DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

Redactor: MĂRIA STANCIU 

Coperta: VENIAMIN & VENIAMIN 

LAROUSSE 

DICŢIONAR 

DE 

PSIHOLOGIE 

NORBERT SILLAMY 

Membru al Societăţii franceze de psihologii 

Traducere, avanprefaţă şi completări 

privind psihologia românească de 

dr. LEONARD GAVRILIU 

UNIVERS ENCICLOPEDIC 

I.S.B.N. 973-9243-25-8 Bucureşti, 1998

Pe copertă sunt reproduse fotografiile psihologilor 

JEAN PIAGET (coperta 1) şi VASILE PAVELCU (coperta 4) 

AVANPREFAŢĂ 

„Calitatea de psiholog devine 

universal umană." 

VASILE PAVELCU 

DICTIONNAIRE DE LA PSYCHOLOGIE 

Norbert Sillamy 

© Larousse, 1995 

Pentru traducerea în limba română toate drepturile aparţin 

Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 

Orice carte de psihologie exercită o atracţie magică, poate pentru că îl invită 

pe cititor la meditaţie pe tema a ceea ce încă şi azi se mai consideră a fi misterul 

misterelor lumii: spiritul uman, dar în mod cert pentru faptul că orice om simte 

că are nevoie ca de aer de psihologie. A nu dispune de un minimum de 

informaţie psihologică este nu pur şi simplu a fi deficitar pe planul culturii, cât 

a fi handicapat în relaţiile pe toate planurile, deoarece pe toate planurile suntem 

confruntaţi cu situaţii şi probleme psihologice: în dragoste, în educarea copiilor, 

în raporturile cu amicii şi inamicii, în afaceri sau în politică, în profesiune 

în general, la policlinică sau la spital, în mijloacele de transport în comun 

sau la volanul autoturismului propriu, în calitate de cumpărător sau de banal 

pieton etc. etc. Pretutindeni avem de-a face cu intervenţii sau cu reacţii 

psihologice pe care trebuie să le percepem, să le discifrăm şi să le contracarăm, 

uneori imediat, ca atunci, de exemplu, când ne aflăm în faţa unor infractori 

periculoşi care mizează pe naivitatea, emotivitatea sau lipsa noastră de prevedere. 

Desigur, a fi psiholog nu se rezumă la a avea cunoştinţe de psihologie. 

Amendând însă opinia superficială că „toţi oamenii sunt psihologi", Vasile 

Pavelcu relevă o deosebire esenţială: „Informaţia psihologică a profanului îi 

serveşte în primul rând lui; informaţia psihologului are o finalitate socială şi 

instituţională" 1 . Tocmai în ideea de a stimula informarea psihologului, dar şi 

a oricărui cititor bine intenţionat, am transpus în româneşte acest dicţionar din 

colecţia References Larousse, unul dintre dicţionarele (de acest format) cele 

mai bune din lume, cu grijă pus „la zi" de către autorul său, în 1991. 

Marea noastră dezamăgire, mai mare decât în cazul Dicţionarului de filosofie 

al lui Didier Julia 2 , a fost constatarea că în paginile sale nu s-a făcut loc

prezentării nici unui psiholog român. Ce-i drept, domnul Norbert Sillamy 

consemnează patru mari psihologi ..d'origine roumainc", aceştia numindu-se 

Georgc Devereux, unul dintre creatorii etnopsihiatriei (născut la Lugoj, 1908), 

Georges Politzer (născut la Oradea. 1903), protagonistul psihologiei „omului 

concret", Jacob L. Moreno, fondatorul sociometriei şi al psihodramei (născut 

la Bucureşti, 1889) şi David Wechsler. autor al unor teste de inteligenţă utilizate 

cu succes pe toate meridianele (născut şi el tot la Bucureşti, 1896). Dar unde 

este Nicolae Vaschide, acest veritabil Panait Istrati al psihologiei româneşti 1 , 

care a publicat aproape exclusiv în limba franceză, în Franţa, cele aproape 

170 de lucrări ale sale, din care 12 sunt cărţi? Unde sunt fie şi numai acei 

neurologi, neuropsihiatri şi psihologi români care — ca Gheorghe Marinescu, 

Dimitric Drăghicescu, Constantin Georgiade sau Mihai Ralca — s-au afirmat 

mai întâi chiar în metropola francofoniei? Era firesc să reparăm această 

dureroasă nedreptate, consacrând în dicţionar articole unora dintre cele mai 

reprezentative personalităţi ale neuropsihiatriei, psihologiei şi pedagogiei 

româneşti, cu acordul Editurii Larousse, căreia îi aducem mulţumirile noastre 

şi pe această cale. 

Mulţumiri aducem şi domnului Alexandru Darie, de la Institutul de Ştiinţe 

ale Educaţiei, care ne-a precizat unele date biografice privindu-i pe unii 

pedagogi români incluşi în dicţionar. 

NOTE 

Dr. LEONARD GAVRILIU 

1 

Vasile Pavelcu, Metamorfozele lumii interioare, Editura Junimea, Iaşi, 

1976,p.211. 

2 

A se vedea Didier Julia, Dicţionar de filosof ie, traducere, avanprefaţă şi 

completări privind filosofia românească de dr. Leonard Gavriliu, Editura 

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. 

3 

A se vedea S. Freud, Interpretarea viselor, traducere, preambul la versiunea 

în limba română şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 

1993, p. 10. 

PREFAŢĂ 

Ca orice ştiinţă tânără, psihologia este în permanentă dezvoltare, cu atât mai 

mult cu cât se află la confluenţa antropologiei, pedagogiei şi sociologiei, ale 

căror progrese le urmăreşte. An de an ea se îmbogăţeşte cu noi concepte. 

De aceea ne-a apărut necesar să punem la punct o nouă ediţie a Dicţionarului 

de psihologie publicat în 1964 de Librăria Larousse. Am refăcut total precedenta 

lucrare, suprimând numeroase părţi introductive la articole, cât şi unele 

articole, adăugând altele, actualizând pe cele păstrate. Numărul de articole, 

care era la început de 700, a crescut la 1135. Azi s-au dezvoltat multe noţiuni 

noi: bioenergie, centru de acţiune medicosocială precoce, parafilie, analiză 

tranzacţională... O sută zece notiţe biografice sunt consacrate unor autori din 

Europa, America sau Asia, ale căror contribuţii în domeniul psihologiei sunt 

unanim recunoscute. 

O parte importantă este consacrată educaţiei şi pedagogiei, deoarece mulţi 

părinţi, profesori şi educatori sunt confruntaţi cu termeni tehnici sau cu sigle 

cărora nu le cunosc sensul exact: hiperkinezie, C.D.E.S., Co.T.O.Re.P., 

C.A.M.P.S. etc. Psihanaliza, biotipologia, caracterologia sunt şi ele dezvoltate 

spre a-i permite cititorului o informare concisă, însă exactă, asupra acestor 

discipline adesea pe nedrept ignorate sau defăimate. 

în afară de aceasta, orice cititor va găsi în dicţionar elemente de informaţie 

privind neuropsihologia, etologia sau statistica. Elevii din ultimii ani de liceu, 

studenţii în psihologie, asistenţii sociali vor putea recurge la acest dicţionar 

spre a-şi completa, preciza sau actualiza cunoştinţele.

ABANDON, acţiune de părăsire 

a unei fiinţe, lipsă de preocupare 

pentru soarta acesteia. 

Orice situaţie care duce la slăbirea sau 

ruperea legăturilor afective poate fi trăită 

ca abandon. De exemplu, plasarea în pensiune 

a unui şcolar dificil suscită la acesta 

de obicei impresia că este lăsat fără sprijin 

într-un mediu ostil, ba chiar periculos. La 

adult, de asemenea, dezaprobarea de către 

o persoană iubită, despărţirea sau retragerea 

sentimentului de dragoste, absenţa 

sau decesul unei rude apropiate pot fi trăite 

ca tot atâtea abandonuri. Subiectul poate 

reacţiona printr-o tristeţe copleşitoare sau 

agresivitate. Evenimentul prezent joacă 

un rol de revelator; reactivând experienţe 

dureroase din copilărie, el face să apară 

structura psihică latentă şi poate genera 

conduite nevrotice (depresie', de exemplu). 

ABANDONIC, subiect care, fără a 

fi realmente abandonat, trăieşte 

teama permanentă de a fi părăsit. 

La originea acestei nevroze de abandon', 

numită şi „abandonism", stă uneori un episod 

traumatic din prima copilărie: abandon 

real, decesul părinţilor, temporara absenţă 

de acasă. Esenţială pare a fi însă constituţia' 

individului. într-adevăr, abandonicul 

prezintă adesea o fragilitate neurovegetativă 

care se manifestă în special prin 

tulburări digestive. El este, de asemenea, 

hipersensibil, emotiv şi anxios. Trăsătura 

de fond a caracterului său este sentimentul 

lipsei sale de valoare şi aviditatea afectivă. 

Pretenţios, exclusivist, el aşteaptă să 

te ocupi mereu de dânsul şi să-1 iubeşti 

necondiţionat. Susceptibilitatea sa îl face 

să reacţioneze puternic la cea mai mică 

frustrare', fie prin opoziţie, agresivitate, 

negativism, fie printr-o supunere anxioasă 

faţă de persoana iubită. 

ABAZIE, incapacitate de a merge. 

Această inaptitudine de a merge nu 

se datorează vreunei leziuni neurologice 

sau musculare. Energia fizică şi sensibilitatea 

sunt intacte. Nu este vorba de 

paralizia membrelor inferioare, deoarece 

subiectul îşi păstrează posibilitatea de a le 

mişca. Acest simptom, legat de un conflict 

intrapsihic, se întâlneşte în nevroze,îndeosebi 

în isterie*.

ABERAŢIE CROMOZOMICA 

ABERAŢIE CROMOZOMICA, ano 

malie privind numărul de cromozomi 

sau structura unuia sau a mai 

multor cromozomi. 

cromozomi, dintre care 44 autozomi şi 

doi gonozomi sau cromozomi sexuali. în 

1959, R. Turpin a demonstrat, împreună 

cu J. Lejeune şi M. Gauthier, că mongolismul* 

se datorează prezenţei unui cromozom 

21 supranumerar. Pe lângă aberaţiile 

cromozomice privind numărul,există 

aberaţii cromozomice de structură. Fiecăreia 

din ele îi corespund tulburări deosebite. 

Aberaţiile cromozomice sunt accidentale. 

Ele se produc pe parcursul unei diviziuni 

celulare şi pot afecta atât autozomii cât şi 

gonozomii. Frecvenţa lor este de aproximativ 

6%r. dintre naşteri (R. Turpin, 1965). 

Pot surveni în orice familie, dar s-a observat 

că poate avea aici un rol vârsta 

părinţilor (mamă foarte tânără sau de peste 

40 de ani, tată de peste 50 de ani în momentul 

fecundării). Diagnosticul prenatal 

al aberaţiilor cromozomice se efectuează 

între a 12-a şi a 14-a săptămână a gravidităţii, 

prin amniocenteză (prelevarea, pe 

cale transabdominală, de lichid amniotic, 

în care se scaldă embrionul) şi prepararea 

unei culturi de celule în laborator. 

ABRAHAM (Karl), medic şi psihanalist 

german (Bremen, 1877 - 

Berlin 1925). 

Asistent a lui E. Bleuler", la Ziirich 

(1904-1907), îl întâlneşte aici pe 

C. G. Jung, care îl iniţiază în opera lui 

S. Freud. în 1907 devine discipolul acestuia. 

Instalat la Berlin ca specialist în boli 

de nervi, practică psihanaliza şi, în 1910, 

fondează Societatea psihanalitică din 

Berlin, pe care o va prezida până la 

moartea sa. Opera lui K. Abraham are 

o cuprinzătoare arie tematică, de la studierea 

căsătoriei între rude la vise şi mituri 

(1909),de la formarea caracterului şi dezvoltarea 

libidoului (1916) până la psihoze. 

Ideile sale referitoare la precocitatea 

relaţiilor cu obiectul şi stadiile pregenitale 

stau la originea concepţiilor Melaniei 

Klein şi ale altor psihanalişti, între care 

M. Bouvet. 

ABREACŢIE, reacţie afectivă amânată 

a organismului, prin care acesta 

se eliberează brusc de o impresie 

neplăcută. 

în terminologia psihanalitică acest termen 

desemnează reapariţia în conştiinţă 

şi exteriorizarea emoţională, verbală sau 

gesticulară, a unor sentimente până atunci 

blocate sau refulate. Abreacţia reprezintă 

o descărcare de afecte* acumulate în inconmatic 

survenit la un moment dat în viaţa 

subiectului şi la care el nu a reacţionat 

atunci în mod spontan şi adecvat. Abreacţia 

este omologul expulzării de către organism 

a unui corp străin neasimilabil, generator 

de tensiune şi permanentă indispoziţie. 

Se poate întâmpla ca un eveniment să nu 

fie înţeles în momentul trăirii lui (observarea 

raporturilor sexuale ale părinţilor de 

către copilul mic, de exemplu), dar semnificaţi 

apare mai târziu, pe măsură 

ce copilul creşte. Amintirea uitată, care 

stăruie sub formă de „urme mnezice", 

suferă atunci o remaniere şi devine traumatică 

post factum. Abreacţia poate surveni 

în mod spontan şi natural, în desene 

şi în jocuri. Ea se manifestă, de asemenea, 

în curele de psihoterapie, în stările de 

ebrietate sau ca urmare a administrării 

de agenţi chimici (barbiturice). Abreacţia 

constituie un fenomen de lichidare a tensiunii', 

datorită căruia organismul îşi poate 

păstra echilibrul. 

ABSENTEISM, lipsă de la şcoală 

sau de la locul de muncă. 

Absenteismul este una din cauzele eşecului 

şcolar. iMotivele invocate privesc 

îndeosebi sănătatea şcolarului sau aceea 

a mamei, dar în unele regiuni rurale se 

observă şi faptul că proporţia absenteismului 

creşte în perioada muncilor 

agricole. 

în psihologia industrială se calculează 

procentul de absenteism în întreprinderi, 

pe categorii de muncitori, raportându-se 

timpul de absenţă pe o perioadă determinată 

(fără a se lua în calcul zilele de 

sărbătoare şi concediile de lungă durată) 

la numărul de zile de lucru. Se constată, în 

general, că procentajul de absenteism este 

mai puţin ridicat la bărbaţi decât la femei 

şi că descreşte de jos în sus pe scara ierarhiei. 

Indicele este maximal pentru lucrători 

(1, 37) şi minimal pentru cadrele de conducere 

(0,29) U.N.S.E.E., 1986|. Acest 

fenomen ţine probabil de faptul că personalul 

de conducere are conştiinţa propriei 

sale responsabilităţi şi consideră ca pe un 

semn de putere rezistenţa faţă de boală. 

Muncitorii necalificaţi, dimpotrivă, fiind 

folosiţi la munci ingrate, fără sens pentru 

dânşii, nu se simt nici angajaţi şi nici 

cointeresaţi de întreprinderea căreia îi dau, 

din necesitate, o parte din timpul şi din 

energia lor. Reducerea absenteismului ar 

fi posibilă dacă i s-ar reda muncitorului 

demnitatea sa, dacă ar fi asociat la întreprindere 

şi ar înţelege în felul acesta 

valoarea socială a muncii sale. 

ABSENTĂ - STARE DE ABSENŢĂ. 

ABULIE, deficienţă a voinţei, lipsă 

de voinţă. 

Subiectul abulic este incapabil să ia o 

decizie sau să realizeze un proiect. Ineficacitatea 

sa, de care este conştient, îi sporeşte 

starea de indispoziţie. în formele cele 

mai grave bolnavul poate rămâne total 

inactiv. Abulia se întâlneşte îndeosebi în 

sindroamele care afectează dispoziţia, cum 

sunt stările depresive şi melancolia', dar şi 

în nevroze (psihastenie') şi toxicomanii". 

I se recunosc drept cauze o predispoziţie 

constitutivă, dar şi erorile pedagogice din 

copilărie (autoritarismul părinţilor, solicitudinea 

excesivă a acestora). 

ACCIDENT, eveniment întâmplător, 

de obicei vătămător pe plan 

corporal, mental sau material. 

în accidentele domestice se înregistrează 

anual 23 milioane de răniţi şi aproximativ 

5 000 de morţi [în Franţa, la o 

populaţie de circa 59 milioane — nota 

trad.). Majoritatea celor accidentaţi sunt 

copii şi persoane în vârstă. 

Procentajul accidentelor de circulaţie 

este atât de îngrijorător încât ia forma unui 

adevărat flagel social în toate ţările civilizate, 

contra căruia specialiştii, regrupaţi 

în echipe pluridisciplinare, duc o luptă 

susţinută. Riscul maxim pare a-i privi pe 

subiecţii în vârstă de la 15 la 25 de ani. 

(în Franţa, în 1987, tinerii în vârstă de 

18-25 ani reprezentau ei singuri un sfert 

din numărul victimelor.) Femeile au mai 

puţine accidente decât bărbaţii. Numai în 

anul 1990 s-au înregistrat, pe drumurile 

Franţei, 162 573 de accidente de corporale, 

226 160 răniţi şi 10 289 morţi. Costul 

social al accidentelor rutiere este considerabil 

(în 1987, pierderea financiară 

pentru economia Franţei a fost evaluată 

10 11

ACOMODARE 

la 80 miliarde de franci). Circa 90% dintre 

accidentele rutiere sunt legate de factorul 

uman (tulburări vizuale, lipsă de atenţie, 

imprudenţă, agresivitate, nesocotirea regulilor 

de circulaţie...). Investigarea psihologică 

a accidentatului rutier dezvăluie 

adesea o personalitate imatură şi trăsături 

de caracter de tipul paranoicului sau masochistului. 

Accidentele de muncă reprezintă un 

fenomen la fel de neliniştitor. în 1985 s- 

au înregistrat 731 806 accidente cu oprirea 

lucrului, dintre care 1067 accidente mortale. 

Numărul de zile de muncă pierdute 

din cauza incapacităţii temporare a atins 

aproape 22 milioane (21 901 (XX)). Victimele 

sunt, în 80% din cazuri, muncitori, 

mai ales imigranţi, de cele mai multe ori 

puţin calificaţi şi prost integraţi din punct 

de vedere social. Cauzele accidentelor de 

muncă sunt multiple. Unele nu ţin de 

individ (căldură, iluminat* deficitar, monotonia 

operaţiilor...), altele îi simt specifice 

(deficienţe de văz, de auz, griji familiale, 

insuficienta adaptare în cadrul grupului, 

teama de a fi dat afară). Prevenirea accidentelor 

de muncă preocupă pe şefii de întreprinderi, 

sindicatele şi puterile publice. 

O nouă disciplină ştiinţifică, „sindinica" 

sau ştiinţa riscului, a apărut în decembrie 

1987. Obiectul ei este studiul tuturor 

riscurilor care decurg din tehnologia modernă, 

într-adevăr, este posibil ca, asociindu-i 

pe muncitori la cercetări şi luânduse 

măsurile adecvate, să se reducă în mod 

considerabil numărul accidentelor. 

ACOMODARE, proces de adaptare 

datorită căruia un organ sau un 

organism poate suporta, fără pericol, 

modificările mediului exterior. 

Ne acomodăm cu frigul, cu căldura şi 

cu orice situaţie nouă, spre a supravieţui şi 

a fi mai puţin nefericiţi. Acomodarea are 

loc şi la nivel social. J.K. Galbraith a arătat 

că dacă populaţia rurală săracă din lumea 

a treia pare să se acomodeze cu sărăcia 

este pentru că resemnarea este de preferat 

speranţei dezamăgite. Pentru J. Piaget, 

acomodarea este, împreună cu asimilarea", 

unul dintre principalele mecanisme de 

adaptare*. 

ACTING OUT; propusă în 1951 

de către E. Kris şi folosită în mod 

curent de către psihologii şi psihanaliştii 

francezi, această expresie 

englezească este utilizată spre a 

traduce ceea ce S. Freud numeşte 

agieren (= a acţiona, a produce 

un efect, a juca un rol etc). Ea 

desemnează comportametul neaşteptat 

şi neadaptat al unui pacient 

pe parcursul psihanalizării sau 

al unui alt tratament psihoterapeutic. 

Acting out ţine simultan de abreacţie* şi 

de „trecerea la act" despre care vorbesc 

psihiatrii, cu caracterul impulsiv al acesteia. 

Merge mai departe decât actul ratat, în 

sensul că în acting out revenirea elementului 

refulat are loc fără menajamente, 

pe când în actul ratat dezvăluirea dorinţelor 

inconştiente nu este niciodată totală. 

Acting out se declanşează în cursul unei 

şedinţe de psihanaliză atunci când pacientul 

nu reuşeşte să verbalizeze anumite 

reprezentări impulsionate. Faptul de a-şi 

transpune în acte fantasmele şi sentimentele 

în cursul tratamentului, în loc de 

a le exprima verbal, îndeosebi când lucrul 

acesta se produce în afara şedinţelor, 

constituie una din manifestările rezistenţei* 

pacientului faţă de cură. 

ACTIVARE, creştere a excitabilităţii 

sistemului nervos central sub 

influenţa unui stimul de origine 

periferică (senzaţie vizuală, auditivă...) 

sau corticală. 

Noţiunea de activare îi interesează pe 

psihologi din mai multe puncte de vedere: 

1) în primul rând ea dă o bază fiziologică 

stărilor care se eşalonează de la comă 

la emoţiile* puternice (furie, anxietate); 

2) poate explica anumite aspecte ale personalităţii 

(după H. J. Eysenck, persoanele 

introvertite se comportă ca şi cum ar fi în 

permanenţă „activate": ritmurile lorelectroencefalografice 

sunt mai rapide, manifestă 

reacţii mai vii la durere etc); 3) permit 

să se înţeleagă preferinţa unora pentru 

anumite activităţi, cum ar fi competiţiile 

sportive. într-adevăr, după D. E. Berlyne, 

aceste activităţi, inclusiv recurgerea la droguri, 

duc la o creştere a activării, generând 

plăcere în măsura în care nu depăşesc un 

anumit prag. 

ACT RATAT 

ACTIVITATE, ansamblu de acte 

ale unei fiinţe vii. 

Activitatea reprezintă o tendinţă înnăscută. 

Ea stă la baza tuturor comportamentelor 

şi a fost studiată îndeosebi 

la copii, pornindu-se de la jocurile lor, 

precum şi la animale. Dacă plasăm un 

şobolan, de exemplu, într-un mediu nou, 

el începe prin a-1 explora, dincolo chiar 

de orice trebuinţă imediată (hrană etc). 

Distingem diferite categorii de activitate. 

Cea mai simplă este reflexul, care nu este 

decât o eliberare de energie ca reacţie 

la un excitant. Calificăm acest „răspuns" 

drept activitate nervoasă inferioară, spre 

deosebire de activitatea nervoasă superioară, 

aceea a creierului, care pune în joc 

mecanisme de acţiune de o extremă complexitate, 

din care rezultă sentimentele şi 

fenomenele gândirii. 

în caracteriologie*, termenul de activitate 

desemnează nu numai ansamblul 

actelor unei persoane, ci şi dispoziţia sa de 

a acţiona. Din această cauză, acela care 

acţionează exclusiv sub presiunea evenimentelor 

nu va fi caracterizat drept „activ". 

Tulburările de activitate pot privi activitatea 

voluntară şi activitatea automatică. 

Abulia* corespunde unei diminuări a activităţii 

voluntare. La cealaltă extremă, agitaţia 

motorie, prost coordonată, dereglată, 

este o formă de hiperactivitate patologică. 

ACTIVITATE LUDICĂ, conduită 

de joc. 

Activitatea copilului mic este esenţialmente 

ludică; ea satisface trebuinţele 

imediate ale copilului şi îl ajută să se adapteze 

la realitatea pe care în scurt timp va 

trebui să o stăpânească. Unii autori fac 

distincţie între joc* şi ludism. Ei grupează 

sub acest termen activităţile solitare, cum 

este dezlegarea de cuvinte încrucişate, 

menite să alunge plictiseala. 

ACT RATAT, fapt al vieţii cotidiene, 

în general lipsit de importanţă, 

care survine pe neaşteptate, 

accidental, în comportamentul normal 

al unei persoane. 

S. Freud a demonstrat în 1901 că actele 

ratate, cum sunt pierderile de obiecte, 

uitarea* sau lapsusurile", sunt încărcate 

de sens. De exemplu, o tânără femeie îşi 

scoate verigheta spre a se spăla pe mâini 

la restaurant, o uită pe chiuvetă şi o pierde. 

La scurt timp după aceea se desparte de 

soţul ei. Pierderea verighetei poate fi interpretată 

ca o acţiune anticipată. Factori 

psihofiziologici, cum ar fi oboseala sau 

12 13

ACŢIUNE PSIHOLOGICA 

starea de excitaţie, pot favoriza apariţia 

actelor ratate, dar fără a le explica. Pe 

de altă parte, nu toate „rateurile" acţiunii 

sunt acte ratate. Au dreptul la această denumire 

numai „accidentele" cărora le putem 

demonstra sensul ascuns şi care constituie 

formaţiuni de compromis între o intenţie 

conştientă, un proiect şi o dorinţă inconştientă 

refulată. 

ACŢIUNE PSIHOLOGICĂ, ansamblu 

de mijloace, altele decât 

armele, puse în practică pentru a 

influenţa opinia publică şi comportamentul 

populaţiilor amice sau 

neutre a căror combativitate vrem 

să o sporim, obţinând ajutor sau cel 

puţin asigurându-ne simpatia. 

Acţiunea psihologică se exercită în 

profunzime, mergând mai departe decât 

propaganda", care de asemenea se adresează 

sensibilităţii şi raţiunii, dar în mod 

superficial şi grosolan. Ea se deosebeşte şi 

de războiul psihologic, care îl vizează 

îndeosebi pe inamic, urmărind să-i dezagrege 

trupele şi spatele frontului. Acţiunea 

psihologică are drept ţel educarea şi reeducarea 

maselor. Pentru a ajunge aici, regimurile 

totalitare au recurs la metode de 

dezinformare şi de îndoctrinare. într-un 

sistem liberal, se preferă să se dea informaţii 

exacte, să se deschidă şcoli şi dispensare; 

se acţionează pe bază de exemplu, de 

contact şi prestigiu personal. 

ACULTURAŢIE, modificare a modelelor 

culturale a două sau mai 

multor grupuri de indivizi, in urma 

contactului direct şi continuu al 

culturilor lor diferite. 

Procesul de aculturaţie începe în general 

prin împrumuturi materiale şi tehnologice 

(unelte, arme, vestimentaţie), apoi prin 

schimburi sociale (vocabular, economie) 

şi, în sfârşit, spirituale, motivate de curiozitate, 

de insatisfacţie sau de dorinţa de 

prestigiu. Aportul de elemente noi antrenează 

o reorganizare a celor preexistente 

şi apariţia unei structuri originale. Dar o 

asemenea remaniere culturală nu se face 

fără conflicte morale dureroase. Imitaţia' 

grupului social cel mai puternic coexistă 

adesea cu ataşamentul faţă de valorile 

grupului de apartenenţă, iar dorinţa de 

schimbare merge în paralel cu aceea de 

menţinere a obiceiurilor şi tradiţiilor. La 

început termenul de aculturaţie a fost 

folosit numai de etnologi, pe când în prezent 

este folosit pentru a desemna orice 

adaptare' culturală care rezultă dintr-o 

schimbare de mediu, geografică, profesională 

sau socială, cum este integrarea 

imigranţilor în ţara lor adoptivă. 

ADAPTARE, ajustare a unui organism 

la mediul său. 

Fiinţa vie dispune de o anumită plasticitate, 

datorită căreia îi este cu putinţă 

să rămână în acord cu mediul său şi să 

menţină echilibrul mediului său interior. 

Dacă, de exemplu, se transportă din Europa 

în America un stup ale cărui albine au fost 

în prealabil condiţionate să-şi caute nectarul 

la o oră determinată, după 2-3 zile de 

„şovăială" se observă că ritmul lor s-a 

adaptat la ora locală (M. Renner, 1957). 

Albinele şi-au modificat deci ritmul lor 

endogen pentru a-1 sincroniza cu factorii 

periodici ai noului lor mediu. 

Procesul vital necesită o perpetuă reajustare 

a organismului pentru restabilirea 

unui echilibru mereu rupt. Această ajustare 

se operează printr-o suită de schimburi 

neîncetate între corp şi mediul său, în 

cadrul dublei acţiuni a subiectului asupra 

obiectului (asimilare') şi a obiectului 

asupra subiectului (acomodare*). Aceste 

două moduri de acţiune, interdependente, 

se combină fără încetare pentru a menţine 

starea de echilibru stabil care defineşte 

adaptarea. Există adaptare, spune J. Piaget, 

atunci când organismul se transformă în 

funcţie de mediu, iar această variaţie are 

ca efect un echilibru al schimburilor între 

mediu şi el, favorabil conservării sale. 

Potrivit concepţiei lui Piaget. viaţa psihică 

ascultă de aceleaşi legi structurante ca 

viaţa organică. Inteligenţa se construieşte 

printr-o permanentă ajustare între schemele 

anterioare şi elementele unei experienţe 

noi. -• SELYE (HANS). 

ADLER (Alfred), medic şi psiholog 

austriac (Viena, 1870 - Aberdeen, 

Scoţia, 1937). 

Elev disident al lui S. Freud, Adler 

admite noţiunea de inconştient dinamic, 

dar minimalizează rolul sexualităţii şi al 

complexului lui Oedip în geneza personalităţii 

şi în etiologia nevrozelor. Pentru 

el, care în copilărie a fost rahitic şi bolnăvicios, 

determinanţi sunt factorii individuali 

şi sociali. Omul are conştiinţa slăbiciunii 

sale şi caută să o remedieze. Copilul 

se grăbeşte să crească deoarece dobândirea 

forţei şi a puterii este totuna cu a dobândi 

securitatea. Nevroticul, care nu a reuşit 

această adaptare, trebuie educat în aşa fel 

încât să se poată integra armonios în lumea 

sa, prin prisma valorilor acesteia. Adler 

şi-a impus doctrina sub denumirea de 

psihologie individuală. 

După ce a practicat medicina la Viena, 

a imigrat în Statele Unite, unde a predat la 

Universitatea Columbia (1927), apoi la 

Colegiul medical din Long Island (New 

ADOLESCENTĂ 

York, 1932). Adler este autorul a numeroase 

lucrări, dintre care cele mai importante 

au fost traduse în limba franceză: 

Ije temperament nerveux (1912), Pratique 

et theorie de la psychologie individuelle 

(1920), Le sens de la vie (1932). [în 

româneşte au apărut, până în prezent, 

Cunoaşterea omului (1991, 1996), Psihologia 

şcolarului greu educabil (1995) 

şi Sensul vieţii (1996) — nota trad.l 

-«• COMPLEXUL DE INFERIORITATE. 

ADOLESCENŢĂ, perioadă a vieţii 

care se situează între copilărie, pe 

care o continuă, şi vârsta adultă. 

Este o „perioadă ingrată", marcată de 

transformări corporale şi psihologice care 

încep pe la 12 sau 13 ani şi se termină între 

18 şi 20 de ani. Aceste limite sunt vagi, 

deoarece apariţia şi durata adolescenţei 

variază după sex, rasă, condiţiile geografice 

şi mediul socioeconomic. Pe plan 

psihologic, adolescenţa este marcată de 

activarea şi înflorirea instinctului sexual, 

de conturarea intereselor' profesionale 

şi sociale, a dorinţei de libertate şi de 

autonomie, de amplificarea vieţii afective. 

Inteligenţa se diversifică, puterea de abstractizare 

a gâdirii creşte, aptitudinile 

particulare se precizează. Funcţia adolescenţei 

este de a recunoaşte, în toată paleta 

de virtualităţi existente, posibilităţile fiecăruia, 

care le vor permite indivizilor să-şi 

aleagă o cale şi să se angajeze în viaţa 

adultă. Dar este şi aceea de a descoperi mai 

îndeaproape fiinţele umane, pe sine însuşi 

şi pe ceilalţi şi de a stabili noi raporturi cu 

anturajul: distanţarea faţă de părinţi, apropierea 

(camaraderie, amiciţie, dragoste) 

de cei de-o seamă. Adolescenţii constituie 

un ansamblu social deosebit de bogat în 

virtualităţi şi de dinamic. 

14 15

ADOPŢIUNE 

ADOPŢIUNE, act deliberat al unei 

persoane care doreşte să ia în mod 

legal, în calitate de fiu sau de fiică, 

un copil pe care nu 1-a procreat. 

Adopţiunea se practică în majoritatea 

societăţilor umane. Comportamentul adoptiv 

se regăseşte chiar şi la animale, la care 

vedem femele care se îngrijesc de pui care 

nu sunt ai lor. La baza unui astfel de 

comportament stă în mod cert instinctul 

matern, dar la om există în plus şi alte 

considerente (sociale, economice şi filosofice) 

în dorinţa de aşi asigura o posteritate, 

în Franţa, de la sfârşitul celui de al 

doilea război mondial, cererile de adopţiune 

sunt în constantă progresie: numărul 

lor îl întrece chiar pe al subiecţilor care pot 

fi adoptaţi. într-adevăr, din cei circa 40 (XX) 

de copii aflaţi sub tutela statului (orfani, 

abandonaţi) mulţi nu sunt adoptabili, din 

multiple motive: vârstă, sănătate, existenţa 

unor bunici sau a unor fraţi şi surori de 

care nu se vor separaţi, ataşamentul faţă de 

doici. Numai 5% dintre ei (abia 2 (XX)) sunt 

adoptaţi anual, la care trebuie să adăugăm 

aproximativ 2 500 de străini furnizaţi pe 

filiere private. 

Serviciile sociale responsabile, dorind 

să evite eşecurile în aceste operaţii, nu 

procedează la plasarea pupililor decât după 

ce au obţinut un maximum de garanţii 

privind părţile în cauză. Se efectuează 

anchete referitoare la viitorii părinţi adoptivi, 

spre a se vedea care sunt condiţiile 

materiale şi psihologice de care vor beneficia 

copiii. Aceştia, la rândul lor, sunt 

supuşi unor riguroase examene medicale 

şi psihologice. în pofida acestor precauţiuni, 

adopţiile nu sunt întotdeauna reuşite. 

Vina revine atât copiilor adoptaţi cât şi 

părinţilor adoptivi. în primul caz nu este 

vorba atât de tare ereditare neobservate cât 

de tulburări de comportament cauzate 

uneori de şederea îndelungată în stabiliment. 

Eşecul poate fi imputat părinţilor 

adoptivi în cazul în care aceştia sunt lipsiţi 

de maleabilitatea necesară pentru înţelegerea 

şi adaptarea la copilul primit. Uneori, 

fără a fi întru totul conştienţi de faptul 

acesta, ei doresc ca acesta să se conformeze 

unui anumit model ideal şi se arată 

dezamăgiţi când copilul creşte după propriile 

sale posibilităţi şi îşi afirmă individualitatea, 

în numeroase cazuri ei ezită să 

se arate severi şi nu ştiu cum săi dezvăluie 

copilului adevărata sa situaţie. Cel mai bine 

este să se abordeze în mod deschis şi firesc 

această chestiune, atunci când copilul este 

încă mic, la vârsta de 4 sau 5 ani. 

ADU ALISM, termn introdus în psihologie 

de J.M. Baldwin (1895) spre 

a desemna starea de nediferenţiere 

primitivă în care se găseşte copilul 

mic, care confundă Eul şi non-Eul. 

Dezvoltarea' psihologică a copilului 

trece prin diferite faze, prima fază fiind 

caracterizată de relaţia strânsă cu mama. 

Noul-născut nu face nici o distincţie între 

lumea sa internă şi lumea exterioară, între 

înăuntru şi afară. în acest prim stadiu* nu 

există nici o conştiinţă de sine care să se 

opună unei realităţi exterioare, viaţa psihică 

desfăşurându-se pe un plan unic, în 

care Eul şi non-Eul nu sunt încă distincte. 

Dar curând, în mod progresiv, lumea trăită 

şi lumea exterioară se separă şi se organizează. 

J. Piaget a identificat trei forme de 

adualism: 1) acela în care semnificantul 

şi semnificatul, cuvântul şi lucrul desemnat 

sunt una (această formă de adualism 

dispare către vârsta de 7-8 ani); 2) aceea 

în care externul şi internul, obiectivul şi 

subiectivul fuzionează (această formă dispare 

către vârsta de 9-10 ani); 3) aceea 

în care gândirea şi materia se confundă; 

gândirea se exprimă în obiectul pe care 

îl elaborează şi pe care şi-l reprezintă, 

nefiind independentă de el (această formă 

de adualism dispare către vârsta de 11-12 

ani). Evoluţia intelectuală normală trece 

în mod necesar de la ncdiferenţierea primitivă 

la obiectivitate, printr-o mişcare 

continuă de decentrare şi de distanţare. 

->• EGOCENTRISM. 

AFAZIE, alterare patologică a 

limbajului. 

Această infirmitate, consecutivă unor 

leziuni cerebrale, localizate în emisfera 

stângă la dreptaci, poate surveni la subiecţi 

cu o inteligenţă normală şi care nu prezintă 

nici tulburări de afectivitate şi nici deficienţe 

ale funcţiilor perceptive şi motorii, 

în pofida etimologiei termenului, nu avem 

de-a face cu o pierdere a vorbirii", ci cu 

o perturbare a capacităţii de utilizare a 

regulilor prin care se produc şi se înţeleg 

mesajele verbale. 

Aspectele afaziei sunt multiple. Le 

putem grupa în două forme principale: 

afazia lui Wernicke sau afazia senzorială 

şi afazia lui Broca sau afazia motorie, 

în primul caz bolnavul vorbeşte, însă vorbeşte 

prost, vocabularul său este lacunar, 

înţelege greu ceea ce i se spune şi adesea 

nu este stăpân pe sensul limbajului* scris, 

în al doilea caz nu înţelegerea vorbirii are 

de suferit, ci exprimarea. Bolnavul este 

incapabil să articuleze fie şi un singur 

cuvânt şi chiar nu reuşeşte să se exprime 

spontan prin scris*. Aceste tulburări apar 

în urma unor accidente vasculare cerebrale, 

a unor traumatisme* craniene, encefalite, 

tumori cerebrale etc, dar şi, tranzitoriu, pe 

AFECTIVITATE 

parcursul anumitor maladii (cum ar fi diabetul) 

sau intoxicaţii (cu oxid de carbon, 

de exemplu). Tentativele de terapeutică 

a afaziei sunt decepţionante. în lipsa 

terapeuticii, afazicii pot fi ajutaţi printr-o 

reeducare bine condusă. 

AFECT, aspect inanalizabil şi elementar 

al afectivităţii, diferit atât 

de emoţie, care este traducţia neurovegetativâ 

a afectelor, cât şi de 

sentimentele mai elaborate. 

între stările afective definite, cum sunt 

bucuria şi angoasa",există unele sentimente 

intermediare, nedefinite, susceptibile de a 

se deplasa de la o stare afectivă la alta şi 

suferind o serie succesivă de transformări. 

Aceste stări psihice primordiale, greu de 

analizat, pot fi observate şi studiate prin 

intermediul comportamentelor" pe care 

le provoacă. Reacţiile de aşteptare şi de 

explorare ale unui subiect, de exemplu, 

exprimă interesul pentru o anumită situaţie, 

pe când mişcările pline de exuberanţă sau 

mişcările de fugă sunt provocate de senzaţii 

agreabile (plăcere*) sau dezagreabile 

(durere*). Aceste sentimente elementare, 

variabile în tonalitatea lor afectivă, preced 

apercepţia imaginii şi reprezentării; ele 

stau la originea emoţiilor* şi constituie 

ceea ce numim, în general, dispoziţia unui 

individ. 

AFECTIVITATE, ansamblu al stărilor 

afective: sentimente, emoţii 

şi pasiuni ale unei persoane. 

Distingem de obicei în viaţa psihică 

a omului trei domenii: activitatea*, inteligenţa* 

şi afectivitatea. O atare distincţie este 

arbitrară, întrucât cele trei elemente sunt 

indisociabile. Faptul acesta este deosebit 

de evident în ceea ce priveşte afectivitatea. 

Acest ansamblu constituie partea absolut 

16

AFIŞ 

fundamentală a vieţii mentale, nu numai 

baza pe care se edifică relaţiile interumane, 

ci şi toate legăturile care îl ataşează pe 

individ de mediul său. Chiar şi o funcţiune 

abstractă ca gândirea este subînţeleasă prin 

modurile noastre de a simţi, fiind afectată 

de emoţiile noastre. Pe când securitatea, 

bucuria şi fericirea pot favoriza dezvoltarea 

intelectuală, insecuritatea, tristeţea 

şi angoasa o pot contraria. Preocupările 

anxioase şi insecuritatea, care frânează şi 

inhibă dezvoltarea individului, sunt responsabile 

de numeroase inadaptări sociale. 

Ele se regăsesc în eşecurile şcolare, în 

nevroze", tulburări psihosomatice" şi în 

unele psihoze*. 

AFIŞ, anunţ publicitar sau oflcial, 

sub formă de placarda, expus într-un 

loc public. 

Afişul comercial a apărut în secolul al 

XV-lea (1477); este unul din mijloacele 

cele mai obişnuite şi eficiente folosite în 

publicitate". în fiecare an, sume extrem de 

importante sunt investite în acest suport 

publicitar. în 1987, de exemplu, francezii 

i-au consacrat aproape 4 241 milioane 

de franci (sursă: S.E.C.O.D.I.P.). Multă 

vreme afişiştii au fost artişti producători 

de imagini frumoase, menite să placă, 

însă de la sfârşitul primului război mondial, 

sub influenţa Gestalttheorie şi datorită 

cuceririlor psihologiei moderne, arta afişului 

se bazează pe date ştiinţifice. Afişul 

nu trebuie doar să placă; este, înainte 

de toate, un mijloc de comunicare care 

transmite un mesaj. Rolul său esenţial este 

de a atrage atenţia asupra unui obiect sau 

subiect precis, de a menţine treaz interesul 

faţă de acesta, de a capta atenţia diferiţilor 

indivizi, pe măsură ce fiecare devine 

receptiv la mesajul pe care îl conţine. 

Cunoaşterea mecanismelor psihologice 

ale percepţiei" permite să se evite anumite 

erori care riscă să scadă considerabil 

eficienţa afişelor în calitate de mijloc de 

comunicare cu masele. Formatul afişelor, 

lizibilitatea lor, stilul şi locul de amplasare 

trebuie să răspundă anumitor criterii oferite 

de psihologia experimentală. 

AGITAŢIE, activitate excesivă, 

confuză, dezordonată. 

Agitaţia se manifestă întotdeauna sub 

forma unui comportament dereglat: grimase, 

crize de nervi, cuvinte şi gesturi 

intempestive etc. în general, acest comportament 

trădează dezorientarea unei 

persoane supusă unor tensiuni pe care este 

incapabilă să le rezolve, putând fi interpretat 

ca o tentativă stângace, neadecvată 

de a scăpa de o situaţie dificilă (K. Lewin). 

Copiii de obicei sunt agitaţi, „turbulenţi", 

caz în care vorbim de „instabilitate psihomotorie" 

sau de „hiperkinezie". La un 

nivel de-a dreptul patalogic există o agitaţie 

mult mai gravă şi mai periculoasă, 

care se însoţeşte de confuzie mentală şi 

de delir, mai ales în crizele de delirium 

tremens şi în psihoze (psihoza maniacodepresivă...) 

în aceste cazuri este necesară 

spitalizarea bolnavului. 

AGNOZIE, incapacitate de a recunoaşte 

obiectele uzuale, în pofida 

păstrării intacte a organelor de 

simţ şi a unei inteligenţe normale. 

Un bolnav căruia i se prezintă o piesă 

de argint, de exemplu, va fi capabil să o 

descrie corect: „este rotundă, plată, strălucitoare...", 

dar nu va reuşi să identifice 

în ea o monedă. Nu este deci vorba de o 

tulburare a percepţiei legată de organele 

de simţ receptoare, ci de o deficienţă 

consecutivă perturbărilor centrilor nervoşi 

superiori (scoarţa cerebrală). 

Agnoziile pot afecta oricare dintre 

funcţiile senzoriale, dar mai bine studiate 

sunt agnoziile vizuale, auditive şi tactile: 

1) agnozia vizuală sau „cecitatea psihică" 

este consecinţa distrugerii (bilaterale) a 

zonelor de proiecţie a căilor vizuale la 

nivelul lobului occipital; 2) agnozia auditivă 

sau „surditatea psihică" este datorată 

leziunilor (bilaterale) ale lobilor temporali; 

3) agnozia tactilă sau „astereognozia" este 

incapacitatea bolnavului de a identifica un 

obiect cu ajutorul simţului tactil şi ar fi 

cauzată de lezarea unui analizator cortical 

secundar situat în spatele circumvoluţiunii 

parietale ascendente. Bolnavii atinşi de 

agnozie nu se comportă ca nişte infirmi, 

surzi sau orbi, ci ca nişte subiecţi care îşi 

ignoră deficienţa. 

AGORAFOBIE, teamă nejustificată, 

uneori însoţită de vertij, pe 

care unele persoane o trăiesc atunci 

când se găsesc în locuri publice, 

în largi spaţii descoperite. 

Agorafobicul, înnebunit de ideea că 

are de traversat o piaţă sau că are a se 

amesteca în mulţime, preferă să le evite. 

Pentru a se linişti, el se sileşte să urmeze 

întotdeauna aceleaşi trasee, lăsându-se 

însoţit de o persoană sau de un animal sau 

ducând cu el un obiect familiar (baston, 

umbrelă). Comportamentul său, pe care îl 

justifică uneori prin motivaţii logice, poate 

constitui simptomul major al unei nevroze* 

fobice. 

AGRAFIE, pierdere a capacităţii 

de a scrie, independentă de orice 

tulburare motorie, pierdere care 

AGRESIVITATE 

survine la o persoană care mai 

înainte a scris normal. 

Grafismul se păstrează, bolnavul putând 

în general să copieze cuvinte, literă cu literă. 

Această imposibilitate de a se exprima prin 

scris, care corespunde unei amnezii* specifice, 

se datorează unei leziuni cerebrale 

situată la nivelul pliului curb al lobului 

parietal stâng. 

AGRESIVITATE, tendinţă de a 

ataca. 

1) Luat într-un sens restrâns, acest termen 

se raportează la caracterul belicos al 

unei persoane; 2) într-o accepţiune mai 

largă, termenul caracterizează dinamismul 

unui subiect care se afirmă, care nu fuge 

nici de dificultăţi, nici de luptă; pe un plan 

încă şi mai general, caracterizează acea 

dispoziţie fundamentală datorită căreia 

fiinţa vie poate obţine satisfacerea trebuinţelor 

sale vitale, în principal alimentare 

şi sexuale. Pentru mulţi psihologi agresivitatea 

este strâns legată de frustrare*: un 

copil împiedicat să se joace se îmbufnează 

sau tropăie de furie. Chiar şi medicul, 

notează cu umor Freud, poate fi în mod 

inconştient agresiv faţă de unii bolnavi 

pe care nu-i poate vindeca. Agresivitatea 

are şi alte cauze: H. Montagner (1988) a 

observat la copii în restanţă cu somnul 

accese bruşte de agresivitate, urmate de 

momente de izolare absolută. Agresivitatea 

la copil se datorează cel mai adesea 

unei insatisfacţii profunde, consecutive 

unei lipse de afecţiune sau unui sentiment 

de devalorizare personală. Când, de 

exemplu, în pofida eforturilor sale sincere, 

un şcolar este pedepsit pentru că nu satisface 

exigenţele părinţilor, aceştia îi aplică 

un tratament extrem de injust, care poate 

duce la revolta minorului sau la prăbuşirea 

sa. învăţarea are un rol important în 

18 19

AJUTOARE SPECIALIZATE 

agresivitate. în cartea sa Omul agresiv 

(1987), P. Karli arată că în unele grupuri 

umane (în Tahiti sau în Mexic, de exemplu) 

orice agresivitate este stigmatizată, sortită 

oprobriului. El consideră că şi în societatea 

noastră ar fi posibilă diminuarea agresivităţii 

prin măsuri educative, prin glorificarea 

conduitelor altruiste şi a valorilor 

morale. 

AJUTOARE SPECIALIZATE, sprijin 

oferit de şcoală elevilor aflaţi 

în dificultate. 

Organizarea de ajutoare specializate 

oferite de grădiniţă şi de şcoala elementară 

elevilor francezi care întâmpină dificultăţi 

deosebite în satisfacerea exigenţelor unei 

şcolarităţi normale, mai ales în ceea ce priveşte 

dobândirea de cunoştinţe şi deprinderi 

fundamentale, a fost precizată prin 

circulara nr. 90 - 082 din 9 aprilie 1990 

(B.O. nr. 16, 19/4/90). 

Aceste ajutoare, care nu trebuie să se 

substituie acţiunii cadrelor didactice, sunt 

adaptate fiecărui caz în parte şi se exercită 

în şcoală, eventual concomitent cu acelea 

din afara şcolii. Se disting ajutoare specializate 

cu dominantă pedagogică şi ajutoare 

specializate cu dominantă reeducativă. 

Primele pot fi organizate în clasele de adaptare', 

cu efectiv redus, ori prin „regrupări 

de adaptare"', unde sunt adunaţi temporar 

elevii aflaţi în dificultate care continuă să 

frecventeze clasa obişnuită. Celelalte sunt 

aplicate în mod individual sau în grupe 

foarte mici, cu acordul părinţilor şi, dacă 

se poate, cu concursul lor. 

Ajutoarele specializate sunt acordate 

de unul sau mai mulţi intervenienţi din 

reţelele de ajutoare specializate (R.A.S.). 

Aceşti intervenienţi sunt psihologi şcolari, 

institutori specializaţi însărcinaţi cu reeducarea, 

titulari cu certificat de aptitudine 

pentru acţiuni pedagogice specializate şi 

integrare şcolară (C.A.P.S.A.I.S., opţiune 

G) şi institutori specializaţi însărcinaţi cu 

învăţământul şi ajutorul specializat în 

cazul elevilor aflaţi în dificultate la şcoala 

preelementară şi elementară, titulari ai 

C.A.P.S.A.I.S., opţiune E. Institutorii 

titulari ai C.A.E.I. — R.P.P. sau R.P.M. 

sunt consideraţi titulari ai C.A.P.S.A.I.S., 

opţiune G. 

în câmpul de acţiune al unei reţele pot 

intra numeroase şcoli. Reţelele de ajutoare 

specializate se substituie grupelor de ajutoare 

psihopedagogice (G.A.P.P.)* -> 

CLASĂ DE INTEGRARE ŞCOLARĂ. 

ALAIN (Emile Auguste Chartier, zis), 

filosof şi pedagog fi-ancez (Montagneau-Perche, 

Orne, 1868 - Le Vesinet, 

Yvelines, 1951). 

Profesor la Liceul Henri IV din Paris, 

a exercitat o mare influenţă asupra a numeroase 

generaţii de studenţi. Este cunoscut 

îndeosebi pentru ale sale Propos (Propos 

sur le bonheur, Propos sur l'education, 

Propos sur Ies philosophes, Propos sur Ies 

pouvoirs etc.) Pedagog, el se vrea educator 

şi caută în şcolar omul pe care trebuie 

să-1 formeze şi să-! disciplineze. Metoda 

pe care o predică este severă, bazându-se 

pe dificultate şi pe efort. Asemenea principii 

pot să convină adolescenţilor, dar 

nu copiilor mici guvernaţi de principiul 

plăcerii'. 

ALĂPTARE, acţiune de a hrăni cu 

lapte un bebeluş. 

Alăptarea de către mamă, atunci când 

este posibilă, este de preferat oricărei alte 

hrane, laptele matern fiind perfect adaptat 

la trebuinţele sugarului. Compoziţia laptelui 

matern variază nu numai cu vârsta 

copilului, ci şi în cursul zilei, ba chiar şi în 

cursul şedinţei de supt. în plus, el conţine 

,.factori de imunitate" care îl protejează pe 

sugar împotriva infecţiilor intestinale. 

între mamă şi copil există o adevărată 

relaţie psihofiziologică, relaţie care condiţionează 

secreţia lactată. Afluxul laptelui 

depinde de apelul sugarului; de obicei el 

se opreşte când copilul s-a săturat. în 

sfârşit, alăptarea de către mamă constituie 

o situaţie privilegiată, în cursul căreia se 

creează o relaţie psihologică de neînlocuit. 

Copilul care suge nu se alimentează pur 

şi simplu: în acelaşi timp cu laptele el 

primeşte căldura corpului matern, mireasma 

sa, imaginea feţei sale, pe care nu o pierde 

din ochi. El se confundă cu cea care îl 

hrăneşte, fuzionează cu ea. Chiar şi în 

cazul alăptării artificiale, trebuie să se facă 

totul spre a se salva această legătură esenţială, 

luându-1 pe copil în braţe, surâzându-i, 

legănându-1, vorbindu-i, aceasta fiind 

ambianţa în care el găseşte căldura şi 

securitatea necesare dezvoltării sale. 

Alăptarea este un act complex, care se 

acomodează greu cu regulile precise şi 

imperative. Fixitatea raţiilor şi orarele 

prestabilite riscă să perturbe această relaţie 

specifică, relaţie care este în esenţa ei o 

comunicare* între mamă şi copil. Psihologii 

moderni,în urma cercetărilor lui A. GeselP 

(1180-1961), recomandă mamelor să 

rămână receptive la apelurile copilului, 

fără a fi obsedate de oră sau de cantitatea 

de lapte. După o scurtă perioadă de 

oscilaţie (3-4 zile), se observă că ritmul 

şedinţelor de supt şi trebuinţele alimentare 

ale sugarului se normalizează şi corespund 

cerinţelor reale ale acestuia. Prin acest 

sistem de „autocomandă" este posibilă 

eliminarea cazurilor de subnutriţie şi de 

supraalimentare şi îndeosebi eliminarea 

ALCOOLISM 

anxietăţii care îi face să sufere pe sugarii 

înfometaţi când aceştia sunt lăsaţi să plângă 

pentru că încă nu a sosit ora suptului. 

ALCOOL ETILIC, produs de distilare 

a băuturilor fermentate. 

Acţiunea rapidă a alcoolului asupra 

centrilor nervoşi superiori se traduce în 

general printr-o suprimare a inhibiţiilor, o 

senzaţie de bună-dispoziţie şi o creştere a 

încrederii în sine. Cu toate acestea, 

ingestia sa în cantităţi exagerate este 

periculoasă, uneori chiar mortală. în doză 

moderată, alcoolul are efecte pe care 

numai examenele de laborator le pot pune 

în evidenţă: atenţia* slăbeşte, reacţiile* sunt 

mai lente şi, în pofida unui sentiment 

înşelător de forţă şi putere, randamentul 

în muncă, performanţele sunt diminuate. 

Numeroase accidente* de muncă (12-15% 

din cazuri) şi de circulaţie (40%) sunt 

imputabile consumului de alcool. în Franţa, 

în 1985, consumul de alcool a fost de 

7,7 milioane de hectolitri (19,6 litri de 

alcool pe cap de locuitor adult în vârstă de 

peste 20 de ani), ceea ce, în pofida unei 

scăderi cu 22% faţă de anul 1970, îi 

situează pe francezi pe primul loc din lume 

ca băutori de alcool. în 1989, consumul de 

alcool pur la copiii în vârstă de peste 

15 ani a fost de 16,8 litri (Pr. H. Allemand, 

C.N.A.M., 1993). 

ALCOOLISM, ansamblu de tulburări 

fizice şi mentale datorate 

consumului de băuturi alcoolice. 

în perioada 1964-1984, consumul mondial 

de vin a crescut cu 20% şi cel de 

alcool* cu 50% (B. Shahandeh, B.I.T., 

1985). în Fr?r'a, se estimează la 2 milioane 

număiuj bolnavilor de alcoolism 

(din care 600 000 femei); o treime dintre 

21

ALEXANDER 

persoanele care mor între 35 şi 50 de ani 

sunt, mai mult sau mai puţin direct, victime 

ale alcoolismului. De la sfârşitul celui 

de al doilea război mondial şi până în 1975 

numărul de decese cauzate de alcoolism 

şi ciroză hepatică nu a încetat să crească, 

dar după această dată s-a înregistrat o clară 

ameliorare: 

Anul 

1946 

1975 

1984 

alcoolism 

481 

4 248 

3 321 

Decese prin 

ciroza 

hepatică 

2 763 

17 754 

12 961 

Total 

3 244 

22 002 

16 282 

Această ameliorare pare a se confirma, 

deoarece în 1991 nu se înregistrează 

„decât" 12 (XX) de decese (Pr. H. Allemand, 

C.N.A.M., 1993). Cu toate acestea, spune 

acest autor, dacă s-ar totaliza toate decesele 

legate de alcool s-ar obţine o cifră 

globală situată între 40 (XX) şi 50 (XX). 

Alcoolismul are un rol esenţial în geneza 

tulburărilor psihice. Alcoolul nu numai 

că diminuează capacităţile intelectuale, 

ci schimbă caracterul, transformă afectivitatea 

şi ruinează personalitatea. Numărul 

de internări în spitalele psihiatrice pentru 

alcoolism cronic şi psihoze alcoolice a 

crescut considerabil din anul 1942 încoace: 

de la 667 la acea dată, a ajuns la aproape 

10 000 în 1952, 18 771 în 1962, 34 551 

în 1972 şi 42 283 în 1982 (după 1982 nu 

mai dispunem de date statistice). Violenţa 

şi crima sunt foarte adesea în relaţie 

cu alcoolismul: 69% dintre omucideri, 

58% dintre incendiile voluntare, 29% dintre 

contuzii şi răniri, 27% dintre crimele şi 

delictele sexuale (F.-P. Bombet, 1970). 

Printre elementele care favorizează instalarea 

alcoolismului se numără cauzele 

individuale (frustrări afective, singurătate...) 

şi factorii sociali. 

F. Clairmonte şi i. Cavanagh au calculat, 

în 1987, că alcoolul reprezintă o piaţă 

de 170 miliarde de dolari (exclusiv ţările 

socialiste). Nu mai departe decât în Franţa, 

aproape 5 milioane de persoane profită, 

direct sau indirect, de pe urma acestui 

produs, care a adus statului, prin diversele 

taxe, 6,3 miliarde de franci. în ceea ce 

priveşte factorii culturali, să amintim doar 

faptul că, în majoritatea regiunilor, alcoolul 

este de regulă asociat cu sărbătorile şi 

că a-1 oferi face parte din „arta de a trăi 

în societate" („suvoir-vivre"). Alcoolismul 

preocupă toate guvernele. într-o ţară mică 

cum este Elveţia, se evaluează la 5 miHoane 

de franci elveţieni (= 2,9 milioane de 

dolari) pierderile cotidiene suferite de 

economie. încercând să oprească o asemenea 

hemoragie, puterile publice au luat 

un anumit număr de măsuri legislative şi 

regulamentare. în Franţa, principalele texte 

sunt legea din 15 aprilie 1954, privind 

tratamentul alcoolicilor periculoşi pentru 

numă r ie 

internă 

45 000 

35 000 

30 000 

25 000 

20 000 

15 000 

10 000 

5000 

1 358 60 62 64 66 68 70 72 74 76 78 80 82*"" 

Evoluţia numărului de internări în spitalele 

psihiatrice pentru psihoze alcoolice şi alcoolism 

cronic (I.N.S.E.R.M.. 1987) 

- 

semeni, şi legea din 10 iulie 1987, care 

vine în sprijinul luptei contra celor care 

urcă la volan în stare de ebrietate. Dar 

aceste măsuri vor rămâne insuficiente atâta 

timp cât opinia publică nu se va fi schimbat 

rădica 

Ponderea alcoolismului in diagnosticele clinice 

la bărbaţi, după statisticile serviciilor psihiatrice 

pe anul 1978 (I.N.S.ERM, 1982) 

ALERGIE, hipersensibilizare a 

unui individ la anumite substanţe 

(sau situaţii) numite alergenl. 

Mecanismul profund al acestei reacţii 

este încă insuficient cunoscut, dar cercetările 

întreprinse asupra acestei probleme 

au scos în evidenţă importanţa „terenului 

afectiv", rolul fundamental pe care îl joacă 

personalitatea şi emoţiile în dezvoltarea 

manifestărilor alergice. Dacă majoritatea 

crizelor sunt declanşate de ingestia, inhalarea 

sau contactul corporal cu substanţe 

specifice, altele sunt, în mod misterios, 

declanşate de situaţii bizare: de exemplu, 

vederea unor automobile de un anumit 

tip. H. Baruk (1962) a descris chiar şi o 

„alergie administrativă" care se manifestă 

prin „stare de şoc, palpitaţii, cefalee, indispoziţie 

etc." Paralel cu studiile asupra condiţiilor 

fizico-chimice şi fiziopatologice 

ale acestor tulburări, alte lucrări se orientează 

spre eventualele cauze psihologice, 

încă din 1941, F. Alexander' şi şcoala sa 

de la Chicago au demonstrat fragilitatea 

emoţională a alergicilor, a căror copilărie 

ar fi jalonată de grave conflicte afective. 

Ipoteza pe care savanţii se străduiesc să o 

verifice este aceea că alergenii sunt purtători 

de sens. Aceste elemente (alergenii), 

variabile la infinit şi specifice fiecărui 

individ, ar avea puterea să declanşeze 

reacţia alergică doar pentru că în viaţa 

subiectului au fost asociate cu situaţii emoţionale 

intense, păstrând pentru alergic o 

semnificaţie simbolică de care adesea el 

nu este conştient. Cu alte cuvinte, am avea 

de-a face cu un mecanism de condiţionare*, 

organismul reacţionând într-un mod determinat 

de fiecare dată când se găseşte în 

aceeaşi situaţie. 

ALEXANDER (Franz), psihanalist 

american de origine maghiară 

(Budapesta, 1891 - Palmspring, 

California, 1964). 

Este cunoscut mai ales pentru studiile 

sale privind afecţiunile psihosomatice 

(Medicina psihosomatică) şi concepţiile 

sale psihanalitice, larg difuzate în numeroase 

lucrări, dintre care unele traduse 

în limba franceză (Principiile psihanalizei, 

1952; Psihoterapia analitică, 1959). 

Alexander se interesează mai mult de situaţiile 

conflictuale în care se găseşte adultul 

decât de conflictele din copilărie şi nu 

ezită să intervină activ, prin încurajări, 

pentru a-1 ajuta pe pacient să depăşească 

obstacolele ce-i stau în cale. Prin intervenţiile 

sale se străduieşte să-i redea

ALEXIE 

subiectului independenţa, semnalându-i tot 

ceea ce constituie o piedică în exercitarea 

autonomiei sale morale. Această atitudine 

permite cel mai adesea scurtarea duratei 

curei, dar prezintă pericolul de al vedea 

pe terapeut substituindu-şi propria personalitate 

aceleia mai slabe a bolnavului, 

care riscă să nu se mai poată dezvolta 

niciodată. Această primejdie nu i-a scăpat 

lui Alexander care, în anumite cazuri în 

care cura sa analitică riscă să eşueze, continuă 

să aplice în mod riguros principiile 

metodei freudiene. 

ALEXIE, pierdere a capacităţii de 

a înţelege limbajul scris. 

Subiectul nu prezintă de obicei 

tulburare de limbaj* oral (vorbeşte normal 

şi înţelege ceea ce i se spune), poate chiar 

să scrie corect, în mod spontan sau la 

dictare, dar nu izbuteşte să citească ceea 

ce a scris, deoarece a „uitat"' sensul 

cuvintelor scrise. Această deficienţă 

specială a percepţiei este datorată unei 

leziuni cerebrale situată la nivelul ariilor 

parastriate care înconjoară scizura 

calcarină. Alexia nu trebuie confundată cu 

dislexia', care este o perturbare a 

deprinderii de a citi. 

ALIENARE MENTALĂ, nebunie, 

tulburare a spiritului care face 

imposibilă viaţa socială. 

Avem accepţiunea profundă a termenului 

numai dacă îl raportăm la societate. 

Alienatul este incapabil să ducă o viaţă 

normală, să se conformeze regulilor grupului 

său social,el fiindu-i „alienat", adică 

străin grupului (în latineşte alienus = al 

altuia, străin, ostil). Ceea ce defineşte în 

primul rând alienarea mentală este perturbarea 

relaţiei cu semenul, alterarea funcţiei 

de comunicare. La alienat mijloacele de 

exprimare sunt tulburate, iar atitudinile, 

stranii, sunt greu de înţeles. Comportamentul 

său inadaptat constituie adesea o 

sursă de dezordine, ba chiar de pericol 

social, ceea ce motivează internarea într-un 

spital specializat. Autismul', caracterizat 

drept pierdere a contactului vital cu lumea 

exterioară, ca şi paranoia", marcată de deteriorarea 

relaţiilor sociale, sunt două forme 

majore ale alienării mentale. Din 1958, 

termenii „alienat" şi „alienare mentală" tind 

să dispară din vocabularul medical, fiind 

înlocuiţi de aceia de „bolnav mintal" şi 

„boală mintală". •• PSIHIATRIE; PSIHOZĂ. 

ALIMENTARE, actul de a hrăni, 

de a se hrăni. 

Problema alimentaţiei îl interesează pe 

psiholog din mai multe motive, principalul 

fiind influenţa acesteia asupra personalităţii 

şi dezvoltării intelectuale a indivizilor. 

A fost stabilit, într-adevăr, că malnutriţia 

precoce şi durabilă este responsabilă 

de slaba dezvoltare* intelectuală 

şi motorie a copiilor. Acest fenomen se 

observă la păturile sărace ale populaţiei şi, 

la scară mondială, în toate teritoriile unde 

încă mai domneşte foamea*. Toate studiile 

constată o întârziere semnificativă a dezvoltării 

mentale a subiecţilor care au suferit 

de malnutriţie în primul an de viaţă. 

Această întârziere rămâne definitivă, oricare 

ar fi apoi regimul aplicat acestor 

copii. -• ANOREXIE MENTALĂ; BULIMIE. 

ALTRUISM, termen creat de 

Auguste Comte spre a desemna 

grija dezinteresată pentru binele 

semenului. 

Altruismul îşi are sursa în natură, dar 

poate rezulta şi din reflecţie. Se observă, 

la fiinţe din aceeaşi specie, comportamente 

altmiste naturale, spontane. J. H. Masserman, 

de exemplu, citează cazul unor maimuţe 

care, puse într-o situaţie experimentală în 

care îşi pot lesne procura hrana, apăsând 

pe o pedală, renunţă multă vreme la hrană 

când au înţeles că actul apăsării pe pedală 

provoacă un şoc electric uneia din congenerele 

lor. Raţiunea ne prescrie să fim 

altruişti, deoarece fără solidaritate viaţa 

devine imposibilă. După W. Hamilton 

(Londra) şi R. Trivers (Harvard), altruismul 

ar putea fi definit ca o formă subtilă 

de egoism*. 

ALZHEIMER - BOALA LUI ALZHEIMER. 

AMBIANŢĂ, mediu fizic şi moral 

înconjurător. 

Condiţiile exterioare care acţionează 

asupra individului determină, în parte, 

comportamentul său. Comportamentul 

(C), spune K. Lewin, este în funcţie de 

persoană (P) şi de mediul său (M); 

C = f (P, M). Atmosfera încordată dintr-o 

familie dezbinată, climatul afectiv defavorabil 

dintr-o întreprindere sunt suficiente 

spre a explica numeroase eşecuri şcolare 

sau o scădere a productivităţii muncii, 

apariţia de sedimente de insatisfacţie şi 

chiar, la unele persoane, apariţia de tulburări 

de caracter*. Studiindu-se ambianţa 

diferitelor grupuri, s-a putut demonstra 

experimental că agresivitatea" este mai 

puternică în mediile sociale cu o structură 

autoritară decât în grupurile democratice. 

S-a observat, de asemenea, că ameliorarea 

relaţiilor interumane în colectivităţile de 

muncă determină o veritabilă eliberare de 

energie rămasă până atunci nefolosită şi, 

în consecinţă, o creştere a randamentului. 

Condiţiile fizice ale muncii, adică ventilaţia, 

temperatura, umiditatea, lumina şi 

AMBIŢIE 

zgomotele* au făcut obiectul unor studii 

aprofundate, deoarece au incidenţe reale 

asupra productivităţii. Pe când zgomotele 

provoacă o creştere a tensiunii, muzica, 

judicios folosită, destinde. Pentru a se 

evita oboseala vizuală şi deci o scădere 

a randamentului, iluminatul trebuie să fie 

suficient; la fel, ventilaţia trebuie adaptată 

diferitelor tipuri de activitate. 

IDEXTRIE, aptitudine de a se 

servi cu aceeaşi dexteritate atât de 

mâna dreaptă cât şi de cea stângă. 

Ambidextriile veritabile sunt rare. 

Majoritatea indivizilor care se bucură de 

această aptitudine sunt stângaci contrariaţi, 

care au reuşit să-şi educe în mod corect 

mâna lor nedominantă. 

AMBIEGAL, tip psihologic la care 

tendinţele extratensive* şi introversive* 

se echilibrează. 

Tipul ambiegal a fost considerat de unii 

psihologi şi de către însuşi H. Rorschach* 

drept tipul cel mai echilibrat. Persoanelor 

cărora li se aplică acest calificativ nu le 

repugnă acţiunea, dar, înainte de a trece la 

aceasta, simt nevoia de a reflecta la ceea 

ce au de făcut şi de a se pregăti. Cu toate 

acestea, o astfel de atitudine poate exprima 

şi îndoiala, indecizia. 

AMBIŢIE, aspiraţie la un statut 

superior. 

Dorinţa de glorie sau de îmbogăţire le 

permite indivizilor să-şi mobilizeze toate 

energiile, să acceadă la un nivel mai ridicat 

şi să-şi realizeze potenţialităţile. Dar atunci 

când ambiţia nu se bazează pe capacităţi 

reale, cum este cazul la unii debili, ea este 

cauza unor decepţii şi inadaptări*. 

24

AMBIVALENŢĂ 

AMBIVALENŢĂ, stare a unui subiect 

care, într-o situaţie dată, 

trăieşte concomitent sentimente 

contradictorii. 

Ambivalenţa nu este o stare mentală 

anormală. Cu toate acestea, se întâmplă ca 

această dualitate de sentimente să se 

traducă în conduite patologice atunci când 

contradicţia este ireductibilă. E Bleuler, de 

altfel, a creat în 1910 termenul de ambivalenţă 

spre a descrie unul din principalele 

aspecte ale personalităţii schizofrenicului*. 

La aceşti bolnavi observăm modificări 

bruşte de dispoziţie fără ca motivele acestora 

să ne fie comprehensibile. 

AMBLIOPIE, slăbire accentuată a 

văzului (acuitatea vizuală se situează 

între 1/20 şi 4/10). 

în Franţa se nasc în fiecare an circa 

15 (XX) de copii ambliopi, din care 5% 

evoluează spre cecitate*. Adesea ambliopia 

copilului mic rămâne necunoscută anturajului 

acestuia. Atitudinea familiei, în 

special a mamei, poate influenţa caracterul 

copilului, după cum ea îl lasă să trăiască 

normal sau îl izolează şi îl ascunde. Unii 

ambliopi. purtători de ochelari, pot urma 

cursurile şcolare obişnuite, pe când alţii 

trebuie integraţi într-un învăţământ 

special. 

AMFETAMINA, substanţă chimică 

din grupa aminelor psihotonice, 

numite şi „amine de trezire" sau 

„psihamine". 

Amfetaminele sunt stimulenţi ai sistemului 

nervos central. Ele suprimă sentimentul 

de oboseală şi senzaţia de foame 

şi îi dau subiectului o impresie de forţă. 

Folosirea repetată a acestui medicament 

conduce la epuizare fizică. Toxicomanii 

care le consumă în doze mari prezintă 

confuzie mentală şi un fel de stare psihotică 

gen „paranoia" (efect „parano"), în care 

predomină angoasa şi ideile de persecuţie; 

efectul „parano" regresează după câteva 

ore de la intoxicare. Uneori apare un delir 

paranoid cu halucinaţii şi cu elemente de 

automatism mental. 

AMINTIRE, fapt care revine în 

spirit. 

Amintirea nu există prin ea însăşi, ci 

este o manifestare a spiritului care reconstruieşte 

trecutul, retrăindu-1 prin prisma 

prezentului. Această reconstrucţie spontană 

este posibilă datorită cadrelor sociale 

ale memoriei (M. Halbwachs). Cu toate 

acestea, în pofida reperelor de care dispune, 

amintirea evocată nu este niciodată 

fidelă; ea este întotdeauna o interpretare, 

o schematizare a realităţii. Anumite amintiri, 

aparent insignifiante, pot masca experienţe 

infantile importante. S. Freud le-a 

dat numele de „amintiri-ecran". • UlTARE. 

AMNEZIE, slăbire sau pierdere 

a memoriei. 

A nu se confunda amnezia, fenomen 

patologic, cu uitarea*, care este un fenomen 

normal. Schematic, distingem două 

forme de alterare a capacităţii mnezice: 

una, numită „amnezie de fixaţie" (sau 

amnezie anterogradată), priveşte reţinerea 

amintirilor, pe când cealaltă, caracterizată 

de imposibilitatea amintirii, este numită 

„amezie de evocare" (sau amnezie retrogradă). 

Ea se poate datora unor leziuni 

vasculare ale encefalului, unor traumatisme 

cerebrale; se poate observa şi în psihoze, 

ca şi în stările nevropatice. în aceste 

din urmă cazuri, când bolnavul poate uita 

totul, inclusiv identitatea sa, amnezia este 

de origine emoţională (amnezie afectivă); 

funcţionează ca un mecanism de apă 

are împotriva angoasei, ca refuz al unei 

•ealităţi apăsătoare. Tratamentul indicat 

n acest caz este cel psihologic, vizând 

iuprimarea inhibiţiilor şi readucerea în 

conştiinţă a amintirilor uitate, prin jocul 

liber al asociaţiilor de idei. 

AMORF, tip de personalitate care 

se defineşte, în caracterologia lui 

G. Heymans şi E. Wiersma, printr-o 

slabă emotivitate- (nE), inactivitate 

(nA) şi ecou imediat şi pasager al 

impresiilor (P). 

Lipsit de ambiţie şi nepăsător, amorful 

trăieşte clipa prezentă şi îşi risipeşte timpul 

în plăceri şi distracţii multiple, realmente 

frivole. Câştigă simpatia anturajului dată 

fiind latura sa optimistă şi acomodantă. 

ANALIZĂ, descompunere a unui 

întreg în elementele sale. 

Analiza este mecanismul gândirii care 

concentrează atenţia asupra fiecăreia din 

părţile unui ansamblu şi caută legăturile 

lor posibile. împreună cu sinteza formează 

o unitate, un ansamblu complementar 

al reflecţiei. Procedând prin diferenţieri 

succesive, de la global la elementele prime, 

analiza este întâmpinată de sinteză mult 

înainte de a-şi fi terminat opera; regrupările 

au loc rapid şi apare schema completă, 

pe care o poate sesiza inteligenţa. 

Această metodă pare a fi cea mai 

eficace pentru învingerea dificultăţilor 

întâlnite de spirit pe calea cunoaşterii, aşa 

încât este utilizată în majoritatea sistemelor 

pedagogice. învăţarea cititului prin 

metoda globală', de exemplu, se bazează 

pe acest principiu. 

Acelaşi demers permite, în domeniul 

psihologic, descoperirea motivaţiilor* unor 

ANALIZA FACTORIALA 

comportamente; în cazul viselor", uitării*, 

lapsusurilor" şi atitudinilor' adoptate de 

indivizi analiza face să apară semnificaţiile 

ascunse. 

în sfera muncii, analiza sarcinilor şi 

a relaţiei „om-maşină" ocupă un loc 

determinant. Ea permite calcularea valorii 

relative a normelor şi justa remunerare, 

stabilirea circuitelor celor mai simple şi 

eliminarea gesturilor inutile, prevenirea 

accidentelor şi asigurarea pentru ucenici a 

unei pregătiri raţionale. 

ANALIZĂ DIDACTICĂ. Formarea 

psihanaliştilor cere, pe lângă cunoştinţe 

teoretice dobâdite la universitate şi institutele 

de psihanaliză, o psihanaliză* personală, 

de lungă durată (de la doi la patru 

ani), condusă de un psihanalist experimentat, 

abilitat de autorităţile superioare 

ale profesiei. Este vorba de o cură psihanalitică 

şi,în acelaşi timp, de un învăţământ 

oral, individual, la care trebuie să se supună 

acela care vrea să devină psihanalist. 

După această etapă, debutantul poate întreprinde 

cure, rămânând el însuşi un anumit 

timp sub controlul unui al doilea psihanalist, 

stăpân pe meserie. 

ANALIZĂ FACTORIALA, ramură 

a matematicii aplicate, concepută 

de CE. Spearman pentru analiza 

rezultatelor obţinute prin administrarea 

mai multor teste mentale, 

în general, această metodă statistică 

încearcă să pună în evidenţă 

factorii comuni unui ansamblu de 

variabile care au între ele anumite 

corelaţii. 

Când i se propun unui individ sarcini 

diferite, se constată că rezultatele nu se 

repartizează la întâmplare, existând între 

27

ANALIZA TRANZACŢIONALA 

ele relaţii determinate: în cazul unui şcolar 

care obţine note foarte bune la latină şi la 

geometrie şi note proaste la desen, gândim 

în mod intuitiv că primele se datorează 

unei aptitudini pentru raţionamentul logic 

care nu intervine în probele grafice. Dar 

pentru a face această afirmaţie este necesară 

o confirmare obiectivă. Analiza factorială 

ne-o furnizează în mod oportun. 

Datorită acestei tehnici, Spearman a putut 

pune în evidenţă o aptitudine generală 

(pe care o numeşte factorul G). care ar 

constitui energia mentală şi ar fi asimilabilă 

cu inteligenţa'. Printre testele cele 

mai saturate în factorul G figurează 

aşa-numitele Progressive Matrices ale lui 

J. C. Raven. 

ANALIZĂ TRANZACŢIONALĂ, 

psihoterapie de grup datorată psihiatrului 

american E. Berne (1962) 

şi bazată pe analiza relaţiilor interindividuale. 

„Tranzacţia" este unitatea de raport 

social: „fac ceva pentru sau împotriva ta 

(stimul), iar tu reacţionezi în consecinţă" 

(răspuns). în acest schimb sunt angajate 

amândouă personalităţile şi, atât unul cât 

şi celălalt, ne putem comporta ca un copil, 

ca un părinte sau ca un adult obiectiv. 

Eul-„copil" (C) corespunde emoţiilor, 

spontaneităţii şi creativităţii; Eul-„părinte" 

(P) este ansamblul valorilor şi preceptelor 

introiectate în timpul copilărfei (analog 

Supraeului* freudian); Eul-„adult" (A) este 

persoana logică, obiectivă, care culege 

informaţia şi o tratează fără patimă, fără 

a se lăsa influenţată de opiniile personale. 

Fiecare dintre aceste trei stări ale Eului 

constituie un sistem complet de sentimente, 

de atitudini, de idei, de limbaj, care 

este pus în mişcare în mod spontan în 

diversele situaţii cu care suntem confruntaţi 

. Dar se întâmplă ca o persoană să 

nu utilizeze decât un singur registru de 

răspunsuri sau ca una dintre aceste trei 

stări ale Eului să o încalce pe cealaltă. în 

acest caz. „tranzacţia" nu poate reuşi, ca în 

cazul, de exemplu, când la o stimulare de 

tip A interlocutorul reacţionează cu modul 

P sau C. Analiza unor astfel de comportamente 

îi permite pacientului să conştientizeze 

mecanismele psihologice care le 

guvernează şi să acceadă la autonomie. în 

acest proces, psihoterapeutul are un rol 

marcat directiv, dar şi ceilalţi membri ai 

grupului au rolul lor, ajutându-1 pe subiect 

să se perceapă mai bine, relevând şi subliniind 

atitudinile neadecvate pe care el le 

adoptă de regulă. 

ANALIZOR, sistem neurofiziologic 

care permite să fie percepută şi 

analizată lumea. 

Acest termen, folosit de I. P. Pavlov, 

desemnează receptorii" senzoriali, căile lor 

nervoase şi teritoriile din scoarţa cerebrală 

care le corespund. Analizorul vizual, de 

exemplu, cuprinde retina, căile optice şi 

zona vizuală corespunzătoare din cortexul 

occipital. Leziunea uneia sau alteia din 

părţile acestui aparat nervos duce la 

cecitate*. Dar pe când bolnavul are sentimentul 

de a fi orb (pentru că trăieşte în 

beznă) când ochiul sau prelungirile sale 

nervoase sunt atinse, el nu are această 

conştiinţă atunci când distrugerea afectează 

creierul. Există şi analizori interni, 

care tratează mesajele care provin direct 

de la corp. 

ANAMNEZĂ, ansamblu de informaţii 

culese de la bolnav şi de la 

anturajul acestuia, referitoare la 

istoria sa personală şi a maladiei 

de care suferă. 

Anamneză orientează diagnosticul" şi 

adesea şi atitudinea terapeutică a medicului 

sau a psihologului. într-adevăr, organizarea 

cronologică a elementelor furnizate 

de această anchetă permite uneori 

investigatorului perspicace să descopere 

relaţii cauzale între anumite fapte. De 

exemplu, o bruscă dizortografie* la un 

şcolar, care până atunci scria satisfăcător, 

poate fi raportată la o ruptură de echilibru 

familial şi se explică prin aceasta (naşterea 

unui nou copil, îndepărtarea unui părinte 

iubit etc). 

ANGOASĂ, nelinişte dusă la 

extrem, frică iraţională. 

Angoasa este o senzaţie apăsătoare 

de indispoziţie profundă, determinată de 

impresia difuză a unui pericol vag, iminent, 

în faţa căruia rămâi dezarmat şi 

neputincios. De cele mai multe ori această 

stare se asociază cu modificări neurovegetative 

comparabile cu acelea pe care 

le observăm în şocurile* emoţionale: 

palpitaţii, transpiraţie, tremurături, vedere 

înceţoşată etc. 

Angoasa, care are efecte dezorganizatoare 

asupra conştiinţei, generează o regresiune* 

conjunctă a gândirii şi a afectivităţii*. 

Cauzele sale pot fi un conflict* 

interior (când, de exemplu, ne reprimăm 

agresivitatea), o activitate sexuală nesatisfăcătoare 

sau o pierdere în sfera dragostei 

(doliu, dezaprobarea unei persoane iubite...) 

care reactivează un vechi sentiment de 

abandon, datorat precedentelor experienţe 

dureroase. în unele cazuri nu situaţia reală 

este aceea care generează angoasa, ci fantasmele, 

reprezentările imaginare ale unei 

ANIMISM 

situaţii conflictuale inconştiente. La unii 

copii înclinaţi să se masturbeze, de exemplu, 

ameninţările grosolane ale părinţilor, ameninţări 

care se grefează pe un fond de 

culpabilitate, pot provoca puternice reacţii 

emotive şi conduite inadaptate, legate de 

teama de castrare*, de teama de a fi mutilat 

sau de a-şi pierde membrul viril. Angoasa 

în sine nu este un fenomen patologic, ea 

fiind legată de condiţia umană. 

După observaţiile lui R. Spitz*, prima 

manifestare a angoasei veritabile se produce, 

la sugar, spre luna a opta, în absenţa 

mamei, la apropierea unui străin brusc 

recunoscut ca fiind diferit de aceasta. 

Departe de a fi o manifestare anormală, 

acest comportament este semnul unui progres, 

dovada că sugarul a atins capacitatea 

de a distinge familiarul de străin şi că 

dezvoltarea sa afectivă se desfăşoară în 

mod normal. Cu timpul, în momentele 

cruciale ale existenţei, când o nouă adaptare 

se dovedeşte necesară, individul îşi 

regăseşte,în mod temporar, angoasa. Dacă 

el este incapabil să-şi creeze condiţii de 

adaptare, insecuritatea persistă şi poate 

conduce la nevroză* sau la psihoză*. 

Angoasa patologică — descrisă în noua 

nomenclatură psihiatrică americană (DSM 

III, 1988) sub termenii „tulburare panică" 

(panic disorder) şi „anxietate generalizată" 

— este simptomul psihiatric întâlnit cel 

mai frecvent în practica medicală. 

ANIMISM, credinţă că orice lucru 

este animat şi purtător de intenţie. 

Această atitudine se întâlneşte la copiii 

mici şi la populaţiile primitive care sunt 

incapabile să-şi explice altfel fenomenele 

al căror mecanism nu-1 înţeleg. Copilul 

care, în plimbarea sa nocturnă, se vede 

însoţit de Lună, este convins că aceasta

ANOREXIE MENTALA 

îl urmăreşte. La fel, elementele naturii 

dezlănţuite sunt, mai mult sau mai puţin 

conştient, asimilate de spiritele simple cu 

mânia uivină, pe care ele încearcă să o 

calmeze prin sacrificii menite să câştige 

bunăvoinţa Demiurgului. Acest sistem de 

gândire, care îşi are obârşia în preistoria 

umanităţii, se perpetuează la copii şi se 

regăseşte în prezent nu numai la cei 150 

de milioane de animişti (în special locuitori 

ai Africii, Asiei şi Oceaniei), ci şi la 

aproape toţi indivizii prea puţin cultivaţi). 

ANOREXIE MENTALĂ, refuzul 

alimentării. 

Anorexia mentală se observă îndeosebi 

la adolescenţi şi la fete şi femeile tinere 

(15-25 de ani), în general virgine, dar 

uneori şi la copiii mici şi chiar la sugari. 

După W. H. Kaye (1982), anorexicul nu 

mănâncă din cauză că senzaţia de foame 

dispare sub influenţa unor morfine endogene 

(endorfine'), a căror prezenţă în talamus, 

în cantitate sporită, a fost obiectivată. 

Motivul postirii.însă, nu este cunoscut. Cu 

toate acestea, analiza psihologică face să 

apară,în aproape toate cazurile, un conflict 

actual cu anturajul, în special cu mama. 

Teama de abandon, culpabilitatea legată de 

trezirea sexualităţii provoacă uneori acest 

comportament, care semnifică nostalgia 

trecutului, dorinţa de a reveni la situaţia 

infantilă. Tratamentul cel mai eficace este 

o separare temporară (rareori mai mare de 

două luni) de mediul familial şi o acţiune 

psihoterapeutică aplicată bolnavului şi 

părinţilor săi. 

ANORMAL, ceea ce este în afara 

normelor, care nu este frecvent. 

Anormalitatea implică referinţa la un 

grup determinat şi la o medie stabilită în 

prealabil. Este o noţiune extrem de relativă, 

care şi-ar putea găsi ilustrarea în călătoriile 

lui Gulliver care, în mod succesiv, 

este „anormal" în mijlocul liliputanilor, 

apoi în mijlocul uriaşilor din Brobdingnag. 

Conceptul de anormalitate este cu atât 

mai greu de înţeles cu cât există tendinţa 

de a identifica norma cu ceea ce este 

frecvent şi de a-i socoti suspecţi pe toţi 

„devianţii", îndeosebi pe cei care profesează 

opinii contrare ideilor moştenite 

(Socrate, Soljeniţîn...). Anormalul nu este 

întotdeauna totuna cu patologicul. Omul 

considerat „anormal" poate fi tocmai acela 

care va face să progreseze umanitatea. 

ANOXIE, rarefiere sau suprimare 

a oxigenului distribuit de sânge 

ţesuturilor. 

Anoxia determină alterări celulare, în 

special la nivelul formaţiilor nervoase 

superioare care sunt extrem de vulnerabile. 

Când anoxia survine la naştere, ca urmare 

a unui act obstetric dificil, copilul este 

„vânăt"; trebuie să-l baţi delicat pe fese şi 

pe spinare pentru ca el să scoată primul 

ţipăt (care corespunde intrării brutale a 

aerului în plămâni), sau să-l reanimezi prin 

metoda respiraţiei „gură la gură". în aceste 

situaţii timpul presează, întrucât după 

5-10 minute se pot instala leziuni 

cerebrale ireversibile, generatoare de 

tulburări neurologice şi de arieraţie* 

mentală. 

ANTICIPARE, acţiune de a devansa. 

Printr-un demers al gândirii, o acţiune 

determinată poate fi executată înainte de 

apariţia semnalului aşteptat. Experienţa 

cotidiană arată că gândirea organizează cu 

regularitate scheme anticipatoare, pornind 

de la anumite elemente. Lucrul acesta este 

deosebit de clar în actul cititului sau în 

descifrarea unei partituri muzicale, când 

cel care citeşte „ghiceşte" ceea ce va urma. 

Cercetările de psihologie animală au stabilit 

că anticiparea există şi la dobitoace, 

ba chiar şi la nevertebratele inferioare. 

ANTIPSIHIATRIE, mişcare filosofică 

şi medicală care supune criticii 

concepţia occidentală despre 

nebunie şi rolul medicilor psihiatri 

în societatea noastră. 

Antipsihiatria a apărut la începutul 

anilor 1960, o dată cu difuzarea ideilor 

lui G. Bateson asupra originii psihofamiliale 

a schizofreniei, a ideilor lui 

M. Foucault asupra nebuniei şi a acelora 

ale lui H. Marcuse cu privire la societatea 

abundenţei. 

Teza esenţială a antipsihiatrilor este că 

boala mintală (în special schizofrenia), 

neavând decât cauze psihosociale, nu este 

cu adevărat o boală. „Nebunii" sunt în 

realitate „nonconformişti", „devianţi" în 

raport cu o normă stabilită, iar internarea 

lor nu are alt scop decât să-i constrângă să 

accepte o anumită ordine socială. în 

lumina acestui postulat, ar trebui să fie 

suprimate spitalele psihiatrice sau cel puţin 

să fie transformate în cămine de unde să 

fie izgonită orice violenţă, inclusiv constrângerea 

la simpla disciplină. Prima 

tentativă de acest fel a fost pusă în practică, 

în 1962, de medicul englez D. Cooper, 

dar, în faţa ostilităţii infirmierilor, a trebuit 

să înceteze în 1966. Alte comunităţi 

terapeutice — în care bolnavii şi personalul 

de îngrijire se confundă, reunindu-se, 

discutând liber, analizând evenimentele 

cotidiene ale comunităţii — au fost create 

în Anglia de D. Cooper, R.D. Laing, 

A. Esterson şi L. Redler; în Italia de 

F. Basaglia; în Franţa de M. Mannoni. 

ANULARE 

Antipsihiatria îngrozeşte opinia publică 

şi mulţi psihiatri o consideră irealistă 

şi utopică. 

ANTROPOLOGIE, ştiinţă a omului 

şi a operelor sale. 

Conform tradiţiei, se distinge antropologia 

fizică, disciplină care studiază 

caracteristicile morfologice ale diferitelor 

oase umane, servindu-se mai ales de 

măsurători, şi antropologia culturală, care 

îşi aplică cercetarea la faptele de cultură*. 

Reprezentanţii acestei a doua şcoli pornesc 

de la principiul că, pentru a înţelege omul, 

este necesar să-l situezi în mediul său 

social. Interpretând faptele de cultură, este 

posibil să înţelegi structurile sociale şi, 

prin prisma lor, fiinţa umană. Dar antropologia 

s-a dezvoltat considerabil şi actualmente 

în Franţa antropologii consideră 

sub acest termen generic patru domenii: 

1) antropologia socială şi culturală (sau 

etnologia); 2) antropologia lingvistică (sau 

etnolingvistica); 3) antropologia biologică 

sau fizică, având drept obiect de studiu 

variaţiile caracterelor biologice ale omului 

în spaţiu şi în timp; 4) preistoria. 

ANULARE. Mecanism prin care o persoană 

se străduieşte să suprime în mod 

magic o idee sau un act, imaginând sau 

efectuând o acţiune inversă celei precedente: 

de exemplu, executând cu mâna 

stângă ceea ce tocmai a executat cu mâna 

dreaptă. Acest comportament corespunde 

unui mecanism de apărare" al Eului, destinat 

să îndepărteze angoasa datorată apariţiei 

de sentimente sau de idei inacceptabile 

pentru individul conştient. Anularea retroactivă, 

descrisă de Freud, se încadrează 

în gândirea magică; o găsim îndeosebi în 

ritualurile obsesionale. 

30 31

ANXIETATE 

ANXIETATE, stare afectivă caracterizată 

printr-un sentiment de 

insecuritate, de tulburare, difuz. 

Adesea folosit ca sinonim al angoasei, 

termenul anxietate se deosebeşte de cel 

dintâi prin absenţa modificărilor fiziologice 

(senzaţie de sufocare, transpiraţie, 

accelerarea pulsului...), care nu lipsesc 

niciodată în cazul angoasei. Numeroase 

şcoli încearcă să explice geneza anxietăţii 

prin prisma poziţiilor lor doctrinale. Pentru 

teoreticienii învăţării această stare ar fi o 

reacţie de teamă condiţionată, o tendinţă 

dobândită. Pentru psihanalişti, dimpotrivă, 

anxietatea s-ar explica prin frustrările libidoului' 

şi interdicţiile dictate de Supraeu*; 

anxietatea ar fi semnalul de pericol adresat 

Eului* — adică personalităţii conştiente — 

care, astfel prevenit, poate reacţiona prin 

măsuri adecvate sau mobilizându-şi mecanismele 

de apărare*. 

APARAT PSIHIC, model teoretic 

imaginat de S. Freud pentru a 

reprezenta şi a face inteligibilă 

funcţionarea vieţii mentale. 

Freud a elaborat două teorii ale aparatului 

psihic. Prima, formulată în 1900, 

concepe aparatul psihic după modelul 

arcului reflex, cu o extremitate senzorială 

şi o extremitate motorie. Percepţiile (polul 

senzorial) lasă în psihismul nostru impresii 

dintre care multe nu devin aproape niciodată 

conştiente. (Acest sistem inconştient 

nu este numai sediul amintirilor uitate, 

ci şi acela al impulsiilor* înnăscute şi al 

anumitor dorinţe*.) La extremitatea motorie 

se situează sistemul preconştient'. 

Inconştientul şi preconştientul sunt separate 

de cenzură", care reglează pasajul 

dintre aceste două sisteme. A doua teorie a 

aparatului psihic, expusă în 1923, rectifică 

unele puncte slabe ale primei teorii. Ea 

distinge în personalitate trei"„instanţe": 

1) Eul", care este în raport cu percepţiile, 

reglează desfăşurarea proceselor psihice 

în timp şi le supune probei realităţii; 

2) Şinele", în care se agită impulsiile 

noastre primitive", pe care Eul ar vrea 

să le supună puterii sale; 3) Supraeul', 

care se exprimă prin morală. Şinele se 

supune principiului plăcerii', Eul se supune 

principiului realităţii'. 

APATIC, în caracterologia lui 

G. Heymans şi E. Wiersma, tip de 

personalitate care se defineşte 

printr-o slabă emotivitate' (nE), 

inactivitate (nA) şi lentoarea reacţiei 

la impresii (S). 

Apaticul este opus colericului' (E.A.P.). 

Om al principiilor şi rob al obişnuinţelor, 

el se caracterizează prin placiditate, calm 

şi conformism. Introvertit, secretos, nu este 

lesne de descifrat. Este un spirit raţional, 

rece, opac la consideraţiile sentimentale. 

APATIE, indolenţă, lipsă de energie, 

aparentă insesibilitate la stimulările 

afective. 

Această stare poate fi legată de constituţia 

fizică, de o disfuncţie endocrină 

(insuficienţă tiroidiană sau suprarenală), 

de o tulburare nervoasă (depresie, confuzie 

mentală, demenţă...) sau de anumite condiţii 

de viaţă de lungă durată (detenţie, 

şomaj). 

APRAXIE, pierdere a capacităţii de 

a executa gesturi sau acte elementare, 

fără ca aceasta să se datoreze 

unei paralizii sau deficienţe motorii. 

Se disting mai multe varietăţi de apraxie: 

1) apraxia buco-facială (imposibilitatea 

de a executa la comandă mişcări ale gurii 

şi feţei); 2) apraxia îmbrăcării; 3) apraxia 

ideomotoare (imposibilitatea de a face un 

gest simbolic, de felul salutului militar); 

4) apraxia ideatoare (imposibilitatea de a 

utiliza corect un obiect, de exemplu de a 

aprinde o lumânare). Subiectul îşi imaginează, 

descrie gestul care i se cere a fi 

executat (şi pe care el ar vrea să-1 execute), 

dar fără a izbuti să-1 facă: a „uitat" schema 

dinamică gestuală. Apraxia nu este o 

agnozie*, ci mai degrabă o amnezie* 

motorie datorată unor leziuni ale scoarţei 

cerebrale. 

Apraxia constructivă este o tulburare privind 

executarea desenelor şi a sarcinilor constructive 

(puzzle, cuburi...): bolnavul (desenele din 

dreapta) este incapabil să reproducă desenele 

din stânga 

APTITUDINE, dispoziţie naturală 

şi dobândită de a efectua anumite 

sarcini. 

După E. Claparede, aptitudinea este 

ceea ce permite diferenţierea indivizilor 

atunci când, la o educaţie egală, îi privim 

din unghiul randamentului. Potrivit domeniului 

în care se manifestă, aptitudinile se 

clasifică în intelectuale, senzoriale, motorii 

etc. Funcţii generale ca atenţia şi judecata 

vor fi considerate aptitudini, la fel ca şi 

dispoziţiile particulare, cum ar fi abilitatea 

de a desena. 

ARIERAŢIE 

Timp îndelungat aptitudinile rămân 

nediferenţiate şi, în general, numai cu 

începere de la vârsta de aproximativ 10 ani 

ele prind a se preciza. Pe când aptitudinea 

pentru muzică şi desen se manifestă destul 

de precoce, cele pentru matematică şi 

cercetare ştiinţifică nu apar înainte de 

14 sau 16 ani. Diagnosticarea aptitudinilor 

este o sarcină importantă a consilierilor* 

de orientare şcolară şi profesională, care 

au misiunea de a-i călăuzi pe tineri în 

alegerea unei profesii. 

ARHETIP, model primitiv etern. 

Acest termen, luat de la Sfântul 

Augustin, a fost introdus în psihologia 

abisală de C.G. Jung (1919) pentru a 

desemna imaginile arhaice (dragonul, 

Paradisul pierdut...) care constituie un fond 

comun al întregii umanităţi. Le regăsim la 

fiecare persoană, din toate timpurile şi de 

pretutindeni, alături de amintirile personale. 

Vehiculate de fabule, mitologie, 

basme şi legende, arhetipurile se manifestă 

în vise*, deliruri* şi artele picturale. Ele 

constituie conţinutul a ceea ce Jung 

numeşte inconştientul colectiv. 

ARIERAŢIE, stare a unui copil sau 

a unui adult întârziat în dezvoltarea 

sa. 

Această întârziere, care se evaluează în 

raport cu media grupului căruia îi aparţine 

individul în cauză, poate fi globală sau, 

dimpotrivă, să nu afecteze decât o parte a 

personalităţii*. Când sunt atinse funcţiile 

psihice, subiectul este incapabil să reuşească 

în viaţă; dacă este vorba de un 

copil, acesta se dovedeşte inapt să înveţe, 

fiind naiv şi egocentric. 

1) Arieraţia intelectuală corespunde 

unei insuficienţe congenitale a dezvoltării 

inteligenţei care se manifestă precoce şi,în

ARSENI 

psihic-creicr, a aprofundat şi problcma- 

tica psihoncurologiei şi psihochirurgici. 

Opera sa capitală este Tnitnt de neurologic 

în 5 volume (8 tomuri), 1979-19X3, la 

principiu, mi poate fi niciodată recuperată, 

în F-"ranţa, se evaluează" între 3 şi 67,, 

procentajul de arieraţic gravă. Arieraţia 

intelectuală se poate datora eredităţii, unei 

femeie şi care poate afecta pe toţi băieţii neurologi din ţară. A mai scris. între 

născuţi de aceeaşi mamă), unei aberaţii altele: Durerea (1967). în colaborare cu 

cromozomice (ca în sindromul lui Down). 1. Oprescu; Psihoncurologie (1983). în 

unei leziuni organice a creierului, ca urmare colaborare cu M. Golu şi L. Dănăilă. 

a unei boli a mamei în perioada gravidităţii 

(cum ar fi rubeola), unui traumatism era- ASIMILARE, conduită activă prin 

nian perinatal. unei encefalite ctc. Există care modificăm mediul în loc să 

însă si alte stări de arieraţic intelectuală ale ne acomodăm acestuia. 

par a fi în relaţie cu o ..neglijenţă culturală" 

(ca în ca/.ul copiilor sălbatici) sau cu 

o carenţă afectivii precoce. 

2) Arieraţia :it'cctivă.care apare cel mai 

adesea la imli\ i/ii cu o inteligenţă normală, 

corespunde unei imaturităţi psihice, ca o 

copilăriei; ea se manifestă mai ales printr-un 

ataşament excesiv faţă de părinţi, prin 

absenţa de autonomie, egoism, puerilitate, 

putând evolua favorabil sub influenţa 

psihoterapici. 

ARSENI 

(Constantin), neurolog şi 

neurochirurg român (Dolhasca, jud. 

Suceava, 1912-Bucureşti, 1994). 

Discipol al lui Dumitru Bagdasar 

(1893-1946), creatorul şcolii române de 

neurochirurgie, C. Arseni a devenit în 

1975 directorul celui mai mare spital 

de neurochirurgie din lume, unde conducea 

direct secţia de tumori cerebrale 

(Spitalul clinic de neurochirurgie „Prof. dr. 

D. Bagdasar", Bucureşti). Realizări importante 

în domeniul patologiei chirurgicale 

a proceselor expansive intracraniene, în 

chirurgia cerebrovasculară, traumatologia 

craniocerebrală etc. Preocupat de raportul 

prin care fiinţele vii transformă clementele 

extrase din mediu, integrândii-le în propria 

lor substanţă. în psihologic. J. Piaget 

la o situaţie sau alta. De exemplu, copilul 

sugar care descoperă că un obiect poate 

Ii mişcat dacă se trage de sfoara de care 

acesta este legat va trage de faţa de masă 

ma 

ACOMODARE. 

ASOCIAŢIE, acţiune de a apropia, 

de a reuni. 

Fenomenele psihice au proprietatea de 

a se lega în conştiinţă, independent de 

voinţă, în virtutea anumitor legi, enunţate 

de Aristotel. Acesta a remarcat că evocarea 

amintirilor este înlesnită de referirea 

la alte impresii care au cu acestea raporturi 

de contiguitate, de similitudine sau de 

opoziţie. Studierea acestor legi primare 

de asociaţie (contiguitate, asemănare şi 

contrast) a stat pe primul-plan pentru 

psihologia din secolele al XVllI-lea şi 

al XlX-lea. La sfârşitul secolului trecut, 

F. Galton, care a încercat pe el însuşi experienţa 

asociaţiilor libere, a tras concluzia 

că cuvintele si ideile asociate ,,pun în întreprindere dala. Acest nivel de aspiraţie 

lumina cu o ciudată precizie bazele gân- este de importantă primordială în compordirii 

omului si îi dez\ ăîuie anatomia men- tamcntul I unţclor umane deoarece influentală 

cu mai multă lipsă de menajament ţează. mai mult sau mai puţin clar. atindecât 

ar dori-o". Această constatare i-a intri- gerca scopurilor. Depinzând atât de factori 

tat pe psihiatri (G.H. Kcnt si A.J. Rosanov) individuali cât si de factori sociali, nivelul 

şi pe psihanalişti (C.G. .lung) să pună la de aspiraţie necesită o anumită cunoaştere 

punct liste de cuvinte susceptibile să son- de sine. cunoaşterea valorii proprii. a aptide/e 

problemele psihologice ale pacien- tudinilor şi limitelor personale şi dorinţa 

ţilor lor şi să Ic reveleze complexele . de a accede la un statut'determinat. Uneori 

Această probă a fost utilizată şi pentru subiectul, profund influenţat de condiţiile 

identificarea criminalului dintr-un grup de sociale, aspiră să atingă un scop prea înalt 

suspecţi. în acest caz se aleg douăzeci de în raport cu posibilităţile avute: el arc o 

cuvinte uite 

susceptibile ibilc să-i amintească vino- 

anii mi lă vi icatic. dar nu si aptitlidini 

le 

vatului scena şi circumstanţele delictului, nec< 

cuvinte •into 

care sur sunt H amestecate •ale cu i•u alte optzeci adii' aducă de/il să 1 con ducă lan uda P- 

de 

reacţie, semnele emoţionale şi, când se dispcrmit 

precizarea câtorva trăsături de perpune 

de aparatajul necesar, reacţiile elec- sonalitatc ale subiecţilor examinaţi şi, prin 

pararea protocoalelor suspecţilor permite lor în situaţii de viaţă reală, 

adesea obţinerea mărturisirii crimei din 

partea delincventului. 

ASTAZIE, imposibilitate de a se 

Cura psihanalitica este şi ca bazată pe menţine în poziţie verticală. 

asociaţia liberă. în loc să i se ceară pacien- Este vorba de o tulbuiaie funcţională 

tara constrângere, sa comunice tot ceea ce deosebeşte proluiul, 

îi trece prin minte. în felul acesta, psihana- cunoaşte cauza organică. Se însoţeşte 

listul nu introduce în cură nimic personal, aproape întotdeauna de abazie". •• ISTERIE, 

pacientul fiind acela care determină mersul 

psihanalizării. ASTENIC. în biotipologia lui 

E. Kretschmer, tip morfologic caracterizat 

ASPIRAŢIE, ansamblu de tendinţe prin aspectul său longilin. -» LEPTOSOM. 

care îl propulsează pe om către un 

ideal. ASTENIE, lipsă sau slăbire a 

Se vorbeşte de aspiraţie într-o acţiune forţelor. 

atunci când efectuarea acesteia înseamnă Astenia este o stare de oboseală permapentru 

individ realizarea capacităţilor sale. nentă pe care simpla odihnă nu o poate 

Succesele şi eşecurile noastre sunt în luncţie face să dispară. Se caracterizează prin 

de nivelul de reuşită pe care sperăm să-1 lehamite şi fatigabilitate fizică şi intelecatingem, 

acela pe care ni-l fixăm într-o tuală. Poate fi consecinţa unei infecţii 

35

ATAŞAMENT 

(hepatită virală...), a unei disfuncţii endocrine 

(hipotiroidie, insuficienţă suprarenală...), 

a surmenajului sau se poate 

datora unor cauze pur psihologice (refulare" 

sau frustrări' repetate). 

ATAŞAMENT, ansamblu de legături 

care s-au stabilit între un 

nou-născut şi mama sa, începând 

cu senzaţiile şi percepţiile sugarului 

vizavi de aceasta şi, reciproc, 

ale mamei faţă de copilul ei. 

Din ziua a treia după naştere sugarul 

este capabil să recunoască mirosul sânului 

şi gâtului mamei şi să-1 diferenţieze de 

acela al unei alte femei care are un 

nou-născut de aceeaşi vârstă. La fel,el este 

capabil să distingă vocea sa, gustul pielii 

sale, calitatea palpărilor ei. 

Noţiunea de ataşament a fost introdusă 

în psihologie în 1959 de către J. Bowlby 

(1907-1990), ca urmare a investigaţiilor 

etologiştilor. H.F. Harlow prezenta puilor 

de maimuţă două mame de substituţie: una 

confecţionată din sârmă şi prevăzută cu un 

biberon cu lapte, alta fără biberon, însă 

acoperită de blană. Maimuţicile se aruncau 

spre aceasta din urmă, preferând contactul 

şi căldura blănii animale. Această observaţie 

contrazice teza psihologică potrivit 

căreia legătura cu mama derivă din satisfacerea 

trebuinţei de hrană. 

Pentru Bowlby nu încape îndoială că 

ataşamentul este un proces înnăscut ale 

cărui mecanisme — strigătele, agăţarea, 

strângerea la piept, suptul — sunt comune 

copilului şi puiului de maimuţă. Surâsul, 

specific omului, este unul dintre mecanismele 

ataşamentului care apare foarte de 

timpuriu la noii-născuţi. Teoria ataşamentului 

s-a îmbogăţit an de an; actualmente 

ea depăşeşte diada mamă-copil, 

înglobând relaţiile cu ceilalţi membri ai 

ATELIER PROTEJAT, loc în care 

lucrează muncitori handicapaţi 

care nu se pot adapta marii colectivităţi 

sau care sunt incapabili să 

satisfacă exigenţele obişnuite ale 

patronilor. 

Cel mai adesea este vorba de bolnavi 

mintali sau cu beteşuguri fizice, a căror 

eficienţă este limitată şi din cauza unor 

sechele ale afecţiunii de care suferă şi care 

doresc să se readapteze progresiv la o viaţă 

socială normală. în Franţa, în aceste ateliere 

se lucrează 30-39 ore pe săptămână, 

muncitorii primind o remuneraţie proporţională 

cu randamentul lor, care nu poate 

fi însă inferioară salariului fixat prin decret 

ministerial. Munca protejată, prevăzută 

de Codul familiei şi de ajutorul social 

(art. 167 şi 168), a fost definită de legea 

din 23 iunie 1975 cu privire la handicapaţi 

şi de decretul din 31 decembrie 1977. 

Admiterea într-un atelier protejat este 

subordonată autorizaţiei comisiei tehnice 

de orientare şi de reclasare profesională 

(Co.T.O.Re.P.r. 

ATENŢIE, concentrare a spiritului 

asupra a ceva. 

A fi atent înseamnă, într-un fel, a te 

închide faţă de lumea exterioară spre a te 

focaliza asupra a ceea ce te interesează. 

Experimentându-se cu pisici, s-a putut 

arăta ceea ce se întâmplă la nivel neurofiziologic. 

Mai întâi animalul este făcut să 

audă sunete scurte („pocnete") şi se înregistrează 

influxurile nervoase ale urechii. 

Apoi se lasă să apară în raza privirii animalului 

un şoarece: percepţia „pocnetelor" 

scade. Interesul pisicii pentru şoareci o face 

să-şi concentreze atenţia asupra micului 

rozător, limitându-i câmpul conştiinţei. De 

îndată ce şoarecele este retras, potenţialele 

înregistrate redevin egale între ele. Există 

deci o inhibare relativă şi temporară a 

excitaţiei nervoase, structurile superioare 

(cortexul cerebral) acţionând direct asupra 

celor inferioare. 

Când atenţia pisicii este concentrată asupra 

şoarecelui, potenţialul ei auditiv este limitat. 

Acest potenţial redevine normal de îndată ce 

retragem şoarecele 

Schematic, varietăţile atenţiei se clasează 

în două mari categorii: atenţia 

voluntară, care depinde de individ şi de 

motivaţiile sale, şi atenţia involuntară, care 

este atrasă de mediul exterior, ca urmare 

a organizării particulare a câmpului perceptiv 

în care apare un obiect, detaşat 

din ansamblu. Toate eforturile publicităţii" 

tind să atragă atenţia publicului asupra 

unui produs, amenajându-i câmpul perceptiv, 

pentru ca apoi să-l menţină treaz, 

interesându-1 în modul cel mai profund. 

Date fiind aceste consecinţe practice, problema 

atenţiei a făcut obiectul unor importante 

lucrări în laboratoarele de psihologie 

experimentală din armată şi din industrie. 

scade rapid. Dincolo de o durată de douăzeci 

de minute, apare oboseala, se produc 

erori şi omul de serviciu trebuie înlocuit. 

Capacitatea de atenţie a unui subiect poate 

fi apreciată cu ajutorul testelor. Cel mai 

simplu dintre ele cere să fie barate anumite 

litere dintr-un text (toate literele a, de 

exemplu); se notează apoi erorile şi viteza 

de execuţie. 

ATITUDINE, manieră de a fi într-o 

situaţie. 

Conceptul de atitudine acoperă diverse 

semnificaţii. El desemnează orientarea 

gândirii, dispoziţiile profunde ale fiinţei 

noastre, starea de spirit proprie nouă în 

faţa anumitor valori (efortul creator, 

bani...) etc. Există atitudini personale, care 

nu pun în cauză decât individul (preferinţele 

estetice, de exemplu), şi atitudini 

sociale (opţiunile politice), care au o 

incidenţă asupra grupurilor. Dar ceea ce le 

caracterizează şi pe unele şi pe altele este 

faptul că întotdeauna este vorba de un 

ansamblu de reacţii personale faţă de un 

obiect determinat: animal, persoană, idee 

sau lucru. Subiectul însuşi le percepe ca 

făcând parte integrantă din personalitatea 

sa, ceea ce face ca atitudinile să fie foarte 

înrudite cu trăsăturile de caracter. Cu cât 

Eul" este mai puternic cu atât atitudinile 

sunt mai independente, mai deschise şi

stc. de la indiferentă 

mită intcn- 

rate (L. L. Thurstone , 1928). •> SONDAJ. 

ATLETIC, se spune despre un 

subiect care are caracteristicile 

fizice ale atletului. 

După E. Kretschmer". indivi/ii de acest 

tip posedă un temperament deosebit, în 

care predomină interiorizarea emoţiilor, 

timiditatea si idealismul. 

ATOM SOCIAL, expresie datorată 

lui J. L. Moreno şi care desemnează 

reţeaua de relaţii ale unui individ 

cu anturajul său, schematizate sub 

formă de atracţii şi de repulsii 

reciproce. 

atomilor sociali al unui grupuscul se 

numeşte „sociogramâ'". 

AUTISM, excesivă închidere în 

sine, ducând la o desprindere de 

realitate şi la o intensificare a vieţii 

imaginative. 

L. Kanner a descris, în 1943, sub 

numele de autism infuiitil precoce, o formă 

de psihoză a copilului. Acest sindrom, care 

se observă mai adesea la băieţi decât la 

fete (de două până la patru ori mai mult), 

poate să apară extrem de timpuriu (înainte 

de vârsta de 2 1/2 ani). 

Se disting două trăsături esenţiale: 

închiderea în sine şi nevoia imperioasă de 

picior pe altt 

jiir-impre 

r-o totală indirioară. 

Copilul 

i în permanenţă 

activităţi ritualizate (de exemplu, aşezarea 

veşmintelor în aceeaşi ordine) sau repetarea 

perseverentă a aceloraşi jocuri. 

Copilul autist, pierdut în activităţile sale 

stereotipe.evoluea/ă într-un univers privai. 

tare a mediilor şcolare normale, ha chiar 

şi orice achi/.iţie intelectuală, conduce la 

o situaţie deficitară gravă şi ireversibilă. 

AUTOEROTISM, juisare sexuală 

în absenţa partenerului. 

Autoerotismul poate surveni spontan. în 

căutat de subiect, cu ajutorul onanismului". 

La copii, alte activităţi, cu un caracter mai 

puţin evident sexual, cum ar fi suferea 

policelui sau balansarea corpului, sunt 

comportamente autoerotice care determină 

o destindere şi o stare Je bună dispoziţie. 

în practică, aceste activităţi dispar de la 

sine atunci când subiecţii au atins o anumită 

maturitate afectivă. Dacă le regăsim 

la adult, ele sunt semnul unei regresiuni\ 

AUTOMATISM, activitate care 

scapă controlului voluntar şi se 

realizează independent de acesta. 

Reflexele, activitatea inimii, aceea a 

centrilor respiraţiei şi a aparatului digestiv 

sunt principalele automatisme biologice 

ale organismului. în mod normal, o activitate 

învăţată si frecvent repetată devine 

automatică. Chiar si viaţa psihică are 

automatismele sale (asociaţii de idei, 

memorie...). în anumite stări patologice 

(isterie, epilepsie, traumatism cranian) 

se pot observa activităţi automatice, ca 

mersul sau prinderea trenului, care scapă 

conştiinţei bolnavilor. Adesea, în stările de 

se face prost, personalitatea rămâne slabă, 

inconsistentă: subiectul trăieşte în inse- 

delir. eştia i 

matism mental 

a propriei per 

rbea 

comandă gândurile. Această formă specială 

de delir de influenţă, simptomatică 

pentru disocierea personalităţii, a fost 

studiată de psihiatrul rus V. Kandinski şi 

de francezul G. G. de Clerambault. 

AUTOPUNITIUNE pedeapsă pe 

care ne-o aplicăm noi înşine. 

La baza unui astfel de comportament 

se află întotdeauna sentimentul de a fi 

comis o greşeală, care poate varia de la 

culpabilitatea normală până la autoacuzarea 

delirantă. în acest caz. în general, 

este vorba de melancolici care 

tizează greşelile cele mai benigne, 

responsabili de nenorocirile celo 

nedemni de a trăi. Pentru a se pedepsi 

nu dau îndărăt nici de la automuti 

(indiferent de organ: ochi. mână, organe 

genitale) şi nici de la sinucidere. 

AUTORITATE, influenţă impusă 

altora spre a se face ascultat 

într-un anumit domeniu. 

Autoritatea este Ia fel de necesară 

copiilor ca şi afecţiunea. La adolescenţă ca 

devine chiar mai importantă. Studii si 

anchete efectuate de psihologi şi psihiatri 

(.1. M. Sutter. H. Luccioni) demonstrează 

că absenţa disciplinei determină perturbaţii 

autoritatea rău înţeleasă, tiranică, este la 

fel de nefastă ca şi carenţa" de autoritate 

(T. VV. Adorno). în familiile în care. în 

mod normal, tatăl este acela care exercită 

autoritatea, anumite atitudini paterne prea 

rigide sunt responsabile de eşecuri şi 

copiilor. Tatăl care îşi exercită autoritatea 

trebuie să o facă pentru al proteja pe copil 

de pericolele pe care el este încă incapabil 

să le domine şi nu spre a-şi afirma propria-i 

personalitate. 

AVIDITATE, dorinţă arzătoare, 

excesivă, privind un anumit lucru. 

în caracterologie" acest termen desemnează 

unul din factorii tedinţelor, introdus 

de Gaston Bergcr' în tipologia lui 

G. Heymans şi E. D. Wiersma. Avidul 

(Av) este însetat de cuceriri şi achiziţii. El 

urmăreşte să impună proeminenţa Eului 

său. Contrariul avidităţii este detaşarea 

(nAv), care se observă în stare pură la unii 

înţelepţi şi asceţi. în teoria Melaniei Klein, 

aviditatea ar fi un factor constituţional, 

însă întărită de teama de a nu fi suficient 

de „bun" spre a fi iubit.

BANDĂ 

BABINSKI (Joseph), neurolog francez 

(Paris, 1857 -id., 1932). 

Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările 

sale referitoare la sistemul nervos. A 

demonstrat caracterul artificial al tulburărilor 

observate în isteria zisă „isterie 

de conversiune"", căreia i-a dat numele 

de pitiatism, tulburare vindecabilă prin 

persuasiune. 

BABY-TEST, ansamblu de probe 

care se bazează pe observarea sistematică 

a dezvoltării sugarilor şi 

copiilor mici. 

Sunt explorate astfel diferitele aspecte 

ale comportamentului: motricitatea, postura 

(atitudinile faţă de fiinţe şi lucruri), 

limbajul şi comportamentul psihosocial. 

Primele scări de dezvoltare psihomotorie 

în mica copilărie au fost elaborate de 

A. Gesell' (1925) şi Ch. Biihler' (1932). 

La sfârşitul anilor 1970, pediatrul american 

J. B. Brazelton a propus o nouă scară 

de evaluare a comportamentului neonatal. 

în Franţa, psihologii utilizează mai ales 

scara de dezvoltare psihomotorie a primei 

copilării propusă de O. Brunet şi I. Lezine. 

Unele baby-tests permit determinarea unei 

vârste şi a unui coeficient de dezvoltare', 

dar valoarea lor prcdictivă este destul 

de slabă. 

BAGDASAR (Dumitru), medici 

specialist în neurochirurgie (Roşiesti, 

jud. Vaslui. 1893-Bucureşti, 1946). 

Şi-a însuşit tehnica neurochirurgicală 

în clinica lui H.W. Cushing, la Boston 

(1927-1929). în 1935 a creat primul 

serviciu de neurochirurgie din România, 

într-un pavilion al Spitalului Central din 

Bucureşti. A scris, între altele: Chirurgia 

durerii (1935); Troubles mentaux dans un 

cas de tumeur du lobe frontal droit (1936), 

în colaborare cu D. Constantinescu; Lathyrismul 

(1945); Tratat de neurochirurgie 

(1951). Membru de onoare postmortem al 

Academiei Române (1948). 

BALANSARE, mişcare alternativă 

a corpului. 

Balansarea capului sau a corpului, pe 

picioare, în patru labe sau în poziţia aşezat 

pe spate, se întâlneşte frecvent la copii, mai 

ales în mediile spitaliceşti, în stabilimentele 

sanitare sau cu caracter social. Acest comportament 

nu este în sine patologic, dar 

există riscul lovirii capului de elemente 

solide. Acest fenomen ar fi mijlocul de a 

rezolva o tensiune interioară provocată de 

o carenţă afectivă sau de instabilitatea 

relaţiilor existenţiale cu persoane din 

anturaj. Se consideră a fi şi o activitate 

autoerotică, în cursul căreia copilul s-ar 

legăna pentru a-şi potoli trebuinţa de 

dragoste nesatisfăcută. în afara stabilimentelor 

spitaliceşti sau cu caracter social, 

balansarea persistentă ar fi un fenomen 

reacţionai la comportamentul mamei, a 

cărei atitudine instabilă oscilează rapid 

între severitate şi răsfăţul excesiv. -• TRI- 

HOTILOMANIE. 

BALBISM - BÂLBÂIALĂ. 

BALINT (Michael), psihanalist britanic 

de origine maghiară (Budapesta, 

1896 - Londra, 1970). 

Este celebru îndeosebi pentru că a organizat 

seminarii de formare a asistenţilor 

sociali şi a medicilor practicieni. „Grupurile 

Balint" nu reunesc decât un mic număr 

de participanţi şi funcţionează fără teme 

prestabilite, fiecare putând evoca un „caz." 

care îl preocupă. Rolul animatorului este 

de ai determina pe membrii grupului să-şi 

conştientizeze propriile atitudini, sentimente 

şi procese psihice care intervin în 

relaţiile lor cu pacienţii. Lucrările teoretice 

ale lui Balint se axează pe problemele 

regresiunii' şi pe ceea ce el a numit „dragostea 

primară", fază foarte precoce în 

procesul relaţiilor interumane, şi „defectul 

fundamental", element cauzal al tulburărilor 

psihologice. Dintre lucrările traduse 

în limba franceză, cităm: Le medicin, son 

mahidc ct hi maladie (1960); Le defaut 

fondamental (1971); Amour primuire et 

techniquc psychanalytique (1972), Les 

voies de In regression (1972). 

BANALITATE, caracter a ceea ce 

este comun. 

Numărul de răspunsuri banale relevate 

în anumite teste (de asociaţii de cuvinte, 

teste Rorschach', teste Rosenzweig*) permite 

să se măsoare gradul de conformitate 

socială şi să se deducă unele ipoteze 

privind adaptarea, anxietatea sau calitatea 

inteligenţei unei persoane. 

BANDĂ, grup de indivizi. 

De la o anumită vârstă, copiilor le place 

să se reunească şi să se grupeze pentru a 

se juca. Ei formează bande, în care se simt 

solidari unii cu alţii. în unele cazuri, scopurile 

bandei devin antisociale. Este vorba 

de bandele de „marginali", a căror agresivitate 

este, pe de o parte, semnul unui 

violent protest împotriva societăţii, iar, pe 

de altă parte, o afirmare inadaptată a 

personalităţii virile. Adolescenţii care frecventează 

asemenea bande se recrutează de 

obicei din mediile defavorizate din centrele 

urbane, din familiile disociate de 

unde lipsesc autoritatea şi afecţiunea. 

Intrând într-o bandă, ei îşi satisfac trebuinţa 

de securitate şi de căldură afectivă; 

găsesc aici, de asemenea, puterea care le 

permite să înfrunte societatea şi sunt 

descărcaţi de orice sentiment de vinovăţie, 

deoarece colectivitatea din care fac parte, 

banda lor, îi aprobă. Nu este imposibil să 

se modifice scopurile bandelor de adolescenţi, 

în această direcţie lucrează educatori 

specializaţi, psihologi şi asistenţi sociali. 

--• DELINCVENTĂ; DROG; TOXICOMANIE. 

40 41

BARAJ 

BARAJ. Pentru a măsura capacitatea 

de atenţie" a subiecţilor 

umani, B. Bourdon (1895) a imaginat 

o probă simplă constând din 

bararea anumitor litere dintr-un 

text imprimat (toate literele a, de 

exemplu). Acest test a fost reluat 

mai târziu de către E. Toulouse şi 

H. Pieron (1904), apoi de R. Zazzo 

(1941), care au înlocuit literele prin 

figuri geometrice. 

în psihiatric se vorbeşte de „baraj" în 

cazul în care un bolnav, atins de schizoun 

act început. 

BARBITURIC, medicament cu toxicitate 

redusă folosit în mod curent 

in medicină pentru proprietăţile 

sale calmante şi hipnotice. 

Consumul de barbitunce (gardenal, 

rabil în ultimii ani. Folosirea abuzivă a 

acestor produse este periculoasă. Adesea 

anumită stare de beţie, dispoziţia lor moilificându-se 

(iritabilitate. agresivitate). Unii 

intră în comă şi mor. Dezintoxicarea în 

dificilă. 

BATERIE DE TESTE, ansamblu 

de probe psihometrice. 

Psihologul mi utilizează în practică 

niciodată un singur test. Pentru a asigura 

un diagnostic cât mai exact, el foloseşte 

mai multe probe diferite. De exemplu, 

pentru a se aprecia inteligenţa unui copil 

se poate servi de scara lui Wechsler', de 

psihodiagnosticul lui RorschaelV, făcându-1 

să execute şi câteva desene. Datele astfel 

obţinute sunt complementare; ele nu indică 

doar nivelul intelectual al subiectului, ci 

s. forma şi calitatea gândirii sale. Există 

baterii de teste de aptitudini şi de personalitate. 

BATESON (Gregory). antropolog 

american de origine engleză (Grantchester. 

Marea Britanie, 1904 - 

San Francisco, 1980). 

Contribuţii esenţiale ia ştiinţele sociale 

prin cercetări antropologice efectuate pe 

teren, îndeosebi în Noua Guinee şi Bali. 

ca şi aplicarea în psihiatrie a conceptelor 

ciberneticii şi a conceptelor extrase din 

teoria tipurilor logice a lui B. Russell 

şi A. N. Whitehead. A elaborat, împreună 

cu .1. Weakland, teoria dublei legături' 

în schizofrenic. Bateson a fost teoreticianul 

principal al grupului de la Palo Alto 

(California). Dintre operele traduse în 

limba franceză, cităm: La ceremonie du 

Nn ven (1 936. trad. 197 1); Vers line ecologie 

de lespriU.1977). 

BĂTRÂNEŢE, a treia vârstă a 

vieţii, după vârstele de creştere şi 

vârsta adultă. 

In general se admite că scnescenţa 

cu progresul igienei şi medicinei multe 

persoane de vârsta a treia îşi conservă 

tinereţea şi vigoarea timp mult mai îndelungat 

decât odinioară. în prezent, „handicapaţii 

legaţi de vârstă nu sunt frecvenţi 

şi cu dificultăţi grave decât dincolo de 

75 de ani şi chiar dincolo de 80 de ani" 

(A. Alperovitch, 1989). Din ce în ce mai 

mult se disting mai multe categorii în 

„vârsta a treia": persoanele „între două 

vârste" (de la 6» la 74 de ani), persoanele 

„în etate" (de la 75 de ani în sus) şi persoanele 

„foarte vârstnice"' (după9 de ani). 

Scnesccnţa se manifestă printr-o scădere 

(văz. auz. abilitate, forţă musculară) şi 

intelectuale, al căror declin începe de la 

vârsta de 25 de ani (D. Wechsler). Capacităţile 

mentale nu sunt atinse în mod uniform: 

în timp ce funcţiile verbale sunt mai 

puţin vătămate (vocabularul rămâne intact), 

atenţia si memoria imediată cunosc o curbă 

descendentă, făcând practic imposibilă 

orice nouă achiziţie. Cu toate acestea, după 

unii autori (S. Pacaud. 1953), posesia unui 

nivel de instrucţie ridicat ar întârzia apariţia 

acestor tulburări. în societatea noastră, 

bătrânul se simte adesea devalorizat şi 

considerabil după vârsta de 55 de ani). 

nefolosile cunoştinţele şi bunăvoinţa bătrânilor, 

care sunt neglijaţi şi cărora nu li se 

acordă nici un statut satisfăcător. 

BÂLBÂIALĂ, tulburare a vorbirii 

în care unele silabe sunt repetate 

(bâlbâială repetitivă), iar altele nu 

pot fi pronunţate (bâlbâială explozivă). 

Cauzele acestui fenomen complex sunt 

ereditare şi îndeosebi afective. O prea 

accentuată emotivitate, sentimentul de 

inferioritate se regăsesc frecvent la bâlbâiţi, 

care cu greu reuşesc să-şi exprime 

gândurile, deoarece sunt intimidaţi. 

Bâlbâială nu este o tulburare permanentă, 

ci intermitentă, dispărând atunci 

când subiectul este mai sigur pe sine sau 

când are un „suport". Puţini sunt cei care 

singuri, prin voinţa şi perseverenţa lor, 

izbutesc să-şi înfrângă această deficienţă 

a vorbirii. Reeducarea obişnuită constă din 

exerciţii de articulare a cuvintelor, de 

BEHAVIORISM 

reglare a ritmului vorbirii şi suflului, aso- 

ustrant (ironic) 

într-un aşezământ specializat (Institutul 

pentru bâlbâiţi). 

BEHAVIORISM, psihologie obiecUvă. 

Timp îndelungat psihologia a fost considerată 

o ştiinţă a stărilor de conştiinţă. De 

aceea singura metodă aplicabilă nu putea 

fi decât introspecţia. în opoziţie cu această 

teză, la începutul secolului XX sa afirmat 

o nouă doctrină, al cărui promotor energic 

a fost J.B. Watson'. Pentru acest autor 

psihologia trebuia să se definească drept 

bazeze pe conştiinţă şi pe introspecţie, ea 

trebuia să-şi limiteze studiul la observaţia 

organismului într-o situaţie dată. într adevăr. 

Măgurele elemente susceptibile să fie 

obiectul unei cercetări ştiinţifice sunt 

datele observabile ale comportamentului 

verbal şi motor, care este întotdeauna 

adaptativ. Organismul supus unei acţiuni 

tinde să neutralizeze efectele acesteia, fie 

acţionând asupra obiectului care o produce, 

fie modificându-se el însuşi. Raporcărora 

putem prevedea reacţiile unui 

individ la o „excitaţie" cunoscută, sau să 

deducem natura unui stimul pornind de la 

observarea unei reacţii'. Cheia de boltă a 

acestui sistem este reflexul condiţionat', 

instinctele înseşi fiind reduse la o „serie 

de reflexe înlănţuite". Totul este învăţare, 

chiar şi expresia emoţiilor, comportamentele 

putând fi modificate prin educaţie. 

Behavioriştii au studiat comportamentul 

animalelor, al fetusului uman si al copiilor 

mici. Pornind de la observaţiile făcute la

BESTIALITATE 

de droguri. Aceste activităţi corespund copiii psihoiici a fost descirsă în: h'rt.lrenUi 

unei intensificări a activării cerebrale, "IKIIX ( I 969); Dnmo'.teii nu-i de ujun.s 

generatoare de plăcere. 

(14711). l-vud.ilii \ ieţii (1973); Pentru ;i li 

părinţi acceptabili (1988) 

BESTIALITATE, perversiune sexuală 

care constă în raportul sexual cu un BIBERI (Ion), scriitor, psihiatru şi 

animal. 

psiholog român (Turnu Severin, 

Bestialitatea este foarte răspândită ca 1904 - Bucureşti, 1990). 

fanta/are. întălnindii-se în mitologie si în Licenţiat în medicină si în litere si filoarte. 

în practică, ea este mai rară, dar se sofie la Bucureşti, a audiat apoi cursuri 

găseşte la ambele sexe. îndeosebi la per- la Sorhona si Ia College de France. în 

soanelc care trăiesc într-o anumită izolare. 1936 i s-a acordat premiul Fundaţiilor 

cum sunt păstorii tic turme sau soldaţii din Resiale pentru scriitorii tineri, pentiu eseul 

deşert. Bestialitatea se poate observa si la 77).i;iafov reeditat în 1971 (text revizuit) 

unii demenţi sau arieraţi, ori în accesele de sub titlul Viuţii si monrtcn in evohili.i 

doxala performanţă de a trata in extenso 

BETTELHEIM (Bruno), psihanalist teme .specifice psihanalizei (subconştientul. 

american de origine austriacă (Viena, visele, aimoasa. nevrozele, moartea etc.) 

1903 - Silver Spring, Washington, cu o ostentativă ignorare hibliourafică a 

1990). psihanaliştilor, ale căror idei totuşi le frtie- 

După ce a fost internat. în 193S, la tifică. Lreud e citat doar ici-coio. ca un 

Daehau şi la Buchcnwald, emigrează în autor minor. A scris, între altele: Runeţiu 

1939 în Statele Unite. în cursul lunilor ni le creiitourc .ilc subconştientului (1938); 

petrecute în lagărele de concentrare a Individuiiliuue şi' dc\tin, 2 volume (1945); 

supus observaţiei comportamentul code- Visul si structurile subconştientului (1970); 

extremă. Rste vorba de „o situaţie trăită de untropi>k)gică ( 197 1) încearcă să prezinte 

subiect ca inevitabilă şi iremediabilă dis- comportamentul „biopsihic" al omanistrugere", 

contra căreia mi poate reacţiona melor ca sisteme dinamice informaţionale 

decât prin mecanisme de apărare psihotice. şi cu autoreglare, dintr-o perspectivă plun- 

La un moment dat. convins de caracterul disciplinară, 

ineluctabil al destinului său, subiectul 

încetează să mai lupte şi nu face decât BILINGVISM, practică a două 

să aştepte moartea iminentă. Din aceste limbi. 

observaţii Bettelheim trage învăţăminte în Franţa, bilingvismul se întâlneşte 

şi concluzii practice: întrucât un mediu în regiuni ca Alsacia şi Brctania, unde 

nefast poate conduce la dezagregarea populaţiile rămân ataşate de limba lor oripersonalităţii, 

trebuie să fie posibilă ginară, precum şi în ţări ca Belgia, 

„reconstruirea" copiilor psihotici şi redarea Preşcolarul învaţă cu uşurinţă limbile 

lor vieţii, amenajândii-le condiţiile pentru pe care le aude vorbite în anturajul său. 

aceasta. Experienţa sa în ceea ce priveşte Este însă de notat că unii autori, cum 

46 

BINSWANGER 

este ele exemplu E. Pichon. consideră că Sorbona, iar după patru am devine dircebiliimvismul 

poate tulbura funcţiile ordo- torul acestuia. 

natoare ale limbajului, prin faptul că în îl interesează toate procesele gândirii, 

acest caz copilul este supus influenţei a dar cercetează mai ales inteligenţa, al cărei 

două culturi, a două moduri de gândire studiu încearcă să-l aprofundeze prin toate 

diferite, a două sisteme de relaţii intre mijloacele posibile. Studiază aspectele 

cuvinte şi concepte, care nu se suprapun fizionomiei, ale capului şi corpului, se 

exact. Alte cercetări, dimpotrivă, demon- interesează de grafologie şi de inteligenţa 

strează că bilingvii au un avantaj iute- copiilor. în 1904, ministerul instrucţiunii 

lectual faţă de monolingvi (J.K. Bhatnagar, publice decide să organizeze învăţământul 

M. Eiscnstein.D.A.Wagner. 1980). Bilmg- pentru anormali; se constituie o comisie, 

vişinul artificial - ca acela al copiilor din care face parte şi Binet, însărcinat săi 

imigraţi, obligaţi să utilizeze două limbi depisteze pe cei suferinzi de debilitate 

spre a putea comunica cu părinţii lor. pe mintală. în anul 1905 a fost publicată, în 

de o parte, cu vecinii, pe ele altă parte — colaborare cu T. Simon'. o metodă de 

poate fi sursă de tensiuni şi de dificultăţi, depistare, mereu ameliorată până în 1911. 

Această „scară metrică a inteligenţei" 

BILIOS, temperament în care pre- (S.M.I.) a fost primul test mental realdomină 

sau se crede că predomină mente util în practică. Succesul ei mondial, 

bila (fierea). '^;>t ^ simplitatea sa. stă la originea dez- 

Reluând teoria pitagorică a umorilor, \oltării întregii psihometrii". Scara metrică 

Hippocratc recunoaşte patru umori prinei- a inteligenţei a făcut obiectul a numeroase 

pale: sângele, flegma sau limfa, bila gal- adaptări şi revizuiri, dintre care cele mai 

benă si atrabila neagră. Din această obscr- celebre sunt, în Statele LJnitc, acelea ale lui 

vaţic decurge teoria celor patru tem- L- Tcrman' şi M.A. Merrill (1937 şi 1960), 

peramcnte'.^Biliosul are pielea galbenă, iar în Franţa aceea a lui Zazzo. cunoscută 

este ambţios. C. Galen (131-201), care a inteligenţei" (N.S.M.1.1. Din opera lui 

reluat teoria temperamentelor a lui Binet se poate citi cartea Idei moderne 

Hippocratc numeşte biliosul „coleric" (de ^upru copiilor (1909), lucrare care conla 

gr. khole, „bilă"). Această noţiune, stituie testamentul său pedagogie, 

perimată azi, a trecut în limbajul popular 

( a vărsa fiere") BINSWANGER (Ludwig), psihiatru 

elveţian (Kreuzlingen, 1881 - id., 

BINET (Alfred), psiholog francez 1966). 

(Nisa, 1857-Paris, 1911). 

Este cunoscut în psihiatrie prin des- 

S-a consacrat psihologiei după ce s-a crierea în termeni noi a unor psihoze* 

afirmat ca autor dramatica obţinut licenţa (îndeosebi mania"), datorită aplicării meîn 

drept şi a întreprins studii de ştiinţe todei fenomenologice. Prieten al lui Freud, 

naturale (răsplătite cu titlul de doctor în nu aderă total la concepţiile acestuia, 

ştiinţe). în 1891 intră ca preparator la concepţii care, crede Binswanger, riscă să 

laboratorul de psihologie fiziologică de la reducă omul la o mecanică a impulsiilor. 

47

BOALA LUI ALZHEIMER 

Profund influenţat de ideile lui E. Husserl 

şi mai ales de ale lui M. Heidegger, elaborează 

o teorie, Daseinanaliza sau „analiza 

în ţările anglo-saxone. Dintre operele sale, 

cităm: Fenomenul psihogalvanic în experienţa 

de asociaţie (1907); Introducere în 

analiza existenţială (1947); Visul şi existenţa 

(1954); Discurs, parcurs şi Freud 

(1970), Cazul Sii/un Urban (reeditare 

1988); Melancolic şi manie (1988). 

BIOENERGIE, terapeutică a cărei 

finalitate este conştientizarea curenţilor 

vegetativi care circulă în interiorul 

corpului, resimţirea acestora, 

înţelegerea disfuncţionalităţilor lor 

şi restaurarea armoniei „corp-spirit" 

prin înlăturarea inhibiţiilor şi descătuşarea 

fluxului energetic. 

Bioenergia se înscrie ca o extindere 

a vegetoterapiei lui Wilhelm Reich. Ea 

a fost elaborată în Statele Unite, în anii 

1950, de doi discipoli ai acestui autor, 

A. Lowen şi J. Pierrakos, pornind de la o 

idee simplă: suferinţa spiritului se exprimă 

prin corp şi este cu putinţă să scăpăm de 

ea acţionând asupra corpului. Deprimatul, 

de exemplu, nu este niciodată destins, 

muşchii săi sunt contractaţi în aşa măsură 

încât respiraţia şi circulaţia sanguină sunt 

stânjenite, chiar dacă individul nu este 

conştient de lucrul acesta. El va începe 

deci prin a învăţa să respire, iar apoi va 

căuta în corp zonele de contracţie. în 

sfârşit, va încerca să înţeleagă cauza 

tensiunilor, care, în general, îşi au originea 

într-o „proastă educaţie". Exerciţiile fizice, 

masajele, pantomimele, strigătele, râsul şi 

plânsul, muzica şi desenul îşi au locul lor 

în şedinţele de bioenergie, care de cele mai 

multe ori sunt colective. Datorită acestor 

forme de expresie, tesiunea musculară şi 

nervoasă diminuează, amintirile înăbuşite 

ies Ui suprafaţă şi o nouă energie se 

eliberează. 

BION (Wilfred Ruprecht), psihiatru 

şi psihanalist britanic (Muttra, azi 

Mathură, India, 1897 - Oxford, 

1979). 

A fost elevul Melaniei Klein şi a efectuat 

cercetări privind dezvoltarea mentală 

a copilului, psihozele şi viaţa în grupuri 

restrânse. în orice grup există două niveluri: 

acela al raţionalului şi evidentului, 

pe de o parte, şi acela al iraţionalului, al 

afectelor, al reacţiilor ascunse, al inconştientului, 

pe de altă parte. Aceste două 

niveluri întreţin raporturi complexe, pe 

care le descurcă analiza. Bion este autorul 

unor lucrări ca: Investigaţii în grupurile 

mici (1961); La sursele experienţei (1962); 

Atenţia şi interpretarea (1970). 

BIOTIPOLOGIE, ştiinţa care cer 

cetează, pentru flecare individ, 

relaţiile posibile între structura 

corpului şi comportamentul psihologic. 

La început biotipologia se baza mai ales 

pe măsurători corporale, dar mai apoi a 

făcut tot mai mult apel la noi discipline 

(endocrinologie, criminologie, electroencefalografie, 

hematologie...). Biotipul unui 

individ (înfăţişarea fizică) dă o impresie 

adesea valabilă cu privire la temperamentul 

' său. Dintre tipologii cei mai cunoscuţi 

îi putem reţine pe francezul C. Sigaud 

(Forma umană, semnificaţia sa, 1914), pe 

germanul E. Kretschmer" şi pe americanul 

W. H.Sheldon-. 

Sigaud distinge tipurile respirator', 

digestiv*, muscular" şi cerebral". Kretschmer, 

observându-i pe bolnavii mintali, a remarcat 

că melancolicii şi maniacii sunt în 

general scunzi şi rotofei, pe când schizofrenicii 

sunt indiferenţi, apatici, cu un 

corp înalt şi slab. 1-a numit pe cei dintâi 

„picnici'-ciclotimi", iar pe ceilalţi „astenici' 

(sau leptosomi)-schizotimi". Le-a 

adăugat acestora tipul „atletic*-epileptoid" 

şi tipul „displastic"'. Sheldon, studiind un 

mare număr de subiecţi normali, a găsit 

trei tipuri morfologice principale: endomorful.ectomorful 

şi mezomorful. Fiecărui 

tip morfologic îi corespunde un ansamblu 

de trăsături de caracter fundamentale, numite 

viscerotonie'.cerebrotonie* şi somatotonie*. 

Tabloul de mai jos rezumă corespondenţele 

esenţiale: 

Endomorfie" 

Viscerotonie 

Rotofei, lent. 

Iubitor de confort 

şi de viaţă pe picior 

marc. 

Trebuinţă de contacte 

sociale. 

Mezomorfie' 

Somatotonie 

înalt, robust. 

Energic, activ. 

Dorinţă de a 

se impune. 

Ectomorfie- 

Cerebrotonie 

înalt, zvelt, inhibat, 

atitudine 

rezervată,jenă. 

Fugă de contacte 

sociale. 

în viaţa practică se întâlnesc extrem de 

rar indivizi care să aparţină exclusiv unuia 

din aceste trei tipuri. Omul de pe stradă, în 

general, este un compus din aceste temperamente. 

BLEULER (Eugen), medic psihiatru 

elveţian (Zollikon, în apropiere 

de Zurich, 1857 - id., 1939). 

S-a ilustrat prin studiile sale asupra 

„demenţei precoce sau grupul schizofreniilor". 

A introdus în psihiatrie termenul 

de schizofrenie", devenit clasic. A demonstrat 

că bolnavii de schizofrenie sunt, în 

pofida aparentei lor indiferenţe, persoane 

extrem de sensibile care,în spatele carapacei 

lor protectoare, au o viaţă interioară 

intensă. •• AUTISM. 

BOALA LUI ALZHEIMER, formă 

de demenţă presenilă descrisă de 

A. Alzheimer (1864-1917). 

Această afecţiune, care atinge mai ales 

femeile (84% dintre bolnavi), se caracterizează 

prin apariţia sa precoce (către 

vârsta de 50 de ani), o deteriorare mentală, 

o dezorientare* în timp şi în spaţiu; este 

însoţită de tulburări de limbaj (afazie), de 

dificultăţi în executarea mişcărilor coordonate 

(apraxie) şi în recunoaşterea perceptivă 

(agnozic). 

La examenul anatomic, se observă o 

atrofie cerebrală difuză, o dilatare a ventriculilor 

şi plăci senile pe cortex. Clinic, 

boala se manifestă mai ales prin tulburări 

de orientare şi printr-o pierdere a memoriei; 

dispoziţia este în general euforică, 

dar uneori este depresivă. Boala lui 

Alzheimer evoluează, într-o perioadă de 

patru până la zece ani, spre o caşexie 

demenţială terminală. Studii epidemiologice 

efectuate în Statele Unite arată că 

această boală atinge 2-5% dintre persoanele 

de peste 65 de ani şi 10-20% 

dintre persoanele de peste 80 de ani. 

Potrivit datelor difuzate de I.N.S.E.R.M. 

(1987), ar exista în Franţa aproximativ 

300 000 de persoane în vârstă de peste 

60 de ani suferinde de această afecţiune, 

a cărei origine genetică, legată de una, 

ba chiar de mai multe gene situate 

pe cromozomul 21, pare bine stabilită 

(„Science", 1987). 

48

BOALA LUI PARKINSON 

BOALA LUI PARKINSON, afecţiune 

nervoasă descrisă de medicul 

englez J. Parkinson (1817), caracterizată 

prin tremurături generalizate, 

hipertonie musculară şi 

aspectul împietrit al feţei. 

în pofida aparenţelor, bolnavul îşi păstrează 

intacte toate facultăţile mentale. 

Boala se datorează leziunilor microscopice 

de la baza creierului (locus niger 

sau „substanţa neagră"), responsabile de 

un deficit de dopamină, mediator chimic* 

care asigură buna funcţionare a circuitului 

nervos dintre Uicus niger şi nucleul caudat 

al putamenului. în mai multe ţări s-au 

realizat grefe cerebrale de celule capabile 

să sintetizeze pe cale naturală dopamină. 

BORDERLINE 

• CAZ LIMITĂ. 

BOREL-MAISONNY (Suzanne), 

pedagog şi ortofonist francez (Paris, 

1900). 

Originalitatea sa constă în aceea că, în 

paralel cu cercetările în fonetica experimentală, 

practică reeducarea. îi datorăm 

teste de limbaj şi o serie de inovaţii pedagogice 

în domeniul învăţării cititului, scrisului 

şi calculului. A scris, între altele: 

Limbaj oral şi limbaj scris (1960); Gramatiai 

în imagini, de la ortografie la gândire 

(1973); Absenţa de expresie verbală la 

copil (1979). 

BOSUMFLARE, stare a unei persoane 

supărate. 

Această atitudine, frecventă la copii 

şi adolescenţi, se întâlneşte şi la vârsta 

adultă, îndeosebi la femei. Bosumflarea, 

expresie minoră a agresivităţii, este arma 

celor slabi şi în acelaşi timp mărturisirea 

neputinţei lor. La adult corespunde unei 

atitudini de fixaţie sau de regresie la un 

stadiu infantil. îmbufnatul reacţionează ca 

şi cum încă ar fi copil în faţa părinţilor 

săi. Bărbatul bosumflat în faţa soţiei care 

aşteaptă să nască se comportă ca un copil 

gelos care îi întoarce spatele mamei pentru 

că ea i-a dat un frăţior. Aceste mărunte 

tulburări caracterialc nu au nici o gravitate, 

însă dacă se prelungesc în mod anormal 

pot să constituie un simptom al unei grave 

maladii pe cale de a se instala: schizofrenia. 

BOVARYSM, stare de insatisfacţie 

datorată decalajului existent între 

aspiraţiile unei persoane — care se 

iluzionează cu privire la ea însăşi, 

care se închipuie diferită, superioară 

celei care este în realitate — 

şi condiţiile sale de viaţă. 

vent la acte romaneşti şi sentimentale, care 

se tei mină cu eşecul. 

BRADIPSIHIE, încetinire a cursului 

gândirii. 

Amintirile sunt evocate cu dificultate, 

iar răspunsurile apar cu întârziere. Bradipsihia 

se întâlneşte în diferite afecţiuni, 

cum sunt depresia, epilepsia, boala lui 

Parkinson sau intoxicaţia cu oxid de carbon. 

BRAINSTORMING, tehnică de 

grup bazată pe metoda asociaţiilor 

libere, vizând descoperirea de idei 

noi şi originale în legătură cu o 

problemă determinată. 

Propovăduit de americanul A. F. Osborn 

(1939), brainstorming-u\ are ca obiectiv 

înlăturarea tuturor obstacolelor din calea 

creativităţii" persoanelor avute în vedere: 

a frânelor sociale, cum ar fi respectul 

BULIMIE 

ierarhici sau al convenienţelor, a deprin- BULIMIE, apetit excesiv care îl 

derilor gândirii, care limitează imaginaţia, face pe subiect să mănânce în mod 

Brainsiorming-ul formulează ca pe o exagerat. 

dogmă faptul că orice idee trebuie primită Cazuri de foame morbidă consecutive 

şi examinată cu atenţie. Membrii grupului 

l m o r leziuni llccj U 

entalc ale creierului 

sunt provocaţi şi încurajaţi sa enunţe toate 

al| 

r ost t 

| escr 

j se 

şj discutate la înecideile 

lor. oricât de bizare ar fi ele, fără 

pytu, 

secoIu| ui X 

X, îndeosebi de 

luate 

v M 

BehtereV (191 1). Unul din 

A condus Institutul de psihologie du, 

Miinchcn (102')-1938). a,x.i, în fat.uisccn- 

siunii nazismului a emi»rit în Statele 

Unite, unde a ocupat postul de profesor 

adjunct de clinică psihiatrică la universitatea 

Californiei de Sud. Raliată la mişcarea 

modernă a psihologiei umaniste, 

Charlotte Biihler a susţinut întotdeauna, 

împotriva doctrinei freudiene, că tul este 

purtătorul unei dorinţe proprii şi originale 

tmta 

' C0 llul a ecrut s;l 

P "ce- E " ^ 

n a b l L 

' s a u "^părtat chirurgical oasele 

care comprimau lobul frontal şi după patru 

/lle 

bulimia a dispărut, 

Foamea este o senzaţie care rezultă 

dintr-un ansamblu complex de factori 

psihologici, endocrini, neurologici, ha 

depinde de doi centri iegulatori antagonici: 

un centru al alimentaţiei" (l'eeding center). 

compus din imeleii laterali ai hipotala- 

(1972). Când un element patologic afectează 

creierul, ea în boala lui Pick (demenţa pre- 

BUHLER (Karl), psiholog german 

i, i senilri) sal] c;i în para 7 a 

generală (cau- 

(Meckesheim, Bade, 1879 - Pasa- , /// , , ,, sifilisului), 

7atr de t r c p o n e m a p;J t ( n a 

dena, California, 1963). 

ofi ca u r m a r c a U]lei t u m o n s;m a l||mi 

După ce a predat psihologia la Munchcn, , , acC]den( v a s c u a r ccrehra nu r a r c o n se 

a Dresda s, apoi la Viena, a emigrat 

j 

in Statele Unite, din cauza nazismului. . , 

r 

c a z u r i d 

Influenţat de cercetările Şcolii din Wurzburg, 

° f o a m e m o r b l d a pUT organll " c - 

exlsta 

se orientează mai întâi spre studiul expc- 

° hi Pe*W d e °ng»« > K " r o t 1^ 

Studiilc 

rimental al gândirii care, susţine el, îsi apare xk. bazate pe învăţare şi 

sieşi fără intermediar. Mai târziu adoptă P c a " llexclc condiţionale sau pe psihatiaconcepţiile 

cunoscutei Ccstaltpychologic. 

a ' a u 

^monstrat că hrăniră (mai ales 

i l / 

Este autorul a numeroase lucrări, dintre dulciurilor) î se asociază imaginea mamei 

care cităm: Die Gcstaltwahrnehmungen Ş' tandreţea. Bulimicul ar căuta în mod 

(1913); Die Krise derPsychologie(1927) inconştient să umple un vid afectiv. La 

şi Sprachtheorie (1934). Se numără printre unele femei isterice şi la frigide, de exemplu, 

personalităţile fondatoare ale psihologiei accesul de bulimie survine după fiecare 

moderne. 

relaţie sexuală „ratată". Toate alimentele 

51

C.A.M.P.S. 

probleme şi înţelegerea unui text. Numai Armatele moderne, care posedă un corp 

către vârsta de 7 sau X ani, o dată cu special de camuflaj, utilizează datele fumiaecederea 

la stadiul logicii concrete (sta- /atc de cercetările psihologice cele mai 

diul operaţiilor concrete'), descris de recente privind percepţia . - PREGNANŢĂ. 

J. Piagct, şcolarul începe să dobândească 

noţiunea de număr. Cu toate că. în general. CANNABIS, pudră obţinută din 

ci ştie sa socotească, nu poseda realmente fl or 

ii e 

femele, din frunzele şi tulconccptul 

de număr, deoarece nu stă- indiană. 

p i n U e u s c a t e de c â n e p ă 

pâneşte ..conservarea"", „elasihearea-si f ă mes- 

C a n n a b u p o a t e fi umat t 

..scrierea- ca operaţii, trebuind dec, să ^^ ^ ^ în a m e s t e c a t a în 

ma, exerseze spre a ajunge la o prima , turi 

d u s e l e de p a t i s e r i e în b ă u 

structurare Ionica a realului. In mod . ,. , 

v 

"... sau in aîte alimente. 

demersul lor intelectual. *sa. de exemplu, 

în Hssone (resiune pan/iană). unii institutori 

care au reintrodus abacul în clasele 

lor C 1'>S4) sunt mulţumiţi de rezultatele 

obţinute. Metoda de predare a matematicii 

a profesorului austrialian Z.P. Dicncs se 

bazează şi ea pe experienţa practică a 

C.A.M.P.S. • CENTRU DE ACŢIUNE 

MEDICOSOCIALÂ PRECOCE. 

CAMUFLAJ, artă de a disimula. 

Camuflajul tinde să modifice organizarea 

câmpului perceptiv în aşa fel încât 

un obiect determinat să treacă neobservat. 

Astfel, este greu să se recunoască forma A 

în ansamblul B, ori cifra 4 în desenul C 

(a se vedea figurile de mai mai jos,. 

Două exemple de camuflaj 

consumator. Dozele mici produc euforie şi 

un fel de stare de exaltare agreabilă care 

se termină cu somn. Probabil că această 

beatitudine se datorează faptului că principiul 

toxic activ al cânepei indiene, camuibumlul. 

care acţionează asupra creierului, 

determină o producţie crescută de endorfine 

•. Cannabis nu provoacă dependenţa 

fizică, ci. la unele persoane firave, o 

dependenţă psihică. Când intoxicaţia devine 

cronică, se observă la toxicoman o scădere 

a activităţii, o diminuare a atenţiei şi a 

memoriei, tulburări de caracter (iritabilitate. 

instabilitate) şi de dispoziţie (alternarea 

fazelor de depresie cu momente de 

exaltare). Cannabis, în toate formele sale 

— frunze, răşină, esenţă —, este drogul 

ieftin. Folosirea sa creşte în mod îngrijorător: 

16 862 persoane interpelate în 1987 

(O.C.R.T.I.S.,. 

CAPACITATE, posibilitate de a 

reuşi în îndeplinirea unei sarcini 

sau într-o întreprindere. 

Capacitatea depinde de aptitudine', de 

maturizare" şi de exerciţiu. Măsurarea 

capacităţilor intelectuale şi psihomotorii 

este posibilă prin folosirea metodei 

testelor'. 

Numim capacitate civilă posibilitatea pe 

care o posedă. în principiu, orice persoană 

majoră de a şi exercita drepturile civile. 

Ac 

lilor mintali şi alienaţilor, aceştia fiind 

declaraţi ..incapabili". Din anul 1968, în 

Franţa, incapabilii majori beneficiază de o 

protecţie juridică specială. 

CAPTATIVITATE, tendinţă de a şi 

atribui şi de a conserva pentru sine 

bunurile şi afecţiunea persoanelor 

din anturaj. 

Această atitudine este frecventă şi 

normală la copilul mic. O regăsim totuşi 

destul de des la adult, îndeosebi la acele 

mame abuzive care, mai mult sau mai 

puţin inconştient, îşi împiedică fiii sau 

fiicele să devină independenţi. 

CAPTIVITATE, pierdere a libertăţii. 

Privarea brutală de libertate şi de contacte 

familiale, la care se adaugă umilinţele, 

subalimentaţia, frica, ba chiar şi 

tortura, provoacă la numeroşi prizonieri 

(soldaţi sau civili luaţi ca ostatici, o stare 

depresivă comparabilă cu neurastenia'. 

Adesea tulburările se prelungesc şi după 

revenirea la viaţa normală sau apar după 

eliberare (stare de „care-i acolo?", tulburări 

de somn, culpabilitatea de a fi supravieţuit, 

sentimentul înstrăinării, amintiri 

obsesive din captivitate). încercarea poate 

fi şi sursă de tulburări mentale, cele mai 

frecvente fiind depresia' (care se poate 

traduce prin tentative de sinucidere) şi 

crizele de angoasă* acută, adesea asociate 

cu o agitaţie violentă. -» BETTELHEIM. 

CARACTER 

CARACTER, mod de a fi, de a simţi 

şi de a reacţiona al unui individ sau 

al unui grup. 

Se vorbeşte la fel de bine de caracterul 

impetuos .al unui om, ca şi de caracterul 

flegmatic al englezilor sau de acela de 

vorba de o amprentă durabilă, care permite 

diferenţierea indivizilor sau grupurilor 

atunci când se supun observaţiei atitudinile 

şi comportamentele lor. 

Principalele probleme puse de noţiunea 

de caracter sunt: 1) Descriere:!. Numărul 

de adjective sau de substantive utilizate 

pentru descrierea caracterelor este foarte 

mare. G.W. Allport a recenzat 17 953 de 

termeni în limba engleză; 2) Clasificarea. 

Aceasta depinde în parte de prima problemă 

si mai ales de infinita diversitate a 

caracterelor. (Clasificările zoologice se 

ncluând niciodată în considerare indivizii,; 

3) Satura caracterului. Pentru a rezolva 

prima problemă, ar trebui să începem prin 

n reduce la minimum numărul termenilor 

descriptivi. Acestei sarcini i sa consacrat 

J. W. French (1953), care nu reţine decât 

49 de trăsături de caracter, confirmate de 

mai multe metode de analiză faetorială*. 

Pentru a rezolva cea de-a doua problemă, 

ar trebui să cunoaştem legile psihologice 

care guvernează caracterul şi să dispunem 

de o caracterologie sigură pe metodele 

sale, ceea ce încă nu este cazul. De primul 

aspect ţine şi problema formării caracterului. 

Se admite azi că achiziţiile datorate 

mediului,educaţiei,experienţei şi efortului 

personal, grefate pe temperament,de 

care ele sunt indisociabile, contribuie în 

mod esenţial la conturarea caracterului 

fiecărui individ. Atitudinile, deprinderile 

nu sunt niciodată contractate în mod pasiv.

CARACTEROLOGIE 

CARENŢĂ AFECTIVA 

Subiectul participă întotdeauna la aceasta 

mai mult sau ma puţin activ. Cunoaşterea 

caracterelor este posibilă prin observarea 

narelor şi a testelor de per 

nali 

CARACTEROLOGIE, studiul carac 

terelor. 

Deşi foarte veche, caracterologia abia 

dacă începe a se construi pe baze ştiinţifice, 

acestea fiind încă incerte. Există mai 

multe metode de analiză şi de descriere a 

caracterelor'. Unele se întemeiază pe aprecierea 

morfologiei indivizilor (fiziognomonie*, 

biotipologie') sau pe studierea documentelor 

expresive (grafologie', teste'). 

Altele utilizează mai ales observarea comportamentului, 

a atitudinilor faţă de lumea 

Emotivitate Activitate Răsunet 

mmemotiv nonactiv primar 

(Ludovic al XV-lca) 

nonenioliv nonaeliv secundar apatic 

(Ludovic al XVI-lca) 

emotiv 

emotiv 

nonemotiv 

nonemoliv 

emotiv 

emotiv 

nuirctiv 

nonactiv secundar 

activ 

acliv 

primar 

(Bauddain; Chopin) 

primar 

secundar 

primar 

secundar 

Răsunet 

sentimental 

(Kicrrkcgaard, 

Rousscau) 

(Voltain; 

A. Huxley) 

Ilegmatic 

(Bcrgson, 

B. Franklin) 

coleric 

(V. Hugo, Danlon) 

pasional 

(Btxlhovcn, 

Napoleon I) 

Dintre teoriile legate de caracterologie, 

cele mai cunoscute sunt acelea ale 

şcolii franco-olandeze (caracterologia lui 

Heymans şi Wiersma. dezvoltată în Franţa 

de R. Ix Scnnc) şi aceea a lui C. G. Jung. 

După autorii olandezi toate caracterele ar 

fi susceptibile de reducerea la opt tipuri, 

care se obţin prin combinarea celor trei 

factori fundamentali ai persoanei umane şi 

a contrariilor lor: emotivitatea, activitatea 

şi ră.si/;iem/(primantatc sau secundaritate). 

|A se vedea tabelul.| 

în pofida lucrărilor statistice efectuate 

de promotorii ei (2 145 cazuri studiate), 

această teorie este contestabilă, deoarece 

formulele utilizate sunt prea înguste şi 

artificiale spre a da seama de bogăţia unei 

individualităţi. Unii. în mod paradoxal, îi 

preferă tipologia lui Jung, care se referă la 

atitudinea persoanelor faţă de lumea fiinţelor 

şi a lucrurilor. Pentru Jung, energiile 

sunt orientate fie spre lumea interioară 

(introversiune), fie spre exterior (extraversiune). 

în primul caz, subiectul acordă 

întâietate ideilor; în al doilea caz, el apreciază 

îndeosebi valorile lumii exterioare, 

prestigiul, contactele sociale. Această caracterologie 

sumară se apropie mult de biotipologia 

lui E. Kretschmer. Psihologii 

utilizează datele biografice, observaţia 

directă şi testele (chestionar*, psihodiagnostic*) 

pentru a analiza caracterele. 

CARENŢĂ AFECTIVĂ, lipsă sau 

insuficienţă a afecţiunii. 

Trebuinţele afective ale omului sunt la 

fel de importante ca şi celelalte trebuinţe 

vitale şi nesatisfacerea lor poate avea 

consecinţe grave. Plânsul, strigătele copilului 

mic separat de mama sa depun mărturie 

de starea de confuzie şi de angoasă 

resimţită în această situaţie. Mai târziu se 

instalează resemnarea, dar şi, o dată cu ea, 

apatia* şi refuzul alimentelor. Dacă nimeni 

nu o înlocuieşte pe mamă, atunci când 

absenţa ei este îndelungată, se observă o 

stagnare a dezvoltării fizice şi o regresiune" 

generalizată. Ultimele cunoştinţe 

achiziţionate dispar, limbajul se deteriorează, 

copilul redevine „bebeluş", cnurezia* 

şi balansarea sunt aproape întotdeauna prezente. 

Uneori copiii îşi fac rău, se umplu 

de vânătăi. 

Rezistenţa organică este extrem de 

diminuată la aceşti copii. R. Spitz a pus în 

evidenţă daunele carenţei afective precoce. 

Testând cu regularitate nou-născuţi crescuţi 

de puericultori într-o creşă-model şi 

comparându-i cu alţi nou-născuţi îngrijiţi 

de mamele lor, deţinute într-un penitenciar, 

el a remarcat că aceştia din urmă 

aveau o dezvoltare psihomotorie normală 

(coeficientul de dezvoltare = 105 la sfârşitul 

celui de al doilea an de viaţă), pe când 

cei dintâi se degradau în permanenţă: pe 

când iniţial, la baby-tests, coeficientul de 

dezvoltare fusese de 124, această cifră a 

scăzut la 72 la sfârşitul primului an, iar 

după doi ani nu era mai mare de 45. în 

afară de aceasta, în creşa-model unul din 

fiecare trei copii (mai exact, 373%) murea 

înainte de a fi împlinit vârsta de doi ani, 

pe când, în aceeaşi perioadă, nu s-a 

înregistrat nici un deces printre copiii 

deţinutelor. Spitz şi continuatorii operei 

sale au stabilit că efectele carenţei afective 

sunt cu atât mai grave cu cât această 

carenţă îi atinge pe copii mai de timpuriu 

şi timp mai îndelungat. Dincolo de cinci 

luni de separarea de mamă apare 

hospitalismul' şi se instalează perturbaţii 

grave ale personalităţii (inteligenţă şi 

afectivitate) copilului. 

Pentru a controla aceste aserţiuni, alţi 

autori (J.B. Bowlby, A. Freud etc.) au 

analizat biografiile adulţilor sau adolescenţilor 

inadaptaţi social. Ei au constatat 

că delincventa (îndeosebi furturile şi prostituţia 

minorelor) sunt de 4-5 ori mai frecvente 

la subiecţii care au suferit de carenţă 

afectivă în copilărie decât la cei crescuţi 

într-o familie normală. O contraprobă a 

fost furnizată de maternajul de care beneficiază 

unii copii perturbaţi. începând din 

momentul în care aceştia au fost îngrijiţi 

cu tandreţe zi de zi de o infirmieră, de o 

puericultoare sau de o psiholoagă (tot atâtea 

substitute ale mamei), ei şi-au recăpătat 

gustul de viaţă, au reînceput să mănânce, 

iar curba lor ponderală s-a redresat. A 

reapărut, de asemenea, inteligenţa. 

Sunt cazuri în care separarea de mediul 

familial este indispensabilă. în asemenea 

cazuri, copilul trebuie pregătit pentru 

această încercare, spre a-i risipi, pe cât 

posibil, anxietatea inevitabilă. Din ce în ce 

mai mult, în spitale şi în creşele medicale, 

mamele au posibilitatea să rămână cu 

copiii lor, dacă o doresc. Dacă nu, li se 

cere să lase copilului un obiect personal (o 

batistă cu parfumul preferat, de exemplu) 

şi să-şi multiplice vizitele. 

Trebuinţa de a iubi şi de a fi iubit nu 

este mai puţin importantă la vârsta adultă. 

Când această trebuinţă este contrariată de 

dificultatea de a stabili relaţii sociale (ca 

urmare a timidităţii, a nevrozei) sau de 

întâmplările vieţii (abandon, doliu, bătrâneţe, 

izolare...), ea poate fi compensată de 

unele activităţi, de consacrarea la o operă 

caritabilă sau colectării de timbre. Dacă, 

însă, vidul afectiv nu este umplut, poate să 

apară o stare depresivă mai mult sau mai 

puţin gravă care, uneori, sfârşeşte cu sinuciderea. 

-• ATAŞAMENT; DEPRESIE; TRIHO- 

TILOMANIE. 

57

CASĂ DE AJUTORARE SPECIALIZATA 

CASĂ DE AJUTORARE SPECI- 

ALIZATĂ (M.A.S.), stabiliment 

rezervat adulţilor handicapaţi, 

incapabili de autonomie şi având 

nevoie de îngrijiri permanente, sub 

supraveghere medicală. 

Aceste casc au fost create, în Franţa, 

prin decretul din 26 decembrie 1978, ca 

aplicare a artcolului 4d din legea de orientare 

în favoarea persoanelor handicapate 

iM) iunie 1975). File sc adresează subiecţilor 

atinşi dc aricraţie' mentală, de tulburări 

motorii importante, dc deficienţe senzoriale, 

incapabili să aibă grijă dc ei înşişi 

şi tributari unei supravegheri medicale 

si unor îngrijiri permanente. Dc mărime 

redusă (în medie H) 41) de paturi), ele 

au un personal destul de numeros, capabil 

să acorde asistentă pensionarilor în actele 

vieţii curente (toaletă, vestimentaţie, 

mese...), sa-i distreze şi sa-i îngrijească. 

Acest personal este încadrat de o echipă 

care. în general, cuprinde: psiholog, medic, 

infirmier, educator specializat, psihomotrician, 

reeducator. Circulara ministerială din 

28 decembrie l l )78 insistă asupra necesităţii 

prezervării legăturilor bolna\ ilor cu 

familiile lor. evitându-se izolarea iieogralică, 

favorizându-se ajutorarea cotidiană 

diurnă a handicapaţilor, creându-se în acest 

sens structuri dc ajutorare din partea familiilor 

în stabilimente şi făcând ca şi familiile 

să participe la gestionarea instituţiilor. 

-• PLASAMENT FAMILIAL SPECIALIZAT. 

CASTRARE, ablaţie sau distrugere 

chirurgicală, accidentală sau criminală, 

a organelor de reproducere. 

Castrarea poate determina modificări 

de comportament specifice. Lucrul acesta 

este manifest la animal (cocoşul castrat 

îşi pierde orice agresivitate şi tendinţa de 

58 

dominaţie), pe când la om alterările de 

personalitate sunt mai puţin evidente. 

Acestea depind mai ales de circumstanţele 

în care survine castrarea. Aşa se explică 

faptul că la soldaţii castraţi prin rănire pe 

câmpul de luptă nu regăsim personalitatea 

Castrarea chirurgicală (ablaţia testicul Mor) 

a fost practicată în mai multe ţări, în specriminalilor 

sexuali, fiind înlocuită, la începutul 

anilor I97().de castrarea chimică. 

CATALEPSIE, stare patologică ce 

se caracterizează prin pierderea 

momentană a sensibilităţii şi contractilităţii 

voluntare a muşchilor. 

Corpul bolnavului devine tot atât de 

plastic ca ceara moale (flexibilitate de 

ceară) şi păstrează, fără vreo oboseală 

aparentă, postura care i se imprimă. Unele 

cri/e de somn cata-leptic, în cursul cărora 

pacientul poate lăsa impresia că este mort 

(aceste crize pot dura ore, dar şi luni 

întregi), se produc în urma unor violente 

şocuri emoţionale, a unor intoxicaţii sau 

ca urmare a unor afecţiuni ale sistemului 

nervos central. Catalepsia se întâlneşte în 

isterie, hipnoză şi îndeosebi în demenţa 

precoce de formă catatonică. 

CATATONIE, sindrom complex 

care cuprinde tulburări psihomotoare 

şi perturbări neurovegetative; 

se întâlnesc în special în schizofrenie 

şi uneori în anumite boli 

infecţioase, cum sunt encefalita 

psihozică azotemică acută. 

Catatonia se caracterizează, în esenţă, 

printr-o stare de pasivitate stuporoasă, 

conservarea posturilor impuse (eatalepsie) 

şi negativism (refuzul de a vorbi, de a 

mânca etc.) Impulsuri subite pun capăt 

uneori acestui tablou: strigăte, acte de violentă, 

furie, care îl lac pe bolnav periculos 

pentru anturajul său. Această stare poate li 

trecătoare, periodică sau cronică. Unele 

cazuri de catatome acută evoluează rapid 

spre moarte. Tcrapeuticile propuse vana/â 

de la un autor hi nitul: electroşocuri,neurolcpticc, 

hibernare artificială. Cât despre 

tetice. Pentru unii catatonia ar ii de origine 

CĂMIN DE PROTECŢIE 

graniţa a două clase sau a două 

stări psihologice. 

De exemplu, despre un copil al cărui 

coelicient intelectual se situează între 7 I si 

«4 se va spune că este un ..caz limita" (se 

spune si boalcrlinc). în patologia mentală, 

^ vorbeşte de „stare limită" atunci când 

simptomeie onservate sunt nucmieuuire 

î m r c 

nevroza şi psihoză. Cu toate acestea. 

Şoarece numai rareori se ajunge ia psitiere 

din realitate, analoană cu autismul), ''*'' u l m ° l -' clmc '> tc elasilicaiea americana 

"e cinJ îcntru iltii ir" ave i o cm/1 

lJ 

' n ]9W (D S M R) sc poate m;milcsta 

' '"~ 

oreanică 

' ' ' prin acte impulsive, cum sunt cheltuiel,le 

1K 

nesăbuite sau lurtul din vitrine, instabili- 

CATHARSIS, cuvânt grecesc care 

U llk ' sociale, instabi 

talca S1 e x c c s u l ln rck 

înseamnă „purificare", „purgatie". •' t^"v-un slab control emoţiona , 

lllatca 

reprezentaţiei dramatice asupra specta 

lorilor. La S. Freud si .1. Breuer. desem 

puternică încărcătură emoţională, până 

atunci parţial sau total refulata. 

Metoda cathartica este utilizată în 

psihologie pentru valoarea sa terapeutică. 

Tehnicile folosite variază de la psihanaliza 

clasică la strigătul primai, trecând prin 

narcoanaliză şi psihodramă. La copii se 

foloseşte mai ales jocul liber, datorită 

căruia tendinţele profunde se pot exprima 

în mod spontan. Figurine de plastilină, 

păpuşi sau marionete care simbolizează 

persoane din anturajul copiilor (părinţi, 

fraţi. surori...) pot fi maltratate sau distruse 

fără teama de represalii, ceea ce le permite 

micilor pacienţi să se purifice dc agresivitatca 

şi de angoasa lor. 

CAZ LIMITĂ, subiect care se situează 

într-o zonă de frontieră, la 

„ „ ,, 1 urăt ca Pcrsolla latllc 

^ ^.^ , t atamcmu| 

C A M | N D E PROTECTIE, centru 

de 

g az(lu 

j re 

destinat persoanelor 

h a n d i c a p a t e . 

, , . P c m n l m u ; bo n;|vi mint iiu o c 

j, j ţj 

: 

amelioraţi 

v u eca sau t oartc 

ieşirea din 

, spita Constituie un examen redutabil. Spre 

.^ . ljllUl sa sc rCL1L 

laptezc în mod progresiv 

i , .. la viaţa socia a S M crcal cainine de protcc 

ic a d i c a m c d i i dc viaţa aiT Ciuijatc în 

ţ ' , 

f uncţ 

j c de 

trebuinţele şi carenţele beneficiarilor 

acestora. Linele dintre aceste 

cămine, anexate spitalelor, clinicilor psihi- 

,trice sau centrelor de ajutor prin muncă*, 

; 

grupează 12-15 bolnavi care, din punct de 

vedere legal, nu sunt spitalizaţi, ci sunt 

consideraţi muncitori legaţi prin contract 

de stabilimentul în care lucrează. 

Există şi cămine dc protecţie individuale 

(plasamente familiale, supravegheate de 

50

CENTRU DE GUIDANCE 

terasament până la finisarea unor mici Strasbourg ( 1947) şi la Mulhousc ( 1949). 

piese de echipament industrial. Muncitorii De atunci încoace, numărul CM.P.P. nu a 

primesc un salariu (în general mic) care încetat să crească. Misiunea lor este dublă: 

este acoperit de produsele muncii. Centrele stabilirea unui diagnostic si tratarea tulbusunt 

supuse legislaţiei muncii. Cheltuielile rarilor, fără ai scoate pe subiecţi din 

fiului departamental de ajutor social. vorba de perturbaţii psihologice minore 

sau de dificultăţi instrumentale (tulburări 

CENTRU DE GUIDANCE, centru de psihomotncitate. de limbai), tratate fie 

medico-psihologic, în care medici, prin psihoterapie', fie prin reeducare'. 

psihologi, reeducatori şi asistenţi Tratamentul include şi o acţiune asupra 

sociali examinează copiii inadap- familiei, care poate beneficia de sfaturi 

taţi, îi călăuzesc în propriile lor pedagogice, educative sau psihologice. 

eforturi de a-şi descoperi şi dez- Centrele au un câmp de acţiune similar cu 

volta potenţialităţile personale şi îi acela al reţelelor de ajutorare specializate 

reeducă, fără a-i scoate din mediul (R.A.S.r şi al dispensarelor de inienă 

lor natural. 

mentală. 

Această formulă de readaptare, caracterizată 

de respectul persoanei, este mai CENZURĂ, control critic al actelor 

economică şi mai ales mai puţin trauma- unei persoane. 

ti/antă decât reeducarea în internat. Ea sa S. Fieud a dat acest nume instanţei 

dezvoltat considerabil după 1960, o dată psihice descoperită de psihanaliză', instanţă 

cu creşterea reţelei de centre medico-psi- care triază dintre sentimentele intime pe 

hopedagogice' (CM.P.P.) şi, din 1976 acelea pe care conştiinţa' le poate admite, 

încoace, o dată cu crearea centrelor de acţi- re.spingâiidu-le pe cele care sunt periune 

medico-socială precoce (C.A.M.S.P.) culoase sau neeonlorme cu exigenţele 

CENTRU MEDICO-PSIHOPEDA- 

GOGIC (CM.P.P.), stabiliment 

public sau privat unde se operează 

depistarea şi tratamentul copiilor 

şi adolescenţilor aflaţi în situaţia 

de eşec şcolar, a căror inadaptare 

este legată de tulburări neuropsihice 

sau de tulburări de cornportament. 

Promotorii acestor centre au fost A.Bcrge 

şi G. Mauco, care în 1946 au inaugurat 

„Centrul Claude Bernaal". la Paris. La 

scurt timp după aceea. J. Boutonicr şi 

M. Debcsse au creat organisme similare la 

dar Iară a-şi pierde nimic din dinamismul 

lor. reapar, sub o formă deghizată, în vise. 

actele ratate sau în simptomele nevrotice. 

* APARAT PSIHIC. 

CEREBRAL, persoană la care predomină 

viaţa intelectuală. 

Descris sub acest termen de C. Sigaud 

şi L. Mac Auliffe. acest tip de indivizi se 

caracterizează pnntr-un corp zvelt, lungii in 

şi o atitudine în general ştearsă. Cerebralul 

corespunde nervosului lui Hippocratc 

şi leptosomului din terminologia lui 

ti. Kretschmer. 

CEREBROTONIE, în tipologia' lui 

W. H. Sheldon, componentă a temperamentului 

în care predomină 

tensiunea nervoasă, îndoiala şi 

inhibiţia. 

Cerebrotonul (sau cerebrotonicul) preferă 

meditaţia şi expresia simbolică şi nu 

acţiunea directă. Cerebrotonul extrem, 

care trăieşte interiorizat, prezintă de obicei 

tulburări funcţionale: insomnie, oboseală 

cronică, tulburări cutanate. 

CHARCOT (Jean Martin), neurolog 

francez (Paris, 1825 - Lac Ies 

Settons, Nievre, 1893. 

Profesor de anatomie patologică la 

Salpctriere, a descris simptomatologia 

sistemului nervos; a acordat o importanţă 

deosebită nevrozei', pe care o defineşte 

ca pe ,,o stare morbidă care are în mod 

evident drept sediu sistemul nervos şi care 

nu lasă în anatomia cadavrului nici o urmă 

materială vizibilă". Ocupâdu-se de isterie', 

constată că crizele sunt provocate de amintirea 

înăbuşită a unui violent soc emoţional. 

A fost unul dintre cei care au utilizat 

pentru prima oară hipnoza" şi sugestia 

pentru a trata această afecţiune. Lecţiile 

sale, traduse în principalele limbi, sunt 

cu asiduitate însuşite şi îi aduc o reputaţie 

mondială. S. Freud a fost unul dintre 

discipolii săi. Printre elevii săi direcţi s-au 

numărat neurologii francezi J. Babinski, 

J. Dejerine, P. Mărie, care au făcut celebră 

şcoala de la Salpetriere. 

CHESTIONAR, serie de întrebări 

standardizate, orale sau scrise, 

puse în cadrul unei anchete. 

De obicei singura sarcină a subiectului 

CHIMIOTAXIE 

..Aveţi adesea dureri de cap'.'" (întrebare 

„închisă"). Dar există si întrebări ..deschise", 

caz în care cel anchetat răspunde 

liber (..Ce meserii v-ar plăcea să profesaţi 

'(.întrebări preforniate sau întrebări cu 

alegere multiplă (subiectul trebuie să 

bifeze o căsuţă dintr-un număr de răspunsuri 

propuse). 

zintă in realitate excelente caracteristici 

metrologice iar chestionarele au o validitate 

comparabilă întrucâtva cu aceea 

a testelor de inteligenţă. Ele permit să 

se facă sondaje de opinie (chestionare de 

atitudini), servesc în orientarea profesională 

(chestionare de interese profesionale) 

si în psihologia clinică (chestionare de personalitate). 

Dintre cele mai bune chestionare 

utilizate în psihopatologie, să cităm inventarul 

de personalitate multiiazic Minnesota 

(Minnesota Multiphasic Personality lnventory 

sau MMPl),care permite măsurarea 

a numeroase trăsături de personalitate: 

tendinţe ipohondrice, depresive, isterice, 

CHILDREN APPERCEPTION 

TEST -• THEMATIC APPERCEPTION TEST. 

CHIMIOTAXIE, reacţie de atracţie 

sau de respingere a unui animal 

provocată de un agent chimic. 

Viermele de mătase, alertat de mirosul 

femelei sale, s,e îndreaptă spre aceasta 

(chimiotaxie pozitivă), chiar dacă ea se 

găseşte la o distanţă de kilometri. Un pui 

de boiştean, atacat de un adult din aceeaşi 

specie, emite o „substanţă de înspăimântare" 

care îl pune pe fugă pe agresor 

(chimiotaxie negativă) şi împiedică astfel 

distrugerea congenerilor săi. 

62

CLASĂ DE INTEGRARE ŞCOLARA 

şi „clase de adaptare" în şcoala elementară 

şi la nivel gimnazial. Aceste secţii şi clase 

au efective mici (8 în cazul deficienţilor 

auditivi, 12 în cazul deficienţilor vizuali. 

15 în cazul copiilor care au dificultăţi relaţionale). 

Ele sunt încredinţate unor cadre 

didactice titulare care deţin C.A.P.S.A.I.S. 

(certificat de aptitudine pentru acţiuni 

pedagogice specializate de adaptare şi de 

integrare şcolară) sau, în învăţământul 

secundar, unor profesori cu stagii într-un 

centru naţional de pedagogie specială, care 

colaborează cu alţi specialişti: psihologi, 

ortofonişti, medici, reeducatori care depind 

fie de R.A.S. (reţea de ajutorări specializate'), 

fie de un CM.P.P. (centru 

medieo-psihopedagogic') sau de o altă 

instituţie din afara şcolii. în şcolile secundare, 

clasele de adaptare funcţionează de 

la clasa a Vi-a la clasa a III a [în Franţa 

numerotarea claselor se face descrescător, 

începând cu clasa a XII-a, care corespunde 

clasei I primare de la noi — nota trad.|, în 

aceleaşi localuri ale colegiului de învăţământ 

secundar (C.E.S.) normal. Programele 

de învăţământ şi orarele sunt acelea 

pune un accent aparte pe disciplinele de 

bază (matematica şi limba franceză), pe 

activităţile fizice şi pe activitatea creatoare, 

în 1984, potrivit unei note informative a 

Ministerului Educaţiei Naţionale, existau 

în Franţa 18 243 de elevi în clasele de 

adaptare. 

Admiterea în clasele de adaptare este 

propusă de o comisie medieopedagogică. 

Durata nu trebuie să depăşească un an, 

progresele fiecărui elev fiind supuse 

evaluării la finele anului şcolar. în urma 

bilanţului, comisia poate stabili necesitatea, 

de la elev la elev, a unui nou an în 

clasa de adaptare. Din 1981. clasele de 

adaptare nu mai sunt considerate ca ţinând 

de învăţământul special*. • CLASĂ DE 

INTEGRARE ŞCOLARĂ. 

CLASĂ DE INTEGRARE ŞCO- 

LARĂ, clasă specială, care primeşte 

în mod diferenţiat, în unele şcoli 

elementare sau, excepţional, în grădiniţe 

de copii, copii care suferă de 

un handicap motor, senzorial sau 

mental, capabili însă de a profita, în 

mediul şcolar obişnuit, de un învăţământ 

adecvat şi adaptat posibilităţilor 

lor. 

în Franţa, legea de orientare în favoarea 

persoanelor handicapate,din 30 iunie 1975, 

1(1 iulie 1989, au fixat ca obiectiv prioritar 

integrarea copiilor handicapaţi în mediul 

şcolar obişnuit. Dar o asemenea acţiune 

necesită un ajutor' adaptat elevului şi un 

sprijin dat cadrului didactic. Circularele 

nr. 91-302 şi nr. 91-3()4,din 18 noiembrie 

1991 (B.O. nr. 3 din 16/1/1992), ale 

Ministerului Educaţiei Naţionale, precizează 

formele şi modalităţile acestei integrări 

care, fie ea individuală sau colectivă, 

pe timp limitat sau permanentă, aplicată 

într-o clasă obişnuită sau specializată, 

beneficiind sau nu de sprijin din afară, va 

trebui să evite întotdeauna reconstituirea 

de structuri segregative. Clasele de integrare 

şcolară (CI. I. S.), definite în circulara 

nr. 91-304, înlocuiesc clasele de 

perfecţionare" şi clasele pentru handicapaţi 

cu deficienţe motorii sau senzoriale. Efectivul 

lor este limitat la 12 elevi. Există 

clase de integrare pentru copii atinşi de un 

handicap mental, încredinţaţi unor învăţători 

titulari ai certificatului de aptitudine 

pentru acţiuni pedagogice specializate 

(C.A.P.S.A.I.S.), opţiune E sau D; clase 

de integrare pentru copii cu un handicap 

auditiv, luaţi în sarcină de învăţători 

posesori de C.A.P.S.A.I.S.. opţiune A; 

clase de integrare pentru deficienţi vizuali 

sau orbi, încredinţaţi unor învăţători 

titulari ai C.A.P.S.A.I.S., opţiune B; în 

sfârşit, există clase de integrare pentru 

copii care prezintă un handicap motor, 

care cad în sarcina unor învăţători posesori 

de C.A.P.S.A.I.S., opţiune C. Admiterea 

donată deciziei unei comisii de educaţie 

specială" (C.D.E.S.), în general a unei 

comisii a circumscripţiei de învăţământ 

preelementar şi elementar (C.C.P.E.). 

Situaţia elevilor este revizuită în fiecare 

an. în fiecare clasă de integrare, învăţătorul 

elaborează un proiect pedagogic 

pentru grup şi un proiect pedagogic pentru 

fiecare elev în parte, fixând obiective, în 

cooperare cu familia, şi specificând ajutoarele 

şi echipamentele de care are nevoie 

(ordinatoare, maşini de scris, minitelel'oane, 

magnetoscoape, calculatoare...). 

Dacă este necesară recurgerea la intervenienţi 

specializaţi, tot el este acela care 

stabileşte legăturile de trebuinţă. 

CLASIFICARE 

ţionare datează de la legea din 15 aprilie 

1909. Acest şcoli, după decretul din 30 

august 1985, poartă numele de „stabilimente 

regionale de învăţământ public 

adaptat" (E.R.E.A.). în 1987, existau în 

Franţa 81 de stabilimente de felul acesta, 

cu un număr de 1 1 808 şcolari, 27 de şcoli 

autonome de perfecţionare cu 1 571 elevi, 

4 726 clase speciale (în majoritatea lor 

clase de perfecţionare) pentru 63 555 copii. 

Dacă se ia în considerare faptul că totalul 

subiecţilor şcolarizaţi se ridică la aproape 

CLASĂ DE PERFECŢIONARE, 

clasă specială care primeşte şcolari 

atinşi de o deficienţă intelectuală 

uşoară sau medie şi care nu prezintă 

tulburări de comportament. 

Clasele de perfecţionare sunt anexate 

şcolilor elementare, dar ele pot fi de 

asemenea grupate în „şcoli naţionale de 

perfecţionare" sau în „şcoli autonome de 

perfecţionare". în Franţa, organizarea şi 

funcţionarea claselor şi şcolilor de perfecde 

deficienţi intelectuali pentru fiecare 

250-300 de elevi, se poate spune că este 

un mare efort de făcut pentru a răspunde 

nevoilor. 

Clasele de perfecţionare sunt în general 

încredinţate unor institutori cu o formaţie 

psihopedagogică adecvată (cei mai mulţi 

fiind posesori de C.A.E.I.). învăţământul 

special organizat în aceste clase este 

îndeosebi concret şi practic. La împlinirea 

vârstei de 12 ani, şcolarii îşi pot continua 

studiile fie într-o secţie de educaţie 

specializată" (S.E.S.) a colegiilor, fie într-o 

şcoală de perfecţionare. Prin circulara 

Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 

91-304, din 18 noiembrie 1991, clasele de 

perfecţionare au fost înlocuite prin clasele 

de integrare şcolară". 

CLASIFICARE, operaţie care constă 

în regruparea într-un anumit număr 

de „clase" a elementelor care prezintă 

unul sau mai multe caractere 

comune. 

Clasificarea are drept scop regăsirea 

rapidă a unui obiect prin locul pe care îl 

ocupă ori pregătirea pentru descoperirea

COGNIŢIE 

populaţiei generale a Statelor Unite, iar şi E. D. Wiersma,printr-o puternică emoticultura 

lor este foarte diferită de aceea a vitate (E), o mare nevoie de activitate (A) 

albilor din America. 

şi reacţii imediate (R). Trăsătura domi- 

Oricare iar fi imperfecţiunile. Q.I. iiantă a colericului este mai puţin mânia 

rămâne un bun indicator al nivelului cât vivacitatea reacţiilor sale. impulsivimental 

al unei persoane sau al unui grup tatea, activitatea exuberantă, vitalitatea, 

social. în psihologia colectivă, el le-a impacienţa. •CARACTEROLOGIE, 

permis lui J. Flynn şi R. Lynn să demonstreze 

că, din 1950 încoace, nivelul mental COMANDĂ, mod de a conduce. 

al şcolarilor şi al recruţilor a crescut cu Nu există o formă unică de comandă, ci 

circa 20 de puncte în toate ţările indus- o multitudine de tipuri, fiecare tip variind 

trializate („Nature", 1987). 

potrivit caracteristicilor proprii grupului. 

O bună comandă asigură o performanţă 

COGNIŢIE, act de cunoaştere. colectivă superioară şi face să progreseze 

Psihologia cognitivă este disciplina care grupul în direcţia scopului fixat; ea este 

se situează la răscrucea biologiei, psiho- sursă de satisfacţie pentru membrii grulogiei, 

lingvisticii şi chiar informaticii, pului şi le întăreşte coeziunea. Comanda 

având drept obiect de studiu mecanismele autoritară permite să se atingă o mare 

gândirii datorită cărora se elaborează eficacitate, dar produce insatisfacţii care 

cunoştinţe, de la percepţie, memorie şi vatămă moralul grupului. Comanda demoînvăţare 

până la formarea conceptelor şi cratică creează un climat mai bun şi le 

a raţionamentului logic. Numim „teste permite minorităţilor să aducă o contricognitive" 

probele psihometrice care permit buţie care ar risca să fie pierdută într-o altă 

evaluarea cunoştinţelor unui subiect, cum ambianţă. -* AUTORITATE; LlDER. 

sunt testele de nivel şcolar sau acelea de 

cunoştinţe tehnice, utilizate în vederea COMISIE DEPARTAMENTALĂ DE 

selecţiei profesionale. 

EDUCAŢIE SPECIALĂ (C.D.E.S.), 

instanţă creată în fiecare depar- 

COLECŢIONISM, tendinţă de a tament francez, ca urmare a legii 

acumula obiecte. 

din 30 iunie 1975, în favoarea per- 

Arieratul, bătrânul atins de demenţă soanelor handicapate, aplicabilă la 

adună lucruri din cele mai eteroclite: copii şi adolescenţi. 

capete de sfoară, pietre strălucitoare etc., C.D.E.S. se poate pronunţa în ceea ce 

pe când nevroticul este în căutare de priveşte orientarea* tuturor copiilor şi 

obiecte deosebite: batiste fine, lenjerie adolescenţilor handicapaţi, de la naştere şi 

feminină... La acesta din urmă colecţio- până la intrarea lor în viaţa activă, cel mult 

narea elementelor este legată de tipul de până la vârsta de 20 de ani. Rolul său este 

nevroză. -> FETIŞISM. de a promova diversele acţiuni necesare 

pentru a le da handicapaţilor cea mai bună 

COLERIC. Tip de personalitate care se educaţie posibilă. Ea este chemată să se 

defineşte, în clasificarea lui G. Heymans pronunţe, în caz de necesitate, asupra 

orientării lor spre structuri adecvate, cât 

şi asupra atribuirii pentru familii a unui 

ajutor financiar. Nu îşi dau avizul în 

privinţa plasării în stabilimente de primire 

COMPETIŢIE 

sau o infirmitate, reale sau presupuse, 

printr-un comportament secundar, uneori 

bine adaptat la realitate. Potrivit teoriei lui 

A Ad| el% 

Napoleon Bonaparte ar fi căutat 

rare prin muncă' sau atelierele protejate'. ^ 

a p m a p c de zHe, e noastre 

, Wilma 

Sarcina care revine acestei comisa fiind 

Rl|doip h 

supranumită „Gazela neagră", a 

foarte vastă, i-a fost dată Kposibilitatea . „ .. . „ 

devenit campioană o impică (960), a 

de a-si delega anumite competenţe către . , , , ,,,,, •-,,„. 

comisiile de circumscripţie ele două cate- P robele de aler S ilre P e l()0 m *' ' 

20() m 

gorii- acelea care au competenţe în prid 

P ă ce > i " a î n v i n s ° poliomielită care o 

u 

vinţa copiilor din învăţământul preşcolar doborâse. Dar compensarea se poate exerşi 

elementar (C.C.P.E.) şi acelea care cunosc 

cita 

Ş' P e P lan 

imaginar, cum fac nevroticii 

cazurile elevilor din învăţământul secundar sau deliranţii, care trăiesc în gând isprăvi 

(C.C.S.D.). în aceste două comisii se fabuloase sau se închipuie personaje extragăsesc 

cadre didactice, psihologi, medici, ordinare, spre a-şi masca eşectii în viaţa 

educatori, reprezentanţi ai asociaţiilor de socială. -• VOINŢĂ. 

creată în flecare departament francez, 

ca urmare a legii din 30 iunie 

1975. în favoarea persoanelor handicapate, 

aplicabilă la adulţi. 

Co.T.O.Re.P. se pronunţă îndeosebi 

asupra orientării subiectului handicapat fie 

spre o profesie compatibilă cu aptitudinile 

sale, fie spre un stagiu de readaptare, fie 

spre un atelier protejat* sau un centru de 

ajutorare prin muncă (C.A.T.). îi revine de 

asemenea sarcina de a aprecia dacă starea 

persoanei respective justifică atribuirea 

alocaţiei pentru adulţii handicapaţi. 

COMIŢIALITATE. Sinonimul epile 

iei 

COMPENSARE, acţiune de contrabalansare 

a unei deficienţe. 

Acest proces psihologic, adesea inconştient, 

constă în a compensa un deficit 

„ stimulează pe ce, mai 

b u n i 

• d a r Tl i n h i b ă 

P e u n " lndivi/1 care ' 

d e c a t să se e x 

P u l l ă n s c u k u de a P lerde - 

rcfera să 

P "» P a rticipe şi se interiorizează. 

După R. May, competiţia ar fi una din 

cauzele majore ale unei nevroze culturale 

care face din fiinţele umane fie persoane 

supuse şi conformiste, fie nişte revoltaţi. 

p e 

de altă parte, M. Sherif, experimentând 

pe Jouă grupuri de şcolari angajaţi timp de 

titive, a 

m a i m u l t e zile în j o c u r i compe 

o b s e r v a t 

iţja r a p i d a a u n o r c o n d u i ( e 

o s t U e ţ . a g r e s i v C i pe c a r e nu le _ au p u t u t 

P oto1 nici m e s c l e lllate 

' 

îmP reună > » icl 

participarea la programe de divertisment. 

Competiţia este un fapt cultural care nu se 

găseşte în toate societăţile; ea ar fi inexistentă 

la triburile Hopi, la triburile Arapesh 

din Noua Guinee, la indienii Zufii din New 

Mexico. 

70 71

COMPORTAMENT 

nerezolvare pot să devină patologice); el 

constituie o etapă normală în creşterea 

psihologică a copilului. Ca urmare a descoperirilor 

făcute de psihanalişti, nu se mai 

contestă existenţa unei sexualităţi infantile. 

Către vârsta de 4-5 ani, băiatul se îndrăgosteşte 

de mania sa (care este pentru 

dânsul persoana de sex feminin cea mai 

demnă de interes şi cea mai apropiată) şi, 

în acelaşi timp, se arată agresiv faţă de 

tatăl său, în care vede un rival fericit, 

căruia îi admiră şi îi invidiază puterea şi 

calităţile. Conflictul interior şi tensiunea 

care rezultă de aici se rezolvă în mod 

normal prin refularea' tendinţelor sexuale 

până la pubertate şi prin identificarea* cu 

tatăl: ca şi acesta, băiatul va învăţa să 

devină viril (fără revoltă) şi mai puţin 

dependent de mamă. La fetiţă se observă 

o situaţie simetrică. 

Complexul lui Ocdip îi caracterizează 

pe copiii din familiile monogame. El este, 

în esenţă, un efect al culturii. în civilizaţia 

noastră acest complex ocupă o poziţie 

fundamentală, determinând anumite trăsături 

de caracter (ostilitatea faţă de tată 

poate fi deplasată asupra autorităţii în 

general, asupra şefilor ierarhici, asupra 

Bisericii, statului etc.) şi ducând la nevroză 

atunci când evoluţia nu se face în mod 

normal. 

COMPORTAMENT, conduită a 

unui subiect luat în considerare 

într-un mediu şi într-o unitate de 

timp dată. 

Comportamentul, care depinde atât de 

individ cât şi de mediu, are întotdeauna un 

sens. El corespunde căutării unei situaţii 

sau unui obiect susceptibil să reducă tensiunile 

(C. L. Huli) şi să satisfacă trebuinţele 

individului. De la reflex, care 

tinde să suprime excitaţia, până la nevroză, 

concepută ca o reacţie neadecvată la angoasă, 

toate comportamentele au o semnificaţie 

adaptativă. > BEHAVIORISM. 

COMPORTAMENT MATERN, ataşamentul 

mamei faţă de progenitura 

sa. 

Printr-o scrie de cercetări asupra şobolanilor 

albi, C. J. Warden a arătat că această 

tendinţă este în general mai puternică 

decât oricare alta (sete, foame...). După 

P. T. Young, comportamentul matern s-ar 

explica, în mare parte, prin necesitatea 

mamei de aşi decongestiona glandele 

mamare, dureroase, prin alăptarea puilor 

Dar în acest comportament intervin si alţi 

factori. 

Spre a se studia presupusa influenţă a 

hormonilor, s-a procedat la implantarea 

de lob anterior al hipofiziei la şobolanii 

masculi adulţi, determinându-se astfel 

o conduită maternă tipică: construirea 

cuibului, lingerea puilor ctc. Ca urmare a 

lucrărilor lui K. Lorenz asupra impregnaţiei 

perceptive*, cercetătorii au încercat 

să studieze condiţiile ataşamentului* mamei 

faţă de pui. O oaie învaţă să recunoască 

mirosul mielului ei la două sau trei ore 

după fătarea acestuia. La specia umană, pe 

lângă cauzele biologice şi fiziologice, 

joacă un rol incontestabil în această conduită. 

O femeie nu va fi o bună mamă dacă 

ea nu a fost îndeajuns de iubită, în aşa fel 

încât să se iubească ea însăşi şi să-i 

iubească pe ceilalţi. 

COMPULSIE, tendinţă imperioasă 

de a săvârşi un act. 

în nevroza obsesională subiectul execută 

unele gesturi iraţionale, cum ar fi rectificarea 

poziţiei tuturor tablourilor din casă, 

ştiind că aceasta nu corespunde nici unei 

raţiuni logice, ci din necesitatea de a îndepărta 

angoasa care ar apărea în cazul în 

care aceste acte nu ar fi executate. După 

S. Freud, compulsiile ar fi „formaţiuni de 

compromis"' între anumite dorinţe şi exigenţele 

morale ale subiectului. 

COMUNICARE, relaţie între indivizi. 

Comunicarea este în primul rând o percepţie. 

Ea implică transmiterea, intenţionată 

sau nu, de informaţii destinate să 

lămurească sau să influenţeze un individ 

sau un grup de indivizi receptori. Dar nu 

se reduce la aceasta. în acelaşi timp în 

care o informaţie este transmisă, se produce 

o acţiune asupra subiectului receptor 

şi un efect retroactiv (feed-back) asupra 

persoanei emiţătoare care, la rându-i, este 

influenţată. 

Limbajul' nu este singura conduită în 

comunicare, aici intervenind de asemenea 

mimica şi gestul. Pe de altă parte, nu toate 

comunicările se exprimă în mod raţional. 

Se percepe mai mult decât se comunică cu 

claritate. Ba chiar S. Freud a putut vorbi 

de comunicarea de la inconştient la inconştient, 

exprimând prin aceasta faptul că 

indivizii sunt capabili să perceapă indici 

subtili, neconştientizaţi. 

Comunicarea nu este un privilegiu 

al omului. Ea există neîndoielnic şi la 

animale şi plante. Albina indică printr-un 

dans, celorlalte membre ale stupului, locul 

în care se găsesc florile, distanţa şi calitatea 

nectarului (K. von Fnsch). Pinii, 

plopii, arţarii răniţi îşi avertizează congenerii 

despre vătămările suferite, ceea ce 

are ca efect declanşarea în întreaga colonie 

a unui mecanism chimic de apărare împotriva 

agresorilor (P. Caro, 1983). De la 

CONCEPT 

bacterie la om. toate fiinţele vii au nevoie, 

pentru a supravieţui,de a fi informate atât 

asupra stării lor cât şi asupra mediului 

exterior. Semnalele utilizate sunt dintre 

cele mai variate: vizuale, ca la licurici, 

electrice (gimnoţi), sonore (cintezoi), 

ultrasonore (lilieci), tactile (furnici) sau 

chimice (feromonele emise de viermii de 

mătase). 

CONAŢIE, termen utilizat în psihologia 

franceză cu sensul de „efort 

de voinţă". 

Aspectele conative (sau voliţionale) ale 

unei persoane, legate de motivaţii şi de 

pulsiuni, constituie fundamentele afectivităţii. 

Le putem aprecia calitativ datorită 

tehnicilor proiective. 

CONCEPT, reprezentare mentală 

abstractă şi generală a unui obiect. 

Conceptul este o construcţie simbolică 

a spiritului care, dincolo de datele senzoriale, 

atinge esenţa obiectelor şi le grupează 

într-un acelaşi ansamblu. Piroga, 

şalupa, traulerul, port-avionul sunt vase; 

hoţul şi escrocul sunt delincvenţi, febra 

tifoidă şi tuberculoza sunt maladii. Conceptele 

„vas", „delincvent" şi „maladie" 

sunt produse ale experienţei noastre, 

limbajul permiţându-ne să le exprimăm 

simbolic. 

Conceptul este un instrument intelectual 

care ne dă posibilitatea să sesizăm relaţiile 

existente între anumite fenomene. Posesia 

sa facilitează acţiunea, pe când absenţa sa 

o contrariază; un experimentator o învaţă 

pe o maimuţă să stingă o lumânare cu apa 

luată de la un robinet, apoi transpune 

aceeaşi acţiune în contextul unui lac. 

Animalul se întoarce cu cana sa la robinet, 

75

CONDENSARE 

în loc să ia apa din lac. Dacă ar fi posedat 

conceptul de „apă", maimuţa s-ar fi scutit 

de această osteneală. Formarea conceptelor, 

studiată mai ales de J. Piaget.esteîn 

funcţie de maturizarea intelectuală şi de 

dezvoltarea limbajului. Nivelul de gândire 

conceptuală a unui subiect este evaluat cu 

ajutorul testelor de clasare a unor obiecte 

de culori şi forme diferite. 

CONDENSARE, acumulare de sensuri 

într-un singur element. 

Cuvintele de duh. visele', lapsusurile", 

simptomele nevrotice tălmăcesc. într-un 

mod abreviat şi simbolic, sentimentele 

unei persoane. Un bărbat visează, de 

exemplu, că se mută într-un marc oraş, 

scăldat de un râu, oraş care se numeşte 

„Parsbourg'' Analiza acestui nume arată 

că este compus din silabe care aparţin 

numelor Paris şi Strasbourg şi că în realitate 

autorul visului, ataşat de cele două 

oraşe, este incapabil să se decidă în favoarea 

unuia sau altuia. Condensarea, mai ales 

aceea a personajelor, duce uneori la o 

extremă concizie, contribuind la îmbogăţirea 

semantică a viselor şi la caracterul 

lor bizar. 

CONDIŢIONARE, ansamblu de 

operaţii asociative prin care se 

provoacă un nou comportament la 

animal sau la om. 

Domeniul reflexelor condiţionate pare 

infinit. Prin metoda condiţionării peştii au 

putut fi învăţaţi să parcurgă labirinturi nu 

prea complicate. Chiar şi rezistenţa organismului 

la microbi este un reflex susceptibil 

de condiţionare (S. Metalnikov, 1928). 

într-adevăr, dacă se inoculează antigeni 

microbieni unui câine, organismul său va 

76 

reacţiona prin producerea de anticorpi 

(substanţă defensivă). Dacă injecţiile sunt 

fi suficient ca să provoace apariţia anticorpilor. 

Condiţionarea este o tehnică utilizată 

în mod curent în terapeutica psihiatrică 

pentru tratarea unor nevroze, dezintoxicarea 

alcoolicilor sau vindecarea copiilor 

de frică, de emirc/.ie, de bâlbâială sau de 

insomnie. > TERAPIE COMPORTAMENTALĂ. 

CONDIŢIONARE OPERANTĂ, 

tehnică de învăţare pusă la punct 

deB.F. Skinner(1938). 

Opusă condiţionării pavloviene clasice, 

metoda condiţionării operante caută să se 

apropie de realitate, lăsându-i animalului 

activ libertatea de a acţiona în mediul său. 

Nu mai este vorba de un răspuns provocat, 

ci doar de acte spontane, urmate de o 

întărire. De exemplu, apăsând pe o pedală, 

o pisică va căpăta lapte, sau, apăsând pe 

un buton din 19 în 19 secunde,o maimuţă 

va evita un şoc electric. Datorită acestei 

tehnici, a fost posibil ca porumbeii să 

înveţe să-i caute pe naufragiaţi şi epavele 

şi să semnaleze prezenţa lor apăsând pe 

butoane ori de câte ori zăresc pe ocean 

obiecte de culoare roşie, portocalie sau 

galbenă (culorile convenţionale ale semnalelor 

de situaţie critică şi ale vestelor de 

salvare). Dacă detecţia este confirmată, 

aceşti noi străjeri ai mărilor sunt recompensaţi 

prin hrană. 

CONDUITĂ, ansamblu de acţiuni 

prin care un organism caută să se 

adapteze la o situaţie determinată. 

Acest termen, foarte frecvent utilizat 

în psihologie până în anii 1960, tinde să 

fie înlocuit de acela de comportament'. 

Cu toate acestea, conduita nu se reduce 

nici la datele materiale şi obiective, cum 

cum Ic înţelegeau behavioriştii. nici la 

simplele reacţii ale organismului examinai 

în mediul său, prin care caută să diminueze 

tensiunile provocate de acesta. Conduita 

este un răspuns la o motivaţie*, punând în 

joc componente psihologice, motorii şi 

fiziologice. Comunicarea, de exemplu. 

este o conduită psihosocială care vizează 

să-i transmită celuilalt o informaţie, prin 

folosirea limbajului, a mimicii, a atitudinilor, 

a gesturilor etc. 

CONFLICT, luptă de tendinţe, de 

interese; situaţie în care se găseşte 

un individ supus unor forţe vectorial 

opuse şi de puteri aproape 

egale. 

Un şobolan înfometat, atras de hrana 

situată la extremitatea cuştii, la care nu 

poate ajunge decât trecând pe o grilă electrizată, 

se găseşte într-o situaţie conflictuală 

(apetenţă contra aversiune). Obligaţia 

pentru un copil de a face o muncă dezagreabilă, 

aşteptându-1 pedeapsa în cazul în 

care nu o face (aversiune contra aversiune) 

sau obligaţia de a alege între două plăceri 

la fel de atrăgătoare (apetenţă contra 

apetenţă) provoacă o tensiune intrapsihică. 

Când conflictul se arată insolubil, apare angoasa 

şi se instalează tulburări nevrotice. 

Fiinţa umană dispune de numeroase 

mijloace de a rezolva conflictele intrapsihice, 

mijloace cum sunt refularea, deplasarea 

spre un scop substitutiv, sublimarea 

etc. în afară de conflictele afective, există 

conflicte de ordin cognitiv (intelectual) sau 

social. Conflictul cognitiv survine în cazul 

în care o persoană se află în faţa unor 

CONFUZIE MENTALA 

informaţii contra opiniilor pe care ea le 

profesează. -• DISONANTĂ COGNITIVĂ. 

CONFORMISM, atitudine care 

vizează menţinerea individului în 

acord cu grupul său social. 

Conformismul este, pentru majoritatea 

fiinţelor umane, o condiţie de sănătate 

mentală. Refuzul de a accepta normele 

sociale îl izolează pe individ de comu- 

nitatea faţă de care el devine mai mult 

sau mai puţin străin. Transgresiunea este 

aproape întotdeauna pedepsită, sancţiunea 

putând merge de la pedeapsa violentă 

la deriziune (ca, de exemplu, în cazul 

nonconformismului vestimentar). Conformismul 

se asociază adesea cu o fidelitate 

faţă de grup, ceea ce îi poate face pe 

membrii săi să acţioneze contra piopriului 

CONFUZIE MENTALA, stare patologica 

in care ideile sunt încâlcite. 

Este vorba, de obicei, de o situaţie 

temporară, consecutivă unei intoxicaţii, 

unei boli infecţioase, unui traumatism 

cranian sau unui şoc emoţional puternic. 

Bolnavul are privirea rătăcită, nu-i mai 

recunoaşte pe ai săi. nu mai ştie unde se 

găseşte, este dezorientat în timp şi prezintă 

tulburări de memorie. Deşi confuzia 

mentală poate surveni la orice vârstă, ea se 

întâlneşte cel mai adesea la persoanele 

care au trecut de 60 de ani sau la acelea la 

care creierul a suferit alterări (toxicomani, 

alcoolici etc.). Această maladie evoluează 

în general favorabil dacă este tratată la 

timp. Dacă nu este găsită cauza şi dacă nu 

se instituie tratamentul de rigoare, se poate 

instala o stare confuzională organică 

cronică. 

77

CONSERVARE 

CONSERVARE. în teoria operatorie" 

a lui J. Piaget, schemă a gândirii logice 

care apare la copil între 7 şi 12 ani, potrivit 

căreia subiectul ştie câ anumite transformări 

ale unui obiect fforma acestuia, de 

exemplu) nu modifică celelalte calităţi ale 

sale (greutatea, de exemplu). 

CONSILIER DE ORIENTARE, 

specialist însărcinat să-i informeze 

pe elevii din învăţământul secundar 

şi pe studenţi cu privire la studiile 

pe care le pot face şi la locurile 

de muncă pe care le pot ocupa după 

terminarea acelor studii, precum 

şi cu privire la propriile lor posibilităţi, 

în aşa fel încât să poată 

decide în cunoştinţă de cauză asupra 

orientării lor. 

în 1988 existau în Franţa 519 centre de 

informare şi orientare şi 4 313 directori şi 

consilieri de orientare. Sarcina acestora din 

urmă este considerabilă: 2 620 000 de 

tineri au beneficiat, în 1986, de acţiuni de 

informare, iar 1 580 (XX) dintre aceştia au 

fost luaţi în sarcină. Consilierii de orientare 

utilizează metode proprii în special 

psihologiei clinice şi psihologiei sociale, 

îndeosebi tehnici psihometrice (teste colective 

şi individuale), convorbiri şi discuţii 

în grup. Ei au un rol important pe lângă 

cadrele didactice, în cadrul consiliilor de 

clasă, prin viziunea nouă pe care o aduc 

asupra elevilor. 

CONSTITUŢIE, ansamblu de dispoziţii 

congenitale, morfologice şi 

psihofiziologice ale unui individ. 

Există numeroase tipuri constituţionale 

şi s-a încercat reducerea acestora la câteva 

grupe principale. E. Dupre distingea opt 

constituţii: emotiv, ciclotimie, paranoiac, 

pervers, mitomaniac, schizoid, glihroid, 

psihopatie; E. Kretschmer reţine trei: atletic, 

leptosom, picnic; C. G. Jung se limita la 

două: introversiune şi extraversiune. 

Toate aceste clasificări sunt simplificatoare, 

dar ele au meritul de a sublinia existenţa 

unui fond comun la anumiţi indivizi, 

fond care le condiţionează conduita. Astfel, 

J. Masserman a observat că maimuţele 

plasate în situaţii de tensiune identice reacţionau 

diferit, după specie: unele deveneau 

agresive, altele se blocau, iar altele prezentau 

tulburări psihosomatice. 

CONŞTIINŢĂ, cunoaştere imediată 

pe care flecare dintre noi o are 

despre existenţa sa, despre actele 

sale şi despre lumea exterioară. 

Conştiinţa, care organizează datele 

simţurilor noastre şi ale memoriei,care ne 

situează în spaţiu şi în timp, nu există ca 

funcţie particulară care să fie organizată şi 

fără inferioritate şi fără exterioritate, un 

raport cu lumea percepută. H. Bergson o 

asimilează atenţiei, S. Freud percepţiei, 

C.G. Jung stării de veghe, iar neuropsihologii 

funcţiei vigile. 

J. Delay distinge şapte niveluri de 

conştiinţă. Cel mai înalt corespunde hiperactivării 

creierului (vigilenţă excesivă, 

emoţii puternice), cel mai de jos corespunde 

stării de comă (excitaţiile senzoriale 

nu mai provoacă decât foarte slabe reacţii 

motorii). între aceste extreme se situează 

vigilenţa atentă, vigilenţa difuză, reveria 

sau somnolenţa, somnul uşor şi somnul 

profund. Ceea ce se numeşte de obicei 

„conştiinţă" se limitează la nivelurile care 

preced adormirea. Dincolo de acestea 

conştiinţa nu este abolită — pentru că 

visăm şi ne amintim visele —, dar 

gândirea este fixată în special asupra 

piilsiunilor" şi afectivităţii' (conştiinţa 

onirică). 

CONTAGIUNE MENTALĂ, transmitere 

involuntară a simptomelor 

mentale patologice la alte persoane. 

Acestea, influenţate de un bolnav, se 

apucă să-1 imite, adoptându-i atitudinile 

şi mergând până la a-şi însuşi ideile lui 

delirante. La baza contagiunii mentale stă 

un feomen de sugestibilitate', care încetează 

de îndată ce bolnavul „inductor" este 

separat de subiecţii contaminaţi. Contagiunea 

mentală este foarte frecventă în 

isterie şi în situaţiile descrise de psihologia 

maselor. 

CONTRACEPŢIE -» REGLAREA NAŞ- 

TERILOR. 

CONTRATRANSFER - TRANSFER 

CONTROLUL NAŞTERILOR • 

REGLAREA NAŞTERILOR. 

CONVERSIUNE, transformare a 

unei emoţii, a unui afect refulat în 

manifestare corporală. 

Tendinţa proscrisă, care nu poate apărea 

liber în conştiinţă fără a provoca angoasă, 

se exprimă în mod simbolic printr-un simptom 

somatic. „Limbajul corpului" înlocuieşte 

vorbirea. Se observă în acest caz 

paralizii fără lezarea sistemului nervos, 

cecităţi, surdităţi sau mutisme fără lezarea 

organelor de văz, auz sau fonatoare. 

Tulburarea este funcţională şi corespunde 

CONVULSIE 

unei finalităţi inconştiente. Alegerea organelor 

are şi ea un sens ce poate fi înţeles 

prin explorarea inconştientului cu ajutorul 

narcoanalizei, al tehnicilor proiective sau 

al psihanalizei. Conversiunea, considerată 

mecanism de apărare contra angoasei, este 

mecanismul fundamental al isteriei. Ea 

nu trebuie confundată cu manifestările 

psihosomatice (paloare, roşire) provocate 

de emoţii la mulţi indivizi nervoşi sau 

anxioşi. 

CONVORBIRE, conversaţie logic 

închegată. 

Utilizată ca metodă de observaţie pentru 

studierea personalităţii unui subiect, acest 

procedeu, care face parte din toate examenele 

psihologice, facilitează sinteza 

diverselor rezultate obţinute. Convorbirea 

este folosită în mod curent în psihologia 

clinică (permiţând soluţionarea problemelor 

pacientului) şi a fost adoptată de 

psihologii din industrie şi din armata 

pentru selecţionarea cadrelor şi a ofiţerilor. 

Există diferite tehnici de convorbire (se 

pun întrebări şi se lasă ca persoana chestionată 

să vorbească fără a se interveni, de 

exemplu), dar conversaţia are loc întotdeauna 

într-un climat de bunăvoinţă, în care 

subiectul să se poată exprima în mod liber. 

CONVULSIE, contracţie bruscă şi 

involuntară a muşchilor, datorată 

unei descărcări neuronale. 

Se disting convulsii tonice şi convulsii 

clonice. Primele, rare, se caracterizează 

prin rigidizarea corpului, pe când celelalte 

se constituie dintr-o serie de secuse musculare 

ritmice. în copilărie, când creierul 

este hiperexcitabil, convulsiile însoţesc 

adesea febrele ridicate (40°C) provocate de

COPIL MALTRATRAT 

să-şi exprime în mod anonim tensiunea. 

Serviciile publice au pus şi ele pe picioare 

i sistem de protecţie socială, medico-: 

ală şi judiciară. 

Copil maltratat: ansamblul persoanelor, echipelor şi serviciilor care pot veni în ajutorul copilului 

şi al părinţilor săi 

(ASE.: Ajutorul social pentru copilărie; C.A.M.S.P.: Centru de acţiune medico-socială 

precoce; CM.P.P.: centru medico-psihopedagogic; P.M.I.: Protecţie maternă şi infantilă) 

[Extras din Dosarul tehnic „50 000 de copii sunt maltrataţi. A vorbi despre ei deja înseamnă 

a acţiona", cap. 3, „Protecţia copilăriei fn pericol, cadru juridic, instituţii, proceduri", p. 23. Publicat 

de Ministerul Afacerilor Sociale şi al Solidarităţii Naţionale, Paris, 1986] 

COPIL UNIC, singurul copil dintro 

familie. 

Această situaţie poate constitui un handicap 

pentru copil, care, crescut de părinţi 

adesea anxioşi şi hiperprotectori, nu găseşte 

în mediu condiţiile socioafective necesare 

dezvoltării sale. Izolat de ceilalţi copii, de 

a căror influenţă părinţii se tem mai mult 

sau mai puţin conştient, el ajunge să aibă 

o concepţie falsă despre viaţă, devine 

mofturos, egoist şi adesea retardat pe plan 

afectiv. Se pot evita aceste inconveniente 

dacă se integrează de timpuriu copilul unic 

într-o mişcare de tineret (scoutism*, de 

exemplu), unde el va face ucenicia vieţii 

sociale cu cei de-o seamă cu dânsul, se va 

obişnui cu schimburile şi cu egalitatea şi, 

privat de spirijinul părintesc, îşi va pune la 

încercare forţele personale. 

COPROLALIE, limbaj obscen sau 

murdar. 

Relativ frecventă la adolescenţii timizi, 

această conduită reflectă dorinţa lor de a 

se afirma şocându-i pe membrii anturajului. 

O regăsim şi în unele stări patologice 

(manie, schizofrenie, maladia lui 

Gilles de la Tourette, de exemplu) şi la 

copiii mici frustraţi pe plan afectiv. La 

aceştia din urmă poate invada întreaga 

sferă a limbajului, exprimând ostilitatea 

faţă de cei care nu-i iubesc. Coprolalia 

dispare de îndată ce subiectul şi-a regăsit 

securitatea afectivă. 

COPROFAGIE, ingerarea de excremente. 

Coprofagia este normală la unele 

insecte, cum este scarabeul, care consumă 

excremente de mamifere, ori Ia unele rozătoare, 

dar nu la om. Coprofagia, numită şi 

„scatofagie", se întâlneşte cel mai adesea 

la idioţi sau la demenţi, da 

de abandon sau în cazul un< 

afective grave. 

CORELAŢIE 

în nevroza 

raumatisme 

COREE, maladie nervoasă, numită 

de obicei „dansul Sfântului Guy". 

Atinge în special copii de 7-13 ani,care 

trăiesc în condiţii igienice proaste, lipsiţi 

de aer şi de lumină. Rareori recunoscută 

oce, această maladie, care se man 

prin mişcări înv agitaţie 

dezeordonată şi grimase), neregulate (scris 

, îi expune pe copii pedepselor nemedin 

partea educatorilor. 

Tratamentul (igienă, repaus) permite, în 

cazurile benigne, o vindecare rapidă. 

Coreea acută, zisă „coreea Sydenham", 

este de natură reumatismală şi infecţioasă; 

ea se observă în meningite şi în cursul 

maladiilor infantile, cum sunt rujeola, 

oreionul şi tuşea convulsivă. Există şi alte 

corei, cronice, care debutează la vârsta 

adultă. Cea mai frecventă, coreea lui 

Huntington, se caracterizează prin mişcări 

coreice lente, ca şi printr-o alterare a 

caracterului (depresie sau agresivitate) şi 

a inteligenţei. Este o maladie ereditară, 

degenerativă, care atinge şi cortexul cerebral 

şi nucleii cenuşii centrali de la baza 

creierului. 

CORELAŢIE, raport de termeni, 

dintre care unul îl evocă în mod 

logic pe celălalt. 

în procesul de creştere a indivizilor, 

înălţimea şi greutatea sporesc simultan. La 

şcoală, elevii străluciţi reuşesc în general 

la toate materiile de studiu, pe când copiii 

neinteligenţi eşuează aproape pe linie. în 

aceste cazuri diferite, se spune că există 

o corelaţie pozitivă între elementele variabile, 

în statistică se numeşte coeficient de

corelaţie indicele care exprimă gradul de 

legătură a două variabile determinate 

(înălţimea şi greutatea unui grup de 

indivizi, de exemplu). După cum acestea 

variază în acelaşi sens, în sens contrar sau 

independent una de alta, coeficientul de 

corelaţie capătă valori care tind către +1, 

-l sau zero. Datorită studierii corelaţiilor 

care există între diversele teste de inteligenţă. 

CE. Spearman a reuşit să pună în 

poate fi asimilat cu inteligenţa generală. 

Co.T.O.Re.P. -• COMISIE TEHNICĂ DE 

ORIENTARE $1 DE RECLASARE PROFE- 

SIONALĂ. 

CREATIVITATE, dispoziţie de a 

crea care există în stare potenţială 

la orice individ şi la toate vârstele. 

Strict dependentă de mediul sociocultural, 

această tendinţă naturală necesită 

condiţii favorabile pentru a se exprima. 

Teama de deviere şi conformismul sunt 

piedici în calea creativităţii. Pentru a elibera 

imaginaţia de lesturile sale, psihologii 

au pus la punct tehnici de discuţie în grup 

în care consemnul este exprimarea tuturor 

ideilor, chiar şi a celor mai bizare. Fiecare 

participant rivalizând în planul ingeniozităţii, 

fără teama de a fi criticat, problemele 

cele mai dificile îşi găsesc pe neaşteptate 

soluţiile. Aşa se face că fizicienii 

de la Naţional Accelerator Laboratory din 

Batavia (Illinois, Statele Unite) au ajuns să 

folosească un dihor alb, echipat cu un ham 

şi cu un pămătuf, pentru a curăţa interiorul 

acceleratorului de particule (un tub de 

500 m şi cu diametrul de 15 cm). 

CREDINŢĂ, atitudine a unei persoane 

faţă de o idee sau faţă de un 

fapt pe care le consideră întemeiate. 

P. Janet făcea distincţie între credinţele 

raţionale şi experimentale, pe de o parte, 

şi credinţele personale şi sentimentale, pe 

de altă parte, în cele din urmă elementul 

raţional intervenind prea puţin sau deloc. 

„Cred că Dumnezeu există" are o cu totul 

altă esenţă decât propoziţia „Cred că 

mâine şi în zilele următoare soarele va 

răsări". în primul caz, credinţa mea are un 

fond religios, pe când în cel de al doilea 

mă bazez pe observaţia cotidiană şi pe 

informaţia ştiinţifică. 

Puterea unei credinţe variază de la 

individ la individ, iar la aceeaşi persoană 

variază de la un moment la altul al existenţei 

sale. Nu raţioamentul este acela 

care predomină în credinţă, şi tocmai 

faptul că ea ascultă de alte condiţii, 

iraţionale si atective, o face să 

'iste cu 

fermitate realului. Credinţa îndeplineşte 

o funcţie utilă. „Omul - spun D. Krech 

şi R. S. Crutchfield (1952) - apelează la 

credinţe pentru a face faţă unor situaţii 

problematice". 

CREIER, formaţie nervoasă constituită 

din emisferele cerebrale şi din 

structurile care le unesc. 

La om leziunile cerebrale sunt întotdeauna 

extrem de grave prin consecinţele 

lor. Un copil malformat, care vine pe lume 

fără creier (se spune că este anencefal), 

este redus la o viaţă strict vegetativă. 

La animale distrugerea creierului nu are 

acelaşi caracter de gravitate. 

Multă vreme s-a crezut că „facultăţile" 

spiritului sunt localizate în creier. Astăzi 

se consideră că nu există un centru cu 

adevărat specializat al memoriei, limbajului 

etc, ci numai circuite cerebrale.

CRIZA 

recursuri posibile, dar mai bine ar fi să se 

poată reduce criminalitatea luptându-se 

contra mizeriei, a cocioabelor şi alcoolismului, 

educându-se totodată şi publicul, 

prin presă şi radioteleviziune. mai degrabă 

decât să se încerce integrarea în societate 

a celor care s-au îndepărtat de ea. Acestei 

sarcini preventive ar trebui să se consacre, 

în principal, criminologii moderni. 

CRIZĂ, manifestare bruscă a unei 

ruperi de echilibru. 

Existenţa umană este jalonată de crize, 

prima criză fiind naşterea (intrarea în viaţă 

este însoţită de ţipete). Fiinţa trece apoi 

printr-o serie de etape critice, dintre care 

principalele sunt înţărcarea, intrarea în 

şcoală, adolescenţa şi menopauza. Maurice 

Debesse a studiat, sub numele de „criză de 

originalitate juvenilă", comportamentul 

revoluţionar al adolescentului, care caută 

cu stângăcie să-şi afirme personalitatea. 

Emoţiile violente, frustrările îndelungate 

şi dureroase provoacă crize nervoase de 

agitaţie sau de furie. 

CRONOBIOLOGIE, ştiinţă care 

are drept obiect de studiu periodicitatea 

fenomenelor biologice. 

De la animaliculeie unicelulare şi până 

la om există fenomene bioperiodice: migraţia 

anuală a rândunelelor, menstruaţia la 

femeie etc. Aceste ritmuri biologice sunt 

înscrise în patrimoniul genetic al vieţuitoarelor 

şi nu sunt influenţate decât în 

mică măsură de condiţiile de mediu. 

Omul posedă o ritmicitate nu numai în 

activităţi şi în alimentaţie, ci şi în funcţiile 

fiziologice: tensiune arterială, temperatură 

corporală etc. Funcţia genitală feminină, 

care a fost bine studiată, din 1976, de către 

americanii E. Knobil şi Ferin, se supune 

unei periodicităţi cvasiorare: un flux important 

de hormoni hipotalamici la fiecare 

interval de 60-90 minute: o pulsaţie de 

hormoni hipofizari din oră în oră. Ciclurile 

biologice par ordonate în principal de 

alternanţa zilelor şi nopţilor şi de alte 

variaţii ale mediului, cum sunt fazele lunii 

şi succesiunea anotimpurilor. La om. însă, 

factorul cel mai puternic pare a fi de natură 

psihosocială, întrucât modul în care ne 

repartizăm activitatea şi odihna este acela 

care acţionează ca „sincronizor" esenţial. 

Una dintre aplicaţiile practice ale cronobiologiei 

este „cronofarmacologia", care 

caută să determine efectul drogurilor şi 

medicamentelor în funcţie de ritmurile 

biologice. 

CULOARE, impresie calitativă produsă 

de lumină asupra ochiului. 

Un studiu, datând din 1987, efectuat 

de INSERM, a cofirmat efectele culorii 

asupra fiziologiei. S-a descoperit că roşul 

provoacă o creştere a frecvenţei cardiace, 

pe când verdele o diminuează. Prin folosirea 

judicioasă a culorilor pare posibil să 

se reducă oboseala, să se sporească randamentul 

şi să se creeze un climat psihologic 

agreabil. Există chiar şi o „cromoterapie", 

adică utilizarea în scop terapeutic a 

proprietăţilor sedative sau excitante ale 

anumitor culori. 

CULPABILITATE, stare a celui 

care a comis o faptă condamnabilă. 

Alături de culpabilitatea reală, obiectivă, 

care exprimă violarea gravă a unei reguli, 

la numeroşi indivizi găsim un sentiment 

mai mult sau mai puţin clar de vină 

subiectivă, care se exprimă inconştient în 

comportament sau inspiră acea angoasă a 

omului hăituit de o crimă nemărturisită sau 

imaginară. După psihanalişti, acest sentiment 

şi-ar avea sursa în complexul lui 

Oedip". 

Când sentimentul de culpabilitate devine 

intens, el poate determina nevroza şi chiar 

nebunia. Unii deliranţi se acuză de toate 

faptele abominabile din lume, trăiesc într-o 

permanentă stare de culpabilitate dureroasă, 

caută să se pedepsească, să se 

chinuiască, să se mutileze şi chiar să se 

omoare. în lucrarea sa Universul morbid 

ni greşelii (1949), A. Hesnard a arătat că 

la baza oricărei nebunii stă o culpabilitate 

ireală, ale cărei rădăcini sunt infantile şi pe 

care bolnavul încearcă în mod disperat 

să o suprime, deoarece ca constituie o 

ameninţare de temut pentru valoarea sa 

personală. 

CULTURĂ, dezvoltare a corpului 

şi a spiritului sub acţiunea mediului 

social. 

Orice societate umană, oricât de primitivă, 

posedă cultura sa, care condiţionează 

dezvoltarea totală a membrilor 

săi. Cultura este aceea care transformă 

individul într-un tip determinat. Relaţia 

dintre personalitate şi cultură este atât de 

strânsă încât este posibilă descrierea unui 

tip mediu de francez, englez, italian, în 

care regăsim principalele caracteristici 

naţionale ale fiecăruia. Cultura îi dă 

omului umanitatea sa. Copiii sălbatici", 

care au fost crescuţi de animale, nu au în 

ei nimic omenesc: ei se deplasează în patm 

labe, se hrănesc ca dobitoacele, nu vorbesc, 

iar expresia emoţiilor lor este de 

Trebuie cultura considerată ca fiind apanajul 

omului? Numeroşi autori (RM. Yerkes, 

CURBA LUI GAUSS 

M. Kawai) socot că acest fenomen apare 

şi în societăţile animale. S-a observat, de 

exemplu, că vrăbiile crecute în mijlocul 

canarilor imită cântecul acestora. Pe de altă 

parte, puii de grangur izolaţi de părinţii lor 

sunt capabili să „inventeze" un cânt original 

pe care, mai târziu, puii lor îl vor 

învăţa; s-a creat astfel „o nouă şcoală de 

muzică a grangurului" (W. E. D. Scott). 

Cultura este un fenomen de socializare, 

bazat pe învăţare, care permite integrarea 

individului în grupul său. Ea există în toate 

societăţile umane şi probabil că şi la unele 

specii animale. 

CUNOŞTINŢĂ, noţiune privind un 

lucru sau un fenomen, căpătată în 

familie, la şcoală sau prin proprie 

experienţă. 

Achiziţia de cunoştinţe este în funcţie 

de mijloacele intelectuale ale subiectului, 

de personalitatea sa şi de metodele pe care 

le utilizează. 

Orice cunoştinţă este relativă şi acelaşi 

obiect, studiat de doi observatori care utilizează 

metode diferite, are toate şansele de 

a apărea diferit fiecăruia dintre ei. Ceea ce 

numim „realitate" nu este decât o reflectare 

a lumii, elaborată de creierul nostru. 

Atunci când cunoştinţele noastre sporesc, 

mai ales o reorganizare a ansamblului 

acestora. în cura psihanalitică, de exemplu, 

descoperirea de către pacient a semnificaţiei 

unui simptom nevrotic poate determina 

vindecarea sa. Noua cunoştinţă modifică 

structura personalităţii, în aspectele 

sale intelectuale şi afective. 

CURBA LUI GAUSS, curbă studiată 

simultan atât de P. S. Laplace 

cât şi de K. F. Gauss, care reprezintă

CVARTILARE 

repartizarea normală a efectivelor, 

în funcţie de valorile lor. 

Dacă, de exemplu, orânduirii unu lângă 

alta coloane de recruţi aşe/.aţi după înălţime, 

se obţin şiruri de lungimi diferite: la 

extremităţi ele sunt foarte scurte (întrucât 

există puţini pitici şi puţini uriaşi), pe când 

aceste şiruri ating lungimea maximă la 

valorile mijlocii. Privită în linie dreaptă, 

populaţia examinată se repartizează aproximativ 

în felul arătat. Dacă unim printr-o 

linie continuă punctele extreme ale fiecărui 

şir, obţinem o curbă sub formă de clopot, 

ale cărui valori centrale şi dispersie sunt 

uşor de determinat. Distribuirea notelor 

în cazul unui bun test" ascultă de Icsjea 

normală. Cele mai multe dintre probele 

psihometrice moderne sunt etalonate pornindu-se 

de la valorile extrase din curba lui 

Gauss. > DEVIAŢIE STANDARD. 

CVARTILARE, etalonare care divizează 

o distribuţie în patru părţi 

egale. 

Prima cvartilă este valoarea variabilei 

care face ca 25 c /< din observaţii să-i fie 

inferioare. A doua cvartilă este mediana. 

Distanţa dintre prima şi a treia cvartilă se 

numeşte „ecartul interevatilar". -* OGIVA 

LUI GALTON. 

CVERULENŢĂ, reacţie revendicativă 

şi agresivă a persoanelor 

care se cred frustrate. 

De obicei aceştia sunt paranoici, veritabili 

„persecutaţi-persecutori", care se 

ruinează în procese şi uneori merg până la 

crimă pentru a răzbuna o pretinsă injustiţie. 

Se spune despre un cverulent că este 

„procesoman",evocându-se astfel propensiunea 

sa pentru intentarea de procese. 

Curba lui Gauss: reprezentare normală a efectivelor in funcţie de note 

DEBILITATE MINTALĂ -> DEFI- 

CIENTĂ 

INTELECTUALĂ. 

D 

DECILAJ, divizare a unui ansamblu 

statistic, reprezentativ pentru o 

populaţie determinată, în zece 

clase cu efectiv egal. 

Această etalonare*, care se bazează pe 

principiul ogivei lui Galton'. permite situarea 

unui individ în raport cu populaţia 

căreia îi aparţine. Decilajul nu este o 

măsură, ci un clasament. Dacă, de exemplu, 

administrăm un test psihometric la o sută 

de şcolari de aceeaşi vârstă, pe care îi 

clasăm în ordinea crescândă a notelor 

primite, se obţine o curbă care are aproximativ 

aparenţa unui S culcat sau a unei 

semiogive, cu un palier care reprezintă 

măsura cea mai frecvent întâlnită. Divizarea 

efectivului în zece părţi egale furnizează 

clasele („interdecilele") cărora le putem 

stabili valorile limită corespunzătoare, fiind 

suficient să le citim pe ordonată. A cincea 

decilă corespunde medianei. La extremităţi 

se situează elevii cei mai slabi şi cei mai 

bine dotaţi. în terminologia franceză, prima 

decilă este cea superioară; în terminologia 

anglo-saxonă, invers. 

DECIZIE, alegere dintre mai multe 

posibilităţi. 

Decizia succede, în general, unei deliberări. 

Copilul, care trăieşte mai ales în 

prezent, este incapabil să delibereze multă 

vreme, să-şi imagineze clar viitorul; el se 

decide prin impulsie. Unii adulţi, lipsiţi de 

maturitate, se comportă în acelaşi fel. Alţii, 

dimpotrivă, se arată incapabili de a alege. 

Deciziile luate în grup sunt, în general, mai 

îndrăzneţe decât acelea luate individual. 

DECROLY (Ovide), medic şi psiholog 

belgian (Renaix, Belgia, 1871 - 

Uccle, 1932). 

Decroly ar vrea să facă din şcoală 

prelungirea mediului natural al copilului, 

un loc în care se studiază concret realitatea, 

în care pedagogia se organizează în 

jurul trebuinţelor esenţiale şi intereselor 

fiecăruia: hrănirea, protecţia împotriva 

intemperiilor, apărarea împotriva pericolelor 

exterioare, activitate utilă şi recreere. 

Baza tuturor acestor exerciţii fiind observaţia, 

învăţătorul trebuie să-1 pună pe 

şcolar în contact direct cu lumea fiinţelor 

şi lucrurilor care îl înconjoară. Copilul 

trebuie să lucreze folosind documentele 

91

DEDIFERENŢIERE 

adunate de el însuşi. Vocabularul nu este 

format din cuvinte goale, ci din termeni 

plini de experienţele trăite. Cititul, scrisul, 

calculul care se raportează la acest vocabular 

nu mai sunt exerciţii fastidioase, ci 

lucrări vii. legate de viaţa copilului. Pentru 

a se exprima, el nu dispune numai de 

limbajul scris sau vorbit, ci şi de desen, 

de modelaj, de dans, de cântec şi de jocul 

dramatic. Metodele pedagogice ale lui 

Decroly (jocuri educative, metoda globala, 

centrele de interes) s-au bucurat de o mare 

DEDIFERENŢIERE, evoluţie a unui 

proces care merge de la complex la 

mai simplu. 

în domeniul psihologicului acest mecanism 

este legat de regresiune, manifestându-se 

printr-o diminuare a bogăţiei 

activităţilor unui individ, care devin mai 

puţin specifice. în patologia nervoasă, ca 

urmare a cercetărilor lui J.H. Jackson, prin 

acest termen se desemnează procesul de 

dezintegrare a funcţiilor superioare observate 

în cazul leziunilor cerebrale. Jackson 

concepe sistemul nervos central ca pe o 

structură ierarhizată care cuprinde mai 

multe grade, fiecare controlând nivelul 

care îi este inferior. Dezintegrarea unei 

funcţii superioare are deci ca efect descătuşarea 

funcţiei imediat subiacente. într-o 

perspectivă apropiată, H. Ey (19(X)-1977) 

a dezvoltat o teorie organodinamică a psihiatriei, 

în care boala mintală este considerată 

„o formă de regresiune sau de stopare 

a vieţii psihice, determinată de o 

tulburare a substratului său organic" (1951). 

Această leziune nervoasă are ca efect 

descătuşarea „conflictelor şi pulsiunilor 

arhaice sau inconştiente". 

DEFICIENT, subiect care prezintă 

o insuficienţă mentală, motrice sau 

senzorială. 

Educaţia copiilor deficienţi intelectual 

sau orbi. surdomuţi, infirmi motor, incapabili 

să urmeze clasele normale, se face 

în instituţii specializate, care dispun de 

tehnici şi de material pedagogic adaptat 

acestor cazuri. în majoritatea oraşelor 

franceze există clase de integrare şcolară" 

(Cl.l.S.), incluse în şcolile primare şi în 

institutele medico-pedagogice'. dar numărul 

ŢĂMÂNT SPECIAL. 

DEFICIENTĂ INTELECTUALĂ, 

insuficienţă sau întârziere in dezvoltarea 

inteligenţei. 

Deficienţa intelectuală determină o 

incapacitate socială care, în cazurile cele 

mai grave, poate justifica instituirea unei 

tutele. Ca urmare a deficitului de inteligenţă, 

întârziatul mintal este inadaptat la 

societate. Lipsit de discernământ, naiv şi 

influenţabil, el se dovedeşte uneori incapabil 

de a-şi satisface trebuinţele şi de a 

avea grijă de dânsul. în acest caz este 

necesar să fie plasat într-un stabiliment 

potrivit stării sale. 

Depistarea deficienţilor pe plan intelectual 

nu este chiar atât de uşoară pe cât 

s-ar putea crede. Unii indivizi docili, bine 

educaţi, care posedă o excelentă memorie 

şi o mare fluenţă verbală, au cunoştinţe 

generale întinse care pot să inducă în 

eroare. La cealaltă extremă, persoane 

terne, şterse, timide, au un bun nivel intelectual, 

deşi s-ar putea crede contrariul. 

Psihologii utilizează metoda testelor 

pentru a aprecia nivelul de inteligenţă al 

persoanelor examinate. Pentru specialişti 

deficienţa intelectuală se poate defini 

statistic, prin referire la media populaţiei 

generale: un întârziat mintal se situează 

în acea arie a curbei care cuprinde 2,2% 

indivizi inferiori din populaţia totală; 

coeficientul de inteligenţă al deficientului 

intelectual este egal sau inferior lui 68 pe 

scara lui Wcchslcr. întârziatul mintal nu 

suferă de nici o boală deosebită: este pur 

şi simplu un individ care nu reuşeşte să se 

adapteze în mod armonios grupului său 

social din cauza insuficienţei sale intelectuale. 

-ARIERAŢIE; DEVIAŢIE STANDARD. 

DEFULARE, acţiune de aducere în 

conştiinţă a ideilor şi tendinţelor 

refulate. 

Exteriorizarea conflictelor interioare 

poate surveni accidental (cu ocazia libaţiilor 

alcoolice, de exemplu), dar ea este în 

general provocată prin tehnici psihoterapeutice, 

cum sunt narcoanaliza, psihanaliza 

sau psihodrama. Datorită acestor 

metode, subiectul este determinat să vadă 

clar cauzele tulburărilor sale şi să le critice. 

Drept urmare, el îşi poate rezolva tensiunile 

reprimând în mod voluntar tendinţele 

pe care le socoate inacceptabile (represiune*) 

sau, dimpotrivă, acceptându-le şi 

integrându-le în viaţa sa conştientă. 

-• ABREACTIE. 

DEGENERESCENTĂ, degradare 

progresivă a personalităţii, care 

se accentuează din generaţie în 

generaţie. 

Introdus în literatura psihiatrică de 

către A. Morel (1857) şi popularizat de 

V. Magnan (1890), acest concept pune 

accentul pe predispoziţia ereditară la boli 

mintale. După o vogă abuzivă — se 

vorbea de degenerescentă când faţa nu 

DELINCVENTĂ 

avea trăsături regulate, dinţii nu erau bine 

plantaţi, urechile diforme etc. —, acest 

termen a căzut în desuetudine. Cu toate 

acestea, ideea unei constituţii morbide 

persistă şi dă loc la cercetări asupra eredităţii 

psihozelor, nevrozelor şi arieraţiei. 

DELAY (dean), medic şi psihofiziolog 

francez (Bayonne, 1907 - Paris, 

1987). 

Agregat de medicină la 31 de ani, 

doctor în litere la 35 de ani, devine la 

39 de ani profesor titular la catedra de boli 

mintale şi ale enccfalului la Universitatea 

din 

1 pe care o ocupă până î 

197(1. A fost şi director al Institutului de 

psihologie de la Sorbona (1951-1970). 

A exercitat o marc influenţă asupra psihologiei 

şi psihiatriei contemporane datorită 

g 

ţului tactil 

lucrărilor sae p ţ 

(Astereognoziile şi sensibilităţile cerebrale, 

1934), memoriei (Disoluţiilc memoriei, 

1942; Maladiile memoriei, 1943), emoţiilor, 

mecanismelor fiziologice şi biologice 

ale electroşocului, psihofarmacologiei 

(droguri halucinogene „tranchilizante" etc), 

dereglărilor de dispoziţie (Les dereglements 

de l'humeur, 1947). Opera sa literară 

este şi ea importantă: trei culegeri de 

nuvele şi mai ales studiul Tinereţea lui 

Andre Gide (1957). A fost ales membrii 

al Academiei de Medicină (1955), apoi 

membru al Academiei Franceze (1959). 

DELINCVENTĂ, totalitatea infracţiunilor 

în raport cu legile societăţii. 

Fiecare societate are criminalii săi, al 

căror număr este sensibil stabil de la un an 

la altul (în Franţa procentajul mediu se 

situează în jur de b'/

DEPENDENŢĂ 

dezvoltarea rapidă a industriei) şi mai ales 

în perioadele tulburi (recesiune economică, 

revoluţie, război şi perioade postbelice) 

criminalitatea creşte considerabil 

(din 1963 în 1981 criminalitatea globală în 

Franţa s-a cvadmpat). 

Delincvenţii se recrutează îndeosebi 

dintre bărbaţi (85%), dintre cei lipsiţi de 

calificare profesională, crescuţi în familii 

disociate (75% dintre ucigaşi şi 85% dintre 

hoţi). în ceea ce priveşte cauzele delincventei 

juvenile (31 000 de delincvenţi în 

Franţa în 1988), sunt de menţionat factorii 

psihosociali (alcoolismul părinţilor, discordii 

conjugale, şomaj, sărăcie, carenţă 

de autoritate educativă, mizeria afectivă 

a copiilor), la care se adaugă deficienţa 

intelectuală şi tulburările de caracter (80% 

dintre delincvenţii juvenili sunt arieraţi sau 

acuză tulburări de caracter). ~> CRIMĂ; 

PERVERSIUNE. 

DELIR, dezordine a gândirii care 

face ca fapte imaginare să fie luate 

drept fapte reale. 

Această stare psihică, mai mult sau mai 

puţin durabilă, se întâlneşte în maladiile 

mintale, dar şi în cele infecţioase, în 

intoxicaţii (alcoolism, toxicomanie...) şi 

delirul devine cronic. Instalarea sa permanentă 

denotă o tulburare gravă a personalităţii 

şi modifică profund raporturile 

bolnavului cu anturajul său. Delirurile 

cronice (deliruri paranoice, psihoze halucinatorii 

cronice, deliruri fantastice) ocupă 

un loc important în patologia mentală a 

adultului, din cauza varietăţii şi importanţei 

lor. Manifestările, mecanismele 

constitutive şi evoluţia lor sunt extrem de 

variabile. 

în secolul al XlX-lea, V. Magnan a 

propus o descriere evolutivă a delirurilor, 

distingând patru faze succesive: neliniştea, 

ideile de persecuţie, ideile de grandoare şi 

demenţa", dar ulterior s-a observat că 

această schemă nu se poate aplica la toate 

cazurile. Actualmente interesul se îndreaptă 

asupra studiului fundamental al personalităţii, 

într-adevăr, este imposibil de 

disociat delirul de biografia bolnavului, de 

afectivitatea lui şi de experienţele trăite. 

Potrivit concepţiei psihanaliştilor, delirul 

ar fi expresia unor sentimente refulate, pe 

care personalitatea conştienta a bolnavului 

nu le poate accepta. Acesta crede că îi vine 

din exterior ceea ce de fapt îi aparţine 

(„sunt pus să zic lucruri obscene, vor să 

mă împingă să comit acte imorale" etc). 

Delirul paranoic ar avea aceeaşi rădăcină: 

ideea „îl urăsc" devine „el mă urăşte". Din 

acest moment, descărcat de orice culpabilitate, 

bolnavul îşi exprimă în mod liber 

agresivitatea şi poate merge până la omor. 

Starea delirantă nu implică existenţa 

unei deficienţe intelectuale. Unii bolnavi 

au o inteligenţă remarcabilă. Ei pot continua 

o activitate normală şi, atâta timp cât 

nu se abordează capitolul special al delirului 

lor, nu se deosebesc de persoanele 

normale. Temele delirante sunt nenumărate: 

persecuţie, frustrare, culpabilitate, 

grandoare, posesiune etc. Unele se asociază 

cu imagini atât de vii încât devin 

deliruri halucinatorii. Există deliruri împărtăşite 

de una sau mai multe persoane. 

Familii întregi pot fi prinse în reţele 

delirice, fiecare aducând un nou argument 

suplimentar care întăreşte convingerea 

membrilor grupului. -• HALUCINAŢIE; 

PARANOIA; SCHIZOFRENIE. 

DELIRIUM TREMENS, delir alcoolic 

acut sau delir tremurător. 

Este vorba de un episod acut al alcoolismului 

cronic, care poate să apară în mod 

excepţional, în urma creşterii dozelor de 

alcool, dar care survine în mod regulat 

după o „înţărcare" brutală a alcoolicului 

(clasificarea americană a tulburărilor mintale 

identifică delirium tremens cu „sindromul 

de înţărcare alcoolică" |D.S.M. III R, 

1989]). Bolnavul, scăldat în sudori, tremurând 

din tot corpul, se vede înconjurat de 

animale scârboase (broaşte-râioase, şobolani, 

şerpi, păianjeni...), în faţa cărora se 

zbate şi încearcă să fugă. Dacă nu este 

tratat de urgenţă, poate muri într-un acces 

convulsiv. în general, datorită psihotropelor', 

în 2-3 zile se revine la calm. 

DEMENŢĂ, istovire psihică, globală 

şi progresivă, datorată unei 

afecţiuni organice a creierului. 

Demenţa se caracterizează, în esenţă, 

printr-o deteriorare mentală. Toate funcţiile 

sunt atinse. Câmpul conştiinţei se îngustează, 

atenţia devine deficitară, memoria 

este alterată, judecata este perturbată (un 

subiect fură ziua în amiaza mare un butoi 

de vin, îl rostogoleşte până acasă, ba încă 

se şi face ajutat de doi agenţi de poliţie) etc. 

Demenţa nu este totuşi asimilabilă 

arieraţiei mentale'. Aceasta este o stopare 

a dezvoltării intelectuale, pe când 

demenţa este o degradare a vieţii mentale. 

Dementul — spunea J. E. Esquirol — este 

un bogat sărăcit, pe când idiotul a fo.st 

întotdeauna sărac. Simultan cu inteligenţa, 

afectivitatea, dispoziţia, este atins simţul 

valorilor morale, ceea ce explică anumite 

delicte (cum este furtul din galantare sau 

atentatele la pudoare) şi comportamentele 

puerile: colecţionism, fabulaţie, labilitate 

afectivă, impulsivitate etc. Sindromul 

demenţial este o manifestare a leziunilor 

cerebrale. Unele leziuni sunt vizibile cu 

ochiul liber la autopsie şi au o localizare 

relativ ca aceea a tumorilor; altele sunt 

difuze, ca în artcrioscleroză. 

Unele forme de demenţă sunt curabile. 

într-adevăr, se poate obţine o regresiune 

importantă a tulburărilor prin suprimarea 

cauzei lor (tumoare, hidrocefalie, infecţie 

sifilitică). Dar demenţele degenerative 

(senile şi presenile), demenţa arteriopatică 

şi alte demenţe cu o etiologie diversă sunt 

incurabile. în Franţa, în 1986.se estima la 

300 000 numărul persoanelor atinse de 

demenţă severă. în Statele Unite, după 

A.S. Schneck (1987), numărul acestora 

s-ar ridica la 25 milioane. Majoritatea bolnavilor 

sunt în vârstă de peste 60 de ani. 

> BOALA LUI ALZHEIMER. 

DEPENDENŢĂ, stare a unei persoane 

care este supusă unei fiinţe 

sau unui lucru. 

Poate exista dependenţă faţă de un 

produs toxic, de care se face uz pentru 

procurarea plăcerii sau pentru disiparea 

unei indispoziţii. 

Se disting două feluri de dependenţă: 

1) dependenţa fi/.icu, care este o stare 

adaptativă ce are drept consecinţă apariţia 

de tulburări fiziologice şi psihologice 

intense atunci când luarea drogului este 

suspendată („starea de lipsă"); 2) dependenţa 

psihică, a cărei caracteristică este 

dorinţa imperioasă de repetare a consumului 

produsului toxic. în lipsa acestuia, 

subiectul prezintă o stare depresivă 

anxioasă.

DEPLASARE 

DEPLASARE, mecanism psihologic 

prin care o şarjă afectivă 

(emoţie, pulsiune) este transferată 

de la obiectul său veritabil către un 

element de substituţie. 

Etologii au descris pe larg activităţile de 

substituţie la animale. O păsăruică, de 

exemplu, micuţ troglodit, pusă în faţa unei 

oglinzi, exasperată că nu-şi poate înfrânge 

„rivala", se apucă să ciocănească cu pliscul 

o ramură de copac. Şi la om deplasarea 

este un fapt de observaţie curentă: un tată 

de familie, muştruluit de şeful său, la întoarcerea 

acasă se va lua de soţia sa sau de 

copil. în toate cazurile, deplasarea (sau 

activitatea substitutivă) permite reducerea 

tensiunii. S. Freud a arătat cum este pusă 

la lucru deplasarea în elaborară viselor, 

spre a face să eşue/.e cen/ura. Acest mecanism, 

unul dintre procesele fundamentale 

ale funcţionării aparatului psihic", se regăseşte 

în simptomcle nevrotice şi,în general, 

în toate formaţiunile inconştientului. 

DEPRESIE, stare morbidă, mai 

mult sau mai puţin durabilă, caracterizată 

îndeosebi de tristeţe şi de 

o scădere a tonusului şi energiei. 

Anxios, dezgustat, descurajat, subiectul 

deprimat este incapabil să înfrunte cea mai 

mică dificultate, fiind de asemenea lipsit 

de orice iniţiativă. El suferă din cauza 

neputinţei sale şi are impresia că facultăţile 

sale intelectuale, mai ales atenţia şi 

memoria, sunt degradate. Sentimentul de 

inferioritate care rezultă de aici îi sporeşte 

şi mai mult melancolia. 

în afară de depresiile constituţionale, 

relativ puţin numeroase, se disting depresii 

reacţionate în faţa dificultăţilor vieţii 

(conflictul cu un superior ierarhic, cu 

soţul/soaţa, cu copiii; pierderea unei fiinţe 

dragi, a unui loc de muncă; exil, singurătate 

etc). Surmenajul, un regim alimentar 

prea sever, micşorarea zilei (Rosenthal, 

1985) pot determina de asemenea o depresiune 

nervoasă. Potrivit datelor Organizaţiei 

Modiale a Sănătăţii (O.M.S.), 5-10% din 

populaţia mondială ar prezenta tulburări 

depresive. în Franţa, potrivit unui sondaj 

al Institutului francez de opinie publică 

(I.F.O.P.), realizat în 1987, ar exista 6-7 

milioane de persoane afectate de acest 

sindrom. Cele mai afectate sunt femeile 

măritate din clasa muncitoare (60%) şi 

persoanele care au un nivel de instruire 

superior (cadre didactice, personal administrativ, 

şefi de întreprindere), de vârsta 

matură (între 45 şi 54 de ani). 

Depresia există şi la copil. Ea se manifestă, 

în general, printr-o dereglare de 

dispoziţie (plictiseală, dezinteres, indiferenţă) 

şi tulburări de comportament 

(instabilitate, agresivitate, opoziţie, scădere 

a randamentului şcolar, bulimie sau 

iuiorexie, uneori enurezie). Una din cauzele 

acestor tulburări este necazul suferit de 

părinţi (dare afară din serviciu, boală etc). 

Se numeşte depresiune anaclitică 

(R. Spitz) ansamblul de dezordini fizice şi 

psihice care se instalează progresiv la 

copilul mic separat de mama sa după ce 

a avut cu ea o relaţie satisfăcătoare de cel 

puţin şase luni după naştere. La început 

mofturos şi plângăcios, copilul sfârşeşte 

prin a refuza orice contact uman. Doarme 

prost, nu mai progresează în dezvoltarea 

psihomotorie şi pierde din greutate; după 

trei luni faţa copilului împietreşte într-o 

expresie de tristeţe, privirea îi este goală, 

nu mai plânge şi cade într-o stare letargică. 

Dacă separaţia afectivă nu trece de 

3-4 luni, aceste tulburări pot să dispară. 

Dincolo de acest termen, pronosticul 

rămâne sumbru. -> CARENŢA AFECTIVA; 

HOSPITALISM. 

DEPRINDERE, dispoziţie relativ 

stabilă generată de un exerciţiu 

prelungit. 

Există deprinderi motorii, cognitive, 

sociale etc, formate prin repetarea regulată 

a unui eveniment. Repetarea nu este însă 

singura condiţie a deprinderii. Pentru ca 

aceasta să se formeze este necesar ca 

organismul să fie pregătit, să fie matur 

spre a o recepta: un copil nu poate învăţa 

să meargă sau să scrie dacă nu a atins 

un anumit nivel de maturizare". Funcţia 

deprinderii este economică: ea liberează 

spiritul de actele care pot fi automatizate 

(mersul, conducerea unui vehicul...). 

Deprinderea prezintă totuşi pericolul de a 

sărăci fiinţa umană, de a o fixa în reţeaua 

automatismelor, de a-i scleroza spiritul şi 

afectivitatea. 

DESEN, ansamblu de linii şi contururi 

ale unei figuri. 

în psihologie, termenul desen depăşeşte 

simpla imagine în creion sau în peniţă, 

însemnând şi desenul în culori, inclusiv 

acuarela. Psihologii utilizează desenul mai 

ales în studierea copiilor, folosindu-1 ca 

test de dezvoltare mentală, ca mijloc de 

descifrare a caracterului şi afectivităţii. 

Desenul evoluează o dată cu dezvoltarea 

psihologică. La 2-3 ani copilul nu poate 

decât mâzgăli; mai târziu el încearcă să 

respecte un model, iar la 5-6 ani ştie să 

„deseneze". Până la vârsta de 6 ani, toţi 

copiii, oricare ar fi originea lor etnică sau 

socioculturală, desenează în acelaşi fel. 

Cerându-le să deseneze un „om", psiholoaga 

americană F. Goodenough* a stabilit 

un bun test de inteligenţă, simplu şi încântător, 

care permite să se controleze cu 

uşurinţă nivelul intelectual al copiilor. 

DETERIORARE MENTALA 

Există şi alte desene-test, destinate aceloraşi 

scopuri, constând în reproducerea de 

„forme geometrice" (Rey, Benton). 

Pentru studierea caracterului copiilor se 

utilizează desenul liber sau cu temă. în 

acest caz se ţine seama atât de aspectul 

formal al desenelor (amplasarea pe suprafaţa 

hârtiei, grosimea liniilor, alegerea 

culorilor), cât şi de conţinutul acestora, 

care dezvăluie universul copilului, trăirile 

sale, fie direct, fie într-o formă simbolică. 

Pedopsihanaliştii se servesc de desene 

pentru a înţelege dramele infantile şi 

pentru a-şi ajuta tinerii pacienţi să le 

depăşească. 

DETECTOR DE MINCIUNI, aparataj 

complex bazat pe asocierea de 

cuvinte şi pe efectele fiziologice ale 

emoţiilor. 

în mod obişnuit, răspunsul emoţional la 

o situaţie dată se însoţeşte de modificarea 

ritmului cardiac şi respirator, de diminuarea 

rezistenţei electrice a pielii şi de 

variaţii determinate ale undelor electrice 

ale creierului. Utilizându-se simultan un 

psihogalvanometru pentru răspunsurile 

electrodermale*, un pneumograf pentru 

măsurarea ritmului respirator şi un sfigmograf 

pentru măsurarea pulsului şi a presiunii 

arteriale, se obţin diferite înregistrări 

grafice după care este posibil să se stabilească 

dacă subiectul examinat prezintă 

reacţii emoţionale când răspunde la anumite 

întrebări sau pronunţă anumite 

cuvinte. în pofida calităţilor sale, detectorul 

de minciuni rămâne un instrument 

foarte imperfect. 

DETERIORARE MENTALĂ, vlăguire 

intelectuală, care se poate 

96

DEZORIENTARE 

Multă vreme s-a crezut că dezechilibrul 

mental este constituţional, însă în prezent 

se acordă o importanţă determinantă influenţelor 

educative, în special carenţei de 

autoritate, dezbinării familiale, instabilităţii 

mediului de viaţă. Tentativele terapeutice 

şi de inserţie profesională sunt 

adesea decepţionante. Conceptul de „dezechilibru 

mental" este absent din nosografia 

americană (D.S.M. III). Descrierea din 

această nosografie care se apropie cel mai 

mult de dezechilibrul mental corespunde 

personalităţii antisociale. -* PSIHOPATIE. 

DEZORIENTARE, rătăcire, perplexitate. 

Fiinţa umană se situează într-un mod 

implicit în timp şi în spaţiu. în anumite 

afecţiuni (confuzie mentală, demenţă, sindromul 

lui Korsakov), pierderea acestui 

simţ de orientare se dovedeşte durabilă. 

Bolnavul, incapabil să diferenţieze părţile 

spaţiului său vital şi să le restructureze 

într-un ansamblu coerent, se rătăceşte în 

locuri cunoscute, confundă trecutul cu 

prezentul, se crede acasă la el pe când este 

la spital şi chiar nu izbuteşte să pună 

ordine în propria sa schemă corporală'. 

DEZVOLTARE, serie de etape prin 

care trece fiinţa vie spre a-şi atinge 

deplina realizare de sine. 

La om dezvoltarea nu se reduce la 

simpla creştere. Sub influenţa condiţiilor 

fiziologice şi socioafective, apar noi forme 

de funcţionare care îl conduc pe sugarul 

supus principiului plăcerii (limitat la simpla 

căutare a satisfacerii trebuinţelor) la starea 

de adult conexat principiului realităţii. Progresiv, 

comportamentul se diferenţiază şi 

fiinţa umană devine tot mai independentă 

de contingenţele exterioare. Sugarul mic. 

100 

de exemplu, reacţionează la durere prin 

agitaţia întregului său corp, pe când 

copilul mai în vârstă se mulţumeşte să 

sustragă segmentul corpului afectat de 

excitaţia neplăcută. 

Fiecare fiinţă umană are un ritm de 

creştere care îi este propriu; remarcăm aici 

pusee rapide, stagnări, reculuri, dar în mod 

practic niciodată o dezvoltare lineară. Cu 

toate acestea, există un anumit număr de 

legi valabile pentru toţi. S-a stabilit, de 

exemplu, că dezvoltarea psihomotorie 

urmează o axă „cap-picioare" (numită şi 

axa cefalo-caudală), adică maturizarea 

sistemului nervos se realizează în aşa fel 

încât copilul dobândeşte mai întâi controlul 

capului, apoi al membrelor superioare 

şi, la sfârşit, al celor inferioare. 

Utilizarea baby-tests permite psihologilor 

să ştie dacă dezvoltarea copiilor mici se 

face în mod normal. Condiţiile optime 

pentru ca aceasta să se deruleze în mod 

armonios sunt: o bună igienă, o ambianţă 

stabilă şi plină de căldură, îngrijiri marcate 

de afecţiune. 

DIAGNOSTIC, concluzie logică a o 

serie de investigaţii destinate înţelegerii 

comportamentului unei persoane, 

a funcţionării unui grup sau 

a situaţiei unei întreprinderi. 

Orice diagnostic se bazează pe trei mari 

principii: informaţia trebuie să fie abundentă 

şi variată; ea trebuie să fie raportată 

la subiect, să fie privită în istoricitatea sa 

şi în relaţie cu mediul acestuia; interpretarea' 

cea mai probabilă va fi aceea care 

va explica maximum de fapte graţie unui 

minimum de ipoteze. 

Diagnosticul psihologic este un act de 

primă importanţă, întrucât el condiţionează 

tratamentul şi evoluţia ulterioară a subiectului. 

El cere din partea psihologului 

stăpânirea perfectă a tehnicilor, o mare 

experienţă, o vastă cultură şi multă intuiţie. 

Munca de echipă înlocuieşte din ce în ce 

mai mult actul individual. Datorită cooperării, 

erorile de diagnostic sunt eliminate 

şi nu mai vedem, de exemplu, copii care 

suferă de carenţă afectivă consideraţi a fi 

arieraţi şi nici tumori cerebrale rămase 

nediagnosticate. 

Grupul de diagnostic este o echipă de 

persoane cu orizonturi diferite, care 

acceptă să trăiască, timp de mai multe zile, 

experienţe comune, cu scopul de a înţelege 

fenomenele care se produc în mulţimi 

restrânse. 

DIDACTOGENIE, ansamblu de 

tulburări psihologice sau psihosomatice 

provocate la elevi de 

unele cadre didactice. 

Nu rareori învăţătorii se arată cel puţin 

neîndemânatici cu elevii lor. Unii, deosebit 

de exigenţi, multiplică temele pentru 

acasă, alţii, surmenaţi sau excedaţi de 

sarcina lor, se înfurie, îşi ameninţă sau îşi 

umilesc şcolarii. Procedând astfel, ei îşi 

descarcă tensiunea nervoasă, dar îi zdrobesc 

pe copii, care pot dezvolta o aversiune 

faţă de şcoală şi chiar faţă de studii 

în general, închizându-se în mutism sau 

cufundându-se în depresie. 

DIFERENŢIERE, trecerea de la 

general la particular, de la o condiţie 

globală şi omogenă la alta mai 

specială şi eterogenă. 

Diferenţierea caracterizează dezvoltarea 

unui individ. O observăm în toate domeniile. 

Acest proces este pus la lucru încă 

de la fecundare. La început toate celulele 

DIPSOMANIE 

rezultate din segmentarea oului sunt 

identice. Progresiv,însă, ele capătă forme, 

structuri şi funcţii noi (unele devin neuroni, 

altele celule senzoriale etc.) La fel, 

comportamentul copilului mic, la început 

nediferenţiat, se îmbogăţeşte progresiv, 

ramificându-se în varietăţi distincte. Expresiile 

sale emoţionale, la început limitate la 

plăcere şi durere, devin mai precise, iar 

conduita sa socială devine mai selectivă. 

Cunoaşterea procedează după acelaşi 

principiu: la start posedăm câteva idei 

generale asupra unei chestiuni, dar, pe 

măsură ce reflectăm şi achiziţionăm 

cunoştinţe, acestea se diversifică în noţiuni 

specifice. 

DIGESTIV, în clasificarea lui 

C. Sigaud (1908), unul dintre cele 

patru tipuri morfologice esenţiale, 

care se caracterizează printr-un 

abdomen voluminos şi importante 

trebuinţe vegetative. 

Acest tip corespunde endomorfului* 

lui W. H. Sheldon şi picnicului* lui 

E. Kretschmer. 

DIPSOMANIE, tendinţă excesivă 

de a consuma băuturi alcoolizate, 

tendinţă care se manifestă intermitent, 

uneori periodic. 

Această trebuinţă de nestăpânit poate 

. dura mai multe zile, timp în care subiectul 

este cufundat într-o profundă stare de 

beţie, despre care nu păstrează decât o 

vagă amintire. Apare mai ales la subiecţii 

ciclotimiei. Dipsomania trebuie deosebită 

de potomanie, care este trebuinţa imperioasă 

şi permanentă de a consuma orice 

fel de băuturi, chiar şi urină, dacă subiectul 

nu are altceva la dispoziţie. -• SETE. 

101

DISARMONIE 

DISARMONIE, discordanţă în dezvoltarea 

anumitor funcţii, dezvoltare 

care nu se realizează în modul 

aşteptat, sincron şi armonios. 

Creşterea fizică, intelectuală şi afectivă 

a unui copil cunoaşte progrese, opriri 

(fixaţie*) şi chiar reculuri (regresii*). în 

dezvoltare intervin cel puţin trei factori: 

maturizarea, învăţarea şi motivaţia. De 

exemplu, un copilaş normal, în vârstă de 

15 luni, al cărui echipament nervos, osos 

şi muscular este suficient pentru a merge, 

nu o va face dacă nu o doreşte, dacă nu a 

fost suficient de stimulat în acest sens sau 

dacă faptul de a merge i se pare periculos. 

Există, în acelaşi fel. disarmonii privind 

dezvoltarea funcţiilor intelectuale, achiziţia 

de cunoştinţe, psihomotricitatea şi împlinirea 

afectivă. Un copil poate fi supradotat 

într-un domeniu şi total deficient în alt 

domeniu. 

Numim Jisarmonie evolutivă organizarea 

patologică a personalităţii, în care 

intră toate discordanţele dezvoltării intelectuale 

şi afective. Este vorba în acest caz 

de o stare prepsihotică, cu posibilitatea 

unei evoluţii spre psihoză. 

DISARTRIE, tulburare a vorbirii. 

Articularea cuvintelor este defectuoasă, 

silabele sunt repetate, subiectul bolboroseşte. 

Disartria are o origine centrală, ea 

observându-se mai ales în unele boli organice 

ale creierului, cum sunt delirium tremens", 

demenţa" sau paralizia generală* de 

origine sifilitică. -

DISOCIERE 

DISOCIERE, ruptură de armonie, 

dislocare a personalităţii. 

La schizofrenic, de exemplu, notăm 

bizarerii în comportament: surâsuri în timp 

ce îşi exprimă durerea, zigzaguri brutale 

ale cursului gândirii, care sare de la scripcă 

la iepure, discurs incoerent etc. Aceste 

simptome exprimă perturbarea psihicului, 

dislocarea Eului bolnavului. Pentru a descrie 

asemenea simptome, P. Chaslin utilizează 

termenul „discordanţă", iar E. Bleuler, 

în germană, pe acela de Spaltung (= despicare, 

clivare). 

DISONANŢĂ COGNITIVĂ, concept 

propus de L. Festinger pentru a 

desemna indispoziţia psihică datorată 

faptului partajării între două 

sau mai multe idei contradictorii. 

Omul are nevoie de coerenţă logică şi 

de armonie afectivă. Se întâmplă, însă, ca 

această armonie să fie perturbată de evenimente 

neaşteptate. Unul dintre prietenii 

mei, de exemplu, mărturiseşte deodată în 

public opinii politice contrare acelora 

pe care le profesez eu. Pentru a reduce 

această „disonanţă", va trebui să recurg la 

un alt element care mă va ajuta să depăşesc 

contradicţia şi să-mi regăsesc echilibrul 

interior. Aş putea, de pildă, să resping 

informaţia primită („nu cred că şi-ar putea 

trăda ideile") sau să-i minimalizez importanţa 

(„îşi va da repede seama de greşeala 

făcută"). Aş putea, de asemenea, să o rup 

cu prietenul meu, ceea ce înseamnă o 

transformare în anturajul meu, sau să-mi 

modific eu însumi poziţia, adoptând o altă 

opinie. 

DISORTOGRAFIE, tulburare privind 

învăţarea ortografiei. 

Uneori o întâlnim izolat, dar cel mai 

adesea este asociată cu dislexia*. Literele 

104 

prea puţin diferenţiate, fie prin grafismul 

lor (m şi n, p şi q), fie prin pronunţare 

(v şi /)• sunt confundate, iar locul lor în 

cuvinte nu este respectat. Disortografia se 

datorează unei proaste organizări spaţiale 

(confuzie între dreapta şi stânga, sus şi 

jos), dar şi — în unele cazuri — dificultăţilor 

afective ale copilului. 

Numărul şcolarilor care au o proastă 

ortografie, fără a fi însă disortografici 

în sensul arătat, este foarte ridicat. Potrivit 

unei anchete efectuate de Ministerul 

Educaţiei Naţionale (1987), pe un eşantion 

reprezentativ de peste 2 000 de elevi 

din cursul mediu, anul II, mai mult de 

50% dintre şcolari ignoră acordurile participiului 

trecut, iar 70% fac cel puţin şase 

greşeli la o dictare. 

DISPLASTIC, în clasificarea lui 

E. Kretschmer, tip fizic care reuneşte 

caracteristicile ce aparţin 

celorlalte trei tipuri: picnic, leptosom 

şi atletic, ceea ce îi dă un 

aspect lipsit de armonie. 

De exemplu, un subiect poate să aibă 

picioarele scurte şi groase, umeri înguşti 

şi braţe firave. 

DISPLAZIE, tulburare a dezvoltării 

corporale caracterizată de dizarmonie 

şi diformităţi. 

în sistemul biotipologic al lui 

E. Kretschmer, displazia este un tip morfologic 

care prezintă devieri în raport cu cele 

trei tipuri prinicipale: astenic* (sau leptosom), 

atletic' şi picnic'. în sistemul lui 

W. H. Sheldon, displazia este o variabilă 

care se adaugă celorlalte trei componente 

fundamentale: endomorfism*, ectomorfîsm\ 

mezomorfism'. Persoanele la care 

predomină această variabilă aparţin tipului 

dizarmonic. 

DISPOZIŢIE, stare afectivă fundamentală 

care poate să oscileze 

între polii extremi ai mâhnirii şi 

bucuriei. 

Dispoziţia le dă emoţiilor coloratura lor 

afectivă. Ea pare legată de constituţie şi 

depinde de un mecanism neurofiziologic 

controlat de diencefal (baza creierului). 

Leziuni localizate în această zonă determină 

tulburări de dispoziţie. în general, 

toate leziunile cerebrale, fie ele de origine 

traumatică (rănire), infecţioasă, tumorală 

etc, pot să ducă la modificări ale dispoziţiei. 

DISTRACŢIE, deplasare a atenţiei 

unui'subiect asupra unui obiect 

diferit de acela care îi ocupa iniţial 

câmpul conştiinţei. 

Distracţia corespunde unui mecanism 

de apărare inconştient al persoanei în 

faţa unei situaţii neplăcute. în industrie se 

fac eforturi de a se diminua fluctuaţiile 

atenţiei, fluctuaţii ale căror consecinţe sunt 

uneori dramatice; în acest scop se introduc 

pauze în perioada de muncă şi se reduc 

zgomotele nocive. Distracţia se poate 

datora şi conflictului a două motivaţii, una 

conştientă, alta inconştientă: de exemplu, 

după ce am scris o scrisoare care mă 

contraria, o uit în buzunar. Există însă şi o 

altă varietate de distracţie, aceea a savantului 

izolat (distras) de lume din cauză 

că trăieşte consacrat cercetării sale. în 

acest caz nu mai este vorba de un cusur 

al atenţiei, ci de restrângerea câmpului 

conştiinţei. Diferite experimente permit să 

se presupună că există un aparat de control 

care filtrează mesajele senzoriale şi nu 

lasă să ajungă la cortex decât pe cele mai 

semnificative. 

DOCIMOLOGIE 

DIVORŢ, rupere legală a căsătoriei. 

în Franţa, în 1900, se număra un divorţ 

la douăzeci de căsătorii, pe când în 1988 

această proporţie se apropia de unu la trei. 

Parisul a şi atins nivelul Statelor Unite, 

unde o căsătorie din două se termină cu 

divorţ. Această creştere are cel puţin trei 

cauze: punerea sub semnul întrebării a 

familiei în forma ei tradiţională; emanciparea 

femeii; flexibilitatea legislaţiei. 

Aproape întotdeauna divorţul este 

punctul final al unei neînţelegeri conjugale, 

gravă şi durabilă, a cărei origine 

poate fi sexuală, caracterială sau culturală. 

Arareori soţii se despart fără ură şi arţag. 

Copiii sunt însă cei care suferă cel mai 

mult de pe urma acestei situaţii. Pentru 

băieţii în vârstă de 6 până la 8 ani pierderea 

tatălui echivalează cu un doliu. Le 

trebuie în medie 10 ani ca să accepte situaţia. 

După J. Wallerstein (1986), aproape 

40% dintre copiii ai căror părinţi au divorţat, 

copii pe care ea i-a studiat timp de 15 ani, 

au suferit, într-un moment sau altul, de o 

stare depresivă. 

DOCIMOLOGIE, studiu ştiinţific 

al metodelor de practicare a examenelor 

şi concursurilor. 

Notarea probelor de către profesori nu 

este niciodată cu totul obiectivă. Fiecare 

are criteriile sale de referinţă. Lucrul 

acesta a dus la atât de mari divergenţe 

în notare încât s-a putut vorbi de scandal. 

Primele cercetări sistematice asupra examenelor 

tradiţionale, cercetări bazate pe 

controlul statistic, întreprinse din 1922 

de către M. şi H. Pieron, continuate de 

H. Laugier şi D. Weinberg (1927-1933), 

au arătat fără echivoc marea lor imprecizie. 

Dai- examenele tradiţionale rezistă 

106

DROG 

totuşi tuturor asalturilor. Cu toate acestea 

apar câteva ameliorări, cum sunt dubla 

corectare a lucrărilor scrise şi luarea din ce 

în ce mai mult în considerare a dosarului 

şcolar al fiecărui elev. Docimologia ar 

vrea să obţină o perfecţionare sensibilă a 

metodelor de examinare şi o formaţie 

tehnică a examinatorilor. 

DOPAJ sau DOPING, termen derivat 

din verbul englez to dope, care 

traduce utilizarea unui excitant. 

Dopajul este un fapt frecvent la intelectualii 

sau la sportivii care vor să sporească 

în mod artificial capacităţile lor mentale 

sau fizice. Este o practică periculoasă. 

Ciclistul britanic Tom Simpson a murit din 

această cauză la urcarea unei pante la 

Ventoux (1967). Recurgerea la dopaj 

denotă personalităţi slabe, care sunt lipsite 

de încrederea în sine sau care vor să se 

iluzioneze. 

DOPAMINĂ - MEDIATOR CHIMIC. 

DORINŢĂ, tendinţă devenită conştientă 

de obiectul ei. 

Foamea, de exemplu, este o trebuinţă" 

pe care eu caut să mi-o satisfac, iar dorinţa 

mea de a mânca, generată de această trebuinţă, 

este conştientizarea situaţiei respective. 

Dacă mănânc fără a-mi fi foame, 

dorinţa nu va avea timpul să apară; ca să 

apară, este necesar să survină un obstacol. 

Dorinţa ia naştere din frustrare. Ea dă 

vieţii afective tonalitatea ei, provoacă 

sentimente şi pasiuni, stă la baza vieţii 

active. Cu toate acestea, deşi este adevărat 

că voinţa nu se exercită fără o prealabilă 

dorinţă, aceasta nu implică în mod automat 

actul voluntar. într-adevăr, pot fi conştient 

de faptul că îmi este foame, să doresc să 

106 

mănânc şi totuşi să nu fac nimic pentru 

a-mi satisface trebuinţa. 

DRĂGHICESCU (Dimitrie), sociolog 

şi psiholog român (Zăvoieni, jud. 

Vâlcea, 1875-Bucureşti, 1945). 

Licenţiat al Facultăţii de Filosofie şi 

Litere din Bucureşti (1901), a făcut studii 

de specializare la Sorbona şi a urmat 

cursurile Şcolii de înalte studii morale şi 

sociale (1901-1903). După un semestru de 

studii la Universitatea din Berlin 

(1903-1904), a obţinut doctoratul la 

Facultatea de Litere din Paris (1904). în 

1905 a fost numit conferenţiar de psihologie 

socială şi sociologie la Bucureşti, 

unde a predat şi psihologia etnică. în 

ampla lucrare Din psichologia poporului 

român (1907), redactată prin prisma 

„teoremei" că psihologia poporului român 

înseamnă aproape exclusiv psihologia 

ţăranului român, autorul afirmă: „Viclenia, 

dibăcia, înşelăciunea şi făţărnicia, care am 

văzut că erau note de seamă din psichologia 

Dacilor şi Romanilor, s-au păstrat la 

Românii din toţi timpii, căci în toţi timpii 

Românii au avut nevoie de ele". Alte 

scrieri: L'eternel feminin (1905); Le 

probleme de Iu conscience. Etude psychosociologique 

(1907); La realitede l'Esprit 

(1928). 

DROG, produs natural sau sintetic 

capabil să modifice comportamentul 

consumatorului şi să genereze 

o dependenţă. 

Drogurile pot fi clasate în cinci grupe: 

1) stupefiantele sau „drogurile dure", care 

cuprind îndeosebi cocaina şi opiaceele 

(opium, morfină, heroină, codeină); 2) drogurile 

exaltante, cum sunt alcoolul, eterul 

şi acetatul de anii prezent în unele cleiuri; 

3) halucinogenele', cum sunt cânepa indiană 

sau cannabis (70-80% dintre toxicomanii 

francezi sunt consumatori de cânepă 

indiană); 4) stimulentele psihice sau psihoanalepticele. 

în această grupă găsim produse 

ca tutunul, cafeaua, ceaiul, dar şi 

amfetaminele", acestea din urmă nefiind 

livrate decât pe bază de reţetă medicală; 

5) hipnoticele, cum sunt barbituricele, 

adesea prezente în farmacia familiei. 

Număr de interpelări pentru folosirea de 

droguri din anul 1965 în anul 1987 

în Statele Unite, toxicomania* a devenit 

una din preocupările majore ale guvernului 

care, în 1987, a alocat 3,5 miliarde de 

dolari luptei împotriva acestui flagel. 

încă nu este clar ce le împinge pe atâtea 

şi atâtea persoane să recurgă la drog, cu 

riscul de a muri. Plăcerea exclusiv fizică? 

Dorinţa de a se afirma, sfidând societatea, 

ale cărei legi sunt încălcate? Şantajarea 

alor săi? Imprudentă curiozitate, transformată 

într-o capcană fără ieşire? Răspunsurile 

nu pot fi nici exclusive şi nici generale. 

Statisticile arată însă că înrobiţii 

consumului de droguri se recrutează din 

rândurile indivizilor celor mai defavorizaţi 

şi mai prost integraţi din punct de 

vedere social: 0,08% cadre superioare, 

0,67% cadre medii, 20,72% salariaţi şi 

49,61% persoane fără o profesie definită 

(O.C.R.T.I.S., 1988). Pe de altă parte, 

putem spune că toxicomanii au în comun 

căutarea unei plăceri imediate, obţinută 

fără efort. într-adevăr, aceste substanţe 

stimulează „centrii plăcerii" descoperiţi în 

creier de J. Olds (1954). Aceleaşi structuri, 

numite şi sistemul recompensator al creierului, 

ne procură bucuria atunci când am 

realizat o operă frumoasă, am săvârşit o 

faptă eroică sau pur şi simplu ne-am 

terminat în mod satisfăcător munca. 

Folosirea drogului nu ar fi atât de blamabilă 

dacă stimularea repetată a centrilor 

plăcerii nu ar duce la obişnuinţă', ceea ce 

necesită doze mereu crescute. în mod 

corelativ, se produce un fel de „inerţie" 

sau de nonreacţie a acestor structuri cerebrale 

la activităţile fizice sau intelectuale, 

a căror recompensă' normală era plăcerea, 

în asemenea condiţii, nu-i rămâne subiectului 

deziluzionat decât disperarea sau 

întoarcerea la drog. Este aproape imposibil 

să se lupte împotriva plăcerii obţinute fără 

107

DUBLA LEGĂTURA 

efort. Se înţelege astfel de ce lupta contra 

toxicomaniei trece, în esenţă, prin prevenirea 

acesteia. 

DUBLĂ LEGĂTURĂ, mesaje contradictorii, 

frecvent repetate, care 

angajează două sau mai multe persoane 

într-o situaţie imposibilă. 

în orice mesaj rostit se pot distinge două 

niveluri: conţinutul manifest şi un mesaj 

implicit (sau metamesaj) inclus în atitudinea 

şi în intonaţiile vocii locutorului. în 

expresia „fă-o!" putem înţelege încurajarea 

sau ameninţarea. în a doua eventualitate, 

intonaţia contrazice ordinul. Există situaţii 

de viaţă în care asemenea contradicţii se 

repetă frecvent fără ca una din persoanele 

în cauză (un copil, de exemplu) să o poată 

Spunem, în asemenea cazuri, că ea suferă 

o „dublă constrângere" sau că s-a angajat 

într-o „dublă legătură". Ostilitatea unei 

mame faţă de copilul nedorit poate să transpară 

în atitudinile ei, în pofida mimării 

afecţiunii. Mama şi copilul,închişi într-un 

cerc vicios, nu vor putea ieşi din el decât 

dacă fac apel la o terţă persoană (un 

psihoterapeut, de exemplu), capabilă să 

analizeze situaţia. „Dubla legătură" se 

regăseşte frecvent în familiile de schizofrenici. 

numeroase lucrări, dintre care un Tratat de 

psihologie (1923) şi Noul tratat de psihologie 

(şapte volume, din 1931 în 1946), 

rămas neterminat. 

DURERE, senzaţie neplăcută, de 

origine fizică sau psihică, senzaţie 

care provoacă o reacţie a organismului, 

în general o conduită de 

evitare. 

Durerea este un semnal, un mijloc de 

apărare al organismului, având drept 

funcţie să facă să înceteze excitaţia 

periculoasă. Ea este preventivă, deoarece 

permite diferenţierea a ceea ce este nociv 

de ceea ce nu este nociv, precum şi 

educativă: copilul mic care se arde uşor la 

flacăra unui chibrit va evita mai târziu să 

se joace cu focul. Sensibilitatea dureroasă, 

care îşi are receptorii săi, „mesajele" sale 

biochimice, căile sale de propagare şi 

centrii săi nervoşi (R. Melzack şi P.D. Wall, 

1965), depinde parţial de condiţii psihologice 

.şi sociale: martirul pare anesteziat 

de credinţa sa; mulţi indieni din America, 

condiţionaţi de educaţie, par să nu ştie ce 

este durerea, iar de mai multe decenii 

femeile însărcinate beneficiază de psihoprofilaxie, 

care vizează să facă indolor 

actul obstetric. -• ENDORFINA. 

DURKHEIM (Emile), sociolog francez 

(EpinaJ, 1858-Paris, 1917). 

DUMAS (Georges), psiholog francez 

(Ledignan, Gard, 1866 - id., Agregat de filosofie, doctor în litere 

1946). 

(1893), a fost profesor la Sorbona şi unul 

Fost elev al Şcolii Normale, agregat de dintre promotorii şcolii sociologice franceze. 

Ideile sale majore au fost exprimate 

filosofie, a obţinut doctoratul în medicină 

(Stările intelectuale în melancolie, 1894) în principala sa teză, Despre diviziunea 

şi în litere (Tristeţea şi bucuria, 1900). muncii sociale (1893). El demonstrează 

Conferenţiar, apoi profesor titular la aici că orice conştiinţă individuală este 

Sorbona (1912), a scris şi a coordonat supusă conştiinţei colective cât şi, dacă nu 

cumva mai mult, influenţelor corporale. 

Lucrarea sa Sinuciderea (1897) se bazează 

pe ideea că autodistrugerea este legată de 

condiţiile sociale, de o imposibilitate 

a integrării subiectului în comunitatea 

umană. A formulat, de asemenea, Regulile 

DURKHEIM 

metodei sociologice (1895) şi a studiat 

Formele elementare ale vieţii religioase: 

sistemul totemic în Australia (1912). îi 

datorăm şi alte lucrări importante, între 

care: Educaţie şi sociologie (1922) şi 

Educaţia morală (1925) 

108

EFORT 

EBBINGHAUS (Hermann), psiholog 

german (Barmen, azi în Wuppertal, 

1850-Halle, 1909). 

Este cunoscut îndeosebi pentru cercetările 

sale de psihologie experimentală 

privind condiţiile învăţării şi ale memorării. 

Utilizând liste de silabe lipsite de 

semnificaţie, pe care le dădea de învăţat 

studenţilor, a stabilit o serie de legi, 

devenite mai apoi clasice (referitoare la 

numărul de repetări, poziţia elementelor în 

serie etc), pe care se bazează teoriile 

moderne ale învăţării. 

E 

ECHIPĂ, grup de persoane care 

îndeplinesc o sarcină comună. 

Pedagogia modernă încurajează formarea 

de echipe compuse din câţiva copii, 

în vederea realizării unui proiect liber ales 

de ei. în Franţa, R. Cousinet a aplicat timp 

de 20 de ani această metodă într-un mediu 

şcolar. Spiritul claselor este în felul acesta 

transformat, elevii lucrează cu ardoare, 

însă dacă personalităţile lor se dezvoltă 

cantitatea de cunoştinţe dobândite prin 

acest mijloc rămâne inferioară aceleia 

transmise prin învăţământul tradiţional. 

110 

în domeniul sănătăţii mentale, munca în 

echipă necesită reuniuni frecvente, nu 

numai pentru discutarea cazurilor pacienţilor, 

ci şi pentru examinarea sentimentelor 

pe care aceştia le inspiră terapeuţilor (contratransfer). 

-• ŞCOALĂ ACTIVĂ; TRANSFER. 

ECOFRAZIE - ECOLALIE. 

ECOLALIE sau ECOFRAZIE, repetare 

ca un ecou, de către un subiect, 

a cuvintelor şi frazelor pronunţate 

în faţa sa. 

Această tulburare de limbaj apare la 

deficienţii mintali', influenţabili, precum 

şi în anumite stări demenţiale. 

ECOLOCAŢIE sau ECOLOCALI- 

ZARE, mod de reperare a unui 

obstacol sau a unui corp în spaţiu, 

prin utilizarea fenomenului ecoului. 

Ecolocaţia se bazează pe reflectarea 

undelor sonore sau ultrasonice. Undele 

emise de animal, reflectate de un obstacol, 

sunt captate de un organ receptor* şi 

transmise creierului. Diferenţa de timp 

care există între emisiunea semnalului şi 

receptarea ecoului său îi permite animalului 

să evalueze distanţa până la 

obstacol. Liliecii, unele păsări, delfinii şi 

focile utilizează acest fel de sonar spre a 

se orienta şi a-.şi repera prada. 

ECOLOGIE, ştiinţă a raporturilor 

care există între fiinţele vii şi 

mediul lor. 

Psihologia ecologică (Lewin") studiază 

comportamentul persoanelor în relaţie cu 

mediul lor fizic şi social. Ea caută mai 

ales să pună în evidenţă influenţa mediului 

asupra variabilelor psihologice, adică asupra 

idealurilor, trebuinţelor, motivaţiilor, scopurilor, 

percepţiilor etc. Studiile ecologice 

au demonstrat, de exemplu, că inadaptarea 

socială variază proporţional cu mobilitatea 

sociogeografică: delincventa es'c deosebit 

de ridicată în populaţiile de imigranţi, iar 

proporţia tulburărilor mentale este mai 

mare în metropole şi în cartierele „amestecate" 

(în preajma gărilor, de exemplu) 

decât în alte locuri. 

ECTOMORF. în tipologia lui WH. Sheldon, 

subiect zvelt, delicat şi fragil, cu muşchi 

subţiri şi membre relativ lungi, la care, 

proporţional cu masa corporală totală, 

creierul şi sistemul nervos central sunt 

importante şi tind, într-un anumit sens, 

împreună cu pielea, să domine economia 

corpului. Termenul ectomorf a fost ales cu 

referire la foiţa exterioară a embrionului 

(ectoderm), din care derivă aceste ţesuturi. 

Acestui tip morfologic îi corespunde de 

obicei un temperament „cerebrotonic"'. 

ECTOMORFIE sau ECTOMOR- 

FISM, în tipologia lui W.H. Sheldon, 

ansamblu de caracteristici ale ectomorfului. 

EDUCAŢIE, artă de a dezvolta calităţile 

morale, intelectuale, artistice 

şi fizice pe care copilul le posedă în 

stare potenţială. 

Educaţia nu vizează modificarea naturii 

celui de care se ocupă, ci să-l ajute să se 

dezvolte armonios în mediul lui. Ea necesită 

cunoaşterea trebuinţelor sale, a legilor 

creşterii sale fizice şi mentale, depinzând 

de ideea pe care şi-o face despre om: în 

Sparta, oraş militar al Greciei antice, copiii 

erau supuşi unei discipline de fier. 

în pofida recomandărilor marilor pedagogi 

(Montaigne, Komensky"), educaţia 

autoritară a persistat până la începutul secolului 

XX şi numai ca urmare a influenţei 

lucrărilor unor psihologi contemporani 

(Binet", Claparedc', Dewey", Wallon*) s-a 

răspândit o formă de educaţie mai adaptată 

la realitate. Aceasta începe de la naşterea 

copilului, ba chiar înainte, prin educarea 

părinţilor. Acestei sarcini necesare i se consacră 

„şcolile părinţilor", fondate (1928) 

şi animate de umanişti şi psihopedagogi 

(A. Isambert, A. Berge...), ale căror cercuri 

de studii şi conferinţe sunt frecventate cu 

asiduitate. 

EFORT, mobilizare a forţelor individuale 

pentru a învinge o dificultate. 

Efortul depus rezultă atât din cerinţele 

situaţiei, din resurse (forţa musculară şi 

morală), cât şi din motivaţia (competiţie, 

pasiune etc.) persoanei. El se poate exercita 

pe plan motor, atunci când este vorba 

de surmontat rezistenţa fizică; pe plan 

intelectual, în cazul concentrării atenţiei; 

sau pe plan moral, dacă este vorba de lupta 

împotriva unei tendinţe nefaste (alcoolism, 

de exemplu). 

111

EGO 

Sentimentul efortului precedă oboseala" 

şi nu are loc decât dacă solicitarea energetică 

depăşeşte un anumit prag, acela care 

corespunde punerii în acţiune a rezervelor 

organismului. 

EGO, cuvânt latin care înseamnă 

„Eu". 

în limbajul psihanalitic, Ego desemnează 

fracţiunea de personalitate care 

echilibrează forţele cărora le este supus 

individul, adică propriile sale impulsii 

(tendinţe abisale), morala sa (sau, mai exact, 

Supraeul*) şi, în sfârşit, realitatea lumii 

exterioare. Psihologia Eului (în limba 

engleză Ego psychology) a fost dezvoltată 

îndeosebi de către Anna Freud, căreia îi 

datorăm lucrarea Eul şi mecanismele de 

apărare (1936), iar în Statele Unite de către 

E. Kris, R. Loewenstein şi H. Hartmann, 

care a scris Psihologia Eului şi problema 

adaptării (1930). 

EGOCENTRISM, tendinţă de a 

face din sine centrul universului. 

Egocentrismul este normal la copil până 

pe la 6-7 ani. în această perioadă, diferenţierea 

dintre Eu şi lumea exterioară se 

efectuează progresiv, dar gândirea rămâne 

esenţialmente subiectivă: copilul nu priveşte 

fenomenele observate sau problemele 

care i se pun decât din propriul său 

punct de vedere. El va spune, de exemplu: 

„Uite, tată, luna merge după mine!" Sau, 

când este întrebat dacă are un frate şi el 

răspunde afirmativ, iar după aceea i se pune 

întrebarea: „dar fratele tău are un frate?", 

el va răspunde „nu". Această atitudine 

poate persista la unii subiecţi cu deficienţe 

intelectuale, arieraţi pe plan afectiv sau 

nevrotici incapabili de „decentrare" (de a 

112 

se pune în locul altuia). Egocentrismul nu 

trebuie confundat cu egoismul", care este 

iubirea de sine excesivă. 

EGOISM, iubire de sine excesivă, 

ba chiar exclusivă. 

Ataşamentul de sine al egoistului îl face 

să subordoneze interesul semenului propriului 

său interes. Un anumit grad de 

egoism este necesar, dar egoismul absolut, 

care nu este compensat de altruism", este 

nesăbuit şi duce în mod ineluctabil la 

izolarea individului în sânul grupului său 

şi chiar la sinucidere" (£. Durkheim). 

Egoistul raportează totul la sine, pe când 

nonegoistul ascultă de un sistem de valori 

care depăşeşte propria-i individualitate. 

Cel dintâi întâmpină din ce în ce mai 

multe dificultăţi în a găsi un sens existenţei 

sale, deoarece este prea puţin stimulat de 

colectivitate. Aşa se explică, probabil, 

faptul că procentul de sinucideri la celibatari 

este mai ridicat decât la persoanele 

căsătorite. 

ELABORARE, ansamblu de operaţii 

intelectuale prin care elemente 

simple (senzaţii, dorinţe 

etc.) sunt transformate în percepţii, 

imagini, amintiri sau idei. 

Freud numeşte elaborare procesul psihic 

inconştient pornind de la care ideile latente 

ale unei persoane se manifestă în vise, sub 

o formă condensată şi concretă, în imagini 

vizuale: astfel, de exemplu, o carte de vizită 

încadrată în negru reprezintă moartea. 

ELECTROŞOC sau SISMOTE- 

RAPIE, terapeutică din psihiatrie, 

care constă în provocarea unei crize 

epileptice artificiale, făcându-se 

să treacă o descărcare electrică 

prin creier. 

Acest tratament, datorat lui U. Cerletti 

şi L. Bini (Milano, 1938). are o influenţă 

reală asupra multor melancolici şi uneori 

asupra tinerilor schizofrenici. Dar modul 

său de acţiune rămâne un mister. Au fost 

formulate mai multe ipoteze, mai mult sau 

mai puţin satisfăcătoare: stimularea electrică 

liberează hormoni şi substanţe până 

acum necunoscute; şocul mobilizează mecanismele 

de apărare ale organismului; psihismul 

se reconstruieşte după o ordine 

nouă; curentul electric activează un centru 

de reglare a dispoziţiei aflat la baza creierului, 

în pofida avantajelor sale practice, 

această tehnică le repugnă multor psihiatri, 

care suspectează latura ei „magică" (apăsându-se 

pe un buton, este însănătoşit 

bolnavul) şi îi preferă psihotropele. 

EMOTIVITATE, aptitudine de a 

reacţiona la evenimente, chiar la 

cele anodine, trăind emoţii. 

Individul emotiv este impresionabil, 

vibrează la te miri ce, pare susceptibil şi 

vulnerabil, dar nu este cu toate acestea un 

inadaptat. Când nu este exagerată, emotivitatea 

este normală şi utilă, doarece suscită 

un comportament adaptat la situaţie. 

Emotivitatea poate fi constituţională sau 

dobândită. H. S. Liddell, plasând oi într-o 

încăpere întunecoasă şi aplicându-le mici 

lovituri la picioare, cărora ele nu se puteau 

sustrage, le-a făcut hiperemotive: pe când 

anterior ele erau calme, după experienţă 

tresăreau la cel mai mic zgomot în timpul 

nopţii. Caracterologii consideră emotivitatea 

drept una dintre cele trei proprietăţi 

fundamentale ale caracterului, celelalte 

EMOŢIE 

două fiind activitatea" şi răsunetul* evenimentelor 

asupra psihismului individului. 

EMOŢIE, reacţie globală, intensă 

şi de scurtă durată a organismului 

la o situaţie neaşteptată, însoţită 

de o stare afectivă de tonalitate 

plăcută sau neplăcută. 

Emoţiile ocupă un loc fundamental în 

psihologie, deoarece ele sunt strâns legate 

de trebuinţe, de motivaţii şi pot sta la 

originea tulburărilor mentale sau psihosomatice, 

în pofida numeroaselor lucrări 

efectuate, natura, modul de acţiune şi 

funcţia emoţiei rămân ipotetice. S-au studiat 

îndeosebi manifestările sale fiziologice 

(modificarea ritmurilor cardiac şi 

respirator, relaxarea sfincterelor, uscarea 

gurii, transpiraţia etc), repercusiunile 

asupra funcţiilor mentale (creşterea sugestibilităţii, 

diminuarea controlului voluntar) 

şi a conduitelor pe care le provoacă (plâns, 

fugă...); s-a pus în evidenţă, în expresia 

emoţiilor, partea datorată culturii (în China, 

furia determină holbarea ochilor). Dar 

condiţiile emoţiei şi bazele sale psihofiziologice 

sunt încă slab cunoscute. 

Emoţia depinde nu numai de natura 

agentului emoţional, cât mai ales de 

individ, de starea sa actuală fizică şi 

mentală, de personalitatea sa, de istoria sa 

personală, de experienţele anterioare. Dacă 

există emoţii colective datorate anumitor 

condiţii excepţionale care, pentru majoritatea 

persoanelor, au aceeaşi semnificaţie 

(panica provocată de un cutremur de 

pământ), emoţia rămâne esenţialmente 

individuală. în general, ea se manifestă 

atunci când subiectul este surprins sau 

când situaţia depăşeşte posibilităţile sale. 

Ea traduce dezadaptarea şi efortul organismului 

de a restabili echilibrul momentan 

113

EPILEPSIE 

rupt. Emoţia nu este conştientizarea reacţiilor 

fiziologice datorate acestei dezadaptări, 

aşa cum socotea W. James („mi-e 

frică pentru că tremur"), ci cunoaşterea 

semnificaţiei situaţiei („ursul este periculos") 

şi demobilizarea mecanismelor de 

apărare personale (mă las invadat de 

emoţie). Ceea ce explică modul de a se 

comporta al unor supravieţuitori din catastrofe 

(zidiţi în fundul unei mine care s-a 

prăbuşit, de exemplu), care leşină sau sunt 

cuprinşi de un tremur nervos de îndată ce 

au fost salvaţi. 

în general, dezordinile fiziologice datorate 

emoţiilor sunt temporare. Dar se 

întâmplă ca şocul emoţional să fie atât de 

violent sau atât de persistent încât organismul 

să se epuizeze în restabilirea echilibrului 

şi să apară leziuni cum sunt ulcerul 

gastric (Selye*). Medicina psihomatică* a 

pus în evidenţă rolul important al factorilor 

emoţionali în numeroase afecţiuni, din 

cele mai diverse, cum sunt astmul,eczema, 

obezitatea sau tuberculoza pulmonară. 

EMPATIE, rezonanţă, comunicare 

afectivă cu semenul. 

O mamă cunoaşte intuitiv trebuinţele şi 

sentimentele sugarului ei. cu care ea este 

în comunicare. Această misterioasă capacitate 

este legată, după toate aparenţele, de 

faptul că iniţial copilul era una cu mama 

sa. Ea explică de asemenea de ce copiii, 

oricât de mici, sunt la curent cu necazurile, 

cu neliniştile şi bucuriile părinţilor lor. 

Empatia stă la baza identificării' şi a înţelegerii 

psihologice a celorlalţi. 

ENCOPRESIE, incontinenţă involuntară 

a materiilor fecale, cel mai 

adesea diurnă, independentă de 

orice leziune organică, care survine 

114 

la un copil ce a depăşit vârsta normală 

de dobândire a controlului 

asupra sfincterelor (2-3 ani). 

Se manifestă de cele mai multe ori la 

băieţei (75-90% din cazuri, după unii 

autori) perturbaţi afectiv şi care în felul 

acesta îşi exprimă inconştient agresivitatea 

faţă de anturajul lor fmstrant şi dorinţa ca 

părinţii să se ocupe de ei. De regulă scopul 

lor este atins, deoarece părinţii şi educatorii 

reacţionează aproape întotdeauna 

prin pedepsirea celui care îşi murdăreşte 

patul sau pantalonaşii. Pentru copilul encopresiv 

lucrul acesta este o mică satisfacţie, 

întrucât a reuşit să atragă atenţia asupra sa. 

Un astfel de comportament cedează, în 

general, la psihoterapie. 

ENDOMORF. Termen propus de 

W. H. Sheldon pentru a desemna subiectul 

al cărui corp este gras, moale, rotund, fără 

relief muscular şi la care viscerele şi 

aparatul digestiv ocupă un loc important. 

Acest termen a fost ales cu referire la 

foiţa internă a embrionului (endoderm), 

din care derivă aproape în întregime 

elementele funcţionale ale sistemului 

digestiv. Acestui tip morfologic îi corespunde 

de obicei temperamentul „viscerotonic"*, 

caracterizat prin sociabilitate şi 

dragoste de mâncare. 

ENDOMORFIE sau ENDOMOR- 

FISM, în tipologia lui W. H. Sheldon, 

ansamblul caracteristicilor endomorfului*. 

ENDORFINĂ, substanţă peptidică 

provenită chiar din organism, 

având proprietăţile farmacologice 

ale morfinei. 

Ideea care a dus la descoperirea endorfinei 

se rezumă la două propoziţii: 

l) există în mod necesar în creier receptori 

specifici ai morfinei; 2) organismul produce 

substanţe care au o acţiune morfinică 

(inhibarea durerii). 

în 1975, J. Hughes şi H. W. Kosterlitz 

izolează în creierul de porc primele endorfine, 

pe care ei le numesc „enkefaline". 

Câteva luni mai târziu, pornindu-se de la 

ipoteza lui R. Guillemin şi a altor cercetători, 

sunt izolate alte endorfine. Endorfinele 

joacă rol de hormoni atunci când 

sunt produse de glandele endocrine (hipofiză, 

suprarenală), dar acţionează ca mediatori 

chimici", cu o acţiune inhibitoare, 

atunci când sunt secretate de neuronii* 

sistemului nervos central (creier, măduva 

spinării). Ele moderează sau împiedică 

liberarea de „substanţă P" (neurotransmiţător 

al mesajului dureros), sunt implicate 

în senzaţiile de foame şi sete şi au o 

contribuţie importantă în controlul vieţii 

emoţionale, în special în reglarea plăcerii. 

ENUREZIE, emisiune involuntară 

şi inconştientă de urină. 

Copilul mic, care îşi udă patul până la 

vârsta de 15 sau 18 luni din cauză că încă 

nu a dobândit controlul sfincterelor sale 

nu este enuretic. Se vorbeşte de regulă de 

enurezie atunci când emisiunea involuntară 

şi repetată de urină (uneori diurnă, 

de cele mai multe ori nocturnă) are loc la 

un subiect în vârstă de peste 4 ani, emisiune 

care nu poate fi atribuită nici unei 

leziuni organice. 

Enurezia este relativ frecventă. Potrivit 

estimărilor statistice, ar exista 10-15% 

enuretici în rândul copiilor şi 0,5% 

(C. Vidailhet, 1984) până la 3% 

(F. C. Cushing, 1975) în rândul adulţilor. 

Nu există o explicaţie unică a acestei 

afecţiuni, dar autorii sunt din ce în ce mai 

înclinaţi să creadă că un rol capital joacă 

aici factorul psihic. într-adevăr, s-a constatat 

că enurezia apare la copiii ai căror 

părinţi sunt pe cale de a divorţa sau că ea 

coincide cu naşterea unui frăţior sau a 

unei surioare, cu ducerea copilului la grădiniţă 

etc. în unele cazuri este vorba de 

o regresiune la starea de bebeluş. Este 

deca această afecţiune prin şocuri electrice 

(saltele speciale care îi trimit descărcări 

electrice copilului care doarme, de îndată 

ce el urinează). Este de preferat calmarea 

şi deculpabilizarea copilului şi obţinerea 

participării sale la propriul tratament. 

EONISM, pervesiune sexuală, diferită 

de homosexualitate, caz în care 

bărbatul se travesteşte în femeie 

pentru propria-i plăcere. 

A fost probabil cazul cavalerului Charles 

d'Eon (1728-1810), care a dat numele 

acestei perversiuni. După Havelock Ellis, 

ar fi vorba de o inversiune sexuală exprimată 

simbolic pe plan vestimentar. Pentru 

A. Hesnard, dimpotrivă, impulsia erotică 

este iniţial orientată spre femeia dorită, dar 

care rămâne distantă. Neputând-o poseda, 

bărbatul şi-o apropriază identificându-se 

cu dânsa prin ce are ea mai reprezentativ: 

vestimentaţia. 

EPILEPSIE, boală nervoasă, caracterizată 

în general prin convulsii şi 

pierderea cunoştinţei. 

Criza epileptică este provocată de descărcarea 

intempestivă a celulelor cerebrale. 

Ea poate fi spectaculară (criză majoră), cu 

cădere, contracţii spasmodice ale corpului, 

muşcarea limbii, pierderea de urină, angoasantă 

pentru cei care asistă, în aşa 

măsură încât în Roma antică ea apărea 

115

EPILEPSIE MUZICOGENICA 

drept semn rău prevestitor, suficient ca să 

dizolve adunările publice. Dar ea poate fi 

şi limitată (criză minoră) la câteva momente 

de absenţă* sau secuse musculare 

(miocloniij, ba chiar poate să treacă neobservată 

la copii atunci când se produce 

noaptea (în aceste cazuri are loc emisiunea 

de urină, care este confundată cu enurezia). 

Această maladie, foarte răspâdită 

(5% din populaţia totală), loveşte toate 

păturile sociale, fără alegere: Iuliu Cezar, 

F. M. Dostoevski, Vincent Van Gogh 

au fost epileptici. într-o mică proporţie 

(6% din cazuri) epilepsia este ereditară, în 

rest fiind cauzată de accidente perinatale, 

traumatisme craniene, encefalite, tumori 

cerebrale etc. Factorii afectivi joacă un rol 

manifest în declanşarea crizelor. Şocurile 

psihologice sunt suficiente pentru a le 

provoca. Unii psihanalişti consideră că ele 

au o semnificaţie simbolică pentru subiect 

care, astfel, ar exprima dorinţa de a se 

retrage din lumea reală traumatizantă. 

Tratamentul epilepsiei constă în diminuarea 

sensibilităţii creierului la stimuli prin 

administrarea de medicamente (barbiturice, 

hidantoine etc.) şi suprimarea tuturor 

excitanţilor, cum sunt alcoolul şi cafeaua. 

Se ajunge astfel la dispariţia tuturor 

crizelor. 

EPILEPSIE MUZICOGENICA, crize 

convulsive consecutive unor audiţii 

muzicale observate la unii subiecţi. 

Expresia o datorăm lui McD. Critchley, 

care a obsevat şi a descris fenomenul. 

După H. Gastaud, asemenea crize s-ar 

produce la indivizi purtători ai unei leziuni 

a lobului temporal, prin intermediul emoţiei 

suscitate de muzică. 

EPILEPTOIDIE. Constituţie mentală 

descrisă îndeosebi de E. Kretschmer şi 

F. Minkowska.în care s-ar regăsi trăsăturile 

presupuse ale mentalităţii epileptoide, 

caracterizată în special de imaturitate, 

impulsivitate, lentoare de spirit, „vâscozitate 

mentală" (glişroidie*) şi tendinţa 

la religiozitate. Termenul epileptoidie este 

nefericit ales, el sugerând că toţi epilepticii 

au acest tip de caracter, ceea ce nu este 

cazul. Dimpotrivă, trăsăturile de personalitate 

descrise mai sus se observă în numeroase 

alterări cerebrale organice, diferite 

de epilepsie*. De aceea noţiunea de epileptoidie 

este din ce în ce mai puţin uzitată. 

EREDITATE, transmitere a caracterelor 

fizice şi psihice ale părinţilor 

la descendenţi. 

De la apariţia lucrărilor lui C. V. Naudin 

şi J. Mendel ştim că trăsăturile ereditare 

sunt transmise prin intermediul cromozomilor 

din nucleul celulelor. Studiul 

eredităţii umane este posibil prin confruntarea 

gemenilor şi stabilirea de arbori 

genealogici. H. H. Newman, de exemplu, 

studiind douăzeci de cupluri de gemeni 

univitelini (adică ieşiţi dintr-un singur ovul 

fecundat), crescuţi separat din prima 

copilărie, în medii sociale diferite, a constatat 

identitatea nivelurilor lor intelectuale 

şi a aptitudinilor motorii. în familia Iui 

J. S. Bach, examinată pe parcursul a cinci 

generaţii, se relevă prezenţa a cincisprezece 

compozitori de talent. Aceste observaţii 

pledează în favoarea transmiterii 

ereditare a aptitudinilor (inteligenţă, talent 

muzical etc). 

Pe de altă parte, fără a vrea să revenim 

la lamarckism, există indiscutabil experienţe 

care demonstrează posibilitatea unei 

transmiteri ereditare a comportamentelor 

dobândite. Dacă supunem trei generaţii de 

şobolani la aceleaşi probe de labirint', cea 

de a treia generaţie are nevoie de un timp 

de zece ori mai mic pentru a reuşi la probele 

la care este supusă. în ceea ce priveşte 

afecţiunile mentale, riscul de a se îmbolnăvi 

este de 1-20% pentru subiecţii care 

au rude apropiate bolnave. Dar evoluţia 

fiinţei umane nu depinde decât parţial de 

patrimoniul ereditar. Mediul şi educaţia 

joacă şi ele un rol extrem de important în 

dezvoltarea sa. 

ERGOGRAF, aparat care serveşte 

la înregistrarea travaliului unui 

muşchi sau a unui membru. 

Cel mai cunoscut este acela al lui 

A. Mosso. în cazul acestui aparat, subiectul 

trebuie, prin flectarea unui singur 

deget, să ridice o greutate ale cărei deplasări 

sunt înscrise într-un sistem înregistrator. 

Traseele obţinute permit studierea 

modificărilor acestui travaliu datorate oboselii, 

stimulenţilor psihici etc. 

ERGONOMIE, ansamblu de studii 

şi cercetări care au drept scop organizarea 

metodică a muncii şi amenajarea 

echipamentului de lucru 

în aşa fel încât să facă sistemul 

„om-maşină" cât mai eficient 

posibil. 

Această ştiinţă, generată de dificultăţile 

crescânde ale selecţiei profesionale, 

caută să determine condiţiile de adaptare 

la muncă a omului. în loc să i se ceară 

muncitorului să se adapteze la maşină şi la 

mediul de muncă, echipe formate din 

psihologi, ingineri, fiziologi caută să adapteze 

maşinile şi locul de muncă în funcţie 

de muncitor. Studiile lor duc la diminuarea 

oboselii şi accidentelor prin reducerea 

căldurii şi a zgomotelor inutile, prin optimizarea 

semnalelor, prin modificarea dispunerii 

mijloacelor de control etc. După 

ce s-a axat pe locurile de muncă şi atelier, 

ergonomia se preocupă azi de funcţionarea 

întregii întreprinderi. La sfârşitul 

anilor 1981, interesul ergonomiei s-a deplasat 

asupra organizării sociale a muncii 

şi asupra factorilor psihosociali implicaţi 

citorilor la concepţia sarcinilor ce le revin 

(P. Cazamian, 1987). 

ERGOTERAPIE, metodă de reeducare 

şi de tratament prin muncă 

pentru handicapaţii fizici şi mintali. 

încă din Antichitate se cunoştea valoarea 

terapeutică a activităţii laborioase, dar 

ergoterapia nu s-a dezvoltat decât în anii 

celui de al doilea război mondial. 

Scopul urmărit este o reluare de contact 

a bolnavului cu realitatea profesională şi 

socializarea sa prin stabilirea de noi relaţii 

umane. Se consideră că munca este dezalienantă 

deoarece anulează pentru moment 

trăirile psihopatologice ale celui care i se 

consacră. Pe de altă parte, acesta are 

ocazia să ia din nou cunoştinţă de capacităţile 

sale renăscânde şi să-şi regăsească 

încrederea în sine. 

ERIKSON (Erik Homburger), psihanalist 

american de origine germană 

(Frankfurt pe Main, 1902 - Harwich, 

Massachusetts, 1994). 

Instalat la Viena, şi-a desăvârşit formaţia 

psihanalitică în cadrul Institutului de 

psihanaliză din acest oraş. în 1933 a 

emigrat în Statele Unite, unde s-a stabilit 

definitiv. în următoarele două decenii a 

ocupat diferite posturi în cercetare şi 

învăţământ, la Harvard, Yale şi Berkeley. 

Din 1960 şi până în 1970 a fost profesor 

«le „dezvoltare umană" şi a predat cursuri 

117

ERIKSON 

de psihiatrie la Harvard. Cercetările pe 

care le-a întreprins, în anii 1930, asupra 

indienilor din Dakota şi California, l-au 

determinat să-şi modifice concepţiile psihologice. 

Anumite sindroame nu se puteau 

explica prin psihanaliză. în miezul multor 

probleme ale indianului el găsea un sentiment 

al „dezrădăcinării", impresia unei 

discontinuităţi între modul de viaţă prezent 

(în rezervaţii) şi istoria poporului său. 

Acestei rupturi cu trecutul i se adăuga 

refuzul valorilor promovate de cultura 

albilor şi imposibilitatea de a se recunoaşte 

în viitorul preconizat de aceştia. Problemele 

acestor oameni, a remarcat Erikson, 

sunt legate mai mult de Eu şi de cultură 

decât de impulsiile sexuale. 

în cartea sa Copilărie şi societate 

(1950), Erikson aduce trei contribuţii 

majore la studiul persoanei: 1) în primul 

rând el susţine că dezvoltarea individului 

are loc de la un capăt la altul al existenţei 

sale; 2) el arată apoi că, pe lângă stadiile 

psihosexuale descrise de Freud, există 

stadii psihosociale în cursul cărora 

individul stabileşte orientări noi, importante 

pentru el însuşi şi pentru lumea sa 

socială: 3) în sfârşit, el pretinde că fiecare 

stadiu posedă atât o componentă pozitivă 

cât şi o componentă negativă, „alegerea" 

efectuându-se sub influenţa interacţiunii 

sociale (interacţiunea individului cu el 

însuşi şi cu mediul său). Astfel, în primul 

an de viaţă, bebeluşul, total dependent de 

ceilalţi, va vedea dezvoltându-se în el o 

încredere fundametală în cazul în care 

îngrijirile care i se dau sunt de bună 

calitate. Dimpotrivă, dacă este neglijat, va 

cunoaşte teama, suspiciunea, neîncrederea 

faţă de lume în general şi faţă de oameni 

118 

în special. Dar o asemenea atitudine nu 

este definitivă. 

Erikson distinge, astfel, în viaţa omului 

opt vârste, cărora le corespund opt stări 

bipolare: 1) primul an de viaţă este momentul 

încrederii sau al neîncrederii; 2) de 

la 2 la 3 ani este vârsta autonomiei sau a 

îndoielii; 3) între 4 şi 5 ani este vârsta 

iniţiativei sau a culpabilităţii; 4) de la 6 la 

11 ani este perioada ingeniozităţii,în care 

se afirmă priceperile, sau perioada inferiorităţii; 

5) de la 12 la 18 ani adolescentul îşi 

dobândeşte identitatea (identitatea psihosocială, 

sensul a ceea ce el este,înţelegând 

de unde vine şi încotro se îndreaptă) sau, 

dimpotrivă, vede născându-se o difuziune 

a rolului (sentimentul de a nu şti ce este el, 

încotro merge, la ce se ataşează); 6) al 

şaselea stadiu, care se întinde de la sfârşitul 

adolescenţei la începutul vârstei 

mature, este acela al intimităţii (capacitatea 

de a-şi împărţi viaţa cu o altă persoană) 

sau al izolării; 7) la vârsta matură 

subiectul are de ales între generativitate 

(interesul pentru alte persoane decât 

membrii familiei sale) sau grija exclusivă 

de sine; 8) în sfârşit, ultima vârstă este 

marcată pe de o parte de integritatea personală 

(individul îşi priveşte cu satisfacţie 

viaţa trecută), iar pe de altă parte de disperare, 

de sentimentul eşecului, de regretul 

pentru ceea ce ar fi putut fi. 

O atare concepţie a existenţei, care 

relativizează importanţa conflictelor din 

copilărie şi influenţa părinţilor, nu ignoră 

rolul pe care îl poate avea societatea şi 

subiectul însuşi în formarea persoanei. în 

plus, ea este dătătoare de speranţă pentru 

că la fiecare vârstă, eşecurile anterioare pot 

fi corectate. 

EROS, în teoria freudianâ, ansamblu 

al impulsiilor vieţii. 

După Freud, finalitatea acestor impulsii 

este crearea de legături puternice şi numeroase 

între fiinţele vii.-•• IUBIRE. 

EROTISM, senzualitate. 

Acest termen este frecvent utilizat în 

psihopatologie pentru a desemna exagerarea 

impulsiilor sexuale care pot să invadeze 

întregul câmp al conştiinţei unui subiect, 

în funcţie de personalitate, erotismul 

se poate manifesta printr-un comportament 

libertin, prin nevroză obsesională (atunci 

când individul luptă împotriva înclinaţiilor 

sale) şi chiar prin delir. 

EŞANTION, fracţiune reprezentativă 

a unui ansamblu definit. 

Numai în mod excepţional ar putea fi 

examinată totalitatea indivizilor unei 

populaţii determinate. De obicei observatorul 

trebuie să se limiteze la o parte din 

aceasta, numită eşantion. Alegerea eşantionului 

este însă dificilă. 

Pentru a se evita favorizarea unor părţi 

din populaţie, în detrimentul altora, psihologii 

şi sociologii utilizează diverse 

metode: l) eşantionarea aleatoare, caz în 

care se extrag la întâmplare, din populaţia 

definită, elementele destinate să constituie 

eşantionul; 2) eşantionarea prin mănunchiuri, 

care se rezumă la a extrage un fel 

de „mănunchiuri" (muncitori din aceeaşi 

uzină, de exemplu), din care vor fi interogaţi 

toţi subiecţii; 3) eşantionarea areolară, 

constând din prelevarea eşantionului 

din arii geografice delimitate fie de căi de 

comunicaţie (drumuri, cursuri de apă...), 

fie prin cvadrilarea unei fotografii aeriene 

sau a unei hărţi geografice; ariile-eşantion 

fiind trase la sorţi, se determină apoi, prin 

ETALONARE 

acelaşi procedeu, persoanele care vor fi 

contactate; 4) eşantionarea prin cote, care 

constă în a elabora un „model redus" al 

populaţiei. Există şi alte modalităţi de a 

constitui un eşantion, dar rafinamentele 

metodologice nu-l pun pe cercetător la adăpost 

de unele capcane logice. -» SONDAJ; 

STATISTICĂ. 

EŞEC, insucces. 

Eşecul nu depinde de nivelul absolut al 

realizării unei acţiuni. Este, în esenţă, o 

noţiune subiectivă. Avem eşec atunci când 

nu se atinge scopul fixat. în general, eşecurile 

deprimă, iar dacă se repetă frecvent 

(insuccese şcolare, profesionale, sentimentale...), 

sunt susceptibile de a determina 

tulburări nevrotice. Mulţi indivizi 

timizi, indecişi, resemnaţi, le trăiesc ca pe 

o fatalitate, comportându-se în viaţă de 

parcă ar fi sortiţi la neputinţă. în cazul 

unora s-ar spune că ei caută în mod expres 

eşecul, ca pentru a se pedepsi de o culpă 

inconştientă. 

ETALONARE, scară stabilită cu 

referire la un eşantion cât mai 

reprezentativ posibil pentru o 

populaţie definită şi omogenă, la 

care se raportează notele obţinute 

de un subiect. 

Există două modalităţi de etalonare: 

prima face apel la noţiunea de deviaţie în 

raport cu media (mai exact, în raport cu 

deviaţia standard*), pe când cea de a doua 

este bazată pe diviziunea notelor în funcţie 

de fracţionarea în procentaje egale a efectivului 

eşantionului. Aceasta permite situarea 

individului în raport cu populaţia de 

referinţă şi prezicerea, de exemplu, a 

reuşitei şcolare sau profesionale. 

119

ETER 

ETER, lichid volatil obţinut prin 

acţiunea acidului sulfuric asupra 

alcoolului etilic, de unde şi numele 

de eter etilic. 

Utilizarea eterului ca euforizant a fost 

odinioară foarte răspândită, mai ales în 

Irlanda. Azi această toxicomanie este mai 

rară, deşi în clară progresie. Beţia eterică 

.se manifestă prin veselie, excitaţie motorie, 

stări de extaz, agresivitate. Uneori se 

adaugă o senzaţie de imponderabilitate. în 

eterismul subacut poate să apară un delir 

halucinator, asemănător cu acela din delirium 

tremens*. Tratamentul eteromaniei 

nu provoacă manifestări prea neplăcute. 

->• DROG. 

ETNOCENTRISM, atitudine a 

spiritului, universal răspândită, 

care constă în raportarea tuturor 

fenomenelor sociale la acelea care 

ne sunt familiare, deoarece sunt 

proprii grupului de care aparţinem. 

în mod inconştient, tipul uman propriu 

societăţii căreia aparţinem ne serveşte 

drept referinţă în a-i judeca pe alţii. Indivizii 

al căror comportament depăşeşte 

anumite limite par suspecţi (îi tratăm ca 

pe nişte marginali, smintiţi, situaţi în afara 

legii) sau, dacă vin din alte orizonturi, 

provoacă uimire, ba chiar pot fi consideraţi 

extraterestri (cazul primilor albi 

sosiţi în Africa neagră). Unele populaţii 

de indieni din America îşi manifestă etnocentrismul 

numindu-se Reshe („oameni 

adevăraţi"). 

ETNOPSIHIATRIE, studiu şi tratament 

al maladiilor mentale in 

funcţie de grupurile etnice sau 

culturale cărora le aparţin subiecţii. 

Principalii promotori ai etnopsihiatriei 

sunt George Devereux', H. Ellenberger şi 

T. Nathan. 

ETOLOGIE, ştiinţa moravurilor. 

Etologia este o ramură a psihologiei 

animale*. Ea studiază comportamentul 

animalelor în mediul lor natural sau în 

condiţii foarte apropiate de acesta. Fiecare 

specie are propria sa lume (Umwelt, după 

J. von Uexkiill), pe care trebuie să o cunoşti 

pentru a înţelege conduitele animale. 

Ochiul broaştei nu percepe decât contururile 

mobile şi ansamblurile luminoase 

schimbătoare, ceea ce reduce lumea vizuală 

a batracianului la anumite obiecte în mişcare: 

o broască va sări să înghită o frunzuliţă 

care planează, dar va muri de foame 

pe un covor de muşte moarte. 

Fiecare specie decupează din lumea 

care o înconjoară o fracţiune semnificativă, 

determinată de organizarea sa 

senzorială. în aceeaşi ordine de idei, vom 

spune că leopardul în cuşcă pare neinteligent, 

incapabil să rezolve o problemă 

de simplu ocol* pentru a ajunge la momeală, 

deoarece lumea artificială în care a 

fost plasat nu are pentru dânsul nici o 

semnificaţie. în natură, dimpotrivă, unde 

orice lucru poartă un sens, el se dovedeşte 

capabil să facă ocoluri considerabile pentru 

a-şi captura prada. 

Domeniul etologiei s-a extins şi la 

moravurile umane. Psihologia modernă nu 

mai ia în considerare omul izolat ca obiect 

de studiu, ci îl replasează în mediul său şi 

ţine seama de toate faptele psihologice 

(percepţie, comunicare, învăţare etc.) din 

unghi psihosocial. -» LORENZ. 

EU, persoană conştientă şi afirmată. 

Conştiinţa unităţii personale se edifică 

o dată cu creşterea. La sfârşitul primului 

trimestru de viaţă, noul-născut îşi foloseşte 

mâinile pentru a explora lumea exterioară 

şi propriul corp, pe care începe să-1 descopere, 

în felul acesta se stabileşte o primă 

distincţie între Eu şi non-Eu, distincţie pe 

care înţărcarea o va face şi mai evidentă. 

Spre vârsta de doi ani, dacă este aşezat în 

faţa unei oglinzi, el îşi surâde fără a înţelege 

că este vorba de el însuşi. Numai 

peste un an el începe a se servi de pronumele 

eu sau mine şi să se opună semenului 

din simpla plăcere de a-şi afirma personalitatea. 

Mai târziu, Eul continuă să se 

elaboreze sub dubla influenţă a maturizării* 

şi a condiţiilor socioculturale şi 

afective. 

în terminologia psihanalitică, „Eul" 

(traducerea lui das Ich din germană) 

desemnează sediul şi ansamblul motivaţiilor 

şi actelor unui individ care condiţionează 

adaptarea sa la realitate, îi satisfac 

trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate 

unor dorinţe incompatibile. în actele vieţii 

curente, această funcţie se exercită pe 

planurile conştient (procese intelectuale) 

şi inconştient (punând în joc mecanismele 

de apărare). 

Eul nevrotic este slab; el este incapabil 

să rezolve conflictele interioare ale persoanei 

(cerinţe impulsionale opuse conştiinţei 

morale sau realităţii), ceea ce îl 

angoasează şi îl face să adopte tot felul de 

comportamente paradoxale (rituri obsesionale, 

sinucidere etc). 

EUGENIE sau EUGEN ISM, metodă 

derivată din studiul eredităţii, care 

are drept scop ameliorarea speciei 

B. Russell (1929) distinge două forme 

de eugenie: una pozitivă, care constă în a 

favoriza dezvoltarea „viţelor bune", alta 

negativă, care vizează descurajarea proliferării 

„viţelor rele". La începutul anilor 

1980, în Statele Unite, din iniţiativa lui 

M.R. Graham, a fost creată o bancă de 

spermă a laureaţilor cu Premiul Nobel, iar 

femei „supradotate" au fost inseminate cu 

spermatozoizi proveniţi de la savanţi 

eminenţi (A. Coriat, 1987). Ca să împiedice 

reproducerea unor subiecţi cu tare 

ereditare, unele ţări preconizează nu numai 

contracepţia şi avortul terapeutic, ci şi 

sterilizarea. în China, de exemplu, care în 

1987 număra 4,4 milioane de handicapaţi 

din naştere, s-a elaborat o lege asuprii 

eugenismului, în intenţia de a reduce 

numărul acestor infirmi şi a se „ridica 

nivelul calitativ al naţiunii chineze''. Dacă 

sfaturile eugenice sunt utile, sterilizarea 

este discutabilă, întrucât comportă pericolul 

de a fi impusă în mod autoritar şi 

extinsă la grupuri întregi de indivizi 

socotiţi „devianţi". 

EU IDEAL, perfecţiune a Eului. 

Freud atribuie psihanalizei un plan bine 

definit: „să faciliteze Eului cucerirea progresivă 

a Sinelui". Trecerea de la Sine' la 

Eu se face pe două căi diferite. Prima este 

directă, pe când cea de a doua trece prin 

Eul ideal care, în parte, constituie o „formaţiune 

reacţională împotriva proceselor 

instructive ale Sinelui". După D. Lagache, 

Eul ideal se poate defini ca un ideal de 

atotputernicie personală, de invulnerabilitate, 

rezultat din narcisismul primar al 

copilului. 

121

EUNUCOIDISM 

EUNUCOIDISM, stare morfopsihologică 

observabilă la bărbat în 

anumite cazuri de insuficienţă genitală. 

Semnul cel mai clar, pe plan fizic, este 

absenţa caracterelor sexuale secundare 

(barbă, pilozitate). Din punct de vedere 

psihologic, se observă în permanenţă o 

mare blândeţe şi o anumită timiditate, 

probabil legate de un sentiment de inferioritate*. 

EXCITAŢIE, stimulare a unui 

receptor senzorial. 

Aparatul nervos transmite mesajul conţinut 

în excitant şi mobilizează energia 

organismului pregătit pentru răspuns. El 

poate exprima reacţia corpului la stimul" 

(K.M.B. Bridges numeşte excitaţie răspunsul 

emoţional unic al noului-născut la 

orice excitant) şi, pe un plan mai general, 

stare tranzitorie de exaltare mentală şi de 

agitaţie motorie în care se poate găsi un 

subiect supus unor emoţii puternice sau ca 

urmare a unei intoxicaţii (alcoolism, de 

exemplu). Excitaţia intensă, durabilă, se 

întâlneşte la maniac, care este vesel, 

guraliv, fără astâmpăr şi infatigabil. Când 

agitaţia este excesivă sau violentă, este 

necesar să se recurgă la neuroleptice* sau 

la litiu şi să se izoleze bolnavul într-o 

cameră moderat iluminată. -• MANIE. 

EXHIBIŢIONISM, impulsie morbidă 

de a-şi arăta organele genitale 

în locuri publice. 

îl găsim la unii debili mintali sau 

demenţi, al căror simţ moral este slăbit, 

dar şi la indivizi cu inteligenţă normală. 

Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul 

se integrează într-o structură nevrotică, 

nefiind decât un simptom printre altele. 

legat de imaturitatea afectivă şi de complexul 

castrării'. După psihanalişti, exhibarea 

organelor genitale ar fi, în mod 

inconştient, mijlocul de a se asigura de 

posesia lor. Exhibiţionismul este, în general, 

puţin accesibil terapeuticii. „Vindecări-' 

ar fi cu toate acestea obţinute datorită 

psihoterapiei de inspiraţie psihanalitică şi 

terapiei comportamentale". 

EXPECTATIVĂ, aşteptare din partea 

unui subiect care, bazându-se 

pe elemente obiective, speră într-o 

anumită reuşită. 

Expectativa coincide rareori cu performanţa 

aşteptată, ea fiind influenţată de 

dorinţele şi de temerile persoanei în cauză. 

-«• ASPIRAŢIE. 

EXPERIMENT CRONIC, acţiune 

experimentală de durată. 

în psihologia animală se pregătesc unele 

animale zise „cronice", în scopul realizării 

de experimente frecvent repetate. Din 

1950, după exemplul lui R.G. Heath, se 

utilizează microelectrozi implantaţi stabil 

în creierul mai multor animale, spre a se 

studia funcţionarea acestui organ. Printr-o 

mică breşă practicată în cutia craniană, 

se introduc în masa cerebrală electrozi 

minusculi cu vârf bont. Microelectrozii 

sunt conectaţi la aparatele de stimulare şi 

de înregistrare, fie prin lungi fire subţiri, 

de extremă fineţe, fie prin transmisie 

radioelectrică. Toleranţa la implanturi este 

excelentă; unele animale le păstrează timp 

de 4-5 ani. 

EXPERTIZĂ MENTALĂ, - 

al personalităţii efectuat de un 

medic psihiatru ori de un psiholog 

clinician, la cererea unei autorităţi 

judiciare sau administrative. 

Expertizele psihiatrice şi psihologice 

sunt frecvente mai ales în procesele 

criminale, când tribunalul are nevoie să 

ştie dacă, în momentul crimei, acuzatul 

era într-o stare de „demenţă"; dacă este 

în permanenţă periculos; dacă există la 

el anomalii mentale; dacă este susceptibil 

de vindecare şi de reinserţie în societate; 

dacă este pasibil de sancţiune penală. în 

general, judecătorul de instrucţie apelează 

la doi experţi (psihiatru şi psiholog), care 

pot să înainteze două rapoarte separate sau 

un singur text, după ce şi-au confruntat 

punctele de vedere. 

EXPRESIE, manifestare exterioară 

a gândirii sau a stărilor psihice. 

Expresia este o conduită de comunicare 

generată de viaţa socială şi care contribuie 

la menţinerea coeziunii sale. Atitudinile, 

mimica, vorbirea, scrisul,desenul au drept 

raţiune de a fi transmiterea de informaţie 

către semeni. Copilul mic care îşi face rău 

căzând nu plânge decât dacă prin preajmă 

se află mama sa sau altcineva din anturaj: 

lacrimile sale sunt o cerere de consolare. 

Forma de expresie variază de la o cultură 

la alta. în Japonia se surâde pentru a 

se exprima furia sau în caz de mustrare. 

Expresia afectivităţii este un limbaj care 

se învaţă; ea funcţionează ca un mijloc de 

comunicare. Schizofrenicul se înstrăinează 

de grup pentru că a pierdut uzanţa normală 

a acestui limbaj: mimica sa nu mai corespunde 

sentimentelor exprimate (el râde în 

faţa unor evenimente triste), iar vocabularul 

pe care îl foloseşte, prea încărcat de 

neologisme, devine de neînţeles. 

Tehnicile expresive sunt pe larg folosite 

în psihologia clinică şi în psihopatologie, 

fie ca mijloc de cunoaştere a persoanei, fie 

EXTRATENSIV 

ca terapeutică. în Africa neagră, bolnavii 

se exprimă mai ales prin dans, ritm, 

baterea tobelor şi „discursuri nebune" 

(cuvinte aruncate alandala, strigate, urlate 

sau psalmodiate). 

EXTAZ, stare inefabilă în care 

subiectul pare cufundat în încântare. 

în acest caz funcţiile vegetative ale 

subiectului (respiraţie, circulaţie) sunt 

foarte încetinite, el nemaipercepând mesajele 

lumii exterioare. Extazul mistic veritabil 

se poate asocia cu un nivel moral 

extrem de ridicat si poate antrena realizarea 

de fapte măreţe. în psihopatologie se 

observă uneori stări extatice care interferează 

cu preocupări erotice şi religioase, 

dar care nu duc nicăieri. 

EXTEROCEPTOR, receptor senzitiv 

localizat pe suprafaţa corpului. 

Exteroceptorii primesc şi transmit mesajele 

lumii exterioare: vizuale, auditive, 

cutanate şi chimice (miros şi gust). 

EXTRATENSIV, în clasificare lui 

H. Rorschach, tip de „rezonanţă 

intimă" stabilit prin psihodiagnostic*, 

în care formula principală 

K/C face să apară o predominanţă 

a răspunsurilor culoare (C), legate 

de starea emoţională a subiectului, 

faţă de răspunsurile mişcare (K), 

care par să traducă posibilităţile 

sale de identificare. Subiectul extratensiv 

este orientat spre acţiune şi 

spre lumea exterioară, având contacte 

sociale lesnicioase. 

Conceptul de extratensiune (de unde 

derivă termenul „extratensiv") este legat 

de acela de extraversiune folosit de 

122

FREUD (SIGMUND) 

trad. fr. 1949). Mai pot fi citite, în limba 

franceză: Le normal et la pathologique 

chez l'enfant (trad. fr. 1965); Le traitement 

psychaiialytique des enfanls (1946), L'enfant 

dans la psychanalyse (1976). 

FREUD (Sigmund). neuropsihiatru 

austriac, fondator al psihanalizei 

(Freiberg, Moravia, azi Pribor, 

Cehoslovacia, 1856-Londra, 1939). 

Urmând studii medicale la Viena, se 

specializează în neurologie, efectuează 

importante cercetări în anatomia comparată 

a sistemului nervos şi asupra encefalopatiilor 

infantile şi descoperă proprietăţile 

anestezice ale cocainei. Privat-docent 

la Universitatea din Viena, vine în Franţa 

spre a-şi completa pregătirea medicală: în 

1885 urmează cursurile lui J. M. Charcot, 

la Salpetriere, iar patru ani mai târziu pe 

acelea ale lui H. Bernheim, la Nancy. 

Instalat la Viena, devine colaboratorul lui 

J. Breuer, cu care publică, în 1895, Studii 

asupra isteriei. 

Convins că nevrozele sunt maladii psihice 

independente de orice leziune organică, 

pricinuite de şocuri afective uitate, el 

caută o metodă susceptibilă să readucă în 

conştiinţă traumatismele înăbuşite. După 

ce utilizează, succesiv, hipnoza, apoi un 

tratament prin întrebări, foloseşte metoda 

asociaţiilor libere şi formulează regula 

nonomisiunii (pacientul trebuie să spună 

tot ce îi trece prin minte). Studiază visele, 

demonstrează mecanismele de bază ale 

acestora, elaborează noţiunile de cenzură, 

refulare, libido, inconştient, pregătind în 

faze succesive o nouă psihologie, cunoscută 

sub numele de psihanaliză. Nu este 

vorba de o simplă terapeutică, ci de o 

132 

doctrină care punea sub semnul întrebării 

ideile privind condiţia umană. 

Cu curaj şi stăruinţă, S. Freud şi-a 

continuat cercetările, în pofida ostilităţii 

suscitate de concepţiile sale revoluţionare. 

Opera sa este considerabilă. „Prin fecunditatea 

sa — spune E. Claparede —, ea 

constituie unul din evenimentele cele mai 

importante înregistrate vreodată de istoria 

ştiinţelor spiritului". Dintre extrem de 

numeroasele sale lucrări, cităm: Interpretarea 

viselor (1900); Prelegeri de introducere 

în psihanaliză (\9l6-\9\7); Inhibiţie, 

simptom şi angoasă (1926). Primul 

volum în traducere franceză al operelor 

complete ale lui Freud a apărut în 1988; el 

va fi urmat de alte douăzeci până în 1996. 

FRICĂ, sentiment de nelinişte 

trăit în prezenţa sau la gândul unui 

pericol. 

Psihanaliştii fac clar distincţie între frică 

şi angoasă". Cea dintâi este reacţia normală 

în faţa unui pericol real, pe când cealaltă 

se raportează la o frică lipsită de obiect (ea 

ar fi impresia vagă că rişti un pericol indefinit 

în faţa propriilor impulsii). 

FRIEDMANN (Georges), sociolog 

francez (Paris, 1902 -id., 1977). 

Fost elev al Şcolii Normale, agregat de 

filosofie (1926) şi doctor în litere (1946), 

este director de studii la Şcoala practică de 

înalte studii (1948) şi director al Centrului 

de studii privind comunicaţiile de masă. 

Cercetările sale se referă îndeosebi la psihosociologia 

muncii. Dintre numeroasele 

sale lucrări, cităm: Problemele umane ale 

maşinismului industrial (1946); încotro 

merge munca umană? (1950); Munca fărâmiţată 

(1956); Putere şi înţelepciune (1970). 

FRIGIDITATE, imposibilitate, pentru 

femeie, de a trăi senzaţii voluptuoase 

in raporturile sexuale. 

Această tulburare, foarte frecventă în 

Franţa (aproximativ o treime dintre femei), 

poate avea cauze organice locale sau, 

de cele mai multe ori, cauze psihologice. 

Frigiditatea poate fi legată de stângăcia 

soţului, dar şi de refuzul inconştient al 

plăcerii din partea femeii şi de condiţia 

feminină. Foarte adesea frigiditatea traduce 

un conflict interior, posibil de precizat 

printr-o examinare aprofundată. Pentru 

a trata tulburarea, psihoterapeutul trebuie 

să furnizeze cuplului, cu tact, toate 

informaţiile şi sfaturile tehnice de care 

are nevoie. Sexologii W. H. Masters' şi 

V. E. Johnson au pus la punct o metodă de 

reeducare psihosexuală (cură intensivă de 

15 zile), care ar obţine 80% vindecări 

durabile. 

FRISCH (Karl von), zoopsiholog 

austriac (Viena, 1886 - Munchen, 

1982). 

Este cunoscut mai ales prin lucrările 

sale asupra orientării şi schimbului de 

informaţii la albine, dar tot el este acela 

care a descoperit, la boiştean, prima 

„substanţă de alarmă". Este vorba de o 

secreţie chimică eliberată de animalul rănit 

sau numai înspăimântat (a mai fost numită 

şi „substanţa groazei"), care avertizează 

congenerii de prezenţa unui pericol şi îi 

face să fugă. Karl von Frisch a publicat 

numeroase lucrări, dintre care unele au 

fost traduse în limba franceză: Vie et 

mceurs des abeilles (1955); Architecture 

animale (1976); Le professeur des abeilles 

(1987); Memoires d'un biologiste. Von 

Frisch(1886-1982) [1988].în 1973 aobţinut, 

împreună cu K. Lorenz şi N. Tinbergen, 

Premiul Nobel pentru medicină. 

FROMM 

FRdBEL (Friedrich), pedagog german 

(Oberweissbach, 1782-Marienthal, 

1852). 

Puternic influenţat de J. H. Pestalozzi*, 

dar şi de J. A. Komensky, a pus în practică 

propriile sale idei pedagogice şi, în 1816, 

la Keilhau, a fondat Institutul universal 

german de educaţie. 

Restrângându-şi în mod voluntar câmpul 

de acţiune la copiii mici, după ce se 

ocupase de şcolari, el ia observat pe 

nou-născuţi şi pe sugari. în 1836 deschide 

la Blankenburg (Turingia), prima Kindergarten 

(grădiniţă de copii), în care jocul 

ocupă un loc esenţial. Mai târziu grădiniţele 

de copii s-au răspândit peste tot în 

lume, inclusiv în ţările în curs de dezvoltare 

şi în China populară. 

FROMM (Erich), psihanalist american 

de origine germană (Frankfurt 

pe Main, 1900 - Muralto, Elveţia, 

1980). 

împreună cu M. Mead şi G. Gorer, a 

dezvoltat teoria „caracterului naţional", 

care îl face pe individ să se comporte aşa 

cum i-o cere rolul său social. El face din 

trebuinţa socială elementul fundamental al 

psihologiei umane. Orice cunoaştere a 

individului ar trebui să treacă prin stadiul 

relaţiilor interpersonale, întrucât ceea ce 

este esenţial este mai puţin satisfacerea sau 

frustrarea impulsiilor instinctuale cât calitatea 

legăturii interumane. în consecinţă, 

problemele cele mai important sunt dragostea, 

ura, prietenia, gelozia etc. Omul 

are nevoie de ceilalţi pentru a se realiza, 

pentru a-şi dezvolta creativitatea. El aspiră 

la o societate iubitoare şi fraternă. Fromm 

este un umanist, un marxizant şi un 

moralist. 

133

FURIE 

Dintre principalele sale lucrări traduse 

în limba franceză, cităm: La peur de la 

liberte (1941, trad. 1963); L'homme pour 

lui meme (1947, trad. 1967); La crise de 

la psychanalysc. Essais sur Freud, Murx, 

ct Ia psychvlogic sociale (1970, trad. 

1971); Lu passion de detruirc (1975); 

Crandcur ct limites de In pensee freudicnne 

(lucrare postumă). 

FRUSTRARE, stare a celui care 

este privat de o satisfacţie legitimă, 

care este înşelat în speranţele sale. 

Frustrarea se poate datora lipsei unui 

obiect (lipsa de hrana) sau întâlnirii unui 

obstacol pe calea împlinirii dorinţelor. Se 

spune că dificultăţile sunt externe, atunci 

când rezultă din mediu (fructele sunt în 

pom, dar pa/nicul veghează), şi interne, 

atunci când ele depind de individ (simţul 

său moral îi interzice furtişagul). 

Frustrarea nu se defineşte însă prin 

obstacol, pentru că, în realitate, nimic nu 

ne permite să ştim ce va ti apreciat ca atare 

de către subiect. Una şi aceeaşi situaţie 

poate fi resimţită ca favorabilă de către o 

persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de 

către alta. Vindecarea, de exemplu, nu este 

întotdeauna primită cu satisfacţie, deoarece 

unii găsesc mai multe avantaje în a fi bolnavi 

(nu mai au responsabilităţi, ceilalţi se 

ocupă de dânşii etc.) decât sănătoşi. Aşadar, 

nu ştim dacă individul este frustrat decât 

studindu-i comportamentul. 

Reacţiile la frustrare sunt variabile: ele 

depind de natura agentului frustrant şi de 

personalitatea celui supus acţiunii acestui 

agent. Răspunsul, în general, este agresiv. 

Ostilitatea poate viza obstacolul (copilul 

mic îşi manifestă furia la adresa mamei 

sale), se poate deplasa asupra unui substitut 

(copilul îşi bate ursuleţul) sau vizează 

propria persoană (unele sinucideri în rândul 

134 

şcolarilor, consecutive unei mustrări, se 

explică prin acest mecanism). în alte cazuri, 

agresiunea, total inhibată, este înlocuită de 

regresiune* la un stadiu anterior al dezvoltării 

(reapariţia enureziei'...). 

După importanţa lor şi după mometul 

în care se produc, frustrările determină 

consecinţe mai mult sau mai puţin durabile 

la cei care le îndură. Ele sunt cu atât mai 

grave cu cât se manifestă mai precoce. 

J. Mac V. Hunt a demonstrat că, la şobolani, 

comportamentul de depozitare este cu 

atât mai intens cu cât animalele au fost 

mai private de hrană la vârsta lor tânără, 

în comparaţie cu şobolanii care au primit 

întotdeauna o alimentaţie abundentă. Dezvoltarea 

generală este de asemenea afectată 

de carenţele afective" precoce. Experimentând 

pe doi iezi gemeni, alăptaţi de 

mama lor, unul dintre ei fiind separat de 

aceasta timp de o oră pe zi. apoi amândoi 

fiind privaţi de lumină, H. S. l.iddell a 

constatat că iedul care nu a fost separat 

sa adaptat noii situaţii, pe când celălalt a 

murit. într-o creşă-model, R. Spitz a constatat 

că sugarii privaţi de mama lor prezentau 

o sensibilitate crescută la infecţii 

banale (mortalitate 37%) în comparaţie cu 

cei dintr-o grădiniţă, unde nu s-a înregistrat 

nici un deces. Frustrări mai puţin 

grave, cum este privarea de blândeţea 

maternă, au consecinţe caracteriale: copilul 

devine egoist, hipersensibil şi dependent 

de părinţii săi. Educaţia nu constă în suprimarea 

frustrărilor, ci în dozarea lor, în 

funcţie de rezistenţa individului. 

FUGĂ, părăsire a domiciliului, 

escapadă. 

Ea este la copil epilogul unui conflict cu 

anturajul (părinţi, învăţători, educatori), 

atât reacţie de opoziţie faţă de mediul care 

nu-1 satisface cât şi speranţă confuză de a 

găsi altundeva ceea ce îi este refuzat aici. 

Adulţii nevrozaţi, dezechilibraţi au uneori 

aceeaşi atitudine. Fuga, conduită conştientă, 

este în acest caz mărturisirea eşecului. 

Sunt însă şi dispariţii de la domiciliu 

care răspund unei porniri impulsive, cvasiautomatice, 

mai mult sau mai puţin conştiente. 

Acestea se întâlnesc în epilepsie, 

schizofrenie şi în stările confuzionale. 

FUGĂ DE IDEI, exaltare psihică. 

Toate procesele mentale par accelerate, 

ideile se precipită tumultuos, se înlănţuie 

în dispreţul oricărei logici, după cheful 

asociaţiilor superficiale, într-un discurs 

incoerent. Această manifestare se observă 

mai ales în manie*. 

FUNCŢIE, ansamblu de operaţii 

strict dependente unele de altele, 

al căror joc armonios exprimă viaţa 

organismului. 

După J. Dewey', funcţia constituie 

unitatea fundamentală a oricărei conduite, 

ea fiind un act adaptat. Jocul, de exemplu, 

nu este accidental: este o funcţie — spune 

EL Claparede —, deoarece satisface trebuinţele 

prezente ale copilului, ajutându-l 

totodată să-şi pregătească viitorul. Mecanisme 

psihologice cum sunt fantazarea şi 

refularea au şi ele o valoare funcţională, 

fiind modalităţi de apărare a personalităţii 

contra tensiunilor pe care le suferă. 

FUNCŢIE SIMBOLICĂ -* TEORIA 

OPERATORIE. 

FUNCŢIONAL, care priveşte o 

funcţie. 

Psihologia funcţională este o metodă 

de abordare a activităţii mentale. în loc 

de a se întreba: „Care este natura vieţii 

psihice?" (punct de vedere structural) sau 

„Cum se desfăşoară operaţiunile mentale'?" 

(punct de vedere mecanicist), ea cercetează 

cauzele fenomenelor psihologice, 

semnificaţia lor, valoarea lor adaptativă 

(care este funcţia emoţiei, a visului etc.). 

Punctul său de vedere este dinamic. Psihologia 

funcţională pune problema conduitei 

şi ajunge la acţiunea practică, deoarece 

scopul postulat dictează căutarea mijloacelor. 

Dacă, de exemplu, considerăm 

somnul o funcţie de apărare contra epuizării, 

iar în anumite nevroze* vedem rezultatul 

unei suprasolicitări*, ne vom gândi să 

instituim cure de somn pentru a trata 

tulburările nevrotice. 

Educaţia nouă este funcţională, în sensul 

că ea nu mai consideră inteligenţa ca pe 

o entitate, ci ca pe un instrument aflat la 

dispoziţia copilului. Pentru ca acesta să se 

servească de el, trebuie să-i simtă nevoia, 

trebuie trezit interesul său în această 

direcţie. Tocmai ţinând seama de trebuinţele 

şi de interesele copilului îl putem mai 

bine instrui şi îi putem dezvolta resursele 

naturale. 

FURIE, emoţie subită, cu tendinţă 

agresivă, care se manifestă printr-o 

vie animaţie expresivă, gestuală şi 

verbală, uneori incontrolabilă. 

Clasic se disting furia palidă sau lividă 

şi furia roşie, definite astfel după coloraţia 

feţei. La copii se observă „furiile albe", 

care tind la sincopă. Furia survine în 

situaţii de frustrare, când individul se arată 

incapabil de a le domina. Unor persoane 

nevolnice sau nevrozate furia le oferă 

ocazia să-şi afirme personalitatea neliniştită. 

Când nu se îndrăzneşte înfruntarea 

subiectului furiei, are loc o deplasare asupra 

lucrurilor neanimate sau asupra fiinţelor 

lipsite de apărare, copii sau animale. 

Psihanaliza descoperă aici o regresare la 

stadiul sadico-anal. 

135

Sub influenţa educaţiei, fiinţa umană 

învaţă să-şi controleze expresiile motorii 

şi verbale ale furiei. Cu toate acestea, unele 

furii explodează la cel mai măruţ pretext. 

Ele denotă indivizi predispuşi, ca urmare 

a unei dereglări endocrine (când tiroida sau 

suprarenalele sunt prea active), sau o deficienţă 

a sistemului nervos central, ca în epilepsie 

sau alcoolismul cronic. Stările de 

furie se asociază uneori cu obscurizarea 

conştiinţei, care poate să nu păstreze nici 

o amintire privind asemenea stări. -• 

SHAM RAGE. 

FURT, fapt de aţi însuşi bunul 

altuia, prin forţă sau fără ştirea 

păgubaşului. 

Unele furturi traduc imaturitatea afectivă 

a autorilor, iar uneori şi înclinaţia spre 

rău a acestora. Furturile au dubla semnificaţie 

a represaliilor şi a unei revendicări; 

sunt comise, cel mai adesea, de către 

subiecţi frustraţi în copilărie. Unii hoţi 

dintre minori fură obiecte de la persoane 

pe care le îndrăgesc în mod deosebit. Acest 

comportament paradoxal corespunde dorinţei 

lor ascunse de a nu le părăsi, de a 

păstra cel puţin ceva de la ele. Alţi copii, 

prost adaptaţi din punct de vedere social, 

fură pentru a da altora lucrurile de furat; ei 

speră că în felul acesta le vor „cumpăra" 

camaraderia şi vor fi admişi în grupul lor. 

Există, în sfârşit, furturi patologice, comise 

de epileptici, de demenţi, de arieraţi incapabili 

să se controleze, dar acestea sunt 

relativ rare. -> CLEPTOMANIE. 

GALLUP (George Horace), ziarist şi 

statistician american (Jefferson, 

Iowa, 1901 - Tschingel, Elveţia, 

1984). 

A fondat propriul său institut de sondare 

a opiniei publice (1935) şi a creat o 

metodă de anchetă prin chestionare 

individuale care şi-a găsit o consacrare 

răsunătoare în 1936, când ea i-a permis să 

prezică triumful lui F.D. Roosevelt în 

alegerile prezidenţiale, cu o eroare de 

numai şase procente. 

G 

GALVANOTAXIE, reacţie de orientare 

şi de locomoţie a unui organism 

mobil supus acţiunii unui 

curent electric continuu. 

Se spune că galvanotaxia este pozitivă 

atunci când animalul este atras de electrodul 

pozitiv (anod) şi negativă când 

deplasarea se face spre catod. Cunoaşterea 

comportamentului galvanotaxic al peştilor 

stă la baza pescuitului electric. Metoda 

constă în a crea în apă, cu ajutorul unui 

grup electrogen, un câmp electric produs 

de un curent continuu. Peştii, atraşi de 

anod, se imobilizează în vecinătatea sa, 

literalmente anesteziaţi. Pescuitul electric 

permite, într-un curs de apă, selecţionarea 

speciilor, eliminarea unor varietăţi dăunătoare, 

cum este peştele-pisică, marcarea 

peştilor a căror creştere vrem să o urmărim, 

deplasările lor etc. 

G.A.P.P. ->• GRUP DE AJUTORARE 

PSIHOPEDAGOGICĂ. 

GÂNDIRE, ansamblu de fenomene 

psihice. 

Se distinge o gândire vigilă, realistă, 

orientată spre adaptarea la lumea exterioară, 

şi o gândire autistică sau onirică, 

guvernată de trebuinţele afective. Cea 

dintâi, care ascultă de principii raţionale 

formate în cursul dezvoltării şi în contact 

cu realitatea, este socializată; ea se exprimă 

prin cuvânt (idee, concept) şi propoziţie 

(judecată). A doua, care scapă legilor 

logicii, desocializată, foloseşte mai ales 

reprezentări simbolice,încărcate de valoare 

afectivă; o găsim la schizofrenici, dar 

apare şi la omul normal, în vise. 

în general, se poate spune că gândirea 

onirică (sau autistică) conţine fenomenele 

refulate de conştiinţa vigilă. Este o gândire 

privată, care se exprimă în simbol şi nu 

137

HIPERMNEZIE 

colici...) disproporţionate şi inadecvate. 

Hiperemotivitatea pare a fi legată de 

constituţie. Selecţionându-se şobolani, 

s-au putut obţine serii de subiecţi hiperemotivi. 

Cu toate acestea, hiperemotivitatea 

nu este de origine exclusiv organică. 

Ea poate fi şi condiţionată de şocuri 

afective" (mai ales când acestea se produc 

în prima copilărie), cum sunt separarea de 

mamă sau insecuritatea ca efect al 

neînţelegerii conjugale. 

HIPERMNEZIE • INSTABILITATE. 

HIPOACUZIC, subiect a cărui 

acuitate auditivă este foarte 

diminuată. 

Hipoacuzicii, sau cei „tari de ureche", 

sunt persoane care suferă de o diminuare 

a auzului de 30-40 de decibeli (dB). Ei 

reprezintă mai mult de 1% din populaţie. 

Faptul de a auzi prost constituie un serios 

handicap în viaţa socială. Pentru adulţi este 

un cusur cu care ei se acomodează greu. 

La copii are consecinţe majore asupra 

învăţării limbajului verbal. Mulţi şcolari 

au rezultate slabe la învăţătură din cauza 

unei hipoacuzii care îi face să confunde 

sunetele (/' cu v, ce cu che etc.) şi îi face 

să audă un cuvânt în loc de altul: „căţel" 

în loc de „oţel", „cuşcă" în loc de „cuşmă" 

etc. Există stabilimente şi clase speciale, 

inclusiv în grădiniţele de copii, destinate 

copiilor hipoacuziei (în Franţa, 2 157 de 

elevi în 1987), precum şi cadre didactice 

specializate pentru educarea acestora. 

HIPNOZĂ, stare nu prea bine definită, 

apropiată de un somn parţial, 

provocată în mod artificial prin 

fixarea atenţiei asupra unui obiect 

strălucitor şi prin sugestie, stare 

în care subiectul rămâne capabil 

să asculte de unele ordine date 

de hipnotizator. 

Somnul hipnotic este profund diferit de 

somnul normal: percepţiile senzoriale nu 

sunt diminuate, atenţia se poate concentra, 

sunt posibile diferite acţiuni, iar înregistrarea 

ritmurilor electrice ale creierului 

(electroencefalograma) este comparabilă 

cu aceea obţinută în timpul stării de veghe. 

Este deci vorba de o „paralizie a voinţei" 

(S. Freud). Sub efectul stării de hipnoză se 

pot observa fenomene somatice cum este 

analgezia (suprimarea durerii) sau modificarea 

ţesuturilor (formarea de băşici pe 

piele, dispariţia negilor...). 

După J. Hiigard (1970), persoanele hipnotizabile 

sunt acelea a căror imaginaţie 

este mai vie, la care predomină spiritul de 

aventură, creativitatea literară şi artistică, 

credinţa religioasă. Dimpotrivă, subiecţii 

refractari la hipnoză sunt aceia care manifestă 

aptitudini certe pentru sporturile de 

competiţie şi pentru activităţile ştiinţifice. 

HIPOMANIE, stare de exaltare 

care, sub o formă atenuată, evocă 

Hipomania poate fi efemeră, dar ea 

există şi ca stare obişnuită la unii subiecţi 

activi, exuberanţi, încurcă-lume, lipsiţi de 

jenă şi uneori insuportabili, a căror 

constituţie fizică se înrudeşte cu tipul 

picnic'. 

HOLISM, teorie nonanalitică. ai 

cărei promotori se străduiesc să 

examineze inteligenţa, funcţionarea 

creierului sau a organismului 

în totalitatea lor. 

Psihologia formei* (Gestaltpsychohgie') 

este cea mai cunoscută dintre aceste teorii. 

HOMEOSTAZIE, tendinţă generală 

a organismului care vizează să 

menţină constante condiţiile de 

echilibru ale mediului său. 

Această noţiune, introdusă în fiziologie 

de W.B. Cannon (1926), a fost extinsă la 

psihologie (CP. Richter) şi la etologie* 

(K. Lorenz). O conduită orientată spre un 

scop este interpretată ca o căutare a unui 

nou echilibru: construirea unui cuib, de 

exemplu, corespunde unui mijloc de a lupta 

împotriva scăderii temperaturii corpului. 

-«• ADAPTARE. 

HOMOSEXUALITATE, inversiune 

sexuală. 

Homosexualitatea constituie un fenomen 

relativ frecvent, întrucât ar privi 

3-5% din populaţia adultă. în Statele 

Unite, în 1972, se evalua la 4 milioane 

numărul homosexualilor de ambele sexe. 

Atât la bărbat cât şi la femeie, inversiunea 

sexuală rezultă din complexe inconştiente. 

După A. Adler, ar fi vorba de un sentiment 

de inferioritate (teama de eşec îl împinge 

pe individ să caute un partener de acelaşi 

sex cu el). La băiat homosexualitatea este 

adesea consecinţa unei educaţii deficiente: 

băiatul prea ataşat de mama sa se identifică 

cu ea şi se comportă aşa cum ar fi 

dorit ca ea să se comporte cu dânsul. 

Pentru Freud, care a subliniat importanţa 

narcisismului şi a complexului castrării* în 

geneza homosexualităţii, invertitul ar căuta 

un partener identic cu el însuşi. La femeie, 

homosexualitatea ar fi consecinţa unei 

decepţii din copilărie, legată de descoperirea 

sexelor: „Homosexuala excelează 

în a da ceea ce ea nu are, anume, relevând 

sfidarea castrării feminine, ea îşi atribuie 

în mod imaginar penisul" (A. Hesnard). 

HORNEY 

HORMON, substanţă chimică complexă 

care, secretată direct în curentul 

sanguin, exercită o acţiune 

specifică asupra unor organe. 

Numeroşi şi diverşi, hormonii sunt 

produşi de glandele zise „endocrine", cum 

sunt hipofiza, tiroida, suprarenalele şi 

gonadele, dar şi de ţesuturi: mucoasa duodenului, 

placenta, hipotalamusul etc. Hormonii 

au un rol primordial în funcţionarea 

organismului: ei intervin în menţinerea 

echilibrului mediului intern al corpului. îi 

condiţionează morfologia (apariţia caracterelor 

sexuale secundare la pubertate 

depinde de hormonii sexuali), acţionează 

asupra comportamentului (activitate sexuală, 

conduită maternă etc). caracterului (femeia 

care a suferit ablaţia ovarelor devine 

iritabilă) şi inteligenţei (insuficienţa hormonilor 

tiroidieni determină o scădere a 

atenţiei şi o inerţie a spiritului). Când 

hormonii nu sunt prezenţi într-o cantitate 

normală în corp, se observă grave tulburări 

mentale (cretinism, astenie accentuată etc.) 

HORNEY (Karen), psihanalistă 

americană de origine norvegiană 

(Hamburg, 1885-New York, 1952). 

Influenţată de teoriile lui A. Adler, ale 

lui E. Fromm şi de Gestaltpsychologie.tă 

se îndepărtează de doctrina freudiană prin 

importanţa pe care o acordă determinismului 

cultural; neglijând mai mult sau 

mai puţin explorarea minuţioasă a trecutului, 

insistă asupra dificultăţilor actuale 

care, după părerea ei, sunt responsabile de 

apariţia tendinţelor nevrotice, cărora ea 

vrea să-i descopere funcţiile. K. Homey nu 

caută să explice tulburările personalităţii 

prezente printr-o condiţionare infantilă, ci 

să înţeleagă dificultăţile nevrotice prin 

structura caracterială a subiectului. Dintre 

lucrările sale traduse în limba franceză, 

cităm: Direcţii noi în psihanaliza (1939), 

[trad. în limba română 1995 — notatrad.]; 

148

HOSPITALISM 

Personalitatea nevroticii a epocii noastre 

(1937), |trad. în limba română 1995 — nota 

trad.]; Conflictele noastre interioaie (1945). 

HOSPITALISM, ansamblu de tulburări 

grave, psihologice şi corporale, 

generate la sugari de o şedere 

prelungită în mediul spitalicesc. 

în pofida îngrijirilor excelente pe care 

le primesc, copiii mici despărţiţi de mamele 

lor nu ajung să se dezvolte normal: creşterea 

lor fizică este încetinită, nivelul intelectual 

descreşte, limbajul rămâne rudimentar, 

se instalea/.ă tulburări caracteriale 

(anxietate, apoi o stare de indiferentă), iar 

rezistenţa la boală scade. Daunele provocate 

de hospitalism sunt cu atât mai 

mari cu cât separarea survine mai precoce 

şi este de o durată mai lungă. Ele pot totuşi 

să dispară (cel puţin în parte) o dată cu 

revenirea copilului lângă mama sa sau 

lângă un substitut adecvat al acesteia. 

I 

IATROGENIE, ansamblu de tulburări 

neprevăzute generate de 

acţiunea medicală. 

Se ştie încă din Antichitate că practica 

medicinei comportă întotdeauna un risc 

pentru pacient: de exemplu, talidomida 

(tranchilizant) prescrisă femeilor gravide, 

anestezicele sau chiar aspirina administrate 

copiilor în caz de gripă sau varicelă. Pentru 

a se detecta mai bine efectele nedorite ale 

medicamentelor, în majoritatea ţărilor 

industriale s-a dezvoltat o nouă disciplina 

medicală şi farmaceutică: Farmacovigilenţa. 

Informaţiile recoltate din diferite ţări 

sunt centralizate şi prelucrate de Organizaţia 

Mondială a Sănătăţii. Dacă o anchetă 

demonstrează că accidentele sunt imputabile 

unui medicament nou sau vechi, 

acesta este retras din farmacii (bismutul, 

de exemplu).-> FARMACOVIGILENŢĂ. 

IDEAL DE EU, model care se speră 

să fie egalat. 

Formarea personalităţii corespunde unui 

proces lent de socializare început în 

copilăria mică. Copilul îşi construieşte Eul 

prin jocul identificărilor cu persoanele 

iubite şi admirate din anturajul său. El îşi 

constituie astfel 

îmbogăţit zi de zi 

model. 

un tip de referinţă 

i care îi serveşte drept 

IDEE FIXĂ, idee permanentă, preocupantă, 

obsedantă, care rezistă 

analizei intelectuale şi de care 

subiectul nu poate scăpa. 

Se întâlneşte în numeroase stări psihice 

anormale, cum sunt nevroza obsesională', 

gelozia sau melancolia. 

IDEI DE PERSECUŢIE, convingere 

a unui subiect care se crede 

expus relei-voinţe a anturajului 

său. 

Uneori el se plânge că suferă prejudicii 

fizice (se urmăreşte ca el să moară de 

foame), materiale (se urmăreşte acapararea 

averii sale) sau morale (se răspândesc pe 

seama lui zvonuri neîntemeiate). Alteori 

se plânge că se află sub dominaţia unei 

influenţe străine: nu mai este stăpân pe 

actele sale, pe vorbele sau pe gândurile 

sale. Ideile de persecuţie se întâlnesc în 

diferite afecţiuni mentale, cum sunt demenţa 

senilă, melancolia, paranoia sau delirul 

haiucinator cronic. 

151

JUCARE DE ROLURI 

JAMES (William), filosof american 

(New York, 1842 - Chocorua, New 

Hampshire, 1910. 

Fondator, împreună cu C.S. Peirce, al 

şcolii pragmatice, publică Pragmatismul 

(1907), în care afirmă că adevărul este 

domeniul psihologiei, acest medic ajuns la 

psihologie prin intermediul psihofiziologiei 

consideră că faptele psihice nu sunt 

decât conştientizarea tulburărilor fiziologice 

(Principii de psihologie, 1890). îi 

datorăm o critică a teoriei efortului a lui 

Mâine de Biran (1880) şi o serie de eseuri 

asupra experienţei religioase. Ideile lui 

James se regăsesc, aplicate la pedagogie, 

la J. Dewey, pentru care educaţia trebuie 

să tindă să-1 adapteze pe individ la lumea 

înconjurătoare. 

JANET (Pierre), psiholog francez 

(Paris, 1859 -id., 1947). 

Fost elev al Şcolii Normale Superioare, 

agregat de filosofie (1882), doctor în litere 

(1889) şi doctor în medicină (1893), 

P. Janet a condus laboratorul de psihologie 

de la Salpetriere şi a profesat la Sorbona 

şi la College de France (1895J, înlocuindu-1 

pe T. Ribot. Regăsim la el ideile acestuia 

(psihologia trebuie să se limiteze la 

observaţie şi la experimentare), pe care le 

dezvoltă pe linia propriei lui originalităţi. 

Opera lui P. Janet gravitează în jurul 

noţiunilor de forţă şi de tensiune psihologică. 

„Forţa psihologică" (sau forţa tendinţelor) 

corespunde potenţialului energetic 

al unei persoane, iar „tensiunea 

psihologică" utilizării care îi este dată. 

Forţa psihologică şi tensiunea psihologică 

pot fi modificate prin oboseală, emoţii, 

intoxicaţii etc. Dacă forţa unei tendinţe 

scade, tensiunea se menţine cu greu şi 

subiectul nu trece de stadiul dorinţei sau 

al reveriei. Când forţa este puternică şi 

tensiunea slabă, rezultă agitaţia. Dintre 

numeroasele lucrări ale lui Janet, cităm: 

Automatismul psihologic (1889); De kt 

angoasă la extaz (1926-1928); Forţa 

psihologică şi slăbiciunea psihologică 

(1932). 

JASPERS (KarI), filosof şi psihiatru 

german (Oldenburg, 1883 - Basci, 

Aplicând reflecţia la drama omului şi Ia 

polii principali ai acesteia — comunicarea, 

suferinţa, culpabilitatea, moartea —, el 

este unul dintre marii filosofi existenţialişti 

ai epocii noastre. După el, relaţiile umane 

trebuie concepute ca forme ale unei 

„bătălii erotice" care oscilează neîncetat 

între dragoste şi ură. Ca reacţie împotriva 

curentului organicist, introduce psihologia 

comprehensivă şi fenomenologia în psihiatrie, 

îi datorăm o Psihopatologie generală 

(1913), care examinează bolnavul 

„în totalitatea vie a personalităţii sale", 

precum şi multe alte lucrări. 

JOC, activitate fizică sau mentală 

fără finalitate utilă, căreia i te 

dedici din simplă plăcere. 

Pentru copil totul este joc: la început de 

tot el se joacă cu corpul său. Mai târziu îi 

face plăcere să reproducă elemente din 

mediul său (lătratatul câinelui...) La 4-5 

ani îşi imită anturajul (pe mamă, pe medic 

etc). După jocurile cu roluri, în care identificarea 

ocupă locul esenţial, urmează 

jocurile ai reguli (între 5 şi 7 ani), datorită 

cărora copilul trăieşte necesitatea convenţiilor. 

Dispreţuit altădată, jocul a fost 

reabilitat de psihologia contemporană şi de 

şcoala activă. Introducerea jocului în 

activităţile didactice îi dau şcolarului mic 

motivaţia de care are nevoie. în multe 

grădiniţe de copii, ca şi în unele şcoli 

primare, se utilizează elementele sonore şi 

cromatice ale materialului Montessori 

şi îndeosebi jocurile educative ale lui 

O. Decroly. în domeniul psihologiei se 

foloseşte jocul ca mijloc de investigaţie şi 

de tratament, în special la copii (marionete, 

modelaj), dar şi la adolescenţi şi 

adulţi. 

JOCOTERAPIE, terapeutică folosită 

in medicina psihiatrică, terapeutică 

în care se recurge la jocuri 

(de îndemânare, de competiţie etc.) 

pentru a se favoriza resocializarea 

bolnavilor mintali. (Sinonim: ludoterapie). 

Scopul este acela de a-1 scoate pe bolnav 

din trândăvia şi izolarea sa. Loisirurile 

dirijate au o mare importanţă în spitalele 

psihiatrice; dificultatea constă, în general, 

în antrenarea iniţială a bolnavilor. 

JONES (Ernest), neurolog şi psihanalist 

englez (Rhosfelyn, azi 

Gowerton, Ţara Galilor, 1879 - 

Londra, 1958). 

După studii de medicină la Universitatea 

din Londra, face cunoştinţă cu S. Freud, 

a cărui operă o admira. Numit profesor la 

Universitatea din Toronto, a introdus 

psihanaliza în Canada şi în Statele Unite. 

A fost, timp de 22 de ani, preşedintele 

Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză. 

Opera sa cuprinde studii clinice şi teoretice 

(Tratat teoretic şi practic de psihanaliză, 

trad. fr. 1925) şi eseuri de psihanaliză 

aplicată la religie (Psihologia religiei), la 

artă, la literatură (Hamlet şi Oedip, trad. 

fr. 1967) etc. A publicat mai multe studii 

despre Freud (Viaţa şi opera lui S. Freud, 

trad. fr. 1958-1969). 

JUCARE DE ROLURI, tehnică de 

grup, destinată învăţământului şi 

formării participanţilor. 

Derivată din psihcxJrama' lui J.L. Moreno, 

această metodă ia în general forma unei 

improvizaţii teatrale pe o temă dată. 

Studenţi în medicină, de exemplu, se 

întreabă cum să-i anunţe pe părinţi că noul 

lor născut este anormal. Unul dintre participanţi 

va juca rolul de mamoş, iar ceilalţi 

doi rolul tatălui şi al mamei. Monitorul 

171

JUCĂRIE 

serveşte de ghid şi eventual poate interveni 

în joc. Răsturnări de roluri (medicul 

devine tatăl, şi viceversa) permit aprofundarea 

cunoaşterii acestor situaţii. Poate fi 

pus în joc totul, de la tensiunile psihologice 

care apar în cuplu sau în întreprindere 

până la problemele socioeconomice 

ale Lumii a treia. Jucărea de roluri 

dezvăluie aspecte nebănuite ale realităţii, 

mai bine decât orice discurs. 

JUCĂRIE, obiect folosit de copii 

pentru a se amuza. 

Jucăriile sunt suporturi ale dezvoltării 

intelectuale şi motorii a copiilor şi auxiliari 

ai părinţilor. Aceştia sunt conştienţi de 

acest lucru şi, în Franţa, consacră anual 

13 miliarde de franci, în medie, pentru 

cumpărarea de jucării (R. ReVolle, 1988). 

Dar cele mai bune jucării nu sunt nici cele 

mai sofisticate şi nici cele mai luxoase. 

JUDECATĂ, apreciere a unui 

raport între diferite idei; concluzie 

a unui raţionament. 

Judecata nu se poate exercita fără un 

minimum de inteligenţă şi de cunoştinţe, 

dar nu se reduce la acestea: un cap „bine 

burduşit" nu este întotdeauna capabil de 

judecată; o tulburare afectivă este de ajuns 

ca să-1 facă să formuleze judecăţi false. 

Gelozia sau paranoia, de exemplu, duc la 

idei aberante. 

JUNG (Cari Gustav), psiholog şi 

psihiatru elveţian (KesswU, Turgovia, 

1875 - Kiissnacht, în apropiere de 

Zurich, 1961). 

Studii de medicină la Universitatea din 

Basel, pe care le-a completat, în 1902, la 

Paris, cu P. Janet. La Zurich a fost 

asistentul lui E. Bleuler, apoi medic-şef al 

clinicii de psihiatrie a universităţii. Convertit 

în scurt timp la teoriile psihanalitice 

ale lui S. Freud.în 1907 a devenit discipolul 

şi prietenul acestuia. Fiu de pastor, 

însă căruia îi repugna aspectul materialist 

al ideilor freudiene, după o colaborare de 

cinci ani s-a separat de magistrul său, 

fondând o nouă şcoală, de „psihologie 

analitică". Până în 1946 a ocupat catedra 

de psihologie medicală la Basel, apoi a 

fondat la Zurich, în 1948, Institutul Jung, 

pe care 1-a condus până la moarte. 

Şi-a dezvoltat în numeroase lucrări 

ideile, dintre care cea mai importantă pare 

a fi aceea a inconştietului colectiv, bază 

a imaginaţiei, comun tuturor popoarelor 

de-a lungul timpurilor şi care se manifestă 

în religii, mituri şi în doctrinele ezoterice. 

Pentru a verifica această concepţie fundametală, 

Jung a întrepris o vastă anchetă. 

Făcând o serie de călătorii de studiu, a 

cercetat religiile primitive şi orientale, 

precum şi alchimia. Această imensă cercetare 

i-a confirmat autorului credinţa că 

există un fond comun universal, producător 

de arhetipuri, de imagini şi simboluri, 

independente de timp şi de spaţiu. 

Dintre lucrările traduse în limba franceză, 

cităm L'homme a la decouverte de son 

ânie (1943), Typcs psychologiques (1921), 

Ma vie (1962). 

K 

KERSCHENSTEINER (Georg), 

pedagog german (Munchen, 1854- 

id., 1932). 

După ce a fost, rând pe rând, învăţător, 

profesor de matematică şi de ştiinţe 

naturale şi consilier şcolar la Munchen 

(1895), a devenit profesor onorific la 

universitatea din acest oraş, unde a predat 

cursuri despre educaţie. Preocuparea sa 

este utilizarea intereselor practice ale elevilor 

în instruirea acestora şi legarea 

strânsă a învăţământului teoretic de exerciţiile 

concrete. Principalele sale scrieri 

sunt Die Entwicklung der zeichnerischen 

Begabung (Dezvoltarea talentului la desen, 

1905), Begriffder Arbeitsschule, ediţia a 

10-a, 1953), Theorie der Bildung (Teoria 

educaţiei, 1926). 

KINEZĂ > ClNEZA. 

KINSEY (Alfred Charles), biolog 

american (Hoboken, New Jersey, 

1894-Bloomington, Indiana, 1956). 

Profesor de zoologie la Universitatea 

din Indiana, în 1942 a fost însărcinat să 

efectueze o anchetă asupra sexualităţii 

americanilor. Cu echipele sale de colaboratori, 

a cercetat 11 230 persoane (16 392 

convorbiri), de pe întregul teritoriu al 

Statelor Unite, eşantion reprezentativ pentru 

populaţia americană. Rezultatele cercetărilor 

lor au fost publicate sub forma 

a două rapoarte, unul asupra comportamentului 

sexual al bărbatului (1948), altul 

asupra comportamentului sexual al femeii 

(1953). Cercetările au scos în evidenţă 

faptul că practicile sexuale ale bărbatului 

şi femeii sunt extrem de variate şi că ceea 

ce era blamat sus şi tare era în realitate 

practică curentă -> PARAFILIE. 

KLEIN (Melanie), psihanalistă engleză 

de origine austriacă (Viena, 

1882-Londra, 1960). 

Cercetările sale, axate pe conflictele 

precoce care apar în relaţia mamă-copil, 

o determină să distingă două momente 

în primul an de viaţă, caracterizat fiecare 

printr-o „relaţie cu obiectul" specială (adică 

un mod de a sesiza „obiectul" şi de a se 

situa în raport cu acesta). 

Primul dintre aceste momente, zis 

„poziţie schizoparanoidă", acoperă primele 

trei sau patru luni din viaţa copilului. 

în această perioadă, sugarul stabileşte 

173

IATERALITATE 

l 1986), că principiul de unitate a 

lui Lacan, „ţesută toată din confuz 

arată că lapsu 

ziţiei a două 

nţa opoître 

care 

LABILITATE, termen preluat din 

chimie pentru a caracteriza o componentă 

instabilă a personalităţii, 

în special atenţia şi afectivitatea 

atunci când acestea sunt foarte 

nestatornice. 

Labilitatea afectivă, numită şi variabilitate 

a dispoziţiei, este succesiunea rapidă 

sau chiar coexistenţa, sub influenţa unor 

factori exteriori sau a ideaţiei interne, a 

unor sentimente diferite şi adesea contradictorii, 

în domeniu] intelectului ea este 

corolarul mobilităţii atenţiei şi al fugii de 

idei. Aproape că s-ar putea califica labilitatea 

afectivă drept „mobilitate a afectivităţii" 

sau „fugă de sentimente". Se observă 

mai ales la copii şi la adulţii atinşi de excitaţie 

maniacală. în copilărie, ca şi în cazul 

maniei, afectivitatea şi ideaţia sunt superficiale, 

o stare afectivă succedându-i alteia 

cu o rapiditate uluitoare. Cu toate că i se 

aseamănă, ambivalenţa" patologică se distinge 

de labilitatea afectivă prin caracterul 

ei nemotivat şi incomprehesibil. 

176 

LACAN (Jacques Mărie), medic şi 

psihanalist francez (Paris, 1901 - 

id., 1981). 

Concepe inconştientul ca pe o reţea de 

„semnificanţi" în care fiecare element este 

asociat cu altele; aceste combinaţii de 

semnificanţi ascultă de legi precise şi 

constituie categorii şi subansambluri. Dat 

fiind faptul că obiectul psihanalizei este 

inconştientul, trebuie — spune el — să-I 

aducem, practic şi teoretic, la locul său de 

origine, câmpul limbajului, studiindu-1 aşa 

cum studiem limbajul, în lumina lingvisticii. 

Copilul suportă limbajul şi cultura 

societăţii căreia îi aparţine fără altă 

alternativă decât de a le accepta sau de a 

deveni alienat. în aceste condiţii, fiinţa 

autentică nu este niciodată de găsit în 

discursul şi conduita persoanei, şi se 

ascunde întotdeauna sub masca acesteia. 

Niciodată însă nu eşti sigur că l-ai înţeles 

pe acest autor. într-adevăr, în limbajul său 

ermetic, ba chiar autistic, termenii ezoterici 

şi neologismele abundă, unul şi 

acelaşi cuvânt putând căpăta semnificaţii 

multiple. Este de crezut, spune F. Roustang 

vată". Dintre operele sale, cităm Scrieri 

(1966) şi Etica psihanalizei (1986). 

LAGACHE (Daniel), psihanalist 

francez (Paris, 1903-id., 1972). 

Agregt de filosofic (1928) şi doctor în 

medicină (1934), este numit profesor de 

psihologie mai întâi la Facultatea de Litere 

din Strasbourg (1937), apoi la Sorbona 

(1947). Pentru acest practician al psihanalizei 

psihologia nu poate fi decât „clinică", 

iar obiectul ei studiul conduitelor* individuale, 

examinate într-o conjunctură socioafectiva 

şi culturală determinată. Lagache 

a fost acela care a introdus la Sorbona 

psihanaliza, unde a predat-o, dându-i o 

specificitate personologică legitimă şi 

remarcabilă. Principalele sale lucrări sunt 

Gelozia erotică (1947, 2 volume) şi 

Unitatea psihologiei (1949). 

LALAŢIUNE - GÂNGURIT. 

LAPSUS, eroare comisă în vorbire 

sau în scris. 

înlocuirea unui cuvânt cu altul se poate 

explica prin oboseală, excitaţie sau o 

tulburare a atenţiei. Cu toate acestea, după 

Freud, această explicaţie ar fi insuficientă 

deoarece nu ne explică forma pe care o ia 

lapsusul. Cum să-ţi explici extrem de 

frecventul lapsus care constă în a exprima 

exact contrariul a ceea ce intenţionai să 

spui? „Declar şedinţa închisă!" spune un 

preşedinte de cameră în timp ce el de fapt 

deschide acea şedinţă; „soţul meu poate 

mânca tot ce vreau" spune o femeie autoritară 

(în loc de „tot ce vrea"). Psihanaliza 

Starea fiziologică poate favoriza lapsusurile, 

diminuând controlul de sine, dar nu 

le creează.->• ACT RATAT; UITARE. 

LATERALITATE, dominanţă funcţională 

a unei laturi a corpului 

uman asupra celeilalte, dominanţă 

care se manifestă în special în 

preferinţa de a se servi în mod 

electiv de un ochi sau de unul 

dintre braţe pentru a executa operaţii 

care cer o oarecare precizie. 

Au fost avansate mai multe ipoteze 

explicative pentru acest fenomen: anatomică, 

bazată pe faptul că emisfera cerebrală 

stângă ar fi mai bine irigată de sânge; 

sociologică, bazată pe o valorizare socială 

a dreptei; ba chiar şi psihanalitică. Dar nici 

una dintre aceste explicaţii nu este cu totul 

satisfăcătoare. De fapt nu există o deosebire 

semnificativă între constituţiile anatomice 

ale dreptacilor şi stângacilor, ei 

găsindu-se în aceleaşi proporţii la toate 

rasele. Mai mult, studiile referitoare la 

lateralitate au arătat că, la acelaşi individ, 

dominaţia laterală poate să difere de la 

ochi la mână sau la picior. Se pot întâlni, 

de exemplu, subiecţi stângaci în ceea ce 

priveşte ochiul şi dreptaci în ceea ce 

priveşte mâna. în această chestiune este 

greu să se discearnă partea care revine 

factorului educaţional de cea care ţine de 

cel fiziologic. Indivizii deficitar lateralizaţi 

dovedesc dificultăţi serioase în coordonarea 

mişcărilor, în organizarea activităţii lor 

tempo-spaţiale şi, îndeosebi atunci când 

sunt şcolari, în utilizarea limbajului verbal 

şi învăţarea scrisului. -* DlSLEXIE; 

STÂNGĂCIE. 

177

LIMFATIC 

persoană de către celălalt sau la eliberarea 

de tensiuni interioare prin injurie (când 

agresiunea directă este imposibilă), ca şi 

prin confesiune sau psihanaliză. în sfârşit, 

limbajul completează celelalte surse de 

cunoştinţe, anticipând experienţa personală, 

pe care o provoacă şi o călăuzeşte. 

El constituie, în acelaşi timp, instrumentul 

esenţial al gândirii şi baza vieţii sociale. 

LIMFATIC, în teoria celor patru 

temperamente a lui Hippocrate, 

subiect la care limfa (sau „flegma") 

predomină sau se prespune că 

predomină. 

După această clasificare, „limfaticul" ar 

avea tenul livid, ar fi încet în mişcări, rece 

şi metodic. 

Actualmente termenul se utilizează 

pentru a desemna o persoană astenică* 

lipsită de energie, pasivă şi molâie, ale 

cărei reacţii afective şi activitate generală 

sunt sub cele normale. 

LIMITAREA NAŞTERILOR 

MENTAREA NAŞTERILOR. 

• REGLE- 

LOBOTOMIE sau LEUCOTOMIE, 

operaţie chirurgicală care constă în 

secţionarea fasciculelor de fibre 

nervoase intracerebrale care unesc 

baza creierului (talamus, hipotalamus) 

cu scoarţa cerebrală. 

Propusă de E. Moniz (1935) şi pusă la 

punct de W.J. Freeman şi J.W. Watts 

(1942), această tehnică a fost frecvent 

utilizată, până în anii 1960, în tratarea 

tulburărilor mentale (psihastenie, obsesie, 

agitaţie cronică etc). Practic ea nu are nici 

un efect curativ, ci suprimă latura neplăcută 

a anumitor simptome. Azi metoda 

este abandonată. -> NEUROCHIRURGIE. 

LOCKE (John), filosof englez 

(Wrington, Somersetshire, 1632 - 

Oates, Essex, 1704). 

Originar dintr-o familie burgheză excesiv 

puritană, face studii de medicină la 

Oxford, apoi la Montpellicr şi se ataşează 

de casa contelui de Shaftesbury, pe care 

îl urmează în exilul său în Olanda 

(1683-1689). La întoarcerea în Anglia, 

după revoluţia din 1688, publică mai multe 

lucrări filosofice şi un tratat despre educaţie 

(Câteva idei asupra educaţiei, 1693), 

în cure condamnă sistemul tradiţional, 

bazat pe verbiaj şi pe studiul cuvintelor, 

fără obiecte. Locke este un precursor al 

şcolii active", ale cărei idei generoase nu 

s-a reuşit încă sa fie generalizate. 

LOEB (Jakob), fiziolog american de 

origine germană (Mayen, Renania, 

1859-Hamilton, Bermude, 1924). 

A studiat, din 1890, comportamentele 

de orientare ale animalelor sub influenţa 

unei surse de excitaţie externe (lumină, 

căldură), pe care le-a asimilat cu tropiv 

mele plantelor. A studiat, de asemenea, 

sensibilitatea diferenţială şi memoria asociativă. 

Dintre lucrările sale, cităm: Fiziologia 

comparată a creierului şi psihologia 

comparată (1900); Concepţia mecanică a 

vieţii (1912); Organismul studiat ca un 

întreg (\9\6). 

LOGOREE, pălăvrăgeală dbilă. 

Se observă, într-o formă minoră, la 

unele persoane frivole şi la unii flecari care 

îşi maschează sărăcia de idei sub un val de 

cuvinte „goale". în domeniul patologiei, 

logoreea se observă mai ales în stările de 

exaltare maniacă. 

LOISIRURI, activităţi cărora individul 

li se consacră absolut de 

bunăvoie, în timpul disponibil în 

afara orelor de muncă şi obligaţiilor 

sociale, spre a se distra, a se odihni 

sau a se instrui. 

Forma loisirurilor (s-ar putea adopta 

mai degrabă grafia loazir—loazirun — nota 

trad.) variază cu vârsta şi cu mediul sociocultural. 

Maşinismul industrial, dezumanizând 

munca (sarcini parcelare), l-a privat 

pe individ de bucuria creaţiei. Loisirurile 

permit să se restabilească echilibrul, dându-i 

omului ocazia de a realiza acea parte 

din el însuşi pe care viaţa profesională 

0 lasă nesatisfăcută. O dată cu progresul 

automatizării, timpul consacrat loisirurilor 

devine tot mai important. Cheltuielile care 

1 se alocă cresc în mod proporţional. După 

datele I.N.S.E.E., francezii, care în 1960 

rezervau 5,6% din bugetul lor loisirurilor, 

în anul 2(XX) le vor consacra 10%. în 1987, 

totalul cheltuielilor pentru loisiruri-cultură 

s-a ridicat la 232 miliarde, adică 4 IX)0 de 

franci de persoana. -• DELINCVENTĂ; JOC. 

LORENZ (Konrad), etologist austriac 

(Viena, 1903 - Altenberg, 

Austria, 1989). 

După ce a predat psihologia animală la 

Universitatea din Viena şi a condus 

departamentul de psihologie al Universităţii 

din K6nigsberg,este numit director 

al Institutului de studiere comparativă a 

comportamentului (Altenberg). Studiază 

animalele în natură sau în condiţii cât mai 

apropiate posibil de acelea din mediul 

natural. A putut astfel să demonstreze rolul 

social al anumitor stimuli specifici sau 

„declanşatori", cum sunt o atitudine, o 

culoare sau un miros, şi a elaborat teoria 

„mecanismului declanşator înnăscut". 

Conform şcolii obiectiviste, fiecare specie 

animală este sensibilă la un anumit număr 

LURIA 

de stimuli (şi nu la alţii), care declanşează 

comportamente determinate. Ghidrinul,de 

exemplu, peşte de apă dulce, reacţionează 

prin agresivitate în prezenţa unui peşte sau 

a unei momeli cu pântecele roşu. Dintre 

numeroasele lucrări ale lui K. Lorenz, 

cităm: Agresiunea, o istorie naturală a 

aşa-zisului rău (1963); Evoluţie şi modificarea 

comportamentului: înnăscutul şi 

dobânditul (1965); Bazele etologici 

(1984); Omul în pericol (1985). împreună 

cu N. Tinbergen şi K. von Frisch, obţine 

în 1973 Premiul Nobel pentru medicină. 

-• IMPREGNAŢIE. 

L.S.D., halucinogen puternic extras 

din alcaloizii unei ciuperci parazite 

a secarei, „corn-de-secară". 

O picătură pe o bucăţică de zahăr este 

suficientă ca să provoace transformări ale 

stării mentale: percepţiile vizuale şi auditive 

se modifică, gândirea se dezorganizează, 

inhibiţiile dispar, timpul pare să 

încremenească. L.S.D. (sau lisergamida) 

nu determină dependenţă fizică, dar supradozarea 

şi produsele asociate (amfetamine*) 

pot să producă tulburări mentale ireversibile, 

iar la femeile gravide poate cauza 

malformaţii ale fătului. în Franţa, numărul 

utilizatorilor acestui drog a atins cifra 

maximă în 1982 (3 067 persoane interpelate); 

de atunci încoace este într-o regulată 

descreştere (86 de interpelări în 1987, 

potrivit statisticilor oficiale). 

LUDOTERAPIE - JOCOTERAPIE. 

LURIA (Aleksandr Romanovici),: 

şi psiholog rus (Kazan, 1902 - 

Moscova, 1977). 

Experienţa sa, dobândită la căpătâiul 

celor cu leziuni ale creierului, l-a dus la 

182

MALIŢIOZITATE 

a-şi utiliza mecanismele organice 

de apărare contra unei agresiuni 

din exterior (traumatism, toxiinfecţie 

etc.) sau de a-şi rezolva 

conflictele psihologice. 

După mediul căruia îi aparţine, bolnavul 

recunoaşte mai mult sau mai puţin uşor 

realitatea stării sale (ţăranii şi „cadrele", 

percepând maladia ca pe o slăbiciune, 

adevărul). Dacă maladia este acceptată de 

subiect, pe plan psihologic se produce un 

fel de regresiune: interesul se deplasează 

de la lumea exterioară la corpul propriu 

cure, deodată, devine prevalent; bolnavul 

se comportă ca un copil care depinde de 

anturajul său, manifestând egocentrism şi, 

uneori, tiranie. Maladia poate să satisfacă 

unele persoane, care găsesc în ea avantaje 

apreciabile (degajare de responsabilităţi). 

Nu rareori pot fi văzuţi nevrotici care îşi 

întrerup tratamentul de îndată ce înţeleg 

că, vindecându-se, vor pierde beneficiile 

stării de boală*. 

MALIŢIOZITATE, propensiune de 

a face rău. 

Unele persoane au o plăcere răutăcioasă 

de a stârni intrigi, de a răspândi zvonuri 

răuvoitoare la adresa semenilor. La copii, 

maliţiozitatea se exercită mai ales asupra 

animalelor şi camarazilor mai slabi, care 

sunt chinuiţi fizic şi moral; uneori drept 

ţintă este luat un adult, căruia i se aduc 

acuzaţii odioase. Această formă de perversiune 

agresivă este adesea cauzată de 

tulburări ale dezvoltării afective. 

MANIE, stare de excitaţie psihomotorie 

şi de exaltare psihică. 

asociată cu logoree, euforie şi 

turbulenţă. 

Glumind întruna, sărind de la una la 

alta, agitându-se zgomotos, râzând din te 

miri ce, maniacul pare fericit că trăieşte 

pentru a se da în spectacol. Apetitul său 

alimentar şi sexual este exagerat, forţa sa 

fizică pare inepuizabilă. Această stare ar fi 

de origine constituţională, dar poate fi 

provocată şi de factori afectivi (doliu), 

intoxicaţii (alcool, cocaină...), infecţii 

(encefalite). Excitaţia maniacală necesită 

izolarea într-un centru spitalicesc specializat 

şi o chimioterapie (neuroleptice). 

După cum vedem, mania nu are nimic 

de-a face cu bizareriile şi micile capricii 

(limbaj preţios, calambururi...) care, în 

vorbirea curentă, sunt taxate cu acest 

MARIJUANA sau MARIHUANA, 

drog preparat din frunzele şi florile 

unei varietăţi de cânepă înrudită cu 

cânepa indiană. Tocat mărunt, 

acest amestec se fumează ca 

tutunul. 

Consumată sub formă de ţigarete 

(„joints"), marijuana este săracă în cannabinol 

(mai puţin de 1%), care este principiul 

activ toxic al Cannabis indica". 

Ea ar cauza o stare de destindere şi ar 

facilita comunicarea între persoane. în 

ceea ce priveşte toxicitatea marijuanei, 

opiniile sunt divergente. în Franţa, în 

1980, G. Nahas semnala daunele cannabisului 

(haşiş şi marijuana) asupra organismului, 

pe când C. Olievenstein avea 

tendinţa să le minimalizeze. Marijuana nu 

determină dependenţă fizică, dar utilizarea 

ei poate fi portiţa de intrare pentru alte 

toxicomanii, mult mai periculoase. 

MARINESCU (Gheorghe). medic 

român (Bucureşti, 1863 - id., 

1938), fondator al şcolii româneşti 

de neurologie. 

Fiu al unei văduve sărace, a făcut studiile 

secundare, ca bursier, la Seminarul 

Central din Bucureşti. în loc de parohie, 

însă, a ales Facultatea de Medicină, apoi, 

cu sprijinul lui Victor Babeş, şi-a completat 

pregătirea medicală la Paris, unde 

s-a afirmat ca histolog şi neurolog şi şi-a 

susţinut teza de doctorat. în 1897 a prezentat, 

la Congresul internaţional de medicină 

de la Moscova, raportul Pathologie 

de la ccllule nerveuse. în 1909 a publicat 

la Paris monografia La cellule nerveu.se, 

2 volume, prefaţată elogios de Ramon y 

Cajal. Opera sa în domeniul neurologiei 

este imensă. Cităm câteva lucrări în care 

se intersectează şi psihologia: Des amusies 

(1905); Despre limbagiu şi afazii (1905); 

Nevroza traumatică şi accidentele muncii 

(1907); Studii asupra audiţiunii colorate 

(1911); Natura şi tratamentul paraliziei 

generale şi tabesuiui (1914); Autoscopie, 

automatism şi somnambulism (1915); 

Neurologia pe câmpul de război (1915); 

Un caz de somn isteric (1915); Problema 

bătrâneţii şi a morţii naturale (1924); Viaţa 

şi opera lui Charcot (1925); Spiritism şi 

metapsihism (1926); Bătrâneţe şi reîntinerire 

(1929); Temperamentele după doctrina 

şcolii italiene (1932); Un caz remarcabil 

de amnezie retrogradă înfăţişându-se 

sub aspectul unei desdoiri a personalităţii 

(1933); Lourdes şi Maglavit (1936). 

MARIONETE, păpuşi puse în mişcare 

cu mâna (mânuitorul fiind 

ascuns) sau prin sfori. 

Marionetele sunt utilizate nu numai spre 

a-i amuza pe copii, ci şi în psihoterapie, 

permiţândii-le mânuitorilor (pacienţi) să-şi 

exprime liber sentimentele şi să-şi exteriorizeze 

conflictele. Psihoterapeutul pune la 

dispoziţia copiilor şi adulţilor numeroase 

personaje: jandarmul şi hoţul, diavolul, 

zâna cea bună, animale etc. şi le cere să 

născocească o întâmplare. în jocul dramatic 

ies la iveală problemele afective, 

tensiunile se reduc, se produce o descăzarea 

ducând adesea la vindecarea tulburărilor 

caracteriale. 

M.A.S. •->• CASĂ DE AJUTORARE SPE- 

CIALIZATĂ. 

MASOCHISM, perversiune sexuală 

caracterizată prin plăcerea erotică 

extrasă din suferinţă. 

Masochistul gustă cu voluptate durerea 

fizică sau morală, o caută, o provoacă sau 

şi-o aplică (autoflagelări); el creează în 

întregime situaţii în care să fie dominat, 

umilit, torturat. Comportamentul său poate 

fi interpretat ca un mijloc de a obţine 

iertarea din partea unui Supraeu (conştiinţă 

morală) de o severitate excepţională, de a 

neutraliza, printr-un sacrificiu prealabil, 

angoasa legată de plăcerea sexuală interzisă. 

Automutilarea, toxicomania, jocul la 

„ruleta rusească", incapacitatea de a da un 

sens satisfăcător vieţii şi conduitele de 

eşec (ale celor despre care se spune că nu 

au nici măcar „un dram de noroc") sunt 

comportamente masochiste. 

MASTERS (William Howell), sexolog 

american (Cleveland, Ohio, 1915). 

Specialist in ginecologie şi în obstretică, 

fondează în 1952 Reproductive Biology 

Research Foundation, unde studiază mecanismele 

hormonale ale concepţiei. Doi ani 

187

MĂSURA 

utilizată de spovedania religioasă şi de 

interlocutor, ea nu are acelaşi sens. 

MĂSURĂ, mijloc de comparare şi 

de apreciere. 

Unul din scopurile ştiinţei este acela de 

a supune faptele examinate unui studiu 

cantitativ. Aplicând măsurarea la senzaţii, 

G. T, Fcchner a creat psihofizica*, iar 

A. Binet, dorind să măsoare inteligenţa 

şcolarilor, stă la originea psihometriei'. 

Metoda experimentală, testele, statistica 

au permis psihologiei să facă progrese 

considerabile. 

MEAD (Margaret), etnolog american 

(Philadelphia, 1901 - New York. 

1978). 

A studiat societăţile primitive (Manus, 

Samoa, Balinais) şi a contribuit la avântul 

antropologiei culturale, introducând concepte 

moderne luate din psihanaliză şi 

psihologie. A demonstrat, în special, că 

învăţarea socială nu arc efect decât în 

contextul cultural în care se efectuează şi 

că anumite „crize" psihologice sunt strâns 

legate de statutul social, că ele nu există 

în unele culturi primitive. Dintre numeroasele 

sale lucrări, cităm: Moravuri şi 

sexualitate în Oceania (1963); Unul şi 

celălalt sex: rolurile bărbatului şi femeii în 

societate (1966); Antropologia ca ştiinţă 

umanistă (1971); O educaţie în Noua 

Guinee (1973). 

MECANISME DE APĂRARE, mecanisme 

psihologice de care dispune 

persoana spre a diminua 

angoasa generată de conflicte 

interioare. 

în viaţa cotidiană aceste mecanisme de 

apărare funcţionează mai mult sau mai 

190 

puţin inconştient. Mecanisme de acest fel 

sunt, de exemplu, grimasele şcolarului 

care îşi imită învăţătorul: identificându-se 

cu acesta din urmă, el dedramatizează situaţia 

şi îşi stăpâneşte anxietatea. Există un 

mare număr de mecanisme susceptibile 

de a „proteja" Eul" împotriva exigenţelor 

instinctelor, reducând tensiunile, dar nu au 

toate aceeaşi valoare adaptativă. Refularea 

va avea drept funcţie reprimarea unei tendinţe 

periculoase (agresivitatea, sexualitatea), 

respingând-o în afara câmpului 

conştiinţei; sublimarea, dimpotrivă, va transforma 

impulsia în activitate apreciată din 

punct de vedere social (agresivitatea devine 

spirit al competiţiei sportive, de exemplu). 

Au fost descrise şi alte procedee de apărare: 

fantazarea, negarea realităţii, identificarea 

cu agresorul, retracţia Eului, raţionalizarea, 

regresiunea, formaţia reacţională, 

introiecţia, autoagresarea, transformarea în 

contrariu. 

MEDIATOR CHIMIC, substanţă 

chimică eliberată de terminaţiile 

nervoase la trecerea influxului 

nervos, care asigură „comanda" 

unui neuron la un organ sau 

„transmiterea" mesajului de la un 

neuron la altul. 

Există numeroşi mediatori chimici, mulţi 

dintre ei încă neidentificaţi. Cei mai 

cunoscuţi sunt: 1) acetilcolina, care poate 

exercita fie un efect excitator, la nivelul 

muşchilor şi creierului, fie un efect inhibitor 

asupra viscerelor; 2) aminele biogene: 

catecolaminele (adrenalina, dopamina, 

noradrenalina), serotonina şi histamina; 

3) acizii aminaţi, cum este acidul glutamic; 

4) polipeptidele, cum sunt endorfinele* sau 

substanţa P. -» SINAPSĂ. 

MEDICINA PSIHOSOMATICA 

MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ, psihic. Un violent şoc afectiv sau o tenmedicină 

totală, care se ocupă siune emoţională persistentă au aceleaşi 

concomitent de suflet şi de corp. efecte somatice ca o îndelungată expunere 

Acest nume a fost dat de către la frig: ulcer gastro-duodenal, hipertrofia 

J. L. Halliday (1943) mişcării moderne glandelor suprarenale etc. în aceste concare 

tinde să reînnoiască concepţiile despre diţii se înţelege că decepţiile sentimentale, 

boală elaborate de R. Virchow şi L. Pasteur. solitudinea afectivă, grijile sau eşecurile 

Fără să conteste mecanismele fizice, chi- profesionale, care sunt tot atâtea traumamice 

şi fiziologice, pe care vrea să le depă- tisme psihologice, pot fi responsabile de 

şească, medicina psihosomatică, bazându-se boli organice. Dar dacă toţi indivizii răspe 

solidaritatea strânsă care guvernează pund pe plan somatic la emoţii, reacţiile 

toate funcţiile organismului, se străduieşte lor nu au însă aceeaşi intensitate. Tocmai 

să înţeleagă realitatea umană trăită, afecti- cei care îşi exteriorizează mai puţin senvitatca 

şi rolul ei în determinismul nume- timentele sunt cei la care răspunsurile 

roaselor tulburări funcţionale sau organice, neurovegetative şi endocrine ating înalte 

Ca urmare a observaţiilor făcute de cote perturbatoare. Se pare că există o 

l.P. Pavlov şi S. Freud, adepţii medianei predispoziţie constituţională la acest mod 

psihosomatice nu mai consideră boala ca de reacţie, în unele cazuri accentuată de 

pe un accident fortuit, ci ca pp un eveni- experienţe anterioare: carenţă afectivă prement 

care se înscrie într-un ansamblu coce, traumatism psihic etc. S-a observat, 

psihoorganic şi într-un contiiwum spatio- de exemplu, că majoritatea subiecţilor 

temporal bine definit, lată un exemplu: un astmatici sau alergici au fost în mod 

copil prezintă neliniştitoare pusee febrile, obiectiv frustraţi de dragostea maternă în 

Nu există factor infecţios şi antibioticele copilărie, ceea ce, după F. Alexander 

sunt inoperante. Accesele de febră sunt şi T. M. French. determină următoarele 

ciclice; ele apar sâmbătă dimineaţa şi reacţii: disperare şi furie -• respingerea de 

durează 48 de ore, atâta timp cât absen- către anturaj -* insecuritate profundă şi 

tează tatăl. Examenul psihologic arată că tendinţa de a-şi inhiba manifestările exteacest 

copil, hipersensibil şi intuitiv, se rioare ale emoţiilor -> accentuarea reacteme 

de disocierea familiei sale. Reacţia ţiilor neurovegetative, dezordini funcţioaceasta 

nu este extraordinară. Ştim că nale şi leziuni. După aceşti autori, criza de 

organismul răspunde în totalitatea sa la astm ar corespunde unui acces de plâns 

emoţii: furia, de exemplu, se însoţeşte de inhibat, hipertensiunea arterială ar coresroşirea 

feţei, de tremur, de accelerarea punde unei furii reţinute, ulcerul gastric 

bătăilor inimii. Dacă astfel de dezordini unui conflict permanent între dorinţa de 

funcţionale se reproduc frecvent, se a lupta şi fugă. 

produc leziuni organice, care fixează Toate aparatele organismului pot fi 

primele simptome. 

implicate în maladiile psihosomatice: 

Lucrările lui H. Selye' arată că orga- sistemul digestiv (ulcer, colită), endocrin 

nismul reacţionează mobilizându-şi toate (hipertiroidie,diabet),genitourinar (impbmecanismele 

de apărare atunci când este tentă, enurezie), cardiovascular (infarct 

ameninţat de un agent fizic, chimic sau miocardic), respirator (astm, tuberculoză 

191

MEDIE 

pulmonară), piele (eczemă) etc. Dar ..alegerea" 

organului nu este un simplu ha/ard. 

Principalii factori care par să determine 

localizarea afecţiunilor psihosomatice sunt 

fragilitatea organică (leziune discretă, 

uneori total vindecată), beneficiul mai 

mult sa» mai puţin inconştient avut de 

subiect de pe urma bolii şi natura traumatismului 

afectiv declanşator: violul 

determină mai degrabă o suferinţă ginecologică 

(vaginism, frigiditate...) decât o 

afecţiune digestivă sau cardiacă. 

Fiecare stare de tensiune emoţională 

determină un proces neurovegetativ care 

îi este propriu. în general se confundă răspunsul 

psihosomatic cu conversiunea isterică*, 

această conversiune manifestându-se 

şi ca prin tulburări corporale. .Sunt, totuşi, 

două procese diferite. Conversiunea isterică 

este plină de semnificaţie, este vin 

limbaj simbolic: paralizia picioarelor, de 

exemplu, care nu se însoţeşte de nici o 

leziune organică, exprimă dorinţa inconştientă 

de a nu mai merge. Maladia psihosomatică, 

în schimb, consecinţă a unei 

tulburări funcţionale a sistemului neurovegetativ, 

nu are semnificaţie, nu este 

purtătoare de sens cum este conversiunea 

isterică. Căile nervoase utilizate sunt şi ele 

diferite: reacţia vegetativă aparţine sistemului 

autonom, pe când conversiunea isterică 

pune în joc sistemul cerebrospinal 

(calea piramidală, calea senzitivă). 

Tratamentul maladiilor psihosomatice 

asociază, la terapeutica uzuală a leziunilor 

locale, neurolepticele, care diminuează 

reacţiile emoţionale, şi psihoterapia. 

Aceasta trebuie condusă cu o extremă 

prudenţă, existând riscul unor complicaţii 

grave (recidivă, psihoză). Psihoterapia este 

în general de scurtă durată şi gratifiantă 

192 

(sfaturi,sprijin moral,ajutor). Psihanaliza 

este de cele mai multe ori contraindicată. 

MEDIE, indice al tendinţei centrale 

a unui ansamblu statistic. 

Media aritmetică este catul obţinut prin 

împărţirea sumei valorilor individuale la 

numărul lor. Uşor de calculat, ea se utilizează 

în mod curent. Este un indice de 

măsură care împarte ansamblul în două 

părţi (partea de deasupra şi partea de 

dedesubtul mediei), una echilibrând-o pe 

cealaltă şi permiţând diferenţierea subiecţilor 

„normali", adică a acelora care se 

apropie de această valoare teoretică, de 

subiecţii „anormali", care se îndepărtează 

de ea. 

MEDIU, spaţiu de viaţă în care se 

exercită influenţele cosmice, socioeconomice, 

educative etc. şi în care 

se realizează schimburile psihoafective 

între indivizi. 

Mediul acţionează în permanenţă asupra 

fiinţelor umane, de la fecundare şi până 

la moarte. Acţiunea sa este deosebit de 

importantă în copilărie, deoarece el completează 

structurile organice de bază, furnizând 

funcţiilor ajunse la maturitate excitanţi 

adecvaţi, fără de care ele ar rămâne 

virtuale sau atrofiate. în afara societăţii 

omeneşti copilul se sălbăticeşte. Numai 

sub influenţa mediului în care trăieşte şi în 

virtutea a ceea ce îi aduce contactul cu 

persoanele din anturajul său fiinţa umană 

devine un individ de un tip determinat; 

tocmai în relaţia cu celălalt se edifică 

personalitatea sa. 

Condiţiile materiale, economice joacă şi 

ele un rol important în dezvoltarea afectivă 

a copilului: mizeria este sursa inadaptării 

(80% dintre delincvenţii tineri aparţin 

mediilor defavorizate economic); chiar şi 

nivelul mental este afectat de condiţiile 

materiale: el este semnificativ mai scăzut 

citori, ţărani, negri şi indieni în Statele 

Unite etc.) decât la clasele înstărite. Dacă 

însă se oferă fiecăruia condiţii materiale 

identice, diferenţa nivelurilor intelectuale 

dispare. 

MEGALOMANIE, supraestimare 

delirantă a propriilor capacităţi. 

Unii psihopaţi sunt convinşi că deţin o 

putere (socială, fizică, sexuală etc.) extraordinară. 

Ei nu sunt mai puţin decât 

monarhi, „stăpâni ai lumii" sau Dumnezeu 

şi se comportă în consecinţă: cutare tânără 

femeie care se identifică cu o suverană, 

primind vizita soţului ei se simte ultragiată 

de familiaritatea lui şi îl pălmuieşte cu 

violenţă. Megalomania se întâlneşte frecvent 

în manie, paralizia generală şi dementa 

senilă. 

MELANCOLIE, stare morbidă 

caracterizată îndeosebi de tristeţe 

şi pierderea poftei de viaţă, timpul 

trăit fiind încetinit, îngheţat, prin 

inhibarea gândirii. 

Plictisit, abătut, închis în durerea sa 

morală, bolnavul rumegă idei privind 

lipsa lui de demnitate, idei de culpabilitate 

şi de autopuniţiune. Această afecţiune 

poate să apară fără o cauză vădită sau ca 

urmare a unei mari nenorociri (moartea 

unei fiinţe iubite). Melancolia se încadrează 

cel mai adesea în evoluţia unei 

psihoze maniaco-depresive". Este extrem 

de periculoasă, putându-l conduce pe bolnav 

la acte disperate (sinucidere), precedate 

uneori de uciderea altor membri ai 

familiei (copii, de exemplu, spre a-i sustrage 

unei vieţi de durere). Este ameliorabilă 

prin chimioterapie. 

MEMORIE 

MEMBRU-FANTOMĂ, iluzia de a 

mai poseda membrul amputat. 

Acest fenomen ar fi extrem de frecvent 

pentru că, după unii autori, s-ar întâlni la 

85-100% dintre cei care au suferit 

amputări. Persoanele respective au iluzia 

de a mai percepe încă membrul lor absent, 

iar uneori simt că îi doare. Acest sentiment 

este legat de schema corporală elaborată 

în copilărie şi care rămâne indelebilă. 

MEMORIE, persistenţă a trecutului. 

Toate fiinţele vii, chiar şi animalele 

absolut inferioare, au o memorie. Observăm 

lucrul acesta, de exemplu, atunci când 

punem într-un acvariu viermi plaţi de pe 

plajele Bretaniei, unde ei trăiesc. Mişcările 

lor de îngropare şi de ieşire din nisip, până 

atunci ritmate de maree, persistă timp de 

câteva zile şi în noul lor mediu. Memoria 

fixează experienţele trăite, informaţiile 

receptate şi le restituie. 

Distingem o memorie imediată, o 

memorie întârziată, şi alte multe feluri de 

memorie; există atâtea memorii câte 

organe senzoriale (memorie vizuală, auditivă, 

tactilă...). Unii psihologi, pe urmele 

lui P. Janet, preocupaţi să dea o semnificaţie 

precisă acestui concept, consideră 

că memoria trebuie să se traducă printr-un 

act: conduita povestitorului (verbalizarea 

autentificând existenţa memoriei). 

După J. Delay, este necesar să distingem 

trei niveluri ierarhice ale memoriei: 

cel mai elementar, senzoriomotor, priveşte 

exclusiv senzaţiile şi mişcările; el este 

comun animalului şi omului. Cel mai înalt, 

propriu omului care trăieşte în societate, 

se caracterizează prin povestirea logică: 

este memoria socială. între aceste două 

niveluri se situează memoria autistică, 

memorie care îşi extrage materialele din 

senzaţii, din situaţiile trăite, dar care nu 

193

MENOPAUZĂ 

ascultă decât de legile inconştientului. 

Ea este aceea care furnizează elementele 

visului şi care, la psihopaţi, alimentează 

delirurile: trecutul nu mai este recunoscut 

ca atare, fiind trăit ca prezent. Memoria 

autistică apare către vârsta de trei ani. Se 

.ibser 

de prezent, a realului de imaginar. Copilul 

ia visele drept realităţi. Memoria socială 

se instalează durabil doar o dată cu dezvoltarea 

categoriilor logice. 

Psihologia genetică* arată că memoria 

este legată de maturizarea* sistemului 

nervos, ea nefuncţionând ca un mecanism 

autonom. Memoria este legată de întregul 

psihism, atât de percepţii cât şi de afectivitate. 

Dacă le cerem unor copii să deseneze 

din memorie un om, ohservăm că cei mai 

mici îl reduc pe acesta la cea mai simplă 

expresie: un cerc (capul), de unde pornesc 

două linii paralele (figurând picioarele). 

Mc 

ceea ce a fost perceput ca esenţial. Lucrările 

psihofiziologilor au arătat că memoria 

depinde atât de anumite zone localizate 

în enccfal (sistemul limbic, probabil şi 

grupuri de neuroni situate în creierul mic, 

după R. Thompson) cât şi de ansamblul 

creierului. Nu există o zonă specifică 

pentru memorie: întregul cortex este angajat 

în evocarea amintirilor, despre care nu 

se ştie nici unde şi nici cum se conservă. 

Cercetările privind fixarea şi reţinerea 

amintirilor sunt extrem de numeroase. Ele 

au permis precizarea anumitor aspecte ale 

acestei probleme: reţinem în primul rând 

semnificativ. Fixarea amintirilor este legată 

atât de persoană cât şi de materialul de 

memorat. înţelegerea elementelor, integrarea 

lor în stocul de amintiri existent, 

reprezentarea favorizează reţinerea. 

Memoria, însă, nu este niciodată fidelă. 

strucţii a inteligenţei. Memoria nu este un 

automatism cerebral, ci un act al psihismului, 

expresia persoanei în întregul ei. 

MENOPAUZĂ, oprire definitivă 

a ovulaţiei şi a menstruaţiei la 

femeie. 

Menopauza survine, de obicei, între 

patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani. Ea 

aduce cu sine perturbaţii endocrine care 

explică, în parte, nervozitatea şi modificările 

de caracter la multe femei. Vestitoare 

a bătrâneţii, menopauza coincide 

adesea cu decepţii afective, cu plecarea 

copiilor la căminele lor, cu dolii. Este deci 

verosimil faptul că tulburările caracteriale 

sunt determinate şi de evenimentele care 

au loc în această perioadă. 

MENTISM, succesiune rapidă de 

idei sau de imagini care scapă 

atenţiei slăbite a subiectului, conştient 

de lucrul acesta dar nereuşind 

să le controleze. 

Acest fenomen, resimţit ca neplăcut, are 

loc cel mai adesea la indivizii anxioşi sau 

surmenaţi pe plan intelectual. Adesea este 

provocat de abuzul de tutun sau de cafea. 

• priv 

antele 

primei îndrăgostiri, un eşec usturător); MERLEAU-PONTY (Maurice), filosof 

reţinem mai degrabă agreabilul decât dezagreabilul; 

ceea ce este în acord cu convingerile 

francez 

Paris, 1961). 

(Rochefort, 1908 - 

noastre; ceea ce este important. 

Dimpotrivă, uităm cu uşurinţă ceea ce ne 

este indiferent, prost structurat, prea puţin 

Fost elev al Şcolii Normale Superioare, 

agregat de filosofie şi doctor în litere, 

publică Structura comportamentului (1942), 

194 

apoi Fenomenologia percepţiei (1945). în 

1949 predă la Sorbona, apoi, în 1952, la 

College de France. împreună cu S. de 

Beauvoir şi J. P.Sartre, a animat şcoala 

existenţialistă din Paris. Gândirea sa, influenţată 

de Gcstultpsychologie şi de fenomenologia 

lui Husserl, este în permanenţă 

orientată spre concret şi spre acţiune (filosofie 

a conştiinţei angajată în lume şi în 

corpul propriu). A scris multe alte cărţi, 

dintre care cităm Umanism şi tcroure 

(I947) şi Semne (1960). 

MERS, forma cea mai obişnuită a 

locomoţiei omului. 

Mersul depinde de maturizare (copilaşul 

are nevoie, în medie, de 60 de săptămâni 

pentru a reuşi să me;irgă singur) şi de 

învăţare (copiii sălbatici", din jungă, găsiţi 

la Midnapore, care trăiau cu lupii şi care, 

ca şi ei, mergeau în patru labe cu o iuţeală 

remarcabilă, nu au învăţat decât cu mare 

greutate să meargă omeneşte). Dobândirea 

mersului reprezintă o etapă foarte impor 

tantă a dezvoltării umane. La copil, progresele 

în această direcţie sunt legate de 

acelea ale menţinerii echilibrului. Aşa cum 

foarte just a arătat F. Engels, staţiunea 

bipedă, dispensând mâna de a mai fi un 

mijloc de agăţare, descătuşează sensibilităţile 

cunoaşterii, în timp ce mersul permite 

descoperirea unui univers dinamic, în 

continuă expansiune (la început limitat la 

cameră, se extinde apoi la apartament, la 

stradă etc.) -> PERIOADĂ SENSIBILĂ. 

MESCALINA, substanţă alcaloidă 

extrasă din peyotl (cactus mexican). 

Mescalina are proprietatea de a provoca 

în mod trecător tulburări ale percepţiei: 

timpul trăit pare anormal de lung (minutele 

durează cât orele), formele sunt alterate, 

culorile capătă o frumuseţe nemaivăzută 

METODA GLOBALA 

etc. Savanţii studiază, în laboratoarele de 

psihiatrie experimentală, puterea halucinogenă* 

a acestui drog. 

MESERIE, ocupaţie profesională 

de pe urma căreia se obţin mijloacele 

de subzistenţă. 

Alegerea unei meserii depinde din ce în 

ce mai mult de o orientare profesională 

încredinţată specialiştilor, care fac eforturi 

să descopere şi să măsoare aptitudinile 

adolescenţilor. însuşirea unei meserii calificate 

constituie un mijloc de protecţie 

împotriva inadaptării sociale. într-adevăr, 

jumătate dintre delincvenţi nu au nici 

o meserie adevărată, iar cele mai bune 

reeducări sunt acelea care duc la o calificare 

profesională. 

METODA GEMENILOR MARTORI, 

instrument de cercetare imaginat 

de Arnold Gesell. 

Este vorba de observarea sistematică a 

unor gemeni univitelini — care au deci 

aceeaşi constituţie fizică — supuşi unor 

regimuri diferite. Alte metode gemclare, 

separat, permite precizarea influenţelor 

datorate eredităţii şi mediului în dezvoltarea 

personalităţii. Observarea de lungă 

durată arată că la adolescenţă gemenii se 

diferenţiază tot mai mult unul de altul, dar 

că după vârsta de 60 de ani ei se aseamănă 

tot mai mult. Partea care revine factorilor 

ereditari nu este deci constantă în cursul 

vieţii. 

METODA GLOBALĂ, metodă de 

învăţare a cititului ideovizuală şi 

analitică, datorată lui O. Decroly. 

Decroly, considerând că învăţarea trebuie 

să se facă prin diferenţiere progresivă, 

mergând de la ceea ce este înţeles imediat 

195

MODA 

rezultatele lucrărilor efectuate pe această 

temă nu sunt edificatoare. 

MIMETISM, asemănare, temporară 

sau permanentă, cu mediul, pe care 

o iau unele animale sau vegetale 

pentru a se proteja sau a asigura 

supravieţuirea speciei. 

Culoarea pielii cameleonului se modifică 

o dată cu culoarea suportului său. în 

aceste cazuri de homocromie, mimetismul 

depinde de percepţia vizuală (el dispare în 

ca/ul că animalul este orb). Când homocromia 

este permanentă (blănurile albe ale 

unor animale polare), spunem că aceasta 

este .,statică"; când se datorează unei adaptări 

momentane (înveşmântarea unor crabi 

cu alge). îi spunem „dinamică". Mimetismul 

corespunde unui mecanism biolog 

complex, determinat genetic, pe care 

regăsim şi în lumea vegetală. Orhidee 

(Ophrys), de exemplu, iau aparenţa unu 

insecte şi eliberează o feromonă' al care 

miros este comparabil cu acela emis de 

glandele sexuale ale femelei. Masculul, 

astfel atras, se aşază pe floare. Mergând 

apoi să se aşeze pe o altă orhidee, va li 

încărcat de polenul necesar fecundării 

acesteia. 

MIMICĂ, ansamblu de modificări 

dinamice ale fizionomiei, care exprimă 

sau însoţesc stările afective 

şi gândurile. 

Ea constituie o conduită de comunicare, 

un limbaj expresiv care depinde de emoţii 

şi de mediul cultural (chinezii, de exemplu, 

scot limba spre a-şi exprima surpriza). 

Mimica exprimă mai bine decât cuvintele 

intenţia persoanei care vorbeşte. Unele tulburări 

mentale perturbă expresia mimică, 

exagerând-o (în manie mai ales), sărăcind-o 

198 

(în melancolia stuporoasă) sau făcând-o 

neadecvată (schizofrenicul poate povesti 

râzând un eveniment trist). 

MINCIUNĂ, alterare conştientă a 

adevărului. 

Copilul mic, care cu greu face distincţie 

între real şi imaginar, alterează adevărul, 

dar nu minte. Când el fabulează sau înfrumuseţează 

realitatea, nu face decât să 

cedeze unei tendinţe normale, care nu 

merită severitatea educatorilor: copilul îşi 

transformă trecutul în sensul trebuinţelor 

sale. Adevărata minciună apare la vârsta 

de şase sau şapte ani, constituind aproape 

întotdeauna o conduită de eschivare, în 

general destinată să evite o mustrare. La 

unii subiecţi dezechilibraţi minciuna poate 

avea un caracter maliţios (denunţare calomnioasă, 

abuz de încredere etc.i • MITO- 

MANIE; REACŢIE ELECTRODERMALĂ. 

MITOMANIE, tendinţă patologică 

de a minţi. 

Forma cea mai benignă, prin consecinţele 

sale, este mitomania vanitoasă, dar 

există o formă malignă şi perversă de 

mitomanie, care este arma perfidă a celor 

anonime şi de acuzaţii neîntemeiate, la 

care destule persoane apleacă urechea cu 

complezenţă. Această tendinţă morbidă de 

a altera adevărul ar ţine, după E. Dupre, de 

constituţia individului. 

MIXEDEM, maladie datorată unei 

insuficienţe tiroidiene. 

Această afecţiune poate fi dobândită sau 

congenitală. în acest din urmă caz ea se 

manifestă după înţărcare, prin indolenţa şi 

retardarea psihomotorie a copilului, care se 

îngraşă fără a creşte, pare buhăit şi rămâne 

întârziat pe plan intelectual (idioţie*). 

Mixedemul dobândit în a doua copilărie 

sau mai târziu (la menopauză,de exemplu) 

se caracterizează, în esenţă, prin tendinţa 

de obezitate, astenie" şi torpoare intelectuală. 

Se tratează prin extrase tiroidiene şi 

tiroxină. „Cretinismul guşat" este o varietate 

a mixedemului congenital, datorat 

unei carenţe alimentare în iod. Maladia 

poate fi prevenită prin procedee de iodizare 

a hranei, prin intermediul sării sau 

uleiului. 

MNEMOTAXIE, reacţie de orientare 

şi de locomoţie provocată de 

un agent excitant, care persistă 

după stingerea acestuia. 

Animalul pare capabil să conserve amintirea 

unghiului format de axa corpului său 

cu direcţia focarului de excitaţie (ale razelor 

luminoase, dacă stimulul este lumina) şi să 

utilizeze această amintire pentru a se 

orienta. în felul acesta se poate explica, de 

exemplu, întoarcerea furnicii la muşuroi. 

MNEMOTEHICĂ, ansamblu de 

procedee destinate fixării unor 

amintiri greu de păstrat. 

Ea constă, în general, în organizarea 

într-un tot inteligibil a elementelor complexe 

care nu sunt structurate. Pentru a 

reţine, de exemplu, valoarea lui pi (ir) 

cu 10 zecimale, ne vom aminti de o frază 

în care numărul de litere din fiecare 

cuvânt indică o cifră: „Oue faime a fiiire 

apprendre ce membre utile aux sages" 

(3,1415926535). Mijloacele mnemotehnice 

sunt adesea utile, dar nu trebuie să abuzăm 

de ele. Memoria' cultivându-se prin exerciţiu, 

este preferabil să ne străduim să 

memorizăm direct ceea ce dorim să învăţăm 

prin repetiţie şi legând noile cunoştinţe 

de cele pe care deja le posedăm. 

MOARTE, încetare definitivă a 

funcţiilor vitale ale unui organism. 

Ideca de moarte provoacă, în general, 

anxietate, căci ea este conştiinţa unui neant 

de neconceput. Dacă moartea unei persoane 

este resimţită, de obicei, de către cei 

apropiaţi, ca o pierdere iremediabilă, provocând 

suferinţă, uneori nevroză şi chiar 

moartea, la unele popoare (eschimoşi, 

indigenii din Insulele Fiji) ea este prilej de 

bucurie: membrii acestor societăţi sunt 

convinşi că există o viaţă dincolo de 

moarte, mai fericită decât cea de aici. 

încercând să străpungă secretul morţii, 

psihiatrii şi psihologii se străduiesc, de la 

începutul anilor 1970, să culeagă maximum 

de informaţii de la persoane care 

au trăit în pragul exitusului. Multe mărturii 

vorbesc de o „lumină celestă", de o 

„lumină extraordinară", de senzaţia de 

plăcere. Pentru R. Siegel aceste impresii 

s-ar putea explica prin eliberarea masivă 

de endorfine* în momentul în care organismul 

simte aproape moartea. 

MODĂ, ansamblu de atitudini şi de 

uzanţe pasagere care au curs la un 

moment dat într-o societate. 

Moda guvernează pe moment gustul 

membrilor unui grup social care adoptă un 

anumit stil pentru mobilierul, veşmintele, 

podoabele etc. lor. Ca şi obiceiul, ea se 

bazează pe imitaţie, spune G. de Tarde, 

dar pe când obiceiul înseamnă imitarea 

formelor trecutului, moda se raportează la 

prezent. 

De remarcat este faptul că influenţa cea 

mai mare asupra modei vestimentare o au 

femeile tinere. Cu toate acestea, majoritatea 

femeilor interogate (75%) declară 

că ele ţin pasul cu moda spre a se conforma 

grupului, confirmând astfel opinia 

lui H. Spencer, care sublinia partea de 

199

MOTIVAŢIE 

tulburărilor mentale. Este vorba de o 

reeducare a persoanei, începând cu regenerarea 

obişnuinţelor. Bolnavul este mai 

întâi ţinut în izolare, stând la>pat într-o 

stare de totală inacţiune. Apoi, progresiv, 

este determinat să-şi reia activităţile. Acest 

tratament, care combină metodele de 

antrenament, direcţionarea morală şi experienţa 

realităţii, s-a dovedit eficient în 

nevrozele fobice şi obsesionale. 

MOTIVAŢIE, ansamblu de factori 

dinamici care determină conduita 

unui individ. 

Lucrările neurofiziologilor(K.S. Lashley) 

şi ale etologilor (K. Loren/, N. Tinbergen) 

au demonstrat că comportamentul depinde 

de modificările interne (neuroendocrine) 

şi de excitanţii externi (mediu) care acţionează 

asupra creierului. Este posibil să se 

declanşeze comportamentul sexual al pisicii 

prin injectarea unor mici cantităţi de hormoni 

estrogeni în zona posterioară a hipotalamusului. 

Modificarea organică provocată 

de aceste stimulări creează o stare de 

tensiune care determină comportamentul 

animalului. Putem deci considera că motivaţia 

este primul element cronologic al 

conduitei: ea este aceea cure nune în mk. 

care organismul, persistând până la reducerea 

tensiunii. 

Psihologia clasică face distincţie între 

motive şi mobiluri, primele fiind cauzele 

intelectuale ale actelor noastre, iar celelalte 

cauzele afective. Această diferenţiere este 

însă artificială şi iluzorie. De fapt, la originea 

conduitelor noastre nu stă numai o 

cauză, ci un ansamblu indisociabil de factori, 

conştienţi şi inconştienţi, fiziologici, 

intelectuali, afectivi, sociali, care sunt 

într-o interacţiune reciprocă. 

MULŢIME, grupare a unui mare 

număr de oameni într-o masă amorfă. 

După concepţiile lui G. de Tarde 

(1843-1904) şi G. Le Bon (1841-1931), 

mulţimea nu este decât o masă eterogenă 

de indivizi, fără un liant special, reuniţi 

întâmplător, ncavând nici legi şi nici obligaţii, 

grupaţi ocaziona] într-un ansamblu 

efemer. Psihosociologii moderni, dimpotrivă, 

disting mai multe tipuri de mulţimi, 

fiecare cu caracteristicile sale proprii: 

unele sunt organizate dinainte (miting); 

altele sunt ocazionale (baluri populare) sau 

sunt spontane (mulţimea de gură-cască 

atrasă de un accident). 

Mulţimile sunt capabile de reacţii excesive 

de entuziasm sau de violenţă cărora 

nu le scapă nici oamenii cei mai stăpâniţi. 

Pentru a se explica unanimitatea acestei 

dinamici s-a invocat contagiunea mentală*, 

în realitate, individualitatea subiecţilor nu 

se dizolvă în mulţime. Fiecare posedă 

predispoziţii care îi determină conduita. 

Aceste tendinţe, cărora li s-a demonstrat 

originea psihologică şi socioeconomică 

(violenţele colective se înmulţeau în sudul 

Statelor Unite când, de exemplu, scădea 

preţul bumbacului), găsesc prilejul să se 

exprime în manifestaţii populare în care 

individul, devenit anonim, este încurajat 

de sentimentul unanimităţii. 

MUNCĂ, activitate fizică sau intelectuală 

cerută de societate sau 

care se impune în vederea atingerii 

unui scop determinat. 

Practicată în mod liber şi cu plăcere, 

munca poate fi benefică pentru personalitatea 

umană. Dar, prin caracterul ei de 

constrângere şi mai ales atunci când maşina 

nu-i cere muncitorului decât automatisme 

bine reglate, munca poate fi sursă de 

inadaptare. Cel mai adesea ea contribuie 

la buna inserţie socială a omului, dându-i 

o ocupaţie regulată, care îl pune în valoare 

în raport cu semenii săi şi îi dă posibilitatea 

să acceadă la autonomia financiară, 

în terapeutica maladiilor mentale, despuiată 

de caracterul ei frustram şi silnic, 

a cucerit, chiar, un loc important (ergoterapie'). 

Pentru a o face accesibilă subiecţilor 

handicapaţi fizic sau mental, a căror 

integrare într-un mediu normal este imposibilă, 

munca este modificată în ceea ce 

priveşte tehnica şi ritmul ci. Ceea ce numim 

„muncă protejată" constituie o tranziţie de 

etapă utilă, dacă nu necesară, între readaptarea 

profesională a foştilor bolnavi, vindecaţi 

dar încă imperfect adaptaţi la viaţa 

socială obişnuită.->• ATELIER PROTEJAT; 

CENTRU DE AJUTORARE PRIN MUNCĂ. 

MUNCĂ LA BANDA RULANTĂ, 

mod de muncă în care produsul 

de fabricat se deplasează într-o 

cadenţă determinată şi se opreşte, 

succesiv, în faţa muncitorilor, 

însărcinaţi fiecare cu o operaţie 

bine definită. 

Unii muncitori preferă munca la banda 

degajaţi de orice responsabilitate. Alţii, 

dimpotrivă, nu suportă nici ritmul pe care 

li-l impune banda, nici munca parcelară pe 

care o efectuează, suferind din cauza 

relaţiilor depersonalizate care există la 

toate eşaloanele. Munca la banda rulantă 

tinde să dispară. Cu timpul, munca omului 

se va limita la sarcini de comandă şi de 

reparaţie, care fac apel la reflecţie şi la 

actul decizional. 

MUTILARE 

MURRAY (Henry Alexander). psiholog 

american (New York, 1893 - 

Cambridge, Massachusetts, 1988). 

După studii de istorie la Harvard (1915), 

face studii de fiziologie şi obţine un 

doctorat în biochimie (1927). Interesat de 

psihologia medicală, face un stagiu la 

Ziirich, unde ia parte la cercetările lui 

C. G. Jung. Reîntors în Statele Unite, este 

chemat să conducă clinica psihologică a 

Universităţii Harvard. îşi orientează cercetările 

spre explorarea personalităţii, pune 

la punct Thematic' Apperception Test şi 

participă la reconstituirea Institutului de 

psihanaliză din Boston (1931). Există o 

traducere franceză a cărţii sale Explorarea 

personalităţii (1938). 

MUSCULAR, în clasificarea lui 

C. Sigaud, reluată de L. Mac Auliffe, 

tip de constituţie caracterizat de o 

morfologie de atlet. 

Acest tip corespunde mezomorfului' 

lui W. H. Sheldon şi atleticului" lui 

E. Kretschmer. 

MUTILARE, deteriorare sau secţionare 

a unei părţi externe a 

corpului. 

Se observă la unele popoare cu ocazia 

unor ceremonii religioase (circumcizia sau 

excizia clitorisului) sau ca deznodământ 

al unor bătălii (mutilarea organelor genitale, 

scalpări etc). Semnificaţia abisală a 

acestor obiceiuri este, probabil, aceea a 

unei castrări". 

Automutilarea poate fi practicată într-un 

scop utilitar (secţionarea policelui pentru 

a scăpa de serviciul militar). O întâlnim şi 

la unii psihopaţi, în cursul unui raptus

în psihoze'şi nevroze', a imaginat tot felul contra angoasei, constând din 

de tratamente (hidroterapie, sismoterapie , negarea evidenţei. 

chimioterapie,psihoterapie"...), dar rămâne Subiectul transfigurează faptele reale, 

incapabilă să spună de ce cutare persoană neplăcute sau anxiogene. refuzând să le 

este nebună. Ba, lucru încă şi mai grav, nu recunoască şi substituidii-le fapte imaeste 

sigură că se poate face distincţie între ginare, opuse. Copilul, deşi îşi păstrează 

| 

La începutul anilor 1970, în Statele Unite, 

a nega existenţa a tot ceea ce îi displace în 

L. Rosenhan a organizat următoarea expe- această realitate. Un băieţel, de exemplu, 

rientă: trei femei şi cinci bărbaţi (patru 

c a r e (> lle mlllt la situaţia sa de copil unic, 

psiholoai. un psihiatru, un pediatru, un 

' se an unţă naşterea unei suripictor, 

atunci c a n d 

o menajeră) trebuiau să încerce să 

()arc . răspunde: ,.Nu-i adevărat!" Asa şi 

se facă internaţi într-unui din 12 spitale 

a d u l t u l n o r m a l llneorl {u £ e dc ° realitate 

psihiatrice indicate, pur şi simplu pe ba/a insuportabilă, negând-o. Schizofrenicul îşi 

declaraţiei că auzeau voci confuze Odată reconstruieşte un univers privat în care el 

internaţi, pseudopacienţii trebuiau să se « aseste P lllcrea - omnipotenţa, liniştea pe 

c a r e l u m c a reală { lc 

comporte normal, să fie disciplinaţi s, 

' 

amabili si să susţină că vocile dispăruseră. 

Toţi în afară de'umil au fost internaţi cu NEGATIVISM, rezistenţă la orice 

diagnosticul de schizofrenie. Spitalizarea 

s o l i c i t a r e - 

lor a durat 19 zile, în medie. înşelătoria nu fSubl< f ul 'f gatlV1St P° ate U P aS1V ' inert ' 

a fost nicidecum descoperită si ei au fost 

Sa d c S C h l d ă CK " hu - Sa v " rbea " că ' 

refuzand 

trimişi la casele lor ca „schizofrenici m Să Se . a i m e n t e z e - °» P Mte h »ct.v, reac- 

. . . . tionand prin fuga sau printr-o atitudine 

c 

stare de renusic . Pericolul unei asemenea • ^^ ^ ^ .. ^ de la Q 

...cemtud.m este extrem, întrucât one.ne 

b o l n a y ă c e r e QS un r cu 

se singulanzează într-un fel sau altul riscă , 

se a J u c e haru, ^ 

ga f| a n m c ă 

să fie calificat drept „nebun". -+ NEVROZA; 

U n e g a t i v i s m u c a p ă t ă s e m n i f i c a t i a 

PSIHOPATIE; PSIHOZĂ. 

u n u i p r o t e s t p ] j n de r e v o l t- 

c o m r a u n o r 

frustrări afective (simţite ca atare, dar nu 

NECROFILIE, perversiune sexuală 

î l l t o t d e a u n a o b i e c t i v reale). 

La adolescent 

a cărei caracteristică este atracţia 

si ]a a d u l t a c e a s t ă a t i t u d i n e c o r c s p u n d c 

morbidă manifestată de un subiect 

reflIzului de a.j contacta pe semeni şi de a 

faţă de cadavre. 

se 

î ncadra m 

realitatea exterioară; o întâl- 

Acesta le contemplă, le palpează şi 

n i m 

f rec 

vent în demenţa precoce, unde 

merge până la practicarea coitului cu ele. negativismul este un „simptom cardinal". 

Se pare că la originea acestei perversiuni, 

mai cunoscută sub numele de vampirism. NEILL (Alexander Sutherland), pedastă 

vederea corpului unei rude defuncte, pe 

gog britanic (Forfar, Scoţia, 1883 

care copilul mic a iubit-o foarte mult. - Aldeburg, Suffolk, 1973). 

După ce a condus o şcoală internaţio- 

NEGARE sau TĂGĂDUIRE A nală în Germania, apoi la Viena, fondează 

REALITĂŢII» mecanism de apărare propriul său stabiliment, Summerhill (mai 

întâi la Lyme Regis, iar începând din anul 

1927 în satul Leiston),pe care îl va anima 

timp de o jumătate de secol, până la moartea 

sa. Neill predică aşa-numitul self-government'. 

Pedagogia sa vizează să-l elibereze 

pe copil de povara represiunii (care 

duce la teamă, supunere, pasivitate, ură şi 

dispreţ), permiţându-i să-şi manifeste propria 

sa dorinţă, spotaneitatea. bucuria şi 

creativitatea. Ideile lui A. S. Neill sunt 

expuse în mai multe lucrări, dintre care 

cităm: Copiii liberi din Summerhill (1960); 

Libertate, nu anarhic (1967). 

NEOBEHAVIORISM, formă de 

behaviorism care, depăşind schema 

simplistă stitnul-râspuns a behavorismului 

clasic, ţine seama de noile 

fapte ale experienţei şi de elementele 

anumitor doctrine filosofice 

sau psihologice. 

Către 1930, sub influenţa fizicianului 

P. W. Bridgman şi a unor logicieni ca 

R. Carnap (1891-197») şi L. Wittgenstein 

(1889-1951), s-a dezvoltat un behaviorism 

operaţional. Neobehaviorismul subliniază 

importanţa determinantă a sistemului de 

referinţă adoptat de cercetător în rezultatele 

obţinute. C. L. Huli este una dintre 

principalele figuri ale acestei mişcări. Doctrina 

sa, care insistă asupra necesităţii unei 

metode ipotetico-deductive în psihologie, 

se opune behaviorismului molar, al cărui 

principal reprezentant este E. C. Tolman. 

Acesta, influenţat de Gestaltpsychologie", 

consideră că studiul comportamentului nu 

poate ignora factorii proprii organismului. 

El transformă deci schema iniţială S-R 

în S - O - R (stimul - organism - răspuns). 

în aceeaşi optică, B. F. Skinner a dezvoltat 

noţiunea de condiţionare operantă". La 

începutul anilor 1960, concepte iniţial 

proscrise, cum sunt „plan"' sau „reflecţie", 

au fost reintroduse, dând astfel naştere 

unui behoviorism subiectiv. în totală contradicţie 

cu ideile lui J. B. Watson". 

NEOLOGISM, cuvânt nou sau 

expresie nouă. 

Introducerea în limbaj a unor cuvinte 

neoformate răspunde în mod firesc trebuinţei 

de îmbogăţire a limbii (docimologie 

sau iatrogenie, de exemplu) sau 

unei intenţii deliberate („frangleză"). în 

psihopatologie ea este simptomul unei 

alterări a gândirii, a relaţiei interumane. 

Neologismele apar frecvent în limbajul 

deliranţilor cronici şi al schizofrenicilor. 

NERVOS, în sistemul lui G. Heymans 

şi E. Wiersma, tip de caracter 

marcat de o emotivitate superioară 

mediei (E), o agitaţie contrară acţiunii 

eficiente (nA) şi un ecou primar 

al excitaţiilor (P). 

Trăind momentul prezent, nervosul este 

mereu în căutare de noi experienţe. El este 

cu plăcere excesiv şi excentric, neliniştit, 

generos, chiar risipitor. Trebuinţa de 

senzaţii noi îl împinge la o viaţă instabilă, 

de vagabond. 

NESTOR (lacob-Marius), psiholog 

şi psihopedagog român (Focşani, 

1901-Bucureşti, 1989). 

Figură reprezentativă din pleiada de 

psihologi formaţi la Universitatea din 

Bucureşti sub influenţa lui C. Rădulescu- 

Motru'. A pus bazele unei psihologii şcolare, 

preconizând tratarea în învăţământ a 

fiecărui şcolar „conform structurii sale 

totale". A proiectat pregătirea psihologilor 

şcolari într-un centru special — Institutul 

de biotipologie şi eugenie şcolară.

NEVROZA DE ABANDON 

subiectul este în mod dureros conştient. 

Tulburările fohice (agorafobia, de 

exemplu), suirile anxioase (panica, obsesiile 

etc), isteria sunt principalele nevroze. 

Foarte răspândite, stările nevrotice prezintă 

unele caractere comune: nevroticul nu se 

simte în apele sale. îi lipseşte încrederea 

în rolul său social; este agresiv faţă de 

ceilalţi (ironie...) sau faţă de sine însuşi 

(tentativă de suicid); prezintă tulburări de 

somn (insomnie sau hipersomnie), de 

sexualitate (frigiditate sau impotenţă, 

abstinenţă sistematică sau masturbare) şi 

pare a obosi exagerat de uşor. Epuizarea 

sa reală este consecinţa eforturilor inconştiente 

pe care le face de a lupta împotriva 

impulsiilor sale sexuale şi agresive. Toate 

aceste simptome nevrotice sunt, la urma 

interioare pe care este incapabil să o 

domine, clementele ei esenţiale scăpând 

conştiinţei sale. Noţiunea de conflict este 

fundamentală şi o regăsim în toate teoriile 

explicative ale nevrozei (cu excepţia 

aceleia a lui P. Janet). 

1) Reflexologii,pe urmele lui I. P. Pavlov, 

au creat nevroze în mod experimental la 

animale, plasându-le în situaţii conflictuale. 

După ce au condiţionat un subiect să 

reacţioneze diferit la vederea unui cerc 

(care era asociat cu o recompensă) şi la 

vederea unei elipse (descărcare electrică 

dureroasă pentru animal), ei diminuau 

progresiv diametrul mare al elipsei până la 

al face prea puţin distinct de cerc. în acest 

moment, animalul, nemaiştiind ce răspuns 

să dea, devenea anxios, se agita şi prezenta 

un întreg ansamblu de tulburări psihosomatice". 

interior, care opune forţele impulsionale 

ale „Sinelui" instanţelor morale (Supraeu'), 

provoacă angoasa, contra căreia subiectul 

încearcă să lupte mobilizând anumite 

mecanisme de apărare" inadecvate. 

3) Tezele culturaliste (K. Horney") completează 

vederile lui Freud, relevând rolul 

declanşator al presiunilor sociale (familiale, 

conjugale, economice). Se relevă 

uneori, la unii nevrotici, prezenţa de tare 

ereditare sau de reale dificultăţi socioeconomice, 

dar caracteristica permanentă 

găsită la toţi aceşti subiecţi nevrotici este 

de ordin psihologic; toţi sunt lipsiţi de 

maturitate afectivă; ei se comportă la 

vârsta adultă în mod infantil, reacţionând 

inconştient la sittiaţii actuale (profesionale, 

sexuale, sociale), în funcţie de criterii puerile 

şi de ataşamente sau ură aşa cum le-au 

trăit în copilărie. 

Nevro/a, care poate fi declasată printr-un 

şoc emoţional (bombardament, moartea 

cuiva drag. eşec şcolar), de dificultăţi materiale 

sau de surmenaj, rareori este socotită 

de anturaj drept o veritabilă maladie. 

Părinţii (şi chiar unii medici) nu înţeleg 

această afecţiune mentală, care nu are 

cauză organică cunoscută; chiar şi bolnavul 

ignoră cauzele indispoziţiei şi 

angoasei sale. Terapeutica, esenţiaimente 

psihologică, poate lua forma unui sprijin 

moral, dar cele mai bune rezultate le dă 

psihanaliza. Nevroza diferă prin natura ei 

de psihoză, nevroticul păstrând conştiinţa 

stării sale morbide, pe când psihoticul îşi 

clădeşte o realitate imaginară a delirului, 

pe care o ia drept adevărata realitate. 

NEVROZĂ DE ABANDON. Sinonimul 

abandonismului. --• ABANDON; 

ABANDONIC. 

NEVROZĂ DE CONSTRÂNGERE, 

sinonim al nevrozei obsesionale. 

în noua traducere franceză a scrierilor 

lui S. Freud (Ouvrcs completcs, 

1988), această expresie o înlocuieşte pe 

cea veche, „nevroză obsesională", fiind 

mai aproape de sensul expresiei germane 

\Zwangsncurose, în limba germană — 

nota trad.]. • OBSESIE. 

NEVROZISM, termen folosit de 

H. J. Eysenck pentru a desemna 

anxietatea şi instabilitatea emoţională 

a unei persoane. 

în sine caracter patologic. Ea este terenul 

pe care se poate clădi o nevroză, dar aceasta 

nu este ineluctabilă. Eysenck a pus în evidenţă 

două trăsături principale ale personalităţii: 

„extraversiunc"- introversiune*" 

şi nevrozism sau „stabilitate - instabilitate 

emoţională". Aceste două trăsături fiind 

independente una de alta, acelaşi individ 

poate fi, de exemplu, extravertit şi instabil 

sau introvertit şi stabil. După acest autor, 

factorii genetici joacă un rol foarte mare 

în gradul de extraversiune - introversiune 

şi în acela de nevrozism. 

NIMFOMANIE, exagerare a apetitului 

sexual la femei. 

în limbajul popular se confundă adesea 

această stare cu isteria". Nimfomania pare 

uneori legată de o defectuoasă funcţionare 

a sistemului hormonal, dar o întâlnim mai 

ales în crizele de excitaţie psihică (în manie 

îndeosebi). Ea poate fi cauza angoasei şi a 

obsesiilor în cazul în care femeia luptă 

contra dorinţelor ei. 

NORMAL 

NIVEL MENTAL sau NIVEL INTE- 

LECTUAL, grad de eficienţă intelectuală 

măsurat prin metoda testelor. 

Nivelul mental urmează o dezvoltare 

aproape paralelă cu creşterea fizică şi, ca 

şi aceasta, depinde atât de factorii constituţionali 

cât şi de factorii socioeconomici 

şi culturali. Un copil crescut la ţară, obişnuit 

să raţioneze pornind de la situaţii 

practice, nu are aceeaşi formă de inteligenţă 

ca un licean de aceeaşi vârstă care 

trăieşte într-un marc oraş, care a fost învăţat 

să se servească de un limbaj bogat şi să 

raţioneze în plan abstract. Amândoi pot fi 

nivelul lor mental este indispensabil săsupunem 

unor probe diferite. Din aceleaş 

motive, nu este nimerit să luăm în consi 

derarc rezultatele şcolare pentru a apreci; 

inteligenţa unui şcolar: „nivel şcolar" ni 

este sinonim pentru „nivel mental". 

NORADRENALINĂ 

CHIMIC. 

MEDIATOR 

NORMAL, conform unei reguli. 

Normalitatea este o noţiune relativă, 

variabilă de la un mediu sociocultural la 

altul şi în timp: este ceea ce se observă cel 

mai adesea într-o societate dată. la data 

cutare. într-un ansamblu statistic a cărui 

dispersie este normală (curbă sub formă de 

clopot), notele care se apropie de media 

aritmetică" sunt caracteristice pentru normalitate; 

dimpotrivă, acelea care se situează 

la extremităţile curbei sunt anormale, 

în medicină, există tendinţa de a se asimila 

omul normal individului perfect sănătos, 

individ care, la drept vorbind, nu există. 

210

OBSERVAŢIE 

OBEZITATE, exces ponderal. 

Acest fenomen fizic este legat de funcţionarea 

sistemului nervos central, de care 

depinde echilibrul endocrin. S-a descoperit 

într-adevăr, la baza creierului, un nucleu 

al foamei şi s-au putut provoca în mod 

artificial obezităţi la animal prin excitarea 

acestei zone a hipotalamusului. (în vecinătate 

şi în sinergie cu el funcţionează un 

„centru al saţietăţii".) 

Obezitatea cunoaşte multe cauze: ereditate, 

dezechilibru important între aportul 

alimentar şi eforturile făcute de individ, 

tulburări psihologice. Condiţiile psihoafective 

joacă, într-adevăr, un rol cert: la 

o populaţie de 141) de subiecţi, G. Touraine 

şi colaboratorii observă că jumătate este 

compusă din copii nedoriţi care au un 

sentiment acut de insecuritate. Taţii sunt 

în general molâi, iar mamele au suferit în 

copilărie de sărăcie. Dezacordul conjungal 

este frecvent. Părinţii, confuz conştienţi de 

nedreptatea pe care o fac copiilor, au o 

atitudine exagerat protectoare faţă de ei, îi 

supraalimentează şi le interzic exerciţiile 

fizice, socotite periculoase. După această 

veritabilă condiţionare", obişnuit să caute 

în mâncare o compensaţie la insatisfacţia 

212 

o 

afectivă, individul se repede să mănânce 

de fiecare dată când este frustrat şi în felul 

acesta devine obez. 

OBIECT (bun, râu, parţial) * KLEIN 

(MELANIE). 

OBIECT TRANZITIONAL, obiect 

material care, pentru sugar şi 

copilul mic, are o valoare specială. 

Acest obiect (o cârpă, un animal de 

pluş...) are efectul liniştitor al unui 

substitut al mamei; el facilitează 

tranziţia de la ataşamentul faţă de 

mamă la relaţia cu alte elemente 

din mediu. 

Obiectul tranziţional apare în general 

între patru şi douăsprezece luni, în 

momentul în care mama, prinsă de ocupaţiile 

ei,începe să se îndepărteze puţin de 

copilul ei. Acest obiect îl ajută pe copil să 

restabilească continuitatea ameninţată de 

separare şi să se diferenţieze de lumea 

înconjurătoare. Investit atât de libidoul' 

Eului, care orientează individul spre el 

însuşi, cât şi de libidoul obiectul, care se 

îndreaptă spre fiinţe şi lucruri, obiectul 

tranziţional deschide subiectului accesul la 

jucării şi la socialitate. 

vocabularul toxicomaniilor întrucât este 

ambiguu. 

OBIŞNUIRE (HABITUATION), 

termen folosit de R. Dodge (1923) 

pentru a desemna fenomenul, cu 

totul general şi vital, al deprinderii 

unui organism cu anumite excitaţii 

senzoriale repetate, la care nu mai 

reacţionează întrucât şi-au pierdut 

semnificaţia. 

Dacă, de exemplu, facem să cadă o 

picătură de apă pe corola unei anemone de 

mare, aceasta se contractează, dar la a 

douăzecea excitaţie ea încetează să mai 

reacţioneze. Obişnuirea corespunde unui 

nivel elementar de învăţare". 

OBLATIVITATE, conduită generoasă, 

altruistă în care subiectul se 

estompează, străduindu-se să satisfacă 

trebuinţele aproapelui său, de 

la care nu aşteaptă nimic în schimb. 

Iubirea autentică, dezinteresată, care 

face să se accepte în mod spontan sacrificiul 

de sine, este o raritate; ea arată că s- 

a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare 

afectivă. 

OBOSEALĂ, impresie de indispoziţie 

şi de diminuare a capacităţii 

OBIŞNUINŢĂ, fenomen de adaptare 

progresivă a unei fiinţe vii la 

anumite condiţii noi de existenţă. 

Aclimatizarea unei plante tropicale 

într-o ţară temperată este un exemplu de 

obişnuinţă artificială. Omul dă dovadă de 

aceeaşi plasticitate. Termenul obişnuinţă 

este uneori utilizat şi în sensul de contractare 

a „toxicomaniei'-. Este de preferat să 

se vorbească de o fmmacodependenţă' sau 

de dependenţă de droguri. Oricum, terde 

a acţiona care apare după un 

efort important. 

Reacţie normală, oboseala este în acelaşi 

timp semnal de alarmă şi punere în joc a 

mecanismelor de apărare ale organismului. 

Oboseala acută (aceea generată de un marş 

lung, de exemplu) dispare rapid ca urmare 

a odihnei. Dimpotrivă, oboseala cronică, 

consecutivă efortului zilnic repetat, are 

efecte durabile care îi dau un caracter 

patologic. Are loc o uzură nervoasă care 

dureri difuze (în spinare, abdomen), dificultăţi 

intelectuale (instabilitatea atenţiei, 

pierderi de memorie), modificări ale somnului 

şi dispoziţiei (iritabilitate, pesimism, 

anxietate, nehotărâre), iar uneori tulburări 

psihosomatice" (ulcer gastric, hipertensiune 

arterială) sau mentale. Se evaluează 

la o treime proporţia muncitorilor care 

oboselii. Există şi oboseli misterioase, ca 

acelea apărute în 1982 în Statele Unite, 

care îi afectează în general pe tineri (albi) 

din mediile înstărite. Aceştia se simt deodată 

epuizaţi, deprimaţi, incapabili de a 

mai face efort intelectual, prezentând diferite 

tulburări neurologice. Toate etiologiile 

posibile au fost luate în considerare (virusuri, 

bacterii, paraziţi etc), dar cauzele 

acestei forme de oboseală rămân încă necunoscute. 

Tratamentul oboselii este, mai 

presus de orice, odihna la aer curat, dar 

adevăratul remediu este profilactic: organizarea 

muncii în aşa fel încât să se suprime 

microtraumatismele (zgomote inutile, iluminat 

defectuos) şi respectarea regulilor 

de igienă. 

OBSERVAŢIE, metodă care are 

drept scop relevarea unui număr 

oarecare de fapte naturale, pe baza 

cărora va fi posibilă formularea 

213

OGIVA LUI GALTON 

OGIVA LUI GALTON, curbă studiată 

de F. Galton, curbă care reprezintă 

repartizarea notelor la teste 

în funcţie de ranguri. 

Dacă, de exemplu, rânduim într-un 

singur şir, în ordinea înălţimii, un mare 

număr de recruţi, observăm că între extremităţile 

şirului, unde se situează câţiva 

subiecţi foarte scunzi sau Toarte înalţi, se 

găseşte cea mai mare parte a populaţiei. 

Dacă unim printr-o linie continuă creştetele 

capetelor tuturor recruţilor, obţinem 

o curbă în formă de ogivă. Dacă, în sfârşit, 

divizăm efectivul eşantionului' respectiv 

în fracţiuni egale: în 4 (cvartile), în 

10 (decile) sau în 100 (centile), obţinem 

clase cărora le cunoaştem valorile limită 

corespunzătoare, fiind de ajuns să le citim 

pe ordonată. Acest procedeu permite obţilonare), 

datorită căreia este posibil să clasăm 

orice subiect care aparţine aceleiaşi 

populaţii. în psihometrie* acest sistem este 

în mod frecvent utilizat pentru etalonarea 

testelor*. 

OLIGOFRENIE, arieraţie mentală. 

Oligofrenia, insuficienţă a dezvoltării 

intelectuale, se opune demenţei", care este 

o deteriorare, o pierdere patologică a 

inteligenţei. 

Cauzele oligofreniei pot fi ereditare, 

infecţioase, traumatice, sau pot ţine de 

mediu. Există familii de oligofreni. După 

unii autori, dacă unul dintre părinţi este 

arierat, 46,1% dintre descendenţii lor vor 

fi şi ci arieraţi (C. Brugger); dacă amândoi 

părinţii sunt atinşi, atunci proporţia de 

copii oligofreni urcă la 90,7% (Reiter şi 

Osthoff). Pot interveni şi alţi factori patogeni: 

rubeola care survine la femeie în 

primele trei luni de gestaţie, incompatibilitatea 

sanguină, anoxia* la naştere etc. 

Funcţionarea mentală a subiecţilor 

profund arieraţi dovedeşte o configuraţie 

particulară în care predomină intoleranţa 

la frustrări şi în special incapacitatea de a 

admite ca satisfacerea unei dorinţe să fie 

amânată (ca în psihozele infantile). Copilul 

trece în acest caz prin furii violente sau 

prin alte reacţii emoţionale -» DEFICIENŢĂ 

INTELECTUALĂ. 

nrwiiifaiii 

Ogiva lui Galton: reprezentarea notelor în funcţie de ranguri 

ONANIE, masturbare. 

Termenul face aluzie la personajul 

biblic Onan, care, obligat să se căsătorească 

cu văduva fratelui său, a refuzat să-i 

dea acesteia o posteritate. Având în vedere 

această etimologie, termenul onanie ar 

trebui să desemneze mai degrabă coitus 

interruptux decât căutarea de satisfacţii 

autocratice. 

ONICOFAGIE, obişnuinţă de aşi 

roade unghiile. 

Acest tic se întâlneşte nu numai la copiii 

emotivi, ci şi la adolescenţi şi adulţi. 

Onicofagia se raportează la o stare de 

indispoziţie afectivă nedefinită şi poate fi 

interpretată ca un semn de anxietate, ca 

descărcare psihomotorie a unei tensiuni 

puternice. 

ONIRISM, activitate mentală comparabilă 

cu visul, caracterizată prin 

derularea de imagini şi scene vizuale, 

trăite de subiect ca şi cum ar fi 

reale. 

Acesta pare preocupat, vrăjit sau îngrozit 

de cele ce vede şi aude. în unele cazuri 

participă la acţiune, interpelează personajele 

sati fuge de pericole imaginare, 

nemaipercepând realitatea exterioară decât 

într-un mod foarte vag. Studiat îndeosebi 

de E. Regis, onirismul sau delirul oniric, 

care survine în unele stări infecţioase sau 

toxice (mai ales alcoolism), dar şi ca 

urmare a unui violent şoc afectiv, furnizează 

materialul de bază al stărilor delirante 

pasagere. Evoluţia nu este în general 

favorabilă. în scurt timp (câteodată în 

câteva ore) dispare, pe măsură ce se ameliorează 

starea generală a bolnavului. Nu 

rareori, însă, subiectul rămâne cu unele 

idei fixe (pe tema geloziei, de exemplu), 

care pot constitui nucleul unui veritabil 

delir' cronic. -• DELIR. 

OPENDOOR, cuvânt englez care 

înseamnă „uşă deschisă". 

în centrele spitaliceşti specializate în 

psihiatrie numeroase servicii sunt „deschise", 

adică bolnavii pot ieşi din pavilion 

şi se pot plimba fără supraveghere. 

Trăindu-şi astfel libertatea, ei îşi regăsesc 

sensul responsabilităţilor şi îşi încep 

readaptarea socială. 

OPERAŢIE CONCRETĂ, în terminologia 

lui J. Piaget, proces de 

gândire care se referă direct la realitatea 

tangibilă şi nu la propoziţii 

verbale. 

Operaţiile concrete apar către vârsta de 

7-8 ani. Spre 12-13 ani fac loc operaţiilor 

formale, datorită cărora devine posibil 

raţionamentul ipotetico-deductiv.-> TEORIA 

OPERATORIE. 

OPERAŢIE FORMALĂ - TEORIA 

OPERATORIE. 

OPINIE, judecată subiectivă, întemeiată 

pe o cunoaştere vagă a 

realităţii, care reflectă modul de a 

vedea, starea de spirit, atitudinea 

unei persoane sau a unui grup faţă 

de o valoare determinată. 

Opiniile unui subiect sunt revelatoare în 

privinţa caracterului său; ele ne informează 

asupra sistemului de valori cărora 

le este ataşat, asupra rigidităţii sau flexibilităţii 

atitudinilor sale, asupra aspiraţiilor 

personale. Ca şi atitudinile, opiniile se 

elaborează în interacţiunea socială, sub 

217

ORTOFONIE 

secundar şi la cel superior. în conformitate 

cu decretul din 7 iulie 1971. cu privire la 

organizarea de servicii însărcinate cu 

informarea şi orientarea, ca şi în conformitate 

cu decretul din 12 februarie 1973, 

referitor la procedurile de orientare în 

învăţământul public, observarea şcolarilor, 

începută din clasa a Vi-a, continuă pe 

parcursul a mai mulţi ani (ciclul de observaţie). 

Orientarea este asumată de consiliul 

chisci a V-a şi a Ill-a, care se reuneşte la 

finele trimestrului al treilea şcolar. Acest 

consiliu, în clasa a Ill-a (numerotarea 

trad.), ca urmare a celor stabilite în consiliul 

profesorilor, completează livretele 

şcolare şi emite propuneri de orientare fie 

spre ciclul scurt (B.E.P. sau C.A.P.), fie 

spre o clasă secundară (ciclul lung). Recomandările 

consiliului clasei nu sunt obligatorii; 

nu sunt decât propuneri, pe care 

familiile le pot contesta. 

Studenţii pot şi ei găsi în instituţia de 

învăţământ superior, în cadrul celulei 

universitare de informare şi orientare, un 

consilier care, aflat în relaţie cu Oficiul 

naţional de orientare şcolară şi profe 

sională (O.N.I.S.E.P.), le stă la dispoziţie 

pentru ai ghida în alegerea unei filiere. 

ORTOFONIE, ansamblu de tratamente 

destinate să corecteze tulburările 

vocii, vorbirii, precum şi 

ale limbajului oral şi scris. 

Ortofoni.ştii sunt abilitaţi să trateze 

majoritatea tulburărilor de limbaj, mai 

ales bâlbâială", şi să asigure demutizarea 

copiilor surzi. La adulţi, ei îi reeducă pe 

afazici şi persoanele atinse de afecţiuni ale 

laringelui sau de disfuncţii ale vorbirii de 

origine nervoasă. 

ORTOPEDAGOGIE sau PEDA- 

GOGIE CURATIVĂ, artă de a 

corecta tulburările pedagogice ale 

şcolarilor aflaţi în dificultate. 

Ortopedagogul este un reeducator specializat 

care a primit o pregătire psihologică 

şi pedagogică. Pentru a-i readapta 

pe elevii a căror şcolaritate şi al căror 

comportament sunt perturbate, el utilizează 

metode speciale, adaptate fiecărui 

caz în parte. -> DlSLEXIE. 

PAIDOLOGIE sau PEDOLOGIE, 

ştiinţă a copilului. 

Această disciplină studiază legile la care 

copilului, care sunt fundamental diferite 

de acelea care guvernează conduitele 

PANEL, eşantion fix de persoane 

interogate în mai multe reprize, în 

general în scopul de a urmări evoluţia 

opiniei asupra unui subiect 

determinat. 

Metoda panelelor este utilizată pentru a 

se verifica eficacitatea unei campanii 

publicitare sau pentru a se cunoaşte variaţiile 

în atitudinile şi opiniile* unei populaţii 

cu privire la un produs, un eveniment sau 

un personaj politic. în numeroase ţări, responsabilii 

canalelor de radio şi televiziune 

dispun de un eşantion permanent de auditori 

şi telespectatori care îi informează 

asupra audienţei emisiunilor. 

PANICĂ, spaimă subită, în general 

neîntemeiată şi adesea colectivă. 

în clasificarea elaborată de American 

Psychiatric Association (DSM 11I-R, 1983), 

„tulburarea panică" (Punic DisorJer) se 

instalează în stările anxioase (sau nevroze 

anxioase) care survin în afara circumstanţelor 

care implică un risc vital. Ea se 

manifestă prin simptome cum sunt teama 

de moarte sau de înnebunire, impresia de 

leşin, senzaţii de sufocare, ameţeală sau 

vertij, palpitaţii, tremurători ctc. Această 

stare nevrotică nu trebuie confundată cu 

alte sindroame.cum este „sindromul înţărcării" 

consecutiv suspendării consumului 

de substanţe toxice: amfetamine, barbiturice 

sau cafeina, de exemplu. Trebuie, de 

asemenea, diferenţiată de alte maladii 

mentale, cum este despresia majoră. 

PARADĂ sau PARIADĂ, comportament 

ritualizat care preludiază 

acuplarea la unele animale. 

Parada, sau „dansul nupţial", a fost observată 

atât la insecte, păsări, peşti, cât şi 

la mamifere. Ea constă dintr-o succesiune 

de acte care se defăşoară într-o ordine 

definită. Fiecare secvenţă provoacă un 

răspuns din partea partenerului. Parada 

nupţială are drept efect stimularea secreţiilor 

lor hormonale, reducerea agresivităţii 

care există frecvent între congeneri 

221

PARAPSIHOLOGIE 

şi crearea condiţiilor optime pentru o acuplare 

fecunda. Ea poate fi indusă experimental 

prin injectarea de hormoni în 

corpul animalelor sau. dimpotrivă, poate fi 

suprimată prin castrare (D. S. Lehrmann). 

> FEROMONÂ. 

PARAFILIE, perversiune" sexuală. 

Potrivit definiţiei adoptate de American 

Phychiatric Association (DSM III, 1989) 

şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 

parafilia se caracterizează prin căutarea 

regulată a plăcerii sexuale sau a unei 

excitaţii genitale cu ajutorul unui „obiect" 

Pentru a se putea pune diagnosticul de 

parafilie este necesar ca plăcerea sexuală 

să fie întotdeauna subordonată actului 

anormal şi ca subiectul să fie conştient de 

caracterul deviant al sexualităţii sale. Principalele 

forme de parafilie sunt fetişismul, 

travestismul, exhibiţionismul, voieurismul, 

sadismul, masochismul, pedofilia, zoofilia. 

PARALIZIE, diminuare importantă 

sau abolirea motricitatii. 

Paralizia se datorează în general unei 

atingeri a encefalului (paralizie centrală), 

a măduvei sau a unui nerv periferic (paralizie 

periferică), dar poate fi şi consecutivă 

unei suferinţe musculare (miopatie, de 

exemplu) sau unei disfuncţii a joncţiunii 

neuromusculare (miastenie). 

între diversele varietăţi de paralizie, 

paralizia generală progresivă ocupă un loc 

deosebit, deoarece ea se caracterizează mai 

puţin prin deficienţă motorie (dificultatea 

vorbirii, tremurai mâinilor) cât prin tulburări 

mentale. Cauzată de treponema 

pallidum a sifilisului (meningoencefalită 

difuză), această afecţiune se manifestă pe 

plan psihic printr-o amnezie' progresivă 

care poate duce la o dezorientare totală în 

spaţiu şi în timp, prin deteriorarea inteligenţei 

şi a simţului moral, modificarea 

afectivităţii (în sensul unei sensibilităţi 

afectate sau, dimpotrivă, al insensibilităţii); 

uneori apare delirul (idei de grandoare, 

ipohondrie) şi bolnavul se îndreaptă spre 

demenţă' totală. Pronosticul paraliziei 

generale, altădată fatal, sa transformat 

datorită utilizării penicilinei în doze mari. 

Un alt tip de paralizie se poate observa la 

persoane care nu prezintă nici o leziune 

nervoasă (integritate a reflexelor). Este 

vorba de o inhibiţie funcţională de origine 

cabilă prin psihoterapie. -» ISTERIE. 

PARAMNEZIE, iluzie de memorie. 

Trecutul şi prezentul apar amestecate, 

realul şi imaginarul se confundă. Subiectul 

întâmpină dificultăţi în a localiza în timp 

în mod exact o amintire sau crede a recunoaşte 

o situaţie, un loc, un obiect sau o 

persoană care sunt, în realitate, necunoscute. 

Această tulburare se întâlneşte cel 

mai adesea în sindromul lui Korsakov' sau 

în epilepsiile temporale. 

PARANOIA, psihoză cronică a 

cărei caracteristică este un delir 

sistematizat, adică coerent, clar, 

logic, cu punctul de pornire într-o 

idee precisă. 

Se disting patru forme de delir 

paranoiac: 1) delirul de revendicare, în 

unui prejudiciu, cere cu înverşunare reparaţia, 

iar uneori caută să se răzbune singur 

(incendiu, omor...); 2) delirul pasional, 

a cărui temă poate fi gelozia sau un 

ideal mistic, de exemplu; 3) delirul de 

interpretare, care se asociază aproape 

întotdeauna cu sentimentul de a fi obiectul 

unei animozităţi generale; 4) delirul de 

relaţie al senzitivilor sau paranoia senzitivă 

(E. Kretschmer), în care subiectul, hipersensibil 

şi vulnerabil, trăieşte o relaţie dificilă 

cu lumea care îl zdrobeşte. Paranoia 

senzitivă se distinge de paranoia veritabilă 

prin absenţa agresivităţii. 

Paranoicii atrag atenţia prin orgoliul lor 

nemăsurat, prin rigiditate psihică, mefienţă 

generală, hipersensibilitate şi gândire paralogică 

(adică raţionamentul lor, perfect 

logic, se întemeiază pe postulate false, pe 

erori, pe iluzii dictate de o afectivitate 

anormală). Vechii autori considerau paranoia 

ca pe o psihoză dependentă de cauze 

interne. Actualmente se insistă mai degrabă 

pe rolul evenimentelor existenţiale în 

declanşarea acestor tulburări (K. Jaspers, 

E. Kretschmer, J. Lacan). Se pare că persoana 

incapabilă să suporte o situaţie traumatizantă 

regresează până la un stadiu 

primitiv al dezvoltării afective (sadic-anal) 

şi utilizează proiecţia 1 , creatoare de falsă 

realitate, ca pe un mecanism privilegiat de 

apărare al Eului (propoziţia „îl urăsc" 

devine „el mă urăşte"). 

PARANOID, adjectiv utilizat pentru 

a desemna anumite stări psihice 

care amintesc prin unele aspecte 

de paranoia. 

în Franţa se foloseşte în mod obişnuit 

pentru a caracteriza un delir prost structurat, 

incoerent, greu de pătruns (formulare 

abstractă, neologisme), al cărui tip se întâlneşte 

în schizofrenie". Pentru americani 

(DSM III), „tipul paranoid" este o formă 

de schizofrenie dominată de una sau mai 

multe dintre manifestările următoare: idei 

delirante de grandoare, gelozie, halucinaţii 

pe tema persecuţiei sau a grandorii. 

PARAPSIHOLOGIE, disciplină care 

studiază fenomenele paranormale 

(clarviziune, telepatie, telekinezie...) 

în numeroase ţări, cercetători veniţi din 

orizonturi diferite se străduiesc să verifice 

realitatea acestor fenomene şi să le 

explice. Utilizând observaţia „armată", 

metoda statistică şi experimentul, ei au 

încercat să introducă raţionalitatea în 

domeniul iraţionalului. 

După ce a studiat timp de mai mulţi ani 

arta prezicerii, F. Laplantine (1988) ajunge 

la concluzia că acest fenomen este un 

mod de comunicare senzorial, intermitent, 

involuntar şi semieonştient. care nu este 

nici explicabil şi nici reproductibil după 

voie. R. Chauvin, pe de altă parte, a extins 

la animale experienţele de parapsihologic, 

spre a determina dacă şoarecii posedă 

capacitatea de a prevedea viitorul (precogniţie). 

Un mecanism automat trimite 

într-un mod cu totul aleator un curent 

electric într-o parte sau alta a unei cuşti; 

şoarecele utilizat ca subiect de experienţă 

este avertizat prin aprinderea unui beculeţ 

că va trece curentul electric, fără a şti în ce 

parte se va produce şocul; dacă el se află 

în „locul cel bun", atunci nu va simţi 

curentul electric. Or, experienţa, repetată 

de foarte multe ori, arată că şoarecele se 

găseşte în partea care nu primeşte impulsuri 

electrice mult mai adesea decât prevede 

calculul probabilităţilor (Chauvin, 

Unele lucruri pe care nu mi le explic, 1976). 

Numeroşi cercetători (H. Bender, 

L. T. Bendit, J. B. Rhine, E. Servadio...) au 

stabilit realitatea percepţiei extrasenzoriale\ 

fără a şi-o fi explicat. S. Freud vedea 

în telepatie modul de acţiune arhaic prin 

care indivizii ajung să se înţeleagă unii cu 

alţii, mod care a fost împins în arierplan în 

cursul dezvoltării filogenetice (adică în

PENSIONARE 

distincţie. Reţinând de la Janct ideea că 

psihologia vine în contact absolut cu totul 

şi că, prin urmare, în lumea omului (şi nu 

valorizat creator într-o suită de eseuri 

marcate de un profund „esprit de finesse". 

A studiat în special problematica afectivităţii 

şi structura personalităţii, arătându-se 

mereu reticent faţă de excesul de 

„exactitate" necomprehensivă. în Drama 

psihologiei (1965) face un impresionant 

efort metapsihologie în tentativa de a-i da 

ştiinţei psihicului o „conştiinţă de sine" 

care să fecundeze direcţii de cercetare mai 

conforme cu condiţia umană. A scris, între 

altele: Funcţia afectivităţii (1936); Caracterele 

afectivităţii (1938); Psihologia personalităţii 

(voi. I, 1939); Conştiinţă şi (1925); Prelegeri despre activitatea emis- 

cerebrale în stare normală şi patologică 

inconştient (1942); Adevăr şi eroare jm ferelor cerebrale (1927); Un fiziolog răs- 

psihologilor (1932); Tipurile gene- 

psihologiei (1943); Psihologie pedagogicăpunde 

(1962); Invitaţie la cunoaşterea de sine rale de activitate nervoasă superioară Ia 

(1970); Culmi şi abisuri ale personalităţii animale şi la om (1935). 

(1974); Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea 

personalităţii (1982). 

PAVLOV (Ivan Petrovici), psihofizio 

log rus (Riazan, 1849 - Leningrad, 

azi Sankt-Petersburg, 1936). 

După ce şi-a luat doctoratul, s-a orientat 

către cercetările în domeniul circulaţiei 

sanguine şi digestiei, cercetări care i-au 

adus în 1904 Premiul Nobel pentru fiziologie 

şi medicină. Studiile sale privind 

secreţiile gastrice l-au dus la descoperirea 

„reflexului condiţionat" (care se opune 

reflexului absolut, înnăscut) şi a importanţei 

acestuia în psihismul animal şi 

uman. 

Pentru Pavlov şi continuatorii operei 

sale (îndeosebi V. M. Behterev), fenomenele 

psihologice cele mai complexe 

(deprinderi şi obişnuinţe, voinţă etc.) ar fi 

reductibile la un ansamblu de reflexe 

condiţionate*, dintre care unele s-ar putea 

chiar transforma în reflexe absolute, 

ereditare (mai târziu Pavlov a renunţat la 

această ultimă idee). 

Opera lui I. P. Pavlov a dus la unele 

aplicaţii practice, cele mai cunoscute dintre 

acestea fiind terapia comportamentală*, 

naşterea analgezică şi o biotipologie* care 

aminteşte de vechea clasificare hippocratică. 

Dintre lucrările sale, cităm raportul 

la Congresul internaţional de medicină de 

la Madrid, Psihologia experimentală şi 

psihopatologia la animale (1903); Ştiinţele 

naturii şi ale creierului (1909); Emisferele 

PEDAGOGIE, ştiinţă şi artă a 

educaţiei. Azi termenul pedagogie 

nu mai desemnează decât metodele 

şi tehnicile utilizate de educatori. 

Practicile pedagogice variază după societăţi 

şi ideologia acestora, dar ele ţin seama 

şi de progresele ştiinţei. Pedagogia modernă 

nu mai consideră copilul ca pe un adult 

în miniatură, ci ca pe o fiinţă cu propria 

sa individualitate, cu o structură particulară, 

supusă unor legi care îi sunt specifice 

(a se vedea lucrările lui J. Piaget 

privind în special evoluţia intelectuală), 

degajând în consecinţă noi metode de 

educaţie şi de instruire, adaptate fiecărei 

vârste, întemeiate pe interesele" copilului, 

în aşa fel încât educaţia să devină funcţională*, 

aplicând la fiecare caz particular 

(surdomuţi, debili) un învăţământ şi tehnici 

adecvate. Luminată de progresele 

psihologiei, pedagogia respinge acum 

unele judecăţi de valoare, cum ar fi lenea 

sau „reaua-voinţă". Azi copiii şi adolescenţii 

handicapaţi, cu o deficienţă determinată 

(dislexie, arieraţie afectivă etc), 

pot beneficia de un învăţământ special". 

-• HANDICAPAT. 

PEDEAPSĂ, măsură luată împotriva 

celui care a comis o greşeală 

sau un delict. 

Educatorii pot evita sancţiunile traumatizante, 

care devalorizează (umilinţă 

publică) sau angoasează (cabinet noir); 

pe de altă parte, pedeapsa trebuie adaptată 

la fiecare caz, trebuie să fie îndreptăţită, 

imediată şi lipsită de patimă, prezentându-se 

ca o consecinţă inevitabilă a 

unui act de care copilul este responsabil, 

în sfârşit, trebuie ştiut că unii subiecţi 

caută în mod inconştient pedeapsa, fie ca 

urmare a unui sentiment de culpabilitate, 

fie din dorinţa de a atrage atenţia asupra 

lor. Un băieţel de opt ani, cu o inteligenţă 

normală, orfan de ambii părinţi, se scăpa 

pe el cu regularitate în clasă; el îşi exprima 

în felul acesta ostilitatea faţă de învăţător 

şi de tutorii săi, devenind la un 

moment dat personajul central al şcolii, 

găsind satisfacţie în bătăile primite, care 

erau pentru el mai de preţ decât indiferenţa, 

în aceste cazuri, terapeutica trebuie 

să constea în suprimarea pedepselor, 

în înlocuirea acestora printr-o atitudine 

afectuoasă, permanentă, a membrilor anturajului. 

PEDOLOGIE - PAIDOLOGIE. 

PEDOFILIE, atracţie erotică manifestată 

de un adult pentru copii 

mici. 

Pedofilul,în general un retardat pe plan 

afectiv, inhibat sau nevrozat, se simte în 

stare de inferioritate în faţa femeii adulte 

şi caută parteneri sexuali pe propria-i 

măsură, anume copii care săi satisfacă 

infantilismul. 

PEDOPSIHIATRIE, specialitate 

medicală care are drept obiect 

depistarea şi tratamentul maladiilor 

mentale la copil şi adolescent. 

Pedopsihiatria, ca disciplină autonomă, 

este recentă. în Franţa ea a apărut, în 

învăţământ, pe certificatul de studii specializate 

de psihiatrie, în 1972. Printre 

precursorii acestei „ştiinţe-artă" figurează 

medici (E. Scguin, T. Simon), psihologi 

(A. Binet) şi pedagogi (J. H. Pestalozzi), 

Pedopsihiatria se sprijină în mare măsură 

pe lucrările psihanaliştilor (S. şi A. Freud, 

R. A. Spitz). 

PENSIONARE, trecere de la viaţa 

profesională la inactivitate, determinată 

de vârstă. 

Foarte oportună la timpul ei, această 

instituţie socială le apare astăzi unora ca 

fiind o eroare psihologică şi fiziologică, 

într-adevăr, variaţiile individuale în procesul 

de îmbătrânire şi în declinul forţelor 

fizice şi mentale sunt considerabile. 

Numeroşi muncitori ajunşi la limita de 

vârstă, dar capabili încă să desfăşoare o 

activitate satisfăcătoare, trăiesc în mod 

dureros noua lor condiţie. Lipsiţi de ocupaţie, 

ei se simt dezadaptaţi, devalorizaţi, 

nemulţumiţi, iar unii prezintă reacţii psihologice 

defavorabile (tulburări de dispoziţie: 

morocăneală, tristeţe, deprimare...),

PERLABORARE 

nu există decât dungi albe şi negre tarea ei exclusiv intelectuala la certitudinea 

verticale, se joacă cu un baston ţinut bazata pe experienţa trăită. în acest sens, 

vertical, dar nu cu acelaşi baston când perlaborarea se înrudeşte cu abreacţia". 

acesta îi este prezentat orizontal. Adevărată 

este şi situaţia inversă. înregistrările PERSEVERAŢIE, repetare sau 

electrice efectuate la nivelul celulelor continuare anormală a unei activizuale 

ale creierului arată că acestea nu vităţi în timp ce cauza care a 

reacţionează atunci când liniile expuse provocat-o a dispărut. 

formează un unghi drept cu acelea cu care Pentru psihologi, persistenţa exagerată 

animalul se obişnuise. 

a unor atitudini sau acţiuni ar fi manifes- 

Concluzia la care ajung cercetătorii tarea unei inerţii mentale (C. A. Spearman) 

britanici C. Blakemore şi G. Cooper este sau a unei lipse de fluiditate în ideaţie 

că până şi mecanismele vizuale înnăscute (R. B. Cattell). Perseveraţia depinde de 

trebuie să fie întărite în momente bine condiţii înnăscute şi de factori dobândiţi, 

determinate (perioudă critică) prin sti- La subiecţii normali există o dispoziţie 

mulări externe. Măria Montessori numeşte generală la perseveraţie, care se manifestă 

„perioadă sensibilă" epoca de creştere în mai ales printr-o anumită dificultate în 

care un copil este pregătit pentru a dobândi modificarea deprinderilor, dar semnele 

o anumită funcţie. în mod normal, mediul cele mai nete de persistenţă a unor atituşi 

anturajul îi oferă copilului multiple dini Ş' de „vascozitate" a gândirii se 

ocazii de exerciţiu potrivit cu trebuinţele observă în maladiile mentale, 

sale, în momentul în care acestea se fac Psihologii au creat teste de perseveraţie 

simţite. Dacă asemenea ocazii lipsesc, pentru a aprecia în mod obiectiv această 

posibilitatea dobândirii naturale a funcţiei trăsătură de personalitate. Exemplu: se 

respective este pierdută. Faptul acesta cere unei persoane să scrie într-un interval 

ar explica, în parte, cvasiincapacitatea de timp r litere mici a, apoi, într-un 

copiilor sălbatici' de a învăţa limbajul interval de timp egal, să scrie litere mari 

uman şi de a se comporta ca oameni. A. pentru ca apoi să scrie alternativ a şi 

~> IMPREGNAŢIE; MATURIZARE. A într-un interval de timp 2 x t. Raportul 

numărului literelor a faţă de numărul 

PERLABORARE, termen creat de literelor -4, comparat cu numărul total de 

J. Laplanche şi J. B. Pontalis (1967) litere din cea de a treia secvenţă, este o 

pentru a traduce cuvintele Dur- indicaţie a perseveraţiei subiectului testat. 

charbeiten şi Dwcharbeitung utilizate 

de Freud şi care înseamnă, PERSEVERENŢĂ, calitate a unei 

aproximativ, „elaborare interpre- persoane care rămâne fermă şi 

taţi vă". 

constantă într-o acţiune, în pofida 

Perlaborarea este procesul psihic dato- obstacolelor întâlnite. 

rită căruia un subiect reuşeşte să-şi înfrângă S-a putut demonstra experimental, la 

rezistenţele, să admită anumite repre- copii, că eşecurile diminuează persezentări 

(idei...) refulate şi să treacă de la verenţa, pe când succesele şi laudele o fac 

refuzul unei interpretări' sau de la accep- să crească în mod considerabil (Fajans, 

1933). Noţiunea de perseverenţă se ataşează 

unei valori morale (absentă din 

obstinaţie, din încăpăţânare), dată fiind 

importanţa raţionamentului şi a judecăţii 

care subtensionează această conduită. 

PERSONALITATE, element stabil 

al conduitei unei persoane; ceea ce 

o caracterizează şi o diferenţiază de 

o altă persoană. 

Fiecare individ are particularităţile sale 

intelectuale, afective şi conative (cu referire 

la voinţă, la temperament), al căror 

ansamblu organizat determină personalitatea. 

Fiecare om este totodată asemănător 

cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de 

ei prin amprenta unică a trăirilor sale. 

Singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală 

a Eului său. constituie esenţa personalităţii 

sale. După unii autori, aceasta ar 

fi determinată de constituţia fizică, ereditară 

(E. Kretschmer, W. H. Sheldon),după 

alţii de influenţele sociale (E. Guthrie). în 

realitate, ansamblul structurat al dispoziţiilor 

înnăscute (ereditate, constituţie) şi 

dobândite (mediu, educaţie şi reacţiile la 

aceste influenţe) este acela care determină 

adaptarea originală a individului la anturajul 

său. Această organizare se elaborează şi se 

transformă continuu sub influenţa maturizării 

biologice (vârstă, pubertate, menopauză...) 

şi a experienţelor personale (condiţii 

socioculturale şi afective). Mai mult 

decât factorul biologic, căruia nu trebuie 

să-i minimalizăm importanţa, condiţiile 

psihologice joacă un rol considerabil în 

elaborarea personalităţii. 

PERSONALITATE CULTURALĂ 

->• PERSONALITATE DE BAZĂ. 

PERSUASIUNE 

PERSONALITATE DE BAZĂ, 

nucleu de atitudini şi de sentimente 

comune tuturor membrilor 

unei societăţi. 

Trăsăturile de caracter depind în mod 

strict de influenţele culturale şi de modul 

de viaţă al colectivităţii. După americanii 

A. Kardiner şi R. Linton, personalitatea de 

bază se elaborează în copilărie, în mediul 

familial şi educativ. învăţarea este aceea 

care condiţionează comportamentul şi permite 

adaptarea instituţiilor sociale care 

continuă săi structureze şi să-i modeleze 

pe indivizi. Ca urmare a legăturilor reciproce 

strânse pe care le întreţin, este posibil 

să se înţeleagă conduitele psihosociale 

ale persoanelor cu ajutorul studierii instituţiilor. 

La fel. se poate prevede natura şi 

evoluţia acestora prin cunoaşterea exactă 

a personalităţii de bază. Acest concept 

tinde însă să fie înlocuit cu acela de „personalitate 

culturală". 

PERSUASIUNE, acţiune exercitată 

asupra cuiva în scopul de a-1 

determina să creadă sau să facă 

ceva. 

Persuasiunea este folosită zi de zi de 

educatorul care sugerează cu abilitate o 

anumită conduită, de medicul care îşi 

linişteşte pacientul sau de comerciantul 

care vrea să vândă un nou produs. Unul 

din mijloacele de persuasiune utilizate în 

comerţ este oferirea unei mostre. Pentru 

promotor este vorba de aţi „apuca un 

deget": cerând puţin (utilizarea gratuită a 

noului produs), el speră să obţină mai mult 

(creşterea clientelei sale). 

Sporul de informaţie nu este suficient 

pentru a-i convinge pe oameni. Pentru 

a convinge în mod eficient, trebuie mai 

întâi să cunoşti starea de spirit, dorinţele,

PHILIPS 6/6 

PHILIPS 6/6, metodă de discuţie 

în grupe mici (şase persoane) care 

lucrează în secvenţe de şase 

minute. 

Şedinţa începe cu o expunere de maximum 

30 de minute, care trebuie să înfăţişeze 

clar diversele aspecte ale unei 

chestiuni. Asistenţa, divizată în subgrupe 

de câte şase persoane, discută apoi timp de 

şase minute problema care ia fost înfăţişată. 

Ideile fiecărei subgrupe (întrebări şi 

soluţii propuse) sunt apoi prezentate de 

către un purtător de cuvânt Ia masa centrală 

şi discutate cu conferenţiarul timp de 

şase minute (sau un număr de minute care 

să fie multiplul lui şase, dar cel mai mult 

optsprezece minute). în timpul acestei 

discuţii pot avea loc schimburi de idei cu 

persoanele din sală, pentru clarificarea 

punctelor obscure. 

PIAGET (Jean William Fritz), psiholog 

elveţian (Neuchâtel, 1896 - 

Collonge-Bellerive, Elveţia, 1980). 

Pasioiiat de ştiinţele naturale, acest 

biolog a fost şi logician, deosebit de bine 

informat în tot ceea ce priveşte filosofi a şi 

psihologia. Obscrvându-şi propriii copii, 

apoi pe elevii din şcolile primare, în jocurile 

lor şi în activităţile provocate, chestionându-i, 

supunându-i unor teste, el observă 

că dezvoltarea gândirii şi a limbajului nu 

are loc în mod continuu, ci trece prin stadii 

definite. A fondat o nouă disciplină ştiinţifică, 

epistemologia genetică, vizând să 

explice cunoaşterea în mod evolutiv. Din 

opera sa, cităm: Limbajul şi gândirea la 

copil (1923); Reprezentarea lumii la copil 

(1926); Naşterea inteligenţei (1936); Introducere 

în epistemologia genetică (1950); 

înţelepciunea şi iluziile filosofiei(1965); 

Biologie şi cunoaştere (1967); Posibilul şi 

necesarul (1981). 

PICNIC, tip morfologic caracterizat 

de predominarea formelor 

rotunde. 

Picnicul este planturos, de statură mijlocie 

şi are tendinţa către ciclotimie'. 

PICNOMORFIE, în tipologia lui 

E. Kretschmer, ansamblu al caracteristicilor 

morfologice ale picnicului. 

în biotipologia lui W. H. Sheldon corespunde 

endomorfiei*. 

PIERON (Henri), psiholog francez 

(Paris, 1881-id., 1964). 

I-a succedat lui A. Binet (1912) ca director 

al laboratorului de psihologie experimentală 

de la Sorbona şi a fost numit 

profesor la Collcge de France (1923), unde 

a fost creată pentru el catedra de fiziologie 

a senzaţiilor. Cercetările sale, care tind să 

facă din psihologie o ştiinţă obiectivă, se 

axează în special pe percepţii şi pe mecanismele 

psihofiziologice. Dintre lucrările 

sale, cităm:ProWe/M Fiziologică a somnului 

(1912); Creierul şi gândirea (1923); Senzaţia, 

călăuză a vieţii (1945); Problemele 

fundamentale ale psihofizicii (1951); De 

la actinie la om (1958-1959) şi, în colaborare 

cu alţi autori, un important Tratat 

de psihologie aplicată (1949-1959). 

PINEL (Philippe), medic francez 

(Saint-Andre-d'Alayrac, Tarn, 1745 

-Paris, 1826). 

Influenţat de ideile umanitare ale epocii 

sale, a fost primul care i-a tratat pe 

„nebuni" ca pe nişte bolnavi, substituind 

brutalităţilor un regim de bunătate comprehensivă. 

A publicat numeroase lucrări, 

PLASAMENT FAMILIAL SPECIALIZAT 

între care şi un Tratat medico-filosofic mai mari servicii în experimentul psihoasupra 

alienării mentale sau maniei (1801). farmacologic. 

PIROMANIE, tendinţă morbidă de 

a incendia. 

Piromanul este propulsat de o impulsie 

irezistibilă. El simte născându-se şi crescând 

în el o tensiune care nu poate dispărea 

decât dacă dă foc la ceva. Trecerea 

la act îi provoacă o marc uşurare, izbucnirea 

flăcării fiind trăită ca o nespusă 

plăcere. Piromanul este un obsedat care 

cedează dorinţei de a asista la un incendiu 

(spectacol emoţionant, inconştient legat de 

simbolismul sexual al flăcării), profitând 

de un colaps al controlului său voluntar. 

PITIATISM, ansamblu de tulburări 

fizice produse de sugestie şi vindecabile 

cu ajutorul persuasiunii. 

Termenul a fost creat de J. Babinski 

(1901), spre a caracteriza isteria* zisă „de 

conversie"*. La unele persoane pitiatismul 

poate surveni accidental, ca urmare a unui 

traumatism sau a unei emoţii (paralizie, de 

exemplu). 

PLACEBO, substanţă inofensivă, 

lipsită de orice putere farmacologică, 

prescrisă ca medicaţie 

autentică. 

Placebo nu operează decât prin efectul 

său psihologic, dar eficacitatea sa este 

reală. în general, se poate afirma că o 

treime dintre bolnavi îi simt efectul 

benefic. Explicaţia efectului placebo stă în 

sugestie, pe de o parte,în condiţionare", pe 

de altă parte (P. Kissel şi D. Barrucand, 

1964). în terapeutică se utilizează placebo 

pentru a se evita folosirea unor doze exagerate 

de medicamente, dar el aduce cele 

PLAN DALTON, tehnică pedagogică 

experimentată pentru prima 

dată în 1920, la Dalton (Massachusetts. 

Statele Unite). 

Autorul său, Miss H. Parkhurst, institutoare 

rurală impregnată de ideile lui 

J. Dewey', vrea mai înainte de toate să 

individualizeze învăţământul. Fiecare şcolar 

trebuie să progreseze în ritmul său. Drept 

urmare, nu mai există lecţii magistrale, 

cărţi şcolare sau clasamente. în locul lor, 

copilul dispune de fişiere în care găseşte 

indicaţii pentru muncă, informaţii, referinţe, 

exerciţii pe care învăţătorul le controlează 

în mod individual. Clasele sunt 

înlocuite prin laboratoare specializate. 

Şcolarul rămâne în fiecare secţie atâta timp 

cât doreşte, cu condiţia ca până la sfârşitul 

lunii să fi studiat toate materiile prevăzute 

de program. Prin această metodă copilul 

dobândeşte simţul responsabilităţii şi al 

valorii sale; el se obişnuieşte să lucreze 

singur şi trăieşte satisfacţii mai multe. 

•->• ŞCOALA ACTIVĂ. 

PLASAMENT FAMILIAL SPECI- 

ALIZAT, mod de intervenţie socială 

care tinde să-i uşureze parţial 

pe părinţi de povara unui copil 

handicapat (pe care totuşi îl ajută 

in continuare), prin încredinţarea 

acestuia unei asistente materne 

acceptate. 

îngrijirile de care are nevoie un infirm 

constituie o sarcină pe care puţine persoane 

sunt în stare să şi-o asume. Majoritatea 

părinţilor doresc plasarea copilului lor 

handicapat' într-un institut medico-pedagogic, 

dar aceste stabilimente sunt rare şi

PLĂCERE 

este util să se recurgă la alte structuri de 

ajutorare. Plasamentele familiale specializate 

sunt uneori organizate în ra/.a unui 

stabiliment care le asigură gestiunea administrativă, 

fără a se amesteca în funcţionarea 

lor. O asistentă socială îi vizitează 

cu regularitate pe părinţii-tutori. O familie 

nu poate primi decât un singur copil handicapat, 

fiind ajutată de o echipă compusă 

din medici (psihiatru, pediatru, reeducator), 

un psiholog, un educator şi un kineziterapeut. 

Părinţii copilului handicapat sunt 

primiţi la dispensar. Ei îl pot lua pe copil 

acasă de două ori pe lună, în wcek-end. 

Pentru ca părinţii-tutori să aibă o zi de 

odihnă pe săptămână, o a doua educatoare 

se ocupă de toţi copiii din sector, pe care 

îi primeşte alternativ, în grupe mici, de 

maximum 5-6 copii. 

PLĂCERE, emoţie legată de o 

senzaţie agreabilă sau de satisfacerea 

unei tendinţe. 

Depinzând de starea subiectului, plăcerea 

este instabilă; ea nu rezistă saţietăţii şi 

dispare o dată cu rezolvarea tensiunii 

generate de trebuinţă. Ca şi durerea, are 

drept efect orientarea activităţii individului 

pe calea adaptării: copilul scuipă o substanţă 

amară, dar nu şi o prăjitură; amintirea 

pe care o păstrează îi călăuzeşte mai târziu 

conduita. Plăcerea este inseparabilă de 

dorinţă, aşa cum durerea este inseparabilă 

de reacţia de aversiune. Căutarea plăcerii 

şi fuga de durere, caracteristice pentru 

comportamentul fiinţelor vii, se observă 

chiar şi la animalele inferioare, cum sunt 

dafniile sau paramecii; acestea sunt în 

căutarea anumitor surse de excitaţie (taxii' 

pozitive), sunt respinse de altele (patii') 

sau „îşi aleg preferendum-ui lor". 

La animalele superioare (şobolani şi alte 

mamifere), J. Olds şi colaboratorii săi 

(1954) au descoperit existenţa unor „centri 

ai plăcerii", localizaţi la baza creierului 

(hipotalamus şi septum). Excitarea acestor 

zone, prin intermediul unor microelectrozi 

implantaţi în encefal, produce un afect* 

plăcut. Dacă îl învăţăm pe un şobolan să-şi 

administreze plăcerea apăsând pe o pedală, 

se constată că el o face într-o cadenţă din 

ce în ce mai rapidă, de mii de ori pe oră, 

până la epuizarea totală. „Centrii plăcerii", 

numiţi ulterior sistem recompensator al 

creierului, produc endorfine*. Plăcerea ia 

naştere prin activarea acestui sistem de 

către un agent fizic (senzaţie), chimic 

(drog) sau psihic (succes). 

POLITZER (Georges), filosof şi psiholog 

francez originar din România 

(Oradea, 1903 -Suresnes, 1942). 

A criticat la fel de violent introspecţia, 

behaviorismul şi psihologia experimentală. 

Mai favorabil psihanalizei, respinge totuşi 

ipoteza inconştientului. Propune o psihologie 

concretă, al cărei obiect ar fi „drama 

umană", omul în totalitatea sa, cu motivaţiile 

sale biologice, sociale şi economice. 

Arestat pentru activităţile sale în Rezistenţă, 

este împuşcat de germani în ziua de 

23 mai 1942. Dintre scrierile sale, cităm 

Critica fundamentelor psihologiei (1928). 

POPESCU-NEVEANU (Paul), psiholog 

român (Huşi, jud. Vaslui, 

1926 - Bucureşti, 1994). 

Absolvent al Facultăţii de Psihologie şi 

Pedagogie a Universităţii din Bucureşti 

(1949), obţine doctoratul în psihologie la 

Universitatea din Leningrad. Din 1953 a 

fost conferenţiar, iar din 1969 profesor de 

PREFERENDUM 

psihologie la Universitatea Bucureşti. la altul (grad de acuitate senzorială, vârstă, 

Membru al Asociaţiei psihologilor de sănătate, interes faţă de probă...), precum 

limbă franceză, în anii 1963-1964 a ţinut şi în raport cu natura şi intensitatea senzaţiilor 

studiate. 

un curs la Universitatea din Paris. A studiat 

îndeosebi sensibilitatea, bazele fiziologice 

ale temperamentelor umane, onto- 

ca un aparat de precizie, când ca un aparat 

Sensibilitatea noastră funcţionează când 

geneza proceselor cognitive, trăsăturile de grosier: în timp ce pot distinge o greutate 

personalitate, propunând un nou model al deKM) g faţă de una de 110 g, îmi este cu 

sistemului psihic uman. Dintre scrierile totul imposibil de a percepe o diferenţă 

sale, cităm: Tipurile de activitate nervoasă între 1 kg şi 1010 g. în schimb, diferenţiez 

superioară la om (1961); Personalitatea şi 1000 g de 1100 g (diferenţă = 100 g). în 

cunoaşterea ei (1969); Introducere în psihologia 

militară (1970); Dicţionar de psi- 

o diferenţă, raportul este constant (10/100 

cele două cazuri în care este perceptibilă 

hologie (1978). 

POZIŢIE DEPRESIVĂ - KLEIN 

(MELANIE). 

POZIŢIE PARANOIDĂ -+ KLEIN 

(MELANIE) 

POZIŢIE SCIZOPARANOIDĂ • 

KLEIN (MELANIE) 

PRAG, intensitate pe care trebuie 

să o atingă un stimul pentru a fi 

perceput sau pentru a provoca o 

reacţie a organismului. 

Numim prag absolut excitaţia minimală 

capabilă să producă o senzaţie (începând 

de la ce distanţă aude o persoană tic-tacul 

unui ceas care se apropie de urechea sa?) 

şi prag diferenţial cantitatea minimă cu 

care trebuie să facem să varieze stimulul 

iniţial în aşa fel încât subiectul să sesizeze 

o modificare o senzaţiei: între 15 şi 16 g, 

15 şi 17 g, 15 şi 18 g nu percep nici o diferenţă, 

aceasta nedevenind perceptibilă 

decât de la 20 g încolo. Valorile pragurilor 

absolute şi diferenţiale sunt rezultate statistice; 

ele corespund mediei unui anumit 

număr de măsurări, variind de la un individ 

= 100/1000= 1/10), ceea ce se enunţă în 

Legea lui Weber: pragul diferenţial este 

proporţional cu intensitatea iniţială a 

stimulului. Precizia sensibilităţii noastre 

depinde de mărimile pe care le are de 

estimat. 

PRAGMATISM, teorie care ia 

valoarea practică drept dovadă de 

adevăr. 

W. James' spunea: „Este adevărat ceea 

ce reuşeşte". Fără a vrea să justifice oportunismul, 

el susţinea că o idee este adevărată 

dacă permite să se realizeze ceva 

valabil şi dacă procură satisfacţie. 

PRECONŞTIENT, în prima teorie 

freudiană, unul din sistemele care 

constituie aparatul psihic*. 

Preconştientul regrupează ansamblul 

proceselor psihice latente, dar disponibile, 

adică apte de a deveni conştiente (amintirile, 

de exemplu). Un sistem de cenzură 

reglează trecerea de la preconştient la 

conştientă. 

PREFERENDUM, valoare optimală 

de excitaţie, datorată unui agent

PSIHOLOGIE CLINICA 

Pe de o parte, durata vieţii majorităţii 

animalelor fiind mai scurtă decât aceea a 

omului, este posibil să se întreprindă 

cercetări pe termen lung. Experimentând, 

de exemplu, pe douăzeci de generaţii de 

şobolani (în cazul omului ar fi fost nevoie 

de 6(X) de ani!), s-a putut studia influenţa 

eredităţii asupra aptitudinii de a parcurge 

un labirint. Pe de altă parte, dat fiind faptul 

că se pot controla mai bine condiţiile de 

viaţă şi starea fiziologică a animalelor 

decât acelea ale omului, sunt realizabile 

unele experienţe; este posibil.de exemplu, 

să se măsoare forţa tendinţelor (foame, 

sete...) prin metoda privaţiunilor, greu de 

aplicat la fiinţa umană. Psihologia animală 

constituie un domeniu în care se elaborează 

noi metode care fac apel la tehnicile 

cele mai moderne. 

PSIHOLOGIE CLINICĂ, metodă 

specifică de înţelegere a conduitelor 

umane, care urmăreşte să 

determine simultan ceea ce este 

tipic şi ceea ce este individual la un 

subiect, considerat ca o fiinţă care 

trăieşte o situaţie definită. 

Străduindu-se să înţeleagă sensul conduitelor, 

ea analizează conflictele persoanei 

(sau grupului) şi încercările sale de 

a le rezolva. Psihologia clinică utilizează 

datele furnizate de ancheta socială (mărturii 

recoltate din anturajul subiectului), 

tehnici experimentale (teste de inteligenţă, 

de caracter etc.), observarea comportamentului, 

convorbirea de Ia om la om, 

datele biotipologiei şi acelea ale psihanalizei, 

căutând să integreze toate elementele 

obţinute într-o reprezentare de ansamblu 

suficient de coerentă privind comportamentul 

subiectului, ale cărui motivaţii 

şi semnificaţie profundă vrea să le degajeze. 

Pornind de la studiul de caz aprofundat, 

psihologia clinică speră să ajungă 

la o generalizare ştiinţifică valabilă. 

PSIHOLOGIE COMPARATĂ, ramură 

a psihologiei care caută să 

scoată în evidenţă similitudinile 

sau diferenţele psihologice, punând 

în paralel omul şi animalul, oamenii 

sau grupurile umane, în funcţie de 

rase, medii culturale, niveluri socioeconomice, 

vârste etc. 

Experienţa lui W. N. Kellog, care şi-a 

crescut fiul împreună cu un pui de cimpanzeu 

de aceeaşi vârstă, cercetările lui 

O. Klineberg în rândurile copiilor de 

indieni din rezervaţii şi ale copiilor albi 

care frecventau aceleaşi şcoli, acelea ale 

lui A. Gesell privind gemenii, toate 

studiile care pun în joc un grup sau un 

subiect martor intră în cadrul psihologiei 

comparate. 

PSIHOLOGIE CONCRETĂ, psihologie 

în raport cu realitatea. 

în 1929, G. Politzer*, fondatorul unei 

„Reviste de psihologie concretă", a atacat 

psihologia ştiinţifică axată pe studierea 

omului în laborator, independent de condiţiile 

sale de viaţă. Ostil acestei forme de 

cercetare artificială, el preconizează o 

abordare diferită a fiinţei umane, bazată pe 

comprehensiunea comportamentelor, examinate 

în raport cu întregul „dramei" individuale. 

PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ, 

studiu comparativ al diferenţelor 

individuale. 

Fiinţele umane se difereţiază unele 

de altele prin caracteristicile lor fizice 

(vârstă, sex, talie, greutate, culoarea pielii, 

a părului...) şi mentale (inteligenţă, aptitudini, 

caracter...). Obiectul psihologiei diferenţiale 

este cunoaşterea acestor diferenţe. 

Scopul său nu este numai speculativ, ci 

îndeosebi practic, iar câmpul de aplicare 

înglobează atât orientarea şcolară şi profesională 

cât şi criminologia. Psihologia 

diferenţială caută să cunoască aptitudinile 

unui individ, să înţeleagă personalitatea 

sa în funcţie de bagajul său ereditar şi de 

influenţele suferite în mediu (educaţie, 

cultură...) în acest scop utilizează în special 

metodele psihometrice (testele). 

PSIHOLOGIE DINAMICĂ, ramură 

a psihologiei care studiază forţele 

exercitate asupra fiinţei umane 

şi consecinţele lor în organizarea 

personalităţii. 

Examinează omul în câmpul său psihologic, 

acţionând şi reacţionând, supus tensiunilor 

interioare şi exterioare, în reţeaua 

sa de relaţii umane. Face apel la datele 

psihologiei sociale' şi ale psihanalizei 

pentru a înţelege comportamentele şi motivaţiile 

indivizilor (adesea inconştiente). 

-• LEVIN (KURT). 

PSIHOLOGIE ECONOMICĂ, disciplină 

care are ca obiect studiul 

conduitelor umane în sectoarele de 

producţie, distribuţie şi consum al 

resurselor. 

Există aproape întotdeauna o diferenţă 

între trebuinţele şi dorinţele omului şi 

posibilităţile de a şi le satisface. Psihologia 

economică studiază comportamentele individuale 

(motivaţii, decizii de cumpărare...) 

şi de grup. Una din metodele sale este 

sondajul de opinie, practicat cu regularitate 

pentru a se aprecia aşteptările cumpărătorilor. 

PSIHOLOGIE GENETICA 

PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ, 

ramură a psihologiei care supune 

experimentării faptele cunoscute 

prin observaţie, spre a le verifica şi 

a le stabili legile. 

Dându-le unor subiecţi să înveţe o listă 

de silabe lipsite de sens, H. Ebbinghaus" a 

demonstrat existenţa unui număr de legi 

privind memoria şi învăţarea. Tot aşa, 

urmărind o singură variabilă (prezenţa 

mamei), R. Spitz* a descoperit ravagiile 

carenţei afective precoce. 

Aproape toate faptele psihice sunt susceptibile 

de studiere ştiinţifică. Dar psihologia 

experimentală se izbeşte de obstacole 

de ordin moral (nu se poate experimenta 

liber asupra omului). Pentru a depăşi aceste 

obstacole, psihologia experimentală face 

apel la psihologia animală. Utilizând şoareci 

albi, C. J. Warden a studiat forţa tendinţelor' 

(tendinţa maternă este mai puternică 

decât setea, care este mai puternică decât 

foamea etc). Psihologia experimentală 

caută să degaje legile generale la care se 

supune orice individ, spre a scoate mai 

bine în relief ceea ce este singular, ireductibil, 

diferenţiindu-1 de ceilalţi. 

PSIHOLOGIE GENETICĂ, studiu 

al dezvoltării mentale a copilului. 

Această ramură a psihologiei descrie 

transformarea copilului în adult, progresele 

sale, stadiile prin care trece, căutând 

să înţeleagă semnificaţia lor funcţională. 

A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în 

Elveţia, H. Wallon în Franţa au fost teoreticienii 

acestei psihologii caie se bazează 

pe noţiunile-cheie de maturizare* şi de 

învăţare'. Psihologia genetică înglobează 

epistemologia genetică, al cărei obiect se 

limitează la geneza categoriilor esenţiale 

ale gândirii. -> PSIHOLOGIA COPILULUI. 

248

PSIHOMETRIE 

important pentru om nu este de a-şi satisface 

trebuinţele, ci de a trăi „cum se 

cuvine", adică coform legilor înscrise în 

fiinţa sa. în această optică, psihologul 

devine un mediatqr datorită căruia omul se 

poate cunoaşte mai bine cât şi un educator 

care îi deschide drumul realizării de sine. 

PSIHOMETRIE, ansamblu de metode 

şi de tehnici care permit 

măsurarea fenomenelor psihice. 

în sensul său cel mai larg, acest termen 

înglobează toate cercetările senzorimetrice 

(praguri senzoriale, timp de reacţie...), dar 

este folosit de obicei, într-un sens mai 

restrâns, pentru a desemna ansamblul testelor 

cognitive şi, în general, toate testele 

care servesc la aprecierea aptitudinilor şi 

a nivelurilor de dezvoltare (maturitatea 

socială, de exemplu). 

Introducerea măsurării în psihologie a 

determinat mari progrese în această disciplină. 

Dar utilizarea rezultatelor cifrice nu 

este lipsită de pericole. Un număr nu are 

decât o valoare indicativă; nu este decât un 

element al diagosticului pe care psihologul 

îl are de formulat. El infirmă sau confirmă 

o ipoteză şi trebuie întotdeauna raportat la 

alte observaţii şi la istoria individului examinat. 

Dacă un Q.I. de 130 exprimă, fără 

nici o îndoială, o inteligenţă superioară, un 

Q.I. de 70 nu indică întotdeauna existenţa 

unei deficienţe intelectuale. Acest rezultat 

poate fi datorat anxietăţii, unei inhibiţii 

nevrotice, opoziţiei subiectului sau absenţei 

sale de interes pentru probele propuse. 

Important este deci ca psihologul să nu 

se cantoneze într-un rol de tehnician de 

laborator, destinat să furnizeze măsurători 

exacte, ci să fie capabil să le interpreteze 

în mod corect, în funcţie de observaţiile 

calitative, nemăsurabile, a căror însemnătate 

nu trebuie subestimată. 

PSIHOPATIE, stare mentală patologică. 

într-un sens mai restrâns, acest termen 

se aplică mai ales deviaţiilor caracteriale 

(afectivitate, voinţă), care determină conduite 

antisociale, fără culpabilitate aparentă. 

Psihopaţii nu se clasează nici printre 

psihotici (realmente alienaţi) şi nici printre 

nevrotici (care sunt conştienţi de tulburările 

lor). Ei sunt indivizi instabili, impulsivi 

şi dificili, al căror comportament face 

să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi 

social, ei au adesea de-a face cu 

justiţia. După lucrările lui S. Glueck şi 

W. H. Sheldon, ci se recrutează îndeosebi 

diii rândurile subiecţilor de tip atletic. 

Noţiunea de psihopatie, datorată Iui 

K. Schncider (1923), se înrudeşte cu aceea 

de „personalitate antisocială" a americanilor 

(DSM I1I-R, 1989). 

PSIHOPATOLOGIE - PSIHOLOGIE 

PATOLOGICĂ. 

PSIHOTEHNICĂ, ansamblu de 

tehnici de psihologie experimentală 

aplicate problemelor umane. 

Psihotehnica este utilizată mai ales în 

industrie, comerţ şi armată. Ea îşi propune, 

în esenţă, să definească condiţiile de 

muncă cele mai favorabile, adaptarea 

omului la munca sa şi să-1 ajute pe om să 

se integreze în grupul profesional. Instrumentele 

sale privilegiate sunt testele. în 

armată, ca şi în industrie, psihotehnica a 

permis reducerea considerabilă (cu circa o 

treime) a duratei învăţării şi a numărului 

de accidente. Termenul de psihotehnica 

tinde să fie înlocuit prin acela de psihologie 

aplicată. 

PSIHOTERAPIE, apucare metodică 

a unor tehnici psihologice determinate, 

pentru restabilirea echilibrului 

afectiv al unei persoane. 

Câmpul psihoterapiei este extrem de 

vast, începând cu tulburările caracteriale şi 

nevroze şi terminând cu afecţiunile psihosomatice 

şi chiar psihozele. Toate metodele 

psihoterapeutice (susţinerea moralului, 

sugestie, reeducare, psihanaliză etc). 

care se bazează pe comunicarea dintre 

psihoterapeut şi bolnav, urmăresc scopuri 

identice, adică împlinirea personalităţii şi 

o mai bună integrare socială a subiectului. 

După modurile lor de acţiune, se disting 

trei mari categorii de psihoterapii: acelea 

bazate pe sugestie (persuasiune, direcţionare 

morală); acelea bazate pe catharsis 

(retrăirea, sub efectul hipnozei sau al subnarcozei, 

a sentimentelor refulate); acelea 

care îi permit pacientului să-şi modifice 

personalitatea prin analiza conflictelor sale 

profunde, care integrează în conştiinţa sa 

afecte inconştiente şi îi modifică mecanismele 

de apărare". Tipul acestor psihoterapii 

abisale este psihanaliza, rezervată 

unor cazuri deosebite. 

Psihoterapia se bazează pe încrederea 

bolnavului în tratament şi în persoana 

terapeutului, pe relaţia de comprehensiune 

reciprocă care se stabileşte între ei şi 

datorită căreia pacientul îşi poate exprima 

liber problemele, fără teama de a fi rău 

judecat, descătuşându-şi (pe plan verbal) 

impulsiile şi repunând în discuţie imaginea 

pe care şi-o face despre el însuşi. în relaţia 

interumană astfel creată, subiectul învaţă 

să-şi modifice atitudinile faţă de propria-i 

persoană şi faţă de lumea exterioară, adaptându-se 

mai bine la realitate. 

PSIHOTERAPIE INSTITUŢIONALA 

Metodele folosite în psihoterapie trebuie 

să fie adecvate cazurilor individuale: unii 

necesită încurajări, alţii o reeducare sau o 

psihanaliză. înainte de a întreprinde un 

tratament de acest gen este deci necesară 

cunoaşterea exactă a fiecărui bolnav. Cele 

mai bune rezultate se obţin cu subiecţii 

care doresc să se vindece, care cooperează 

liber la tratament şi care sunt suficient de 

inteligenţi ca să înţeleagă mecanismele 

psihologice analizate şi care nu trag de pe 

urma maladiei lor beneficii' prea importante. 

La copii psihoterapiile se bazează în 

esenţă pe tehnicile expresive, cum sunt 

desenul, modelajul, marionetele.->• ANA- 

TERAPIE; PSIHODRAMĂ; STRIGĂT PRIMAL; 

TERAPIE COMPORTAMENTALĂ. [Se poate 

citi G. Ionescu, Psihoterapie (1990) — 

nota trad.] 

LIZĂ TRANZACŢIONALĂ; AVERSIUNE; JOCO- 

PSIHOTERAPIE INSTITUŢIO- 

NALĂ, în sensul cel mai larg, efect 

terapeutic exercitat de o instituţie 

asupra bolnavilor care sunt trataţi 

aici. întT'Un sens restrâns, ansamblu 

de tehnici psihosociologice folosite 

pentru ameliorarea raporturilor 

interpersonale din cadrul unui spital 

în scopul de a face din această 

instituţie un instrument realmente 

terapeutic. 

Centru de îngrijire, ca şi loc de viaţă, spitalul 

psihiatric face eforturi, de la începutul 

anilor 1950 încoace, de a ameliora condiţiile 

de existenţă ale bolnavilor şi relaţiile 

umane din interiorul său. în acest scop au 

fost create aici ateliere de ergoterapie', 

cluburi de arte plastice, de teatru, de 

muzică, de sport, yoga etc, la gestionarea 

cărora, în măsura posibilităţilor, sunt

PSIHOTERAPIE ÎN GRUP 

asociaţi bolnavii. O atare viaţă socială 

necesită întâlniri şi schimburi, fie şi numai 

spre a împărţi responsabilităţile şi a reduce 

inevitabilele tensiuni. La reuniunile periodice, 

la care participă pensionarii, personalul 

de îngrijire şi chiar personalul administrativ, 

sunt dezbătute dificultăţile apărute. 

Asemenea discuţii, conduse de practicieni 

experimentaţi şi prudenţi, sfârşesc 

prin a transforma climatul instituţiei: atitudinile 

autoritare, agresive şi inhibitoare 

sunt progresiv abandonate în folosul conduitelor 

mai democratice şi mai destinse. 

PSIHOTERAPIE ÎN GRUP, metodă 

de tratament colectiv al tulburărilor 

fizice sau mentale datorate 

unui conflict intrapsihic. 

Ideea de a regrupa pacienţi pentru a 

discuta împreună problemele lor datează 

de la începutul anilor 1930 (i. L. Moreno, 

1932). Ea se bazează, în esenţă, pe două 

observaţii: când se reunesc mai multe 

persoane, ele se influenţează reciproc; este 

mai uşor să vezi şi să înţelegi problemele 

altuia decât pe ale tale. Există multiple 

forme de psihoterapii colective, cele 

principale fiind discuţia liberă (participanţii 

exprimă în mod spontan ceea ce 

simt şt gândesc) şi psihodrama*. 

Pentru unii autori, cum este P. Joshi 

(1975), psihoterapia în grup ar răspunde 

formei noi pe care o ia maladia mentală, 

mai mult comportamentală decât trăită pe 

plan interior, mai mult socială şi mai puţin 

individuală. Intenţia majoră a psihoterapiei 

în grup ar fi o mai bună conştientizare de 

către individ a contextului social ambiant 

(J. C. Sager şi H. S. Kaplan, 1972). 

PSIHOTIC, subiect afectat de 

psihoză*. 

PSIHOTROP, substanţă naturală 

sau sintetică a cărei acţiune asupra 

sistemului nervos central este 

capabilă să modifice activitatea 

mentală şi conduita unui individ. 

Se disting trei grupe de psihotrope: 

scdutivele (neuroleptice', tranchilizante*, 

hipnotice), stimulentele (antidepresive...) 

şi perturbatori psihici (halucinogene, stupefiante, 

substanţe exaltante, cum sunt 

eterul şi alcoolul). 

PSIHOZĂ, maladie mentală gravă, 

caracterizată prin pierderea contactului 

cu realul şi alterarea funciară 

a legăturii interumane, cauză 

de inadaptare socială a subiectului. 

Contrar nevroticului, care este conştient 

de dificultăţile sale personale, psihoticul 

îşi ignoră tulburările: izolându-se de lumea 

exterioară, el îşi creează un univers privat 

pe care îl fasonează după plac şi în care el 

este atotputernic. 

Există mai multe categorii de psihoze: 

schizofrenia*, psihoza maniaco-depresivă", 

delirurile (paranoia*, psihoza halucinatorie 

cronică, parafrenia). Activitatea delirantă 

— care se manifestă, în atitudini şi 

conduite, prin pierderea simţului autocritic, 

deviaţii ale judecăţii logice, modul 

de gândire dereal — exprimă profunda 

alienare a persoanei şi constituie caracteristica 

cea mai tipică a psihozelor. Acestea 

sunt relativ frecvente (1% din populaţia 

urbană). 

PSIHOTERAPIE NONDIRECTIVĂ PSIHOZĂ MANIACO-DEPRESIVĂ, 

-» ROGERS (CARL). afecţiune mentală caracterizată 

de alternanţa fazelor maniace şi 

melancolice. 

Psihoza maniaco-depresivă este mai 

puţin frecventă la bărbaţi decât la femei 

(şapte bărbaţi la zece femei); ea pare 

legată de tipul „picnic"" (H. Luxemburger) 

şi se transmite genetic. într-adevăr, pe 

când psihoza maniaco-depresivă afectează 

circa 1% din populaţia generală, în unele 

familii frecvenţa sa variază între 9% şi 

18%. Se pare (dar lucrul acesta rămâne de 

demonstrat) că o genă purtată de cromozomul 

11 joacă un rol predispozant în apariţia 

acestei maladii („Nature", 26 februarie 

1987). Cu toate acestea, în declanşarea 

acestor tulburări un rol cert au factorii 

psihosociali, şocurile emoţionale*. 

PSITACISM, repetare mecanică de 

expresii şi de fraze cuprinzătoare. 

Iniţial formă de învăţământ în care 

elevul nu avea decât să repete „papagaliceşte" 

frazele pe care trebuia să le reţină, 

în psihopatologie termenul este utilizat 

pentru a caracteriza comportamentul unui 

subiect care repetă o expresie fără a se 

îngriji de semnificaţia acesteia. Această 

tulburare se întâlneşte destul de frecvent 

la deficienţii intelectual. -» ECOLALIE. 

PUBERTATE, ansamblu de transformări 

psihoorganice legate de 

maturizarea sexuală şi care traduc 

trecerea de la copilărie la adolescenţă. 

Pubertatea se manifestă mai ales printr-o 

împlinire a corpului, dezvoltarea caracterelor 

sexuale secundare (pilozitate pubiană 

şi axilară, modificarea vocii), apariţia 

primelor menstruaţii la fete şi a spermatozoizilor 

în lichidul seminal la băieţi. 

PUBLICITATE 

Pubertatea care, în climatul nostru, 

debutează între 12 şi 14 ani, poate fi precoce 

(rareori) sau întârziată (circa 12% 

dintre subiecţi). încetinirea ritmului evolutiv 

la un copil normal — care, de altfel, 

va deveni un adult normal — este în general 

neglijată de părinţi. Cu toate acestea, 

ea poate să aibă repercusiuni psihologice 

relativ importante: şcolarii prezintă adesea 

un deficit specific de aptitudini intelectuale 

(inaptitudine de a raţiona abstract), care 

atrag după ele eşecuri şi, în consecinţă, o 

deteriorare a aplicaţiei şcolare şi sentimente 

de inferioritate; ei păstrează atitudini 

puerile şi o personalitate imatură. 

Pubertatea este o criză psihobiologică 

asociată adesea cu dificultăţi si tulburări 

nilă"' descrisă de M. Debesse). Psihosociologii 

(M. Mead) au arătat că aceste tulburări 

provin din situaţia ambiguă a adolescentului 

în societatea noastră; nici copil, 

nici adult, el nu are un statut precis şi 

rămâne nesigur în ceea ce priveşte rolul 

său; dacă îşi afirmă independenţa, se 

loveşte de adulţi, iar dacă refuză să-şi 

asume responsabilităţi sociale sau profesionale, 

de asemenea nu le dă satisfacţie. 

PUBLICITATE, ansamblu de tehnici 

folosite de o întreprindere 

comercială pentru a-şi constitui o 

clientelă şi a favoriza difuzarea a 

diverse mărfuri. 

O dată cu dezvoltarea psihologiei 

maselor şi a mijloacelor de difuzare (presă, 

afişe, radio, televiziune), publicitatea a 

luat un avânt considerabil. întreprinderile 

industriale şi comerciale îi consacră circa 

5% din cifra lor de afaceri (în 1987, în 

Franţa, aproape 39 miliarde de franci au 

fost cheltuiţi pentru publicitate |sursă: 

S.E.C.O.D.I.P.]). Publicitatea se sprijină

RĂSUNET 

inversează, trecând de la activitate 

la pasivitate, ori invers. 

în felul acesta dorinţa de a face rău 

(sadism) se poate transforma în dorinţa de 

a suferi (masochism), dorinţa de a vedea 

(voierism) în trebuinţa de a fi văzut (exhibiţionism) 

etc. Anna Freud citează cazul 

unui băieţel căruia îi era teamă de castrare. 

în crizele sale de angoasă el manifesta un 

elan războinic, îmbrăca o uniformă de soldat 

şi punea mâna pe armele din panoplia 

sa de copil: anxietatea sa se ranversa în 

RAPTUS, manifestare bruscă şi 

irezistibilă care îl împinge pe subiect 

la o acţiune cu consecinţe 

uneori tragice: fugă, sinucidere, 

omor. 

Se observă cel mai adesea în epilepsie 

(escapadă, furie), alcoolism cronic şi 

melancolie (suicid). Raptusul se asociază 

cu o obnubilare mai mult sau mai puţin 

totală a conştiinţei. 

R.A.S. -• AJUTOARE SPECIALIZATE. 

RASĂ, varietate de specie umană 

ai cărei membri se disting prin 

caractere fizice de origine genetică. 

Specialiştii reuniţi de UNESCO (1950- 

1951) pentru a elabora o „Declaraţie 

asupra rasei" nu au recunoscut decât trei 

mari grupe de fiinţe umane: grupa caucazoidă 

(albă), grupa negroidă şi grupa 

mongoloidă. După aceşti savanţi, toate 

subgrupele sunt arbitrare şi nu există decât 

în spiritul clasificatorului. Nu există rasă 

pură, iar mitul nazist al superiorităţii arianului 

germanic faţă de ceilalţi oameni era 

o impostură. Multă vreme s-a crezut că 

diferenţele psihologice sunt legate de diferenţele 

de rasă, că negrul are mai ales 

calităţi senzoriale, albul aptitudini intelectuale 

etc. Astăzi e fapt demonstrat 

(O. Klincberg. F. Brown etc.) că superioritatea 

relativă a unora asupra altora depinde 

csenţialmente de condiţiile socioculturale 

şi economice. 

Mai mult decât rasa, mediul şi climatul 

social sunt acelea care explică diferenţele 

de aptitudini constatate între indivizi. 

Klincberg a demonstrat, de exemplu, că 

nivelul intelectual al negrilor americani 

este mai ridicat în nordul decât în sudul 

Statelor Unite şi că la oamenii de culoare 

veniţi să se stabilească în nord acest nivel 

creşte pe durata şederii lor în această 

regiune. Ameliorarea intelectuală se produce 

în mod regulat atunci când nivelul 

economic şi educativ creşte. 

RAŢIONALIZARE, justificare a 

unei conduite ale cărei motive 

autentice sunt ignorate. 

Un subiect în stare de hipnoză, care 

primeşte ordinul de a săvârşi o anumită 

acţiune după trezire, execută acel act fără 

a-i cunoaşte motivul real. Dacă i se cere 

să-şi explice comportamentul, el invocă tot 

felul de motive. Necunoscând forţele care 

îl animă, el este obligat să-şi justifice conduita 

printr-o cauză logică, lată un 

exemplu: un băiat, îndrăgostit de institutoarea 

lui, îi fură o batistă. Interogat, el 

răspunde că a avut nevoie de o batistă şi 

că nu a îndrăznit să o ceară, pe când în 

realitate căuta să posede un obiect care să 

simbolizeze persoana iubită. Inteligenţa sa 

a reorganizat într-un mod acceptabil raporturile 

dintre elementele inconştiente. 

RAŢIONAMENT,operaţie a gândirii 

care constă într-o înlănţuire 

logică de raporturi (adică de judecăţi), 

ducând la o concluzie. 

Calitatea raţionamentului depinde de 

premisele sale. Şcolarul de 7-8 ani spune 

că untdelemnul pluteşte pe apă pentru 

că este „gras", pentru ca apoi, abandonând 

această însuşire inaplicabilă altor obiecte 

(lemn, plută...), să spună că este „uşor". 

Raţionamentul său este întemeiat pe observarea 

realităţii. Mai târziu, spre 11-12 ani, 

el este capabil să raţioneze abstract şi să 

facă apel la noţiunea de densitate (raportul 

dintre greutate şi volum), care deja este o 

judecată. Progresele raţionamentului tinde 

socializare şi de diminuarea egocentrismului" 

infantil. Aceste progrese le putem 

aprecia în mod obiectiv cu ajutorul testelor 

(analogie: „Un cuţit şi o bucată de sticlă 

sunt amândouă...'.'"; similitudine: „Prin ce 

se aseamănă berea şi vinul?"). Se disting. 

deducţia, care este trecerea de la general 

la particular („Toţi oamenii sunt muritori, 

deci eu sunt muritor"), şi inducţia, care 

este extrapolarea la generalitate a unui 

caz particular. 

RĂDULESCU-MOTRU (Constantin), 

filosof, psiholog şi om politic român 

(Butoieşti, jud. Mehedinţi, 1868 - 

Bucureşti, 1957). 

Licenţa şi-a luat-o la Bucureşti, cu o 

teză filosofico-psihologică (Realitatea 

empirică şi condiţiiwile cunoştinţei, 1889), 

iar la Paris a frecventat cursurile lui 

J. M. Charcot, la Salpetriere, şi pe ale lui 

Theodule Ribot, la College de France. A 

lucrat efectiv în laboratorul de psihologie 

experimentală condus de H. Beaunis şi 

Alfred Binct, pentru ca în anii 1890-1893 

să studieze sub îndrumarea lui W. VVundt, 

la Lcipzig, unde a obţinut doctoratul 

(1893). Din 1897 şi până în 1940 a fost 

cadru didactic — din 1904, profesor definitiv 

la Universitatea din Bucureşti, unde 

în 19(X) a inaugurat cursul de psihologie. 

A creat o selectă şcoală de psihologie, care 

a pus accentul pe experiment şi pe psihometrie. 

în opoziţie cu speculaţia sa metafizică, 

în psihologie a cultivat metodele 

obiective, năzuind să clădească o „ştiinţă 

exactă. în înţelesul pe care îl au şi fizica, 

chimia, biologia". Al său Curs de psihologie 

(1923) s-a impus ca un model de 

sinteză magistrală a rezultatelor cercetării 

în domeniu, discriptivul confluând cu 

regularitate în explicativ. Deşi adversar 

al fuziunii psihologie-fizologie, nu poate 

evita definirea conştiinţei „ca funcţiune a 

scoarţei cerebrale", ba chiar caută să-i des 

cifreze si mecanismul. Dintre scrierile 

cităm: Problemele psihologiei (1898); 

Despre sullet (1899); Puterea sufletească 

(1908); Sufletul neamului nostru, calităţi 

bune şi defecte (1910). 

RĂSUNET, repercusiune a unui 

eveniment asupra psihismului unui 

individ. 

Unele persoane reacţionează prompt la 

un fapt sau la o situaţie emoţionantă, ca 

după aceea să nu se mai gândească la cele 

întâmplate. Altele, dimpotrivă, aparent indiferente 

şi impasibile pe moment, nu uită 

nimic şi îşi „coc" răspunsul. în primul caz 

spunem că efectul produs de eveniment 

este „primar", iar în al doilea caz un efect 

„secundar". Modul de a reacţiona la evenimente 

(răsunet) este, în caracterologia lui

RĂZBOI 

G. Heymans şi E. Wiersma, una din cele 

trei dispoziţii caracteriale fundamentale 

(celelalte două fiind emotivitatea şi 

activitatea). 

RĂZBOI, luptă armată între popoare 

(internaţional) sau între partide 

(război civil). 

Cauzele războaielor ar fi, după teoria 

freudiană, de origine individuală: în fiecare 

din noi ar exista o agresivitate latentă care 

şi-ar găsi în război un debuşeu socialmente 

cientă întrucât războiul,deşi extrem de răspândit, 

nu este universal: există popoare care 

nu s-au războit niciodată (L. T. Hobhouse). 

Pe de altă parte, la acelea care îl practică 

a putut fi explicat prin alte mobiluri, cum 

sunt jocul, goana după prestigiu (indienii 

Plaines), trebuinţele religioase (procurarea 

de victime sacrificiale) sau economice 

(procurarea de sclavi, acapararea bunurilor 

vecinului). 

în societatea noastră războiul are la 

bază îndeosebi factori economici. Când 

condiţiile de viaţă sunt proaste, iar propaganda 

guvernanţilor determină o naţiune 

să considere un alt popor ca fiind cauza 

principală a frustrărilor suferite, agresivitatea 

se polarizează asupra acestuia, iar 

riscurile de conflict cresc în mod 

periculos. Cu toate acestea, războiul nu 

este niciodată declanşat de popoare, ci 

întotdeauna de şefii de stat, care îl 

consideră uneori necesar spre a evita 

pericolele unei distrugeri totale sunt atât 

de mari încât asistăm la o solidaritate de o 

esenţă nouă între naţiuni, decise să facă tot 

ce este posibil spre a împiedica o conflagraţie 

funestă. |Se poate citi Karl Jaspers, 

Die Atombombe und dic Zukunfl des 

Menschen (1957) — nota trad.l 

RĂZBOI PSIHOLOGIC • PSIHO- 

LOGIE MILITARĂ. 

RÂS, fenomen esenţialmente uman 

care, în general, exprimă buna dispoziţie 

şi veselia. 

Poate fi cauzat şi de unele stimulări 

fizice (gâdilat), de bucuria de a se simţi 

superior celorlalţi (T. Hobbes) sau prin 

perceperea unei situaţii comice, necuviincioase 

(A. Schopenhauer). Râsul, care 

include un element agresiv - el e făcut 

spre a umili, spune H. Bergson —, are o 

funcţie cathartică, dcscătuşantă: indienii 

Crows din America pedepsesc prin râs 

infracţiunile grave la codul moral. Ei nu-i 

spun nimic vinovatului, dar iau în râs 

delictul în adunarea de seară, unde fiecare 

se amuză pe socoteala lui. Datorită râsului, 

agresivitatea se poate exprima liber, fără 

consecinţe dramatice. în anumite situaţii 

râsul este o formaţie reacţională împotriva 

angoasei. 

REACŢIE, răspuns la un stimul. 

Reacţia poate fi reflexă (ochiul meu 

lăcrimează dacă este iritat de un fir de 

praf) sau voluntară (apăs pe un buton când 

percep un semnal convenit). în primul caz, 

ea corespunde unei adaptări a organismului, 

care restabileşte echilibrul compromis, 

eliminând agentul vătămător; în al 

doilea caz este un răspuns convenţional. 

Toate conduitele umane au fost reduse de 

către behaviorişti şi reflexologi (1. P. 

Pavlov) la reacţii (emoţionale, învăţate...) 

mai mult sau mai puţin complexe, studiate 

de ei ca atare. 

REACŢIE ELECTRODERMALĂ, 

fenomen complex legat de activitatea 

sistemului nervos simpatic, 

care se manifestă printr-o variere 

a rezistenţei electrice a pielii ca 

urmare a unei excitaţii senzoriale 

sau a unei emoţii, susceptibile 

să provoace activitatea glandelor 

sudoripare. 

Primele studii referitoare la acest fenomen 

datează de la sfârşitul secolului 

al XlX-lea (R. Vigouroux, C. Ferre, 

J. Tarchanoff). în 1909, lucrarea germanului 

O. Veraguth asupra „reflexului psihogalvanic" 

suscită numeroase cercetări. 

în 1963, V. Bloch arată că există diverse 

răspunsuri electrodermale, legate nu numai 

de funcţionarea sistemului nervos simpaticei 

şi de aceea a formaţiei reticulate 

(parte a trunchiului cerebral care se întinde 

de la bulb la diencefal) şi a cortexului. 

Reacţiile electrodermale diferă considerabil 

de la o persoană la alta, iar la 

acelaşi subiect diferă de la un moment 

la altul. 

READAPTARE, revenire progresivă 

la un mod de viaţă normal. 

Metodele de readaptare sunt psihologice 

şi pedagogice. Este posibil să-i redai 

individului sentimentul valorii sale personale 

dacă îi dai mijloacele de satisfacere a 

cerinţelor sociale. în acest scop, şcolarul 

dislexic, inteligent, însă handicapat de o 

lateralitate* defectuoasă, va fi plasat într-o 

clasă de adaptare unde educatorul se poate 

ocupa de fiecare caz în parte; la fel, tânărul 

delincvent, după o perioadă de observare, 

va face obiectul unei reeducări în internat, 

unde va învăţa o meserie. Cât despre bolnavii 

mentali, reinserţia lor socială este 

RECEPTOR 

favorizată prin plasarea în cămine şi în 

ateliere protejate". 

O reeducare, operă de durată, nu se 

termină o dată cu ieşirea subiectului din 

stabiliment. Pentru a fi eficace ea trebuie 

continuată mult timp după aceea, până 

când structurile nou dobândite par suficient 

de statornice pentru a îndreptăţi retragerea 

reeducatorilor. Majoritatea eşecurilor 

înregistrate în acest domeniu sunt 

imputabile unei acţiuni educative sau psihoterapeutice 

întrerupte prematur. 

RECEPTOR, element senzorial susceptibil 

de a fi activat de un stimul 

intern sau extern care guvernează 

conduita globală a fiinţei vii. 

Principalii receptori sunt: retina (conuri 

şi bastonaşe) — vezi schema de la p. 262; 

membrului cohlcară (audiţie), conţinând 

circa 25 (KM) de celule ciliate ale lui Corti; 

pielea, unde găsim 1 2(X) (KK) puncte sensibile 

la durere, 700 (KM) puncte sensibile la 

presiune, 250 ()(K) puncte sensibile la frig 

şi numai 30 000 puncte sensibile la cald, 

repartizate în mod neregulat, potrivit cu 

regiunile corpului; pupilele gustative ale 

limbii (există aici patru feluri de celule, 

sensibile la acru, amar, sărat şi dulce); 

celulele nervoase ciliate ale mucoasei 

nazale. Toţi aceşti receptori sunt reuniţi în 

gmpa exteroceptorilor', deoarece ei informează 

organismul asupra mediului exterior. 

în grupa interoceptorilor" sunt cuprinşi 

visceroceptorii" şi proprioceptorii*. Primii 

ne informează asupra stării viscerelor, 

ceilalţi asupra poziţiei capului (canalele 

semicirculare din urechea internă), ca şi 

asupra posturii şi mişcărilor corpului (receptorii 

sensibilităţii kinestezice sunt situaţi în 

articulaţii, tendoane şi fusurile musculare). 

261

REFLEX PSIHOGALVANIC 

REFLEX PSIHOGALVANIC 

REACŢIE ELECTRODERMALA. 

REFULARE, mecanism psihologic 

inconştient de apărare* al Eului, prin 

care sentimentele, amintirile şi impulsiile 

neplăcute sau în dezacord 

cu persoana socială sunt menţinute 

în afara câmpului conştiinţei. 

Ceea ce Eul refuză, este recunoaşterea 

acestor virtualităţi, realizarea lor verbală; 

într-adevăr, atâta timp cât emoţia dezagreabilă 

nu este exprimată în cuvinte, ea 

rămâne confuză şi surghiunită în inconştient. 

Dar prin aceasta ea nu-şi pierde 

potenţialul dinamic. Dorinţa refulată căutând 

să se exprime şi să se manifeste într-un 

fel sau altul (vise, lapsus, simptome...), 

obligă Eul la eforturi continue. 

Omul normal este capabil să reziste 

asalturilor elementului refulat, fără a se 

epuiza şi fără a resimţi vreo daună deosebită, 

pe când nevrozatul, dimpotrivă, 

cheltuindu-şi întreaga energie în această 

luptă, devine steril în viaţa activă. Noţiunea 

de refulare ocupă un loc central în 

înţelegerea nevrozelor, iar unul din scopurile 

psihanalizei este reducerea acestui proces 

psihologic, pentru a face să apară în câmpul 

conştiinţei tendinţele refulate. 

REGLEMENTAREA NAŞTERILOR 

sau CONTRACEPŢIE, acţiune destinată 

evitării temporare a procreaţiei. 

în ţările lumii a treia, unde expansiunea 

demografică este mai rapidă decât pot 

suporta statele, reglementarea naşterilor 

este o necesitate imperioasă şi urgentă. în 

Brazilia, în India sau în China ea a devenit 

o problemă naţională. în China, unde 

• 

populaţia atingea 1 miliard şi 2(X) milioane 

în 1994, medicii de ţară organizează în 

mod regulat şedinţe educative şi de propagandă 

în care expun avantajele unei creşteri 

demografice planificate şi diversele 

procedee anticoncepţionale. Ei distribuie 

în mod gratuit „pilule", fixează sterileţi 

(mai bine de 40 milioane de chinezi au 

recurs la această metodă contraceptivă) 

sau inele de cauciuc. 

în Franţa, o dată cu legea din 4 decembrie 

1974, produsele anticoncepţionale 

sunt larg difuzate în public şi orice femeie 

poate, dacă doreşte, să-şi aleagă liber 

anticoncepţionalele care îi convin. Cele 

mai multe preferă contraceptivele orale 

(„pilule"), a căror eficacitate este cvasiabsolută. 

Multe utilizează dispozitive 

intrauterine („sterileţi"), al căror procent 

de eşec nu este decât 1-3%; multe altele 

se servesc de obturatori feminini, cum sunt 

diafragma sau capa cervicală (care se 

adaptează direct pe colul uterului). 

în 1985, Organizaţia Mondială a Sănătăţii 

(O.M.S.) şi-a dat acordul pentru difuzarea 

mondială a unui contraceptiv a cărui eficacitate 

durează 4-5 ani. Este vorba de mici 

capsule de progesteron care, implantate 

subcutanat pe braţ, eliberează 30 micrograme 

de hormon pe zi, având drept efect 

blocarea ovulaţiei. De atunci încoace s-a 

experimentat şi un vaccin „antigraviditate", 

ale cărui rezultate, publicate în 1988, sunt 

promiţătoare. 

în pofida tuturor acestor progrese tehnice 

şi a unei legislaţii favorabile, contracepţia 

medicală nu este total admisă şi multe 

femei se comportă de parcă le-ar fi necunoscută. 

O mai bună informare a publicului 

va permite fără îndoială extinderea 

contracepţiei la cât mai multe dintre ele, 

binefacerile acesteia depăşind simpla reglementare 

a naşterilor. într-adevăr, contracepţia 

este cea mai bună profilaxie a 

avortului şi, prin supravegherea medicală 

la a cărei instaurare contribuie, ea permite 

depistarea precoce a cancerelor genitale şi 

a bolilor venerice. în sfârşit, ea favorizează 

armonia sexuală a cuplurilor şi permite 

perechii conjugale să trăiască din plin 

bucuria dragostei. 

REGRESIE, adoptare mai mult sau 

mai puţin durabilă a unor atitudini 

şi comportamente caracteristice 

unui nivel de vârstă anterior. 

Acest termen nu implică întoarcerea la 

o conduită din trecut, ci o stare de insuficientă 

maturizare. Regresia nu înseamnă 

că reapare un comportament observat 

anterior în istoria subiectului, ci faptul că 

acesta se comportă ca un individ mai 

tânăr. Această regresie către un stadiu 

anterior al dezvoltării se observă cu 

regularitate în cazul unei frustrări impuse 

de realitate. Exemplu: un copil, separat la 

un moment dat de mama sa, nu mai 

mănâncă singur şi nu acceptă decât 

alimente semilichide. Enurezia* sau 

reapariţia „limbajului de bebeluş", care 

adesea coincid cu naşterea unui frăţior sau 

a unei surioare, sunt conduite regresive. La 

adultul incapabil să-şi rezolve conflictele 

intră în joc uneori acelaşi mecanism, 

constituind o fugă de realitate şi o alienare 

a persoanei, ca în cazul acelui bărbat de 25 

de ani, deţinut pentru escrocherie, care se 

transformă în sugar plângăreţ, mereu la 

pat.enuretic şi encopretic şi hrănindu-se 

exclusiv cu lapte. 

RELAŢIE OBIECT ALA s 

ŢIE CU OBIECTUL, raport care 

RELAŢII UMANE 

există între subiect şi un „obiect" 

care îi este exterior. 

în primele două luni de viaţă, noul-născut 

este într-o stare pur narcisică; el reacţionează 

la excitaţiile interne şi externe, 

trăieşte plăcerea şi insatisfacţia, dar încă 

nu s-a diferenţiat de lumea exterioară. 

Apoi, între trei şi şase luni, un „obiect" 

vag se detaşează de ansamblu: mama sau 

orice altă persoană care se ocupă în mod 

regulat de sugar, care devine distribuitoarea 

de plăcere (hrană, îngrijiri...) şi cu 

care copilul stabileşte prima sa relaţie 

obiectală. în luna a opta, aceasta este atât 

de personalizată încât prezenţa unei persoane 

străine în locul mamei declanşează 

o veritabilă angoasă la copil. Primele 

relaţii obiectale au o importanţă fundamentală 

în organizarea şi dezvoltarea 

personalităţii. 

RELAŢII UMANE, raporturi inter 

personale în interiorul unui grup. 

Luarea în considerare a calităţii relaţiilor 

umane în cadrul unei colectivităţi de 

muncă datează de la marile crize economice 

(1929) şi mai ales din anii celui de 

al doilea război mondial. Azi şefii din 

industrie acordă o atenţie deosebită gestionării 

resurselor umane şi împărtăşesc ideea 

că investiţia în capitalul uman este fundamentală. 

Extensiunea, uneori gigantică, a 

unor întreprinderi are drept consecinţă o 

mai mare distanţă socială între salariaţi şi 

patroni; muncitorul îndeplineşte o sarcină 

parcelară pe care nu reuşeşte să o raporteze 

la ansamblu, se simte frustrat, „alienat" şi 

are tendinţa de a se dezinteresa de 

întreprinderea la care lucrează. Este deci 

necesar, pentru menţinerea unui climat 

social favorabil în interiorul colectivului de 

muncă, să se răspundă trebuinţelor 

psihologice ale salariaţilor, să fie întărit

RETICENTA 

copiii sunt declaraţi iresponsabili) şi să fii 

liber pe acţiunile tale (nu eşti responsabil 

de un act săvârşit în condiţiile ameninţării 

fizice sau ale constrângerii morale). Cu 

toate acestea, legile sociale sau morale 

consideră că eşti responsabil nu numai de 

actele pe care le-ai dorit şi le-ai realizat 

tu însuţi şi de cele săvârşite fără vrere 

(accident rutier, de exemplu), ci şi de cele 

pe care nu le-ai voit şi nici nu le-ai săvârşit, 

dar a căror evitare depindea de tine: un 

prefect a fost revocat, în 1964, în urma 

evadării unui prizonier din infirmeria specială 

care depindea de autoritatea sa. 

în China, în 1987, ministrul pădurilor a 

fost făcut responsabil de incendiul care a 

devastat mii de hectare, inclusiv cinci sate. 

A fi responsabil este a-ţi ţine un angajament 

moral; în general, aceasta înseamnă 

a respecta contractul social pe care orice 

om 1-a încheiat, în mod implicit, venind 

pe lume. 

RETICENŢĂ, atitudine a unei persoane 

care ezită să-şi exprime clar 

gândul. 

Efect al atitudinii rezervate, al jenei sau 

neîncrederii, reticenţa se observă atât la 

subiecţi absolut normali (timizi) cât şi la 

cei cu manifestări patologice. O întâlnim 

în cursul convorbirilor clinice, pacienţii 

(şi chiar şi familiile lor) trecând sub tăcere 

în mod sistematic fapte semnificative: o 

întâlnim şi în curele psihanalitice, atunci 

când subiecţii rezistă mai mult sau mai 

puţin conştient acţiunii terapeutului. Ea 

constituie o reacţie de opoziţie din partea 

unor bolnavi psihic indiferenţi (schizofrenici) 

sau neîncrezători (deliranţi, paranoici), 

care refuză să vorbească de experienţele 

lor patologice. 

RETRACŢIE A EULUI, mecanism 

de apărare care constă în a renunţa 

la orice activitate care poate aduce 

neplăcere. 

Un'i subiecţi hipersensibili au tendinţa 

de a se închide în ei înşişi (introversiune*), 

de a trăi marginal, de a-şi limita relaţiile 

cu semenii, de aşi reduce activităţile la 

domeniile în care ei excelează sau de a se 

cantona în rolul de spectator. Această 

conduită îi pune la adăpost de suferinţă, 

dar le interzice împlinirea personalităţii. 

RETROGRESIE, reapariţia comportamentului 

caracteristic unei 

epoci revolute din istoria unui 

individ. 

Sub influenţa unor traumatisme, conduitele 

învăţate de curând dispar, în timp ce 

reapar deprinderi vechi. Pentru K. Lewin', 

retrogresia se deosebeşte de regresie". 

REŢEA DE AJUTOARE SPECIA- 

LIZATE (R.A.S.) -> AJUTOARE SPE- 

CIALIZATE. 

REUŞITĂ, succes. 

Reuşita, ca şi eşecul, este o noţiune 

esenţialmente subiectivă, care nu depinde 

de nivelul absolut de realizare a unui act, 

ci se situează mai degrabă în raport cu 

anumite norme şi îndeosebi cu nivelul de 

aspiraţie al fiecărui individ. Reuşita este 

simţită ca atare atunci când realizarea 

depăşeşte sau cel puţin atinge linia de 

ţintă, adică speranţa subiectului. Sentimentul 

de satisfacţie trăit de o persoană 

este singurul criteriu cu adevărat valabil 

REVENDICARE, comportament al 

celui care pretinde reparaţie pentru 

o injustiţie (reală sau imaginară) 

suferită. 

La copil este vorba, în general, de o 

revendicare afectivă (consecutivă naşterii 

unui nou frăţior sau a unei surioare sau 

plasării sale într-un stabiliment), care se 

manifestă printr-o ostilitate mai mult sau 

mai puţin făţişă la adresa anturajului sau 

printr-o conduită regresivă: subiectul bombăne, 

se cramponează de adulţi, reîncepe 

să-şi ude patul. • 

La adulţi, revendicarea exprimă adesea 

dorinţa inconştientă de a masca o deficienţă; 

ea corespunde unui mecanism de 

supracompensare a unui sentiment de inferioritate 

şi traduce insatisfacţia profundă a 

individului în mediul social. Generată de 

un eşec minuscul sau de o frustrare minimă, 

conduita revendicativă avansează într-o 

manieră cvasiobsesională, mergând chiar 

împotriva intereselor persoanei. Revendicarea, 

care se dezvoltă de obicei la 

subiecţii suspicioşi, care au un Supraeu* 

rigid, constituie adesea un simptom important 

al paranoiei. 

REVERIE, stare de detaşare faţă de 

realitate, intermediară între gândirea 

în stare de veghe şi vis. 

Subiectul, distras din lumea exterioară, 

despre care nu mai are decât o conştiinţă 

vagă, se lasă antrenat de un flux de imagini 

şi idei care ascultă mai mult de motivaţiile 

afective decât de logică. Reveria 

apare ca un fenomen normal la pubertate, 

când ea are semnificaţia unei anticipări a 

realităţii viitoare. 

Adesea reveria constituie, atât la copii 

cât şi la adulţi, un simptom nevrotic, o 

fugă de realitate. Ea depinde de constituţie, 

subiecţii schizoizi având o propensiune 

REVOLTA 

deosebită la reverie, dar şi de condiţiile 

exterioare: monotonia unei sarcini sau a 

unei excitaţii (zgomotul uniform al unei 

maşini, de exemplu), absenţa de stimuli a 

ambianţei favorizează dezvoltarea reveriei. 

Ea constituie adesea un mod de apărare a 

Eului împotriva plictiselii şi frustrărilor 

vieţii cotidiene. 

REVISTA DE PSIHOLOGIE, publicaţie 

a Academiei Române. 

Primul număr datează din 1955; revista 

— care apare trimestrial — a ajuns astăzi 

la tomul 42. Publică rezultatele cercetărilor 

în domeniu pe plan naţional, precum şi studii 

de sinteză,analize critice,recenzii, cronici 

ale evenimentelor din viaţa ştiinţifică naţională 

şi internaţională (congrese, conferinţe, 

simpozioane etc). (Adresa redacţiei: Casa 

Academiei Române, Bucureşti, Calea 13 

Septembrie nr. 13, sector 5.) 

REVOLTĂ, rebeliune contra autorităţii. 

Revolta exprimă, în general, nemulţumirea 

unui individ sau a unui grup, ostilitatea 

sa faţă de o soartă nedreaptă, faţă 

de un mediu agresiv, ba chiar pur si simplu 

inconprehensiv sau indiferent. Revolta este 

reacţia normală la frustrare. 

Revolta socială este provocată mai puţin 

de condiţiile economice defavorabile cât de 

un sentiment de insatisfacţie psihologică 

datorat, după H. H. Hyman (1942), unei poziţii 

determinate a individului (sau grupului) 

faţă de statutul său. Psihanaliştii explică 

această atitudine prin deplasarea în domeniul 

social a unui conflict intrafamilial: 

revoltă contra ordinii stabilite ar fi expresia 

actuală a răzvrătirii (de origine oedipiană) 

a copilului contra autorităţii părinţilor.

RORSCHACH 

ROUSSEAU 

aşteptată de la o persoană al cărei 

statut îl cunoaştem. 

Fiecare individ trebuie să-şi asume mai 

multe roluri, variabile în funcţie de vârsta 

sa (copil, adolescent, adult, bătrân), de sex, 

de persoanele cu care se află (un copil se 

comportă diferit, după cum este în compania 

camarazilor săi,a mamei sau a profesorului) 

şi de situaţie (acasă, la muncă, 

la biserică...). Aceste roluri pot să genereze 

conflicte psihice atunci când sunt contradictorii. 

Ele ne marchează întotdeauna 

într-un fel sau altul, fie că aderăm la ele în 

aşa măsură încât să nu ne mai putem desprinde 

(isterie, paranoia), fie că încercăm 

să le respingem (subiecţi revoltaţi sau 

revoluţionari). în general, persoana sănătoasă 

îşi „interpretează rolul păstrând o 

anumită distanţă între acesta şi propria-i 

personalitate. Respectul rolurilor menţine 

securitatea şi coeziunea socială. Viaţa 

socială este o textură de roluri. Inadaptaţii 

sunt cei care nu le respectă. 

RORSCHACH (Hermann), psihiatru 

elveţian (Zurich, 1884 - Herisau, 

1922). 

După studii medicale, se specializează 

în psihiatrie în clinica din Zurich condusă 

de E. Bleuler, frecventează grupul psihanalitic 

din acest oraş şi suferă mai ales 

influenţa lui C. G. Jung. 

Excelent desenator, pasionat de pictură, 

se arată interesat de modul în care reacţionează 

bolnavii la petele de cerneală* şi de 

culoare şi compară răspunsurile lor cu 

acelea ale subiecţilor normali. Descoperă 

astfel că percepţia vizuală este influenţată 

de personalitate: răspunsurile „culoare" 

sunt legate de introversivitate (tipologie" 

derivată din aceea a lui Jung). Petele de 

cerneală sunt mai mult decât o probă de 

imaginaţie: ele pot descrie structura personalităţii, 

în 1918, construieşte planşele 

testului său, iar în 1921 publică lucrarea 

Psihodiagnostic. Numai după zece ani de 

la moartea sa acest test a început să se răspândească. 

Azi el este utilizat în întreaga 

lume şi face obiectul unui număr considerabil 

de cercetări şi adaptări. 

ROSENZWEIG (Saul) psiholog american 

(Boston, Statele Unite, 1907). 

Profesor de psihologie la Washington 

University (Saint Louis, Missouri) şi psiholog-şef 

al secţiei de psihiatrie infantilă, 

elaborează o teorie a frustrării* şi pune la 

punct un test pe care îl prezintă pentru 

prima dată în 1935, sub numele de Picture 

Frustration Study. Acest test este utilizat 

de clinicieni, care îi apreciază simplitatea 

şi calităţile metrologice. 

ROŞCA (Alexandru), psiholog român 

(Călata, jud. Cluj, 1906 - 


S-a format în cadrul şcolii de psihologie 

pragmatică de la Cluj, cercetând iniţial, 

cu instrumente psihotehnice, deficienţa 

mentală. Carieră universitară de excepţie şi 

în final un fotoliu la Academia Română. 

Simpla citare a unora din scrierile sale este 

suficientă spre a-i contura orizontul preocupărilor: 

Măsurarea inteligenţei şi debilitatea 

mintală (193(1); Psihopatologia deviaţilor 

morali (1931); Delincventul minor 

(1932); Psihologia martorului (1934); Orientarea 

profesională a anormalilor (1936); 

Igiena mintală şcolară (1939); Copiii superior 

înzestraţi (1941); Motivele acţiunilor 

umane. Studii de psihologie dinamică 

(1943); Selecţia valorilor (1943); Tehnica 

psihologiei experimentale şi practice (1947); 

Creativitatea (1972); Creativitatea generală 

şi specifică (1981). 

ROUSSEAU (Jean-Jacques), scriitor 

şi filosof elveţian de limba franceză 

(Geneva, 1712-Ermenonville, 1778). 

Orfan de mamă de la naştere, rău crescut 

de către un tată capricios şi instabil, 

după o tinereţe aventuroasă şi de vagabondaj, 

în cursul căreia trăieşte în toate 

mediile, J. J. Rousseau cunoaşte gloria cu 

al său Discurs asupra ştiinţelor şi artelor 

(1750), premiat de Academia din Dijon, 

cu al său Discurs asupra originii şi fundamentelor 

inegalităţii dintre oameni (1755), 

ca şi cu romanul pedagogic Emil sau despre 

educaţie (1762). El propovăduieşte că 

„totul este bun ieşind din mâinile Creatorului, 

totul degenerează în mâinile omului 1 ' 

şi că educaţia trebuie să se întemeieze pe 

calităţile naturale ale copilului, dar că 

nimic nu trebuie făcut în pripă: pedagogia 

trebuie să fie funcţională* şi să se adapteze 

la fiecare vârstă a copilăriei. Există, spune 

el, un timp pentru fiecare achiziţie. Opera 

sa filosofică Contractul social sau Principiul 

dreptului politic (1762) a exercitat 

o influenţă determinantă asupra Revoluţiei 

franceze. Precursor al pedagogiei moderne, 

a fost şi primul scriitor de Confesiuni 

(1782-1789), care constituie o curajoasă 

operă de psihologie la persoana întâi şi un 

document clasic care expune mentalitatea 

sa de nevrotic hipersensibil. 

272

SCARA DE MATURITATE MENTALA 

SADISM, perversiune sexuală caracterizată 

de erotizarea durerii pricinuite 

celuilalt. 

Sadicul nu simte excitaţia sexuală decât 

făcându-i rău partenerului. în cazurile cele 

mai grave, din fericire rare, actele de 

cruzime pot merge până la ucidere. Cel 

mai celebru este cazul mareşalului Gilles 

de Rais (1400-1440), care a făcut să piară, 

după câte se evaluează, între 140 şi 300 de 

copii. Unii ucigaşi, ca Jack Spintecătorul 

sau Peter Sutcliffe, nu-.şi alegeau victimele 

decât dintre prostituate. După D. Cameron 

şi E. Frazer (1988), motivarea lor ar fi 

de căutat într-o relaţie cu femei imature şi 

complexate, care se înrădăcinează în relaţia 

cu mama, în acelaşi timp obiect erotic 

şi sursă de frustrare. „Micul sadism" se 

limitează la flagelări, muşcături sau chiar 

la umilinţe morale. 

Unii autori cred că această perversiune 

este constituţională. Pentru psihanalişti ea 

este un element al perechii contrastante 

„sadism —masochism", fiind legată îndeosebi 

de stadiul sadico-anal, de primele 

experienţe sfincteriene (învăţarea regulilor 

de igienă), de răzvrătirea contra auto- 

274 

rităţii şi de agresivitatea deplasată asupra 

semenului. 

SADOMASOCHISM, complex de 

impulsii agresive dirijate contra 

semenului (sadism) şi contra propriei 

persoane (masochism), care, 

după psihanalişti, ar coexista întotdeauna 

la unul şi acelaşi individ. 

La unii indivizi, plăcerea erotică depinde 

de acţiunile agresive suferite sau aplicate 

semenului. Există şi un sadomasochism 

moral, diferit de deviaţia sexuală, care se 

manifestă în torturile pe care unele persoane, 

măcinate de un sentiment de culpabilitate, 

nu ezită să şi le aplice (ele sunt 

în acelaşi timp şi victime şi călăi) pentru 

aşi satisface trebuinţa de pedeapsă. 

SALATĂ DE CUVINTE, alterarea 

limbajului, practic specifică schizofreniei, 

care constă într-o juxtapunere 

de cuvinte care nu au nici 

un raport de sens sau de consonanţă 

şi care nu au vreo legătură 

gramaticală. 

SANCŢIUNE, recompensă sau pedeapsă 

privind o anumită acţiune. 

Se disting sancţiuni naturale (arsura pe 

care şi-o provoacă un copil imprudent, 

care se joacă cu focul), sociale (decoraţii, 

închisoare...), subiective (remuşcări). Justiţia 

modernă tinde mai puţin să pedepsească, 

preferând readaptarea delincvenţilor 

(lucru adevărat în special în cazul 

minorilor); ea ştie că nu există criminal 

înnăscut şi că devii delincvent în virtutea 

condiţiilor socioecoomice şi afective, de 

care întreaga societate este responsabilă. 

Sancţiunea are o valoare pedagogică 

certă, pe care totuşi educatorii trebuie să 

o utilizeze cu circumspecţie. Pedeapsa 

şi recompensa nu pot fi automate. Fiind 

confirmarea unei judecăţi referitoare la 

conduita unei persoane, ele trebuie să se 

adapteze în mod necesar acesteia, vârstei 

sale, nivelului ei de înţelegere. Un sugar, 

de exemplu, nu va fi certat pentru că a spart 

un bibelou care i-a stat la îndemână, pe 

când unui copil de zece ani i se va cere să-l 

înlocuiască, subţiindu şi banii de buzunar. 

SANGUIN. 1) în clasificarea temperamentelor 

operată de Hippocrate, subiect la 

care predomină umoarea sanguină. Morfologic, 

sanguinul se prezintă ca un individ 

musculos, cu înfăţişare atletică şi cu tenul 

rozaliu. Natură optimistă şi expansivă, el 

este în general sociabil, dar şi impulsiv şi 

iritabil. 2) Pentru şcoala franco-olandeză 

de caracterologie", persoană care îşi controlează 

emoţiile (nE), cu o activitate superioară 

mediei (A) şi care reacţionează imediat 

la impresii (P). Sanguinul este realist, 

rece, uneori cinic, ştiind să exploateze 

situaţiile şi să tragă propriul profit din 

toate cele ce i se oferă. 

SAŢIETATE, satisfacerea unei 

dorinţe, satisfacere care distruge 

apetitul. 

Trebuinţa satisfăcută se manifestă 

printr-o modificare a conduitei, datorată 

stării plăcute care rezultă din echilibrul 

stabilit şi din pierderea interesului pentru 

scopul atins. în unele cazuri poate să aibă 

loc chiar o inversare a tendinţei, care se 

exprimă prin aversiunea pentru obiectul 

căutat până atunci. 

SĂNĂTATE, stare a celui care se 

simte puternic şi asigurat. 

Acest concept este strâns legat de 

noţiunea de adaptare, aşa încât Organizaţia 

Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) crede de 

cuviinţă să precizeze că „sănătatea este 

deplina posesiune a bunăstării sociale, 

mentale şi fizice şi nu numai absenţa 

bolilor şi afecţiunilor". Când vorbim de 

sănătate ne referim, în mod implicit, la 

echilibrul dinamic care există între organism 

şi mediul său. Individul capabil să-şi 

rezolve conflictele (de origine internă şi 

externă) şi să reziste inevitabilelor frustrări 

ale vieţii sociale este un individ sănătos. 

îmbolnăveşte. Simptomele nevrotice sunt 

expresia unei rezolvări inadecvate a tensiunilor, 

pe când psihozele semnifică eşecul 

adaptării la lumea normală. 

SCARA DE MATURITATE MEN- 

TALĂ DE LA COLUMBIA, test 

individual de inteligenţă pentru 

copiii de la trei la doisprezece ani 

care suferă de tulburări motorii sau 

de surditate, precum şi de deficienţe 

ale limbajului. 

Acest test se compune dintr-o sută de 

planşe cartonate, albe sau divers colorate, 

pe care figurează desene geometrice, 

275

SCHIZOTIMIE 

SCHIZOTIMIE, organizare psihică 

normală dominată de introversiune. 

Schizotimicul pare rece, distant, inafectiv. 

Atitudinea sa este un mecanism de apărare: 

el se închide în sine pentru a se proteja 

de agresiunile lumii exterioare. Solitudinea, 

retragerea din realitate, propensiunea 

sa pentru reverie răspund acestei 

trebuinţe. Reacţiile sale imprevizibile sunt 

descărcări brutale ale tensiunii acumulate. 

Din punct de vedere intelectual el este 

adesea un original, un idealist înclinat spre 

analiza abstractă şi spre sistematizare. 

Tipul său morfologic este de obicei longilin 

(leptosom*). dar uneori este atletic" 

sau displastic*. 

SCOP, ţintă pe care ne propunem 

s-o atingem. 

Când un scop este inaccesibil, el poate 

fi înlocuit cu un altul, cât decât similar, 

în timpul celui deal doilea război mondial, 

de exemplu, privaţiunile i-au făcut pe 

oameni să consume „ersatzuri" (înlocuitori): 

napi porceşti în loc de cartofi, malţ 

în loc de cafea etc. Interesul s-a deplasat 

de la scopul iniţial spre un scop secundar, 

substituţiv. Uneori se întâmplă ca două 

scopuri urmărite să se afle în direcţii contrare: 

cazul animalului atras de o momeală 

situată dincolo de un obstacol a cărui 

depăşire produce durere (planşeul electrificat 

utilizat în cuştile de obstrucţie), de 

exemplu. O atare situaţie este generatoare 

de anxietate şi de o stare de dezadaptare 

cu aspect nevrotic. 

SCOPOFILIE sau SCOPTOFILIE. 

Sinonim al voierismului*. 

SCOUTISM, mişcare de tineret 

care are drept scop dezvoltarea de 

calităţi fizice şi morale la copiii şi 

adolescenţii de ambele sexe. 

Fondată în 1907 de sir R. Baden-Powel 

(1857-1941), s-a implantat aproape pretuuiuleni 

în lume, regrupând actualmente 

25 de milioane de aderenţi (o treime fete), 

din care 9 milioane în Statele Unite şi circa 

205 (MX) în Franţa. 

Scoutismul constituie o autentică şcoală 

de formare a caracterului. Fondatorul ei, 

înţelegând trebuinţele tinerilor. Ie-a oferit 

activităţi care să corespundă aspiraţiilor 

lor: gustul aventurii şi libertăţile, spiritul 

de întrajutorare şi cel de camaraderie sunt 

satisfăcute de viaţa cercetaşului (traducere 

în româneşte a termenului englez, scout — 

nota trad.), în care, în joacă, se făureşte 

personalitatea. Copilul este determinat 

foarte de timpuriu să dobândească noi 

cunoştinţe să ia iniţiative şi să-şi asume 

responsabilităţi; respectând codul onoarei 

pe care s-a angajat în mod public şi solemn 

sîi-l respecte, el face ucenicia disciplinei 

morale, pregătindu-se astfel pentru viaţa 

socială de adult. Această metodă a fost 

extinsă la copiii „handicapaţi" şi la tinerii 

delincvenţi. -»• EDUCAŢIE. 

SCRIS, reprezentare grafică a 

limbajului şi gândirii. 

Scrisul a apărut acum circa 6 000 de 

ani. La origine se limita la o juxtapunere 

de desene sumare ale unor obiecte concrete 

care exprimau o idee (ideograme). 

Apoi grafica s-a stilizat, pe măsură ce se 

încărca de sensuri noi şi lua o semnificaţie 

simbolică, abstractă. în limba chineză, de 

exemplu, reprezentarea simplificată a două 

mâini întinse, care iniţial exprima gestul 

pecetluirii contractului de amiciţie încheiat 

de două persoane, se regăseşte în hieroglifa 

care semnifică „tovarăş" sau 

„prieten". 

Alfabetul, care a fost inventat de semiţi, 

este derivat din ideograme. învăţarea 

scrierii presupune o vârstă mentală de cel 

puţin 5 ani şi o bună orientare spaţială 

(recunoaşterea dreptei şi a stângii, a lui sus 

şi jos). Disgrafiile' sunt în general asociate 

cu tulburări de motricitate sau cu o stângăcie' 

contrariată. Calitatea scrisului este 

influenţată şi de starea de spirit a celui care 

scrie. Lucrul acesta este vădit mai ales la 

psihopaţi, al căror grafism (bucle, înflorituri, 

punctuaţie simbolică) reflectă tulburarea 

gândirii. -• GRAFOLOGIE. 

SCRIS ÎN OGLINDĂ, scris executat 

de la drapta la stânga, ilizibil 

în mod normal, dar putând fi citit 

cu uşurinţă cu ajutorul unei oglinzi. 

Scrisul în oglindă se observă la unii 

stângaci, la copiii prost laterali/aţi" şi la 

dislexici'. 

SCRUPUL, ceea ce constituie un 

obostacol pe plan psihic, pune în 

încurcătură conştiinţa şi împiedică 

acţiunea. 

Scupulosul se comportă ca un abulic. 

Dorinţa sa excesivă de a face bine un 

lucru, aspiraţia la perfecţiune, niciodată 

realizată, îl determină să revină pentru 

a îmbunătăţi ceea ce era deja făcut şi în 

cele din urmă îl condamnă la sterilitate şi 

la perpetuă insatisfacţie. Scrupulul, care 

dovedeşte existenţa unui Supraeu (simţul 

moral inconştient) rigid şi sever, este o 

formaţie reacţională" care se opune dorinţei 

refulate de a se revolta contra regulilor 

stabilite, spre a-şi satisface impulsiile agresive 

şi gustul nemărturisit pentru murdărie 

şi dezordine. 

SECŢIE DE EDUCAŢIE SPECIALIZATA 

SECTOR, diviziune teritorială 

în care operează aceeaşi echipă 

medico-socială. 

Un sector de psihiatrie adultă acoperă o 

arie în care trăiesc până la 70 (KM) de locuitori. 

Un intersector de psihiatrie infantojuvenilă 

cuprinde, în general, trei dintre 

sectoarele precedente. Politica sectorială 

datează în Franţa din 1960; ea permite să 

se asigure continuitatea îngrijirilor date 

bolnavilor. Pacienţii nu mai sunt în mod 

obligatoriu retraşi din mediul lor spre a fi 

îngrijiţi: ei pot fi trataţi la domiciliu şi pot 

frecventa „structuri" uşoare, cum sunt 

spitalele de zi, atelierele protejate* sau 

centrele de ajutorare prin muncă". 

SECŢIE DE EDUCAŢIE SPECIA- 

LIZATĂ (S.E.S.), clasă de învăţământ 

special' destinată adolescenţilor 

care prezintă o deficienţă 

intelectuală. 

Secţiile de educaţie specializată şi 

grupurile de clase-atelier (G.C.A.) au fost 

create în Franţa ca urmare a circularelor 

ministeriale din 21 septembrie 1965, din 

2 martie 1966 şi din 27 decembrie 1967. 

în general, ele sunt integrate în colegiile 

de învăţământ secundar (C.E.S.) şi şcolarizează 

elevi cu deficienţe uşoare, în vârstă 

de la 12 la 16 sau 17 ani. Ele constituie 

adesea continuarea claselor de perfecţionare', 

în 1987, existau în învăţământul 

public şi privat 1 440 S.E.S.(113 225 adolescenţi) 

şi 133 clase-atelier (3 403 elevi). 

Formarea în S.E.S. durează 4-5 ani, 

incluzând un învăţământ general încredinţat 

unor cadre didactice specializate, în 

principiu titulare ale C.A.E.I., precum şi o 

formare preprofesională şi profesională 

(mecanică, tâmplărie, pictură...), asigurată 

de profesori din învăţământul tehnic 

279

SECUNDARITATE 

profesional. Sunt prevăzute,de asemenea, 

stagii de practica în industrie. -» CLASE 

DE INTEGRARE ŞCOLARĂ. 

SECUNDARITATE, pentru şcoala 

franco-olandeză de caracterologie, 

influenţă durabilă a evenimentelor 

psihologice din trecut, care continuă 

să aibă răsunet asupra psihismului 

unor subiecţi, mergând chiar 

până la mascarea experienţelor 

prezente. 

Subiectul „secundar" este metodic, 

ataşat tradiţiilor, (idei prietenilor săi. 

SECURITATE, pace a spiritului 

datorată convingerii că individul 

nu are a se teme de nimic. 

Ea constituie una din trebuinţele fundamentale 

ale omului, condiţia esenţială a 

sănătăţii sale mentale. Copilul îşi găseşte 

securitatea datorită prezenţei senine şi 

afectuoase a părinţilor, stabilităţii condiţiilor 

sale de existenţă, disciplinei obişnuite 

a educaţiei sale. în mediul său astfel 

definit, el îşi reperează din timp poziţia, se 

acomodează cu rolul său şi, simţindu-se 

protejat, avansează cu încredere în viaţă. 

Adolescentul se simte mai greu în securitate 

deoarece, nefiind nici copil şi nici 

adult, nu are un statut precis. La bărbat, 

mijlocul de conservare a securităţii este 

conformismul social; multe persoane ţin 

pasul cu moda, de exemplu, pentru a nu 

bate la ochi. Acela care a atins maturitatea 

psihologică nu se teme să-.şi afirme individualitatea. 

SEGREGAŢIE, acţiune de separare 

a elementelor. 

în câmpul perceptiv distingem forme" 

pe care le percepem ca pe nişte figuri 

280 

detaşate de fond. Acest proces are loc în 

mod natural atunci când câmpul perceptiv 

este puternic structurat; el necesită, dimpotrivă, 

un efort de atenţie din partea observatorului 

atunci când obiectul nu are nici 

o tendinţă spontană de a se separa de 

ansamblu. O perlă neagră în mijlocul unor 

pietricele albe este imediat reperată, pe 

când un pietroi între alte pietroaie trebuie 

căutat. Segregarea obiectului depinde de 

structurarea câmpului perceptiv sau, când 

acesta nu este suficient de organizat, depinde 

de personalitatea observatorului, de motivaţiile 

sale, de atitudinile şi experienţa sa. 

Segregaţia umană constă în separarea 

persoanelor după anumite criterii, definite 

în prealabil (rasă, religie, infirmitate etc.) 

Ea este uneori utilă din raţiuni tehnice. în 

cazul reeducării copiilor orbi sau surdomuţi, 

de exemplu, dar mult prea adesea 

răspunde unor principii iraţionale şi cona 

psihopaţilor sub regimul nazist). 

SEGUIN (Edouard), pedagog şi medic 

francez (Clamecy, Nievre, 1812 - 

New York. 1880). 

Discipol al lui J. M. ltard*, care a pus la 

punct o metodă senzorială pentru educarea 

micului „sălbatic din Aveyron" (1797), sa 

interesat de copiii arieraţi, a diferenţiat 

idioţia (oprire a dezvoltării mentale) de 

demenţă (deteriorare a psihicului) şi a 

perfecţionat un material senzorimotor, din 

care mai târziu se va inspira Măria 

Montessori". După ce a deschis la Paris 

o şcoală pentru anormali, s-a stabilit în 

Statele Unite, unde şi-a răspândit metoda, 

ale cărei principii sunt expuse în cartea 

intitulată Tratamentul moral, igiena şi 

educaţia idioţilor şi a altor copii arieraţi 

(1846). 

SELECŢIE PSIHOLOGICĂ, ale 

gere voluntară făcută după criterii 

prestabilite. 

Introducerea metodei testelor în psihologie 

a permis clasarea indivizilor şi selecţionarea 

acelora care par apţi să îndeplinească 

anumite funcţii. Aplicarea acestor 

tehnici în industrie a avut ca efect reducerea 

considerabilă a numărului de accidente, 

scăderea cheltuielilor destinate învăţământului 

şi creşterea productivităţii. Cu 

toate acestea, spre a tempera ceea ce ea are 

dezumanizant, selecţia profesională nu 

trebuie să se limiteze la a reţine subiecţii 

capabili să ocupe un anumit loc de muncă, 

ci să se străduiască să-i orienteze pe ceilalţi 

candidaţi spre muncile care li se potrivesc 

cel mai bine. 

Toate armatele moderne sunt dotate 

cu un serviciu de selecţie şi orientare a 

personalului. După o examinare preliminară, 

simplă şi rapidă (preselecţie), pentru 

alegerea viitorilor specialişti sunt utilizate 

baterii de teste, ajustate pentru fiecare post 

de combatant. Beneficiile realizate ca 

urmare a acestei selecţii reprezintă un câştig 

de circa o treime (34%) în comparaţie 

cu metoda tradiţională de recrutare. 

în domeniul şcolar, selecţia şcolarilor 

„supradotaţi"', capabili să progreseze în 

studiile lor mult mai rapid decât ceilalţi 

copii, este aplicată în ţări ca Rusia şi 

Statele Unite. 

SELF-GOVERNMENT, sistem englez 

de administrare, în care grupuri 

determinate sunt lăsate libere 

să se guverneze după bunul lor 

plac. 

Aplicat la educaţia copiilor şi adolescenţilor, 

acest sistem constituie o excelentă 

metodă pedagogică, dar practica sa ridică 

SELYE 

probleme delicate. Self-government-u\ îi 

determină pe minori să participe activ la 

organizarea grupului lor. Asumându-şi 

iniţiative şi responsabilităţi adevărate, ei 

fac ucenicia libertăţii şi a autonomiei. 

Adesea nu este vorba decât la o participare 

la disciplina clasei, dar uneori sistemul 

este împins până la constituirea de mici 

republici ale copiilor, care au adunările lor 

legislative şi puterile lor executive. Acest 

mod de administrare există îndeosebi în 

ţările anglo-saxone, dar îl găsim şi în 

Elveţia şi Rusia (A. S. Makarenko* l-a utilizat 

în centrele lui de reeducare); în Franţa, 

de la înfiinţarea sa, în 1899, şcoala din 

Roches (Eure) aplica acest sistem. -> NEIL 

(ALEXANDER SUTHERLAND); SCOUTISM. 

SELYE (Hans), medic canadian de 

origine austriacă (Viena, 1907 - 

Mont real, 1982). 

A devenit celebru prin a sa descriere a 

sindromului general de adaptare (S.G.A.) 

Adaptarea este însăşi condiţia vieţii. Fie că 

este vorba de intoxicaţie, de infecţie 

microbiană sau de o emoţie puternică, 

organismul îşi mobilizează mecanismele 

de apărare spre a face faţă acestor agenţi 

stresanţi. Primul moment al S.G.A. este 

reacţia de alarmă, care se manifestă mai 

ales prin hipotensiune, tahicardie şi producerea 

continuă de catecolamine, A.C.T.H. 

şi corticosteroizi. Urmează perioada de 

rezistenţă, în cursul căreia reacţiile de 

apărare se intensifică şi adaptarea dobândită 

se menţine. Dacă stresul" încetează, 

echilibrul redevine normal; dacă persistă, 

organismul se epuizează. Stadiul de epuizare 

se defineşte prin incapacitatea subiectului 

de a se mai apăra. în acest caz au 

loc modificări funcţionale, metabolice şi 

anatomice care pot să ducă la moarte. 

281

SEMN 

Unele afecţiuni somatice sunt legate direct unei moluşte, de exemplu, declanşează 

de stres. Printre „maladiile adaptării" figurează 

hipertensiunea, reumatismul, ulcerul pieptului colorat al măcăleandrului deter- 

la aceasta o reacţie de retragere; vederea 

gastroduodenal, boala lui Addison, boala mină o reacţie agresivă la masculul din 

lui Simmonds. Dintre lucrările lui H. Selye, această specie de păsări. în toate cazurile 

cităm: Istoria sindromului general de adap-este vorba de stimuli specifici, purtători ai 

tare (1954); De la vis la descoperire 

(1973); Stres Iară pericol (1974). 

SEMN, element sensibil care permite 

cunoaşterea sau recunoaşterea 

unui lucru. 

Spre deosebire de semnal, care se 

adresează reflexului şi inconştientului, 

semnul face apel la inteligenţă. Datul din 

cap, care de obicei înseamnă aprobare, este 

un semn, la fel ca mimica emoţionala sau 

ca simbolul matematic. Semnul exprimă 

o idee sau un sentiment, dar pentru a fi 

Inteligibil presupune o înţelegere (tacita sau 

explicită) între indivizi. Este un element de 

transmitere a unei comunicări susceptibilă 

de a lua mai multe semnificaţii şi de a nu 

avea nici o legătură logică cu ceea 

ce reprezintă el. Frontierele între semne, 

semnale şi indici nu sunt ferm stabilite. 

Acelaşi element poate fi, în mod succesiv, 

indice, semnal şi semn. Fumul, de exemplu, 

este indicele natural al focului, dar 

focul poate fi el însuşi semnalul unui 

eveniment (sărbătoarea Sfântului Ion...), pe 

când jeturile ritmice de fum pe care 

indienii din America de Nord le utilizează 

pentru a comunica între ei sunt semne 

codificate. 

SEMNAL, element senzorial asociat 

cu un obiect sau cu o situaţie. 

Un sunet, o lumină, o imagine pot deveni, 

pentru animalele condiţionate la aceşti 

stimuli, semnale vestitoare de hrană sau de 

şoc electric. Animalul nu cunoaşte decât 

semnale. Proiectarea unei umbre asupra 

unui mesaj datorită căruia animalul îşi 

adaptează comportamentul la realitate. în 

relaţiile interumane şi îndeosebi în cuplul 

mamă-copil există schimburi permanente 

de semnale ale climatului afectiv, dintre 

care unele scapă conştiinţei indivizilor. 

SENILITATE, slăbire simultană a 

capacităţilor fizice şi mentale datorată 

îmbătrânirii. 

Senilitatea este exagerarea proceselor 

normale de îmbătrânire. Nu are vârstă 

precisă, variind de la un individ la altul, 

sub influenţa factorilor ereditari şi personali 

(antecedente patologice, intoxicări 

alcoolice, surmenaj etc). Condiţiile socioeconomice 

şi afective joacă şi ele un 

rol important in ceea ce priveşte data 

apariţiei stării senile. într-adevăr, pensionarea' 

necompensată de o nouă activitate, 

solitudinea afectivă, insecuritatea financiară, 

sentimentul de devalorizare socială 

accelerează procesul de involuţie. 

Senilitatea se manifestă, pe plan psihic, 

printr-o inerţie intelectuală, dificultăţi 

tipice în fixarea durabilă a amintirilor şi 

achiziţiilor cognitive noi, prin pierderea 

supleţii de adaptare, „pisălogeală" şi incontinenţă 

emoţională. 

SENSIBILITATE, facultate de a 

percepe impresiile venite de la corp 

sau din lumea exterioară. 

Sensibilitatea este legată de integritatea 

şi de maturizarea căilor nervoase. Distingem 

sensibilitatea exteroceptivă (care 

receptează senzaţiile venite din afară), 

sensibilitatea interoceptivă (foame, sete 

etc.) şi sensibilitatea proprioceptivă, care 

informează asupra poziţiei membrelor, 

asupra atitudinilor şi mişcărilor corpului, 

în primul trimestru al vieţii postnatale, 

cele trei sisteme funcţionează separat, 

sensibilitatea interoceptivă fiind cea care 

prevalează la sugar, dominante fiind senzaţiile 

care vin de la sistemul digestiv. în 

luna a patra cele trei sisteme senzoriale 

încep să se organizeze într-un ansamblu 

structurat, datorită căruia copilul, capabil 

să distingă ceea ce provine de la corpul 

său şi ceea ce aparţine mediului, reuşeşte 

treptat să ia cunoştinţă de individualitatea 

sa, distinctă de lumea exterioară, cu care 

până acum fuzionase. începând din acest 

moment, devine dominantă sensibilitatea 

exteroceptivă. Sensibilitatea organelor 

senzoriale poate fi extraordinară. Tiparul, 

de exemplu, reacţionează la 1 mg de feniletanol 

(alcool existent în esenţa de trandafir) 

diluat în 17 miliarde de metri cubi 

de apă. 

SENSIBILITATE FOTODERMICĂ 

sau DERMATOOPTICA, senzoria 

litate difuză a tegumentelor la 

lumină. 

După G. Viaud, această sensibilitate ar 

fi responsabilă în primul rând de fototaxia" 

unor animale ca dafniile. Ea corespunde 

unei caracteristici generale a oricărei 

protoplasme. O regăsim, într-adevăr, atât 

în regnul vegetal cât şi în regnul animal. 

Experienţele asupra râmei, larvei de muscă 

(lipsite, fireşte, de organe de văz), gândacului 

de bucătărie şi salamandrei (cu 

ochii extirpaţi, din necesităţile experimetului) 

au demonstrat că aceste animale 

rămân sensibile la influenţa luminii. Private 

de simţul văzului, ele nu pot reacţiona 

SENTIMENT 

decât datorită unei percepţii extraoculare. 

Savanţii au stabilit că în acest caz pielea 

joacă rolul de organ receptor. 

Existenţa unei asemenea sensibilităţi 

este puternic contestată în cazul omului. 

L. Farigoule (J. Romain) a crezut că decelează 

la om o „vedere paraoptică" (1920), 

pe care unii (R. Maublanc) s-au străduit în 

zadar să o detecteze la orbi. Acest eşec, 

asociat cu noi cercetări negative consacrate 

aceluiaşi subiect, fac să se creadă că 

ideea lui Farigoule este eronată. Cu toate 

acestea, cercetări efectuate în U.R.S.S. 

(Nijni Taghil, 1962) şi în Statele Unite 

(Yoiitz, 1964) ar confirma posibilitatea 

unei „vederi extraretinicne" la specia umană. 

-» PERCEPŢIE EXTRASENZORIALĂ. 

SENTIMENT, stare afectivă complexă, 

combinaţie de elemente 

emotive şi imaginative, mai mult 

sau mai puţin clară, stabilă, care 

persistă în absenţa oricărui stimul. 

Cauzele acestui fenomen, mai durabil 

decât emoţia şi mai puţin violent decât 

pasiunea, pot fi de ordin intelectual,moral 

sau afectiv; sentimentele estetice şi religioase, 

simpatia, admiraţia, resentimentul, 

orgoliul, ruşinea etc. corespund acestei 

definiţii. Acestea sunt fenomene psihice 

conştiente care colorează afectiv percepţiile 

noastre şi ne influenţează conduitele. 

Sentimentele sunt legate de tendinţele 

profunde ale individului, de impulsiile 

sale, de dorinţele satisfăcute sau frustrate. 

Psihanaliştii vorbesc (într-un mod impropriu, 

deoarece sentimentele sunt stări 

conştiente) de sentimente inconştiente de 

culpabilitate, de agresivitate, de inferioritate 

etc. Este vorba de reacţii emoţionale 

subconştiente cărora individul nu le 

permite să se exprime liber şi care se

SEVRAJ 

în nucleii supraoptici ai hipotalamusului, 

transmit informaţia la „centrul setei", care 

provoacă un răspuns al organismului (căutarea 

apei şi băutul), ajustat cantitativ. 

SEVRAJ -> ÎNŢĂRCARE. 

SEXOLOGIE, studiul problemelor 

sexualităţii. 

Sexologia a cunoscut un avânt considerabil 

la sfârşitul .secolului al XlX-lea, sub 

influenţa lui R. von Krafft-Ebing şi a lui 

Havelock Ellis. Aceştia au studiat 

conduitele sexuale şi problemele care se 

raportau la acestea, fără a putea să le 

rezolve în mod satisfăcător. Descoperirile 

lui Freud (inconştientul' dinamic, sexualitatea 

infantilă) au fost acelea care au dus 

la înţelegerea vieţii sexuale şi a tulburărilor 

acesteia. Psihanaliza* a permis lichidarea 

pseudoexplicaţiei sexologilor,care vedeau 

în perversiuni (homosexualitate, fetişism 

etc.) sau în frigiditate anomalii constituţionale, 

psihanaliza considcrându-le conduite 

infantile fixate în mod anormal la 

adult. După Freud, fiinţa umană este, 

înainte de a fi educată, extrem de plastică; 

copilul ar fi un potenţial „pervers polimorf". 

Sexualitatea sa, suferind influenţele 

mediului, se determină în funcţie de acesta. 

Perversiunile nu sunt aberaţii ereditare, ci 

accidente ale dezvoltării afective. Toate 

fiinţele umane poartă în ele germenii 

acestor perversiuni, ale căror urme le găsim 

la subiectul sănătos în actele care preludiază 

acuplarea. Sexologia, ştiinţă de observaţie 

degajată de orice considerente 

morale, s-a afirmat după cel de al doilea 

război mondial datorită cercetărilor lui 

A. Kinsey- şi mai ales ale lui W. Masters' 

şi V. E. Johnson. Astăzi oamenii se preocupă 

de echilibrul lor 

de sănătatea lor. 

ual întocmai ca 

SEXUALITATE, ansamblu al fenomenelor 

vieţii sexuale. 

Psihanaliştii fac distincţie între genitalitute, 

ansamblu de caractere legate de organele 

de copulaţie, şi sexualitate, extinsă la 

dragoste în general. 

Viaţa sexuală nu începe la pubertate, 

ci din prima copilărie. Pubertatea nu este 

decât o etapă psihofiziologică, perioada în 

care tendinţa sexuală, devenită altruistă, se 

orientează spre un nou scop. Freud este 

acela care a stabilit cronologia etapelor 

prin care trece în mod normal sexualitatea 

unui subiect ce aparţine culturii noastre. 

Ideca fundamentală este că există zone 

erogene (adică regiuni ale corpului susceptibile 

de a provoca plăcere) care predomină 

la o anumită vârstă. în primul an 

de viaţă, sursa tuturor satisfacţiilor este 

zona orală* (sugerea la sânul matern); în 

cursul celui de al doilea şi al treilea an de 

viaţă interesul se deplasează în principal 

asupra zonei anale (învăţarea deprinderilor 

de igienă corporală); între trei şi cinci ani 

devin prevalente organele genitale. De la 

vârsta de şase ani are loc o adormire a 

instinctului sexual (latenţă), care va fi reactivat 

brusc la pubertate. în acest moment 

individul, care este copt pentru o sexualitate 

adultă, se orientează spre sexul opus. 

Sexualitatea depinde, concomitent, de 

maturizarea organică şi de condiţiile socioculturale, 

în societatea noastră ea este 

supusă anumitor constrângeri, din cauza 

influenţelor religioase sau pur şi simplu 

morale. Dar în unele comunităţi ea se 

dezvoltă liber şi se pot vedea, încă de la 

vârsta de patru ani, copii care imită în mod 

cu totul firesc zbenguielile sexuale ale 

părinţilor lor (H. Powdermaker). 

SFAT CONJUGAL, ajutor psihologic 

dat cuplurilor aflate în dificultate, 

în scopul ameliorării relaţiilor 

lor reciproce. 

Apărut în ţările anglo-saxone, sfatul 

conjugal s-a dezvoltat în Franţa la începutul 

anilor 1960, o dată cu crearea Asociaţiei 

franceze a centrelor de consultaţie 

conjugală. Bărbaţi (33%), femei şi cupluri 

se adresează consilierilor conjugali pentru 

a le înfăţişa necazurile şi a găsi o soluţie 

pentru problemele lor. Cel mai adesea este 

vorba de neînţelegerea dintre soţi datorată 

divergenţelor de vederi cu privire la educaţia 

copiilor sau cu privire la munca femeii 

în afara căminului, dar şi de dificultăţi de 

comunicare interpersonală, de o sexualitate 

perturbată, de nerecunoaşterea dorinţelor 

şi trebuinţelor celuilalt, şomaj etc. 

Consilierii conjugali evită să dea sfaturi. 

Rolul lor este de a-i determina pe solicitanţi 

să-şi analizeze fără patimă situaţia. 

în cazul în care, eventual, se găsesc în faţa 

unor persoane cu tulburări pronunţate, 

ei le orientează spre o consultaţie medicopsihologică 

sau spre un specialist în maladii 

mentale. Consilierii conjugali sunt de 

asemenea chemaţi să facă educaţia sexuală 

a copiilor şi adolescenţilor, fie la cererea 

organismelor private, fie în instituţii de 

învăţământ public. 

SHAM RAGE, pseudofurie. 

„Furia artificială" se observă, în condiţii 

experimentale, la animale al căror hipotalamus 

(baza creierului) este privat de 

conexiunile sale nervoase cu structurile 

superioare ale creierului (telencefal sau 

emisferele cerebrale). Aceste experienţe 

pun în evidenţă, pe de o parte, importanţa 

esenţială a hipotalamusului în exprimarea 

SHELDON 

emoţiilor şi, pe de altă parte, rolul integrator 

si inhibitor al cortexului în conduite, 

în stare normală, emoţia nu apare decât 

dacă excitaţia este destul de puternică; 

dimpotrivă, atunci când cortexul este scos 

din circuit, cea mai mică excitaţie este de 

ajuns ca să declanşeze o reacţie de furie, 

intensă însă de scurtă durată. 

SHELDON (Wiiliam Herbert), medic 

şi psiholog american (Warwick, 

Rhode Island, 1899 - Cambridge, 

Massachusetts, 1977). 

Este cunoscut îndeosebi pentru a fi 

propus, în colaborare cu S. S. Stevens, o 

clasificare a tipurilor de personalitate 

bazată pe gradul de dezvoltare a ţesuturilor 

derivate din cele trei foiţe blastodermice 

(endoderm, mezoderm şi ectoderm). 

Sheldon a analizat fotografiile a 4 000 de 

studenţi (având în medie vârsta de 18 ani 

şi trei luni), fotografii obţinute cu ajutorul 

unei metode standardizate. în paralel, timp 

de cinci ani, a studiat comportamentul şi 

cu ajutorul analizei factoriale, a degajat 

şaizeci de trăsături de personalitate, pe 

care Ie-a repartizat în trei serii: viscerotonie', 

somatotonie' şi cerebrotonie*. El a 

demonstrat că endomorfia" este legată de 

viscerotonie, mezomorfia" de somatotonie 

şi ectomorfia' de cerebrotonie. 

Unii autori (J. Delay, P. Pichot, 

H. J. Eysenck, S. Glueck) cosideră satisfăcătoare 

tipologia lui Sheldon, pe când alţii 

o critică. J. Maisonneuve şi M. Bruchon- 

Schweitzer (1981) nu au confirmat relaţiile 

pe care Sheldon a crezut că le găseşte 

între biotipuri şi temperamente. După 

M. Bruchon-Schweitzer (1988), s-ar părea 

că stereotipurile culturale l-au influenţat 

pe cercetătorul american, fără ca acesta 

287

SINDROMUL CARENŢEI DE AUTORITATE EDUCATIVĂ 

SINDROMUL CARENŢEI DE 

AUTORITATE EDUCATIVĂ, ansamblu 

de fapte care caracterizează 

personalitatea unui subiect care nu 

a beneficiat în copilărie de autoritatea 

necesară educării sale. 

Sindromul carenţei de autoritate educativă, 

descris în 1956 de J. M. Sutter şi 

H. Luccioni, apare în cazul în care copilul 

trăieşte într-un mediu instabil, „haotic", 

lipsit de reguli şi de principii. Manifestările 

sale esenţiale sunt: un F.u slab, incapabil 

să asigure o existenţă coerentă; un sentiment 

fundamental de insecuritate (subiectul 

duce lipsă de repere, nu ştie cum să se comporte 

în viaţă); impresia de a fi definitiv 

însingurat, ceea ce face dificil, dacă nu 

imposibil orice angajament afectiv durabil 

şi profund. Persoana care prezintă acest tip 

de sindrom poate fi inhibată în relaţiile 

sau, cel mai adesea, expansivă, provocatoare, 

agresivă, putând evolua spre dezechilibrul 

psihic. 

SINDROMUL LUI DOWN • MON 

GOI.ISM. 

SINDROMUL LUI KORSAKOV, 

afecţiune mentală de origine toxică 

(alcoolism, cel mai adesea), descrisă 

de S.S. Korsakov (1854 - 1900). 

Bolnavul pare confuz şi distrat; el îşi 

aminteşte de fapte trecute, dar nu mai 

fixează nici o amintire nouă (cutare bolnav 

citeşte în fiecare zi acelaşi număr de ziar, 

mereu cu acelaşi interes): pentru a-şi 

acoperi lacunele memoriei, el fabulează cu 

aplomb; este dezorientat în timp şi în 

spaţiu (se rătăceşte uşor). La aceste tulburări 

se asociază de obicei dureri, o diminuare 

a reflexelor şi o atrofie musculară. 

SINDROMUL LUI SILVERMAN * 

COPIL MALTRATAT. 

SINE (1), ceea ce este nediferenţiat. 

Acest termen \das Es, în limba germană 

— nota trad.|, introdus în psihologie de 

Georg Groddeck (1866-1934) şi reluat de 

Freud, desemnează ceea ce este absolut 

primitiv în om, ansamblul impulsiilor 

primare, instinctele, ceea ce este ereditar, 

inconştient, energia care ne pune în mişcare 

şi orientează acţiunile noastre. Şinele 

face parte din viaţa cotidiană; la el ne 

referim, în mod implicit, când spunem: 

„Nu ştiu ce m-a apucat. Era ceva ce mă 

depăşea 4 '. Această energie, greu de controlat 

de către conştiinţă, căreia ea nu-i 

apare în mod clar, ascultă de principiul 

plăcerii*; ea tinde la satisfacerea trebuinţelor 

de bază ale omului. Când este contrariată 

sau refulată, recurge la căi ocolite, 

mai mult sau mai puţin clandestine, exprimându-se 

în vise, în acte ratate sau în 

simptome nevrotice. -+ APARAT PSIHIC. 

SINE (2), pentru W. James, tot ceea 

ce este personal: „Eul", ceea ce ţine 

de „mine". Pentru Freud, Şinele este 

prelungirea inconştientă a Eului", 

Cât despre C. G. Jung, el face din Sine 

o entitate „supraordonată" Eului, 

incluzând nu numai conştientul şi 

inconştientul, ci „şi scopul vieţii". 

SINGURĂTATE, stare a unei per 

soane care trăieşte singură. 

Unii indivizi optează de bunăvoie pentru 

singurătate şi, pe cât se pare, o suportă 

destul de bine; pentru majoritatea oamenilor, 

însă, singurătatea este de temut, 

neputându-se acomoda cu ea, mai ales 

când survine dintr-o dată, după o viaţă 

bogată în relaţii umane. în aceste cazuri 

singurătatea provoacă o scădere a tonusului 

vital, ceea ce se transformă frecvent 

în nevroză depresivă. 

multe persoane de „vârsta a treia", mai 

ales femei, ceea ce explică faptul că 72% 

dintre ele utilizează somnifere şi tranchilizante' 

(C.R.E.D.O.C, 1988). Atunci 

când gustul pentru viaţa solitară este exagerat 

(„solitarism''), trădează întotdeauna 

un deficit de adaptare la realitate (timiditate, 

introversiune), la adolescent putând 

semnala un început de schizofrenie*. 

SINISTROZĂ, conduită patologică 

a unui subiect accidentat (accident 

de muncă, de circulaţie...) care 

refuză să-şi recunoască vindecarea. 

Este vorba de un nevrozat, adesea 

sincer, care crede că este insuficientă 

reparaţia daunei suferite şi revendică o 

indemizaţie maximală. Incapacitatea de 

muncă, bolile de care se plânge sunt 

expresia insatisfacţiei sale. Sinistroza nu 

este o simulare, deoarece tulburările sunt 

reale (chiar dacă subiectul are tendinţa de 

a le exagera); cu toate acestea, bolnavul nu 

are chef să se însănătoşească şi lucrul 

acesta arc consecinţe psihosomatice* de 

netăgăduit. S-a constatat, de exemplu, că 

vindecarea unei simple fracturi a piciorului 

ia de 6,5 ori mai mult timp la un muncitor 

asigurat (300 zile) faţă de unul care nu este 

asigurat (45 zile). Vindecarea este cu atât 

mai rapidă cu cât ea este mai cu ardoare 

dorită de rănit sau cu cât indemnizaţia i se 

pare mai satisfăcătoare. 

SINUCIDERE, acţiune de aşi lua 

singur viaţa, în mod voluntar, cel 

mai adesea pentru a scăpa de o 

situaţie devenită intolerabilă. 

Sinuciderea se întâlneşte aproape în 

toate societăţile. Proporţiile sale sunt greu 

de stabilit cu precizie, deoarece multe 

SISMOTERAPIE 

cazuri de moarte voluntară sunt camuflate 

în accidente. în 1988, proporţia sinuciderilor 

la 100 000 de locuitori era de 9 în 

Anglia. 12 în Statele Unite, 19 în Uniunea 

Sovietică, 21 în Republica Federală a 

Germaniei şi în Japonia şi 22 în Franţa. în 

Franţa, numărul sinuciderilor este în constantă 

creştere din 1950, mai ales la 

subiecţii în vârstă de la 15 la 44 de ani. 

în fiecare luni se sinucid circa 1000 de 

persoane (de două ori mai mulţi bărbaţi 

decât femei). 

Unele sinucideri, motivate de considerente 

morale (scăparea de o situaţie 

dezonorantă) sau sociale (a nu fi o povară 

pentru celălalt), aduc a sacrificii. Altele, 

mai frecvente, dictate de o afectivitate 

perturbată, corespund unui comportament 

patologic: nevrotici deprimaţi, incapabili 

să se integreze armonios în viaţă şi să 

găsească un sens existenţei lor, sau melancolici 

care îşi premeditează demult moartea. 

Găsim adesea un fel de predispoziţie familială 

pentru sinucidere, dar, mai degrabă 

decât să vedem aici determinismul unui 

ipotetic factor ereditar, s-ar cuveni să 

admitem că există o condiţionare* socială, 

mai mult sau mai puţin conştientă, care îl 

pregăteşte pe subiect să accepte ideea de 

a-şi lua viaţa în anumite circumstanţe, 

în Africa neagră, de exemplu, sinuciderea 

este adesea ultimul mijloc de a se răzbuna 

pe un adversar: disperatul se omoară cu 

intenţia de a nu-i mai lăsa nici o clipă de 

tihnă celui care 1-a ofensat. 

Sinuciderea pare contagioasă: se înregistrează 

uneori adevărate epidemii de morţi 

voluntare în anumite locuri (aruncarea în 

cratere de vulcani, aruncarea înaintea 

trenului), locuri pe care autorităţile locale 

sunt obligate să le ţină sub pază. 

SISMOTERAPIE • ELECTROŞOC

SOMATOTONIE 

„schemei corporale"* sunt întotdeauna 

semnul unei afecţiuni neuropsihiatrice. 

SOMATOTONIE, în biotipoligia lui 

W. H. Sheldon, tip psihologic caracterizat 

prin predominanţa funcţiilor 

musculare, a activităţii, energiei, 

-1 ar corespunde endomorormula 

1-7-1 ar corespunde 

fLI 1 ui pur, 

lui extrem, iar notaţia 1-1-7 

a dorinţei de a se impune. ectomorfu i absolut. Cât despre soma- 

Somatotonul (sau somatotonicul) este totipul 4— -4, acesta ar exprima tipul 

mai degrabă extravertit, are tendinţa de a 

căuta aventura, riscul, lupta, competiţia, 

puterea. Somatotonia, caracteristică temperamentală, 

este legată, în ceea ce priveşte 

constituţia fizică, de mezomorfie'. 

SOMATOTIP, expresie cantitativă 

care traduce ponderea relativă a 

celor trei componente primare ale 

constituţiei fizice a unei persoane. 

W. H. Sheldon şi S. S. Stevers consideră 

că tipul constituţional, derivat din 

dezvoltarea celor trei foiţe blastodermice 

(endoderm, mezoderm şi ectoderm), 

se poate exprima printr-o serie de trei 

cifre, de la 1 la 7, prima dozând gradul de 

endomorfie (viscere, sistem digestiv), 

a doua gradul de mezomorfie (schelet, 

muşchi, ţesuturi conjuctive), a treia gradul 

de ectomorfie (sistem nervos, organe de 

simţ, piele). Cifrele 1 şi 7 reprezintă 

minimum şi maximum de dezvoltare. De 

exemplu, dacă aceste tipuri există, atunci 

perfect echilibrat. Fiecare persoană participă 

insă în mod inegal la cele trei tendinţe 

şi există multe somatotipuri mijlocii 

(4-3-5, de exemplu). 

SOMN, stare fiziologică periodică, 

definită prin reducerea activităţii, 

relaxarea tonusului muscular şi 

suspendarea conştiinţei. 

W. Dement şi N. Kleitman au descris 

două tipuri de somn, obiectivate de traseele 

electroencefalografice (E.E.G.): somnul cu 

unde lente (sau „somnul lent"), somnul cu 

unde rapide, numit şi „somnul paradoxal" 

(M. Jouvet) sau faza „mişcărilor oculare 

rapide" (M.O.R.). 

Somnul lent se împarte în patru stadii: 

adormirea; somnul uşor; somnul mediu; 

somnul profund (traseu continuu de unde 

Hipnogramă (reprezentare grafică a unei nopţi de somn) a unui subiect normal 

delta). Somnul rapid este numit „paradoxal" 

din cauza că traseul E.E.G. este apropiat 

de acela al momentului trezirii, cu toate că 

somnul este profund (sunt necesari stimuli 

foarte puternici pentru a-1 trezi din somn 

pe individul care doarme). Perioadele de 

vis sunt concentrate îndeosebi în M.O.R. 

Prima fază de somn paradoxal durează 

aproximativ 15 minute şi marchează finalul 

primului ciclu al somnului. La un om 

normal, în cursul unei nopţi, se observă 

4-6 cicluri succesive de somn lent şi de 

somn rapid. Fiecare ciclu durează în medie 

între 90 şi 120 minute. 

Trebuinţa de a dormi este vitală: un animal 

care este împiedicat să doarmă moare. 

Privarea de somn rapid duce la tulburări 

psihice care pot merge până la psihoză". 

cauza instabilităţii* comportamentului şi a 

unor tulburări caracteriale de felul acceselor 

de agresivitate care alternează cu 

perioade de izolare (H. Montagner, 1988). 

Pe de altă parte, există o corelaţie, dacă nu 

o legătură cauzală, între durata somnului 

şi rezultatele şcolare: 61% dintre copiii 

care dorm mai puţin de şase ore au o întârziere 

de cel puţin un an în raport cu vârsta 

mentală normală (J. Poulignac, 1979). 

SONDAJ, anchetă vizând un eşantion 

de populaţie reprezentativ şi 

care are drept scop conturarea unei 

imagini despre opinia persoanelor 

interogate. 

Uneori este oportun să se cunoască rapid 

ideile şi aspiraţiile publicului. Sondajul de 

opinie permite aproximarea realităţii, fără 

cheltuieli excesive. Este suficient un eşantion 

de 100 de persoane bine alese, în funcţie 

de sex, vârstă, profesie, aria geografică de 

domiciliu etc., pentru ca sondajele să aibă 

o validitate de ±3%. De la crearea în 1938, 

SPAŢIU VITAL 

de către J. Stoetzel, a Institutului francez 

al opiniei publice (I.F.O.P.), organismele 

specializate de acest tip au proliferat. 

Sondajele de orice natură s-au multiplicat, 

iar anchetele de opinie fac în prezent parte 

din viaţa cotidiană a concetăţenilor noştri. 

Pentru a se evita orice derivă, legea din 

19 iulie 1977 a prevăzut instituirea unei 

comisii care să vegheze asupra obiectivitătii 

şi calităţii sondajelor. 

SPAIME NOCTURNE, echivalent 

al coşmarului care poate surveni la 

copil în timpul nopţii. 

Spaimele nocturne apar în timpul somnului 

lent (stadiul IV), niciodată în cursul 

somnului paradoxal. Deodată subiectul se 

agită, strigă, plânge, gesticulează, pare 

cuprins de panica, hi nu recunoaşte persoanele 

care îl înconjoară şi nu reacţionează 

la solicitările lor, fiind greu de calmat. 

Această stare poate dura de la câteva 

minute la o oră. Cel mai adesea copilul 

readoarme; dimineaţa, la trezire, nu are 

nici o amintire despre cele întâmplate. 

Frecvente între vârsta de 2 şi 6 ani, 

spaimele nocturne afectează 1-3% dintre 

copii. De obicei sunt consecinţa unei experienţe 

traumatizante sau a unor conflicte 

intrapsihice legate de dezvoltarea psihosexuală 

(sentimente agresive şi oedipiene). 

Dispar aproape întotdeauna în mod 

spontan. Psihoterapia este utilă, dar trebuie 

să le cerem părinţilor să nu-1 neliniştească 

pe copil cu ameninţări stupide şi să nu-1 ia 

cu ei în pat ca să doarmă. 

SPAŢIU VITAL, câmp psihologic 

care înglobează persoana şi mediul 

ei ambiant (K. Lewin). 

în acest spaţiu se situează variabilele 

interdependente, susceptibile să determine 

comportamentul individului la un moment

STADIU ORAL 

luna a şasea, oglinda începe să-l intereseze 

şi el pare să întrevadă raportul dintre aceasta 

şi reflectarea unei persoane. Către vârsta 

de un an el începe să înţeleagă că imaginea 

din oglindă este reflectarea propriului său 

corp şi nu un dublu independent de el 

însuşi. Cu toate acestea, numai către vârsta 

de doi ani este dobândită noţiunea de 

totalitate corporală (după R. Zazzo, copilul 

se recunoaşte în oglindă între luna a douăzeci 

şi şasea şi a treizecea). Această din 

urmă achiziţie este fundamentală, căci ea 

nu numai că reprezintă baza conştiinţei de 

sine, ci devine şi modelul tuturor obiectelor: 

lumea nu mai este fragmentată; ea 

nu mai apare ca un haos neorganizat, ci ca 

un univers ordonat, compus din obiecte 

care are fiecare forma sa proprie. 

STADIU ORAL, prima fază de dezvoltare 

a sexualităţii infantile (circa 

primul an de viaţă), când plăcerea 

cea mai mare este procurată de 

supt, asociată cu încorporarea senzorială 

(vizuală, auditivă, cutanată) 

a imaginii materne. 

Prezenţa mamei, sursă de saţietate şi de 

linişte, se asociază cu o intensă satisfacţie. 

Absenţa ei este frustrantâ. Sugarul, în 

această stare de tensiune, caută destinderea 

în sugerea degetelor. 

STADIU SADIC-ANAL, în teoria 

psihanalitică, cel de al doilea stadiu 

al dezvoltării sexuale a copilului, 

cuprinzând anul al doilea şi al 

treilea de viaţă. 

Satisfacţia puseului libidinal este condiţionată 

de evacuarea intestinală: mucoasa 

anală a devenit zona erogenă; copilul, la 

incitarea părinţilor, care arde de nerăbdare 

să-l vadă curat, manifestă interes faţă de 

materiile sale fecale. Stăpânirea sfincterelor 

îi dă o nouă putere, aceea de a-i 

satisface pe adulţi sau. dimpotrivă, de a-şi 

arăta ostilitatea faţă de ei. Achiziţia deprinderilor 

de igienă este primul cadou pe care 

copilul îl face mamei sale, dar el este 

mereu gata să şi-1 retragă în cazul în care 

se simte frustrat (la naşterea unui frăţior 

sau a unei surioare, de exemplu, el reîncepe 

să se scape pe el). 

STARE DE ABSENŢĂ, distracţie 

atât de puternică încât individul nu 

mai este pe moment adaptat la 

împrejurări. 

Supărarea şi oboseala pot să ducă la o 

slăbire a stării de veghe în aşa măsură 

încât adaptarea la realitate să fie perturbată, 

în domeniul patologiei, se numeşte 

„absenţă" (sau absenţă epileptică), slăbirea 

sau suspendarea conştiinţei, care survine 

dintr-odată şi nu durează decât câteva 

clipe (de la 5 la 15 secunde). Subiectul îşi 

opreşte activitatea în curs, devine palid şi 

ca năucit, prezentând în acest timp uşoare 

mişcări ale pleoapelor şi globilor oculari. 

Absenţa epileptică simplă |este vorba de 

ceea ce francezii numesc „petit mal", spre 

deosebire de criza majoră de epilepsie — 

nota trad.| nu duce la pierderea tonusului 

şi nu lasă nici o amintire; scurtimea ei îi 

permite subiectului să-şi reia discursul sau 

activitatea din punctul în care acestea au 

fost întrerupte. 

STARE HIPNAGOGICĂ, stare de 

semisomn. 

în perioada de adormire care precedă 

somnul veritabil se pot produce unele 

fenomene, mai ales vizuale (uneori auditive, 

rareori olfactive, gustative sau senzitive). 

La adult, manifestările vizuale sunt 

de cele mai multe ori simple: forme geometrice, 

puncte, stele strălucitoare, spirale 

etc, pe când la copil ele sunt adesea complexe, 

reprezentând fie peisaje, fie siluete 

umane sau animale, statice sau dinamice. 

Aceste viziuni hipnagogice, la care 

adultul rămâne indiferent, provoacă la 

copil o stare afectivă particulară, adesea 

neplăcută şi angoasantă. Fenomenele 

acestea se diferenţiază de vise în sensul că 

sunt produse stereotipe, de care individul 

rămâne străin şi care dispar o dată cu 

trecerea în somnul veritabil. Ele nu pot fi 

asimilate nici halucinaţiilor, deoarece sunt 

privite cu un ochi critic, nu antrenează 

adeziunea subiectului şi se alimentează din 

obiectele din mediu. 

STARE LIMITĂ -* CAZ LIMITĂ 

STATISTICĂ, metodă de studiere 

a ansamblurilor numerice şi a 

relaţiilor lor. 

încă din cea mai îndepărtată Antichitate 

s-au cules şi s-au coordonat informaţii 

numerice din diferite domenii (recensământul 

persoanelor, evaluarea recoltelor...), 

dar până în secolul al XVI-lea 

acest studiu a rămas pur descriptiv (numărare). 

Matematiciaul elveţian J. Bernoulli 

(1654-1705) şi matematicianul francez 

P.S. de Laplace (1749-1827) au fost cei 

care au introdus calculul probabilităţilor în 

statistică, extrăgând legi şi previziuni 

bazate pe aproximativa regularitate a unor 

fenomene. De atunci încoace câmpul de 

aplicaţie al acestei noi ştiinţe nu încetează 

să se extindă: fac apel la ea economiştii, 

sociologii, fizicienii, militarii (balistica), 

industriaşii (controlul fabricaţiei), agricultorii 

(relaţiile dintre recolte şi condiţiile 

meteorologice), psihologii. Ea constituie 

STATUT 

unul din fundamentele cele mai solide ale 

psihologiei aplicate (teste', sondaje"). 

Demersul statistic cuprinde trei momente 

principale: colectarea şi prezentarea 

observaţiilor; reducerea şi analiza acestora, 

interpretarea. într-o primă fază, statisticianul 

despuiază metodic informaţiile 

culese, spre a extrage din ele rezultate 

numerice, pe care le grupează într-un 

tablou. Procedează după aceea la reducerea 

informaţiilor, substituind totalităţii datelor 

un mic număr de rezultate cifrice, extrase 

din ansamblul ordonat, pornind de la care 

se va exercita reflecţia sa (analiza rezultatelor, 

elaborarea unei ipoteze, verificarea), 

în final el îşi formulează concluzia 

(care ţine seama de marja de incertitudine 

calculată matematic), rămânând extrem de 

prudent în generalizările sale, deoarece 

ştie că, adesea, în faza iniţială a colectării 

informaţiilor se introduc erori care pot 

falsifica absolut toate calculele. 

STATUT, situaţie a unei persoane 

într-un grup social. 

Statutul condiţionează raporturile care 

se stabilesc între oameni: copilul are 

dreptul la protecţia adultului, bătrânul are 

dreptul la respect din partea tinerilor, 

femeia la curtoazie din partea bărbatului 

etc. Fiecare se aşteaptă la o anumită 

conduită a celorlalţi faţă de sine, potrivit 

poziţiei pe care o ocupă în grup, şi conformându-se 

rolului care se aşteaptă de la el. 

Statutul defineşte de asemenea drepturile 

şi datoriile persoanei şi constituie un 

element al conştiinţei de sine. Majoritatea 

indivizilor îşi acceptă statutul şi îşi îndeplinesc 

cu uşurinţă rolul* care decurge din 

acesta. Alţii, refuzând să se lase închişi 

într-un cadru determinat, resping normele 

sociale, se revoltă, devin inadaptaţi sau 

298

STÂNGĂCIE 

reformatori. Contrar la ceea ce ne putem 

imagina, spune J. Stoetzel, atitudinile revoluţionare 

nu sunt asociate în mod special 

unui statut economic aparte, „ci unei poziţii 

determinate a individului faţă de statutul 

sân personal". 

STÂNGĂCIE, stare a celui care are 

tendinţa de a se servi în mod 

spontan de mâna stângă. 

Stângăcia nu este o infirmitate,ea corespunzând 

unei organizări nervoase simetrice 

aceleia a dreptaciului. Pe când la 

acesta există o dominanţă cerebrală stângă, 

la stângaci dominanţa aparţine emisferei 

cerebrale drepte (după cum este cunoscut, 

dată fiind încrucişarea fibrelor nervoase, 

o emisferă cerebrală comadă jumătatea 

opusă a corpului). Faptul acesta nu ar constitui 

nici o problemă dacă anturajul stângaciului 

nu ar interveni în mod abuziv, 

contrariindu-1 şi creând astfel o situaţie 

conflictuală generatoare de tulburări cum 

sunt dislexia, bâlbâială sau enurezia. în 

cazul unui copil suspect de stângăcie este 

recomandabil să ne abţinem de la orice 

intervenţie intempestivă şi să lăsăm să 

lucreze timpul, deoarece adesea nu este 

vorba decât de o întârziere a maturizării 

neuropsihice. 

STEREOTAXIE •->• TIGMOTAXIE. 

STEREOTIP, idee preconcepută, 

neîntemeiată pe date precise, ci 

doar pe anecdote, care se impune 

membrilor unui grup. 

Cunoştinţele noastre despre lucruri nu 

se bazează adesea decât pe „se spune": 

vorbim de calmul britanicului, de curajul 

germanului, de vigoarea turcului, fără a fi 

verificat vreodată valoarea acestor clişee. 

300 

Toate stereotipurile propagate de rnass 

media sunt false, spune sociologul R.T. La 

Piere. Variabile cu starea relaţiilor dintre 

grupuri, ele devin inamicale o dată cu 

creşterea tensiunii (R. Aron) şi constituie 

un obstacol în calea comunicării, influenţând 

chiar şi percepţiile. -» GÂNDIRE 

SCHEMATICĂ. 

STERILITATE, lipsă de fecunditate. 

în general, după câţiva ani de viaţă conjugală, 

absenţa progeniturii îi nelinişteşte 

pe soţi. La femeie dorinţa de a avea copii 

poate fi atât de puternică încât să determine 

uneori manifestări psihosomatice' 

semnificative cum este amenoreea (suprimarea 

inenstruatici) sau chiar graviditatea 

nervoasa, care se traduce prin apariţia 

tuturor semnelor proprii acestei stări. Când 

orice speranţă de a da naştere unui copil 

este pierdută, femeia se deprimă; ea poate 

prezenta tulburări nevrotice şi, în cazuri 

extreme, caută să se sinucidă. Din fericire, 

datorită progreselor ginecologiei şi geneticii 

(inseminare artificială, donare de ovul, 

transfer de embrion...), cazurile de sterilitate 

iremediabilă devin mai rare. 

STERILIZARE, intervenţie chirur 

gicală practicată la bărbat sau la 

femeie, pentru a-i face sterili. 

încă din Antichitate găsim apărători ai 

sterilizării subiecţilor purtători de tare care 

pot fi transmise descendeţilor. Actualmente 

sterilizarea se practică în mai multe 

state din America, în ţările scandinave 

şi în Elveţia; în Germania, regimul nazist 

o făcuse obligatorie în anumite cazuri 

(arieraţi mintali etc). în Franţa acest procedeu 

este mai ales combătut: adversarii 

săi îl găsesc inutil şi văd în el mai ales o 

gravă lezare a respectului persoanei. Se 

întâmplă ca sterilizarea să fie cerută de taţi 

şi mame din familiile numeroase, care nu 

mai vor alţi copii, dar regretele sunt frec 

vente. Se constată destul de des o dereglare 

a dispoziţiei (depresie, iritabilitate, 

instabilitate emoţională), apariţia sentimentului 

de inferioritate şi chiar de 

culpabilitate şi uneori chiar tulburări de 

comportament mai severe. -» EUGENIE. 

STIMUL, fenomen susceptibil de a 

provoca o reacţie, o conduită specifică 

unui organism. 

Prin extensie, se numeşte stimul orice 

situaţie (aplicarea testelor, de exemplu) 

care determină un comportament observabil. 

STOCASTIC, adjectiv care desemnează 

un eveniment ce depinde de 

hazard. 

STRIGAT PRIMAL 

STRES, cuvânt englez utilizat 

pentru prima dată de H. Selye, în 

1936, pentru a desemna starea în 

care se găseşte un organism ameninţat 

de dezechilibru sub acţiunea 

unor agenţi sau condiţii care pun în 

pericol mecanismele sale homeostatice. 

Orice factor susceptibil de a distruge 

acest echilibru, fie el factor de origine fizică 

(traumatism, frig...), chimică (otravă), infecţioasă 

sau psihologică (emoţie), este numit 

„agent stresant". Termenul stres desemnează 

atât agentul agresor cât şi reacţia 

corpului la acesta. După Selye', acest răspuns, 

nespecific, este legat de mecanismele 

neuroendocrine (diencefalohipofiziare). 

Numeroase observaţii ştiinţifice au 

arătat că şocurile afective, cum ar fi pierderea 

soţului, provoacă alterarea, ba chiar 

prăbuşirea mecanismelor de apărare ale 

organismului împotriva bolilor şi,în consecinţă, 

creşterea riscului de a contracta afecţiuni 

grave, inclusiv cancerul. 

STOETZEL (Jean-Antoine), psiholog 

francez (Saint Die, Vosges, 1910 STRIGĂT PRIMAL, formă de tratament 

concepută de Arthur Janov 

- Paris, 1987). 

Fost elev al Şcolii Normale Superioare, (1967), bazată pe reviviscenţa unor 

agregat de filosofie, obţine titlul de doctor suferinţe din trecut. 

în litere (1943) pentru a sa Teorie a opiniilor 

şi pentru al său Studiu experimental perioade. în cursul primei perioade, care 

Această psihoterapie se împarte în două 

al opiniilor. După ce a ocupat catedra de durează trei săptămâni, pacientul este 

ştiinţe sociale a Facultăţii de Litere din izolat şi lăsat pradă propriilor sale fantasme. 

Singurele sale contacte cu semenul 

Bordeaux (1945), este numit profesor de 

psihologie socială la Sorbona (1955- sunt acelea cu terapeutul. Acesta îl invită 

1978). Este fondatorul Institutului francez să-şi rememoreze trecutul, fără a-şi controla 

sentimentele. Copleşit de emoţii, el 

de opinie publică (I.F.O.P.) şi al „Revistei 

franceze de sociologie", pe care le-a condus strigă, plânge, îşi cheamă părinţii. în cursul 

până în 1984. îi datorăm mai multe lucrări, celei de a doua perioade, care se întinde pe 

între care: Tineret fără crizantemă şi sabie intervalul a mai multe luni, subiectul este 

(1954); Psihologia socială (1963); Valorileintegrat într-un grup în care se desfăşoară 

prezentului: o anchetă europeană (1983). şedinţe comparabile. Retrăind evenimente 

301

STRUCTURA 

dureroase, cum ar fi teama de a fi plasat în 

pensiune, subiectul se eliberează de tensiunile 

sale. „Strigătul primai" este mai 

mult decât o abreacţie sau decât un 

catharsis, deoarece se poate asocia chiar şi 

cu manifestări somatice ca, de exemplu, 

apariţia de echimoze în locurile unde 

subiectul primise lovituri pe când era 

copil. Concepţiile lui Janov se înscriu în 

curentul american al psihologiei umaniste. 

STRUCTURĂ, mod în care părţile 

unui tot se ordonează între ele. 

în acest sens. vorbim atât de structura 

unui edificiu sau a organismului 

(K. Goldstein) cât şi de structura unui 

grup social sau a comportamentului 

(M. Mcrleau-Ponty). Structura este aceea 

care îi dă ansamblului unitatea sa şi 

părţilor valoarea lor, este ceea ce sesizăm 

imediat ca pe un tot nedecompozabil.estc 

ceea ce ne permite să recunoaştem o 

melodie când ea este transpusă într-un 

alt ton. 

Element stabil al unui ansamblu organizat, 

structura este recognoscibilă în pofida 

transformărilor suferite de respectivul 

ansamblu. Structura este „forma" nativă a 

organizării elementelor care o compun 

(elemente care nu semnifică nimic prin ele 

însele, neavând sens decât prin participarea 

lor la ansamblu). Dacă sunt asociate două 

corpuri, ia naştere ceva nou, ale cărui 

calităţi sunt diferite de calităţile părţilor 

(legarea a două gaze diferite, hidrogenul şi 

oxigenul, de exemplu, dă apa). Lucrul 

acesta este adevărat în toate domeniile 

organizării. Invers, modificarea unui element 

al întregului transformă structura 

globală. Alterarea unei singure note într-o 

compoziţie muzicală este de ajuns ca să 

transforme melodia. Fiinţa vie este şi ea un 

întreg unificat; corpul şi spiritul sunt indisolubil 

legate şi interdependente; ceea ce 

i se întâmplă unuia afectează întregul: frica 

ne face să tremurăm; emoţiile repetate duc 

uneori la leziuni organice etc. Este meritul 

Gestaltpsychologie' de a fi demonstrat 

relativitatea esenţială părţi-întreg. 

STUDIU DE CAZ, observare aprofundată 

a unor subiecţi particulari 

care continuă, uneori, ani întregi, 

în cursul căreia se culeg toate 

datele posibile cu privire la una şi 

aceeaşi persoană: informaţii asupra 

mediului său de viaţă, asupra accidentelor 

de sănătate; documente 

personale: producţii artistice (desene, 

picturi...), jurnale intime etc. 

Cu grupurile se procedează în mod 

analog. Din ansamblul elementelor 

recoltate se extrag preţioase informaţii 

asupra subiecţilor înşişi, dar 

şi ipoteze, dacă nu legi de ordin 

general. 

S. Freud, A. Binet, J. Piaget şi-au elaborat 

teoriile pornind de la câteva studii de 

dele cantitative, dar acumularea de fapte 

şi tratamentul statistic nu dau decât o 

viziune matematică, abstractă a realităţii. 

Studiile de caz sunt acelea care permit 

formularea unor judecăţi decisive. 

STUPEFIANT, iniţial substanţă a 

cărei administrare generează o 

stare de toropeală, de inhibare a 

centrilor nervoşi. Mai târziu, drog 

natural sau sintetic care are efecte 

psihotrope'. 

Stupefiantele cele mai cunoscute sunt 

heroina, cannabis, morfina, LS D. în Franţa, 

acestea sunt înscrise în tabloul B al substanţelor 

otrăvitoare. Stupefiantele sunt 

obiectul unor convenţii internaţionale. 

SUBCEPŢIE, reacţie a organismului 

la o excitaţie „percepută" 

inconştient. 

Studii experimentale privind comunicarea 

şi mijloacele de comunicare au 

pragul perceptiv sunt totuşi susceptibili de 

a provoca un răspuns diii partea organismului 

receptor (reacţia electrodermală, 

de exemplu); într-un astfel de caz vorbim 

de subcepţie sau de „percepţie subliminală". 

Este probabil că în comunicarea umană 

acest proces perceptiv infraconştient joacă 

un rol foarte important. Relaţia intersubicctivă, 

de exemplu, pe care se întemeiază 

identificarea cu semenul, ar avea o bază 

intercorporală şi estez.iologică (M. Merleau- 

Ponty). Unii psihologi, care s-au ocupat de 

relaţiile mamă-copil (îndeosebi R. Spitz), 

cred că femeia care îşi alăptează pruncul 

stabileşte o comunicare privilegiată cu 

acesta, bazată pe semnale care nouă ne 

scapă, dar la care ea reacţionează imediat 

în mod inconştient. Subcepţia, fiind susceptibilă 

de considerabile aplicaţii practice, 

îi interesează în special pe psihosociologi 

(publicitate*), pe oamenii politici 

şi pe militari (propagandă*). 

SUBCONŞTIENT, conştiinţă obscură. 

Pentru unii acest termen desemnează 

ceea ce este latent însă disponibil (cunoştinţele 

şi amintirile, de exemplu), iar 

pentru alţii ceea ce este definitiv inconştient 

şi de care nu se poate dispune. 

Psihanaliştii cred că subconştientul, format 

din elemente uitate care tind să revină în 

conştiinţă, continuă să acţioneze asupra 

conduitei; este o activitate mentală de 

care nu suntem cu totul conştienţi. Termenul 

subconştient nu este totuşi un sinonim 

al termenului inconştient*, ale cărui 

elemente sunt refulate şi indisponibile. 

-+ REFULARE. 

SUBIECTIV, care aparţine subiectului 

gânditor şi care nu poate fi 

trăit decât de el. 

Halucinaţiile sunt pur subiective, dar 

timpul este o noţiune atât obiectivă (măsurabilă) 

cât şi subiectivă (variabilă de la 

individ Ia individ şi în raport cu situaţiile 

trăite). Psihologia este ştiinţa care încearcă 

să lege punctul de vedere obiectiv cu cel 

subiectiv.-•> PERCEPŢIE. 

SUBLIMARE, derivare a unei 

energii instinctuale către un scop 

social elevat. 

Acest termen a fost introdus în psihanaliză 

de către S. Freud pentru a desemna 

mecanismul de apărare* al Eului prin care 

unele impulsii inconştiente, detaşate de 

obiectele lor iniţiale, sunt integrate personalităţii, 

fiind investite în echivalenţi care 

au o valoare socială pozitivă. Spiritul de 

competiţie şi unele vocaţii militare se 

explică prin sublimarea agresivităţii, iar 

altruismul prin sublimarea energiei instinctului 

sexual. Ca să reluăm o imagine 

cunoscută, putem spune că sublimarea este 

comparabilă cu acţiunea omului care 

transformă o cădere de apă devastatoare 

într-o sursă de „cărbune alb" producătoare 

de electricitate. Sublimarea joacă un rol 

extrem de important în adaptarea individului 

la mediul său, permiţându-i o ajustare 

socială care nu dăunează dezvoltării 

personale. 

303

SZONDI 

un semn de sociabilitate. La început 

copilul nu-i surâde mamei, ci formei umane 

care se apleacă asupră-i (R. Spitz), acelei 

imagini globale purtătoare de conţinut 

afectiv şi social. Numai către vârsta 

de 5-6 luni surâsul devine electiv, fiind 

rezervat în principal membrilor anturajului. 

SURDITATE, slăbire sau pierdere 

mai mult sau mai puţin totală a 

auzului. 

în raport cu proporţia handicapului, 

distingem: deficienţe auditive uşoare (pierderi 

de mai puţin de 40 dB), care afectează 

2 100 (XX) de persoane în Franţa (D.A.S.S., 

1985); surdităţi medii (pierderi între 40 şi 

70 dB), de care suferă 1 250 000 de persoane; 

deficienţe severe (pierderi între 70 şi 

90 dB), de care suferă 340 (XX) de persoane; 

surdităţi profunde, care lovesc doar circa 

115 000 de persoane, private total sau 

aproape total de simţul auzului. Un copil 

din circa 2 500 este atins de surditate 

profundă încă de la naştere sau puţin după 

aceea. Cu toate acestea, în pofida prezenţei 

a numeroşi surzi, semisurzi sau hipoacuziei*, 

în rândul populaţiei, părinţii cu 

greu admit că pruncul lor ar putea fi un 

deficient auditiv. Această prejudecată stă 

la originea unor grave desconsideraţii şi a 

unor erori de diagnostic. Nu rareori, 

într-adevăr, un copil surd este considerat a 

fi un întârziat mental sau un afazic (întrucât 

nu vorbeşte), ori este luat drept unul cu 

tulburări de caracter' (pentru că nu răspunde 

când i se vorbeşte sau face altceva 

decât i s-a cerut să facă). 

Copiii surzi au nevoie de un învăţământ 

special'. Pentru ei au fost create instituţii 

şi clase speciale, unde cadrele didactice 

dispun de echipamente pedagogice adecvate, 

în 1987, potrivit datelor statistice ale 

Ministerului Educaţiei Naţionale, din 

Franţa, au fost şcolarizaţi în aceste stabilimente 

6 759 copii surzi. 

SURDOMUTISM, stare a celui 

care este surd şi mut. 

în această situaţie, absenţa limbajului 

este consecinţa directă a privaţiunii, 

congenitale sau precoce, de auz. Copilul 

surd nu se distinge de copilul normal, 

pentru că şi unul şi altul gânguresc începând 

din luna a treia sau a patra. Numai 

către luna a noua se manifestă o deosebire: 

pe când unul se pregăteşte activ să vorbească, 

repetând sunetele vocilor auzite, 

celălalt devine din ce în ce mai tăcut. Cu 

toate acestea, numai târziu, când retardarea 

însuşirii limbajului este patentă, părinţii 

îşi pun făţiş problema bunei funcţionări 

a auzului copilului lor. Din nefericire 

această luare la cunoştinţă este tardivă. 

Depistarea surdităţii trebuie să fie cât 

mai precoce cu putinţă, deoarece limba 

maternă se învaţă încă de la naştere. 

SURMENAJ, oboseală excesivă. 

Munca musculară sau intelectuală intensă 

şi prelungită provoacă o oboseală pe care 

somnul nu izbuteşte întotdeauna să o repare 

total. Oboseala reziduală acumulându-se, 

rezultă o stare de epuizare caracterizată de 

pierderea dinamismului, astenie", anxietate 

şi, uneori, confuzie mentală*. Surmenajul 

şcolar sau profesional poate fi responsabil 

de accese delirante şi chiar de conduite 

antisociale. în consecinţă, trebuie temperată 

ardoarea şcolarilor prea studioşi, mai 

ales în preajma examenelor, veghindu-se 

la repartizarea armonioasă a perioadelor 

de odihnă în munca lor. 

SZONDI (Leopold), psihiatru elveţian 

de origine maghiară (Jnyitra, 

azi Nitra, Slovacia, 1893 - Kusnacht, 

Elveţia, 1986). 

Este cunoscut mai ales pentru testul 

său proiectiv şi pentru a sa teorie a destinului. 

Testul de diagnosticare a impulsiilor 

sau Geno-test, cuprinde şase serii 

de câte opt portrete de psihopaţi sau de 

indivizi „devianţi" (homosexuali, ucigaşi 

etc). Subiectul trebuie să aleagă, din fiecare 

serie, două personaje simpatice şi 

două antipatice. Cele douăzeci şi patru de 

alegeri sunt reprezentate sub forma unui 

„profil impulsionai". Ideea de bază este 

că alegerile afective nu se fac la întâmplare, 

ci că rezultă dintr-o certă rezonanţă 

produsă de obiect (fotografii) asupra 

subiectului. Teoria destinului sau teoria 

„anancologică", care aruncă o punte între 

genetică şi psihanaliză, a fost mult criticată, 

dar are şi mulţi apărători la Universitatea 

din Louvain, la Ziirich şi la Paris. 

Dintre lucrările lui Szondi, cităm: Diagnostic 

experimental al impulsiilor (1952); 

Introducere în analiza destinului (1971); 

Libertate şi constrângere în destinul indivizilor 

(1975).

ŞOMAJ 

ŞARJĂ DE MUNCĂ, cheltuială 

energetică pe care trebuie să o facă 

un muncitor spre a îndeplini o 

sarcină. 

Măsurarea şarjei fizice a unei munci 

este, din punct de vedere teoretic, relativ 

simplă. Ea se bazează în principal pe criterii 

fizice, cum sunt consumul de oxigen 

respirat, şi indici fiziologici de felul frecvenţei 

cardiace şi temperaturii corpului. 

Şarja mentală este mai dificil de evaluat, 

doarece ea poate varia de la o persoană 

la alta şi, pentru unul şi acelaşi operator, 

de la un moment la altul. Ea este, de asemenea, 

în funcţie de personalitatea muncitorului, 

de interesul manifestat de acesta 

pentru muncă. Asupra şarjei de muncă 

acţionează însă şi alţi factori, cum sunt 

ambianţa şi relaţiile interpersonale din 

atelier. -• SOCIOGRAMĂ. 

ŞCOALĂ, instituţie care distribuie 

un învăţământ colectiv. 

Intrarea în şcoală îi pune copilului mic 

probleme uneori dramatice, a căror existenţă, 

în general, părinţii nici n-o bănuiesc. 

Pentru noul şcolar este vorba să se integreze 

într-un mediu diferit de acela care îi 

este familiar, generat de legi şi de o 

disciplină cu care nu este obişnuit, mediu 

în care are de îndeplinit noi roluri. 

Paralel cu dobândirea de unelte ale 

culturii (citit, scris, calcul) şi de mijloace 

logice ale gândirii, şcoala îi oferă copilului 

mijlocul de a se socializa stabilind legături 

de camaraderie şi eliberându-se treptat de 

anumite ataşări familiale. în mod tradiţional, 

şcoala nu urmăreşte doar să-i transmită 

cultura", ci mai ales să-1 integreze pe 

copil în colectivitate, făcându-1 să împărtăşească 

normele şi valorile admise. O altă 

ambiţie a sa este să compenseze deficienţele 

culturale ale mediului familial şi 

să le dea tuturor elevilor aceleaşi şanse de 

reuşită socială. Dar P. Bourdieu şi J.C. 

Passeron (Moştenitorii, apoi Reproducţia, 

1970) au demonstrat că determinismele 

sociale sunt imuabile şi că şcoala nu poate 

decât să reproducă inegalităţile sociale. De 

ani şi ani, în Franţa, şcoala este în criză. 

Multe cadre didactice par dezabuzate, 

ezită în alegerea metodelor pedagogice şi 

nu ştiu cum să facă faţă haosului în care se 

zbat elevii şi cerinţelor contradictorii ale 

familiilor şi administraţiei. 

ŞCOALĂ ACTIVĂ, mişcare peda 

gogică bazată pe principiile unei 

educaţii funcţionale* care să respecte 

interesele şi trebuinţele 

copilului. 

Contrar şcolii tradiţionale, care favorizează 

metodele receptive şi învăţarea 

dogmatică, memorizarea unor cunoştinţe 

luate din cărţi şi pasivitatea, şcoala activă 

urmăreşte descătuşarea spiritelor, autonomia 

şi independenţa elevilor. Este şcoala 

participării, a inţiativei, a creativităţii" şi a 

simţului critic. Copilul învaţă aici să-şi 

exercite spiritul său de observaţie şi să 

pună în joc legile experimentării nu numai 

pe montaje artificiale, ci pe fapte de viaţă 

reală, care îl privesc în mod direct. Şcoala 

activă utilizează un bogat material pedagogic, 

cel mai adesea fabricat de elevii 

înşişi; ea organizează studii în jurul centrelor 

de interes şi cunoaşterea mediului 

(geografie fizică şi umană, faună, floră, 

istorie locală...); ea îi reuneşte pe şcolari în 

mici comunităţi care se autoadministrează 

şi foloseşte tehnici ingenioase, cum sunt 

munca liberă în grup şi studiul individual 

cu ajutorul fişelor. 

Şcoala activă corespunde cu siguranţă 

modului de educaţie care convine cel mai 

bine copiilor, dar ea se izbeşte de obstacole 

care nu pot fi ignorate. Suma de 

cunoştinţe instrumentale pe care şcolarul 

trebuie să le achiziţioneze este foarte mare 

şi timpul de care dispune este limitat. 

Clasele sunt supraîncărcate şi cadrele 

didactice sunt în număr insuficient. Pentru 

ca metodele active să se poată răspândi, ar 

trebui să înceapă prin remedierea acestei 

stări de fapt. -+ CLAPAREDE (EDOUARD); 

PETRESCU (IOAN C). 

ŞOC, traumatism care duce la o 

perturbare în organism. 

Şocul emoţional sau „şocul afectiv" 

rezultă din apariţia brutală şi neaşteptată a 

unui element nou în viaţa unui individ, 

care modifică vizibil existenţa sa şi la care 

el nu reuşeşte momentan să se adapteze. 

Cel mai adesea este vorba de o frustrare: 

pierderea unei fiinţe iubite, o ruptură pe 

plan erotic... Dar şi o surpriză plăcută 

poate duce la aceleaşi perturbaţii. în acest 

caz se produc în organism modificări 

umorale şi neurovegetative comparabile cu 

acelea produse de un şoc biologic. în 

tratarea maladiilor mentale încă mai sunt 

uneori folosite şocurile terapeutice, cu 

toate că eficacitatea lor este discutabilă. 

Scopul acestora este să provoace o perturbare 

bruscă a echilibrului interior, umoral 

şi vegetativ al bolnavilor.->• ELECTROŞOC; 

STRES. 

ŞOMAJ, lipsă de lucru. 

Consecinţele psihologice şi chiar somatice 

ale şomajului sunt adesea dramatice. 

Asistăm, în general, la instalarea progresivă 

a unei stări depresive: individul se 

simte tot mai devalorizat pe măsură ce trec 

zilele în care el nu are de lucru; pentru a 

obţine un nou post, el îşi diminuează 

neîncetat pretenţiile. Faţă de ai săi el se 

simte mai mult sau mai puţin vinovat. 

Şomajul prelungit, înstrăinându-i pe individ 

de comunitatea umană, constituie o 

gravă ameninţare pentru sănătatea sa 

mentală; şomajul are repercusiuni şi 

asupra copiilor, mulţi dintre ei trăind 

sentimente de anxietate, ceea ce nu se 

poate să nu afecteze munca lor şcolară. 

-• FRUSTRARE.

ŞTEFANESCU-GOANGA 

ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ (Florian), testelor la cerinţele societăţii româneşti, 

psiholog român (Curtea de Argeş, 

1881-Cluj, 1958). 

Profesor de psihologie, fondator al 

Institutului de psihologie experimentală, 

comparată şi aplicată al Universităţii din 

Cluj, a fost promotorul unor importante 

cercetări de psihologie a muncii, a deficienţilor, 

selecţiei copiilor dotaţi etc, iniţiind 

opera de revizuire şi adaptare a 

în lucrarea sa deschizătoare de drum nou 

la noi în ţară, Selecţionarea capacităţilor şi 

orientarea profesională (1929), apelând la 

arsenalul psihotehnicii, propune elaborarea 

de monografii profesionale în concordanţă 

cu aptitudinile candidaţilor. A mai scris, 

între altele: Constituţie biopsihică şi criminalitate 

(1938); Măsurarea inteligenţei 

(1940). 

TABU, caracter interzis şi sacru al 

unui obiect. 

în toate religiile, profanul nu are dreptul 

să atingă anumite „obiecte" (persoane sau 

lucruri). în societăţile totemice este respectat 

animalul sau vegetala (arbore etc.) 

care serveşte de emblemă grupului, deoarece 

este tabu, adică are un caracter atât 

sacrii cât şi satanic. Prohibirea incestului 

corespunde unui tabu a cărui origine 

rămâne misterioasă. Tabuurile şi preceptele 

aferente constituie un cod moral care 

întăreşte coeziunea grupului şi asigură 

perenitatea unei ordini sociale elaborată 

lent de-a lungul vremurilor. Orice lezare 

adusă uneia din aceste entităţi culturale 

riscă să distrugă subtilul sistem de relaţii 

sociale şi să lase poporul dezorientat, lipsit 

de identitatea sa. 

TACTISM. Sinonim al taxiei*. 

TAHISTOSCOP, aparat de laborator, 

frecvent utilizat in psihologia 

pentru foarte scurt timp. un material 

vizual dat, în general plasat în 

centrul unui fond alb. 

Tahistoscopul permite să ne pună în 

evidenţă unele varietăţi de agnozie* 

vizuală (imposibilitatea de a numi figurile 

geometrice percepute), ca şi aprecierea 

pregnanţei* unor forme: o circumferinţă 

„spartă" (formă imperfectă) este văzută ca 

un cerc complet (formă perfectă). 

TALENT, aptitudine naturală sau 

dobâdită de a face un lucru. 

Talentul depinde de capacităţile individuale, 

de motivaţiile subiectului şi de 

mediul social; el este expresia interacţiunii 

acestor condiţii. Se cere ca talentele să fie 

detectate, formate şi stimulate. 

TANDREŢE, sentiment profund de 

afecţiune. 

Tandreţea este iniţial o impulsie sexuală 

cu finalitatea inhibată. împiedicată să se 

realizeze plenar, aceasta îşi găseşte satisfacţia 

în relaţii afectuoase sau de prietenie. 

Pentru S. Freud tandreţea nu face nimic 

altceva decât să reproducă prima modalitate 

a relaţiei de dragoste a copilului cu 

311

TENDINŢA DE REPETIŢIE 

TERAPIE FAMILIALA 

(creaţie artistică), dar nici o clasificare nu 

este satisfăcătoare. Psihologii se referă 

adesea la sistemul lui H. Murray', care 

cuprinde douăzeci de articole fundamentale 

(tendinţa de a plăcea, de a domina, de a 

fi independent etc), la care se ataşează o 

metodă proiectivă' cunoscută sub numele 

de T.A.T.' 

TENDINŢĂ DE REPETIŢIE, prin 

cipiu enunţat de S. Freud, potrivit 

căruia impulsiile tind întotdeauna 

să restabilească o stare de lucruri 

anterioară. 

Căutăm să ne eliberăm de o tensiune 

repetând acelaşi act, fie în conduită, fie în 

vise. Coşmarul nu-l trezeşte pe subiect. 

Repetarea în vis a evenimentului traumatizant 

constituie o tentativă de al stăpâni. 

Pornind de la această constatare, unii terapeuţi 

utilizează repetiţia (în jocul scenic, 

în jocul de marionete sau în alte tehnici 

expresive) pentru efectul ei cathartic*. 

TENSIUNE, stare a celui care este 

încordat. 

în teoria câmpului, a lui K. Lewin, se 

numeşte tensiune emoţională starea afectivă 

a unui subiect supus influenţei a două 

forţe opuse de mărime egală. Intensitatea 

tensiunii emoţionale ar fi în funcţie de 

puterea forţelor respective. O tensiune nervoasă 

puternică, atunci când se prelungeşte, 

generează manifestări psihosomatice 

ca hipertensiunea arterială şi ulcerul 

gastric. în concepţia lui S. Freud, personalitatea 

s-ar elabora sub influenţa a patru 

tesiuni principale: fenomenele Fiziologice 

de creştere, ameninţările exterioare, frustrările 

şi conflictele, toate acestea obligân- 

314 

du-l pe subiect să facă apel la mecanisme 

de apărare* ca identificarea' sau deplasarea'. 

TEORIA LOCALIZĂRILOR CERE- 

BRALE, concepţie potrivit căreia o 

anumită funcţie depinde de o zonă 

precisă a creierului'. 

Anunţată de sistemul frenologic al lui 

F. J. Gali, această doctrină, care afirmă 

corespondenţa dintre anumite regiuni ale 

creierului şi funcţiile mentale, s-a dezvoltat 

în secolul al XlX-lea, începând cu 

cercetările lui P. Broca cu privire la limbaj. 

S-au putut determina zone corticale legate 

de văz (cortex occipital), de sensibilitatea 

tactilă (cortex parietal),de auz, limbaj etc. 

în general, structurile de la baza creierului 

privesc viaţa instinctivă şi emoţională, pe 

când scoarţa cerebrală cotrolează funcţiile 

senzoriale, motorii şi intelectuale. Nu se 

mai crede în existenţa unui „sediu" determinat 

al „facultăţilor" mentale, ci în zone 

funcţionale pe unde trec circuitele neuronale 

necesare activităţii nervoase. în caz 

de leziune cerebrală, circuitele deteriorate 

pot fi suplinite de altele, care se stabilesc 

în mod spontan după câtva timp. -• 

AFAZIE; GOLDSTEIN; LURIA. 

TEORIA OPERATORIE, teorie în 

care sunt descrise diversele structuri 

logice care se succed în cursul 

dezvoltării intelectuale. 

J. Piaget a demonstrat că gândirea se 

formează în mod continuu. 

1. De la 0 la 2 ani, copilul nu utilizează 

ca instrument decât percepţiile şi 

mişcările. El încă nu este capabil de 

reprezentare. Este perioada inteligenţei 

senzorimotorii, preverbală. 

2) Către vârsta de 2 ani începe o altă 

perioadă, care durează până la 7 sau 8 ani, 

perioadă în care se elaborează funcţia 

simbolică (sau „semiotică"), permiţându-i 

copilului substituirea obiectului prin reprezentare. 

Funcţia simbolică îi permite inteligenţei 

senzorimotorii să se prelungească 

în gândire. Cu toate acestea, copilul încă nu 

dispune de mijloacele operatorii necesare 

constituirii noţiunilor celor mai elementare 

de conservam'. Copilul, de exemplu, crede 

că distanţa dintre A şi B nu este în mod 

necesar aceeaşi ca între B şi A (mai ales 

în pantă). 

3) Numai la vârsta de 7 sau 8 ani este 

dobândită noţiunea de reversibilitate. în 

acest moment asistăm la formarea operaţiilor 

mentale: clasificarea şi serierea. Mai 

înainte copilul se situa la nivelul preopenttor; 

de acum încolo el intră în perioada 

operaţiilor concrete ale gândirii. Dar aceste 

noi posibilităţi nu-i deschid decât un câmp 

limitat, doarece operaţiile intelectuale de 

care el este capabil nu se exercită deocamdată 

decât asupra obiectelor. 

4) Către vârsta de 11-12 ani debutează 

ultima perioadă, aceea a operaţiilor formale 

sau ipotetico-deductive, care nu mai au 

loc exclusiv asupra unor obiecte sau realităţi 

concrete, ci şi asupra unor „ipoteze"; 

această perioadă se va împlini la adolescenţă, 

în gândirea raţională. 

TEPLOV (Boris), psiholog rus (Tuia, 

1896 - Moscova. 1965). 

Primele sale cercetări s-au axat pe senzaţii. 

Pornind de la observaţiile sale asupra 

muzicienilor, degustătorilor de profesie şi 

parfumierilor, a demonstrat că funcţiile 

senzoriale se pot modifica şi dezvolta prin 

exersare. El a continuat şi cercetările lui 

I. P. Pavlov asupra tipurilor psihologice şi 

a pus în evidenţă o nouă proprietate, concentrarea, 

care este legată de variaţiile 

individuale în percepţie ale pragurilor diferenţiale. 

Teplov a fost directorul laboratorului 

de psihofiziologie al Institutului de 

psihologie din Moscova. 

TERAPIE COMPORTAMENTALĂ 

sau TERAPIA COMPORTAMEN- 

TULUI, metodă de tratament psihoterapeutic 

bazată pe legile şi 

principiile învăţării, îndeosebi pe 

acelea ale condiţionării*, cu scopul 

de a înlocui atitudinile neadecvate 

cu altele, mai bine adaptate. 

Terapia comportamentului îşi are originea 

în cercetările lui I. P. Pavlov' şi 

ale behaviorismului". Ea constituie un 

sistem coerent, a cărui cheie de boltă este 

noţiunea de întărire*. Un simptom nevrotic 

(fobie, tic, enurezie...) este considerat ca 

fiind un comportament „învăţat", dar neadaptat; 

se vor face deci eforturi de înlocuire 

a lui printr-un răspuns mai bine 

ajustat. De exemplu,un subiect inhibat pe 

plan social se va antrena să se afirme în 

faţa semenului, exprimându-şi şi controlându-şi 

agresivitatea. O altă formă de 

terapie a comportametului este „practica 

negativă". în acest caz se cere repetarea 

voluntară şi intensivă a comportamentului 

individual care trebuie să dispară (un tic, de 

exemplu). Alte tehnici fac apel la dezgust 

şi aversiune, la frică şi anxietate sau la 

întărirea pozitivă (recompensă). -• TERAPIE 

PRIN IMERSIE. 

TERAPIE FAMILIALĂ, psihoterapie 

colectivă care se adresează 

atât bolnavului cât şi membrilor 

315

TERAPIE OCUPAŢIONALA 

familiei cu care acesta convieţuieşte. 

Pentru a înţelege problema bolnavului 

este necesar să avem în vedere raporturile 

sale cu membrii familiei. în şedinţele de 

psihoterapie familială, pacientul şi cei 

apropiaţi lui îşi expun în mod liber grijile, 

neliniştile, indispoziţiile. Nondirectivitatea 

terapeutului îi determină pe participanţi să 

reproducă în situaţia psihoterapeutică acele 

comportamente pe care ei le au în familie, 

ceea ce permite să se înţeleagă mai bine 

sistemul relaţiilor lor. Unii psihoterapeuţi 

interpretează faptele observate în lumina 

principiilor psihanalizei; majoritatea se 

bazează pe teoriile comunicării. Această 

formă de psihoterapie şi-ar dovedi eficienţa 

în cazul psihoticilor, toxicomanilor 

şi delincvenţilor. 

TERAPIE OCUPAŢIONALA, tratament 

prin activitate a unor 

tulburări mentale. 

Pentru a evita ca bolnavii să se împotmolească 

în trândăvie şi să piardă contactul 

cu realitatea, de care au tendinţa 

marcată de a fugi (mai ales în reverie), 

psihiatrii le propun pacienţilor lor spitalizaţi 

ocupaţii recreative (ludoterapie'), 

activităţi artistice (artterapie), sportive sau 

manuale (ergoterapie*) care favorizează 

readaptarea socială. 

TERAPIE PRIN AVERSIUNE, 

formă de terapie comportamentală 

care urmăreşte să-1 deturneze pe 

subiect de la o conduită asociind-o 

cu un stimul neplăcut (şoc electric, 

sonerie...). 

O asemenea asociere tinde să provoace 

o reacţie de evitare, adică să creeze un 

comportament nou. Terapia prin aversiune 

necesită consimţământul şi participarea 

voluntară a pacientului. Este utilizată mai 

ales în lupta contra toxicomaniilor (în 

special contra alcoolismului) şi deviaţiilor 

TERAPIE PRIN CONDIŢIONARE 

OPERANTĂ, formă de terapie comportamentală 

bazată pe întărirea 

subordonată răspunsului. 

Terapiile prin condiţionare operantă 

utilizează, în general, o întărire' pozitivă, 

cum ar fi o bomboană, o mângâiere 

sau bani. în cazul anorexiei mentale, de 

exemplu, va fi întărit pozitiv orice act de 

hrănire, pe când refuzul de a se hrăni va fi 

dinadins ignorat de echipa de îngrijitori. 

Această practică poate fi folosită şi pentru 

educarea arieraţilor sau reeducarea psihoticilor. 

în aceste cazuri se va recurge la 

sistemul jetoanelor (sau al „punctelor câştigătoare"), 

în care fiecare piesă dă dreptul 

la o recompensă (învoire, dreptul de a 

privi la televizor, ciocolată...). 

TERAPIE PRIN IMERSIE, formă 

de terapie comportamentală în care 

pacientul, în stare de relaxare, este 

confruntat cu un stimul anxiogen. 

Terapia prin imersie este una din tehnicile 

de terapie prin provocarea anxietăţii, 

al cărei scop este să ducă la dispariţia fricii 

prin progresiva familiarizare a pacientului 

cu obiectul fricii. Stimulul poate fi un 

cuvânt („şarpe", de exemplu), o imagine, 

reproducerea exactă a unui obiect sau 

obiectul real. Exemplu: se face scăpată 

o năpârcă şi i se cere subiectului să se 

apropie de ea, să o privească, să o atingă 

cu vârful degetelor, să o mângâie timp de 

cinci secunde, să o ia în mână, să o pună 

pe umăr, în jurul gâtului. în sfârşit, să-şi 

lipească de ea obrazul. Rolul terapetului 

este să-1 încurajeze pe pacient să suporte 

maximum de angoasă. Este necesară o 

posteură, în scopul consolidării celor 

învăţate. 

TERAPIE PRIN PROVOCAREA 

ANXIETĂŢII, tehnică dezvoltată 

de P. E. Sifneos, în contradicţie 

paradoxală cu obiectivele clasice 

(reducerea şi dispariţia anxietăţii). 

Această tehnică nu este aplicabilă decât 

dacă Eul' pacientului este puternic, dacă 

subiectul este motivat în sensul unei 

schimbări rapide şi dacă etiologia simptomului 

este bine definită. în aceste condiţii, 

psihoterapia constă (dată fiind securitatea 

unei legături pozitive de încredere cu 

terapeutul) în a porni în căutarea conflictului 

inconştient al crizei, ceea ce duce la 

creşterea anxietăţii. Formă controlată de 

psihanaliză accelerată, această tehnică se 

aplică în terapia unei „crize" provocate cu 

brutalitate de un eveniment fortuit sau în 

tratarea unor simptome cronice limitate. 

Durata medie a tratamentului variază de 

la două luni la cinci luni. Tehnica aceasta 

diferă total de o altă formă de psihoterapie 

prin provocarea anxietăţii, zisă 

„tehnică de desensibilizare sistematică", 

care se înscrie în curentul terapiilor comportamentale. 

TERITORIU, spaţiu terestru, maritim 

sau aerian care face parte din 

domeniul vital al unui animal sau 

grup de animale, pe care acestea 

îl apără împotriva incursiunilor 

TERMOTAXIE 

congenerilor, dar nu şi ale altor 

specii. 

Comportamentul teritorial există practic 

la toate animalele. El vizează protejarea 

unei zone delimitate în care au loc activităţile 

de reproducere (acuplare, facerea 

cuibului...) sau de alimentare. Frontierele 

teritoriului sunt materializate printr-un 

marcaj care poate fi sonor (cântecul păsărilor), 

vizual (semne distinctive colorate pe 

corp) sau olfactiv (excreţiile mamiferelor). 

Teritoriul îi procură proprietarului său 

diverse avantaje: o garanţie a resurselor alimentare, 

securizarea sezonului de reproducere 

şi împuţinarea luptelor întrucât, 

de cele mai multe ori, intrusul fuge din 

faţa atitudinii ameninţătoare a apărătorului 

locului. 

TERMAN (Lewis Madison), psiholog 

american (John County, Indiana, 

1877 - Stanford, California, 1956). 

Este cunoscut mai ales pentru a fi 

adaptat la populaţia americană testul 

Binet-Simon. Această Stanford-Revision 

(sau „scara lui Terman") a făcut obiectul 

a numeroase remanieri şi îmbunătăţiri. 

Drept urmare, scara Terman-Merrill, perfecţionată 

în colaborare cu M. A. Merrill 

(1937), este aplicabilă copiilor începând 

cu vârsta de doi ani, precum şi adolescenţilor 

şi adulţilor. Ea cuprinde douăzeci 

şi două de probe (itemuri), verbale şi neverbale, 

şi există sub două forme paralele, 

L. şi M., ceea ce permite retestarea aceluiaşi 

subiect, fără a interveni învăţarea. 

Dintre lucrările lui Terman, cităm The 

Measurement of Intelligence (1916). 

TERMOTAXIE, reacţie de orientare 

şi de locomoţie provocată şi 

316

TEST 

întreţinută de variaţiile de temperatură, 

observată la unele animale. 

Constând mai ales din reacţii negative 

(evitarea temperaturilor care sunt departe 

de un preferendum" specific), acest comportament 

trebuie clasat printre patii*. 

TEST, probă standardizată care 

informează asupra unor caracteristici 

afective, intelectuale (nivel 

mental', aptitudini', cunoştinţe*) 

sau senzoriale ale unui subiect, 

ceea ce permite situarea acestuia 

în raport cu ceilalţi membri ai grupului 

social din care face parte 

(etalonare*). 

Există un mare număr de teste: verbale 

sau de performanţă (un puzzle de reconstituit, 

un mozaic de reprodus...), de eficienţă 

intelectuală sau de personalitate, cu 

aplicare individuală sau colectivă etc. 

Scopul unor atari probe este de a se obţine, 

într-un timp scurt, informaţii, cuantificabile 

şi independente de subiectivitatea experimentatorului, 

asupra subiecţilor examinaţi. 

Un test bun este omogen (nu măsoară 

decât o singură dispoziţie), fidel (dă aceleaşi 

rezultate la un interval de câteva luni), 

sensibil (permite un clasament nuanţat 

al indivizilor) şi mai ales valid (măsoară 

realmente ceea ce i se cere să măsoare). 

în pofida tuturor calităţilor sale, un test 

nu este decât un instrument. El furnizează 

anumite informaţii, dar nu un diagnostic. 

Diagnosticul este o judecată bazată pe un 

raţionament complex care integrează rezultatele 

psihometrice unor observaţii necuantificabile, 

unor date ale intuiţiei şi unor 

elemente extrase din istoria subiectului. 

Testele nu au niciodată un caracter absolut; 

ele sunt puncte de reper care îi permit 

318 

experimentatorului să-şi verifice ipotezele. 

-«• PSIHOMETRIE; PSIHOTEHNICĂ. 

TEST COLECTIV, test aplicat simultan 

mai multor persoane. 

Aplicate mai ales în psihologia militară 

şi industrială, pentru selecţia personalului, 

aceste probe au marele avantaj de a fi 

rapide în administrare şi corectare. Difuzate 

sub formă de caiete, de chestionare, 

de proiecţii fixe, de discuri etc, ele permit 

cunoaşterea aptitudinilor intelectuale şi a 

caracterelor subiecţilor examinaţi. Acest 

sistem nu face posibilă cunoaşterea fină 

a persoanelor, pe care numai testele individuale 

ne-o pot da. 

TEST DE COMPLETARE, probă 

psihologică prin care se cere completarea 

unui întreg. 

Poate fi vorba de teste intelectuale, în 

care subiectul are de găsit finalul unei serii 

de date, cum ar fi 1, 2, 4, 16...; 1, 3, 

4,7, 11..., sau de teste afective. Acestea 

din urmă iau forma de fraze incomplete 

(„ambiţia lui Paul este de a...") sau de mici 

istorioare care trebuie terminate după voia 

celui testat, ceea ce permite explorarea 

afectivităţii copilului, fără a-1 pune făţiş în 

cauză. Interpretarea, care se situează esenţialmete 

pe plan simbolic, cere cunoştinţe 

psihologice aprofundate. 

TEST DE FRUSTRARE, tehnică 

proiectivă destinată evaluării personalităţii 

unui subiect, pornind de 

la modul său de a reacţiona în caz 

de frustrare. 

Picture Frustration Study a fost conceput 

şi pus la punct de S. Rosenzweig, în 

1944, în Statele Unite. El constă dintr-un 

caiet cu 24 de desene care reprezintă 

personaje plasate într-o situaţie frustrantă 

(exemplu: un automobil îl împroşcă cu 

noroi pe un pieton), la care subiectul examinat 

trebuie să dea propriile sale răspunsuri. 

Acestea sunt apoi codificate şi interpretate, 

cu referire la teoria generală a 

frustrării elaborată de autor. 

TESTE DE MEMORIE, probe des 

tinate să aprecieze calitatea memoriei 

şi eventualele ei deficite. 

Cele mai folosite sunt scara compozită 

de memorie a lui D. Wechsler, de uzanţă 

clinică, şi seriile de cifre sau de cuvinte 

enunţate sau prezentate la tahistoscop*, o 

singură dată, cu cadenţa de unu pe secundă. 

Se utilizează şi forme geometrice mai mult 

sau mai puţin complexe, sau probe similare 

jocului „kim" (obiecte dispuse pe o tavă 

trebuie descrise din memorie, după o scurtă 

expunere). 

TEST DE PERFORMANŢĂ, probă 

neverbală destinată aprecierii funcţiilor 

intelectuale. 

La originea testelor de performanţă stau 

formele de încastrat ale lui E. Seguin 

(decupaje simple: pătrat, trunghi, cerc, 

romb, cruce etc. care trebuie puse la locul 

lor, pe o planşetă). Dintre testele de performanţă 

cele mai cunoscute, să cităm 

cuburile lui Kohs, labirinturile lui Porteus, 

scalele lui Grace Arthur şi ale lui Alexander, 

testele nonverbale ale scalelor lui Wechsler 

(imagini de completat, de ordonat, cod 

cifric, ansamblare de obiecte etc). Principalul 

lor avantaj este că nu fac să intervină 

limbajul şi că, în consecinţă, sunt 

aplicabile la surdomuţi, la străini şi la persoane 

inculte. Ele ne informează în special 

cu privire la nivelul de inteligenţă practică, 

TEST MIOWNETIC 

atenţie, spirit de observaţie şi capacitatea 

de organizare vizuai-motorie ale subiecţilor 

examinaţi. 

TESTE DE PERSONALITATE, tehnici 

psihologice de explorare a unor 

aspecte noncognitive ale personalităţii. 

Deosebindu-se de examenele de cunoştinţele 

inteligenţă şi de aptitudini, aceste 

teste vizează mai ales să exploreze aspectele 

afectiv şi conativ (adică impulsionale 

şi voliţionale) ale personalităţii. Distingem, 

pe de o parte, metodele analitice ale personalităţii, 

care dezvăluie trăsături de caracter, 

iar, pe de altă parte, „tehnicile proiective", 

sincretice, care încearcă să sesizeze personalitatea 

în întregul ei. Testele analitice şi 

proiective cele mai folosite sunt chestionarele 

(de atitudini, de interese...), testul 

de frustrare* al lui Rosenzweig, psihodiagnosticul* 

lui Rorschach şi Thematic 

Apperception Test" al lui Murray. Ele 

permit să se obţină, într-un timp relativ 

scurt, informaţii care altfel ar fi greu de 

procurat. Cu toate acestea, majoritatea tehnicilor 

proiective prezintă anumite puncte 

slabe (absenţa codificării riguroase a sistemelor 

de despuiere şi de interpretare, 

varietatea etalonărilor etc), ceea ce diminuează 

validitatea lor. 

TEST MIOKINETIC, tehnică proiectivă 

datorată lui E. Mira y Lopez 

(1939), înrudită cu grafologia şi care 

constă în reproducerea manuală a 

unor linii simple în diferite planuri 

ale spaţiului. 

Sunt apoi studiate deviaţiile în raport cu 

modelele date, ceea ce permite obţinerea 

de indicaţii privind personalitatea subiecţilor 

examinaţi. 

319

TESTUL VOCABULARULUI 

TESTUL VOCABULARULUI, probă 

de cunoştinţe verbale, de o aplicaţie 

facilă, individuală sau colectivă, 

frecvent utilizată în psihologie 

pentru evaluarea rapidă a nivelului 

intelectual. 

Folosit în asociere cu testele de inteligenţă 

neverbale, permite şi aprecierea 

deteriorării mentale*. Cu toate că are o 

corelaţie extrem de ridicată cu scările de 

inteligenţă şi o remarcabilă stabilitate în 

raport cu vârsta, are inconvenientul major 

de a nu măsura decât aspectul verbal al 

inteligenţei şi de a depinde de condiţiile 

vieţii socioeconomice şi culturale ale 

subiecţilor examinaţi. 

TESTUL Z, probă proiectivă derivată 

din psihodiagnosticul lui 

Rorschach. 

Acest test a fost conceput, în anii celui 

de al doilea război mondial, de către 

H. Ziilliger, spre a selecţiona rapid ofiţerii 

armatei elveţiene. Făcut pentru a fi administrat 

colectiv, el se compune din trei pete 

de cerneală' proiectate succesiv pe un 

ecran şi care se cer a fi interpretate. Testul 

permite explorarea (sumară) a personalităţii. 

Există şi o formă individuală a 

acestui test (trei planşe imprimate pe un 

carton alb), care este utilizată în examinările 

rapide. 

T-GROUP, abreviere pentru Training 

Group. -* DIAGNOSTIC. 

THANATOS, în mitologia greacă, 

zeu al morţii; în psihanaliză, ansamblu 

al impulsiilor morţii. 

S. Freud opune impulsiile vieţii (Eros*), 

al căror scop este crearea de legături tot 

mai numeroase între fiinţele vii, impulsiilor 

morţii (Thanatos) care, dimpotrivă, 

ar urmări să distrugă asamblările şi să 

reducă total tensiunile, adică să readucă 

fiinţa vie la starea anorganică anterioară, 

care este aceea a repausului absolut 

(Nirvana). Libidoul ar face inofensive 

inpulsiile morţii (Thanatos), orientându-se 

spre lumea exterioară. -• MOARTE. 

THEMATIC APPERCEPTION TEST 

(abreviere uzuală: T.A.T.). Tehnică 

proiectivă datorată lui C. D. Morgan 

şi H. A. Murray (1935), constând 

dintr-o serie de imagini vagi, cu 

semnificaţie ambiguă, pornind de 

la care un subiect trebuie să inventeze 

o întâmplare. 

Ipoteza de bază este că subiectul, identificându-se 

cu eroul povestirii, îi atribuie 

propriile lui idei, sentimentele, tendinţele 

şi problemele sale. Interpretarea materialului 

astfel obţinut, anaioagă cu aceea 

a viselor, este dificilă. Ea necesită solide 

cunoştinţe psihanalitice şi trebuie confruntată 

cu biografia subiectului. 

O versiune a acestui test, destinată 

adolescenţilor, a fost pusă la punct de 

P. M. Symonds. Children Apperception 

Test, rezervat copiilor — unde personajele 

sunt înlocuite cu animale —, a fost 

elaborat de L. şi S. Bellak. 

THEODOSIU (Dumitru), pedagog 

român (satul Pantelimon, azi în 

componenţa Bucureştiului, 1890- 


A absolvit Şcoala Normală din Bucureşti 

(1911), iar mai târziu a urmat cursurile 

Facultăţii de Filosofie şi Litere. Studii 

de specializare la „Iicole des Roches". 

Prolific autor sau coautor de abecedare, 

cărţi de citire şi manuale şcolare. Psihologia 

îi datorează printre altele: Pedologie. 

Studiul copilului (1923); Introducere biologică 

în psihologie (1927); Psihologia 

copilului şi adolescentului (1946). 

THORNDIKE (Edward Lee), psiholog 

american (Williamsburg, Massachusetts, 

1874 - Montrose, New 

York, 1949). 

Primele sale cercetări axându-se pe inteligenţa 

animalelor, a inventat aşa-zisele 

„cutii cu probleme", unde subiectul este 

obligat să utilizeze un mecanism pentru a-şi 

obţine hrana sau pentru a-şi recăpăta 

libertatea. Lucrările sale asupra învăţării* la 

om şi cursurile predate la Universitatea 

Columbia din New York au influenţat timp 

îndelungat pedagogia americană. Dintre 

scrierile lui Thorndike, cităm: Animal Intelligence. 

Experimental Stadies (1911); Educaţional 

Psychology (1913-1914); Humun 

Learning (1931); Psychology of Wants, 

Interests and Attitudes (1935). 

THURSTONE (Louis Leon), psiholog 

american (Chicago, 1887 - 

Chapel HUI, Carolina de Nord, 1955). 

Este cunoscut mai ales pentru cercetările 

sale privind aptitudinile şi pentru a 

sa teorie multifactorială a inteligenţei, pe 

care o opune teoriei celor doi factori a lui 

CE. Spearman*. După Thurstone, factorul 

general (G), comun tuturor variabilelor, 

se poate explica prin mai mulţi 

factori de grup, comuni subansamblurilor 

variabilelor. El enumera, de altfel, şi alte 

aptitudini primare: memoria (M), raţionamentul 

(R), fluiditatea verbală (W) etc. 

TIC 

Dintre lucrările sale, cităm: The Measuremet 

ofAttitude (1929); A Factorial Study 

of Perception (1944); Multiple Factor 

Analysis (\941). 

TIC, contracţie musculară bruscă 

şi fugară, involuntară însă conştientă, 

care nu are loc decât în 

starea de veghe. Această mişcare se 

poate asocia cu o emisiune verbală, 

de asemenea involuntară, uneori 

obscenă. 

Varietatea ticurilor este foarte mare 

(ticuri ale feţei, ale umerilor, ale gâtului, 

ticuri verbale etc). Cu toate acestea, în 

majoritatea cazurilor domină un singur 

gest, care în situaţii dificile se exagerează 

şi se poate deplasa, dar numai rareori se 

multiplică. 

Ticul are întotdeauna o semnificaţie 

latentă (variabilă de la individ la individ), 

pe care o poate dezvălui analiza psihologică. 

La adult ticul se asociază în mod 

regulat cu o stare nevrotică (cel mai adesea 

obsesională). La copil traduce o insatisfacţie 

afectivă (educaţie „sufocantă" 

sau prea rigidă, rivalitate între fraţi), 

revoltă înfrânată, anxietatea şi culpabilitatea. 

Multe dintre aceste mişcări parazitare 

dispar spontan o dată cu creşterea, 

în cazul în care persistă la adolescenţi 

şi adulţi, se poate încerca reducerea lor 

prin terapie comportamentală", relaxare 

sau psihoterapie. 

„Boala ticurilor" descrisă de G. de la 

Tourette (1885), caracterizată prin mişcări 

involuntare şi lipsă de coordonare motorie, 

asociată cu ecolalie* şi coprolalie', care 

survine în general între 2 şi 15 ani, ar 

putea avea o origine organică.

TOOORAN 

domenii (biologie, psihologie, antropologie 

etc.) s-au consacrat acestei opere, 

care este departe de a fi dusă la capăt. în 

aşteptarea unei tipologii mai bune, cele 

existente permit descrierea schematică a 

indivizilor şi, în anumite limite, prevederea 

comportamentului lor. 

TODORAN (Dimitrie), psiholog şi 

pedagog român (Ibâneşti, jud. Mureş, 

1908). 

Discipol al lui Florian Ştefănescu- 

Goangă, s-a consacrat iniţial psihologiei, 

pentru ca apoi să se lase definitiv atras 

de problemele „ştiinţei educaţiei". în ultima 

parte a vieţii a fost, la Bucureşti, rectorul 

Institutului central de perfecţionare a personalului 

didactic. în opera sa prevalează 

totuşi scrierile de psihologie: Psihologia 

temperamentului (1932); Bazele psihologici 

caracterului (1934); Psihologia 

reclamei. Studii de psihologie economică 

(1935); Psihologia educaţiei (1942, republicată 

în 1974, într-o ediţie revăzută şi 

completată, sub titlul Individualitate şi 

educaţie). A tradus, din opera lui A. Binet, 

Ideile moderne despre copii (1975). 

TOLERANTĂ, respect al ideilor 

sau sentimentelor contrare celor 

ale noastre. în accepţiune fiziologică, 

însă, este vorba de capacitatea 

organismului de a suporta, 

fără manifestarea de simptome 

morbide, cantităţi, de obicei nocive, 

din unele substanţe, medicamente 

sau droguri. 

Adaptarea corpului la efectele unui 

drog poate să conducă la sporirea dozelor 

iniţiale, spre a se regăsi senzaţiile trăite. 

De aceea toleranţa stă la originea stării de 

dependenţă. 

TOLMAN (Edward Chace), psiholog 

american (West-Newton, Massachusetts, 

1886 - Berkeley, California, 

1959). 

Profesor de psihologie al Universităţii 

Berkeley, s-a interesat îndeosebi de psihologia 

comparată şi de problemele învăţării. 

Principalele rezultate ale cercetărilor 

efectuate de şcoala sa au fost reunite în 

lucrarea Purposive Behavior in Animals 

and Men (1932), în care este dezvoltată 

ideea că nici omul şi nici animalul nu se 

poate dispensa de noţiunea de plan, de 

.scop urmărit (în engleză purposc înseamnă 

„ţintă", „scop", „intenţie"). Comportamentul, 

susţine Tolman, nu poate fi redus 

la schema „stimul-răspuns" (S-R). Organismul 

nu este doar „reacţionai"; el acţionează 

în funcţie de o ţintă care îi este 

proprie. în teoria sa, Tolman ţine seama 

atât de contribuţiile behaviorismului* şi 

funcţionalismului* (Dewey*) cât şi de 

acelea ale psihologiei formei (Gestaltpsychologie") 

-> NEOBEHAVIORISM. 

TONUS, stare permanentă de contracţie 

uşoară în care se găsesc 

muşchii, îndeosebi muşchii striaţi. 

Tonusul contribuie la echilibrul static al 

organelor şi membrelor; el intervine în 

controlul şi coordonarea mişcărilor, precum 

şi în menţinerea atitudinilor. Tonusul este 

întreţinut prin mecanisme fiziologice complexe, 

la care participă proprioceptorii* şi 

diferitele etaje ale sistemului cerebrospinal, 

în special cerebelul, formaţia reticulată 

şi cortexul. 

Tonusul este foarte sensibil la influenţele 

psihice. Este posibilă obţinerea unei 

decontractări musculare prin relaxare. 

TOPICĂ, în psihanaliză, teorie 

potrivit căreia aparatul psihic s-ar 

diferenţia într-un anumit număr de 

sisteme aflate în interacţiune reciprocă, 

despre care este posibil să ne 

facem o reprezentare figurată. 

Prima topică freudiană, expusă în Interpretarea 

viselor (1900), distinge trei sisteme: 

inconştientul, preconştientul şi conştientul. 

A doua topică, elaborată începând 

din 1920, face să intervină trei instanţe: 

Şinele, Eul, şi Supraeul. De repetate ori 

S. Freud a dat o reprezentare figurată aparatului 

psihic. 

TOTEM, obiect care serveşte de 

patron clanului. 

Este vorba, în general, de un animal, 

uneori de o plantă, considerat ca strămoş 

al tribului şi onorat ca atare. După S. Freud, 

l-ar simboliza pe patriarh, fondatorul clanului, 

de la care se aşteaptă protecţie, dar 

care continuă să fie de temut. 

TOXICOMANIE, apetenţă morbidă 

manifestată de unii subiecţi pentru 

substanţe toxice, ceea ce duce la 

efecte dăunătoare pentru ei înşişi 

şi pentru societate. 

Toxicomania se manifestă prin toleranţa* 

organismului, creşterea dozelor, o 

trebuinţă de nestăpânit de a consuma drogul, 

dependenţa individului de acesta, ceea 

ce, mai devreme sau mai târziu, duce la 

degradarea sa fizică şi mentală. 

De la sfârşitul anilor 1960, toxicomania 

a devenit un flagel mondial. După 

TRAINING AUTOGEN 

B. Shahandeh (B.I.T., Geneva, 1985), în 

lume ar exista 50 milioane de consumatori 

de droguri. în Franţa, numărul persoanelor 

interpelate pentru folosinţa drogurilor nu 

încetează să crească: de la 62 în 1965, s-a 

ridicat la 26 987 în 1987 (O.C.R.T.I.S., 

1988); corelativ, numărul de decese din 

cauza abuzului de droguri a crescut de la 

1 în 1969 la 228 în 1987. Cheltuielile pentru 

internarea toxicomanilor şi îngrijirile care 

li se dau au însumat,în 1986, 310 milioane 

de franci (F. Facy şi colab., 1987). 

Cauzele toxicomaniei sunt multiple: 

criza societăţii contemporane, conflictul 

generaţiilor, căutarea unei comunităţi fraterne 

şi a plăcerii etc. în generai, toxicomanii 

au un Eu* slab. Incapabili să-şi 

rezolve conflictele, ei regresează la stadiul 

oral* şi caută în droguri uitarea problemelor 

lor. Tratamentul toxicomaniei constă 

într-o înţărcare* progresivă, în mediu spitalicesc, 

asociată cu psihoterapia. -• DROG; 

STUPEFIANT. 

TRAC, perturbare emoţională resimţită 

în momentul manifestării în 

faţa unui public. 

Comportamentul învăţat (fie că este 

vorba de acela al actorului pe scenă sau de 

acela al studentului în faţa examinatorilor) 

se stinge brusc; tot ceea ce s-a învăţat pare 

să dispară, dar nu aveam de-a face decât 

cu o inhibiţie* temporară, deoarece după 

un anumit timp cele dobândite redevin 

în mod spontan disponibile. Tracul este 

manifestarea unei emotivităţi excesive şi 

a anxietăţii. 

TRAINING AUTOGEN, metodă de 

relaxare' propusă de J. H. Schultz 

(Berlin), care constă în determinarea

TRAINING GROUP 

TREBUINŢA 

subiectului de a se dccontracta, 

de a obţine o destindere psihofiziologicâ 

perfectă printr-o concentrare 

asupra sa, procedând membru 

cu membru. 

Aceste exerciţii musculare, care pot fi 

practicate de bolnavul singur, constituie o 

adevărată psihoterapie, deşi schimburile 

verbale şi transferul* (legătura interumană) 

nu stau pe primul plan. Se utilizează în 

mod curent în tratametul nevrozelor" şi al 

tulburărilor psihosomatice*. 

TRAINING GROUP • DIAGNOSTIC 

TRANCHILIZANT, substanţă far 

maceutică al cărei efect principal 

este potolirea anxietăţii. 

Distingem tranchilizanţi majori sau neuroleptice*, 

şi tranchilizanţi minori. Aceştia 

din urmă sunt şi miorelaxanţi (diminuează 

tonusul muscular) şi cu efect uşor hipnotic. 

Printre cei mai cunoscuţi tranchilizanţi 

figurează benzodiazepinele (cum este 

Librium) şi meprobamatul (Equanil). Se 

folosesc pentru calmarea temerilor unui 

subiect înaintea unei operaţii chirurgicale, 

pentru potolirea anxietăţii generate de o 

situaţie dificilă, ca adjuvant în corectarea 

unor tulburări uşoare (ticuri, bâlbâială), dar 

mulţi le folosesc excesiv de îndată ce se 

simt ceva mai destinşi. 

Francezii consumă anual 600 milioane 

din aceste „pilule ale fericirii", care, deşi 

nu sunt prea toxice în doze uzuale, pot 

avea efecte secundare supărătoare (somnolenţă, 

„găuri în memorie"', scăderea 

potentei sexuale); unul dintre aceşti tranchilizanţi, 

talidomida, administrat femeilor 

în perioada de început a sarcinii, a provocat 

malformaţii embriologice foarte 

grave la 10 000 de copii născuţi viabili. -» 

FARMACOVIGILENTĂ. 

TRANSFER. 1) Report al unei 

deprinderi dobândite într-un domeniu 

asupra unei activităţi similare 

(cunoaşterea dactilografiei, de 

exemplu, înlesneşte folosirea calculatorului). 

2. Proces psihologic legat de automatismele 

repetiţiei, care tinde să 

reporteze asupra unor persoane sau 

obiecte, în aparenţă neutre, emoţii 

şi atitudini din copilărie. 

3. în practica psihanalitică, 

relaţie afectivă pe care pacientul o 

stabileşte cu psihanalistul, relaţie 

neadaptată la situaţia terapeutică 

reală şi determinată de structuri 

anacronice. 

Reportul unor sentimente favorabile în 

contul terapeutului constituie transferul 

pozitiv, iar ansamblul de sentimente utile 

constituie transferul negativ. Conştientizarea 

atitudinilor amicale sau ostile, formate 

în copilărie şi proiectate în situaţia 

psihanalitică, îi permite pacientului să-şi 

înţeleagă conduita şi să şi-o reajusteze în 

funcţie de elemente actuale. în dezbaterea 

dintre psihanalist şi pacient se stabileşte 

în mod inevitabil un schimb psihoafectiv 

prin care trece comunicarea. în pofida 

dorinţei sale, terapeutul nu este niciodată 

oglinda fidelă care ar vrea el să 

fie. Atitudinile sale de răspuns la acelea 

ale pacientului se numesc contratransfer. 

Acesta poate fi detectat prin diverse semne; 

dacă psihanalistul îşi visează clientul, dacă 

simte născând în el simţăminte de iritare 

sau de agresivitate la adresa acestuia, e 

cazul să se analizeze pe el însuşi. Dacă 

psihanalistul nu-şi conştientizează sentimentele, 

tratamentul bate pasul pe loc sau 

eşuează. -• PSIHANALIZĂ. 

TRANSSEXUALISM, sentiment 

sau dorinţă puternică de a aparţine 

sexului opus. 

Acesta stă uneori la originea unui comportament 

homosexual, determină adoptarea 

vestimentaţiei şi conduitelor sociale 

proprii celuilalt sex şi dorinţa unei transformări 

fizice pe calea intervenţiei chirurgicale. 

Dacă chirurgul consultat refuză să 

efectueze modificarea dorită, transsexualul 

se poate sinucide. Transsexualismul rămâne 

un fenomen neexplicat. -» HOMOSEXUA- 

LITATE. 

TRAUMATISM, şoc violent susceptibil 

de declanşarea unor tulburări 

somatice şi psihice. 

Adesea, ca urmare a unei emoţii puternice 

sau a unui traumatism cranian provocat 

de un accident de circulaţie sau de 

un cataclism (cutremur de pământ, incendiu 

etc), subiecţii prezintă un ansamblu de 

tulburări psihologice mai mult sau mai 

puţin durabile („sindrom postcomoţional"), 

dintre care principalele sunt iritabilitatea, 

fatigabilitatea, astenia, amnezia, regresia* 

la un stadiu infantil, iar uneori refugiul în 

boală (ipohondrie) sau alcoolismul. Pentru 

diminuarea tensiunii emoţionale a traumatizaţilor, 

sunt adesea necesare o cură.de 

somn şi un sprjin psihoterapeutic. 

Freud numeşte traumatism orice eveniment 

care perturbă echilibrul afectiv al 

unei persoane şi provoacă declanşarea 

mecanismelor sale de apărare'. Spre a 

împiedica invadarea aparatului psihic* de 

mari cantităţi de excitaţii, organismul se 

poate zăvorî în faţa oricărui stimul suplimentar 

prin leşin, pseudocecitate, pseudosurditate 

etc. El se va sili, de asemenea, să 

le reţină, pentru ca apoi să obţină descărcarea 

lor progresivă, prin utilizarea în 

special a automatismelor de repetiţie*. 

TRAVESTISM sau TRANSVES- 

TISM, adoptare frecventă a vestimentaţiei 

sexului opus. 

Travestismul dezvăluie tendinţele homosexuale, 

mai mult sau mai puţin afirmate, 

ale unui subiect. -» EONISM. 

TREBUINŢĂ, stare a unei persoane 

care resimte o lipsă. 

Trebuinţa acţionează ca un semnal de 

alarmă şi îl conduce pe individ la săvârşirea 

unei acţiuni susceptibile să o satisfacă. 

Distingem trebuinţe care corespund 

condiţiilor fiziologice ale organismului şi 

trebuinţe care depind de condiţiile sociale. 

Satisfacerea celor dintâi este indispensabilă 

vieţii. Acestea sunt trebuinţele de 

hrană, de aer, căldură, somn, eliminarea 

deşeurilor. Mult timp teoria periferică a lui 

W. Cannon, care explică apariţia trebuinţei 

prin starea organelor (foamea, de exemplu, 

datorându-se contracţiilor ritmice ale stomacului), 

a părut satisfăcătoare, deşi ea nu 

explica unele conduite aberante, ca acelea 

ale subiecţilor atinşi de anorexie* mentală 

sau de obezitate*. Primii sunt într-o stare 

de denutriţie adesea alarmantă, dar nu le 

este foame, iar ceilalţi, deşi supraalimentaţi, 

au mereu o foame de lup. 

Alături de senzaţiile viscerale, despre 

care vorbeşte Cannon, există şi alte condiţii 

nervoase, pe care le-au pus în evidenţă 

psihofiziologi ca K. Lashley. în 

creier există, pe cât se pare, pentru fiecare

TRICOTILOMANIE 

trebuinţă organică, câte doi centri responsabili: 

unul de declanşarea comportamentului, 

altul de potolire. Tocmai excitarea 

acestor centri prin influenţe senzoriale 

(contracţii gastrice la vederea unei 

mâncări apetisante) şi modificările umorale 

(scăderea procentului de zahăr în 

sânge), conjugate cu influenţele socioculturale 

(europeanul ia trei mese pe zi) şi 

psihoafective explică apariţia trebuinţelor 

şi potolirea lor. în ceea ce priveşte obezitatea, 

am văzut că satisfacerea trebuinţei 

nu anulează în mod necesar dorinţa de a 

mânca. Trebuinţa resimţită care se traduce 

în mod concret prin dorinţa de a mânca, de 

a bea, de a dormi etc, maschează adesea 

o altă cerinţă, de ordin psihoafectiv, de 

care subiectul nu este conştient. în acest 

caz există inadecvare între „cererea" individului 

şi „răspunsul" care îi este dat. 

Celelalte trebuinţe, numite secundare, 

pentru că nu pun în joc însăşi existenţa 

individului, ocupă totuşi un loc privilegiat 

în psihologia umană. Numărul lor este 

mare, dar trei sunt deosebit de importante: 

trebuinţele de securitate, de afecţiune şi 

de valorizare personală. Satisfacerea lor 

duce la buna dispoziţie şi la împlinirea 

persoanei, pe când frustrarea* de aceste 

aspiraţii poate fi cauza unor tulburări de 

comportament. -• FOAME; SECURITATE; 

SETE. 

TRICOTILOMANIE, tic care constă 

în smulgerea părului. 

Acest comportament nu este rar la copii, 

mai ales în mediul spitalicesc (spitale sau 

stabilimente cu caracter social). Unii ajung 

să aibă pielea capului dezgolită pe mari 

întinderi. Interpretarea acestei conduite 

diferă de la un autor la altul: pentru unii ar 

fi vorba de un fel de automutilare; pentru 

alţii de un fel de aşi simţi existenţa. După 

o discipolă a lui D.M. Winnicot*, R. Gaddini 

(1977), ar fi vorba de un mecanism de 

apărare" împotriva angoasei, negarea separării 

de mamă. într-adevăr, sugarii au o 

mulţime de ocazii de a atinge părul, sprâncenele 

sau pilozitatea axilară a mamei lor, 

în timp ce sunt alăptaţi. Această experienţă 

se asociază, în spiritul lor, cu starea de 

contopire căreia mulţi îi vor păstra mai 

târziu nostalgia. Din cauza aceasta, atunci 

când va cunoaşte momente de tensiune 

existenţială, copilul sau adolescentul va 

putea recurge în mod inconştient la 

părul de pe propriu-i cap, spre a-şi evoca 

epoca fericită şi securizantă din vremea 

prunciei. El se va juca cu părul, cu sprâncenele, 

cu genele sale, aşa cum făcea 

cu părul, sprâncenele şi genele mamei 

sale. Ticul poate fi interpretat ca o negare 

a absenţei mamei. -+ AuTOEROTlSM; 

BALANSARE. 

TRISOMIE, aberaţie cromozomială 

care constă în prezenţa supranumerară 

a unui autosom: unul 

dintre cromozoni figurează în trei 

exemplare în loc de două. 

La om se cunosc mai multe forme de 

trisomie, mai frecvente fiind acelea care 

afectează cromozomii 13, 18 şi 21. Cea 

mai frecventă este trisomia 21, descoperită 

în 1959 de către J. Lejeune; este trisomia 

responsabilă de mongolism'. 

TROPISM, reacţie de orientare a 

unui organism supus unei influenţe 

fizico-chimice exterioare. 

Folosit iniţial de botanişti pentru a 

desemna reacţiile de orientare ale plantelor 

la excitaţiile fizice din exterior, acest 

termen a fost reluat de J. Loeb (1859- 

1924), pentru a caracteriza comportamentele 

de atracţie sau de repulsie ale animalelor 

supuse influenţei unor agenţi fizici 

sau chimici. După acest autor nu ar exista 

nici o finalitate, nici o adaptare în aceste 

reacţii senzoriomotorii primitive, care ar 

rezulta din mişcări automatice care tind să 

orienteze organismul în câmpul energetic 

în aşa fel încât receptorii săi simetrici 

bilaterali să fie în egală măsură excitaţi 

de agent. 

Această teză, strict mecanicistă, reduce 

animalul la o maşină cibernetică ce 

acţionează prin jocul stimulilor exteriori. 

Tropismele animalelor ar fi deci reflexe la 

care s-ar reduce comportamentele instinctive: 

o omidă, plasată într-un tub de experienţă 

luminat pe o latură, se dirijează spre 

lumină. La fel şi în natură, ea urcă spre 

extremitatea plantei la care găseşte frunzele 

cu care se hrăneşte, deoarece lumina 

vine din cer. Teza aceasta a fost combătută 

mai ales de H. S. Jennings (1906) care, 

dimpotrivă, vedea în tropismele animale 

reacţii adaptative. Dacă este adevărat că 

omida se caţără spre vârful tulpinei, după 

ce a mâncat ea coboară. Tropismul animal 

se inversează, zice-se, sub influenţa noilor 

condiţii interne (starea de saţietate); aceasta 

dovedeşte că mişcarea nu este „forţată", 

irezistibilă, ci supusă unui ansamblu de 

reglări. 

Pentru G. Viaud', principala problemă 

este aceea a sensului şi semnificaţiei reacţiei 

tropistice. între reacţia pozitivă (sau 

atractivă) şi reacţia negativă există o deosebire 

esenţială: una corespunde tendinţei 

primare a organismului de a se orienta spre 

maximum de excitaţie suportabilă, alta, 

TULBURĂRI DE CARACTER 

dimpotrivă, caută să-1 sustragă cât mai 

mult posibil de la această excitaţie. Prima 

reacţie o putem numi un tropism adevărat, 

iar pe a doua o patie*, deoarece, deşi 

declanşată de un agent exterior, ea este 

comandată de starea fiziologică momentană 

a animalului şi are un caracter adaptativ 

evident. Adevăratele „tropisme animale" 

au în mod necesar o fază pozitivă 

(fenomene locomotorii dirijate spre excitant) 

şi adesea o fază negativă consecutivă 

sau măcar o alternanţă de faze pozitive şi 

negative (cazul tropismelor polifazice). 

Tropismele animale sunt desemnate actualmente 

prin termenul taxie". 

TULBURĂRI DE CARACTER, 

aspecte ale caracterului unui individ 

care fac dificilă integrarea sa 

armonioasă în societate. 

Este vorba,în general, de un subiect cu 

o inteligenţă normală care nu reuşeşte să 

se integreze armonios în societate din 

cauza unor aspecte ale caracterului său. 

Este greu abordabil, închis în sine şi ursuz, 

când nu este de-a dreptul agresiv. Nu este 

vorba de un bolnav mintal (dar poate 

deveni); nici de un debil mintal sau nebun. 

Cu toate acestea, raporturile sale cu 

semenii sunt mereu perturbate de multiple 

dificultăţi create de el. 

Aceste tulburări, care sunt manifestarea 

unui accident survenit în dezvoltarea 

personalităţii, se întâlnesc cel mai adesea 

în copilărie şi adolescenţă. Cauzele lor nu 

sunt mai niciodată simple. Ca şi caracterul", 

ele participă atât la structurarea constituţiei 

cât şi la istoria individului. Putem 

găsi aici traumatisme obstetricale (naşteri 

dificile), encefalite sau elemente ereditare, 

dar şi frustrări afective precoce, carenţe de 

331

u 

V 

UITARE, ştergere normală a După Freud, uitarea corespunde îndepărtării 

amintirilor. 

din conştiinţă a amintirilor neplăcute 

Numeroase observaţii confirmă, în mare 

parte, vederile lui H. Bergson şi ale lui 

S. Freud, potrivit cărora trecutul trăiat nu 

este niciodată abolit. Amintirea persistă la 

infinit; în anumite circumstanţe, sub influenţa 

unor forţe inhibitoare, ea dispare, dar 

reapare mai târziu, în circumstanţe mai 

favorabile. Narcoanaliza*, provocată prin 

injectarea intravenoasă de barbiturice, diminuează 

inhibiţia şi exriumează amintiri de 

sau neconforme cu exigenţele simţului 

moral. Ea se datorează refulării. Nu este 

vorba de o ştergere automată şi progresivă, 

ci de rezultanta unei compuneri de forţe 

convergente care resping temporar amintirea 

în afara câmpului conştiinţei. Nu se 

uită un proiect sau data unei întâlniri care 

ne stau lângă inimă. Dimpotrivă, cele care 

ne agasează au tendinţa de a se cufunda în 

uitare. 

mult uitate. Explorarea trecutului cu ajutorul 

psihanalizei permite aceleaşi descoperiri. UMOARE -* DISPOZIŢIE. 

VAGABOND, persoană fără loc de 

muncă şi fără domiciliu. 

Este vorba, de cele mai multe ori, de un 

nevrotic incapabil de adaptare la regulile 

vieţii sociale şi mai ales incapabil de o 

ocupaţie stabilă. în general, în copilăria sa 

a cunoscut un „ataşament" deficitar sau 

traumatisme afective (respingere, discordie 

în familie etc.) 

VAGABONDAJ, stare a celui care 

rătăceşte fără scop. 

Vagabondul nu se stabileşte nicăieri. Nu 

are nici domiciliu stabil, nici loc de 

muncă. Vagabondajul adulţilor poate fi 

independent de orice tendinţă morbidă 

(ţigani nomazi, şomeri). La copii se 

întâlneşte mai ales la subiecţii emotivi, 

instabili şi cu carenţe afective (abandon* 

sau disociere familială). Consecinţele 

vagabondajului sunt adesea grave: furt, 

prostituţie, homosexualitate utilitară. -+ 

IN ADAPTARE. 

VAGINISM, contracţie involuntară, 

spasmodică şi dureroasă a 

muşchilor vaginului, care împiedică 

orice penetraţie. 

Vaginismul poate fi secundar în raport 

cu o leziune organică (deflorare sau 

vulvită, de exemplu), dar cel mai adesea 

este manifestarea unui refuz inconştient al 

coifului, fie din teama de a nu rămâne 

însărcinată, fie ca urmare a unei educaţii 

prea rigoriste. Simpla sugestie poate fi 

suficientă pentru a învinge tabuurile familiale 

şi educative, dar în cazul unui conflict 

mai profund trebuie să se recurgă la o 

psihoterapie de inspiraţie psihanalitică. 

Când vaginismul decurge din comportamentul 

soţului, cuplul este acela care 

trebuie tratat. -> MASTERS. 

VALENŢĂ, termen introdus în 

psihologie de K. Lewin' pentru 

a desemna puterea de atracţie 

(valenţă pozitivă) sau de repulsie 

(valenţă negativă) a unei „regiuni" 

a câmpului psihologic al unui 

individ. 

Valenţa acestei „regiuni" (care poate 

reprezenta o activitate, o poziţie socială,

VERBIGERAŢ1E 

nemaipomenite, se entuziasmează uşor, 

ba chiar întreprinde unele acţiuni, dar nu 

le termină, deoarece îi lipseşte constanţa 

în idei. 

VERBIGERATIE, pălăvrăgeală incoerentă 

şi interminabilă a unor 

psihopaţi, compusă din fraze lipsite 

de continuitate, din cuvinte fără 

şir, uneori deformate sau neoformate. 

Se observă această tulburare ori de câte 

ori conştinţa este slăbită (stare de absenţă 

epileptică, de exemplu) la deliranţi, maniaci, 

schizofrenici şi la demenţii senili. 

VIAUD (Gaston), psiholog francez 

(Nantes, 1899 - Strasbourg, 1961). 

Elev al lui M. Halbwachs, C. Blondei şi 

M. Pradines, el predă filosofia la Strasbourg, 

pentru ca apoi să se orienteze spre cercetarea 

psihofiziologică, punând la punct o 

metodă experimentală cu caracter statistic 

pentru a studia tactismul" animalelor. 

Lucrările sale se axează mai ales pe fototropismul 

şi galvanotropismul animal, dar 

şi pe somn şi audiţie. Doctor în litere 

(1938) şi doctor în ştiinţe (1950), G. Viaud 

a fost conducător de cercetare în cadrul 

C.N.R.S. (1947) şi titular al catedrei de 

psihofiziologie, catedră creată pentru dânsul 

la Universitatea din Strasbourg. Până la 

sfârşitul vieţii sale a animat laboratorul de 

psihologie animală organizat prin grija sa 

după Eliberare şi a cărui deviză, „De la 

tropisme la inteligenţă", cuprinde întregul 

său program. Dintre lucrările sale, cităm: 

Inteligenţa, evoluţia şi formele sale (1946); 

Fototmpismul animal. Noi aspecte ale c/iesaunii 

(1948); Tropismele(1951); Instinctele 

(1958) şi, în colaborare cu C. Kayser, 

M. Klein şi J. Medioni, un Tratat de psihofiziologie 

(1963). 

VIGILENŢĂ, conştiinţă a subiectului 

treaz. 

Există diferite grade de vigilenţă, de la 

atenţia flotantă a omului destins şi până la 

atenţia concentrată a cercetătorului în plin 

efort intelectual. Fiecărui nivel îi corespund 

caracteristici neurofiziologice particulare 

puse în evidenţă prin encefalografie. Psihofiziologii 

(G. Moruzzi şi H.W. Magoun, 

1949) au demonstrat că nivelul de vigilenţă 

depinde în principal de o formaţie 

nervoasă (sistemul reticular activator ascendent) 

care parcurge toate palierele encefalice, 

de la regiunea bulbară la diencefal 

(talamus şi hipotalamus); orice stimulare 

a formaţiei reticulate sporeşte gradul de 

vigilenţă. Aceasta scade în momentul 

adormirii şi în timpul somnului (precum şi 

sub acţiunea drogurilor) şi se ridică în 

timpul stării de veghe. Cu cât nivelul de 

vigilenţă este mai ridicat cu atât subiectul 

este mai capabil să reacţioneze mai adecvat 

la situaţiile complexe; dimpotrivă, când 

este scăzut, pot fi date doar răspunsurile 

cele mai elementare. -> ACTIVARE. 

VIOL, crimă sexuală comisă de un 

bărbat care abuzează prin forţă de 

o femeie sau de o fată. 

Adesea este fapta unui dezechilibrat, 

egoist, brutal şi imatur din punct de vedere 

afectiv, uneori pervers şi care, aproape 

întotdeauna, se simte frustrat. Alegerea 

victimei nu ţine numai de hazard, victimele 

fiind de obicei subiecţi cu o inteligenţă 

deficitară, slabi şi naivi. Se estimează 

că 50% din violuri nu sunt 

denunţate. 

VIOLENŢĂ -> COPIL MALTRATAT. 

VIRILISM, masculinizare a femeii. 

Această afecţiune se manifestă prin 

apariţia de caractere sexuale secundare ale 

sexului masculin (mustaţă, voce gravă etc). 

Se datorează unor tulburări endocrine. 

VIRILITATE, ceea ce caracterizează 

bărbatul, masculinitatea. 

Virilitatea ţine mai puţin de constituţia 

fizică şi mai mult de rolul social; este un 

mod de a fi, de a-şi asuma sexuaţia 

(apartenenţa la sex) în relaţiile cu semenul; 

este o atitudine care se elaborează în raport 

cu valorile sociale şi se structurează prin 

prisma jocului identificărilor progresive: 

băiatul vrea să devină un bărbat ca tatăl 

său sau ca învăţătorul pe care îl admiră şi 

pentru a se conforma dorinţelor mamei 

sale (în mod inconştient supusă prestigiului 

falusului'), care ridică în slăvi 

calităţile lui de bărbat (forţă, curaj...). 

Când însă condiţiile educative sunt defavorabile 

(tatăl absent sau slab, mama 

dominatoare, refuzându-şi propria-i feminitate), 

de cele mai multe ori copilul nu 

reuşeşte să se afirme ca bărbat viril: el 

rămâne timorat, supus autorităţii materne, 

iar uneori devine homosexual. Noţiunea 

de virilitate este legată de mediul sociocultural; 

există, într-adevăr, societăţi (în 

insulele Marchize, de exemplu) în care ea 

este necunoscută (J. Stoetzel). 

VIS, suită de imagini şi de fenomene 

psihice care survin în timpul 

somnului. 

Visele, care durează de la zece la cincisprezece 

minute, apar la începutul şi la 

sfârşitul nopţii, îndeosebi în cursul fazelor 

somnului' paradoxal; ele însumează circa 

un sfert din timpul somnului nostru. 

Nu există om care să nu viseze, chiar 

dacă susţine contrariul. Proba experimentală 

ne este furnizată de neurofiziologi 

care, pornind de la principiul că gândirea 

onirică are un caracter esenţialmente 

vizual, au înregistrat mişcările oculare ale 

unor indivizi în timpul somnului. Ei au 

constatat că visele coincid cu apariţia 

mişcărilor oculare rapide; într-adevăr, dacă 

subiecţii sunt treziţi exact în acest 

moment, ei spun că tocmai visau (W. C. 

Dement). Uitarea, însă, intervine foarte 

repede: după opt minute de la încetarea 

mişcărilor oculare, numai 5% dintre 

subiecţi îşi amintesc că au visat. Aşa se şi 

explică faptul că nu ne amintim decât de 

visele avute la puţin timp înainte de a ne 

trezi din somn. 

Ideile visului sunt în legătură cu excitaţiile 

senzoriale înregistrate în timpul 

somnului (apelul telefonului luat drept un 

dangăt de clopote, de exemplu), cu amintirile 

şi stările noastre afective. S. Freud a 

demonstrat că limbajul imagistic al viselor 

(conţinut manifest) are întotdeauna un sens 

profund (conţinut latent) pe care îl putem 

înţelege dacă recurgem la asociaţiile de 

idei. Sentimentele cele mai complexe, 

conceptele sunt transpuse în vise în imagini 

vizuale, sub o formă de obicei condensată 

şi simbolică. Exemplul care urmează, luat 

de la Frinck, arată bogăţia unei imagini 

onirice: o tânără femeie visează că cumpără 

o pălărie neagră, foarte elegantă şi foarte 

scumpă. Analiza dezvăluie că ea a dorit 

realmente o pălărie, dar că a trebuit să 

renunţe din cauză că soţul ei, destul de grav 

bolnav, ducea lipsă de bani. Pe de altă 

parte, ea vorbeşte de un bărbat foarte 

bogat, pe care îl cunoştea dinainte de 

căsătorie şi de care fusese foarte îndrăgostită, 

în acest caz, semnificaţia visului 

îi apare a fi împlinirea a trei dorinţe: să-şi 

vadă soţul mort (pălăria neagră, de doliu), 

să se căsătorească cu bărbatul iubit şi să 

aibă o mulţime de bani (costul ridicat al 

pălăriei cumpărate în vis). 

338

VIS 

Ideea că visul este realizarea unei 

dorinţe este anterioară lui Freud. O găsim 

în textele tibetane şi budiste, precum şi 

în scrierile Părinţilor Bisericii, cum sunt 

Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul loan 

Cassianul. Visul este un limbaj privat şi 

primitiv (anterior achiziţiei vorbirii), pe 

care îl folosim spontan întrucât este 

comod: el este singurul care poate exprima 

stări complexe, pe care subiectul nu le 

conceptualizează clar. Pe de altă parte, 

după Freud, visul este şi singurul care ne 

permite să exprimăm, într-o formă deghizată, 

idei şi sentimente altfel inacceptabile. 

Visul, spune acest autor, traduce întotdeauna 

o dorinţă refulată. Lucrul acesta 

apare net la copil: „He(r)mann păpat toate 

cireşele", spune la trezirea din somn un 

băieţel de nici doi ani, căruia în ajun i se 

interzisese să mănânce cireşe. La adult, 

mai controlat, supus constrângerilor socioculturale, 

dorinţa nu mai apare cu atâta 

claritate, el fiind obligat să recurgă la şiretlicuri 

ca s-o exprime. Gândirea onirică 

apare deci deformată, schematizată şi simbolizată; 

sentimentele sunt deplasate de la 

un element important asupra altuia, anodin; 

conţinutul primitiv al visului (conţinut 

latent) este supus unui veritabil travaliu de 

elaborare* care îl transformă în vis manifest, 

al cărui caracter straniu ne ascunde 

semnificaţia profundă. 

După psihanalişti, această deghizare 

este cu atât mai necesară cu cât gândirea 

onirică ascultă de refulare"; când refularea 

nu este reuşită se iveşte o situaţie conflictuală 

între tendinţele proscrise şi instanţele 

morale ale celui care doarme, acesta 

trezindu-se din somn într-o stare de indispoziţie 

şi de angoasă. Visul, spune Freud, 

este paznicul somnului; el ne protejează de 

340 

excitaţiile prea puternice şi de tensiunile 

insuportabile. 

Nu toţi admit această funcţie a visului: 

A. Adler şi Karen Horney văd în gândirea 

onirică mai degrabă mijlocul de a organiza 

o conduită viitoare (un fel de anticipare 

sau de repetiţie generală a unui răspuns la 

o situaţie). Alţii continuă să considere 

visul ca pe o activitate inutilă, incoerentă, 

făcută din persistenţa imaginilor şi percepţiilor 

senzoriale care, scăpând controlului 

gândirii vigile, se încâlcesc în mod haotic; 

rânduiala visului ar fi o reconstrucţie 

logică, a posteriori, a subiectului treaz. 

Această ultimă teză trebuie abandonată 

deoarece, dacă încă se ignoră natura exactă 

a funcţiei visului, se ştie că acesta este 

necesar echilibrului nostru psihologic. S-a 

observat, într-adevăr, că un subiect privat 

de somn visează după aceea mai mult 

decât în mod normal. Pe de altă parte, dacă 

subiectul este împiedicat să viseze (trezindu-l 

de îndată ce se înregistrează mişcări 

oculare rapide), durata somnului rămânând 

aceea normală, după două nopţi fără vise 

se constată apariţia de semne de anxietate 

şi de iritabilitate. Se pare deci că visul nu 

este numai paznicul somnului, el constituind 

mai degrabă procesul psihic datorită 

căruia fiinţa umană îşi poate păstra echilibrul 

psihoafectiv. L-am putea considera 

un mecanism de apărare' suplimentar al 

Eului, care ar satisface, pe plan imaginar, 

dorinţele refulate, spre a reduce tensiunile 

acumulate în viaţa cotidiană. în vis, 

individul normal se comportă aproape ca 

psihoticul, fugind de real şi creându-şi o 

lume privată. Dar pe când la psihotic 

universul morbid rămâne permanent, mascând 

realitatea, la subiectul sănătos dispare 

o dată cu trezirea din somn. 

VISCEROCEPTOR, organ senzitiv 

terminal, situat în mucoasa viscerelor 

(intestine, vezică...), care îl 

informează pe individ asupra stării 

organelor interne. 

Visceroceptorii reprezintă cea mai mare 

parte a interoceptorilor". 

VISCEROTONIE, componentă 

temperamentală în tipologia Iui 

W.H. Sheldon, caracterizată prin 

predominanţa funcţiilor digestive, 

o relaxare generală a corpului, 

gustul confortului şi al contactelor 

sociale, jovialitate, exprimarea lesnicioasă 

a sentimetelor şi dragoste 

de viaţă. 

Acest tip psihologic prezintă o corelaţie 

extrem de ridicată cu endomorfia*. 

VIS ÎN STARE DE VEGHE DIRI- 

JAT, tehnică psihoterapeutică 

imaginată de R. Desoille (1938) şi 

care constă în a face să ţâşnească 

fantasmele subiectului prin imaginaţia 

forţată, în interpretarea 

şi integrarea acestora în viaţa 

conştientă. 

Pacientul este instalat într-un fotoliu de 

relaxare sau este pus să se lungească pe un 

divan, cu ochii închişi, într-o încăpere 

cufundată în semiobscuritate. Când atinge 

o stare de destindere apropiată de adormire, 

i se cere să-şi imagineze o situaţie şi 

este invitat să se mişte în spaţiul pe care şi 

la imaginat. Se observă că, în general, de 

mişcările ascensionale se leagă sentimente 

de bună dispoziţie şi imagini radioase, pe 

când coborârea suscită indispoziţie şi 

anxietate. După fiecare şedinţă, pacientul 

redactează o dare de seamă în care precizează 

natura sentimentelor exprimate. în 

cursul convorbirilor cu terapeutul el anali- 

VOINŢA 

zează aspectele multiple ale reprezentărilor 

sale imaginare, ceea ce îl duce la descoperirea 

originii conflictelor sale interioare 

şi a sentimentelor sale ascunse. Indicate 

pentru acest procedeu psihoterapeutic sunt 

îndeosebi stările nevrotice. 

VOCAŢIE, înclinaţie imperioasă 

pentru o activitate profesională sau 

artistică la o persoană care posedă 

aptitudinile necesare. 

Vocaţia rezultă din cauze profunde, 

afective, adesea inconştiente, care împing 

literalmente subiectul să aleagă cutare 

activitate mai degrabă decât alta. în general, 

o persoană se împlineşte atunci când 

îşi poate satisface vocaţia. întreaga artă a 

psihologului constă în a face distincţie 

între vocaţiile veritabile, care se bazează 

pe aptitudini reale, şi proiectele himerice 

ale unor adolescenţi rău adaptaţi la real. 

VOIERISM, perversiune caracterizată 

prin căutarea juisării sexuale 

în spectacolul relaţiilor intime. 

Voieristul caută să surprindă zbenguielile 

sexuale la care el nu îndrăzneşte 

să se dedea din teama inconştientă de 

castrare'. 

VOINŢĂ, aptitudine de a-şi actualiza 

şi realiza intenţiile. 

Actul voluntar, precedat de o idee şi 

determinat de ea, presupune o reflecţie 

şi o angajare. Conduitele care nu răspund 

acestui criteriu nu depind de voinţă. Potrivit 

schemei clasice, aceasta ar implica: 

1) conceperea unui proiect'; 2) o 

deliberare (aprecierea acţiunii optime); 

3) decizia'; 4) executarea acţiunii până la 

capăt. Actul realizat este dovada autenticităţii 

unui proiect. 

341

WINNICOTT 

la spitalul psihatric Bellevue şi profesor 

ele psihologie clinică la Universitatea 

din New York. îi datorăm trei scale de 

inteligenţă: una pentru copii (W.I.S.C., 

cu forma sa revizuită, W.I.S.C.R.), o a 

doua pentru adolescenţi şi adulţi („testul 

Wechsler-Bellevue", modificat în 1955 sub 

numele de W.A.I.S.), a treia pentru perioada 

preşcolară şi primară (W.P.P.S.I.), care au 

devenit teste" clasice utilizate în foarte 

multe ţări. Lucrarea sa principală, The 

Measurement of Adult Intelligence (1939), 

a fost tradusă în limba franceză: Mesure 

de l'intelligence de l'adulte (1956, 1967). 

WINNICOTT (Donald Woods), psihiatru 

şi psihanalist englez (Plymouth, 

1986 -Londra, 1971). 

în 1935 devine membru al Societăţii 

britanice de psihanaliză, al cărei preşedinte 

va fi în anii 1956-1959 şi 1965-1968. 

Pornind de la diada „mamă-copil" (unitate 

indisolubilă, deoarece nu există copil fără 

mamă), Winnicott deduce un anumit număr 

de principii: o mamă „suficient de bună" 

va şti să-şi integreze copilul în societate 

datorită holding-ului, adică asigurându-i 

un mediu stabil, în care copilul se va simţi 

în siguranţă. Mama ştie din instinct ce este 

bun pentru copil. Ea îl înţelege prin empatie* 

şi răspunde în mod spontan la trebuinţele 

lui. Mai târziu copilul va găsi în anturajul 

său asistenţa de care are nevoie pentru a 

trăi, apoi va învăţa treptat să se dispenseze 

de aceasta. Sunt cazuri în care părinţii îi 

închid pe copii într-un univers mărginit, 

hiperprotejat, în care realitatea le apare 

într-o lumină falsă. în loc de a se dezvolta 

în mod normal, în acest caz copilul îşi va 

clădi o personalitate de împrumut („Eu 

fals"), a cărei zădărnicie o va resimţi 

dureros. Pentru ca acesta să-şi construiască 

o personalitate autentică şi armonioasă, 

Winnicott le recomandă părinţilor să evite 

încălcarea domeniului copilului, să-1 ajute 

să descopere lumea, să-i permită trăirea de 

experienţe proprii. 

Dintre lucrările lui D.W. Winnicott, 

cităm: Copilul şi familia sa (1957); De la 

pediatrie la psihanaliză (1958); Procesul 

de maturizare la copil (1965); Joc şi 

realitate (1971); Fragment al unei psihanalize 

(1975). 

WUNDT (Wilhelm), psiholog german 

(Neckarau, azi Mannhein, 

1832 - Grossbothen, 1920). 

A creat primul laborator de psihologie 

experimentală, la Leipzig (1879). De 

formaţie ştiinţifică (a fost mai întâi medic, 

apoi fiziolog), este autorul a numeroase 

lucrări asupra percepţiei şi senzaţiei. îi 

datorăm mai ales o masivă lucrare intitulată 

Grundziige der Physiologischen 

Psychologie (1873-1874), dar şi Volkerpsyhologie, 

în 10 volume (1904-1920). 

ZAPAN (Gheorghe), psiholog, matematician 

şi avocat român (Dorohoi, 

jud. Botoşani, 1897 - Bucureşti, 

1976). 

Fiu al unui şef de gară, după absolvirea 

liceului militar (1915) şi a unei şcoli de 

ofiţeri de artilerie (a fost combatant în 

ambele războaie modiale), a obţinut la Iaşi 

licenţa în drept (1923) şi a şi profesat un 

timp avocatura. După circa şase ani de 

studii în Germania, a devenit doctor în 

ştiinţe şi filosofie al Universităţii din 

Bucureşti, iar din 1941, director al laboratorului 

psihotehnic. Laureat al Premiului 

Herder (1963), membru al Academiei de 

Ştiinţe din New York (1968). Autor, între 

multe altele, al unei noi formule a legii 

psihofizice, ca şi al unui procedeu practic 

de determinare a indicilor temperamentali. 

Numărul nuanţelor diferite de temperament 

ar fi — calculează Gh. Zapan — 

de ordinul a IO 24 ,întrucât individualitatea 

umană „prezintă nuanţe infinite". Apreciată 

este şi teoria sa privind modelarea 

matematică şi psihologică a profesiunilor 

şi activităţilor. De reţinut este faptul că, 

după atâta foraj instrumentat matematic în 

abisurile psihoneurofiziologice ale omului, 

la sfârşitul vieţii „pentru el psihicul rămânea 

o enigmă universală" (Pavel Mureşan). 

Dintre scrierile sale, cităm: Teoria orientării 

şi selecţiei profesionale (1930); Deformările 

psihice. Teorie relativistă a sistemelor 

psiho-fizice, expusă în ipoteza câmpurilor 

somatice neomogene (1935); Introducere 

în ştiinţa organizării şi a criticii 

(1941); Legea intensităţii, stabilită pe baza 

teoriei ionice a excitaţiei (1956); Stereotipul 

dinamic la om (1957); Bazele biofizice 

ale legii intensităţii şi generalizarea 

legii Weber-Fechner (1960); Sistemul 

temperamental şi diagnosticarea lui (1974). 

ZGOMOT, complex sonor nearmonios, 

supărător sau dezagreabil. 

Zgomotul are efecte asupra urechii 

interne, asupra creierului şi a întregului 

organism. Ca urmare a lucrărilor lui Rainag 

şi Wittemack, s-a putut demonstra experimental 

că zgomotele, mai ales cele ascuţite, 

care acţionează ca nişte multiple agresiuni 

repetate, produc leziuni ale terminaţiilor 

nervoase ale nervului auditiv. 

Cazangiii pierd, în 10 ani, 50% din acuitatea 

lor auditivă, iar în 20 de ani pierderea 

se ridică de 80%. Zgomotul face să crească 

345

ZONĂ EROGENĂ 

presiunea cerebrală, modifică ritmul cardiac 

şi pe cel respirator, duce la tulburări 

digestive şi, după unii, ar fi o cauză a arteriosclerozei. 

Pe plan psihic, efectele sale 

se fac simţite prin scăderea puterii de 

concentrare şi de atenţie: la funcţionarii de 

birou supuşi unor zgomote discontinui, 

erorile sunt cu 37% mai numeroase decât 

de obicei. Chiar şi la muncitorii manuali 

scade randamentul (cu 33% începând cu 

cea de a patra oră de muncă, într-o uzină 

în care funcţionează un ciocan pneumatic). 

După G. Friedmann, zgomotul provoacă, 

de asemenea, nelinişte şi tristeţe; el este 

o cauză de astenie. 

Nu toate zgomotele sunt nocive; unele 

dintre ele sunt chiar utile (unele sunete 

ritmate şi de slabă intensitate facilitează 

executarea operaţiilor de muncă). Nocive 

sunt zgomotele discontinui, neregulate, 

intense sau greu de localizat, datorate 

manipulării de maşini şi aparate (motocicletă, 

aparate de radio sau televiziune). 

Zgomotul ameninţă sănătatea publică şi, 

în Franţa, duce la pierderea a 200 milioane 

de ore de muncă pe plan naţional, adică 

mai mult decât pierderile pricinuite de 

totalitatea bolilor sociale. Potrivit datelor 

Casei naţionale de asigurări în caz de 

boală (1988), s-au identificat 1 269 afecţiuni 

provocate de zgomot. Cât despre costul 

economic şi social al daunelor provocate 

de sonoritatea nocivă (accidente de muncă', 

retardări şcolare sau depreciere financiară 

a proprietăţilor), acesta a fost evaluat, în 

1983, la aproximativ 100 miliarde de franci. 

ZONĂ EROGENĂ, parte a corpului 

a cărei stimulare determină o plăcere 

sexuală. 

Aproape întreaga suprafaţă corporală 

este susceptibilă de a deveni erogenă, dar 

unele regiuni sunt erogene prin excelenţă: 

gura, sânii, părţile genitale şi zona anală. 

Aceasta se datorează faptului că sexualitatea, 

diferenţiindu-se lent de o tensiune 

difuză, prezentă încă de la naştere, se 

localizează, în cursul creşterii, mai întâi la 

gură, apoi la anus, pentru ca în final să se 

ataşeze organelor genitale. 

ZOOFOBIE, frică de animale. 

Această fobie este adesea vestigiul 

angoaselor infantile. Persistenţa zoofobiei 

la vârsta adultă constituie, de obicei, o 

manifestare nevrotică. în acest caz 

animalele sunt alibiul care permite unei 

angoase intense (datorate, în general, refulării 

impulsiilor sexuale şi agresive) să se 

exprime. 

ZOOPSIE, halucinaţie vizuală în 

care bolnavul vede fiare, în general 

hidoase sau periculoase (şerpi, 

păianjeni...), care îl îngrozesc. 

Zoopsia este frecventă mai ales în 

alcoolismul cronic. Bolnavul, care îşi 

trăieşte cu ochii deschişi coşmarul, aleargă 

după aceste animale ca să le prindă sau fuge 

de ele înspăimântat, uneori încercând chiar 

să sară pe fereastră spre a scăpa de ele. 

ZdRGd (Beniamin), psiholog român 

(Răstoci, jud. Sălaj, 1916 - Cluj- 

Napoca, 1980). 

Licenţa şi-a luat-o la Cluj (1939), iar 

doctoratul 1-a obţinut cu o teză din domeniul 

zoopsihologiei (1946). Timp de patru 

decenii a fost cadru didactic la Universitatea 

Babeş-Bolyai. Cercetări în special 

în domeniul factorilor procesului învăţării. 

Scrieri: Acţiune şi motivaţie (1968); 

Riscul - factor motivaţional (1969); Determinismul 

psihologic (197 \);Psihologia succesului 

şi a eşecului (1972); Aptitudinile 

(1972), în colaborare cu Al. Roşea; Explorarea 

şi formarea personalităţii sub aspect 

afectiv-motivaţional (\919). 

ZVON, ştire plauzibilă dar necontrolată, 

legată de actualitate, care 

se propagă oral. 

Zvonul, spune sociologul american 

T. Shibutani (1966), ia naştere din discuţiile 

între persoane neinformate care 

încearcă să explice un eveniment ambiguu, 

susceptibil de a avea importanţă. Există, 

însă, şi zvonuri cu totul neîntemeiate. 

ZVON 

Zvonul se alimentează din prejudecăţi, 

din frică şi din nelinişti latente 

(J. Delumeau, 1978). El nu are viaţă decât 

din cauză că publicul care îl receptează 

şi îl propagă este de fapt principalul său 

artizan (J. N. Kapferer, 1987). 

Zvonul a făcut obiectul a numeroase 

cercetări experimentale din partea unor 

psihologi: F.C. Bartlett (1940), G. W. Allport 

şi Leo Postman (1945,1947). Aceştia din 

urmă au demonstrat că zvonul se caracterizează 

prin trei tendinţe: 1) reducţia (cu 

cât zvonul se propagă mai mult, cu atât el 

devine mai scurt, mai concis, mai uşor de 

transmis); 2) accentuarea (detaliile reţinute 

sunt potenţate afectiv); 3) asimilarea (elementele 

conservate sunt reorganizate spre 

a forma un tot coerent, simplu, logic). 

Alterările zvonurilor depind de factori 

afectivi (dorinţe, temeri) şi psihosociali 

(apartenenţa la un anumit grup), pe când 

difuzarea zvonurilor se supune legii lui 

G. T. Fechner'. Cercetările lui S. C. Dodd 

(1952) au demonstrat, într-adevăr, că 

numărul (Q) de persoane la care ajunge un 

mesaj variază proporţional cu logaritmul 

numărului (P) populaţiei în care zvonul a 

fost difuzat (stimularea pe individ rămânând 

constată): Q = a log P. 

Scala zgomotelor (în decibeli)

LAEDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC 

AU APĂRUT: 

Bujor T. Rîpeanu, Cristina Corciovescu - Dicţionar de cinema 

Larousse - Dicţionar de psihiatrie 

Larousse - Dicţionar de psihanaliză 

Larousse - Dicţionar de filosofie 

Larousse - Dicţionar de sociologie 

Larousse - Dicţionar de civilizaţie musulmană 

Larousse - Dicţionar de civilizaţie egipteană 

Larousse - Dicţionarul spaţiului 

Jacques Derrida - Diseminarea 

Brice Parain - Logosul platonician 

Marcel Gauchet - Inconştientul cerebral 

Matila Ghyka - Filosofia şi mistica numărului 

Jeanne Ancelet-Hustache - Meister Eckhart şi mistica renană 

Patricia Hidiroglu - Apa divină 

Franţois Brune - Hristos şi Karma 

Georges Dumezil - Uitarea omului şi onoarea zeilor 

Georges Dumezil - Zeii suverani ai indo-europenilor 

Rudolf Steiner - Mistica. Gând uman, gând cosmic 

Rudolf Steiner - Evanghelia după Luca 

Rudolf Steiner - Omul suprasensibil în concepţia antroposofică 

Rudolf Steiner - Creştinismul esoteric 

Jeanne Guesne - Corpul spiritual 

Marc de Smedt - Tehnici de meditaţie 

Platon - Dialoguri (tiraj nou) 

Aristotel - Organon (voi. I) 

Aristotel - Organon (voi. II) 

Aristotel - Poetica 

Gaston Berger - Tratat practic de cunoaştere a omului 

Francis Macnab - Dorinţa sexuală 

Alfred Adler - Cunoaşterea omului 

Alfred Binet - Sufletul şi corpul 

Alfred Binet - Dedublarea personalităţii şi inconştientul 

Th. Ribot - Voinţa şi patologia ei 

Th. Ribot - Logica sentimentelor 

Karen Horney - Personalitatea nevrotică a epocii noastre 

Frieda Fordham - Introducere în psihologia lui C.G. Jung 

Leonard Gavriliu - Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga 

47.500 lei 

46.900 lei 

24.900 lei 

32.900 lei 

10.500 lei 

24.900 lei 

22.500 lei 

32.000 lei 

26.900 lei 

19.900 lei 

14.900 lei 

27.900 lei 

17.900 lei 

16.900 lei 

17.000 lei 

26.900 lei 

24.900 lei 

14.900 lei 

16.900 lei 

18.900 lei 

19.900 lei 

18.900 lei 

22.900 lei 

32.900 lei 

26.900 lei 

43.000 lei 

32.000 lei 

14.900 lei 

11.900 lei 

28.900 lei 

7.000 lei 

24.900 lei 

11.900 lei 

7.000 lei 

22.900 lei 

19.900 lei 

14.900 lei

Leonard Gavriliu - Mic tratat de sofistică 

4.900 lei 

Petru Creţia - Norii 

7.500 lei 

Vasile Tonoiu - în căutarea unei paradigme a complexităţii 11.900 lei 

William Shakespeare - Regele Lear 

16.900 lei 

William Shakespeare - Macbeth 

16.830 Iei 

William Golding - Oameni de hârtie 

15.900 lei 

Iris Murdoch - Dilema lui Jackson 

24.900 Iei 

Kazuo Ishiguro - Amintirea palidă a munţilor 

22.900 lei 

Eugen Simion - Dimineaţa poeţilor 

30.000 lei 

Tudor Opriş - Zoologia 

14.900 lei 

Copacul fermecat - Poveşti 

3.500 lei 

Mihai Retegan, Cornel Lungu - 1956 - Explozia 

13.900 Iei 

Andrei Avram - Contribuţii etimologice 

10.000 lei 

* * * - Lichidarea lui Marcel Pauker 6.000 lei 

Album - Berthelot şi România 

10.000 lei 

Luminiţa Bădeliţă - Analiză matematică pentru clasa a XII-a 3.900 lei 

LA EDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC 

VOR APĂREA: 

Larousse - Dicţionar de psihologie 

A T Mann - Principiile reincarnării 

I. Kant - Critica raţiunii pure 

Th. Ribot - Memoria şi patologia ei 

Vladimir Jankelevitch - Ireversibilul şi nostalgia 

37.900 lei 

17.500 lei 

Comandând prin poştă o carte apărută la una din editurile 

IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC 

obţineţi o reducere de: 

15% 

Pentru comenzi cu o valoare mai mare de 60 000 lei obţineţi o reducere de: 

20% 

Costul expedierii prin poştă e suportat de edituri. 

Adresa: 

CP 33-2, Bucureşti, România 

Tiparul executat la R.A. „Monitorul Oficial"

DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?