Ãntalniri probabile

CEZARINA ADAMESCU 

ÎNTÂLNIRI ÎNTRE 

GHILIMELE 

ÎNTÂLNIRI PROBABILE 

- portrete literare, interviuri, exegeze, cronici, marginalii - 

SEMĂNĂTORUL 

Editura online - septembrie 2010

INSTANŢELE CRITICII LITERARE 

UN SCRIITOR SUB ZODIA LUMINII 

ŞI UMBRA APELOR SALE 

Nicolae Băciuţ, Umbra apei, Repere 

critice, Ediţia a III-a revăzută, 

Semănătorul, Editura Online, februarie 

2010, Editura NICO, 2007, Ediţiile 

precedente: I.S.B.N. (10) 973-1728-05-8; 

I.S.B.N. (13) 978-973-1728-05-6 

„Scrie poemul ca şi cum tu ai fi poemul” 

- Nicolae Băciuţ - 

A scrie despre cineva este în primul rând, o dovadă de mare preţuire faţă 

de acea persoană. Cu atât mai mult cu cât aceasta este un scriitor. Nu toţi 

scriitorii găsesc resurse lăuntrice pentru a-şi manifesta simpatia şi generozitatea 

faţă de confraţi. De ce? Din motive lesne de înţeles şi din atitutudini pur 

omeneşti. Consideră că se află într-o oarecare rivalitate/competiţie şi, a-l lăuda 

pe celălalt, poate fi (cel puţin în ochii lor) o diminuare a nivelului lor. Să ne 

închipuim o scară ce urcă spre înălţimi şi pe treptele ei, oameni alergând şi 

înghesuindu-se, care mai de care să ajungă în vârf. Va exista întotdeauna o 

oarecare îmbulzeală, aglomeraţie, îmbrânceală şi chiar eliminare a celor mai 

înceţi de picior care mai şi gâfâie. Legea competiţiei. Trofeul nu-i e dat orişicui. 

Dar literatura/cultura nu înseamnă DOAR o scară spre cer. Există 

suficiente paliere şi coridoare pe care poţi merge nestingherit, fără teama că ai 

putea fi azvârlit într-o parte. Totul e să ţii drumul drept. Şi să nu abandonezi 

cursa. 

2

N-am înţeles niciodată de ce, în literatură există atâtea grupuri, grupuleţe, 

găşti, căprării când e atâta loc pentru fiecare! 

De altminteri, alergătorii înceţi de picior se elimină singuri. 

Criteriile de alegere, de selecţie nu sunt atât de stricte. Şi pentru fiecare 

există aceleaşi judecăţi de valoare. Însă în critică, nu se poate opera cu grila 

valorică, precum sabia lui Damocles. Slavă Domnului! 

Iată de ce, m-a sedus ideea domnului Nicolae Băciuţ de a-şi aduna toate 

cronicile despre sine, (şi sunt destule!) între copertele unei cărţi. Nu din orgoliu, 

nu din prejudecăţi false şi inutile, ci pentru a-şi conspecta şi contempla evoluţia 

cronologic. E o idee admirabilă pentru că ea, dincolo de oglinda pe care o 

reprezintă (văzută, fireşte, prin ochii altora) – poate constitui o micro-istorie 

literară personală. 

„Nu mi-au fost indiferente opiniile criticii, deşi niciodată un punct de 

vedere critic nu mi-a schimbat felul de a scrie, temele...” – spune în argumentul 

său, Nicolae Băciuţ. Dar de fapt, orice opinie este importantă, dacă vine de la un 

om de bună credinţă. Fiindcă există şi din ceilalţi. Care strică orice lucru pe care 

pun mâna/ gura/ ochii. 

Chiar cu un cuvânt poţi demola o cetate. Cu tropăitul unora poţi dărâma, 

nu numai zidul Ierihonului, dar şi sufletul omenesc.Cu ochii poţi ţintui pe loc pe 

cineva. 

Dar nu este cazul în aceste rânduri ale cărţii de faţă. 

Toate opiniile criticilor sau mai puţin criticilor literari din această carte, 

întregesc portretul şi conturează personalitatea celui care, de peste trei decenii, 

trudeşte pe câmpia largă şi verde a culturii române şi în chip deosebit, pe parcela 

generoasă a literaturii româneşti contemporane. 

Citind părerile acestor avizaţi, ne putem face o imagine clară asupra 

omului, scriitorului, poetului, exegetului, jurnalistului şi omului de televiziune 

NICOLAE BĂCIUŢ. Nu cred că fi rămas colţişor necercetat, necutreierat din 

opera lui. 

În atare ipostază m-am aflat şi eu, încă de la prima carte pe care am citito, 

care poartă semnătura Nicolae Băciuţ. Am simţit că trebuie să-mi exprim 

părerea. Chiar dacă nu mi-o ceruse nimeni. Chiar dacă s-ar fi pierdut în vânt. 

TREBUIA să spun ce am de spus. Fiindcă scrierile sale incită/ aproape obligă la 

atitudine, mai mult decât altele. 

Pentru că şi ele sunt scrieri de atitudine. Nu scris în dorul lelii, să ne aflăm 

în treabă. Scriitorul este un angajat. Un angajat în slujba culturii, a literaturii 

româneşti. Şi în această ipostază, face totul (adeseori, mai mult decât totul) 

pentru a-i pune în lumină elementele componente. Cărţile, adică. Scriitorii, 

adică. Mesajul pe care-l transmite Nicolae Băciuţ este acesta: „Citiţi, informaţivă, 

creşteţi în înălţime spirituală”. Fără o solidă bază de lectură, nu se poate 

întreprinde nimic. Construcţia se năruie fără o temelie trainică. Şi temelia nu 

poate fi decât cartea, lectura intimă, lectura publică, informarea, autoinstruirea. 

Mai există şi un alt aspect. Receptarea nu poate avea loc în măsură 

3

convenabilă, din pricina difuzării precare a cărţii. Atunci, ce e de făcut? O 

cronică literară, o exegeză, un eseu, câteva marginalii asupra unei cărţi îţi pot 

oferi o luminiţă, fie ea şi de lanternă, fie şi de licurici. Câteva păreri avizate te 

pot ghida în hăţişul editorial de astăzi, când se amestecă valoarea cu nonvaloarea 

şi s-au inversat criteriile de aprecire. Dacă astăzi, un poet ca Mihail Gălăţanu 

este cotat drept genial, i se acordă mai multe premii naţionale, este trimis cu 

burse în străinătate de către Uniunea Scriitorilor, este în comisia de validare a 

poeţilor la Secţia Poezie, pentru intrarea în această Uniune, primeşte elogii 

pentru volumele sale pornografice în care face cu neruşinare amor cu Patria, 

folosind cele mai abjecte cuvinte pe care nici măcar dicţionarul nu le suportă, e 

clar că grila valorică este înclinată primejdios către literatura de şanţ şi de gang 

şi că nici măcar la mahala nu se mai uzitează asemenea limbaj trivial. 

Aceasta este o dovadă că, nici scriitorul nu se respectă pe sine, dar nu-l 

mai respectă nici pe cititor. Şi mai ales, şi-a pierdut respectul pentru Cuvântul 

Scris. Oamenii au încă nevoie de Poezie, nu de pornografie, pe care o pot găsi în 

revistele de profil, în filmele de gust îndoielnic, în textele de muzică uşoară şi 

aşa-zisele manele care abundă de trivialităţi, până la a ţi se întoarce stomacul pe 

dos. 

Să revenim. E necesar, măcar din când în când să facem ordine în 

gândurile, cuvintele, faptele noastre. Abluţiunea este cât se poate de indicată ca 

să nu riscăm să ne infestăm cu producţii care seamănă foarte mult cu kistch-ul, 

foarte numeros de pe tarabe. 

Rostirea neglijentă a unor cuvinte este foarte dăunătoare. În primul rând, 

nouă înşine. Clişeele verbale, de asemenea. Locurile comune sunt foarte 

frecvente în literatura de azi. În această situaţie, e de dorit găsirea unui filon 

propriu. 

Tonul grav, reflexiv, timbrul specific, sinceritatea rostirii, ingeniozitatea 

metaforică, stăpânirea mijloacelor artistice de exprimare, accentele sociale, 

vocaţia pentru dialog dar şi interiorizarea şi capacitatea de adâncire în propriul 

sine, au singularizat lirica lui Nicolae Băciuţ încă de la primele volume de 

poezie, când a fost remarcat de critică în chip favorabil. Şi nu puţine sunt 

referinţele, dimpotrivă. Ca şi „Scrisorile de acreditare” – semnate Ion Pop, Ioan 

Adam, Marian Papahagi, Niculae Stoian şi Florin Mugur. 

Desigur, drumul până la găsirea expresiei proprii, nu a fost lin. (Care 

drum e uşor de străbătut, fără nici un fel de hârtoape?) Dar ţinta o dată atinsă, a 

meritat efortul. De aici nu mai rămâne decât contemplarea, privirea înapoi, fără 

mânie. 

Ceea ce-l singularizează pe Nicolae Băciuţ ca poet şi om de cultură, este 

curajul. Un curaj şi o inventivitate peste puterile omeneşti, care ţin poate, de 

miracol, ca şi capacitatea sa uriaşă de muncă. De asemenea, proverbială este şi 

dăruirea sa confraţilor de generaţie ca şi celor mai tineri în sprijinirea demersului 

fiecăruia, implicându-se activ şi efectiv în creaţia lor. 

O imagistică foarte pregnantă, o alchimie rafinată a cuvintelor, o bogăţie a 

4

expresiei, preparate-n retorte sufleteşti la temperaturi înalte şi o sensibilitate 

netrucată – sunt elementele recuzitei poetice, după care recunoşti poemele lui 

Nicolae Băciuţ. 

De altfel, nici nu era greu ca Nicolae Băciuţ să se afirme în chip strălucit 

în poezie, apoi în jurnalistică şi în celelalte specii literare, astfel încât se poate 

spune despre el că este un scriitor total – de vreme ce debutul liric a fost atât de 

promiţător şi a încântat, nu numai cititorii, dar a atras atenţia criticii asupra lui, 

deşi criticii, se ştie, nu prea sunt generoşi cu debutanţii. Ei stau în expectativă, 

sunt circumspecţi, aşteaptă noi texte pentru a-şi valida primele impresii. 

Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ nu s-a dezis şi a întrecut chiar, aşteptările 

celor care au scris în chip binevoitor despre cărţile sale. De la „Caietul 

debutanţilor” (1980-1981) editat de Albatros – unde s-a remarcat între 31 de 

poeţi, până la volumul propriu de poezie, n-a fost decât un pas. Şi acesta a fost 

făcut cu fermitate, încrezător în destinul său literar, în forţele sale creative, în 

orizonturile proprii care se întrezăreau a fi sub auspicii benefice. El a păşit în 

felul acesta, alături de tinerii condeieri lirici din generfaţia ’80-’81, rămânând 

fidel generaţiei sale şi împodobind-o cu numele său care s-a diferenţiat din 

multitudinea de nume ale acelei perioade. 

Nume de notorietate ca Petru Poantă, Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu ş.a. 

s-au pronunţat despre poeziile sale din antologiile colective, unde vocea sa lirică 

s-a făcut auzită. 

S-ar zice că Nicolae Băciuţ are un adevărat cult pentru cuvântul scris, 

căruia îi subsumează toate afectele sale, întreaga sa capacitate creativă. 

La debutul în volum al lui Nicolae Băciuţ, Zaharia Sângeorzan scria: în 

„Cronica” nr. 1/1987: „Este un debut de zile mari, care anunţă unul dintre cei 

mai talentaţi poeţi ai momentului literar”. 

Dar cartea de faţă nu reprezintă doar un buletin de identitate, un paşaport, 

o carte de vizită fidelă pentru Nicolae Băciuţ ori o privire în oglindă peste umăr, 

la chipurile care s-au succedat în biografia sa, ci şi o recunoaştere în cuvintele 

altora despre sine, conform principiului „Celuilalt eu” – adică a celui privit de 

altcineva. Şi de aici, până la cel de-al treilea eu, nu e decât un pas, eul-tu, în 

care te priveşte Dumnezeu şi te vede, aşa cum eşti, de fapt şi nu cum vrei să pari 

în ochii tăi sau ai celorlalţi. 

Citind cartea aceasta de mărturii despre un semen, mai dobândeşti un 

privilegiu: acela de a descoperi (sau a-ţi aminti) de fenomenul optzecist, „în 

conexiunile şi referenţialităţile sale”. 

Mariana Cristescu îl numeşte pe Nicolae Băciuţ „acest copil-minune al 

timpului nostru gazetăresc, literar, al timpului nostru, în general insuficient 

pentru a respira măcar” (Mariana Cristescu, „Cuvântul liber, 1996). 

Nicolae Băciuţ se întreba în Argumentul la această carte: 

„Ce am putut eu da literaturii române până la 50 de ani? Un bilanţ e 

doar un prilej de bucurie sau şi unul de mâhnire? Oricum ar fi însă, aceasta e 

viaţa mea. Rea sau/şi bună! Şi nu vreau s-o schimb cu alta!” 

5

Prilej de reflecţie, de meditaţie, corolar, buchet rotund, vârsta şi opera se 

unesc, se amestecă, se cufundă una în cealaltă şi ne provoacă fiori de emoţie 

caldă şi blândă care ar putea fi luaţi drept cea mai frumoasă dovadă de preţuire a 

unui om de către alt om. Că tot suntem semeni şi Iisus Hristos ne-a lăsat ca 

poruncă ridicată la rang de virtute creştină: Iubirea. 

Sub semnul acestei iubiri curate şi temeinice am citit cu dioptriile 

sufleteşti, mărturiile semnatarilor acestor pagini, despre scriitorul şi omul 


Niculae Stoian începe seria mărturiilor cu micro eseul: „Fişe pentru acum şi 

pentru mai târziu: Nicolae Băciuţ”, în care consemnează: „Poetul român, de la 

Dosoftei la Eminescu şi de la Arghezi la Nichita Stănescu, întotdeauna a fost 

preocupat de cuvânt, chiar dacă pentru unul sau altul, acesta a fost fie material 

de construcţie, fie însăşi temelia poeziei, substanţa ei intrinsecă. Preocuparea 

poetului a cărui fişă încercăm să o alcătuim merge în această direcţie până la 

obsesie, cuvântul fiind carne din carnea lui şi sânge din sângele lui. „Locuiesc 

în aceste cuvinte - / ele atârnă de gâtul meu / ameninţând / somnul dintre două 

respiraţii fugare” – afirmă poetul într-o mai veche poezie. „Litere vopsite, litere 

camuflate, / litere suferinde - / Luteop (adică Poetul, citit invers cuvântul – n.n.) 

le cumpără zi de zi conştiinţa”. Fără a face o apropiere cu teoriile 

biolingvistice, cuvintele au aşadar viaţa şi fiinţa lor, ba chiar o autonomie. 

În consecinţă, în condiţiile când „nu ne mai putem fi nouă înşine 

suficienţi”, vom dori cu insuficienţă, un „colier de cuvinte la gât”, singurătatea 

va face cuvintele topite să îngenuncheze în palmă şi, vai, „unde începe 

singurătatea”, conchide poetul, „se termină poezia”; „iubirea nu are gură”, iar 

iubita este „asfixiată şi ea, brusc, printre cuvintele în formare”, cuvintele altuia 

dor nerostite de tine; în sfârşit, obsesia devenită coşmar îl face pe poet să exulte 

prin acest vers memorabil, de zile mari, cum se spune: „azi noapte am visat un 

cuvânt”.”(Amfiteatru, 1981). 

Cornel Moraru, vorbind despre volumul „Muzeul de iarnă”, afirmă în 

„Vatra” nr. 7/1986): „primul său volum, de curând intrat în librării (Muzeul de 

iarnă, Editura Dacia), ne apare mai mult ca o consacrare decât ca o spontană 

ieşire în arenă. Cartea validează o identitate poetică distinctă, dar aduce mai 

ales o clarificare de opţiune, care în cazul lui Nicolae Băciuţ se impunea. Dotat 

excepţional pentru publicistică, el se fixează acum în poezie şi bănuim că va 

rămâne în continuare credincios acestei prime vocaţii. Avem toate motivele să 

credem în viitorul unei împliniri poetice de excepţie, călăuzită mereu de un scop 

pur. Un semn decisiv ar fi că orgoliul artistic începe să se manifeste, la el, ca 

renunţare. E suficient să consemnăm aici seriozitatea selecţiei făcute de tânărul 

poet, având la dispoziţie – presupunem – o producţie lirică abundentă şi 

variată. Se remarcă imediat suprimarea drastică a tot ce ar putea să pară în 

6

carte ocazional şi improvizat, deşi se simte de departe uşurinţa cu care scrie.” 

Ca să încheie în chip admirabil această cronică: 

Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se 

afirmă de la început şi din interior, ca o voce originală în lirica tânără. El nu se 

mărgineşte la adoraţia modelelor, ci caută neobosit poezia la sursele ei primare 

afective. Versurile sale au prospeţime şi îngenuitate. O mască a candorii le 

transfigurează în încercarea exemplară de a decoda liric stări existenţiale 

fireşti, cu rezonanţe în intimitatea realului. Acţionând de preferinţă într-un 

context redus şi stilizat, poemul tinde spre forme de expresie cât mai 

concentrate. E de aşteptat ca unele accente abia schiţate aici să crească în 

manieră progresivă şi organică în volumele următoare. Nicolae Băciuţ e un 

poet cu vădite resurse şi pe care se poate conta. 

Şi Serafim Duicu a remarcat volumul „Muzeul de iarnă” , scriind în 

„Steaua roşie” din 14 iunie 1986: „Adunate acum în volum, poemele lui Băciuţ 

au unitate, configurează un univers poetic şi o problematică anume. O primă 

însuşire evidentă a acestui univers o constituie meditaţia asupra logosului şi 

încrederea totală în el. Cuvântul este pentru poet nu numai material de lucru ci 

şi o forma mentis de asumare a realului, de înstăpânire asupra lumii, un 

mediator între „eu” şi lume, dar unul cu puteri mari. Cuvintele traduc „timpul 

invers al unei aşteptări”, „oricât ar părea de nebuloase, ele au înlăuntrul lor o 

lumină care se rostogoleşte spre înlăuntrul nostru ca o rugăciune”. Cuvintele 

sunt apoi „animale de povară” şi sunt în stare să pună în mişcare universul. Ele 

„ning”, fac „să tremure” iarba, „atârnă de gâtul” eului liric, îi „ameninţă” 

suferinţa, îl „trădează”, îi „intră în vise” etc. E vorba, cum se vede, de o 

obsesie a cuvântului, obsesie pusă în circulaţie de poeţii moderni, de la 

Mallarme şi Apollinaire până la Nichita Stănescu.” 

Criticul Gheorghe Grigurcu – tot referitor la volumul de debut al lui 

Nicolae Băciuţ, afirmă: ”...vădeşte o anume îndrăzneală prin însăşi faptul de a 

se adresa nemijlocit poeziei, ca unui obiect. Starea lirică, statutul cuvântului, 

poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului 

liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă. 

Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură 

a expresiei. Existenţialului i se conferă un înţeles legat de existenţa întru poezie, 

cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât 

variantele sale „clasice”. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul 

elaborării lirice, adică nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, 

contrar aparenţelor, într-unul genuin. A scrie înseamnă a tatona trăirea, a o 

sintetiza în semnul dificil de obţinut, care dispare, cu intermitenţe, din raza de 

control a senzorului. Gâtuit de efortul creaţiei, poetul se autentifică 

mărturisindu-şi simţământul sterilităţii (aici, paradoxal, prin acuitatea analizei, 

conducător de prospeţime morală): „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un 

cuvânt / pe care nu-l pot rosti…” (Sentiment la marginea oraşului). Sau: „Prin 

oraş trece cuvântul meu / şi nici nu-l pot vedea…” (Ibidem). Intensitatea emoţiei 

7

apare măsurată prin inhibiţia lexicală: „Pentru amintirea ei / nu ne-a rămas 

decât un cuvânt…” (Însemnări la marginea oraşului). Cuvântul devine entitate 

absolută, despotică”. (Steaua nr.9/1986). 

În România literară nr. 48/ 27 noiembrie 1986, Nicolae Manolescu scrie 

în articolul „Tineri poeţi”: 

„Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de 

iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă, 

cultivată. Se poate cita aproape orice: „Nici un lucru nu-ţi mai atinge 

sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; îţi arunci totul 

în stradă:/ melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul de iarbă. // 

Îi pui frumuseţii coarne, / îi ridici o statuie, / îi cauţi o mască pe măsură - / Şiapoi 

îngropi cuvintele în gură”. Cam tot ce se cuprinde în primele două cicluri 

din volum reprezintă o variaţie pe tema poieticului, oarecum ca la Bogdan 

Ghiu, în manieră textualistă, deci, însă fără a se abuza de acest spaţiu cu două 

tăişuri care e textul: „Aici sunt toate poemele / cu care te-aş fi putut îmbrăţişa: / 

fiecare cuvânt în faţa oglinzii. // Poemele bat ca într-o uşă în pieptul meu, / intră 

- / ele ştiu totul despre trup, / sin- / gu- / ră- / ta- / te. / Mâine voi scrie un poem 

care ne va vinde”. Sau : „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a 

trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui / 

realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte / poemul şi-a 

limpezit ochii: / şi n-a mai venit”. 

Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (...) Întâiele cicluri din 

Muzeul de iarnă constituie o dovadă a talentului său indiscutabil. 

Şi criticul Mihai Papahagi se referă la acest prim volum: „Poeziile sale 

sunt mai curând caligrafii pe zăpadă: („În iarna aceasta / voi scrie poeme pe 

zăpadă!” – Poem neterminat), aproximări ale „poemului”. Ca în mai toată 

lirica tânără, metapoezia e în prim-planul atenţiei: ea constituie principala 

aventură a cunoaşterii, obsesia tenace şi, totodată, prilejul prim al unei 

formulări a propriei etici, legate întotdeauna de relaţia cu „poemul” în curs de 

facere, încheiat sau înstrăinat deja. La Nicolae Băciuţ cea mai persistentă 

ipostază este aceea a presimţirii creaţiei: „Dar unde e poemul, poemul? / 

Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i 

povestesc, să-i arăt şi lui realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // 

Întreaga noapte poemul şi-a limpezit ochii; // Şi n-a mai venit” (Dar unde e 

poemul?) Se schiţează, precum în lirica poeţilor „livreşti” sau „fantezişti” (M. 

Ivănescu, Emil Brumaru), chiar şi un personaj liric, Luteop, adică, bineînţeles, 

„Poetul” (Luteopia) Aşteptarea creaţiei, uneori neputinţa de a o duce la capăt, 

suspendarea discursului sunt câteva din motivele ce articulează nu puţinele 

„poezii despre poezie”, incluse mai ales în ciclul Voci în oglindă, prima 

secţiune a cărţii, dar şi în celelalte: încât, rezumând, chiar cu sintagmele lui 

Nicolae Băciuţ, „intrarea în poezie” (Călătorie întreruptă) ca aspiraţie şi 

„poemul neterminat”, ca realitate (sau fatalitate) sunt termenii între care se 

consumă iluzia poetică.” (Tribuna nr. 30/1986). 

8

La rândul său, Constantin Pricop, în „Modernitate versus lirism”, scrie 

despre acest volum de debut: 

„Poezia din Muzeul de iarnă nu poate fi pusă alături de astfel de 

exponate; asta nu pentru că autorul nu s-ar afla, asemenea colegilor săi, în 

stăpânirea aceloraşi tehnici poetice moderne; dincolo de tehnică ghiceşti însă, 

în cartea pe care o avem în faţă, preocuparea pentru plasarea „accidentului” 

liric, a străfulgerărilor metaforice, pe un fundal care nu mai e rezultatul 

capriciilor inspiraţiei, alcătuit, aş spune, dacă n-ar fi vorba de poezie, dintr-un 

program, dintr-o concepţie teoretică. 

Autorul reuşeşte să creeaze impresia de firesc, de dezinvoltură; totodată, 

poezia lui Nicolae Băciuţ este cât se poate de gravă. Aerul ei relaxat e, se vede, 

rezultatul unui travaliu meticulos; aici descopăr, de altfel, una din 

particularităţile poeziei tânărului autor: în ceea ce e cuprins în Muzeul de 

iarnă, există o tensiune între o esenţă, aşa cum spuneam, gravă, şi tehnicile care 

îndrumă spre o scriitură poetică de factură ludică”. (Convorbiri literare nr. 

117/1986). 

În „Opţiunile revistei Tomis, Debut literar 1986”, Gabriel Rusu 

consemnează: „NICOLAE BĂCIUŢ se relevă a fi un împătimit al poeziei, 

înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a 

acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării. Poemele sale sunt străbătute de un 

patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu „sentimentaliza”, de ironie sau 

autoironie. Atitudinea ironică este, însă, încrâncenată, nededată jocului graţios 

şi gratuit (doar în ultimul ciclu al volumului se observă această tendinţă, mai cu 

seamă în plan formal). Elementele concretului sunt poetizate cu intenţie, de 

multe ori prin alcătuiri metaforice remarcabile: „La marginea oraşului cineva 

ne priveşte / prin firele dese de iarbă. // Ce aur, ce mărire, / ce aer 

înveşmântându-ne; // Oraşul doarme cu capul pe un vers” (Însemnări la 

marginea oraşului). Adie prin textul poetic curenţi de aer ascendenţi ai 

comentariului de sorginte filosofico-livrescă. Titlurile de poeme care repetă 

titluri de opere literare cunoscute, motto-urile, sintagmele gen citat sau 

parafrază (vezi cea care trimite la Kant, de exemplu), explicitările din subsol 

subliniază, toate, declaraţia de apartenenţă a poetului la cele două planuri ale 

existenţei prin literatură – cel real şi cel imaginar. Nicolae Băciuţ nu va 

„renunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte”, deoarece ştie că „unde începe 

singurătatea / se termină poezia”. (Tomis nr. 12/1986). 

Traian T. Coşovei în „Tată, poemul tău nu se mai sfârşeşte niciodată?” 

face şi el o radiografiere a volumului de debut: 

„Întreaga atitudine poetică a lui Nicolae Băciuţ este consecvent 

îndreptată spre depistarea şi recuperarea moleculelor de lirism pe care 

existenţa cotidiană le conţine în stare brută, nediferenţiată. Dacă identificarea 

şi prelucrarea cu mijloace artizanale, de bijutier, a acestui lirism sunt însoţite 

de o stare febrilă, extatică, nu este mai puţin adevărat că, prin jocul 

contrastelor, lipsa inefabilului creează o stare de criză în care „sângele” 

9

poetului încălzeşte şi dă culoare absenţei, golului, pustietăţii: „Dar unde începe 

oare viaţa mea? / Ce-i lipseşte ei, numelui ei? / Speranţa, deznădejdea, ura / 

conversaţia care poate umili singurătatea / pe care mâinile mele o ating / oarbe 

/ dezvelind cenuşa de pe masca de aur. / ’Strigă’ – îi strig / ca şi cum limbile 

noastre s-ar spânzura în cerul lor. / ’Muşcă-ţi cuvintele’, pare a-i spune şi 

gândul meu / care nu mai are loc pentru auz / iar văzul, picioarele lui sângerii / 

stau şi acum în urma mea / adulmecându-mi sentimentele” (Intrare) 

(Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului, 20 iulie / 1986, şi în 

volumul Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990). 

Gellu Dorian – coleg de generaţie poetică are următoarea opinie, în 

cronica: „O stare a poeziei”: 

„Substanţială (şi ca număr de pagini) prima carte a lui Nicolae Băciuţ – 

Muzeul de iarnă, Ed. Dacia – s-a născut norocoasă, intrând direct în situaţia 

cărţilor greu de găsit, cărţilor despre care se vorbeşte. Titlul ne duce cu gândul 

la anumita aşezare menită să păstreze intacte exponatele unui… anotimp liric. 

Deocamdată, Nicolae Băciuţ a ales iarna. Să fie acesta un semn apocaliptic în 

sensul versului unui poet contemporan: „poezia a murit?”… Dar sub fiecare 

poezie pare a fi scris: Nu atingeţi exponatul decât cu ochii! Nici nu se poate 

altfel, poezia lui Băciuţ îţi fură privirea, tonul ei fiind de la început unul de 

marcă, impunând o anumită distincţie, elevaţie. Şi după ce te îmbie la o 

sumedenie de ditirambi (cer iertare cititorilor mai pretenţioşi!), te şi obligă la o 

aplecare mai în adânc, la o analiză obligatorie, exactă, mereu în funcţie de text, 

- şi atunci, în unele cazuri, observi ţesătura sintactică pe alocuri mai firavă, în 

alte texte lăsându-te fără replică.” 

Oferim aceste mostre de referinţe critice ale principalelor voci ale 

literaturii române în domeniul vizat, pentru a sublinia mai bine receptivitatea de 

care s-a bucurat Nicolae Băciuţ în lumea literară, încă de la debutul în volumul 

colectiv. 

Poeta Constanţa Buzea are şi ea un cuvânt de spus despre debutul 

autorului, în (Amfiteatru nr. 5 / 1987, p. 15): 

„Nicolae Băciuţ rămâne un poet bun, tensionat, limpede suferind din 

milă, din milă desigur, constatând consternat că frumuseţii i se pun coarne, în 

acelaşi timp i se ridică statuie şi i se caută o mască pe măsură. Spun a rămas, 

deoarece poemele cele mai importante, cele care fac structura cărţii sale de 

debut, Muzeul de iarnă, apărută anul trecut la Dacia, figurau într-un manuscris 

prezentat cu ani în urmă la concursul Albatrosului, poeme care au apărut în 

Caietul acelui concurs, în culegeri cuprinzând numele celor mai buni ce se 

ridicau aproape de premiu. Întrebarea, iluzia aici sunt minate de pură speranţă. 

În luptă cu cinismul, cuvântul se gândeşte la hârtie când memoria extenuată nul 

mai reţine, fie el strigăt, fie şoaptă. Şoapta poate că are mai multe şanse? Dar 

e un pericol să destrami iluzia comunicării.” 

Şi Valeriu Bârgău se exprimă în termeni elogioşi: 

„Cartea poate fi socotită una dintre cele mai bune apărute sub semnătura 

10

unui echinoxist, de la apariţia cărţii lui Ion Mureşan, tocmai pentru faptul că 

poetul a ajuns la o anumită maturitate a expresiei artistice, maturitate eliberată 

de entuziasme postmoderniste. Într-un fel, scrisul său arată azi ca un experiment 

puternic, gata consumat, clorofila retrăgându-se numai în acele braţe viabile 

ale construcţiei poetice, acele braţe care pot contura un destin poetic: „Nici un 

lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai 

rânjeşte; / îţi arunci totul în stradă: / melancolia, trufia, / tristeţea de a privi 

toamna / prin firul de iarbă…”(Viziune toamna). (Valeriu Bârgău, Generaţia 

’80, precursori & urmaşi, Editura Călăuza, 1999). 

Cristian Livescu în „Iernile unui băiat cuminte” – se referă tot la volumul 

de debut pe care-l situează în contextul generaţiei optzeciste: 

„Nicolae Băciuţ (Muzeul de iarnă, Editura Dacia, 1986) face trecerea 

între echinoxiştii manierist-încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului livrescanafectiv, 

în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă. Obsesia cuvintelor nescrise, 

nerostite, ne-trăite e dezvoltată de Nicolae Băciuţ în sensul refuzului lor 

de a se oglindi, de a ceda luciului dislocant al comunicabilului şi tocmai această 

ezitare prelungită dinaintea poemului – starea de enigmatică nehotărâre ce-l 

ţine treaz în geneza semnificaţiilor sale – constituie tema predilectă a poemelor, 

ca texte care „oglindesc” avide, care răsfrâng mereu cuvinte. Nicolae Băciuţ 

contopeşte tendinţele recunoscute ale colegilor de revistă studenţească, din cel 

două momente de efervescenţă ale ei şi poemele acestui volum au ceva din 

estetismul încantatoriu sau ezoterizant al unor Adrian Popescu sau Ion Mircea, 

dar şi din aglomerarea reminiscenţelor de lectură, mai bine spus a stărilor de 

exultanţă din preajma vrafurilor de cărţi, de aflat la Marta Petreu, Augustin 

Pop ori Aurel Pantea.” (Cronica nr. 5 / 1987). 

O referinţă de o mare însemnătate afectivă pentru Nicolae Băciuţ este cea 

dată de Nicolae Steinhardt în eseul: „Două texte poetice” - (Tribuna 50/1986 şi 

în Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală”, vol. II, Ed. Cronica, 

2001. p.20-22): 

„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile 

obsesii ale Poeziei din vremea tinereţii mele: ideea Poemului ca operă 

impecabilă, ca ideal absolut unic, suprem, atotîmbărbătător şi atotbiruitor al 

oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule 

aşa convins şi fierbinţi poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui 

îndemn din vremea suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de 

frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe 

care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l rănesc în euforie şi-l 

supun caznei. Oglinda îi este şi ea obiect fermecat, imagine recurentă. 

Aşişderea zăpada, ninsoarea. Înhămat la frig, trag iarna după mine, / pe sub 

pământ, ca la o nuntă - / miresele-au miros de iarbă / şi cu zăpadă senveşmântă.” 

11

Şi echinoxistul Iulian Boldea dă o mărturie despre volumul lui Nicolae 

Băciuţ: 

„Echilibrul între notaţia obiectivată, predilectă în multe piese ale acestui 

volum, şi intruziunea afectului, a sentimentului, vădită în poemul citat, 

structurarea poemelor în sensul transcrierii unor adevărate aventuri ale 

expresiei, avatarurile cuvintelor, ale acestor esenţe şi substitute ale realului, 

fidele şi infidele în acelaşi timp, existenţa poetului, aflată sub determinările 

logosului – acestea ar fi notele dominante ale lirismului propus de Nicolae 

Băciuţ. Interesul pentru poesis, pus în acută relaţie cu realul, se intersectează 

cu fine incizii, decupaje din cotidian. Notaţii fulgurante, decise, dovedind o 

remarcabilă „priză” la real, ştiinţa construcţiei textului, oroare de 

sentimentalismele inflaţioniste – toate aceste trăsături îl apropie pe Nicolae 

Băciuţ de colegii săi de generaţie, poeţii generaţiei optzeci. 

Desigur, o carte este şi nu este revelatoare pentru destinul, formarea unui 

poet. Muzeul de iarnă ne relevă însă în Nicolae Băciuţ un poet preocupat cu 

luciditate de discursul poetic, ne propune o efigie a poeziei, ne dezvăluie un mod 

de a trăi şi scrie poezia. (Echinox nr. 7 - 8 / 1987, p. 4). 

În „Flacăra” din 28 iunie 1986, ca şi în: Istoria tragică şi grotescă a 

întunecatului deceniu literar nouă, ediţia I, 1993, ediţia a II-a, Editura Dacia, 

2002, Radu G. Ţeposu consemnează: 

„NICOLAE BĂCIUŢ are o foarte educată imaginaţie a scenariului 

abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil de sesizat graniţa la 

care mimetismul superior se desparte de mitologia poetică proprie. Tema 

frecventă în jurul căreia se ţese coerenţa volumului Muzeul de iarnă (1986) este 

aceea a poetului şi poeziei, a imponderabilelor care intră în biografia poemului. 

Nimic inutil în versurile acestui autor, totul părând a intra cu precizie într-un 

tabel al elementelor, după o grilă prestabilită, verificată dinainte. Impresia de 

variaţiune în marginea unui motiv constant are naturaleţe, în ciuda 

supravegherii atente a retoricii, iar dozajul calculat al finalurilor are un efect 

indiscutabil: "Visez o zi când rânjetul e asemeni unui zâmbet / peste care se 

scrie sentinţa / numai cu-n cuvânt, numai cu bucuria // că odată, odată ca 

niciodată, / în poemul tău ca-ntr-un baston / se va sprijini un orb." (Ars 

poetica). 

E însă limpede că poetul e un cerebral şi din lecturile sale, ce par 

temeinice şi eficiente, el a învăţat anecdota superioară, surpriza, tăietura 

precisă, echilibrul fabulei. Irizările elegiace, când apar, au o notă cultă, înaltă, 

fiind mai degrabă efectul unui joc de abstracţii, deşi recuzita împrumută mult 

din materialitatea realului.” 

Eugeniu Nistor, notează la rândul său în „Steaua” din ianuarie 1990: 

„După debutul cu volumul de versuri Muzeul de iarnă (Editura Dacia, 

1986), iată-l pe Nicolae Băciuţ la cea de a doua apariţie editorială, obsedat de 

acelaşi ţinut hibernal în care miracolul poetic nu conteneşte să îşi urmeze 

desăvârşitele lui metamorfoze: „Poemul se întoarce în cuvinte, / cuvintele se- 

12

ntorc în sânge,/sângele-n iarna ce ne minte,/ iarna-n poemul ce ne ninge” 

(Lecţia despre cerc). Dar, ciudat, iernile nu sunt dominate de înălţimi, ci 

dimpotrivă, sunt plane, coborând uneori până la nivelul mării: „Aşteptăm 

împreună iarna, / o algă-ngenunchind la ţărm, / ca la marginea memoriei…” 

(Poeţii). 

Şi criticul Al. Cistelecan are păreri despre volumul în cauză, pe care le 

expune în articolul: „Frica de delicateţe”: 

„În cealaltă clasă echinoxistă, unde în locul fastuosului se predă concizia 

şi în locul eufemizării cruzimea notaţiei, se străduieşte să intre Nicolae Băciuţ, 

poet aflat la al doilea volum şi la a patra apariţie editorială, fiind printre 

câştigătorii concursurilor de debut de la „Albatros” din 1981 şi de la ”Dacia” 

din 1984. Desfăşurarea sa lirică, întinsă pe un deceniu, e un proces de 

eliminare a influenţelor şi de construcţie de sine, prin limitarea riscurilor de 

receptivitate prea deschisă la contextul poetic. Scurte etape stănesciene, ecouri 

din prima garnitură echinoxistă sunt depăşite, dacă nu de tot, măcar în bună 

parte, încă din Muzeul de iarnă din 1986, volum centrat pe tema 

autoreflexivităţii şi pe dialectica specularităţii. Linia autoreferenţială se 

continuă, mai estompată, şi în Memoria zăpezii (Cartea Românească, 1989) de 

acum, dar centrul de greutate se mută pe notaţia realistă şi pe confesiunea 

imediată, ancorată în actualitate şi în biografism.” („Vatra” nr. 2/1990). 

Gabriel Rusu în „Memoria cuvântului” scrie: „Concentrarea în cristale 

de expresie poate metamorfoza trăitul în semn: „Un ceas neprivit / amintindu-şi 

de sine / până la ochii / fără retine, / până la secunda de pământ” (Oglindă). 

Băciuţ este însetat de poetizarea experienţelor cu aură de fundamental, 

experienţe ale trupului şi sufletului. O febrilă îngemănare a vieţuirii cu 

literatura îi e marca specifică. Revenind, cred că în poezia lui, livrescul incită 

revelarea straturilor de adâncime semantică ale cuvântului, asigurând 

consistenţă în exprimarea lirică. (SLAST nr. 1/ 1989, p.5). 

De o importanţă deosebită este şi părerea lui Eugen Simion în eseul: 

„Poezia – ca o vertebră de aer. Explozia tinerilor”: 

« Nicolae Băciuţ, aflat la o a doua carte, merge în aceeaşi direcţie, fără a 

se apropia însă prea mult de biografismul şi poetica texistenţei pe care o recomandă 

ramura bucureşteană a generaţiei '80. El cultivă încă tăcerile 

semnificative („când tot ceea ce nu spun sunt"), deschide „cartea lumii", caută 

„cuvântul cel de taină” şi păşeşte iscoditor, în modul liric al lui Blaga (în 

continuare marele model), într-un anotimp plin de miracole: „un anotimp al 

firii mele fără margini"... Deşi denunţă într-un loc „poetizările, metaforele, 

metehnele" (metehnele poetizării, desigur), tânărul autor transilvan nu se 

decide, totuşi, să se despartă de ele. Le foloseşte numai cu mai mare discreţie şi 

încearcă să introducă într-o poezie a interogaţiilor, a marii treceri, a 

aşteptărilor nedesluşite şi a altor semne premonitorii, într-o poezie, pe scurt, 

despre miturile esenţiale, notaţii mai simple despre singurătate, frică şi alte 

suferinţe lumeşti. Biografia rămâne în continuare, dominată de fantasmele 

13

cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poetului 

care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile... 

Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie 

orfică printre lucrurile gravide de semne. Anotimpul lui este iarna, sentimentul 

cel mai fidel e singurătatea, animalele lui sunt iepurele şi şoarecele, fecioara în 

poemele sale păşeşte printre lucruri ţinând între dinţi o floare cu petale stropite 

de sânge, starea în care s-a instalat este o anxioasă aşteptare... Poezia este, în 

fine, în această tălmăcire orfică „o vertebră de aer"... Legea ei spirituală şi 

morală trebuie căutată într-o celebră propoziţie filosofică.” (România literară 

nr. 23, nr. 1/ 6 ianuarie 1990, p. 10). 

În revista “Ateneu” nr.4/1990, Petru Scutelnicu scrie în art. “Inteligenţa 

metaforei”: „Universul poetic al lui Nicolae Băciuţ se conturează şi mai clar 

din piesa „Poeţii": „Aşteptăm împreună iarna,/ o algă-ngenunchind la ţărm / ca 

la marginea memoriei. / Cei care nu-nving niciodată. / Aşteptăm împreună 

iarna / ca o lupoaică lingându-şi rănile. / Cei care nu-nving niciodată." 

Poezia lui Nicolae Băciuţ este o broderie de cuvinte-metaforă, cuvinteidei. 

Poemul adăposteşte lumea, reprezintă o mătăsoasă aşteptare. „Ianek 

împarte cărţile / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se 

mai sfârşeşte." 

Foarte interesante conexiuni face Traian T. Coşovei, în art. „Frica scrie 

cuvinte mari pe geamuri” – cu privire la şcoala de poezie nordică: 

„Nicolae Băciuţ a debutat sub semnul geometriilor arctice. Poetul de 

atunci găsea în spaţiul „hibernal” un loc de recluziune ale cărui contururi se 

desenau în poeme de o severitate a expresiei proprie nordului transilvan. Un 

poet nordic, pentru care livrescul nu era decât un mod de raportare la marile 

modele culturale, iar nicidecum un suport al lirismului. 

De altminteri, această poezie „nordică”, transilvană, are – în ce priveşte 

autorii consacraţi ai generaţiei ’80 – trăsături ce o individualizează în contextul 

unui lirism urbanizat, excedat uneori de sugestii ale citadinismului în varianta 

munteană dominată de poeţii Cenaclului de Luni. Aurel Dumitraşcu, dispărut 

prematur, Ion Mureşan, Marta Petreu şi Ioan Morar sunt exponenţii acestei 

şcoli de poezie caracterizată prin rigoarea construcţiei, expresia apoftegmatică 

alternând cu o discursivitate controlată (Ion Mureşan) şi cu un cerebralism 

tragic, cu nuanţe expresioniste (Marta Petreu), până la ceea ce aş numi un 

cehovianism hibernal (Ioan Morar). 

Nicolae Băciuţ este şi el unul din exponenţii acestei şcoli de poezie, opusă 

celei muntene: acea şcoală munteană de poezie ce poartă amprenta spiritului 

lui Nicolae Manolescu, dar purtată de degetele lui Ion Stratan, Mircea 

Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Matei Vişniec, Doru Mareş (şi, 

probabil, dacă aş fi ispitit de zelul lui Ion Bogdan Lefter, i-aş aminti pe toţi, 

inclusiv, da!, mai ales pe subsemnatul), o şcoală de poezie lacomă de realitate, 

epatând nu burghezul ci, vai!, activistul, discursivă şi ironică, sarcastică şi 

14

cinică, mimând uneori o tristeţe excitată, o melancolie virilă înzdrăvenită de 

senzaţii lexicale tari, cu un ochi la „slănina” lui Mircea Dinescu şi cu altul la 

„făina” lui Nichita Stănescu, o şcoală ce procură poezie din aroganţă, plictis, 

dezgust, uimire, exclamaţie şi erotism eşuat în text. 

Încă de la debut, un debut mult întârziat de vigilenţa cenzurii, Nicolae Băciuţ se 

anunţa un poet important, al cărui talent (care în variantă ardeleană înseamnă 

şi încrâncenare) se remarcă şi în ultimul volum apărut, Memoria zăpezii, 

Editura Cartea Românească, 1989. Şi cu acest volum, Nicolae Băciuţ rămâne 

un poet al recluziunii, un spirit retractil, dar cu virulenţa metaforei accentuată 

în versuri în care biografia pluteşte ca o ceaţă peste decoruri înfrigurate de 

sentimentul tragic-temperat. De altminteri, tocmai această transparenţă îl 

individualizează pe autor”. (Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 

2000, text publicat iniţial în Contemporanul nr. 42/ 18 octombrie 1991). 

Gavril Moldovan îi face lui Nicolae Băciuţ un „Profil de scriitor”: 

„Un prieten mereu grăbit şi foarte ocupat. Deşi s-a născut în plin Ardeal, 

la Chintelnic, pare mai degrabă un scoţian, uscăţiv, cu alura lui nonşalantă de 

reporter frenetic, mereu în căutarea faptului cotidian. Un tânăr care din această 

toamnă nu va mai fi atât de tânăr, dar care şi-a probat talentul în mai multe 

direcţii. Cu succes, am putea spune.(...) 

Dar, cea mai fecundă şi mai statornică preocupare a sa este poezia. Încă 

de la debut, se presimţea o personalitate meditativă cu implicaţii nostalgice în 

lumea ideilor. Lucrul acesta a fost semnalat de Traian T. Coşovei, într-o 

cronică la volumul de debut Muzeul de iarnă. În acest prim volum, Băciuţ 

abordează o tematică curioasă oarecum, plină de semnificaţii. Raportul dintre 

cuvânt şi realitate este acela al raportului dintre oglindă şi realitate, oglindă ce 

poate „să mărească lucrurile cele mai mărunte…, altele fac să apară imagini 

răsturnate sau oblice sau arată două obiecte în loc de unul ”… (Răsunetul nr. 

1214/28 septembrie 1994). 

Şi despre următorul volum de versuri, s-au pronunţat o sumă de critici şi 

poeţi: Traian T. Coşovei în „O dioramă a frigului”, consemnează: 

„Avem de a face şi aici cu un peisaj încremenit, captiv în banchiza de 

gheaţă a unui spirit cerebral, sever cenzurat în accesele de senzualitate 

melodioasă, pe care poetul preferă să le preschimbe în stalactite transparente 

ale reflexivităţii. O dioramă a frigului, o fişă „clinică” a pulsului încetinit de o 

temperatură lirică mai degrabă potrivită meditaţiei decât artei descrierii: „Noi 

stăm în faţa unei pâini de gheaţă -/ se spune, / o pâine rumenă şi arătoasă - / în 

timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă 

propriul deal, / pădurea se retrage în copac, / iar mâna dreaptă creşte / chiar 

din mâna stângă / cu care vine cineva / şi taie pâinea. // În faţa noastră însă nu-i 

/ decât un strop de lacrimi licărind.” (Pâinea de gheaţă)”. (Contemporanul nr. 

42/1992 şi în volumul Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000). 

I.S. Moişa scrie despre „Casa cu idoli” astfel: „Cea mai recentă carte, 

Casa cu idoli, publicată la Tipomur, este o „lecţie de ascultare” a ecoului 

15

întrebărilor poetului, dar şi constatarea efemerităţii demersurilor poeticeşti, 

„câţcăitul acela firav / ca un firicel de sânge” în acea Casă cu idoli, care „intră 

în noapte”.” 

Adrian alui Gheorghe scrie despre volumul: „Muzeul de ceară”: 

„Poezia lui Nicolae Băciuţ, din ultima sa carte, Manualul de ceară, 

reprezintă o întoarcere a poetului la stările sale iniţiale, cele semnalate de 

critică încă de la debut, atunci când era mai atent la ce spune decât la cum 

spune. Discursul poetic este grefat pe o sensibilitate de tip autarhic, care nu se 

supune decât închipuirilor datorate inspiraţiei şi experienţei cu care s-a 

îmbogăţit, în timp, sentimentul: „Doar tu, care amâni mereu ceva,/ care duci o 

povară într-o altă povară,/ care-ntorci linia zilei pe dos,/ care eşti iarnă în fiece 

vară,// Care eşti început fără sfârşit,/ limbă fără de ţară,/ doar tu naşte-mă încă 

o dată,/ doar tu, iar şi iară.// Naşte-mă tu, în fiece noapte,/ mai naşte-mă cu o 

moarte". (Convorbiri literare, ianuarie 2002). 

Valentin Marica, în eseul: „Cina din Cuvânt” – scrie despre „Solstiţiu la 

Echinox”, titlu emblematic pentru revista de unde a pornit Nicolae Băciuţ: 

„Călătoria orfică a lui Nicolae Băciuţ, „printre lucruri gravide de 

semne”, cum ar spune acad. Eugen Simion, continuă într-o „carte cu prieteni” 

– Solstiţiu la Echinox, un adagiu al anului poetic, cel cu 13 luni, căutându-se şi 

regăsindu-se în 13 comentarii plastice. 

Nicolae Băciuţ îşi întâlneşte 13 poeme cu 13 artişti plastici pe care i-a 

„sărbătorit” în Galeria Fortuna din Târgu-Mureş: Lucia Călinescu, Adrian 

Chira, Mariana Şerban, Mircea Moldovan, Vasile Grama, Ion Şulea, Maria 

Gliga, Victor Datu, Radu Ceontea, Florin Strejac, Ion Petru Pop, Gheorghe 

Mureşan şi copilul Costina Zehan; „convieţuirea” este inevitabilă. Anul 2001 a 

fost pentru Nicolae Băciuţ unul al iniţiativelor culturale şi plastice. 

În Solstiţiu la Echinox, Nicolae Băciuţ comprimă şi, în acelaşi gest, dilată 

timpul – coincidentia opossitorum. „Cobor din timp în anotimp”, spune poetul; 

anotimpul, în citirea noastră, fiind echinoxul clujean, iar timpul – solstiţiul. 

Şi echinoxul şi solstiţiul sunt naşteri; „cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte”; 

cu aceeaşi „memorie a zăpezii”, Nicolae Băciuţ a publicat un volum intitulat 

Memoria zăpezii.”(Cuvântul liber, 2001). 

Şi Tit-Liviu Pop afirmă despre această carte: 

„Cartea de faţă, (Solstiţiu la Echinox, de Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, 

Târgu-Mureş, 2002) este una din primele încercări de a asocia plastica poeziei, 

până acum plastica fiind, într-un fel, doar subordonată acesteia; Nicolae Băciuţ 

vrea să împlinească horaţianul "Ut pictura poesis", iar ceea ce a rezultat se 

citeşte, dar se şi priveşte, fiind o punte, după cum însuşi mărturiseşte, între anul 

poetic şi anul plastic, ambele având acelaşi număr de luni, iar valenţele lor 

excesive sunt îngemănate. Titlul ne aminteşte de anotimpul poetic reprezentat la 

Cluj de revista Echinox şi mentorul ei Ion Pop, la o tinereţe ajunsă acum la 

deplina maturitate. Fiecare poezie (treisprezece, câte una pe lună) este însoţită 

de o reproducere din plastica mureşeană, plus cele două coperte exterioare. 

16

Autorul a realizat astfel o carte delicată şi complexă, pe care o îndrăgeşti întrun 

alt fel decât cele obişnuite, prin autor şi prietenii acestuia, coautori 

justificaţi.” (Mesagerul literar şi artistic, nr. 1(28), ianuarie 2002). 

Despre cartea „Între lumi” – se pronunţă Iulian Boldea: 

„Din paginile acestei cărţi, al cărei ton este patetic şi grav, N. Steinhardt 

şi mai tânărul său interlocutor desprind o etică superioară a profesiunii de 

scriitor. Mesajul pe care ni-l transmite N. Steinhardt nu doar prin această carte, 

prin toate cărţile sale, este de o tulburătoare vitalitate, un optimism tonic; 

credinţa criticului, eseistului şi gânditorului N. Steinhardt în atotputernicia 

scrisului, în imperativul estetic, în magia cuvântului care poate învinge timpul 

este pe deplin edificatoare.” (Cuvântul liber, 1994). 

Cristian Stamatoiu notează în: „Epistolarul Steinhardt-Băciuţ”, la 

rândul său: „Pe fondul unei aprecieri, ce se vede a fi reciproce, dar şi a unei 

„invidii” – într-un sens faţă de experienţa totală a istoriei – religiei – culturii în 

cel mai auster sistem moral, şi în celălalt sens faţă de tinereţea creatoare ce „nu 

aşteaptă numărul anilor” – cei doi (se) comunică. Sensul acestui transfer este, 

pe lângă cel al emiterii de informaţie, acela al autodefinirilor interioare faţă de 

un element referenţial neaşteptat de incitant pentru fiecare dintre noi doi. În 

această interlume, nimic nu aduce cu subţirimea dosnică a jurnalului paideic 

sibian, pentru că aici atmosfera degajată de cele două caractere, colţuroase dar 

cooperante, este una a curajului bărbătesc. Se află însă printre rânduri o grijă 

nemărturisită ca în nici un caz, în virtutea unui avantaj de context, să nu se 

aplice principiul comportamentist conform căruia şi în cea mai neînsemnată 

conversaţie este vorba de un eu ce vrea să spună alt eu (apud Spitzer şi Bally).” 

(Vatra 276/1994, p. 4). 

„O carte superbă în conţinut, - spune Mariana Cristescu - splendidă şi în 

rotundul ei vizual (coperta Liliana Bolboacă), girată inclusiv de Al. Paleologu 

(coperta IV): “Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, 

unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă 

vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi 

i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea 

noastră a avut un caracter fulgerător. Adică ne-am declarat şi ne-am constatat 

prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi”. A se citi 

neapărat!” (Cuvântul liber, iulie 2001). 

Şi Valentin Marica în „Semper fidelis” – scrie despre această carte în mod 

negrăit de frumos: 

„Despre talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al 

depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspiciunii în viaţa literară, 

puterea discernământului în critică, semnele însingurării şi ale fricii 

scriitorului; despre curaj, bunătate, laşitate, cuviinţă, denunţ, invidie, 

inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau „ţâşnirea spre 

libertate”; despre teroarea în literatură, batjocorirea valorilor literare, 

primejdia compromisului; despre aderarea la comunism, prin grabă şi 

necunoaştere; despre comunism ca generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; 

despre dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia biruitoare, răbdarea 

17

convulsiilor istoriei care înfrigurează, irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea 

încăpută pe mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om fantoşă şi 

locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere şi caznă; despre memoriile ca 

literatură, discreţia literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea 

lui Noica, integrarea lui M. Eliade în cultura română, experimentul literar, 

poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de moarte; 

despre declinul Occidentului sau hotărârea acestuia de a se sinucide; despre 

amestecul, în scrisul literar, a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de 

ploaie”, când lipsesc: strunirea, reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, 

fleacurile, repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor ; despre a fi 

treaz în literatură. 

Un altar de idei, în litera şi legea Monahului de la Rohia; în ( şi din) 

sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 

3-a, revăzută, Editura Dacia, 2006. O carte a devoţiunii. Pentru ideea de 

sfinţenie, Steinhardt avea, cum mărturiseşte Al.Paleologu, „o devoţiune, o 

închinare pe care, de fapt, ar trebui s-o avem şi noi...” Nicolae Băciuţ aşează 

această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector, 

credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului 

„ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi 

religiozitate, cartea preţuirii. Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri 

vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un tânăr poet, din bătrâneşticopilăreştile 

spuse ale Sihastrului.” (Cuvântul liber, 2006). 

Despre Jurnalul de călătorie „America, partea nevăzută a lunii”, a scris 

printre alţii şi Ion Moise: 

„Evident, cartea e şi rodul unei activităţi publicistice, reportericeşti, 

Nicolae Băciuţ fiind deopotrivă redactor la Televiziunea Română pentru 

judeţele din Nordul Ardealului şi recent membru în Consiliul de Administraţie al 

acestei instituţii naţionale de informaţie. Aşadar, după aceste sumare date 

despre autor, să vedem cum reuşeşte un poet să nareze o sumă întreagă de 

situaţii şi întâmplări prin care a trecut în scurta sa şedere în ţara pe care 

Romulus Rusan o numea „… a ogarului cenuşiu”. O carte memorialistică este 

în fapt un jurnal mascat (adevăr pe care Băciuţ nu ezită să-l recunoască), în 

care impresiile, în funcţie de aplicaţie, de orizontul cunoaşterii şi cel cultural, 

pot ridica realul şi faptul brut la nivel de sensibilitate artistică. Aşa a făcut 

Bogza pe bicicleta sa, aşa a făcut Hogaş pe „Pisicuţa” sa, aşa a făcut mai 

recent Alexandru Căprariu în impresiile sale despre ţara lui Ibsen. Dar Nicolae 

Băciuţ are ambiţia, să-i zicem manifestă, de a depăşi modelele, încercând să 

descopere în America mai ales acele zone umane, mai puţin reperate de alţii 

înaintea sa. De fapt, şi titlul e o sugestie în această direcţie.”(Minerva, nr. 46- 

47/1995). 

Bianca Bogdan scrie despre volumul: „Anotimpul probabil”: 

„Pagini de istorie literară, cele 7 interviuri incluse în volumul Anotimpul 

probabil prezintă scriitori care nu mai sunt în viaţă, personalităţi marcante ale 

18

lumii literare, precum Romulus Guga, Florn Mugur, Nichita Stănescu, N. 

Steinhardt, dar şi personalităţi controversate, precum Eugen Barbu şi Mihaiu 

Beniuc. 

Ele depun mărturie, după cum se exprimă însuşi autorul, „despre un timp 

şi o epocă (cu sclipirea aurului fals!), aşa cum au fost surprinse acestea, în 

plină desfăşurare şi din interiorul lor”. 

Victor Ştir afirmă în legătură cu volumul despre America: 

„A doua Americă este jurnalul călătoriei făcute cu ocazia celui de al XXlea 

Congres al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.) ţinut în 

1995, la Reno, în Nevada. 

Cartea face, pe lângă istoria călătoriei, şi pe cea a A.R.A. Aflăm astfel că 

A.R.A. a fost fondată în 1975 de monseniorul Octavian Bârlea şi că a reunit 

marile personalităţi culturale ale diasporei române, ca Eliade, Cioran, Ionescu, 

V. Horia, G. E. Palade. 

În economia cărţii intră interviuri cu membri ai diasporei, între care 

preotul ortodox Cornel Todeasă, care vorbeşte despre dificultăţile de 

organizare a comunităţii româneşti, despre biserica ortodoxă în care slujeşte şi 

slujba se face jumătate în română, jumătate în engleză.” (Mesagerul, 1996). 

Ştefan Covrig în „Originalele oferte ale unui poet” consemnează: 

„Lectura celor 25 de interviuri, strânse de Nicolae Băciuţ în volumele 

Anotimpul probabil (1995), respectiv Curs şi recurs (1997), ne oferă tot atâtea 

fragmente de orizonturi literare, necunoscute şi nebănuite, unul mai interesant 

şi mai original decât altul, deci cu atât mai ispititoare pentru cititorul dornic să 

răzbată dincolo de imaginea mai mult sau mai puţin cunoscută a autorilor 

intervievaţi, în tainiţele concepţiilor literare şi străduinţelor impuse de procesul 

creaţiei. Invitându-ne să fim părtaşii curiozităţii sale animată de setea 

cunoaşterii, temeinic înarmat cu date referitoare la viaţa şi opera celor 25 de 

poeţi, prozatori şi critici literari, N. Băciuţ îşi joacă cu naturaleţe cuceritoare 

rolul de ghid şi regizor, orientându-şi mănunchiul razelor detectoare spre 

separeurile lăuntrice, temeinic ferecate ochilor indiscreţi, bogate în intimităţi de 

tagmă şi puncte de vedere personale, invitându-i stăruitor, cu respect şi 

eleganţă, la destăinuiri aşteptate cu jind de cititori.” (Cuvântul liber, 1 

noiembrie 1997). 

Lucian Vasiliu notează în „Tot mai departe, generaţia”, opinii despre 

cartea lui Nicolae Băciuţ „Şi aşa mai departe”. (Convorbiri literare,nr.1/1997). 

„Volumul de acum e o însumare inspirată de documente literare pe tema 

„scriitorul tânăr”, adunate din presa vremii (Echinox, Vatra, Caiete 

botoşănene, dar şi din SLAST), o carte a fidelităţii autorului faţă de generaţia 

optzeci. Regăsim răspunsuri la anchete, interviuri, alte intervenţii semnate de 

Nicolae Băciuţ sau de parte din confraţi (de la Magdalena Ghica la Mariana 

Codruţ, de la Emil Hurezeanu la Matei Vişniec, de la Marta Petreu la Ioana 

Crăciunescu, de la Mircea Cărtărescu la Gellu Dorian, de la Radu G. Ţeposu la 

Liviu Antonesei, la Traian T. Coşovei sau Nichita Danilov). 

19

Ş.A.M.D. (Şi aşa mai departe) este, într-un fel, partea de contribuţie a lui 

Nicolae Băciuţ, pe parcursul, aproximativ, al unui deceniu literar, în încercarea 

de a sprijini, de a atrage atenţia, de a clarifica mişcarea literară căreia îi 

aparţine, pornind de la conceptele de generaţie, discutate şi disputate de 

interbelicii Mircea Vulcănescu şi Tudor Vianu sau de contemporanii Mircea 

Martin, Ion Pop, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Constantin Schifirneţ.” 

În: “Gazeta Reghinului”, Anul IX, Nr.4 (87), aprilie 1998, şi Patrafir 

peste cuvinte, Editura Nico, 2007, Răzvan Ducan scrie câteva Reflecţii pe 

marginea cărţii de interviuri Oglinzi paralele, de Nicolae Băciuţ, Editura 

Ambasador, Târgu-Mureş, 1997: „Între aceste feluri ale “arătării cu degetul”, 

sinonime cu împingerea în faţă, ale descoaserii literare şi ale punerii în valoare, 

Nicolae Băciuţ se arată, involuntar, nepremeditat, pe sine, îmbogăţindu-se prin 

împuţinare (şi prin impuţinarea numărului de cuvinte folosite), mânuind, în cel 

mai bun sens al cuvintelor, firele discuţiei în sensul dialogului substanţial. 

Cu alte cuvinte, perimetrul Oglinzilor (sale) paralele e suma fericită a 

tuturor laturilor aptitudinilor, disponibilităţilor, ştiinţei şi conştiinţei, talentului 

şi, nu în ultimul rând, generozităţii sale. Parafrazându-l pe Blaga, îi spun: 

Felicitări, Nicule, pentru această nouă “piatră” pentru templul tău ! 

Ioan Suciu Moişa scrie despre „Babel după Babel”: 

„Cunoscutul poet şi publicist Nicolae Băciuţ publică la Editura Tipomur 

o nouă carte de interviuri, Babel după Babel. După cum, foarte exact şi obiectiv 

observa Ion Şeuleanu pe coperta cărţii, „volumele de convorbiri – interviuri, 

jurnalele de călătorie, cartea de publicistică ne arată alte faţete ale talentului şi 

personalităţii lui Nicolae Băciuţ, acelea de intelectual atent la viaţa cetăţii şi la 

dinamicile dinlăuntrul fenomenului cultural”. E de ajuns să aruncăm o privire 

asupra numelor intervievaţilor din această carte pentru a realiza că ne aflăm în 

faţa unei cărţi document: Al. Cistelecan, Anton Cosma, Anghel Dumbrăveanu, 

Gh. Grigurcu, Mircea Ivănescu, Radu Mareş, Achim Mihu, Ioana M. Petrescu, 

Cornel Regman, Mihai Sin, Lucian Valea, Ion Vlasiu, Paul Bailey, Alan 

Brownjon, Nicu Caranica, Gabriel Stănescu.” 

Valentin Marica în: „...Viaţa ni se-mparte sau despre nobleţea 

expresiei” are ca obiect de studiu cartea „Alb pe alb”: 

„Alb pe alb este astralul unei biografii poetice; al acelui moment în care 

lucrarea prin cuvânt îşi desluşeşte, generic, despovărarea: „Nu e nici viaţă, nu 

e nici moarte, / totul rămâne închis într-o carte”. Versul e în ordinea lui sacră. 

Irepetabila biografie a poetului intră în respirările Marelui Tot: „viaţa mea nu 

mai este viaţa mea…” (Într-o elegie, dintr-un alt volum, Nicolae Băciuţ 

dizertează despre felul în care putem să-l respirăm pe poet).(Cuvântul liber nr. 

1/2003). 

20

Aceeaşi carte este subiectul cronicii: „Tatăl nostru, care eşti în cuvinte” 

scrisă de Lazăr Lădariu: „Cartea Alb pe alb, prin naturaleţe lirică şi 

dezinvoltură, este o plăcută promenadă a sentimentului benefic spre iniţiere, pe 

teritoriile poetice cândva confundate cu trăirea terestră pierdută, apoi 

recucerită cu sabia ascuţită a metaforei şi a sensurilor filosofice, aşa cum reiese 

din poemele Judecata de Apoi şi Unda: „Să mai rămân câte puţin, / cum 

strugurii în lacrima de vin”. Echinocţiul dobândeşte parcă, în poezia lui 

Nicolae Băciuţ, prin acea „mişcare a sentimentelor”, alt sens decât cel strict 

astrologic: „Ca şi cum mi-ar ninge-n trup, / ca şi cum aş fi de gheaţă, / nopţile 

se sting în mine, / moartea este dimineaţă, // cifrele sunt litere, / albul este 

ghilotină / şi fereastră-mi este roşul, / aerul îmi e rugină. // Ca şi cum mi-ar 

ninge-n trup, / umbra-n mine e un lup” (Mijloc de iarnă). (Cuvântul liber nr. 

1/2003). 

Valentin Marica explică în chip foarte original sintagma călătoriei la 

Muntele Athos în intervenţia: „Omilii la Muntele Athos”: 

„Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea 

Minotaurului; fiinţa călătoare (homo viator), răscolită în năvala 

transcendentalului (ce greu e să te mistui în Fiinţă, spunea Emil Cioran) se 

despovărează de ispită, pătrunzând în scenografia cerului; căci cerul este, aici, 

criteriul evaluator al binecunoscutului şi necunoscutului. De data aceasta, 

Muntele Athos nu mai e visul, simbolul de dincolo de orice realitate, ci, în relaţii 

de semnificaţie cu „lumina din lumină” sau „Dumnezeul adevărat din 

Dumnezeu adevărat”, devine „Muntele Athos din Muntele Athos”. Astfel se 

poate rezuma jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ, o 

carte scrisă la „cald”, sub patrafirul unde spovedania iese din înfloriturile 

stilistice (notaţiile lapidare pe care şi le impută autorul sunt justificate), pentru 

a fi linia de cursivitate şi de reverberaţie într-o experienţă unică. Autorul 

jurnalului (sau al documentarului?) este mai mult decât cronicarul unui 

pelerinaj. Într-o „carte de stări”, visul premergător îşi estompează febrilitatea 

unduirii, ca apoi să irumpă, Muntele Sfânt din evaziunile gândului şi cel din 

realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp deasupra celui fizic; numit 

de autor al „îndepărtării şi liniştii”. Nicole Băciuţ filtrează locurile fără de egal 

ale Athosului, unicitatea spirituală a acestora, în arderea interioară a unei 

iniţieri fundamentale, vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi smerenia care duc 

spre un Munte Athos al eului ca spre o opera aperta; căci pelerinul constată, cu 

uimire, că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta „are 

multe să-mi spună, eu am mai multe să-l întreb.” (Cuvântul liber, 2004). 

Şi Aurel Hâncu îşi exprimă părerile în legătură cu volumul: „De la San 

Francisco la Muntele Athos”: 

“Cartea lui Nicoale Băciuţ, De la San Francisco la Muntele Athos (Ed. 

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, 366 p.) strânge la un loc – într-un fel de operă 

definitivă – scrierile sale anterioare despre şederea sa în America, la o bursă de 

studii, şi cele legate de recentul său „pelerinaj” la Muntele Athos. 

21

Impresia noastră este că autorul a ştiut să găsească tonul cel mai potrivit 

între confesiune (jurnal) şi relatarea care conduce spre reportaj sau spre proza 

documentară. 

Totul este viu, ca şi când lucrurile se petrec sub ochii noştri, ca şi când 

nimic nu este inventat, totul este descoperit, ca într-un fel de unică revelaţie, 

trecută prin prisma celui care o transmite, încărcată de vibraţiile lui afective, 

lucide şi convingătoare.” (Cuvântul liber, 26 octombrie 2004). 

Printre referinţele critice se află presărate şi file de dicţionar care-l au ca 

subiect pe Nicolae Băciuţ. 

Cartea de căpătâi, “O istorie a literaturii române contemporane în 

interviuri”, însumând cca. o mie de pagini în trei volume, a suscitat numeroase 

opinii critice. 

Petru Poantă afirmă despre aceasta: 

“O istorie a literaturii române contemporane în interviuri: iată o idee 

ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria literaturii este 

o operă deschisă, aleatorie, în care scriitorii sunt deopotrivă personaje şi 

autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă diversitate, pe un scenariu, şi el 

mereu imprevizibil, scris de Nicolae Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză 

alarmantă pentru defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară de 

sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multiple spirite liberale; o lume 

deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar limba de lemn. Avea culoare, idei şi 

dinamism, restituite prin aceste interviuri, nu atât ca nişte documente de arhivă, 

cât ca expresii ale unei reale efervescenţe spirituale.” 

Alex Ştefănescu, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Ion Ilie Mileşan, Virgil 

Raţiu, Valeriu Russu, Ion Longin Popescu, Victor Ştir, Daniela Pănăzan, 

Marcela Ciortea, Elena M. Câmpan, Ion Buzaşi, Corina David, Ileana Sandu, 

Dumitru Titus Popa, Florentin Popescu, şi-au exprimat opiniile în legătură cu 

această importantă apariţie pentru literatura română. 

Şi volumul bibliofil “Portret după autoportret” este în atenţia multor 

critici printre care: Mariana Cristescu, Victor Ştir, Valentin Marica, ultimul 

afirmând: 

“Portret după autoportret” este cartea maturităţii creatoare depline a 

autorului stăpân pe “armele” sale; cu dorinţă şi posibilităţi de detaşare de un 

tip de sine imanent, metabolizat printr-o “siderurgie” interioară în sensul 

abordării reci, septentrionale a propriei subiectivităţi. Astfel, componenta 

erotică a temelor frecventate de poeme este distilată până la sunetul pur al 

sentimentului lipsit de orice subvenţie dionisiacă, păgână. În acord cu sinele 

auctorial, poemele au o schelărie ideatică din oase de lumină îmbrăcate în 

straiele graţiei, croite după un tipar de rafinament îndelung decantat. Discursul 

se fragmentează în entităţi care, din postura de visual, reclamă rostirea ca 

argument asigurator al echilibrului multidimensional al poemului, “minat” de 

cerebralitate şi limpezime. Lecturat cu voce tare, poemul “sonor” este muzical, 

22

ceea ce nu-i de ici-colea azi, când disonanţele din adâncul poeziei ianuşiene 

aduc “tsunami”. 

Autor a peste douăzeci de cărţi, Nicolae Băciuţ este scriitor în toată 

puterea cuvântului, convins de menirea sa.” (Mesagerul, 31 ianuarie 2006) 

Prof. Mioara Kozak a ales să scrie: “…Glosse la Muntele Athos”, o 

frumoasă pledoarie atât pentru pelerinaj, cât şi pentru lectură: 

„În această veghe a gândului, a firii, se poate înscrie un pelerinaj la 

Muntele Sfânt. Într-un spaţiu mistic, unde timpul se măsoară altfel, iar cerul 

coboară pe pământ. Muntele Athos - Meteora Via Bizanţ, carte a scriitorului 

Nicolae Băciuţ, este o carte de An Nou. Atât în sens metaforic cât şi al 

cronologiei. Apare la început de an, un început în care vrem să credem că vom 

fi mai aproape unii de alţii şi de Dumnezeu (dacă e să-l credem pe Malraux, 

secolul religios a început deja!). Ea este, ca orice carte, o călătorie spre sine, 

mai întâi. Este, apoi, o invitaţie la Muntele Athos, pentru cei ce nu-l pot cerceta 

cu pasul. E o carte ce degajă curăţenie şi o sfioşenie de început de lume, 

predispunând astfel la reflecţie şi la o meditaţie adâncă: viaţă pe Muntele 

Athos!...” (Cuvântul liber, 31 ianuarie 2006). 

Mircea Bătrânu scrie despre: „Anotimpul din colivie” iar Valentin Marica 

despre volumul: „Trecut provizoriu”: 

„Trecutul provizoriu al scriitorului Nicolae Băciuţ este un panopticum al 

actualităţii culturale; în care notorietatea se întâlneşte cu derizoriul, luciditatea 

cu fleacul, nobleţea cu clişeele. Publicistul, căruia îi repugnă demisia morală, 

în faţa clipei, consemnează semnificativ, cu nerv, cu bătaie lungă, avataruri şi 

graţii, în pagini de comentarii, interviuri, anchete literare, însemnări, flash-uri, 

dar şi în tablete cu referire la Rebreanu, Steinhardt, Caragiale, Elie Miron 

Cristea, Al. Paleologu, Mihai Ursachi, Aurel Rău, Gheorghe Şincai, sau în 

genericul evenimentelor culturale. Nicolae Băciuţ citeşte semnele realului în 

afişe de librărie, în achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, în debuturi 

literare, în programele editurilor, în date aniversare ale istoriei literaturii 

române sau în fenomenul Echinox.”(Cuvântul liber, 2006). 

Răzvan Ducan a ales să scrie despre volumul: „Sacru şi profan în Ţara 

Sfântă” şi despre cartea: „Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, o restituire a 

poetului român care a trăit în exil. 

“Omul a cărei zi de lucru cred că e de 25 de ore a reuşit din nou să mă 

lase fără grai, desigur, la figurat. Abia de am reuşit, printre alte preocupări, să 

citesc şi să scriu despre ultimele două cărţi publicate în mai puţin de o lună şi 

jumătate, că, “peste noapte”, în liniştea alergătorului de cursă lungă, Nicolae 

Băciuţ publică alte două cărţi: “Mihai Sin. Ierarhiile liniştii” şi “Nicu 

Caranica. Dincolo de noapte”, ambele la Ed. Nico, Tg.Mureş, 2006. 

Prima carte, “parte a unui portret în mişcare, o provocare la o 

reevaluare dreaptă, fără culise de politică literară, a unui scriitor care şi-a pus 

amprenta pe devenirea fenomenului literar mureşean mai bine de două 

decenii”, după cum afirmă autorul însuşi în prefaţa ei, iar a doua o carte de 

23

ecuperare şi integrare a scriitorului din exil Nicu Caranica (1911-2002), “în 

literatura căreia îi aparţine de fapt şi de drept”( după acelaşi N. Băciuţ). 

Ambele cărţi cuprind, în principal, miezul tare aş spune, interviuri luate 

de autor (inclusiv pe bandă magnetică când acesta lucra la TVR, în cazul lui 

Nicu Caranica), în diverse contexte, cele mai multe publicate în Vatra, 

Luceafărul, Cuvântul liber etc., sau chiar nepublicate. În acest sens, cărţile sunt 

de recuperare literară, de readucere în lumina atenţiei a unor incontestabile 

valori literare româneşti. Una la o vârstă a “Schimbării la faţă”, Mihai Sin, iar 

alta la câţiva ani de la decesul scriitorului. Ineditul, uneori, al spuselor 

intervievaţilor, conduce cărţile şi spre a latură a completărilor portretiste. 

Gestul făcut de autor are, incontestabil, din acest punct de vedere, şi o valoare 

morală, ce denotă felul în care Nicolae Băciuţ îşi înţelege şi îşi asumă, acum, în 

2006 “Anno Domini”, rolul de om de litere, soldat al eternei cetăţi al culturii 

române!” 

O altă carte recenzată este cea despre “Romulus Guga. Bărci în amurg.” 

Şi despre ea scrie Răzvan Ducan. 

Ileana Sandu recenzează volumul: “Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – 

„O abordare critică a operei lui Nichita Stănescu este sortită a rămâne 

mereu o întreprindere dificilă şi provocatoare. Dificilă, întrucât – citându-l pe 

Nichita Stănescu – „a înţelege poezia înseamnă a putea iubi; şi e greu, e foarte 

greu să poţi iubi”. Provocatoare, pentru că „traducerea” în cuvinte a 

„necuvintelor” va deschide mereu alte şi alte căi către universul liric al 

poetului, adăugându-i noi şi nebănuite dimensiuni. 

Astfel fiind, o carte despre Nichita Stănescu este şi va fi întotdeauna 

binevenită. Cu atât mai mult, o carte scrisă „cu colţul inimii”, aşa cum o face 

Nicolae Băciuţ, în recentul său volum (Nichita Stănescu – Cu colţul inimii, 

Editura „Nico”, Târgu-Mureş, 2006). Întâlnirea cu Nichita şi interviul realizat 

la Bucureşti în 1980, apoi participarea, în 1982, la Serile de poezie de la 

Struga, în Macedonia, unde Nichita Stănescu a fost încoronat cu „Cununa de 

aur a poeziei” se constituie într-un impresionant exerciţiu de admiraţie, 

expresie a unei experienţe de viaţă unice şi irepetabile, trăită – ca orice 

experienţă de viaţă – în sine şi pentru sine – filtrată apoi în retortele propriei 

sensibilităţi şi transformată ea însăşi în act de creaţie, spre a fi împărtăşită, 

mărturisită, dăruită. Egoist - ca orice poet, de altfel - Nicolae Băciuţ a vrut, 

iniţial, să aibă „un Nichita al său”, unic şi intangibil, pentru a descoperi, după 

întâlnirea cu poetul - „o întâmplare a fiinţei sale”- , că Nichita nu-şi mai 

aparţine nici sieşi, nici timpului, pe care l-a transformat în „anotimp al 

poeziei”, că „a lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet, ci poezie”. 

Tot despre această carte s-au pronunţat şi Dumitru D. Silitră, Aurel 

Hâncu, tânărul poet Darie Ducan, Victor Sterom. 

Ileana Sandu scrie despre volumul de versuri „Singurând” - „Ni se 

dezvăluie un itinerar liric cu largă deschidere spre universalitate, ce surprinde 

erosul în diverselelui ipostaze: aşteptarea, speranţa, bucuria, dezamăgirea, 

24

nostalgia, certitudinea ori iluzia iubirii, dar, mai ales, nesfârşita, tulburătoarea 

ei singurătate. 

„Singurând” …”în unu, doi trei, în câţi vrei”, autorul ne oferă o 

veritabilă monografie a iubirii şi îmbogăţeşte, iată, vocabularul poetic, 

adaăugând „necuvintelor” un verb nou, iar tezaurului poeziei de dragoste – o 

nestemată şlefuită cu „colţul inimii”. (Monitorul primăriei Târgu-Mureş, nr. 33 

(58), ianuarie 2008, p.7). 

Elena M. Câmpan – scrie despre volumul „În aşteptarea melcului”, iar 

Răzvan Ducan şi-a ales volumul: „La răsărit de apus”: 

„Este un truism să spui despre Nicolae Băciuţ că este un foarte talentat 

scriitor, aşa cum este un truism să spui că este şi un foarte talentat ziarist. 

Aceşti doi talanţi, aflaţi într-o complementaritate unul faţă de celălalt, sunt 

completaţi, de un al treilea, deloc de neglijat, ba din contră, absolut necesar 

devenirii literare şi /sau gazetăreşti de substanţă, hărnicia. 

Nicolae Băciuţ este harnic şi inspirat aproape în tot ce face: literatură 

(poezie, publicistică, carte de interviuri, etc), ziaristică (presă scrisă culturală, 

dar şi de atitudine socială şi politică etc.), din postura de lector al unor cărţi 

culturale (aproape 1000 pe care le-a „năşit”, până în prezent), din aceea de 

conducător de reviste şi ziare (din care amintesc doar ultima „ispravă”, cea cu 

apariţia revistei de cultură „Vatra veche”, iniţiativă şi punere în practică ce-i 

aparţine în exclusivitate) şi nu în ultimul rând din postura de organizator de 

manifestări culturale (festivaluri literare, concursuri, expoziţii de artă, mese 

rotunde, simpozioane, sărbătoriri sau comemorări de personalităţi culturale 

etc.)” 

Daniela Cecilia Bogdan îl intervievează pe autor în legătură cu Istoria în 

interviuri în 10 februarie 2007. Şi Romeo Soare se pronunţă despre 

personalitatea lui Nicolae Băciuţ ca având „Un singur reper fundamental: 

dragostea faţă de cultură”. 

Ceea ce este foarte adevărat. Subscriem. 

Volumul se încheie cu câteva recomandări şi cu un admirabil „Portret 

după autoportret.” 

Cărţile lui Nicolae Băciuţ ne ajută la cunoaşterea, nu numai a unei 

prsonalităţi de excepţie, dar şi a altora – sumedenii – cu care acesta a intrat în 

conexiune spirituală, prin activitatea de jurnalist. 

De altfel, cum să cunoşti un scriitor mai bine, decât citindu-i cărţile ori 

referinţe despre cărţile sale? Şi această carte este un răspuns. 

31 AUGUST 2010 

25

UN POET SUB OBLĂDUIREA LUMII 

Lazăr Lădariu, „Vâslele timpului”, Antologie, Editura Nico- Târgu-Mureş 

Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în 

lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase 

apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii 

româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, 

distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi 

substanţă poetică de neconfundat. 

Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un 

florilegiu din întreaga sa creaţie. 

Volumul de debut, „Câmpuri cosite de ceaţă”, apărut la Editura Dacia, 

Cluj-Napoca, în 1985, cu o prefaţă de Alex. Ştefănescu intitulată: 

„Modernitatea unui tradiţionalist”, volum distins cu Premiul Asociaţiei 

Scriitorilor din Târgu-Mureş – oferă o selecţie riguroasă pentru această 

Antologie. 

Simbolistica abordată încă din titlu şi chiar de la primele poeme, 

dezvăluie în Lazăr Lădariu un poet de concepţie modernă, cât se poate de 

ancorat în cotidian, cu reflecţii de o anumită structură conceptuală care se 

disipează în peisajul oniric propriu marilor modele universale. 

« Eu sunt acela, / fiul marelui miriapod / din al şaptelea cerc / peste cerul 

rupt în două / de şarpe” – spune poetul în deschidere (În armura cu mii de 

picioare), lăsându-ne să privim, printr-un colţişor de fereastră, atât cât ne permit 

dioptriile. 

Universul său este, ontologic vorbind, închis cu un lacăt şi cheia se află în 

mâinile autorului. Într-o zi şi o oră anume, însă, putem pătrunde lejer în acest 

luminiş, trăgând cu coada privirii exact în fântâna cu apă dulce a sinelui. 

„La ora cea mai calmă a zilei în mausoleul nostru mişcător/ punem 

zăvoare dinăuntrul odăii cu peştişori de aur. // Aici în fiecare sâmbătă la ora 

zece / putem discuta despre zbor / ca despre floarea galbenă a dovleacului / 

amintindu-ne de resturile gloriei umilitoare. // (...) // Spre seară în albul pânzei 

zburăm / peste vârfurile uimite ale copacilor. (În fiecare sâmbătă). 

Simbolismul şarpelui este mereu prezent, fie în ipostaza persuasiunii, fie a 

înţelepciunii sale ştiute. 

Vulturi, salamandre, fluturi, cameleoni, păsări, arici, o piele de bivol - 

sunt vietăţile care populează „camera în formă de om” unde poetul meditează, 

până când e nevoit să părăsească „marsupiul lipicios al obişnuinţei”. Dar, 

atenţie: „Între ce se vede şi adevăr, unic obstacol – / imaginaţia de a vedea / 

vârful unui aisberg tăind pulberea / sub care-mi scriu scenariul / propriei vieţi 

fără martori”. (Camera în formă de om). 

26

Sunt semne care cifrează sau descifrează misterul în cheie simbolică. În 

universul acesta fabulos, cineva ne face semne binevoitoare cu mâna. 

„Aşteptam cu toţii să cadă / un fluture. / Şi nu mai cădea. / Veninul 

cobrei, secretat îndestulător pe lună plină, / nu ne va îngrijora câtuşi de puţin, / 

nu vom tresări aproape de casa / în care ne întoarcem ca o ninsoare umilită; / 

ne abandonăm tot mai adânc în fântâni, / tot mai adânc, / unde scuturându-ne 

de tristeţe / pregătim ruşinaţi cruciadele ierbii artificiale. / Ca într-o izbăvire / 

aşteptăm să cadă un fluture / în preafericirea ochiului preaclar văzător, / când 

vom afla dacă / aceeaşi singurătate ne mai plăteşte cu ora. (Cădere de fluture). 

Oarecare grijă calofilică manifestă Lazăr Lădariu în curgerea versurilor 

pecetluind imaginea şi sunetul cuvintelor, cu ţăndări de curcubeu care măsoară 

un cer nou şi o zarişte nouă, după ce primul cer a dispărut şi suntem invitaţi să îl 

reinventăm. Astfel, curcubeul sare din cadrul iniţial şi alunecă în abisul 

evanescent al privirii. Îl prindem în plasa genelor micite din dorinţa de a vedea 

cât mai departe. E aici, peste „Câmpuri cosite de ceaţă”: 

„Fluturii aceia, / toţi negri în noapte, / cad dincoace de paravanele 

schimbându-şi culoarea / unul după altul, / miroase a ger prin părul 

arlechinilor dansând / toată seara în mâini, / până spre zorii / peste care se va 

tăvăli încă o zi. / Prin grădini pomii au prima oară fructe adevărate, / pe 

câmpuri cosite de ceaţă, / sub tălpi plapuma cu margini de pământ se surpă, / 

ziua îmi ţine ochii deschişi / să nu-mi pierd actul de naştere.” 

Şi brusc, aterizăm în cotidian, în mijlocul unei amintiri, privind o 

fotografie mişcată: 

„Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu / sub vântul lovindu-ne în faţă. / 

Cădeam în genunchi, / ne ridicam din genunchi / şi iar porneam spre o nouă 

despărţire; / în fiecare buzunar tata punea câte o sămânţă / şi frunze amare 

simţeam sub picioarele noastre, / şi frunzele miroseau a carne de armăsar, / şi 

armăsarul a abator. // Ce furios ne scuipa vântul acela în faţă, // el, băutorul de 

noapte biruitor, / martor / între câmpul cu flori sălbatice / şi drumul de cerneală 

minat. // Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu, /ce furioşi scuipam noi 

vântul în faţă. // Acelaşi câmp, / acelaşi vânt / fără tata. / La fel drumul prin 

visul nopţii cu încetinitorul./ Cămaşa lui asudată aleargă după mine, / În urma 

ei cad rar anii / de culoarea agrişelor congelate”. (Culegători prin câmp 

minat). 

Ne urmăreşte chiar şi cu ochii deschişi, „tăcerea ţăranului cu degete 

noduroase rupând pâinea, / miez al zăpezii; / şi femeia lui cu mâinile aţipite în 

poală, şi întrebarea / din ochii plimbaţi prin tihna cinei înfiorând aerul. / Se 

coace porumbul.” (Tihnita cină). 

Dar iată că cineva a îndrăznit mai mult şi: „A pătruns cu cele mai străine 

chei / în cămăruţa mea. / Din perete în perete / se zbate cămaşa lui argintie, / 

tremurată în scâncet; / sub frânghia teiului / în curte, ultima îngrijitoare 

povesteşte / despre casa pregătită cu pomi văruiţi, / despre fotografiile mele de 

familie, / mereu pe scaunul dintre părinţi, / zâmbind cu părul de o albă 

27

cânepişte. / La ore fixe, / hoţul caută locul / unde se afla oglinda. (Din 

depătare). 

Intruşi? Prieteni? Poetul ne avertizează că nimic nu e ceea ce pare, că el 

însuşi este: „Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui. / Unde-mi desenez eu 

cercurile, nisip nu există, / doar şarpele îşi leapădă pielea în pădurile bântuite / 

de înfometatul lup al singurătăţii; / în casa mea de sub pământ vizitatorul 

acelaşi / vine în fiecare seară, / priveşte la raftul cu cărţi şi pleacă; / de fiecare 

dată o carte / devine cenuşă şi calul pustiei / se aude nechezând / şi toate 

întâmplările se adună / pentru a se mai scrie o carte / care se va preface şi ea în 

cenuşă; / între naştere şi moarte / vizitatorul se întoarce în fiecare seară. / 

Şarpele doar îşi mai leapădă o piele în pădurea / existând în memoria 

dicţionarului explicativ.” (Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui). 

Sentimentul predominant este singurătatea, mai bine zis, însingurarea, 

distanţarea, depărtarea, pierderea. Iar imaginea cea mai frecventă este aceea a 

unor fluturi. Toate acestea când „timpul, / carcera noastră, / iniţiază în taină / 

discursuri despre faţa nevăzută a fiinţei.” (Dinspre pierduţii fluturi vine). 

În acest context, îl surprindem pe poet în următoarea ipostază: „În 

coridorul prea lung / aştept anotimpul mâncat de umbră / şi, iată-mă, 

îngenuncheat / în faţa neprevăzutului cu picioare retezate” (Dinspre pierduţii 

fluturi vine). 

Lazăr Lădariu trăieşte o anume stare de urgenţă lirică, izvorâtă dintr-o 

permanentă necesitate de a-şi expune gândurile, fie în chip metaforic, fie direct, 

explicit, cu o anumită densitate pe categoriile filozofice fundamentale: naştere, 

viaţă, moarte, singurătate, fugă, absenţă, retragere. Toate acestea, în mod 

paradoxal, fiind prezent în iureşul cetăţii, ca un veritabil cronicar al vremiii sale. 

„Am fost şi la capătul tunelului violet, / la gât purtam cheia / ca un flaut / în 

ştiuta noastră răbdare. // Noaptea am călărit pe şei întoarse, / caii umbră nu 

cunoşteau / sub clorofila de sânge a razei.// Am fost pe străzi, / în spitale, / în 

armate, / la circ şi la morgă / şi iar am luat totul de la capăt cu fiecare 

ţipăt.” (Neîmpăcaţi am găsit cuvântul). 

Al doilea volum antologat este „Doar lumina deasupra”, apărut la 

Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 continuă periplul ideatic prin „Teritoriul 

nimănui”, vâslind printre metafore şi sintagme dinspre teluric spre celest, 

dinspre real spre imaginar până pe „Tărâmul natal” unde, o dată ajuns, poetul 

spune: „Parcă m-aş întoarce dintr-o ţară îndepărtată / în fiecare primăvară, / 

parcă m-aş întoarce dintr-o boală / odată cu plutirea aceea pe cer / de miei 

lânoşi / şi mă cufund într-o baie / a devălmăşiilor adormitoare; // de fiecare 

dată de mă întorc aici / îmi ţin o clipă răsuflarea prin limpezimea / ochiului cu o 

pupilă mare, / tremurătoare / ca o zăpadă primă-n declin;// din cerc în cerc / de 

şapte ori ies, / de şapte ori intru doar într-ale mele ştiute, / asemenea puiului din 

ou în ou / până la peretele de cretă / mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.// 

Doar aici e unicul loc / unde cu un deget pot împinge / mătasea întunericului / 

dincolo de sunete”. (Tărâm natal). 

28

În acest tărâm ancestral, familiar autorului, oamenii îşi urmează destinele 

sub oblăduirea luminii care e pururi neschimbată: „iată, / parcă din sticlă şi 

fum, / când umbra de toate se leapădă / în casa lor de tihnă fecundă / stau / 

bărbat şi femeie – / două îmbrăţişate seminţe, / o singură rădăcină albastră; / 

doar lumina deasupra / şi spicul tăcut, / tăiş prin auzul atâtor naşteri / la fel de 

tăcute. (Doar lumina deasupra). 

II. 

Vâslind prin mările propriului Timp, „spre maluri care nu se surpă” – ca 

să împrumutăm sintagma unui alt mare poet mureşean, Lazăr Lădariu 

întreprinde această călătorie iniţiatică, spre locul de unde survine fiinţa, acel 

dasein specific fiecăruia, mai îndepărtat ori mai apropiat, după cum şi omul se 

simte mai străin sau mai apropiat de sine, de Dumnezeu şi de ceilalţi. 

Din poemele lui Lazăr Lădariu nu lipsesc vieţuitoarele fabuloase, 

inorogul, îngerul, vulturul de ipsos, ca şi magia provocată de viziunile stranii 

care-i bântuie somnul şi trezia. 

„am furat puterea apei cu negru descântec,/ fericit am dansat în pieţele 

acelea străine,/ în nouă fântâni mi-am scăldat osul cântător,/ steagurile mele 

s-au ofilit în gura pământului;/ cineva cu alt chip mă caută,/ rotind o frunză de 

gheaţă/ ceva uşor mă atinge...(Cineva cu alt chip mă caută). 

Lazăr Lădariu ne îndeamnă să căutăm prin sufletul său „mirositor ca o 

rodie” ca să-i aflăm rădăcinile înflorite: „Caută bine prin sufletul meu mirositor 

ca o rodie / şi-l vei găsi pe tata aruncând seminţele serii pe cer / în sfânta 

semănătură / spre noaptea cabrând peste dealuri. // Caută bine prin sufletul 

meu / când coboară fluviile miresmelor / şi vei vedea cum curge sufletul 

pomilor; // au rodit deja seminţele aşteptării, / caută doar bine prin sufletul 

meu. (Caută bine prin sufletul meu). 

Un alt volum oferit spre antologare este: „De pe celălalt mal”, apărut la 

Editura COLUMNA, Târgu-Mureş, 1991. 

Aceeaşi voce gravă, puternică, se prelinge nestingherit prin auzul, arterele 

şi venele noastre, conturându-şi fluxul continuu şi hrănindu-se din jarul incipient 

al focului sacru, cel fără cenuşă. 

Joc spectral de lumini şi umbre dansând pe gheaţa subţire a lucidităţii şi 

apoi rotindu-se şi ridicându-se în (văz)duh în spirale de fum lânced, spre malul 

unde amurgul abia aşteaptă să nască aurora. « Moale păşeşte lumina / prin 

mlaştina albă; // zăpada aceasta / împrumută treptat / ceva din căldura 

corpurilor în aşteptare; // în gara uitată / de bunăvoie am poposit / să privim / 

singura pasăre frângându-şi aripile / prin trupul de sticlă / al unui aer 

necunoscut; // departe, / soarele amurgului / răstoarnă pahare neatinse. (De pe 

celălalt mal). 

29

Tonurile dominante sunt alb-negru ca într-o haşură abia creionată de o 

mână grăbită. Motivul păsării care « în altă pasăre zboară » revine frecvent, 

simbol al crugului lăuntric spre care ochiul interior se pleacă pentru a-şi afla 

« îngerul adâncurilor », de fapt, o altă faţetă a hohotului provocator al 

singurătăţii. 

« Pasărea în altă pasăre zboară, / aripa înlăuntrul aripii, / mărgeaua se 

limpezeşte în miezul moale / al scoicii; // ştim totul despre singurătate, / îngerul 

adâncurilor se prăbuşeşte în noi, / căderea lui înceată / peste iedera din camera 

goală / înfioară faţa oglinzii; // pe riduri alunecă o apă supusă / şi îndepărtatul 

cântec până aici nu va ajunge / în luntrile acelea cernite; // ce iarbă mâloasă, / 

ce umbră înaltă / e aşteptarea în ultima haltă. (Pasărea în altă pasăre zboară). 

Şi peste toate, ca un miracol bland, naşterea clipei “între două ţipete”, 

alunecând prin colul clepsidrei foarte frumos ilustrată metaforic de către 

autor: « Din moment ce s-a întâmplat, / naşterea aceasta este adevărată; // nici 

bobul de nisip, / nici firul de iarbă / nu vor opri ceasul acela; // zadarnică / 

până şi mâna lungă / din apă ieşită, / din aer; // prin măceşii târzii / trompeta 

vremii cântă / rugina; // de mii de ani se pregăteşte / clipa dintre două ţipete. 

(Dimineaţa născându-se). 

Dacă ar fi să-i căutăm poetului un portret cât mai aproape de realitate, ar fi 

cel desenat în acest vers: “copacul singur îşi creşte inelele » - fiindcă până la 

urmă, singurătatea poetului e suverană, chiar în mijlocul unui vacarm asurzitor 

de voci cunoscute şi străine. El îşi asumă această singurătate necesară în 

« Cetatea de dincolo de câmpuri » dar şi în Agora, acolo unde se află în centrul 

evenimentelor. 

Acest sentiment este şi mai pregnant în poemul « Cu mâinile ridicate » : 

« Viaţa trece cu mâinile ridicate: / un semn de iertare, / un semn de 

trădare. / Flash-uri succedându-se: / după fiecare fotografie / picură o frunză 

de sânge. / Gălăgioasa lume îşi înconjoară vedeta, / chemând-o la rampă cu 

fluierături prelungite. / Prin piaţă trece paiaţa / cu mâinile ridicate ». 

O oarecare atenţie calofilă se poate observa în dispunerea versurilor ca şi 

în grija pentru acurateţea stilistică. 

Următorul volum antologat se intitulează : « Dimineţi fără coloane », 

apărut la Editura TIPOMUR Târgu-Mureş, 1994. 

Timbrul grav nu-l părăseşte nici în acest spaţiu în care dimineţile au 

dispărut după amfilade înalte iar poetul, la răscruce de vârstă, se vede nevoit săşi 

memoreze cu nostalgie anii pierduţi, clipele risipite ireversibil, obligat să-şi 

salveze aparenţele : 

« Ce repede s-au împrăştiat, / seminţe de salcâm sonor / ţâşnind din 

păstaie, / toţi anii mei / în cele patru zări / şi singur m-am trezit la răscruce / cu 

floarea de măr la butonieră / sub norul fosforescent alunecând / spre steaua / 

până azi neştiută; // ce repede se-ntristează grădina-nserării, / când nimeni nu 

ară / cu plugul acelei întoarceri, / nici măcar o ambiţie de-o oră, / de-o seară; // 

ce repede se duce / şi lotusul cântător / pe valurile cerului roşu, / şi murmurul 

30

ăzbate uşor / pe apele-n lună, / precum pasărea nevăzută în zori; // ce repede / 

şi fără nicio scăpare. (Ce repede). 

Şi aici sunt folosite simboluri : lotusul cântător, floarea de măr, pasărea 

nevăzută ş.a. 

În « Poem despre singurătate » - poetul spune : « pe tăcute/ hârtia începe 

să mă scrie / apăsat nemilos ». 

Acest volum are ca personaj principal Singurătatea. Aproape în toate 

poeme se regăsesc cuvinte precum : singur, solitar, indiferenţă, nepăsare, pajişti 

pustii, « copacii în fluvii fugind spre pădurea cea mare » ; « iarba cea 

resemnată » ; « ultimul câine vagabond » ; « caii cei trişti » ; « verzile dureri 

ale câmpului » ; « vânătoarea celui singur » ; « singur în adâncul depozitelor 

de gheaţă » ; « cerul palid » ; « sânul alb de zăpadă », spini, otrava vânturilor, 

întreg bagajul romantic, elegiac şi nostalgic al poetului visător. Iată şi câteva 

imagini proaspete : “mi-am oblojit rănile / cu luminoasa iarbă a zăpezii, / apă, / 

câtă privirea / înapoi / şi-nainte; // gândul meu – / pasăre adormită-n copac, / 

un rod care pică” (Întoarcerea fiului risipitor). 

Fără îndoială că Lazăr Lădariu nu este un poet selenar, ci mai degrabă 

auroral, un poet al dimineţilor. 

Insă nu lipsesc din orizontul privirii nici « peisajele în mov » care « se 

retrag dincolo de rama tabloului,/ chicotesc şi mor ». 

Un anume fior bacovian străbate lirica lui Lazăr Lădariu, în orice caz, 

frigul e atotstăpânitor, singurătatea e suverană, movul şi nuanţele de gri abia se 

întrevăd. O simbolistică a luminii sărace, difuze, nesigure, uneori ca o furtună, 

pune stăpânire pe vers deşi Lazăr Lădariu nu e un poet lunar, aşa cum am 

menţionat. Spectrul său are doar câteva culori complementare. Se mai constată 

lipsa totală a ludicului. Chiar şi copertele ilustrează peisaje cosmice, stranii, 

fabuloase, cu cer, aştri şi cioburi de lună sfărâmată de pietre şi risipită pe boltă, 

în timp ce omul alb, stă de veghe. « Planete pentru iscoadele albe » (Editura 

TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1995) (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu- 

Mureş) - este un alt volum din care autorul şi-a extras un mănunchi de poeme 

reprezentative. 

Aici îşi face un autoportret complet în care autoironia fină se vădeşte chiar 

de la primele versuri: “Sunt un redactor cu probleme sociale, / norocul meu că 

nu port ochelari şi barbă / când citesc prin sticla uşii grele / ziarul dimineţii. / E 

dincolo de toate Noaptea Sfântului Bartholomeu a cuvintelor,/ o boleşniţă, / o 

spaimă prin ore, / atârnând ca nişte zdrenţe / înghiţite de ploi carnivore. / În 

găoacea oboselii / embrionii / se lungesc donquijotesc, / umbre subţiri în dans 

valpurgic / se întorc în gheaţa tăcerii, / altele pe ridurile unor feţe bătrâne / senalţă 

spre altare de foc. / Cuvintele catharsisului în plexiglas / cu vis de playboy 

pornesc în derivă, / cele ce au trecut zidul antipoeziei / mor de molimă, / de 

cancer, / de infarct, / numai exilatele de ciomegele semnelor de exclamare. / 

Întrebarea singură se prăbuşeşte teatral, / apoi putrezeşte / pe brânci. // Sunt 

ruguri înalte, sunt focuri mocnite, / doar filele rămân albe, / prind aripi 

31

contopindu-se cu pescăruşii albaştri / ai mării aparţinându-mi numai mie. // Ce 

puţină cenuşă din atâta Sodomă şi Gomoră! / Lumina ca o furtună, / paznic de 

zi, anunţă: / rădăcinile sunetelor aşteaptă corabia. / Se vede catargul ». 

(Redactor printre întâmplările cuvintelor). Poezia este dedicată lui 

A.E.Baconsky, in memoriam şi într-adevăr aluzia la « Corabia lui Sebastian » 

este clară. 

Adânc înfipte în contingent, poemele lui Lazăr Lădariu lasă mai puţin loc 

cosmicului, metarealului, oniricului. Ele par mai degrabă crâmpeie de existenţă 

cotidiană, aşa cum se prezintă, îndeobşte. Însă de rama tăioasă a ironiei nu scapă 

nimic. 

“Îndură-te, viaţă, / că şi noi te-am iertat / peste greşelile noastre, / cu 

vinul cel prost îndestulător te-am plătit, / cu ţigări puturoase, / fumate până la 

capăt, /cu ochii noştri uimiţi de tot ce se-ntâmplă, / cu copiii şi fără copiii / 

veniţi să ne dezmoştenească, / cu o mare de bunătate / şi de răutate, / cu şarpele 

nostru ieşit la drum, / la fiecare colţ de stradă/ devorându-ne urmele, / cu rănile 

noastre bandajate / cu câte un poem, / cu trenurile ducând doar femei platinate, 

/ pentru care merităm şi noi / măcar o amânare. (Poem în afara concursului de 

debut). 

Şi o tulburătoare poezie care respiră nostalgia căminului natal, glasul 

părinţilor, fotografiile îngălbenite şi pragul casei care-l cheamă cu glas stins: 

« Mă cheamă iarăşi tata cu steagul alb de pace, / departe-i este faţa şi eu tot 

mai departe. / Sub deal i-au înflorit în ochi / doi meri / şi-un vânt de noapte. / Îl 

văd, / el urcă plugul / pe muntele nimbat – / o cruce de martir, / iar eu cobor o 

vale cu vulpile în spate; / crăpată-i este palma şi umedă-i cămaşa, / el m-a adus 

de mână, / eu nu mai aflu casa ». (Ca un ecou). 

În acelaşi ton elegiac, nostalgic se înscrie şi poemul : « Aş vrea să trec 

prin tine, iarbă » : Aş vrea să trec prin tine, iarbă, dar nu mai pot / de un hotar 

de vreme, de un hotar de iarnă / mă ţes în vălul lor ninsorile – mirese de 

zăpadă, / fulgi trec prin mine albinele de ceară. / De-un anotimp plângând un 

clovn mă tot întreabă / de-or şti cumva vreodată orbii pustiilor oraşe / cum 

naşte-n brazdă o sămânţă / când binele şi răul vor face o rocadă / şi muşcă 

bolovanul din trudnicul Sisif. / Pribegii cai cu lacrimi ard un loc de execuţii, / 

decapitaţii crini îşi cată cupele vărsate pe butuc, / cuţitul îndoielii bolnav îşi 

culcă tăişul pe-o petală / şi simt, amar, cum creşti în cerul gurii mele, iarbă ». 

« Ieşirea din iarnă » - un alt volum antologat al poetului Lazăr Lădariu, 

(Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1997. Coperta de Mariana Cristescu) – 

cuprinde tot un grupaj de zece poeme în care autorul îşi defineşte dubla, 

kantiana însuşire : aceea de a trăi pe pământ, dar cu privirea veşnic îndreptată 

spre cerul înstelat de deasupra : « să fii pe întinsul acesta, / cu ochiul dincolo 

văzător / singurul paznic / al umbrelor fără stăpân. (Ieşirea din iarnă). 

Poetul se recunoaşte un solitar în turnul de veghe aşteptând clipa saltului 

suprem : « uitat în turnul meu de veghe / simt limba grea de clopot iarăşi / şi-n 

32

dangăt lung, de înviere, / în cer fereastră tai / şi mă arunc. (Fereastră tai în 

cer). 

Clopotul e un element nelipsit din toate volumele şi el apare în diverse 

ocazii, fie ca un şir de clopote care-l cheamă, fie în dangăt lung şi sfârşietor care 

anunţă ceva, oricum el este un simbol al vestirii. 

«Bătrân ca drumul ce îmi duce paşii / mai singur azi în vis mă-ntorc 

acasă anii, / şi casele tresar: cine-i străinul? / Iar piatra de sub tâmplă mă 

alungă. // Nu ştiu dacă de vină-i vremea tot mai rea din urmă, / când umbra 

serii peste mine se prăvale / sub coasta stângă-n tainică vecernie / şiragul cel de 

clopote mă cheamă ». (Şiragul cel de clopote mă cheamă). 

« Zăpezi dilematice » - este de asemenea o antologie, apărută în 1999 la 

Editura Tipomur. 

Acelaşi vers amplu, orchestrat pe o suită de voci şi de instrumente, se 

recunoaşte şi-n acest grupaj reprezentativ care începe cu o « Bucurie simplă » în 

care autorul slăveşte minunăţia întâmplărilor neprevăzute, a lucrurilor obişnuite 

care totuşi dau savoare vieţii : « slavă, / slavă, / cântăm nervurilor frunzei 

luminându-ne palma / sub ochii noştri fotografiind în exclusivitate / verzi 

tentacule, / ritmic tact în pielea argintie / a cutiilor de conserve / se ridică vie 

pădurea;// pe sub iarbă se aude un tren / sau poate şi mai adânc / pe sub noi 

trece, o singură dată la o sută de ani, / miriapodul ». 

Şi în acest grupaj apare motivul şarpelui casei, ca simbol al ceasului 

amiezii, când îşi face siesta şi îşi leapădă pielea în iarbă. 

Umbra, (mai grea decât trupul), zborul păsării, cerul, şarpele, ninsoarea, 

clopotul, valurile, sabia, şopârla, arlechinul, acrobatul şi clovnul, sunt elemente 

lirice pentru construcţie. 

Un alt volum este « Onomastica ierbii », Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 

2001. Aici apar personaje stranii precum « Vânătorii de tăceri » : 

“ E ora când vin, / tiptil, / rătăciţii vânători de tăceri, / în uriaşe rucsacuri / 

ducând, / sub lacăte mari, / uneltele lor cu cifruri secrete; // trec încet câte doi, / 

de mână, / prin pupilele mele, / atenţi la fiecare mişcare / a ierbii abia trezite 

din somn; // cu liniştea în pământuri ascunsă, / prin culori mişcătoare, / din cele 

două direcţii ei vin / să schimbe sacii lor / grei de cuvinte; // la ceasul serii 

văzuţi, / vânătorii cu aură / de litere mari, / anume alese, / trec iar peste deal / 

pe un nor luminos ». 

Culoarea preferată a poetului este albul. Vietatea : pasărea, sinonimă 

cuvântului. Alte coordonate lirice : ninsoarea, aşteptarea, gara, munţii, iarba, 

floarea soarelui, miriapodul, zidul, secundele, cerul, colivia, gratiile, pustia, 

pământul, furtuna, cuibul, seminţele, rugurile, cohortele de frunze ş.a. 

Un poem aparte care se distinge este „Icoane de sfârşit de veac”: „Bat 

clopote prelung în zare / De-ngropăciune de mileniu şi de an, / Din Alba-Iulia, 

în Putna lui Ştefan cel Mare, / Credinţa dă floare în suflet de ţăran. / Din 

ramele-nceputului de secol, / Icoane rătăcind prin munţi înalţi, / Coboară toţi ai 

mei, tăcuţi prin viscol, /Pe caii murgi de brumă-ncălecaţi. / Îl văd pe tata trist şi 

33

încruntat, / La sânge rasă e faţa-i de pământ / Cu brici de ger, în holdenveşmântat, 

/ El, veşnic sol cu-al gliei legământ. / O văd pe mama cea rămasă-n 

drum, / Să mă petreacă-n şcoli şi în domnie, / O lacrimă-ascunzând în zâmbetul 

de fum, / Acolo-n cap de pod şi de vecie. / Şi-mi văd şi fraţii, pe-ai mei toţi, / Cu 

palma aspră mângâind ogorul, / Făclii prin vremea asta de nepoţi, / Urmaşilor 

ducându-le, greu, dorul. / Trec toţi, tăcute cruci, icoane sfinte, / Făr’ să 

privească unul înapoi, / Şi-aud scâncind, în urma lor, prin ploi / Şi prin zăpezi, 

puţine, ca de leac, / Căţel supus, urmându-le cuminte, / Colindul de sfârşit de 

veac”. 

Filonul autentic patriotic străbate tot acest poem înflorind în metafore 

superbe. 

Altundeva, poetul se recunoaşte pasăre din codru: “Pasăre în codru-am 

fost / Din arat şi până-n iarnă / Primăvara a trecut / Cu lumini la subsuoară, / 

Peste râu cu apă lină / Trecu vânt cu şa de rouă. / Vara am lăsat-o-n urmă / Cu 

a ei gură de fragi / Şi cu floarea de pe coasă, / Tremurând sub nalţii fagi. / 

Toamna-şi clatină arama, / Cătinel să treacă munţii, / Dimineaţa-şi trage geana 

/ Şi părul din seri cu lună. / Iarna-şi sună iar argintul, / Dorul arde zilele, / La 

fântâni, lângă pârleaz, / Sub cojoc dorm satele.” 

În acelaşi spirit al reîntoarcerii la vatră se înscrie şi poemul: „S-a-ntors 

Ion acasă” şi se vorbeşte aici de înstrăinare: „S-a-ntors Ion acasă din moartele 

oraşe, / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase. / S-a-ntors din morţi cel 

dătător de nume / al ţării hăcuite de-nstrăinaţi de mume. / S-a-ntors, cu palma-i 

aspră să mângâie pământul / rămas în amintiri cu trupul greu, / cu dorul şi cu 

vântul. / Şi-a pus cămaşa albă şi încălţări de rouă, / şi-a dat cu briciul aspru pe 

barba lui, / răzor de spini. / Păşeşte rar Ion, / cu el se-ntorc strămoşii, / pe 

palme cu biserici, / răsună prin hrisoave oftatul greu din cronici./ Se-ntorc din 

ţintirime să dea tribut la vreme / cu coasa arsă-n timpuri, cu plugul să îi cheme. 

/ S-a-ntors Ion acasă din moartele oraşe / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig 

în oase./ Şi-aude-o-nstrăinare gemând, / acolo-n fundul / pământului furat cu 

fapta şi cuvântul./ Din morţi Ion se întoarce / la vii ce-l ocolesc, / tresar bătrâne 

case, / mirate se întreabă / şi nu-l mai recunosc”. 

Pasteluri închipuind rotirea anotimpurilor, se derulează în această carte, 

într-o suită de poeme, pline de imagini calde, metaforice: 

„ Se-ndepărtează copacii tot mai mult de frunze, /O despărţire mută-n 

răscrucile de drum, / Pecetea urmei, pe mine, nu m-ajunge, / Zadarnică-i 

pornirea în haitele de scrum. / Îmi cere iarăşi iarba nou zălog, / Mă ard caii 

prin sânge, sub biciurile grele, / De drum m-adună snopul aceluiaşi pârlog, / 

Pe sub tăceri mai deapăn un râu căzut din stele. / Mai ar şi-acum, în zori, 

pământul cel din vise / Şi duc în palme o tânără grădină, / Abia ating cu tâmpla, 

cu gândurile ninse, / Amfore bete, în cântec de lumină. (Mai ar şi-acum 

pământul cel de vise). 

Cine nu a încercat sentimente de nostalgie când şi-a amintit de zăpezile de 

altădată ? Aici zăpada e sinonimă cu vârsta copilăriei. 

34

« Duios trec, prin sângele meu, / turmele mieilor copilăriei / pe pajişti 

sfinţite cu lapte; // prin ceaţa unui vis nesfârşit / coboară blândeţea zăpezilor 

neîncepute, / până spre frunte, / spre tâmplă ajung, / zvon îmi aduc izvoarele 

toate / venind dinspre toamnă, / cântând dinspre munte; // peste trupul meu, / 

tăcută / trece ninsoarea de miei, / cu apa lor neîncepută / pe umede boturi, / 

lacrimă pentru jertfa / noii primăveri. (Zăpezile de altădată) 

La ceas de bilanţ provizoriu, Lazăr Lădariu îşi permite să treacă în revistă 

stările ingenue pe care le-a încercat la scrierea poemelor, acum antologate. E o 

adiere, un parfum care se confundă cu cel din vis, o dulce-amară nostalgie după 

ILLO TEMPORE, Hiperboreea, paradisul pierdut. Câteva imagini, câteva 

cuvinte au rămas, cu toate acestea mărturie… 

Veghe cu fluturi – o altă carte semnată Lazăr Lădariu, apărută la aceeaşi 

editură în 2002 are o puternică tentă mistică relevând trăirile poetice la citirea 

Psalmilor evanghelici. Şi aici poetul are un imbold de a urma pasărea în zborul 

ei “ pe calea tuturor celor ştiute/ la marginile cele de ceaţă ale pământului” - 

spre muntele nădejdilor. 

“Lângă izvoarele apelor stau, / pom abia înflorit în zorii treziţi, / praful îl 

spulberă vântul ivit / pe calea tuturor celor ştiute / la marginile cele de ceaţă ale 

pământului; // cu ochii pe muntele nădejdilor sunt, / rugându-mă rodului cu 

strigările mele, / cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat, / de luciul de aur al 

săbiilor aruncate de soare; // pe creştet, / colbul trecerii mele coboară, / 

urechea ia aminte la toate / până să mă mut în munţi, ca o pasăre, / sub suflare 

de vifor, pe căile aspre; // strig, şi cuvintele mele cad pietre pe stâncă, / 

acoperite de aripi sub laţul subţire al morţii, / prin norii văzduhului pândesc şi 

aştept / la temeliile lumii o vană răsplată; // mă întorc şchiopătând pe cărările 

uitate ale tăriei, / curăţat de toate greşelile începutului, / cu ale mele cununi de 

pietre scumpe, / cântare nouă cântând / acolo unde, cu ochii la cer, / „am şezut 

şi am plâns”. (Citind psalmii lui David). Poetul e conştient că tot ce lasă în 

urmă este, după expresia dramatică a Eccleziastului, “deşertăciunea 

deşertăciunilor” şi “vânare de vânt”. Tot ceea ce rămâne – sunt cuvintele. Ajuns 

la o asemenea conştiinţă, poetul le revendică şi le reclamă prezenţa. 

“Cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca stâncile sunt, adunate, / snop de aur /în 

mâna lui Dumnezeu; // cuvintele mele, / de departe privite, / au forma văzută / 

doar de cei / care urcă muntele; // cuvintele mele, / înşirate pe spinarea 

ceţurilor, / sunt ca stâncile / din pumnul zilei; // cuvintele mele, / invers rostite, / 

s-ar putea să vă sperie, / în oglindă privite; // cuvintele mele, / ca o cometă, / ca 

ursul greoi, / ar putea uimi ochiul; // cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca 

stâncile sunt. » (Cuvintele mele). 

În altă ipostază, poetul este un Iona în burta chitului, aşteptând 

« încărunţit de lunga lui aşteptare, / cu dorul cel de moarte / în ruga lui de pe 

urmă. (« În burta acestui peşte enorm »). 

De o notă aparte, aproape stranie în frumuseţea lui este poemul 

« Baladă » - emblematic pentru întreaga creaţie a autorului care se doreşte 

35

sămânţă îngropată în pământul strămoşilor pentru ca din nou să dea colţ, să 

răsară, să crească şi să rodească la rândul ei seminţe : 

« De-o viaţă ar / cu plugul luminii pământul / şi subpământul strămoşilor duşi, / 

sămânţă să fiu, să fiu şi cuvântul / peste apusuri cu ochi nesupuşi; // făcut-am 

drumuri pe jos, drumuri pe cal, / fost-am cândva ce-am dorit, fost-am fierul 

călit, / fost-am sub cruci aurite trupuri trase pe roţi, / val răcoritor sub dogoare 

de vară; // fost-am sunetul grânelor acum pârguite, / lemn de vioară şi mugur de 

cânt, / fost-am steagul din frunte de plai, / steagul cu capul de lup; // fost-am 

călăreţ peste nori, peste treceri pe apă, / izvorul din timpuri curgând, / fost-am 

plug, fost-am sapă, / fost-am descântec de stea / în hotarul de holde; // fost-am 

sânul de roade / al gliei sub roua din zori, / calendarul cu aripi, / litera cea 

mare am fost; // fost-am sămânţa şi culegătorul am fost, / fost-am tăcerea din 

ciobul de lut”. 

Şi nu în zadar, pentru că poetul are această capacitate de a fi orice doreşte 

prin cuvântul său cu putere magică. 

Trimiterea la Blaga şi la Nichita Stănescu nu e deloc întâmplătoare: “A fi 

sămânţă şi a te sprijini/ de propriul tău pământ” (Elegia a unsprezecea. Intrare 

în muncile de primăvară). 

“Vânătoare de umbre” – un alt volum antologat, apărut la Tipomur în 

2004 dezvăluie aceeaşi sensibilitate lirică, cu deosebirea că acestea sunt ecouri 

din psalmi la care face trimitere permanent. Temele principale sunt: urcarea 

muntelui, aşteptarea Învierii, odihna lângă izvoarele apelor (Ps. 137); periplul pe 

uliţele Înaltului, stâncile cu idoli de piatră; haosul atotstăpânitor, vânarea de vânt 

(temă recurentă), peregrinul rătăcit prin capitala florilor de câmp, aşteptarea unui 

tren care nu mai soseşte niciodată, schimbarea la faţă (valabilă şi pentru natură); 

bobul de grâu care e îngropat în pământ, moare ca să nască viaţă. Tema 

aşteptării este predilectă. Din acestea, foarte frumoase toate, am ales: „Fericit 

cel care se teme / de poruncile Domnului”, / El vede, prin întuneric, lumina 

drepţilor, / cu numele Lui închide gura păcătosului, / lăsând legea moştenire 

neamului;// vas al spălării şi brâu este cinstea, / sub ochii Lui răsar picăturile 

ploii, / în cununa roadelor / lumina cântă, / urmând curcubeul; // urechile Lui 

aud / minciuna uscată în gura duşmanilor, / ochii Lui deprind tăria cerurilor,/ 

bunătăţile cetăţii / cu inima primindu-le, / pe pământ neumblat / El află că 

linguşirea vrăjmaşilor / e limbă şi sabie; // cu piciorul marea trecând, / în casa 

odihnei ajuns, / El aude grâul înmulţindu-se. (El aude grâul înmulţindu-se). 

„Pasărea cântătoare” duce cu gândul la poemul „Soldatul şi pasărea” al 

lui Nichita Stănescu: „Soldatul bătrân / mi-a dăruit demult / o pasăre 

cântătoare / şi o cheiţă din aur; / îmi ciugulea bucuroasă din palmă / mărgelele 

fiecărei dimineţi, / împreună traversam seri pergamute, / zburam până dincolo 

de nori, / sfidam furtunile mării; // copil şi pasăre, / nedespărţiţi întâmpinam 

zorii, / treceam peste nopţile albe / cu zilele succedându-se; // din întuneric 

apărea cântecul ei, / precum fantoma zeiţei din valuri, / din neguri ţâşnea 

lumina dintâi / peste vârfurile uimite ale copacilor, / cu tăceri împletite / 

36

curcubeul lega frunţile munţilor; // într-o zi cineva mi-a furat / cheiţa de aur; / 

în prima linie în mine soldatul / murea / deodată cu pasărea mea cântătoare.” 

Şi iarăşi o poezie de esenţă tare este: „Despre palma ţăranului”: „Despre 

palma ţăranului / nu se vorbeşte niciodată / cu gura plină, / nu se strigă lozinci / 

prin pieţele publice, / se murmură doar, / se şopteşte, / se plânge în gând; // în 

palma / grea de atâtea seminţe, / sunt semnele acelea / săpate adânc / pe 

obrazul ogorului; // în cuta / de pe fruntea lui / se citesc toate pâinile / cele 

adevărate, / odată cu cărţile / date pe faţă / în veşnic / răsăritul de soare ». 

« Sub norii d plastic » - (Editura DACIA, Cluj-Napoca, 2005. Volum 

apărut cu sprijinul Primăriei Târgu-Mureş şi al Fundaţiei Culturale „Cezara 

Codruţa Marica”. Coperta de Mariana Cristescu.) Premiul Special al Asociaţiei 

Scriitorilor din Târgu-Mureş – în care se regăsesc aceleaşi teme : aşteptarea, 

trenul, călătoriile, porumbeii albi, îngerul, steaua de dimineaţă, gara uitată. 

Cităm pentru frumusţea ei genuină, poezia : « Dimineaţă trezindu-se » : 

« Grăbită, / dimineaţa-şi trimite câinii zorilor / tulburaţi de nesomn, / cu glas 

şoptit / vântul descântă / nevroza frunzelor / sub ninsoarea cernută / a colbului; 

// abia trezită pe văi, / cu palida faţă / buimacă, / lumina umblă prin sate / 

numărând albi nuferi / abia ieşiţi din smoala nopţii; // pentru viitoarea amiază 

de-arome, / din umbra înaltă / îmi fac haine noi, / când cerul hohoteşte de 

îngeri. » 

Un alt volum este « Litaniile cerului » (Editura NICO, Târgu-Mureş, 

2006. Coperta autorului.) Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş. 

În chip surprinzător, poetul părăseşte stilul de până acum şi se întoarce la poezia 

clasică, în ritm şi rimă susţinute de imagini superbe. Toate, absolut toate sunt 

frumoase, dar ne vom opri la „S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie” şi la „Aici, 

la noi, în Ardeal”: „Ca nişte clopote abia întoarse / Se clatină uimiţi ciorchiniin 

vie, / Stă bruma sus, în deal, cu frigu-n oase, / Chemând prin ceţuri toamna 

belalie. // Se culcă iarba-n caier printre dealuri, / Urechea la pământ îşi pleacă 

vântul, / Se tânguie un vaiet printre valuri, / Pădurile-şi încep în murmur 

cântul.// Pasc turme grase pe cerul adormit, / În vechiul corn un tânguit învie, / 

Moţăie gutuii sub un vânt uimit, / S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie. // Trist 

doarme codrul pe umbre alburii, / Se-nclină bolta-n seară cu mirare, / De îngeri 

plină-i toamna asta în vii, /Sub norii-ntorşi de-o veşnică vâltoare.” 

„AICI, LA NOI, ÎN ARDEAL: „Nu-i lapte pe lume mai dulce, / Nici 

soare să urce pe deal, / Mai altfel, mai blândă chemare, / Ca aici, la noi, în 

Ardeal. // Nu-i ninsoare căruntă pe munţi, / Nici zăpezi să respire-n val / Prin 

pădurea pândită de lupi, / Ca aici, la noi, în Ardeal.// Nu-i seară mai plânsă pe 

culmi, / Pe Mureş, pe ape-n aval, / Nu-i doină mai tristă să cânte / Ca aici, la 

noi, în Ardeal. // Nu-i loc să coboare în vuiet / Clopote-n chemări de caval, / Cu 

gloanţe mari, de ploaie şi jar, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-şi sună în tropot 

pe ceruri / În marşul de ploi triumfal, / În trăsnet, furtuna, saboţii, / Ca aici, la 

noi, în Ardeal”. 

37

O poezie duioasă, tulburătoare este şi: „Maica-i lacrimă-n icoană”: 

„Maica-i lacrimă-n icoană / peste spaimă, chin târziu, / despuiată de păcate, / 

inima-i ceasornic viu. // Peste bolta sfărâmată / sufletul se-nalţă lin, / blândă 

porumbiţă albă – /cânt de viaţă, cătilin. // Vin rugi din zări, păsări cântând / senalţă 

prin tămâie, / mirosind a vechi altare / sub ochiul de lămâie.// Maica-i 

lacrimă-n icoană, / peste spaimă, peste chin, / când inima-i ceasornic viu, / 

sufletul se-nalţă lin.// Cânt de viaţă, cânt de moarte”. 

De asemenea, un poem încântător care cântă ţinutul mirific, meleagul 

natal este: „Cu capetele sure îşi mână bruma calul”: Pe o câmpie arsă, din 

cronica pustie, / Cu capetele sure îşi mână bruma calul, / În răzburata vreme, 

pe calea neîntoarsă, / Prin viile ruginii mă cheamă iar Ardealul. // Cu ai mei eu 

vin, cu toţi încep tăcutul cântec, / Ei toţi, cei răstigniţi azi cu palmele în cuie, / 

Oglinzile-aburite întoarcă timpu-n vrere, / Prin iarna care vine, pe o colină 

suie.// A gheaţă sună timpul trist din goarnele de ger, / Prin ceaţă caut ninsori 

de-odată cu văleatul, / Ţăruş în carnea gliei, eu aici am să rămân, / Să dau 

bineţe vremii: mă cheamă iar Ardealul”. 

Volumul: „Trecerea râului”, (Editura NICO, Târgu-Mureş, 2007. 

Coperta de Mariana Cristescu.) Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş 

– continuă seria antologatelor lui Lazăr Lădariu, în care apare iarăşi steaua de 

dimineaţă, motivul trecerii râului, clopotul lumii, păsările uriaşe, munţii înalţi, 

acele « Câmpuri cosite de ceaţă », zborul păsărilor şi cartea scrisă pe cer. Poetul 

se simte îndreptăţit să se întrebe, ca şi Francois Villon, « Unde sunt zăpezile de 

mai an ? » - când e conştient că « lumina e acum ultima şansă ». Cităm din acest 

volum poemul : « O cruce singură urcă dealul » : « O cruce singură urcă 

dealul, / din când în când odihnindu-se, / nimeni în jur, / singurătatea doar, / cu 

apă şi văzduh botezată, / în urma ei vine / cu o ramură de izmă în mână; // din 

norii cerului / coboară rugăciunea tânguindu-se, / cu mielul în braţe; // prin 

iarba cuprinsă de friguri, / omul păşeşte rar / după paharul / înaintea lui 

îndepărtându-se”. 

Lazăr Lădariu, un poet cât se poate de intresant, original, ceremonios, cu 

accente dramatice şi tonuri elegiace, sensibil, cu putere de penetraţie la cititori, 

receptat pe merit de critica şi estetica literară, un român adevărat care-şi cântă 

glia strămoşească şi e mândru de obârşia sa. Şi care, în Antologia de faţă a 

reuşit cu succes să-şi expună sufletul şi să-l realcătuie din cioburile de vitraliu 

existente în fiecare volum, într-un suiş continuu spre Înălţimile la care aspiră, 

îndeobşte, fiecare poet care se respectă. 

2 septembrie 2010 

38

UN BRAND DE ŢARĂ INESTIMABIL: BISERICILE DE LEMN DIN 

ARDEAL. 

Nicolae Băciuţ, „Dicţionar de Monumente. Biserici de lemn din judeţul 

Mureş”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010 

Zilele acestea am întreprins o călătorie fascinantă pe aleile Paradisului. 

Prin intermediul unei lucrări monumentale care mi-a parvenit. 

Cum poate fi altfel decât „monumentală”, o lucrare despre monumente? Şi 

nu orice fel de monumente, ci monumente de patrimoniu, biserici de lemn, 

avuţia spiritualităţii româneşti? Conservate ori mai puţin conservate, ele stau 

chezaşe la tâmpla ţărânii, înălţându-şi frunţile spre cer, de acolo de unde ar 

trebui să vină în zilele amarnice pe care le trăim, recunoaşterea, demnitatea, 

tradiţia, datina, credinţa şi speranţa omului într-o lume de nestricăciune. 

Demersul întreprins de Nicolae Băciuţ cu acest preţios Dicţionar de 

Monumente este cu totul excepţional. Şi el impune un travaliu responsabil, o 

credinţă nestrămutată şi o dragoste neîngrădită pentru oameni şi pentru 

Dumnezeu. Nicolae Băciuţ a vrut/vrea să lase ceva temeinic drept mărturie. Şi s- 

a gândit, nu numai la mărturii materiale, vechi sau noi, supuse moliilor şi 

ruginii, ci la ctitorii spirituale care nu ruginesc şi nu sunt atacate de carii şi de 

răutatea şi indiferenţa oamenilor. 

Fiecare biserică, fiecare edificiu spiritual au o poveste. Să asculţi istoria 

lor este un lucru de mare binecuvântare, pentru că istoriile bisericilor ascund 

fapte de jertfă şi eroism ale celor care şi-au înscris numele la piciorul altarului. 

Dar mai înseamnă mii de ore de mortificaţie, asceză, post şi rugăciune ale 

monahilor şi preoţilor care au slujit aceste locaşuri sfinte. 

Prin toate acestea, bisericile, schiturile, troiţele capătă o încărcătură 

spirituală deosebită care se revarsă asupra credincioşilor ce le trec pragul. 

Şi mai capătă un drept, de data aceasta: dreptul la neuitare şi la cinstirea 

lor de către toţi oamenii. 

Nicolae Băciuţ ne spune pe scurt istoria fiecărei biserici inventariate, 

exisente în spaţiul transilvan, povestea venind în întâmpinarea imaginii şi 

sporindu-i însemnătatea. Pentru că nu te poţi afla în faţa unui asemenea 

monument tradiţional românesc şi să nu te întrebi, cine a construit-o şi când. 

Aceste edificii par desprinse din legendă şi totodată dau legendelor viaţă. 

În ele Dumnezeu şi sfinţii dau mărturie despre credinţa neamului românesc, 

despre jertfa lui pentru păstrarea credinţei, uneori cu preţul vieţii, aşa cum s-a 

39

întâmplat cu sfinţii martiri brâncoveni, de curând intraţi în Calendarul Ortodox 

şi sărbătoriţi la 16 august. 

Mai mult decât ghid turistic, mai mult decât album şi decât îndrumar 

istoriografic, ori monografic, mai mult decât un volum de referinţă ori decât un 

simplu dicţionar, cartea „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul 

Mureş” este o carte de suflet pe care ar trebui să o aibă în casă orice român. 

Pentru că bisericile din Maramureş constituie tezaurul spiritual al naţiei, al 

Ortodoxiei româneşti, care a impus un stil de arhitectură bizantină de o 

deosebită frumuseţe şi măreţie prin smerenia lui. Fiindcă, deşi par micuţe şi 

modeste la o primă vedere, turlele lor împung cerul. Nu degeaba, în preajma 

unei asemenea biserici, poţi exclama cu pietate: Cerul Tău Doamne, e atât de 

aproape, încât mă atinge cu stele pe pleoape. 

Da, cerul e foarte aproape de la înălţimea bisericilor din Maramureş. 

Unele depăşesc 50 de metri înălţime, iar când intri în ele, din smerenie, trebuie 

să-ţi apleci fruntea. 

Un paradox. Smerenie şi măreţie. Ceva specific satului românesc. 

Alături de lucrarea lui Ioan Eugen Man, Biserici de lemn din judeţul 

Mureş, Editura Nico, 2009 (Ediţia I, Editura Reîntregirea, 2004) care este 

„singulară, fundamentală, pentru cunoaşterea unui fenomen definitoriu pentru 

istoria credinţei şi evoluţia mentalităţilor în arhitectura populară în spaţiul 

religios mureşean, în dimensiunea sa ortodoxă şi greco-catolică”, noul 

Dicţionar al lui Nicolae Băciuţ oferă o perspectivă clară a fenomenului religios 

otrodox în spaţiul mureşean şi a celui românesc din alte spaţii, în general. 

Credinţă, cultură şi artă se împletesc în chip fericit în stilul lor simplu, 

svelt, în dimensiunea sacră şi umană a construcţiei. La fel ca a sufletului curat al 

ţăranului român, simplu ca pământul şi apa. Un suflet care, deşi e aproape de 

ţărână, rânveşte la cer. 

Acest sentiment îl ai când priveşti imaginile artistice ale bisericilor din 

Transilvania şi, în mod deosebit, cele din Mureş. 

Lucrarea lui Nicolae Băciuţ este importantă şi din alt puncte de vedere: cu 

precădere, cunoaşterea, respectarea, protejarea monumentelor istorice sacre, 

atragerea în circuitul turistic a cât mai mulţi vizitatori, punerea în valoare a 

acestor edificii de patrimoniu, dar şi cultivarea sentimentului sacru şi a celui 

patriotic în sufletele tinerilor, a gustului estetic pentru construcţia de tip 

românesc, atât cea veche, cât şi cea recentă. Date importante monografice sunt 

puse în evidenţă în acest Dicţionar care pot folosi drept bibliografie şi referinţă 

oricărei lucrări de profil pentru elevi şi studenţi care ar studia fenomenul 

artihectonic, iconografic şi istoric al ortodoxiei din acest areal bogat în tradiţie şi 

datini care se păstrează cu sfinţenie. 

„Lista Monumentelor Istorice, din 2004, aprobată prin Ordinul nr. 

2314/8 iulie 2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor şi publicată în Monitorul 

Oficial, 646 (bis) din 16 iulie 2004, include 29.435 monumente, din care 1015 în 

judeţul Mureş”. 

40

Cu o cotonaţie spirituală deosebită şi încărcătură mare de istorie, bisericile 

din Mureş – ar trebui să constituie brandul nostru de ţară şi nu frunzuliţele şi 

fetele frumoase cu care sunt ademeniţi turiştii străini şi care au fost propuse ca 

brand românesc. Nu prin ele străluceşte neamul românesc, ci prin istoria vie care 

respiră prin pereţii de lemn ai bisericilor. 

Credinţă, istorie, înălţare – trei coordonate covârşitoare care se regăsesc în 

pereţii şi turlele bisericilor transilvane. 

Documentarea minuţioasă şi profesionistă, structurarea în capitole bine 

determinate, imaginile de o acurateţe deosebită, informaţiile şi coordonatele 

fixate în arealul geografic, fac din lucrarea „Dicţionar de monumente. Biserici 

de lemn din judeţul Mureş” – o carte de excepţie, realizată în condiţii grafice 

deosebite care conferă cititorului un ajutor esenţial în cunoaşterea, străbaterea, 

îndrăgirea şi respectarea acestor lăcaşuri de spiritualitate. 

Conform unei declaraţii a autorului către Agerpress, aflăm că: 

„...dicţionarul cuprinde o descriere minimală a fiecărei biserici de lemn - an de 

construcţie, plan arhitectural, o mică descriere a bunurilor de patrimoniu şi 

câte 5 fotografii (un plan general, două imagini de exterior, două de interior). 

În aceeaşi declaraţie, autorul susţine că: „a descoperit numeroase bisericimonument 

într-o avansată stare de degradare şi că acele comunităţi locale şi 

religioase care le au în patrimoniu nu îşi permit să le restaureze”. (Material 

furnizat de Agerpress). 

Nicolae Băciuţ semnalează şi unele deficienţe în păstrarea patrimoniului 

naţional: „Fenomenul dispariţiei monumentelor istorice, biserici de lemn, a 

cunoscut în judeţul Mureş o amploare dramatică: 154 biserici şi 25 de mănăstiri 

şi schituri dispărute şi doar 70 biserici de lemn păstrate”. (după Ioana 

Cristache-Panait, Biserici de lemn, p.15, n.a.). 

De aici motivaţia cercetării şi a alcătuirii acestui preţios Dicţionar: 

„Constatând interesul manifestat pentru bisericile de lemn, monumente de 

lemn, din judeţul Mureş, am considerat utile inventarierea şi sistematizarea 

informaţiilor, pentru a veni în sprijinul celor care vor să ia un prim contact cu 

acest domeniu, pentru cei preocupaţi să contribuie la salvarea, la punerea în 

valoare a acestui patrimoniu inestimabil, în condiţiile în care biserici noi, de 

zid, iau locul bisericilor vechi de lemn, devenite neîncăpătoare, lăsându-le pe 

acestea în plan secund, acordându-le mai puţină atenţie decât atunci când ele 

slujeau cultului. 

Nemaifiind ultile activităţii religioase de zi cu zi, bisericile de lemn pot însă fi 

introduse în circuitul turismuluireligios, ca mărturii de credinţă, civilizaţie, 

artă. Responsabilitatea pentru această moştenire este imensă, iar inventarierea 

ei nu poate fi decât de bun augur, parte a unor demersuri conjugate, 

instituţionale – de stat, de cult. Responsabilitatea primă în ocrotirea acestor 

monumente revine proprietarilor de drept, conform legii. Informaţiile din acest 

“Dicţionar” sunt minimale: numele şi hramul bisericii, anul construcţiei, codul 

41

LMI, dimensiuni, structură, particularităţi. Fiecare biserică beneficiază de 

câteva fotografiii, exterior şi interior.” 

Pe lângă aceste explicaţii necesare, autorul vine şi cu completări, la fel de 

utile: „Pe lângă aceste biserici, incluse în LMI, există alte numeroase biserici 

de lemn care ar trebui incluse pe această listă, dar şi un număr remarcabil de 

noi biserici de lemn, ridicate după arhitectura unor biserici de lemn din zonă. 

Numai Târgu-Mureşul are 2 biserici de acest lemn, biserica de la Spitalul Nou 

şi cea din cartierul “Tudor”. În listă mai figurează şi biserici care sunt 

dispărute, cum sunt cele de la Band, Deaj, Oroiu-Ungureni, ori distruse 

ireversibil, cum e cea de la Mura Mare. Nu figurează nici turnul clopotniţă, de 

la biserica din Cosma, de piatră, dar preluată de ortodocşi în sec. XVIII, care i- 

au ataşat la un moment dat turnul, de lemn, fără a exista menţiuni legate de 

data la care a fost ridicat. 

În schimb, a rămas pe listă ca Biserică de lemn, biserica de la Lepindea, 

înlocuită în 1910, cu una de zid”. 

Autorul deschide Dicţionarul cu „Lista bisericilor de lemn din Judeţul 

Mureş.Monumente istorice, după LMI, 2004”. 

Sunt fixate câteva coordonate spaţiale şi temporale pentru aceste biserici, 

de când datează, cine a fost ctitorul ş.a. pentru cele 77 de biserici de lemn. 

În următoarea secvenţă a Dicţionarului se urmăresc câteva coordonate 

arhitectonice, respectiv se face „Clasificarea tipologicvă a bisericilor de lemn, 

monumnte istorice, din Judeţul Mureş”. Câteva detalii artitectonice, despre 

abside, planuri, laturi, pronaos şi naos, etc. 

Aceste detalii artitectonice sunt luate din lucrarea Ioan Eugen Man, 

Biserici de lemn din judeţul Mureş, Editura Nico, 2009, p. 24-26. 

De la pagina 25 a Dicţionarului se trece la detalierea fiecărei biserici, 

înşiruite alfabetic, urmărindu-se coordonatele geografice şi temporale, datarea, 

hramul, detalii istorice, tradiţie, legendele legate de fiecare în parte, evoluţie 

istorică a monumentului, tezaur şi renume, pictură, obiecte de cult, amplasament 

actual şi stare fizică şi materială. 

Fiecare edificiu de lemn beneficiază de câteva fotografii exterioare şi 

interioare, ale altarului, pereţilor interiori şi picturilor realizate, fie de autor, fie 

de alţi autori, din enciclopedia Wikipedia. 

Cercetarea domnului Nicolae Băciuţ merge până la descoperirea unor 

inscripţii vechi, număr de credincioşi şi dacă biserica este funcţională ori se 

păstrează doar ca monument sau obiectiv turistic. 

Pentru un eventual călător prin Transilvania – aceste obiective sunt 

deosebit de atractive pentru că îl ajută să descopere mai bine sufletul românului, 

regăsit în fiecare fibră de lemn şi în fiecare pietricică din preajmă. Locurile, de 

asemenea, sunt sfinte şi românii o ştiu şi se comportă ca atare: le păstrează cu 

evlavie şi mare sfinţenie şi le apără cu toată fiinţa lor. 

S-ar zice că nimic nu e mai preţios pentru ardelean decât edificiul sacru în 

care a fost botezat, cununat şi care-l va primi şi pe cel din urmă drum al său. 

42

Biserica şi ţara sunt reperele sacre ale ardeleanului, alături de familie, de istorie, 

neam şi limbă. 

Fără ele, ardeleanul şi-ar pierde identitatea spirituală şi ar fi un cetăţean 

anonim al lumii, fără nimic specific, fără a putea fi recunoscut şi respectat în 

ochii altora. Mândria de neam, de ţară şi de creştin sunt pentru ardelean, 

fundamentale. 

Autorul nu se limitează doar la bisericile săteşti, ci înscrie în Dicţionarul 

său şi biserici din Reghin, Târgu Mureş şi alte oraşe. 

Ex. „Târgu-Mureş 68. Biserica de lemn Sf. Arhanghel Mihai, 1750 

Târgu-Mureş, în incinta garnizoanei de tancuri. Biserica provine de la Sub 

Pădure. Ea păstrează arhitectura acelei biserici, care nu a mai putut fi salvată 

in situ şi a fost reconstruită la Târgu-Mureş, utilizându-se materiale noi, fiind 

recuperate puţine componente din biserica originală. 

A fost sfinţită în 2001, având destinaţie cultică pentru efectivul Brigăzii 2 

Tancuri Târgu-Mureş, având preot militar. Planul bisericii este dreptunghiular, 

cu laturi de 7,68 m lungime şi 4,30 m lăţime. Absida e pentagonală, decroşată. 

Alăturat a fost ridicat şi un turn clopotniţă. Iconostasul a fost realizat de 

sculptorul IOAN Constantin”. 

În finalul lucrării autorul a inserat un material furnizat de Agentia 

Natională de Presă Agerpres care evidenţiază faptul că lucrarea dlui. Nicolae 

Băciuţ, „Dicţionar...” este „Primul dicţionar al monumentelor istorice biserici 

de lemn”. 

Se specifică în această notă că Dicţionarul a fost realizat în urma unei 

investigaţii făcute pe cont propriu. 

Cu acest prilej, autorul şi-a declinat intenţiile şi a declarat: „Voi încerca 

să extind şi să aprofundez cercetarea şi să pot oferi un instrument de lucru 

pentru un primcontact cu realitatea bisericilor de lemn din judeţul Mureş. Este 

un element de patrimoniu extrem de important, pentru că el rămâne cea mai 

importantă mărturie a existenţei noastre în acest spaţiu, mai ales că bisericile 

de lemn au fost varianta de rezistenţă şi de refugiu a comunităţii româneşti, care 

nu a putut să construiască în principalele localităţi din judeţ biserici de zid, cele 

mai recente fiind din ultima parte a secolului al XVIII-lea şi aceste construcţii 

sunt puţine - Sighişoara şi Târgu-Mureş". 

Totodată, autorul a mărturisit că lucrarea de faţă este: „consecinţa unor 

preocupări de mai bine de un deceniu legate de bisericile de lemn şi că, de-a 

lungul timpului, a editat câteva monografii ale unor biserici de lemn - de la 

Mănăstirea Lăpuşna, Culpiu Cuştelnic, Târgu Mureş etc. "Sunt 90 de obiective, 

nu toate biserici de lemn, pentru că fiecare biserică de lemn importantă are în 

ansamblul menţionat în lista monumentelor istorice şi clopotniţă şi porţi. La 

Nadăşa şi Băiţa e acest complex clopotniţă, poartă biserică. 

Nu toate cele 90 (de obiective - n.r.) sunt biserici, ci în jur de 65". 

Lucrare frumoasă, aspectuoasă, preţioasă, de calitate, cu o valoare 

deosebită pentru orice român, „Dicţionarul de Monumente. Biserici de lemn 

43

din Judeţul Mureş”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010, se înscrie în galeria 

lucrărilor de referinţă care fac din bisericile româneşti un brand ce nu mai are 

nevoie nici de cuvinte în plus, nici de imagini, care cheamă la faţa locului pe 

orice creştin, spre vizitare, spre cinstire şi spre închinare la altarele lor, acolo 

unde s-au închinat românii de veacuri. 

JURNALUL CLIPEI DINTRE ANI 

Nicolae Băciuţ 

ARHEOLOGIA CLIPEI 

Editura Nico, Târgu- 

Mureş, 2007. 

Cine-şi mai 

aminteşte de visurile şi 

dezideratele la care a 

îndrăznit la un moment 

dat, ori de ipostazele în 

care şi-a făurit planuri 

temerare, asuprit de 

trecerea timpului, mai cu 

seamă atunci când se 

apropie de o vârstă rotundă? Clipele acelea ar rămâne pierdute pentru totdeauna, 

pentru că memoria emoţiilor e scurtă. Planurile şi visurile se împlinesc şi ele 

devin praguri şi trepte spre altele aidoma, fără să mai fie amintite clipele de 

graţie (cu adevărat inspirate) care le-au generat. 

Nicolae Băciuţ, hotărât de a învinge această inerţie, a dorit să imortalizeze 

clipa dintre ani pentru ca acele stări inefabile să rămână. Şi a reuşit. De la 

visurile încropite (când, decât în clipa dintre ani, moment de bilanţ provizoriu?) 

el a găsit motivaţia ideală pentru susţinerea unui jurnal, cu tot ce implică el 

pentru că a dorit ca toate acestea să rămână. 

Desigur, condiţia sine-qua-non pentru o astfel de scriere este sinceritatea. 

Dar câţi cititori mai sunt interesaţi de jurnale? Desigur, biografii, cercetătorii, 

hagiografii, memorialiştii, istoricii literari pot scormoni în documente pentru a 

descoperi detalii semnificative din biografia unui scriitor şi măcar pentru istoria 

literară ar trebui să existe astfel de scrieri. Dar sunt şi persoanele care doresc să 

ştie cât mai multe amănunte din viaţa unui creator de personaje, ori de stări 

lirice, nu dintr-o curiozitate deplasată, ci doar ca să-i poată pătrunde şi înţelege 

mai bine opera unui scriitor preferat. Personal, mă număr printre cei din această 

categorie. M-a interesat întotdeauna să pătrund în laboratorul intim de creaţie al 

vreunui autor, să aflu cât mai multe despre el, indiferent că era scriitor român 

sau străin, că a trăit în alt secol sau e contemporan cu mine. 

44

Jurnalul de faţă are un merit deosebit: el stabileşte conexiuni spirituale 

între scriitori şi ajută cititorul să întrepătrundă ceva din atmosfera creaţiei, ceea 

ce mi se pare remarcabil. 

Sigur că am depăşit stadiul când idilizam aceste amănunte şi-i construiam 

eu poetului preferat, o biografie pe măsura operei. Un exemplu concludent a fost 

cu scriitorul Gheorghe Tomozei căruia nu reuşeam să-i aflu oraşul de baştină. 

Şi-mi închipuiam cu mare putere de penetrare a gândului, că el ar putea locui 

chiar în oraşul meu şi l-aş putea întâlni chiar la colţul străzii. Aveam nevoie de 

astfel de coordonate fizice, nu-mi explic de ce, mă interesau foarte mult datele 

din tabelele cronologice şi citeam o carte cu tot cu prefaţă, postfaţă, referinţe 

critice, până la căsuţa redacţională, de unde voiam să aflu chiar, care a fost 

tipografia care i-a editat volumul. Mai târziu, când am priceput cum stau 

lucrurile cu editarea unei cărţi, am aflat şi că biografiile pot fi trucate, aranjate, 

cosmetizate. Aşa că tot jurnalele îmi rămâneau. Şi literatura aceasta 

memorialistică, intimistă, care ţine mai mult de stare decât de acţiune, a 

dobândit proporţii uriaşe în biblioteca mea personală, cu preponderenţă faţă de 

operele în sine ale autorilor. 

Mi-am îngăduit astfel, un cerc destul de larg de „prieteni literari” pe care-i 

cultivam cu sfinţenie şi eram la curent cu tot ce publică ei. Astăzi nu mai fac 

acest lucru, din motive lesne de înţeles. Şi spun acest lucru cu nostalgia lucrului 

pierdut, pe care mă străduiesc să-l recuperez ca pe ceva imperios necesar din 

tinereţe. Ca, de pildă, nişte poze de pe vremea adolescenţei. Măcar să-mi revăd 

chipul, dacă tot nu mă mai pot recunoaşte în cel de astăzi. 

Eram dăunăzi, într-una din acele staţiuni balneo-climaterice, acaparată 

peste noapte (sau pe cale de a fi!) de ingenioşii întreprinzători care impuneau 

taxe suplimentare turiştilor, pentru orice, chiar şi pentru butonatul telecomenzii 

la TV (şi privitul costă!) – silită să-mi drămuiesc timpul, nu după tipicul 

înveşnicit acasă între citit şi scris, ci între programarea la cabinetul de tratament 

şi orele de masă, deprimată foarte, fiindcă-mi descoperisem noi vulnerabilităţi 

şi neajunsuri cu care încă nu mă obişnuisem. Mă plictiseam îngrozitor, căci nu 

aveam nici măcar repere temporale – nici măcar postul meu radiofonic preferat – 

Radio România Cultural, care să-mi spună ce mai e nou prin lume, în afară de 

politică, reclame şi sport, când am primit în dar cartea mai sus citată, un 

impresionant tom de fix 500 de pagini, foarte elegant, care-mi promitea şi mă 

ademenea spre o lume parţial cunoscută. Aşa că m-am liniştit şi m-am aşternut 

pe citit. Apropo de un alt tom al distinsului cărturar Nicolae Băciuţ, „Maşina de 

citit”, terminat de curând. 

Am adulmecat „Arheologia clipei”, am strâns-o la piept, i-am sorbit 

mirosul, ritual cunoscut când ţin în mână o carte. 

În mod surprinzător, cartea începea cu câteva repere...zodiacale, un nod de 

plecare care să-i demonstreze autorului că poate învinge destinul hărăzit de 

astre. 

45

A întreprinde „arheologia clipei” hm! mi se părea o manifestare destul de 

curioasă. Radiografii, radiologii parcă mai văzusem, dar o arheologie a ei, nu. 

Şi am început să fac la rândul meu săpături. 

Speram să descopăr, ce? Un alt personaj carismatic, Nicolae Băciuţ? Să-l 

redescopăr pe cel pe care tocmai îl descoperisem din scrierile sale? 

Da...de aici am început demersul pătrunderii mele iniţiatice prin lumea lui, 

să-mi fac şi eu locuşor şi să privesc cum se nasc cărţile unui mare gazetar, 

scriitor, poet de la care învăţasem atâtea lucruri când i-am parcurs „Istoria 

literaturii române contemporane în interviuri” – carte fundamentală pe care ar 

trebui s-o citească toţi aspiranţii la gloria literară. 

Din clipa când am deschis cartea, mărturisesc fără exagerare, totul a 

devenit pentru mine suportabil. Şi chiar mi-am impus să devin puţin mai 

îngăduitoare cu ce se întâmpla în jurul meu, la fiecare pas, ceea ce cu puţin timp 

înainte, mă cam scotea din sărite. 

De fapt, am constatat că acesta este un „pseudo-jurnal”, un pretext fericit 

pentru o radiografiere a plajei culturale mureşene, nu numai pe un timp limitat, 

dar cu alonjă subtilă, prin interferenţele sale, într-o perioadă destul de generoasă 

care s-ar putea prelungi până în ziua de azi. Şi, după principiul vaselor 

comunicante, cu cât torni lichid într-un recipient cu o comunicare în altul, cu 

atât se va umple şi celălalt, cu aceeaşi materie lichidă. Cu alte cuvinte, 

îndestulând mintea şi inima cu spiritul creativ, acesta se va împrăştia şi se va 

revărsa în alte şi alte inimi şi suflete. E ceva extraordinar această comuniune. 

Jurnalul începe, firesc, în prima zi a anului 2006, cu o motivaţie temeinică 

a acestui demers spiritual. E un fel de expunere pe motive, de planuri şi intenţii 

literare pentru anul luat ca reper biografic. Nu lipsesc nici mărturisirile sincere 

legate de profesiune şi viaţa personală. Nici norii groşi, de plastic care se întind 

„pe cerul său semicentenar”. În acel moment crucial al existenţei sale când s-a 

hotărât să consemneze principalele repere, autorul nu se fereşte să facă unele 

declaraţii directe despre situaţia actuală a culturii româneşti. Toate au o 

importanţă deosebită fiindcă reflectă fidel realitatea şi condiţia intelectualului 

român. 

“Câtă linişte pot să-ţi aducă toate aceste circumstanţe? Perspective! 

Aceasta, după ce, un fost ministru, Mona Muscă, lăudat de toată lumea 

(paradoxul vremurilor!), nu doar că n-a făcut nimic bun pentru cultură, dar a 

făcut şi răul de a tăia bugetele pentru proiectele culturale ale direcţiilor 

pentru… cultură, în contradicţie totală cu statutul de funcţionare al acestor 

instituţii, de-a dreptul mazilite de interese din afara culturii”. 

Nu e mai puţin adevărat că semicentenarul în viaţa unui om este un prag 

foarte greu de trecut şi la el te raportezi pentru că desparte o epocă din viaţa ta, 

cea mai lungă, mai rodnică şi mai frumoasă, îndeobşte... Ceea ce mai rămâne din 

cea de a doua jumătate reprezintă rodul acumulărilor din acest timp fericit spre 

care-ţi îndrepţi gândurile, amintirea, ca să vezi ce-ai realizat şi ce ţi-a mai rămas 

de făcut (de obicei, mult mai multe decât ai întreprins, lucruri pe care nu le vei 

46

putea săvârşi în totalitate şi în aceleaşi bune condiţii, din motive lesne de 

înţeles). 

În plus, o dată cu înmulţirea cercurilor pe trunchiul vieţii tale, în mod 

paradoxal, scad speranţele, visurile, elanurile, aripile devin prea scurte pentru 

zborul spre stâncile orizontului. 

Incursiunea pe pajiştea, nu întotdeauna „verde-crud” – a literaturii române 

cunoaşte staţiuni în dreptul unor nume sonore, cum sunt: Nichita Stănescu, 

Mircea Eliade, Fănuş Neagu, Romulus Guga, Horia Roman Patapievici, Gusti 

Buzura, dar şi a foarte tinerelor speranţe: Ilinca Gherman (o promisiune în proza 

mureşeană), Darie Ducan, Sorina Bloj, Irisz Menyei Chiorean, Gina Mariş, 

dovadă că valoarea autentică nu cunoaşte vârstă... 

Stări şi evenimente...Simple notaţii, fulguraţii de gând, ori descrieri ample 

ale fenomenelor literare şi culturale. Întâmplări. Pretexte pentru unele texte, ca 

să parafrazez emisiunea cullturală „Texte şi pretexte” – realizată de Răzvan 

Dolea şi Valentin Protopopescu. Şi, peste toate, mici incidente care pentru un 

scriitor pot deveni adevărate catastrofe: „Ce poate simţi poetul când un text sec 

îl avertizează: „Calculatorul dv. este infestat”? E ca şi când i-ar infesta poezia 

cineva cu viruşi veniţi din altă lume, insensibili şi duşmănoşi, pregătiţi doar să 

facă una cu neantul cuvintele. 

Ce simte poetul când, slujbaş fiind la Carul Mare al culturii, constată că 

viruşi puşi în slujba nu-ştiu-cărui Nichipercea politic îi intră în viaţă, în suflet, 

cu cizmele pline de noroi, maculând totul cu băloşenia sa de mercenar al 

clipei?” 

Consemnate, nu cu strângere de inimă, dar cu sinceritate şi acurateţe. De 

fapt, fărâme de suflet, vitralii de gând şi cuvânt, păsări zburătăcite-n privire... 

O râvnă deosebită pentru consemnarea fenomenului cultural în “Cuvântul 

liber”, un act generos dedicat oamenilor. 

Jurnalul este presărat cu multe scrieri pamfletistice, un gen de foiletoane, 

rupte din real, în care sarcasmul, ironia, umorul ori mai bine zis, hazul de necaz, 

sunt nelipsite, de fapt, constituie sarea şi piperul consemnărilor. Autorul 

semnalează fenomene care au proliferat, în detrimentul uzurii de până atunci. 

Unul dintre ele este dispariţia genului epistolar şi a obiceiului de a scrie, în 

favoarea SMS-urilor convenţionale care au invadat viaţa omului. 

“Industrie şi modă totodată, SEMESEURILE au intrat agresiv în relaţiile 

noastre, impunându-se fără cruţare, acceptate, până la urmă, şi de conservatori 

ca… mine. Exclud „SEMESEURILE” de forţă majoră, de necesitate, şi mă 

opresc la „SEMESEURILE” de ocazie, „semeseurile de sărbători”. Ar fi 

interesantă o „antologie” a semeseurilor de acest fel. Şi pentru sociologi şi 

pentru psihanalişti şi pentru filologi. Pentru că ele nu mai sunt accidente în 

viaţa noastră, tind, sunt deja un fenomen. Pe care nu-l putem neglija. Pentru că 

suntem în faţa unei adevărate manelizări a comunicării, a unei perversiuni (?!) 

comunicaţionale.” 

47

Nicolae Băciuţ desprinde tipologii, stereotipii, limbaje clişeistice, luate 

direct de la sursă şi nu numai din anecdotica zilei. 

Gândirea aforistică şi didactico-pilduitoare a autorului îi înlesneşte 

comunicarea şi dă farmec scriiturii. 

“E foarte greu să reîncepi un an, ca şi cum în spatele lui s-a îngropat 

totul. E ca şi cum ai porni motorul şi l-ai lăsa să funcţioneze la ralanti, fiindcă 

tu încă nu te poţi decide încotro s-o iei. Iar eu chiar nu ştiu încotro s-o apuc. 

Sunt într-o derută amplificată şi de probleme profesionale şi de natură 

sentimentală. Sunt în căutarea unei „viziuni a sentimentelor”, cum ar spune 

Nichita Stănescu, una în care să încap cu toţi anii mei de până acum, dar şi 

sfidându-i.” 

Paralel cu preocuparea pentru propria-i operă, Nicolae Băciuţ, în virtutea 

faptului că este editor, îşi manifestă bucuria şi entuziasmul de a descoperi noi 

talente şi de a le edita scrierile. 

Nu lipsesc nici consideraţiile politice şi conjuncturale la care este silit să 

asiste autorul, dar pe care, cu bun simţ şi discernământ, ştie să le stăvilească 

avântul. Cu extremă luciditate autorul aşează cumpăna dreaptă între oameni şi 

situaţii fără a-şi prejudicia principiile proprii. Cu toate acestea, autorul nu poate 

să nu semnaleze anomaliile care se produc zi de zi în viaţa publică, în chip 

deosebit în cea politică, economică şi culturală. Nicolae Băciuţ amendează 

“comportamentul exclusivist, dictatorial, politicianist, în dispreţ faţă de valoare 

şi moralitate” şi trage în felul acesta un semnal de alarmă, într-o atitudine 

eroică, în sintonie cu normele sale de comportament şi cu valoarea morală a 

personalităţii sale: 

“Îi voi sfida pe cei care sfidează cultura şi-mi voi asuma un program cu 

multe acţiuni, chiar fără a avea asigurată finanţare bugetară. La indiferenţa lor 

nu le pot răspunde decât cu entuziasmul şi cu sacrificiul meu.” 

Nicolae Băciuţ îşi împărtăşeşte propriile exprienţe din vremea când lucra 

la Televiziunea Română ca şi din munca de editor de carte. Totodată afirmă: 

“Scrisul rămâne, până la urmă, o meserie. Chiar dacă profesiunii de 

scriitor i-au trebuit aproape cinci decenii ca să fie înscrisă în nomenclatorul de 

funcţii din România, în care figura doar meseria de „scriitor de vagoane”. 

O notă remarcabilă este şi aceea că autorul inserează şi poeme şi texte 

indite în lucrare ca şi stările legate de crearea lor: 

“În sfârşit, primul poem pe acest an. Aş vrea să spun că e un poem reuşit, 

dar aştept să mă îndepărtez puţin în timp de el, să-l las să dospească, să-l 

privesc, atât cât e posibil, cu detaşare. Pentru că, la cald, fiecare poem nou îţi 

pare cel mai bun, oricum, foarte bun. Altfel, cred că nici n-ar fi posibil să fie 

scris. E o stare de exaltare, o stare de bucurie pe care aş vrea să cred că o simte 

şi o femeie atunci când naşte. Te simţi puţin Dumnezeu. 

LIMBĂ MOARTĂ (Colind târziu): Se prinde carnea pe cuvinte/ ca pe 

oasele tale subţiri,/ dac-aş fi şi eu un cuvânt,/ prin carnea mea ai putea să 

respiri.// Dac-aş fi măcar o vocală,/ ecoul ei, niciodată pierdut,/ ar rămâne 

48

cuvântul o yală,/ silabă fără-nceput.// Dac-aş fi măcar o consoană,/ poate c-ai 

fi tu un zid,/ poate c-ai fi tu o Ană/ în care aş vrea să mă-nchid.// Dar dacă voi 

fi doar aer fierbinte/ pe buzele tale-aburind,/ rosteşte-mă fără cuvinte,/ să-i fiu 

iernii tale colind”. 

Nicolae Băciuţ rememorează şi colaborarea cu Mesagerul de Bistriţa, 

prilej cu care i-a cunoscut pe scriitorii: “Domniţa Petri, Virgil Raţiu, Luca Onul, 

George Roş, Rodica Barna, Alexandru Cristian Miloş, Liana Onişor, Nicolae 

Borşa, Cleopatra Lorinţiu etc., în limitele provinciei noastre ne-am permis să 

visăm că şi noi putem găsi cheile poeziei”. 

Iar în pofida aspectelor deplorabile legate de cult şi cultură, Nicolae 

Băciuţ îşi găseşte resurse spirituale pentru a ne oferi “Modele şi 

repere...centenare” – sporindu-ne bagajul de cunoştinţe cu informaţii despre 

Grigore C. Moisil (1906-1973) –la o sută de ani de la naşterea sa. 

„...Grigore Moisil rămâne reper şi model de om de ştiinţă. Chiar dacă 

matematica nu e nici o disciplină spectaculoasă, nici atractivă pentru cei mai 

mulţi. Nimic nou sub soare, chiar Grigore Moisil constata cu amărăciune şi 

umor că, la un moment dat, în perioada interbelică, (1912 – 1927), “mamele 

românce, deşi erau toate patrioate, n-au mai dat naştere la matematicieni”. 

Chiar dacă, constată tot el, mai apoi lucrurile s-au schimbat, apărând câteva 

nume noi de matematicieni. Între aceştia însă, Grigore Moisil a rămas mereu 

model şi intelectual şi moral şi reper, ca şi acum, de altfel, pentru generaţiile 

actuale de matematicieni, dar şi pentru... umanişti.( Să reamintim doar 

contribuţia sa în domeniul lingvisticii matematice, al traducerilor automate prin 

calculator, al modelelor logice ale limbii...) Dar Grigore Moisil a făcut totodată 

din bibliotecă un imperativ al formării intelectuale, inclusiv a matematicienilor, 

dar a ţinut mereu uşile deschise între alte domenii şi matematică: “El spune că 

lumea modernă este o lume a matematicii şi, dacă vrem să facem ceva în viaţă 

(de la poezie la economie), trebuie să învăţăm matematicile. Daca nu, adio, 

ratăm voioşi sau taciturni”. (Eugen Simion) (...) De numele lui se leagă 

introducerea şi folosirea primelor maşini de calcul electronic în România, dar şi 

formarea celor dintâi informaticieni români, realizarea primelor calculatoare 

româneşti”. 

“Migdaele amare” presărate de-a lungul jurnalului sunt proba premptorie 

că scriitorul nu este o conştiinţă laxă, călduţă, fără nici un fel de convingeri, ci 

că în orice situaţii poate cugeta liber şi milita activ pentru idealurile în slujba 

cărora şi-a pus activitatea, opera şi însăşi viaţa. 

Anul de referinţă 2006 s-a dovedit, încă de la început, plin de surprize de 

tot felul şi e bine că autorul a hotărât să consemneze principalele evenimente 

culturale şi personale, care pot dobândi pe parcurs o importanţă covârşitoare. 

Cu toate acestea, nu întâmplător, autorul este părtaş ori protagonist al unor 

întâmplări fericite care constituie împliniri legate de profesiunea de jurnalist, 

reporter şi scriitor: 

49

“Într-o zi fără relief, chiar dacă urmează să-mi lansez o carte, Muntele 

Athos – Meteora. Via Bizanţ, la Târnăveni, alături de Sub norii de plastic, 

cartea lui Lazăr Lădariu, şi Neliniştea ciutei, semnată de Sorina Bloj, apare ca 

un orizont la răsărit solicitarea unei eleve de la Liceul Pedagogic de a-i pune la 

dispoziţie informaţii, deoarece are de susţinut un referat despre cărţile şi 

biografia mea literară la clasă, la ora de limba română. Mi se pare un lucru 

interesant, măgulitor totodată, să te ştii „obiect” de studiu la şcoală. Aş fi 

curios să asist la susţinerea acestui referat şi la discuţiile ce ar putea avea loc, 

deşi m-aş simţi destul de incomod într-o astfel de ipostază. E ca şi cum ai asista 

la o lecţie dincolo de moarte. Căci, în copilăria mea nu-mi puteam imagina că 

pot exista şi scriitori în viaţă, mai ales că toţi scriitorii din manuale erau 

„morţi”. 

* 

Mi-a apărut şi Anotimpul din colivie, după nişte chinuri ale facerii, 

cauzate de uitarea tragerii în folie a coperţilor, urmată de retipărirea coperţilor 

şi de ratarea iremediabilă a înfolierii. Dar, oricum, e „cartea cărţilor” mele, 

este ceea ce am reuşit să dau eu până acum poeziei. Dacă va fi să rămână ceva 

din poezia mea, această carte va depune mărturie pentru toate visele mele… 

poetice de până acum, deşi am destule alte texte în ciornă, împrăştiate prin 

dosarele, sertarele mele. 

Îmi place cum arată cartea, chiar dacă nu e chiar ceea ce aş fi vrut eu să 

fie. Are un subtitlul „scandalos”: „poeme nealese”, ca o sfidare la adresa 

antologiilor de „poeme alese”. Eu n-am putut să aleg decât totul, mi-e greu să 

renunţ la vreun text. Sunt toate ale mele şi ele mi-au adus şi bucurii şi 

deznădejdi, aşa cum sunt, ca nişte „creaţii” vii ale mele, nu de fiecare dată 

reuşite, dar de fiecare dată cu credinţă în izbăvirea prin scris.” 

Textul “Cum l-am cunoscut pe Eminescu” – îi prilejuieşte autorului o 

evocare tulburătoare despre întâlnirea cu Nichita, care l-a primit în casa din 

Piaţa Amzei păzită straşnic de “copacul Gică”. 

“Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu 

un june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea 

nimic, înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era 

foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele 

doar în metafore. Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma 

în metaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre 

minunile lumii, spunea: „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a 

locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi 

care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şia 

scris Kamadeva”. Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus 

singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în 

somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind 

pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, 

iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele 

50

măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în 

orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca 

să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.” 

Totul se derula ca într-un spectacol. 

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu 

spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a 

mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe 

Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi 

l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ». 

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o 

slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am 

îndrăznit eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am 

respirat pe Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”. 

În 14 ianuarie, “apele teritoriale” se limpezesc din punct de vedere 

profesional iar pe plan literar, autorul are alte satisfacţii morale: 

“În două seri la rând, la Târnăveni şi Reghin, sălile Casei de Cultură, 

respectiv ale Bibliotecii, au fost pline de iubitori ai cărţii, veniţi la întâlnirea cu 

trei autori şi cu trei noi apariţii editoriale. 

La Reghin, cartea mea a fost prezentată de Valentin Marica, cu aceeaşi 

eleganţă şi forţă persuasivă cu care ne-a obişnuit. Am privit în sală în ochii 

celor care ascultau, ca în amvon „predica” lui Valentin Marica despre 

Înmulţirea binelui. Iar cititul poate înmulţi binele”. 

Autorul face o pledoarie pentru profesiunea de bibliotecar şi pentru cei 

care slujesc Cuvântului în aşa-zisa “Biserică a scrisului”: 

“A fi bibliotecar este, înainte de toate, o profesiune încărcată de nobleţea 

misiunii pe care acesta o are, într-o complementaritate cu cea a dascălului. E 

aici o frumoasă complicitate a două profesiuni aparent diferite. Nu doar 

metaforic însă, şi dascălul şi bibliotecarul îţi pun în mână cartea. (...) 

Nu vreau să fac un portret ideal al bibliotecarului, chiar dacă cred că un 

bibliotecar trebuie să fie un idealist, unul neatins de tentaţii ale câştigurilor 

rapide şi mari, ci care se mulţumeşte cu puţin, dar încearcă să dea foarte mult.” 

Autorul îşi manifestă îngrijorarea faţă de soarta bibliotecii clasice în 

contrapunere cu biblioteca virtuală, din ce în ce mai penetrantă în viaţa omului: 

“Uneori privim cu teamă spre ceea ce ar putea să devină bibliotecarul în 

timp, când biblioteca tradiţională va fi înlocuită de cea virtuală, când, 

inevitabil, s-ar putea să dispară parteneriatul pe care-l invocam mai înainte. 

Sigur, s-ar putea să nu fie foarte aproape acest viitor, dar el vine, îl simţim cu 

toţii, mai ales cei care simţim pulsul interesului pe care noile generaţii îl au faţă 

de carte, cartea aceea care ne-a însoţit vieţile noastre, căreia i-am simţit 

căldura şi care este, din nefericire, pentru mulţi, povară, obligaţie, corvoadă 

chiar. 

51

Până atunci însă, rămânem cei care am fost, cu ataşamentul nostru faţă 

de carte, dar şi cu obligaţia morală, şi ca bibliotecari şi ca scriitori, de a-i 

contamina pe cât mai mulţi cu frumoasa „zăbavă a cetitului”. 

Boemia literară invocată cu nostalgie de Nicolae Băciuţ, cu exemplificare 

în cafeneaua literară din Târgu-Mureş, constituie pretextul pentru scriitori de a se 

întâlni şi petrece împreună câteva zeci de minute în acelaşi spirit boem, generos 

şi deschis în care se petreceau marile întâlniri de la Capşa, Boema, Grădina 

Otetelşeanu şi altele care au intrat în istoria literaturii române, prin numele mari 

care le-au frecventat. În acest spirit, autorul spune : 

“O cafenea literară la Târgu-Mureş sună a provocare, sună a nostalgie. 

Eu însumi am nostalgia cafenelelor literare târgumureşene din anii optzeci, 

când am venit la Târgu-Mureş, cafenele în care s-a făcut multă istorie literară 

locală şi nu numai, din care câte ceva se regăseşte şi în textele unor scriitori 

mureşeni. Locul preferat de întâlnire a scriitorilor mureşeni era Cofetăria 

Grand, unde tratamentul era într-un fel privilegiat, dacă avem în vedere că 

“vodca interzisă” până la ora 10,00 ne era servită în ceşti de cafea, pentru 

deruta celorlalţi clienţi şi a eventualilor ochi vigilenţi la ce gândeşte scriitorul 

român. 

Nu trăiau cafenelele de pe seama scriitorilor şi artiştilor, dar ei erau pata 

de culoare care dădea altă identitate unor localuri altfel comune. 

Cum cei mai mulţi scriitori mureşeni trecuseră prin facultăţi clujene, noi 

veneam cu aroma unor cafenele celebre vieţii literare şi studenţeşti clujene, 

“Croco” dar, mai ales “Arizona”. Cât de importante au fost aceste cafenele neo 

dovedeşte şi Romulus Guga, care şi-a intitulat una dintre cărţile sale “Adio 

Arizona”!” 

(...) Ca şi în marile cafenele clujene şi bucureştene, şi la Târgu-Mureş 

scriitorii, artişti stăteau ceasuri lungi la taifas, «puneau şi ei ţara la cale». La o 

cafea, la Grand, erau cele mai aprinse discuţii despre viaţa literară şi artistică, 

dar rareori erau ocolite subiectele politice. Cele mai savuroase bancuri politice 

care-l aveau ca erou pe “împuşcatul” se spuneau în cafenea, unde ne făceam 

iluzia că nu ne aude nimeni şi nu sunt turnători printre noi. 

După 1990, viaţa cafenelelor tradiţionale a dispărut treptat pentru 

scriitorii şi artiştii mureşeni, cei mai mulţi fiind prinşi în lupta pentru adaptare 

şi supravieţuire artistică şi literară. Iar Cafeneaua “Grand” a devenit o 

amintire (un mod academic de a numi o ruină).” 

Nicolae Băciuţ subliniază în Jurnal şi unele aspecte legate de statutul 

scriitorului român şi de conducerea Uniunii Scriitorilor din România: 

„Scriam anul trecut, în vară, după alegerile de la Uniunea Scriitorilor, că 

Nicolae Manolescu, noul preşedinte, nu va face nimic pentru scriitori. El n-a 

făcut decât să-şi satisfacă orgoliul rănit la alegerile anterioare, când a fost 

52

îngenuncheat de Eugen Uricariu. De curând, a fost numit director la UNESCO 

pentru România, şi va pleca în aprilie la Paris. A declarat însă că nu renunţă 

nici la direcţia României literare şi nici la conducerea Uniunii Scriitorilor. E 

interesant cum va reuşi el să conducă două instituţii importante de la Paris, dar, 

mă rog, e treaba lui. Mai bine ar scrie o Istorie a literaturii române, ca să poată 

să încheie un destin de critic şi istoric literar cu o operă fundamentală. 

Despre el, se spune că Mircea Ciobanu l-ar fi etichetat drept „Ceauşescu 

al criticii literare”. 

Nicolae Băciuţ nu neglijează nici problema satului sfâşiat între agricultură 

şi cultură. Cultura rurală a rămas un deziderat de care nu se mai interesează nici 

măcar cei înditruiţi. 

„Ce se mai întâmplă în cele mai multe sate din perspectivă culturală se 

derulează pe spaţii înguste şi tot mai lipsite de vigoare. Instituţiile tradiţionale 

cu responsabilităţi în viaţa culturală din mediul rural au dispărut sau au o 

existenţă anemică. Bibliotecile, acolo unde mai există, primesc atât de puţini 

bani pentru achiziţiile de carte încât nici nevoile curente ale celor care mai 

citesc, în primul rând elevi, nu pot fi satisfăcute. Spaţiile multor biblioteci sunt 

precare, fondul de carte e insuficient şi uzat fizic. Nu multe biblioteci au 

bibliotecari plătiţi, aceştia au „înlocuitori cu năut” dintre profesorii de română. 

Bibliotecile, în astfel de condiţii, nu pot deveni atractive pentru noile generaţii 

de cititori, pentru care lectura e încă vitală, măcar din perspectiva obligaţiilor 

şcolare.” 

Cât priveşte soarta unor personalităţi ale vieţii culturale şi artistice care au 

ajuns să trăiască în condiţii precare, după ce şi-au pus întreaga măsură a 

talentului şi a vieţii lor în slujba culturii româneşti, autorul spune: 

„Unii dintre ei au ajuns pe la cantine ale săracilor, ducându-şi traiul de 

la o zi la alta. Fără nici un orizont. Scriitori, actori, artişti plastici, solişti vocali 

şi instrumentişti, după ce au „ieşit din scenă” au început să înveţe arta 

supravieţuirii, cu pensii mizerabile. 

La o pensie mică, o indemnizaţie de 50% din cuantumul acesteia nu 

înseamnă mult, dar mai poate îndulci ceaiul bătrâneţii cât de cât. Condiţia este 

ca pensionarii culturii şi artei să aibă calitatea de membru al unor uniuni de 

creaţie „legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate 

publică”. Această lege nu trebuie privită ca o … pomană, o milă publică, ci ca o 

recunoaştere a contribuţiei pe care nişte oameni cu calităţi deosebite au adus-o 

la definirea noastră ca naţiune, sub aspect cultural şi artistic.” 

53

O discuţie cu omul de cultură Valentin Marica, legată de apariţia 

volumului de versuri, se transformă în interviu care este redat în întregime în 

acest volum, cu titlul: „Poetul Valentin Marica la „Schitul Numelui”. 

“Cartea aceasta este o iluminare. De multe ori, omul umblă prin lume cu 

capul în pământ, şi vine o clipă în care vrea să aibă alături şi în el lumina. Vine 

clipa iluminării. O carte de poezie poate să însemne pentru mine această clipă 

de iluminare. Ea se numeşte Schitul numelui. Mă văd pe mine, mă privesc, este 

ca un autoportret, nu „portret după autoportret” Nicolae Băciuţ, cum atât de 

frumos sună un nume al unui volum din creaţia ta. Este un fel de autoportret 

cartea acesta, este şi un strigăt, este şi o judecată, este o reflecţie. Este strigăt în 

măsura în care sufletul ne este foarte încărcat şi vrem să ne scuturăm povara, 

vrem să strigăm în numele binelui. Orice carte înmulţeşte binele omului, binele 

spiritual, binele poetului. Dorim din când în când altceva, ceva pur, nesofisticat, 

cum spunea Emil Cioran.” 

Un frumos medalion îi face Nicolae Băciuţ Î.P.S. Andrei Andreicuţ, 

Arhiepiscopul Albei Iuliei, prilejuit de ziua sa de naştere. 

Un vernisaj de pictură semnat Călin Pop este pretextul unui expozeu 

despre pictura cubistă practicată de acest artist. 

În textul: “Nevoia de pilde” – autorul subliniază necesitatea introducerii 

anecdoticului în scrieri: “De cele mai multe ori, principiile ferme, rigorile 

juridice, ca şi preceptele moralei creştine ajung mai greu să-şi facă înţelese 

imperativele aşa cum sunt prezentate în cuvinte seci. De aceea, se impune un alt 

mod de a-şi atinge scopurile, eficienţa. Acest gol vin să-l umple pildele, care, 

îmbrăcate în haina anecdoticului, au impact nesperat de mare, ele ajung mai 

uşor la sufletul celui care le ascultă sau le citeşte, prin puterea exemplului. 

Nicolae Băciuţ reliefează şi actualitatea lui Caragiale afirmând că trăim 

astăzi: “Ca-n vremea lui Caragiale”. 

„Mai ieri, alaltăieri, a fost ziua de naştere a lui Caragiale. Evenimentul a 

trecut aproape neobservat, trecut cu vederea chiar şi de presa noastră literară, 

care pare a avea alte priorităţi ale... actualităţii. 

Cu toate acestea, I. L. Caragiale e mai prezent în viaţa noastră decât neam 

putea imagina mulţi dintre noi. Nu neapărat pentru că el ne priveşte cu un 

surâs stins de pe bancnota noastră de 100 de lei noi care, vai, nu se află în 

multe «exemplare» în portmoneele multor români. Ale celor mai mulţi! 

Caragiale este invocat cotidian mai mult ca oricând, chiar şi de cei care 

au o foarte vagă idee despre opera sa. Auzi adesea spunându-se, “De-ar trăi 

Caragiale, ce-ar mai putea scrie!” Se pare că trăm în “Caragialia”, aşa cum a 

54

numit un critic (Cristian Stamatoiu) spaţiul operei lui Caragiale. Doar acolo se 

poate întâmpla orice, de la impunerea câte-unui “Gagamiţă Dandanache” de la 

“centru”, că e deputat, că e senator, că e cine ştie ce “mare sculă de basculă” 

venit să facă pe-a nebunul în provincie, trimis tot de la “centru”, în control sau 

să facă ordine în “dezordinea” corupţiei.” 

Fenomenul prostituţiei generalizate, cu predilecţie în străinătate este 

semnalat de autor în textul: “Femeia din Paradis”: 

“Dar ce te faci cu prostituatele de lux, cu prostituţia instituţionalizată, din 

statele bogate? Prostituţia nu ţine doar de nivelul economic şi de civilizaţie. 

Înfloreşte peste tot. Prostituţia la negru nu mai e sărăcie. E mafie a sexului, 

mafie a drogului trupesc, dincolo de orice graniţe şi etnii?” 

Manifestări, premii, diplome, evenimente, toate se derulează calendaristic, 

într-o suită de texte mai lungi ori mai sintetice, dar care evidenţiază fenomenul 

cultural mureşean: 

„După ce aseară i-am dat lui Dumitru D. Silitră o „Diplomă de 

excelenţă” pentru contribuţia adusă la „Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei 

cinstire”, la lansarea cărţii sale, Dinastia clipei, astăzi îi voi acorda lui 

Valentin Marica, la lansarea cărţii lui Schitul numelui, un premiu inedit, mai 

precis va primi titlul de „Cetăţean de onoare al poeziei”. Nu ştiu cum mi-a venit 

această idee dar mi se pare… poetică. E un titlu pe care Valentin Marica îl 

merită cu prisosinţă. Va primi o diplomă şi o cupă, atât cât am putut face pe 

lângă bugetul zero asigurat de către Ministerul Culturii şi Cultelor.” 

Despre Valentin Marica primul cetăţean de onoare al Poeziei mureşene 

scrie: 

“O poezie a luptei cu îngerul dar şi cu cuvântul, ajuns şi el să fie 

răstignit, ca jertfă a mântuirii celor care vor să-i slujească: „Batem în lemnul 

verde al schitului/ cu rana vie din pumnii genunchilor/ Ochii închişi simt 

săgeata chivotului/ Mâinile tremură în desprinderea lor de pe cruce/ Trec roţi 

prin sângele inimii/ spre subsioara cuvântului răstignit…// Strâng sub pleoapă 

somnul sfinţilor/ jinduind tăcerea icoanei/ În rama ei îmi măsor creştetul”.( În 

herbul firului de iarbă). În tăcerea icoanei, care e şi veneraţie şi rugăciune, îşi 

derulează Valentin Marica şi rostirea şi rostuirea poetică. Iar rugăciunea, 

pentru Valentin Marica, „pune iertare-n cuvânt” (Înnoptare) Puţini poeţi se 

situează ca Valentin Marica în orizontul credinţei, până la a ajunge la O altă 

răstignire: „Printr-o frunză/ spune ziua că e timp/ şi se va face cruce…/ Începe 

cuvântul să meargă/ descărcat de fluidul din stele/ Linia dreaptă a razei e doar 

străfulgerare/ magma sângerie/ în tăcerea unei jertfe/ Vasul frunţii spart în 

sudalmă/ împrăştie la porţi/ păcatul ultimului cuvânt”. 

Într-un fel, Valentin Marica reabilitează poezia religioasă, în notele ei 

fundamentale, nu în recuzită şi nici în elementele ei de decor. El pune accent pe 

dimensiunea metafizică. „Iacob încetase lupta cu îngerul”, spune poetul în Ziua 

cu mâinile încrucişate, „Fiecare trecător fărâmiţa zori/ pentru limba valului în 

care se alungise umbra aripei/ Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte/ Cu 

55

ceara umerilor ştergând hubloul visului/ În rană licăreau boturi de animale/ 

adulmecând crengile de apă”. La această cumpănă de ape, ca la o cumpănă 

Între noapte şi zi, se situează întreg orizontul de aşteptări: „Îmi resfir degetele 

mânii/ în adormirea ta/ E smarald clipirea aripei/ peste albia jocului cu cercul/ 

sau în mâna împământenitului/ ce aruncă pietre de râu/ lângă zăpada cerului// 

şi apa se tulbură…//Ochiul se-nchide// Când muntele îşi azvârle culcuşurile/ 

spre gura prăpastiei/ cum poţi opri strigătul/ doar în pâlpâirea unei lumânări”. 

Un alt fenomen este cel al “Muncii la români” – semnalat într-un text 

pamfletistic. 

Şi despre actorul târgumureşean Ion Fiscuteanu, Niclolae Băciuţ vorbeşte 

la superlativ, cu prilejul câştigării premiului pentru rolul titlular din filmul 

“Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui Cristi Puiu. 

O altă personalitate universală despre care se face referire în Jurnal este 

Dinu Flămând: 

“Opera lui Dinu Flămând nu se putea înregimenta unui topos strict, 

exclusiv, el deplasând mereu propria axis mundi acolo unde poetul îşi făcea 

radiografia sentimentelor, stărilor din care se hrănea scrisul său. Deşi, într-un 

fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 ani de publicat cărţi acasă, au 

urmat tot atâţia ani de scris în exil, poezia sa a rămas întotdeauna tributară 

neadaptării. Poetul şi-a protejat însă mereu matricea spirituală, dincolo de 

meridianele existenţiale, într-o tensiune a elanurilor nestăvilite şi a inhibiţiilor 

reprimate. Poezia lui vine dintr-o continuă “stare de asediu”, dintr-o “criză” 

fără de sfârşit, pentru că “nimeni nu se cunoaşte pe sine”. De altfel, pentru 

importanta antologie bilingvă tipărită în 2004, la Paris, de Editura La 

Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referinţă şi la 

sufocarea pe care am traversat-o cu toţii timp de câteva decenii: Poèmes en 

apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-şi ţină respiraţia, în "apnee"; 

poeţii români din acele decenii se exersau să respire şi să supravieţuiască în 

aerul rarefiat al lipsei de libertate.” 

Un alt nume notoriu în galeria târgumurşenilor este Marcel Naste. 

“Marcel Naste este un nume nou în pictura iconică mureşeană. La cei 25 

de ani ai săi însă, el intră în forţă în această zonă, optând pentru o temă 

reabilitată într-un fel de Horia Bernea: prapurii. Dacă în inventarul bisericesc 

prapurii erau pe suport textil, ca „steaguri ale biruinţei”, Horia Bernea îi 

fixează în ramă, iar Marcel Naste îi realizează pe suport de lemn. Prapurii lui 

Marcel Naste, având ca motiv fundamental crucea, abordează straturile 

profunde ale temei, în căutarea mesajului mistic pe care, în simbolistica sa, 

crucea îl poate transmite. El îşi propune să desluşească esenţele primordiale din 

simbolistica cruciformă, ducând interpretarea, chiar şi prin revelaţie, spre căi 

mai puţin bătătorite, abordate. E o retorică plastică neostentativă, cu 

încărcătură transcedentală”. 

Omagirea lui Marin Sorescu în ziua în care ar fi împlinit 70 de ani îi 

prilejuieşte autorului constatarea că acesta a fost: “Singur printre 

56

contemporani”, după ce a debutat cu volumul de versuri parodice “Singur 

printre poeţi”. E mai mult decât un simplu gest de restituire. 

“Deşi s-a bucurat în timpul vieţii de o bună notorietate, la un deceniu de 

la moartea sa putem vorbi despre el ca despre un scriitor neîndreptăţit. Oricum 

nu e singurul dintre scriitorii români importanţi care au fost îngropaţi în uitare 

cu complicitatea tacită chiar a breslei scriitoriceşti. Cei care l-au preţuit, deşi 

mai mulţi decât cei care l-au desconsiderat, de-abia îşi fac vocea auzită de 

răgetele unor frustraţi, critici sau istorici literari (ori nici una, nici alta) care îşi 

fac o plăcere masochistă din a demola opera scriitorului şi din a macula 

biografia sa. Un neica nimeni îl eticheta chiar de scriitor… comunist !” 

Printre jerba de evenimente cultural-artistice autorul strecoară amintiri 

din prima tinereţe şi confesiuni mişcătoare despre cum a ajuns să iubească 

poezia: 

„George Coşbuc e primul poet din viaţa mea. L-am descoperit graţie 

dascălilor mei care făcuseră din el icoană a sufletului veşniciei, dacă admiteam 

ceea ce a spus mai târziu Blaga – „veşnicia s-a născut la sat”. 

Nu era program artistic pe scena Căminului Cultural din Chintelnic fără 

Coşbuc. Fără Noi vrem pământ, Poetul, La Oglindă, O scrisoare de la Muselim 

Selo sau Nunta Zamfirei… 

„Şocul” Coşbuc însă a venit în 1966, la centenarul naşterii poetului. 

Chintelnicenii mei s-au îmbrăcat de sărbătoare şi s-au îmbarcat în camioane 

(„Steagul roşu”) şi în remorci şi au plecat la Hordou. De-abia trecusem de opt 

ani şi n-am înţeles prea bine din ceea ce se întâmplă, dar mai ales de ce s-au 

întors atât de fascinaţi acasă. Ca dintr-un basm! 

Se regizase acolo un spectacol cu Nunta Zamfirei impresionant. Uliţele şi 

dealurile Hordoului fuseseră înţesate de lume, din toată… lumea. Tot ce s-a 

întâmplat atunci la Hordou i-a uluit şi i-a marcat pe chintelniceni. Erau alţii 

după acel moment. Aşa am simţit eu! Nu mai văzuseră în viaţa lor aşa ceva. 

Coşbuc îi cucerise definitiv. Devenise parte a vieţii lor, a memoriei lor. Iar noi, 

la şcoală, le-am urmat entuziasmul. „Tovarăşa” învăţătoare Eugenia Baba a 

pus cu noi în scenă O scrisoare de la Muselim Selo, în grădina şcolii, lângă 

„ştrec”, şi lângă un foc de tabără. 

Apoi, iernile noastre nu erau altele decât în Iarna pe uliţă. 

Nici un alt poet nu-i cucerise pe chintelnicenii mei asemenea lui Coşbuc. 

Nici un poet nu era atât de viu în inimile lor. Îl recitau, îl cântau. Iar, puse pe 

muzică, versurile lui Coşbuc păreau înveşmântate în aură. Poeziile lui Coşbuc 

ajunseseră ca o prelungire a rugăciunilor lor. Erau ca o religie a cuvântului. 

Erau „suflet în sufletul neamului ….” 

57

Autorul constată cu nostalgie că astăzi, meleagurile naşterii celui mai 

popular poet român, George Coşbuc, nu-i mai cinstesc memoria: „La 140 de 

ani de la naşterea lui Coşbuc, nici satul, nici poezia sa nu mai sunt în matca lor. 

Chiar şi ţăranii au devenit amintire, iar cuvântul celor care locuiesc la ţară, 

mai tineri, parcă s-a manelizat, şi-n rostire şi-n muzică. Rostirea, cum ar spune 

Noica, nu-şi mai găseşte rostuire”. 

Nici literatura actuală nu este ocolită de autor, făcând referiri la una din 

cărţile de notorietate ale lui Mircea Cărtărescu „De ce iubim femeile?” – pretext 

pentru alte întâmplări şi divagaţii literare. 

Totodată, paşii cuvintelor lui Nicolae Băciuţ se îndreaptă spre acel 

„Trecut provizoriu” – preconizat a fi titlul unei cărţi de publicistică. 

Autorul abordează şi probleme civice şi morale, de pildă: „De ce mai dăm 

(primim) şpagă?” – obicei încetăţenit la noi de zeci şi sute de ani. 

Poezia religioasă a constituit pentru târgumureşeni subiectul unui concurs 

pe această temă: 

„Poezia religioasă reclama, dacă luăm în calcul exilul său de o jumătate 

de veac, şi recuperare şi reabilitare şi ... promovare. Poezia religioasă a fost, în 

opinia mea, un gen literar în suferinţă, mereu considerat de rangul doi, dintr-o 

neînţelegere a menirii acestui gen, din inversarea termenilor definitorii – 

credinţă şi/sau valoare. Tema a subordonat esteticul şi de aici lanţul 

slăbiciunilor.” 

Rodul acestui concurs este o antologie a trei autori, intitulată: “Ofrande 

inocente”. 

“Poezia din puşcărie” - este un text care evocă personalitatea lui 

Nichifor Crainic, poet de factură religioasă, profesor, ajunşi şi ministru al 

Propagandei Naţionale în guvernele Gigurtu şi Antonescu. 

„Din 1947 până în 1962, Nichifor Crainic a fost închis, cea mai mare 

parte a detenţiei fiind petrecută la Aiud. Aici a împărţit celula cu câteva 

personalităţi de marcă ale veacului, între care şi preotul Filaret Gămălău care, 

în perioada când era la mănăstire la Câmpulung Moldovenesc, după 

întoarcerea frontului, a găzduit timp de trei ani şi şapte luni un ofiţer neamţ, 

care n-a mai putut să plece din România. În 1949, însă, a fost descoperit, iar 

părintele Gămălău a fost condamnat la moarte, ca apoi condamnarea să fie 

strămutată în 25 de ani de detenţie. 

58

În celulă, la Aiud, în 1950, erau tovarăşi de suferinţă generalul Pantazi, 

amiralul Măcelaru, generalul Topor, colonelul Dumitrescu Anton, generalul 

Trestiorianu, Radu Mironovici, Nichifor Crainic şi părintele Filaret Gămălău. 

Acesta din urmă l-a cunoscut pe Nichifor Crainic în perioada în care era 

ministru al propagandei în guvernul Antonescu. „Eu făceam serviciul cu preotul 

militar şi acesta fusese elev al profesorului Crainic, îmi mărturisea părintele 

Filaret Gămălău. Am fost şi eu o dată cu el la locuinţa lui Nichifor Crainic. Şi 

mai m-a trimis apoi preotul la el cu nişte cadouri. Aşa l-am cunoscut”. 

Părintele Gămălău a ajuns să-i memoreze poeziile lui Nichifor Crainic în 

închisoarea Aiudului într-o noapte de decembrie.” 

Autorul inserează şi un foarte interesant interviu cu Părintele Filaret 

Gămălău, condamnat la moarte în 1949, care a stat în celulă cu Nichifor Crainic. 

Personaje mureşene de notorietate sunt readuse în memoria 

contemporanilor de către Nicolae Băciuţ, ca un gest de reverenţă şi restituire. 

Aşa sunt: Rumulus Guga şi Nicu Caranica. 

Şi Târgurile de carte constituie subiecte pentru Jurnalul lui Nicoae Băciuţ: 

“Nu mi-a plăcut niciodată cum sună sintagma aceasta “Târg de carte”. 

Cum să mergi cu cartea la târg? Ca şi cu pupăza lui Creangă?! Şi să mai ai 

parte şi de-un humuleştean hâtru, care să-ţi caute dacă e cumva cu ou cartea pe 

care vrei s-o vinzi! Idiferenţi la moftul meu, editorii, librarii, alte instituţii se 

întrec în a face “târguri de carte”. Şi în ţară şi în străinătate. În martie doar, şiau 

tras cortina două târguri de carte: unul la Leipzig, desfăşurat între 16 şi 19 

martie, şi altul la Paris, desfăşurat între 17 şi 21 martie. Acesta din urmă, mai 

elegant, îşi spune “Salonul cărţii de la Paris”. “Aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, 

cum se spune. 

Acasă e loc pentru toată lumea, dar să ieşi la târg peste graniţă e mai cu 

dichis. Fiindcă nu poţi ieşi oricum şi cu orice. Dacă te respecţi, cât de cât.” 

Întrebarea unui tânăr: “Ce mai înseamnă Paştele pentru mine?” – 

constituie butonul declanşator al amintirilor din copilărie, cu obiceiurile şi 

tradiţiile păstrate în sat în aceste sărbători religioase. Articolul se numeşte 

“Nostalgia sacrului”. Autorul conchide: 

“Sărbătoarea Paştelor nu are nevoie de suporturi postmoderne. Ea are 

nevoie de valorificarea tradiţiei la parametri maximali. Iar dacă e loc şi pentru 

altceva, pentru că sărbătoarea Paştelor înseamnă şi bucurie, trebuie să dăm 

bucuriei ce-i al bucuriei, dar fără sa atentăm în vreun fel la dimensiunea 

creştină a sărbătorii. 

O sărbătoare unică a creştinătăţii, cea care a deschis calea spre 

mântuire.” 

O bibliotecă a cărţilor care nu s-au scris, dar care ar fi putut să existe, a 

acelor scriitori şi poeţi care nu au mai apucat să-şi desăvârşească opera, ar fi de 

răsfoit. Pentru că fiecare autor are în manuscris una sau mai multe cărţi, păstrate 

pentru “un timp mai prielnic”. Toate acestea, spuse cu nostalgia pierderii unor 

colegi de breaslă din generaţia ’80 în textul numit: “Numărătoarea inversă” – 

59

prilej de evocare a optzeciştilor: Valeriu Bârgău, Ion Băiaş, Mariana Marin, Ion 

Stratan, Aurel Dumitraş, acesta din urmă trăitor în Borca nemţeană. 

“E greu de imaginat cum ar arăta o bibliotecă a cărţilor care n-au mai 

putut fi scrise pentru că timpul n-a fost de partea unor scriitori, care s-au grăbit 

prea curând să plece dintre noi. 

Din păcate, mulţi dintre noi, entuziaştii optzecişti de mai ieri, plini de 

viaţă şi cu tolba plină de proiecte literare, constatăm că nu mai suntem tineri şi 

că nici n-am descoperit tinereţea fără bătrâneţe dincolo de cărţile noastre. 

Şi-atunci nici nu putem evita o întrebare obsedantă: a început oare 

numărătoarea inversă? Adunarea prin scădere?” 

Problema spinoasă a traducerilor este pusă şi ea pe tapet de către Nicolae 

Băciuţ care e de părere că: 

“Unul dintre complexele literaturii române ar putea fi cel al traducerilor. 

Nici o valoare literară nu este universală înainte de a fi acreditată pe plan 

naţional. E o problemă însă şi legitimarea valorii literare în limba română, 

darmite recunoaşterea ei în afară. Oricum, pentru recunoaşterea dincolo de 

graniţele limbii române a literaturii e obligatorie trecerea unei vămi dure: 

traducerea. Cu întregul şir de „vămuitori”: ce se traduce, cine traduce, în ce 

limbi se traduce, care e prezentarea, difuzarea, mediatizarea etc., pentru a 

putea fi declanşat mecanismul integrării şi recunoaşterii unei valori literare, al 

situării ei între valorile literaturii universale. Nu ştiu ca noi să fi avut vreodată 

o politică cât de cât coerentă, pe termen lung, în teritoriul traducerii literaturii 

române în limbi de circulaţie. 

Traduceri s-au făcut din literatura română, sporadic, şi mai ales pe 

criterii de circumstanţă – poziţia în ierarhia cultural-administrativă a unor 

autori fiind predominantă. 

Pe de altă parte, traducători de tot felul au ucenicit la limba română fără 

a fi reuşit să se impună sau să impună autori români în străinătate.” 

Un medalion “Romulus Guga – viitorul din trecut” îl prezintă astfel: 

“Locul lui Romulus Guga între personalităţile locale este unul aparte, pentru că 

contribuţia sa la devenirea literaturii şi culturii mureşene este una 

incontestabilă, el fiind numit adesea adevărat descălecător. 

La 44 de ani, când destinul a pus peceţi pe destinul său, avea deja o 

operă bine conturată: poezie, proză, teatru, publicistică şi, pe deasupra, operă 

de căpătâi, revista Vatra, la a cărei înfiinţare a contribuit decisiv şi pe care a 

condus-o până la moartea sa, în 1983, impunând-o ca pe una dintre cele mai 

prestigioase publicaţii literare din România, dinainte de 1989. 

După dispariţia sa prematură, cei care i-au fost apropiaţi au continuat 

să-l păstreze în actualitate, editându-i o parte a operei sale, texte antume şi 

postume.” 

Nicolae Băciuţ este un astfel de cinstitor al memoriei acestui prestigios 

scriitor şi jurnalist: 

60

“În 1984 a fost înfiinţat Cenaclul literar „Romulus Guga”, condus de 

Nicolae Băciuţ, care a fost şi iniţiatorul Concursului Naţional de Poezie 

„Romulus Guga”, din care s-au derulat 14 ediţii. 

După 1990, s-a înfiinţat şi Fundaţia Culturală „Romulus Guga”, condusă 

de Voica Foişoreanu-Guga, soţia scriitorului. 

Una dintre cele mai importante realizări pentru memoria lui Romulus 

Guga este atribuirea numelui său unei prestigioase instituţii de învăţământ 

mureşene, Şcoala Generală nr. 18, care a devenit Gimnaziul de Stat „Romulus 

Guga”. S-a asigurat astfel o permanentizare a circulaţiei numelui lui Romulus 

Guga, o impunere continuă în conştiinţa publică a acestuia.(...) Cu un astfel de 

„patron spiritual”, Gimnaziul de Stat „Romulus Guga” şi-a lărgit orizontul 

implicării, întărind puntea care leagă învăţământul de cultură. 

Disputele actuale între scriitori care oscilează între polemică şi 

bălăcăreală, între atac la persoană şi injurie, departe de disputele conceptuale de 

altădată cum a fost Polemica Gherea-Maiorescu – fiecare susţinându-şi punctul 

de vedere, între principiul: “Artă pentru artă” şi “Artă cu tendinţă” – şi-au 

pierdut caracterul sportiv, cavaleresc, fair-play, şi au ajuns pe primul loc în 

tabloide, generând discuţii sterile, găunoase şi mai ales dăunătoare pentru 

generaţia tânără. 

Proiecte literare împlinite ori în derulare sunt trecute în revistă de către 

autor, străjuite de câte un poem inedit ca o construcţie între amfilade: 

“Azi dimineaţă am scris un poem, la „şapte fix”. Totul a durat trei 

minute. Poemul a curs de parcă mi l-a dictat cineva. Fără nici o ezitare, fără 

nici o poticnire, de la început la sfârşit: DINTR-UN ALT TRUP * Doar ţie îţi 

vorbesc,/ cu gura mea din piept/ şi te privesc/ cu ochiul meu din ceafă,/ cu 

degetele te ating/ ca nişte buze/ din copilărie,/ dar nu m-asculţi/ şi nu mă vezi,/ 

nu simţi/ cum anotimpul trece/ din braţul stâng/ în braţul drept/ cu care jur/ 

mai strâmb decât/ la judecata de apoi,/ că nu mai sunt,/ că trupul meu/ e fiinţa 

unui miel sacrificat.// Iertare-ţi cer,/ pentru iubire/ şi păcat”. 

O altă problemă ridicată de autor este cea legată de existenţa Bisericii în 

Armată: 

„În aprilie 1996 ieşea primul “pluton” (23) de preoţi militari (“preoţi cu 

crucea-n frunte, căci oastea e creştină”), ieşea pe porţile Academiei de Înalte 

Studii Militare din Bucureşti, pregătiţi să reînnoade o tradiţie românească. 

Zelul acestor preoţi şi al seriilor care au urmat a fost pe măsura misiunii 

încredinţate. Mulţi au construit biserici în unităţi militare, tocmai pentru a fi cât 

mai aproape de nevoile credincioşilor aflaţi sub arme, «în termen» sau «pe 

viaţă», cum se spune.” 

Oportunitatea de a vizita Ţara Sfântă îi prilejuieşte autorului momente de 

reflecţie şi de meditaţie pioasă: 

“Fiecare are propria proiecţie asupra Ţării Sfinte. Într-un fel sau altul, 

fiecare a făcut călătorii imaginare, fiecare a ajuns acolo, a îngenuncheat în faţa 

Mormântului Sfânt. 

61

Eu, oricum, nu mai pot fi turist. Nu mai pot călători doar din raţiuni 

turistice. Nu mai pot trece cu uşurinţă pe lângă ceea ce mi-a fost dat să văd, şi 

nici nu pot să nu aduc mărturii despre locurile pe care le văd.” 

Datina “stropitului” cu apă, parfum, spray, din zilele de Paşti – cu 

simbolistica purificării şi a fertilităţii – îi prilejuieşte vechi amintiri autorului. 

Despre „Poezia Sighişoarei, Sighişoara poeziei” – autorul consemnează: 

“Există o poezie a Sighişoarei care nu oboseşte, nu se uzează, oricât de 

familiară ne-ar fi cetatea medievală care, trebuie să recunoaştem, atrage ca un 

magnet, „diabolic”, chiar dacă n-are nimic în legătură cu acel Dracula care a 

inundat ecranele de cinema şi a înfierbântat „ecranele” unor minţi moarte după 

senzaţii tari. Sau după… cine ştie ce „parcuri” din „Dracula land”. 

Dincolo de poezia Sighişoarei, cea care se vede din „Turnul cu ceas” sau 

cea pe care o simţi urcând/coborând tunelul timpului, acele scări acoperite care 

te fac să zăreşti, într-un capăt nedefinit, o… luminiţă, din când în când, există o 

Sighişoară a poeziei, două trei zile în care în Babilonul Cetăţii medievale se 

vorbeşte o singură limbă, cea … poezească.” 

Şi despre viaţa cenaclistă ne dă mărturie autorul, cu privire la Cenaclul 

“Elena din Ardeal” de la Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni – un 

cenaclu care şi-a pus amprenta pe destinul celor ce i-au trecut pragul. 

O frumoasă pledoarie pentru icoană – “Chipul revelat şi vizibil al 

Dumnezeului nevăzut” – face Nicolae Băciuţ, mărturisind cu nostalgie că 

astăzi, icoana nu mai ocupă locul prim în odaia cea curată a ţăranilor: 

« M-am născut cu icoane în casă. În toate casele din Chintelnicul meu 

natal, icoanele se ţineau la loc de cinste, în “casa din faţă”, dar ele, alături de 

păretare, decorau interioarele, cu sau fără ştergare ţesute deasupra lor. Sfinţii 

aveau în unele icoane chipuri de ţărani, purtau şi veşminte autohtone, peisajul 

fiind îmbogăţit cu elemente locale. “Într-o altă icoană pe sticlă din Chintelnic, 

Maica Domnului poartă mărgele şi cercei asemenea acelor purtaţi de 

băştinaşe”, spune Ioan Apostol Popescu, cunoscut exeget al icoanelor pe sticlă 

din Transilvania. Icoanele se transmiteau din generaţie în generaţie, ca nişte 

adevărate comori spirituale, ca zestre de credinţă şi frumuseţe. Icoanele 

copilăriei mele erau pictate pe sticlă, proveneau de la Nicula, unde, an de an, se 

mergea în pelerinaj la Mănăstire, de ziua Naşterii Maicii Domnului, de Sfânta 

Maria, de unde erau cumpărate. Dar se mai cumpărau şi peste an, când iconari 

niculeni umblau cu icoane de vânzare prin satele transilvane. Prin anii 

şaptezeci, numărul icoanelor pe sticlă a început să scadă alarmant. Numeroşi 

“întreprinzători” vindeau cromolitografii, icoane, culmea, catolice, care au 

început să ia locul icoanelor ortodoxe pe sticlă, “afumate” de vremuri, ajunse 

la diverşi colecţionari, care ştiau care este adevăratul lor preţ. În anii de după 

1989 au dispărut icoane din case, biserici, muzee, furtul acestora devenind 

aproape un sport naţional, icoanele luând, prin diverse stratageme şi 

complicităţi vamale, căile străinătăţii. 

62

Cândva, icoanele nu doar că apărau şi luminau casa, dar ele erau 

biserica din casă, locul în care credincioşii se rugau şi se închinau dimineaţa 

sau seara, ori în zilele de sărbătoare în care nu puteau merge la biserică. 

Astăzi, icoanele au dispărut din cele mai multe case ţărăneşti, ele mai 

găsindu-se doar în biserici şi la... colecţionari. Din fericire, n-au dispărut şi 

iconarii, chiar dacă perioadele de înflorire au fost întrerupte de perioade mai 

terne. Mai ales călugării şi preoţii au rămas credincioşi icoanei, tradiţiei, în 

spaţiul românesc, vechimea icoanei depăşind cinci secole. » 

De asemenea el aminteşte despre centrele de iconari şi despre meşterii 

care pictează icoane : 

« În Transilvania, au existat numeroase centre de iconari (Nicula, 

Iernuţeni, Hăşdate...). Adevărate şcoli, cu nume care s-au impus, chiar dacă, 

privită ca imitaţie, pictura de icoane impunea anonimatul. Dacă pictura pe lemn 

a icoanei a fost posibilă dintotdeauna, cea pe sticlă a fost condiţionată de 

apariţia «glăjăriilor», a fabricilor de sticlă. Condiţia iconarului, susţine Michel 

Quenot, în Sfidările icoanei. O altă viziune asupra lumii (Editura Sophia, 2004) 

e una deosebită, icoana fiind realizată de însuşi Sfântul Duh, iconarul având o 

« sarcină fără de pereche şi plină de sfinţenie ». 

Cine sunt azi iconarii? Ca şi mai ieri, călugării, preoţii. Au dispărut 

ţăranii, iar locul lor a fost luat de pictori amatori şi profesionişti. Sunt şcoli în 

care se studiază pictura de icoane. Copiii sunt învăţaţi să picteze icoane, chiar 

dacă şi copilăria e o icoană existenţială. Ca şi lumea, copilul vede, pictează 

icoane cu un plus de inocenţă, puritate. 

Michel Quenot considera icoana “fereastră spre absolut”. Teologii au 

spus că e “fereastră deschisă între pământ şi cer”; unii au completat spunând 

că e deschisă în ambele sensuri. Sau că e faţă văzută a Nevăzutului. Dar icoana 

e şi expresie a sufletului, şi prezenţă vie a lui Dumnezeu. Icoana este, 

deopotrivă, credinţă, conştiinţă şi ştiinţă. Este invitaţie la comunicare cu 

divinitatea. E contemplaţie şi meditaţie. E imagine a unui loc, a unei istorii 

care, din timp istoric determinat, “văzut”, a devenit prezent continuu, 

permanenţă. Icoana este, prin esenţa ei, în accepţiunea lui Michel Quenot, 

“netemporală şi trans-spaţială”. “Icoana ne deschide sufletul”. Iar “a ignora 

icoana înseamnă a dez-întrupa întruparea, pe care aceasta o mărturiseşte şi în 

care îşi află începutul”. 

Despre un debut precoce în volum al Danielei Cecilia Bogdan cu “Runele 

albastre” – Nicolae Băciuţ spune: 

“Dacă admitem că există un calm al valorilor, poezia Danielei Cecilia 

Bogdan, aflată în căutarea identităţii proprii, îl ilustrează cu prisosinţă. Runele 

poetului se intersectează benefic cu runele poeziei.” 

Tot în ideea debuturilor preoce, Nicolae Băciuţ îl prezintă pe Darie 

Ducan, debutant la 15 ani: “Darie Ducan îşi devansează vârsta, scrie cu 

maturitate şi gravitate, anticipând temele altor timpuri care o să vină. Scrie cu 

frenezie în tipare clasice, asumându-şi matrici în care elanurile sale poetice să- 

63

şi găsească propriul timbru. Imaginativ cu peste măsură, fără inhibiţii, Darie 

Ducan sfidează gramatica, inventează cuvinte. El trăieşte poezia şi crede în 

poezie, convins că în poezie orice e permis, orice e posibil. E un teribilism 

frumos, dincolo de care se anunţă poetul. Limpezirile vor veni de la sine. Timpul 

e de partea sa.” 

Şi despre Dumitru D. Silitră autorul dă mărturie: 

« Dumitru D. Silitră e un timid, un delicat, un nostalgic, un aiurit, un 

ludic, un grav, un răzvrătit, un retras, un impulsiv, un nonconformist, un rafinat, 

un orgolios, un inventiv, un... iubitor de poezie, în care crede ca-ntr-un 

Dumnezeu, şi pe care o scrie ca şi cum ar scrie rugăciuni. Crede în poezie ca şi 

cum aceasta ar fi singura care ar putea salva lumea sau măcar sufletul ei. 

Dumitru D. Silitră trăieşte în provincie fără a fi provincial. S-a pus în 

slujba poeziei, fără a fi un salariat al ei, cât un prea supus slujitor. 

Dumitru D. Silitră şi-a asumat un destin aspru, inconfundabil, chiar dacă, 

la un moment dat, spunea că a scrie poezie e meseria lui, iar „la serviciu” se 

duce „în timpul liber”. 

În “Poezia la rădăcina zborului” – autorul o prezintă pe Vanda Ani: 

„o apariţie insolită în peisajul târnăvenean, fiind produsul unei stări de 

spirit benefică pentru elanurile şi aspiraţiile creatoare”. 

În acelaşi context al prezentărilor se înscrie şi Florica Z. Costea : 

“un personaj pitoresc, unul care a dat mereu culoare multora dintre 

întâlnirile literare târnăvenene, prin discursuri moralizatoare neostentative, 

prin lipsa de prejudecăţi, prin umor, spontaneitate...” 

Sub genericul “Itinerarii spirituale” – Nicolae Băciuţ prezintă cartea: 

“Sărmaşu, file de monografie” – de Dinuca Burian. 

« Pentru cei care vor să rămână, şi această monografie e un argument. 

Pentru cei care îşi caută alte paradisuri, prin aceste file monografice vor 

putea să aibă Sărmaşul mai aproape. 

Această Monografie e o mărturie a unui timp. E un act de identitate. 

Care va avea mereu pagini deschise pentru cei care vor să scrie istorie. Dar 

şi să facă istorie!” 

După ce-i prezintă cartea lui Răzvan Ducan „Mulţumesc albastru”, 

Nicolae Băciuţ face referire tot la un volum de-al acestui autor, de data 

aceasta, monografia unui cenaclu ajuns la jubileul activităţii sale, reluând 

ideea cărţilor rămase în manuscris după ce autorii lor au trecut în eternitate. 

“Cartea nu e doar istorie însă ea recuperează un trecut cultural, făcând 

oferte pentru un viitor care nu înseamnă doar contribuţii noi, ci şi restituiri. 

Pentru că în Târnăveni au trăit şi au scris fără spaima lipsei de orizont editorial 

numeroşi autori. Au rămas în manuscris zeci de cărţi care-şi aşteaptă editorii, 

validarea unui prezent continuu”. 

Despre “Reîntoarcerea basmului” – se pune chezăşie Maria-Tereza Socol 

care, după trei romane de ficţiune, scrie basme. 

64

„Acolo unde se părea că totul a fost spus, că imaginarul şi-a epuizat 

resursele sau chiar formula a căzut în desuetudine, Maria-Tereza Socol 

descoperă un filon nou, exploatându-l cu dezinvoltură şi nerv, cu ritm şi 

cursivitate, într-o scriitură de rafinament.” 

Tot în acest context se înscrie şi art. “Literatura pentru copii şi literatura 

copiilor” în care autorul se axează nu numai pe literatura pentru cei mici, dar 

mai ales, pe scrierile lor. 

Despre noul “val poetic” – preponderent feminin, Nicolae Băciuţ scrie: 

“Daniela Cecilia Bogdan este una dintre cele mai interesante poete afirmate în 

ultima perioadă. Ea face parte din primul val poetic mureşean al mileniului al 

III-lea, constituit, paradoxal, nu din tineri autori, ci din autori aflaţi în plină 

maturitate. Iar acest „val poetic” este preponderent feminin, din el făcând parte 

Silvia Obreja, Sorina Bloj, Viorica Feierdan, Vanda Ani, Lolita Dobroiu- 

Chirileu, Ana Munteanu Drăghici, Irisz Menyei-Chiorean, Zina Cengher, 

Cornelia Toşa şi lista poate continua, autoare care şi-au asumat o condiţie şi un 

destin literar fără prea multe „antecedente” în acest sens. Distincţia acestui 

fenomen o dă şi statutul socio-profesional, marea majoritate a acestor poete 

nefiind de formaţie umanistă.” 

În ziua de 15 iunie (cum altfel?) autorul inserează un interviu luat lui 

Dumitru Vatamaniuc, distinsul eminescolog. 

Şi despre monografia “Socolu de Câmpie” – prima monografie a 

localităţii, scrisă de prof. Grigore Bota şi Vasile Ormenişan, autorul spune 

următoarele: 

„Un demers dificil, de studiu şi cercetare de documente, de sistematizare. 

Avem de a face cu o lucrare de pionierat, făcută cu temeinicie şi rigurozitate, cu 

responsabilitate. Pentru că o monografie este, în cele din urmă, un fel de act de 

identitate a localităţii, un paşaport cu care satul poate ieşi în lume, cu toată istoria 

sa. Aceasta nu înseamnă că monografia este o acumulare seacă de date. Ea 

înseamnă viaţă, emoţie, întoarcere în trecut cu recunoştinţă, cu respect. Căci cineşi 

respectă trecutul se respectă pe sine şi binemerită respectul urmaşilor.” 

În art. „Anotimpuri sub Turnul cu ceas” – este prezentată activitatea 

cenaclului sighişorean „N.D.Cocea” la jubileul mic de un sfert de veac de 

existenţă: 

„25 de ani de cenaclu, cum sunt şi cei pe care-i împlineşte Cenaclul 

sighişorean „N.D.Cocea”, („Anotimpuri”) înseamnă un segment important de 

istorie literară locală, cu aspiraţii şi împliniri, cu orizonturi de aşteptare ale 

regăsirii în teritoriul literaturii. O antologie dintr-o istorie de 25 de ani a 

Cenaclului „N.D.Cocea” va fi oricum o sinteză parţială a unei activităţi de 

mare diversitate şi complexitate.” 

Despre biserica „Petru Maior” din Reghin – monument istoric a cărui 

vechime atestată datează din 1228, ca şi despre Târgul de carte Gaudeamus 

autorul consemnează: 

65

“Un Târg de Carte, cum a fost şi „Caravana Gaudeamus”, n-a făcut 

decât să încerce să vindece de tristeţe cărţile. A venit în orizontul de aşteptare 

al cititorului ca o provocare frumoasă, etalând oferte pentru toate gusturile, 

pentru toate vârstele, pentru toate profesiile. Spre deosebire de orice librărie, 

un Târg de Carte oferă privilegiul de a face cunoscute cele mai recente apariţii 

editoriale şi, de ce să n-o spunem şi pe aceasta, la cele mai avantajoase preţuri. 

Alegerea Târgu-Mureşului ca loc de popas pentru „Caravana 

Gaudeamus”, pentru a doua oară în istoria tânără a acestei manifestări cu 

cartea, a fost onorantă, pentru că ea a venit ca o recunoaştere a interesului 

deosebit pentru carte al târgumureşenilor. Oraşul a fost şi de această dată la 

înălţime. Cei peste 8000 de vizitatori ai Târgului de Carte „Gaudeamus”, cele 

15 evenimente editoriale şi profesionale sunt un reper grăitor pentru felul în 

care e preţuită cartea la Târgu-Mureş. Cartea are, aşadar, preţ la noi, oricât de 

greu accesibil este acesta pentru mulţi dintre noi.” 

În alte pagini este prezentată cartea “Miresme târzii” a lui Petre 

Curticăpean. 

“Miresmele târzii ale lui Petre Curticăpean sunt şi un jurnal, 

seismograful unor clipe cărora poetul le-a dat şi relevanţă lirică. 

Cartea lui Pere Curticăpean are şi girul criticului literar Al. Cistelecan 

care, pe coperta a IV-a, îi găseşte autorului un loc în tabloul mendeleevic al 

literaturii române: „O delicateţe evocativă se ţine aici de ritmurile molcome ale 

ardelenismului sedus de plai şi de baştină, pe şleaul elegiac deschis de Ion 

Horea”. 

Despre ziua care nu se sărbătoreşte, “Ziua Tatălui”, autorul afirmă: 

“Noi suntem deschişi spre vest, cel puţin aspirăm să ne integrăm lui, 

măcar prin a … integra în viaţa noastră sărbători din vest, de genul „Ziua 

îndrăgostiţilor”, care a surclasat mai tradiţionalul nostru „Dragobete” uitat de 

mai toată lumea şi încă nescos de tot din lada de zestre. N-ar fi exclus să ne 

procopsim într-o zi şi cu o „Zi a tatălui”. Să nu dăm idei. 

Am ratat şi în acest an „Ziua tatălui”. Nimeni nu s-a gândit că tatăl 

merită să fie omagiat şi în România, deşi tocmai asta nu ne lipseşte. Avem noi 

destule pe cap, numai la „Ziua tatălui” nu se mai gândesc guvernanţii noştri, 

nici măcar comercianţii noştri. 

Avem destule… zile: „Ziua constructorului”, Ziua silvicultorului, Ziua 

bibliotecarului, Ziua învăţătorului, Ziua… de mâine. Pe aceasta, cum o … 

sărbătorim?” 

O foarte frumoasă intervenţie a unei foarte interesante cărţi scrisă de 

Laura Bogdan, “Poveşti unui copil nenăscut” – îmi aduce aminte de cartea pe 

care am scris-o în 2008, intitulată: “Un miracol numit Fasolică” – care este un 

dialog inedit între un copil nenăscut şi lumea din jur, încă de pe vremea când era 

doar cât o fasolică. Acest copil trăieşte şi este o frumoasă fetiţă care se numeşte 

Miruna. 

66

Despre Dimitrie Poptămaş care şi-a petrecut “O viaţă între cărţi” – 

Nicolae Băciuţ consemnează: 

“Dimitrie Poptămaş a fost/este pentru activitatea cu cartea un om născut 

iar nu făcut. Iar şansa sa a fost să ajungă «om potrivit la locul potrivit» şi «să 

sfinţească locul». 

Omagiindu-l pe Dimitrie Poptămaş, aducem un elogiu nu doar unui om ci 

şi unei profesiuni, aducem un elogiu cărţii”. 

Despre expoziţia tematică a lui Liviu Ştef: “Biserici de lemn din Târgu- 

Mureş” Nicolae Băciuţ face o pledoarie admirabilă: “Bisericile de lemn sunt şi 

istorie şi credinţă şi artă. Ceea ce şi-a propus dr. Liviu Ştef a fost să transforme 

istoria, credinţa şi arta (arhitecturală) într-o nouă artă, cea plastică, să aducă 

pe pânză din peisajul satului românesc repere definitorii. E un mare risc acest 

demers. Pentru că nu vrei, nu poţi trăda nici credinţa, nici arhitectura, dar nici 

nu poţi fi doar fotograful clipei devenită istorie. Ceea ce l-a încurajat pe dr. 

Liviu Ştef a fost preţuirea pe care le-o poartă acestor moşteniri ale spiritualităţii 

noastre. Fără acest sentiment, mesajul demersului dr. Liviu Ştef ar fi fost 

preponderent tehnic, văduvit de emoţia pe care o induce apropierea de spaţiile 

sacrului. » 

De asemenea, sub titlul “Galerii ale sufletului” este consemnat: 

“la Galeria „Radio” din Târgu-Mureş, Nicolae Tunaru a deschis o nouă 

expoziţie, pusă sub genericul „Portrete”. Este a XVI-a expoziţie personală a 

pictorului târgumureşean, absolvent al Şcolii Populare de Artă, secţia pictură, 

promoţia 1986, clasa Lucia Călinescu. 

Nicolae Tunaru a participat şi la 83 de expoziţii colective şi de grup la 

Târgu-Mureş, Reghin, Târnăveni, Luduş, Sovata, Sighişoara, precum şi la 

saloane naţionale de pictură din Bucureşti, Alba Iulia, Constanţa, fiind prezent 

şi la manifestări expoziţionale din Belgia şi Ungaria. 

Lucrări purtând semnătura lui Nicolae Tunaru se află şi în colecţii 

private din ţară şi din Belgia, S.U.A., Canada, Ungaria, Germania, Olanda, 

Franţa, Italia, Argentina. 

A organizat şi participat la tabere de pictură din Sovata, Cund şi Râmeţi. 

Din 1995, este preşedinte al Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş.” 

Tot în “galeria” pictorilor se înscrie şi Radu Florea cu expoziţia lui 

“Culorile din suflet”, ca şi Cristina Petria cu expoziţia “Armoniile 

anotimpurilor” semnalată de Nicolae Băciuţ în Jurnal. 

Despre « Mistere medievale » la Sighişoara, din cadrul Festivalului 2006, 

despre « Maladiile presei culturale » , despre « Cel mai iubit dintre prozatori », 

despre « Muntele Vrăjit » - Tabăra de pictură de la Lăpuşna, autorul 

consemnează cu profesionalism : 

“La Castelul de vânătoare al lui Carol al II-lea de la Lăpuşna, în a doua 

ediţie a Taberei ;Muntele vrăjit”, am dormit în “camera 2”, în care se spune că 

au dormit distinse feţe de os domnesc. Dar şi… Elena Ceauşescu. 

67

N-am simţit deloc povara istoriei, ci doar un straniu sentiment în 

încercarea de a realiza cam ce puteau să facă cei care au dormit în timp în 

această cameră îmbrăcată în lemn. 

Nu doar că n-am simţit nimic, deşi atmosfera “Muntelui vrăjit” a fost 

antrenantă, dar n-am avut nici cea mai mică dispoziţie pentru scris. 

M-a salvat biserica Mănăstirii de la Lăpuşna, care m-a fascinat în aşa 

măsură încât am decis să realizez un album. Şi m-am pus pe treabă, făcând zeci 

de fotografii şi adunând ceva informaţii pentru ceea ce ar putea să devină o 

primă micromonografie, carte de vizită a unei biserici adusă aici la solicitarea 

lui Carol al II-lea. Am avut şi concursul părintelui stareţ, binevoitor, amabil.” 

Dramaturgul Teodor Mănescu este la rândul lui intervievat de autor. 

Un interesant material se referă la “Legea Cărţii” despre care autorul face 

unele consideraţii. 

La rubrica “Scriitorul de lângă noi” – autorul îl are în vedere pe Mihai 

Sin. 

Despre « Mesagerul » de Bistriţa-Năsăud ca şi despre « Nevoia de 

Coşbuc », despre « Astra blăjeană » - o restituire necesară » - autorul aduce 

informaţii necesare. 

Un interviu cu „greul” prozei româneşti, Fănuş Neagu – dă spor de 

culoare acestui Jurnal. Nici cărturarul Serafim Duicu nu este neglijat şi i se 

dedică un medalion foarte frumos. Puterea presei este evidenţiată în articolul cu 

acelaşi titlu din Jurnal. 

Ştefan Popa Popa’s care afirmă: „Numai cultura poate salva România” – 

este şi el inserat în lucrare. Răzvan Ducan şi Lazăr Lădariu sunt, la rândul lor 

prezenţi cu activităţi culturale şi cărţi. 

Pentru informaţiile sale, pentru sinceritatea asumată, pentru interviurile şi 

medalioanele existente, ca şi pentru radiografierea fenomenului literar mureşean, 

cartea „Arhitectura clipei” – constituie un îndrumar preţios, un ghid util, dar şi 

o lectură interesantă şi agreabilă pentru cititorul cu adevărat interesat de cultură 

şi artă. 

E greu de ţinut terezia neînclinată, atunci când are tendinţa de a trage întro 

singură parte. Dar autorul acestei cărţi încearcă mereu să menţină acul drept 

pentru ca balanţa să nu se încline prea tare, ori măcar să-i atenueze mişcările 

bruşte care ar putea duce la un dezechilibru catastrofal. 

Încercând prin acest volum să pună la punct lucrurile, Nicolae Băciuţ, 

făcându-se el însuşi balanţă, a reuşit să ofere o imagine limpede a culturii 

mureşene, ca om care şi-a închinat viaţa Cuvântului, Culturii, Artei, Frumosului, 

care, sperăm încă, va salva într-o bună zi omenirea. 

(20 august 2010). 

68

SETOŞI DE APĂ VIE LA FÂNTÂNA ÎNGERILOR 

Valentin Marica – „La fântâna îngerilor” – poeme scrise în Ţara Sfântă-, 

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, decembrie 2009 

Fără îndoială că, un pelerinaj în Ţara Sfântă constituie pentru orice 

creştin, o experienţă covârşitoare, aşa cum, pentru orice musulman, există 

năzuinţa şi chiar obligativitatea morală înscrisă-n Coran, de a vizita, măcar o 

dată în viaţă, Mecca, piatra dreptunghiulară, unde a pus piciorul pentru a se 

înălţa la cer, Mohamed, profetul lui Alah, piatră înnegrită de săruturile celor 14 

secole de pelerinaj ale musulmanilor. 

Cel care are şansa să ajungă, însă, în Ţara Sfântă, aşteaptă schimbări 

spectaculoase în conştiinţa sa, în suflet şi inimă, traduse apoi în faptă. Mai 

aşteaptă să fie părtaş sau măcar martor la una-două minuni petrecute în preajma 

lui sau chiar el să fie protagonistul. Orizontul de aşteptare nu se opreşte aici. Alţi 

creştini vor să admire locurile pur şi simplu, sau să-şi mai adauge în palmares, 

încă o ţară vizitată. 

Eu cred că, un pelerinaj trebuie să fie un prilej de îmbunătăţire, de creştere 

spirituală, de înălţare şi accedere la un alt nivel al năzuinţelor omeneşti. Nu 

degeaba, după ce ai efectuat acest pelerinaj, de cele mai multe ori cu mari 

dificultăţi şi ispite de toate felurile, primeşti un certificat de haggi, de sfânt, pe 

care, conştiinţa fiecărui creştin trebuie să-l menţină nepătat. Aşa cum, după ce ai 

efectuat un plerinaj în care ai mers, o bună parte pe jos, la Sactuarul din 

Santiago de Compostella, primeşti un certificat care să ateste această calitate de 

pelerin. 

Se zice, de asemenea, că „Omul sfinţeşte locul” dar, cred că mai degrabă 

este invers: „Locul sfinţeşte omul” şi, după o astfel de experinţă mistică, viaţa ta 

se poate schimba radical, aşa cum s-a schimbat într-o noapte de Crăciun, viaţa 

lui André Frossard, când, întrând într-o biserică să se încălzească şi să asculte 

corul copiilor care cântau colindele Naşterii, a fost străfulgerat de har şi s-a 

69

convertit, devnind ulterior, cel mai înfocat apologet creştin şi povestindu-şi 

experienţa mistică, în cartea „Dieu existe, je L’ai rencontre” - „Dumnezeu 

există, eu L-am întâlnit”. Pentru că acolo se întâmplase întâlnirea lui cu 

Dumnezeu. 

Astfel de „întâlniri” – cruciale, providenţiale, fascinante, esenţiale reclamă 

cotituri pe măsură în viaţa şi mentalitatea celui care a avut şansa lor. 

"Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în 

căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece 

însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă 

stângă, am ieşit cu câteva minute mai târziu catolic, apostolic şi roman." 

Precizăm că André Frossard - (1915-1995), membru al Academiei 

Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic 

şi eseistic. Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L'ai 

recontré) are un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in 

Romania,1993] a ajuns la a 27-a ediţie). Scriitorul, descendentul unei familii 

cu vederi de stânga (tatăl său a fost primul - în ordine cronologică -secretar 

general al Partidului Comunist Francez) mărturiseşte că la vârsta de 

douăzeci de ani a trăit, într-o capelă din Cartierul Latin, o revelaţie, în 

urma căreia s-a convertit la catolicism. Cartea care apare acum şi în 

versiune românească este istoria acestei revelaţii. (Sursa: wikipedia) 

„Se întâmplă ca eu să ştiu, - spune André Frossard - printr-un noroc 

extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui 

mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit.L-am întâlnit pe 

neaşteptate - aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen 

de aventură -, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar 

descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de 

jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui. A fost un moment de 

stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui 

Dumnezeu”. 

El declară mai apoi că a ieşit din biserică, „dus, ridicat, luat din nou şi 

rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.” 

De remarcat schimbarea profundă, nu numai de comportament, dar, până-n 

ultima fibră, transformarea totală: “Aveam douăzeci de ani în momentul 

intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în 

jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat 

în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără 

să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. 

Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care 

deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi 

gusturile mele se schimbaseră. Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, 

petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru 

spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor "coups de foudre" 

mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa 

70

cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul 

timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost 

o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau 

îndepărtate, ale shimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil 

să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu 

totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel 

de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la catolicism, ci cum n- 

am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. (...) Dar nu este suficient s-o 

declari, trebuie s-o dovedeşti.” 

Şi, spune mai departe André Frossard: “Din ceea ce am scris până acum sper 

că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam 

nici o religie. (…) 

Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai 

arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea 

ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin 

bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului - mâine sau poate în 

seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă.” 

André Frossard îşi încheie mărturia astfel: “Iubire, ca să te povestesc, 

eternitatea însãşi ar fi prea scurtă”. 

Să revenim la experienţa covârşitoare a scriitorului Valentin Marica la 

locurile sfinte. Majoritatea scriitorilor pleacă în această lungă călătorie dornici 

de a consemna cât mai multe impresii, fapte, cuvinte, întâmplări extraordinare, 

de a nu scăpa nimic din vedere în idea unei viitoare cărţi care să le aducă 

notorietate. Este şi acesta un mobil, destul de bun, pentru că scriind, împarţi 

ceva din tine şi, nu puţini au fost cei care s-au întors la Dumnezeu în urma citirii 

unor cărţi de spiritualitate. Deşi până atunci se îndreptaseră spre Dumnezeu cu 

spatele, adică pe căi mai ocolite, bâjbâind, orbecăind până să afle drumul cel 

bun. 

Este foarte adevărat că autorul cărţii de faţă nu a pornit la drum de la zero, 

precum scriitorul francez care era un sceptic, un ateu, nu primise educaţie 

religioasă, nu se sinchisea prea mult de Dumnezeu. 

Există un bagaj spiritual, o zestre genetică şi noi venim cu ea pe lume. 

Aceasta este îmbogăţită sau sărăcită în funcţie de conjunctura istorică, areal, 

tradiţie. Dar nimeni nu pleacă de la nimic. Ceva, un sâmbure cât de mic, trebuie 

să existe, măcar în avatarul nostru. Şi “acel ceva” îşi cere dreptul la viaţă. 

Dreptul de a ieşi din sine şi a se manifesta la un moment dat. Uneori, poate fi o 

izbucnire, alteori o revărsare de spiritualitate, cu impetuozitatea unei cascade. În 

alte cazuri însă, creşterea se face discret, nespectaculos, pe nesimţite. 

Parcurgând lirica lui Valentin Marica, nu poţi să nu constaţi, ca de altfel şi 

în volumele anterioare, mesajul profund religios, care se degajă, încă din 

titlurile, foarte inspirate, însoţite de explicaţii: Metanii, versuri; Vecernii, 

versuri; Cruci în deşert, versuri, Ziua canonului, versuri; În naosul râului, 

versuri, Manuscrisul de jad, versuri, Schitul numelui, versuri, ediţie bilingvă 

71

omână-franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan; Îndurarea 

amiezii, versuri, Marele Premiu la Festivalul Naţional de Poezie „Credo”, 2007; 

În apa Duhului, publicistică, Marele Premiu la Festivalul Naţional „Romulus 

Guga”, 2009; Ceasornic de lut, versuri, 2009. 

Ca să nu mai vorbim de titlurile poemelor spirituale care sunt şi ele foarte 

inspirate. Să poposim asupra câtorva poeme ca să pregustăm măcar, puţin din 

ceea ce a simţit şi trăit Valentin Marica, mergând pe urmele paşilor lui 

Dumnezeu făcut om pentru oameni. 

Mai întâi a zărit cum: „În abur / se ivesc / chinoviile cuvintelor...” 

Apoi a simţit „Balansul îndoielii...” şi cum „Aburul alină rana pietrei. / 

Înghesuie spaima. / Giulgiul cuvintelor se face abur...” Şi deodată s-a trezit în 

următoarea ipostază: „Ţin în mâini hăul.../ Cineva mă pândeşte de după secera 

lunii.” (Cuvinte înlocuind cuvinte). 

Ce poate fi mai sugestiv decât imaginea unui om care ţine în mână hăul? 

Este o perspectivă aproape înspăimântătoare, dacă nu am şti că undeva, aproape 

de noi, există Cineva care să ne apere, să ne apuce de mânecă, de braţ ori de 

umeri şi să ne schimbe direcţia, astfel ca piciorul nostru să nu alunece... 

Etapele parcurse în acest periplu spiritual sunt consemnate cu 

scrupulozitatea jurnalistului care-şi notează până şi pauzele dintre două cuvinte. 

De pildă, la Biserica Nunţii, ca şi în alte locuri, mai întâi se pregăteşte, apoi se 

instalează în acea stare de graţie propice trăirilor intense: „Purtam pe umeri 

Biserica Vinului / ca pe un coşciug alb, / ca pe o coadă de şarpe strivită de 

fulgerul fricii. // Umerii îmi erau bulboane de râu. // Îmi căutam numele / şi 

căutam muntele de sare pentru somn, / lovind în pâinile din stupul de aur / şi-n 

aerul ce surpa candele...// Sub candele, se poate muri ? (Şi ochiul era o boabă 

de strugure...) 

Valentin Marica, nu numai că găseşte formule de exprimare sintetică a 

celor văzute, dar, cu o ştiinţă care ţine de har, esenţializează toate acestea, la fel 

cum japonezii adună într-un rotund de 17 silabe o întreagă lume, de la concret la 

abstract, păstrând viu spiritul. 

„Legea morală din mine şi cerul înstelat deasupra mea” – cum s-a 

exprimat filozoful Immanuel Kant - aserţiune preluată şi de gânditorul francez 

Blaise Pascal – acestea constituie reperele fundamentale ale creştinului. Dar, 

când te afli lângă cununa de spini, ce alte cuvinte poţi găsi, decât cele în care săţi 

ceri cu smerenie, iertare: „Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor... // N-am 

frământat destul strugurii pământului, / până la luciu, / până la strigăt, / dar, / 

ştiu să arăt cu mâna spre cer”... (Lângă cununa de spini...). 

La „Piatra ungerii” - poetul simte cum sudoarea de sânge a lui 

Dumnezeu îi pătrunde sub cămaşă şi cum, îl naşte din nou tăcerea: „Vreau să-ţi 

ţin, Doamne, lacrima de sânge / sub cămaşă. / Ţi se cuvine răsufletul meu, / 

când văd cum se coace picătura de mir...// În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul 

de iască. // Pironit în veşnicia ta, / nu voi mai plânge în somn.../ Mă naşte, din 

nou, tăcerea...” 

72

Ce am mai putea spune în faţa acestor stropi de rouă divină, acestor 

lacrimi de mir care ne tămăduiesc şi ne înalţă? 

Să-ţi speli mâinile cu piatră până „ţâşneşte fir de apă din rana cerului 

gurii...” – poate fi un vis mistuitor în care aştepţi să apară dropii. În locul unde 

vieţuieşte lacrima şi „nu zboară niciodată păsări” – „cu lumină pe lumină 

călcând” – poţi să te ghemuieşti în trezie ca peste leagănul fiului... (Pleoapa 

Sfântului Sava). 

Iată o rugăciune tulburătoare în poemul „Cei morţi şi cei vii”: 

„Fă-mi, Doamne, braţe mai lungi, / din lemnul nădejdii, / să le cuprind, 

celor ce învie, hotarul de lapte cald, / cum cuprind, pe muntele moale, poienile 

Fericirilor!” 

Se ştie, sufletele celor plecaţi sunt în comuniune cu ale celor rămaşi, de 

aici, articolul din Crez sau din Simbolul Apostolilor, referitor la „împărtăşirea 

sfinţilor” – care se roagă pentru noi şi, la rândul nostru, ne rugăm pentru cei 

plecaţi în lumea în care şi noi vom ajunge. 

Poemele spirituale ale lui Valentin Marica au o particularitate: ele îţi fac 

osicioarele sufleteşti să tresalte, te pot durea până în măduva sufletului şi doar cu 

un singur regret rămâi, după citirea lor: că nu sunt mai multe...Această sete ca 

după apa cea vie de la Fântâna lui Iacob, te însoţeşte mult după ce le-ai parcurs 

şi te îmboldeşte să te întorci la ele. E principalul merit al acestor scrieri 

admirabile, înălţătoare, în care fiecare cuvânt poate fi o şoaptă de înger. Aerul 

sfânt pe care-l degajă cuvintele poetului poate echivala cu mireasma de santal 

ori cu aroma de mirt sau de mosc răspândite în aerul Ţării Sfinte. Pregustăm, 

inspirăm şi ne inspirăm şi noi, măcar o cirtă din ele. 

„Dacă putinţele acestea nu sunt spini, / ţi le pun la picioare, /tăceri peste 

moartea ce calcă pe moarte...” (În împărăţia ispitei) – i se adresează poetul lui 

Dumnezeu. 

Şi iată-l pe autor „...la Beit-Lehem” la „Casa Pâinii”: „Mai presus de 

Fiinţă, / munţii se adună în susurul pâinii, / pe când Adonis moare cu faţa la 

pământ. // Ispita îşi leapădă luciul...// Pe piatra scrisă de copitele asinilor / 

e atâta înfometare...// Începe ziua şi zorii seacă zori.// Colbul lor e şters de 

alunecarea fluturelui / în umbra visului. // Păianjenul întinde fiorul lacrimei / 

peste muchii de văzduh / şi-n Peştera unde durerea caută / smirnă şi tămâie.// 

Din pâine cresc naosuri.” 

Se ştie, un creştin este un vas ales în care Duhul Sfânt toarnă alesele 

virtuţi şi ploaia de daruri ale Sale. Cu măreţia smereniei, poetul spune: 

„Puteam fi cuvântul prin care să te strig...// Puteam să fiu păzitorul 

icoanei, Doamne, / mâna ce apără căldura candelei / sau tăcerea 

untdelemnului...// Sunt vasul gol...// Peste ape s-a făcut curcubeu altcineva. // 

Prea târziu am băut vinul măslinilor. // Sunt numai ţărână, / neamintindu-mi 

lacrima spicului.” (Întâlnindu-Ţi slava...). 

Fie că ajunge la „Stânca lui Israel”, acolo unde, cu blândeţe, „Degetele 

răsfirate / ating giulgiul cu miresme, / ating cuvintele răsfirate / în lamura 

73

arborelui fulgerat...” – fie că se află la Marea Tiberiadei unde autorul spune 

hotărât: „Voi călca pe apă. / Voi călca pe spinarea cuvântului...// Aerul, 

apăsându-mi umerii, / apăsându-mi gleznele, / întinde în părul tău de apă, 

Tiberias, / tăcere de stea. // Cum să ţin în mâini tăcerea de stea? (Tiberias, 

părul tău...) – poetul are aceeaşi evlavie şi reverenţă faţă de locurile pe care 

calcă. Se simte emoţia în gest, cuvânt şi tăcere, se simte în roua lacrimei şi în 

boarea respiraţiei. Iată-l Stând în genunchi...: „Înfloresc în teamă. // Petalele 

ating marginile lumii. / Închid ochii să văd Începutul...”- precum primul om în 

ziua a şasea a Creaţiunii, înainte de Cădere, când era pus stăpân peste Eden şi se 

străduia să dea nume tuturor făpturilor. 

Ajuns apoi, „Târziu, la Ghetsimani” - unde, încep pătimirile: „Calc pe 

venin şi pe miere sălbatică..., / pe zdrenţele vicleşugului.../ Bat în cariatide de 

cer, ca în toacă, la vecernie, / lemnul să se aprindă, îngropându-mi frica.// În 

crestele goliciunii mele presar vaiet / şi pulberea frunzei ce adie moartea...// A 

fost şters tot sângele de pe odăjdii...// Mă tem şi mă înveselesc...// Târziu, rup 

din pâinea dulce a lemnului dulce.// Îmi ung trupul cu laptele lemnului dulce,/ 

adormind în hotarul de argint / unde stă, îngenuncheat, soarele.// Aici se taie 

pomul fără de rod. // Aici moare puiul de viperă...” 

Oricine calcă Pământul Sfânt, nu se poate să nu parcurgă de-a lungul celor 

14 Staţiuni, traseul străbătut de Iisus, cu crucea în spinare, până la Muntele 

Căpăţânii, adăugând puţin din supliciul personal, de-a lungul acestui drum auster 

pe care au curs lacrimile Maicii Fecioare în ziua Răstignirii. Să-l însoţim şi noi 

pe „Via dolorosa” pe poet pe urmele lui Iisus: „Se amesteca răsăritul cu 

asfinţitul / într-un anevoios dangăt... / Trupul îşi vărsa bobul ispitirii; scos din 

temniţe. / Din mila lui Dumnezeu.../ mâinile nu luau destul./ Tălpile nu 

acopereau osânda...,/ nefiind cât gurile deschise spre mine, / îmbiindu-mă să 

rup din piatră ca dintr-o inimă, / să-mi străpung coasta, să fie apă mai multă, / 

pentru spălarea Cuvântului. // Fiecare pas învia fuior de jar...// Aş fi putut 

incendia porţile cucutei”. 

Sunt stări care nu se aseamănă între ele. Sunt stări hărăzite o singură dată 

în viaţă. Sunt stări care generează stări diferite. „În cercul de apă împietrită 

îmi prind mâinile... / Atârn / ca o pasăre lovită de fulger. // Îmi caut giulgiul.// 

În moartea Ta îmi aştern moartea. // În aura Ta visez să calc vălul morţii. // 

Aud cu auzul Tău... / Văd cu văzul Tău : / Ce lungă e cărarea! // În jur se 

leagănă/ iarba rară a ultimului cuvânt.” (Iarba Golgotei) 

În sfârşit, „La Fântâna Îngerilor” – „Tremurul crucii, / în tremurul 

ochilor mei, / apasă iarba cuvântului. // Ziua e tăiată în bucăţi... / puse peste 

crengi de măslini / să se usuce”. 

Şi mai departe-n călătoria spre sine: „Privind Valea lui Ioasafat”: 

„Umbra nu se poate-ntinde...// Gura nu poate vesti.../ Mâinile nu pot atinge; şi 

pasărea.../ nu poate să moară...” şi fără oboseală „Căutând fântâna lui Iacov” 

„Sub geana măslinului, aburii îmi săgetează mâna. / Valuri de aburi. // Gândul 

prinde în gheară fiecare val...// Urc pe crucea răsăritului de apă...// Azi, eu voi 

74

fi răstignitul / pe mal. // Suliţa îndoielii îmi străpunge coasta cuvântului...// 

Silabisesc / numele celui ce sapă fântâna”. 

Densitate de gând şi cuvânt, densitate de spirit. Poemele respiră har din 

Harul celest ce se revarsă din belşug peste creştete, peste inimi. 

Două ipostaze „La izvorul Mariei” (I): „Fericiţi cei cu rana deschisă, / 

bătând în cerul apei. // Pântecul abureşte în văzduhul poruncii...” şi II: 

„Cuvântul, sub candelă, / strânge la piept / tăcerea iederei...// Pe frunte apasă 

jarul sărutului...// Mâinile încrucişate / se fac lumânare / şi ard./ Cât, oare, vor 

arde?...” 

Fiecare etapă a călătoriei înseamnă o nouă treaptă urcată. 

De o frumuseţe de negrăit este poemul „Pasărea Răstignirii” – simbol al 

Jertfei Supreme a Mântuitorului. „Pasărea Răstignirii: Mâini lungi de lumină 

îmi cuprind mâinile... /şi mâinile mele cad pe umbra suspinului / şi mâinile mele 

cad pe şira spinării celui mai răbduriu lemn. // Vine pasărea, cu dimineaţa 

răstignirii pe aripi. // Nu şiroaiele durerii mă cutremură, / ci surâsul...” 

Şi de la Biserica Naşterii, „năvodul mâinilor” în tresăltare şi ardere de 

rugul neliniştii, lângă obrazul brăzdat de lumină al păsării poemului: 

Năvodul mâinilor - la Biserica Naşterii...: Scap pâinea din mâini, / văzându-Ţi 

mâinile...// Când mirul e soare, / numai mâinile Tale se fac rame de aur...// Şi 

cad...// Cad peste suspinul meu, / la gâtul măslinului...// Tot ele / se înalţă ca 

păsările nunţii, / se înalţă peste suspinul meu / cel de-a pururea...” 

Şi, susţinând această idee: „Împreunarea mâinilor tale: Împreunarea 

mâinilor Tale, / ca un pântec zvâcnind...// Rugul arde, iar. // Împreunarea 

mâinilor Tale, / ca o gură de fântână...// Greu se aşază cuvântul în ordinea 

aceasta. / Greu urmează arătarea cu degetul / a Sfântului Alb.// Împreunarea 

mâinilor Tale, / bot umed peste valul ce arde.” 

Şi iată-l pe Drumul Căpăţânii, la a treia oprire: „Golgota, a treia oprire...: 

Creşte raza zilei...// Îmi pipăi obrajii... / Găurile lacrimei sunt şterse? / Deşertul 

pieptului se adună / ca pânza pusă la albit în iarba lunii mai. // Văd mai bine 

gleznele-n durere. // Albesc ochii pietrelor.../ Murmură. // Eu sunt în murmur. // 

Dacă acum plec, / când voi îmbătrâni, / vreau să fiu aici...” 

Micropoemul „Muntele Fericirilor” – deşi alcătuit din două distihuri cu 

versuri cât se poate de scurte, desăvârşeşte rotundul ideii: „Musteşte piatra.../ 

Se răsfiră trupul...// Fericit cel cu trup / fără umbră...” 

Sunt locuri în lume unde, odată ajuns, nu-ţi mai vine să pleci. Pornind de 

la pericopa neotestamentară care ilustrează episodul ”Schimbării la faţă” pe 

Tabor, (Mt. 17, 1-13; Mc. 9,2-13; Lc. 9, 28-36; ) pentru orice creştin, Taborul 

rămâne şi peste mii de ani, un astfel de loc, plin de lumină divină unde ai vrea să 

rămâi pentru totdeauna, fiindcă în acastă Lumină se află Hristos. „În cerul 

Taborului: Am venit aici să murim...// Cu o mână pe altarele lăncilor, / cu 

cealaltă pe zarea altarelor de ceară.../ Gura nu poate mesteca boaba de pâine./ 

Lăncile iau forma aripilor / sub cununile ce împrejmuiesc suflarea sfinţilor.// Cu 

mâinile goale am venit / în desişul cerului, / să luăm coperământ pentru colina 

75

vămilor.// Zăbrele au ars ziua întreagă...S-a dezvelit Cerul. / Strângem 

subsioară cenuşa şi...lacrima măslinului.” 

Nu trebuie să mergi prea departe ca să ajungi acolo. Locul se află în sinea 

fiecăruia. E dasein-ul nostru, locul de unde survine fiinţa. 

În sfârşit, locul Sfântului Mormânt este reperul care ne leagă unul de 

celălalt cu fire freatice. Este locul de unde a izvodit Mântuirea. Chiar dacă acolo 

nu se mai află trupul care a stat prizonier din iubire trei zile sub piatră, înfăşurat 

într-un giulgiu, îmbălsămat cu parfumul cu care l-au uns mironosiţele. 

Locul poartă URMA DUMNEZEIRII OMENEŞTI a lui Iisus Hristos. 

„Somnul Sfântului Mormânt: Căutăm malul / în noaptea Sfântului 

Mormânt.../ Miezul de noapte de mult şi-a bătut metaniile. // Vasele dimineţii se 

revarsă. // Din apele lor, zorii îşi adună turma mieilor albi.../ Buzele le-au albit 

marginea / în săruturile mirului.../ Ca un pântec cu coajă de pâine e vasul...// 

Întind pe pântecul alb / cămaşa somnului / uitată în ungherul pizmuirii”. 

Atingând cu tălpile, cu mâinile, cu privirea, cu inima, aceste locuri, 

creştinul reînvie în memorie principalele evenimente cristologice. 

În Grădina Ghetsimani, pelerinul se cutremură de frumuseţea crudă a 

măslinilor, martori ai sărutului vinovat de înaltă trădare. Vândut pe-un sărut 

mincinos, ah, sufletul doare până la os! – poţi să exclami, o dată ajuns aici. 

„La Gat-Shemen, unde se coace pământul: Aici, / o singură aripă îmi 

atinge cuvintele. // Tot mai puţine...// Le va apăsa fruntea / la miezul nopţii sau 

la miezul zilei? // Cu lemnul verde sau lemnul uscat? // Le va arăta / haina cu 

noduri ale păcatului? // Îi ies în faţă / cu un spic de grâu în mână...” 

Poemele acestui autor au, fiecare, un sâmbure teologic. Ele izvodesc dintro 

credinţă nestrămutată, nu neapărat inclusă în canoane, ci simţită până în ultima 

fibră a inimii. Puţini ajung la o asemenea adâncime a credinţei dar şi la o 

limpezire de spirit care izvorăsc din ea. Icoanele vorbesc. Pericopele evanghlice 

strigă. Locurile îţi fac plecăciuni şi te îndeamnă la adâncă evlavie. Tu nu poţi 

decât să taci şi să te rogi. Uneori să mai şi lăcrimezi pentru Domnul. Să fii 

părtaş, adică, precum Simon din Cirene, care a dus crucea Mântuitorului, la 

început silit, DOAR ASTFEL CUNOSCÂND CINE ERA IISUS. 

În faţa miracolului Învierii „Stă viaţa / cu capul în pumni / peste 

cingătorile milei...// Să faci doi heruvimi de aur! -/ îi porunceşte Domnul lui 

Moise...// La auzul acesta, / viaţa se trage înapoi / ca Iordanul / când se 

îmbracă în cămaşa botezului...” (Anastasis). 

Dar ca să ajungi la Înviere trebuie să treci prin supliciul crucii, prin pustia 

Iordanului, prin trădare şi moarte: „Fir de iarbă fiind / cum să mă apropii de 

foc? // Abia am căzut din braţele Tale... / Pe întinderea apei am căzut. / 

Am plâns mai întâi, apoi m-am botezat. / Valurile erau aripi. / Veneau din 

învierea cerului, / din nesfârşita înviere a cerului, / din hohotul urcat la cer / 

când ziua e numai îngenunchere. // Mă răstignesc, / dar lemnul meu putrezeşte” 

(În pustia Iordanului). 

76

Sala Cenacolului, numită şi „Foişorul Cinei” – îi trezeşte autorului 

simţăminte pioase: „Peste râul de piatră lucie, / Aburul gurilor flămânde 

încălzeşte veşnicia...// Strâng în mâini flori de sare.../ Le împart în patru colţuri 

de masă.// Timpul nu se măsoară în clipe.../ E doar un tremur prelung./ E doar 

harfa trupului străpuns...” 

Aflat „În calea magilor” – cu ochii la Steaua cea vestitoare, poetul 

trăieşte, de asemenea, clipe unice: „Genunchii apasă fagurele...// Răsăritul şi 

apusul / soarelui au aceeaşi înmărmurire. // Acum... / ştiu câtă aşteptare 

măsoară ştreaşina genelor. // Toată calea e în sânul meu. / A luat locul inimii şi 

răsunetul vorbei.../ Altarul de aur, smirnă şi tămâie / e pruncul din mâinile 

mele. // În umezeala ochilor / calea magilor lasă lăcaş”. 

Poezia religioasă a lui Valentin Marica este alcătuită din cuvinte şi tăceri 

prelungi, semnalate cu puncte de suspensie. E loc destul aici pentru meditaţie şi 

interpretare, fiecare după propriile trăiri. 

E o poezie metaforică cu simboluri creştine vizibile şi ascunse care se 

distaină treptat sub lumina credinţei. 

Beatitudine: „Înşir pe crestele frunţii boabele rozariului. // Mă încoronez 

cu boabe de grâu..., / boabe care văd, boabe care aud, boabe care adorm... / 

Boabe care visează stâlpul de foc”. 

Iată o ilustrare perfectă a simbolisticii lui Valentin Marica: 

„Osul deşertului: Osul deşertului e în oasele mele. // Gândul e os al 

deşertului...// Numai Fecioara în vis arată cu degetul râul. / Mă spăl în apa 

visului Preacuratei / şi sunt cumpănă, ... fără de fântâni...// Osul deşertului se 

îndoaie ca ramul de salcie”. 

Lirică panseistică, sapienţială, sacră, cu accente vădit creştine, poemele 

din acest volum înalţă şi îngenunchează într-o continuă stare de graţie, „Sub 

genunchii Taborului” – acolo unde se află încă, genuin, „cântecul cuvântului”. 

22 iulie 2010 

77

SCRIITOR PE ZĂPADA DIN PALMĂ. O URMĂ ÎNSCRISĂ ÎN 

VEŞNICIE. 

Valentin Marica, „În apa Duhului”, Jurnal de reporter în Ţara Sfântă”, Editura 

Nico, Târgu-Mureş,Volumul are ataşat CD-ul - In apa Duhului - cu secvenţe 

sonore din Tara Sfântă 

Motto: 

„Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi 

mai trebuie decât să întind mâna spre El”. 

-Constantin Brâncuşi- 

După un jurnal liric fascinant în care aflăm locuri şi imagini din Pământul 

Sfânt, scriitorul mureşean Valentin Marica întreprinde o incursiune iniţiatică, în 

sine şi dincolo de el însuşi, transpusă sub forma unui jurnal-reportaj, incursiune 

prilejuită de pelerinajul în Ţara Sfântă, moment crucial în existenţa fiecărui 

creştin de bună voire. E vorba mai curând de un buchet generos de gânduri şi 

impresii, cu adiere de mosc, parfum după care ne-am deprins să-l recunoaştem 

pe autor, în toate cărţile sale. 

Un om în căutarea Hiperboreei, a Raiului din care a purces înainte de 

începuturi. Nu timpul proustian, pierdut şi apoi regăsit şi iarăşi pierdut îl 

preocupă pe Valentin Marica, ci Raiul. Iar nostalgia acestui Paradis pe care 

trebuie de pe pământ să-l recâştige, îi motivează demersul spiritual până la 

izvoarele sinelui. Însuşi motto-ul ales este foart nimerit: „Un Rai s-a închis 

undeva, deasupra noastră (...) Marea durere a existenţei terestre naşte şi 

sporeşte lipsa lui. Un sentiment de rămaşi-pe-dinafară ne dă surdul impuls de-a 

scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem”. (Nichifor Crainic, 

Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996, p.85). 

78

Călătoria întreprinsă la locurile unde se mai văd încă paşii Mântuitorului – 

este ea însăşi „o urmă înscripţionată în veşnicie”. O urmă cu multe puncte de 

convergenţă: 

„Să vezi Izvorul Buneivestiri, Casa Sfântului Petru la Capernaum, 

Rotonda cu 18 coloane de piatră a Bisericii Învierii, Marea Tiberiadei sau 

Lacul Ghenizaret (Kinneret), pe care a mers Mântuitorul, cetatea unde 

Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce, Via Dolorosa, locul aflării 

capului Sfântului Ioan Botezătorul, Mormântul Maicii Domnului sau urma ei 

inscripţionată în veşnicie, pe o piatră din Muntele Măslinilor, să vezi Muntele 

Sinai, Pustiul Hozeva, locul în care a fost înmormântat craniul primului om, 

Adam, chivotul de pe Sfânta Masă a Bisericii Învierii dăruit la 1844 de 

principele Moldovei, Mihail Sturdza şi soţia sa, Smaragda, Tabka înmulţirii 

pâinilor şi peştilor, să te îmbraci în cămaşa albă a acestor soli biblici e ca şi 

cum ai urca în Dudul lui Zaheu; spre a sorbi, apoi, cuvintele Mântuitorului: 

Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta...” 

Amplul reportaj al lui Valentin Marica este ca un ospăţ spiritual din care 

guşti cu prudenţă, din teama de a nu se sfârşi bunătăţile. El este presărat cu citate 

biblice, spicuiri din înţelepciunea lumii, pilde, informaţii despre locurile vizitate 

şi, mai ales, propriile reflecţii ca şi interpretarea unor pericope biblice în chip 

original şi pertinent, aşa cum sufletul şi mintea i-au dictat autorului. 

Personajele, sunt de asemenea în strânsă comuniune, indiferent dacă sunt 

din Vechile sau Noile Scripturi, fie personaje istorice, ori religioase, până la cele 

din zilele noastre. 

Toate experienţele umane au ceva pilduitor în ele. Fie că sunt bune şi ne 

amintim de el cu dragoste şi nostalgie, fie că sunt mai puţin reuşite şi învăţăm 

cum să evităm situaţiile similare. 

Atent la „vocile luminii” - Valentin Marica se adânceşte până la rădăcinile 

Cuvântului Biblic, încercând, după puteri omeneşti, să-i extragă sevele şi să 

presare sămânţa lui în pământ roditor, aidoma Semănătorului din pilda 

evanghelică. 

El este urmărit de personajele cu impact direct în suflete, mari convertiţi, 

cum sunt: Zaheu, femeia samarineancă, orbul din Ierihon ş.a. şi uneori se 

substituie acestor personaje. Peste tot locul, autorul presară seminţe de gând sub 

forma unor axiome, fraze aforistice, frânturi lirice specifice firii sale sensibile. 

Valentin Marica găseşte un inspirat mesaj în fiecare pericopă, în fiecare 

întâmplare, construind chipul şi caracterul creştinului autentic după modelele 

preexistente. 

Însă felul cum ştie să extragă miezul şi semnificaţia fiecărei întâmplări, 

din mici elemente constitutive, relevă cu adevărat arta lui scriitoricească şi 

gazetărească. 

Locurile cu adevărat istorico-creştine sunt de natură să işte trăiri pe 

măsura importanţei lor, ducând, de cele mai multe ori la manifestări evlavioase 

şi de pietate populară, la adâncirea virtuţilor capitale şi teologale lăsate 

79

moştenire de Istoria, Cultul şi de Tradiţia Bisericii Ortodoxe Universale şi a 

celei Româneşti, cu predilecţie. Modelele întâlnite şi scoase în evidenţă sunt 

relevante. 

Arderea lăuntrică dar şi efervescenţa religioasă exterioară, se îmbină 

perfect într-o autentică trăire religioasă: „Suntem în Ţara Sfântă, în locurile de 

nevoinţă duhovnicească, pentru că Hristos e mereu la Fântâna lui Iacov, cu 

credinţa că apa vie a fântânii ne va face să nu ne mai tăiem faţa în două, 

dându-i o parte lui Dumnezeu şi alta diavolului. Pe pragurile acestea biblice 

(conştientizăm ce însemnăm?) ne suntem proprii ghizi, îndreptându-ne spre 

neînsetare: Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din 

apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi 

da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viaţa veşnică. Cuvintele acestea, 

atât de bine ştiute, spuse aici, la rădăcina lor, îşi măresc lumina; devin „imperii 

de lumine”. 

Paralel cu toate aceste dezvăluiri, aflăm şi lucruri interesante despre 

locurile şi tradiţia Pământului Sfânt. 

„Ştiam că râul Iordan e pomenit în Biblie de 150 de ori, că Yarden în 

evreieşte înseamnă cel care coboară, că după războiul de 6 zile din 1967, 

mănăstirile de lângă Iordan au fost închise, ele intrând în fâşia de graniţă a 

statului Israel, părintele Damian fiind împuşcat, întrucât a refuzat să 

părăsească Schitul Românesc de la Iordan, ştiam că Bethleemul a fost mai întâi 

numit Efrata ( Şi tu Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine 

va ieşi Stăpânitor peste Israel), ştiam că Zidul Plângerii e locul rămas, după 

distrugerea romană din anul 70, din Cetatea lui David, unde se află Chivotul 

Legii, dar toate acestea, spuse în casa lor, primesc o demnitate a spunerii şi au, 

de acum, literă de lege. Sfântul Serafim de Sarov spunea că a ajunge în Ţara 

Sfântă este scop unic al vieţii pământeşti”. 

Autorul ştia iar acum ştim şi noi, ceea ce e remarcabil, pentru că reiterăm 

trăirile sale mistice. Participăm la emoţia sa, pe care are darul să ne-o transmită. 

E ca şi cum am fi fost acolo. Cine se încumetă să scrie despre toate acestea este 

un mare temerar, dar şi un spirit generos care ştie să facă daruri. Şi darurile sale 

sunt adevărate delicii spirituale. 

„Prea târziu bem vinul măslinilor? 

Acum mi se dezleagă mâna...Acolo aş fi putut scrie pe piatră. În 

Evanghelia lui Ioan, Iisus s-a aplecat jos şi a scris cu degetul pe pământ. 

Nicicând nu a tremurat mai tare litera scrisă în carnetul de reporter. Tremura 

litera, căci tremura mâna; tremura mâna, căci tremura gândul... Am notat, 

parcă desenând... Sfinţeam, pe pagină, subiectul şi predicatul; căci totul era sub 

văzul icoanei şi sub văzul lui Iisus. Nu ştiam, atunci, că ajuns acasă voi adăuga 

atribute şi complemente, spre a săvârşi lucrarea. Dacă l-am cunoscut pe 

Dumnezeu, acolo, fiecare în felul nostru, El face să voim spre a săvârşi...” 

Caracteristica principală a scrierilor lui Valentin Marica este lirismul, 

trăirea unei stări continue de Poezie... El face ca totul să devină poezie, aşa cum 

80

egele Midas prefăcea totul în aur la simpla atingere. Valentin Marica îşi aşează 

sufletul pe tavă şi ne îndeamnă să-l privim. Confesiunea lui este absolut 

tulburătoare prin sinceritate, prin lipsă de artificiu, prin trăire lăuntrică: 

„Au năvălit zorii, ca nişte trupuri înalte, cuprinzându-mă în laptele lor 

cald. E 5 şi 3o de minute; ora aceea, din ziua aceea, când Dumnezeu a cuprinso 

părinteşte în braţele Sale pe Cezara. Afară, cerul are tremur de lacrimă; ca 

atunci... 

Îmi recapitulez visul nopţii... 

Scriam despre Ţara Sfântă. Paginile luau forma unei lumânări. Cezara 

era lângă mine, bucurându-se că scriu... 

3 iulie, dimineaţa, încep să scriu cu adevărat jurnalul. L-am scris în 

gând. Îl am, cu prescurtări, în bloc-notes. Îl rescriu. Pe un giulgiu ce-mi pare 

văzduhul întreg. Nu voi fi doar martorul, privitorul atent, neiertător, ochiul pe 

deplin al reporterului. Voi fi umblătorul între mirare şi căinţă, blândeţe şi 

spaimă, atingând rana pietrei şi cerul ei. Eu nu doar am văzut, ci am atins, am 

îngenuncheat, ştiind că „timpul meu se spânzură de veşnicie...” Eram, sunt, 

fărâma şi întregul... 

Parcă se deschid toate cărţile preferate ale Cezarei. Fotoliul ei e înflorit. 

Spicele aduse în ziua de Rusalii de la Schitul din Dumbrăvioara scânteiează. 

Cezara îmi poartă mâna pe pagină, cum îi purtam eu mâna pe caiet la începutul 

clasei I-îi. 

A izbucnit soarele! Lucian Blaga se întreba de ce omul nu este ca soarele. 

Astăzi, mai mult ca oricând, vreau ca omul să fie ca soarele; umblător prin 

cer.” 

Pe canavaua dintre realitate şi imaginaţie alunecă prezentul acerb şi 

necruţător care ameninţă să devină trecut irevocabil. Cine poate opri clipa? Simţi 

neputinţa, te străduieşti s-o depăşeşti şi zidurile ţi se ridică în faţă. 

„Ieri, 2 iulie, la Ierusalim, un buldozer condus de un palestinian intră 

într-un autobuz, rănind grav 3o de israeliţi.” 

Fiecare om îşi construieşte în viaţă propriile sale „locuri sfinte”. Chiar 

dacă uneori nu au nimic de-a face cu sfinţenia. Depinde cum le percepe fiecare, 

dar, mai ales, de orizontul lui de aşteptare. Pământ sfânt poate însemna pentru 

unii semneni: teren arabil, teren cu petrol, palate, avuţii, tot ce e strălucitor şi 

costă imens. Cine nu şi-a închipuit cum este Ierusalimul? Şi autorul are propriul 

colţ de Ierusalim unde nu pătrunde răutatea omenească. Unde-şi construieşte 

nădejdea. 

„În Ierusalimul meu nu bântuia blestemul şi moartea. Dimpotrivă, la tot 

pasul, învia Iisus. Acolo era ceva mai adânc decât noi înşine; după cuvintele 

Sfântului Augustin. Acolo era preoţia iubirii. Vocile luminii. Demonii neiertării, 

ai nerăbdării şi aroganţei erau răpuşi. Cu ramurile verzi ale gândului îl 

întâmpinam pe Domnul în Ierusalimul născut în suflet... Înţelegeam că ne 

pierdem, când nu ne căutăm destul. Ziua îşi strângea în pumni zorii, să nu-i lase 

să se prelingă în venin. Nădejdea îşi afla vatră, vorba poetului. Pe când, vorba 

81

filozofului, creaţia geme şi aşteaptă să fie restaurată. Dorurile de mamă, de 

tată, de copii, de pământ reavăn creşteau în dorul de Dumnezeu. Să fie dorul de 

Dumnezeu esentia lumii?” 

Cu delicateţe şi multă discreţie, autorul ne ia de mână şi ne introduce „în 

vremea aceea...” 

„Numai că noi stăm, Acum, pe 2000 de ani şi ne grăbim spre porţile 

Cetăţii Ierusalimului, spre Muntele Înălţării, spre Bethleem, spre necuprinsul 

mântuirii. Suntem între lumi. 

Mergem înspre Ceasul Întâi...” 

Paralel cu înaintarea spre obiectivele propuse de ghizi şi organizatori, se 

adânceşte şi trăirea interioară, coborârea în sine. 

„În Grădina Ghetsimani păşeşte mai întâi omul din mine; apoi ceea ce 

sunt pentru a avea bucata de pâine a fiecărei zile; omul cercetând locul, dar şi 

locul cercetând omul; întrebându-l... 

Ne înveşmântăm în linişte; într-un ireal...; în blândeţea verdelui Grădinii; 

în inefabilul acestui patrulater în care au dospit cerul şi pământul, divinul şi 

omenescul, pentru geneza mântuirii; alăturându-se, din imediata apropiere, 

liniştea Mormântului Maicii Domnului, cea a Peşterii Ghetsimani şi cea a 

laudelor. Încercăm, în lumina gândului, să învelim impunătoarele trunchiuri, 

adăposturi ale chinului, cu textul laudelor... E un fel de rugăciune. Lângă o 

hiperbolă a Ţării Sfinte, cea a trunchiului din Ghetsimani. 

Putem lua din veşnicie... Cât de frumos ne aşteaptă, cât de răbdătoare...” 

Tot textul este de un tulburător inefabil, este „acel ceva plăpând, înaripat 

şi sacru”. 

„Trunchiurile măslinilor sunt chipuri ale privegherii; trupuri pe care s-a 

îngrămădit timpul, chemând la priveghere. Atingem liniştea. Dar, înfiorarea 

cosmică de Atunci reînvie, ca în tabloul lui El Greco, în care Grădina 

Ghetsimani e o cămaşă roşie a pătimirii, prin care Mântuitorul ia asupra Sa 

păcatele lumii, sau ca în celebra pictură a lui Giovanni Bellini, Agonia în 

Grădina Ghetsimani, cu aura mistică a nopţii tragice. 

Fiecare măslin îmi pare un potir al îndurării; un teasc al mistuirii. În 

ebraică, gat shemen înseamnă teascul măslinilor. În Vremea Aceea, măslinii 

păreau că vor să fugă din loc, să nu vadă cumplita strivire. Iisus lupta cu 

soarta..., inscripţionează poetul. Îngân silabe. Goliciunea mea mă sperie...” 

Şi aşa cum „abisul cheamă abis” şi starea de graţie este născătoare de 

pronie. Ea recheamă stări de pioasă reculegere şi meditaţie în liniştea umbrei 

măslinilor. 

„Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au 

întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a 

durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. 

Măslinii vorbesc. Se fac iconostas. Trunchiurile lor doar par încremenite. Le 

simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se 

amplifică.” 

82

Pelerin în „Ţara Dorită”, în „Ţara Hărăzită” – poate fi doar cel care poate 

trăi pe deplin emoţia acelui Timp în care Mântuitorul a trăit alături de oameni, 

luând chip omenesc, fără să se lepede de natura Sa Divină, s-a dat pentru noi, 

Jertfă de ispăşire. Şi cu adevărat nu îi este dat orişicui, dar numai celor pe care 

Dumnezeu i-a chemat, i-a ales, i-a binecuvântat, le-a dat nume, i-a trimis să-L 

vestească, pentru ca apoi, să-i mântuie. 

„Ieşi dintr-un timp abulic, disputat până la ridicol, aşteptând să deschizi 

uşa spre mierea luminii. Aici cad măştile. În tine e mai multă pâine şi mai 

puţină cenuşă. Ochiul devine un continent. Forme joase şi forme înalte de relief 

se mlădiază în roua lui, sub mirul candelelor şi deasupra acestor pumni de aur 

strânşi, să nu se zădărnicească jertfa. (...) Cobor în grotele cărunte ale Ţării 

Sfinte, cele mai mari Litere ale lumii, simţind, de fapt, urcuşul spre mierea 

luminii. Cuprind Literele acestea şi ele mă cuprind, le aşez în slava sufletului 

lumii şi în slava sufletului meu, le am în mâini, pe umeri, în respiraţie, în 

bucuria uimirii sau pe perna somnului”. 

Iată şi cea mai frumoasă rugăciune: 

„Fă, Doamne, ca această zi să nu aibă seară. În paharul ei se limpezeşte 

taina Învierii”. 

Valentin Marica îşi trăieşte credinţa, speranţa şi iubirea cu aceeaşi 

demnitate cu care îşi apără neamul şi locul de baştină, considerându-le repere 

fundamentale în viaţa creştinului. 

„La confluenţa mai multor civilizaţii şi a celor trei mari religii: iudaică, 

creştină şi musulmană, Ţara Sfântă e Marea Făgăduinţă, locul unde kronos 

devine kairos, timp al harului şi mântuirii, al crucificării şi Învierii, al vestirii 

fără de oprire. Catavasia la Naşterea Domnului pulsează, fără de oprire, în 

sângele credinţei : Hristos se naşte, preamăriţi-l! Hristos din ceruri, 

întâmpinaţi-l! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot 

pământul...! În Ţara Sfântă l-am văzut pe Iisus răstignit, dar şi înviat.” 

Trăirile pioase de pe locurile sfinte generează amintiri personale 

tulburătoare din copilăria şi viaţa autorului. 

„Îmbrăţişez, neîndemânatic, Ţara Sfântă, o columnă a infinirii, ca în 

limpedele ei să-mi văd obrazul şi mărgelele mirării ochiului. Văd trupurile 

pietrei, în case, biserici, cimitire şi aud trupurile vârstelor mele cum se grăbesc 

să se adune în columna infinirii de piatră, în altoiul luminii nădăjduirii. Dacă, 

se spune, ploaia e ticăloasă, în Ţara Sfântă, unde piatra înlocuieşte ploaia, 

piatra e ticăloasă? Nu poate fi ticălos ceva ce învederează strigătul lumii : 

Fericiţi cei curaţi cu inima...! Pietrele de la Capernaum, din Muzeul Pietrelor, 

sunt vorbitoare. Ele poartă inflorescenţe; amintiri despre învăţarea legilor lui 

Moise. Lângă cel mai înalt brad pe care l-am văzut în Ţara Sfântă. Cum poate fi 

stânca pe care a avut loc minunea înmulţirii pâinilor, dacă nu inflorescentă; 

lângă smochini în rugăciune; cu crengile îngenuncheate; străjeri la intrarea în 

Biserica Înmulţirii.” 

83

Vorbe înţelepte de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – bizantini şi latini, Sfântul 

Augustin, dar şi Mircea Eliade, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie 

de Nazianz, părintele Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Ernest Bernea - până la 

Baudelaire George Ţărnea şi Julien Green ilustrează textul cu vorbe de duh, cu 

lacrimi de mir, cu dulceaţa şi blândeţea imaginii, semn al cultivării înalte a 

spiritului: 

„Retrăiesc imaginea punerii mâinilor în şir neîntrerupt, trunchi ce suie 

până la apostoli şi prin ei până la Iisus. O astfel de cale, pentru părintele 

Arsenie Boca însemna înlocuirea păcatului cu sfinţenia. De cartea părintelui, 

Cărarea Împărăţiei, primită din bunătatea părintelui Silviu Negruţiu, la un 

început de iarnă, aş avea acum nevoie, deşi ochiul nu leneveşte, arde citind 

peste tot unde lumina lumii a scris buna-aşezare a credinţei. Aş avea nevoie de 

Cărarea Împărăţiei, de cărţile lui Eminescu şi Blaga, de Fiinţă şi timp, de 

însemnările mele despre liturghia cosmică a morţii, de fonoteca de aur de la 

Radio, cu voci ce înmulţesc binele, ca pe aceste tipsii de soare să aprind 

lumânările pe care le pun la altare; pentru ca atunci când, iar, cineva mă strigă 

din spate : Adu-ţi aminte de Ziditorul tău... să nu fiu cu mâinile goale...Cu 

mâinile goale şi cu... gândul gol... 

Pe când lumina icoanelor mă înveleşte, gândul ia din cărţile iconologilor 

partituri exegetice desluşitoare.” 

Din loc în loc, autorul presară şi impresii ale tovarăşilor de pelerinaj, întro 

suită a gândurilor şi cuvintelor evlavioase trăite de aceştia, fiecare, după suflet, 

gând şi inimă. 

Tradiţii şi obiceiuri păstrate de milenii sunt reactualizate, cu fiecare nou 

grup de pelerini care păşesc pe locurile sfinte. Ei se încadrează din mers în 

specificul locului şi îi simt pulsaţiile intime, aşa cum ar simţi, bătându-le, 

propriile inimi. 

Meditaţia filozofică împletită în chip armonios cu cea spirituală cuprinde 

sufletul parcă într-o reverie fără sfârşit care-ţi aduce pe buze gustul eternităţii. 

„La Sfântul Mormânt curgerea timpului se opreşte. Eşti prins în bătaia 

eternităţii. Nu vii şi nu pleci; eşti noul contur al propriei iluminării, la o 

răspântie de imagini în care clocoteşte lumina. Eşti făclie lângă miile ce 

înconjoară baldachinul, te frângi şi te ridici, tremuri şi te bucuri, închizi şi 

deschizi ochii, vezi apa Duhului, adâncimea şi limpezimea ei, cercetezi 

adâncimea şi limpezimea râului fiinţei tale. Căci, atunci când va lumina harul 

(Simone Weil), trebuie să fii acolo.” 

Rugăciunile de taină din Timpul Pascal îl fac pe autor să simtă că: „Sunt, 

suntem în bucuria luminii şi în rana ei”. 

Dar, am putea fi oare, noi înşine, rana şi lacrima Luminii? 

Da. 

„În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în 

rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma 

crucii... Nu dimineaţa zilei, amiaza ei sau amurgul mă întâmpină, ci doar 

84

Lumina zilei, orbitoare în casele cărora le deschid uşa. Sunt, suntem la 

rădăcina luminii”. 

E un timp de har continuu pentru că: „Se aude cum se coc picăturile de 

mir.” 

Autorul explică ce înseamnă pentru un creştin popasul în aceste locuri: 

„Intrarea truditorului întru’ credinţă în Cetatea Ierusalimului e naştere şi 

nuntă, e cuvânt roditor şi tăcere roditoare, e aşezare a fiinţei între maluri ce nu 

se surpă”. 

Sunt reiterate momentele principale din viaţa pământească a 

Mântuitorului, prin meditaţii, psalmi şi rugăciuni ca şi frângerea pâinii, Jertfa 

adusă pe altarele lumii, în principalele bazilici de pe aceste locuri sfinte. De 

asemenea creştinii pot vedea şi principalele lăcaşuri de cult din primele secole 

ale creştinismului, ceea ce constituie un prilej de reflecţie şi de pietate adevărate. 

„Într-un şuvoi afectiv de bucurie, mirare, incredibil, teamă, umilinţă, 

nedumerire, suspin, încremenire, căldură a rugăciunii, coborâm sub altarul 

bisericii construite de Sfânta Elena, în Sfânta Peşteră, unde atingem, clipe doar, 

talpa leagănului ce mişcă omenirea spre mântuire. 

Să te bucuri că auzi strigătul minunii sau să te întristezi că omul, căruia i- 

a fost dată minunea, o pierde tot mai mult? Cu genunchii, pieptul, pumnii, 

fruntea, cu râul gândului, cu tot pământul şi cerul fiinţei, le dăm clipelor 

acelora veşnicire.” 

(...) Alcătuirea dumnezeiască a acestor locuri respinge compromisul. 

Fără aceasta, care ar fi punctul de sprijin al lumii?... Sunt treaz, nu simt 

oboseala, nu simt foamea şi setea. Când ochiul e mai viu, vine cuvântul liturgic 

să întărească bucuria de a vedea; repet cuvinte din Evanghelii; trupul sfâşiat se 

linişteşte; lutul rămâne în urma mea. Lumina e densă. E peretele meu alb şi 

neted, ce absoarbe zvâcnetul mâinii. Fără durere, mâna poate fi candelă... Scriu 

nu despre Ţara Sfântă, ci în Ţara Sfântă.” 

Adevăr, cult, tradiţie şi eresuri, toate se întâlnesc în experienţele culese 

„pe viu” de pe locurile unde cândva, a păşit Mântuitorul Lumii şi Măicuţa lui 

Preacurată. 

Pelerinajul îl obligă în conştiinţă pe orice creştin, de a părăsi atitudinea 

călduţă, nehotărâtă şi de a lua atitudine fermă în ceea ce priveşte credinţa şi 

iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. 

Însă este şi o căutare de sine, o reflexie a tot ce ai fost până atunci, un 

prag de trecut de la care poţi reevalua şi măsura totul. 

„Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie, 

scria Nichita Stănescu. Mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă 

fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei nedivine; 

mi-am spălat inima... 

Mi-am spălat inima şi scriu...” 

Însă esenţialul îl rezumă aceste cuvinte rostite în Mănăstirea Părintelui 

Teodosie din Pustiul Iudeii, acolo unde intră „cântecul cerului”. 

85

„-În atâta pustietate, locurile acestea sunt atât de vii... 

-Este. Suntem într-o regiune cu 18 mii de musulmani. Aici suntem 3 

creştini, părintele şi două măicuţe. Vă închipuiţi! Numai mâna lui Dumnezeu ne 

acoperă.” 

Şi aceasta, în timp ce realitatea este de-a dreptul îngrijorătoare: 

„Acasă, prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate...( ca în metafora lui Ion 

Caraion) sau nici măcar pe jumătate. Se azvârle cu piatra în cornul ei, făcânduse 

tăcere în spirit. Spunea, într-un interviu la Radio Târgu-Mureş, poetul 

George Ţărnea : sfârşitul lumii e tăcut. Sugera poetul că nu va fi un cataclism, 

potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va muri. 

În situl Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cultivă cartofi, Ministerul 

Culturii nedespăgupindu-i pe proprietarii pământului din interiorul şi din afara 

Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; autorii de antologii 

literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu au făcut-o; plouă în 

bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar , din senin, filozofi care, spunând 

anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai impunătoare 

decât ale catedralelor, cum scria reputatul arhitect Dan Hanganu; ducem peste 

mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, ponei din plastic roz, cu zvastica 

neagră deasupra cozilor; se necinstesc simboluri religioase sub perfidia 

libertăţii de exprimare; se naşte o nouă limbă română, cea a inculţilor siniştri; 

se acaparează catedre universitare cu o lăcomie inimaginabilă a banului; sunt 

scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru piticii moderni 

(vorba lui Eminescu!), ca aplaudând, să-şi scuture rugina de pe zale. 

Prăpastia e întreagă, luna e mai puţin de jumătate... Dumnezeu ne face 

semn să nu mai rătăcim. L-am răstignit şi-l răstignim, dar El continuă să vină la 

noi. Deşi, diavolul e ca roiul de albine, cum se exprima părintele Evghenie 

Dascaliuc de la Mănăstirea Ciolanu, îngrijorat că nu mai e frică de Dumnezeu, 

că se împuţinează credinţa şi greu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi greu 

căutăm taina euharistiei. 

Prin euharistie, cerul vine zilnic pe pământ, predica părintele Ioan Iovan 

de la Mănăstirea Recea. În Ţara Sfântă poţi rupe din cer, căci cerul vine zilnic 

pe pământ...” 

Dar, ce scumpe devin amintirile, numărate pe bobiţele de Rozariu! 

„Îmi ardeau în ochi boabele de grâu prin care, în serile Postului Mare, 

copil fiind, număram rugăciunile rozariului.” 

În carnetul de reporter al lui Valentin Marica s-au adunat, timp de opt zile, 

mărturii ale creştinilor care l-au însoţit în pelerinaj ori ale vieţuitorilor 

mânăstirilor. Ele alcătuiesc un florilegiu subtil de învăţăminte şi experinţe de 

credinţă şi pilde de trăire creştinească. 

Vizita la Ierihon îi prilejuieşte autorului meditaţia despre vindecarea 

orbului de către Iisus. Valentin Marica se substituie ACELUI ORB PE CARE 

PROPRIA CREDINŢĂ L-A MÂNTUIT. 

86

„Privind aura Sfinţilor Români de pe zidul interior al Bisericii Ortodoxe 

Române din Ierihon (yerihu înseamnă lună calendaristică) îi repetam Orbului 

cuvintele şi le auzeam pe cele ale Mântuitorului: Vezi! Credinţa ta te-a 

mântuit!” 

Nu o dată, autorul spune: „Am lăsat acolo o lumânare arzând şi am luat 

de acolo o poveste...” 

Şi iarăşi, nu o dată, e nevoit să spună, pe parcursul acestui pelerinaj, ca şi 

pe tot parcursul vieţii sale: 

„Se luptă credinţa şi necredinţa. Mă vede, acum, Dumnezeu? Mă vede 

altfel? Pe mine mă vede altfel? Începe lupta de săbii între a spune şi a tăcea, 

între grâul hrănitor şi pleava deşartă, între jitniţă şi focul nestins, între 

egoismul de acasă şi bunătatea de aici. Iubeşte şi fă ce vrei! Porunca Sfântului 

Augustin mă întoarce la masa zilei de ieri. Cui i-am rupt din obrazul pâinii? 

Poate că aici, sub văzul Lui, se micşorează zăpăceala fiecărui destin. 

Despre zăpăceala destinului propriu scria Octavian Paler în romanul Un om 

norocos. Când fiinţa mi se înalţă, chem cuvintele ce ard în mine, adunate în ani 

mulţi de lectură şi studiu, cele ce fac din apă uscat, pentru a avea drum 

neîntrerupt spre o Hyperboreea, pentru a mă îndepărta de ceea ce hulea în glas 

de foc Osea prorocul: jurăminte strâmbe, ucideri şi furturi, desfrâu şi silnicii, 

jale şi locuitori fără vlagă. Care e prorocul ce azi huleşte în glas de foc 

întunericul? Am lăsat acasă monstruozitatea răului, am adus doar fărâmele, în 

fundul buzunarelor, voind ca această parte de viaţă, aceste câteva zile, cât o 

parte de viaţă, să i le dau Mântuitorului; venind la Crucea lui cu crucea 

pieptului meu şi a frunţii mele, cu crucea piepturilor noastre şi ale frunţilor 

noastre, pe care am putea scrie cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: Ca om 

ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt cu totul despărţit de ele. Dar 

prin înfiere mă văd făcut Dumnezeu şi sunt părtaş al celor neatinse. Ca om nu 

am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar, ca miluit de bunătatea Lui, am 

pe Hristos, binefăcătorul tuturor. Căci în lumina lui Hristos – Lumina 

Duhului – văd ce văd. Şi cei ce văd în această lumină văd pe Fiul.” 

Procesiunile descrise sunt impresionante: 

„Aici şi noaptea e răsărit de soare. Mii de lumânări ard la rădăcinile 

luminii, în grotele-inimi, cele ce-au fost şi sunt drumurile Mântuitorului, peste 

care şi-au pus temelie atâtea altare bisericeşti. Numai în Biserica Sfântului 

Mormânt, ne aşteaptă, la răsăritul, amiaza şi cina rugăciunii, Piatra Îngerului, 

Piatra Ungerii, Capela Arătării, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Altarul 

Sfântului Grigorie, Altarul lui Adam, Peştera Sfintei Cruci, Biserica 4o de 

mucenici, Biserica Sfântului Iacob , Altarul Sfântului Grigorie ş.a.m.d., altare 

pentru pelerinii atât de diverşi şi pentru slujbele oficiate după ritualuri specifice 

atâtor confesiuni creştine. Slujesc în Biserică : ortodocşi, armeni, copţi, catolici, 

etiopieni şi sirieni ortodocşi, fiecare cu umilinţa minţii, a mâinii şi a paşilor. 

Bucură-te, singura floare a tot pământul!” 

87

Harurile primite de pelerini îi îndreptăţesc să creadă că au fost aleşi, 

trimişi, motivaţi de o credinţă puternică: 

„Când ajungi la rădăcina luminii, ţi se dă chip de umilinţă. Poţi fi şi tu 

biruitorul prigonit? Leproşii erau curăţiţi, după zicerea Sfântului Vasile cel 

Mare, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era 

prigonit... 

Leg fuioarele luminii de aici de cele care îmi erau în podul palmei şi al 

sufletului, când am plecat de-acasă. Pe Valea Oltului, spre Aeroportul Otopeni, 

soarele s-a jucat cu frunţile noastre, după ce, la ieşirea din Alba-Iulia, spre 

Sebeş, soarele nuntea într-un cireş imens, potopit de roşul-gălbiniu al fructelor, 

imagine proiectată, în depărtare, pe creştetul înzăpezit al Munţilor Făgăraş. 

Vedeam cum curge binecuvântarea dumnezeiască, simţeam cum ne apără 

binecuvântarea IPS ariepiscop Andrei şi rugăciunea din Catedrala Reîntregirii, 

cât de mare e răspunderea cu care am pornit la drum, spre lămurirea sufletului. 

Slavă Tatălui, au fost cuvintele ce întăreau gândul că vremea spre pocăinţă ne 

e dată şi că drumul nostru nu este unul oarecare. Nu pleacă oricine spre Ţara 

Sfântă, ne spune părintele Florin Croitoru.” 

Nu e mai puţin adevărat că pelerinajul, cu atât mai mult cel din locurile 

sfinte de la Irusalim, „deschide căi ale spiritului”. 

Iordanul este un alt reper fundamental pentru iniţierea în primul 

Sacrament Creştin, Botezul şi reînnoirea făgăduinţelor de la Sfântul Botez 

semnifică pentru creştin începutul unei noi vieţi spirituale. 

„Iordanul pare o statuie a apei. Sub incendiul solar, râul încremeneşte, 

învelit într-un verde tainic. Ne îmbrăcăm în cămaşi albe şi îmbrăţişăm trupul 

apei Marelui Botez, rugându-ne la Dumnezeul îndurărilor să ne întărească 

gândul şi pasul, să coboare peste neputinţele noastre aripa luminii mântuitoare. 

Altădată, în Ţara Sfântă pelerinii purtau veşminte speciale. La Ierusalim, 

bunăoară, purtau două frunze de palmier. Veşmintele simbolice au fost în timp 

abandonate. La Iordan, însă, pelerinii poartă cămăşile albe ale Botezului. 

Trupurile noastre intră în trupul apei, preschimbându-se. Creşte trupul 

dinlăuntrului meu. Simt liniştea edenică. Şirul pelerinilor e şir de cruci albe; val 

domol sub mănunchiul de busuioc cu care părintele Florin Croitoru ne udă, cu 

blândeţe, frunţile. Fiecare îşi ascultă clocotul interior, privind cu bucurie la 

botezul celuilalt, închinător în Sfânta Treime, preamărind cuvintele : Pocăiţi-vă 

că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! 

Luăm apă din Iordan; merinde pentru întoarcerea acasă”. 

De ce bucuria nu poate alerga slobodă pe câmpiile visului? Realitatea 

spintecă precum un cuţit: 

„Bucuria ochiului se restrânge. O bază militară iordaniană abandonată 

aminteşte de moarte. (...) De ce preschimbăm iubirea-n măcel? E întrebarea 

poetului. O reînvii, când în albia celei mai mari iubiri, Acolo unde am aflat 

Iubirea, unde am ars şi mi-au crescut aripi pe umeri, unde am jurat pe boabele 

de grâu curat ale fiinţei mele, la uşa Mormântului Sfânt, am văzut măcelul. Se 

88

loveau cu ură preoţi armeni şi greci. Schimonosiţi, loveau cu pumnii şi 

picioarele, într-o învălmăşeală de iad, confundând sfeşnicele cu bâtele. Nu 

acceptau prezenţa unui călugăr grec în ierarhia locului. Au intervenit oamenii 

legii şi civilii, mărind imaginea de coşmar. În locul cel mai luminat de pe bietul 

nostru pământ, cel ce dă sensul omului în lume şi perpetuează în veci marea 

speranţă a Învierii, s-a desfătat diavolescul. Imaginile au străbătut întreaga 

lume. S-a întâmplat de Arhangheli... Se ucidea nu doar trupul, ci şi sufletul. 

Iisus ne spune : Temeţi-vă de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul. 

Vroiam să dau jurnalul la tipar. Am încremenit...! 

Desigur, litigiile religioase pe locurile sfinte au durat secole. Patriarhii 

ortodocşi au fost zeci de ani ţinuţi departe de Biserica Sfântului Mormânt. 

Tratate internaţionale, precum cele semnate la Paris şi Berlin, în 1856 şi 1878, 

au consfinţit un status-quo, ameninţat în prezent. 

Nu mai ştiu ce este ecumenismul. Nu mai ştiu, dacă să înjug dreptatea cu 

mândria, precum fariseul, sau păcatul cu smerenia, ca vameşul?” 

Valentin Marica – un spirit deschis, primitor, generos, îngăduitor, care 

pledează pentru înţelegere, pentru ecumenism, aduce ca motivaţie iubirea de 

semeni: 

„În biserica pe care o am în mine, îngenunchează, întru’ desluşire, 

cumpătarea, îngăduinţa, răbdarea şi iertarea.” 

Şi îşi încheie periplul iniţiatic prin Ţara Sfântă, în chip admirabil: 

„Am scris... în palmă?... Palma e de zăpadă...?” 

Reportajul lui Valentin Marica este o scriere fascinantă, de un realism 

mistic care nu poate fi pus la îndoială, care conferă cititorului o oază de linişte şi 

pace, în această lume, din ce în ce mai desacralizată, mai nebună, nebună, 

nebună... 

16 august 2010 

A doua zi după Adormirea Fecioarei 

89


CARTEA INIMII 


CARTEA INIMII 

PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. O CARTE ÎN FORMĂ DE INIMĂ 

Nicolae Băciuţ, Cartea inimii, Editura Nico, 

O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere anatomo-fiziologic, 

medical, spiritual, literar...Din toate colţurile, inima e luată cu asalt şi e pusă pe 

tavă în faţa privitorilor uimiţi care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri 

reale şi poveşti despre acest subiect. Cu toţii suntem angrenaţi în acest 

mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu. 

Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele intră în reacţie şi 

încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital, motorul, pompa biologică a 

fiecărei fiinţe. O carte „de la inimă la inimă”, prilej minunat de comuniune, 

nu numai pentru oameni „inimoşi”, sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de 

piatră”, ca să le mai înmoaie inima. Pe copertă, un om aplecat, care-şi cară 

inima-n spinare. Foarte sugestiv. 

Cartea cuprinde mărturisiri, informaţii, interviuri cu cei mai de seamă 

specialişti cardiologi, informaţii despre chirurgia cardiacă şi despre profilaxia 

bolilor cardio-vasculare, aforisme, poezii (şi aici, har Domnului! Ar fi suficient 

material pentru sute de cărţi,) pentru că nu există poet care să nu fi scris ceva 

despre inimă, fie şi despre inimă albastră. 

Nu se poate să fii om şi să nu fii cucerit de un asemenea domeniu care 

oferă nenumărate terase de abordare. 

90

Şcoala de chirurgie cardio-vasculară de la Târgu-Mureş si-a făcut un 

renume mondial prin specialiştii săi eminenţi şi prin colaborarea cu fraţii 

Barnard, dorctorii chirurgi Christian şi Marius care au reuşit performanţe în 

această parte a lumii şi au dus faima Şcolii de chirurgie de la Târgu-Mureş. Nu 

există om să nu fi auzit de „miracolele” pe care aceştia l-au înfăptuit, de-a 

lungul deceniilor, prin transplanturi de inimă. Noutatea absolută a anilor ’70 – 

primul transplant de inimă – realizat la Târgu-Mureş, a devenit demult un fapt 

banal în zilele noastre, când operaţiile au devenit foarte frecvente şi realizate cu 

instrumente performante şi cu o tehnică foarte avansată. Trebuia însă 

„transplantată”, ori măcar sădită, mentalitatea în sensul solidarităţii umane. 

Au fost anii încolţirii vieţii din moarte. Dovadă că subiectul l-a preocupat 

pe autorul de faţă, încă din prima tinereţe, este că a adoptat imediat formula 

donatorului universal dorind el însuşi să fi donator, într-un caz limită. „La cei 

şaisprezece ani ai mei, vroiam să se ştie că, dacă mi se întâmplă ceva (mama 

murise cu doi ani în urmă), sunt dispus să devin donator, inima mea să poată 

salva o viaţă.” De aceea a dorit să afle cât mai multe despre acest domeniu, 

destul de delicat al ştiinţei medicale. 

Chemarea inimii, poate fi uneori mai puternică decât cea a sângelui. S-a 

dovedit, inima se conduce după legile ei şi rareori îl întreabă pe om dacă acesta 

îngăduie un lucru sau altul. Există şi vorba: inima îşi face de cap... Cum ar putea 

face acest lucru? Şi totuşi...Ea ţine hăţurile, ea - de cele mai multe ori – ne 

conduce. „Mi-am ascultat inima, şi nu mintea” – spune omul când aceasta îi dă 

ghes să iubească pe cine nu trebuie. 

Câte din aceste vorbe vechi sunt reale şi câte legendă ori superstiţie? În 

Scriptură se vorbeşte despre sediul inimii ca despre visteria cea rea, ori visteria 

cea bună, sălaş al virtuţilor sau al păcatelor. 

Un univers încăpător – spune Nicolae Băciuţ. Practic, fără limite. Şi 

totuşi, prizoniera cărnii, a pieptului nostru, precum pasărea care se zbate în 

colivie. 

În Scriptură stă scris că ea este centrul tuturor acţiunilor noastre, fie bune 

sau rele. În inimă păcătuim, mai întâi. Ea îşi dă prima consimţământul. Ea este 

sediul păcatelor. Restul vine de la sine. 

Cândva, număram printre reflecţiile personale şi pe acesta: „A murit 

stingher. La autopsie i s-a găsit: piatră la inimă.” 

Inima pietrificată, e cea a unui om egoist, nemilos, rău, însingurat. 

91

Dar câte nu s-ar putea broda despre inimă? Dantelării întregi, ca spuma 

adunată la ţărmul oceanului. 

Gândul te fură fără de veste, dacă nu-i punem frâu. 

În Filocalie există Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, pe 

care-o rostesc monahii şi preoţii „cu mintea coborâtă în inimă” până ating starea 

de graţie în care Duhul Însuşi se roagă pentru ei cu suspine ngrăite. Puţini ajung 

la această performanţă. Rugăciunea inimii a fost formulată şi practicată de 

diferiţi sfinţi, printre care şi Sfântul Grigore de Palama. 

„Nu întâmplător, spune Nicolae Băciuţ - inima apare frecvent în scrierile 

Sfinţilor Părinţi, după cum reliefează o lucrare, Inima în scrierile Sfinţilor 

Părinţi – Învăţătura ortodoxă despre curăţirea inimii”, de Arhimandrit 

Spiridonos Logothetis: „Ortodoxia ne îndeamnă să ne îngrijim întâi de inima 

noastră şi mai apoi de purtare, de făptuire. Poate nici nu trebuie să ne îngrijim 

de acestea: dacă rânduim ca inima să ne fie bună şi sfântă, atunci de la sine şi 

faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să ni se înrăiască inima, atunci, 

firesc, ni se vor înrăutăţi şi faptele. Căci din inimă ies faptele inimii”. 

Şi iată ce conţinut are cartea în legătură cu acest subiect: 

„Inima înainte de toate, Ce este inima, Rostul inimii, Unde se afla inima, 

Inima este centrul fiinţei, Lăcaşul Sfintei Treimi, Împărăţia lui Dumnezeu este în 

inima noastră, Împărăţia păcatului, Iubirea din inimă, Cât valorează virtuţile 

inimii, Făţarnicia este urâtă înaintea lui Dumnezeu, Curăţirea inimii, Bunătăţile 

inimii curate, Din inimă curată, Căldura şi luminarea inimii, Desfătarea inimii, 

Paza inimii, Cărţi de folos”. 

În mod cu totul providenţial, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi soseşte pe 

e-mail, următorul mesaj: „HAI SĂ AJUTĂM UN SUFLET MICUŢ CARE 

NU ARE NICI O VINĂ CĂ E BOLNAV !!!!!!!!!!!! !!!! !!! 

dacă ştergi mesajul ăsta jur că nu ai inimă!:" 

Şi urmează o cerere de ajutor pentru un copil bolnav, numit Rareş. Că tot 

vorbeam de inimă. 

În general, dicţionarul de expresii româneşti şi străine abundă de sintagme 

de tot felul puse pe seama inimii. Nu e cazul să insistăm. 

Consideraţiile autorului pe marginea acestui subiect sunt deosebit de 

pertinente. El vine cu argumente şi cu citate din specialişti, dar şi cu literatura 

aforistică milenară legată de acest important subiect. „Care e relaţia dintre 

inimă şi suflet? După cum se ştie, circulă versiunea că după moarte, greutatea 

92

scade cu 21 grame. Aceste 21 grame ar reprezenta greutatea sufletului. Oricum, 

se crede că inima e sălaşul sufletului, că acolo stă acesta cuibărit, potenţând 

mai mult virtuţile inimii. 

Chiar C. Barnard afirma că ”Inima este considerată de mulţi oameni, 

deşi poate în subconştient, lăcaşul fizic al sufletului, un lucru sacru, ce nu 

trebuie violat de om” (Inima nu trebuie să moară, p.10). „Din păcate, mai 

spune C. Barnard, inima a căpătat un mister poetic, care-i conferă o 

semnificaţie mai profundă decât posedă cu adevărat” (Inima nu trebuie să 

moară, p.10). 

Inima, mai spune reputatul chirurg, „este un organ minunat, creaţie a 

perioadelor de evoluţie, mai perfectă decât orice pompă mecanică creată de om 

vreodată; ea bate neîncetat pe durata unei vieţi. Îşi are şi misterele sale, dar 

acestea, deşi complexe şi subtile, sunt definite raţional şi constituie preocuparea 

fiziologului şi chimistului, care caută să realizeze acea cunoaştere tot mai 

profundă, care stă la baza oricărui progres medical”. (Op. cit. , p 10).” 

Dar să vedem ce spune şi ştiinţa, citate dobândite tot graţie autorului: 

„Inima, spun manualele de specialitate, este un muşchi puternic ce 

pompează sânge în tot organismul. Este localizată în torace, înapoia sternului, 

având o fomă asemănătoare cu o pară (la adultul sănătos, dimensiunea sa 

aproximează dimensiunea pumnului). Inima are aproximativ 60-100 bătăi 

/minut, şi aproximativ de 100.000 bătăi / zi”. 

Şi observaţia lui Nicolae Băciuţ – un „inimos” el însuşi, faţă de această 

informaţie strictă: 

„Cât de reci sună aceste cifre în raport cu câtă… căldură, energie dă 

inima vieţii!” 

Să vedem ce spune şi glasul Bisericii: 

„Inima noastră, spune preotul Anton Dancă, este plăsmuită în realitatea 

ei spirituală, morală şi fizică de linia ereditară a părinţilor şi strămoşilor, de 

mediul înconjurător, de cele ce învăţăm şi gândim, de darurile şi chinurile 

noastre şi ale înaintaşilor, de plânset şi durere, de virtuţi şi păcate şi chiar mai 

mult de păcate decât de virtuţi. Şi această inimă omenească poate fi uneori atât 

de frumoasă încât să ne răpească admiraţia, cum s-a întâmplat, nu numai cu 

Dante şi Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată şi i s-a părut că a 

descoperit paradisul, ci şi cu mulţi alţii. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a 

avut intuiţia de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleşit într-atâta încât 

el a devenit robul frumuseţii ei şi aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei şi 

unul dintre cei mai mari ai omenirii”. 

„Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, 

pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi 

trufaşe” - este una dintre virtuţile inimii, după Sfantul Iustin Popovici. 

93

Se zice despre creatori: „scriu cu inima”; „cântă cu inima”; etc. formule 

care relevă implicarea sufltească a autorilor, fie că sunt literaţi, cântăreţi, artişti 

plastici. 

Părerea mea personală este că nu poţi scrie nimic doar cu mintea, fără un 

pic de inimă. Chiar dacă uneori inima e...rea. 

Inima constituie sarea şi piperul scrierilor, dincolo de argumentaţia ştiinţei, care 

şi ea este valabilă. Şi poate că nu întâmplător - aşa cum subliniază Nicolae 

Băciuţ – una din primele publicaţii româneşti din secolul al XIX-lea s-a numit: 

„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. 

„Oricâtă aură a căpătat inima, ea este însă, susţine Barnard, „un 

dispozitiv superb, creat din muşchi şi valve şi înzestrat cu o puternică tenacitate, 

care-i permite să funcţioneze eficace şi bine în cele mai variabile condiţii” (Op. 

cit., p. 11). Ba chiar cere să se renunţe la viziunea idealizată, mistică a inimii, 

suţinând că ea trebuie privită în „adevărata ei lumină”. 

O sumă de întrebări cât se poate de justificate, se iscă în legătură cu inima. 

Le adresează autorul în locul nostru: 

„Cum funcţionează inima, ce înseamnă ea din punct de vedere anatomic? 

Care sunt punctele ei tari, care punctele slabe? Ce trebuie făcut ca inima să 

reziste cât mai mult, să facă faţă la cât mai multe încercări la care e supusă? Ce 

regim de viaţă asigură inimii rezistenţă? Care sunt duşmanii/prietenii inimii? 

Cine/ce îmbătrâneşte inima? Se poate trăi cu inimă de împrumut? Ce aduce ea 

noului purtător, de la predecesorul său? Ce se împrumută de la cel în care a 

bătut inima până la un moment dat?” 

Nu mai e un secret pentru nimeni. Cine a avut curiozitatea de a privi o 

inimă „pe viu” – a avut posibilitatea, pentru că astăzi, operaţiile pe cord deschis 

se fac sub ochiul monitorului şi poţi să-ţi vizualizezi cordul, chiar în clipa când 

doctorul l-ar ţine, în mâini. 

„În secolul al XX-lea, - spune Nicolae Băciuţ - am putut să văd inima 

într-o nouă dimensiune, de adevărată revoluţie chirurgicală: transplantul. Cu 

tot noianul de întrebări pe care l-a adus. Care sunt riscurile unui transplant, 

cine şi când decide că unui pacient i se pot preleva organe? Cât poate prelungi 

viaţa un transplant? În ce măsură un pacient cu un transplant de inimă se poate 

reintegra? Se va ajunge la transplantul de inimi artificiale?” 

Autorul face şi un scurt istoric al transplanturilor de cord realizate prin 

iscusinţa umană. 

„Pentru că în 1969, la Institutul de Cardiologie Texas din Houston, SUA, 

dr. Denton Cooley a implantat prima inimă complet artificială, aceasta 

funcţionând până la momentul transplantării unei inimi veritabile, pacientul, 

Haskell Karp, a supravieţuit trei zile inainte de a-i fi transplantată o inima 

umană, dar a murit din cauza unor complicaţii, după o zi. Iar Barney Clark, în 

1983, a supravieţuit doar 112 zile după ce a devenit prima persoană căreia i s-a 

transplantat o inimă artificială permanentă.” 

94

Autorul însă ia în consideraţie şi implicaţiile factorului psihologic în 

acastă ecuaţie cu necunoscute. 

„Câţi oameni aşteaptă o inimă nouă? În SUA, în fiecare an, lista de 

aşteptare depăşeşte 4000 de pacienţi, în timp ce „oferta” nu trece de 2200. 

Până la transplant, se poate trăi şi 30 de zile cu o inimă artificială, dar aceasta 

costă 100.000 de dolari!” 

Cu toate realizările şi performanţele ştiinţei, inima şi creierul, rămân 

totuşi...un mister. Nicolae Băciuţ trece de la aceste consideraţii generale, la 

situaţia particulară din ţara noastră, lucru extrem de important pentru că, până în 

anii ’70 trebuia să faci un drum până în America ca să fii supus unei intervenţii 

chirurgicale de asemnenea anvergură. 

„Transplantul de cord a devenit o practică curentă, iar la sfârşitul 

secolului al XX-lea, România a intrat şi ea în rândul ţărilor în care transplantul 

de organe, inclusiv de cord, a devenit „de rutină”. Primul transplant de cord a 

fost realizat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, la 24 

octombrie 1999, de către dr. Şerban Brădişteanu, ca la trei săptămâni, la 14 

noiembrie 1999, al doilea transplant să fie efectuat la Târgu-Mureş, unde s-a 

făcut şi primul transplant de cord unui copil (Ionica Ciuperca, 12 ani, din 

Insurăţei, judeţul Brăila). Cel căruia i se datorează performanţele de pionerat 

ale transplantului de cord la Târgu-Mureş este Prof.dr. Radu Deac, şeful 

Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu-Mureş, directorul Centrului de 

Boli Cardiovasculare şi al Centrului Regional de Transplant Mureş, fost 

Ministru Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii şi Familiei. 

Târgu-Mureşul a ajuns al doilea centru, după Bucureşti, în care s-a făcut 

transplant cardiac, deşi ar fi putut fi primul. Prima operaţie pe cord deschis în 

această clinică s-a efectuat în 5 aprilie 1973, de atunci efectuându-se peste 

7000 de operaţii pe cord.” 

S-au creat oportunităţi pentru ca pacienţii să fie operaţi în condiţii optime 

şi în ţara noastră şi datorită unor specialişti de nivel mondial, cum e profesorul 

dr. Radu Deac. Nicolae Băciuţ îi face un scurt portret curricular: 

„Prof. dr. Radu Deac, s-a născut la 28. 02. 1940, în Sălaj, a absolvit 

Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj, a efectuat stagii în Marea 

Britanie (1969-1970); SUA (1990-1992). Pe lângă conducerea Clinicii de 

Chirurgie Cardiovasculară, Radu Deac e profesor de chirurgie la Universitatea 

de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş. Are la activ şi invenţii:: trei brevete 

americane pentru valve cardiace artificiale şi trei brevete româneşti. 

Este autorul unor premiere medicale: în 1964 a realizat primul transplant 

cardiac la animal, în 1983 a efectuat prima înlocuire de valvă cardiacă din 

Romania, având valva biologică; în 1999 a participat la prima operatie de 

transplant cardiac din Romania de la Bucureşti şi a efectuat cel de-al doilea 

transplant cardiac din Romania. A fost distins cu Premiul Academiei Române 

pentru cercetări în domeniul colagenului.” 

95

Urmărind fenomenul şi în calitate de reporter TV, Nicolae Băciuţ este în 

măsură să afirme: 

„Am văzut pacienţi cu inimă „de împrumut”, i-am filmat, am stat de 

vorbă cu ei, le-am urmărit evoluţia, ca reporter TV. Am ajuns să fiu partizanul 

lui Erik Berglund, care crede că a sosit din nou vremea inimii, că “Acum a sosit 

timpul ca lumea sa dea mai multă atentie inimii, să acţioneze din inimă”. 

Inima are şi o zi a ei – din 2000, ziua de 30 septembrie s-a stabilit să 

fie Ziua Mondială a Inimii. Românii au mai stabilit o Zi a Inimii, Ziua Naţională 

a Inimii, care se marchează în luna mai.” 

Şi Nicolae Băciuţ oferă şi câteva date statistice în legătură cu decesele 

cauzate de afecţiunile cardio-vasculare. 

„Cercetează-te, frate, în fiecare zi”, spune Isaia Pustnicul, 28, ca să-ţi 

cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi 

leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta”. 

Reporterul furnizează şi informaţii fitoterapeutice: 

„Se crede că există o „floare a inimii”, păducelul, fiindcă, se spune, 

„Nici o altă plantă din lume nu ştie să vindece inima precum el”. De aceea, se 

sugerează că atunci „Când îl întâlniţi prin păduri sau pe margini de drum, 

faceţi o plecăciune în faţa lui şi uraţi-i aceeaşi sănătate ca cea pe care v-o 

dăruieşte”. 

Şi nu în ultimul rând, autorul aduce argumentul suprem care se cunoaşte 

de când e lumea: dragostea ajută sau dăunează inimii. 

„Această carte – menţionează Nicolae Băciuţ - va pune faţă în faţă 

puncte de vedere ştiinţifice cu puncte de vedere teologice (...) 

Ideea, tema cărţii au fost atât de seducătoare şi de ademenitoare încât n- 

am rezistat tentaţiei de a le împărtăşi cu cititorii, de la care aştept şi observaţii 

şi sugestii”. 

Autorul are ca punct de plecare o suită de convorbiri cu medicul chirurg 

Radu Deac, afirmaţiile căruia constituie o perspectivă ştiinţifică viabilă, faţă în 

faţă cu celelalte ştiinţe: filozofia, teologia, literatura şi arta, în sintonie cu ele, ori 

având puncte de vedere diferite, dar nu ireconciliabile. 

„Transplantarea inimii nu mai e o metodă exprimentală” – afirmă prof. 

dr. Radu Deac în primul interviu. 

Domnia sa evidenţiază tradiţia veche a Târgu-Mureşului care s-a 

încetăţenit în Centrul de Boli Cardiovasculare şi Centrul Rgional de Transplant, 

din oraş şi că primele procupări în acest domeniu s-au făcut simţite încă din 

1964. Doctorul oferă detalii statistice despre bolnavii operaţi în lume, „care au o 

calitate a vieţii mult superioară celei de dinainte de transplant, ceea ce 

confirmă că avem de a face cu o metodă de tratament bine stabilită, cu indicaţii 

precise şi cu un standard de rezultate care trebuie atinse de orice centru care îşi 

asumă o astfel de activitate.” 

96

Un moment crucial în această activitate a fost înregistrat în 14 noiembrie 

1999, când s-a efectuat primul transplant pe cord la Târgu-Mureş. A urmat apoi, 

un transplant de inimă la copil, o premieră naţională. 

Numărul transplanturilor, însă, depinde de cel al donatorilor. 

„De fapt, acesta e factorul limitant major, numărul de donatori de 

organe”. 

Un mare rol are în această privinţă schimbarea mentalităţii în ceea ce 

priveşte donarea de organe. Interviul a fost realizat în 8 februarie 2001. 

O a doua întrevedere a avut aceeaşi temă de dezbatere. Privit din prisma 

omului de ştiinţă, cordul este un organ, „o pompă mecanică, căreia îi corectăm 

deficienţele mecanice, şi este, de fapt, simbolul vieţii pentru că atât timp cât 

inima funcţionează, omul trăieşte.” 

Faptul că inima este centrul afectelor, “un fel de seismograf al trăirilor”, 

este explicat de medic astfel: 

“Într-adevăr sunt localizate, ca să spun aşa, la nivelul inimii, diverse 

trăiri. Aceasta se poate traduce şi într-un fel fiziologic, faptul că inima 

reacţionează printr-o creştere, de pildă, a frecvenţei cardiace, la diverse 

asemenea trăiri. 

Aceasta nu înseamnă neapărat că la nivelul inimii sunt localizate aceste 

trăiri. Evident, trăirile sunt manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au 

repercusiuni la nivelul inimii.” 

Profesorul face o serie de remarci foarte interesante: 

“În virtutea profesiei, am fost fizic în inima a mii de pacienţi. Totuşi, mi-e 

extrem de dificil să definesc această profunzime. Este o noţiune extrem de 

complexă. (...) 

N-am găsit argumente care să ne convingă că trăirile omului sunt 

schimbate atunci când îi schimbi inima. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la 

faptul că ar fi alt organ sediul acestor trăiri şi, evident, acesta trebuie să fie 

creierul. Că implicăm, evident, şi inima, este şi acest lucru o realitate.” 

O altă serie de întrebări vizează vârsta inimii transplantate şi evntualele 

diferenţe ale trăirilor. Şi aici, omul de ştiinţă face o afirmaţie remarcabilă: 

“- Majoritatea transplanturilor pe care le facem au acest obiectiv – să 

oferim unui om mai în vârstă, cu boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru 

că aceasta îi permite o durată de viaţă, de supravieţuire, mult mai lungă. 

Este, într-un fel, un obiectiv pe care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar 

există şi cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar care este 

în perfectă stare de funcţionare. Inima poate funcţiona perfect şi la 80 de ani, 

evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne referim la acest lucru, este destul de 

greu de stabilit. Vârsta inimii este aceea pe care o percepe omul. Este nu 

neapărat cea biologică, ci cea pe care, efectiv, o percepem”. 

Este de subliniat faptul că întrebările lui Nicolae Băciuţ nu sunt după un 

şablon, ci ele au prospeţimea şi ineditul pe care ţi-l oferă întâlnirea dintre două 

sau mai multe personalităţi de marcă, care ia aspectul unui eveniment în viaţa 

97

ficăruia dintre cei implicaţi. La întrebarea jurnalistului care este prima amintire 

a chiururgului Radu Deac despre inimă, acesta răspunde: 

“Prima dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operaţie pe 

inimă, am văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere 

subiectiv, să întâlneşti inima unui om este cu totul altceva, exact în sensul 

profunzimii trăirilor şi aspectelor pe care le-aţi ridicat. Dar, întâlnirea fizică, 

privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care lucrează în acest domeniu, al 

chirurgiei cardiace”. 

Alegerea unei astfel de profesiuni responsabile pentru viaţa omului, este 

un moment cheie, o experienţă fundamentală care poate fi influenţată de o 

întâmplare extraordinară, de tradiţia familială ori de exemplul profesorilor 

emeriţi. Discuţia cu reporterul îi provoacă chirurgului amintiri despre perioada 

studenţiei şi motivele care l-au determinat să meargă pe acest drum, în 

beneficiul ştiinţei dar şi al vieţii umane. Acesta subliniază rolul pe care l-au avut 

distinşii profesori doctori printre care doctorul Ioan Pop de Popa, viitorul 

profesor Pop de Popa. 

Referitor la tinerii care urmează chirurgia, profesorul afirmă: 

“În ceea ce priveşte Târgu-Mureşul, acesta e un centru medical puternic, 

cu Universitate de Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuţii, aceşti factori, 

decât poate din punct de vedere didactic, altfel ele fac parte dintr-un complex, 

dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formaţie sau cu anumite 

calităţi, trăsături de personalitate, de caracter şi aşa mai departe, cu nişte 

abilităţi fizice chiar în chirurgie, pentru că chirurgia implică pe lângă creier şi 

manualitate, activitate practică, care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă 

celelalte calităţi intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite, 

influenţează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a unui profesionist mai avansat în 

vârstă şi fac parte dintre obiectivele activităţii noastre didactice, profesionale, 

spitaliceşti şi de relaţii interumane”. 

După 43 de ani de activitate chirurgicală cardiovasculară la Târgu-Mureş, 

profesorul spune; 

“Nu m-am născut la Târgu-Mureş, dar aici sunt acasă. Şi atât profesia 

cât şi viaţa mi-au oferit satisfacţii în Târgu-Mureş şi nu pot decât să le preţuiesc 

la adevărata lor valoare aceste trăiri.” 

Şi toate acestea pentru că, afirmă profesorul, “Târgu-Mureşul oferă foarte 

bune condiţii pentru dezvoltarea profesională. (...) 

În primul rând, consider eu că Târgu-Mureşul are o poziţie geografică 

privilegiată, în centrul geografic al ţării şi, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreţi 

să traduc în nişte termeni extrem de pragmatici. Şi aceasta ne oferă 

posibilitatea de a oferi acces pentru diagnostic şi tratament unor bolnavi din 

diverse regiuni ale ţării, cum, de fapt, se întâmplă. Optzeci la sută dintre 

pacienţii noştri sunt din restul ţării, de la Constanţa până la Oradea, de la 

Suceava până la Craiova. Reputaţia centrului medical şi probabil şi a 

Institutului de Boli Cardiovasculare de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, 

98

s-a consolidat, şi aceasta creează încredere şi, în plus, climatul de performanţă 

care există în Târgu-Mureş, în această instituţie în care lucrez, determină 

bolnavii să se adreseze Centrului nostru pentru a-şi reface sănătatea, în special 

în ceea ce priveşte problemele inimii, mai ales » 

Faptul că profesorul sud-african Marius Barnard a lucrat în acest centru a 

fost o exprienţă fundamentală pentru medicii români. 

« - Vizita profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele 

remarcabile ale activităţii noastre, dar trebuie să spun vizitele domniei sale, 

pentru noi l-am cunoscut numai după performanţele realizate la Cape Town, în 

Republica Sud-Africană, odată cu realizarea primului transplant de inimă, în 

1967. Deci, după aceea, în anii care au urmat, i-am cunoscut performanţele şi 

momentul în care ne-a vizitat, prima oară în 1976, a însemnat un moment 

deosebit pentru dezvoltarea noastră, pentru că n-a fost doar o vizită 

protocolară, a fost o vizită de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe 

săptămâni în care a operat, ne-a ajutat la operaţii şi, evident, a fost un mare 

progres. Am avut, deci, şansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din ţară în 

desfăşurarea activităţii de chirurgie pe cord deschis şi, după Bucureşti, evident 

că vizita domniei sale a avut loc şi la Târgu-Mureş şi s-a înscris în activitatea 

noastră ca un eveniment memorabil, a fost poate chiar o cotitură în obţinerea 

unor rezltate mai bune, pentru că în 1976 eram abia la trei ani de la începutul 

activităţii noastre de chirurgie pe cord deschis.” 

Transplantul cardiac – vârf al performanţei chirurgicale, un vis care a 

devenit realitate la Târgu-Mureş. 

Şi aici, profesorul mărturiseşte reporterului: 

« Am încercat să transpun în realitate acest vis şi, în ciuda condiţiilor pe 

care le-am avut, am reuşit în 1964, în luna august, să fac prima înlocuire 

completă din punct de vedere chirurgical, a inimii unui animal. » 

El oferă un scurt istoric al transplanturilor în lume, precum şi modul cum 

a ajuns să facă primul transplant 

« În 1967, Christiaan Barnard şi cu fratele său Marius, au reuşit să facă 

prima transplantare la om. A fost un moment care pe noi ne-a găsit deja în 

activitate. (...) Abia în 1999 am reuşit să începem şi noi operaţiile de 

transplant. Evident, pornisem la drum. Trebuie să spun că în iulie 1999, am 

început primele recoltări de organe.(...) Târgu-Mureşul a fost centrul în care s- 

au făcut primele recoltări multiorgan : ficat, inimă, rinichi, care au stimulat şi 

ele această activitate de transplant. 

În 24 octombrie, 1999, doctorul Brădişteanu, la Spitalul de Urgenţă din 

Bucureşti a făcut primul transplant cardiac la om în România, operaţie la care 

am participat şi eu şi care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureş, 

ca o evoluţie firească a lucrurilor, am făcut şi noi primul transplant cardiac. A 

urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. » 

Anul 1999 a deschis porţile unei noi ere în chirurgia cardiacă o dată cu 

primul transplant de inimă la Bucureşti, realizat de profesorul Brădişteanu apoi, 

99

în 14 noiembrie al aceluiaşi an, un transplant şi la Târgu-Mureş, efectuat de 

doctorul Radu Deac, împreună cu o echipă de medici. 

Un om cu o performanţă de peste 20.000 de operaţii pe cord, în 43 de ani 

de activitate chirurgicală. Un om cu peste 20.000 de inimi salvate. 

Acest interviu a fost ralizat în 27 iulie 2006. 

Ca o prelungire a reportajelor despre inimă, autorul introduce un text 

admirabil intitulat “Inima reginei Maria”. 

Cu toţii ştim că suverana a lăsat scris ca inima ei să fie îngropată la 

Balcic, loc îndrăgit de ea, unde îşi avea o reşedinţă pe malul Mării Negre, întrun 

colţ de rai, grădina botanică ce străjuieşte castelul. 

Istoria acestei inimi este, pe cât de frumoasă, pe atât de intresantă şi 

despre ea s-a scris mult pentru că e un subiect seducător. Şi pe mine m-a împins 

curiozitatea şi am vizitat Balcicul în două rânduri, poposind cu încântare la 

locul unde stătuse, inima ei. 

„Cer, spunea regina Maria, în Testamentul din 1933, ca inima sămi 

fie scoasă din trup, pusă într-o casetă preţioasă de bijuterii (pe care o 

las eu) şi îngropată în micuţa Stella Maris, la Balcic, bisericuţa simplă cu 

vedere la mare". 

Fizic, n-a stat mult aici, pentru că, după moartea reginei, la Sinaia, la 18 

iulie 1938, inima, deşi îngropată în bisericuţa din apropierea Castelului, a fost 

dusă la Castelul Bran, (apropiiind-o de trup, îngropat la Curtea de Argeş) alt 

loc drag reginei, într-o bisericuţă veche adusă din Lueriu, judeţul Mureş, pentru 

că în 1940 România a pierdut Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei. 

Inima reginei Maria, după descrierea unei moldovence bătrâne, în 

perioada primului război mondial, era "rotundă, roşie şi plină de dragoste". Şi 

cum ar fi putut fi altfel o inimă în care s-a zămislit acel mic Paradis de pe malul 

mării?!” 

Cert este că dorinţa testamentară i-a fost îndeplinită. 

„Zbuciumul inimii reginei Maria a continuat şi după moartea sa. Medicii 

care i-au făcut autopsia trupului neînsufleţit al reginei, au tratat-o cu formol şi 

au pus-o într-o casetă octogonală de argint, învelită în drapelele României şi 

Marii Britanii şi pusă într-o altă casetă din argint aurit, ornamentată cu peste 

300 de pietre preţioase, realizată de un bijutier parizian, fiind primită în dar de 

la „Doamnele Române”, atunci când principesa Maria a venit prima oară în 

România. 

De la Cotroceni, inima a ajuns, testamentar, la Balcic, de aici a fost 

readusă la Bran, din bisericuţă a fost mutată în 1941 într-o firidă (devenită 

capelă) săpată într-o stâncă la Măgura Branului. În 1968, cu concursul 

directorului de atunci al Muzeului Bran, a fost profanat mormântul, caseta a 

ajuns iniţial în Casa de bani a Muzeului Bran, apoi, în 1971, la Muzeul Naţional 

al României, unde au fost „valorificate” cele două casete de argint, în timp ce 

inima, într-o stare nu foarte bună de conservare, a ajuns într-o cutie de plastic, 

uitată de lume în depozit, până azi. 

100

Am înţeles că cele două casete fac parte din tezaurul României. Mi-e greu 

însă să înţeleg nepăsarea atâtor inimi negre faţă de o inimă „mai mare decât 

trupul”, cum ar spune Nichita Stănescu. 

Inima reginei Maria este şi ea parte a Tezaurului românesc!” 

Se poate vorbi, atunci când se pomeneşte de inima reginei, de o „inimă 

călătoare” care a vrut să rămână în amintirea şi conştiinţa românilor, dar mai 

ales, în inimile lor. 

„Cartea inimii” – se încheie admirabil cu un florilegiu de reflecţii 

aforistice despre inimă, un soi de Antologie care ne poartă prin Biblie, la Sfinţii 

Părinţi ai Bisericii de Răsărit şi de Apus, prin Filocalie şi prin Scrierile Sfinţilor, 

metodele de rugăciune ale isihaştilor, până la gânditorii, poeţii şi scriitorii zilelor 

noastre. 

Cu totul îngereşti sunt: fragmentul din Nichifor din Singurătate care a trăit 

în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sfaturile lui Isaia Pustnicul despre 

înfrânarea simţurilor, a minţii şi sufletului, dar şi citate din clasici cum e Charles 

Dickens. Cântecul „Săracă, inima me” încheie în chip fericit periplul prin 

inima omenească, parcă stând să ne demonstreze comorile nebănuite care se 

ascund în ea şi care, trebuie scoase numaidecât la Lumină. 

7 iulie 2910 

101

BOEMUL TRIST CARE SURÂDE. MIRCEA MICU ŞI ALE SALE 

ÎNTÂMPLĂRI CU SCRIITORI. 

Mircea Micu declara în Cuvânt înainte la 

„Întâmplări cu scriitori”, despre sine: „Autorul acestor 

rânduri şi al celor ce vor urma declară celor interesaţi, cu 

mâna pe inimă, că nu este afiliat la nici o grupare literară 

(în cazul în care ele ar exista!), deci nu este nici barbist, nici 

fănuşist, nici predist, nici jebelenist, nu este decât un simplu 

muritor căruia îi place să repete: 

Iubesc scriitorii, îmi place să ştiu că ei există, nu-mi 

place să cred că aş putea exista fără ei, nu-mi pasă dacă 

cutare m-a bârfit şi a zis că n-am talent. Nu-mi pasă nici dacă altul m-a lăudat 

şi a zis că am talent! 

Vorba unui critic profilat pe literatură universală: 

Iată un argument de care va trebui să ţin seama în viitor...” 

Dar se pare că noi uităm, de cele mai multe ori că şi scriitorii sunt „simpli 

muritori”, vorba Simonei de Beauvoire: „Toţi oamenii sunt muritori” – truism 

devenit unul din cele mai celebre romane despre metempsihoză ale secolului 

XX. 

Dar când ne amintim această aserţiune cu caracter axiologic, (dar se poate 

să treacă o zi fără să ne amintim?) - despre unul sau altul dintre cunoscuţi ori 

necunoscuţi, nu putem să nu reflectăm la propria condiţie de muritori în parcela 

de viaţă care ni s-a dat în custodie. 

Căutam cu febrilitate printre rafturi vreuna din cărţile lui Mircea Micu, în 

special „Miere şi fum” de care mi se făcuse nespus de dor. Când, ochii mi-au 

căzut pe Cartea de vacanţă, „Întâmplări cu scriitori”, care a constituit pentru 

mine un prilej de bucurie cu vreo 30 de ani în urmă, apărută la Editura Sport- 

Turism în 1979. Însă mie îmi era dor de „Patima” lui, adică a personajului său, 

pentru pământ, echivalentă cu setea lui Ion al Glanetaşului care săruta pământul 

când ajungea la glie. Şi mai ales, de „Poeme pentru mama” – cu care îmi 

ostoiam şi eu dorul. 

102

N-am sărutat niciodată ţărâna, aşa cum văzusem că face Papa Ioan Paul al 

II-lea, de pioasă amintire, atunci când calcă pentru prima dată pământul unei 

ţări. Deşi, în copilărie am locuit la mahala, pe malul Dunării şi eram mai tot 

timpul, cu picioarele goale strivind ţărâna, tăvălindu-ne prin ea uneori, după cum 

cerea jocul. 

Dar, „Întâmplările cu scriitori” – mă încântaseră în tinereţe, fiindcă am 

respectat şi iubit de când mă ştiu, scriitorii, aceşti copii minunaţi şi maşinăriile 

lor romantice. Fiindcă mă ghidam după principiul: Les amis de mes amis, sont 

mes amis. Nu mai pun la socoteală faptul că fusese bun prieten cu Nichita, cu 

Prinţul Tom, cu Ahoe, cu Mărin al lu’ Ilie Moromete, toţi iubiţi de mine cu 

înfocare. 

Scrierile sale aveau atâta savoare, atâta miez, atâta miere şi pelin, şi-mi 

produceau revărsări de bucurie în lacrimă, încât, am decis numaidecât că 

trebuie să-l iubesc nebuneşte. Zis şi făcut. Dar poate fi dragostea, altfel decât 

nebună? 

Cu Micu chiar am schimbat cu vreo doi ani în urmă, câteva epistole 

electronice şi-i urmăream cu sufletul în batistă, emisiunea de cultură de 

duminică după amiază de la DDTV. 

Aş fi vrut să pot participa şi eu la Cenaclul lui Mircea Micu, aşa cum 

făcea prietena mea, Ioana Stuparu. Dar...În schimb, eram „colegi de prima 

pagină” la unele reviste. Bine şi aşa. Tare, tare mult m-a impresionat un poem 

de-al lui, citit pe „Luceafărul românesc” – privitor la moarte. 

L-am căutat aşadar, pe cel tocmai acum a plecat, când voiam să-i spun 

cât de mult îl preţuiesc. Aşa mi se întâmplă mereu. Nu apuc să le vorbesc (de 

vină fiind şi nefericita mea timiditate!) – nu apuc să le scriu bine şi să-mi exprim 

bucuria că există şi pentru mine, fericindu-mă cu operele lor, şi ei pleacă grăbiţi 

din zariştea privirii mele. 

Mircea Micu – scriitorul şi poetul de excepţie care avea un gând bun 

pentru fiecare poet dispărut ca un ac prin urechile Timpului. 

Care m-a făcut să lăcrimez, nu o dată, citindu-i gândurile despre 

Gheorghe Pituţ, despre „Îngerul fără de somn” – sau „Îngerul cu o carte în 

mâini” – Nichita, despre Nicolae Velea care a trecut „Prin poarta iernii”; care 

mi-a dezvăluit şi mie – o necunoscută – într-un lung şir de amintiri, „Adevărul 

despre Marin Preda” – despre Moncher, - „Cel mai iubit dintre pământeni” -; 

despre „Lupul singuratic” – Titus Popovici, Mircea Micu cel care m-a purtat la 

braţ „La Răşinari” – pe urmele lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. 

Care i-a înălţat efigie „Voievodului stelar Mihai Eminescu”; cel care a scris 

despre cel care se afla „Singur printre steme” – Vasile Voiculescu, şi despre 

„Caligraful imnelor” – Ioan Alexandru. 

Care mi-a făcut atâtea „mărturisiri literare”! despre „Ultimul al 

literaturii române” – Nichita... 

Avea un şarm nemaipomenit în a povesti acele anecdotice întâmplări de la 

Mogoşoaia, de la pescuit cu scriitorii. A trăit boema literară din plin, alături de 

103

falanga de aur a scriitorilor postbelici, înscrişi în Cartea nemuritoare a 

literaturii veacului XX, într-o comuniune de iubire şi frăţietate numită simplu: 

PRIETENIE, ceea ce rar mai întâlneşti printre scriitori şi artişti. 

Avea vocaţia prieteniei şi cultul valorilor. 

Iată cu câtă căldură sufletească scria despre Nichita: „Îngerul fără de 

somn. Un gând pentru Nichita: Nu l-am văzut demult. Cu dânsul, / Oricentâlnire 

e un risc. / Când îl apucă „Râsul-plânsul” / Şi stă ca vulturele-n pisc, / 

Înconjurat de raze sfinte, / De voci de prieteni asaltat. / El perorează şi se minte 

/ De neatins şi-nsingurat…/ Pată de sânge ce vorbeşte, / Piatră oftând ca un 

păcat, / Solz viu şi sclipitor de peşte / Pe ţărmul mării aruncat. / Noaptea, e 

pasăre şi zboară / Pe-un teritoriu interzis. / Îi cresc aripi la subţioară / Fiindcă 

să zboare i-a fost scris. / Şi din nesomnul vieţii sale / Ce-l spintecă cumplit 

pumnal, / Ascultă-nfăşurat în zale / Galopul stins al unui cal…/Acum, când 

scriu, surpat în mine / De dorul lui, proclam zăpezi / Care să cadă în desime, / 

Cu fulgii mari, ca nişte iezi, / Să-i încălzească insomnia / Precum hlamida unui 

Domn, / Topindu-se-n melancolia / Acestui înger fără somn / Care veghează 

poezia…” 

Cred că nimeni nu l-a surprins atât de „viu” pe Nichita, cel care ne-a lăsat 

o semnătură-autograf unică în frumuseţea ei sfârşitoare: „Atâta să nu uiţi / Că 

el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita, Azi”. 

Şi tot despre Nichita, Mircea Micu scria: „Era mai singur decât Dumnezeu… 

El n-avea trup, era un fel de crin cu aerul în el. Era frumos ca un înger şi n- 

avea chip, numai imaginaţia noastră îi recompunea efigia de imperator roman 

abia desluşită pe monedele de la începuturile Lumii. 

Ochiul meu ostenit mi-l readuce aşa cum l-am văzut pentru ultima oară în 

spaţiul de clor al unei camere de spital. 

Cineva îl îmbrăcase elegant, în unicul său costum de gală, şi, cum stătea 

întins şi impasibil, mi se părea că e un ginere care se odihneşte înaintea 

ceremoniei mult râvnite. Cineva îl îmbrăcase frumos. Faţa lui tatuată de 

fulgerele nopţilor refuzate cu bună ştiinţă somnului avea ceva din solemnitatea 

zăpezilor dintâi. Un zâmbet secret, fin, dar ironic, mă apropie de el, liniştindumă. 

Mi se părea că în orice secundă urma să se ridice zburând „prin aer şi prin 

ziduri la fel cum flutură un steag înfrânt”… 

Cineva îl îmbrăcase frumos şi, deodată, simţind cum mă înjunghie stiletul 

singurătăţii, l-am strigat şoptind: NICHITA! 

N-a răspuns, deşi putea să vorbească, şi nici n-am îndrăznit să mă apropii 

să-i întind lujerul florii ce-mi îngheţase în pumnul strâns. 

Nu puteam, simţeam cum „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă”. 

104

Floarea mi se părea un glonţ al singurătăţii pândind aerul. 

O refuză zâmbind şi mi se păru că-l aud: „A mirosi o floare este un fapt de 

mare ruşine… E ca şi cum de propria ta mamă ţi-ai apropia nările…” 

Cineva îl îmbrăcase frumos ca pe un ginere pregătit pentru o tainică şi 

îndelung râvnită ceremonie. 

Un zâmbet secret, o sfidare ironic-miloasă mă prefăcu într-o sabie de 

gheaţă. Şi floarea îşi desfăcu brusc bobocul explodând în spaţiul de clor al 

acelei camere neutre de spital. 

„Niciodată n-am să învăţ că el a murit”… 

Dar, „Poeme pentru mama” – mi-au despicat sufletul în zeci de aşchii, 

pentru că mi-am amintit că aceasta fusese cartea care-i plăcuse şi mamei mele, 

Arionda, alături de „Patima”; şi le alesese din miile de volume din raft, nici 

acum nu ştiu prin ce minune. „FANTEZIE CU MAMA: Mamă, eu te-am visat 

trecând / Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare / Firavu-ţi trup amestecând / Cu 

zbor de păsări călătoare / Mamă, eu te-am strigat să stai, / Era un drum ciudat, 

de spume / Unde plecai, de ce plecai / Spre care început de lume? / Erai 

frumoasă şi aveai / Aripi de înger, albe, mamă / Şi te strigam şi n-auzeai / Sau 

nu vroiai şi mi-era teamă. / Acele păsări argintii / Mi te duceau din vis, uşoare, / 

În drumul lor spre veşnicii / Tăcute şi n e p ă s ă t o a r e…” 

De aceea l-am păstrat cu atâta sfinţenie, pentru că au fost atinse de mâinile 

mamei mele şi au fost un timp, sub ochii ei. Atâta nostalgie se degajă din aceste 

scrieri, atâta gingăşie şi tristeţe!...”Să nu adormi / Prea mult / Să nu / Laşi 

iarba fiarelor / Să crească. / Încet / Ca un veşmânt de fum / Pe carnea ta / 

Nepământească...” 

Aceste poeme sunt poate, cele mai frumoase din lirica dedicată mamei, 

care pot fi aşezate alături de cele ale lui Grigore Vieru. „ÎN GRĂDINA CÂT 

O BATISTĂ: Mama sapă-n gradina lată cât o batistă, / Exista şi hârleţe şi 

mame mai există / Ele se-nchină noaptea icoanelor de lemn / Şi cer din 

depărtare copiilor un semn./ Mama sapă-n gradină deşi abia o ţin / Încheieturi 

bătrâne în trupul său puţin./ Mama îşi taie lemne să iasă fum pe horn / Pruncul 

în capitală e ocupat si domn. / Se scoală-n crucea nopţii şi jură că-n curând / 

Îi va trimite dafin, boia, piper şi unt. / Şi trece lungă iarna cu mari zăpezi ce 

mint, / Mama la soba veche îngână un colind. / Şi vine primavera în miezul ei 

ceresc / Şi mama sapă morcovi şi morcovii chiar cresc. / Mama îşi coase haine 

de moarte şi de omn, / Pruncul în capitală e ocupat şi domn / Se scoală-n 

crucea nopţii şi jură trist ca Nero / Că-i va trimite sare şi biscuiţi şi Dero / Şi 

vine iute vara cu valul ei de foc, / Vara a fost bogată, grădina cu noroc. / 

105

Mama dezgroapă morcovi şi-i curăţă oftând / Să nu mai aibă dânşii nici urmă 

de pământ / Apoi îi rânduieşte-n cutia de carton / Şi desenează adresa cu 

chimicul creion. / Mama duce la poştă cutia, un trofeu / Plătind integritatea 

transportului la leu. / Pruncul, în capitală, trezit de domn poştaş / Poartă cutia 

simplă cu jenă prin oraş / Şi jură-n timp ce trece de duioşii sedus: / Mâine-i 

trimit chibrituri şi gem cu preţ redus…/ Mama sapă-n grădina lată cât o 

batistă, / Exista si harlete si mame mai exista.” 

Şi iată cum m-am procopsit şi azi cu o batistă de lacrimi! 

Parcă-l aud pe baritonul Dan Iordăchescu cântând „A venit aseară 

mama/ din sătucu-i de departe/ să-l mai vadă pe feciorul / astăzi domn cu 

multă carte”. 

Mama bate întotdeauna „sfios la poartă” şi calcă „doar alături de 

covoare”. Însă are în coşul de nuiele, „vreo zece ouă”, purtate cu grijă, să nu le 

spargă, alături de „niscai nuci, vreo două kile” pâine dulce şi bună, aşa cum 

numai mama ştie să frământe. 

Lirica dedicată icoanei mamei e fundamentală în creaţia acestui poet. Nu 

se poate face abstracţie de ea şi, din cele peste 35 de volume publicate, ea are 

locul său predilect, în inimile cititorilor. Din totdeauna. Fie şi pentru simplul 

fapt că am avut cu toţii o mamă. „RESEMNARE: Când vine seara, mama mă 

aşteaptă / În faţa porţii tânără şi dreaptă / Uşoara şi sfioasă. Ca o şoaptă… / 

Ultimul tren se-aude fluierând. / Vin cei plecaţi. Mai vin din când în când. / 

Mama priveşte luna surâzând. / Din cer, cade o frunză ca un gând…” 

Am simţit nevoia să le împărtăşesc şi altora. Nu se cade să le ţin doar 

pentru mine. 

„ÎMI SCRIE MAMA: Îmi scrie mama: ”ţi-am făcut mormânt, / Că nu se 

ştie ce şi cum şi când… / Tu chiar dacă trăieşti în Bucureşti / Ştiu eu cât de 

străin şi singur eşti. / Are gărduţ de fier ce ne desparte / Dar vom fi mai aproape 

după moarte. / E din beton. Să nu fii supărat / Dar toţi vecinii s-au asigurat / 

Ţi-am pus compot de vişini şi gutui / Şi dacă vrei să ţi-l trimit să-mi spui. / A 

venit toamna. Vremea e ploioasă / Şi poate n-ai să poţi veni acasă. / Să nu te 

culci târziu. Ştiu eu cum eşti / Şi să te îmbraci mai gros, să nu răceşti. / Noroc 

şi sănătate, dragul meu. / Mormântul de beton l-am plătit eu”… 

Când am primit de la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, vestea trecerii 

sale spre eternitate, n-am putut să nu mă întreb ce sa va întâmpla cu mormântul 

de beton, cu gărduţ de fier, plătit de mama, după ce trupul său neînsufleţit va fi 

incinerat la Crematoriul Vitan Bârzeşti? Dar imediat mi-am alungat gândul, 

sperând ca măcar sufletele celor doi, mamă şi fiu, să se afle în veşnicie, aproape 

unul de celălalt... 

106

La împlinirea vârstei de 70 de ani, în data de 1 februarie 2008, cărturarul 

Artur Silvestri i-a făcut lui Mircea Micu o Laudaţio impresionantă: 

„UN CLASIC 

Pentru cei ce privesc literatura din plăcerea lecturii şi nu au dioptriile 

înceţoşate de prejudecăţi stupide şi de ură inexplicabilă, opera lui Mircea Micu 

(n. 31 Ianuarie 1937) rămâne un izvor de emoţii şi, adeseori, de învăţăminte. A 

scris şi mult şi puţin: mult - pentru că, faţă de cei ce au puteri limitate şi o 

cunoaştere a vieţii redusă şi superficială , avea ce spune şi, deci, ce împărtăşi : 

puţin – fiindcă, desi impunătoare, bibliografia lasă întotdeauna loc de adaosuri 

şi orice creaţie nouă ne dă, şi azi, sentimentul unei prospeţimi impresionante. În 

fond, scriitorul nu are vârstă căci, în vremea tinereţelor dădea sentimentul unui 

echilibru ce aparţinea unei vârste lipsite de imprudenţe şi prea repezi 

consumpţiuni iar astăzi, când, după datele exterioare ar fi trebuit să atingă o 

senectute de atitudini calme şi poate resemnate, exuberanţa şi curiozitatea 

intelectuală veşnic vie arată o tinereţe ce nu se opreşte din cursul ei de râu 

impetuos şi spectacular. 

Impresionantă este la el emoţia genuină, comunicarea de strat adânc şi, la drept 

vorbind, o simplitate împăcată ce aparţine unui popor vechi ce nu se încurcă 

decât prin accident cu vorbirile complicate şi “spusa în dodii “. În felul lui, şi la 

proporţiile unei literaturi ce îşi va curma destrăbălările sterile descoperind 

cândva formele de relief stabile şi proporţiile de valori, Mircea Micu este ” un 

clasic“ şi al cărui clasicism esenţial aparţine lumii ce l-a făcut posibil, o lume 

de Românie de vest, dintr-o margine de şes de ”Moară cu noroc” şi de Banat pe 

unde s-a auzit de Eminescu şi se aude şi azi; şi se va auzi mereu. 

Artur Silvestri”. 

Într-un interviu, Veronica Marinescu îl situa pe Mircea Micu „Între 

iubirea de literatură şi revolta îmotriva violenţei.” 

Dar există şi un Mircea Micu pe care oamenii nu-l prea cunosc, acela din 

însemnările intime. Şi acesta este, cred, adevăratul Mircea Micu, sensibil şi 

delicat, timid şi îndrăzneţ, sentimental şi distant, tandru, sublim în vers, cu 

sufletul harcea-parcea din pricina pierderii unui prieten, ori prea puţin dispus să 

se apropie. Şi iată-l în opt ipostaze diferite în notele care poartă titlul unui 

cântec în vogă pe versurile lui George Ţărnea: „Valul care-a plâns pe 

glezna ta…“: 

1. Îmi amintesc o seara de iulie când gleznele subţiri ale unei fete pornită 

benevol să încerce temperatura apei mării au fost înconjurate de ciocurile 

unui stol de pescăruşi 

care erau gata s-o ridice în slava cerului închipuind un colan de mărgean. 

2. Avea o gleznă atât de transparentă încât prin rotundul ocheanului ei puteai 

vedea răsărind luna pe malurile miraculosului Bosfor. 

107

3. Ce gleznă frumoasă avea mama. Eram atât de fascinat de subţirimea elastică 

a acelui fir de lujer incât, într-o noapte, m-am apropiat cu sfială de glezna ei şi 

i-am legat o brăţară 

împletită din tulpini fragile de păpădie. 

A fost prima şi ultima bijuterie pe care în cursul vieţii i-am oferit-o 

4. Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitându-mă cum le susţine cu 

bastonul ei de corn m-am întrebat dacă nu cumva nu sunt de vină că i-am 

deformat supleţea gleznei în vremea când mă purta în pântec… 

Glezna ei odinioară suplă, fină ca o fibră de crin, s-a rotunjit în resemnarea 

nemiloasă a vârstei. 

5. Acea misterioasă femeie întâlnită în Mongolia m-a fascinat de cum am 

văzut-o în spaţiul îngust al unei tribune oficiale când, privind-o cu atenţie, mi s- 

a părut că o mai văzusem undeva. 

Gleznele ei erau atât de subţiri încât din pricina durităţii terenului pe care 

înaintam după sfârşitul festivităţii încât, probabil şi datorită privirilor mele 

fascinate, a început să şchiopăteze. 

Mai apoi am visat-o de nenumarate ori şi de fiecare dată mi s-a părut că 

gleznele ei poartă încă povara privirii mele din realitate. 

… 6. Glezna ei, o petală transparentă de crin prin care privesc soarele în 

amurg…. 

7. Dacă mă gândesc bine, glezna unei femei frumoase nu este altceva decât o 

iluzie a reprezentării noastre ridicată la sublim. 

8. Căzând în prozaism hai să vă transcriu şi definiţia gleznei din Dicţionarul 

explicativ al limbii române: ”parte a membrelor inferioare care cuprinde 

porţiunea articulaţiei tibiei cu peroneul”…. 

Orice comentariu mi se pare de prisos. 

Dar poate, nici o altă poezie nu m-a impresionat mai mult decât cea 

publicată în luna iunie 2009, intitulată: „Pasărea de acasă”: Ea vine seara şi n-o 

chem. / Şi de venirea ei mă tem / Şi mă prefac că-s orb şi surd / Când pe la 

geamuri o aud. / Ea n-are trup, ea e un fel / De crin cu aerul în el / Ea n-are 

ochi şi-n două părţi / Poartă inele mari de morţi. / Venită ca o taină grea / Seaşează 

lin pe fruntea mea / Apoi se mută mai în jos / Spre-al tâmplei vulnerabil 

108

os / Apoi spre coaste, până când / O simt cu ghearele strângând. / Şi tace atât 

de mult şi greu / Că aud cum plânge Dumnezeu.” 

Când moare un poet, icoanele cad la pământ, cu fruntea în sus, înspre Isus. 

Iconostasul tot plânge şi din inimă curge sânge. Îi scriam lui Mircea Micu în 17 

decembrie 2008: „Nu numai de acum, ci demult, demult, dintotdeauna, când 

vă citeam cărţile, lăcrimam. De ce? Am tărit/trăiesc printre cărţi. Ele sunt 

pentru mine lumina zilei. Şi despre prietenii scriitorii, şi despre Mama, şi 

despre Mongolia (Miere şi fum). Tac şi lăcrimez ca o nătângă. Mă vede 

cineva şi-mi spune că sunt proastă. Nu, sufletul meu e prost, îi zic, sufletul 

meu e prost ca noaptea că plânge pentru toţi poeţii lumii, pentru cei ce 

sunt, pentru cei ce au fost şi vor veni. De rouă, nu mai văd cuvintele. 

Atâta sensibilitate şi tristeţe în cuvintele Dvs. 

Daţi-mi-le mie! Cezara Adamescu – Galaţi (iubitoare de Nichita)”. 

Nu mi-a răspuns. Poate că n-a ajuns scrisoarea. Dar poate o să-mi 

răspundă acum. Sau poate în alt timp, în altă viaţă. Dacă insist. 

Mircea Micu mărturisea în spirit blagian, despre sine: ”Mă dau risipei 

lent. În doze mici / Pradă nesăţioaselor furnici / Ce-mi înfăşoară trupul ca un 

bici. / Ce-a fost, e-nchis în ora de cleştar / Am spart, cântând, pahar după 

pahar / Tot invăţând să râd tăcut şi rar. / N-am fost în stare să urăsc nimic. / 

Sortit să mă-ntronez şi să abdic. / Să cad mereu şi iar să mă ridic. / Acum, mă 

duc încrâncenat şi straniu / Iradiat de propiu-mi uranium / Purtând o lacrimă 

în loc de craniu…”(Risipă). 

Şi tot el adresa această rugăminte – NIMĂNUI - : „Am o rugăminte, / 

Mult mai înainte de înainte / De a mă furişa în pământul fierbinte, / Caută în 

sertarul cu miros de lămâie / Caietele mele cu versuri din copilărie. / Trimitemi, 

dacă poţi, foile vechi / Să-mi revină puritatea-n urechi./ În suflet să-mi 

revină, încărunţind / Viaţa mea care se scrie într-un rând. / Un rând şerpuitor / 

Ca un drum spre Ardeal / Imprevizibil şi frumos / Ca un ideal… (O 

rugăminte). 

Mircea Micu ne-a lăsat zestre, aşa cum spunea Nichita: „Oricând şi 

oriunde/ naştere, zestre/ a lui A FI schimbându-se / în ESTE”: 

„A fi peste mormântul verii, / Sedus de viaţă ca de-un dor / Mânz tânăr 

degustând lumina/ Sălbatic şi nerăbdător. / Să crezi că nu există moarte / Că 

morţii sunt numai un fel / De fluturi adormiţi de muzici / Şi închişi în bile de 

oţel. / A fi uitat de toată lumea / A fi iubit de cine vrei / Când vin să tencălzească 

noaptea / Fragile, turmele de miei. / A fi pe-un câmp uitat de lume, / 

De smog uitat şi de maşini, / Tu singur duelând în aer / Cu săbiile unor crini. / 

109

A şti râzând, că sânul tandru / Rotit în porţelan etern / Se surpă-n el până 

devine / Mormânt al laptelui matern. / Şi peste toate, ca un tigru, / Să treci 

râzând şi să te minţi. / Şi când ameninţă zăpada / Să o întâmpini cu o floare-n 

dinţi”. (A fi). 

Şi ne-a mai lăsat Lumina de sine luminându-ne: 

„Când vei săpa grădina trezită chiar în zori / Gândindu-te la mine ca 

fluturul la flori, / Dea Dumnezeu să ningă cu prăbuşiri de nori. / Hârleţul tău 

să fie uşor precum un vânt / Când îl afunzi tăcuta în pământ, / Încrâncenată, 

fără de cuvânt. / Şi va veni şi seara ca bufniţa de puf / Şi ciocul ei va smulge 

mici stele ce se rup / Din înălţimi de tablă din aprigul văzduh. / Ai grijă tu de 

vişin. Nu-l reteza din crengi / El e un vişin tânăr şi printre pomi întregi / Mă 

leagă de viaţă cum numai tu mă legi. / Nu-ţi încerca veşmntul de moarte care-l 

ai / Pune-ţi la îndemână foşnirile de mai / Şi nu te mai încrede în mult 

râvnitul rai. / Nu mă uita. Mi-e fiinţa de viaţa ta legată / Lumina mea, pe veci 

nedescifrată, / Mai naşte-mă să mor încă o dată…” 

Mircea Micu, astăzi s-a înălţat, nu „Ca o stea fixă” – aşa cum scrie el 

despre Gheorghe Pituţ, ci ca o stea vorbitoare, o stea care râde în hohote, 

precum steluţele Micului Prinţ, al căror clinchet îl auzi de departe, chiar şi din 

deşert, chiar şi de pe altă planetă... 

De la el mi-au rămas, ceva mai mult decât un pumn de cuvinte, un coş 

împletit cu gânduri pentru mama, ceva „Miere şi fum” aduse tocmai din 

Mongolia, din ţara lui Gingis Han, şi pentru lut o „patemă sfântă”, aşa precum a 

fost cea a ţăranilor de odinioară, care îngenuncheau în mijlocul gliei şi se 

închinau înspre răsărit, făcând metanii şi sărutând ţărâna, mulţumind lui 

Dumnzeu şi pentru roadă şi pentru secetă şi pentru ploaie. 

Şi cu atâtea avuţii, cum să nu mă simt privilegiată, cum să nu mă bucur, 

chiar dacă mă bucur plângând? 

20 IULIE 2010 

Sărbătoarea Sfântului proroc Ilie Tesviteanul, Căruţaşul Cerului. 

110

SCRIITORI PENTRU COPII 

A POVESTI POEZIA CU UN SUFLET SIMPLU CA IARBA 

NICOLAE BĂCIUŢ, Jocuri încrucişate cu lina lumina, Casa de editură 

Alpha, 1990 

În Ţara candorii - nu poţi intra fără a te face tu însuţi copil. E o condiţie 

aproape obligatorie şi chiar o necesitate. Probabil că şi acesta este un truism. Dar 

n-am altă argumentaţie la îndemână pentru a reflecta în toate luminile lui, 

anotimpul mirării. 

Mirajul jocului ne atrage la orice vârstă, dar, a intra în joc cu adevărat, 

puţini se încumetă. De ce? Li se pare caraghios (citiţi: sublim!) să te alinţi, să te 

fandoseşti, să te copilăreşti, fără teama că lumea te va considera necopt la 

minte. Când cineva spune: „minte de copil”, se referă la incapacitatea de 

judecată a celor mici. 

Greşit. Antoine de Saint-Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât 

cu sufletul” – şi cine, mai mult decât copii, te privesc şi te văd aşa cum eşti, 

doar cu sufletul? Şi mai spunea autorul „Micului Prinţ”: Oamenii mari nu 

înţelg niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea întruna 

lămuriri.” Acesta e şi secretul: trebuie să ai un suflet simplu ca iarba, aşa cum 

spunea Grigore Vieru, care a avut un har cu totul ieşit din comun de a se apropia 

de sufletul copilului: „Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”. 

Aici există un paradox. Oamenii mari, care au fost odinioară copii, ar 

trebui cel mai mult să pătrundă şi să înţeleagă sufletul copilului, doar şi ei au 

trecut prin aceleaşi mirări. În loc de aceasta, de cele mai multe ori, se întâmplă 

invers: copii îi înţeleg, le descifrează sufletele, celor mari. 

E un dar al lor, de a privi cu inima, şi a vedea perfect, ceea ce se întâmplă 

în sufletul oamenilor. Şi pun diagnosticul într-o clipă, cu o spontaneitate şi o 

candoare admirabile: ei sunt mai buni diagnosticieni decât mulţi care 

tergiversează să-şi spună părerea, din anumite considerente personale ori pentru 

a nu-şi periclita poziţia şi a încălca acele convenţii sociale în care sunt 

încartiruiţi. 

De asemenea, copilul are capacitatea de a ghici, de a desluşi şi a separa 

adevărul de falsitate. El te simte imediat. Dacă Pilat din Pont l-ar fi întrebat pe 

un copil: „Dar ce e Adevărul?” (Ioan 18,38) – ar fi primit, fără îndoială un 

răspuns uimitor care ar fi schimbat optica Sinedriului. 

Copilul poate fi un partener foarte serios de acţiuni şi de discuţii şi poate 

găsi cheia multor probleme cu care şi-au sfărâmat mintea marii filozofi ai lumii. 

111

Nu e de mirare, aşadar, că grija pentru edificarea lor spirituală, trebuie să 

fie pe măsură. Cei care au înţeles acest lucru au încercat să le populeze universul 

copilăresc, nu doar cu lucruri facile, dar cu întregul bagaj de cunoştinţe care lear 

putea dezvolta personalitatea, bineînţeles, pe înţelesul lor. Toate acestea 

constituie auxiliare pentru principalele obiecte şcolare, care le poate înlesni 

copiilor înţelegerea şi însuşirea materiilor de studiu şi a învăţămintelor pentru 

viaţă. 

Faptul că la noi nu se dă importanţa cuvenită literaturii pentru copii, fiind 

considerată un gen minor, fiindcă se adresează celor mici, e cât se poate de 

jenant şi chiar dăunător. O prejudecată cu adevărat infantilă. Acest lucru îi 

descurajează pe scriitorii, - şi-aşa destul de puţini – care se încumetă să abordeze 

genul. Nu e de mirare, aşadar, că literatura pentru copii şi tineret, în ultimele 

decenii, a regresat foarte mult. De asemenea, susţin cu tărie, că nu trebuie să fii 

motivat de existenţa vreunui nepoţel ori fiu în familie, ca să poţi scrie literatură 

pentru copii. E de ajuns să ai o dragoste mare pentru ei şi atunci totul vine de la 

sine. Nici Otilia Cazimir nu a avut copii, dar ce comori le-a dăruit copiilor! Aşa 

cum, nu toate cadrele didactice din ciclul preşcolar, elementar sau gimnazial nu 

scriu literatură pentru copiii pe care îi educă, la fel pot exista autori care nu au 

avut de-a face cu aceşti copii, dar se dedică lor cu tot sufletul. 

Ce-i îndeamnă în luptă? 

Iubirea şi harul. 

Dar să lăsăm teoretizarea şi să intrăm în universul jocurilor încrucişate cu 

lina lumina, carte cât se poate de uimitoare, pe care Nicolae Băciuţ a scris-o şi 

editat-o, e adevărat, motivat foarte, de dragostea pentru cei doi fii ai săi: Sergiu 

şi Raul. 

A surprinde natura şi viaţa în toate ipostazele ei, este, de asemenea o artă. 

Dar a le traduce în limbaj accesibil celor mici, e o artă şi mai mare. 

Nicolae Băciuţ surprinde şi este surprins în aceeaşi măsură. El 

„radiografiază”, „fotografiază” anumite fenomene şi întâmplări petrecute în 

preajmă, le trece prin filtrul vârstei ingenue şi le redă, prelucrate admirabil, în 

strofe de o prospeţime uimitoare. 

Imagistica liricii acestui autor este remarcabilă. Poemele sunt picturale, 

adevărate mici scenarii, în care copilul „vede” cu ochii minţii toate întâmplările 

şi personajele care intră în „scenă”, fie că se joacă, se ciorovăiesc, stau la taclale, 

se ascund sau împrumută însuşiri supranaturale. 

Prietenia dintre copii şi micile făpturi care vorbesc şi nimeni nu se miră, 

care au atitudini şi personalitate şi trec prin situaţii fabuloase, devine anecdotică 

şi împrumută caracteristicile fabulei. Parcul devine pădurea fermecată unde 

veveriţele se joacă pe crengi, căţelandrul, mic, bondoc şi fără casă, este înţepat 

de-o albină, poposită pe o păpădie şi fuge schelălăind, în ogradă se iscă o mare 

încurcătură, fiindcă, iată: „Calul face cot-co-dac, / vaca face i-ha-i-ha, / iară 

câinele mac-mac / şi măgarul ga-ga-ga, / cântece anapoda. // Iedul, mielul se 

guiţă, / mândri că ei sunt de viţă / sau de spiţă –/ uite-aşa se-ncurcă-n iţă.” Şi 

112

toat acestea pentru că: „A trecut Încurcă-lume / şi-a pus tuturora nume!” 

Ce harababură! 

Apoi, apare dintr-o dată căluţul de lemn care bate-n podea în timp ce toate 

păpuşile izbucnesc într-un râs molipsitor. Pentru că, asta-i! Copilăria fără râs nu 

are nici un farmec! 

Personajul numit Buzdughiţă pune la cale o vânătoare sau o partidă de 

pescuit, dar, îngrozit de spectrul întâlnirii cu vreun lup fioros, hotărăşte că-i mult 

mai comod să vâneze...muşte cu un prosop. 

Toate, toate aceste întâmplări hazlii sunt adevărate. 

Un personaj foarte interesant îndrăgit de copii este Măria-Sa – Curcubeul 

care: „Cocoţat pe-acoperiş, / te priveşte pe furiş // şi-şi alege iarăşi drum / peun 

şuvoi răzleţ de fum, // dar nu ştie c-o s-ajungă / pe un lujer într-o dungă // 

care iese dintre flori / rourând la subsuori. // Pe o funie de greieri / prin 

câmpie-ai să cutreier; // pe-un covor de-aripi de fluturi / poţi polenul să i-l 

scuturi. // Şi culorile de-i vinzi / curcubeul să-l întinzi // între alb şi între vară: / 

toamnă-ascunsă-n primăvară.” (Curcubeu). 

În poemele sale, Nicolae Băciuţ strecoară informaţii utile despre natură, 

cosmos, ştiinţă, care, presărate în vers, pot fi reţinute uşor şi-l ajută pe copil în 

deprinderea cunoştinţelor la diferite obiecte, ori în normele de comportament pe 

care trebuie să şi le însuşească. Astfel, el învaţă să fie bun, politicos, atent, 

prietenos cu cei din jur şi să-i respecte pe părinţi şi pe educatori. 

Poeziile au drept adresabilitate categoriile de vârstă preşcolară şi 

elementară, până la ciclul gimnazial, dar pot fi citite cu plăcere şi folos şi de 

copiii mai mari. 

Dar să vedem ce năzbâtii mai pun la cale eroii noştri. 

Pe un maidan în apropiere, un cocoş fălos, cu creastă roşie, care se credea 

deşteptătorul oamenilor, îl chemă la luptă pe un intrus, pe cucul care-şi strigă 

numele necontenit, îndrăznind să-i fure slujba cocoşului. Şi s-au războit până la 

apus de soare în luptă dreaptă, însă fără sorţi dee izbândă, fiindcă au ajuns 

amândoi friptură la cuptor. Aceasta-i o întâmplare cu tâlc. 

Ciclurile repetate ale orelor, zilelor şi nopţilor sunt enumerate şi desluşite 

pentru a se învăţa mai uşor elementele fizice şi astronomice. Nu însă, fără a 

adresa întrebări-cheie la care copilul trebuie să dea răspuns, de pildă: „Cad 

secunde din secunde, / şi din ceas mai cad minute – / spune-mi tu, copile, undealeargă 

timpul, iute, iute? // Ca pisica-n calendar / tu te uiţi şi n-ai habar! (Ca 

pisica-n calendar). 

Se ştie că visul oricărui copil este să ajungă cât mai curând, mare. El îşi 

proiectează acest vis în imaginaţie şi uneori chiar se crede mare, fără a realiza că 

anii copilăriei nu se mai întorc şi că, odată maturi, nu mai pot schimba nimic, 

decât să-şi păstreze sufletul copil. 

Fantezia copilului nu are limite şi el îşi clădeşte la mare, un om de nisip 

cu care doreşte să se joace. Dar, ca într-un joc al întâmplării din viaţă, vine un 

val şi-l năruie, exact când cei doi, copil şi om de nisip, începeau să se înţelagă 

113

mai bine şi chiar să se joace împreună. 

Pisicuţa cea vanitoasă care se priveşte toată ziulica-n oglindă, admirânduşi 

înfăţişarea, are parte de-o experienţă stranie: „Dar cum stă să se admire, / 

cum stă zilnic la oglindă, / deodată, / coada începu să-i crească / şi mustăţile şi 

botul, / iar urechile, cu totul, / peste margini de oglindă / începură să sentindă”. 

Micul pictor trăieşte şi el o întâmplare la fel de ciudată: desenând flori el 

doreşte ca acestea „să fie vii, / să se joace şi să zboare, / să devină, printr-o 

boare, / ele însele copii. // Şi deodată, dintr-o vază, / florile-au ieşit – buchet –/ 

pictorul punându-le / chiar pe şevalet –// şi, desigur, ca pe-o rază, / ele-acuma îl 

pictează.” (Micul pictor). Aceasta da, întâmplare! Ca şi când poezia îl scrie pe 

autor şi nu invers. 

Un lup hămesit şi pofticios, visând la bucate alese, cutreieră câmpul 

înzăpezit şi urcându-se pe un deal, constată că, ceea ce văzuse mai înainte nu 

erau decât pete de zăpadă. În cele din urmă, neavând încotro, începe să se 

înfrupte din ea. (Lupul şi zăpada). 

Un personaj foarte important devenit de când lumea, prietenul copiilor, 

care ştie atâtea poveşti, este omul de zăpadă: „Eu îl chem la mine-ncasă, / s- 

ascultăm poveşti o mie / şi-ncă una mai frumoasă, / despre noi doi o să fie! // 

Dar el nu vrea să-mi răspundă, / mă priveşte blând, zâmbind, / şi în albul fără 

margini / prin cuvinte văd ningând.” (Omul de zăpadă). 

Limbajul folosit de autor este accesibil vârstelor fragede, comunicarea 

este directă, interactivă şi invită la desfăşurarea fanteziei copilului. 

Un personaj îndrăgit: Domnul Melc este un exemplu de bun gospodar şi 

zidar. El îşi zideşte singur casa, şi-o repară şi, mai mult, şi-o cară în spinare iar 

când oboseşte, se retrage în ea la odihnă. 

Şi iepuraşul Ţup-Ţup-Ţup este prezent în această carte fermecată. Dar, 

contrar părerii că el este fricos, acum, călare pe un morcov, fugăreşte un lup. 

Dar, ca-n orice poveste cu iepuri neînfricaţi, el se sperie de umbră şi o ia la 

goană. 

Copilul învaţă într-o „Lecţie deschisă” că limba este o comoară şi e 

fagure de miere, de aceea trebuie respectată şi preţuită, dar mai ales, însuşită 

corect: „Zborul lin prin aer, vara, / litere de flori descrie – / şi din ele sentrupează 

/ cântecul de ciocârlie. // Lecţia de zbor şi cânt / dar şi lecţia de 

tăcere – / toate-n limba ce-o cuvânt: / limbă fagure de miere”. 

Un poem foarte gingaş, pe care l-aş numi poemul poemelor este despre 

„Mama”: „Mamă, ţie-ţi sunt măsură, / îţi sunt ramură de măr, / îţi sunt aripă de 

raze, / bucurie, adevăr, // îţi sunt iarnă, îţi sunt vară, / îţi sunt anotimp de vis, / 

îţi sunt toamnă, primăvară, / îţi sunt timpul tău promis, // îţi sunt cântecul, 

tăcerea, / îţi sunt fulgul de zăpadă / şi petală-ţi sunt, de floare, / chipu-n ea să ţi 

se vadă. // Mamă, ţie-ţi sunt o lume / care nu-ncape-ntr-un nume!” 

Autorul volumului de faţă doreşte să sădească în sufletul copilului 

dragostea pentru cuvânt şi de aceea îi furnizează şi instrumentele de care va avea 

114

nevoie în viaţă, absolut necesare, şi anume, dicţionarele, care ascund comori ce 

trebuie, rând pe rând descoperite. Cuvintele din dicţionar sunt nestemate: „Eu 

învăţ tăcut cuvinte, / dintre raze le desprind – / rouă – lacrimă, deodată, / văd 

în ele licărind. // Curcubeie, licurici / leagă-oglinzile din ele, / când pe buze se 

aprind / precum coame lungi, de stele. // Nici nu-ncep, nici n-au sfârşit / 

nestematele cuvinte; / o mie şi-una-s de poveşti –/ cine să le ţină minte? // Sunt 

cuvinte vii, de jar, / vatră li-e un dicţionar”. (Dicţionar) 

Momentul când copilul scrie prima poezie este foarte emoţionant şi el este 

ţinut minte toată viaţa. 

Respectul şi dragostea faţă de carte sunt sădite în inima copilului încă din 

primii ani de viaţă. 

„Cartea mea / te ţin la piept – / carte / care mă-nlumini, / vreau să te 

citesc / şi-n vis, /vreau să prind în tine / rădăcini; //din tine vreau să cresc / 

mereu, / cu mâna / cerul să-l ating, / să-mi fi / albastrul nesfârşit – / cuvintele 

prin tine / mult mai pure / ning. // Cartea mea, te ţin la piept, / şi-acolo-n locul 

fiinţei, / drept, / tu eşti chiar inima.” (Cartea inimă). 

Şi unde ar fi rădăcinile cele mai viguroase, decât în lumina cărţii, fără de 

care am orbecăi în întuneric? Cartea ascunde toate comorile înţelepciunii şi 

citind-o, devii foarte bogat. Nu numai spre cartea scrisă deja îşi îndreaptă autorul 

atenţia, dar şi în viitoarele cărţi care abia aşteaptă să ne împărtăşească lumina şi 

să ne înavuţească. În acest sens, autorul este un magistru, el îi învaţă pe copii 

cum se scrie, mai întâi o poezie, apoi chiar o carte şi câtă iubire trebuie să ai ca 

să faci acest lucru, adică să dai tuturor ceva din sufletul tău. Iată ce frumos, în 

poezia de mai sus, Cartea devine chiar inimă care pulsează, palpită, iubeşte! 

În acest sens, descoperirea cuvântului este esenţială şi este echivalentă cu 

găsirea unei comori de nestemate, ori, mai mult chiar, cu facerea lumii: 

„FACEREA LUMII: Am descoperit cuvântul / aşezat pe pajişte / şi-a crescut 

din el pământul / ce se-ntinde vraişte / peste dragul nostru drag / de a fi şi de-a 

nu fi, / de-a pleca şi de-a se-ntoarce / doar pe firele de Parce / înspre tine, / spre 

cuvânt, / ca spre un înalt veşmânt.” 

Universul liric al lui Nicolae Băciuţ este populat în primul rând de 

Cuvânt, atotcuprinzător şi făptuitor de adevărate minuni. Un scriitor devine 

astfel, un magician care scoate din pălărie: poveşti, poezii, jocuri, cântecele, 

fabule, ghicitori, pe care le supune cu bagheta sa fermecată. 

În lumea poetului, fluturii scriu „pe geamul dinspre lună” – veşti 

minunate, printre care, aceea că vine primăvara. (Poemul fereastră). 

Anotimpurile pentru poet constituie o continuă fascinaţie care oferă daruri 

tuturor: ghiocei, clinchete argintii, lumină, poveşti la gura sobei, petale, boabe 

de rouă, aripi de soare, păsări, „braţul cald de primăvară”, culori, miresme, 

bogăţii de fructe, flori de gheaţă, zvon de păsări şi câte alte minunăţii. 

Ziua în viziunea poetului devine mamă pentru toţi, de ajuns să întindem şi 

să ne strângem mâna sub caldul surâs al ei. În acest sens, putem deveni fraţi de 

ziuă. 

115

Nici filonul folcloric nu este nglijat de autor. Pornind de la o doină, el 

inventează o poveste cu un băieţel care-şi ciopleşte din nuiele de răchită, un 

fluieraş care prin sunetul lui fermecat, imită păsările. (Fluier de răchită). 

Poetul recurge deseori la sursa livrescă, la literatura clasicilor pentru a-i 

introduce pe copii în mijlocul poveştilor şi a-i pune în lumină pe cei mai de 

seamă scriitori. Într-un fel, poetul reinventează şi rescrie poveştile, le dă un suflu 

nou, chiar dacă au alte întâmplări şi alte personaje. E un joc fascinant ca, 

pornind de la o poveste, să inventezi altele, un joc al fanteziei şi talentului, la 

care sunt invitaţi toţi copiii. „MIEI DE ZĂPADĂ: Ce se zăreşte sus, pe culmi, / 

lângă pădurile de ulmi? // Ce se zăreşte jos, în vale, / pe unde sălcii-şi deschid 

cale? // Ce se zăreşte-acolo-n crâng, / pe unde mulţi copii se strâng? // Şi oare-n 

visul meu ce se arată / chiar în… Dumbrava minunată? // Începe primăvara să 

se vadă? / Miei sunt sau pâlcuri de zăpadă?” 

Fenomenele biologice cum cel al naşterii, care au loc în natură sunt un 

continuu prilej de bucurie, de uimire şi de cunoaştere mai aprofundată. Un 

puişor ieşit din ou, constituie pentru copil un miracol: „În casa lui de var / 

întoarsă spre lumină, / îi creşte-acuma / puful auriu / căci nu e mult / şi o să 

vină / şi ziua-n care, ciocănind / în coaja albă ca de lapte, / va scoate capu-ncet 

/ afară, / lăsând în urma lui / o noapte / şi visul lui de săptămâni / se va-mplini 

în miez de vară, / când între alţi pufoşi / din curte / el se va prinde-n joc / întâia 

oară.” (Bobocul). 

Vacanţa, se ştie, constituie pentru copii, nu numai motiv de joacă şi de 

recreare, dar un continuu prilej de a călători, de a afla lucruri noi, explora 

ţinuturi ale cunoaşterii şi de lega prietenii. De asemenea, mai înseamnă vizita la 

bunici unde copilul este aşteptat de o ceată de pitici ca şi el. 

Şi visul este o sursă minunată de a creea o lume de basm, populată cu: 

„zâne, zmei împărăţii, / feţi frumoşi şi cosânziene, / câte-o gâscă îmbufnată, / 

urşi cu coadă, / vulpi viclene, / câte-un peştişor de aur / şi scufiţe multe, roşii, / 

şi pitici fără pereche”. 

Şi chiar dacă dimineaţa visele se destramă, rămâne amintirea lor din care 

se pot urzi, alte vise. 

Pentru a imortaliza clipa, mergem cu toţii la fotograf, „cu căţel, cu 

purcel”. Dar clipa nu se supune voinţei noastre: „Şi jucăriile-aşezate-n rând / şi 

ele vor s-oprească clipa-n loc – / şi-acum cu toţii, aşteptând, / privim spre becul 

ce ia foc. // Şi ni se face semn / pe loc să stea să-i spunem clipei / ce-n zborul 

său neîntrerupt / ne ia sub streaşina aripei. // Strigăm cu toţii că e gata, / dar 

fotograful stă pe loc – / nu ştie clipa s-o oprească, / nu ştie că, de fapt, e-un joc, 

// că nu vrem clipa s-o oprim, / oricât ar fi de fericită; / că timpul creşte-n noi, 

oricum, / secundele în noi palpită”. (La fotograf). 

În Ţara copilăriei totul este posibil, chiar să-ţi crească o steluţă-n palmă, 

motiv de încântare pentru copii. Naşterea luminii este, de asemnea un mare 

prilej de uimire, dar mai ales, de bucurie: „Cine s-o numească oare? / Ce şi 

cine e lumina? / Unde-a fost şi de-unde vine, / unde-i este rădăcina?” 

116

(Rostogolirea). 

Pentru copil, pământul e un univers fără seamăn, de cercetat şi colindat, 

fie şi cu închipuirea. Rufele albe de pe culme, pot închipui o corabie cu vele, „pe 

un catarg înalt / cât cerul” cu care putem călători, „călătorie fără seamăn/ căci 

fără seamăn/ e pământul!” 

E foarte intresant de aflat, ce visează un pisoi, mai ales când stă pe faleză, 

păşind ţanţoş, cu ochii la coada de peşte, care iese din mare, pentru ca, în cele 

din urmă, sătul de aşteptare, să se lingă pe bot. 

Aflăm că, în casa clădită pe un nor, „minciuna cu picioare scurte / dar 

cocoţată-n vârf de beţe. // Şi strigă ca o paparudă / dar nimeni nu vrea s-o 

audă”. (Minciuna). 

Poetul îi îndeamnă pe copii să preţuiască prietenia pentru că, prietenul 

adevărat „nu te face de ruşine” şi: „Cu prietenii sunt zilele mai scurte, / 

copilăria-i mult mai fericită – / cu ei prin anotimpuri trec / şi-mi e copilăria 

nesfârşită.// Dar seara,-acasă, între jucării, / gândindu-mă la prieteni iară: / îmi 

sunt deopotrivă-apropiaţi – / şi cei din casă ca şi cei de-afară”. (Prietenii). 

Dintre toate fenomenele considerate „minuni” – lumina e minunea 

minunilor şi este asemuită cu o zână bună: „Iată-a apărut lumina, / 

preafrumoasa zână care / e mereu o sărbătoare / pentru mine, pentru tine, / 

pentru fiecare. // Se revarsă lină-n zori / din caleaşca ei de nori / şi ne-nvăluie 

deodată, / mult înmiresmată. // Ne sărută-ncet pe gene, / ochii ni-i dezgheaţă – / 

n-ai nici timp spre a te teme / căci îndată te răsfaţă. // Şi te duce şi te-aduce; / 

jocuri fără de pereche / te învaţă şi dezvaţă / şi-ţi aşază la ureche // un cercel 

auriu: / soare – lună, / împreună – // Vremea bună!” (Lumina). 

Nicolae Băciuţ a demonstrat, şi cu acest volum destinat celor mici, 

valenţele talentului său şi a iubirii nesfârşite pentru cei cărora li se adresează. 

Dacă mai era nevoie. 

17 iulie 2010 

117

O CARTE DESPRE NICHITA 

CE INIMĂ PERFCTĂ AR FI ACEASTA, DACĂ N-AR AVEA UN COLŢ 

SFĂRÂMAT 

Nicolae Băciuţ, NICHITA STĂNESCU, CU COLŢUL INIMII, Editura Nico, 

Târgu Mureş, 2008, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită 

M-am gândit îndelung, cum aş putea începe aceste consideraţii, pe 

marginea cărţii unui om drag, despre un om şi mai drag. Şi cei doi îndrăginduse 

foarte, m-am aflat şi eu, cu gândul şi inima, taman în toiul drăgostirii lor 

prieteneşti şi frăţeşti, născătoare de pronie. 

Până la urmă am ales această parafrază a versului stănescian „Lecţia 

despre cub” – pentru că inima este cel mai perfect-imperfect organ, care se 

poate sfărâma cel mai repede. Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai 

cumplită/ iese versul mai frumos”. 

Restituirea literară, chiar dacă nu se practică în măsura în care ar merita 

un scriitor, (toţi scriitorii merită!) este întotdeauna bine venită. Nu neapărat 

pentru că ne împrospătează memoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma 

şi în spiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa, chiar dacă 

nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală. Un bun creştin obişnuişte săi 

pomnească pe „cei blajini” care au o zi a lor, un Paşte al lor, zile comemorative 

(de naştere ori de înălţare la cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivesc în 

amintire. 

E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Unii au făcut din ceremonial, 

un adevărat spectacol, un show la care invită high-life-ul. Ritualul sacru, datina 

se prefac în modă, în trend, în brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales 

cu manele, că se poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, de petrecere, de 

dans şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-a face cu mortul. 

Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire la diferite date, 

pentru ca dispărutul să poată trece vămile văzduhului, doar la ţară se mai 

menţin, dar şi acolo e invitat tot satul şi familiile se întrec în iscusinţă şi în 

inventivităţi culinare care nu au nimic de-a face cu sufletul răposatului. Ne-am 

obişnuit să dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim pomană. Suntem 

pomanagii? Poate. 

Personal, cred că Sfânta Liturghie este cea care împlineşte pe deplin 

datoriile faţă de răposaţi şi o mică pomană, fără să ştie stânga ce face dreapta. 

118

Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană lui Nichita, un sfert de 

veac l-am aniversat şi l-am comemorat, primăvara şi iarna, în felul meu. În cel 

din urmă am găsit şi modalitatea ideală pentru mine, de a mi-l readuce aproape 

(de parcă l-aş fi uitat vreodată!) - pentru că mă oprea parcă ceva sau cineva, săi 

dau pomană, de mâncare. Am procedat, aşa cum făcea el cu prietenii şi cum a 

mărturisit adeseori: „A-i dărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.” 

Şi Nichita făcea tot timpul astfel de daruri. Până şi la nunta unor prieteni, 

a venit cu darul său: o poezie dedicată mirilor. Tare aş fi vrut să se găsească 

cineva care să-mi dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să fie. 

Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcar după un sfert de 

veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să privesc puţin la Epica Magna sau 

la Noduri şi semne şi să-i văd semnătura: Nichita, Azi. Cum să fie mort, când el 

scrie AZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu miresme de veşnicie. Un Azi care va 

dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest Azi e dovada 

că Nichita ne-a iubit atât de mult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, 

cerându-şi „Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi Dreptul la 

eternitate. 

„Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi” s-a numit prima mea carte dată 

de pomană pentru sufletul lui Nichita. Pentru că nici un alt dar nu mi s-ar fi 

părut mai potrivit. Al doilea volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” 

– şi e prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel, cum să dau 

pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai de pomană?” Înseamnă a fac 

un dar cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb, fără recompense, mulţumiri şi 

felicitări. Aşa am citit eu pe un afiş, apărut la un an de la nemurirea lui, atunci 

când un grup de prieteni, printre care şi Gheorghe Tomozei, i-a dăruit un Album 

memorial. Acolo am văzut un autograf cât se poate de original, pe o fotografie 

în care poetul stătea drept, cu braţele crucificate pe aer, într-o îmbrăţişare 

cosmică a lumii şi a tot ce există pe ea, iar dedesubt, scria cu litere de mână: 

„Atâta să nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita 

Stănescu, Azi”. 

La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, i-am mai făcut o 

pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpuri fără Nichita. Omagiu”, 

Editura Pax Aura Mundi, 2008. 

Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cu totul altă zonă a 

ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcut şi el „pomeni” lui Nichita. Una 

din aceste pomeni s-a concretizat în volumul de faţă, intitulat „Nichita 

Stănescu. Cu colţul inimii”, apărut la Editura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii. 

La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de la Ploieşti, din 13-14 

decembrie 1984, Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei, îngrijitorul Albumului 

memorial) scria despre „Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele ştiri”: „Îngerii 

scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza de prânz ling sare.// Ei 

patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu gămălie / fierb rachiu de crini în 

119

alambice / şi se trezesc întrebând fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul 

Nichita Stănescu?” 

Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de la această întrebare a 

plecat în conceperea acestei admirabile cărţi în cinstea/memoria lui Nichita. 

Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte despre un om 

drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez, de parcă aş dori să-mi intre pe 

sub piele şi să rămână acolo. 

Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pielea privirii. Pe sub 

pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea „colţului inimii”. Şi acestea fiind zise, 

să pornim, cu îndemnul lui Nichita: „Pe corăbii!” – şi să descindem în oceanul 

de lumină reflectat în azur, din poezia lui, trasă pe roata sufletului celui care l-a 

iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă. 

Volumul „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – este o bijuterie rară. Un 

chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv la o întâlnire importantă cu Viaţa. Ori 

cu Veşnicia. Ea este neîncadrabilă în vreun gen este ceva singular în creaţia lui 

Nicolae Băciuţ (deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singular este şi obiectul 

ei: Bătrânul Nichita. 

Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragostea dând pe dinafară, 

aşa cum izbucneşte „o lacrimă care plânge cu ochi”, pentru o personalitate atât 

de carismatică şi de originală cum a fost Poetul. Se vede cât colo că Nicolae 

Băciuţ îl preţuieşte peste măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cu sau fără 

dioptriile inimii. Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiar şi cu sufletul liber. 

Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nu speriem îngerii. 

Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistului la tinereţe fără 

bătrâneţe”, în care mărturiseşte chiar de la început, molipsit de Nichita: „A fost 

„o întâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu Nichita Stănescu. O întâmplare pe 

care am provocat-o, fiindcă atunci credeam că nimic pe lume nu e întâmplător. 

În egoismul dragului meu de Nichita, am vrut să am un Nichita al meu care, 

până la urmă, fără să-mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi 

după Nichita, cel care n-a însoţit timpul real decât o jumătate de veac, 

rămânând cealaltă parte de timp să se înveşnicească. 

Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, e reconstituit din felul în 

care s-a văzut el pe sine, cum a văzut el pe alţii şi cum alţii cred că l-au 

cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cum a fost el, fără să-şi 

impună, ieşit din canon”. 

Foarte ciudat şi deloc întâmplător e faptul că Nicolae Băciuţ, vrând să aibă 

un Nichita „numai al meu” – a sfârşit cu „un Nichita al nostru” – adică pentru 

noi toţi, deopotrivă. Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţie 

publică, ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfrupta mulţimile, fără ca 

aceasta să se împuţineze. O pâine spre împărtăşire. Şi mai interesant este faptul 

că, Nichita este perceput, din perspectiva celor trei „eu”, aşa cum ar trebui să ne 

percepem toţi: cum ne vedem noi înşine, cum îi vedem noi pe alţii şi cum ne văd 

alţii pe noi. Mai rămâne un al patrulea „eu”, cel mai pătrunzător şi mai important 

120

pentru „devenirea noastră întru fiinţă” – cum ar fi spus Blaga - şi anume: cum 

suntem văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta este cel mai 

adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poate intervni factorul subiectiv. 

Oglinda aceasta nu ne poate minţi şi nici nu se sparge vreodată. 

„Acest portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe – spune Nicolae 

Băciuţ - nu vrea decât să completeze un album al unui destin şi al unei opere, 

cu încă o licărire de viaţă. E o clipă recuperată din actul de identitate al unui 

poet. Poate cel mai mare după Eminescu, cum spunea cineva. Un poet adevărat. 

Care a trăit ca un poet şi a murit în numele poeziei. Şi care a rămas mereu în 

cartea mea de citire, în cartea mea de iubire. 

Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.” 

Un interviu cu Nichita Stănescu – este pentru Nicolae Băciuţ – acum, 

după mai bine de un sfert de veac – un reper preţios, nu numai pentru cartea lui 

fundamentală: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – 

dar şi pentru întreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu te raportezi 

la Nichita. E un bagaj necesar, pe care trebuie să-l porţi permanent, pe 

dinăuntru, o dulce povară care nu te împovărează, ci îţi uşurează poverile şi te 

saltă el pe drum în loc să-l cari tu, aşa cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îl 

ducea bagajul, purtându-l săltat, acolo unde trebuia neapărat să ajungă. Este 

duhul din noi care ne poartă pe aripile sale. 

Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, de Duh şi de Poezie 

– Nicolae Băciuţ – o revelaţie într-un octombrie văratec. De aceea îl evocă întrun 

ton foarte afectuos, aşa cum doar persoanele foarte apropiate şi foarte dragi, 

ţi se înfăţişează: 

„Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost 

exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine 

formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând 

parcă dinadins să-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui biografie nu 

se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un 

portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului 

înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru 

a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe 

care o rupea din când în când cu câteva vorbe, care nu aşteptau replică. „Aici 

îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, 

e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de 

sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Deschide un 

volum din Eminescu şi citeşte: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l 

vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, 

copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui 

buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori 

înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu 

ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu 

121

săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei 

deşerte.” 

În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte 

pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita Stănescu. 

Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga, pentru care m-am 

călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i 

cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pe 

malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişări întâmplătoare şi nu 

întotdeauna adevărate ale poetului. Şi ale poeziei.” 

Şi până să înceapă dialogul de taină, deja ştiau o sumedenie de lucruri unul 

despre celălalt. Din tăceri grăitoare. Din priviri şi din acel flux de tandreţe, cu două 

sensuri, care circula de la unul la altul. Sunt lucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm 

inefabilul să vorbească şi el va şti până când, până unde... 

“Ce minune a lumii a fost acest poet” – îmi scrie Nicolae Băciuţ – chiar în 

timp ce eu trudesc să demonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru! 

Gândurile noastre se împletesc sub acoperişul de rugă al aceluiaşi Nume, ori 

al aceleiaşi iubiri. 

Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanent pe Nichita ca pe 

un bun colectiv devenit un bun personal. Adică şi-l însuşeşte, până la cufundarea 

deplină în el, într-o empatie firească. El spune: “O parte din Stănescul meu” şi 

relevă chipul rostit al acestei “părţi”. 

Încercând a defini Cuvântul ca material al Poeziei, Nichita Stănescu a spus: 

“Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă 

după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi 

însăşi naşterea.” 

Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast al Cuvântului, aşa cum 

noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar în privinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii 

cuvântului, Nichita era de părere că: 

“Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o 

natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e 

trecător, nu cuvântul.” 

Legat de viaţa personală a poetului despre care Nichita s-a pronunţat întrun 

poem încântător, acesta spunea: “viaţa personală a poetului este avatarul 

verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul 

unui nume, în jurul unui substantiv.” 

În privinţa autoportretului pe care Nichita şi-l face într-un interviu cu 

Florin Mugur, „Arăt întocmai ca o mirare a mea”, el adaugă: “acel dialog 

vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor schimburi de 

sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieşte 

tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu 

ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai 

este cu putinţă”. 

122

Nichita Stănescu şi-a definit prima spaimă a fiinţei astfel: “Prima spaimă, 

de bună seamă, a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de 

uriaşă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai 

aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum 

nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea 

lui”. 

La întrebarea reporterului, ce reprezintă Eminescu pentru el, Nichita a 

răspuns: “ - Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el 

ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să 

fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat. » 

Cu alt prilej, de faţă fiind şi Nicolae Băciuţ, are loc un schimb de păreri 

de cuvinte între Nichita şi Maria Luiza Cristescu, aflată şi ea în vizită la Poet. 

Este de menţionat, dacă nu se ştie, dar îndeobşte, toată lumea o ştie, faptul 

remarcabil, că la Nichita acasă se perindau diferiţi poeţi, scriitori, artişti, critici, 

casa lui fiind în permanenţă deschisă. 

“- Faptul că eu sunt intim cu oricine, spune Nichita, nu e o intimitate, e 

un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt un luptător care are treabă cu puşca 

trupului, cu suliţa ochiului. Când mi se va scurge măduva din oscioare se va 

vedea că în fiecare os aveam o puşcă.” 

Întrevederea a avut loc în 3 octombrie 1980 şi artiucolul a fost publicat în 

“Vatra” nr. 7/ 1982. 

O mărturisire de mare valoare pentru Istoria literaturii este adunată sub 

titlul « Serile de poezie de la Struga » şi se constituie într-un soi de jurnal 

spiritual pe care Nicolae Băciuţ l-a alcătuit, în urma experinţei fundamentale 

trăite în Serbia, când a participat la Festivalul de Poezie de la Struga şi Nichita 

Stănescu a fost încununat cu premiul şi cununa de lauri pentru poezie, 

eveniment marcant în viaţa lui, dar şi pentru cultura românească. Însemnările de 

atunci, transpuse prin filtrul sensibilităţii sale au rămas mărturie în timp de 

valoarea, dragostea şi notorietatea de care se bucura Nichita Stănescu în « patria 

poeziei » - cum a fost numită Struga, loc de întâlnire a poeţilor din mult ţări. 

Întreg Jurnalul de la Struga este un imn de dragoste închinat Poeziei şi 

slujitorilor ei. Tânărul Nicolae Băciuţ primeşte, înainte de a purcede la drum, în 

această călătorie iniţiatică, povăţuiri de la Romulus Guga: 

„Poartă-te astfel încât să nu trebuiască să cunoşti mânia mea”, mi-a spus 

Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!” „Nu, numai ţi se pare. Nu vreau să mio 

cunoşti. De aceea, poartă-te cu demnitate. Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi 

limba şi neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeşti 

frumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată sufletul. Să nu te laşi 

înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţi prieteni, ţie şi limbii pe care o 

vorbeşti”, sună vorbele ca învăţăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat 

123

de încrederea mea, fă să fiu mândru de credinţa ta. Dum bun şi să te întorci 

sănătos!” 

În acest periplu înfloreşte şi mai mult dragostea pentru Nichita Stănescu: 

„Există poeţi pe care îi iubim pentru că îi iubesc şi prieteni dragi nouă – 

ce fel de iubire o mai fi şi aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie 

şi orgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înşişi, prin cărţile şi faptele lor. 

Nichita este unul dintre aceştia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare 

zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era 

Nichita”. 

Este şi un bun pretext pentru autor de a rememora primul contact cu opera 

poetului. 

Legat de festivitatea de premiere, Nicolae Băciuţ a consemnat în chip 

fidel evenimentul: 

„Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoştinţă următoarele: 

Comitetul Festivalului Internaţional Serile de la Struga v-a acordat înalta 

recunoaştere internaţională Cununa de Aur pe anul 1982”. 

Dar şi reacţia poetului, la aflarea veştii „încununării”: 

„Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi şi şi plânge cu 

celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important 

premiu de poezie din lume, este o îndreptăţire a muncii mele de peste treizeci de 

ani, pentru sporirea şi păstrarea frumuseţilor limbii române. Plâng cu un ochi 

pentru că pentru îndreptăţirea ce mi s-a făcut mie au fost omişi alţi poeţi la fel 

de talentaţi ca şi mine. 

În orice caz, consider acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în 

genere şi prezenţei ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universale”. 

Cu reverenţa cuvenită a discipolului, Nicolae Băciuţ mărturisea: 

„Despre Nichita Stănescu aş vrea să pot scrie cuvinte „cu colţul inimii”. 

Cuvinte care să îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului. 

Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, 

adică luni, adică marţi, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, 

adică duminică. Oare cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar 

cum o fi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, 

aerul care se vrea respirat de poet? 

Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se ţine în fiecare zi, de la 

repedea „călărire în zori” la ceasul în care soarele se opreşte deasupra capului 

ca o inimă de raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută 

înroşite crestele pădurilor. 

Pentru mine, multă vreme, soarele nu răsărea şi nu apunea decât din 

pădure! Ce miracol însă când l-am văzut răsărind şi apunând în mare!” 

Drumul până la Struga e o întoarcere în albia copilăriei. La leagănul 

dintâi. Gura de copilărie rămasă deschisă – a uimire – spre lume. „Îmi iau de 

acasă un bulgăre de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. 

Să vadă şi el lumea!” Ţăranii îşi purtau peste tot pământul cu ei. Sub unghii. Cât 

124

timp îl ştiau acolo, erau încredinţaţi că-i al lor. Măcar pe acesta nu li-l putea lua 

nimeni. Şi-l purtau cu demnitate şi nu se ruşinau niciodată de el. În el ascundeau 

sămânţa dăinuirii. 

Autorul ne introduce în atmosfera Festivalului de Poezie de la Struga: 

„Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale 

Festivalului. Au fost arborate drapelele ţărilor participante la Festival, iar de-a 

lungul celor două maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost 

întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea, 

apele Ohridului par incendiate.” 

Suntem introduşi în culisele Fstivalului şi aşteptăm invitaţii. 

„Au început să apară şi invitaţii. „Va fi o invazie română!” – îmi spune 

Iovan Strezovski, în aşteptarea delegaţiei române. Prima „invazie” nu a fost 

prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian 

Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi a apărut şi Nichita Stănescu, 

însoţit, printre alţii, de D. R. Popescu, George Bălăiţă, Cornel Popescu, 

Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. (...) Câteva zile la rând 

centrul atenţiei, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde, televiziuni, reporteri 

de la radio, reviste, Nichita Stănescu exclamă, într-un târziu, reuşind să scape 

dintr-o „împresurare”: „N-am timp nici să respir!” 

Cuvintele lui Nichita Hristea Stănescu din acele zile sunt emblematice. 

„O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui 

Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea este limba română!” – i-a replicat 

atunci Nichita Stănescu, furios, refuzând, pentru „jignire”, să-i mai acorde 

interviul. Un acelaşi Nichita am ascultat şi la o conferinţă de presă, unde el a 

vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. Întrebările se succed cu 

repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să înregistrez câte 

ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a 

fost bine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şi nu prin 

încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal 

care joacă în deplasare. E o altă faţă a locului său. Această faţă poate fi şi 

înaripată şi îngropată. Dacă-i punem roţi, călătoreşte!” ”O mare parte din 

dragostea mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au 

făcut un contact sufletesc şi pe deasupra şi dedesubtul cuvintelor. Primul e 

Adam Puslojic – în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – şi a 

stârnit o carte, Belgradul în cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, 

Bojin Pavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor ca şi cum s-ar fi 

sfârşit de mult al treilea război mondial”. 

„Pe scurt, ca şi pentru corigenţii care îşi fac copiuţe cu care să treacă în 

toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, 

muzica nu e arta sunetului, desenul nu e arta liniei şi aş putea să spun că vorba 

cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în 

125

genere, ţine direct de inima din creier”. „Cine cunoaşte limba poezească poate 

traduce poezie. Oricât de bine ai şti o limbă, dacă nu o şti în valenţe pe a ta, nu 

poţi traduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritatea marilor 

poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poţi număra, sunt grănicerii limbii române. 

Noi avem o patrie de pământ care se lărgeşte şi se strâmtează după cum curge 

istoria şi avem o patrie eternă, care e limba română. Să băgaţi bine de seamă 

că barbarii şi agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destui munţi ca să avem o 

mare credinţă în ţara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în 

om şi ea se dă din gură în gură, ca şi sărutul. Când oboseşte, peste noapte, 

doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea la altul…”. 

Cât de recunoscători trebuie să-i fim lui Nicolae Băciuţ pentru că ne-a 

restituit acele cuvinte ale Poetului care a rămas în inima noastră, încununat cu 

lauri şi „veşnic tânăr şi ferice”... 

„Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările 

lui Alexandru Andriţoiu, „verzi şi uscate”. Amintiri, vorbe de duh, respiraţii 

lirice… Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”. 

„Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. „Eu am ajuns la 

poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate şansele să 

devii poet!” „Sunau foarte cunoscut şi uitat poeziile unui poet de limbă 

albaneză!” „ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut sentimentul că 

vin acasă!” „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-şef al unei 

reviste?” Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-ar încredinţa 

conducerea unei reviste, bineînţeles, de poezie?! (...) 

Reporterul înregistrează conştiincios, toate amănuntele şi le redă, filtrate 

prin propria sensibilitate: 

„Oraşul dintre cele două ape, Krni Drim şi Ohrid, este, pentru câteva 

zile, locul cu cea mai mare densitate de poeţi pe metru pătrat, este Capitala 

poeziei, cu ambasodori din Australia şi SUA, din China şi din Marea Britanie, 

din Polonia şi URSS, din… Poeţi care nu mai ţin cont de prejudecăţi şi de ţară, 

continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în 

general, despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti oameni a căror religie e 

poezia?” 

Sensibilitatea şi lirismul lăuntric al autorului îşi spun cuvântul: 

„Deschid geamul şi lacul e atât de aproape. Închid ochii şi imaginea 

lacului rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul 

unei camere din elegantul dar şi excesiv de scumpul Hotel „Drim”, văd cum 

Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale se întind 

străvezii, împărţind în două această patrie a poeziei, Struga.(...) 

În seara festivităţilor de decernare a „Cununii de aur”, dintre cei care au 

citit poezie pe podiumul de pe „Podul prieteniei”, Abdulah Mansur, după 

lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din care a citit 

în apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în stropi 

mari.” 

126

„(...) Struga e nu numai o patrie a poeziei ci şi un prilej pentru fiecare 

dintre cei prezenţi de a-şi face cunoscute limba, poezia, patria. 

Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testez felul în care e 

cunoscută literatura română dincolo de graniţele ei de pământ. Primul 

interlocutor e o poetă din Finlanda, Eira Stenberg.” 

(...) În ultimă instanţă, în acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii 

traducători dintre poeţii imporanţi ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, 

cunosc limba poezească…” 

Şi într-adevăr, Nicolae Băciuţ întreprinde o anchetă despre condiţia 

poeziei şi traducătorii ei şi ia interviuri Eirei Stenberg, lui Taşko Sarov, din 

Macedonia, lui Rolando Certa din Italia, lui Ion Milos – Suedia; lui Adam 

Puslojic, Serbia şi unor scriitori români. 

Taşko Sarov – spune jurnalistul, „are un adevărat cult pentru limba 

română. În zilele Festivalului, el s-a aflat cea mai mare parte din timp în 

preajma laureatului. Era ca într-un fel de prelungire a condiţiei de traducător 

al lui Nichita Stănescu”. 

El este traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, al ediţiei bilingve 

(română-macedoneană) „Poezii”, apărută la Editura Misla din R.S.F.Iugoslavia, 

cu ocazia decernării „Cununei de aur” lui Nichita Stănescu. El declară: „- 

Pentru un om care cunoaşte o literatură străină, îi cunoaşte sursele, valorile şi 

mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba 

de o literatură care cu fiecare an îşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei are pe un 

Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din a căror 

operă, de altfel, am tradus. Alături de aceştia, Nichita Stănescu e, în ultimii ani, 

cel care vesteşte literatura română peste hotare, e un creator care îmbogăţeşte, 

şi asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creştere a limbii române, al 

literaturii române. 

A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, şi folosesc aici 

expresia lui Nichita, nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român.” 

Despre felul cum e receptat Nichita Stănescu în Macedonia, Taşko Sarov a 

spus: „- Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoaşterii sale, a 

creaţiei sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţine 

literaturii române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, 

face parte din această literatură universală şi, prin ea, Nichita s-a impus mai 

mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naţionale, marii poeţi ai 

literaturii române contemporane, ca Eugen Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, 

Marin Sorescu – şi enumerarea poate continua – şansa lor de a intra în 

universalitate creşte.” 

Şi despre portretul spiritual al lui Nichita, acesta spune: 

„Poetul e un om între oameni. Îi place să fie un om din mulţime, fie acasă, 

fie în străinătate. Îi place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogăţii 

care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi 

bogăţii care altfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea să-i cânt cântece 

127

macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le cânt de mai multe ori. 

L-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi şi 

extrăgând de acolo ceea ce e poetic şi modern… (...) Revăzându-l, când am 

început să-i traduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp, am 

descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă, între timp, faima lui a 

intrat într-o continuă creştere.” 

Rolando Certa dă mărturie în lgătură cu recunoaşterea poetului Nichita 

Stănescu: 

„Impresia mea cea mai profundă este că recunoaşterea poetului Nichita 

Stănescu reprezintă şi o preţuire binevenită pentru cultura română modernă, 

bogată, activă”. 

Nicolae Băciuţ surprinde şi momentul premierii poetului: 

„Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care 

a culminat cu seara în care, plin de emoţie, Nichita Stănescu şi-a primit 

„Cununa de aur”. Cu ea în braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii 

Festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale, felicitându-l.” 

În alt context, criticul Marin Mincu afirmă despre posteritatea lui Nichita: 

“Lui Nichita Stănescu nu-i lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, 

adică modelul cel mai important al poeziei române postbelice, acela care 

infuzează în poezia ce a urmat un siaj enorm în ceea ce priveşte fie scriitura, fie 

mesajele semantice. Nichita Stănescu ar fi, deci, singurul poet care, fără să 

exagerăm, contează ca model absolut.” 

În privinţa integrării poetului în societatea românească postdecembristă şi 

dacă acesta ar fi făcut politică, Marin Mincu a spus: 

“- Nichita Stănescu politică? Ştii bine, Nicolae Băciuţ, că n-ar fi făcut nici 

un fel de politică! Poetul mare, din toate timpurile, face politica proprie. Îmi 

aduc aminte, când eram la Belgrad, la Congresul literaturii din 1982, şi păşeam 

pe străzile din jurul Hotelului „Slavia”, dumneata îl cunoşti, fiindcă am fost în 

aceeaşi perioadă în Iugoslavia, la un moment dat Nichita s-a enervat şi a 

încercat să fugă după un porumbel, să dea cu piciorul în acel porumbel şi a zis 

„Tuţi mama ta de porumbel al păcii!” Asta era o replică, pentru că nu ştiu 

unde războiul împotriva nu ştiu cărei populaţii era atât de meschin şi atât de 

absurd, încât poetul, nu, care este uman la modul absolut, s-a enervat pe aceste 

simboluri ale păcii, care erau de fapt doar simple forme retorice. Un poet 

adevărat ca el nu ar fi făcut nici un fel de politică, nu s-ar fi înrolat în nici un 

partid. Cred că s-ar fi izolat total şi ar fi devenit poate chiar un eremit. Un 

Nichita Stănescu care n-ar mai fi primit toată plevuşca, toată plebalia care în 

timpul ceauşist i-a mâncat mult din creaţie şi din timp. » 

Adam Puslojoc – vorbeşte despre viaţa post mortem a lui Nichita: 

“- Greu de tot de vorbit despre timpul de după Nichita cel viu. A fi Nichita 

fără de Nichita e destul de greu, pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara 

lui. Pentru că atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imens că 

128

suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el ne pune o întrebare, noi 

rostim un răspuns, dacă el tace, noi îi punem o întrebare. Iar acum, fără el, nici 

întrebările, nici răspunsurile nu au nici un înţeles. Sau n-au nici un rost. Dar, 

totuşi, viaţa merge mai departe, destinul nostru ne obligă la demnitate şi chiar noi 

trebuie să inventăm o lume ca Nichita fără Nichita. Poate o lume mai simplă cu 

visul lui despre lume, dar care uneori ne obligă ca şi un vis al lui, din viitorul 

conceput de el. Cum şi-ar putea el imagina lumea de azi? Cred că în cea mai bună 

variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şi nu ar fi observat nici un schimb de 

viaţă. Dar, iată, noi, care trăim fără el de două decenii, înţelegem că lumea după 

Nichita este mult mai schimbată decât lumea până la Nichita, după altcineva care 

a fost un strămoş al lui sau al nostru. Cred că nici golul după Eminescu n-a fost 

atât de mare cât a rămas gol după Nichita. Din ce punct de vedere? După 

Eminescu s-au născut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă, foarte bine 

întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţa lui, de a purta necazurile 

sau răutatea din lume. După Nichita, lumea a devenit mult mai infernală decât şiar 

fi putut el închipui în cele mai negre, mai întunecate vise ale lui. » 

(…) Lecţia lui Nichita despre cerc, lecţia despre cub, lecţia despre 

autoportret, care devin epitaf, ne obligă să trăim mai departe. Chiar eu am scris 

un text, după un vis al meu, când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba 

ceva, iar eu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că, de fapt, 

eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că lumina există mai departe. Şi-atunci 

a spus: „Dar, stai, erai mulţumit să spun ceva atât de simplu?” Şi-atunci mi-am 

dat seama că, de fapt, nu este simplu. Şi i-am spus: „Iată, frate Nichita, lumina 

există mai departe”. 

Şi despre cum e receptat în Serbia, Adam spune: 

“- El a fost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile sale a 

fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia la Belgrad el scria despre 

Belgrad, dar presupunând că Belgradul e şi Bucureştiul şi lumea întreagă, 

adică Cosmosul, materia divină din care noi suntem cu toţii alcătuiţi. Faptul că 

noi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre Belgrad, despre Serbia, a fost un 

contract cu el, ca poet, să-l credem până la ultimul punct tragic. Şi chiar când 

ne-a atras atenţia că Serbia nu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că 

ea în curând nu va mai fi. Dar acum, când am depăşit acest punct tragic, noi 

înţelegem că Serbia există mai departe, există şi lumina în Univers. » 

Şi academicianul Eugen Simion afirmă despre posteritatea lui Nichita : 

“- În primul rând, trebuie să spun că Nichita Stănescu îşi înfruntă 

posteritatea. Într-un fel, ne-a displăcut acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost 

profitabil pentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui. Adică toate 

aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţii generaţiei optzeci nu fac decât 

să ne întărească într-un fel şi reacţia noastră a criticilor, dar să şi întărească 

puţin poezia lui. Eu sunt foarte bucuros că am reuşit să public în colecţia 

aceasta, „Opere fundamentale”, toată poezia lui. Cred că este un moment foarte 

129

important. Într-un fel, va trebui să recitim poezia lui Nichita Stănescu. Părerea 

mea e că Nichita Stănescu nu e un poet elucidat, definit în esenţa lui încă. 

Amintiţi-vă doar reacţia criticii, o reacţie puţin de neînţeles pentru mine, faţă de 

volumele Epica magna şi celelalte. A apărut ideea că Nichita Stănescu s-a 

terminat, că alcoolul l-a distrus. Cei care ne-am dat seama atunci, sper ca şi 

alţii să-şi dea seama măcar acum, ştiam că de fapt nu era aşa. Nichita Stănescu 

n-a mai publicat câţiva ani pentru că încerca să găsească altceva.” 

Nicolae Băciuţ scrie şi un text admirabil, o micro proză poetică intitulată 

“Elegia a treisprezcea”: 

“Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu? Mi-e dor ca de limba română, ca de 

pământul şi aripa ei, ca de tulburătorul aer pe care îl respir. „”Dar noi l-am 

respirat pe Eminescu însuşi”, îmi spunea odată, odată ca niciodată, Nichita 

Stănescu. 

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu, de Domnia sa? 

Cum să-l strig, cum să m-audă? Să-l strig cu un cuvânt sau c-un bulgăre 

de pământ? 

Mi-e dor de Nichita Stănescu ca de Eminescu. 

L-am iubit fără a-l cunoaşte, înfiorat de verbul său. De felul de a gândi în 

verbe şi substantive. Am ezitat să-l întâlnesc, fiindu-mi teamă să nu-i tulbur cu 

patima mea măreţia. 

Şi, când l-am întâlnit, şi-a desfăcut braţele ca nişte aripi gata să mă 

înalţe. Gata să mă înveţe să zbor. 

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu? 

Cui să-i răspund? (Vatra nr. 12/1983”) 

„Respirări cu Nichita Stănescu” – este de asemenea, un text melancolic, 

în ton elegiac, în amintirea primului interviu luat poetului: 

“Avea infinită răbdare cu cei tineri, dar şi dorea să afle de la ei ce 

înseamnă poezia pentru tânăra generaţie şi cum percepe ea poezia generaţiilor 

anterioare. Se număra printre cei care, având vocaţia prieteniei, ştia să 

dăruiască prietenie, dincolo de vârstă şi rang poetic. S-a lăsat “exploatat” de 

cei tineri, mulţi dintre aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prietenia care leo 

arăta Nichita. Simţeam că are ceva în plus pentru poeţii clujeni, doar şi el 

debutase la Cluj, în Tribuna.” 

Regretul meu, marele meu regret e că “tehnica” de înregistrare cu care 

am fost “dotat”, un “Tesla” de la Radio, nu a făcut posibilă difuzarea pe post a 

acelui interviu, nu a conservat/înregistrat cu acurateţe vocea poetului. Aşa cum 

e însă, păstrez acea înregistrare ca pe o mică şi de mare preţ comoară. 

La 57 de ani de la naşterea poetului, în primul an de libertate 

postdecembristă, în ciuda imperfecţiunilor tehnice, am difuzat în eter vocea lui 

Nichita Stănescu. Nu puteam să fiu atât de egoist încât să păstrez acea 

înregistrare doar pentru mine. 

130

Era ca un elogiu adus lui Nichita peste timp, ca o reverenţă făcută celor 

pe care libertatea nu i-a alungat din teritoriile poeziei.” 

Urmează câteva texte omagiale la 70 de ani de la naşterea poetului. 

”Nichita Stănescu, „se credea un trimis al lui Eminescu pe pământ”. 

Avea vocaţia prieteniei, avea farmec, era sociabil, imprevizibil. A lăsat în urma 

lui o legendă şi nu mai e poet ci poezie. El trebuie descoperit şi redescoperit 

mereu. 

Pentru că Nichita Stănescu nu a ajuns niciodată la Târgu-Mureş, încerc 

să-l aduc acum, aici, prin cei care l-au cunoscut şi care i-au fost dintotdeauna 

aproape.” (Cuvinte-necuvinte) 

Este prezentat studiul lui Alex Ştefănescu: “Introducere în opera lui 

Nichita Stănescu”, trecându-i în revistă opera. Nicolae Băciuţ afirmă: “Cartea 

lui Alex Ştefănescu ne provoacă, ne incită, scoate din amorţeală şi din tipar 

interpretarea lui Nichita Stănescu. 

Multe dintre sugestiile din această Introducere…, dezvoltate de autorul 

însuşi, nu vor face decât să sporească şi să nuanţeze dimensiunile liricii lui 

Nichita Stănescu”. 

În „Actualitatea lui Nichita Stănescu” este prezentat albumul memorial: 

„Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei”. 

„Scene din viaţa poeziei e titlul fericit şi inspirat, pe care Radu G. Ţeposu 

îl dă cronicii sale la cartea pe care Constantin Crişan a îngrijit-o, albumul 

omagial Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985, 

o carte de două ori impresionantă: o dată pentru conţinutul ei şi apoi pentru 

condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o carte care certifică preţuirea de 

care se bucură poetul „necuvintelor”. Constantin Crişan, Mircea Dumitrescu – 

într-un fel, Editura Albatros - în alt fel şi-au dat mâna pentru a oferi 

contemporanilor o carte pe care ar fi admirat-o, cred, şi Nichita Stănescu. 

Avem, prin această carte, imaginea unui Nichita Stănescu viu, viguros, 

continuând să-şi fascineze şi în posteritate, cititorul. 

Cartea este un bildungsroman invers, o „descreştere” a vieţii dinspre 

maturitate spre copilărie, surprinsă în mărturii ale unor personalităţi care l-au 

cunoscut, în mărturii ale poetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O 

carte pe măsura lui Nichita Stănescu.” 

„Din nenumăratele „întruchipări” sub care s-a arătat lumii Nichita 

Stănescu, cea din Antimetafizica (Editura Cartea Românească, 1985) este una 

provocatoare. E şi o înfăţişare „profană”, dar şi una „mitizantă”. E un portret 

în mişcare cu „martor”, „însoţitor”. Câţi martori, câţi însoţitori o fi avut 

Nichita Stănescu, cel care n-a suferit niciodată de singurătate? La câţi s-a 

mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit de măşti? Unul dintre 

„însoţitori”, Aurelian Titu Dumitrescu, pare a fi singurul sau, oricum, printre 

puţinii, care l-a provocat cu adevărat, care l-a însoţit ca o „memorie de 

rezervă”, care a consemnat stări, reacţii, „necuvinte”, „respirări”.(IANUS 

BIFRONS). 

131

În legătură cu această carte, Nicolae Băciuţ e de părere că: 

„Aurelian Titu Dumitrescu e un partener de dialog activ, stăruitor, cu 

replici inteligente, spontane. Nimic nu pare, de altfel, regizat în această carte, 

iar spontaneitatea (proverbială) a lui Nichita Stănescu e mereu în largul ei, 

improvizaţia fiind, practic, inepuizabilă. Dar şi în improvizaţii, Nichita Stănescu 

rămâne profund, şi chiar dacă metafora curge în avalanşă, conştiinţa poetică 

elucidă. 

Nu puţine lucruri din biografia poetului (chiar dacă Nichita Stănescu 

afirmă că, „în definitiv, poetul nu are biografie”) iluminează poezia, o pun întro 

altă lumină, duc la o mai bună înţelegere a ei. Biografia celor 11 elegii este 

relevantă pentru o artă poetică explicită, integrantă. Pentru înţelegerea actului 

poetic ca revelaţie. Autoportrete, introspecţii, profesiuni de credinţă, portrete de 

anonimi (Ana Szilagyi, un medic de urgenţă) sau de confraţi, evocări – toate 

scot în evidenţă disponibilităţile de scriitor total ale lui Nichita Stănescu. „Viaţa 

mea e ceea ce ţin eu minte” – spune Nichita Stănescu, iar ceea ce ţine minte 

despre el nu se rezumă doar la momente fundamentale. Gesturi mărunte, 

evenimente nesemnificative primesc valenţe noi, li se descoperă consistenţa la o 

nouă „dreaptă judecată de apoi” a lor. E găsit relevantul din nerelevant, 

fastuosul în grotesc. Spiritul său însetat deopotrivă de real şi utopie, de farsă 

inteligentă, de ludic, de copilărire e în consens cu spiritul său însetat, căutător 

de contradicţii. Orice gratuitate poate căpăta un sens moral sau estetic.” 

Dar şi mai adâncit în spiritualitatea nichitastănesciană, Nicolae Băciuţ 

precizează: 

„Dar ce este, în ultimă instanţă, Antimetafizica? Un posibil Curs de 

poezie al lui Nichita Stănescu, academicianul fără academie, universitarul fără 

catedră: „…haidem măcar să naştem un ideal pe care-l şi avem în gânduri. 

Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica”, spune poetul. Pentru Aurelian 

Titu Dumitrescu Antimetafizica e „un roman pe viu”, iar pentru Nichita 

Stănescu „Antimetafizica nu e o negare a metafizicii ci afirmare a proprietăţii 

materiei faţă de timp şi gândire”, e, mai degrabă, „demers dialectic implicat în 

estetică”. 

(...) Fără a fi o carte de „amintiri” („Antimetafizica nu e o carte de 

amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva” – afirmă Nichita Stănescu),nu puţine 

sunt „amintirile”, evocările. Memorabile sunt portretele făcute unor 

personalităţi ca Zaharia Stancu, Jaques Prevert, Evgheni Evtuşenko, Desanko 

Maximovici ş.a. În replică, Aurelian Titu Dumitrescu schiţează şi el câteva 

portrete în mişcare – fizice, psihice, morale. „Subiectul” său rămâne, constant, 

Nichita Stănescu, cu nesemnificative derapaje. 

Oricât de incomodă, de inegală ar putea părea unora, Antimetafizica 

rămâne o carte recuperată, salvată, o valorificare a geniului oral al lui nichita 

Stănescu. 

132

Pentru cel care a realizat această carte, Aurelian Titu Dumitrescu, e de 

dorit ca Antimetafizica să nu rămână, păstrând proporţiile, ceea ce pentru 

Eckerman a rămas cartea de Convorbiri cu Goethe.” 

La fel de relevant este şi textul „ Râsu-plânsu lui Nichita Stănescu”: 

„Biografia lui Nichita Stănescu este o operă în sine. Nici un alt poet 

român postbelic n-a avut popularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori 

români au creat sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini au rămas 

în conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, la mai bine de două 

decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu este într-o actualitate fertilă. Opera 

sa e în circulaţie, în ediţii elegante şi în tiraje de care puţini poeţi au parte. 

Biografia lui continuă să fascineze, într-o nostalgică recuperare. 

O astfel de recuperare/restituire este şi cartea îngrijită şi prefaţată de 

Laurian Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fără menţionarea editurii. O sută 

douăzeci şi unu de semnatari realizează un portret în mişcare al lui Nichita 

Stănescu. Cei mai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin tuturor genurilor, de la 

poeme la interviuri, de la simple note la eseuri. Tonul textelor este şi el de o 

mare diversitate, de la neutralitate la patetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. 

Sunt incluse şi texte din timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sau 

inedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului, dispariţia sa 

prematură declanşând un val puternic de emoţie. Cartea include şi poeme 

inedite ale lui Nichita Stănescu, dintre acelea pe care, cu generozitate, poetul le 

scria, le dedica şi le dăruia unor prieteni. Câteva fotografii recompun şi ele 

imaginea unui Nichita Stănescu în timp, cu clipe eternizate din copilărie până în 

anul morţii, 1983. La acestea se adaugă şi arborele genealogic al poetului 

dinspre mama sa, Tatiana Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui 

Nichita a rămas fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana (1938 - 

2002) şi Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.” 

Memorabil este şi textul: “Acasă la Nichita Stănescu” – o evocare 

emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat în sângele lacrimei: 

„Am fost acasă la Nichita Stănescu. La prima lui casă, cea din Ploieşti, în 

care poetul s-a născut, „înger cu ochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut 

trona un ursuleţ de pluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune, 

printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şi timpurilor. 

Casa familiei Stănescu a fost naţionalizată, aceasta ajungând chiriaşă în 

propria locuinţă. Până la urmă, casa s-a întors la stăpânii de drept, devenind, 

din 2002, Casa Memorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurile 

poetului – de la masa de scris la pianul la care cânta adesea poetul, de la 

maşina de scris la poeme în… manuscris…, încercându-se recrearea unui 

univers care a însoţit nu doar copilăria şi adolescenţa ci şi locul întoarcerii în 

anotimpul nostalgiilor poetului. 

Se spune că în mare parte s-a reuşit, că, în sfârşit, Nichita Stănescu are o 

casă în care îşi aşteaptă bucuros musafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din 

Bucureşti, cea din Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şi 

133

nechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boeme taifasuri. Nu e o 

casă „boierească”, deşi nu e nici una obişnuită. Odăile nu sunt mari, dar aşa 

cum sunt făcute amenajările, păstrând, cel puţin în parte, aranjamentele de altă 

dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au luminozitate, fac simţită prezenţa 

spiritului nichitastănescian. 

Într-una din încăperi, vitrinele oferă imaginea universului poetic, cu 

cărţi, manuscrise, diplome, distincţii, deasupra tuturor ridicându-se Cununa de 

aur” a poeziei, cu care Nichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de 

la Struga, din Macedonia pe atunci iugoslavă. Într-o altă cameră sunt o parte 

din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi ale lui Nichita şi despre Nichita, 

cărţi cu autograf primite de la diverşi scriitori.” 

În „Posteritatea ncuvintelor” – Nicolae Băciuţ spune: „Nici un poet 

postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu 

se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt 

timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost 

nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o 

companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin 

Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii 

şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată. 

Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei 

române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba 

română, în această patrie de cuvinte.” 

Aceste texte sunt edificatoare şi extrem de bogate în semnificaţii pentru 

orice om care scrie şi chiar şi pentru cei care doar admiră. 

„Poetul a fost toată viaţa risipitor cu sine, cu opera lui. Oricât ar fi trăit, 

ar fi continuat să dicteze poeme, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi 

neprietenilor, dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar 

împărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb. 

Poetul a făcut să renască boema literară ca nimeni altul în cei cincizeci 

de ani de viaţă ai săi. Mai cred că cu el s-a stins însă şi ultimul mare boem 

autentic din literatură română. Căci veacurile nu mai navighează pe valurile 

nepragmatice ale literaturii”. 

(...) „Nichita era un frumos inocent. Un munte de bună-credinţă. În 

politică s-a jucat de-a politica, făcând poezie. Poetul nu putea fi înregimentat de 

nici o putere. Era atât de liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi putut 

subordona. Nici o putere n-ar fi riscat să-i exploateze popularitatea, pentru că 

Nichita era spontan, imprevizibil, şi orice acţiune de racolare s-ar fi întors 

împotriva celor care-ar fi iniţiat-o. Nichita Stănescu n-ar fi putut să se poarte 

nici ca Ştefan Augustin Doinaş, nici ca Nicolae Manolescu sau Ioan Alexandru. 

Nichita Stănescu ar fi rămas poet şi… punctum.” 

134

„AL MEU PRIVIT DE AL SĂU” 

Un alt text remarcabiul este: „Cum l- 

am cunoscut pe Eminescu” şi se referă la un 

episod petrecut între cei doi poeţi în curtea 

blocului din Piaţa Amzei, acolo unde vieţuia 

şi „copacul Gică”. Amintirea e foarte vie şi 

redată cu emoţie firească: 

“Nichita Stănescu m-a primit cu 

entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am 

fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi 

vechi camarazi. Dialogului nostru, 

înregistrat pe bandă, i-a urmat o invitaţie la 

plimbare. Pare de neimaginat cum un mare 

poet se poartă cu atâta deschidere cu un 

june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui 

şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară 

de o apartenenţă la un fenomen, 

“echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape 

silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o maşină de 

metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când, se 

oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi 

avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e 

al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de 

sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Şi versurile din 

Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind 

sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. 

// El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / 

Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / 

Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / 

Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu 

deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / 

Ş-a iluziei deşerte.” 

Totul se derula ca într-un spectacol. 

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu 

spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai 

lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor 

Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit 

în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ». 

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o 

slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit 

135

eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe 

Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”. 

Cuvântul „Amintire” – poartă în sine cuvântul „Amin” – adică: „Aşa să 

fie!” Amintirile despre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a adunat toată 

viaţa. Se cade acum să-l împartă. 

Ceva din acest tezaur va ajunge şi la noi. Spre înavuţire spirituală, spre 

edificare. „Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat 

domeniul poeziei ca o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un 

autor genial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor care nu-l 

înţeleg li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu e Nichita. Păcatul trebuie 

căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate. Şi niciodată nu e prea 

târziu.” 

(...) Sigur, nu toţi ajungem la înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, 

având şansa să trăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni” 

decât Nichita. 

Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i mai spun, mai „tânărului” 

Nichita, „bătrâne”? 

Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea cu aceste emoţionante cuvinte. Dar cartea 

rămâne deschisă. Pentru noi, pentru fiecare din cei care vrem să-l cunoaştem mai 

bine. Şi prin el, care e o emblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi 

români. 

6 IULIE 2010 

136

CONSPECT 

LITERATURA OMILETICĂ ŞI SAPIENŢIALĂ – ÎNDRUMAR DE 

ÎNŢELPCIUNE CULTICĂ ÎN ORTODOXIE 

Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici, 

Editura Nico, Târgu-Mureş, 

2009 

Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât 

şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce 

fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie 

o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi 

poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este 

ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae 

Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne 

putem vedea, aşa cum suntem. 

Este ştiut că un toţi creştinii acced la tainele şi înţelepciunea pildelor 

evanghelice, dacă un au un îndrumar la îndemână pentru a-şi explica unele 

gesturi şi simbolistica lor în liturghie. De asemenea, pricep mai anevoie 

învăţăturile creştineşti dacă nu există o persoană consacrată sau un teolog să le 

explice pe îndelete. Nu toţi oamenii au credinţa infuzată de Duh, direct în suflet 

şi aceasta să le fie de ajuns. Majoritatea creştinilor caută permanent răspunsuri la 

unele nedumeriri, mai ales în timpurile din urmă, când s-au amestecat atâtea 

lucruri în învăţăturile creştine şi când valorile morale s-au răsturnat, încât omul 

nu mai discerne binele de rău, adevărul de minciună, când se vede înşelat în 

aşteptările sale de oameni, de stat sau de instituţii. 

De aceea, străduinţa unui preot de a explica unele pasaje din Evanghelia 

zilei, de a traduce unele fraze mai greu de înţeles şi de a le îmbogăţi cu exemple 

şi literatură din Filocalie sau din Sfinţii Părinţi, este cu adevărat meritorie. 

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan este un astfel de preot care şi-a asumat 

răspunderea de a “traduce” în limbaj accesibil omeliile duminicale şi ale 

timpului de peste an şi din diferite sărbători ale sfinţilor ori din Săptămâna 

patimilor, sau comemorări prilejuite de plecarea în eternitate a unor prsonalităţi 

mureşene, pentru a-i îmbogăţi pe credincioşi cu o salbă de meditaţii, cuvinte de 

reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare, de mare folos sufletesc pentru noi, 

fiecare. 

Cartea care cuprinde aceste predici şi cuvinte de folos, este mai mult decât 

un ghid, decât un breviar sufletesc, este, alături de Biblie, o carte necesară, care 

137

nu trebuie să lipsească de pe noptiera niciunui creştin care doreşte să se adape şi 

să se hrănească din tezaurul învăţăturilor creştine pentru a-şi îmbunătăţi sufletul. 

Cartea este apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, 

Arhiepiscopul Alba Iuliei, după cum cere tipicul ortodox şi este, aşa cum 

specifică IPS Andrei, „Un ajutor minunat pentru a privi obiectiv realitatea” şi 

este o perspectivă integrală asupra realităţii, atât privind valorile ei terestre, cât 

şi cele duhovniceşti spirituale, ale aceleiaşi realităţi. Şi, precum firele de iarbă 

care înfăptuiesc fenomenul de fotosinteză, printre floricele, sunt presărate în 

carte, pilde şi istorioare, învăţăminte duhovniceşti care dau farmec scriiturii şi 

aduc o notă de prospeţime întregii cărţi care ar părea dificil de asimilat fără 

aceste îndrumări. 

La rândul lui, editorul acestei cărţi, Nicolae Băciuţ, Director coordonator, 

Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Mureş, scrie 

despre părintele Gheorghe Nicolae Şincan că pe lângă vocaţie şi credinţă, mai 

are un har special, acela de a scrie. 

„Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”, părintele protopop 

Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftul credinţei noastre strămoşeşti şi 

alte lucrări care s-au dovedit de mare folos celor care cred precum şi celor care 

vor să-l (re)descopere pe Dumnezeu. 

Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi „cuvinte potrivite”, 

oferind în acelaşi timp şi modele, în rezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi 

lumea pentru cei de azi, find al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al 

nevoilor ei de acum.” 

Darurile adunate în această carte – spune Nicolae Băciuţ - „se constituie 

într-o „fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privi lumea 

care ne-a fost dat s-o înţoţim, dar şi cerul spre care să ne înveşnicim.” 

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan mărturiseşte în explicaţia ce 

prefaţează volumul că demersul său a fost motivat de scrierile altor figuri 

iluminate ale Ortodoxiei: „am ascultând şi citind 

cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, ale părintelui Coman, Bartolomeu 

Anania sau ale Mitropolitului Plămădeală, ale căror urme mă simt nevrednic a 

le călca.” 

Folos practic în îmbogăţirea cunoştinţelor, desfătare sufletească, 

îndreptare dacă te afli pe alt drum al credinţei, adâncirea în tainele duhovniceşti 

şi în tainele cultului liturghic rânduite de Biserică toate acestea, nu numai pentru 

tinerii preoţi, dar şi pentru cei care vor să crească şi să se edifice în credinţă şi 

virtuţi creştineşti. 

„Predicile – afirmă părintele - sunt însă şi un izvor de meditaţie, pentru 

oricine e dornic de autoperfecţionare, de clarificare a vieţii sale interioare, un 

îndrumar pentru toate vârstele, dar, mai ales, pentru tineri, scopul pedagogic, 

fiind evident”. 

Secţiunea I este rezervată Duminicilor de peste an. 

138

Cartea începe cu Duminica a I-a din Post, a cărui Evanghelie este din 

Ioan 1,43-51 pricopă referitoare la întâlnirea lui Iisus cu Filip şi Natanael, prilej 

cu care, Iisus a spus despre Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este 

vicleşug.” 

Predica are ca motto: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot 

cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). 

Autorul subliniază tradiţia Postului Mare şi originea lui. 

“Originea Postului Sfintelor Paşti, se afla în tradiţia creştină, unde el 

înseamnă o perioadă de şapte săptămâni în care, din solidaritate cu patimile lui 

Hristos, îţi impui un regim sever de hrană şi viaţă.” 

Autorul presară afirmaţiile sale cu exemple din viaţa de zi cu zi şi cu 

explicarea sensurilor duhovniceşti ale prescripţiilor. 

“Postul este definit ca . 

A vorbi despre post şi chiar a-i da o definiţie, pare foarte simplu, 

deoarece postul este cunoscut în toată lumea, în toate tradiţiile şi culturile lumii. 

Ştim, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct 

de vedere alimentar. Postul creştin, îşi are originea în viaţa Mântuitorului. 

După ce Domnul Hristos a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras 

în pustie, unde a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în post şi rugăciune. A fost o 

pregătire, înainte de a începe propovăduirea evangheliei, urmată de patimile, 

moartea şi Învierea Sa.” 

Autorul merge şi mai departe cu motivaţiile Postului şi anume: 

“Răspunsul la întrebarea: "de ce este nevoie să postim?" ne-a fost dat, 

cu secole în urmă, de Sfântul Vasile cel Mare: ”. 

Se precizează că principiile postului sunt rodul experienţei milenare a 

Bisericii, realismul lor fiind demonstrat de generaţiile de înaintaşi care l-au 

respectat cu multă sfinţenie. 

“Este însă foarte important, spune părintele Gheorghe Nicolae Şincan - 

ca postul alimentar să fie dublat de cel duhovnicesc, prin înmulţirea 

rugăciunilor şi prin participarea la slujbele Bisericii”. 

În continuare, autorul oferă pilde şi istorioare despre lăcomia de bani şi 

avere şi ignorarea advăratelor valori. 

“Dacă îi întrebi, oamenii înţelepţi îţi răspund că adevăratele comori sunt 

dragostea, familia şi sănătatea, înţelepciunea, bunătatea, omenia, 

generozitatea… Să ajuţi un om aflat în necaz, să spui o vorbă bună unui om 

necăjit, să înveţi să ierţi şi să ceri iertare, la rândul tău. Iată comori pe care 

oricine le are la îndemână! Nu ne rămâne decât să le folosim, căci aceste 

comori nu dispar niciodată, dimpotrivă, se tot adună.” 

Părintele duhovnic precizează în încheiere: 

139

“Încercând să-i dăm postului sensul său adevarat, acela de curăţire de 

patimi şi apropiere de Dumnezeu, şi să nu-l ţinem doar pentru că este "un obicei 

sănătos", vom reuşi ca la sfârşitul acestei perioade, să-L primim, curaţi la trup 

şi suflet, pe Mântuitorul Hristos şi să ne bucurăm cu toată fiinţa de Sfântă 

Învierea Sa.” 

În Duminica a II-a din Post – părintele explică Evanghelia zilei. Este 

uimitor faptul că părintele încearcă să descopere o legătură între Cuvântul 

Evanghelic şi practica vieţii de zi cu zi. Şi aici ar trebui subliniat faptul că, fără 

exemplificări actuale, învăţăturile evanghelice nu ar putea fi atât de uşor 

însuşite. Evanghelia acestei duminici se referă la vindecarea slăbănogului din 

Capernaum care, la îndemnul lui Iisus, se scoală, îşi ia patul şi umblă! 

Uimirea cărturarilor şi a fariseilor este cu atât mai mare, cu cât Iisus îi 

spusese slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Scandalizarea loc 

nu cunoaşte margini. 

Predica are drept motto: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, 

vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In. 20, 22-23), 

şi se axează pe valorile supreme ale omului: 

“În ierarhia valorilor pe care oamenii le deţin, viaţa şi sănătatea sunt în 

vârful piramidei. (...) Da, sănătatea şi viaţa pe care încă o mai avem, sunt valori 

inestimabile. Dar sunt ele oare valorile supreme pe care le deţinem?” Autorul 

lucrării explică pericopa din Evanghelia zilei: 

„Înainte de a-l vindeca, Domnul Iisus se ocupă de urgenţa urgenţelor. 

Acest om, ca oricare altul, era înainte de toate, un păcatos. Cea mai tristă 

realitate despre el nu era situaţia lui fizică, ci era starea lui spirituală. 

Problema lui cea mai mare nu era faptul că se găsea imobilizat pe patul de 

suferinţă, ci faptul că păcatele lui nu erau iertate. Spre marea mirare şi 

indignare a celor prezenţi în acel loc, Domnul Iisus i-a spus bolnavului: "Fiule 

iertate-ţi sunt păcatele tale !", Unii din cei prezenţi l-au şi acuzat în mintea lor 

pe Domnul de blasfemie: "Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine 

poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?" Ce trist era faptul că ei 

stăteau chiar atunci în faţa lui Dumnezeu întrupat în Hristos, şi nu l-au 

cunoscut. Domnul Iisus, cunoscându-le gândurile, le-a răspuns: "Pentru ce 

aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice 

slăbănogului: "Păcatele îţi sunt iertate", ori a zice : "Scoală-te ia-ţi patul, şi 

du-te la casa ta." Imediat, omul din centrul atenţiei s-a sculat, şi-a luat rogojina 

pe care fusese întins şi a ieşit sub privirile uimite ale celor prezenţi. 

Înainte ca acest om să fie vindecat, el a fost iertat. Înainte ca Domnul săi 

rezolve problema picioarelor lui, Domnul Iisus i-a rezolvat problema 

sufletului. Urgenţa numărul unu a existenţei, este iertarea de păcate. Această 

iertare nimeni nu o poate oferi decât Dumnezeu. Domnul Iisus are autoritatea 

să ierte păcatele pentru că El este Dumnezeu şi prin moartea Sa pe cruce, El 

este Mântuitorul păcătoşilor”. 

140

Cum să nu înţeleagă cineva nişte adevăruri atât de simple? Şi totuşi... 

oamenii se gândesc întâi la trup şi apoi la suflet. Şi aceasta pentru că le este mai 

aproape trupul, sunt oameni trupeşti înainte de a fi oameni duhovniceşti. 

Următoarea duminică din Post ar ca subiect evanghelic Chemarea 

ucenicilor (Marcu 8,34-38; 9,1). Foarte important în acest context este 

asumarea crucii de către fiecare « Oricine voieşte să vină după Mine să se 

lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape 

sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru 

Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea 

întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru 

sufletul său?” 

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea către Galateni, aduse 

aici drept motto, sunt edificatoare: "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu 

eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine". (Gal. 2, 20) 

După ce explică Evanghelia, Gheorghe Nicolae Şincan aduce unele 

precizări necesare, referitoare la purtarea crucii la două milenii după Învierea lui 

Hristos. 

„În cuvintele Evangheliei din a treia Duminică a Postului Mare, 

Învăţătorul desluşeşte taina legăturii dintre suflet, mântuire şi Sfânta Cruce. Şi 

de ce ni s-ar părea ciudat că, la începutul celui de al treilea mileniu, Sfânta 

noastră Biserică, arată încă o dată Crucea, ca drum de viaţă şi de fericire 

autentică, că Biserica dintotdeauna crede şi mărturiseşte că numai în Crucea lui 

Hristos este mântuire”. 

Părintele subliniază şi scoate în evidenţă importanţa crucii în viaţa 

creştinului şi face un apel ferm pentru ca oamenii să nu refuze crucea şi să n-o 

scoată din şcoli, instituţii, case şi mai ales, din sufletul lor: 

“Astăzi, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul Bisericii 

Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în Biserică pentru 

închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta 

în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci 

privind la Sfânta Cruce şi cugetând la patimile Domnului, uităm de necazurile 

vieţii şi primim putere pe calea mântuirii. Şi până nu este prea târziu trebuie să 

înţelegem că salvarea noastră ne este dată prin Cruce. Crucea este prima şi 

ultima hartă a lumii. A-ţi lua Crucea înseamnă a avea propria Cruce, fără de 

care nu te poţi orienta pe pământ. A nu avea Cruce, a nu-ţi lua Crucea, 

înseamnă că nu poţi, nu vrei, nu ştii, nu înţelegi să răspunzi la chemarea lui 

Dumnezeu, la iubirea lui Hristos, la împlinirea Duhului Sfânt; înseamnă că-ţi 

pierzi definitiv sufletul în cotloanele acestui neam desfrânat şi păcătos. A-I urma 

lui Hristos, înseamnă a te orienta în Cer. Fără de cruce pierim, oameni buni !” 

Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm. Nu-l putem urma fără crucea noastră. 

N-o putem lăsa în seama altora. 

“Este chemarea la a fi oameni adevăraţi, deplini, desăvârşiţi, fii ai lui 

Dumnezeu. Astăzi Domnul Hristos nu ne spune cum le spunea contemporanilor 

141

Săi : "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni", nouă ne spune : 

"Luaţi Crucea şi veniţi după Mine! Vă voi face Oameni"! 

A IV-a Duminică din Post este reezervată alungării diavolului dintr-un 

copil, imediat după minunea Schimbării la Faţă a lui Iisus. De remarcat, dorinţa 

tatălui copilului demonizat de a ajunge la credinţa advărată: „Cred, Doamne! 

Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9,17-32) 

Autorul porneşte în predica sa de la un cântec popular: "Omul când e 

necăjit / Se cunoaşte pe păşit, / Că păşeşte-ncetinel/Cu năcazul după el", şi 

de la faptul că suferinţele copiilor îi afectează şi sunt adevărate drame pentru 

părinţi. 

Părintele explică de ce prezenţa lui Iisus i-a dat Tatălui speranţă şi 

încredere de a apela la El, deşi ucenicii nu putuseră să-l vindece pentru că lipsea 

rugăciunea şi postul. 

“Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în 

sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe 

sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său.” 

(...) Credinţa, rugăciunea şi postul, iată medicamentele adevărate ale 

tuturor necazurilor noastre. Nu credinţa formală, de mântuială, ci aceea 

străbătută de adâncul smereniei. Nu rugăciunea mecanică, întâmplătoare, ci 

aceea care actualizează dialogul minţii şi sufletului nostru cu Dumnezeu.” 

În a V-a Duminică din Post, Evanghelia este axată pe cearta fiilor lui 

Zevedeu pentru locurile din stânga şi dreapta Învăţătorului, la care Iisus le-a 

spus: “Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă 

botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a 

zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez 

vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al 

Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10,32-45). 

Şi aici, pentru prima oară, Învăţătorul le dezvăluie ucenicilor pentru ce a 

venit în această lume. 

“Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, 

să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor 

slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi 

să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Ev. Marcu 10,44-45). 

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan oferă mai departe interpretări ale 

acestei pericope. 

“Între atitudinea lui Iacob şi Ioan şi cea a lui Iisus, vedem cum se 

desfăşoară două logici opozante. Cea a fiilor lui Zevedeu, care este o logică 

foarte umană. Cu ea suntem alimentaţi de regulă la ieşirea din şcoală, sau 

din mijlocul familiei: "să munceşti, să lupţi, să ai succes" şi logica 

dumnezeiască a lui Iisus, care vine să anunţe suferinţa şi perspectiva morţii pe 

Cruce în legătură de iubire cu Tatăl. 

Un lucru de luat în seamă. După Sf. Ev. Matei, cei doi nu îndrăznesc să- 

I adreseze ei înşişi cererea, ci o lasă pe mama lor s-o facă pentru ei. » 

142

(…) Este dificil să refuzi fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care 

se roagă. Şi mama a ales momentul când era singur Mântuitorul, s-a apropiat 

de El închinându-I-se, şi a cerut ca cei doi fii ai ei “să stea unul de-a dreapta şi 

altul de-a stânga Sa” întru împărăţia Sa. 

Aşadar Salomea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei. Şi 

n-a prevăzut nici ea şi nici copiii săi, unde duce această pretenţie oarbă. Iată de 

ce au şi meritat un răspuns aspru: " Nu ştiţi ce cereţi!" 

Pentru că Sfânta Scriptură nu ascunde nimic şi prezintă evenimentele 

corect şi realist, trebuie să spunem că ceilalţi ucenici “când au auzit s-au 

mâniat pe cei doi fraţi ». 

Următoarea interpretare este cea din Duminica Floriilor, din pericopa (Ev. 

Ioan 12,1-18.) – referitoare la episodul Învierii lui Lazăr din Betania, ceea ce 

constituie prilej de reflecţii: 

« Intrarea solemnă în Cetatea Sfântă Iisus este momentul care 

marchează sfârşitul perioadei de discreţie şi siguranţă şi începutul unei 

inevitabile confruntări cu autorităţile politice şi religioase. Când fariseii s-au 

scandalizat de această efervescenţă veselă, Mântuitorul le spune: “Dacă vor 

tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc.19,40). 

Este curios cum mulţimea a ştiut să-l recunoască pe Hristos ca Mesia 

întâmpinându-l cu cuvintele „Osana!… Osana!”. Ce frumos, ce minunat! Nu 

ştim însă cât se bucura Hristos în acele clipe. Ce va fi fost în sufletul Său, nu 

putem şti. Sigur însă, nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase 

pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească 

Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că aceasta nu-i o poveste de 

adormit copiii. “Osana” era mai mult decât o urare frumoasă sau o manifestare 

simplă de bucurie. “Osana” s-a constituit într-o mărturisire deosebită a 

identităţii lui Iisus. „Osana“ era un strigăt, „ Doamne-ajută“, în timp ce „Fiul 

lui David“ era o recunoaştere a originii Sale, dar şi confirmarea împlinirii 

profeţiilor mesianice, căci Dumnezeu îi făgăduise lui David un Răscumpărător 

din neamul său. Declaraţia „Cel ce vine întru numele Domnului!“ îl identifică 

explicit pe Iisus cu Mesia cel aşteptat, aceasta fiind şi formula preferată de 

profeţi. 

Este curios, că de multe sute de ani iudeii îl aşteptau pe Mesia şi acum îl 

aclamă pe acest Învăţător ce intră în Ierusalim călare pe un asin. Dar şi mai 

curios este, că nu putem înţelege, cum această mulţime L-a recunoscut ca Mesia 

duminica, iar vineri în faţa lui Pilat, nu a mai avut puterea sau curajul să o 

facă. Ba mai mult, cei ce au strigat în acea zi de vineri, au fost cei care şi-au 

asumat osânda asupra lor şi a copiilor lor, pentru condamnarea Celui 

nevinovat. Între „Osana…” şi „Răstigneşte-L”, erau doar patru zile. Au 

aclamat într-o zi şi au hulit în alta. Într-o zi L-au primit ca pe un împărat, iar 

după câteva zile L-au condamnat ca pe un răufăcător.” 

Anumite amănunte din această predică sunt menite să lămurească unii 

termeni: 

143

“Şi ce a fost mai surprinzător este că, fără nici o pregătire, sau plănuire 

dinainte, poporul cu un glas L-a proslăvit, cântând următoarele: " Osana 

Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! 

Osana întru cei de sus!” (Matei 21:9). Cîntarea Osanei a continuat pînă la 

templu, unde chiar şi copiii strigau cu glas tare. Întâmpinarea Domnului Iisus la 

intrarea în Ierusalim şi strigătele de Osana, i-au facut pe mai marii religioşi să- 

L învinuiască de tolerarea blesfamiei. "Osana" nu se rostea pentru muritori, ci 

era păstrat doar pentru divinitate (Ioan12:13 ; Luca 19:38). 

Personal, eu am înţeles foarte târziu sensul cuvântului “osana”. Mai sunt 

şi alte cuvinte al căror sens nu l-am dezlegat pe deplin decât foarte târziu. 

Osana, este un cuvînt care exprimă bucurie şi provine din aramaicul hosanna. 

Literal termenul are semnificaţia de “ajută-ne, te rugăm” sau “mântuieşte-ne”! 

Fiind un strigăt, o rugăminte adresată divinităţii pentru a interveni, a ajuta în 

actul salvării sau a mântuirii. Cu timpul, ea a devenit şi o expresie de laudă, dar 

fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în Psalmul 

118,25 : ”Doamne ajută, Doamne dă izbândă”. 

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan adresează cu acest prilej întrebări 

credincioşilor, şi anume, cum îl întâmpină ei pe Iisus Hristos? 

“E Duminica Floriilor şi e vremea să ne întrebăm şi noi cu ce fel de 

rugăciune Îl întâmpinăm pe Domnul Hristos. Care sunt faptele noastre? Ne-am 

învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi în inimă gândul 

bun de a ne mărturisi păcatele? Suntem şi noi apostoli bucuroşi sau vicleană 

Iudă? Cântăm „Osana” şi mai apoi „Răstigneşte-L”? Azi îl cinstim, iar mâine-l 

scuipăm şi-l batjocorim? El nu vrea să-i strigăm „Osana… Osana”, dacă 

faptele noastre spun „Răstigneşte-L”, că spune Scriptura: „Nu cel ce zice 

Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui 

Meu care M-a trimis”. 

Învierea Domnului este prilejul unei predici de excepţie în care părintele 

subliniază, conform Evangheliei lui Ioan 1,1-17 faptul că Isus este Lumina 

lumii şi că Paştele este “sărbătoarea speranţei pentru cei prăbuşiţi”. Este 

subliniată semnificaţia Învierii pentru cei de atunci şi pentru cei de azi. 

În Duminica a II-a după Paşti se citaste Evangelia după Ioan 20,19-31, 

adunarea ucenicilor în Cenacol, apariţia Învăţătorului, neîncrederea şi apoi 

mărturisirea lui Toma, după ce-şi aşează degetul în coasta Mântuitorului, cu 

fraza care a rămas până în zilele noastre la Sfânta Liturghie, “Domnul meu şi 

Dumnezul meu” (Ioan, 20,28). 

“Astăzi Toma apostolul, e purtătorul nostru de cuvânt. În această lume 

fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin 

viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea 

Tatălui (Matei 10:32)”. 

Următoarea predică este, în mod firesc, conform Calendarului Liturgic, 

cea despre Paştele Blajinilor. 

144

“Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor 

adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, 

Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele, după Săptămâna 

Luminată. În trecut strămoşii răposaţi se numeau ,,blajini''. (din slavonă) 

Poporul a denumit această zi Paştele Blajinilor, în mod impropriu. Unii 

necunoscând adevărul au inventat diferite pseudolegende. Prima luni din a 

doua săptămâna după Paşti, se mai numeşte Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, 

Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Paştele Blajinilor, Păştelele sau Matcalăul. 

De obicei, credincioşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în 

sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu 

preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În 

unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, 

mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor 

sărmani şi oropsiţi. 

Blajinii sunt fiinţe mitice, care trăiesc pe Tărâmul celălalt, dar păstrează 

legături cu lumea noastră. Se crede că ei provin din copii nebotezaţi, morţi 

imediat după naştere. Alţii spun că Rohmanii sunt oameni vechi, care au o 

credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi duc cam aceeaşi viaţă ca 

noi, având oraşe şi sate. La sfârşitul lumii, ei vor lua locul oamenilor pe 

pământ. 

Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici şi Oameni Roşii. Ei 

locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei. Unii dintre ei au apucături 

duşmănoase. Cele mai multe legende îi prezintă însă ca pe nişte fiinţe miloase, 

devotate lui Dumnezeu.” 

Părintele subliniază în încheiere că bucuria de odinioară prilejuită de 

Paştele Blajinilor, nu mai este aceeaşi, astăzi. 

În Duminica a III-a după Paşti se citeşte Evanghelia lui Marcu 15,43-47 si 

16,1-8 - referitoare la înmormântarea lui Iisus şi la apariţia acestuia a treia zi în 

faţa Mariei Magdalena, şi episodul mironosiţelor care vin la mormânt şi nu-L 

mai găsesc pe Învăţător, ci doar un tânăr înveşmântat în alb care le-a spus că 

Iisus a înviat şi să meargă să spună în Galileea, ucenicilor şi lui Petru. 

Sub titlul atât de inspirat “Bucură-te dăruind” – autorul lucrării explică 

versetele biblice şi semnificaţia lor. 

În Duminica a IV-a după Paşti Evanghelia este din Ioan 5, 1-15, referitor 

la vindecarea unui bolnav la scăldătoarea din Vitezda, care sufera de 38 de ani. 

Autorul face o pledoarie pentru prietenie. 

“În aceasta Duminică, cuvântul Evangheliei ne vorbeşte despre una 

dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru, în Ierusalim. Aflându-se 

la o scăldătoare numita Vitezda (sau Bethesda), Domnul a întâlnit pe un om 

care era bolnav de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, 

în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora 

din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă 

după acea tulburare, se vindeca. 

145

Cel pe care l-a intâlnit Hristos, neputând umbla, se târa şi de aceea nu 

ajungea niciodată la timp. El însă astepta în continuare acolo, nutrind speranţa 

că o dată va reuşi şi el să intre primul în apă şi se va vindeca. Mântuitorului i s- 

a făcut milă de acel om şi când l-a întâlnit i-a spus: "Ia-ţi patul şi umblă", iar 

bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla. 

Textul evangheliei ne mai dezvăluie un detaliu, un amănunt semnificativ, 

foarte interesant şi extrem de important, care merită consemnat şi de care 

trebuie să ţinem cont. Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în 

faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă 

necazul înaintea Domnului, zicând: "Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce 

în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se 

coboară înaintea mea” . 

Din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i 

ajute acestui slăbănog. Pe acesta însă l-a găsit Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşa 

se şi prezenta pe Sine Domnul, ca fiind Prietenul celor în nevoi, al celor 

marginalizaţi, al celor fără prieteni. De multe ori a intrat în casele celor urâţi 

de oameni sau izolaţi, a mâncat cu ei şi le-a adus mângâiere sufletească, 

arătându-le o prietenie sinceră. Mulţi din cei care ajungeau să-L cunoască 

simţeau în El un Prieten devotat, care se interesează de nevoile lor şi le slujeşte. 

Aceia care-L aveau Prieten, simţeau că bucuria cerului a coborât în mijlocul 

lor.” 

În Duminica a V-a după Paşti se vorbeşte în Evanghelie despre văduva 

din Samaria pe care Iisus a întâlnit-o la Fântâna lui Iacov. 

Părintele Şincan explică despre simbolistica fântânii. 

“Fântâna este locul unde poţi să-ţi astâmperi setea. Dacă fântâna este 

mai adâncă, apa ei va fi mai curată şi mai rece. Dezvoltată în textul sacru ca o 

realitate concretă bine conturată prin ceea ce s-a scris sub inspiraţie divină, 

tema fântânii, apare în Sfânta Scriptură, în cartea „Facerii”, cap. 24. Sluga lui 

Avraam, Eliezer, e trimisă de acesta să-i găsească soţie fiului său. Poposeşte la 

o fântană, şi o întâlneşte pe Rebeca, cea care-i va deveni soţie lui Isaac. Tot în 

cartea „Facerii”, în cap. 29 apare fântana, ca element de întâlnire între Isaac, 

şi viitoarea sa soţie. Iar Moise se întâlneşte cu fiicele lui Raguel, preotul din 

Madian ( Exod 2, 15 - 21), tot lângă fântână. 

Dacă Vechiul Testament relatează rolul fântânii în vieţile unor persoane 

biblice importante pentru istoria omenirii, în Noul Testament, în preajma unei 

fântâni, lui Hristos i se făcu foame, apoi i se făcu sete, apoi le ţine apostolilor 

un scurt cuvânt despre holde şi seceriş, realităţi ce duc cu gândul la pâine şi la 

apă, la lucruri obişnuite cu alte cuvinte.” 

Predicile părintelui Şincan sunt adevărate întoarceri în timp, istorisiri 

reînviate la care cu toţii luăm parte, uneori ca protagonişti pentru că autorul ne 

introduce cu tact în atmosfera aceea. 

146

De asemenea, ne aminteşte că una din virtuţile creştine pe care Iisus pune 

mare preţ este caritatea. El ne învaţă să fim buni şi iertători cu semenii noştri şi 

să împărţim cu ei ce avem. 

“A da de băut unui călător însetat, era considerat ca o datorie sfântă, 

însă ura dintre iudei şi samariteni, oprea femeia să facă un bine lui Iisus. Şi se 

uită la el ciudat, şi toate prejudecăţile care erau în mintea ei au început să se 

manifeste. (...) 

Ca un trăznet din cerul arzător de vară a căzut peste ea declaraţia divină, 

bruscă, totală. Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile 

din istoria vieţii ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse 

pentru totdeauna. Trăia în păcat şi nu era dispusă să admită acest lucru. Nu 

putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un 

subiect atât de neplăcut. A început să vorbească despre diferenţele religioase 

dintre evrei şi samarineni, deşi nu era interesată de aceste diferenţe, că nu 

punea preţ pe rânduielile lui Dumnezeu, dar astfel căuta să mute de pe ea 

lumina reflectorului. 

Aşa fac oamenii, când religia le cere o schimbare în comportamentul lor, 

schimbă subiectul. Fiinţa umană nu îşi recunoaşte cu uşurinţă starea disperată. 

Când însă o face, e cu un pas mai aproape de Împărăţia cerurilor. A încercat şi 

ea să schimbe subiectul. Dar, spre fericirea ei, când L-a întalnit pe Hristos, 

care i-a dezvăluit calea către viaţa liberă de păcat, cu adânc respect i-a zis: 

"Doamne văd că eşti prooroc". 

Cu adevărat, femeia l-a găsit pe cel de care avea mare trebuinţă. Şi spre 

lauda ei, a înţeles într-o clipită că trebuie să se privească pe sine cu onestitate. 

Mântuitorul, a ajutat-o să se spovedească şi a vindecat-o de viaţa ei 

dezordonată. Ba mai mult, s-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de 

caracter. A devenit propovăduitoare a cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu una 

oarecare, ci o sfântă, sfânta Fotini! Episodul relatat de pericopa evan- ghelică, 

se încheie în cetatea în care Iisus acceptă să rămână “două zile”, oaspete al 

poporului samarinean.” 

Duminica a VI-a după Paşti (Ioan IX, 1-38) – este Duminica orbului din 

naştere. Predica are ca titlu: „Judecata fără cap” iar ca motto, cuvintele lui 

Iisus: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor 

da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din 

cuvintele tale vei fi osândit”. (Matei 12, 36-37) 

Părintele Şincan se apleacă asupra noţiunii de “prejudecată” şi influenţa ei 

asupra oamenilor. „Definiţia pe care ne-o oferă Micul Dictionar Enciclopedic, 

(Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), referitoare la prejudecată, este 

următoarea: “Prejudecata este o idee pe care cineva şi-o face, înainte de a avea 

un minim de informaţii legate de un anumit subiect, eveniment sau persoană. 

(...) 

În Sfânta Scriptură nu există termenul “prejudecată”, însă cartea Sfântă 

are multe de spus despre ea. Aflat în plin interogatoriu în faţa lui Pilat, 

147

Mântuitorul este întrebat de acesta :“ Tu eşti regele iudeilor?” “ De la tine 

însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?”( Ioan 18,33-34 ). 

Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem înţelege astfel sensul întrebării Lui: 

“Este convingerea ta personală, sau este o prejudecată?” 

O ilustrare a prejudecăţii o putem găsi şi în relatarea vindecării orbului 

din naştere, a cărei pericopă evanghelică s-a citit astăzi, la Sfânta Liturghie”. 

Aici se ridică o problemă spinoasă. Dacă un om este în necaz, ceilalţi 

întreabă, aşa cum au făcut şi ucenicii în cazul orbului din naştere: cine a greşit, 

el sau părinţii lui? 

“La întrebarea lipsită de logică a ucenicilor, Iisus le răspunde: “Nici el 

n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” ( v. 

3 ). Domnul Hristos avea toate motivele să se mânie pe ei, pentru felul greşit în 

care interpretau lucrurile, pentru prejudecăţile care le dominau mintea, pentru 

lipsa de logică în gândire, pentru necunoaşterea Scripturilor. Şi totuşi, Iisus le-a 

răspuns calm, demontând şurub cu şurub prejudecata lor. Dacă ar fi cunoscut 

mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea întrebare. 

Cunoaşterea adevărului ne va feri de o mulţime de amăgiri, rătăciri şi 

prejudecăţi.” 

Împletind în chip duhovnicesc Cuvântul lui Dumnezeu cu practica 

oamenilor, părintele explică, dând nenumărate exemple, toate lucrurile, 

conceptele şi întâmplările care ar putea creea nedumeriri. Pentru că dacă omul 

nu înţelege, refuză mesajul. 

În Duminica a VII-a după Paşti Evanghelia se axează pe cuvintele lui 

Iisus adresate Tatălui, în legătură cu Preaslăvirea Sa (Ioan XVII, 1-13). 

Părintele îşi intitulează predica într-un mod foarte plastic: “Un partener 

pentru proiectele noastre” şi subliniază prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în 

mijlocul nostru. A doua parte a predicii are ca temă cunoaşterea lui Dumnezeu. 

„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu 

adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17,3) . 

“Calea spre nemurire este aceasta: să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe 

Iisus Hristos pe Care L-a trimis. Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Sfântul 

Ioan vorbeşte despre “a-l cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar 

“a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă 

între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva.” 

Părintele arată şi câteva căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu: 

“O cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubiţi credincioşi, este să citim 

Sfânta Scriptură. (...) 

O altă cale, care ne duce în intimitatea lui Hristos, care ne face să-L 

simţim, să-L pipăim şi să-L gustăm pe Hristos, sunt Sfintele Taine. În Biserică 

unde se oficiază Sfintele Taine, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.” 

Predica despre Rusalii este, desigur, una dintre cele mai relevante, pentru 

că ea este legată de prezenţa Celei de-a Treia Persoane Divine – Duhul Sfânt. 

148

“Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric şi un fapt vizibil, cu urmări 

pentru umanitate. În turnul lui Babel, pentru prima oară, neamurile de sub cer 

încep să înţeleagă, că nu mai pot trăi de capul lor, fără Cuvântul lui Dumnezeu. 

Acum, se întemeiază Biserica creştină şi primele suflete primesc un certificat de 

Botez, fiindcă Hristos deja este un Crez. Pogorârea Sfântului Duh este actul 

prin care Dumnezeu a pecetluit întru eternitate naşterea Bisericii Sale. 

Suntem chemaţi astăzi să retrăim un eveniment, nu care s-a petrecut 

cândva şi care ţine exclusiv de domeniul trecutului, ci la fel de actual şi pentru 

noi. Este invitaţia pe care Dumnezeu ne-o face şi nouă de a ne sfinţi şi mântui 

prin Biserică. Aşa după cum apostolii şi contemporanii lor, s-au schimbat 

radical prin umplerea lor cu darul Duhului Sfânt, fiind apoi capabili să 

săvârşească fapte la care mai înainte nici măcar nu puteau visa, la fel şi noi 

suntem chemaţi să ne deschidem sufletele aceluiaşi Duh Sfânt, şi să ne adăpăm 

din izvorul vieţii celei veşnice care răsare pururea din Biserica lui Hristos.” 

Partea a doua a predicii este numită foarte sugestiv: “Zidul plângerilor 

noastre” 

“Se spune că de două ori pe an, evreii se duc la Zidul Plângerii şi scot 

bucăţelele de hârtie îndesate între crăpăturile acestuia, apoi le duc pe Muntele 

Măslinilor unde le îngroapă. Din crăpăturile zidului se scot milioane de bucăţi 

de hârtie, pentru a face loc noilor rugăciuni. Templul din Ierusalim nu a fost 

pentru poporul evreu doar un simbol al credinţei lor în Dumnezeu, sau locul 

suprem al săvârşirii cultului public. Pe muntele unde regele Solomon a zidit 

pentru prima oară casa lui Dumnezeu, evreii au considerat, pe bună dreptate, 

că sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, Care veghează, le ascultă rugăciunile şi îi 

povăţuieşte. 

Citind acestea, m-am gândit că şi noi avem cu toţii un „zid al 

plângerilor” noastre. Un zid pe care-l vizităm uneori doar pentru a ne depune 

acolo plângerile. Nu şi mulţumirile. Şi slavă Domnului, plângeri avem până-i 

lumea! Mulţumiri avem puţine! Zidul acesta este Sfânta Biserică. Ea e mereu 

vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor ce se perindă în istorie.” 

Urmează în ordinea Calendarului Liturgic, Duminica tuturor Sfinţilor, 

bazată pe Evanghelia după Matei X, 32-35; 37-38; XIX, 27-30 . Predica poartă 

un titlu edificator : « Cine cinsteşte sfinţii, nu este niciodată singur ». 

« Cinstirea lor are ca scop păstrarea vie în memoria Bisericii luptătoare, 

a vieţii şi a faptelor bune săvârşite de aceştia, spre a servi drept pilde vrednice 

de urmat pentru credincioşii din toate veacurile. Prezenţa lor ne dă curaj. Sunt 

cei mai apropiaţi prieteni ai omului. În ceruri fiind, cunosc nevoile celor de pe 

pământ, se bucură sau se întristează de faptele noastre şi pot interveni atunci 

când sunt chemaţi în ajutor. În lumea celor adormiţi se roagă lui Dumnezeu 

pentru sănătatea, pacea, ferirea de orice rău a tuturor celor care pomenesc şi 

măresc pe pământ numele lor. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru că El este 

creatorul şi Stăpânul nostru suprem, iar pe sfinţi, pentru că sunt slujitorii şi 

149

prietenii Lui. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru Sine Însuşi, iar pe sfinţi, pentru 

darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu. 

În cultul Bisericii Ortodoxe, cinstirea Sfinţilor ocupă un loc de seamă, iar 

slujbele prin care cerem ajutorul şi mijlocirea lor pentru mântuire, sunt multe şi 

felurite. Cinstirea sfinţilor nu este un obicei, o tradiţie omenească, ceva fără 

temei, ci o poruncă divină, cuprinsă în Sfânta Scriptură. Sfântul şi Marele 

Apostol Pavel, adresându-se neamului său zicea: " Aduceţi-vă aminte de mai 

marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare 

aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa" (Evr. 13, 7). Cuvântul 

acesta este o porunca azi şi pentru noi.” 

Părintele încheie astfel predica sa: 

“În viaţa de zi cu zi omul are nevoie de modele pentru a se ghida. 

Modelele crestinului sunt sfinţii.” 

În partea a doua a predicii, autorul subliniază că aceasta este “O 

sărbătoare plină de speranţă”: 

“Biserica, se face astăzi purtătoarea de cuvânt a valorii care se numeşte: 

“sfinţenie”. 

Nu este uşor pentru oameni să înţeleagă ce înseamnă să fii sfânt, ce 

înseamnă sfinţenia. Le este greu şi celor care, în fiecare dimineaţă, după ce se 

trezesc, încep ziua cu rugăciunea, “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului 

Duh”. Unii însă au anumite standarde la care se raportează. Omul pragmatic al 

zilelor noastre ar spune astfel: fericiţi cei bogaţi, cei care râd şi se distrează, cei 

vicleni care nu sunt prinşi. Sunt fericiţi cei care pretind, cer şi obţin totul 

imediat, cei puternici, cei care duc războaie şi le câştigă, sau cei care-i 

persecută pe alţii. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de 

a o căuta în locuri şi moduri greşite. Cei mai mulţi se înghesuie în aceleaşi 

locuri.” 

Părintele lansează următoarea întrebare: 

“Este posibilă sfinţenia? Un răspuns ar trebui să îl căutăm în perioada 

de început a Bisericii, în timpul când creştinismul se propovaduia în taină, când 

în Biserică apăreau primii martiri pentru credinţă. Un alt răspuns ar trebui săl 

căutăm în perioada Sfinţilor Părinţi, a celor care au aprofundat învăţătura 

Bisericii, au apărat-o împotriva erorilor dogmatice, a ereziilor şi a schismelor. 

Un alt răspuns trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, când 

căutarea bogăţiei era pe primul loc în viaţa tuturor. El, sfântul, îl îndemna pe 

bogat zicând : "Averile pe care le pui în mâna săracilor le pui într-o visterie 

sigură”. 

Iar în încheiere, adresează o invitaţie tuturor creştinilor: 

“Avem obiceiul să îngenunchem în faţa sfinţilor, dar astăzi mai mult ca 

oricând fiecare sfânt, ne face un semn şi ne spune: "Acum ridică-te, mergi, şi fă 

şi tu ceva". 

150

Duminica a doua după Rusalii – are ca Evanghelie chemarea lui Petru şi a 

lui Andrei de către Iisus pentru a-i face “pescari de oameni.” (Matei IV, 18-23), 

numindu-i pe sfinţi “Ambasadorii cerului pe pământ”. 

Părintele oferă şi o definiţie a sfântului, dată de Dan Puric. 

« Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi 

face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne 

ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. 

(Dan Puric). 

A treia Duminică după Rusalii - (Matei VI, 22-33) – se referă la ispite, la 

« Îngrijorările vieţii » şi la « Prioritatea priorităţilor » „o chemare din partea 

Mântuitorului Hristos, ca mai înainte de a ne îngriji de trup, să vedem ce este 

mai folositor sufletului. "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea 

Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă", (Mt. 6,33) a spus Domnul. (...) 

Iar în Evanghelia după Ioan, cap.16,v.33, Domnul Hristos avertizează şi 

îmbărbătează în acelaşi timp: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu 

am biruit lumea". 

Duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13) – referitor la vindecarea 

slugii sutaşului, un exemplu minunat de grijă a stăpânului pentru slujitorul său şi 

de milostivire a lui Iisus care a văzut credinţa acestui sutaş şi i-a îndeplinit 

dorinţa: “Facă-ţi-se ţie după credinţa ta”. 

Duminica a V-a după Rusalii (Matei VIII, 28-34; IX,1) – eliberarea celor 

doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor. 

Autorul insistă asaupra pasajului scripturistic în care cei din Gadara L-au 

rugat pe Iisus să plece. Predica este intitulată: “Rămâi, nu pleca”. 

“Fiecare dintre noi ne întâlnim cu Iisus în fel de fel de circumstanţe. În 

bucurie, în durere, în boală, în speranţă, în dezamăgire, în câştiguri şi pierderi. 

Dar nici un moment nu este nepotrivit de a-I spune lui Hristos „rămâi" şi nici 

o ocazie nu este justificată de a-I spune „pleacă". Unii se întâlnesc cu El numai 

o dată, precum gadarenii. Alţii se întâlnesc o dată şi încă o dată şi încă o dată. 

De mai multe ori. 

În Sfinta Scriptura, Domnul Hristos spune:" Iată, stau la uşă şi bat; de va 

auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el 

cu Mine." (Apocalipsa 3:20). Acestea sunt cuvintele Lui. Şi cuvintele Lui sună 

ca o invitaţie. 

Iată invitaţia Lui: „Eu stau la uşă şi bat". El vrea o întâlnire cu fiecare 

faţă în faţă. Să stea la masă cu noi. La masa mântuirii noastre. Dar nu intră cu 

forţa, ci bate. Revoltător de frumoasă aceasta privelişte. Regele cerului bate la 

uşă şi aşteaptă. Şi bate iar şi asteapta din nou. Doar doar, va auzi marele 

raspuns de la noi : „Intră"!” 

Duminica a VII-a după Rusalii (Matei IX, 27-35) - vindecarea celor doi 

orbi şi a unui mut demonizat. 

Această predică are în componenţa sa, aşa cum spune părintele “O 

151

întrebare interesantă şi un răspuns pe măsură : « Şi Iisus i-a zis (Martei): Eu 

sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi 

oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? (Ioan 

11,25-26)”. 

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei XIV, 14-22) – este episodul 

înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Predica este intitulată: Pâinea iubirii – şi reflectă 

Iubirea şi Milostivirea Divină. 

A IX-a Duminică după Rusalii - (Matei, XIV, v. 22-34) este episodul 

când, Iisus aflat în corabie cu ucenicii, îl îndeamnă pe Petru să meargă pe apă, 

după ce Iisus potolise furtuna. 

Şi precizează părintele Şincan: „Fragmentul evanghelic nu este o 

parabolă, o istorioară moralizatoare imaginată de Domnul nostru Iisus Hristos, 

ci o situaţie concretă, ceva ce s-a petrecut în realitate. Vă propun să-i însoţim 

pe ucenicii Domnului Hristos într-o călătorie pe Marea Galileii, pentru a 

înţelege câte ceva din tainele călătoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe 

“marea vieţii”, spre ţărmul celălalt. (...) 

În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i 

purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, 

luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari 

experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de sprijin. În zorii 

dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de 

credinţă, de viaţă, de biruinţă. A venit mergând pe ape, ca pe uscat. Când L-au 

zărit cei doisprezece, i-a apucat teama şi au început să strige, crezând că este o 

nălucă, dar Iisus le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Doamne, I-a 

răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Domnul i-a 

poruncit să vină şi Petru a început să meargă pe ape, păşind spre Învăţătorul, 

dar valurile parcă erau şi mai mari şi vântul bătea mai tare, iar lui Petru i-a 

slăbit credinţa şi a început să se afunde în apă şi disperat a strigat: „Doamne, 

scapă-mă!”„Îndată, Iisus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: Puţin 

credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” După ce Mântuitorul şi cu Petru s-au 

suit în corabie, vântul s-a oprit, iar cei ce erau în corabie au venit de s-au 

închinat înaintea Lui, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu!” 

Faptul că s-a întâmplat şi altădată, ca mica lor corabie să fie surprinsă de 

furtună pe Marea Galileii, are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În 

timpul acelui incident, Iisus era cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de 

valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi 

atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin 

credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine 

este Acesta, se întrebau ei, că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 

27). 

Iată o evanghelie pe care o “traim“ şi noi de multe ori. Una din 

realităţile cele mai neplăcute ale vieţii, este cea a furtunii.” 

152

Duminica a X-a după Rusalii (Matei XVII, 14-23) – predica poartă titlul: 

“Eu alerg la Dumnezeu şi-I arăt necazul meu şi se bazează pe 

îndemnul: "Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în 

rugăciune" (Romani 12:12) 

Părintele aduce exemple, pilde şi sfaturi, de cum trebuie să se comporte 

omul în necaz. “Ce ne spune Sfânta Scriptură în asemenea momente? Că 

Dumnezeu ştie necazul nostru şi Lui Îi pasă de noi. "Aruncaţi asupra Lui 

toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi" (1 Petru 5:7). Nu 

numai că El cunoaşte necazul nostru, întrucât îl vede, ci de fapt El îl 

împărtăşeşte cu noi. El a luat natura nostră, fiind făcut în toate lucrurile 

asemenea fraţilor Săi. Chiar dacă ar veni moartea, nu trebuie să ne zguduie 

credinţa, pentru că El a murit şi prin acest fapt a biruit moartea. Chiar şi în 

aceasta ne putem bucura. "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? 

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de 

îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici 

moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de 

acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu 

vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus 

Hristos, Domnul nostru." (Romani 8:35-39) Oricare ar fi pericolul, oricât de 

năprasnică furtuna, noi putem rămâne calmi având încrederea ca Acela pe 

care-L căutăm cu disperare şi care domneşte peste toate lucrurile, este cu noi.” 

Duminica a XI-a după Rusalii aduce pilda datornicilor din (Matei XVIII, 

23-35). Dumnezeu ne adresează îndemnul: Iertaţi şi veţi fi iertaţi: 

“În Duminica a XI-a după Rusalii, Sfânta noastră Biserică ne pune 

înainte o pildă teribilă rostită de Mântuitorul Hristos, a datornicului nemilostiv, 

care ne prilejuieşte o meditaţie asupra împietririi inimii, nerecunoştinţei şi 

nemilostivirii, de care putem fi capabili noi, oamenii, chiar atunci când ni se 

face un bine, dar mai ales asupra unui lucru atât de simplu şi atât de greu 

totodată cum este iertarea.” 

De asemenea, predica mai pune în evidenţă faptul că: 

”Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră si avem 

nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Ioan evanghelistul: “Dumnezeu 

este iubire”. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, 

primirea străinilor şi altele asemenea, sunt fiicele cele mai mari ale iubirii 

creştine. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai 

mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum 

vom şti să iertăm, să ajutăm aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu 

ne răzbunăm. De aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, 

mântuirea fiecăruia dintre noi. (...) Într-o lume ca cea în care trăim, iubirea 

aproapelui este unica soluţie. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească 

pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile 

provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, 

pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul şi iartă primul, pentru că nu vei avea 

153

nimic de pierdut! Avem nevoie de iertare ca de aer. În lumina evangheliei de 

astăzi, descoperim cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu 

toţii greşim şi primim iertarea, cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Aşa 

să ne ajute Dumnezeu!” 

Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia se referă la tânărul care a 

dorit să-L urmeze pe Iisus, dar care nu s-a putut despărţi de averile sale 

prilejuind Învăţătorului următoarea remarcă: „Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: 

Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi 

zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre 

un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: 

Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni 

aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei XIX, 16- 

26) 

Următoarea Duminică de după Rusalii, cea de-a 13-a – se referă la Vie, la 

stăpân şi la pilda lucrătorilor răi, nerecunoştinţa şi nestatornicia lor. 

„Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au 

nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a 

fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"? De aceea vă spun că 

împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face 

roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea 

îl va strivi. (Matei XXI, 33-44)” 

Autorul lucrării spune: “Totuşi, iubirea sfârşeşte prin a învinge ura, 

oricât de înverşunată ar fi ea. Dumnezeu Îşi continuă planul de mântuire, cu sau 

fără voia poporului. Pentru realizarea planului Său, Dumnezeu foloseşte 

Întruparea. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul- 

Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă 

veşnică.“(Ioan 3,16) “Şi Cuvântul s-a făcut trup“. (Ioan 1,14) Odată cu 

venirea lui Hristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e 

Biserica, pentru că această vie e însuşi Hristos. Înfiinţând un nou popor, 

Biserica, Hristos nu rămâne în afara ei, ci îi este Cap, piatră de temelie. În plus, 

toţi cei care cred în Hristos intră în componenţa Bisericii. Dumnezeu a triumfat! 

Împărăţia a fost luată din mâinile viticultorilor răi şi a fost încredinţată “unui 

popor care o va face să rodească“. (Matei 21,42) Via va da roadele aşteptate 

pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl 

Său şi care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.” 

Duminica Înaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ioan III, 13-17) are ca titlu 

firesc “Cruce sfântă, părăsită” – şi izvorăşte din versurile unui poet mistic, 

Traian Dorz. Părintene Şincan aduce precizări în privinţa crucii ca obiect de cult, 

ca simbol, ori ca simple obiect de decor. “Pentru persoana care nu crede în 

“Crucea lui Hristos”, Crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de 

înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, 

pe mână, sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, Crucea 

devine o ofensă adusă lui Hristos.” 

154

A doua parte a predicii se axează pe Convorbirea Domnului Hristos cu 

Nicodim. “Sfintele Evanghelii redau şi convorbiri personale, cum au fost cele 

cu ucenicii Săi, cu Nicodim sau cu Samariteanca. Din grupul de prieteni ai 

Mântuitorului Hristos, Evanghelia de azi, din Duminica dinaintea Înălţării 

Sfintei Cruci, pomeneşte şi reţine numele acestui personaj de reală duioşie, 

sincer preocupat să dezlege sensurile şi tainele învăţăturii lui Iisus, un urmaş 

neabătut, devotat şi aprig apărător al Lui în faţa claselor ostile. Numele acestui 

iudeu fruntaş şi fariseu învăţat, era Nicodim. Cu tact şi cu prudenţă, pentru a 

nu fi detectat de ceata fariseilor, care taxau cu severitate orice formă de trădare 

sau de inconsecvenţă a membrilor săi, Nicodim s-a strecurat, învăluit de 

întunericul nopţii în casa unde locuia Iisus. Biruit de curiozitate şi de dorinţa de 

a afla cât mai grabnic din gura Învăţătorului adevărurile care îl frământau, 

Nicodim deschide discuţia printr-o mărturisire de credinţă, cel puţin la fel de 

impresionantă ca cea a sutaşului ce asigura ordinea şi tipicul în ziua răstignirii 

lui Iisus. În clipa când Iisus şi-a dat duhul pe cruce, forţele naturii s-au 

dezlănţuit cu atâta furie încât "catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de 

sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat: mormintele s- 

au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte 

după Învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora" (Matei 

XXVII, 51-53). Năucit de iuţeala şi forţa fenomenelor, păgânul sutaş roman, 

încrustează pe răbojul veşniciei, neştersele cuvinte: "Cu adevărat Fiul lui 

Dumnezeu era Acesta" (Matei XXVII, 54).” 

Părintele explică sintagma “a doua naştere”. “În istoria relaţiilor divinoumane, 

întâlnirea lui Domnului Iisus cu Nicodim, constituie un moment notabil 

de cea mai mare însemnătate, deoarece, Iisus îi limpezeşte acestuia, 

neclarităţile de credinţă referitoare la naşterea "de sus" şi naşterea "din apă şi 

din duh". Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, 

suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului, spre 

a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină 

curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” 

Duminica după Înalţarea Sfintei Cruci are drept Evanghelie (Marcu 

VIII, 34-38; IX, 1), şi se referă tot la urmarea Crucii şi la purtarea ei cu 

demnitate. 

Duminica a XIV-a după Rusalii – Parabola nunţii fiului de împărat, 

(Matei 22,1-14), una din pildele Împărăţiei cerurilor. 

„Pilda nunţii fiului de împărat este o pilda relativ simplă, dar plină de 

semnificaţii: Fiul de Împărat care face nunta este Domnul Hristos; Împăratul 

este Tatăl Ceresc; nunta este legatura dintre Hristos şi Biserica Sa; cei chemaţi 

la nuntă sunt cei chemaţi să creadă în Hristos, până la sfarşitul lumii. Dacă 

evreii, popor ales, au refuzat chemarea la nuntă, au fost poftite „neamurile 

toate”, prin predica Apostolilor, care L-au vestit pe Hristos în întreaga lume. S- 

ar putea spune că au fost găsiţi, în sfârşit, oamenii care să stea la masa 

Mirelui.” 

155

Duminica a XV-a după Rusalii se referă la întrbarea:”Care poruncă este 

mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu 

toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi 

întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe 

tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 

22,35-46). 

Predica este deosebit de grăitoare şi poartă titlul: Iubirea este esenţialul 

vieţii. Se defineşte cu acest prilej, conceptul de “aproapele nostru”. 

Duminica a XVI-a după Rusalii – are ca Evanghelie pricopa din (Matei 

25, 14-30) cu privire la pilda talanţilor, una dintre cele mai frumoase pilde 

despre darurile lui Dumnezeu. 

Duminica următoare (Matei 15, 21-28) o are în centru pe femeia 

cananeiancă a cărei fiică era stăpânită de demon iar predica se intitulează 

semnificativ: “Rugăciunile mamei ne urmează peste tot”. 

Duminica a XVIII-a după Rusalii se referă la ceea ce în Biblie se numeşte 

“Pescuirea minunată” (Luca 5,1-11). 

Evanghelia după Sfântul Luca istoriseşte momentul în care Mântuitorul 

cheamă la apostolat primii ucenici. 

Duminica a XIX-a după Rusalii – Îndemnurile Mântuitorului de a întoarce 

răul în bine şi de a întoarce şi celălalt obraz, celui care ne-a lovit. (Luca VI, 31- 

36). Această pericopă este un fragment din “Predica de pe Munte” în care 

Învăţătorul insistă asupra a trei fapte bune: iertarea, milostenia şi postul. 

În partea a doua a predicii se vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor. 

Părintele Şincan concluzionează: “De multe ori credem că, a ierta pe 

cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta 

este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine”. 

Duminica a XX-a după Rusalii – este axată pe învierea fiului văduvei din 

Naim (Luca 7, 11-16). 

Următoarea duminică are în centru pilda Semănătorului din (Lc 8,5-15). 

Duminica a XXII-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului şi a 

săracului Lazăr, ajuns în sânul lui Avraam (Lc 16,19-31). 

Duminica a XXIII-a după Rusalii are în centru pe demonizatul din ţinutul 

Gerghesenilor, iar predica se intitulează sugestiv: “Diavolul nu e jucărie de 

copii ». 

Duminica a XXIV-a după Rusalii. (Lc 8,41-56) – Învierea fiicei lui Iair. 

Ca titlu, predica sună aşa: “Moartea nu e o alegere. Dar viaţa… este” – şi ca 

motto o strofă din poezia lui Alexandru Vlahuţă “Dormi în pace”. 

Duminica a XXV-a după Rusalii – are ca subiect pilda samarineanului 

milostiv şi a omului căzut care cobora de la Ierusalim la Ierihon.(Lc 10,25-37). 

Părintele Şincan oferă poveţe « Despre ştiinţa de a călători », despre 

căderi şi ridicări şi despre cum să-l ajutăm pe aproapele nostru atunci când îl 

vedem căzut. 

156

Duminica a XXVI-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului care-şi 

adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca XII, 16-21). 

A XXVII-a Duminică după Rusalii – are în centru pilda femeii gârbove 

care avea de doisprezce ani un duh de neputinţă şi se duce la sinagogă şi este 

vindecată în zi de sâmbătă spre indignarea mai-marelui sinagogii (Lc 13,10-17). 

Predica se numeşte: “Ascultă-mă cu ochii”. 

Duminica a XXVIII-a după Rusalii se referă la parabola celui care a 

invitat la cină pe mai mulţi, dar fiecare a găsit un motiv să nu se ducă şi atunci i- 

a invitat pe străinii care treceau pe acolo. (Lc 14,16-24). 

Duminica a XXIX-a după Rusalii – Parabola celor zece leproşi care au 

fost vindecaţi şi dintre toţi, doar unul s-a întors la Iisus ca să-i mulţumească. 

(Luca 17, 12-19). Predica se numeşte : « Ce seamănă omul aceea va culege » - 

şi titlul este destul de sugestiv. «Sfânta Scriptură afirmă limpede şi clar că omul 

are libertatea să aleagă ceea ce vrea în viaţă şi apoi să suporte consecinţele 

propriei alegeri. (…) Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa 

noastră, nu fără un scop anume. O nenorocire gravă, o boală grea şi 

istovitoare, ne face să înţelegem că suntem nimic şi totodată ne determină să ne 

gândim la Dumnezeu, să ne plângem păcatele, şi cu durere în suflet să cerem 

dumnezeiască milă şi ajutor. În felul acesta vom şti, unde vom petrece 

veşnicia”. 

Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca 18, 18-24) – aceeaşi pildă a 

tânărului bogat care nu se îndură să se lepede de averile sale şi să-L urmeze pe 

Iisus. 

Duminica dinaintea Naşterii Domnului. Predica are ca titlu - Să-L căutăm 

pe Dumnezeu – şi se axează pe călătoria celor trei Magi – călăuziţi de steaua de 

la Răsărit. 

Predica despre Crăciun nu mai are nevoie de prezentare. Întrebarea, însă, 

din final, ne pune pe gânduri: „Nu cumva în prag de sărbatoare, sacul 

bunătăţilor ne este gol? “ 

Duminica după Naşterea Domnului (Matei 2,13-23) are în centru Fuga în 

Egipt a Familiei Sfinte. 

Duminica dinaintea Botezului Domnului (Marcu 1,1-8) – predica poartă 

titlul: Un om nou, cu un mesaj nou. În centrul predicii este figura lui Ioan 

Botzătorul "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti 

calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi 

cărările Lui".(Marcu 1, 2-3). 

“Astfel era noul profet. Se numea Ioan, iar poporul i-a dat numele de 

Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan 

afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat 

împărăţia cerurilor! Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământu-lui, cum cred 

unii! 

Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate 

parţile, din Ierusalim, din Pereea, din Samaria, din Galileea, veneau farisei, 

157

saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi. Veneau şi cei cei umiliţi şi 

cei săraci. Mulţimea alerga pe malul Iordanului, să primească botezul şi se 

mărturisea de pacatele ei. Ioan Botezătorul era un om nou cu un mesaj nou. 

Văzând ei pe Ioan ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?” 

Ioan însă le răspundea: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, 

căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va 

boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”! Tuturor, Ioan le răspundea ca un adevărat 

profet ce era. (...) 

Sfântul Ioan Botezătorul nu va înceta niciodată să fie cel care pregăteşte 

calea ce duce la Hristos. Chemarea lui la pocăinţă, la reînnoirea sufletească, îşi 

păstrează, şi astăzi, întreaga ei actualitate” – spune părintele Şincan în predica 

acestei zile. 

Duminica după Botezul Domnului Începutul propovăduirii lui Iisus a 

Veştii celei bune că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 4,12- 17). 

“Cu Hristos în faţa ispitelor” – aşa se intitulează predica iar cea de a 

doua parte, Smerenia întrupată – se referă la îndemnul lui Iisus de a purta Jugul 

său : „Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi de la mine că sunt blând şi 

smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre”. (Matei 11, 29). 

Duminica a XXXI-a după Rusalii se referă la Lc 18,35-43 Orbul 

condamnat la "lumină". Orbul îl recunoaşte pe Iisus. « Ce ironie a vietii! Un 

orb vede ceea ce nu reuşesc să vadă cei care au ochi! Sufletul lui vede ceea ce 

ochii multora nu percep. (...) Grea trebuie să fi fost suferinţa orbului din 

naştere. Dar suferinţa celor ale căror suflete nu percepeau Lumina 

Dumnezeiască era şi mai mare, iar "drumul" vieţii lor îi ducea spre pierzanie”. 

Duminica a XXXII-a după Rusalii (Luca 19,1-10) se referă la mai-marele 

vameşilor, bogatul Zaheu care s-a suit într-un sicomor ca să-L poată vedea pe 

Iisus şi apoi L-a ospeţit pe Dumnzeu în casa lui. Dumnezeu i–a dăruit harul de a- 

şi vedea propriile păcate şi să se îndrepte, împărăţind jumătate de averea lui 

săracilor pe care-i năpăstuise până atunci. 

Predica împrumută cuvintele Maicii Tereza de Calcutta: “Dacă îi judeci 

pe oameni, nu mai ai timp să-i iubeşti”. 

Ca aprofundare a acestei pericope evanghelice, părintele Şincan aduce noi 

argumente în partea a doua a predicii, intitulată: “Colectorul de taxe căzut în 

dizgraţia tuturor”. 

“În pregătirea postului Paştelui, pericopa cu Zacheu vameşul, ne 

vorbeşte despre setea de Dumnezeu, care, altfel spus, e setea de fericire. 

Două categorii de oameni erau greu de mântuit în Israel. Vameşii care 

storceau taxele de la evrei în folosul străinilor şi prostituatele care storceau 

taxe de pe unde puteau. Interlocutorii, cărora Iisus le spusese că vameşii şi 

"fetele de pe centură", vor ajunge în cer înaintea lor, erau iudeii pioşi şi 

credincioşi, convinşi de corectitudinea lor, pentru că respectau Legea iudaică 

pe care o identificau cu voia lui Dumnezeu. Adică aceştia, vameşii şi 

158

desfrânatele, mai aveau o şansă la mântuire, dacă se pocăiau, însă fariseii în 

neprihănirea lor nu se mai puteau pocăi, că n-aveau de ce. 

În "Salonul de înfrumuseţare al sufletului", patronat de Iisus, vameşii, 

prostituatele pocăite şi săracii care l-au însoţit pe El prin Iudeea, erau ridicaţi 

la statutul de oameni. Domnul Hristos mântuise deja un vameş, pe Matei. Apoi îi 

mântuise şi şeful. Pe unul micuţ, chel şi burtos, din vărful unui sicomor: 

Zacheu.” 

În Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Vameşul si fariseul) (Luca 18, 10- 

14), părintele Şincan subliniază faptul că “Dumnezeu se uită la inimă” şi nu la 

înfăţişarea exterioară a omului. 

“Ne putem da seama uşor - spune părintele Şincan, - că Mântuitorul a 

vrut să scoată astăzi în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din 

aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, 

adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna. 

Duminica a XXXIV-a după Rusalii are ca Evanghelie pilda Fiului risipitor 

(Luca 15,11-32). Predica se numeşte, pe bună dreptate “O poveste de iubire 

fără sfârşit”. După ce explică parabola, îmbogăţită cu exemple grăitoare, 

părintele conchide: “Dacă este cineva departe de casa părintească, departe de 

Dumnezeu şi de Biserica Lui, dacă este cineva singur, părăsit, care îşi vede 

viaţa ratată si visele spulberate, să-şi aducă aminte că pilda Fiului Risipitor 

este o delicată şi discretă declaraţie de dragoste a lui Hristos pentru noi.” 

Următoarea Duminică se referă la Înfricoşătoarea Judecată (Matei 

25,31-46) – şi se referă la credinţa şi faptele noastre după care vom fi judecaţi la 

sfârşitul timpurilor. 

„Duminica de astăzi se numeşte Duminica Judecăţii, Duminica în care se 

pomeneşte Judecata de apoi, sau Judecata viitoare, ultima Judecată, la care se 

vor prezenta în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii de pe pământ. O zi straşnică şi 

înspăimântătoare. (...) 

Ne găsim, cu acest fragment, în faţa uneia dintre paginile cele mai 

frumoase şi mai intense din literatura religioasă a tuturor popoarelor şi a 

tuturor timpurilor. Nimeni înainte de Hristos nu reuşise să spună cu mai mare 

claritate şi simplitate în ce consistă judecata lui Dumnezeu. Potrivit acesteia, 

cei necredincioşi nu vor fi judecaţi pentru că sunt răi, ci pentru că nu au lucrat 

binele, nu au putut iubi şi nu au putut ieşi din egoismul lor distructiv. 

Din analiza fragmentul scripturistic, uşor ne dăm seama că ne găsim în 

faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii. 

Domnul Hristos ne spune că la judecată, unul dintre criteriile după care ne va 

judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată ai judecat tu pe alţii, cu aceea vei fi 

judecat şi tu! De ce? Pentru că prin judecata ta, ai scos la iveală ce era în 

adâncul tău, şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai 

făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, şi ucigătoare, 

trebuie să cadă acum asupra ta”. 

În această pericopă este cuprinsă şi Regula de Aur a creştinismului. 

159

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) – mai este numită şi 

Duminica Iertării „întrucât în această zi ne amintim de căderea în păcat a lui 

Adam şi a Evei, de faptul că ei au pierdut Raiul, mâncând din ”fructul oprit”, 

şi în loc să recunoască păcatul neascultării de Dumnezeu şi să-şi ceară iertare, 

amândoi au pus vina pe altcineva. Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, 

fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri. De la acel moment, 

păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la toată omenirea, şi noi, ca 

descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la ei, şi astfel moartea a trecut 

asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 

6:23). Căderea a fost cel mai dramatic moment pentru toată istoria omenirii.” 

Secţiunea a II-a a lucrării se referă la “Predici la sărbători de peste an” 

– şi începe cu Ioan Botezătorul, “ultimul şi cel mai mare profet al evreilor”. O 

altă Sărbătoare este “Întâmpinarea Domnului” (Luca 2, 21-40) şi predica se 

numeşte “ În templu, cu Mesia în braţe”. 

“Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic împărătesc care ne aminteşte 

de pruncia Mântuitorului Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat. 

În fiecare an, la 2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte această importanta 

zi, în amintirea împlinirii de către Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a 

două porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei la 40 de zile de la 

naştere şi ceremonia închinării primului născut de parte bărbătească lui 

Dumnezeu (Lc. 2, 22-23). Misterul sărbătorit nu are menirea să ne surprindă 

ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat de cel al naşterii Domnului, de 

Crăciun şi Anul Nou. Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să 

împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a scris despre el în 

Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi (cf. Lc 24,44).” 

Sărbătoarea Maicii Domnului (Luca 1,24-38) – şi se referă la 

Bunavestire de către Îngerul Gabriel a Naşterii Pruncului Iisus. 

O altă sărbătoare este a Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă iar 

Evanghelia zilei este din Luca 21, 12-19 referitor la pătimirile suferite de cei 

care-l mărturisesc pe Hristos. Unul din aceşti mărturisitori, a fost “Tânarul 

Gheorghe care a mărturisit deschis, în faţa întregii curţi imperiale, că este şi va 

rămâne creştin. A fost supus la chinuri inimaginabile: lovit cu suliţa, bătut la 

tălpi, strivit cu lespezi de piatră aşezate pe piept, chinuit pe roată, aruncat în 

groapa cu var, silit să poarte încălţăminte din cuie, obligat să bea otravă, bătut 

cu bestialitate. El a îndurat toate acestea cu o răbdare extraordinară. Văzând 

tăria credinţei lui, toţi cei de faţă s-au convertit la creştinism, depărtându-se de 

idolatrie. 

Istoriografii bisericesti, au notat că suferinţele îndurate l-au purificat 

sufleteşte, dându-i puteri duhovniceşti luminate. 

Se spune că, în temniţă fiind, atingându-se de un mort, acesta a înviat pe 

loc. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, s-a convertit la 

creştinism şi şi-a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Împăratul, orbit de 

160

furie, a dat poruncă să li se taie capetele amândurora. Slăbită, împărăteasa a 

murit înainte de a ajunge la locul execuţiei. 

Pe 23 aprilie 303, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, în faţa întregii 

oştiri, sufletul său primind cununa muceniciei ». 

Înălţarea Domnului o altă sărbătoare importantă a Bisericii. 

“Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în 

cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre 

Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, 

S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în 

Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi 

binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. (Luca 24,49-53) 

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul ( Luca 1,5-80) despre care 

Domnul Cristos spune: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare 

decât Ioan” (Luca 7, 28). 

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul despre care, în Stihira Utreniei se spune: 

„În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie 

Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu 

cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către 

Domnul şi mântuieşte sufletele noastre!“ 

“Există în tradiţia Vechiului Testament, doi oameni care nu au murit. 

Unul este Enoh, iar celălalt Proorocul Ilie, sărbătorit în fiecare an pe 20 iulie. 

Credinţa creştină afirmă că cei doi, Enoh şi Ilie, vor muri abia la sfârşitul 

istoriei întregii lumi când vor vesti cea de a doua venire a lui Hristos, 

împlinindu-şi în felul acesta destinul pământesc. 

Sfânta noastră Biserică praznuieşte şi cinsteşte în chip cu totul deosebit 

prin slujbe înălţătoare, pe Sfântul Prooroc Ilie. Viaţa acestuia se desfăşoară în 

sec. IX î.Hr. şi o găsim în Sfânta Scriptură în "Cartea a treia a regilor", 

capitolele 17-19 şi în "Cartea a patra a regilor", capitolele 1 şi 2. În aceste 

scrieri se vede lupta grea, pe care a dus-o Sfântul Ilie cu păgânii din acele 

timpuri.” 

Sfântul Apostol Petru o altă mare sărbătoare creştină. Autorul subliniază 

în predica sa, curajul şi temerea care au existat în acest om care, pe de o parte, 

L-a mărturisit pe Iisus Hristos, iar pe de alta, s-a lepădat de El. 

“La acest răspuns Hristos îi întreabă din nou: „Dar voi cine ziceti că 

sunt?” (Mt.16,15) Apostolii tac. Se ridică în numele lor Petru si răspunde 

înflăcărat, fără ezitări, precis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui 

viu!”.(Mt.16,16) Fără dubii, exact, direct. Domnul este încîntat, uimit, poate şi 

puţin surprins de acest răspuns corect dat de Petru, drept pentru care pe loc îl 

fericeşte: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au 

descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. (Matei, 16,17)” 

Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-9.) 

“Unul dintre praznicile împărăteşti de peste an, pe care Biserica crestină 

îl sărbătoreşte în Postul Sfintei Mării, este Schimbarea la Faţă a Domnului, 

161

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În fiecare an, în ziua de 

şase august. Acest mare eveniment, s-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii 

Domnului Hristos. În ultimul an, al propovăduirii Sale. Domnul, le-a spus 

ucenicilor Săi, că vor merge la Ierusalim, unde trebuia să pătimească de la 

farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Ucenicii s-au întristat 

foarte tare. Iar Petru I-a spus: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple 

aceasta" (Matei 16, 22). Atunci, Domnul Hristos, le-a făgăduit unor ucenici că, 

după puţine zile, le va arăta Slava Sa. „Sunt unii din cei care stau aici, care 

nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia 

Sa" (Matei 16, 28). 

Adormirea Maicii Domnului (Luca 10, 38-42; 11, 27-28) – este adus în 

discuţie episodul cu cele două surori, Marta şi Maria atunci când au primit vizita 

Învăţătorului. 

“Toate predaniile vechi ne spun, că viaţa Maicii Domnului pe acest 

pământ, a fost ca o prea frumoasă cunună, împletită din bunătate şi blândeţe, 

din milă şi iubire. Pe cei bolnavi îi ingrijea, pe cei necăjiţi îi mângâia, pe cei 

căzuţi îi îndrepta, deznădăjduiţilor le umplea sufletul de lină şi senină nădejde 

şi tărie, sădind în inimile tuturor, dragostea de Dumnezeu, ca o adevărată 

mamă a milostivirilor. Iar dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, sfârşitul a 

fost dumnezeiesc. 

Sfânta Fecioară Maria, este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea 

noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi 

scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, 

nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună, este un 

înger pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi, ca să ne sprijine în lupte, şi să ne 

mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului 

este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe 

patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este 

gata a se jertfi pentru fiul său. Aşa e Sfânta Fecioară Maria, mama noastră a 

creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în 

necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. (...) 

Noi suntem ataşaţi de Maica Domnului şi o simţim ca fiind mama noastră. 

Într-un imn religios îi cântăm: „O măicuţă sfântă, te rugăm fierbinte/Să neasculţi 

de-a pururi marea rugăminte/Nu lăsa măicuţă să pierim pe cale,/ Căci 

noi suntem fiii lacrimilor Tale“. 

*Sărbătorile Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică 

a Maicii Domnului, Bunavestire, Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 

Acoperământul Maicii Domnului-1 octombrie, Zămislirea Sfintei Fecioare,- 9 

decembrie, Punerea în raclă a cinstitului veşmânt al Maicii Domnului-2 

iulie,cPunerea în raclă a brâului Maicii Domnului- 31 august.” 

Sfântul Mare Mucenic Mina – o altă sărbătoare importantă în calendarul 

ortodox. 

162

“La începutul secolului al V-lea, unui păstor i s-a descoperit locul 

mormântului Sfântului Mina. El a văzut cum unul din mieii bolnavi de râie a 

intrat în apă, apoi s-a culcat pe pământ şi s-a vindecat imediat. Văzând 

minunea, păstorul a uns cu tină toate oile bolnave şi acestea au fost vindecate. 

Răspândindu-se vestea, au venit numeroşi bolnavi, tămăduindu-se de orice 

boală. Între aceştia s-a aflat şi fiica împăratului Zenon, care a fost vindecată de 

lepră. Sfântul Mina i s-a arătat în vis, spunându-i că în acel loc se află 

înmormântat trupul său. În semn de recunoştinţă, împăratul a construit o 

frumoasă biserică, în care a aşezat racla Sfântului. În jurul bisericii a construit 

mai multe clădiri, încât în scurt timp a apărut un nou oraş, numit Abu Mena, în 

Deşertul Mariout din Egipt ». 

Sfânta Cuvioasa Paraschiva – nu mai are nevoie de prezentare. 

„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe 

Cuvioasa Maică Parascheva. Aceasta floare aleasă a Bisericii, numită şi 

,,Sfânta Vineri", este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât de mai bine 

de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi.” 

Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil această sărbătoare îi prilejuieşte părintelui 

Şincan meditaţia: “Îngerii din viaţa noastră”. 

Sfântul Nicolae - Sfântul cel atât de îndrăgit. 

„Sfântul Nicolae este pentru creştinii ortodocşi si catolici, de pe toate 

meridianele, unul din cei mai îndrăgiti sfinţi pentru facerile sale de minuni, ziua 

pomenirii sale deschizînd sirul sărbătorilor de iarnă, cînd copiii îl asteaptă, cu 

emotie, să le aducă daruri. El este ocrotitorul copiilor, dar, totodată, este şi 

apărătorul marinarilor, brutarilor, fetelor fără zestre, al celor osândiţi fără 

vină. Ţări ca Rusia şi Grecia, precum şi multe oraşe din Apus sunt patronate de 

Sfântul”. 

Partea a III-a a lucrării este rezervată Meditaţiilor la săptămâna mare şi 

îi are ca figuri centrale pe Simon din Cirene, pe Iosif din Arimateea, dar şi 

Trădarea lui Iuda, meditaţii despre Vinerea Mare, gânduri despre Tâlharul de 

pe cruce, despre Soldaţii, martori ai Răstignirii lui Hristos. Aceste teme sunt 

dezbătute cu citate şi exemple din Scriptură, din Vieţile Sfinţilor şi din 

Patristică. 

Partea a IV-a - Cuvinte de reculegere are diferite meditaţii la plecarea la 

cele veşnice a unor persoane pioase, Luciana Petrean, Steluţa Doina Lădariu, 

Cezara Codruţa Marica, profesorul Constantin Georgescu, Uţu Moldovan, 

Serafim Duicu, Grigore Miron, Grigore Ploieşteanu, profesorului Traian 

Bosoancă, tânăra Raluca Petronela Marian, studentă în anul II la Facultatea de 

Teologie, Specializarea Artă Sacră, Părintelui Ioan Pădureanu, directorului Ioan 

Bogdan, Victor Suciu, Aldea Mihai, profesor Teodor Chirteş, Gheeorghe Goina, 

Aurelia Borda. 

Şi în sfârşit, partea a V-a – Pilde, ilustraţii, povestioare încheie în chip 

binecuvântat acest periplu prin spiritualitatea unui om consacrat Bisericii. Sunt 

reflecţii despre Dumnezeu şi Marea Lui Îndurare, despre Sfânta Cruce, Biserică 

163

– instituţie divino-umană, despre Om, Călător şi Oaspete pe acest pământ, 

despre Familia creştină, despre Viaţă, moarte, judecată, despre Păcat, despre 

Virtuţi, despre Rugăciune şi Diverse teme culese din viaţă. 

Pline de tâlc, pline de miez, spumoase, bine alese şi bine întocmite în 

cadrul lucrării, aceste exemple, pot constitui un îndrumar pentru orice creştin 

care vrea să înainteze pe calea credinţei, dar şi o lectură plăcută, utilă, agreabilă 

care îmbunătăţeşte şi edifică sufletul. 

24 iulie 2010 

LUMINI PESTE PODURI DE UMBRĂ. 

Nicolae Băciuţ, PODURI DE UMBRĂ HIDAK AZ ÁRNYÉKOK FELETT, 

Poeme alese/Válogatott versek, Ediţie bilingvă româno-maghiară, 

Traducere de/forditotta Tóth István Editura Tipomur, Târgu- Mureş, 2001 

Ce dovadă mai mare de bună înţelegere şi de lucrare-împreună ar fi între 

doi scriitori de naţionalităţi diferite, dar de aceeaşi structură sufletească, decât, 

editarea unei cărţi în ambele limbi, sub umbrela Colecţiei “Poeţii oraşului 

Târgu-Mureş”, volum apărut cu sprijinul Primăriei municipiului Târgu-Mureş, 

şi al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş? 

Ideea acestui volum s-a materializat în chip fericit, graţie reputatului 

traducător Tóth István, de formaţie clasică, binecunoscut “atât pentru 

echivalenţele în maghiară din poezia românească a tuturor timpurilor, cât şi 

traducerile din poezia de expresie latină, maghiară, franceză”, - aşa cum 

precizează poetul Nicolae Băciuţ în Cuvântul preliminar. E vorba, mai curând, 

de rezonanţă, de empatie, de comuniune spirituală şi metafora “podului” – nu e 

întâmplătoare pentru că ea reflectă modul cum poezia de calitate este receptată şi 

cum este transmisă pe căi freatice, ca un izvor curat de apă vie, care abia 

aşteaptă să ţâşnească la suprafaţă. 

Dincolo de lumina umbei, rămâne reflecţia ei în oglinda timpului şi, 

fiecare ciob redă o părticică din sufletul genuin al poetului. Cutia de rezonanţă 

care este a traducătorului, transmite sunetul în nuanţele policrome ale arcului de 

curcubeu întins ca legământ de pace şi înţelegere între suflete. Alegerea textelor 

îi aparţine traducătorului, autorul venind doar cu sugestia. 

De la ceasul de iască, cel care începe subit să vorbească strigând, precum 

corbul lui Edgar Allen: “Nevermore”, semn al implacabilului scurs fără voia 

omului, poetul purcede temerar către “O altă facere a lumii”, care repetă 

aceleaşi ritualuri, naşterea cuvântului, echivalentă cu o altă Geneză, care poartă 

164

în sânul ei cald, “moartea preaîndurătoare”, până vântul intră în scenă, 

dezlănţuie furtuna, ia cuvântul care dispare în valuri. În valurile vieţii, desigur, 

pentru ca poetul să rămână la mal, cu ochii pe cuvântul dispărut ca un ac prin 

urechile Timpului. 

Autorul percepe Poezia ca pe un fulg, ca pe o “vertebră de aer”, plutind 

prin (văz)duh, la marginea orizontului, acolo unde se întâlnesc liniştea cu 

neliniştea. Pe coama acestei lumini (des)cântate, câtă splendoare! 

Dar şi câtă ardere pe rugul de linişte! Aproape de nesuportat. Fuga, 

dezertarea din acest spaţiu fără de limite e un exerciţiu sublim, o căutare de 

absolut, spre atingerea cu inefabilul. Câtă lumină, tot atâta umbră! 

Cuvântul nu mai e foşnit, adiat, vălurit, învăluit în mătase. Omul vrea să 

se elibereze de el, vrea să-l ţipe, să se lepede ca de legătura cu morţi din spinare, 

să-şi îndrepte spinarea care a suportat această povară, în drumul spre niciodată 

în căutarea adăpostului pentru umbră. Drumul, devorator de picioare, care-l 

absoarbe pe om şi-l face una cu el: “Mă devoră el pe mine / şi-l devor şi eu cu 

zel – / noi suntem chiar drumul însuşi, / noi suntem de-un fel cu el.”. 

Motivul iepurelui şchiop este foarte bine ales, el sugerând fuga, teama 

omului necunoscut şi chiar de propria umbră, în drumul său spre ţinta finală: 

„Aerul ne e un pântec / care nu ne mai încape – / iepurele şchiop şi omul: / un 

cuvânt tot mai aproape. // Eu alerg cu el în spate / dar povara lui sunt eu – / e 

călare dar nu poate / iar scăpa de trupul meu. // I-am crescut şi eu în carne, / 

umbra nu ni se desparte – / om şi iepure, deodată, / călărim aceeaşi moarte”. 

(Iepurele şchiop). 

E un adevăr cunoscut: restriştea de suflet nu cunoaşte puncte cardinale. Ea 

se desfăşoară după o lege numai a ei şi-l lasă pe om vraişte. În ton elegiac este 

surprinsă această stare de vraişte sufletească în poemul: „SUD: În geam o aud 

cum bate stingheră / şi geamul îngheţat îl aud / ca pe-o lungă pedeapsă în care / 

trupul pleacă din mine spre-un sud. // În pliscul tocit îi simt mângâierea // mai 

caldă prin sticla ce-ntre noi a crescut / ca o vamă-ntre lumi / ce nu şi-au găsit 

început. // Poate intră cu totul în mine: / acum – nicăieri – niciodată;/ pasărea 

albă, cu sângele-ncins / e-n lumina ferestrei demult împăiată”. 

Tonul aici devine trist, melancolic, în sonorităţi joase, duioase până la durere, 

dar nu lipsit de melodicitatea specifică elegiei. 

Unele titluri poartă numele: Sentinţă I, II etc. nu neapărat în sensul d 

condamnare, ci mai curând de precizare a termenilor, a stărilor, dar şi un fel de 

sentenţe aforistice. El cuprind un fel de definiţii lirice, o concentrare în spirit 

românesc după modelul poeziei tradiţionale nipone. Ex: Sentinţă II: „Ca / o / 

salbă / de / aur, / lacrimile // în / jurul / gâtului”. 

Ele curg precum firicelele de apă limpezi din creirul munţilor. Şi în trecerea lor 

lină printre pietre şi fire de iarbă, susură. Dar mai au o calitate esenţială: 

astâmpără setea. Uneori, sunt folosite ca iarbă de fiare pentru a descuia inimi, iar 

alteori, drept apă vie pentru a vindeca răni şi a ostoi dureri vechi şi noi. 

165

Natura, în chip deosebit, cea umană are putere de fascinaţie asupra 

noastră. Şi fiindcă e cel mai bun artizan (ca să folosesc un truism) – ea e 

neîntrecută. Dar există ceva care o egalează, ba uneori o şi întrece: arta făurită 

de mâna omului. Cuvântul ca simbol de renaştere spirituală. Un om, chiar sleit 

de puteri şi bolnav, poate zămisli lumea de la început. Şi se poate instala în ea 

ca-n prima dimineaţă de luni a lumii. Într-aceasta, el este, nu numai un inovator, 

un constructor, un bijutier, da este şi un gestionar al acestei lumi, după ce i-a dat 

chip şi nume. 

Acesta e creatorul, omul creat căruia i s-a încredinţat toată creaţia. La 

discreţie. Cu un mic amendament. Să nu o folosească doar pentru sine. Să o 

împartă, să se împartă şi să se împărtăşească din ea, dând şi altora, aşa cum ai da 

fărâme de anafură. 

Că omul nu e întotdeauna vrednic şi, îndeobşte, nu ştie ce să facă s-o 

întineze, iarăşi e adevărat. Şi în acest sens, fantezia lui nu cunoaşte margini. 

Iată un text foarte interesant în care omul se confruntă cu propria 

cunoaştere de sine, ia aminte la sine şi se uimeşte: „EPISTOLĂ I: Acum văd 

totul. / Prin pâcla alburie / umbra fără contur. Liniştea înaltă / a fricii, / curajul 

tău mărunt şi fără ochi, / săptămâna patimilor / mici şi dese – / animale scăpate 

din cuşca metaforelor / fără scop. / Fără scop în sine. / Acum aud totul. Cizmele 

/ strivind mirosul de pucioasă, / păpuşa mecanică, / ţipătul, / căldura care nu 

mai încape în noi; / nordul care ne ţine în casă / când ne credem foarte puţini.// 

Acum văd totul. Acum aud totul. / Fluturele şi-a depus larva / în pagină / şi ea 

începe să zboare / sus, tot mai sus, / fără umbră, fără culoare. // Acum văd totul. 

Acum aud totul. // Dac-aş vorbi? 1988”. 

Alegoria la care face apel Nicolae Băciuţ este şi ea un procedeu iscusit de 

a pune în gura animalului, ceea ce omul doreşte să comunice. Cimpanzeul îi 

comunică omului noutăţi despre viaţa la Zoo, „mi-a recomandat urşii, / lamele, 

leii, zebrele, / şerpii boa, / complet inofensivi, umanizaţi, / vulturii prinşi în 

plase imense / (libertatea ca necesitate înţeleasă), / crocodilii şi / tot ceea ce 

poate fi văzut / când tac şi n-am ce face.” (Scurtă vizită la Zoo). 

O idée interesantă este aceea că omul poartă în sine un potir sfânt pe care 

unii îl umplu cu aur, alţii cu diamante, iar alţii doar cu noroi. Şi cum trupul 

nostru e templul Duhului Sfânt, acolo trebuie să locuiască albul, crinul, pacea, 

neprihănirea, iubirea, pâinea şi vinul punerii înainte. “ALB: Cât de limpede e 

albul / ce în sânge-l frământăm / până când simţim Graalul / ce în noi îl 

îngropăm. // Nu mai ştim ce e zăpada, / albul tâmplei ni-e străin / până când neatinge 

spada / albului adânc, de crin”. 

O foarte sugestivă definiţie a Poeziei sună aşa în viziunea poetului 

Nicolae Băciuţ: „*** O gură / plină / de zăpadă – // Poezia”. Nici că se 

poate ceva mai curat, mai luminos, mai strălucitor, mai răcoros. 

Faptul că Poetul prin opera lui populează pustiul, se proclamă chiar 

împărat peste pustiu, ba chiar stăpâneşte acest pustiu sădind oaze verzi cu apă 

limpede, din nisip, are puterea magică de a preface în viaţă tot ce e inert, este 

166

doar harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu, mai mult decât pe oricare alt muritor. 

Doar lui i-a dat puterea şi voinţa de a descrie tăcerea, până când o face să 

vorbească şi seminţele cuvintelor sale să încolţească. Acest lucru este e evident 

în poemul: „Numele Poetului”. 

Şi ca prelungire a acestor însuşiri ale poetului este poemul „Autoportret I” 

în care autorul spune că e născut într-o limbă şi că locuieşte în cuvânt: „Sunt un 

timp, sunt un loc, / murind într-o limbă / precum apa în foc. // Fiinţa-mi trece 

curată / locuind în cuvânt / spre niciodată”. 

În acest volum există mai multe definiţii ale Poeziei, care mai de care mai 

frumoase: „POEMUL: Un zgomot fierbinte / trece / dintr-o zi în alta, / dintr-o 

pagină / în alta, / ca un cui / bătut / în palma lui Christos”. 

Aceasta e, cred, crea mai sublimă definiţie a poemului. E foarte adevărat: 

poezia nu e doar o stare de beatitudine, de bucurie perfectă, ea este jertfă şi 

suferinţă, uneori împinsă până la extrem. Şi mai ales, poezia doare, aşa cum 

doare dorul şi zarea şi întristarea. 

O rugăciune, la fel de sublimă închinată poeziei: „RUGĂCIUNE: şi 

dincolo de rugi / îmi cer iertare / pentru păcatul meu / şi bucuria, / cu voie fără 

voie / greşeală: // poezia. 11 ianuarie 1998 » 

A cultiva sublimul în loc de grotesc, frumuseţea « care va salva lumea » - 

în loc de urâţenie, bunătatea şi mărinimia în loc de răutate şi egoism, sunt 

atribute, daruri ale creştinului adevărat, cultivate cu în virtutea credinţei, spranţei 

şi iubirii. Această rugăciune este chintesenţa sufletului creştin : « Lacrimă : Mai 

fă-mă, Doamne, fă-mă cruce / de-or fi şi alte răstigniri – / şi de-or mai exista 

Golgote / mai fă-mă piatră pentru miri. // Mai fă-mă, Doamne, fă-mă fiu, / până 

când fiul nu e tată – / târziul până nu-i târziu, / mai fă-mă lacrimă 

curată.Târgu-Mureş, 21 septembrie 2000”. 

Şi poemul „Ecou” este în acelaşi registru al spiritualităţii fireşti, nu 

impuse: „ECOU: Îţi sunt umbra, / îţi sunt crucea / care creşte-n urma ta, // îţi 

sunt cuiul sângerând / ca şi cum ar lumina. // Îţi sunt zi / şi îţi sunt noaptea / 

care n-are început // şi-ţi rămân ca o oglindă / strigătului încă mut. Târgu- 

Mureş, 16-18 august 1996”. 

Această poezie presupune dăruirea de sine până la identificarea cu 

celălalt. 

Nu lipsesc jocurile iscusite de cuvinte, cu ritm şi muzicalitate, cum e 

„Joaca jocului”. Într-o încercare de autodesluşire a propriilor trăiri, poetul se 

vede astfel: „BISERICA LACRIMEI: Am întârziat cu-o viaţă, / timpul mi-e 

acum târziu, / în orice vară eu sunt iarnă, / în fiece tată eu sunt fiu, // în orice 

ploaie eu sunt norul / ca o cămaşă peste cer, / în toate cercurile apei / eu sunt 

strâmbul echer, // eu sunt Toma necredinciosul / când apa se preschimbă-n vin; 

/ eu sunt crucea ninsorii, / biserica lacrimei. Amin!30 ianuarie 2000” În acelaşi 

registru ludic se înscrie şi poemul „Atlaz” numai că de data aceasta jocul este 

cât se poat serios şi cu tâlc, precum „jocurile” argheziene. Şi dacă poetului îi 

trece timpul prin pori şi nopţile devin de rugină, aceasta e pentru că: „Nu mai 

167

am amintiri, / nu mai am moarte, / timpul trece prin pori / până departe. // Nu 

mai am umbră, / minutu-i prea scurt, / ora prea repede, / parcă-i un furt. // Vin 

anotimpuri pe mare – / valurile sunt calendare. 8 martie 1998.”(Calendar). 

Sentimentul că timpul s-a şi-a îngustat cărările, minutul e prea scurt şi ora 

prea repede, de parcă ar fi furate izvorăşte din absenţa amintirilor. 

O parafrază a pildei biblice despre „Întoarcerea fiului risipitor” este 

versificată şi scoate în evidenţă cât se poate de clar paradigma timpului care se 

elasticizează până la ştergerea graniţei dintre ieri, astăzi şi mâine, de fapt, şi 

acestea fiind nişte convenţii: „Acum revin / ca dintr-o moarte, / ca dintr-un timp 

/ ce nu-i al meu, // (...) // Acum sunt / altădată – / sunt cel ce vine, / care se arată 

/ ca o tăcere / între secunde gemene / şi fără tată. 24 mai 1988”. Este cel puţin 

ciudat că această poezie despre timp a fost datată, autorul simţind această nevoie 

de a-l aduce la ordinea iniţială. 

Nimic, dar nimic nu i se pare autorului mai infernal decât faptul de a uita 

cuvintele şi el numeşte această stare de pustiu lăuntric, „Anotimp în infern”:Să 

uiţi cuvintele, / toate, / asemeni unui pom / care uită / să-nflorească.12 

decembrie 1999”. 

Iarna joacă un rol fundamental în creaţia autorului şi ea apare în multe 

ipostaze, aici, iarna e amânată. 

Iscusinţa şi puterea d a concentra în doar câteva cuvinte o imagine 

poetică, o definiţie, o gândire sub forma unui blitz, este o consecinţă a faptului 

că Nicolae Băciuţ e jurnalist şi a învăţat să-şi dozeze cu grijă frazele şi 

exprimarea. Iată o definiţie admirabilă a Poemului: „O / lacrimă / de / ceară / pe 

/ obrazul / ferestrei. 2 februarie 2001”. (Poem). 

Elegia are şi ea rolul său bine situat în economia volumului. Meditaţia este 

şi ea prezantă pe tot parcursul acestei cărţi, dar mai cu seamă în poemele despre 

umbră: „UMBRE-N UMBRE:Aproape-n întuneric ziua / ca o oglindă pentru 

morţi – / imperiul unui sânge-albastru / în ascunzişul unei porţi. // Nu vine 

nimeni, nimenea nu pleacă – / iarba-i aproape departe, / umbra ei se întinde 

spre mine, / umbra mea de trup se desparte.2 iulie 2000”. 

Foarte frumoasă este poezia „Sărmaş” – în care nostalgia izbucneşte 

precum bufneşte lumina pe gură şi din ochi şi din piele, doar la rostirea numelui 

acesta scump: „Sărmaş, Sărmaş, / marginea mea de oraş, / fă-mă toamnă, / timp 

colivie, / rană ce-nvie, / Sărmaş, Sărmaş. // Cui să te las, / scrisoare nescrisă, / 

ceas închis într-un ceas, /poartă deschisă? // Fă-mă copil, / fă-mă, fântână, / 

sete să-ţi fiu, / mână în mână / să coborâm / din tărâm în tărâm, din lumină-n 

lumină. Sărmaş, 29 noiembrie 2000” 

Pare o incantaţie dintr-un ritual săvârşit în taină în copilărie.De notat că 

intensiatea trăirii este atât de mare încât, doar la rostirea numelui, toate 

amintirile reînvie. 

Nicolae Băciuţ ştie că lumea există şi fără noi. Nu suntem de neînlocuit. 

Dar e bine să lăsăm, măcar o amprentă, măcar o urmă a trecerii noastre. Şi el a 

168

lăsat suficiente asemenea „urme” - lumini peste poduri de umbră: Dacă sunt 

altul, / dacă sunt eu, / dacă astăzi e mâine, / dacă cuţitul îşi strigă rugina / 

urcând în bucata de pâine. // Poate că vine un alt anotimp, / poate că moartea / 

va fi mai bună, / poate clipa ratată mereu / nici nu se scade, nici nu se-adună. // 

Vine alt eu, / vine oricine, / ziua se-amână, / viaţa se-amână, / va fi noapte, / va 

fi lumină – / O, Doamne, Doamne, / ce alt Dumnezeu / va rosti: / „Bună 

dimineaţa” / sau / „Moarte bună”?!Budapesta, 29 ianuarie 1996” (Mereu 

aproape). 

Selecţia riguroasă, structurarea volumului, modul în care a fost traducă – 

despre care se pot pronunţa doar cei care cunosc limba -, talentul, iscusinţa 

rostirii, deschiderea către semeni, fac şi dinaceastă carte, una cât se poate de 

onorabilă. 

Ziua Franţei, 2010 

ului / A költő neve 34/35 

169

A DESCIFRA CU OCHII ALTUIA PULSUL CETĂŢII DE PE MUREŞ 

VALENTIN MARICA, “CONJUGAREA VERDELUI”, Editura Nico, Târgu- 

Mureş, 2010 

Într-o societate confuză în care toţi aleargă debusolaţi, oamenii îşi caută 

repere, fie istorice, economice, culturale, artistice. Reperele constituie firul 

Ariadnei care i-ar putea scoate din labirintul în care, zi de zi, tot mai mult se 

afundă. Nu e mai puţin adevărat că există oameni care oferă aceste repere, nu 

numai pentru cei rătăciţi, dar pentru toţi care doresc să nu-şi piardă busola ci să 

rămână pe linia de plutire, într-un eventual naufragiu. Aceşti oameni luminoşi şi 

iluminaţi, răspândesc lumină. Şi sunt destui încă, rămaşi cu candelele aprinse. 

Unul dintre aceştia este semnatarul volumului “Conjugarea verdelui”. 

Sigur că, a citi o cronică literară, o exgeză, un eseu pe marginea unei 

opera literare, e ca şi cum ai citi lucrarea cu ochii altuia. Dar a citi o cronică la 

cronică poate fi ceva frustrant pentru că te apropii de text nu cu sufletul tău, ci, 

cu toate afectele fitrate prin sufletul exegutului. Şi totuşi, poţi măcar să-ţi faci o 

idee şi să încerci să fii cât de cât subiectiv viz-a-viz de părerea, deja formulată a 

înaintaşului. 

Cu o metaforă-n titlul aproape imposibil de materializat, Valentin Marica 

îşi rezervă dreptul de a lansa un volum de publicistică, în care surprinde 

zbaterea clipei în zborul spre eternitate. Clipa – această măiastră din privirile 

noastre, reflectată-n privirile copiilor noştri. 

Poate fi numit Valentin Marica un cronicar al cetăţii? Da. Şi încă unul 

remarcabil, căruia nu-i scapă esenţialul, miezul, sufletul ştirii culturale, din care 

el îşi construieşte cărămizi pentru edificiul pe care urmează să-l înalţe dinaintea 

privirilor noastre cercetătoare. Un cronicar trebuie să fie şi subiectiv şi obiectiv 

în acelaşi timp, având în vizor, pe lângă “materialul lui de lucru” – categoria de 

public căruia i se adresează. 

Vorba conului Iancu: “combate bine!” 

Texte egale ca întindere în care autorul comentează “la cald” anumite 

evenimente culturale, luând pulsul cetăţii mureşene şi, ca un adevărat 

diagnostician prescrie pilula magică pentru trupuri, minţi şi suflete. Nimic nu 

scapă ochiului de Argus al jurnalistului în ce priveşte fenomenul cultural-artistic 

mureşean. De la cărţi la expoziţii de artă, aniversări, omagieri, spectacole, pe o 

plajă foarte generoasă în care, Valentin Marica cutreieră lejer, precum pe ţărmul 

oceanului, aşteptând briza să-i înfioreze pielea şi simţurile. E o senzaţie de 

libertate şi de (ne)sfârşire pe care doar “mersul pe aripi” ţi-l poate da. 

170

El aşează ca temelie a acestui edificiu spiritual, un titlu foarte incitant: “În 

paradigma ctitoriilor culturale”. Textul este referenţial şi îl are în centru pe 

“Aurel Filimon, fondatorul Muzeului din Târgu-Mureş” – într-o cercetare cât 

se poate de pertinentă a Aureliei Diaconescu, cea care-l include pe Aurel 

Filimon “în paradigma ctitoriilor culturale”. Să urmărim argumentaţia autorului 

pentru a afla de ce şi poate, se vor trezi acele resorturi mentale, acum cufundate 

în ceaţa urgenţei de a fi. 

„Demersul este un act de verificare intelectuală, căci Aurel Filimon 

reprezintă o biografie culturală de excepţie, o conştiinţă intelectuală şi civică 

vie, deplină prin luciditate şi trudă. Nu întâmplător vorbea S.Mehedinţi de 

„silinţele” lui Aurel Filimon. 

În studiul monografic al Aureliei Diaconescu, viaţa şi opera lui Aurel 

Filimon sunt percepute ca aparţinând tezaurizării culturale. Ceea ce doar 

sugera H.H. Stahl, altădată, despre omul rar, Aurelia Diaconescu detaliază prin 

forţa documentelor cuprinse cu fervoare în comentarii concludente. Aurel 

Filimon nu este doar fondatorul Muzeului din Târgu-Mureş, ci personalitatea cu 

funcţie modelatoare în cultură, purtătorul ideii de sămânţă, înţelegând 

cercetarea etnografică şi organizarea ei în forme instituţionalizate ca 

argumente în definirea adecvată a etnogenezei şi unităţii culturale a poporului 

român. Pentru Aurel Filimon şi etnografia era magistra vitae, ducând spre 

maturizarea spiritului de cunoaştere, înţelegând, cum spuneau coriferii Şcolii 

Ardelene, „dacă iaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut.” Marele 

etnograf a preluat, de fapt, din cuvântarea minţii Şcolii Ardelene şi din spiritul 

astrist, în inegalabila sa operă culturală.” 

Fie şi atât ar motiva atenţia ce i se acordă acestui etnograf român. Dar 

Aurelia Diaconescu vine cu un argument forte: 

„pornind de la adâncimile spiritualităţii româneşti identificate în Fondul 

Aurel Filimon, în cele 1500 de piese etnografice de tezaur, achiziţionate între 

1918 şi 1940. Prin prâsnele şi inele de mire, chimire, teascuri, care de lemn, 

râşniţe, mori, bâte ciobăneşti, blidare, furci de tors, războaie de ţesut, troiţe, 

icoane pe sticlă şi lemn, dar şi prin costumele populare din Monorului natal, pe 

care nu o dată le îmbrăca, Aurel Filimon dovedea puterea de rezistenţă prin 

artă, iscusinţa, armonia şi umanitatea etnografiei româneşti, virtuţile 

încorporate în diversitatea şi măiestria etnografică, lirismul artei populare, 

disponibilităţile acesteia în a numi expresiv sentimentul românesc al fiinţei. Prin 

destinul cu accente tragice, Aurel Filimon a unit în preocupările şi trăirile sale 

Capitala cu zone ale Bistriţei, Maramureşului, Hunedoarei sau Mureşului, unde 

descoperă, la Suseni, celebra Fibulă, devenită emblema Muzeului Judeţean 

Mureş.” 

Comentariul lui Valentin Marica asupra acestei lucrări, ca şi a 

personalităţii lui Aurel Filimon este edificator şi, în măsură să ne ofere o idee 

despre necesitatea evocării lui de către Aurelia Diaconescu. 

171

În continuare, autorul oferă „O carte a vegherii”, repere despre volumul 

„Prutul dintre noi” – de Mihai Suciu, apărut în seria Carte a Fundaţiei 

Culturale „Vasile Netea” din Târgu-Mureş în prezentarea grafică a arh. Ana- 

Maria Crişan. Valentin Marica afirmă despre Mihai Suciu că este:“ Unul dintre 

cei mai talentaţi jurnalişti mureşeni, investighează valori identitare dintre cele 

mai dureroase; locurile şi oamenii cărora, vorba poetului, le-au fost trase pe 

roată şi mormintele, la fel, plantate vămi şi hotare în sânge. Ştiind cât este de 

nuanţat subiectul, cât de falsificat, cât de închise în seifuri documentele, cât de 

îngenuncheată fiinţa, în Basarabia şi Bucovina de Nord, Mihai Suciu a scris 

Prutul dintre noi pe parcursul mai multor ani, în care a fost reporterul, văzând, 

ascultând şi înţelegând, adunând mărturii vii de la cei care „îşi descarcă 

sufletul înnegurat, copleşit de amărăciuni pentru mai multe vieţi, nu numai 

pentru una.” A intervievat şi, la rându-i, a fost intervievat de duhul istoriei 

umilit „rapt după rapt” ; căci, numai prin foamea organizată în Republica 

Moldovenească în 1946-1947, 300.000 de români basarabeni au fost omorâţi. 

Autorul ştie, de asemenea, că a nu te opri în „Cernăuţii dintotdeauna” şi la 

„vămile umilinţei” Basarabiei, „eliberat de servituţi, scăpat de exerciţiul 

umilitor al obedienţei”, înseamnă o repetată trădare; ceea ce Xenopol numea 

povârnişul decăderii. Un fel de „complex kafkian” trăieşte autorul, de fapt 

mărturisitorul, în faţa interlocutorilor bucovineni, bunăoară, „omenoşi şi 

cuprinzători, puţini şi puţin cunoscători ai adevăratei istorii a neamului, prea 

mult suferinzi şi prea puţin diplomaţi” , disimulându-şi durerea şi nedreptăţile 

„strigătoare la cer.” 

Ar trebui să explic într-un fel, de ce uzez citate atât de lungi în 

argumentarea discursului exegetic (nici măcar critic!). Mi s-ar părea o impietate 

de neiertat să trec cu vederea, ceea ce autorii au consemnat cu atâta generozitate 

şi chiar nedrept faţă de munca lor asiduă. Apoi, mi se pare că totul este 

interesant şi mă zgârcesc la tăierea din text, exact din aceleaşi considerente. Pe 

de altă parte, socot că e un privilegiu pentru mine că mi-a căzut în mâini şi sub 

priviri o carte interesantă, ceea ce nu mulţi au şansa. Şi măcar în felul acesta să 

se împărtăşească din lectură, şi alţi curioşi, aidoma mie, chiar dacă văzută, aşa 

cum am spus mai înainte, cu ochii altora. 

“Prutul dintre noi este o carte a vegherii, - mai spune Valentin Marica. 

Basarabia şi Bucovina de Nord, cele din zilele noastre, sunt încă „sub teroarea 

istoriei”, între dispute, adversităţi, sentimente şi resentimente, între neputinţă, 

indiferenţă şi vină omenească, pe fundalul reconfigurării europene.” 

Un alt text inserat în lucrarea lui Valentin Marica este “Meşterul Manole, 

a treia revelaţie” – şi se referă la Fstivalul “Lucian Blaga” de la Sebeş şi 

Lacrăm, în luna mai 2009, unde prof. Achim Mihu a făcut o conexiune între 

blagiana “Arca lui Noe” şi concepţia populară despre religie. 

Cât priveşte mitul lui Manole, autorul spune, privind atent prin prisma 

filozofiei blagiene: 

172

“Creaţia omului este act ontologic, adăugându-i fiinţei lumii şi celor 

şapte zile ale Facerii fiinţă nouă şi „o perpetuă zi a opta”. 

Titlurile micro eseurilor lui Valetin Marica sunt foarte inspirate, redând 

metaforic conţinutul şi ideea de bază a textului. Astfel este “Când timpul îşi 

prinde în braţe rădăcinile” – parafraza unui reuşit vers al lui Mugurel Puşcaş 

din volumul “Cabana de foc”, unde poetul “încearcă concilierea dintre 

dragostea divină şi cea pământeană, prin gestul rugăciunii.Astfel, îi cere 

Mântuitorului poezia cea de toate zilele, dătătoare de împăcare şi sens al 

dragostei pământeşti. În euharistia invocată de poet, alături de pâine şi vin, va 

fi gustat şi versul. Iertarea divină îi va aduce poetului „loc protector”, iar 

istovirile iubirii pământeşti îşi vor opri curgerea prin binecuvântarea divină: 

Când ai să poţi, când ai să ierţi, / Preumblă-Te din nou prin mine!” Singur şi 

istovit, Deseori am fost atât de singur…/Deseori lipsit de lut ceresc…, prin 

binecuvântare divină, poetul abandonează clipa în numele veşniciei: „Vreau 

infinitul să înving…Să fiu ce nu am fost”. 

Un text foarte emoţinant, deşi de proporţii modeste, este “Când cade 

îngerul”... prilejuit de ziua de naştere a lui Nichita Stănescu din 2006, care, 

spune Valentin Marica plin de nostalgie, “a avut şi acum (...) discreţia 

celorlalţi ani; o discreţie care se poate numi şi uitare. Exceptând manifestările 

de la Ploieşti, Câmpina, Buşteni, Sinaia, Vălenii de Munte şi un festival timid, 

dar sincer, cel al liceelor târgumureşene. Festivalul de la Ploieşti, acum la 

ediţia a 18-a, i-a reînviat poetului umbletul, pământesc şi divin; la această 

manifestare venind de pretutindeni cei care i-au fost lui Nichita Stănescu 

prieteni şi care îi scriu, cu bun-simţ, posteritatea. Venind din Basarabia, la 

leagănul poetului, Nicolae Dabija şi-a lansat volumul Înger înnourat. 

Poetul este şi în această primăvară în judecata noastră. Cel care a 

încurajat iarba să fie verde, femeia să nască, soarele să răsară, se aşază în 

ordinea cuvintelor noastre, reamintindu-ne de judecata lui, dându-ne răgaz de 

reflecţie. De ce numea Nichita Stănescu poezia pasăre care zboară invers? De 

ce spunea poetul că mătură cu sufletul lui natura lucrurilor ? De ce scria în 

Arta poeziei: nu te mai uita, nu te mai uita, decât când cade, când cade 

îngerul...? 

Opera lui ne poate trezi din moartea spiritului; prin săgeata cuvântului.” 

Valentin Marica semnalează şi cartea Ioanei Precup, „scrisă cu litere 

tandre, luate, parcă, din rădăcina pământului şi lujerul cerului. Căci, Comoara 

privighetorii, nu este doar povestea vieţii unui îndrăgit artist, când acesta 

împlineşte 50 de ani de interpretare profesionistă a cântecului popular, ci 

poemul vieţii şi al creaţiei fiinţei sortite să fie vegheată deopotrivă de lumina 

pământului şi cea a cerului. Mărioara Precup Stoica, artistul atât de apreciat de 

marele public, de interpreţi iluştri, specialişti, mass-media, a venit pe scena de 

aur a cântecului popular cu fierbintele pământului şi bătaia de lumină curată a 

cerului, pe care le-a luat ca zestre din Leşul natal.” Textul se numeşte, inspirat: 

„Cântecul anilor”. 

173

Şi, mai punctează Valentin Marica: 

„Scriind această carte, Ioana Precup face ca Drumul spre leagănul 

veşniciei, pe care l-a descris în paginile sale de literatură memorialistică să fie 

mai lung şi mai reverberant. Un puternic sentiment al obârşiei, al dragostei faţă 

de sat, părinţi şi surori, zămisleşte şi umple de căldură noua carte.” 

Următoarea intervenţie are ca subiect noua carte a lui Petre Curticăpean, 

„Coloanele câmpiei”, care „revarsă abur celest peste spaţii transilvănene 

familiare lui, ca Dealul Săbedului, Band, Comlod, Râciu... Coloanele câmpiei 

este o carte a preamăririi Câmpiei Transilvaniei. Poetul intră în răsfirarea 

acestei topografii în alb, ce-şi află osia în respiraţia tainei.” 

Şi ce plastic surprinde esenţialul acestei cărţi Valentin Marica! 

„Câmpia e haina de praznic a poetului, e mlădiere şi alint al gândului, 

argumentum în găsirea armoniilor care echilibrează fiinţa. Câmpia e şi cer, 

prin fântânile ei, e amestec de teluric şi celest, îmbinare de desfăşurare a vieţii 

şi vis şi este tărâmul nesaţului poetic. Înţeleasă de poet ca zestre spirituală, 

câmpia emană la nesfârşit nesaţul luminii creaţiei. 

Coloanele câmpiei sunt şi poveste. Era casa unui cioban, scrie poetul, 

erau porţi, erau târgurile, era liniştea cinei, era mersul pe catalige, era 

corcoduşul, secvenţe din povestea câmpiei, cu inefabilul vârstelor, cu năvălirile 

vieţii, prefigurând, în surdină, marea trecere : între mine şi-apoi. 

Câmpia în lirica lui Petre Curticăpean este amestec de ritmuri, unele 

mângâietoare, altele vuind, unele şoaptă, altele zvâcnet, populând un tărâm al 

amintirilor, enunţat de poet în unicitatea lui. Câmpia e ofrandă, iar versul 

ofrandă din ofrandă.” 

„Recălătorind Timpul…” este pretextul invocat de Valentin Marica de a 

se apleca asupra cărţii Marianei Cristescu intitulată “Conversaţie de seară”. 

“Dacă poetul moare ucis de un ghimpe, acest ghimpe fiind înmuiat în 

azur, cum scria Lucian Blaga, la Mariana Cristescu, în Conversaţie de seară, 

ghimpele căderii libere (numele unui ciclu al volumului) este înmuiat în sarea 

florii de măr; într-o dragoste pentru cuvântul ferit de „metaforita” zilei, pentru 

cuvântul curat, parcă rostit cu voce tare şi apoi scris pe nisipul de aur al 

paginilor de carte; într-o dragoste pe care Mariana Cristescu a învăţat-o încet, 

pentru ca să poată jura, apoi, în numele ei.” 

O însemnare despre Octavian Paler poartă titlul, la fel de inspirat: “Cu 

mâna pe inima cărţilor sale...” 

„A trăit setea dureroasă de urcuş. S-a întrebat: ce las în urma mea, un 

destin sau o biografie? A purtat blestemul solitarului. Căci, Octavian Paler, 

despre care vorbim acum, cu mâna pe inima cărţilor sale, era lup singuratic. 

Cei ca el nu se maturizează niciodată şi poartă, ca defect, naivitatea; şi mai 

poartă disperarea ca formă de iubire. (...) Pentru toate cheltuim timp, spunea 

Paler, alergăm în stânga şi în dreapta, regretăm greşelile şi greşim din nou, 

numai pentru tandreţe ne este puţin timpul şi când să facem şi asta, murim...” 

174

Valentin Marica nu ocoleşte şi subiectele dedicate celor mici şi, în textul 

„De-a ziua cea bună” – prezintă într-un mod inedit, cartea visătorilor Mediana 

Stan şi Mircea Drăgoi, „Cucurigu Piticot”, apărută la Fundaţia Culturală 

„Cezara” din Târgu-Mureş. Şi iată cum îşi începe ingenioasa prezentare: 

„A fost odată ca niciodată... O zi în care Poetul purta pe umeri cohorte de 

surâsuri. Atunci, cuvintele s-au prins unele de altele, şăgalnice, jucându-se de-a 

ziua cea bună. Cum, astfel, se aşeza candoare pe fruntea lumii, cuvintele, cu 

toate vocalele şi consoanele lor, voiau să scoată peştele din apă, vorba ceea, ca 

să nu se înece. Poetul, văzând jocul acesta, şi-a luat ceasul de la mână şi în 

locul lui a pus alte şi alte cuvinte, cât o gămălie sau cât o linie de orizont, care 

să dea mireasmă de rouă în bătaia timpului, fără de care nu putea continua 

jocul de-a ziua cea bună; cea în care soarele răsare de mai multe ori... „ 

Autorul are un cuvânt de spus şi despre foarte tinerele condeie. În textul „De 

aici se vede foarte departe” – o prezintă pe eleva Alexandra Fărcaş şi scrierile 

ei: 

„Într-un timp al gesturilor reci, un cuvânt tânăr, sensibil şi original, vine 

din oraşul şcoalelor, Blajul, să fie aplecare în adânc. Este cuvântul din scrierile 

literare ale Alexandrei Fărcaş, elevă a Colegiului Naţional „Inochentie Micu 

Clain”. 

In edificarea de sine, în claviaturile ei lirice, Alexandra Fărcaş cuprinde 

demnitatea şi acurateţea spiritualităţii cuvântului. Nu idolatrizează cuvântul. Îi 

descoperă nunaţat fiinţa, frumuseţea şi puterea, demers în care inefabilul 

vârstei ei este simţit pe deplin. Eleva de la informatică, din a XI-a, pare că 

repetă insistent, cuvintele lui M.Sorescu: Puţin îmi pasă mie/De noutăţile 

voastre./Eu vin cu noutăţile mele. (…) 

Pe când lumea se pustieşte în ruginirea cuvintelor, la Blaj o tânără, 

Alexandra Fărcaş, ne cheamă la minunea cuvintelor, prin care să ne privim 

numele şi umbletul. De Aici se vede foarte departe....” 

Un text absolut fermecător este “De-a prinderea sufletului” dedicat Zilei 

Copilului, o călătorie în universul fascinant al cuvintelor: “Sunt scrutători ochii 

oglinzilor, în iunie. Polenul e vârtos; anul se înjumătăţeşte (ca mărul dragostei), 

sub acoperământul frunzelor slobode; „ un verde ne vede…” 

Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul. Versul blagian revine, 

generic, în ziua Întâiului de Iunie; cuvintele poetului numind, de fapt, 

descoperirea lumii în miracolul jocului; o privire a lumii drept în ochii ei mari, 

cu seninătatea din prima poezie pe care a dat-o literaturii Mihai Eminescu, Deaş 

avea. O plutire a gândului, ca în Amintirile lui Creangă, când copilul, 

încălecat pe un băţ, gândeşte că se află călare pe cel mai straşnic cal, pe care-l 

bate cu biciul, să intre în galop. Copilărie, melc, melc, cotobelc, ghem vărgat şi 

ferecat… sau ţară în care se poate zări, pentru prima oară, o scoică pe nisip. 

Ion Pillat cutreieră o asemenea ţară fabuloasă, în liniştea de aur a serii, 

175

simţindu-se copil de veghe la geamul alb de stele. Anotimpul, animalele, 

curcubeul, casa, drumul tremură în umbra copilăriei poetului Grigore Vieru, în 

căutarea scăunelului cu trei picioare; acolo unde greieraşul a cântat la un chef 

la împărat sau unde aricioaica-n umbra florii îşi grijeşte ariciorii. Versuri 

precum jucăriile colorate, pentru cei care îi ajung poetului doar în dreptul 

buzunarelor, unde întotdeauna se află un măr sau o acadea… Vorba ceea, 

copilăria se ţine ca râia de om…” 

În “Duminica blândă” – se reînvie tradiţia porţilor deschise şi a inimilor 

deschise, prilejuită de “liturghia de după liturghie; sau duminica întâlnirii 

celor care cred în revigorarea tradiţiilor rurale, la Şerbeni, judeţul Mureş. Au 

impresionat firescul şi bucuria dialogului, prezentarea uneltelor şi a 

obiceiurilor, a porţilor caselor şi a celor sufleteşti. Oaspeţii i-au îmbrăţişat 

Şerbeniului vrerea. Satul trebuie să-şi ducă mai departe vrednicia. Pentru 

aceasta va da cu pumnul în masa lumii, chiar dacă îi este blând chipul... 

Blândeţea îi vine de la oameni; şi tot de la ei îi vine tăria şi lumina gândului 

cel bun, puse ca semne la hotarul dintre pământ şi cer, pentru ca ochiul său să 

nu fie nicicând împăienjenit de rătăcire.” 

„Fascinaţia ritmului” – este dedicată noii cărţi a lui Aurel Raţiu 

„Povestiri din umbra cercurilor olimpice” în care se vorbeşte despre „fair-play 

şi sportivitate, autodepăşire şi virtute, este scrisă sub deviza olimpică: citiusaltius-fortius, 

autorul „arbitrând” cea de a XXIX-a ediţie a Jocurilor de la 

Beijing şi spectacolul unicităţii ei. Cronologia maestuosului eveniment, cu 

pregătirile meticuloase ale începutului şi exploziile afective ce au urmat, îşi 

găseşte în paginile cărţii, descriere precisă şi nuanţată, farmec şi reverberaţie. 

Între solemn şi anecdotic, Aurel Raţiu consemnează cu vervă şi persuasiune, cu 

sportivitate şi vădit talent literar. Accentele consemnării cad pe fascinaţia 

ritmului. Trepidaţia lumii şi a vieţii este, dintr-o dată, scoasă din insistentul 

hazard şi văzută prin ordinea marelui eveniment şi fascinaţia ritmului 

acestuia.” 

Valentin Marica specifică: „Aurel Raţiu nu este doar reporterul, 

privitorul exigent sau îngăduitor, partenerul de dialog mereu amiabil, nu este 

doar călătorul, cât mai ales personaj al evenimentului, prin felul în care îi 

trăieşte semnificaţiile, ştie să le exprime şi să le adune într-o poveste. Neuitând 

nicio clipă că ediţia de la Beijing a Jocurilor Olimpice a avut ca slogan 

cuvintele : O lume, un vis...” 

„În agrafe de curcubeu” este titlul, (Doamne, ce titlu!) – pe care 

autorul îl dedică aniversării unui deceniu de la apariţia revistei liceului „Miron 

Cristea” din Subcetate. 

„În 10 ani de apariţie, Liceum şi-a conturat o biografie; reportaje despre 

lecţiile de gramatică sau geografie, impresii de călătorie, opinii despre fericire 

sau prietenie, eseuri despre tradiţiile româneşti, comentarii despre olimpiadele 

şcolare sau parteneriatele şcolare, poezii, pagini de proză, afişe culturale, 

secvenţe din desfăşurarea vie a vieţii de elev, toate acestea prinse în limbaj 

176

publicistic alert, coerent, sensibil, în stare să facă publică minunea mărului de 

aur pe care o adăposteşte banca de şcoală. Din subtext apar vocile tradiţiei 

acestei şcoli, vrerea elevilor, dascălilor şi părinţilor de a împământeni 

performaţe instructive care să spulbere anonimatul locului. Subcetate era satul 

cu liceu... (...) După 10 ani de apariţie, revista Liceum din Subcetate, publică, 

prin aceeaşi grijă a profesoarei Doina Dobreanu, o antologie de texte, în 

limbile română şi franceză, mărturisind popasurile revistei în luminile 

cuvântului, luând din cotidian ce este mai important astăzi, pentru a îmbogăţi 

memoria zilei de mâine. Acest transfer de semnificaţie, dinspre azi spre mâine, 

este semnat de redactorii revistei în cheia uimitoarei sincerităţi şi a bucuriei 

adolescentine. Nimic forţat în paginile revistei şi în cele ale antologiei, 

dimpotrivă naturaleţea şi căldura comunicării alcătuiesc textul; cum să nu 

impresioneze asemenea pagini? Ele sunt fereastră a şcolii, de la care se vede 

foarte departe.” 

“În cumpătarea versului” – stă şi Lolita Dobroiu Chirileu cu noua sa 

carte de versuri “Laviţă sub icoană”, titlu pictural foarte sugestiv pentru 

conţinutul spiritual al cărţii. 

“Irascibilităţi de iunie” – este obiectul unor constatări pe care Valentin 

Marica le face privitor la unele afirmaţii ale lui Alex. Ştefănescu despre un autor 

târgumureşean.Valentin Marica îmbie la îngăduinţă şi discernământ în afirmaţii 

şi conciliere: 

„Îi las pe irascibilii de iunie să-şi consume pasiunile, amintindu-mi de 

exclamaţia filozofului: Nu vă lăsaţi schimonosiţi! E iunie şi un verde ne vede, 

spunea Grigoare Vieru. Verdele de iunie e ochiul lui Dumnezeu şi ochiul lui 

Eminescu.” 

În sinteza Balcanismul literar românesc, volumele I-III, în colecţia 

„Universitaria” a Editurii Dacia, Mircea Muthu înlătură erorile sedimentate în 

mentalităţile colective privind balcanismul şi instituie de-peiorativizarea 

conceptului, fenomen semnalat cu discernământ şi argumente de Valentin 

Marica în articolul „Depeiorativizarea conceptului de balcanism”. 

„Dinastia clipei” volum făcând parte din Antologia „Poeţii urbei” – 

2006, – în care Dumitru D.Silitră “caută, cu aviditate, fiinţa cuvântului poetic, 

în toate ce-i sunt date omului preumblător pe pământ şi în cer”, este subiectul 

analizei făcută succint de Valentin Marica. „Tot ce ating se preface-n cuvânt”, 

spune poetul, cel „îmbrăcat în armură de verb”; cel care, între fiorul primejdiei 

şi jocul maiestuos al fericirii, între naştere şi moarte, aşază visul, pentru ca 

astfel să lovească cu genunchiul, cu tâmpla, cu îngăduinţa, cu uimirea, cu 

durerea, memoria timpului.” 

În „Noua lectură” autorul face o pledoarie pentru textele din literatura 

română care trebuie readuse în actualitatea lecturilor noastre. Unul dintre acestea 

este „Moartea lui Moş Anghel” – romanul lui Panait Istrati, în care, „vaietul 

suferinţei care ar putea domina preludiul morţii, căci Moş Anghel „e mai rău ca 

177

Iov”, este înlocuit cu patosul povestirii, refăcând şi justificând date de viaţă, 

întâmplări, vinovăţii.” 

Tot în acelaşi context al invitaţiei la lectură şi la relectură, se înscrie şi 

eseul „Un personaj generic: omul românesc”, de data aceasta avându-l ca 

protagonist pe „Stancu lui Stăncilă din nuvela Înainte de moarte de Marin 

Preda „înţelegea că e pe moarte” (s.a. - V.M.) şi această desluşire (lăuntrică) 

îi hotărăşte comportamentul. (...) Stancu lui Stăncilă, din galeria personajelor 

Întâlnirii din pământuri, nu este obedient în faţa iminenţei morţii. Cu datele 

personajului tragic, înfruntă limita prin toate nuanţele umanului, inclusiv cele 

ale imprecaţiei. Doctorului care-i spulberă orice speranţă de viaţă i se 

adresează cu studiată fatuitate: „De unde ştii tu, mă? – gâfâi cu turbare (...) 

Arhanghelii şi steaua... De unde? De unde?...” Sensul existenţei este concentrat 

dicolo de cumpătul vremii.” 

Autorul aduce în discuţie şi unele cărţi de valoare care nu au parte de 

comentatori gălăgioşi şi insistenţi, cărţi care se află la polul opus faţă de altele, 

mediocre, care sunt lansate cu surle şi tobe şi citite ori recomandate, din spirit 

gregar, de cititorii avizi de senzaţional. 

„Aţi auzit sau aţi citit prea mult despre o importantă carte a Editurii 

Casa Radio, din colecţia Tezaur, intitulată Orele culturii ? 

Prea discrete au fost semnalele în mass-media. Deşi, reţineţi, e o 

antologie de conferinţe din arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, 

perioada interbelică. Citind o asemenea carte, îi întâlneşti, am spune, într-un 

amvon ideatic strălucitor, pe Constantin Rădulescu Motru, Sextil Puşcariu, 

Al.Rosetti, Ion Petrovici, Gala Galaction, Mihai Ralea, Nichifor Crainic, 

Mircea Florian, Dimitrie Gusti, alături de Ion Pillat, Octavian Goga, Tudor 

Vianu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, 

Tudor Arghezi, Paul Zarifopol etc. Nume ale sanctuarelor culturii româneşti, 

propunând, cu forţă intelectuală şi nobleţe umană, teme ca: psihologia 

ţăranului român, catehismul spiritualităţii noastre, naştere şi cunoaştere, 

democraţie şi creaţie, cartea lui Iov, rostul scriitorilor, poezia filozofică, eseul 

european şi eseul românesc, atlasurile lingvistice din România, muzica cultă, 

actualitatea lui Ion Creangă, opera lui James Joyce sau Paul Claudel.” 

Şi cred că aceste argumente sunt destul de convingătoare, dar, mai 

adaugă Valentin Marica şi altele, covârşitoare: 

„Orele culturii este o carte prestantă prin bogăţia informaţiei, 

limpiditatea expunerii, limbajul colocvial, elegant şi tot atât de agreabil. Autorii 

faimoaselor conferinţe radio, acum transcrise în pagini de carte, sunt percepuţi 

de cititori, prin vastitatea şi sobrietatea documentării, ca stând în fotolii 

academice. În acelaşi timp, prin căldura expunerii şi fuiditatea acesteia, cititorii 

îi văd la o cină eternă a marilor spirite universale. 

Orele culturii este o carte care înalţă spiritul; îi respectă arderea...” 

Autorul semnalează de asemenea, volumul de sonete Paingul orb de 

Adrian Munteanu; „al treilea dintr-o serie amplă anunţată de poetul braşovean. 

178

Putem să-i aşezăm cărţii, ca motto, cuvintele lui Lucian Blaga: nici o durere 

nu-i atât de mare, să nu se transforme în cântare. (...) Paingul orb e metafora 

destinului, a trecerii vieţii în moarte, cu tragicul şi seninătatea acestei mari 

treceri, cu revolta sufletului că nădejdea a fost învinsă. 

Sonetele lui Adrian Munteanu sunt un plâns prelung, cu neînţelegeri şi 

desluşiri, un plâns omenesc (până-n pânzele albe) şi, de aceea, pătrunzător 

până la os”. 

Tot în seria invitaţiilor la lectură este şi volumul „Pastorale”, al IPS 

Nicolae Colan, „ediţie îngrijită de pr.lector Dorel Man. Demersul editorial face 

dreptate unor texte pilduitoare în ce priveşte constituirea şi efectul genului 

pastoralei.” 

„Aşa cum apar ele antologate în ediţia pr.Dorel Man, Pastoralele 

ilustrează unicitatea limbajului marilor praznice bisericeşti, punând în evidenţă 

o strategie a efectelor de captare a receptorului prin coerenţă textuală, 

univocitate şi încărcătura de frumuseţe sobră a cuvântului” – spune Valentin 

Marica. 

Alt semnal editorial este: „Patriarhul Miron Cristea în aprecierile critice 

ale lui Vasile Netea sau privirea în oglindă” – în care Valentin Marica afirmă: 

„Este lucrarea de tinereţe a lui Vasile Netea, IPSS Patriarhul dr. 

Miron.E.Cristea, la împlinirea vârstei de 70 de ani, apărută la Tipografia 

„Ardeleana” din Târgu-Mureş, o monografie sau doar o biografie? O întrebare 

a Simpozionului Naţional „Valea Mureşului Superior-vatră de istorie, cultură şi 

civilizaţie” care a vut loc la Deda, în judeţul Mureş. Pentru ca imediat să aducă 

precizări: „Nu neapărat încadrarea într-un gen exegetic sau altul ne preocupă 

în cele ce urmează, ci unicitatea imaginii exegetice.” 

„Prapurii” –titlul unei expoziţii a artistlui Marcel Naste - constitue 

pretextul unui alt articol inserat în volum. 

„Marcel Naste este un artist pe cât de discret, pe atât de profund şi de 

original. Nota dominantă a artei lui ţine de ideea ordonării lumii prin credinţă. 

Lucrările sale, purtând migala gândului şi a mâinii, preiau din aura sfinţilor, 

dând senzaţia de împăcare sufletească sau amintindu-ne de Interviul cu 

Dumnezeu al lui Octavian Paler. La întrebarea Ce-ai dori să ştie omul? – 

Dumnezeu a răspuns: Doar faptul că sunt aici întotdeauna. 

Pentru Marcel Naste, prapurii sunt steagurile lui Hristos, tărâmuri de 

lumină, simboluri ale biruinţei ce vertebrează sărbătorile creştinătăţii şi 

momentele importante din viaţa omului. În desfăşurarea lor expoziţională, 

prapurii impresionează prin reverbul luminii, prin felul în care statornicesc 

chipul crucii, emanând energia luminii pe care o intuim acoperind marginile de 

efemeritate ale lumii. Privitorului i se propune să intre în absidele reflecţiei. 

Prapurii lui Marcel Naste devin puncte cardinale ale pământului şi cerului, ale 

pământului din cer şi ale cerului din pământ, dar şi puncte cardinale ale 

sufletului biruitor; reeverberând crucea de flăcări, cea din viziunile lui 

179

Constantin cel Mare, când acesta îi cere lui Dumnezeu un semn şi pe cer îi 

apare crucea cu înscrisul: prin acest semn vei birui.” 

Împlinirea a 65 de ani de la moartea lui Liviu Rebreanu este o dată foarte 

importantă care nu putea fi trecută cu vederea,drept pentru care Valentin Marica 

oferă „Gestul lecturii” - al noii lecturi - ca omagiu unuia dintre cei mai mari 

romancieri români. 

Un alt eseu se intitulează „Lăsându-l pe Dumnezeu să-ţi vorbească...” o 

frumoasă prezentare a albumului „Mănăstirea Recea”. Şi mărturiseşte Valentin 

Marica: “Paginile lui par înrămate într-o icoană, amintindu-mi de prima întâlnire 

cu locul Sfintei Mănăstiri, simţindu-mă ca în locurile curate ale copilăriei. 

Aşteptam să urc, la Zoreni, Hodaia, sigur fiind că din vârful ei, întinzând 

mâna, poţi atinge cerul. Acum ştiu că acolo era ordo universalis, botezându-mi 

creştetul, să mă fac mare. Era un joc de-a cerul şi pământul din care nu lipseau 

hierofaniile, seara, în aburul laptelui, şi dimineaţa, sub ştergarul lung de 

cânepă, care lega apa fântânii de şoapta rugăciunii. Apoi, pe când rânduiala se 

zidea astfel în fiinţa mea, pe când spuneam rozarul pe boabe de grâu, peste 

dunga canapeiului, tot auzeam că bisericile bisericilor sunt mănăstirile şi că ele 

sunt case albe, foarte aproape, dacă nu chiar lipite , de cer … Auzul se făcea 

văz, eu văzând, în vis, bisericile bisericilor şi cât de uşor poţi, lângă ele, să 

atingi cerul.” 

Pentru mine, personal, constituie un prilej de sărbătoare, de mare fiestă 

spirituală, citirea rândurilor despre toate acestea. De aici şi impulsul de a le 

împărtăşi. “Când am văzut prima oară, aievea, Mănăstirea Recea, imagini ca 

cele rememorate, băteau ca nişte clopote, uscându-mi gâtlejul de emoţie şi 

mirare. Mănăstirea era casa cea albă din zicerea copilăriei; cu poartă de lemn 

grăitor, cu clopotniţă, cu flori în jur, cu tămâie şi cu oameni care atingeau 

cerul. Casă albă aşezată lângă un du-te-vino al drumului de asfalt şi totuşi cât 

de blândă, cât de îngăduitoare, veghetoare tocmai la acest du-te-vino al lumii. 

La început a fost cât un pumn de sare; cu două miezuri de pâine la 

poartă, Părintele Ioan şi Maica Stareţă Cristina. Locul îmi era ca şi cămaşa din 

spate. Veneam des, cu copilaşii de mână să-mi ung rătăcirea şi neodihna cu 

uleiul candelelor. Îi aşezam în rând pe toţi ai mei, Eminescu, Agârbiceanu, 

Unamuno, Voiculescu, Hiedegger, Noica, Eliade, Ibsen, Cioran, Blaga, 

Rebreanu, Dostoievski, Nichita Stănescu, Doinaş, Camus, ca să atingem 

împreună cerul, să argumentăm şi să mărturisim hierogamia cerului cu 

pământul, să ne cuminecăm în Misterul Întrupării, în pogorârea Duhului peste 

om şi în înălţarea omului spre Dumnezeu. Deseori, Mănăstirea se făcea cină 

eternă, taină a spiritelor tutelare, bibliotecă, loc de iluminare, muzeu, 

milostivenie, judecată, pelerinaj, paidee, îngândurare, pocăinţă.” 

Valentin Marica este un om de cultură total. El nu se mărgineşte doar la 

universal lecturii ci, îşi cultivă spiritul cu expoziţii, muzee, artă fotografică, 

spectacole de teatru şi operă, simpozioane, întregul palier al culturii româneşti şi 

universale. 

180

În “Reluând metafora lui Calderon” – autorul trece în revistă un 

eveniment cultural inedit în spaţiul mureşean: “S-a vernisat la Teatrul Naţional 

din Târgu-Mureş expoziţia fotografului american de origine română Sorin 

Radu, Scene din teatrul românesc. E artistul care l-a fotografiat pe Eugen 

Ionescu la Paris, pe Reagan la Washington sau pe Salvador Dali la New York. 

Lucrările expuse sunt semne ale repetabilităţii spectacolului de teatru ( al 

celui antologic) prin memoria imaginii. Sunt surprinse acele clipe care zguduie 

până în măduva oaselor, cum ar spune P. Brook. Astfel, imaginile fotografice 

ale lui Sorin Radu sunt mirări, apoi aplauze , urmând să fie şi cronici dramatice 

ce invită privitorul la autorevelaţii; mai ales privitorul care a memorat, alături 

de artistul fotograf, acelaşi spectacol de teatru. 

Nota de unicitate a expoziţiei vine din cultura teatrală a artistului. Fără 

cultură, scria Toma Caragiu, cel care vorbeşte despre teatru ridică o casă fără 

temelie.” 

Şi alte evenimente constituie obiectul comentariilor culturale ale lui 

Valentin Marica, de pildă, faptul că o şcoală mureşană, Liceul din Sărmaşu, şi-a 

reprimit vechiul nume, acela de Samuil Micu, „prilej de a-l readuce pe corifeul 

Şcolii Ardelene în actualitatea ideilor culturale”. 

Comentariile exegetice nu lipsesc, de asemenea din lucrarea autorului. 

„Scrisoare către Noica” este un bun prilej de discuţie: 

„În Scrisoare către Noica, Emil Cioran îl numeşte pe Eminescu geniul de 

care nu încetează să se mire. Dacă „seminţia noastră” îl face pe scepticul 

Cioran să-şi înmulţească îndoielile şi să reafirme imposibilitatea ieşirii dintr-un 

destin minor, Eminescu îi schimbă severitatea opiniilor.(....) Fără el, scria Emil 

Cioran, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ. Eminescu, 

în aprecierea lui Cioran, ne salvează din mediocritate; căci şi un Budha ar 

putea fi gelos pe geniul lui, faţă de care suntem „prea obligaţi”. 

Un alt semnal este despre apariţia „în colecţia Didactic Plus, seria 

Doctor All, a Editurii Eurodidact a volumului Etnopedagogie aplicată. 

Formarea orientărilor axiologice la preşcolarii mari de prof. dr. Iftinia Avram 

din Tg.Mureş.” 

Despre această carte Valentin Marica se pronunţă: 

„Cartea prof.dr. Iftinia Avram, Etnopedagogie aplicată. Formarea 

orientărilor axiologice la preşcolarii mari are relevanţă, prin rigoarea 

abordării unui subiect complex la nivel teoretic şi acţional, deschizând cale 

sigură spre biografia zilei de mâine. Este impresionant felul în care se 

recompune un portret al identităţii noastre culturale, îngemănându-se concepte 

şi metodologii ale pedagogului Iftinia Avram cu afectivitatea omului Iftinia 

Avram.” 

Autorul îşi exprimă părerea şi despre aşa-numitele „Suburbii culturale” , 

un fel de kitsch-uri la care lumea se înghesuie şi care nu au nici un fel de suport 

cultural, artistic ori estetic, dar li se face o publictate agresivă. 

181

Sub titlul „Stânca lui Israel” autorul rememorează locurile sfinte 

vizitate. 

Sunt pagini foarte frumoase şi edificatoare de suflet care merită citite cu 

mare atenţie şi reverenţa cuvenită. 

Sub titlul „Tezaur” – autorul vorbeşte despre tradiţiile mureşene, 

concretizate într-un volum de mare însemnătate: 

„Autoarele cărţii Din zestrea ţinutului mureşean, Maria Borzan şi 

Roxana Maria Man, redeschid, printr-o amplă cercetare, tărâmul de 

semnificaţii ale unui timp al vredniciilor; în ipostazele culturii tradiţionale. 

Demersul susţinut de Editura Nico din Târgu-Mureş este cu atât mai viabil, cu 

cât tocmai acest timp purtător de esenţe spirituale intră în estompări 

nevrednice. 

Cartea este un colaj documentar şi unul afectiv privind rânduiala 

societăţii tradiţionale, încercarea de redescoperire şi valorizare a acesteia 

înspre înmulţirea binelui spiritual.” 

Un alt semnal, de data aceasta, de alarmă, trage Valentin Marica în ceea 

ce priveşte „Vaietul limbii” – siluită de autori şi de instituţii. „I se smulge 

limbii române din frăgezimea cărnii. Vaietul ei este vaietul nostru... Instituţii de 

cultură siluesc limba. O aruncă în bălării...Mi-a fost dat să aud într-o sală de 

concerte, într-o alocuţiune directorială, că vom urca pe cele mai înalte culmi...şi 

că trebuie să ne îndreptăm recunoştinţa spre o doamnă care veghează la 

destinul restaurantului ... x.” 

Indignarea autorului este perfect legitimă în faţa „perlelor” scoase de unii 

oameni cu înalte funcţii care diriguiesc chiar, cultura română. 

Sub titlul aproape nesemnificativ „Un nume” – autorul vorbeşte despre 

apariţia la Editura „Veritas” a monografiei „Pavel Vasici. Viaţa şi opera” – de 

Grigore Ploeşteanu „prin eforturile intelectuale şi participarea afectivă de 

excepţie a doamnei Mariana Ploeşteanu. „Pavel Vasici a fost pentru 

cercetătorul Grigore Ploeşteanu subiect continuu; începând cu doctoratul la 

Universitaea Babeş-Bolyai, coordonat de universitarul Bujor Surdu, detaliind 

complexitatea uneia dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei şi 

culturii Transilvaniei şi Banatului din secolul al XIX-lea, nume de seamă în 

acţiunea politică pentru drepturile naţiunii române. 

Lucrarea a rămas, însă, mult timp, în manuscris. Apare după un demers 

editorial chibzuit al Marianei Ploeşteanu, stingând nedreapta uitare, cu un 

cuvânt înainte al profesorului universitar Vasile Dobrescu, luminând o ilustră 

personalitate a ştiinţei, culturii şi spiritualităţii noastre, medicul şi cărturarul 

Pavel Vasici; profil enciclopedic, reprezentant al generaţiei paşoptiste, cu 

merite în pionieratul ştiinţific, cu contribuţii remarcabile în domeniile limbii, 

literaturii, folclorului, publicisticii, dezvoltării învăţământului.” 

„Veniţi să ne vedem la faţă” – ne spune chiar Valentin Marica despre 

acest text: „Titlul acestor însemnări e un vers din Vlăsiile lui Ion Vlasiu, 

182

amintindu-ne de reflecţia Maestrului: Dacă oamenii nu se văd unii pe alţii, e o 

tristeţe fără de sfârşit... 

S-a dezvelit, de Sfântul Nicolae, Memorialul de la Lechinţa, judeţul 

Mureş, monument gândit de maestrul Ion Vlasiu, fiu al Lechinţei, pus în operă, 

cu răspundere şi sensibilitate, de sculptorul Gheorghe Mureşan, pe 

amplasamentul stabilit de localnici, între biserică şi şcoală. (...) 

Maestrul a dorit să ridice un monument în amintirea a opt eroi ai 

Lechinţei, din cel de-al doilea război mondial, pe un vârf de deal, care să fie loc 

de pelerinaj, simbolizând drumul Golgotei. Monumentul a rămas la stadiul de 

proiect, un trunchi imens de piatră din care trebuiau despicate cele opt jertfe. 

Acum, la Centenarul naşterii lui Ion Vlasiu, prin preluarea ideii de sculptorul 

Gheorghe Mureşan, Lechinţa are Memorialul în vatra satului: opt coloane de 

piatră, legând simbolic pământul de cer şi, la picioarele lor, o masă de piatră 

cu semnul cristic al peştelui, mărturisind statornicia jertfei. Vieţilor jertfite li s-a 

dat trupul cuvântului de veşnică pomenire. 

Este una dintre cele mai expresive lucrări de artă plastică din judeţul 

Mureş”. 

Sub genericul „Vernisaje” – Valentin Marica – semnalează: „La Galeria 

Fortuna din Târgu-Mureş, inspirată iniţiativă a scriitorului Nicolae Băciuţ, 

expun Adrian Chira, Mircea Moldovan, Gheorghe Mureşan, Mariana Şerban.” 

Nu ştiu cum se face (ba ştiu!) că toate ştirile şi informaţiile oferite de 

Valentin Marica, devin poveşti fabuloase, scrise cu mare har şi iscusinţă, astfel 

că atrag şi suscită la lectură, la conversaţie, la comentarii aprinse. Nu poţi 

rămâne indiferent şi îţi creează, pe deasupra o stare de confort spiritual, te 

îmbogăţesc şi te liniştesc în aceeaşi măsură. Şi acesta este, de fapt, rolul 

scrierilor. 

Sub titlul „Talisman îi e tricolorul” autorul îi face un medalion poetei 

Rodica Puia, senior al Târgu-Mureşului, la 75 de ani: „Profesoara Rodica Puia, 

la cei 75 de ani pe care cu cinste îi împlineşte, rămâne în raza limpede a vieţii 

şi a cuvântului, să exprime durere şi speranţă. Profesoara nu îşi leapădă 

exigenţele, iar omul îşi adună, tot mai mult, surâsul la rădăcina privirii. Pentru 

felul în care ne priveşte, acum, îi mulţumim!” 

Un alt medalion este al lui Serafim Duicu, o altă mare personalitate 

mureşeană: „A spus, ca şi Constantin cel Mare al sculpturii moderne, cum îl 

numea pe Brâncuşi: Nu mai sunt de mult pe această lume... Sunt departe de 

mine şi păşesc printre lucruri esenţiale... 

Serafim Duicu căuta lucrurile esenţiale (invincibile argumentum şi 

această carte a postumităţii) şi pe cei care le reprezentau; le căuta reverbul în 

ceea ce am putea numi coeziunea spiritualităţii noastre.” 

Sărbătoarea Bibliotecii Municipale „Petru Maior” din Reghin – un spaţiu 

de graţie unde se întâmplă, aşa cum simte Valentin Marica, „o înviere a 

cărţilor” – este o altă temă de abordat în această carte. 

183

O altă temă fascinantă de-a dreptul, este cea amintită în „Mână divină” şi 

face referire la Iulia Haşdeu. „Se spune că pianina Schiedmayer a Iuliei Hasdeu 

cântă singură la Castelul din Câmpina... 

La început de iulie 2008, Castelul i-a invitat pe credincioşii cuvântului şi 

pe apărătorii valorilor (numele Iuliei Hasdeu este asociat cu cel al scriitoarelor 

Anne Noailles Brâncoveanu, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu) la un 

memento...(...)Cele mai multe versuri îi pregătesc poetei patul morţii. Sărmană 

frunză pală, ce maşteră ţi-e soarta!/ Asemenea cu-a noastră, când ne pândeşte 

moartea... scrie poeta în Frunza, Paris, 21 noiembrie, 1887; un poem parcă fără 

de sfârşit, cum sunt majoritatea ale Iuliei Hasdeu, liturghii de alinare a 

suferinţei, într-un timp ce nu îi este pe măsură ( În care doar nebunul mai poate 

fi poet); înlocuindu-l, poetic, cu armonia marelui cosmos: Şi-n timp ce lumea 

râde şi murmură, obscură, / Ascult în mii de glasuri minunea din natură/ Şi cemi 

grăieşte Domnul prin plângerea de vânt... 

Am citit, iar, ca să înţeleg, Muguri de aprilie. O mână divină întorcea 

paginile... 

Se spune că pianina Iuliei Hasdeu, la Câmpina, cântă singură...” 

„O poveste a vorbei” o are ca personaj pe „Florica Z.Costea(...) omul 

îmbrăcat, trupeşte şi sufleteşte, în povestea vorbei, după ce propria viaţă şi 

viaţa cărţilor i-au fost învăţături de preţ. „M-am luptat toată viaţa să nu rămân 

doar ceva”, consemnează autoarea volumului Din viaţă şi cărţi adunate..., 

îndemnându-şi semenii să nu rămână nici ei în viaţă doar ceva... 

Adunând din largul vieţii, al lumii şi gândirii cuvinte-dicton, cele care 

definesc şi răspândesc lumina înţelepciunii, Florica Z.Costea le aşază într-un 

îndreptar de conduită morală, în proză eseistică şi în versuri satirice, convinsă 

că „ne putem îndrepta la îndemnul şi sfatul altuia”. 

„O viaţă şi cu a morţii două” – titlu foarte interesant, îl are ca subiect pe 

Livius Ciocârlie: „Un important scriitor, Livius Ciocârlie, îşi anunţă, la cei 70 

de ani de viaţă, proiectele de viitor: bătrâneţea şi moartea. Le cuprinde într-un 

jurnal publicat la Editura Humanitas, sub titlul Bătrâneţe şi moarte în mileniul 

trei. 

Este autorul un mare neliniştit? Vrea Domnia Sa să parafrazeze sentinţa : 

o viaţă şi cu a morţii două? 

Cartea este scrisă între nelinişte şi disimulată linişte.Tonul, şi grav şi 

senin, este al celui ce stă sub acoperământul obsesiei : a nu trăi teama de 

moarte şi a nu trăi prea mult.” 

În „Ochi de veghe” Valentin Marica îi analizează poezia lui Serafim 

Duicu: „Acum, despre Serafim Duicu, poetul; în jocul destinului, flancat, cum 

ar spune Lucian Blaga, de albe şi negre solstiţii... 

La Târgu-Mureş, Editura Tipomur publică Ochi de veghe, poeme, o ediţie 

îngrijită de profesoara Valeria Duicu, soţia scriitorului; întru’ mai calda 

înţelegere a lui Serafim Duicu.” 

184

„Pluralul poetic” îi aduce în discuţie pe doi dintre autorii unei Antologii de 

versuri: Iulian Boldea şi Eugeniu Nistor. „94 de poeţi ardeleni contemporani, în 

conciziunea lor, aşteptând cititorul să-i redescopere sau să-i descopere, privinduse 

unul în celălalt, primesc semnul de sensibilitate al Antologiei : împărtăşania la 

cina cea de taină a „ordinei cuvintelor”. 

Şi despre poetul, publicistul şi redactorul şef al prestigioasei publicaţii 

„Vatra Veche” vorbeşte Valentin Marica, în art. „Poeme nealese”: „În volumul 

de publicistică Zonă liberă, Nicolae Băciuţ ne invită la o gravă reflecţie: din 

când în când câte un monstru înghite poezia. În calea monstrului, poetul aşază, 

acum, pentru a-l intimida, volumul de poeme nealese, antologia Anotimpul din 

colivie (Editura Tipomur, 2006). 

În judecata de azi a poetului, versul este păcatul, cu voie sau fără voie, 

iar poetul un fel de a ierta; poetul în alb (sunt un om de zăpadă / de la alb până 

la alb), căutându-i versului ordine în sacralitate. De la poemele din volumul 

Muzeul de iarnă la cele din Memoria zăpezii sau din volumul Portret după 

autoportret, este trasat drumul poeziei de la alb la alb, de la albirea sau 

înălbirea cuvintelor, la albirea sau încărunţirea poetului, când totul e dominat 

de esenţa cuvântului : Acum văd totul. Acum aud totul (Epistolă 1). Timpul şi 

tâmpla încărunţesc deodată, impregnate de poiesis, întâmpinând spada albului 

adânc de crin.” 

„Prelungirea nădejdii” îl are în centrul analizei pe sculptorul Sever 

Suciu: „Se ştie că sculptorul Sever Suciu îşi privea adesea sculptura Pomul 

vieţii, oglindindu-se în cerul ei... 

„Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi 

plăcuţi la vedere (...), iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii...” 

În mijlocul creaţiei sale plastice, Sever Suciu aşază Pomul vieţii, ştiind, 

din răsuflarea telurică şi celestă a Dâmbuţului ce l-a născut, apoi din fiorul 

lumii largi, că acolo, în Pomul vieţii e nemurire şi e însuşi Iisus, cu Crucea 

Răstignirii Sale.” 

Nu numai cărţi şi opere de artă sunt analizate din punct de vedere estetic 

şi exgetic de către Valentin Marica, ci şi evenimente, bune sau rele care se 

întâmplă în viaţa culturală a ţării şi în chip deosebit, cea mureşeană. Un astfel de 

subiect, de care noi am aflat doar de la televizor, este protestul oamenilor de 

cultură faţă de neglijenţa autorităţilor, în legătură cu mormântul lui Lucian 

Blaga. „250 de oameni de cultură din România şi din străinătate protestează 

public faţă de ridicarea unei săli de sport în apropierea cimitirului din 

Lancrăm, unde este înmormântat Lucian Blaga. Construcţia a stârnit, de la 

început, un val de controverse. Mulţi intelectuali, alături de rude ale poetului, 

s-au opus profanării cimitirului din Lancrăm. Semnatarii actualului protest, 

unul de anvergură, cer demolarea construcţiei profanatoare, denunţând 

ilegalitatea ei. 

Pare ireal protestul... Să ceri salvarea mormântului lui Lucian Blaga? Să 

calci peste invincibilul unui testament cultural?” Lucian Blaga este îngropat 

185

astfel de două ori: într-un mormânt şi lângă un monstru de ciment şi fiare care-l 

împiedică să „vadă zarea”. Un alt protest semnalat de Valentin Marica este cel 

legat de opera completă a lui Nicolae Steinhardt. „Filozoful Cristian Bădiliţă 

protestează, într-o scrisoare datată Paris, 10 aprilie 2005, împotriva celor care, 

pierzându-şi uzul raţiunii, împiedică apariţia seriei Steinhardt la Editura 

Humanitas. Pe autorul scrisorii îl revoltă editările posdecembriste ale 

Jurnalului fericirii, numindu-le falsuri pioase. În contrast, filozoful a dorit să 

realizeze seria de opere Steinhardt după criterii filologice cuviincioase. Şi-a 

alcătuit un colectiv de editare şi a pregătit cu ajutorul Episcopiei Argeşului şi 

Muscelului primele 4 volume pentru tipar. Numai că autorii proiectului sunt 

avertizaţi de stareţul Mănăstirii Rohia că dreptul de autor îl are exclusiv 

Rohia.” 

Interviurile şi scrisorile din volumul lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi” – cu 

Nicolae Steihardt, vin să prelungească ideea covârşitoarei personalităţi a 

monahului de la Rohia. Sub titlul „Semper fidelis”, Valentin Marica prezintă 

cartea lui Nicolae Băciuţ astfel: „Un altar de idei, în litera şi legea Monahului 

de la Rohia; în (şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din 

volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, apărută la Editura Dacia. O carte a 

devoţiunii. (...)Nicolae Băciuţ aşază această „închinare” în dreaptă socotinţă. 

Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare 

umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau 

ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii. Îi citeşti 

paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea 

către un tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului. Nu 

„justeţea” destinului vieţii şi operei în cultura română e invocată în gestul 

editorial, ci smerenia şi veghea lor. Cu atât mai mult, cu cât Nicolae Băciuţ i-a 

cerut Monahului binecuvântarea ca dialogurile şi paginile de corespondenţă să 

se transforme într-o carte, neîngăduind, precum ilustrul său interlocutor, 

minciuna şi compromisul.” 

„Tu şi cu mine” - este semnalul unei cărţi de excepţie: „Andre Gide în 

Jurnal vorbea despre singura dramă care-l interesează: lupta fiinţei cu ceea ce 

o împiedică să fie autentică. Noua carte a academicianului Berdj Aşgian, Tu şi 

cu mine, cu subtitlul Dificultăţi şi succese în comportamentul interuman, pare 

construită pe reflecţia lui Gide, detaliind lupta fiinţei pentru a-şi găsi 

autenticitatea.” 

Un omagiu adus actorului Ion Fiscuteanu la trecerea sa la cele veşnice, îl 

găsim în textul: „Ultimul act...” 

Despre „ziua care se numeşte Iubire” - aminteşte Valentin Marica în 

art. „Urbi et Orbi” – binecuvântarea papală dată de două ori pe an, în ziua de 

Crăciun şi în Ziua de Paşte, cu dobândirea indulgenţei plenare, prilej pentru a ne 

aduce în memorie un eveniment fără precedent pentru Bisericile surori: 

împlinirea a 10 ani de la vizita apostolică a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al IIlea 

în România, ţară cu preponderenţă confesională ortodoxă. Scriitorul 

186

adresează un îndemn, cu acest prilej: „Creştinule, fii conştient de demnitatea ta! 

În lume e nevoie de fruntea ta, pe care Sfântul Părinte a pus o picătură de mir.” 

Via lucis – are ca punct de sprijin: „Comentariul nostru asupra misterului 

pascal Mironosiţele de Picu Pătruţ îşi primeşte numele de via lucis; căci 

autorul, pracliser, ascet, misionar, cuvios monah, imnolog, poet, caligraf şi 

miniaturist, răsfiră troparul Sfintei Invierii înspre o lumină a luminilor. 

Mironosiţele vor descoperi mormântul deschis, fără strajă, după ce vor alerga 

să ungă cu mir trupul răscumpărătorului Iisus, cel „de viaţă purtător”, vor 

asculta glasul Îngerului, înlocuind înfiorata prohodire cu bucuria Luminii 

Învierii. Tânguirii îi urmează revărsarea cerului de luminii, împlinindu-se 

cuvintele Domnului: va fi dat Fiul Omului în mâini de oameni răi, va muri şi va 

învia a treia zi, luminând lumea; ceea ce V.Voiculescu numea în versurile sale 

nesaţiul de veşnicie al luminii lumii. 

Picu Pătruţ rescrie întâmplarea, amplificându-i emoţia şi subliniindu-i 

valoarea afectivă pentru fiecare clipă din viaţa noastră. Ceea ce motivează, 

credem, şi alegerea repertorială a Anei Maria Crişan. Textul este cântarea 

suişului spre azur a Mântuitorului.” 

Slujba de înmormântare a profesorului Mircea Zaciu îi prilejuieşte 

autorului meditaţia „Viaticum”: „La Oradea, în zi de 25 martie 2000, 

Profesorul s-a aşezat în mormânt; şi s-a aşezat aură pe coperta Dicţionarului 

Scriitorilor Români, pe care-l va scrie fără de sfârşit, pentru ca nesfârţit să-i fie 

viaticum-ul; căutări, înfrîngeri şi glorii.” 

Sub titlul “Voce seculară” – se află şi medalionul dedicat lui David 

Ohanezian: 

„I s-a potrivit, cel mai bine, rolul arderii; să arzi întru’ frumos era 

credinţa lui David Ohanesian pe scenele teatrului liric şi pe scena vieţii, unde 

spectacolul trebuia să dureze. Când un om este hărăzit de natură, de Dumnezeu, 

are foarte mari obligaţii, mărturisea cel cu vocea de granit şi temperament de 

mare tragedian; cel care la 80 de ani, împliniţi în zi de Bobotează, 2007, nu era 

împovărat de zădărnicia vieţii, ci de sensul răstălmăcirii personajelor.” 

Despre receptarea lui Eminescu, despre publicistica lui, autorul vorbeşte 

într-o serie de eseuri, printre care „Măsurariul” civilizaţiei. 

„A şaptea faţă a lunii” – este cartea Danielei Cecilia Bogdan, cu subtitul 

„Frânturi de gând” – apărută la Editura Nico, şi căreia, Valentin Marica îi face 

o succintă prezentare. 

O altă carte este a lui Ilie Şandru, „Alte măşti, aceeaşi piesă...” – 

„rezumând, în titlul inspirat de Glossa eminesciană, măştile hidoşeniei şi 

zgomotele deşarte ale mişeilor la izbândă făcând punte, împotrivindu-se 

firescului uman, sfidând raţionalul şi legalitatea zilei de azi.” 

Şi „Revista de filozofie” este semnalată – la 80 de ani de la apariţie, în 

articolul „Bufniţa Minervei”. 

Cartea de interviuri a lui Eugeniu Nistor „Dialoguri în Agora” îşi găseşte 

şi ea ecou în paginile prezente: „Dialogurile în Agora aduc plus de noutate în 

187

dezbaterile actuale despre generaţia literară, exilul interior al scriitorului, 

starea poeziei, valorizarea noii literaturi, dezavuarea nonvalorii, mediile 

culturale, actualizarea filozofiei ştiinţei, limbaje filozofice româneşti” 

Când omul se face carte – este titlul sub care este omagiat Dimitrie 

Poptămaş căreia „i se spune atât de sugestiv că a slujit cartea, prin Diploma de 

onoare Pro libro senator, ne gândim să asemuim cărţile cu râurile şi cu ani; la 

început mici, apoi curgeri puternice ce nu fac cale întoarsă; pentru că încearcă 

să vorbească despre Dumnezeu.” 

O evocare cât se poate de tulburătoare este cea cu titlul „Când rana în 

taină se vindecă” – prilejuită de ziua trecerii la cele veşnice a poetului Grigore 

Vieru: „Pe când apunea ziua naşterii lui Mihai Eminescu, răsărea ziua morţii 

lui Grigore Vieru. Era tânăr Vieru când a scris poemul Legământ, o prefigurare 

a morţii, la căpătâi cu o carte de Eminescu. A fost un eminescian în viaţă şi e un 

eminescian în moarte... Întrebăm, eminescian, dacă îi ştim sfintele văi ale vieţii 

şi ale scrisului şi, mai departe, dacă ştim să-i anunţăm moartea... 

A trăit în durere christică. A scris în lumină, călărind calul mărului sub o 

sfântă sudoare de flori; ştiind că poetul este un duh al vieţii. A scris cu forţa 

candorii, înfăşurat în manta-i de sfinţenie a cuvântului; şi a celui rostit în 

vorbirile cu noi ( îi era teamă că nu ne iubeşte îndeajuns) şi a celui sortit să fie 

poem, să fie iarbă limpede. Într-un autoportret, Grigore Vieru îşi mărturisea 

dorinţa de a fi iarbă; căci, mai firesc şi mai simplu decât atât, n-ar putea fi. 

Avea în statura lui isusiacă arderea pe care o avea Eminescu, aceea de a 

străbate teritoriile româneşti în cruciş şi-n curmeziş. (...) A trăit dezbrăcându-se 

de noapte, căutând veşnicia în laptele mamei şi în zi de duminică. A murit într-o 

zi de duminică, intrând în taina care să-l apere, vestită în poemul Clopotul 

învierii : rană pe rană în taină se vindecă... 

„Caragiale după caragiale” – se numeşte textul despre Mircea Tomuş şi 

cartea lui cu acelaşi titlu pe care o prezintăValentin Marica. 

În ciclul „Cărţi esenţiale” – Valentin Marica prezintă „Caietele Cioran” , 

publicate la Humanitas în 2005, motiv de a face unele precizări: 

„Timp de 15 ani, între 1957 şi 1972, Emil Cioran a scris treizeci şi patru 

de caiete, găsite după moartea autorului şi publicate de Editura Gallimard. 

Cele 34 de caiete nu sunt un jurnal de scriitor. Mai degrabă, mărturii ale unui 

scris sincretic, dens, cu orchestrări filozofice, reflecţii, apostrofări, flash-uri, 

fulgerări metafizice, aprecieri critice, autoportrete; pagini ce anunţă cărţi 

viitoare sau postfaţează volume anterioare. Obsesiile, încrâncenările, regretele, 

deznădejdile, iluminările lui Cioran apar la scenă deschisă în paginile 

Caietelor.” 

Fie şi aceste succinte informaţii şi te incită la căutarea Caietelor pentru a 

le aprofunda. 

„Caută bine prin sufletul meu...” – este medalionul pe care Valentin 

Marica îl face lui Lazăr Lădariu la 70 de ani împliniţi: „La cei 70 de ani pe care 

îi binevesteşte, ne întrebăm ce ştim şi ce nu ştim despre el şi ce ar trebui să 

188

căutăm bine în sufletul său; aşezând, ca motto, numele poemului Caută bine 

prin sufletul meu, din volumul Doar lumina deasupra, apărut la Editura 

Eminescu în 1986.” 

În: „Cerul de sub cer” autorul aduce în lumină o lucrare esenţială: „Un 

inventar patrimonial al bisericilor de lemn ni l-a dat arhitectul Ioan Eugen Man 

în impresionanta monografie Biserici de lemn din judeţul Mureş. Dr. Liviu Ştef 

îi adaugă acestui inventar de patrimoniu unul al afectivităţii. 60 de pânze 

alcătuiesc, acum, un muzeu al cerului de sub cer. Uşciori, cheoturi, tălpi, 

turnuri-clopotniţe, prispe, pridvoare, ferestre, cununi de acoperişuri, părţi din 

fiinţa oricărei bisericii de lemn, ne fac reverenţe din tărâmuri de linişte. Fiecare 

biserică este aşezată de artist într-un cuib de iarbă, de împăcare, sau într-un 

anvon de lumină.” 

Un moment haric de “Civilizaţie fără spaimă” – este prilejuit de 

vernisajul expoziţiei pictorului Marcel Lupşe – prezentat de Excelenţa Sa, 

domnul Dan Hăulică, la Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din Târgu-Mureş, 

expoziţie care a purtat titlul: “Aici unde suntem e pace cu adevărat” 

Aniversarea a 50 de ani de emisie a Radioului Public din Târgu Mureş – 

este subiectul textului intitulat: „Confesiuni la o...aniversară”. 

Valentin Marica vorbeşte şi despre „Creşterea şi descreşterea romanului 

românesc” – cu privire la noua scriere a lui Mihai Sin. „Marea Miză”. 

Un alt eveniment important este prezentarea unei cărţi fundamntale: 

Dicţionarul limbajului poetic eminescian Testamentul eminescologului 

Dumitru Irimia: „Prezenţa la Tg.Mureş a profesorului Dumitru Irimia, atât de 

bogat în Eminescu, şi prezentarea uneia dintre operele esenţiale ale Domniei 

Sale, Dicţionarul Eminescu, ne prilejuieşte un necesar comentariu despre 

funcţiile limbii în mâna magistrală a Poetului (l-am citat pe T.Vianu) sau despre 

ce este limba în mintea unui scriitor de anvergura intelectuală a lui Eminescu, 

limba română în întregul ei”. 

Un memento emoţionant la şase săptămâni de la moartea profesorului 

Dumitru Ieremia este cuprins în evocarea „Fericiţi cei care au cinstit 

lumina...!” 

Un alt omagiu plâns este: „Grigore Vieru, alb de duminică. Rânduri la 

moartea Preabunului Poet”: „În Lancrăm, Grigore Vieru avea fiori de sfânt 

mister. 

Era în zi de mai, 1994. Venise la Festival să pună pietre la templul celui 

aplecat peste marginea lumii. Nici un drum nu era prea lung pentru a fi unde 

sporeşte taina. 

În plin dezmăţ bolşevic, a scris poemul Lucian Blaga. L-a spus, iar, 

caligrafiat, la Lancrăm şi Sebeş : Numele-acest / are ceva în el / care sună 

nespus de frumos...Prin nespusul de limpede şi ameţitorul adânc al numelui de 

Lucian Blaga, prin Eminescu şi Octavian Goga dorea Grigore Vieru să apere 

fiinţa românească în Basarabia.” 

189

Un alt medalion este pentru actorul Ion Săsăran, Bătrânul Werle din 

„Raţa sălbatică” a lui Ibsen. 

Un eseu despre „Icoana – câmpuri exegetice” – este prilejuit de 

dezbaterea Simpozionului Naţional „Artă şi credinţă”,”desfăşurat la Reghin, 

iniţiat de scriitorul Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei de Cultură Mureş, 

repertoriul ideatic al lui Evgheni N.Trubeţkoi din 3 eseuri despre icoană, din 

următoarele considerente: autorul interpretează icoana ca preîntâmpinare a 

unităţii universale; consideră gândirea umană ca participantă la logosul divin; 

îi atribuie gândirii umane intuiţia unei conştiinţe absolute, ce cuprinde 

principiul unităţii universale. (...) Un asemenea câmp ideatic a cuprins 

Simpozionul de la Reghin, grăitor în preocuparea constantă a scriitorului 

Nicolae Băciuţ pentru patrimoniul cultural bisericesc şi cuprinderea lui într-un 

circuit spiritual al zilei. Nu doar ca dezbatere, ci mai ales ca făptuire, ca soluţii 

de reabilitare. Bisericile de lemn din judeţul Mureş îi sunt scriitorului Nicolae 

Băciuţ subiect predilect, la fel icoanele din patrimoniul bisericesc. Simpozionul 

de la Reghin a omagiat în largi emoţii icoana, a vernisat expoziţii de artă 

bisericească şi a lansat monografii ale unor biserici din judeţul Mureş editate 

de Nicolae Băciuţ. O manifestare de notorietate prin tematică şi participare 

naţională.” 

O manifestare similară este vernisajul expoziţiei „Icoana din fereastră” 

desfăşurat sub acceaşi egidă la tabăra de sculptură de la Lăpuşna. 

„Expoziţia artiştilor mureşeni, vernisată la Ministerul Culturii şi 

Cultelor, un proiect al scriitorului Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei de 

Cultură Mureş, este tărâm cathartic, mărturisind despre fiinţa lumii. Icoanele 

dezmărginesc lumea (precum Poetul!) şi amplifică lumina Învierii. Simţim 

întemeieri de lumi şi lumina neînserată a locului în care au fost pictate icoanele, 

Lăpuşna. Este locul propus de scriitorul Nicolae Băciuţ pentru o Tabără de Artă 

Icoana din fereastră, domnia sa organizând aici şi un Simpozion Naţional pe 

tema Restituirii Patrimoniului Artistic Bisericesc.” 

Valentin Marica susţine că urâtul din ziua de azi vine din lipsa „idealului 

cultural”. Subscriem. 

„Romanul lui Mircea Tomuş, apărut la Editura Limes din Cluj, în colecţia 

Romanul românesc al secolului XXI, s-a lansat la Biblioteca „Astra” din Sibiu. 

Editorul, scriitorul Mircea Petean, a numit romanul, în alocuţiunea rostită la 

lansare, cartea fără egal în literatura de după război.” 

Lansarea unei antologii de poezie numită „Îmblânzitorul de timp” 

„realizată de Nicolae Băciuţ intră cu adevărat în chestiunea zilei, fiind dovada 

cordială a apărării poetului; o apărare la timpul potrivit, căci atunci când 

gloria vine prea târziu e cenuşă… 

Cei 16 poeţi mureşeni antologaţi îşi prezintă ultimele creaţii, prin care 

înduplecă timpul, întreţinând ziua poeziei.” 

Maestrul Ion Vlasiu – biserica din Bistra şi “Cartea de toate zilele” – trei 

repere, trei “Împreună slujitori…” 

190

”S-a întrupat şi altfel Lumina, la Bistra, pe Valea Mureşului; întru’ 

„trezvie” şi preamărirea vieţii veacului ce va veni. Cea întrupată în curgerea 

Mureşului n-a fost destulă, pentru câtă vrednicie ţine locul în braţele sale şi 

omul în umbletul său...” 

„...îţi voi mărturisi totul!” – este titlul articolului despre cartea lui Oliver 

Lustig „Atunci, Acolo...la Auschwitz” – o carte cutremurătoare de mărturisiri al 

unui martor ocular. „Este Ziua Europeană a Holocaustului. Se rememorează 

clipa în care a fost eliberat lagărul Auschwitz unde au fost exterminaţi un milion 

cincisute de mii de oameni, majoritatea evrei, conform datelor publicate de 

Muzeul şi Memorialul Auschwitz-Birkenau. 

Cel mai mare lagăr de exterminare al evreilor şi rromilor, Auschwitz, a 

fost construit în 1940, după ocuparea Poloniei de către trupele germane, la 60 

de km sud-vest de Cracovia. Cu un an mai târziu, în 1941, s-a construit în 

apropiere un alt lagăr, Auschwitz II sau Birkenau, locul celor mai mari crime 

din istorie; unde vin mereu supravieţuitorii terorii să depună mărturie. Căci, 

mai ales ei, supravieţuitorii, sunt datori să explice. Este capitolul de istorie în 

care nu se poate improviza. Aici trebuie tăiat în carne vie. O lume care vrea să 

privească înainte, priveşte şi înapoi, pentru a înţelege. Uitarea e povârnişul 

decăderii, spunea Xenopol. Pot uita supravieţuitorii de la Birkenau cuvintele 

călăilor: De astăzi încolo voi nu mai sunteţi oameni! 

Eu îţi voi mărturisi totul... ne transmite supravieţuitorul de la Auschwitz, 

ca să scap de umbra crematoriilor. Astfel consemnează Oliver Lustig în Atunci, 

Acolo...la Auschwitz”. 

Şi scriitorul basarabean Traianus (Traian Vasilcău) este recenzat de 

Valentin Marica în articolul: „Jarişte de veşnicie”. 

O altă carte a lui Nicolae Băciuţ, „La răsărit de apus reiterează apetenţa 

scriitorului Nicolae Băciuţ pentru consemnarea culturală cotidiană. Se simte 

cum litera intră în aceeaşi respiraţie a clipei de viaţă, devenind cea de toate 

zilele. Căci, publicistica este pentru Nicolae Băciuţ inevitabilul, jurnalul zilnic, 

neastâmpărul conştiinţei scriitoriceşti în a exprima şi a atenua ceea ce 

Eminescu ar numi, acum, „relele apucături”. 

„Martor (Editura Nico, Tg.Mureş, 2008) e cartea ce întregeşte 

semnificativ opera lui Lazăr Lădariu; cu credinţa, nicicând oscilantă, în logica 

şi înţelepciunea vieţii, în nevoia de dreptate şi de adevăr.” 

O altă carte semnalată a lui Lazăr Lădariu este „Litaniile cerului”. 

„O epică a urcuşului” are în vizor cartea Danielei Gifu „eu, Tu şi El”. 

„După 33.Jurnal de iniţiere spirituală, Daniela Gifu reiterează, în 

intimitatea Legii divine din eu, tu şi El, Editura Limes, 2009, nevoia de iniţiere 

spirituală, spre starea de pace odihnitoare, spre un profil al omului drept, 

salvându-şi conştiinţa din indiferentul neant. Ce este neiniţiat, argumentează 

autoarea, nu durează şi nu exprimă spiritul divin din om, deviind percepţiile 

manifestării dumnezeirii.” 

191

O monografie despre Alexandru Vaida Voevod – scrisă de Mihai 

Racoviţan – universitar sibian, este subiect de primă mărime. „Parcurgând un 

vast itinerar bibliografic şi unul de conştiinţă, profesorul Mihai Racoviţan scrie 

cartea „adevărului” despre Vaida Voevod.” 

În articolul „O piesă de teatru uitată” Valentin Marica aduce în scenă 

subiectul: 

„Ştefan din piesa în cinci acte a lui Nicolae Iorga, Învierea lui Ştefan cel 

Mare, publicată în „Cultura Neamului Românesc”, în 1920, reprezintă 

afirmarea sinelui prin nădejdea ca formă de viitor sau credinţă în nemurire. 

Intrăm pe tărâmul lui Paul-Ludwig Landsberg care numea moartea prezenţă 

absentă, iar pe cel plecat în împărăţia cerurilor absenţă prezentă. Ştefan este 

absenţă prezentă, moartea lui în înfruntarea dramatică de la Războieni-Valea 

Albă („O da, eram în luptă la Războienii morţii!”) însemnând nu extincţie, ci 

înviere. Ştefan învie după episodul de la Valea-Albă, căci numai un domn viu 

(nu „duhuri plângătoare”), în simbioza trup-spirit („isteaţa-i minte şi braţu-i de 

ostaş”) poate apăra legea cea veche. „Şi nu se mai găseşte ca tine un alt 

Domn”, spune vlădica Teoctist, fixând reperul axiologic întruchipat de voievod 

: „Că pe pământ e Ştefan şi-n cer e Dumnezeu.” În acest fel a fost comentată 

piesa la Simpozionul Muzeului din Târnăveni, Stefan cel Mare-500 de ani de la 

moarte.” 

Un frumos medalion îi face autorul Emiliei Lateş care, “prin cântecele 

sale, a fost mai aproape de cer şi întotdeauna cântecele sale au avut mireasma 

zăpezii din primul gângurit de viaţă”. 

„Pe pânza de aur a timpului” – este a şaisprezecea carte a domnului 

academician Berdj Aşgian, intitulată: Tezaurul de înţelepciune al cugetărilor şi 

al proverbelor, apărută la Editura „Ardealul” din Tg.Mureş. 

„Viaţa condensată în rostire aforistică, propensiunea către adevăr a 

proverbelor şi cugetărilor, autenticitatea şi diversitatea lor, coerenţa şi 

aspiraţia spre universalitate a acestor concentrate ale gândirii umane, sunt 

aspecte investigate de autor. Proverbele şi cugetările numesc în boaba de rouă 

a cuvintelor, crede acad. Aşgian, imensitatea cunoaşterii umane, de asemenea, 

continuitatea comportamentală şi reflexivă a omului, pentru care dragostea şi 

gelozia, prietenia şi duşmănia, tinereţea şi bătrâneţea, sinceritatea şi făţărnicia, 

cumpătarea şi lăcomia, înţelepciunea şi prostia au aceeaşi încărcătură ideatică 

şi afectivă, conturând omul moral.” 

O altă referire la opera vastă a lui Nicolae Băciuţ o face Valentin Marica 

în articolul: „Portret în...alb”: 

„Portret după autoportret este un brand literar al lui Nicolae Băciuţ ; 

arta plastică îl poate invidia… 

Nu este prima dată când scriitorul ne surprinde printr-un titlu de carte. 

Numai că, dacă altădată titlurile se desfătau şi în îmbieri ludice ( altfel, cum şiar 

spori poetul frumuseţea?), de data aceasta Portret după autoportret aşază 

pe şevaletul cuvântului doar gravitatea unui timp liric; mărturisitor despre 50 

192

de ani de viaţă ai poetului, care îşi sporeşte umbletul cu încă o ardere, sau, cum 

ar spune Nichita Stănescu, îmbogăţeşte vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi 

gustul lumii. În relaţie cu acest puzzle poetic al simţurilor, noua carte a lui 

Nicolae Băciuţ fixează în sintaxă poetică austeră, vederea, auzul, mirosul, 

pipăitul şi gustul încărunţirii timpului; înflorirea lui cea mai expresivă.” 

Concertul susţinut la Cluj dee Richard Clayderman, la Opera Naţională, în 

februarie 2007, a rămas în sufletele spectatorilor şi a constituit prilejul pentru 

Valentin Marica pentru a-l consemna în articolul: „Reverenţa unei notorietăţi”. 

Şi un omagiu lui Romulus Guga, intitulat: „Romulus Guga în gâlceavă 

cu mocirla umană” – n-a rămas neconsemnat în această carte. 

„Se face tăcere în spirit...” – o radiografiere a stării culturii actuale este 

mai mult decât necesară. „Prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate... 

Numai că, dacă privim cerul nopţii noastre, vedem că luna nu mai e pe 

jumătate, ca în metafora lui Ion Caraion, şi se azvârle cu piatra în cornul ei. 

Privind decorul, mi-am amintit de ceea ce spunea, într-un interviu, la Radio 

Tg.Mureş, George Ţărnea: sfârşitul lumii e tăcut. Adică, sugera poetul, nu va fi 

un cataclism, potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va 

muri. 

Se face tăcere în spirit... 

Editurile publică maculatură; se vernisează pete tâmpe de culoare, nu 

lucrări de pictură; în situl Ulpia Traiana Sarmizegetuza se cultivă ceapă şi 

cartofi, Ministerul Culturii nedespăgubindu-i pe proprietarii pământului din 

interiorul şi exteriorul Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; 

autori de antologii literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu 

au făcut-o; proliferează festivalurile urât-mirositoare; premiile literare se 

cumpără; plouă în bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar, din senin, filozofi 

care, spunând anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai 

impunătoare decât ale catedralelor, cum spunea unul dintre reputaţii arhitecţi 

români, Dan Hanganu; ducem peste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, 

ponei din plastic roz, cu zvastica neagră deasupra cozilor; dacă pronunţi 

numele unui mare scriitor, cei de lângă tine te înjură, „să nu faci pe nebunul...” 

; mărturii elocvente de civilizaţie sunt aruncate în cotloane şi subsoluri; se 

necinstesc simboluri religioase, sub acoperământul perfid al libertăţii de 

exprimare; se naşte o nouă limbă română, în recuzita bazaconiilor inculţilor 

siniştri; se acaparează catedre universitare, cu o lăcomie inimaginabilă a 

banului; sunt scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru 

piticii moderni (vorba lui Eminescu!), care aplaudând, să-şi scuture rugina de 

pe zale.” 

„Soare şi om. Pelerinaj în Serbia” ( I ) – sunt note, scurte însemnări de 

călătorie, având o importanţă spirituală, nu atât pentru scriitor, dar pentru cei 

care se bucură de „Casa română” din Uzdin- un semn că aici şi oriunde sufletul 

scriitorului e în comuniune. „Casa Românilor din Uzdin a descris, timp de trei 

zile, în iunie 2006, o stare de spirit. Am înţeles-o, am aşezat-o în lada de zestre a 

193

sufletului nostru şi o reverberăm. Altfel, de ce i-am fi ascultat, cu mâinile 

împreunate ca pentru rugăciune, pe cei din Uzdin, în seara sosirii noastre 

acolo, cum ne cântau „Mulţi ani trăiască...!” 

“Suflete la preţ redus” – cartea lui Eugen Ovidiu Chirovici, lansată la 

Târgu-Mureş, un roman de ficţiune, “propune o istorie tragică, pe fundalul 

degradantului comunism, şi radiografia unei psihoze, cum aprecia Cornel 

Moraru la lansare, în tratare umoristică, instituind râsul ca formă de 

exorcizare.” 

„Unde sunt cei care nu mai sunt?” – se întreabă autorul în art. „Trunchi 

de lumină” – cu referire la personalitatea celui care a fost profesorul dr. Dan C. 

Bratu, al cărui nume este înscris în prestigiul cardiologiei româneşti. „profesorul 

şi doctorul Dan C.Bratu a lăsat trunchi de lumină; ilustrând exemplaritatea 

Şcolii de Medicină din Târgu-Mureş, preocupările ei de răsunet în salvarea 

omului din aviditatea şi tenebrele bolii.” 

Autorul aruncă şi o privire monografică asupra satului Şerbeni, din judeţul 

Mureş - în articolul „Uliţă spre cer”,Editura „Cezara Codruţa Marica”, avândui 

ca autori pe preotul drd. Silviu Negruţiu, lectorul universitar Silvia Negruţiu, 

doctorandul în interpretare muzicală-pian la Academia de Muzică din Dublin, 

Silvan Negruţiu şi studenta Silvana Negruţiu, liturghia de după liturghie? 

Şi în sfârşit, Cartea de faţă...” Trecerea râului sau trecerea de hotar a 

sufletului în eliberare. Pe lama cuţitului păşeşte sufletul gol, scrie Lazăr 

Lădariu în poemul Azi-noapte darul grecesc a ajuns în cetate din noua sa carte 

Trecerea râului. 

Volumul acreditează poezia temporalităţii, într-o suprapunere de lumi sau 

o coliziune a lumilor; mai evidentă, puternică, dureroasă, delicată şi amplă 

fiind cea a visului nemărginit : ning literele strălucitoare pentru cartea care se 

scrie în somn.” 

Evocările, medalioanele, aniversările, comemorările, exgezele, eseurile, 

ori ştirile dezvoltate din cartea de faţă, demonstrează o dată în plus, maturitatea 

artistică a scriitorului Valentin Marica, virtuozitatea şi seriozitatea cu care-şi 

tratează subiectele, valoarea lor care nu mai poate fi contestată de nimeni. 

15 iulie 2010 

194


ION VLASIU - DINCOACE 

DE SPAŢIU ŞI TIMP 

195

UN ARTIST PODAR ÎNTRE SUFLETE DÂND CLIPEI DURATĂ 

Nicolae Băciuţ, “Dincoace de spaţiu şi timp”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2008 

Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă 

transgresează secolele. 

Sculptor şi povestitor din spiţa lui Ion Creangă, mureşeanul Ion Vlasiu, ţăran 

din Lechinţa şi-a înscris numele, nu numai în piatră şi lemn, dar şi pe tâmpla unor 

cărţi memorialistice în care artistul îşi evocă satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul 

vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii. 

Un om care ne-a lăsat o imensă moştenire culturală, atât literară, cât şi artistică, 

pe care, din păcate, îşi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în 

atâtea sute şi mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare. 

“Aş fi vrut, mărturiseşte Nicolae Băciuţ, apoi, că atelierul de la Bistra, 

paradisul inspirator pentru multe din lucrările sale, să devină un muzeu 

memorial, un punct pe traseele turismului cultural. Poate că totuşi, într-o zi 

acest vis să devină realitate. 

Mă împac greu şi cu gândul că soarta donaţiei sale nu este cea mai 

fericită. Poate că locul în care a fost organizată şi găzduită Colecţia „Ion 

Vlasiu” nu este cel mai potrivit. Cred că e nevoie de un loc „în calea 

drumeţilor”, pentru ca această colecţie să poată fi văzută de cât mai multă 

lume. 

Pentru că, până la urmă, gestul lui Ion Vlasiu trebuie plătit cu aceeaşi 

monedă: generozităţii trebuie să i se replice cu respectul cuvenit. Căci, oricum 

am judeca lucrurile, Ion Vlasiu este personalitatea culturală cea mai complexă 

pe care a dat-o acest spaţiu. 

E şi acesta, un minim orgoliu” 

Nicolae Băciuţ ni-l readuce în memorie în cartea omagială “Dincoace de spaţiu 

şi timp” – cu trimitere la ciclul autobiografic “În spaţiu şi timp” al artistului. Şi iată 

ce plastic îi creionează portretul Nicolae Băciuţ: 

“Ion Vlasiu era un povestitor neîntrecut. Îi plăcea să povestească, 

asemenea ţăranilor săi din Ogra natală. Avea firescul şi bonomia ogrenilor, pe 

care-i evoca şi invoca cu mult drag, de care s-a despărţit nu oricum, ci păstrând 

intactă memoria şi nostalgia locurilor, recuperate într-un roman masiv, „Am 

plecat din sat”, carte de referinţă pentru scriitorul Ion Vlasiu.” 

Un om sfătos, ca orice ţăran, slobod la vorbă, dar care, spune autorul 

evocării, “ţinea la preţul cuvântului tipărit” şi orice cuvânt era “trecut prin filtrul 

rigurozităţii şi scrupulozităţii care l-au caracterizat.” 

La întâlnirea cu istoria, avută la Tabăra de scuptură de la Oarba de Mureş, 

acolo unde sculptorii români au dăltuit în piatră opera nemuritoare, “în numele 

jertfei şi al iubirii de neam şi pământ românesc.” 

Se ştie că Oarba de Mureş este un pământ stropit cu sângele soldaţilor 

români. Lazăr Lădariu în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 4 aprilie 2000 în cadrul 

196

dezbaterilor parlamentare, a luat cuvântul şi a solicitat ridicarea unui mausoleum 

în memoria celor 11.000 de soldaţi căzuţi: “Acolo la Oarba de Mureş, unde 

Mureşul a fost mormânt pentru mulţi, cei 11 000 de ostaşi au căzut pentru a apăra 

hotarul mare al moşiei strămoşeşti. Acolo, la Oarba de Mureş, cei datori cu o 

singură moarte pentru care primul şi ultimul cuvânt a fost jertfa în tragica 

vâltoare au dat tribut propria viaţă setosului zeu Marte pentru a apăra nevoile şi 

neamul. Acolo, la Oarba de Mureş, cântecul de biruinţă a costat enorm de 

mult.Plecându-ne genunchii în faţa memoriei lor, a sacrificiilor şi a mormintelor 

celor căzuţi pentru drepturile neamului, considerăm că Mausoleul Eroilor care ar 

putea fi înălţat prin contribuţia întregii ţări, precum Ateneul Român, ar fi şi un 

semn al unităţii unui popor. Pentru că la Oarba de Mureş a existat un erou 

colectiv: oştirea română. Acolo a învins un popor. Acolo a fost ţara”. 

Pe acest loc sfânt artiştii s-au întâlnit pentru a zămisli opere care să stea 

mărturie. 

Nicolae Băciuţ îi face artistului o Fişă de portret după sursele de 

documentaţie existente, din care reţinem că: „Este autorul mai multor 

monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei şi 

culturii româneşti – Maternitate (Bucureşti, 1958), Grup statuar Ion Creangă în 

Parcul Herăstrău (1971), Horia, Cloşca şi Crişan (Cluj, 1974), Monumentul 

Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureş 1976), Ion 

Creangă (Piatra Neamţ, 1983). 

Profesor la Academia de arte frumoase din Timişoara (1938), redactorşef 

al revistei Arta (1966-1969). (...) 

Cetăţean de onoare al Târgu-Mureşului (1997). 

Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti din 1940, membru al 

Asociaţiei Internaţionale a criticilor de artă, din 1966.. 

Despre opera lui Ion Vlasiu s-au scris peste 700 articole şi i-au fost 

consacrate trei albume cu studii monografice scrise de Dan Grigorescu (1970), 

Ion Frunzetti (1973) şi Călin Demetrescu (1987). 

Lucrări ale sale se află expuse în principalele muzee din România 

(Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Oradea, Târgu-Mureş) 

La Târgu-Mureş este deschisă din 1988 Galeria Ion Vlasiu, aparţinând 

Muzeului Judeţean Mureş, unde sunt expuse peste 100 lucrări de pictură şi 

sculptură ale artistului, precum şi cărţile sale. 

Au rămas în manuscris romanul Nebunul din Turn, la care a lucrat peste 

două decenii, şi poemul Vlasiile, acesta din urmă publicat postum.. 

Moare la 18 decembrie 1997, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul 

Mănăstirii Cernica, alături de istoricul Ioan Lupaş, socrul său.” 

(Informaţiile provin din Ana Cosma, „Dicţionar de scriitori mureşeni”, 

editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, în 2000, şi din site-ul de pe Internet, cu 

text şi foto de Ioana Vlasiu). 

După aceste informaţii preliminarii, Nicolae Băciuţ transcrie cu minuţie, 

trei dintre interviurile luate artistului, convorbiri devenite capitole importante de 

197

istorie literară şi fragmente din istoria artei româneşti şi universale, rămase în 

patrimoniul cultural românesc. 

Cuvintele artistului sunt memorabile şi ele trebuie însuşite de fiecare artist 

român cu respectul cuvenit unui mare om de cultură. Scriind de parcă ar fi 

sculptat, după expresia unei persoane care îl cunoştea bine pe Ion Vlasiu, cele 

două domenii: literatura şi arta se armonizau în chip fericit în creaţia sa. “Există 

un specific al genurilor condiţionat de materie şi de tehnică. Talentul te ajută să 

te descurci”. 

Cât priveşte realizarea unei opere mai puţin reuşite, Ion Vlasiu era de 

următoarea părere: “Nu totdeauna intri de la început în brazda ta proprie. 

Talentul are ezitări şi un ritm propriu”. Dar artistul tânăr are multe resurse şi se 

poate redresa. Fiecare creator are, pe parcursul vieţii, etape diferite de creaţie, 

unele hotărâtoare. Ion Vlasiu considera că perioada petrecută la Paris, a avut un 

asemenea rol în definirea personalităţii lui: “Cotituri spectaculoase nu sunt în 

activitatea mea, totuşi anul petrecut la Paris defineşte ceea ce aş numi eu etapa 

de început. Acolo am înţeles mai bine curentele de avangardă şi am putut să mă 

situez la distanţa necesară. Acolo mi-am dat seama că există un spaţiu cultural 

românesc necunoscut lumii, că deşi mi se părea prea simplu, naiv, arhaic, 

conţinea chiar alfabetul nostru de forme estetice, nu numai original, dar şi 

foarte sugestiv ca problematică. În atelierul lui Brâncuşi, conştiinţa mea a 

primit noi impulsuri. În volumul IV, cu care închei ciclul drumului, la care 

lucrez acum, vorbesc ca despre un moment esenţial, de care m-a apropiat 

întreaga mea experienţă de până atunci şi îndeosebi o vară petrecută într-un sat 

din Ţara Oaşului”. 

Este evident că istoria a ocupat un loc prioritar în preocupările artistice ale 

lui Ion Vlasiu, dovadă lucrările cu teme istorice sau figurile emblematice ale 

acesteia: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Bălcescu. Despre Horia a 

afirmat că este “Hristosul nostru adevărat, sacrificiul lui e foarte curat, foarte 

pur”. 

Ion Vlasiu era de părere că: 

“- Temele istorice stau în faţa tuturor timpurilor ca nişte planete. Forţa 

lor de radiaţie este imensă. Trăiesc deasupra timpului, centrând o epică 

formidabilă, care niciodată nu va putea fi transpusă integral în artă, totuşi 

marile epoci sunt marcate de lucrări monumentale care evocă istoria 

popoarelor, în viziuni şi moduri diferite. Astfel de lucrări dimensionează 

trecutul, dând prezentului prestanţă istorică şi un sens cu adevărat umanist. (...) 

Temele istorice pot fi evocate şi în spiritul troiţelor. Viziunea populară a fost 

consacrată în sculptura modernă de Brâncuşi cu mare efect plastic. În 

momentele care mi-au fost încredinţate, am căutat perspective şi viziuni 

figurative, adecvate portretului statuar. N-am recurs la naraţiuni plastice, deşi 

198

am fost tentat uneori. Am crezut şi cred că pictura murală este mai indicată 

pentru acţiuni sociale desfăşurate. Aş adăuga că ocupându-mă ani de zile, 

mulţi, de portretele celor trei eroi: Horia, Cloşca, Crişan, forma sculpturii mele 

a primit în întregul ei un plus de expresivitate”. 

În această convorbire Ion Vlasiu evocă marile personalităţi cu care a intrat 

în contact şi cărora le-a realizat portretul: Sadoveanu, Blaga, Ion Chinezu. 

Despre marele gânditor Lucian Blaga, Ion Vlasiu mărturisea: 

“...Blaga mi-a pozat. Am făcut un desen, în care se simte ironia reţinută cu 

care Blaga privea lumea dimprejur şi viaţa de toate zilele. Ca şi Eminescu, el se 

situa într-un spaţiu supraterestru. Universul spiritual nu era pentru el o simplă 

metaforă”. 

Artistul afirma despre esenţa operei şi procesul de creaţie următoarele: 

“Esenţa operei e dată iniţial dar ea nu e cunoscută. Nu e cunoscută nici de 

artist, nici de critic. Artistul îi găseşte forma şi expresia atacând materia cu toate 

forţele lui. Opera, care rezultă din acest impact puternic, stă pe urmă în faţa 

criticului, ca un fenomen complex, deloc mai simplu decât este pentru artist 

procesul de creaţie; artistul descifrează adevărul într-o zonă şi de aici îl preia 

criticul şi începe alt proces, alt fenomen, ştiinţific pe cât poate fi – şi nu este 

totdeauna.” 

Cât priveşte nucleul operei sale literare, Ion Vlasiu a spus: 

“Satul, ţăranii, muncitorii, constituie nucleul genetic al condiţiei mele 

sociale. Stăruie în literatura mea unele obsesii legate de copilărie, de adolescenţă, 

de ceea ce s-ar numi spiritualitate sătească prezentă în tot ce numim folclor şi artă 

populară. Acest fapt nu este şi n-a fost pe placul, mai ales al sincroniştilor, care se 

cred depozitari de drept ai legilor creaţiei. Felul lor stângaci de a pleda pentru 

universalism mi-a dat măsura şi îndemnul să abordez problemele literaturii şi ale 

artei cu tot mai deplină sinceritate, adică să mă apropiu de ethosul şi eposul 

românesc necomplexat de alte culturi. Am plecat din sat, cartea cu care am 

debutat, a fost scrisă la Paris, într-un timp când mă temeam că nu mă mai pot 

întoarce în ţară, fericit că era undeva în lume un loc în care mă puteam regăsi cu 

o identitate socială şi naţională, fără echivoc. Cosmopolitismul parisian, totuşi, m- 

a interesat: ca spectacol”. 

Ion Vlasiu susţinea că opera de artă are, “nu numai o formă originală, dar şi 

o spiritualitate a ei”. 

Invitat să fie propriul său critic, Ion Vlasiu s-a exprimat astfel: 

“Sunt mulţumit când fac o bună legătură între formă şi materie. Acesta este 

pentru mine nodul gordian, nu numai al sculpturii şi al picturii, ci şi al literaturii. 

Când prinzi firul problemei, începe să fie pasionant. Abia din acest moment poţi 

spera să te exprimi cu amploare. Eu am insistat asupra lemnului, dar vreau să mai 

insist. Modelajul pe lut, piatra, marmora mi-au pus probleme specifice şi eu cred 

199

că pe unele le-am rezolvat, din păcate nu destul sau deloc nu au fost elucidate de 

critică ». 

Pacifist, nepurtător de ranchiună, Ion Vlasiu îşi folosea resursele creatoare 

doar pentru zămislirea unei opere durabile. 

Nedreptăţile inerente, deşi îl afectau, erau depăşite printr-o muncă asiduă în 

folosul artei sale. 

“N-am forţa să scriu o carte rea în care să critic anumite stări de lucruri. N- 

am timp să mă cert cu oamenii. Şi poate că e bine că nu m-am lăsat atras de 

nemulţumirile mele. N-aş mai fi avut vreme de lucru. Dimpotrivă, eu vreau să uit 

lucrurile care nu-mi plac, să mă păstrez senin pentru o activitate proaspătă şi 

nouă”. 

În discuţia cu reporterul, artistul aduce precizări importante privind termenul 

“proletcultist” şi cum s-a manifestat el în primii ani în perioada postbelică: 

“- Depinde cum definim proletcultismul. Dacă ne referim grosso modo la 

epoca primilor ani după 23 August, a primilor zece ani şi puţin după, atunci 

spunem că a fost funest. Pentru plasticieni a fost de o duritate penibilă. Credeam 

că niciodată nu vom mai putea să ne exprimăm liber”. 

Un artist care a creat cu penelul, cu dalta şi cu sufletul cuvântului, portretele 

scriitorilor şi al oamenilor de seamă români. A schiţa personalitatea cuiva, 

înseamnă a-l privi şi a-l descifra şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Totodată, trebuie să 

ştii totul despre acea persoană, să-i “prinzi” sufletul pe hârtie, pe pânză sau chiar în 

piatră. Numai aşa, opera va vorbi de la sine pentru artist. Ion Vlasiu îşi motivează 

opera şi descifrează pentru privitor, câte ceva din tainele ei. Dar, desigur, întreaga 

operă de creaţie – rămâne un mister. 

“Evident, că trebuie să te apropii de ceea ce numim caracter şi când zicem 

caracter e ceva de natură şi foarte mult din ceea ce acoperă natura, din 

personalitate. E un portret al personalităţii. Dacă-l faci pe Horia nu e destul să 

semene cu cel din stampe.(...). Eu l-am sculptat ca pe un înţelept, om politic 

pledând ferm în faţa împăratului. Pe ceilalţi doi i-am făcut cu arme (spade) în 

mână. Am făcut şi multe portrete de scriitori: Goga, Coşbuc, Sadoveanu, Creangă, 

Bacovia. Am ilustrat şi Antologia poeţilor tineri, de Emil Giurgiuca. N-am avut 

greutăţi. Portretul scriitorului m-a interesat mai mult decât portretul omului 

politic. Pe Sadoveanu l-am cunoscut şi mi-a pozat. Ultimul portret care i s-a făcut 

e portretul meu, era deja bolnav, a trebuit să studiez şi fotografiile. Pe Bacovia, pe 

Coşbuc, Creangă, tot după fotografii. Optsprezece portrete, cele din Antologia lui 

Giurgiuca, tot după fotografii. Nu mi-a pozat decât Valentin Strava, Tudor 

Bugnariu şi Beniuc. Cred că sunt mai bune cele făcute după fotografii decât cele 

făcute după natură. Nu ştiu de ce.” 

Natura operei intră în comuniune cu “natura lucrurilor” – cum ar spune 

Nichita. Este un proces tainic, care implică mult har, pentru ca opera să aibă suflu, 

să pară vie. 

“Natura e prin sine impresionantă. Ca să ai curajul să scoţi ceea ce vezi în 

natură, îţi trebuie foartă multă luciditate şi să stăpâneşti meseria. Ca artist, intri 

200

în lumea misterelor, a tainelor şi faci o lume după puteriile tale. E vorba de 

structuri, de stil. Dacă arta porneşte de la om, ea trebuie să semene omului şi 

atunci trebuie să vezi ce e omul, ce eşti tu, ca subiect şi mai ales cum stai tu faţă de 

lume ca obiect. Şi atunci găseşti nişte lucruri care te definesc. Posibilitatea de a 

avea senzaţii, impresii – acestea sunt primele contacte cu fenomenele, apoi 

formarea sentimentelor, a gândirii. Într-o operă, trebuie să găseşti toate acestea 

ca valori distincte. Trebuie să ştii să foloseşti în plastică şi noţiunea de spaţiu şi 

cea de timp ca ultime valori ale raţiunii. În opera lui Eminescu sunt prezente. Să 

vorbesc eu acum despre Eminescu? Nu am disciplina omului de catedră şi nici n- 

am vrut să mi-o fac. Eu las de obicei spiritul meu să se dezvolte liber, mai ales 

într-o conversaţie despre ce şi cum lucrezi tu, în care vrei să redai ceva din 

oglinda spirituală a celui care vorbeşte…” 

Dar, mai presus de toate, opera este o oglindă a sufletului uman, aşa cum 

afirma Ion Vlasiu. 

Scriind despre opera sa artistică, Ion Vlasiu îşi creiona, de fapt, 

autoportretul: 

“Scriind despre experienţa mea, indirect am făcut un autoportret amplu. 

Cele mai simple probleme legate de procesul de creaţie ca şi cele mai complexe leam 

înţeles ca autodidact, nu în strictul sens teoretic. Cultura eu o înţeleg în felul 

meu. În fiecare om există o oglindă, sunt mai multe oglinzi în fiecare om, dacă îl 

laşi pe om liber, fiecare face o cultură. Alături de alţii, el face cultura întregului. 

Cultura nu este altceva decât etalarea oglinzilor intime ale individului, ale 

experienţelor tuturor, în cele din urmă. Aşadar, am găsit un răspuns, nu ştiu dacă 

e bun. Sunt un autodidact care nu este indiferent la cultura generală, cu care 

confrunt propria mea contribuţie, atâta câtă poate fi. Adică destul de modestă faţă 

de etalonul sever al valorilor”. 

Acest prim interviu este luat în februarie 1983, la Târgu-Mureş. 

Al doilea interviu are în centru jurnalul spiritual al maestrului, adunat în 

volumele: “În spaţiu şi timp”. 

Gravitând în jurul noţiunii fundamentale de Timp – ca şi categorie filozofică, 

maestrul preciza în legătură cu acesta: 

”Timpul ne e dat tuturor, depinde cum şi cât izbuteşti să te înscrii, cu ce 

rezultate? Timpul e confruntat cu voinţa noastră, cu viaţa globală a fiecăruia. 

Timpul cotidian, căruia ne silim să-i dăm respiraţie, amploare şi sens. Dar 

există şi un „timp estetic“, timpul ca structură artistică, timp care însoţeşte 

expresia spirituală, încă nediscutat amplu de criticii noştri, un timp şi un spaţiu 

plastic, literar, muzical etc. A scrie despre „trecut“, „prezent“ sau despre 

„viitor“ înseamnă a avea un simţ al timpului, altfel exprimarea e rece, fără 

ecou. Timpul nu poate fi înţeles decât îngemănat cu spaţiul. Nu numai sculptura 

dar şi celelalte arte includ un spaţiu specific, spaţiu creat, inclus în procesul de 

creaţie. Piramidele, Sfinxul sunt exemple sublime, în care timpul şi spaţiul sunt 

încărcate de sensuri estetice şi filosofice. Timpul şi spaţiul sunt valori 

201

dominante şi în poezia lui Eminescu. Spaţiul înalt, supraterestru e şi obsesia 

Meşterului Manole”. 

Ion Vlasiu evocă în această discuţie modul de percepţie al timpului în 

copilăria marcată de pierderea părinţilor, pe care-i aştepta necontenit: 

“Priveam amurgurile convins că soarele trece prin moarte şi învie a doua 

zi. Eram cu ochii pe cer şi ziua şi noaptea. Aveam insomnii şi coşmare. 

Apropierea de artă m-a ridicat, pot spune, deasupra timpului, am 

descoperit materia cu permanentele ei aparenţe, cu atracţia ei magică, 

ademenitoare: Rodin, Paciurea, Brâncuşi mă copleşeau. Încercând să înţeleg 

ce-i deosebea, mă apropiam de sculptură. Lemnul, piatra m-au pus în faţa 

naturii cu toate problemele ei fizice şi metafizice”. 

Omul în raport cu cosmosul – o altă temă fundamentală a creaţiei 

artistului: “Voiam să mă înţeleg pe mine în cosmos. (Acum vreau acelaşi lucru). 

Sentimentul că timpul dat nu l-am folosit bine e cel mai rău. Trebuie să te 

mulţumeşti cu puţinul pe care l-ai putut face. Chiar dacă înţelegi mai mult decât 

în tinereţe, timpul te trădează. Poate că „a înţelege“ este chiar scopul vieţii. Îţi 

spui ţie căutând o salvare”. 

Nevoia de ordine l-a îndemnat să-şi noteze a numite gânduri care au luat 

forma jurnalieră: 

“- Cine-şi închipuie că jurnalul meu e scris cu gândul editării se înşeală. 

Scriind mă simt în confruntare continuă cu toate împrejurările, fericite sau 

conflictuoase, cu succesele şi insuccesele, cu speranţele. Toate acestea şi altele 

pot fi haotice. Jurnalul mă ajută să fac ordine.” 

Dar jurnalul te ajută să înţelegi mai bine lucrurile şi fenomenele din jur, să 

te integrezi lor şi adeseori, să revii asupra unor stări care altfel, nu se mai întorc. 

E un exerciţiu de virtuozitate controlată, înţeles ca atare. “Cred că rolul artelor 

este şi acela de a face primii paşi în filozofie. (...) Creatorul deschide ferestre 

pentru gândire. Jurnalul meu nu e nimic altceva decât încercarea de a ridica în 

lumina conştiinţei experienţa mea. N-am pornit de la un model. La început, 

scopul meu nu era „jurnalul în sine“, e uşor de înţeles că nu scriam (nici la 

început, nici acum) pentru a face un jurnal literar. Cu timpul şi cu spaţiul am 

dus un război mult mai înainte de a-mi ridica în conştiinţă semnificaţia lor 

estetică. Nici nu era obligatoriu. O bună regie a ritmurilor te apropie de 

stăpânirea materiei. Multe aspecte mi s-au limpezit scriind şi citind. Un jurnal 

indirect, emoţionant, sunt şi scrisorile lui Van Gogh. A scris şi Gauguin pagini 

care trădează aspiraţii literare. Mai expresiv decât tot ce-am citit mi s-a părut 

jurnalul lui Gustav Flaubert. În sfârşit, Delacroix, evocator succint al vieţii 

artistice. Am citit mai multe jurnale, poate că unele m-au şi influenţat într-un 

sens sau altul ». 

Aplicat la creaţia sculpturală ori picturală, jurnalul este în sintonie cu 

materia pe care o mânuieşte scriitorul, acea « materie inefabilă » - numită 

Cuvânt. 

202

« Forma plastică nu poate fi ruptă de materie. Piatra, lemnul, metalele au 

fost şi mai sunt mijloace tehnice obligatorii pentru realizarea unor opere 

spaţiale care să înfrunte timpul. Materie, spaţiu, timp, noţiuni de început de 

lume. Chiar dacă nu le înţelegi în profunzime, vrând-nevrând, talentul te 

apropie de adevărul lor prin necesitatea expresiei. Nu pot fi rupte una de alta. 

Fără materie nu poţi începe. Ca să începi trebuie să ai timp. Spaţiul plastic e 

rezultatul plenar al compoziţiei de ansamblu. Da, m-am simţit mereu un 

întârziat ». 

Şi când toate acestea intră în sintonie, rezultă o operă care se apropie de 

perfecţiune, fiindcă bucură, deopotrivă, mintea, inima, sufletul şi simţurile. 

Explicaţiile artistului ar putea da o vagă idee despre frământările artistului : 

« Timpul calendaristic îl împart în două. Unul în care lucrez şi unul al 

confruntării, chinuitor, fiindcă trebuie să ajungi singur la concluzii. Privitorii 

nu sunt obligaţi să cunoască dialectica talentului; e suficient dacă sunt atraşi în 

cercul de influenţă al operei, tu însă vrei să ştii totul şi astfel ajungi să-ţi dai 

seamă că forma trebuie să se supună unei arii stilistice, să ajungi la exprimare 

deplină ». 

Spaţiul şi timpul din punct de vedere estetic, sunt percepute altfel, şi de 

creator şi de privitor. Ion Vlasiu a adus precizări privitoare la opera sa : 

« Portretele mitologice, Pan, Homer, Socrate, Decebal, Zalmoxis, 

Deceneu, Ovidiu, materia ca şi interpretarea formei sunt dezvoltate în timp 

legendar, efect vizibil în structura materiei ridicată la nivel de formă cu sens 

expresiv. 

Obsesia timpului a început cu portretele martirilor Horea, Cloşca şi 

Crişan, temă care mi-a deschis porţile istoriei, apoi corifeii Şcolii Ardelene, 

aceşti mari precursori ai actului nostru de naştere. Spaţiul plastic se obţine prin 

configuraţie compusă în care ritmurile primesc o încadrare riguros estetică. 

„Coloana“ şi „Măiastra“ ale lui Brâncuşi sunt exemple caracteristice pentru 

spaţiul şi timpul plastic, lucrări care se leagă de arta populară prin gândire. 

Spaţiul şi timpul sunt şi trebuie să fie în atenţia nu numai a sculptorilor ci 

şi a scriitorilor. Eminescu a avut viziunea unui spaţiu romantic supraterestru. 

Timpul poemelor sale, solemn şi grav, este accentuat de ritmuri lirice care urcă 

sau coboară punctând spaţiul şi timpul ideilor poetice ». 

Ion Vlasiu a afirmat că a avut sentimentul acut al timpului în perioada 

războiului, când acesta este perceput altfel, are o altă măsură şi intensitate : 

intensitatea trăirii. Mai târziu, acest sentiment s-a reflectat în arta sa : 

“Lucram pe apucate fără speranţa zilei de mâine. Arta, în astfel de 

momente, ascute intuiţia. Te ridici deasupra timpului. Păşeşti în istorie dacă 

poţi. Timpul e o povară când nu-l poţi domina; bolnavii, oamenii privaţi de 

libertate, cu lungi zile şi nopţi goale, fără o carte, fără un prieten, sunt frecvente 

împrejurările şi stările când timpul te striveşte”. 

Ion Vlasiu a perceput noţiunea de curaj în tangenţă cu viaţa sa şi 

conjunctura în care şi-a dus existenţa: 

203

« - Când te comporţi la nivelul facultăţilor tale intelectuale şi morale, 

când voinţa ta caută expresia adevărului în tangenţă sinceră cu orizontul vieţii 

tale şi a semenilor. Ar fi foarte simplu dacă la polul opus al curajului n-ar exista 

sfânta laşitate.” 

Aşa cum e şi firesc, viaţa artistului s-a derulat după o traiectorie anume, în 

mai multe spaţii geografice, dar matricea la care a revenit mereu a fost satul. 

Plecând din această matrice, el nu şi-a mai găsit niciodată locul potrivit. 

“Nu pot găsi o scuză decât acuzând acest secol XX, cu ale lui două 

războaie mari şi altele multe, mai mici. Secolul tuturor dărâmărilor, al marilor 

revoluţii politice, ştiinţifice, artistice. Fără primul război n-aş fi plecat din sat. 

Aş fi rămas acolo, „statornic“. Această nestatornicie este chiar tema cărţilor 

mele memorialistice. Pentru un copil de ţăran oraşele erau ostile”. 

În încheierea acestei convorbiri care a avut loc în 1988, Ion Vlasiu aduce 

elogiu prieteniei: 

“Prietenia a fost pentru mine o punte spre oameni şi spre viaţă. În 

singurătatea mea (n-am avut fraţi), un prieten aduce puţinul acela care te face 

să întâmpini viaţa cu mai mult curaj”. 

În cel de-al treilea interviu, Ion Vlasiu caractrizează sintetic secolul XX, 

căruia i-a fost martor de la început şi până aproape de sfârşit. „- Din punctul meu 

de vedere este un secol al războiului. De aceea am şi avut obsesia războiului şi 

am făcut mai multe lucrări pe tema aceasta pentru că, nu-i aşa, când aveam şase 

ani, tata a plecat în război şi nu s-a mai întors. Apoi războiul mondial a adus şi 

boli şi a murit şi mama şi un frate mai mic pe care l-am avut şi care nu e prea 

pomenit prin biografia mea. A durat apoi puţin şi a venit al doilea război. Iar 

printre războaie, o confruntare politică foarte gravă, conflictuoasă. A fost 

problema evreiască, problema legionarilor, au fost mai multe probleme şi acum 

sunt altele şi momente de linişte n-au fost. Eu, cel puţin, nu le ştiu. Şi asta 

motivează poate gravitatea viziunii mele artistice ca şi fondul de tristeţe al cărţilor 

mele. Apoi, în mod special, eu am avut greutăţile mele legate de lipsuri, mai ales 

de lipsuri materiale, dar şi de opoziţii, adică nu e străină arta plastică de 

tangenţe cu politica. Sunt nişte tangenţe care atrag conflicte şi îngreunează 

expresia”. 

Cât priveşte implicarea artistului în viaţa politică, Ion Vlasiu a spus: 

“Eu am o părere: artistul, ca să-şi poată păstra libertatea de gândire pe 

care o cere opera de artă, pentru a se putea situa la un nivel mai înalt decât 

micile ciocniri cotidiene, el nu poate să aparţină unui partid. Dac-aş exagera 

mai mult, aş putea spune că nu poate aparţine nici unei religii.” 

O asemenea părere ar trebui aplicată astăzi celor care aleargă de la un 

partid politic la altul. 

“Eu spun că în fiecare orientare e o trăsătură omenească superioară. 

Acolo trebuie să se situeze artistul. Nu înţeleg să fie azi cu unii, mâine cu alţii şi 

aşa mai departe, ci să fie de fiecare dată ataşat la ceea ce e frumos şi bine.” 

204

Ca un eventual răspuns la previziunea lui Andre Malraux cu privire la 

secolul XXI, care, “ori va fi religios, ori nu va fi deloc”, artistul precizează: 

“Viitorul rar ni se dă gratuit. Viitorul îl poţi stăpâni cu multă luptă şi cu 

puţin noroc”. 

În continuare, artistul aduce informaţii despre istoria Galeriei „Ion 

Vlasiu“, de la Biblioteca Teleki din Târgu-Mureş, una dintre cele mai 

importante colecţii de artă din ţară. 

“- În urmă cu câţiva ani, la Bistra, eu aveam de gând să fac o casă 

memorială. Şi în acest sens eu am întocmit acest ansamblu. Apoi, după ce am 

făcut o expoziţie la Târgu-Mureş, oamenii de aici şi autorităţile mi-au pus la 

dispoziţie spaţiul acesta în care am amenajat acest ansamblu. Sunt o parte din 

lucrări, foarte puţine, o cincime din lucrările pe care le-am făcut şi care s-au 

risipit prin diverse colecţii şi la particulari.” 

Întrebat de reporter care crede că va fi soarta lucrărilor sale, Ion Vlasiu 

răspunde: 

“Multe lucrări, poate cele mai multe, le-a cumpărat Ministerul Culturii. 

Ori lucrările acestea ajung pe la muzee, se distribuie la muzee, în felul acesta 

muzeele deţin lucrări de-ale mele.” 

Interferenţa artelor şi influenţa uneia asupra alteia nu au avut un rol 

hotărâtor în creaţia lui Ion Vlasiu: 

“- Scrisul nu influenţează arta mea. Aş putea spune că în tot ceea ce am 

scris este iniţial trăit ca artist. Scrisul, însă, fără a fi avut intenţia de a mă 

explica. 

Însă multe lucruri, citind cărţile mele, se pot exprima. 

Dacă, de exemplu, privitorul operei plastice află că am fost copil orfan 

de la zece ani, asta îi poate spune foarte mult. Înseamnă că opera s-a dezvoltat 

în oarecare singurătate familială...” Acest interviu s-a realizat în 1994. 

„Autograf pe o galerie” este textul pe care Nicolae Băciuţ îl propune în 

continuare pentru a contura profilul marelui artist şi spcificitatea operei sale. 

„Una dintre galeriile de referinţă ale Târgu-Mureşului este cea care reuneşte în 

câteva săli ale Bibliotecii Teleki, lucrări de pictură, grafică, sculptură, semnate 

de maestrul Ion Vlasiu (...). 

Unul din gesturile care ne conving, o dată în plus, că Ion Vlasiu n-a putut 

şi n-a vrut să-şi scoată din suflet spaţiul natal este o consistentă donaţie, care s- 

a constituit în Galeria „Ion Vlasiu”. 58 de picturi, 11 lucrări de grafică şi 27 

sculpturi, în anul în care maestrul împlinea 80 de ani, în 1988, au devenit 

galeria „Ion Vlasiu”, donaţie făcută de Târgu-Mureşului de ioan Vlasiu şi de 

Marina Vlasiu, fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, soţia 

artistului şi fiica reputatului istoric Ioan Lupaş şi de Ioana Vlasiu, critic de artă 

şi cercetător, fiica lui Ion Vlasiu. 

Despre valoarea colecţiei s-au exprimat în numeroase rânduri critici şi 

istorici de artă sau simpli iubitori ai artelor plastice.” 

205

Următoarea intervenţie poartă titlul „O galerie uitată?” – şi se referă la 

aceeaşi galerie „Ion Vlasiu”: 

„La Biblioteca Teleki, din 1988, printr-o generoasă donaţie, a fost 

deschisă Galeria de artă „Ion Vlasiu”, cuprinzând aproape o sută de lucrări ale 

celui mai important artist plastic şi scriitor aparţinând spaţiului spiritual şi 

cultural mureşean. După cum se ştie, ale vieţii valuri l-au purtat pe maestrul Ion 

Vlasiu, ajuns acum la venerabila vârstă de 87 de ani (născut în Lechinţa, judeţul 

Mureş, în 1908), departe de locurile natale. Din dorinţa de a se reîntoarce 

acasă pentru totdeauna, într-un mod original, la împlinirea vârstei de 80 de ani, 

artistul şi-a donat o parte din lucrările sale şi din iubire faţă de cei care aici, la 

Târgu-Mureş, i-au fost mereu aproape”. 

Gestul plin de reverenţă şi generozitate al artistului, a rămas mărturie 

despre arta sa, nu numai în sufletul mureşenilor, dar al românilor de 

pretutindeni. 

„Dacă despre valoarea artei plastice şi literaturii lui Ion Vlasiu critica de 

artă şi cea literară şi-au spus cuvântul, despre valoarea gestului lui Ion Vlasiu 

mai e loc ca să vorbim. Lucrările din Colecţia „Ion Vlasiu” au îmbogăţit cu 

valori inestimabile patrimoniul cultural mureşean. Colecţia ilustrează cu lucrări 

reprezentative traseul devenirii artistice a lui Ion Vlasiu. Tematic, Colecţia 

include picturi care evoca satul şi oamenii lui. Istoria şi cultura naţională sunt 

ilustrate cu portrete ale unor personalităţi de marcă, de la Horia, Cloşca şi 

Crişan la Avram Iancu şi Mihai Eminescu. Peisajele ocupă şi ele un loc 

distinct, fiind cel mai adesea proiecţii ale nostalgiei autorului faţă de un timp al 

naturii paradisiace. Sculpturile, în lemn şi piatră, dau o dată în plus, 

dimensiunea adevărată a unei opere exemplare. Toate lucrările definesc cât se 

poate de bine pe artistul Ion Vlasiu.” 

Şi dacă Nicolae Băciuţ a dorit să anticipeze soarta operelor lui Ion Vlasiu, 

printr-o întrebare în cadrul interviului, realitatea s-a dovedit sub orice aşteptare: 

„Din păcate, colecţia trece parcă neobservată chiar şi de către localnici, 

de peste doi ani fiind lipsită până şi de firma galeriei de la intrare, de pe faţada 

clădirii Bibliotecii Teleki, cu care împarte spaţiul. Nu-i de mirare, în consecinţă, 

în acest anonimat în care a fost împinsă, că sunt zile în şir în care nici un 

vizitator nu-i trece pragul, îngropată mai mult şi pe nedrept în uitare de o 

administraţie indiferentă şi ipocrită”. 

Aceasta e o dovadă a lipsei de respect pe care statul o acordă artiştilor 

români care nu sunt preţuiţi nici în viaţă, nici după moarte. 

Până se va găsi o persoană sau o instituţie care să pună în valoare colecţia 

aşa cum merită şi a fost migălită într-o viaţă, cel puţin bine că sunt adunate la un 

loc. 

Nicolae Băciuţ punctează în finalul lucrării omagiale şi aniversarea 

artistului, moment în care acesta îi face un profil spiritual admirabil într-un reportaj 

difuzat pe TVR: 

206

„Astăzi, pictorul, sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu păşeşte în cel de-al 90 

an de viaţă. Născut la 6 mai 1908, în satul Lechinţa, judeţul Mureş, Ion Vlasiu este 

autorul unei opere consistente, realizată pe parcursul a peste şase decenii de 

creaţie”. 

„Pietrele care vorbesc” este ultimul text omagial pentru Ion Vlasiu în cartea 

care-i poartă numele. E vorba, desigur, de „pietrele” de la Oarba de Mureş. Este un 

moment foarte emoţionant, fiindcă artistul „vorbeşte” cu pietrele: 

„De la depărtare, „pietrele” par mogâldeţe albe indefinibile. Cu cât te 

apropii însă de ele, acestea devin expresive, vorbesc. Comunică în măsura în 

care artiştii le-au dat glas. 

Ion Vlasiu se opreşte în faţa unei sculpturi. O priveşte descumpănit. Albul 

mat al pietrei are străluciri în tăietura dălţii. Maestrul murmură nemulţumit 

ceva, dând apoi din cap cu amărăciune: „Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra 

asta!” – spune în cele din urmă, măsurând cu privirile sculptura. 

Mâinile îi tremură pe borurile pălăriei, în timp ce o răsuceşte în 

nestâmpărul clipei. Dar mâinile mari, butucănoase nu mai au putere. N-au mai 

strâns de mult în ele ciocanul şi dalta. 

„Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra asta!” – parcă îl aud şi acum pe 

cel care avea în urma lui aproape şapte decenii în care a încercat mereu să 

dezbrace piatra de ceea ce i se părea că e în plus, până când o făcea să 

vorbească. 

Şi când nu avea soluţii, lăsa dalta şi lua pensula, desfăşurându-se pe 

suprafaţa aspră a pânzei. Şi când nici astfel nu putea să spună ce dorea, lua 

unealta de scris. 

Statui, picturi, cărţi. Lumi lângă alte lumi. Timp şi istorie. Totul acumulat 

cu un dinamism, cu o forţă parcă fără de sfârşit.” 

Nicolae Băciuţ este cel care răscoleşte în piatra veacului, ca să-i afle 

urmele artistului. 

„Şi totuşi… „Măi, măi, ce aş fi făcut eu din piatra asta!” Pentru prima 

oară îl vedem pe Ion Vlasiu capitulând., resemnat, recunoscându-se învins. El, 

mereu învingător. El cel care s-a înhămat să crească memoria lumii, fiind, cum 

spunea odată, „urechea şi vocea istoriei”. 

Acum însuşi Ion Vlasiu, ca şi lucrările sale, a intrat în memoria lumii. 

Plecând din lume la aproape 90 de ani, într-un meschin şi nedrept anonimat. 

A plecat din lume simplu, aşa cum a şi venit, „pe o colină dulce din 

Ardeal”, cum ar spune poetul. (...) A-l face prezenţă vie printre noi pe Ion 

Vlasiu este, de aceea, o dreaptă repunere în lumină a celui care a fost pentru cei 

ce l-au cunoscut dar, deopotrivă, şi pentru cei care vor să-l redescopere, să-l 

descopere”. 

Ca orice altă lucrare a lui Nicolae Băciuţ şi aceasta despre sculptorul şi 

scriitorul Ion Vlasiu poartă pecetea imensului respect faţă de cultură şi artă, pe care 

jurnalistul, poetul, publicistul le-a demonstrat în permanenţă. Iar gestul său de 

207

estituire a unui mare artist, maestru al picturii şi sculpturii, este unul, nu numai de 

pietate, dar şi de iubire faţă de oameni. 

13 iulie 2010 

208

Editura 

Nico 

209

EDENUL DE LA RĂSĂRIT DE APUS 

Nicolae Băciuţ, “La răsărit de apus”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009 

Sintagma cu inflexiuni veterotstamntare „La răsărit de Eden” sugerează 

condiţia omului după cădere. În Geneza 3, 23-24 „Domnul Dumnezeu l-a scos 

afară din Grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. 

Astfel El a izgonit pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimii 

şi sabia învăpăiată care se îndrepta în toate direcţiile, ca să păzească drumul 

spre pomul vieţii.” De atunci, această aserţiune este echivalentă cu o interdicţie: 

omul nu mai are voie să calce ţinutul paradisiac până când nu va fi 

răscumpărat. Şi de aici, jindul după starea dintâi. 

Răscumpărarea poate însemna drumul propriu spre mântuire, prin credinţă 

şi fapte, dar în primul rând Jertfa de Sine a Mântuitorului pentru ca omul să-şi 

redobândească privilegiile oferite de Tatăl în primă instanţă, când l-a făcut 

stăpân peste toate vieţuitoarele şi l-a făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, după 

chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Amintirea Paradisului este cât se poate de 

chinuitoare pentru om dacă ştie că nu va mai ajunge niciodată acolo de unde a 

fost alungat. Nimic nu-l va mulţumi în viaţa de la răsărit de eden, până când nu 

se va întoarce acolo. Sfântul Augustin spunea în „Confesiuni”: „Ne-ai făcut 

pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va 

odihni în tine”. 

„La răsărit de apus” – este o superbă metaforă care reconfigurază poziţia 

omului în raport cu Creatorul său. 

Cartea conţine o suită de microeseuri într-o plajă destul de generoasă de 

subiecte pe teme cât se poate de incitante şi variate: gândire filozofică, literatura 

exilului, restituiri eminesciene şi steinhardt-iene, scrisori cordiale, istorie, 

revuistică, vârstele creaţiei, arte, spiritualitate, poezia care e întoarsă pe toate 

feţele, (re)lectura presei, credinţă şi neam, colecţionari şi colecţii, fenomenul 

Cleopatra, vârstele râsului şi multe alte articole de publicistică. 

Acestea sunt mici perle în oceanul plin de stridii al literaturii actuale. El 

trebuie citite pe îndelete şi gustate ca atare, cu pipeta, ca pe un elixir al tinereţii 

ori al fericirii veşnice. Pentru aleşii degustători de licori fine. 

În „Note despre sentimentul românesc al fiinţei” – autorul contrapune 

sintagmei gânditorului român Constantin Noica, propria gândire, în sintonie cu 

acesta. „Există pentru fiecare naţiune o specificitate, o diferenţă specifică, 

mărci de identitate. Mărci care vin din istorie, care nu s-au născut peste noapte, 

care duc cu ele şi bucuria şi tristeţea şi iubirea şi ura şi victoriile şi înfrângerile. 

210

Dar noi, cum ar spune Nichita Stănescu, avem şi o patrie de pământ şi o 

patrie de cuvinte, care n-au fost întotdeauna coincidente. Dacă patria noastră 

de cuvinte a câştigat mereu în teritoriile sale, cu îmbogăţiri şi renunţări, ca o 

vitregie a soartei, patria noastră de pământ a fost într-o continuă zbatere, cu 

frământări, cu creşteri şi descreşteri, cu rotunjiri entuziaste, cu ciuntiri 

sângeroase”. 

Consideraţii pertinente pe marginea aserţiunilor noicene face autorul 

încercând să desluşească pentru cei din jur sensurile acelei dimensiuni care ne-a 

marcat „sentimentul românesc al fiinţei”. Gândirea originală băciuţiană se 

împleteşte armonios cu cea a marelui om, creator de şcoală filozofică 

românească. 

„Putem să ne schimbăm cetăţenia, la un moment dat, dar nu putem 

rămâne, în adâncul fiinţei, decât ceea ce am fost în clipa naşterii – români. E 

imposibilă extincţia acestei dimensiuni”. 

De la conceptele filozofice, Nicolae Băciuţ digresionează în concret, 

împărtăşindu-şi experienţa avută în Statele Unite ale Americii. De altfel, o 

dimensiune a scrisului băciuţian este tocmai digresiunea de la abstract la 

concret, într-o notă confesivă care ţine de speciile, memorialistică, jurnalieră 

ori eseistică, deopotrivă de atractive. Nicolae Băciuţ se sprijină în demersul său 

eseistic de exprienţa livrescă. Recunoaştem în text trimiterile la modele: Nichita 

Stănescu, Eminescu, Cioran, Lucian Blaga, Constantin Noica. 

„Pentru că nu întâlneam români, pentru că nu mă regăseam în patria 

mea de cuvinte, îmi cântam cu voce tare, oricât de afon eram, ca să aud limba 

română. Pentru că, departe de „patria de pământ”, ne e dor nu doar de ţară, de 

ceea ce e de acasă, ne e dor şi de limba română, atunci când suntem nevoiţi să 

vorbim în alte limbi, ale altor patrii de pământ.” 

În sintonie cu sintagma încetăţenită a lui Noica, Nicolae Băciuţ afirmă: 

„Avem un specific naţional care rezidă din tradiţiile noastre, din cultura 

noastră, din faptele noastre din istorie. Cu bune şi cu rele, mai inspirate sau mai 

puţin inspirate, mai eficiente sau mai dezastruoase, mai păguboase sau mai 

benefice. 

Chiar dacă aparţinem unei „culturi mici”, această cultură i-a dat pe 

Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Vasile 

Pârvan, Lucian Blaga, George Enescu, Brâncuşi, Constantin Noica, Nichita 

Stănescu şi, desigur, lista poate continua. Ei dau specificul naţional, sentimentul 

românesc al fiinţei. Pentru că opera lor este pătrunsă în toate fibrele de tot ceea 

ce ne este specific, naţional. 

Percepem această realitate noi, din interior, dar o percep şi alţii, care au 

alt sentiment al fiinţei decât noi. (...) 

Nu trebuie cerut nimănuia voie ca să fim români. Suntem români. Şi 

punctum. 

211

Există sentimente care nu pot fi mistificate, fără să te mistifici tu însuţi. 

Unul dintre ele este dragostea faţă de neam, care nu încetează decât o dată cu 

fiinţa. 

„Primul Nobel, singurul Nobel” ilustrează pregnant sentimentul naţional 

şi, pe de o parte frustrarea că valorile româneşti sunt, de cele mai multe ori 

ignorate din motive care nu ţin decât de conjunctură, iar pe de altă parte, bucuria 

că premiul a fost primit şi de un român. 

„Am avut o singură consolare: George Emil Palade, românul stabilit în 

America, în 1946, an în care s-a şi căsătorit cu Irina, fiica binecunoscutului 

industriaş Nicolae Malaxa. 

George Emil Palade a luat premiul Nobel în 1974, pentru Medicină şi 

Fiziologie, premiu pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. 

L-am cunoscut pe Emil Palade, în 1995, în SUA, la Reno, la University of 

Nevada, unde participam la Congresul Academiei Româno-Americane de Arte şi 

Ştiinţe. Deşi avea 82 de ani, era plin de viaţă, comunicativ, cu o modestie 

specifică marilor spirite. (...) 

„Înarmat” cu aparatură de filmat, am realizat atunci un interviu, 

transcris şi apărut şi în cartea mea „A doua Americă”, un interviu despre 

condiţia diasporei româneşti, dar şi despre nume prestigioase de români, pe 

care Geroge Emil Palade i-a numit „uriaşi”, care ar fi meritat Premiul Nobel: 

Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran. Dar pe lângă ei, spunea laureatul 

Nobel, „în foarte multe domenii de activitate, numele mari, conducătorii de 

frunte ai domeniilor respective au fost români. 

La 8 octombrie 2008, la 96 de ani, George Emil Palade a trecut la cele 

veşnice, lăsându-ne nu doar cu mândria de a-l şti primul şi singurul român 

laureat Nobel, dar şi cu o imensă frustrare. Şi nu ne putem consola nici cu 

Premiul Nobel pentru Pace acordat în 1986 lui Elie Wiesel, evreu american 

originar din Sighetul Marmaţiei”. 

Ca o ilustrare a celor afirmate mai sus despre „sentimentul românesc 

al fiinţei”, într-un sugestiv joc de cuvinte, „Literatura exilului, exilul 

literaturii” - autorul prezintă un eveniment cultural bistriţean: „Zilele Culturii 

Bistriţene la Nürnberg”, concretizat în Antologia scriitorilor bistriţeni, „Un 

copac de sunete” – ediţie bilingvă română-germană, îngrijită de Olimpia Pop, 

carte care a fost prezentată iubitorilor de literatură din Nurnberg. 

„La Biserica „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, din Nürnberg, preotul paroh 

Teofil Herineanu a prezentat credicioşilor delegaţia de scriitori bistriţeni, 

condusă de Olimpia Pop: Aurel Rău, Cornel Cotuţiu, Mircea Măluţ şi Nicolae 

Băciuţ. Într-o sală destinată manifestărilor culturale, Olimpia Pop, director al 

Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud, a prezentat antologia celor 23 de autori 

bistriţeni, ca pe o „proiecţie a literaturii locului, ca spaţiu septentrional, şi 

totodată ca expresie a tendinţelor şi specificului din scrisul românesc de azi”. 

212

În ceea ce priveşte exilul literaturii, autorul spune: „Cum arată exilul 

literar românesc azi? Mai policrom ca niciodată. Mai greu de definit prin câţiva 

parametri la modul global, oricâtă globalizare se face simţită. 

Am întâlnit, la Nürnberg, un scriitor român. Unul care şi-a sumat exilul 

înainte de 1989, nu ca scriitor, ci ca tânăr aflat în derută socială şi familială. 

(...) Daniel Renon, căci despre el e vorba, a publicat trei volume de versuri, 

debutând în 2003 cu cartea „Îngerul rebel” Editura Eurostampa, Timişoara. 

Celelalte cărţi le-a publicat tot în ţară: „Literando”, Editura Anamarol, 

Bucureşti, 2004, şi „Dresorii de umbre”, Editura Amaro, 2005. 

Nu puteam să-mi reprim tentaţia de a limpezi împreună condiţia 

scriitorului român din exil în anul de graţie 2008”. 

Nicolae Băciuţ realizează un interviu cu acest scriitor român din exil. 

Despre iubitorii de muzică folk, autorul scrie un articol intitulat: „Unde e, 

cântece, ţara ta”. În virtutea acestor preferinţe muzicale înfloritoare în anii ’80, 

prin Cenaclul „Flacăra”, autorul ni-l przintă pe George Ani „originar din 

Salva, pe care l-am întâlnit la Nürnberg, culmea, într-o acţiune de promovare a 

culturii bistriţene, iniţiată de Biblioteca Judeţeană în celebrul oraş german, 

celebru prin trecutul său îndepărtat, dar şi prin Procesul pe care l-a găzduit, de 

judecare a naziştilor. Oraş în care şi-au regăsit o a doua patrie mulţi 

conaţionali. 

La Nürnberg a ajuns şi George Ani, după un traseu existenţial nu lipsit de 

înfrângeri şi dezamăgiri, pe măsura multor iluzii pe care şi le-a făcut. El a 

rămas însă cu o moştenire pe care nu i-a putut-o lua nimeni, deşi prea puţini 

mai erau cei care să-i asculte cântecul. Pentru că pentru covrigii din cozile 

câinilor pe care i-au visat mulţi, era nevoie de multă muncă şi de multe 

sacrificii. 

Şi George Ani a sacrificat multe, înafară de un singur lucru. A continuat 

să cânte, pentru cei puţini care mai aveau timp şi pentru cântec într-o lume în 

care încercau să se răgăsească, să se definească, să existe”. 

Nostalgic al spaţiului bistriţean, Nicolae Băciuţ a întocmit o antologie de 

grup intitulată: „Să nu uit” – în patru limbi: greacă, engleză, italiană şi spaniolă, 

poemele fiind însoţite şi de câte o scurtă prezentare bio-bibliografică. 

Se pare că sentimentul fiinţei există în fiecare din textele acestui volum, el 

fiind firul roşu care străbate întreaga lucrare sub diferite chipuri. Unul din aceste 

chipuri este microeseul „(Re)citindu-l pe Eminescu”. Cu multă căldură, autorul 

face o pledoarie pentru întoarcerea la lectură şi reconsiderarea imaginii poetului 

nostru, în contrapunere cu acei care, acum mai mult ca niciodată, s-au găsit să-i 

minimalizeze importanţa şi să-l defăimeze. „Despre Eminescu s-a scris o 

bibliotecă, începând, dacă vreţi, cu gestul maiorescian de a prinde între coperţi 

ca între aripi de înger, primele sale poeme, dar continuând cu binecuvântarea 

viitorului prim patriarh al României, Miron Cristea, care a deschis cartea 

scripturilor credinţei sale cu o teză de doctorat despre Eminescu, prima lectură 

academică, cu care a început înţelegerea lui Eminescu, asupra căruia s-au 

213

aplecat critici şi istorici literari, cercetători, cititori în stelele poeziei, câţi n-a 

avut niciun alt scriitor român de la origini şi până în prezentul literaturii 

române şi nici degrabă nu o să aibă altul. 

Dincolo de mitizări şi demitizări, dincolo de superlative şi contestări, 

Eminescu trebuie citit. „Să ne apropiem de Eminescu sărutându-i versul,/ Iar nu 

slăvindu-l de neînţeles”, parcă spunea tot Nichita Stănescu. 

Nu ne putem despărţi de Eminescu înainte de a-l întâlni. A-l întâlni cu 

iubire şi nu cu îngâmfare postmodernă, a-l (re)descoperi ca pe-o Americă, 

necunoscută şi plină de surprize, a-l descoperi ca pe un nou pământ în care să 

poată fi pusă sămânţa bună a înţelegerii unei poezii şi a unui timp al poeziei. Nu 

trebuie citit Eminescu raportându-l la ce s-a scris după el, ci raportându-l la el 

însuşi, la lumea pe care a cuprins-o cu înţelegerea şi simţirea sa. Iar pentru cei 

care se cred sătui de Eminescu şi de etichetele puse pe scrisul său, n-au decât 

să-şi asume reţeta lui Nicolae Manolescu : „Trebuie să avem, mai întâi, curajul 

de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l 

facem contemporan“. 

În prelungirea acestei idei generoase, de restituire a valorilor româneşti, 

autorul scrie articolul: „Ziua Eminescu” : „A vorbi azi despre Eminescu e un 

gest firesc, elementar, al oricărui trăitor în patria de cuvinte şi de sentimente pe 

care limba română şi le poate asuma ca specificitate. Ca identitate. 

Când s-a spus că Eminescu e „omul deplin al culturii române” nu s-a 

dorit să se facă o metaforă încăpătoare, nici să se închidă porţile spre 

cunoaşterea şi înţelegerea operei sale, într-un soi de sacralizare ipocrită. Noica 

chiar a crezut că în opera lui Eminescu a fost cuprins întreg sufletul românesc, 

în întreaga şi complexa sa bogăţie. 

Iar pentru a cunoaşte toate aceste dimensiuni, ale sentimentului românesc 

al fiinţei, Eminescu are nevoie nu de mitizare, ci de lectură. Opera eminesciană 

trebuie citită, dincolo de manuale, dincolo de obligaţii didactice, trebuie 

parcursă de oricine vrea să se cunoască, să se modeleze în fiinţa neamului 

românesc.” 

Iar în legătură cu aniversarea lui, de două ori pe an, autorul e de părere că: 

„Oricare zi poate fi numită o zi Eminescu. 15 ianuarie e o zi Eminescu. 

Dar şi mâine va fi o zi Eminescu şi poimâine şi-n oricare altă zi din calendarul 

fiinţei româneşti. 

Eminescu e o sărbătoare fără de sfârşit pentru oricine se regăseşte în 

numele lui. Ca-n numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh”. 

Relevant pentru acest volum de publicistică, este faptul că, autorul 

introduce şi texte de-ale altor scriitori, inclusiv interviuri luate lui, de diferiţi 

ziarişti. Astfel, Emilian Cira, în 15 mai 2009 îi ia un interviu lui Nicolae Băciuţ, 

avându-l în centrul discuţiei pe Nicolae Steinhardt care este: „un model şi pentru 

partea noastră de pământ şi pentru cea de cer”. Publicistul Băciuţ relatează 

întâlnirea memorabilă dintre cei doi în cadrul Saloanelor Culturale „Liviu 

214

Rebreanu” de la Bistriţa. Amintirile despre Monahul de la Rohia sunt 

emoţionante, chiar şi la trecerea a două decenii de la eveniment. 

“- A fost o întâlnire memorabilă, la nişte întâlniri admirabile, cum erau 

Saloanele Culturale „L. Rebreanu” de la Bistriţa. M-a fascinat, între atâtea 

nume sonore ale culturii – literaturii, filosofiei româneşti de la acea vreme. 

Conferinţa sa a fost încărcată de lumină şi verb, iar prezenţa sa fizică avea aură 

de sfânt. Din acea clipă i-am spus Sfântul Nicolae. Ne-am văzut, faţă în faţă, 

prima oară, în holul Hotelului „Coroana de aur” din Bistriţa, iar primul gest 

care mi-a rămas întipărit în minte e cel al refuzului, cu blândeţe, de a-i săruta 

mâna. Era îmbrăcat în straie preoţeşti, iar impulsul meu a fost acela al unui 

creştin. M-a îmbrăţişat însă, spunându-mi că m-a citit, în „Echinox”, în 

„Vatra”... Era ca un paşaport de liberă comunicare.” 

Pentru interviul de la “Vatra” cei doi au recurs la dialogul epistolar. 

“Dar a avut şi această formulă farmecul ei, îşi aminteşte jurnalistul, cu 

aşteptatul scrisorilor, cu dialogurile telefonice pe marginea lor... Cu parfumul 

scrisului de mână, uşor tremurat, al părintelui Nicolae. 

Era energizantă prezenţa lui N. Steinhardt. Căpătai încredere în tine, 

simţeai nevoia să te apropii mai mult de cele sfinte”. 

Autorul îl descrie astfel: “Avea o cultură extraordinară. Mai mult, avea 

capacitatea de a opera cu această cultură. Nu erau o simplă bază de date de 

inventar lecturile sale. Ele erau operaţionale, făcea asociaţii surprinzătoare, 

trimiteri, relaţionări la care puşini aveau acces”. 

Dialogul se polarizează în jurul cărţii “Între lumi” – dialoguri epistolare 

cu părintele Nicolae: 

„Între lumi” e un titlu care, cred, mi-a fost inspirat de Sus, iar 

încărcătura de semnificaţii este mare. Oricum, cartea, prin acest titlu se dorea 

şi liantul dintre lumile noastre, a părintelui Steinhardt şi a noastră, a celor care 

am avut şansă să-i simţim aproape respiraţia fierbinte a iubirii aproapelui”. 

Interviul a fost publicat în „Vatra veche” nr. 4, an. I, mai 2009. 

Adrian alui Gheorghe a găsit o formulă inedită de a-l intervieva pe 

Nicolae Băciuţ. El a ales, răspunsurile grilă, cu trei variante: varianta scurtă, 

medie şi lungă, iar dialogul s-a polarizat în jurul condiţiei scriitorului român de 

azi. Este ca un fel de test pentru amândoi. În încheiere, Adrian alui Gheorghe îi 

adresează câteva întrebări blitz, iar răspunsurile sunt pe măsură. Interviul 

experiment a avut loc în 31 ianuarie 2009. 

Tot despre condiţia scriitorilor este şi articolul „Scriitorii în căutarea 

unui statut”. Pe drept cuvânt, Nicolae Băciuţ se întreabă: „De ce n-ar fi 

preocupaţi şi scriitorii de Statutul lor? Şi la propriu şi la figurat. Şi în grup şi 

individual. Măcar din dorinţa de a ne clarifica locul şi rostul nostru într-o lume 

din ce în ce mai confuză, pe măsură ce îşi stabileşte reguli şi norme existenţiale 

tot mai ferme şi tot mai flexibile, sub „teroarea” democraţiei, a respectării 

drepturilor omului, animalelor ş.a.m.d. 

215

Uniunea Scriitorilor, după un veac de existenţă, cu bune şi cu rele, vrea 

să-şi adapteze, să-şi optimizeze Statutul, pentru că lumea de azi e într-o 

continuă schimbare/transformare, care impune sincronizare cu realităţile 

culturale, sociale, politice, pe care le trăim”. 

Autorul semnalează unele prevederi care interzic scriitorului să se înscrie 

în altă Asociaţie-Filială decât cea a oraşului de domiciliu sau într-una apropiată. 

În articolul „Dreptul la istorie” – autorul se referă, desigur, la „O istorie 

a literaturii române contemporane” la care să aibă dreptul şi acei scriitori care 

trăiesc în provincie. 

Un emoţionant portret îi face Nicolae Băciuţ lui Grigore Vieru în 

articolul „Fratele Grigore”: 

„Fratele Grigore a murit de Eminescu. Inima lui a devenit mai mare 

decât trupul. El trece astfel din simbol în mit, pentru a se întoarce mereu în 

fiecare din noi, cu acelaşi dor neastâmpărat, de frate şi de soră. 

El e poetul fără egal. Oricât de inegală i-ar putea fi considerată opera. 

Dincolo de cuvinte, opera lui importantă e cea pe care a semănat-o în fiecare 

din noi, sentimentul de frate, transmis cu căldură, cu bucurie, cu speranţă. 

Basarabia are mulţi poeţi buni. Dar niciunul ca fratele Grigore. Greu se va 

naşte unul să-i fie egal. Greu se va naşte unul care să adune în el ceea ce se 

adunase în trupul firav dar puternic, de neclintit de furtuni, al fratelui Grigore. 

Nici măcar de moarte.” 

Răspunzând unor eventuale întrebări ale jurnaliştilor, Nicolae Băciuţ 

argumentează „De ce n-am rămas în provincie?” În acelaşi context, el explică 

sintagma „Provincie literară”: „Nu am avut niciodată mirajul Capitalei şi n-aş 

da pentru nimic în lume Provincia mea literară, cu toate neajunsurile ei, cu 

frustrările, cu ignoranţa ei, pentru nicio Capitală literară din lume.” 

Un fapt extrem de important semnalat de Nicolae Băciuţ este acela al 

existenţei caselor memoriale ale scriitorilor, ceea ce constituie, în opinia sa, o 

obligaţie neonorată. „Se întâmplă însă un fenomen paradoxal. De o bună bucată 

de vreme, de ordinul zecilor de ani, nu mai apar case memoriale. Noi, 

bistriţenii, le avem pe ale noastre – casele memoriale Ion Pop Reteganul, 

George Coşbuc şi Liviu Rebreanu. Şi istoria literaturii, dacă e să privim 

lucrurile din perspectiva caselor memoriale, se opreşte aici. De parcă n-ar mai 

fi murit niciun scriitor după 1944, anul morţii lui Rebreanu. Sau să credem că 

nu mai înseamnă nimic scriitorii care le-au urmat sau chiar să ne imaginăm că 

poate n-a mai murit niciun scriitor?! (...) Să decretăm o zi a scriitorilor, în care 

să elogiem creaţia, lectura. Să stabilim un an naţional al scriitorilor, în care să 

ne achităm de toate aceste obligaţii morale pe care le avem. Cu toţii!” 

Autorul marchează împlinirea a patru decenii de la apariţia revistei 

studenţeşti „Echinox”, prilej de trecere în revistă a principalelor etape în 

evoluţia ei: 

216

„Pare de necrezut cât de repede a trecut timpul de la apariţia celei mai 

importante reviste studenţeşti de cultură, „Echinox”, editată de Universitatea 

„Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, dar realizată, în principal, de filologii 

clujeni, care s-au impus şi au impus publicaţia în conştiinţa publică, menţinândo 

la un superlativ absolut: cea mai bună publicaţie studenţească de cultură din 

toate vremurile. În plus, cu o particularitate care o singularizează în lumea 

publicaţiilor studenţeşti – are pagini şi în limbile maghiară şi germană, de la 

începturi până azi. (...) 

Şansa adevărată a publicaţiei au asigurat-o cei trei universitari, Ion Pop, 

Marian Papahagi şi Ion Vartic, conducere care şi-a pus amprenta şi pe direcţia 

Echinoxului, dar şi pe destinele multor tineri filologi, cu aspiraţii literare.” 

Personalităţile care au fost la conducerea ei, dar şi colaboratorii au realizat 

performanţe care cu greu pot fi atinse. “De la Eugen Uricariu la Dinu Flămând, 

de la Petru Poantă la Adrian Popescu, de la Emil Hurezeanu la Horia Poenaru, 

echinoxiştii de ieri şi de azi au pus umărul din greu la afirmarea literaturii 

române şi a demnităţii scriitoriceşti. Pentru că Echinoxul a format şi caractere! 

(...) Echinoxul va rămâne să trăiască din amintiri, dintr-o glorie literară 

exemplară, pentru că performanţele ei de altădată vor fi imposibil de atins. 

Dar ceea ce a făcut, în vremuri grele, rămâne. La trecutul falnic al 

Echinoxului, prezentul nu are de ales decât să se închine/încline.” 

În aceeaşi ordine de idei, în “Profesorul de ” autorul îl 

omagiază pe Ion Pop, în semn de recunoştinţă pentru că a marcat destinul literar 

şi profesional al unor generaţii de studenţi şi scriitori. 

Un fapt admirabil este evidenţiat de autor în articolul “Muntele Vrăjit” – 

cu referire la taberele de creaţie organizate la Lăpuşna,”acolo unde muntele, 

dacă nu e neapărat vrăjit, cel puţin...vrăjeşte, - prilej pentru scriitori, artişti şi 

pictori de a-şi manifesta atât iubirea pentru natură, cât şi pentru artă. O perioadă 

fertilă de creaţie care a dat roade pe măsură. 

Despre atelierul de lucru al scriitorului, constituie pretextul pentru Nicolae 

Băciuţ de a aminti despre casele de creaţie ale Uniunii Scriitorilor: 

“Aşadar, care ar fi idealul de „atelier” de lucru al unui scriitor? Unde îşi 

scrie acesta textele sale care aspiră la eternitate? Scriu ei în birouri somptuoase 

sau în garsoniere îngrămădite? Sunt ei singuri sau se izolează în liniştea nopţii, 

scăpaţi de zgomotul şi furia vieţii cotidiene? 

Dacă facem o scurtă trecere în revistă a unor case memoriale, putem 

rămâne cu imaginea unei boierii a scrisului („Scrisul e boierie”, spunea parcă 

N. Steinhardt). E un adevăr în parte valabil pentru unii dintre scriitorii români 

din alte veacuri. 

Scriitorul de azi nu prea poate să facă „paradă” de condiţiile în care 

scrie. Citeam într-o anchetă pe o astfel de temă câteva opinii ale unor scriitori 

care, cu puţine excepţii, puneau în evidenţă precaritatea condiţiei de slujbaş al 

scrisului. „Majoritatea autorilor români împart camera de lucru cu copiii, 

pisicile sau consorţii”- e una din aserţiunile grăitoarea pentru „portretul la zi 

217

al scriitorului român contemporan”. Aşa că cei care mai au „curajul”, 

îndrăzneala să mai scrie trebuie să se mulţumească cu puţin. Camera de lucru a 

multor scriitori e o cameră de bloc, iar cândva, o spun din proprie experienţă, 

pentru a nu tracasa vecinii cu bătăile maşinii de scris în miez de noapte, 

puneam bureţi amortizori sub „maşina de zgomote”. (Masa de lucru). 

În „Cartea cea de toate zilele” – autorul după ce face un expozeu al 

lecturii ca necesitate, conclude: „Recomand însă, până şi ca terapie, lectura. E 

medicul nostru bun, medicamentul cel mai potrivit, în orice boală a sufletului ». 

Şi despre bibliotecile personale sunt lucruri de spus. Le face Nicolae 

Băciuţ în « Biblioteca din casă » : « Nu ştiu câţi mai au azi pasiune pentru 

carte, pentru a-şi aduna cărţi în biblioteca personală, pe care să le citească şi 

recitească, la care să apeleze ca la buni prieteni. Nu putem uita un slogan de 

mai ieri: „Cartea – cel mai bun prieten”! 

Ştiu însă că foarte mulţi sunt cei care visează biblioteci cu carte în format 

electronic, la care să ajungă foarte simplu, „de acasă”, fără să mai facă prea 

multe eforturi. În acest orizont se profilează şi preocupările unor biblioteci 

publice din ţară şi din străinătate, de a trece cât mai multe titluri vechi şi noi în 

format electronic. Anual, se alocă tot mai multe fonduri pentru această 

operaţiune, care va transforma, în timp, „biblioteca din casă”, cu „biblioteca 

de acasă”. 

Important este însă, până la urmă, nu neapărat unde e biblioteca şi cum 

se ajunge la ea, ci cât se citeşte? 

Apropo, ce cărţi mai citiţi?” 

În consens cu acest articol este şi cel intitulat: „Biblioteca de la ţară”. 

Autorul constată: „Peste alţi ani, după 1990, am constatat, cu tristeţe, că 

bibliotecile săteşti au devenit cenuşărese. Nu doar că interesul pentru lectură, la 

concurenţă cu oferta TV, a ajuns în cădere liberă, dar şi interesul 

administraţiilor locale pentru biblioteci a devenit ca şi inexistent. Nu doar că nu 

se mai alocă decât sporadic şi pe ici-colo, fonduri pentru achiziţia de carte 

nouă, dar multe biblioteci nu mai au nici bibliotecari, destule biblioteci 

ajungând în paragină. 

Cărţile, altădată mâzgălite de mâini de copii, dar şi citite, sunt acum 

încărcate de praf, se degradează uitate de toată lumea. Bibliotecile sunt tot mai 

des ferecate cu lacăte ruginite, în biblioteci se intră tot mai rar, nevoia de 

lectură este suplinită de alte nevoi…” 

Şi tot despre carte este vorba şi în articolul „Carte 500” în care autorul 

face o foarte frumoasă pledoarie pro domo pentru Galaxia Gutenberg: „O 

jumătate de mileniu de tipărire de cărţi – cu punctul de plecare „Liturghierul 

lui Macarie”, considerată prima carte tipărită în spaţiul românesc, la 

Târgovişte. Nu s-ar zice că am fost foarte harnici într-ale tipăritului de carte, 

dacă avem în vedere că Galaxia Guttenberg înregistra primele tipărituri în 

acest registru în 1447. 

218

Radu cel Mare, domnitor al Ţării Româneşti între 1495 – 1508, la adus 

pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care a învăţat 

meşteşugul tiparului la Veneţia. 

Au urmat „Liturghierului” un Octoih slavon (1510), un „Tetraevanghel” 

(1512), deschizându-se astfel calea tipăriturilor la noi. 

Nu ştiu să fi făcut cineva un inventar al tipăriturilor din cei 500 de ani în 

care tipărirea cărţilor a cunoscut un curs mereu ascendent, cu un salt 

tehnologic în ultimele decenii care face din tipărirea unei cărţi un exerciţiu la 

îndemâna oricui dispune de o aparatură minimală, cu performanţe de timp care 

pot transforma „într-o clipă” un „manuscris” într-o carte. 

Lumea tiparului e fascinantă, iar cartea tipărită s-a aşezat confortabil în 

vârful ierarhiei tipăriturilor secole la rând, până când, cartea electronică, fără 

cruţare, a început să atenteze la acest statut. (...)Bibliotecile lumii vorbesc 

despre lume lumii, prin cărţile pe care le depozitează. Bibliotecile încă sunt un 

fel de sanctuare. Locuri sfinte. 

Aniversând cinci sute de ani de la tipărirea primei cărţi pe pământ 

românesc, nu se poate să nu ne întrebăm cum va arăta cartea atunci când va fi 

să aniversăm un mileniu de carte pe pământ românesc. Şi nu e simplă retorică 

în acest gând!” 

În sintonie este şi articolul „Lectura, dincolo de lux”: 

„Luxul lecturii” e o altfel de carte. Aş risca să spun că e chiar o carte 

inedită ca formulă. Ea e şi carte de critică literară, dar şi antologie de texte. Ea 

cuprinde „foiletoanele” lui Dan Mucenic, publicate în ziarul „Atac”, care nu e 

nici pe departe o publicaţie literară, dar nici una „deocheată”, dincolo de 

aparenţe. De o bună bucată de vreme, Dan Mucenic deţine aici o rubrică, 

„Luxul lecturii”, care-şi are cititorii ei. Mai mult sau mai puţin „specializaţi”, 

cu mai multă sau mai puţină cultură literară. Dar de o sinceritate dezarmantă. 

Şi nu lipsiţi de onestitate şi pertinenţă în observaţiile şi judecăţile lor. (...) 

„Luxul lecturii” e o carte interactivă şi cu mai mulţi „actori” – autor, 

critic literar, cititori. 

E un elogiu adus cărţii, lecturii!” 

În „Lectura ca viaţă” – autorul smnalează cartea „1001 cugetări”: 

„Părintele Ilie Bucur se află la a doua încercare (1001 cugetări, Editura Nico, 

2009) de a demonstra că suntem ceea ce citim, că lecturile sunt temelia formării 

noastre, a modelării noastre. Viaţa nu bate lectura, oricât de bun dascăl este ea. 

La temelia oricărei vieţi adevărate stă lectura, într-un orizont profesional, dar 

mai ales într-unul al cunoaşterii sinelui, în ce are el mai profund. 

Fiecare vârstă îşi are lecturile ei. Pe care le descoperim singuri sau ni le 

recomandă părinţii, dascălii, prietenii... E foarte important cât citim, dar decisiv 

rămâne cum citim. Lecturile la suprafaţă, grăbite, poate că îşi ating ţinta măcar 

219

ca informare, dar ele nu produc în noi acele acumulări “cantitative”, ca să 

asigure saltul “calitativ”. (...) 

„1001 cugetări” sunt o poveste fără de sfârşit, pentru că ele, dincolo de 

ceea ce oferă prin ele însele, deschid alte ferestre spre cunoaştere şi trăire. 

Pentru că atunci când simţi pe buze gustul picăturii de apă în deşert, nu se 

poate să nu visezi la o cană de apă care să-ţi potolească setea”. 

În „Vămile poeziei” autorul prezintă succint volumul „Vâslele timpului” 

antologia de versuri a lui Lazăr Lădariu, asumată de Mariana Cristescu, „o 

incursiune în teritoriile celor 12 volume de versuri, cifră cred că deloc 

întâmplătoare, cu simbolistica ei, de rotund astral, la care se adaugă bonusul 

unei antologii, fără texte inedite.” 

În « Timpul prozei » Nicolae Băciuţ o prezintă pe Mirela Gruiţă astfel : 

« Cu un titlu seducător şi inspirat, „Poveşti muritoare”, Mirela Gruiţă vine 

parcă să argumenteze că niciodată nu e prea târziu pentru a da literaturii ce e 

al literaturii şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Ea vine să infirme toate 

prejudecăţile legate de „timpul trăirii şi timpul mărturisirii”. 

Într-un titlu metaforic destul de sugestiv, “Ecumenismul fricii” o prezintă 

pe Melania Cuc cu volumul său “Dantelă de Babilon”: “încă o formulă 

narativă pe care o încearcă Melania Cuc, una care îi impune restricţii, dar îi şi 

deschide un orizont nu mai puţin generos, acela al psihologiilor umane. 

O naraţiune la persoana întâi, cu autoarea protagonistă în pielea unei 

jurnaliste, „o jurnalistă fără de minte, ce şi-a propus să ajungă şi să transmită 

ştiri de pe linia întâi a unui front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă”, 

într-un exerciţiu profesional imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni de 

fenomen: terorismul, luarea de ostatici, de prizonieri civili. O experienţă limită, 

cu mare încărcătură de risc, prin care au trecut atâţi jurnalişti şi nu numai.” 

Autorul subliniază că: „E o naraţiune în care îşi arată faţa un ecumenism 

al fricii, al vinei comune, cu solidaritatea, speranţa şi laşităţile lor: 

„Musulmanii, creştinii, budiştii, iudeii, brahmanii şi ateii, toţi suntem 

amestecaţi, facem parte, avem o vină anume”. 

Un roman al spaţiului închis, în care contează doar dimensiunea 

interioară, lăuntrică, accentele fricii şi ale licăririlor de speranţă. 

Un roman psihologic, într-o curgere firească, clasică, cu respectarea 

rigorilor genului. Cu foarte multă artă în a decupa detalii, în a le da relief, 

încărcătură de simbol. 

Dar şi analiză sub raport religios, a unei lupte fratricide, în spaţiul 

matrice al creştinătăţii, între „reprezentaţi a două seminţii din triburi vechi şi 

trecute în egală măsură prin sita şi dârmonul vremurilor, pentru a nu uita 

pentru ce se urau de moarte”. 

Julien Tănase este prezentat cu volumul său: „Jurnalist – „made in 

Romania” e o carte despre creşterea şi descreşterea ambiţiilor unui gazetar 

într-o lume în care adevărul şi minciuna stau la aceeaşi masă. E un produs al 

acestor vremuri, pe măsura acestor vremuri. 

220

Cartea e şi istoria unei pasiuni, cu tot hăţişul pe care trebuie să-l străbată 

pentru a vedea „luminiţa de la capătul tunelului” tipografic. 

Oricum, e şi o demonstraţie că presa poate să fie a patra putere în Stat, 

dacă nu cumva se poate căţăra chiar şi mai sus.” 

„Numele din titlu” – este semnalul pentru cartea lui Răzvan Ducan 

intitulată „Băciuţ”. 

“O carte care însă îi aparţine lui Răzvan Ducan şi-l reprezintă, chiar 

dacă “Băciuţ c’est moi”!” 

Petre Curticăpeanu este prezentat într-un mod foarte original: “Petre 

Curticăpean a ajuns la o vamă existenţială la care plăteşte în poezie. În 

vâltorile limbii. Plăteşte în poezie, pentru că s-a îmbolnăvit de poezie şi nu se 

poate vindeca. Poezia a devenit mod de a fi – câtă viaţă atâta poezie, câtă 

poezie atâta viaţă! Iată jocul de cuvinte, în vâltorile limbii, în care autorul se 

poate regăsi cu întreaga sa poezie, în cărţile de până acum, în care a dat 

suficiente dovezi ale nevoii sale de poezie. „Arome târzii”, „Miresme târzii”, 

„Coloanele câmpiei” definesc nu doar un destin poetic, ci şi un traseu 

existenţial în care recuperarea nostalgică a unui timp devine monedă de schimb. 

Convertibilă!” 

În “Constelaţia poeziei” – Nicolae Băciuţ îl prezintă pe Ştefan Neagu cu 

volumul: “Constelaţia inimii”. „Constelaţia inimii” este biografie, este 

documentarul emoţiilor şi sentimentelor în evoluţia lor de la o vârstă la alta, în 

spirit blagian, până la a ajunge la constatarea că „jocul şi iubirea sunt 

înţelepciunea”. Este seismograf al fondului principal de trăiri, de la cele 

cotidiene la cele ce dau semnificaţie destinului.” 

Cronicarul Miron Costin în „Viiaţa lumii” are un vers admirabil: „Vine-o 

vreme, vine-o vamă...” Acesta este pretextul de la care porneşte Nicolae Băciuţ 

pentru a prezenta volumul: „Întoarcere spre mine însumi” al lui Ştefan Neagu, 

„o spovedanie în faţa celui pe care l-a slujit cu devotament şi profesionalism: 

ascultătorul/ cititorul său”. 

„Monografia localităţii Tăureni” întocmită de Grigore Bota, îşi găseşte şi 

ea loc în volumul de faţă, într-un titlu cât se poate de metaforic: „Fiinţa de 

pământ şi de cer”. 

Culegerea de folclor literar „De pe sate adunate” – a Ralucăi Diana 

Mihuţ « încearcă să ne convingă că, totuşi, folclorul românesc nu şi-a epuizat 

resursele, că mai sunt încă mesaje dinspre trecutul mai mult sau mai puţin 

îndepărtat care vin înspre noi. (…) „De pe sate adunate” e culegerea de folclor 

nu a unui cercetător, ci a unui iubitor de folclor, a unui artist care crede în 

valorile artei populare, în puterea acestuia de a face radiografia sufletului 

românesc. 

Valea Beicii e zona pe care Raluca Diana Mihuţ a străbătut-o cu pasul, 

ca şi cum ar descinde pe un teritoriu încă nedescoperit, încrezătoare şi 

optimistă. » 

221

Autorul este un nostalgic care reclamă « Întoarcerea la scrisorile de 

altădată » „Câţi dintre noi mai scriem scrisori? Când am simţit ultima dată 

parfumul unei scrisori şi am lipit un timbru pe un plic? (...) 

Cine mai are azi timp să scrie o scrisoare şi să urmeze tot ritualul 

transmiterii ei şi să mai aibă apoi şi răbdare să primească răspuns la 

scrisoarea sa? 

Poşta de mai ieri era cu ale ei. Mai rătăcea căte-o scrisoare, mai greşea 

câte-un „adrisant”, iar unora le mai erau şi citite scrisorile înainte de a ajunge 

la destinaţie. Pentru liniştea comuniştilor de frunte”. 

Acestea constituie suportul unor consideraţii serioase pe care le lansează 

Nicolae Băciuţ: 

„Ascultatul telefoanelor a rămas în obiceiul multora după decembrie 

1989, iar politicul se pare a fi fost campion în acest sport... de masă. 

Posibilităţile tehnice de ascultare, interceptare au devenit atât de performante 

încât niciun loc nu mai e sigur. De oriunde, oricând, putem fi ascultaţi. Ba chiar 

filmaţi. 

Sigur, după experienţele noastre predecembriste, apariţia unei legii care 

să controleze comunicarea nu a făcut decât să ne irite, să ne trezească 

suspiciuni, să ne creeze disconfort. Deveniserăm atât de naivi încât să credem 

că nimeni nu va mai fi ascultat pe ascuns, niciodată, că intimitatea comunicării 

va fi sfântă. Poate că e sfântă, dar nu pentru noi, ci pentru cei care ascultă, 

pentru care poate aduce profit politic, economic. Iar cei care „ascultă”, 

„interceptează” nu mai sunt doar ce-i care au reclamat „legalitatea” 

controlului comunicării, ci şi alţii... 

O lege cu aparenţa de a ne proteja şi de a ţine sub control fărădelegile nu 

mai poate fi crezută de cei care au trăit spaima supravegherii oricărui gest, 

public sau intim. 

Tema ne poate înfierbânta mult spiritele. Ne-am întoarce la scrisorile de 

altădată. Dar cine ne mai garantează inviolabilitatea acestora?” 

„(Re)lectura presei este pretextul pentru autor de a-şi mărturisi nevoia de 

lectură: „Unii dintre noi suntem cititori împătimiţi de presă, suntem adevăraţi 

devoratori. Rareori ne începem ziua fără să trecem în revistă măcar titlurile 

publicaţiilor favorite. Presa a devenit, astfel, pentru mulţi, un fel de drog. Nu e 

doar lectură interesată, pragmatică, pe urmele unei afirmaţii celebre („Cine 

deţine informaţia deţine puterea”), ci şi una banală, care pleacă de la nevoia 

intimă de a fi bine informaţi pentru a şti pe ce lume suntem sau ce se întâmplă 

cu lumea în care trăim. (...) 

Mă număr printre cei dependenţi de lectura presei. Fac un tur al presei 

electronice, îndată ce „fac ochi”, dar aştept cu nerăbdare presa scrisă, pe care 

s-o savurez în tihnă. Sigur, sunt obligat să fiu selectiv, sunt nevoit uneori să mă 

mulţumesc cu titluri, să nu doresc mai mult, sau să caut un anume autor.” 

O evocare a Prea Fericitului Patriarh Teoctist la un an de la fericita sa 

trecere la cele veşnice este subiectul articolului omagial „Un an fără Patriarh”. 

222

Un alt medalion spiritual este cel al mitropolitului bistriţean Gavriil 

Bănulescu-Bodoni: 

„La Mănăstirea Căpriana, am descoperit un nume despre care ştiam 

foarte puţine, atunci, la prima întâlnire a mea cu una dintre cele mai vechi 

aşezăminte monahale din Republica Moldova: Gavriil Bănulescu-Bodoni. Mi s- 

a atras atenţia la un amănunt care m-a făcut nu doar curios, ci a trezit în mine 

şi un pic de mândrie locală. Pentru că pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, noi, 

bistriţenii, nu doar că ni-l putem revendica, dar ar trebui şi să-i cinstim 

memoria. Biserica, în primul rând, este datoare să facă acest lucru, pentru că 

Gavriil Bănulescu-Bodoni este una dintre cele mai luminoase figuri pe care 

Bistriţa le-a dat ortodoxiei, în general, şi celei româneşti, în special. 

Cred că e pentru mulţi un necunoscut, deşi fraţii noştri de dincolo de Prut 

se raportează la el ca la „un mitropolit care trebuie cinstit ca sfânt” 

(Arhimandritul Filaret Cozmin, stareţul Mănăstirii Căpriana).” 

În „Carul de foc” – autorul, pornind de la credinţele din copilărie, evocă 

unele aspecte din pelerinajul său în Ţara Sfântă. 

„În mai 2006, la Mănăstirea Hozeva, din Pustiul Iudeei, am văzut peştera 

în care s-a nevoit, timp de trei ani, Ilie Tesviteanull (hrănit de corbi şi bând apă 

din pârâul Cherit), unul din marii pustnici, protopărinte al monahismului 

creştin, dar şi înaintemergător al celei de a doua veniri (Matei 17, 10-11). (...) 

Sf. Ilie Tesviteanul e prăznuit în biserica noastră ortodoxă la 20 iulie. 

Mi-a trebuit o viaţă ca să reaşez un mit, să descopăr pe Ilie cel adevărat, 

cel care s-a întâlnit cu Dumnezeu «în vânt lin», pe Horeb”, pe Muntele Sinai. 

Dar a meritat!” 

„Clopotarul GSM” îmi trezeşte nostalgii după filmul lui Tarkovski 

„Andrei Rubliov”, de aceea sunt în asentimentul autorului: „Dangătul de 

clopot m-a fascinat dintotdeauna, inclusiv în varianta miniaturală, clopoţeii pe 

care-i aveam în copilărie în arsenalul pluguşorului, cu clinchetul lor cristalin, 

dar nu mai puţin reverberant. 

Clopotul primei mele biserici, de la Chintelnic, umplea cu dangătul său 

tot satul, iar în zilele calme, în care aerul după ploaie, era limpede, el putea fi 

auzit şi din satele învecinate. 

De funia coborâtă din podul bisericii până în tindă, ne întreceam să 

tragem şi noi clopotul, fără restricţii, în zilele de Paşti, când aveam voie să 

batem şi toaca, să tragem clopotele mici.... 

Construcţia clopotelor a fost dintotdeauna artă, „acordarea” lor nefiind 

la îndemâna oricui, nu doar compoziţia aliajului din care era turnat fiind 

decisivă. 

Un clopot spart, se spune, greu mai poate fi „reparat”, recuperat, decât 

cu pierderi grave în armonia sunetelor. 

De aceea, poate, multe clopote, care scapă de topire, devin piese de 

muzeu, închizând în muţenia lor impusă, încă sunete tainice. 

223

Clopotarul, la rândul său, nu poate fi oricine. Şi trasul clopotelor e artă. 

Ştiam, de pildă, în copilărie, că un clopt tras „în dungă” anunţă primejdie – foc, 

inundaţii etc. Dar cum se trage un clopot în dungă? Câţi ştiu? 

E un cu totul alt sunet decât acela care-i cheamă pe credincioşi la 

rugăciune sau care însoţeşte liturghia... 

Dar şi clopotarii trebuie, la un moment dat, să predea ştafeta, mai ales 

atunci când urcatul în turlă, „cuibul” clopotelor, devine anevoios.” 

În „Biserica din inima mea” autorul îşi manifestă atracţia pentru biserica 

de lemn din Culpiu care, a fost într-o stare avansată de degradare, dar acum e 

refăcută. 

„Congregaţia Inimi neprihănite” este articolul care semnalează o 

situaţie existentă în Odorheiul Secuiesc şi care a fost depăşită graţie măicuţelor 

de la această Congregaţie. „Până la urmă, s-a dovedit că “inimile neprihănite” 

erau chiar inimi neprihănite, dedicate iubirii şi grijii faţă de cel lipsit de ajutor 

şi de adăpost. Nu oricând, ci la vârsta fragedă, a neputinţei, când foarte uşor se 

poate rătăci. Înloc să-i lase să rătăcească pe cei oropsiţi de soartă, « inimile 

neprihănite » de la Odorheiu Secuiesc oferă nu doar căldură părintească, ci şi 

educaţie, pregătire pentru viaţă. 

Nu-mi pot reprima patetismul, nu mă feresc de cuvinte mari, dar nici nu 

pot să nu spun ceea ce simt că se întâmplă la Odorheiu Secuiesc, la Casa de 

Copii în dificultate « Sfântul Iosif », acolo unde peste o sută de copii, prin 

purtarea de grijă a măicuţelor Congregaţiei « Inimi neprihănite », se nasc a 

doua oară. Descoperă ce e iubirea, ce e credinţa, ce e viaţă, aceea care merită 

trăită, chiar şi atunci când soarta a fost la un moment dat vitregă. Copii 

abandonaţi, despărţiţi de părinţi sau lipsiţi de adăpost, îşi găsesc la Casa de 

copii din Odorheiu Secuiesc, adevărata lor Casă. Sunt pregătiţi să înfrunte 

viaţa, să aibă încredere în ei înşişi, să spere, să simtă că nu sunt singuri pe 

lume”. 

Nevoia de modele o manifestă fiecare om, încă din copilărie. Copiii îşi 

confecţionează idoli şi doresc să-i imite. Nici Nicolae Băciuţ nu face excepţie. 

După ce a dorit să fie cântăreţ ca Gianni Morandi, sportiv precum Ion Ţiriac ori 

ca Ilie Năstase, scriitor precum cei pe care i-a cunoscut în tinereţe, autorul 

mărturiseşte: 

„Încetul cu încetul. nu mi-am mai dorit decât să fiu Nicolae Băciuţ. Cu 

mult/puţinul lui talent, dar şi cu neostoirea lui, cu neodihna lui, din dorinţa de a 

lăsa urme ale trecerii lui prin lume. 

Într-o undă nostalgică, totuşi, mai ieri, copilărindu-mă, poate că mi-aş fi 

dorit să fiu Cleopatra Stratan. Să pot să-i cânt lui Ghiţă cântecelul aşteptării la 

portiţă…(...) Mă consolez însă cu gândul, poate şi alţii ca mine, care şi-au făcut 

din scris un mod de a trăi, că un scriitor, chiar fără popularitate, fără 

notorietate, poate la fel de bine să rămână în conştiinţa publică, poate depune 

mărturie pentru timpul care i-a fost hărăzit. 

224

Mă consolez cu bucuria că, chiar dacă n-am ştiut să cânt, n-am jucat nici 

tenis, nici fotbal, mi-a fost dată şansa să pot să simt mirajul cuvintelor, să pot 

crea lumi, să mă pot simţi măcar o clipă Creator. Pe pământ!” 

„Asfalt de Chintelnic” – este şi el un bun pretext pentru amintirile duium 

din copilărie: 

„O amintire veche vine dinspre copilărie ca dintr-un secol îndepărtat : 

mersul pe catalige, obiecte de mult dispărute, piese de muzeu azi, curiozităţi şi 

inteligenţă pragmatică ale unor vremi care-au fost odată, odată ca niciodată. 

Primăvara, după ce albul zăpezii se risipea, sau toamna, când colbul verii 

se transfoma în noroaie, pe unele uliţe din sat, în absenţa mai târzielor cizme de 

« gumă », singura şansă de a putea circula erau cataligele. Cataligele, spune 

Dicţionarul, sunt prăjini prevăzute cu suporţi pe care se pun picioarele şi cu 

care se umblă la înălţime în locurile noroioase. Dicţonarul le spune şi 

« picioroange », termen mie necunoscut atunci când eu umblam pe... catalige. 

N-am umblat mult pe catalige şi pentru că îţi trebuia puţină artă să umbli 

« la înălţime » pe două picioare de lemn, înalte de peste un metru şi jumătate şi 

care, la mijloc, aveau acei suporţi în care intrau picioarele. Era o mişcare 

graţioasă, de cocostârg, şi-i invidiam pe bătrânii din sat care umblau cu ele cu 

graţie de balerină. Era pe la începutul anilor şaizeci, când încă prezentul se 

confunda sau era aidoma prezentului altor secole. 

După nici zece ani, s-a produs o mică « revoluţie ». Pe o parte a uliţei 

principale, pe o porţiune importantă, oamenii şi-au turnat trotuare din beton, 

înguste, de niciun metru, dar suficiente pentru a mai scăpa de “asfaltul moale”, 

cum numeam noi noroaie de primăvară şi toamnă. (...) 

Din când în când, nu foarte des, mai trag câte o fugă până acasă, să iau o 

gură de aer din copilărie, să beau un pahar cu apă de care nu te mai saturi, din 

fântâna din curtea casei. 

Sigur, eu sunt patetic în nostalgiile mele, dar e greu să-mi reprim uluiala 

acestei noutăţi, de la catalige la asfalt. Poate că e o invitaţie pentru cei care au 

plecat în lumea largă să se întoarcă acasă, netezindu-li-se drumul. Poate că e o 

evoluţie firească a lumii. Poate că e şi pentru mine o invitaţie să mai vin să văd 

ce-mi face « casa memorială ». La margine de asfalt. Asfalt de Chintelnic.” 

Autorul reclamă „Dependenţa de e-mail” care se vădeşte din zi în zi mai 

mult, în detrimentul comunicării directe, ori prin epistole, fenomen destul de 

îngrijorător, pentru că se ajunge la înstrăinarea umană şi, mai mult la ceea ce 

Eminescu numea „străinătate”, adică alienare, adică singurătate. „Comunicarea 

nu mai are bariere. Nici limite. Uneori mă şi înspăimânt câte scrisori, 

(emailuri) primesc, câte scriu, cât de rapid se rezolvă epistolar (electronic) 

lucruri care altădată ne-ar fi luat timp, am fi consumat energie, am fi cheltuit 

bani... 

Sigur, scrisorile de acum nu mai au parfumul scrisorilor de altădată. 

Foşnetul hârtiei a devenit o amintire... Dar cum să mai invoci toate aceste 

romantisme, care sunt, şi la propriu şi la figurat, din alte secole?! 

225

Acum „emailăm” cu frenezie. Avem schimburi epistolare cu fitecine, care 

a ajuns în fel şi chip la adresa noastră de email. Primim şi scrisori pe care nu le 

aşteptăm, de la oameni pe care nu-i cunoaştem. Riscăm să ne virusăm 

calculatorul, dacă nu suntem atenţi la cine ne scrie şi nu rezistăm curiozităţii... 

Scriem vrute şi nevrute, trimtem şi primim scrisori cu o uşurinţă 

inimaginabilă mai ieri. Păstrăm sau nu ceea ce primim/trimitem, Recycle Bin e 

primitor şi fără fund. 

Aproape că am pus cruce scrisului de mână, iar genul epistolar va fi 

totalmente privat de frumuseţea literelor caligrafiate, caligrafie care, se spune, 

nu e doar o marcă de identitate, ci şi o fotografie a sufletului nostru. Dar, ducăse 

nostalgiile pe valurile toamnei. Iar am o mulţime de scrisori pe email. Oare 

cine îmi mai scrie azi? 

Se spune că publicistica este un gen perisabiul, că ştirea este destul de 

efemeră şi că oamenii uită, bombardaţi zi şi noapte de un noian de informaţii. 

Nicolae Băciuţ încearcă să convingă că editorialul ori ştirea culturală pot dăinui 

la fel de mult ca şi un roman ori un volum de poezie. Pentru că ele conţin şi 

informaţie şi cultură şi artă şi poezie şi confesiune şi, mai ales, o fărâmă din 

sufletul celui care le-a scris, care nu poate rămâne „de lemn Tănase” - la 

anumite aspecte numite cu titlul generic: Viaţă. Şi, vorba autorului, „Câtă 

literatură, atâta viaţă!” 

Cu atât mai mult, atunci când ea îşi face sălaş într-o carte. Precum aceasta. 

5 iulie 2010 

226

TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE 

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 8(20), august 2010 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. 

Caragiale, G. Coşbuc 

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, 

Redactor-şef Nicolae Băciuţ 

Un nou popas în toi de vară la „Vatra Veche” mureşeană, îmi aduce veşti 

despre mai vechi şi noi prieteni pe care-i (re)întâlnesc cu aceeaşi nerăbdare şi 

bucurie nedisimulată, ca după o - abia de curând – despărţire, când imediat ţi se 

face dor de cei plecaţi, ori tu eşti cel care pleacă şi abia aştepţi reîntoarcerea. 

Constat cu plăcere că şi de data aceasta, revista a crescut considerabil în 

valoare, graţie şi ilustraţiilor extraordinare închipuind biserici de lemn, icoane şi 

altare din Transilvania, cu patină sau mai noi, însă înnobilate de acceaşi aură de 

sfinţenie. 

Pentru că, într-adevăr, numărul este ilustrat cu fotografii ale unor biserici 

de lemn din judeţul Mureş, ale valorilor de patrimoniu pe care acestea le 

adăpostesc, fie luate din teritoriu, fie din lucrarea „Dicţionar de monumente 

biserici de lemn”, de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2010. 

Şi chiar prima pagină a revistei este ilustrată cu o fotografie artistică a 

Bisericii de lemn din Lăpuşna, Mureş, ridicată în 1779. 

Şi cum nu se putea o poezie mai potrivită, redactorul şef a ales o poezie a 

lui Nichifor Crainic, intitulată sugestiv: „Unde sunt cei care nu mai sunt?” 

Tot în forţă începe revista cu un dialog între Nicolae Băciuţ şi prozatorul 

Fănuş Neagu care declară, fără drept de apel, la întrebarea jurnalistului, cum 

vede literatura contemporană în condiţiile actuale: 

„- Dac-ar fi să fac un joc de cuvinte, literatura română e provocată de 

provocatori. Dar literatura e provocată de ideea de viaţă, de ideea de destin şi 

de ideea de naţiune. Provocatorii sunt plătiţi de diverse grupuri de afară, din 

exterior, iar înăuntru primesc bani pe căi ocolite. 

Eu spun, fără să repet lucrurile dinainte, care nu sunt o glumă, ci 

reprezintă un adevăr, că literatura română, la ora actuală, îşi trăieşte 

dezvoltarea firească, după ce a întâmpinat mari piedici, puse de elite 

autodenumite elite, oameni şcolarizaţi ca derbedeii înafară şi ca mari 

antiromâni tot înafara ţării şi apoi înfiaţi de toate guvernele care s-au succedat 

după 1989. Cred că literatura română face faţă astăzi unei duble provocări: 

una – să-şi urmeze firul istoric al dezvoltării sale fireşti, şi a doua – să respingă 

227

aceste ticăloşii, care vin să ne stranguleze destinul. Noi suntem oameni puşi 

într-o răspântie tragică. Scriitorii autentici, de la cei tineri până la cei mai în 

vârstă, au asigurat, prin memoria colectivă, istoria acestei ţări. Au asigurat 

ideea de destin. 

Cei care împiedică dezvoltarea României, sub toate aspectele, nu numai 

culturalliterar, social, sunt nişte oameni bine remuneraţi, care vin dintr-un 

trecut detestabil, acela al vendetismului, fără nicio teamă, dintr-un detestabil 

depozit al moşierilor troglodiţi care au împuşcat ţărani la 1907, al burgheziei 

detestabile care au vândut România şi au strangulat-o prin toate speculaţiile ei, 

şi dintr-o ticăloşie externă de plătiţi să facă jocul periculos al unor ţări care ne 

vor subjugate lor, nu numai ca mentalitate, dar mai ales ca zestre economică.” 

Constat din nou cu bucurie uimită că „Vatra Veche”, prin redactorii şi 

colaboratorii ei, este o tribună a cuvântului liber, neîngrădit de vreo instanţă 

politică. Şi mai este o tribună a talentelor autentice, a experinţei profesionale, a 

harului literar al semnatarilor, dar şi al priceperii colectivului de redactori care 

muncesc în echipă, pentru realizarea în cele mai bune condiţiuni tehnice şi 

grafice a prestigioasei reviste. Şi nu pot să nu mă gândesc că, fie şi un singur 

articol publicat aici, constituie pentru orice autor, o probă de foc, un examen de 

trecut, o medalie. 

Dumitru Hurubă îşi continuă seria de eseuri „Postbelic postdecembrist” 

III, cu un nou articol în care-i aminteşte pe scriitorii care au avut de pătitmit din 

pricina regimului comunist: „...să nu uităm că, între 1956-1961, studenţi 

precum Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Mihalcea sunt arestaţi şi 

închişi, soartă pe care au împărtăşit-o şi unii membri ai cunoscutului "Cerc 

literar de la Sibiu": Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ion Desideriu Sârbu, dar şi 

Teohar Mihadaş sau Adrian Marino – deveniţi mai târziu nume rezonante şi de 

referinţă în scrisul românesc, sau Constantin Noica (Povestiri despre om şi 

Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi). În 

context, se integrează perfect şi scriitori din exil precum: Mircea Eliade, Emil 

Cioran, Vintilă Horia ş.a., iar mai târziu, N.Steinhardt (Jurnalul fericirii), 

Al.Paleologu (Sfidarea memoriei) ş.a.” 

Autorul scoate în evidenţă starea de lucruri din cultură în perioada 

regimului trecut: „începând cu „anul tezelor”, în România se desfăşoară o 

adevărată campanie împotriva creaţiei literare-artistice cu tendinţă de a evada 

de sub „ocrotirea” ideologiei materialist-dialectice. 

Astfel, piesa „Revizorul“, de N.V.Gogol, regizată de Lucian Pintilie şi 

pusă în scenă la Bucureşti (1972), este interzisă, ca şi filmul „De ce trag 

clopotele, Mitică?“ (1981), al aceluiaşi regizor, stabilit cu mult timp înainte în 

străinătate. În anul 1975, scriitorului Teohar Mihadaş (deţinut politic între 

1949-1956), i se interzice publicarea şi difuzarea volumului „Memoriile unui 

deţinut politic“, considerat total ostil sistemului, cartea sa apărând în 1990 cu 

titlul „Pe muntele Ebal“. Într-o situaţie oarecum similară s-au aflat scriitori ca: 

Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Ion Vianu ş.a., care au devenit dizidenţi pentru 

228

a se putea exprima liber… În intervalul aceluiaşi deceniu (1970-1980), 

respectiv în anul 1977, persoane necunoscute o agresează pe Monica Lovinescu 

chiar în faţa locuinţei sale din Paris, pentru că acorda sprijin scriitorilordizidenţi, 

prin intermediul postului de Radio „Europa Liberă”; 1980 este anul 

plecării din ţară a scriitorilor Oana Orlea (deţinută politic 1952-1954), Ion 

Caraion, poet, fost deţinut politic, iar 2 ani mai târziu (1982), este interzisă 

apariţia romanului „Micelii”, de Alexandru Papilian, în acelaşi an având loc şi 

scandalul sub genericul „Meditaţia transcedentală” – o adevărată agresiune 

împotriva intelectualilor... La începutul anului 1983 (ianuarie), este interzis de 

către cenzură filmul „Glissando” al regizorului Mircea Daneliuc, an în care, 

pentru că l-a „apărat” pe Eminescu de antisemitismul de care-l acuzase rabinul 

Moses Rosen,poetului Corneliu Vadim Tudor i se interzice publicarea volumului 

„Saturnalii” şi nu a mai avut drept de semnătură în presa literară timp de cinci 

luni. Să mai semnalez plecarea din ţară a lui William Totok, Richard Wagner), a 

scriitoarei Herta Müller ş.a., Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, sau puşi sub 

interdicţie scriitori precum: Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, 

Emil Hurezeanu, Mihai Stănescu, membru UAP… Poetei Ileana Mălăncioiu, i 

se refuză publicarea unui articol "cu conţinut interpretabil", fiindcă volumul ei 

„Urcarea muntelui“ (1985), pusese mari probleme cenzurii, înainte de apariţie. 

În ziua de 30august 1988, poetei Ana Blandiana i se interzice de a mai publica, 

iar cărţile sale sunt scoase din biblioteci, în faţa casei sale fiind plasată o 

maşină de supraveghere. Anul 1988 poate fi considerat anul de vârf în ceea ce 

priveşte activitatea cenzurii după „Tezele din iulie 1971”, dacă avem în vedere 

că volumelor: „Corpuri de iluminat“ de Stelian Tănase, „Aştept provincia“ de 

Smaranda Cosmin, „Poezii”, de Ioana Ieronim, dar şi cu mari intervenţii 

cenzurale volumele: „Drumul cenuşii“, de Augustin Buzura, „Semnul ochiului“ 

de Petre Sălcudeanu, „Scaunul singurătăţii“, de Fănuş Neagu, „Căderea în 

lume“ de Constantin Ţoiu şi „Clopot”ul scufundat“ de Livius Ciocârlie, li s-a 

interzis tipărirea din motive de-acum bine cunoscute”. 

George Popa, la rubrica „Asterisc” are o intervenţie salutară cu titlul: 

„Umanism şi cultură”, începând cu definirea termenului de umanism, utilizat 

pentru prima oară de Cicero. „Noţiunea de umanism a fost restrânsă într-o 

vreme pentru a defini spiritul Renaşterii, când, odată cu întoarcerea la izvoarele 

culturii greceşti antice, are loc plasarea din nou a omului în miezul universului. 

Pe de altă parte, datorită faptul că noţiunea a apărut la romani, Heidegger 

considera că acesta este un motiv pentru a afirma că primul umanism aparţine 

Romei. În realitate, fiecare epocă şi-a creat „umanismul” ei, adică un mod de a 

afirma fiinţa umană în lume.” 

Interesant de remarcat evoluţia termenului de umanism, în creştinism: 

„Creştinismul creează un nou model de umanism, de promovare a omului în 

lume, întemeiat pe iubire, pe egalitatea dintre oameni şi fraternizarea 

universală sub veghea unui Dumnezeu unic, idee ce venea de la Zarathustra, 

împrumutată apoi de evrei. Creştinul este un om pe care destinul l-a solidarizat 

229

cu ceilalţi semeni prin păcatul adamic, de unde negarea trupului, a materiei ca 

fiind o citadelă a păcatului, iar lumea - o vale a plângerii. Omul se poate 

mântui printr-o viaţă morală petrecută în frica de Dumnezeu”. 

Conf. Univ. Dr. Teodor I. Moldovan – prezintă o comunicare la Primul 

Simpozion Naţional „Constantin Noica” – la Braşov, în 2009, intitulată: „Noi 

catete, infinitesimale, întru modelul Noica”, în care distinsul profesor afirmă: 

„Eu cred că noi catete, poate o infinitate de noi catete - rânduite perechi şi 

însumate fiecare la pătrat, vor da seama spaţiului,timpului, spiritualităţii 

româneşti şi nu numai, despre puterea la pătrat cel puţin, a Modelului Cultural 

Noica. Acesta este şi titlul a două volume, citite recent de mine şi apărute la 

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, alcătuite de Marin 

Diaconu, pe care vi le recomand sincer spre lectură. Între coperţile ei, 47 de 

oameni care l-au cunoscut pe Noica, vremuiesc, într-un spaţiu de 600 de pagini, 

despre omul, filosoful Noica, dându-ne un portret-mărturie caleidoscopic, 

obiectiv dar şi subiectiv al acestuia. În mod cert, merită să cunoaşteţi, să 

dimensionaţi prin lectura lor ceva din puterea pătratului ipotenuzei spirituale 

noiciene”. 

Tot la rubrica „Asterisc”, Elena M. Câmpan, face cronica volumului 

„Conjugarea verdelui” – al lui Valentin Marica, în textul intitulat: „Un mic 

tratat despre o mare carte”. 

Autoarea afirmă: „O nouă carte este minunea din a şaptea zi. Când 

lumea e gata. Cu ultima pagină se-nchide o etapă. Pentru câtă vreme? Cât tace 

scriitorul, fără să...scrie? Iar şi iar, ca un Sisif, re-face lumea. 

Valentin Marica întruneşte atributele unui creator care aşează cuvintele 

la locul potrivit, le mângâie cu blândeţe/ asprime paterne, le face să vorbească, 

îi adună pe oameni şi le dă un rost/ o cale, îi face să cânte, prin dialog, nu 

cedează în faţa vreunui prag, merge mai departe, crede în ceea ce gândeşte, 

vindecă prin rostire, calmează furtuna, topeşte îngheţul. Dacă ne-am reprezenta 

literatura prin linii, cărţile lui Valentin Marica ar fi raze. În centru s-ar găsi un 

magnet, un numitor comun, scriitorul, care nu uită care îi este menirea: aceea 

de-a spori, cu fiecare carte, ca mâinile mamei care frământă aluatul, bobul de 

grâu, altfel căzut la pământ. „Conjugarea verdelui”, Editura Nico, 2010, este o 

carte-arhivă. Aici sunt depozitate, cu grijă faţă de posteritate, mărturii de 

credinţă care au marcat destinul ultimilor ani”. 

Rodica Lăzărescu, susţinută de grafica de excepţie a Tiei Peltz îi face un 

admirabil portret-omagial lui Isac Peltz, la rubrica „Ochean întors” – cu titlul: 

„I.Peltz – 30 de ani de eternitate” – bine argumentat şi cu note explicative de 

subsol. 

Este o frumoasă restituire despre un scriitor despre care nu se mai 

pomeneşte aproape nimic, ca de altfel şi despre lucrările fiicei sale, pictoriţa Tia 

Peltz. 

230

Maria Vaida are un studiu despre „Poezie feminină transilvană din 

secolul al XIX-lea” – Lucreţia Suciu (3 septembrie 1859 - 5 martie 1900), în 

care întreprinde o incursiune în biografia şi opera poetei. 

La rândul său, Mihaela Bălan scrie un eseu despre „Bovarism şi 

oblomovism” – Reacţii adverse burgheze, în care defineşe şi explică termenii 

din titlu, cu exemplificări din literatura universală a secolului XIX: „Emma 

Bovary reprezintă prima verigă a unui lanţ de inadaptaţi. Inadaptarea la felul 

burghez de viaţă este o consecinţă a mai multor factori: construcţia sa 

sufletească, mediul în care a trăit, prejudecăţile pe care a trebuit să şi le 

însuşească, cărţile de care s-a “îndrăgostit”. Caracterul ei, atât de bine 

creionat în lumini şi umbre de Flaubert, dă naştere unei “boli” numită 

bovarism. O fiinţă bovarică este definită ca fiind o persoană cu un atrofiat simţ 

al realităţii, ce se complace în căutări himerice. Jules de Gaultier observă ca 

simpton major la aceste persoane “un principiu de sugestie care le determină să 

se conceapă deferite de ele însele”. O altă “boală” a burgheziei poate fi numită 

oblomovism. Purtătorul acestui “virus” este, de asemeni, o ficţiune, de data 

aceasta, răsăriteană – a scriitorului rus, I. A. Goncearov. Oblomov, 

protagonistul romanului cu titlu omonim, este şi el un inadaptat; are şi el 

himerele lui, însă problema lui este nuanţată diferit. Cuvintele pritenului său 

Stolz sunt remarcabile: “totul a început cu nepriceperea de a-ţi trage singur 

ciorapii şi s-a sfârşit cu neştiinţa de a trăi”. 

Criticul Al.I.Brumaru semnalează „Un debut remarcabil” – la rubrica 

„Cronică literară” – şi anume Bogdan Niga, „Refluxul fiinţei”, Editura Dealul 

Melcilor, Braşov, 2010. 

Sub tilul generic „Pelerinajele visului”, acelaşi Al. I. Brumaru, prezintă 

cartea lui Ioan Tudor „Poeme în alb şi negru”, despre care spune: „Poet fără 

program, nu e ispitit irevocabil de nici una din tendinţele marcate ale liricii de 

la noi, mişcându-se între acestea lejer, cu o inocentă nepăsare. Poezia sa nu 

pare însă a fi suferit de pe urma acestor benigne absenţe, cartea de faţă, cu un 

titlu încă maniheist (Poeme în alb şi negru), fiind, iată, un exemplu 

convingător; neîncadrarea nu-i diminuează expresivitatea, nici imaginaţia 

rafinată, fără de spontaneităţi neprelucrate, apoi capacitatea de a procesa liric, 

adică subiectiv, cotidianul”. 

Menuţ Maximinian semnează un articol despre cartea tânărului teolog 

bistriţean Călin Emilian Cira care propune, prin intermediul Editurii Eikon, 

cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, volumul 

„Convorbiri despre N. Steinhardt”, în care se află la masa dialogului, într-o 

primă etapă, cu 23 de personalităţi care l-au cunoscut pe cărturarul Steinhardt. 

Întâlnim poveşti de suflet, unele dintre ele spuse pentru prima dată, întâlnim 

emoţii, dăruire, respect pentru călugărul evreu de la Rohia. În prefaţa 

asigurată de părintele Ioan Pintea, unul dintre scriitorii apropiaţi ai 

cărturarului, care s-a ocupat apoi de opera acestuia, descoperim emoţia 

întâlnirilor din veranda cu muşcate de la Mănăstirea Rohia, cu autorul 

231

„Jurnalului fericirii”. Primul dialog este cu arhimandritul Mina Dobzeu, cel 

care l-a botezat pe Steinhardt, după ce sau cunoscut pentru prima dată în 

închisoare. O relatare tulburătoare: „Vreau să mor creştin, că nu ştiu aicea, în 

condiţiile grele care sunt…cum voi rezista… apa viermănoasă, eu bolnav de 

tuberculoză intestinală”, spunea Steinhardt, care a fost botezat apoi cu apa lui 

Hristos. Cărturarul afirma: „Am găsit un popor liniştit, primitor”, căruia i-a 

dedicat mai apoi întreaga viaţă, până în clipa cea din urmă, când i-a spus 

arhimandritului: „Tare mi-i necaz. Mă tulbură gândurile că nu m-a iertat 

Dumnezeu de păcatele din tinereţe”. 

Tot Elena M. Câmpan face o cronică la volumul lui Darie Ducan: 

„Aprilie aseptic”, Editura Nico, 2010, vorbeşte despre o singură lege: „omul nu 

are voie să facă mai mult praf decât sfoara de care ar fi să moară”, oferind şi o 

posibilă pedeapsă în cazul încălcării acestui precept străbun: 

„Când ţi-ai depăşit moartea în praf se cheamă că eşti/ drum.” Cititorul, astfel 

pus în gardă, asistă parcă la un alt proces Galileo Galilei, unde nu încap 

jumătăţi de măsură, unde omul rămâne măsură a tuturor lucrurilor şi unde 

Darie Ducan, cu maturitate şi înţelepciune, aşează fiecare destin în cutia 

(Pandorei) lui, în patul lui Procust, transformă semnele vremii în detalii 

biografice, oscilează între real şi ireal, ca o busolă în derivă, îndoindu-se şi 

mărturisind: „mi-aş întreba tatăl dar nu / ştie sigur dacă sunt abstract sau 

concret.” 

Prof. dr. Vasile V. Filip – scrie despre volumul lui Grigore Avram, 

„Contra răului din noi”: „Cu cele patru volume de versuri şi cele patru lucrări 

de specialitate (din domeniul silviculturii) anterior publicate, Grigore Avram 

pare a ţine până acum dreaptă cumpănă între antitezele personalităţii sale 

complexe: poezie şi ştiinţă, vis şi rigoare inginerească (ultima – extinsă şi 

asupra activităţii sale didactice în învăţământul superior), viaţa "de zi" şi cea 

"de noapte". Volumul de faţă, Contra răului din noi, pare a deschide 

reflexivităţii sale un câmp nou, cel al speculaţiei moral-filosofice, prin care 

autorul se aşază în prelungirea unei tradiţii transilvănene inaugurate de Slavici. 

Cele 30 de eseuri adunate sub numele mai sus amintit sunt, de fapt, tot atâtea 

poeme ordonate pe dimensiunea recuperării absolutului din noi, adevăraţi 

psalmi camuflaţi discursiv, în care Divinitatea nu e preamărită direct, ci prin 

reperele imuabile de Bine, Frumos şi Adevăr sădite în noi odată pentru 

totdeauna”. 

Scriitoarea Melania Cuc îi face o prezentare volumului „Vremea 

sintagmelor” – scris de Menuţ Maximinian: „Într-o ținută grafică excelentă, 

datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă şi atrăgătoare, VREMEA 

SINTAGMELOR, cartea semnată de Menuț Maximinian e un compediu de 

jurnalism cultural de cea mai bună calitate, care adună în pagini o seamnă de 

întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris şi le-a 

publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie. 

232

Ziarul Răsunetul din Bistrița a fost, e şi va fi (şi) o şcoală de literatură, 

un atelier literar clar, în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut 

loc adevărate mutații, schimburi culturale eficiente şi interesante. Tot mai mulți 

scriitori şi-au dorit, şi au putut să-şi vadă semnătura în paginile ziarului sau să 

beneficieze de prezentarea literară a cărții pe care au publicat-o. Menut 

Maximinian a reuşit în timp scurt să-şi facă din nume renume şi să câştige 

încrederea şi chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatură, spre 

cultură în general. În acelaşi timp, s-a afirmat şi a devenit unul dintre cei mai 

cunoscuți scriitori din județ, iar pe plan național a reuşit performanța de-a 

publica sub semnătură personală sau de a beneficia de cronici literare 

interesante în reviste literare de prestigiu”. 

La rândul său, Alexandru Jurcan, vorbeşte despre poezia lui Iulian 

Dămăcuş, „Poezii” – Antologie de autor, în eseul numit “Coasta-ţi sfârtecată se 

deschidea în mine”.. 

Despre romanul Ioanei Stuparu „Tovarăşi de ultimă zi” – scrie Ion C. 

Ştefan în exegeza: „Calitatea de martor”. 

Despre „Jurnalul de la Lăpuşna” al Melaniei Cuc – scrie Menuţ 

Maximinian, „Melania Cuc a trecut prin filtrul sufletului ei, probând cu succes, 

toate speciile literare, de la poezie la roman, de la proză la tablete şotron, de la 

cărţi biografice la poeme în proză. 

Acum, la Editura Nico, ne propune să o descoperim dintr-o altă ipostază, 

aceea a scriitorului care ţine un jurnal. În acest caz de o săptămână. “Jurnalul 

de la Lăpuşna” nu se vrea altceva decât un omagiu literar adus taberei de 

pictură de la celebrul castel, proiect iniţiat de directorul Culturii mureşene, 

scriitorul Nicolae Băciuţ”. 

Articolul este ilustrat cu reproduceri din icoanele pictate în ferestre, ale 

Melaniei Cuc, realizate în Tabăra de pictură de la Lăpuşna, iulie 2008. 

Tot Menuţ Maximinian realizează cronica volumului „Omul decor” – 

scris de Gelu Vlaşin „Poetul bistriţean Gelu Vlaşin, stabilit de ani buni în 

Spania, îşi adună o parte din poemele din volumele „Tratat la psihiatrie”, 

„Poemul turn”, „Atac de panică” şi „Ultima suflare” în antologia „Omul 

decor”, care a apărut la Editura Brumar din Timişoara. O poezie a emoţiilor, a 

jocului de cuvinte, observându-se aşezarea în pagină, cu totul inedită, precum şi 

feeria versurilor”, precum şi a volumului dr. Mircea Gelu Buta: „Dumnezul 

unei lumi mărunte”. 

Octavian Curpaş – scrie o exegeză despre „Meditaţiile poetice” ale lui 

Ilie Marinescu (Editura Muzeului Literaturii Române, 120 p. )se caracterizează 

printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori 

reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, 

conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele 

romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi 

considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De 

milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în 

233

picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã 

se trezeşte la rãscruce.” Articolul se numeşte „Stihuri ca un curcubeu”. 

Vasile Fluturel scrie despre volumul lui Nicolae Dabija „Tema pentru 

acasă”, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009. 

Din ce în ce mai prezent în toate revistele culturale, prof. Adrian Botez se 

referă într-un eseu la volumul „Beţia de timp” – scris de Eugen Evu. 

„A mai apărut un volum de versuri, semnat EUGEN EVU. Ne este greu 

să zicem, „pe nerăsuflate”, al câtelea...Ceea ce este important: Eugen EVU 

scrie, scrie într-una - şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism. Volumul (în cele 

89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o 

masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri...” 

Lucia Dărămuş intră în dialog cu Aura Christi - la rubrica „Vatra Veche 

Dialog”. Asistăm la o confesiune tulburătoare a scriitoarei Aura Christi. 

Darie Ducan intervine cu o proză poetică intitulată „Pilda valorilor”. 

Un scurt Remember – Nicolae Benea – face Iulian Dămăcuş, la cinci ani 

de la dispariţia lui: ”A plătit cu viaţa încercarea - acum cinci ani - de-a salva un 

muncitor. Întotdeauna gata să ajute, arareori recompensat pentru omenia lui. 

Scriind despre arta ceaiului, a pătruns în orizontul vieţii japonezului, a măreţiei 

sufletului său. După marele pas, faţa lui era liniştită şi la fel ca Ota – Docan 

celebrul constructor, părea că spune: 

„În clipele de linişte învăţăm să privim cu dispreţ viaţa. ”Tocmai se 

pregătea să scrie o cronică la nişte cărţi noi; se gândea să-şi adune într-un 

volum toate articolele risipite generos în atâtea reviste; avea pregătit un volum 

de proză care trebuia să se aşeze alături de Culoarea mării, 1995, Grădiniţa de 

bătrâni, 1999 şi Dimineaţa îngerilor, 2002. A scris haiku şi pagini inspirate 

despre cultura şi civilizaţia japoneză - Sonya monogatari, 2000”. 

Mariana Pândaru oferă un grupaj de versuri foarte frumoase. 

Elena M. Câmpan intră în dialog cu Dorel Cosma despre care oferă şi 

unele date biografice: „Dorel Cosma s-a născut în Bistriţa, la 29 octombrie 

(Ziua Turciei), 1950. A absolvit Facultatea de Litere, secţia română – germană, 

a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Este doctor în filologie, vicepreşedinte al 

Federaţiei Internaţionale de Folclor şi preşedinte pentru Comitetul Naţional. A 

primit premiul Oscar pentru Folclor în Italia, 2008. A publicat: volumele 

“Repere culturale”, “Viaţă visată – viaţă trăită”, “O lume fascinantă”, 

“Cultura populară – aspiraţii şi împliniri”, “Realităţi provocate”, “Pe moşia 

baronului”, “Rădăcinile eternităţii”, “Festivalul Nunta Zamfirei în imagini şi 

comentarii”, “De la Tirana la Ciudad de Mexico”, “Tendinţe ale evoluţiei 

interviului în presa românească”, “Bistriţa în Revoluţie”, “Se naşte ceva”, 

reprezentând studii, eseuri, publicistică, proză, impresii de călătorie, poezie. 

Este membru al Uniunii Scriitorilor.” 

Ovidiu Pojar are un buchet de poeme intersante în paginile „Vetrei 

Vechi”. 

234

La rubrica „Starea prozei” – Şefan Doru Dăncuş – vine cu un fragment 

din volumul „Bărbatul la 40 de ani” în curs de apariţie. 

Aşa cum ne-a obişnuit, Cleopatra Lorinţiu, la rubrica „Dulce 

harababură” – ne oferă foileonul: „Cum am încercat să fac un filmuleţ despre 

Fondane”. 

Da, are dreptate Cleopatra Lorinţiu, viaţa lui Benjamin Fondane 

fascinează prin tragismul sfârşitului ei. Pe mine m-a fascinat suficient pentru a-i 

relua parte din operă şi a mi-l readuce în memorie, aşa cum a fost. 

Mirela Corina Chindea, la rubrica „Documentele continuităţii” scrie un 

articol „Ctitorii” în care evocă momentul înfiinţării primei parohii româneşti în 

Italia, la Milano, în vremuri potrivnice religiei. 

„Şi ctitorii s-au perindat, cum era şi firesc, şi au lăsat înmulţitele semne 

ale trecerii lor în peninsulă, astfel încât, odată căzute zidurile reci, lăcaşurile de 

închinăciune întemeiate “ad aspera“ s-au înălţat “per astra” şi sporesc deatunci 

neostoit. Cum totul ţine de marea saga a deschizătorilor de drumuri întru 

credinţa străbună, vocaţie de netăgăduit a neamului românesc, la scurtă vreme 

după 1990 s-a întemeiat şi cel dintâi Protopopiat Ortodox Român al Italiei, 

ridicat apoi la demnitatea de Vicariat. O constelaţie de parohii a luat fiinţă în 

toate zonele populate de români, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, 

sporirea aceasta culminând cu crearea în 2007 a Episcopiei Ortodoxe Române 

a Italiei (inaugurată în 2008). Organizată în prezent în 16 protopopiate, aceasta 

e parte integrantă a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi 

Meridionale din Paris. Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are sediul la Roma 

şi jurisdicţie canonică peste toţi credincioşii ortodocşi români şi moldoveni de 

limbă românească, aflaţi pe teritoriul întregii Italii. Omul sfinţeşte locul, spune 

un vechi proverb de pe la noi, şi locurile în care au durat aceşti părinţi 

spirituali, purtători de duh sfânt , sunt multe…” 

Paralel cu aceste amănunte, autoarea îi face un portret strălucit P.S. 

Siluan: „Prin urmare, tiparele, modelele nu funcţionează, aşa că voi spune doar 

că Preasfinţia Sa Siluan e un om cu vocaţie de păstor de suflete şi de 

deschizător de drumuri, sibian de origine, dintr-o localitate, Gura Râului. 

“Gura de rai” din sufletul fiecăruia, aş adăuga, pentru că nimic nu e 

întâmplător atunci când ai de-a face cu oameni care schimbă faţa lucrurilor şi-a 

lumii. În doar câţiva ani de la hirotonie, 1994, Presfinţia Sa Siluan a lăsat 

semne ale trecerii lui prin mai multe ţări, fiindcă s-a ocupat direct, cu 

meticulozitatea ardeleanului, de buna desfăşurare a vieţii monahale în 

Mitropolie, organizând şi rânduind parohiile şi comunităţile noastre ortodoxe 

din Spania, Portugalia şi din sudul Franţei. În iunie 2004, Preasfinţitul Episcop 

Siluan ( episcop vicar la acea vreme al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei 

Occidentale şi Meridionale ) a fost numit episcop vicar pentru Italia, unde 

existau atunci 34 de parohii.” 

235

În continuare, este prezenat în exclusivitate un interviu al P.S.Siluan, 

Episcop al Episcopiei Române a Italiei, realizat la Tarcento de Mirela Corina 

Chindea. 

Un frumos expozeu despre „Bisericile de lemn, dincolo de timp şi vremi” 

– face scriitorul Nicolae Băciuţ, ilustrat cu fotografii ale acestora. Autorul 

afirmă: „Lucrarea lui Ioan Eugen Man, însă, rămâne de căpătâi, referenţială 

pentru biserica ortodoxă din spaţiul mureşean, principala beneficiară a acestui 

studiu. Dar câştigul este inestimabil, pentru orice întreprindere care vizează 

domeniul construcţiilor bisericeşti de lemn, pentru evaluarea în dinamica sa a 

unui fenomen deopotrivă de credinţă şi de artă. Preocupări pentru cunoaşterea, 

evidenţa, păstrarea, protejarea monumentelor istorice datează încă de la 

sfârşitul secolului al XIX-lea, finalizate în 1892 prin votarea Legii pentru 

Conservarea şi Restaurarea Monumentelor Publice şi a LEGII PENTRU 

Descoperirea Monumentelor Arheologice. Prima listă a monumentelor istorice 

din România, incluzând 131 de obiective, apare în 1894, fiind realizată de 

Constantin Şt. Bilciurescu, aceasta neavând însă un statut oficial. Setul de 

criterii care au stat la baza elaborării acestei liste diferă în linii mari faţă de 

criteriile de azi”. 

Cât priveşte situaţia la zi a acestora, Nicolae Băciuţ spune: „Constatând 

interesul manifestat pentru bisericile de lemn, monumente de lemn, din judeţul 

Mureş, am considerat utile inventarierea şi sistematizarea informaţiilor, pentru 

a veni în sprijinul celor care vor să ia un prim contact cu acest domeniu, pentru 

cei preocupaţi să contribuie la salvarea, la punerea în valoare a acestui 

patrimoniu inestimabil, în condiţiile în care biserici noi, de zid, iau locul 

bisericilor vechi de lemn, devenite neîncăpătoare, lăsându-le pe acestea în plan 

secund, acordândule mai puţină atenţie decât atunci când ele slujeau cultului. 

Nemaifiind ultile activităţii religioase de zi cu zi, bisericile de lemn pot însă fi 

introduse în circuitul turismului-religios, ca mărturii de credinţă, civilizaţie, 

artă. Responsabilitatea pentru această moştenire este imensă, iar inventarierea 

ei nu poate fi decât de bun augur, parte a unor demersuri conjugate, 

instituţionale – de stat, de cult. Responsabilitatea primă în ocrotirea acestor 

monumente revine însă proprietarilor de drept, conform legii”. 

Preot protopop Nicolae Ghe. Şincan – autor de lucrări de spiritualiate, 

duhovnic cunoscut pentru predicile sale, prezintă un text despre Sărbătoarea 

Schimbării la faţă, argumentat cu citate biblice, cu pilde şi extracte din Sfinţii 

Părinţi ai Bisericii şi citate din alţi diferiţi autori religioşi, dar şi cu exemple din 

viaţa cotidiană. 

Profesorul Adrian Botez continuă studiul său despre „Problema spinoasă 

a aromânilor” ajunsă la episodul V. 

Drd. Luminiţa Ţaran – scrie eseul „Poetica imaginii în cermonialul de 

trecere” ajuns la partea a IV-a, cu privire la ritualul Înmormântării. 

Autoarea se referă la obiceiul şi tradiţia înmormântării la români, legat de 

datinile străbune: „Despărţirea de pământesc şi reintegrarea în arhetipal este 

236

săvârşită prin apa care eliberează şi primeneşte drumul Marii Treceri. „Apa 

tulbure”, care apare în vis, este un semn al morţii cuiva apropiat Atât în 

Bucovina, cât şi în Moldova, după ce omul a trecut la cele veşnice, se acoperă 

cofele cu apă, „ca să nu pice sufletul într-însele şi să se înece, căci se crede că 

sufletul trage la apă. 

Imagine în oglindă a venirii pe lume, scăldătoarea Marii Treceri se 

pregăteşte din „apă neîncepută” şi plante purtătoare de semnificaţii - mintă, 

calapăr, busuioc, romaniţă, sulfină, peliniţă, lemnul Domnului: „Drept aceea, 

fiecare care se apucă de scăldat, după ce l-a spălat acum peste tot corpul, până 

ce s-a făcut curat cum l-a pus mă-sa în faşă, când l-a pornit la botez, îndată îi 

taie unghiile, anume ca şi sub unghii să-l poată astfel spăla, ca să nu rămâie şi 

sub acestea niciun pic de tină, pentru că dacă nu face acestea, pe cealaltă lume 

va avea grea răspundere, apoi şi pentru aceea ca nu cumva, ducând pământul 

cu dânsul, din această lume în cealaltă, să fie cunoscut de diavol.” 

Apa, în care s-a spălat mortul, se varsă la rădăcina unui copac, într-un 

loc retras, „pentru ca să nu umble nicio vietate pe locul acela, fiind păcat să se 

calce cu picioarele”. 

După aşezarea în sicriu, i se pune în mâna mortului un ban, pentru a avea 

cu ce plăti „luntrea” ce-l trece în cealaltă lume – obiceiul de a plăti pe cineva 

ca să-l treacă pe cel mort peste un râu sau apă mare e de sorginte romană .” 

Articolul este un (fragment din Lucrarea de Doctorat, „Poetica imaginii 

în creaţia populară din Bucovina, coordonată de Prof. Univ. Dr. DUMITRU 

IRIMIA). 

Un foarte frumos interviu realizează prof. Adrian Botez, la rubrica 

„Diaspora” cu scriitorul român aflat în Australia, Ioan Miclău, care declară: 

“DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII ROMÂNI - NU SUNT CU 

NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA 

PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA, 

EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB 

O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT. 

IOAN MICLĂU (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, 

dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de 

seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: 

„Poezii alese" (vol. I, II), „Teatru", „Fiica Zeiţei Vesta", nuvelistică. Ioan 

Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de 

la Antipozi, având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. 

Fondator al Bibliotecii "Mihai Eminescu" din Cringilla, Australia, ridicată şi 

înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu 

de "acţiune românească" printre străini şi a devenit un model ce va trebui luat 

în seamă întotdeauna când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, 

scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, 

decernat de ARP în 2006.” 

237

Ioan Miclău este numit: „domn, Uriaş Pattriot, Paznic cu Sabie de Foc 

tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus 

numele Aminului Românesc, “Mihai Eminescu”, din Cringilla-Australia, bunule 

prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, IOAN MICLĂU – ne 

cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în 

poze… - de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT 

(…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!” 

Adrian Tion – prezintă articolul: „Apropiere de Franţa provincială” – un 

jurnal de călătorie prin localităţile cu veche istorie ale Franţei, voiaj sărvârşit în 

iulie 2009, prilej cu care face istoricul acestor locuri încântătoare. 

Tot un jurnal, de data aceasta telegrafic, fiindcă aşa este stilul de 

comunicare al autorului, George Anca prezintă: „La pas. Ce-am căutat în 

Australia”, călătorie întreprinsă tot în perioada 2009-ianuarie 2010. 

Frazele sunt succinte, expeditive, esenţializate, cu economie de mijloace 

de expresie, dar foarte penetrante. 

Textul este presărat cu versuri în mai multe limbi. De altfel, vocabularul 

lui George Anca este internaţional şi poate aceasta-i sporeşte farmecul. 

Cu un motto din Alexandru Macedonski, („Rondelul lucrurilor”) - 

Gabriela Căluţiu-Sonenberg scrie un text interesant, intitulat „Second hand” 

despre un fenomen care a proliferat în ultimele două decenii la noi: 

cumpărăturile la mâna a doua. Cu şarm şi uşoară ironie, autoarea relatează 

fenomene şi situaţii actuale întâlnite zilnic. 

Jurist Ionela Van Rees-Zota – tratează un subiect de mare însemnătate: 

„Comunicarea în presa on line”, în care încearcă să răspundă la unele întrebări: 

„Cât de importantă este comunicarea în presa scrisă, dar cu presa on-line? În 

ultimul timp, numeroase publicaţii tipărite şi-au încetat activitatea, tocmai 

(spun ele, datorită crizei economico-financiare globale), care s-a făcut simţită 

pretutindeni, marile publicaţii optând şi pentru ediţii on line. 

Care este avantajul noilor formate? Dar dezavantajul? Oare o publicaţie 

tipărită este „mai serioasă” decât una on line? Care din cele două oferă o 

credibilitate mai mare, dar o informaţie vastă accesibilă cât mai multor cititori? 

În acest moment, internetul este din ce în ce mai utilizat, iar scara de 

fructificare a informaţiilor pe aceastăcale este vizibilă”. 

Autoarea face şi unele observaţii pertinente: „Cititorul este din ce in ce 

mai atras de ziarele on-line, datorită posibilităţilor multiple ale acestora faţă de 

presa scrisă: conţinut original, fotografii, arhive, posibilităţi de participare a 

utilizatorilor, stratificarea conţinutului, navigare facilă, forum, convergenţa 

mediilor, posibilităţi de „customizare” şi încă un amănunt, deloc de neglijat: 

gratuitatea informaţiei. 

Avantajul publicităţii presei on - line se referă la faptul că se pot face 

schimburi de link-uri, parteneriate reciproce, prin care partenerii să-şi 

promoveze pagina, oferind astfel fiecărui individ interesat posibilitatea de aţi 

238

cunoaşte site -ul. Dar acum ne întrebăm: vor dispărea publicaţiile tipărite? 

Cu siguranţă, nu. Aşa cum bibliotecile virtuale nu au dus la eliminarea 

cărţii tipărite, tot aşa nici presa electronică nu va fi groparul celei tipărite. 

Plăcerea de a ţine un ziar în mână îi va face pe oameni să ceară în continuare 

acest gen de presă. Dar cu siguranţă importanţa presei electronice faţă de cea 

scrisă va creşte considerabil. Marile nume de pe piaţă nu vor avea de pierdut de 

pe urma migraţiei cititorilor pe internet. Un brand renumit va rămâne acelaşi, 

chiar dacă-şi transferă informaţia şi pe alte suporturi. Provocarea viitorului va 

fi însă o combinare a presei scrise cu presa video şi cea electronică”. 

Ovidiu Ivancu scrie la rândul rău, reportajul „Un român în India”. File 

de jurnal. IV”. 

Pe tema Şcolii, Rodica Lăzărescu realizează un interviu cu prof.dr. 

Gheorghe Moldoveanu de la Universitatea „Ştefan cel Mare” – Suceava. 

Dialogul porneşte de la proiectul Legii educaţiei şi scoate în evidenţă 

gravele probleme ale educaţiei româneşti actuale. 

Tot la rubrica „Vatra Veche. Dialog”, Raia Rogac realizează un interviu 

cu Iulia Scutaru-Cristea, intitulat: „Visul de duminică”. 

Ana Zegrean – are o pagină cu frumoase poeme, foarte scurte, în spiritul 

poeziei tradiţionale nipone. 

„Coline arhaice şi drumuri de sare” se numeşte micro eseul lui 

Alexandru Jurcan de la rubrica: „Literatură şi film” – cu privire la pelicula 

„Medeea”: 

„În anul 1988 regizorul Lars Von Trier realizează filmul Medea, cu Udo 

Kier, Kirsten Olesen, Ludmila Glinska etc. A pornit de la un scenariu conceput 

de Dreyer, oferind un film de excepţie, cu amestec de foc, apă, aer, pămănt, 

atingând poetic lumea arhaică a mitului”. 

Nu lipseşte nici „Curierul” – rubrică intitulată: „De la „Vatra” veche, la 

noua „Vatra Veche” – în care găsim care aceştia îşi exprimă opiniile faţă de 

revistă ori vin cu sugestii pentru îmbunăţirea ei. 

Părerea mea este că, revista „Vatra Veche” – cu tradiţie recunoscută, nu 

doar pe plan naţional, aşa cum s-a dovedit, de la număr la număr se prezintă tot 

mai bine, la cotele unei exigenţe superioare, pe care realizatorii, cu toţii 

profesionişti în ale gazetăriei şi jurnalismului cultural, doresc să le depăşească 

de fiecare dată. Şi chiar reuşesc. 


239

UN OM CÂT O ISTORIE. PORTET SPIRITUAL 

Nicolae Băciuţ, Radiografia umbrei. Repere de biografie literară. Album/ 

Nicolae Băciuţ. Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 

Există oameni care impun prin simpla lor prezenţă. Prin statura lor 

spirituală. Prin acel axis moral de la care nu se abat şi nu rătăcesc pe cărări 

lăturalnice. Prin curajul de a înota împotriva curentului care tot mai mult 

vălătuceşte oamenii şi-i poartă încotro vrea. Curajul de a spune „nu” 

strâmbătăţii. 

Un om care nu şi-a uitat cu nici un chip rădăcinile, oricât de înalt i-ar fi 

acum drumul. Şi care nu-şi uită nici ţinta finală. Un om. Un model. Spre care ar 

trebui să tindem toţi. Un om care păşeşte drept în lumină. O persoană de o 

nobleţe sufletească aşa cum rar întâlneşti. Un univers într-un nume. Un cărturar 

de marcă şi un spirit enciclopedist. Un om, o persoană, o personalitate. Un 

cetăţean. De onoare. Care face cinste, nu numai arealului său natural, dar şi 

statutului şi numelui de român. Un om cât o istorie. Vrednic de calitatea de 

creştin. O viaţă care valorează cât o eternitate. 

Toate acestea atribute se vădesc în relaţiile sale cu semenii, cu familia, cu 

acei cu care vine în contact, dar în chip deosebit prin tot ceea ce scrie sau afirmă. 

Citindu-i cu atenţie biografia, rămâi uimit şi plăcut surprins de câte poate 

face un om într-o singură viaţă. „Câtă biografie, atâta viaţă!” „Câtă biografie, 

atâta operă!” – sunt principiile sale care relevă implicarea şi dăruirea sa totală în 

creaţie, în promovarea culturii şi a talentelor. Câtă biografie – atâta suflet – 

adăugăm noi. Câtă viaţă – atâta iubire de semeni. Fiindcă fără Iubire, dăruirea nu 

e posibilă. Cât de încăpător poate fi sufletul, încât să cuprindă o lume? O lume 

de cercetat, de trăit, de tras peste trup şi suflet ca o cămaşă de ivoriu de la 

Sfântul Botez. 

Deţinător de avuţii spirituale pe care le împarte generos, fără ca acestea să 

se împuţineze, ci dimpotrivă. Dobândind prin dăruire totală. „Dumnezeul meu şi 

Totul meu!” striga Sfântul Francisc de Assisi. Dăruind puţin din tine, primeşti în 

schimb Totul. Este ceea ce se numeşte „admirabilul schimb”. După aceste 

principii se călăuzeşte în tot ce întreprinde. Şi Nicolae Băciuţ dăruieşte din plin, 

împlinindu-se. 

Cine vrea să cunoască o asemenea personalitate, e invitat să-i citească 

opera. În cărţi, scriitorul nu se poate dezice, nici ascunde. Nicăieri nu-l poţi 

cunoaşte mai bine pe un autor, decât în ceea ce scrie. În crezul său artistic. În 

„acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon). 

240

Scriitor poligraf, care s-a manifestat în toate genurile şi speciile literare: 

poezie, proză, publicistică, teatru, eseistică, jurnal, note de călătorie, literatură 

pentru copii, fotoreportaj, film, televiziune, Nicolae Băciuţ nu se dezminte: e 

ubicuu. Şi, mai mult decât atât, tot ce scrie sau întreprinde – stă sub semnul 

înaltei calităţi, al performanţei. 

Opera îşi scrie autorul în Cartea ei de aur. Ar putea oare un privitor de 

departe să scrie despre un om, mai mult decât propria-i operă? 

Şi totuşi, prin operă pătrunzi în acel ţinut fabulos care se numeşte 

intimitatea autorului. Dacă el permite acest lucru. Dacă se deschide spre citire, 

spre pătrundere, spre desluşire a sensurilor. Numai acolo îl regăseşti aşa cum e, 

într-o pudică nuditate, cu pieptul deschis şi cu sufletul pe dinafară. Ce ne poate 

spune nouă, străinilor, Chintelnic, casa natală, mama Maria, curtea casei natale, 

uliţa copilăriei, măsura oilor, eveniment de seamă în viaţa localnicilor? Nici 

măcar vechile imagini, alb-negru ori saepia nu pot dezvălui trăirile: primele 

firişoare încolţite ale conştiinţei de sine, primii prieteni de uliţă, jocurile simple, 

uitate, coltoanele pentru ascunziş, micile comori îngropate-n memorie. 

Şi totuşi, cuvintele pot ţine loc de oglindă. În ele îţi regăseşti imaginea şi o 

recuperezi din mii şi mii de cioburi de vitraliu, pe care, cu trudă, îl realcătui. 

Eşti tu? E altul? Uneori, de nerecunoscut. Dar poate o grimasă aduce 

înapoi durerea, astfel încât s-o simţi acută, la fel ca odinioară? Poate un surâs 

dintr-o fotografie îngălbenită, să-ţi redea bucuria perfectă, care doar în copilărie 

poate fi atinsă? 

Ai dobândit un fel special de a-ţi număra anotimpurile. După încrengătura 

de riduri din colţurile ochiului, din şanţul săpat pe relieful obrazului, de 

lacrimile durerii, ale înfrângerii, ale neputinţei? Poate curcubeul reda nădejdea 

legământului, după diluviu? Poate. Totul renaşte. Totul învie. Credinţa, 

Speranţa, Iubirea, pilonii existenţei, temelia casei. 

Omul nu este altceva decât – un semn de carte. „Tu rămâi un semn de 

carte, / Între noapte şi zi, / Între pagini nescrise, / între viaţă şi moarte, / între iu 

şi bi,/ între floare şi fruct, / între ţărm şi mare; / între mine şi umbră / rămâi o 

sală de aşteptare; / tu rămâi un semn de carte / între argint şi oglindă, / între 

iarnă şi cuvinte, / între secundă şi minut, / între future şi lampă, / între sfârşit şi 

început / Tu, semnul meu de carte / care nimic nu desparte”. 

Suntem – unul altuia – semn. Desemn. Zapis. Înscris. Pagină vie. Pod. 

Temelie. 

Poetul are veşnic ceva de făcut: de mutat nişte dealuri, de urnit marea 

aproape, de şters fereastra serii, de dat ierbii culoare, de ţinut căldurii – răcoare, 

de inventat clipa, de înfiat cuvinte, să se nască înainte de a ajunge cântec, şi câte 

alte lucruri strict necesare pe care se străduieşte să nu uite a şi le aminti. Iar dacă 

le-a uitat, atunci să le reinventeze, cu aceleaşi rosturi şi atribute. Doar el ştie 

aceste taine care nu se învaţă la nici o şcoală. Nici măcar la şcoala de inventat 

cuvinte. Doar el poate spune: „trupul meu / e fiinţa unui miel sacrificat.” Şi tot 

el este cel care cere iertare „pentru iubire şi păcat”. (Spovedanie) 

241

Într-o vreme când nici măcar Timpul nu mai are răbdare cu oamenii, 

poetul cere „Puţină răbdare” şi îngăduinţă: „puţină rădăcină / până voi fi 

copac. / poate c-aveţi cuvinte, / până învăţ să tac; / poate puţină moarte / până 

încep să-nviu, / poate e cer în stele / până când nu-s târziu” („Puţină 

răbdare”). 

Pentru Nicolae Băciuţ nici „clipa nu mai are început” – ea curge fără 

întrerupere, fără capăt, neostoită. De aceea, în acest fluviu necontenit de 

secunde, omul trebuie să-şi dea măsura propriei sale personalităţi: „Poate ar 

trebui să ştiu / că nu ştiu că acum e timpul, / că acum e clipa / care începe, / 

care nu mai are început. (Acum e clipa). 

Pentru întreaga sa activitate, autorul s-a bucurat de aprecieri aproape 

unanime. Critica l-a receptat la propria valoare. 

Nenumăraţi critici l-au aşezat pe Nicolae Băciuţ în locul care i se cuvine 

de drept în istoria vie a literaturii române. Referinţele lor dau mărturie: 

“Calităţile poetice ale lui Nicolae Băciuţ sunt înafară de orice îndoială”. 

(C. Pricop, Convorbiri literare, 1986). 

“Nicolae Băciuţ se relevă a fi un împătimit al poeziei, înţeleasă nu numai 

ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, 

desigur, a exprimării poetice. Poemele sale sunt structurate de un patetism 

sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu sentimentaliza, de ironie sau autoironie”. 

(Gabriel Rusu, Tomis, 1996). 

“Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se 

afirmă de la început şi din interior ca o voce originală în lirica tânără”. 

(Cornel Moraru, Vatra, 1987). 

“Nicolae Băciuţ este unul din acei poeţi rari care încă din tinereţe iubeşte 

şi exprimă esenţe, contemplă stări limită şi o face cu calm şi sinceritate 

emoţionantă”. (Constanţa Buzea, Amfiteatru, 1987). 

“Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de 

iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă şi 

cultivată. Se poate cita aproape orice. (…) Remarcabilă este ingeniozitatea 

metaforică. (…) Acurateţea stilistică e neîndoielnică, Nicolae Băciuţ fiind în 

definitiv un calofil, cu emoţii discrete, o natură aşa-zicând delicată”. (Nicolae 

Manolescu, România literară, 1986). 

“Debutanţii lui ’86 nu au depăşit aşteptările. Multă versificaţie, puţină 

poezie autentică. Există şi o excepţie: Nicolae Băciuţ, Muzeul de iarnă. Este un 

debut de zile mari, care anunţă pe unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai 

momentului literar”. (Zaharia Sângeorzan, Cronica, 1987). 

“Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ, una din marile 

obsesii ale poeziei din vremea tinereţelor mele: ideea poemului ca operă 

impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al 

oricărui cutează să scrie versuri”. (N. Steinhardt, Tribuna, 1986). 

242

“Privit în contextul debuturilor din ultimii ani, volumul lui Nicolae Băciuţ 

face dovada deopotrivă a inteligenţei şi talentului, poezia lui găsind toate 

argumentele pentru a cuceri şi convinge”. (Traian T.Coşovei, Slast, 1986). 

“Versurile lui Nicolae Băciuţ au tensiune şi eleganţă” (Radu G.Ţeposu, 

Flacăra, 1986). 

“Poezia lui Băciuţ are toate însemnele poeziei adevărate”. (Serafim 

Duicu, Steaua roşie, 1986). 

“Rupt din epiderma emoţiei, Muzeul de iarnă este o introducere 

fascinantă în viaţa şi patimile poeziei. Fără artificii, fără zgomote lexicale, 

riguroase şi sincere până la mari adâncimi, versurile din acest volum 

semnalează începutul stării de graţie a poetului Nicolae Băciuţ”. (Rodica 

Beraru Draghincescu, Astra, 1988). 

“Nu ne ferim să spunem, chiar dacă vom fi acuzaţi, ştim noi, poate de 

entuziasm, că Nicolae Băciuţ sare din grămadă (fiind prezent înaintea cărţii de 

debut în două antologii ale debutanţii: Albatros şi Dacia) direct în plutonul 

fruntaş, pe care se bate moneda poeziei de mâine, fiind ales de poezie, nu tolerat 

de ea”. (Gellu Dorian, Caiete botoşenene, 1987). 

“Nicolae Băciuţ face trecerea între echinoxiştii manierist –încifraţi ai 

anilor ’70 şi cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din 

deceniul nouă”. (Cristian Livescu, Cronica, 1987). 

“Nicolae Băciuţ şi-a creat un teritoriu întreţinut de fervoare tinerească, 

de tăietura precisă a versului, de strigătul lucid, izvorât din reflexivitate şi 

interogaţie”. (Bucur Demetrian, Ramuri, 1987). 

“Grav şi melancolic, geometru abstract al trăirilor, de un senzualism 

rece, uşor livresc al versurilor, Nicolae Băciuţ se înscrie, prin formulă şi 

tematică, în cea mai bună tradiţie a poeziei echinoxiste”. (Iulian Boldea, 

Ambasador, 1997). 

“Nicolae Băciuţ are de-acum un univers poetic conturat, poezia sa poate 

întruni cele mai înalte atribute”. (I. S. Moişa, 24 de ore mureşene, 1996). 

“Ardelean prin ascendenţă şi temperament, refuzând arguţia verbală şi 

misticismul suficienţei existenţiale, repudiind însă neaoşismul, mai mult, pariind 

pe experienţele ţinând de confluenţele culturale, înşcolit fără ostentaţie, 

interesat de real, avid de realitate până la privirea acidă a reporterului 

impenitent, N.B. parcurge stadiul de la discursivitate la metafora revigorată de 

un sens moral, civic ori chiar (de ce nu?) civilizator”. (Al. Pintescu, Poesis, 

1991). 

“Starea de urgenţă degajată şi din acest nou titlu (Nostalgii interzise) al 

lui Nicolae Băciuţ este cauză/efect al încolţirii eului nevoit astfel să se retragă 

în faţa unei perpetue ofensive a realului”. (Cristian Stamatoiu, Vatra, 1991). 

“Versurile din Memoria zăpezii îl situează pe Băciuţ mai degrabă în 

vecinătatea primei generaţii echinoxiste (Adrian Popescu, Ion Mircea, Dan 

Damaschin) prin caracterul reflexiv al textelor, printr-o accentuată aplecare 

243

spre esenţele lor, prin familiaritatea cu sensurile grave ale lumii şi, mai ales, cu 

moartea altoită în trunchiul vieţii”. (Viorel Chirilă, Familia, 1995). 

“După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Băciuţ pare a-şi fi consolidat 

o formulă poetică care devine interesantă în contextul a ceea ce, mai demult, 

numeam Biblioteca din nord”. (Traian T.Coşovei, Contemporanul, 1992). 

“Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată 

drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit 

reluate, la substanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se 

preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un 

înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul 

complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărul 

poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, aşadar nu într-un chip 

artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. (…) 

Nicolae Băciuţ e un poet ce merită urmărit cu interes.” (Gh.Grigurcu, Steaua, 

1986). 

“Nicolae Băciuţ e unul dintre rarii poeţi care (pe urmele lui Nichita 

Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentaţie 

absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă, 

transmiţând continuu o jubilaţie a gândului autarhic…” (Cezar Ivănescu, 

Luceafărul, 1983). 

“(Poezia sa) atestă de pe acum o remarcabilă putere de invenţie 

metaforică, de conturare a unei atmosfere de notaţii adesea totale, uzând de o 

anume violenţă a concretului, menită să reprime, alături de comentariul ironic 

şi autoironic, pornirile sentimentale.” (Ion Pop, Slast, 1982). 

“Ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cu al discursului, 

este exemplară. Poemul face parte din recuzita imagistică, fiziologicul devine 

limbaj.” (Petru Poantă, Tribuna, 1985). 

“Nicolae Băciuţ e un poet al imaginii şi închipuirii şi nu al ‘textualizării’, 

ceea ce ne face să credem că între mai multele modele expresive ce par a-l fi 

tentat, cel echinoxist rămâne predominant.” 

(Marian Papahagi, Tribuna ,1986). 

“Mai decantată în irizări metaforice, cu o mai adâncă pânză freatică în 

toposul adiacent al poeziei, noua carte a lui Nicolae Băciuţ poposeşte nebănuit 

de uşor înlăuntrul laboratorului de facere a poemului. În postura unei poezii de 

stare estetică, ea îşi arogă dreptul de locuire în perimetrul pe care şi-l 

rotunjeşte din mers, fără clauza limitelor, un perimetru neutru, dar al sinelui 

său poetic. În el încape toată aventura lirică în care s-a lăsat purtat, ca o 

ofrandă feciorelnică, poetul dezmierdat al memoriei zăpezii” (Cornel 

Munteanu, Solstiţiu, 1990). 

“Absorbţia dramei antologice în câmpul poetic şi stringenţa autoreflexivă 

şi autoreferenţială a poemelor estompează şi ele indicele de implicare 

existenţială, închizând suferinţa într-un cerc şi privilegiindu-i componenta 

profesională. Drama poiesisului ii e, într-adevăr, intimă lui Nicolae Băciuţ şi 

244

evelaţiile sale din interior sunt tulburătoare. Diagrama aşteptării, a pândei, a 

eşecului victorios, a amânării şi provocării este tema sa de mare productivitate 

revelată în nuanţe şi în profunzime. Spectacolul poietic e, fireşte, unul implicit 

existenţial şi sub acest unghi el cumulează o funcţie confesivă mult mai amplă.” 

(Al.Cistelecan, Vatra, 1990). 

“Biografia rămâne, în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale 

poeziei post-blagiene. O biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poetului care 

umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile. 

Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie orfică 

printre lucrurile gravide de semne.“ (Eugen Simion, România literară, 1990). 

„Ce nu este cartea: (…) un dicţionar complet de autori; (…). Fac această 

precizare pentru a preîntâmpina unele obiecţii referitoare, bunăoară, la absenţa 

câtorva minime comentarii asupra poeţilor care urmează primului val, , mai ale 

că printr ei sunt nume de referinţă în lirica românească, de la Aurel 

Şorobetea, Mariana Bojan, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Virgil Mihaiu, 

Nicolae Băciuţ, la Marta Petreu, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, 

Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ioan Milea ş.a.” (p. 12), 

„Adevărul e că poeţii reprezentativi ai acestei generaţii, Marta Petreu, Ion 

Mureşan, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ruxandra Cesereanu, Virgil 

Mihaiu, Nicolae Băciuţ, Virgil Leon, Ioan Milea, AugustinPop, Ioan Moldovan, 

Aurel Pantea, nu pot fi «descrişi» decât parţial şi la nivelul unor «tehnici» prin 

poetica postmodernismului, însă tot atât de adevărat e că nu mai scriu ca 

predecesorii lor” (p.159) (Petru Poantă, în Efectul „Echinox” sau despre 

echilibru, Editura Biblioteca Apostrof, 2003). 

Şi acestea sunt doar o parte din referinţele critice de care s-a bucurat 

Nicolae Băciuţ, pentru o eventuală Nouă Istorie a Literaturii Române. 

La fel de numeroşi au fost jurnaliştii care au considerat drept onoare 

faptul de a lua un interviu acestei covârşitoare personalităţi. 

Apariţia sa într-o serie impresionantă de Antologii şi Culegeri de poezie 

românească ori tradusă şi în alte limbi este, de asemenea, o dovadă grăitoare a 

preţuirii de care se bucură. 

Premiile de excelenţă, premiile literare, distincţiile şi titlurile obţinute, 

sunt la rândul lor o mărturie despre cum este receptat acest scriitor. 

Festivalurile, concursurile, taberele de creaţie, târgurile de carte, 

expoziţiile organizate de Nicolae Băciuţ au polarizat în jurul lui numeroşi 

discipoli, admiratori şi prieteni adevăraţi. Dar şi...omeneşti invidii. 

Despre cum a fost receptat, autorul are următoarea părere: 

„Sunt etape în care poetul are nevoie vitală de recunoaştere, de 

confirmare. În care judecata critică e aşteptată cu sufletul la gură, cu speranţă 

şi spaimă, în care poate fiecare cuvânt al criticului poate conta. Nu cred însă că 

o judecată critică radicală poate fi corect percepută de autorul tânăr. Nici nu 

cred că aceasta poate deturna decisiv un destin poetic, oricât de sever ar fi 

245

tonul critic. Mai degrabă cred că elogiile, chiar şi nemeritate, la tinereţe, pot fi 

însă adevărate aripi de Icar. 

Am beneficiat de comentarii pertinente din partea elitei criticii româneşti, 

de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion, de la Gh. Grigurcu la N. Steinhardt, 

dar şi de elogiile unor confraţi din generaţii diferite. (...) Sunt detaşat şi atunci 

când laudele întrec măsura. Cândva puneam şi eu preţ pe judecata critică, pe 

actul critic. 

Revoluţia a bulversat însă receptarea critică, creând teren favorabil confuziilor, 

răsturnării scării valorilor pe criterii nespecifice. Limpezimea discursului critic 

vine din consistenţa şi profunzimea judecăţii de valoare”. 

Deşi trăieşte în provincie, autorul nu se simte un ignorat, un marginalizat. 

„Povara provinciei” nu este un termen care să-l sperie. 

„De la Rebreanu la Marin Preda, de la Coşbuc la Ioan Alexandru, 

scriitori din lumea largului românesc s-au putut face auziţi de-abia după ce au 

ucenicit la moara de scriitori a Capitalei. 

Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-a retras la mănăstire... 

Există un mit al Capitalei, un miraj al acesteia, cum există un stigmat al 

provinciei. Nici nu poţi scrie provincie cu P mare! 

De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? Un răspuns fulger, fără ezitare e 

că nu pot pleca toţi în Capitală, nu pot vida provincia de scriitori, şi acolo 

trebuie să trăiască scriitori, măcar ca să facă diferenţa. Diferenţa specifică! 

Unii rămân din comoditate, alţii de frică, alţii din nepăsare. Îşi asumă 

riscul de a rămâne acasă, de a nu se îngrămădi în studiouri de televiziune, ca 

să-şi dea cu părerea despre orice, ca să ajungă „vedetă”, la concurenţă cu 

Adrian Copilul Minune sau cu Prigoană sau cu Vanghelie... Sau cu Elodia sau 

Cioacă sau Ogică sau, mai nou, cu Nichita... (fireşte, nu Stănescu). 

Dar mai are oare şanse, azi, scriitorul român, dacă-şi abandonează casa 

de acasă în favoarea Capitalei, se mai poate face el auzit pe strada scriitorilor, 

de atâtea răcnete politice, de moderatori şi moderatoare, de staruri făcute la 

„apelul de seară”? 

Nu am avut niciodată mirajul Capitalei şi n-aş da pentru nimic în lume 

Provincia mea literară, cu toate neajunsurile ei, cu frustrările, cu ignoranţa ei, 

pentru nicio Capitală literară din lume.” 

Prieteniile sale literare sunt emblematice. „O istorie a literaturii române 

contemporane în interviuri” este grăitoare în acest sens. Nicolae Băciuţ ne 

introduce în intimitatea a peste 120 de personalităţi române. Prin el, Departele se 

preface-n Aproape. Departele şi aproapele îşi desfiinţează graniţele. Şi încetează 

a mai fi, fiecare din ei, un fel de noland – ţară a nimănui. Trec unul într-altul 

într-o entropie firească. Aşa cum trec stările din una în alta. Aşa cum trece 

lumina prin fereastră şi nu se împuţinează. Aşa cum alunecă visele în somnul 

nostru. 

Nicolae Băciuţ este un privilegiat. Pentru că Dumnezeu l-a dăruit cu o 

generozitate peste măsură. Pe care la rându-i, o împarte, îmbunătăţindu-se el 

246

însuşi, crescând în demnitate şi măreţie într-o smerenie firească pentru că-şi 

cunoaşte condiţia de om creat. De la această poziţie nu poţi fi altfel. Pentru că 

nimic nu e al tău, ci totul ai primit. „Ce ai tu ce n-ai primit? Şi dacă tot ai 

primit, de ce te lauzi că n-ai primit?” – spune Sfântul Augustin în Confesiunile 

sale. În virtutea acestei generozităţi primite, dobândite şi cultivate, el deschide 

ferestre sufleteşti unor oameni. De fapt, tuturor. Dar puţini se încumetă să intre. 

Având vocaţia prieteniei, Nicolae Băciuţ e în stare să recunoască plin de 

reverenţă valoarea altui semen. Şi chiar s-o aşeze în lumină. El şi-a spus 

cuvântul despre sute şi sute de creatori, cu diferite staturi, dar n-a făcut diferenţă. 

N-a spus, de pildă: -Despre tine nu scriu pentru că nu te ridici la înălţimea 

standardelor mele culturale şi estetice. 

Despre Nichita Stănescu spunea cu admiraţie: „ Nici un poet postbelic n-a 

influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi 

degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, 

ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie 

ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o companie de 

ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar 

Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a 

„dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată. Poezia lui 

Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române 

contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, 

în această patrie de cuvinte”. 

Dar şi despre un copil din clasa a III-a, care scrie poezie la un cenaclu 

mureşan, poate spune lucruri esenţiale pentru evoluţia lui ulterioară. 

Despre lumea fascinantă a Cărţii căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa, 

Nicolae Băciuţ a afirmat, în nenumărate rânduri: 

„Nu mă număr printre cei care anunţă cu anticipaţie un nu prea 

îndepărtat prohod al cărţii. Mai mult, sunt unii care pun în acelaşi sicriu şi 

scriitorul şi cititorul. În ceea ce mă priveşte, dincolo de subiectivismul poziţiei 

în care mă aflu – cea de scriitor, de editor şi de cititor – sunt foarte optimist. Nu 

doar că nu mă sperie sfârşitul unei “galaxii”, cea a lui Gutenberg, ci văd în 

explozia tehnicii informaţionale un aliat complementar, extensiv,atât din 

perspectiva editării cât şi a receptării mesajului literar. 

Nichita Stănescu spunea, în stilul său inconfundabil, că nu mai e nevoie 

de poeţi, dar fără ei nu se poate. Aş spune, plecând de la această afirmaţie, 

pentru urechea cârcotaşilor, că nu mai e nevoie de cărţi, dar fără ele nu se 

poate. 

Într-un fel, poate, sunt conservator. Încă mai sunt anume texte pe care le 

scriu “de mână” sau, uneori, le dactilografiez la o maşină de scris cu care miam 

redactat aproape toate cărţile mele, dar, fatalmente, tot “pe mâna” 

calculatorului ajung spre a fi trimise la tipar. Scriu “de mână” adesea, pentru 

că “fluxul memoriei”, cum ar zice A.E. Baconsky, al ideilor, al inspiraţiei mele 

247

nu e “leneş” ci e într-un relativ ritm sincron cu curgerea uşoară, lină, a pastei 

de pix pe hârtie. 

Regret că ar putea dispărea un segment al mărturiilor literare – 

manuscrisele, cu marca de identitate a fiecărui scriitor, cu caligrafia nu doar a 

rotunjimii literelor ci şi a stării de spirit. După scrisul la calculator, parcă 

suntem toţi la fel, într-o uniformitate păguboasă. 

Cazna naşterii unui text, cu ştersături, cu adăugiri, nu va mai fi un martor 

al literaturii. Dar scrisul nu va pieri, cartea nu va dispărea, cititorii vor 

continua să creadă în literatură, să viseze, să călătorească prin lumi imaginare, 

prin intermediul cărţii. 

Cartea se va adapta oricărei economii de piaţă, va însoţi mai mult sau 

mai puţin fiecare biografie în parte. 

Se spune că “nu e om să nu fi scris o poezie,/ măcar o dată, doar o dată-n 

viaţa lui”. Cred că, translând, nu va fi om care să nu citească o carte, măcar o 

carte, doar o dată-n viaţa lui… Cartea nu va putea lipsi din viaţa omului 

niciodată. A avut adversari, va avea adversari, dar nu va putea fi niciodată 

îngenuncheată, înlocuită de nimic, “Căci nu este alta mai frumoasă şi cu folos 

zăbavă decât cetitul cărţilor”, după cum spunea cronicarul. 

Nu mă sperie cartea electronică, nici CD-urile cu texte literare. Se va citi 

mereu, indiferent de suportul pe care cartea va călători în lume. Sigur, unii vor 

rămâne fideli căldurii pe care o degajă pagina de hârtie, alţii vor prefera 

reflexele ecranului monitorului de calculator. Nu va putea dispărea fascinaţia 

cărţii, a lecturii. Vor fi căutări, rătăciri, poticniri, icneli, disperări, iluzii, dar 

toate drumurile reîntoarcerii duc spre CARTE. Şi CARTEA ne va primi, 

iertătoare, ca pe nişte fii rătăcitori, cu cele mai bune bucate, la ospăţul său”. 

Într-un interviu, autorul mărturiseşte în legătură cu genurile pe care le-a 

abordat cu atâta dezinvoltură, supleţe şi măiestrie: 

„- Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura, civilizaţia ochiului, din păcate 

prea puţin muzica, pentru că sunt un afon, şi dragostea neţărmurită pentru 

împerecherea cuvintelor. Jocul acesta magic al culegerii cuvintelor din marii 

scriitori ai lumii şi ai neamului şi al azvârlirii lor peste un val, peste un vis, 

peste un arbore, peste o creangă de lună.” 

Aşadar, jocul de-a cuvintele şi de-a poezia, nu neapărat în sens ludic ori 

peiorativ, dar în acel spirit de invenţie care i-a adus lui Nichita brevetul şi faima 

de inventator de metafore şi de cuvinte noi cu rădăcini vechi. Aşa cum astăzi se 

poartă noi formule de expresie. 

Într-un chestionar pentru Mărturisirea de credinţă literară care include 

câteva întrebări aparent banale, Nicolae Băciuţ răspunde: „În simplitatea lor, ele 

pun câteva probleme fundamentale pentru condiţia de scriitor, pentru 

definirea, identificarea ei, şi, cu siguranţă, spaţiul alocat nu e de natură să 

poată nici măcar începe subiectul, darămite să-l epuizeze. „De ce scriu? Pentru 

cine scriu? Din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte? 

Ce autori români/străini cred că au pecetluit creaţia mea? Care cred că este 

248

cartea mea cea mai importantă şi care va „învia“ în viitor? Cine sunt eu ca 

scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ — iată provocări care te fac să simţi 

„primejdia mărturisirii“, cum ar spune N. Steinhardt. 

De ce scriu? De-atâtea ori ne punem această elementară întrebare, atât 

de des ne urmăreşte, ca o umbră la apus sau asfinţit, din momentul în care 

descoperim scrisul ca singură şi sfâşietoare artă de a trăi sau măcar de a 

supravieţui în „clipa cea repede/ ce ni s-a dat“. 

Într-un poem de tinereţe spuneam că scriu „pentru ca să uit“, să mă pot 

despovăra de prezent, să dau, după puterile mele, duratei cotidiene încărcătură 

sacră (în termenii lui Mircea Eliade), să rămână ceva în urmă, dar şi să doresc 

să trec şi ziua care vine. Scriu ca să pot să înţeleg lumea şi să mă înţeleg pe 

mine, să mă bucur că „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari“. 

Parcă G . G. Marquez spunea că trăieşte ca să-şi scrie viaţa!? S-ar putea 

accepta şi imaginea în oglindă a acestui crez: îmi scriu viaţa ca să trăiesc. Şi 

cred că mai degrabă îmi vine să accept această variantă. 

Am ales poezia ca formulă prin care să-mi trăiesc viaţa, fără a şti exact 

ce e poezia. Are dreptate F.G. Lorca atunci când spune că „Dacă cineva ar şti 

să definească în mod clar ce e poezia, s-ar termina cu secretul şi magia sa, mai 

mult, s-ar termina cu poezia însăşi, ca subiect şi ca obiect“. 

Sigur, cel mai simplu e să spui că scrii pentru ceilalţi, că te gândeşti la 

cititori etc. etc. Sigur, ca scriitor, te gândeşti la cititori în primul rând, în ideea 

că nu-ţi poţi permite să faci să ajungă la ei orice, că ai o responsabilitate 

morală şi estetică faţă de ei din momentul în care ţi i-ai ales parteneri de dialog, 

pentru că scrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie să aibă un 

destinatar, trebuie să aibă ecou, să-l audă/vadă cineva. 

Eu sunt puţin mai egoist, eu nu scriu doar pentru cititori, eu scriu şi 

pentru mine, pentru sufletul meu. Dacă în el se regăsesc şi cititorii, cu atât mai 

bine. Dar dacă eu însumi rătăcesc în propriul scris, ce se poate alege de bietul 

cititor, „stăpân al meu şi frate“, cum zice poetul? 

Scrisul e o mare responsabilitate. Iată un truism care trebuie totuşi 

repetat de fiecare în parte în momentul în care îşi asumă scrisul ca destin. Ori 

eu mi-am asumat această condiţie, cu o uşoară spaimă, dar şi cu un licăr de 

bucurie şi speranţă. Pentru că eu cred în scris, cred că literatura şi arta ne vor 

putea salva sufletele. 

Desigur, dacă e să judec generaţiile pe criterii biologice, de vârstă, 

atunci fac parte din „generaţia '80“. M-am născut odată cu ea, am trăit odată 

cu ea anii de entuziasm ai unui alt fel de a citi semnele realului. Am fost, într-un 

fel, părtaş la naşterea acestei generaţii, atât din condiţia mea de poet cât şi de 

promotor al optzecismului. 

Ancheta „Dreptul la timp“, un titlu emblematic, din inventarul poetic al 

lui Nichita Stănescu (titlu ales şi pentru a sugera că noua „poezie nouă“ nu 

vrea să se rupă de un trecut poetic, cât vrea să-i caute alte căi de exprimare, 

alte trasee de afirmare), pe care am iniţiat-o în paginile revistei Echinox.” 

249

Frumoasă profesiune de credinţă! Subscriem. 

Nicolae Băciuţ crede cu tărie în carte, chiar dacă suportul e, în zilele 

noastre, altul. El se reîntoarce, mereu cu aceeaşi credinţă şi dragoste către carte, 

suportul cel mai solid în edificarea personalităţii umane. Cartea e pentru el 

catedrala, altarul, crucea, fiinţa iubită, familia. „Între Dumnezeu şi neamul meu” 

– cum s-a situat cu simplitate gânditorul român Petre Ţuţea, Nicolae Băciuţ a 

ales CARTEA. De aceea se simte perfect îndreptăţit să scrie: „Sărut stânga, / 

sărut dreapta, / care ţin drept cruce, / cartea”. Un om cât un univers. Un 

univers într-o carte, în câteva duzini de cărţi, într-o bibliotecă. Aşa cum îşi 

imagina Jorge Luis Borges Paradisul, ca o imensă bibliotecă. 

Un om cât o lume. O lume care poate încăpea într-un om. Un cosmos de 

om. Care vă invită să-l cunoaşteţi. Şi vă pofteşte în acest sens, la ospăţul cărţii. 

4 IULIE 2010 

250

ROSTUIND CUVINTE LA GURA VETREI VECHI 

NICOLAE BĂCIUŢ, MAŞINA DE CITIT, Editura Nico, Târgu Mureş, 2007 

Mi-aduc aminte cu plăcere de o carte pe care am citit-o în tinereţea mea. 

Se numea “Maşinării romantice” – a autorului meu preferat, Gheorghe 

Tomozei – şi era apărută la Editura Eminescu în 1974. Pentru ea, în ziua nefastă 

a nunţii mele, am vrut să sparg o vitrină de librărie şi să mi-o însuşesc. Dar n-a 

fost să fie pentru că, din întâmplare, eu eram mireasa şi eram aşteptată cu “alai 

de frunze moarte” la fotograf. 

Sintagma “Maşină de citit” este pentru mine o astfel de “maşinărie” 

bizară. Mai târziu am scris o poveste poematică având titlul: “Maşina de 

sfărâmat gânduri”. Tot romantică şi tot maşinărie. Aşa că, mai toată viaţa am stat 

sub semnul acestor năstruşnice maşinării. Dar, fiindcă am lucrat peste trei 

decenii într-o bibliotecă, am devenit eu însămi un fel de maşină de citit. Ori 

maşinărie romantică. Tot aia. 

Cine nu a visat măcar o dată în viaţă să stea în preajma vetrei fierbinţi, cu 

o cană de vin fiert, cu nuci sau alune ori măcar pop corn şi vreo câţiva prieteni 

care pun literatura la cale, mai ales într-o seară de iarnă, cu vifor şuierând şi 

omăt duium, troienind casele. Discuţiile de acest fel, la gura sobei, au ceva 

magic, fabulos, reînvie şi aţâţă spiritele, încing atmosfera, uneori iscând 

polemici amicale. Dar vatra/cuptorul mai poate însemna ceva: e locul ideal 

pentru citit, pentru meditat într-o dulce toropeală oblomovistă. Şi e în special, un 

loc de visare, de reverie la relanti, cu motoarele torcând monoton şi ochii miciţi 

de căldură. 

251

Dar vatra poate constitui doar pretextul pentru acele efervescente prietenii 

creatoare care s-au sudat de-a lungul vremii în jurul unei cărţi, al unei publicaţii 

ori în jurul unor nume din istoria literaturii. Nicolae Băciuţ doreşte prin această 

carte să menţină spiritul de prietenie urzit în jurul cărţilor de valoare şi al 

autorilor acestor cărţi. Pentru el, spiritul de prietenie şi de boemă literară este viu 

şi întreţinut cu religiozitate. Graţie acestuia, lecturile pe marginea unor lucrări 

literare, au devenit carte. Cultură adică. Adică, un uriaş “jurnal de lectură” la 

gura “Vetrei”. O carte cu prieteni. 

“Această carte – spune autorul - e o evaluare subiectivă a unui fenomen 

literar de „proximitate”, e o uşă deschisă unor cărţi şi autori dintr-un spaţiu 

care, din punct de vedere editorial, era aproape vid cu nici o jumătate de secol 

în urmă. 

Este, dacă vreţi, un exerciţiu de esenţă maioresciană, un fel de „scrieţi, 

băieţi, numai scrieţi…Poate e mai confortabil să se scrie despre autori 

canonizaţi. Dar nici peste ceilalţi nu se poate trece cu vederea”. 

Maşina de citit în contrapunere cu maşina de scris permite aleşilor 

intrarea în universul fermecător al lecturii şi ne lasă a ne înfrupta din bunătăţile 

spirituale pregătite cu grijă şi dăruire de autori. 

Prin volumul de faţă autorul semnalează apariţiile editoriale de ultim 

moment, invitându-ne în lumea cărţii. Cât poate fi de util pentru noi, să citim cu 

ochii altuia? 

Cartea e o pregustare a bunătăţilor promiţătoare existente între coperte 

atrăgătoare. E o incitare, o provocare benignă de a părăsi prejudecata 

încetăţenită că în provincie/comună/sat/oraş nu pot răsări flori nemuritoare. 

Dimpotrivă, imortelele pot fi văzute pretutindeni, de la câmpie la piscuri de 

munte. Depinde doar de mâna care le culege pentru a alcătui un buchet superb 

care să-ţi împodobească odaia. 

Între autor şi lector de obicei se creează o legătură tainică de afectivitate, 

de intimitate. Adeseori, cititorul cu intuiţia lui, poate pătrunde în spaţiul lăuntric 

al autorului, se poate instala acolo provizoriu şi chiar prelua virtual, conducerea. 

De vreme ce cartea e lansată, autorul nu mai e stăpânul ei absolut. O parte 

din el trece în seama cititorilor. Ei decid de fapt soarta cărţii. Autorul nu mai are 

putere de decizie. El şi-a spus cuvântul deja. 

Un feed-back autentic, poate da temperatura legăturii dintre cei doi. 

Cartea e doar obiectul care-i leagă şi asupra căruia se proiectează propriile 

convingeri ale cititorilor. Ei pot accepta ori respinge demersul auctorial. Autorcititor 

pot deveni intimi, tocmai prin actul creaţiei care stă la mijloc şi 

252

împrumută, când unul, când altuia, câte ceva din propriile trăiri şi concepţii. E 

ca atunci când te legi afectiv de cineva, după ce l-ai visat. Visul apropie. Şi 

Cuvântul scris apropie până la identificare. Lumea cărţilor e un tărâm mirific 

unde doar cei aleşi au acces cu adevărat, dacă găsesc cheia potrivită de pătruns 

în Ţara Minunilor. Ţară pe care o poţi, ca şi cititor, lua în stăpânire. 

Nicolae Băciuţ este un om generos care pofteşte la masa lui pe toţi 

trecătorii flămânzi şi însetaţi care trec pe acolo. El nu se poate înfrupta singur 

din bucate. Ne invită să gustăm şi noi, chiar pe săturate. La ospăţul cuvintelor 

suntem astfel privilegiaţi pentru că, deja avem pe cineva care orânduieşte masa 

şi tacâmurile. Noi nu trebuie decât să şedem şi să deschidem ochii şi gura. Ceea 

ce poate urma e mai mult decât o cină, e un ospăţ sacru. 

„Maşina de citit” – frumoasă metaforă care sugerează, nu numai gestul 

autorului, dar şi pe cel al nostru şi nu în sensul robotizării acţiunilor, ci, al 

receptării mesajului şi al înţelegerii rostului. Echivalent cu acela al morii care 

macină vânt, sau toacă apa mărunt, dar produc energie. Energia, ai cărei 

beneficiari suntem tot noi. 

Nicolae Băciuţ îşi începe seria acestor semnale cu o familie de scriitori: 

Felicia Emilia Albu şi Iosif Albu, un „cuplu” emblematic „care nu doar că 

rezistă, dar care recurge şi la forme de manifestare poetică inedită. Ei vor să-şi 

salveze destinul literar în aceeaşi „barcă”, o carte („Geamătul frunzei”) care 

cuprinde, pe de o parte, versuri semnate de Emilia Albu, iar pe de altă parte, 

versuri realizate „în doi” („Rangay”) de Emilia şi Iosif Albu”. 

Ei fac – ne asigură Nicolae Băciuţ – „ un experiment şi o demonstraţie a 

căutării armoniei şi în viaţă şi în poezie. Miza este totală – şi câştig literar şi 

familial! Se pare că cei doi au ales poemele… norocoase.” 

Continuându-şi periplul prin sufletul cuvinteloror, Nicolae Băciuţ face 

referire la vol. Feliciei Emilia Albu „Îmbrăţişând lumina” – o carte care „mai 

învinge o boală, aceea a cuvântului care se rosteşte şi se rostuieşte” cum 

sugerează Valentin Marica în prefaţa volumului – cu trimitere la blagianul vers: 

“Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte” din poemul „Încheiere”. 

Nicolae Băciuţ semnalează cu multă căldură acest volum al distinsei 

profesoare, precizând: 

„După ani buni de elogiu adus literaturii, în registrele didacticii orelor 

de limba şi literatura română, Felicia Emilia Albu îşi schimbă locul de 

spectator cu cel de actor, propunând propriile căutări lirice, venind în teritoriul 

poeziei târziu, după ce şi-a ars trăiri poetice din „hronicul şi cântecul 

vârstelor”, fără curajul de a le găsi tiparele proprii în care să le modeleze. 

Nemaicontând ora debutului, Felicia Emilia Albu trece peste zări şi etape 

poetice cu dezinvoltură, făcând loc, tematic şi stilistic, unor registre aparţinând 

tuturor vârstelor poeziei româneşti, dincolo de orice prejudecată, important 

părând a fi nu cum, ci ce spune. 

Mai bine mai târziu decât niciodată, autoarea deschide porţile literaturii 

nu din orgoliu nemăsurat, ci din firescul sentiment al nevoii de 

253

comunicare/restituire a unui anotimp, în teritoriul căruia, cu cuvintele lui 

Hölderlin, autoarea a încercat să locuiască poetic lumea aceasta.” 

„La rădăcina zborului” – următorul semnal o aduce în lumină pe Vanda 

Ani „o apariţie insolită în peisajul târnăvenean, fiind produsul unei stări de 

spirit benefică pentru elanurile şi aspiraţiile creatoare de aici”. După o succintă 

prezentare a debutului acesteia „fără surle şi tobe”, Nicolae Băciuţ conchide: 

„Câtă biografie atâta poezie pare a fi deviza discursului în lirica 

feminină, deviză pe care şi-o asumă şi Vanda Ani, fără ostentaţie şi fără accente 

grave. În căutarea identităţii, a vocii poetice proprii, Vanda Ani recurge la un 

arsenal divers: când lapidară, când anecdotică, dilematică sau declarativă, 

când reflexivă când sentenţioasă, poate face o radiografie a condiţiei femeii. 

Nu „viaţa ca o pradă” ci „erosul ca o pradă” declanşează stări şi 

sentimente, devenirea „întru fiinţă”. Vanda Ani crede în poezie şi această 

credinţă i-ar putea aduce, cândva, poezia pe care o aşteaptă.” 

Meritul incontstabil al acestor tablete literare cu rol de semnal editorial 

este că autorul lor reuşeşte cât se poate de succint, şi mai ales sintetic, să 

surprindă, “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” din recuzita sufletească a 

fiecărui autor. 

În sintonie cu gustul şi cu nevoia de timp material şi spiritual a cititorului, 

Nicolae Băciuţ a găsit formula ideală de prezentare a autorilor şi a cărţilor lor, 

fără a apela prea mult la arsenalul critic pe care-l lasă la dispoziţia celor ce-şi fac 

(scriitori sau nu), din critica literară, un titlu de glorie. 

Despre Antologia “Veşnicia secundei”, autorul se pronunţă de asemenea, 

în chip sintetic, mulţumindu-se să prezinte cenaclul sighişorean la aniversarul 

unui sfert de veac de existenţă şi la permanenţa acestuia în viaţa cetăţii: 

„Un cenaclu e o stare de spirit, o stare de solidaritate. Aproape că pare 

de neimaginat viaţa literară fără existenţa acestei formule de dialog, de 

cunoaştere şi recunoaştere. 

Sighişoara a avut parte din când în când de manifestări literare 

exponenţiale la ceea ce înseamnă viaţa de cenaclu. Rămân memorabile 

întâlnirile cenacliştilor din Sighişoara cu scriitori tineri şi mai puţin tineri din 

întreaga ţară, puse tot sub semnul cenaclului. 

Ca şi din Şcoala de literatură, binecunoscuta şcoală proletcultistă, şi din 

cenaclu vor ieşi tot atâţia scriitori câţi au intrat. Un cenaclu nu salvează lipsa 

de talent, dar potenţează energiile creatoare autentice, le dă acestora 

posibilitatea să se manifeste în toată puterea cuvântului. 

25 de ani de cenaclu, cum sunt şi cei pe care-i împlineşte Cenaclul 

sighişorean « N.D.Cocea », (« Anotimpuri ») înseamnă un segment important de 

istorie literară locală, cu aspiraţii şi împliniri, cu orizonturi de aşteptare ale 

regăsirii în teritoriul literaturii. O antologie dintr-o istorie de 25 de ani a 

Cenaclului « N.D.Cocea » va fi oricum o sinteză parţială a unei activităţi de 

mare diversitate şi complexitate. Sunt însă aici şi autori, texte, pe care nici un 

istoric literar care se respectă nu le poate ignora. 

254

Antologia pe care Cenaclul literar « N.D.Cocea » o propune iubitorilor de 

poezie este, deopotrivă, un gest de reverenţă şi faţă de cei care au trecut în 

lumea umbrelor, foşti cenaclişti care rămân însă prietenii noştri literari, dar şi 

un gest de încurajare pentru cei care mai cred în literatură, în virtuţile ei de a 

salva suflete ». 

Că membri ori foşti membri ai acestui cenaclu au hotărât să puncteze 

trecerea unui sfert de veac de creaţie-împreună este un lucru onorant pe care 

autorul « Maşinii de citit » îl evidenţiază cu generozitate : 

“La ceas aniversar, Cenaclul “N. D. Cocea / Anotimpuri” a publicat o 

antologie de versuri, “Veşnicia secundei”, carte apărută sub egida Bibliotecii 

Municipale “Zaharia Boiu”. Sunt incluşi în această antologie 19 autori, cu 

grupaje ilustrative pentru creaţia fiecăruia în parte. Sunt autori de calibre 

diferite, din generaţii diferite, iar în câteva cazuri sunt publicate texte postume. 

Antologia este un act de identitate literară, unul care dă măsura valorii mişcării 

cenacliste din Sighişoara, măcar în parte, ştiut fiind că aici, e drept, cu 

intermitenţe, se manifestă şi alte cenacluri, există şi alţi scriitori, unii dintre ei 

nume deja de notorietate, de la Andrei Zanca la Marius Iosif, autori formaţi şi ei 

în mediul prielnic al unui cenaclu, “Echinox”, în timpul studenţiei clujene. 

Îmbucurător este, până la urmă, că activitatea Cenaclului “N. D. Cocea / 

Anotimpuri” nu şi-a pierdut speranţa, încrederea în această formulă a 

dialogului literar şi a prieteniei literare, în ultimă instanţă. Apoi, un cenaclu 

rămâne şi un bun promotor al literaturii, întreţine flacăra creaţiei, dar asigură 

şi atmosfera prin care să nu existe, vorba cronicarului, “alta mai frumoasă şi 

mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. 

Ioan Astalus – nume cunoscut târgumureşenilor, prin vol. “Noranda” face 

mărturia unui destin asumat, “într-o mare diversitate a elanurilor creatoare. 

Pentru că Ioan Astăluş scrie, pictează, sculptează, mereu în căutarea celei mai 

potrivite formule pentru a se exprima pe sine”. 

Nicolae Băciuţ evidenţiază vocaţia discursului epic al autorului. “Există o 

simplitate a discursului epic, o siguranţă a frazei, care are ritm, cursivitate. Un 

punct forte al cărţii este şi dialogul, într-o derulare cinematografică a acţiunii. 

Construcţia epică este una de intersectare a planurilor reale cu cele 

ficţionale, a timpului narativ prezent cu cel al rememorării. Personajele se 

raportează mereu la evenimente din trecut, care nu doar că le-a schimbat 

traiectoria destinului, dar îi urmăreşte obsesiv în tot ce vor să întreprindă.” 

Aprecierile despre volum sunt verificate şi întărite şi în prezentarea vol. 

“Ticăloşii” – al aceluiaşi Ioan Astalus, carte provocatoare prin însăşi titlul ei. 

”Şase cărţi publicate până acum, între care trei romane şi un volum de versuri, 

fac dovada unui angajament literar susţinut, dincolo de discreţia autorului, care 

are “vizibilitate” mai mult prin performanţe creatoare... extreme, de la sculpturi 

în boabe de orez, la poeme celebre scrise pe beţe de chibrite. Nimic nu este 

nepotrivit pentru acest om care a spiritualizat de mult orice graniţă a creaţiei. 

255

Noua carte a lui Ioan Astalus este una ieşită din canon. Una care sfidează 

timpurile istoriei literare, fiind detaşată de orice preocupări de tehnici literare 

“la zi”. Prioritar pentru scriitor este subiectul, pe care nu şi l-a putut refuza şi 

nici rata. E un subiect fierbinte, o recuperare a unor teme care ţin şi de 

devenirea noastră, ca neam, în spaţiul transilvan. Până la urmă, dincolo de 

inserturile sociale, cartea lui Ioan Astalus este un roman istoric, chiar dacă nu 

în accepţiunea consacrată. Unul bine localizat în timp şi în spaţiu, cu personaje, 

aş vrea să cred reale sau având ca matrice destine reale, dintr-o istorie locală 

foarte bine cunoscută autorului, dintr-un secol al marilor încrâncenări. Şi 

încercări! Dar ale căror conexiuni şi determinări coboară până spre secolele de 

început ale mileniului întâi.” 

Nicolae Băciuţ susţine că există suficiente temeiuri pentru a-l situa pe Ioan 

Astalus, prin „Ticăloşii”, în linia unor binecunoscuţi prozatori ardeleni, de la Ion 

Slavici la Liviu Rebreanu, de la Ion Agârbiceanu la Ion Lăncrănjan. Cu note 

particulare, distincte, însă, şi păstrând proporţiile. 

Horia Avram semnalat de Nicolae Băciuţ cu volumul „Căinţa” – conferă 

pondere maximă grupajului de texte de prezentare pentru că este: 

„O carte de versuri ieşită din tipare, prin ataşarea unor texte publicistice, 

consubstanţiale însă universului său poetic: două interviuri, cu Î.P.S. Andrei, 

Arhiepiscopul Alba Iuliei, şi cu pictorul Sorin Dumitrescu, precum şi un 

comentariu al lui Valeriu Anania, Despre transfigurarea trupului trupesc. Deloc 

întâmplătoare, textele care vin în prelungirea poeziei lui Horia Avram vor să 

mărturisească o opţiune existenţială a autorului, o clarificare a unui sens 

religios asumat, un exerciţiu iniţiatic. Întrebându-l pe Preasfinţitul Andrei 

despre sensul existenţei celor botezaţi întru ortodoxie, Horia Avram îl citează pe 

Petre Ţuţea, care afirma că „o existenţă cu mai multe sensuri nu ar avea nici un 

sens”. Poetul vrea să dea un sens ferm existenţei sale, iar opţiunea sa este una 

care decurge din răspunsul înaltului prelat albaiulian: „Existenţa fără 

preocuparea religioasă nu ar avea absolut nici un sens” şi „Eu exist pe pământ 

să-L cunosc pe Dumnezeu, să-L iubesc, să-L slujesc şi aşa să mă mântuiesc” 

(p.65). Iar Horia Avram caută această mântuire, prin credinţă şi prin poezie. 

Iată o Obsesie (a sa) rimată: „din izmă creaţă/ un înger alb/ am în gând// din 

lujer sfânt/ dreg un gând/ pe pământ”. „Sintagma poet ateu este un scandal”, 

spune Sorin Dumitrescu în interviul său ( p.72). Iar poetul, în Ideare, e şi el cât 

se poate de tranşant: „caut nemurirea/ spunând/ CER”. 

Chiar şi atât ar fi suficient pentru incitarea la lectură, dar Nicolae Băciuţ 

spune despre autorul care este posesorul (ori urmaşul?) unor nume sfinte ale 

istoriei noastre zbuciumate: Horia şi Avram: 

„Horia Avram este preocupat de trăirea religioasă, dar caută, cum ar 

spune Sorin Dumitrescu, să facă joncţiunea între cult şi cultură. Prin poezia sa 

din Căinţa, Horia Avram încearcă, pe urmele lui Valeriu Anania, 

„transfigurarea trupului trupesc în trup duhovnicesc”. Este aceasta şi o 

profesiune de credinţă a poetului, cel care spune: „prea multe păcate/ - mi-a 

256

spus un nebun / se împlineşte apocalipsa / - erau vorbele credinciosului/ 

fantasmagorii/ - strig eu răspicat/ fără să cercetez/ dacă nu cumva/ cu 

interlocutorii/ devenisem poet” (Reflexie falsă) şi care are o Justificare fără 

echivoc: „inima mea e timpul/ credinţa-n legământ/ ca şi steaua care ar vrea/ o 

viaţă pe pământ// dar iubirea fără stele/ ar fi doar lumină-n umbre// stelelor/ 

iertaţi-mi deci/ trăirea în Prezent. (...) 

Dincolo de sensurile religioase, poezia lui Horia Avram propune o 

perspectivă profund umană, nefiindu-i străin nimic din ceea ce e omenesc. 

Poetul rămâne atent la tot şi la toate, sensibil la imagini care par multora 

desuete, dar care nu şi-au pierdut încărcătura pentru cei în stare să vadă 

dincolo de suprafaţa trăirii: „Plouă/ petalele florilor / împovărate/ apasă 

asupra muritorilor/ şi-i face să urle/ tare/ încât de atât infern/ uită/ a auzi/ 

propriul lor sunet”. 

Sunetul poeziei lui Horia Avram din Căinţa sa merită a fi ascultat. El vine 

din adâncul fiinţei şi aşteaptă să reverbereze până în adâncul fiinţei acelora 

care-i care-i pot percepe sensurile.” 

Nici în volumul „Isoane” Horia Avram nu se dezminte ca şi purtător de 

mesaj religios, de data aceasta, „Horia Avram şi-a propus să ajungă la credinţă 

şi prin cultură religioasă, prin cunoaşterea literaturii religioase, a cărţilor 

fundamentale ale sfinţilor părinţi. Acesta era felul lui de a „respira” aerul pur 

al credinţei. Nu întâmplător cartea s-a numit, într-o etapă a elaborării ei, 

nichitastănescian, Respirări.” „Isoanele” sale sunt rezonanţa unor căutări, 

deopotrivă exerciţii de admiraţie şi (re)descoperire de sine.” 

Şi Iftinia Avram oferă cadrul generos al etnopedagogiei în volumul 

„Etnopedagogie aplicată”: 

„Fără a ignora tradiţia, ba dimpotrivă potenţând-o, Iftinia Avram 

valorifică o moştenire impresionantă, etnofolclorul, pentru a configura noi 

dimensiuni pedagogiei. Aceasta fără a intra în contradicţie sau concurenţă cu 

oferta informatică, cu mijloacele electronice de informare şi comunicare, care 

sunt maladiile benigne ale postmodernităţii.” 

Câteva precizări necesare cu caracter personal face Nicolae Băciuţ despre 

„O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – o carte de o 

factură aparte, aşa cum mărturiseşte autorul ei. 

Nicolae Băciuţ semnalează de asemenea şi „Monografia-album a 

protopopiatului Reghin” întocmită de Teodor Beldean. 

„O astfel de lucrare, mai ales atunci când ea este riguros concepută şi 

temeinic abordată, devine automat document, instrument de lucru pentru oricine 

este interesat de dimensiunea ortodoxiei româneşti. 

Monografia – album a Protopopiatului Reghin adună date despre 

bisericile dintr-un areal supus la atâtea provocări şi injustiţii în decursul 

istoriei, încât poate fi privită ca un miracol moştenirea care a fost, totuşi, 

lăsată, biserici de lemn, în primul rând, obiecte de cult, icoane, carte 

bisericească veche, valori de patrimoniu inestimabile, pe care suntem obligaţi 

257

să le lăsăm, la rândul nostru, moştenire în condiţii mai bune decât au putut ele 

să ne fie lăsate nouă.” 

Florin Bengean este prezent în aceste succinte note de lectură cu o 

evaluare monografică a cărturarului dedean Vasile Netea. „Aceasta – spune 

Nicolae Băciuţ -“nu doar dintr-o nevoie a restituirilor şi evaluărilor, ci şi dintrun 

imbold recuperator, Vasile Netea, manifestându-se risipitor cu sine în spaţii 

largi istorice, culturale, fiind şi cercetător scrupulos dar şi animator plin de 

energie şi patos, cu o retorică mereu persuasivă, pusă mai ales în slujba 

idealurilor naţionale majore. 

La aproape un deceniu şi jumătate de la moartea sa, cel care şi-a asumat 

un prim demers monografic temerar este tot un ardelean, tânărul preot Florin 

Bengean, legat de Vasile Netea şi prin apartenenţa la acelaşi spaţiu geografic şi 

spiritual, Deda.” 

Din seria acestor prezentări nu putea lipsi Sorina Bloj, care, spune Nicolae 

Băciuţ „vine în poezie din cântec. Din muzica interioară a sufletului său. Încet, 

încet, poezia şi cântecul au devenit inseparabile. 

Poezia sa vine din singurătate şi iubire, ca apoi acestea să devina acelaşi 

trup. Vine din lacrimă şi bucurie. Ca acestea să devină o singură fiinţă, ochi 

care râde, ochi care plânge. 

Poezia sa vine din trăire – din inimă, ca acestea să devină inseparabile. 

Dar poeta are o inimă mai mare decât trupul, cum ar spune Nichita Stănescu. 

Neliniştea ciutei, cartea pe care o oferă acum Sorina Bloj celor care mai 

cred în mântuire prin poezie, este ea însăşi spovedanie, vindecare de toate 

neliniştile.”Numai lutul ce sunt/ mă mai doare”, spune în poemul Pregătită de 

uitare. E o confesiune aproape agresivă prin sinceritate. Cartea sa e una direct 

feminină, categoric apărătoare a condiţiei feminine, până la a ajunge, în final, 

în registrul fabulei, să acuze direct: “Adam e vinovat”. 

Şi Daniela Cecilia Bogdan are un loc particular în această prezentare 

generoasă a prietenilor cărţii. 

“Pentru Daniela Cecilia Bogdan poezia e confesiune şi iniţiere. E un 

exerciţiu continuu al descoperirii poeziei prin biografie şi a biografiei prin 

poezie. 

Runele albastre sunt semnele unui început de destin poetic, pus în ecuaţie 

de ambiţie şi entuziasm. 

Autoarea nu caută răspunsuri, ea pune întrebări. Retorica ei este 

neostentativă, modernitatea venind din simplitate. 

Între pierderea şi recuperarea erosului (paradisului) pierdut, poezia 

Danielei Cecilia Bogdan este şi (auto) terapie.” 

Realul devenit istorie este abordat tot de Daniela Cecilia Bogdan în 

volumul “Când rănile-nfloresc” – un document autentic, încă o filă la dosarul 

celui de-al doilea război mondial, aşa cum îl prezintă Nicolae Băciuţ. 

“E o privire înapoi, fără resentimente, într-un exerciţiu deopotrivă 

evocator şi recuperator. E o restituire a unei mici părţi „din încercările şi 

258

mărturisirile unui om, spune autoarea cărţii într-un fel de argument, Istorie 

scrisă cu istorie, care a luptat în al doilea război mondial, care a mers până la 

capăt, până acolo unde osteneala şi lupta cea bună l-au aşezat pe calea spre 

„mântuire” (p.5). Cartea e scrisă şi dintr-un sentiment al responsabilităţii faţă 

de trecut, faţă de nişte mărturii care nu trebuie lăsate să se îngroape în uitare.” 

Aceeaşi autoare este prezentă în această inedită antologie a notelor de 

lectură, cu încă două cărţi: “La un pas de viaţă” – în care Daniela Cecilia 

Bogdan – atestă o vocaţie lirică certă, una dintre cele mai interesante poete 

afirmate în ultima perioadă, cum spune Nicolae Băciuţ: “Ea face parte din 

primul val poetic mureşean al mileniului al III-lea, constituit, paradoxal, nu din 

tineri autori, ci din autori aflaţi în plină maturitate. Iar acest „val poetic” este 

preponderent feminin, din el făcând parte Silvia Obreja, Sorina Bloj, Viorica 

Feierdan, Vanda Ani, Lolita Dobroiu-Chirileu, Ana Munteanu Drăghici, Irisz 

Menyei-Chiorean, Zina Cengher, Cornelia Toşa şi lista poate continua, autoare 

care şi-au asumat o condiţie şi un destin literar fără prea multe „antecedente” 

în acest sens. Distincţia acestui fenomen o dă şi statutul socio-profesional, 

marea majoritate a acestor poete nefiind de formaţie umanistă.” 

O altă carte semnalată a aceleiaşi poete este “Piatra vinovatului”: 

“Poemele acestei cărţi sunt mai degrabă epifanii, revelaţii ale unor stări pe 

care poeta le încarcă mereu de sacralitate. Sunt aşteptări pe care autoarea nu şi 

le poate refuza”. 

Laura Bogdan aduce în Maşina de citit cu romanul “Poveşti unui copil 

nenăscut”. 

„O construcţie narativă îndrăzneaţă, un „dialog” în care, cu puţine 

excepţii, doar unul singur vorbeşte, Dada (personaj - narator omniscient), iar 

celălalt, copilul nenăscut, „ascultă” pe mama sa, care-i promite să afle totul 

despre ea, într-o complicitate tacită: „În ea, copilul mişcă tot mai mult. O loveşte. 

Când vorbeşte, o însoţeşte pe drumurile sinuoase ale memoriei”. 

Pe de altă parte, mai e şi dialogul cu sine, într-o trecere fără bariere de la 

eul narator la cel impersonal, neutru, asistent la spectacolul vieţii”. 

Maria Bogdan, nume nou în literatura mureşeană, în romanul său, Marea şi 

cele trei iubiri aduce un amestec de realitate şi ficţiune, după un scenariu cu 

virtuţi cinematografice. „După cum sugerează şi titlul, cartea este un „roman de 

dragoste”, iubirile şi dezamăgirile, pasiunile şi renunţările succedându-se ca întro 

telenovelă, cu suspansuri, cu morţi neaşteptate, cu iubiri pătimaşe.” 

Jurământul, soldatul şi trandafirii galbeni, recentul roman al Mariei 

Bogdan, demonstrează fără dubiu, - spune Nicolae Băciuţ - că autoarea are 

vocaţie de prozator, că stăpâneşte multe din tainele genului, că nu are nici un 

fel de complexe din cauza condiţiei ei.” 

În paleta de reprezentanţi ai fiecărui gen şi specii literare, Nicolae Băciuţ a 

rezervat un loc important şi criticii, prin semnalarea lui Iulian Boldea, 

“echinoxistul care a “acostat” de ani buni la revista târgumureşeană “Vatra”, 

autor al mai multor volume de critică literară (Metamorfozele textului, 1996, 

259

Faţa şi reversal textului. I.L.Caragiale şi Mateiu Caragiale, 1998, Dimensiuni 

critice, 1998, Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu, 2000, Ana 

Blandiana, 2000, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, 2002, 

Poezia clasică şi poezia romantică, 2002, Scriitori români contemporani, 2002, 

Poezia neomodernistă, 2005, Vârstele criticii, 2005, Istoria didactică a poeziei 

româneşti, 2005,), propune la bursa criticii o lucrare referenţială pentru 

postmodernismul autohton: “Poeţi români postmoderni”. 

Despre volumul mai sus amintit, Nicolae Băciuţ afirmă: 

“Dacă e să cântărim această contribuţie a criticului Iulian Boldea, putem 

afirma fără echivoc că acesta se apropie încet de configurarea unei ţinte spre 

care se îndreaptă orice critic responsabil, care se respectă: o istorie a literaturii 

române contemporane”. 

Dinucă Burian aduce în “Maşina de citit” volumul: “Sărmaşu, File de 

monografie” localitate de care Nicolae Băciuţ est legat cu fire freatice pentru 

că, spune el: « Sărmaşul îmi aminteşte foarte mult de locurile mele natale, o 

localitate de câmpie, dar desfăşurându-şi relieful în armoniile spaţiului mioritic. 

Printr-un joc al întâmplării, „marginea mea de oraş” a devenit oraş, aş 

vrea să spun peste noapte, dar nu noaptea i-a adus acest statut ci acel licăr de 

lumină, de curaj, de îndrăzneală, de a aspira la mai mult. » 

Şi adaugă în încheiere: 

„Această Monografie e o mărturie a unui timp. E un act de identitate. 

Care va avea mereu pagini deschise pentru cei care vor să scrie istorie. Dar şi 

să facă istorie!” 

Şi Irisz Menyei Chiorean, „Hoţul de vise” – face obiectul prezentării 

autorului: “Lirica ei este a unei vârste de-abia ieşită din adolescenţă, dar 

continuată în aceeaşi stare a elanurilor eroticii, cel puţin aparent, inocente. 

Erosul îşi consumă energiile epistolar, ficţional, textele au caracter “privat”, 

fără intenţii de finalitate estetică. Transformând în carte “setul de scrisori de 

dragoste” din tinereţe, singura “abdicare” de la acurateţea iniţială a textelor a 

fost una formală, de reaşezare în pagină a registrului “epic”. Aceeaşi autoare 

este prezentă şi cu volumul de versuri “Să prinzi un vis” . 

„După trei cărţi de poezie „pentru oameni mari”, prin „Să prinzi un vis” 

Irisz Menyei Chiorean intră în rezonanţă cu „anotimpul copilăriei”, care nu e 

deloc un cuib de cuc. 

Didactică fără ostentaţie, metaforică fără excese în cartea sa, autoarea a 

mai trecut un examen: copilăria visului, visul copilăriei”. 

Lolita Dobrobiu Chirileu – este un alt nume semnalat de Nicolae Băciuţ. 

”Universul satului natal se regăseşte în universul poeziei Lolitei Dobroiu, în 

toată puterea nostalgiei şi a dorului faţă de părinţi: “Mi-au fost pierit părinţii 

mei, / Acum sunt regi peste natură,/ De-atâta dor peste măsură / Mi s-au topit şi 

fulgii lacrimei.// Văd ochi şi trup lucind în lumânare/ Se vor întoarce poate prin 

lujere de maci. / De-atâta dor mai poţi să taci,/ Să nu priveşti la stele 

căzătoare ?// Mă alintau... Azi ce departe sunt.../ Nu pot măcar pe mână să-i 

260

sărut/ În vis mi-au apărut năluci de lut,/ În palmă am luciri de păr cărunt » : 

spune poeta în Dor de părinţi. (...) 

Rostirea poetică a Lolitei Dobroiu – Chirileu stă sub semnul confesiunii, al 

sincerităţii, al speranţei, al iubirii. Iată atribute care pot deschide porţile 

poeziei, care fac din poezia acestei cărţi o poartă. Care merită să fie deschisă.” 

Un alt nume este George Constantin, a cărui carte e, „din perspectivă 

autoreferenţială, o „organizare de tip arhivă a trecutului” şi „are meritul de a 

pune în evidenţă momentele cele mai importante şi, plecând de la ele, 

reconstituirea imaginii reale, filmul în ansamblul său”. Filmul unei existenţe.” 

„Cugetări şi incitări benefice” – cartea Floricăi Z. Costea, îl incită la 

rândul ei, pe autorul Maşinii de citit, să spună: „Florica Z. Costea rămâne şi 

prin această carte a sa o luptătoare. Rămâne un personaj care dă lumii 

intelectuale a provinciei culoare, strălucire. O pildă. Un cărturar onest care ştie 

să echilibreze balanţa unei afirmaţii celebre, „Câtă viaţă, atâta literatură”, 

atunci când o raportează la propria biografie, la propriul destin. Un destin care 

nu desparte nici o clipă viaţa de credinţă. Cugetări şi incitări benefice, ca să fiu 

în tonul cărţii, confirmă cu prisosinţă dictonul latin „Dubito ergo cogito, cogito 

ergo sum" („Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”).” 

Mariana Cristescu (“Conversaţie de seară”) - după cum afirmă Nicolae 

Băciuţ - –“ este un scriitor fără generaţie, e un alergător de cursă lungă care 

are încă mult suflu la finiş, în aşa fel încât să se numere printre învingători. 

Oricum, în peisajul literar mureşean, Mariana Cristescu e singulară, nu 

seamănă cu nimeni, a ştiut să-şi gestioneze solitudinea şi incertitudinile, 

bucuriile şi amărăciunile.” 

De asemenea, volumul Parfum de roşcove (Editura Nico). „E o altfel de 

conversaţie, în primul rând cu sine însăşi şi dintr-o altă perspectivă, cea în 

căutarea unui timp nu neapărat pierdut, (Proust e invocat încă din primele 

pagini, iar referinţele livreşti sunt frecvente) cât recuperat în semnificaţiile sale 

care s-au potenţat în timp. E o întoarcere la momente de biografie voit 

evanescentă, în care confesivul se recompune epic până la neutral.” 

Şi tot Mariana Cristescu oferă volumul „Editori@le” despre care autorul 

spune: 

„Nu în ultimul rând, prin editorialele sale, autoarea reabilitează 

patriotismul gazetarului, cel care nu poate ignora valorile naţionale, numai de 

dragul de a da bine în ochii unora. Tema prioritară o constituie românii din 

afara graniţelor, cu toate problemele lor. Pentru care e avocat şi ambasador”. 

Petre Curticăpean este semnalat cu două noi apariţii: „Miresme târzii” şi 

„Coloanele câmpiei”. 

Şi volumul colectiv „Ofrande inocente” este luat în seamă de autor, care 

îi dedică o prezentare generoasă. 

Tânărul Darie Ducan debutant la 15 ani, devansându-şi vârsta şi scriind cu 

„maturitate şi gravitate, anticipând temele altor timpuri care o să vină. Scrie cu 

frenezie în tipare clasice, asumându-şi matrici în care elanurile sale poetice să- 

261

şi găsească propriul timbru”. El devine, la 16 ani, „Un caz neobişnuit în viaţa 

literară – la 16 ani el are deja tipărite patru cărţi de poezie – Funingine pe 

rană, Ed. Tipomur, 2003, Zeii de carton, Ed. Tipomur, 2004, Trilogia lapidară, 

Ed. Ansid, 2005, şi Acordorul de tărgi, Ed. Ansid, 2005, şi în sertarele sale se 

mai află în aşteptare şi alte manuscrise, nu doar de poezie, dacă e să îl credem 

pe tânărul autor, altfel foarte reţinut în a vorbi despre ceea ce are în lucru.” 

În schimb, Răzvan Ducan, poet şi publicist “mai trece în contul său „o 

carte care trebuia făcută, o carte care trebuia să apară”. 

“Mulţumesc albastru, Editura Nico, 2006, Colecţia „Poeţii oraşului”, e 

un jurnal liric al uimirii că timpul nu s-a oprit în loc pentru el, că a reuşit să 

depăşească o situaţie limită, este o mărturie cutremurătoare despre 

redescoperirea sinelui”. 

Tot domnia sa este purtătorul unui “Patrafir peste cuvinte”. 

”Indiscutabil, până acum, Răzvan Ducan este cel mai important produs cultural 

al Târnăveniului din întreaga sa istorie, unul dintre acei care a rămas aici, de 

veghe la flacăra culturii şi artei. E suficient să i se “contabilizeze” cărţile sale 

şi faptele sale culturale doar din ultimul deceniu şi până şi cârcotaşii ar trebui 

să roşească de ruşinea ingratitudinii şi a înjurăturilor cu care l-au “răsplătit” 

adesea, din interese care n-au nimic în comun cu cultura”. Aşa îl prezintă 

Nicolae Băciuţ. Şi mai adaugă: “Cărţile sale se aşează una după alta la temelia 

memoriei Târnăveniului. Iar cărţile sale sunt şi poezie şi istorie. Sunt şi iubire şi 

admiraţie. 

“Patrafir peste cuvinte” este încă o spovedanie a autorului. “Păcatele” 

sale sunt gesturi de reverenţă faţă de oameni şi cărţi cu care s-a intersectat 

biografia sa. 

“Patrafir peste cuvinte” este încă o carte cu prieteni, o carte de citire, o 

carte de iubire, cum ar spune “poetul necuvintelor”, Nichita Stănescu.” 

Şi tot acest prodigios om de cultură oferă o carte: „(CENACLUL 

LITERAR „ELENA DIN ARDEAL” -1956 – 2006, CINCIZECI DE ANI DE 

EXISTENŢĂ, Editura Nico, 2006) de istorie culturală locală, dar şi de istorie 

a prieteniei, a aspiraţiilor literare, a împlinirilor şi eşecurilor, precum şi a 

cultivării speranţei şi încrederii în puterile miraculoase ale literaturii.” 

Nicolae Băciuţ semnalează şi plecarea la cele veşnice a unei personalităţi 

mureşene de marcă: 

“Serafim Duicu a plecat pe nepusă masă dintre noi, lăsând în postumitate 

o operă care nu este, ca în cazul multora, un rest de operă, completări 

nesemnificative, ci, dimpotrivă, părţi de consistenţă ale acesteia. Pentru că 

Euripide – Un modern printre clasici, (Editura Tipomur, Fundaţia Culturală 

„Şcoala Ardeleană”, Târgu-Mureş, 1999), Ochi de veghe (Poeme. Ediţie 

îngrijită de Valerica Duicu, Editura Tipomur, Târgu-Mureş 2005), nu sunt cărţi 

care să tragă în jos opera lui Serafim Duicu ci i-o înnobilează, dezvăluind un 

orizont de creaţie şi de trăire culturală de mare consistenţă. 

262

La acestea, Paralaxe critice (Editura NICO, 2006, ediţie îngrijită de 

Valerica Duicu) vine să lumineze un segment al preocupărilor de critică şi 

istorie literară ale lui Serafim Duicu deloc de neglijat.” 

Autorul mai aduce în prim plan pe Rodica Duşa care: “sistematizează şi 

sintetizează cu aplomb didactic, dar şi cu şarje eseistice un arc literar românesc 

de două secole, într-o firească intersectare cu literatura universală. 

Ea îşi propune să scurteze drumul dintre nevoia de lectură şi capacitatea 

de decodare a semnificaţiilor textului literar.” 

O apariţie insolită în peisajul literar târnăvean, Viorica Feierdan care 

oferă în volumul “Poemele soarelui” „o proiecţie a imaginarului eului între 

aspiraţie şi aşteptare”. 

Personalitate de marcă a culturii româneşti şi ambasadorul ei peste hotare, 

Dinu Flămând nu mai are nevoie de prezentare. „Poezie, critică literară, 

traduceri cu marca Dinu Flămând circulă în diverse spaţii de cultură cu 

garanţia modernităţii şi a viabilităţii. Şi fără ntermen de expirare. (...) Deşi, 

într-un fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 ani de publicat cărţi 

acasă, au urmat tot atâţia ani de scris în exil, poezia sa a rămas întotdeauna 

tributară neadaptării. Poetul şi-a protejat însă mereu matricea spirituală, 

dincolo de meridianele existenţiale, într-o tensiune a elanurilor nestăvilite şi a 

inhibiţiilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continuă “stare de asediu”, dintro 

“criză” fără de sfârşit, pentru că “nimeni nu se cunoaşte pe sine”. 

Despre Liviu Georgescu autorul afirmă: 

„(Re)apariţie surprinzătoare pe scena poeziei româneşti, Liviu Georgescu 

este o recuperare/restituire a unui destin, reabilitare a diasporei optzeciste, 

risipitoare cu valorile sale.” 

Dincolo de Dumnezeu, ne poartă Ilinca German - „în acel spaţiu care 

nu vrea să fie exclusiv al sacrului, dar în care iubirea îşi are sacralitatea ei.” 

Mariana Gorczica oferă Maşinii de citit „Versuri pentru pauza mare” şi 

se bucură de o prezentare generoasă din parte lui Nicolae Băciuţ. 

În „Egografii” Mioara Kozak „ şi-a asumat acest risc al afinităţilor 

elective, fără teama erorii, optând pentru ucenicie la clasici, nu la cei impuşi de 

instanţe critice, ci la cei în care s-a regăsit, dincolo de timpuri şi mode. O 

„călătorie spre mine însămi”, cum ar spune autoarea acestei cărţi, care-şi 

alege „însoţitori”, într-o ierarhie fără prejudecăţi, pe Eminescu, Marin 

Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, George Bacovia, 

Tudor Arghezi, Marin Preda, Ion Barbu, Jorge Luis Borges, Gabriel Liiceanu, 

Octavian Paler, Norman Manea, Nicolae Labiş, dar şi scriitori din geografii 

mai apropiate: Romulus Guga, Serafim Duicu, Valentin Marica, Nicolae 

Băciuţ… într-un „exerciţiu de dicţie pentru păstrarea iluziilor”. 

Lazăr Lădariu oferă spre lectură „Sub norii de plastic” şi „Litaniile 

cerului” – două tituri care, alăturate, dau un vers sugestiv, prefigurând setea de 

absolut într-o lume cât se poate de concretă. De asemenea, el şi-a pregătit „cu 

seninătate mioritică” pentru „Trecerea râului” care este indiscutabil, cartea cea 

263

mai importantă a lui Lazăr Lădariu, cea care confirmă toată investiţia de 

speranţă făcută în poezia sa, cea care consolidează reperele care au definit-o de 

la început: rigoare şi distincţie, rafinament şi profunzime, rostuire în rostire, 

discreţie şi echilibru, înscriindu-l astfel în linia marilor spirite poetice ardelene, 

de la Lucian Blaga la Adrian Popescu, de la Ion Mureşan la Valentin Marica. 

Lazăr Lădariu e un senior al poeziei mureşene, în sensul genuin al 

termenului, el situându-se acolo unde poezia e credinţă, unde credinţa e 

poezie”. 

Ioan Eugen Man a reuşit performanţa de a-şi asuma demersuri la care 

prea puţini s-ar încumeta, dincolo de orice vârstă. 

„După o lucrare fundamentală, unică în felul ei, despre bisericile de lemn 

din judeţul Mureş, Ioan Eugen Man mai publică o lucrare, nu mai puţin 

importantă decât precedenta, “Târgu-Mureş, istorie urbană de la începuturi 

până în anul 1850”, volumul I, al doilea volum aflându-se şi el în lucru.” 

Nicolae Băciuţ o evocă în cuvinte tulburătoare pe Cezara Codruţa Marica: 

„Între scriitorii care vor rămâne mereu tineri, Cezara Codruţa Marica ocupă 

un loc aparte. Pentru că ea era o sumă de talente – flautul devenea fermecat în 

mâinile ei, culorile prindeau viaţă, cuvintele visate de ea deveneau lumi. Cezara 

era un talent înnăscut, de excepţie, care s-a manifestat precoce şi polivalent. 

Orice traseu şi-ar fi asumat, dacă ar fi fost să aleagă, ea ar fi făcut 

performanţă. Era o luptătoare, avea tenacitate şi putere extraordinară de 

muncă. 

Scriind, ea a făcut dovada calităţilor şi capacităţilor sale artistice. Iar în 

scrisul ei e şi culoare şi muzică. Sensibilitatea ei era de seismograf. Ea 

înregistra toate vibraţiile sufletului, muzicii, culorii. Cărţile Cezarei, tipărite cu 

durere şi nostalgie de scriitorul Valentin Marica, printr-un efort al întregii 

familii, configurate din însemnări risipite prin caiete de şcoală, ne relevă o 

conştiinţă de scriitor, vocaţia sa literară.” 

Valentin Marica beneficiază în acastă carte de trei prezentări pentru: 

„Mâini de alint”; - poezie pentru copii – „Schitul numelui” – versuri- şi 

„Studii de istorie literară” pe care le prezintă călduros, Nicolae Băciuţ. 

Gina Mariş („Icoana amintirii”) - „Trecută prin purgatoriul devenirii, 

Gina Mariş-Crăciun a atins pragul în care „jocul şi iubirea” sunt înţelepciune, 

în care iubirea înseamnă credinţă. De aici priveşte lumea. Senină, fără 

încrâncenări, împăcată mioritic cu soarta ce i-a fost hărăzită. Dar şi cu o 

speranţă nedisimulată, că dincolo de trecătorul trup, rămâne cenuşa sa, 

poezia”. 

Grid Modorcea – o personalitate recunoscută în lumea criticii teatrale scrie 

„Dicţionarul cinematografic al literaturii române” o carte fundamentală. „Ca 

scriitor şi cineast a tipărit 40 de cărţi, ceea ce nu e o performanţă la îndemâna 

oricui. Mai ales când acestea înseamnă eforturi conjugate, talent, perseverenţă. 

Grid Modorcea a încercat o reconciliere între două lumi într-o aparentă 

competiţie – cuvântul şi imaginea. Dacă, biblic vorbind, „la început a fost 

264

cuvântul”, Grid Modorcea ar cuteza să spună că la început a fost imaginea, 

privirea surclasând limbajul în ordine ontologică. 

„Dicţionarul cinematografic al literaturii române nu e un demers de 

duzină. Ba chiar cred că, la cei 110 ani de la naşterea cinematografiei, e o carte 

de pionerat, cel puţin în spaţiul imaginii şi cuvântului românesc”. 

Ioan Muntean, după spusa autorului, „scrie o poezie a cetăţii, cu retorica 

sa inevitabilă. Şi nu rămâne insensibil la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Ia 

atitudine, propovăduieşte morala binelui, adevărului, frumosului. 

În centrul universului său poetic se află propriul destin, într-o sugestie 

reflexivă discretă. » 

Emil Cătălin Neghină, - acum actor la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, 

„actor de forţă, artist plastic, muzician, profesor şi poet, ba chiar în ultimul 

timp jurnalist de opinie de cea mai bună calitate”, cum îl califică prefaţatorul 

cărţii sale, recuperează în poezia sa întreg orizontul său existenţial, într-un 

registru post – modernist neostentativ, în care se regăsesc tonuri „vechi” şi 

„noui”, nostalgii şi viziuni onirice. 

Noua carte confirmă un poet de substanţă şi vigoare, propunând o poezie 

cu forţă retorică, firească „povară” a biografiei scenice.” 

Vasile Netea este autorul primei antologii de interviuri, Interviuri din 

literatura română, apărut la Editura Junimea, în 1983. Cartea este însă mai mult 

decât o antologie, oricum, de autori, interviurile nefiind realizate de Vasile 

Netea. 

Dumitru Orosan scrie despre „Comunicarea didactică” – subiect de larg 

interes – asigurând reţeta succesului. 

Autorul îl prezintă şi pe Ioan Pintea – preot chintelnicean care oferă 

cititorilor Maşinii de citit „Mic jurnal discontinuu” despre care Nicolae Băciuţ 

spune: « Jurnalul lui Ioan Pintea este cuprinzător, consistent, pilduitor. Am 

reţinut doar o rază din acesta, cea care se revarsă protector peste Chintelnicul 

nostru. Pot spune însă, cu iubire şi respect, pentru ambele „tabere”, că satul 

meu are preotul pe care-l merită. Şi invers.” 

“Phiobiblon mureşean” – cartea lui Dimitri Popinaş – „e cartea unei 

vieţi, e recuperarea selectivă a trăirilor cele mai intense din viaţa unui cărturar 

cu vocaţie. E cartea unei vieţi de om care se identifică cu viaţa unei instituţii, 

cea mai importantă instituţie a cărţii din spaţiul mureşean şi una dintre cele mai 

valoroase din ţară, atât prin fondul ei de carte cât şi prin resursele sale 

umane.” 

Cristina Sava scrie “Scenete biblice pentru copii”: “Un dascăl care iese 

din canoanele didacticii tradiţionale fără să trădeze tradiţia are o şansă în plus 

în a se face perceput în intenţiile sale formatoare. „Materialul” cu care 

lucrează Cristina Sava se modelează foarte uşor dacă arta modelării e dublată 

de elanuri creatoare. 

O didactică inventivă poate da rezultate mai bune decât una încremenită 

în tipare. Nevoia de adaptare la noile durate existenţiale e o condiţie sine qua 

265

non a unui registru modern al învăţământului. Iar Cristina Sava e deplin 

conştientă că dispune de energia şi talentul celor cu vocaţie într-un domeniu de 

responsabilitate pe termen lung”. 

Dumitru D. Silitră este prezent cu trei volume: „Ţărmul de la fundul mării 

e un „inventar” al poeziei pe care Dumitru D. Silitră a publicat-o până acum. 

Autorul a antologat totul. Nu are „lipsă în gestiune”, nu i-au fost furate poeme, 

nici nu i s-au degradat, din bunul motiv că n-a publicat „marfă perisabilă”. 

“Dinastia clipei” - este, ca orice dinastie, amestecată. Poeme antologice 

nu se lasă stânjenite de gratuităţi, tonul grav face casă bună cu notaţia simplă 

până la prozaic. 

Clipa cincizeci însă nu e doar o etapă, ci şi o zare, dacă e să-l 

„răstălmăcim” pe „poetul luminii”. 

Al treilea volum semnalat se numeşte „Margini de timp”. 

„Dicţionarul general al literaturii române” – avându-l ca autor pe 

distinsul academician Eugen Simion este şi el semnalat de Maşina de citit. 

„Elaborarea unei astfel de lucrări n-a fost treabă uşoară, după cum ne 

mărturiseşte şi Eugen Simion în Cuvântul înainte al Dicţionarului…, cei zece 

ani cât a durat elaborarea stând mărturie în acest sens.” 

Romeo Soare scrie proză scurtă cu „Parfum de provincie”. Despre el, 

Nicolae Băciuţ spune: „ În diversitatea sa mozaicală, Parfum de provincie, 

carte apărută la Editura TIPOMUR, se structurează într-un întreg convingător, 

care dă măsura talentului de povestitor al lui Romeo Soare. Cum s-ar spune, în 

limbajul reclamelor de gen, parfumul cărţii durează mai mult decât 24 de ore”. 

Tot el este semnalat cu alte două apariţii: “Sunt pentru că vrei” şi 

“Orizonturi oarbe”. 

Maşina de citit întregistează şi un roman poliţist: “Domnişoara 

Andreea, alias “Domnişoara Zorro” – al Mariei Tereza Socol, care semnează şi 

alte două cărţi: “Portret de grup” şi “Prinţesa de diamant”. 

Laurian Stănchescu – “e un poet cu aură, dacă e să extrapolăm metafora 

din titlul recentei sale cărţi, Desprinderea de aură, Editura F.I.C.S. „M. 

Eminescu”, Bucureşti, 2005. Zoe Dumitrescu Buşulenga, prefaţând cartea, dă 

un verdict sec: „Laurian Stănchescu nu este un poet post – modernist”, în 

sensul că „în viziunea postmodernistă a lumii artistice contemporane, viaţa şi 

expresia ei în imagini sunt concepute în «cioburi»”. 

Gheorghe Nicolae Şincan – prezintă două lucrări teologice, o micromonografie 

a Protopopiatului Ortodox Român Târgu Mureş şi o carte de 

spiritualitate: „Rugăciunea atinge veşnicia” 

Şi Dr. Liviu Ovidiu Ştef a alcătuit un album cu tematica: „Biserici de 

lemn din judeţul Mureş”, semnalat în această lucrare. 

Crtiticul Mircea Tomuş îl receptează în felul său pe Caragiale: „Caragiale 

după Caragiale” – o exegeză foarte pertinentă. 

266

Ion Vasilache scrie despre Vârsta înţelepciunii într-o nouă lucrare a sa, 

Filozofia vechilor popoare orientale care este joc, iubire, înţelepciune. 

Varujan Vosganian e semnalat cu volumul de versuri – “Portret de 

femeie” care “stă sub semnul autoreferenţialităţii, confesiunii şi biograficului. 

Dar, şi mai mult, al erosului, dominant fiind, până la urmă, elogiul adus femeii, 

iubirii. O iubire care se hrăneşte din sacralitatea sentimentului: „lumina şi 

dragostea mea sunt totuna”, spune autorul în Endymion, ca în Paslm de 

Crăciun invocaţia să fie categorică: „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte făr’ 

de moarte / rogu-te / fă ca femeia aceasta să rămână la fel de frumoasă / pentru 

ca poetul din mine din nou să se încumete”. 

Şi, în sfârşit, Miljurko Vukadinovic este prezent cu „Eu, familia mea şi 

Eminescu”. Despre acesta, Nicolae Băciuţ spune: „scriitor sârb, născut la 7 

decembrie 1953, autor a zeci de volume de versuri originale şi traduceri, 

reprezentant al klokotrismului sârbesc al anilor ’80, s-a apropiat şi de poezia 

română, traducând autori de ieri şi de azi. Eminescu e unul dintre cei care a 

intrat în circuitul limbii sârbe şi datorită lui Miljurko Vukadinovic. Cu 

siguranţă, apropierea de Eminescu a fost una a asumării totale, a operei şi 

biografiei poetului. Pe care încearcă să le reconstituie cu mijloacele poeziei, 

dând structură şi statură poematică unor secvenţe existenţiale eminesciene.” 

Cred că orice adăugire e de prisos. Să ne adâncim în măruntaiele 

maşinăriei de citit şi, o dată pătrunşi în ea, să ne lăsăm purtaţi de aripile ei, 

precum „Acei oameni minunaţi şi maşinăriile lor zburătoare” – după titlul 

filmului care a făcut vogă în anii ’60, anii acelor „Frumoşi nebuni ai marilor 

oraşe”. 

3 IULIE 2010 

267

MIRESME BĂNĂŢENE DIN SUFLET ROMÂNESC 

REVISTA “BANAT” Fondator: Ioan Ardeleanu Anul VII Nr. 5 (77) mai 

2010 Lugoj. Revistă editată cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj şi al 

Sindicatului Învăţământului Preuniversitar Timiş al Federaţiei Educaţiei 

Naţionale 

Revuistica literară a ultimelor două decenii se poate mândri cu publicaţii 

de notorietate răsărite în spaţii diverse, dovadă că sufletul e setos de cunoaştere, 

de informare şi de cultură şi că Duhul bate încotro vrea el, fără să ţină cont de 

tranziţie, austeritate ori vitregia unor condiţii de afirmare. Mulate pe vechile 

eşafodaje ale revistelor clasice, precum pieile pe muşchii minţii, aşa sunt 

revistele „Vatra Veche” – pe fosta „Vatră”, „Echinox”, „Timpul” – ieşean, 

„Tribuna” şi, iată acum, „Banat”-ul lugojean, dar şi multe altele aidoma care s- 

au afirmat şi au un cuvânt hotărâtor de spus în cultura română. 

Lucru îmbucurător peste măsură este faptul că există oameni dispuşi să-şi 

cheltuiască bruma de timp şi de efort într-o cauză cât se poate de onorantă. Dar 

câţi, ne întrebăm, pot să-ţi pună la dispoziţie timpul, casa, banii, efortul pentru a 

clădi, aproape din nimic, un edificiu? Îţi trebuie un suflet cât o ţară, să cuprinzi 

în el partea aceea de lume unde ai văzut lumina. Dar iată că se găsesc oameni cu 

sufletul cât o ţară, care înţeleg că doar aşa dau mărturie că, în segmentul de timp, 

au înscris şi ei, măcar un Cuvânt, pe Zidul Cunoaşterii. Aşa, ca să rămână. În 

piatra râurilor şi a fluviului, martore şi ele, ale clipei ce se vrea nemurită. 

Aceste reviste măsoară, de fapt, pulsul actualităţii culturale din zonele 

respective în special şi din ţară, la modul general. 

Prefaţată în pagina de titlu, cu o fotografie-document în care se văd clar 

Lucian Blaga, Cornelia Blaga-Brediceanu, Dorli Blaga şi marele compozitor 

Tiberiu Brediceanu şi precum stâlpii de la Poarta Tăcerii, străjuind azurul, 

versurile lui Lucian Blaga din poezia „Anii tinereţii”. Frontal admirabil care te 

invită să baţi la porţile cetăţii pentru a-ţi trage sufletul şi a-ţi afla un strop de 

tihnă sufletească. Să purcedem, cu sau fără invitaţie specială, şi să intrăm „în 

spaţiul tainic”, pe acest drum iniţiatic, după îndemnul: „porneşti din văi s- 

ajungi în slava minţii”. 

Tot gânditorul Blaga spunea că doar iubirea întemeiază: „Pe cale-n lumea 

neagră am plecat. / Umblam, vedeam, dar nu mă închegam, / Vedeam, umblam, 

268

dar încă nu eram./ Prin anul lung, ah, lung, de altădat’ / de-abia iubirea m-a 

întemeiat”. (Anii tinereţii). 

Revista „Banat” are ca editori: Cenaclul „Banat” al Casei de Cultură a 

Sindicatelor din Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj şi Biblioteca 

Municipală Lugoj, iar ca director pe Iosif Crăciunescu, redactor şef: Dorin 

Murariu; redactori şefi adjuncţi: Constantin Buiciuc şi Simion Dănilă; Adriana 

Weimer – secretar general de redacţie, iar ca redactori pe secţiuni: Cristian N. 

Ghinea; Remus Valeriu Giorgioni, Constantin-Tufan Stan, Graţiela Benga, Ela 

Iakab, Maria Bologa, Dan Floriţa-Seracin. De evidenţiat concepţia grafică 

semnată Silviu Nopcea şi, nu în ultimul rând, tehnoredactarea computerizată 

realizată de Adriana Dömötör. Un colegiu redacţional responsabil în cea mai 

înaltă măsură, care nu precupeţeşte efortul pentru ca, de la număr la număr, 

revista să ocupe un loc special, pe podiumul sufletesc al cititorului. 

Numărul 5 al revistei este ilustrat cu fotografii din ciclul: „Personalităţi 

ale Lugojului” – din colecţia prof. dr. Constantin-Tufan Stan. 

Cronica în imagini – surprinde instantanee de la manifestările prilejuite 

de Ziua Europei, Vernisajul şi premierea celei de a VI-a ediţii a expoziţiei - 

concurs naţional “Muzica sferelor”; imagini de la cea de a VII-a ediţii a 

Festivalului Naţional de Poezie “Traian Iancu” din Făget; Lansarea 

volumului Freddy Stauber, Logic… şi pasiunile vieţii de Cristian Ghinea; 

Săptămâna literaturii” din Caransebeş; Lansarea volumului „Societatea de 

Ştiinţe Istorice din România”, Filiala Lugoj de Simion Todorescu; manifestări 

de amploare la care au participat oameni de cultură, cadre didactice şi elevi, 

artişti. În rubrica intitulată: „Cultura la zi(d)” Adriana Weimer consemnează 

principalele evenimente prilejuite de „Ziua Europei”. Constantin Buiciuc, în 

cadrul aceleiaşi rubrici: Cronici la zi(d), consemnează sub titlul: Spectacolul 

Ansamblului „Lugojana”: Marţi, 18 mai 2010, pe scena TeatruluiMunicipal 

„Traian Grozăvescu” din Lugoj, a avut loc spectacolul – premieră “Pământule, 

vatră”, susţinut de Ansamblul folcloric „Lugojana” al Casei de Cultură a 

Municipiului Lugoj, condus de maestrul coregraf Puiu Munteanu. Spectacolul, 

desfăşurat în faţa unei săli arhipline, s-a bucurat de un mare succes. 

“Pământule, vatră” se încadrează în categoria manifestărilor folclorice-creaţie. 

Spectacolul propriu-zis, cuprinzând dansuri din zona de munte şi de câmpie a 

Banatului, executate cu virtuozitate, este inserat cu obiceiuri care ne trimit la 

odiseea pâinii, de la semănat până la pâinea spirituală. În drumul acesta, sunt 

momente emoţionale, momente ritualice (precreştine, peste care s-a grefat 

rugăciunea creştină), pe care ansamblul le-a acoperit excelent.” 

Poate că pentru românii trăitori în altă vatră, aceste manifestări nu spun 

mai nimic, dar pentru bănăţeni, care sunt foarte iubitori de neam şi de limbă, 

toate acestea au o importanţă covârşitoare în definirea identităţii lor istorice, 

naţionale şi spirituale. 

269

Proză & Eseu rubrică permanentă, oferă lui Mihai Murariu prilejul 

pentru proza: „Noapte de iunie” – pretext pentru impresii de călătorie, adunate 

sub genericul: „Der-die-das la Munster”. 

Pe aceeaşi pagină, Eugen Dorcescu semnează „Poetica non-imanenţei. 

Lumina de la capătul nopţii sau despre sociofilie”, fascicolul 23. Este un 

fragment din volumul „Poetica non-imanenţei”, apărut la Editura on-line 

Semănătorul, Bucureşti, iulie 2008. 

Constantin Buiciuc semnează „Cronica literară” – cu referire la cartea lui 

Ovidiu Forai, „Un castel cu vinuri vechi”, Editura Brumar, Timişoara, 2009. 

Cităm din motivaţia criticului: „Cartea...apare într-un moment în care un 

tineret plin de vitalitate (care debordează adesea într-o formă agresiv – 

primară) inundă spaţiul public în aşa măsură, încât cei mai în vârstă nu-şi mai 

găsesc locul. Într-o lume în care valorile se află într-o confuzie totală, iar 

uneori chiar în disoluţie, autorul nostru oferă un emoţionant şi convingător 

“castel cu vinuri vechi”, format din portretele a 15 oameni în vârstă 

(octogenari şi nonagenari), care au realizat lucruri durabile în viaţa lor. 

Asemenea vinului vechi, înaintând în ani, aceşti oameni se decantează, se 

esenţializează, devenind tot mai buni şi se constituie în repere, în modele de 

urmat, într-o vreme în care, după cum însuşi autorul spune, ofensiva manelelor, 

a sânilor goi şi a idioţeniei pare a fi de neoprit. Cele 15 modele aparţin unor 

domenii foarte diferite: Aurel Nanu e inginer şi cadru universitar, Vasile 

Deheleanu – fotbalist, Mihai Botez – gimnast şi antrenor de judo, Emil Sebeşan 

– fost deţinut politic în închisorile comuniste, Neagu Djuvara – istoric, Samuel 

Csernovits – deportat în lagărele naziste, Anavi Adam – scriitor, Paul Stoica – 

militar, Horia Musta –magistrat, Iustin Pârvu – preot, Vladimir Jurăscu – actor, 

Cristea Sandu – Timoc – scriitor, Nicolae Nica – meşter ţăran, Dan Gavriliu – 

medic chirurg, Nicolae Herlea – artist liric. Dar biografiile celor 15 spun mult 

mai mult decât simpla înşiruire a profesiunilor. Nu putem să nu admirăm 

multiplele calităţi ale eroilor acestei cărţi: deplinul profesionalism, marea 

vocaţie, patriotismul, demnitatea, energia activităţii, longevitatea, iubirea 

semenilor, modestia, perseverenţa, conştiinţa propriei valori”. 

Aflăm dintr-o scurtă ştire consemnată de Adriana Weimar că : „În cadrul 

Zilelor Culturale “POESIS” de la Satu Mare (24-26 mai 2010), Simion Dănilă 

a fost încununat cu un prestigios premiu pentru încheierea primei etape 

(antumele, vol. 1-7) din traducerea românească (Editura Hestia, Timişoara) 

a Operelor complete ale lui Friedrich Nietzsche”. 

De la Blidaru Nicolae şi Tudor Trăilă aflăm ştiri despre Corul „Ion Vidu” 

al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj care s-a distins în Festivalul 

Internaţional „Timişoara muzicală”, ajuns la cea de a XXXV-a ediţie şi 

organizat de Filarmonica „Banatul”. 

Sub titlul „Flacăra din sfeşnic”, Dana Nicoleta Popescu semnează o 

cronică la volumul „Clipa-Infinit”, al Adrianei Weimar, apărut la Editura 

Marineasa în 2008. 

270

Cronica Festivalului Naţional de Poezie „Traian Iancu” de la Făget, în 

care Lucian Alexiu a luat Marele Premiu, este semnată „la cald” de Adriana 

Weimar şi Ion Căliman. 

Comemorarea lui Lucian Blaga la 115 ani de la naştere îi prilejuieşte 

Adrianei Weimar motive de reflecţie poetică în evocarea-eseu „În din Lugoj, Lucian Blaga a găsit o binemeritată linişte creatoare”. 

Olimpia Berca în „Viorel Marineasa şi eseul publicistic” vine cu opinia 

avizată a criticului de specialitate, cu referire la lucrarea „Despre Banat, în 

registru normal, Editura Modus P. H., Reşiţa, 2009, lucrare asupra căreia ne 

aplecăm acum – spune Olimpia Berca. Într-adevăr, factura caleidoscopică a 

textului, aliajul dintre specii ori balansul între real şi ficţiune sunt câteva dintre 

trăsăturile generale ale operei acestui prozator. Mai mult încă, ele 

caracterizează întreaga generaţie la care Viorel Marineasa aderă, ca 

producător de text, dar şi în calitate de 

comentator ori editor (v. antologia, realizată în colaborare cu Gabriel 

Marineasa, Zona. Prozatori şi poeţi timişoreni din anii ‘80 şi ‘90, Timişoara, 

1997, precum şi Generaţia ’80 în proza scurtă, Prefaţă, note, biobibliografie, 

1998). 

Criticul Olimpia Berca afirmă despre lucrarea lui Viorel Marineasa: 

„Exersând “documentarul ficţional”, cultivând un gen de publicistică 

eseistică, Viorel Marineasa îşi focalizează discursul asupra Banatului, aşa cum 

îl vede, îl gândeşte şi îl visează el. Căile pe care e condus 

cititorul spre universul uman, cultural ori social al acestui ţinut sunt din cele 

mai numeroase: fie că autorul rememorează crâmpeie din copilărie, apoi, din 

vremea când era “dascăl, la Şoşdea”, fie că îi descoperă 

secretele în peregrinări, citind cărţi despre trecut şi obiceiuri, cercetând, cu 

ochi de “arheolog”, vestigii şi monumente, privind şi ascultând oamenii, 

reproducându-le graiul, ori glosând elemente ce reamintesc de spiritul imperial. 

Dar, mai ales, aşa cum Viorel Marineasa îşi imaginează că este Banatul -“o 

provincie de graniţă între două imperii -cel habsburgic şi cel otoman -, “nu 

numai poarta spre Europa, ci şi cea spre Levantul cu ameţitoare fascinaţii” (Un 

beamtăr ţicnit). 

Laurian Lodoabă în acest număr al revistei beneficiază de exegeza la 

volumul său: „Cenuşa lunii” – scrisă de subsemnata, cu titlul: „Bijuterii în 

filigran culese din Cenuşa lunii”, asupra căreia nu are rost să insistăm. 

Pagina este ilustrată liric de Giorgiana Constantin, Membră a cenaclului 

ploieştean “Atitudini” – cu un grupaj de versuri. 

La rubrica „Metatext şi relectură” - Ionuţa-Natalia Iorga scrie eseul 

„Literatura română în context european” (2) oprindu-se, de data aceasta la 

romanul „Băiuţeii” – Filip Florian şi Matei Florian, roman: „complet diferit faţă 

de perspectiva primului roman, scoţând în prim-plan un stil epistolar aventuros, 

nevrotic uneori, puţin confuz, însă extrem de bine pliat pe ideea unei scriituri ce 

cu spontane alternări ale reflectărilor mature, suprapuse unui limbaj fluent, 

271

degajat de uşoarele iradiază dintr-o cronologie a vârstelor copilăriei, omisiuni 

gramaticale ce stârnesc simpatia şi surprinderea cititorului. Acest roman aduce 

o notă de vivacitate, hazlie uneori, care pune în mişcare poveştile a doi autori 

aflaţi în ipostaza de a se transla instantaneu într-o copilărie plină de momente 

ce par feerice, iradiante, aproape nebuneşti, în care dezmeticirea din lumea 

jocului nu pare a se face simţită. 

Ironici, impertinenţi dintr-o multitudine de motive, stăpânii punctelor de 

vedere ambigue,seducători, deliranţi în jocul lor lingvistic şi cu o nonşalanţă de 

zile mari, autorii romanului se expun într-un soi de amestec al copilăriei cu 

maturitatea, probând o relativitate epică ingenuă, spumoasă, care goleşte de 

gravitate subiecte grave ale societăţii. Filip şi Matei îşi retrăiesc existenţa de 

personaje sociale lipsite de importanţă şi credibilitate, ironizând cu maximum 

de forţă expresivă comunismul, cu tot ce avea el mai deşănţat, vulgar şi kitsch”. 

Aceeaşi eseistă se ocupă şi de romanul lui Filip Florian, Zilele regelui, 

Editura Polirom, Bucureşti, 2008. 

Ioan-Nicolae Cenda scrie în mod admirabil despre Vărădia, de la 

Milleker Bodog la Cristian-Paul Mozoru: „Puţine sunt satele care s-au bucurat 

în „vremurile cărunte” de “fala” Vărădiei, din judeţul Caraş–Severin. Istoria 

aşezării de sub poalele Chiliilor şi apa “Căraşului” se întinde la începuturile 

istoriei noastre. 

Cât adevăr şi câtă legendă stau în afirmaţii de tipul „Vărădia de astăzi 

este Arcidava, capitala statului condus de Burebista”? Istoricii de ieri o 

spuneau cu „o jumătate de gură”, dar, poate, cei de mâine vor veni cu 

argumente temeinice. Câţiva dintre fiii satului au lăsat posterităţii cărţi de 

valoare şi manuscrise, nepublicate încă. Cei trei “tari” ai Vărădiei, Iorgovici – 

Drăgulescu – Fabian, au făcut din satul lor un „axis mundi” (...) Am văzut în 

cartea lui Cristian–Paul Mozoru o sinteză a unor studii despre Vărădia. De 

apreciat este Arhiva sentimentală, mici cronici în imagini, unele aflate în 

colecţii particulare, altele surprinse de aparatul foto al autorului” (...) 

Vărădia. Monografie culturală este o carte de care, în viitor, trebuie să se ţină 

seama în alte studii şi lucrări despre ţinutul Vărădiei, “atât de frumos şi de 

gingaş, încât, aşa cum spunea Schwartner Martin, ar fi ideal pentru a putea fi 

pus pe pânză de către pictorul Faster” (Milleker Bodog – Istoria Vărădiei, 

1889). 

În pagina 10 a revistei, tânăra Valentina Miclea semnează un grupaj liric. 

În aceeaşi pagină, la rubrica „Proze din ” – Mircea Pora 

semnează proza pamfletistică, alcătuită dintr-o suită de „Anunţuri gratuite”. 

Pagina 11 este rezervată în întregime distinsului poet Gellu Dorian care 

vine cu o suită de poezii remarcabile, strânse în „Buzunarul sterp”, din care 

cităm două poeme: „6. (DUPĂ ULTIMA MEA DORINŢĂ): Aş vrea să nu mai 

fie noapte, / de ea o să mă satur cînd nu voi mai simţi nimic – / toate zilele de 

pînă atunci vor sta în burta unor statuete/ de lut ars – / toată ziua am crezut că 

am murit, / dar în curînd mi-a fost sete, / şi-am băut, / apoi mi-a fost foame, şi- 

272

am mîncat, / în apartamentul de-alături vecina la menopauză gemea prelung / în 

armonie cu oftaturile bărbatului întors cu agheasmă de / la biserică – / eram viu 

şi după ultima mea dorinţă!” 

„8. (ULTIMA AMENINŢARE A SUFLETULUI CĂTRE TRUP): Fă-te mic, 

mi se spune, mic de tot – cine va căra la groapă un munte din care nu va putea 

lua / nimic?…” 

Civilizaţie şi model cultural se numeşte interviul luat de Cristina Cătălina 

Mihai, de la Ottawa, poetului şi filozofului Luciano Pizziconi – în pagina 12. 

O suită de manifestări în cadrul „Săptămânii literaturii la Caransebeş” 

– ne sunt aduse la cunoştinţă de Adriana Weimar, în cadrul „Actualităţii 

culturale”. 

La rubrica „Actualitate literară & Proză” – Gheorghe Schwartz 

semnează „Diplomaţia în lipsa „judecăţilor definitive” (1) – fragment din 

romanul „Cei o sută – Secretul Florenţa”. 

Un eseu interesant este semnat Sergiu Drincu – referitor la câteva 

explicaţii lexicale: „bariton, glosat în DOOM1 în două variante accentuale, 

baritón şi baríton, pentru sensul „registru al vocii bărbăteşti”, fără plural (!), şi 

într-o singură formă, baritón,pentru sensul „instrument muzical”, cu pluralul 

baritoáne. În DOOM2 cele două forme sunt diferenţiate pe sensuri, iar acestea 

sunt mai bine precizate: baríton s.m. este forma specializată numai pentru 

sensul „cântăreţ”, cu pl. barítoni, în vreme ce baritón s.n. se va folosi numai 

pentru sensul „instrument muzical”, cu pl. baritoáne. (În amintitul dicţionar, 

cele două cuvinte sunt diferenţiate şi prin indici numerici, baríton1, 

respectiv baritón2, ceea ce sugerează şi o diferenţiere omonimică. În schimb, în 

DEX2 toate sensurile sunt cupinse sub o singură lemă (cuvânt-titlu): 

BARITÓN.” 

Un foarte interesant articol filozofic este la rubrica „Nietzscheanana” 

semnat Simion Dănilă şi intitulat: „Morala – Circe a filozofilor” (1) – în care 

autorul spune: „Malefica magiciană din mitologia greacă, traversând epocile 

până în prezent, rămâne una dintre cele mai frecvente alegorii ale 

comportamentului uman, ca personificare a înseşi seducţiei, înşelării, 

falsificării, denaturării, cruzimii, artei etc. Ajunge să deschidem cărţile şi 

revistele actuale, pentru a ne convinge de prezenţa Circei în peisajul literelor 

române de astăzi”. 

Şi de aici eşafodajul pe care îşi construieşte discursul. 

Ionel Bota vine în pagina 15 cu un eseu numit: „Poezia ca un ” partea a doua, la rubrica „Entitate şi vitalitate” în 

care surprinde unele aspecte ale literaturii actuale. 

Gheorghe Luchescu semnalează un moment cultural deosebit: „15 mai 

2010, în satul Ohaba-Forgaci, comuna Boldur, din câmpia timişeană a 

Lugojului. Într-o clasă a şcolii din sat, care nu mai are şi gimnaziu, primarul 

ing. Cristian Stoi a înmânat două titluri de Cetăţean de Onoare unor fii ai 

satului: profesorului universitar Nicolae Iliaş (fost rector al Institutului Minier 

273

Petroşani, om de recunoscută autoritatea ştiinţifică) şi scriitorului reşiţean 

Nicolae Sârbu, directorul Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici”, care, în 15 

ianuarie 2010, a primit şi titlul de Cetăţean de Onoare al Reşiţei”. 

Articolul se intitulează: „Preţuirea poetului şi reporterului Nicolae 

Sârbu în satul natal”. 

Un alt moment aniversar deosebit în viaţa Lugojului este surprins de 

Adriana Weimar şi anume: împlinirea a 292 de ani (1718 – 2010) de la 

înfiinţarea Şcolii Generale cu clasele I-VIII Nr. 6 “Anişoara Odeanu” din Lugoj, 

sub genericul “Ziua Şcolii”, consemnat şi înregistrat pe peliculă şi imortalizat în 

fotografii care se regăsesc în revistă. 

Remarc la bănăţenii lugojeneni un simţ special pentru cinstirea valorilor 

autentice din această parte de ţară, aceasta fiind o trăsătură specifică de caracter 

întâlnită şi în Banatul montan, în zona Văii Cernei. 

Remus Valeriu Giorgioni scrie o cronică la volumul: „Veneticii”, 

„Romanul înstrăinării neamului, al dramelor confraterne”. 

Autorul îşi începe cronica cu o frază aproape şocantă: „Cel mai tipic 

basarabean al literaturii române este Paul Goma, care zicea (despre sine însuşi, 

sau despre tatăl său – învăţătorul) că în Basarabia a fost socotit de ruşi spion 

român, iar în România spion rus… Aceasta este, de fapt, şi esenţa dramei 

românilor basarabeni: acolo trăitori printre ruşi, iar când au ajuns în Ţară au 

fost priviţi cu extremă suspiciune de fraţii lor întru neam, tradiţie şi credinţă.” 

Şi de aici urzeşte drama familiei Manu care ajunge, cu ordin de evacuare, 

într-un sat din Oltenia (în apropiere de Slatina Olt) – urmărindu-le pătimirile şi 

destinele. 

„Romanul lui Ion Lazu a fost numit „o saga basarabeană”, după 

faimoasele istorisiri din literatura Nordului, care tratează istoria unei familii 

prin multiplele ei generaţii succesive (uneori pe o durată de sute de ani). Cartea 

lui Ion Lazu acoperă 50 de ani de existenţă: bunici, părinţi, copii şi nepoţi. Tot 

timpul familia Manu poartă în adâncul cel mai tăinuit al sufletului nostalgia 

pământului natal, malul fertil al Nistrului, cu satul Ciobârciu, cu oameni de 

treabă, gospodari tot unul şi unul. Tinereţea lor, timpul căutării perechii, 

convieţuirea armonioasă cu diferitele etnii: ruşi, evrei, tătari, găgăuzi. În 

Basarabia au suferit două răsturnări ale istoriei (pleacă ruşii – vin ruşii…); 

când aceştia au (re)venit, în martie 1944, românii au vrut să-l condamne la 

moarte pentru colaboraţionism cu puterea rusească: fusese gestionar şi sub 

români, şi sub ruşi. Basarabia este, pentru familia Grigore Manu, paradisul 

pierdut şi eonul de aur, faimosul Ordin de evacuare (titlul primei părţi), 

marcând o sciziune fatală în viaţa lor, care curgea ca un fluviu (Nistru) liniştit. 

Cartea a şi fost comparată cu Pe Donul liniştit a lui Şolohov. În plus, pe lângă 

ostilitatea/ obtuzitatea şi lipsa de iubire/ înţelegere a fraţilor români din ţară, 

au mai prins şi jumătatea de secol comunist... De ruşi au fugit – peste ruşi au 

nimerit! Dar o analiză obiectivă ar putea opina că nici să fi rămas acolo n-ar fi 

fost mai fericiţi. În primul rând, satele de pe malul Nistrului au fost rase de pe 

274

faţa pământului de artileria bolşevică, iar apoi în Basarabia a urmat teroarea 

roşie, deportările, colonizarea şi amestecarea raselor, politică de stat a ruşilor 

în toate teritoriile ocupate. Şichiar dacă n-ar fi fost aşa, protagoniştii tot ar fi 

îmbătrânit, s-ar fi îmbolnăvit, ar fi murit… Dar poţi să-i confişti omului visul de 

aur, nostalgia paradisului („tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de 

moarte”)??... Patria familiei Manu este Basarabia mitică, mirifică, un colţ de 

rai al pământului românesc de pe care au fost rupţi, dezrădăcinaţi, strămutaţi. 

Din gospodari de frunte şi înstăriţi, au ajuns la marginea societăţii, a 

subzistenţei, şi unde?, în ţara lor, aproape de Centru, de Capitală.” 

Interesant de urmărit această „saga sagace” a familiei basarabene. 

Liliana Ardelean aduce cu sine Lumina Pascală în proza „Învierea” (1). 

Gheorghe Luchescu în „Trilogie etnofolclorică” prezintă cartea lui 

Marcu Mihail Deleanu care este cunoscut ca un demn reprezentant al istoriei şi 

culturii bănăţene, romancier, traducător, editor, dascăl universitar, dar şi un 

iscusit cercetător în domeniul stilisticii şi folclorului. 

La rubrica: „Scrisorile lui Belerofon”, Vladimir Pustan vine cu textul 

meditativ-epistolar „Noaptea dinaintea gloriei” – în care autorul se adresează 

unui virtual hidalgo, vestit şi nînfricat, pretext pentru a-şi face cunoscute unele 

gânduri. De altfel, acest procedeu livresc, de a adresa scrisori unor vestite 

personaje din literatură, film ori artă plastică, nu este nou. Unii s-au adresat şi lui 

Vlad Ţepeş şi lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, aducându-i în actualitate. 

Maria Bologa îi face o cronică lui Costel Stancu la volumul de versuri 

„Înghiţitorul d creioane”, Editura Tim Reşiţa, 2009. 

La rândul său, Cristian Ghinea, în art. „Orologii de fum şi apă” – se 

referă la volumul de versuri: „Din oricâte clepsidre” a lui Ciprian Muntean, 

care reuneşte o selecţie a celor mai bune poeme publicate din 2002 şi până 

acum, este o carte a devenirii, a puterii de reinventare a poetului. Vers cu vers, 

bob de nisip cu bob de nisip, preţ de şapte ani – măsuraţi de Clepsidră.” 

Ion Căliman are şi el o intervenţie critică la adresa volumului: „Casa cu 

ochii scoşi” de Romulus Zaharia. 

Horaţiu Suciu întocmeşte un microeseu intitulat: „Pentru un alt 

ev mediu” al Lugojului” – cu trimitere la lucrarea clasică a lui Jaques Le Goff, 

unul dintre reprezentanţii Şcolii de la Annales, intitulată „Pentru un alt Ev 

Mediu”. 

„Un astfel de document lugojean, care ne aduce preţioase informaţii 

despre ocupaţiile şi meseriile lugojenilor, despre viaţa economică şi socială a 

oraşului Lugoj în secolul al XVIII-lea, este lista cu nume a celor care au donat 

bani pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului (construită între 

1752-1763). Concluziile la care am ajuns în urma lecturii acestui document, se 

bazează pe afirmaţiile lingvistului Alexandru Graur: „Într-o vreme când numele 

de familie nu erau prea fixe, iar meseriaşii destul de rari, s-au adăugat adesea 

la numele de botez numele meseriei suficient pentru a identifica persoana 

denumită…” 

275

La rubrica „Restitutio” – Alexandru Doroghi îl evocă pe pictorul , Kálmán 

Gruber în cuvinte pline de reverenţă: „Născut în februarie 1879 în localitatea 

Spiskanovavice, situată la graniţa dintre Cehia şi Slovakia, Kálmán Gruber face 

parte din acea pleiadă a pictorilor lugojeni care au activat în perioada 

interbelică şi chiar şi după aceea, ce a constituit o comuniune conjuncturală 

unică, lipsită de prejudecăţi, diferită de taberele de creaţie de mai târziu, şi a 

cărei principală preocupare artistică s-a dovedit a fi preferinţa pentru peisaj.” 

Constanţa Marcu vine cu un fragment de roman intitulat „Tata Domnu’ ” 

din care prezintă o primă parte. 

La rubrica „Pe unde medii” – Gheorghe Secheşan semnalează apariţia la 

Editura Academiei Române a unui volum extrem de important pentru întreaga 

noastră literatură, „Ion Agârbiceanu, sfânt părinte al literaturii române”, o 

evocare de Ion Brad. La aceeaşi rubrică radiofonică, tot Gheorghe Secheşan o 

prezintă pe Monica Rohan, „una din vocile cele mai originale, mai profunde şi, 

în acelaşi timp, mai necunoscut din întreaga literatură optzecistă timişoreană”, 

cu volumul antologic „Rogvaiv”, apărut la Editura Anthropos, din Timişoara. În 

acelaşi context hertzian, Gheorghe Secheşan prezintă volumul „Provocări 

ideatice” al lui Mihai Moldovan: „Nu ştiu dacă interviul este un gen literar 

aparte, însă, în orice caz, nu are o mare trecere printre exegeţi, fiind considerat 

mai degrabă un apanaj al jurnalisticii, decât al literaturii. Se consideră că el 

este o modalitate de divertisment, un fel de a pune în valoare personalitatea 

celui intervievat, şi mai puţin pe cea a intervievatorului. Şi astfel, cu cât 

„vedeta”, literară sau nu, este mai importantă, cu atât pagina, de ziar sau de 

literatură, este menită să aibă un mai mare succes. Rar mi-a fost dat să citesc o 

carte de interviuri mai interesantă decât cea a lui Mihai Moldovan, apărută în 

acest an, la Oraviţa, la Editura Tipoart, şi intitulată Provocări ideatice. Este, în 

primul rând, un volum fascinant, care se citeşte cu sufletul la gură, ca un bestseller. 

De obicei, recurgem la astfel de lecturi în pauzele de lectură „serioasă”. 

De această dată, însă, este altceva. O dată luată în mână, cartea nu mai poate fi 

pusă deoparte. Efectul este rezultanta mai multor „strategii” care o compun, 

având în faţă un volum foarte bine construit, echilibrat, judicios structurat”. 

Şi în fine, acelaşi Gheorghe Secheşan îl prezintă pe profesorul craiovean 

Radu Scorojitu, autorul volumului: „Terminologia medicală populară în 

Oltenia”, teza sa de doctorat susţinută la Centrul de Cercetări Etnologice şi 

Dialectologice din Bucureşti, şi beneficiază de consultanţa (şi aprecierea) unor 

referenţi de marcă, veritabile nume istorice ale domeniului: academicianul 

Alexandru Graur, profesorul universitar dr. Radu Popescu, academicianul 

Alexandru Rosetti.” 

La rubrica „Testimonia” – Constanti-Tufan Stan întreprinde un studiu 

despre „Emanoil Gojdu, cetăţanul maghiar cu inimă de român”. Cei care vor 

să se adâncească în studierea „chestiunii Gojdu” – au prilejul de a o face. 

Un loc aparte este rezervat „Literaturii dialectale” şi aici este prezent 

tânărul scriitor Sergiu Boian, născut în 1983 la Herendeşti care oferă două dintre 

276

poeziile sale, pe care le cităm integral, pentru frumuseţea graiului şi umorul care 

răzbate printre rânduri: Cu primăvara dorm: Cu primăvara dorm, în vis / Miros 

mirosu gimińeţî,/ Când soarili, daru trimis, / S-opreşce la uşa poieţî. / Cu 

primăvara dorm, şî când / Culeg doi ghiośei micuţ, / Grăgiń dă flori s-aşcern în 

gând / Şî umblu-ntră ele dăsculţ.../ Cu primăvara dorm o noapce / Dân şâru 

ańilor śe trec; / Înmugurit d-atâcea şoapce, / Da’ ei miros mă şî îńec.../ Cu 

primăvara dorm, şî satu / Aşa dă lacom ńe înghice, / La urmă trasă şolocatu / 

Fereşcilor parcă picice. / Cu primăvara dorm în paśe,/ Iar roaua-m picură 

poveţ, / Şî vântu să ogeńe, taśe, / La umbra cińerii gimńeţ! / Cu primăvara 

dorm, şi dacă / Gimńaţa să arată aşceptând, / Lumina luńi să apleacă / D- 

asupra me tot picurând...” O noapce: O noapce măi am întraga-m avere, / Şî 

luna să zbace tăcută şî piere... / Śeriu să dăzbracă, / norii umblă goi, / Gânduri 

rătăśice să întorc ’napoi! / O noapce măi aşcept, o noapce, / Să măi aud a’ tele 

şoapce, / Să mori în gându meu śe-nvie / O primăvară mărturie... / Şî ghiośei s- 

or naşce dă lumină, / Şî alce flori dă du-ce-vină, / Când noapcea toată să 

prefaśe / Şî umbra te-nśepu să źoaśe. / Să zbace luna sângură şî piere, / M-ai 

luat şî noapcea, întraga-m avere, / Śeriu să dăzbracă, norii umblă goi, / Parcă 

să aleargă întră amândoi!” 

Poemele beneficiază şi de un Glosar în care se explică etimonii şi 

dialectul. 

Ultima pagină a revistei e rezervată „Bibliotecii din Vest” – rubrică de 

cărţi nou apărute, în care sunt prezentate ca semnale, 12 volume. 

Revista „Banat” – bine structurată şi gândită, bine scrisă şi cu un 

prestigiu deja câştigat în cei 7 ani scurşi de la prima apariţie, se înscrie cu litere 

de tipar în galeria revistelor de cultură din ţară, care fac cinste scriitorului român 

aici şi pretutindeni. 

8 IULIE 2010 

Biblioteca din Vest__ 

277

MĂRTURII ZGUDUITOARE 

SCRIITORUL ROMÂN ŞI DULCEA PASĂRE A LIBERTĂŢII 

LAURIAN LODOABĂ, Trei frontiere, Editura Anthropos, 2007 

Paradigma exilului şi, ca urmare a acestuia, literatura diasporei, sau a 

„evadării” din spaţiul concentraţionar din Est, cel puţin în veacul al XX-lea, s-a 

impus prin nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec, Bujor 

Nedelcovici, Neagu Udroiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, 

pentru a aminti doar câteva vârfuri. Seduşi de Măiastra Libertăţii, artişti şi 

scriitori şi-au încercat aripile spre zările – patru, încercând să-şi construiască un 

cuib, o situaţie, un nume/renume şi să fie ambasadorii culturii româneşti în 

lume. Unul dintre aceştia, Paul Goma, o voce distinctă a exilului românesc, 

spunea: 

„Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de 

pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrumnt, ceva 

pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea pe care n-o poţi schimba: 

stai, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci eu stau la Paris, unde nu mă simt 

desţărat pntru că ţara mea este Limba română”. 

Iar Nina Cassian, o remarcabilă poetă care trăieşte acum în exil, spunea: 

„Chiar de voi fi îngropată/ întro străină ţărână/ tot învia-voi odată/ în limba 

română”. 

Fenomenul păstrării identităţii de neam şi de limbă, în oricare colţ de lume 

te-ai afla, este foarte complex. Georgeta Adam, profesor asociat dr. la 

Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare 

şi Relaţii Publice, în comunicarea: „II. Jurnalismul din exil şi diasporă – 

reflecţii şi paradigme. Limba română – paradigma exilului” – spune: 

„Emigrare. Despre exil, emigraţie şi desţărare se poate glosa imens, ele 

reprezentând o exprienţă unică în sufletul unui poet. Orice om care placă are un 

capitol deschis permanent în suflet...”Hai să zicem că are o rană permanentă în 

suflet!”, a adăugat poeta Anca Pedvis. (...) Integrarea într-o altă cultură este un 

lucru dificil, foarte dificil, dacă nu imposibil. Se va petrece, şi se poate petrece, 

desigur, dar după părerea mea e că nu poate merg în profunzime. E o mişcare 

mai mult orizontală. E ca şi cum ai îmbrăca o altă haină. Trebuie să te dezbraci 

278

de cea pe care o aveai şi să îmbraci o altă haină. Şi cum haina aceea este 

îmbrăcată direct pe suflet, este mai greu să te dezbraci şi mai greu să te 

reîmbraci.” 

Nu toţi au putut străbate cu pas zvelt lungul drum spre afirmare şi 

impunere a personalităţii, dar mai ales, al păstrării identităţii spirituale. A-ţi 

pierde, însă, în propria ţară identitatea, ce poate fi mai cumplit? Paradoxal, unii 

români au plecat în străinătate în căutarea propriei identităţi, aşa cum 

mărturiseşte autorul acestei lucrări: „Aruncat la în propria 

ţară, mi-am pus în gând să părăsesc, cu riscul vieţii, lumea în care curgea 

. Aţa că am început să-mi ţes planul evadării, cu minuţiozitatea 

cu care păianjenul îşi ţese pânza capcană.” 

Din seria dezvăluirilor zguduitoare care alcătuiesc volumul, mărturia lui 

Emerich Genzinger este relevantă. Şi el a trecut prin infernul şi purgatoriul 

evadării şi astăzi, „îşi duce existenţa alături de familia sa, undeva în apropiere 

de Stuttgart, lucrând în turism, dar nu a uitat şi nu va uita niciodată de largărul 

pentru refugiaţi români de la Padinska Skela” – aşa cum menţionează Laurian 

Lodoabă în capitolul inaugural al cărţii. 

Dorinţa de libertate a încolţit, nu brusc, ci puţin câte puţin, pe măsura 

înrăutăţirii situaţiei din ţară. În măsură invers proporţională, creştea visul 

evadării din „lagărul comunist”: „La cinci sute de kilometri la vest de noi era o 

altă lum, era abundenţă alimntară, erau antene satelit cu zeci de programe la 

televizoare numai şi numai color, erau videoteci unde puteai să-ţi închiriezi un 

film produs nu demult la Hollywood. 

Vizitarea Vienei, la îndemână pentru generaţiile de la începutul veacului 

trecut, era un vis care, pentru mine cel puţin, se îndepărta cu fiecare zi, iar 

balcanizarea continua tot mai mult să-şi arate efectele – în vrme ce propaganda 

oficială terminase demult tot ce avea de spus şi începuse să declanşeze hohote 

de râs.” 

Dar factorul precumpănitor a fost altul: „Oraşul s-a degradat vizibil, am 

început să ne pierdem identitatea. Cei care ne minţeau credeau că sunt suficient 

de crdibili, dacă nu cumva şi originali – libertatea era din ce în ce mai 

confundată cu captivitatea. Apa potabilă, curentul electric, alimentele – toate au 

început să fie drastic raţionalizate. Au fost anii în care am început să învăţ 

limba sârbă, asemeni multor români trăitori în Banat, pentru că urmăream 

emisiunile posturilor de televiziune iugoslave. Şi tot la fel ca mulţi alţii în acei 

ani, am renunţat de mult să privesc televiziunea cuplului dictatorial.” 

Însă hotărârea a venit din pricina nenumăratelor hărţuieli ale miliţiei, carel 

chema, repetat, şi-l verifica „la sânge” pe motiv că ar fi putut deţine pepite 

aurifere, din care s-ar fi putut produce aur dentar, de fapt, un aliaj de cupru şi 

aluminiu, numit gaudent din care se confecţiona dantura. 

Punct de răscruce în viaţa celor care au trăit-o, emigrarea, definitivă sau 

temporară, constituie pentru oricine, o amintire dureroasă – în chip deosebit 

pragul trecerii frontierei, moment de care, cei în cauză doresc ani la rând să se 

279

elibereze. O experienţă limită. Această exorcizare a gândurilor şi amintirilor, 

uneori ia forma unor scrieri, a unor consemnări a faptelor. Este şi cazul cărţii de 

faţă, în care, autorul îşi împărtăşeşte trăirile, în speranţa de a le putea suporta 

mai uşor. 

„Trei frontiere” - s-a născut aşadar, dintr-o experienţă dureroasă, la 

limita suportabilului, exprienţa transfugului, a celui rămas temporar fără-deţară. 

Şi poate că aceasta este cea mai cumplită teamă, să rămâi fără patrie, să fii 

exclus de oriunde, să fii marginalizat, izolat de ai tăi, să nu poţi vorbi propria-ţi 

limbă, fără nici o speranţă de a reveni la starea normală. 

Din această teamă atavică s-au zămislit filele acestei confesiuni 

zguduitoare. 

Practicile ilegale de trecere a frontierei erau la ordinea zilei. Cine se 

încumeta, îşi punea în primejdie propria viaţă, dar, mai mult decât atât, periclita 

grav şi existenţa membrilor familiei şi a prietenilor. Şi totuşi, românii cutezau. 

De ce? În primul rând, în semn de protest faţă de un regim dictatorial. În alt 

rând, pentru a-şi asigura un trai decent lor şi urmaşilor. 

Calvarul trecerii Dunării, noaptea, seamănă cu trecerea apei Styxului în 

Luntrea lui Charon. 

Personajele acestei cărţi sunt „cazuri”. Unele fericite, fiindcă şi-au 

împlinit visul, altele, nu. Emerich Genzinger şi soţia lui au de suportat supliciul 

lagărului. Din lagărul comunist nimeresc direct în alt lagăr. 

Stilul naratorului e simplu, liniar, fără nuanţe. Relatează faptele cu 

seriozitate, aşa cum sunt ele, de fapt. Nu-şi permite să înfrumuseţeze cu nimic 

situaţia, s-o cosmetizeze, o redă aşa cum a fost. 

Din acest punct de vedere, cartea se înscrie în linia prozei memorialistice, 

cu date şi situaţii concrete. 

„Dincolo” – un termen, o sintagmă care are conotaţia pământului 

făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, ca-n Vechile Scripturi. 

„De dincolo” şi „dincolo de”. 

Dincolo de aici se află acolo. Doar câţiva metri ar fi necesari, uneori 

câţiva paşi. Unul şi încă unul. O aruncătură de băţ. Dincolo de fruntarii era: 

paradisul, libertatea, fericirea, visul, pacea, bunăstarea. 

Dar până atunci, trebuia să treci prin Infernul cazărmilor grănicereşti şi 

prin Purgatoriul lagărului de transfugi – loc neutru – ţară a nimănui – noland – 

în care trebuia să munceşti, să locuieşti în condiţii total insalubre, cu zeci de 

persoane laolaltă, într-un perimetru strâmt, cu condiţii igienice precare şi cu 

umilinţa şi torturile anchetatorilor. O colivie din care nu se putea ieşi. Abia ieşiţi 

dintr-o colivie mai mare, au intrat într-una de dimensiuni cât se poate de mici. 

Dar mai ales, exista frica, tensiunea, încordarea aceea animalică până la 

durerea celei mai intime fibre, nesiguranţa paralizantă şi descurajantă în ceea ce 

privea viitorul. Groaza că ai putea fi trimis înapoi, în ţară, unde te aşteptau ani 

grei de închisoare. Se ştie, între două tabere beligerante există un teritoriu 

neutru, aşa-zisa ţară a nimănui. Fiecare din părţile aflate în conflict stă cu ochii 

280

pe ea. Acolo se refugiază cei care aspiră să evadeze. Dar, acolo, mai mult ca în 

linia întâi a frontului, unde te poţi adăposti în tranşee, gloanţele îţi şuieră pe 

lângă ureche, pentru că e un loc întins şi expus, te afli ca în vizor acolo, şi, nu e 

deloc sigur că, o dată ajunşi în ţara nimănui, nu rişti ca vreun glonţ rătăcit să te 

nimerească. 

Autorul surprinde atmosfera încărcată de teamă a celor care, râvnesc la 

ţara nimănui ca loc de tranzit, pentru ca apoi să ajungă acolo unde şi-au propus, 

adică la libertate. De aceea Milanovac, Negotin, Padinska Skela au rămas în 

conştiinţa celor care au trecut pe acolo, ca un loc de surghiun, unde nu poţi fi 

sigur de propria ta viaţă, fiindcă te pândesc primejdii din toate părţile: din ţara 

unde ai plecat şi unde eşti socotit trădător, din ţara unde vrei să ajungi, unde vei 

fi privit cu suspiciune şi tratat ca atare. 

Astăzi, aceste locuri nu mai spun nimic, nu mai au o încărcătură negativă, 

aproape nu se mai ştie ce au simbolizat pentru cei care au ales să plece din ţară, 

spre o altă lume. Dar atunci, erau spaţii concentraţionare pentru toţi 

„cutezătorii.” 

Poate fi definită frica în vreun fel? Început de nebunie, obsesie, durere 

fizică (pentru că, de încordare, te dor şi oasele şi muşchii şi firele de păr de pe 

cap, te dor toate fibrele şi toate celulele), apoi, tremur nervos, sudori reci pe 

spinare, piele de găină. Cam acestea sunt componentele fricii care se cuibăreşte 

în om ca o căpuşă sub piele şi te vampirizează până la ultima picătură de sânge. 

Şi peste toate, ecoul împuşcăturilor în noapte, care amplifică spaima până 

la nebunie. Te simţi încoţit precum o fiară de haita de gonaci şi vânători. 

Dar oare în ţară, în propria ta ţară, nu te simţeai încolţit, pândit la fiecare 

pas, ascultat, urmărit, persecutat, mai ales dacă se ştia că vrei să-ţi făureşti o altă 

soartă, în altă parte? Deveneai un fel de paria, un om stigmatizat. Şi stigmatul 

însemna: setea, dorul de libertate. Ţi se citea în ochi, pe chip, în fiecare mişcare 

fizică, în fiece cuvânt rostit sau nerostit. 

Realitatea nu e însă, întocmai cu visul, cu orizontul de aşteptare, cu 

închipuirea, cu planul urzit îndelung, în nopţile de veghe de dinainte de plecare, 

când aşteptai febril să-ţi pui planul în aplicare, cu alte cuvinte, vorba românului: 

„Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Simţurile te pot înşela. 

Oamenii te trădează. Promisiunile pot fi în van, planurile se pot dovedi 

zadarnice, oricât de minuţios ar fi fost alcătuite, visurile se pot da peste cap. 

Să fii capturat, dus cu kalaşnikovul la spate sau la tâmplă până la 

Judecătorie, apoi azvârlit direct în puşcărie ca un răufăcător, într-o celulă de ¾, 

alături de 14 oameni necunoscuţi, de naţionalităţi şi limbi diferite, câte doi în 

pat, nu e o experinţă tocmai agreabilă. Lipsa de aer, mizeria cruntă, condiţiile 

insalubre, hrana foarte puţină şi proastă, toate acestea erau departe de visul 

occidental. 

Transfugi, laolaltă cu delincvenţi. „Tratamentul” era la fel pentru toţi; 

descărcat saci de ciment din vagoane, mâncare precară. Epuizare fizică şi 

nervoasă pentru ca tuturor să le piară cheful de a mai fugi „dincolo”. Şi peste 

281

toate acestea, anchetele interminabile şi foarte intimidante, şi teama că în orice 

clipă vei fi trimis de unde ai plecat. 

„Dincolo” rămăsese un vis înceţoşat, de neatins, vis transformat în cel mai 

negru coşmar. Pentru femei mai exista şi primejdia de a cădea pradă poftelor 

trupeşti ale jandarmilor şi gardienilor, şi batjocorite. Acte de sadism de 

neimaginat, gratuit, rod al instinctului animalic. 

Şi, intrat parcă în creier, zgomotul infernal al zăvoarelor şi uşilor metalice 

de la celule. 

Homo homini lupus – omul îi este omului fiară, zice o maximă 

latinească, prin aceasta relevându-se partea sălbatică din om, care uneori întrece 

atributele umane. 

Replică dintr-un film: 

-Eşti o fiară. 

-Mai rău, sunt om. 

Aşadar, în unele situaţii, lupul din om se trezeşte şi omul manifestă un 

comportament animalic. 

De ce ajunge omul să-i fie lup semenului său? 

Din frică. Frica de a nu ajunge el în locul celui pe care-l persecută. Ar fi o 

explicaţie. Dar răutatea, uneori, nu are nici un suport psihologic. Ea este 

instinctuală. Pur şi simplu există şi trebuie consumată. 

Toate aceste aspecte ale dezlănţuirii fiarei din om, le surprinde autorul în 

episoadele în care descrie pătimirile de la închisoarea sârbească. 

În această situaţie, au fost unii care neputând să-şi încalce crezul asumat, 

adică să mintă, datorită convingerilor religioase, au fost retrimişi în ţară. În 

închisoare se puteau învăţa toate şmecheriile, pentru a supravieţui şi a scăpa din 

acel infern. Totul era permis în vederea atingerii scopului, chiar şi declararea 

unei alte cetăţenii. 

Autorul îşi aminteşte: „La două zile după interogatoriu soarta îţi era 

pecetluită – mergeai spre Belgrad şi de acolo spre Abendland (Occident) sau 

erai returnat în România, ciomăgit la graniţă şi înfometat. 

În închisoare eram laolaltă cu deţinuţi sârbi, unii dintre ei vorbind 

româneşte, cei originari din Negotin. Erau solidari cu noi, cei care încercam să 

fim liberi. 

Nesiguranţa pe care o simţeam ca pe o sabie deasupra capului şi 

apropierea sfârşitului detenţiei făceau să ne crească adrenalina. Nu aveam 

decât o preocupare: încotro ne vom îndrepta? Sau, mai bine zis – când se va 

sfârşi calvarul acestei aventuri periculoase? Obsesiv revenea şi întrebarea; ce 

s-a întâmplat cu cei de-acasă? Părinţii au fost interogaţi de securitate, soţia a 

fost dată afară din serviciu, arestată, maşina confiscată?! Ce sens mai putea să 

aibă o astfel de viaţă? (...) 

Societatea în care am trăit era absurdă, ar oare existenţa mea nu era o 

absurditate pe care o acceptam fără crâcnire. 

Nu ştiam ce va urma totul era învăluit în mister. 

282

În fiecare zi sosea o dubiţă a Miliţiei din Pojarevac şi dacă ţi se puneau 

cătuşele la mâini, după terminarea detenţiei de douăzeci de zile, cu siguranţă 

erai trimis în ţară, unde ştiai ce te aşteaptă -, bătaie la sânge, schilodire fizică şi 

morală, înfometare şi porţia zilnică de umilinţă. 

Scenele, pentru mine, pe care le priveam pe o jumătate de geam, în timp 

ce făceam curăţenie, erau de coşmar – câte doi sau trei tineri încătuşaţi erau 

împinşi în duba albastră a miliţiei, urlând de disperare, adeseori loviţi cu patul 

puştilor kalaşnikov, asemeni unor animale conduse pe ultimul lor drum către 

abator.” 

Firesc că, astfel de orori, trăite zi de zi, sunt de natură să te descurajeze, cu 

repercursiuni fizice şi psihice pentru toată viaţa. Nu e de mirare că unii, mai 

slabi de fire, au cedat şi şi-au pus capăt zilelor. 

„Atunci m-am întrebat ce sens mai are să trăim dacă vom fi returnaţi în 

schimbul unui vagon de sare şi desfiguraţi în bătaie, ca atâţia tineri şi tinere, 

care au avut de suferit toată viaţa pe urma maltratărilor la care au fost supuşi. 

O prietenă, stabilită în Nashville, a rămas cu şira spinării în pioneze pentru tot 

restul vieţii, în urma unei corecţii executate cu bestialitate de grăniceri, după ce 

au capturat-o în zona de frontieră.” 

Imaginile descrise de Laurian Lodoabă par din filmele absurde care au ca 

subiect războiul ori lagărele de concentrare naziste. Este necrezut că, pe timp de 

pace se pot întâmpla asemenea atrocităţi. După o astfel de experienţă, rămâi 

marcat pe viaţă. Numai cine a trăit acest coşmar poate să înţelagă. 

De ce acest comportament sălbatic la grănicerii sârbi? Ce aveau ei de 

câştigat sau de pierdut, dacă dădeau dovadă de sadism faţă de aşa-zişii 

„prizonieri” care nu le făcuseră nici un rău, erau de altă naţionalitate, nu le 

aduceau atingere ţării şi neamului lor, erau doar în „tranzit” pentru scurt timp? 

Cui foloseau aceste lecţii dure? Toate acestea îmi amintesc de tratamentele la 

care au fost supuşi evreii, polonezii, ţiganii, socotite rase inferioare în lagărele 

de concentrare naziste, care-şi făceau singure legea lor şi aveau voie să ucidă pe 

oricine, fără nici un fel de consecinţe. Dar atunci, cel puţin, era vreme de război 

şi aceştia erau socotiţi „rase inferioare”, duşmani ai nazismului abia inslalat la 

putere. 

A face experinţe pe oameni, a le proba puterea de rezistenţă până la ultima 

suflare, a nu avea nici un fel de remuşcări pentru vieţile curmate sub pretextul 

războiului, iată o probă vădită de trezire a instinctului de fiară din om. 

Emerich Genzinger mărturiseşte: „...acesta este advărul gol-goluţ, pe 

care cei de acolo doresc astăzi să-l cosmetizeze. Am auzit chiar că vor să îi 

„omagieze” pe frontierişti prin ridicarea unui monument pe malul Dunării. 

Orice comentariu mi se pare de prisos!” 

Preţul libertăţii se dovedea, de cele mai multe ori, nespus de scump şi nu 

putea fi plătit de oricine. Ca o cauţiune enormă pe care împricinatul n-o poate 

plăti preţ de o viaţă şi atunci e nevoit să zacă în închisoare. 

283

Se întâmplă atâtea lucruri absurde şi de neînţeles în această scurtă viaţă, 

încât, lucrurile „normale” par de-a dreptul extraordinare şi, adeseori, omul nu 

are alt vis decât de a se întoarce la viaţa simplă şi normală pe care a dus-o până 

atunci: o casă, o familie, copii, bucurii mărunte. Uciderea visului, însă, mi se 

pare mai dramatică decât ruinarea casei. Pentru că locuinţa mai poate fi ridicată, 

„podul de piatră” chiar dacă „s-a dărâmat”, poate fi durat din nou, aşa cum 

suna un cântecel în copilărie, dar un vis, o dată ucis, nu mai poate renaşte decât 

foarte, foarte greu. 

În împrejurările-limită de care omul are parte în viaţă, a avea un prieten 

este echivalent cu a te bucura de prezenţa unui înger. Omul nu poate suporta 

singur supliciul, trebuie să-l împărtăşească. „A sosit şi ziua Z, mă uitam în ochii 

albaştri ai prietenului meu care se arăta tot mai abătut. Împreună am primit 

botezul fluviului şi am devenit fraţi de cruce în suferinţă”. 

De ce suferinţa apropie mai mult decât fericirea? 

Din închisoare, într-o altă închisoare, şi-n altă închisoare, aşa s-a derulat 

destinul autorului. O dată ieşit după ispăşirea celor 20 de zile de „lagăr”, au fost 

duşi la Padinska Skela „o clădire imensă, tip cetate, înconjurată de garduri 

înalte cu sârmă ghimpată şi păzită de gardieni cu câini-lup. (...) Am fost împinşi 

cu brutalitate de gardienii înarmaţi în celule, despărţiţi unul de celălalt, iar 

cuvântul „brzo, brzo”, îmi sună uneori şi azi în urechi dimineaţa, când mă 

trezesc. În celulele de 12 metri pătraţi erau înghesuiţi câte 15 oameni, cu 

closetul la nas. Closet, nu W.C.!” 

Pe toată lungimea cărţii, stilul naratorului este simplu, concis, fără nici un 

fel de podoabe. Subiectul nici nu ar îngădui împodobirea. 

Autorul povesteşte: 

„Condiţiile de trai în lagărul din Padinska erau crunte în comparaţie cu 

cele de la închisoarea din Pojarevac. 

Ajunsesem să spun că nimic nu este real, totul este un vis urât de care 

mâine dimineaţă voi fi eliberat pentru totdeauna şi voi păşi victorios şi liber în 

capitala Austriei, pe Taborstrasse, pe urmele lui Mozart, Goethe sau Freud. 

Acolo, în inima Vienei, voi primi statutul de refugiat şi permisul de „fluchten 

ausweis”, voi găsi un job, poate chiar voi putea să-mi deschid un „praxis” de 

doctor dentist. Dar cine îmi va da sentinţa, comisarii sârbi sau cei de la O.N.U. 

cât voi rămâne acolo, sau până când voi rezista, nu puteam în nici un fel ghici. 

Am încercat să aflu detalii de la „pensionarii” lagărului, care îmi mărturiseau 

că la sosirea lor acolo aveau peste 80 de kilograme, iar după numai 40 de zile 

nu aveau mai mult de cincizeci! 

Seara am rămas de multe ori flămând, nu mai ajungea mâncarea sau mai 

bine zis gardienii şi prsonalul auxiliar din lagăr furau pe rupte din raţiile 

noastre de mâncare. În minuscula celulă, cu cinsprezece oameni, emana un 

miros pestilenţial de transpiraţie şi fecale – te sufocai, unii dintre noi leşinau. 

După câteva zile de nesomn m-am prefăcut că mi-e rău şi mi s-a permis 

să dorm pe cimentul de pe coridor, unde se aliniau peste douăzeci de celule. Pe 

284

coridor era aer, dar când încercam să adform, cohorte de ţânţari, cu 

abdomenele pline de sânge, începeau atactul din toate părţile.” 

Autorul relatează despre existenţa unei adevărate filiere care „îi ajuta” pe 

transfugi să ajungă în ţara în care doreau, contra unei sume imense de bani, după 

trecerea „etapelor” de trazit, care constau în închisoare, lagăr şi domiciliu forţat. 

„Cum funcţiona acastă filiră, cine erau ? 

Rudele din Germania sau pritenii adevăraţi erau informaţi telefonic 

despre locul d la Mitrovice Dom, unde ne aflam, iar sumele se negociau cu 

românii care au ajuns rezidenţi în Australia, dar neobişnuiţi cu regimul de lucru 

de acolo au hotărât să câştige mai uşor şi mai mulţi bani tot pe spinarea 

românilor, pretinzând sume fabuloase de bani, pentru acele vremuri, dar mai 

ales pentru nişte amărâţi de refugiaţi cu buzunarele goale. 

În momentul în care prietenii ori rudele refugiatului erau de acord cu 

suma cerută de aceşti traficanţi, noaptea erai îmbrăcat într-un autoturism cu 

numere germane sau austriece pe post de colet şi adio „hotel!” 

La destinaţie, în Germania sau Austria, coletul era predat, iar cei 

apropiaţi trebuia să pubă jos banii promişi. 

O „excursie” peste graniţa germană ajungea la patru mii de mărci, iar 

până la Viena, două mii.” 

Autorul are parte în această „aventură” şi de trecerea frauduloasă a 

frontierei din Iugoslavia către Austria şi, precum cascadorii de film, sare din 

maşina care îi transporta şi se afundă într-o pădure. Şi iarăşi impresia de fabulos, 

de film science-fiction: 

„Peste trunchiuri de brazi seceraţi de furtuni, peste snopi de cetină, prin 

apa rece ca gheaţa – am străbătut peste zece kilometri până am ajuns într-o 

pădure de foioase, unde am zărit bornele vopsite în alb şi roşu, care indicau 

limita de frontieră.” 

Magia patriei valsului îi atrage precum un magnet şi nu mai au timp să se 

gândească la faptul că au devenit, prin fuga din ţară, „duşmani ai poporului”, 

judecaţi şi condamnaţi în absenţă. 

Se afla în faţa „ultimei frontiere” – cea dintre Austria şi Germania. Dar 

aici, a fost din nou prins de cei de la Poliţia Secretă – Geheimdienst, 

percheziţionat, pus în cătuşe şi, după patru zile de detenţie, îmbarcat într-un 

autobuz cu alţi transfugi români şi duşi în cel mai apropiat oraş de frontiera 

germană, din Austria, la Salzburg, 

Cine a ajuns, sau doreşte să ajungă la Salzburg, pe urmele paşilor lui 

Mozart, are cu totul alte gânduri decât cele ale eroului nostru, în momentul când 

s-a văzut singur, epuizat fizic, obsedat că nu are un loc unde să-şi aştearnă capul 

pe pernă, şi prea puţin preocupat să viziteze şi să admire frumuseţea oraşului şi a 

casei memoriale a unuia dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor. 

Un poliţist comunitar îl îndrumă la „Poor House” – Casa Săracilor – unde 

se aflau cei fără acoperiş deasupra capului, cei ieşiţi de la dezalcoolizare ori cei 

care au fost daţi afară din casă. 

285

În drumurile şi popasurile sale prin locuri necunoscute, autorul întâlneşte 

oameni care-i împărtăşesc din experienţa lor. Câţi oameni, atâtea poveşti 

adevărate. 

Una din aceste fascinante poveşti este despre Brother Richard, un 

american insular care a venit în Austria pe când avea douăzeci şi cinci de ani 

deşi se născuse în Hawai. Acum, după ce studiase teologia, îi ajuta pe cei săraci 

în catedrala care aparţinea călugărilor franciscani. Acesta îi oferă găzduire 

autorului şi micul dejun la comunitatea franciscană. 

Aventurile nu se termină aici pentru autor, care s-a pomenit „un biet 

POEZIA ARDEALULUI ÎNTRE LUNTRE ŞI PUNTE 

Mircea Dorin Istrate, „Podul” –Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010 

Noul volum al poetului Mircea Istrate Dorin, Podul, în curs de apariţie, continuă 

vibraţia şi fiorul din volumele anterioare : „Har-Deal” – Editura Nico, 2009 şi 

„Urma”, acelaşi an şi aceeaşi editură Târgu-Mureşeană. 

Construite pe aceleaşi stelaje din lemnul de esenţă tare al Ardealului noile poeme din d 

volumul „Podul” reflectă aceeaşi fidelitate faţă de istorie, neam, tradiţie şi civilizaţie, 

cultură şi artă din arealul pe care, cu mândrie îl numeşte „Har-Deal", loc emblematic 

pentru istoria neamului. 

Încă de la primele pagini, autorul îşi expune emblematic, crezul artistic: acela de a-şi 

cânta până la sfârşit leagănul unde a văzut lumina. 

Poetul reiterează mitul lui Hyperion care iubind, merge la Demiurg şi-i cere, 

în schimbul nemuririi, măcar „o oră de iubire”. 

„Prea spăşit şi-n lăcrimare / Îi voi cere la Măritul, / Să îşi facă îndurare, 

/ Şi să-mi deie, nemuritul. // Eu l-oi ridica în slavă / Şi-oi promite vii iubiri, / El, 

îmi lase cea Târnavă / Cu trecutele-amintiri. // Rai din malul ei mi-oi face / 

Adunând ca şi avere, / Cel trecut care s-o coace / Îndulcindu-se în miere. / Când 

m-oi sătura-n vecia / Ce mi-a dat-o în păstrare, / Voi lăsa copilăria / Şi m-oi 

duce, în uitare. (Aşteptaţi-mă că vin) 

În curgerea, aparent lină a versului său, învolburat pe dinăuntru, în continuă 

ardere pe rugul de linişte, poetul îşi aduce toate argumentele în sprijinul ideii 

de patriotism autentic, de dragoste sinceră de neam şi de glie, pe care, chiar dacă 

nu e pus să le apere cu preţul fiinţei, le păzeşte ca pe ochii din cap şi se face pod 

pentru cei care stau de veghe la fruntarii. 

Pe urmele clasicilor: Topîrceanu, Coşbuc, Alexandri, Şt.O.Iosif, Dimitrie 

Anghel, Alexandru Vlahuţă, care au cântat natura în pasteluri devenite 

nemuritoare, Mircea Istrate Dorin şi-a alcătuit cu migală universul, populat cu 

făpturile lui Dumnezeu şi cu natura pe care doar Mâna Lui milostivă a zidit-o 

pentru om şi vietate. 

E un univers idilic, pe care, doar cei cu inimă de copil pot să-l parcurgă şi 

să şi-l adâncească în suflet şi minte. El zugrăveşte „lumea visului pierdut” – 

lumea copilăriei, un paradis care nu se mai întoarce, dar care poate fi reînviat 

prin cuvinte, prin amintiri, prin gesturi izvorâte din suflte curate: „S-au 

scuturat arginţi din ghiocei, / Şi-n Continit melinii dau în floare, / Cu casele în 

spate bourei/ Plecat-au liniştiţi să se însoare. // Pe coastă-n deal, pasc turme de 

mioare / Ciopoare-s lângă stâna cea bătrână, / Doi miei se bat în cap să se 

287

măsoare / Crezându-se berbeci , cam într-o lună. // Pe-un pai uscat, întoarsă 

către soare / În vis topită doarme-o buburuză, / Puteri să-mi prindă ca să-mi 

urce-o floare / Că ea săraca slabă-i şi-i lăuză. // Din toate câte sunt în 

anotimpuri / Mai e ceva ce încă mai lipseşte, / Copiii nebunaticelor timpuri/ 

Din vremi trecute, astăzi o păveste. / ( ***)/ Acăţii, ghioceii şi melinii / Cu toţii 

sunt în locul cel lăsat, / Doar boureii, mieii şi vecinii / S-au tot urcat la ceruri, 

dinspre sat. // În toate căte sunt şi mi-s pierdute / Mă văd acolo-n vis de-atâtea 

ori, / Copilul ce-am uitat de griji avute / Cătând ades cu alţii, cuib de ciori. 

(Lumea visului pierdut). 

Şi parcă citesc cu suflet rourat, „Rapsodii de primăvară”: „Sub cerdac peo 

lăuruscă/ Cum trecură Babele / A işit un pui de muscă / Să-şi usuce labele.// 

Păsările migratoare / Se reîntorc din Tropice. / Gâzele depun la soare / Ouă 

microscopice.” Acelaşi ritm, acelaşi ton şi aceeaşi candoare, spuse doar cu alt 

glas, peste un veac. 

Mircea Istrate Dorin mai are darul de a păstra nalterate, nestemate din 

graiul ardelenesc, ceea ce dă versului, un plus de valoare şi farmec. 

Uneori, în elegii, versul împrumută din jalea cântecului unui alt tribun 

ardelean, Octavian Goga, din care pare că-şi trage sevele, şi pe care Nicolae 

Iorga îl aşeza alături de Coşbuc şi Iosif – şi „îi vedea virtutea în sufletul cu 

adevărat „local”, în nota „ardelenească” a poeziei sale. Goga nu este doar un 

poet „din Ardeal”, ci un „poet al Ardealului”, sufletul unei iubiri lirice, „pentru 

toţi oamenii satului, Ţinutului şi ţerii sale ardelene”. La fel se va putea spune şi 

despre poetul de faţă. De altfel, Transilvania a dat literaturii cele mai profunde 

şi mai tulburătoare voci care şi-au făurit nemurirea din plămada cântcelor lor de 

dor şi jale. 

De menţionat că, de câte ori mă refer la poeziile lui Mircea Istrate Dorin, 

fără să vreau, le numesc „cântece” sau „doine”, prin specificul lor, apropiindu-se 

de aceste genuri. 

Cântecele pentru mamă sunt izvorâte din dureri dospite una peste alta, 

care emană o tristeţe şi o apăsare fără egal: „Cum ţi-aş spune mamă azi necazul 

meu / De ai fi aicea, nu la Dumnezeu, / Să m-asculţi aminte şi să-mi dai un sfat, 

/ Să-mi mai spui odată, dragul meu băiat...” (Cum ţi-aş spune mamă...”). 

Uneori pot părea vetuste şi patetice, mai ales într-un timp în care omul se 

înstrăinează tot mai mult de ai săi şi de sine însuşi, dar ele invită la reflecţie şi 

pietate, la aducere aminte şi la împlinirea datoriei de creştini faţă de înaintaşi. 

„Pe părinţi să-i ţineţi de-i aveţi, icoană, / Şi smeriţi cătaţi-i, face-li-ţi 

pomană / Cu o vorbă bună, ca un mângâiat / Până apuca-vor, raiul lor visat. // 

Când n-or fi veţi plânge, că pe cei plecaţi / I-aţi lăsat adesea singuri şi-ntristaţi, 

/ Şi că-n lupta vieţii n-aţi cerut un sfat / De la ei, că Doamne cum vi l-ar fi dat”. 

((Cum ţi-aş spune mamă...”). 

Păstrarea tradiţiei, a datinilor, a portului, a limbii ardeleleşti, au constituit 

din totdeauna datorii sfinte pentru locuitorii Transilvaniei, de aceea spiritul 

288

naţional este foarte pregnant în această zonă. Ei au datoria, primită din strămoşi, 

să le păstreze, dar nu numai atât, să le şi perpetueze în timp, urmaşilor. 

„În lăzile de zestre zac comori / Înnobilate-n timpuri, de vecie, / La ele 

ne-am întors de-atâtea ori / Când ne-am adus aminte de pruncie. // Îmi stau 

cuminţi acolo miruite / Păstrând în ele vremuri şi vecia, / Podoabe dragi ce fostau 

rânduite / De bunii mei , să-şi poarte măreţia. // În ele s-au simţit nemuritori 

/ Când au ştiut, că dacă mi-s purtate / Al neamului trecut îl duc, şi îs datori / Săl 

lase la urmaşi, pe mai departe. // Acolo-i dor şi multă suferinţă / Şi vise şi 

speranţe înşelate, / Cel drum scoborâtor din Mioriţă, / Fior şi umilinţe îndurate. 

// Şi bucurii cusute într-o floare / Cu gând curat şi fală măsurată, / Tristeţea 

înnegrită în culoare, / Şi viaţa cu-a le sale încă toată. // (***) // Aceste ale 

noastre începuturi / Se vor topi încet în grea uitare, / S-or risipi în cele patru 

vânturi / De n-or găsi în suflet, căutare.” (Comori din lăzi de zestre). 

Toate osicioarele sufleteşti încep să geamă şi să te doară, când asculţi sau 

citeşti aceste poeme dramatice, adevărate scenarii unde plânsul, jalea, durerea, 

tristeţea sunt vii şi scurmă. 

„Mamă-ţi fac un rând de carte că de mult nu ţi-am mai scris / Ca să-ţi 

spun că astă noapte am avut, aşa, un vis, / C-a venit la mine tata să mă vadă , 

deşi-i dus / Şi-ncă mulţi din neamul nostu ce-s la Domnu-n ceruri sus. // Pune 

mamă o prescură pentru morţii care-i ştii / Şi-un pomelnic de iertare la aceia 

care-s vii, / Şi îmi lasă o lumină la toţi duşii pomeniţi / Că şi noi om fi ca mâine 

lângă dânşii rânduiţi. // Nalţă rugă lăcrimată, milostivă, de-ndurare / Iar la 

Domnul preasmerită, cere-i încă îmbunare / Pentru bunii păcătoşii ce-au făcut 

la ceruri rând, / Tot răbdând amarul vieţii, cât trăit-au pe pământ. // Doar acol’ 

s-or hodiniră clipă lungă de vecie / Mulţumiţi şi ei odată că scăpat-au de robie, 

/ Şi-au lăsat să facă alţii greaua muncă, nemiloasă, / Ca să-şi ducă crucea vieţii 

pusă-n soarta neîntoarsă. // Dacă-i face un pomelnic pentru morţi şi pentru vii / 

Pe vecinii noştri încă nu-i uita ca să mi-i scrii, / Că şi ei ne-au fost apoape, şincă 

mult ne-au ajutat / Când necazurile vieţii peste noi s-au aşezat.// Şi mai 

spune-i la părinte că acasă de-oi veni / L-oi căta, să stăm de vorbă despre cum 

ne-om osteni / Ca să facem o troiţă, ce s-o punem pân’ la vară / Pentru morţii 

din războaie, ce căzut-au pentru ţară.// Iar la cantor, zi-i să-mi ţină locul meu 

tocmit, în strană, / L-oi plăti şi anul ăsta, nu l-oi cere de pomană, / Şi mai dă 

vreo două cupe de bucate la săraci / Ca să-nchine câte-o cruce pentru ceia ce 

ni-s dragi.// Pân-atuncea dragă mamă îmi mai rabdă pic de vreme, / Oi veni 

cam într-o lună, nu-ţi fă griji şi nu te teme, / Domnul numai să te ţină printre vii 

Lui în samă, / Şi te rog încă odată, nu uita prescura mamă!” (Scrisoare către 

mama) 

Adevărate poveşti versificate, cu personaje reale şi situaţii dramatice, sunt 

poemele transilvane al lui Mircea Dorin Istrate. Rar mi-a fost dat să percep atâta 

dramatism. Poate doar la Ioan Alexandru, un alt tragic al literaturii române care 

şi-a cântat neamul şi l-a plâns în versuri de o rară frumuseţe şi prospeţime 

289

lingvistică. Nu poţi să te numeşti român şi să nu te înfiori la auzul acestor 

sonuri! 

Din aceste versuri transpare şi o altă trăsătură de caracter esenţială a 

ardeleanului: aceea a generozităţii, a pietăţii şi a bunătăţii sufleteşti. În 

desfăşurarea ritualului de pomenire a celor blajini, ei nu uită şi de vecini şi de 

toţi binefăcătorii lor şi se roagă şi aprind lumânări pentru sufletele acestora, cult 

care la noi şi-a pierdut semnificaţia liturgică. Dar, mai ales, sufletul 

ardeleanului transpare în iubirea pentru săraci cărora, în spirit cristic, le 

pregăteşte câte o cupă de bucate, să-şi astâmpere foamea. 

Dar mai presus de evlavia pentru morţi, de iubirea de semeni, este pentru 

ardelean, iubirea pentru Ardeal. Lui îi face juruinţă, scrijelată cu sânge pe inimă 

că îl va sluji până în ultima clipă. „De n-oi lăsa în urmă ceva ce să te urce / 

Nevrednic sunt de tine să-ţi port sfinţita-ţi cruce, / Că tu mi-ai dat de toate să 

am de vieţuire / Iar eu dator ţi-s încă, să ’nalţ a ta mărire. // Când huma ta 

călca-voi cu pasul apăsat / Puteri mi-i da din tine să fiu al tău soldat, / Ca 

mâna şi cu viaţa-mi să-ţi fie trainic scut / Să-ţi apăr moştenirea rămasă din 

trecut. // Că viaţa ta e viaţă din vieţile-adunate / Din piepturile noastre, ce 

pentru tine bate / Să stai în demnitate măritul meu Ardeal, / Şi vrednici prunci 

să-ţi nască, norocu-n vârf de deal”.(De tine fi-voi vrednic). 

Se ştie că viitorul omenirii depinde în mare măsură de sănătatea moştenirii 

primite de cei de astăzi. Se ştie, de asemenea, că ardelenii sunt români 

neînfricaţi care nu se dau în lături de la jertfa supremă pentru a-şi apăra ţara, 

limba şi neamul, repere pentru ei, aşezate pe prima treaptă a sfinţeniei, alături de 

credinţă. Glasul poetului strigă în pustiul prezent şi caută să trezească spiritele 

din adormire: „A noastră-i toată vina că ne lipseac bărbaţii / Ce-n mâna lor să 

ţină sorocul ţării mele, / Că ne urâm întruna, şi nu suntem ca fraţii / Când 

vremile nebune ne-apasă greu sub ele. // În loc să ne întoarcem spre tâmple de 

altare / De unde priveghează icoane de eroi, / Noi tot privim de-o vreme spre 

mincinoasa zare / Cătând acol’ speranţe, cu ochii trişti şi goi. (...) // La urmă 

fiecare rămâne cu-a sa faptă / Ce va-nclina balanţa spre vis, ori spre uitare, / 

De buni aţi fost cu neamul, primi-veţi ca răsplată / Să-mi fiţi pe tâmpla ţării, 

icoane de-nchinare”. (E numai vina noastră). 

Râul Târnava este cântat în multe versuri şi personificat, după imaginaţia 

poetului. Târnava este „Al nostru rai vremelnic de-atunci, copilărie”. Chemarea 

ei este arzătoare, cum arzător este dorul de copilărie: „Veni-vom poate-odată să 

stăm pe malul tău, / Să toarcem în visare părerile de rău, / C-aici a fost odată 

un rai cu dulce miere / Şi-acuma-i amintire, trăită în tăcere.” 

Un bun prilej de reflecţie îl oferă omului, trecerea neostoită a Timpului. 

Crucificat între ieri şi mâine, prezentul pare stingher şi ai senzaţia că el stă pe 

loc. Dar şi el se preface-n trecut, şi în el se află, deja încolţită, sămânţa lui 

mâine. 

„Întoarce-ţi fila vieţii cu ziua care-i stinsă, / În stânga-i cea trecută, în 

dreapta-i cea nescrisă, / De-o parte-s cele fapte ce încă le-aţi făcut / De alta-s 

290

albe pagini ce nu le-aţi început. (...) // Tot recitiţi-mi cartea pe care voi aţi scriso 

/ Şi învăţaţi greşala ce-n fapte mi-aţi cuprins-o, / Că asta de mi-ţi face, 

greşala învăţată / În viitor ea fi-va, o faptă înţeleaptă”. (Scurgerea vremii). 

Poetul aduce un elogiu meritat păstorului anonim care-şi petrece viaţa pe 

munte, alături de vitele sale şi-şi rânduieşte viaţa simplu, în conştiinţa datoriei 

împlinite. El e numit „stâlp de veşnicie.”„Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de 

vânt, / Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând, / De vorbă cu luceferi pentinderi 

de câmpie, / Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie. // De mii de ori în 

veacuri urcat-a către munte / Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute, / Cea 

stână i-a fost casă, iar inima-i rănită / In fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.// 

La tânguiri de bucium a fost la datorie / Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie, / 

De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână, / De soarta i-a fost crudă, rămas-a 

în ţărână. // Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău, / Din vremile bătrâne, e cap la 

neamul tău, / Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane / Că-i pulbere de stele, 

şi-apoi , e-un simplu IOANE. (*****) Din vremile bătrâne e cap la neamul tău / 

Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău, / Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele / 

Să-şi păstorească turma prin pulbere de stele”. (Păstorul mioritic). 

Puţini poeţi mai cultivă astăzi pastorala în vers, ori profesiunile ancestrale 

ale oamenilor. 

Autorul susţine că de la facerea lumii au existat lupte fratricide cu învinşi 

şi învingători şi că măsura e strâmbă, de aceea, fatalmente, „E istoria-pomelnic, 

cu învinşi şi-nvingători. 

În acelaşi spirit evocator al unor stări de lucruri existente, se înscrie poezia 

„Bătrâni singuratici” – în tonuri cu adevărat sfâşietoare: „Pe uliţa strâmtă, la 

capăt de deal, / Bătrânele case de-acuma rărite, / Au vieţile-n ele ajunse la mal, 

/ Sărace, puţine, spre Domnul grăbite. // E-o linişte stinsă, topită-n visare, / Cu 

valul se duce de-acuma şi piere, / Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare, / 

Te-apasă, te frânge, te umple-n durere. // Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi / 

Sfârşite fiinţe cu sufletul rană, / Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi / La 

Domnul să urce, să-i steie în strană. // Făcut-au la umbră destul pe pământ, / 

Răcit e cuibarul cu puii plecaţi, / Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt, / Topiţi 

în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi. // I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim / Şi neamul 

ce doarme-n ţărâna lui sfântă, /Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim, / Şi-un 

nume mai ştergem pe uliţa strâmtă. // Din scursele veacuri mereu înspicaţi / Ei 

urmă lăsat-au aici înstelată, / Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi / Că 

neamul se naşte, şi moare pe vatră”. 

Adrian Păunescu în lirica sa a atins cele mai sensibile coarde ale sufletului 

uman, evocându-i pe cei ajunşi bătrâni şi neputincioşi, „care ştiu dureros / ce e 

suta de lei” (Repetabila povară), acum situaţia lor fiind mai dramatică decât 

oricând, poate de aceea doare atât de mult. 

Triada „Versul, Gândul şi Poetul” – îşi găseşte ecou într-un poem 

aproape fabulistico-filozofic: „Înstelat rămâne VERSUL din adâncul unui gând 

/ Dacă nalţă şi-nfioară cumpănitul suflet blând, / Dacă-nvie, dacă-nmoaie, dacă 

291

încă potoleşte / Arse inimi, şi-n dulceaţă mi le unge, le-nfloreşte. // Înstelat 

rămâne GÂNDUL îmbrăcat într-un cuvânt / Care spune adevărul, strâmba lege 

destrămând, / Şi uneşte două maluri ce de ură-s despicate / Cu puterea ce o are, 

făcând cale la dreptate. // Înstelat va fi POETUL ce şi-o face bunul gând / 

Curgător izvor de versuri, cela suflet alinând, / Pe acesta îl vom pune ca 

icoană-n cerul sfânt / Pentru clipa ce-a trăit-o, veşnicind-o pe pământ”. 

Un loc important în lirica lui Mircea Istrate îl are visul, sub toate 

ipostazele sale. 

Istoria este un reper fundamental în creaţia lui şi nu numai atât, este o 

emblemă, un steag purtat pe dinăuntru. Etnogeneza poporului român e o temă 

predilectă pentru autor, care consideră Columna lui Traian – Mecca românilor. 

„Piatra rece a Columnei are-n ea adânc săpată / Chipuri aspre prinse-n luptă 

de străbuni, ce-n veac odată / Cu-a lor viaţă pusă scuturi la puhoi năvălitor, / 

Ne-au lăsat în cartea vieţii un însemn nemuritor.// Viaţa noastră în răstimpuri 

cere jertfă de bărbaţi / Să-nnoiască vâna ţării cu eroi adevăraţi, / Borne facă la 

istorii şi-orizontului reper / Vieţii veşnic mergătoare de la humă pân la cer. // În 

a marmurii Columnă pururi sunteţi înălţaţi / Fraţi de sânge-n toate cele, 

tarabostes şi comaţi, / Viaţa voastră înhumată-i ca sămânţă de speranţă / 

Pentru veacuri următoare fie flacără măreaţă. / Mecca noastră de-nceputuri e 

de-a pururea Columna, / Toţi ar trebui odată s-o vedem, să punem mâna, /Să-i 

simţim în carnea vieţii pe vitejii noşti bărbaţi / Şi clipita de istorii când au fost 

îngloriaţi. // Învăţaţi că jertfa este datoria învoielii / Între voi şi soarta ţării, şi-n 

speranţa învierii / Voi pomelnice rămâneţi veşnici vii şi lăudaţi, / Iar în cronicile 

ţării, pentru fapte, înstelaţi.” (Columna – Mecca noastră). 

Cei care-şi dedică viaţa acestui ideal, de a menţine flacăra istoriei vie, sunt 

eroii actuali ai neamului: „Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând, / De azi 

veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând / Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună 

/ Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă. // Nu puneţi viaţa voastră 

naintea vieţii ţării / Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării, / Noi astăzi după 

luptă vom fi învingători / Că din cea străvechime, suntem nemuritori. // Iar ceia 

ce-or rămâne la urmă în ţărână / Îngloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă, / 

Pomelnice i-om pune-n altare de iubire, / Şi-a neamului vecie i-o trece-n 

nemurire // Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită / Să n-aibă frica morţii în clipa 

sorocită / Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase / Să prade, să se-nfrupte din 

bunătăţi mănoase. // Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită, / În fruntea tuturora 

spre oastea nepoftită, / Mihai îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire / Cu-ai săi 

viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.// (***) // O vorbă-mbărbătare în 

vremea cumpănită / Eroi în cele clipe îmi naşte miruită, / Când ea venită-i toată 

din dragoste de ţară / Nici moartea nu-i opreşte pe-acei ce-i înfioară.” (O vorbă 

’mbărbătare). 

O caracteristică a poeziei lui Mircea Dorin Istrate este că, la final, autorul 

adaugă încă o strofă, ori două, ca un fel de concluzie necesară, pentru a puncta 

ideea. 

292

Două maluri, Viaţa şi Moartea şi între ele stă omul Punte. Când puntea 

începe să scârţâie, e semn că am ajuns aproape de celălalt mal. Multe poeme au 

acest subiect care ne preocupă în egală măsură: Viaţa şi Moartea. 

„Se moare doar o dată, se-nvie-n nesfârşit / De-a tale fapte bune vor fi de 

pomenit, / 

Cât următorii încă ţi-aduc o mulţumire / Mereu te vei renaşte în fală şi-n 

mărire. // 

Se moare doar o dată, murit vei fi mereu / De n-ai lăsat prin fapte o urmă, ce la 

greu / Să poată fi călcată de ceilalţi următori / Ce-aminte să-şi aducă de tine 

adeseori.// Se moare în trăire de n-ai lăsat nimic, / Uitat vei fi-n vecie când 

numele ţi-e mic, / Te-nvredniceşte-n fapta lăsată moştenită / Şi nu-n avrea 

strânsă ce iute-i risipită. // Lăsaţi în urmă fapte mereu nepieritoare / Şi-al vostru 

nume fi-va în glorie şi-onoare, / Atâta de-o rămâne din viaţa cea trăită / Veţi 

veşnicii de-a pururi în clipă nemurită”. (Nemurire). 

Autorul evocă în versuri emoţionante „Icoana casei părinteşti” – în tonuri 

nostalgice, de o frumuseţe rară. Reîntoarcerea, în raiul de-acasă, atunci când e 

posibilă este echivalentă cu regăsirea paradisului părăsit, după ce ai colindat 

prin purgatoriu o viaţă întreagă. Acesta este un foarte frumos şi nostalgic poem, 

de un lirism sfâşietor, cu imagini pline de prospeţime, inundate de roua 

lacrimilor amintirii. Icoana casei a fost purtată la piept, pe dinăuntru, în toate 

peregrinările prin Valea de lacrimi. Acestea sunt reperele sfinte la care recurge 

autorul, ca să-şi xtragă din ele seva creaţiei. 

„Când m-am dus pe-a vieţii valuri lumea toată înfruntând, / Am luat icoana 

casei în sămânţa unui gând, / Leac mi-a fost cea amintire când am dat de rău şi 

greu, / Ea puteri a pus în mine întărindu-mă mereu.// Eu crescut-am, ea bătrâna 

tot se-apleacă peste lume, / Dar în sufletu-mi rămâne ca o tainică minune / 

Cuibul cald, ce cu blândeţe mi-a moşit copilăria, / Iar acum în ceasul serii tot 

mi-o cată veşnicia. // Adunata-n al ei suflet, sufletele noastre toate, / Truda, 

dragostea curată, vii speranţe-nlăcrimate, / Griji ascunse, şi amarul vieţilor cen 

ăsta loc / Mi s-au frânt în deznădejde, s-au avutu-mi-au noroc. // Rugi nălţate 

la Măritul tot cerşind bunăvoinţă / Şi iertare la păcate, toate-n plânset şi-n 

căinţă, / Bucurie şi-mplinire pe întinsa ei cărare, / Toate au făcut din dânsa, 

clipă dulce de visare. // Casă dragă părintească, cuibul purtător de sfânt / Te 

voi ţine nemurită prinsă-n umbra unui gând, / Fiindcă tu, icoana vieţii eşti 

întorsul în pruncie / Ca pe-o insulă de pace, miruită cu vecie.” 

În acelaşi ton este şi poemul: „Dor de cea Târnavă”, în care peisagistica 

intră în rezonanţă cu stările sufleteşti ale poetului: „Lenevita mea Târnavă 

şerpuieşte printre dealuri / Şi-n molatice meandre unduieşte apa-n valuri, / 

Plopii, lumânări pe margini, îi veghează ne-ncetat / Veşnicitul drum să-l facă, în 

al frunzei tremurat. // Oglindindu-se în ape, peste maluri aplecată / Câte-o 

salcie bătrână stă de-un veac aici uitată, / De urât îi ţine-o mură negricioasă şindulcită 

/ Şi un pui de salamandră mic, cu pielea peticită. // Dealu-n două-l taie 

valea cu-al său umblet viu, săltat, / Coborând în mare grabă către Târnavă- 

293

nspumat, / Jos la poale, tăinuite, reci izvoare cristaline / Îmi adapă însetate, 

vorbitoare guri de bine.” 

Un aspect notabil al poeziei acestui autor este că ea poate recita, reclamă 

vocea umană, poate fi interpretată şi curge ca o poveste, ca un izvor susurând 

printre crengi, săpând stânca şi aglutinându-se în eufonii fără cusur. În ton 

elegiac eminescian este şi poezia „Acasă m-oi întoarce”: „Destul mi-a fost prin 

ţări străine, / Destul am fost o iarbă-n coasă, / M-am săturat de cela bine, / De 

mâine, m-oi întoarce-acasă. // Destul am fost o frunză-n vânt / La alţii slugă 

neplătită, / Destul am plâns al meu pământ / Şi viaţa asta chinuită. //Sărac am 

fost în sat la mine, / Ba uneori un pai pe ape, / Dar n-am dat cinstea pe ruşine / 

Iar neamul meu mi-a fost aproape. // C-aicea doar îi apa bună / Şi pâinea are 

gust de miere, / Acolo, zilele-s furtună / Speranţe slabe de avere. // Aicea inima-i 

ca piua / Acol’ spinare-ncovoiată, / Un rob plătit să-şi ducă ziua / În umilinţe 

îngânată. // Ai mei mă rog să mă primească / Ca fiul cel rătăcitor, / Mă seacă 

dorul de-a mea casă / Mă chem mirosuri de mohor. // M-aştepte mama cu 

sarmale / Şi tata c-un ulcior de vin / Mă ierte ca n-am fost în stare / Să fac averi 

printre străini. // Mi-s om de sat şi oi rămâne / Cea slugă la al meu pământ, /Că 

el mi-o da cea dulce pâine / Şi-n el mi-o fi al meu mormânt.” 

Tema dezrădăcinării de melag şi de fraţii de acelaşi neam este foarte 

frecventă, ca şi cea biblică, a reîntoarcerii fiului risipitor care a umblat prin 

străini şi pe care rădăcinile în strigă să se întoarcă acasă. 

Zestrea dobândită în sat este una care nu putrezeşte şi nu e mâncată de 

molii. Ea este purtată de autor în demnitate, toată viaţa. De la fiecare a învăţat 

ceva şi aceste povăţuiri şi învăţăminte pentru buna cuviinţă, acum se întorc spre 

urmaşi. „De la mama învăţat-am dulcea limbă s-o vorbesc, / Tatăl meu mi-a dat 

cel nume de la neamul strămoşesc, / Moşu ce-a făcut războaie, toată viaţa 

dumnealui / Ca să ştiu ce-a fost în urmă, mai încol’ de timpul lui. // Buna, manvăţat 

cu gustul pâini calde din cuptor / Şi să ţin pe mai departe rânduiala 

vremii lor, / Preacucernicul, credinţa dădătoare de putere / Iară dascălul de 

ţară, limba fagure de miere. // Satul, datina-nţeleaptă şi respectul ce-i de dat / 

Fiecăruia în parte, de la slugă la-mpărat, / Brazda reavănă întoarsă, ce e 

dragostea de ţară, / Coada sapei, ce e munca şi dulceaţa ei amară. // Şipotul cu 

apă rece, o iubire dezmierdată, / Bolta nopţi-n roi de stele, jurămintele de fată, / 

Casa veche, amintirea timpului de început / Ţintirimul, ce-i vecia clipei scurse 

pe pământ” (Învăţat-am). Într-un fel, acest poem se aseamănă cu „Învaţă de la 

toate” – din lirica scandinavă. 

Dimensiunea spirituală este esenţială pentru poet şi în virtutea acesteia, el 

îşi exprimă convingerea şi reperele morale pe care le-a respectat. Înţelepciunea 

care se revarsă din aceste învăţături este, fără a exagera, un advărat cod moral 

pentru om. Şi într-aceasta, poemele sale, în majoritate se apropie de lirica 

sapienţială.„În anii tinereţii, din patimi şi trăire / Am strâns în urna vieţii 

cenuşă de iubire, / Şi-n tainiţe de suflet am pus-o îngropată / Aminte să-mi 

aducă de cum a fost odată.// Comoara neştiută va sta în veşnicie / Sub lespedea 

294

uitării, în dulce reverie, / Carate aduna-va în vremuri mergătoare / 

Împrospătându-mi gândul, mereu să mă-nfioare.// Avere nu-i pe lume şi munţi 

n-ajung de bani / Să cumpărăm în parte nepreţuiţii ani / Avuţi în punga vieţii, 

prea iute risipiţi / În clipe de plăcere, în nopţi secătuiţi. // Mi-aş vinde toate cele 

pe-o caldă-mbrăţişare / Ce m-a ţinut vremelnic în timpuri de visare, / Sau 

dulcea sărutare ce mi-a trezit fiori / În nopţile vrăjite cu luna prinsă-n nori. // Aş 

cere de la Domnul fărâma de vecie / Şi-n ea de-acum ne uite în vremea ce-o să 

vie, / Ne şteargă din gândire cărarea ce-am avut-o / Şi înc-odat ne pună pe alta 

nencepută.” (Anii tinereţii) 

Dar, se ştie, că toate averile din lume nu valorează nimic, fără un strop de 

iubire, aşa cum Sfântul Pavel a spus în 1 Corinteni 13, adevăruri sculptate în 

conştiinţe şi inimi şi rămase sub formularea panseistică magistrală: „Dacă 

dragoste nu e, nimic nu e”, aserţiune preluată de Marin Preda în magistralul 

roman-trilogie „Cel mai iubit dintre pământeni”. 

Mircea Istrate Dorin realizează portrete admirabile ale unor figuri 

emblematice ale spiritualităţii, cum ar fi: sfinţii, călugării, pictorii de biserici, ori 

al unei simple văduve, închinătoare la Preacurata. Toţi aceştia capătă aură în 

viziunea poetică, prin sfinţenia faptelor lor. ”Vredniciţii mei călugări dintr-o 

vreme învechită, / Prinşi în fapte-nălţătoare în cea viaţă pusnicită, / Înspre voi 

înalţă gândul neamul meu cel risipit / În păcate-nşelătoare, şi-n minciună 

hăituit. // Împreună la Măritul cereţi dară îndurare/ Să primească, după fapte, 

cuvenita Lui iertare, / Să se lepede de rele, şi-a lor viaţă înnoită / În urmaşii lor 

s-o pună, fie veşnic miruită. // Doar aşa cu voi alături, lumea asta trecătoare / 

S-o schimba şi-o fi nădejde către ceea viitoare, / Dacă nu, a noastră turmă e 

sortită pustiirii / Şi în vremea ce-o să vină , hărăzită e, pieririi”. (Vredniciţii mei 

călugări) 

De remarcat modul reverenţios de adresare al poetului, către divinitate sau 

către Maica Domnului. El îi numeşte: Măritul, Veşnicitul, Maica Născătoare, 

ş.a. 

Ceea ce cântă şi laudă în vers Mircea Dorin Istrate, devine, ori îşi are 

sursa în adevăruri de credinţă neîndoielnice. Iată portretul următor al unui 

creştin care s-a învrednicit în viaţă şi a căpătat faimă de sfinţenie: „Din fapte 

miruite şi înţelept cuvânt / I-au tot sporit într-una puterile de sfânt, / Iar faima 

căpătată în viaţa trecătoare / S-a veşnicit de-a pururi în ceea viitoare. // S-a tot 

născut în vreme aicea pe pământ / Să ne îndrume paşii, să ne-ntărească-n gând, 

/ Pe cel căzut în tină să-l facă mai curat, / Iertare de la Domnul primească la 

păcat. // Pomelnic de mărire a fost la fapte bune / Ca-n jurul lui mulţimea să 

vină, să se-adune, / Credinţa să mi-o crească, să-mi schimbe omu-n bine, / Săndrepte 

muritorul spre căile divine.// (***) // Urcaţi îmi sunt la ceruri bătrânii 

ceia sfinţi, / În preajmă-i văd de-acuma pe alţii miruiţi / Să fie veghetorii cărării 

însfinţite / Ce urcă sus la Domnul, spre raiurile sfinte.” (Sfântul). 

Simplitatea şi smerenia se află la loc de cinste în panoplia virtuţilor 

creştine ale autorului. Un exemplu elocvent găsim în poezia Văduva. Într-un fel, 

295

poezia aminteşte de alt poem scris acum un veac de Alexandru Vlahuţă şi 

intitulat: „La icoană”, fără să aibă tonul şi dramatismul acesteia şi nici finalul 

zdrobitor pentru femeia care şi-a închinat pruncul la icoană, iar apoi se revoltă 

împotriva Preacuratei: „Legănat într-o covată doarme pruncul liniştit, / Buna 

mamă obosită stă de veghe-n aţipit / Şi smerite rugi înalţă către Maica 

Născătoare / Să îi ţină viu odorul sub aripi ocrotitoare. // Apoi cade vlăguită, şi 

în somnu-i tresărit / Parcă-şi vede puiul mamii lăngă ceilalţi răsărit, / Ajutândo, 

cum o poate, treacă-şi viaţa chinuită / Că sărmana e de-o vreme o femeie 

văduvită. // Gheorghe-al ei, printre războaie înălţându-şi umbra-n cer, / 

Undeva-n câmpii străine s-a topit în aspru ger, / Prin meleaguri neumblate 

veşniceşte-n somnu-i dulce, / N-are cine-i duce-o floare, n-are cine-i pune-o 

cruce. // A rămas să-şi ducă viaţa cu un stol de prichindei / Înşiraţi pe aţă 

parcă, temători ca vai de ei, / Dar cu gândul la Măritul căpăta-va ea putere / Să 

îi pună pe picioare, să mi-i scape din durere. // Fie numai sănătoasă şi-nc-o 

vreme printre vii, / C-o răzbi ea pân’ la urmă tot plătind la datorii / Către 

Domnul, către viaţă, către toate arvunite / Chiar de-ar fi să-şi ducă traiul, 

chinuit ca şi-nainte. // Viaţa, soarta nemiloasă, de la naştere-i primită, / N-are a 

schimba nimica, fiind din ceruri rânduită, / Din nimicuri de trăire facă-şi clipembucurate 

/ Îndulcind amarul vieţii, tot spălându-şi la păcate”. (Văduva) 

Autorul realizează, de asemenea, adevărate portrete lirice unor categorii 

sociale care prezintă pentru el importanţă, fiind emblematice pentru ţărani. Aşa 

este „Truditorul” care nu cere decât: „Şi-a dus cu râvnă soarta, cocoaşă pusă-n 

spate, / Şi-n rugă înfocată nălţată la altare / Cerut-a-n umilinţă la Maica 

Născătoare, / Doar iarbă pentru vite, şi-un strop de-mbucătură, / Cel grâu să-i 

treacă iarna, şi-un rest pentr-o prescură, / Poate-un şoldan de slană, cel vin de 

veselie, / Şi-o ceteră măiastră de joc săltat să-i fie. // În rest, o viaţă lungă să-l 

sature de muncă, / Şi-apoi copii cu carul, frumoşi ca flori în luncă, / Iar mari 

când o să fie le- nceapă câte-o casă / Să-şi vadă împlinitul, şi când viaţa-l lasă / 

S-o hodini-n vecie în ţintirim sub deal / Să facă humă groasă frumosului 

Ardeal.” 

Un alt simbol este cel al Pustnicului care, „spetit în sfiiciune nalţă gânduri 

la Măritul”. 

Printre portretele zugrăvite în vers se află şi cel al Fântânarului anonim 

care a săpat cu suflet şi trudă fântâna: „Cu gândul speranţei nălucii cea surdă, / 

Că-n cele adâncuri de apă să-mi deie / Ca Domnul le facă la secetă cheie.” 

Un alt portret admirabil este cel al Pictorului care: „Cu mâna tremurândă 

de-a harului fior, / Din boabe de culoare cu suflet măsurate, / Cu ochii minţii 

încă vrăjit de-al muzei dor / Minuni îmi face-un pictor, ce par adevărate.// 

Penelul său măestru pe pânză neoprit / O dâră lasă-n urmă subţire de divin, / 

Să-ntruchipeze gându-i în minte pironit, / Să facă nemurire din durerosu-i 

chin.” 

Dar, subliniază autorul, să nu uităm că harul lui este de la Dumnzeu: 

296

„Când lăudăm un pictor că mare-i este darul / Şi lasă spre vecie minuni precum 

un sfânt, / Să nu uităm că-ntrânsu, Măritul pus-a harul / Făcându-mi-l alesul 

din mulţii, pe pământ”. 

Meditaţia asupra vieţii îl face pe autor să-şi adreseze unele întrebări 

asupra sensului vieţii. „Cui să-i cer secunda vieţii ce-am pierdut-o undeva, / 

Nici nu ştiu în care timpuri, nici de-a fost măcar cândva, / Că acum la cap de 

lume când adun ea-mi iese lipsă, / De-aş avea-o, viaţa asta aşi lungi-o 

necuprinsă. // L-anceput secunda-i stearpă, n-are preţ, e de pomană, / Risipită-i 

pe nimicuri, prea uşoară-i ca o pană, / Doar aceea de pe urmă e cât toate 

preţuită, / S-o lungim am da la ceruri tot ce-avem, pe o clipită. // Că ce-a ultimă 

secundă e de fapt eternitate, / Ea ne rupe de-astă lume când vecia ne desparte, / 

Eu ce-am fost călcâiul lumii viu în simţurile mele / Fără ea voi fi de mîine, lut 

de oale şi ulcele. (Ultima secundă). 

Mircea Istrate Dorin a scris şi câteva Parabole, rod al minţii cercetătoare 

care a generat învăţături utile care pot fi însuşite ca atare. Aşa de exemplu în 

poemul „Măreţul şi nimicul”: „Ne minunăm de măreţia lumii, / De toate câte 

sunt de-asupra noastră, / De ce-a ieşit din geamătul genunii, / De tainele 

ascunse într-o astră. // Ne farmecă minunile celeste, / Ne-nfiorează gândul că 

odată / Ne vom lua săraca noastră zestre / Şi cuib ne-om face-n lumea cea 

visată. // Dar ochiul de-l întoarcem în buricul / Atomului, ce-n toate e în lume, / 

Ne uluim văzând că el, nimicul / Putere are încă de genune.” 

Autorul strecoară pilde printre versuri, aşa cum Anton Pann a făcut în 

„Povestea vorbei”, ceea ce subliniază încă o dată caracterul sapienţial al 

majorităţii poemelor: „Imensul şi nimicul sunt tot una / Cu-aceleaşi legi şi tainencătuşate, 

/ Când cela mare se lăţeşte-ntruna / Model îşi ia, din cela mic în 

toate.” Sau: „În lume nu contează doar mărimea / Ce-adeseori înşeală 

privitorul, / Mai tare decât toate-i isteţimea /Aceluia ce vede viitorul.” 

El aduce însă şi laudă elementelor necesare şi plăcute ale vieţii, cum este 

„Laudă vinului”. 

Nici mai mult, nici mai puţin Mircea Dorin Istrate doreştre într-un poem 

să strunească timpul: „Căpăstru oi pune la timpul ce-mi fuge, / Şi-n frâie cu 

ţinte buiestrul l-oi strânge, / Ca drumul pe care îl am ca rămas / Să-l facă 

grăbitul, de-acuma la pas”. (Struni-voi timpul). 

Şi natura este un element esenţial pe care-l cântă în versuri, autorul, în 

poemele: „Veşnicia muntelui”, „Nuc bătrân” ş.a. 

Autorul îşi mărturiseşte iubirea pentru Eminescu în poemul: „În umbra ta, 

Mărite Eminescu!” - în care el se aşează în umbra Magistrului şi-l însoţeşte 

pretutindeni în spirit. 

Nici dispariţia poetului Grigore Vieru nu e trecută cu vedere de autor şi 

consemnată într-un poem foarte frumos intitulat: „De-acuma-s doi luceferi”. 

Figurile proeminente ale istoriei sunt, de asemenea, ilustrate liric de 

Mircea Dorin Istrate. Una dintre ele este a lui Iancu. „Iancule, ţi-aducem astăzi 

la gorunul tău din deal / Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal, / Că 

297

în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti / Nu ţi-am dus la capăt gândul din 

nălţimile-ţi cereşti”. (Iancule!) 

Cu câtă fălnicie mărturiseşte poetul: „În spiţa noastră nu-s bătrâni” : „În 

spiţa noastră nu-s bătrâni / Ci numai oameni care-s vechi, / Rămaşi sămânţă din 

străbuni / Ca stele-n noapte, de priveghi, // Ori candele ce încă-mi ard / Să-mi 

ţină calea-n potrivire, / La număr dacă încă-mi scad / Vin alţi-n loc, la 

pomenire.” 

În încheiere autorul adresează un îndemn „Celor rămaşi”: „Voi ce-mi 

staţi aici cu ţara, coborâţi în umilire, / Sunteţi toţi martirii vieţii întru cea 

Dumnezeire, / Deşi trai jertfelnic duceţi, voi de-aicea n-aţi plecat / Rămânând 

Hristoşi pe cruce, să aveţi de îndurat”. 

Rar mi-a fost dat, mai ales în ultimii ani să citesc versuri mai tulburătoare 

în care să regăsesc spiritul neamului. Şi parcă aud rezonând în urechi versurile: 

„Sunt spirit din spiritul neamului meu/ şi-i cânt bucuria şi-amarul.” 

Versurile lui Mircea Dorin Istrate nu sunt doar simple versificări foarte 

reuşite, ci sunt fărâme din sufletul ardeleanului din care azi ne cuminecăm. 

Poet angajat al Ardealului, care s-a distins încă de la primul volum pentru 

glasul său limpede şi frumos timbrat, pentru sinceritate şi demnitate în ceea ce 

scrie şi face, Mircea Dorin Istrate a adăugat şi cu acest volum o preţioasă 

mărturie de iubire pentru neam şi pentru limba română pe care le slujeşte 

deopotrivă, cu demnitate. 

Prin aceasta a dovedit cu prisosinţă că poate fi un pontifex, un făuritor de 

punţi între suflete. 

18 IULIE 2010 

298

UN SEMN AL TRECERII POETULUI PRIN CETATE: ANTOLOGIA 

DE AUTOR 

Răzvan Ducan, „100. Cele mai frumoase poezii, 1”, - antologie, Editura 

Nico, Târgu-Mureş, 2010 

Motto: 

„Nu port în cârcă un număr de ani, 

Ci port în cârcă un număr de cărţi » 

Răzvan Ducan 

Încă de la început impune respect şi sfiiciune menţiunea editorului despre 

volumul în cauză: „Carte distinsă cu PREMIUL “ROMULUS GUGA” la 

Festivalul de Poezie “Romulus Guga, Ediţia 2010” - ceea ce e, fără îndoială 

admirabilă. Iniţiativa editorului de a realiza o colecţie “100 – Cele mai frumoase 

poezii”, aminteşte de colecţia Editurii Albatros, “Cele mai frumoase poezii” – 

care pentru un autor, reprezintă puncte de referinţă, din care atât autorul cât şi 

cititorul se pot înfrupta, până la saţ, cu frumuseţe şi valoare. Personal, sunt unul 

dintre aceşti autori şi cititor în acelaşi timp, care a păstrat colecţia intactă şi şi-a 

completat formaţiunea spirituală cu acele minunate cărţi editate cu generozitate 

de amintita Editură Albatros. 

Faptul că Nicolae Băciuţ înfrânge inerţiile momentului şi ignoră, cu o 

bunătate seniorială prejudecăţile şi austeritatea ultimelor decenii în ceea ce 

priveşte cultura, este cu atât mai meritoriu. În Numele sacru al Poeziei el 

dăruieşte contemporanilor, “versuri pentru mai târziu”. 

Astfel se face că editează antologic opera unor scriitori reprezentativi ai 

vremii, fără să mai aştepte posteritatea care nu se ştie în ce direcţie se va 

îndrepta. 

Grupajul consistent oferit de Răzvan Ducan îi oglindeşte linia melodică şi 

vocea lirismului care s-a distins prin autenticitate şi fior transcendent în 

contingentul, de multe ori îmbâcsit de zgomote infernale: “e secolul XX, îi zic, 

acelea sunt maşini / şi-n fereastra acea luminată vorbeşte preşedintele Bush.” 

(Gladiatorul de la Şcoala din Capua). 

Stilul lejer, interactiv, colocvial şi inserturile în cotidian sunt principalele 

atribute ale liricii duncaniene. 

Într-un eventual epitaf scris de însăşi mâna autorului, s-ar putea scrie: “Sa 

născut la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce 

cuvenita erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile 

cărţilor mele). 

299

Aşadar, poetul poezeşte şi ne împoezeşte, cum ar fi spus Nichita: “Haideţi 

să ne împoezim!” 

Compuse în vers liber, poemele se înscriu în postmodernismul aflat la 

graniţa dintre linişte şi nelinişte, celest şi terestru, în spaţiul subţire dintre real şi 

oniric, sublim şi grotesc, sacru şi profan, adică, aşa cum este viaţa, îndeobşte: 

“La dungă-mi port iedera secolului, / Dar discret, în secrete încăperi, / Sunt 

pisica neagră ce calea taie / Ciupercilor de beton şi de fier. // Uraaaa! Am 

produs un nou accident / Şi-am fisurat monotonia, / Umblă matematica-n cârje, 

/ Intrată în copacul de esenţă tare, POEZIA! » (Hei, tu, casă de vacanţă, trup al 

meu). 

În retortele intime, poezia se pregăteşte după o alchimie proprie: „Se 

colorează aerul la vorbire / şi dispare după perdeaua / indiscreţiei./ De atâtea 

sepii, / oceanele-s imense manuscrise / pe care nu le citeşte nimeni. / Trec 

delfini în sus şi în jos / (jucării cu cheie) / trec cu fumul cuvintelor în bot, / intră 

prin labirintul timpanelor, / apoi ies, / cu putere în arc. / (...) / Lacrima de sidef 

a scoicii / fierbe în retorte de fum”. (Alchimie). 

Poetul îşi mărturiseşte o dorinţă care-l bântuie: „am şi eu dreptul la o 

dorinţă / în încăperea soarelui / sau deschideţi ferestrele muzicii siderale,/ un 

clopot de sticlă vreau /pentru vieţuitoarea aceasta fudulă şi roşie, / fundă-ntr-un 

sfârşit de mileniu. / Deci, acesta-i sentinţa, / Aceasta inima mea preaplecată, / 

Aceştia sunt câinii / Cu apucăturile lor postmoderniste. (Aceasta-i sentinţa). 

Dar mai ales, Răzvan Ducan cutează să alcătuiască „Geografia visului” 

„Geografia visului se poate învăţa, / Piatră din praştie sunt formele imaginaţiei 

mele, / Trupul va fi pe pilot automat / Când eu voi zbengui printre stele.” 

Într-un poem-autoportret, apare conştiinţa că omul se confundă cu timpul 

şi cu spaţiul care se comprimă în fiinţa lui, şi toate acestea trebuie exploatate şi 

cercetate conform firilor înclinate spre introspecţie, cunoaştere şi filosofie: „Să 

mă ştiu până la capăt, / Spaţiu comprimat în mine? / Timp eu sunt care merită / 

Exploatat cum se cuvine?! // Şi mă văd cu ochi cât pot, / Voie cât am eu să strig, 

/ Dincolo de simţuri însă / N-am putinţă să mă-mping, // Şi să-mi explorez 

neantul, / Stelele ce ard în mine / Cu lumina lor ajunsă / În cuvintele-mi puţine, 

// Fiindcă este-un zid de teamă, / Gros de frica de-a fi eu, / Pe de-a-ntregul, căci 

de piept / m-oi lua cu Dumnezeu. // După chipul lui mi-e chipul / Şi-n 

asemănare-s uns, / Eu sunt el, cel la plecare, / El e eu, însă ajuns.” (Şi mă 

doare până-n mine). 

Poetul îşi recunoaşte drept păcate veniale dorinţa de cunoaştere, 

cercetarea, curiozitatea, pe care le “mărturiseşte” în spirit de penitenţă 

autoimpusă, deşi conştient că nu va putea trăi fără acestea, care constituie 

apanajul creaţiei: “Doamne, dacă mă vrei înapoi în rând, / Ca recrutul ce-şi 

trăieşte ziua pentru zeama cazanului, / Cu toată beteala înfăţişării, / Deşi şi 

Trichius Sexualis spune despre sine că-i frumos, / Ia-mi iscodirea, / Pune-mi 

capul sub perna monsier-ului Guillotin. / Ia-mi focul întrebărilor din oala 

trupului, / Ia-mi scânteia ce-l aprinde sau dăruie-mi / Toate răspunsurile 

300

posibile deodată, / Tot una-i, / Să nu mai am la ce tinde. (Eu sunt ambele 

maluri). 

O altă formulă de autoportret este cea cuprinsă în poemul: Sunt o 

mărturisire a cuiva: “Sunt o mărturisire a cuiva, / Aş vrea să ştiu buzele ce m- 

au zis în afară, / Lăsându-mă pradă flămândelor guri, / Vântului, ce-mi împinge 

şi-acum pânza carnală, / Ochiului, ce mă priveşte cum mă-ndepărtez în derivă, / 

Frunţii, care se-ncruntă când încerc o eschivă, / Urechii, care se face că n-aude 

solitudinea mea, / Gâtlejului, ce-nghite satisfăcut nepriceperea, / Degetelor, ce 

s-au desprins fără regret, / Gândirea gânditorului meu vinovat de portret, / Şi 

pasul ce-a stat când pasul meu s-a format / Şi gura începutului ce m-a strigat. / 

Dar nu mă simt vinovat cu nimic, / Sunt simplă scrisoare expediată-n plic, / 

Şi mă frământă şi mă-nspăimântă, / Că nu ştiu de cine şi adresată cui? / Dar 

înţeleg să fiu întreg, / Să mă petrec, din raţiunile LUI.” 

Altă oară, poetul conştientizează că nu poate evada din el însuşi pentru că 

e împiedicat de simţuri, deşi: „câteodată simt nevoia să fiu singur / Şi atunci 

încerc să ies pe uşa din dos, / Desfătându-mă cu gradul de libertate în plus pe 

care mi-l ofer. / Apoi, saturat, mă întorc incognito, / Ieşind zâmbind pe uşa 

somnului cu ochii deschişi. / Garda mă preia cu convingerea că am fost tot 

timpul sub supraveghere. / O mai păcălesc uneori punându-i în pahar băuturi 

alcoolice, / Cu care o ameţesc în bloc, dar asta îmi dă prea puţină satisfacţie, / 

Deoarece acest lucru e la îndemâna tuturor. / (Uneori, invidiez piatra pentru 

libertatea pe care i-o dă anonimatul, / dar nu vreau să schimb cu ea.)” (Nu pot, 

nu pot să evadez din mine). 

La nimic nu jinduieşte poetul mai mult decât la libertatea interioară care, o 

dată răpită, se simte prizonier în propria-i piele. 

Dacă versurile sunt oglinda de sine, poetului nu-i mai rămâne de făcut 

decât: “Să-ţi gândeşti sinele” e cea mai bună ofertă / Care ţi-a fost făcută 

vreodată. / Nu puteai, de altfel, să refuzi. / Lucrul acesta se întâmplă atât de rar, 

/ Încât pot să spun că ai fost privilegiat.”(Să-ţi gândeşti sinele). 

Astfel ţi s-a oferit, fără să conştientizezi, şansa devenirii. „Cu o viteză 

uluitoare, ce a ascuţit osia întrebărilor. / Când ai ocolit primele obstacole ai 

devenit funcţional, / Iar când ai gândit fructul, ai devenit util, chiar subtil de 

util. / “Să-ţi gândeşti sinele”, iată, prima viteză universală, ce eşti.” 

Iată o filozofie interesantă privind oportunitatea demersului tău. 

„Fiecare existenţă are-un Dumnezeu, / Fiecare are o biserică, / Plantele 

se roagă în verdele lor, / Dumnezeul planetelor are formă sferică // (...) // 

Mortaru-i biserica pietrelor, / Sfioase în straie de zugrăveală, / Smerite sărută 

crucea de sânge / Care se-nchină pe pardoseală”. (Fiecare existenţă are-un 

Dumnezeu). 

301

Fantezia poetului nu are limite. El se vede când „cărare”, când „rogojina 

pe care se şterg de fagurii de beton/ stresatele vieţuitoare”; când „striaţie 

bătătorită/ ce prinde pesimismul în nadă”; şi chiar „locul paşilor sfârtecaţi de 

frunze/ Din a toamni grenadă” şi câte şi mai câte. 

Se ştie, dacă nu există „cuvinte potrivite” care să exprime starea, poetul 

inventează. Prin sine însuşi poetul este un inventator, un arhitect de sublim şi un 

meşter zidar şi zugrav de idei. El poate fi şi un artizan şi un şlefuitor de dioptrii 

pentru suflet. Răzvan Ducan însă, alături de cuvinte cu un grad de eufonie 

foarte înalt, uzitează şi cuvinte total apoetice precum: „beton”; „stresate”; 

„igienă” ş.a., dar care-i slujesc ideii. Cu puţin efort ar fi găsit sinonime care să 

nu spargă eufonia în ţăndări. Iată ce titlu muzical: „Sunt visat de o minte 

visătoare” şi poezia este pe măsură: „Sunt visat de o minte visătoare, / Am căzut 

din vis de-a dreptul în picioare, / Sunt trimiterea la care el a ajuns, / Sunt 

bucuria lui în ascuns. //Sunt evadatul din sine, / Sunt materializarea unor 

suspine, / Sunt idealul, să-nţeleagă calul, când se bate şaua, / Sunt înălţarea. // 

Sunt înălţimea secretă, / Sunt asul din manşetă, / Sunt refugiul la greu, / El, de 

atunci, sunt eu.” 

Despre ceea ce este poetul ne spune chiar autorul într-un poem foarte 

interesant care aduce aminte de Nichita cu al său poem: „Poetul ca şi soldatul / 

nu are viaţă personală/Viaţa lui personală este praf / şi pulbere.” 

Dar iată cum îl vede Răzvan Ducan: “Poetul nu poate fi păstrat în 

formolul formelor convenţionale. / Raftul pe care-i pus nu-i al timpului său. / Îl 

strânge formula chimică a încartiruirii. / El nu poate sta înţepat în ceafă aşa 

cum vrea bumbişca vremii, / De aceea, atunci când profesorul de morală vi-l 

aduce, / Mândru, ca material didactic, / Să ştiţi că ce vedeţi voi acolo nu-i 

adevărat, / Căci ce vedeţi voi acolo îi mai mult dorinţă decât putinţă. (Poetul nu 

poate fi păstat). Şi aici se distinge năzuinţa de a fi, cel puţin la înălţimea 

propriilor aspiraţii. De fapt, el este un veşnic neliniştit şi un îmblânzitor de 

himere care caută toată viaţa forma perfectă. Iată cum este transpusă poetic 

această zbatere inegală în pofida zidurilor: „Deconspirat prin trup, / Răstignit 

prin vizualizare, / Cuiele gravitaţiei răni îmi fac, / De corp, de mâini şi de 

picioare. // Încărcări şi descărcări succesive / În golful secolului rabd, / 

Legăturile de carbon doar pe mine / Mă trimit mereu să stau de cart. // Şi mă 

legăn între existenţe primare, / Le curăţ puntea cu slugărnicie / Şi când toate-s 

după placul lumii / Mă spăl cu visul de ipocrizie. // Şi mă dezleg de hainele de 

fotograf, / Urletul îl trec peste dermă, / Formulele imaginaţiei mele / Doar acum 

îmi dau ţinută demnă. // Şi mă răstorn şi mă adun, / Mă închipui şi mă proiectez, 

/ Trăiască-mă, fără de formă, / Inventându-mă, mereu, ca unic crez”. 

(Deconspirat prin trup). 

Discursul poetic al lui Răzvan Ducan este însoţit de gesturi largi, de 

semne, articulaţii, pauze de respirări şi iar amplitudine, înălţări şi porţiuni line. E 

o retorică proprie cu avânturi şi poticneli, cu zbor înalt şi apoi în vrie, precum în 

azur, aeroplanele fac demonstraţii aviatice. E destul de spectaculos să priveşti, 

302

dar mai spectaculos (chiar dacă mai periculos!) este să te încumeţi să fii însoţitor 

de bord. Iată o mică demonstraţie: „Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei. 

/ În rest stofa fină a emoţiei. / De ce spuneţi, atunci, că umblu dezbrăcat / 

Printre maşinile de asfaltat orice / Şi chemaţi sectoristul să mă poftească afară 

din secol? / Ronţăirea firului de iarbă e incest? / E indecentă înfiorarea? / Se 

ruşinează de mine sistemele de înfulecat, / Se dereglează cu iscodirea esenţelor? 

/ Să fiu chiar balaurul din poveştile cu feţi intestinali, / Traşi prin inelul 

făgăduinţei, cu care vă adumbriţi copiii? / Dar sensurile pe care le iau de la 

cina voastră de taină / Nu modifică gustul mâncării! / Staţi degeaba cu 

zăvoarele trase./ Nu aspir la negrul de sub unghii. / Nu vă faceţi griji, 

concurenţa-i exclusă./ Poftă mare şi fie-vă contul uşor / De greutatea 

zerourilor, / Şi harnică burta să le poată duce. / Şi eu, pe lângă, de la Institutul 

de Observare Antologică”. (Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei). 

Răzvan Ducan îşi manifestă dragostea de plai, cum altfel, decât prin 

cuvânt? în poemul: „Târnava mea de lapte dulce: Angulus ridet (Horaţiu-ODE, 

II, 6, 13) / Târnava mea de lapte dulce, / mulsă din ugerul unui munte dus la 

păscut, / pe păşuni dumnezeieşti de transilvane, / te ador din cana malului de 

lut. // Te sorb cu mici înghiţituri de vis, / având în mână un codru de pădure, / 

din grâul dealului unde urcam ades, / să las priveliştea ca să mă fure. // Şi plâng 

în fibra mea de harul, / din meandrele tale de a fi dezghiocat pe pământ, / 

antidot al înstrăinării mele de mine, / smălţuieşti trecerea mea prin cuvânt.” 

Real reconstruit cu elemente metareale, cu piatră cioplită de vis şi liantul 

care de veacuri lipeşte om cu om, inimă cu inimă şi tot ce există în natură. Din 

această panoplie originală, nu lipsesc amintirile: „Prăbuşit în amintirea voastră, 

/ Asemeni unui meteorit într-o Mare a Liniştii, / Proaspăt încărcată atunci cu 

mine, / Iertaţi-mi suprasarcina! / Fizionomia exactă sunt doar poemele din cutia 

neagră a spuselor. / Puteţi s-o înrămaţi pentru vernisajul unei bune intenţii. / În 

deplinătatea facultăţilor mele fizice şi mentale declar: / Totul în afara ei e 

minciună, ambalajul de carne şi sânge / Cu funda zâmbetului, fac parte din 

convenţie. / Cum ar fi fost să vi se pună, direct în mână, / Lipicios sau fierbinte, 

spiritul lui Răzvan Ducan? » (Prăbuşit în amintirea voastră). 

Procedeul de a-şi inserţiona numele în poeme este unul cunoscut. Şi în 

proză, unii autori, cum e Nicolae Breban, intervine, nu numai ca voce auctorială, 

ci cu întreaga persoană, cu nume şi date biografice, interpelând cititorul şi chiar 

cerându-i părerea, cum să desfăşoare mai departe acţiunea. 

Un original colocviu cu Moartea are loc în « Poem entropic » : « Ce-mi 

rezervă viitorul ? / căci putinţa mi-e redusă; / doar orgoliul meu mai latră / luna 

propriului eu, / sunt pion mutat pe tabla / cu pătrate albe-negre, / nu de regi sau 

de regine, / ci de însuşi Dumnezeu?!” 

Şi în poemul: “Timp urzit în războiul de ţesut al mirării” autorul îşi 

continuă meditaţia despre condiţia de muritor. 

Se pare că autoironia, autopersiflarea, îl prind bine pe Răzvan Ducan, de 

aceea, la prima vedere, ar părea că nu ia nimic în serios. Dar, sub acest văl, se 

303

ascunde o mare uimire, o tristeţe destul de adâncă şi o atitudine serioasă în faţa 

problemelor fundamentale, cum sunt trecerea implacabilă a timpului, condiţia 

omului, naşterea, viaţa şi moartea. 

“M-am născut mormânt : M-am născut mormânt / şi cresc groapă 

adâncă, / din palma mea, spaţiul / indulgenţe mănâncă. // Se curbează şi timpul 

/ cum ştie mai bine, / toiag ce sunt / sprijinind suspine. // La rându-mi morminte 

/ nasc adâncind gropi, nimicul de mine / dau de lucru la popi, // şi las moaşele, 

toate, / să devină şomere, / că mă nasc eu mormânt, / cu adâncă durere, // şi 

mor nou născut / într-un pântec suav / şi mă fac că trăiesc, / şi mă fac că nu-i 

grav”. În acelaşi ton este şi poemul: “Se mută trist, oraşu-n cimitir”. Subiectul 

se regăseşte şi în poezia: “Tabel al elementelor, casă părintească : M-a strâns 

din anii fără număr / şi-am devenit ceea ce sunt, / "per aspera ad astra", / şi în 

amurg mă trezesc murmurând: // Tabel al elementelor, casă părintească, / 

pentru trupul meu care se rupe, / pregăteşte o groapă de perioade, / să aştept 

apoi reînvierea din grupe. » 

Erotismul este o componentă a scrisului acestui autor şi el se regăseşte în 

multe titluri, fie sub formă voalată, fie directă. 

E foarte ciudat cum, ideea morţii este asociată cu ideea stării intrauterine. 

Aceaste două stări au fost sesizate şi de Nichita Stănescu într-un poem: 

„Moartea se aseamănă / întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce 

am simţit înainte de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./ Nimic nu 

este altceva./ Totul este totul./ Iar eu sunt tu.” 

Dualismul eu-tu este de fapt o simbioză, pentru că, spune acelaşi Nichita: 

„Nu se ştie cine respiră/ pe cine”. 

Aceasta este exprimată de Răzvan Ducan astfel: “Mă va durea când n-oi 

mai fi, / Cum m-a durut când nu am fost, / Pe cel născut de-un pântec, trupul, / 

Durerea-l ştie pe de rost. // Când n-oi avea ce să mă doară / Şi când durerea n- 

are unde, / Cuibar să-şi facă o nedurere, / Prin moarte trupu-mi va pătrunde. // 

Şi voi fi iarăşi cum am fost, / Şi cum am fost n-am cum să ştiu, / Când nu avea 

durerea trup / Şi predica într-un pustiu. // Când trupul nu avea durere, / El nici 

chiar trup nu mai era, / Căci nedurere e durerea, / Când n-are unde exista.” 

(Mă va durea când n-oi mai fi). 

Meditaţia filozofică se îmbină armonios cu partea senzitivă, reflectată în 

afecte. „Ca purtător de cuvânt / al emoţiei, / particip la foşnete / şi la toate / 

perfuziile liniştii, / ca apoi să apar / în faţa hârtiilor / de luat păreri. / Cu alte 

cuvinte, / cred că sunt / bun conducător de uimire / unde, toate astea, / sentâmplă”. 

De la abstract la concret şi apoi invers pe o punte subţire mărşăluieşte 

omul care-şi caută în permanenţă punctele imaginare să le proiecteze în fântâna 

de sine: zenitul, nadirul, zariştea fără limite. Nu e de mirare, aşadar, că încearcă 

mereu să se definească, din teama de a nu se pierde în labiritul pământesc. Şi 

iată cum se autodefinşte Răzvan Ducan: 

304

”Eu ? / Loc de prins răcoare / cu arcanul sufletului, / pentru oastea unei 

bune intenţii. » (Eu ?). 

Nu numai aici îl regăsim pe poet, dar şi în alte poeme în care oferă cu 

subtilitate, imagini despre sine, nu fără oarecare accente de autoironie “Trăiesc 

într-o căpiţă de betoane / Şi la ureche-mi cântă greierii de var / Şi sunt 

străluminat de un luceafăr, / Înşurubat pe-un cer dreptunghiular. // Şi numai 

unghiuri drepte ronţăi, / Şi bate râu-n baie mal de fier, / Dar eu visez pe un 

covor de flori, / Având stamine şi pistil de polimeri. // Din ramurile încărcate de 

furnir, / Îmi pică triluri vesele pe unde scurte, / Şi eu, din crupa unui măr de 

porţelan, / Îmi muşc economiile absurde. (Trăiesc într-o căpiţă de betoane) 

Autorul experimentează jocuri de cuvinte în care substantivul ori 

adjectivul se transformă în verb. Sunt dulci siluiri ale limbii, care dau un efect 

spectacular şi atât: “Muzici 1: Castaniete prin copaci, / De te strădui cu-o alee, 

/ Cu un trotuar dibaci, / Poţi să te acantacee. // Sferele ţepoase-ntâmplă / Rostul 

tău de chilipir, / Mobilă nefinisată / Ca să poţi să te furnir.// Ca să te maro de 

ele, / Lustru ca să te maro, / Doară-te de-a lor durere, / Luată la indigo.” 

De fapt, autorul nu face altceva decât toţi poeţii: inventariază şi 

radiografiază realitatea şi încearcă să-i dea o altă înfăţişare, după propriul chip şi 

suflet. Cu alte cuvinte, reclădeşte existenţa aşa cum ar dori-o, dar uneori, 

realitatea se încăpăţânează să iasă aşa cum este, de fapt. Efortul autorului este 

însă, notabil. 

Un foarte frumos şi scurt poem este dedicat lui Eminescu: “E o 

dumnezeire în ramuri / şi atunci de ce se spune / că aceşti copaci se împart / în 

tei şi atei? (Cu gândul la Eminescu). 

Răzvan Ducan e de părere că “Dumnezeu vorbeşte/ prin gura formelor/ 

toate limbile deodată. / Poliglot al desăvârşirii.” (Dumnezeu vorbeşte) 

În aceaşi idee a percepţiei prezenţei divine, în alt poem spune: 

„Dumnezeu nu aşteaptă / legitimaţie de Dumnezeu / ca să facă ce trebuie / şi să 

fie cine este./El nu merge la serviciu / şi nici nu vine de la el / şi totuşi în fiecare 

zi / semnează condica / permanentei sale prezenţe./ În gămălia gândurilor 

noastre / îi întoarcem existenţa pe toate părţile, / de parcă am vrea să-l prăjim / 

la focul curiozităţii./ Ni-e searbăd, însă, scrisul, / peniţa subţire, hârtia prea 

mică… / clipa nu poate / certifica Veşnicia / şi nici stropul de apă, / Oceanul. / 

Sunt încercări…/ dar axiomă rămâne /neputinţa de a-l defini / acceptabil./ 

Peşte ce scapă mereu printre degete.” (Dumnezeu nu aşteaptă). 

Ideea că Dumnezeu nu poate fi descris în cuvinte, că mijloacele noastre de 

expresie se dovedesc insuficiente pentru a pătrunde un mister atât de mare, 

revine în mai multe poeme. De aceea, omul, de cele mai multe ori îi conferă 

însuşiri antropomorfice. Dar cum ar putea omul să-l definească pe Dumnezeu? 

Locul de naştere, susţine poetul, are o mare influenţă asupra operei. El 

este născător de pronie lirică şi sursă continuă de inspiraţie. „Cerul locului meu 

305

de naştere / stă sprijinit pe proptelele / putinţei mele de a visa. / Fiecare vers e o 

desţepenire. / Fiecare poem e o ridicare de cric. / Cuvântul pasăre are aici 

zborul / mai sus decât însăşi pasărea. / Cuvântul lumină este mai îndepărtat / 

decât lumina venită, de la ani lumină, / de pe cea mai îndepărtată stea. / Aici 

albastrul cerului nu este culoare, / ci mai degrabă înălţime, / asemenea 

albastrului ochilor mei / cu care măsor alte albăstrimi. / Declar, de aceea, 

Târnăveniul, / locul cu cel mai înalt cer din lume, / unde nu cer simplu, / ci 

mulţumesc albastru, / pentru putinţa / de a fi poet.” (Cerul locului meu de 

naştere). 

Răzvan Ducan spune că poetul are înscris în codul său genetic, sâmburele 

poeziei, încă din viaţa intrauterină când desena cu degetele în lichidul amniotic. 

Chiar şi uşor ironică, uşor amuzantă, poezia are un mister şi un farmec aparte. 

„Dacă fiecare mamă de poet celebru / ar fi păstrat placenta / de la naşterea 

fiilor lor, / am fi avut acum / clara dovadă a primelor lor scrieri. / Şi totuşi 

poemele, / scrijelite cu buricele degetelor, / nu s-ar putea vedea / decât la 

lumina lichidului amniotic./ O călătorie în trecut, / în propriile lor mame, / cu 

ştiinţa viitorului, / în cadrul unui turism cultural / ne-ar da şansa / de a fi 

părtaşi, / la debuturile lor absolute. (Dacă fiecare mamă de poet celebru). 

E cel puţin ciudat cum autorul aduce în atenţie şi reiterează în felul său 

original, anumite teme fundamentale, în limbajul modern şi într-o formă 

inedită: “Firme de turism vor gândi terapii / prin lecturi colective. / Călătoria 

metafizică prin poezie, / va fi în viitor / ceaiul perfect cu lămâie / contra 

pandemiei de plastic./ Metafore de multe stele vor caza suflete, / versurile vor fi 

aer curat, / ideile timp frumos / şi strofele, aleile pe unde / oamenii se vor 

plimba în poeţi. / În acest timp, / calculatoarele / vor pregăti compoziţia 

torturilor / şi roboţii vor sufla lumânările aprinse, / sărbătorindu-şi fabricile lor 

de naştere. (Firme de turism). 

Legat de matricea sa existenţială numită simplu: Târnava, poetul îşi 

exprimă sentimentul de apartenenţă astfel: “Orto, meta şi paradoxa: 

Marea mea caldă, / Târnava Mică la statu, / „dar degrabă / vărsătoare de” apă 

nevinovatu’, / ce treci printre „dealuri cu spini”, / vox apa ta,”vox dei”, / patrie 

a strămoşilor mei. / Ave, îţi spun pentru maluri şi peşti, / concretă pentru că eşti, 

/ cu sălciile tale răpitoare, / de gânduri, / ce-n floare, / dau. / Pe piele te simt / 

ca o binecuvântare, / vara, / când mângâierea ta/ îmi răcoreşte ceara, / pielii 

mele de piersică, / trecător prin vreme. / Ube apa ta! / Ubi bene!” 

Prin aceasta, poetul şi-a adus locul naşterii în universalitate. 

Şi o amintire scumpă din copilărie îi dă ghes: 

„Mă preumblam cu Silitră / prin spatele grădinilor, / prin locuri bucolice, 

unde / buletinele noastre de orăşeni / îşi pierdeau valabilitatea. / Amândoi hoţi, 

amândoi / cu şterpelitul în sânge, / afişam masca clasică a nepăsării, / dar cu 

coada ochiului / dam valma în coafurile pomilor, / unde ne spălam creierii de 

gudronul cotidian. / Cu foşnete de frunze-n mişcare / descuiam din noi fiara 

stresului, / mângâiam şolduri de fructe / să ne lepădam pentru o clipă de bloc / 

306

şi apoi veneam îndărăt prin firidele gardurilor, / cu setea sufletelor / potolită de 

foamea îndemnului. / Şi, Doamne, frumoase erau locurile acelea, / de unde 

izvora liniştea noastră, / bogată pradă fără de lipsa de-apoi.” 

Autorul îşi exprimă arta poetică în: „Ştiai că poezia”: Ştiai că poezia e 

lubrifiantul cu care luciul apei / îşi cuminţeşte lebăda prin trestii / şi face 

silenţios angrenajul dinţat al stelelor, / unele peste altele curgând? // Ştiai că 

ea desfundă arterele visului / şi lipeşte nevăzute aripi şi celor mai statice pietre? 

// Ştiai că poate face ca apa, cu pioletul curgerii, / să-şi caţere râul la munte, / 

şi muntele, când vrea, să vină la Mahomed? // Ştiai că poate pune o rochie de 

dantelă / electronului de hidrogen / ca acesta să dănţuie mai graţios / în jurul 

nucleului său? // Sămânţa mirifică încolţind pretutindeni, / chiar şi în negrul 

pământului / de sub unghia ţăranului, / umblă şezând şi şade umblând! // 

Urmele sale prin Univers sunt de cuvinte spintecate! // Acolo poeţii, un fel de 

blânzi păstori peste metafore, / oferă iubitelor flori de ger din geamurile 

iernilor. // Acolo, vorba unui confrate poet, / poetul umblă cu picioarele goale / 

pe lama ascuţită a cuţitului. // (...) // Poezia şi poetul, / două toarte ale aceleiaşi 

amfore - Frumosul! / În vinul ei cu miros de ambră, / ridică, / preschimbă, / 

îmbogăţesc. / Ediţie, văzută şi adăugită. / Ştiai? » 

O serie de poeme au ca temă modul de comunicare uman care nu mai e 

acelaşi ca în epoca Guttenberg sau Marconi. Ne-am adaptat cel de-al doilea 

sistem de comunicare, dar suntem tot mai singuri. Virtualul a început să devină 

tot mai mult realitate. Poeme care reflectă acest adevăr: „Îmbrac pixeli la patru 

ace”; „Ninge cu corp de litere 12” etc. 

Şi cum să-ţi mai poţi permite să devii romantic într-o asemenea situaţie? 

Şi totuşi, Poetul poate rămâne acelaşi jertfitor pe sine în folosul altora. Iar 

poemul lui este veşnic: «Poetului nu i se văd cuiele de la mâini, / Şi nici pe 

frunte coroana de spin, / Doar crucea se vede în spatele lui, / Cerul albastru, 

nefiresc de senin. // Nici Via Dolorora oamenii n-o ştiu, /Ca el cândva, spetit, s- 

o fi urcat, / În fiecare zi el urcă, totuşi, / Golgota unui poem neterminat. // Nu-l 

ştiu nici înviat a treia zi, / Nici străpuns de suliţă pe cruce, / Poemul, cu bilet de 

voie-n lume, / Şi-n lipsa lui continuă să urce. // Nu este-n firea omului de rând, / 

Să-şi dăruiască sieşi altă fire, / Poetul care-a pătimit în viaţă / Şi mort nu are 

drept la nemurire. // Poemul, însă, este veşnic, / În legea lucrurilor astfel i-a fost 

scris, / Măcar acesta să nu muşte niciodată, / Mărul păcatului din pomul 

interzis”. (Poetului nu i se văd cuiele de la mâini). 

Aceeaşi idee a jertfei pentru creaţie văzută ca un edificiu spiritual, este 

reluată într-o serie de poezii: “Poetul” şi în “Numai sub cămaşa metaforei”; 

“În fiecare poet de geniu” – dedicată lui Nicolae Labiş 

Răzvan Ducan susţine că minunea creaţiei se întâmplă chiar sub ochii şi 

sub nasul nostru, numai noi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit şi simţuri de 

adulmecat. În poemul “Sfinţii din ferestre” asistăm la naşterea unor icoane pe 

sticlă realizate la tabăra de pictură de la Lăpuşna, când o serie de artişti au creat 

adevărate capodopere care astăzi stau mărturie. Evenimentul a fost consemnat 

307

pe larg şi de scriitoarea şi pictoriţa Melania Cuc în recenta carte: “Jurnalul de 

la Lăpuşna”. 

“Sfinţii din ferestre: Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Ai construit o 

casă nouă şi pentru aceasta ţi-ai dat ferestrele / Ca în jurul lor să se ridice 

pereţi de aer. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Casa s-a ridicat iniţial la 

Lăpuşna. / Pereţii miroseau a răşină de brad, / a furtună şi a curent luat. / Ştiu, 

Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / În casă locuiesc acuma nişte sfinţi./ De unde 

ştiu? / Simplu, au fost văzuţi la ferestre / fiindcă ai uitat să pui perdele. / Ştiu, 

Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Lumina ce pătrunde prin sticla ferestrelor are 

acuma câţiva lucşi în plus./ Câţiva lucşi noaptea, / Câţiva lucşi ziua. / Aproape 

că se pot bronza de creştinătate / lucrurile din interior. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, 

nu-mi spune. / Acum în balamale acrilice ale culorilor sfinţii / Se hintă ca nişte 

copii. / Cu siguranţă au găsit sticla celui de-al nouălea cer. / Dar, Nicolae 

Băciuţ, ştii ce nu ştiu, / Şi chiar nu ştiu: Cum ai adus la Tg. Mureş tot aerul 

pereţilor de la Lăpuşna / De sfinţii sunt atât de veseli în ferestre?” 

Conştiinţa demersului său artistic e trează şi constituie un stimulent real 

pentru autor, fiindcă ştie că opera sa va rămâne. 

“Duminicile poartă titlurile cărţilor mele, / Între ele sunt neliniştile de 

peste săptămână, / Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup, / Şi 

concentricele cercuri se adună. // Nu port în cârcă un număr de ani, / Ci port în 

cârcă un număr de cărţi, / Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei, / Am 

cartografiat înconjurul, reinventând hărţi. // Cu fiecare carte scrisă, o lumânare 

pe tort, / Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări, / Puteţi să le 

stingeţi c-o singură suflare, / Tot rămâne tortul de emoţii şi stări. // S-a născut 

la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce cuvenita 

erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile cărţilor 

mele). 

Poetul însuşi se numeşte “ciurdarul stelelor”, într-un foarte frumos 

poem: 

“Aştept să vină ciurda de stele, / Cu ugerele pline de lumină, / Sunt 

tălăngi pe care doar eu le aud, / Poetul din mine-i de vină. // Au fost mânate pe 

izlazul cerului, / Unde iarba de-ntuneric e grasă, / E seară pe partea mea de 

planetă, / Când pe cealaltă parte-i amiază. // Beau privelişti semănătoriste, / 

Tolănit pe spate, pe mal de Târnavă, / Fiecare stea se opreşte la o poartă 

deschisă, / Şi darul de-a o vedea este-o agavă. // Îmi va fi şiştarul plin de 

sentimente, / Reverenţe fac făr` să fiu văzut, / Încă o zi de muncă pentru 

ciurdarul stelelor, / Dumnezeu, făr` de sfârşit şi-nceput. (Aştept să vină ciurda 

de stele). 

În acelaşi context, poetul spune în poemul: „Pentru răsucit cuţitul”: 

“Doar sufletul nu pot să-l pun în palmă / L-am pus odată şi-am primit sudalmă, 

// Şi cel mai greu mi-a fost apoi / Că l-aţi târât ca pe un câine prin noroi // Şi-aţi 

mai şi râs în urma mea / C-am dat averea ce nu se dădea. // De-atuncea sufletul 

îl ţin în loc ascuns, / Închis într-un poem de nepătruns.” 

308

Pe deplin conştinet de misiunea sa în viaţă, Răzvan Ducan, a demonstrat, 

cu fiecare carte editată, că harul investit în el a dat roade bune şi sănătoase careşi 

aşteaptă trecătorii flămânzi şi însetaţi din toate răspântiile, fiindcă el le va 

împărţi cu generozitate. 

21 iulie 2010 

309

PORTRET LIRIC 

ÎN JOC SPIRAL PE RAZELE SELENEI. POEZIA CLAVIRULUI ŞI-A 

VIOLINEI. 

-poeme nocturne- 

Violeta Andrei (nume predestinat) - şi-a înfiripat deja, un nume în spaţiul 

virtual prin poezia şi comentariile pertinente pe care le afişează, pe site-uri, dar 

şi prin solicitudinea cu care răspunde la provocările confraţilor internetişti, 

îndrumându-i cu vorba şi fapta în calea – destul de spinoasă – spre afirmare. 

Adeptă a unui mesaj liric destul de optimist şi stenic, poeta iese în 

întâmpinarea iubitorilor de frumos, cu ghirlande aprinse de flori şi se înfăşoară 

în parfumul lor suav din creştet până-n tălpi. Cum altfel, dacă ea însăşi este o 

floare delicată care anunţă sosirea primăverii? Şi, hrănindu-i pe ceilalţi, cu 

aceste miresme, ea se satură. Cu: doruri oarbe, cu tăria nopţii, cu depărtarea care 

devine arc-en-ciel, curcubeu în azur, cu vise îmbrăţişătoare care “ascund 

durerea surdă în braţele întinse”, cu ochiul de luceafăr care soarbe privirea. 

Un univers populat de himere şi de doruri necuprinse care fac să se 

răscolească în somn cuvintele nerostite. O poezie senzuală şi în acelaşi timp, 

plină de mister, care promite reverii celeste. 

Dar curând, zorii se ivesc şi poeta se trezeşte tot în propria-i crisalidă, 

aşteptând prefacerea miraculoasă şi aripile care s-o poarte spre înălţime. 

”În dulce amăgire, rămânem prizonierii / Speranţelor că, mâine, eterna 

primăvară / Va fi pe locul unde vâslesc gondolierii / Către-un liman în care 

iubirile mai ară” (De sezon). 

E important de ştiut: nici primăvara nu e veşnică, nici iarna nu ţine la 

nesfârşit. Ciclurile astronomice îşi văd de treaba lor, indiferent de furtunile pe 

care le iscă. Doar pământul rămâne acelaşi, purtând în el făgăduinţa, setos şi 

flămând de sămânţă fecundă, hrănit cu dorinţa care prinde muguri sub adieri de 

vânt. „Şi tremură amurguri, de teama nopţii rece, / Dscarcerează vise, pe la 

apus de soare, / Pe când nepăsătoare, clepsidra timpu-şi trece / Prin îngustimea 

clipei care, ferice, moare” (De sezon). 

Se remarcă tonul nostalgic, elegiac, al unor regrete pentru lucrurile 

neîmplinite. Cutreieratul cu gândul prin „sihastre depărtări” îi este propice 

stării de graţie, mai ales atunci când „ochii nopţii lucesc în iluzorii / Contururi 

de o clipă, deşarte aşteptări.” (Somn) 

Versul în ritm clasic, se pare că o prinde pe Violeta Andrei mai mult decât 

cel liber, pentru că în tonul ei se simte o acerbă nevoie de ordine, pe care doar 

aşa o realizează în chip plenar: „Şi număr în risipa din sfeşnice aprinse / Atâtea 

310

scânteieri lângă paharul plin / Cu zâmbetul licorii pe buzele învinse / De gustul 

dezmierdării şi teama din pelin. // Alături, focul sacru mai arde în tăcerea / 

Oglinzilor furate în anotimpuri reci / Când doar păcatul vrerii coboară în 

durerea / Neanturilor scurse în posturi lungi şi seci.” (Somn). 

Violeta Andrei cântă iubirea în toate anotimpurile, dându-i ceva din 

culoarea specifică fiecăruia. Iubirea intră astfel, în sintonie cu anotimpul. Vara, 

iubirile se coc, toamna-şi aşteaptă nunta, iarna iubirea îngheaţă, pentru ca din 

nou, primăvara, să reînvie. Versul aduce a pastel clasic, dar este de o frumuseţe 

şi limpiditate uimitoare. „S-au copt iubirile din vară. / Octombrie, miroase-a 

nuntă / Când viile îşi despovară / Dulceaţa-n vinuri ce cuvântă. // Iar 

crizantemele pe masă, / De grija vântului 'şi-adună / Culorile şi-apoi se lasă / În 

poala frunzelor, cunună. // Coboară luna, din halouri / Logodnele pe inelare, / 

Găteală albă aduc nouri / Pentru miresele stelare // Bătrâna brumă nu mai cade 

/ Uimită stă ca să admire / Luceferi care, cumsecade / Pun pirostrii oricărui 

mire. // Altaru'-aşteaptă jurăminte / Pentru aici şi pentru-atunci / Când toţi îşi 

vor afla veşminte / În brazda ierbilor din lunci. // S-au copt iubirile din vară 

/Ciorchinii n-au boaba măruntă. / Sunt pline-ochi ulcioare iară / Octombrie 

miroase-a nuntă. / 10 octombrie 2009” (S-au copt iubirile din vară). 

Nici ludicul nu îi este străin poetei care invită la joc, la joacă, la dans, la 

copilărit în poemul „Sigma”. 

Fără să neglijeze clasicul, dar dându-i nuanţe de modernitate, Violeta 

Andrei reuşeşte o poezie caldă, cu mult farmec, odihnitoare, limpede, în care 

eufonia are un rol important. 

Visul este principalul element de construcţie al poetei. Cu el desenează, 

schiţează, brodează, brodeşte, scrie, zideşte ori năruie, naşte ori renaşte. Visele 

pot avea, în viziunea poetei „plete colilii”; timpul - „coajă fină”; gândurile – din 

pustii, „se întorc în crinolină”; amintirile sunt rozalii – „cu gust de rodii”; anii – 

sunt versuri fără melodii”, etc. 

Iubirea şi natura – două repere fundamentale, legate cu fire freatice, 

undeori confundându-se, trecând una în alta, sau iscându-se una din alta, într-o 

entropie proprie. Foarte reuşite pastelurile şi elegile anotimpurilor. Simbolistica 

anotimpurilor trece în cea a culorilor ca reflecţii ale stărilor interioare. 

Peisajul mirific al Deltei şi el este în sintonie: „Nuferii, din cupe albe, 

beau / Doar iubiri, esenţe să adape. // Zace în nefire, împresoară / Liniştea 

adâncă, fără ţintă / Verdele conjură şi însoară / Plaurul obişnuit să mintă.// Cad 

în admirare, zvelte talii / Trestii, pe oglinda clară, lină / Irişi dau culori, ca de 

vitralii / Blânzi zefiri au glasul violină. // Multe doruri pescăruşii poartă / Când 

vâslesc alăturea cu norii- / Sunt corăbii duse, fără soartă / Spre-un liman cu 

forme iluzorii. // Părăsit de grijă, între maluri / Gândul, plutitor pe unda zveltă / 

Din undirea lungă, de sub valuri / A mai scos un adevăr, în Deltă.20 septembrie 

2009” (Delta). 

Poezia Violetei Andrei este una de stare. Ea este străbătută de melancolii 

funciare, de vise, de năzuinţe, de amintiri şi de un dor fără saţiu după 

311

perfecţiune, după un ideal spre care nu oboseşte să purceadă. Dar, în aceeaşi 

măsură ea este o aspiraţie către echilibru, linişte, odihnă. ”Ca şi semnul runic / 

Bătrân, de poveşti / Paradoxu-i unic: / Suflet tânăr eşti. // Viaţa ta e punte / 

Între cer şi-abis / Lux de-amănunte- / Iad şi paradis. // Omeneşti ţărâna / Când 

soroc se lasă, / Îngerii-ţi iau mâna / Şi te duc spre casă. / 25 iulie2009". 

Predilecţia către speciile şi subspeciile poeziei cu formă fixă, chiar şi 

pentru sonet, pastel, glosă, reflectă o cunoaştere adâncă a liricii clasice şi 

dorinţa de a continua în aceeaşi linie, mesajul său reînnoit şi îmbogăţit cu noi 

nuanţe. 

Şi, până la urmă, poezia ei poate fi rezumată într-un vers cât se poate de 

semnificativ: „Răsfrângeri de Lumină-s într-o floare...” 

Foarte reuşită gllosa intitulată „Reflexie”: „E freamăt de culoare şi mireasmă / 

Şi feciorelnică, sfioasă aşteptare / Întruchipare de catapeteasmă / 

Răsfrângeri de Lumină-s într-o floare...// Ascunde întristarea între spini / 

Cu dulce amăgire de fantasmă; / Ce-adastă în căldura unei mâini / E freamăt de 

culoare şi mireasmă.// Cu nume de răsfăţ ori de descântec / De lacrimă sau 

castă dezmierdare / Îngemănează doruri într-un cântec / Şi feciorelnică, sfioasă 

aşteptare.// Se dăruie-n volute la fereastră / Şi-n binecuvântarea de aghiasmă / 

Iubire pune-n fiecare glastră / Întruchipare de catapeteasmă. // 

În orice-nchipuire-i biruinţă / Ce-o'nfăţişează lumii cu candoare / Ca semn de 

împăcare ori credinţă / Răsfrângeri de Lumină-s într-o floare...// Răsfrângeri de 

Lumină-s într-o floare.../ Întruchipare de catapeteasmă / Şi feciorelnică, sfioasă 

aşteptare / E freamăt de culoare şi mireasmă / 15 marie 2009” 

Dacă iubitorii de poezie vor avea fericita inspiraţie s-o recepteze aşa cum merită, 

vor descoperi un suflet sensibil, o voce singulară, distinctă în peisajul liricii de 

moment, o abilitate în exprimare şi o ingeniozitate duse până la perfecţiune. 

Pentru că Violeta Andrei, din respect de sine şi pentru cititori, este o 

perfecţionistă care trudeşte pe text, şi îl cizelează, în benficiul tuturor. 

După debutul său cu volumul „De-a vis-ascunselea”, apărut la Editura 

Zigotto din Galaţi, a avut o contribuţie esenţială în Antologia 55 de poeţi 

contemporani, editată de ArhipArt din Sibiu, volum apărut în 2010 sub 

îndrumarea Valentinei Becart şi în Antologia „Esenţe de primăvară”, lucrare 

editată sub egida Asociaţiei „Poezia Artelor”, coordonator Nicolae Stancu, 

apărută la Editura Panfilius, Iaşi, 2010. 

Poeta ştie că „Orice mireasmă dulce-ameţitoare / E darul clipei efemere, 

pe când eu / Mai împletesc cununi nemuritoare / Deasupra cerului de sus, în 

empireu.// Abia atunci când nopţile veghează / O urmă de poăcat, prea mult 

hulit / Aştern, la uşa milei, luna trează / Şi număr florile ce nu s-au ofilit...” 

(Griji). 

Sonetele scrise de Violeta Andrei sunt mici bijuterii lirice, cu incantaţii şi 

eufonii deosebit de plăcute şi mai ales, foarte reuşite în spaţiul poeziei cu formă 

fixă, care ar putea sta foarte bine oricând într-o Antologie a sonetului 

românesc. Să urmărim fiorul de melodicitate răsărit din sonetul „Ipostaze”: 

312

„Ţărâna cald- ascunde-n adormire / Un fir de viaţă, aşteptând sub crustă 

/ Să-şi 'nalţe din tăcerea oarbă, frustă / Faptura verde, din dumnezeire. // În 

tremurată adăstare, gustă / Miraculoase seve-n despletire / Şi-n dorul de senin 

şi nemurire / Visări desprinde-n coaja sa vetustă. // Când anotimpul-ngăduit de 

vreme / Aduce-n ploi prinosuri de lumină / Îmbracă-n soare formele supreme // 

Statornicindu-se în rădăcină / Pe lujeru-i purtând flori-diademe / Pământ şi cer 

e, graţie divină. / 24 februarie.” 

Ea îşi formulează şi crezul artistic, în dulcele stil eminescian, în poemul 

„Menirea poetului”: „Ce-i pasă lumii dacă tu eşti păstor de vise / Şi pentru ele 

n-aprinzi o candelă în pripă / Ci arzi ca torţa vie, o viaţă,-n pagini scrise / Sprea 

străluci ferice, atât, cât ţine-o clipă. // Iar dacă se întâmplă, la ceas târziu din 

noapte / Pe filele deschise, un ochi să stea de veghe / Zefirii au pe buze 

mărturisiri, în şoapte / Purtate de vibabraţii ce-s duse mii de leghe. // Şi-atunci, 

ce-i pasă lumii că porţi lacrima ei / Ca pe o perlă scumpă în sipetul din suflet / 

Când tu din avuţia pământului nu iei / Decât lumina scrisă peste-al durerii 

umblet. // Iubirea ţi-a fost dată de-o aripă de înger / S-o poţi purta-n blândeţe, 

prin viscole şi ger / Spre a îndura zâmbind şi patima de singer / Până te vei 

întoarce cu ea din nou la cer. // Şi iar te-ntreb poete, menirea ta să fie / Doar 

rodul din cuvinte cules în vers stingher? / Ori, poate, ai norocul să fii în veşnicie 

/ Aiazma ce sfinţeşte al inimii ungher .../ 22 martie 2009”. 

Şi până la urmă, găsim răspunsul la o întrebare nepusă de către mulţi: 

iată: poemele există „în noi”, plămădite acolo precum aluatul pus la crescut. Şi 

aceste poeme din noi, răzbat în clipa când nu mai pot zace acolo, în acele tainiţe, 

şi se revarsă. Dar, toate acestea, spune poeta, „se-ntâmplă să se nască în durere/ 

Când ni se-arată pajişti fără ploi / Şi îngerul cernit spre El ne cere” (Poemele 

din noi...) 

Poeta cere îngăduinţă şi „răgazul de-a privi, adânc, în noi” dar mai cere 

de la viaţă ceva: „Un pas, către o lume ce răsare / Lasă regretul celei careapune 

/ Şi-atât îi cerem clipei, nepăsare / Cât să mai scriem înc-o rugăciune”. 

Ea înţelege perfect faptul că, pentru a ajunge la desăvârşirea construcţiei, 

e nevoie de Jertfă, de trudă, de răbdare şi încredere în sine şi de dragoste 

nesfârşită. Ea nu-şi închipuie clipa finală, decât aplecată peste filele albe: „Şi 

de-om muri, încet, pe file albe / Tot picurând din suflete cerneală / Poemele din 

noi, metanii dalbe / S-or înşira sub ceruri de sineală, // Cândva, poate la ceas de 

înserare / Uitat de lună-n cuiburi în visare.../ 15 martie 2009”. 

Violeta Andrei – un nume promiţător în peisajul liricii româneşti. 

Scrutându-şi mai cu atenţie lăuntrul, fixându-şi reperele asupra unor teme cu 

mare impact liric asupra cititorilor, Violeta Andrei poate deveni o poetă 

remarcabilă. Pentru că poezia ei are gust de temeinicie. 

16 iulie 2010 

313

POEŢII ARDEALULUI. 

MIRCEA ISTRATE DORIN, „Har-deal”, Editura Nico, Târgu-Murş, 2009 

Poezia ardeleană, prin falanga ei de reprezentanţi străluciţi dintotdeauna şi de 

acum, reprezintă un reper temeinic al literaturii româneşti, prin vibraţia autentică 

şi prin fiorul nedisimulat pe care-l iscă în cugetul oricărui bun român, care nu 

poate să rămână nesimţitor, atunci când o cultivă şi o simte pătrunzând de-a 

dreptul în fibra cea mai intimă a sufletului. 

Însuşi cuvântul „Ardeal” provoacă fiori mistici, pentru că el cuprinde verbul „a 

arde” şi e mistuitor până dincolo de cenuşa rămasă de la focul cel sacru. Focul 

cel furat de Prometeu din Olimp, cel care avea să-i aducă omului, schimbarea 

substanţială a existenţei, dar şi o iluminare, o purificare şi o ardere pe măsura 

năzuinţelor sale spre înalt, spre sublim, spre cele divine. 

Mircea Istrate Dorin, poet „târziu”, acumulând noian de simţire şi tot hrăninduse 

din filonul acesta nesecat de iubire, de dor, de jertfă eroică pentru neam, de 

nădejde şi speranţă pentru rotundul fiinţei naţionale, nu face nici el excepţie de 

la firul roşu al vrednicilor săi înaintaşi. 

El este un poet al simţirii, al rodului greu şi aproape căzut, care va hrăni 

omenetul. Parfumul acestui rod îmbie, invită, ademeneşte. El are în componenţa 

sa inefabilă, crâmpeiul de veşnicie, crucea, sărăcia (o, ce frumos amiroase – 

sărăcia – curăţia – de duh, în spiritul fericirilor cristice!) 

Dar mai cu seamă, îndelunga răbdare, speranţă, luceferii, legendele plaiului, 

credinţele ancestrale, casa şi ogorul, infinitul, hotarul, crucea carului mitic, 

neuitarea, lacrima din belşug, tina, snopul, arătura, moara, coşerul, fânul cosit, 

„amirosul de pământ” (Nichita Stănescu), toate acestea alcătuiesc universul liric 

al acestui rapsod modern al satului ardelean. 

Din acest univers nu lipseşte, firesc, melancolia, „grele poveri de iubiri/ puse-s 

în saci de uitare,/ macină mori amintiri/ vraja îmi umple pahare” (Melancolie). 

Şi, în mijlocul tuturor acestora, el – poetul – „osia carului greu/ ţine pe ea 

veşnicia,/ acolo de-a pururi mi-s eu/ noaptea visându-mi pruncia” (Melancolie). 

Desigur, în centrul imaginii – efigia ţăranilor „crucificaţi pe glie”, „nedezlipiţi 

de veşnica ţărână”, care merg cu vremurile „mână-n mână” – şi totuşi, deşi 

vremurile se schimbă, Măria Sa, Ţăranul rămâne acelaşi: „Sub vânt, sub ploi, pe 

arşiţă, în soare/ Mereu cea noapte prinsu-i-s-a-n picioare/ Trudind din greu l- 

amară-mbucătură/ Să-mi aibă nesătulă, ştirba gură” (Amară soartă). 

314

Palma ţăranului e preamărită şi privită cu evlavie, ca fiind efigia, emblema 

vieţii însăşi, în poemul Aspră palmă de ţăran: „Cea aspră palmă, tăbăcită/ De 

coada sapei ori corman/ E semn de soartă chinuită/ A vieţii sale de ţăran.// Cu 

EA mi-a răsturnat hotarul,/ Cu EA făcut-a nouă casă,/ Şi semnul crucii în 

altarul/ Bisericii, cu-a lui mireasă// Cu EA şi-a mângâiat copiii/ şi boii lui, cei 

buni de muncă/ Şi strâns-a mijlocul Mării/ La joc, în sat, în fân, pe luncă// Cu 

EA şi-a apărat moşia/ În cele groaznice războaie,/ Cu EA mi-a-nviorat câmpia/ 

Şi cântul drag, din vechi cimpoaie// Cu EA făcut-a toate cele/ În lumea care i-a 

fost dată,/ Iar când s-a ridicat la stele/ A fost icoana, sărutată// În palma ta, 

ţăran român/ Stă cel trecut şi amintirea,/ Iar toate ce-ai făcut, rămân/ Să îţi 

slăvească nemurirea.” 

Truditorul ţăran, înhămat la „Carul cel mitic”, legat de glie cu funii ancestrale, 

nevăzute, cu speranţa „cărare bătută” – aşteaptă de la Măritul, să-şi întoarcă 

faţa către dânsul, cu Îndurarea Sa Divină. Mântuirea lui o constituie „bobul şi 

sacul”. El îşi duce poverile de bucate „în arşiţa mare, în vânturi şi ploaie/ în 

ruga fierbinte, pe Domnul să-nmoaie” (Stăpânul de grâne). 

„Munca-n robie ce nu conteneşte” – este pentru ţăran – nu o dulce poveste, ci, 

„E crucea pe care ţăranul o poartă/ Din cruda pruncie, primită ca soartă” 

(Stăpânul de grâne). 

Autorul aduce un emoţionant elogiu ţăranului român, împletindu-i din spice 

„cunună de aur”. 

„De-aceea-n altare de suflet te-oi pune/ Pe tine, ţărane, stăpânul de grâne,/ La 

tine, mărite, mă rog de iertare/ Că slabe cuvinte ţi-aduc închinare.” (Stăpânul 

de grâne). 

Cu toate greutăţile şi asprimile traiului, ţăranul nu-şi uită datina creştină şi 

„Prescura face-i-o nevasta/ Din grâul nou şi-un ban din pungă.// Or pune-n 

sfânta sărbătoare/ Ca să se spele de păcat/ La cea biserică-n altare/ Lângă 

icoana de-nchinat.” (Sărmanul). 

Şi autorul nu-şi dezminte rădăcina ancestrală şi stirpea adânc-ţărănească pe care 

o poartă cu sine şi mai apoi, lăsa-o-va moştenire, la rândul său: „Sunt huma 

Ardealului meu românesc/ Născut pe o vatră străbună/ Din vrerea şi legea 

ACELUI ceresc/ Ce vrut-a aici să mă pună.// Mi-e satul cuibarul în care-am 

crescut/ Cu mintea visând în afară,/ Aici învăţat-am la toate-nceput/ C-un popă 

şi-un dascăl de ţară.// Averea puţină ce-am strâns-o-n desagă/ E aur primit 

moştenire/ Mi-ajunge s-o cheltui o viaţă întreagă/ Şi încă s-o las nepieire// Că 

ea e DUREREA acestui pământ,/ SPERANŢA ce moare şi-nvie,/ DREPTATEA 

de care mereu e flămând/ Ţăranul ce-asudă pe glie.// Ne tragem tăria pe care-onmiim/ 

Lăsând veşniciei o urmă,/ Din vatra şi neamul ce încă-l iubim/ Şi care 

315

se-nvăluie-n brumă.// Vremelnic prin viaţă la cruce de timp/ Pripon eu am fost 

de uitare/ M-oi duce de-acum, că-i vânt anotimp/ Pe ceea neîntoarsă cărare.// 

Rămâne-or uitării mai toate ce-s bune/ Ce nouă ne fost-au putere,/ Iar cei ce s- 

or naşte, vor trece prin lume/ Lipsiţi de a ţării avere.”(Moştenita avere). 

Satul în viziunea lui Mircea Istrate este „buric de lume”, „loc de început”: „Tu, 

satule, buric de lume/ Şi-a vieţii lungă rădăcină,/ Icoana ta cu cele bune/ 

Pornita-i rază de lumină.// La mulţi eşti drum de începuturi/ Şi neamu-ntins pea 

ta cărare,/ Strămoşii fost-au nalte scuturi/ Să facă vieţii înălţare.// Iar azi de 

sunt pe-a mea cărare/ Şi drept am stat pe calea vieţii,/ E că puterea ta cea mare/ 

M-a întărit în faţa sorţii” (Loc de început). 

Şi, cu adevărat aromele leagănului dintâi nu pot fi întâlnite nicăieri în lume 

pentru că sunt cu adevărat unice şi de neconfundat: „Întipărit în ochii minţii/ 

Rămâne colţul cel de rai/ Acolo m-au crescut părinţii/ În satul meu, în dulce 

grai.// Aici m-au desfătat miresme/ De rozmarin şi de mohor,/ De busuiocul cu 

fantasme,/ De muşeţelul din răzor,// De soc, de nalbă şi crăiţă/ De cea zambilă 

înflorată,/ De viorea şi crăciuniţă/ Şi-mbujorată de muşcată.// De mere coapte 

şi gutuie,/ De pere galbene, zemoase,/ De strugur ce pe-arac se suie/ Să ţină 

umbră pe la case.// De fraga ca o sărutare,/ De zmeura cu gust de miere,/ De 

zarzăr copt în caldul soare,/ De nucii dulci, închişi în fiere,// De câmp spălat de 

sfânta ploaie,/ De fân cosit în lunca joasă,/ De stâna-n deal cu caş de oaie/ Şi 

afumat cârnat de casă,/ Miresme ce-au rămas eterne/ Când simţurile fost-au 

unde,/ Le ţine timpul ce se cerne/ În amintire, bine-ascunse.” (Arome). 

Autorul evocă figura „Cosaşului” în versuri emoţionante în care se ghiceşte 

dragostea şi respectul sfânt pentru acest truditor al pământului care „s-a dus să 

prindă iarba-n rouă/ să-i fie munca mai cu spor// Şi-a pus în straiţa înflorată/ 

Călcâi de pită şi o ceapă/ Slănină, brânză frământată/ Şi un urcior cu rece 

apă.// Ajuns pe ziuă la hotare/ O caldă rugă spune-n gând,/ Îşi face-o cruce – 

nchinare/ Şi-şi ia postate pentr-un rând.// Obolul coasa-şi ia din iarbă/ În 

brazda largă, hămesită,/ Sudoarea-i picură din barbă/ Sub pălăria-i ponosită.” 

(Cosaşul). Un portret cât se poate de veridic, zugrăvit cu multă căldură 

sufletească şi autenticitate a simţirii. 

Pagini la fel de tulburătoare scrise cu sângele amintirii, sunt cele care îi evocă pe 

eroii căzuţi la Oarba de Mureş, acele mii de ţărani luptători, iluştri eroi anonimi 

ai neamului, care şi-au lăsat ţărânei, drept mărturie, osemintele „drept verighetă” 

– cum ar fi spus Nichita – cununaţi cu ţărâna: „La Oarba în deal, scrisă-i a 

noastră scriptură/ Mormintele-s pagini iar crucea-i gravură/ Cristoşi îs în ele, 

eroi neînfricaţi/ Cu visele scurse-n pomelnic de taţi (…) La Oarba în deal 

doarme-n somnu-i ostaşul/ Departe de casă-i plugarul, cosaşul,/ Sub lespedea 

rece şi-acum visează/ Că ţării-i de veghe în sfântă amiază// Ce preţ are viaţa de- 

316

ostaş, lumânare/ Aprinsă prea vrednic la nalte altare/ Şi-o filă-n a neamului 

cărţi de istorii/ Înscrisă cu sânge de aure-n glorii.” (La Oarba în deal). 

Şi cine a spus că poezia dragostei de ţară s-a vestejit ori a pierit? Că simţul, 

autentic patriotic nu mai e de actualitate? Iată că acest poet ardelean, infirmă cu 

hotărâre aceste păreri. 

O notă aparte face şi poemul: „Cruce de istorii” în care autorul evocă figurile 

proeminente ale istoriei glorioase a neamului românesc. 

„Tu Blajule păstrezi icoane/’N altarul tău de măreţie,/ De mari bărbaţi ce-au 

vrut să-ntoarne/ Cea deznădejde-n bucurie.// Pe-a ta Câmpie-a Libertăţii/ La 

cruce de istorii dată/ Mi-au strâns arhanghelii dreptăţii/ Opinca multănflăcărată.// 

Sămânţa sacră de dreptate/ Ei pus-au din a lor simţire/ În mari 

cuvinte, dar şi-n fapte/ Rămase semn de pomenire.// Să ştie naţia română/ Că 

unde-s mulţi puterea creşte/ Şi pumn se face slaba mână/ Când vrei dreptate, 

creştineşte.// Aşa gândit-a Crăişorul/ Şi moţii săi cu chip de piatră,/ Că 

libertatea-şi ia obolul/ Din trăitori pe astă vatră.// Alături fostu-i-a Ciparu/ 

Bărnuţiu, Axente şi Şaguna/ Şi luminatul Mureşanu/ Uniţi în gând, cu toţii una.// 

(…) Tu Mecca noastră frământată/ Ai fost cândva buric de lume,/ Şi-o mică 

Romă luminată/ În plaiuri veşnice române.// Eşti filă-n cartea de istorii/ Şi vers 

doinit de poezie,/ Troiţă-n marginea uitării/ Şi lacrima de nostalgie.” 

În acelaşi ton elegiac se prefiră şi versurile din „Sânzâiene”, evocatoare ale 

tinereţii pierdute, ale dorului după meleagul părăsit. 

Evocarea domnitorului Ştefan cel Mare este, de asemenea, semnificativă pentru 

cinstirea eroilor şi sfinţilor neamului. 

Nostalgia timpului scurs ireversibil, „Micul monstru”, care înghite totul, pe 

nesimţite, luând obol – vieţile –şi, îndeobşte – tot ce e organic şi chiar 

anorganic, – este prezentă în multe poezii. 

Icoanele primelor iubiri sunt evocate cu sfinţenie în „Aroma de-nceputuri”, 

„Codana” ş.a. 

Tradiţiile sărbătoreşti sunt reînviate în poemele: „Urătorii”; 

”Îngeraşii”,”Cosaşii din Ardeal”; „Noapte Sfântă”;”Brăduţul”, „Mulţumire”. 

O parabolă interesantă este reuşită în „Dunăre, Dunăre”, în care bătrânul fluviu 

este văzut ca „fata voluptoasă,/ mare, plină-nvolburată,/ leneşă ori mlădioasă/ 

tulburată ori curată.” 

317

Omagiul lui Eminescu îi este adus în poemul „Perpetuum călător”, care, spune 

autorul: „ne fie margini de uitare,/ Şi-altar de dragoste şi dor/ Şi leacul dulce 

de-alinare”. 

Şi iarăşi, evocarea sfinţilor bătrâni, a eroilor neamului, muiată în lacrima 

nostalgiei şi a pietăţii creştine, în poemul: „Purtătorii crucii”: „Voi purtătorii 

crucii din Ardeal/ Mereu furaţi, minţiţi şi răzvrătiţi/ Voi ce purtaţi în suflet 

ideal/ Ajungă-vă, cât fost-aţi umiliţi!// Istoria umplută-i cu statui/ Ce-au 

semănat speranţe de mai bine/ În inima şi mintea fiştecui/ Ce vine suitor până la 

mine.// Bogdan şi Horea, Iancu şi Mihai/ Şi-au pus alături ţara şi norocul,/ 

Voinţa numai vie tu să ai/ Să-ţi împlineşti dorinţa cu sorocul.// De ce să fiţi 

mereu vânduţi de cei/ Aflaţi în fruntea ţării la-ntâmplare,/ Luaţi-vă speranţa de 

la ei/ Că n-au spre voi cinstita aplecare.// (…) În voi şi-a pus speranţa 

Crăişorul/ Şi jarul său nestins de libertate/ Cinstiţi-i dară numele şi dorul/ 

Luaţi-l ca model, în demnitate.” 

Pasteluri, doine, balade, cântece de vitejie, cântece de dor de ţară, legende uitate, 

evocări luminoase, cum e cea a bătrânei mame, în poemul cu acelaşi titlu, toate 

izvorâte dintr-un simţământ tainic de dor aprig pentru meleag, reînviate acum 

sub forma unor „clipe de viaţă” stau mărturie a curgerii timpului, dar şi a 

dăinuirii acestora în inimă autorului. 

Nu lipsesc nici poeziile de dragoste, în acelaşi ton nostalgic, cum sunt: „Iubito, 

lasă-ţi toate cele”; „Îndoiala”;”Întreabă”; „Vreme bună”; „Pe cărările de 

vise”; „Cuibul dragostei”; „Înfruntare (Iubire-Ură), ş.a. 

Chipuri de meşteri, cum e cel al olarului anonim, „neştiutul nostru faur” sau 

cum e „Lăutarul” , vădesc măiestria portretistică a lui Mircea Istrate, care a 

creat din aceste figuri, adevărate efigii: „Neştiutul meşter faur,/Plăsmuit-a 

truditorul/ Cloşca cea cu pui de aur,/ Iar din vise, Gânditorul.// Coifuri, fibule, 

ulcioare,/ Hora de la Frumuşica,/ Sfinţi curaţi ce-mi ţin altare,/ Blide, străchini, 

şi ulcica.// Mici biserici adunate/ Vechi cetăţi prinse-n blazoane/ Ii cu flori 

înmiresmate,/ Lăzi de zestre şi icoane.// Muritori ca fiecare/ Lut i-acuma de 

ulcele/ Dus demult în cea uitare,/ Risipit în toate cele.// Ce e lut şi ce e aur/ 

Mâna, tina, gândul, harul?/ El lăsatu-le-a pe toate/ Ca să-şi bucure amarul.// 

Eu le-oi ţine că-s născare/ Din a noastre începuturi,/ Sărutându-i mâna care/ 

Aur a făcut din luturi…” (Anonim). 

Chipul Bunei, rămasă „în deal”este la fel de tulburător ca şi evocarea altor 

figuri, cum e cea a Lelei Ana. 

Evocarea tatălui este înecată-n lacrima iubirii şi a nostalgiei, în poemul „Robul 

pământului”. La fel ca şi cea a „Bătrânilor ardeleni (Ultimul val), şi cea despre 

„Bunii mei”. 

318

După peregrinări nenumărate prin lume, ca tot omul, poetul visează întoarcerea 

acasă, în versuri remarcabile, în poemul „Acasă m-oi întoarce”. 

Simbol al ţăranului, „Stejarul” –de strajă pe deal – sugerează înfrăţirea omului 

cu natura. Poetul aduce şi un elogiu fierbinte strămoşilor daci în poemul 

„Elogiu”. 

Dar nu numai reînvierea trecutului, ci şi meditaţii asupra vieţii, morţii, timpului, 

naturii, milostivirii divine, se regăsesc în poemele: „Vis necuprins”; „Ascunsa 

taină”; „Întoarse întrebări”;”Perpetua schimbare”; „Efemer”; „Vechi şi 

nou”; „Contraste”; „Clipe de viaţă”; „Stea căzătoare”; „Întrebări”; 

„Himera”; „Sita vremii”; „A lumii începuturi” ş.a. 

Poetul e de părere că icoanele se întorc în prezent cu singurul scop: „trecutul săl 

puneţi în noi, viitorul” (Vă-ntoarceţi icoane). 

Utilizând toate mijloacele artistice într-un volum unitar şi bine structurat, 

precum şi un condei riguros şi original, poetul Mircea Istrate Dorin ne oferă 

imaginea autentică a unui univers părăsit odinioară şi regăsit în amintiri, în 

evocări, în paginile acestea atât de tulburătoare şi de vii, născătoare de 

sentimente şi de dragoste pentru neam, pentru dragostea şi respectul sfânt faţă 

de ţară. 

„Puterea trecutului” – reînvie astfel, cu forţa desăvârşirii – în aceste „clipe de 

viaţă” înscrise pe răbojul Timpului, acum şi de-a pururi. 

Galaţi, 8 noiembrie 2008 

Ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril 

319

ALLEGRO MA NON TROPPO PE BULEVARDELE POEZIEI 

Darie Ducan, “Aprilie aseptic”, poezii, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010 

Palmaresul cu adevărat impresionant pentru preatânărul autor Darie 

Ducan este grăitor, el numărând, pe lângă volume de versuri, teatru, eseistică, 

publicistică, făcându-se cunoscut în media drept unul din copiii teribili ai 

scrisului, nu numai prin faptul că a reuşit să debuteze şi să devină membru al 

URS la vârsta de 18 ani, dar prin întreaga activitate şi prin prezenţa la radio şi 

televiziune precum şi la Cenaclul Facultăţii de Litere, Atelier postmodern, 

alături de alţi studenţi fondatori, precum şi prin declaraţiile îndrăzneţe cu privire 

la scrierile sale: „Nu se pot scrie cărţi perfecte. Într-o lume de cărţi, eu scriu 

oameni!” 

Să urmărim câteva coordonate biografice: 

„La doar 18 ani devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, gest 

controversat şi bulversant pentru precocitatea sa. Este absolvent al Facultăţii 

de Litere a Universităţii din Bucureşti. Publică în numeroase ziare locale şi 

centrale poezie, publicistică, eseu, dramaturgie, cronică de carte, reportaj, 

interviu, prefeţe, realizează între 2004 şi 2005 la Radio Târgu-Mureş emisiunea 

săptămânală de poezie „Tineri poeţi”. Debutează în volum în anul 2003 cu 

Funingine pe rană, Editura Tipomur, urmând destul de multe volume de poezie: 

Zeii de carton, 2004, poemul Trilogia lapidară, 2004, Acordorul de tărgi, 2005, 

ambele la Editura Ansid, Lungi plantaţii de singular, Editura Nico, 2007, 50 

Sonete I,II,III, 2007, Cartea dintre doi tâlhari, Editura Nico, 2008 precum şi 

volumele de teatru Dreptunghiul leproşilor, Editura Nico, 2008 şi Prerogativele 

lui Dumnezeu, Editura Nico, 2010. (...) Considerată în diverse feluri, - cum se 

specifică în nota introductivă a volumului de faţă - poezia sa există, 

impresionează sau scandalizează, bucură sau lasă indiferent”. 

Darie Ducan propune o scriitură alertă, vioaie, nonconformistă, 

îndrăzneaţă şi deosebit de originală. El este scris de cărţile sale la fel cum pânza 

reflectă mâna care a zugrăvit-o. „Scrie oameni” şi oamenii „îl scriu” şi cerneala 

gândurilor se revarsă de la unul la ceilalţi prin toţi porii. O maree de dragoste 

răspândită sonor înspre inimi. Cuvintele tind să ajungă „spre maluri care nu se 

surpă”. 

El adoptă retorica interactivă, punând întrebări şi solicitând răspunsuri 

imediate frământărilor noastre generale dar şi firicelelor de gânduri care s 

insinuează în creierul nostru. Ne ia martori, nu tăcuţi şi discreţi ci legaţi cu firele 

invizibile ale Poeziei. Ne cere şi ne acordă audienţă. Ne face acest favor pentru 

că ne consideră prieteni. Stilul colocvial este prezent pe tot parcursul demersului 

320

liric. Ba mai mult, este un stil familiar, amical, destul de intim, de vreme ce ne 

împărtăşeşte frământările lui. 

Dar uneori se opreşte, respiră şi se/ne uimeşte, de cât aer împărţim 

împreună, ceea ce ne conferă dreptul de a ne considera din aceeaşi familie! 

„Am auzit un om odată răspunzându-mi cu mult înainte / ca eu să fi pus 

întrebarea.” – spune Darie în „Prima câmpie”. Aşadar , intimitatea e atât de 

mare încât gesturile, cuvintele, nu mai au nevoie de explicaţii, ele se ghicesc, se 

adulmecă, se amuşină. 

Stilul foarte lejer, direct, fără căutări chinuitoare face accesibilă poezia lui 

Darie Ducan, tuturor gusturilor. Desigur că există şi un spirit de frondă (cum 

altfel?) dar el se reazemă pe un talent care nu poate fi pus la îndoială, pe multă 

muncă şi pe rezultatele notabile de până acum. Darie Ducan este deja o voce 

distinctă în peisajul liricii actuale, care s-a impus prin originalitate şi limpezime. 

Discursul său urmează linia epicului interactiv în poezie, genurile nu mai 

au graniţe şi trec cu dezinvoltură din unul în celălalt. 

„Printre ziare uitate tipărite albe apune roşu un om tăiat la propriul lui 

trecut. /Când ai să înţelegi că nu toate cuţitele poartă numele de cuţit pentru că 

asta e doar o funcţie? / Scaunul, masa, pasta de dinţi toate îşi înţeleg pudra de 

talc dintre ele şi lume / şi o numesc filosofie ca să nu se mai agite şi să rămână 

ele./ Polemica te face de neatins.Reflexul se sinucide când abia a trecut de 

pânzele albe.” (A doua câmpie). 

Tematica abordată este concretul cotidian, despodobit de toate miresmele 

sale. Nimic căutat care să pomădeze realitatea. Darie Ducan înfăţişează lumea – 

aşa cum e.” „A patra câmpie: „Nu muri, nu alerga cum laptele venea spre tine 

/ prunc, atunci când mama / nu avea baraje şi fluenţa lui o irita cum o irită 

astăzi / logoreea politicienilor, demagogia lor. Fumează o / ţigară, apoi lasă 

fumurile să se certe şi desparte-le. / Împăcându-le / vei fi adevăratul creştin 

care să merite să nu moară. / Când despărţind împaci eşti tot atâta filosofie pe 

cât / crezi că hic şi nunc au conspirat să fii acolo.” 

O rugăciune cât se poate de inedită adresează Darie Ducan Creatorului: 

„-Doamne, ţine-mi numele acesta pentru zile bune/ şi-n nopţile în care plouă 

straşnic zi-mă pe silabe. / Din acest moment ne uzăm în porecle ca să ne ţinem / 

numele ca pe haine bune. A mai auzit cineva / să se folosească numele Ieronim, 

Iorgu, Sânefta, Aglaia, astăzi? (A şasea câmpie). 

Ar părea că sporovăiala poetului este lipsită de substanţă, dar nu e aşa. 

Gândirea lui învăluită în şoapte livreşti are forţa de a transfigura banalul, de a-i 

da chip şi suflet, minte şi inimă. A şaptea câmpie: „Partea ta de adevăr e mereu 

cea care nu se spală pe / mâini după ce există./ Unghiile tale au învăţat să 

doarmă înfipte în carnea / mea. Se face că de fiecare dată când lipsesc, de sub 

ele / se trezesc înfofoliţi şi murdari toţi cerşetorii / Bucureştilor şi se duc / 

să înapoieze monedele primite numai că, aruncându-le / înapoi înspre mâini, / 

abia dacă le mai prind sufletele lor în ridicare.” 

321

S-ar sputea spune că Darie Ducan nu este un răsfăţat al Poeziei, ci mai 

degrabă un slujitor, un salahor care îi cărăuşeşte cuvintele, imaginile şi 

parfumul, în saci umpluţi cu raze, şi cu frunze de laur, ca să o aureoleze. 

Uneori, Poezia e cea care îi şterge sufletul de miasme telurice. Împletind aceste 

ramuri cu lumina de sine, el îi aşează o aură, la rândul lui aureolându-se. Poetul 

a găsit şi o formulă originală pentru cei care îşi pierd credinţa şi speranţa: aceea 

de a se agăţa de lucrurile mici şi foarte mici, pentru a merge mai departe şi a 

depăşi impactul. „A noua câmpie: Nu apela la nimeni atunci când nu mai ai 

credinţă./ Caută pe jos un bilet de tramvai, găseşte-i gaura şi / dă-i ocol de trei 

ori. / Se va găsi un Dumnezeu şi pentru asta.” 

De ce şi-a numerotat astfel titlurile poemelor Darie Ducan? Cred că din 

dorinţa de libertate interioară pe care întinsul câmpiei i-o poate conferi, acolo 

unde poate alerga slobod precum un mustang înspumat care nu suportă zăbala şi 

şaua. 

Prin hăţişuri şi bolovănişuri, tânărul autor ne conduce spre luminişul 

fiinţial, la capătul orizontului, acolo unde cerul îmbrăţişează pământul, pentru că 

doar din acel loc poţi vedea limpde, cu dioptriile sufletului. 

„A treisprezecea câmpie: Azi dimineaţă cineva mi-a bătut la uşă chirilic. 

/ M-am speriat că-mi vin străbunicii târziu, / găsiţi de vreo ezitare latină. / 

Bătea a pământ şi era dimineaţă.” 

Componenta erotică e prezentă pretutindeni, chiar cu obstinaţie, în lirica 

acestui tânăr: 

„A cincisprezecea câmpie: Tot sexul e numai mecanica fină / dintre luciul 

apei cu luciul altei ape. Ce departajează apele, / ce le separă, un vas, un borcan 

sau un mal / e numai acel sentiment prin care nările animalelor judecă / cum să 

tragă o targă pe uscat cu respiraţia / ca să îşi salveze aproapele.” 

Aceeaşi plămadă de inefabil, acelaşi mister seemnat indescifrabil, provocat 

doar de muza care e destul de nerăbdătoare să-ţi dea, atunci când citeşti, cu tifla: 

„A şaisprezecea câmpie: Aceeaşi targă o prinzi ca pe un creion între degete / şi 

semnezi cu mânerele ei în nisip. / Deşi scrii acelaşi lucru, un mâner va semna 

indescifrabil, / indescifrabilul care te-a salvat.” 

Şi totuşi, dinspre zenit spre nadir, câtă lumină de sine! 

Mulat pe discursul cotidian, un firişor de romantism dă culoare şi 

prospeţime imaginii: „Numai rugăciunea şi ultima respiraţie nu se dizolvă în 

apă mereu” – spune Darie într-un poem. 

Darie Ducan îşi devansează generaţia şi scrie pentru un timp fără etape, 

fără vârstă, semn al eternităţii cuvântului „Fluctuaţii: Am avut cândva fineţe, îţi 

găseam un nai în orice parte a corpului, / în orice cută de piele. Eşti capătul 

arătătorului tuturor acum şi cum / cu unghia se lovesc de tine, exactă, a ţambal 

suni şi orice apropiere de centru / cade în aparenţe, în partea aceea a 

Bucureştilor unde încă mai sunt / cişmele din anii 60, unde încă se bea din pumn 

o apă de etnie bizantină”. 

322

De asemenea el nu-şi fixează poemele într-un spaţiu mărginit, ci le lasă 

slobode să cutreiere adâncimile şi înălţimile în aceeaşi măsură. 

Iubirea este pentru el fundamentul, apoi eşafodajul pe care se înalţă 

cuvintele: „***: Mai iau străzile ca altădată la rând / dar de această dată nu ca 

să te caut, / ci ca să nu te găsesc şi să mă pot culca liniştit.” 

Într-o ordine proprie a stării, poetul se retrage undeva, acolo unde 

fericirea constă exact în ceea ce o neagă: „Drumul a fost lung, / scrisorile de la 

o vreme se timbrează cu targa pe care e dus poştaşul, / nimeni nu primeşte prea 

mult de la mine, ce e peste două rânduri e un roman, / tu la orice faci eşti 

prefaţa. Satură-te!” (Ordine a stării). 

Având pe deplin conştiinţa de sine a discursului său fizic şi metafizic, 

Darie Ducan îl rescrie într-o „Topică a desăvârşirii” în felul următor: „Vom fi 

morţi / numai în contul / temerilor noastre. // Câtă trecere de pietoni / e după 

trecere / ştie doar albul, // deşi între albul / ochiului celui mort / şi albul 

marcajului // pe şosea aruncă gri / o predestinare precisă.” 

Credo-ul său se desfăşoară, nu spectacular, ci discret şi latent aşa cum 

circulă apa freatică în adâncuri şi din când în când izbucneşte la suprafaţă, întrun 

izvor strălimpede: „Ce vei mai socoti tu / cu minus şi plus / după ce mi se vor 

/ adeveri puterile că am / sub piele un fel de / credo latent?”(Aplauze). 

Şi totuşi, predilecţia către anumite cuvinte care au mai mult de-a face cu 

partea fiziologică a omului, şi cu necesităţile lui naturale, ar putea deveni 

obsesie. Naturalismul a fost şi este agreat doar de o anumită categorie de cititori. 

Un oarecare teribilism şi spirit de frondă îl bântuie pe Darie Ducan şi dorinţa de 

a epata cu orice preţ. E şi acesta un tribut al post-post-modernismului poeziei 

douămiiste. Anumite lucruri nu pot fi numite, cu atât mai mult, nu pot fi scrise 

pe suport material, fără să ai sentimntul că sâvârşeşi un sacrilegiu, o profanare. 

Hârtia nu suportă asemenea profanare, cititorului i se face lehamite pentru că şiaşa 

este agresat cu astfel de producţiuni, pe toate canalele media, în toate ziarele 

şi revistele de profil. „Totul îmi îngăduit dar nu totul îmi e de folos”, - spunea 

Sfântul Apostol Pavel. „Căci, din cuvintele tale vei fi înălţat şi din cuvintele 

tale vei fi osândit” - se spune în aceeaşi Scriptură. Cu alte cuvinte, nu totul îmi 

e spre edificare. Sunt unele primejdii care mă pot conduce spre prăbuşire. 

Dacă ar fi curăţată de aceste impurităţi care nu ajută cu nimic, ci 

impietează conceptul de Poezie, aceasta s-ar prezenta în rochia neprihănită care i 

se cuvine. Astfel poezia şi numele poetului ar putea fi salvate de stigmatul de a 

fi numit poetul spermei, al himenelor-învierii, al flegmei, al secetei menstruale 

sau al altor obsesii sexuale, doar pentru a fi în trend. E adevărat că există poeţi 

care-şi refulează neputinţele în scris, cum este Mihail Gălăţanu, a cărui lirică 

este infestată total de pornografie şi mai este şi răsplătit cu premiile Uniunii 

Scriitorilor pentru aceasta, şi cu premii naţionale de poezie care fac să roşească 

numele poeţilor-patroni ai Fstivalurilor de poezie: Blaga, Arghezi, Coşbuc ş.a. 

Să-i redăm Poeziei locul de-a dreapta Literaturii Române. 

323

Pentru aceasta există tratate anatomico-fiziologice şi reviste de profil. 

Poezia nu este compatibilă cu asemenea termeni. Să-i apărăm demnitatea şi 

graţia care vin din pană îngerească şi nu din culisele caselor cu felinar roşu. 

Dincolo de toate acestea, Darie Ducan este un poet sensibil şi precoce, pe 

care, sensul vieţii şi problemele ei fundamentale nu au cum să-l lase indiferent şi 

le aduce în prim plan, în felul său. 

Iată-l însă pe Darie Ducan într-o reflecţie cât se poate de personală: „***: 

Şi când mor / tot exist. Sunt o contumacie.” 

Fixându-şi mai mult coordonatele spirituale şi ascultându-şi sufletul mai 

mult decât trupul, inima, mai mult decât mintea, Darie Ducan poate deveni un 

poet remarcabil, că cărui creaţie să poată fi citită de iubitorii de poezie de toate 

vârstele. 

23 iulie 2010 

324

FIICA DUNĂRII ŞI AMINTIRILE EI PICTURALE 

Constanţa Abălaşei Donosă, „Amintiri care nu mor...”, Editura Centrul de 

Creaţie Brăila, 2005 

Am pornit pe drumul „Amintirilor care nu mor...”, convinsă fiind că voi 

întâlni, pe parcursul evocării, aceeaşi romantică artistă, îndrăgostită de culoare, 

pe care o cunoscusm din câteva volume de versuri anterioare. 

Farmecul, însă, de povestitor înăscut, naturaleţea cu care-şi aşterne 

gândurile ca în faţa şevaletului, m-au cucerit pe dată şi am poposit mai cu luare 

aminte, în acest univers tainic şi generos, totdată. Am întâlnit aici, o femeie care 

ştie în primul rând să privească şi să asculte. Să asculte, nu numai oamenii, dar 

şi lucrurile şi fenomenele naturale. Care ne invită la o conversaţie cu fluviul, 

acest vechi reper, motiv de inspiraţie al etern îndrăgostiţilor romantici, martor al 

atâtor întâmplări. „Mă uitam în apa înmărmurită a fluviului ca într-o oglindă 

întunecată, însă niciodată nu i-am putut înţelege slăbiciunea şi puterea, 

cuminţenia şi aroganţa, purtate zi şi noapte, din ţară în ţară... (...) Îmi plăcea să 

ascult ce-mi spune”. 

Puţini scriitori am întâlnit, îndrăgostiţi de Dunăre, de fiinţa ei fabuloasă, 

misterioasă, „adunând în pântecele ei valul altor cursuri de apă şi sufletul 

nevăzut al atâtor izvoare. (...) Ore în şir stăteam nemişcată să-i privesc apa”. 

În peisajul acesta fascinant, de fiecare dată altul, atenţia ne este atrasă de o 

apariţie puţin misterioasă care impune. „Avea un aer distins în ciuda anilor pe 

care-i arăta...” 

Autoarea ne introduce în sanctuarul pictoriţei Emilia Dumitrescu şi intrăm 

şi noi în emoţia ei adolescentină faţă de o venerabilă doamnă a penelului 

românesc, cum era la data primei vizite a poetei şi cum a rămas pentru pictura 

românească. 

„În faţa şevaletului, artista picta şi se dsfăşura cu o precizie atât de 

liniştită încât mi s-a părut totul o magie; aşa şi era pentru naivitatea mea de 

începător în pictură. Nici prea multe nu am reuşit să remarc în atelier, în afară 

de câteva tablouri pe pereţi, reviste şi multe cărţi pe masă...iar pe un dulap 

aşezat într-un colţ, se vedeau siluetele aplecate ale unor „bostani” misterioşi 

ca forme. 

Am simţit nevoia să vorbesc în şoaptă, ca într-o biserică: nu voiam să 

stingheresc ritmul în care dumneaei lucra. M-a impresionat enorm...” 

Ce are arta, atât de fascinant încât să-l subjuge pe om? 

325

Răspunsul nu e atât de simplu. Puterea ei de atracţie vine din misterul 

creaţiei în sine şi din stropii de jertfă care se întrezăresc în fibrele intime ale 

lucrării. Un amestec de transpiraţie, mosc şi sânge. O sfântă plămadă de inefabil. 

Ceva ce nu poţi defini în cuvinte obişnuite. Trebuie să inventezi cuvinte pe 

măsură. Arta nu se descrie, se simte cu toţi porii. Ea are acea putere magică de a 

te fura din mediul cotidian şi a te purta pe meleaguri numai de artist ştiute, ca pe 

un covor fermecat în poveştile copilăriei. 

Aflată la una din expoziţiile celebrei pictoriţe, uceniţa se transpune în 

miezul imaginilor, care o fac să viseze. 

„Acvaforte, acvatinta, xilogravură... Citeam şi nu înţelegeam; erau 

denumiri pe care eu le descifram în neştiinţă şi necunoştinţă de cauză. Desenul 

colorat acuarela sau pastelul erau deja tehnici ale artei despre care aveam 

oarecare cunoştinţă. 

Privind toate lucrările din expoziţie, visam la vară, la toamnă, la iarnă, la 

câmpul plin de grâu sau la toate drumurile care duceau în deltă. Uneori parcă 

hibernam sub zăpadă...sau visam la grădini pline, parfumate cu flori de vară, 

sau pustiite de parfumul frunzelor coapte...” 

Constanţa Abălaşei Donosă este un pastelist de cuvinte. Arta 

transgresează realitatea, reînvie legende: „Toate tablourile aveau intimitate, 

astfel atunci când priveai te simţeai atras sau poate chiar fascinat de frumuseţea 

lor, aşa încât erai parcă stăpânit de un respect superstiţios... 

Vedeam ceva ce-mi depăşea închipuirea”. 

Impactul elev – operă de artă este foarte puternic. E vorba de o legătură 

tainică, misterioasă între om şi pictură. „Privind tablourile sale ghiceam parcă 

legături nevăzute, existente între strigătele păsărilor sălbatice din deltă, lumina 

care moare în timpul zilei şi crepusculul învăluind Munţii din Maramureş sau 

Vrancea.” 

Autoarea a intuit cu toate simţurile că, ceea ce exprima artista în pânzele 

sale, care parcă înviau una câte una, se află dincolo de cuvinte şi că ele transmit 

sentimente. 

Abia plecată din expoziţia maestrei Emilia Dumitrescu, autoarea se 

hotărăşte să afle şi ceea ce nu se poate afla, cu alte cuvinte, să descifreze, atât cât 

îi va permite starea la vremea aceea, acel Mysterion, inefabilul de dincolo de 

artă. În acelaşi timp, în sufletul ei încolţeşte visul... Visul de a deveni aidoma 

acestei mari artiste, cu expoziţii internaţionale. 

Sensibilă (cum altfel?), atentă la fiecare şoaptă a ierbii şi a florilor, 

trezorier al culorilor din curcubeu, Constanţa Abălaşei Donosă a ales două 

modalităţi de expresie – Cuvântul şi Culoarea pentru a-şi manifesta trăirile. 

Nu se ştie care din aceste modalităţi este predominantă şi specifică autoarei. 

Cred că aceste două forme de artă se împletesc în chip fericit şi mesajul este în 

beneficiul oamenilor. 

Amintirile la care recurge acum autoarea sunt prelungirea acestor stări de 

graţie. Ea punctează diferitele etape al vieţii şi creaţiei sale, prin, şi cu mijlocirea 

326

unor personalităţi remarcabile ale culturii româneşti şi universale pe care a avut 

privilegiul de a le fi cunoscut. Şi aceste personalităţi sunt: prof. Ofelia şi Ion 

Gane, arheologul Nicolar Harţuche şi soţia sa Ana Maria Harţuche, critic de 

artă, scriitorul Gheorghe Drăgan şi fratele său prof. univ. Mihai Drăgan, Marina 

Stan – muzeograf, Raoul Şorban, actriţa Ileana Radu şi dr. Constantin Radu, 

Marquerite Bergeron-Tremblay, Louis Fleury, Gaston Bleckburn, Charles şi 

Josette Cordenon, Felicia şi Bernard Renck, Mimi Kan. Către ei se îndreaptă 

gândurile autoarei, într-un buchet de amintiri care nu mor. 

E ciudat cum cuvântul amintiri conţine în el ca rădăcină, jaculatoria Amin! – 

Aşa să fie – care se rosteşte la finalul fiecărei rugăciuni creştine. Amintirile sunt 

de toate felurile, amestecate şi singulare, ele vin învălmăşag de gânduri, imagini, 

cuvinte, sentimente pe care omul, cu sau fără voia lui, le păstrează în sine şi 

uneori îi revin cu obstinaţie. Sunt amintiri care mint şi amintiri care spun 

adevărul. Sunt amintiri care dor, amintiri care ne fac plăcere, amintiri estompate 

şi amintiri limpezi. Ba, un scriitor a îndrăznit într-o carte sintagma „Amintiri din 

viitor”. 

Cele mai multe amintiri sunt legate de copilărie, de tinereţe, amintiri pe 

care vrei să le uiţi şi nu poţi, amintiri care te obsedează şi ele-şi pun amprenta 

asupra vieţii tale. 

Amintirile Constanţei Abălaşei Donosă sunt dintre cele care rămân veşnic 

vii în memorie, amintiri care nu mor...Ele s-au imprimat definitiv pe scoarţă, 

precum icoanele pe iconostas. Legate de oameni şi locuri, de întâmplări şi de 

stări emoţionale, ele au forţa uriaşă a munţilor care veghează văile somnului. 

Cu acurateţe, farmec, minuţie, naturaleţe, oarecare delicateţe, lipsă de 

artificii, autoarea se reîntoarce în trecut evocând figurile luminoase care i-au 

influenţat viaţa, cariera şi personalitatea. 

Ea îi face portretul literar al artistei Emilia Dumitrescu: „Ochii ei mari, 

arcuiţi de sprâncene subţiri, şi părul cu reflexe stacojii, piptănat cu cărare la 

mijloc, dădeau strălucire chipului ei. În jurul gâtului îi atârnau – peste bluza de 

culoarea ciocolatei, perle verzi în ton cu brăţara şi cerceii. O vedeam ca pe o 

femeie deosebită.” 

Introducerea tinerei pictoriţe în fascinanta lume a artelor plastice se face 

treptat, pe măsură ce cunoştinţele primite la şcoala de pictură se cimentează şi ea 

cunoaşte personalităţile culturale brăilene. 

„Şi totuşi, gândul la marii pictori francezi, nici cele două peisaje ale 

maestrului Steriadi nici tablourile doamnei Emilia Dumitrescu nu puteau fi atât 

de ademnitoare pentru mine, ca gândul la Franţa. Îmi veneau în minte 

momentele în care doamna Emilia îmi vorbea de fiecare dată despre 

împrejurările în care ar fi putut pleca să studieze la Paris; renunţase într-un 

anumit moment, iar clipa să i se spună că mai poate pleca nu se repetase.” 

Uneori, în chip neaşteptat ţi se oferă o şansă în viaţă. Alteori, aştepţi clipa 

oportună ca să-ţi realizezi visul. Important e să ai încredere în destinul tău 

artistic şi să nu-ţi părăseşti visul. 

327

Autoarea descrie cu lux de amănunte atelierul celebrei pictoriţe din casa 

de la Vădeni. „Priveam la sutele de uleiuri şi acuarele echilibrate în privinţa 

coloritului, gândindu-mă la maturitatea ei artistică. În cromatica fiecărei 

lucrări era atât de bine exprimată personalitatea Emiliei Dumitrescu! Casa de 

la Vădeni era asemeni unui muzeu plin cu acuarele, desene, gravuri, uleiuri pe 

pânză. Fiecare lucrare în parte m-a impresionat. Însă mi-am dat seama că 

pentru gravură dânsa a făcut o adevărată patimă. Gravura-ţi cer să fii sigur pe 

desen, să-l faci cu precizi şi multă fineţe...Privind experienţa de-o viaţă a 

artistei în domeniul artelor plastice – în gravură mi s-a părut că excelează”. 

Astfel de întâlniri te fascinează şi îţi lasă o amprentă sufletească de 

neşters. 

Cartea „Amintiri care nu mor...” nu este o carte spectaculoasă, cu situaţii 

pline de neprevăzut, aventuroase, provocatoare ori şocante. Este o carte a 

evocărilor nostalgice ale unui timp revolut, populat de mister, de inefabil, de 

dorinţa de a te ridica deasupra tainelor firii prin artă, o carte de dragoste pentru 

artă şi pentru slujitorii ei, în care autoarea, cu tact, gingăşie şi oarecare undă de 

romantism, învie imagini şi personaje scumpe care au avut un rol covârşitor 

asupra dezvoltării sale ca om şi ca artist. Şi pe care autoarea nu-i poate uita, 

găsind această modalitate de a-i pomeni, de a le aduce omagiu spre a nu fi uitaţi 

cu desăvârşire. Faptul că autoarea cinsteşte modelele sale este şi o pildă 

grăitoare asupra caracterului său onest, demn şi recunoscător faţă de cei care au 

sprijinit-o în demersul său în viaţă. Dintre rânduri respiră admiraţia, iubirea, 

respecul faţă de oamenii pe care i-a întâlnit şi pe care i-a ales ca modele. 

De multe ori, pe parcursul lucrării, se aprind scântei de har, scântei din 

cenuşa focului sacru şi atunci ştii că acolo este prezent Duhul, aşa cum spune 

Constanţa Abălaşei Donosă despre Biserica Greacă: „Asta însemna pentru mine 

ceva unic pe acest pământ. Când mă aflam în faţa ei, nu puteam să nu-i admir 

adevărata şi întreaga ei înfăţişare; pentru mine „Biserica Gracă” avea atunci 

mai mult decât însemnătatea unui monument; era „Duhul Sfânt al Brăilei” cel 

care locuia acolo. 

În el sălăşluia o credinţă fermă şi destinul implacabil dăruite de 

Dumnezeu Brăilei înainte ca eu să fi existat: şi despre duhul acela credeam că 

„ţine Brăila pe picioare”. 

Aşa cum spunea artista Emilia Dumitrescu, pentru un pictor „dificultatea 

cea mai marw a fost aceea de a găsi cuvinte pentru a traduce un peisaj 

monumental; cuvinte pentru liniştea profundă încărcată veşnic de nelinişte sau 

de parfumuri necunoscute sau de tăcerea majestuoasă acolo unde totul se voia 

ascuns de tumultul oraşului atât de apropiat”. 

Aşa cum, pentru un scriitor, dificultatea constă în a zugrăvi peisajul şi 

portretele, în culori şi sunete, ca să rezulte un tablou epic sau liric, pe măsură. 

Despre această mare personalitate a Brăilei, Constanţa Abălaşei Donosă 

spune că, în 31 iulie 1995 i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Brăilei 

pentru întreaga sa activitate artistică, „Emilia Dumitrescu figurează în istoria 

328

artei contemporane româneşti şi este un nume important pe care l-a dat Brăila 

artelor scolului XX. (...) 

Lăsând Brăilei peste 1500 de lucrări, desene, acuarele, gravuri, uleiuri pe 

pânză, pntru dânsa a fost cât se poate de firesc să i se recunoască şi preţuiască 

valoarea artistică”. 

Autoarea recunoaşte că între ea şi artista mai vârstnică, „a existat o 

legătură venită de undeva de sus, din necesitatea de a ne exprima, de a 

comunica.” 

Oricât de mare ar fi un artist, el are nevoie permanentă de certitudini în 

ceea ce priveşte creaţia lui. Acestea certitudini se reflectă în admiraţia şi ochii 

discipolilor. Nu e de mirare că, artiştii îşi caută discipoli, aşa cum învăţăceii îşi 

caută maestrul. E o empatie necesară. 

Aceste două spirite, deşi inegale ca vârstă şi putere de expresie aveau ceva 

comun: dragostea pentru artă, pentru natură, pentru Dunăre. Dunărea le-a fost, 

deopotrivă martor tăcut, amândurora. 

Mai tânăra pictoriţă îi mărturisea Emiliei Dumitrescu: 

„...V-am întâlnit iarna pe faleză, stând pe o bancă, admirând Dunărea ca 

pe o icoană sfântă! 

Azi când vă revăd, vă văd chipul înspre marginea timpului amăgit de 

înfrângeri; suferinţă netămăduită de aghiazma valurilor ei! Dunărea, în drumul 

ei fără întoarcere, ne leagănă lacrimilor ochilor în uitare de nemărginit. 

Peste ani, viaţa fiecăruia va lua alt chip, netămăduit de aceeaşi uitare.” 

Într-un alt capitol, autoarea rememorează anii de şcoală şi prima copilărie 

şi tinereţe, care-i prilejuiesc, de asemenea „amintiri care nu mor...” 

...”şi iată că mă năpădesc atâtea amintiri şi emoţii...ieeşite parcă din 

succesiunea timpului, le retrăiesc acum cu intensitatea de odinioară: vacanţele 

ptrecute la ţară la bunicii din partea mamei, pe malurile Buzăului, la Scorţaru- 

Nou, cu pădurile din preajma-i în toate nuanţele de verde cu păsăretul pădurii, 

ce se trezea de dimineaţă atât de vioi şi vesel, cu apa Buzăului ce-şi picta 

marginile pe nisipul azuriu în care sălciile îşi băteau crengile înghesuite 

lăcrimând prin frunze, lacrimi tăcut, rugă pentru Duhul Sfânt. 

Şi când vedeam acest imperiu de verdeaţă cu decorul lui de vis, 

descopeream cum lumina îi dădea de fiecare dată un colorit surprinzător pentru 

imaginaţia mea.” 

Se observă din frază cum, toate descrierile Constanţei Abălaşei Donosă, 

conduc spre colorit! 

Un pictor zugrăveşte mai întâi în minte un peisaj, el îl vede cu ochiul 

interior, cu ochiul special sau pineal, apoi îl redă aidoma imaginaţiei sale, chiar 

dacă nu seamănă cu modelul. 

Este ceea ce-l defineşte ca artist. Acel „specific” al fiecăruia. 

„Aşa mi s-au întipărit în minte tablouri inedite prin splendidul lor decor. 

Adevărate palate de ramuri împreunate, acesta din urmă alcătuind o lume 

fantomatică de linişte. Parcă ar fi fost coborâte de pe altă planetă aceste 

329

Brăila văzută cu ochiul divin şi transpusă artistic prin ochiul poetei. 

În aceeaşi măsură îi trezeşte amintiri şi oraşul vacanţelor sale, Botoşani. 

„Pentru mine Botoşani nu înseamnă doar locul vacanţelor petrecute 

cândva şi farmecul lor; înseamnă ţărâna de veci a tatălui meu şi a bunicilor; 

înseamnă şi imense pâlcuri mai mici de pomi, ape cu serpentine moi, biserici 

din piatră sau lemn, mănăstiri ridicate de sfinţii voievozi, muzee de artă, cultură 

şi datini. 

Toate locurile de altădată îmi evocă şi acum acel duh plin de blândeţe, 

răscolitor, ce încărca poveştile spuse de bunici sau tumultul întâmplărilor 

reunite în cărţile de citit.” 

Autoarea, nu numai că evocă marile personalităţi trăitoare pe aceste 

meleaguri, dar le face şi portretul grafic. 

Capitolul III al cărţii evocă alt momente marcante din viaţa artistei, legate 

de colaborarea cu Episcopia Dunării de Jos şi evenimentul care a avut loc la 4 

iulie 2004 la Galaţi şi anume – binecuvântarea şi lansarea la apă a „Pânzarului 

Moldovenesc”. Autoarea descrie în cuvinte şi imagini grafice slujba de cinstire a 

Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt la 500 de ani de la trecerea 

sa la cele veşnice. 

Cu emoţie în glas, autoarea descrie evenimentul: 

„Pe dinafară, Catedrala Episcopală zugrăvită pastelat era împodobită cu 

o risipă de dărnicie cu brad, flori albe şi roşii iar de-a lungul trotuarului în faţa 

ei, erau peluzele de flori multicolore făcând din această sărbătoare o legătură 

voită între credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu; frumuseţea spontană a 

florilor şi câştigul spiritual al sufletelor. De jur-împrejur, ochii mi se scăldau în 

verdeaţa teilor, platanilor sau a unui brad. 

Ascultam slujba de afară, fiindcă ajunsesem mai târziu din oraşul Brăila. 

Cu inima bătând însă, plină de bucurie, încercam să-mi adun emoţiile...În 

după-amiaza aceleiaşi zile la ora şaptesprezece, urma să aibă loc vernisajul 

unei expoziţii de artă sub patronajul Episcopiei Dunării de Jos şi a Muzeului de 

Artă vizuală. Expoziţia dedicată lui „Ştefan cel Mare şi Sfânt” avea numele de 

PECEŢI ŞTEFANIENE LA DUNĂREA DE JOS. 

Alături de pictorul Nicolae Spirescu, şi profesorul – artist fotograf – 

Ştefan Andronache, am fost invitată şi eu cu 34 de lucrări de grafică alb/negru, 

la care Episcopia Dunării de Jos cu binecuvântarea P.S. dr. Casian, au scos un 

mic şi frumos album de artă: „CTITORII MOLDAVE ALE SFÂNTULUI 

VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI AL URMAŞILOR SĂI.” 

În partea a doua a lucrării autoarea realizează câteva portrete în cuvinte şi 

peniţă, unor personalităţi: Ion Gâţă, un prieten de neuitat, profesorului său de la 

şcoala de artă Vespasian Lungu şi o evocare emoţionantă a doamnei Marquerite 

Bergeron-Tremblay, pe care a cunoscut-o la Muzeul de Artă al României, în 

1983 la expoziţia retrospectivă a operei marelui pictor român Nicolae 

Grigorescu. Autoarea redă fragmente din scrisorile acestei doamne din Alma- 

Quebec, cu care a legat o frumoasă prietenie. 

331

Constanţa Abălaşei Donosă reproduce şi unele poezii peronale, traduse în 

limba franceză. 

Întreaga carte a Constanţei Abălaşei Donosă este scăldată într-o lumină 

inefabilă care se desface în mii de nuanţe posibile şi ne dăruieşte câte o rază din 

ea. Prin amintirile, evocările, descrierile, grafica, poemele traduse în limba 

franceză, ea ne face părtaşi la cele mai frumoase momente din viaţa sa, trecândule 

astfel, în nemurire. 

28 iulie 2010 

332

NATURĂ MOARTĂ CU ECOURI DE LINIŞTE 

Constanţa Abălaşei-Donosă, ECOURI DE LUMINĂ LA PORŢILE 

CURCUBEULUI, - volum în curs de aparţie 

Toi de vară danubiană. Ecouri de lumină fluidă.Valuri de linişte vie. 

Aceasta ar putea fi schiţa pentru un tablou după natură. Natură moartă cu 

zvonuri de linişte vie. În acest anotimp pârjolit de început de Gustar, ţin în mâini 

un manuscris „crud” încă. Şi parcă frământ în covată, aluatul de suflet al 

autoarei, o dunăreancă şi ea, înnamorată de fluviu şi de culoare. 

Amintiri, evocări, portrete, mărturisiri, rugăciuni, frânturi de omilii. 

Rzonanţe acustice-n gând şi în inimă. Odă închinată lui Dumnezeu Prea Măritul 

şi slujitorilor Lui de aici, de pe tărâmul acesta. Unii, înalţi ierarhi, ceilalţi, doar 

creştini din turma Păstorului. 

Autoarea, Constanţa Abălaşei-Donosă este o împătimită de Dumnezeu, 

împătimită de oameni, de Cuvânt, de Frumos şi de Artă Plastică. Suflet răsfrânt 

într-o lacrimă. 

Personalitate distinctă în peisajul artelor plastice din sud-estul Dunării, din 

portul atât de îndrăgit – Brăila – Constanţa Abălaşei-Donosă şi-a câştigat prin 

creaţia de până acum, „dreptul la timp” – şi dreptul la veşnicie. 

Originală şi nonconformistă, creaţia sa nu se limitează la pictura în 

acuarelă, ulei, guaşă, ci abordează, încă de la început, cu mult har, tehnica 

graficii în peniţă, ilustraţia de carte, tehnica graficii în puncte şi tot ce decurge 

din această subtilă artă plastică. 

Tributară o vreme marilor săi maeştri, Vespasian Lungu, Emilia 

Dumitrescu, Ioan Gâţă, artista şi-a croit încet, dar sigur, drumul propriu, 

încercându-şi penelul pe mai multe paliere de expresivitate artistică, abordând 

tehnicile clasice, dar şi ieşind din propria matcă, revărsâdu-şi talentul în noi 

fomule artistice. 

Autoarea are iscusinţa relatării, a gesticulaţiei ample, cu braţele deschise 

în formă de cruce. Face parte din tipologia oamenilor demonstrativi, cu dese 

exemplificări, cu divagaţii în zone şi sfere comune ale artei pe care o iubim 

deopotrivă, fiecare însă, cu mijloacele sale de expresie. 

Învăţ de la această artistă, cum să descopăr, să preţuiesc şi să iubesc 

culoarea oricărui lucru. Cum să privesc, nu numai cum să văd şi să mângâi cu 

privirea un peisaj. Mă învaţă diferenţa dintre a privi şi a vedea lucrurile în 

esenţa lor. Cum să dau expresie plastică unui cuvânt, unui portret, unei acuarele, 

unei naturi statice. Lucrările ei de grafică mă cuceresc şi mă farmecă din prima 

333

clipă. Ea ştie să „prindă” inefabilul de aripă şi să-i dea formă. E mai mult decât 

„acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – e o ploaie de haruri căzută intempestiv 

peste suflete. Înjugat de bună voie la această „oişte” – îţi croieşti drum stelar 

printre visuri. Imaginaţia scapă din căpăstru şi aleargă slobodă precum murgiinstelaţi 

prin otava cerească. Pas de le mai pune zăbală. 

Liniştea se sparge în ţăndări precum oglinzile sinelui. Un ciob din această 

linişte îţi reflectă gândurile. Priveşti în el şi te recunoşti. Sacru şi profan se 

cuminecă din aceeaşi plămadă caldă de pâine. Un ochi stă de veghe. E martorul 

stării de pietate şi de evlavie sfântă. 

E duminică. Şi o însoţim pe artistă la Sărbătoarea Împăraţilor Constantin 

şi Elena. Avem şi noi un locuşor de taină acolo. După cuminecare, îi însoţim 

gândul pictoriţei. „Duhul Sfânt coborând parcă peste trupul meu, m-am dus sămi 

clătesc ochii şi sufletul în apa strălucitoare a Dunării. Sublimă scaldă în 

verde-albastru! Aş fi vrut să rămân aici ore în şir, să mă bucfur de şoapta 

valurilor şi de cântecul păsărilor ce roiau în jurul meu şi al trecătorilor 

grăbiţi.” 

Şi valurile prind viaţă! Se revarsă, prăbuşindu-se peste pietrele 

înveşmântate în diferite culori. 

Râvna pentru Casa Domnului, dragostea pentru Cuvânt, ardoarea pentru 

artele frumoase – coordonate fundamentale în viaţa scriitoarei-pictoriţe – 

Constanţa Abălaşei-Donosă – sunt esenţele parfumate de trandafiri care-i 

împodobesc viaţa. 

De aceea, autoarea îşi ascultă chemarea inimii şi urmează îndemnul 

duhovnicilor spirituali, de a însemna hârtia şi a-şi (con)semna impresiile pe 

acelaşi suport sau pe altul. Indiferent de suportul material, sufletul se mulează 

perfect, lăsându-şi amprenta de inefabil. 

Lucrările ei au un Duh de Lumină, degajă căldură şi parcă susură acorduri 

dulci de flajeolete. Şi toate acestea pentru că artista este o fiică duhovnicească 

plecată la tot ceea ce este sacru. 

În râvna sa pentru lucrarea spirituală, nu precupeţeşte nimic: nici timp, 

nici efort, nici iubire. Constanţa Abălaşei-Donosă este una dintre acele persoane 

care caută în orice lucru sufletul luminii. Şi, o dată găsit, începe să-l 

plămădească. Liantul este fărâma de har, fărâma de dumnezeire din noi, fiecare. 

Uimirea în faţa fenomenelor vieţii pe care le socoteşte miracolele creaţiei, 

îi este călăuză fidelă. Cu ea se însoţeşte într-un rotund armonios sub formă de 

inimă. Avidă-n cunoaştere, adulmecă, una după alta, mişcările din lăuntrul din 

din afară, hrănindu-şi sufletul cu desăvârşire. 

Cu o nemărginită smerenie, din multitudinea de chipuri, ea desprinde 

arhetipuri, efigii umane pe care le desăvârşeşte, fie-n penel, fie-n peeniţă, în 

câteva trăsături de condei, până obţine imaginea optimă. Aşa este Î.P.S. Casian 

Crăciun al Dunării de Jos, pentru care autoarea are o preţuire şi un respect 

aproape mistice, ale cărui predici le ascultă cu emoţie şi pietate, de fiecare dată. 

Şi se pare că preţuirea e reciprocă. 

334

„Alături de ceilalţi părinţi slujitori şi credincioşi, îl vedeam un mare 

părinte duhovnicesc, cu multă experienţă plină de discernământ şi o 

nemărginită smerenie şi neascunsă măreţie în faţa lui Hristos şi a Maicii 

Domnului. 

Autenticitatea slujbei, pacea şi blândeţea privirilor Prasfinţitului Părinte 

Casian, îmi ofereau liniştea sufletească, sau starea pe care mi-o creea o sfântă 

rugăciune.” 

Autoarea oferă informaţii despre lăcaşuri de cult, monumente istorice, 

aşezăminte de cultură. Ilustrate în chip admirabil cu grafică proprie, acestea dau 

o imagine clară a celor relatate cu atâta nostalgie şi har. Parcă simţi parfumul 

suav al magnoliilor din copacii risipiţi printre tufe de brăduţi şi platani. 

Dar, cel mai mult îi place autoarei să vorbească despre Măicuţa Dunăre, 

„O Dunăre ce dă un farmec nespus, ca o amforă străveche de agată patinată 

vineţiu”. 

De asemenea, descrierea Bărăganului iubit pentru cuminţenia şi hărnicia 

lui. Autoarea consideră grâul – monumentul vieţii. Şi pe bună dreptate. 

În toate aceste minunăţii, ea vede lucrarea şi Milostivirea Divină. „Şi 

oamenii cu imperfecţiunile lor, tot daruri ale bunului Dumnezeu sunt”. 

Un alt fragment conţine evocarea artistului plastic Vespasian Lungu 

profesorul ei de desen de la Şcoala de arte, prilej de amintire a primei întâlniri. 

Artista evocă clipe memorabile, de la expoziţia personală a artistului „Şoapta 

acuarelei” – dedicată marelui nostru poet Mihai Eminescu precum şi altor 

scriitori şi oameni de mare spirit ai neamului nostru românesc expoziţie onorată 

de prezenţa multor personalităţi – în frunte cu Î.P.S. dr. Casian Crăciun – însoţit 

de părintele Rafail Noica şi de părintele protopop Gheorghe Marinescu. 

Oamenii au avut din totdeauna nevoie de modele. S-au creat şcoli, s-au 

format discipoli în jurul unor maeştri. S-au adunat în jurul unor chipuri şi suflete 

iluminate. Autoarea îl vede pe înaltul arhiereu: „om sfânt, trimis de bunul 

Dumnezeu, ca o euharistie, ca un dar spiritual, Preasfinţitul Părinte Casian 

Crăciun, cu mireasma şi dumnezeiescul har, cu aceeaşi înţeleaptă aşezat de la 

Dumnezeu, cinsteşte şi preamăreşte arta – imn al bucuriei, închinat vieţii 

creatoare pe pământ; în al doilea rând, posibilitatea mea de-a cunoaşte atâtea 

personalităţi. Îi mulţumeam Maicii Domnului pentru acest privilegiu de a avea 

din nou ocazia să-l văd şi să-l ascult pe Prasfinţitul Părinte, care prin vorbele 

sale parcă-ţi curăţă simţurile, inima şi trupul”. 

Artista are senzaţia că asistă la o liturghie cerească. Cuvintele dăruite de 

înaltul arhiereu sunt aidoma hranei, aidoma pâinilor şi peştilor înmulţite de Iisus 

pe munte, care nu s-au isprăvit până când n-au săturat mulţimile venite să-L 

asculte pe Învăţător şi au mai rămas suficiente resturi pentru a hrăni şi păsările 

cerului. Cuvinte care înalţă şi smeresc, deopotrivă. 

Cuvinte de har. Cuvinte de împărtăşire stropite cu lacrimi de mir şi şterse 

cu mahrama Veronicăi. 

335

Persoane şi instituţii emblematice se perindă – supuse – sub condeiul 

inspirat, ori sub penelul Constanţei Abălaşei-Donosă, imortalizaţi pe hârtie, în 

acuarelă ori peniţă, declinându-şi identitatea ori spiritul identitar în toată esenţa 

şi plenitudinea. 

În tăcere şi reculegere plină de reverenţă, autoarea aflată în preajma unor 

oameni carismatici, îşi aprofundează cunoştinţele, intrând în metamorfozele unui 

vis real şi înfrumuseţându-şi sufletul cu bunătăţi celeste. Toate acestea socotite 

un ospăţ de cunoştinţe, o sărbătoare spirituală, o adevărată fiestă lăuntrică: 

„Ospăţul acesta de cunoştinţe acumulate în cele câteva zeci de minute a 

însemnat pentru mine sărbătoare, ca şi atunci când priveşti crul sperând să vzi 

împărăţia lui Dumnezeu.” 

Expozeul Î.P.S. dr. Casian Crăciun – cu privire la picturile lui Vespasian 

Lungu reprezintă un cumul de cunoştinţe varii, din toate domeniile, relevând, o 

dată în plus, spiritul universal, enciclopedic şi marea cultură ale înaltului ierarh. 

Îndemnul Î.P.S.Sale de a-l cinsti şi cultiva pe Eminescu şi pe alţi cărturari 

români, ca valori de patrimoniu, este o chemare de a-L cinsti şi preamări pe 

Dumnezeu ca Tată Atotputernic şi deţinător al tuturor darurilor pe care le-a 

împărţit cu Milostivire creaturilor, făcându-le părtaşe la Marea Creaţie 

Universală şi Cosmică. 

În Eminescu, Î.P.S. dr. Casian Crăciun identifică geniul cu care a fost 

înzestrat poporul român, „şi asta datorită credinţei în Dumnezeu, de la care vine 

toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.” 

Nu mulţi sunt ierarhii care-şi îndeamnă credincioşii, prin exemple 

pilduitoare şi sugestive la cultură, ca la un fundament spiritual în desăvârşirea 

omului, alături de credinţa neamului. Acestea sunt reperele cele mai sfinte ale 

creştinului. 

„Nu întâmplător s-a afirmat că Eminescu este omul desăvârşit al culturii 

noastre, al spiritualităţii româneşti; cel mai mare crator de frumuseţe 

netrcătoare ridicând cuvântul la rang de „luceafăr” în constelaţia marilor 

valori şi luminatori ai culturii universale. 

Avem nevoie de Eminescu! 

Avem trebuinţă de cultură, de poezia şi iubirea sa curată şi sinceră, 

pentru a trăi curat şi adevărat în arealul în care ne-a aşezat Dumnezeu! 

Eminescu ne poate fi un călăuzitor desăvârşit în păstrarea identităţii noastre din 

orice punct de vedere, de a cultiva cultura noastră etnică, de a o apăra şi de a o 

dschide inteligent şi nobil, altora, în scopul de a primi de la ei, ceea ce noi 

oferim” – a afirmat Î.P.S. Casian Crăciun, cu prilejul vernisajului. 

De asemenea, Î.P.S., ca un adevărat Păstor sufletesc, îndeamnă auditoriul 

la discernământ în alegerea bogăţiilor spirituale şi nu doar a celor materiale, 

după învăţătura Supremului Păstor: 

„Creştinii sunt stâlpi de rezistenţă ai credinţei! Sunt oameni adevăraţi! 

Pentru că sunt oamenii lui Dumnezeu, nu poate fi slăbiciune. Slăbiciunea e doar 

o casă zidită pe temeliile slabe ale lumii acesteia. O casă, adică, fără 

336

temelie...Casa zidită pe credinţă, pe adevăr, chiar dacă e mai săracă, e mai 

trainică şi plină de energii creatoare. Fără bogăţie spirituală, o casă este o 

casă şi atâta tot! Fără bogăţie spirituală, un om este o frunză în vânt, o creangă 

care se usucă şi atât! Dar cel din fiinţa căruia urcă seva creştinătăţii, seva 

spiritualităţii, este cu adevărat biruitor al tuturor potrivniciilor vieţii” – s-a 

exprimat Înalt Preasfinţitul. 

De ce crede Constanţa Abălaşei-Donosă că Dunărea, la Bobotează „cade 

la picioarele Sfântului Dumnezeu pentru iertare”? 

Poate că e un act reparatoriu prin care fluviul, prin actul simbolic al 

scufundării în ea şi al sfinţirii apelor sale, mijloceşte iertarea pentru cei care nu 

cred şi nu se supun ritualului băutului agheazmei şi stropirii cu ea pentru 

abluţiune, pentru curăţirea şi iertarea de păcate. Este un prim pas pe care 

creştinul, „născut în nelegiuire” (cf.Psalm 50,5) - înveşmântat în cămaşa albă a 

copiilor lui Dumnezeu şi uns cu crismă (ulei sfinţit) îl săvârşeşte, intrând pe 

Poarta primului Sacrament creştin, Poarta păşirii în Duh, pas pregătitor pentru 

Ospăţul euharistic, care îl va îndestula cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. 

„Mă vei stropi cu isop şi voi fi curat;/ mă vei spăla şi voi fi mai alb decât 

zăpada” (Ps. 50,7). 

Cert este că ritualul celebrării Botezului este spectaculos şi îndeamnă la 

pocăinţă şi la spălare de păcate. 

Dunării i se aduc mulţumiri, i se înalţă rugăciuni şi i se aduce onoare. Ea 

cunoaşte astfel harul şi Îndurarea Divină. Şi oamenii pe lângă ea, cu ea şi prin 

ea. 

Boboteaza este o sărbătoare a sfinţirii trupeşti şi sufleteşti prin care omul 

îşi primeneşte fiinţa, vorbele, gândurile şi faptele, nu numai pe dinafară, dar şi 

pe dinăuntru. 

Simbolistica apei este impresionantă şi ea a fascinat din totdeauna 

scriitorii, poeţii, pictorii. Omul se supune apei, recunoscându-i virtuţile şi 

puterile aproape magice precum şi nevoia omului de ea. Apa – principiul vital 

pentru om şi pentru natură şi orice făptură existentă în natură, relevă bunătatea şi 

înţelepciunea divină. Fără ea – omul este supus morţii. 

Dumnezeu a pus apă în om cu rost şi cu temei, exact atât cât îi e necesar 

ca să trăiască. Orice dezechilibru îi e omului dăunător şi chiar fatal. 

Apa e binecuvântarea lui Dumnezeu pentru om, nu numai pentru că-l 

curăţă şi-l apără de boli, dar şi că-l îndestulează şi-l răcoreşte, atunci când îi este 

sete. Cu apă te şi poţi hrăni, hidrata, vindeca de răni, fiindcă i se cunosc virtuţile 

tămăduitoare. Ea înviorază şi vivifică. 

Dimensiunea spirituală a omului este proporţională cu credinţa şi iubirea 

sa. Adâncimea ei întrece, îndeobşte, statura umană. 

Există un moment în viaţa fiecăruia când harul se apropie, îl atinge pe om 

şi-l pătrunde ireversibil. Important este să nu te închizi şi să răspunzi acestui har. 

Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnzeu pe 

lângă mine cu harul Său şi că nu se mai întoarce”. 

337

Din această teamă reverenţioasă se poate naşte credinţa. 

A răspunde harului divin – iată fapta care impune. Ori măcar, a nu 

întoarce spatele harului. Şi autoarea acestei inspirate lucrări a ştiut să-şi deschidă 

ferestrele sufleteşti către adierea harului. 

„Biserica nu era lumea mea, însă Domnul ştie mai bine decât toţi ceea ce 

face cu fiecare creştin: ardoarea creştinească se unduia lăuntric în sufletul 

meu.” 

„Inima ochilor mei se luminează” – spune autoarea. Cu alte cuvinte ea a 

învăţat să privească lucrurile şi oamenii, aşa cum numai pe Dumnezeu ştie să-L 

vadă: cu privirile inimii ori cu inima ochilor. 

Artista îşi dezvăluie predilecţia pentru icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a 

Sfântului iubit, Fanurie, la ale cărui slujbe participă necondiţionat. 

„Îngenunchez în faţa icoanei Sfântului Fanurie, care parcă mă aşteaptă 

să-mi spun gândurile şi dorinţele sau tot ce este înlăuntrul minţii mele, că poate 

uneori am rătăcit prin fantasmele sau patimile răutăţii.” 

Un alt crâmpei din viaţa artistei se referă la participarea la hramul 

Mânăstirii Sfânta Treime de la Buciumeni – eveniment rămas încrustat cu 

lumină, în azuriul său sufletesc, în anul 2001. 

„Cu greu îmi puteam imagina febra dulce a hramului, fiindcă nu 

ajunsesem niciodată la Buciumeni”. 

Mărturiseşte autoarea: 

„Ştiam că sfintele slujbe de Sfânta Treime se ţin în mijlocul codrului, aşa 

cum îi place Domnului verdeaţa, florile şi tot cântecul păsărilor fără de 

sfârşit...însă nu mi-am închipuit că în acastă zi, împărăţia patriei de sus se va 

uni cu împărăţia patriei de jos şi totul va fi într-o bună rânduială cu Dumnezeu. 

Când glasul chiriarhului nostru, pornit din inimă, a dat binecuvântarea 

începerii Sfintei şi Dumnzeieştii Liturghhii, s-a făcut o tăcere deplină de puteai 

asculta corul păsărilor hărăzite de Dumnezeu, cum şi ele îşi ridică rugăciunea 

spre înălţimile Cerului, mulţumind Domnului, făcându-ne să medităm la noi 

înşin, să ne punem în valoare tot ce avem mai bun în inimă, în suflet, în virtuţi.” 

Liturghia naturii, a vieţuitoarelor ei, a arborilor şi a păsărilor, liturghia 

izvoarelor şi a ierbii, toate cântând laude lui Dumnezeu! Iată la ce a asistat 

autoarea. 

Liturghii cereşti, liturghii pământeşti. Toate spre edificarea spirituală a 

omului. La care participă ierarhi, preoţi, credincioşi, însoţiţi de un cor de îngeri. 

Dar la care asistă şi participă în toată plenitudinea ei, însăşi natura. 

Momente înălţătoare care te fericesc şi te liniştesc, deopotrivă. 

Autoarea flămândă şi însetată de Cuvântul bun şi ziditor, presară în 

descrierea sa, rugăciuni şi fragmente de psalmi, pilde şi învăţăminte culese din 

sfintele slujbe. 

Descrierile ei sunt ca valurile de lumină, revărsându-se în trepte către 

Dumnezeu şi către oameni. Ecouri către cer rezonând în inima fiecăruia. 

338

Ultima parte a expozeului de faţă este dedicată expoziţiei personale de 

grafică „Brăila – port la Dunăre” – din 6 decembrie 1999. 

Cu acest fericit prilej, a fost lansată şi cartea de debut în versuri a autoarei: 

„Sonate”. Succesul de care s-au bucurat atât expoziţia, cât şi volumul de 

versuri ilustrat de autoare, certifică faptul că arta constituie semnul identitar al 

omului. „Prezenţa oficialităţilor, a unui numeros public, profesori şi elevi din 

toate liceele Brăilei, a fost pentru mine o binecuvântare de la Maica Domnului, 

aducând totul la buna rânduială, Domnul întemeind şi schimbând toate 

gândurile mele.” 

Un alt moment crucial în viaţa artistei, l-a constituit expoziţia itinerantă 

închinată Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt, din 4 iulie 2004, purtată în 6 oraşe 

din ţară: Botoşani, Siret, Suceava, Bucureşti, Brăila, Galaţi, acest din urmă oraş 

reprezentând punctul culminant al expoziţiei. 

A fost, am putea spune, un pelerinaj al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt prin 

Ctitoriile sale – la cinci veacuri de la înveşnicirea sa. 

„Anul ştefanian a început la Putna, în Moldova de Sus şi s-a încheiat la 

Galaţi în Moldova de Jos. Printre toate ceremoniile organizate aici cu 

rafinament şi frumuseţe de către Episcopia Dunării de Jos, cu binecuvântarea 

Preasfinţitului Părinte Dr. Casian, a fost şi expoziţia: „Pecţi ştefaniene la 

Dunărea de Jos” – la Muzeul de Arte Vizuale, fost Palat episcopal. Alături de 

Nicolae Spirescu (pictură), Ştefan Andronache (fotografie), am fost prezentă pe 

simeze cu expoziţia de grafică în peniţă. 

La Editura Episcopiei Dunării de Jos mi-a fost editat un mic album 

„Ctitorii moldave ale Sfântului Voievod Ştefan şi ale urmaşilor săi”. 

Nu ştiu câtă mulţumire să aduc bunului Dumnzeu şi Maicii Domnului – 

spune artista - pentru această bucurie care mi-a fost oferită, prin inima deschisă 

şi sufletul măreţ al ierarhului Dunării de Jos şi colaboratorilor săi. 

Cu inima şi faţa curată, însă cu emoţie în suflet, m-am bucurat la vernisaj 

de prezenţa înalţilor arhierei: alături de Prasfinţitul Casian au fost: Înalt 

Preasfinţitul Daniel – Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei – acum Pastriarhul 

Bisericii Ortodoxe Române, Înalt Preasfinţitul Sava, Mitropolit al Varşoviei şi 

Poloniei, precum şi alte personalităâţi culturale. Prin rugăciunile şi mijlocirea 

Sfântului Voievod Ştefan, Prea Sfânta Treime m-a privegheatz de Sus şi mi-a 

oferit acest mare dar, să gust această bucurie necuprinsă.” 

Şi faptul că în 2007 – la împlinirea a 550 de ani de la urcarea pe tron a 

Marelui Voievod, artista a donat întreaga expoziţie „Ctitoriile lui Ştefan cel 

Mare” – Sfintei Mănăstiri Putna – este un semn de patriotism, de dragoste şi 

credinţă pentru neamul în care a fost zămislită şi căruia i-a rămas credincioasă. 


339

Portret artistic 

UN COLŢ DE PARADIS TRASAT ÎN PENIŢĂ 

ACASĂ LA GRAFICIANA CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ 

Nu o dată s-a spus că viaţa unui artist se confundă cu opera lui. Artistul 

este ceea ce lucrul mâinilor sale este. Opera îl reprezintă fidel, fie că e vorba de 

scrieri, de picturi, de roluri, de partituri interpretate, fiindcă el nu se poate 

mistifica în propria lucrare, aşa cum nu te mistifici atunci când te priveşti în 

oglindă. Dar, mai cu seamă, opera îţi reflectă sufletul. Lucrând, artistul îşi dă 

jos, una după alta măştile şi rămâne aşa cum e. 

„Eu nu am biografie, am cărţi” - spunea filozoful Constantin Noica. 

În alte cuvinte, opera lui este însăşi arta lui. A lui şi a celor din jur. 

„Poetul – ca şi soldatul, / nu are viaţă personală./ Viaţa lui personală este 

praf şi pulbere” – scria şi Nichita. 

Emblemă a personalităţii autorului dar şi efigie a lui, opera dă mărturie 

peste veac despre existenţa sa, transgresând timpul şi spaţiul şi continuându-se, 

virtualmente, în eternitate. 

Am încercat, timid, cu emoţie vie-n obraji şi în inimă, să bat la uşa 

culorilor sale, într-o zi de Gustar, să aflu taina care nu se distaină, în spatele 

tablourilor, înrămate ori nu, din atelierul artistei plastice Constanţa Abălaşei- 

Donosă. Credeam că va fi uşor şi-i voi citi sufletul ca dintr-o carte. 

Dar, cu cât mă afundam în sumedenia de lucrări de grafică, acuarelă, ulei, 

ca-ntr-o pădure fermecată, smulgându-mi mici strigăte de uimire care-mi tăiau 

respiraţia, atunci când întâlneam câte un peisaj ori un personaj cunoscut trasat în 

peniţă, cu atât îmi dădeam seama că am uitat buzunăraşul cu cenuşă de presărat 

pentru a găsi drumul îndărăt, spre casă. Luminişul se lăsa căutat, aşteptat, ghicit, 

dibuit, amuşinat, ca după rătăcirea în labirintul vegetal purtând titlul generic: 

viaţă. 

Un artist este aidoma unui mim care imită perfect natura şi tot ce 

vieţuieşte în ea, dar adaugă, crâmpeie, fulgi nestemaţi, cioburi de vitralii din 

propriile gânduri şi simţăminte. 

Vei regăsi într-o lucrare artistică geme stelare din sufletul său, trăsături 

specifice transpuse plastic ori poetic, care-i definesc stilul şi personalitatea. 

340

Câtă lumină şi câtă umbră? Cât pământesc şi cât ceresc sunt cuprinse întro 

fiinţă? Nichita Stănescu spunea: „Iar pământescul/ mănâncă de foame 

cerescul”. 

Când întâlneşti un artist, poţi oare spune că i-ai pătruns dintr-o privire 

fugară, inima? Cât din sufletul său poţi cunoaşte? 

Căci inima lui coboară pe pânză. Coboară pe foaie, pe lemn şi pe sticlă 

într-o lucrare măiastră numită îndeobşte, pictură, sculptură, grafică, acuarelă, 

icoană pe sticlă. 

Dulcea muzică a culorilor poate încânta mai mult decât un concert 

oarecare. Fiindcă aceste culori vin din fenomene fizice şi chimice, alchimii 

nebănuite, folosite cu har de artişti, tocmai pentru a încânta ochiul şi inima. 

N-aş fi bănuit că grafica îţi poate deschide atâtea porţi spre iluminarea 

lăuntrică. 

Aparent monotonă – din pricina monocromiei, ea este nuanţată în tonuri 

realizate-n haşură, în mii de detalii inconfundabile şi are capacitatea rară, ca din 

câteva trăsături de peniţă să-ţi redea o lume. Prin sugestie, prin detaliu, prin 

măiestrie, prin imaginaţie şi acurateţe artistică. 

Toate acestea le-am întâlnit în casa graficienei Constanţa Abălaşei- 

Donosă, atât cât a dorit artista să dezvăluie ca să nu se destrame misterul. Şi nu a 

fost lucru puţin. Ci o iniţiere în taină. Prin lumina filtrată-n vitralii picurată în 

lacrima lumânării. Şoaptele noastre au prins formele ciudate ale (des)cântecului 

dintr-o vrajă veche, sfărâmându-se-n clipe uimite. 

Colecţiile autoarei, dispuse tematic, începând cu arcuarele, naturi moarte 

cu flori şi fructe, de un bun gust veritabil şi o inconfundabilă supleţe şi gingăşie, 

în notă originală, acuarele închipuind frânturi de peisaje în diferite anotimpuri, 

înşiruite cuminţi, pe toţi pereţii casei, înrămate cu gust şi cu grijă în rame aurii şi 

pass-partouri elegante, scoteau în evidenţă culoarea şi figurativul, iar uneori 

abstractul surprins într-o tehnică proprie, prin îmbinarea graficii cu acuarela, 

ceva ce nu am mai întâlnit la nici un pictor. 

Tablourile Constanţei Abălaşei-Donosă cântau parcă, fiecare la alt 

instrument, într-o armnonie perfectă, închipuind o orchestră amplă, cu virtuozi 

în chip de solişti care-şi onorau partiturile, după razele de lumină filtrate prin 

perdeaua căzută generos, în falduri galbene. 

Impresionism, expresionism, post impresionism se întâlneau cu 

modernismul, într-o beţie de culoare chihlimbarie, revărsându-se de pe şevalet 

precum Dunărea-n mare. Bijuterii în filigran, brodate pe carton, pe hârtie ori 

pânză, închipuind magma telurică în sintonie cu cosmosul. 

Cu un bogat palmares, având peste 30 de expoziţii personale pe simeze, în 

ţară şi în străinătate, Constanţa Abălaşei-Donosă şi-a dobândit notorietatea în ani 

de trudă asupra hârtiei şi pânzei, ajungând la adevărate probe de virtuozitate 

artistică. Mărturie stau premiile, diplomele de excelenţă, respectul de care se 

bucură artista în mediile artistice. 

341

Un punct câştigat este şi dimensiunea spirituală a operei sale. Constanţa 

Abălaşei-Donosă şi-a propus şi a reuşit performanţa de a realiza grafic lucrări în 

care înfăţişează înalţi ierarhi, aşezăminte de cult, mănăstiri, biserici, catedrale, 

locuri sfinte pe care le-a vizitat şi pe care le-a păstrat în suflet pentru a le reda cu 

fidelitate şi acurateţe mai târziu. 

În toate lucrările sale ea a pus şi câte o fărâmă de suflet care se realcătuie, 

precum un vitraliu, din cioburi colorate, împletite artistic. 

Galeria portretelor de voievozi, de scriitori, filozofi, artişti, este semnul 

recunoaşterii apartenenţei la neamul românesc, o dovadă premptorie a dragostei 

sale de istorie, de cultură, de artă, înnobilate de semnătura artistei. 

Dintre chipurile luminoase pe care Constanţa Abălaşei-Donosă le-a 

realizat, se disting portretele în peniţă, ale lui Nicolae Labiş, ca şi ilustraţiile la 

unele din poemele sale. De asemenea, (cum altfel?) Eminescu ocupă un loc de 

seamă în inima şi creaţia artistei, prin numeroasele portrete executate în diverse 

tehnici grafice, haşură, puncte, lumini şi umbre. 

George Enescu şi locurile sale de baştină, ocupă şi el un loc de seamă în 

creaţia artistei printr-o portretistică ingenioasă şi atractivă, în care surprinde 

amănuntul esenţial, expresia feţei, a ochilor, a zâmbetului, a obrazului trist, 

melancolic, funciar, înnobilat de gânduri, prin elementele care l-au definit şi 

meleagurile unde şi-a dus veacul, ca şi cele unde şi-a sfârşit viaţa pământească şi 

unde se află mormântul său. 

Chipul şi ctitoriile ştefaniene relevă, de asemenea, preţuirea şi dragostea 

pentru Marele Voievod moldav care a înscris pagini de aur în istoria neatârnării 

românilor sub semiluna turcească, dar şi izbânzile sale nepieritoare care au 

păstrat Moldova între graniţele ei. 

Întreaga creaţie de până acum a artistei plastice Constanţa Abălaşei- 

Donosă se înscrie cu discernământ în patrimoniul cultural românesc, ca valoare 

incontestabilă care, dacă va fi receptată de critica de artă, aşa cum merită, ne 

poate purta numele ţării şi al celui de român pe toate meridianele artistice ale 

globului. 

Constanţa Abălaşei-Donosă – o femeie căreia i se reflectă azurul în 

priviri, un spirit deschis, primitor, generos, pacific, evlavios şi binecuvântat de 

Dumnezeu cu darurile Duhului, care şi-a propus şi a reuşit să-şi închine viaţa 

unui ideal cât se poate de frumos: acela de a ridica arta la rang de sublimitate, de 

edificiu spiritual. 

Care, pe lângă talent, mai posedă ceva foarte rar în zilele noastre: un 

nestemat de suflet, curat, generos, care-i străluceşte pe chip, conferindu-i parcă o 

aură. 

Artista nu şi-a uitat nici oraşul natal, pe care-l înfăţişează grafic în zeci de 

lucrări după documentele vremii. 

Expoziţia sa „Brăila – port la Dunăre” – s-a bucurat în 6 decembrie 1999 

– de un mare succes, prin prezenţa unui numeros public şi a oficialităţilor care 

au onorat-o: înalţi ierarhi, preoţi, oameni de cultură şi artă. 

342

Lucrările donate de autoare împodobesc azi mănăstiri, lăcaşuri de cultură 

şi învăţământ, spaţii anume amenajate şi chiar muzee. Sunt pietre pentru 

edificiul spiritual la care a trudit întreaga viaţă. Sunt mărturii ale trecerii 

vremelnice a autoarei pe aceste meleaguri binecuvântate. Mărturii trainice 

înscrise cu peniţă de aur pe azurul veşniciei. 

Ca şi această carte – din care răzbat ECOURI DE LUMINĂ, pentru cei 

care au fost, care sunt şi care vor veni pe aici, acum şi în vecii vecilor. 

8 august 2010 

Mănăstirea Sfântul Pantelimon 

Lacu Sărat - Brăila 

343

UN POET AL TOAMNEI IMPERIALE 

Ioan Găbudean, „Se anunţă fericire”, Poeme de dragoste, Editura Nico, Târgu- 

Mureş, 2008, Colecţia 69. 

Am constatat adeseori că scriitorul se identifică operei sale. Nu e de 

mirare, aşadar, că poemele, îşi cer dreptul şi chiar prind viaţă, revendicându-şi 

fragmente din biografia creatorului, au tendinţa să-şi dispute locul de frunte în 

viaţa lui. 

Un poet este ceea ce rodul inimii sale este. 

Când am deschis cartea lui Ioan Găbudean, imediat mi-am făcut o 

imagine despre personalitatea lui. Textele poetice îl dau de gol şi degeaba 

încearcă să se ascundă sub veşmintele lor suave şi învoalate. Chiar şi cu ochiul 

liber se întrezăreşte silueta inconfundabilă a poetului. Dar nu asupra acestui 

lucru am să stărui în cele ce urmează. În definitiv, semnătura unui autor, este 

buletinul său sufletesc şi nu-i mai trebuie alt act de identitate. 

Abordarea tematicii iubirii este şi ea un văl, asortat cu altele care capătă 

culoarea melancoliei şi a iluziei. Maya este personajul care apare-dispare, se 

ascunde în spatele liniei orizontului. Şi omului nu-i rămâne de făcut decât să 

alerge după ea. 

Prima secvenţă lirică se numeşte chiar „Iubiri, melancolii, iluzii”. Poemle 

sunt concise, chintesenţializate, eliptice şi cad precum roua pe suflet. 

Te răcoresc, te înviorează, te vivifică, dar în acelaşi timp, îţi pot induce şi 

o stare de melancolie. Te scot din moleşeala zilei. O singură şoaptă în stare să te 

ridice din amorţire. 

Dar şoapta e tainică, bine timbrată şi mai ales, personalizată. 

Ai ciudata senzaţie că ţi se adresează şi atunci rezonezi. 

Poemele lui Ioan Găbudean au această putere de sugestie. Şoapta e o 

chemare, o speranţă, o dulce făgăduinţă. Şi cum să rămâi indiferent când simţi 

că un bărbat e îndrăgostit? „Atât de îndrăgostit - / cum să privesc zăpada / fără 

s-o topesc?” – spune autorul. 

Un îndrăgostit e un om frumos. Dragostea înfrumuseţează, luminează, 

înseninează şi cele mai întunecate chipuri. Nu în zadar a spus Sfântul Augustin: 

„Iubeşte şi fă ce vrei!” 

Totul în jur ia parte la ceremonialul dragostei. Iar când aceasta se stinge, 

„brusc, liliacul/ se ofileşte”. 

În aşteptare (aşteptarea e apanajul femeii) toate freamătă în jur: 

„Parfum de femeie -/ nările orbului / se dilată, aşteptând”. 

344

Iubirea, atât de cântată de poeţi, atât de întruchipată-n culoare de artişti, ia 

diferite chipuri, după ardoarea sntimentului dar şi după fantezia îndrăgostitului: 

„Iubirea noastră / ca o lalea mototolită-n buzunare” ; altădată: „ca un 

fulg de zăpadă / în duel cu vântul”; ori: „iubirea noastră / ca un dans de ruini 

selenare / ca o stea căutându-şi mormântul”. 

Cum nu se poate altfel, iată că sunt şi nori în Paradis: 

„Ţi-am dăruit fulgi / într-o iarnă capricioasă - / gestul meu ţi-a părut / ca 

un fel de trădare / a toamnei imperiale” („Trădare”). 

Există şi despărţiri şi atunci tonul devine elgiac: „Te-ai dus - / în urma ta / 

clepsidra îşi scuipa / ultimul fir de nisip. / Ai putea să nu spui nimic.../ Aşa şi 

faci, dar pleci / lăsând în urma ta / doar stelele căzătoare! / Te-ai dus - / în 

urma ta / melancolii, iluzii, fum. / “Căci fum sunt toate!” („Despărţire”). 

Cu toate că aceste cuvinte sunt tocite de NEFOLOSIRE şi de aşteptare, 

iubirea e proaspătă, fremătândă, chinurile ei, aceleaşi, şi e bine că ne mai 

amintim de primii fiori, chiar dacă o facem cu nostalgie. Aceasta din urmă are 

ton de cântec devnit şlagăr. 

Poate părea iubirea desuetă, vetustă? 

Firilor romantice li se pare că nu. 

De ce uităm şi încercăm a folosi toate cuvintele - arsenalele universale 

pentru a o raduce înapoi? 

De ce ni se pare că doar noi am inventat-o şi că e cu totul altfel decât cele 

mai cunoscute iubiri de-a lungul secolelor? Iubind, reinventăm lumea care 

devine numai a noastră, parte din inima şi din sufletul nostru. 

Şi într-adevăr, orice iubire este unică în frumuseţea şi desăvârşirea ei. 

„Tu / valsând printre mesteceni / printre fulgii jucăuşi de nea / Eu / 

strigând spre cer o rugă / pentru-a fi numai a mea”... („Iarnă în doi”). 

Iubirea lui Ioan Găbudean intră în rezonanţă cu ninsoarea, cu amurgul 

sângeriu, cu luna (cum s-ar putea altfel?), cu liniştea albastră şi cu melancolia 

din palma iubitei. 

În pofida neglijării prozodiei (dar cine mai are timp de prozodie când 

iubirea îi arde călcâiele poetului?) – a ruperii ritmului şi a altor mici 

neconcordanţe stilistice – versurile curg lin, cu un ritm interior şi cu o 

limpiditate deosebită. Ioan Găbudean n-a inventat sintagme ori metafore 

nemuritoare, n-a inventat nici măcar alfabetul, dar încearcă să reinventeze doar 

pentru el şi ea, un limbaj nou, acela al comuniunii trupeşti şi sufleteşti ceea ce 

suplineşte toate celelalte inconveniente. Să-l lăsăm să cânte pre limba sa şi să 

nu-i întrerupem cântul... 

Iată că întrezărim şi un acord bacovian: „Amurg violet / răscolit de 

ţipetele / cocorilor. Şi, Doamne, / mâine vei fi atât de departe!” („Început de 

toamnă”). 

Nici primăvara nu vine cu mai puţini fiori lirici şi cu mai puţină 

melancolie: „Primăvară - / iedera asta parcă a-nnebunit: / abia se mai vede 

casa / abia te mai zăresc pe tine...” („Nelinişte”). 

345

Autorul ne ia martori şi ne împărtăşeşte trăirile sale, ba adeseori, ne mai 

cere şi părerea. 

Nu lipsesc tristeţile de toamnă, tristeţi „de copaci tăiaţi şi mirese părăsite 

/ de funii nefolosite şi putrezite / undeva într-un colţ / în toamna aceasta în care 

/ cocorii-şi scriu epistolele de adio!” 

De ce aşteptarea este asociată adeseori cu venirea sau plecarea păsărilor şi 

amintirea cu ploaia? 

A doua secvenţă lirică este intitulată: „Adio romantism” şi cuprinde 

poezii mai consistente, scrise în ton uşor ironic, autopersiflant, fiindcă acum, 

dragostea s-a mai domolit, focul s-a stins, mintea s-a limpezit, inima aşişderea şi 

îndrăgostitul e aidoma unui convalescent care aşteaptă soarele să-l întremeze. 

Acum îi lesne să rememoreze clipele de foc în care ardea pe rugul iubirii. Şi 

totuşi, se simte un jind, un dor nechemat, venit de niciunde, care nu se 

astâmpără şi-i zgândără sufletul. Cine nu are nostalgii după paradisul pierdut? 

„Lumea nu mai are senzaţii tari / câmpia sub stele e-o pudică domnişoară 

/ şi trec caii din lună dresaţi / ca după prima victorie să moară. / E mult de când 

n-am mai prins greieri / şi n-am zburat cu libelulele subţiri / toată candoarea 

din noi a trecut / în grădinile suspendate cu trandafiri... („Adio romantism”). 

Cu sufletul pe tavă, totuşi poetul rămâne un superb necunoscut. E nevoie 

de mai mult decât de o simplă privire pentru a-l descifra: „dar ce ştii tu despre / 

sufletul meu de cristal despre singurătatea / mea fragilă despre cactuşii / aduşi 

cu mari sacrificii din deşert despre / diligenţele adorate şi prăfuite despre / 

farmecul unei cascade ce te încarcă / de energie pentru încă un deceniu ce ştii / 

tu despre toate astea şi despre multe / altele încă...” („Mereu mereu repeţi 

refrenul”). 

Că poemele de iubire se pot scrie chiar şi pe un evantai, poetul ne-o 

demonstrează (poeţii sunt atât de inventivi! – ei pot scrie pe orice, chiar şi pe 

albastrul de zare): „ţi-am scris pe-un evantai poeme de dragoste / crezând că 

astfel o să-ţi plac mai mult / am sosit din vestul sălbatec cu steaua de şerif / la 

piept (e şi asta o decoraţie nu ? ) din mările / mediterane ţi-am adus marfă de 

contrabandă / ţi-am adus cactuşii tăi iubiţi papagali / colivii muzicale dar ce nu 

ţi-am adus / chiar o ureche de taur din sevilla olé olé / am fost toreador şi ce 

aud? / că te-ai apucat să faci politică / te-ai apucat de afaceri tenebroase / că ai 

devenit atât de cerebrală încât / ai contabilizat şi săruturile noastre...” („Ah, 

sărmanele noastre săruturi”). 

Iubita poate fi orice, chiar şi un curcubeu. Însă nu poate fi Dumnzeu, cum 

susţine poetul: „în viaţa mea cenuşie / tu eşti curcubeul, tu eşti Dumnezeu!” 

Nu, hotărât lucru, nu! Oricât ne-am extazia, oricât am admira persoana 

iubită. 

Iată că poetul şi-a găsit şi un maestru Zen care îi invită pe cei doi 

îndrăgostiţi la o petrecere a zăpezii: „ Presimt că maestrul Zen / ne va invita cât 

de curând / la o petrecere a zăpezii / să o admirăm până vom amuţi / apoi vom 

migra spre primăvară / cu dulci amintiri în gând / pe o vale plină cu flori de 

346

cireş / zile întregi împreună / vom colinda nerăbdători / prin munţi gustând 

vântul şi ploile verii / oprindu-ne la câte-o mănăstire / năpădită de ferigi şi de 

rugăciuni / până când toamna imperială / ne va îngropa în crizantemele discrete 

/ cu miros de veşnicie...” (”Un an cu maestrul”). 

Până la urmă, poetul ajunge la următoarea concluzie: “-Ah, ce iluzii 

frumoase, femeile!” 

Ioan Găbudean este un admirator învederat al iernii: „Ninge şi tu te bucuri 

/ parc-ai primi o felicitare / din cuibul privighetorii / şi uite fulgii de nea ca nişte 

/ silabe care vor forma un neologism / absolut necesar / lupii de fosfor undeva 

departe / amintirile undeva şi mai departe / săniile cu cai turmentaţi alunecă 

inevitabil / spre sărutul divin al iernii”. („Spre sărutul divin al iernii”). 

Când vine mama în vizită, poetul reinventează paradisul spălând bocancii 

mamei de noroi. („Reinventând paradisul”). 

Un tablou insolit zugrăveşte poetul într-o zi de târg, de fapt, o frescă 

actuală: „Case portocalii luminate de garoafe / părul tău castaniu / precum 

cărăbuşii de mai subţire vitraliu / şi târgul de vinerea de la Iernut / ceva 

magnific / ca o serbare galantă / ţiganii beau cu caii lor ţuică de prune / să-i 

înăsprească pentru ochii / cumpărătorilor, / aldămaşuri la tejghele unsuroase / 

strigăte, râsete, regrete / mai plânge câte-o floare / în preajma Anului Nou cel 

fericit / oglinzi de toate felurile /ce-ţi arată chipul bărbos de doliu / câini 

vagabonzi cu ochii inteligenţi de vulpe.../ Undeva în mulţime / părul tău 

castaniu a minteşte de primăvară. / Dar să nu ne grăbim...” („Zi de târg”). 

Şi un tablou-icoană în care chipul mamei e tot mai înceţoşat: „În timp ce 

aştept cursa de pe hipodromul / Longchamp gândurile-mi zboară spre mama... 

tot / mai bătrână nu-mi mai citeşte cărţile căci i-a slăbit / vederea merge tot mai 

rar pe la biserică din cauza / picioarelor şi nici nu-şi mai pune busuioc în păr 

dar / strânge de zor într-o năfrămuţă toate firimiturile / pentru vrăbiile 

flămânde ale iernii nu uită să-mi / spună să mă îmbrac gros şi să fiu bun până 

la / moarte azi-mâine nu va fi decât o lacrimă pe obrazul / meu fierbinte...” 

(„Dragoste de mamă”). 

„Rondelurile îndrăgostitului” – constituie a treia secvenţă a volumului. 

Rondelurile păstrează forma fixă impusă de canon, dar scârţâie prozodic. 

Ritmul şi măsura sunt încălcate flagrant şi rămâne doar ideea ori tonul de 

rondel. Par mai degrabă parodii. Mai reuşite: „Rondelul diligenţei de Cipău”; 

„Rondelul superfericirii”. 

Ultimul grupaj de versuri este intitulat „Între viaţă şi moarte”. 

Autorul părăseşte tonul parodic, şugubăţ şi abordează tematici majore 

cum e cea a vieţii şi a morţii, punând în corespondenţă simbolică toamna cu 

tristeţea, cu boala, cu nefericirea. E oricum un ton mai potrivit cu firea sa 

melancolică. „mişună stele prin casă ca nişte licurici / cineva le numără şi nu 

ies la socoteală / nicicum explozie de azur cu ţipete de greieri / argintul stelelor 

cu tine l-am cântărit în / nopţile albastre celeste muzici ne urmăreau / până la 

ziuă ca şi stafiile mucalite din preajmă / ne aminteam de shakespeare tu nu 

347

puteai / fi decât ofelia iar eu prinţul nordic cu melancolii / ciudate acum sunt 

singur annabella e / toamnă şi-i trist citesc din baudelaire şi rimbaud / ploile 

halucinante au tăria fierului şi geamurile / au devenit elastice evitând o luptă 

inegală lângă / aceste cărţi prăfuite stă un angajament de călătorie / şi o 

corabie beată cine îndură chinul visului / să urce desigur curcubeul va fi gentil 

nu va / răsturna speranţele noastre / ne-aşteaptă madonele / cu surâs divin 

sărutarea noastră - ar însemna / iubire în explozii de azur ...” („E toamnă şi-i 

trist”). 

Ioan Găbudean are o slăbiciune pentru Bacovia, e firesc, poetul lacustrei 

este asociat totdeauna cu toamna: „E toamnă citesc din Bacovia / paşii tăi 

răscolesc amintiri / casa se-nvăluie în ceaţa mătăsoasă / a dimineţii / deschid 

sertare sigilate demult / melancolia vine cu paşi de felină / regretele plutesc la 

fel ca libelulele / e toamnă “adio, pică frunza” / închid sertarele, sigilez totul / 

reiau lectura din Bacovia / în timp ce paşii tăi / răscolesc amintiri...” („Toamnă 

cu Bacovia”). 

Poetul se declară el însuşi „fratele lui Bacovia” iar altundeva spune: 

„nu nu sunt un tânăr furios cum ar părea / sunt omul care aduce ploaia şi 

nu e / lucru puţin la ţară acolo unde ploii / i se dedică cele mai frumoase 

rugăciuni”. 

El îşi îndeamnă iubita: „ai grijă, nu sta prea mult la prietena mea / 

Singurătatea, la mătuşa mea Tristeţea, / şi mai ales nu sta prea mult / la sorămea 

cea blândă – Moartea!” („Nu sta prea mult”). 

Nimic spectaculos, nimic extraordinar, Ioan Găbudean n-a inventat teme 

inedite, nu a trăit experienţe unice, nu a descoperit oul lui Columb, nici măcar 

nu şi-a găsit un stil propriu, dar el îşi descrie stările sufleteşti, dându-le o fărâmă 

din personalitatea sa, ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă. Îi admirăm curajul şi 

perseverenţa şi îi dorim tot atâta inspiraţie câtă respiraţie... 


348

ÎNTÂLNIRI PROVIDENŢIALE. UN PERSONAJ DE SEAMĂ AL 

EXILULUI ROMÂNESC. 

Nicolae Băciuţ, “Nicolae Caranica – Dincolo de noapte”, Editura Nico, Târgu- 

Mureş, 2008 

Dincolo de noapte nu poate fi decât aurora care anunţă ziua, Lumina, speranţa. 

În virtutea acestei aşteptări, noaptea devine suportabilă. Titlul acesta este deosebit de 

sugestiv. 

Există, fiecare dintre noi a experimentat, momente faste în viaţă, care sunt 

menite a rămâne încrustate în suflet şi care constituie pietre de hotar pentru că dincolo 

de ele se întrevede o schimbare, o creştere, o înălţare, un punct de reper. O astfel de 

întâlnire a fost pentru scriitorul Nicolae Băciuţ, cea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în 

Germania, socotită “sub semnul Providenţei”, care a exercitat pentru ambele 

persoane, ceea ce se poate numi, “fascinaţie la prima vedere”. 

Deşi strămutat pe alte meleaguri, Nicu Caranica s-a dovedit un român 

autentic care, aşa cum spune Nicolae Băciuţ, „a rămas însă nestrămutat din 

patria limbii române, în care a continuat să viseze şi scrie, aproape fără nicio 

perspectivă ca opera lui să se poată integra vreodată în spaţiul ei matrice.” 

Încercarea de recuperare şi reintegrare a lui Nicu Caranica în literatura 

căreia îi aparţine de drept şi de fapt, este pentru Nicolae Băciuţ, meritorie, o 

responsabilitate majoră pe care şi-a asumat-o de bună voie, cu simţământul că 

împlineşte o datorie de onoare pentru ţară şi pentru neamul său. 

Nicu Caranica – un destin tulburător, ca însăşi viaţa lui. 

349

Autorul îşi structurează materialul în mod chibzuit, scoţând la iveală 

întâmplări şi informaţii inedite, scrisori, interviuri, mărturii, o fişă de portret, 

poeme inedite şi o addenda. 

Preţuirea reciprocă a fost terenul propice pentru o frumoasă recoltă de 

epistole păstrate cu grijă de către Nicolae Băciuţ, pe care acesta a considerat că 

trebuie să le pună la dispoziţia cititorilor români care vor să afle lucruri inedite 

despre această personalitate a culturii româneşti. Astfel a luat naştere un 

florilegiu de cuvinte înmiresmate care au prins rădăcini, au crescut şi au dat la 

rândul lor muguri, pregătiţi să-nflorească şi să rodească seminţe. 

În „Fişă de portret” alcătuită cu răbdare şi afecţiune, Nicolae Băciuţ oferă 

date importante despre Nicu Caranica, pornind de la mărturisirile acestuia: 

„Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe 

Hölderlin, care spunea dichterisch wohnt der Mensch, adică omul trăieşte 

poetic lumea asta. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine nu există în 

momentul de faţă decât poezia…” – îmi spunea, într-un târziu de vară a anului 

1993, nu departe de Freiburg, la poalele Munţilor Pădurea Neagră, Nicu 

Caranica, despre care la acea dată ştiam destul de puţine lucruri”. 

Nicolae Băciuţ afirmă la rândul său: 

„Am realizat atunci câtă nedreptate i se face lui Nicu Caranica prin 

nerestituirea operei sale cititorului român. De aceea, gestul de editare a 

volumului Noapte şi iar noapte este un prim pas.” 

Mai mult decât o simplă prezentare, ori de o carte omagială, Nicolae 

Băciuţ şi-a asumat sarcina de a-i publica acestui scriitor, „pentru prima oară în 

România, după stabilirea acestuia în străinătate, o carte purtând semnătura lui 

Nicu Caranica. Dar cred că nu greşesc când afirm că Nicu Caranica a trăit 

toată viaţa întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la 

Freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care ştie să 

trăiască dichterisch”. 

Este vorba de volumul: "Noapte şi iar noapte", Editura Tipomur, Târgu- 

Mureş, 1995, o carte importantă a exilului românesc despre care, însă, se 

vorbeşte foarte puţin. 

Câteva coordonate biografice ni-l fixează pe Nicu Caranica în memorie, 

date oferite în “Fişă de portret”: 

„Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia. 

Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost 

premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru 

Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii 

populare româneşti", apărută în 1937. 

Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan. 

Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăşi poetă, traducătoare 

remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană. 

Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 - 1928) şi 

Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la 

350

Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor, pe academicianul de 

mai târziu, Henri Pierre Simon. Şi-a luat licenţa cu teza "La critique plastique 

de Baudelaire", în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan 

Duică şi Sextil Puşcariu. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole 

Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, 

lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) 

a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii 

bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat. 

A fost, pe rând, profesor în ţară, din 1932, apoi, din 1937, titular la Arad. 

În 1940, e numit de către Sextil Puşcariu colaborator la marele Dicţionar al 

Academiei. În acelaşi an, e numit ataşat de presă la Legaţia Română din 

Quirinal. 

Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, la 1 aprilie 1941, 

refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit 

în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro 

Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova. 

Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma 

unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la 

un Congres de Cultură Macedoniană-Română. 

A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său 

debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc". 

În volum, a debutat cu "Poeme şi imnuri", Editura Miron Neagu, 

Sighişoara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar 

(1940).” (...) 

„A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, 

"Naşterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), 

"Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 

1940”, Editura Ethos - Ioan Cuşa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", 

(traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, 

"Capiro Luzi", Roma, 1994. 

La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario 

Luzi, important poet italian contemporan. 

În manuscris au rămas „Chemarea marea”, poezii, în limba franceză, 

teatru: „Le rendez-vous (un acte), „La lutte avec l’ange” (3 actes), L’homme 

qui avait avalé une soucoupe volante (comédie, 3 actes), „Père et fille (un acte), 

teatru în limba română: „O, ce veste minunată!”, colind dramatic în două 

nopţi, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992). 

După 1989, a colaborat la "Steaua" şi "Vatra". 

Prezent în antologiile "Tineri poeţi ardeleni", a lui Emil Giurgiuca, 

(Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui 

Horia Vintilă, "Antologia poeţilor români în exil", Buenos Aires, 1950, şi 

"Poezia românească nouă", Salamanca, 1956. 

351

Membru, din 1950, la "Centre Roumain de Recherches", Sorbona, 

Paris. » 

Pagini admirabile de corespondenţă ni-l readuc pe Nicu Caranica din Paris 

în Ardeal, acolo unde şi-a regăsit prieteni care-i cinstesc acum memoria. 

Formulele de adresabilitate trădează înalta educaţie şi cultura profundă a 

acestui om. 

Printre fraze pline de afecţiune, Nicu Caranica strecoară şi un poem inedit 

pentru revista « Vatra », în aprilie 1993 : 

CURGE PE LUME TRISTEŢEA 

Curge pe lume tristeţea 

ca o goană de vânturi albastre, 

ca o goană de gânduri albastre, 

ca o ceară amară, 

ca o seară amară, 

curge pe lume tristeţea 

pe suflu, pe suflete, 

tâmple şi cugete, 

curge tristeţea cu reptile de aur, 

încolăcinde, nemilos de blânde, 

aur trist, aur trist în sânge 

curge tristeţea. 

La rândul său, Nicolae Băciuţ îi scrie cu reverenţă lui Nicu Caranica 

despre interviul realizat împreună la Freiburg: 

„Sigur, el nu este realizat în condiţii tehnice corespunzătoare, dar are un 

farmec deosebit, atât prin modul în care a fost realizat, dar mai ales prin densele, 

consistentele şi, pe alocuri, emoţionantele Dv. mărturisiri. Interviul este, în 

consecinţă, montat şi pregătit spre a fi difuzat pe post şi sper ca lucrul acesta să se 

întâmple cât de curând. Cred că e mai bine aşa, pentru că, în primăvară, când veţi 

veni în ţară, şi eu şi alţi reporteri vor avea de unde să „înnoade” firul 

mărturisirilor. Revăzându-l de câteva ori, pot să vă asigur că interviul este 

„miezos” şi cred că el va avea o bună primire prin difuzarea pe postul naţional. 

În altă ordine de idei, poemul pe care mi l-aţi trimis o să apară în numărul 

11 (noiembrie) al Vetrei. Tot în Vatra o să apară şi transcrierea interviului 

realizat la Freiburg, pentru că, nu-i aşa, „verba volant”. În acest sens o să vă rog 

să-mi trimiteţi şi o fotografie. 

În ceea ce priveşte editarea unei cărţi purtând semnătura Dv., m-aş bucura 

să am şi eu acest privilegiu. Cu atât mai bine, dacă îmi veţi oferi un manuscris 

inedit – poeme, memorii, teatru etc. Până atunci, orice colaborare a D-voastră la 

revista Vatra ne va onora – critică, evocări, memorii, orice consideraţi Dv. mai 

potrivit pentru cititorii din ţară.” 

Întâlnirea şi schimbul episolar al celor doi au lăsat, aşa cum era firesc, 

urme benefice în cultura românească şi a scriitorilor din diaspora pentru că a 

recuperat pagini importante de literatură. Ea s-a concretizat în cărţi, în interviuri şi 

352

în inserarea într-o carte de interviuri scrisă de Nicolae Băciuţ, unde Nicu Caradina 

este la loc de cinste. Şi pentru aceasta, Nicu Caradina i-a fost recunoscător 

confratelui rămas în ţară: 

“Îţi mulţumesc, de asemenea, şi pentru cinstea care mi-o faci de a mă 

include în cartea dumitale – al doilea volum cu interviuri. Bineînţeles că sunt gata 

să răspund la întrebările pe care mi le vei trimite şi la care îmi îngădui să-ţi 

sugerez una: Faceţi politică? (Sugerez, bineînţeles, ideea întrebării, forma o s-o 

alegi Dumneata, pe cea mai potrivită.) Asta pentru că vreau să pun odată lucrurile 

la punct: toată lumea ştie ce politică am făcut în tinereţe şi ţin să precizez că din 

1950 nu am mai făcut nici un fel de politică şi că sunt numai al poeziei, dar fără 

să-mi reneg trecutul, ci urmărind ca tot ce a fost frumos şi sfânt în acest trecut să-l 

sublimez în arta mea. Bineînţeles că nu e vorba decât de o sugestie. Dacă ea nu-ţi 

convine, poţi să nu-mi pui întrebarea”. 

Faptul că Nicu Caranica nu se ferea de trecutul său şi că dorea chiar să 

vorbească despre acest subiect, este dovada certă că el a păstrat pentru România 

aceleaşi simţăminte şi acelaşi dor. 

Proiecte de colaborare, conexiuni spirituale, afinităţi elective, relaţii de 

prietenie literară, proiecte de publicare se derulează în scrisori, dar sunt şi 

concretizate în perioadele următoare, spre bucuria tuturor. 

Citind corespondenţa celor doi, pătrundem într-o dulce intimitate şi prietenie 

creată pe premise spirituale între un scriitor în vârstă şi un tânăr jurnalist român, 

revendicat de cel mai în etate, drept fiu spiritual, deşi aici ar fi multe de spus. Dar 

în orice caz, se prefigurează relaţia: maestru-discipol aşa cum au existat de-a 

lungul secolelor, marile afinităţi elective de care vorbea şi Goethe în scrierile sale. 

Atitudinea preventivă, grijulie, paternă a lui Nicu Caranica faţă de tânărul scriitor, 

poet, gazetar şi editor ardelean este certă şi naturală şi amândoi o iau ca atare. 

În acest sens, Nicu Caranica nu se sfieşte să-l mustre blând pe mai tânărul 

confrate, pentru întârzierea răspunsului la o epistolă. 

Vibraţia care se simte în cuvintele amândurora este o dovadă a trainicei 

legături spirituale care s-a creat. Aceeaşi vibraţie şi suflu cald răzbate şi în 

interviurile luate în 19 iulie 1993 la Freiburg, cel de la Paris în 10 noiembrie 1996, 

ca şi cel din 1994 tot de la Paris. 

Interviurile vizează tematici majore ale condiţiei scriitorului român din 

diaspora după mai bine de cinci decenii de exil. În ele, Nicu Caranica îşi 

formulează şi declină Crezul creştin ca şi cel artistic, coordonatele fundamentale 

ale personalităţii sale, determinările care l-au silit să părăsească ţara în 1940. La 

întrebarea interlocutorului, ce înseamnă poezia pentru el, distinsul artist răspunde: 

“- Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe 

Hölderlin, care spune „dichterisch wohnt der Mensch“, adică omul locuieşte 

poetic lumea asta. E o condiţie a omului. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. 

Pentru mine, în momentul de faţă, nu există decât poezia şi tot ce, natural, se 

leagă de poezie şi de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de 

aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conştiinţelor 

353

într-un alt spaţiu decât cel pe care-l trăim acuma. Eu am foarte mare încredere 

în vitalitatea poporului român. Să ştiţi că nu vă vorbesc formule şi cunosc unele 

lucruri în adâncime. Eu ştiu de toată mizeria din ţară. Şi cum trăiţi, ştiu câte 

spirite sunt rătăcite”. 

“Suflul metafizic” al poporului român, de care pomeneşte Nicu Caranica 

este sinonim cuvântului “dor”. Astăzi ar fi numit “brand românesc”, care e o 

formulare nefericită întrucât expresia “brand” nu e românească şi e alăturată cu 

ceva specific naţional cu care poporul se confundă. Autorul explică (dacă poate 

fi explicat, sau atât cât poate fi explicat) – motivul care l-a determinat să scrie 

cartea “Anul 1840” – care pentru mulţi nu înseamnă nimic, dar reprezintă un an 

hotărâtor în cultura românească: 

“Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar 

de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, şi nu o să fiu eu acela care să mai 

adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu şi alţii dinainte, despre 

cuvântul dor şi despre noţiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de 

cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii 

româneşti. Corespondenţe nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, 

dar totuşi, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea spuneam 

că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această 

respiraţie metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred 

mult, într-o zi, în renaşterea poporului român. Şi, în sensul acesta, bunăoară, în 

cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, 

care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de 

carmen secularae al cântăreţilor români din o sută în o sută de ani, în fiecare 

an 40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui 

Grigore Alexandrescu este că nu vorbeşte doar despre români ci despre tot 

neamul românesc. Încrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am 

exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen 

secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea 

cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice româneşti, 

care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec al 

umanităţii al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuţile hiperbolei, care a 

fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd 

până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această 

viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care 

poate să trăiască şi să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere 

al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor 

care are o respiraţie natural metafizică. Este în firea lui. Şi vorbesc mai ales de 

daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, 

mai raţionalişti; în sfârşit, totuşi, cu toată firea asta am încercat să înţeleg şi sămi 

asum această sensibilitate a daco-românilor.” 

În privinţa dorului de casă, Nicu Caranica afirmă: “am preferat să-mi 

trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai 

354

Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, şi în felul acesta să-mi exprim dorul de 

casă.” 

Despre exilul său şi ce a însemnat el în viaţa scriitorului Nicu Caranica, 

acesta declară că l-a ajutat să pătrundă cultura universală: 

“Înainte, când eram în ţară, nu juram decât pe literatura franceză şi nu 

cunoşteam altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia şi am 

putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi şi toată literatura italiană, care începe cu 

cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o 

minune, am simţit că renasc. L-a tradus şi Eta. Dar, ca să completez răspunsul 

la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia 

şi restul Franţa. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că 

m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade 

cu mult înainte.” 

Demersul scriitorului român Nicolae Băciuţ în ceea ce priveşte 

apartenenţa lui Nicu Caranica la spaţiul cultural românesc care trebuie 

circumscrisă continuităţii, este remarcabil. Acest efort este răsplătit cu 

mulţumirile adresate de Nicu Caranica pentru publicarea şi difuzarea în 

România şi în străinătate a plachetei “Noapte şi iar noapte”. 

În al doilea interviu, Nicu Caranica are o frază edificatoare pentru starea 

poporului român, chiar dacă sună cam dur: “Când ne vom curăţa de jegul 

fanariot şi comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o 

lumină încă nemaivăzută”. 

E trecută în revistă problema traducerilor, despre care Nicu Caranica 

spune: 

“- Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamnă – oricât 

de bine ai cunoaşte limba respectivă – parcurgerea unui teren semănat de 

hârtoape. Aceasta în ceea ce priveşte proza. Poezia e un teren interzis. Până şi 

la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide faţă de cele 

scrise în limba germană. O excepţie pare O. W. Milosz, care marchează o dată 

în poezia franceză, dar Milosz şi-a făcut de mic toată şcoala în Franţa.” 

Vorbind despre certitudini, Nicu Caranica afirmă despre certitudinile din 

viaţa sa: 

“Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din 

marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din 

felul cum a ştiut să moară un om. Cea mai senină şi eroică primire a morţii mi se 

pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e 

nemuritor. Şi totuşi, a existat un om care, înaintea unei morţi cumplite pe care ştia 

că o va primi, la ultima cină împreună cu discipolii săi, a luat pâinea şi a zis: 

„mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin şi a zis: „beţi dintru 

aceasta toţi, acesta este sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre 

iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar faţă de ultimul e distanţă de la cer la 

pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de 

355

Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă” probă nu numai că Dumnezeu 

există, dar că s-a încarnat şi s-a făcut om. Et verbum caro factum est. 

A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor 

deveni un popor mare. Este ultima populaţie latină care nu şi-a spus încă 

cuvântul. Când ne vom curăţa de tot jegul fanariot şi comunist, suflet românesc 

traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiţi 

cu atenţie Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.” 

La întrebarea dacă poezia este ameninţată de ceva, acelaşi Nicu Caranica, dă 

următorul răspuns: 

“- Poezia e din toate părţile ameninţată de civilizaţia noastră prezentă. Şi 

totuşi, ea continuă să trăiască căci e o respiraţie naturală a omenirii pe care o 

traduc poeţii.” 

Interviurile sunt pastelate cu gânduri transpuse-n scrisori şi-n poeme, de 

către cei doi mari scriitori. 

Şi iată cum îşi exprimă Nicu Caranica crezul în popor şi în limba lui, după 

54 de ani de exil: 

“- După 54 de ani de exil pot hotărât să răspund, fără teamă de 

grandilocvenţă, că limba română e pentru mine totul. Nu tot aşa gândeam în 1945, 

la Padova, când presimţeam un exil pe o viaţă întreagă, cum a şi fost. Nu ştiam 

atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine şi cât de divin 

misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aş putea uita 

graiul; şi că n-aş mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o 

presimţeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian 

suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven şi cum lucram la 

forţele de ocupaţie engleze, aveam bani şi îmi plăteam la profesorul de 

conservator lecţii de armonie şi contrapunct. Dar, plecaţi englezii, a plecat şi 

muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba 

maternă creştea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă 

dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam 

să scriu un mister dramatic de Crăciun. Şi vis a rămas până în octombrie 1992, 

după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam 

totdeauna în româneşte!). Şi iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la 

început aşa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată) pe româneşte. 

L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care 

niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată 

ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română ». 

Emoţionante cuvinte, emoţionant Crez artistic ! Tinerii care emigrează şi 

apoi uită limba şi tradiţiile poporului, interzicându-le copiilor lor să vorbească 

româneşte şi renegându-şi ţara, au ce învăţa de la acest remarcabil scriitor care a 

rămas român până la ultima lui suflare. 

Întrebat dacă a avut un maestru, Nicu Caranica a răspuns : 

« Maestru? Cum aş putea şti ce înseamnă maestru, când Eminescu însuşi se 

plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărul”? 

Interviul din noiembrie 1994 are ca punct de plecare prietenia literară, 

grupările literare, generaţiile. 

“Un prieten adevărat în literatură, în poezie, mai ales, e mai mult decât un 

frate, e o parte din sufletul tău. Spun că emoţia mă copleşeşte pentru că toţi 

prietenii mei de poezie sunt azi în pământ. Giurgiuca mai întâi, cu sufletul lui 

arzător. Lui îi datorez apariţia primului meu volum, Poeme şi imnuri, la 

Sighişoara, Editura « Miron Neagu ». I-am închinat o poezie care începea aşa : 

356

Frate bolnav de stigmatul de aur 

Şi palid de marea iubire, 

Ardealului, tu, cel mai dulce faur, 

Giurgiuca, te salut în nemurire ; 

Poezie care i-a plăcut aşa de mult lui Dragoş Vrânceanu că a publicat-o 

pe prima pagină a Curentului literar, pe coloana articolului de fond, ceea ce nu 

făcuse niciodată. Tot pe Giurgiuca îl priveşte dedicaţia « Fratelui de departe », 

de pe volumul meu Povestea foamei. În exil, l-am avut pe marele meu prieten 

Horia Vintilă şi pe unul dintre cei mai mari prozatori ai exilului, Mihai 

Niculescu. Dar şi cu unul şi cu altul, contactul era rar direct, altfel prin 

corespondenţă, primul fiind la Madrid, al doilea la Londra. Pe amândoi i-am 

pierdut, Vintilă Horia acum doi ani, Mihai Niculescu anul acesta, în 9 august.” 

Nichita Stănescu spunea că un prieten este uneori, mai preţios decât un 

înger. 

Despre implicarea poetului în viaţa politică şi socială a ţării sale. Nicu 

Caranica afirmă: 

-Şi la această întrebare încep prin a exprima toată admiraţia mea poeţilor 

excepţionali ca Ana Blandiana sau Ştefan Augustin Doinaş, care îşi sacrifică din 

timpul poeziei închinându-l politicii, pentru binele ţării. Dar pentru cât mă 

priveşte, în 18 ianuarie viitor voi avea 84 de ani şi zilele câte mi le va da 

Dumnezeu n-am dreptul să le sustrag poeziei. Apoi, ca să întrebuinţez o zicală 

italiană, că în tinereţea mea am fost legionar o ştie şi pisica (lo sa anche il 

gatto). Dar din 1950, nu mai aparţin decât poeziei. Înseamnă cu asta că-mi 

reneg trecutul? Nicidecum! Tot ce a fost curat şi sfânt în acest trecut înţeleg să-l 

sublimez în arta mea, atâta câtă mi-a dat-o Dumnezeu, adică să-i ridic substanţa 

valorilor spirituale peste politic şi istoric, în universal”. 

La întrebarea reporterului, cum vede dialogul în interiorul unei culturi şi 

între culturi naţionale, scriitorul Nicu Caranica răspunde: 

„Cât priveşte „dialogul”, adică întâlnirile între diferite culturi naţionale, 

cred că tot traducerile joacă primul rol, cu toate riscurile pe care le întâlnesc, 

mai ales în poezie. Aşa-zisele dialoguri oficiale, congrese, mese rotunde, sunt 

mai degrabă prilej de vorbărie zadarnică şi rar aduc contribuţii fecunde, atunci 

când sunt susţinute şi orintate nu numai de talente ci şi de minţi înţelepte şi 

luminate.” 

Şi iată cum fixează locul şi rolul poeziei acest scriitor: 

„- Să mă întrebaţi de viitorul poeziei e ca şi cum m-aţi întreba de viitorul 

respiraţiei omeneşti. Poezia e o funcţie organică a tuturor oamenilor, pe care o 

îndeplinesc, inconştient, ca respiraţia şi pe care numai o minoritate privilegiată, 

poeţii, o fac vie, vizibilă, sensibilă şi atunci oamenii se recunosc în ea. (...) 

Rolul poeziei în lumea contemporană? A-i recrea viziunea sintetică a 

vieţii şi a-i face sensibilă întâietatea spiritualului. Obstacole? Tehnica şi ştiinţa 

fără conştiinţă, apoi, mai presus de toate, viţelul de aur.” 

357

Cartea de faţă se încheie în chip admirabil cu un mic grupaj de versuri 

semnate Nicu Caranica, pe care, din respect şi înaltă preţuire, le redăm întocmai, 

pentru ca şi cititorul de azi să guste din dulceaţa amăruie a poeziei exilului 

românesc: 

ÎNCHINARE 

Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere 

Iar şi iar pe crengile-mi uimite. 

Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere 

Apele luminii nenumite. 

Evul nostru fără capăt iată-l, 

Liberat ecoul ni-l trimite; 

Arde-n tine iară, arde-n Tatăl. 

Paris, 7 martie 1985 

FĂRĂ SĂ ŞTIU 

Iubire, sunet argintiu, 

lumină-n apă, lunecare, 

de unde chemi cântând, din care 

aur adânc arzând în mare 

mă tot îndemni să vreau, să fiu? 

Vie te joci cu multul viu, 

iar şi iar la tine lunec, 

mă fac auroră, mă-ntunec, 

acu-s văpaie, acu fumeg, 

fără-ncetare mor şi-nviu. 

Cu tine infinit mă-nbiu, 

pe toate limbile te laud, 

aud ecou şi parcă n-aud, 

ci de-mi şoptesc că-n van te caut 

te strâng la piept fără să ştiu. 

CLIPA 

Clipa, clipa când setea-n noi se face rouă! 

Nu bănuim cum mişcă dimineaţa fără margini, 

358

Dar cineva ne murmură-n tenebre: Pace vouă! 

Şi tot ce nu-nţelegem izbucneşte-n lacrimi. 

Adu-ţi aminte! Ne priveam topind decenii. 

Sângele se mira prin vasele comunicante: 

"De ce ni-i purpura celulelor la fel, de ce ni-i?" 

Şi ochii ţi se-ntunecau de diamante. 

Zburară luminile. De-atâta despuiere 

Ne vedeam sufletele. Desluşeam întâia oară 

Cutremurul prelung la rădăcina de tăcere, 

Cutremurul fiinţei. Luminile zburară. 

Şi-am fost o singură revărsare de rouă, 

O singură mută şi gravă şi limpede laudă. 

Ah, câţi întru zadarnica-ncleştare nu se caută, 

Iar noi ne-aflam un suflet divizat în două! 

DESEN 

Un deget de copil mă desenează, 

Direct pe faţa mea mă desenează, 

Atent mă desenează. 

Îmi scrie ochii, 

Îmi scrie gura, 

Fruntea, nasul, urechile, 

Contururile, 

Toate trase-n amănunt, 

Scrise din nou cu şerpuiri de aer, 

Cu mângâieri de aer. 

Desenul feţei mi-acoperă faţa, 

Desenul feţei îmi vădeşte faţa, 

Cu un fard îngeresc fără materie, 

Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei, 

Ca o pruncie. 

Chipuri uşoare ning afară, 

Chipuri uşoare curg în mine. 

Inspir îmbătat profiluri uşoare, 

Expir mulţumind profiluri uşoare, 

Mi-e inima insulă pe ape uşoare, 

359

mi-s gândurile fluturări uşoare, 

păsări uşoare. 

Ah, deget de copil!” 

Profesorul Valentin Vişinescu şi preotul Dorin Sas în “Addenda”, oferă un 

portret artistic admirabil lui Ioan Caranica, tatăl lui Nicu Caranica, “una dintre 

personalităţile muzicale de certă valoare, care şi-au adus contribţia la 

promovarea adevăratelor valori culturale şi spirituale ale neamului nostru, 

fondatoare de noi tradiţii pe tărâmul muzicii corale autentice”. 

Este o restituire necesară, ca şi cea despre Nicu Caranica, realizată prin 

cartea de faţă de către remarcabilul om de cultură Nicolae Băciuţ. 

August 2010 

360

PE FIR DE NADIR – CUTREIETÂND ORIZONTUL. INTERVIURI 

ÎNCRUCIŞATE. 

Nicolae Băciuţ, LINIA DE ORIZONT, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009, 

Colecţia “Geografii literare”, 2. 

Convorbirea, mai mult sau mai puţin oficială dintre doi scriitori, poate 

uneori lua aspectul unui interviu, dacă se respectă regulile deontologice ale 

jurnalismului. Nu întâmplător, Nicolae Băciuţ răspunde la întrebarea publicistei 

Carmen Neamţu dacă crede în formula interviului, astfel: 

“- Dacă n-aş fi crezut, nu aş fi făcut din acest gen publicistic un mod al 

meu de implicare în viaţa literară. Nu am realizat interviuri / dialoguri de 

dragul de a mă afla în treabă. Am scris adesea despre condiţia interviului şi a 

reporterului, le-am împărtăşit studenţilor mei de la Universitatea de Artă 

Teatrală din Târgu-Mureş din experienţa mea în această zonă publicistică, 

încercând să-i ademenesc spre această formulă, dincolo şi dincoace de 

aspiraţiile lor de a deveni vreodată profesionişti ai interviului, deşi e greu de 

conceput că cineva s-ar putea specializa exclusiv în acest gen. Interviul face 

parte din nevoia noastră de dialog şi din raţia noastră de curiozitate pe care nu 

ne-o putem asigura decât punând întrebări. 

Cred în interviu, fiindcă e unul din genurile vii, pline de dinamism, e o 

formulă fără de care publicistica (inclusiv cea literară) îmi pare greu de 

conceput”. 

Cartea de faţă parcurge un traseu pe două paliere: sunt expuse interviurile 

luate lui Nicolae Băciuţ de către diferiţi redactori, reporteri, ziarişti, capitol 

destul de consistent care cuprinde convorbiri interesante; o a doua parte 

cuprinde interviurile lui Nicolae Băciuţ cu diferite personalităţi cum sunt: Al. 

Cistelecan, Anton Cosma, Dan Culcer, Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Valentin 

Marica, Ion Matei, Ion Ilie Mileşan, Liviu Mircea, Cornel Moraru, Mihai Sin, 

Ion Vlad, Ion Vlasiu. Reporter sau intervievat, Nicolae Băciuţ manifestă aceeaşi 

sinceritate şi promptitudine în întrebări şi răspunsuri, ca şi în expunerea crezului 

său artistic. 

O dată fixate aceste coordonate Nicolae Băciuţ recurge la acest gen 

publicistic cu mare fervoare şi cu nesaţiul omului veşnic în căutare de conexiuni 

spirituale, în special în rândul literaţilor şi a istoricilor literari, pentru că această 

subspecie este în măsură „de a depăşi clipa şi a deveni istorie literară”. 

Cartea debutează cu interviul realizat de Carmen Neamţu, în care Nicolae 

Băciuţ răspunde la întrebări. 

361

Iată şi calităţile unui bun interviu, după afirmaţia publicistului Nicolae 

Băciuţ: „Aştept de la un interviu să aibă ţinută, să nu fie simplă sporovăială, să 

aducă informaţie nouă, să aibă ritm, să pornească din curiozitatea sinceră a 

reporterului şi nu din plictisul obligaţiilor redacţionale. Aştept să-mi apropie 

respiraţia celui intervievat, să-mi apropie cărţile sale (dacă acesta e un 

scriitor), lucrările sale (dacă e un pictor) ş.a.m.d., să reconstituie momente de 

istorie literară (culturală) care, fără întrebările reporterului, ar rămâne 

îngropate în uitare”. 

În acest sens, cartea de faţă poate sluji drept model, drept îndrumar de 

publicistică actuală din care tânărul gazetar îşi va extrage punctele forte în 

realizarea demersului său. E de notat că valoarea intervievatului va fi criteriul de 

bază după care se va alege persoana invitată. De asemenea, nu sunt de neglijat 

aspectele privind creaţia sau domeniul de exercitare a talentului creativ, ca şi 

momentele cheie ale activităţii sale până la data interviului. 

Fără a teoretiza prea mult, dimpotrivă, presărând interviurile cu aspecte 

din viaţa şi experienţa sa personală, Nicolae Băciuţ face unele destăinuiri 

privitoare la debutul său în presă, privitoare la maeştrii săi spirituali. 

Sinceritatea este o condiţie sine-qua-non a convorbirilor, altminteri, totul devine 

convenţional şi fără valoare istorică. 

De menţionat că, literatura română, graţie unor publicişti de excepţie, a 

tezaurizat date şi fapte însemnate din viaţa şi opera unor mari oameni de cultură 

care altfel, poate, ar fi trecut neobservaţi de către contemporani. Ori, se ştie, un 

interviu este o felie din viaţa unui scriitor sau poet care, o dată făcută publică, 

devine a tuturor. 

De asemenea, atât în viaţa jurnalistului, cât şi a celui intervievat, dar şi pe 

ansamblul istoricii literare, interviurile constituie momente-cheie care rămân 

înscrise în pagini nepieritoare, uneori, singurele mărturii despre viaţa scriitorilor, 

care majoritatea îşi duc existenţa discret, departe de vuietul lumii, ca să-şi poată 

desăvârşi creaţiile. În acest sens, interviul constituie o oportunitate, pentru 

ambele părţi. 

Iată ce spune Nicolae Băciuţ în acest sens: 

„Înainte de a mă angaja la revista Vatra (prin 1981-1982), Romulus 

Guga, redactorul-şef de atunci al revistei, ca să-mi probeze calităţile de 

reporter, mi-a cerut să realizez interviuri cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru etc. 

Acum nu pot evalua decât ca pe o mare şansă oferta lui Romulus Guga. Astfel 

de şanse nu apar de două ori în viaţă şi mai ales la timpul potrivit!” 

Un interviu este o călătorie iniţiatică dincolo de litera tipărită a cărţii, până 

în intimitatea autorului. 

Pentru jurnalist, interviul „faţă în faţă” constituie o provocare pentru că el 

presupune ingeniozitate, spontaneitate, intuiţie, cultură vastă, spirit deschis şi un 

oarecare aplomb. 

Fiind ca un fel de relaţie de parteneriat, interviul depinde de aportul 

fiecăruia. Unilateralitatea este exclusă pentru atingerea scopului în sine. 

362

În alt context, dar tot în calitate de intervievat, de data aceasta de V. 

Cosmin, Nicolae Băciuţ subliniază faptul că politica poate deprecia şi 

reconfigura relaţiile dintre scriitori în funcţie de apartenenţa politică şi 

simpatiile politice ale fiecăruia, ceea ce duce, inevitabil şi la afectarea creaţiei 

propriu-zise, pentru că în loc să-şi urmărească firul narativ şi expresia artistică, 

scriitorul e preocupat să polemizeze, să aibă „dreptul la replică”, să atace şi chiar 

să lupte pe teren politic, social şi spiritual cu cel care nu are aceleaşi opinii 

ideologice. Nicolae Băciuţ dă şi unele exemple concrete: 

„Uzura implicării în politică deturnează destine literare. O statistică relevă 

prezenţa a 27 de scriitori în Parlamentul României: 13 în partidele din arcul 

guvernamental şi 14 în partidele din opoziţie. Să enumerăm câţiva: N. Manolescu, 

Ştefan Augustin Doinaş, Leonida Lari, P. Sălcudeanu, Gabriel Ţepelea, L. 

Lădariu, Adrian Păunescu, C. V. Tudor – sunt nume care îmi vin acum în minte. 

Că ei colorează politicul e clar, dar că “producţia” literară a unora dintre aceştia 

a suferit amarnic e şi mai evident. Nu ştiu cât a câştigat politica, dar oricum, 

literatura a pierdut foarte mult”. 

În privinţa grupărilor literare, autorul are păreri ferme: 

„La Târgu-Mureş am cultivat ideea de “şcoală de poezie”, care chiar 

începuse să prindă contur, dar a fost spulberată de vanităţi provinciale. Am fondat 

şi condus mulţi ani un cenaclu („Romulus Guga”) la Târgu-Mureş. Toate acestea 

n-au făcut decât să mă convingă şi mai mult de necesitatea condiţiei de alergător 

singuratic a scriitorului. 

Am agreat şi agreez, în schimb, prieteniile literare, întâlnirile pe aceleaşi 

coordonate temperamentale, ideatice şi, dacă vreţi, de idealuri. 

Dacă n-am avut maeştri, am avut, în compensaţie, modele morale printre 

scriitori în viaţă, printre cei pe care şansa mi i-a adus în cale: Ioana M. Petrescu, 

Liviu Petrescu, Romulus Guga şi N. Steinhardt. Poţi avea un sentiment de 

protecţie şi siguranţă în preajma unor astfel de modele – dar ele nu sunt decât un 

punct de plecare pentru a fi tu însuţi.” 

De asemenea, Nicolae Băciuţ e de părere că: 

„Nimic nu poate fi mai de preţ decât libertatea exprimării”. 

Într-un alt context, împreună cu o altă voce a publicisticii româneşti, 

Valentin Marica, Nicolae Băciuţ îşi fixează parametrii spirituali în concepte de 

care a ţinut şi ţine seama în demersul său publicistic. 

“Ceea ce vrem să devenim e de neconceput fără a trăi prin alţii. Sigur, 

după regula afinităţilor elective. Nu te însoţeşti cu oricine, nu urmezi pe oricine, 

orbeşte. Pentru a ajunge la capătul drumului cu conştiinţa împăcată, sunt însă 

necesare repere – morale, estetice. Modele, dacă vrei. Idoli, ca să mă întorc la 

întrebarea ta. Idoli nu în sens de chip cioplit. Iar modele nu se asumă odată 

pentru totdeauna. De aceea, se mai intră în Casa cu idoli, nu sunt ocupate toate 

locurile. Sper să mai am parte de întâlniri de grad zero. Dincolo de orice vârstă. 

Oricând mai e loc pentru a descoperi “idoli”, sfinţi de pe pământ, cu alte 

cuvinte”. 

Şi iată cum îşi fixează în minte şi conştiinţă, modelele spirituale: 

“Virgil Raţiu, în anii adolescenţei, m-a vindecat de inocenţă, Ion Vlad, “la 

tinereţe”, mi-a salvat încrederea în mine, Liviu Petrescu şi Ioana Em. Petrescu 

363

mi-au adus mai aproape orizontul aşteptărilor, Romulus Guga a dat sens 

existenţei mele, iar N. Steinhardt mi l-a readus pe Dumnezeu în inimă. 

Fără aceşti idoli, întortocheate mi-ar fi fost căile Domnului… Pe idoli nu-i 

supun la nici o încercare. Eu trebuie să fiu demn de ei!” 

Acest interviu are şi o tentă intimistă, mai mult decât oricare altul având în 

vedere colaborarea şi prietenia trainică dintre Valentin Marica şi Nicolae Băciuţ 

ca şi realizarea unor frumoase manifestări culturale împreună: 

„Ai fost părtaş – mărturiseşte Nicolae Băciuţ - la toate aceste iniţiative 

culturale. Fără sprijinul tău total, aceste iniţiative ar fi avut mult de suferit. În 

artă (în iniţiative culturale) e ca în iubire – e nevoie de doi. Cel puţin! 

Aşa au fost posibile lansările de carte la miezul nopţii (ora întâlnirii cu 

muzele!), la „Ceasul de flori”, pe un bac, legănaţi de valurile Mureşului, în 

direct, la radio, sub pământ, în Salina Praid, astfel am putut „spiritualiza” 

graniţele, în dialoguri culturale, la Budapesta, Chişinău, Cernăuţi. Împreună am 

dat începutului de mileniu reflexe plastice la Simpozionul „Millenium”, de la 

Sovata, în Tabăra de Pictură şi Sculptură în Sare de la Praid. Stăm alături în a 

da coerenţă aspiraţiilor „Fortunei”, Galeria neconvenţională de artă asumată 

de un Mecena al culturii, Mihai Iordache. 

Să mai adaug şi Concursurile de Poezie Religioasă „Credo”, de Poezie şi 

Eseu pentru Elevi şi Studenţi „Serafim Duicu”, de Poezie şi Proză „Romulus 

Guga”, zecile de întâlniri cu cititorii, lansările de carte, vernisajele, 

participările la diverse jurizări de concursuri literare, iniţierea colecţiei „Poeţii 

oraşului”, în care au apărut cinci cărţi de autor şi prima antologie de poezie 

mureşeană Ceasul de flori, volumele de publicistică etc? Mi-ar trebui prea mult 

spaţiu pentru a vorbi despre iniţiativele culturale pe care mi le-am asumat deja 

şi cele la care mă gândesc. 

La rândul său, Daniela Cecilia Bogdan îl intervievează pe Nicolae Băciuţ 

în februarie 2007, iar baza de discuţie este calitatea de editor al publicistului 


Autorul afirmă cu o sinceritate dezarmantă în privinţa laboratorului său de 

creaţie: „Masa mea de lucru e ţara. Scriu oriunde m-aş duce, în cele mai 

nonconvenţionale circumstanţe. Am scris, în criză de hârtie şi pe verso-ul unor 

cărţi de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred în inspiraţie, cred în 

acele stări în care totul parcă vine de la sine, în care eşti scris, mai mult decât 

scrii.” 

Cât priveşte preferinţele şi amiciţiile literare, Nicolae Băciuţ afirmă: 

„Am rămas însă acelaşi scriitor care crede în amiciţia literară, bazată pe 

cultul sincerităţii, se spune că am vocaţia prieteniei. Din acest punct de vedere 

sunt un pătimaş. Uneori merg cu devoţiunea dincolo de orice limite. Am reuşit, 

astfel ca duşmanii prietenilor mei să devină şi duşmanii mei. Nu pentru că aş fi 

dorit eu, dar n-am acceptat să joc la două capete. Cine-mi atacă un prieten mă 

atacă până la urmă şi pe mine. Cine-mi laudă un prieten scriitor mă laudă şi pe 

364

mine. Pentru că „spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” nu e 

vorbă-n vânt. 

După 1989 însă, e tot mai greu să te ţii de prietenii. Nu mai e timp, 

suspiciunile, neîncrederea au luat locul unor atribute care ne ţineau pe mulţi în 

jurul aceleiaşi mese, şi la propriu şi la figurat”. 

Un mare impact pozitiv l-a avut pentru autor, întâlnirea cu Monahul de la 

Rohia, căruia îi păstrează şi astăzi un respect şi o admiraţie fără margini şi 

despre care vorbeşte cu o căldură deosebită: 

„N. Steinhardt a murit în 1989, fără să apuce să mai respire o dată aerul 

libertăţii în libertate, pentru că N. Steinhardt a fost mereu un om liber, chiar şi 

atunci când a fost între zidurile de închisoare. El mi-a întreţinut şi mie gustul 

libertăţii. El se simţea liber şi la mănăstire, deşi n-a abuzat de renumele lui 

pentru a ieşi din canoanele mănăstireşti. Acolo, în chilia lui, în Casa Poetului, 

N. Steinhardt era un punct de sprijin al libertăţii, o libertate dispusă mai mult pe 

verticală decât pe orizontală. Căci N. Steinhardt şi-a luat „libertatea” credinţei 

ortodoxe atunci când singura dimensiune la care se putea raporta era 

verticalitatea, înălţimea. 

Nu mi-am imaginat niciodată cum aş fi putut să trăiesc într-o chilie eu, 

care nu suport zidurile, pereţii, tavanul! Am văzut chilii la Muntele Athos, 

încărcate de sfinţenie şi rugăciune. Nicăieri nu m-am simţit însă ca în chilia 

monahului de la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A Sfântului Nicolae. 

Cu care am avut nu doar şansa de a fi contemporan, ci şi privilegiul de a-i 

putea pune întrebări, de a-i asculta poveţe. Iar el era un mare sfetnic. 

„Scrisoare către un poet”, pe care mi-a adresat-o, mă urmăreşte şi acum, o 

reprimesc în fiecare zi.” 

Vizitarea chiliei părintelui, chiar şi după 18 ani de la dispariţia sa, îi 

răscoleşte autorului aceleaşi simţăminte de bucurie şi nostalgie: 

„Mi-ar plăcea să mă întorc la Rohia, în chilia părintelui Nicolae, dar nu 

aşa cum am făcut-o, ca turist, ci ca vieţuitor. Măcar pentru o zi. Cred că ar fi 

locul în care n-aş simţi nici un fel de ziduri. Aş mai putea sta de vorbă, astfel, 

dând ceasul înapoi, cu acel Patriarh al simplităţii, părintele N. Steinhardt. 

Mănăstirea Rohia a fost o alegere inspirată pentru N. Steinhardt. Un loc 

în care am simţit ceea ce am simţit pe Muntele Athos, cerul de pe pământ. A fost 

şansa lui N. Steinhardt, a fost şansa Rohiei, care a crescut în sfinţenie prin 

rugăciunile părintelui Nicolae. 

Prin N. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar al 

mănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfinţenie cărţile pe care le-a atins, pe 

care le-a citit, le-a fişat, le-a găsit un loc în Babilonul literar. Am găsit acolo şi 

„Muzeul (meu) de iarnă”, citit şi comentat de N. Steinhardt. 

Vă imaginaţi ce-am simţit eu atunci, acolo, acasă la N. Steinhardt? Ceam 

simţit după ce am avut bucuria, după aproape 18 ani de la moartea lui N. 

Steinhardt? 

365

N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin tot ceea ce a fost, ca 

monah, ca om de cultură. M-am simţit ca după Judecata de Apoi”. 

Schimbând „microfoanele” Nicolae Băciuţ îi ia un interviu criticului 

echinoxist despre Şcoala de la „Echinox” – devenită un brand Echinox, o marcă 

de identitate, dar şi un buletin de trecere. Poet şi critic în acelaşi timp, Iulian 

Boldea s-a impus prin maniera de abordare a subiectelor majore pe care le-a 

tratat cu responsabilitate şi stăruinţă. El vorbeşte despre criticii care-şi revendică 

echinoxismul: 

„-Şcoala Echinox-ului a fost, privind acum, retrospectiv, lucrurile, o 

adevărată ucenicie în ale scrisului, dar şi în ale vieţii. Altfel priveşti existenţa, 

după cum altfel înveţi să priveşti cărţile, poezia, exerciţiul criticii literare, după 

ce ai trecut prin redacţia revistei Echinox, participând la toate etapele 

configurării publicaţiei. Criticii literari formaţi în acest spirit se detaşează 

printr-o atenţie sporită la textul operei, prin formaţia lor filologică riguroasă, 

care nu le îngăduie prea dese divagaţii pe marginea textelor literare; ei s-au 

impus prin spiritul ironic şi prin conştiinţa fermă a valorii pe care o au 

încrustată în mai toate aserţiunile şi interpretările lor. Criticii de stirpe 

echinoxistă sunt, fără nicio îndoială, livreşti şi sceptici, analişti redutabili, fără 

să le lipsească, însă, vocaţia sintezei. Ei posedă un simţ al relativităţii valorilor 

bine dozat, dar şi un echilibru constitutiv al reacţiilor şi afirmaţiilor, niciodată 

riscante, niciodată hazardate, mereu motivate, întotdeauna fundamentate.” 

Revista „Echinox” i-a conferit criticului de-a lungul perioadei cât a 

colaborat cu ea, o sumă de aptitudini şi formarea lui ca om de cultură: 

„...O anume disciplină interioară, o rigoare şi o perspectivă sistematică 

asupra scrisului şi a literaturii, o deschidere a orizontului cultural, un dialog 

constructiv cu colegii de generaţie şi cu scriitori formaţi deja, pe lângă 

maturizarea „temperamentului” meu cultural. Am deprins, de asemenea, 

reflexele necesare asimilării valorilor culturale şi literare importante ale 

momentului, după cum am învăţat atunci să deosebesc impostura de valorile 

autentice, să disting adevărul de minciună, mistificarea literară de aderenţa la 

realitatea operei. Revista Echinox mi-a oferit şansa de a-mi valorifica vocaţia 

creatoare, prilejul de a mă defini aşa cum eram în acele momente, de a-mi 

oglindi sinele în texte dintre cele mai diverse (eseuri, poeme, cronici literare). 

Echinox-ul a reprezentat, în altă ordine de idei, şi o atmosferă stimulatoare, a 

schimbului liber de idei, a dialogului efervescent, a comunicării necondiţionate 

a unor gânduri, trăiri, concepte ori idei, într-o ambianţă a libertăţii relative. În 

contextul acelei epoci, în care nu puteai spune ce gândeai cu adevărat, revista 

Echinox a însemnat un refugiu şi o cale de acces spre sinele meu cel adevărat. 

Ucenicie şi spirit constructiv, exerciţiu de receptare adecvată a valorilor şi simţ 

al responsabilităţii, încredere în sine şi în forţa culturii de a modela 

personalitatea umană, iată câteva dintre însuşirile pe care le-am deprins, ca şi 

alţi colegi ai mei, de altfel, la şcoala Echinox-ului.” 

Un alt critic de prestigiu, Al. Cistelecan, redactor la revista de cultură 

366

„Vatra” este intervievat de Nicolae Băciuţ privitor la revistele de cultură postrevoluţionare 

şi despre aşa-zisa „criză a revistelor de cultură” în chip deosebit, 

a revistelor literare. 

„E vorba mai întâi – spune Al. Cistelecan - de o criză de finanţare, 

întrucât majoritatea revistelor de cultură trăiesc într-un fel de situaţie precară. 

O revistă de cultură, după părerea mea, dar cred că nu sunt foarte original, nu 

răspunde doar de momentul actual al unei culturi, al unei literaturi. Ea 

răspunde şi de perspectiva acesteia. Prin urmare, o revistă de cultură e un 

organ care îşi face un program de perspectivă. Dacă nu are siguranţa că îşi 

poate susţine acest program de perspectivă şi trăieşte doar cu certitudinea zilei 

de azi, a clipei, atunci, desigur, bătaia ei de viitor va fi mult mai mică, mult mai 

riscantă, fără nici o siguranţă.” 

Al. Cistelecan vorbeşte în chip avizat, din culisele celui care lucrează în 

redacţia unei prestigioase reviste. 

„- Am revenit la formatul originar, Caragiale, Slavici, Coşbuc, al Vetrei, 

pentru că mi se pare că Vatra fiind o revistă care năzuieşte la consistenţa 

comentariului, năzuieşte la profunzime, să zicem, este un tip de revistă care 

trebuie ţinut în bibliotecă. Şi cititorii noştri sunt dintre aceştia. În marea lor 

majoritate sunt profesori de literatură, filosofie, teologi. Cam acesta este 

eşantionul nostru de cititori care, am avut semnale şi din partea lor, ar fi dorit 

un format de revistă pe care să-l poată păstra şi să fie între rafturile 

bibliotecii.” 

Convorbirea cu un alt critic literar din redacţia „Vatra”, dă consistenţă şi 

mai mare întregului ansamblu al lucrării de faţă. 

Din incursiunile în fenomenul epic contemporan, criticul consideră mai 

relevant un număr de cărţi pe care le şi enumeră: 

„- În ultimii 15 ani au apărut la noi peste 1600 de romane semnate de 

circa 700 de autori. Este, la unitatea de timp, cea mai mare densitate atinsă 

vreodată de proza românească, mai ales dacă adăugăm aici încă vreo mie de 

volume de proză scurtă, care se află şi ea într-un puternic avânt în ultimii ani. E 

un material enorm de variat, care incită la cercetare, descriere şi clasificare, la 

generalizări despre epoca actuală a literaturii noastre. După cum, poate, unii 

cititori cunosc, public de câteva luni în Vatra un „serial“ despre Romanul 

românesc de astăzi, fragment dintr-o viitoare carte, în care încerc să prezint 

succint rezultatele unei cercetări de câţiva ani asupra acestui gen la noi. N-aş 

vrea să repet aici cele spuse acolo, astfel că mă rezum la câteva accente. 

Constat, anume, creşterea aproape spectaculoasă alături de romanul realist 

(social şi de introspecţie), a unui roman pe care l-aş numi, de fapt îl numesc 

metarealist. În diferite formule, netradiţionaliste sau modernist-experimentale, 

metarealismul este, ca şi realismul, o orientare definitorie pentru epoca actuală 

nu numai la noi (metarealişti sunt, în această accepţie, numeroşi scriitori din 

Europa, de la Joyce până la Umberto Eco sau Enzo Siciliani, recent – şi 

excelent după părerea mea – tradus de Doina Opriţă, cu Prinţesa şi anticarul). 

367

Metarealismul este o expresie a intelectualizării literaturii în perioada modernă, 

şi el ia, la noi, forme deosebit de originale şi interesante, unele solid împlântate 

în tradiţie (cum sunt barocul levantin sau eposul transilvan), altele hibride, dar 

nu lipsite de interes şi ele (romanul indirect, metaromanul sau hiperromanul). 

Realismul rămâne în această epocă direcţia producătoare de valori mai certe, 

în special prin aspiraţia către un „roman total“ şi prin romanul politic, dar se 

poate observa tendinţa ca el să asimileze metarealismul (de ex., la Mihai Sin, în 

Ierarhii, sau la Gabriela Adameşteanu, în excepţionalul Dimineaţa pierdută). 

Metarealismul marchează puternic şi proza scurtă a generaţiei celei mai tinere, 

care citeşte realitatea prin grila literaturii. Un lucru mi se pare neîndoielnic: 

nici o formă nouă nu e în sine un succes sau un eşec, ci doar o şansă. Care 

devine realitate numai în măsura în care aparţine unei substanţe umane 

autentice şi nu gratuităţii pure.” 

Convorbirea a avut loc în octombrie 1988. 

Criticul şi eseistul Dan Culcer răspunde şi el cu bunăvoinţă la întrebările 

autorului. Nicolae Băciuţ îi schiţează şi un virtual portret: 

“Încerc: primele impresii ( şi cele mai durabile) sobru, cumpătat. O 

memorie impresionantă. O inteligenţă sclipitoare. Jovialitate. Un umor rece. 

Tăios. Amintirea unei imposturi sau a unui impostor îi face verbul acid. E plin 

de nerv, energie, de o francheţe nedisimulată”. 

Întrebările sunt provocatoare, dar şi răspunsurile sunt pe măsura unor 

oameni de cultură enciclopedică: 

„-Trebuie oare ca un critic, pentru a fi un critic bun, să rateze cât mai 

multe genuri literare? 

- Am debutat editorial relativ târziu în raport cu alţii care au debutat 

relativ devreme. Chiar prea devreme. Am aşteptat până am avut cu ce şi de ce 

să debutez. Textele care compun locul meu geometric sunt scrise între 1967 şi 

1972 iar dacă formal ele par a fi poezie, proză sau critică, pentru mine sunt 

eseuri, segmente ale unui eseu, capitole. Nu aveam deci pentru ce să optez. 

Optasem. Urmează să vedem dacă acest fel de lectură le conferă o valoare 

estetică sau/şi etică. Sentimentul ratării se naşte prin comparaţie. Am ratat însă 

în raport cu două serii de repere: a performanţei expresive faţă cu propria mea 

aşteptare şi, respectiv, a modelelor pe care le aveam în vedere (fără să-mi 

propun să le imit): Jorge Luis Borges şi Ernest Jünger pentru, mai ales, 

libertatea lor păstrată în condiţii deosebite”. 

Iar la întrebarea, dacă critica literară răspunde comandamentelor literare 

ale pocii şi în ce măsură este ea un „instrument de lucru” pentru cititorul cel de 

toate zilele, Dan Culcer afirmă: 

„- Epocile nu au comandamente unice, unitare. Indicaţiile literare ar 

trebui să fi fost emise şi remise nouă o dată pentru ceva mai multă vreme, adică 

pentru cât ţine o epocă. Dar cât ţine o epocă? Când se termină una şi când 

368

începe alta. Când s-a terminat epoca dogmatică, unde ne sunt dogmaticii? 

Uneori, indicaţiile sunt contradictorii, se anulează reciproc, alteori nu sunt 

luate în seamă, spre stupefacţia celor care le emit, care nu-şi imaginaseră că 

pot exista receptori atât de impermeabili, atât de recalcitranţi. Lazăr de la 

Rusca, Minerii din Maramureş, Lidice, În satul lui Sahia, Ţie-ţi vorbesc, 

Americă!, Drum fără pulbere, Undeva pe Dunăre sunt opurile unor autori atenţi 

la glasul comandamentelor. Zahei orbul, Ultimul Berevoi sunt scrierile unui 

suferind de cecitate cromatică, ba poate chiar de daltonism. Mai sunt cazurile, 

multe, ale poziţiei intermediare: Bietul Ioanide, Facerea lumii etc. etc. 

Critica nu poate fi „instrument de lucru“ pentru „cititorul de toate zilele“ 

din bunul motiv că nu există cititor de toate zilele ci doar un cititor în zilele 

libere, când, după ce a folosit instrumentul de lucru pentru folosirea căruia este 

plătit de antreprenor, cititorul virtual devine cititor real. Am mai scris-o, criticul 

nu se poate adresa acestui tip de cititor care abia are timp să citească după ce a 

epuizat programul peste plan, datoriile casnice, somnul de refacere. Ce să ne tot 

amăgim de larga audienţă a criticii! Se scrie pentru cei care au timp să citească 

şi aceştia, paradoxal, se împuţinează în condiţiile noastre, deşi numărul 

ştiutorilor de citire creşte, cu toate pierderile reprezentate de cei analfabetizaţi 

în anumite medii. În condiţiile reaşezării preţurilor presei urmează să cercetăm 

efectele nu se poate mai pozitive ale acestor salutare măsuri asupra difuzării 

opiniei critice. Unii spun că mai bine nu se poate. Eu mă postez pe poziţia 

optimismului care zice: Ba se poate, ba se poate!” 

Textul a apărut în 1982 cu menţiunea: „(Text cenzurat de Consiliul 

Culturii şi Educaţiei Socialiste din revista Echinox, în 1982)” 

Un alt intervievat este Răzvan Ducan care vorbeşte despre condiţia de 

scriitor de provincie. 

„-Într-adevăr, e o condamnare asumată. Şi aceasta fără ghilimele. Am 

ales acest drum, atât dintr-un patriotism local (Trebuie venit “neapărat” acasă, 

pentru a “pune umărul”.), propagat de societatea socialistă, cât, poate, şi din 

complacerea în comoditatea imediată de a avea aici părinţi şi socri, nemaifiind 

necesară o luptă într-un oraş mare, “necunoscut” (cu şi fără ghilimele), pentru 

nevoile materiale absolut necesare: o casă, un serviciu etc. Nu m-am gândit 

atunci la consecinţe, pe timp îndelungat. Pe plan literar, au predominat şi 

predomină dezavantajele. Greu eşti “văzut” în provincie de critici, de revistele 

literare, de posturile de radio şi televiziunile ce promovează, atât cât 

promovează, scriitorul şi opera sa. Oricât de talentat ai fi, “ochii care nu se văd 

se uită”, inclusiv în literatură. Deşi infime, sunt, totuşi, şi în provincie, cel puţin 

teoretic, şanse de afirmare. Acestea incumbă cel puţin două, absolut necesare, 

oportunităţi: un talent de excepţie şi, dacă se poate de la o vârstă fragedă, şi 

ochiul, cel puţin al unui critic important care să nu fie apatic, dispus să 

promoveze doar valoarea şi mai puţin faptele conjuncturale, neliterare. Mai e 

369

apoi o tenacitate din partea scriitorului de provincie, tenacitate, de asemenea 

necesară, pentru afirmare, mult mai mare decât cea a scriitorilor din marile 

oraşe, tenacitate ce poate proveni dintr-o conştiinţă a propriei valori, dar şi din 

felul de a fi. Avantajele de a locui în provincie? Puţine, dar sunt. Unul cred că 

este acela al tentaţiilor distructive mai puţine, fapt ce acordă mai mult timp 

visului şi statului la masa de scris. Viciul pe poet şi pe metru pătrat e mai mic în 

provincie!” 

Pentru Romulus Guga, Nicolae Băciuţ păstrează o admiraţie neîntreruptă 

ca în faţa unui maestru. Autorul îi face şi un scurt portret afectiv: 

„La început a fost Romulus Guga. Înainte de a cunoaşte Târgu-Mureşul, 

înainte de a avea cele mai vagi intenţii de a mă stabili la Târgu-Mureş, l-am 

cunoscut pe Romulus Guga, care era pentru mine nu numai unul dintre 

întemeietorii Vetrei (serie nouă) ci şi un scriitor în jurul căruia gravita viaţa 

culturală a unui oraş, a unei zone distinse în geografia spirituală a ţării. 

Cu aparenţa sa de personaj venit dintr-un “ev mediu întâmplător”, 

Romulus Guga este un personaj real dintr-un ev spiritual neîntâmplător, care a 

făcut nu numai o revistă ci a şi instaurat un climat cultural de înaltă moralitate. 

Romulus Guga a apărut în peisajul scriitoricesc al Târgu-Mureşului ca o 

necesitate. O necesitate pentru o atmosferă în derivă şi care avea nevoie de 

spirite lucide, angajate şi, lucru esenţial, talentate. În jurul revistei Vatra, s-au 

strâns, începând cu 1971, o mână de oameni care, după cum s-a putut vedea 

mai apoi, şi-au pus pecetea pe configuraţia vieţii spirituale târgumureşene. Azi, 

Vatra este una dintre cele mai sobre, mai bune şi mai apreciate reviste din ţară. 

Romulus Guga nu înseamnă numai o revistă ci şi o operă, trecută, 

inexplicabil, într-un con de tăcere. Debutul a fost făcut cu poezie: Bărci 

părăsite şi Totem, ca apoi să publice romanele Nebunul şi floarea, Viaţa 

postmortem, Sărbători fericite, Paradisul pentru o mie de ani, Adio, Arizona. 

Concomitent a scris şi teatru: Speranţa nu moare în zori, Evul mediu 

întâmplător. Sărbători fericite, Viaţa postmortem, Nebunul şi floarea se vor 

constitui într-o trilogie, iar piesele de teatru amintite, la care se adaugă 

Amurgul burghez, Noaptea cabotinilor şi Un om acuzat de rebeliune – 

constituie materia unui volum de teatru. Prinţul incinerat, ultima carte a lui 

Romulus Guga, este un roman masiv, care va da imaginea clară a personalităţii 

sale.” 

Romulus Guga precizează raportul dintre etic, estetic şi politic în binomul 

scriitor-operă, astfel: 

„- Nu le-am despărţit niciodată. Imoralitatea de la masa de lucru este 

identică cu cea din viaţa socială. Şi invers. Kitchul nu este numai o problemă de 

gust, aşa cum festivismul şi demagogia pot trăi tot atât de bine în comportamentul 

familial ca şi într-o frază literară. Iată de ce nu cred în scriitorul care nu face nici 

o politică. Pentru că şi acest mod de a fi este unul politic. Şi poate cel mai murdar. 

Pentru că el dă glas egoismului şi indiferentismului social şi nu face decât să 

slujească comoditatea lipsei de responsabilitate şi a vieţii în sânul unor dogme 

370

cultivate de funcţionari ai timpurilor trecătoare. A fi scriitor presupune a trăi prin 

şi pentru poporul tău. Nu poţi fi tu împlinit atâta vreme cât nu este şi el, cum nu 

poţi visa la eternitatea scrisului tău, dacă eternitatea poporului din care faci parte 

stă sub semnul întrebării.” 

Cu Lazăr Lădariu convorbirea se desfăşoară pe acelaşi palier privind 

profesia de gazetar, şi de statutul de scriitor de provincie, în sens geografic, despre 

care intervievatul afirmă: 

„- În lumea de azi, în atmosfera de Babel postdecembrist, într-o tranziţie 

originală românească ce nu se mai termină, fără linişti şi certitudini, în care 

valoarea este confundată de multe ori cu pseudovaloarea, cu gândirea sfertodoctă, 

în care la mare cinste nu-i cultura, ci aroganţa, oportunismul, mediocritatea, 

sfidarea şi cinismul, am îmbrăţişat această meserie grea, plină de responsabilităţi 

şi riscuri. O practic, cu plăcerea zilei dintâi, de peste 40 de ani! De ce gazetăria? 

Pentru că noi aparţinem epocii. Ce scriem azi aparţine vremurilor care vin. Faţă 

de zborul liric, cu înălţări şi căderi, în presă, în privinţa adevăratei relaţii cu alţii, 

am la îndemână, ca ziarist, mijloacele de comunicare. Biografia şi destinul 

consider eu au un rol esenţial pentru un gazetar adevărat, pentru care, întradevăr, 

meseria aceasta trebuie să fie o intensă ardere. Temperamentul, zodia, 

formaţia intelectuală, angajamentul total, coerenţa, cultura, logica, vocaţia, 

cinstea, autenticitatea, echidistanţa, omenia, toate sunt jaloane definitorii pentru 

cei cu scrisul în slujba adevărului. Este adevărat că uzura de care aminteai există. 

Este vorba de acea uzură a vieţii, înainte de toate. Într-o deplinătate a vârstei şi a 

poeziei eu nu am mai simţit-o. Nu am trăit încă acea oboseală venind din 

plictiseala şi rutina unei meserii. Apoi, cum spunea poate cel mai mare gazetar al 

tuturor timpurilor, confesorul a patru preşedinţi americani - Walter Lippmann - , 

gazetăria nu-i o meserie pentru fricoşi! Acest adevăr eu l-am deprins demult! În 

binomul scriitor-gazetar are de câştigat atât o parte, cât şi cealaltă. Depinde cât, 

cum şi ce ştie lua fiecare. Exemplul lui Eminescu, simbolul, poetul naţional, cel 

mai mare gazetar al tuturor timpurilor, cel al lui Gabriel Garcia Marquez, în 

zilele noastre, sunt edificatoare. Gazetăria, acest „câine de pază al democraţiei”, 

cu colţii tot mai ascuţiţi, chiar şi politica românească, aşa cum este ea, constituie 

un real câştig, atât pentru mine, ca gazetar, cât şi pentru poezie. Nu viaţa 

imaginară în noroiul concretului, ci realitatea dureroasă, aşa cum este ea, m-a 

interesat. „Cărţile mele - scria un mare poet - sunt tot atât de importante ca şi 

evenimentele pe care le parcurgem de-a lungul vieţii.” Alături de „stăpânirea 

cuvintelor”, ele constituie jaloanele existenţei noastre. (...) 

...Evoluând în direcţia care clar mă caracterizează, ca poet, ca scriitor 

român, nu mă consider deloc un „provincial.” Sunt unul dintre cei care nu cred în 

„Capitala” şi în „Provincia” literaturii, a culturii, în general. Sunt adeptul 

unităţii prin diversitate. Trebuie să vezi partea şi întregul oglindite în noţiunile 

„local” şi „naţional”. Îmi amintesc mereu ce le spunea, înţelegând şmecheria 

pusă la cale în acel „obsedant deceniu” de capiii proletcultişti ai Clujului şi ai 

Bucureştiului, academicianul, istoricul Constantin Daicoviciu, rectorul 

371

Universităţii clujene, celor veniţi de la Bucureşti să-l ducă în Capitală pe marele 

scriitor A. E. Baconsky, autorul Corabiei lui Sebastian, pretextând că acolo el se 

poate realiza şi împlini mai bine. „Ţineţi minte, ce vă spun - îi dădăcea istoricul, 

mare iubitor de cultură -, un candelabru, oricât de mare ar fi el, dacă îl pui în 

mijlocul Bucureştiului nu poate lumina şi mahalalele!”. Nu m-am simţit frustrat de 

receptarea critică”. 

O altă mare voce a Mureşului este Valentin Marica. Convorbirea cu acest 

scriitor are în vedere şi apariţia unei antologii de autor, numită „Aluviuni”. 

Reportajul este ralizat în anul 2000. O a doua convorbire se realizează în 2006 şi 

are ca subiect princiupal, tot un volum al lui Valentin Marica: „Schitul numelui” 

ediţie bilingvă română-franceză. 

Ion Matei – un alt nume intervievat în această carte care-şi relatează 

exprienţa sosirii în Capitală ca gazetar care declară cu sinceritate: 

„...marea şansă a vieţii mele a fost că m-am născut la ţară şi că am plecat 

la timp de-acolo. În copilărie se conturează liniile de forţă ale personalităţii 

noastre, iar în Habicul copilăriei mele, în anii 60, încă se mai puteau deprinde 

şi învăţa lucruri temeinice, fundamentale. Şi, nu spun doar eu, fiecare poartă cu 

sine un Macondo al său, fie că se numeşte Habic, Chintelnic ori altcumva. Chiar 

dacă astăzi, mărturisesc cu mâhnire şi cu îngrijorare, aceste locuri se 

părăginesc moral nepermis de repede şi de adânc. Revenind însă la întrebare, 

pot spune că Bucureştiul m-a vindecat de câteva prejudecăţi, deşi poate m-a 

încărcat cu altele, am învăţat să mă mişc în spaţii mai ample, mi-a dat o 

anumită dezinvoltură pe care nu o aveam la Târgu-Mureş. Iar gazetarului care 

sunt i-a oferit toate oportunităţile, în rest, ce să spun, muncă, multă muncă. Un 

oraş mare, o Capitală, indiferent care, îţi oferă prilejul de a fi şi Prinţ şi 

cerşetor. Tu alegi!” 

Ion Ilie Mileşan – un alt partener de discuţie pentru Nicolae Băciuţ care, 

după 12 ani de la publicarea primei cărţi de proză scurtă, a publicat un roman. 

Cum s-a desfăşurat acest drum de la povestire la roman, o mărturiseşte 

intervievatul: 

„Oricât vi s-ar părea de curios, poate, eu am scris oarecum constant şi 

până, dar si de la apariţia, în 1988, la Cartea Românească, a volumului de 

povestiri Odihna plantaţiei de pini. Romanul - asta o ştiţi şi dumneavoastră, 

domnule Băciuţ - pune cel puţin o problemă în plus faţă de povestire: el este o 

construcţie. Pentru a nu mai vorbi de dozajul subiectivităţii. Eu am aşezat, sub 

titlul acestei construcţii, cuvântul „roman", dar nu sunt deloc sigur că el 

acoperă şi realitatea artistică a scriiturii”. 

Discuţia se poartă apoi despre şansele romanului în timpurile actuale. 

Liviu Mircea, un scriitor care a ales depărtarea de ţară pentru a se simţi 

mai aproape de ea, răspunde cu nostalgie la întrebările jurnalistului Nicolae 

Băciuţ, privind condiţia scriitorului din diaspora. 

„Primul meu contact cu viaţa a fost o palmă. O palmă dată fiecărui copil 

pentru a se trezi la prima respiraţie a plămânilor la realitate. Şi de atunci viaţa 

372

nu s-a oprit de a-mi da pălmi. Una după alta. Pe fiecare mi le-am asumat, 

pentru că trezirea la realitate nu se face numai o dată în viaţă. Zilnic ne trezim 

la realitate. Din proprie iniţiativă sau la evenimente. Schimbările sunt rapide. 

Trebuie să le ţii piept, altfel te pierzi sau în cel mai rău caz devii idealist, ceea 

ce nu este tocmai recomandabil. Sunt pline străzile şi ospiciile de idealişti. Dacă 

îţi asumi viaţa pe care ţi-o impune jocul meridianelor geografice, şi pentru tine 

asta înseamnă aventură, atunci, ei bine, sunt un aventurier. Unul sincer şi 

mereu deschis unei asemenea aventuri. Şi, dacă am învăţat ceva în toate aceste 

peregrinări ale mele, atunci am învăţat să iert. Şi asta mi se pare poate cea mai 

bună învăţătură din ultimii douăzeci de ani. Cel mai greu a fost cu mine. După 

ce am făcut pace cu mine însumi iertându-mă, apoi mi-a fost ceva mai uşor. Şi 

asta nu dintr-o oarecare comoditate. De loc. E ceva mult mai profund. Dar asta 

nu înseamnă şi a uita.” 

Liviu Mircea a continuat să scrie şi să aparţină prin poezie limbii în care 

s-a născut şi acest lucru reiese din tot ce a întreprins în ultimii ani: 

„Ştii, în toţi aceşti opt ani de peregrinări prin Europa, am cunoscut mulţi 

oameni de artă. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori, actori etc. am intrat în contact 

cu noi concepţii şi noi curente de artă. Asta e bine şi frumos. Am scris direct în 

limba maghiară şi mi s-au tradus texte în limba maghiară. Am scris direct în 

engleză şi mi s-au tradus în engleză, am scris direct în franceză şi mi s-au tradus 

în franceză. Asta e iarăşi bine şi frumos. Dar ceea ce am descoperit ca fiind foarte 

important atunci când scrii direct într-o altă limbă este descoperirea şarmului, 

specific acelei limbi, muzicalitatea ei aparte şi poate şi mai important, 

multitudinea de expresii tipice care le sporeşte şi mai mult atractivitatea 

(chemarea). Ei bine, toate aceste valenţe eu încerc să le „traduc”, să le renasc, 

dar, mai mult, să le retrăiesc în limba română, sporind astfel „corola de minuni” 

a limbii noastre. Nu ştiu dacă voi reuşi ce mi-am propus dar îmi place să încerc.” 

Criticul Cornel Moraru afirmă în interviul luat de Nicolae Băciuţ: “Cred că 

adevărata vocaţie a criticului este şi chestiune de moralitate”. 

El precizează definiţia criticului şi atributele sale: 

„In ultimul timp, critica s-a emancipat de obiectul său şi tinde să devină 

avangarda literaturii. Fireşte, „a fi critic” e altceva decât a face critică. Astăzi 

„conştiinţă critică” au toţi scriitorii care se respectă. „Conştiinţa critică” e parte 

componentă a literaturii de orice gen. Nu se mai poate crea altfel. A fi critic e o 

profesie de maximă specializare, implicând un statut moral sever. Demonstrezi că 

eşti critic numai în practica scrisului, prin valoarea textului (critic) pe care-l 

produci.” 

Într-o altă convorbire cu Nicolae Băciuţ, criticul precizează rolul „Vetrei” în 

formarea sa ca şi om de cultură, evidenţiind momentele cheie ale evoluţiei sale: 

„- Am debutat în Vatra, după un ocol făcut prin filozofie, acordându-mi 

câţiva ani de studiu în plus faţă de colegii mei de promoţie. Poate am ratat în felul 

acesta o şansă, aceea de a intra în grup în literatură. Nici nu eram hotărât… Până 

la urmă, am decis şi sunt deplin convins că nu te poţi afirma cu adevărat decât pe 

373

cont propriu. Relaţiile şi alianţele vin mai târziu, vin de la sine, vreau să zic, şi e 

bine să te găsească pregătit şi cât mai puternic, pentru a nu te influenţa. Eu de la 

început m-am simţit mai independent, sentiment pe care-l trăiesc şi astăzi. În Vatra 

am pubicat de-a lungul anilor texte situate la graniţa dintre eseu şi critica literară. 

Ucenicia de cronicar mi-am făcut-o însă la Flacăra (eram încă profesor la Liceul 

„Radu Negru” din Făgăraş). Colaborarea de la distanţă cu săptămânalul 

bucureştean mi-a fost de folos, n-am ce zice. Mai ales că nu venea din proprie 

iniţiativă. Am fost cumva împins de la spate, bucurându-mă de sprijinul generos, 

absolut dezinteresat al lui Adrian Păunescu, pe care nu-l cunoscusem înainte. La 

timpul potrivit, am optat, totuşi, pentru Vatra. Spiritul select şi atmosfera de 

desăvârşit fair play din cadrul redacţiei târgumureşene conveneau tot mai mult 

firii mele retractile, ca şi ritmul mai puţin dinamic al scrisului pe care îl practic. 

Cele două cărţi pe care le-am publicat, mai mult la insistenţa editorului, reflectă 

în mare parte şi rezumă, aş îndrăzni să afirm, primii zece ani de activitate 

publicistic”. 

De o mare însemnătate pentru economia lucrării este şi interviul luat lui 

Mihai Sin, apărut în „Tribuna” 30/1983. Discuţia se învârte în jurul lucrării 

capitale a scriitorului, „Ierarhii”. 

De asemenea, se specifică perioada când Mihai Sin s-a ocupat de secţia 

„Poezie” a revistei „Vatra”, fapt ce l-a îndreptăţit să afirme despre poezia 

mureşană: 

« Pentru că m-aţi întrebat despre poezia tinerilor, aş vrea să mai spun 

câteva lucruri, dar în nici un caz circumstanţial, despre poezia unor autori din 

Târgu-Mureş, chiar dacă ei nu mai sunt foarte tineri. Ceea ce voi spune nu 

vreau să pară un gest „localist". Mi se pare o nedreptate, urmare a acestui 

deficitar sistem al debuturilor editoriale, ca poeţii ce publică de mulţi ani prin 

reviste, mai ales în Vatra, şi mă gândesc la Lazăr Lădariu, Ion Dumbravă, Soril 

Miavoe, Kocsis Francisko, Teodor Borz, Ioan Barassovia, (alţi tineri poeţi, şi îi 

am în vedere pe Cornelia Velţan, Andrei Zanca, Dan Lotoţchi, Ion Neagoş, 

Artur Sofalvi şi, bineînţeles, pe dumneata, Nicolae Băciuţ, chiar dacă nu s-au 

format în Târgu-Mureş, întregesc acum acest spaţiu de poezie), să nu aibă încă 

un volum de poezii. Sunt ardeleni discreţi, demni, cu mult bun simţ, care n-au 

ştiut şi nu ştiu nici acum să devină „managerii" propriei poezii. Fiecare din ei e 

o individualitate poetică puternică, într-o bună zi le va apare şi lor prima carte, 

dar nu va fi cam târziu, nu vor fi judecaţi, conform uzanţelor, ca nişte poeţi 

apăruţi prea târziu, vagi ecouri ale unor poeţi deveniţi între timp şefi de şcoală, 

de promoţie, de generaţie? S-ar fi putut vorbi, dacă aceste cărţi ar fi apărut, de 

o şcoală de poezie mureşeană. Aşa însă, îmi pare rău că trebuie să amintesc, 

iarăşi şi iarăşi, un adevăr atât de neliterar, devenit din păcate atât de „literar": 

există spaţii privilegiate şi spaţii neglijate în literatură, „centralismul 

democratic" fiind în acest domeniu rău înţeles. Adevăr valabil şi pentru alte 

spaţii, nu numai pentru Târgu-Mureş.” 

374

A doua rundă de discuţii a vizat recenta carte, Cestiuni secundare. 

Chestiuni principale. Editura Eminescu, 1983, care completează fericit 

biografia lui Mihai Sin de scriitor. Autorul acestei cărţi mărturiseşte: 

“- Cestiuni secundare. Chestiuni principale e cartea unui risc asumat 

după îndelungi ezitări, căci ideea unei cărţi de publicistică e mai veche. Am 

început să fac publicistică prin vara anului 1966, colaborând la Studioul de 

radio din Târgu-Mures, şi de atunci mi-am pus nu o dată întrebarea: câte din 

sutele de articole, reportaje, interviuri, eseuri ar putea rezista timpului, putând 

fi adunate într-o carte. Un răspuns ferm îl pot da azi, când cartea există, doar 

cei ce o citesc. În ce mă priveşte, riscul de care vorbeam a fost însoţit de 

speranţa că ideile cărţii nu şi-au pierdut actualitatea, fiindcă n-am avut 

niciodată intenţia de a scrie articole „de-o zi". 

Privitor la condiţia publicisticii între celelalte genuri literare, Mihai Sin 

afirmă : 

« -Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că riscul perisabilităţii e mult 

mai mare decât în celelalte genuri literare. Poate că e vorba doar de o 

prejudecată întreţinută artificial. De ce să reziste un articol doar o zi, o 

săptămână sau o lună, dacă ne implicăm cu adevărat făcând publicistică? Dacă 

problema poate fi deplasată spre intensitatea cu care ne implicăm şi, nu în 

ultimul rând, spre sinceritate şi talent publicistic. Altfel, cunoaştem cu toţii 

romane, volume de poezii sau studii de critică literară a căror viaţă e mai 

scurtă decât a unui singur articol scris cu talent şi în spiritul adevărului”. 

În privinţa revistei “Vatra” , al cărei redactor a fost Mihai Sin, acesta 

spune: 

“Vatra a fost o şansă pentru toţi cei ce-am contribuit, după puterile 

noastre, la apariţia ei şi trebuie să rămână o şansă oferită tuturor generaţiilor 

de scriitori, înainte de toate însă, cred că această revistă a fost şi trebuie să fie o 

şansă pentru afirmarea culturii şi literaturii mureşene pentru înscrierea tot mai 

hotărâtă, fără complexe şi sentimente de umilinţă provincială a tot ce înseamnă 

valoare, într-un circuit naţional şi, de ce nu, într-un circuit european”. 

Nicolae Băciuţ realizează o serie de interviuri cu acest important scriitor 

român, ultimul având loc în ianuarie 2004, în care Mihai Sin afirmă; 

„Pentru mine marea miză ar putea fi constatarea că las în urma mea o 

operă”. 

Ion Vlad – un alt teoretician şi critic literar care răspunde la întrebările lui 

Nicolae Băciuţ privind situaţia actuală a literaturii române. Având în vedere 

relaţia biografie-operă, se propune trecerea în revistă a operei prin prisma 

biografiei. 

“- Cred că propria mea experienţă - atâta câtă e - în cercetarea sub specie 

teoretică a fenomenului literar, ar putea servi unui răspuns acceptabil la tema 

propusă de dumneavoastră: relaţia biografie - activitate critică, exprimată în 

lucrări („operă“ e un termen care mă poate înfiora până la umilinţă!). Cred că 

375

iografia ilustrează în cazul meu un postulat al cercetării moderne, în sensul 

refuzului şi al eliberării biografiei. 

Cercetarea literară îşi permite să „ignoreze“ biografia scriitorilor şi cu 

ceea ce numim poetica creaţiei. Pentru mine, ca unul ce nu fac parte din familia 

celor ce-şi asumă lectura, climatul întâlnit la Liceul „Moise Nicoară“ din Arad, 

unde studiase un admirabil om de cultură precum Ştefan Aug. Doinaş şi unde l- 

a întâlnit, elev pe atunci în clasele superioare, pe Ovidiu Cotruş, de care îmi 

amintesc mereu cu admiraţie, a avut, într-un anume fel un rol decisiv. Acest 

liceu, cu un excelent climat intelectual, a determinat apropierea mea de 

literatură, de lectura cărţilor. Tot la Arad, la Palatul Culturii, am descoperit 

biblioteca, în accepţia cea mai profundă a cuvântului invocat de Borges. Aici 

am descoperit cartea de literatură, dusă cu emoţie acasă, şi unde am făcut 

primele lecturi ce-au modelat gustul pentru literatură şi pentru comentariul 

literar. Profesorul Marţian Niciu a protejat primele mele judecăţi pe marginea 

cărţilor. Contactul cu literatura, favorizat de mediul liceului din Arad, a stârnit 

plăcerea cărţii şi a revistelor, îngăduindu-mi să descopăr o revistă ca pe un 

model suprem de periodic literar, ca pe un eveniment uimitor, inedit, încărcat 

de surprize. Era vorba de Lumea lui G. Călinescu, săptămânal ce apărea întrun 

format de o eleganţă rară şi având substanţa ce legitima, s-o numesc (atunci) 

în Nordul Transilvaniei, cea mai izbutită revistă. Revenind la Târgu-Mureş, am 

întâlnit cenaclul Liceului „Al. Papiu-Ilarian“, unde, împreună cu Ion Horea, 

ne-am întâlnit cu lecturi din Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, dar şi cu 

suprarealiştii prezentaţi de Editura „Forum“ în volume citite cu ochii minţii de 

adolescenţii de atunci. Sunt elemente pentru premisele formării ulterioare. 

Lecturile erau - se înţelege - inegale, heteroclite. Experimentam plăcerea 

imensă a relecturilor într-o perioadă de liceu cu farmecul indelebil al anilor 

’45-’48, cu peripatetice plimbări pe bulevardul oraşului. Altfel, biografia e 

ignorabilă.” 

Suita de convorbiri cu Ion Vlasiu – constituie o sărbătoare spirituală 

pentru oricine citeşte, atât pentru zdrobitoarea personalitate a sculptorului şi 

scriitorului Ion Vlasiu, cât şi pentru iscusinţa jurnalistului care-l incită la 

mărturisiri inedite, de mare valoare pentru istoria literară. 

Împărţit egal între artă şi litratură, Ion Vlasiu le-a acordat fiecăreia partea 

ce i se cuvine, cu acelaşi har şi dăruire. Ciclul de însemnări: “În spaţiu şi timp” 

– oglindeşte pe deplin atât viaţa cât şi opera marelui artist. 

Şi cu această carte de publicistică, Nicolae Băciuţ îşi probează măiestria 

de scriitor, de gazetar, de om de cultură în căutarea şi promovarea altor oameni 

de cultură pentru triumful deplin al spiritualităţii româneşti. 

SEPTMBRIE 2010 

376

INTERFERENŢE. ZECE IPOSTAZE ALE ÎNTÂMPLĂRII DE A FI 

EUGEN DORCESCU, „Poemele bătrânului – Poemas del viejo”, 

* Traducción del rumano – Elegii, Editura Mirton, Timişoara, 2003 – : Rosa Lentini y 

Eugen Dorcescu. Apărute, sub titlul Elegii – Elegías, în revista on-line “Cetatea lui Bucur”, 

Bucureşti, nr. 16, 17 iunie 2010. De asemenea, în “Banat”, 6, 2010. 

Rareori, poate de la Iannis Ritsos sau Odysseas Elytis mi-a fost dat să fiu 

străbătută de atâta fior dramatic şi liric în acelaşi timp, ca în „Poemele 

bătrânului”, grupajul de versuri bilingve, în traducerea distinşilor Rosa Lentini 

şi a lui Eugen Dorcescu, de curând descoperite şi asumate integral, fiind citite 

sporadic în revistele on-line. 

Personajul care îşi arogă poemele, respectiv „Bătrânul” – cu o existenţă 

ontică incertă, la limita realului cu suprarealul, atemporal şi aspaţial, ubicuu şi 

ascuns în acelaşi timp, îşi revendică dreptul la viaţă şi, mai mult, dreptul de a ne 

locui şi de a-şi pune amprenta pe fiinţa noastră cu aceeaşi dezinvoltură cu care, 

puternic şi slab în acelaşi timp, ne ia în posesie. 

Bătrânul este o persoană carismatică. El a trăit îndeajuns ca să nu se mai 

mire de nimic, precum muntele, precum marea, precum vechiul cer care 

primeşte în braţele sale orice. Bătrânul poate trăi în noi şi în absenţa noastră, mai 

mult chiar decât în prezenţă, iată, ne populează absenţa, golul sufletesc, ne 

descoperă spaimele, îndoielile, singurătăţile. El a găsit o formulă magică pentru 

supravieţuire în deşertul în care ne situăm, fie că vrem, fie că nu: „Bătrânul / 

şi-a simplificat, / şi-a geometrizat / afectele. Spune / că ierarhia iubirilor sale / 

începe cu Iah Elohim, continuă / cu soţia, nepoţii, fiicele, cu / părinţii şi fraţii – / 

cei după trup, cei întru credinţă-”. Ajuns la un asemenea grad de asimilare a 

realului şi mai ales a imaginarului, Bătrânul „se opreşte la semeni, / diluându-se 

enorm, pentru a-i / cuprinde pe toţi, pentru a / se distribui egal fiecăruia, / se 

întoarce apoi, revine la / el însuşi, încrezătoare”. 

Important e de reţinut că aici, ideea de jertfă este manifestă. Mai întâi el se 

simplifică, îşi geometrizează afectele, pentru a se putea prelungi în semeni, 

împrăştiindu-se şi împărţindu-se egal fiecăruia. Este sinteza jertfelnică a 

Creatorului. 

Şi iată ce adevăr fundamental, ce axiomă se naşte în versurile următoare: 

„el ştie / că a iubi pe cineva dintre oameni / înseamnă / a dori să trăieşti tu în 

locul lui / - spre a-l feri de ororile vieţii –”. Aici este reiterată jertfa 

Mântuitorului care s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi. 

„A iubi pe cineva înseamnă să trăieşti tu în locul lui” – este un enunţ cu 

totul excepţional, o altă Regulă de aur a creştinismului, care implică jertfa 

supremă pentru aproapele. 

„El ştie / că a urî pe cineva înseamnă / a dori să îl faci pe acela să / 

trăiască în locul tău”, este ceea ce noi refuzăm îndeobşte, pentru că noi dorim 

să lepădăm povara care ni se pare prea apăsătoare şi să ne eliberăm cât mai 

377

epede de ea, pasând-o altcuiva. E vorba despre substituire, despre înlocuirea şi 

plasarea responsabilităţii pe alţi umeri. 

Bătrânul a ajuns la o înţelepciune supremă, când excesele de orice fel 

devin dăunătoare. Moderaţia, ponderarea este ideală. Calea de mijloc duce mai 

degrabă la ţinta propusă. „bătrânul nici nu se iubeşte, / nici nu se urăşte, / el nu 

mai trăieşte de mult în / locul său, / el nu mai trăieşte /în nici un loc / şi n-a 

murit încă”. 

Asemenea tablou este de văzut doar în deşertul necuprins al Tibetului, 

unde, asceţi ajunşi la o vârstă respectabilă, privesc viaţa şi moartea prin 

dioptriile sufleteşti şi ajung la performanţa necorporalităţii, prin mortificaţie 

continuă sau alte practici, trăind în chip spiritual şi doar ochii sau o mimică 

imperceptibilă îi mai trădează că sunt vii încă. Ei au viziuni şi locuţiuni 

interioare, trăiesc practic în chip lăuntric în pofida stimulilor exteriori. 

Pe de altă parte, viziuni stranii, spectaculoase, de peliculă de groază se 

derulează obsedant prin faţa bătrânului, să-l scoată din starea cathartică în care 

îşi este de ajuns sieşi. „Cadavrele încă vii”, copacii fremătând, „acoperind 

morminte de aer” şi soarele – „harnic paracliser” adiind „subtil, a trecere, a/ 

descompunere, a / putrezire, / în vitrine...” aprinde candele, stinge lumânări, 

în timp ce „cadavrele încă vii erau pline/ din creştet până-n tălpi, / cu viermi 

lungi de / sudoare”. 

O altă dimensiune a fiinţei sale pământeşti este aceea că, Bătrânul a 

devenit „Incompatibil cu / spaţiul, cu timpul” – el a devenit „vechi de ani”, cu o 

vârstă indefinită, dar supus, cu toate acestea, legilor imuabile ale fizicii. În 

această ipostază, „bătrânul îşi gustă, în / singurătate, acronia, / obligat, totuşi, 

prin pârghia / necruţătoare a gravitaţiei, / să rămână fixat într-un loc, / într-un 

topos”. 

Se ştie, omul dintotdeauna este robul spaţiului său mioritic, al toposului, 

al meleagului de unde a survenit ca fiinţă. Desprinderea de matcă este 

echivalentă cu o smulgere dureroasă, cu o (dez)locuire. Personajul enigmatic al 

lui Eugen Dorcescu e uitat parcă în Spaţiul Târziu, suspendat în timpul din ce în 

ce mai incert şi mai impersonal, „în spaţiul / de care nu-l mai leagă nimic, / în 

afara repulsiei”. 

Deşi nu mai e legat de aceste coordonate spaţio-temporale, el le este 

prizonier şi aici se constată o entropie stranie şi fabuloasă a timpului în spaţiu, 

cele două se amestecă irevocabil în terenul de luptă, în teatrul de operaţiuni care 

este umanul din noi. Teluric şi cosmic de-a valma, într-un stat de om, într-o 

alcătuire de carne şi duh, numită îndeobşte, fiinţă. 

„Dar şi timpul deşiră şi / sfâşie – timpul, criminal nevăzut, / adânc 

împlântat / în inima spaţiului, adânc / împlântat în trupul / bătrânului, / 

muşcându-i sufletul, / însângerându-i sufletul, / noaptea, mai ales, / noaptea 

târziu, / colindând prin coşmaruri, / ca o hienă”. 

E o luptă qui pro quo, cu unghiile şi cu dinţii şi nu se ştie cine, pe cine 

supune şi cât. 

378

Desigur, spaţiul şi timpul fiind incomensurabile, omul va fi totdeauna 

perdant, cu toate arsenalele folosite împotriva acestor iluzii-concepte 

fundamentale, care pot deveni la un moment dat convenţionale, funcţie de natura 

umană şi de modul de receptare, conform determinărilor fiecăruia. 

Este relevant în poemul acesta continuu, cum e folosită noţiunea de 

singurătate ca şi determinare, ca şi accent personal, cu anumite conotaţii pozitive 

ori negative. Singurătatea e fecundă, născătoare, propice creaţiei, propice 

gândirii filozofice ori lirice, dar poate cunoaşte şi aspecte patologice atunci când 

e prelungită peste măsură, omul fiind o fiinţă eminamente socială. În viziunea 

autorului, singurătatea ia alte dimensiuni, ea este personificată, metamorfozată, 

ea pare un uriaş, un monstru care ameninţă cu sufocarea, cu subminarea 

funcţiilor vitale şi a voinţei, fiind, în acest caz, aidoma unei caracatiţe uriaşe care 

te înfăşoară cu mii de tentacule: „Bătrânul e atât de / singur, încât / a umplut, cu 

firava lui / substanţă, spaţiul şi / timpul, / bătrânul e atât de / singur, încât / nuşi 

mai află loc în / spaţiu şi timp”. 

Viziunile fantastice nu întârzie să apară în această situaţie în care omul e 

înghesuit, căutând să-şi afle loc în spaţiu şi timp. Avem parcă de-a face şi 

suntem nevoiţi să acceptăm sintagma lovinesciană „jocul vieţii şi-al morţii în 

deşertul de cenuşă” – desigur, pe altă plajă, dar, imaginile sunt foarte sugestive: 

pământ sterp ca după un cataclism nuclear, scrum, cenuşă, fantome de fum, 

„operă a incinerării universale” – un peisaj coşmaresc, „peste care/ noaptea 

coboară definitiv”. 

Bătrânul „s-a ghemuit în / vechiul lui faeton de / cenuşă, / cu vizitiu de / 

cenuşă, / cu doi cai de / cenuşă, / stă rezemat pe tapiseria / de scrum şi cenuşă, / 

străbate un peisaj / neînchipuit de pustiu, / neînchipuit de frumos, / operă a 

incinerării universale, / străbate un peisaj peste care / noaptea coboară 

definitiv.” Ceea ce este şi mai straniu – e că peisajul respinge şi atrage în aceeaşi 

măsură, are putere de magnet şi cu cât vrei să te îndepărtezi, cu atât te apropii, e 

ceva aproape magic şi nu poţi ieşi de sub vrajă. 

În mijlocul acestui pustiu de cenuşă, poetul are o viziune salvatoare: 

„o singură flăcăruie, un rest / al incendiului cosmic, îi / luminează, / de 

foarte departe, / drumul alb, / de cenuşă.” 

Din secvenţa a V-a a poemului-fluviu, intervin alte personaje care 

suplinesc stranietatea peisajului: în timp ce Bătrânul contemplă liniştit „marele 

râu al timpului” – care seamănă cu Ibru, aşteptând clipa când îşi va îmbrăţişa 

„mesagerul de flăcări” – el îşi va re-alcătui familia din fiicele şi nepoţii focului, 

în timp ce fiicele lui naturale l-au uitat demult. 

„Fiicele bătrânului nu / l-au uitat, deşi, de fapt, / nu-l mai ţin minte. / 

El nu le-nvinovăţeşte, el nu / învinovăţeşte niciodată pe / nimeni (poate tocmai 

de-aceea / nu-l mai ţin minte), / el contemplă liniştit marele / râu al timpului / 

(seamănă cu / Ibru, îşi zice), / aşteaptă clipa când îşi / va îmbrăţişa mesagerul 

de / flăcări, / când va intra şi se va / face nevăzut în familia / focului, / când 

fiicele focului, / nepoţii focului vor / deveni / propria sa / familie.” 

379

Sunt absolut convinsă, absolut convinsă că traducerea realizată de cei doi 

este cât se poate de fidelă şi, după cât de muzical sună, ea va fi receptată în ţările 

latino, cu real interes de către iubitorii de poezie. 

Dintr-o dată, în poemul cu denominaţiunea „6”, părăsim zona fantasticului 

şi coborâm în real, în spaţiul citadin, printre oameni, într-un cotidian care nu-i 

mai poate oferi Bătrânului căldura, speranţa, afecţiunea pe care el nu a mai aflato 

demult. Şi aici se simte disperarea existenţială, indiferenţa şi chiar răutatea 

oamenilor, în mijlocul cărora te poţi simţi mai singur ca-n pustiul de cenuşă. Şi 

nu mai ai nici măcar fantasmele drpt puncte de sprijin, fiindcă, o dată cu zorii, s- 

au împrăştiat şi ultimele rămăşiţe de visuri. 

„Bătrânului / i s-a făcut atât de lehamite / de ziua / ploioasă, de / 

înfăţişarea oraşului, / de piaţa duhnitoare, / de semenii murdari, săraci, / 

zbârliţi, disperaţi, / i s-a făcut atât de / lehamite de sine însuşi, de / propria-i 

viaţă, / încât, întors acasă, / şi-a şters, cu / un gest decis, decisiv, / şi-a şters, de 

pe / pânza goală a zilei, / statura, umbra / şi urmele – / atât înapoi, cât şi / 

înainte”. 

Existenţa Bătrânului într-un spaţiu bine determinat îi conferă acestuia 

siguranţă dar şi senzaţia că este supus forţelor telurice şi cosmice, aidoma unui 

bob de nisip şi că voinţa lui în acest angrenaj universal este nesemnificativă. De 

aceea omul jinduieşte starea genuină în care i se lăsase măcar visul şi deşertul lui 

de cenuşă pentru a-l străbate cu puterea închipuirii. 

În această ipostază în care natura, cosmosul, viaţa însăşi par să-l 

depăşească, Bătrânul „trăieşte, pur şi simplu, imensa / oboseală a enigmei, / 

imensa povară a razelor / întreţesute, / imensa teroare / a soarelui ermetic, / 

straniu, greu, / apăsător, inexistent, / ar vrea, timid, să / se smulgă din sine, / 

să fie liber, uşor, / să privească din văzduh panorama / primăverii înflorite, / 

intens şi vast înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul secret, / la florile lui de 

/ cenuşă”. 

Contrar aparenţei de mizantropie, Bătrânul este un personaj generos şi 

iubitor de semeni până la jertfă, un altruism care adeseori în vremea noastră este 

foarte prost înţeles: „bătrânul e atât de / bun, încât, cum s-ar putea / 

afirma, cum / s-a şi afirmat, / e de-a dreptul crud, / bătrânul / îi iubeşte pe / 

ceilalţi, şi / se urăşte pe sine, / îşi urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, / 

în amalgamul de beţivi,/ câini, cerşetori / şi investitori strategici, /îşi urăşte 

absenţa dintr-un / alt secol, dintr-o / altă lume, / îşi urăşte ziua de ieri, / fiindcă 

s-a înjosit s-o trăiască, / îşi urăşte / ziua de mâine, / fiindcă s-ar putea înjosi / 

părăsind-o”. 

Interesant cum aşează autorul, gradat, în „promiscuitatea oraşului”, 

categorii diferite: „amalgamul de beţivi, / câini, cerşetori / şi investitori 

strategici” – iată o scară nouă de valori. 

Desigur, pentru Bătrân, sfârşitul nu mai e demult un prilej de angoasă, el a 

pregustat din dulceaţa morţii şi a priceput multe. De aceea aşteaptă cu seninătate 

trecerea pragului: „Bătrânul pregustă / plictisul fără seamăn al / morţii, / 

380

festinul acesta funebru a / început de mult, / din copilărie aproape, / bătrânul a 

trăit frenetic, / a iubit, a petrecut, a muncit, / dar, nici un moment, n-a / părăsit 

masa de ceaţă şi fum / a lui Thanatos, / prin umbrele ei îşi privea / convivii, / în 

negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, lehamitea, / la acest ospăţ se află / şiacum, 

/ când primăvara nu-i altceva decât o / invazie subterană de / viermi / şio 

explozie celestă / de cenuşă”. 

„Legea morală din noi şi cerul înstelat deasupra noastră” – între aceste 

două coordonate esenţiale se desfăşoară viaţa omului, veşnic cu picioarele lipite 

de ţărână şi cu ochii mijiţi spre cer, cruce verticală de carne pe meridianele 

convenţionale pe care se mişcă împotriva voinţei sale, o dată cu mişcarea de 

rotaţie şi cu cea de revoluţie. 

Autorul suprinde în chip magistral această ipostază a omului în durerea şi 

bucuria de a fi, de a se manifesta şi de a avea puterea să se împotrivească, chiar 

dacă fără rezultat, în virtutea liberului său arbitru, la tot ceea ce nu-i este 

propriu. 

Şi în tot acest angrenaj în care este prins, el întrevede, aşa cum 

mărturiseşte, o singură sărbătoare existenţială, relevantă: „un cântec ce leagă 

trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării durerii, 

luminii, / o sărbătoare ce începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, / 

norocită ce eşti, / o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală rămâi: / în 

văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”. 

Şi într-aceasta constă măreţia omului, a ceea ce scriitorul rus Maxim 

Gorki a sintetizat într-o frază magistrală, chiar dacă în alt context: „Omul! Ce 

mândru sună acest cuvânt!” 

Un om de la care putem învăţa însă, măreţia smereniei. 

Zece poeme, zece ipostaze ale omului, ale întâmplării de a fi. Zece 

poeme într-un poem admirabil. O „Cântare omului” cu tot ce implică el. 

Poemul este o imensă parabolă existenţială în care omul luptă cu toate 

forţele din jur. 

Cu un personaj-cheie care dezvoltat ar putea deveni erou de roman, pentru 

că are ceva de spus semenilor săi, adică nouă. Şi mai ales, care ne transmite, prin 

toată fiinţa lui, emoţii estetice, stări bine definite. Care ne convinge şi ne 

transmite un mesaj de speranţă, că, oricât ar fi coşmarul de lung, într-o 

dimineaţă, tot ne vom trezi şi vom putea lua totul de la început, ca-n prima 

dimineaţă de luni a lumii. 

25 Gustar 2010 

381

IRONIA POHETICĂ A UNUI TRUBADUR MODERN 

Cornel C. Costea, „Epigrame şi alte...poheme” – volum în curs de apariţie 

Cornel C. Costea s-a remarcat în lirica actuală prin volumele de poezii 

publicate până în prezent: „Clipa de infinit (2008), Unde Dumnezeu visează 

(2009) şi Verticale portative (2009), ca şi prin neobosita prezenţă în diferite 

antologii şi site-uri literare, dar mai ales prin « Poemele iubirii » în care 

Meditaţia de tip eminescian, fiorul cosmic dau versurilor un farmec aparte. Poet 

prin excelenţă romantic, atras de miracolul eminescian, Cornel Costea oferă, 

spre surprinderea noastră, o selecţie de epigrame şi poezii parodice, strânse-n 

volumul de faţă, care răspund la frământările vremurilor de azi, înfierând 

aberaţiile politicii, defectele omeneşti şi în general, mersul de rac al societăţii. 

Reiterând teme arhicunoscute, despre alegeri, despre Parlamentul 

European, despre organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, autorul ia 

atitudine prin cuvânt, exprimându-şi în acest fel protestul faţă de tot ce este 

strâmb în viaţă. Ca un bun cetăţean înzestrat cu ochi, urechi şi toate simţurile în 

alertă, autorul nu poate rămâne indiferent la politica demagogică a partidelor de 

guvernământ ca şi a celor din opoziţie, atente numai să-şi servească propriile 

interese ori pe acelea de grup şi la bunăstarea şi puterea lor, în virtutea cărora 

săvârşesc fel de fel de abuzuri. Că justiţia, organismele statului sunt aservite 

politicii e un lucru ştiut. 

În spaţiul mioritic românesc, unde tinerii nu-şi mai găsesc reperele 

morale, când totul se prăbuşeşte şi tuturor le sunt ucise visele în faşă, nu mai 

rămâne decât indignarea care, adeseori, ia forma Cuvântului scris ori rostit, 

strigat, răcnit, înnăbuşit ori şters de-a binelea din dicţionar. 

Mesajul unui tânăr de 35 de ani care a învăţat, şi-a desăvârşit pregătirea 

profesională, şi s-a autoinstruit, visând la o societate dreaptă, este limpede: ţara 

nu îi mai poate oferi suportul trainic pentru a-şi clădi o familie, un cămin, pentru 

a-şi învăţa pruncii. Toate aceste nemulţumiri, calchiate pe canavaua istoriei, sunt 

de natură să-i descurajeze pe tineri şi în general pe orice roman care şi-a pierdut 

aproape orice speranţă. 

Fie că sunt subscrise regulilor prozodice ale epigramei ori catrenului, cu 

fină ironie ori cu sarcasm, în versuri cu formă fixă ori în proză, nemulţumirile 

autorului sunt un semnal de alarmă pentru clasa tinerilor intelectuali pe care o 

reprezintă. Mai mult decât atât, constituie un îndemn, o chemare, de a nu sta 

pasibili în faţa nedreptăţilor, ci de a lua atitudine, sub orice formă. Glasurile lor 

reunite, vor răsuna poate, până la forurile care acum se fac că nu aud plânsul 

mulţimii. Iată ce le transmite Cornel Costea “Conducătorilor…iubiţi”: 

“Voi ştiţi că lumea moare ?/ NU ştiţi? Nici nu vă pasă! / Când staţi sătui 

la soare, / Iar punga voastră-i groasă.” 

382

Cornel C. Costea radiografiază starea politică a naţiunii în această formă 

concisă, de patru versuri, astfel: “DUPĂ 20 DE ANI: Cu democraţia-n straiţă / 

Românul e tot calic, / Guvernul e o paiaţă, / Parlamentul – de nimic”. 

Desigur, prozodia suferă, asonanţele abundă, ritmul şi măsura nu sunt 

tocmai perfecte, dar adevărul rămâne acelaşi, încrustat în sufletul autorului, dar 

şi în sufletele noastre, care nu putem să nu recunoaştem că suntem supuşi unor 

încercări maxime. 

Iată un catren politic, mai actual decât oricând: „FALSĂ PREVIZIUNE: 

Azi va pica guvernul ... boc! / Şi nu ar fi întâia oară, /Dar cine va veni în loc / 

Nu ştiu, căci toţi ne-au tras pe sfoară”. 

Citind aceste catrene, nu ştii ce să faci: să râzi, să plângi, să te indignezi, 

să strigi, să-ţi dai foc în piaţa publică în chip de protest? Că vor avea sau nu 

impactul aşteptat, epigramele autorului de faţă şi-au făcut datoria şi au semnalat. 

Restul depinde de noi. 

Ca să poţi radiografia fenomenele politice şi social economice trebuie să 

ai un simţ aparte de obsrvaţie. Şi Cornel Costea îl are şi, de cele mai multe ori îl 

transpune artistic în versuri. E forma lui de protest. El reprezintă emblema 

tânărului care s-a trezit din coşmarul comunist şi a nimerit direct în cel capitalist, 

fără a i se da prilejul să se dezmeticească. Şi tot aşa, din coşmar în coşmar, viaţa 

trece într-o veşnică aşteptare de mai bine, într-un vis cu aripile prea scurte, întrun 

zbor de Icar cu aripi de ceară. 

„LA VREMURI NOI, TOT NOI: „Libertate” au strigat / Tinerii în 

’89. Comuniştii-au replicat : / Pentru noi, dar nu şi vouă.” 

Aici e reiterată tema unei fabule de-a lui Grigore Alexandrescu, mai 

actuală decât oricând: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. („Câinele şi 

căţelul”). 

Şi despre primejdiile care ameninţă copiii şi tineretul, pe care le 

constituie consumul de „ierburi” – Cornel Costea are ceva de spus: 

„MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII: 

Aţi vândut, aţi vândut vise / Pentru tineri, în buticuri. / Rezultatul : vieţi 

distruse, / Pentru voi sunt dulci nimicuri ». 

Şi iată cum vede autorul România : « ROMÂNIA AZI: În România 

noastră dragă / Cei ce muncesc nu au nimic, / Dreptatea se numeşte şpagă, / Iar 

adevăru-i loz în plic”. 

Tragismul situaţiei se răsfrânge în România asupra celor mai slabi şi 

vulnerabili care suportă toate abuzurile guvernului: 

„TĂIEREA PENSIILOR: Ne-am lăsat prostiţi, fireşte, / De mulţi oameni 

demagogi, / Care-acum prinşi ca-ntr-un cleşte / Iau şi de la şontorogi”. 

Nici criza mondială nu este neglijată: 

CRIZA MONDIALĂ: Venit-a criza mondială, / Nu pentru toţi, se înţelege, / 

Săracii-au fost răpuşi de boală, / Bogaţii beau pentru-a se drege ». 

383

Când principalele repere morale au dispărut, rămâne doar o : 

« REALITATE TRISTĂ: Nu mai contează, azi, nimic, / Dreptate, adevăr, 

iubirea, / Cănd Zeul Ban e cel voinic, / Iar mama lui e nesimţirea.” 

În aceste condiţii, apelarea la Dumnezeu este singura speranţă : 

« RUGĂCIUNE: Distruge, Doamne, incultura / Şi seamănă, în schimb, ce vrei, 

/ Orice, căci Tu cunoşti măsura / Şi la cei drepţi, şi la mişei. » 

Şi e foarte adevărat : doar Dumnezeu are măsura tuturor lucrurilor, dar El 

a lăsat şi Regula de Aur a creştinismului, aceea care spune că nu cu aceeaşi 

măsură trebuie să plăteşti pentru răul făcut, cu alte cuvinte : nu face altuia ceea 

ce nu vrei să ţi se facă ţie. 

Toate acestea ar fi cum ar fi, dacă lumea s-ar întoarce la Dumnezeu : 

« STAREA LUMII 2010: Nu vedem a noastră bârnă, / Paiul altuia-l vedem, / 

Viaţa noastră-i fără cârmă, / Niciun Dumnezeu n-avem.” 

Autorul îi satirizează şi pe cei care-şi fac din băutură un zeu, căruia i se 

închină zilnic: 

„UNUI CHEFLIU: Dincolo de nori şi stele / 

Este Dumnezeu stăpân. / În cârciuma lui Pandele / Dumnezeu e vinul bun”. 

Cornel C. Costea înfierează în catrenele sale principalele vicii şi slăbiciuni 

omeneşti: pofta, trufia, minciuna, beţia, uşurătatea, mândria, vanitatea, lipsa de 

coeziune şi organizare. 

„VIITORUL SUNĂ ... BINE: În viitor vom duce-o bine. / Ce şcoli, 

spitale şi uzine? / Bordeluri, cluburi, discoteci, / „Iubeşti”, dansezi şi te ... 

petreci”. 

„Băsbokistan” (poheme) – se intitulează cea de a doua parte a volumului 

de faţă, titlu însuşit după o idee de Daczo Csaba Attila. Şi ea cuprinde poeme 

satirice, un fel de parodii-pamflete versificate, continuând ideile din catrene. 

Numai că, în acest soi de jurnal liric, limbajul e mai frust, mai direct, stilul e 

abrupt, taie în carne vie, semn că şi indignarea a ajuns la cote maxime. 

„Pohemele” au aspectul unor epistole pamfletistice în care satira e ridicată la 

rang de regină. Redăm unul din aceste poheme: 

„BĂSBOKISTAN 2: primisem deunăzi răspuns de la domnul preş-e-dinte / 

vizavi de salariile profesorilor tineri / nu mă credeţi/ chiar am vorbit cu Preş-edintele 

/ ei nu faţă în faţă / pe net fireşte / întrebam şi eu cum poate trăi bine / un 

dascăl tânăr bine pregătit devotat / cu rezultate bune şi foarte bune / cu 927 de 

lei pe lună / fără să socotim douăşcinci la sută minus sau transportul / nu poţi 

crede câtă impertinenţă câtă prostie / în mintea celui care se află în fruntea 

obştii /cică / noi profesorii lucrăm şaişpe ore pe săptămână / atâta cât lucrează 

El într-o zi / da’ unde?/ că sigur nu la Cotroceni / să fim serioşi, domnule / 

habar nu aveţi cât e norma didactică / a unui profesor tânăr / ce să mai vorbim 

de munca necesară / pentru pregătirea activităţii la clasă / nu toată lumea are 

consilieri / domnule Preş-e-dinte / sau consiliere după gen / în plus ziceaţi să 

ne mai luăm un job / şi că dacă avem răbdare să calculăm / vom descoperi 

uimiţi că / suntem chiar mai bine plătiţi la oră / decât însuşi şeful statului / 

384

vă daţi seama / domnilor doamnelor / profesorii sunt mai bine plătiţi / decât 

Preş-e-dintele României / e marea veste / de care aveam nevoie acum / în prag 

de nou an şcolar / mulţumim din inimă partidului / mulţumim din inimă 

conducătorului iubit”. 

Nu lipsesc viziunile stranii, apocaliptice, precum cele din poemul „Calea 

Laptelui”. Autorul transcrie realitatea în felul său, direct, simplu, fără machiaj, 

aşa cum o vede. 

Că vor avea sau nu impact cuvintele sale, timpul va hotărî. Docamdată, 

aidoma Înaintemergătorului în pustiu, el strigă fără să fie ascultat de o lume pe 

cale de orbire şi surzenie spirituală care nu se ştie când se va trezi din somnul 

(i)raţiunii prezente, pentru că nici birurile, nici calamităţile naturale, nici biciul 

sau scorpionul cu care este lovită, nu mai au efectul scontat, într-o Românie 

imunizată şi abrutizată, ţinută strâns de căpăstru precum mustangii sălbatici în 

întinderea câmpiei. 

3 septembrie 2010 

385

II. 

PĂREREA MEA 

-ciclu foiletonal- 

386

PUNCTE DE VEDERE 

SARE PE RANĂ ŞI RÂNJETE LARGI ADUSE ÎN DAR 

SINISTRAŢILOR. 

O vorbă românească spune: nu-i da omului cât poate el să ducă. Dar cât 

mai poate să ducă, ne întrebăm, bietul român, în situaţia în care ne-au adus 

capetele luminate din fruntea ţării? Cât va mai putea el suporta sărăcia, umilinţa, 

batjocura, asuprirea, birurile, sfidarea celor care s-au îmbogăţit pe seama 

oamenilor care i-au ales? De unde să mai găsească resurse de a renaşte, când 

totul în jurul lui e noroi, apă, praf şi pulbere? Când, pe zi ce trece, se vede clar 

că ţara se afundă tot mai rău în hăurile în care ne-au împins iubiţii conducători... 

În mod paradoxal, în aceste clipe îmi vine în minte pericopa 

veterotestamentară din 1 Regi în care, Roboam, fiul lui Solomon, ajuns la 

domnie, îi asupreşte şi mai rău pe israeliţi decât fuseseră până atunci. El 

părăseşte sfatul bătrânilor care i-au cerut să le uşureze jugul şi cere sfatul 

tinerilor care crescuseră cu el şi care stătuseră înaintea lui. „Şi el le-a zis: Ce mă 

sfătuiţi să răspund acestui popor care mi-a vorbit, zicând: Uşurează-ne jugul pe 

care l-a pus tatăl tău peste noi? 

Atunci tinerii care au crescut cu el, i-au vorbit, zicând: Aşa să vorbeşti poporului 

acestuia, care ţi-a vorbit, zicând: Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, dar tu uşureazăni-l! 

Aşa să le vorbeşti: Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele 

tatălui meu. Tatăl meu a pus peste voi un jug greu, eu voi mai adăuga la 

greutatea jugului vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi pedepsi cu 

scorpioane.” (1 Regi, 12, 8-11). De notat că scorpionul era un bici înnodat cu 

plumbi. Aşadar, o pedeapsă infinit mai mare. Aşa şi poporul român, se trezeşte, 

din domnie în domnie, lovit cu bice, cu scorpioane şi cu cine ştie ce alte 

instrumente de tortură. De ce? Pentru că cineva trebuie să plătească nesocotinţa 

şi desfrâul sfidător al guvernanţilor. Şi cine altcineva decât cei care nu pot să se 

apere şi n-au instrumente suficiente pentru a riposta! Dar ferească Dumnezeu de 

mânia celui drept, ajuns la capătul răbdării! Vorba poetului: „hristoşi să fiţi,/ nu 

veţi scăpa/ nici în mormânt.” 

E un lucru bine ştiut: nu te duci la un mort, şi să râzi cu gura până la 

urechi. E nevoie de de un minimum de bună cuviinţă şi decenţă. De asemenea, 

nu îţi arăţi faţa radioasă dinaintea cuiva care a pierdut totul: casă, gospodărie, 

animale, lucruri, bani, acte ori vieţi omeneşti. O elementară educaţie arată că e 

bine să ai un dram de solidaritate faţă de cel care suferă, chiar dacă în sufletul 

tău, nu-ţi pasă. Măcar aşa, de ochii lumii. Măcar când transmiţi cuvenitele 

condoleanţe, e cazul să fii serios puţin. 

O persoană oficială, un demnitar, trebuie, cu atât mai mult să dea exemplu 

de compasiune şi solidaritate cu cei care l-au propulsat în vârful piramidei. Să 

nu-i dezamăgească. 

387

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vorbesc tare şi râd mult. Nu ştiu 

de ce. Poate pentru că eu sunt o tăcută? De asemenea, ţin să precizez că nu fac 

nici un fel de politică. Nu sunt în măsură să fac aprecieri politice. Las altora 

dreptul. 

De asemenea, nu i-am agreat pe cei care îşi fac loc cu impertinenţă în 

faţă, lovind pe alţii cu coatele şi cu ţurloaiele, ba mai altoind la glezne pe cei din 

jur, pentru a-şi satisface propriile interese. În loc să-şi facă loc cu mintea şi cu 

inima. 

Ciudat. Parcă trăim Legile lui Murphy pe viu. Dacă nu dorim ceva, exact 

aceea se întâmplă, fatalmente. Şi, în ultima perioadă, am avut cu vârf şi îndesat 

parte de aşa ceva. Şi dacă mulţi au zis: oricine, dar numai acesta să nu iasă în 

alegeri: exact ăsta a ieşit. Apoi: numai nenorocirea asta să nu ni se întâmple; ni 

s-a întâmplat aşa cum nu am dorit. Ca-ntr-un blestem care ne urmăreşte. 

Am tot sperat să nu fie aplicată ambiţia preşedintelui de a se tăia pensiile, 

salariile bugetarilor şi toate ajutoarele şi îndemnizaţiile. S-a întâmplat în chip 

fatidic, tocmai acest lucru. Credeam că am scăpat de calvarul diminuării 

pensiilor şi iată că minţile diabolice ale guvernanţilor au născocit alte metode de 

a-i asupri pe oameni la sânge: mărirea TVA, impozitarea pensiilor, reducerea 

tuturor facilităţilor pentru persoanele defavorizate. 

Se nasc de aici întrebări legitime: Până unde? Până când? Pentru ce? Şi cu 

ce am greşit noi, oamenii de rând (adică aliniaţi în rând, precum oile care merg 

la sacrificare) – de suntem penalizaţi mereu şi mereu. 

Să vedem: penalizat vine de la „pena” adică vină. Dar mai înseamnă în 

limba italiană şi: ruşine. Mai vine şi de la penal. Avem, aşadar o vină: vina de a 

ne fi născut, de a face parte, fatalmente, din acest neam ai cărui bravi 

conducători îşi masacrează supuşii. Şi până nu văd sânge, nu-şi astâmpără setea 

şi foamea. Urât blestem. Neam de vampiri. În 1993, în Westfalia de Nord unde 

reprezentam România într-o fraternitate europeană, unde se adunaseră creştini 

din 18 ţări europene, un etnic german mi-a spus, atunci când eu îmi apăram ţara, 

chipurile, spunându-i că nu avem droguri, SIDA şi prostituţie (nici nu aveam pe 

atunci, eram nişte dulci nevinovaţi. Ele aveau să prolifereze imediat după aceea). 

-Da, dar îl aveţi pe Dracula, mi-a replicat neamţul. 

Şi a trebuit să recunosc că în străinătate suntem receptaţi ca un neam de 

urmaşi de vampiri. 

Nu mă mir că astăzi, turismul în Ţara lui Dracula a înflorit, castelul 

contelui vampir este vizitat mai mult decât Muzeul de ştiinţe naturale „Grigore 

Antipa” ori Biblioteca Metropolitană, iar zilele acestea am aflat că unul din cei 

mai buni actori americani, Brad Pitt, vine în România să toarne un film despre 

Dracula. Simbolurile morbide au ajuns un blazon, puţin mai lipseşte să fie 

pictate pe drapelul naţional. Ca să se ştie din ce neam de sălbatici ne tragem. 

Să revenim. Zilele trecute, preşdintele României a ieşit din buncărele în 

care stătea ascuns precum un şobolan în zilele ciumei şi a purces, vesel nevoie 

mare, la locul inundaţiilor. Şi după ce a împărţit râsete şi hă-hă-ieli, cu 

388

agreabilul său râs laaaarg, a început să-i certe pe bieţii oameni rămaşi fără 

acoperiş. Ba, mai mult, le-a spulberat şi ultima nădejde că s-ar putea cândva 

redresa, spunându-le că: ORICE VENIT TREBUIE IMPOZITAT! Fără 

comentarii. Era oare un moment potrivit pentru a pune sare şi ardei pe rănile lor? 

De asta aveau nevoie oamenii în clipa aceea? De astfel de veşti ucigătoare 

de speranţă? Parcă-i un făcut. România a ajuns un fel de poartă a infernului 

dantesc pe frontispiciul /sau stema căreia ar trebui scris: „Lasciate ogni 

speranzza, voi che intrati” – vestitul anunţ care atârnă de poarta infernului. 

Cu ce i-a ajutat preşedintele, în afară de faptul că i-a enervat, i-a 

admonestat că şi-au aşezat vetrele lângă albia râurilor, le-a spus că trebuie să 

treacă la muncă, să nu mai lenevească şi să aşteaptă de la stat venituri care nu li 

se cuvin. Şi doar e ştiut că ţăranul e cel care trage cel mai mult la jug: la câmp, 

în gospodărie, în familie, ba şi în interes obştesc. Pentru ţăran nu există program 

fix, munca lui nu conteneşte niciodată, căci agricultura nu aşteaptă. 

Dar iată că anul acesta, nici la câmp, nici în gospodărie nu vor mai avea ce 

face: totul e compromis. Vor munci doar să-şi reclădească bordeiele. Dar cu ce 

le vor amenaja? Dumnezeu ştie. 

„Doamna blondă din sonete” ca să-l parafrazez pe marele poet, atât a ştiut: 

să meagă să-şi etaleze toaletele la ţară, ba mai mult, a avut îndrăzneala să 

întineze frumosul şi curatul port popular maramureşean, împopoţonându-se în 

chip deşucheat, precum o pupăză vopsită, cu straiele sfinte ale neamului. Şi ce a 

făcut: de cum a descins din superba maşină (!!!???!!!) a început să le peroreze 

sinistraţilor despre noul „brand” turistic, care ar putea lua naştere acolo, pe locul 

unde râurile au işit din matcă, poate chiar pe locul caselor care o luaseră la vale, 

duse de viitură. Şi asta unde? În locul unde muriseră oameni, duşi de învolburata 

apă. Adică a întrezărit sâmburele unei afaceri grase, a unui eventual „tun” din 

care ar ieşi bănuţi frumoşi. 

Apoi s-a gândit să dăruiască ceva unui sinistrat: o bicicletă cu care să 

survoleze valurile tulburi.... 

A doua zi, e drept, a venit cu câteva pachete de ciocolată pentru copii mai 

mici sau mai mari. Frumos. Că doar nu din buzunarul domniei sale erau 

cumpărate. Dar a mai făcut un gest care a rămas de pomină: a împărţit ţărăncilor 

pantofi cu toc cui. Stupoare! 

O femeie chiar i-a luat, gândind, probabil că şi ei or fi buni la ceva, îi va 

vinde şi-şi va cumpăra pâine. 

Alta, chiar i-a probat şi, cu toate că mergea şleampăt pe uliţa abia 

zvântată, era mulţumită: primise ceva de la guvern: semn că, are grijă tata 

guvernu’ de oamenii necăjiţi, nu-i lasă de izbelişte, iată le-a adus pantofi noi, 

lucitori, cu tocuri de 10 cm, pot face concurs Miss Sinistrata, 2010 – de Gherase 

Dendrino. 

Dacă frumoasa blondină şi-ar fi vândut măcar una din faimoasele sale 

poşete care costă mii de euro, poate că ar construi cu ei o locuinţă pentru 

amărâţii care stau în clasele şcolii, cu şase copii mici, care mănâncă, tot graţie 

389

grijii părinteşti a guvernului, câte şase cutiuţe de pateuri pe zi, başca vreo câteva 

pâini. Banchet, nu altceva. Risipă pe timp de austeritate. 

Dar măcar nu l-am văzut pe taica preşedinte spunând larg din guriţa până 

la urechi: fraţilor, uitaţi, vând ultima mea maşinuţă de lux pe care am primit-o şi 

vă construiesc aici un adăpost, până vă redresaţi... 

Nici un guvernant n-a făcut un gest de mărinimie, să dea din „puţinul 

lor”, măcar o leţcaie în favoarea sinistraţilor. Preocuparea lor de bază în aceste 

momente de agonie a ţării este să-şi dea peste nas unii altora, ba uneori şi 

poalele peste cap, să încurce planurile adversarului politic, pentru ca apoi, să 

poată spune cu satisfacţie: Aţi văzut ce hotărâre a luat ministrul? Aţi văzut ce 

prost merge partidul lor? 

Totdeauna al celorlalţi. Ceilalţi sunt de vină. Noi suntem îngeri. 

„Ceilalţi, iată iadul!” – spunea şi Jean-Paul Sartre. Poporul român a 

sintetizat genial această afirmaţie într-un proverb, e adevărat, prelucrat din 

pildele evanghelice: cel despre paiul din ochiul vecinului şi bârna din propriul 

ochi. 

Mi-a plăcut însă, gestul onest al lui Mircea Badea care a dăruit una din 

maşinile lui, pompierului care şi-a pierdut propriul autoturism sărind să salveze 

câteva vieţi. Un gest cât se poate de grăitor. Fără fasoane pe tocuri. 

Lăsând ironia la o parte, nu putem să nu constatăm cu îngrijorare, că din 

zi în zi, starea României se alterează, că a început să miroase a stârv de la cap, 

că orbecăim în ceaţă şi acum şi prin noroaie (că astea ne mai lipseau!), că 

suntem mânaţi şi ne îndreptăm cu cea mai mare viteză spre căderea liberă în 

prăpastie, în abis, că suntem absorbiţi de o imensă gaură neagră. 

Şi asta în timp ce iluminaţii aleşi, rânjesc, presară sare pe rănile care 

mustesc sânge infectat, dau cu tifla, sfidează naţiunea. 

Analiştii politici, economici, sociali prevăd şi vin zilnic cu ştiri 

apocaliptice, despre scumpirea întreţinerii cu 200-300%, scumpirea 

medicamentelor, reducerea oricăror facilităţi pentru omul de rând, impozitarea 

pensiilor, creşterea TVA, şomaj în masă. O societate muribundă. 

Nici măcar speranţa nu ne-a mai rămas. Măcar aceea ne mai ţinea de cald. 

Ne întrebăm clipă de clipă, ce-o să mai urmeze? Orice zi aduce o 

nenorocire, o măsură împotriva omului, o năpastă şi mai mare, ceea ce ne 

îndreptăţeşte să spunem în loc de: „Mai rău decât atât nu se poate”, un alt slogan 

devenit cruntă realitate: „Se poate şi mai rău”. 

Se poate să fim în continuare conduşi de aceeaşi oameni siniştri care şi-au 

făcut un scop în sine din nimicirea poporului român, în mod deosebit, a 

bătrânilor, a copiilor şi a celor care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, o 

familie, un cămin. Adică a tuturor. 

„O tempora, o mores!” 

Oare trebuie să ne acceptăm în mod fatal soarta? 

11 IULIE 2010 

390

atitudini 

PERVERSITĂŢI GUVERNAMENTALE. DIN LOVITURĂ-N 

LOVITURĂ, ŞONTÂC-ŞONTÂC SPRE VICTORIA FINALĂ 

-foileton- 

De o bună bucată de vreme, românul nu se mai miră de nimic. 

Mai vulerabil ca oricând, el nu mai simte durerea, a devenit imun. Imun 

chiar şi la viaţă. Apatic, buimăcit de loviturile, una după alta primite, cu trup şi 

suflet tumefiat, perplex, abulic, nu mai are puterea nici să strige la cei din jur 

după ajutor. Şi dacă ar striga, cine l-ar auzi? Şi dacă l-ar auzi, cine ar sări să-i 

dea o mână de ajutor, când şi cei care-l înconjoară sunt aidoma lui? Mişună 

buimăciţi care încotro, fără direcţie precisă precum oile capii. Mai precis senvârt 

în acelaşi cerc, fiindcă viermele din creier nu le dă pace. Demult şi-au 

pierdut direcţia. Trăiesc într-un univers al fricii, a incertitudinii, al absurdului. Şi 

toate acestea par fără sfârşit. Nu se mai întrezăreşte la cap de tunel, nici o 

luminiţă. Atenţie: aici se moare. Aici se moare pe capete. Nu mai e timp de 

drăgălăşenii, de „floricele pe câmpii/hai să le-adunăm copii”. 

Pe de o parte, astrologii şi prezicătorii proclamă sus şi tare, că anul 2012 

va însemna sfârşitul a toate. Şi fel de fel de scenarii se iscă de aici. Pe de altă 

parte, luptele intestine din conducere, guvern, parlament, partide, care macină şi 

toacă zilnic precum morile, vântul. O lume a lui qui pro quo. Care pe care. Şi în 

această luptă absurdă pentru vârful piramidei sociale, nimeni nu mai cunoaşte 

nici mamă, nici tată, nici copil, luptă pe viaţă şi pe moarte, doar pentru sine. 

Adică pentru propriile ambiţii şi interese. Pentru orgoliul personal, pentru 

vanitatea împinsă până la demenţă. 

Speranţa românului s-a transformat, la fel ca zâna zorilor, în muma 

pădurii. Ori în spaima ciorilor. Românul aşteaptă....ce mai aşteaptă? Nu mai 

aşteaptă nimic. 

Şi, când nu mai ai nimic, eşti sătul de toate. Ţi se face lehamite. Hrănit 

până acum doar cu „gogoşi” şi cu baloane de săpun, s-au ghiftuit deja. Popor de 

muribunzi, de agonici, cărora li s-a răpit, până şi posibilitatea de a visa. De a 

spera. De a iubi. De a trăi. De a se naşte din nou. De a trăi demn. De a învia. 

N-am să întreb, unde e Dumnezeu şi de ce îngăduie toate aceste mârşăvii 

ale celor „mari şi tari” împotriva celor mici şi neajutoraţi. Nu am dreptul să pun 

în cârca lui Dumnzeu, mârşăvia oamenilor. Dumnezeu le-a făcut pe toate bine, 

391

aşa scrie în Geneză, omul a pervertit lucrurile, pervertindu-se mai întâi pe sine. 

Hitler a fost un dulce copil, ucigând sute de milioane de oameni, pe simplul 

considerent că nu făceau parte din aşa-zisa „rasă superioară”. Dar avea un ţel 

bine determinat: să propulseze Germania ca stăpână a lumii. 

Pe timp de pace, într-o ţară (cândva frumoasă şi bogată) – un om, un 

singur om, se crede Dumnezeu şi se joacă, aşa cum se joacă singuri cu jucăriile 

lor, oligofrenii şi autiştii, cu destinele românilor. Au lumea lor proprie şi nu-i 

atinge nimic din afară. Şi nu ştiu de ce îmi vine în minte, relatarea unui scriitor 

celebru, care spunea că, principala joacă atunci când era mic, fiindcă locuia în 

preajma unui cimitir, era să joace fotbal cu hârcile. Cele mai bune mingi care 

nici măcar nu se dezumflau. Şi nici nu puteau să riposteze. Cel mult, se 

sfărâmau, dar erau destule capete de mort în groapa comună. În fiecare zi 

schimbau „mingea”. 

La fel se joacă şi preaiubiţii aleşi cu noi. Doar că noi suntem nişte mingi 

de cârpă, cusute şi răscusute fiindcă acolo unde coşi se rupe iar. Sau se crapă în 

altă parte. Nu-i nimic. Coşul istoriei este plin vârf cu „mingi umane”, încă vii! în 

care guvernanţii şutează. Ne aruncă peste gard, căci la dat cu piciorul nu-i 

întrece nimeni. Băieţi de maidan, jucători iscusiţi care te joacă-n picioare. 

Nici măcar „Au!” sau „Vai!” nu mai au puterea românii să strige. Oricum 

nu s-ar sinchisi nimeni. 

Năpastele vin una după alta: foc, apă, boli, alunecări de pământ, avalanşe, 

furtuni, grindină, caniculă. Dar nici o năpastă nu se compară cu năpasta 

năpastelor: cu molima care ne macină sănătatea şi viaţa: conducerea actuală. 

Capul peştelui cel mare şi ale bancului de peştişori numit plancton care-l 

însoţeşte şi care-i serveşte drept mic dejun, prânz şi cină, orcăi, balenei ucigaşe. 

Destul să deschidă gura şi intră singuri în abdomenul uriaş, unde se găsesc mii 

de specii de peştişori care înoată acolo bezmetic. Şi se hrănesc şi ei cu resturile 

îngurgitate şi regurgitate de la masa monstrului. 

Un tânăr om politic spunea dăunăzi, că preşedintele este cel mai mare 

accident istoric cunoscut vreodată. Amintirea odiosului, a dictatorului Ceauşescu 

şi a consoartei sale, s-au estompat demult în ceaţă. Cel puţin ei aveau ca ţel, 

bunăstarea materială a omului, condiţii decente de locuit şi un serviciu pe toată 

viaţa. Dar aceştia de acum, nu suportă termen de comparaţie. Lăcomia şi 

perversitatea lor au depăşit orice închipuire. Vampiri, canibali, ar fi uşoare 

termene de comparaţie. Sunt oarece similitudini pentru că tot cu sânge omenesc 

se hrănesc. „Bampir, asta care va să zică: suge sângele poporului” – spune în 

chip genial, nenea Iancu. Mai mult decât atât, se hrănesc şi cu stârvuri. Nu-i lasă 

pe bieţii condamnaţi nici măcar să putrezească în pace. Hitler, cel puţin îi ardea 

la crematoriu. Din motive de strictă igienă. Nu se hrănea cu ei la masa 

prezidenţială. 

Scenarii sinistre sunt puse zilnic în scenă de către conducători, iar omul de 

rând e mereu cel care trebuie să moară. În bătălia fără victorie, fără învingători, 

doar cu învinşi. Victoria neînaripată. Şi mor, în fel şi chip. Fie de foame, fie de 

392

oală, fie răpus de incertitudinea zilei de mâine. Viitorul odraslelor e cât se 

poate de sumbru. Ce-i aşteaptă? Ai bine să nu ne mai gândim. Spectrul foamei 

bântuie peste tot. Şanse? Niciuna. Născuţi pentru chin şi dezesperare. 

Hotărârile conducătorilor ţin câteva zile. Ba e laie, ba e bălaie. Azi dăm o 

lege, mâine o abrogăm, că doar tot noi am promulgat-o. „Legea sunt eu!” – 

spunea un dictator devenit celebru. „Partidul sunt eu”. „Guvernul sunt eu”. 

România sunt eu”. Dumnezeu sunt eu” – auzi ca un ecou, glasul iubitului 

preşedinte care, privindu-se în oglindă, râde el însuşi de prostia celor care-l 

ascultă. Şi când un om se crede Dumnezeu, e jale cu J mare. Azi dăm o 

ordonanţă (nu ştiu de ce mă oripilează cuvântul. Căci n-am văzut în ultimii 20 

de ani o ordonanţă care să fie în favoarea omului, dimpotrivă. Poate că vine de 

la obedienţă, de la slugărnicie?) – mâine o desfiinţăm şi dăm alta mai rea, mai 

asupritoare. Să vă săturaţi, na! Nu vă convine aşa, lasă că am eu grijă să vă 

convină altminteri. Din cumpănă-n cumpănă, din rău în mai rău, şontâc-şontâc, 

ne târâm sub cizma (aş zice prusacă, dar nu e cazul) dictatorului care confundă 

ţara cu domeniul primit moştenire din satul său de baştină. 

„Ăsta ne mănâncă fripţi pe toţi!” – auzi pe câte o gospodină, care-şi 

stuche în sân şi face cruci mici şi rapide, când vine vorba de onor comandanţii 

supremi ai României de ieri, de azi şi de mâine. Genocid moral şi spiritual, 

aruncarea în deriziune a soartei României. 

Dar unde sunt vremurile idilice de altădată, când aveam servici, casă, 

copii, pâine şi vin, lapt şi miere? Nesiguranţa zilei de mâine s-a întronat singură 

– regină. Nu ştim dacă mâine nu ne dă afară de la muncă, dacă nu rămânem fără 

acoperiş, dacă banca nu ne confiscă totul pentru întârzirea plăţii debitelor, dacă 

nu rămânem fără pensii, că de! tezaurul ţării s-a topit demult în buzunarele celor 

puţini dar „aleşi”. Singurele noastre calităţi sunt următoarele: proşti, dar mulţi. 

De rezerva de cereale ce să mai vorbim. Ce rezervă? Acum se va împuţina de 

tot, fiindcă date fiind catastrofele naturale, am ajuns la fundul sacului. Nici dacăl 

scuturăm bine nu mai curge, măcar de-un terci de mălai. 

Şi iată că bat în poartă creditorii, cerând „fonciirea”, zeciuiala, datoria şi 

confiscând din ogradă, căruţa, calul, boii, oile, găinuşele, sau din odaia curată, 

lada de zestre a fetelor. Măcar icoanele să ni le lase şi busuiocul uscat de sub 

ele. Ca singura avere. 

Se-ntorc românaşii învinşi, dintr-un război care nu e al lor, mergând în 

cârje, orbi sau ciungi, către vetrele lor rămase în grija femeilor. 

De câte ori o poate lua un om de la început într-o singură viaţă? Nu-i da, 

Doamne, omului cât poate duce... 

Cu inimile cât un purice, românii aşteaptă să treacă ciuma, ca să-şi poată 

îngropa cum se cuvine morţii. Ei nu se plâng. Ei tac şi aşteaptă. 

Până-ntr-o zi. 

13 iulie 2010 

393

VINOVAŢI FĂRĂ VINĂ. LIBERTATEA ÎN CARE POŢI SĂ DAI CU 

STÂNGUL ÎN DREPTUL 

-foileton- 

Nu am veleităţi de analist politic, nici economic. N-am nici un fel de 

veleităţi, har Domnului. Dar nu pot să nu mă gândesc la lucrurile care mă 

afectează direct, din plin şi-mi dau lovituri aproape mortale, drept în plex. Una 

după alta, de-mi taie respiraţia. Ce se întâmplă în România ultimilor decenii, mă 

răneşte cumplit. Direct în inimă. Nu e de mirare aşadar, că trăiesc „cu inima în 

batistă”. 

Atâtea minciuni, atâta duşmănie faţă de om, atâta nesimţire, atâta prostie, 

atâta naivitate şi atâta perversiune....Colac peste pupăză, noile măsuri de 

austeritate. Nu e de mirare. Doar suntem vinovaţi, cu toţii, cei 22 de milioane de 

locuitori ai României, a spus preşdintele. Şi ce spune preşedintele – e sfânt. 

Adică scos din scripturi. 

Am căutat cu osârdie un motiv pentru care să mă simt vinovată pentru 

soarta actuală a României, şi mărturisesc că nu prea am găsit. 

Personal, am mai trăit vremuri de austeritate, doar m-am născut la 7 ani 

după încheierea războiului, când pâinea şi hainele se dădeau pe cartelă, pe 

puncte. Apoi, perioada anilor ’80, când iarăşi totul era raţionalizat. 

Raţionalizat, dar nu lipsind cu desăvârşire. Cu toate restricţiile, tot mai 

puteam merge într-un concediu la munte, ori la mare. Ba am văzut şi zece ţări 

străine, eu, o simplă lucrătoare în cultură. Tot mi-am construit o casă, mi-am 

luat o mobilă, strictul necesar, îmi permiteam să văd toate premierele la teatru, 

toate operele şi operetele, toate concertele simfonice, toate filmele. Îmi 

permiteam de asemenea, să merg în vizite, să cumpăr daruri, să văd muzee, 

expoziţii, să-mi cumpăr cărţi cu nemiluita. Să-mi cultiv spiritul, ca să nu devină 

„pârloagă”. Slavă Domnului că am apucat să fac toate acestea, la care acum, nici 

nu mai pot visa. 

Acum concediile sunt rezervate „only for white men” – doar pentru albi, 

doar pentru cei de la vârfuri. Nu-ţi mai este permis, nici să te plimbi prin faţa 

hotelurilor de 5 stele ale bogătaşilor. Nici asta n-ar fi bai. Ocoleşti şi gata. Dar, a 

devenit un mare lux, până şi călătoria cu trenul. O boierie. Degringolada la care 

sunt supuşi oamenii simpli, este evidentă. Lor nu li se mai permite nimic. Sens 

interzis. Cale întoarsă. Libertatea pentru care s-a vărsat sânge în ’89 e stropită 

cu sacrificii şi cu sânge. Nu ne-a mai rămas decât libertatea de a suferi, de a face 

394

„ciocu’ mic”, de a privi şi saliva când ne aducem aminte de ospeţele de altădată, 

din perioada cartelelor. 

În timp ce aleşii au tot mai multe libertăţi: libertatea de a ne batjocori, de a 

ne pune pumnul în gură, de a ne juca în picioare, de a ne minţi cu neruşinare, de 

a ne asupri cu biruri peste biruri, de a ne izgoni din propria ţară peste care s-au 

lăţit ei şi cu neamul lor. 

Dar mai presus de toate, au o libertate pe care o exercită zilnic: libertatea 

de a da cu stângul în dreptul. Şi o fac cu dezinvoltură, ca nişte adevăraţi jucători. 

Libertatea de a o face de oaie. Dar nici aceasta nu mai înseamnă nimic, de vreme 

ce nimeni nu ripostează. În ţara lui Pupură Vodă, nimeni nu mai crâcneşte. Dar 

dacă au crâcnit până acum, demonstrând în stradă, legându-se cu lanţuri, făcând 

greva foamei, căţărându-se pe un stâlp sau pe acoperişul unui bloc, acum, dintro 

dată, toate glasurile au amuţit. De ce? 

Lehamitea a pus stăpânire definitiv pe mintea şi voinţa românului. La ce 

bun? 

Guvernanţii fac tot ce le trece lor prin cap. Bătaia de joc a ajuns la apogeu. 

Nu mai există nici o limită. 

„Câinii latră, caravana trece”. Şi omul s-a cam săturat de lătrat în vânt sau 

la lună. 

A răguşit. A rămas fără grai. 

„Omul cu coasa” – o ascute de zor. Semn că a sosit vremea să fim cosiţi. 

Să fim retezaţi din rădăcină. 

Unde-i deşteptătorul, însă, pentru a ne da semnalul. Şi cine-şi va asuma 

rolul deşteptătorului? 

Naiba ştie. 

Deocamdată, visul celor de la putere înfloreşte pe câmpia unde iarba îşi 

aşteaptă cosaşul. Visul de a ne călca în picioare, de a ne nimici definitiv sub 

coasa lor. 

Dar e valabilă şi spusa: „Nu mor caii când vor câinii”. 

Parafrazând un cântec de prin anii ’70 cântat de formaţia Phoenix, 

spunem: 

„Lasă, lasă, lasă, lasă! C-o s-ajungem noi la coasă. Laaasă!” 

Şi-atunci vânătorii vor fi seceraţi de alicele sălbăticiunilor. 

13 IULIE 2010 

395

DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DE ZIUA PERSOANELOR VÂRSTNICE 

SCRIITORII VÂRSTNICI – DEFAVORIZAŢI DE SISTEM 

I. 

CÂND OPERA ÎŞI RĂPUNE AUTORUL 

Fiecare scriitor a visat, de-a lungul carierei sale ca slujitor al Cuvântului, 

să-şi clădească o operă. Să rămână ceva în urma sa. Şi nu doar bunuri 

pământeşti, pe care să se bată urmaşii până la sânge, ca pe un teren de luptă 

atroce, până la anihilare. Ceva care să rămână în conştiinţa veacurilor. Să 

rămână înscris în Cartea Cuvântului Vieţii Veşnice. 

E un ideal pe care, o sumă de scriitori l-au atins, alţii se străduiesc, iar alţii 

împuşcă vântul ca să poată ajunge la stele. 

Fiecare face lumină cât poate. E o vorbă veche. De câtă lumină faci în jur, 

de aceea vei avea parte. 

Nu e uşor lucru a-ţi clădi nemurirea. E chiar cel mai greu. Prin vorbe, 

prin fapte, prin idealuri atinse. Îţi trebuie doar un dram de noroc, o ţâră de şansă. 

Pe care trebuie s-o apuci zdravăn de coamă, precum înşfaci pletele unei comete 

şi să nu-i mai dai drumul. 

Depinde de tine? Depinde de alţii? Depinde în primul rând de Dumnezeu. 

Dacă El îngăduie acest lucru. 

De multă vreme, înclin să cred că Dumnezeu, deşi îşi alege oamenii „pe 

sprânceană” şi se slujeşte de ei pentru Opus Dei – Opera sa veşnică, îi supune 

unor încercări repetate, privitor la idealurile la care aceştia râvnesc şi pentru care 

se nevoiesc toată viaţa. 

Nu este nimic neobişnuit, că de când „am început a merge copăcel”, miam 

dorit să realizez ceva care SĂ RĂMÂNĂ. Vorba unui proaspăt debutant – în 

vârstă de 84 de ani – care şi-a editat de curând o plachetă de versuri: „Am vrut 

să rămână ceva în urma mea, să nu zic că am trăit degeaba!” 

396

Aşadar, omul care nu lasă ceva în urma lui, se consideră că a trăit 

degeaba, că a făcut în zadar umbră pământului. Nu se vede şi nu se cunoaşte 

nimic. 

Nu o gaură-n cer doreşte scriitorul. Nu litere de aur care să inscripţioneze 

uşa domiciliului său, de cele mai multe ori, foarte modest. 

Dar măcar o recunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Măcar atât. E mult? 

Viaţa poate fi aruncată la coş. Mereu o luăm de la capăt. În alt oraş, în altă 

ţară, în altă casă, cu alţi parteneri, cu alţi prieteni. Doar părinţii nu-i mai putem 

înlocui. Ei rămân unici. Dar opera unui om, poate fi distrusă? Ce ne rămâne? 

O CONTINUĂ ZBATERE, O GOANĂ GUPĂ VÂNT, O 

DEŞERTĂCIUNE A DEŞERTĂCIUNII… Bine mai zice Ecleziastul. Ne 

raportăm la Evanghelie la tot pasul. Fiindcă Sfânta Evanghelie este Viaţa însăşi. 

Şi nu viaţa aceasta banală şi chinuită, unde suntem pelerini şi străini, ci 

adevărata Viaţă. 

Probabil mulţi confraţi se vor bucura într-o oarecare măsură, citind 

această confesiune. Fie! Bucuria lor să rămână. 

Aşadar, nu fac excepţie din categoria de oameni care au dorit să lase ceva 

trainic în urmă. Ceva frumos, demn, remarcabil, care să facă cinste numelui 

nostru. 

Nu m-am născut sub auspicii favorabile. A trebuit să lupt pentru fiecare 

fărâmă, pentru fiecare colţ de edificiu, să pun la temelie, jertfă, lacrimi şi chiar 

sânge. Nu numai la figurat. Totul a fost dificil, începând cu dobândirea acelui 

univers interior în care să mă simt liberă, şi nu încorsetată de conjuncturi 

nefaste. L-am creat cu mare trudă, l-am migălit, l-am şlefuit, aşa cum am putut. 

Am fost dintotdeauna un autodidact. Până la terminarea facultăţii, ştiam atât cât 

îmi trebuie ca să nu-mi fie ruşine de mine. Cu preţul unor nopţi şi zile de muncă. 

Nimic de prisos, nimic gratuit, nimic la întâmplare. 

Drumul spre desăvârşire l-am parcurs de una singură însă. 

Înainte şi înapoi, drumul era egal iar parcurgerea lui, la fel de sinuoasă. 

M-am încumetat, am escaladat munţi de neîncredere, canioane de nepăsare, 

dealuri de împotrivire. Le-am învins? M-au învins? Încă nu ştiu. 

Mai ştiu că scriitorul este (sau ar trebui să fie) un militant, un tribun, un 

model, o efigie, şi uneori, chiar un proroc al epocii sale. O conştiinţă civică 

înaltă care nu poate fi coruptă în nici un chip, cu nici un preţ. Întreaga viaţă m- 

am aflat sub semnul fast al Cuvântului. 

Am debutat editorial târziu, în 1987, cu un volum de versuri la care 

critica a avut ceva de spus. De atunci, drumul n-a fost mai uşor. Dar era un 

început. Nu ştiu nici acum, dacă de bun augur. Ba, aş putea spune, azi, când sunt 

la o vârstă respectabilă, că a fost de rău augur. Pentru că de atunci a început 

marea bătălie cu morile. Cu morile vanităţilor omeneşti, cu morile meschinăriei 

şi ale micimii sufleteşti întâmpinate la tot pasul. Cu excepţiile care confirmă 

regula, fireşte. 

397

A început un război nevăzut, o apăsătoare stare de ostilitate. Şi cu cât am 

înaintat în visul meu care se încăpăţâna obsesiv să rămână, cu atât aceste valuri 

de ostilitate creşteau până au devenit talazuri. Am pierdut „prieteni”, cunoştinţe, 

rude, familie. Dar ce-mi rămânea, suplinea toate aceste pierderi. Îmi rămânea 

aurul cuvintelor. 

Nu sunt paranoică (încă!). Dar nu pot să nu constat, pe propria-mi piele 

că, toate construcţiile mele spirituale îmi sunt acum stavilă. Stavilă împotriva a 

ce? Împotriva monstruoasei invidii omeneşti, acea slăbiciune mai devastatoare 

decât lepra şi decât cancerul care devoră toate celulele vii, pustieşte şi lasă în 

urmă numai miasme. 

Şi nu pot să nu mă raportez la titlul unui film care a făcut vogă în epocă: 

„Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Da, omul care doreşte să facă un 

lucru trainic este ca un alergător de cursă lungă. Singur, bolnav şi cât se poate 

de nefericit în toată splendoarea gloriei sale. Cui să-i pese de aurul sufletesc pe 

care-l deţine? 

De aceea, cred că marea majoritatea a acelora care ating unele 

performanţe, indiferent în ce domeniu, plătesc scump pentru această cutezanţă. 

Cui? Omenirii. 

Omenirea – singurul beneficiar – se răzbună pe cel care i-a adus gloria. 

De ce? Deoarece. Ca să răspund în ton cu anglofilii. 

E în firea lucrurilor. De ce acela a putut şi eu nu pot? De ce nu sunt eu în 

locul lui? Şi de aici începe dezastrul. Atât pentru cel în cauză, cât şi pentru 

privitori. Pentru că privitori şi comentatori sunt cu duiumul. Mai puţini cei care 

să pună umărul. 

De-a lungul a peste patru decenii, am îngenuncheat în faţa Cuvântului. 

Trăind şi desfăşurându-mi activitatea profesională printre cărţi, am slujit cartea 

cu toată fiinţa. Pe toate planurile. Nu-mi pare rău. E un domeniu atât de 

fascinant! Cartea m-a îmbunătăţit, m-a sporit, m-a înfrumuseţat, m-a fericit. 

Cărţile au fost, tot ce am avut mai bun şi mai frumos pe lume. De aceea, am 

făcut şi eu tot posibilul să mă ridic la această înălţime spirituală, să fac faţă. 

Faptul că, la ora actuală, am publicat circa 60 de volume de autor, din toate 

domeniile vieţii literare şi spirituale, că sunt prezentă în manuale şcolare, în 

dicţionare, în almanahuri literare şi în antologii, stă mărturie. Ca şi faptul că, în 

calitate de publicist, redactor, editor şi colaborator la diverse reviste din ţară şi 

străinătate, am publicat sute şi sute de articole. Şi am promovat, prin aceste 

publicaţii la care am avut acces, un număr impresionant de colegi scriitori, 

debutanţi sau încercaţi în ale scrisului. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat vreodată 

pe cineva. Unii recunosc acest lucru, alţii nu. E problema lor. 

Dar iată că, de-o vreme, propria operă, s-a întors împotriva mea. Cu 

înverşunare. Cu ură. Îmi dă cu tifla, parcă în derâdere. 

De ce spun acest lucru? 

Nu mi-e uşor să-mi mărturisesc, nici măcar mie însămi. 

398

Fiecare din noi ştie că există o structură a Uniunii Scriitorilor, cu sediul în 

Bucureşti, care are diverse filiale în ţară. Filiale conduse de oameni care, mai 

mult sau mai puţin, sunt tot scriitori, ca şi noi. Numai că, se deosebesc prin ceva 

esenţial. Prin acea calitate care diferenţiază oamenii de celelalte vieţuitoare şi 

anume, omenia, caritatea (virtute cristică!) - deschiderea sufetească spre 

celălalt. Lucru mare, moncher, ar fi spus Caragiale! 

Această calitate – vorba lui Preda – „ceva ce nu se există”. 

Principalul atribut al acestor „conducători” ai destinelor scriitoriceşti este 

acela de a servi diverse interese de grup, de a-şi crea propria poziţie socială şi 

popularitate preum şi de a-şi servi propriile interese. 

De ce – (întrebare retorică!), dacă Guvernul a oferit şansa ca scriitorii 

pensionari să beneficieze de o îndemnizaţie egală cu jumătate din pensie – acest 

lucru este respins cu înverşunare de aşa-zişii preşedinţi ai filialelor Uniunii 

Scriitorilor din România? De ce suntem jefuiţi sistematic de un drept pe care ni 

l-a acordat Guvernul? Se zice că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. 

Oare, la „centru” nu se află, nu se ştie ce se petrece la filiale? Oare nu se 

cunoaşte că se percep taxe exorbitante pentru a-ţi fi validat dosarul de intrare în 

Uniune ca să poţi beneficia de acel ajutor care înseamnă pentru scriitorul în 

vârstă – minima recunoaştere – a faptului că a trudit o viaţă pe tărâmul 

literaturii? Acest ajutor este pentru scriitorul pensionar foarte important, de cele 

mai multe ori, vital. Şi adeseori, ei nu mai apucă să-l dobândească, din 

nefericire… 

Nu se ştie că, pentru a fi validat, trebuie să intri în graţiile preşedintelui 

filialei ori ale altor membri ai comisiei de aprobare, acoliţii săi care-i fac jocul? 

Că, dacă nu ai pe nimeni să te susţină, dosarul tău zace ani în şir prin birouri, se 

„rătăceşte” de nenumărate ori, sau se distruge? 

Am auzit recent de un scriitor care, în disperare că e purtat pe drumuri de 

ani de zile, din aceleaşi motive, a hotărât să facă greva foamei şi să se lege cu 

un lanţ în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din România. A recurge la un 

asemenea act disperat nu mai e deloc o noutate, şi nici nu cred că ar impresiona 

prea mult pe vreun onor-membru al Uniunii. De ce oare nu sunt respectaţi 

scriitorii, oamenii de cultură şi artă în România? De ce sunt aruncaţi la coş încă 

din timpul vieţii şi nu se lasă ca Istoria să-şi spună cuvântul? Dacă nu sunt 

preţuiţi acum, cât îşi mai târăsc picioarele, atunci când? 

O luptă surdă cu sistemul. Desigur, sistemul câştigă, în detrimentul 

omului. Ca de fiecare dată. 

Înţeleg, dacă nu ai două-trei cărţi publicate şi nişte referinţe critice, ca şi 

câteva recomandări „grase” din partea unor scriitori cu vechime, sigur că nu 

poţi intra în acest sistem. Dar, ce te faci dacă ai PREA MULTE CĂRŢI, PREA 

MULTE REFERINŢE CRITICE ŞI PREA MULTE RECOMANDĂRI, când 

numele tău apare zilnic pe pagina principală a unor publicaţii de prestigiu din 

ţară şi străinătate şi eşti citit de 12.000 de cititori din toată lumea? 

399

Aici te împotmoleşti, fiindcă, „deranjezi” cu apariţiile tale publicistice, 

eseistice, exegetice, spirituale ori de altă factură. Pe cine deranjezi? Tocmai pe 

acei „preşedinţi” care ar trebui să te promoveze, de care atârnă în mod ironic, 

paradoxal şi nedrept „soarta ta”. 

Dăunăzi, mi s-a spus, de către un asemenea preşedinte al unei filiale: 

„Opera Dvs. este prea amplă, prea multă, prea voluminoasă. Ea 

comisia. Trebuie să mai reduceţi din ea, să rămână 2-3 volume, altfel, comisia 

oboseşte şi nu vă aprobă dosarul.” 

Sunt cuvinte care m-au lăsat perplexă. Şi nu numai pe mine, ci şi pe cei 

cărora le-am împărtăşit acest incident. De altfel, trebuia să ajung la filiala cu 

pricina şi să-mi distrug opera, filă cu filă, în aşa fel încât să rămână, te-miri-ce, 

ca să fiu în ton cu ceilalţi, să nu fac o notă discordantă, prăpastia e prea mare, 

decalajul uluitor şi performanţa, de neatins în România şi poate, în lume. 

Precizez (şi trebuia s-o fac de la început) că nu mi-am propus niciodată să 

scriu 50 sau 60 de cărţi. Eram bucuroasă să scriu una pe care să văd numele 

meu. A fost visul din totdeauna. Ele au venit însă pe parcurs, s-au impus şi şi-au 

cerut dreptul la viaţă. 

Şi mai recunosc, că sunt înjurată de toţi sfinţii în oraşul meu, ori de câte 

ori, preşedintele filialei gălăţene, un nume notoriu, ajunge în tipografie şi mai 

vede câte o carte de-a mea nou apărută. „Iar a scos asta o carte? De unde bani? 

Dar ce poezie a scris asta, ca să vrea să intre în Uniune? etc.” E opărit pur şi 

simplu, e otrăvit cu ciuperci şi ars pe grătar, numai la vederea unei noi apariţii 

cu numele meu. Şi nu face măcar efortul minim de a se informa, de a deschide 

calculatorul ca să se convingă. 

Acum, în ceasul al 12-lea, recunosc că am greşit profund. 

Că trebuia să-mi ţin lumina „sub obroc”, manuscrisele la „editura din 

sertar”, să nu le dau publicităţii niciodată. Ori mai bine, să le rup, să le dau foc, 

să le distrug într-un fel sau altul. Ceea ce, în bună parte, am şi făcut. Pentru că 

nu merită să-ţi jertfeşti viaţa. Nimeni şi nimic nu merită, în afară de Dumnezeu. 

Nu fac parte din categoria oamenilor care se răzvrătesc. Nu-mi plac 

disputele, polemicile, starea de conflict. Eu SUNT UN OM AL PĂCII, AL 

BINELUI GENERAL, nu sunt capabilă de ură, de invidie, de răzbunare. Dacă 

spun aceste lucruri, ACUM, este că mi-a ajuns cuţitul la os şi nu mai pot să 

păstrez tăcerea. Şi am hotărât să dezvălui, tot ce am pătimit, în descursul celor 

zece ani de când mă trudesc să bat la porţile Uniunii. Întâi în oraşul meu, unde 

am întâmpinat o ostilitate făţişă şi mi s-au pierdut nişte dosare, cu cărţi, referinţe 

şi recomandări, pe care le-am refăcut cu greu şi am depus din nou dosarul în 

2007. A stat un an şi jumătate într-un sertar. Cu chiu cu vai l-am recuperat. Am 

hotărât să-mi încerc norocul în altă parte, unde nu sunt atât de cunoscută. 

Aceeaşi poveste tristă. După ce a fost ţinut acasă timp de opt luni de zile abuziv 

de un membru al comisiei, un distins scriitor ieşean, cu nume de marcă, 

răsunător, care a refuzat să-l predea preşedintelui, din raţiuni necunoscute, a 

mai zăcut alte luni de zile în biroul preşedintelui, ca să primesc răspunsul, în 

400

cele din urmă, că dosarul e prea masiv şi descurajează. Care comisie? Că doar 

nu obligam pe nimeni să-mi citească opera, ci doar să-şi facă o palidă părere… 

Aventura numită DOSARIADA, continuă… 

Între timp, s-au desfăşurat mai multe şedinţe de validare a dosarelor dar, 

bineînţeles, al meu nu a fost luat în consideraţie. 

Întrebări: Care sunt criteriile de evaluare şi cine deţine aceste criterii? 

Dacă se specifică în Statutul Uniunii Scriitorilor din România sau în cel al 

filialelor, vreo interdicţie de publicare sau un plafon care nu trebuie depăşit, în 

aşa fel încât SĂ NU FIE NIMENI DESCURAJAT… Ar fi şi păcat… 

Cert e că întreaga operă s-a întors împotriva mea, cu osârdie. 

Nu scriu cărţi ca să descurajez pe cineva, departe de mine… Scriu cărţi 

dintr-o necesitate interioară. SCRIU CĂRŢI CA SĂ POT TRĂI… E propriul 

meu MODUS VIVENDI. Pentru aceasta, am renunţat la viaţa socială, la toate 

atributele unei fiinţe moderne, în ton cu civilizaţia, trăiesc sub limita existenţei, 

dintr-o pensie care începe cu cifra 6 şi are tot atâtea zerouri. 

Am muncit, muncesc, cu demnitate şi dragoste pentru semeni. Sau cel 

puţin aşa am crezut. Că în momentul de faţă NU AM NICI UN DREPT faţă de 

copleşitoarea operă pe care o las în urmă, îi rog pe alţii să judece… De ce nu, pe 

Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri?... 

3 octombrie 2009 

401

PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII sau ISTORIA 

DOSARIADEI ÎN TREI ACTE CU PROLOG ŞI EPILOG 

Se ştie că fiecare lucru are un preţ. Mai mare sau mai mic, totul este 

cântărit, măsurat, negociat, comparat, etalonat cu precizie. Nimic nu rămâne în 

afara socotelilor omeneşti. De la o vreme, chiar şi sufletul se preţăluieşte. Cât ar 

valora un suflet? Se poate cumpăra cu aur, cu diamante, cu bancnote ori cu o 

pungă cu 30 de arginţi? 

Eu am învăţat că sufletul este inestimabil, că el nu se cumpără şi nu se 

vinde cu nici o altă valoare materială. 

În lumea de azi, destui sunt care nu pun nici un preţ pe suflet. Ce le 

rămâne? Celelalte avuţii omeneşti, destinate năruirii, carilor şi ruginii. 

A-ţi păstra zestrea sufletească atunci când totul se dă pe veresie, este, 

desigur, o virtute. 

Nu pot spune că întotdeauna mi-am păstrat neîntinată averea sufletească 

primită de la Dumnezeu. Am fost tentată s-o dau pe nimic, pe te miri ce, pe un 

blid de linte. Sunt erorile mele pe care mi le asum. Până m-am dezmeticit. Dacă 

m-am născut într-o familie modestă, într-o casă obişnuită şi n-am agonisit averi, 

măcar avuţiile sufleteşti să-mi rămână. Aşa am socotit, aşa socotesc şi azi. 

Am debutat târziu în literatură, în 1987, când aveam 36 de ani. Deşi 

scriam de la 16 ani, n-am îndrăznit să mă prezint cu producţiile mele literare 

decât la întrunirile unor cenacluri din urbea mea dunăreană. 

Când am citit versuri prima oară în cenaclul Casei de cultură, reacţiile au 

fost dezastruoase. Unul mă compara cu Sadoveanu, altul cu George Coşbuc. Cei 

prezenţi m-au făcut „praf” în jumătate de oră. Ceea ce agonisisem eu timp de 

15-16 ani, s-a dus pe apa sâmbetei. M-au desfiinţat. Aşa era politica de cenaclul, 

cine apare să fie „botezat” cu foc. Dacă rezistă, de bine, dacă nu, pagubă-n 

ciuperci. Sunt destui mâzgălitori de hârtie. Din toţi, doar un poet consacrat, mi-a 

trimis un bileţel cu două-trei fraze: „Nu-i asculta. Eu am încredere în tine”. De 

altfel, s-a contrazis cu ceilalţi şi şi-a argumentat fraza aceea miraculoasă despre 

încredere. E adevărat, îmi lipsea exerciţiul, experienţa, eram destul de stângace 

şi mai credeam că scriind, am descoperit America. 

402

Era în septembrie 1982. Am plătit scump acest curaj de a ieşi în public, 

de a lupta în arena cu tigri. M-am întors acasă şi tot drumul am plâns în hohote 

ca la moartea celei mai scumpe fiinţe. 

Apoi mi-am revizuit atitudinea şi am gândit: „Dacă fie şi un om a avut 

încredere în mine, merită să scriu pentru acel om”. 

Am hotărât să nu mai citesc niciodată în cenaclu. Şi aşa am făcut timp de 

doi ani. Între timp, mergeam la şedinţele lor, ascultam, tăceam, învăţam. Mi-am 

făcut ucenicia la marile reviste, în cadrul „Atelierului literar”, la „Luceafărul”, 

„Flacăra”; „Convorbiri literare”, „Cronica”; „Atheneu”; „Tomis”; „Suplimentul 

literar al Scânteii Tineretului”, „Astra” şi altele. Le urmăream apariţiile cu 

nerăbdare şi, de cele mai multe ori găseam în rubricile lor, poeziile mele, 

trimise cu pseudonimul Simona Condor, Dona Prigor, Cezarionda. 

Trimiteam grupaje de versuri la Poşta redacţiei cu pseudonim şi apoi 

aşteptam, o săptămână, două, o lună, mai multe luni. Am devenit ucenica lui 

Geo Dumitrescu, a lui Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Nicolae Motoc, 

Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, iar mai târziu, în 1985, am avut 

privilegiul de a citi în Cenaclul „Numele Poetului” condus de reputatul Cezar 

Ivănescu. Din clipa aceea, Maestrul a preluat direcţiunea spirituală şi literară şi 

m-a îndrumat cu bunvoinţă. 

Vorbe de troc la porţile Arcadiei – aşa s-ar putea numi uceniciile mele 

esenţiale la revistele literare pe unde am trecut. Ele mi-au folosit din plin, pentru 

că, atunci când m-am înfăţişat din nou scriitorilor şi poeţilor din urbe, aceştia au 

rămas cât se poate de uimiţi. Crescusem enorm din punct de vedere valoric, 

stilistic, eram o altă persoană care se baza pe o temelie solidă în afirmaţiile sale, 

în creaţia sa. Citisem sute de cărţi de poezii din Biblioteca unde lucram, tot ce 

era poezie îmi trecuse prin mână şi nu o dată, ci de mai multe ori. Eram blindată 

cu imagini metaforice, cu figuri de stil şi îmi croisem un stil propriu cât se poate 

de inedit. 

A urmat debutul în 1987 cu o carte de versuri la Editura Litera, 

„Arhipelagul visării” – care a fost imediat remarcată şi primită bine de critică, în 

mod surprinzător. 

Au urmat câţiva ani de acumulări şi încercarea de a scrie literatură pentru 

copii. În 1991, editam la „Porto Franco” primul meu volum de versuri pentru 

copii, „Primăvara face pozne”, foarte frumos ilustrat, tipărit în peste 50.000 de 

exemplare, care au ajuns în toate colţurile ţării, în librării, biblioteci, case de 

cultură, cluburi săteşti, fapt ce mi-a adus o notorietate grozavă, la care nu mă 

aşteptam. Pe atunci, difuzarea nu intra în sarcina autorului, ci a editurii. Se 

primeau şi drepturi de autor, nu consistente, dar foarte stimulative. 

Din acest moment drumul s-a netezit simţitor. Deşi n-am mai editat câţiva 

ani, fiind ocupată cu facultatea, am scris continuu. Mi-am adunat scrierile, le-am 

legat, le-am structurat cu o minuţiozitate pe care în alte domenii nu aş fi 

manifestat-o. 

403

În 1996 editam al treilea volum de versuri, de data aceasta cu un conţinut 

spiritual, „Dioptrii pentru suflete”. 

N-am să enumăr aici toate volumele, pot doar să specific că mi-am 

diversificat aria, trecând la proză spirituală, studii de mariologie, eseistică, 

dramaturgie, critică literară, memorialistică, literatură sapienţială şi panseistică. 

Am abordat toate speciile literare cu aceeaşi dăruire. 

Între timp, activitatea publicistică era curentă şi participarea la manifestări 

culturale şi literar-muzicale era foarte activă. 

În anul 1999, când deja editasem opt cărţi destul de serioase, la invitaţia 

poetului Corneliu Antoniu care dorea să înfiinţeze o filială a Uniunii Scriitorilor 

la Galaţi, am alcătuit un dosar, pe care acesta urma să-l predea la Bucureşti la 

Uniune. 

Am adunat referinţe critice şi recomandări, am strâns cele opt cărţi şi leam 

aşezat într-un dosar, predându-le acestui domn bine intenţionat, care ducea 

periodic dosarele scriitorilor gălăţeni la Bucureşti, el fiind deja membru al 

Uniunii. 

Am aşteptat….un an, doi, trei…am aşteptat mult şi bine pentru că dosarul, 

fie nu a plecat, fie s-a pierdut….nu s-a mai ştiut nimic de el. Domnul Corneliu 

Antoniu mă evita şi nu mi-a dat nici o explicaţie. 

În 2007 s-a pus problema înfiinţării unei Filiale a Uniunii Scriitorilor la 

Galaţi şi pentru că domnia sa era foarte cunoscut, făcând drumuri regulate la 

Bucureşti cu dosarele colegilor, a fost ales de la sine, preşedinte. Şedinţa de 

alegeri a fost doar o formalitate pentru că deja se ştia cine va fi ales. S-a început 

cu câţiva scriitori apoi s-a cerut un număr minim pentru constituirea filialei. 

Anul trecut, 2008, deja era necesar ca filiala să aibă 51 de membri şi iar a fost o 

campanie de căutare a candidaţilor care trebuia să aibă cel puţin trei cărţi. 

Au fost şi persoane care nu aveau decât una, a doua era pe drum, dar, 

peste noapte s-au trezit că au trei cărţi şi pot fi socotiţi membri ai U.S.R. validaţi 

imediat. Şi pot da exemple concrete. 

În ianuarie 2007 am depus şi eu un nou dosar cu tot ce implica acest lucru: 

alte referinţe, alte recomandări, mult mai multe cărţi, CV bogat. 

A trecut un an şi jumătate şi n-am aflat nici o veste. Tăcere mormântală şi 

ocolirea subiectului, de câte ori mă întâlneam cu preşedintele filialei, la câte o 

manifestare culturală. 

E de prisos să spun că nu am fost invitată niciodată la vreo manifestare a 

revistei Antares, că nu eram menţionată nominal ori prezentată ca scriitor ori 

poet, la aceste manifestări, la care „mă întâmplam” şi eu. Revista de cultură 

Antares, subvenţionată de Uniunea Scriitorilor din România, condusă de acelaşi 

domn Corneliu Antoniu, nu a binevoit niciodată să-mi publice nici un articolaş, 

nici o poezie, nici o cronică, de când s-a înfiinţat. Numele meu era exclus din 

orice listă, de la orice tentativă culturală. Pur şi simplu nu existam. Acelaşi lucru 

se întâmplă şi azi, ba aş putea spune că, mai mult ca oricând. 

404

Preşedintele filialei face adevărate crize de nervi în edituri ori redacţiile 

revistelor, atunci când află că am mai editat un volum, întrebându-se, de unde 

am luat bani şi făcând diverse supoziţii. 

După trecerea unui an şi jumătate în care s-au ţinut multe şedinţe de 

validare a dosarelor la nivel local şi au fost primiţi zeci de membri, nu numai din 

Galaţi, dar şi din alte judeţe (Vrancea, Vaslui) am hotărât să-mi retrag dosarul 

de la filiala Galaţi. Am reuşit să-l găsesc, era intact, aşa cum îl lăsasem, doar 

mapa din plastic era schimbată. L-am luat fără murmur şi am plecat obidită 

acasă. 

Într-o zi, aflând de truda mea de a intra în Uniune şi indignându-se foarte 

de nedreptăţile care se fac la Galaţi, un scriitor din Iaşi, nume notoriu, s-a oferit 

să mă ajute. Mi-a zis să-i trimit lui dosarul că rezolvă el problema la Filiala din 

Bacău, unde este vicepreşedinte al comisiei de validare, este în consiliul de 

conducere şi are mari relaţii peste tot, prin urmare nu va fi nici o problemă dacăl 

predau acolo. L-am trimis cu Prioripost ca să ajungă la timp, vezi Doamne, să 

nu se întârzie nici o clipă. E drept că acum era mult mai voluminos, avea peste 6 

kg., avea mult mai multe referinţe, CV-ul era consistent iar numărul 

cărţilor…..mai bine nu mai pomenesc, fiindcă de aici mi se trage dandanaua. 

Am aşteptat cuminte (aşteptarea este doar apanajul femeii!!!!) circa 8 luni, 

timp în care, speram, la fiecare nouă şedinţă de validare, că dosarul meu va fi 

pus în discuţie. 

Într-un final am hotărât să întreb printr-un e-mail la filiala din Bacău, ce 

se aude cu dosarul meu. Secretarul filialei, blândul şi onorabilul domn Petru 

Scutelnicu a rămas de-a dreptul uimit când i-am spus despre ce-i vorba. Mi-a 

răspuns că e o greşeală, că nu există nici un dosar cu acest nume în filiala Bacău. 

Atunci s-a prăbuşit bolta cerească pe mine. Am dat imediat telefon 

destinatarului coletului cu toate documentele mele, şi l-am întrebat frumos unde 

e dosarul meu. Mi-a spus foarte senin că se află la el, dar o să-l ducă, imediat, cu 

prima ocazie. 

Într-un final, preşedintele filialei mi-a telefonat acasă şi mi-a zis că a ajuns 

dosarul la el, să nu am nici o grijă că va fi pus în discuţie, etc. Ba i se pare că e 

prea serios, că e prea bun. 

Din ianuarie 2009 m-am aşternut din nou pe aşteptare. Au trecut alte 8 

luni de speranţă. Prin luna august 2009, aflându-mă la tratament într-o staţiune, 

m-am gândit să dau telefon la Bacău să întreb de soarta dosarului. 

Răspunsul preşedintelui filialei, distinsului domn Calistrat Costin a fost de 

natură să mă lase perplexă: 

„Opera Dvs. este prea amplă, prea multă, prea voluminoasă. Ea 

comisia. Trebuie să mai reduceţi din ea, să rămână 2-3 

volume, altfel, comisia oboseşte şi nu vă aprobă dosarul.” 

De altfel, trebuia să ajung la filiala, să mă întâlnesc cu preşedintele şi 

amândoi, faţă-n faţă, să distrugem opera de-o viaţă, filă cu filă, în aşa fel 

încât să rămână, te-miri-ce, ca să fiu în ton cu ceilalţi, să nu fac o notă 

405

discordantă, prăpastia e prea mare, decalajul uluitor şi performanţa, de 

neatins în România şi poate, în lume. 

Precizez (şi trebuia s-o fac de la început) că nu mi-am propus 

niciodată să scriu 50 sau 60 ori 70 de cărţi, câte am în prezent. Eram 

bucuroasă să scriu una pe care să văd numele meu. A fost visul din 

totdeauna. Ele au venit însă pe parcurs, s-au impus şi şi-au cerut dreptul la 

viaţă. 

Însă ce se întâmplă la filiale, ori chiar la Centru, este strigător la cer. 

Scriitorii, în special cei vârstnici, care au nevoie cu adevărat de acea 

compensaţie materială oferită de Guvern, sunt defavorizaţi de sistem, de 

preşedinţii de filiale care le cer favoruri de neimaginat pentru a-i propulsa la 

Bucureşti. Se ştie şi în Galaţi, a fost dat pe postul local TV, ceea ce se 

întâmplă la filială, ce condiţii se pun candidaţilor şi la ce umilinţe sunt 

supuşi. 

Eu, în naivitatea mea, credeam că în altă parte e altfel, există oameni de 

onoare, care nu se pretează la astfel de tertipuri faţă de colegii lor mai 

vârstnici. M-am înşelat. 

După ce a fost ţinut acasă timp de opt luni de zile abuziv de acel 

membru al comisiei, un distins scriitor ieşean, cu nume de marcă, răsunător, 

care a refuzat să-l predea preşedintelui, din raţiuni necunoscute, a mai zăcut 

un an de zile în biroul preşedintelui, ca să primesc răspunsul, în cele din 

urmă, că dosarul e prea masiv şi descurajează. Care comisie? Că doar nu 

obligam pe nimeni să-mi citească opera, ci doar să-şi facă o palidă părere. 

Aventura numită DOSARIADA, continuă. 

Între timp, s-au desfăşurat mai multe şedinţe de validare a dosarelor 

dar, bineînţeles, al meu nu a fost luat în consideraţie. 

întrebări: Care sunt criteriile de evaluare şi cine deţine aceste criterii? 

Dacă se specifică în Statutul Uniunii Scriitorilor din România sau în cel al 

filialelor, vreo interdicţie de publicare sau un plafon care nu trebuie depăşit, 

în aşa fel încât SĂ NU FIE NIMENI DESCURAJAT! Ar fi şi păcat! 

Cert e că întreaga operă s-a întors împotriva mea, cu osârdie. 

Nu scriu cărţi ca să descurajez pe cineva, departe de mine! Scriu cărţi 

dintr-o necesitate interioară. SCRIU CĂRŢI CA SĂ POT TRĂI! E propriul 

meu MODUS VIVENDI. Pentru aceasta, am renunţat la viaţa socială, la toate 

atributele unei fiinţe normale, moderne, în ton cu civilizaţia, trăiesc sub 

limita existenţei, dintr-o pensie care începe cu cifra 6 şi are tot atâtea zerouri. 

Am muncit, muncesc, cu demnitate şi dragoste pentru semeni. Sau cel 

puţin aşa am crezut. Că în momentul de faţă NU AM NICI UN DREPT faţă 

de copleşitoarea operă pe care o las în urmă, că aproape am orbit şi m-am 

îmbolnăvit grav din pricina statului în faţa calculatorului, îi rog pe alţii să 

judece! De ce nu, pe Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri?... 

Specific că de doi ani de zile, colaborez cu diverse reviste din ţară şi 

străinătate, sunt redactor, editor on-line, redactor de specialitate ori consilier 

406

editorial, sau doar redactor colaborator la: Revista Agero Stuttgart, la 

revistele Slova creştină, Glas comun, Slova copiilor, Pagina verde, Cărticica 

de copii, Moldova literară, Contraatac (Adjud), şi public la peste 11 reviste 

din străinătate în Germania, Australia, Albania, Spania, Franţa, Canada, 

U.S.A., Suedia, Basarabia şi la multe reviste din ţară. 

Cât ar mai trebui să fac, ori, mai bine zis, ce ar trebui să nu fac, pentru a 

putea fi vrednică de acea structură organizatorică a scriitorilor români, cu 

drepturile ei recunoscute pentru persoanele vârstnice? 

Nu sunt singura persoană defavorizată de aceste substructuri ale Uniunii 

Scriitorilor din România, existente în ţară. 

Am auzit recent de un scriitor care, în disperare că e purtat pe drumuri 

de ani de zile, din aceleaşi motive, a hotărât să facă greva foamei şi să se 

lege cu un lanţ în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din România. A recurge 

la un asemenea act disperat nu mai e deloc o noutate, şi nici nu cred că ar 

impresiona prea mult pe vreun onor-membru al Uniunii. De ce oare nu sunt 

respectaţi scriitorii, oamenii de cultură şi artă în România? De ce sunt 

aruncaţi la coş încă din timpul vieţii şi nu se lasă ca Istoria să-şi spună 

cuvântul? Dacă nu sunt preţuiţi acum, cât îşi mai târăsc picioarele, atunci 

când? 

O luptă surdă cu sistemul. Desigur, sistemul câştigă, în detrimentul 

omului. Ca de fiecare dată. 

înţeleg, dacă nu ai două-trei cărţi publicate şi nişte referinţe critice, ca 

şi câteva recomandări „grase” din partea unor scriitori cu vechime, sigur că 

nu poţi intra în acest sistem. Dar, ce te faci dacă ai PREA MULTE CĂRŢI, 

PREA MULTE REFERINŢE CRITICE ŞI PREA MULTE 

RECOMANDĂRI, când numele tău apare zilnic pe pagina principală a unor 

publicaţii de prestigiu din ţară şi străinătate şi eşti citit de 12.000 de cititori 

din toată lumea la revista Agero? 

Menţionez că de-a lungul vieţii am fost cuprinsă în diverse Antologii, 

Culegeri de proză şi poezie pentru copii şi adulţi, în Dicţionarul 

personalităţilor române, vol. 35, editat de Iaşi, am fost cuprinsă în Manualul 

de literatură română, clasele a V-a şi a VI-a, cu texte pentru elevi, am alcătuit 

un tratat de mariologie. 

Faptul că mă bucur de o recunoaştere din partea unor reviste din 

diaspora românească, este de natură să-i supere pe românii din ţară? Dar 

oare nu cultura românească o slujesc prin aceste reviste? Fiindcă nu-mi 

amintesc să fi vorbit despre altă naţiune. 

Să nu fie oare suficient pentru a mi se acorda un drept pe care consider 

că-l merit cu prisosinţă? 

30 decembrie 2009 

407

PĂREREA PE CARE NU MI-O CERE NIMENI ŞI VINA CELOR 22 DE 

MILIOANE. 

-pamflet- 

Nu mi-a cerut nimeni părerea. Nu m-a întrebat ce cred eu despre cutare 

sau cutare lucru. Dar, în mod paradoxal, vreau să cred că şi părerea mea, în 

calitate de cetăţean, contează. Că aş avea şi eu ceva de spus, chiar dacă nu mă 

ascultă nimeni. Aşa, ca chestie. De chichi şi de doi lei ridiche. Să o spun barem 

copacilor care ştiu mult mai bine să asculte decât mulţi semeni de-ai noştri. 

Sunt unul dintre cei 22.000 de cetăţeni ai ţării. Şi, aşa cum contează votul 

meu, aşa vreau să cred că va conta şi părerea mea. Măcar arborii vor da din 

frunze cu îngăduinţă. Unii chiar mă vor aplauda. Da, sunt unul dintre cei mici ai 

acestei mari şi frumoase patrii care port vina. Purtătoare de vină pentru soarta ei 

de astăzi. Purtătoare de vină şi de stigmate. Căci numele de român a devenit 

demult, un stigmat. 

Dacă mă întrebi mai repede, nu ştiu ce vină port. Nu mi-a spus nimeni, 

nici măcar propria conştiinţă, pe care o ştiu cam scrupuloasă. 

Cu cât am scormonit mai mult în conştiinţă, cu atât m-am cufundat mai 

rău în nedumerire. Sunt un om paşnic. Vreau să cred că n-am făcut rău conştient, 

în viaţă. Dar acum, mă trezesc că mi se atribuie o vină. O vină colectivă. O parte 

din ea, o părticică, o am şi eu. Trebuie să mai caut. 

Poate că nu am muncit îndeajuns în viaţă? Exclus, fiindcă am muncit cca. 

32 de ani, în acelaşi loc de muncă. Nu mi-am plătit taxele la timp? Poate. Nu din 

rea voinţă. 

Nu mi-am îndeplinit prerogativele de cetăţean al unei ţări libere, care 

înaintează lent pe calea luminoasă a democraţiei? Şi asta se poate. 

Dar de aici, până la a mă simţi vinovată-solidar, pentru situaţia 

catastrofală a economiei româneşti, mai e cale lungă. 

Poate că am jefuit statul, poate că am dat „tunuri”, vânzând avuţiile ţării, 

flota, aviaţia, pădurile, câmpiile, clădirile, terenurile agricole? Poate că am lăsat 

caii şi vitele să moară pe câmp? Am prejudiciat sistemul sanitar, cu singura 

reţetă compensată luată în 20 de ani de glorie post decembristă? (O cutie de 

Aspacardin – pentru fibrilaţii atriale). În fine, poate că am deturnat fonduri ori 

am pricinuit daune unor instituţii...am falsificat acte...am vândut droguri, am 

permis prostituţia, proxenetismul, pedofilia, sodomismul. Cine mai ştie? 

Poate că am fluierat în biserică şi m-a prins parohul. Poate că m-am făcut 

soră cu dracul ca să trec puntea. Şi asta-i posibil. 

Poate că din cauza mea se ridică un monstru de metal şi sticlă chiar în 

coasta Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti şi acum se crapă zidurile. 

408

E cazul să-mi revizuiesc atitudinea. Să-mi pun ţărână pe cap, ca-n 

Mircurea Cenuşii. 

Voi fi făcut toate acestea şi încă altele de care nu-mi aduc aminte. 

Dar nu pricep nici în ruptul capului, cum am putut „toca” toată vistieria 

ţării, într-un timp aşa scurt. Poate la Miami Beach, poate la ruletă la Monte 

Carlo, la Tenerife, în Insulele Canare, alături de primari, deputaţi şi consilieri 

care şi-au dus partenerele de distracţii în locuri exotice, în timp ce nevesticile lor 

se chinuiau prin barurile de noapte ale Bucureştiului? 

Până voi afla care e vina mea, părticica mea de vină, mă voi simţi tot cu 

musca pe căciulă. 

Aşa cum ar trebui să se simtă cu toţii care au făcut aceste lucruri, şi încă 

altele, mai gogonate. 

Nu e de mirare, aşadar, că s-a golit sacul. Că toţi s-au înfruptat din 

caşcaval şi acum nu mai recunosc nimica. Prinde hoţul, scoate-i ochii. Hoţul 

neprins e un negustor cinstit. Chiar hoţii prinşi scapă a doua zi, că au ei 

metodele lor. Şi mai ales, au imunitate. 

Dar, Doamne, ia-i tu la puricat, cum ştii tu, nu cu băţul, aşa cum bat 

oamenii... Şi scoate-le pe nas maşinile şi proprietăţile furate. Se vede chiar şi 

cu ochiul liber cine a făcut abuzuri de funcţie, de putere, de demnităţile lor (ar 

trebui schimbată denumirea de demnitar şi demnităţi pentru că nu corespunde 

cu adevărul, ea vine de la demn. Şi numai demni nu se pot numi cei care ne 

conduc astăzi). 

Nu mă simt solidară cu ei, aşa cum nici ei nu sunt solidari cu mine în 

suferinţă, în boală, singurătate, lipsuri şi dezamăgire. 

Dar când îi văd râzându-şi în barbă, mă apucă aşa, o nebuneală. 

Ba unii râd cu toată gura. Nu se pot abţine. Mare proşti trebuie să ne mai 

socotească. 

Oi şi capre cu spirit gregar care-şi urmează orbeşte ciobanul. Câte una, 

capie, mai iese din rând, dar nesupunerea o costă scump. Ciobanul e cât se poate 

de sadic. Nu mai e ca în pilda Păstorului cel Bun care, având o sută de oiţe şi 

pierzând una, se întoarce din drum şi o caută prin mărăcinişuri. Nu se lasă până 

nu o găseşte şi o ia pe umeri şi o întoarce din nou în staul. 

Astăzi, oile capii sfârşesc cu juvăţul de gât, ori cu beregata tăiată. 

Astăzi. 

Dar mâine, vom putea asista la „Revolta dobitoacelor”. Şi vai de ciobani, 

căci nu se vor putea ascunde de furia animalelor de povară. Căci tare, tare li s-a 

mai împuţinat tainul. Le-a ajuns cuţitul la os. Şi li se cere să dea lapte, blană şi 

carne, din ce în ce mai mult. De unde? Cu ce? Şi mai ales, pentru cine? 

13 iulie 2010 

************** 

409

CUPRINS 

UN SCRIITOR SUB ZODIA LUMINII ŞI UMBRA APELOR SALE 2 

UN POET SUB OBLĂDUIREA LUMII 26 

UN BRAND DE ŢARĂ INESTIMABIL: BISERICILE DE LEMN DIN 

ARDEAL. 39 

JURNALUL CLIPEI DINTRE ANI 44 

SETOŞI DE APĂ VIE LA FÂNTÂNA ÎNGERILOR 69 

SCRIITOR PE ZĂPADA DIN PALMĂ. O URMĂ ÎNSCRISĂ ÎN VEŞNICIE. 78 

PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. 90 

BOEMUL TRIST CARE SURÂDE. MIRCEA MICU 102 

A POVESTI POEZIA CU UN SUFLET SIMPLU CA IARBA 111 

O CARTE DESPRE NICHITA 118 

LITERATURA OMILETICĂ ŞI SAPIENŢIALĂ – 137 

LUMINI PESTE PODURI DE UMBRĂ. 164 

A DESCIFRA CU OCHII ALTUIA PULSUL CETĂŢII DE PE MUREŞ 170 

UN ARTIST PODAR ÎNTRE SUFLETE DÂND CLIPEI DURATĂ 195 

EDENUL DE LA RĂSĂRIT DE APUS 210 

TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE 227 

UN OM CÂT O ISTORIE. PORTET SPIRITUAL 240 

ROSTUIND CUVINTE LA GURA VETREI VECHI 251 

MIRESME BĂNĂŢENE DIN SUFLET ROMÂNESC 268 

SCRIITORUL ROMÂN ŞI DULCEA PASĂRE A LIBERTĂŢII 278 

POEZIA ARDEALULUI ÎNTRE LUNTRE ŞI PUNTE 287 

UN SEMN AL TRECERII POETULUI PRIN CETATE: ANTOLOGIA DE 

AUTOR 299 

ÎN JOC SPIRAL PE RAZELE SELENEI. POEZIA CLAVIRULUI ŞI-A 

VIOLINEI 310 

POEŢII ARDEALULUI: MIRCEA ISTRATE DORIN 314 

ALLEGRO MA NON TROPPO PE BULEVARDELE POEZIEI 320 

FIICA DUNĂRII ŞI AMINTIRILE EI PICTURALE 325 

NATURĂ MOARTĂ CU ECOURI DE LINIŞTE 333 

ACASĂ LA GRAFICIANA CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ 340 

UN POET AL TOAMNEI IMPERIALE: IOAN GĂBUDEAN 344 

UN PERSONAJ DE SEAMĂ AL EXILULUI ROMÂNESC: NICU CARANICA 349 

PE FIR DE NADIR – CUTREIETÂND ORIZONTUL. INTERVIURI 361 

INTERFERENŢE. ZECE IPOSTAZE ALE ÎNTÂMPLĂRII DE A FI 377 

IRONIA POHETICĂ A UNUI TRUBADUR MODERN: CORNEL C.COSTEA 382 

II. PĂREREA MEA – CICLU FOILETONAL 386 

SARE PE RANĂ ŞI RÂNJETE LARGI ADUSE ÎN DAR SINISTRAŢILOR. 387 

PERVERSITĂŢI GUVERNAMENTALE. 391 

LIBERTATEA ÎN CARE POŢI SĂ DAI CU STÂNGUL ÎN DREPTUL 394 

SCRIITORII VÂRSTNICI – DEFAVORIZAŢI DE SISTEM 396 

PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII 402 

PĂREREA PE CARE NU MI-O CERE NIMENI ŞI VINA CELOR 22 DE 

MILIOANE 408 

410

Ãntalniri probabile

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?

Ãntalniri probabile