poezie - Oglinda literara

Coperta 1: Peştişorul-tablou artă realistă de 

IMAN MALEKI (Iran) 

În acest număr: 

Adrian Dinu Rachieru 

Adrian Gavrilescu 

Adrian Irvin Rosei 

Al. Florin Ţene 

Ala Murafa 

Alexandru Bodolică 

Andrei Novac 

Augustin Deac 

Aurel Pop 

Aurica Stan 

C.D. Zeletin 

Claudia Voiculescu 

Constantin Miu 

Corneliu Vadim Tudor 

Cosmin Dragomir 

Cristian Neagu 

Cristina Bîndiu 

Dan Anghelescu 

Daniel Mureşan 

Elena Buică 

Elena Cîmpan 

Elena Armenescu 

Eugen Evu 

Florentin Popescu 

Florentin Smarandache 

Gabriel Funica 

Geo Călugăru 

George Anca 

Georgeta Vioreanu 

Gheorghe Andraşciuc 

Gheorghe Istrate 

Gheorghe Mocanu 

Gheorghe Neagu 

Gheorghe Postelnicu 

Henri Jacquier 

Iancu Grama 

Ioana Trică 

Ion Lazu 

Ion Untaru 

Ion Micheci 

Ionel Bota 

Foto interior: FOTO RĂDUC 

Ionel Necula 

Ionuţ Mureşan 

Isabela Vasiliu-Scraba 

Iulian Barbu 

Leo Butnaru 

Liviu Pendefunda 

Liviu Zanfirescu 

Madeleine Hours 

Maria Cogălniceanu 

Mariana Vârtosu 

Marilena Lică-Maşala 

Matei Pitulan 

Mihaela Dordea 

Mihai Nicolae 

Mihai Sarca 

Mircea Homescu 

Nae Georgescu 

Nicolae Băciuţ 

Oana Dugan 

Octavian Sărbătoare 

Paul Spirescu 

Pavel Chihaia 

Pavel Perfil 

Petre Abeaboeru 

Petre Flueraşu 

Petru Birău 

Radu Cernătescu 

Radu Cosmin 

Radu G. Serafim 

Riad Awwad 

Stănică Budeanu 

Teodora Goia 

Theodor Codreanu 

Tudor Cicu 

Valentin Talpalaru 

Vasile Ghinea 

Victor Sterom 

Violeta P. Popescu 

Viorel Munteanu 

Virgil Lovin 

Virgil Răileanu 

Virginia Bogdan 

Colectivul de redacţie al revistei 

Oglinda literară este alături de 

suferinţa domnului Gheorghe 

Andrei Neagu pentru moartea 

mamei sale. 

Fie-i ţărâna uşoară! 

OGLINDA 

literarã 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 

şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi 

Editurilor din România (APLER) şi Associazione 

della Stampa Estera din Italia, membru fondator al 

Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor 

din Europa 

Editată de 

Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu" Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: Valeria Manta Tăicuţu, Laurian 

Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, 

Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Leo 

Butnaru, Liviu Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, 

Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Stan Budeanu, 

Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor 

Codreanu, Lili Goia, Sava Francu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen 

Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena 

Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro 

actualizat de: www.bootsoftware.com 

şi www.seven.com 

E-mail: 

gheorgheneagu@yahoo.com 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, 

ap. 6, Focşani, jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista figurează la poziţia P1670 în Catalogul Presei 

Române. Revista se află şi la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române. 

ABONAMENTE NUMAI PRIN 

RODIPET-RODIKIOSK 

În numele libertăţii absolute de exprimare, 

autorii răspund în mod direct de conţinutul 

materialelor publicate sub semnătura proprie. 

"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr. 1, 

Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la P.O. Box 33-57, la fax 0040-2l-318.70.02 sau e-mail 

abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa www.rodipet.ro". 

4550 

www.oglindaliterara.ro

EMINESCU 

Reclamăm, de obicei în falset, absenţa marilor modele culturale, etice, profesionale.Sîntem 

cum sîntem datorită faptului că ne lipseşte reperul absolut, geniul tutelar 

gata oricînd să ne furnizeze melancolii dizolvante dar şi o formulă magică de 

supravieţuire.Metafizică subţire dar şi o reţetă straşnică de castraveciori muraţi.Suferim 

şi pentru faptul că nu-l avem mereu în preajmă pe “popa Tanda”.Cineva 

care să ne întreţină, cotidian, masa musculară.Chiar şi aşa, pînă percutăm 

noi trece o veşnicie. 

EDITORIAL 

Gabriel Funica 

Ca şi Goethe pentru germani, 

Eminescu este conştiinţa noastră mai bună. 

(Constantin Noica) 

De ce n-ar fi Eminescu arheul deplin al firii române ? De ce nu l-am însuşi convenabil ca 

pe un permanent îndreptar ontologic ? Ar putea să fie conştiinţa noastră germană. Preferăm să 

fim călduţi şi molicei.Ezitanţi.Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.De parcă în loc de oase am 

avea macaroane fierte umplute cu lichid de frînă.Cum să propui unor naturi lejere, cu chef de 

viaţă, un “pattern” substanţial precum Eminescu ? Pe unul care pretinde caracter, convingeri morale 

şi luptă de idei ? Nu-i prea riscant ? Căci dincolo de “plopii fără soţ”, Eminescu impune rigori, 

e aspru, auster şi serios.Cum să adopţi un model care te obligă să-ţi pui întrebări incomode ? 

Eminescu e demult formidabil.Nu a scris el “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ? N-am învăţat 

la şcoală numeroase strofe din “Luceafărul” ? Nu intonăm, sotto voce, în momente de maximă 

exasperare, “cum nu vii tu Ţepeş Doamne” ? Nu ne pătrundem de ethos românesc de fiecare 

dată ascultîndu-i versurile cîntate de corul “Madrigal” sau recitate de Ion Caramitru ? Vrem un 

Eminescu pentru sufleţelul nostru abscons şi nealinat. Ne recunoaştem într-un Eminescu mai degrabă 

selenar, uşor androgin, predominant livresc, fără biografie.Hiperyon celest deasupra tuturor 

frămîntărilor lumeşti. Doar această situare diafană în sfere intangibile ne dă şi nouă ghes 

psihanodic să-l apucăm pe Eminescu de un picior scutindu-ne astfel, oportun, de implicări terestre, 

prea umane.Cu cît îl ridicăm pe Eminescu mai sus cu atît se estompează latura lui omenească 

exemplară, “netă şi definitivă”, imposibil de urmat.De aceea este agreat şi agreabil mitul 

Eminescu.Îi acordăm întîietate estetică ca nu cumva să ne trezim cu o autoritate etică.Bunăoară 

cum să te asociezi, mai ales astăzi, cu un tip care a slujit şi a crezut neîndoielnic în ideile conservatoare 

? Un om care atît cît a trăit s-a declarat susţinut de dreapta. Care a criticat dur liberalismul 

şi tot ceea ce venea în trena iluminismului european.Pasămite unul care îşi făcuse program 

ideologic din dezvoltarea chibzuită, organică, a fondului şi îşi rîdea ritmat de comedia formelor, ostil 

modernizării forţate.Cel care scria la un moment dat: “Civilizaţia adevărată a unui popor consistă, 

nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme şi instituţii, etichete, haine străine.Ea consistă în dezvoltarea 

naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţi ale sale.Nu există o civilizaţie 

umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaşi grad şi în acelaşi chip, şi fiecare popor 

îşi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare.” Prea 

gîndea şi scria româneşte ca să fie azi european.Nu se cade, nu dă bine, poate fi periculos.Şi ce 

face firea noastră nemodelată cînd se simte periclitată ? În general întoarce armele ca la Ploieşti, 

bagatelizează sau mai nou vine cu nuanţe, se raportează critic, disociază hilar.Vezi bine, ca scriitor 

este român dar în realitatate era turc.Mai mult ca sigur reacţionar.Şi vorba lui Mite Kremnitz, 

parcă nici chiar aşa de titanic.Pe deasupra şi intraductibil.Prea l-a făcut pe Donici cuib de-nţelepciune.Liră 

de argint Sihleanu. Umblăm cu jumătăţi de măsură, şi apoi vrem respect, demnitate 

şi pampon.Avem un fel de jenă să-l asumăm integral pe Eminescu din teama de a nu părea 

înapoiaţi acum cînd tardiv ne-am racordat la Occident şi ne-am branşat la Internet.Un Occident 

devalorizat cultural, dezideologizat, metisat, plezirist, mercantil, ecumenic, turistocrat, nivelator.Altfel, 

cum să interpretăm această notă a lui Eminescu: “omenirea ar putrezi în corupţie, speculă 

şi pornocraţie, dacă n-ar exista între popoare deosebiri de cultură şi mai cu seamă deosebiri 

de viaţă.” Dacă tot ai un metabolism deficitar şi nu poţi să asimilezi un model intransigent au alţii 

grijă să te modeleze cum vor ei.O ştim din istoria noastră cît se poate de recentă.Căci dintot - 

deauna, “povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.” 


Un om care atît cît 

a trăit s-a declarat 

susţinut de dreapta. 

Care a criticat dur 

liberalismul şi tot 

ceea ce venea în 

trena iluminismului 

european.Pasămite 

unul care îşi făcuse 

program ideologic 

din dezvoltarea 

chibzuită, organică, 

a fondului şi îşi 

rîdea ritmat de comedia 

formelor, 

ostil modernizării 

forţate. Cel care 

scria la un moment 

dat: “Civilizaţia adevărată 

a unui popor 

consistă, nu în 

adoptarea cu deridicata 

de legi, 

forme şi instituţii, 

etichete, haine 

străine. Ea consistă 

în dezvoltarea naturală, 

organică a 

propriilor puteri, a 

propriilor facultăţi 

ale sale.Nu există o 

civilizaţie umană 

generală, accesibilă 

tuturor oamenilor 

în acelaşi grad 

şi în acelaşi chip, şi 

fiecare popor îşi 

are civilizaţia sa 

proprie, deşi în ea 

intră o mulţime de 

elemente comune 

şi altor popoare.” 

4551

SIMPLE PRECIZĂRI 

CELE DOUĂ LITERATURI POSTBELICE 

ŞI AGONIA CANONULUI1 

4552 

Ne amintim că Nicolae Manolescu găsea o pură „aberaţie” 

în afirmaţia lui Ion Heliade Rădulescu privitoare la existenţa 

a doi 1821, doi 1848. Numai că adevărul e cel 

subliniat de cel mai de seamă scriitor paşoptist. Eminescu 

însuşi va dezvolta aceeaşi idee, într-o viziune cuprinzătoare 

asupra destinului culturii şi civilizaţiei româneşti. Fireşte, lectura 

pe sărite nu i-a permis criticului să ajungă şi la acele pagini 

eminesciene, pe care, cu siguranţă, le-ar fi etichetat la 

fel, în spiritul politicii corecte. De fapt, le-a şi etichetat, sancţionând 

paginile lui Eminescu despre Basarabia şi Rusia. 

Interesant că Heliade găsea dubla faţă a istoriei româneşti tot 

prin raportare la Rusia, cea care, de la 1711, a contribuit decisiv 

la dedublarea istoriei noastre. După un secol de la nefericita 

alianţă a lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, 

raptul Basarabiei s-a concretizat producând o fisură gravă şi 

de lungă durată în fiinţa românească. Heliade o afirmă cu 

limpezime: „Orice idee se va naşte în rărunchii României, va 

avea întotdeauna alta de adversară din partea Rusiei, care 

nu va putea a o combate de faţă; se va cerca să-i semene, 

spre a o parodia şi distruge apoi./ Şi din contră iar, orice idee, 

orice cuget, fie cât de ascuns şi de tenebros, va ieşi din cabinetul 

Petersburgului, totdeauna va întâmpina în vreun colţ 

al României un alt cuget, un simţământ oarecare, un instinct 

cel puţin de apărare; şi se va lupta pe cât poate şi tot se luptă 

biata ţară, până când va mai exista picior de român sau mai 

bine limbă română în bela Românie” 2 . 

Capitolul din cartea lui Heliade se intitulează Doi 1821, 

doi 1848, doi 1859. Eminescu va constata că au existat şi 

doi 1877, iar dacă mergem mai departe, au existat doi 1918, 

doi 1944 şi, foarte probabil, doi 1989. De fiecare dată unul 

naţional şi altul antinaţional, firul roşu dominant al celui din 

urmă sosind pe via Moscova. Dacă până în 1944 ideea românească 

a fost reprimată indirect de panslavism, de la 23 

august al „armistiţiului” toate au fost date pe faţă, cu o inimaginabilă 

cruzime a forţei brute de tip asiatic. Marea eroare 

a forţelor politice naţionale, reprezentate atunci de partidele 

istorice şi de casa regală, a fost acceptarea intruziunii elementului 

antinaţional, kominternist, strivitor minoritar, reprezentat 

de o mie de comunişti, dar care avea sprijinul direct al 

imperiului sovietic. De aceea, aşa-zisul „armistiţiu” de la 23 

august 1944, faptă cu care şi astăzi se mândresc anumite 

forţe politice, a însemnat, da capo, o capitulare benevolă în 

faţa duşmanului natural nr. 1 al poporului român. Au spus-o 

de multă vreme un Mircea Eliade, un Pamfil Şeicaru, ca săi 

amintesc doar pe aceştia 3 . 

Până în 1989, istoriile literare din ţară au ocolit, inevitabil, 

consecinţele dominaţiei sovietice asupra literaturii române 

şi asupra canonului estic, în general. Din păcate, cu 

superficialitate a tratat chestiunea şi Nicolae Manolescu, el 

fiind, cum am arătat, prizonierul parţial al ideologiei postkominterniste. 

Nu e de mirare că apariţia, în 2001, a Istoriei lui 

Marian Popa a constituit prilej de mare iritare printre moştenitorii 

ideologici ai perioadei comuniste, deţinători ai puterii 

culturale şi după 1989, ca adaptaţi ideali la noua ideologie 

political correctness. 

Desigur, Nicolae Manolescu nu a putut ocoli măcar o 

parte dintre consecinţele nefaste ale ocupaţiei sovietice asupra 

culturii. Preia, bunăoară, ideea lui Mihai Zamfir că arta 

totalitară este „o invenţie absolută a secolului XX” 4 , ruptă de 

orice tradiţie, un soi de avangardă absolută, nefiind de mirare 

că majoritatea avangardiştilor au fost extremişti de 

stânga, simpatizând cu bolşevismul. Epurările „morale” au 

început imediat după ocupaţia sovietică. Armele avangardei 

proletcultiste au fost, de la început, etichetările de tipul antisemit, 

xenofob, reacţionar, colaboraţionist, fascist etc. Ironia 

face că, recunoscându-le, Nicolae Manolescu însuşi nu s-a 

putut desprinde de ele, utilizându-le în avalanşă, după cum 

am semnalat în aceste note. Aceeaşi dramatică zbatere a 

scrisului la cele două mâini fratricide. Iată de ce se vede în 

situaţia turmentantă de a amesteca lucrurile. El pune semn 

de egalitate, spre exemplu, între Sorin Toma şi Pamfil Şeicaru: 

unul în ţară, celălalt din 

exil. Sau – lucru fundamental 

grav – d-l Manolescu echivalează 

„teleologia marxistă” cu 

creştinismul, mai ales cu cel 

ortodox. Performanţele mistificatoare 

ating cote incredibile: 

se sugerează că sacrificiul 

asumat de Iisus ar fi o invitaţie 

la sacrificarea individului uman Theodor Codreanu 

de către comunism, situaţie 

pusă în paralel cu fanatismul 

islamic: „teleologia marxistă (paradisul comunist) are o esenţă 

tot aşa de inanalizabilă ca şi pariul creştin pe viaţa de 

apoi sau acela al fundamentaliştilor islamici pe sacrificiul individual 

suprem” 5 . Poziţia ideologică a lui Nicolae Manolescu 

este aceeaşi, în simularea condamnării comunismului, cu 

punctul de vedere adoptat de Vladimir Tismăneanu, principalul 

artizan al Raportului care-i poartă numele, raport însuşit 

cu de-a sila de inocenţa setei de putere a preşedintelui Traian 

Băsescu, foarte „carismatic” în a înşela masele de votanţi, 

dar absolut repetent în materie de viclenie ideologică. 

Pentru a susţine ecuaţia proletcultism / creştinism, Nicolae 

Manolescu apelează şi la fanteziile ideologice ale lui Eugen 

Negrici din antologia Poezia unei religii politice. Cei doi (răstălmăcind 

o observaţie a lui Herbert Marcuse) cred că religia 

creştină are o „funcţie magică” 6 , aidoma ideologiei 

realismului socialist, o magie de tip… maniheist! Vladimir Tismăneanu 

utiliza şmecheria ecuaţiei spre a culpabiliza Biserica 

Ortodoxă Română de „colaboraţionism” cu puterea 

comunistă, avatarul noului Roller refuzând complexitatea 

contextului istoric. Nu e posibil ca prin atari instrumente sofistice 

să te apropii de obiectivitatea istorică. De aceea, valid 

în ceea ce priveşte multe dintre judecăţile de valoare relative 

la autorii şi la operele comentate, demersul criticului asupra 

ansamblului evoluţiei canonului literar românesc din 

perioada comunistă e carent în fundamentele sale. Abdicând 

de la selectivitatea canonică, în sensul lui Harold Bloom, Nicolae 

Manolescu a alunecat în istorie literară fără să aibă şi 

vocaţia de istoric literar. Nu surprinde, prin urmare, că Istoria 

critică a literaturii române lasă impresia a ceea ce Ion Creangă 

numea, într-o celebră anecdotă, sfârâiac. Desigur, un 

sfârâiac ideologic, mascat impresionist. Numai aşa a fost 

posibil ca unul dintre cei mai mari scriitori români postbelici, 

Constantin Virgil Gheorghiu, să fie doar o singură dată menţionat 

în Istorie, într-un context depreciativ, iar atâtor minori 

să li se acorde capitole… canonizante. 

Norocul culturii e pluriexistenţa ei. În timpul unidimensional 

rollerian a existat alternativa conservării culturii naţionale 

în exil; în timpul postcomunist tismăneanian, mimat şi de 

Nicolae Manolescu şi adoptat oficial de politicieni şi de noii 

culturnici, există alternativa istoriei literare a lui Marian Popa. 

Încât unul care şi-a propus o istorie canonică a glisat în istorie 

culturală, pe când celălalt care şi-a propus, pur şi simplu, 

să fie istoric literar a încercat să salveze canonicitatea literaturii 

româneşti. Marian Popa şi-a început travaliul încă din 

1964, lucrând la uriaşa lui Istorie timp de aproape 45 de ani, 

cea de a doua ediţie, „revizuită şi augmentată”, apărând anul 

acesta. Sub aparenţa ironiei, titlul ales este esenţial grăitor, 

fiindcă el subliniază, pur şi simplu, marea criză a canonului 

literar din epoca haotică: Istoria literaturii române de azi pe 

mâine. În vreme ce canonul occidental s-a apropiat, tot cu 

paşi siguri, de o moarte „naturală”, variantele lui estice au 

trecut printr-o experienţă singulară, în care canonicitatea naturală 

s-a zbătut să supravieţuiască alături de o „canonicitate” 

artificială, care însemna, de facto, chiar dispariţia 

canonului. Marian Popa este pe deplin conştient de această 

ţesătură labirintică. Şi-a mai dat seama, la timp, că menirea 

lui este dintre cele mai ingrate, dar cu atât mai importantă. A 

refuzat contextul atât de favorabil al parvenirii prin cultură, 

tentaţie de care n-au scăpat nici cei mai de seamă istorici şi 


î

critici literari ai vremii: „a nu parveni la vreo funcţie politică 

sau administrativă, publică sau ezoterică” 7 . Atrag atenţia că 

ultimele cuvinte din citat sunt foarte importante, fiindcă puţini 

scriitori au scăpat de malaxorul public sau de cel esoteric, 

cel din urmă având o pondere cu bătaie lungă. Finalmente, 

Marian Popa a optat pentru „starea de exil”, un exil ciudat, 

considerându-se „primul scriitor cu multe cărţi publicate venit 

din Blocul comunist căruia i s-a refuzat un statut de azilant 

politic în Occident”, suferind ani buni un „fel de domiciliu forţat 

la Köln”. De ce? Scriitorul refuză să dea un răspuns, dar 

e limpede că, salvându-se de capcana parvenirii publice, el 

a refuzat şi pe aceea „ezoterică”, cu mult mai importantă, dovadă 

că urmările persistă şi astăzi în faţa cercurilor de putere 

postcomuniste. Vorbind despre sine la persoana a treia, 

Marian Popa invocă destinul: „El a crezut că Dumnezeu a 

vrut aşa, aşa asigurându-i-se condiţii pentru a continua ceea 

ce a început cândva” 8 . 

Asta explică marea lui biruinţă în faţa istoriei: „În sfârşit, 

autorul este convins că scriind Istoria aceasta şi-a făcut datoria 

faţă de poporul şi limba sa, a căror soartă ar putea să fi 

fost programată prin similitudini faţă de aceea a amerindienilor” 

9 . 

Desigur, nici Istoria lui Marian Popa nu este perfectă. 

Dar meritul ei capital e strădania obiectivităţii în plină fatală 

subiectivitate. De aceea, autorul nu se va putea bucura de 

succesul Istoriei manolesciene, apărate deopotrivă de instanţa 

promovării publice şi a celei esoterice. Din acest punct de 

vedere, destinul său seamănă, inevitabil, cu al lui Paul 

Goma, deşi pe o coardă aflată la antipod. Era firesc ca ambii 

să fie eliminaţi din „lista lui Manolescu”, unul prin omisiune, 

celălalt prin pulverizare din canon. 

Era comunistă, observă Marian Popa, a creat paradoxale 

condiţii de înflorire a personalităţii empirice a scriitorilor 

în defavoarea celei canonice: „a fost o epocă de mare glorie 

pentru literaţi, chiar dacă nu şi pentru literatură” 1 . A fost chiar 

dominanta inconfundabilă a epocii comuniste, aceea care i- 

a şi asigurat succesul în faţa indivizilor creatori. Toţi aceia 

care au refuzat această antinomie eşuată s-au văzut nevoiţi 

să renunţe atât la confortul personal, cât şi la şansa de a-şi 

vedea cărţile devenite bun public. Mă refer la scriitorii care au 

ales să rămână în patria lor. 

Marian Popa şi-a structurat Istoria pe trei tipuri de fenomene: 

permanente, repetabile şi noi. Noul nu are pozitivitatea 

diferenţei din filosofia postmodernă, căci canonul, după 

cum am văzut din viziunea bloomiană, se sprijină pe o tradiţie 

veche şi îndelungată, pe o permanenţă. Noutatea surprinsă 

de Marian Popa are alura anticanonică a avangardei absolute, 

cum, de altfel, a înţeles şi Nicolae Manolescu: „Noutatea 

deceniilor postbelice constă în determinarea absolută a 

literatorului oficial prin ideopoliticul marxist-leninist-stalinistceauşist 

instituţionalizat în România prin forţă şi conservat 

prin frică, inerţie şi lipsă de imaginaţie” 1 . Efectele acestei determinări: 

„Noutatea instaurată prin forţă a agravat schizofrenia 

unora, paranoia altora, a avantajat versatilitatea şi 

chiar a rutinat revelaţia. Unii scriitori îşi dau seama că le este 

imposibil să devină noi, altora nu li se permite să rămână 

vechi. Noutatea este a sistemului: la nivelul individului, ea 

devine simulare de adaptare, autocenzură şi cenzură determinând 

raporturile dintre ceea ce s-a scris, ceea ce s-a publicat 

şi ceea ce s-a citit, care nu mai sunt cele naturalizate 

în măsura în ceea ce se scrie se/ nu se tipăreşte şi se/ nu se 

citeşte. S-a pornit în scrierea acestei Istorii şi de la premisa 

(care a fost la timpul ei şi o concluzie) că nici o carte n-a fost 

scrisă cum a fost gândită, n-a fost tipărită cum a fost scrisă 

şi n-a fost citită cum a fost tipărită” 1 . 

Dar intruziunea „noutăţii” absolute se sprijină, iarăşi 

paradoxal, pe un fenomen de repetiţie cu şi fără diferenţă, 

căci această „noutate” nu este „protocronică”, aşa cum se 

voia avangarda, ci, pentru România şi pentru ţările recent 

ocupate, un strident proces de sincronism. De astă dată nu 

unul cât de cât natural, cum preconiza în perioada interbelică 

un E. Lovinescu, ci unul de o artificialitate brutală. Marian 

Popa surprinde izbitoarele asemănări dintre ceea ce s-a petrecut 

anterior în Rusia Sovietică (şi chiar în regimurile fascist 

italian şi hitlerist german) şi ceea ce a adus 

pseudocanonul realist-socialist în România. Cu mici diferenţe 

inevitabile, căci clonarea absolută este o iluzie. De pildă, 

CRITICĂ LITERARĂ 

scriitorii sovietici s-au bucurat de o perioadă de tranziţie ceva 

mai lungă, până în 1932, după care a urmat primul Congres 

al scriitorilor sovietici (Moscova, 17 august – 1 septembrie 

1934), sub supravegherea ideologică directă a lui Stalin şi a 

lui A. Jdanov, care a dus la epurarea a vreo 600 de scriitori 

între 1937-1939 şi 1945 - 1948. Scriitorii români n-au avut la 

dispoziţie decât trei-patru ani (1944 - 1947). În istoria mimetică 

a culturii şi civilizaţiei româneşti, asta s-a numit arderea 

etapelor. 

Din întreaga poveste, pe noi ne interesează teribilul 

efect schizofrenic sau paranoic asupra scriitorului român. În 

capitolele anterioare, am studiat fenomenul în cazul lui Nicolae 

Manolescu, prin acea istorie scrisă „la două mâni” antinomice. 

S-ar putea spune, de pildă, că un A. Toma a suferit 

de paranoia culturală, el considerându-se chiar cel mai mare 

poet de după Eminescu, apetit care l-a împrejmuit şi pe un 

Mihai Beniuc. Alţii, trezindu-se la timp, ca Petru Dumitriu, au 

împuns fuga în Occident. Predominantă a fost însă schizofrenia 

culturală. Marian Popa vorbeşte de naşterea a două literaturi, 

una oficială, alta secretă, „nerecunoscută momentan 

sau definitiv, datorată unor scriitori marginalizaţi şi exilaţi” 1 . 

Pseudocanonul sovietic a supravieţuit, oficial, în toată 

perioada comunistă. Marian Popa indică trei etape: „stalinistjdanovistă-kominternistă, 

dejistă şi ceauşistă”. Dar literatura 

s-a scris „la două mâini”, încât pretenţia manolesciană de a 

scrie o istorie exclusiv canonică devine irelevantă cel puţin 

pentru perioada comunistă: „O istorie a literaturii nu poate fi 

doar un panteon şi o descriere a tezaurului naţional, ci şi o 

ilustrare a evoluţiei banalităţii, imitaţiei şi aberaţiei, ale căror 

manifestări obiective sunt bogate mai ales prin asumarea 

moderării politizate a spiritului. Literatura «bună» face împreună 

cu aceea stupidă un sistem obiectiv indestructibil şi 

ambele sunt materiale muzeale” 1 . Asta în ciuda faptului că 

tot „Ce s-a tipărit în anii 50 pare deocamdată pe cale de dispariţie, 

ce s-a scris şi nu s-a tipărit atunci trăieşte şi înfloreşte” 

1 . Dar în viziunea istoricului cele două culturi alcătuiesc 

un întreg contrastant: „Un corp unic – o istorie unică – un 

unic roman, poate unic” 1 . O literatură o evidenţiază mai bine 

pe cealaltă. Mecanismul canonicităţii este surprins chiar în 

spirit bloomian: „Este ştiut că literatura bună generează o literatură 

proastă, prin epigonism, prin înţelegere parţială, ca 

şi prin secătuirea unor viziuni şi moduri; invers, într-o bună zi, 

o viziune superior structurantă va recicla mediocrul şi stupidul 

într-o operă genială. Boccaccio a reciclat anecdote şi 

snoave, Shakespeare a reciclat piese elisabethane, Caragiale 

n-ar fi existat fără acumularea de superficialitate şi prostie 

dinamică postpaşoptistă, nici Mircea Cărtărescu fără 

naivitatea secolului 19” 1 . 

Existenţa literaturii proaste, care a înflorit prin stimulente 

ideologice şi materiale (dar nu în toate cazurile), nu îndrituieşte 

pe nimeni să califice perioada dintre 23 august 

1944 – 22 decembrie 1989 ca „deşert cultural”. Din acest 

punct de vedere, Marian Popa este solidar cu Nicolae Manolescu. 

Numai că datoria istoricului literar obiectiv trebuie 

să fie aceea a cuprinderii, pe cât posibil, a întregii literaturi 

care s-a scris în limba română, indiferent pe ce meridian. Întreprinderea 

este, fără îndoială, de o dificultate greu surmontabilă. 

Marian Popa s-a achitat în proporţie covârşitoare 

de acest deziderat. El elimină, de asemenea, găselniţa lui 

Nicolae Manolescu de a cuprinde numai ceea ce s-a scris 

exclusiv româneşte, spre a-şi uşura sarcina. De exemplu, 

Constantin Virgil Negoiţă (n. 1936) îşi are locul său inconfundabil 

în istoria lui Marian Popa, deşi şi-a scris, mai întâi, 

opera în engleză, tradusă, după 1989, şi-n româneşte. Arătam 

că Nicolae Manolescu nici măcar nu-i pomeneşte numele. 

Dar cu astfel de viziune, se sărăceşte literatura română 

de „unul dintre cele mai atractive discursuri narative ale epocii, 

ridicând o unică problemă controversabilă: faptul că limba 

folosită n-a fost româna, în care aceste texte vor fi traduse 

după prăbuşirea regimului belzebulian. Depăşind principiul 

terţului exclus, incertitudinile sunt anulabile. Aceste texte sunt 

româneşti, deoarece engleza joacă în lumea actuală rolul latinei 

în lumea medievală şi renascentistă” 1 . Numai că Nicolae 

Manolescu, ne amintim, o exclusese şi pe aceasta, ca să 

nu mai vorbim de slavonă. 

(continuare în nr. viitor) 

www.oglindaliterara.ro 4553

PULS 

Deunăzi, mi-am amintit de 

una din lecturile mele preadolescentine 

de prin anii 

cincizeci (ai secolului trecut!) 

- o broşurică de buzunar gălbuie, 

imprimată într-un tiraj 


strivitor la Editura „Cartea 

Rusă”: „Pavlik Morozov”. Era 

vorba de o prozuţă otrăvită şi de îndoctrinare planificată, des 

pre un copil dintr-o gubernie stalinizată, care-şi denunţă părinţii, 

burjui, organelor enkavediste, cum că ar fi cârtit, între 

ferestrele casei, câte ceva împotriva orânduirii – soţii urmând 

să fie torturaţi şi kalaşnikovizaţi. 

Naivitatea mea de atunci n-a putut fi păcălită. Pavlik 

mi s-a părut un caz tragic şi terorizat de întunericul comunist 

în care se puteau petrece tot felul de drame absurde. Pavlik 

chiar era un copil demenţializat de propaganda roşie, adânc 

ideologizată. 

S-or fi petrecut sau nu asemenea fapte în realitate e 

greu de presupus – dar nu exclus. Maşina morţii sovietice 

funcţiona ireproşabil, cu un turbat efect în tot estul european, 

inclusiv în România. 

Tot în anii acelei adolescenţe îmbălsămate în foi de 

pelin ameţitor, am cumpărat de la cooperativa satului natal o 

broşurică, tot gălbuie, „Copiii subteranelor” de Korolenlko – 

despre un infern mizer şi înfricoşător al copiilor înfometaţi, 

din hrubele oraşelor ruseşti din anii ultimului mare război 

mondial. 

Istoria ne trădează mereu. Învăţăm prea puţin şi 

prea târziu din avertismentele ei usturătoare. 

De aproape 20 de ani, avem şi noi, în arcul carpatic, 

o mişună de copii ai subteranelor. Gara de Nord era nu cuibar, 

cât un viespar, al aurolacilor. Ceva – ceva s-a mai dres 

prin intervenţia inflamată a unor instituţii europene, dar focarele 

n-au dispărut – deci nici fenomenul dezumanizant. 

„Ne sunt oasele prea aproape de frig” – am exclamat 

eu, copleşit de gerul ceauşist, într-una din poeziile mele 

prelinse prin timp. 

Cum aş putea să fac din versul acesta o lozincă? 

Untura râncedă a faptelor, ce se petrec la lumina zilei, îmi 

imundă coala şi pixul năduşeşte în a transcrie de zeci de ori 

aceeaşi literă: A. A fi? A iubi? A rezista? Trăiesc o viziune 

grotescă, noapte de noapte: copiii absorbiţi de subterane, în 

cutii de carton, care îşi vor schimba genele, ca în filmele horror, 

în cele al şobolanilor cu ochi albaştri, sau verzi, sau roşii, 

sau negri ca însuşi destinul lor. 

Ţara creşte ca un copac, ţările cresc ca o pădure. 

Cine, Doamne, mai are în seamă această formă ingenuă, 

abandonată în marsupiul pestilenţial al civilizaţiei, pe pârtiile 

de sacrificiu ale nelumii? 

Ştiu: acest text este un simplu glonţ tras în vânt. Dar 

vântul cosmic poate că se va întoarce şi va adia şi pe tâmplele 

potentaţilor care râgâie în cămările lor multimiliardare. 

Şi ei: şobolani mai mari şi mai graşi, agăţaţi fără să ştie, de 

inelul de alarmă al dispariţiei speciei lor. Şi al dispreţului nostru 

molipsitor, dar neputincios. 

Da, Doamne! 

Salvaţi copiii! 

4554 

Copiii 

subteranelor 

februarie, 2008 


Glasul 

roţilor de tren 

care…stă 

(Despre deraiere) 

Nici nu s-au aşezat bine pe 

şine societatea şi cultura, deşi 

Elena Cîmpan 

n-ar fi bine ca ele să aibă traiectorii 

paralele, precum exemplul tipic dat pentru neimplicare, 

cel al căilor ferate, care nu se-ntâlnesc niciodată, că şi 

deraiază. Asemenea abateri, mai răsunătoare sau mai 

estompate, tragice, mai mult sau mai puţin, se înregistrează 

la tot pasul. Nici nu începe un lucru să pornească la drum 

că, la câţiva kilometri, în distanţe reale sau conceptuale, se 

produce un scârţâit, gata să ne ducă cu gândul la ce e mai 

rău. Am putea spune, chiar, cu regret şi amărăciune, că istoria 

pe care o facem, vrând –nevrând, cu fiecare gest cultural, 

cu fiecare participare, cu fiecare credinţă în normalitate, e alcătuită, 

tot mai des, din piese defecte, periculoase, ne-originale, 

contrafăcute, ca un mecanism ce trebuie dus de prea 

multe ori la reparat, încât te saturi de el, oricât de drag ţi-ar 

fi, oricâtă încărcătură sentimentală ar avea. 

Expuşi suntem în permanenţă. S-au înmulţit accidentele 

pe uscat, pe apă, în aer. Unde ne situăm cu literatura? 

Dacă o deraiere se produce numai în mişcare, în mers, 

ce fel de abatere este cea produsă de pe loc, când încă nici 

nu ai pornit la drum, când încă n-ai ieşit din gară, când stai 

parcat cu ceasurile, cu zilele, cu anii, de teama deraierilor 

atât de dese? Într-un context al dezbaterilor, colocviilor, simpozioanelor, 

acolo unde corespondenţele dintre structură şi 

compoziţie ar trebui să fie armonioase, perceptibile ca întreg, 

tocmai acolo îşi face loc nepotrivirea esenţială şi triumful formelor 

fără fond sau al fondului (fondurilor, de ce nu) fără 

formă, fără noimă. 

De exemplu, spune Irina Mavrodin, într-o emisiune la televizor: 

„Nu mai citesc studenţii de la filologie”. Cum se poate 

aşa ceva? Dacă nici ei nu mai citesc, atunci să citească cei 

de la maşini grele, de la locomotive, de la tramvaie? Şi dacă 

studenţi fiind nu mai citesc, vor citi oare când le va plânge copilul 

în leagăn, când vor sta cu ţigara în mână pe lângă biberon, 

când vor face cozi la doctor sau la azilele de bătrâni? 

Cine spune că jurnaliştii nu-s scriitori, nu ştie despre ce 

vorbeşte. E adevărat că nu tot ziarul e ca o carte, dar nici 

orice carte nu e best-seller şi nu orice text e beletristic. Trebuie 

să te opreşti la timp. Să faci atâta gazetărie, cât să nuţi 

afecteze adevărata literatură. Să citeşti mai mult decât scrii. 

Nu sunt ciudăţenii pure, cum nu există genuri literare sau 

curente culturale pure. Una dintre faimoasele spaime recente 

ale românilor, rostite de la ţară la oraş, de la intelectual la 

ţăran, de cei peste optsprezece ani, este „Vin boierii!” Jale… 

Dar dacă scrisul e boierie, cum s-a spus, atunci să ne temem 

că vin scriitorii? Sau nu?

Grădinile lui Academus 

Partea întâi 

Cuprins în sfera idealismului filosofic, momentul 

certitudinii sfârşitului de viaţă a oricărui individ, implică proiecţia 

unor regăsiri subiective derivate din apogeu-rile anumitor 

stări trăite, chiar dacă intuiţia anunţă ireversibilitatea. 

Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii 

,ce va exercita asupra conştiinţei aspectul relevat de Freud, 

în analiza temei care face obiectul de interes al studiului, cu 

privire la tendinţa tratării simbolice a morţii, a corelării omului 

cu moartea, când subconştientul activează imaginea dominantă 

pe fondul căreia, tragedia se consumă etapizat, 

până la integral. Situaţia critică prin care am trecut timp de 

patru zile, (perioada de comă) în urma unei vascularite cerebrale, 

agravată de un instantaneu hemoragic, avea să mă 

transfere psihic în dimensiunile acestor teorii. 

După-amiază de noiembrie. Cu pasul măsurat, zgribulit 

în trenci, străbat străzile dinspre Batiştei spre Grădina 

Icoanei. Greutatea gândurilor îmi ţine privirea plecată către 

pavajul cubic ,asemănându-mă cu „Ghicitorul în pietre” al lui 

Eliade. Înteţirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, 

înfăşurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul străzii Schitul 

Darvari, simt că mi se face rău, şi închid ochii spre a atenua 

vertijul. Mă opresc rezemându-mă de un gard şi neputând 

să mai stau în picioare, mă preling până în poziţia pe vine, 

unde rămân mai bine de o jumătate de ceas. Ceva mai târziu, 

cineva încearcă să mă ridice. Deschid ochii şi am o 

constatare-şoc: dispăruseră culorile. Cele trei persoane care 

gesticulau direcţional către mine, salvarea venită la apelul 

acestora, medicul, în persoana unei fătuci care mă execută 

scurt cu o injecţie în braţ, casele, pomii,... totul devenise 

alb-negru , ca într-o compoziţie stranie a luminilor lui Latour, 

care mângâiau formele din exterior . Mă săgetă ideea 

de preambul al morţii în timp ce eram suit în salvare, 

când auzii o voce de fonotecă undeva la căpătâiul meu: 

„În situaţia de faţă, spune-mi te rog, te identifici emoţional 

cu replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ţi-o 

aminteşti?” Îmi întorc cu greu privirea în direcţia de unde 

se făcuse auzită vocea şi fără a mai fi surprins, constat 

că pe bancheta destinată însoţitorilor stătea îmbrăcat extrem 

de neglijent într-un halat de spital , – uzat – idolul meu 

literar, Gheorghe Vişan, marele critic, romancier şi poet. 

Subconştientul îmi confirmă faptul că delirez. Accept jocul 

cu vedenia delirului, şi îi răspund ca la examen : „>. 

E firescul necondiţionat”... Bucuros de răspuns, exclamă 

trecându-şi mâna prin părul vâlvoi : „Excelent ! Dacă ai 

reuşit să înţelegi acest sens, totul va deveni neaşteptat de 

simplu pentru dumneata. Faptul că ai fost captivat de opera 

mea, de structura ideologică literară ce stă la baza acesteia, 

devotându-mi-te spiritual, îmi motivează prezenţa ca imagine 

freudiană amprentată psihicului dumitale, spre a te călăuzi 

– când va sosi clipa – pe tărâmul eternităţii”. 

Realizez că Maestrul Vişan e mort de patruzeci şi trei 

de ani. Un ciudat reflex al gândirii mă trimite printre antinomiile 

filosofice, la imaginea inexistentului, pe care Heraclit 

a folosit-o doar drept contra-parte directă a existentului, 

ESEU 

iar Berckeley, prin acceptarea 

supra-subiectivului de 

către rivalii ideologiei sale, a 

pretins această imagine ca 

existenţă a unei forţe, definind 

acţiunea Divinului. Aşadar, 

mă aflam în prezenţa 

unui sol al morţii. Căutând 

să afişez o resemnare totală, 

îndrăznesc să-l întreb : 

„De ce văd lumea în albnegru, 

sunt pe moarte?” 

Maestrul îmi trase pătura Cristian Neagu 

până sub bărbie, şi cu privirea 

omului tulburat de 

gânduri, se pronunţă: „Nu încă. Aminteşte-ţi de Lovecraft şi 

Roger Caillois, care au stabilit faptul că fantasticul e o categorie 

a realului, şi... continuă dumneata !” Studiasem întradevăr 

doctrinele filosofice literare la care interlocutorul 

meu făcea referire, aşa că mi-am formulat răspunsul, în 

conformitatea concluziilor autorilor menţionaţi de domniasa 

: „Proprietatea esenţială a fantasticului e teama, o teamă 

cosmică, o frică faţă de forţele inexplicabile ale necunoscutului 

în care, Anaximandru include diversul aparenţelor, funcţie 

de valoarea formativă a individului”. După ce clătină de 

mai multe ori din cap, făcând să i se reverse peste frunte 

mănunchiuri de şuviţe cărunte, mă privi şi spuse : „Frica, ... 

teama,... ; sufletul nu posedă decât stări, niciodată calităţi în 

depozit. De aceea, artele sunt făcute pentru a aduce consolare 

. Valoarea formativă de care aminteai, şi pe care ai cumulat-o, 

va face posibilă reluarea discuţiei noastre pe 

tema spiritului bibliotecii, un spirit ucis, nu neapărat de tehnica 

progresului, ci de infatuarea falşilor cărturari, pentru care 

biblioteca nu reprezintă decât un banal mobilier. Dumneata 

faci parte dintre puţinii care mi-au citit manuscrisele şi care 

a înţeles, prin studiu, că identitatea unui popor stă în cultura 

proprie, nu în absorbţia surogatelor din alte culturi şi mă întreb, 

ce rost a mai avut toată truda intelectuală căreia mi-am 

dedicat viaţa, dacă până la urmă, întâietate s-a acordat 

ignoranţei şi decadenţei?” Prinzându-şi tâmplele în palme, 

îşi îndreptă privirea către lampa electrică fixată în plafonul 

ambulanţei, afişând aspectul de concentrare profundă, 

specifică dramaturgiei antice, şi răcni : „Iar dacă amintirea-mi, 

prieteni, vă e sacră, / Să împliniţi ce încă vă voi cere: 

/ Ascundeţi-vă gândul ca-ntr-o lacră , / Nu vă trădaţi, jeliţimă-n 

tăcere ! / În veacul nostru totul se oprimă - / Chiar lacrima 

de frate e o crimă... / Şi-acum, la despărţire ,altă rugă 

. /Voi ce-aţi iubit a versurilor fugă, / Legende, visuri, nostalgii, 

speranţe, / Adolescenţa mea cuprinsă-n stanţe, / Suspinele 

şi dragostele mele - / Păstraţi prieteni, filele acele ! ”. 

Broboane mari de sudoare începuseră a i se prelinge pe 

obraji, şi ostenit de efortul recitării, întrebă cu vocea stinsă: 

„Cine a scris asta ?” Aproape automat am răspuns: „Puşkin”... 

Gheorghe Vişan îşi şterse cu calm lăcrimatul ochilor, 

ca şi cum sufletul său sensibil trebuia să-şi facă iertată sensibilitatea, 

şi-mi spuse cutremurat : „Zadarnic e totul ,... Singura 

certitudine este pustiul poetic al eu-lui, în calea 

nerecunoştinţei... Ne vom revedea curând”. 

Brusc, se instaură o linişte înspăimântătoare, cufundându-mă 

totodată într-o beznă a nelumii, în care Maestrul 

dispăru iar eu, aproape că deveneam nefiinţă. 


ESEU 

4556 

Reconstituirea unui 

succes editorial 

Anul 1967 a reprezentat o premieră în plan editorial. Alexandru 

Ivasiuc, prin romanul său „Vestibul”, a contribuit în mod direct 

la revigorarea prozei postbelice româneşti. Romanul apare 

într-o perioadă în care domina proza proletcultistă şi realismul socialist. 

Provocarea pe care o lansează prozatorul cititorului şi criticii 

literare îşi găseşte ecou foarte repede. În primul rând, critica literară 

s-a aflat în faţa unui volum care eluda toate recomandările pe 

care le făcea partidul unic. În al doilea rând, romanul era construit 

pe o poetică nouă, neexperimentată până atunci. Din acest punct 

de vedere, trebuie subliniat aportul extrem de consistent pe care l- 

a adus Alexandru Ivasiuc la dezvoltarea prozei româneşti postbelice. 

Cert este că, prin acest roman, Alexandru Ivasiuc a restabilit 

legătura estetică cu proza de analiză interbelică românească, 

întreruptă de politica comunistă. Astfel, Camil Petrescu, Hortensia 

Papadat Bengescu, Anton Holban îşi recâştigă existenţa prin continuarea 

modelului creat de ei. Tendinţa de a scoate proza de sub 

pericolul ideologic, alături de Augustin Buzura, cel puţin prin primul 

roman, „Vestibul”, a fost apreciată de majoritatea exegeţilor. În afara 

refacerii conexiunii estetice cu adevăratele referinţe ale romanului 

românesc interbelic, Alexandru Ivasiuc racordează literatura română 

la spaţiul literar european. Sunt luate în considerare experienţele 

romanului european modern, analitic, în special modelul creat 

de Marcel Proust şi Thomas Mann. 

Romanul a fost receptat diferit de critica literară. Unii îl vedeau 

ca pe „un cal troian pe care îl introduce un necunoscut în cetatea 

unor oameni prea mulţumiţi de sine, în cetatea unei epici care 

trebuie, cu orice preţ, supusă, pulverizată” i . Până la apariţia acestui 

volum, o mare parte a prozei româneşti respecta principiile impuse 

de activiştii culturali ai partidului. Au existat foarte puţine romane 

care au reuşit să ocolească sita ideologică a cenzurii. Din acest 

punct de vedre, volumul lui Ivasiuc aduce un suflu nou în proza postbelică, 

prin schimbarea atitudinii faţă de societate şi faţă de viaţă. 

El se încadrează printre primele romane care au dus la dezideologizarea 

prozei. Criticul literar, Nicolae Manolescu, un prieten foarte 

apropiat al lui Alexandru Ivasiuc, remarca „Un roman ca acesta consacră 

un prozator. E departe de a fi o carte fără cusur, dar e o carte 

care nu numai nu ne lasă indiferenţi, dar ne sileşte aproape la un 

dialog: ea nu trăieşte închisă în sine, ca o lume obiectivă, ci prin 

apelul pe care ni-l adresează” i . Paul Georgescu nota „o carte…de 

o valoare deosebită, unul dintre romanele cu totul remarcabile ale 

acestui deceniu” ii . O altă parte a criticii literare a privit cu o oarecare 

reticenţă romanul „Vestivul”. Această atitudine era fundamentată pe 

stilul eseistic, deosebit de greoi al romanului. 

„Vestibul” experimentează un discurs auctorial de pionierat. 

Epicul este folosit ca pretext pentru declanşarea introspecţiilor 

protagonistului. Monologul interior, stilul indirect liber, atitudinea 

analitică faţă de existenţă, intelectualizarea mesajului, sunt câteva 

elemente care definesc specificul discursului lui Alexandru Ivasiuc. 

Descrierea senzaţiilor, a emoţiilor, a neputinţelor, a dilemelor ocupă 

un loc important în economia cărţii. 

Fabula romanului este axată pe experienţa universitarului 

Ilea, medic neuromorfolog. Sentimentul de iubire apărut la vârsta 

senectuţii, la cincizeci de ani, generat de îndrăgostirea de propria 

studentă, cu treizeci de ani mai tânără decât el, îl bulversează. Decide, 

în liniştea biroului de la laborator, să elaboreze epistole pe 

care să le adreseze studentei de care s-a amorezat. Dincolo de expunerea 

poziţiei sale faţă de iubire, personajul se autoanalizează. 

Scrisorile reprezintă un prilej de introspecţie a propriei conştiinţe. 

Pornind de la starea prezentă, personajul reconstituie anumite experienţe 

petrecute în trecut, care l-au marcat de-a lungul existenţei. 

Elaborarea epistolelor a dus practic la scindarea fiinţei protagonistului, 

într-un mod dostoievskian. Dimensiunii geometrice a existenţei 

i se opune nesiguranţa şi imprevizibilitatea vieţii. 

Naratorul-personaj eludează legile timpului istoric şi recurge 

la timpul afectiv. Prin cele patru epistole, el reconstituie etapele 

existenţiale ( copilăria, adolescenţa şi maturitatea), dar nu 

într-o ordine cronologică. Ceea ce a declanşat memoria afectivă 

este sentimentul fricii, deocamdată faţă de iubirea pentru studenta 

sa. Personajul caută explicaţii în trecut, pentru a determina sentimentul 

neputinţei, datorat fricii. Memoria ajunge în timpul copilăriei, 

când a fost martorul unei scene de o cruzime ieşită din comun. Un 

grup de adolescenţi au prins o veveriţă. La început, s-au jucat cu ea. 

Ulterior, unul dintre ei a decis să mărească suspansul. Cu o cre- 

angă încinsă, a început să ardă 

veveriţa. Personajul narator a 

decis să o elibereze, supunându-şi 

viaţa unui pericol. Gestul 

său a fost tardiv. După 

moartea veveriţei, este transformat 

din martor, dintr-un spectator 

pasiv, într-un actant activ. 

Torţele care o chinuiau pe veveriţă 

se transformă în instrumente 

de tortură, punându-l în situaţia 

de a reacţiona. Atunci, descoperă, 

ca şi un alt personaj din 

nuvela „Corn de vânătoare”, 

Mihai de Giuleşti, că este singur 

împotriva tuturor. Din cauza fricii 

extreme, cade în inconştienţă. Gheorghe Andraşciuc 

Sentimentul trăit în această perioadă 

i-a rămas adânc întipărit 

pe retina memoriei. Un alt moment 

al violenţei, al cărui martor a fost, e acela când un grup de 

studenţi şovini au atacat doi colegi studenţi evrei, acuzându-i că în 

timpul orelor de disecţii, profanează cadavrele creştinilor. Nu a avut 

puterea să intervină pentru a-i ajuta pe cei doi colegi evrei, batjocoriţi 

de colegii săi români. Atitudinea pasivă în această situaţie, de 

altfel şi în alte circumstanţe, îşi găseşte explicaţia în experienţa traumatizantă 

trăită în copilărie, la ţară. Sentimentul fricii l-a însoţit pe 

tot parcursul vieţii, transformându-se într-un impediment în ceea ce 

priveşte afirmarea propriei individualităţi. 

Un alt moment pe care protagonistul Ilea îl analizează, din 

perspectiva iubirii prezente, este cel petrecut pe front, în calitate de 

medic militar. Ce este interesant de remarcat este faptul că medicul 

Ilea nu evidenţiază momentele de vitejie de pe front, faptele militarilor, 

ci sentimentul de neputinţă, sentimentul de teamă născut 

în conştiinţa acestuia. Ilea caută o raportare a „iubitei” prezente la 

o altă persoană cunoscută pe front. Uneori nu poate face diferenţa 

dintre cele două iubite. Se întreabă dacă nu cumva este una şi aceeaşi 

persoană. Iubita de pe front are ceva în comun cu soţia şi studenta 

sa. Are aceleaşi dileme ca şi protagonistul romanului „Adela” 

al lui Garaget Ibrăileanu, Emil Codrescu. 

Discursul homodiegetic al romanului surprinde dilemele 

personajului central al cărţii. Viaţa ordonată a omului de ştiinţă, universitarul 

Ilea, este oarecum dezechilibrată de apariţia acestei stări 

ciudate. Ordinea cu care s-a obişnuit în calitate de universitar, începe 

să capete alt contur. Reacţia mundană începe să fie în dezacord 

cu profilul său psihologic. Statutul său ontologic creează un 

ins plin de complexe şi de inhibiţii. 

Un alt aspect care merită să fie subliniat este cel al intelectualizării 

discursului epic. Alexandru Ivasiuc se numără printre 

primii prozatori care au scos proza românească de sub schematismul 

impus de ideologia comunistă. Mentalitatea şi weltanshauungul 

protagonistului reliefează subtilitatea viziunii asupra noii societăţi. 

Comuniunea dintre formula narativă şi tema romanului, creează o 

situaţie propice dezvoltării prozei româneşti, din a doua parte a deceniului 

al şaselea. Discursul eseistic, analitic şi speculativ, întăreşte, 

încă o dată, complexitatea atitudinii protagonistului în faţa 

lumii. 

Drama personajului este datorată neputinţei de a-şi cunoaşte 

sinele, definit prin legile imprevizibilităţii. Aflat la vârsta maturităţii, 

ca om de ştiinţă, descoperă lucrurile în mişcare, dincolo de 

formele geometrice ale lumii, în care credea. Astfel, descoperă relativitatea 

sentimentelor, a gesturilor şi, în general, a existenţei. La 

un moment dat, în sufletul lui, apare un sentiment răscolitor, ciudat, 

dar în acelaşi timp deosebit. Fiind profesor universitar şi, implicit, 

om de ştiinţă, credea în ordinea şi stabilitatea lucrurilor. Sentimentul 

nou apărut îl derutează, întrucât dezechilibrează ordinea care 

ghidase existenţa. Acesta este momentul când protagonistul începe 

să-şi introspecteze propria viaţă. Observă că este neputincios în 

faţa noii iubiri apărute. Se născuse frica, neputinţa de a materializa 

o stare. De aceea, decide să comunice cu ea prin intermediul epistolelor, 

deci indirect. Scrie patru scrisori în care îşi dezvăluie sentimentele 

faţă de propria studentă, mai tânără cu treizeci de ani 

decât el. În acest mod, el analizează cauzele care au generat neputinţa 

de a adopta o atitudine activă, care să ducă la îndeplinirea 

scenariului propus. El nu are capacitatea de a trece dincolo de propria 

voinţă. Instinctele nu găsesc o cale pentru a răzbate. Ce este 

de remarcat, în cele patru epistole, este faptul că el mai degrabă se 

analizează pe sine, îşi analizează propria neputinţă, decât să o analizeze 

pe ea. În acest fel întreprinde o incursiune prin propria-i existenţă. 

În efortul său de a justifica această laşitate, ajunge în 

perioada copilăriei. Memoria locului a rămas întipărită în conştiinţa 

maturului. Atunci, sentimentul fricii a năvălit în sufletul lui Ilea şi nu 

a mai dispărut. Subconştientul, în accepţiunea lui Sigmund Freud, 


ISTORIE LITERARĂ 

TEXTELE LICENŢIOS-PORNOGRAFICE ALE LUI 

EMINESCU : NATURĂ Şl CULTURĂ 

Un om complet 

Mi se pare potrivit să încep aceste rânduri de introducere a 

dumneavoastră într-o zonă "infernală", neobişnuită şi prea puţin cunoscută 

a lui Eminescu, de la definiţia lui Constantin Noica [1] , cel 

care vedea în poet "omul deplin al culturii româneşti". Sintagma a 

fost rău primită de unii, care au perceput-o, pe de o parte, ca o sacralizare, 

creatoare de distanţă între public şi artifex, şi pe de altă 

parte , ca o reducţie pernicioasă la unicat. S-a argumentat că alte 

naţii nu au, nu acceptă o figură literară emblematică: Franţa e Balzac, 

dar şi Racine, şi Hugo, şi Baudelaire; Rusia e Tolstoi, dar şi 

Dostoievski, şi Gogol, şi Puşkin ş.a.m.d. S-a respins ideea că am fi 

avut o singură făptură spiritualmente desăvârşită, celelalte (grup în 

care intră monştri sacri ca Arghezi, Caragiale, Iorga, Călinescu, 

Blaga) fiind, mai mult sau mai puţin, ne-împlinite. 

S-au emis şi exclamaţii patetice, de genul: Vai de 

neamurile care au (la singular:) Scriitorul! De 

aici şi repulsia faţă de formula, de un lirism convenţional, 

subţiat şi acela de pisăloaga repetiţie 

şi mediatizare: poetul nepereche. 

Nu în această accepţie sacerdotală şi mitizantă 

preiau aici gândul lui Noica, ci pe direcţia 

imprimată de Nicolae Iorga, care a văzut în poet 

"expresia integrală a sufletului românesc..., cea 

mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de 

român" [2] . Nu suntem doar Hyperioni, suntem 

şi Mitici, suntem şi Gore Pirgu. Eminescu e întruchiparea 

noastră "deplină", "integrală", pentru că 

nimic din ce e foarte omenesc în feldeinţa (fel de 

a fi; cuvântul e al lui Cantemir) românească nu i- 

a fost străin. Am putea chiar adăuga că el a reuşit 

să înfăptuiască dezideratul exprimat într-o 

celebră butadă de Jules Michelet, acela de a fi 

un om complet, având cele două sexe ale spiritului. 

Bărbat adevărat din toate punctele de vedere, 

lui Eminescu nu i-au lipsit sensibilitatea 

infinitezimală, delicateţea exacerbată, mlădierile 

sufleteşti ale celuilalt sex: 

„Bisexualitatea este un fenomen uman 

universal... La orice individ există conflictul între 

tendinţele masculine şi cele feminine..."" (W.Fliess, Sigmund Freud 

[3] ) . Mai discursiv, în Julius Evola, Metafizica sexului: "Imaginea 

pe care ne-o înfăţişează fiecare bărbat normal şi fiecare femeie 

obişnuită este un dozaj diferit al calităţii masculine pure şi al calităţii 

feminine pure", care reia şi observaţia lui Schopenhauer, că "precondiţia 

unei pasiuni puternice este ca două persoane să se 

neutralizeze reciproc, aşa cum fac un acid şi o bază" [4] . 

A acoperit toată plaja de atitudini spirituale, de la cele de o 

nobleţe şi un rafinament care le situează în miezul sublimului, şi 

până la cele care ţin de zona subterană a fiinţei, incluse de opinia 

comună în perimetrul inavuabilului. Cugetul său a baleiat întregul 

arc ce se întinde între celest şi trivial (cuvîntul a fost folosit de G. 

Ibrăileanu; v. nota 26), punându-şi, pe ambele extremităţi, marca 

personalităţii sale febrile. Nu voi susţine nici o clipă că cele două 

laturi au o relevanţă sau o însemnătate egale - dar, aşa cum poetul, 

tel qu'en Lui-même enfin l'éternité le change, e şi cel din antume 

şi cel din postume, imaginea amplului Eminescu se rotunjeşte 

cu zona intens telurică a "irmoaselor" sale. Dacă e demn de interes 

- şi cine e mai mult decât Eminescu ? - , un om e şi ceea ce face şi 

ceea ce ascunde. 

De ce pornografie ? 

figuratoare a marilor romantici, 

care-şi creează o femeie fictivă, 

pe datele imperfecte ale realităţii 

şi absorb în contemplaţie orice 

nevroză sexuală, el nu vede îngeri 

suavi cu ochi incandescenţi 

care să-l umple de turburare şi 

căinţă şi să-l împingă spre o 

claustralitate a spiritului, deşi accentele 

platonice sub forma tiraniei 

eternului în dragoste nu-i 

George Pruteanu 

lipsesc. Pentru Eminescu iubirea 

este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă, 

bineînţeles, dar şi fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viaţa speţei 

cu toate deliciile de ordin sufletesc superior, 

pe care conştiinţa le suprapune mecanismului reflex, 

dar în sfîrşit un instinct ce le-abate şi la paseri 

de vreo două ori pe an... Idealitatea lui nu e 

simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă..." 

[9] Acest chip care, în sfera concretului, e 

carnal şi pofticios, intrepid şi expeditiv, gourmand 

mai mult decât gourmet, şi nu atât graţios 

cât vânjos, a contrazis brutal clişeul (ridicat, e 

adevărat, cu mijloace elegante, şi de Lovinescu 

pe o treaptă superioară) unui Eminescu lunar (şi 

lunatic!), eteric şi diafan în relaţiile cu descendentele 

Evei. "în vreme ce eroticii mistici dau 

pildă de constanţă metafizică pentru femeile lor 

ideale, lucru explicabil prin transcendenţa obiectului 

iubirii lor, Eminescu este ca om stăpânit 

de o insatisfacţie erotică, obişnuită la indivizii 

pasionali (subl. mea, G.P.), invers proporţională 

cu puterea de abstracţie pasională" [10]. Influenţă 

sau nu, acest mod de a vedea lucrurile a trecut 

şi la alt spirit acut, adversar al conformismelor 

duioase, al irizărilor dulcege: Tudor Arghezi. În 

cărţulia publicată în 1943 [11], poetul, a cărui 

concepţie despre iubire nu diferea mult, în aspectele 

ei senzual-telurice de cea a lui Eminescu 

("nici nu se poate dragoste mai directă şi mai elementară 

ca la Eminescu") [12] , scria: "Cu femeia, Eminescu a fost 

numai bărbat. Femeia, e de crezut, ar fi cerut mai mult de la el, un 

joc de dragoste, complicat ca o dantelă şi subtil, dacă nu cerebralitate 

şi abstracţii... Fiind numai bărbat şi nimic mai mult, nici mai 

puţin, şi, după o vorbă latinească, trist, 

(Vorba latinească, la care face aluzie Arghezi, este Animal 

post coitum triste (După actul sexual, orice fiinţă e tristă). Schopenhauer, 

gustat de Eminescu, a explicitat-o: " Fiecare îndrăgostit, 

după ce şi-a atins în sfîrşit scopul, adică satisfacţia sexuală, se 

simte decepţionat: pentru că iluzia cu ajutorul căreia îl amăgea şi îl 

momea specia a dispărut" [13] .) 

poetul a fost şi mereu dezamăgit..." [14]. 

Despre o declaraţie amoroasă făcută Cleopatrei Poenaru, 

prin 1880, Călinescu spune că era "inspirată de o concupiscenţă 

atroce" [15] (subl. mea, G.P.). Chiar şi în poezii, criticul vede "un 

factor tactil comun", "lipsa uneori desăvârşită a castităţii" şi faptul că 

"Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale şi de apropierea 

sânilor" [16]; sărutarea "era aşa de frenetică şi avidă, încât 

alcătuia o copulaţie vinovată ca o însoţire" [17]. Într-un cuvânt, Eminescu 

e "un spirit erotic, de altfel mereu insatisfăcut", plin de "ardenţă 

fiziologică", fire "zdravănă şi ţărănească", cu "trup vânjos şi 

împăroşat, pe care îl culcase pe pământ şi în fin, prin poduri şi în paturi 

tari de gazde, (fără) acuităţi pentru senzaţiile fine" şi "pentru 

care dragostea este exclusiv posesie şi amplexiune" [18] (= "îmbrăţişare"; 

subl.mea, G.P.). 

Paradisurile artificiale 

î 

D. Murăraşu vorbeşte de un Eminescu foarte "indiscret în 

caietele sale în ce priveşte informaţiile despre femei" şi face o observaţie 

direct utilă încercării noastre de decodare a "pornografiei" 

eminesciene. El remarcă la poet "autoiluzionarea (care) este un fel 

de narcisism, unde intră şi obsesia eului şi plăcerea de a se vedea 

şi pe sine şi imaginea iubitei, aşa cum ar dori... în realitate" [19] . 

Narcisismul sesizat de D.Murăraşu are o anume tangenţă cu o componentă 

a "autoerotismului" (atrag imediat atenţia că noţiunea nu 

Semnificaţia textelor licenţioase ale lui Eminescu trebuie 

căutată în structura omului erotic. Figura acestuia nu se desprinde 

de nicăieri mai clară, mai plauzibilă, mai concordantă cu datele realităţii, 

decât în viziunea naturală şi coerentă a lui G.Călinescu, din 

biografia pe care a consacrat-o poetului [5]. Nici lucrările din perspectivă 

medicală, cum ar fi cele ale lui C.VIad, în sens psihanalitic 

[6] sau I.Nica, în sens psihiatric şi psiho-somatic [7] , nici proiecţia 

hibrid-romanescă a lui E. Lovinescu, care transferă idealizant date 

ale operei asupra insului empiric [8], nu reuşesc să impună conştiinţei 

noastre un bărbat valid, viu, congruent cu întreaga reţea a faptelor 

şi a atitudinilor sale , certe documentar, cum o realizează, cu 

scrupulele istoricului şi empatia romancierului, G.Călinescu. Să recapitulăm 

esenţialul portretului său. "Eminescu nu are mistica transwww.oglindaliterara.ro 

4557


trebuie înţeleasă în sensul fizic, popular, masturbaţional, de "onanie", 

ci în cel psihic), definită de Havelock Ellis ca o "tendinţă ce caracterizează 

uneori emoţia sexuală (...) de a se cufunda mai mult 

sau mai puţin intens în admiraţia faţă de sine"[20]. Freud circumscrisese 

conceptul în palierul "libidoului care se îndreaptă spre eu 

prin identificări"[21]. Dezvoltând tezele lui Freud în această privinţă, 

J. Lacan nuanţa că din această perspectivă, în care eul e definit 

prin identificare cu imaginea altuia, narcisismul nu e o stare în care 

ar fi absentă orice relaţie intersubiectivă, ci e interiorizarea unei 

relaţii [22]. Ochiul închis afară, înlăuntru se deşteaptă... Eminescu 

trăieşte lăuntric erosul cu o intensitate superioară formelor exteriorizate 

("Iubind în taină, am păstrat tăcere..."). "Mereu dezamăgitul" 

compensează, într-un paradis artificial, vieţuind în basme şi grăind 

în poezii, frustrările fenomenale. În Mon coeur mis à nu (Inima 

mea pe tavă), Baudelaire - la care voi mai reveni - notase: "A face 

dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din 

sine"[23] . Orice creaţie e răspunsul la provocarea unui vid, a unei 

absenţe. Insatisfacţia erotică perpetuă, ardenţa senzorială, constanţa 

adăstării "sur son soif" ale lui Eminescu, concretizate morfologic 

în plan scriptural prin predominanţa modurilor (şi timpurilor) 

iluziei , ale dezideratului sau ale năzuinţei (subjonctiv, condiţional, 

optativ, viitor), provoacă o masivă producţie de fantasme, de lumide-cuvinte. 

Virulenţa tensiunilor erotice eminesciene şi întruchipările 

lor textuale îmi impun aici o comparaţie, nu atât de hazardată pe 

cât ar părea. Sunt binecunoscute, cred, lucrările grafice ale olandezului 

Maurits Cornelis Escher [24] în care 

reprezentări ale unor construcţii tridimensionale 

nu sunt decât pure iluzii optice, întrucât, 

la o mai atentă privire, se constată că ele sunt 

eminamente imposibile în spaţiul real, fizic, indiferent 

cât de elastic sau maleabil ar fi materialul 

din care le-am concepe; dar, pe hârtie, 

totul e în ordine, părând că sunt respectate legile 

luminii, ale umbrei, ale perspectivei. (în 

paranteză fie spus şi cum grano salis°, pedanţii 

au găsit şi în imagistica erotică a lui 

Eminescu "arhitecturi" trupeşti irealizabile 

practic, escheriene, de n-ar fi să amintesc 

decât notoriul catren "Fruntea albă-n părul 

galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci / Lăsând 

pradă gurii mele / Ale tale buze dulci"). 

Pe ecranul fanteziei sale incandescente, Eminescu 

rulează asemenea ficţiuni absolute, de 

la tandrele tânjiri "publicabile", de calibrul "înroşindu-te 

la faţă, /Să arunci colanul jos / Şi 

să lunece de pe-umeri / A ta haină-albastrăn 

jos. // Să apară dulce sânii, / încet haina să coboare - / Să te văd 

odată goală / De la cap pîn-la picioare" şi până la notaţiile violent 

carnale din proză (ca, de pildă, în Amalia: "El... o ridică în braţe, o 

aşeză pe o mesuţă naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele 

unul de altul şi se întâmplă păcatul de două ori... Actul amorului o 

făcea să tremure, să ţipe...") [25], sau, din versurile culegerii de faţă 

("Să pun suliţa-mi aprinsă / Unde crapă-n două curul" - Cînd tu treci, 

1873; sau "Tu mă sugi, eu mă slobod / Oh, apără-te, cum nu pot / 

S-intru-n tine, dragă, tot / Să mă bag în pi..ă-adînc / Dinnăuntru să 

te mînc" - Şezi călare, 1880-1882 etc.). Asemenea rînduri descumpănesc 

şi şochează. Am putea să spunem că Eminescu a fost 

uneori "trivial, cum e în unele postume", se întreba Ibrăileanu [26], 

când acel Eminescu, "ce a voit el să fie", n-a fost niciodată trivial ? 

(Apropo de imaginea sa publică, să privim felul cum l-a perceput 

cumintele ardelean Slavici: "In ceea ce priveşte viata sexuală, 

el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată nu vorbea despre 

femei decât având în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia 

pe oamenii care aleargă după « fuste» ori vorbesc despre afaceri 

scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvârşire platonice, lucruri 

despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai 

ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate..." 

[27] ) 

Iată o întrebare dificilă. La care nu găsim răspunsul decât 

admiţând că există un Eminescu al voinţei şi un altul, al naturii. 

Pe fundamentul celui de-al doilea , şi uneori împotriva lui, s-a construit 

pe sine primul. 

Natură şi cultură 

creator al eului voinţei. Textele licenţioase sunt produsul irepresibil 

al naturii sale. Iată ce spun doi specialişti moderni în erotologie: 

"A deturna asupra plăsmuirii plăcerii nişte pofte care nu au 

acces la realitate. A satisface prin fantasmă sau spectacol « disproporţia 

dintre dorinţele noastre şi facultăţile noastre » (Rousseau). 

Dacă apelez la imagine este pentru că Celălalt lipseşte; dacă aş 

avea o viaţă sexuală cu adevărat satisfăcătoare, dorinţa mea s-ar 

ostoi în corpuri reale în loc să-şi dezlănţuie abstinenţa asupra unor 

fantome impalpabile" [28]. Om reavăn şi frust, în esenţă, cum am 

văzut, poetul şi-a găsit desăvârşirea în faptul de cultură al creaţiei. 

Dar convenţiile sociale îi lăsau aici neconsumate parte din valenţe. 

Zona lubrică a scrisului său e o zonă a decompensării, un debuşeu 

inocent al pulsiunilor viforoase ale eului teluric; "faţa nevăzută a 

lunii" întregeşte dialectic conturul acestui mare om, care a fost aşezat 

cu enormă vigoare şi în cultură şi în natură. De aceea, găsesc 

fantezistă şi resping vehement teza doctorului Vlad , conform căreia 

"nici nu putea fi Eminescu prea potent, o dată ce era un narcisist, 

adică îşi avea afectele plasate asupra persoanei proprii. Ca să fii 

potent e nevoie mai întâi să poţi iubi şi pe urmă reflexele fiziologice 

se dezlănţuie de la sine, puse în mişcare de starea afectivă"[29]. 

De fapt, nu ne interesează performanţele erotico-atletice ale poetului 

(" omul, cu cât cultivă mai mult artele, cu atât e mai puţin taren 

dragoste" - Baudelaire [30] ), pentru că potenţa e o variabilă în 

funcţie de prea mulţi factori ca să putem face conjecturi în lipsa unor 

date precise. Dar că Eminescu n-a iubit, asta este o naivitate cu 

pretenţii ştiinţifice, zămislită prin luarea în serios a unor afirmaţii incerte, 

apocrife, ale poetului, după părerea mea excesiv de convenţionale 

pentru a-i aparţine realmente ("în ce mă priveşte pe mine, 

apoi deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept eu 

n-am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine luând drept dragoste 

dorinţa de dragoste..." [31] ). Iubirea a fost mediul său primar, invarianta 

sa sufletească, "încremenirea" sa bună, acea "theia 

manía" (manie divină) de care vorbea Platon. Aş spune că realitatea 

a stat sub cu totul alt semn: volitiv, Eminescu 

a făcut eforturi de a se smulge acestei 

"predestinări", acestei perpetuităţi macerante. 

I se potrivea, schimbând ce e de schimbat, 

gândul Sfântului Augustin, "Amor meus, 

pondus meum: illo feror, quoumque feror" 

("Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg 

oriunde merg")[32]. Îşi propunea frivolitatea 

ca inaccesibilă "mântuire", ca drog şi tratament. 

Înainte de a fi motto posibil al acestui 

studiu, o foarte revelatoare însemnare - semnificativă 

chiar dacă nu e exclus să fi fost aşternută 

într-una din perioadele de sincopă a 

conştiinţei - este cea din ms. 2292, citată încă 

de G.Călinescu în 1932: "Să cetesc din nou 

pe Casanova şi să duc viaţa lui" [33]. Prin 

utopicul libertinism, prin "sex" (cum se spune 

azi), prin "nevoia de a-şi uita eul în carnea exterioară" 

(Baudelaire) [34], Eminescu tindea 

să se dez-erotizeze. Să răspundă fondului 

sangvin al naturii sale, impregnat şi dominat 

de trăirea în afect şi în cultură. Lirica devergondajului are, în felul ei, 

rolul unei "ejaculări" psihice. 

În fond, afirmă cei doi autori ai celui mai şocant tratat de erotologie 

apărut în ultimii 50 de ani, Bruckner şi Finkielkraut, "erotism 

şi pornografie vor să spună acelaşi lucru: numai că nu-l spun la fel 

şi că acestor două stiluri le corespund două imagini ale suveranităţii 

genitale şi, s-ar putea spune, două regimuri (subl.P.B., A.F.) diferite 

de sexualitate. Nu întâmplător, desigur, cinematograful 

tradiţional sugerează orgasmul printr-o lungă sărutare languroasă 

sau printr-o mângâiere senzuală" [35] . Lascivităţile versificate ale 

lui Eminescu sunt erupţia care prinde în vârtejul ei şi lava celorlalte 

obsesii fundamentale ale autorului: cea estetică şi cea politică. În 

strofele cele mai deocheate, izbucneşte cîte o metaforă de zile mari, 

de o graţie boticcelliană ("Eu aş stinge atuncea purul / Dulce omăt 

al ţâţei tale..." - Cînd tu treci, 1873 ); în altă parte, picanteriile scabroase 

sunt încărcate cu acid epigramatic la adresa unor "Bodnarachi", 

"Pompilie", "Naum" şi alţi contemporani. Dar dominantă, 

rămâne, desigur, componenta libidinală. 

Asemenea texte erau, probabil, pentru Eminescu o descărcare 

nervoasă, o modalitate de a-şi plăsmui trăiri prin "materializarea" 

lor pe hârtie. Scrisul avea astfel, aici, funcţia de a doua viaţă, 

cea paralelă şi secretă, paşnice izbucniri ale libertinului "Mr.Hyde" 

faţă de îngândurările abisale ale civilizatului şi melancolicului "Dr. 

Jeckyll". Un Eminescu underground, pământos şi evadat din codurile 

sociale şi culturale. 

Trei întrebări elementare 

Acestea sunt: 1) Trebuie tipărite aceste lucruri? 2) Ce 

semnificaţie au ? 3) Ce valoare au? 

î 

Trebuie tipărite aceste lucruri? In ceea ce mă priveşte, 

prima întrebare e retorică, altminteri această predoslovie n-ar 

exista. Răspunsul, însă, nu e retoric. Eminescu e o figură fascinantă. 

E un om-continent, nu un om-insulă. Nu-i cuprinzi pe de-antregul 

niciodată. Rămân mereu teritorii ne- (sau insuficient) 

explorate. Iar cele explorate, trebuie străbătute din nou, pentru că 

se schimbă generaţiile şi mentalităţile. Ibrăileanu se împotrivea pu- 

4558 www.oglindaliterara.ro


blicării chiar a poeziilor decente, a postumelor pe care, ulterior, Ion 

Negoiţescu le va considera partea cea mai valoroasă a operei eminesciene 

[36]. Sunt, o spun cu toată cumpătarea, adeptul tezei de 

la antipod, susţinută de Perpessicius şi mulţi alţii. Merită să cunoaştem 

şi cea mai măruntă chitanţă semnată de Eminescu, chiar 

dacă pudibonzii şi iconodulii vor protesta. Ei se tem să nu-i fie afectată 

imaginea. E o copilărie. E ca şi cum ne-am speria că o groapă 

săpată într-un munte l-ar putea prăbuşi. Eminescu este o materializare 

a necuprinsului feldeinţei omeneşti, în imensitatea sa labirintică. 

E un capitol şi o materie ale umanismului modern şi 

post-modern. Nu-l poţi îngrădi cu interdicţii şi tabuuri, fără a săvârşi 

crima de les-adevăr. Dante a spus-o atât de frumos: "E s'io al vero 

son timido amico, / Temo din perder viver tra coloro / Che questo 

tempo chiameranno antico" ("De-aş spune adevăr pe jumătate / Mă 

tem să nu par mort acelor' care / Numi-vor timpul meu Antichitate", 

trad. mea, G.P.; Par., XVII, 118-120, ed. Scartazzini-Vandelli). Eminescu 

e o instituţie a panoramei Spiritului, i se pot aplica vorbele 

venite dinspre Havel: e interzis a interzice. Poetul e o natură, în care 

firul de iarbă trebuie cercetat ca şi stejarul, viermele ca şi ciocârlia. 

Tot ce este real în legătură cu el sporeşte cunoaşterea fiinţei gânditoare, 

în toate etajele ei. 


Ce semnificaţie au ? La această întrebare, răspunsul se 

află infuzat în paginile anterioare. încerc o condensare, apropiindumă 

de texte. Majoritatea sunt textualizări fantasmatice ale unor împreunări 

ipotetice (domină subjonctivul: "să-ţi", şi optativul: "ţi-aş") 

sau vag anticipate , garnisite cu toate jocurile erotice adiacente: felatio, 

cunnilinctus etc. Femeia acestor pagini este una super-activă, 

de o frenezie insaţiabilă şi o sprinţară voracitate libidinală, proiecţia 

acelui prototip definit brutal de Baudelaire într-unui din caietele 

sale ("Femeii îi e foame şi vrea să mănânce; sete şi vrea să bea. E 

în călduri şi vrea să fie posedată" - Baudelaire foloseşte un verb 

mai dur) [37] sau mai actual, a celui socotit emblematic de Bruckner-Finkielkraut: 

"Ce-mi place la fetele din filmele porno este că 

sunt ca bărbaţii: au chef tot timpul să facă dragoste" [38] . Registrul 

în care sună aceste lubricităţi este îndeobşte unul ludic-folcloric. 

Vocabularul e, dacă dăm laoparte expresiile pe şleau, când fantezist 

("bumburig", "bumbarara", "bumbarază" etc), cu o rabelaisiană 

bună-dispoziţie {"Două guri ai, chip frumos, / Una-n faţă, una-n jos, 

/ Una dulce şi fudulă / Alta este pentru p..ă" - Ia te-ntinde, 1880- 

1882), când metaforic în cheie rustică, principalele elemente de referinţă 

fiind din universul rural: "tăşulca", " valea", "călare", "desag", 

"rădăcină", "tulpină", "vânatul" "măgar", "bice", "hârdău", "treucă", 

"vătaf", "fântână", "scăuieş", "şezătoare", "unt de oaie", "pădure", 

"frunza verde", "caşul" ş.a. (Într-o însemnare din 1883, poetul se 

întreabă chiar dacă nu cumva "[testiculul] meu dat îndărăt de ţăran 

să fie cauza dezvoltării mele estraordinare?") Textele deocheate în 

proză, mai târzii (unele, din perioade tulburi), au un vocabular net 

neologistic şi marcat urban: "infinit", "procreaţiune", "sens", "selectează", 

"compliment", "proporţionale", "lux", "ignoranţi", "genitale", 

"propensiune", "foetus", "escitez", "neutră", "parfumuri", "cultivez", 

"estraordinare", "pozitiv", "abonament", "piano" (pian), "cocotă", 

"sergent de stradă", "filosofie", "palton". Intemperanţa de limbaj , la 

Eminescu, ia, în versuri, coloratură ancestral ţărănească , iar în 

proză , una limpede orăşenească. Cred că avem din nou de-a face 

cu dualitatea natură-cultură. Versul e un spaţiu primar, originar - 

proza, unul secundar, grefat, dobândit. 

Dacă reuşim să facem abstracţie de limbajul scandalos, orgiastic, 

vom observa că propensiunile poetului merg către acuplarea 

crâncenă, în care suflet şi trup sunt una ("se ating, chimic, 

galvanic sau electric sau arzător" - Novalis [39] ). Tot Novalis, citat 

de acelaşi Julius Evola , clama, într-unul din Fragmente-le sale că 

"femeia este supremul aliment vizibil care face trecerea de la trup 

la suflet" [40] . Această nevoie, de a "consuma" femeia, de a şi-o însuşi, 

- poate şi mai adecvat spus ar fi : de a şi-o încorpora - ("deoarece 

simţi în ea propriul tău complement, ai vrea ca ea să 

înceteze a mai fi o altă fiinţă" - J.Evola) [41] , o găsim şi în fragmente 

semnificative din poeziile neruşinate: "Moment dulce, când 

te rod " (Şezi călare, 1880-1882) sau "Dinnăuntru să te mînc" (id. 

; avem de-a face aici cu ceea ce, în sofisticatul limbaj al psihanalizei 

pedante se numeşte "faza canibalică a libidoului"). în acelaşi 

timp, Eminescu se simte el însuşi absorbit , aspirat, de-personalizat 

de acest Maelstrom care este erosul: "Sufletul (meu) în tine-l tragi" 

(Când tu treci, variantă, 1882), sau, în proză, într-o însemnare din 

1881: "întreagă o vrei (despre femeie e vorba), întreg i te dai". 

Poetul exprimă, pe alocuri, un priapism, un macho-ism de circumstanţă, 

echivalând rufian vigoarea creativă cu cea sexuală 

("Demnă-i de poetici pene / Dezlegarea de izmene. / Vrei să scrii un 

bun roman? / p..a-ţi scoate la meidan. / Are scriere vioaie? / Scriitorul 

are c...e, / C-un cuvînt, fără de-aceste, / Scriitorul prost îmi 

este" - Nunta lui Pepelea..., 1876) şi un pan-sexualism violent, avant 

la lettre : "Toate fiinţele-ar fi nule / Fără pi..e, fără p..e /.../ C-un cuvânt, 

a' lumii scule [42] / Parte-s pi..e, parte-s p..e" (id.) , proclamînd, 

goliardic şi freudian, şi substratul erotic al artei: "Spuneţi tot 

ce vreţi, nu-mportă: / Nu-i poem fără de bortă!" (id.). 

În fine, mai sunt de sesizat accentele misogine, aici mai mult 

în nuanţă grotesc-burlescă şi îndreptate cu precădere înspre venalitatea 

amorului. Banul e îngemănat cu oniricele voluptăţi ale luxurii, 

reversul deliciilor este componenta mercantilă. "Parale", 

"gălbenaşi cu zimţi", "bani", "franci", "gologani" sunt mereu amestecaţi 

între cele două trupuri. 

Ce valoare au? Estetic, mică. Unele piese sunt prelucrări 

ale unor motive folclorice, pe care le putem întîlni şi la Creangă, în 

, de pildă, Povestea lui Ionică cel prost (poreclit şi Irimiea) [43] 

: "Cum o puse, cum să dusă, / Parcă-a fost pustia unsă" (v., în vol. 

de faţă, textul Mama când m-o măritat, 1876-77). Gheara leului îşi 

lasă amprenta ici şi colo în câte o rimă tipică ("cred-ii / tragedii", 

"stoarc-o / poarco", "a cumpăni zic / metafizic"). 

Valoarea lor reală este cea psihologică. Pornografia n-a fost 

pentru Eminescu un teritoriu de performanţă, de sfidare a convenienţelor 

spre impunerea altora, mai largi. In această privinţă, poetul 

a fost un înţelept conformist (cu excepţiile involuntare, datorate 

geniului său). Paginile fără perdea sunt, mai curând, un violon d'Ingres 

, dacă nu un sac de box , un tranchilizant. Fireşte că "subsolul" 

marelui poet nu e la fel de somptuos cum e superbul castel de 

deasupra. E mlăştinos, e jilav, colcăie. Dar numai din apele mocirloase 

cresc nuferi (Blaga). Nimic din splendorile fără apus ale poeziei 

de dragoste eminesciene nu e afectat de foşgăiala crudă din 

paginile de "deşănţare" fictivă. În fond, totul stă în frumoasa vorbă 

a lui Tudor Vianu: Dragostea e un arbore, cu coroana atingând 

cerul, şi rădăcinile adânc înfipte în instinct. 

Addenda 

Pentru că presupun că unii dintre dvs. aşteaptă şi asta de la 

mine, am să arunc un iute spot de lumină şi asupra cuvântului "pornografie". 

Acesta, spun arhivarii limbii franceze (de unde provine), 

are o dată de naştere certă: l-a inventat şi l-a folosit prima oară în 

scris Rétif de la Bretonne, în 1769, într-o carte de 368 de pagini intitulată 

Pornograful sau Ideile unui gentilom asupra proiectului de 

reglementare a vieţii prostituatelor, în scopul de a preveni nenorocirile 

pe care le atrage femeilor lupanarul, cu note istorice şi justificative. 

Interesant e că proiectul scriitorului a şi fost pus în aplicare 

zece ani mai târziu, în Austria, şi Joseph al II-lea l-a recompensat 

în diamante. La origine, deci, cuvântul "pornograf" îşi justifica din 

plin etimologia, pentru că e compus din greceştile "porne" = prostituată 

şi "graphein" = a scrie. "Pornografie" e atestat prima oară în 

1803, tot cu sensul primar: tratat despre prostituţie, şi abia în 1842 

îşi face apariţia adjectivul "pornografic", cu înţelesul extins şi generalizat, 

de "conţinut obscen". Cuvântul a generat numeroase calambururi. 

Poetul şi şansonetistul francez Georges Brassens se 

proclama "pornograf al fonografului", iar Proudhon numea arta "cel 

mai periculos agent pornocratic" [44]. 

Între scriitorii de calibru serios, Eminescu nu e nici pe departe 

singurul care s-a exersat în genul decoltat. Ediţiile Rabelais 

pentru copii (ad usum Delphini) trebuie bine plivite. Delicatul poet 

romantic Alfred de Musset a scris o cărţulie , Gamiani sau Noaptea 

plăcerilor (1833), pe care n-aş recomanda-o decât celor unşi 

cu multe alifii. Baudelaire, iniţiatorul unei noi ere poetice, a avut necazuri 

penale cu un grup de poezii (Piese osândite), iar jurnalele 

sale conţin pasaje (am citat mai sus unul) de o duritate fără sfieli. Un 

alt mare poet, Apollinaire, este autorul unei proze , Cele unsprezece 

mii de vergi, în care lubricitatea nu e egalată decât de imaginaţie. 

Creangă făcea să roşească tot cenaclul "Junimea" cu 

poveştile sale "corosive" (una fiind subintitulată pur şi simplu Povestea 

p..ei). D.H.Lawrence, romancier profund, a scandalizat Europa 

cu episoadele indecente din Amantul doamnei Chatterley; în 

Bucureşti, pe 12 decembrie 1932, i s-a organizat acestei cărţi un 

proces literar cu tema "Lucrare pornografică sau operă literară?" 

Preşedintele juriului a fost I.Petrovici, viitor ministru al învăţământului. 

Acuzarea era reprezentată de Alexandru Hodoş (viitor traducător 

al lui Rabelais... pentru copii), apărarea , de Felix Aderca, iar 

juriul era compus din Jean Bart, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu. 

Din cauza ultimului capitol, marele monolog interior al doamnei 

Molly (care gândeşte destul de scabros), romanul Ulise al lui James 

Joyce n-a putut fi publicat, vreme îndelungată, în multe ţări. Revista 

americană care a publicat în 1920 fragmente din el a fost dată în judecată 

pentru obscenitate şi a pierdut procesul. H.G.Wells îi scria 

autorului, în 1928: "Existenţa dv. mentală e obsedată de un sistem 

monstruos al contradicţiilor. Credeţi în castitate, în puritate, într-un 

Dumnezeu care e numai al dv. şi de aceea izbucniţi întotdeauna în 

strigăte ale desfrîului, murdăriei şi iadului [45]. Despre Sade (Justine 

şcl.), Anaïs Nin (Venus Erotica), Geo Bogza (revista P..a şi 

volumul Jurnal de sex), Paul Leautaud (Journal particulier) nu 

spun nimic, ei sunt oricum la alt etaj, chiar dacă nu de duzină. Am 

vrut doar să se vadă că e vechi şi lung păcatul. 

4559

POEZIE 

VASILE GHINEA 

IULIAN BARBU 

FABULOS 

fabulos”, am 

exclamat 

animalul se 

agaţă de picioarele mele 

trece peste tolba cu crucifixuri 

şi înaintează în pofida împotrivirii 

mele 

se opreşte 

se uită fix în mine 

curiozitatea lui îmi aminteşte de 

o întâmplare 

din care ieşisem cândva 

strângând în pumn pietre 

curiozitatea lui seamănă cu 

ceva pe care 

nu ştiu de unde să îl iau 

o simt cum îmi apleacă braţele 

ca o serigă cu lichid albicios 

cum îmi îndoaie umerii 

încăpăţânaţi să mai asculte de 

mine 

ochii i se rotesc ca două ace 

magnetice 

spre un pol nevăzut 

trece peste mine 

ca peste un câmp de luptă fără 

strigăte 

mă las învins. 

animalul se întinde în mine 

ca într-o pajişte cu iarbă 

proaspătă 

niciodată nu am ştiut că pot să 

am atâta iarbă în mine 

apoi îmi viseaza un vis aşa de 

frumos… 

niciodată nu am ştiut că pot să 

visez atât de frumos… 

încerc să îmi amintesc ce a 

urmat 

dar umerii, braţele şi chiar pumnii 

se ridică împotriva mea 

şi îmi cer respectuos tăcerea 

de atunci mă trezesc în fiecare 

dimineaţă 

cu o tolbă de întrebări la picioare 

am aerul că ştiu ceva, dar în realitate 

nu ştiu nimic. 

un animal pe care nu ştiam cum 

îl cheamă 

a trecut odată prin mine 

ca printr-un câmp de luptă fără 

strigăte 

CĂLĂTORIA 

îmi ghicea dinainte toate 

mişcările 

aşa că nici nu trebuia să ştiu că 

există. 

dar iată 

de când cu mijloacele astea de 

transport 

nevoit sa urci în ele pentru că 

nu mai este loc pe jos 

au început să apară problemele. 

răsfăţate, ele au început să-şi 

uite rostul iniţial. 

când credeai că te poţi baza din 

nou pe ele 

te şi trezeai şchiopătând sau, 

mai rau, 

de voiai să mergi într-o parte 

ele, chiar atunci, voiau în 

cealaltă. 

deşi iniţial încercase să fie fidel, 

dreptul a fost încetul cu încetul 

corupt 

de cel stâng, aliindu-se pe faţă 

cu el. 

într-o noapte, s-a întâmplat 

ceva ce trebuie să vă spun. 

trecuse ceva timp de la primele 

semne de revoltă. 

de acum, picioarele nu mă mai 

ascultau chiar deloc. 

nici încălţate nu mai acceptau 

să fie. 

se uitau toţi la mine pe străzi 

cum îmi ieşeau 

degetele de sub pantaloni sau 

pleoscăiau prin băltoace. 

mult mai greu îmi era însă 

iarna. 

dar toate au început să nu mă 

mai surprindă. 

aşteptam şi eu să văd până 

unde vor să meargă. 

şi am văzut... 

în noaptea aceea deci, pe când 

încercam să răspund de odihna 

întregului corp, sau măcar al 

celui majoritar, 

mă trezesc îndreptându-mă 

către o direcţie nemaiexperimentată. 

picioarele mele, după ce iniţial 

m-au scos în afara oraşului 

ros de atâta universal somn, 

s-au desprins de pământ 

şi au luat-o direct peste munţi, 

peste câmpii şi mări. 

deveniseră aripi, 

se făcuseră corăbii. 

În noroc 

Devin o rază 

În bobocul de frezie 

Dacă secunda se desclineşte 

în metaforă, 

Pentru că în miracol 

Visele se prefac în 

iertare 

Şi risipa în ceară 

Gândul plonjează în 

speranţă 

Topind răceala din fulgul 

de nea 

Când în icoană stă ascuns 

Norocul prefăcut în inocenţă. 

Pe terasă 

Într-o sticlă cu bere 

E captiv neantul 

Şi speranţa devine dor 

Peste egalitatea pe 

care curge 

Lapte de ciută. 

Viaţa e pavază lângă 

cireş 

Când pe un zar 

Cuvântul e numărul par 

Transformat în al nopţii 

paladin. 

Versul purifică vântul 

Din obrajii chelnăriţei 

Fiind vraja serilor, 

În care iubirea naşte 

focul 

Şi ploaia îşi are culcuş 

În sămânţa de iris. 

Sfântul de lângă 

râu 

In memoriam Ion Chichere 

Desprind raiul de lângă 

haos 

Să alung moartea 

Dintr-un ciobănesc alb 

Ca eu să alerg înspre 

copilărie, 

Pe o frunză de cais 

Dacă din inocenţa 

paradoxului, 

Creşte câmpia peste 

munte 

Şi luna se preface în 

divin. 

Stă sfântul lângă viaţă 

Sorbind din vinul 

Care are gust de mur. 

Surâsul mângâie 

drama 

Ţâşnită din martiriul 

Uitat lângă clipă 

De mama care-şi 

toarce 

Durerea în inima unui 

Pui de cerb. 

Magia iernii 

Vioara de gheaţă 

Se aude din grădina 

De sub vis. 

Clipa 

E actriţa 

sentimentelor 

Sunt 

Sunt făgăduinţa 

Tăiată 

La freză. 

am o legatură specială cu piciorul 

stâng 

între mine şi el 

este o înţelegere secretă 

până mai ieri nici nu ştiam că 

are un nume 

nu trebuia decât să mă aplec 

puţin pe el 

că şi ştia încotro să apuce. 

cu dreptul era mult mai simplu 

atunci mi-am adus aminte de o 

rugăciune rostită în copilărie, 

când somnul închidea ochii 

oraşului dar îi deschidea pe ai 

măilor, 

pe ai munţilor: 

“picioruşele mele două, 

promiteţi-mi că de voi 

uita, voi să nu uitaţi şi să mă 

certaţi...“ 


IURTA ŞI-A SPĂLAT ALBUL PENET 

(urmare din numărul anterior) 

JURNAL MONGOL 

Pe cornişa aeroportului se remarcă ostentativ-afişat, 

parcă, urarea „Buiat uhaa!”, ce s-ar traduce prin echivalentul 

metaforic „Vă urăm viaţă de rai!” Frumoasă, generoasă şi îmbărbătătoare 

urare aici, la porţile aeriene, unde te vei înălţa 

la câteva mii de metri... Dar să curmăm tentativa de insinuare 

a spuzei de teamă – de ce nu? cine nu a încercat-o, în oarece 

măsură, de fiecare dată când urcă în avion?... – amintindu-ne 

că Mongolia este numită şi „ţara cerului senin”. 

Aşadar, aeroportul Ulan Batorului e situat într-un defileu 

montan şi ecoul vuietului de motoare sau turboreactoare îşi 

multiplică asurzitor intensitatea, decibelii: decolează un singur 

avion, iar urletul lui îţi creează impresia că spre cer se 

avântă, cel puţin, o escadrilă întreagă. De aici, pleca-vom la 

peste 600 de kilometri, în plină... inimă de stepă. 

Ne va însoţi poetul Urinhe, înveşmântat în deel (haină 

naţională), încins cu o curea lată, mai că chimir, remarcabilă 

prin catarama ei impunătoare, ştemuită în fel şi chip de ornamente. 

Colegul amfitrion, bine închegat trupeşte, cu plete 

lungi şi barbă rară, se ţine de un stil existenţial eminamente 

oriental, predispus negrabei, cumpătării şi meditaţiei. Înfăţişarea 

sa de filosof oriental e susţinută şi de explicaţiile savante 

– un fel de „popularizare a ştiinţei”, despre ţara sa, 

despre poporul din care se trage, – atunci când i te adresezi 

după oarece informaţii. E, în ele, nu ceva ce ar ţine de speculaţiile 

intelectuale, ci de atentă punere la cale (a înţelegerii 

ascultătorului). Prinzi a crede (şi, probabil, nu greşeşti) că 

Urinhe cunoaşte cele mai tainice, subtile, aproape misterioase, 

uitate amănunte despre poporul său, despre străbunii 

săi, despre ţara sa. 

În sala de aşteptare a aeroportului, la un moment dat, 

Urinhe îmi face semn să privesc spre o fetiţă care citeşte întro 

carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci – vă imaginaţi? 

– „Rumân ardân ulgar” (editată în 1988) – adică, 

„Poveşti populare româneşti”, ceea ce îl şi făcu pe colegul 

mongol să-mi atragă atenţia, dânsul pricepând, bineînţeles, 

că mă surprinde plăcut. (Să vezi, domnule, până şi mongolii 

ştiu ce naţiune trăieşte între Nistru şi Prut şi numai blegii 

CeCe-işti de la Chişinău o fac pe tâmpiţii, sau poate că chiar 

sunt, spunând prăpăstii despre „două popoare, două naţiuni 

diferite”!) 

Pe cititoarea de basme o cheamă Ariunaa, ce se traduce 

ca: Adorata. (Uite, la noi nu am întâlnit un nume similar... Ca 

într-o îndepărtată „sinonimie”, poate că – Dora, Doru... Şi 

vine jocul de nuanţe: Doro-Odoro! – să-i spui cuiva. Pentru 

că, în mongolă – vă amintiţi? –ziua înseamnă – odor, nu?...) 

Deci, venind vorba despre 

onomastică, Urinhe ne pune 

la dispoziţie o informaţie destul 

de captivantă, spunândune 

că în „Tainica istorisire a 

mongolilor” (sec. XIII) sunt înregistrate 

400 de nume personale, 

o parte din ele nefiind 

încă descifrate, rămânând ca Leo Butnaru 

şi cum ezoterice, totemice. Iar 

cele cunoscute sună, spre 

exemplu, astfel: Ciulun – Petrea, Altan – Aurel, Zev – Vârf 

(de săgeată), Munh – Eternul... (Dar Mun(c)h, pictorul, cade 

sub această incidenţă a duratei infinite?... – aşa, ca joc paralel 

al imaginaţiei, interesându-te... La cine?... Da, norvegianul 

Munch e un pictor de care mă mai interesez...) 

Şi în această contemporaneitate multiseculară, s-ar 

putea spune (ce mai sunt, colea, 10 ani, un deceniu?... S-au 

şi dus, s-a şi dus...), mongolii le pun pruncilor nume poetice 

memorabile: Jargal – Fericire, Narangua – Frumoasa soarelui 

(ceva cu românescul Frumoasa lumii, dar care se poartă 

doar în basme), Bold – Oţel, Enhtaivan – Pace şi linişte. În 

principiu, şi onomastica reflectă, implicit, gândirea (firea) estetică 

şi poetică a mongolilor. De altfel, ca şi toponimele din 

imensa geografie de 1,5 milioane de kilometri pătraţi (de ce 

nu şi – kilometri... rotunzi?...): Baian Olghi – Leagăn bogat, 

Ulangom – Cântecele purpurii, Esentuchi – Nouă drapele (e 

şi pe undeva prin URSS un oraş cu atare nume; ape minerale, 

pare-se, curg pe acolo...), Carabulac – Izvorul negru, 

Ulan-Ude – Porţile roşii (existente şi în numele unei capitale 

din partea asiatică, siberiană, a Uniunii)... Uite, am uitat să-l 

întreb pe colegul Urinhe, cum s-ar fi rostit, în mongolă: Revoluţia 

Roşie?... Aşa, din curiozitate, în vreme ce acolo, pe la 

noi, s-a cam zis cu ea, roşia... Dar, în mare, Urinhe, care posedă 

şi o evidentă, percutantă vocaţie de pedagog, prin captivantele 

sale explicaţii nu te lasă să rămâi la stadiul turistului 

gură-cască, auto scutit de seducţiile cunoaşterii, lipsit de 

harul curiozităţii şi al observaţiei. El, mongolul get-beget 

(coada calului; pentru că aici, s-ar potrivi mai puţin, decât la 

noi: coada vacii), poet înzestrat, îţi va explica sagace, cu răbdare, 

minuţios, că încă mult timp înainte orientalul va continua 

să fascineze spiritele din celelalte zări ale lumii, 

făcându-le dornice de cunoaştere şi revelaţii sufleteşti nerutinare. 

—————-::::::::::::————- 

Aurelia Rinjea: Poeme 

pentru mai târziu, 

ed. Printeuro 

Lidia Ciupav: Obsesii, 

ed.Lumen 

Zeno Gozo: O introducere 

in istoria psihologieicurs, 

ed. Augusta 


Lucian Gruia: Speranţa, 

Ed.Karta-graphic 

Iulian Filip: Noroc polyglot, 

ed.Princeps 

4561

ATITUDINI 

Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşudespre 

unul autentic: Mircea Eliade 

Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: 

teroarea istoriei este teroarea omului faţă de 

om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale 

se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” 

(Mircea Eliade, 29 ian.1944) 

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei 

Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 

1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor 

(1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă 

înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia 

din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor 

disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la 

comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile 

lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum 

îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică 

încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. 

După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate 

de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase 

că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului 

în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” 

(Jurnal, 29 mai1941). 

Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului 

şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite 

cu mare greutate şi multă parcimonie(1). La data “reconsiderării” 

istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. 

Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate 

de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează 

din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii 

în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) 

faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor 

şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă 

sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului 

nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste 

a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade. 

In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, 

după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat întro 

fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât 

si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit 

sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin 

nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat 

nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al 

doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor 

comunişti din Institutul de 

Istoria Artei. 

Pentru că tezei de doctorat 

de la Northwestern University 

din 1960, i-au urmat cartea americanului 

Altizer din 1963 (singura 

amintită de Pleşu), urmată 

şi ea de teza de doctorat despre Isabela Vasiliu-Scraba 

Le Thème du Temps dans l’oeuvre 

de Mircea Eliade prezentată 

la Université catholique de Louvain 

în1965. Un an mai târziu apãrea în Italia la Università di Bari o 

altã tezã dedicatã operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat 

în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Iesus 

Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare 

de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) 

în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale 

timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, 

E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de 

origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil 

Cioran şi Vigil Ierunca, etc.). 

Myth and Symbol din 1969 - pe care auto-intitulatul “filosof al 

religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas 

care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, 

pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în 

America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei 

în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 

în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric 

al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. 

In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la 

Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 

1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, 

ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea 

din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea 

Eliade. 

Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii 

bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, 

lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu 

desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 

era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by 

a Historian of Religions:Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii 

biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste 

lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea 

bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi 

vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, 

teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente 

critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, 

revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, 

adică a grupării “literare” din care făcea parte Pleşu (v.Cartea 

albă a securitaţii, 1996). 

Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea 

acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi 

care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful 

religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi 

(v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea 

Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că 

această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, 

şi atunci, ca şi acum. 

4562 


Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi 

prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce 

priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de 

un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. 

Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, 

acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile 

sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se 

regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: 

şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte 

Despre îngeri! 

In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani 

avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele 

sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat 

în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală 

studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori 

occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în 

această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 

1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 

1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor 

la opera lui Eliade. 

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea 

Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a 

zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după 

lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de 

lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” 

(apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat 

cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 

8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: 

Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea 

culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde 

există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 

î

ATITUDINI 

1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat 

faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui 

Pleşu. 

În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, 

Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru 

profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului 

de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs 

al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat 

de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la 

premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare 

ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită 

prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu 

Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe 

prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea 

când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie 

cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata 

elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare - de 

la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi 

traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI 

PLEŞU)-, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o 

notorietate slab susţinută de operă. 

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că 

există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de 

pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând 

un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” 

lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de 

alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă 

română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, 

nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii 

din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat 

cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept 

însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, 

recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi 

între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia 

religiilor. 

rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de 

spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii 

lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, 

francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa 

lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii 

lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 

1994, p.94). 

Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol 

Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri 

drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul 

Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel 

de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul 

din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de 

obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu 

scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii 

şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la 

rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase 

la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut 

de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al 

marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion 

Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea 

ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din 

care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu. 

Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber 

cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează 

“modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti 

marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au 

ce căuta în Europa” - evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor 

prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de 

masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât 

şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet 

valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege 

gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că 

Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. 

cit., p.147) 

La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară 

scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea 

unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea 

unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică 

(în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii 

lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, 

asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei 

Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat 

o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”. 

Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată 

cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) 

pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână 

nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru 

această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm 

cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România 

interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, 

care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, 

Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte 

(5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la 

cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, 

iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în 

această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, 

concluziona jurnalistul. 

Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a 

gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori 

decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului 

profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească 

în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la 

Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste 

hotare. 

Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii 

ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în 

scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul 

să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu 

invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din 

Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de 

Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , 

subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru 

“universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate 

este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism 

ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, 

sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său 

discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea 

Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar 

care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili 

cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului 

local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să 

se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem 

că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului 

local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade 

(v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 

1998). 

In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de 

sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna 

veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, 

urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” 

(op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul 

aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă 

multora, - orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le 

este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire 

decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol 

al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”. 

----- 

Note: 

1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea 

post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina 

de internet a autoarei. 

2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea 

Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 

1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în 

comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, 

ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica 

puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 

(continuare în pag. 4564) 


NOTE DE LECTURĂ 

Rolul jurnalistului, fie el 

senior editor ori ştirist, este 

să scrie de astăzi pentru 

mâine, fără a sculpta după 

bunul său plac ori opinie realitatea 

imediată. Rolul jurnali- 


stului este să scrie texte care 

poimâine pot fi folosite doar 

ca background, din care să se reia informaţii şi care să folosească 

doar la întregirea contextului. Rolul jurnalistului se 

termină, atunci când nu face analize, după punctul de la final. 

Însă, jurnalistul devine de multe ori frustrat chiar din cauza rolului 

său, a perisabilităţii necesare a textelor sale. 

Când textele lui îşi găsesc locul între două coperte de 

carte, el nu îşi mai încape în piele de bucurie. E normal. 

Numai că, prea puţine texte jurnalistice reuşesc să îşi găsesească 

rostul într-o carte. De obicei acestea sunt editorialele, 

a căror cronologie evidenţiază verticalitatea unui 

opinator, sau devin sursă istorică pentru anumite perioade, 

scurte, de timp. Bineînţeles nu putem uita de şi de stilistica 

editorilistului, mult mai comod de disecat în faţa unei cărţi şi 

nu a unui dosar plin cu tăieturi din ziare. 

În cazul lui Florian Bichir, „Undercover”, editura Tritonic 

2008, lucrurile stau altfel. Cartea este atipică genului şi 

reuneşte excelentele reportaje ale jurnalistului de la Evenimentul 

Zilei, din perioada 1998-2002, făcute sub acoperire. 

4564 

Un fals filosof... 

(urmare din pag. 4563) 

1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor 

se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de 

Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice 

primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor 

cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. 

Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări 

biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera 

ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare 

că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, 

Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului.Santier, 

2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009). 

3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la 

fosta Editură Politică, - unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, 

fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti 

-, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, 

(Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă 

de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, 

fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă 

care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, 

nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui 

Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau 

parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a 

volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof 

al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut 

cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi 

predat acolo “istoria religiilor”. 

amintiri din presa de altădată: 

Florian Bichir – undercover 


Pentru pasionaţii genului, recomand şi „Media culpa” 

de Brânduşa Armanca, editura Curtea Veche 2007, chiar 

dacă aici este vorba de jurnalism de investigaţie. Ambele volume 

au marele merit de a ne readuce aminte (cazul celor 

care au urmărit presa acum un deceniu), sau a arăta (chiar 

şi cu o nuanţă pedagogică) cum se făcea presa la începutul 

anilor 2000. 

Reportajele lui Bichir sunt fascinante şi mustoase. 

Cum ai putea „să nu te râzi” la reacţia poliţiştilor când împreună 

cu o colegă s-au îmbrăcat în straie arăbeşti şi s-au 

postat în faţa Casei Poporului, protestând pentru Afganistan. 

Sau când s-au infiltrat, cu mult înainte de marele scandal mediatic, 

într-o tabără yogină a lui Gregorian Bivolaru. 

Unele dintre reportaje sunt poveşti simple (cea cu 

coşarii) cu oameni simpli, de lângă noi. Altele sunt incursiuni 

jurnalistice care au demonstrat corupţia politiştilor din pieţe 

sau prostituţia mascată de agenţiile matrimoniale. 

Din păcate, volumul lui Bichir m-a întristat. Cu excepţia 

Jurnalului Naţional, în presa de astăzi reportajele nu mai există. 

Presa s-a schimbat, a devenit ambalaj pentru cărţi, dvduri 

ori suplimente, iar cititorul de presă, împuţinat, nu mai are 

răbdarea lecturii unor texte lungi. Din păcate Cornel Nistorescu 

nu mai scrie reportaje, Cătălin Manole s-a înfundat la 

Formula AS, Florian Bichir apare prea des la televizor, etc. 

Articol oferit de rocultura.ro 

4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 

2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a 

d-lui Pleşu, în vol.Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir 

în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi online. 

5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 

2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” 

pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu- 

Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. 

Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe 

româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având 

la bază un doctorat din 2004. 

6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 

518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici 

aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la 

gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria 

Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist 

şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 

apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea 

de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate 

în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie 

absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. 

Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, 

Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost 

profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost 

“profesor din 1992”. 

7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România 

literară”, nr.8/ 1995. 

8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă 

basculează între religie şi filosofie”care se poate citi on-line.

Fălci însângerate 

Când am atacat marile matrice informationale din Glebaa 

Glabaa, prinzându-le între falcile mele însângerate, am 

construit un monstru acvatic multifunctional, un multiplicant, 

un proteic. Am procedat la nivelarea corporalitatilor intermediare 

si am pus la cale stadii evolutive desi, la drept vorbind, 

evolutia este si ea o iluzie. 

Iluzie este si fictiunea, ea fiind aparenta. Iar aparenta are 

o geometrie variabila care nu rezista falcilor mele însângerate. 

Actiunile mele au fost criticate vehement de globurile virtuale 

Tongo Tangolo care doreau sa mentina un anumit echilibru 

gramatical între structurile narative ale universului 

oceanic tocmai pentru a guverna printr-un limbaj unic. Chiar 

au încercat globalizari virtuale carora le-am gasit însa o rezolvare 

eleganta. Globurile virtuale nu erau destul de rapide, 

sfericitatea lor obosindu-le si nepermitându-le sa lupte cu 

multiplicarile si intrigile puse la cale de monstrul acvatic pervers. 

Perversitatea este cea mai fascinanta constructie gramaticala 

potrivit careia lucreaza si exolomonitii din Guna 

Pora si quatrimolii din Restaque si clipotimii din lumile Bangola 

Bonge si însusi universul oceanic. 

Gramaticile evenimentelor mari s-au dovedit însa neputincioase 

în fata constructiilor mele iluzorii. Pungile magnetice 

Bandarro s-au lasat amagite de tesaturile mele si au 

pornit un razboi neinspirat împotriva fiintelor fabuloase din 

Guaribo. Mari dungi luminoase si cutremure strasnice au naruit 

imperialele din Guaribo si au înmormântat republicanii 

verosi din cartierele nordice. Iar toate aceste aparente 

construite de monstrul acvatic au ratacit pungile magnetice în 

virtualitatile amagitoare ale universului oceanic. 

Am simtit cum aceasta structura gigantica, acest aparent 

pervers, încearca sa ma excluda, sa ma marginalizeze, sami 

induca vecinatati magnetice rotitoare care sa ma destructureze. 

Universul oceanic este nimic altceva decât un 

fiind plin de sine care-si construieste propriile jgheaburi, propriile 

gauri de vierme, propriile depozite de virtualitate acvatica 

folosindu-se de fiintele fabuloase ale lumilor sale ca de 

niste iluzorii puncte energetice. 

Dar matricea informationala care sunt nu se lasa înselata. 

Senzorii mei îmi dau de veste ca universul oceanic este un 

construct fals care se foloseste de Pânzele Hatias în mod 

grosolan. Nu sunt structurile lui. Le-a furat cum s-ar spune si 

le foloseste neîncetat. 

Dar tocmai învaluitorul acesta impresionant m-a atras din 

aparentele perverse din care m-am extras odata cu un set 

de gramatici si limbaje care, iata, îmi sunt de ajutor în 

aceasta calatorie fascinanta. 

Cum e sa fii un fiind? 

Martorii torinezi vorbesc adeseori în soapta despre darul 

ubicuitatii pe care l-ar avea necunoscutul intrigant. Ei privesc 

în mod corect lucrurile dar nu pot patrunde natura calatoriei 

confundând-o cu un maiestuos orgasm. 

Arhivarii din Adamville vorbesc despre haos si ordine dar 

nu pot vedea dincolo de fractalizarile de ordin virtual. 

Dar oare ghindomii din Guasalaa, farongarii din Plesbo, 

cuatrilorii din Hadesmas pot gândi aparenta ca pe ceva care 

nu este? Sunt de ajuns gramaticile lor pentru acest teribil 

efort de interpretare? 

Chiar si monstrul acvatic vorbeste despre aparenta de 

parca ar accepta un martor. 

ESEU 

În lipsa unui martor ar 

putea fi aparenta? Un eveniment 

mare, ar spune ratacitii 

din Bulbona, ar necesita cu 

obstinatie cel putin un martor 

pentru a fi categorisit ca eveniment 

mare. Dar daca martorul 

nu are competenta 

gramaticala potrivita? 

Monstrul acvatic meu ma 

lasa sa înteleg ca în lumile 

solare de dincolo de Pânâzele 

Hatias, martorii selectati 

Ovidiu Bufnilă 

prin strategicile câmpurilor 

magnetice nu au o competenta 

gramaticala potrivita. 

Dar ale cui sunt aceste fiinte fabuloase? 

Cine le revendica? 

Imaginarul absorbant din Prudella Qonto nu vrea sa stie 

de aceste fiinte fabuloase el având o admiratie nemarginita 

fata de universul oceanic care îl accepta în corpul sau din ratiuni 

care scapa globurilor virtuale. 

Depozitele imaginare din Watalaa Wangam nu vor sa 

riste. Nici ele nu revendica fiintele fabuloase si nici nu vor sa 

stie de gramaticile si limbajele de fanta îngusta folosite dincolo 

de Pânzele Hatias. Nu sunt indicii ca pliurile imaginare 

din îndepartatele arhipelaguri virtuale Kombabo si-ar revendica 

fiintele fabuloase. 

E o tacere suspecta în acesta privinta. 

Înfasurarile aparente ale universului oceanic sunt pline de 

capcane gramaticale si tocmai de aceea îmi devine din ce în 

ce mai clar ca universul oceanic foloseste gaurile de vierme 

si gaurile negre pentru a împiedica exercitiul gramatical al 

oricarei structuri narative fie ea fabuloasa sau virtuala. 

Calatorind în ubicuul meu înteleg însa ca sunt gramatici 

pe care universul oceanic le accepta din motive de neînteles. 

Poate ca asta îl ajuta su supravietuiasca sau sa se ascunda 

desi în ubicuitatile sale nu am descoperit un urmaritor. 

Globurile virtuale au habar de urmaritori. Ele spun pline 

de malitie, când catadicsesc sa ia forme fabuloase, ca urmaritorii 

sunt niste structuri informationale vagaboande dar 

ar fi prea putin, prea banal în raport cu tulburatoarea existenta 

a aparentelor. Mi-am exprimat si eu dezacordul. Ar fi 

inoperant sa reducem universul oceanic la un submodel. 

Membranele magnetice ar putea dovedi ca înfasurarile 

exemplare sunt de trebuinta gramaticilor de profunzime care 

sporesc exercitiul la nivelele de energie joasa. 

Pritoritii din Kankaro s-au gândit cândva ca necunoscutul 

intrigant ar putea fi o astfel de membrana care, rupta de 

ubicuul ei, umbla de colo, colo cautându-si un suport acceptabil. 

Pentru ideile lor au fost ucisi cu pietre de multimile furibunde 

din Takla Makan iar fungiborii din haurile magnetice 

Rataparan i-au resetat. 

Totul s-a sfarâmat însa între falcile mele însângerate. 

Nu m-am lasat pacalit pentru ca si alte structuri narative 

ale universului oceanic reseteaza fiinte fabuloase sau evenimente 

mari traind cu speranta ca ar putea detecta defectele 

de structura ale universului oceanic. Asta nu înseamna 

ca asemenea acte sunt echivalente cu revendicarea paternitatii 

acestor fiinte fabuloase. 

Eu, monstrul acvatic reorganizez fictiunile pe potriva mea, 

terciund între falcile mele însângerate gloria deaarta a scriitorilor, 

cenaclurile lesinate si prosteala concursurilor litearare 

care vorbesc despre desertaciune si nu despre superbia 

aparentei. 


INTERVIU 

Interviu cu George Stanca editorul lui Vintilă Corbul despre Vintilă Corbul 

1. Cum l-aţi cunoscut pe 

scriitorul Vintilă Corbul, domnule 

George Stanca? 

Debutul meu de editor, la 

Adevărul Holding a fost cum nu se 

poate mai suculent: m-am trezit 

pe 3 septembrie 2007 în faţă cu 

Vitilă Corbul opere complete, 

adică tot ce a publicat el atât la 

editurile româneşt, singur sau cu 

Theodor Mircea Burada, cât şi cu 

traducerile cărţilor lor scrise şi publicate 

în limba franceză. Termenul 

de predare al tuturor cărţilor, 

33 la număr: târgul de carte Gaudeamus 

care începea la 20 no- 

Andrei Novac 

embrie. Nu-i citisem nici trei -patru 

cărţi când sunt chemat la redacţie 

să mă întâlnesc cu maestrul. 

Un ins de 91 de ani, uscăţiv, plin de energie, cu plete albe şi rare, 

care mi-l amintea pe acelaşi domn Vintilă al anilor 60-70, pe care-l 

vedeam pe Calea Victoriei sau la Athenee Palace la braserie, iaca 

un “bătrân” şi pe-atunci, de 60 de ani, cu blugi, adidaşi şi plete lungi 

în vânt. Eram emoţionat. Căci nu ştiam cu ce să încep interviul. Mai 

ales că totul s-a petrecut în biroul managerului general Răsvan Corneţeanu 

în prezenţa sa şi a altor două colege care coordonau proiectul: 

Ioana Voicu şi Carmen Dincă. Ele îl cunoşteau deja pe 

scriitor, Ioana era una dintre persoanele care îl vizitase acasă pentru 

discuţiile privind editarea integrală. 

6.Cu toate astea, de ce credeţi că prezenţa sa în viaţa culturală 

românească nu s-a făcut simţită mai mult? 

Nu, nu i-a plăcut să fie un scriitor activ, militant, implicat, un 

activist, nici înainte, nici după decembrie 89. Nu şi-a dorit asta, era 

un solitar, se izolase chiar şi de familie, mi ales după moartea ultimei 

soţii. Avea apoi două mari pasiuni, minore dar omeneşti: câinele 

ău şi degustările excesive, aproape vicioase, toxice de cola. 

7.Viaţa lui Vintilă Corbul a fost ea însăşi un roman, în ce 

măsura i-a influenţat evoluţia sa literară? 

El pretinde - cel puţin în interviul pe care mi l-a acordat, ultimul 

din viaţa sa , şi în discuţiile colaterale lui - că tot ce a scris, a şi trăit 

şi că în romanele sale toate faptele sunt reale nu plăsmuiri. În romanele 

istorice e istorie (pe care a studiat-o la facultate) şi în rest 

sunt poveşti de viaţă trăite sau aflate. Nimic nu-i plăsmuit e doar, 

cred eu, „adevărul minciunii” cum spunea suscitatul Vargas Llosa. 

Altfel spus ficţionarea, mistificarea literară a unei realităţi existente. 

8. Care au fost aspectele din existeţa sa care v-au impresionat? 

Faptul că a rezistat încercărilor de viaţă, lungă, pe care le-a 

parcurs: schimbări de carieră, de condiţie socială, de la prosper la 

mizer; un tată-generalul Corbu - asasinat în detenţie politică de comunişti; 

două soţii, una ingrată, alta de Dumnezeu luată prematur; 

viaţa socială spectaculoasă: de la avocat de succes la muncitorul 

ICAB, costructorul unor WC-uri publice celebre din Bucureşti, apoi 

la gloria (şi banii aferenţi!) de scenarist al unor filme marca Nicolaescu 

şi autor de best-selleruri. M-a mai atins faptul că era posedat 

de scris, era bolnav de muncă. 

2. Cum era omul Vintilă Corbul? 

Era tipul care s-a impus la noi prin actorul Tudorel Popa, acela 

al lui Paganel din « Toate pânzele sus », genul de «savant distrat» 

împrăştiat, surexcitat, redondant, agitat incontinuu, adică ceea ce 

numim îndeobşte « un spitrit viu ». Ceea ce eu am simţit alături de 

dânsul era un fluid energetic care te incomoda, te împingea, te glodea 

ca o pietricică în pantof, căci avea o mobilitate intelectuală care 

sfida vârsta foarte inaintată. Aş putea spune că avea energiile unui 

sugar, dacă te găndeşti câte mişcări face un astfel de prunc numai 

când i se schimbă scutecele. Bref, era un bulgăre de energii. 

3. Ce pierde literatura română odată moartea sa? 

Ceea ce n-a vrut ea niciodată să aibă : un Balzac, un Flaubert, 

un Feuchtwanger, Alexandre Dumas, Drouot, un mare povestitor. Aş 

zice « povestaş » în sens llosian, prolific, un ins cu un verb de un dinamism 

rarisim, care adesea vedea cinem,atografic şi care după 

mărturisirile lui, scria sub dicteu morfic. Căci, îmi povestea că atunci 

când dormea visa tot ce urma să scrie când se trezea. A fost prea 

puţin iubit de scriitorii contemporani pentru că scenaristul Corbul câştiga 

sume fabuloase ; a fugit din ţară cu aproape un milion de lei 

transformaţi în valută cu ajutorul lui Josif Constantin Drăgan, ajutat 

fiind să treacă, de maimarii zilei ca Ştefan Andrei, ministru de externe 

sau Cornel Burtică, ministrul comerţului exterior, fani de-ai lui. 

4. Sunteţi scriitorul care a coordonat şi îngrijit ediţia completă 

a operei lui Vintilă Corbul, cu ce vine în literatură Vintilă 

Corbul? 

Cu scrisul dezinvolt, fără complexe, imaginaţia debordantă posedând 

o vână de scriitor mondial. Completează panorama marilor 

prozatori români Rebreanu, Cezar Petrescu, Gib I Mihăescu, C. 

Stere (câţi dintre noi au citit „In preajma Revoluţiei”?); plus Panait 

Istrati, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, D.R.Popescu, Fănuş Neagu, 

Marin Preda, indiferent de tezismul unora, la care eu aş adăuga 

„nou-veniţii” din Occident : Virgil Ghiorghiu, Petru Dumitriu, Bujor 

Nedelcovici şi Vintilă Corbul” 

5.Vintilă Corbul a fost un scriitor prolific, un fenomen, la 

doar 18 ani avea publicate deja două romane, a fost un scriitor 

împlinit, Căderea Constantinopolului a fost vândută în 192.000 

de exemplare, este cea mai vândută carte din beletristica românească? 

După toate statisticile avute la îndemînă pare a fi cel mai vândut 

roman din toate timpurile. 

4566 


9. Ştiu că îşi dorea ca el să îşi capete locul pe care îl merită 

în România ca şi însăşi România la rându-i în lume. 

Acest loc nu-i va fi redat de recunoaşterea breslei, despre care 

am spus că nu-l prea preţuia. Sau mai clar, îl ignora superior. El va 

reveni acolo unde-i este locul prin strădaniile unui om care l-a iubit, 

cu devotament Răsvan Corneţeanu, şi ale trustului Adevărul care şia 

propus nobilul ţel al redării integrale a operei unui mare scriitor, în 

beneficiul întâi al românilor. Să nu uitaţi că în toată opera sa personajele 

întruchipând români sunt luminoase, curajoase, pozitive, la 

el în operă nu suntem deloc de-ai lui Dracula. Din contră, creştinul 

Ţepeş, „Dracula”, participă cu vlahi de-ai lui la apărarea Constantinopolelui 

de hoardele păgâne. Iar o mare reţea de droguri din SUA, 

dintr-un roman mafiot, e distrusă de un român . Pătruns acolo printro 

coincidenţă. Şi nu mai amintim de „Babel Palace„ primul lui roman 

scris pe la 16 ani unde staţiunea Eforie arată ca şi cum ar arăta prin 

2080, cu autostrăzi, zgârie nori, hotelul e de megalux , aici trag regi, 

împărţi, maharajahi, nababi şi prinţi albi ruşi scăpătaţi. Finalul romanului 

e de un vizionarism tragic: toată această lume a Babelului 

dispare în urma unui sabotaj al sindicatului comunist de la Babel 

Hotel... 

10. Pe 5 februarie, trupul neînsufleţit al lui Vintilă Corbul a 

fost adus în ţară, şi ştiu că aţi fost să îl aşteptaţi. Când s-a întors 

cu adevărat acasă , acum, sau anul trecut când a apărut 

colecţia Opere complete Vintilă Corbul? 

Vintilă s-a „întors” în septembrie, când şi-a revăzut câţiva apropiaţi 

- pe Răsvan Corneţeanu, pe Sergiu Nicolaescu - când s-a întâlnit 

cu tot colectivul de „furnici”(redactori, corectori, traducători) de 

la „Adevărul Holding” care desăvârşea opera lui şi când am stat şi 

am făcut interviul. În februarie a venit doar să se odihnească puţin... 

11. Dacă s-a întors, a ştiut România să îl primească? 

Nu, categoric! Exceptând câţiva apropiaţi, rude izolate care au 

aflat din presă, confratele Burada, Gabriel Iosif Chiuzbaian, Cornel 

Burtică şi un reprezentant al USR (plus o coroană uriaşă de la Varujan 

Vosganian) la trecerea sa ultimă numai „România ”de la „Adevărul 

Holding” s-a ocupat de Vintilă Corbul. Ea l-a primit la miez de 

noapte, ea l-a primenit , l-a îngropat, ea a făcut cele creştineşti, ea 

l-a plâns ca pe un mare prieten, ea a fiert grâul de colivă şi tot ea a 

mâncat-o, ea a dat de pomană la săraci spre neuitarea celui dus şi 

tot ea îi aprinde zilnic candela de la mormânt. De rest, îmi e jenă şi 

ruşine. Despre care România vorbiţi!?

Darie Ducan, sau despre poezia 

dintre doi tâlhari 

LECTOR 

Poet prolific şi publicist deja remarcat, Darie 

Ducan se individualizează în peisajul literar românesc ca 

o voce puternică, reuşind de fiecare dată să ofere cititorilor 

o simbolistică nouă, modernă, trecând peste orice 

tabu. “Cartea dintre doi tâlhari”, parte a unei trilogii plănuite 

cu minuţiozitate, impresionează prin prospeţime şi 

forţă de percuţie. Autorul creează imagini puternice, concentrându-se 

pe sensurile ascunse şi invitând cititorii la 

meditaţie. Descoperi idee după idee, acestea îţi apar perfect 

distincte la început, dar apoi observi cum toate sunt 

integrate unui curent. Darie Ducan ne propune o nouă 

cosmogonie, un univers construit după alte legi. 

Autorul dovedeşte curaj, crede în ideile sale, şi 

chiar dacă uneori exagerează, sentimentul general este 

de pasiune şi forţă. Cititorii descoperă volumul unui vizionar, 

a cărui strădanie trebuie admirată chiar dacă nu 

putem fi de acord cu toate principiile sale. Darie Ducan 

amestecă figurile de stil, se joacă împletind stilurile şi 

reuşeşte să ne ofere o poezie inedită, neafiliată vreunui 

curent, o poezie perfect adaptată cititorului modern, care 

are nevoie de şocuri pentru a înţelege. Darie Ducan ne 

învaţă că cele mai puternice cuie sunt chiar cele ieşite 

din propria noastră spermă: “Ploaia, ploaia, 

nu-i tot un fel de cuie? / Ploaia nu naşte nimic, 

de ce ocolim atât, / De ce mergem pe rute 

ocolitoare? / Patrafir peste ovare - / Patrafir 

peste sămânţă. / Cuiele lui Hristos ar fi trebuit 

/ Bătute în sperma lui Iosif, / Am fi prescurtat 

drumul, / Dar drumul până la noi / E el însuşi 

un cui proaspăt scos.” 

Poezia schimbă adesea registrul stilistic, 

trecând de la rima în vers clasic la un 

vers alb scurt, care insistă pe acţiune. Timpurile 

se întrepătrund, preponderent fiind însă 

trecutul. În trecut se construiesc marile evenimente şi 

marile filosofii care vor schimba prezentul. Cele mai 

multe poezii vorbesc despre acest trecut ideal, despre o 

perioadă în care orice era posibil. Autorul priveşte atent, 

analizează, construieşte metafore puternice, totul pentru 

a justifica prezentul. El valorifică istoria, care devine un 

pretext însă nu o scuză. 

Limbajul folosit este complex, fiind presărat cu 

neologisme şi arhaisme. De multe ori cuvintele îşi pierd 

sensul propriu pentru a fi aruncate într-o simbolistică 

specifică poetului, care la o primă impresie frapează. În 

spatele cuvintelor puternice se ascund însă sentimente 

autentice, senzaţii intense şi o trăire lirică impresionantă. 

Darie Ducan îşi trăieşte poemele, care par să provină din 

însăşi fiinţa sa agitată. Parcurgând volumul, ni se pare 

că ne aflăm în faţa unui poet al timpurilor vechi, un idealist 

care încă mai crede că lumea poate fi schimbată prin 

câteva versuri... Poate că este bine că încă mai există 

cei care nu au ajuns să creadă în puterea reală a fişicurilor 

de arginţi...: “S-a învârtit ce s-a învârtit. / S-a învârtit 

cotorul de măr / După muşcare / Până când a săpat / 

Direct groapa de-ngropare. / S-a învârtit cotorul de măr / 

Ce s-a învârtit. / De aceea când omul / Duce degetele 

să-şi facă cruce / Acestea îi devin brusc / Fişicuri de arginţi 

/ Şi i se-mprăştie, / Ultimul 

căzând / Ca un extaz. 

In nuce.” 

Darie Ducan 

foloseşte cu uşurinţă atât 

registrul liric, cât şi epicul. 

Poemele pendulează între 

moste rafinate de lirism, în 

care eul liric se manifestă 

Petre Flueraşu 

adesea demiurgic, şi ample poeme în proză, care construiesc 

lumi şi le dărâmă cu nonşalanţa specifică revoltei 

adolescentine. Volumul este evident o carte a 

căutărilor, presărată adesea cu momente spirituale profunde. 

Pe parcursul cărţii sunt atacate teme religioase 

majore, reinterpretate cărţile clasice ale umanităţii. Toate 

însă sunt transpuse într-un prezent din care nu lipsesc 

drogurile, sexul, alcoolul şi toate trăirile care ne reamintesc 

în fiecare clipă că oricâţi zei am construi, noi vom 

rămâne oameni. 

Numărul foarte mare de poeme este însă un dezavantaj 

al volumului. Deşi Darie Ducan abordează o paletă 

foarte mare de subiecte, de la un anumit moment el 

nu mai poate evita repetiţiile, care ajung deranjante. 

Ideile principale sunt aceleaşi şi, 

deşi se schimbă foarte mult personajele, nu 

putem să nu avem impresia că urmărim aceeaşi 

piesă de teatru la nesfârşit. Toate sunt 

însă uitate în momentul în care descoperim 

unul dintre acele poeme scurte, bine şlefuite, 

pe care simţim nevoia să îl citim dintr-o singură 

suflare. Şi atunci, dintre filele cărţii curg 

oameni: “Într-o noapte a băut, / Într-o noapte 

a fumat, / Şi-a pus întrebări / Şi a scrumat 

drept răspunsuri. / A tăcut prelung, cu mimica 

în jos / De parcă saci cu nisip / Şi-ar fi legat de 

buze. / Într-o noapte a băut, / Într-o noapte a fumat, s-a 

drogat. / A tăcut şi s-a înjurat pe sine în gând, / A plâns 

şi a bocit în pumn. / A frământat perna până / Mai avea 

puţin şi devenea pâine, / A luat cuţitul şi s-a înjunghiat. / 

Atunci, din el, au curs oameni.” 

Un volum puternic, “Cartea dintre doi tâlhari” 

pune bazele unei trilogii cu ambiţii mari, care însă se 

poate ridica la nivelul speranţelor. Axându-se în principal 

pe subiecte religioase, cărţile vor să creeze un sistem 

imens, un univers din care fiecare să aibă ceva de învăţat. 

Darie Ducan are nevoie însă de răbdare şi trebuie 

să înţeleagă că în spatele cuvintelor astăzi se ascunde 

mult prea puţin. Avem nevoie de mai mult pentru a 

schimba ceva, trebuie să găsim modalităţi noi pentru a 

ajunge la publicul de astăzi. Primul pas a fost însă făcut 

de tânărul scriitor care, spre deosebire de majoritatea autorilor 

români contemporani, crede cu adevărat în ceea 

ce face. Până la urmă, doar tâlharii pot ajunge să 

schimbe lumea... 

Bibliografie 

Darie Ducan – Cartea dintre doi tâlhari – Nico – 2008 



Printre crini şi albe turnuri 

Absolventă a Facultăţii de Electronică 

şi Telecomunicaţii, Secţia Electronică Aplicată, 

Florica Gh. Ceapoiu a lucrat ca inginer 

electronist la Institutul pentru Cercetări şi 

Proiectări Automatizări din Capitală şi la Institutul 

Naţional pentru Motoare Termice în 

domeniul cercetării şi realizării de sisteme 

electronice pentru achiziţia de parametri 

lenţi sau rapizi de la motoare termice. 

Spirit creativ, Florica Gh. Ceapoiu este 

posesoarea brevetului de invenţie intitulat 

„Metodă şi aparat pentru măsurarea parametrilor 

motoarelor termice cu piston” 

şi colaboratoare prestigioasă la lucrarea 

„Cercetarea şi proiectarea asistată de 

calculator în industria construcţiilor de 

maşini, electrotehnică şi electronică”, 

apărută în 1987, sub egida Editurii Academiei. 

Vocaţia pentru creaţia literară, îndeosebi 

poezie, a răbufnit la începutul anului 

2003, când Florica Gh. Ceapoiu a debutat 

în revista de cultură PARADOX, cu poemul 

intitulat Poezia ca apoi, arzând etapele, în 

scurt timp, să devină membră de nădejde a 

echipei redacţionale a revistei, semnând în 

fiecare număr şi membră activă a cenaclului 

Perpessicius. 

Deosebit de prolifică, autoarea a cărei 

carte o lansăm astăzi, a publicat poezii în 

revistele: MIORIŢA NOASTRĂ ― New 

York, HARABABURA ― Bucureşti, 

AGENDA CULTURALĂ a M.A.I, BIBLIO- 

TECA SENTIMENTELOR LITERARE şi 

AMURG SENTIMENTAL ― Bucureşti, 

VIAŢA DE PRETUTINDENI ― Arad, DOR 

de DOR ― Călăraşi, OGLINDA LITERARĂ 

― Focşani, ALMANAHUL REBUS precum 

şi în revistele on-line: AGERO ― Stuttgart şi 

NEAMUL ROMÂNESC. 

Este membră a cenaclurilor literare: 

Perpessicius, Orpheon şi Ioan Tecşa. 

Dorind să atragă atenţia asupra 

creaţiei literare a doamnei Florica Gh. Ceapoiu, 

regretatul prof. univ. dr. Ion Rotaru a 

menţionat-o în lucrarea sa O istorie a literaturii 

române de la origini până în prezent, 

iar poetul Radu Cârneci a inclus-o în 

Antologia sonetului românesc, aflată sub 

tipar. 

A obţinut premiile Perpessicius-Crihană 

pentru Poezie religioasă şi Poezie cu 

formă fixă în anul 2007 şi pentru Poezie cu 

formă fixă ― Sonet ― Dragomir Magdin în 

anul 2008. 

Despre activitatea sa literară 

au scris cronici şi recenzii: 

prof. univ. dr. Marcel 

Crihană, prof. dr. Tudor Opriş, 

prof. univ. dr. Ion Rotaru, Horia 

Gârbea, Ion C. Ştefan, Petru 

Demetru Popescu, Nicolae 

Dragoş, Nicolae Mohorea 

Corni, Geo Călugăru, Eugen 

Cojocaru, Nicuşor Constantinescu, 

Ioan Nistor, Ioana Stuparu, 

Monica Mureşan, Vintilă 

Anastasescu, Cornelia Atanasiu, 

Augustin Macarie, Ion Malancu, 

etc. 

4568 

xxx 

Volumul Printre crini şi albe turnuri, 

pe care îl lansăm astăzi în sala Marin Preda 

a Centrului Cultural al M.A.I., este cea de a 

patra carte de autor a poetei Florica Gh. 

Ceapoiu şi a apărut la Editura Arefeana al 

cărei director se află aici, alături de autoarea 

căreia i-a dat girul său. 

Menţionez cu plăcere primele trei volume: 

Melodii din taina serii, Gând ascuns 

printre oglinzi şi Dintr-un timp al 

regăsirii, primul apărut la Editura Tritonic, 

iar celelalte două la Editura Perpessicius. 

Profesorul dr. Tudor Opriş, prefaţatorul 

acestei cărţi, după ce deplânge nefasta 

zodie lirică actuală cu făcături cosmopolite 

şi agramate, afirmă tranşant că o astfel de 

carte, care sfidează într-un fel actualele tendinţe, 

scrisă de doamna Florica Gh. Ceapoiu, 

se intitulează prerafaelitic Printre crini 

şi albe turnuri şi cultivă ― culmea temerităţii! 

― versul metric, speciile fixe şi tonul 

clasic, exact lucrurile atât de detestate de o 

poezie care reflectă haosul şi decrepitudinea 

interioară a unei sociatăţi hipertehnicizate 

şi deliberat dezumanizate prin 

fetişizarea banului şi bogăţiei insensibile. 

Volumul pe care-l lansăm are următoarea 

structură: Aur şi ivoriu ― sonete 

(28), Poarta gândului ― rondeluri (24), 

Dor şi jale ― distihuri, Pajişti de lumină ― 

monostihuri şi, însfârşit, Harfe înstelate ― 

forme variabile. O primă constatare: imensa 

disponibilitate, dată de un îndelung exerciţiu, 

pentru poezia cu formă fixă ― sonet, 

rondel, distih, monostih, pe care le cultivă 

cu virtuozitate, nesimţindu-le ca piedici ce, 

prin rigoarea formei, ar putea-o stânjeni în 

a spune, cu adevărat, ceea ce simte şi gândeşte. 

Secvenţa, ce cuprinde sonetele, se 

deschide cu acest motto luat din „Cântarea 

cântărilor”: Întăriţi-mă cu turte de 

struguri,∕învioraţi-mă cu mere,∕căci sunt bolnavă 

de dragostea lui. Cel vizat este, indubitabil, 

sonetul. 

Nu întâmplător, poeta spune: Sonetul 

meu a devenit destin,∕ Mă trage după el cum 

valul mării;∕ Ascunde-n vers speranţa neuitării∕ 

Şi crezul meu în ajutor divin (Sonetul 

meu, pag. 28). Pentru autoare, sonetul e o 

culme greu de atins şi care cere dăruire 

până la sacrificiu. Poete se simte magnetic 

atrasă de acest tip de poezie, ca de o iubire 

divină şi acceptă tot ce i se 

cere: M-ai rupt din trupul meu 

ca pe un ram∕ Sădindu-mă în 

marea ta livadă;∕ Mi-ai altoit priviri 

ce pot să vadă∕ Cum fostam 

înger ― dar nu bănuiam şi, 

continuă magnific: Din lanţul de 

constrângeri liberat,∕ N-am zăbovit 

mai mult în aşteptare,∕ 

Spre culmea-ţi de sonet m-am 

avântat∕ Cuvintele sorbind cu 

nerăbdare şi evident, rezultatul 

este pe măsura sacrificiului, 

căci înseamnă purificare de 

natură divină: Am năvălit în 


Geo Călugăru 

plaiul tău alpin∕ Mai pur decât o lacrimă de 

crin. (Cântarea poeziei, pag. 29). 

Aceeaşi măiestrie o arată şi în practicarea 

rondelului, iar ca să se iniţieze în tainele 

făuririi lui şi-a ales, fapt ce-l declară cu 

seninătate, ca mentor pe Alexandru Macedonski, 

căruia îi dedică unul din cele mai 

sensibile rondeluri: E soare-n mai şi roze-au 

înflorit∕ Tot parfumate cum au fost odată;∕ 

Bătrânul bard spre seară le-a-ntâlnit,∕ Slăvindu-le 

corola înstelată. (E soare-n mai, 

pag. 39). 

Rondelul este pentru poetă o poartă 

prin care poate ieşi în lume în strai de sărbătoare, 

să-şi ofere căldura sufletului, să 

dea un sfat sau să-l primească. Cu alte cuvinte, 

nu există trăiri, pe care să nu le poată 

exprima în toată plenitudinea şi adâncimea 

lor. Când scrie poezie, Florica Gh. Ceapoiu 

se desprinde de contingent. Aceasta, graţie 

transei, în care intră de fiecare dată, când 

crează: E poezia mea o izbucnire∕ De 

magmă aruncată în zenit∕ Şi, în efluviul dorului 

topit,∕ Ea oglindeşte-a gândului menire. 

Sunt evidente semnele trăirii paroxistice 

precedând intrarea în transă poetică: izbucnire, 

magmă aruncată în zenit, efluviul dorului 

topit. Intrarea în transă e la rându-i, 

inspirat exprimată în cuvinte emblematice: 

Corabia-mi cu vise a pornit∕ Să lunece spre 

Larga Potrivire∕ A sunetelor, într-un ritm vrăjit;∕ 

O…, mai presus de adorata-mi fire,∕ Stă 

poezia, dulce izbucnire! (O izbucnire, pag. 

53). 

Sugestiv pentru idea de a nu forţa lucrurile 

ci de a aştepta clipa aleasă de Dumnezeu 

ca să se întâmple, mi se pare 

motto-ul, ce precede distihurile: Vă rog fierbinte,∕ 

fiice ale Ierusalimului,∕ nu stârniţi, nu 

treziţi dragostea∕ până nu vine ea. 

În această zonă, poeta Florica Gh. 

Ceapoiu se dovedeşte capabilă de rafinări 

şi distilări menite a esenţializa gânduri şi 

sentimente, ce pot stârni invidia oricărui 

creator. Exemplificăm: ... Bătrânul înţelept 

mi-a zis∕ Că trioletu-i un avânt∕∕ Ce prinde rotunjimi 

de vis∕ Când se-ntrupează în cuvânt. 

(Trioletul, pag. 66) sau Eu sunt al slovei fiu∕ 

Şi îi iubesc lumina;∕∕ Un mugure târziu∕ Mi-annobilat 

grădina∕∕ Că sunt al slovei fiu∕ Şi îi 

iubesc lumina. (Eu sunt, pag. 67), ori Când 

o aripă ţi-e frântă∕ Greu e zborul, greu e 

pasul.∕∕ Cum Scriptura ne cuvântă,∕ Sănătatea 

este sfântă. (Când o aripă ţi-e frântă, 

pag.73). 

Adevărate aşchii de lumină spre a ne 

î

LECTURI SUB ABAJUR 

MĂŞTILE CONTEMPORANILOR 

Abordată sporadic, secţiunea SCRIERI POLITICE a 

lui Eminescu este încă puţin sau aproape deloc cunoscută 

marelui public şi datorită faptului că aceasta încă nu a fost 

publicată în integralitatea ei. În 2000 – ANUL EMINESCU – 

Editura Timpul, de la Iaşi a publicat în două volume o bună 

parte a scrierilor politice semnate de Eminescu, însă nici 

această ediţie nu este completă. 

În cele ce urmează, vom face referiri la un articol publicat 

de Eminescu în Tipul, în care un eveniment editorial şi 

cultural, cum este acela al tipăririi cărţii de căpătâi a lui Nicolae 

Bălcescu – Istoria Românilor supt Mihai Vodă-Viteazul 

–, la un sfert de veac de la moartea autorului, îi 

prilejuieşte lui Eminescu, pe lângă aprecierile despre limba 

română în care a fost scrisă cartea la vremea respectivă şi 

unele reflecţii despre spiritul paşoptist al lui Nicolae Bălcescu, 

în opoziţie cu cel al contemporanilor săi „şcoliţi” prin 

cafenelele Parisului. 

Articolul cu pricina – Bălcescu şi urmaşii lui – a apărut 

în Timpul, din 24 noiembrie 1877, p. III şi este reprodus 

prima dată în ediţia Clasicii Români comentaţi (sub îngrijirea 

lui N. Cartojan), volumul apărând cu titlul M. Eminescu 

– Scrieri politice (ediţia a III-a, 1937), comentate de D. Murăraşu 

(Editura Scrisul românesc, Craiova). 

Prima constatare făcută de gazetarul Eminescu este 

aceea că limba română în care a scris Bălcescu era pe deplin 

formată, în timp ce la vremea când scrie el acest articol, 

„e aproape uitată şi înlocuită prin gazetarilor” 

(p. 159). Eminescu nu scapă prilejul să ironizeze deopotrivă 

universitari şi gazetari semidocţi, care nu numai că 

stâlcesc limba, ci lipsiţi de idei, „fabrică vorbe nouă, risipind 

veche zidire a limbii româneşti” (p. 160), simulând astfel cultura 

pe care, de fapt, nu o au. 

Ironia caustică a gazetarului faţă de tânăra generaţie 

sprijinitoare de stâlpi de cafenele pariziene este voit temperată, 

prin folosirea câtorva întrebări retorice: „oare tinerimea 

(…) care se va întoarce de acolo republicană (de prin cafenelele 

Parisului, unde era la modă a face politică – n. n.) şi 

îmbuibată cu idei străine (…) va fi mai în stare să înţeleagă 

pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie (…) ale 

cărui simţiri o lasă rece? (…) Fi-vor destul de înţelepţi ca să 

nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o 

facă a vedea lămurit că munca 

(…) este izvorul libertăţii şi a 

fericirii şi cum că cei ce pretextează 

că bunurile morale şi 

materiale se câştigă prin adunări 

electorale, prin discursuri 

de cafenea şi prin articole de 

gazetă, sunt nişte şarlatani, 

care amăgesc poporul în interesul 

lor şi spre risipa bunei 

Constantin Miu 

stări?” (p. 161-162). 

În primul rând, să spunem că ideatica primei fraze reproduse 

aminteşte de câteva versuri din Epigonii, poem 

unde Eminescu uzitează de pluralul colectivităţii, spre a 

ilustra, în partea a doua a acestei creaţii, falsa implicare – 

în fond o fină disociere de pseudovalori: „Iar noi? noi epigonii?… 

Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, 

inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un 

caracter inimic;/ (…) În noi totul e spoială, totu-i lustru fără 

bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.” 

(s. n.). 

În al doilea rând, ideatica celei de-a doua fraze, prin 

crudul adevăr pe care îl incumbă, e valabilă şi pentru tagma 

politicienilor zilelor noastre. Recitiţi această frază şi veţi 

spune, cu siguranţă, că Eminescu pare a fi contemporanul 

nostru, el doar şfichiuind năravurile mai marilor zilei, rămase 

– atunci şi acum – parcă imuabile Istoria se repetă, din păcate! 

Că doar tot el spunea, pe bună dreptate: „Alte măşti, 

aceleaşi roluri”! 

Finalul articolului relevă scepticismul lui Eminescu 

faţă de cultura de import şi politichia implementate – cum 

am spune noi azi – de dragul globalizării: „Oare un stejar 

care-l rupi de la rădăcină şi-l răsădeşti în mod meşteşugit 

într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc cu 

toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de 

întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul 

unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea 

franţuzească?” Singura deosebire este că moda franţuzească 

nu mai este en vogue, ci eşti cool dacă vorbeşti 

anglo-americana, serbând cu tam-tam Valentine’s day sau 

Haloowin day. 

limpezi pe dinăuntru întru împăcarea cu noi înşine şi cu Dumnezeu, 

ne dăruie autoarea prin monostihurile sale din secvenţa Pajişti de 

lumină. Cităm câteva: Melancolie∕ Cu albi cireşi, de vreme, prefăcuţi 

în tânguiri de bucium ori cavale.∕∕; Livada cu cireşi∕ A vieţii mele 

tainică lumină.∕∕; Timpul amintirii∕ Înger străbătând azurul pare timpul 

ce-a trecut.∕∕; Timpul trăirii∕ Demon cu sclipiri de noapte, rece şi 

indiferent.∕∕; Timpul visării∕ Nimbul frumuseţii sale l-a creat, în noi, 

iubirea.∕∕; Clipa∕ Cu perfecta-i destrămare, rotunjind nemărginirea.∕∕; 

Timpul speranţei∕ Aripi largi, cât toată zarea, definesc un Zburător.∕∕; 

Timpul rupturii∕ Fură mintea, risipind-o pe-al durerilor ogor.∕∕; 

Timpul adevărului∕ În perpetuă schimbare: Înger, Demon, Zburător.∕∕; 

Timpul depărtării∕ Consumând, prin lumi astrale, traiectorii de 

lumină.∕∕; Cronos∕ Fâlfâind din aripi devorează viaţa.∕∕ 

Nu mai puţin rafinate sunt poeziile din ultima secvenţă a cărţii 

intitulată Harfe înstelate ― forme variabile. Preocupată de cât de 

mult înseamnă pentru ea divinitatea, căreia crede că-i datorează 

totul şi, nu în ultimul rând, vecinătatea cu harul de creatoare cu care 

a fost investită, poeta Florica Gh. Ceapoiu, imaginând o întâlnire cu 

Marele Anonim, cum l-a numit Blaga, găseşte situarea de maximă 

cuviinţă, ce se cuvine faţă de El: Ascuns în templul sufletului meu,∕ 

Mă întâlnesc cu Bunul Dumnezeu;∕ Din câte se mai află într-un 

gând∕ Aleg, cu glas scăzut, un vers plăpând:∕∕ Dă-mi, Doamne, binecuvântarea 

Ta!∕ Sub zări senine să mai pot visa∕ Şi-n cel avânt, de 

sfântă măreţie,∕ Să-mi fac, din scris, izvor de apă vie!∕∕. Conştientizând 

importanţa covârşitoare a darului pe care i-L solicită şi-n care 

vede, cinstită şi corectă fiind, răsplata propriilor strădanii, în ultima 

strofă îşi dezvăluie divinităţii, limpedele său gând: Dă-mi tot ce mai 

doresc acum să-mi dai ―∕ O vorbă dulce, coborând din Rai,∕ Dar 

de nu merit eu un verde ram,∕ La care muncă, Doamne, să mănham? 

(Cu glas scăzut, pag. 117). Ar mai fi şi alte poezii de citat 

dar mă opresc aici conchizând, în aceeaşi formulare inspirată ca şi 

postfaţatorul cărţii, Ion C. Ştefan, că: Doamna Florica Gh. Ceapoiu 

este o poetă talentată, în plină afirmare, căreia instituţiile de profil 

şi revistele de specialitate ar trebui să-i deschidă larg porţile de manifestare 

la nivel naţional şi toţi am avea de câştigat, în primul rând 

cititorii. 

24 aprilie 2009 


JURNAL DE BIBLIOTECĂ 

Biserca San Pietro in Vincoli, mai este denumită şi Eudossia, 

în memoria soţiei împăratului Teodosiu II (Flavius Theodosius 

- c.401- 450 - împărat al Imp. Roman de Răsărit - 408- 450 

d.H. Codexul Theodosian din anul 438 marchează ultimul moment 

în care unitatea dintre Imp. Roman de Apus şi cel de Răsărit este 

exprimată juridic.Împăratul a ridicat zidul de apărare a Constantinopolului 

care-i poartă numele). Eudossia a trimis la Roma fiicei 

sale Eudoxia Licinia, consoarta împăratului Valentiniano III ( Impăratul 

Imperiului Roman de Apus – 424 - 455,martie, când este asasinat 

de un partizan al generalului Aetius), lanţurile cu care fusese 

încătuşat Apostolul Petru în timpul arestării sale din Palestina. Lanţurile 

au fost date în consemn Papei Leon cel Mare (Leon I, 440 - 

461, spirit înţelegător cu vederi novatoare teologice, aşa cum ne 

putem da seama din cele 96 de Sermones-predici şi 170 de scrisori 

ajunse pană la noi. În anul 452 a oprit invazia lui Attila în Peninsula 

Italiei, întâlnindu-se cu el la Mantova unde l-a convins să elibereze 

robii si să se întoarcă din drum. Ridicat la rangul sfinţilor, Leon I 

este recunoscut atât de biserica din Apus cât şi de cea din Rasărit) 

care a trăit pe loc miracolul “înlănţuirii”verigilor palestiniene cu cele 

romane (venerate, deja ca relicve sacre din timpul captivităţii lui 

Petru în Carcerele Mamertino din Roma ). 

Această biserică a fost construită în primele decenii ale 

sec. al V-lea sub pontificatul Papei Sixt al III-lea (432- 444 -.Sixt al 

III-lea a lăsat o urmă de neşters a trecerii sale prin viaţă, construind 

biserica Santa Maria Maggiore din Roma, ale cărei mozaicuri demonstreză 

influenţa crescândă a cultului Fecioarei Maria în credinţa 

catolică ). Cercetările arheologice, uletrioare, de sub fundaţia bisericii 

au confirmat ruinele unei case din sec. al III-lea a.H.- “domus 

ecclesiae”- cu încântatoare mozaicuri paleocreştine bine conservate 

.La jumatatea celui de al VI-lea secol, Papa Pelagius I( 556- 

561, aristocrat de origine italiană. 

A fost trimis la Roma de împăratul Iustinian pentru a fi uns 

papă. În cei peste 4 ani de papat s-a străduit să salveze Roma şi 

Italia de ravagiile războaielor, să reorganizeze finanţele papale şi 

să reformeze conduita monastică şi clericală) depune în biserică 

sorcofagul cu “relicvele lui Macabei” şi ale celor şapte fraţi ( Macabei, 

familie de evrei patrioţi din sec. II şi I î.H., care au luptat pentru 

eliberarea Iudeei de sub dominaţia eleno-siriană selucidă. În 

cinstea acestor evenimente evreii sărbătoresc Hanuca. Macabeii 

au întemeiat dinastia regală şi sacerdotală evreiască şi au pus temelia 

regatului independent al evreilor din Palestina, care a dăinuit 

până în anii cuceririi romane). 

Austera faţadă a bisericii cu cele cinci ferestre ( pusă în evidenţă 

de “il portico” -galeria exterioară- cu cele cinci arcade susţinute 

de coloanele octogonale), a fost proiectată de Meo del Caprino 

la dorinţa Papei Sixtus al IV-lea (Francesco della Rovere, 1471- 

1484.Franciscan, cu o bună pregătire teologică, Sixtus s-a îngrijit de 

artă şi de ştiinţă;de ex. de Biblioteca şi Arhiva Vaticană. 

El a transformat Roma într-un oraş al Renaşterii şi, printre altele, 

este fondatorul Capelei Sixtine) în cursul restaurărilor din anul 

1475. 

Stema Papei “delle Rovere”, este prezentă sub capitelul pilaştrilor, 

iar “il portico” este închis de grilajul de fier forjat decorat cu 

armele trupelor papale din timpul Papei Clemente al XI-lea (1700- 

1721. Giovanni Francesco Albani. Acceptă cu mare dificultate să 

fie Papă. Şi întradevăr, Clement al 

XI-lea va scăpa complet frîiele politicii iar în tratatele de pace 

nu va fi păstrat nici cel mai mic respect pentru Papă şi pentru drepturile 

Bisericii). 

Stema celebrei familii ligure a Papei Sixtus al IV-lea se vede 

şi astăzi deasupra intrării în biserică 

Interiorul bisericii cuprinde trei nave poligonale care închid 

nava centrală a bazilicilor romane şi este separată de douazeci 

de coloane dorice de provenienţă grecească, construite la anul 

1600. 

Maiestuoasele coloane se sprijină la bază pe delicatele volute 

ionice ale capitelurilor. 

Nava centrală are un plafon împărţit în casete de forma 

unor faguri, decorate în relief ( opera lui Francesco Fontana) cu deschiderea 

frescei magice a lui G.B.Parodi ( 1674-1730. Pictor specializat 

în pictura murală decorativă, fresce) de la anul 1706, 

reprezentând “Miracolo delle catene”. Nava din dreapta are deasupra 

primului altar un valoros tablou al Sf. Augustin, semnat de G. 

Francesco Barbieri, cunoscut şi sub numele de Guercino (1591- 

1666. Influenţat de Carracci, Caravaggio şi Tiziano. Maestrul al şcolii 

bologneze, reprezentant al barocului. Tematică religioasă, tratată 

4570 

Biserica San Pietro in Vincoli 

în clarobscur . ex. St. “Francesco 

cu îngerii”, “Funeraliile Petronillei”, 

“Înălţarea Fecioarei”). 

Următorul altar prezintă 

“La liberazione di San Pietro”- o 

reuşită copie a lui Domenichino 

- şi monumentul Cardinalului Girolamo 

Agucchi creaţia aceluiaşi 

artist ( Domenichino , pe numele 

său Domenico Zampieri,1581- 

1641, pictor reprezentant al academismului 

şcolii din 

Matei Pitulan 

Bolognia.Dintre lucrările lui menţionăm 

: “Martiriul Sf. Agnes”, 

frescele “Povestea vieţii Sf. Cecilia”). 

Pe transeptul naosului principal se deschide solemnul şi 

celebrul “Mausoleo di Giulio II”-monumentul funerar al Papei Iuliu 

al II-lea (Dupa numai o zi de Conclav la 1 noiembrie 1503 Cardinalul 

Giuliano dela Rovere este ales Papă cu numle de Iuliu al II-lea. 

Scopul politic al noului Papă a fost întărirea puterii papale, redobândirea 

teritorilor pierdute şi alungarea “străinilor” din Italia. În timpul 

pontificatului său, Bramante a realizat planurile noii Catedrale 

San Pietro, Michelangelo, frescele de pe tavanul Capelei Sxstine, 

Raffaello Sanzio frscele din Vatican. Al cincilea Conciliu din Lateran, 

a fost ultima încercare a Papilor de-a face reforma, înainte de Reforma 

lui Luther. Nu s-au gasit solutii pentru reformarea Curiei, pentru 

cumulul de funcţii şi pentru controlul veniturilor bisericeşti. Iuliu 

al II-lea moare la 20 februarie 1513 şi nu ajunge să vadă încheierea 

Conciliului, care va lua sfârşit, abia în anul 1517) terminat de Michelangelo 

în biserica San Pietro in Vincoli la anul 1545 cu ajutorul 

a trei colaboratori. 

În realitate monumentul funerar fusese comandat de Papa 

Iuliu al II-lea marelui artist toscan, Michelangelo, încă din anul 1505. 

Monumentul, de proporţii grandioase , decorat cu peste patruzeci 

de statui, trebuia să-şi aibă locul chiar sub cupola Catedralei San 

Pietro, a cărei reconstrucţie începuse deja la anul 1503, imediat 

după demolarea bisericii constantiniene. După trecerea în adormire 

a papei Iuliu al II-lea, în noul pontificat al Papei Leon al X-lea 

(Giovanni de Medici, fiu al lui Lorenzo Magnificul, Papa Leon al X- 

lea - 1513-1521- iubea artele, monumentele, iubea muzica şi teatrul. 

Evlavios, a indeplinit în mod exemplar funcţile liturgice ale 

misiunii sale spirituale. Generozitatea sa regească devenea risipă, 

astfel urmaşului său nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i plătescă 

datoriile. Predicarea noilor indulgenţe l-au adus in conflict cu 

Luther, pe care l-a excomunicat în 1521. Diplomat abil şi politician 

versat, în timpul “guvernarii” lui Leon al X-lea papalitatea devine, 

întradevăr o mare putere europeană) proiectul este oprit şi apoi reconceput, 

pentru ca, în final, cu ceea ce reuşise Buonarroti să execute 

din mausoleu, să fie transferat în biserica San Pietro in Vincoli. 

În centrul monumentului tronează impunătoarea şi fascinanta 

sculptură a lui Moise, executată chiar de mâna lui Michelangelo 

între anii 1415 - 1416. 

Odată sfârşită lucrarea, se povesteşte că sculptorul, îndrăgostit 

şi conştient că a realizat o capodoperă, a privit-o îndelung 

şi în tăcere şi, într-un târziu, a mângâiat cu duioşie genunchiul Profetului 

şi i-a vorbit cerându-i - “Adesso parla ! “(Acum vorbeşte!)... 

În nişele monumentului, de o parte şi de alta, se află statuia 

Rachelei, în partea stângă, şi cea a Liei, în partea dreaptă, simbolizând 

spiritul contemplativ, credincios cât şi spiritul neliniştit dar 

plin de înţelegere al celor două soţii ale lui Iacob. Schiţele celor 

două statui sunt ale lui Buonarroti, dar execuţia şi finalizarea lucrărilor 

aparţin lui Raffaello de Montelupo între anii 1542 - 1545 ( Raffaelo 

Sinibaldi - 1505 -1566. Sculptor. Impresionat de sârguinţa şi 

harul lui deosebit, Michelangelo i-a concesionat lucrul la unele din 

sculpturile monumentelor sale. Capodoperele romane ale lui Montelupo, 

mărturie a talentului său, sunt la Castel Sant’Angelo “ Arhanghelul 

Mihail” şi la biserica Santa Maria Sopra Minerva “ 

monumentul funerar al Papei Leon al X-lea”). 

Statuia Papei Iuliu al II-lea, “ Giulio II giacente”, este opera 

lui Maso del Bosco, chiar dacă studii datate recent au confirmat 

subtile intervenţii ale daltei lui Michelangelo. 

Dintre celelalte statui: “Madonna col Bambino”- Fecioara 

Maria cu Pruncul- aparţine lui Scherano da Settignano, iar “Profeta” 

şi “Sibilla”, care o însoţesc, sunt create de acelaşi Raffaello da Montelupo. 


(continuare în nr. viitor)

Humanitas, Rao, Polirom – edituri închise 

pentru literatura română contemporană 

ATITUDINI 

Orice idiot ştie că dacă nu cultivi, nu ai ce să culegi! 

M-am hotărât să boicotez vânzările acestor trei edituri, 

aşa, de unul singur! De la Humanitas, n-am mai luat ultima 

traducere din Heidegger, „Hermeneutica facticităţii”, de la 

Rao voi mai lua anul acesta doar (promisa deja) enciclopedie 

ilustrată D.K. „Istoria” , iar de la Polirom nu îmi voi completa 

pentalogia lui Tom Sharpe cu volumul IV, „Wilt haihui” 

! 

M-am săturat de politica promovării consacraţilor prieteni 

ai Editurii Humanitas străpunsă doar de excepţii ciudate 

( „Confesiunile unui cafegiu”, a comersantului 

bucureştean Gheorghe Florescu), de „Dulcea companie” a 

Laurei Restrepo sau alte traduceri ale unor atât de celebre 

scriitoare asiatice cum ar fi Sawako Ariyoshi. Mi s-a acrit 

până la urmă şi de „Vărul Alexandru” a lui Adrian Oprescu, 

ÎNTÂMPLĂTOR! vărul Directorului Editurii. Continui, în 

schimb, să fiu uimit că toţi îi trec sub tăcere lui Liiceanu interzicerea 

traducerii alternative a lui „Sein und Zeit” a celuilalt 

Gabriel, clujeanul Dorin Tilinca (apărută la Editura Grinta în 

2001 şi retrasă de pe piaţă! cu ajutorul tertip-copyright – 

ului...) sau că toţi îi salută jenaţi şi îndatoritori strania lucrare 

senecan-dâmboviţeană „Scrisori către fiul meu” ! 

M-am hotărât să nu mai dau banii pe traducerile hardcoverizate 

Rao ale unor best-seller – uri situate pe 

www.amazon.com sub poziţia 1.000.000. în topul vânzărilor 

de carte! 

Îmi promit că nici nu voi mai achiziţiona şi nici nu voi 

mai lectura pe site-ul Editurii Polirom fragmentele propuse 

din aşa-zisa literatură românească contemporană! Aici, 

cunoscutul(?!) om-orchestră al Iaşiului, Lucian Dan Teodorovici 

(scriitor, dramaturg, scenarist, jurnalist, senior-editor, 

consilier editorial, redactor...), încleiat pe funcţia de Coordonator 

al Colecţiei Ego.Proza dirijează spre neant (cu sau fără 

ştirea Directorului Silviu Lupescu) literatura tânără înscrisă 

pe direcţia naturalismului obscen postdecembrist. Nu mă mai 

obosesc să calculez cât la sută din colecţie sunt cărţile lui şi 

ale prietenilor săi... 

Nu mai este nevoie de cultură! Tinerii nu mai citesc! 

Dar ce să citească, când într-un oportunism de prost gust 

Poliromul publică „Despre lucrurile (atât de) simple” (2007) 

de vedeta Antenei 1 Mihaela Rădulescu sau „Fabrica de 

tămâie” (2004) a colegului ei Lucian Mândruţă (şi de ce i-ar 

mai citi, odată ce-i văd zilnic la televizor?).Cine se mai 

opreşte asupra aberaţiilor promovate de Editura Humanitas: 

Seria!!! Tanacu a Tatianei Niculescu Bran, „Spovedanie 

la Tanacu”(2005), „Cartea judecătorilor. Cazul 

Tanacu”(2008), horoscopurile literare pe 2009 sau atât de 

monotonele audio-book –uri pentru analfabeţii în criză de 

timp? 

Dacă vreţi să publicaţi la Humanitas, trebuie să luaţi 

mai întâi un premiu obscur prin străinătăţuri (ca în cazul romanului 

„Simfonia lupului”, 2008 a primului şofer de autobuz 

român deţinător al ultracunoscutului Premiu Robert 

Walser dat în nu ştiu ce canton elveţian!) sau să cunoaşteţi 

BINE DE TOT pe cineva din Interiorul Editurii, dacă nu, nu 

încercaţi, nu vă va băga în seamă, nici măcar secretara! 

Dacă vreţi să publicaţi la Polirom, asiguraţi-vă că manuscrisul 

dumneavoastră are cel puţin patru măscări pe pagină, 

măcar un personaj care vomează frecvent din cauza 

intoxicaţei alcoolice, trei-patru scene de hard-porno (sau 

ceva nou, spre exemplu sex în trei cu un pepene) şi încercaţi 

să vi-l faceţi prieten pe tânărul care are în mână pe lângă 

pâinea şi cuţitul editurii şi viitorul literar al României, cum îi 

place domniei-sale să creadă! Dacă sunteţi într-atât de inconştienţi 

încât să doriţi să publicaţi critică literară şi dacă nu 

aveţi un fost profesor universitar 

care să fi scris o istorie 

a literaturii române şi căruia 

nu-i aduceţi aminte mereu 

prin atenţii costisitoare că îl 

consideraţi cel mai bun prieten, 

sunteţi pierduţi! Simţul 

dumneavoastră estetic, oricât 

de avizat, va rămâne vecinic Adrian Buzdugan 

în secţiunea ignorată a culturii 

de provincie. 

Prin reducere la absurd, chiar Vasile Voiculescu, dacă 

ar mai trăi, ca să publice la Polirom, ar trebui să-şi completeze 

„Zahei orbul” cu fierbinţi scene de sex, iar Eugen 

Barbu să-şi umple până la refuz „Groapa” cu înjurături. La 

Humanitas, Petre Ţuţea ar trebui să-şi verifice atent arborele 

genealogic şi să-şi fructifice vreun nepot de văr de pe linia 

maternă, poate e rudă cu cineva din redacţie... sau să jure că 

a trecut pe la Păltiniş măcar o dată pe la Guru Filosofiei 

Româneşti. Petru Popescu, ar trebui să-şi traducă în engleză 

sau engleza americană (doar e plecat în State, nu? n-ar fi un 

efort prea mare!) romanul „Prins” (1968, Ed. Eminescu), 

abia apoi să-l propună cu sfială Editurii Rao, iar Vincenţiu 

Donose ar trebui să facă o versiune în japoneză a romanului 

despre foametea din ’47, „Gura lumii” (1982, Ed. Junimea), 

ca Editura să tocmească (poate!) o retroversiune... 

De obicei nimeni nu scrie un astfel de articol. Din frica 

de a nu fi etichetat drept refulat („Bă, n-ai ajuns la struguri şi 

zici că-s acri?!”), dintr-un calcul meschin (să nu-şi zidească 

totuşi intrările acestor trei mari edituri comerciale) sau de 

teama ulterioarei reacţii distrugătoare a criticilor ce pupincuresc 

şi apără aceste edituri ce-i stipendiază. Trebuia să se 

găsească odată şi-odată unu’ inconştient, care să-şi taie 

craca de sub picioare! Da! Strugurii nu că nu-s copţi! Sunt 

prea copţi, cu boabele plesnite şi oţetite! Aici, în urma 

proaspăt dobânditei experienţe, fac un apel la tinerii scriitori 

să nu-şi mai piardă timpul încercând să citească sau să publice 

literatură românească acolo unde nu (mai) este şi nici nu 

va mai fi! Nu e vorba de a nu ţinti prea sus, ci de a evita marile 

brand-uri, editurile pur comerciale (exemplu de titluri de 

la Humanitas.: „M-am hotărât să devin prost”, „Almanahul 

sexului”, „Cum să ai un abdomen plat”, „Cine 

m-a făcut femeie” – scrisă de Dr. Cristian Andrei!!!). Pe mine 

personal m-a înmărmurit şi succesul cărtărescianului „De ce 

iubim femeile”! Deşi comparabil cu cel al „Love story”-ului lui 

Erich Segal în S.U.A. (1970), nu ştiu de ce, dar bag mâna în 

foc că publicul a fost majoritar feminin (curioasele de ele!), întrucât 

bărbaţii ştiu de ce!... Poate că Humanitas nu mai publică 

debutanţi provinciali şi din cauză că au o experienţă tristă 

în acest domeniu. Cei câţiva pe care i-au publicat parte au 

fost prost aleşi, parte nu i-au promovat (asta dovedind că nici 

nu au avut vreodată o intenţie serioasă în acest sens!). 

Aceste „mari” edituri nu mai promovează demult „mica” literatura 

română contemporană şi, tocmai de asta, cred că în 

curând vor râmâne doar nişte nume în spatele cărora nu se 

va mai afla nimic! Îndreptaţi-vă atenţia spre aşa-zisele „edituri 

de serie B”, căci ele duc greul, „riscând” să publice ceea 

ce va deveni în timp parte din cultura naţională! 

Când Theodor Codreanu va publica o carte despre Eminescu 

la Editura Rao, Gheorghe Neagu una despre scriitorii 

vrânceni contemporani la Polirom în Colecţia Plural M, 

iar eu una de proză la Humanitas, promit că voi reveni 

asupra acest articol, aceasta însemnând că mă voi lua de 

cei care au contactat H.R.P.s (rod al unei giugiuleli cu piaţa 

occidentală, cultura altora cum ar veni...) sau de subsemnatul, 

care s-ar dovedi un ipocrit pur-sânge! 


INTERVIURILE MELE 

„NU VREAU ŞI NU-MI PLACE IDEEA DE A FORŢA DESTINUL” 

„Arta teatrală rămâne neclintită şi maiestuoasă în egoismul 

ei, şi poţi să aduci toate jertfirile că ea nu-ţi acordă nici o concesie, 

şi năzuinţa de care eşti aţâţat rămâne fără efect dacă nu eşti însufleţit 

de acel simţământ misterios care se cheamă talent şi pe care 

pretinde să-l ai” scria C.I. Nottara în 1926, la 29 mai. 

Cuvintele marelui maestru al teatrului românesc, valabile în 

orice timp, reprezintă un adevăr fără de care nu se poate în artă. 

L-am văzut pe tânărul actor Marius Florea făcând un joc de 

excepţie în Iordache Brânzovenescu din „Scrisoarea Pierdută” a lui 

Caragiale şi am înţeles încă o dată că măiestria actorului stă, alături 

de multă muncă, în talentul pe care îl are. 

Cine este, însă, Marius Florea vom afla chiar de la protagonist. 

Marius Florea Vizante: Sunt Marius Florea zis Vizante. Vizante, 

de la un monolog din timpul liceului, monolog despre care 

puţini mai ştiu dar în urma căruia toată lumea mă ştie de Vizante şi 

mai puţin de Marius Florea. Cine mai sunt eu? Băiatul lui Florea din 

Drumul Taberei. Sunt o dovadă vie a faptului că „dacă vrei, poţi” 

reuşi. Am terminat ATF în anul 1997 la clasa Gelu Colceag, asistent 

Radu Gabriel. În scurt timp am devenit actor la Teatrul Naţional din 

Bucureşti, în urma unui concurs. Nu am făcut nimic altceva decât 

să-mi doresc să fac această meserie. 

[...] 

M.F.V.: Devin sensibil în momentul în care sesizez o nedreptate. 

Chiar dacă o sesizez eronat, reacţionez extrem de prompt 

şi de vehement. Vehement, nu violent. Este greu să mă stăpânesc 

şi lupt până în pânzele albe dacă am convingerea că aşa este şi 

aşa e drept. Evident, pot greşi. Am curajul să recunosc că am greşit 

4572 

interviu cu actorul Eusebiu Ştefănescu – fragment – 


„Figuraţia în scenă!” se aude în difuzorul de lângă noi. Cei 

trei soldaţi îşi pun coifurile, îşi înfig spadele şi se îndreaptă spre 

scenă, intrând pregătiţi de misiune. În aceste momente nu pot să nu 

mă întreb: Oare cum ar fi fost „Dacii” sau „Pădurea spânzuraţilor” 

fără soldaţi, sau cum ar fi fost „Antigona” fără corul antic?” 

* 

* * 

Venisem în seara aceea cu Lelia. Ea a mers în sală cu Marian 

să vadă spectacolul, eu rămân în băruleţ ca să fac materialul 

pe care tocmai l-aţi citit. 

La pauză, maestrul Radu Beligan vine în regrupare să se 

odihnească la măsuţă. Îmi place să-l ascult vorbind şi mă duc mai 

aproape. 

- Ce mai faceţi? îl întreb în şoaptă. 

- Mă odihnesc puţin. 

E într-adevăr obosit. Titanul susţine partitura timp de trei 

ore într-un spectacol de categorie grea. Este însă uimitor cum străluceşte 

şi în acest maraton. 

- Mai aveţi de scris la „Memorii”? 

- Încă mai am. 

De aici începem o discuţie legată de ceea ce se întâmpla 

în jurul nostru. 

- M-am săturat de mizeriile care apar acum în presă. Atâta 

vulgaritate, atâta incultură. Ţi se face silă. 

Îl ascult până la capăt. Ştiu că are dreptate. E motivul pentru 

care încerc să schimb, după posibilităţi, câte ceva în zona culturală 

a presei. 

- Dacă nu aş avea respect pentru publicul care vine aici 

seară de seară, nici nu aş mai păşi pe scenă, a continuat maestrul. 

Din păcate începea partea a doua aşa că ne despărţim 

purtând fiecare un zâmbet amar. 

Mai târziu, după multe reprezentaţii urmărite de mine cu 

„Numele Trandafirului”, mă întreabă maestrul: 

- Nu te-ai plictisit de piesa asta? 

- Niciodată. 

Dacă aţi văzut spectacolul de la Sala Mare, sigur îmi veţi 

da dreptate, este un adevărat regal organizat de un mare regizor – 

Grigore Gonţa, „Generalul”, cum îi spun eu. Dar despre „Numele 

Trandafirului” ceva mai târziu. 

Acum să aşteptăm sfârşitul săptămânii 

când, ca de obicei, se juca 

„Scrisoarea Pierdută” de Caragiale. 

În seara aceea aveam 

interviu cu Vizante. 

Aşteptam să vină Marius 

şi mă plimbam prin regrupare Mihaela Dordea 

când apare de la scenă Ştefan 

Iordache. Vorbisem cu el cu ceva 

vreme în urmă pentru un viitor material. Îmi lăsase numărul de telefon 

dar încă nu-l sunasem. Acum tot era acolo, aşa că abordez subiectul 

la faţa locului. 

- Nu trebuia să vorbim la telefon? 

- Ba da, dar am zis că nu e tocmai civilizat să sun la ore târzii. 

- Dacă vrei interviu, mă suni indiferent de oră. 

- Bine, când să sun? 

- Când vrei. 

Nu aveam replică pentru că domnul Iordache ştie să fie 

foarte categoric uneori. 

Ştefan Iordache nu prea stă în regrupare. Rar îl vezi aşezat 

în vreun fotoliu, cu o veşnică ţigară aprinsă şi în poziţiile cele mai 

ciudate. Cu timpul, va veni mai des aici. 

Iată că apare Marius şi încercăm să găsim un loc mai liniştit 

ca să putem înregistra. 

Intrăm într-o încăpere care nu avea decât o măsuţă şi un 

birou pe care era un telefon. La măsuţă, două scaune şi ceva mai 

încolo un fotoliu. 

Luăm loc pe scaune şi-i dăm drumul. Urmează o conversaţie 

pe cât de haioasă, stil Vizante, pe atât de serioasă în fond. 

Ce mai, Marius m-a cucerit. 

În toiul discuţiei, se deschide uşa şi intră „Majestatea Sa” 

şi cu scuze pentru deranj merge să dea un telefon. Ne privea mirat, 

bănuiesc că şi asculta fragmentul de interviu care tocmai se desfăşura, 

a ieşit apoi la fel de jovial şi amuzat ca de obicei. 

Interviul cu Vizante a ieşit cum nu se poate mai bine. Ba 

chiar a născut şi unele comentarii în regrupare. De bine, desigur. 

„EU TREBUIE SĂ JUSTIFIC DE FIECARE DATĂ 

ACEL METRU ŞI JUMĂTATE DE DEASUPRA PUBLICULUI” 

interviu cu actorul Marius Florea Vizante 

dar nu în acel moment. Să zicem că acesta ar fi un punct slab. Dacă 

cineva ar dori să mă provoace sau să mă domine, ar reuşi într-o 

astfel de situaţie. 

Rep.: Când aveţi de luat hotărâri, cum procedaţi? 

M.F.V.: Aici fac un soi de deducţie logică şi zic aşa: dacă 

lumea din jur mă cataloghează ca dezaxat sau deplasat, consider 

că pornirile mele, impulsurile mele sunt într-o măsură destul de 

mare, normale. Şi atunci dau acestor impulsuri prezumţia de nevinovăţie 

şi acţionez în consecinţă. 

Rep.: Sunteţi un sentimental? 

M.F.V.: Da, da, da. Sunt un sentimental. Sunt şi un păgubos 

în dragoste. 

Rep.: Chiar mă gândeam să vă întreb ce loc ocupă iubirea 

în viaţa dvs.? 

M.F.V.: Ca aspiraţie, ca dorinţă, ocupă un loc foarte mare. 

Din păcate, nu întotdeauna şi trăiesc acest sentiment. Îmi doresc, 

şi atunci când apar primii germeni – terminologia e cam săracă – nu 

preget să dau curs pornirilor în acest sens. Chiar dacă nu ştiu cum 

se va termina, consider că o astfel de trăire e mult mai frumoasă 

decât suferinţa ulterioară. Chiar şi aşa, e mai bine să trăieşti dezamăgirile 

decât o viaţă plată, bazată pe raţiune. Mai bine la limită 

decât monoton. 

[...] 

Este cât se poate de evident că între actor şi public se face 

un schimb prin care amândoi devin mai bogaţi. 

Rep.: În aceste condiţii se creează o punte spirituală între 

dvs. şi sală. 



RESTITUTIO 

Serie de interviuri - iniţiată de Editura Flori Spirituale din Deva - cu scriitorul australian 

de origine română Octavian Sărbătoare. Prezentul, al treilea din serie, are ca temă 

RENAŞTEREA ZAMOLXIANISMULUI, RELIGIA 

STRĂBUNILOR ROMÂNILOR 

Despre neozamolxianism şi poporul 

zeilor şi zânelor 

Interviu – aprilie 2009 

I: În interviurile anterioare, oferite Editurii 

Flori Spirituale, aţi punctat idei generale privind 

iniţiativa de reînviere a zamolxianismului. 

Aţi creat nucleul neozamolxianismului, 

definindu-i totodată direcţiile şi perspectivele. 

Aţi dori să specificaţi forma acestei religii? 

R: Renaşterea zamolxianismului din vechea 

religie a geto-dacilor, atât cât ştim despre 

ea, nu este posibilă şi nici de dorit. 

Urmele vechii religii a geto-dacilor există 

ACUM ŞI AICI cu noi ca religie populară a românilor, 

aflată în sincretism cu creştinismul 

ortodox, cu care formează un gen aparte de 

creştinism, creştinismul ortodox românesc. O 

conceptualizare a zamolxianismului contemporan 

nu poate lua decât forma unei noi religii 

care poate fi numită neozamolxianism. 

I: De ce neo? 

R: În primul rând, ceea ce avem astăzi ca 

religie populară reprezintă stadiul evoluat al 

vechiului zamolxianism. De aproape 2000 de 

ani credinţa geto-dacilor nu a stagnat, ci a 

evoluat, existând ca tradiţie populară. Tocmai 

aici este marele mister al spiritualităţii românilor: 

religia strămoşilor nu a pierit, aşa cum 

s-a întâmplat la alte popoare europene care 

au fost creştinate, ci a continuat să existe şi 

să evolueze. Este firesc ca o reconstituire 

contemporană a zamolxianismului să se facă 

pe realitatea spirituală a zilei, sufletul neamului 

românesc, nicidecum pe cea care a 

existat la timpul geto-dacilor. Prin urmare, o 

astfel de reînviere nu poate îmbrăca decât o 

formă nouă. O putem numi neozamolxianism, 

nu zamolxianism. 

I: Cum veţi „îmbrăca” neozamolxianismul? 

R: Vechea religie a geto-dacilor, existentă 

acum ca tradiţie populară, purtând hainele 

noi, va fi prezentată doctrinar cu o continuitate 

sacerdotală, aşa cum se întâmplă şi în 

marile religii ale lumii. Va trebui prin urmare 

să fie o structură închegată şi să corespundă 

criteriilor de evaluare a conceptelor atribuite 

unei religii. Un cod de legi al neozamolxianismului 

este un prim pas. Formaţia mea profesională 

mă ajută să pun cap la cap 

elementele esenţiale care constituie o religie. 

I: Care ar fi acestea? 

R: În primul rând o definire a realităţii ultime, 

cea a lui Dumnezeu, adică Zamolxe în 

cazul nostru, ca Mântuitor. Apoi trebuie clarificată 

relaţia omului cu Dumnezeu. Alte teme 

esenţiale sunt teologia şi practicile religioase. 

Vor trebui luate în considerare temele sociale 

precum şi viziunea de viitor. Dihotomiile binerău, 

lumină-întuneric şi altele, tratate de religiile 

lumii, vor fi prezentate dintr-o 

perspectivă a umanismului contemporan. 

Primitivismul ideilor despre facerea lumii în 

şapte zile, existenţa persoanei diavolului care 

amăgeşte pe oameni, păcatul originar, vina 

veşnică a femeii şi altele de acest gen pueril, 

nu au ce căuta în mintea adevăratului om religios. 

Astfel de idei rămân doar în minţile 

care stagnează. 

I: Zamolxe Mântuitorul. Cum conceptualizaţi 

această sintagmă? 

R: Dumnezeu în esenţă este transcendent, 

nimeni nu-L poate accesa direct, ci 

doar printr-un intermediar, în acest caz, Zamolxe. 

Personalitatea Mântuitorului Zamolxe 

este paradigmatică, oferă o cale practică privind 

mântuirea ce duce la apropierea de 

Dumnezeu în această lume şi la unirea sufletului 

omului cu cel al lui Dumnezeu în 

lumea de după moartea corpului fizic. Se ştie 

foarte bine de existenţa credinţei dacilor în 

nemurirea sufletului. Zamolxe este Mântuitor 

deoarece a parcurs calea către Dumnezeu, 

un drum spiritual pe care ni l-a lasat moştenire 

nouă, urmaşilor: a fost om obişnuit, apoi 

căutător spiritual, învăţat, ascet, ca apoi să 

se mântuie mergând la Dumnezeu şi devenind 

una cu Dumnezeu. 

Concepul este clar, fără ambiguităţi, este 

vorba de accesul fiecărui om la mântuire, 

ACUM ŞI AICI, fără să fie nevoie de suferinţe 

în această lume pentru ca să ne calificăm 

pentru mântuire în lumea cealaltă. Ideea de 

suferinţă terestră pentru a dobândi „comoara”, 

cum spun creştinii, în lumea de după 

moarte este puerilă şi exploatatoare. A generat 

toată obida creştinului care se străduieşte, 

săracul, să fie cât mai umil aici pe 

pământ pentru a dobândi mântuirea, dincolo. 

Din păcate, nici măcar aceasta nu este sigură, 

deoarece omul trebuie să aştepte învierea 

de apoi (despre care nimeni nu ştie 

când va veni), judecata şi verdictul. 

Dar pentru cel care crede în Zamolxe posibilitatea 

mântuirii există AICI ŞI ACUM, are 

o raţionalitate, elimină exploatarea religioasă 

şi oferă o soluţie spirituală tangibilă. Căutarea 

mântuirii este un efort personal şi nu depinde 

de plata preoţilor şi de victimizarea 

credulităţii. Preoţii decenei au funcţii de cult, 

nicidecum de intermediere între om şi Dumnezeu. 

Credinciosul, deşi poate primi ajutor 

spiritual de la orice alt om pentru a merge pe 

calea lui Zamolxe, calea mântuirii, este în 

esenţă singur în atitudinea pe care o are faţă 

de viaţa-i spirituală. Dacă gândeşte bine, vorbeşte 

frumos şi este drept, este pe calea cea 

bună către mântuire. Dacă nu, va trebui să 

se reîncarneze pentru a relua şi continua periplul 

spiritual către Dumnezeu. Deci oricine 

are şanse multiple de a se mântui, nu doar 

una singură, precum se crede în creştinism. 

I: Ideile sunt cunoscute din alte filosofii 

orientale, care zugrăvesc calea către Dumnezeu 

ca pe o desfăşurare în trepte, şi, ca 

atare, parcursă de-a lungul mai multor vieţi. 

R: Exact. Nemurirea geto-dacilor trebuie 

înţeleasă în acest context, nicidecum ca fiind 

o plecare a sufletelor care rămân veşnic în 

suspensie, fiind astfel nemuritoare. Logica îndeamnă 

să se dea omului şanse multiple 

pentru mântuire. Soluţia reîncarnarii este cea 

mai plauzibilă. 

I: Se prefigurează deci o religie a mileniului 

al III-lea? 

R: Întocmai. Va fi modernă, pozitivă, uşor 

de practicat. Va întruchipa frumuseţea sufletului 

poporului românesc. Dacă priviţi adunările 

populare ale românilor îmbrăcaţi în strai 

popular, veţi înţelege foarte bine ceea ce doresc 

să prezint: omul frumos, omul drept, 

care trăieşte în modul lui propriu, liber de 

complicaţiile de cult ale altor popoare, care 

nu îl reprezintă. Istoria poporului evreu nu îi 

aparţine românului, relatările biblice sunt cât 

se poate de relevante pentru poporul evreu, 

care îşi preţuieşte trecutul şi istoria. Noi, românii, 

deşi respectăm credinţele altor popoare, 

nu avem nevoie să le importăm, să le 

plagiem. Reprezentările noastre au rădăcini 

bine ancorate în arealul carpatin. Deşi… 

chiar după exemplul lui Zamolxe, putem învăţa 

de oriunde, şi adapta la modul nostru 

specific de a ne raporta la lume. 

I: Care ar fi acest mod specific? 

R: Avem o istorie şi o spiritualitate soteriologică, 

a salvarii. Suntem născuţi spiritual 

dintr-un popor al zânelor şi zeilor, ne putem 

numi în prezent poporul zânelor şi zeilor. Să 

lăsăm deci poporul evreu în credinţa lui – că 

este un popor sfânt – iar noi să revenim la 

credinţa noastră:-- că suntem un popor al zânelor 

şi zeilor. În acest fel trăim în specificitatea 

noastră care, deşi asimilează ceea ce s-a 

dovedit bun la alte popoare, ne păstrează filonul 

ancestral de oameni frumoşi şi drepţi. 

Tocmai aici este calitatea remarcabilă a poporului 

român, suntem creatori, nu avem 

nevoie să fim plagiatori. 

I: Ce aduce neozamolxianismul nou în 

comparaţie cu alte religii? 

R: Intenţia mea în reînnoirea zamolxianismului 

este de a oferi o alternativă spirituală 

românilor interesaţi de aspectele lor religioase 

native. Neozamolxianismul este pur 

românesc şi se doreşte o soluţie spirituală, la 

mulţimea de probleme cu care ne confruntăm 

actual în viaţă. Religiile, în principiu, conţin 

astfel de idei. 

I: Problemele curente ale naţiunii române 

sunt mai ales de natură economică şi socială. 

Latura spirituală a socialului, religia, nu 

este vădit cea mai importantă, deşi există 

astăzi o polemică serioasă privind predarea 

religiei în şcoli. 

R: Aparent aşa este. Dar să nu uităm că 

civilizaţiile sunt create de o anume spiritualitate, 

care înseamnă religie. Luăm ca exemplu 

leagănul civilizaţiei creştine, care este în 

Europa, de unde s-a întins şi pe alte meleaguri, 

dusă de oamenii care au populat noile 

pământuri, în urma cuceririlor. Aceasta spune 

ceva, faptul că există o componentă agresivă 

în creştinism, nu numai cu privire la istoria lui, 

dar şi la întregul sistem economic, pe care l- 

a generat prin exploatarea altor popoare. 

I: Deci şi sistemul economic se supune 

unei spiritualităţi? 

R: Exact. Prezentul sistem economic 

mondial este o reflexie a iudeo-creştinismului. 

Spun iudeo-creştinism, deoarece aceasta 

este titulatura corectă a creştinismului, 

prin cărţile religioase ce îl reprezintă, - Vechiul 

Testament este la origine cartea spirituală 

a poporului evreu, iar Noul Testament 

este ceea ce creştinii au adus ca adaos la 

scriptura veche (Vechiul Testament). Împreună, 

aceste două cărţi oferă o viziune totală 

a existenţei, intenţionând să dea soluţii 

pentru toate marile probleme care caracteri- 

î 


RESTITUTIO 

zau vremea scrierilor părţilor componente ale 

Sfintei Scripturi. În acest fel iudeo-creştinismul 

este şi un sistem economic. Dovadă 

este faptul că atât vechii profeţi, cât şi Iisus, 

dau sfaturi de natură economică. Tocmai aici 

este problema cu care omenirea se confruntă 

astăzi. Prezentul sistem economic, urmând 

ideologia iudeo-creştină structurată pentru 

vremea aceea, duce totdeauna la crize economice, 

şi s-a dovedit în timp, falimentar. Priviţi 

la ceea ce se întâmplă în prezent cu criza 

mondială. Ideologia religioasă transpusă în 

criză economică este practic falimentară. 

I: Cum poate îndrepta neozamolxianismul 

criza mondială actuală? 

R: Nu doresc să fac speculaţii asupra beneficiilor 

unei noi orientări religioase. Nu 

vreau nici să mă aventurez în a emite idei 

salvatoare la nivelul omenirii. Sunt un realist. 

Revitalizarea religioasă despre care vorbesc 

poate pune bazele unui alt mod de a gândi 

viaţa omului, cel puţin pentru români. Uitarea 

rădăcinilor străbune ne face să fim ca toţi ceilalţi 

creştini, urmând o ideologie străină de 

noi, care s-a dovedit falimentară. Putem în 

schimb să ne debarasăm de această ideologie 

şi să revenim la rădăcini. Trezirea noastră 

spirituală nu poate fi înfăptuită decât 

printr-o renaştere. O gândire profundă ne 

face să înţelegem de ce ne găsim astăzi 

acolo unde suntem, într-o criză economică 

ale cărei consecinţe devastatoare le observăm 

clar, deşi suntem deocamdată în faza ei 

incipientă. Ce va urma, Dumnezeu ştie. Sunt 

oameni rămaşi pe drumuri, fără servicii, cu 

economiile dispărute în speculaţiile financiare. 

În Statele Unite, de unde criza a pornit, 

aceste fapte sunt de acum evidente, aşa cum 

ştim de la ştiri, din ziare şi TV. 

Revenind la întrebarea dumneavoastră 

pot spune că neozamolxianismul este bazat 

pe înţelepciunea populară a românilor. Priviţi 

de exemplu gospodăria unui ţăran român. 

Omul munceşte în sezonul de lucru apoi se 

odihneşte atunci când nu mai sunt prea 

multe de făcut în gospodăria lui. În perioada 

de pauză, de obicei iarna, ţăranul şi familia 

sa trăiesc bine, nu se poate spune că intră 

într-o criză economică ce trebuie să facă 

neapărat victime, aşa cum se întâmplă cu 

economia mondială în prezent. Prin urmare, 

baza ideologică a ţăranului, care este fondată 

pe crezul lui, este sănătoasă. Ei bine, tocmai 

aici este întreaga esenţă a neozamolxianismului, 

se hrăneşte dintr-o înţelepciune care 

s-a dovedit trainică în timp, în ciuda vicisitudinilor 

istoriei zbuciumate a românilor. Întoarcerea 

la rădăcini înseamnă că revenim în 

noi înşine şi părăsim ideologia rapace a sistemului 

economic mondial constituit ca o 

consecinţă a crezurilor violente care l-au 

creat. Concepţiile individualiste ale lumii actuale 

sunt străine de matricea noastră strămoşească. 

Priviţi la bătălia ideologică de la 

Roşia Montană, cum lăcomia, ca violenţă 

economică, a creat o tragedie pe care o trăim 

în prezent. Este un rezultat al violenţei religioase 

transpuse în experimente economice, 

creând o psihologie umană care niciodată nu 

se poate opri să tot adune. 

Pe când ţăranul român îşi agoniseşte cât 

are nevoie şi puţin mai mult ca să poată da şi 

la altul. Spuneam, în comentariile de răspuns 

la întrebările conţinute în paginile internetului, 

că religia populară poate vindeca poporul 

român de durerea continuării ritualului de 

veacuri a sacrificiului crucificării lui Iisus. Întreaga 

ideologie religioasă iudeo-creştină 

este constituită pe frica de Dumnezeu, o 

stare patologică care-l poate mutila pe om de 

la naştere (zămislirea în păcat, după cum se 

crede!) până la moarte (în teama că va 

4574 

merge în iad, unde satana îl va chinui). De 

aproape 2000 de ani păstrăm în noi aceste 

spaime ancestrale şi sechele mentale. Vindecarea 

noastră sufletească începe cu renunţarea 

la zeii străini. Avem zânele şi zeii 

noştri, care s-au dovedit sănătoşi. Ei dau sănătate, 

nu boală, oamenilor. 

I: În ce stadiu vă aflaţi cu proiectul dumneavoastră? 

Ce susţinere şi opoziţie există? 

R: Eu nu cochetez cu creştinismul, cum 

de multe ori s-a făcut în trecut de oameni de 

bună credinţă, care au dorit reînvierea spiritului 

străbunilor geto-daci. Ideea separării religiei 

populare a românilor, provenită din 

zamolxianism, de cea creştină ortodoxă, este 

radicală. Proiectul a generat reacţiile la care 

mă aşteptam. De la oamenii cu intenţii bune 

am primit încurajări, iar alţii nu au întrezărit 

beneficiul de a fi liberi spiritual. Urmăresc 

atent reacţiile publicului odată cu promovarea 

ideii reînvierii zamolxianismului. Alegerea 

ce trebuie făcută este între raţionalitate şi 

ignoranţă. Neozamolxianismul este prezentat 

ca o credinţă a zilelor noastre. Este vorba 

de o înnoire spirituală şi găsesc normal să 

genereze reacţii din partea trecutului, reprezentat 

aici de creştinismul ortodox calcinat. 

Dar, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în 

istorie, logica şi raţiunea triumfă. Suntem în 

mileniul al III-lea şi avem multe şanse ca în 

câteva zeci de ani peisajul spiritual al românilor 

să se schimbe radical. Neozamolxianismul 

este vizionar. 

I: Puteţi să prefiguraţi posibilitatea ca 

lumea întreagă să se inspire din ideile de sănătate 

sufletească şi trupească cu care este 

înzestrat poporul român şi neozamolxianismul 

care îl caracterizează? 

R: Este foarte greu să fac astfel de afirmaţii. 

Vreau să punctez doar un singur 

aspect, care subliniază reînvierea religiilor 

considerate de către creştinism, păgâne. Există 

în ultimii 20 de ani un interes crescând 

pentru crezurile vechi, în ţările unde au mai 

rămas frânturi din aceste izvoare. În ţările 

scandinave de pildă oamenii sunt captaţi de 

religia veche a divinităţii lor, Odin. În Statele 

Unite religiile vechi ale amerindienilor sunt realmente 

copleşite de presiunea civilizaţiei rapace. 

Aici, în Australia, unde locuiesc eu, 

religiile aborigene sunt cercetate cu atenţie 

şi corect documentate. Spiritualitatea aborigenilor 

australieni este o sursă de inspiraţie 

pentru cei care cer schimbări radicale ale 

modului în care ne trăim viaţa ca oameni, 

cum ne raportăm la mediul înconjurător ameninţat 

de distrugere prin poluare, în numele 

creşterii economice bazate doctrinar pe ideologia 

pragmatismului creştin protestant. Ne 

întrebăm firesc: până când putem continua 

cu o astfel de filosofie a vieţii care ne conduce 

la o viaţă plină de dezechilibre? Priviţi la 

jalea mediului înconjurător, la cursa înarmărilor, 

toate acestea au substrat ideologic religios, 

în spate se găseşte totdeauna o 

justificare biblică. 

I: Ce v-a determinat să porniţi acest proiect? 

R: Vă mărturisesc că nu m-aş fi preocupat 

de a conceptualiza o religie care se credea 

dispărută de mult, zamolxianismul, fără 

să analizez cu atenţie baza care o susţine. 

Dar studiile făcute de mulţi cercetători în domeniul 

religiilor indică fără tăgadă că zamolxianismul 

nu a murit, ci vieţuieşte, la români, 

în tradiţiile populare. Am citit cu atenţie reacţiile 

publicului după lansarea proiectului de 

înregistrare legală a zamolxianismului. Precizez 

pentru toţi: eu nu sunt întemeietor al 

unei religiei, ci pur şi simplu un cercetător în 


domeniul social religios, care, prin colectarea 

de informaţii, încheagă o religie din realitatea 

existentă şi din trecutul istoric, cu un liant filosofic 

specific unei religii moderne. Filonul 

religios este înţelepciunea poporului. Eu 

adun memoria colectivă a neamului românesc 

şi o conceptualizez ca religie. Neozamolxiansmul 

se hrăneşte din toată 

înţelepciunea lumii adusă în arealul carpatin. 

Legenda lui Zamolxe ne spune că, pe când 

trăia pe pământ, geto-dacul a cutreierat 

lumea-n lung şi-n lat învăţând din înţelepciunea 

popoarelor pe care a adus-o neamului 

său. 

Proiectul meu acumulează informaţii care 

trebuiesc formatate pentru a crea o coeziune 

între ideile pe baza căreia o religie poate funcţiona. 

Cred în viabilitatea acestui proiect deoarece 

cred în adevărul religiei străbunilor şi 

în izbânda adevărului. Ştiu că a aduce la lumină 

sufletul frumos al românilor are viitor. 

Treptat oamenii vor înţelege absurditatea de 

a venera un om mort pe cruce. Mizez pe 

ideea că omul va alege raţionalul. Sunt astăzi 

în lume religii care au grad avansat de raţionalitate: 

hinduismul, zoroastrismul, budismul. 

Crezurile iraţionale, precum creştinismul, nu 

au viitor. Cât despre a spune lucrurilor pe 

nume, adevărul necesită curaj, iar curajul nu 

este la îndemâna oricui. 

Repet că ceea ce se presupune că exista 

în vechime despre zamolxianism interesează 

istoricii. Eu conceptualizez 

neozamolxianismul din tradiţia populară 

românească, oglindă a sufletului neamului 

românesc, nu din istorie. 

I: Neozamolxianismul va fi funcţional, tot 

aşa cum este actual religia creştină, de pildă? 

R: Doresc utilitate acestei religii care are 

o caracteristică raţională dominantă: serveşte 

omul. Permite românului să-şi arate cu 

mândrie frumuseţea sufletului său fără să se 

mai închine zeilor aparţinând altor popoare. 

Să lăsăm conceptul creştin al salvării în mâinile 

poporului evreu, din sânul căruia a pornit 

creştinismul. Aflaţi că există în prezent o mişcare 

de reînnoire în această direcţie, cea a 

evreilor mesianici, care îl recunosc pe Iisus 

drept salvator. Sunt activi şi în România. Poziţia 

lui Iisus ca salvator să o lăsăm să fie 

evaluată de poporul evreu pentru poporul 

evreu, cunoscători a tuturor condiţiilor care 

trebuiesc îndeplinite pentru ca cineva să se 

califice să fie numit mesia în obştea originară. 

Noi, neamurile, nu avem nimic în comun cu 

disputa coreligionară dacă salvatorul poporului 

evreu a sosit sau nu, sau dacă va trebui 

să vină în viitor. Toate acestea sunt dezbateri 

doctrinale pentru poporul evreu, poporul 

sfânt; noi, românii, suntem poporul zânelor şi 

zeilor. 

I: Cum credeţi că va decurge proiectul 

dumneavoastră privind înregistrarea legală a 

zamolxianismului, mai precis a neozamolxianismului? 

R: În conjunctura României, ca membră a 

Uniunii Europene, este posibil ca o astfel de 

înregistrare să devină perimată în următorii 

ani, deoarece Uniunea Europeană nu are un 

regim general al cultelor ca în România. În 

virtutea libertăţilor religioase, în România şi 

Republica Moldova neozamolxianismul 

poate fi practicat în prezent de orice cetăţean. 

Dar, în momentul în care se va înfiripa 

clerul neozamolxian, adică clerul deceneu, 

născut aşa cum am spus, din clerul ortodox 

creştin românesc, lucrurile pornesc din plin. 

Reînnoirea spirituală este impetuoasă. Apar 

templele neozamolxiene, altarele şi vetrele 

de cult. Artiştii decorează minunat interiorul 

î

LABORATOR 

Cetăţeanul Rotaru Nicolae în dialog cu scriitorul Nicolae Rotaru 

● Azi se scrie în draci. Nu crezi? 

● Ba da. Aşa se face că bruma de critici nu iau în discuţie decât cărţi 

primite cu dedicaţie şi recomandate de amici găşcari. Restul, mor ca şi 

presa literară, necitite şi fără efect. 

● Crezi în duhovnici? 

● Mai degrabă în sfetnici. Un scriitor trebuie să aibă un confesor, un 

om întreg la minte care să-şi asume nebunia creatorului şi s-o fertilizeze. 

Gorki, ca să iau autorul în prim-planul preocupările mele din ultimii ani, 

avea un Piatniţchi (un Cincescu sau Cincineanu) care-l valorifica, îl cataliza, 

îl asculta, îl sfătuia şi-l răbda. 

● Te bucuri că s-a instituit, pentru 5 mai, Ziua Bărbatului? 

● Da, fiindcă e ziua de naştere a unui mare bărbat, al doilea după 

Iisus Christos, în opinia mea, (tot) evreul Karl Marx, 4 x 4, cum ar veni, 

dar şi că, în acelaşi context, s-ar putea traduce sigla pe care o scriam pe 

tablă în Academia Militară: „Sunt la OBRRC”, direct fonetic: Sunt la o 

bere rece! În acea zi liberă, deşi sunt la cuţite cu Bachus, am să beau şi eu 

o bere fără alcool, recomandată pentru piatră la rinichi. 

● În ce ai mai investi bani dacă ai avea? 

● În statui defuncte: Lenin, Stalin, Groza, Antonescu, Ostaşul sovietic, 

1907 etc. 

● Ce rubrică din dosarul de cadre îţi pare rău că nu te-a afectat 

atunci? 

●Rubrica “rude în străinătate”. N-am avut atunci, n-am parte acum! 

● Ce comparaţii ai pentru femei? 

● Femeia e un câmp de luptă dintr-un război veşnic pierdut de sexul 

tare. 

● Ce crezi că mână-n luptă dialogul nostru? 

● Nevoia de întâmplări care s-alunge plictisul. 

● Ce faci când constaţi că nu ai ce face? 

● Nu constat aşa ceva niciodată, deşi mă străduiesc. ● Crezi în libertate? 

● Ca să crezi trebuie să ai minte limpede şi mai ales liberă, ceea ce 

nu e cazul. 

● Ce primează, valoarea sau succesul? 

● Poţi fi valoros, dar fără succes, ca mine, poţi avea succes fără să 

ai valoare, ca tine. 

● Eşti de acord cu sloganul „te uiţi şi câştigi”? 

● Te uiţi şi pierzi! În sensul că te dai uitării şi te pierzi în anonimat. 

● Ce fel de om te consideri? 

templelor, iar sculptura altarelor aflate în aer liber, reprezintă chipul lui 

Zamolxe, Zăul Moş, cum i se spune în popor, şi chipuri de zâne şi zei. 

Se compun incantaţii, cântece specifice despre zeităţile noastre şi 

credinţele spirituale pe care le avem, pe lângă cele deja existente: Ielele, 

Drăgaicele, Caloianul, Crăciunul, Solomonarii, Paparudele. 

Toate acestea fac parte din filonul identitar al poporului român. 

I: O altă idee ce dorim să o discutaţi în acest interviu este cea legată 

de credinţa dumneavoastră că renaşterea zamolxianismului a 

fost anticipată de părintele Arsenie Boca, numit „sfântul din Carpaţi”. 

Aţi dat o interpretare neobişnuită spuselor sale „Va lua ţara foc din Prislop!”. 

De ce? 

R: Afirmaţiile mele au creat surpriză printre cei care văd în părintele 

Arsenie Boca doar pe creştinul ortodox. Dar eu am văzut pe zamolxianul 

Arsenie Boca, înţeleptul şi ascetul care întruchipează 

spiritualitatea poporului român în forma ei cea mai înaltă, cea mai 

pură. Priviţi la fotografiile părintelui Arsenie Boca. Nu poartă crucea 

cu Iisus răstignit ci crucea zamolxiană, cea care are în centru reprezentat 

soarele printr-un cerc. Eu susţin că a primit misiunea de la 

Dumnezeu să ne prevestească renaşterea neamului românesc prin 

duhul rugului aprins, rugul lui Zamolxe, chiar dacă părintele nu s-a referit 

niciodată la Zamolxe. Oamenii pot fi purtători de mesaje de la 

Dumnezeu fără să-şi dea seama, numai generaţiile următoare pot 

realiza adevărul. 

Şi noi românii suntem astăzi în această situaţie, părintele Arsenie 

Boca a vestit renaşterea neamului. Afirmaţiilor mele numai timpul le 

va dovedi validitatea, aceea de a-l numi pe părintele Arsenie Boca 

premergător al neozamolxianismului. El este conducătorul nevăzut 

al renaşterii noastre. Eu, ca cercetător în domeniul social al religiilor, 

(fragment) 

● Om-alee sau om-trotuar, mă calcă toţi în picioare şi rezist. 

● Ai ajuns o celebritate? 

● Până să ajung va mai curge mult Argeş pe Dunăre! 

● Eşti veşnic neliniştit. 

● „Absenţa neliniştii e falimentul literaturii”, glosa undeva Dinu Flămând. 

Subscriu. 

● Consideri c-ai avut reperele necesare pentru a parcurge drumul 

ales în lumea literelor? 

● Da, am avut reperele necesare, dar nu şi suficiente, chit că unele au 

fost peste necesar, ca oferta sovietică. 

● În ce registru crezi că se interpretează azi? 

● În re major! Să mă explic. Peste tot, azi, se vorbeşte de reformă, 

re-valorizare, re-considerare, re-gândire, re-structurare, re-etc- 

● Ce părere ai despre avertismentele şi imaginile horror de pe pachetele 

de ţigări? 

● Sunt … fumigene. Pe înrăiţii duhănitului îi lasă reci. 

● Ce părere ai despre furtişagurile de la examenele noastre? ● Tehnica 

să trăiască şi interzicerea percheziţiei corporale, aşijderea. 

● Îţi place să te admiri? 

● Aş zice că prefer să mă ... evit. 

● Te consideri chiar aşa urât? 

● Nu chiar aşa, însă destul. 

● Cine crezi că poate falsifica drumul artei? 

● A spus-o Tolstoi: vulgaritatea şi artificialitatea. 

● Ai ieşi în stradă să-ţi ceri drepturile? 

● Drepturile mele sunt obnubilate deja. Ce să mai cer? 

● Vorbeai undeva de „omenia lucrurilor”? 

● Da sunt obsedat de reificări, dar şi de umanizarea mediului organic 

considerat mineral sau vegetal. 

● E vorba de o filosofie a ta sau de altceva? 

● Nu, e vorba de o eschivă poetică, nici aia originală, desigur. 

● Crezi în evanescenţa simţământului poetic? 

● Senzaţiile şi sentimentele se estompează cu vârsta. La fel şi cele 

poetice. 

● Care e caracteristica pregnantă a timpului? 

● Durata egală cu veşnicia. Trecerea ce creeează unidimensionalitatea 

şi ireversebilitea. 

● Ce sunt pentru tine criticii literari? 

● M-ai tot întrebat. Practicanţi de partipriuri, căutători de aberaţii, 

emiţători de subiectivisme. 

nu am nici un rol sacerdotal. Părintele Arsenie Boca este primul preot 

deceneu trimis de Dumnezeu ca să ne arate calea focului, iar afirmaţia 

sa „Va lua ţara foc din Prislop!” este mesajul de care aveam nevoie 

ca naţiune, pentru ca să reînviem spiritual. În prezent 

neozamolxianismul este centrat în jurul acestei idei: vom renaşte 

din duhul rugului aprins, rugul lui Zamolxe, profeţit de „sfântul 

din Carpaţi”. 

I: Este înălţător momentul în care ne dăm seama, ca români, că 

suntem privilegiaţi. Zestrea spirituală ce o avem de la strămoşii noştri 

este pusă în evidenţă atât de BRILIANTELE ARHITECTONICE 

NATURALE existente în ţara noastră (munţi piramidali cu baza pătrată 

care în anumite zile ale anului creează adevărate holograme 

energetice - Vârful Toaca din Ceahlău; apa nemuritoare a izvoarelor 

Ialomiţei - Cheile Zănoagei, cu puritate nemaiîntâlnită niciunde pe 

globul pământesc, Izvorul Tămăduirii de la Sâmbăta de Sus, cu proprietăţi 

recunoscute de însănătoşire, doar o spicuire a lor) cât şi de 

cele lăsate ca urme în istoriile scrise sau nescrise ale timpurilor. Zestrea 

folclorică parcă se ia la întrecere cu cea creată de natură. Vă 

mulţumim şi de această dată pentru lărgirea cadrului de definire a 

neozamolxianismului românilor. 

R: Cu plăcere. Să auzim de bine. Frumuseţe şi bucurie tuturor. 

Părintele Arsenie Boca 

Copyright © Ileana Speranţa Baciu şi Octavian Sărbătoare 2009 

şi anii următori. Autorii dau dreptul de copiere şi publicare a conţinutului, 

parţial sau integral, în orice formă, fără modificări, cu condiţia ca 

dreptul de autor să fie menţionat şi păstrat. 


JURNAL NECONVENŢIONAL 

Actualitatea informaţiilor prezentate de 

Nicolae Milescu Spătaru în Jurnal de 

călătorie în China şi Descrierea Chinei 

La 330 de ani de la cea mai reuşită ambasadă a ruşilor în 

Extremul Orient cu ajutorul omului de stat moldovean, lucrurile par se 

fi schimbat izbitor. Cu toate acestea, la o atentă considerare a evenimentelor 

şi situaţiilor socio-politico-economice, călătorul occidental al 

cărui spirit se încumetă să bată la porţile Chinei poate exclama asemeni 

poetului nepereche „toate-s vechi şi nouă toate”. 

Caracterul defensiv al chinezilor s-a manifestat din totdeauna 

prin închiderea şi stăvilirea lor în spatele Marelui Zid, construcţie 

ce a apărat China de invadatori şi eventual de oaspeţi nepoftiţi, 

dar şi pe restul omenirii de chinezi. S-a născut, astfel, o fire extrem de 

curioasă, dar în acelaşi timp extrem de neîncrezătoare, ce s-a ascuns 

diplomatic în umbra unor disimulări uneori puerile, care de multe ori a 

dus la subestimarea inteligenţei chinezilor. Practicat astfel la nivel de 

şiretenie, din păcate prea evidentă, acest fel de a fi al chinezilor a reuşit, 

cel puţin de trei sute de ani încoace, să sfârşească majoritatea tratativelor 

şi legăturilor diplomatice cu eşecuri greu remediabile. Mărturie 

stau fostele relaţii sino-române ale anilor ’70, sino-franceze sau sinoruse 

dar şi „excelentele” legături pe toate planurile cu Mei Guo, „Ţara 

de Aur” alias SUA, ce par a-şi contura destinul în dureroasa criză economică 

şi financiară a anului 2008. 

Particularizând, călătorul modern în China secolului al XXIlea 

va fi frapat de fenomene şi evenimente identice cu cele cu care s- 

au confruntat solii ţarului Alexei Mihailovici în secolul al XVII-lea. Ceea 

ce-l şochează pe occidental oricât de levantin ar fi acesta, la primul 

contact cu poporul chinez, este ostilitatea, caracterul dominator, lipsit 

de politeţe, în numele unei legi cunoscute doar sinicului ce nu respectă 

nici pe departe bunele maniere de practică internaţională şi 

care, odată sesizate şi reproşate celui ce le întrebuinţează, sunt disimulate 

şi îndulcite, sub pretextul înţelegerii greşite de ambele părţi a 

fenomenului. Duritatea, lipsa de politeţe, incapacitatea de a folosi o 

limbă străină de circulaţie internaţională, mai ales când călătorul străin 

o foloseşte, orgoliul naţionalist astfel manifestat de către vameşii chinezi 

ai anilor 2000, extorcarea unor sume de bani în valută străină, 

fără pic de jenă de la călătorul ce pune, poate pentru prima oară, piciorul 

în „Împărăţia chitailor”, aduce neasemuit de bine cu primirea pe 

care a făcut-o ambasadorului Nicolae Milescu Spătaru, echivalentul istoric 

ai aceloraşi vameşi ai zilelor de azi. „Erau foarte bucuroşi că ne 

vedeau cu solie din parte Măriei Tale şi credeau că, în viitor, între cei 

doi împăraţi vor domni prietenia şi dragostea (...). Ne-au spus să nui 

învinuiesc că nu mi-au trimis caii în întâmpinare la Nercinsk şi nu m- 

au condus, fiindcă înţeleseseră greşit de la Ignatie Milovanov şi de 

la tălmaciul lui, care nu le spusese clar că eu sosesc de la Nercinsk 

iarna şi nu primăvara.” (Spătaru, 1974, p. 133) În al său Jurnal chinez, 

Yu Lan Hua notează despre primirea pe care oficialii Universităţii 

Shantou au făcut-o profesorului român de limba engleză şi însoţitoarei 

acesteia după ce în prealabil au fost escrocate pe aeroportul din 

Beijing de 30 de dolari americani de către un funcţionar vamal. Ajunse 

la destinaţia finală, cele două temerare urmaşe ale moldoveanului Nicolae 

Spătaru, nu găsesc nici un reprezentant oficial din parte universităţii 

sus menţionate, responsabilii cu primirea străinilor 

pretextând, ca şi acum trei sute de ani, dificultăţile lingvistice şi proasta 

înţelegere a celor comunicate în scris în prealabil. Şi-au scuzat atitudinea 

mascând-o în spatele unei amabilităţi subţiri şi false prietenii, 

aidoma celei arătate de Askaniama Ma La, care, după o lună de tergiversări 

şi tratative, purtate cu scopul de a-l întoarce pe Nicoale Spătaru 

de la graniţele Chinei, văzând că-i lipsesc argumentele forte în 

faţa diplomaţiei moldoveanului, a început a se arăta „foarte îndatoritor 

şi prietenos”. (Spătaru, 1974, p.165) În spatele aceleiaşi „amabilităţi”, 

askaniama secolului XXI, „domnul Xu Le Sheng, secretarul 

pentru relaţiile cu străinii de la Universitatea Shantou, a pretextat că 

nu este în obiceiul tradiţiei chineze să se lase vreo modalitate de contact 

la biroul de informaţii al aeroportului;” (Yu, 2008) desigur, asemeni 

contemporanilor lui Ma La, „s-a sfădit cu noi mai mult de o oră”, dorind 

„să afle totul” (Spătaru, 1974, p.133) şi „în special cum ne-am 

descurcat de la aeroport până în campusul universitar” (Yu, 2008). 

Nici n-au intrat bine pe teritoriul Chinei că atât Nicolae Spătaru 

cât şi conaţionalele Domniei Sale la peste trei secole distanţă, 

au simţit pe propria piele ce înseamnă China: „în mijlocul lor ne simţim 

într-o altă lume, o lume care sub haina modestiei ascunde o mare 

mândrie”, deoarece, din totdeauna şi fără nici o deosebire în secolul 

4576 


al XXI-lea, chinezii consideră că 

pe lume „nu se află oameni mai 

buni ca ei” şi că obiceiurile lor sunt 

mai presus „decât ale tuturor celorlalţi 

oameni” (Spătaru, 1974, 

p.136). 

Aspect amplu dezbătut Oana Dugan 

la cursurile de maoism şi prezentat 

până la intoxicare străinilor de 

către localnici, superioritatea poporului 

chinez porneşte astăzi de la numărul populaţional, invenţiile 

de netăgăduit precum hârtia, praful de puşcă, busola, cele de tăgăduit: 

stiloul, pizza şi îngheţata, furate de Marco Polo prin „spionaj tehnologic” 

şi date lumii, până la învăţământul individual, născocire a sistemul 

birocratic chinez din vremea mandarinilor şi răspândit astăzi din China 

în toată lumea. (Translation Conference – Hong Kong, 2004) 

Glorioasele relaţii sino-române ale secolului al XX-lea, din 

deceniile al şaptelea şi al optulea, au determinat pe editorii scrierilor 

lui Nicolae Milescu Spătaru să considere că excepţionalul diplomat a 

făcut unele greşeli în aprecieri atunci când a relatat despre înjosirile 

constante la care sinicii i-au supus pe membrii ambasadei ţarului, despre 

felul prin care s-a încercat scăderea valorii bunurilor ruseşti pentru 

a fi cumpărate pe preţ de nimic, despre modul în care preţul hranei 

creştea de la o zi la alta, în funcţie de rezultatele tratativelor. Epitetele 

de „înşelători”, „prefăcuţi”, „vicleni” şi „nestatornici” deranjează şi astăzi 

pe orice vorbitor chinez de limbă română atunci când deschide paginile 

Jurnalului lui Nicolae Spătaru, care evident, trăieşte în conştient 

cu imaginea falsă a superiorităţii rasei galbene. La trei secole distanţă, 

astfel de consideraţii reies din abundenţă din relatarea vieţii de zi cu 

zi din campusul universitar din Shantou. În 1675, la 26 februarie, voievozii 

din Naum îi cereau solului rus să-l întâmpine pe askaniama Ma 

La şi pe secretarul acestuia, culmea, în chiar ţara celor doi, deci a 

gazdelor. Fenomenul se repetă în anul 2003, când profesoarei de engleză 

ajunsă în China i se cere s-o întâmpine în holul Centrului de 

Conferinţe pe vicepreşedinta Universităţii: „Eu am răspuns că la toate 

popoarele, solul este cel întâmpinat şi nu cel care iese înainte să primească, 

bineînţeles, doar dacă este chiar cârmuitorul care este trimis.” 

(Spătaru, 1974, p.141) 

Excelentă lecţie de diplomaţie şi straşnic îndreptar de comportament 

în afara graniţelor ţării! 

Tendinţa sinicilor de a-şi supraestima rangul a rămas neschimbată 

de la solia lui Nicolae Spătaru şi până în zilele de azi. 

Rangul de „ministru de externe” al askaniamei Ma La este hiperbolizat 

de supuşii acestuia prin formulările: „Mare Mandarin”, „cel 

mai apropiat sfetnic şi sfătuitor al împăratului”, etc. 

Suspiciunea lui Milescu Spătaru la astfel de recomandări a 

servit ca lecţie peste timp atunci când banala secretară chineză a departamentului 

de limbă engleză s-a recomandat cu titlul de „Professor 

Robin şi asistenta directorului de departament”. Acelaşi orgoliu face ca 

simpli funcţionari cu statutul cel mult de secretar sau traducător în relaţiile 

cu străinii ai Universităţii Jiang Nan să fie interpelaţi cu apelativul 

lao shi 1 , echivalentul profesorului universitar sau al „marelui 

maestru”, într-un domeniu. „Ci cu cât numeşti pe cineva mai bătrân, 

cu atât se socoteşte că-i dai mai multă cinste.” (Spătaru, 1975, p.46) 

Nu sunt acestea, oare, suficiente dovezi pentru justa apreciere 

a chinezilor ca înşelători de către finul observator Nicolae Milescu 

Spătaru? 

Desigur, Descrierea Chinei nu conţine numai aspecte eventual 

negative ale sinicilor ci caracteristici inerente oricărui popor în 

lume. 

Per ansamblu, nicanţii (chinezii din triburile han, nn.) sunt 

caracterizaţi ca „blânzi, defensivi, mai ales aplecaţi către lucrarea pământului, 

către negoţ şi alte îndeletniciri.” (Spătaru, 1975, p.73) „Dar 

însăşi firea chinezilor nu este plecată către fapte războinice (...)”, fiind 

lesne de cucerit de mongoli, care sunt caracterizaţi ca „bătăioşi, nu 

cum sunt chinezii, căci ei nu se îndeletnicesc cu lucrarea pământului 

ci din tinereţe învaţă să tragă cu arcul (...)” (Id. Ibid) 



„Credinţa zugrăveşte icoanele’n biserici...” 

AMPRENTE 

Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 

către Cornelia Emilian: “17 ianuarie:„… Casa este foarte bună, strada retrasă 

şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s- 

a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă 

numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele 

testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada 

Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport 

al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o 

da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este 

mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, 

să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a 

ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă 

rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise 

mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere 

sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu 

o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” 

Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti 

în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua 

pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o 

sigur. 

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia 

ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu 

a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre 

un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea 

acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): “Pe ziua de sf. Voievozi în anul 

1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am 

împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, 

din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la 

minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, 

Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstite de 

maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină 

lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a 

cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pirzându-se). Nu discutăm acum 

cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, 

desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca 

şi cântarea de vecernie “Lumină lină” care se regăseşte în sonetul “Răsai 

asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”): 

Răsai asupra mea, lumină lină, 

Ca’n visul meu ceresc d’odinioară 

O, maică sfântă, pururea fecioară, 

În noaptea gândurilor mele vină. 

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară 

Deşi al meu e un noian de vină; 

Privirea ta de milă caldă, plină, 

Îndurătoare-aspra mea coboară. 

Străin de toţi, pierdut în suferinţa 

Adâncă a nemerniciei mele, 

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. 

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa 

Şi reapari din cerul tău de stele; 

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! 

Pe noi ne domină acest “eu” liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa 

şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca “eu generic”, ca 

avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică 

pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl. Răzvan 

Codrescu citeşte acest sonnet, şi iată cum îl înţelege: “ Răsai asupra 

mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. 

Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. 

Judecata religioasă – ce-şi propune să iscodească sufletul poetului – poate 

însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atît varianta finală, 

cît şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea 

eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se 

şi plînge poetul: “Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei 

mele [versuri cu iz schopenhauerian – n. n.],/ Eu nu mai cred nimic şi n-am 

tărie”... Sau în variantă: “Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor 

nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avîntul cemi 

dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”... În “noaptea gîndurilor”, 

poetul simte nevoia unei “lumini”; “tinereţea”, “credinţa”, “speranţa” pe care 

le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic. Un 

vers precum “Eşti prea melt înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară 

ajustare, în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este 

nici acea mişcătoare “Golgotă a dragostei erotice” din Răsari să dai lumină, 

unde nepăsarea iubitei faţă de “ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze 

de-a dreptul... dramei christice: “Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)! 

Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea 

abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu 

în contextul ştiinţei numite “marilogie” (ştiinţa despre imaculata Fecioară 

Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la “Pe lângă plopii fără 

soţ” este: “ Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea 

candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”. Cum avem noi, prin editori, “candelă”, 

nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira 

din templul egiptean (amintesc că tot 

“divinul critic” vorbea de un ”sexualismm 

transfigurat” la Eminescu în 

poemele atingătoare sau amintind de 

Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, 

însă, de candela, una singură, 

aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el 

nu compară femeea cu un înger, ci o 

consideră chiar înger cu prelungire în 

însăşi Fecioara Maria ca descendenţă 

ori ca ascendenţă. Numai Arghezi 

în “Psalmul de taină” mai declară iubirea 

unui muritor pentru Fecioara 

Maria. Eminescu în poezia de dragoste 

vrea să vadă dacă mitul christic 

poate să se repete, caută cu înfrigurare 

repetarea lui – şi în final îşi dă 

Nae Georgescu 

seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa 

trebuie. Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele 

sonetului “Răsai asupra mea”, ca de pildă: “A mele visuri toate se 

pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee”, sau, şi mai explicit: “De ce 

nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” 

Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, 

de pildă”) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar 

absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţuile mele 

de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie 

cu “Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, 

ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă 

divinul feminin. Altfel, să ne amintim de “Venere şi Madonă”, versul:”Căci 

femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a 

dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul 

şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o “cădere” din om. În 

1870, când debutează la “Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu 

asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele 

dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta 

din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) 

a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. 

Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau 

mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le 

îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din 

vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra 

statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. 

Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, 

să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara 

Maria. Aceasta este tema poemului “Venere şi Madonă” de Mihai 

Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris (“ut pictura 

poesis”, cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite 

consecinţe etice şi morale. Mai exact, cine uzează de acest procedeu 

este un “apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta 

poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează 

pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn 

de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul 

mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; 

mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia 

mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea 

care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat 

mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aud: dânsul citeşte şi citează 

chiar din postume. 

Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, 

citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara 

o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau 

exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti 

crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l- 

o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar 

scrie cu “î” ? - Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care 

în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma 

“naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste 

aceste subsoluri... insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a 

dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, 

mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul 

acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. 

Poate imi sugerati ceva...” – iar autorul îi răspunde tuşat: ”Tema e 

generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, 

religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele 

de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi 

creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul 

sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o 

carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa 

fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”. N-am ce zice, 

chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr - dar 

unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan 

?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care 

de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru 

“creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul 

Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor 

lucruri n’esistente. cred. 


ESEU 

ÎNŢELEPCIUNE ŞI VICLENIE 

FĂRĂ PERVERSITATE 

4578 

Moto: Expresia cea mai emoţionantă a înţelepciunii - confirmată 

prin generozitate şi modestie - ar fi să dăruieşti ceea ce eşti sigur 

că nu poţi păstra, pentru că astfel să … câştigi ceea ce nu poţi 

pierde. ( Jimm Elliot - misionar creştin, dispărut în 1956 "între" 

băştinaşii din jungla Amazonului.) 

Apele vieţii mi-au purtat bărcuţa existenţei şi pe unde limpezi 

şi pe valuri învolburate, din care cu greu am scăpat cu trupul intact 

şi cu mintea… întreagă; intact, având simbol morfologic; întreg, 

putând fi acceptat şi de normal, dacă-i oferim nuanţă funcţională. 

Am tras - pentru moment, nişte fireşti concluzii - dar nu toate mi-au 

rămas pe "termen lung" în minte. Pe marginea unor astfel de "amprente 

memoriale" voi însăila câte ceva în paginile care urmează. 

Avertizez însă, pe orice potenţial cititor, că am purces a-mi "valorifica" 

experienţa amintindu-mi mereu de înţeleptele vorbe maliţiosului 

A.P. Cehov, care riposta bref moraliştilor ce-i ţineau "predici" de 

discutabilă oportunitate: "deşteptului îi place să … înveţe şi iar să 

înveţe, iar prostul moare de plăcere… să-i înveţe pe alţii." Ştiţi de 

ce? Fiindcă omul poate să fie convins de orice pe lume, doar de faptul 

că este prost… este imposibil. Din aceleaşi motive de onestitate 

vă mai mărturisesc şi că evoc în acest periplu, prin arhiva experienţelor 

mele de viaţă, nu doar ce am făcut eu, ci şi ceea ce aş fi vrut… 

dar n-am putut, n-am îndrăznit sau … nu s-a putut. Nu m-am ruşinat… 

decât rareori… de ce-am făcut, fiindcă lumea şi viaţa nu e doar 

a cui o străbate cu piciorul, ci şi a cui o înţelege cu gândire înţeleaptă, 

sau poate mai ales a acestuia din urmă. Aspiraţiile fanteziste 

nu sunt totdeauna nebunii, dar cea mai mare nebunie, cred eu, este 

să treci prin viaţă fără să nu fi avut … măcar una. Şi-apoi să nu uităm 

că gândirea înţeleaptă, inclusiv concluziile care rezultă, este un autentic 

soare…dur, care luminează dar te orbeşte. Înţelepciunea este 

un bun al vieţii, restrâns ca întindere şi răspândit, în oameni, cu 

multă zgârcenie (Dumnezeu nu risipeşte niciodată, nimic), dar tocmai 

din această pricină avem datoria să încercăm - luptând împotriva 

trândăviei şi mediocrităţii "naturale" a omului - să lărgim limitele acestui 

teritoriu al raţiunii numit înţelepciune; raţiunea este abstractă / 

teoretică, iar înţelepciunea este practică / aplicarea în viaţă a raţiunii. 

&) Nu este neapărat nevoie ca tot ce înveţi şi reţii pentru 

viitor ( ca să aplici, sau ca să eviţi), să fi păţit / experimentat tu (sau 

eu…). Pentru cei hărăziţi de soartă este destul să fi asistat la ce-au 

păţit alţii; iar pentru şi mai puţini este destul să fi auzit că au păţit 

alţii. 

&) Se ştie demult că nu totdeauna staff-urile sunt "ocupate 

de exemplarele cele mai reuşite, cele mai dotate, cele mai adecvate, 

De ce oare? Eu cred că datorită unui destin pe baza căruia cei ce 

ştiu să conducă ( este o ştiinţă a şti să conduci o obşte, mare sau 

mică)… sunt ocupaţi cu condusul treburilor şi … maşinilor proprii, 

lăsând "nechemaţii" să facă ceea ce nu cunosc decât la modul diletant, 

sau … deloc. 

&) Cu relativă jenă se cuvine să recunosc faptul că acum 

vreo cincizeci de ani ştiam… totul, iar acum mă sperii de cât de multe 

constat că încă nu ştiu. Zic adesea că, între altele, vârsta îţi conferă 

şi acea înţelepciune care te ajută să descoperi cât de adâncă-ţi este 

ignoranţa. 

&) Scopul unei acţiuni, finalitatea unei intenţii (program sau 

planificare, tot una este), dacă nu-ţi sunt clare şi etapizat normate, 

eforturile depuse vor fi imense şi rezultatele … doar pe sfert din ce 

ţi-ai dorit; nu doar pentru că - zicea cândva Seneca - neştiind portul 

către care vâsleşti… nici vântul nu-ţi e favorabil. 

&) Faptele, în genere, nu-s nici bune, nici rele, dacă nu le 

confruntăm cu interesele / subiectivitatea cuiva, sau ale mai multora; 

în niciun caz … ale tuturor, concomitent. 

&) Strădania încăpăţânată de a "rezolva" totul, în favoarea 

ta - fireşte - şi cât mai repede, oboseşte, stresează cu efecte malefice, 

mai ales când soluţia problemelor întârzie să apară. Ce-ar fi 

dacă le-am temporiza, le-am amâna o vreme oarecare? Eu am făcut 

aşa, de câteva ori, şi-am constatat cu surprindere (şi relativă bucurie 

) că-şi pierduseră / atenuaseră ponderea "specifică" … prin perimare. 

&) Mulţi dintre noi oscilăm între a da prioritate gurii, sau 

urechilor, în viaţa relaţională cotidiană; recte între a vorbi sau a 

asculta. Vorbind excesiv ne trădăm, arătăm interlocutorului - inevitabil 

- şi părţile noastre vulnerabile; pe câtă vreme vorbind cu zgârcenie 

şi folosind mai mult urechile, 

ne pândim interlocutorul şi 

surprindem, noi… vulnerabilităţile 

lui. 

&) Dacă rosteşti câteva 

cuvinte în faţa unui auditoriu oarecare, 

nu te iluziona că…toţi te 

ascultă, că te urmăresc, sau că i- 

ai convins. În viaţă eu a trebuit, Mircea Homescu 

de multe ori, să vorbesc "în public" 

- prin obligaţiile funcţiilor 

deţinute. Un vorbitor cu vastă experienţă mi-a spus odată, în glumă 

- fireşte - dar eu am reţinut până azi gluma, anume că singurul mod 

de a fi sigur că te ascultă cineva este acela… de a vorbi singur, în 

faţa oglinzii. Iar dacă între interlocutori observi pe vreunul oare te urmăreşte 

cu atenţie, trebuie să fii sigur că acela este … cel ce urmează 

să vorbească după tine. 

&) Mi s-a întâmplat adesea să particip la diverse şedinţe la 

care se discutau… de toate şi pentru toţi, de pe urma cărora nimeni 

nu "câştiga" nimic; nici o greşeală nu se corecta, iar participanţii, cu 

toţii la un loc, se alegeau cu un număr înfiorător de ore irosite. Odată 

- când tocmai eu "conduceam" o atare adunătură cronofagică - 

enervat de un îndrăgostit de vocea lui care vorbea… fără să spună 

ceva, l-am apostrofat că "dacă efectiv nu are nimic de spus, îl rog să 

se abţină să ne demonstreze acest lucru prin vorbe, urmând a-i fi … 

recunoscător." Am provocat rumoare între tovarăşii participanţi ( era 

pe vremea tovarăşilor!), iar eu - de atunci - n-am mai "condus" niciodată 

astfel de şedinţe. 

&) Atenţie multă trebuie să acordăm la ceea ce facem, nu 

la ce… vorbim. Reacţiile celor din jur sunt stârnite de fapte şi mai 

puţin - sau deloc - de vorbe; vorbe aruncate-n vânt au mai auzit ei. 

Drumul de la vorbă l faptă este greu şi adesea se "termină" cam pe 

la mijlocul intenţiei / promisiunii. De aici vine şi perimarea vorbelor, 

deprecierea lor în sfera credibilităţii. 

&) Capacitatea de a influenţa prin convingere o anumită 

colectivitate, de a-i câştiga pe aceştia pentru opţiunile tale, pentru 

intenţiile tale, în final… pentru scopurile tale, constă strict într-o dublă 

conştientizare şi siguranţă: a şti clar / perfect / profund ceea ce vrei 

să transmiţi celor din preajmă şi - mai ales - să fii tu însuţi sigur că 

… ştii acest fond de intenţii / scopuri, cu alte cuvinte să ştii că ştii 

pentru ce răpeşti altora timpul şi energia … pe care i le răpeşti şi 

vrei să ţi le consacre. În sinteză; să ştii ce vrei să ştii că… ştii, şi 

astfel vei reuşi să-i faci şi pe alţii să ştie ceea ce vrei tu. 

&) Referindu-se la "oratorii" cronofagi care vorbesc fără să 

spună ceva, omul de stat W.Churchill zicea că toată viaţa i-a dispreţuit 

pe cei ce vorbeau fără să ştie ce spun, fiindcă aceştia se înscriau 

la cuvânt fără să ştie ce vor spune şi ce aşezau, după ce 

vorbiseră, fără să ştie… ce au spus. De unde se vede că boala narcisiştilor 

faţă de vocea proprie este mai veche decât ne închipuim 

noi. 

&) Nu există idei care să fie greu de exprimat, adică de formulat 

în vorbe / fraze inteligibile. Doar ideile confuze prind greu, 

"contur" de grai şi slovă, necesitând adesea timp îndelungat de exprimare 

ezitantă, numit simplu… bâlbâială. Ideile clare se exprimă - 

verbal sau în scris - concis /scurt. Un mare pedagog zicea, cu peste 

două secole în urmă - că ştim doar atât cât şi ce putem exprima. 

&) Când în stafful unei obşti oarecare sunt lupte "intestine" 

/ disensiuni, chiar conflicte făţişe, suferă mai ales … cei mărunţi ai 

obştii. Pe această temă, în Africa circulă un proverb construit pe 

baza fondului cinegetic autohton: când elefanţii se luptă, suferă… 

iarba. 

&) Sentimentul "necesităţii" / utilităţii în cadrul unei colectivităţi 

sociale, profesionale, religioase, etc., este imens, fiindcă… te 

"motivează" existenţial, cum se spune în psiho-sociologia care studiază 

"de ce-urile" conform cărora "funcţionează" personalitatea 

umană. Personal m-am convins - în cele circa trei decenii în care i- 

am condus pe alţii (am răspuns de prostiile lor, zic eu în glumă ) că 

sunt foarte puţine motivele care-l dinamizează pe om, spre acţiuni şi 

iniţiative eroice, în afara încrederii de a-i acorda o misiune personală, 

a lui şi numai a lui, individualizându-l dintre toţi ceilalţi. Ferice 

de "liderii" care ştiu, pot şi vor, să creeze, sau să inventeze, astfel de 

misiuni personale pentru fiecare dintre cei pe care-i coordonează / 

îndrumă. 



Degetele 


Să…să strîngem degetele, iute, am auzit că poate le prind 

acolo, la spital…bîiguia preoteasa, încercînd să se întărească şi să 

se îmbărbăteze. 

Am…am văzut la televizor că unuia i-au pus braţul la loc. Nişte degete, 

acolo…sunt mai uşor de prins. Haide, sfinţia ta, să-ţi pun haina 

şi să rugăm pe cineva să te ducă la spital… 

Preotul o urma ca în transă privind-o fără reacţie cum luase 

de pe jos degetele învingîndu-şi sila şi le pusese în şorţul pătat. Se 

gîndi o clipă că nu era bine că şorţul era murdar, că cine ştie… 

Preoteasa, iute ca o copilă ajunsese deja în tinda casei, de 

unde smulsese mai mult 

o haină, pe care i-o aşternu pe umeri, trăgîndu-l spre poartă şi mutînd 

din mers degetele într-o batistă ceva mai curată. 

Dintre cei care erau mai aproape, doar Vasile Bîtcă avea 

maşină, şi spre el zorea femeia împingîndu-şi în faţă bărbatul ca o 

vacă viţelul nătîng: 

Hai mai repede că nu-i bine…hai mai repede… 

Din poartă strigă cît o ţinea gura: 

Vasileee! Vasileee! Ieşi mai repede, că e rău cu părintele! 

Taci, femeie, că ne aud vecinii! Vrei să afle tot satul? Dădu 

semn preotul că începea să-şi vină în fire. 

Femeia se agita în jurul lui, pipăind cu o mînă batista cu 

cele două degete, cealaltă ducînd-o la gură ca şi cum şi-ar fi oprit 

vorbele nesăbuite. Din casă se ivi, în cămaşă şi blugi, stăpînul: 

Da’ ce s-a întîmplat coană preoteasă, sfinţia ta? Am crezut 

că a luat foc… 

Vasile, rogu-te, nu avem timp să-ţi spunem toate. O năpastă 

pe capul nostru! 

Trebuie să ajungem la oraş, la spital…părintele a păţit ceva urît la 

mînă ! E rău tare, Vasile, nu ne lăsa! 

Omul se uită mai atent la cei doi, la mîna strînsă a popii în 

ghemotocul de broboadă, prin care se iţea deja o pată închisă , se 

scărpină în creştet şi se codi: 

De, ştiu eu? Am luat acu vreo jumătate de oră un pahar, 

dacă mă opresc ăştia? 

Nu-ţi fă griji, e sfinţia sa cu tine, cine nu-l cunoaşte? Îi spunem 

că e grabă, că… 

- Bine, bine, vin imediat! 

În drumul spre oraş, părintele începea să-şi vină în fire. Se 

obişnuise cu durerea şi nu o mai băga în seamă. Îşi privea buimac 

însă mîna betegită şi nu-i venea să creadă. Abia acum îşi dădea 

seama ce grozăvie i se întîmplase. „Tocmai degetele cu care fac 

sfînta cruce! E blestem! E pedeapsă de sus!” Arunca din cînd în cînd 

cîte o privire spre coana preoteasă care ţinea în căuşul mîinilor ca pe 

nişte moaşte adevărate, bucăţile moarte din carnea sa. 

- Mai repede, mai repede, domnu’ Vasile! 

Repede, repede, coană preoteasă! Uite, am şi ajuns. Vă 

aştept, sau… 

Nu, nu, Domnul să te ajute, ne descurcăm noi… 

Clătinînd din cap, doctorul privi îngrijorat spre popă: 

De prins, le prindem noi, dar nu cred că le mai puteţi folosi 

ca înainte. E distrus nervul. O să rămînă ţepene, să ştiţi! 

Şi ce să fac eu cu ele aşa ţepene? Eu am nevoie de ele 

pentru slujba de mîine! 

Cum să o ţin fără degetele astea? Faceţi, domnule doctor ceva!… 

Îmi pare rău, părinte, dar minuni face doar superiorul dumneavoastră! 

Eu nu pot mai mult. Şi nici timp nu mai avem. Vă rog! 

Pe holul înăbuşitor de alb, preoteasa rămăsese cu privirea 

spre uşa după care dispăruse sfinţia sa şi doctorul acela, care i se 

părea fără suflet şi milă de nu înţelegea că trebuia cu orice chip să-i 

repare bărbatul. Oftă şi începu o rugăciune în minte care nu se lega 

deloc. „Doamne, tu ai trimis năpasta asta tocmai acum în Ajun! Am 

păcătuit, Doamne, eu am păcătuit, cu gîndul şi cu fruptul, dar el, 

Doamne nu are vină! Ajută-l, că pentru Tine trudeşte!” 

Timpul trecea mărunţit de acele ceasului de pe hol. O oră, 

două…Dinspre uşa aceea care se închisese ca porţile împărăteşti 

ale altarului, nu se auzea nici un zgomot, nu apărea nimeni cu o lămurire. 

Se ridică gemînd şi se apropie de uşă, gata să tragă cu urechea, 

aşa cum făcuse de copilă. Se trase înapoi, pentru că se auzeau 

paşi care se apropiau şi un murmur de voci care creştea spre ea, ca 

o presimţire. Uşa se dădu de perete lăsînd să treacă doctorul care îşi 

PROZA 

ştergea fruntea cu o bucată de 

tifon păturit. Preoteasa se uita fix 

la mîneca halatului pe care se 

iţeau cîteva pete mici de sînge ca 

împroşcate de o peniţă. 

Am făcut tot ce se 

putea. Nici şeful soţului dumitale 

nu făcea mai mult. 

O opri cu un gest: 

- Se simte bine. Din păcate 

am avut dreptate în privinţa 

consecinţelor. Dar despre asta o 

să vă spună el mai mult. Nu cred 

că… 

Dădu din cap, stingherit 

în arţagul său cinic, pe care îl folosea 

de obicei cu succes garan- 

Valentin Talpalaru 

tat, şi dădu din mînă într-un fel 

care putea însemna orice. 

Vine acasă, ori mai stă? 

- Aş fi preferat să-l ştiu sub ochii mei încă vreo două zile, 

dar cu preoţii şi eroii nu se poate discuta! Să aveţi grijă să facă tot ce 

i-am scris. 

Preoteasa îşi reluă locul pe scaunul învelit în muşama şi 

tăcu şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Nu se mai putea întîmpla nimic. 

Răul se săvîrşise, şi acum se simţea aproape uşurată. Timpul picura 

ca o ploaie pe gresia holului. 

Popa apăru în uşă. Îmbătrînise dintr-o dată, şi aerul acela 

senin, care îi făcea pe oameni să se dea la o parte din faţa lui şi săl 

privească atent, fusese şters cu o bidinea nevăzută. Avea un pansament 

mare la mîna dreaptă pe care o învelea ca o mănuşă. O opri 

cu un gest pe preoteasă care se pregătea să-l tragă în furca întrebărilor, 

şi o luă spre ieşire, tîrînd o umbră grea după el. 

Pe drumul către casă nu schimbară nici un cuvînt. Maşina 

îi lăsă în faţa „Market” - ului, unde îşi golea rarii navetişti. 

În curtea popii nimic nu se schimbase, de parcă nimeni nu 

plecase de acolo nicăieri. În graba ei, preoteasa lăsase deschisă portiţa 

dinspre grădina din spate, şi animalele se buluciseră în locul interzis. 

Intrară, săraci de vorbe, mai întîi el, apoi ea, fără grabă, ca 

într-un loc străin de acum. O zdreanţă de nor umbri pentru cîteva 

clipe zidurile casei parohiale şi ale bisericii. Popa Păstrăguş privi cu 

luare aminte umbra coborînd pe zidurile cenuşii, brîul icoanelor cu 

culorile stinse dintr-o dată şi, fără voie, privirea lunecă mai departe 

spre mîna pe care o simţea străină. Inima i se strînse şi se simţi slăbit 

şi stors, ca după un ajunat îndelung. Coana preoteasă trebăluia şi 

ea fără spor pe undeva prin împărăţia bucătăriei, de unde se auzea 

doar zgomotul lucrurilor trîntite şi lovite unele de altele, fără sporovăitul 

ei obişnuit. 

Popa se îndreptă fără voinţă, purtat de obişnuinţa paşilor, 

spre biserică. În prag duse mîna la frunte să facă semnul obişnuit, dar 

se opri simţind bulgărele acela de bandaj în locul degetelor împreunate. 

Îşi privi din nou mîna ca pe un corp străin şi inutil şi se întoarse 

hotărît. Intră în casa parohială, lepădînd haina cu o mişcare a umerilor. 

Îşi trase anevoie din mînecă braţul drept şi, fără să ezite începu 

să desfacă bandajul înfăşurat cu ştiinţă de sora de la spital. Trase cu 

mîna stîngă, se ajută şi de dinţi, şi, într-un sfîrşit îşi privi palma curată, 

pe care, feşele de ghips susţineau degetele ţepene şi chircite, cum i 

se părură popii. Ridică mîna să facă semnul crucii, de data asta ducînd 

pînă la capăt gestul. Din nou nu simţi nimic. Se duse în faţa 

oglinzii vechi, zestrea coanei preotese, pe care o îngăduise cu greu 

în odaie, ca pe un lux care nu-şi avea locul acolo. Făcu din nou cruce, 

încercînd să forţeze acele degete străine să i se supună. Încercă să 

le supună cu cealaltă mînă, dar nu obţinu decît o durere nouă, carei 

aminti de cea dintîi. Se lăsă pe un scaun, ameţit de efort, cu mintea 

fulgerînd frînturi de întrebări: „Dacă nu mai pot sluji, ce o să fac? Nici 

la mănăstire nu pot pleca…Sărmana, ce o să se facă la bătrîneţe? Şi 

oamenii? Ce vor spune oamenii despre un popă care nu mai poate 

face semnul crucii după tipic?” 

Afară, zarva orătăniilor din curte se împletea cu cea făcută 

de nevastă în bucătărie. Popa se adînci în scaun încercînd să-şi golească 

mintea. Ziua se trăgea încet, încet în ungherele ei tainice, iar 

el se făcea una cu umbrele care intrau prea curînd în casă. Îşi privea 

degetele strîmbe şi străine, ca nişte gheare, în timp ce un gînd şi o 

întrebare pe care nu le voia, prindeau formă şi îi urcau pe buze. Le 

punea greu stavilă şi începu şi el să se topească în umbra care creştea, 

înghiţind cu lăcomie şi icoana de care îşi atîrnase privirea. 


POEZIE 

Brabhjot Kaur 

Poezie indiană 

Lumină şi umbră 

Ai văzut 

lumea mică 

şi inimile mari? 

Ai observat 

sunetul gol 

şi străzile zgomotului? 

Ai auzit 

tunetul declaraţiilor 

şi şoapta secretelor? 

Ai simţit 

privirile reci 

şi lacrimile fierbinţi? 

Ai văzut 

străzile luminate 

şi minţile întunecoase? 

Ai observat 

imensa pierdere de timp 

şi scurtul moment al Fiinţei? 

Dumnezeu 

Surâd 

când lumea mă numeşte 

“mort viu”. 

Ei nu ştiu 

că sunt acela 

ce poate simţi primăvara 

GEORGE ANCA 

Indianistul George Anca, prin traducerile sale, mi-a facilitat întâlnirea cu 

o suită de poeţi contemporani ai Indiei, dar şi cu marele Rabindranath Tagore. 

Astfel, l-am descoperit pe Prabhjat Kaur, numai în câteva poeme, mi 

s-a relevat un univers liric deosebit de interesant. Prabhjot Kaur lasă totul 

să curgă liber în poem, cuvintele parcă evadate din cuştile convenţionalului, 

alunecă în şi prin text precum gesturile tăiate perfect în marmora 

unei atitudini, prin raza conceptului-paradigmatic ce poate fi stare de spirit 

precum şi exorcizare. Meditativă, elegiacă şi nu de puţine ori ingterogativă, 

substanţa poemelor pe care le-am ales exclusiv pentru revista de 

cultură Oglinda Literară – e doldora de idei şi viziuni încorporate cu har 

dumnezeiesc în fluxul axial şi firesc unde poetu Kauer, parcă, voit ocoleşte 

ambiguitatea, principala preocupare a lui fiind aceea de a transmite un 

mesaj coerent, să releve o reală implicare a imaginii poetice, reuşind astfel 

să unească – enunţul – lapidar cu reprezentarea lui plastică, menită să 

sugereze verosimilitatea… (Victor Sterom) 

în toamnă. 

Cerul se încinge firesc 

în soarele răsărind, 

la ce te-ai mira? 

Minunea e 

că beau din ceţosul crepuscul 

otrava durerii şi mă înveselesc 

şi mă îmbăt cu bucuria de a trăi. 

Din piscul negru al disperării 

Privesc în adâncurile oceanului 

şi ce văd? 

Cerurile ţintate cu stele 

clipesc şi mă cheamă. 

Ce-o fi o fi, vâslesc 

cu barca în calea laptelui 

şi dintr-odată 

simt 

că sunt EL. 

Amintindu-mi Parisul (fragment) 

Îmi amintesc Parisul 

mi-l amintească în iarnă 

copaci drepţi 

tulpini gonind ramuri despuiate 

de verdele pâlpâitor 

cum mi le amintesc 

întorcându-se în ceţurile sensului 

şi obscuritatea amiezelor 

relevând silueta Parisului 

o siluetă 

aşteptând descoperire şi mângâiere. 

(traducere de George Anca) 

ANNA GRACE 

Anna Grace este nu numai poetă ci şi 

scenaristă. Bursieră pentru literatură New York 

Foundation for Arts, MacDowell Colony, Hedgebrook. 

Antologia de versuri Haiku Year, semnată 

împreună cu alţi şase tineri poeţi 

americani a fost premiată de American Library 

Association, şi vîndută în peste o sută de mii 

de exemplare. 

Traducere de Florin Prodan 

LEGENDĂ ŞI ADEVĂR 

În dormitor, 

ca o nişă în perete 

era un dulap. 

Un cub de două picioare, 

Aproape de tavan. 

Mă obişnuisem să stau înăuntru. 

Pe dinafară, era galben, 

pe dinăuntru aducea a alb. 

Aşezam o pătură înăuntru 

intram, închideam uşa 

stăteam cu genunchii la piept, în 

întuneric. Imaginează-ţi 

afară, frunzele arţarilor, 

crengile unde 

se ascund ratonii, 

gunoiul de pe alei 

pe care mai tîrziu îl mănîncă. 

Cele şapte crăpături printre cărămizi, 

rădăcinile care-au crescut în ele. 

Fereastra cu vopsea scorojită pe margine 

Corpul negru al unei muşte 

O rază, prin sticlă, devenind praf. 

Toate, împreună cu strălucirea 

zgomotoasă din bucătărie, la mile distanţă 

de fata din dulap. 

Adusesem creioane. Pereţii 

se acoperiseră cu desene. 

Portrete identice, de oameni 

grăbindu-se spre serviciu 

cu părul lins, întunecat, cu ochii rotunzi 

îndreptîndu-şi braţele în jur, fără ţintă 

……………………………… 

Dulapul era evadarea mea nocturnă, 

unde intram cînd lucrurile din jur deveneau 

tulburi. 

În zori, pînă să mă atingă vreun sunet 

mă strecuram afară. 

Cîte miracole umpleau 

străzile goale 

cîte fiinţe nevăzute 

nu colindau 

printre bătrînii arbori 

deschizînd secretele 

şoptind, invocînd, susurînd 

o invitaţie fără vîrstă, 

fiinţe la jumătatea călătoriei lor 

misterioase. Copii invizibili 

hoinărind, pe insulele lor 

departe de inamicii lor, 

pe cînd uriaşii Ciclopi 

moţăie în paturi. 

Care altă lume poate fi 

mai mare decît aceasta? 

4580 


Limba, principal instrument de disipare a politicului 

(La révolution introuvable) 

ESEU 


Deşi răsturnarea capitalismului devenise fapt împlinit (cu 

preţul anihilării, inclusiv fizice, a unor importante segmente de populaţie), 

în ciuda tuturor predicţiilor, apariţia „socialismului” nu s-a 

produs. Şi nici semne că ar fi urmat să se producă nu-şi făceau simţită 

prezenţa. În aceste circumstanţe se va decide că el rămâne 

să fie construit potrivit liniei indicate de teorie, verificându-se ca în 

fiecare clipă rezultatul să fie conform predicţiilor. Şi iată cum a început 

să fie clădit, cărămidă cu cărămidă, un întreg univers de falsuri, 

un decor prin care tocmai realitatea era aceea care trebuia să 

se facă „ dene-văzut”; şi – în acelaşi timp – să fie şi suplinită prin 

altceva. Limba de lemn devenea astfel un instrument al edificării 

unei uriaşe minciuni generalizate. Şi care va creşte pe măsură ce 

faptele (din realitate!) se îndepărtau tot mai mult de cuvintele care 

încercau să le descrie. Binele se va afirma tot mai frenetic pentru a 

nega realitatea răului. i 

Construcţia acestui imens decor va ocupa existenţa a milioane 

de oameni. În el se poate descifra o veritabilă liturgică specifică 

comunismului, destinată să demonstreze continuu că 

socialismul este pe cale de a se înfăptui … că se consolidează şi că 

deja există o nouă societate liberă unde cresc oameni noi care gândesc 

şi acţionează spontan etc. Pentru înlocuirea realităţii printr-o 

pseudorealitate un întreg corp specializat în falsificare a produs falşi 

ziarişti, falşi istorici, o falsă literatură, o falsă artă, capabilă să se 

prefacă a surprinde şi reflecta fotografic o realitate fictivă. Exemplele 

nu lipsesc: Stoian Constantin, fruntaş în muncă la atelierele 

Griviţa Roşie este prezentat într-un reportaj semnat de Petru Dumitriu 

scris pentru volumul Constructorii vieţii noi. Despre el autorul 

relatează că „ţinteşte undeva înainte, mai departe, spre viitor. (…) 

că îşi deranjează vecinii din tramvai cu schiţele de un sfert de metru 

patrat pe care le studiază în drum spre casă”. A. E. Baconsky în reportajul 

Cu slove de foc o prezintă pe fruntaşa în muncă Hajdu Jolanda. 

Maria Banuş, în reportajul Tractorul păcii, scrie despre 

Octavian Creţulescu „un tânăr înalt, brun, cu trăsături regulate, cu 

o privire sclipitoare de inteligenţă (…) e ajustor mecanic şi lucrează 

la recondiţionarea pieselor scoase din funcţiune. Are până acum 

câteva inovaţii. A studiat metoda Kuzneţov şi o aplică.” x 

Nici un domeniu de activitate nu a fost scutit de „sarcina” 

(cum altfel decât) „măreaţă” a construcţiei socialiste. Acestei exigenţe 

i se conforma şi noua instituţie a criticii literare. Tentativa de 

elaborare a unui „decor”, a unei pseudorealităţi va genera în critica 

literară o apetenţă exacerbată pentru reportaj, unul dintre principalele 

genuri care va cultiva în mod predilect delirurile limbii de lemn. 

Iată un text semnificativ în acest sens aparţinând lui George Macovescu 

x pe tema Reportajul literar, mijloc de educare şi mobilizare a 

maselor. Autorul afirmă că „este îmbucurător şi semnificativ că în 

Republica noastră scriitori valoroşi şi cu experienţă dau reportajului 

literar o atenţie din ce în ce mai mare”. Se va vorbi despre omul 

nou care se formează în procesul făuririi socialismului şi – reluând 

ideile unui articol din Pravda – se combate înţelegerea falsă a realismului 

socialist. În continuare ne putem edifica asupra modului în 

care e pusă în pagină realitatea. Tonalităţile ditirambice acoperă pagini 

întregi unde se spune că „la Hunedoara numărul şarjelor e mai 

mare”, „calitatea oţelului e mai bună”, „la Arad o muncitoare lucrează 

la 104 războaie”, „la Petroşani, Aninoasa şi Lupeni se mişcă 

trenurile cu cărbuni”, „pe câmp au ieşit tractoarele la arat şi semănat” 

aşa cum au învăţat din cărţile sovietice. Iar ţăranii, pentru a 

alunga sărăcia din sate, „s-au strâns în gospodării colective”. Dar 

„reporterul” continuă neobosit: „Sunt toate acestea - şi încă multe altele, 

semne ale vremurilor pe care le trăim. Viaţa clocoteşte pretutindeni” 

etc. Apoi textul trebuie să-şi reconfirme „apartenenţa” şi 

înregimentarea în formulele limbii de lemn (deci ale înregimentării 

ideologice), psalmodiindu-i - şi chiar în exces - clişeele consacrate: 

„omul nou”, „marasmul trecutului”, „lupta”, „strigoii trecutului”, „rămăşiţele 

vremurilor de altădată” şi nu va lipsi nici aportul lui I.V.Stalin. 

În fine, iată textul în întregimea sa: „Omul cel nou, muncitorul, 

stăpânul noilor forţe sociale care scot lumea din marasmul trecutului 

şi o împing înainte, cum spunea Marx, muncitorul pe care I.V.Stalin 

îl consideră ca pe adevăratul erou şi creator al vieţii noi, se luptă 

cu forţele naturii, cu strigoii trecutului nedispăruţi încă, se trudeşte 

să se despartă de rămăşiţele 

vremurilor de altădată şi se căleşte 

pentru a înfrunta greutăţile 

de mâine. Şi toate faptele acestea, 

(…) toate cele ce se întâmplă 

trebuie însemnate şi spuse 

întregului popor din ţara noastră”. 

Apoi delirul verbal inepuizabil 

(acoperind considerabile 

întinderi tipografice) se reîntoarce 

la obositele clişee: 

Dan Anghelescu 

„proces de măreaţă construire”, 

„eforturi eroice”, „luptă fiecare”, „marile şantiere”, „popularizarea 

succeselor obţinute şi a oamenilor fruntaşi în muncă”. Discursul 

aruncă o privire şi către „presa din ţara noastră” care, „în frunte cu 

Scânteia”, publică articole, declaraţii, informaţii, reportagii, care învaţă 

pe toţi din experienţa unora şi le dă elanuri sporite atunci când 

află că pământul acesta, dăruit de natură, dar jefuit până nu de mult 

de stăpânitori se înfrumuseţează şi se îmbogăţeşte mereu. „Scriitorii 

şi ziariştii noştri au pornit la munca grea, dar extrem de frumoasă să 

redea în poezii, în romane, în piese de teatru, în reportagii literare 

viaţa, aşa cum se desfăşoară” etc. 

Urmează, conform reţetelor epocii, un copios citat dintr-un 

scriitor sovietic (Boris Gorbatov), după care se trece la vestejirea 

ziariştilor şi ziarelor bucureştene din vremea burgheziei. Apoi vin la 

rând, sub tirul de-ne-oprit al unor chinuite încercări de ironie, ziarele 

burgheze, luate de-a valma, american, englez, francez şi italian, 

mustrate sever pentru …dar nu se va înţelege prea bine pentru 

ce…Şi din nou acelaşi Boris Gorbatov e pus să ne mai vorbească 

privitor la ziaristul sovietic. Se mai aduce în discuţie şi o carte a unei 

reporteriţe sovietice, pe încă trei coloane îndesate, despre noul care 

învinge, vechiul care dispare, un sos de vorbe adresate de Gorki nu 

se ştie de ce şi cui; nu sunt uitate nici colhozurile şi „transformările” 

omului nou în Uniunea Sovietică. Dar lucrurile nici pe departe nu 

se vor termina aici. Revine în atenţie scriitorul-reporter socialist care 

cutreieră astăzi republica noastră; şi urmează furnalele de la Hunedoara, 

lumina electrică şi Munţii Apuseni. După toate acestea 

încă 10 (zece) pagini pe câte două coloane dense, pline de platitudini 

despre reportaj, despre Gorki, Petru Dumitriu, Geo Bogza, Ilya 

Ehrenburg, Boris Polevoi, despre capacitatea omului nou din Uniunea 

Sovietică în faza de construire a comunismului, despre comsomol, 

stahanovişti, realismul literaturii socialiste, umanismul 

înflăcărat al noului reportaj… 

Printr-un – astăzi foarte celebru – roman (Ninetteen 

Eighty-Four) căruia i se alătură două, la fel de celebre, eseuri (Politics 

and the English Language şi The Principles of Newspeak) Orwell 

declanşase le vremea lui o radicală diatribă pe adresa oricăror 

tipuri de discursuri politice punând în seama lor deosebit de grava 

degradare (urâţire) a limbii şi a gândirii. Singura menire a respectivelor 

discursuri în – viziunea sa – ar fi aceea de a face minciunile 

să sune verosimil şi crima respectabilă. Din roman – stabilindu-se 

o legătură directă între realitatea care (potrivit personajului O’Brien) 

există numai în conştiinţa oamenilor şi limbaj - rezultă că, dacă Partidul 

controlează limbajul, controlând implicit conştiinţa, în consecinţă, 

el capătă o putere de a crea orice fel de realitate. 

Într-adevăr, totalitarismul comunist (ca şi cel nazist sau 

fascist) va excela nu numai în tentativa de a „crea” o altă realitate, 

ci şi în aceea de a crea un alt om, aşa-zisul om nou. Şi asta prin 

deosebit de violenta pedagogie concentraţionară în care individul 

este controlat/ determinat/ prăbuşit (prin educaţie, propagandă, represiune, 

cenzură şi teroare), în bolgiile unei condiţii infra-umane. 

Limba de lemn poate fi catalogată şi drept cel mai monstruos 

instrument de distrugere interioară, în primul rând fiind vorba 

despre o distrugere morală. Ea instaurează o sferă aparent invizibilă 

de „acţiune concertată”, concepută complementar şi simetric 

cu distrugerea fizică a unor mase întregi de oameni. (Bolşevismul 

a practicat ucideri aşa-zis „discrete”, decimări, deportări de popoare 

întregi – tătari, nemţi, ceceni –, distrugerea unor segmente de populaţie 

civilă (milioane de ţărani). Sunt amintite deportările care au 

atins o rată de mortalitate de 100%, cazuri în care murea toată 

lumea – deţinuţii, paznicii şi câinii. xi 


INTERVIU 

INVENTAR LITERAR 

Sorin Ioniţă: Plecarea dumneavoastră în Occident a 

avut rezultate fericite – unul dintre ele „Scrieri din ţară şi 

din exil”, apărute recent – ca a majorităţii scriitorilor care au 

reuşit să evadeze din spaţiul întunecat al comunismului. Desigur, 

aţi căpătat şi mai greu viza, ştiindu-se că, după sfârşitul 

războiului, aţi făcut parte din organizaţia anticomunistă 

„Mihai Eminescu”. 

Pavel Chihaia: Într-adevăr, în această trilogie, a 

cărei apariţie o datorez înaltei înţelegeri a domnului Dinu 

Zamfirescu, preşedintele Institutului pentru memoria exilului 

românesc, şi realizării editurii Paidea, am amintit şi de fericita 

plecare din 1978, când, datorită politicii de semi-independenţă 

a lui Nicolae Ceauşescu, s-a ivit şi posibilitatea de 

a trece graniţa vestică. 

S.I.: Cunoaşteţi pe cineva în Occident care să vă fi 

putut sprijini? 

P.C.: Am fost coleg la Facultatea de litere din Bucureşti 

cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Teodor Cazaban, 

scriitori cărora le-am admirat întreaga viaţă puterea de analiză, 

obiectivitatea şi expresivitatea demersului critic. 

S.I.: Care a fost, până în ziua plecării din 1978, itinerarul 

înfăptuirilor dumneavoastră? 

P.C.: Între anii 1945 şi 1947 am scris literatură. Am 

publicat o piesă de teatru pentru care am căpătat un premiu 

din partea Fundaţiilor Regale şi un roman „Blocada”, primul 

dintr-o trilogie care urma să se numească „Simfonia Dobrogeană”. 

Dar au urmat doisprezece 

ani de izolare, muncă necalificată, 

arestări. Printre altele, am lucrat ca 

săpător la Întreprinderea de construcţii 

Bucureşti, apoi ca figurant, la 

Teatrul Tineretului. Mărturisind cu 

regret în romanul „Hotarul de nisip” 

inexistenţa a încă două romane 

„Ovidiu la Tomis” şi „Toragai” care 

ar fi întregit „Simfonia dobrogeană”, 

am adăugat în finalul acestei 

relatări că „atunci când se va 

întocmi o istorie a literaturii româneşti 

nescrise, aceste două romane 

vor căpăta o consemnare pentru 

eternitate”. Între anii 1960 şi 1978, 

pentru a duce un trai decent, având o familie, am activat ca 

cercetător la Institutul de istoria artei unde nu a trebuit să îmi 

colorez studiile cu compromisuri ideologice. În 1978 am putut 

evada cu soţia – eu în călătorie de studii – plecând pe căi diferite, 

fiul nostru Matei rămânând ostatic în ţară. În ceea ce 

priveşte literatura, la care am revenit după patruzeci de ani, 

odată cu exilul, mă întreb dacă a fost mai valoroasă după activitatea 

mea ştiinţifică. Oricum, unul din aspectele dezolante 

ale acestei treceri de la literatură la ştiinţă şi invers, este că, 

totodată, şi în anii vieţii şi-au urmat calea. 

S.I.: Cum aţi reuşit să vă aduceţi şi fiul în Occident? 

P.C.: Cu această obsesie a trăirii în lumea vestică, 

ne-am pus şi problema destinului fiului nostru Matei, în vârstă 

de cinci ani, care nu ne putea însoţi, era o condiţie a autorităţilor. 

Am ales libertatea, cu drama implicită a despărţirii 

de unicul copil. Au fost cazuri, ca al Sandei Ciorănescu, fiica 

savantului Alexandru Ciorănescu, plecat în insula Tenerife, 

care a rămas departe de părinţi multă vreme, până la 28 de 

ani, în 1963, când a putut să îi reîntâlnească. Din fericire, 

Matei ne-a fost alături după zece luni, datorită profesorului 

Pierre Chaunu şi intervenţiei personale a preşedintelui Franţei 

Giscard d’Estaing. 

S.I.: De ce aţi ales Germania? Münchenul? 

P.C.: Înfăptuirile şi relaţiile mele ştiinţifice pledau 

4582 

Interviu cu Pavel Chihaia 

pentru Franţa, dar în Germania 

am avut un prim sprijin din 

partea unei rude care se afla 

la izvoarele Dunării, în satul 

Donaueschingen. Mai era şi 

Secţia Română de la Europa 

Liberă. Activitatea acestui post 

de radio, întemeiat şi susţinut 

din iniţiativă americană de-a 

lungul deceniilor de dominaţie 

sovietică a României, a fost 

deseori pusă în lumină. Am 

colaborat din primii ani ai stabilirii 

noastre la München, cu 

bunii prieteni George Ciorănescu, 

Nicolae Stroescu-Stâ- 

Pavel Chihaia 

nişoară, Mircea Carp, Gelu 

Ionescu, ale căror cărţi le evoc, de asemenea, în volumul 

„Cultura română şi cultura europeană”. 

S.I.: V-aţi păstrat cetăţenia română? 

P.C.: În epoca respectivă nu se primea cetăţenia germană 

decât dacă renunţai la cetăţenia română. Despre o 

dublă cetăţenie nu se putea vorbi, ca şi în prezent. 

S.I.: În tot acest timp aţi ţinut legături cu rudele, cu 

cei rămaşi în ţară? 

P.C.: Au existat, după cum se ştie, legături ale adversarilor 

regimului, care îşi trimiteau mesaje, deseori cifrate, 

prin Europa Liberă, apoi prin cei care aveau posibilitatea să 

călătorească în Occident şi să se întoarcă. Majoritatea intelectualilor 

din ţară ascultau Europa Liberă, simbol al unităţii 

românilor de pe tot globul, ne cunoaştem. 

S.I.: Securitatea, pentru a-şi justifica fondurile, pretindea 

că Europa Liberă are de-a face cu cercurile imperialiste, 

susţinute de CIA, care conduceau şi finanţau totul. 

Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile? 

P.C.: În realitate, Europa Liberă a fost subvenţionată 

exclusiv de către Congresul American, care nu şi-a impus niciodată 

un punct de vedere. Au existat , desigur, şi se cunosc, 

unele coordonate generale, respectate şi de noi. 

S.I.: Când aţi ajuns în Germania, în 1978, aţi găsit 

posibilitatea de a vă putea întreţine? 

P.C.: Din nefericire, nici eu, nici soţia mea, nu aveam 

perspective de lucru în Germania. Am „debarcat”, cum am 

spus, la izvoarele Dunării, dar, după opt luni, datorită profesorului 

Dionisie Ghermani, am căpătat autorizaţia să ne stabilim 

la München şi, de îndată am fost primiţi, cu solidaritate, 

de către membrii cercului literar Apoziţia, această vatră de 

cultură românească în Occident, printre puţinele care, patru 

decenii de la întemeiere, mai există încă. Datorită lui Vlad 

Georgescu şi Nicolae Stroescu-Stânişoară, am devenit şi colaborator 

la Europa Liberă, având o contribuţie săptămânală, 

participând la emisiuni ca Actualitatea românească a lui Gelu 

Ionescu şi Lumea creştină a lui Nicolae Stroescu-Stânişoară. 

Am fost numit, totodată, consilier în ecuaţie la Liceul Francez 

– de unde păstrez, de asemenea, frumoase amintiri – iar 

soţia mea a fost angajată la Universitatea Tehnică, într-un laborator 

de cercetare. 

S.I.: În anii optzeci, situaţia în ţară a început să se înrăutăţească… 

P.C.: … Nu mult după plecarea noastră. 

S.I.: În aceste condiţii, putem vorbi la München de o 

mico-Românie? Asta deoarece s-a încercat în acest oraş 

crearea unei asociaţii de ajutor reciproc, cu împrumuturi de 

ajutor pentru noii veniţi. Au apărut şi reviste, o editură, organizaţii 

politice şi profesionale, un post de radio. 

P.C.: Da, bineînţeles. Este şi motivul să ne considerăm 

fericiţi că ne-am putut stabili la München, unde mulţi români 

s-au dovedit solidari cu cei rămaşi în ţară, ajutând pe 

emigranţi care ajungeau în Germania. Un alt centru de supravieţuire 

spirituală a fost şi este Institutul şi Biblioteca din 

Freiburg-im-Briesgau, protectoare a noilor veniţi, unde poate 

fi consultată cea mai veche şi importantă arhivă a exilului, cu 

manuscrise păstrate de la Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil 


î

Ierunca. În prezent, cu conducerea înţeleaptă a domnului director 

Iancu Bidian, se continuă conservarea tradiţiilor europene 

şi româneşti, porţile fiind larg deschise şi pentru străinii 

care vor să cunoască realităţile ţării noastre. 

S.I.: Unii susţin că exilul românesc a fost cel mai 

dezbinat, mai dezorganizat şi aşa mai departe. 

P.C.: Nu este adevărat. În termenii acestei lipse de 

dezbinări evocăm activitatea, de-a lungul deceniilor, a Europei 

Libere, solidaritatea publicaţiilor româneşti din Statele 

Unite, Franţa, Germania. Merită a fi subliniat şi ajutorul pentru 

noii veniţi şi celor în nevoie de către bisericile creştine din 

München. Biserica Română-Unită, unde a slujit părintele Vasile 

Zăpârţan – înainte de venirea noastră în oraş – rămas în 

amintirea credincioşilor ca un adevărat binefăcător care adăpostea 

pe cei nevoiaşi în propriu-i adăpost. Noi ne-am rugat 

în biserica Română-Unită, unde slujea Monseniorul Octavian 

Bârlea, cu un trecut de importante realizări, fiind fondator şi 

preşedinte al Societăţii Academice Române (1957-1969) şi al 

Academiei Româno-Americane (1975-1977). În prezent slujeşte, 

de asemenea cu deosebită înţelegere pentru enoriaşi, 

părintele ortodox Simeon Felecan. 

S.I.: Mai toţi cei exilaţi au fost şi sunt convinşi anticomunişti, 

dar au, desigur, şi convingeri politice diferite. Dumneavoastră 

aţi făcut parte din vreo organizaţie politică? 

P.C.: Am fost întreaga viaţă, din primele clase de 

liceu, convins democrat şi nici teroarea de dreapta, nici cea 

de stânga – aceea care a durat zeci de ani şi ne-a întunecat 

existenţa – nu m-au îndemnat să renunţ la acest punct, creştin 

şi logic. 

S.I.: Spuneaţi că aţi ajuns la München în urma unei 

recomandări pentru cenaclul Apoziţia. 

P.C.: Se ştia că sunt scriitor, publicasem „Blocada” 

şi eram oarecum cunoscut. Întreg cenaclul Apoziţia m-a ajutat, 

îndeosebi în primele probleme ale stabilirii în oraş. În primul 

rând George Ciorănescu, înaltă personalitate. 

S.I.: Şi cu importantă activitate politică. 

P.C.: Într-adevăr. În anii postbelici, George Ciorănescu 

a fost unul din fondatorii Uniunii Internaţionale a Tinerilor 

Democrat-Creştini, făcând parte, de asemenea, din 

Consiliul Federal al Mişcării Europene (ME), care a contribuit 

la înfăptuirea actualei Europe Unite. Orientând cenaclul 

Apoziţia, îşi mărturisea opiniile erudite cu aer firesc, uneori cu 

luminos umor. Avea o eleganţă cavalerească, bunăvoinţă şi 

o răbdare exemplară pentru cei care îşi citeau înfăptuirile la 

cenaclului. 

S.I.: Şi domnul Ion Dumitru, cel care a înfiinţat Apoziţia? 

Într-adevăr, primele şedinţe ale cenaclului au avut 

loc în locuinţa lui Ion Dumitru. În continuarea itinerarului, George 

Ciorănescu, care a scris importante articole şi cărţi, a 

participat şi la acest cerc literar, pe care l-a numit Apoziţia, 

cum a rămas până în prezent. Totodată Ion Dumitru, cu importanta 

sa editură, a dat glas celor care au zăcut în închisori, 

memoriilor unor personalităţi de seamă, criticilor literari, 

a avut pentru fiecare – inclusiv subsemnatul, căruia i-a editat 

volumul „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în 

Ţara Românească” (1983) – o înţelegere şi generozitate 

deosebite. 

S.I.: În revistele din München s-au tipărit materiale 

ale unor scriitori care se aflau încă în ţară? 

P.C.: Da, a unor scriitori cunoscuţi pentru idealurile şi 

curajul lor. Astfel, în numărul 10-11 al Apoziţiei (1986-88), a 

apărut un capitol din romanul „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” 

a lui Constantin Noica, care se afla în ţară – fără a 

i se destăinui numele – descriindu-se gândirea unui condamnat 

politic, în contrast cu brutalitatea, nihilismul şi golul 

mintal al gardienilor şi ofiţerilor din Securitate. În revista „Observator” 

– rubrica cu titlul „Semnale ale subconştientului în 

presa R.S.R.” - Radu Bărbulescu a iniţiat o transcriere a 

unor texte preluate din cărţi, ziare şi reviste din ţară, în care 

autorii, amăgind vigilenţa supraveghetorilor, denunţau direct 

sau metaforic, dictatura comunistă. Astfel, din cartea lui Mircea 

Dinescu „Rimbaud negustorul” (1985), sunt menţionate 

INTERVIU 

versuri cu înscenare parodică, disimulând fondul anticomunist, 

din proza protestatară a Anei Blandiana este reprodus 

un paragraf din articolul „Trunchiuri” (1986). În continuare, 

pasaje din poemele lui Emil Manu, Ovidiu Genaru, Iv. Martinovici. 

S.I.: Toţi aceştia au încercat, desigur, să îndemne pe 

compatrioţii lor la o schimbare de atitudine. 

P.C.: Am cunoscut, şi prin deceniul şase, o schimbare 

de atitudine, dar în sens invers, de la mărturisiri democrate 

la convingeri comuniste. Uneori un prieten apropiat îţi 

devenea adversar, preluând alte principii politice decât cele 

anterioare. O dramă a generaţiei căreia i-am aparţinut. În 

ceea ce mă priveşte, menţionez cu regret pe Petru Dumitriu 

– pe care l-am cunoscut şi cu care m-am împrietenit în cercul 

de studii a lui Petru Comarnescu – înzestrat cu studii în 

Occident, eminent scriitor, devenit vedetă comunistă. Asemenea, 

Eugen Barbu, vecin şi coleg de mizerie. Locuia pe 

strada Sutaşului, iar eu pe strada vecină, Rotaşului, până în 

momentul în care a cedat perspectivelor de îmbogăţire şi celebritate, 

mutându-se într-un cartier aristocratic. Eu rămânând 

mai departe necăjit locuitor, vecin al „Groapei” din 

cartierul Cuţarida. 

S.I.: Aflat în Germania, cum aţi ajuns să scrieţi la revista 

„Limite”, din Paris? 

P.C.: După cum am menţionat, am fost bun prieten 

cu Virgil Ierunca, colegul din facultate, căruia îi trimiteam de 

la München, prin poştă, textele. Le duceam şi personal. Era 

simplu, pe atunci, să călătoreşti din Germania la Paris, Viena 

sau Roma, considerate cartierele unui oraş. În prezent nu 

îmi mai pot permite, şi din cauza sănătăţii, dar în primii ani 

ai exilului nostru nu era o problemă. 

S.I.: În legătură cu textele dvs., scrise anterior sau 

publicate în reviste, pe care le-aţi preluat cele trei volume ale 

„Scrierilor din ţară şi din exil”, le-aţi adus modificări? 

P.C.: Nu. Doar „Hotarul de nisip” – roman pe care 

l-am publicat, cu veche prietenie pentru Nicolae Florescu, în 

„Jurnalul Literar” – apare în carte recentă cu alt sfârşit decât 

cel iniţial, aflat în manuscrisul din 1954. După cum a mărturisit 

în şedinţa de lansare a „Scrierilor din ţară şi din exil”, de 

la 3 decembrie 2007 – cu recunoştinţă pentru cei care a intitulat-o 

– la sfârşitul versiunii originale a romanului „Hotarul 

de nisip”, a manuscrisului, cu acţiunea desfăşurată îndată 

după război, Lucian, personajul principal, împreună cu Werner, 

un german din Transilvania, evadat dintr-un lagăr rusesc, 

şi cu Liana, frumoasă şi inspirată dansatoare, iubită de 

amândoi, aşteaptă ascunşi în boschetele care hotărnicesc 

plaja Mamaia, o barcă cu motor. Un mijloc de salvare către 

un vapor oprit în larg, unde se afla un marinar cu reuşite 

iniţiative, prieten al lui Lucian. Din nefericire însă, o patrulă de 

grăniceri care supraveghea plaja, observă ceva nefiresc, trag 

cu armele la întâmplare şi Liana este ucisă. Barca cu motor 

ajunge la ţărm, şi Werner considerând că nu poate rata această 

posibilitate de a se salva, urcă fericit în barcă. Însă Lucian 

gândind că pentru el călătoria spre Occident nu mai are sens, 

revine, cu iubita în braţe, în ţara blestemată. Când am recitit 

versiunea originală a romanului, am întârziat mult înainte de 

a-l trimite la editură, întrebându-mă dacă pentru mentalitatea 

contemporană, pentru cei care nu au cunoscut întunecimea 

sclaviei sovietice, sfârşitul scris în 1954 nu va părea 

neverosimil, şi am hotărât să adaug „Hotarului de nisip”, 

destinat lumii actuale (alta decât a noastră, cei de atunci, 

care nu cunoşteam decât drumul fără capăt al nefericirii), un 

alt final, acesta al libertăţii neîntâlnite. Mă întreb dacă s-a tipărit 

vreodată un roman cu două sfârşituri, pentru lectura a 

două generaţii. Mulţumindu-vă pentru acest dialog, stimate 

domnule Sorin Ioniţă, vă întreb care dintre cele două încheieri 

ale romanului „Hotarul de nisip” vi se pare mai firesc? 

S.I.: Trebuie să vă mărturisesc că sunt adeptul finalelor 

fericite, poate şi datorită tinereţii. 

Oferit de 

„Căminul românesc” - Geneva 

de N. Franck 


ESEU 

IUBIRE ÎN INDIA 

Sumar şi reflecţii ale autorului asupra prozei 

romantice IUBIRE ÎN INDIA apărută în anul 2007 în Australia şi România ca 

volum omagial la centenarul naşterii lui Mircea Eliade 

Proza romantică Iubire în India a apărut în Australia la Editura 

Sarbatoare Publications din Sydney, precum şi în România la Editura 

Flori Spirituale din Deva. Deşi lectura ei ar fi mijlocul cel mai 

potrivit pentru a intra în ţesătura de idei spirituale, totuşi pentru cei 

care din diferite motive nu au parcurs-o este necesar un sumar. Totodată 

autorul are prilejul de a reflecta asupra ideilor şi sintetiza noţiunile 

principale pertinente scrierii. 

Tematica prozei se doreşte, mai presus de toate, să ofere o 

înţelegere a transcendenţei sufletelor şi o metodologie aplicativă 

privind iubirea dintre sufletele perechi, sufletele îngemănate. Ideea 

milenară de samsara, reîncarnare şi transcendere a sufletelor, în 

tradiţia hindusă, este folosită în cazul scrierii pentru a crea un mod 

specific de a trăi iubirea în timpurile moderne. În acest sens se 

răspunde la întrebări esenţiale. 

Cum apar sufletele îngemănate? Ce reprezintă ele? Cum putem 

intra în legătură cu ele? Care sunt metodele de chemare a sufletelor? 

Cine poate face aceasta? Cum se manifestă în lumea noastră 

voinţa sufletelor celor „plecaţi“? Cum se explică intrarea unor 

suflete în corpurile altor oameni? Oare sufletele care intră în alte corpuri 

au voinţă proprie? Ce legătură există între suflete îngemănate 

şi legea karmei? Cum se recunosc sufletele îngemănate? Care ar fi 

proba cea mai evidentă a transmigrării sufletelor îngemănate? Ce 

speranţe de împlinire a iubirii pot avea cei îndrăgostiţi? Sunt întrebări 

esenţiale pe care şi le pun cei care au preocupări spirituale şi doresc 

să aplice conceptul transmigrării sufletelor în cadrul iubirii dintre un 

bărbat şi o femeie. Dar chiar şi cei care nu dau credibilitate acestor 

idei se vor întâlni cu noţiuni care le vor stârni interesul. 

Cadrul principal de desfăşurare al acţiunii este India, 

câteva secvenţe se petrec în Australia. Genul acţiunilor 

are patru laturi principale: spiritual, fantastic, sentimental 

şi logic. 

Povestirea începe cu sosirea protagonistului principal 

la Kolkata în India, călătorul spiritual Cezar Augustin, 

român-australian, numit pe aceste meleaguri Ramdas. 

Poposind la hotelul Tourist Inn, din zona ospitalieră a 

oraşului, eroul o întâlneşte pe Sangita, o indiancă bengaleză, 

care după tată este originară din Sahibganj, un 

oraşel, de limbă hindi, aflat la un cot al fluviului Gange, în 

statul Jharkhand. 

Întâlnirea are de la început sentimentul déjà vu; Ramdas 

nu-şi poate explica de ce crede că o cunoaşte pe 

Sangita. Misterul în scurt timp se rezolvă după ce eroul 

vorbeşte cu tatăl Sangitei, domnul Ramamurti: Ramdas află cu 

uimire că este supus unor forţe extraordinare; Sangita este angrenată 

de 20 de ani în a-şi chema sufletul îngemănat, care se constată 

că se află în protagonistul Ramdas. 

Noua pereche se înfiripă treptat. Împreună pleacă la Deoghar, 

Sanctuarul lui Dumnezeu, unde cei doi plănuiesc să se căsătorească 

cu prilejul unor festivităţi deosebite, celebrarea nunţii paradigmatice 

dintre zeii Rama şi Sita, Sita Kalyanam. Sosind la Deoghar 

prima activitate importantă a celor doi este vizitarea templelor Baba 

Baidyanath. 

Au astfel prilejul deosebit ca, sub îndrumarea panditului Girdari, 

să urmeze puja, rugăciunea la temple, printre care şi cel al zeului 

Rama, timp în care cei doi sunt foarte emoţionaţi, Rama şi Sita fiind 

zeii lor preferaţi. 

Ramdas şi Sangita aranjează cu panditul Girdari să le oficieze 

căsătoria în ziua prielnică în care se va celebra Sita Kalyanam, căsătoria 

zeilor. Bucuroşi peste măsură, cei doi merg la Sureshwar, prietenul 

cel mai bun al lui Ramdas în Deoghar. El şi familia lui sunt de 

acord să fie nuntaşii mirelui, cei ai miresei, familia Sangitei, vor veni 

din Kolkata. Urmează nunta exotică ca-n poveştile indiene. 

Ritualul căsătoriei hinduse vivah, deosebit de emoţionant pentru 

participanţi, este urmat cu stricteţe. Toţi revin apoi la Kolkata unde 

Ramdas şi Sangita sunt deosebit de fericiţi pentru câteva luni. Ramdas 

trebuie totuşi să revină singur în Australia unde studiază la universitate 

pentru licenţa în litere, care va fi obţinută la sfârşitul anului. 

În decembrie eroul nostru revine la Kolkata unde doreşte să se 

stabilească definitiv. Este aşteptat la aeroport de tatăl Sangitei. Abia 

ajunşi acasă află cu stupoare că Sangita a dispărut absorbită în statuia 

lui Rama, zeitatea familiei. Sangita a lăsat două scrisori, una 

familiei şi cealaltă lui Ramdas, în aceasta din urmă menţionează că 

4584 

doreşte ca iubire lor să evolueze, 

să devină transcendentă. 

Frânt sufleteşte, eroul revine la 

Sydney unde trece prin peripeţii, 

deoarece nu mai are unde să 

locuiască; renunţase la garsonieră Octavian Sărbătoare 

la plecarea sa în India. În această 

etapă a povestirii, Ramdas are 

primele experienţe care probează existenţa transcendenţei sufletelor: 

este ajutat „din umbră“ de Sangita al cărei suflet intră în 

diferite persoane pentru a-şi salva iubitul din situaţii dificile. 

Înţelegând că este vorba de sufletul Sangitei, care există undeva 

în lumea de dincolo, eroul îşi începe rugăciunile, urmează o sadhana 

pentru a o aduce pe Sangita înapoi în lume, chemând-o: „Sangita, 

te rog, întoarce-te!“. Rezultatul nu întârzie să apară. 

Surpriza îi este mare când primeşte un telefon de la socrul lui 

din Kolkata, domnul Ramamurti, care îl anunţă că sufletul Sangitei 

a descins deja în corpul unei tinere din India, nepoata lui. Văzânduşi 

speranţă că se împlineşte Ramdas îşi organizează neîntârziat 

revenirea în India. 

Sosit la Kolkata este aşteptat de domnul Ramamurti, care îl conduce 

acasă. I se face apoi cunoscut tot ce s-a întâmplat după plecarea 

sa din oraş anul trecut, şi faptul că în prezent sufletul Sangitei 

se găseşte într-o tânără, pe nume Tulsi, care se află deja la Deoghar, 

acolo unde doreşte să meargă şi Ramdas. 

Eroul este plin de emoţii exclamând plin de entuziasm: „Iubita 

mea... este în viaţă, pe Pământ!“ sau „Doamne, cât Îţi 

sunt de recunoscător!“ 

Înainte de plecarea la Deoghar, Ramdas află conţinutul 

celei de-a doua scrisori a Sangitei, cea adresată familiei, 

în care se menţionează că ea şi Ramdas vor împlini 

lucruri deosebite. Deşi nelămurit asupra acestor cuvinte, 

de acum înainte eroul va fi foarte atent la desfăşurarea 

evenimentelor. 

Înţelege în primul rând faptul că Sangita l-a proiectat 

într-o lume nouă, cea a interacţiei dintre sufletele 

îngemănate aflate pe tărâmuri diferite, cel lumesc şi cel 

al celor „morţi“ cu trupurile, dar vii cu sufletele. În gândirea 

spirituală hindusă sufletele nu mor niciodată. 

Ajuns la Deoghar, Ramdas are ocazia să o întâlnească 

pe Tulsi, mai tânără decât el cu 29 de ani, la a 

cărei vedere exclamă fericit: „Am văzut-o! Iubita mea, 

Sangita, există!“. Un întreg capitol, numit Tulsi, este dedicat acestei 

noi interacţii dintre suflete, Tulsi posedând atât sufletul ei propriu cât 

şi pe cel al Sangitei. Acest fapt se va dovedi ulterior o problemă pentru 

amândoi. 

Eroul are ocazia ca în prezenţa lui Tulsi să facă rugăciuni la temple. 

Panditul Girdari, aflând cele întâmplate cu Sangita, recomandă 

ca legământul căsătoriei să fie reînoit cu noua Sangita, adică Tulsi. 

Totuşi Ramdas ezită. Diferenţa de vârstă este un prim obstacol, 

deoarece eroul în primul rând se gândeste la fericirea tinerei. Tulsi 

face destăinuiri care pe Ramdas îl pun pe gânduri. 

Ceea ce urmează în continuare este de cea mai mare importanţă 

privind tema esenţială a cărţii: prezentarea unei metodologii, de 

factură spirituală hindusă, asupra chemării şi descoperirii sufletelor 

îngemănate, prin urmare posibilitatea continuării conştiente a iubirii 

întrerupte cândva în viaţă. Trei persoane participă cel mai mult la 

revelarea acestei teme, Sureshwar, panditul Girdari şi panditul Jayanarayan. 

Treptat lumea sufletelor îşi deschide larg porţile, eroul nostru 

înţelegând în cele din urmă mecanismul generării sufletelor îngemănate, 

al evoluţiei şi al manifestării lor în timp. În esenţă evoluţia spirituală 

se face prin interacţia armonioasă a sufletelor îngemănate, 

cunoaşterea dinamicii manifestării lor fiind de importanţă capitală. 

Elementele de filosofie a karmei sunt de asemenea clarificate. 

Pas cu pas Ramdas îşi explică întreaga ţesătură de idei şi toate cele 

întâmplate, dobândeşte un nivel de înţelegere care îi permite să ia 

iniţiativa în ceea ce va urma în continuare. 

Eroul constată că Tulsi este legată karmic de un tânăr numit Sanjay, 

un nepot al doamnei Amita, mama Sangitei, fapt care îi întăreşte 

convingerea să nu meargă înainte cu propunerea panditului Girdari, 

aceea de a se lega de Tulsi prin legământul căsătoriei. 


î

Un pod liric peste meridiane: Târgovişte – India 


Într-o vreme în care tendinţa generală a lumii este globalizarea, 

s-ar părea că literatura, ca şi artele în general, rămâne întrun 

plan secund al preocupărilor naţiunilor. Şi totuşi nu e aşa. Istoria 

a demonstrat de nenumărate ori că legăturile culturale, spirituale 

dintre ţări au luat-o cu mult înaintea celor economice, politice, sociale 

etc., fiind, se înţelege, şi mult mai trainice şi mai durabile în 

timp decât primele. 

La noi, în haotica şi interminabila tranziţie românească, 

aproape că nici nu se mai observă evenimentele culturale de mare 

importanţă şi cu impact puternic în relaţiile cu alte naţiuni şi popoare. 

Aşa s-a întâmplat şi cu antologia poetică intitulată simplu: 

Târgovişte-India, tipărită în 2008 de Editura Bibliotheca din Târgovişte, 

carte care cuprinde 62 de poeţi indieni şi 18 români, în traducerile 

cunoscutului indianist George Anca. Poeţii indieni au fost 

transpuşi în română, iar conaţionalii noştri în engleză. 

Trebuie spus din capul locului că apariţia acestei antologii 

nu este nicidecum un fapt întâmplător. Între Societatea Scriitorilor 

Târgovişteni şi Asociaţia Culturală Româno-Indiană există legături 

de colaborare de mai multă vreme, iar cele două instituţii fac parte 

din Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, al cărei principal 

obiectiv este mai buna cunoaştere şi apropiere dintre culturile ţării 

„Luceafărului” şi cea a lui Rabindranath Tagore. Ba, mai mult decât 

atât, dl. Mihai Stan, directorul editurii care a scos de sub teascuri antologia, 

preşedintele Societăţii târgoviştene deţine şi funcţia de secretar 

al primei dintre societăţile amintite şi pe cea de 

vicepreşedinte al Academiei Internaţionale menţionate. 

Se înţelege aproape de la sine că apariţia unei astfel de 

antologii sub egida celor trei instituţii nu putea fi / nu trebuie să fie 

decât o reuşită din toate punctele de vedere – ceea ce s-a şi întâmplat. 

Ca mai vechi şi foarte competent cunoscător al culturii din 

ţara Gangelui, domnul George Anca a grupat poeţii indieni în câteva 

secţiuni care i s-au părut a fi sugestive şi totodată grăitoare 

pentru lirice ce s-a scris / se scrie în îndepărtata ţară prietenă cu noi: 

Poeme aduse de poştaş, Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu, 

Poeme indiene moderne de căpătâi. În ce-i priveşte pe conaţionalii 

noştri (Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alecsandrescu, 

Vasile Cârlova, Nicolae Neagu, Mircea Horia Simionescu, Daniela- 

Olguţa Iordache, George Coandă, Gh. Duţă-Micloşanu, Dan Gâju, 

Emil Stănescu, Tudor Cristea, Florea Turiac, George Toma Veseliu, 

Corin Bianu, Grigore Grigore şi Constantin Voicu), aceştia au fost 

grupaţi în două secţiuni: Poeţi clasici ai ruinelor Târgoviştei şi 

Poeţii târgovişteni de azi. 

Desigur, fără a cunoaşte nici pe departe poezia indiană 

atât de bine ca dl. George Anca, este greu, dacă nu cumva chiar imposibil 

să ne pronunţăm critic asupra ei. Cel mult ne putem exprima 

câteva impresii generale de lectură, impresii fatalmente subiective, 

N-o vom face ( în fond fiecare 

lector are dreptul la propria lui 

impresie!), însă nu putem să nu 

ne mărturisim bucuria constatând 

că nu numai în India clasică 

(cel mai cunoscut şi iubit poet a 

fost şi rămâne la noi Rabindranath 

Tagore), ci şi în cea contemporană 

trăiesc şi scriu poeţi 

de o surprinzătoare şi plăcută 

modernitate. Ei nu sunt cu nimic 

mai prejos de poeţii bătrânei Europe, 

ori cei din alte zări ale 

Florentin Popescu 

lumii; America sau Australia. 

Unii, precum Jaganath Prasad Das, Jaj Gill sau Nilima Das practică 

versul scurt, de mică respiraţie, însă încărcat de simboluri; alţii ca 

Rupendra Guha Majumdaar sau Subramania Bharati se desfăşoară 

pe spaţii mai largi, scriind poeme de mai mari dimensiuni, care trimit 

cu gândul la baladele populare ori la cântecele de vitejie din folclorul 

universal. Pe toţi, însă, îi uneşte puternicul umanism, căldura 

cu care dau grai unor trăiri şi sentimente general valabile şi perceptibile. 

Referitor la poeţii români (exclusiv târgoviştenii) incluşi în 

sumarul antologiei ne-am pronunţat cu alte ocazii, cum de altfel au 

făcut-o mulţi comentatori ai fenomenului literar actual din România. 

Iată ce citim pe ultima copertă, sub portretele lui Ion Heliade 

Rădulescu şi cel al lui Rabindranath Tagore, sub semnătura 

domnului Mihai Stan: „Cei mai mulţi dintre poeţii indieni şi târgovişteni 

traduşi de George Anca i-au fost şi îi sunt colegi literari, astfel 

încât această antologie subiectivă fructifică obiectiv un mesaj universal 

indian-românesc în două limbi europene. „Cœur de l’Europe”, 

în materie de poezie, nu include, deocamdată, decât 3 – 4 

literaturi occidentale. Vrem să intrăm şi noi acolo, să fim primiţi, cerşim 

asta? Nu chiar. Avem inima noastră, iată, în această culegere, 

cu Ion Eliade Rădulescu şi Rabindranath Tagore pe frontispiciu. Ne 

identificăm… Indo-europeni”. 

Subscriem. 

Remarcând şi condiţiile tehnico-tipografice de excepţie în 

care a apărut volumul, ne exprimăm speranţa ca la o viitoare (necesară 

şi posibilă) ediţie să aflăm în antologie şi scurte note bio-bibliografice 

ale autorilor, spre a ne putea face o idee mai 

cuprinzătoare asupra lor. Ele vor fi de mare folos cititorilor, mai ales 

în ce priveşte poeţii indieni contemporani, despre care nu se ştie la 

noi nimic. 

22 Mărţişor, 2009 

Înţelegând bine influenţarea şi determinismul karmic reciproc dintre 

sufletelor îngemănate, Ramdas este convins că el este principalul 

responsabil de revenire pe pământ a Sangitei. Înarmat cu 

cunoştinţe temeinice este pregătit să-şi întâlnească sufletul îngemănat 

şi în alte împrejurări, deoarece iubirea sa pentru sufletul Sangitei 

este o influenţă karmică foarte puternică. 

Renunţând la căsătorie cu Tulsi, Ramdas participă la nunta Sita 

Kalyanam, unde are ocazia să întâlnească iarăşi pe cineva care 

poartă sufletul Sangitei, o indiancă din Delhi, numită Purna. Eroul îi 

întâmpină sufletul în gând cu mare entuziasm: „Bine ai venit, iubito, 

bine ai venit, Sangita! Iată că eşti liberă! Suntem iarăşi împreună!“. 

Faptul este semnificativ deoarece arată că, în stadiul în care se 

află, eroul nostru este capabil să o cheme pe Sangita, mai precis să 

determine sufletul ei să descindă în cineva de gen feminin. 

Ultimul capitol, Privind spre viitor, este relevant prin trei vise, în 

care eroul întâlneşte sufletul Sangitei, care are acum prilejul să-şi 

expună crezul privind afirmaţia ei în scrisoarea către familie, precum 

că ea şi Ramdas vor face lucruri deosebite în viitor. Acest crez este 

de fapt concluzia prozei romantice privind metodologia expusă. 

În vis Sangita spune că ea şi Ramdas vor învăţa omenirea să-şi 

creeze şi să-şi materializeze speranţa în dragoste, că Ramdas are 

misiunea de a expune astfel de idei în scris pentru a le face cunoscute 

omenirii. Prin aflarea lor suferinţele datorate iubirii vor înceta 

pentru cei care înţeleg lumea sufletelor îngemănate. Trebuie doar 

să fim conştienţi că iubirea zisă „pierdută“ poate reveni. 

Sangita afirmă că urări de iubire frântă în viitor precum „Să vă iubiţi 

până la moarte!“, nu îşi mai au rostul. Nu există cu adevărat iubire 

până la moarte ci iubire eternă. Îndrăgostiţii devin astfel 

conştienţi de existenţa spiritului îngemănat cu care vor atinge viaţa 

veşnică, vor intra astfel în nemurire, vor fi una cu Dumnezeu, 

deoarece evoluţia spirituală este împlinită prin iubire. 

Revenit în Australia, Ramdas are un vis în care Sangita îl îndeamnă 

să meargă la rădăcini, la locul copilăriei în România, de 

unde va porni pe o altă cale a înţelegerii iubirii. În final Ramdas realizează 

că el şi Sangita sunt mesageri ai iubirii. Rămâne ca în viitor, 

într-un alt volum, eroul să nareze ce a mai urmat, modul cum a 

procedat, pentru împlinirea iubirii la nivel personal, urmând 

metodologia expusă în carte. 

Important de menţionat este faptul că prin întrebările esenţiale de 

factură spirituală (vide supra) la care răspunde Iubire în India o fac 

să fie categorisită ca operă formatoare de conştiinţă a iubirii. Densitatea 

mare de idei necesită ca lucrarea să fie citită de mai multe ori 

pentru înţelegerea acestui mod deosebit de a căuta şi găsi iubirea 

în viaţă. 

Copyright (Drept de Autor) © 2008 and subsequent years by Octavian 

Sărbătoare (Australia). Această lucrare este copyright (are drept 

de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi 

distribuită în orice formă cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul 

de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate. 


ATITUDINI 

MARIN IFRIM: 

TRILOGIA EFEMERITĂŢII 

4586 

Moto: “Când lucrurile nu merg prea bine, literatura 

poate deveni un refugiu”. 

(Marin Ifrim – “Trilogia efemerităţii” ) 

Când, la ultima şedinţă de cenaclu, înainte de sărbătorile 

pascale, “boierul” (aşa îl alintăm unii pe domnul Neagu) mi-a pus în 

braţe câteva cărţi de a le face o cronică pentru “Oglinda literară”, 

n-au ezitat să încep cu autorul buzoian şi cu volumul său, din mai 

multe motive, nu în ultimul rând pentru că îl cunosc personal. 

Apărută la Editura “Rafet”, în 2008 ( editura lui Constantin 

Marafet, la Râmnicu-Sărat), cartea lui Marin Ifrim m-a surprins, 

firesc, prin titlu, mai întâi. Dacă tot / totul este efemer, atunci de ce 

o trilogie? Nu era suficientă o sentinţă, o simplă cugetare amară, 

chiar cioraniană ( “Cioran nu poate fi luat în serios, e doar un divertisment. 

Îi admir lenea, e una naturală, nu are nimic provocator 

în ea”, p. 13)? 

Dar motivul principal pentru care am început 

cu acest volum îl constituie faptul 

că este singurul dintre autorii ce-i am pe 

masa de lucru cu o carte despre care 

ştiu deja câte ceva. În primul rând, îmi 

plac tabletele. Literare, desigur. Iar 

lamentaţiile / lamentourile sunt copioase 

şi pentru mine, mai ales dacă au sare şi 

piper! Prima parte a “Trilogiei…” este 

un volumaş care a apărut în 2004, intitulat 

“Lamentaţii de mucava”, ce 

cuprinde 58 de titluri pe vreo 60 de 

pagini. Ele sunt variate şi ca întindere, 

multe fiind doar fulguiri din joaca omului 

împătimit de scris ( “Căci nu e zi în care 

să nu visez că scriu… ceva interesant. 

Dacă nu cumva lenea din mine şi-o 

spune în continuare cuvântul. În mine 

zace un actor ratat, un fel de om care-şi refuză mereu rolul”, p. 12, 

în “Fascinaţia actoriei”), dar şi ca valoare. În unele, constată ceea 

ce ştim cu toţii: “În ţara asta nimic nu funcţionează normal (…) 

Rareori, nu mai mult de 2 – 3 ori pe an, se întâmplă ca pe vreunul 

din posturile de televiziune să fie câte un film bun. În rest, reclamă 

deşănţată şi alte lucruri lipsite de frumuseţe (…) Uneori, în libertate 

este mai plictisitor decât în puşcărie. Ne-am pierdut sensul şi motivaţia 

existenţială dintotdeauna, iar la orizont nu se arată deloc vremuri 

mai bune. În România peste tot este la fel, nu are sens să ne 

facem iluzii. Efectele celor 50 de ani de îndobitocire nu vor putea 

fi şterse nici într-un secol”. (pp. 19-20). O tabletă interesantă, tot 

amară, este COMPROMISUL. Autorul “bate” în “nulităţile agresive” 

care îţi solicită “să scrii câteva rânduri” despre cartea lor iar dacă refuzi, 

intervine cineva, de undeva, care te roagă să … etc. “E destul 

să faci două asemenea gesturi într-o carieră de scriitor şi să 

păcăleşti destul” concluzionează autorul (p. 21) şi, poate i-aş da 

dreptate, deşi, la o altă pagină afirmă: “De cele mai multe ori scriu 

ceva blând despre fiecare carte, altfel, la câte belele am pe cap, la 

câte afirmaţii am făcut, eram de mult linşat de concitadinii mei «literaţi». 

Într-o bună zi mă voi decide să-mi fac «mea culpa», deşi 

gestul este zadarnic, căci cu sau fără însemnările mele despre 

cărţile lor, buzoienii tot şi-ar fi făcut damblalele literare. E undeva în 

lume altfel? Mă Îndoiesc”. (p. 36). Totuşi, afirmaţia sarcastică “Nu 

există nicăieri ticăloşie mai multă ca în lumea literară” (p. 21) mi se 

pare exagerată! O vorbă populară ( un proverb, mai exact o zicătoare) 

spune că nu poţi fi şi cu sufletul în rai şi cu …! Sau că nu poţi 

fugi după doi iepuri deodată. 

Prima “lamentaţie de mucava” (cea de la pagina 20) este 

aşa cum e intitulată şi ni se întâmplă mai tuturor celor responsabili 

cu ce aşterneam pe hârtie, conchisă în 9 rânduri şi o sentinţă cu 

pretenţie de poezie: “între frig şi cuvinte / există o legătură simplă / 

focul”. Focul creaţiei, desigur, consumă, stresează. O spune chiar 

autorul într-o altă tabletă: “Numai idiotul are certitudini, este lipsit 

de complexe şi convins că, fără el, lumea ar respira mai greu, 

pământul s-ar împotmoli în jurul axei sale… “ (“Sentimentul de creator”, 

p. 27), deşi, ceva mai sus, pe aceeaşi pagină, în “Marea plictiseală” 

(cred că titlurile sunt, de 

multe ori mult mai sugestive decât 

conţinutul lor!?), se lamenta: 

“Sunt om şi am toate scuzele să 

nu pretind a fi ceva peste puterile 

primului locuitor al Raiului”. Simpla 

enunţare a dictonului latin 

“Homo sum. Humani nihil a ne Virgil Răileanu 

alienum puto” era mai grăitoare şi 

revelatoare. 

Unele pagini par, chiar sunt, jurnalistice. Vorbind despre 

reviste literare şi şcolare, se lamentează că se lipseşte de lucruri importante 

numai pentru a-şi cumpăra asemenea produse (citează şi 

“Oglinda Literară” vrânceană), dar afirmă: “Există o oboseală generală 

a acestor reviste, uneori ele sunt scrise fără nerv…” (p. 30). 

Alte lamentaţii se leagă de rolul ingrat de şef, de ingratitudinea celor 

din subordine, de “Cameleonism”, de “Imaginea publică”, despre 

actorie şi “Fascinaţia actoriei”. 

Multe tablete ( “Underground”, cele despre Ion Caraion, 

chiar cele cu trimitere la Ion Barbu ( la joc, joacă,, “joc secund”), la 

Ioan Liviu Stoiciu. “Crezul literar” etc. merită toată consideraţia, ba 

chiar o disc utare a lor mai aprofundată. Sunt destule aserţiuni la 

nivelul primului impuls… temperamentală: “Filosofia…”: “O mare 

abureală filozofia. Din fericire, eu nu am filosofia mea proprie”, (p. 

29). Sau: “Precizia în artă este o crimă, o nuanţă dementă a unei 

dictaturi contagioase. Arta, “ars poetica” este o opţiune pentru libertate, 

rătăcire, ratare, necunoscut. Toate operele mari ale omenirii 

sunt dovezi multiple ale ratării. Acele opere frumoase de mucava”. 

(p. 19). 

Explicând că preferatul său în poezie este Arthur Rimbaud, 

căci “el a realizat ce înseamnă ratarea”, încheie: “La gunoi cu 

crezul literar. Trăiască joaca, jocul, jucăria. Ludicul”, consecvent 

primelor cuvinte ale tabletei “Crezul literar”: “Nu am aşa ceva, nu 

prea pricep semnificaţia serioasă a noţiunii”. 

A doua parte a “Trilogiei…” se intitulează “La spartul târgului”, 

apărută tot în 2004 şi este şi mai pregnant un jurnal de 

însemnări şi consemnări. Încep să se contureze figurile unor personalităţi 

legate de Râmnicu-Sărat (autorul însuşi), de Buzău, de 

Focşani şi chiar de Vrancea, în general. 

Este un al doilea motiv obiectiv pentru care am preferat să 

scriu despre această carte. Cuvintele şi paginile, chiar portretele 

unor Liviu I. Stoiciu, Gh. Istrate, Grigore Leaua, familia Tăicuţu, pe 

care eu i-am cunoscut şi cu care am petrecut ceasuri minunate la 

Focşani, la Mărăşeşti şi la Cenaclul “Duiliu Zamfirescu” ori la “Salonul 

Literar” Dragosloveni mi-au plăcut şi sunt, în cea mai mare 

parte în asentimentul reciproc. Vorbind despre Grigore Leaua, autorul 

nu ezită să afirme, laudativ despre Vrancea: “Deşi are încă 

nostalgia vieţii literare vrâncene, o viaţă mult mai agitată şi mai integrantă, 

în comparaţie cu cea de la Râmnic sau Buzău (…) E mai 

mult decât emoţionant să-i vezi pe scriitorii vrânceni ( Dumitru Pricop, 

Ion Panait, Gheorghe Neagu, Dumitru Ioan Denciu etc.) 

prezenţi la întrunirile literare de la Râmnicu-Sărat, îmbrăţişându-se 

cu fostul lor coleg Grigore Leaua…” (p. 128). 

Partea a treia a “Trilogiei…” se vrea o antologie de 

portrete în stilul Şerban Cioculescu, cu notaţii despre operă şi om, 

cu rezonanţe în lumea culturală, impunând atât nou-lansaţi (tip Constantin 

Deneş, dar şi consacraţi de tipul fam. Tăicuţu, Alex. 

Oprescu, Ciurumelea, Vioreanu, George Ţărnea, ori doctorul 

Homescu, unii cu rădăcini în trecutul nu prea agreat, dar cu merite 

literare, alţii în plină creativitate. Acest ultim capitol, numit “Portrete 

în Bleu’Marin” (2007) încheie fericit o carte care, cu siguranţă, nu 

va fi atributul… efemerităţii. Ea are o construcţie ce-i va garanta 

rezistenţa în timp, cel puţin în spaţiul literar legat de provincie. Când 

tineri ( în creaţie, cel puţin) îşi dau mâna cu oameni ai literelor cu 

state vechi de serviciu (la cei citaţi mai adăugăm extreme de tipul 

Constantin Fieraru ori Elena Radu cu Ion Romanescu, Florentin 

Popescu, Stan Brebenel, Ţânţăreanu ori Constantin Marafet) viitorul 

literar nu este în pericol, chiar dacă autorii trăiesc şi scriu la “Buzău, 

în această capitală a anonimatului”, cum cu autoironică modestie 

zice autorul (78). 


Arthur Porumboiu: un 

sculptor în marmura 

sudorii 

(„Prinţul captiv”, Ed. EX-PONTO, 2006) 


Poezia Arthur Porumboiu e de un echilibru piramidal „captiv”, 

aşa cum atât de inspirat o defineşte însuşi autorul. 

Într-adevăr, acesta este Poetul: un „prinţ captiv” în sfera 

înfricoşătoare a cuvintelor. El, „căutătorul”, află la un capăt al veşniciei 

întru aflarea celuilalt capăt. Pe acest traseu, acesta traversează 

deşerturi de gheaţă şi cataracte de întâmplări zguduitoare: 

„Încetinirea pentru o clipă / a ghilotinei / mai insuportabilă / decât 

tăişul ei”. Iată cât de scurt poate fi enunţul unei poezii antologice! 

(memoria intimă îmi spune că parcă am mai întâlnit acest catren şi 

în unul din volumele sale anterioare). 

Oricum, Arthur Porumboiu e un poet „şlefuit” (în sensul de 

rafinat), pe al cărui „chip neatins de lumină / o icoană va naşte”. 

E o mare vrednicie (un secret?) a versului arthurporumbian, 

ca, dintr-un aparent aflux de cuvinte, să sclipească deodată 

o răscruce strălucitoare, luminând umbrele din urmă: „Tăcere şi 

mister. / Şi numai ora oarbă agitându-şi nisipul / pe ochiul lui 

Homer”. Şi astfel de răspântii se arăta, multiple, în poezia sa: un 

orgolios al singurătăţii, un ciufut şi un sclav, al libertăţii absolute , târându-şi 

lanţurile de aur după el. 

Acest poet de sorginte 

buzoiană ( o precizare 

necesară a unui veritabil patriotism 

local!) suferă de prea 

multă inspiraţie. De aici, şi numărul 

mare de cărţi. De aici şi 

suprafaţa plurilingvistică a traducerilor 

(turcă, franceză, engleză 

şi altele vor urma). Ceea 

ce, de fapt, nu e rău. 

Arthur nu-şi mai este 

sieşi suficient. El doreşte să 

spargă nişte zări mai depărtate 

de capătul privirii sale, în 

dorinţa de a atinge „porţile Limitei”. 

În încrâncenarea sa 

clocotitoare, Arthur Porumboiu 

este, e fapt, un suav: toată 

viaţa sa a fost un tehnician al 

florilor, un poet horticultor – şi 

o mărturiseşte aproape răstit: 

„Între maci şi iarbă, / acoperămă 

cu pacea ta! / Să nu mai fiu scormonit de grija / pentru o bucată 

de pâine / pândită mereu de fraţii-lupi; / smulge-mi zâmbetul / şi 

aruncă-l în şanţ! // Smulge-mi totul - / ca să poţi construi / o groapă 

în plus”. 

Şi iată un Orfeu lovindu-se de sine însuşi: „Cineva mi-arată 

oglinda / unde forfotesc ridurile / şi eu / încercând s-o sparg, / pe 

mine lovindu-mă…” 

Poetul nu e niciodată sortit să stea la rând la fericire – un 

perpetuu învins: „Cadavrul unui GENIU /nu are valoarea unui surâs; 

/ cadavrul unui / geniu / e-o bucată de ţărână / din care vor creşte 

stânjenei trişti / ca sufletul poetului / Arthur Porumboiu”. 

Da! Arthur Porumboiu rămâne a fi; şi pe mai departe, acel 

infailibil „Sculptor în marmura sudorii”, în marmura poeziei princiare, 

un captiv în cătuşele perenităţii. 

Aura Christi: 

De cealaltă 

parte 

a umbrei, 

editura Ecce Homo, 

Bucureşti 

AMPRENTE 

Victor Sterom 

“Am văzut o pasăre zburând / până nu s-a ales din ea 

decât zborul, / o pădure fremătând, până când frunzele aproape 

moarte, / lipite strâns una de alta, / ca gemenii în uterul unei femei, 

/ au căpătat conturul unei aripi uriaşe, / zbătându-se bezmetic până 

semăna perfect / cu aripa frântă a unui înger / ce se vindeca în drum 

spre mine… / Venea cum vine noaptea / de fiecare dată şi întotdeauna 

/ venea cum vine la fereastra mea luna, / pe care o privesc 

până sunt numai ochi / deschis spre făgăduinţele nopţii întruna”. 

(Numai ochi). Ceea ce surprinde în poezia Aurei Christi este tonul 

cerebral, natura elegiacă, materializând un mod aparte de a vedea 

(percepe) lumea. Autoarea tinde în tot ce scrie spre o desacralizare 

a poeziei, situându-se pe poziţia unei codificări a firescului într-o 

metaforă parabolică a realului situat şi el sub semnul incisivităţii şi 

al melancoliei. Cu alte cuvinte, poezia 

aflată – de partea cealaltă a umbrei – 

e densă, dramatică, gravă cu versuri 

când ample (laxe) când concentrate 

(laconice) acoperind fragmente de 

biografie, nelinişti metafizice şi o permanentă 

descriptivitate a sentimentelor. 

“Iar eu mă gândeam / la cum 

mă scoate viaţa din vise, / la cum te 

voi aştepta, / necrezând până la capăt 

că vei veni. / De fiecare dată când 

pleci, ninge/ şi eu presimt că ninsorile 

astea / tandre, nesigure, / de tine îmi 

vor aminti, / de clipele petrecute într.o 

singurătate / împărţită la doi, când nu 

ştiam ce anume va fi, / şi dacă în genere va fi, când mă întrebai 

încet, / stingherit de bănuiala răspunsului: / “De ce eşti tristă?” / şi 

eu nu aveam puterea şi nici / îndrăzneala necesară să-ţi spun. / 

Probabil, când toate vor ieşi / la lumină, le voi găsi. / Dar atunci neapărat 

va apare din senin / cineva ca să sufle-n lumină. / Umbra mea 

se va ghemui în mine. / Şi nimic nu va mai fi”. (Dar atunci) 

Poeta Aura Christi este mereu în căutarea de tonuri originale, 

tuşele discrete (subsidiare) revelează o atentă elaborare. Tendinţa 

de a unifica o gamă destul de variată de situări existenţiale, 

face vizibilă defularea fiinţării captive şi implicit capturarea de cotidian 

în forme stăpânite, vecine unei linişti a gândului în lumina inefabilă 

dintr-un vis petrecut sub cupolele unei lumi subiective în 

căutare de lume obiectivă. “M-a căutat cineva? / Cine s-o fi pornit 

şi n-a ajuns? / Cine se urneşte din loc târziu, / nu ajunge devreme 

decât în gând. / Cine tace-ascultă, aude şi scrie. / Pumnii strânşi a 

revoltă prind a înflori. / Durerea e clară, clar-văzătoare. / Mâinile 

tale, odinioară cioturi de aripi, / îşi caută locul prielnic în ţărână, / 

pentru a încolţi”. (M-am smuls din vis) 

decembrie, 2008 


AESOTERICAE 

Informaţia Tradiţiei 

Contemplarea nesfârşitului erodează coaja oului ce ţinea prizonier 

focul şi îl eliberează ca o transmutare a păcatului în lumină, 

în acea lumină pe care întunericul n’a cuprins-o. 

Dacă marea natură şi 

spiritul infinit al începutului care 

sălăşluieşte în ea sunt ei înşişi 

suprema forţă a universului pe 

care noi o numim în prezent 

Liviu Pendefunda Dumnezeu, atunci glasul dintru 

început al pământului, auzit de 

ape şi ceruri, de primii oameni 

creaţi să'l înţeleagă e informaţia 

Tradiţiei. De aceea Guénon îşi plasează existenţa unui om spiritual 

pe triada: doctrină, simbol şi ritual. Doctrina, aşa cum am afirmat în 

prelegerile mele anterioare, nu înseamnă dogmă, ci modalitate hermeneutică 

şi de aplicabilitate a cunoştinţelor transmise de mii de 

ani. E un nesfârşit temporal, concentrat într'o sumă de noţiuni simbolice 

care definesc cuantele fotonice şi se pot desfăşura prin extensie 

explozivă în universuri complexe. Onto şi filogenetic dintr'o 

celulă ia naştere, prin complexitatea informaţiei deţinute, un întreg 

organism. Aşa prin Cuvântul lui Dumnezeu care deţine toată informaţia 

lumii a luat naştere un univers. Acest uriaş secret, această 

taină s'a transmis prin doctrină, folosind simboluri şi, precum totul în 

viaţă stă sub semnul ritualurilor, esenţa împărtăşirii doctrinei constă 

în ritualul simbolic. Recapitularea viselor şi analiza simbolurilor fac 

parte din procesul de înţelegere infinită a informaţiei 1 . 

Ritualul deschide şi închide fiecare dintre perioadele noastre 

de viaţă. El este acelaşi cu cel care l-a realizat şi bunica şi 

mama, strămoşii noştri. Ceaiul îl preparăm după o reţetă, respectând 

timpi şi mişcări studiate de secole, la fel ca şi un cocktail sau 

un fel de mâncare din cartea de bucate sau din carneţelul mătuşii. 

E un ritual chiar şi felul în care mâncăm sau facem dragoste. Cu 

toate că acest ritual, în nici un caz, nu pare obligatoriu, simţim în 

adâncul nostru că nu trebuie să'l uităm şi să'l efectuăm de fiecare 

dată când ne retragem în adâncul nostru, stând alături de prieteni, 

fraţi sau iubirea vieţii noastre. Această îndeletnicire care pare 

dogmă este de altfel valabilă pentru toate etapele pe care le traversăm 

pe măsura progresului în studierea învăţăturilor exo (religioase) 

sau esoterice (oculte). În acest fel se crează o ambianţă de 

armonie mistică favorabilă introspecţiei, condiţie necesară ca viaţa 

să nu se limiteze numai la una pur fizică, sufletească sau intelectuală. 

Viaţa pământeană evoluează pe stadii. Dacă la început ea 

era în materia hiperfizică, ca viaţă elementară, apoi, punând în valoare 

experienţa acumulată, viaţa animă elementele chimice, devenind 

prin aceasta sufletul regnului mineral. Pe urmă, viaţa 

clădeşte protoplasma, animă forme vegetale şi, mai târziu, formele 

animale. Apariţia omului cu scopul de a edifica indivizi apţi pentru 

gândire şi iubire, pentru sacrificiu şi idealism, urcând spiralele dezvoltării. 

Şi omul nu este ultimul inel al lanţului. Pentru a înţelege în 

întregime acest proces cosmic, progresând de la atom până la om, 

trebuie să ţinem cont de faptul că materia evoluează de la omogen 

la heterogen, de la indefinit la definit, de la simplu la complex. Dar 

viaţa nu evoluează în acelaşi fel. Evoluţia materiei este o schimbare 

în sensul lui Lavoisier de transformare în interiorul său imuabil. 

Evoluţia vieţii este o punere în libertate şi o înflorire, în prima 

celulă de materie vie găsindu-se Shakespeare şi Beethoven. Poate 

că naturii i-ar trebui milioane de ani pentru a rearanja substanţa, 

milioane de ani în cursul cărora selecţia reuşeşte formula convenabilă 

când Shakespeare sau Beethoven pot naşte pentru a-şi juca 

rolurile într-o scenă a ritualului milenar. Iar în acest timp, de-a lungul 

acestor milioane de ani, viaţa ascunde în ea însăşi şi într'un 

mod misterios aceste genii. Viaţa nu primeşte, ea dă; şi asta deoarece, 

în spatele ei, formând trupul şi sufletul, este supremul spirit, o 

Conştiinţă. În plenitudinea Puterii sale, Iubirii sale şi a Frumuseţii 

sale imense, această Conştiinţă a înzestrat primul fragment de viaţă 

cu tot ceea ce ea însăşi este. Pentru a înţelege această minunată 

taină care dă răspunsul întrebării: Natura şi Dumnezeu sunt totuna 

4588 


?, să admirăm minunile care ne înconjoară. Sfântul Bernard spunea: 

"copacii te vor învăţa mai mult decât poţi să câştigi din gura 

unui magister... ascultă numai vocea pinilor şi a cedrilor când vântul 

nu suflă". Iar Dante îşi termină versurile cu stelle 2 , cele pe care 

trebuie să le examineze înaintea fiecărei noi călătorii. Drumul tinde 

spre înălţimea cerurilor sau spre adâncul oceanelor, tărâmuri deopotrivă 

ale tăcerii absolute. E asemenea lumii spirituale, tăcerea 

fiind limita înţelepciunii pe câmpia gândului. Atunci când gândul însămânţat 

în noi rodeşte, înseamnă că în acest spaţiu e timpul şi invizibilul 

poate deveni vizibil, feed-back-ul simţurilor noastre încheie 

arcul reflex noetic. Boticelli a pictat planetele pentru a reda vraja luminii, 

tocmai ca noi, privind, să putem trăi armonia cerească 3 . Pe 

drumul tainic de stea... 

Conform Tradiţiei ansamblul universului este impregnat de 

Conştienţa cosmică care vibrează atât în materia inertă, cât şi în 

materia vie. După apariţia vieţii această Conştienţă a primit energia 

necesară evoluţiei, indiferent de mărimea creaturii existente. Putem 

accepta că geniul lui Einstein este prezent în cel mai mic bob de 

grâu. La fel cum afirmam, Shakespeare şi Beethoven. De fapt, ceea 

ce diferenţiază între ele fiinţele vii ce populează planeta noastră 

constă în aptitudinea acestora, mai mare sau mai mică, de a exprima 

în comportamentul lor atributele Inteligenţei divine. Cu titlu 

de analogie, aerul pe care îl respirăm nu este diferit de cel pe care 

îl respiră animalele, însă maniera în care îl utilizăm şi efectele pe 

care acesta le are asupra funcţiilor vitale nu sunt aceleaşi. 

Din punct de vedere mistic, superioritatea omului în raport cu 

toate celelalte regnuri vii se situează în faptul ca el posedă o natură 

spirituală foarte înaltă şi că dispune de facultăţi mentale care îi permit 

să exprime această superioritate latentă. Aceasta face din om 

o fiinţă distinctă, nu numai faţă de toate celelalte creaturi vegetale 

şi animale care populează Terra, ci şi faţă de ceilalţi membri ai propriei 

specii. Prin natura sa, fiecare individ este deci o entitate ce formează 

un tot unic a cărui conştiinţă are o istorie proprie. Iar acest 

lucru are loc deoarece fiecare fiinţă umană este dotată cu un suflet, 

care îi este personal, şi care, în timp şi spaţiu, a evoluat din 

viaţă în viaţă. Problema care se poate pune este de a şti dacă acest 

suflet este rezultatul unei evoluţii care a avut loc de la un regn la 

altul sau dacă, de la prima sa încarnare, acesta nu a cunoscut decât 

regnul uman. Este foarte evident că răspunsurile pe care ştiinţa, religia 

şi misticismul le oferă acestei întrebări sunt foarte divergente 

şi uneori contradictorii. Oamenii de ştiinţă se consacră cu precădere 

în a explica felul în care se produce lunga transformare care 

a făcut din om ceea ce este el în zilele noastre, dar aceasta nu în 

plan mental, ci numai în planul fizic. Altfel spus, antropologia se interesează 

aproape exclusiv numai de evoluţia care are loc în morfologia 

omului, plecând de la principiul că evoluţia ce a avut loc în 

conştiinţa sa, nu este decât rezultatul unei adaptări la schimbările 

care au apărut în corpul său. Astfel, majoritatea savanţilor consideră 

că natura mentală a fiinţei umane este aceea care se adaptează 

naturii sale fizice. În realitate, procesul care are loc este 

invers. De fapt, Conştienţa cosmică este cea care incită materia 

pentru a-i furniza vehicule din ce în ce mai potrivite propriei evoluţii. 

În această privinţă trebuie să recunoaştem că majoritatea teoriilor 

ştiinţifice nu aduc un răspuns satisfăcător asupra raţiunilor profunde 

care impulsionează viaţa pentru a se manifesta în felul în care aceasta 

o face pe Terra. Cel mai adesea, aceste teorii se limitează la 

explicarea aspectului său fiziologic, lăsând cu totul deoparte dimensiunea 

sa mistică. Motivul acestei puneri deoparte constă în 

faptul că ştiinţa este încă prea materialistă în demersul său, chiar 

dacă nu putem nega că din în ce mai mulţi savanţi restabilesc legătura 

cu spiritualitatea. Oricum ar fi, este imposibil a înţelege sensul 

profund al evoluţiei dacă nu se abordează studierea acesteia 

având o viziune metafizică a existenţei. 


CAZUL PENAL* 

Dosarele Cerna, Scriitorul, Anonimul, Claunul 

Total 460 file strict secrete, 

Arhivele fostei securităţi C.N.S.A.S. 

Bucureşti 

Consecinţele unui act al meu de disperare, revoltă şi - dacă 

vreţi - nebunie indusă diabolic de activiştii şi securiştii, turnătorii şi 

laşitatea celor ce - înjosiţi de condiţiile de „supravieţuire eroică, devotată 

aşadar surogatele ancestralei „virtus romana” le suportam de 

la regimul miliţienesc ceauşist au culminat în anul 1982, când am 

scris o scrisoare de protest toarşului Ceauşescu, pe adresa C.C. al 

P.C.R . Acea scrisoare – recunosc, nu am semnat-o deoarece eram 

conştient că fiind „depistat” ca autor, nemai-vorbind de starea mea 

psihică şi fizică lamentabile, cu internări, operaţii şi epuizări, cât şi de 

faptul că aveam doi copii de vârstă pre-şcolară şi eram salariat ca 

metodist principal la Casa de cultură din Hunedoara, subordonată direct 

partidului şi primăriei, controlată de poliţie şi securitate, avea să 

îi determine pe ofiţerii deveni, hunedoreni, timişoreni şi bucureşteni 

(!), de la măruntul Haicu la generalul Mortoiu, vigilenţii fanatici din 

umbră, numărul lor depăşind 30 (!) să treacă la contraatacul direct, 

menit fie a mă desconspira drept un „duşman periculos al sistemului” 

- formulare frecventă în dosarele mele, fie alienat, deci pasibil a 

fi internat la clinica din Zam, cum făcuseră şi cu alţii (vezi cazul Dăian 

sau a tânărului Petruţa, din Orăştie). 

Organele de securitate, subordonate după fuga lui Pacepa, 

direct „Biroului doi”, Elena Ceauşescu, aveau, aşa cum reiese clar 

din dosarele mele, sarcina de a „influenţa pozitiv” pe cel urmărit şi 

apoi a-l recruta prin consimţământ de colaborare cu EI, a-l şantaja 

şi de fapt distruge… Am ales pentru această metodă din germenele 

experimentului Piteşti sintagma de „ţinta cap de om”, amintindu-mi 

denumirea din vremea când eram militar în termen la M.A.I. - trupele 

de securitate operativă. Poate că dacă acceptam la lăsarea la 

vatră propunerea colonelului orădean Dumitru Atomi şi a C.I.-stului 

unităţii 0514 de a rămâne în cadrul armatei, eram, cum mi s-a chiar 

spus peste nişte ani de către EI – general! 

Tatăl meu, Gheorghe, fie iertat, care luptase în anii 40-43 

pentru eliberarea Basarabiei şi scăpase alături de doar alţii doi de un 

măcel al lui Stalin asupra batalionului decimat dincolo de Prut, abandonat 

fiind de aliaţii nemţi, nu a consimţit: „tu nu eşti pentru armată, 

mi-a spus la telefon, eu ştiu cel mai bine, căci tu eşti primul născut 

şi ai a l t f e l d e s u f l e t (subl. n.a.). 

Pe câmpurile de instrucţie ale Nojoridului şi Oradiei, înţelesesem 

dealtfel ce modificări aveau loc în fiinţa şi trupul ostaşilor acelui 

„batalion de elită”. Eram antrenat antitero, desant în munţii 

Gutâiului şi Ardusat-ului din Nord, eram trăgător de elită, cu gradul 

de caporal şi cu „bastonul de mareşal în raniţă”! Fusesem luat sub 

această armă re-creată de regimul ceauşist în 1965, după moartea 

lui Dej, pe principiul sănătăţii inclusiv a originii sănătoase: fiul cel 

mare al unei familii sărace, originare din satul de munte Vâlcele 

Bune pe Strei şi ultra-selectat după anume criterii. 

Ei bine, calităţile mele artistice, muzicale şi literare, mi-au 

uşurat oarecum stagiul, ba chiar am avut privilegiul de a cunoaşte foarte 

special mediile superioare şi…intime ale ofiţerimii acelui batalion 

de elită orădean. Mi-am dat seama cât fanatism ne era indus şi 

ce mutilant, de profunzime, poate fi a te dedica acelui mediu. 

Întors în civilie, aveam să îmi urmăresc propria-mi „ţintă” - 

aceea a unui itinerar artistic - creativ şi am lucrat ani în şir în diferite 

locuri, dar mereu fiind atras de perfecţionarea mea culturală-artistică. 

Am cântat şi am cucerit trofee, premii, am cântat cu Ion Dican, 

cu Mirabela Scorţaru (Dauer) şi cu trupe excelente, cum a fost Sirius, 

lansată şi elogiată de un Cornel Munteanu, de la „Europa Liberă”, cel 

ce avea să fie asasinat în anii 70 de către agenţii securităţii. Despre 

acestea, curios, dosarele mele nu pomenesc, probabil că pe atunci 

nu eram „ţintă cap de om”! 

Revenind la expertiza Ministerului de Interne, aflată în faţa 

mea, după peste 5 ani de răbdare, demersuri şi şicane, în fine obţinută 

de la C.N.S.A.S graţie dlor Dinescu, Ticu Dumitrescu şi Onişoru 

(parţial), în ajunul Crăciunului 2007(!), am REVELAŢIA unei unice 

sinteze a SCRISULUI MEU – de o rară frumuseţe (!) horribile dictu 

– iar autorii acestei expertize însumând 12 pagini strict secretizate 

între 1964-2007, îmi sunt SIMPATICI! Dincolo de acribia lor, vădesc 


SCRIITORI ÎN AGORA 

categoric o instruire profesională 

ce depăşeşte bunăoară sistemul 

BOLNAV al unor „exegeţi literari” 

– monştri sacrii de ieri şi de 

mâine – care s-au pronunţat ori 

au ignorat asupra scrisului meu 

literar. 

Dacă un Al Piru îmi reproşa 

că numele meu ar fi „un 

pseudonim căutat” (i-am fost trimis 

amuzat copie după buletinul 

meu la „Gazeta Literară” de 

atunci, mama României literare” 

de azi), dl Manolescu a avut de 

spus doar atât, după loviluţie, 

când m-am adresat prin anii ’90 

Eugen Evu 

d-sle privitor la dosarele mele: 

„deh, domnule Evu, ce îşi face 

omul cu mâna lui” (afirmaţie din R.L., număr pierdut, n.a.). 

Cum manu proprii! Recunosc şi afirm că realitatea acelor ani, 

când „prea m-am prins cu EI” şi când „Dumneata eşti foarte inteligent, 

ai fi mult mai bun ca boul acesta de căpitan Haicu, ai fi BUN 

LA NOI” (colonel Lucian Văceanu*, ex-comandantul securităţii judeţene 

Hunedoara Deva, n.a)… acea realitate depăşeşte cu mult 

imaginaţia creatoare, cel puţin a mea, deşi se spune că o am intactă 

şi rodnică, la cei 63 de ani… 

Pasaje din sus-numitul dosar obţinut în Noiembrie 2007: 

Republica Socialista Romania. STRICT SECRET.Ex.nr. 1 

pag 194 Ministerul de Interne Departamentul Securităţii Statului Direcţia 

Cercetări Penale 61/TI/00288521/09.04.1984 

Dosar nr-----Către Inspectoratul Judeţean al M.I.- Tov şef al 

securităţii- Vă trimitem alăturat Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, 

scriptele de comparaţie, piese în litigiu( protestul, n n) şi nota 

de investigaţie nr.S/VV/0053007 din 25.o2.1984, privind pe EVU 

EUGEN. 

După studierea dosarului de urmărire informativă privind pe 

cel în cauză, ofiţerul de cercetare penală (subl n.) de securitate împreună 

cu lucrătorul operativ care se ocupă de caz, în funcţie de situaţia 

operativă, vor trece la cercetarea susnumitului, după care se 

vor lua măsuri corespunzătoare de finalizare. 

Suntem de părere că la stabilirea măsurilor ce se impun pentru 

finalizarea cazului să fie consultată şi Direcţia I-a, pe al cărui profil 

de muncă este cunoscut şi urmărit EVU EUGEN. 

LS ŞEFUL DIRECŢIEI Ghe. Vasile 

semnătura ss. Indescifrabil, 

Conceptat Mr.T.I. plt maj.dv.RD7021/35 

Nr exemplare două 

ŞEFUL SRRVICIULUI Col. M. Onea 

ss indescifrabil. 

MINISTERUL DE INTERNE/ Departamentul Securităţii Statului/ 

C.T.O.T.- Unitatea Specială „ S” Nr.00362098 /2 sept. 1985 

Ur 0012328 din 9.IX.85 (adnotaţie de mână, n) /09.09.85 / Tov lt.maj. 

Galiceanu/ convorbire, / ss indescifrabil (adn m) 

SECURITATEA JUDETULUI HUNEDOARA/ şeful securităţii 

Alăturat vă trimitem raportul de constatare tehnico-ştiinţifică 

(grafică) nr.137 din 17.03.1984, privind pe numitul EVU EUGEN, 

identificat ca autor al cazului „HD CLOVNUL”. 

Direcţia cercetări penale ne-a comunicat că fiind membru 

P.C.R. şi membru al Uniunii Scriitorilor din R.S.România, au fost informate 

organele de partid şi asupra sus-numitului (subl n.) s-a acţionat 

pe linia influenţării pozitive. 

În procesul cercetării sale EVU EUGEN a recunoscut faptele, 

arătând că le-a comis pe fondul unor depresiuni psihice şi nemulţumiri 

personale. 

Menţionez că nemulţumirile exprimate în protestul direct lui 

Ceauşescu, dar şi altele, interceptate de EI (scrisoarea salariaţilor de 

la fabrica de încălţăminte Corvin Hunedoara, unde lucra soţia mea 

Maria Evu, zeci de interceptări poştale, convorbiri telefonice, acte 

sustrase sau fotocopiate prin PĂTRUNDERE în absenţa mea, ordonată 

în apartamentul meu din Hunedoara, pâre şi delaţiuni, la ordinul 

lui Haicu Ion şi altora ştiuţi de mine acum - nemulţumirile erau 

ale multor persoane nicidecum unele egoiste, doar ale mele…) 


4589

AVANGARDA RUSĂ 

4590 

CAVALERUL TRISTEI FIGURI 

Incontestabil, atunci când Cavalerul Tristei Figuri zbura de pe 

aripa morii - obijduit şi înjosit, în văzduh dânsul izbea în gol cu picioarele 

- şi era foarte însingurat. 

Cum mai avem uneori nevoie de tandreţe! Şi iată-mă visând 

că: pe neaşteptate, el dădu de o adevărată Mavră* rusă de câmpie, 

încât anume ea l-ar fi oblojit, pansat, dezmierdat: 

„Ah, bolnăviorul meu! - Vai, drăguţule! Că şi pe tine o mamă tea 

născut, prostuţul ţânc sugaci şi-l legăna, chin şi-amar nu cunoştea, 

tu însă orăcăiai-plescăiai, şi sugei, şi tot gurluiai ca porumbelul! 

Ai, ai! 7 ' 

Iar peste mare, undeva departe spre nord, s-ar fi îndoit înaltul 

stufăriş, s-ar fi udat-uscat parâma-funiuţă. Ar fi ţipat pescăruşul-pescăruşa! 

- Mămică, da' Don Quijote era bun? 

- Bun. 

- Dar l-au bătut... Ce milă mi-i de el... De ce? 

- Pentru ca să se întâmple năzdrăvănii, şi tu să râzi când citeşti. 

- Dar el muri de multă vreme? 

- Ah, da lasă-mă odată, parcă nu e totuna? Ce ştii tu, Lelia, 

nu e decât o poveste, deoarece Don Quijote nu a existat nicicând. 

- In acest caz de ce au mai scris cartea? Mămico, oare chiar 

să fi minţit ei în cărţulie? 

- Tu mă sustragi de la cusut, du-te la culcare. 

- Dacă o cărţulie minte, înseamnă că e o cărţulie rea. Rău i- 

i bunului Don Quijote în ea. Iar el a devenit viu, ieri a venit la mine, 

s-a aşezat pe marginea pătucului, a suspinat, a oftat şi a plecat... 

Era atât de lungan, încât abia de-şi mai împleticea picioarele... 

MĂ TEM PENTRU TINE 

Mă tem pentru tine. Prea te asemeni tu unui lăstăraş pufos de 

frag. Şi nu din te miri ce săruţi tu pisoiaşii între urechi. Mă tem ca 

nu care cumva să te obijduiască oamenii. Nu este exclus să vină un 

mic diavol mascat şi să-ţi spună: 

- „Totul e nimic, în afară de sunetele caterincii din curte..." 

- Şi tu îl vei crede cu dragă inimă... însă în acelaşi timp, ca şi 

până acum, pe bulevard vor alerga automobilele. Şi blocurile fabricilor, 

roşii, din cărămizi, înfuriindu-se, vor ţăcăni, ţăcăni, ţăcăni. Deocamdată, 

pe cei mici, ca tine, oraşul îi ascunde în tihnitele 

buzunare ale periferiilor rămase în paragină, ca pe o mie de flecuşteţe, 

însă mai apoi... 

PALAVRE DE COPIL 

- Dădacă, dacă pisica se va mărita, va avea copii? 

- Sigur că da. 

- Copii vor creşte, dar pisica? 

- Va îmbătrâni. 

- Dădacă, pisica moare? Ce milă mi-i! 

- Ea moare, însă sufletul îi rămâne. 

- Dar dacă pisica a fost sfântă? Poate pisica să ajungă înger? 

- După urechiuşe va avea o măturice. Măturice rară-clară. 

- Va zbura ca păsărică! 

- Pisicuta zburătoare - 

- Ce se vor mai speria păsărelele de ea, - numai că dânsa 

nu le va atinge 

- Pentru că nu mai are nevoie de ele! 

- Dădacă, da' pisica are suflet? 

- Dar adormi tu odată sau nu, răutate ce eşti? Acuşi îţi arăt 

eu tie! 

ORAŞUL LUBNÎ 

Lubnî 1 este un oraş specific dintr-o fundătură de provincie. 

Înalta clădire albă a judecătoriei, ce urcă stăpânirea sus deasupra 

orăşenilor; prin grădini, evreicele se leagănă în hamacuri, iar în jurul 

urbei - satele velicoruşilor ce vorbesc ucraineşte, însă mai păstrând 

amintirea Rusiei unite, dat fiind că bunicii lor se născuseră şi locuiseră 

la nord; chipurile lor privesc şiret spre orice nou-venit, dorind 

să priceapă cine le-o fi el, duşman sau prieten. 


A. Krucionâh, V 

Hlebnikov 

Pe aici e un minunat văzduh blagoslovit 

de Domnul, se întind pajişti şi 

ogoare, curge râul Sula, renumit prin 

apele sale curative, dar rămâne de neînţeles 

cum de oamenii mor nu doar de 

bătrâneţe, ci deseori şi de oftică. Plus 

incendiile devastatoare. în capitalele 

de provincii ruseşti, unde câte-o troică 

de cai puternici, care-şi arcuiesc cu 

mândreţe grumajii, poartă antici oşteni 

în coifuri curbate, gata de bătălia cu 

focul, galopând prin gloata de gură 

cască ce se adună fulgerător pe marginile uliţelor, şi vechea convulsie 

a mişcărilor lor de luptaşi aminteşte de războaie adevărate, 

înfiorând inimile, - acolo nu e [în text, loc indescifrabil] şi comandantul 

acestei bătălii se află în frunte, dând cu glas de goarnă porunci 

răsunătoare. 

Aici însă, incendiile sunt mai frecvente decât oriunde în alte 

locuri. Şi totdeauna izbucnesc în faptul nopţii. 

Mânios, autoritar şi solemn ră sună peste oraş sunetele trâmbiţei, 

ba îndepărtate, ba înspăimântător de apropiate, sporind în intensitate. 

Ele vă urmăresc, ele vă vor găsi oriunde, în orice colţişor 

al urbei aţi încerca să vă tăinuiţi. Dincolo de cuvinte, ele spun că 

datoria voastră este să fiţi anume acolo, la locul dezastrului. Astfel 

că sunetele trâmbiţei şi mai poruncitor decât cuvântul adună lu mea 

la incendiu. 

Persistenţa acestor sunete fu rioase este îngrozitoare. Ele îţi 

străbat sufletul şi în firea ta nu le poţi contrapune nici o stavilă. Şi 

prinzi a înţelege că în Ziua Judecăţii de Apoi te vor trezi anume 

aceste trâmbiţe de pompieri. 

- Arde, spun într-o atare clipă trecătorii, repezindu-se înainte. 

Şi, ca din senin, concomitent se stârneşte un vânt oarecare, bântuind 

oraşul, şi începe o adevărată babilonie: urlă câinii, oamenii 

aleargă, se înteţesc strigătele, tropotul de picioare. Aceste trâmbiţe 

nu te cunosc personal, cu toate patimile tale, însă ele cunosc poporănimea 

căreia îi forţează voinţa, încovoind-o ca pe un şarpe, 

spre a o arunca în victorioasa luptă cu flăcările. 

- Treziţi-vă, spun ele, s-a răsculat focul, potoliţi-l, legaţi-l şi ferecaţi-l, 

aruncându-l din nou în cuşcă. încă nu i-a venit sorocul; aceasta 

încă nu e ultima încleştare a focului cu norodul. încă nu e 

timpul de-a îmblânzi fiara. Îndelungă vreme m-am gândit la neîntrecuta 

lor măreţie, ştiind că toate cele existente - sunt doar scrieri; 

şi m-am străduit să le înţeleg, pentru că palpabilitatea cifrei este însuşi 

marele traducător al limbilor care nu au nici o legătură de rudenie. 

Cele nostalgice sau înspăimântătoare, într-o anumită limbă învederau 

sămânţa învierii morţilor. 

Şi în spăimosul vuiet al acestor sunete, ce se înalţă în diagonală 

asupra lumii, căzând apoi din cer ca o lavă peste ea, este tăinuită 

promisiunea despre focul zilei celui victorios, în ele este 

codificat ceea ce a premers şi ceea ce are a veni, dragi inimii poporului. 

Ar fi de foc natura celor ce s-au isprăvit, îndepărtate ar fi 

îmbrăţişările morţii soarelui? Că doar ceea ce e viu seamănă mai 

mult cu pământul, decât ceea ce e mort. Şi apriga încleştare dintre 

foc şi pământ, încununată de izbânda flăcărilor, ce a dat la o parte 

capacele sicrielor terestre, mai apoi scrumuindu-le, vă tulbură. 

Coperta, Tablele destinelor [indescifrabil]. 

Veni-va această căpetenie - focul roşu-purpuriu. 

Dacă moartea înseamnă despărţirea focului de ceara pământului, 

în acest caz aici se presimte revenirea umanităţii focului. 

într-adevăr, mult timp nu am putut uita vuietul tânguios al acelor 

trâmbiţe. 

Da, într-o astfel de noapte e bine să rătăceşti de unul singur, 

drumeţ ce aşteaptă Judecata de Apoi. Aşadar, şi de data aceasta 

vei auzi cum poruncesc trâmbiţele: „El trebuie aruncat din nou în 

temniţă!" 

(1912-1913)

NICHITA – O LACRIMĂ CARE PLÂNGE CU OCHI 

-OMAGIU LA 75 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI- 

ADNOTĂRI 

Jumătate de veac cu Nichita. Un sfert 

de veac fără Nichita. Trei sferturi de veac cu 

şi fără Nichita. 99 anotimpuri cu şi fără 

Nichita. Trebuie să recunoaştem, fără putinţă 

de tăgadă, că Nichita Stănescu a fost 

toată viaţa sa şi a rămas UN REPER FUN- 

DAMENTAL PENTRU CULTURA ROMÂ- 

NEASCĂ. Nu există om de cultură să nu se 

raporteze la el. S-a înveşnicit, prin simplul 

fapt de a fi, prin semnătura inconfundabilă 

prin care voia să înveşnicească Timpul : Nichita, 

AZI. 

Gheorghe Tomozei, la un an de la trecerea 

sa în patria veşnică a necuvintelor, 

scria în ”Ultimele ştiri” : ...”Îngerii scriu articole 

de legi/ ori cioplesc săgeţi/ şi în pauza de 

prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/ 

uzinele de ace cu gămălie/ fierb rachiu 

de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând 

fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând poetul 

Nichita Stănescu?” 

În motto-ul 

volumului memorial 

”Nichita 

Stănescu – Frumos 

la umbra 

unei idei”, Geo 

Bogza scria : 

”I-a fost dat 

să trăiască o jumătate 

de veac. 

Marile lui aripi de 

albatros obosite 

de furtunile prin 

care au trecut, 

pe înălţimile pe 

care îl purtaseră, 

l-au dus pe un tărâm unde va rămâne în tovărăşia 

celor mai ilustre umbre ale poeziei, 

acolo unde puţini sunt cei cărora le e dat să 

ajungă.” 

Nu întâmplător, ultima poezie publicată 

a poetului, numită Plautilla, apărută în Flacăra 

în data de 9 decembrie 1983, aşadar, 

cu patru zile înaintea trecerii lui în eternitate, 

suna astfel : 

Mă mai las şi eu câteodată 

între un alt fel de plată 

nenăscut fiind 

nimeni nu mă va vedea murind. 

Dar m-apucă dorul cel mai dor 

de coasta amânduror 

să mă nasc ca să şi mor 

să mă nasc ca să şi mor. 

Iar poeziei În timp : 

Totuşi, eu am văzut o pasăre 

care a ouat în timp ce zbura... 

Totuşi, eu am văzut un om plângând 

în timp ce râdea... 

Totuşi, eu am văzut o piatră 

în timp ce era... 

aş putea să-i adaug cu smerenie, un 

vers: 

Totuşi, eu am văzut un poet înviind 

în timp ce murea... 

Dovadă a eternităţii cuvântului său este 

faptul că Nichita îşi semna creaţiile înveşnicind 

timpul: Nichita Stănescu, Anul de 

graţie, Azi. Sau : Nichita Stănescu, AZI. Un 

azi transformat în eternitate. Un Azi care va 

dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. 

Zburând peste milenii. Acest AZI este dovada 

că Nichita ne-a iubit atât de mult încât, 

cerându-şi Dreptul la Timp, şi-a câştigat 

Dreptul la eternitate, la nemurire. 

Mama poetului mărturisea, în legătură 

cu prima poezie scrisă de Nini : 

”Nu prea am luat în serios primele lui 

”succese” în poezie. Prima oară când mi-a 

citit o poezie micuţă, scrisă de el, eu tocmai 

mestecam într-un cazan de bulion, aveam 

treabă multă şi i-am zis : ”Ia mai lasă-mă în 

pace cu prostiile tale!” Nu ţin minte despre ce 

poezie era vorba, cred că s-a pierdut.” 

Din fericire, poezia există, autorul ei a 

publicat-o când avea 48 de ani şi sună aşa : 

Într-o zi cam pe la prânz 

Într-o zi cam pe la prânz 

Gheorghiţă mergea c-un mânz. 

Cum mergea cu mânzu-agale 

îi ieşi un hoţ în cale. 

Hoţul fiind bandit din fire 

îi luă mânzu cu grăbire. 

Gheorghiţă rămase cu buza umflată 

că n-a avut cu el o bâtă lată 

pe bandit să-l bată. 

Iată cum s-a reflectat în conştiinţa poetului 

de mai târziu acest eveniment : 

”Prima poezie... Cred că era toamnă şi 

aveam vreo şapte ani, iar mama, auzindumă 

bolborosind, s-a rupt de lângă cazanul de 

aramă, în care tocmai făcea bulion şi cu frumoasele 

ei mâini, mi-a transcris-o pe un 

petec de hârtie”. (Fiziologia poeziei, Editura 

Eminescu, Bucureşti, 1990. Ediţie îngrijită de 

Alexandru Condeescu cu acordul autorului, 

pg.370). 

Consemnând acelaşi eveniment privitor 

la arta sa poetică, Nichita Stănescu scrie în 

acelaşi volum, Fiziologia poeziei : 

”Mi-aduc aminte că mama mea tocmai 

făcea bulion într-un cazan mare de tuci pe 

care mai înainte nişte ţigani scumpi care veniseră 

la noi pe stradă îl cositoriseră folosind 

taina ţipirigului, un fel de chimicală stranie, 

de epocă şi migratoare. Mi-aduc aminte că i- 

am zis mamei că de ce scoate miezul bun şi 

vezuliu al roşiilor şi răcoros şi sâmburos şi 

că de ce tocmai pe el, care este atâta de bun 

îl azvârle când face bulion. 

Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, 

asta mai la începutul secundei, deodată, 

cu ochii ei albaştri, cu sperietură a zis: 

-Dacă te prind că eşti poet, te rup în 

patru bucăţi şi te dau la câini de mâncare şi 

la găini şi ce mai rămâne din tine dau la cerşetori. 

-Mamă, i-am zis eu, ce e aia poet? 

-Un poet, mi-a răspuns mama, roşie pe 

mâini de roşii, ca de un sâmbure pe care l-ar 

fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: 

Un poet este singurul copil pe care nu şi-l doreşte 

să şi-l nască o mamă şi nici măcar 

acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi 

blesteme zilele. 

-Chiar da? am întrebat-o eu, speriat c-ar 

putea să fie vorba despre mine, iar nu despre 

altcineva. 

-Chiar da, mi-a răspuns mama, îţi spun 

că aşa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a 

răspuns mama, că poeţii sunt liberi de parcăar 

fi stelele cerului, că dacă ar fi să-i luăm în 


serios s-ar 

dubla natura. 

-Care natură, 

mamă? 

- N a t u r a 

lucrurilor, mi-a 

răspuns prin - 

ţesa.” 

Din albumul 

memorial Cezarina Adamescu 

NICHITA STĂ- 

NESCU, editat 

de Viaţa Românească, 1984, este consemnată 

o pagină de o neasemuită frumuseţe intitulată 

: Alergând după curcubee : 

”Murind, sau mai exact renăscându-se 

prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe 

care l-a rostit a fost ”Respir”. Doctorul de 

gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita 

fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie 

1983 – coborând cu picioarele lui 

scările de la etajul al patrulea din casa de pe 

strada Biserica Amzei, şi intrând pe picioarele 

lui în clădirea cu miros de medicamente, 

de oase frânte, de scalpel chirurgical şi de 

electrocardiogramă – doctorul acela care s-a 

luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din 

poet, i-a strigat : ”Respiră, respiră adânc!” Şi 

Nichita i-a răspuns : ”Res-pir...” şi a murit.” 

”Destul de târziu – scrisese Nichita - şi 

abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat 

seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am 

născut. Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cât 

câmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori 

de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă 

între Făt Frumos şi zmeu şi cât sânge de 

zmeu albit de lumină până când mi-a devenit 

piele; ce geamăt de vechi animale mâncându-se 

la Altamira din culoare în culoare, 

ce piatră cu aripi de raze, câţi şobolani, câte 

vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, 

ce umbră de sine stătătoare şi fără de 

copac bătut de lună, ce iepure împuşcat 

înainte de a se naşte, ce pasăre stând numai 

din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeul 

sufocându-se după ce a ronţăit în dantura lui 

celestă cotorul Andromedei, şi ce vertij şi ce 

amestec şi nimeni nici chiar maică-mea cea 

sfântă şi blândă şi lăptoasă şi gătitoare de 

mâncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, 

albind negrul cu mâna domniei sale, şi nici 

dânsa care singura mă iubeşte în mod necondiţionat 

şi nici dânsa care din amor de 

bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru 

şi creţ şi cu ochii verzi şi blând şi muncitor şi 

asudânsu-şi fruntea şi chiar până când şi 

inima din statornicia de piatră a cărnii, nici 

chiar mama mea cea care m-a născut pe 

mine în chinuri, urlând de durere şi umilită 

fiind de privirea brutală şi indiscretă a 

moaşei, care m-a moşit pe mine când apăream 

din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit 

dintr-o mare sărată şi fără vieţuitoarele 

numite peşti, întrânsa, - nici chiar propria 

mea mamă, înamorată nebun de straniul, 

muncitorul de tată al meu, cel cu ochii verzi 

ca aerul sub păsările violete,- nici chiar ei, 

mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat 

prin gând şi prin inimă şi prin creierul ei de 

femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă 

nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag 

de aceasta...” 


4591

ADNOTĂRI 

Alături – restaurantul 

„Vedea”, locul de mâna a doua, cu 

orchestră de mâna a şaptea. M- 

am destrăbălat cu un ficat tare şi 

rece, cu două chifle de beton şi 

două sticle de bere trezită. La o 

oră de la întâlnirea mea cu fostul 

Pavel Perfil gazetar-agitator căutam anexa 

hotelului „Vedea”. Am intrat întrun 

gang, care dădea într-o curte 

interioară, pardosită cu bolovani de râu, amintind de curţile murdare 

ale fostelor hanuri de provincie. Dintr-o uşă laterală pleca o scară, 

cu trepte din gresie tocită, spălată proaspăt cu petrosin. De altfel, şi 

gangul şi scara miroseau a combinat petrochimic. Treptele de gresie 

se terminau în faţa unui hol oval, înalt şi îndeajuns de larg, hol 

din care plecau câteva culoare înguste, de trecere. În mijlocul holului 

era o masă cu tăblie rotundă, sprijinită într-un picior, o masă 

ciudată, cum nu se întâlneşte decât arareori prin vechile hoteluri, 

sau în fostele conace boiereşti. Cu atât mai ciudată masa, cu cât 

somptuozitatea ei era plasată într-un univers de delăsare, de neglijenţă. 

În jurul ei erau şapte sau opt scaune, cu tapiseria tocită şi 

ruptă pe alocuri. Pe unul din scaune şedea o făptură bondoacă, 

durdulie, femeia de serviciu a anexei. 

- Cât e ceasu’ , domnu’?, m-a interpelat cerbera grăsuţă. 

- Unsprezece şi un sfert! 

- Eşti cazat la noi, domnu’? 

- Da, la camera opşpe! 

S-a ridicat lenevos de pe scaun şi mi-a cerut nota dată de recepţioner. 

A studiat-o cu o mină tâmpă pe o parte şi pe alta, apoi mia 

înapoiat-o, zicându-mi şoptit: 

- Culcă-te în patul de lângă uşă; i-am schimbat acu o oră aşternutul. 

Ai grijă, că alături de tine doarme unu Marica. Să nu intri în 

vorbă cu el, asta spre liniştea dumitale. Adică să nu intri cu nimeni 

în vorbă în cameră, că nu se ştie. Mie-mi zice Jeana Pipică. Noapte 

bună, domnu’! 

S-a aşezat, din nou, oarecum tulburată, în scaun. 

În camera 18 se intra direct din holul oval. O parte din colocatarii 

mei dormeau. La lumina unui snop de raze, strecurate pe 

sub uşă şi prin geamul ei mat, m-am dezbrăcat, mi-am împăturit 

hainele, le-am aşezat pe noptieră şi m-am întins în pat. Nu-mi 

dădea pace refuzul recepţionerului. Ce legătură s-o fi stabilit între 

vagabonzi şi fostul gazetar, cotonogit de „chiaburi”, nu-mi dădeam 

seama. 

Un sfert de ceas mai târziu a mai venit să se culce careva. S- 

a dezbrăcat, şi-a aprins pe furiş o ţigară, a fumat-o cu sete, pitindo 

mereu în podul palmei, apoi s-a băgat sub pătură. Preţ de câteva 

minute l-am mai auzit ronţăind cu glas subţire câteva acorduri dintro 

melodie a formaţiei ABBA, după care l-am simţit cum intra în 

lumea viselor. Au urmat un pârţ, apoi o partidă de sforăituri. Noul 

venit, voi afla mai târziu, poreclit Michele, nu era altul decât toboşarul 

de la Odiseea, formaţia care delectează spiritul şi cultivă bunul 

gust printre consumatorii din restaurantul „Vedea”.s 

Când totul părea cufundat în linişte, cineva a aprins lumina. 

Era ora unu, unu şi ceva. Un bărbat tânăr, corpolent, îmbrăcat destul 

de îngrijit, dar în ultimul hal de beţie, s-a proţăpit în cadrul uşii şi 

a destrămat somnul tuturor. 

- Ce vă holbaţi aşa?, a zis la un moment dat, cu voce dogită. 

Nu cârâiţi, că vă snopesc gâtul. Gâtul vi-l sucesc! Auziţi? Am venit 

să vă anunţ că am intrat în ziua lui opşpe aprilie una mie-nouă suteşapte-zeci 

şi şase. Moş Dumitru, condu-mă la patul acela de şapte 

lei noaptea! Bă! Ce vă holbaţi aşa? Pezevenghilor! Ha, ha, ha… 

M-am ridicat şi am stins lumina. Împleticindu-se, s-a pornit 

Camera 18 

(Pagini exmatriculate din volumul „Oameni şi oglinzi”, 

Editura Albatros, 1986). 

4592 www.oglindaliterara.ro 

spre comutator şi bărbatul beat. 

După câteva secunde de bâjbâială 

a aprins din nou lumina. O 

parte din vagabonzi s-au întors 

cu spatele la lustra cu trei braţe, 

din care doar unul avea un bec 

chiar, pistruiat de muşte. Câţiva 

bolboroseau cu jumătate de glas 

proteste pe seama alcoolului. 

Mişu Vasilescu, toboşarul de la 

Odiseea şi-a aprins o ţigară şi, 

pufăind, rostea indignat: „Prieteni, 

nu uitaţi un lucru: beţia schilodeşte 

gândirea. Uitaţi-vă la colegul 

nostru Marica!” După cele 

spuse, toboşarul a zbughit-o pe 

hol. De sub pătura învelită într-un 

cearşaf uzat răcnea Marica: 

„Afară! Afară! gresia schilodul. 

Peste câteva secunde am văzut 

din nou chipul lui Michele, răvăşit 

de indignare: „Croitor împuţit! 

Şomer beţiv! Ai să mi-o plăteşti! 

Intelectualul din mine nu se va 

împăca cu o asemenea jignire”. 

După ce şi-a terminat cuvintele a 

răsucit comutatorul şi a dispărut 

în holul oval. L-au urmat încă trei 

inşi, din paturile de sub fereastră. 

M-am ridicat şi eu, mi-am 

tras pantalonii şi cămaşa şi am 

ieşit, în vârful picioarelor, din dormitor. 

De pe acelaşi scaun, cu tapiţeria 

roasă, Jeana scâncea 

indignată: 

- Ce porcărie, să-ţi pierzi tinereţea 

în beţii şi golăneli. De doi 

ani numai aşa îl văd, domnu’: lucrează 

câteva zile pe la câte un 

croitor particular, câştigă douătrei 

sutare, apoi iar umblă teleleu 

Tănase. Jumătate din bani îi bea, 

jumătate îi dă pe hotel. Să fiu io a 

dracului dacă asta mai e viaţă… 

Pavel Perfil s-a născut la 23 

februarie 1949 într-o familie 

de pescari din comuna 

Mahmudia – Tulcea. Urmează 

cursurile Facultăţii 

de Geologie-Geografie din 

Bucureşti (1967-1972). 

Între timp, publică în Amfiteatru, 

Luceafărul, Tomis, 

Scânteia tineretului proze 

şi mai ales reportaje cu un 

timbru personal, inconfundabil. 

Laureat al premiilor 

de debut ale Editurii Eminescu, 

tipăreşte în 1975 volumul 

„Cu faţa spre lume”, 

iar în 1986, „Viaţa în serpentine”, 

la aceeaşi editură. 

E primit cu frenezie în 

tagma boemei literare bucureştene, 

alături de Ahoe 

(Tudor George), Pucă, 

Pâcă, Velea, Băieşu, Fănuş 

Neagu, Octavian Stoica ş.a. 

Impresionat de marele talent 

al lui Pavel Perfil, aflat 

într-o densă risipire, Mircea 

Sântimbreanu îi adună degrabă 

prozele în excepţionalul 

volum „Oameni şi 

oglinzi” (Albatros, 1987), în 

paginile căruia cenzura a 

lucrat cu minuţie, exmatriculându-i 

câteva nuvele cu 

accente acut satirice la 

adresa moravurilor societăţii 

româneşti anchilozate 

în comunism. Deseori arestat, 

vremelnic pentru scandarea 

nocturnă a unor 

lozinci („Jos I.T.B-ul, vrem 

Basarabia!”) a scăpat de 

temniţă graţie intervenţiei 

hotărâte a unor mari scriitori 

influenţi, ori indulgenţei 

simpatice a unor 

comisari care ştiau că 

nodul anti-ceauşist se 

apropiase de capăt. Are trei 

cărţi gata de tipar (una savant 

documentată despre 

Insula Şerpilor), se zbate 

de unul singur într-o sărăcie 

lucie şi sub teroarea 

unor boli nemiloase – şi zilele 

trecute a împlinit 60 de 

ani. 

(Gheorghe Istrate, 

februarie 2009) 

Apoi, calmă, cu privirea înfiptă în mine: 

- Ce vânt te-a adus, tăicuţule, pe aici? 

- De la Agrosem, de la Bucureşti… cu seminţele, am minţit. 

- Şi ţi-a dat voie Mărin de la recepţie să dormi în camera asta? 

Or vă cunoaşteţi mai de demult, hai? 

- Nu mi-a zis nimic, el m-a trimis încoace. 

- Ai nişte băieţi în dormitor, o minune, ce mai! 

- Am văzut, i-am cunoscut , adică, pe câţiva. 

- Atunci fă şi tu rost de nişte ţigări. Nu ţi-e milă de băieţi? Uitei 

cum salivează, sărmanii. 

Am deschis uşa de la 18. Marica era în picioare. Sughiţa şi se 

clătină, gata să se prăbuşească. M-am lipit de perete şi i-am făcut 

loc să iasă. Icnea şi horcăia. După câteva minute auzeam cu toţii 

cum îşi deşărta stomacul. Au urmat apoi alte sughiţuri şi horcăieli. 

Cei trei şi Jeana îşi arunca priviri tâmpe, cârpite de oboseală. Întrun 

târziu s-a auzit apa de la robinet, apoi a apărut Marica calm şi 

scuturat de orice pornire agresivă.

ADNOTĂRI 

Încercări 

I. ,,În vis ningea cu pas uşor, te aşterneai pe nea / Şi nu 

eram săraci, în trup purtam cărări de maci”* 

Tălmăcirea poeziei nu durat prea mult. O zăbavă care m- 

a ajutat să mă ajut eu pe mine însămi. Nu o să intru în teorii literare 

şi în clişee îngurgitate de aceia care trăiesc prin scheme sau în 

forme goale (funcţia catartică a literaturii etc.). Noi, fiinţele, suntem 

poveşti. Eu aşa cred: fiecare cu discursul lui, mai complicat sau 

redus la dimensiunile unei nuvele de duzină. Din păcate, unii nu au 

reuşit să adune mai mult decât datele răzleţe ale vreunei schiţe. Cu 

replici scurte, repetate şi fără de temei. 

Mă întreb: de ce nu ar avea şi o poezie o dezlegare a ei? 

O să vă deschid filele din povestea unei Ilene Cosânzene sau a 

unei domniţe, ai cărei dinţişori de lapte sunt plini de seminţe de mac. 

Genunchii scrijeliţi, plini de pământ, îi dau o savoare aparte! Pe 

rochiţa cu buline roz, al cărei guler nu prea se zăreşte din cauza 

zulufilor rebeli şi încâlciţi (şi acum, cam tot la fel au rămas), se pot 

observa urme de zahăr vanilat. Pe atunci domniţa nu era adepta 

aspartamului. Îşi trece mânuţa dolofană (marcată de cinci gropiţe în 

dreptul fiecărui deget de chibrit) prin părul des pentru a se asigura 

că nu pierduse pe cărare mănunchiul de culoarea unui foc de hârtie 

creponată. 

Cred că Zaţul de mac pierdut în dans uitat e capătul 

acestei poveşti. Şi, credeţi-mă, vă spun cu inima pe inimă că nu întotdeauna 

sfârşitul unui basm e fericit. Sper şi vreau să pot crede că 

m-am înşelat... 

Pentru aceia dintre voi care pot vedea dincolo de forma 

rigidă a realităţii oferite, felie cu felie, în fiecare zi. Uneori în forme 

edulcorate sau deformate, ce-i drept... 

Zaţul de mac pierdut în dans uitat 

Nu îmi plac florile. În liceu am fost chiar acuzată că sunt o 

,,persoană rea” de două colege botaniste. Le văd cum se trec şi nu 

pot decât să rămân imună în faţa acelui farmec pe care îl exercită 

asupra noastră. A femeilor, în principiu. 

Dar mereu am trăit cu fascinaţia macilor şi a iasomiei. De 

cea din urmă mă leagă o poveste. Am aflat-o pe la patru ani, după 

ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. 

Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e 

în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi, 

încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat 

a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui. Însă descoperisem 

altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) 

au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu 

etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze 

nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de 

câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor. 

În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie 

în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi 

pasă... 

Cât despre maci... Mama avea mereu în grădină petice 

roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi 

clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de 

mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, 

aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe 

o plapumă roşie de pluş. Urmăream uneori dansul petalelor care 

îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din 

bucătărie şi mereu îi furam mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, 

amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci. 

De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, 

ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. 

Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini 

imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, 

chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se 

bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul 

plin de seninătate mi-a confirmat asta. 

Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o 

fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, 

strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton 

uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş 

să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs 

cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut 

umbri. 

Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă 

implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum 

un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru 

vreo împărăţie, ci pentru a descoperi 

LINIŞTEA. This means 

the Pursuit of Happyness for me 

(Pentru mine, asta e căutarea / 

drumul spre fericire!). Sau poate 

chiar... fericirea însăşi! 

Când am împlinit douăzeci de ani, 

eram la Cluj în timpul sesiunii, la 

facultate. Cea mai bună prietenă 

de atunci (deşi mi-aş fi dorit să 

rămânem mereu la fel, cum ne 

promisesem într-o zi caldă de 

sweet november, după primul 

parţial crâncen la literatură medievală) 

mi-a luat un trandafir 

japonez în ghiveci. Era frumos, cu 

un frunziş persistent, de un verde 

Aurica Stan 

crud, sănătos. Îmi plimbam 

degetele pe marginea frunzuliţelor 

dese, zimţate şi îmi plăcea 

,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din 

cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. ... De 

Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna 

într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. 

Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede... 

Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu 

aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în 

justificări metafizice. Nu-şi au rostul. Ştiu de la o florăreasă durdulie 

şi roşie în obraji ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” 

şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). 

Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului 

de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent 

(în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai 

bine de o săptămână. 

Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. 

Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă 

contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim 

o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat 

de fericire, oare? Nu îmi dau seama. 

Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să 

o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi 

revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie 

nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre 

destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată 

răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar 

înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să 

cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut 

cine să îi taie primăvara. 

Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, 

zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau 

dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din 

lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi 

putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată. 

În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte 

nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e 

foarte mândră. 

Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. 

Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci 

bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta! 

Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de 

ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui 

Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă 

(sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale). 

Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer 

o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început 

să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre, fancy. 

Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de 

cinci ore. M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni 

virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine 

pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare 

seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri! 

Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă 

despart sau mă împac în funcţie de... bătăile (trăirile) reţelei de internet. 

Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai trăiesc 

Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti... Nu am 

primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să 

descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare. 

E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? 

It’s one o’clock PM. Or’ fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? 

Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul 

zahărului vanilat? 

Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de 

mac. 


4594 

PAUL 

SPIRESCU 

DUHOVNICEASCĂ 

Noaptea aceasta de 

venin şi de tăciune 

m-a prins stând în 

genunchi, la rugăciune 

şi cum stăteam aşa, 

n-am luat de veste 

că apă în fântână nu 

mai este, 

că seceta mi-a secerat copacii 

şi-mi bat sonor în uşă vârcolacii, 

tot poruncindu-mi să-i primesc în casă, 

în noaptea grea şi oarbă şi sticloasă, 

că se aud voci tainice pe-afară 

şi-mi vâjâie prin creier guri de fiară, 

cerându-mi să le fac culcuş şi lor 

în aşternutul destrămărilor… 

Oh, ce păcate-am săvârşit cândva, 

în depărtată tinereţea mea, 

dacă prin toate visurile mele 

pumnalu-i împlântat până-n prăsele, 

dacă strigoii mi-au umplut grădina, 

furându-mi adăpostul şi lumina 

şi dacă noaptea asta, cine ştie 

de nu va dăinui o veşnicie? 

NUNTA DE ŢĂRÂNĂ 

Poate că mai târziu sau mai devreme, 

Când hotărî-va moartea să mă cheme 

Şi în mireasma florilor de tei 

Să-mi pună-n deget verigheta ei, 

Va fi atunci o nuntă ca-n poveste, 

Cum n-a mai fost nicicând şi nici nu 

este, 

Pământul se va zgudui puţin, 

Apa din râu se va preface-n vin, 

Oaspeţi de rang înalt ne vor aduce 

În dar însemnul naşterii pe Cruce 

Şi-ntr-un târziu, când vor fi albi arţarii 

Şi vor fugi în lume lăutarii, 

Când s-or sfârşi bucatele alese 

Şi oaspeţii vor adormi pe mese, 

Ne vom retrage şi noi doi în casă, 

Eu – mire de ţărână, ea – mireasă. 

RÂURILE, MAMĂ 

Şi râurile, mamă, vai, râurile noastre 

călătoare, 

Curgând în sens invers, mereu către 

izvoare, 

Apele lor sticloase, cristaline, 

Parcă vestind o naştere ce nu mai 

vine, 

Ape de munte, reci, etern neînduplecate, 

Domoalele aducătoare de păcate, 

Torcându-şi visul şi purtând spre stele 

Povara trupurilor înecaţilor în ele, 

Da, mamă, râurile noastre, sărind din 

mal în mal, 

Spre un izvor pustiu, de carnaval, 

Care-şi refuză apele să-i vină 

Mai noi, mai pure şi mai dătătoare de 

lumină, 

Da, mamă, râurile noastre călătoare, 

Goale de sens şi pline de uitare…! 

POEZII 

MIHAI 

NICOLAE 

Adagio sau elegie 

zămislită 

cu strunele inimii 

rupte 

Cu semnul uitării pe 

frunte 

şi vinovat că bea pe 

săturate vederea 

dinspre stele, 

el ţese lunii unicorn când somn nu are şi 

scrie 

cu mâinile durerea de la dreapta înspre 

inimă 

suspin lângă suspin, fără de păcat, 

prin cartiere infestate cu negre şi obscene 

vorbe 

sau prin parcuri, când ochiul ascuns şi 

fără martori 

sărută trandafirii pe obraz. 

Doar el, Poetul, vindecă în hohote 

cu a plânsului măsură veşnicia – profetică 

mirare 

ce seamănă la chip atât de mult cu 

mama, 

carne din cuvântul ei, mărturisit ca un 

descânt 

gătit de sărbătoare. 

Nonfiguraţie 

sau discurs împotriva spiritului 

convertit 

Grăbit stă ochiul să întrebe ceva 

despre umilinţă sau regrete 

cu zgârcenie reconstituite din bucăţi 

absenţa ploii ori se pregăteşte 

să arunce nevăzutul şi alte nimicuri 

ca pe nişte lucruri banale 

căutând subtilităţi de limbaj 

se întâmplă să creadă că imaginaţia lui 

complice poate improviza alte identităţi 

spiritului cuprins de febra unor mici stimuli 

capabil în cele din urmă să semnaleze 

efemer 

pastişe ori vagi dizertaţii onirice 

cu greu recunoaşte că nu are măcar o 

idee 

despre talentul lui nonfigurativ şi că 

trăieşte 

în risipă adevărate esopice instantanee 

pentru a recâştiga câte ceva din convertibila 

pierduta realitate. 

Aprilie 

Ai stele la îndemână 

bătute-n icusari de aur, 

furtuni cu iscusinţă 

ascunse după garduri 

Un soare dat de-a dura 

ridică pe drum praful 

şi scârţâie lumina 

în urma de căruţă 

Boboci de măr în joacă 

deschid pe ram ferestre 

şi-un Sfinx în gura mare 

recită din Esenin. 


LUCIA OLARU 

NENATI 

CELĂLALT 

Mă mişc spre lumină ca o răsărită 

Iar Cellalt mă-ngână şi-l aud 

Întind mâna stângă spre clipa sortită 

Cellalt face dâră-n pământul cel ud 

Privesc într-o zare spre muntele nalt 

Şi-n gând mi se naşte pornirea cea 

mare 

Şi-atunci îl zăresc din nou pe Cellalt 

Crescut ca un dig pe cărare 

Mă uit în oglindă şi Cellalt mă vede 

Şi mişcă din ochi în apa de–argint 

Mi-o ia înainte când zbor către verde 

I-aud mârâitul când murmur şi cânt. 

El veşnic mă-ngână, veşnic m-aşteaptă 

Să vadă ce fac ca să facă şi el 

E-un vânăt ecou crescut dinspre soartă 

Piedică aspră-n drumul spre ţel. 

Mă-ntreb uneori care-i viul din noi 

Şi care din noi este umbră 

Născutu-l-ai, Doamne, să-nece-n puhoi 

Zborul meu aprig în clipa cea sumbră? 

Ori dimpotrivă, să nu uit de mine 

Şi visul să-mi cresc cu puteri din poveste 

Cellalt e Răul sau ţinta spre Bine? 

Care sunt eu şi el care este? 

AMURG 

Amurg, ora plecarii spre lumea ciudată 

Unde singur nu eşti 

niciodată 

Ci doar ocrotit din departe cu taine... 

Sunt şi aici şi acolo, mereu plutind cantr-o 

barcă pe apele firii 

Caut mereu să adulmec şi să captez 

Duhul Fiinţei înalte 

Unde să fiu, mai aici sau departe? 

Unde e sunetul acela pe care-l aştept 

din vecie? 

Va veni, voi afla, voi pleca veodată 

spre patria mea, 

Ţara aceea visată furiş unde sufletul 

Se desfoaie spre soare de toate 

zdrenţele târârii prin tină? 

Unde e zarea aceea în care auzi 

Cum se despleteşte mugurul ploii cât 

încă-i lumină? 

Soarele blând de septembrie îmi piaptănă 

părul complice 

împrospătându-şi culoarea din zori. 

Totul îmi spune ceva şi eu nu ştiu pricepe, 

Încă n-am învăţat semnele mute ale firii 

Deşi de o viaţă mă strădui să le-înţeleg. 

Între aproape şi departe 

se-ntinde o pârtie din zăpadă de soare 

şi leagă capetele ce niciodată laolaltă 

nu le-am putut aduna. 

Doar acolo, în lumea amurgului repede 

schimbător 

Sunetele iuţi ale acelei muzici pe care 

aştept s-o ascult 

Işi ascut pentr-o clipă puterile 

Şi mă-inlumină. 

Nimeni nu ştie atât cât să-mi spună 

Drumu-ncotro... 

Sau poate ca taina însăşi e drumul 

Şi nici nu trebuie să păşesc 

Mai departe de marginea ei. 

Ea taie acum cercul luminii de amurg 

Şi pentru o clipă e pace şi parcă aud 

Cum înspre mine fiinţele zeilor curg...

ADNOTĂRI 

Motto : « De câte ori mă 

uit după o femeie, îmi moare 

câte o oaie » 

Gigi Becali 

Ziua debutase prost. O mişcare 

greşit calculată şi glezna 

mea stângă gemu de durere. Ca 

replică trupul mi se răsuci brusc în 

partea opusă şi cotul se înţepeni 

în colţul 

Stănică Budeanu 

mesei. Cu nădejde. Cu toată 

snaga neamului din care mă trag. 

Virtualii mei moştenitori ţipară 

a revoltă şi mesajul lor ajunse în sfârşit la creier care imi comandă 

o stare de hiperexcitare nervoasă. Şchiopătând şi cu cotul 

prins în palma celeilalte mâini mă precipitai să tai macaroana celui 

care de ceva timp îmi ostraciza viaţa şi aşa destul de amărâtă. Telefonul. 

De dincolo de ecran, mutra leonină a Ursanului, un ceahlău 

de om, cu ochii lui şăgalnici şi vocea de neconfundat îmi umplu camera. 

- Alooou…. Salut, bă ! 

- Bună, dom’ preşedinte, zic eu, sperând că dracu’ nu poate fi 

totuşi aşa de negru. 

- Păi, bine bă, mă laşi neterminat ? 

Îmmm…. Mă pusese susnumitul să-i promit că-i voi trimite 

ceva scris pentru revistă. 

- Să văd, replicai, poate zilele astea… 

- Băi, da sau ba ? Că mă ţii încurcat ! 

- Ba da , împăcai eu numai capra. 

- Hmmm.. mâine o vreau, mârâi. Şi liniştea instantaneu instalată 

mă sperie. 

Asta e ! Când ii e sulii să-i mearga prost, şi-n chizdă 1 găseşte 

cuie , îmi zbârnâi în zona corticală vorba unuia bărbos, care din 

pură coincidenţă mi-era şi bunic după mamă. Era potcovarul satului 

şi o folosea când îşi mai altoia câte un ciocan peste degete uitându-se 

după vreo codană ce îşi căra cofiţa cu apă luată din 

fântâna gospodariei lui. 

Aşa că mai schiopătând, mai gemând am început a scociorî 

prin biblioteca mea în căutarea unei salvări şi am dat peste o cărţulie 

pripăşită la mine în apartament în urma unui schimb cultural 

între vecini. O zărisem în vitrina lui cu bibelouri multe şi chinezeşti 

între Sanda Marin şi Manualul tânărului apicultor. 

- Ia-o vecine, ia-o de tot, îmi zise, am primit-o la o acţiune d’aia 

culturală unde ne-a trimis şeful să asigurăm ordinea. Vezi că e scris 

şi ceva cu pixul pe prima foaie… N-am priceput ce. 

Îi muţumisem vecinului meu, poliţistul, rămânându-i totuşi 

dator c-o bere. 

”Templul iubirii”…. 

Taj-Mahal? O nouă abordare a poveştii de dragoste din secolul 

al XVII-lea a frumoasei Mumtaz Mahal şi a prinţului Shah Jahan? 

Oare voi avea şi eu aceeaşi soartă, să-mi albească părul în numai 

câteva ore ca bietului împărat indian în câteva luni ? Aveam totuşi 

un avantaj. Lipsa părului. 

Aşadar…Eroul nostru, prinţ şi ăsta, Omedeu pe numele lui de 

botez (omul e Deus ?) este izgonit din cetatea Omedaniei de tat’su, 

Marele Omedan. El tre’ să se întoarcă pe plaiurile natale după lungi 

peregrinări prin lume, după ce se va fi maturizat şi acumulat destule 

cunoştinte pe plan spiritual ca să-i succeadă acestuia la tron. 

Aşa…cam cum a fript-o şi Harap Alb ăsta al nostru, autohtonul. 

După ce iese din smârcurile Iazului de la Cotitură, intră în 

lumea leodanienilor, pe care trebuie să-i convertească să facă parte 

din cea a omedanienilor, prima etapă iniţiatică. 

Încă de la primul pas dă piept cu vicisitudinile vieţii, personificate 

în o mică formă ce se deosebea de plictisitorul pustiu sufletesc, 

prin care-şi târa existenţa de atâta vreme. Prin dialog enigma 

este dezlegată, eu sunt femeia ! Pătruns de cele aflate inţelege şarada 

încercării şi în baza preceptului Lăudat fie numele ei ! 

conchide că dacă aceasta este femeia, va trebui s-o cunosc ! (Leo 

Taxil ar muri de ciudă !) Cum era cam mototol de felu-i, femeia are 

Suferinţele tânărului Ghiţă sau Templul iubirii 

iniţiativa şi… cunoaşterea prin dăruire începuse. Calea avea sa fie 

lungă şi plină de neprevăzut…Era chemat să-şi împlinească destinul. 

Odată ce a dat de gustul iniţierii a pornit-o printre leodanieni făcând 

misionarism. Anunţat de femeie că va avea un moştenitor se 

hotărî s-o facă fericită cu adevărat. Împreună, trec prin Poarta Vâlcelei 

păzită de cerberi neînduplecaţi, muţi şi surzi care nu se sinchiseau 

de nimc, pe o alee care ... era dreaptă, fără ocolişuri, şi 

pătrunse în Templu Carantinei, un soi de bordel modern dar la intrarea 

căruia nu se percepea nici o taxă. Primeşte şi prima lecţie 

de viaţă, dură, tipesa ce-l însoţea, deşi gravidă, ştergând-o cu altul. 

În urma unui scandal stă ceva timp într-un soi de puşcărie în care 

deşi era întuneric beznă, locatarii aveau chipuri dârze, priviri triste, 

neînduplecate. Şi din care nimeni nu vrea să evadeze, uşile ei fiind 

larg deschise tot timpul. 

Refuză cantonarea în huzurul Templului Carantinei şi împreună 

cu alţi câţiva trece la next level, Bariera Internă unde… culmea, 

este agăţat de o altă muieruşcă pentru care bietul Omedeu 

simţi în el golul lăsat de femeia pe care n-o întâlnise încă. Un hop 

şi păşi în Calea Spiritului, unde ar fi trebuit să susţină nişte examene 

de competenţă pentru absolvire dar…nu cu înscrisuri voi 

ajunge la Asaltul Central. Dar nici cu muieruşca ! Vreau să mă distrez, 

să cunosc lumea, viaţa şi să gust din plăcerile ei cât încă n-am 

îmbătrânit. Supărat pe lume şi viaţă se afundă în studiul înscrisurilor 

bibliotecii aflată în această locaţie şi ajunge la concluzia că iluminarea 

acesta îi poate fi dată numai de ea, eterna femeie.O nouă 

încercare în calea devenirii lui ? Desigur. Pătruns de învăţămintele 

acumulate face rost de încă o femeie care ca şi celelate se deda 

hrănirii trupului cu tainele aduse de prinţ. Timpul trece, prinţul în 

călătoria lui iniţiatică trece şi el peste Podişul cel Mare şi îşi însuşeşte 

încă o învăţătură. Eu vreau doar un bărbat care să mă facă 

mereu să nu uit că sunt femeie. 

Apoi… Heleşteul Însorit si Unghiul Suprem, mergând pe Linia 

Capului, Valea Destinului colţ cu cea a Înţelepciunii.. şi primul extemporal 

dat de Omedeu, o încercare de a media disputa dintre 

Destin si Cunoaşterea de sine, notat în coadă de peşte. 

În acelaşi timp, pe alte meridiane ale Leodaniei un alt pretendent 

la cârma împărăţiei omedană, Mefeu, om căsătorit şi cu o 

gaşcă de plozi, este ales, prin vot uninominal cred, de o majoritate 

să-i reprezinte interesele de grup. Se prefigurează o încleştare 

aprigă între cei doi, Mefeu urmând calea armelor, nu a cunoaşterii, 

cale care de altfel, a avut totdeuna câştig de cauză. În vederea aprigii 

încleştări, Omedeu ocoleşte Calea Vieţii, trece prin Templul Înţelepciunii 

şi haida-haida se apropie de cetatea Marelui Omedan. 

Între două reprize de desăvârşire spirituală bineînţeles că mai cunoaşte 

încă o urmaşă a Evei, pe Lucia, fiica lui Mefeu, căreia Omedeu 

îi va spune de acum şi până în veci, Imeia (F-imeia ?). 

Fătuca-l face arşice pe bietul prinţ doar cu un banal ulcior din 

care-l îmbie să bea niste apă rece, de izvor (truc feminin clasic). 

Calea ce a trebuit urmată se apropie de sfârşit, Cetatea Omedană 

ivindu-se la orizont. În acelaşi timp soseşte şi Mefeu cel rău 

şi duşmănos cu armata lui. Şi are loc prima luptă între armatele 

celor doi, a lui Omedeu înarmată cu flori de mirt, cealaltă clasic, cu 

suliţe, halebarde şi alte unelte de tăiat capete şi împrăştiat viscere. 

Luptă care va avea loc pe… Muntele lui Venus ! Armata lui Mefeu 

este făcută zob, soldaţii leodanieni nerezistând mirosului de mirt, 

majoritatea sinucigându-se, preferând fundul unei prăpăstii din 

apropiere, în care s-a aruncat. (Să nu uităm că bătălia avea loc la 

poalele Muntelui lui Venus, doar !) 

Cei doi mari conducători de oşti se retrag spre a-şi trage sufletele. 

Unul pentru a-şi plănui alt atac, celălalt pentru a reflecta în 

linişte la relativism. Nimic nu e mai tăcut decât o linişte relativă. În 

timpul liber se întâlneşe cu Lucica de care se îndrăgosteşte şi care 

consfinţeşte dragostea lor îngropând împreună, undeva pe malul 

unui râu, ulciorul cu apă. De fapt rolul lui se terminase. Bietul Omedeu 

va afla că bărbatul consimte să renunţe la libertate, dorind povara 

unei plăcute fericiri, iar noi, că poate de aceea Manole a căutat 


______________________ 

1. chizda =vulvă. (macedorom. chizdă; < sl., cf. bg. Dialectal) 

- Bunicu’ a murit fără să ştie chestia asta ! 


ROMÂNII DE LÂNGĂ NOI 

UN LIRIC REPRIMAT: IURIE COLESNIC 

„Noi toţi lunecăm, lunecăm 

Pe muchia abruptă 

A visului” 

Suferinţele tânărului Ghiţă... 


Deşi inginer de profesie, absolvind, în 1977, Facultatea 

deMecanică a I.P. „S. Lazo” din Chişinău, Iurie Colesnic (n. 12 august 

1955, la Dereneu-Călăraşi într-o familie de învăţători) este – 

înainte de toate – un împătimit al arhivelor. Se bate, cu elan reconstitutiv-detectivistic, 

pentru restabilirea Adevărului, considerând că 

Basarabia, o limbă de pământ care concentrează atâta dramă, 

tragedie şi speranţă este o Atlantidă. Urmând a fi redescoperită. 

Aşadar, cu „dor de Atlantida” încearcă, pornind ciclul Basarabia necunoscută 

(7 volume, în intervalul 1993-2007), să aducă în primplan 

visătorii / luptătorii ei, abandonând, s-ar părea, aventura lirică. 

Chiar dacă, să recunoaştem, un irepresibil suflu liric îl însoţeşte pretutindeni, 

amprentându-i lăudabilele eforturi. Poet, istoric literar, 

scenarist şi editor, Iurie Colesnic ataca, la debut, literatura pentru 

copii (Puiul îndrăzneţ, 1980) şi, mai apoi, Ţara cu luceferi (1986) ori 

Învăţ să zbor (1992). Probabil că primul volum „serios” (Arta memoriei, 

1987) îl defineşte convingător, prevestind – prin titlu – „virajul”. 

Au urmat Arheologii interioare (1991), Spirala lui Arhimede (1994) 

şi, în avalanşă, tomurile masive închinate, în serial, Basarabiei necunoscute, 

cercetată cu zel arhivistic, deconspirând apetenţa fostului 

inginer pentru istoria culturală. Şi-a trădat, oare, Iurie Colesnic 

chemarea? „Ulisean” (cf. I. Hadârcă), „arhivar” (cf. N. Dabija) ori 

„rentier” (cf. E. Lungu), Iurie Colesnic rămâne un cercetător pasionat, 

desfăşurând şi finalizând mari proiecte, de amplă reconstituire, 

mânate de ambiţii corective. Fie că propune un itinerar 

memorial-liric consacrat lui Alexei Mateevici (Doina dorurilor noastre, 

1990), preţioase enciclopedii (Sfatul Ţării, 1998; Generaţia 

Unirii, 2004) ori, ca gest reparatoriu, Femei din Moldova (2000), autorul 

procedează „inginereşte”: culege şi coagulează mărturii fragmentare, 

nu ignoră istoria orală, topeşte, cu har portretistic, toate 

informaţiile în fişe bio-bibliografice acribios întocmite ştiind că „albina 

fiecare floare / o luminează”. Colecţia de personalităţi, lunga 

listă a atâtor biografii tragice şi destine frânte evidenţiază, prin îndelungi 

popasuri la Arhivele Naţionale (începând cu 1983), misionarismul 

cultural al înaintaşilor. Încât serialul tras la editura Museum, 

adunând deocamdată şapte volume vorbeşte, cu probele la îndemână, 

despre soarta Basarabiei, acolo unde, în pofida vitregiilor 

(pornind de la înverşunarea autorităţilor, cultivând diversiunea identitară 

ca strategie) românismul n- 

a murit. De la un Matei Donici, 

general şcolit în ruseşte dar doritor 

„a scri versuri româneşte” 

până la Dumitru C. Moruzi 

(„cneazul” sfârşind „în mare lipsă” 

în Tătăraşi, cu îndemnul de a 

reînvia geniul basarabean), 

Alexandru Terziman (Isac Altersohn), 

Trofim Suruceanu, preotul 

Ieremia Cecan (executat în iunie 

1941) şi atâţia alţii, ispitiţi sau nu 

de avânturi scriitoriceşti, trudnica Adrian Dinu Rachieru 

lucrare a lui Iurie Colesnic, ca pios 

gest restitutiv, aduce la lumină 

merituoase figuri de altădată, înstrăinate, 

ignorate, scufundate în uitare. 

Spirit iscodelnic, aşadar, harnic scotocitor de arhive, 

pledând – prin propria-i pildă – pentru „arderea necesară”, Iurie 

Colesnic vrea să fie exact. Îmbucurător, rigoarea documentelor expertizate, 

fixând repere de neocolit, designând relieful unor valori 

de fundal (sancţionate estetic), deplângând vremurile fără a cădea 

în jelanie siropoasă se împacă admirabil cu visătoria unui liric reprimat, 

un miniaturist, în fond, deloc vizitat de preferinţe snobe ori 

căzând în bavardaj şi biografism cinic. Într-o lume în derivă el 

coboară „în sine” (v. Homer), ştie, biciuind fugitiv – cu ochi de moralist 

– moravurile, că „religia noastră e uşa din spate” dar crede cu 

tărie, nevindecabil, în destinul cărţii: „o carte / Fluturele căzut din 

grădina / Paradisului” (v. Fluturele Paradisului). 

Scufundându-se ca Atlantida 

În valurile timpului grăbit, 

Asurzit nemilos de-al atomilor 

tropot, 

trupul meu 

mistuit de amar, 

de gânduri, 

MOTIV 

de speranţe, 

de-al stelelor ropot 

se mai adună şi azi 

la chemările inimii 

ca un popor 

credincios – 

la ruga unui clopot... 

fiziologică, devenind parte a unei vieţi echilibrate biologic… 

Ei, dar de toate astea se vor ocupa exegeţii. Interesantă mi s- 

a părut această înlănţuire, aşa… ca dubla spirală a ADN-ului. Cele 

două ramuri elicoidale comunică între ele. Sau nu. 

să-şi zidească femeia în zidul pe care îl înălţa. Prin ea şi-a făcut iubirii 

un templu peste veacuri, pildă pentru urmaşi. Totuşi Lucica 

noastră, care de altminteri nici nu concepea existenţa fără Omedeu, 

se întoarce la familia ei şi se mărită -e drept în ciuda impotrivirii 

ei aparente- cu un bogătaş din suita tatălui, care-şi exercită 

drepturile de soţ ori de câte ori o prinde. Viaţa ei va deveni o perpetuă 

navetă între plăcerea trupească oferită de unul şi cunoaşterea 

dăruită de celălalt. Ca în viaţă, de altfel. 

Are loc şi returul meciului dintre Mefeu si Omedeu şi scorul devine 

egal, omedanii făcând greşeli strategice, alegând ca arme de 

data asta ramurile de măslin şi ca loc al luptei partea superioara a 

Muntelui lui Venus. Deh ! 

Omedeu este silit să rătăcească cu suita lui prin hăţisurile codrilor 

de la poalele Muntelui lui Venus şi să se pregătească pentru 

Încercarea Supremă. Trece prin Poarta Spiritului şi atacă Asaltul 

Suprem în încercarea de a trece peste Muntele Soarelui. Pe care îl 

ratează. Mai mult, se şi răneşte de moarte tocmai într-un ciob din ulciorul 

îngropat cândva de cei doi îndragostiţi. 

Aaa… uitam să vă spun ! Cartea conţine de fapt două fire 

epice. Care se împletesc. Aşa… ca un şnur de mărţişor. Celălalt…un 

soi de compendiu de definiţii, reflecţii despre viaţa, lume, 

univers… Organizate ca nişte mici poeme în proză. Unele chiar frizând 

sfidarea logicii. 

Viaţa este rezultatul unor catastrofe universale…fiecare om e 

marcat cu durere, pentru că viaţa se desfăşoară între două dureri 

care nu-i aparţin - naşterea şi moartea… când viaţa devine conştientă 

de sex, apare înflorirea… libidoul se transformă în necesitate 

4596 

Astfel de mici poeme în proză, structurate sub forma unui monolog 

adresat, întrerup ritmic traseul iniţiatic al prinţului Omedeu şi 

au rolul unor pauze de respiraţie. Totodată, prin frecvenţă şi ritmicitate, 

ele dilată timpul lecturii, permiţând reflecţia asupra simbolurilor 

presărate în fragmentele narative cu care alternează. 2 Cum ar 

spune un reputat critic literar. 

Mie mi s-a părut invers. 

Una peste alta, autorul le rezolvă pe toate într-un mod fericit, 

toată aventura asta literară fiind doar un delir al eroului principal, 

deconspirat abia la sfârşitul încercării literare, care, în comă fiind 

îşi asumă toate cele povestite. 

Şi pentru că toate trebuiau să aibe un nume..cel ce le-a izvodit 

se numeşte Gheorghe Andrei Neagu. 

E bun şi scrisu’ ăsta la ceva. M-a lăsat durerea din gleznă. 

Acum un frumos hematom roşu mi-a inlocuit-o. Dar se face el 

vânăt ! 

Am deschis fereastra. Afară ninge. Ultima ninsoare din 

această primăvară atât de năbădăioasă. S-a înnoptat şi reflexia 

becului chior din curtea blocului în termopanele duble ale ferestrei 

dă o ciudată si nepământeană inversare a culorilor. Încet, încet pe 

pervazul ei se aşează un strat de zăpadă …neagră. 

Mă mai doare doar în cot. 


2.Gheorghe Neagu: Traseul ezoteric de Valeria Manta Taicutu, 

16.03.2008 

http://agonia.ro/index.php/article/1773717/Gheorghe_Neagu:_ 

Traseul_ezoteric

LITERATURA DE EVOCARE 

LECTOR 

Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt 

profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea 

copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau 

viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători 

ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel 

Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile 

lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească 

uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să 

nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în 

fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune 

intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie 

anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni? 

Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice 

ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând 

realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi 

dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune 

de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată 

cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni 

care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani, 

Ţinteşti, Pogonele. Fiecare, în felul său, trăieşte nostalgia tinereţii 

în cărţi precum „O lume în palma mea”, „Casa din vis”, 

„Întoarcerea cocorului” (Aurel Anghel), „La umbra teilor în 

floare”, „Vara întâlnirilor” (El. Stroe-Otavă), „Umbra” (Titi Damian), 

„Negreşitele Cărări” (Stelian Grigore), dar proiectează 

viaţa pe ecrane de dimensiuni diferite. Chiar şi autorul „Fagului” 

încearcă proza lirică, lăsându-se totuşi mai puţin furat 

de metafore şi sonorităţi. Defineşte atmosfera şi relaţiile 

umane de natură provincială, dar reprezentarea sa are semnificaţii 

mai adânci, încât, citindu-i cărţile, ai impresia unei 

delimitări de căderile liricoide ale celorlalţi, delimitări sprijinite 

pe alte lecturi şi pe altă structură temperamentală. 

Personajele Elenei Stroe-Otavă (născută la 2 martie 

1950 în Pîrscov) au nume simbolice: Victoria şi Selena. Energia 

lor este controlată de floarea de tei, de magnetismul Lunii 

pline şi de vraja Nopţilor de Sânziene. Sunt bogate detaliile 

de sorginte rural-gospodărească privind membrii familiei, 

rânduielile casei, caracterul persoanelor apropiate (colegi de 

şcoală, tovarăşi de joacă, dascăli) văzute în două-trei trăsături 

fizice şi morale, o uriaşă paradă de umbre strălucitoare. 

Stelian Grigore (născut la 12 noiembrie 1938), „fiinţa sociabilă 

ataşată de semeni până la starea de altruism” (M. Ifrim), 

dedică ultima carte cu poezii profesorului său de la Şcoala 

Pedagogică din Buzău, eminentul George Beldescu. Şi eroii 

lui Aurel Anghel au nume reale. Personajul-narator îşi 

schimbă identitatea, fiind când Aurel, când Aurica şi mai des, 

Radu. Cam toţi lăcrimează, mai cu seamă la emoţii artistice 

(„o inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie”). 

De prea multe ori plânge şi limba română, tratată cu indiferenţă 

de corector, dar Aurel Anghel scrie cărţi şi nimic mai 

mult. Amintirile îl ţin legat de ai săi, de satul Cocora, de atâtea 

câte au fost, încât, mărturiseşte de mai multe ori, ar putea 

scrie cărţi întregi pe care să le dăruiască semenilor, cu speranţa 

că vor vibra la amintirile şi melancolia domniei sale. 

Nota comună a operei acestui autor complex este universul 

viu al câmpiei române cu lumea sa nemuritoare, cu sentimentele 

mistuitoare, o lume saturată de pasiuni, tradiţii, superstiţii. 

Bornele poemelor şi povestirilor sale sunt părinţii, 

fraţii, vecinii, flora şi fauna personificate, înfăşurate într-o 

duioşie desuetă ca într-o capsulă a timpului. Acest autor prolific 

nu trebuie condamnat pentru că nu vine în literatură cu 

o nouă viziune asupra satului. El face ce ştie mai bine, scrie, 

scrie, scrie, dar o face poate cu prea multă grabă, neselectiv, 

deoarece la ţară, nu-i aşa, 

se trăieşte într-o neorânduială 

aparentă a timpului. 

Naraţiunile lui Aurel Anghel, 

ca şi cele ale El. Stroe- 

Otavă, formează un letopiseţ 

al familiei străvechi rurale. Ritmul 

evocării este cel al horei şi 

al baladei, mai rar al brâului 

muntenesc. Domnia sa ar Gheorghe Postelnicu 

scrie ca textualiştii, dar nu e 

spontan şi inventiv. Ar face 

proză tradiţională, dar nu are astâmpăr. Ar scrie memorii clasice, 

dar amintirile stau ca vechi manuale şcolare în coşuri de 

nuiele. Îşi propune să fie coerent, dar nu îşi duce gândul 

până la capăt. Ar scrie despre satul Cocora şi oamenii lui, 

dar trebuie să facă loc mai în faţă colegilor de liceu, profesorilor 

de la Haşdeu, fetelor cu ochii verzi şi cu părul blond. 

„A fost cea mai frumoasă clipă din viaţa mea”, exclamă de 

nenumărate ori autorul. Regăsiri şi regăsiri. Regăsiri şi lacrimi. 

„Câte bucurie, câtă candoare”, apreciază la tot pasul, 

deoarece gândurile îi sunt în alergare precum moleculele de 

apă în pragul temperaturii de fierbere. Memoria îi joacă feste 

în ce priveşte numele şi vârsta unor personaje. Descrierea 

viorii (p.39) şi oda câmpiei ialomiţene (p. 51-52) sunt însă 

antologice. 

Melancolic şi paseist, Aurel Anghel, născut la 23 iunie 

1938, învăţător şi profesor de limba rusă, a publicat, începând 

cu anul 2000, 13 volume (literatură pentru copii, reportaj 

autobiografic, jurnale de călătorie, cărţi despre cărţi, 

versificarea psalmilor lui David). Opera în întregul ei are o 

raţiune practică prin inflexiunile autobiografice mărturisite, 

dar totul seamănă cu o pregătire îndelungată pentru o decolare 

care nu va avea loc niciodată. Tinereţea ţesută cu visuri, 

candori şi elanuri aparţine unui spaţiu îndepărtat, semipatriarhal, 

care nu seduce decât pe puţinii supravieţuitori. Ne 

aflăm în faţa unor dascăli care continuă prin scris imboldul 

programatic de a educa, de a instrui, de a releva constante 

numite umanism, solidaritate, conştiinţa originii, constante 

devenite valori-cadru în cărţile lor. Din acest motiv stilul se 

caracterizează prin retorism absolut, prin seninătatea idilei. 

Obsedat de chipurile de altădată, încearcă în zadar să le 

concilieze cu prezentul. Rezultatul este un album în alb şi foarte 

puţin negru („ploşniţele”, adică activiştii de tot felul, echivalentul 

„şapcaliilor” lui Titi Damian). Venerabilului A. Anghel 

coerenţa îi este necunoscută, ca şi grija faţă de formă, dar 

domnia sa nu duce lipsă de admiratori, întrucât literatura lucrurilor 

mici, dar cu puternică semnificaţie emoţională, adică 

o literatură a patetismului răscolitor, nu s-a demodat. „Oamenii 

cei mai simpli pot avea revelaţii şi miracole pe care să 

le dăruiască romancierilor, fascinându-i şi dându-le de lucru 

până în vecii vecilor…” (Saul Bellow). Viaţa cuprinde felii de 

istorie şi nu invers, par să spună personajele sale care respiră 

zgomotos, fiind suflete tari, firi active capabile să suporte 

lipsuri şi umilinţe. Lumina iradiată de ele asigura 

echilibrul moral al „epocii de aur”. 

Euforic şi expansiv, Aurel Anghel organizează nuclee 

epice minuscule în lucrări de mari dimensiuni, şi personaje 

cu vocaţia lacrimii mai mult decât a analizei, deoarece printre 

zeii tutelari se află romanticii ruşi şi gânditorii teologi. 

Dacă în tinereţe a digitat experimental arcuşul viorii, la senectute 

acţionează dezinvolt tastele calculatorului. 


ATELIER 

De ce nu a fost scris marele roman românesc? - 

răspunsul meu, dilema lui Mircea Mihăieş 


Excelent articolul lui Mircea Mihaieş din Romania Literară 

nr 6/2009, „De ce nu a fost scris marele roman romanesc”. 

Opinia criticului mi-a gâdilat, sper eu fructuos, 

nevoia opinării, aşa că în cele ce urmează doresc a-i răspunde 

lui Mircea Mihăieş la dilema domniei sale. Şi promit, 

scuzându-mi divagările, ca până în final să ofer şi un 

răspuns concret. 

Mircea Cărtărescu, ambii prozatori de calibru mare, este că 

ultimul a ştiut să se debaraseze (mai puţin în Orbitor III), de 

cutumele riveranităţii. Există şi speranţa ca romanul dorit 

să apară mai devreme, nu printr-un fericit accident literar, ci 

datorită sclipirii vreunui prozator din garda veche ori a vreunui 

poet, cum spunea Ismail Kadare la Neptun: ”orice poet 

serios la 50 de ani ar trebui să se apuce de proză”. 

Cu lehamite spun că avem o literatură plină de chiţibuşari 

şi partinică. De un subiectivism vituperant, ca în acel 

banc în care diavolul ce stătea de pază la cazanul cu români 

şi îşi savura tacticos ţigara, în pauză, este întrebat de 

colegi cum de este aşa de relaxat. Răspunsul vine prompt: 

păi la ei e uşor cum scoate câte unul capul cum sar doi trei 

de-ai lui şi în trag la fund. Concluziile sunt simple: un context 

găunos nu are cum să se transforme într-o perioadă 

favorabilă peste noapte. 

Abia ce am finalizat lectura volumului Intrarea Soarelui 

de Cecilia Ştefănescu, editura Polirom 2008. Citez de pe 

coperta a IV-a. “M-am gândit să scriu despre toate acele lucruri 

despre care literatura contemporană nu mai are poftă 

să vorbească pentru că pare sastisită. Pe care le-a băgat 

sub preşul istoriei şi pe care le ignoră, cu o conştienţă superioară. 

E un pariu pe care îl fac cu modele şi cu propriile 

mele prejudecăţi. Fără îndoială, un roman de dragoste, în 

care am topit puţina dragoste din literatura română”. Iubirea 

e doar unul dintre exemple. 

Nu avem un conflict universal, nu am învăţat încă să 

scriem şi pentru alţii. Localizarea excesivă a discursului se 

dovedeşte, în contextul de care aminteaţi, în care planetarizarea 

a devalorizat exoticul, toxică, malignă chiar. La noi 

iubirea este nord-balcanică, moartea este nord-balcanică, 

ura este tot nord-balcanică. Aduceţi-vă aminte ce scriau criticii 

occidentali despre volumul “Însemnări dintr-un bordel 

turcesc”, proză lăudată de cronicari. Toţi dădeau din umeri 

şi îşi afişau incompentenţa în a descifra anumite obişnuinţe 

româneşti, nu le pricepeau, nu le înţelegeau. Aproape ca la 

Eugene Ionesco (convorbiri cu Claude Bonnefoy) care a 

fost rugat de un regizor american să introducă, la finalul actului 

al II-lea al piesei Rinocerii, încă o replică: personajul 

îşi sună prietenul, acesta nu răspunde şi spune că îşi va 

calca pe inimă şi se va duce acasă la dânsul fără să îl anunţe 

în prealabil. 

Mă gândesc că nici această afinitate a unor scriitori, 

precum fraţii Florian, spre un tip de construcţie, nu desuetă, 

ci intrată la noi în vetustitate din cauza încrâncenării, 

inculcată dealtfel şi de conducători de cenacluri în bătălia, 

pierdută din start, pentru autenticitate nu este întâmplătoare. 

S-a creat un gol pe care acum încercăm să îl umplem. 

Am ars cu entuziasm o etapă, iar construcţia se 

înclină ca Turnul din Pisa. Nu avem neapărat nevoie de un 

scriitor original, cât de unul convingător. Avem la îndemână 

literatura contemporană rusă şi cu mâna pe inimă vă spun 

că, deşi multe romane sunt superbe, niciunul nu dă peste 

cap stilistica mondială. Diferenţa dintre Radu Aldulescu şi 

4598 


Dar să nu ne impacientăm, şi să nu credeţi că am impresia 

ca aţi fi făcut-o, avem două promoţii de scriitori care 

au prins de piept libertatea exprimării în democraţia postdecembristă 

şi care abia acum ajung la maturitatea scriitoricească 

necesară nu şi obligatorie pentru a ivi Romanul 

râvnit, ca buchetul de flori din mâneca unui magician oarecare. 

Apoi, celor mai relaxaţi dintre noi, mai puţin complexaţi, 

cei născuţi după ’89, abia le mijesc tuleiele culturale. 

Simptome sunt, tratament există, însă este recomandabilă 

şederea în expectativă, ceea ce ne lipseşte, nu pentru că 

suntem grăbiţi, ci doar pentru că simţim că timpul trece, 

aproape inutil şi nici vrem să repetăm greşelile trecutului. 

Acum doi-trei ani, printre cele mai vehiculate titluri româneşti 

se numărau, fără a se fi greşit cu ceva, autoficţiunile 

(autobiografism mai mult sau mai puţin inventat). În 

ultimii ani critica a lăudat romanele în care tinerii prozatori 

au reuşit să contruiască măcar un personaj la persoana a 

III-a, ba mai mult să dezvolte o poveste neinspirată de proximitatea 

lor cotidiană. Încet, bătrâneşte chiar, se reliefează 

un context în care odată şi odată tot va vedea lumina tiparului 

acel roman la care tânjim cu toţii şi care neîndoielnic 

va da un şut în dos întregii culturi naţionale. 

Apariţia lui, aşteptată până la indubitabilă frustrare culturală 

naţională ar putea fi ajutată de un alt tip de scriitor cu 

priză rapidă la public. Tatonarea occidentului, pentru a 

putea sparge gura târgului, se poate face şi prin promovarea 

intensivă a unor autori de literatură comercială, uşor ingurgitabilă 

de un număr mare de cititori amatori. Un autor 

de triller sau fantasy, pe care încă nu îl avem chiar dacă 

unele volume neaoşe ale genului nu sunt deloc rele (Colţii 

lui Ciprian Mitoceanu, spre exemplu). 

Există şi câteva reţete de marketing cultural care, aplicate, 

ar putea lubrefia penetrarea topurilor din librăriile europene 

şi nu numai. Cu scuzele de rigoare dar, activitatea 

Institului Cultural Român, meritorie dealtfel, rămâne tot palidă, 

un fel de amânare continuă, o ducere prea lungă cu 

zăhărelul şi cu bucăţica. Adevărat că nu sunt fonduri suficiente 

iar cele existente, din câte ştiu şi eu, sunt împărţite 

cu competenţă. 

Din păcate deja m-am lungit mai mult decât ar fi trebuit, 

aşa că, într-un final doresc şi să vă răspund la întrebarea 

dumneavoastră. Eu voi scrie acel roman şi dacă, 

accidental, nu voi eu acela, sper ca măcar un membru al 

www.rocultura.ro să o facă. 

Articol oferit de rocultura.ro

EVENIMENT 

Cruciada copiilor în Ţara Oniria 

Ionel Bota 

Naţionalismul xenofob al ultimelor decenii a îndepărtat 

potenţialii cititori de romanul istoric astfel că şi acest 

gen a rămas să reprezinte încă un sector în recuperare. Sunt 

destui tineri talentaţi care n-au ajuns cunoscuţi, mai ales autori 

de romane istorice fiind, din cauza reticenţei generalizate. 

Un astfel de autor, Ghenadie Postolache, a avut şansa 

unei apariţii la Editura Dacia, după ce un volum de nuvele şi 

un roman îi fuseseră tipărite la Chişinău dar fără voga aşteptată, 

în pofida unor distincţii obţinute la două târguri de 

carte în capitala Basarabiei sau premiului uniunii autorilor deacolo. 

Cavaleri şi paharnici (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 

2003, 230 p.), roman solid, cum îl salută Al. Cistelecan subliniindu-i, 

între alte trăsături de autenticitate, neliniştea şi angoasa, 

premoniţia, agonia, febra, halucinaţia, arta evocativă, 

rafinamentul şi violenţa, este o carte în care, dincolo de obsesia 

(epică) a perfecţionării formei, recuperările timpuluiistorie 

sunt şi generatoarele monologului suprapus. Din astfel 

de interferări şi interferenţe s-a născut materia unei povestiri, 

cu subiectul pliat pe oameni şi evenimenţial medieval. 

Este cartea clivajelor mentale europene 

Occident-Orient, a analizelor conflictualului latent 

într-o lume brutal traversată de afectaţia religiosului 

şi de colecţionari de utopii mai mult sau mai 

puţin politice. Percepţia lectorului ar trebui guvernată 

de realitatea unui fenomen din istoria 

acelor vremuri, „cruciada copiilor”. Numai că 

avem în eroii cărţii personaje bine lucrate, oameni 

şi tipuri umane pe care talentul autorului îi 

evidenţiază în toată exemplaritatea lor. Cavalerul 

Ulrih este un ludic grosier, grecul Marco e un supravieţuitor 

pentru că-şi aşază propriul evenimenţial 

sub semnul fascinaţiei, Oda reprezintă pe referentul 

epicităţii speculative, întruchipând personajul mai adecvat, 

cumva, jocurilor vieţii şi morţii în deşertăciunea evului bolnav. 

Maluc şi Ahia, Muhi şi Hairrid, alţi tineri şi tinere, nu pot 

gusta din poezia vieţii la vreme de războaie dar ştiu să guste 

din plăcerile gândului fugar. Mulţi dintre copiii participanţi, prin 

voia istoriei sau prin voia autorului, la acest impresionant 

construct epic sunt eroii care gândesc cu o maturitate mult 

peste cota contemporanilor, fie capete încoronate, fie ierarhi 

ai bisericii, fier nobili cu varii funcţii civile, politice, militare. 

Toţi sunt, la unison, exponenţii acelei referenţialităţi palpabile 

care, iarăşi precizăm acum, prin harul prozatorului, regizează 

ritmările textului în consonanţă cu tragismul paginilor 

din cronica unei eşuate cruciade. În fapt, prima parte a romanului 

se fundamentează tristadial, eros-război-moarte 

fiind elementele unei ecuaţii de aşa-zisă insolitare a subiectului, 

a povestirii. Sunt excepţionale pagini care pars scrise 

sub presiunile visului romantic, protector al acestui imagism 

mustind de autentic: „Spatele, spatele copiilor, spatele alb al 

coloanei de ouşti înaintând silenţios spre Pământurile Sfinte. 

Talazul străveziu, uşor crenelat, unde inimile, înmănunchiate 

într-o imensă meduză solară, făceau să se vadă la distanţa 

mâinii întinse Şi Kölnul, şi Roma, şi Durostorul, şi Constantinopolul; 

cu nucleul încins, indestructibil, cu carnea translucidă, 

însă, mâncată de sare, urcând spre o suprafaţă oprită 

ochilor, dându-i fiecărei aşezări înţelegerea şi exaltarea propriei 

distanţe dar şi a propriului întuneric. Spatele hoţilor părăsind 

în fugă locul crimei, spatele preotului, coloanele de 

copii, spatele femeii, al bărbatului. Ah, iată ce era la mijloc. 

Plecarea, repudierea, dezbinarea. Spatele – simbolul luptei 

pierdute.” (p. 126) 

Cartea este, deci, o cronic[ a unei Europe debile, în 

căutarea propriei identităţi. În partea a doua, lumea, sensurile 

ei se concentrează seducător în culorile epocii, eroi, caractere, 

locuri, atitudini, pe care eul scriptor le creionează 

instinctual, de parcă le-ar fi contemporan. Povestitorul călăreşte 

un părăginit zgribţor, nicidecum un Pegas confortabil, 

prin nouri sau cer senin. Aşadar, prozatorul e un fotograf dibaci, 

Marcos, Vanghelios, Vicenzo, pescarii de Durostorum 

şi călugării dominicani, Clauss ori bogomilul bulgar Zvonimir, 

dalmaţii şi balcanicii, Nicola şi Filipo, Cosmin, 

Velko, Vuk şi Dobrotiţă, mama Elena populează 

traseele transcendentale, din Europa în Orientul 

Apropiat, sunt martorii surpării unei lumi şi părtaşii 

dorinţei renaşterii alteia, în armonie, dar totţi 

sunt în opoziţie cu iluzia consensului social: „Lucrul 

cel mai straşnic – gândeşte Marco, peste tot 

însoţit de Hairrid – e să nu vrei nimic; să mori fiindcă 

le ştii pe toate. Dar poate în aceste clipe înveţi 

cu adevărat să nu ceri, lăsând să curgă 

darurile dintru început către unica lor închinare. 

Şi dacă uneori nu te trezeşti, moartea nu e preţul, 

ci agonia deznădejdii, achediei, a demonului 

amiezii care n-a prins să păşească în faţă.” (p. 186) Amintirea, 

precum la marii cronicari ai neamurilor, are un rol stratifiant 

de parcă autorul ar dori să transfere totul undeva, 

aiurea, să zicem eventual în Ţara Oniria: „Memoria refuză în 

aceste clipe să te slujească, acaparată pe de-a-ntregul de 

investigaţia mentală care diseacă lucrurile şi le plasează doar 

la vederea unui viitor apropiat, memoria se aserveşte în cele 

din urmă instinctului de autoconservare, care-şi refuză şi mai 

mult o relaxare, văzând aievea, într-un mod flagrant, pericolele 

suspendate.” (p. 181) În partea finală ( treia), romanul 

dobândeşte statutul unei scrieri neconvenţionale, e un jurnal 

sfidând ritualul epicităţii pe care l-a consacrat întâia parte a 

povestirii. Ieromonahul Isidor e un personaj fascinant, tensiunea 

confesivă e alimentată dinspre stanţa afectuoasă a 

eroilor spre ţinta destinului lor unifiant. Fiecare din eroii exponenţiali 

coboară în templul sinelui iar acolo, ştiu şi ei asta, 

brutal întreruptă, aventura continuă. 

Cu acest roman, ţesut vivifiant şi întreţinut ca o construcţie 

polifonică, Ghenadie Postolache se poate aşeza liniştit 

într-unul din fotoliile de gală ale prozei noastre 

post-decembriste. 


4599

ATELIER 

Ultima primăvară a lacrimilor lui Nichita 

Supus al unei reverii melancolice, asociez de mai bine de un sfert 

de secol anotimpul primăverii, cu sentimentul pe care nu-l pot exprima 

la adevărata lui intensitate, aşa cum s-a petrecut, aşa cum încă 

îl mai resimt. Explozia florală adiată de zefirul zburdalnic, în dupăamiaza 

sfârşitului de Mărţişor, este identică cu cea de-acum 26 de 

ani; (nu întâmplător, mă aflu în aceeaşi grădină publică dinspre Văcăreşti 

de unde, stihiile trecutului îmi redau imaginea interioară a Sălii 

Polivalente arhiplină, de public iubitor al cântecului şi poeziei) Pe 

atunci, subsemnatul nici nu împlinise 24 de ani, ucenicind de vreo 6 

la înţelepciunea poeziei, înfrigurat de aprecieri ori ambiţionat de critici. 

Da, trecutul... acest modelator al tristeţii onctuoase! Brusc, mă gândesc 

la câte generaţii de muguri, au schimbat anii mei de păr cărunt, 

dar şi la cei care între timp au trecut la cele veşnice... Aşa cum mareea 

inundă uscăciunea nisipurilor, melancolia, izvorâtă din adâncimile 

sufleteşti, îmi cuprinde fiinţa cu imaginile ei clare, desprinse din 

arhiva amintirilor unde, orice nuanţă sfârşeşte în suferinţă. 

Chiar şi în plan secundar, eram onorat să fac parte din staff-ul 

poetic al lui Adrian Păunescu, mentorul formării mele lirice. Aşa s-a 

întâmplat şi atunci, în ultima duminică de martie 1983. Spectacolul 

Cenaclului Flacăra se ţinea la Sala Polivalentă Bucureşti De undeva 

din spatele cortinei, priveam publicul care dubla cu frenezie fiecare 

vers recitat „vulcanic,” Maestrul, demonstrând încă odată că este capabil 

să ridice sala în picioare.Constat că lângă mine, cu ceeaşi încântare, 

stau în acelaşi scop, Anca Heroiu, Mihaela Popescu şi Ion 

Zubaşcu. Pe când delirul sălii încă nu se stinsese, Adrian Păunescu 

îşi îndreptă privirea către „gruparea Flacăra” compusă din Constantin 

Dragomir, Dorin Gherghinescu, şi Victor Niţă, căruia îi făcu 

semn să se apropie. Câteva şoapte spuse la ureche, şi acesta din 

urmă porni grăbit spre ieşire, – însoţit de câţiva necunoscuţi mie – 

după care, Adrian Păunescu anunţă publicul că va urma o surpriză 

memorabilă. Bineînţeles că au izbucnit urale. 

Spectacolul decurgea în aceeaşi atmosferă de cântec şi poezie, 

de emoţie şi încântare când, iată că la mai bine de un ceas de la anunţul 

surprizei, observând oarece agitaţie în spatele scenei, Adrian 

zâmbi mulţumit. Cei câţiva plecaţi cu Victor Niţă vin cu Nichita pe 

umeri. Publicul amuţeşte compătimitor. Piciorul stâng lasa să se vadă 

de sub cracul pantalonului gipsul ortopedic.Suferise un accident banal 

în Munţii Vrancei, ce-l ţintuia din decembrie 

``82. O tensiune sentimentală, 

apăsătoare, se facu simţită în 

sală. Mai întâi se auzi rumoarea. Din 

om în om se anunţa faptul că sfârşitul 

de martie echivalează cu ziua de naştere 

a „frunzei verde de albastru.” 

Câţiva din public, care pricepură mai 

repede înţelesul, se ridicară în picioare, 

apoi din ce în ce mai mulţi, 

pnă la ultimul. Nichita, prevăzând 

ceea ce o să se întâmple, ceru să fie 

dus la un scaun, glumind (premonitoriu?) 

cu insul din faţa mea: „Bătrâne, 

uşor cu osul pământului !” Publicul, 

recepţionând informaţia apropiatei Cristian Neagu 

aniversări, începu să scandeze: „Nichi-ta, 

Ni-chi-ta, Ni-chi-ta...” L-am 

privt atent. Aproape că era sufocat de bucurie. Pupilele începură a-i 

tremura uşor, apoi, de nu ştiu unde se dădu tonul, şi instantaneu, un 

cor imens îi cânta „Mulţi Ani Trăiască...” N-a mai rezistat; a plâns... 

Adrian Păunescu îl îmbrăţişă, dedicându-i programele din spectacol, 

invitându-l bucuros să-şi recite versurile, şi chiar domnia-sa îi recită 

poezia „Închinare lui Nichita” publicată în „Flacăra” cu o lună de zile în 

urmă. Ideea Maestrului, de a-l sustrage pe Nichita din izolare, şi a-l 

aşeza în faţa publicului, fusese una de suflet... de spirit confratern. 

Întreaga-mi fiinţă îmi este învăluită de ecoul acelor întâmplări, 

iar ecoul amplifică şi transmite sunete către suflet, fără a le altera calitatea, 

contrastând cu o majoritate socială de bâlci oriental în care 

trăiesc, luptând cu influenţele ei negativiste şi subculturale. Mă sfâşie 

lipsa acelei atmosfere,mă doare faptul că după Nichita, mie îmi este 

dat să plâng agonia culturii, în timp ce el a plâns de bucuria ei. Marcat 

de o grea tristeţe, parcurg aleile, lăsând „Polivalenta” în urmă. E 

primăvară, dar nu ca aceea. Deşi peisajul pare purtătorul unui sens 

care pătrunde şi ocupă sufletul, nu pot uita ultima primăvară a lacrimilor 

lui Nichita. 

DESPRE TEATRU CU PANA SUFLETULUI 

Petru Birău 

Scriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scriitorilor din 

România,este unul dintre scriitorii importanţi despre care putem 

spune că şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic 

„Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl 

leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada 

când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este 

secretar literar. 

Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa 

Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor 

doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică 

desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion 

D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru 

al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin 

Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate 

premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de 

această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte 

commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea 

unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei 

piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin 

Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de 

carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin 

Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de 

teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului 

Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“ 

şi alte reviste de cultură,etc.). 

Ce mai recentă materializare a acestei colaborări o constituie 

volumul de cronici intitulat”Un teatru cât o inimă”,publicat în 

2008 de Al.Florin Ţene la Editura “Contrafort”din Craiova,volum în 

care autorul a adunat toate cronicile pe care le-a publicat despre 

teatrul din Petroşani în diferite publicaţii.Astfel avem în această 

carte o adevărată istorie de zece ani a Teatrului Dramatic”Ion 

D.Sârbu” din Petroşani,scrisă cu inima am putea spune,pentru că în 

cartea lui Al.Florin Ţene,de sub profesionalismul criticului,răzbate 

o extraordinară dragostede teatru,un respect împins aproape de pioşenie 

faţă de toţi cei care participă la desfăşurarea acestui act de 

4600 


cultură,şi de o deosebită admiraţie pentru activitatea distinsului prieten,scriitorul 

Dumitru Velea,directorul teatrului:”Remarcăm jocul 

bun făcut de întregul colectiv de actori 

ce au fertilizat un act de cultură cu dăruire şi talent în condiţia în 

care teatrul din Petroşani,condus de Dumitru Velea,este un creuzet 

al artelor.”(pag.28).”Acolo unde o personalitate literară(Dumitru 

Velea)polarizează în jurul ei toate energiile,prin talent,experienţă şi 

competenţă,lumina actului de cultură se revarsă binefăcătoare 

peste noi.”(pag.22). 

Cartea”Un teatru cât o inimă”este o dovadă în plus că 

acolo unde este cultivată prietenia între oamneii de valoare,cultura 

înfloreşte,iar actul creator dă roade,în cei zece ani de teatru care ne 

sunt prezentaţi în această carte şi în care la conducerea teatrului 

“Ion D.Sîrbu”din Petroşani s-a aflat scriitorul Dumitru Velea,acest 

teatru a fost onorat de prezenţa unor mari personalităţi ale culturii,între 

care:Ion Caramitru(în calitate de Ministru al Culturii),Adrian 

Păunescu,Constantin Cubleşan,Petrişor Ciorobea,Constantin 

Dicu,IftimieNesfântu,Nicolae Uţică,Jana Morărescu,Elisabeta 

Sîrbu,Mircea Andraş,Valentin Taşcu,Valeriu Butulescu,Isidor 

Chicet,Gheorghe Calamanciuc,Al.Florin Ţene,Valeriu Bârgău,Ion 

Cârjoi,Adrian Ţion,Marian Barbu,Doru Roman,Mircea 

Pospai,Mircea Ghiţulescu, şi enumerarea ar putea continua.Unii 

dintre aceştia veneau de la distanţe considerabile(Cluj-Napoca,Bucureşti,Republica 

Moldova,Craiova,Târgu-Jiu,Deva,etc.),pe cheltuiala 

proprie,pentru a vedea ce pune în scenă prietenul 

lor,dramaturgul Dumitru Velea şi apoi în cronicile lor aveau doar cuvinte 

de apreciere,atrăgând astfel şi alţi iubitori de teatru spre 

Petroşani.Mă întreb câţi dintre aceştia sau alţii mai vin în ziua de 

astăzi la Petroşani să vadă o piesă de teatru.M-am întrebat un timp 

cum reuşea Dumitru Velea,să întreţină atâtea prietenii,cu personalităţi 

importante din cultura noastră şi mai târziu am înţeles că totul 

se învaţă,chiar şi prietenia şi el a învăţat-o de la marii săi prieteni din 

tinereţe,între care se numără Ion D.Sîrbu,V.G.Paleolog sau Al.Florin 

Ţene,care i-au cultivat acest simţ al prieteniei pe care puţini îl 

mai cultivă astăzi. 

Aceste lucruri importante,valoarea şi prietenia,care stau la 

temelia creaţiei autentice,sunt evidenţiate de scriitorul Al.Florin Ţene 

în volumul “Un teatru cât o inimă“şi fac din această carte un document 

esenţial în reconsiderarea premiselor pentru perenitatea 

creaţiei artistice.

ESEU 

JURNALISTICA EMINESCIANĂ ÎN EXEGEZA 

CONTEMPORANĂ 

RODICA MAGDALENA BACIU: CONŞTIINŢĂ CRITICĂ ŞI VIZIUNE TRAGICĂ ÎN PUBLICISTICA 

EMINESCIANĂ, ED. UNIVERSITARIA, 2005 

Sociologia şi istoria vin în întâmpinarea exegezei literare o 

dată cu lucrarea “ Conştiinţă critică şi viziune tragică în publicistica 

eminesciană” de Rodica Magdalena Baciu. Intenţia declarată “să 

descifrăm originea ideilor sale social- politice” 1 , prin metoda criticii 

tematice restrânge aria de investigaţie la un segment al gazetăriei 

eminesciene. Primul capitol descrie contextul socio-uman, tragismul 

şi periodizarea publicisticii lui Eminescu. Spre deosebire 

de alţi exegeţi ce l-au perceput pe jurnalistul Eminescu drept un 

intelectual animat de idealuri postpaşoptiste, autoarea cărţii emite 

o supoziţie interesantă: “Eminescu a crezut că paşoptismul a ratat 

simbioza între modernitatea occidentală şi autohtonia noastră culturală.” 

2 Se enunţă teza tragismului, determinat de factori externi 3 , 

nu interni, lăuntrici amânându-se descinderea în profunzimile ideaticii 

şi textului, survolându-se cele 5 faze ale gazetăriei celui mai valoros 

om de presă din deceniile VIII-IX ale veacului al XIX lea. 

Încă din etapa întâi s-a cristalizat o tematică preponderent 

naţională şi “culturală”, înfăţisând destinul românilor din Transilvania 

şi Bucovina. 

Este evocat şi M. Dorian , semnatarul unui op crucial, din 

perspectiva sociologică şi politică: “Civilizaţia românească în viziunea 

lui Eminescu” (Ed. Fundaţia Culturală, Bucureşti, 1998, pp. 32 

– 33) 4 . 

Gândirea politică eminesciană se bizuie pe trei factori: poporul, 

naţiunea, statul, urmăriţi rând pe rând în avalanşa de articole 

risipite prin: “Albina”, “Curierul de Iaşi” etc. 

Se fac observaţii asupra limbajului gazetarului, deconspirându-se 

preferinţe din tinereţe pentru neologisme, comparativ cu 

uzitarea arhaismelor şi a graiului popular, în faza de maturitate, ca 

la final, în “etapa sinelui” 5 să se realizeze sinteza (lingvistică). 

Dotat cu bun simţ, drept, paşnic, omenos, religios, poporul 

român – “popor de păstori” – “este prima realitate a istoriei, pe temeiul 

căreia se organizează statul şi se fundamentează arta guvernării.” 

6 

După romantismul din “portretul iconoclast” al românilor, 

Eminescu recurge la iluminism şi “la şcoala germană a dreptului” 7 

în descrierea noţiunii de naţiune. 

Cu fineţe analitică, se delimitează naţiunea de neam: 

“Naţiunea se întemeiază pe comunitatea etnică şi pe tradiţie, în timp 

ce neamul însumează un patrimoniu biologic, spiritual şi cultural.” 8 

Textul R.M. Baciu abundă în consideraţii teoretice, 

omiţându-se momentan pagina de ziar scrisă de Eminescu. 

Astfel diferenţa între concepţia despre stat a liberalilor şi cea 

a lui Eminescu sau a conservatorilor constă în aceea că doctrina 

liberală îşi trage seva din revoluţia franceză promotoare a libertăţii 

individului, a spiritului de iniţiativă în contrast cu teoria statului voievodal, 

imaginat de Eminescu, după un model străin, popularizat de 

Quesnay. 

Capitolul al III-lea, “Teme critice”, se scutură de “hlamida” 

teoretizărilor, a abstracţiunii revenind la text, la “planul tehnic”. 

Se actualizează “modul românesc de a fi” 9 , conflictul cu Românul, 

“fanariotismul ca apogeu al înstrăinării” 1 . 

Atitudinea marilor imperii nu este una admirativă, problema 

alogenilor se restrânge la “chestiune evreiască”, încă o dată se descompune 

aşa zisul antisemitism. 

Cu toate că evreii au răspândit un model cultural şi economic 

străin de poporul român, gazetarul “pe evrei nu i-a urât”, dimpotrivă 

i-a acceptat ca meseriaşi, ca producători. 

Reproşul lui l-a direcţionat spre stabilitatea economică 1 şi 

insuficienta adaptare la un popor gata format. 

Înrăutăţirea situaţiei ţăranului român este explicată prin rapacitatea 

păturii suprapuse, care conţine elemente parazite capabile 

a face demagogie, a fura, a da “iama bugetului” 1 . 

“Utopia” şi “ucronia”, mitul şi motivul “Paradisul”, “Vârsta de 

aur” alimentează structura capitolului IV “Supra teme ideologice. 

Componente tragice” în vreme ce următoarea parte, valorificând 

unele sugestii şi idei ale Monicăi Spiridon (din “Eminescu. O anatomie 

a elocvenţei”, Ed. Minerva) relevă artisticitatea jurnalisticii 

eminesciene, justificabilă graţie naraţiunii paradigmatice, contrapunctului… 

Prin atâtea “erupţii poetice”, gazetarul poate fi catalogat şi 

polemist, şi pamfletar. 

Iulian Bitolean 

________________________ 

1 

Rodica Magdalena Baciu “Conştiinţa critică şi viziune tragică 

în publicistica eminesciană”, Ed. Minerva, Craiova, 2005 ,p. 5 

2 

Idem., p. 6 

3 

Idem, p. 13 “Tragismul eminescian nu este doar un accident 

biografic…el este consecinţa unei întârzieri istorice în tradiţia 

Cantemir, Dinicu Golescu, dar cu deosebire a paşoptiştilor. 

Tragicul adus din neputinţa umană de a îndrepta lucrurile prost 

rânduite.” (Articolul « Un om nu poate face nimic într-o ţară rău 

tocmită ») 

4 

Capitolul al II-lea “Naţiuni identice” mai vizează şi cultura 

şi limba “din paginile eminesciene” şi lămureşte ce înseamnă conservatorismul 

în raport cu junimismul. 

5 

R.M Baciu, op. cit., p.43 

6 

Idem , p.19 

7 

Idem., p.21 

8 

Idem., p.27 

9 

Idem ., pp.61-67 

1 

Idem, pp.80-85 

1 

Idem, pp. 85-86 

12 

Idem , p. 95 

Sorina Munteanu- 33 

poeti greci contemporani 

70 de ani de experienta 40 

de ani parteneriat fcer-joint 

Miron Ţic-Lecturi despre 

cartile confratilor 

Marturisirea de credinta 

literara 

Irimia Balescu-Motanul 

printesei 


EVENIMENT 

Eugène Ionesco – 100 ans après 

Corespondenţă din Paris: Marilena Lică-Maşala, www.artfreepress.ro 

- Delegaţia misiunii române la 

UNESCO, împreună cu Ambasada 

României la Paris, au organizat joi, 

14 mai 2009, la Paris, centenarul 

"Eugène Ionesco" 

ES, Nicolae Manolescu, ambasadorul 

României la UNESCO şi 

ES, Teodor Baconschi, ambasadorul 

României în Franţa, au fost iniţiatorii 

şi gazdele acestui eveniment cultural 

important ce leagă cele două ţări, 

România şi Franţa, prin personalitatea 

politică şi literară complexă a lui 

Eugen Ionescu. 

Manifestarea a avut loc la 

"Hotel de Béhague", sediul Ambasadei 

române din Saint Dominique, numărul 123. 

Programul a fost alcătuit din trei momente distincte, o masă 

rotundă, un spectacol biografic "Eugen Ionescu" şi un cocteil restrîns. 

În jurul mesei rotunde, 

patru iniţiati consacraţi 

în studiul operei 

şi biografiei lui Eugen 

Ionescu (în ordinea luarii 

cuvîntului) Nicolae 

Manolescu, Doru Vartic, 

Marta Petreu şi Nicolae 

Balotă, au prezentat invitaţilor 

(în 

franceză) aspecte inedite 

din cariera politică 

şi literară a marelui dispărut. 

Piesa de teatru 

"De la sensation d'éla- 

sticité lorsqu'on marche sur des cadavres", 

prezentată în sala de spectacole 

a ambasadei, a fost creată 

special pentru acest eveniment. 

Timp de o oră şi jumătate, spectatorii 

au putut afla detalii dramatice din 

culisele vieţii literaţilor în România 

anilor '50-'60, fie că erau încarceraţi 

în închisorile regimului comunist-proletar-republican, 

fie că erau liberi. 

Rod al muncii unei trupe mixte 

de actori, "Cie de la gare" (români şi 

francezi), printre care Ioana Crăciunescu, 

Michel Vivier, Claude Bernhardt, 

Robert Hatisi, Daniel Soulier, 

acompaniaţi la acordeon de Aurélien 

Rozo, sub regia lui Mustafa Aouar, după un text de Matei Vişniec, 

piesa de teatru a răscolit memoria românilor prezenţi în sală, 

familiarizaţi cu epoca descrisă şi universul Uniunii Scriitorilor din 

România, stîrnind vii dialoguri în timpul cocteilului. 

Dar, despre 

toate acestea, în curînd, 

sperăm, în interviurile 

pe care ni le-au 

promis criticul literar 

Nicolae Balotă, publicistul 

şi universitarul 

Marta Petreu, dramaturgul 

şi ziaristul 

Matei Vişniec, regizorul 

Mustafa Aouar şi, 

evident, dl ambasador 

Nicolae Manolescu. 

Paris, joi, 14 

mai 2009, Hotel de 

Béhague 

Festivalul “LUCIAN BLAGA” - Ediţia a XV-a - Lugoj, 2009 

Primăria Municipiului Lugoj şi Biblioteca Muncipală Lugoj 

organizează, în cadrul Festivalului “Lucian Blaga” Lugoj 2009: 

CONCURS DE POEZIE - ediţia a VI-a - 

deschis tuturor elevilor, creatori de poezie, cu vârsta cuprinsă între 12 - 19 ani. 

Concursul de poezie este organizat pe două secţiuni de 

vârstă (12 - 15 ani şi 16 - 19 ani) şi se desfăşoară după următorul 

Regulament: 

Poeziile trimise la Concursul de Creaţie Poetică, în număr 

de maximum 5 (cinci) poezii, trebuie să fie dactilografiate fiecare 

în câte 5 (cinci) exemplare, care vor purta un singur MOTTO. 

Acelaşi MOTTO trebuie înscris şi pe plicul care conţine: 

datele personale ale elevului / elevei (data naşterii, adresa, 

şcoala, clasa, telefonul şi dacă a mai publicat poezii şi unde a 

mai publicat). 

Poeziile şi plicul cu datele biografice se vor pune întrun 

plic mare şi se vor trimite pe adresa: Biblioteca Municipală 

Lugoj, Str. Ion Creangă Nr.1, Lugoj, Cod 305500, Jud. 

Timiş, 

Poeziile se pot trimite şi în format electronic pe adresa de 

e-mail: biblioteca_lugoj@yahoo.com şi trebuie să cuprindă: 2 

fişiere: 

- 1 fişier - care să cuprindă poeziile participante la concurs 

- şi 1 fişier - care să cuprindă datele personale ale elevului 

/ elevei 

= ambele fişiere trebuie să poarte acelaşi MOTTO. 

Poeziile trimite şi în format electronic trebuie: 

- să fie redactate în programul Word - cu extensia “doc”, 

- corpul de literă (mărimea literei) 14 

- fontul redactării Times New Roman CE. 

Plicurile şi e-mail-urile cu poeziile participante la Concursul 

de Poezie se vor primi începând cu data de 4 mai 2009, până 

în data de 22 mai 2009 (doar în perioada 4 - 22 mai 2009). 

Poeziile premiate în Concursul de Poezie vor fi publicate 

într-o plachetă. 

Lansarea plachetei festivalului şi înmânarea Premiilor 

pentru poezie se vor desfăşura în cadrul Festivalului “Lucian 

Blaga” Lugoj 2009, care va avea loc în perioada 5 - 13 iunie 

2009, dată care va fi publicată în mass - media. 

4602 


OMENIREA IN FATA RAZBOIULUI SI PACII 

,,Pacea amestecata cu dreptatea este un 

bun dumnezeiesc, iar daca una ar exista fara 

cealalta, se vatama frumusetea virtutii. Noi nu 

putem numai pace pe aceea care nu este 

inpodobita cu dreptate ‘’. 

(ISIDOR PELUSIOTUL) 

Să vorbim despre pace in sensul care i-l dau termenii 

uzitati in special de Noul Testament.Si pentru ca rostim cuvantul 

pace si vis-a-vis se afla cuvantul razboi vom incerca 

in cele ce urmeaza sa tratam aceste doua notiuni sprijinindune 

pe texte biblice care sunt calauza crestinilor si pe texte 

istorice ce nu pot fi contestate de necrestini. In crestinism cuvatul 

pace are un sens mai plin ,mai profund iar mesajul cel 

transmite acest cuvant este de profunda icarcatura 

eshatologica. 

Pornind de la una din cele noua fericiri,ce constituie pilonii 

liturghiilor crestine,(fara a intra in exegeze dogmatice)observam 

ca textul de la Mt V 9 ‘Fericiti facatori de pace 

ca aceia fii lui Dumnezeu se vor chema ‘ observam cat de 

inalt acest calificativ pe care Mantuitorul Iisus Hristos il 

acorda celor ce fac pacea .Celelalte opt fericiri impreuna nu 

contin acest extraordinar atribut de oameni ce se ridica pana 

la valoare Fiului Lui Dumnezeu . 

In istorie razboaiele se pot declara a fi imposibil de inventariat 

,si nu dupa fiecare razboi a urmat pace ;unele razboaie 

au durat chiar secole altele zeci de ani dar cele mai 

lungi au fost cele ce au ‘ars ‘mognit, forma de convietuire a 

popoarelor ,,modus vivendi’’ si cel mai recent asa zisul razboi 

rece . 

Se cunosc o multime de inclestari, batalii, razboaie iar in 

penultimul secol cele doua grozavii mondiale care au facut 

zeci de milioane de victime.Unul dintre cei mai reputati sociologi 

din lume a carui voce este o autoritate in materie(Alvin 

Tofler)incerca sa defineasca razboiul in urmatoarele cuvinte 

:,,nu cunosc nici o monstruozitate mai impardonabila 

decat sa lovesti in cineva pe care nu-l cunosti si mai mult 

decat atat,ce nu ti-a facut nici un rau ;nimeni si nimic nu 

poate ierta varsarea sangelui ,nimeni nu cere moartea si nimeni 

nu are dreptul sa ia viata...razboiul este cea mai absurda 

fapta care apasa din greu constiinta popoarelor’’. 

Nu ne-am propus sa amintim toate aceste ,,monstruozitati’’ 

care au brazdat omenirea de-a lungul istoriei ei dar pentru 

ca se pare ca spusele lui Murphy :oamenii invata din 

istorie ca oamenii nu invata din istorie, au valabilitate si azi , 

in cuvantul nostru voim sa tragem un semnal de alarma ,intrucat 

si azi ca-n totdeauna pacea omenirii este in primejdie. 

Este bine cunoscut faptul ca forta recurge la forta,teroarea 

recurge la teroare ,fiecare din ele cautandu-si justificare 

in aforisme dictoane adagii de drept exemplu :extrema 

extremis nititur rationibus(in cazuri extreme ultima ratiune 

este extrema ;in cazul nostru ne ingaduim sa facem observatia 

ca toata diplomatia lumii nu aduce rezultatul social pe 

care-l aduce cuvantul Scripturii :Mt.V ,25 ,,Invoieste-te cu parasul 

tau degraba cata vreme esti cu el pe drum ca nu cumva 

parasul sa te dea judecatorului si judecatorul slujitorului temnitei 

si sa fii aruncat in temnita’’ ;Lc.II,14 ,,slava intru cei de 

Sus lui Dumnezeu si pe pamant pace intre oamnei bunavoire.Este 

cantecul care vine din ceruri din gura ingerilor 

atunci cand s-a nascut Mantuitorul. In.XIV,27 ,,pace va las 

pacea Mea v-a dau :insa Eu v-o dau nu cum v-o da lumea.Sa 

nu se tulbure inima voastra,nici sa se inspaimanteze’’ ; 

Rom.II ,10 ,,marire cinste si pace 

orisicui lucreaza binele, dupa 

cum mai intai iudeului , tot asa 

elinului’’ ;Efes.II ,15 ,,Vrajmasia, 

desfintand in trupul sau ,legea 

poruncilor si invataturile ei ca 

intru sine , pe cei doi sa-i zideasca 

intr-un singur om nou si 

sa 

intemeieze 

pacea’’.Colos.III,15 ,,si pacea lui 

Hristos intru care ati fost chemati 

ca sa fiti un singur trup, sa stapaneasca 

in inimile voastre ;si 

dovediti-va multumitori’’. Evrei 

ESEU 

Riad Awwad 

VII,2 ,,Melchisedec, - caruia Avraam i-a dat zeciuiala din 

toate – se talcuieste mai intai inparatul dreptatii apoi el este 

si imparat al Salemului , ceea ce insemneaza inparatul pacii’’. 

Evrei XII, 11 ,,orice mustrare, la ceasul ei , nu pare ca e de 

bucurie ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu 

ea roadele pacii si ale dreptatii ‘’. Evrei XIII, 20 ,,iar Dumnezeul 

pacii Cel ce prin sangele vesnicului legamant a sculat 

din morti pe pastorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru 

Iisus. Iacov III,17 ,,iar intelepciunea cea de sus intai este curata,apoi 

pasnica,blanda,ascultatoare,plina de mila si de 

roade bune, neindoielnica si nefatarnica. Apocalipsa I,4 

,,Ioan celor sapte biserici care sunt in Asia : Har voua si pace 

de la cel ce este si cel ce era si cel ce vine si de la cele sapte 

duhuri, care sunt inaintea scaunului Lui’’. 

Si pentru ca veni vorba despre Asia , ne ingaduim, fara 

a fi patetici , sa facem o intrebare : in ce stadiu s-ar afla tarile 

din Orientul Mijlociu, daca ,,focul’’ ce nu s-a stins de patru 

mii de ani ar fi fost inlocuit de pace ?-Socotim ca aceste tari 

ar fi egalat civilizatia Japoniei ! 

Si mai departe, ne intrebam daca sumele investite pentru 

inarmare, in timpul razboiului rece ar fi fost folosite in scopuri 

umane, cati locuitori ai planetei ar fi fost scapati de la 

pieire ? 

Hristos insusi este pacea noastra.Pacea s-a binevestit 

ca ceva obiectiv, darul de sus si ca intrupata sau personificata 

in Hristos, care a vestit < Evanghelia Pacii>.Pacea este 

de asemenea si o , dar nu un simplu dar, 

ci si o virtute, ca rezultat al conlucrarii eforturilor crestinului cu 

Harul Domnului-El alaturandu-i credinta si faptele bune. 

Pacea este o binecuvantare, o urare sau o rugaciune si chiar 

o formula de salutare cu care incheie sau incep apostolii 

epistolele lor, asa cum ii invatase Mantuitorul : ,,in orice casa 

veti intra – spune Iisus ucenicilor cand ii trimite in lume la propovaduie 

- intai ziceti :Pace casei acesteia. Si de v-a fi acolo 

un fiu al pacii pacea voastra se v-a odihni peste el, iar de nu 

se v-a intoarce la voi’’. 

Pacea fiind un dar de sus, Dumnezeu o poate lua cand 

voieste, daca lumea n-o merita. Asa i s-a descoperit Sfantului 

Ioan Evanghelistul, care scrie :,,Cel ce sedea pe calul rosu 

i s-a dat sa ia pacea de pe pamant ca oamenii sa se junghie 

intre ei; si s-a dat o sabie mare.’’ 

In cele trei liturghii crestine ecteniile de inceput cer 

pacea de la Dumnezeu ;este bunul cel mai de pret de care 

acum ca-ntotdeauna, are nevoie omenirea. Iar conducatorii 

vremelnici ai lumii au datoria s-o infaptuiasca. Nadajduim ca 

lucrand inpreuna pentru pace si dreptate ,furtuna care bantuieste 

amenintatoare asupra lumii, va fi potolita , va triumfa 

intelepciunea si ratiunea asupra ororilor ce le-ar aduce razboiul. 


ATELIER 

O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE 

CONTEMPORANE, ÎN INTERVIURI 


GABRIELA ADAMEŞTEANU 

„Ceea ce nu trebuie să-şi permită un scriitor este să 

mintă” 

- Aţi avut un succes remarcabil cu prima dv. carte. Cum 

v-a marcat acea intrare spectaculoasă în literatură? Nu e o povară 

gloria de la bun început? 

- Poate că e. Eu mă simţeam (cred că am mai spus-o) foarte 

îndatorată pentru felul cum fusesem primită – nu numai la apariţia cărţii 

ci chiar când începusem să duc proză la România literară şi Luceafărul. 

În redacţia de proză a României literare de atunci, mi-am 

făcut şi eu un fel de ucenicie literară: am căpătat treptat încredere în 

cartea pe care o scriam, m-am apropiat de viaţa literară. Aşa continuă 

să mi se pară şi acum drumul cel mai firesc spre literatură. Cenaclurile 

nu m-au atras niciodată, poate că la vârsta de cenaclu (20 de ani), 

nu scriam şi nu vroiam să scriu; poate şi pentru că cenaclul îmi aminteşte 

fie de un seminar, fie de o şedinţă – ceva care nu are, de fapt, 

legătură cu literatura. Nu vreau cu asta să spun că nu ar fi nevoie de 

cenacluri, ci doar că nu orice scriitor tânăr are neapărat de câştigat din 

frecventarea lui. Dar să publice cu o anumită ritmicitate în revistă, să 

fie primit aici de la început cu generozitate şi discernământ – îl ajută 

sigur. O revistă literară, cu fascinaţia zilei când vin paginile, când te 

descoperi şi pe tine lângă atâtea Nume, care face, 

pe neobservate, şi din tine un fel de Nume, îndeajuns 

ca să-ţi uşureze drumul până la prima carte, îşi 

poate dori oricine. 

La Editura Cartea Românească, am avut 

şansa să întâlnesc un redactor (Magdalena Popescu), 

care va sprijini şi debutul (din 1979) noii generaţii 

de prozatori. Toate cărţile le-am scos la 

aceeaşi editură şi cu acelaşi redactor căruia, în timp 

ce le scriam, încercam să-i anticipez părerea. Un 

concurs de debut ignoră această subtilă şi de obicei 

traincă legătură care se stabileşte între autor şi redactor. 

Ce să mai spun de volumul de debut colectiv… 

pentru că o carte de debut (bun) este o carte 

perfect comparabilă cu cele ale „consacraţilor”; îmi 

amintesc că aveam acest sentiment pe când lucram 

la Drumul egal al fiecărei zile. Nici măcar nu eram 

conştientă că nu ştiu să scriu, că de fapt atunci învăţam. 

Eram convinsă că asta e singura mea carte, că 

alta nu voi mai scrie, aşa că n-o să mai am nimic de 

reparat, de îndreptat. Acum, în timp ce vorbesc, îmi 

dau seama că în felul acesta m-a marcat intrarea mea, aş numi-o norocoasă, 

în literatură: prin credinţa, profundă şi irepresibilă, într-un climat 

literar receptiv, viu şi primitor, mereu pregătit să ocrotească 

adevărata literatură. Fiindu-mi teamă de a doua carte (pură eventualitate 

doar, proiect), o vreme nu am mai scris. Mi-am luat doar nişte 

note. O parte le-am folosit când am început să scriu, o parte (probabil) 

vor rămâne până la sfârşit nefolosite. Vreo doi ani, am buchisit împreună 

cu o prietenă, la o mică traducere. În 1977, când am început 

să lucrez la O plimbare scurtă după orele de servici, nu mă mai temeam 

de a doua carte. 

- De ce vă gândeaţi că veţi scrie doar o singură carte? 

Mie mi se pare aproape infiorător acest gând şi mă întreb ce sentimente 

îl domină pe un scriitor într-o astfel de situaţie, deloc 

obişnuită, incomodă chiar? 

- Nu vroiam, în primul rând, să fiu scriitor. Nu vroiam să scriu 

acea carte pe care, de altfel, o începusem întâmplător. Nu vroiam să 

scriu toată viaţa. Iar pe la 20 de ani nu aveam nici un semn că aş 

putea scrie. Întotdeauna mi s-a părut că meseria de scriitor este foarte 

grea şi nu mă simţeam în stare s-o fac. Despre meseria de scriitor nici 

acum nu gândesc altfel. 

- Să cred, aşadar, că intrarea dv. în literatură a stat mult 

sub semnul întâmplării? Ce v-a determinat până la urmă să 

scrieţi literatură, să optaţi pentru meseria de scriitor? Ce ne puteţi 

spune despre profesionalitatea scriitorului? 

- La prima vedere, un fel de mimetism. În 1969, am avut o 

4604 

nouă colegă de serviciu, cu care m-am 

împrietenit: Nora Iuga. Pentru prima 

dată vedeam un scriitor, vorbeam despre 

ceea ce se numeşte „literatură actuală”, 

de care mă apropiam foarte 

încet. N-am nici o îndoială că întâlnirea 

cu Nora Iuga a declanşat în mine, 

dacă nu neapărat imboldul, în orice 

caz, îndrăzneala de a scrie. Pe urmă, 

a fost o anumită carte, Lucrurile, de 

Georgeta Perec. (De atunci n-am mai 

recitit-o, nu ştiu cum mi s-ar mai părea 

azi.) După ce am terminat-o, am 

rămas cu senzaţia că port şi eu în Nicolae Băciuţ 

mine, nescris, un asemenea (nu ştiu, 

de fapt, în ce fel asemenea) roman. 

Ceea ce a ieşit, bineînţeles că nu a semănat deloc cu modelul meu. 

Când am trecut de jumătatea unui caiet, mi-am dat seama că trebuie 

să abandonez, că deocamdată este prea greu pentru mine. Dar, spre 

deosebire de cărţile pe care mi le-am tipărit, acesteia îi găsisem titlul 

de la început: Provizorat. Am revenit de vreo două ori la ea, dar fără 

rezultat. Păstrez uneori speranţa că poate o voi scrie până la urmă. 

Caietul abandonat i l-am dat Norei, să vadă dacă e ceva acolo, cu binecunoscuta 

emoţie şi jenă a debutantului. M-a încurajat şi, peste câteva 

luni, vara – toamna lui ’70, m-a trimis cu alte texte (fragmente din 

Drumul egal…) la reviste. Evident, aceştia sunt doar 

factorii favorizanţi – singurii însă, despre care cred că 

se poate vorbi cu certitudine. La fel este şi pasiunea 

pentru citit, pentru literatură, pe care mi-o amintesc 

din copilărie. Îmi fusese şi cultivată în familie, de tatăl 

meu, de unchii mei, dintre care unul mai ales, specialistul 

veterinar, era un mare iubitor de poezie. Dar 

nu toate elevele bune la română ajung scriitoare. 

Cât priveşte profesionalitatea scriitorului, 

obligatorie şi la debutanţi, nu înseamnă altceva decât 

să-ţi ei foarte în serios munca. Cred că şi ea vine din 

aceleaşi profunzimi, ca şi factorii care te împing la 

scris, şi că se poate pierde pe parcurs, dacă încordarea, 

dacă propria ta exigenţă scade. 

-Aţi scris şi proză scurtă şi roman. Credeţi 

că există genuri, să le zic, impropriu, prioritare 

în afirmarea, devenirea unui scriitor? Vă pun 

această întrebare deşi am la îndemână exemplul 

lui Cehov, care şi-a câştigat notorietate scriind 

doar proză scurtă. Reclamă romanul „ucenicie” 

la proza scurtă? 

- Nu cred, bineînţeles, (doar şi eu am scris proză scurtă după 

roman) că trebuie mai întâi să „uceniceşti” la proza scurtă. (Mie chiar 

mi se pare că proza scurtă este o „probă” mai grea, prin rigoare, economie 

etc., decât romanul, care a ajuns să înghită, să suporte atâtea 

inovaţii formale.) Dar am impresia că modul acesta, exterior şi mecanic, 

de a înţelege lucrurile (ca şi când ar fi vorba de confecţionarea 

unor obiecte identice, dar de dimensiuni diferite) a cam fost părăsit. 

Am văzut chiar critica de acum 10 – 15 ani învinovăţită că, prin excesiva 

ei pledoarie pentru roman, ar fi deturnat autorii de proză scurtă de 

la adevărata vocaţie a lor. În asemenea cazuri, rezultatul ar fi nu o 

construcţie romanescă, ci un conglomerat de povestiri etc. E păcat, 

într-adevăr, să investeşti un mare efort într-o direcţie opusă înzestrării 

naturale, pentru că şi această alegere, a romanului ori a prozei 

scurte, îmi pare să ţină de dotare, în primul rând. În interviul său ultim, 

apărut în Flacăra (22 martie 1985), Sorin Titel explica asemenea alunecări 

într-o zonă nici proprie, nici favorabilă: „Există dorinţa, curiozitatea 

de a forţa uşi închise, ca în poveste, uşi interzise, la care 

(scriitorul) nu are acces, pentru că el este altfel alcătuit. Orice scriitor 

îşi are uşile şi cheile lui, adică nişte căi proprii în cunoaşterea vieţii şi 

totodată în metamorfoza experienţei, gândului şi sentimentelor în literatură. 

Eu văd scriitorul ca pe un posesor de capital lăuntric şi dacă 

are acest privilegiu, atunci de acesta trebuie să se ocupe şi să-l sondeze 

până la capăt. Literatura vine din interior şi orice sfat din afară… 

nu ajută, rămânând cumva discutabil”. Nu mi se pare că în cazul prozei 

scurte şi al romanului ar exista vreo dilemă, ci doar obişnuita difi- 


î

AGONIA CONTRASTELOR 

Liviu Zanfirescu 

După „Părul tău albinăpământească 

tămâie” – versuri (editura 

„Amurg sentimental – 2005) şi 

„Confortabila singurătate” (editura 

„Amurg sentimental” – 2006), „Strigăte 

şi semne” recent apărută la aceeaşi 

editură adaugă noi valenţe creaţiei poetei. 

Se remarcă de la început faptul că 

şi această plachetă confirmă aprecierile 

anterioare. Şi totuşi, ce a intervenit 

nou? Mai întâi se cuvine să apreciem 

coperta simplă, sugestivă, simbolică 

pentru titlul plachetei, inspirat aleasă de 

către însăşi autoarea cărţii. Cele 32 de 

poeme, de la trăsături apropiate de 

aforism sau haiku („Autopastel”, „Micropoem”) 

la catren, madrigal şi poem, 

sunt cu adevărat „strigăte şi semne”, 

expresii lirice simbolice, esenţializate, 

marcate de înfloritura metaforelor. Faţă 

de volumele anterioare, impresionantă 

este maniera absolut fabuloasă în care 

autoarea izbuteşte să alăture şi să armonizeze 

contrastele, realizând creaţii 

surprinzătoare, cu profunzimi care nu 

întotdeauna pot fi desluşite la prima lectură. 

Pornind chiar de la titlul unor 

poeme: „Vina de a fi neiubiţi”, 

„Preţioasa nefericire”, către sintagma 

gen „crivăţ suav”, „lacrima dulceamară”, 

„somnul trufaş de păpădii”, „cai 

ninşi cu-ntunericul roşu” şi ajungând la 

expresii precum „rufe îngereşti zvântându-se 

până / Urmele tălpii desculţe 

se umpleau de rouă” (Diavolul 

străveziu al memoriei), „Când păsări 

ucise cu aur de plumb /Învie pândindune 

aproape” brodează numeroase 

tablouri în care timpul vieţii şi al Morţii, 

aproape că se suprapun – uşor decalat 

– frumosul trece în urât şi viceversa, 

dovedind un har incontestabil în „îmblânzirea” 

contrastelor. 

Cunoaştem preferinţa poetei 

pentru anotimpurile reci ( „Şi vine, iată, 

LECTOR 

o vârstă ca un ţinut înverşunat în 

iarnă”). Şi vine iar „Ce-ar fi să se mai 

facă încă odată iarnă” (Ce-ar fi…) dar 

iată ivindu-se şi o primăvară care confirmă 

aprecierea anterioară: „Nevinovaţi 

precum un câine citim cărţile / Care 

ne ucid şi apoi ne învie / şi astfel mai 

credem că orice început / Mimează o 

primăvară târzie” ( „Primăvara târzie”). 

Reiterez reuşitele autoarei în 

ceea ce priveşte utilizarea unei tematici 

filozofice şi a simbolisticii în crearea 

unor stări poetice autentice, pline de 

pulsiuni şi vibraţii în care metafora 

rodeşte măreţie. Expresii precum: „Femeile-adorm 

în trilul mătăsos al 

veşmintelor” sau: „Apele rotunjesc dantelării 

de sunete şi gesturi” („Destin”) 

sau „Pe când marea ne biciuie albastrul 

din pulpă” ( „Vina de-a fi neiubiţi”) 

dau, odată în plus, autenticitate şi fior 

lirismului. 

Fireşte că am remarcat poemul-catren 

de referinţă, cu o anume 

nuanţă de aforism, prin care poeta 

încearcă să se autodefinească: 

„Lumea este urmarea spaimei 

fiecărui individ / Că ar putea fi ultimul / 

Doar poetul / Depăşeşte această 

spaimă” ( „Definiţie”). 

cultate de a-ţi intui posibilităţile. În unele cronici (şi la prima şi la a doua 

carte) mi s-a spus că, de fapt, aş avea vocaţie pentru proza scurtă. Eu 

însă ştiu că o scriu mult mai greu, că tot timpul risc să fac dintr-o nuvelă 

un roman. Poate că mă atrage doar efortul de disciplinare pe care 

trebuie să-l fac asupra mea. 

- „Ucenic la clasici” era sintagma pe care era s-o rostesc 

la întrebarea mea anterioară. La ce clasici aţi ucenicit dumneavoastră? 

Care sunt scriitorii şi cărţile care v-au format şi cu 

care dintre scriitorii contemporani credeţi că aveţi afinităţi? Reprezintă 

generaţia din care faceţi parte un moment semnificativ 

al prozei contemporane? Prin ce s-ar defini el? 

- Nu există nimic special în lecturile mele în raport cu generaţia 

mea biologică, nu literară. De obicei, a citit cărţile pe care, la un 

moment dat, le citea toată lumea. Sunt, în primul rând, fenomenele resincronizării, 

începută în anii şaizeci, încetinită în ultima vreme, când 

numărul traducerilor a scăzut mult. (Trăiesc, de aceea, din când în 

când, un gen de nelinişte, gândindu-mă că nu am să ajung la acele 

cărţi necunoscute, noi, nu neapărat de ultimă oră, deşi consider că e 

necesar să te ţii la zi cu ce se întâmplă în lume, care pot coincide cu 

propriile mele tentative şi aşteptări). Aceasta este, cred, cea mai marcantă 

trăsătură a lecturilor mele, faptul că rareori am „devansat” 

(Proust, de pildă, pe care îl citisem integral în ’64 –’65) apariţiile noastre 

editoriale – reconsiderările şi traducerile. Dar am avut marea şansă 

ca adolescenţa să-mi coincidă cu momentul marilor retipăriri, cu atâtea 

fabuloase recuperări şi întâlniri, de la Faulkner la Camus, de la 

Kafka la Eugen Ionescu, de la Blaga la Mircea Eliade. Ar fi prea multe 

nume şi prea multe cărţi de enumerat, importantă mi se pare, mai 

ales, amintirea acestui lung şir de entuziasme care m-a făcut să am, 

încă multă vreme, senzaţia unei studenţii prelungite; care încă şi acum 

mă ajută, proiectându-mi în faţă firescul, normalitatea. Însă nu pot săi 

numesc eu pe scriitorii care m-au format. De pildă, în legătură cu 

proza mea, am citit uneori, în cronici, referiri la Hortensia Papadat 

Bengescu care, evident, mă măgulesc; dar prozatorii mei preferaţi au 

fost multă vreme Camil Petrescu şi Anton Holban, mai de curând Rebreanu 

şi Caragiale. Evident, i-am citit şi am învăţat de la contemporanii 

mei – de la Marin Preda până la Sorin Titel. Afinităţile, îndeosebi 

cele cu colegii mei de generaţie, au fost în parte semnalate de critică, 

mai ales de la apariţia celui de al doilea volum. Dar asupra prozei 

mele, eu nu pot privi decât dinăuntru. 

În această problemă a generaţiilor, care se discută excesiv 

în ultimii ani, nu cred că au mai rămas multe lucruri de spus. După 

părerea mea, generaţiile nu contează decât pentru istoricul literar, care 

trebuie să-şi ordoneze materia. Altminteri, interesează doar scriitorul 

– opera făcută în singurătate, drumul lui irepetabil. Despre „generaţia 

’70”, mai puţin discutată până acum decât celelalte, îmi amintesc că 

Laurenţiu Ulici a scris un preambul teoretic pe care l-aş oferi în locul 

răspunsului meu. Va putea fi citit, oricum, atunci când va apărea cartea. 

Nu-mi amintesc să existe acolo (sau să fi citit altundeva) şi o definire 

a acestui moment (bineînţeles că semnificativ) al prozei 

contemporane; nu mă încumet însă nici eu să o fac aici, pentru că 

este, ca să spun aşa, o treabă de critic. 

- Publicaţi destul de rar. Dincolo de cele spuse până 

acum despre scrisul dv., ce semnificaţie poate avea ritmul de la 

masa de lucru şi ritmul editorial pentru un scriitor? 

- Ritmul de la masa de lucru e determinat în bună parte de 

timpul pe care poţi să-l afectezi scrisului. Şi, din câte ştiu, cei mai mulţi 

scriitori trebuie să-şi rupă din multe alte îndeletniciri zilnice obositoare. 

Aşa a fost şi pentru mine. Este greu pentru cei ce încep şi aşa rămâne, 

pentru majoritatea, până la sfârşit. Pe mine, ritmul editorial m- 

a marcat şi nici nu mă pot plânge că mi-au întârziat cărţile la editură. 

Distanţa dintre cărţile mele este, pur şi simplu, distanţa naturală dintre 

etapele scrisului meu. 

- Mereu, literatura scrisă de autoare a fost „tratată” cu 

calificative de genul feminitate, feminism, intimism etc. Există o 

literatură feminină? Prin ce s-ar defini, s-ar distinge ea? 

- Nu aş vrea să mă pronunţ în acest subiect, pentru că nu mă 

gândesc la asta când scriu. Avem cu toţii aceleaşi modele – scriitori 

preferaţi, cărţi de la care învăţăm; deci, în mod conştient, eu nu operez 

cu asemenea distincţii. Cred că eşti marcat de un loc, de o lume 

în care ai trăit, de o experienţă, de un timp. Eşti, desigur, marcat şi de 

genul – feminin sau masculin. Acestea cred că sunt trăsături. Dar 

numai atât. Ultima distincţie, singura importantă, ar fi dacă ceea ce 

scrii este sau nu literatură. 

- O dimensiune a ultimei dv. cărţi este politicul, meditaţia 

asupra politicului, asupra istoriei. Care credeţi că poate fi 

locul, rolul politicului în economia unui roman? Avem noi roman 

politic? 

- Nu cred că se poate face abstracţie de elementul politic în 

timpul nostru. 

- Care ar putea fi însă capcanele meditaţiei asupra politicului, 

asupra istoriei? În raport cu economia romanului, în primul 

rând, dar şi în raport cu succesul la public? 

- Ceea ce nu trebuie să-şi permită un scriitor este să mintă. 


ATELIER 

Viorel Dinescu – Erosul şi corelatul său euforic 

Sunt ani buni de când îl urmăresc şi citesc cu interes pe 

poetul gălăţean Viorel Dinescu. Nu l-am avut în graţii din graţii din 

totdeauna, dar mă intriga, într-o vreme, cu mulţi ani în urmă, cu lecturile 

lui epistemice, despre care dădea seama într-o revistă de 

largă circulaţie. Aflasem că-i profesor de matematică, dar eram surprins 

de bogăţia lecturilor sale, de seriozitatea tranşării sale la lecturi 

grele, mai puţin accesibile tinerilor obişnuiţi. Răsfrângea o plajă 

livrească întinsă – de la Mircea Eliade la Ştefan Lupaşcu şi mă surprindea 

lejeritatea cu care se mişca prin ostroavele cu idei şi probleme, 

dificile chiar şi pentru cei cu o îndelungată ucenicie filosofică. 

Dar toate acestea se întâmplau cu mulţi ani în urmă, în 

vremea altui regim politic, când verbul se pronunţa cu fereală iar intelectualul 

era privit cu suspiciune şi cu bănuiala de disident potenţial. 

Nu mai ştiu de lecturile lui ulterioare, dar ştiu că s-a repliat 

bine în matca poeziei şi şi-a edificat un statut bine apreciat printre 

confraţii săi din lumea scriitorilor. Am mai avut ocazia să scriu despre 

poezia lui. 

Acum însă, în volumul „Eros-Arteros” (Editura pentru Literatură 

şi Artă, Chişinău, 2008) se consacră, văd, unei teme exclusive 

şi bine bătătorită de poeţii din toate timpurile. Iubirea şi ura 

(discordia), credea Empedocle din Avrigent, cu peste două milenii 

în urmă, reprezintă principiile fundamentale care agită şi pune în 

mişcare întreaga mecanică a lumii, construieşte şi deconstruieşte, 

uneşte şi separă, în proporţii variate, în funcţie de prevalenţa unuia 

sau altuia dintre principii. Ulterior, fenomenologia Erosului s-a mai 

complicat, a fost înserat într-o tetrarhie a familiei, alături de Antares 

(aversiunea, ura, discordia), Himeros (dorinţa) şi Pathos (pasiunea, 

patima). 

Viorel Dinescu extrage din această tetralogie doar dualitatea 

Eros-Anteros şi-şi decontează demersul poetic din dialogul 

celor două principii binomice. În unele poezii predomină Erosul, în 

altele Anterosul – acesta din urmă fiind înţeles mai mult ca un Eros 

răsturnat, cu o funcţie mai mult catalitică decât opoziţională. „Vino 

în casa mea aşezată pe lună / Prin spaţii translucide înaintează lin 

/ Femeia e născută din iubire şi ură / Ascultă cum sună monede de 

pelin // La geamul meu a răsărit ciudată / O stea venită de undeva 

din senin / Vei fi mai sigură ca niciodată / Ascultă cum sună monezi 

de pelin // Şi-am să te plimb prin ore îngheţate / Printr-un întuneric 

ostil şi deplin / Să auzi cum în inimă-mi bate / Un tezaur cu monede 

de pelin // Doar pentru tine strâns-am în pahare / Monezile 

pelinului, amare” („Monede de pelin”). 

Până la urmă, poetul evită disjuncţia celor două principii 

antinomice prin recursul la liantul feminin, care neutralizează tensiunea 

opoziţională dintre cele două principii disjunctive. El, principiul 

feminin este, de departe, singurul care poate evita cearta dintre 

opoziţii, circulă prin cele două simţăminte potrivnice lejer, ca printrun 

sistem de vase comunicante şi se pliază alternativ sau concomitent 

pe unul sau altul din elementele dualităţii. „Putea fi doar o 

lungă nerăbdare / Născută-n fila goală-a unei cărţi / De nu te-aş fi 

Cuiva care şi-a propus cu orice preţ să 

devină scriitor 

În plin exces de fantezie 

Cu neastâmpăr şi emfază 

Trudeşte greu pentru o frază 

Dar nu-nţeleg: de ce o scrie? 

4606 

Unui critic „imparţial” 

Devii căţel, în verb, nu-n trup 

Când scrie cineva din grup 

Dar te transformi subit în fiară 

De-ncearcă cineva de din-afară. 

E P I G R A M E 

Virgil Lovin 

Unui critic vehement care n-a scris niciodată 

ceva pe măsura pretenţiilor sale: 

Îţi verşi năduful pe oricine 

Timid, peniţa şi-o înfinge 

Te crezi arbitru, dar ştii bine 

C-ai dat mereu pe lângă minge 

Unui semidoct care a înţeles la timp că 

în viaţă poţi obţine incredibilul dacă eşti 

băiat descurcăreţ: 

Lipindu-se abil de-un grup 

Cu mult tupeu şi mult „Hei rup!” 

Şi practicând stilul „Atent” 

Se pricopsi şi cu talent. 

schimbat trăgând la sorţi / Pe un 

arhaic semn de întrebare // Dar nu 

am vrut să ştiu mai dinainte / Ce 

vorbe goale-or creşte între noi / 

Într-o tăcere verde şi cuminte / 

Cu ochi enormi de gheaţă şi noroi 

// Exişti între cuvinte suspendată / 

Intenţie ce nu s-a formulat, / Precum 

un vers pe care niciodată / 

Nu ţi l-am scris sau nu l-am terminat 

// Dar a rămas un gând care Ionel Necula 

mă roade: Poate c-au fost născuţi 

să fim străini / Sub ceru-acesta 

peste care cade / O albă miazănoapte grea de crini” („Între cuvinte 

suspendată”). 

Cine s-ar fi aşteptat să-ntâlnească la Viorel Dinescu o poezie 

rece, aspră, distantă, cum se-ntâmplă de obicei în poezia matematicienilor, 

vor constata că s-au înşelat. Viorel Dinescu scrie o 

poezie caldă, unduitoare, cu patos şi cu toată simţirea conectată la 

frisonările Himeros-ului. Nu-şi înfrânează dorinţele şi nici nu le exacerbează 

transvazându-le în patimi înfiorate, dar le drenează în registru 

poetic şi realizează o poezie aferentă şi cu bemoli optativi la 

cheia demersului poetic. 

Spunea Blaga: „Poetul este nu atât un mânuitor cât un 

mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi 

le aduce în stare de graţie”. Viorel Dinescu este foarte aproape de 

această cerinţă a filosofului din Lancrăm. „Înlătur iarăşi porţile dearamă 

/ Şi înspre tine singur le deschid / Aud c-ai coborât din noi în 

ramă / Şi că pluteşti prin ore ca prin zid // Nu te adun din cioburi risipită 

/ Şi-n cărţi mi-apari din ce în ce mai rar / O nepăsare fără de 

hotar / Te-a aruncat pe ultima orbită // Rămaşi în sânu-aceleaşi spirale 

/ Înconjuraţi de voci adânci şi reci / te bănuiesc în depărtări cum 

treci / În căutarea orei ideale //. Şi când din nou se-adună vechea 

dramă / Izbesc în noapte porţile de-aramă” ( „În golul unor porţi 

de-aramă”). 

Viorel Dinescu ştie că opera împlinită, monumentală reclamă 

o jertfă la temelie, la fundament. N-are dezinvoltura Meşterului 

Manole, dar ştie că jertfa e necesară. Şi cum materia primă cu 

care lucrează poetul e constituită din cuvinte, reface gestul jertfelnic 

al Meşterului de Argeş prin recursul la actul sacrificiului în cuvinte 

şi prin cuvinte. În fond, jertfirea este în egală măsură sacrificiu, 

dar şi o formă de înveşnicire şi de transgresare a vremelniciei. De 

asta spun, departe de a fi antitetice, Erosul şi Anterosul coabitează 

la încrustarea în timp şi-n durată a celui mai nobil dintre simţămintele 

omeneşti. Peste toate antinomiile lumii guvernează eternul feminin, 

invocat odinioară de Goethe, care aşază toate în matca lor 

firească şi veghează la normalitatea devenirii umane. În această 

perspectivă se înscrie şi poezia lui Viorel Dinescu – imn şi elegie 

inubliabilă la devălmăşiile Erosului şi misterului feminin. 


La Salonul literar „Dragosloveni” s-a 

demonstrat că orice este posibil în literatura 

vrânceană: 

E promovat, că lumea-i mică 

Chiar „Sancho Panza”-a lui Mitică 

Când arta-i slugă la dârloagă 

Vezi scriitor şi-ntr-o mârţoagă. 

Aceloraşi: 

Sunt norme-aiurea, uneori 

Impuse pentru scriitori 

Să ceară, auzi, ce utopie 

Să ai habar de-ortografie!

MEMENTO 

S-a stins o actrita a diasporei române din Italia – Margareta Krauss 

Violeta P. Popescu 

Elita culturala si artistica romaneasca din Italia 

este putin cunoscuta, in primul rand de insasi propria 

comunitate dar si de publicul din Romania, in memoria 

caruia diaspora romaneasca este reprezentata doar 

prin cateva nume mari. Italia isi are o importanta elita 

culturala si artistica de origine romana in mare parte 

sosita aici in anii '70-80. Din pacate, dupa Revolutia 

Romana putin s-a scris si cu atat mai putin, s-a supus 

cercetarii capitolul care priveste contributia si rolul unor 

personalitati de origine romana aflate peste hotarele 

tarii. 

Din randul acesteia facea parte si regretata actrita 

Margareta Krauss ce a plecat fulgerator dintre noi, 

pe 22 aprilie 2009 la Milano, orasul in care si-a desfasurat 40 de 

ani de cariera teatrala si cinematografica. Nascuta in Romania, Margareta 

Krauss facea parte dintr-o familie a carei mama era romanca 

iar tatal german, lucru de pe urma caruia avea sa sufere foarte mult 

in vremea lui instaurarii partidului comunist la Bucuresti. Deposedati 

de avere, de bunurile materiale si lucru cel mai dureros arestarea 

tatalui, Margareta Krauss a crescut impreuna cu mama ei care a si 

indrumat-o spre calea teatrului. Vremea liceului – asa cum marturisea 

actrita in volumul de interviuri- Personaliati romane in Italia (Personalità 

romene in Italia, Milano, Edizioni Arco 2008) – a fost una 

trista, autobuzul care o purta spre liceu trecea prin fata inchisorii 

Vacaresti, de unde tatal ei o saluta deseori. Ca sa poata sustine 

examenul la facultate mama a fost nevoita sa divorteze de tatal ei 

ce se gasea inchis, fapt des intalnit in ce a insemnat prigoana dupa 

instaurarea regimului comunist cand tot ce nu avea “radacini sanatoase” 

era supus eliminarii. 

A studiat Institutul National de Arta Cinematografica si Teatrala 

la clasa maestrei Sanda Manu, avand colegi pe Florian Pitis si 

alti mari actori, plecat si el dintre noi mult mai devreme decat ne-am 

fi dorit. Termina ca sefa de promotie in 1971 si perspectivele sunt 

deschise spre o cariera de teatru si film in Romania, prin locul castigat 

avand posibilitatea alegerii unui post in teatrale bucurestene, 

un adevarat privilegiu al acelor vremi. Chiar in acel an in regia lui 

Geo Saizescu apare in filmul “Asta seara jucam in familie” unde interpreta 

un rol. Premierea filmului coincide insa cu ideea de a parasi 

tara pe calea casatoriei, idee salutata de multi romani care 

sesizau cum se inchid portile in fata Occidentului. Din Romania in 

Italia, drumul nu a fost deloc usor mai ales atunci cand este vorba 

despre o meserie de artist care prin cuvant trebuie sa isi exprima 

trairile. Lucru de altfel marturist si de actrita in volumul citat mai sus“ 

ajunsa aici, universul meu la inceput era foarte restrans. E greu sa 

te transpui dintr-in spatiu unde iti aveai un loc dobandit si sa te muti 

in altul unde sa incepi sa construiesti”. 

Dupa cativa ani de sedere in Italia, statul roman ii solicita o 

suma de bani pentru despagubirea studiilor din Romania. A inceput 

sa o ia de la capat interpretand roluri radiofonice la un post de 

Torino, ca apoi sa evolueze in roluri in care o avantajau accentul de 

straina. Prin mutarea la Milano, isi deschide un drum 

solid in cariera teatrala si apoi cinematografica. Toate 

eforturile au mers – asa cum marturisea - in ideea “cuceririi 

limbii” caci evolutia unui actor depindea in primul 

rand de acest lucru. A inceput sa joace spectacole in 

cadrul Teatrului Uomo din Milano ca apoi sa evolueze 

pe scena unor importante teatre din oras: Franco Parenti, 

Carcano, Piccolo Teatro, Teatro Filodrammatici si 

apoi in multe alte orase din intreaga Italie. Nu a renuntat 

niciodata la teatru crezand mereu ca este forma 

“cea mai pura si adevarata de a transmite un mesaj 

spectatorilor” chiar daca dupa anii'80 este solicitata in 

rolurile unor filme internationale: Elvis & Mariylin” de Armando 

Manni in 1988, “Rebus” in 1989, “Il nido di ragno”, “Anna”, 

dar si multe alte filme italiene intre care: “La vita e bela” de Roberto 

Begnini. 

Legatura cu Tara o ia imediat dupa anni'90 cand intr-un context 

legat de realizarea unor filme documentare de catre Enzo Binachi 

pentru RAI 1, pleca in Romania pentru a face traducerile 

echipei care facea filmarea. Romania i se parea foarte schimbata iar 

la Bucuresti nu mai avea nici o ruda de familie, ci doar vechi prieteni 

pe care voia sa-i intalneasca. In 1997 este fost invitata la Gala 

UNITER dedicata filmului si teatrului romanesc prilej de mare emotie 

pentru cei pe care nu ii mai vazuse de multi ani. O a treia intalnire 

cu Romania este prilejuita de realizarea filmului “Mafalda di 

Savoia”, o productie italiana in regia lui Maurizio Zaccaro, in care 

Margareta Krauss interpreta rolul reginei Elena de Montenegro, devenita 

Elena de Savoia. O parte a filmului s-a turnat la Bucuresti si 

imprejurimi fiind reconstituit lagarul Buchenwald. 

In anul 2008 in cadrul unui proiect de recunoastere a contributiei 

romanilor artisti din Italia, Centrul de Productii Teatrale din Milano 

o invita la o serata culturala in care actrita a vorbit despre viata 

ei si a prezentat publicului o incursiune a filmelor in care jucase dea 

lungul vremii. Pe 13 decembrie 2008 participa tot la Milano, la 

evenimentul prilejuit de lansarea cartii “Personalita Romene in Italia”, 

lansat la Colegiul san Carlo, volum care reuneste un numar de 

15 personaliati de origine romana in care se regaseste si actrita 

Margareta Krauss. 

A fost considerata o actrita a dramei, o actrita pliata pe roluri 

de o anumita gravitate desi considera mereu ca in ciuda a aceea ce 

gandeau regizorii despre ea, ii placeau rolurile de comedie. 

Nu cu mult timp inainte de a se stinge a tinut sa organizeze la 

Milano o seara romaneasca, in care a recitat Miorita si s-a ascultat 

Balada lui Ciprian Porumbescu, ca apoi, cu putine zile inainte de 

sfarsitul tragic sa primesc un telefon de la spital si sa-mi solicite sai 

trimit cateva poezii de Mihai Eminescu pentru e le recita in fata 

bolnavilor. 

Toti cei care au cunoscut-o la Milano, multi prieteni romani si 

italieni intre care violonista Virginia Popescu care i-a stat aproape 

intr-o lunga prietenie, ii aduc un ultim omagiu. 

Georgeta Grosescu-O vânătoare 

de doruri 

Marius Nica-Poeme prin ordonanţe 

George Gavriluţiu- Rod 

Aureliu Goci-Romane si 

romancieri în secolul XX 

Anton Adamuţ-(şi) filosofia 

lui Camil Petrescu 


ISTORII DE PE BLOG 

Creştinii români, între Dumnezeu şi Cezar 

– Preotul devine dependent financiar de bunăvoinţa Statului 

de a stabili o anumită contribuţie salarială, mereu ţinută în cuantumuri 

mici, contribuţie pe care Biserica are dreptul să o completeze 

dacă doreşte, un drept doar teoretic şi cu greu de exercitat în condiţiile 

pierderii proprietăţilor. 

– Datorită acestui sistem de întreţinere financiară a preoţimii, 

moralitatea acestei caste a degenerat în timp, astfel că, după nici 

150 de ani de la reformele lui Cuza, este ştiut şi acceptat că mulţi 

dintre preoţi nu gestionează corect sumele pe care le încasează 

drept contribuţie pentru serviciile religioase, că au ca unic scop îmbogăţirea 

materială, preoţia fiind doar un pretext, o modalitate a dobândirii 

de averi. 

– Biserica se vede lipsită de mijloacele materiale şi financiare 

necesare activităţilor misionare şi filantropice, astfel că se accentuează 

ruperea comuniunii dintre cler şi credincioşi. 

– Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales procedurile 

canonice de alegere şi numire a Ierarhilor noştri devin tot 

mai afectate de intervenţiile reprezentanţilor Statului, astfel că în 

timp, au apărut adevărate grupuri de interese şi centre de putere în 

zona Sfântului Sinod şi a Patriarhiei formate din clerici, oameni politici, 

oameni de afaceri etc. Sunt cunoscute, de exemplu, presiunile 

şi amestecul brutal al funcţionarilor de stat în treburile interne 

ale Bisericii în perioada regimului comunist ori în anii '90, când s-au 

provocat crize în structurile administraţiei bisericeşti şi mari neajunsuri 

sufleteşti în rândul credincioşilor. 

Relaţia dintre Biserică şi primul Stat Român cu adevărat modern 

nu a început frumos. Loialitatea de milenii pe care Biserica a 

avut-o şi o are faţă de formele de viaţă statală specifice poporului 

român a fost privită mai degrabă ca o slăbiciune, decât ca o calitate. 

Astăzi, într-o Românie ce se pregăteşte să renunţe la o mare 

parte din sine ca jertfă pe altarul idolatru al integrării în structura actuală 

de organizare politico-economică a Europei, nostalgiile feudale 

bizantine pe care încă le au fie unii membri ai clerului, fie câţiva 

oameni politici loiali credinţei strămoşeşti sunt inutile. 

Răscruce de drumuri pentru stat 

O privire mai atentă asupra Istoriei Neamului ne va ajuta să 

înţelegem că visul bizantin a fost spulberat încă de Kogălniceanu, 

prin câteva cuvinte rostite în discursul său la înscăunarea lui Cuza 

ca Domn în Moldova: “Prin înălţarea Ta pe tronul lui {tefan cel Mare 

s'a înălţat iarăşi naţiunea română. Alegându-te pe Tine Domn în 

ţara noastră, am voit să arătăm lumii întregi ceea ce toată ţara doreşte: 

la legi noi, domn nou! (...) Fii, deci, omul epocii! Fă ca legea 

să înlocuiască arbitrariul. Fă ca legea să fie puternică, iar Măria Ta, 

ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu acei pentru care mai 

toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Fă, o Doamne, ca prin 

dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin 

simţămintele Tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri 

glorioase ale naţiunii noastre când Alexandru cel Bun 

zicea ambasadorilor Împăratului din Bizanţ că Moldova nu are 

alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia Sa!” 

Aceste cuvinte sunt expresia răscrucii de drumuri la care se 

afla tânărul Stat Român modern: dreptatea Europei şi cerinţele epocii, 

pe de o parte, şi Dumnezeu şi sabia Sa, pe de altă parte. Calea 

de mijloc pe care indirect o propune Kogălniceanu în discursul său 

nu a fost şi nu va fi vreodată posibilă, aşa că Domnitorul Cuza a 

ales aşa cum aleg şi politicienii noştri de astăzi, adică a ales dreptatea 

Europei în locul dreptăţii lui Dumnezeu. 

Din 1859 şi până în vremurile noastre Biserica şi Statul au coabitat 

într-o stare de fapt ce se regăseşte undeva în zona noţiunii de 

căsătorie de complezenţă. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române 

nu au avut capacitatea să joace cartea reinstaurării monarhiei 

după 1989, aşa că acum avem un Rege bătrân şi obosit, retras în 

castelul său de la Peleş şi suntem lipsiţi, se pare pentru totdeauna, 

de şansa ca Patriarhul Bisericii să ungă pe Regele ţării îngenunchiat 

în faţa icoanelor sfinte ale Mântuitorului şi Maicii Sale. Loialitatea 

noastră firească faţă de Statul Român ne-a oprit de la a ne 

implica cu fermitate în transformarea statului nostru dintr-o Republică 

şubredă şi cu probleme, într-o Monarhie stabilă. Oricum discuţia 

legată de forma de guvernământ este de mult încheiată. 

“A da Cezarului ce este al Cezarului” este o poruncă ce atribuie 

şi recunoaşte stăpânirea Cezarului-puterii politice asupra celor 

ale lumii materiale trecătoare. Însă, în momentul în care Cezarul 

caută să-şi împroprieze cele ce sunt ale lui Dumnezeu suntem chemaţi 

să medităm profund în post şi rugăciune şi să dăm răspunsul 

adecvat, răspuns ce poate la un moment dat să însemne renunţarea 

la viaţa trupului în favoarea vieţii veşnice a sufletului. 

4608 



Proiectul Legii cultelor: oportunităţi şi primejdii 

Proiectul Legii cultelor aflat în discuţia Parlamentului României 

reprezintă o adaptare la condiţiile României a directivelor Uniunii 

Europene cu privire configurarea relaţiei Stat-Biserică. 

Constituţia Europeană a delimitat foarte clar separaţia dintre 

Biserică şi supra-statul UE. Absenţa oricăror referiri directe la izvoarele 

creştine ale civilizaţiei europene este definitorie pentru mentalitatea 

şi viaţa sufletească ce caracterizează pe cei ce stăpânesc 

vremelnic aproape tot continentul Europa. 

Aflată într-o permanentă şi accelerată pierdere a capacităţii de 

decizie, aşa cum cere de altfel procesul de integrare europeană, 

puterea politică de la Bucureşti este constrânsă tot mai mult să 

pună în practică hotărârile instituţiilor conducătoare ale Uniunii Europene. 

Odată cu apropierea datei-limită de 1 ianuarie 2007 pentru încheierea 

procesului de pre-aderare, sunt luate în discuţie şi problemele 

zonelor mai “fierbinţi” ale societăţii româneşti ce trebuie 

rezolvate după modelul european. Acum se pare că a venit şi rândul 

vieţii religioase. 

Proiectul Legii cultelor introduce elemente noi fie prin reaşezarea 

unora dintre relaţiile Stat-Biserică deja tradiţionale, fie prin 

“importul” de norme juridice specifice Uniunii Europene. 

Folosind forma proiectului de lege pe care o am la dispoziţie 

(posibil să se fi adus modificări între timp) dau ca prime exemple articolul 

5, alin. 2 (Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate 

de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, 

iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase) şi 

articolul 6, alin. 1 (Gruparea religioasă este forma de asociere fără 

personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură 

prealabilă şi în mod liber, adoptă şi exercită o credinţă religioasă.care 

face posibilă apariţia grupărilor religioase fără 

personalitate juridică). 

Din perspectiva drepturilor omului, aşa cum sunt acestea înţelese 

şi definite de Uniunea Europeană, articole de lege amintite reprezintă 

prin conţinutul lor, o oportunitate pentru cei care doresc să 

practice credinţe ce nu se regăsesc pe „piaţa” cultelor şi asociaţiilor 

religioase recunoscute de stat, într-o modalitate comodă prin 

care se evită atât exigenţele stabilite de stat pentru recunoaşterea 

unei comunităţi religioase ca asociaţie ori cult, cât şi controlul direct 

al autorităţii statale asupra activităţii unei astfel de grupări. 

Creştinii vor cunoaşte acum noi ispite, căci nimic nu va împiedica 

pe un exaltat păgân ori pe un escroc să-şi facă propria grupare 

religioasă fără personalitate juridică în beneficiu propriu ori chiar în 

dauna Bisericii. Va fi tot mai mare primejdia apariţiei unor grupări religioase 

fără personalitate juridică, dar recunoscute implicit de stat 

prin articolele de lege în discuţie, formate din foşti preoţi scoşi din 

cler pentru abateri grave ori care au părăsit clerul nemulţumiţi de 

dreptatea severă a Ierarhului, preoţi care vor avea acum posibilitatea 

să atragă în rătăcirea lor pe credincioşi. Să insist asupra riscului 

apariţiei de grupări religioase fără personalitate juridică adepte 

ale unor practici imorale nu cred că are rost. Dacă această prevedere 

va fi adoptată nu voi putea să fiu oprit de exemplu să fondez 

o astfel de grupare religioasă care să practice închinarea la zeiţa 

Afrodita ori la zeul Apollo. Absenţa personalităţii juridice va face 

foarte dificilă activitatea de supraveghere a moralităţii practicilor 

unor astfel de grupări religioase. În anul 392 Împaratul roman Teodosiu 

I interzicea toate cultele păgâne din Imperiu şi iată că la peste 

1600 de ani de la acest eveniment asistăm la o posibilă redeschidere 

a uşilor templelor păgâne! 

O oportunitate reală oferită de acest proiect de lege poate să 

fie articolul 10 (Art. 10. - (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor 

şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din 

mijloacele proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate 

cu statutele lor. (2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor 

lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară. Contribuţiile 

vor fi deduse din baza de calcul a impozitului pe venit, în 

condiţiile legii. (3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni 

cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările 

către culte, în condiţiile legii. (4) Statul sprijină, la cerere, 

prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români 

şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului 

clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. Statul 

sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului 

de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite 

prin lege. (5) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin 

material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea 

unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu 

numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale. (6) Statul 

sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori 

de servicii sociale.)

„Ziariştii care se află aici au 

avut acel curaj incredibil” 

- interviu cu Philippe Spinau, director „Maison des Journalistes”, Paris - 

L-am întâlnit pe Philippe Spinau prima oară în biroul său din strada Cauchy. 

Mi-a făcut impresia unui bărbat impunător, gen Hemingway, solid, părul alb, 

purtat uşor în plete, barba albă, care mă privea părând că i stă gândul la 

altceva. În primul moment, simţindu-mă fâstâcită sub acea privire, am vrut să 

dau înapoi, să plec, să renunţ. Invitându-mă să iau loc, am observat că acea 

privire era a unui om bun, modest, deprins să-şi uite problemele pentru a-l 

asculta pe cel de dinaintea sa. Am prins curaj şi i-am spus ce povară purtam 

în suflet. Dialogul s-a însufleţit de aşa natură încât la sfâşit l-am întrebat 

dacă este de acord să-mi acorde un interviu. După câteva zile reveneam în 

acelaşi birou cu reportofonul. Producător şi documentarist la Radio France, 

militant al anilor '70, în 2000 a început să lucreze alături de Danièle Ohayon, 

la proiectul „La Maison des Journalistes”. 

LECTOR 


Spuneţi-ne câteva cuvinte 

despre cum aţi ajuns la ideea 

creării unei case pentru ziarişti 

refugiaţi? 

- De acord. Această casă 

este făcută de două persoane, 

Danièle Ohayon şi eu însumi. 

Danièle aflase de grijile ziariştilor 

străini refugiaţi în Franţa. 

Am vrut să facem ceva concret, 

dincolo de discursurile despre 

bunele sentimente, pe care le 

auzim zilnic de la politicieni. Oamenii 

trebuie ajutaţi concret. 

Aici am creat un spaţiu pentru 

oameni de toate naţionalităţile, 

de toate culturile. Încercăm să 

le asigurăm independenţa, autonomia, să-i ajutăm să se apere. Am 

făcut-o şi vom continua să facem şi alte case în Germania, în 

Spania, în Anglia. Lucrurile înaintează. 

În sens metaforic, este „copilul” dvs? 

- Da. Este creaţia mea. Este viaţa mea. Vreau să funcţioneze 

bine. De aceea fac reguli. Experienţa de educator m-a ajutat. Aici 

avem oameni atât de dreapta cât şi de stânga. Dar oamenii care 

au fost torturaţi sunt aceeaşi, indiferent că sunt de dreapta sau de 

stânga. Dictaturile, roşii sau naziste, sunt şi ele aceleaşi. E foarte 

complicat. Primim oameni care sunt prigoniţi în ţările lor pentru 

părerile lor. Eu sunt mai degrabă de stânga. Cel care are nevoie de 

adăpostul nostru poate fi fascist, de exemplu, în ţara lui. Pentru noi 

este un om. Apoi, mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni de stânga 

cu care nu m-am înţeles. Important este să spunem adevărul. Cine 

are dreptate? Cine se înşală? Cine poate spune?! Oamenii pot veni 

aici cu opiniilor lor. 

. 

Există criterii de selecţie a ziariştilor-locuitori ai casei? 

- Nu. Am adăpostit ziarişti, editorialişti politici. Am primit oamenii 

indiferent de opinii, de sex, de vârstă. 

Iar „casa” dumneavoastră, domnule Spinau, ce vârstă are? 

- În curând, şase ani. În 2000 am început proiectul. Am avut 

nevoie de doi ani de pregătire. 

A fost greu să daţi viaţă proiectului dvs? 

- Astăzi avem peste 140 ziarişti, dintre care peste 30 sunt 

femei. În alte spaţii culturale, Asia, India, Africa, nu este uşor pentru 

o femeie să fie acceptată ca ziarist. 

Care sunt serviciile oferite? 

- Sunt acoperite cheltuielile pentru a le oferi o „casă”, bilet pentru 

transportul public, ticket pentru restaurant, pentru că oamenii 

sunt atât de diferiţi cultural, încât nu mănâncă niciodată la fel, cursuri 

de franceză, cartele telefonice, sala cu calculatoare, psiholog, 

un radio şi un ziar on-line. Asigurăm legătura cu administraţia pentru 

a le regulariza situaţia- (proceduri administrative pentru a cere 

azil) şi a le ajuta reinserţia profesională - mai rar în presă, datorită 

barierelor lingvistice şi greutăţilor acestui sector. 

Iar după cele şase luni? 

- Facem tot ce este posibil ca oamenii, când părăsesc „casa”, 

să aibă tot ce le trebuie, documente, azil politic, tot. 

Care au fost prietenii proiectului dintre mass-media? 

- A, sunt 15 mari grupuri de presă. Bayard Presse, Canal+, Le 

Canard enchaîné, CAPA, Centre Presse Poitiers, Le Figaro, Le 

Monde, Télérama, TF1, TV5, Radio France şi altele. Pe site puteţi 

vedea lista completă. 

Cum aţi defini „ziaristul”? Cum ar trebui să fie un ziarist al 

zilelor noastre? 

- Eu nu sunt ziarist! Dar, un ziarist trebuie să fie curios, cinstit, 

curajos. Curiozitatea, onestitatea, curajul sunt virtuţile unui bun 

ziarist. Trebuie să fie curios să caute, să afle şi să aibe curajul să 

spună ceea ce găseşte. Ziariştii care se află aici au avut acest curaj 

incredibil, deşi acest curaj a avut un preţ. Apreciem pentru tot ce au 

făcut în ţările lor. Lor le-am deschis această casă. Au pierdut cu 

mult mai mult decât vor putea câştiga aici. 

Printre proiectele de viitor, v-aţi gândit la un schimb cu structuri 

ziaristice din Europa de Est? 

- În prezent, pentru a ajuta ziariştii care vin în Franţa, este 

multă muncă. Pentru a menţine acest proiect, ne concentrăm pe tot 

ce avem de făcut aici. Ne gândim să lărgim proiectul, ne gândim la 

o casă a scriitorilor. Dar în viitor, de ce nu?! 

Câteva cuvinte, vă rugăm, pentru cititorii români. 

- Nimic nu este uşor. Dar, sunt genul care nu renunţă. Uneori 

trebuie să ai idei care pot părea utopiste pentru a reuşi ceva concret. 

Toată lumea putea să contribuie financiar. Primarul Parisului, 

politicienii, grupurile de presă. am muncit, am convins. Astfel, avem 

azi aici un spaţiu concret şi un ajutor concret oferit oamenilor. 

Fiecare cameră poartă numele unui grup de presă. 

Ne puteţi da un număr al ziariştilor găzduiţi? 

- Cunosc puţin situaţia în România, am fost în ţara dvs cu mulţi 

ani în urmă. Îmi imaginez că prezentul nu este extraordinar. România 

v-a reuşi, dar, pentru a evolua, este mult de muncit. 

Mult curaj, vouă tuturor, românilor şi ziariştilor români 

(interviu, traducere şi adaptare) 


Paris, aprilie 2008 


DANIEL 

MUREŞAN 

5 . JENA ÎNGERILOR 

Fiinţe ale spiritului 

dormiţi mult prea mult, 

Injurii, criminali 

făcându-şi crucea 

înainte de a lua 

viaţa,nenorociri 

ce aduc verdele în 

cenuşiu 

şi negrul tăciune – 

şi unde stau îngerii în 

timpul 

de care vorbim, 

se ascund precum liliecii, 

au nevoie de ei copili şi bătrâni, 

ei îi văd, văd 

mielul şi puiul de leu, 

să începeţi cu schimbarea dietei . 

Atâţia plăpânzi şi de vârsta lumii 

dată-n speţă, 

nu pot ţine piept cu zeul războiului nedrept 

?, 

rămân aceşti feţi novici şi blânzi 

să îndemne dezmăţul şiroaielor de 

sânge, 

sfâşieri , 

în aceeaşi clipă fraţii lor suspină, 

puii nevinovaţi, aripi stinse , 

vegheaţi ,voi îngeraşi, în altă parte alăptatul, 

aici s-a terminat ! 

Mitologiile jubilează pe seama 

Naşterilor celebre anunţate, 

bine, 

dar de ce vine slăbiciunea necuvenită 

la câte un înger, 

chiar s-a născut şi ieri 

un rege al răului, n-a fost nedumerit, 

jenat îngeraşul, 

vrem atitudine, iscusinţă 

şi ocrotirea celor slabi, 

vestiţi-ne că nu vor privi părinţii 

la mormintele noastre, 

că vom rămâne tineri . 

Ce pot face bunicii, fraţii, 

prietenii mai mari în amestecul bizar ? 

Mulţumiri sorţii - 

adesea încurcă lucrarea zeilor, 

deoparte stau mugurii, spiritele 

din vremea lumii, jena zilnică . 

6 . ROATA VIEŢII 

Mişcarea aceasta ovală,rotundă se află 

în iureşul clipelor a anilor la întâmplare, 

aşa-i alegerea, 

se face spirală, 

ne spun mulţi veniţi din cele patru zări, 

dar nu toţi umblă cu pasul normal, 

se vede la roţile prinse-n priviri, 

în ceaţă, mulţimi de puncte, 

de sus şi de jos, 

discul alunecă mărunt, 

anunţă oprire, 

cei ce nu şi-au dat mâna înainte, 

o întind ca ultim gest de pământean . 

Reîntoarcerea pe una sau alta 

dintre trepte e dorinţa-n van, 

le par rău de la zei, la pigmei 

de legămintele sfinte, mişcarea-i 

rotund închisă, 

anii de glorie, culori din discul vieţii, 

iubiri pripit părăsite, 

nu vin înapoi, 

se taie din fire, 

pune-le domnule 

doctor la loc !, 

deodată se aprind, un pumn de scrum, 

ştim că erau paralele, 

roata s-a schimbat, 

e piramidă întoarsă, 

El, ajuns cândva în vârf ţinea pe umeri 

Piatra lui Hercule şi nu-şi 

poate uita treapta pe care se desfăta, 

rămas tot printre mulţimea 

la capăt perindată , 

să nu-l credeţi că nimic nu regretă, 

mereu spune aşa, la ce te poţi aştepta 

după coborârea forţată ? 

POEZIE 

ALEXANDRU 

BODOLICĂ 

nebunie... 

am pus o cana cu 

lacrimi la fiert 

sa vad cata sare seaduna 

am incercat toti oamenii 

sa cert 

sa vad ce o sa spuna. 

apa din cana s-a evaporat 

in ochi imi intra sarea 

lumea pe care am certat 

imi sufla lumanarea. 

E viscol... 

E viscol pe stradã, 

ªi fulgi-adunaþi în grãmezi, 

Cuprinsã e lumea, 

De primele zãpezi... 

Am ieºit în stradã 

Sã prind un fulg în mânã 

ªi am vãzut pe mama, 

Cãruntã ºi bãtrânã... 

E viscol ºi furtunã, 

Copacii se pliazã... 

Ca teancul de hârtii 

ªi mama lãcrimeazã. 

E viscol paranoic, 

ªi n-o mai vãd pe mama 

E ninsa pân-la umeri 

ªi albã-i e nãframa. 

E viscol pribegind, 

Pe mama o dezgroapã, 

O caut cu privirea, 

O lacrimã pe-o pleoapã... 

tot o sa scriu... 

tot o sa scriu, orice-ar veni 

cutremure, si ciuma... 

cand nimeni nu m-o pretui 

m-or ingropa in huma. 

cum pentru prunc e mama, 

asa mi-e scrisul drag 

cum pentru poza, rama 

cum casa pentru prag. 

chiar de-mi vei arde cartea 

si-o vei calca in strada 

nu-mi vei aduce moartea 

sunt altii, sa ma creada. 

cum ti-este sete vara 

de apa de izvor 

asa, cand vine seara 

prin poezie zbor. 

sunt mut, fara suflare 

dac-am uitat cuvantul 

aprinde-o lumanare 

cand parasesc pamantul. 

Şi îngeri vin să umple 

transparenţe… 

Iată, iubite,clipa vine 

sonor 

Şi umple policrom sufletul 

meu 

Şi paseri albe se rotesc 

în zbor 

Şi îngeri vin să umple 

transparenţe 

JURNAL 

CLAUDIA 

VOICULESCU 

Iată, iubite,stau vămile la pândă 

Şi lumile noastre se scaldă în ele 

Iar dragostea noastră crescândă 

Priveghi şi smirnă presară în stele… 

Iată, iubite, vine spaima de noapte 

Ca sângele se-ncheagă în suflet durerea… 

Unde şade ciocârlia din şoapte 

Şi unde nevăzută, flămaândă, puterea? 

Iată, iubite,vin alte stoluri de paseri, pe 

rând 

Şi torc o lumină bolnavă 

Ultimul stol de paseri negre, zburând 

Lasă în urmă dâra morţii, grea ca o 

lavă… 

Tu, Moartea mea, care-mi rămâi 

datoare 

Tu stai de veghe, tainică vestală , 

Şi-ncet, perfid, mai smulgi câte-o tăcere 

Şi cheltuieşti întreaga mea avere 

Fără să-nalţi măcar vreo catedrală… 

Purtăm acelaşi număr la sandală 

Şi te-ai născut cu mine din durere 

Dar eu mă-nalţ cu gândul printre sfere 

Când viaţa tu mi-o nărui,o,vandală! 

Deşi aceeaşi mamă,în risipă, 

În lume ne trimite călătoare 

Tu m-ai furat în fiecare clipă 

Şi nevăzut şi-atotstăpânitoare 

Îmi pui o mască ultimă,în pripă 

Tu, moartea mea, care-mi rămâi datoare! 

Mai limpezesc… 

Se-aude tropot pământesc 

Venit dintr-o lume târzie 

În ape străine eu limpezesc 

Ultima iubirii felie. 

Ce neagră e apa care rămâne 

Şi chipul tău palid în ea! 

Asemeni hotarul care răpune 

Întregul din inima mea. 

Coboară din nor pasărea neagră 

Înlauntrul patimii ger… 

Unde-mi vei duce inima neagră 

Când ea în sine mi-e temnicer? 

Şi iarăşi, mai spre sfârşite 

Mai limpezesc mângaâierea 

Şi bate din aripi cerşite 

Clipa visată spre re-nvierea… 

4610 


Răşinarii familiei Cioran 

Se-nţelege că în cei şapte ani de detenţie n- 

a ştiut nimic despre familie şi despre ceea ce se 

petrecea în ţară. Erau izolaţi ca-ntr-o leprozerie. 

Că nici eliberarea nu reprezenta decât intrarea 

într-o leprozerie mai mare avea să se convingă la 

sfârşitul anilor de calvar. 

*** 

Liber într-o lume înregimentată 

Când Aurel Cioran şi-a încheiat stagiul de detenţie 

comunistă, în 1956, România era deja bine 

virusată ideologic, schimbată la faţă cum ar fi spus 

fratele său, dar nu în sensul pe care îl procesase 

scepticul, ci într-o formă proletcultistă şi imundă. 

Începea un ciclu de viaţă nou, dar nu lipsit de umilinţe, 

de vexaţiuni şi de toate mizeriile care definesc 

un regim totalitar. Nu intra într-o libertate 

firească, ci în surogatul ei, într-o lume în care totul 

era dirijat, aliniat şi impus în regim imperativ, heirupist. 

“Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, se 

scanda peste tot într-o formă nevrotică, ameninţătoare 

şi spăimoasă, care excludea echivocul. 

În anul 1956 a avut loc revoluţia din Ungaria, 

pretext excelent pentru atotputernicul partid comunist 

de la noi şi pentru braţul său de nădejde, 

securitatea, să-şi sporească veghea şi suspiciunea. 

Trecuse doi ani de la lichidarea lui Pătrăşcanu 

şi Dej stăpânea peste ţară cu mână de fier – sigură 

şi neînduplecată când era vorba de păstrarea 

puterii. Cei din apropierea lui au înţeles că 

dincolo de masca bonomiei afişată ocazional pândea 

o ferocitate devoratoare. 

Şi prietenia “de nezdruncinat” cu fratele răsăritean 

curgea bine dar Dej trebuia să mai dea un 

examen şi să convingă printr-o nouă probă de devoţiune. 

Prilejul l-a constituit revoluţia din Ungaria 

când dictatorul român n-a stat o clipă pe gânduri, 

a intrat în joc şi-a regizat cea mai netrebnică farsă. 

Aceasta este lumea în care plonjează Aurel 

Cioran după cei şapte ani de recluziune şi de penitenţi 

impusă. Cu eticheta de “fost deţinut politic” 

lipită de numele său era greu să se rostuiască în 

vreo slujbă. Purta, totuşi, răspunderea familiei şi 

trebuia să găsească ceva chiar sub demnitatea şi 

pregătirea sa. Bunul său părinte era deja de mai 

multă vreme, scârbit de viaţă şi bolnav cu puţine 

şanse de însănătoşire. Se va săvârşi, de altfel în 

anul următor, 1957. 

Primul eşec în tentativa obţinerii unei slujbe 

l-a înregistrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu, unde 

se dusese cu un prieten medic. “Notez, se confesa 

lui Dan C. Mihăilescu, că prietenul meu era medic 

şi-i salvase pe cineva din familie. I-am spus doleanţa. 

Când am plecat, ne-am oprit amândoi năuciţi 

în fond ce-a vrut să spună că nu poate angaja 

un hoţ”? A găsit în cele din urmă înţelegere la directorul 

unei fabrici din oraş. “I-am explicat situaţia 

mea şi m-a angajat. Am fost opt ani muncitor necalificat, 

apoi mi s-au recunoscut studiile universitare 

şi am fost numit economist” (L.A.I.) 

S-a pensionat în 1974 iar scepticul parizian 

se arăta mulţumit de noua situaţie a fratelui sibian. 

Îi sugera chiar o preocupare pentru umplerea timpului 

liber de care dispunea acum din abundenţă. 

“Acum, că nu mai mergi la birou, îi scria la 6 iunie 

1974, încearcă să descurci povestea asta 


veche…” Sugestia se referea la istoria neclară a 

relaţiilor dintre familiile Goga şi Cioran. 

Scepticul avea însă tipicul său: o problemă ridicată 

într-o scrisoare era reluată, accentuată şi 

adâncită şi în corespondenţele ulterioare. La fel 

procedează şi în chestiunea pensiei fratelui său. 

“Ai să faci ce vrei, adică ai să fii liber ca un zeu…”, 

îi scria în epistola din 17 iunie 1974 (“Scrisori… p. 

124). 

Devenea, oricum, evident că odată eliberat 

de povara slujbei la stat va putea gândi şi alte proiecte, 

chiar şi la vizitarea fratelui său aflat pe tărâmul 

galic. 

De la veghe la templu 

După revoluţia din decembrie, Aurel Cioran a 

considerat că este de datoria sa să contribuie la 

inducerea unei imagini bastion al gândirii reacţionare. 

Decenii de-a rândul, opera îi fusese interzisă 

iar cititorii mai tineri aflase câte ceva despre el de 

la posturile de radio străine. Trebuie introdus în circulaţie 

publică şi, mai ales, trebuia distribuit întrun 

sistem de asociaţii şi înrudiri epistemice pentru 

a fi receptat în toată complexitatea lui contradictorie. 

Bibliografia românească, a editării şi receptării 

lui Cioran, era îngheţată de mai multe decenii, 

aşa că totul trebuia reluat de unde rămăsese cu 

patru decenii în urmă. Hulitul Cioran, “ideologul 

fascist” din familia trăiriştilor, devenea peste noapte 

o personalitate copleşitoare, era trecut în programele 

de învăţământ şi adjudecat, ca o mândrie 

a culturii româneşti. 

În problema recuperării lui Cioran, ca şi a 

altor emigranţi români erau multe de făcut şi Aurel 

Cioran a-ncercat, şi el, să-şi dovedească utilitatea. 

Stăruise atât de mult asupra lucrărilor fratelui 

său şi a receptării lui în cultura europeană că era, 

de departe, unul dintre cei mai informaţi în problemă. 

Deţinea o bogată arhivă cioraniană (corespondenţă, 

inedite, documente, reviste cu 

poziţionări din publicistica franceză) iar cercetarea 

ei devenea imperioasă pentru recuperarea integrală 

a scepticului. 

Aurel Cioran se implică în acest proces de reaşezare 

a fratelui înstrăinat în conştiinţa publică a 

etniei sale. Participă la colocviile omagiale organizate 

în vederea cunoaşterii şi trezirii interesului 

faţă de opera eseistului, acordă interviuri articulate 

şi decomplexate, susţine iniţiativele lui Eugène 

Van Itterbeeck în calitatea sa de coordonator al 

Centrului european “de poèsie et de dialogue cultural 

Est-Vest «Constantin Noica» din Sibiu, ordonează 

corespondenţa din arhiva familiei şi pune la 

dispoziţia Editurii Humanitas cele 422 de scrisori 

primite de la Emil şi chiar se implică în alcătuirea 

unor antologii tematice. În 1996 editează antologia 

“Cioran şi muzica” iar în 1997 “Cioran despre 

Dumnezeu” - amândouă apărute la Humanitas 

sub îngrijirea lui Vlad Zografi. “Identificând aceste 

fragmente, spune editorul în prefaţa primei antologii, 

de la propoziţii sau fraze şi până la capitole de 

mai multe pagini fratele filozofului a oferit editorului 

materialul unei cărţi pe care Emil Cioran n-a 

scris-o ca atare, dar care se construieşte pornind 

de la mai toate cărţile publicate de el, de la articole 

şi corespondenţă”. 

E o situaţie cu totul nouă pentru Aurel Cioran. 


DEZVĂLUIRI 

Ionel Necula 

O situaţie ameliorată, dacă 

avem în vedere că Editura Humanitas, 

care obţinuse exclusivitatea 

dreptului de editare a 

operei lui Cioran în limba română, 

îi alimenta cu regularitate 

contul cu vărsămintele 

dreptului de autor. Ceea ce a 

făcut Emil Cioran pentru el întrecea 

până şi cele mai optimiste 

aşteptări. Nu-i vorbă, de 

grijă îi purtase întotdeauna, ba 

chiar, în 1973, îl informa că îl 

desemnase ca moştenitor testamentar 

pentru eventualitatea 

că şi el şi Simone ar lichida 

conturile cu această lume. “Ţie 

ţi-ar rămâne drepturile mele de 

autor şi puţinii bani pe care-i 

am în bancă (Société Générale, 

Agence G. Boulevard 

Saint-Michele, Paris V-e). Dar 

o să-ţi trimit o scrisoare mai 

detaliată în legătură cu asta, 

probabil de Londra” (“Scrisori 

… p. 110). La Londra urma săşi 

petreacă vacanţa şi nu ştim 

dac-a mai revenit asupra problemei. 

Oricum, volumul de 

corespondenţă apărut la Humanitas 

în 1995 nu mai conţine 

şi alte referiri asupra 

acestui aspect. 

Ne imaginăm însă că 

prea bogat nu a fost niciodată. 

Deşi cărţile lui erau editate în 

mai multe ţări europene şi 

chiar peste ocean, drepturile 

de autor ce i se cuveneau erau 

modeste, descurajante şi neîndestulătoare, 

Cioran se plângea 

frecvent că marfa sa 

"n-are căutare", că în Franţa 

culturală “un pantofar câştigă 

mai mult decât un scriitor”, că 

n-are noroc la editori sau c-ar fi 

fost mai bine dacă se făcea 

“lăcătuş” (cuvânt scris în româneşte). 

Nu numai editorii 

din Franţa, dar şi cei din Italia 

sau de dincolo de ocean se 

dovedeau cărpănoşi când era 

vorba de drepturi de autor. 

Ulterior însă, situaţia sa 

materială se îmbunătăţeşte şi 

în iunie 1980, când Aurel trecea 

printr-o mare depresie şi 

î 

4611

DEZVĂLUIRI 

era internat la Gătaia scepticul transmitea un semnal de ameliorare 

a situaţiei sale financiare “Nu ezita să-mi ceri tot ce ai nevoie. Situaţia 

mea materială s-a îmbunătăţit o dată cu vârsta” (“Scrisori… 

p. 182). Era probabil şi o exagerare în această declaraţie menită 

să-şi încredinţeze fratele că eforturile lui în procurarea medicamentelor 

necesare nu reprezintă mare lucru. Pentru a fi şi mai convingător, 

revine cu aceeaşi declaraţie şi în scrisoarea din 2 iulie 

1980: “situaţia mea, reconfirmă, e mai bună acum ca înainte” (“Scrisori… 

p. 183). 

Ceea ce a urmat după revoluţie din decembrie 1989 se cunoaşte. 

Emil Cioran a devenit peste noapte o mare personalitate a 

culturii româneşti şi un reper al lucidităţii debordante. Se considera 

un sceptic de serviciu, dar, de fapt, făcea de cap limpede la nesăbuinţa 

lumii şi se angoasa de toate neajunsurile vieţuirii. Faţă de 

lume şi viaţă resimţea un disconfort aşa de visceral şi rechizitoric că 

putea să se adreseze lumii cu teribilismul înţeleptului Silen: “Neam 

netrebnic şi muritor, fiu al hazardului şi al trudei de ce să mă sileşti 

să-ţi spun ceea ce nu e bine al hazardului şi al trudei de ce mă sileşti 

să-ţi spun ceea ce nu e bine pentru tine să auzi? Ceea ce e binele 

suprem, îţi este inaccesibil: a nu te fi născut, a nu fi, a fi nimic. 

Binele imediat următor ar fi pentru tine… să mori curând!” 

De fapt, s-a şi adresat, dar în felul lui: cu graţie, cu eleganţă, 

cu stil şi nu se poate spune că fragmentele lui au fost primite 

numai cu nepăsare de contemporani. Preşedintele Franţei, François 

Mitterrand, îl invita la Palatul Elysèe, iar cel al României, Iliescu, 

îi scria deşănţat şi cabotin ca unui “gânditor printre cei mari de 

la sfârşitul mileniului”. Gest penibil din partea unui farsor care a lumpenizat 

normalitatea realităţii româneşti prin recursul la mineriade şi 

la activitatea vechilor nomenclaturişti. Penibil şi inutil. De aceea şi 

vorbele Simonei Boué “pupama in courr”, sunau ca o hazoasă consolare 

faţă de inerţiile şi agresivitatea fostului prim-sceretar la nevoie 

de reformare democratică a ţării. 

Spuneam că Emil Cioran a devenit repede, mai ales după 

trecerea sa în cele veşnice, o conştiinţă, o legendă, un templu. Indiferent 

n-a rămas nimănui, deşi taberele cu partizani şi detractori 

s-au constituit într-o repezeală suspectă, sfidând chiar obişnuita decenţă 

a zilelor de doliu. Ca şi când n-ar fi aşteptat momentul morţii 

lui, din mai multe direcţii s-au făcut auzite suspiciuni, voci contestatoare, 

acuze – toate vechi dar ambalate într-o altă poleială. Templul 

căpătase fisuri vituperante prin care se întrezărea haosul şi 

neantul. 

Aurel Cioran a convenit că trebuie să facă de veghe la 

templu, să persuadeze asupra unor aspecte mai sensibile şi să ghidoneze 

în felul său cercetarea cioraniană. Cele două antologii tematice 

cu texte selectate privind poziţionările filozofului faţă de divin 

şi faţă de muzică au fost gândite ca instrumente de lucru care să faciliteze 

cercetarea spiritului cioranian. Nu ezita, ori de câte ori avea 

posibilitatea, să corecteze o anumită imagine distorsionată despre 

fratele său şi să deparaziteze cadrul istoric şi epistemic în vederea 

unei corecte receptări. A făcut-o cu măsură, cu modestie, cu decenţă 

– atât cât putea să se implice în natura contradictorie a discursului 

cioranian. 

De regulă, interviurile lui Aurel Cioran sunt surprinzătoare 

şi cu largi incursiuni în frământata epocă a tinereţii lor învolburate. 

Amândoi au fost prinşi în capcanele aceloraşi opţiuni politice de dreapta 

– fapt pentru care vor plăti, unul cu exilul definitiv, celălalt cu 

ani grei de temniţă. Ulterior, Emil se va lepăda de această episodică 

rătăcire juvenilă ca de un “trecut deocheat”, în timp ce Aurel a rămas 

statornicit până la sfârşit cu nostalgia “sfintei tinereţe legionare”. 

Un mohican traversat de măreţia jertfei de sine. “O simpatie pe care 

o ai, spunea fratele scepticului în interviul publicat în “Euphoricon”, 

indiferent că a durat sau nu a durat, doi ani sau toată viaţa, pentru 

mine a durat toată viaţa, este un punct de vedere”. 

Insista, de asemenea, asupra raporturilor pe care scepticul 

le întreţinea cu divinitatea. Sublinia apăsat “că Emil a citit de 

patru ori „Biblia” şi că “a avut în viaţă vreo patru revelaţii mistice. Nu 

şi le-a descris. Poate pentru că revelaţiile mistice sunt mult prea intime 

ca să facă obiectul unei scrisori sau unei relatări”. E o idee şi 

nu suntem siguri că poate fi creditată ca explicaţie. Cred mai degrabă 

că extazele lui au fost incomplete, nerealizându-se o comuniune 

integrală cu absolutul. “Am ajuns şi eu, se confesa scepticul 

în dialogul cu Branka Bogavac Le Comte până la un anumit punct, 

dar n-am reuşit să ating acel punct final” (“Convorbiri… p. 270). 

Iluminaţia, starea de exaltare şi de extaz mistic a atins, 

probabil, marginile Absolutului, dar nu s-a detaşat complet de lumea 

4612 


individuaţiei. Absolutul în care a evadat era mai mult o senzaţie de 

vid ce se dilata din abisul interior, dizolvând timpul, cauzalitatea şi 

constrângerile empiriei. Nu ştim dac-a ajuns la divin, dar a ajuns cu 

siguranţă la Neant, I-a simţit prăpăstiile şi s-a imponderabilizat 

printr-o beţie a fiinţei, cum “nu se poate scrie decât într-o astfel de 

tensiune nervoasă” (“Pe culmile disperării”, p. 28). 

Cred că Aurel Cioran a găsit cheia lecturii fratelui său: 

“dacă îl citeşti mai atent, vezi că din fiecare rând răsare un gând, o 

sclipire mistică. Asta e părerea mea”, conchide în interviul din “Jurnalul 

literar”, nr. 41-44 din decembrie 1995. Cred că şi-a cunoscut 

bine fratele. 

Stâlpitorii locului. Familia Barcianu 

O localitate, oricare, îşi legitimează trecerea prin vămile 

timpului şi dreptul la o consemnare istorică prin oamenii ei importanţi, 

prin vrednicia faptelor cu care I-au stâlpit devenirea în timp şi 

s-au implicat în problemele comunităţii. În fiecare localitate există 

câte un buchet de familii vechi, de ispravă, care servesc de exemplaritate 

pentru restul comunităţii. Chiar dacă nu-şi asumă atribute 

de lideri, ele dau tonul în probleme de chivernisire şi de interes obştesc, 

iar concetăţenii lor le urmează cu încredinţarea că reprezintă 

condiţia lucrului gândit, bine făcut şi bine proiectat. 

Sat vechi, unul din cele mai vechi din Ardeal, Răşinarii a 

avut, desigur, familiile sale fruntaşe pe răbojul istoriei şi cu ascendenţe 

coborâte până în straturile adânci ale devenirii. Ele polarizau 

interesele comunităţii şi tot ele activau, de regulă, soluţii pentru 

eventualele momente de cumpănă. 

Familia Barcianu era una dintre ele. “Barcianu, Goga şi 

Ţincu sunt cele mai interesante familii din Răşinari, scria scepticul 

parizian într-o scrisoare către fratele său di 10 noiembrie 1978. Fiecare 

din ele ar merita o monografie şi, un roman” „Scrisori… 

p.166”). Într-un fel de abordare monografică a familiei Barcianu s-a 

încercat cucernicul protopop Emilian Cioran, care a şi reconstituit dinastia 

celor şapte făclieri ai familiei – considerată “izvor de lumină 

şi pildă de urmat – într-o carte despre care am mai amintit în aceste 

rânduri. Este o carte de suflet, izvorâtă, cum singur mărturiseşte, 

dintr-o “datorie sufletească şi de conştiinţă” prin “prelucrarea materialului 

rămas în cadrul familiei şi în însemnările contemporanilor” (p. 

5). Bineînţeles, autorul nu se cantonează doar la dinastia Scrisorilor 

şi nu ezită să iasă din cadrul autofixat pentru a realiza o adevărată 

cronică a localităţii. În multe privinţe, cronica familiei Barcianu 

se conjugă şi se suprapune cu cronica satului Răşinari. 

Primul din familia Barcianu evocat de protopopul Emilian 

Cioran este protopopul Coman Bârsan “cel bătrân”, hirotonosit ca 

preot de episcopul Râmnicului Clement (la acea vreme, Biserica 

Ortodoxă din Ardeal nu avea episcop), primind şi Singhelia aferentă 

din partea episcopului Dionisie Novacovici la 5 decembrie 

1761. A fost, desigur, un om cumpătat şi cu măsură în toate dacă 

avem în vedere că a trăit 105 ani (1699-1804) într-o desăvârşită 

duhovnicie. Băjenar de prin Tara Bârsei, Coman Bârsan a devenit 

răşinărean, cel mai probabil prin căsătoria cu Opreana (sau Stanca) 

şi-a deschis calea lungii dinastii ecleziastice ce-a propovăduit cuvântul 

lui Hristos vreme de circa 200 de ani. 

I-a urmat în scaunul protopopului fiul său, Sava Popovici 

cel bătrân (1768-1808) şi-a fost hirotonisit mai întâi ca diacon de 

episcopul Dionisie Novacovici la 11 octombrie 1764 după cum se 

arată în Singhelia dată cu acel prilej. În acea vreme când tipărirea 

cărţilor se dovedea o operaţie extrem de anevoioasă, protopopul 

Sava Popovici (cel Bătrân) a copiat peste 20 de manuscrise “cu conţinut 

religios, istoric, geografic şi chiar juridic, cu o scriere cirilică 

citeaţă şi foarte frumoasă, încât te întrebi uimit, când a avut neobositul 

cărturar timpul fizic spre a scrie şi a copiat sute de pagini, cu 

o rară caligrafie” (op. cit. p. 9). Pe filele uneia dintre Cazaniile copiate 

de el se poate citi şi această însemnare: “S-au scris această 

istorie a românilor din Ţara Ardealului din nemţeşte în româneşte, 

la anul 1792, august 25, prin mine popa Sava Popovici cel bătrân 

ot Răşinari. La anul 1789, august 5, am fost la biserica iezuiţilor din 

piaţa Sibiului cu Prea Sf. Episcop Gherasim Adamovici, când s-au 

sfinţit două steaguri de la regimentul lui Oros. Şi am spus şi eu învăţătura 

aceasta la cătane în târgul cel mare: fiind de faţă domnul 

general Comandant şi guvernatorul Banfi George şi alţi domni” (p. 

16). E un indiciu că smeritul protopop Sava Popovici (cel bătrân) îşi 

înţelegea bine menirea în cadrul comunităţii peste care păstorea.

MISTICA NAŢIONALISMULUI ŞI 

NAŢIONALISMUL MISTIC ÎN GÂNDIREA 

ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ 


În „Essay” (II.27), John Locke, 

spre pildă, atribuie persoanei un sens 

mai mult juridic cu, este adevărat, o susţinere 

morală. Pentru persoană, aşa 

cum afirmă protejatul primului conte de 

Shaftesbury, Anthony Ashley-Cooper, 

legea are un sens, dar adaugă Locke „şi 

fericirea, şi nefericirea”. Dacă luăm 

legea ca model social, omenesc şi, cu 

excepţia poruncilor biblice, afirmaţia se 

justifică dincolo de conceptul de justiţie 

divină, care are şi el o anume delimitare 

aparte, este conceput exhatologic, 

ideile de fericire şi nefericire ne conduc 

la cu totul şi cu totul alte determinări 

existenţiale. În ultimă instanţă, putem 

spune că filosoful din Anglia secolului al 

XVIII-lea nu contrazice cu nimic încercarea 

noastră de a formula o suită de 

observaţii, aşadar ipotezele de mai sus. 

Considerat a fi unul dintre exponenţii 

empirismului, Locke refuză săacorde în 

cadrul sistemului său (mult mai complex 

decât ne permite economia studiului 

nostru să relevăm) un rol cât de mic 

aşa-numitelor „idei înnăscute”, deşi sintagma 

şi conceptul ca atare erau în 

plină vogă în epocă, ca urmare şi a unor 

teorii raţionaliste. Situând senzaţiile şi 

reflecţiile la temelia intelectului şi ca 

atare subliniind capacitatea noastră de 

percepere a lumii în funcţie de ele, mai 

exact în raport de imperfecţiunea lor, filosoful-medic, 

a cărui viaţă poate constitui 

subiectul unui roman, leagă 

capacitatea de cunoaştere de existenţa 

divină. Este contextul în care epistemologia, 

a cărei sarcină este de a prezenta 

ceea ce se ştie într-adevăr, devine un 

argument, ba chiar un element esenţial 

în realizarea unei stări de toleranţă religioasă, 

idee care, alături de raporturile 

dintre putere, ca o cârmuire şi formele 

de acceptare a acesteia, schiţeazăşi dimensiunea 

politică a filosofiei lui Locke. 

Evident, nu fără o anume intenţie ne-am 

referit la acest filosof englez din perioada 

revoluţiei ştiinţifice, situat alături 

de Boyle şi Newton şi urmat de un Berkeley 

sau de un Hume. Acest curent de 

gândire în ceea ce priveşte persoana 

accentuează latura duală, pluralistă a 

sa, chiar dacă ea pare a fi contrazisă de 

interpretările moniste care oscileazăîntre 

o anume simplificare, o intenţie reducţionistă 

folosită ca un fel de artificiu 

de calcul şi o raportare la conceptul primitiv, 

la arhetipul naţional, ceea ce în ultimă 

instanţă e cam acelaşi lucru (vezi şi 

lucrarea lui Strawson, din 1959 în „Individuals”). 

Nu în ultimul rând, vom aminti 

aici şi abordările funcţionaliste derivate 

din structurile behaviorismului lui Putman 

sau al lui Sellars, ajungând într-o 

contemporaneitate care acreditează ca 

paralelă cu persoana sistemele cibernetice 

soft şi hardware, ceea ce ca explicaţie 

pentru cele din urmă este foarte 

valabilă, aşa cum mai spuneam căşi 

omul este chip şi asemănare lui Dumnezeu. 

Şi aici însă ne menţinem afirmaţia 

că reciproca nu este întru totul 

valabilă. 

VI. SĂ-I SPUNEM TOTUŞI IS- 

TORICĂ -PERSOANA ISTORICĂ 

„Specia om, ca atare, e o concepţie 

pură. Există„neamuri”, nu neamul 

omenesc.” 

„Credinţa ne învaţă că omul nu 

e un model al existenţei. El imită modele 

transumane, dacă vrea să se depăşească.” 

Petre Ţuţea 

Radu G. Serafim 

ESEU 

reunite într-o dimensiune unică... în 

veşnicia Dumnezeirii. Ei însă mai sunt 

uniţi şi aici, pe pământ, iar biserica 

orientală ortodoxă numeşte această 

unire „ a Sfinţilor Părinţi, a Sfintei Tradiţii”. 

De aici pleacăşi abordarea oarecum 

aparte pe care noi înţelegem, 

în funcţie de persoană, să o dăm timpului 

şi vremii. Persoana este, chiar 

trăind într-un timp concret, vieţuire în 

vreme, iar vremea este reflectarea 

veşniciei în existenţa umanităţii. De 

aceea, PERSOANA este racordată la 

vreme şi ca atare la veşnicie, pe când 

o personalitate este strict vremelnică 

sau, cum spune cronicarul, „sub 

vremi”. 

PERSOANA este o sumă de 

reflectări şi de adaptări ale unor existenţe 

pornind de la cea divină, înţelegând 

în acelaşi mod şi strămoşii (oare 

nu vorbim noi azi despre moşteniri, tipare 

genetice?!), dar şi modele formatoare, 

factorii ce ne determină 

spiritual, ideatic sau factual devenirea, 

destinul. 

Poate că redefinirea termenilor 

s-ar impune înainte de orice altă abordare 

a unui sistem filosofic sau a altuia, 

dar lucrarea ne apare greu de 

realizat într-un timp în care multe dintre 

concepte, din noţiuni şi-au pierdut 

sau şi-au modificat sensurile iniţiale. 

Până la o asemenea izbândă, căci o 

izbândă incontestabilă ar fi aceasta, 

pentru ceea ce noi astăzi considerăm 

a fi alienarea comunicării sau relativitatea 

sa, să urmăm traiectul pe care 

cu generozitate ni-l oferă raporturile 

persoanei (istorice) la spaţiul circular, 

ca şi situarea sa în relaţie cu fiinţa divină, 

a cărei încadrare în structurile pitagoreice 

ne trimite, speculând, la 

identificarea timpului cu acel număr, 

ceea ce nu e departe de ceea ce ştim 

a fi una dintre preocupările de seamă 

ale ştiinţelor oculte de-a lungul timpului, 

a ezoterismului. 

În accepţiunea noastră, PER- 

SOANA nu poate fi decât ISTORICĂşi 

pentru aceasta vom face apel nu la filosofie, 

ci la ceea ce am numit până acum 

spaţiul teologal. Acesta vine să ne lămurească 

mult mai exact situaţia individului 

în raport cu Dumnezeu, cu 

Absolutul ca explicaţie şi pentru Sine, 

dar şi ca determinare pentru un anume 

curs al istoriei. 

Omul este purtătorul unui sâmbure, 

unei părţi din acest Absolut, care, 

aşa cum am arătat, a determinat, „a 

făcut” toate, PERSOANA este aşadar fiinţa 

care este animată de această relaţie. 

Crede în ea. Omul este aşadar fiinţa 

animată de credinţă, iar credinţa este 

reflectarea, oglindirea datului divin. În 

ce măsură aceeaşi oglindire este concretizată 

în acţiuni, în fapte? Cât de 

exact, de aproape înţelegem, putem 

sau nu să ne situăm pe traiectoria, pe 

drumul acestei credinţe? Iată întrebări 

la care teologia, cum spuneam, ne oferă 

prin mistică, câteva modele. Ele sunt, 

aşa cum bine se ştie, modele ale sfinţilor, 

personalităţi mistice sau istorice 

(adică existente, într-un timp anume, 

dovedite a fi trăit ca atare) care însă 

s u n t 


LABORATOR 

Secretele capodoperelor 

4614 

Schiţele lui Rembrandt 

Niciodată opera lui Rembrandt nu ne-a părut mai emoţionantă ca 

atunci când am analizat-o radiografic. Ea ne-a prilejuit obţinerea unor 

documente dintre cele mai spectaculoase şi mai bogate în învăţăminte. 

Acum câţiva ani au fost studiate mai 

multe portrete ale lui Rembrandt cu ocazia 

unei expoziţii. Radiografiile au scos la lumină 

imagini cu totul neaşteptate, o mare profunzime 

a materiei picturale, subliniind scriitura 

artistului, dar şi dramaticele căutări compoziţionale, 

variantele, re-pictările, reluările, reluările; 

atunci am fost cuprinşi de dorinţa de a 

descoperi toate secretele operelor sale conservate 

la Luvru, atât de multe la număr, 

aparţinând epocilor de tinereţe, maturitate şi 

bătrâneţe ale artistului. 

Născut în 1606, Rembrandt moare la 

Amsterdam în 1669. Operele lui din tinereţe 

sunt în general portrete; înseşi compoziţiile acordă figurii omeneşti 

atâta importanţă, un interes atât de vădit, încât uneori nu sunt altceva 

decât reuniune de portrete. Radiografiile acestor portrete fac posibilă 

urmărirea evoluţiei scriiturii maestrului olandez. Pictorul şi-a construit 

compoziţia cu o pensulă încărcată de abundenţă cu alb de plumb 

folosind pentru cele mai multe un suport de lemn până în 1645, şi mai 

apoi de pânză. Această materie cu o greutate atomică ridicată constituie 

un ecran pentru razele X. Imaginea obţinută scoate în relief 

schiţa adesea cu totul diferită de aspectul actual al operei. Interpretarea 

acestor filme radiografice este plină de surprize. Ele nu 

numai că subliniază diferenţa dintre opera eboşată şi cea terminată, 

ci fac totodată posibilă urmărirea evoluţiei scriiturii pictorului, amploarea 

şi direcţia penelului fiind de cele mai multe ori greu de sesizat 

sub glasiurile şi verniurile de la suprafaţă. 

Rembrandt, Portretul lui 

Cuzper 

Albert 


La începutul carierei sale, maestrul 

folosea un penel subţire, mai uscat, nu prea 

încărcat; tuşele sunt scurte dar ferme, după 

cum se poate vedea în Portretul lui Albert 

Cuyper, datat 1630, în timp ce radiografia 

portretului de bătrân făcut puţin mai târziu dă 

la o iveală o tuşă vibrantă, dar care nu va 

atinge întreaga-i amploare decât odată cu 

portretele de maturitate şi bătrâneţe cum ar 

fi portretul lui Titus şi Autoportretul din 1660. În aceste tablouri, 

plăcerea de a picta şi meşteşugul maestrului au atins apogeul. Dar, 

înainte de a ajunge la maiestuoasa amploare a tuşei din perioada de 

perioada de bătrâneţe, scriitura pictorului a început să fie mai liberă din 

1637. Autoportretul pictat la această dată este foarte diferit de cele de 

până atunci. Artistul are treizeci şi unu de ani. El este celebru şi profund 

fericit alături de Saskia, tânăra lui soţie. Preparaţia e mai groasă 

decât în operele anterioare, deşi este executată tot pe un panou de 

lemn, anunţând tehnica operelor sale de mai târziu pictate pe pânză. 

Aceste observaţii confirmă studiul morfologic efectuat cu ajutorul 

fotografiilor de detaliu. 

Studiul radiografiilor ne furnizează indicaţii diverse. Astfel se 

poate determina o constantă în construirea chipurilor, foarte caracteristică 

epocii de manipulare a lui Rembrandt: luminile sunt puse generos 

doar pe o parte a feţei, de cele mai multe ori pe partea dreaptă 

a modelului, subliniind fruntea, pometele, şeaua nasului, lăsând neterminată 

şi în umbră partea stângă ce apare totuşi la suprafaţă modelată 

cu grijă, dar modelată cu ajutorul glasiurilor şi ca pierdută în 

atmosfera sumbră în care are cu atât mai mare tendinţa să dispară cu 

cât nu posedă (ştim acum acest lucru) substructurile solide şi deschise 

la culoare pe care le-am descoperit, sub acţiunea razelor X, de 

cealaltă parte a feţei. Tehnica ochiului evoluează la rândul ei: la începutul 

carierei sale e o cavitate întunecată, dar al cărei centru este 

modelat în demitentă; un punct alb concentrând lumina şi viaţa. În 

portretele de maturitate, ochiul nu mai apare ca un tunel întunecat, luminat 

înspre sufletul modelului. Examenul radiografiilor confirmă impresia 

resimţită în faţa operelor de bătrâneţe ale artistului: lumina ce 

se răspândeşte pe aceste chipuri este o lumină interioară, ca şi imaginea 

vieţii spirituale; suprafaţa acestor chipuri este modelată în demitente 

cu culori de pământ (tere), spre deosebire de operele de tinereţe 

unde bijuteriile şi partea de lenjerie captează lumina exterioară prin alburile 

aproape imaculate puse la 

suprafaţă. Tehnica se pune aici în 

slujba celor mai secrete aspiraţii 

ale artistului, confirmându-ne 

ceea ce intuiam. Spre sfârşitul 

vieţii, operele lui Rembrandt reflectă 

viaţa lui interioară. 

Rembrandt, Sf. Matei şi 

îngerul (detaliu) 

S-ar putea ca exemplul cel 

mai convingător în acest sens săl 

constituie studiul tabloului Sfântul 

Matei şi Îngerul. Comparaţia 

dintre documentul radiografic, 

dezvăluindu-ne opera în stadiul ei de 

schiţă, fotografia făcută la infraroşii, 

prin care descoperim tabloul sub 

vălul de verniuri şi glasiuri, şi opera 

terminată îngăduie nu numai stabilirea 

a trei etape diferite în elaborarea 

materială a picturii, dar şi trei 

etape în evoluţia gândirii artistului. În 

Autoportretul cu paletă, evoluţia este 

identică: schiţa subliniază realist decreptitudinea, 

în timp ce etapa intermediară 

reflectă nevoia artistului de 

a transcrie amprentele vieţii spirituale, 

care, în opera terminată, vor 

prevala asupra realismului schiţei. La 

aceste observaţii ce aruncă o lumină 

asupra tehnicii pictorului, subliniind 

demersul secret până mai ieri, al 

gândirii sale, trebuie să adăugăm altele, 

cu caracter mai anecdotic dar 

nu mai puţin interesante. Schiţele 

sunt uneori vădit diferite de opera 

terminată. Aceste diferenţe implică schimbări, repetări, reveniri, restituindu-ne 

diversele – şi uneori dureroasele – etape ale gestaţiei unui 

tablou; 

Radiografia tabloului 

Bethsabeea, de Rembrandt. 

Madeleine Hours 

Madeleine Hours: Promotoare 

a metodelor ştiinţifice, 

atât în activitatea 

curentă, cât şi prin lucrările 

publicate, Madeleine Hours 

foloseşte cele mai temerare 

cuceriri ale fizicii şi electronicii, 

ale chimiei, microbiologiei 

etc. în scopul investigării 

stării operelor de artă, pentru 

a le prelungi viaţa. După 

cum mărturiseşte ea însăşi, 

Secretele capodoperelor 

„marchează o etapă de cercetare”, 

oglindind „rezultatul 

unei explorări a picturii întreprinsă 

cu ajutorul tehnicilor 

moderne”. (Laura 

Irodoiu Aslan) 

Bethsabeea constituie un exemplu 

concludent în acest sens. Prin montajul 

a douăsprezece filme s-a obţinut 

o imagine a acestui mare tablou, imagine 

interesant de comparat cu opera 

terminată aşa cum se prezintă ea 

privirilor publicului în galeriile Luvrului. 

Silueta modelului apare mai zveltă în 

schiţă; bustul, umerii sunt aproape gracili şi cu totul diferiţi de cei ai 

persoanei opulente din centrul compoziţiei terminate. Capul este refăcut 

de trei ori: înclinările succesive ale modelului, poate puţin obosit, 

l-au determinat pe artist să renunţe la ţinuta semeaţă din prima compoziţie 

şi l-au făcut să-i imprime o poziţie din ce în ce mai aplecată, devenind 

astfel din ce în ce mai atentă la gesturile servantei aşezate la 

picioarele ei. Graţie acestei imagini ne întoarcem în timp şi asistăm la 

desfăşurarea etapelor de creaţie. Urmărim ezitările lui Rembrandt 

înainte de a imobiliza, în postura ştiută de trei secole încoace, chipul 

şi corpul modelului său. Măiestria, impetuozitatea artistului, pictând în 

libertate în atelierul său, ne sunt redate de faza preparatorie a 

veşmintelor albe. Va trebui să treacă mai mult de un secol pentru a 

regăsi aceeaşi vigoare în mânuirea pensulei, o vioiciune, o ardoare 

asemănătoare, în opera lui Fragonard şi Delacroix. 

Dar aceste incursiuni în timp, acest demers indiscret în tainele 

lemnului şi ale pânzei ne-au făcut să descoperim un retuş ulterior chiar 

şi în incontestabila capodoperă – micul tablou pictat pe un panou de 

acaju – intitulată Pelerinii din Emmaiis,. Capul servitorului a fost schiţat 

în două reprize, în vreme ce sub portretul fiului său Titus, făcut cu puţin 

înainte de moartea acestuia, razele X au scos la lumină o compoziţie 

necunoscută: o femeie aplecată deasupra unui leagăn. 

Dar, la pictorii evului mediu, aceste reveniri asupra schemei compoziţionale, 

aceste tatonări ale artistului se întâlnesc mai rar. 

(traducere de Laura Irodoiu Aslan)

LILIACUL ALB AL DOMNULUI EUGEN VERMAN 

ADNOTĂRI 

Mi s-a parut ca in timp ce am citit “Liliacul alb”, cartea jurnalistului 

si scriitorului bacauan Eugen Verman, ca tin in mana floarea 

de liliac alb, cu parfumul, frumusetea, curatenia, limpezimea si 

prospetimea de floare a primaverii. Bucuria aceasta s-a nascut din 

chipurile oamenilor luminosi care se succed in carte. Este acea partea 

buna, frumoasa si optimista a romanilor, dar din pacate ramasa 

in umbra prea multor pete negre. 

Ponderat in aprecieri, autorul descrie oameni si fapte care inseamna 

o certitudine de viata, o speranta pentru mai bine si, inainte 

de orice, o stare de spirit. Nu-i lipsesc nici insemnarile in care remarca 

schimbarile nefavorabile care fac ca tara noastra sa isi gaseasca 

cu greu timpul pierdut. Printre randuri se ascunde si multa 

amaraciune, dar punand in lumina chipuri de oameni cu puteri modelatoare, 

descurajeaza lipsa de optimism, starea de apatie care 

anihileaza elanul si initiativa. 

Autorul, Eugen Verman, face literatura pe spatii mici, secvente 

decupate din viata cotidiana, cu firescul ei, cu oameni feluriti cu 

care si-a incrucisat drumurile vietii. Oameni domnului Eugen Verman, 

au un filon social semnificativ, sunt oameni obisnuiti, care intruchipeaza 

caractere diferite, iar intamplarile sunt cele din care 

este tesuta viata noastra de zi cu zi si carora, prin talentul sau, lea 

dat expresia nemurii. Aceste scrieri isi au izvorul in experienta 

celor 45 de ani de gazetarie care l-au inzestrat cu un deosebit simt 

al perceptiei realitatii. In ele se desfasoara o adevarata perspectiva 

a societatii romanesti, purtand peceta jurnalistului innascut, jurnalist 

de vocatie, devotat scrisului, adevarului, memoriei locurilor si 

faptelor pline de savoare si autentic. E un scriitor sensibil si atent la 

fenomenul social, scriitor care a construit in cartile sale o lume cu 

dragoste si daruire totala. Scriind despre cartea profesorului Stefanache 

Spulber, autorul Eugen Verman spune cuvinte care i se potrivesc 

intocmai: “…scrisul porneste din cele mai luminoase 

adancimi ale sufletului, se contopeste cu locul si oamenii aceia care 

au fost si inca mai sunt, scrisul este adevarat, cinstit si curat ca apa 

de izvor”. Unele povestiri fac parte din zestrea amintirilor, acele 

amintiri care stau ascunse in suflet. Viata omului, fiind o scurgere 

continua ca apa unui rau, “nu stiu cum se face ca, abia spre varsarea 

in nesfarsit, vrem sa ne revedem albia” (pag.125), marturiseste 

autorul. 

Fin observator, discret in atitudini, cumpanit la vorba, om linistit, 

se apropie de oameni cu inteligenta si tact si ii face sa-si deschida 

inima si gandul. In cartea lui isi retraiesc intamplari zeci, poate 

chiar sute de oameni. Adeseori autorul nu face comentarii, lasa sa 

vorbeasca faptele sau cei in suferinta: (“Disperati fara vina”, Viata 

la Burdusaci”, “Directorul de la F.A.T.A.”,“Domnisoara Petronela”). 

E remarcabila arta de a zugravi chipuri umane. Un veteran de 

razboi din povestirea cu acest titlu, a venit “ca sa vada ce mai e pe 

la oras, ce mai face lumea, cum o mai duce si iata a trecut si prin 

piata”...Iar mai apoi noteaza: “Se vede ca este om de la tara, asta 

si dupa atentia exagerata cu care paseste, se vede ca-i este teama, 

aproape, sa nu jeneze pe cineva. Pe fata i se citeste, insa, o anume 

semetie, dar o semetie, linistita, izvorata, mai mult ca sigur, din sentimentul 

ca, pe reverul stang al hainei sale ponosite si demodate, 

poarta o decoratie, Crucea de Veteran de Razboi.” In forfota pietii, 

de parca ai zice ca “oamenii astia sunt innebuniti de spaima ca 

vine foametea” un ins grabit il atentioneaza:” fii, mosule, atent ca dai 

peste oameni!”. Dar “mosul”, dupa ce se scuza, zambeste, iar ochii 

sai caprui, inchisi, privesc cu intelegere, de, asta-i lumea din oras, 

la mine in sat pare mai domoala…” Cand autorul intra in vorba cu 

el, ii raspunde si “glasul, parca ii tremura, cred ca de emotie, ca 

uite, domnule, un om se intereseaza de el, il ia in seama, adica, si 

chiar da mana cu el si sta de vorba cu el…” 

Domnul Viorel Arama, din povestirea “Un zambet linistit”, “un 

om pasionat pentru carte, mai ales pentru domeniu numit Morala”, 

si-a impanzit intreprinderea pe care o conducea cu citate din Montaigne, 

Cicero, Rousseau sau alti mari moralisti ai lumii, care au 

scris despre viata asa cum trebuie traita si pe aceeasi tema se inchegau 

si discutiile pe care le purta. “Ceea ce am constatat - cu 

placere, cu bucurie, de fiecare data – era ca domnul Viorel Arama 

“traia” efectiv imperativele morale respective, viata, personalitatea 

lui fiind “croite” pe aceste “calapoade” spirituale.” 

Pasajele de meditatie te trimit cu gandul la sensuri mai adanci 

ale rostului vietii. In povestirea “Vulturul si gaina” plecand de la povestirea 

cu acelasi titlu a lui Anthony de Mello, devenita aproape 

folclor, face o asemanare cu o intamplare auzita de curand. In final, 

ramai cu cartea deschisa si cu gandul la incurcatele ite ale viatii. 

Este cuceritoare ca o adevarata vraja simplitatea si limpezi- 

mea exprimarii. Fraza se desfasoara 

domol, e curgatoare, 

densa: “tipograful e un om cu o 

deschidere mult mai larga spre 

cunoastere, spre Lumina. Asa a 

intrat in vorbirea curenta sintagma 

“Lumina Tiparului”, de care mesterul 

tipograf e legat precum firul 

de apa de propriu izvor…” 

Meditand la soarta eroilor, ne 

spune: “Cate unul, cate unul, oamenii 

aceia au disparut, dar, uite, Elena Buică 

nu i-a luat pe toti Nimicul, mai 

traiesc unii, sunt, e adevarat – un 

adevar crud – tot mai putini, iar omul acesta pe care l-am oprit eu, 

chiar de Ziua Eroilor, ratacit in multimea aceea mare a Bacaului, se 

numeste Badei Constantin, are 85 de ani si locuieste in Racaciuni.” 

Cartea “Liliacul alb” are si un adaus pe care l-a intitulat “Al treilea 

zbor” in care prezinta imagini din Canada, venit a treia oara in 

vizita la fiica sa, Lucia. Pentru ca traiesc pe aceste meleguri, am 

putut sa gust cu deplina satisfactie descrierea si comentariile despre 

realizarile si frumusetile acestei parti de lume atat de indepartata 

de tara noastra. Ochiul exersat al ziaristului a observat aspecte 

pe care le-a zugravit cu aceeasi admiratie si dragoste pentru frumos 

si adevar, pentru omul care sfinteste locul. Canada i se pare ca 

este tara care iti da senzatia ca te afli intr-o lume ireala. Admira 

cultul pe care canadieni il au pentru respectarea legile tarii. Atractiile 

sunt foarte felurite, unele intruchipeaza fanteziile cele mai inaripate 

dublate de tehnica de-a dreptul uluitoare. Vechile 

scrancioabe, cunoscute noua din copilarie, modernizate acum in 

unele din marile parcuri de distractie, iti lasa impresia ca “n-ai timp 

nici sa tipi ca lumea”. Intalnirile cu romanii stabiliti in Canada l-au 

facut sa traiasca “emotii adanci”. A asistat cu deosebita satisfactie 

de intelectual la una din intalnirile colaboratorilor publicatiei “Observatorul” 

din Toronto. “Am asistat cu bucurie si cu interes, aici, 

atat de departe de Romania, la ceea ce am numit o solida punte 

aruncata peste prapastia uitarii de neam si de tara, caci oamenii 

acestia, tineri sau la varsta senectutii, mi s-au dezvaluit ca romani 

adevarati, partasi, pana la cea mai adanca tainita a sufletului lor, 

de dragostea si respectul pentru patria-mama, de nostalgia pentru 

plaiurile natale, in numele carora creeaza pastrand spiritul romanismului 

(pag. 225). Am convingerea ca acolo am gasit chiar tara 

mea de la Dunare, atat de departe geografic, dar atat de prezenta 

ca spirit, ca act de cultura, ca Lumina…” (pag.227). 

L-au impresionat romanii-canadieni prin simplitatea si sinceritatea 

lor, dar si prin caldura cu care pastreaza in suflet dragostea 

pentru tara de unde provin. Relateaza parca cu emotie in glas despre 

un gest al muncitorului Iota Baciu, chemat de Lucia, fiica autorului, 

pentru o reparatie in casa. Intrebat daca este roman, “ 

raspunzandu-mi “da, sunt roman”, a pus mana in dreptul inimii. Un 

gest din care aveam sa inteleg, odata in plus, ca munca nobila a parintilor 

acestor tineri, a Bisericii, de a pastra identitatea de neam, 

de a pastra limba si obiceiurile si cultura noastra, da roade puternice”. 

Nu de putine ori, in insemnarile autorului apar chipurile preotilor 

vrednici de toata lauda, asociatii culturale, aspecte din viata 

comunitatilor romanesti din localitatea Kitchener, Toronto si Hamilton 

sau intrunirile romanilor de la Campul romanesc, o zona care 

este proprietatea romanilor in care ei se alfa ca in propria tara. 

Frumusetea unica a Cascadei Niagara, a centrului orasului Toronto, 

a insulei invecinate, a muntilor, a lacurilor, a multor zone canadiene, 

a minunatelor covoare de flori cultivate cu dragoste, 

linistea si calmul vietii canadiene il fac pe autor sa isi trimita adeseori 

gandul spre acest colt de lume si dupa ce a ajuns pe plaiurile 

bacauane. 

Dar oricat de mult l-au atras aceste frumuseti din Canada, caci 

“momentele traite sunt incantatoare, de neuitat, locurile mele (din 

Romania) mi se par mult mai aproape inimii, ele fac parte din mine, 

cu ele ma identific, in ele se afla iluziile, bucuriile si sperantele 

mele.” 

Cand am terminat cartea de citit, am avut un sentiment de tristete 

ca ma despart de o lume pe care o simteam ca imi apartinea 

sufleteste si mie si ca sunt nevoita sa intrerup dialogul de comuniune 

intima ce se stabileste intre autor si cititorul caruia i se atredeaza, 

dar si de regret ca asemenea scrieri nu se alfla mai aproape 

de lumina cunoasterii in tara noastra. 


REMEMBER 

Holocaust: Tinerii întreabă, Supravieţuitorii răspund 

Despre vremea când stăpân era ne-omul… 

..şi totuşi despre Om 

Şi, iată un raport 3 care arată eficienţa uneia din metodele de 

exterminare practicate de autorităţi româneşti. 

1941, noiembrie 13, Golta 

Către Guvernământul Transnistriei 

Tiraspol 

Am onoarea a raporta: 

La luarea în primire a judeţului' am aflat mai multe colonii jidoveşti 

din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din 

cei trimişi de peste Nistru. 

În comuna Gvozdavca din raionul Liubaşevca comuna românească 

se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero şi Bogdanovka 

câte circa 1 500. 

În cei din Gvozdavca a dat tifosul şi au murit vreo 8 000, cu toţi 

cei morţi de foame. 

[...JTot la Bogdanovka au fost trimişi şi cei de la Krivoje Ozero, 

unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale Sovhozului. 

Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca 

au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9 000 jidani, aşa că astăzi 

din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasaţi în 

grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 

7 000 porci. 

Astăzi a venit Primarul cu 

şeful de Sovhoz disperaţi căci li s-a 

spus că mai sunt în drum încă vreo 

40 000 din direcţia Odessa. 

Cum Sovhozul nu mai poate 

găzdui pe toţi, iar cei de afară 

omoară pe cei din grajduri pentru a 

le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii 

nu prididesc a dirija înmormântarea 

şi cum apa Bugului este folosită ca 

apă potabilă, în curând se va întinde 

adevărata molimă în întreaga 

regiune. 

Putere de muncă nu au, căci 

din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări 

edilitare au murit aproape 200, 

iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt 

relativ bine îngrijiţi. 

Majoritatea sunt tuberculoşi, sufăr de dizenterie şi tifos. 

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine 

urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune. 

Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, 

aşa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu 

ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani. 

Prefect Lt. Col. Isopescu 

Pentru o dreaptă măsură, prezint în continuare extrase dintro 

mărturie a unei supravieţuitoare a „regatului morţii" condus de 

prefectul Isopescu. Trecând peste modul cum a ajuns dintr-un lagăr 

în altul, voi reda doar câteva aspecte din cele trăite de Liebe Havas 

Burihovici în ghetoul din Ismail şi în lagărele Domanovka şi Bogdanovka, 

din judeţul Golta-Transnistria. 

Extrase din mărturia doamnei Liebe Havas Burihovici, supravieţuitoare 

a deportărilor din Transnistria 

[...] în 21 Iunie [...] în câteva ore armata şi administraţia sovietică 

au părăsit Ismailul. 

[...] în zorii zilei, uniforme îmbrăcate pe fiare dezlănţuite au 

spart uşa casei, ne-au ordonat ca în câteva minute să ne facem o 

boccea cu obiecte strict necesare. Ne-au încolonat şi îndreptat spre 

anticamera morţii: GHETOUL! 

[...] Am fost chinuiţi din prima noapte, eram sculaţi de nenumărate 

ori pentru apel: îmbrânciţi, loviţi, călcaţi de bocancii lor. Au 

început să depisteze copiii nou născuţi. Ne puneau în cerc (în toţi 

anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificaţia punerii 

noastre în cerc) iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuţa victimă. 

Porţiuni din ce a fost obiectul lor de distracţie era împrăştiat pe ei, 

pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe faţă, de pe mâinile, de 

pe uniforma lor. La diverse ore, veneau beţi, smulgeau din grup 

femei din cele mai tinere şi, în faţa familiei acesteia şi a noastră, o 

violau. 

[...] într-un zori de zi, cu brutalitatea lor intrată în reflex, ne-au 

rostogolit în bătăi, [...] ne-au ordonat să ne luăm „bunurile" noastre 

ce intrau doar într-o bocceluţă şi ne-au pornit la drum spre ieşirea 

din oraş. 

[...] Ne-au încolonat. Drumul ce-1 aveam în faţă spre destinaţia 

4616 



necunoscută era presărat cu cadavre, acestea ne direcţionau calea. 

[...] Cine se clătina, era împuşcat. 

[...] Tot timpul mergeam, rar staţionam şi ne adăposteam în 

ruinele fostelor grajduri, fără acoperişuri, doar urme de ziduri, înăuntru 

cadavre intrate în putrefacţie, mirosurile ne asfixiau. [...] Nu pot 

aprecia după cât timp am ajuns în lagărul de exterminare în masă 

numit Domanovka. Lagărul era format din case arse, distruse de 

ruşi înaintea evacuării lor [...]. 

În realitate, stăteam sub cerul liber, în plină iarnă rusească la 

_40°. Peste tot stive de cadavre, peste tot bolnavi de tifos, mişunau 

păduchii, raia era ceva comun, răni purulente, deschise, pline 

de viermi, febră tifoidă. Tifosul exantematic n-a cruţat pe nimeni. 

[...] Când cel de lângă tine murea, instantaneu, puzderia de păduchi 

care-1 acoperea-invadau pe cel ce era încă cald. Eu, în fiecare 

por aveam păduchi mari cât ploşniţele. Nimic nu împiedica activitatea 

lor, te rodeau până se forma came vie. Aveam tifos exantematic, 

ca hrană aveam din belşug fecale îngheţate (relatarea nu-i 

ficţiune). [...] 

Am sosit în acest lagăr în toiul execuţiilor în masă. Fără întrerupere, 

zi şi noapte, veneau căruţe în care se aruncau oamenii, 

chiar îi suprapuneau ca să încapă cât mai mulţi, şi îi duceau spre locurile 

unde îi obligau ca, cu slabele lor puteri să-şi pregătească propriile 

lor case de veci. Dar în prealabil, trebuiau să se dezbrace la 

piele, să se aşeze cu faţa la groapă, după care intrau în funcţiune 

armele care-i ucideau sau numai îi răneau; şi aşa cum se nimerea, 

încă vii sau morţi, erau aruncaţi în 

groapă. Operaţia următoare era 

stropirea cu puţin petrol, se dădea 

foc şi totul se acoperea doar cu câteva 

lopeţi de pământ. Carnea friptă 

ne stârnea foamea. Când nu mai 

era mişcare în jur, veneau câinii 

care trăgeau bucăţi din cel ce a fost 

cu puţin înainte om, şi nu aliment. 

Greu de crezut, acelaşi lucru îl făceau 

şi puţinii dintre noi care se mai 

puteau târî până la gropi. Se practica 

un fel de canibalism. Era o 

provocare prea mare ca să rezişti 

mirosului de carne friptă, fie ea 

chiar şi de OM. 

[...] transportul oamenilor cu 

căruţa la gropile comune, nu dădea 

randament [...]. Au început să vină 

călăii la noi înarmaţi şi ne scăpau 

de chinuri împuşcându-ne deodată, pe câţi mai mulţi dintre noi. 

Nu ştiu de ce mi-a rămas în memorie că era luna Ianuarie 

când, mama care stătea pe jos lângă mine, bolnavă şi ea de tifos 

exantematic, a fost împuşcată. N-am văzut pe niciunul dintre noi 

să-şi plângă proprii morţi, fiecare îşi aştepta rândul. Nici nu ne trecea 

prin gând că unii vor supravieţui [...]. 

Eram tânără şi doream să trăiesc [...]. Inconştient am început 

să simt momentul când pericolul se apropia, când reveneau să ne 

împuşte. De frică, ca să scap am început să mă târăsc [...] şi mă ascundeam 

printre cadavre care erau în stive. 

[...] Isopescu Modest era prefect la Golta iar adjunctul lui era 

Aristide Pădure, amândoi erau de temut dar şi mai crud era şeful Siguranţei 

Statului, din nefericire nu-i ţin minte numele [...]. 

La o triere făcută de Pădure şi de Şeful Siguranţei, [...] am 

căzut în lotul trimis în renumitul lagăr de exterminare Bogdanovka 

[...] Lagărul Bogdanovka era situat pe un deal, fostul regim sovietic 

îl folosea ca crescătorie de porci, ocupa un spaţiu imens. Cred 

că nimeni dintre deportaţi nu 1-a putut parcurge de la un capăt la 

altul: lagărul nu era păzit, era suficient efortul ce trebuia să-1 facem 

ca să urcăm până sus. [...] Când ajungeau în acest loc, cădeau 

unde şi pe ce se nimerea şi, ce putea fi altceva decât cadavre? Cadavre 

înţepenite în diferite poziţii şi alte maldăre de cadavre care de 

puţin timp ajunseseră fără suflare. Erau absolut goi, fiecare bucăţică 

de cârpă care-i acoperise servea în continuare celor vii. Ca la Domanovka, 

şi aici tifosul exantematic secera fără să excepteze pe 

cineva, era un colaborator activ al celor ce ne exterminau. Un alt 

duşman agresiv al nostru erau şobolanii care erau de mărimea unor 

pisici mature. Majoritatea deportaţilor erau neputincioşi şi nu se puteau 

apăra iar aceştia, netulburaţi, îi rodeau în diverse părţi ale corpului, 

devenise hrana lor. în exodul meu, în multe grajduri unde am 

staţionat, am văzut şobolani care se ospătau din trupurile încă vii ale 

semenilor noştri care, doar scânceau, nu aveau puterea nici să ţipe. 

în lagărul Bogdanovka nu era prevăzută o cât de mică raţie de alimente, 

foametea dădea roade. Bogdanovka era înconjurată de 

gropi comune, în ele ajungeau cei împuşcaţi şi, nu de puţine ori şi 

unii care nu erau încă morţi dar acolo în chinuri, îşi găseau sfârşitul 

[...] 


1. Sadoveanu şi Kabbala 

Radu Cernătescu 


- Poate vrei să mă întrebi, reluă el, ca şi cum ar fi cetit ceva în 

ochii mei, poate vrei să mă întrebi ce-am făcut cu şaptesprezece iepuri 

şi cum i-am purtat. 

- Mă gândeam, zic eu [autorul - n.n.], că şaptesprezece este un 

număr destul de ciudat“ 

Conformându-ne axiomei kabbalistice „toate numerele de pe 

pământ sunt eterne simboluri“ şi efectuând obişnuita reducţie la decadă, 

extragând adică „rădăcina astrală“ a numărului, vom obţine 

cifra 8, căreia în sistemul de corespondenţe al Kabbalei îi corespunde 

litera het şi atributul ei hod, „laudă, destăinuire“. În plus, 8 figurează 

şi ca număr al ebr. hel, „profan“, iar după Ash Mezareph, 

5,1, el este şi semnul „înşelătorilor“ şi „mincinoşilor“, al „povestitorilor 

de fapte ce nu le aparţin“. Defecte reunite în servitorul lui Elizei 

din biblemul IV Regi, V, 25; VII,4-5, al cărui nume (Ghehazi) are 

aceeaşi rădăcină numerică (8). Din perspectiva mai sus enunţatei 

paranteze conotative se va evidenţia şi discretul zâmbet ironic ascuns 

de autor în titlul acestei povestiri: Tovarăşul meu Voişel e vrednic 

vânător, ca mulţi alţii. 

Propensiunea prozatorului pentru filosofia hermeto-kabbalistică 

se exemplifică însă cel mai bine cu un alt pasaj din romanul în 

cheie kabbalistică Creanga de aur, pasaj care fără această cheie 

decodoare ar părea la prima vedere cel puţin obscur: 

„Priviţi tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca 

aceasta lucie de calcar: 

Luna - Mercur - Venus - Soarele 

Mart - Joe - Saturn - Luna 

Mercur - Venus - Soarele - Mart 

Joe - Saturn - Luna - Mercur 

Venus - Soarele - Mart - Joe 

Saturn - Luna - Mercur - Venus 

Soarele - Mart - Joe - Saturn 

Raporturile acestea numerice [subl. n.] cuprind şi alte ascunzişuri 

pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat nu 

găsesc necesar să vi le comunic. Esenţialul e să înţelegeţi că ordinea 

de timp [subl. n.] a bătrânului meu din acest munte stăpâneşte 

asupra aeroplanului dumnealor şi asupra aparatului dumneavoastră 

de radio“[9]. 

„Tabelul domnului Stamatin“ expune pe primul palier semantic, 

cel care învăluie în mod necesar sensul ocult, o străveche împărţire 

a săptămânii în cele patru importante străji jurnaliere, cu ascendentul 

astral al fiecăreia. Vechea împărţire în străji, semnalată 

şi de un pasaj biblic[10], cuprindea 

în sistemul de timp mesopotamian 6 străji a câte 2 bęru fiecare 

(un bęru având 2 ore), iar în Egipt şi Israel, 6 străji de câte 4 

ceasuri (beleiloth) împărţeau o zi ce începea cu apariţia primelor 

trei stele pe cer. Pentru homo anticus, care percepea universul ca 

pe un corp viu, animat continuu de interdependenţe magice, important 

era însă faptul că toată acestă „ordine de timp“ constituia rezultatul 

direct şi deci previzibil al influenţelor astrale. Din acestă 

perspectivă, a unei astrologii continuu aplicate în cotidian, omul 

vechi putea, de pildă, spune dacă, aşa cum sesizează şi Sadoveanu, 

„pruncul său s-a născut în ceas prielnic şi norocos“[11]. 

Această „ordine de timp“ va deveni mult mai eficace în era 

creştină, odată cu generalizarea împărţirii orare a zilei în 12 ore 

diurne şi 12 nocturne[12], 

influenţele celeste acţionând acum mai concentrat, la nivelul orelor. 

Iată în tabelul care urmează ascendenţii astrali orari pentru ziua 

de Luni şi de Marţi: 

Luni, ceasurile din zi: ceasurile din noapte: 

ora 1 Luna 7 Mercur ora 1 Venus 7 Soarele 

2 Saturn 8 Luna 2 Mercur 8 Venus 

3 Joe 9 Saturn 3 Luna 9 Mercur 

4 Mart 10 Joe 4 Saturn 10 Luna 

5 Soarele 11 Mart 5 Joe 11 Saturn 

6 Venus 12 Soarele 6 Mart 12 Joe 

Marţi, ceasurile din zi: ceasurile din noapte: 

ora 1 Mart 7 Joe ora 1 Saturn 7 Luna 

2 Soarele 8 Mart 2 Joe 8 Saturn 

3 Venus 9 Soarele 3 Mart 9 Joe 

4 Mercur 10 Venus 4 Soarele 10 Mart 

AESOTERICAE 

5 Luna 11 Mercur 5 Venus 11 

Soarele 

6 Saturn 12 Luna 6 Mercur 12 

Venus 

(După Papus, La Cabbale, 

Paris, 1939, p.253-254; Liniile subliniate 

corespund tabelului sadovenian.) 

Această împărţire jurnalieră în 

„ceasuri astrale“ era încă operantă 

în calendarele populare româneşti 

de la sfârşitul secolului trecut. Astfel, 

ca exemplu, „luna stăpâneşte 

zodia [ziua - n.n.] de Luni, cesul 

d'ânteiu de dimineaţă“ etc. „Cesul 

d'ânteiu“ fiind socotit la noi de la răsăritul 

soarelui. O ilustrare a cunoaşterii acestei împărţiri orare o 

aflăm şi la Sadovenu, şi tot în Creanga de aur (p.40): „mai erau 

două ceasuri până la amiază, adică la al patrulea ceas...“ 

Dincolo însă de această grilă de timp şi de dubletul ei astral, 

pe care „domnu Stamatin - precizează Sadoveanu - o întocmise cu 

semnele convenţionale pe care le mai păstrează almanahurile şi 

gromovnicele“[13], tabelul 

ascunde însă în planul secund, esoteric, şi o trimitere directă la capitolul 

al cincilea din Sepher Ietzirah, acest fundament al Kabbalei speculative care 

tratează despre legăturile magice existente dincolo de zidul transcendenţei 

între Cosmos, zile şi om. Suportul său, mai exact proiecţia 

acestor conexiuni oculte o constituie cele 7 litere/numere 

fundamentale ale alfabetului ebraic: B, G, D, K, P, R, T, litere care 

ascund transmutarea finală, apocaliptică a lumii. Cu aceste litere, 

numite „duble“, Dumnezeu a creat cele 7 planete, cele 7 zile din an, 

precum şi o întreagă reţea de corelaţii atât în micro, cât şi în macrocosm. 

Din aceste simpatii şi corespondenţe benefice sau malefice 

deducându-se uşor şi finalitatea „tabelului“ în discuţie, pe care 

cabbalişti creştini îl uzitau sub denumirea de „schiţă hermetică a 

Totului-Universal“, iar alchimiştii îl integrau unui „tabel al timpului 

bun pentru transmutarea metalelor“ (Mensa transmutationis metallorum 

tempus commodum indicans). 

Pornind de la principiul hermetic conform căruia toate elementele 

lumii sensibile au relaţionări oculte cu lumea astrală, Evul 

Mediu a răspândit în diferite domenii aplicabilitatea acestor afinităţi şi determinări speculative 

ce au în primul rând o finalitate practic aplicativă. Despre 

această sympatheia universalis, însă dintr-un unghi strict kabbalistic, 

îşi propune să sesizeze şi sintagma sadoveniană „raporturile 

acestea numerice“ din pasaul citat mai sus. O formulare ce pare la 

prima vedere cel puţin ciudată, de vreme ce „tabelul“ la care face referire 

nu are nici un număr (vizibil) în componenţa sa. Ea funcţionează 

însă aici ca o punere în abisal a jocurilor numerice cu 

operatori literali, care formeză pentru kabbalişti matematica alegorică 

sau, într-o formulare a Rabinului Josef Gikatilla, „algebra filosofică“. 

Să nu ne depărtăm însă de acest „rezumat al ştiinţei încă vii a 

Patriarhilor“ care este Sepher Ietzirah, cartea ce „învaţă şi dovedeşte 

că totul este în Unu şi că unu este în Tot“. Din ea, cel care se 

dedică studiului Kabbalei, adică „cel ce caută, gândeşte, combină 

şi imaginează pentru a-i reda creatului locul desemnat de Creator“, 

află cum alfabetul ebraic, cu cele trei planuri de corespondenţe: în 

lumea sensibilă, astrală şi angelică, este un microcosm cognoscibil, 

oglindă fidelă a Marelui Trup, a macrocosmosului. În baza acestui 

sistem referenţial, cele 7 planete clasice ale lumii astrale 

corespund în lumea angelică la 7 Sephiroth, iar în lumea sensibilă 

la cele 7 zile ale Creaţiunii, zile care au ca analogon literal cele 7 litere 

„duble“ ale alfabetului ebraic. 

Şi dacă nu uităm că fiecare planetă sau zi era în vechime reprezentată 

printr-o literă/număr, semn de evidentă emergenţă cosmică 

a alfabetelor mistice, „tabelul domnului Stamatin“, în care am 

operat substituirea cu litere şi cu valorile lor numerice, va evidenţia 

adevăratele „raporturi numerice“ de care pomeneşte Sadoveanu: 

Luna (ebr., iareah) (T) 22 20 17 11 

Mart (maadiim) (D) 4 3 2 22 

Mercur (kokab) (R) 20 17 11 4 

Joe (tzedek) (G) 3 2 22 20 

Venus (nogah) (P) 17 1 4 3 

Saturn (shabethai) (B) 2 22 20 17 

Soarele (shemesh) (K) 11 4 3 2 



PROZA 

De veghe 

Ecouri stinse de gust de mentă mă inundă. Dorm. Cu 

ochii deschişi. Cu pătura trasă peste cap. Respir prin pielea 

lipită de pătură, mă moleşesc şi eman mentă, e ca şi cum 

umplutura dintr-un pătrăţel de ciocolată s-a vărsat peste 

minem albă şi vâscoasă, s-a închegat cu mine prinsă în ea, 

am împietrit aşa. Singura mişcare, care e mişcare deşi nu se 

vede, e un tremur al buzelor, ca şi cum aş vorbi, rostogolind 

sunete sferice într-o anumită ordine pentru a ajunge la 

cineva, e mesajul, îl repet ritmic şi nevăzut, ca şi când aş 

căuta să mă orientez prin umplutura albă ascultând ecourile 

murmurului meu. 

Începe să mă gâdile ceva în cerul gurii, ceva puţin ascuţit, 

creşte acolo din saliva mea uscată şi corzile vocale 

rigidizate, germinează din purpuriul pietrei secate şi se divide 

rapid, sigur, sare peste etapele evoluţiei şi rădăcinile se 

fixează bine, cresc, apare tulpina subţire şi la noduri cumulează 

sunetele, se umflă până când crapă şi se revarsă 

un lichid negru, fierbinte, care topeşte albul umpluturii şi 

frunze verzi, dreptunghiuri plate, apar din ce în ce mai multe, 

se reazemă de buzele mele şi ies din gură, îşi etalează culorile 

şi preiau mişcarea precisă care transmite mesajul. 

Miroase a mentă proaspătă, mă întreb cât o să mai 

crească din mine şi dacă o să pot scăpa de aici sau rămân 

doar nutrimentul pentru planta asta prosperă. M-am trezit 

complet şi nu mai găsesc pătura, nici măcar nu mai respir, 

mă zgârie marginile frunzelor pe obraji şi mă inundă menta, 

mă înţeapă gustul şi îmi aduce aminte de apă, de bule de 

aer pe care le căutam cândva. Se înălţau până în faţa ochilor 

mei, pereţii străvezii se subţiau şi reflectau lumina, apoi se 

spărgeau cu o mică mirare şi un oftat, clipeam des de la 

stropii microscopici şi mă întrebam cât de sus poate ajunge 

o asemenea bulă. Puteam să le urmăresc cu orele, sperând 

că următoarea va reuşi. 

Pot să-mi simt gâtul din nou, dar e înţepenit de rădăcini, 

sunt acolo înfipte ferm şi îmi dau seama că planta e o extindere 

a mea, nu e o anexă, eu sunt, de fapt, excrescenţa ce 

va involua, se va usca pentru ca ea să crească. E mentă 

verde, sălbatică, mă face sămi 

imaginez un câmp năpădit 

de iarbă înaltă în care mă îngrop, 

atingerea cu buzele a 

unui colţ de frunză mă taie, 

nu curge nimic, dar picură culoare 

peste rană şi se nivelează 

imediat, e la fel de 

neted ca înainte. Mi-e cald, 

lichidul negru germinativ s-a 

oprit undeva, pe palmele 

mele, mai jos, aş vrea să îl 

strâng între degete şi să-i 

înec consistenţa, sa văd ce 

înseamnă esenţă uzată, 

scursă din mine după ce utilul 

a fost extras. 

Anca Adriana Arbune 

Nu-mi place situaţia, ori mă lăsau piatră, ori mă 

eliberează de tot de umplutura asta albă. Să dorm la loc liniştită, 

întărită, respirând prin pătură, vedeam totul clar şi nu 

simţeam nimic, eram doar un releu care emitea mesajul, nu 

ştiam al cui pentru cine, îl murmuram continuu şi eram unealta, 

obiectul. Nu mai am linişte, îmi percep sunetele sferice 

cum bolborosesc în gânduri şi curg vijelios către laringe, vor 

să le exprim şi vreau să le vorbesc, menta mă ţine paralizată 

şi mirosul mă sufocă. 

Ruşesc să-mi încleştez dinţii, se aude un scâşnet sec, a 

sfărâmare, rup tulpina şi cad toate frunzele, le văd lichefiindu-se 

verde pe pieptul meu şi ciocolată moale începe să 

curgă din planta retezată. Izvorăşte în stropi mari şi mă 

acoepră, înghit forţăt rădăcinile de mentă şi apoi dulcele mi 

se prelinge dureros, încălzindu-mi gâtul, corzile vocale vibrează 

şi articulez primele cuvinte, ciocolata cuprinde tot şi 

se solidifică într-o pătură groasă deasupra mea. 

Mi-am amintit mesajul şi ştiu ce înseamnă, îl înţeleg integral, 

nu numai cuvintele simple din dicţionar, mă simt plină de 

mentă umedă, dimineaţa, apa picurând, închid ochii şi regăsesc 

aerul. Pieptul mi se mişcă intermitent, regulat, strâng 

cearşaful de sub mine, de ciocolată, în pumni, şi vorbesc tare, 

sonor, apăsând pe fiecare literă verde, cu gust de mentă, îţi 

spun clar că visezi acelaşi vis delirant ca şi mine... 

“Szabadulás a gettóból” 

A aparut Antologia “Szabadulás a gettóból” realizata in conditii grafice exceptionale 

de scriitorul si traducatorul de limba maghiara si slovaca d-ul Balázs F. Attila – 

membru in Uniunea Scriitorilor din Romania si a Uniunilor din Ungaria si Slovacia, publicata 

la prestigioasa editura AB-ART. Autorul a tradus peste 250 de poezii de la 44 

poeti romani. 

In aceasta antologie sunt prezente mari nume ale literaturii romanesti contemporane: 

Ana BLANDIANA, Nicolae PRELIPCEANU, Marta PETREU, Mircea DINESCU, 

Liviu Ioan STOICIU, Angela BACIU, Gabriel CHIFU, Varujan VOSGANIAN, Gabriela 

MELINESCU, Vasile DAN, Mircea PETEAN, Claudiu KOMARTIN, Adrian POPESCU, 

Adrian Alui GHEORGHE, Stefan MANASIA, Ioan- Pavel AZAP, Alexandru MUSINA, 

Ioan MOLDOVAN, Andrei BODIU, Nichita DANILOV, Cassian Maria SPIRIDON, Aurel 

PANTEA, Romulus BUCUR, Traian T.Cosovei, Magda CARNECI, Petre STOICA, 

Traian STEF, Lucian VASILIU, Denisa COMANESCU, Dumitru CHIOARU, Ileana MA- 

LANCIOIU, Mircea CARTARESCU, Gellu DORIAN, Aurel RAU, Daniela CRASNARU, 

Ion MIRCEA, Hanna BOTA, Vasile BAGHIU, Ion CRISTOFOR, Adina UNGUR, Dan 

COMAN. 

Balázs F. Attila a initiat si publicat Colectia “Poeti Contemporani” a editurii AB-ART unde se regasesc si volume de 

poezie semnate de Varujan VOSGANIAN, Mircea PETEAN si Gabriel CHIFU, publicate de curand. 

Antologia “Szabadulás a gettóból” a fost lansata la Dunajska Streda in Slovacia, la Budapesta, vor urma lansari la 

Cluj, Oradea, Arad si...in Moldova. (si poate chiar la Galati)... 

Angela Baciu 

4618 


TRADUCERI 

C.D. ZELETIN 

Niccollo Machiavelli 

O clipă doar de mi-aş uita iubirea… 1 

O clipă doar de mi-aş uita iubirea 

Ar fi un an de fericire pură… 

O, dac-aţi şti ce sufletu-mi îndură, 

Uşoară v-ar părea şi schingiuirea! 

Crezut de voi aş şti ce-i mulţumirea, 

Iar voi, ce ochii voştri-mi dau: tortură. 

Pădurile acestea mă crezură, 

Căci ascultând le frânse tânguirea … 

De pierderea coroanei, a averii 

A unui fiu ce-ai pus nădejdi într-însul, 

Te mângâi: tot îşi are asfinţitul. 

O, viaţa mea ce-ntreci orice mizerii! 

Stau singur, dar nici gândul şi nici plânsul 

Nu-şi află mângâierea sau sfârşitul!… 

Leonardo da Vinci 

Vrei sănătate? Ţine-această normă… 2 

Vrei sănătate? Ţine-această normă: 

Să nu mănânci de nu ţi-e foame. Cată 

Să nu cinezi. Să-ţi fie mestecată 

Mâncarea şi să aibă simplă formă. 

Când leacuri iei – greşeala e enormă! 

Evită atmosfera grea, stricată. 

Şi somnul ziua, furia turbată 

Şi orişicând poziţia diformă. 

Nu sta flămând. Stomacul nu se-ndoapă. 

Nu-ţi amâna, nici nu grăbi ieşirea. 

Bea cu măsură vin, şi fără apă. 

Nu sta cu burta sus, adus din spate 

Când faci mişcări să nu te-ntreci cu firea. 

Întinde-ţi noaptea-nvelitori bogate. 

Odihnă şi în minte veselie. 

Fugi de desfrâu. Dieta lege fie. 

Serafino de’ Ciminelli 

Dall’ Aquila zis L’Aquilano 

Cum să te laud, specie 

umană… 3 

Cum să te laud, specie umană, 

Şi să pot fi eu mândru de natură? 

Ea, mamă, de-animale se îndură, 

Pe când cu noi e maşteră duşmană… 

Născându-le în voie le dă hrană, 

Iar nouă plânset numai şi tortură; 

Lor – neştiinţă, nouă – învăţătură; 

Ne naştem goi, iar ele vin cu blană; 

La moarte nouă, tremurând, ni-i gândul, 

Iar lor, fără de spaimă, la iubire, 

Să le cruţăm, vai, omul ucigându-l! 

Supuşi, noi, semeni preaslăvim cuminte, 

Iar ele-s libere-n întreaga fire; 

Noi fiindcă suntem şubrezi avem minte. 

Lorenzo de’ Medici zis Magnificul 

Eu nu ştiu cine mi-i mai mult duşmană… 4 

Eu nu ştiu cine mi-i mai mult duşmană: 

Iubirea crudă, Soarta-nşelătoare, 

Ori e Speranţa-n veci răscolitoare 

De veche, dulce şi aprinsă rană?!… 

Când gându-i bun , e Soarta mai tirană; 

Când arzi, Iubirea-ţi dăruie vâlvoare, 

Speranţa sufletului dă când moare, 

Spre a mai trăi, nectar străvechi drept hrană… 

N-o să găseşti în lumi de lumi nectarul 

Acestuia să-i fi-ntrecut amarul, 

Nici rug mai crunt ca viaţa care speră! 

Ori Soarta mea din nou să fie bună, 

Iubirea şi Speranţa efemeră, 

Ori eu să mor cu ele împreună! 

1 

Incipit: Se senza a voi pensar solo un momento… 

2 

Incipit: Se voi star sano osserva questa norma… 

3 

Inicpit A che stimarci, o gente umana indegna… 

4 

Incipit: Io non ben chi m’è maggior nimico… 


ESEU 

Panait Istrati, căutătorul de ideal 

Mărturisire imaginară către cititorii săi din secolul XXI * 

Eram (sunt încă): „Flacără nestinsă”! 

Prietene învins de singurătate, oriunde 

te-ai afla pe lumea asta, dezmeticeşte-te şi fii 

mare ca bucuria, mare ca durerea, în faţa necunoscutului 

ce-ţi dăruie inima lui! Nu târgui 

comoara pe care-o ascunzi, pe cea ce ţi se 

dăruie! 

Viaţa unui artist sentimental, pasionat şi 

care a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot 

atât de pasionantă ca şi opera lui. 

Arta aparţine Divinului şi trebuie să-i 

dăm consideraţia cuvenită. În limba mea sunt 

scalvul cuvântului cizelat şi al virgulei care nu 

trebuie să lipsească de la locul ei, chiar dacă 

nu ameninţă viaţa unui om. 

Or, în epoca noastră de universală 

confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea 

lui Rousseau, omenirea are nevoie de 

învăţăminte. 

Cititorii mei nu sunt, şi eu nu vreau ca ei 

să fie, această categorie de însetaţi care 

aleargă după aşa-zisa literatură de senzaţie. 

Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate 

între patru pereţi, nu scriu pentru a transforma 

cititorul într-un sclav sentimental al dramelor 

cu deznodământ, marfă ordinară a unei lumi 

ordinare, produs otrăvitor de suflete, opiu literar 

destinat să acapareze minţile şi să le întunece 

şi mai mult decât sunt de întunecate 

când vin pe lume. 

Nu sunt un bibliofil şi am oroare de colecţionarii 

de cărţi, care nu le deschid nici o 

dată. Aş pune însă cu plăcere pe toţi artiştii 

să colaboreze la o operă de Artă. 

Omul e singur în viaţă. Nimeni nu-l 

poate salva de la pieire, chiar şi atunci când 

toate bunăvoinţele din lume ar veni în ajutorul 

său. Am crezut orbeşte în Ideal; în credinţa 

mea şi a altora şi multă vreme n-am fost înşelat. 

Egoismul mi-e străin; şi-n amintirile mele 

există oameni, respingători la vedere, dar 

care au cunoscut egoismul şi mai puţin decât 

mine. A uita de tine însuţi în faţa durerii cumplite 

a semenului tău este unul din titlurile de 

nobleţe ale vieţii omeneşti şi chiar animale. 

Am cunoscut oameni care se uitau pe sine 

într-un fel care ar merita să te descoperi în 

faţa lor. 

Sufletele complexe nu sunt întotdeauna 

şi voinţele cele mai tenace. E uşor să lupţi cu 

pasiuni pe care nu le ai. 

Eu ştiu ce înseamnă golul din inimă şi 

nimicnicia atåtor valori, ca să mă opresc la 

singura satisfacţie posibilă: aceea de-a găsi 

suflete mari şi a le iubi. 

Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu 

există sacrificiu în numele tău care să poată 

egala elixirul binefacerilor tale. 

Iată credinţa mea. Am crezut în familia 

oamenilor cu inimă mare, înlănţuiţi de-a lungul 

spaţiilor, impregnaţi de altruism, gata de 

sacrificiu... şi la 37 de ani, îmi dau seama, 

însă, că aceste virtuţi nu pot fi întâlnite decât 

la beţivi şi prostituate. Din cauza asta simt 

cum îmi fuge pământul de sub picioare, lăsându-mă 

suspendat deasupra unui hău, mai 

înfiorător decât moartea. 

Trebuie să trăim şi aşa cum nu se poate, 

vai! cu visurile! 

*** 

Am o mare sete de a îmbrăţişa un pic 

mai mult spaţiu. 

Îmi trebuie o bucurie debarasată de mocirla 

zilnică, o altă lumină decât cea a coridoarelor, 

un petec de cer de unde aş vrea să 

privesc în mod liber în viaţă. 

Viaţă haină! Îmi furi prezentul, dar eşti 

neputincioasă asupra trecutului... 

În ochii mei, banul nu joacă nici un rol în 

relaţiile dintre oamenii deştepţi, afară doar dea 

ajuta un om în nevoie, fie el chiar un beţiv. 

Acest fel de-a înţelege viaţa mi-a adus multe 

neajunsuri. 

Când iubesc şi mă dăruiesc, nu fac 

acest lucru decât cu Dumnezeu însuşi, în 

multiplele lui reprezentări. 

Am fost întotdeauna uluit de artă. 

Am crezut că pot să fac artă şi totuşi să 

rămân liber aşa cum eram odinioară. Este o 

iluzie. Nu poţi să slujeşti în acelaşi timp la doi 

Dumnezei. 

4620 


*** 

Am iubit. Iubesc şi voi iubi până la sfârşitul 

zilelor mele. 

În jurul meu „larvă”; poate şi genii; în 

orice caz, nimeni care să privească cu statornicie, 

adică să vrea ceva. 

Eu nu trăiesc decât în legea dragostei şi 

a devotamentului, şi, deşi sunt înşelat în fiece 

zi, asta nu înseamnă nimic. 

Nu refuz nimănui ajutorul meu, căci suferinţa 

îmi face rău; umanitatea mea este, 

însă, aceea care munceşte, gândeşte şi iubeşte. 

În ceea ce priveşte deşeurile de la manuscrisele 

mele [...], le voi păstra, dar sunt 

inamicul mediocrităţii în artă; prefer să scriu 

doar un volum bun decât zece volume mediocre 

sau chiar proaste. 

Totuşi, nu e mai puţin adevărat că-mi 

pare rău de multe pagini documentare pe 

care le-am distrus în trecut şi care astăzi miar 

fi fost de folos. 

Teribilă este îndoiala şi teribilă noaptea 

omului care crede în Dumnezeu şi nu află 

peste tot decât un omuleţ cu o barbă lungă, 

albă. Eu i-am atins esenţa, am fost orbit de 

dragostea şi lumina lui. 

*** 

Cred că prieteniile sunt ca parfumurile 

care îţi plac în mod egal. (Vorbesc doar de 

prietenia eroică). Atunci... când [un prieten] 

este suprimat, este inutil să cauţi o compensaţie: 

golul va rămâne mereu. 

Sunt fericit. Totul este luptă şi speranţă 

pentru învinşi. Merg cu învinşii. 

Dar a fost scris să fiu singur cea mai 

mare parte a vieţii mele. 

Eu nu-mi vând condeiul [...] n-am stăpân, 

sunt un om liber. 

Iată de ce spun că eu nu scriu ca să ajut 

cititorului să adoarmă seara, când intră în pat, 

ori să uşurez digestia de după-amiază a sătuilor. 

Arta, aşa cum este ea în vremea nostră, 

mă dezgustă din ce în ce mai mult: ea nu-i 

oferă nimic omului sărman. 

...ajung tot mai mult la convingerea 

(cumplită convingere) că pretutindeni artele şi 

sentimentele sincere se falsifică cu o rapiditate 

înspăimântătoare şi că nimic nu mai 

poate rezista acestui joc al egoismului omenesc. 

Noi vrem să creăm. Alţii distrug. 

Nu mai iubesc decât câţiva oameni şi 

pasiunile mele. Nu mai am ideal. 

Pana şi hârtia mă dezgustă, de îndată 

ce încerc, oricât de puţin, să mă mint pe mine 

însumi. 

Puţini oameni, luptând cu viaţa, au căzut 

în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit 

banul, femeia, m-a trântit însăşi sublima prietenie. 

Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem 

aşa de rău că eram gata să nu mă mai 

mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai 

cu folos ca oricând. 

Am trăit toate căutările mele şi toate 

despărţirile, plătindu-le, totdeauna, foarte 

scump, şi unele şi altele. 

...toţi suntem locuiţi de aceleaşi defecte 

şi meschinării. 

Că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e ïmpresurat 

de nevoi materiale, iar altul fiindcă îl 

roade viermele ambiţiei, dorinţa de strălucire, 

şi într-un caz şi în altul, dovada e făcută, că 

existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor 

nesfârşite abdicări. 

Dar sunt nenorocit când noroiul mă năpădeşte 

şi fericit, să-mi dau duhul, când înhaţ 

o rază de la omenirea frumoasă. 

Nu mai cred în luptă, nici în om, nici în 

prieten. 

Adică, eu cred în toate acestea, aşa 

cum un câine continuă să se târască pe labele 

dinainte după ce şi-a rupt şalele. Eu sunt 

acest câine şi Rusia este cea care mi-a zdrobit 

şalele. 

Rămân un învins şi voi rămâne atâta 

timp cât vor exista învinşi. 

Lumea suferă şi, noi înşine, deşi, victorioşi, 

suferim întotdeauna. 

Cine poate bănui câte energii inovatoare 

în domeniul larg al vieţii, câţi creatori de 

condiţii de existenţă potrivite vremurilor de 

mâine se zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase 

şi cad înfrânţi în fiecare zi? Şi aceştia 

sunt, doar, 

făuritorii lumii. 

Fără ei, omenirea 

ar fi o cohortă, 

o cireadă 

de vite. Ei au 

săvârşit tot ce 

Maria Cogălniceanu 

vedem. Pe 

aceştia, societatea 

de azi – ca 

şi toate societăţile 

care au 

existat până în 

prezent – îi lasă 

mereu să piară. 

Eu nu dau 

întâietate suferinţei 

unui neam 

în dauna altuia. 

N-am nici o preferinţă 

în materie de durere. Când văd că un 

om cade în stradă, eu nu-l întreb cărui Dumnezeu 

se închină, ci îi sar în ajutor. 

Când nenorocirile vor înceta, adevărul 

va începe să-şi croiască drum. Atunci, mă voi 

găsi la postul meu, pe care-l păstrez de când 

am venit pe lume. El este cel care va rămâne. 

*** 

Eram, sunt încă: „Flacără nestinsă”! 

Toate flăcările sunt la fel, ca şi noi, oamenii; 

ele nu fac decât să ardă şi ce e rău şi 

ce e bun, fără să le pese de dreptate. Or, eu 

de dreptate eram însetat. 

Pentru stomacul meu, nu vreau decât o 

bucată de pâine, dar pentru ochii mei, lumea 

întreagă. 

O bucată de pâine! e tot ce vreau pentru 

viaţa burţii (spunea Adrian) pentru ca sămi 

pot hrăni inima şi creierul cu un alt fel de 

pâine, care nu e proprietatea oamenilor şi 

care nu se cumpără: pâinea sentimentelor şi 

a gândirii, singura care-mi justifică existenţa 

pe acest pământ. 

Îmi închipui că în aceste timpuri, când 

religiile se năruie şi toate doctrinele sociale se 

dovedesc neputincioase, singur artistul, preot 

al Frumosului etern, mai poate reclama dreptul 

la direcţia morală a umanităţii. 

Să acţionezi singur ? Nu: nu mai sunt 

vremurile Cavalerului de la Mancha. 

Dar dvs. puteţi să mă judecaţi după propriile 

mele cuvinte, conţinute în scrisoarea 

către Jourdain. Acolo, da, puteţi să mă judecaţi. 

Şi dacă anticomunismul meu, care nu e 

nici fascist, nici antisemit, nici Garda de fier, 

vă este de ajuns pentru a fi nedrept căci avem 

(oricine are) dreptul să nu fie de partea comunismului, 

să-l urască şi să-l alunge de la el 

de acasă, fără să fie un vândut sau un „haiduc 

al Siguranţei” sau orice altceva. Nici, mai 

ales, să se creadă că faci asta pentru că ai 

primit bani, acuzaţia cea mai abominabilă dintre 

toate! Deoarece trăiesc în sărăcie şi sunt 

gata să cedez unei Fundaţii drepturile de proprietate 

absolută asupra operei mele, după 

moartea mea, cu condiţia să-mi asigure 

hrana în timpul vieţii. Nu faci asta când ţi-ai 

vândut conştiinţa. Dacă voiam să-mi vând 

conştiinţa, de când sunt anticomunist, aş fi 

avut cu ce să trăiesc în belşug. 

Totuşi eu nu pot concepe fericirea unei 

vieţi de huzur în mijlocul cruzimii aproape universale 

care domneşte astăzi pe pământ şi 

care asigură fericirea unui pumn de oameni. 

Dacă acesta ar fi preţul îndestulării mele, ei 

bine, m-aş mulţumi cu sărăcia mea. Aş lăsa – 

cu bună ştiinţă – să-mi cadă din mâini tava de 

aur pe care mi s-ar oferi fericirea, în timp ce 

altul ar avea parte de nefericire. 

Câţi ştiu că arta e o simţire sfântă care 

nu se vinde la mezat? 

S-ar zice că nu există nici un raport între 

viaţă şi morală. Sau sunt eu nebun! Totuşi nu 

sunt nici apostol, nici ascet. Dar nu se poate 

abdica de la tot! 

Visam o omenire care nu va fi niciodată, 

care nici nu poate fi, deoarece nu-i în ordinea 

firii. 

Deasupra tuturor credinţelor uscate şi 

şovăielnice, însă, eu pun iubirea caldă ce vine 

de la inimă. Sunt gata să iubesc orice om 

liber! Aşa am fost totdeauna. Aşa rămân. Nimeni 

şi nimic nu-mi va putea schimba o iotă 

din ce m-a învăţat viaţa şi din ce îmi simte 

inima Ėram, sunt încă: „Flacără nestinsă”!

ESEU 

ADEVĂR ŞI / AL DISCURS(ULUI) 

STUDIU asupra Căutării Sfîntului Graal şi 

basmul Tinereţe fără 

bătrîneţe şi viaţă fără de moarte 

(urmare din nr. anterior) 

GALAAD 

Părăseşte Castelul cu Fecioare, 

face nenumărate vitejii, şi 

întîlneşte pe GAUVAIN şi Hector 

Virginia Bogdan fără să-i recunoască. 

Ei sunt aceia care îl identifică 

după...SCUTUL* ALB, cu 

CRUCE ROŞIE; după spusele lui Yvain, el aparţine unui viteaz fără 

seamăn. 

Galaad îl răneşte pe Gauvain. Hector fiind unchiul lui Galaad 

preferă să nu lupte. 

Dar Galaad îşi continuă drumul. 

O foarte frumoasă domnişoară, învăluită în văluri din in, îl duce 

la malul mării pentru a trăi acolo o întîmplare unică. 

El găseşte acolo Arca în care se aflau PERCEVAL şi BOHOR. 

GALAAD şi FECIOARA INTRĂ ACOLO. 

Un BĂRBAT coboară din cer, însoţit de mulţi îngeri, stropind 

cu agheasmă arca şi făcîndu-şi acolo SĂLAŞUL SĂU. Un ÎNGER 

face o INSCRIPŢIE, (aceea interzicînd accesul infidelilor în Arcă), 

apoi dispare ca prin miracol. 

Arca era SFÎNTA BISERICĂ. 

SPADA CU SIRETURI CIUDATE 

Revine în atenţia celor trei cavaleri. 

Fecioara-care-nu-minţise-niciodată îşi tăiase părul auriu în ziua 

de RUSALII cînd Galaad fu investit cavaler şi făcu din el şireturile. 

GALAAD puse stăpînire pe spadă, odată condiţia înfăptuită; Fecioara 

înlocuise baierile din cîlţi subţiri cu agăţătorile din părul său. 

GALAAD ESTE CONSACRAT CAVALER DE CĂTRE FE- 

CIOARĂ. 

CERBUL ALB ŞI CEI PATRU LEI** 

ARCA LUI SALOMON 

PATUL. SPADA. FUSELE 

Acesta este un episod care ocupă un loc aparte în naraţiune. 

Cei TREI CAVALERI sunt conduşi de către FECIOARA- 

CARE-NU-A-MINŢIT-NICIODATĂ. Pentru GALAAD, aceasta este 

ocazia de a recunoaşte „muta” care îl invitase să ia parte la MASA 

ROTUNDĂ. Deci, este un personaj de legătură care ne aminteşte începutul 

basmului şi RAŢIUNEA CĂUTĂRII. 

Şi ce se poate descoperi în ARCĂ? PATUL cel mai frumos şi 

cel mai bogat care va fi fost văzut vreodată. LA CĂPĂTÎIUL SĂU, O 

SPADĂ pe jumătate trasă din teacă, foarte bogată de asemeni. 

MĂCIULIA spadei era făcută dintr-o SINGURĂ PIATRĂ în care 

străluceau toate CULORILE LUMII, fiecare cu puterea sa. MÎNERUL 

era făcut din DOUĂ GĂRZI; una din OSUL(!) unui ŞARPE „papagusta” 

care trăieşte în Céladon**, cealaltă din OSUL(!) unui PEŞTE 

„otonax” care trăieşte în apele Eufratului***. Fiecare gardă avea culoarea 

unui TRANDAFIR ofilit şi era din piele de ŞARPE. 

Era o condiţie de RESPECTAT**** pentru a putea stăpîni 

spada: şireturile cu care trebuia prinsă la centură erau din cîlţi subţiri. 

Pericol de a se rupe. Din fericire, teaca avea 

de asemeni o preţioasă indicaţie: ele trebuiau îndepărtate de 

fiica unui REGE şi a unei REGINE care va rămîne toată viaţa sa FE- 

CIOARĂ. Ea va pune în locul lor ceva care îi aparţine intim şi mult îndrăgit. 

————————————————————— 

*Blazonul! 

**Céladon- personaj din Astrée, roman pastoral al lui Honoré 

d’Urfé. Acesta este îndrăgostitul timid şi fidel 

*** Babilonul- veche capitală a Caldeei fu construită pe Eufrat 

**** O condiţie va fi impusă şi lui Făt-Frumos de către calul său, 

la întoarcerea la Curtea Imperială 

Ea va NUMI SPADA CU VERITABILUL SĂU NUME. ŞI 

TEACA CU AL SĂU* 

Lucru ce părea imposibil de realizat. 

Minunile continuă. 

Patul era prevăzut cu TREI FUSE; primul, LA CĂPĂTÎIUL PAT- 

ULUI ALB; al doilea în faţa primului ROŞU al treilea SE ÎNTINDEA 

ÎNTRE VÎRFURILE PRIMELOR DOUĂ pe care el le UNEA. EL ERA 

VERDE SMARALD. 

Aceasta nu este nimic altceva decît TABLA SMARALDINA şi 

CULORILE MUTAŢIEI ALCHIMICE. 

Cele trei fuse aveau originea în Arborele Ştiinţei, din care Eva 

luă o ramură pentru a-şi acoperi goliciunea. 

Salomon sfîrşeşte de construit Arca şi o acostează. 

El are un vis: 

Nu departe de un Castel fortăreaţă, Carcelois, arca se opri. Era 

în Scoţia. Trebuia traversată o PĂDURE. La fel ca Făt-Frumos care 

vroia să ajungă la Castelul „Tinereţii fără bătrîneţe şi viaţă fără de 

moarte”. Ei se rătăciră. Şi făcură rugăciuni de la PRIMA la a TREIA 

oră din zi pentru ca DUMNEZEU să le trimită un SEMN. 

Un CERB*** cu totul ALB îşi face apariţia. El purta la gît un lanţ 

din aur şi era însoţit şi păzit de PATRU LEI. Doi înainte, doi în spate. 

—————————————————————— 

*Să fie aceasta „Madonna Intelligenza” identică Înţelepciunii? 

Alături de casta Cavalerilor răzoinici, a Preoţilor şi a Fraţilor servitori?! 

De care basmul abundă, deşi ar fi prea devreme să vorbim despre 

Ordinul de la Malta, născut în secolele VI-IX. Al patrulea hagialîc, 

Vasile Lovinescu, C.R., 1981, Bucureşti, p.107(n.n) 

** IISUS ŞI CEI PATRU EVANGHELIŞTI! 

***”CERBUL simbolizează mercurul”. „CERBUL poate fi considerat 

ca o sumă cosmică, o sinteză ciclică.(...) o renovatio 

mundi.(...)CERBUL SPAŢIALIZEAZĂ TIMPUL”(n.n.,s.n.), in: Creangă 

şi creanga de aur, Vasile Lovinescu,C.R., 1989, Bucureşti, p.336 

I-au urmat. 

Curînd ei se găsiră în faţa unei CAPELE. Ei intrară acolo. Un 

PREOT se pregătea să facă SERVICIUL DIVIN. 

Miracol: Cerbul deveni BĂRBAT, se aşeză într-un scaun deasupra 

ALTARULUI; cei patru lei transformaţi şi ei: unul în OM, al 

doilea în VULTUR, al treilea în LEU ÎNARIPAT. Al patrulea în TAUR*. 

Cei patru fac să se ÎNALŢE scaunul unde era OMUL şi zboară printrun 

vitraliu fără să spargă nimic. 

LANCELOT ŞI GALAAD 

Lancelot care se ruga lui Dumnezeu, întins în faţa fluviului pe 

care nu-l putea trece, văzu o barcă. El fu salvat. El urcă în ea şi făcu 

semnul CRUCII. 

De acolo ieşeau miresme plăcute. Spre marea sa surpriză, el 

descoperi acolo o fecioară moartă pe patul foarte bogat. Un bileţel îi 

explica faptul că aceea era FECIOARA-CARE-NU-MINŢISE- 

NICIODATĂ, cum schimbase ea baierile din cînepă cu agăţătorile din 

părul său şi consacrase pe Galaad cavaler. 

Lancelot era hrănit de CEL PREAPUTERNIC. 

El recunoscu pe GALAAD, în timp ce barca mergea oadată pe 

lîngă o pădure. 

TATĂ ŞI FIU continuară să călătorească împreună, timp de 

jumătate de an, făcînd numeroase acte de bravură. 

DUPĂ PAŞTE, un CAVALER ALB, pe CAL ALB, anunţă momentul 

despărţirii. Venise timpul ca GALAAD să-şi urmeze drumul. El 

iese din barcă, urcă pe cal şi pleacă. 



TEATRU 

Personajele: 

- CUCU: După vârstă ar trebui să fie un 

bărbat copt la minte, altminteri scund, chel, 

de profesie... casnic. 

- DOAMNA CUCU: Nevasta şi egala lui în 

drepturi, în realitate cu un cap mai mare ca 

dumnealui. 

- COANA MARE: Mama dumneaei şi soacra 

dumnealui. Debordantă şi plină de 

energie, întotdeauna imprevizibilă în mişcări, 

într-un cuvânt, capul răutăţilor. 

- HALVIŢĂ: Recidivist, răsfăţatul penitenciarelor 

şi spaima celor de bună credinţă, 

care pot fi luaţi drept gură-cască. 

- FIRICĂ: fotograf – norocul lui cu ghinionul 

care se ţine scai de el. 

- ESCROCUL: Permanent în căutare de 

naivi pentru câştigul lui şi al moralei. 

- SUBOFIŢERUL: De fapt o tânără subofiţer, 

de curând încadrată şi care trece fără 

să răsufle dintr-un bucluc în altul. 

Pe scenă mai apar doi brancardieri traşi la 

indigo, nişte ţărani fruntaşi şi vigilenţi, recuzita 

mai apelează la tot felul de zgomote 

ciudate şi la două coruri de gură-cască 

aflate în stradă. Toate din vina autorului. 

4622 

Partea I-a 

Spaţiu larg mobilat convenţional. 

Pe peretele din spate, o fereastră mare cu 

precizarea că în locul geamului se află hârtie 

de calc sau o folie de polietilenă pe 

care este desenată imaginea unui cunoscut 

bulevard bucureştean. În dreapta, bucătăria. 

În stânga, dormitorul. Partea 

centrală a scenei este ocupată de o masă 

şi câteva scaune. La ridicarea cortinei, 

Cucu îşi face de lucru pregătind masa. În 

monologul său cu un ton pune întrebările 

şi cu altul îşi răspunde. Poartă şorţuleţ cu 

Donald şi fredonează un cântecel naiv. 

CUCU: Cucule pune masa că vine tovarăşa 

noastră de la serviciu înfometată şi n- 

are timp să aştepte. Da' ea e drăguţă. De 

fapt e mai mult o doamnă decât o tovarăşă. 

N-ai ce face, trebuie să recunoşti. 

Mai ales dacă o fi avut şi vreo şedinţă din 

alea, ştii tu. Eh, dar când nu are ea şedinţă? 

(Răsfoind o agendă); Astăzi care va 

să zică „Avantajul muncii pregnant organizate 

pe faze şi etape de producţie în funcţie 

de plan şi perspective, de sus în jos, 

concomitent cu mobilizarea elanului creator 

şi al entuziasmului de nestăvilit al oamenilor 

muncii, de jos în sus, cerinţă 

esenţială pentru progres şi bunăstare”. 

(Mai citeşte o dată mormăind). Săraca nevastă-mea, 

d-aia umblă ea cu geanta plină 

de aspirine. (Tare): Să nu râzi Cucule, că 

nu e de râs. Nu! Aşa să ştii. E de plâns, 

asta e. Păi, nu? Soţia ta e fruntaşă şi tu... 

(Se uită în oglindă): Caraghiosule! Cine e 

mă' caraghios? Eu? Tu, tu. Soţia care este 

nu-i aşa, baza societăţii, mama viitorilor tăi 

copii trebuie apreciată şi respectată. Asta e 

soţia ta! Adică a noastră. Cum a noastră, 

mă'? Eu ştiam că e numai a mea. Împărţim 

la bine, împărţim la rău, împărţim chenzina 

că altfel nu se poate. A cui chenzină? A ei, 

nu a mea. Munca mea nu este remunerată. 

Eu fac totul din pasiune. Din pură pasiune. 

De amorul artei. Aşa să ştii. 

Împărţim patul. Asta e: una caldă, una 

rece. Şi mai departe nu mă interesează. N- 

o suspectez, n-o caut în poşetă, ce eu am 

nevoie de cucuie... De Cucu-ie cum are 

chelul de tichie... (Îşi pipăie creştetul capu- 

Coana mare 

se mărită 

lui)... de mărgăritare?... hm, mai ştii? 

(Pendula bate ora exactă. Din colivie iese 

un cuc strigând: „ Cucule, Cucule!”) 

CUCU: Cine mă strigă? 

Cucul pendulei cu ton de şagă: Cu-cu-le... 

Cu-cu-lee. 

Cucu: Care eşti mă' ? (Se uită în jur, sub 

masă, sub scaune, ridică şorţul): Aaah, tu 

erai mă' piticuţule? Să ştii că iar m-ai păcălit, 

hai fă-te cuminte şi intră la loc în colivie. 

Ăsta e rolul tău, n-ai ce face. La noi fiecare 

are rolul lui. Asta e. Eu am rolul meu, tu ai 

rolul tău. Un cuc e mai mare (arată la el), 

alt cuc e mai mic. Ni se umple lumea de 

cuci, nu alta. Nu te-ntreabă nimeni dacă-ţi 

convine sau nu. Dar în schimb tu n-ai condică, 

n-ai şedinţe, n-ai şef, nu tu învăţământ 

politic, nu te scoate la muncă 

voluntară, nu te scoate când vin... cucii ăia 

mari în limuzine negre şi cu sirenă. Domneşti, 

nu alta. (Către public): Ăsta da, cuc 

fericit Sărmanul de el! Nu eu Cucu. Cu-cu! 

Eu cu-cu! 

Se aude soneria. 

(fragment) 

Ion Untaru 

CUCU: Da, mamăă!... A venit tovarăşa 

noastră de la serviciu (deschide uşa 

soţiei). 

DOAMNA CUCU: (Îmbrăcată tinereşte, 

fustă nu pantaloni, se apleacă şi-şi sărută 

soţul pe frunte. Cucu se comportă ca un 

motan alintat): Ce mai faci măi Cuculeţ? 

Ţi-a fost dor de mine? 

CUCU: Dor mărunt, dor mărunt. 

Mişcare liberă. Doamna Cucu trece în dormitor, 

se schimbă, apoi în bucătărie, se 

aude robinetul, se spală. Reapare ştergându-se 

pe mâini. Stau împreună la 

masă care nu durează mult. 

DOAMNA CUCU: Săracul de tine, să nu te 

topeşti de-atâta dor. 

CUCU : Mai bine povesteşte-mi ce ai făcut 

azi la serviciu. Te-am sunat toată dimineaţa 

şi centralista mi-a spus de fiecare dată: 

Sunaţi mai târziu, sunaţi mai târziu. Că 

pân-la urmă 

m-am înfuriat şi am întrebat-o: Da' Dumneavoastră 

până când staţi acolo? 

DOAMNA CUCU: Te-nşeli Cuculeţ. La noi 

nu se stă. Se lucrează. Şi încă tare de tot. 

CUCU: Pe cine ai mai „lucrat”, mamă? Nu 

vrei să te astâmperi? 

DOAMNA CUCU: La turnătorie ne-a venit 

un macaragiu nou. Lucrează pe macaraua 

aia mare de zece tone. 

CUCU: Aia la care-i spuneţi voi „scroafa”? 

O scroafă de zece tone. Saturi cu ea un 

cartier întreg, nu alta. 

DOAMNA CUCU: Scroafă dacă zici tu. Dar 

el e tânăr şi drăguţ foc. Macaragiul i-a dat 

fiecăreia dintre noi o garoafă. 

CUCU: Şi ţie? 

DOAMNA CUCU: Da, şi mie. 

CUCU: O garoafă? 

DOAMNA CUCU: N-ai ghicit. 

CUCU: Ţi-o fi dat un trandafir?! 


DOAMNA CUCU: Un buchet întreg, aşa să 

ştii. 

CUCU: De trandafiri! 

DOAMNA CUCU: De trandafiri. 

CUCU: Ăsta nu e întreg la minte. 

DOAMNA CUCU: De ce Cucule, să nu fie 

întreg la minte? 

CUCU: Habar n-ai tu câţi au păţit-o din 

cauza... trandafirilor. 

DOAMNA CUCU: Nu ţi-am spus? 

CUCU: Ce mi-ai spus, dragă? 

DOAMNA CUCU: Că e drăguţ (Cucu bate 

darabana cu degetele pe faţa de masă). 

CUCU: Mă' ăsta vrea să-ţi facă curte. 

DOAMNA CUCU: Asta e. 

CUCU: Lasă-l mă ' să se-nveţe minte! 

DOAMNA CUCU: Măi Cuculeţ dar tu nu 

eşti gelos deloc? 

CUCU: Ba da. 

DOAMNA CUCU: Păi, nu se vede. 

CUCU: Eh, păi asta e că nu se vede. 

DOAMNA CUCU: Să ştii că tot ce ţi-am 

spus, este adevărat 

CUCU: Da, mamă, ştiu. Afară de flori. 

Trandafirul este... floarea noastră naţională, 

ce ştii tu. Dar rezolvăm noi şi asta. A 

trecut vremea când bărbaţii mai cumpărau 

încă flori pentru doamne, le cântau serenade 

sub balcoane, le închinau ode, se 

băteau în duel pentru dumnealor. 

DOAMNA CUCU: Măi Cuculeţ te pomeneşti 

c-ai prins şpilul. 

CUCU (misterios): Cucule, fă-ţi autocritica. 

Ia spune tu sincer de când nu i-ai mai 

cumpărat soţiei tale flori? Mândria noastră, 

turnătoarea familiei îşi doreşte un buchet 

de flori. Dar nu vrea trandafiri că ăştia se 

ofilesc repede şi mai ales înţeapă. Înţeapă, 

ai înţeles? (iese din cameră şi se întoarce 

cu un buchet imens pe care-l oferă 

soţiei înălţându-se pe vârfuri pentru a o săruta). 

DOAMNA CUCU: Pentru asta te iubesc eu 

pe tine, Cucule. Pari tu nesărat dar eşti 

copt la minte. 

CUCU: La fel ca pepenele, dragă: nu-i afli 

gustul dacă nu-l strângi în braţe. Dar nu 

prea tare că altminteri crapă şi s-a zis cu 

el. 

DOAMNA CUCU: Haiti! 

CUCU: haiti! 

DOAMNA CUCU: Şi mai scoate odată şorţul 

ăla de pe tine că nu te-ai născut cu el 

de gât! 

CUCU: Imediat, imediat mamă. Deformare 

profesioanlă. 

DOAMNA CUCU: Ia exemplu de la mine. 

Eu numai la uzină sunt turnătoare. Acasă 

sunt o soţie model. Model, nu alta. 

CUCU: Mie-mi spui? Da' ce eu nu sunt 

fruntaş la locul meu de muncă? Sau nu-ţi 

mai place cum gătesc şi cauţi motive pentru 

o strâmbă? Adică ce, dacă tu poţi să fii 

soţia mea şi încă una model, eu de ce n-aş 

putea să fiu gospodina ta şi încă una 

model? Sau mă consideri şi tu un fel de... 

parazit? Fac alergie ori de câte ori aud cuvântul 

ăsta. Parazit social. 

DOAMNA CUCU: Cuculeţ, nu mai suferi 

dragule, că la urma urmei sunt şi paraziţi 

absolut necesari şi de care nu te poţi dispensa. 

Şi eu n-am văzut nici un fel de parazit 

care să gătească aşa de bine ca tine. 

Hai, te rog, nu mai plânge că-i inundăm pe 

vecini şi-au să ne ceară evacuarea că-i cunosc 

eu. Ia închipuie-ţi că te făcea mama 

doică la maternitate şi cu salariul tău deabia 

plăteam o bucătăreasă, căreia poate 

i-ar fi plăcut să mai şi tragă la măsea sau 

să alerge după pensionari prin Cişmigiu. 

Asta zic şi eu catastrofă, nu tu.

Cum am rămas necompostat ! 

MERIDIANE 

Oi mai fi mers eu cu trinu’, da’ ca dă data asta, chiar că 

n’o mai fost ! 

Nu că merjeam dăparche, că dăla Târgu Mureş la Deva 

nu’i o moarche ghe om, da’ pierzi o zâ până ajunji ! Că noi 

n’avem « Intercity » d’ălea dă merg ca vântu’ şi ca gându’ ! Şi 

p’ormă te seacă dă bani că ziche c’o vre v’o 5 sau 6 cartonaşe 

d’ălea colorate. Unu’i « supliment de tren accelerat », 

altu’ zişe « preţ întreg valabil via Cuci » (ş’i maro), unu’ verde 

cu dungă albastră să cheamă :«valabil orice distanţă », şi mai 

apoi altu’ cu « diferenţă clasă valabil 120Km cu legitimaţia 

Nr… » Da’ mai important e hârtiuţa aia uşurică de’o pierzi pân 

buzunare cu « seria A no. 55534 suplement tren accelerat clasa 

1 valabil cu legitimaţia no. 3023 » pă care controlorul o găureşte 

la lună şi la zî. 

Doar că numai să faci toate scrisurile astea, trebe să vii 

cu noaptea’n cap la staţie, până ce casieriţa învaţă să le facă. 

Da’ mai întâi trebe să sune la « centru » ca să aibă « locu’ », 

că după schemă rămâi în pişere, că zişe că locurile s’au gătat. 

Pă schemă s’au gătat, da’n ţug nu’i nimeni, nu ştiu cum ! Şi 

ea sireaca, trebe să întrebe la şef şi să’i spună cum s’o face 

beletu’ cu tăti cartonaşele alea ! 

Da’ mai bine iei personalu’. E şi mai ieftin, mai întâlneşti 

un om, afli ce să mai întâmplă pân sat ! E fain ! 

În plus, te mai găseşti pă lâng’o vădană şi treşe vrămea 

mai lesne, că ţugu’ ăsta să opreşte la 

toate birturile, dă nici nu’s trecute pă vr’o 

hartă. Şi mai trebe şi să schimbi dă 

vreo două-trei ori. Numai să te înveţe 

unde ! Că unii zişe că’i mai bine la 

Vinţu’, alţii zişe la Alba, că stă mai mult. 

No, tăti or fi bune, dacă n’ar fi aşa 

dă cald ! Par’că ar fi luna lui cuptor şi 

suntem doar în cireşar. Am putea 

dăschide o ţâră jamurile, da’ baba din 

fundul compartimentului, aia îmbrobodită 

c’o năframă bine strânsă sub’ măsele, 

ţipă că trage ş’o răşesc ! 

Da măcar un lucru’i bun ! Vădana 

mea’i cu’n prunc dă vreo patru-cinci ani, 

care doarme pă două urechi dă cald 

ce’i ! Poate c’oi putea să mă apropii ! 

Nici vădana nu’i spăriată ! Tocma’ când îi suflu’n ceafă, s’o 

răcoresc, apare controloru’. 

Să uită câş la mine şi la bilet şi zişe : « Nu’i compostat !» 

Îi zâc : « Tocmai voiam să-o compostez. Lasă-mă mneata 

un perţ dă ceas, şi fac eu ce trebuie ! » Nu, că să cobor ! 

Tocmai acum, când vădana ar zice că da ! « Mai lasă-ma, rog 

frumos, Dl. Controlor, că mă dau la prima ! (mă rog, depinde 

cine’i prima !) » Şi m’o lăsat. 

Între timp, ficioru’ vădanei s’a sculat şi ţipă ca din gură dă 

şarche, dă parc’ar vrea ţâţă. Mă-sa îi dă un CAPPY TUTTI 

FRUTTI şi’l linişteşte. 

Da amu zişe c’o vrea să duhănească (vădana, nu 

pruncu !) 

Numa’ că Dom’ ministru a zâs că nu să duhăneşte în 

compartiment. Aşa că pleacă la platformă şi mi’l lasă mie pă 

prunc să’l păzesc ! Şi bagajele cu el, că sânt vreo 6 sau 7 

saci. 

După v’o zece minute să’ntoarşe. Da amu’i obosâtă ! Nu 

ştiu ce-o fi duhănit, da miroase cam dulce-acrişor ! Îşi pune 

capu’ pă umăru’ meu şi adoarme ca o fătucă ! Da’ o fătucă 

care sforăie. 

Între timp s’a urcat în compartiment ş’un popă. Îşi ţăsală 

barba dă v’o două-trei ori, închide ochii şi adoarme. Amu să 

sforăie pă două voci în compartiment : una dă soprană a vădanei 

şi una dă bas, a popii. Numa’ pruncu’ nu sforăie şi eu, 

care nu pot să dorm. Da’i căldură mare, Dom’le, şi ferestrele 

astea tot închise ! 

În fine, ţugu’ s’opreşte d’a binelea ! Vinţu dă Jos. Unde’o 

fi ăla dă sus, că nime’ nu-mi 

spune dă el ! 

Toţi s-au trezit, sar pă 

bagaje, să le dea jos, că ţugu’ 

stă numa’ un perţ. 

Eu, că mi-s cavaler, o 

ajut pă vădană. Numa’ pruncu’ 

urlă, că l-a trezit din somn. 

Urc repede dă v’o douătrei 

ori să cobor sacii, până Adrian Irvin Rosei 

n’o pleca trenu’. Uite c’o plecat 

! 

Chiar şi cu sacu’ meu, că n’am avut vreme să’l dau jos 

şi amu’ călătoreşte spre Sibiu. 

Da’i mai bine că’s mai uşor ! 

Trenu’ de Simeria vine la linia 4. Cum la Vinţu’ dă jos 

nu’i pasaj subteran, trebe să treşem şinele pă sus. Da’s vre’o 

două trenuri garate care trebe să le traversezi. Dacă n’or pleca 

drept când sânt cu sacii vădanei în treşere ! Mai bine înconjuri 

trenu, da’ iute, că la Vinţu’ ţugu nu aşteaptă ! Pentru că 

se opreşte mai mult la Blandiana, staţia ce vine mai apoi. Dă 

ce asta, numa Domnu’ conductor ştie! 

O fi din pricina furtunii! 

Par’că s’a spart ceru’! Plouă, tună şi trăzneşte dă să rup 

tăriile văzduhului. Şi jamurile astea, care 

mai adinauri nu lăsau să intre o ţâră dă 

aer, amu’ mustesc dă apă. 

Uşor, uşor, apa avansează pân crăpături, 

curge pe pereţii wagonului, udă 

scaunul dă plastic, şiruie pân culoar şi 

dispare sub uşa compartimentului. 

Gara Sibot. Cinci minute, zece minute, 

jum’ate dă oră ! 

Iacă şi watmanu’, nu ăla care voia 

să compostez, altu’ ! « Din cauza furtunii, 

linia este întreruptă. Aşteptăm autobuzu’ 

să vă ducă la Simeria. Vă rugăm să veniţi 

în gară. » 

Şi afară tot ploauă şi ploauă! Şi 

sacii vădanei’s tot mai grei, o fi cărat 

pietre! 

No c’o venit şi otobuzu’ ! Da’ntre timp s’o făcut noapte. 

Am ajuns şi la Simeria, că nu’i dăparte, numa’ vreo 25 dă kilometri. 

Măcar acii’i sec. N’a căzut niş’o picătură dă apă şi’i o zăpuşală 

dă moarte. Poate mă zvânt o ţâră, că tot cărând sacii 

vădanei îs ud până la chiele. 

Da’ zugu’ dă Arad a trăcut acum v’un ceas. Şi cum ştie 

tot omu’, « trenu’ nu aşteaptă », nici când s’o rupt linea. Mai 

e unu, da’ peste v’o două ore. 

Noroc că la restaurantu’ gării faşe o ciorbă dă burtă faină. 

Nu-mi mai arde nici dă vădană, nici dă popă, nici dă 

nimic. Mi-e frig în gară şi’s numa’ n cămeşe. Şi manelele astea 

care urlă prin megafon dă’ţi sparg urechile. 

Şi ciorba, care nu mai vine ! D’aia o fi scriind pe uşă: 

« Angajăm de urgenţă ospătar !» 

Da’n sfârsit, a venit ! E cam fierbinte, da’ am tot timpu’ 

s’aştept. 

« Pâr, bum, hâr, Bucuresti, hâr, bum, Deva, bum, pâr, 60 de 

minute », megafonul scuipă nişte pârâieli. 

« Ce zişe ? », o întreb pe casieriţă. «Că trenul Bucureşti – 

Deva, cu o întârziere de 60 de minute, intră în gară la linia 

3. Vă urează călătorie plăcută !» 

Păntru numa’ zeşe minute dă voiaj până la Deva ! 

Ş’am lăsat şi ciorba, ş’am rămas şi necompostat ! 

Data viitoare iau maşină mică ! 

PS. Pentru referinţele pronunţării, vezi Marius Chicoş Rostogan, 

« Un pedagog de şcoală nouă » de Ion Luca Caragiale. 


SCRIITORI ÎN AGORA 


* 

La Hunedoara, cum spuneam mai sus, nuimnele cimitirului 

NOU, deja nelocuibil ( de veci), efect al hărniciei bolilor şi 

morţii cu zile, este VALEA SEACĂ. Nume neinspirat deoarece mocirleşte 

în partea afluentă, suma dejecţiilor din cartierul rău- famat 

( fomat) de pe deal.Celebrul congenar –alogenic al Ninei Cassian, 

Ben ( edict) ( Benjamin ?) Corlaciu, care a sărit pârleazul prin „ repatriere” 

încă în anii 7o, deştept bărbat , o vreme pretinzîndu-se a fi 

vezi Doamne, fost dizident, că Parisul prost crede ! ) ) scria o 

epopee în anul 1950, cu acest titlu pretins extras din eposul românesc 

: „ IO, DIN VALEA SEACĂ” ! 

Motto-ul maimuţărea şi el melosul sacru transilvănean : „ Ziurel 

de ziuă, alba ziurea/ Că suntem cât frunza, suntem ca 

iarba” ! 

La ce popor s-o fi referit domnul Ben ) – oare la Ei, oare la „ 

fraţii sovietici” ? 

Ecce „ balada corlaciană, cu sfântă autonominaţie IO, de 

Voievod român, merde !”: IO, din Valea Seacă,/ Femeie săracă/ 

Am învăţat slova/ Aici, în Moldova/ Şi multe-am aflat/ Că s-au 

întâmplat/ Şi-am aflat că unii/ Ne pregătesc funii/ Şi măcel iar 

vor/ Pentru punga lor/ Iară ne gătesc / jugul ciocoiesc”... 

Dară să se ştie / frunză iasomie/ Şi să afle toţi/ Bogătani 

şi hoţi/ Câţi au mai rămas/ De aşteaptă glas/ Că acuma ştim / 

Cum să ne păzim/ Holda şi feciorii/ Mustul din podgorii” Tihna 

şi avutul / Că-i puternic scutul...Reazem ne-a venit/ Paşnice 

popoare/ Din Soare Răsare/ Inima ne-au dat/ Pentru nou văleat/ 

Să ne facem viaţa/ Cum îi dimineaţa/ Traiul să-l trăim/ Nu în ţintirim/ 

Care-io pentru voi/ Dacă vreţi război”.... 

Maimuţărind Mioriţa ! 

Ia Nina Cassian Nobelu’ ? 

Halal! Ţintirimul Valea Seacă din Hunedoara a fost al unui Ivan 

botezătorul dintre strămutaţii aduşi decenii la rând cu „ Trenul 

Foamei” ....” Trandafir de la Moldova - Te-aş iubi dar nu-ţi ştiu slova! 

Confratele Ninei Cassian, cea cu gâtlejul – clitoridian, tovarăşul 

Beniamin, a rosti în final oracular : „ Dacă vreţi război/ 

Anina-vi’s-ar/ Funia’n stejar ! 

Ehee, nu orice arbore sacru, ci stejarul druidic, stejarul sub 

care Decebal, ultimul rege Dac, şi-a tăiat ritualic jugulara... Măreţul 

de unde să prevadă acum peste 2000 de ani, că Nina Cassian tocmai 

în jugulară are ea centrul ( lingvistic) erogenic, suprem, mai 

ales când îndrăzneşte a scri „ la scara una pe alta”, în limba 

română? 

Bibliografie sumară: Ian G Barbour, Bruce Kuklik, Vintilă Horia, 

I.F., Capra, Iuvenalie Ionescu, Roland Barthes, Angela Botez, Marian 

Mincu, Gheorghe Grigurcu, Virgil Diaconu, Mircea Popa. 

2. Paukero- Romanian pornolirism 

„Îndură-te, Doamne de cerul gurii mele/ de omuşorul meu, 

acest clitoris din gâtlejul meu/vibratil, sensibil, pulsatoriu explodând/ 

în orgasmul limbii române”... 

Nina Cassian 

(din revista clujeană „ Tribuna” nr. 1017 2006…) sau „ din 

coapse articulate croită, peste gât/ Că nu te simţi întreagă când eşti 

scotocită/ De nu îţi gust lindicul, orişicât?”( Sebastian Drăgan )…sau 

:” chiloţii mi-i schimb o dată la trei-patru zile şi nici atunci nu măndur/ 

mă simt bine în căldura cu aromă de sex şi de copil tăiat”( 

Elena Vlădăreanu)…sau : „ Când eram mic şi mă loveam la un 

deget şi mă durea tare, maică-mea mă lăsa să i-l bag în pizdă, sămi 

treacă”( Adrian Şchiopu)) … sau :” şi ne băgam în pivniţi prin 

gârlici/ Ca să ne futem dulce fii cu fici/ Şi-apoi cu-n degeţel plin de 

fecale/ Să desenăm pe zidurile pale/ Un milion de pule şi infiniţi 

lindici”( Emil BRUMARU, R.L.) …sau, ultima bâtă la un care de oafe 

: „ Când tusea te lasă, râgâi şi te băşeşti cu poftă, ai poate impresia 

că astfel trupul mai scapă de răi şi se îndepărtează de moarte 

Eugen Evu 

„( Claudiu KOMARTIN ) …Rog hârtia să scuze citatele astea ca 

nişte măzăriche de muşte pe vitraliu ( Parcă Manolescu avea un 

eseu în care făcea analogia între vitraliu şi arta poetică...Ola! ne 

amintim de delirul dsale din „ Contemporanul d’antan, ce mai cita 

din Marx, Engels şi Ceauşescu! Închidem memoria că se sparie 

gândul ! 

Poeta Nina Cassian apreciata de critica literara suedeza 

Stockholm, Suedia/Romanian Global News joi, 27 noiembrie 

2008 

Nina Cassian 

Nina Cassian, careia i-a aparut o prima culegere de versuri 

in limba suedeza in aceasta toamna (Femeia miracol, trad. Dan 

Shafran, Editura Ellerströms), a trezit reactii entuziaste din partea 

presei literare din Suedia transmite Institutul Cultural Roman din 

Stockholm citata de Romanian Global News. Majoritatea recenzentilor 

au remarcat originalitatea poetei romance: ”poezie de 

clasa mondiala”, „plina de culoare, de o profunda originalitate” 

(Svenska Dagbladet, 21/9/08), “grandioasa si independenta”, “de 

o puternica senzualitate” (Boråstidning, 6/9/08), ”o scriitura proaspata 

si plina de culoare, demna de un public international” (Uppsala 

Nya Tidning, 1/9/08). 

Nina Cassian a vizitat pentru prima oara Suedia in luna februarie 

a acestui an, cand a participat la Salonul de poezie al Institului 

Cultural Roman de la Stockholm. In aceasta vara, Radiodifuziunea 

suedeza le-a dedicat Ninei Cassian si Anei Blandiana, “cele 

doua mari doamne ale poeziei romanesti”, o emisiune speciala. 

Volumul de versuri Femeia miracol a fost publicat in limba 

suedeza cu sprijinul Institutului Cultural Roman, prin programul 

TPS. 

Post scriptum friptum 

Nonagenara a intemeiat de fapt lirica porno in Romania 

inca din anii 1950 cand era mare cvomunista stalinista si apoi 

a fost in nomennclatura kurturala din Bucuresti. Nici o remuscare 

pentru un trecut rusinos. Acum face big succes in America 

ieri denigrata si e sustinuta de cercuri oculte Te pomenesti 

ca vrea Nobelul ! Ce straniu ca pe traseele ei apare pe aceleasi 

afise cu ...Ana Blandiana! Era poreclita in mod gresit Poeta 

Cal, e o confuzie de sex... A scris recent „memorii” cu aventurile 

ei erotice cu Croh Mălniceanu şi multi altii...Te 

pomenuiesti ca Gabi Melinescu din Sweden face lobby sa i se 

dea galatencei de la Porno Franco ....nobelescul ...Uau ! 

Comment> Mitzuko Kuruzawa/ Japan 

Ninocika Cassian s-a născut la Galaţi în 1924...Se sparie şi 

mai tare gândul când cetind Jurnalul ei editat pe verzişori de bucureşteni 

şi elogiat în România Literară de dl Alex şi de fracturiştii 

multilingvişti ai Ioanei Băieţica and „ Băgău”..., înţelegi ce ravagii 

face memoria erotikon sans ighemonikon a unei nonagenare care 

era dulce dezmierdată pe Dâmboviţa cu şarmanta poreclă de „ 

poeta cal”. Oare de ce nu poeta –iapă? Sau măcar „ poeta mânză”! 

Faţă de pornolirismul ei, aceste simple ironii sunt inocente, n-aşa ? 

vorba lui Silviu Brukhăr ot Dămăroaia. 

Iată cum aşa-zisa- „rezistenţă prin cultură” , sintagma bisexuată 

( hermafrodixă) Manolesciană ( nume real Apolzan, vezi Paul 

Goma) –s-a perversitatără în „ rezistenţa prin curtulă”. Cinismul 

acestor spurcaţi este demn de şcoala de la Socola a marxistului 

Brânzei, cu pacienţii derbedei. 

Prozeliţii Ninei Cassian din New York, au prăsit însă mulţi ca 

scaieţii şi limba română a poeziei este nu dor insultată, ci înjosită, 

nu doar de halogenii evident schizo- frenetici , ci chiar de liota falangelor 

fracturiste, porno- liricoide, de schimb- limbiştii autohtoni ( sic 

n. ).Nu vă amăgiţi, indignoşii „ R.L”-ului dir. Manolescu) asta fac, îşi 

... jupoaie astralul. Apropos obsesia LOR de a îi „promova” spre 

Nobel pentru literatură ba post mortem pe Gelu Naum, ba pe Norman 

Manea, ba antum pe Cărtărescu : „ Nobel eşti ? NU! Iobag !”. 

Voie bună, cioc Şelimbăr ! Vivat Candiano Popescu vel Ploieşti - 

gară ! 

4624 


RECONSTITUIRI 

15 noiembrie 1987 Ziua Demnităţii 


Comunismul cade pentru trei ore 

* 

Luni mă prezint la muncă punctual. Îmi văd de lucru, 

foarte atent, însă la toate cele ce au legătură cu ziua de ieri. 

E o atmosferă apăsătoare. O diferenţă ca de la cer la pământ 

între ce am simţit ieri şi ce simţim cu toţii astăzi. Sunt foarte 

atent, încerc , să nu par preocupat. Trec pe la fiecare dintre 

oamenii mei şi le cer să nu vorbească decât între ei despre 

ce au văzut ieri – acesta va fi şi al doilea cap de acuzare împotriva 

mea, pentru că am încercat să îngreunez ancheta. 

În pauza de masă, aflu că Ion Năstase, “Muncitorul”, cel mai 

bun lăcătuş din secţia noastră, a fost arestat de ieri. Până la 

terminarea programului se mai aude de încă nişte colegi daţi 

lipsă, ba că nu s-au mai întors de la Personal, ba că ar fi chemaţi 

în concentrare, ba că ar avea probleme în alt oraş… 

Ăştia chiar cred că suntem tâmpiţi, nu cred că putem aduna 

unu şi cu unu?! Ajuns acasă, nu mai are stare. Profit de faptul 

că azi e “masa tovărăşească” de la terminarea cursului 

de policalificare la care am fost şi eu înscris. Merg la restaurantul 

“Turist”, la întâlnirea cu profesorii şi ceilalţi colegi. Nici 

aici atmosfera nu e strălucitoare. Tot oraşul e parcă mai închis 

în sine, se şopteşte mai mult decât se vorbeşte. Din 

aproape în aproape, constat că nu simt că beau. Sunt de o 

luciditate extremă, atent să prind din zbor orice cuvânt care 

ar avea legătură cu 15, ziua votării. Dar discuţiile din jurul 

meu sunt neutre, maşini de găurit în coordonate, fotbal, ce 

mai face puştiul. Rămân cu inginerul Covaci, ne simpatizăm 

reciproc, din timpul cursului. Târziu, în noapte, îl duc acasă. 

Deşi am băut cot la cot, nu simt nimic. La ieşirea din bloc văd 

că ninge; fulgii de zăpadă cad încet şi sunt mari, pufoşi. Ridic 

fruntea şi las câţiva să mi se topească pe toată faţa. 

* 

Marţi, 17 octombrie, Radu Duduc face prezenţa la 

muncă, apoi pleacă la Ghimbav, cu echipa de fotbal, are 

meci cu cei de la fabrica de hârtie. Braşovenii pierd cu 3 la 

4. Apoi se merge la bere. Aici, Radu povesteşte tot ce-a 

făcut, nu mai poate să tacă… Spre seară, între 17,30 şi 

18,00, la uşa familiei Duduc se prezintă căpitanul Dulea împreună 

cu un locotenent major şi un plutonier. Îi zic lui Radu 

că “Trebuie să vii la Miliţie să dai o declaraţie despre o prietenă 

pe care ai lăsat-o însărcinată”?! Radu nu înţelege de ce 

trebuie să-i spună povestea asta, el n-are prietenă, însă ştie 

adevăratul motiv. Fac drumul spre Miliţie pe jos, Radu Duduc 

ţinut foarte strâns de plutonier şi locotenent, căpitanul mergând 

în spatele lor. La protestul ui Radu, că îl dor braţele, 

căpitanul îi ordonă să nu comenteze. 

* 

Înţeleg că nu mai există scăpare în dimineaţa de marţi. 

Tot la schimbul I, văd că îmi lipseşte un om de echipă: Ionel 

Ilie. Mă duc la şeful de atelier, Marin Constantin, să văd ce s- 

a întâmplat. “Nu l-am văzut şi s-ar putea nici tu să nu-l mai 

vezi curând!”, îmi spune, cu un zâmbet sfidător şi cu un subînţeles 

răutăcios. În acest moment, pentru mine e clar că 

mă despart cel mult câteva zile de arestare, şi nu doar a mea 

ci a întregii echipe. Apoi îmi dau seama că problema mea e 

dublă: dacă mă arestează pe mine, ca instigator al celorlalţi 

12, o vor aresta în aceeaşi calitate şi pe Elena, fiindcă ea a 

fost în coloană înaintea mea. 

Cine va avea grijă de copii? 

Văd pe feţele oamenilor mei 

că se aşteaptă să fie arestaţi. 

Orele devin mai lungi… 

Acasă, Elena, abia ajunsă de 

la serviciu, plânge. Îmi spune 

că presimte ceva rău, că ar fi 

mai bine să mergem la mătuşa 

ei, pe strada Avram 

Iancu. Îmi spune de Pavel Nicuţari, 

un muncitor de la ea 

Mircea Sevaciuc 

din secţie, care n-a mai venit 

la lucru. Cazul lui Nicuţari e relativ simplu: omul se întoarse 

din Centru la fabrică, să le arate colegilor o pâine albă, minunată, 

bună numai pentru comunişti! Da acum nu-mi vine 

nici să zâmbesc la auzul acestui autodenunţ perfect. Copiii ni 

se vâră în suflet, fiindcă îşi văd mama plângând. Cu cuvinte 

blânde, îi rog să mă lase câteva minute singură cu ea. Trebuie 

s-o încurajez cumva, deşi nu văd cum. Cunosc, de la 

Europa Liberă, toate formele de protest posibile în detenţie, 

greva foamei şi a setei, şi sunt decis să le aplic în eventualitatea 

“fericită” în care eu aş fi arestat primul, pentru ca soţia 

mea să rămână lângă copiii noştri. Să privim în faţă şi varianta 

cea mai rea: va fi ea arestată înaintea mea. Elena îşi 

scoate bijuteriile şi le pune bine, măcar atât să-i rămână fetiţei 

de la ea. O podideşte plânsul din nou. O iau şi ne retragem 

în dormitorul mare. Ne întindem îmbrăţişaţi în pat, 

ţinându-ne de mână. Îi vorbesc în şoaptă: “Îţi jur că dacă sunt 

arestat înaintea ta, ţie nu ţi se va întâmpla nimic”. Sun momentele 

noastre de taină, din care eu voi trage putere în zilele 

care vor urma. După o jumătate de oră, liniştiţi, mergem 

să vedem ce fac copiii. 

Era ora 18 00 . Soneria de la intrare sună de trei ori şi, 

înainte să-l opresc, mi se pare că Laurenţiu fuge la uşă să 

deschidă, DAR DE FAPT ESTE CĂTĂLINA, crezând că: “A 

venit nenea Petrică!”. 

Ar fi vorba despre Petrică Holotă, un foarte bun prieten 

de familie, care sună totdeauna de trei ori. Dar, sub privirea 

mirată a băiatului, trei inşi stau în cadrul uşii. Mă duc repede 

spre ei. “Sunteţi Sevaciuc Mircea?” Le arăt buletinul. Nu mil 

înapoiază, deci e clar. Nici nu mai ascult ce zice unul dintre 

ei despre motivarea ducerii mele la secţie, întreb: “Am 

timp să mă schimb?” Trec repede în dormitor, îmi iau nişte 

haine de cam mâna a doua, fiindcă mă aştept la ce e mai 

rău, îmi iau în buzunar toate ţigările, patru pachete de “Carpaţi”, 

pe care le găsesc în casă, şi mă întorc în hol. Copiii şi 

Elena stau laolaltă. Tot ceea ce trebuia spus s-a spus. 

www.oglindaliterara.ro 4625 

* 

Aurică Geneti crede că scapă fiindcă nu este arestat nici 

în 16, nici în 17. Marţi seară, locotenentul major Cristian vine 

la familia Geneti şi-i ia o declaraţie capului familiei, Aurică 

Geneti scrie că duminică a fost la ţară pentru vinul de botez. 

Miercuri nu se întâmplă nimic, arestările şi “dispariţiile” s-au 

mai rărit. Joi seară, însă, după schimbul II, Aurică Geneti primeşte 

o carte poştală de la Miliţie. “Sunteţi chemat să vă prezentaţi 

în data de 20 noiembrie, la orele 8,00…” Asta 

înseamnă chiar ziua botezului. Vineri dimineaţă, Aurică Geneti 

este condus la Miliţie de către soţie şi cumnat. Rodica 

Geneti plânge. “Dacă nu ies până la 9,00, continuaţi botezul 

fără mine!”, zise Geneti şi pătrunde în clădire.

EVENIMENT 

PREMIERĂ DE MARE SUCCES LA TEATRUL MUNICIPAL FOCŞANI 

„Teatrului nu-i cerem să reproducă ci să creeze. Nu vrem să ne 

dea iluzia vieţii, ci dimpotrivă, certitudinea iluziei”, scria Mihail Sebastian. 

Cred că, în cele două seri ( 9 şi 10 mai ) de reprezentaţii ale piesei 

„Tache, Ianke şi Cadâr”, după Victor Ion Popa, trupa Teatrului Municipal 

Focşani s-a achitat, aş spune, cu brio de sarcina de a realiza 

„certitudinea iluziei”. 

Victor Ion Popa (1895-1946) a fost, în scurta sa viaţă, o personalitate 

puternică, ancorată, prin toate fibrele talentelor cu care a fost 

dăruit, în realităţile sociale, şi mai ales, culturale ale vremii pe care a 

traversat-o. Romancier, dramaturg, caricaturist şi desenator de talent, 

regizor, director de teatru, profesor de arta actorului la Conservatorul 

din Bucureşti, scriitorul şi-a folosit toate resursele pentru 

animarea vieţii teatrale din România interbelică, iniţiativele sale privind 

necesitatea unei puternice dramaturgii autohtone destinată deopotrivă 

copiilor şi adulţilor fiind bine primite în epocă, dăinuind şi după 

moartea sa. 

Principalele lucrări dramatice acceptate şi intens jucate în timpul 

vieţii sale: „Ciuta”, „Muşcata din fereastră”, „Răzbunarea sufleurului”, 

îi aduc meritate elogii în presa de specialitate. Mai mult, 

succesul fulminant al piesei „Ciuta”îi aduce, în 1923, Marele Premiu 

Caragiale. 

Este mulţumit de propria sa muncă, se putea spune chiar fericit 

până la reprezentarea, în 1932, a piesei „Tache, Ianche şi Cadâr”. 

Deşi o elaborase cu febrilitate, deşi conţinutul se racorda la realităţile 

vremii şi răspundea unor frământări oarecum inerente în perioada 

respectivă, piesa nu are succes. Dimpotrivă! Cade la premieră! Plin 

de amărăciune părăseşte Teatrul Ventura şi-pentru un timp- activitatea 

de dramaturg, ocupându-se de romanele care vor apărea în curând. 

Între acestea romanul „Velerim şi Veler Doamne”, deosebit de 

bine primit de critica literară, ecranizat, târziu, după moartea scriitorului. 

Dar destinul piesei nu se scrisese 

încă. Însuşi destinul de dramaturg foarte 

jucat este, oarecum, postum. O întoarcere 

spre repertoriul clasic face ca piesele 

sale să fie montate pe mai toate 

scenele mari din ţară, după moartea 

scriitorului. Între acestea şi „Tache, Ianke 

şi Cadâr”. 

Începând cu anul 1956 piesa se înscrie 

pe orbita maximei popularităţi. 

Montată la Teatrul Naţional din Bucureşti, 

cu o distribuţie de excepţie, ( Ştefan 

Ciubotăraşu, Jules Cazaban, 

Octavian Cotescu, Mircea Albulescu ) 

cunoaşte nu mai puţin de 848 de reprezentaţii 

şi se bucură de cronici apreciative 

în presa vremii. În 1957, la Teatrul Naţional Timişoara, este cap 

de afiş pentru 145 de reprezentaţii. Teatrul din Bârlad (urbea natală 

a dramaturgului) oferă, în timp, patru versiuni în regii diferite ale piesei 

devenită deja celebră. În 1971 trupa de amatori a sindicatului „Sanitas” 

din Focşani intră în concus, în cadrul „Bienalei Caragiale”, cu 

„Tache, Ianke şi Cadâr”. Şi tot în 1971, Naţionalul bucureştean reia 

piesa în regia actorului Ion Finteşteanu, iar în 2001, regizorul Grigore 

Gonţa pune , din nou, tot la Teatrul Naţional Bucureşti bazele unui 

succes care dăinuie şi azi. Astfel piesa lui Victor Ion Popa trăieşte, cu 

fervoare, o nouă viaţă. 

Subiectul piesei atrage prin simplitate şi ancorarea directă în 

viaţă. 

Pentru Victor Ion Popa - scriitor de factură semănătoristă - provincia, 

noţiune ce include deopotrivă oraşul, târgul, satul, reprezenta 

mediul ideal care perpetua valorile etice tradiţionale. Aici erau respectate 

cutumele,aici „modern” însemna ascultarea faţă de părinţi, 

perpetuarea meseriilor, viaţa tihnită, destul de ştearsă dacă n-ar fi 

fost „mahalaua” cârtitoare şi pestriţă. Falsul conflict între etnii, prietenia, 

adevăratul sentiment uman care leagă personajele, comicul de 

limbaj şi de situaţii fac din piesa „Tache, Ianke şi Cadâr” un domeniu 

ofertant. 

Şi chiar dacă în Focşani încă nu s-a stins ecoul remarcabilei 

realizări din 2001 a Naţionalului bucureştean care are în distribuţie pe 

inegalabilii Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Valentin 

Uritescu şi pe mai tinerii Monica Davidescu şi Mihai Călin, trupa Teatrului 

Municipal are curajul să reînvie cu aplomb, cu vervă şi mare 

poftă de joc personajele bătrânei piese. 

Sub bagheta maestrului Nae Cosmescu pe scena focşăneană 

prinde viaţă atmosfera târgului în care toţi se cunosc, ştiu ce pot şi ce 

vor şi în care doar trecerea trenurilor şi ţârâitul greierilor tulbură tihna 

după-amiezelor şi nopţilor de vară. Vestea că cei doi copii, Ana şi 

4626 

Ionel, hotărăsc să se căsătorească 

bulversează mahalaua. Prietenii 

de zeci de ani se zdruncină. Bănuielile, 

alimentate de „înţeleptul” 

Cadâr, care-i ajută pe copii să 

fugă, produc o aşa mare tulburare 

încât cei doi negustori prieteni 

Tache şi Ianke care-şi ascund o 

perioadă „complicitatea” la fuga 

copiilor, sunt aproape de faliment. 

Cadâr, salvat la momentul oportun, 

de răzbunarea celor doi, este motorul 

real al întregii acţiuni. Cei doi 

tineri „moderni”se întorc la matcă 

şi împreună realizează, de data 

aceasta o societate cu adevărat 

modernă: „Tache, Ianke şi Cadâr Georgeta Vioreanu 

S.R.L.” 

Flerul şi experienţa regizorului 

au făcut ca aducerea în contemporaneitate 

a piesei să nu deranjeze prin stridenţă. Telefoanele 

mobile mânuite de „baba Safta” şi de Ianke, precum şi steguleţele 

reprezentative care împodobeau modestele căsuţe ale celor trei negustori, 

au adus un abur de modernitate inofensiv dar de un comic 

irezistibil care a smuls ropote de aplauze. 

Măiestria regizorului Nae Cosmescu realizator şi al scenografiei 

şi al coloanei sonore s-a remarcat prin alcătuirea distribuţiei, foarte inspirată. 

Tache (Sorin Francu), moldovean molcom, ceva mai greoi şi 

mai aşezat, întocmai cum cerea personajul, a fost, oarecum, opusul 

lui Ianke (Adrian Damian). Firav şi aproape inconsistent fizic,acesta 

este spiritual, pus pe glume în orice împrejurare, 

ocupă toată scena cu verva 

sa, nu vrea să-şi piardă clientela dar nici 

să-şi nenorocească fiica, fapt pentru 

care acceptă mai uşor propunerea lui 

Cadâr. Acesta, în persoana lui Mihail 

Spiridonescu, este cel care ascultă, gândeşte 

şi chibzuieşte atât de bine lucrurile 

încât până la urmă toată lumea e 

mulţumită. Experienţa, talentul şi pofta 

vizibilă de joc a celor trei au atras ropote 

de aplauze, personajele principale cărora 

le-au dat viaţă constituind nucleul în 

jurul căruia au gravitat toţi ceilalţi. O figură 

aparte a creat actriţa Paula Grosu 

în „baba Safta”,nedezminţitul ei talent şi 

dăruirea cu care şi-a îmbogăţit personajul 

bucurându-se de aprecierea publicului. Un Iţic cu pretenţii, reprezentant 

„ofiţial” al Comunităţii evreieşti, mânat de interese personale 

pe care nici nu se străduieşte să le ascundă a fost partitura, bine tratată, 

a actorului Valentin Cotigă.Obişnuit cu postura de june prim şi 

aspirant la mâna unor tinere domnişoare, cum l-am văzut şi în multe 

alte piese, Adrian Rădulescu şi-a onorat rolul adăugându-i o mai 

mare doză de modernism. Pe rol, Ana, cea care suferă cel mai mult 

din pricina îngustimii de vederi a tatălui, a fost interpretată de noua 

achiziţie a Teatrului Municipal Focşani, mai tânăra Cristina Şerbu. 

Toţi actorii au făcut roluri de zile mari. Bineînţeles pe măsura 

partiturii repartizate. Echipa – în care nu uităm să includem cu cuvinte 

de laudă şi serviciile „de culise”, adică:sonorizarea, luminile, 

realizatorii decorurilor şi costumelor, regia tehnică şi muncitorii de 

scenă – toţi au răspuns cu promptitudine şi acurateţe cerinţelor regizorale. 

Şi publicul a plecat mulţumit şi satisfăcut! 

Iar Teatrul Municipal şi-a mai înscris în palmares un succes! 

Şi a mai fost ceva! În afara „complotului” din piesă un alt „complot” 

a fost pus la cale de colegii Paulei Grosu. Actriţa focşăneană a 

împlinit 55 de primăveri, o dată ce e născută primăvara, pe 12 mai. 

Dar din acei 55 de ani 40 au fost dedicaţi scenei. Cu dragoste, cu 

pasiune, cu tenacitate. Ea, câştigătoarea primului Trofeu al Festivalului 

de Muzică Uşoară „Florentin Delmar”, la vîrsta de nici 16 ani, a 

adăugat an după an „flori de nu mă uita” la coroana ce-i aureolează 

cariera. De aceea, în aplauzele sălii, cu emoţie, directorul teatrului, 

actorul Sorin Francu i-a oferit un frumos buchet de flori, felicitând-o 

pentru ce-a realizat şi dorindu-i tot ce se cade în astfel de împrejurări. 

Cu glasul gâtuit de emoţie şi cu lacrimi de fericire şi de surpriză pe 

obraji, actriţa a mulţumit publicului pe care l-a considerat întotdeauna 

adevărata sa familie. 

Şi aşa s-a încheiat încă o seară frumoasă în Focşani. 


POEZIE 

ION MICHECI 

VIOREL MUNTEANU 

Mirese 

Cade asfinţitul 

peste lume blând 

Pâcla amintirii vag 

se întreţesc 

Fără aripi moare 

orice gând 

Şi se scutură pomii de mirese. 

Târziu 

Undeva în lume e foarte târziu 

Târziu e pe inima mea 

Chiar lumea e o lume târzie 

Undeva în lume e foarte târziu 

Pentru o plantă sau un astru oarecare. 

Până la negru 

Totdeauna 

Trebuie să urmeze o noapte 

Pot să urmeze şi două nopţi 

Şi mai multe 

Şi o infinitate de nopţi 

Până la negru 

Răsfrângere 

Sufletul de care suferă 

Focul 

Stă adânc înfipt în 

Infertilitatea locului. 

Seva coboară zilnic 

Din vârful copacilor 

Spre a se adăpa 

Totul se răsfrânge 

În ochii stupefiaţi 

De o imagine neverosimil 

De halucinantă. 

Dor 

Cu cât intervin nişte ani 

Pe care îi simt la apus 

Mi-e dor de o bluză de in 

Bombată în partea de sus 

Şi mâinile parcă mi-s reci 

Şi sufletul parcă mi-e cald 

Şi chiar dacă-i viscol sau nu 

Cu flori parfumate o scald 

Cuvântul pe buze e vânt 

Uscat până-n inimă rea 

Şi poate sahară râvnesc 

De-o vreme – siberia mea 

Pe sticlă de cer adunând 

Ce pare în inimi divin 

Bombată în partea de sus 

Mi-e dor de o bluză de in… 

Singurătate 

Eu când intru în natură 

Parcă m-aş surpa în sfinţi 

Când cu sufletul la gură 

Când cu inima în dinţi 

Calc pe iarbă cu sfială 

Nu rup flori devin tăcut 

(ca şi cum aş sparge-o yală 

între buze şi sărut) 

Las în pace fluturi gingaşi 

Şi îmi vine să zâmbesc 

Când diverse păsărele 

În perechi se prăbuşesc 

Ochii tăi fiind departe 

(unde liniştea ţi-o pierzi) 

Eu îi simt în adiere 

Prin copaci cu frunze verzi 

Degetele tale fine 

Nefiindu-mi pe aici 

Eu ating cu ale mele 

Mâini de rămurele mici 

Câte-o salcie-mi şopteşte 

Din crenguţe şi cercei 

Să te strâng pe tine-n braţe 

Rătăcită-n trunchi de tei… 

Pentru tine 

Dacă-mi dai un semn de viaţă 

acum când n-au frunze merii 

S-ar putea să ningă leneş peste 

casa ta cu maci 

Deocamdată ies cu bine de prin 

şanţurile serii 

Dar prăpăstiile nopţii-s lângă mine 

- şi tu taci 

Scad dobânzile în cercul dragostei 

de poezie 

Pe la mesele rotunde vântul întâlneşte 

ploi 

Şi aş pune dinamită clipelor în 

temelie 

Şi aş arunca în aer diferenţa dintre 

noi. 

Pentru tine eu m-aş face-n zi de 

lucru sărbătoare 

Adevăruri prinse-n doage ţi-aş 

turna frumos în ceşti 

Viaţa mi se pare scurtă frumuseţea 

trecătoare 

(Toate stând cuminţi sub semnul 

slăbiciunii omeneşti) 

Sunt flămând de idealuri – port 

iluzii-n buzunare 

La concursuri de speranţe sunt 

medaliat cu vis 

Cu ochi umezi de tristeţe indulgentă 

şi răbdare 

Eu m-aş face pentru tine rai definitiv 

promis… 


ESEU 

NOII PRECUPEŢI 

4628 

Adrian Gavrilescu 


Cum se poate face avere scriind editoriale? 

Numele « mari » ale presei de după 1989 au rentabilizat ziarele 

postcomuniste cu o strategie foarte simplă: diminua rea costurilor 

de producţie. Cum preţul serviciilor tipo grafice nu a scăzut, paginile au 

fost înţesate de reclame şi s-a menţinut un nivel redus al salarizării 

redactorilor. îm prumutată din registrul comportamental al corporaţiilor 

de presă din Occident, precaritatea redacţională a însemnat şi instruirea 

corpului redacţional într-un spirit « docil şi ma leabil » 83 , în acord 

cu cerinţele patronului modern. Con fruntaţi cu spectrul şomajului, jurnaliştii 

au fost nevoiţi să-şi tempereze discursul şi să se plieze cerinţelor 

formu late de superiorii lor în materie de tematica articolelor şi de 

ton. In consecinţă, banii din presă nu s-au concentrat niciodată în buzunarele 

ziariştilor fără funcţii şi fără im pact, a « pălmaşilor », acestora 

rămînîndu-le satisfacţia titlu rilor uneori îndrăzneţe şi a remuneraţilor 

modeste. Sumele mari s-au adunat în zona editorialiştilor, a figurilor 

centrale care fixează cota publică a unui subiect, ale căror producţii 

sînt citite cu regularitate de politicieni şi de oamenii de afaceri. Paradoxal, 

chiar această specie jurnalistică, recom pensată oficial nu foarte 

spectaculos 84 , aduce cele mai mari pr6fituri. Surprinde în context participarea 

foştilor mem bri ai conducerii cotidianului Adevărul la constituirea 

capi talului social al societăţii care editează Gândul 85 , unde cea 

mai mică participare a fost de 166 000 de euro, iar cea mai ridicată, 

de 300 000 de euro. Cum cel mai mare salariu de la Adevărul înainte 

de moartea lui Dumitru Ţinu era chiar al acestuia - sub 2 000 de euro 

lunar -, se pare că foştii membri ai Consiliului Director de la Adevărul 

şi-au eco nomisit ani de-a rîndul aproape toate retribuţiile pentru a 

fonda în 2005 un nou ziar*, al cărui pachet majoritar de ac ţiuni l-au vîndut 

trustului Media Pro în mai 2006. 

Pe lîngă « ciorap », o altă soluţie ce le-a permis persona jelor 

importante din presă să-şi asigure un confort finan ciar a fost încheierea 

unor înţelegeri cu diverse companii. Astfel, Petre Mihai Băcanu 

şi-a vîndut acţiunile de la Ro mânia liberă către WAZ, Sorin Roşea Stănescu 

a colaborat cu Dinu Patriciu, iar Cornel Nistorescu a încheiat o 

afa cere cu germanii de la Bertelsmann. Pînă la integrarea în grupul de 

presă controlat de Petrom, Gardianul se afla sub autoritatea senatorului 

PSD Aristide Roibu. Bogdan Chi-rieac, redactor-şef la Gândul şi 

fost redactor-şef adjunct la Adevărul, îşi producea emisiunea de la 

Pro TV cu sprijinul firmei Alexandrion Group România ; în acelaşi timp, 

con tactul cu politica se face prin relaţia de familie cu acelaşi Aristide 

Roibu, căci Chirieac este naşul de căsătorie al fiu lui senatorului PSD. 

Dumitru Ţinu era în relaţii de afaceri cu sirianul Fathi Taher, ocupînd 

un loc în consiliul de administraţie al hotelului Marriott din Bucureşti, 

condus de acesta. 

Patronilor de presă şi editorialiştilor, conexiunile cu me diul de 

afaceri le-au facilitat constituirea într-o veritabilă elită, a cărei influenţă 

în spaţiul public a crescut odată cu trecerea anilor. Stilul de viaţă al directorilor 

de publicaţii a trecut de stadiul austerităţii din anii '90: apartamentele 

de bloc au fost înlocuit^ de vile, autoturismele româneşti au 

fost lăsate deoparte pentru maşini occidentale, chenzina a fost completată 

de conturi bancare consistente. Totul s-a desfăşurat cu mare 

discreţie 86 - o altă trăsătură caracteristi că a nobilimii media, care recomandă 

solidaritatea de grup şi insistă să fie păstrate secretele breslei. 

Intr-o asemenea atmosferă au apărut miturile presei 

posteomuniste. Figurile memorabile s-au clădit după o schemă comună 

de fabri- 

Cine a rămas să lustruiască statuia ? 

La Sdnteia, Dumitru Ţinu a făcut carieră în jurnalismul de informaţii 

externe, lucrînd în « Secţia Internaţională ». A pornit de jos, selectînd 

telegrame venite pe fluxurile Agerpres şi TASS, activitate în 

care s-a calificat atît de bine, îneît a fost premiat - 1964 a fost unul 

dintre momentele încoronate astfel. Pînă în decembrie 1989 a contribuit 

la realizarea paginii de profil din Sdnteia cu articole minore, ' în 

care făcea istoricul diverselor zone geografice pe înţe lesul cititorilor 87 , 

sau cu corespondenţe şi comentarii de spre ideile de politică externă 

din discursurile lui Nicolae Ceauşescu 88 . 

Prăbuşirea regimului totalitar îl surprinde, ca pe atîţia alţii, în redacţia 

ziarului CC al PCR, unde participă la înfi inţarea unui comitet 

revoluţionar. După 15 ani, acest punct al biografiei este mistificat voluntar 

de cei apropiaţi - caseta redacţională a Adevărului îl menţionează 

pe Ţinu ca « fon dator » al ziarului, pretenţie dovedită a fi falsă, 


dar susţinută mai departe către public. In 23 decembrie 1989 debutează 

în « noua » presă cu un articol laudativ 89 la adresa comuni tăţii 

internaţionale, în care combină reziduuri ale limbii de lemn din perioada 

comunistă cu unele clişee mediocre ale acelor prime zile de 

avînt. 

Pînă la plecarea lui Darie Novăceanu de la conducerea Adevărului, 

la sfîrşitul lui martie 1991, scrie la pagina de ştiri externe. Contextul 

post-Novăceanu îl propulsează în 1992 în funcţia de 

redactor-şef, iar în 1995, în postul de direc tor. Sesizînd avantajele poziţiei, 

trece la redactarea de edi 

toriale pe teme interne, de regulă, din sfera politicului. Ca ziarist, 

Ţinu a practicat un populism specific începutului anilor '90, cînd 

şefii de gazete 90 speculau falia dintre politi- , cieni şi societate, scriind 

în sprijinul majorităţii. Descrierea \ predominant negativă a lumii politice 

trebuia să producă j impresia globală că oamenii politici sînt corupţi, 

că « procesele politice sînt mai presus de controlul public » 91 . 

Fostul director de la Adevărul a exersat sistematic trăsăturile defi nitorii 

ale noţiunii de populism, şi anume pe aceea a « vir tuţilor existente în 

rîndul oamenilor simpli » 92 , « apelînd la popor » 93 pentru a susţine lupta 

împotriva elitei politice, ca şi pe cele ce promovau o « retorică emoţională, 

directă » şi lupta pentru protejarea «intereselor reale ale oamenilor 

» 94 . Stă mărturie pentru strategia populistă a lui Ţinu rubrica sa 

săptămînală, « Directorul ziarului în dialog cu cititorii», inau gurată în 

1995 în pagina a doua a Adevărului, în care oferea răspunsuri la unele 

dintre scrisorile cititorilor. Cale directă de comunicare cu abonaţii ziarului, 

rubrica a fost modali tatea prin care Dumitru Ţinu şi-a format şi întreţinut 

propria audienţă — un mic electorat (800 000 de oameni), 

avînd în vedere faptul că un exemplar al cotidianului tipărit în aproape 

200 000 de exemplare ajunsese la un moment dat să fie citit, potrivit 

estimărilor, de patru persoane. 

Publicul lui Ţinu a fost alcătuit mai ales din vîrstnici pre ocupaţi 

de probleme personale stringente, dar şi de mize mari, precum evoluţiile 

politice. Spirit aparent echidistant, Ţinu obişnuia să citeze în articolele 

sale atît epistolele cri tice la adresa ziarului şi a lui, cît şi elogiile, 

pe care le accep ta rar şi cu modestie. Pe corespondenţii lui Ţinu îi 

uneau îndeosebi patru elemente: statornicia relaţiei lor cu ziarul (ce se 

manifesta prin lectura zilnică), caracterul indiscutabil major al chestiunilor 

care îi afectau, acurateţea observaţi ilor expediate pe adresa 

Adevărului şi similitudinile de percepţie cu directorul acestuia. In acest 

cadru, Dumitru Ţinu şi-a elaborat imaginea unui ziarist popular, reflexiv, 

conec tat permanent la realităţile sociale,' economice şi politice, 

empatic cu cei mulţi, şi deci un intermediar viabil între scena politică 

şi mase, ale căror cauze le-a susţinut constant. In dialogurile cu cititorii-săi, 

Ţinu a dat senzaţia că nu privi legia pe nimeni, acceptînd să 

replice, cu aceeaşi sponta neitate, partenerilor de dialog din mediul 

rural sau urban, casnicelor şi profesorilor, muncitorilor şi inginerilor, 

stu denţilor şi românilor din diaspora. De-a lungul anilor, şi-a creat relaţii 

amicale cu unii dintre cititorii lui, cărora le-a cultivat o pretinsă expertiză 

în fenomenele actualităţii, re-producîndu-le cu regularitate 

fragmente din scrisori. Două exemple — o doamnă din Iaşi şi un profesor 

din Băicoi, frecvent prezenţi în rubrica lui Ţinu - sînt elocvente 

pentru această categorie de pensionari grafomani promovaţi de directorul 

publicaţiei şi specializaţi în orice, de la «îm buibarea politicienilor 

» 95 şi«patriotism » 96 la « pensiile par lamentarilor » 97 , polarizarea 

socială 98 , «situaţia din ţară »", «independenţa presei» 100 şi NATO 101 . 

Acestor cititori ai Adevărului, transformaţi în indicatori ai impactului 

tranzi ţiei asupra societăţii, li s-au publicat retorismele pe tema ineficientei 

şi corupţiei sistemului de guvernare. Dumitru Ţinu şi-a construit 

astfel o reputaţie de partizan al maselor, de activist dispus să meargă 

pînă la recluziune 102 în numele adevărului care serveşte interesele 

majorităţii. Mai mult, patosul 1-a făcut pe fostul ziarist să meargă pînă 

la a pune refuzul politicienilor de a citi scrisorile cititorilor în cate goria 

păcatelor 103 şi a « gravelor greşeli politice ». 

In schimbul acestui devotament manifest, Dumitru Ţinu aştepta 

de la corpul său de lectori nu doar o solidaritate pe măsură, ci o 

adevărată dependenţă de ideile exprimate în editoriale — marca 

unui^en jibu de personaj, educat aproape exclusiv prin lectura ziarului. 

Un abonat declara chiar: « Am crescut odată cu Adevărul, multe 

din opiniile mele formîndu-se pe baza articolelor de fond şi, mai presus 

de toate, acest ziar m-a învăţat să judec drept, fără subiec tivism 

şi fără patimă. » 104 . Mai presus de orice, Ţinu şi-a dorit — şi chiar a 

obţinut - identificarea cititorilor cu opiniile sale, suprapunerea perfectă 

între maniera sa de reflecţie po litică şi cea a susţinătorilor săi, reproducerea 

în mii de exem plare a viziunii lui asupra societăţii româneşti. 

Şi-a şi asumat, de altfel, acest crez atunci cînd a admis că « cel mai 

mare com pliment care i s-a făcut ca ziarist» a fost, din partea unui cititor: 

« Exact aşa am vrut să spun şi eu. » 105 Era desăvîrşirea populismului, 

a luptei de partea « oamenilor simpli»împo triva « clănţăilor 

guvernamentali » 106 , a înfrăţirii cu cei care îşi spun «jalea lor şi jalea 

ţării » prin pluguşor 107 , cu oame nii care au « necazuri şi frămîntări ». 


MANTRA EMINESCU 

(autoexcerpte) 

EMINESCU ÎNTRE BAUDELAIRE AND TAGORE 

* 

Mitul lui Zamolxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian 

Blaga (1966, inedit) 

* 

Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul 

rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic 

şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera 

poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia 

din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori 

ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian 

Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică. 

Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi lea 

vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în 

scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel 

vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene, 

sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a 

preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu, 

printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul 

voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă 

esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o 

esenţă. 

* 

Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul 

împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor. 

* 

Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi 

(zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal. 

* 

Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi 

şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”. 

* 

Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe 

sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total 

de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi 

subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi 

într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului 

pesimist. 

* 

Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă 

într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi... 

Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii 

nemuritoare. 

* 

Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca 

universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei 

sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată. 

* 

Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac 

(1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) 

nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, 

de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea 

lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai 

speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului. 

* 

Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un 

argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor 

ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte 

de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe. 

* 

Dansul după cimpoiul scitic, cu ciocniri de baltage şi de 

palme, tonul general al ceremoniei şi paliditatea zeului nu dau de 

înţeles ca Eminescu să fi întrzărit în Zamolxe un Dionysos, cum 

afirmă unii zalmoxologi. Spusele cântăreţului, chiar întrerupte de 

râsul ghiduşului “cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun”, susţin 

doar un décor de “tragedie” apollinic. Zamolxe, judecat din textele 

eminesciene, se zămisleşte el însuşi din tragedie, din cultul 

închinat lui, şi nu invers. (Nu apollinism, nu dionysianism, ci zamolxism 

pare a fi spiritul propriu, intenţional, la Eminescu.) 

* 

ESEU 

La sfârşitul unui război 

cu învinşi sinucigaşi (Memento 

mori), la dezgustul misogin şi ura 

de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea 

morţii sau naşterii perpetue 

(Povestea magului călător 

în stele, Demonism etc.), Zamolxe 

se încarnează sau se spiritualizează 

când prea păgân, când 

compatibil cu vreo dogmă creştină, 

dar mereu stăpânitor mistic 

(ascuns) peste naturi. 

În Luceafărul şi Fata în 

grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai 

sunt concepuţi eclectic, iar 

Zalmoxis transpare numai în afara 

păcatului şi cerului. De el aminteşte 

refuzul, deci neputinţa, 

George Anca 

schimbărilor de soartă. Blestemul 

zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, 

ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de 

viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi 

Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, 

de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi 

sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în 

plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla. 

Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în 

creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care 

tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate 

lui în “templul timpului”. 

* 

Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor 

de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde. 

Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, 

ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în 

mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai 

exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie 

pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, 

eroi, oameni. 

Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre 

viziunile întunecate ale poetului. 

* 

Până la apoteoza vitalistă a teritoriului paradisiac dacic, 

voalând şi ţinuturile infernale, vegetaţia, unduită de nimfe, împlineşte 

ritul. 

* 

Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi 

consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, 

păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat 

în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă 

şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron 

sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind 

obstacole sociale. 

Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile 

getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. 

În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot 

(cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, 

“Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi 

de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii 

nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. 

Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului 

său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, 

nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept 

moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de 

apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al 

haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice 

mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor 

vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia 

esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers. 

Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, 

ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul 

univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor 

urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot 

reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea 

sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, 

prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană. 

Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, 

întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul 

întins de apă, pe urmă “un punct, un Zamolxe, împreunându-se 

cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare 

lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în 

î 


ESEU 

viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci 

imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” 

adică instituind sonor soarta noianului 

de apă, semn vajnic al tragediilor 

cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul 

la naştere sau înviere (crima naşterii 

despre care vorbea şi Calderon, iar după el 

Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, 

din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate 

a acestui rit este izvorârea spontană. 

* 

După ce în tinereţe, cu “Sara pe 

deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea 

iubirii, prin jalea buciumului, naşterea 

“stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire 

ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, 

în “Mai am un singur dor”, a privit apele 

ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu 

visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea 

apelor se antropomorfizează: 

Lucească cer senin 

Eternelor ape, 

Care din văi adânci 

Se nalţă la maluri, 

Cu braţe de valuri 

S-ar atârna de stânci - 

Şi murmură-ntr-una 

Când spumegând recad. 

O naştere neîntreruptă trezeşte 

aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu 

va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, 

mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi 

izvorâre. 

* 

Prin cădere, izvoarele fac perfect 

semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, 

ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, 

dar prezenţa orbitoare în timp se asociază 

cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea 

în vid. Un apriorism liric răstoarnă 

treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a 

plânge naşterea omului, omul le urmează, 

iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. 

Unduirea om-izvor e una din tainele pe 

care, iniţiată, Cătălina le înţelege: 

Şi tainic genele le plec 

Căci mi le împle plânsul 

Când ale apei valuri trec 

călătorind spre nemurire. 

Sonorizare irizată mai presus de 

neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, 

mitul lunii şi al luminii căzătoare suind 

în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare 

inconştientă, voinţă şi reprezentare, 

iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum 

reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc 

pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri 

a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; 

“arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri 

sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; 

“undele visează spume”; “izvoare plâng în 

vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde 

piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui 

mers”; “izvor eşti de vieţi”. 

* 

În fapt, izvorul are un sens magic, 

prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic 

armonii şi dezarmonii psihice, în primul 

rând erotice. Se alege un basm numai 

cu izvoare din poezia lui Eminescu, un 

basm budhic susţinut subconştient de memoria 

miturilor proprii dacilor, însemnate de 

poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, 

iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii 

unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; 

“îngânat de glas de ape / Sun-un corn cunduioşare”; 

“Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea 

sunând din valuri”. Acestea se spun 

ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică 

iubire”. Însăşi Blanca se închină 

4630 

celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi 

face destin erotic în mijlocul lor. 

* 

Pentru a reveni la tâlcul fundamental 

al izvorului, care, cum am arătat, stă 

în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, 

cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” 

oferă nuanţe neaşteptate ale mitului 

imortalităţii: 

Putut-au oare-atâta dor 

În noapte să se stingă 

Când valurile de izvor 

N-au încetat să plângă...? 

* 

În poezia lui Eminescu se poate 

consemna primatul nemuririi predestinate 

asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat 

din budhismul schopenhauerian nu schimbă 

relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat 

în Zamolxe. 

* 

Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi 

şi mai puţin al geniului rece, propune 

trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, 

este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu 


mai vrea să fie, când să rămână în lumea 

sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi 

turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura 

cu nemurirea (Fata în grădina de aur 

voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă 

nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: 

“o urma adânc în vis / De suflet să se 

prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca 

fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea 

luceafărului din cer şi din mare, din 

soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor 

involuntare. Cătălina le pierde din vedere. 

A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este 

contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la 

naştere şi la nemurire: 

Vom pierde dorul de părinţi 

Şi visul de luceferi. 

Hyperion, purtându-şi nemurirea, 

îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea 

nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, 

însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă 

faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă 

de dorurile cerului. Prin aceste subordonări 

ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, 

poemul are feţe deosebite şi ceea 

ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică. 

În poemele dacice, viaţa nemuritoare 

concurează geneza şi stingerea universală... 

Sarmis, Decebal, Arald, “copilul 

rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, 

şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, 

de altfel, există exemplar prin tragism 

nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru 

liniştea tăiată de împreunarea lumilor este 

şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau 

simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un 

acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi 

moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea 

nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi 

una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile 

nemuririi, ca revenire la viaţă sau 

plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia 

lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, 

anume: vorbele magice ale magului 

din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă 

de lumină” - şi începutul poemului 

Mureşan, publicat separat de Maiorescu - 

“Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”. 

* 

Şansele blestemului, la Eminescu, 

merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea 

spirituală a blestemului în contextul 

dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe 

interioare puse pe seama spiritualităţii 

antice. 

Cea mai simplă formă este blestemul 

ca destin. 

* 

“Semnul întors” presupune şansa 

omului de a blestema în urma dispariţiei 

sale. 

* 

Blestemul e o culme subiectivă a 

vitalităţii înfrânte. 

* 

Adevăratul blestem, însă, susţine 

o altfel de introspecţie. Termenii, inegali, se 

polarizează spre un sens justiţiar. Raportul 

ultim se stabileşte între cel ce blesteamă şi 

cel ce va înfăptui spusele sale: el însuşi sau 

Zamolxe. Zamolxe, cel puţin ca punct subconştient, 

trebuie presupus drept arbitru al 

tuturor revoltelor eminesciene. 

* 

“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară 

vai! 

De tronul tău se sfarmă blestemul ce 

visai.” 

* 

Revenind la mitul lui Eminescu în 

interpretarea eminesciană şi a lui Lucian 

Blaga, se impun câteva concluzi cu privire 

atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul 

celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, 

mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori 

absoluţi, dispensabili prin identitatea 

spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii 

ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi 

contaminând în absolut viaţa, opresc un 

traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul 

chtonian, conduce în destin pe Orbul 

din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian 

i se substituie o nouă evaluare a 

existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, 

în misterul păgân al lui Lucian Blaga, 

e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, 

a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei 

colective de a ucide. Supravieţuirea 

profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace 

cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, 

lumina, somnul). Asemenea, 

Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri 

continue (Insula lui Euthanasius, 

adâncul mărilor, Dacia etc.). 

Zeul Zamolxe eminescian se umanizează 

prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, 

Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento 

mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază 

sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu 

folos spre condiţia zeească, rămânând ei 

înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba 

pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pen- 

î

ESEU 

tru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine 

spre aprofundarea soartei pământeşti în 

timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă 

dinspre sine pe căile oamenilor 

mişcă absolutul tainic înspre matca universului 

intangibil. 

Maxima esenţă eminesciană, exprimată 

prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică 

a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, 

sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul 

armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare 

(Gemenii) concurează geneza şi stingerea 

totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin 

Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, 

cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. 

Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra 

riturilor trace prin proiectarea în absolut 

până la antropomorfizare (Mai am un singur 

dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului 

(“La solidarisation magique ou mystique 

/ le bapteme, dans les significations 

pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui 

confere de nouvelles possibilites de 'germination', 

d'une nouvelle naissance” / Mircea 

Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 

1938), setea, toate se circumscriu nemuririi 

pornind de la durerea naşterii, resimţită de 

la traci, şi predestinând căile neputinţei: 

moartea în nemurire, blestemul, viaţa. 

Pentru profetul Zamolxe, însingurarea 

în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de 

un principiu cosmic, ci de unul subconştient 

şi ontologic. Omul strabonian, purificat de 

sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi 

de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să 

identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. 

Dacă Zamolxe neromantic, venit la 

Eminescu din mitologia păgână, aminteşte 

de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii 

creştine, profetul lui Lucian Blaga, 

purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui 

Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa 

omenească. De aici, implicaţia păgânismului 

zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui 

Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii 

umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile 

izvorului şi blestemului, nemurirea privesc 

pe marele Orb; Zamolxe le revelează 

numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de 

la Geste franceză): “Născându-ne murim, 

murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni 

nevanitoase prin amploarea lor. 

Eminescu şi Blaga, prin acest leitmotiv 

comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, 

indiferent de cauzalitatea fiecăreia 

din cele două opere. Acelaşi mit a generat 

atitudini poetice înrudite spiritului, deci 

compararea lor gratuită nu e forţată în 

sfera ideilor. 

* 

Baudelaire şi poeţii români 

* 

Nu înţelegerea poeziei moderne, 

cât acceptarea ei prelungeşte indecizia, 

obscurizează prin polemici răsunătoare 

consensul, sacrifică opţiuni. Ibrăileanu, 

omologând, peste idiosincrazie, mesajul lui 

Baudelaire celui al lui Eminescu, în acelaşi 

timp îl implică pe Schopenhauer, dar aruncă 

şi o punte critică necesară pentru viitor. 

* 

Se reţine azi cu mirare – dar fără 

mirare recomandă Călinescu să credem că 

şi Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du 

Mal – publicarea, accidentală după cei mai 

mulţi, a primelor traduceri din Baudelaire 

sub semnătura lui Vasile Pogor, în numărul 

3 al Convorbirilor literare din 1870. Pentru 

gustul şi detaşarea ironică a traducătorului – 

ca să nu o discutăm pe cea poetică – ilustrativă 

este replica acestuia în legătură cu 

înfiinţarea Convorbirilor, comparabilă cu cea 

a lui Verlaine despre “decadisme”: “Poate o 

denumire potrivită ar fi Convorbiri literare, 

spune Iacob Negruzzi; Bravo, răspunde 

Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice 

nimic. Cela n'engage a rien! Admis!” 

* 

Mihai Eminescu traducând proză 

de Edgar Poe prin intermediul lui Charles 

Baudelaire, iată o situaţie care, dincolo de 

hazardul acesteia în aceea ce-i priveşte pe 

fiecare din cei trei, vorbeşte de la sine ca o 

presimţire. 

* 

Idiosincrazia poetului latin – faţă 

de o ţară copleşitoare ca natura însăşi, templu 

altfel celebrat ca stare şi celebrator al 

unei discrete şi mesianice vocaţii, cu, mai 

presus decât originalitate, unicitate sintetică 

de izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng 

clar izvorând din fântâne” (Eminescu). 

* 

Pătrunderea în “uitarea românească” 

şi rostirea filosofică, la Constantin 

Noica, este prospectivă, “întru” căutarea 

unui Eminescu al filosofiei româneşti. Istoricii 

şi criticii acoperă orizontul retrospectiv. 

* 

Apollo, Hyperion, Orfeu vin prin 

opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea 

lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând 

prin arcanele preovidiene ale 

antichităţii originare. 

* 

O lectură-corespondenţă, ori unaunivers 

al răului, -templu etc. se vor resimţi 

de obsesia versului, vor atinge rădăcinile de 

tropar al sonorităţilor eminesciene. Obligat 

la un cult ancestral, auzul se înlănţuie de 

ecouri înconjurate de linişti adânci. 

* 

Să citeşti pe Eminescu fără a te 

gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai 

gândit la Baudelaire, într-o ipostază fluidă, 

de corespondenţă luciferică a stărilor, a cauzelor 

şi efectelor lirismului, poate ale versului. 

Ochiul cititor se solidarizează cu versul, 

cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru 

primirea armoniilor de substanţă, cântului 

străbătător abisurilor, dar şi pentru 

primirea pierderii de sine consimţite, a căutării 

în întâlnire, sursă de ecouri. Reîncarnarea 

eului liric se abandonează, cititorul, 

modest deodată, caută un alt cititor: dualitatea 

cheamă o unitate superioară a doi cititori 

şi doi autori ce trec unul în locul altuia, 

care nu e nimeni, n-a fost şi s-a poetizat. 

Gândul la poet schimbat pe cel la poezie dă 

sentimentul unui păcat. 

O lectură paralelă: Correspondences 

/ Veneţia. Un sonet doctrină, unultrenos. 

O geneză secundă, o stingere 

trecută. Substantivul afirmaţiei estetice – 

La Nature, verbul sepulcral absolut: “S-a 

stins”, dar şi aceste forme de început vor 

corespunde, atât natura cât şi stingerea 

reunificând epic geneza dintâi prin amintirea 

muzicii străjuite de templu şi viaţă: 

La Nature est un temple ou de vivants 

pilliers 

Laissent parfoit sortir de confuses 

paroles... 

S-a stins viaţa falnicei Veneţii, 

N-auzi cântări, nu vezi lumini de 

baluri. 

Ascensiunea corespondenţei subţiază 

– coborând-o în infinită tristeţe – co- 


www.oglindaliterara.ro 4631 

loana fiinţei duse a cetăţii venete, vestită sibilin 

din înecuri unde pădurile nu-şi mai trimit 

simboluri. 

Începutul prin cuvinte se încheie 

prin parfumuri, care cântă dintr-o parte, paradisiacă, 

răspunde în reducţia bizantinovenetă: 

“Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; 

nu-s şi n-au fost parcă acei “vivantes pilliers”, 

nici omul, ci Okeanos, şi nici templul, 

surpat acum, ci preotul, care a fost templul, 

sau numele templului supravieţuind să anunţe 

reîntoarcerea morţii sau zădărnicia morţii 

prin viaţă. O sugestie irumpe în 

tonalitatea celor mai lungi ecouri din depărtări 

metafizice: 

Il est des parfums frais, comme 

des chairs d'enfants 

Nu-nvie morţii – e-n zadar copile! 

* 

Corepondenţa eminesciană exprimă 

un paradis ce se comunică numai 

sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din 

mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, 

în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate 

spre metafizica răului baudelairiană. Excesul 

de puritate – când e vorba de “corespondenţă” 

în accepţia armoniei poetice – se 

întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu 

poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, 

cât claritatea, definibilitatea lor. 

* 

Două lecturi care duc în altă parte 

opunând romantismul lui Eminescu clasicismului 

parnasian, formal, al lui Baudelaire, 

predestinarea modernă a celui de-al doilea, 

imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de 

la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi uiţi pe unul 

sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii 

unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei 

descalificări critice: sistemele închegate în 

marginea uneia dintre cele două opere se 

ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite 

spre un comentariu necesar, nu neapărat 

unificator, nici teoretic, de negaţie a 

unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe 

Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla 

ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către 

unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot 

duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, 

de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită 

– poate, e drept, şi inventată, trasată 

peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită 

intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut 

sau decantizat, pe regăsirea printr-o 

corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului 

înnăscut se sprijină perspectiva învechirii 

prin înnoire spre nuanţa cuprinsă 

sincer, convingător, eternităţii. 

* 

Eminescu nu mai este şi cu atât 

mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au 

fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, 

sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste 

Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt 

străini, dar nu se strămoşesc din străinii de 

ei în aceiaşi străini de noi, în ei. 

* 

Asocierea critică a lui Arghezi cu 

Eminescu îşi are replica în dezgustul celui 

dintâi pentru “asociaţii” comerciali postumi 

ai poetului. Aceasta capătă expresia discursivă 

chiar în studiul său eminescian care nui 

nici odă lirică în graiul coardelor, nici 

paterică, “poemă mistică”, aşa cum sugerează 

că ar fi pretins subiectul, dacă nu s-ar 

fi pretat la condiţia de pretext.

PROZĂ 

IEDERA 

– fragment de roman – 

4632 

În ciuda efortului de a nu se mai gândi la nimic, adormi târziu 

şi greu, somnul fiindu-i bântuit de vise şi ecouri terifiante. 

Scãpat de sub controlul voinţei, subconştientul îi aduse în 

prim-plan amintirile ce fuseserã stocate acolo cu multã vreme în 

urmã printr-un proces ca cel de reciclare sau de triere a mãrfurilor, 

pentru a-i proteja mentalul de filmul nopţii de care nu vroia sã mai 

ştie, doar cã… 

“Fugi, mama, fugi! Tu chiar nu înţelegi nimic? Ce mai 

vreeiii..?” îi rãsunarã în minte cuvintele lui David, iar chipul bãiatului, 

ce era speriat ca de bombe, îi trecu o clipã pe dinaintea ochilor 

ei pe jumãtate adormiţi. 

Şi fugise…o fugã ruşinoasã –ca oricare de acest fel-, dar 

cea mai indicatã pentru situaţia în care ea şi cei doi copii se zbãteau 

ca nişte uriaşi a cãror picioare se afundaserã în lutul dens şi cleios 

al vieţii. Calitatea acesteia se degrada cu fiecare zi, mizeria fiindule 

servitã ca o hranã, culmea, tocmai de cãtre cel care ar fi trebuit 

sã-i apere în calitatea de soţ şi tatã. 

O, şi de câte ori nu reclamase ea acel stil de 

viaţã…“Crede-mã, te rog, cã oricât aş vrea şi mi-aş impune, simt cã 

nu voi mai putea suporta multã vreme aceastã situaţie…”, se 

trezea, vorbind de la sine. Deşi nu o datã se convinsese cã gesturile 

îi erau ca şi gratuite, încercase totuşi, pentru cã, vorba aceea, 

încercarea… Un timp o ajutã şi faptul cã încã putea sã se mai 

amãgeascã într-un mod special şi pueril, totodatã, cã nu ştia cu cine 

avea de-a face, deşi semnalele erau la fel de clare ca lumina zilei: 

“Suportã, dragããã, suportã, pentru cã toatã femeile doar asta fac, 

suportã şi iar suportã, dacã nu bãrbatului, atunci şefului, socrilor, 

copiilor sau mai ştiu eu cui. În aceastã privinţã, de ce ai fi tocmai 

tu excepţia de la regulã? Şi apoi nici nu cred cã ţi-aş putea fi depãşite 

limitele. Doar eşti o femeie puternicã, nu? Pe tine nimeni nu 

ar putea sã te scoatã din calmul tãu englezesc. Pardon, ardelenesc, 

am vrut sã spun, madam, dar mi se mai încurcã şi mie limban 

gurã. Ştiu, de la trotil mi se trag toate…”, primea din partea lui 

acelaşi rãspuns, devenit de acum monoton şi stereotip, în care însã, 

de fiecare datã se insinua o notã de intrigã şi provocare, ce reuşea 

sã menţinã constantã tensiunea relaţiilor, dar în modul cel mai camuflat 

cu putinţã, 

Doamne, şi de câte ori, nu simţise nevoia sã acţioneze impulsiv, 

lãsându-se pradã instinctelor atavice, pe care Sile i le aducea 

la suprafaţã din cele mai întunecate şi nebãnuite unghere ale fiinţei. 

În acele momente îi venea sã se nãpusteascã asupra lui şi sã-l 

muşte sau sã-l zgârâie, sã-i rupã hainele şi sã-i zboare nasturii de 

la cãmaşã, sã-i smulgã pãrul din cap sau sã-i rãsuceascã nasul 

pânã i l-ar fi lãsat într-o parte, ca sã primeascã şi el o lecţie pe mãsura 

celor pe care ea le primea zilnic, dar dupã metode mult mai 

dãunãtoare decât cele ale unei simple rãbufniri. Stilul lui la rece, cu 

urme adânci, dar nu la vedere, ci numai în suflet şi în minte, ca nişte 

rãni mustind pentru toatã viaţa, o aduse în culmea disperãrii şi ar fi 

acţionat şi ea dupã cum îi era felul ei. O oprea însã de fiecare datã 

gândul cã viaţa i se prinsese ca din întâmplare într-un joc cu final 

imprevizibil, versatilitatea partenerului fiind un element de surprizã. 

Aştepta un deznodãmânt despre care nu putea sã-şi facã nicio idee, 

stare cu atât mai epuizantã şi nãucitoare cu cât şi neputinţa ei o 

fãcea sã dureze parcã la infinit, trenând ca o boalã incurabilã. 

Visul era fidel realitãţii şi din aceastã posturã se putea vedea 

învârtindu-se în cerc ca o gãinã beatã, deşi apelurile lui David erau 

tot mai insistente şi îngrozite, când implorând-o şi când somând-o 

sã plece cât mai repede. Pãgubos, ea zãbovea însã, de parcã trebuia 

sã ia decizia unei cãlãtorii impuse de forţe oarbe şi contrare 

voinţei proprii. Şi nici cã s-ar fi hotãrît, dar paşii lui veneau înspre ea 

ameninţãtori şi siguri, iar în el vãzu întruchiparea unui robot capabil 

de orice. Braţul drept şi-l ţinea întins în faţã fãrã sã-i tremure 

deloc, de parcã structurile anatomice îi fuseserã înlocuite cu piese 

confecţionate din metal. Degetul arãtãtor îi stãtea neclintit pe trãgaciul 

pistolului, fãcând-o sã-şi 

aminteascã cine îi era soţ, dacã 

între timp uitase cumva. În 

aceste condiţii, alegerea nu mai 

era decât între viaţã, pe care şio 

simţea cãutându-şi cu disperare 

scãparea, şi o moarte 

stupidã, cu mirosul de carbid impregnat 

în ţeavã. “O, nu!” doar Doina Cherecheş 

atât apucã sã spunã înainte ca 

ochii sã-i rãmârã pironiţi în centrul 

orificiului negru ca spre un aparat de fotografiat, imortalizândui 

chipul pentru veşnicie. Resemnatã, se uitã lung, intens şi nemişcat, 

nebãnuind forţa unei asemenea atitudini. Foarte repede însã şi 

chiar neplãcut surprinsã, constatã cã Sile nu-şi luase nici rolul 

acesta în serios –aşa cum nu şi le luase nici pe celelalte-, şi se 

hotãrî sã joace tare. Trebuia sã scape neapãrat. Îi urmãri braţul cu 

insistenţã, vãzându-l cum coboarã sub uitãtura ei oţelitã, dupã care 

privirile lor se încrucişarã ca douã sãbii ascuţite. “Nu ţi-e fricã, nu?” 

o întrebã el într-un limbaj mut şi îndârjit.”Nu”, îi rãspunse în aceeaşi 

notã, dar disimulând intens, deşi inima i se fãcu cât un purice, iar 

limba şi-o simţea încleiatã de cerul gurii uscate. Înfruntarea nu durã 

decât o clipã, totuşi, deoarece deveni repede conştientã de inegalitatea 

raportului de forţe în care se afla. Soţul ei ţinea în mânã o 

armã ce putea sã o treacã pe lumea cealaltã dintr-o clipã în cealaltã, 

lucru deloc neglijabil. Printr-un calcul rapid şi rece, îşi reluã poziţia 

de victimã, stând ca în faţa unui pluton de execuţie. Se rezemã de 

perete. În aşteptarea încordatã, mâinile începurã sã-i tremure ca 

unui bolnav de Parkinson, trãdându-i teama. Nu dorea însã sã-şi 

afişeze slãbiciunile, pentru a nu-i stârni celuilalt agresivitatea. Încet 

şi cu multã atenţie, îşi duse mâinile la spate, încercând sã rãmânã 

aparent calmã şi nemişcatã, ca şi cum nu se întâmpla nimic deosebit. 

Atinse peretele, apoi ceva ce nu mai era perete, dar nu realizã 

ce anume, cu toate cã se afla în propriia-i casã, loc unde nu 

ar fi trebuit sã-i scape niciun amãnunt. Frica este însã cea mai paralizantã 

şi nãucitoare dintre toate trãirile omeneşti şi ea o simţea 

din plin. Tremurul mâinilor i se amplificã brusc, de parcã nici nu mai 

erau ale ei, ci nişte aripi ce-i fuseserã smulse din trup şi purtate de 

rafalele unui vânt turbat. Degetele îi atingeau când peretele 

zgrunţuros, când obiectul neted şi iar peretele, şi iar obiectul pânã 

când holul se cufundã în întuneric. Atunci realizã cã obiectul neidentificat 

era comutatorul şi tot atunci îşi dãdu seama de legãtura 

strânsã în timp a unor lucruri aparent lipsite de importanţã. “De ce 

puneţi întrerupãtoarele atât de jos?” îl întrebã pe meseriaşul ce fuse 

ca şi un membru al familiei mai bine de o jumãtate de an, modernizându-le 

apartamentul. “Aşa se procedeazã în afarã, ca sã nu mai 

fi nevoit sã ridici mâna, iar pentru copii nu e niciun pericol”,fu 

rãspunsul primit, dar adaptându-l situaţiei, putea sã sune şi altfel, 

adicã “spre salvarea dumneavoastrã, doamnã”. 

Pericolul nu trecuse, dar ea respirã uşuratã şi fãrã zgomot. 

I se oferise, totuşi, şansa de a profita de îmbulzeala creatã de 

întuneric. Îşi pãrãsi locuinţa, dar nici atunci singurã, ci împinsã cu 

putere ca de mâna unui înger, ce în realitate nu era decât mâna 

rece şi transpiratã a bãiatului ei. 

“Simina!” i se înfipse gândul în minte ca un cuţit ascuţit, 

iar sângele îi îngheţã în vene. 

Trupul femeii se chirci în aşternuturi. Pe chip i se putea citi 

o mare suferinţã. Pleoapele îi tresãreau continuu, ochii i se mişcau 

în toate pãrţile, urmãrind imagini de coşmar, iar în minte, o singurã 

întrebare: “Cum plecaserã ei fãrã sã o ia şi pe Simina?” 


(fragment din romanul “Iedera”) 

DOINA CHERECHEŞ, Alexandria, 27 aprilie, 2009

NOTES 

MÎNA DE FIER ŞI MĂNUŞA DE 

CATIFEA sau 

DAŢI KILOMETRAJUL ÎNAPOI 

Sub zodia poeziei luna martie a trecut destul de plăcut. 

Cu noi oaspeţi, cu reveniri, numărul cenacliştilor e în creştere. Tot 

e bună la ceva şi primăvara asta! Dintre cei cărora le-a fost dor, 

amintesc pe Janine Vadislav, Oana Panţâr şi Ionel Dogaru. Ni s- 

au alăturat... tinere, printre care amintesc pe Georgiana Nedelcu, 

Alexandra Popa, Oana Rusu, şi Marieta Rotaru. Alexandra, destul 

de curajoasă a şi citit. Dintre textele citite în această lună voi 

aminti poemele lui Lili Goia, care sunt perfectibile, dar care au 

esenţă de poezie: Mica grădină, Două mere, Duhul zăpezii, Trecea 

prin tine iarba, Cântec naiv, etc. titluri demne de comentarii. 

Iar comentariile au fost pozitive. ’’O carte cu astfel de versuri ar 

trebui să existe în biblioteca personală a fiecăruia - a zis Mihai 

Ganea’’. Fenomene normale, textul lui Raul Dan Ionescu a stârnit o polemică 

după care autorul ar trebui să ceară timp de meditaţie: la teme, la limbajul artistic, 

la mesaj, la coerenţă. Următorul text, un poem intitulat sugestiv, Ce pot să fac? 

i-a salvat – oarecum - onoarea şifonată. Gheorghe Suchoverschi citeşte câteva 

haiku-uri. De reţinut, Toate visele mele au fugit în pădure... au luat-o ... ’’la sănătoasa’’ 

mai pe româneşte. Aflăm, literar fireşte, noutăţi Despre grupele sangvine, 

din textul prezentat de I.D.Denciu. Aflăm despre preferinţa literară a 

colegului Dumitru Denciu, aceea fiind pentru Lawrence Durrel şi Cvartetul din Alexandria 

(Justine, Balthazar, Mountolive şi Clea). Textul are har-toglobină are şi 

adepţi. După felul în care Gabriel Funică a meditat... profund, se pare ca va avea 

şi cititori! Dan Brusteanu ţine să demonstreze ceva! Goethe şi Suferinţele tânărului 

Werther pot fi parodiate româneşte. Acest lucru a vrut să-l demonstreze? Nu. 

Dan Busteanu şi-a construit propriul personaj, jucându-şi rolul principal în proza 

Sex cu cerebrala. Mieros sau melasos, mai puţin convingător, şi foarte dinamic, 

povestea şi personajul se identifică, se regăsesc în frământările trăite de un tânăr 

plecat în lumea largă... în căutări. Poate a propriei identităţi. ’’N-aş schimba nimic 

din text’’, zice I.D.Denciu’. O pagină de istorie ne prezintă colegul nostru de cenaclu, 

Mihai Ganea: ’’Cum rămâne cu fraţii de dincolo de Tisa’’. Se pare că, la fel 

ca şi cu cei de dincolo de Prut... Ascultăm editorialul lui Gabriel Funica ‘’Cultură 

şi divertisment’ - no comment. Gheorghiţă Mocanu, revoltat până peste poate 

‘’trânteşte’’ un text semi-xenofob, care, ar trebui să-i dea de gândit. Dar, ca orice 

scriitor care se respectă, răspunde pentru scrierile sale. Busola succesului, textul 

lui Raul Dan Ionescu, îl irită peste măsură pe boss şi, contrar regulamentului, 

se flambează primul. “Te joci cu nume, dai verdicte. Foloseşti un limbaj total neliterar. 

Foloseşti nişte termeni nelalocul lor... precum ‘’mintea succesului’’, ce-i aia 

mintea succesului?, ce vrei să transmiţi. N-ai coerenţă!’’. În fine, ca fost profesor, 

I.D.Denciu repară, în numele elevului său, atmosfera viciată. În fond, nimeni nu le 

ştie pe toate. De aceea ne întâlnim, să schimbăm păreri, nu? Ionel Dogaru, cu 

poezia lui religioasă, printre care aş aminti Înger răzbunător ( multe nu au titlu, există 

această modă) îşi câştigă simpatia cenaclului, ca pentru o primă lectură. Are 

undă verde, este bine-venit. Ar mai fi ceva de amintit, ceva frumos, care s-a petrecut 

în această lună martie, juna Alexandra Popa cu: Ana, Oana, Ioana ne convinge 

că ARE ceva de zis şi o zice frumos. Dan Brusteanu, obsedat de Taj 

Mahalul indian, de o iubire ce a stârnit construcţia unui asemenea monument, îşi 

aminteste că are în bibliotecă un templu corespondent: cel al scriitorului Gheorghe 

Andrei Neagu. Şi ‘’Templul iubirii’’ îl răscoleşte în aşa manieră încât nu se poate 

abţine şi-i face o cronică: ‘’Suferinţele tânărului G. Sau Templul iubirii’’. Fără 

pretenţii de publicare, spune autorul. Spre deliciul colectiv, ni-l citeşte, îl ascultăm. 

Cu amendamente de rigoare este publicabil, zicem noi. Decizia aparţine autorului. 

Oricum, autorul ‘’Templului iubirii’’, Gheorghe Andrei Neagu a râs cu lacrimi, 

când a ascultat cronica. 

EVENIMENTE 

Nu pot să nu semnalez, ca eveniment al lunii martie, ‘’Primăvara poeţilor’’. 

În acest an fără Constantin Ghiniţă şi fără Mărăşeşti. În sufletele noastre, da 

el , Poetul va exista atât cât şi noi. De aceea am răspuns cu mare plăcere invitaţiei 

lansată de cele două instituţii implicate în programul educaţional ce cuprinde şi 

acest capitol, lectura, cititul, cui folosesc?. Ateneul Popular Maior Gheorghe Pastia, 

prin reprezentantul ei dna Odette Ierimia şi Biblioteca Judeţeană Duiliu 

Zamfirescu prin reprezentantul ei Gabriel Funica au avut plăcerea să invite membrii 

cenaclului Duiliu Zamfirescu la câteva dintre aceste acţiuni. Astfel Colegiul 

Teoretic Ion Mincu prin proiectul său ‘’Lucian Blaga’’ s- a angajat să prezinte 

(sumar) activitatea poetului. Au avut loc recitări şi exprimări de opinie. Elevii claselor 

a IX şi a X , sub îndrumarea prof. Cristina Chiriac şi a dnei bibliotecare Alina 

Hârcan au întreţinut împreună cu invitaţii un dialog interactiv pe marginea temei 

alese.Tehnologia modernă a permis prezentări de imagini ce au susţinut comentariile. 

La Grupul Şcolar G.G.Lovinescu, tema a fost Nichita Stănescu, iar organizatorii 

s-au prezentat la înălţime: recital Nichita Stănescu susţinut de Maria 

Cărbunaru; discuţii libere despre poetul Nichita Stănescu; recitări ale elevilor, recitare 

oferită de Odette(surpriză). Muzicalitatea poeziilor nichitiene au îngăduit ca 

atmosfera să fie una suficient de plăcută, încât să regretăm că are şi sfârşit. Mulţumim 

tuturor pentru clipele deosebite, clipe în care fiecare dintre noi a putut 

gândi(dacă nu rosti): ’’nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu sunt eu / Un fel 

de tu sunt eu / pe care nu l-ai mai lzsat/ să fiu eu/’’(Nichita Stănescu) 

Mariana Vârtosu 

ÎNTÂIA HAINĂ, 

FRICA 

‘’Frica’’, cel de-al doilea volum 

al trilogiei ‘’Legea conservării scaunului’’- 

autor Adrian Dinu Rachieru a apărut la 

Editura Eubeea/ 2004. Atrasă de mărturia 

autorului, numindu-şi romanul ca fiind 

‘’o radiografie a patologiei puterii’’ am citit 

primele pagini cu scepticism. M-am lăsat 

furată de lectură, pagină după pagină, 

cartea părându-mi-se din ce în ce mai 

captivantă.Necunoscând primul volum, 

în căutarea presupusei radiografii, prin 

lectură, m-am trezit cuprinsă de maladiva 

frică, cea prezentă în viaţa tuturor, înaintea 

anului 1989. Subtil, romancierul traversează de la o 

frică la alta.( de la cea colectivă, la frica individuală, 

nuantând-o prin trăirile personajelor). Îşi poartă cititorul 

de la un personaj la altul, prezentând timoratul – profesorul 

Alex Trifa, înspăimantat în faţa colii albe de hârtie 

în încercarea de a-şi crea propriul roman(profesor 

împotmolit într-un sat între vise şi speranţe, încercând 

să-si transforme tatăl în erou de roman). Ca o adevărată 

aventură, textul te prinde în mrejele sale, prezentând 

stări, nuanţe, filosofii, drame. Acceptată, ca un compromis, 

aventura lecturii răsplăteşte prin eleganţa şi esteticul 

discursului narativ. Ca o convenţie semnată între 

autor şi personaje este utilizată succesiv exprimarea la 

persoana a III şi persoana I-a plural. Originalitatea arhitecturii 

romanului, nerespectând nicio lege a construcţiei 

ramaneşti, romanul Frica, prin originalitate, îşi câştigă 

un binemeritat atuu în faţa criticii şi a cititorului.Textul se 

impune persuasiv prin nonşalanţa exprimării, prin rigurozitatea 

mijloacelor de exprimare excelent mânuite. 

Deloc neglijabile, ba chiar de amintit ‘’licenţele lingvistice’’, 

cum ar fi forfotecă, omenet,etc. Alăturându-le regionalismelor, 

într-o coloratură autentică, romancierul 

Adrian Dinu Rachieru realizează nu numai o exprimare 

vie, ci desenează imagini, construieşte personeaje, fiinţează 

stări. Adeptă a descriptivismului nu pot să nu constat 

că autorul este un maestrul al artei creând adevărate 

bijuterii lingvistice.Maniera în care este descrsă realitatea 

pornind de la ficţiune, magnetismul personajelor, 

ambiguitatea şi confuzia sunt tehnici bine stăpânite dând 

farmec frazei. Romanul realizează portrete remarcabile 

plasându-le social şi psihologic în lumi paralele ( ficţiune, 

realitate) intercalându-le şi intersectându-le cu multă abilitate. 

În acest sens, cel mai concret exemplu îl prezintă 

capitolul patru, cel în care personajul Uiuiu, sufocat de 

temerea pierderii scaunului, întors în satul natal unde 

venea din când în când să-şi vindece rănile, trăieşte o 

adevărată dramă psihologică. Zbătându-se între amintiri 

şi realitate, iată cum descrie autorul trăirea personajului 

său:’’ Ieşind din apele amintirii se simţea pretutindeni 

străin.Se rupse de sat, se şcolise şi se boierise, visa o 

funcţie înaltă. Cucerise oare oraşul care se ivea dincolo 

de fereastră, cu acoperişurile turtite?Foşnetul străzii, siluetele 

sumbre,cenuşiul care se înstăpânea îi stârneau, 

ciudat, o senzaţie temătoare anunţând un pericol nedefinit.’’ 

Fin observator, cum stă bine unui romancier, Adrian 

Dinu Rachieru, printr-o descriere de catifea, face atingere 

directă la anxietăţile ce traversează viaţa scriitorului, 

în speţă.Zbuciumul, clocotul neiertător al tuturor 

problemelor ce-l chinuie obsedant pe unul din personaje, 

dă sens celei mai profunde esenţe atât de bine descrise 

prin vocea Adelei, nevasta marelui Andrei Palada:’’ Curioşii 

vor fi cântărit mariajul meu cu Andrei.Dar cine să 

răzbată dincolo de pereţii apartamentului, să-l vadă visător, 

rupt de lume, neinteresat de problemele noastre.Iar 

eu invocându-l acum, îl restitui oare cu 

fidelitate?Terapia veneraţiei abuzive parcă a eşuat; totuşi, 

Andrei era un sfânt....Scrisul echivalează trăitul, 

nu?Realitatea trece în ficţiune, Andrei devine un personaj 

livresc; trăieşte din nou îmbrăcat în cuvinte’’.Totuşi 

măsura czrţii o dă amintitul capitol patru, cel care dă si 

numele cărţii: Frica. Cine nu se teme de frumos, să probeze 

acest sentiment prin lectura acestei cărţi. 


REVIZUIRI 

Lăsaţi moaştele mitropolitului Varlaam să se odihnească în pace ! 

În timpul peregrinărilor mele 

pe la mănăstirile din Moldova, am 

poposit într-o zi de mai a anului 

2008 la străvechiul lăcaş al Bistriţei, 

de lângă Piatra Neamţ. Cu 

această ocazie am zărit în vitrina 

unui chioşc ce vindea icoane şi 

alte obiecte religioase , o revistă 

care avea pe copertă , prezentat 

într-un mod magistral, chipul mitropolitului 

Varlaam, preluat după 

o frescă de la Trei Ierarhi – Iaşi. 

Impresionat de acurateţea imaginii 

am cumpărat acea revistă , 

care s-a dovedit a fi Candela 

Petre Abeaboeru 

Moldovei – buletinul oficial al 

Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 

nr. 24, februarie – aprilie 2007. 

Curios, am frunzărit-o şi în cuprinsul ei am dat de articolul care 

se referea la mitropolitul Varlaam. Nu mică mi-a fost mirarea când 

am constatat , după parcurgerea a câtorva rânduri, că ceva nu este 

în regulă !... Zeci de ani citisem în cărţile de istorie 

şi de istorie literară că marele mitropolit al Moldovei 

– Varlaam -, se născuse pe meleagurile putnene – 

vrâncene astăzi -, ori, ceea ce citeam era cu totul 

altceva !... În articol era menţionat ca loc de naştere 

al acestuia o altă localitate – Borceşti, din fostul 

ţinut al Neamţului. Nedumerit am crezut că este 

vorba de o altă personalitate şi nu cea despre care 

învăţasem în şcoală. Am frunzărit mai departe filele 

– articolul fiind destul de lung – şi am constatat că 

nu era vorba de altcineva, ci de renumitul slujitor al 

bisericii şi culturii româneşti – Varlaam al Sucevei şi 

Moldovei. Am rămas înmărmurit !... Doamne, nu se 

poate !... Au încercat unii să ni-i ia pe Ştefan cel 

Mare şi pe Eminescu, iar acum ne batem între noi 

pentru o anumită personalitate a culturii româneşti 

?!...Este strigător la cer !... Zeci de generaţii 

de români – şi nu numai – au învăţat despre Varlaam 

ca fiu al meleagurilor putnene-vrâncene, ca 

acum să fie mutat la Neamţ ?!... Oare cui îi foloseşte un astfel de 

demers ? Şi făcut tocmai de cine ? De oamenii bisericii, instituţie 

care dăduse o oarecare stabilitate a lucrurilor după marele eveniment 

din decembrie 1989 !... 

Am recitit de mai multe ori materialul... Nu ştiam ce să cred ?!... 

Precizările făcute de o mare personalitate a bisericii – prof.dr.preot 

Mircea Păcuraru îmi creau o stare de incertitudine ...Mai ales că nu 

cu mult timp în urmă, studiind documente din istoria localităţii 

Boloteşti, acestea demonstrau cert că mitropolitul se născuse pe 

aceste meleaguri !... Atunci cum se ajunsese aici ?!... La finalul articolului 

am înţeles că era vorba de o lucrare istorică, scrisă de arhimandritul 

Dionisie Udişteanu, de la M-rea Secu, în anul 1957 

( marelui mitropolit Varlaam, sub îngrijirea lui Mircea Motrici. De ce 

acum ?!... 

Cu sufletul plin de indignare, dar şi cu reţinere până la proba 

contrarie, am reuşit să menţin aparenţele tulburării mele până la 

reîntoarcerea pe meleagurile natale vrâncene. Am luat legătura cu 

responsabilii culturii locale, cu gazetarii (cărora le-am pus materialele 

la dispoziţie, fără a mă menţiona vreunul în ceea ce au scris ?!), 

încercând să atrag atenţia asupra unui lucru nu prea ortodox care 

se punea la cale prin apariţia unor astfel de publicaţii. S-au sesizat 

cu toţii şi se pare că la nivel da Patriarhie nu s-a ţinut cont de nimic. 

Din păcate şi mijloace mass-media, în special internetul – au 

început să abunde în tot felul de materiale în care îl prezintă pe mitropolitul 

Varlaam ca fiu al ţinuturilor nemţene. Numai de pe plan 

local nici o reacţie. O voce singulară, a ziaristului doctor în teologie 

Valentin Muscă, nu reuşeşte să ducă la o emulaţie în vederea 

îndreptării situaţiei... 

Acest fapt m-a determinat ca, în lumina adevărului istoric, să 

intervin în clarificarea acestei mistificări istorice. Cu ajutorul unui 

coleg, prof. Ion Purdel, fiu al meleagurilor Boloteştiului, am intrat în 

4634 


posesia lucrării apărute în anul 2006, unde, cu stupefacţie am întâlnit 

reaua intenţie în mistificarea adevărului !... Şi m-am întrebat 

din nou : cu ce scop ?!...Pentru ce ?!... Din păcate, cel care a scriso 

este de mult în lumea celor drepţi, iar cei care au contribuit la apariţia 

acestei lucrări ce falsifică adevărul (numai în cazul locului de 

baştină al mitropolitului) şi au susţinut-o, vor trebui să răspundă în 

faţa locuitorilor comunei Boloteşti – în primul rând –şi mai apoi în 

faţa românilor , despre motivul unei denaturări istorice !.... 

* 

Pentru edificarea cititorilor asupra veridicităţii celor scrise de 

arhimandritul Udişteanu , vom dovedi cu documente incontestabile 

că viitorul mitropolit al Sucevei şi Moldovei – Varlaam, s-a născut în 

judeţul Putna – Vrancea şi nu are nici o legătură genetică cu ţinuturile 

Nemţene. În acest demers vom porni de la lucrarea scrisă în 

anul 1957, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la moartea lui Varlaam 

şi editată în 2006 intitulată Popas la 300 de ani de la moartea 

lui Varlaam Moţoc . Cartea, pe parcursul a aproape 60 de pagini, 

prezintă viaţa mitropolitului, susţinându-şi punctele de vedere printro 

bogată bibliografie, cu excepţia baştinii acestuia, unde susţinerea 

lipseşte cu desăvârşire. La pagina 13 autorul menţionează 

: Au fost cercetători care au susţinut că 

Mitropolitul Varlaam îşi are obârşia neamului său 

de sânge în ţinutul Putnei : N.Iorga – în Istoria literaturii 

româneşti, în Istoria bbisericii româneşti ; 

Ioan Lupaş – în Istoria bisericii ortodoxe române şi 

în Varlaam mitropolitul Moldovei ; părintele 

Constantin Roşescu – în Mitropoliţii... ; Ioan Irimia 

– în Personalitatea religioasă a Domnitorului Vasile 

Lupu Cazania lui Varlaam ; N. Cartojan – în Istoria 

literaturii vechi ; C.C. Girescu – în Istoria românilor 

etc ; că ar fi ieşit din satele putnene, ţinut de 

podgorii şi mori peste care stăpâneau, cu hrisoave 

vechi între ţărani şi preoţi, răzeşii Ţării de 

Jos. Unii dintre aceşti cercetători au arătat chiar şi 

satele putnene din care a pornit Varlaam mitropolitul, 

feciorul de răzeşi din părţile Boloteştilor, sat din 

ţinutul Putnei (N.Iorga), sau din satul Căpoteştilor, 

azi sat dispărut. Iar cel mai nou biograf al său spune 

lămurit : Varlaam era din malul argilos al Boloteştilor, chemându-se 

Moţoc după un nume foarte purtat în regiune, de pe 

malul apei Putna, de prin satele Măgura ( eroare !) şi Putna, nu 

departe de Căpoteşti . Alţi cercetători au susţinut înrudirea lui Varlaam 

mitropolitul cu familia boierească Moţoc, că chiar el ar fi unul 

dintre urmaşii îndepărtaţi ai vornicului Moţoc , întors la sat să răzăşească 

( Şt. Dinulescu), întemeindu-se pe afirmaţia făcută de 

B.P.Haşdeu la cetirea unui document cu data de 15 aprilie 1672, în 

care document figurează şi Andrei Moţoc, bratnic (nepot de frate) al 

Mitropolitului Varlaam (A.Z.N.Pop). De unde Haşdeu spune : Acest 

Andrei numindu-se mai sus Moţoc, urmează că şi celebrul mitropolit 

Varlaam era tot din acest neam. Parcurgănd aceste rânduri 

autorul ne face să credem, ceea ce se ştia deja, că Varlaam s-a 

născut în ţinutul Putnei. Nedumerirea noastră abia de acum începe, 

odată cu rândurile care urmează : Asupra obârşiei sau locului 

de unde a pornit Varlaam, dacă este ca acela să se cunoască 

cu exectitate, nu prin deducţie, aşa cum s-a făcut până acum, cred 

că acel sat nu poate fi altul decât numai Borceştii, din Ocolul Târgului 

Neamţ, sat vechi răzăşes ( menţionare falsă, deoarece satul 

era închinat m-rii Secul de către domnitorul Ieremia Moghilă, în că 

din 14 iulie 1596, apoi, la 16 mai 1604, acelaşi domnitor îl întăreşte 

m-rii Xeropotam ; în anul 1619 , domnitorul Gaşpar îl întăreşte m- 

rii Secul ; şi atunci ?!....), astăzi dispărut, care a fost situat între 

Brusturi, Răuceşti şi Oglinzi şi nicidecum un oarecare sat ( expresie 

jignitoare) de la ţinutul şi apa Putnei. Motivele care mă îndeamnă 

( numai pe autor , atât) ca să rămân la această credinţă 

sunt : 1) Din testamentul Mitropolitului Varlaam , de la 18 august 

1857, se constată că : toate proprietăţile sale de la Putna au fost 

de cumpărătură, făcute toate din slujba sa, nu din banii manăstirii 

sau ai mitropoliei . 


Zidită între scurgerea 

clipelor 

„Şpaţir” cu Fraulein şi 

Aneta Duduleanu 

RECUPERĂRI 

Flash-back-uri 

După o serie de articole şi cărţi 

tipărite, pe baza unor cercetări, 

Maria Cogălniceanu decide să-şi 

dezvăluie propriile nelinişti, trăiri şi 

întrebări, ascunse printre sincopele 

cuvântului poetic, în volumul 

de poezii Unduirea timpului, 

subintitulat Poeme, Editura 

Limes, Cluj – Napoca , 2007. 

Cunoscută ca persoana care a 

ridicat la sublim o prietenie pentru 

scriitorul Panait Istrati, care a îngrijit 

şi tipărit volumul Constantin 

Noica, Scrisori inedite (o tulburătoare 

colecţie de scrisori, ce 

Ala Murafa 

conţin trăirile filozofului, dar şi ale 

generaţiei de atunci) autoarea reflectă 

în volumul de poezii o serie de experienţe supuse mărcii timpului, 

pornind de la trăiri candide în Candori, trecând prin Eros şi 

Agape, unduind pe Ritmuri vechi, (…) până la Livreşti, supunând 

cititorul la tot atâtea încercări. 

Iniţiază cu o alură de naivitate; pare, la prima lectură, o 

poezie cuminte, fină, cu bun gust, chiar cu un gust dulce-paşoptist 

„obrăjori de înger”, „surâs dulce” etc. Dar părerea rămâne doar 

părere pentru că imediat apar imagini foarte interesant, născute, 

parcă, din candoare copilărească „ Privirea e concentrată-n portative//, 

un fel de linii aeriene pe care // dansează năstruşnic optimi şi 

doimi.” (Degetele tale) şi cu o mare doză de curiozitate plină de 

înţeles a maturului - copil: „ În păienjenişul zilei mă încurc ca borangicul 

// într-o mână de copilă, în mirare // că Nimicul // creşte 

peste zidul porţii // şi s-agaţă ca ciulinii în rochiţa ei subţire.” (Realităţi 

senine) 

La fel de surprinzătoare este 

şi în poezia de dragoste: „ Pieziş, o 

pasăre gri // taie ceasul amiezii // şi ţine 

pe-o aripă tot scrumul iubirii ce-am 

fost.”(Arderi trecute) Cred că e chiar 

mult mai credibilă, mult mai lirică în poemele 

scurte, concentrând trăirea în 

doar o scurtă explozie de cuvânt „ – Iubito, 

tu vei mai iubi // - Niciodată cât pe 

tine-ntr-o zi.” (Dialog) 

Ar fi greu de precizat despre 

ce anume scrie poeta. E un amalgam 

de trăiri, luptă cu sine şi, nu în ultimul 

rând, cu timpul care ştie să treacă impasibil 

peste primăveri…”O lotcă eşuată 

între gheţuri // visează un pogon de 

nuferi albi…” ca apoi să întrebe retoric:” Unde eşti? // Undennoptezi, 

primăvara mea?” (Lângă malul pustiu) sau „Meine Liebe, 

meine Liebe, mein Gott! // Umbra mea a rămas îndărăt, // încuiatăn 

trei ziduri cu lacăt // prin secolele XIII –XIV – n treacăt.” (Avatar) 

Uneori ascultă cântecul timpului „Vorbe ale nu ştiu cui //se-auzeau 

pe stradă-afară” (Cîntec ud) sau „Valurile ca de cântec, noapte, foc 

şi stea // pasăre nocturnă ţipă undeva. // Văluriri de lună, voaluri de 

abis // - Pasăre nebună, anii unde mi-s?” ( Mic poem) 

De fapt, s-ar părea, oricât n-ar fi de vastă aria atinsă de 

zbaterea poetei, totul se roteşte în cercul Marelui Cronos, al celui 

care stăpâneşte adevărurile lumii şi, oricât de mare nu ar fi curajul 

muritorului, doar calmul, răbdarea şi înţelepciunea îl poate salva din 

această luptă nebună. 

Înzestrată cu o sensibilitate evidentă, Maria Cogălniceanu 

, de obicei înclinată spre reflecţie, dă dovadă şi de lejeritate în ce 

priveşte metamorfozele lirice ale cuvântului. Sperăm să mai avem 

parte de surprize similare. 

A doua jumătate a 

anilor ’60, undeva în Banat. 

Teatrul „Muncitoresc C.F.R. 

Giuleşti” în turneu cu „Gaiţele”, 

nemuritoarea piesă a lui Dandu 

Kiriţescu. În cuplul Margareta- 

Mircea, pe afiş figurau Dana 

Comnea şi Silviu Stănculescu. În 

sală, pe scenă, în cele două 

roluri apar Margareta Pogonat şi 

Paul Ioachim. În celelalte roluri: 

Nelly Nicolau-Ştefănescu, Victoria 

Medeea, Tamara Buciuceanu, 

Yarodara Nigrim, Titu Mihai Sarca 

Vedea, Traian Dărăceanu şi alţii. 

Încă se mai „purta” de turneu. De 

la „Casa Muncitorească” unde s- 

a jucat spectacolul, până la gară, circa doi kilometri, străbătuţi pe jos 

în compania doamnelor Nelly Nicolau, Tamara Buciuceanu şi Victoria 

Medeea, respectiv Aneta Duduleanu, Fraulein şi Zoe din piesă. 

Prilej de discuţii despre teatru şi lumea lui. Pe atunci nu ştiam că 

Traian Dănceanu era fiu al Râmnicului Sărat. Am aflat asta mult mai 

târziu, după ce acesta murise, de la colegul său mai tânăr, Silviu 

Stănculescu, care-mi povestea cu un an înainte de-a muri şi el, că 

Traian Dănceanu l-a dus la Râmnicu Sărat în casa profesorului său 

de la Liceul „Regele Ferdinand” – Dumitru Crăciun, eminent profesor 

de latină şi delicat poet. 

Flăcăul moldav 

Strada General Petre Popovăţ este perpendiculară pe 

cheiul Dâmboviţei, în dreptul uzinelor „Semănătoarea”. Cineva îmi 

spusese că acolo locuieşte actorul Alexandru Giugaru. Având odată 

treabă prin zonă, ajung în dreptul casei cu curte mare în faţă, cu 

viţă-de-vie şi pomi fructiferi. În mijlocul curţii, în pantaloni şi cămaşă 

cu mânecile suflecate, septuagenarul actor săpa la hârleţ asemenea 

unui flăcău moldav. 

M-am oprit în loc, privind la acel monstru sacru pe care-l 

admirasem în nenumărate filme şi-n câteva spectacole de teatru – 

care, înainte de-a ajunge stâlp al Naţionalului bucureştean, şi-a 

încercat norocul pe Calea Griviţei, apoi colindă ţara în compania lui 

Stănescu-Cerna şi trupa lui de operetă, revine pe Griviţa în trupa lui 

Fotache la cinematograful Marconi. Este supranumit „Leonardul 

Griviţei”. Într-o bună zi se înscrie la Conservator şi devine elevul 

Luciei Sturdza-Bulandra, care-l angajează apoi la „Regina Maria” 

de unde trece la „Mic” din nou la „Regina Maria” după care înjghebează 

cu Ladislau Groff o formaţie la „Marna”. De aici trece la teatrul 

de pasaj al Mariei Ventura, unde interpretează rolul Tache în piesa 

lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianke şi Cadâr”. Pleacă şi de aici, formând 

o trupă de revistă cu care dă spectacole în pauzele filmelor 

la „Marna”, dar viermele neastâmpărului îl duce spre „Cărăbuş”-ul 

lui Tănase, apoi la acel „laborator” care a fost Teatrul „Muncă şi Voie 

bună” condus de Victor Ion Popa, apoi pe Sărindar, la Maria Filotti, 

Marconi, Colorado(H. Nicolaide), Alhambra, Central(C.Mironescu), 

Comedia, Modern ş.a. 

„Nepoţii” lui Puiu Călinescu 

Calea Victoriei. Clădirea fostei Legaţii Germane la Bucureşti, 

care a adăpostit o vreme, a doua sală a Teatrului Satiric- 

Muzical „Constantin Tănase”. Se juca „Frumosul din pădurea 

…zăpăcită”. Frumosul era… Puiu Călinescu. Bilete, ioc! Coadă la … 

un bilet în plus. Eram cu amicul Dan. Ce să facem? 

Hai la Puiu! zic eu. Ne ducem la cabine, vorbim cu domnul 

Puiu, îi spunem care-i baiul, ia o foaie de hârtie pe care scrie că 

suntem nepoţii lui, să ni se dea drumul în sală şi două locuri. De 

fiecare. Ne prezentăm la „zbirul” de la uşă, care citeşte biletul, se 

uită la noi zicând că nu semănăm şi că de la o vreme Puiu „are” 

cam mulţi „nepoţi”. Se conformează, totuşi, rugăminţii vedetei spectacolului 

şi ne facilitează intrarea în sală. Aşa, am fost o oră şi jumătate 

nepotul lui Puiu Călinescu. 

De acolo de sus, din steaua comediei, a veseliei, a râsului, 

ne priveşte zicându-şi hâtru: „din câţi „nepoţi” am avut, câţi îşi 

mai amintesc de mine?” Nu te-am uitat şi nici nu te voi uita „UNCHI- 

ULE!” 



MAPAMOND 

O clipă în cer 

4636 

Aurel Anghel 

Acvariul oceanic 

Cu trei ani în urmă, ca un simbol al trecerii omenirii în 

veacul următor, la Shanghai s-a deschis cel mai mare acvariu 

din Asia, având cel mai lung tunel subacvatic din întreaga 

lume. Este una din realizările de excepţie ale Chinei, 

o demonstraţie a forţei economice, a geniului constructiv al 

marelui popor chinez. 

Amplasat în partea centrală a Pu Dongului, între 

clădirile ce te copleşesc prin dimensiuni şi frumuseţe, în imediata 

vecinătate a unei bile uriaşe, sprijinită pe nişte stâlpi de 

dimensiuni gigantice, acvariul atrage ca un magnet mii de 

vizitatori în fiecare zi. Aici şi-au găsit a doua casă cele mai 

renumite vietăţi din oceanele şi mările lumii. Vizitatorul constată 

uimit cât de complexă şi misterioasă este lumea care se 

ascunde vederii noatre în oceanul planetar. Este cel mai 

potrivit loc, unde putem vedea “popoarele de vieţuitoare şi 

secretele lor” (din ghidul acvariului). Intrarea în acest sanctuar 

al lumii subacvatice este destul de piperată, cam 

400.000 de lei de persoană. Construirea lui, întreţinerea exemplară, 

efortul de menţinere în permanenţă a condiţiilor de 

viaţă din ocean, cred că implica cheltuieli ce vor fi omologate 

în mulţi ani de acum înainte. 

Un sistem de lifturi şi scări rulante conduc vizitatorul 

prin această lume, în care plutesc peşti de dimensiunea unui 

om, crocodili, anghile, crabi, vieţuiesc aici în cea mai perfectă 

atmosferă a mediului natural, reconstituit cu artă şi migală. 

Ne apropiem de un bazin uriaş. Un rechin se repede spre 

mâna unui copil. Peretele de sticlă gros 

4-5 cm este o protecţie sigură şi resemnat, 

ferocele rechin face viraj într-o altă 

direcţie în cel mai natural mod cu 

putinţă. Trăieşti senzaţii, pe care nu le-ai 

mai trăit niciodată. Sunt locuri unde poţi 

să te consideri un scafandru sau, de ce 

nu, chiar o vietate plutind în acest 

mediu, despre care mai avem încă 

multe de aflat. Pe deasupra vizitatorului 

planează pisici de mare de dimensiunea 

unui covor. Crocodili leneşi, în nemişcarea 

lor binecunoscută, par nişte 

pietre, ca prelungiri ale stâncii, pe care 

se odihnesc. Meduzele, de care ne ferim 

la mare, le vedem plutind în mediul lor natural, de forme şi 

culori diferite şi par nişte lampadare care luminează ireal apa, 

în care se mişca lin ridicând cu discreţie fustele lor de gelatină. 

Am ajuns în zona cea mai impresionantă, a marilor bancuri 

de peşti din regiunea recifurilor australiene. Senzaţia de 

plutire, pe care o încercăm din plin este creată cu ajutorul 

unei benzi transportoare pe care vizitatorul alunecă uşor... 

Tot ce ni se întâmplă pare un vis, din care ne trezim brusc, 

părăsind banda pentru a vedea mai bine un rechin uriaş care 

trece pe deasupra noastră ca un adevărat submarin. Unii 

peşti se apropie de peretele din sticlă arătându-ne podoaba 

de dinţi care ar putea reteza piciorul într-o fracţiune de secundă. 

Exclamaţiile copiilor, ţipetele unora dintre ei ne 

trezesc din nou la realitate, dar ne şi conving definitiv de valoarea 

acestui extraordinar muzeu. Ne aflăm în marea cea 

adevărată, construită şi îngrijită de mâinile harnice ale acestor 

oameni. Omul, prietenul acestor fiinţe apare şi el. Este 

surpriza cea mai mare, la care nu ne aşteptam. Este un 

scafandru care adună cu un aspirator reziduurile ce ar în- 


negri în câteva zile fundul 

bazinelor, care 

strălucesc de curăţenie. 

Dar unde să ne 

uităm mai întâi? Lumina 

perfect calculată 

face posibilă perceperea 

fiecărui amănunt, 

a fiecărui detaliu. 

Vizitatorii se strigă unii 

pe alţii: uite, uite 

peştele ăsta, uite rechinul, uite coralii ca nişte frunze roşii, 

brodate de o mână genială. Sunt aici atâtea minunăţii, încât 

ar trebui să poposim zile întregi să le putem vedea pe toate. 

În zona arctică ne-au fermecat doi pinguini, pe care i-am îndrăgit 

pentru mersul lor caraghios, ca al copiilor care fac 

primii paşi. Aici înotau pe sub apă cu o viteză pe care nu o 

puteam bănui. Înotau pe faţă, se înorceau pe spate, se aruncau 

ca nişte ghiulele unul spre celălalt, se atingeau o clipă şi 

continuau alunecarea aceea rapidă şi fără zgomot ca a unui 

gând ce te duce în altă lume… Aerul se răceşte brusc şi începem 

să auzim şuieratul vânturilor arctice care ne poartă 

pentru câteva minute la Polul Sud. În 2-3 ore călătorim prin 

spaţiul şi timpul cu care viaţa omului, oricât de minunată 

este, nu se poate măsura. Obosim fără să ne dăm seama. 

Mulţimea impresiilor ne copleşeşte, mă simt mic-mic nesmnificativ, 

suntem cu toţii din nou copiii care stau cu ochii larg 

deschişi să vadă o lume, despre care ştiam atât de puţin. 

Doamne, câte am putut vedea şi învăţa în câteva ore! Tot ce 

am ştiut despre lumea subacvatică până acum este doar un 

prag pe care păşim în lumea reală a oceanului planetar, încă 

o mare necunoscută pentru om. Îmi fac o sinceră “mea 

culpa”, de ignorant nevinovat în raport cu Marea Zidire, a 

acestei lumi care este oceanul dar şi de această minune din 

Shanghaiul contemporan. 

Bucuria pe care am încercat-o a 

fost susţinută permanent de un excelent 

ghid, pe care l-am avut. Cristina Roşca 

din Romania, profesoară de limba 

chineză şi engleză, discipol instruit al 

marelui profesor de biologie Mircea 

Ionescu de la Şcoala Normală din 

Buzău. Ne-a ţinut de mână şi ne-a explicat 

timp de 3 ori minunăţii, despre 

care nu am auzit în viaţa mea. Am fost 

atent permanent la reacţia micuţilor cu 

ochii oblici dar şi a micuţei cu ochii albaştri, 

Ioana, nepoţica mea. I-am văzut 

cât sunt de bucuroşi şi de interesaţi să 

cunoască, şi să înţeleagă mai bine lumea în care vor trăi. Am 

primit cea mai frumoasă şi mai densă lecţie de biologie din 

viaţa mea, pe care nu o voi uita niciodată. La ieşire întâlnim 

o expoziţie cu vânzare. Exponatele sunt melci, scoici, animăluţe 

pietrificate, obiecte artizanale încercând să repete 

marea faptă a Oceanului. Ce să cumpăr, ce să duc cu mine 

ca simbol al trecerii pe aici? Am cumpărat un melcuşor, de 

care nu mai văzusem. Când am ieşit la lumină Cristina mi-a 

oferit cel mai frumos cadou, ghidul Acvariului, care îmi va 

permite să împărtăşesc bucuria de aici cu cei dragi de acasă. 

Părăsesc încă o minune, la care sunt martor printr-un straniu 

joc al întâmpării de a mă afla aici la 12 ore de mers cu 

avionul, îndrăznind totuşi să dau un sfat celor care întâmplător 

sau nu vor ajunge la Şhanghai: dacă veţi avea doar o 

zi la dispoziţie, mergeţi pentru 2-3 ore şi vizitaţi acest minunat 

muzeu viu! 


POEZIE 

IANCU GRAMA 

AL. FLORIN ŢENE 

între roiurile 

amorţite 

de fapt totuna este 

când ajungi primul 

între roiurile amorţie 

este întâi de toate o 

curbură laterală şi-o 

mare învălmăşeală 

iar tu îţi strigi numele 

într-un hol unde stăpâneşte 

zadarul 

apoi se leagă un fular flauşat pe o pâlnie 

sau se fac paranteze după ce-au 

trecut toţi înaintea dupolicităţii 

şi din când în când există o semiocrotire 

şi un dus în cârcă după o 

stare extrem de severă 

floare mirabilă zic 

floare mirabilă zic şi se deschide ziua 

de paisprezece ori stau în răspântie 

şi se văd numai onomatopeele 

este pregătirea de ziuă pe toată durata 

luminii sunt prerogative 

cu urmări imediate şi deodată se face 

întuneric 

este domol ca într-o margine de 

aşteptare se fac substituiri apoi se 

cântă doar un singur arpegiu şi dezvoltarea 

care începe chiar acum 

floare mirabilă pronunţ de două ori şi 

se aud ropote în preajma stângăciilor 

intrarea cu pomenirea în braţe 

o îngemănare de douăzeci de mii şi 

narcoticul după care aleargă 

mama rozalia din cartierul tătăraşi 

este marţi iar ziua de azi va fi cu 

capetele crestate 

s-a anunţat că unde-s mulţi va fi mai 

puţin şi mai nedesluşit 

o singură intrare cu pomenirea în 

braţe şi-un singur armator 

tocami unde ne aruncă ziua în noapte 

iar ultima trecere şi-a descărcat întregul 

amar peste cuvinte 

şi cei din urmă tocători s-au risipit pe 

lângă strânsul aşchiilor de la gura curmăturii 

o iertare în cele din urmă cu singura 

ei trebuinţă 

împărţită la câţiva copii 

forma cuvintelor 

poate fi repede şi cu o duritate ieşită 

din comun 

cum poate fi simplu cu o descom- 

punere sau ca o lucrare ratată 

încă de la început 

imediată acoperire sau întâmpinarea 

cu un bust încadrat între cele preventive 

şi martorul care ar trebui să fie 

primul 

este-o pârghie la capătul laturei decisive 

un executor care încadrează 

amănuntele uşoare în acelaşi loc cu 

scoaterea pe esplanadă 

sau cum fac toţi încadrează laturile 

goale cu plusul dimensiunilor suplimentare 

iar forma cuvintelor şi întrebările de 

rutină sunt aproximative şi chiar inoportune 

naştere 

este dimineaţă şi-aminte-mi aduc ziua 

de miercuri 

încă nu eram născut dar loveam la 

porţile vieţii să mi se dea drumul 

să respir – să mă satur să privesc cu 

atâta nesaţ totul 

deschiderea uşii 

cum s-ar fi întors din emoţii îşi potrivea 

haina strâmtă între şoapte 

alteori s-a ştiut doar deschiderea uşii 

şi arată marginea zilei de peste prag 

este un fapt unde peste gura ta plină 

de frig 

după care sfârşeşte tăcerea 

amestec 

foarte aproape a spus el cu mâinile în 

şold 

foarte departe a răspuns ea cu amănunte 

ridicate până la brâu 

şi-au convenit să facă un amestec cu 

lună şi sunet de greieri 

măcar pentru câteva ore 

douăsprezece porţi deasupra 

privirii 

primii sunt care-au ieşit dintr-o 

răzbunare şi fac exerciţii de împlinire 

este o ameninţare care are 

douăsprezece porţi deasupra privirii 

şi cam tot atâtea lacăte peste mâna 

dreaptă 

cum va putea singură senectutea săşi 

croiască printre atâtea somaţii 

iar după o scurtă trecere spre vid se 

foloseşte o pastă verde-albastră 

şi-un dedesubt care are doar trei 

cutezanţe pe-aceeaşi răsucire 

cu prezenţa unei acoperiri simultane 

Balada bradului de 

Crăciun 

Pomul de iarnă uscat 

Alcătuirea bradului la 

loc, 

Muntele iar l-ar fi înălţat 

Dacă amintirea n-ar fi 

ars în foc. 

Imaginea lui adună bucurii 

Lumânările ard,sunt prea sus, 

Ele urcând în răsăritu-i azuriu 

Aprinzând visuri spre apus. 

Din brazi coboară dulciuri la copii, 

Seva lor aduce pădurile în case. 

Sănile trase de reni stârnesc nostalgii 

In cioturile pe coline rămase. 

Şi brazii lepădându-se de topor 

Brusc şi-aduc aminte de un gând 

Revin miei la rădăcina lor, 

Însă pădurea e departe,luminând... 

Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi, 

În lumea lor n-au cum să mai fie, 

Au mai rămas pe munte câţiva fraţi, 

Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie. 

Ca umbrele înserării 

Pe sub streaşina amiezii 

Se strecoară bunicii-n amintiri, 

Cu ochii înceţoşaţi ca iezii 

In nepoţi reînvie trecutele iubiri. 

Alunecă bătrânii ca umbrele înserării 

Când apusul pe uliţi întârzie, 

Nimeni nu-i vede cum de geana zării 

Trec spre nu ştiu care veşnicie. 

Germinaţia de sub zăpadă 

Alunecă sănile pe vise de zăpadă- 

Sub ea căruţele germinează trudă, 

Copii mai vin uneori să vadă 

În sat câte-o bătrână rudă. 

Umbrele bunicilor privesc peste gard 

Cum trec nepoţii în iureş pe cale, 

În zborul lor clipele ard 

Etapele în graba de a ajunge la vale. 

Timpul ascultă cum scârţâie roata 

Urechea lui aşterne tăcerea sub nea, 

Sănile trag după ele gloata 

De constelaţii până apune ultima stea. 

Atunci ies din cimitire străbunii 

Să mai dea sfaturi celor grăbiţi, 

Însă sub privirea de gheaţă a lunii 

Rămân în cruci împietriţi. 

Alunecă sănile pe vise de zăpadă 

Când timpul aşterne tăcerea sub nea, 

Doar el a rămas în ogradă 

Şi lacrima ce picură din stea. 

Undeva în adâncuri decantează vinul via 

De culoarea obrazului ruşinatelor fecioare, 

Sub zăpezi,încă,mai germinează poezia 

Iar rimele sunt însămânţate de soare. 


IMPORTANT 

Prof.Dr. în istorie Augustin Deac 

Codexul românesc cuprinde mai 

multe texte, redactate între secolele XII-XII1, 

ca Jurământul tinerilor vlahi, diferite discursuri 

rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor 

cu migratorii pe¬cenegi, cumani, unguri, o 

Cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a 

condus Vlahia între anii¬ 1046-1091, Imnul 

victoriei vlahi¬lor, conduşi de Vlad asupra 

pece¬negilor, însoţit de o notare muzi¬cală 

din secolele XII-XIII, diferite texte religioase 

promovate de Bi¬serica creştină românească, 

de rit ortodox, care sprijinea statul 

ro¬mân şi lupta vlahilor pentru păs¬trarea integrităţii 

teritoriale a pa¬mântului lor strămoşesc. 

Descifrarea şi prezentarea de către 

cercetătoarea Viorica Mihai¬-Enăciuc a primului 

document, care conţine Jurământul tinerilor 

vlahi, adică români, cu care se 

deschide acest Codex, care se află în Arhiva 

Academiei de ştiinţă a Ungariei şi care a fost 

adus în ţară sub formă de microfilm color, de 

către autorul acestor rânduri, a produs in rândul 

specialiştilor o mare surpriză, întrucât conţinutul 

acestui Codex completează multe 

goluri din cunoaşterea adevăratei istorii a poporului 

român, dar, în acclaşi timp corectează 

multe afir¬maţii ale unor oameni de ştiinţă români 

şi străini referitoare la mo¬mente semnificative 

din istoria poporului nostru, 

evidenţiindu-se astfel vechimea lui multimilenarã, 

continuitiatea lui neîntreruptă în spaţiu1 

strămoşilor lui autohtoni, geto-dacii, ca şi nivelul 

deosebit de ridicat al culturii lui materiale 

şi spirituale, dovedindu-se, fără putinţă de tăgadă 

că poporul român era unul dintre cele 

mai vechi popoare ale Europei. 

Comentând primele pagini descifrate 

ale acestui Codex, spe¬cialistul român de 

marcă, I.C.Chiţimia, într-o prezentare intitulată 

Cultură şi scris românesc în vechime, sublinia 

valoarea istorică deosebită a 

4638 

conţinutului acestui Codex, scriind printre altele: 

“Se face din ce în ce mai mult dovada 

că, pe lângă elcmente de cultură străveche, 

poporul român a avut şi un scris de veche 

moş¬tenire, care s-a dezvoltat progresiv până 

la a turna în el, cu vremea, chiar limba română, 

în di¬verscle ei faze de evoluţie. 

Epoca noastră va rămâne, probabil, însemnată, 

foarte însemnată, tocmai prin această 

cunoaştere ştiinţifică cu mult înainte, faţă de 

datele cu¬noscute până acum, a elementelor 

de cultură şi a scrisului românesc... 

Acest codice de 448 de pagini, copie 

a unui original, care se referă la evenimente 

foarte vechi, va deveni senzaţional la 

publi¬carea integrală. Deocamdată, pri¬mele 

pagini transpuse în limha ro¬mână curentă, 

pe care le avem în faţă, referitoare la jurăimântul 

os¬taşilor “blahi”, surprind, prin ideile 

de initiere şi înalta educaţie civică şi patriotică 

a tineretului, prin creşterea lor în realitatea 

vieţii pe pământ, şi prin forme re¬torice, ce 

ating timbrul poeziei, mai ales dacă se restructurează 

puţin topica frazei pentru urechea 

cititorului de azi şi se traduc pentru 

înţelegerea lui expresiile simbolice. Este, nici 

mai mult, nici mai puţin, o desprindere de obiceiuri 

şi practici vechi... 

Dacă n-am avea literele greu de interpretat, 

nu la îndemâna oricui, precum şi 

structura stră¬veche a scrisului de la drcapta 

spre stânga şi de jos în sus (la lec¬tură), s-ar 

putea bănui că este vorba de o mistificare târzie. 

Scrisul acesta nu se putea inventa, de 

aceea nici nu s-a descifrat. 

Nu avem de-a face însă numai cu un 

scris exersat foarte devreme si în forme moştenite, 

ci şi cu in¬culcarea unui mod de viaţă, 

dez¬bărat de obiceiuri străvechi, cu o altă 

înţelegere a virtuţilor umane. 

Suntem in faţa unui document monumental 

!“ 

Şi profesorul universitar dr. Anton Vraciu, 

de la Universitatea “Al.I.Cuza” - Iaşi, Facultatea 

de Filologie, apreciind munca 

deo¬sebit de migăloasă a cercetătoarei Viorica 

Mihai-Enăciuc de desci¬frare a textului 

cu alfabet geto¬-dacic ca şi valoarea deosebită 

a conţinutului Codexului Ro¬honczy, publica 

in revista Anale de Istorie nr.6/1983 

următoarea consemnare: 

“Lucrarea expune unele rezultate ale 

încercării de a descifra semnele scrierii şi 

limba Co¬dexului Rohonczy. Pânã în 

pre¬zent se cunoştea, pe de o parte, faptul 

că textul reprezintă un man¬uscris recopiat în 

prima jumătate a sec. al XVI-lea, pe hârtie de 

pergament fabricată în nordul Italiei, pe de 

alta, că, pe Ia sfârşitul seco¬lului trecut, au 

fost sistematizate semnele, fără însă ca textul 

să fi putut fi citit. 

Importantă este constatarea autoarei 

că semnele arhaice din ¬acest Codex au 

analogii în scrierile silabice indo-europene din 

epoca bronzului, iar altele se întâlnesc în 

scrierile fonetice ale aceloraşi populaţii, ceca 


ce ar dovedi că scrierea aparţine unor populaţii 

indo-europene, nu cumanice. Faptul că 

unele semne asemănătoare sunt inserate în 

legende ale monedelor din secolul al XIV-lea, 

emise pe teritoriul Ţării Româneşti în chirilică 

şi latină, şi persistenţa altora în arta populară 

unde au pierdut valoarea fonetică, dar şi-au 

păstrat valoarea de comunicare, demonstrează 

că acest Codex a fost redactat in Valachia. 

Comparaţiile între miniaturile 

Codexului Rohonczy şi alte miniaturi din secolele 

XI-XII, intercalate în diferite codexuri, 

cat şi păstrarca unor elemente de scrierc 

până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, ne 

pot duce la concluzia că manuscrisul avut în 

discuţie a fost redactat în secolele XII-XIII. 

Relevăm şi faptul că unele valori fonetice 

acordate semnelor din Codexul Rohonczy au 

lost date în funcţie de valorile fonetice, pe 

care acestea le aveau - în legendele monedelor 

din secolul al XIV-lea, unde acestea înlocuiau 

anumite litere chirilice sau latine. 

Valorile astfel obţinute în confruntare cu textul 

au pus în evidenţă texte laice şi religioase 

în latina vulgară. Deci, textul a fost redactat 

în latina populară şi realizat cu caracterele 

scrierii dacice, a cărei evoluţie psote fi urmarită 

din epoca bronzului. 

Situaţii similare se mai întâlnesc în 

istoria civilizaţiilor: de cxemplu, în Imperiul bizantin, 

în seeolul al VIII-lea e.n., un 

Evan¬gheliar, redactat in limba greacă a fost 

scris cu litere latine. 

Considerăm că publicarea pri¬melor 

rezultate preliminare, pre¬cum şi a descifrării 

integrale a textelor, va pune în evidenţă un 

document extrem de important în viaţa laică şi 

religioasă dintr-o perioadă pentru care nu dispunem 

de texte scrise. Oportunitatea ti¬păririi 

este incontestabilă”. 

Aşadar, specialiştii români în materie 

remarcă semnificaţia is¬torică a descoperirii 

şi descifrării acestei vechi Cronici româneşti, 

ca fiind un “document monumental” şi “extrem 

de important” pentru cunoaşterea reală 

a istoriei multimilenare a poporului român, 

dintr-o sursă autohtonă. 


Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981) 


O iau pe bl. Montparnasse şi am de mers, după planul oraşului, 

cîţiva km. Cu cîtă eleganţă a ocolit o franţuzoiacă un excrement 

de cîine! Merita să filmezi aşa ceva. Dar ce văd? O moscheie 

catolică vietnameză?! Da, Vietnamul franţuzesc, catolicismul – dar 

de ce moscheia? Raspail. Cu reverberaţii în sensibilitatea mea livrescă. 

La intrarea în Cimitirul Montparnasse, cad frunzele ruginii 

din copaci pe bandă rulantă. De la portar obţin un plan al cimitirului 

şi explicaţiile spre a da de mormîntul B. Şi de Sărutul. A fost deajuns 

să spun numele lui B. Şi portarul a ştiut – pentru asta îi sunt 

recunoscător genialului sculptor. În fapt, constat că în acest celebru 

cimitir numai mormîăntul lui B. Are flori – şi anume multe flori, frumoase, 

proaspete. Fac 2 poze, apoi caut Sărutul (1910?), dacă înţeleg 

bine, e undeva, lateral, într-o anexă a cimitirului, cam între 

ziduri, însă oricum celebru. Fac un mic desen al celor doi sudaţi, 

dintr-o parte se vede bine sînul femeii şi faptul insolit că sunt practic 

acuplaţi, ambii stînd în fund şi cu picioarele date în lături – însă 

desigur, totul este schematizat, doar ideea de corp comun contează 

aici – iar cine se gîndeşte la mai mult, cu atît mai bine! Notez ora 

12:42 şi faptul că un ghiveci de flori se vinde cu 40 FF. 

La 13:00 sunt în drum spre staţia de metrou, spre a ajunge 

la Domul Invalizilor. Pe o stradă îmi atrage atenţia o firmă verde deasupra 

trotuarului:Albin Michel. Trec pe sub firma celebrei edituri, 

fără măcar să crîcnesc. Într-o vitrină îl văd la TV color pe Giscard 

D’Esteigne, însă nici acesta nu mi se adresează, ca mai înainte 

marea editură. Pe lunga-prelunga rue de la gaite, cu multe afişe de 

spectacole muzicale: Bobino, Colette renard, Cinevog Montparnasse, 

13:20, din rue Gaite iau metroul 13 spre Porte de Clichy, 

după ce am făcut o poză cu garnitura metroului, să fie. O chinezuţă 

studieză Parlez vous francais. Măcar de-aş deosebi o chinezoaică 

de o japoneză, dar pe ce criteriu? Metroul circulă în mare viteză şi 

se simte că are un traseu cu largi curbe. Ies din metrou şi revin 4- 

500 m spre Domul Invalizilor. Mă întorc adesea spre dreapta, ca să 

trag cu ochiul la Tour Eiffel, şi dincolo, spre palatele regale de dincolo 

de Sena – de aici par doar nişte hale mai vaste, poate pentru 

că au doar 2-3 niveluri. 

Sunt atîtea locuri în Paris, ştiute de mine din cărţi, pe care aş 

da în brînci să le văd aievea, de asta cred că nu se îndoieşte nimeni 

– dar e clar că n-am să ajung la ele nicicum, căci fratele mă aşteaptă 

la oră fixă în gară, în crucea nopţii. Şi tocmai pentru că stresul 

e atît de mare ca să aleg unele obiective şi să renunţ la tot restul, 

pînă la urmă mă văd nevoit să renunţ tocmai la cîteva dintre obiectivele 

cele mai „bătute” de turişti. Şi dacă e să spun tot adevărul, 

încă mai demult, dar n-aş putea să precizez momentul, m-am hotărît 

să renunţ la vizitarea Turnului Eiffel, care în fond nu mi-a fost 

niciodată la inimă, cît ar fi el de simbol al Parisului. Admit că de 

acolo, de foarte sus, poţi admira panorama oraşului, dar gîndul la 

acele fiare laminate şi la faima oarecum nemeritată a acestei platforme 

tehniciste m-a îndepărtat. Meargă alţii, sunt destui... Aşa că 

intru pe marea poartă a Invalizilor. Mă mir că i-au spus chiar aşa: invalizilor, 

de ce nu Veteranilor, sau eroilor, căci acest nume nu se 

acordă cu ceva din capul meu. Te trezeşti într-o curte interioară imensă, 

cu mari dale de gresie = Curtea de Onoare, la mijloc, iar în 

dreapta şi-n stînga, două corpuri simetrice de clădiri de tip cazon, 

ceva mai sobre-solemne decît cazărmile oarecare, şi care vor fi 

asistat la mari parăzi militare. Muzeul Armelor. Apoi aici desigur că 

ar fi de venit cu săptămînile, spre edificare, căci vei fi avînd ce să 

vezi, feluri şi feluri de arme şi uniforme şi tablouri cu generali şi împăraţi 

şi schemele marilor bătălii din prea-lunga istorie războinică a 

Marii Franţe, care ce-i drept, pînă la al doilea război mondial nu a 

prea suferit înfrîngeri. Nu se pune însă problema că aş avea eu timp 

să-l vizitez, dar îmi pare că nici îndeobşte nu dă lumea buzna la 

astfel de muzee, deşi tocmai gloatele sunt cele care de fiecare dată 

au însufleţit uniformele şi schemele tactice ale tuturor bătăliilor sîngeroase, 

sîngeroase... Fac cîteva poze cu Domul însuşi, îl iau pe 

verticală şi pe orizontală, ca să i se vadă bine faţada clasică: două 

mari nivele, un fronton cu colonade la parter, trei mari portaluri, dintre 

care cel de la mijloc cu jumătate mai înalt decît cele laterale; deasupra 

lor două imense ferestre înalte cît uşile de dedesubt şi avînd 

deasupra, precum un punct, cîte o fereastră rotundă, desenul dînd 

un I, de la Invalizi; între cele două litere I, deci deasupra marelui 

portal central, într-o deschidere identică acestuia, o imensă statuie 

a lui Napoleon. (Schiţă.) 

JURNAL 

Şi acum trebuie să fiu sincer 

pînă la capăt: ceva m-a oprit 

să intru în corpul de clădire unde 

es află expus mormîntul lui Napoleon. 

Ar fi o iscusită întorsătură de 

frază să spun că eram cam obosit 

şi nepregătit pentru a da ochii cu 

statura prea-înaltă a Corsicanului, 

că mi-ar fi trebuit un timp mai lung 

pentru solemna întîlnire, dar de 

fapt, ca şi în cazul Turnului Eiffel, 

ceva m-a reţinut, imboldul a lipsit 

– aşa că nu m-am repezit spre 

mormîntul Împăratului dintr-o suflare. 

Poate că şi ăpentru că, în 

timp, gloriile lumeşti cucerite cu Ion Lazu 

arma în mînîă au pierdut în mintea 

mea din strălucirea pe care leo 

acordasem, adolescent fiind. Şi 

atunci ar fi mai corect să spun că nu am vizitat monumentul epntru 

că în ce mă priveşte i-a cam trecut timpul. Oricum, pe cînd găseam 

o cale de a ieşi în spatele Domului m-am simţit eliberat de solemnitatea 

impactului cu genialul strateg, omul care a uimit şi a avut la 

picoare o lume. În spatele Domului se deschide un spaţiu verde 

care se tot îngustează pe măsură ce te îndepărtezi. Am bîntuit încoace 

şi încolo, fotografiind Domul, ale cărui proporţii rămîn impresionante, 

prin comparaţie cu tot ce se află în preajmă, pînă la 2-3 

km. Apoi am luat o imagine spre o biserică prea-frumoasă numită 

Vente Adoremus – de văzut ce poate să însemne sintagma cu pricina. 

14:17 St. Francois Xavier, apoi Place Concorde, de fapt am 

trecut Sena şi am ajuns din nou în Champs-Elisee. Deduc că am 

mers două staţii de metrou înapoi, pentru că de pe planul oraşului 

nu mi-am dat seama la ce staţie trebuie să cobor pentru Invalizi. 

Lume diferită şi de diferite rase. E greu de crezut că aceştia sunt parizienii, 

mai curînd dau pe străzi de vizitatori decît de localnici. Îmi 

permit o oranjadă la staţia palais Royal, 4,5 FF; cobor din nou în 

metrou, biletul aici costă 2,50 – de ce oare? – ca să-l iau pe 1 pînă 

la Concorde şi apoi pe 12 pînă la Albesses, direcţia Place de la 

Chapelle. Dar se pare că am greşit... 

15:04, da, se pierde timp cu metroul, mai ales dacă nu alegi 

varianta cea optimă. Sunt la Jussieu, îl iau pe 10 pînă la Babylon. 

Citesc în cartea deschisă a unui algerian, în staţia de metrou: „-Cîte 

ore de drum avem pînă acolo? – Vreo 8 ore, dacă nu greşesc 

cumva. X trase din ţigară şi o aruncă pe jos. Se uită în lungul drumului 

şi încercă să nu se gîndească la nimic...” Din ce roman? Din 

ce viaţă? Din aceeaşi viaţă de totdeauna. Ajunsesem cu trenul subteran 

într-o staţie sub colina Sacre-Coeur, de unde suntem liftaţi 

pînă la suprafaţă cu nişte mari maşinării ce-mi amintesc puţurile de 

mină. 

Orologiul de deasupra intrării la sacre-Coeur indică 16:02 şi 

din corpul marii catedrale, cu siluetă bulboasă, ca de Taşkent, se 

aud sunete de orgă, vibrante. Intru în Catedrală. Vizitatori. Telefoane 

agăţate în holul de la intrare, eşti prevenit că poţi lua legătura 

chiar acum cu un preot care îţi va răspunde la orice întrebare. Se 

distribuie pliante, pentru multe şi diferite manifestări religioase: conferinţe, 

coruri, muzică religioasă, mese, procesiuni... Programul 

choralei Justus V. Websky: J.S. Bach, „passion selon Saint Jean, 

concert 33, programat pentru 16,17 şi 18 octombrie la ora 20:30, în 

trei biserici: la Invalizi, la Pantheon şi la Louvre. Ca de fiecare dată 

într-un spaţiu bisericesc, încerc să văd, să ascult, să reţin scene, atitudini 

– să mă concentrez asupra a ceea ce stă ascuns în adîncul 

sufletului meu. Bolţi, arhitectură, iconostase, vitralii. Şi ca de fiecare 

dată, cînd ies am impresia că n-am stat deajuns, că nu am stăruit, 

că am pierdut o şansă... Iar marele spectacol abia afară mă aşteaptă, 

căci de pe marea terasă din faţa catedralei, cu clasicele balustrade 

pe partea dinspre oraş, o lume pestriţă, de cinci rase, în 

lumina piezişă a după-amiezii s-a întors cu faţa spre Oraşul de piatră, 

nemuritor şi îl admiră în diverse atitudini expresive, făcînd comentarii, 

cu gesturi largi, cuprinzătoare; făcînd poze, pozîndu-mi... 

Nu de multe ori în viaţă, ci doar de 2-3 ori am fost în asemenea măsură 

extaziat de clipă, de ambianţă, de norocul meu de turist şi fotograf. 



CONSEMNĂRI 

* * * 

Maria, Teresinka, şi eu urcăm 

la Corcovado, o stâncă înaltă; drum 

cu serpentine că-mi vine ameţeală. 

Vedem Statuia lui Christos, şi o 

frumoasă panoramă a lacului Rodrigo 

de Freitas. 

Christos cu mâinile întinse (un 

fel de Statuia Libertăţii). 

* * * 

Consumăm salată de fructe braziliene 

(mamão), şi pâine de zahăr 

(pão de açucar) la restaurantul din 

vârf. 

* * * 

La-ntoarcere trecem pe lângă 

Ministerio da Justiça [Ministerul Justiţiei], 

R.J. 

Atenţie, se pun bombe... terorişti 

(!) 

4640 

04.06.1993 

În ţara lui Pele 

Întâlnit Fernando Henriques-Gonçalves, 

preşedinte la 

„Instituto Latino-Americano de 

Cultura”. Tot felul de academii, 

academiuţe, academioaie în 

lume... scăzîndu-le valoarea. 

Oamenii de artă au fiecare serviciu 

separat, din care trăiesc, 

şi-apoi crează! E extrem de 

greu să supravieţuieşti din 

scris... 

Donat Antologia Paradoxistă. 

Menţionat la Radio Naţional 

{Daisy Lucidi, RadioBras} cu Mişcarea 

Literară Paradoxistă. 

* * * 

Femei care-l făceau cu ou şi 

oţet pe Itamer Franco, preşedintele 

Braziliei. {În 1992 preşedintele deatunci 

al ţării, Collor de Mello, fusese 

constrâns să demisioneze acuzat de 

corupţie, şi-atunci vice-preşedintele 

Itamar Franco preluase puterea de 

stat.} 

* * * 

Avenida Rio Branco (R.J.). 

* * * 

Instituţiile de cultură nu-s susţinute 

de stat. 

Teatro municipal, Biblioteca Naţională. 

Cel mai lung pod din lume, care 

leagă oraşul Rio de Janeiro cu Niteroi 

(capitala statului R.J.). 

Văzut de sus celebrul stadion 

Maracana, cel mai mare din lume. 

Mă doare capul să vomit de şerpuituri, 

„nu pot să gândesc în momentul 

ăsta”. Concediul meu nu e 


concediu. Alergătură, stress, trac în 

faţa mulţimii. 

* * * 

Pe plaja Leblon & Ipanema – 

Copacabana. 

Fac baie în Atlantic. Seara lumini 

aprinse pe străzi, blocurile din 

jur. Şi mă doare capul de urlu! Insuliţe 

stîncoase în faţă. 

– Gelada? Mă-ntreabă un băietan 

lângă mine, în apă. 

– Hâââ? Îndrug, nu-mi dădeam 

seama, aa, dacă apa e rece... No! Miadusesem 

aminte de francezul gel* * 

*e = îngheţată, friguroasă. 

Nu mai găseam locul unde parcaseră 

şi m-aşteptau prietenii. 

* * * 

Scriam dedicaţii în… portugheză! 

Aceeaşi, de fapt, expresie 

„Para X com meu bom sentimento. / 

Cordialmente, F. S.”, învăţată pe de 

rost! 

* * * 

Portugheza înlocuieşte „n”-ul 

spaniol cu „m” în unele cuvinte. De 

fapt, cele două consoane, nazalizate, 

sună apropriat: 

con (sp.) → com (pt.) = cu (ro.); 

bon → bom = bun; 

un → um = un; una → uma = 

una; etc. 

Altă distincţie: terminaţiile spaniole 

„-çon”, „-ción” devin în portugheză 

„-ção” (se pronunţă 

asemănător, doar că „n”-ul spaniol nu 

se mai aude): 

coraçon (sp.) → coração (pt.) = 

inimă (ro.); 

associación → associação = 

asociaţie. 

Interesantă flexiunea terminaţiilor 

în limbile latine: „-tion” (fr.), „-ción” 

(sp.), „-ção” (pt.), „-ţie” (ro.). 

Analog pentru terminaţia spaniolă 

„-dad” care devine „-dade” în 

portugheză: 

universidad (sp.) → universidade 

(pt.) = universitate (ro.); 

faculdad → faculdade = facultate. 

Diferenţe există şi la formarea 

genitivului, şi la articolele hotărâte, 


nehotărâte (vezi mai 

sus). 

* * * 

Lecţie elementară 

de portugheză şi spaniolă 

(cazurile genitiv şi 

acuzativ): 

Portugheză Spaniolă 

de+a = da dela 

de+o = do del 

de+as = das delas 

de+os = dos delos 

em = în 

em+a = na 

Florentin Smarandache 

em+o = no 

em+as = nas 

em+os = nos 

* * * 

Unii lingvişti considerau portugheza ca un dialect al 

spaniolei, nu o limbă separată. De fapt Spania şi Portugalia 

au fost unite până în 1640, când Ducele de Bragance, Joan 

al IV-lea, este proclamat rege al portughezilor (1640-1656); 

iar în 1668, prin Tratatul de la Lisabona, spaniolii recunosc 

independenţa portughezilor. 

În privinţa posesiunilor extra-europene, prin Tratatul de 

la Tordesillas, din 1494, se demarcaseră coloniile portugheze 

de cele spaniole. 

* * * 

Citesc despre „Nova desordem internacional” [Noua 

dezordine internaţională !], articol în „Jornal do Brasil”, 

Sába, 5 de Junho de 1993. 

* * * 

Iarnă cu numele: 20-30° C, soare. 

Plajă. Baie. Umblat la mânecă scurtă. 

Vara între 42-50° C. Climă tropicală (umidă). 

Obosit de-atâtea drumuri. 

Brazilia e foarte întinsă. 

* * * 

Coloniile portugheze din America sunt unite, formând 

un stat întins, pe când cele spaniole divizate ca 

vai de ele. 

05.06.1993, Belo Horizonte. 

În cartierul Fioramar este „Centro Edvali Esportivo Los 

Angeles”, biznisul lui Edvali, partenerul Teresinkăi. 

* * * 

Restaurantul Pexinho’s, cu mirosuri puternice de tocături. 

„Brahma” şi Bohemia, beri braziliene. 

* * * 

Bărbaţii brazilieni consideră încă femeile ca „proprietate”. 

Există probleme familiare. 

* * * 

Brazilia e patria fotbalului. 

* * * 

Ca să pui un telefon costă 60.000.000 CR (aproximativ 

1.200 $, f.f. scump; în SUA costă 70 $). 

La universităţi studenţii nu plătesc studiile, guvernul 

plăteşte; dar profii, neplătiţi de guvern, sunt în grevă. 

* * * 

Vestiţii prozatori, Gabriel Garcia Marquiz (columbian) 

şi Jorje Amado (brazilian), sunt consideraţi machista (din 

spaniolă, mach = bărbat), adică bărbatul ar avea superioritate 

asupra femeii. 


Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al 

lui Noica (1909-1987): dl Ion Papuc 

Isabela Vasiliu-Scraba 

PROZA 

Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice foloseşte 

cu predilecţie confuze date istorice. Ziaristica occidentală de după cel 

de-al doilea război mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea 

ei deplină în “ceaţa neştiinţei a ceea ce este istoria”. Dacă 

până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai numea şi al “propagandei 

naţionale” având în atribuţii larga răspândire a bunului renume 

pe care cultura si civilizaţia românească îl avusese încă de la 

înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu observă 

că dezinformarea prin falsificarea adevărurilor istorice este “dirijată 

de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, 

Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Mediatizarea falsurilor istorice 

(din ziarele franceze, de pildă) nu poate fi subsumată conceptului 

de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât 

manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război 

atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziţii mintale (1). 

Atunci când Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna 

Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) unde semnătura lui Constantin 

Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul 

Institutului “I.P. Culianu” (ihr-acad) nu făcea propagandă de 

stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanşat imediat 

după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol 

asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti) care se 

tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolşevică, maghiară si 

bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai 

mult subconştientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica 

(1909-1987), difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste 

a dramatizat cât a putut ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele 

scrieri despre anii treizeci ale turnătorului Zigu Ornea (Ed. 

Fundaţia Culturală Română, Buc.,1995) care l-a băgat pe Noica în puşcărie 

(3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui 

an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui 

Noica) nu şi-a pierdut vremea să menţioneze încălcarea graniţelor 

Ţării, urmate de masive deportări si masacre (4), atunci când (într-un 

context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat 

că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu 

ruşii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse 

asupra noastră cu ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.). 

In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război 

atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu armele 

aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia directă (ce 

poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ) 

ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării 

impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul 

său. Repetarea la modul inconştient a celor programate a fi răspândite 

cu pierderea sursei din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar 

fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a războiului 

atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de 

comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele 

controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, 

cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii 

fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare 

deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice 

convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite de agresor apărând 

numai în cazuri izolate şi cu totul excepţionale. 

Lucrurile apar clare în cazul inoculării “ruşinii de a fi român”, 

servită de toţi tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului colectiv, 

oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea informaţională. 

A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului 

repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul 

rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi, 

românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în 

această privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea ideii de “hoţie 

la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran, în jurnale, pe internet 

şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic, 

ideea că românul este din născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea 

unei reclame pentru agenţi de pază, spre a fi difuzată obsesional 

pe unde radio. 

Despre “ruşinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii 

internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi Ornea sub 

pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion Papuc dă oarecare 

lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005), fără a conştientiza faptul că 

mijloceşte o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti. 

După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui 

Pleşu) existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o 

franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu care 

invocase “ruşinea de a fi român” împotriva “patriotismului perdant al 

ceauşismului” (I. Papuc, Cu faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae 

Ionescu şi Emil Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat 

netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel 

care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care 

trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului Cioran suduitor 

de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu 

prin discipolii săi: P. Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu 

şi V. Băncilă, 2000, pp. 50-51; ). Observaţiile noastre nu au avut nici 

un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii 

de a fi român” a reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării 

post-decembriste. 

In volumul său din 2005, eminentul eseist nu ezită să-l cerceteze 

si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă 

de primă mână a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului 

de paradă, cu buna speranţă că-l apără pe neajutoratul Andrei 

Pleşu (în articolul căruia trona la loc vizibil “ruşinea de a fi român”, v. Rigorile 

ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul XX”, 

nr.10-11-12). Din păcate, nobilele intenţii ale lui Ion Papuc n-au avut alt 

rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea în sensul dinainte 

prestabilit de comuniştii internaţionalişti. La Andrei Pleşu direcţia fidel 

urmată înainte şi după 1989 se vede dintr-un articol despre Eliade tipărit 

în volum în 1994. Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade prin 

“componenta sud-est europeană” a gândirii acestuia, Pleşu îl invocă pe 

un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim 

care observase existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană 

identificabile în structuri adânci ale personalităţii lui Eliade”, respectiv 

“romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece 

şi germane” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.94). ). Articolul despre 

universalitate (ca “axă a lumii”) si provincialism în gândirea lui Eliade 

(ca un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană) 

îl începuse veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local” (v. 

Limba păsărilor, cap. Idiomuri simbolice). Si totuşi, nu credem că Noica 

era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul 

şi românitatea lui Eliade prin căutarea de sine, “mai adânc decât 

îl îndemna veacul”(v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre 

Mircea Eliade, 1998). Fostul asistent al lui Nae Ionescu s-ar fi urmărit 

“până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), şi ar fi sfârşit 

prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, 

în existenţă cu sens. 

Ca toţi cei programaţi a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că 

poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează 

doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care 

începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un 

text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul 

cioranian, ideea cu “ţara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici 

în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. 

Elemente pentru o topografie a prezentului, 2003, pp. 51-54), toate pe 

placul deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor 

aşa numiţilor lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega 

acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director al Institutului Cultural 

Român. In ce ne priveşte, citatul l-am scos şi l-am trunchiat din 

eseul Legionarii, iniţial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) 

drept recenzie la o carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară, 

scoasă de Editura lui Liiceanu şi scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă 

inteligenţă, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul 

de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice anulate din 

start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati mai bine de jumătate 

de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor 

fiind evidentă şi în filmul lui Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica 

difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009. 

După atâţia ani de la asasinarea unui Petru Culianu ce punea 

pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da 

semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost supus, 

inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El 

consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi 

înşine de ideologia roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile 

pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de filosofie, 

p.192). Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a 



LECTOR 

Un poet cu revelaţia cuvintelor 

Cu volumul de poezie „Muzeul cu nemărginiri” apărut la Ed. 

Ramuri, Craiova, 2006, Florea Miu, poetul din Alexandria, poate fi 

decriptat de către cititorii săi, ca fiind un poet cu un evident tangaj hedonist 

între lumea exterioară a fiinţei şi lumea interioară a sufletului, 

între realitate şi oniric cu unele accente elegiciace. Poate fi perceput 

ca un poet care priveşte lumea prin bagheta magicianului căutător 

şi el de drumuri ascunse ochiului, pentru care visarea nu este utilizată 

doar ca monedă de schimb între realitate şi irealitate, la alţii. 

Cartea sa de poezie, e dacă vreţi, târgul poetului cu acest mod de 

scufundare în sine, pentru a găsi noi resurse lirice, noi valenţe 

gândirii poetice. Pe marginea norului (iată şi un nor locuibil), poetul 

vrea să le facă loc tuturor. Suntem ca şi invitaţi la spectacolul pregătit 

de poet: „sunt întoarcerea într-o casă/ cu ferestrele sparte” – şi 

înţelegem, că poetul va veni cu lucruri noi într-o lume poetică empiristă 

care nu mai oferea nimic. („S-au trezit în mine cuvintele:/eu 

gândesc într-un fel/şi ele spun altceva”). Pare interesant ce ni se 

poate oferi dincolo de acel zid care tot „creşte din privirile sale”. Călătoria 

feciorului de împărat, cel neascultător de puterea cuvintelor, a 

şi început prin acest muzeu cu nemărginiri, în care: „De-o viaţă tot 

sap nevăzutul/cum aş săpa într-o stea...” pentru că „aici sunt 

toate/cele neîntâmplate:/câinele care latră în vis/şi cântecul privighetorii/ucis”. 

Ajuns aici, ar vrea să se întoarcă, ştie că a ajuns „atât 

de departe”, însă este „(era) foarte târziu”. De aici, din acest muzeu 

cu nemărginiri, poetul va trimite celor dragi câteva gânduri-poeme: 

fetei sale „din întâmplări cereşti” Cristina; tatălui - pentru că „din 

mâinile lui s-au născut /păsări de lut”; mamei (să nu-şi piardă încrederea 

„că n-am murit de tot”); ne va trimite şi nouă, gânduri-realităţi 

despre „câinele din vis”, „castelul de la marginea zilei”etc... şi 

aflăm şi rostul acestor gânduri: „umblă moartea printre cuvinte/şi nimeni 

nu ia aminte -/are un aer aparte, e tristă/această moarte 

suprarealistă...”. E cert: poetul are „o poveste de spus” din acest 

muzeu cu nemărginiri, în care se întâmplă şi lucruri nemaiîntâlnite; 

vâslesc unii „printre nisipuri ca şi arborii,/să care vântul dintr-un loc 

în altul” şi unde cad frunzele din 

arborii memoriei „de parcă-n minear 

plânge Dumnezeu!”. Florea 

Miu, are în acest volum de poezie 

şi un gust spre epicitate. Percepţia 

sa despre lume, este cea pe care 

lumina o dă prin reflex din lentila 

îndreptată asupra întâmplărilor 

trăite, iar cuvintele sunt puse să 

transmită doar imaginea gândurilor. 

Cât de departe va străbate 

poetul, drumul întins firului Ariadnei 

mitologice, prin labirintul întâmplărilor 

din acest muzeu cu 

nemărginiri? Va fi „foarte târziu” şi Tudor Cicu 

pentru cititorul care deja a luat loc 

pe marginea norului stingher, 

aşezat în mireasma de floare a poeziei lui Florea Miu, se va simţi 

confortabil să călătorească prin labirint împreună, pentru că poetului 

acesta, „păsări” îi cântă prin oase. Cu cel de-al doilea volum de 

poezie „Partea cealaltă. Somnul şi cuvintele” ediţia II-a, apărut la 

aceeaşi editură în 2007, vom pătrunde în galaxia poeziei lui Florea 

Miu, în zariştea poetică de care amintea Blaga, şi vom descoperi 

noua vocaţie a poetului: aceea de a fi avut într-o bună zi revelaţia cuvintelor. 

Ar fi de redat în întregime, poemele „Partea cealaltă” , 

„Paznicul întrebării” etc... însă din curiozitate pentru cititor, îi vom 

lăsa şi lui revelaţia unei astfel de rostiri. O spune cu sinceritate lirică 

însuşi poetul: „Numai ochiul este de vină/că vede prin întâmplări”. 

Şi mai departe: „Nu pentru mine lumea e făcută/mă uit şi eu prin gardul 

întâmplării/ca să văd nesfârşirea”. Florea Miu, este în acest 

volum „paznicul întrebării” ce „adună furtuna”, un poet grăbit care n- 

a cerut „nimic niciodată”. El numai a dat: „am multe să vă spun – 

chiar acum!,/pentru că mai târziu nu se poate”. Fluxurile şi refluxurile 

poematice din acest nou volum, în limitele codificate ale limbajului 

poetic, îi vor surprinde şi pe alţii prin intuiţia şi iradierea 

cuvântului cheie, desferecător de frumuseţi spirituale şi, transmise 

astfel şi nouă. 

4642 

Indicii de manipulare... 



pune pe tapet şi ideea mult agitată mediatic a aşa-zisului antisemitism 

românesc: “pentru că noi toţi am avut, şi din păcate mai avem 

încă… pusee de xenofobie” (Cu faţa spre trecut, 2005, p.500). 

Ion Varlam observa cu justeţe că propaganda de stânga a pus 

pe seama naţionalismului, simplu aspect accesoriu al hitlerismului, 

toate fărădelegile prin care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit 

prin nimic de totalitarismul comunist de extracţie rusească (5): “prigoana 

politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si 

exterminarea în masă”. Din cercetările lui Cicerone Ioniţoiu aflăm că 

mercenarii ocupantului sovietic au ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) 

de deţinuţi politici prin torturarea sistematică a oamenilor 

ajunşi piele şi os acuzaţi a fi “bandiţi legionari” (Mircea Vulcănescu, 

George Brătianu, Costache Oprişan, Traian Brăileanu, Vasile Voiculescu, 

decedat în urma torturilor la scurt timp după graţiere etc.). Totalul 

românilor închişi în două zeci de ani pe diferite termene, în timpurile 

de “pace” care-au urmat Yaltei se pare că a fost de cca. 2 milioane de 

oameni (v. Românii în ştiinţa şi în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992. 

p.207). 

Intr-un articol din rev. Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc 

definea propaganda de dreapta din Regatul României prin accentul 

pus pe latura naţionalismului organic postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, 

Mircea Vulcănescu(6), etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui 

Aron Cotruş, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia 

excelenţa estetică a produselor propagandei de dreapta în comparaţie 

cu producţiile caricaturii de naţionalism dinainte de 1989. La un moment 

dat el stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată 

aevea, un fapt istoric distilat într-o creaţie poetică a lui Horia Stamatu 

pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înţelege şi a o prezenta întro 

perfectă adecvare a formei poetice cu conţinutul ideatic nedesprins 

de poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuşi, 

când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul) şi nici 

poetul matematician care punea Acatistul lui Moţa şi Marin printre capodoperele 

poeziei româneşti, nu au avut în minte finalitatea vreunei 

propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul dintre remarcabilele 

sale eseuri ca să facă manipulare post-decembristă. 

Note: 

1. De pildă, spre a se inocula impresia că România este un fel 

de Belgie cu vreo 40 % minoritari si 60% majoritari, în presa franceză 

de după 1990 s-a publicat informaţia falsă că în România ar exista o 

minoritate maghiară de 8 milioane, umflând cei aprox. 1,5 mililoane de 

unguri (cca 6% din populaţia ţării). Rectificarea s-a făcut tot printr-o 

minciună, nepărăsind direcţia îniţială a manipulării: de data aceasta s- 

a dublat numărul real al minoritarilor.Tipărită într-o casetă minusculă, 

în erată s-a scris că ar fi fost o eroare de tipar prin care 3 a fost înlocuit 

cu 8. 

2. v. Refăcând peste ani ceva din atmosfera stalinismului din 

Tribunalele “poporului”, groaza pe care i-a trezit-o lui Andrei Pleşu răsfoirea 

revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) la care C-tin 

Noica a fost prim redactor mergea mână în mână cu inocularea imaginii 

unui Noica “salvat prin suferinţă”, adică prin binemeritatele schingiuiri 

din timpul anchetelor, prin bătăile, foamea şi frigul din puşcăriile 

generalului N.K.V.D Boris Grunberg, alias Nikolschi, întrucât se făcuse 

vinovat de cufundarea în mocirla din jurul revistei “BunaVestire” (v. filmul 

despre Noica, precum şi lăbărţata emisiune de la TVR-Cultural din 

16 ianuarie 2009). Iată titlurile celor 11 articole publicate de Noica în 

“Buna Vestire”: Credo (8sept. 1940); Eşti necinstit sufleteşte (12 sept. 

1940); Si viaţă fără de moarte (15 sept. 1940); Anul I, ziua I-a (17 sept. 

1940); Pentru cel care nu înţelege(18 sept.1940); Ierusalime, Ierusalime 

(19 sept.1940); 10001 (20 sept. 1940); Nae Ionescu (21 

sept.1940); Sufletul cetăţii (24 sept. 1940); Nu suntem contemporani 

(28 sept. 1940); Sînteţi sub har (4 oct.1940). Pe 5 octombrie ţine la 

Radio conferinţa: Limpeziri pentru o Românie legionară. Sub şocul 

ciuntirii României, înaintea articolelor din “Buna Vestire”, publicase 

numărul unic al rev. “Ad sum” (2-5 sept. 1940), scris în totalitate de 

Noica (Sunt de faţă; Veac de colectivitate, aşadar veac de elită; Gânduri 

despre marea trecere; Spiritualitate şi moarte; Moartea spirituală 

a timpului nostru prin primatul auxiliarului; Însemnări; Pentru cei ce vor 

să fie de faţă, etc). Prevăzând evenimentele apocaliptice din vara anului 

1940, Mircea Eliade îi scrisese lui Alex. Rosetti de la Londra unde 

era ataşat de presă al Legaţiei României: “Timpurile sînt grele, dar nădejdea 

mea în permanenţa valorilor spiritului este mai fierbinte ca oricând. 

Un singur lucru e indestructibil: spiritul. Siguranţa aceasta mă 

linişteşte şi aştept împăcat apocalipsul” (M. Eliade, 7 iunie 1940).

EVENIMENT 

Clubul Rotary în acţiune 

Pentru conformitate: Liviu Ţigla 

In ziua de 6 mai 2009, la sediul Bibliotecii din Bulevardul 

Republicii, Focşani s-a deschis o SALĂ MULTIMEDIA cu sprijinul 

rotarienilor vrânceni al cărui preşedinte Doru Simiz, am avut plăcerea 

să-l cunoaştem. Prezent la manifestare, domnul Mircea Diaconu, 

vicepreşedinte Consiliul Judeţean Vrancea a felicitat în mod 

deosebit pe domnişoara directoare Teodora Fântânaru pentru dinamismul 

şi originalitatea acţiunilor întreprinse rugând mass-media 

să menţioneze utilitatea unor asemenea gesturi chiar şi în vreme 

de criză. 

La rândul ei, directoarea bibliotecii a ţinut să mulţumească 

colegilor şi voluntarilor care au contribuit nemijlocit la fiinţarea Sălii 

Multimedia, înmânând totodată şi o diplomă doamnei Ana Maria 

Cătănoiu, responsabila de drept al întregului program. Şi în timp ce 

se felicitau reciproc, scriitorul Gheorghe Neagu, prezent şi el la manifestaţie, 

a spus: 

- „Ce se introduce în aceste calculatoare, care stau la dispoziţia 

copiilor? 

Şi tot el a răspuns: scrieri. 

- Şi cine face scrieri a adăugat Gheorghe Neagu – scriitori, 

şi-a dat el răspunsul – şi ce fac scriitorii vrânceni? Se adună la 

sinagoga din oraş, caută sponsori şi nu găsesc, se uită la diversele 

întâmplări aşa zis culturale, care nu duc lipsă de fonduri şi rabdă. 

Oare n-a venit vremea domnilor, să vă îngrijiţi puţini şi de soarta 

acestor oameni ai comunităţii? 

– Stiu eu ce vrea domnul Neagu,refrerindu-se probabil la 

refuzul dumnealu de a mai sponsoriza cu 500 de lei pe luna revista 

noastra.Poate o să facem un program, a adaugat mai mult şoptit, 

domnul Doru Simiz, preşedintele Clubului Rotary. Pe faţa domnului 

Gheorghe Neagu se citea doar tristeţe şi neîncredere. Să sperăm 

că o îmbunătăţire a condiţiei de scriitor, în judeţul Vrancea va aduce 

puţin soare şi în inimile adevăraţilor creatori de frumos din această 

parte a ţării luand exemplul altor comunitati,unde se scot reviste 

sub patronajul institutiilor,scriitorii fiind salariati si nu proprietarii revistelor 

de cultura.Oare este Vrancea incapabila sa-si onoreze creatorii??? 

Reporter 


4643

POEZIE 

IOANA TRICĂ 

Vremea cu faţă străină 

Era un drum răsucit ca o 

aducere-aminte 

pe care plecam în fiecare seară 

culori de piatră şi lemn 

desenau umbre 

peste chipul lumii 

prins în unghiurile mişcătoare 

ale vremurilor 

un vis închis într-o scoică 

de gheaţă 

din depărtare 

vremea cu faţă străină 

mă privea dintr-o ţară străină. 

Câteodată doar vântul 

câteodată doar vântul 

ne spulberă iluziile ca zăpada pe crengile goale 

câteodată nici el 

se aprinde o lumină adâncită în orele 

vii sunătoare 

gesturile de alint ni s-au terminat 

cobori în placida ta aşteptare 

ca-ntr-o celulă căptuşită cu vată 

un fond stins de cuvinte te-mpresoară neutru 

între tine şi cei de afară 

trec corăbii cu pânzele arse 

şi fum de zăpadă se-adună în cer 

Ţările interioare 

încă mai pluteşti cu ochii-nchişi 

prin ţările interioare 

urmăreşti flăcările reci ale oglinzii 

şi taci. o haină de tăcere maiestuoasă 

şi lungă îţi ţine de cald toată ziua 

călătoreşti prin ţările interioare 

într-un timp 

mereu inversat 

luminile se sting una câte una 

şi mai apuci să vezi 

că ultima care se desprinde din cer 

este luna. 

Ca o durere respinsă 

femeia aceea 

ca o durere respinsă 

era muzica era somnul 

şi liniştea 

dormea în visele lui 

ca un şarpe al casei, învăluită-n iubire 

neînţeleasă ca moartea 

Până la umilinţa deplină 

nu… 

tu nu trebuie să mori 

ca să aştepţi mereu treaz 

răsărituri 

scufundate-n culori 

şi în ape 

cu faţa întoarsă dinspre mare spre munte 

nu trebuie să mori niciodată 

ca să vezi liniile albe 

desăvârşindu-se-n cerc 

să trăieşti înspăimântătoarea luciditate 

a lui Stig Dagerman 

până la capăt 

până la umilinţa deplină 

ELENA ARMENESCU 

Dor de început 

Albastrul acesta tulburător 

Cheamă spre un ciudat zbor 

Nebănuită poartă se deschide 

acum 

Sub sceptrul minunatului gând 

bun 

Lumina ferecată a cuvântului 

Alunecă pe zidurile înţelesului 

Tristeţile cad pradă unui flaut doar 

Ochi imenşi visează în zare un altar 

Aripi de îngeri m-ating şi preschimb 

Cântecul în săgeată fermecată, nimb 

Chemător mă face să-l urmez biruitor 

In grădina areolată de vise, de dor. 

Mi-e dor de o călătorie spre început 

Ca seminţei galopul spre viitorul fruct! 

Cântec frânt 

M-ai coborât în iarnă, mi-ai jefuit lumina 

Şi m-ai furat de o răsărită poartă 

Cântecul meu frânt rătăceşte, rătăceşte 

Dar nu va muri, neatins călătoreşte 

Spre miraculoasa mea stea răbdătoare 

Care m-ademeneşte-n cercuri rotitoare. 

Fascinante, nevăzute păsări din abis 

Mă locuiesc, mă trezesc fulgerator ca-n vis 

Şi mă ivesc parcă zidindu-mă din ele 

Din tâmplă-mi izvorăşte iarăşi căutarea 

In irizări de diamant aprins văd deşertăciune 

Simt cum mă traversează val de rugăciune. 

Mă –nalţ în aşteptare ca o pădure în adieri 

Spre ochiul începutului râvnitei primăveri! 

Drum neştiut 

Nomazi ce colindă iubirile, de n-am fi devenit 

Despre noi înşine n-am fi ştiut aproape nimic 

Trandafiriul cerului, freamătul sălbatec 

Logodna soarelui cu polenul lunatec 

Temeliile munţilor, neverosimile tipare 

Treptele, paşii cometelor, ai stelei polare 

Aromele încifrate în patima ierburilor 

Murmurul nedesluşit al izvorului cerbilor 

Ce urmază să ne scalde azi şi totdeauna 

În extazul azurului când trăirea-i numai una 

Adieri lângă tâmple ne torc poveştile, sensul 

Toate ştiu unde le duce împărăteşte mersul. 

Toate cunosc regala , adevărata cale 

Noi nu ştim drumul de-i cădere sau urcare! 


Debandada a fost o nebunie. 

Lovitura dată de noi a constat în a-i 

lăsa să treacă forţe cât mai multe ca să 

aibă pericolul în spate. 

N-au avut prudenţa să-şi facă un 

cap de pod. Credeau c-au isprăvit-o cu românii. 

Odată acţiunea principală fiind zdrobită 

celelalte atacuri au încetat de la sine. 

Au început să se retragă. 

Noi am ajuns în faţa Solnocului. Aici 

au minat podul şi l-au azvârlit în aer. Pontonierii 

noştri au făcut alt pod şi-au preparat 

locul unde trebuia făcut podul şi în 

acelaşi timp s-au concentrat în acest loc şi 

diviziile ce urmau să treacă Tisa. 

Când totul a fost pregătit, în timpul 

nopţii, în zorii de ziuă s-au aruncat podurile 

şi am început trecerea. 

Inamicul voia să ne facă figura: 

Şi-a concentrat forţele înspre 

Abony, Czegled Keskemeti, lăsând drumul 

spre Budapesta liber, cu intenţia de a ne 

ataca în flanc şi în spate atunci când noi am 

înainta spre Budapesta. Noi i-am descoperit 

intenţiile şi le-am tăiat toate comunicaţiile 

cu Budapesta prin cavaleria noastră ce lea 

căzut în spate, în acelaşi timp grupul de 

manevră dând atacul în direcţia Abony 

unde a capturat două divizii bolşevice, în 

timp ce un alt detaşament tăia liniile de retragere 

a trupelor inamice ce se găseau la 

Tokay şi Miskoltz. În total au fost în ziua 

aceea 3 divizii capturate, iar a doua zi, restul, 

la Czegled şi Keskemet. 

Apoi, imediat am trimis trupele Diviziei 

I Vânători la Budapesta urmate de Divizia 

II Vânători, precedate de cavalerie şi 

patrule. 

În seara de 3 august, e drept, a intrat 

în Budapesta, hazardându-se, brigada 

IV roşiori sub comanda generalului Rusescu. 

Ocupaţiunea unui oraş însă, e efectivă 

când intră infanteria. 

La barieră s-au făcut somaţii de generalul 

Mărdărescu. 

A venit ministrul de război din partea 

primului ministru Peydl spunându-ne că nu 

garantează de trupele din cazărmi. 

În oraş au defilat trupele Diviziei I 

Vânători şi pe urmă am procedat, la ocuparea 

tuturor localurilor principale, Palat, Ministere, 

etc. 

Am făcut patrule. 

Imediat le-am arătat ungurilor bunăvoinţă 

şi mărinimie împărţindu-le 70 de mii 

de pâini şi hrană pentru populaţie. 

Grupe de lucrători de mine, au venit 

in corpore la General Mărdărescu şi l-au 

rugat să trimite trupe din regat că ei n-au încredere 

în garda lor. 

DOCUMENTE OFICIALE 

Contraofensiva română din iulie 

1919 contra forţelor maghiare şi ocuparea 

Budapestei. 

I. Consideraţii generale 

După înfrângerea armatei maghiare, 

prin ofensiva armatei române din cursul 

lunii aprilie 1919, situaţia guvernului comunist 

maghiar se zdruncinase mult în interior. 

La aceasta mai contribuia şi situaţia îngrijitoare 

de pe frontul cehoslovac, căci în timp 

ce trupele române, prin acţiunea ofensivă 

din aprilie, se apropiase de Tisa, trupele cehoslovace, 

care ocupau între Dunăre şi 

DESROBITORII 

Radu Cosmin 


Carpaţii păduroşi linia demarcaţională nord 

Vacz (pe Dunăre) nord Budapesta-râul 

Ipoly-Losoncz-Ungvar, înaintează pe toată 

frontiera spre sud, în direcţiile Csap-Salgotarjan-Miskolcz. 

În ziua de 1 Mai, grupul de 

vest cehoslovac ocupa localitatea Fülek 

(sud-est Losoncz), în timp ce un alt grup de 

forţe, rutean, la est, sub comanda generalului 

Henoque, ocupau linia Csap-Miskolcz- 

Ozd, făcând legătura cu trupele noastre din 

regiunea Csap-Muncacs şi cu cele din 

capul de pod de la Tokay. 

Ameninţarea directă a capitalei Ungariei 

determină comandamentul armatei 

roşii maghiare să-şi îndrepte toate sforţările 

contra frontului cehoslovac. Se mai atribuie 

guvernului sovietic maghiar şi intenţia, ca, 

după distrugerea forţelor cehoslovace, să-şi 

deschidă un coridor înspre nord-est, cu scopul 

de a restabili legătura cu guvernul sovietic 

de la Moscova, care susţinea 

materialmente şi moralmente regimul comunist 

din Ungaria. 

Această legătură fusese întreruptă 

prin ocuparea de către trupele cehoslovace 

a liniei Miskolcz-Ungavar-Muncacs. 

Luptele durează în a doua jumătate 

a lunii mai şi în prima jumătate a lunii iunie. 

Trupele cehoslovace, inferioare în număr, 

nu pot rezista şi sunt nevoite să se retragă, 

iar trupele ungare înaintează şi ocupă linia 

Kaschau-Eperjes, continuând acţiunea şi 

nord de această linie. 

Faţă cu înaintarea continuă spre 

nord în Cehoslovacia a trupelor roşii. Conferinţa 

de pace intervine energic, iar guvernul 

sovietic ungar este obligat să cedeze 

somaţiei ce i s-a făcut de către Consiliul suprem 

aliat, acceptând la 23 iunie condiţiunile 

armistiţiului şi retragerea la 15 km. sud 

de vechea linie de demarcaţie. 

Succesele militare contra cehoslovacilor, 

cât şi înăbuşirea contrarevoluţiei încercată 

la Budapesta, ridică moralul 

trupelor roşii, care din zi în zi devin mai 

agresive faţă de români. 

Guvernul comunist, pentru a-şi asigura 

consolidarea în interior şi mărirea 

prestigiului în afară, are nevoie şi de succese 

contra românilor. În acest scop, utilizează, 

ca pretext refuzul guvernului român, 

de a trata cu guvernul comunist maghiar, 

precum şi refuzul categoric de a se retrage 

armata română pe linia de demarcaţie stabilită 

de Conferinţa de pace, ce pare că li s- 

ar fi promis odată cu oprirea acţiunii lor 

contra cehoslovacilor. 

Profitând de răgazul acordat de armistiţiul 

cu cehoslovacii, odată cu noua grupare, 

o parte însemnată din forţele 

devenite, disponibile de pe acest front, împreună 

cu alte unităţi din rezervă, organizate 

din nou, sunt transportate şi 

concentrate pe frontul român. Totodată, se 

procedează cu febrilitate la completarea armatei, 

căreia îi măreşte efectivul prin noi 

recrutări şi crearea de noi unităţi, prevăzând-o 

cu toate mijloacele moderne şi serviciile 

necesare. 

La sfârşitul primei jumătăţi a lunii 

iulie, comuniştii dispun 

de o armată destul 

de puternică, 

înzestrată cu un bun 

material de infanterie 

şi o puternică artilerie, 

care cuprindea şi unităţi 

suficiente de artilerie 

grea de 150 

mm., 305 mm. şi chiar 

câteva piese de 420 

mm. (care, însă, n-au 

fost întrebuinţate). 

RESTITUTIO 

II. Gruparea forţelor inamice în vederea 

acţiunii ofensive contra românilor. 

Din informaţiile obţinute înainte de 

pronunţarea atacului şi care au putut să fie 

controlate şi completate prin interogatoriile 

luate prizonierilor, din documentele capturate, 

cât şi din alte surse, constituirea organică 

a fostelor armate roşii maghiare era 

următoarea: 

- Corpul I armată, cu postul de comandă 

la Czegled, era compus din 3 divizii: 

Divizia II-a, Divizia VII-a şi Divizia VI-a. 

- Corpul II armată, cu postul de comandă 

la Siofoc, vest de Dunăre (în formaţie), 

era compus din 3 brigăzi independente, 

de grăniceri şi Divizia VIII-a. 

- Corpul III armată, cu postul de comandă 

la Hatvan, compus din Divizia I-a, 

Divizia V-a şi 2 brigăzi independente de 

secui, aflate în regiunea Tokay. 

- Corpul IV armată, cu postul de comandă 

la Budapesta, compus din 4 divizii: 

Divizia III-a, Divizia IV-a şi 2 divizii de lucrători, 

în regiunea Budapesta. 

După informaţiile cele mai de încredere, 

efectivul total al armatei roşii ungare, 

se ridica la aproximativ: 

- 170 batalioane, cu un efectiv de 

80-90.000 arme, 127 companii mitraliere cu 

964 piese. 

- 90 baterii artilerie de toate calibrele, 

cu un total de 327 guri de foc. 

- 10 escadroane 

- 9 trenuri blindate 

- 13 companii pioneri 

- 10 companii aviaţie (40 aparate) 

Aproape toate aceste forţe au fost 

aduse pe frontul român şi anume: Diviziile 

1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7, iar după unele informaţii 

ar fi fost transportată şi Divizia 8-a de la 

vest de Dunăre. În total 8 divizii, plus 3 brigăzi 

independente şi un detaşament mixt 

puternic. 

În ajunul acţiunii, aceste forţe erau 

grupate * : 

a) La nord, în regiunea Tokay-Miskolez, 

un grup de forţe constituit din: 

- două brigăzi independente de 

secui şi lucrători, grupate în regiunea Kirely 

Helmecz-Tokay. 

- detaşamentul Santo, de tăria unei 

divizii şi un regiment infanterie în regiunea 

Tokay şi sud Tokay. 

- toate aceste forţe erau în linia I-a 

pe Tisa. 

- divizia I-a roşie în rezerva grupului, 

în regiunea Miskolez. 

b). Un grup de forţe în regiunea 

Szolnok, cel mai puternic,şi, care urma să 

dea lovitura principală era constituit din 3 divizii: 

- divizia 7-a şi l-a, pe Tisa, în regiunea 

Szolnok. 



VARIA 

Beton şi sticlă 

România se va allege, pe viitor, cu o generaţie 

beton, prin care se va putea vedea ca prin sticlă 

Înainte de apariţia virusului gripei aviare sau porcine 

s-a manifestat mai întâi gripa umană în diferite faze ale ei. 

Una din aceste faze se manifestă din plin astăzi, fără ca cineva 

să fie preocupat de crearea vreunui vaccin pentru a o 

combate. Este vorba de un virus ce a pătruns subtil în capul 

guvernanţilor, în concepţia autorităţilor, vis-a-vis de actul de 

cultură. Virusul se dovedeşte a fi extrem de periculos pentru 

întreaga naţiune română. Excluderea culturii de pe agenda 

de lucru a Guvernelor noastre postdecembriste este o realitate. 

Primul ministru al ţării nu foloseşte prea des cuvântul 

cultură în ieşirile sale publice, ca şi cum această criză economică 

şi financiară ar putea fi rezolvată numai cerând oamenilor 

să suporte consecinţele austerităţii, coroborat cu 

stoparea a tot ce înseamnă cultură, învăţământ şi artă. Autorităţile 

române de astăzi se orientează din ce în ce mai mult 

spre beton şi sticlă, gândind poate că fiii şi nepoţii noştri, şi 

ai lor, doar de aceste ingrediente au nevoie pentru a-şi desăvârşi 

existenţa. Dacă unele guverne au minimalizat actul de 

cultură în general, altele l-au redus la tăcere. Cel puţin cultura 

scrisă aproape că nu mai există ca ramură distinctă printre 

departamentele Ministerului Culturii, ea fiind trecută undeva 

la şi altele. Acum, odată cu apariţia virusului crizei economice 

şi financiare, nici nu ştiu dacă mai este necesar să 

amintesc autorităţilor definiţia culturii : Totalitatea valorilor 

materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare 

pentru comunicarea acestor valori. Totalitatea vestigiilor 

materiale dar şi spirituale păstrate, prin intermediul 

cărora poate fi reconstituită imaginea comunităţii omeneşti 

dintr-o anumită epocă. Am făcut-o în speranţa că unii dintre 

guvernanţi n-o ştiu, ori n-au ştiut-o niciodată, de vreme ce 

nici nu vor să audă de finanţarea acestui domeniu.Cum va fi 

reconstituită imaginea comunităţii româneşti din această 

etapă, dacă nu ne propunem altceva decât beton şi sticlă. 

Ce vrem de la generaţiile tinere de azi cărora le servim în fiecare 

zi doar crize, calamităţi intelectuale (manele, cătuşe, corupţie, 

parvenire), iar idolii lor tind să devină mailaţii, ciumacii 

şi minunaţii acceptaţi pe toate canalele mass-media. Violenţa 

fizică şi de limbaj caracteristică ultimilor ani este şi consecinţa 

slăbirii actului de cultură şi implicit a educaţiei. Mai ales 

a educaţiei din şcoli, pentru că părinţii, aproape nu mai au 

timpul necesar să o facă, copleşiţi de fuga permanentă după 

procurarea mijloacelor necesare traiului fizic. Generaţia de 

beton şi sticlă este una rece, din ce în ce mai depărtată de 

actul cultural în sine, de cunoaşterea valorilor spirituale ale 

neamului din care se trage, ori de cultura universală. Dar nu 

putem reproşa nimic celor tineri. Nu cred că ei poartă vina 

acestei situaţii. Greşeala porneşte de la concepţia culturală, 

de la modalitatea de abordare a aceastei laturi a existenţei 

umane. Iau exemplul anilor 70 – 80, generaţia liceenii. Când 

nici nu existau meditaţiile plătite, profesorii făcându-le din 

dragoste şi admiraţie pentru elevi, pentru şcoală, pentru actul 

4646 

educaţiei, faţă de care se simţeau 

răspunzători în faţa viitorului. 

Iată unde duce ideea 

de beton şi sticlă, la abandonarea 

unor principii cândva 

consacrate în legile învăţământului 

şi culturii, la depărtarea 

dascălilor de esenţa 

actului instructiv. Ei sunt cuprinşi 

aproape în totalitate de nesiguranţa 

zilei de mâine, de 

frica rătăcirii în nebuloasa situaţie 

materială. Aproape că 

Gheorghe Mocanu 

nu-i mai interesează finalitatea şi eficienţa orelor de curs. 

De multe ori sunt absenţi, deşi sunt prezenţi la orele de curs, 

gândul lor alunecând permanent spre problemele personale 

care-i copleşesc în fiecare zi. Societatea i-a transformat în 

automatisme de transmitere a unor date cerute de nu ştiu 

care programă, din care, de cele mai multe ori, elevii nu înţeleg 

mare lucru. Neadaptabilitatea profesorilor, interesul scăzut 

al acestora faţă de performanţa în educaţie ţin de 

societatea în care sunt obligaţi să supravieţuiască şi de atitudinea 

autorităţilor faţă de statulul dascălului şi faţă de actul 

de cultură şi educaţie în general. 

Atâta timp cât planurile de viitor ale guvernanţilor vor 

aşeza în coada priorităţilor tot ce înseamnă educaţie, spirit şi 

artă, România se va alege pe viitor cu o generaţie beton, prin 

care se va putea vedea ca prin sticlă. 


Poştalionul cu peniţe 

Gheorghe Andrei Neagu 

* Nişte derbedei, oproşiţi pe la diverse reviste literare, fac 

mişto (acesta-i termenul care li se potriveşte) asupra calităţii 

poeziilor publicate în revista noastră. Băi, ipochimenilor, 

ce s-ar fi întâmplat, dacă primele poezii ale lui Nichita 

sau Sorescu ar fi căzut în labele voastre? Mă mir că nu vă 

luaţi de versificatorul Cărtărescu. 

* Doamnei Mariana Untaru din Suceava, îi comunicăm că 

nu mai avem bani să trimitem revista la domiciliu. Nici 

măcar colaboratorilor. Daţi doi lei stimată doamnă şi abonaţi-vă 

la RODIPET-ul sucevean. 

* Pentru Constantin Ailenei din Giurgiu, o veste tristă: poeziile 

chiar nu corespund. Uite că avem şi noi puterea de a 

nu publica chiar toate poeziile ajunse la redacţie. 

* Domnului Iulian Murăraşu din Satu Mare, îi transmitem o 

veste bună: mai avem exemplare din Antologia Oglinda Literară. 

O să vă trimitem contracost. Preţul a rămas acelaşi 

– 45 lei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru domnul Vasile 

Scarlat din Sălaj. 

* Doamnei Maricica Cucu din Alba, îi comunicăm: nu am 

primit materialele de care faceţi vorbire. Reveniţi pe 

www.gheorgheneagu@ yahoo. com. 

* PÂNĂ UNA ALTA, MĂ ADRESEZ TUTUROR ACELORA, 

CARE DIN LENE NU S-AU ABONAT, CĂ POT DESCĂRCA 

REVISTA DE PE SITE-UL www.oglindaliterară.ro.

Gheorghe MOCANU 

La noi, la Focşani… Ca la noi ! 

TOMIS, aprilie 2009 

Revistă de cultură editată de primăria 

municipiului Constanţa. Suntem 

invidioşi pe izbânda oamenilor 

de cultură din această parte a ţării 

care au găsit înţelegere în rândul 

autorităţilor locale. La noi, la Focşani… 

Ca la noi ! Ultimul refugiu 

al oamenilor de literatură 

vrânceni – SINAGOGA. Multumim oamenilor minunaţi de 

acolo… ! Cele 96 de pagini ale publicaţiei dobrogene sunt 

bine proporţionate din punct de vedere cultural. Încep cu creditorialul 

« Moholul colectiv faţă cu poezia », semnat de Bogdan 

Papacostea, pentru ca, la final, să întâlnim Cuvânt al 

Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua Învierii. În cuprins, de 

toate : muzică, teatru, arte plastice, poezie, eseu, religie etc. 

O revistă variată prin gama largă a domeniilor abordate. 

AGORA LITERARĂ, martie 2009 

Publicaţie editată de Liga Scriitorilor din România. În prima 

pagină, pe copertă, întâlnim o minicronică (în mod neobişnuit), 

semnată de Paul Sân-Petru, vizându-l pe poetul Ioan 

Ţepelea. Lăsând deoparte 

faptul că 60-70% 

e numai citat (poezie), 

nu ne-am putut da 

seama de unde, din ce 

carte, deşi se precizează, cu exactitate, numărul paginii. Am 

fi vrut să ştim titlul volumului, editura, anul publicării etc. Titlul 

materialului Semnul din Cleveland, aşa cum este el dactilografiat, 

nu ne sugerează faptul că acesta ar fi şi titlul volumului 

de poezie. În rest, numai de bine ! 

SUD, martie 2009 

De câte ori primim la redacţie 

revista Sud, editată de Fundaţia 

Dimitrie Bolintineanu, cu 

sprijinul Primăriei oraşului Bolentin-Vale, gândul ne zboară la 

neobositul ei truditor, fondatorul şi redactorul-şef, Constantin 

Carbarău. Şi de această dată, cu experienţa-i cunoscută, a 

reuşit să adune în paginile revistei semnături valoroase şi materiale 

pe măsură: Liviu Ioan Stoiciu, George Apostoiu, Teodor 

Vârgolici, Constantin Miu, Dumitru Matală, Radu 

Voinescu, Florentin Popescu. Iată destule motive să lecturaţi 

numărul de martie al publicaţiei giurgene. 


REVISTA REVISTELOR 

ATITUDINI, ian.- martie 2009 

Revistă trimestrială editată de Casa de cultură I.L. Caragiale 

a municipiului Ploieşti, fondator Ion Stratan. Culoarea aşteptării 

este titlul editorialului semnat de Gelu Nicolae Ionescu. 

Gabriela Teodorescu ia 

câteva Note asupra culturii 

eminesciene, pentru 

ca, în pagina nouă, Victor Adam să ne dea Trei motive 

pentru festivalul de poezie Nichita Stănescu. Nouă, vrâncenilor, 

ne-a plăcut şi interviul realizat de Gelu Nicolae Ionescu 

cu publicistul Victor Adam, mai ales că el se numeşte Şi am 

recitat…un vin. Nu lipsesc paginile închinate regretatului Grigore 

Vieru. 

BUCOVINA LITERARĂ, aprilie 2009 

Binecunoscuta revistă suceveană, editată de Consiliul Judeţean 

Suceava şi Societatea Scriitorilor Bucovineni, îşi păstrează 

linia de forţă cu care ne-a obişnuit în peisajul literar 

românesc. În editorial, am recunoscut mâna incisivă a doamnei 

Magda Ursache : 

Unirea – Raţiunea a 

făcut-o. Un material 

plin de informaţii pe 

care vrâncenii, şi nu 

numai ei, au destule motive să-l lectureze. Mi-ar plăcea să fiu 

crezută pe cuvânt şi urmată când spun că o carte e bună – 

spune criticul şi istoricul literar Irina Petraş în interviul consemnat 

de Marcel Mureşanu. Am aşteptat şi partea a doua a cronicii 

domnului profesor Theodor Codreanu, după părerea 

noastră, cea mai minuţioasă şi serioasă analiză şi luare de 

poziţie faţă de Istoria critică a literaturii române, a domnului 

Nicolae Manolescu. 

SPAŢII CULTURALE, nr. 3-2009 

Cea mai mare artă a omului este exteriorizarea publică a 

ignoranţei, a lipsei înţelegerii şi asta sub aerul martirului pentru 

aproapele aflat în 

întuneric. Am citat din 

editorialul Sinele şi cultura, 

semnat de Valeriu 

Sofronie. Mioara 

Bahnă ne propune eseul Procesul de creaţie, între divin şi 

uman, iar redactorul-şef, Valeria Manta Tăicuţu, ne oferă dialogul 

Literatura ca ecosistem, realizat cu Daniel Drăgan. Ne 

bucurăm să-l revedem prin reviste pe Viorel Savin, de 

această dată cu Schimb de feţe, un fragment din romanul Impostorul, 

în curs de apariţie.Un titlu plin de actualitate ! Am fi 

vrut să fie mai mult, mai consistent materialul lui Cornel Ungureanu 

Radu Cârneci şi protocoalele înscăunării regale. Nu 

lipsesc : proza, poezia, interviul, portrete în peniţă, cronica literară, 

debut. O revistă ce creşte, număr de număr, în care 

căutăm, de fiecare dată, rubricile de final ale lui Nicolai Tăicuţu 

: Raftul cu cărţi , Cenaclu şi Reviste literare. 

PLUMB, aprilie 2009 

Calistrat Costin, pe lângă editorialul În curând Eminescu – 

120…(1850-1889), a pus în practică un proiect editat sub 

egida Uniunii 

Scriitorilor din România, 

cuprinzând 

în revistă o 

prezentare a Scriitorilor noştri, de fapt a celor din Filiala Bacău 

a USR. În acest număr întâlnim chipurile scriitorilor : Petru 

Cimpoeşi, Doru Kalmuschi, Ghiorghi Iorga, Victor Mitocaru, 

Nicolae Mihai, Petru Scutelnicu. Îi aşteptăm şi pe ceilalţi ! 

4647

poezie - Oglinda literara

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?