1. Repere antropologice şi sociologice în istoria familiei

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi 

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei 

Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu 

EDUCATIE FAMILIALA SI FRONTIERE SOCIALE 

Antologie de texte 

Mihai Dinu Gheorghiu, Jack Goody, Pascale Gruson, Gabriela Ilenescu Berea, 

Petru Iluţ, Claude Martin, Denis Merklen, Raluca Popescu, Daniella Rocha, 

Monique de Saint Martin, Elisabeta Stãnciulescu, Judit Vari 

Anul universitar 2012-2013 

1

249 

SUMAR ANTOLOGIE TEXTE 

1. Introducere (1): Repere antropologice şi sociologice în istoria familiei. 

Jack Goody (2003): Cap. 1, Începuturile, Trãsãturi comune ale vieţii de familie, 

Creştinismul, Rezistenţa, Continuitãţi şi discontinuitãţi, C a p . 3 ( Apariţia creştinismului, Cãsãtoriile 

interzise, Înrudirea prin botez, Biserica şi femeile); C a p . 5 ( Familiile nucleare, Legãturile de rudenie 

extinse, Mentalitãţi şi copilãrie, Abordarea demograficã, Modelul european de cãsãtorie, Formarea 

gospodãriilor, Cãsãtoriile târzii şi servitorii domestici, Normele creştine, Opoziţia) 

Petru Ilut (2005, p. 65-87) : Capitolul 3, Tipuri şi structuri maritale şi familiale. Grupul 

domestic (Familia şi apariţia ei, Definirea familiei, Principalele funcţii sociale ale familiei, Originea 

grupului familial, Tipologia familiei, Relevanţa criteriilor de clasificare, Familia nuclearã şi familia 

extinsã, Familia tulpinã , Familia extinsã modificatã, Alte tipuri de familie, Familia şi gospodãria. 

Grupul domestic, Mariajul şi formele sale, Universalitatea mariajului. Cazul Nayar, Tabuul incestului, 

Tipuri de mariaj, Monogamie şi poligamie, Criteriul rezidenţial, Reguli de cãsãtorie: endogamia şi 

exogamia, Evoluţia structurilor şi a funcţiilor familiei. O comparaţie sinteticã tradiţional-modern.) 

2. Introducere (2): Frontiere şi structuri sociale, mobilitate şi reproducere a poziţiilor 

sociale în România contemporană. 

Mihai Dinu Gheorghiu, Monique de Saint Martin, Denis Merklen (2011, FRAGMENTE, 

p. 2-39): Frontierele sociale între diviziune ș i miș care? Frontierele sociale – de la reflecț ie la 

punerea în practică a unui concept; O întoarcere la frontierele tradiț ionale? Modularea 

frontierelor în contextul post-socialist din România 

3. Teoriile socializării, socializare şi educaţie: socializare şi instituţionalizare, familiecomunitate-societate, 

perspective interdisciplinare. 

Mihai Dinu Gheorghiu, Monique de Saint Martin, Pascale Gruson, Judit Vari (2011, 

FRAGMENTE, p. 40-52): Experienț e educative ș i socializare: frontiere discriminatorii, 

frontiere transgresate, frontiere dorite 

Gabriela Ilenescu Berea (2012, 13 p.): 1. Dimensiunea instituţională a socializării. De la 

instituţie la instituţionalizare * 2. Socializarea-proces continuu de transformare * 2.1. Familia - 

2

cadrul socializării primare * 2.2. Şcoala - principala instanţă de socializare a copilului * 2.3. 

Spaţiul social - de la comunitate la societate * 2.3.1. Capital social şi performanţă şcolară 

4. Familia contemporană (1). 

Jack Goody 2003, p. 187-201 Capitolul 11: Familia contemporanã în practicã („Soţia 

muncitoare” şi structura pieţei de muncã, Divorţul, Asistenţa socialã, Abuzul, Secularizarea, 

Sciziunea gospodãriei, Pãrinţii singuri, Familia conjugalã) 

Petru Iluţ 2005, p. 209-234 Capitolul 8, Familia şi societatea în lumea contemporanã 

(Condiţionãri reciproce societate-familie, Controlul social prin familie, Raportul pãrinţi-copii sub 

semnul socialului, Şansele şcolare şi sociale, Continuitate şi divergenţã axiologicã, Copii adulţi, pãrinţi 

în vârstã. Schimburile intergeneraţionale, Sistemul parental în contemporaneitate, Diversitatea familiei în 

societatea contemporanã, Tematizarea „valorilor familiale”) 

5. Familia contemporană (2). 

Raluca Popescu 2009, p. 17-42: Capitolul I, Familia între schimbare şi stabilitate („Criza” 

familiei, Perspective şi teorii sociologice asupra familiei,Probleme actuale, Familia tradiţionalã, 

Familia modernã, Sociologia familiei moderne, Familia contemporanã, Critica „familiei standard” şi 

stilurile alternative, Sociologia familiei postmoderne) 

Petru Iluţ 2005, p. 65-87: Capitolul 3, Tipuri şi structuri maritale şi familiale. Grupul 

domestic : (Familia şi apariţia ei, Definirea familiei, Principalele funcţii sociale ale familiei, Originea 

grupului familial, Tipologia familiei, Relevanţa criteriilor de clasificare, Familia nuclearã şi familia 

extinsã, Familia tulpinã , Familia extinsã modificatã , Alte tipuri de familie, Familia şi gospodãria. 

Grupul domestic. Mariajul şi formele sale, Tipuri de mariaj, Monogamie şi poligamie, Criteriul 

rezidenţial, Reguli de cãsãtorie: endogamia şi exogamia). 

6. Tipologii familiale din perspectiva istoriei sociale a României. [p. 169] 

Raluca Popescu 2009, p. 43-75 Capitolul I (fragment), Profilul familiei româneşti 

(Caracteristici demografice în context european, Cãsãtoria, Divorţul, Copiii, Stiluri de viaţã familialã, 

Aprecierea calitãţii vieţii de familie, Întemeierea familiei, Aprecieri privind cãsãtoria şi divorţul, 

Motive de divorţ, Sexualitate – înainte, dupã sau în afara cãsãtoriei?, Atitudini faţã de sexualitate, 

Comportamente sexuale, Atitudini şi roluri de gen, Valori de gen, Distribuţia sarcinilor în gospodãrie, 

Luarea deciziilor în familie, Probleme în familie) 

3

Petru Iluţ 2005, p. 121-166 Capitolul 6, Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieţii 

familiale (Rolurile şi aşteptãrile de rol în grupul familial, Stereotipii sociale privind diferenţele dintre 

bãrbat şi femeie, Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie, Complementaritate şi conflict 

de rol, Mişcarea feministã, Distribuţia sarcinilor domestice, De la ideologie la fapte, Profesia şi viaţa 

casnicã, Organizarea bugetului familial, Puterea şi luarea de decizii în familie, Planificarea familialã şi 

costul copilului, Satisfacţia în viaţa familialã, Diferenţieri marcante, Factori ai reuşitei şi nereuşitei 

familiale, Sindromul incapacitãţii de convieţuire, Ciclul vieţii familiale, Violenţa în familie) 

7. Educaţia familială: legături familiale şi transmiterea principalelor valori educative 

între generaţii. 

Elisabeta Stãnciulescu (1997, p. 59-89): Capitolul 4, Educaţia familială ca 

transmitere/reproductive intergeneraţională a modelelor culturale şi a statutelor 

sociale (Transmiterea familială a valorilor şi atitudinilor, Transmiterea familială a normei de 

internalitate, Transmiterea familială a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale, Transmiterea 

familială a conduitelor domestice şi rolurilor de sex; privilegiul primogeniturii de sex masculin, 

Educaţie familială şi limbaj, Transmiterea limbajului oral, Importanţa limbajului scris, Transmiterea 

statutelor sociale) 

(...) 

8. Parentalitate (1): Filiaţie, legături de rudenie: aspecte antropologice, psiho-sociale şi 

juridice. Schimbări sociale şi familiale, dezbateri asupra declinului autoritătii parentale şi 

constructia responsabilitătii individuale şi familiale. 

Petru Iluţ (2005, p. 89-97): Capitolul 4, Parentalitate şi descendenţã. Sistemul 

terminologic parental (al relaţiilor de rudenie) 

Claude Martin (2003, 17 p.) Parentalitatea ca arie de responsabilităţi (Parentalitatea ca 

discurs de ordine publică; Construcţia sentimentului de responsabilitate parentală; Obligaţii, 

responsabilităţi, drepturi ale părinţilor şi copiilor; Inventarea sentimentului de copilărie şi de parentalitate; 

O socializare diferenţiată în funcţie de clasele sociale şi de tipurile de coeziune familială) 

Gabriela Ilenescu Berea (2012, 9 p.): Familia şi educaţia copilului. Parentalitatea 

(Parentalitatea în perspectivă sociologică – munca parentală, şi în perspectivă juridică – autoritatea 

parentală; delegarea funcţiilor educative ale familiei) 

9. Parentalitate (2): Inventarea sentimentului de copilărie şi parentalitatea. 

4

Elisabeta Stãnciulescu (1997, p. 48-58): Capitolul 3, Sentimentalizarea raporturilor 

părinţi-copii în societăţile moderne şi contemporane (Sentimentalizarea raporturilor 

intrafamiliale în societăţile moderne, Psihologizarea raporturilor părinţi-copii, în societăţile 

contemporane, Raporturile părinţi-copii – categorii ale discursurilor religios, politic şi juridic, 

Importanţa constiturii discursului ştiinţific) 

Claude Martin (2003) [text supra] 

10. Stilurile educative şi munca parentală. 

Elisabeta Stãnciulescu (1997, p. 91-109): Capitolul 5, Stiluri educative ale familiilor 

contemporane (Pluralismul stilurilor educative, Evaluarea stilurilor eduative familiale de către 

copii, Stiluri educative şi dezvoltare cognitivă, Stiluri educative parentale şi norma de internalitate, 

Stiluri educative familiale şi reuşită şcolară, Stiluri educative ale familiei şi integrare socială) 

Claude Martin (2003); Gabriela Ilenescu Berea (2012, 9 p.): [texte supra] 

11. Educaţie familială şi educaţie instituţională (1). Raporturile familiei cu şcoala 

Claude Martin (2003); Gabriela Ilenescu Berea (2012, 9 p.): [texte supra] 

Elisabeta Stãnciulescu (1997, p. 161-202): Capitolul 9, Raporturile familiilor 

contemporane cu alţi agenţi educativi (Rolul educativ al familiei lărgite, Educaţie familială şi 

grupuri de similitudine, Raporturile familiei cu şcoala, Mizele familiale ale şcolarităţii, Noi 

semnificaţii sociale ale raporturilor familie-şcoală, Forme ale raporturilor familie-şcoală, Şcoala – 

componentă a vieţii cotidiene a familiei, Influenţe/presiuni exercitate de familie asupra şcolii, Ce tip 

de raport? Reprezentări şi aşteptări reciproce ; Raporturile familiei cu alte tipuri de specialişti ai 

educaţiei, Un exemplu sugestiv: relaţiile cu personalul instituţiilor medicale, Relaţii cu specialiştii în 

intervenţie socio-educativă; educaţia parentală, Raporturile cu reţelele de vecinătate: cartierul, 

Educaţia familială şi oraşul educativ) 

12. Educaţie familială şi educaţie instituţională (2). Delegarea funcţiilor educative în 

cadrul programelor educative organizate în afara şcolii (extraşcolaritate, centre de zi, 

After School etc.). Redefinirea frontierelor între „public” şi „privat” în educaţie. 

5

Gabriela Ilenescu Berea (2012, 9 p.): Programele educative organizate în afara şcolii (Tipuri 

de programe, Programul din centrele de zi, Sistemul step by step, Programul de după şcoală – After 

School, Instituţii ce preiau funcţiile educative ale familiei prin programele educative, Şcoli de stat şi 

private, Palatul copiilor, cluburi cu destinaţie educativă, Centre culturale, Fundaţii şi alte organizaţii 

nonguvernamentale) 

13. Educaţie parentală şi educaţie instituţională (3). Delegarea autorităţii parentale şi 

„drepturile copiilor”. 

Claude Martin (2003) [text supra] 

Fotocopii: 

Virginia Cretu (1999); 

Adina Baran Pescaru (2004); 

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, Guvernul României (2003) 

14. Intervenţii psihosociologice în educaţia familială şi frontiere sociale. Concluziile 

cursului, discutarea lucrărilor semestriale. 

Mihai Dinu Gheorghiu, Daniella Rocha (2011, p. 53-85) Clasele mijlocii între 

transgresarea frontierelor ș i închidere socială 

6

1. Repere antropologice şi sociologice în istoria familiei 

Jack Goody: Familia europeană. O încercare de antropologie istorică 

Începuturile 

Trecutul familiei europene influenţează prezentul ei, atât în ceea ce priveşte aspectele 

legate de continuitate, cât şi pe cele referitoare la modificări şi întreruperi ale tradiţiei. La ora 

actuală se vorbeşte mult despre sfârşitul familiei, despre o perioadă anterioară în care a fost 

inventată copilăria sau despre apariţia „familiei afective” (fiecare implicând o schimbare 

radicală faţă de ceea ce s-a întâmplat înainte). Esenţa teoriei de faţă este că familia nu cunoaşte 

sfârşit; pentru marea majoritate a umanităţii, un tip oarecare de uniune sexuală sau de îngrijire 

a copilului este obligatoriu. Familiile fără urmaşi sunt, neîndoielnic, mai numeroase decât în 

trecut, dar constituie o minoritate atât în Europa, cât şi altminteri. În aceeaşi ordine de idei, 

pentru cei mai mulţi dintre locuitorii planetei noile tehnici reproductive nu par să aibă şanse de 

a înlocui plăcerile sexului. 

De-a lungul timpului s-au produs multe schimbări în structura familiei, dar mă îndoiesc 

că ele ar putea fi descrise prea bine prin termeni ca apariţia familiei nucleare sau afective ori 

iubirea parentală sau conjugală. Multe lucruri au rămas neschimbate, dar s-au şi modificat 

multe, fie doar şi datorită cerinţelor reproducerii sociale, care obişnuiau să promoveze un tip 

restrâns de familie, precum şi o legătură puternică între generaţii. S-a făcut prea mult caz de 

„caracterul special” al familiei moderne, mai ales în Occident, deşi o parte din trăsăturile 

acesteia existau aici încă din epoca romană târzie, fiind specifice şi altor regiuni ale lumii 1 . 

Primele rădăcini ale familiei europene apar în civilizaţiile mediteraneene clasice ale 

Greciei şi Romei, precum şi în societăţile tribale celtice şi germanice care au dominat o mare 

parte a vestului continentului pe vremea când civilizaţiile pomenite mai sus cunoşteau o 

maximă înflorire în sud. S-a considerat că ambele părţi sunt responsabile de existenţa unor 

aspecte importante ale familiei în Europa de mai târziu, în special Roma pentru dreptul 

familiei şi triburile teutonice pentru trăsături specifice precum conceptualizarea bilaterală a 

rudeniei şi accentul pus pe „individualism”. Pe de o parte, textele legislative clasice nu sunt 

întotdeauna uşor de interpretat dintr-o perspectivă behavioristă, iar pe de altă parte, în cazul 

vechilor germani, depindem în mare măsură de relatările celor din afară, deoarece vechile 

triburi germanice nu cunoşteau scrisul. Deşi unele dintre judecăţile asupra trăsăturilor 

specifice ale familiei ar trebui revizuite, romaniştii şi germaniştii, clasiciştii şi tribaliştii au cu 

siguranţă dreptate atunci când remarcă influenţele exercitate asupra structurilor familiale de 

mai târziu. Dar o mare parte a acestor caracteristici, cum ar fi zestrea acordată femeilor la 

căsătorie, nu erau specifice exclusiv societăţilor europene. Mai mult, cea mai semnificativă 

7

influenţă a fost provocată de apariţia creştinismului, o religie venită din Orientul Apropiat, 

moment în care Biserica, pornind o campanie de convertire, a introdus o seamă de schimbări 

care au transformat tiparele clasice ale vieţii domestice. 

Trăsături comune ale vieţii de familie 

Înainte de a purcede la analiza detaliată a acestor teme, să începem prin a menţiona 

câteva aspecte generale legate de familie, rudenie şi căsătorie, care îşi au sursa în studiile 

comparative şi pe care este necesar să le amintim atunci când ne referim la Europa. În primul 

rând, nu avem cunoştinţă de vreo societate în istoria umanităţii care să nu fi acordat importanţă 

familiei elementare sau nucleare, în cea mai mare parte din cazuri aceasta fiind un grup corezidenţial. 

În al doilea rând, chiar şi atunci când această familie nu este monogamă din punct de 

vedere juridic, în practică se întâmplă adesea să fie, iar unitatea centrală de producţie şi 

reproducere este întotdeauna relativ restrânsă. Variaţiile în număr ale gospodăriilor sunt 

aproape nesemnificative. 

În al treilea rând, ca o consecinţă a celor amintite deja, chiar şi atunci când există 

grupuri de descendenţă unilineară, cum ar fi acele gens* patrilineare în cazul Romei, există 

întotdeauna şi o recunoaştere a legăturilor consanguine (bilaterale) prin ambii părinţi, inclusiv 

prin cel a cărui descendenţă nu este recunoscută (ceea ce Fortes a numit „filiaţie 

complementară”). De exemplu, până şi în cazul societăţilor patrilineare fratele mamei rămâne 

întotdeauna o figură importantă, fără ca acesta să constituie vreun indiciu al unei organizări 

matrilineare anterioare. 

În al patrulea rând, nici o societate nu tratează legăturile dintre mamă şi copil (şi, în 

majoritatea cazurilor, nici pe cele dintre tată şi copil) ca fiind lipsite de importanţă 

sentimentală sau juridică, deşi în anumite contexte ideologice aceste legături pot părea lipsite 

de importanţă (de exemplu, în rândul clasei superioare, aşa cum reiese din textele despre 

societăţile mediteraneene timpurii). 

Din analiza acestor trăsături putem concluziona că nu există nici un indiciu valabil în 

favoarea teoriei că Europa – şi cu atât mai puţin capitalismul – ar fi inventat familia 

elementară sau nucleară ori măcar mica gospodărie. Societăţi diferite acordă o importanţă 

diferită relaţiilor domestice, iar legăturile de rudenie sunt calculate şi ele diferit. În epoca 

clasică, atât Grecia, cât şi Roma puneau accent pe grupurile cu descendenţă unilineară 

(clanurile şi spiţele patrilineare). Dar pe teritoriul Europei ele au dispărut în masă sub impactul 

invadatorilor germani, ale căror legături de rudenie erau de tip bilateral, şi sub presiunea 

Bisericii creştine, care a redus forţa tuturor legăturile mai extinse de rudenie prin limitarea 

eficientă a acestora şi prin iniţierea unui sistem alternativ de relaţii rituale, cel al naşilor de 

botez. Limitarea legăturilor de rudenie servea atât interesele clerului, cât şi pe cele ale 

nobililor feudali. Treptat, aceste legături bilaterale largi şi-au pierdut din importanţă, astfel 

încât în Europa zilelor noastre – cu puţine excepţii – modelul efectiv de legătură de rudenie se 

8

extinde rareori mai departe de descendenţii celei de-a treia generaţii, adică mătuşile şi unchii 

de gradul I (fraţii părinţilor) şi copiii acestora (verii de gradul I). 

S-a petrecut oare această schimbare în societatea romană a secolului al II-lea î.Hr. 2 ? 

S-ar părea că în cazul de faţă nu avem suficiente informaţii adecvate, deoarece este greu de 

imaginat o societate cu legături de rudenie agnatice (unilineare) care să nu posede şi 

o conceptualizare a rudeniei bilaterale. De vreme ce ştim că romanii aveau gens, întrebarea de 

bază este nu dacă aceştia recunoşteau legăturile bilaterale, ci de ce au dispărut grupările 

unilineare? Faptul că gens şi familia au pierdut din importanţă a fost considerat favorabil 

„apariţiei altor două grupări, familia complexă, formată prin recăsătorie, şi familia cognată sau 

cognaţii, centrată în jurul unei singure persoane şi care includea membri atât pe linie paternă, 

cât şi pe linie maternă” 3 . Dar nu ni se oferă nici o explicaţie pentru diminuarea importanţei 

legăturii de gens şi nici referitoare la perioada în care a dispărut ea. Se pare că acest fapt nu a 

fost considerat o problemă. În Europa, grupurile de descendenţă (clanurile) care însemnau mai 

mult decât simplele nume patronimice (adică nume de familie) pot fi găsite în Irlanda, uneori 

şi în nordul Scoţiei, precum şi în câteva regiuni muntoase din Balcani (spre exemplu în 

Albania). Un fapt interesant este că au existat cazuri de ceea ce am numit lignages* în Italia, 

în rândul nobilimii din Florenţa 4 şi Genova, precum şi în alte regiuni mediteraneene, cum ar fi 

Corfu 5 . Folosesc cuvântul lignage pentru a deosebi tipul de înrudire în discuţie de spiţele de 

neam africane. Ele păstrau proprietatea bărbaţilor în cadrul grupului, numai că în acelaşi timp 

proprietatea era dispersată în mod constant de femeile neamului prin căsătorie, ceea ce genera 

o relaţie diferită între grup şi proprietate. Erau oare aceste comunităţi urmaşele unor grupuri de 

rudenie anterioare? În alte părţi ale Europei, clanurile şi spiţele fie dispăruseră, fie nu 

existaseră niciodată. Nu există nici o dovadă că anglo-saxonii ar fi avut un alt gen de înrudire 

decât cea bilaterală (de multe tipuri), care impunea tacticile de apărare şi de atac într-un mod 

identic la clanurile unilineare de pretutindeni. Aveau oare alte popoare germanice grupuri 

unilineare? Vechile coduri de legi fac această posibilitate neverosimilă. 

În ciuda unei opinii larg răspândite, Europa nu a fost nici cea care a inventat copilăria 

şi nici afecţiunea (sau chiar „iubirea”) între soţ şi soţie ori pe cea dintre părinţi şi copii. Părinţii 

şi-au jelit dintotdeauna copiii, iar soţii, perechea decedată. Doliul, ca şi afecţiunea, este 

universal şi doar cea mai puerilă istorie a mentalităţilor, combinată cu un etnocentrism 

atotcuprinzător şi ignorant, ar putea susţine contrariul. Avem din nou de-a face cu diferenţe de 

accent, dar emoţiile reprezintă o sursă nesemnificativă pentru istorici, care înclină să comită 

greşeli grave atunci când le analizează 6 . Grija faţă de copil într-o relaţie conjugală care se 

defineşte prin drepturi sexuale şi maritale destul de exclusive este o constantă 

cvasi-universală. Doliul după copii reprezintă o consecinţă directă; la fel şi ataşamentul 

emoţional între soţi. Este greşit (în opinia mea) să considerăm că aceste caracteristici au apărut 

în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest lucru nu poate fi adevărat 7 şi la fel de 

greşit ar fi să le căutăm originea în epoca romană târzie. Există, fără îndoială, o „istorie” a 

emoţiilor, dar nu în sensul pueril, unilateral, pe care îl propun mulţi istorici europeni. 

(…) 

9

Creştinismul 

Există oare nişte trăsături generale specifice familiei europene? Aceasta depinde din ce 

moment al istoriei şi, într-o oarecare măsură, de unde ne pornim analiza. Pentru a face o 

asemenea afirmaţie, trebuie să adoptăm o perspectivă comparatistă, analizând asemănările cu 

Africa şi Asia, precum şi deosebirile dintre ele. Poziţionarea pe continent nu poate fi în sine 

factorul dominant al diferenţelor de orice tip. Africa de la sud de Sahara prezintă deosebiri 

majore atât faţă de Europa, cât şi faţă de Asia, deoarece poseda un sistem de producţie mai 

simplu, care influenţa natura proprietăţii şi a stratificării sociale, iar aceasta – la rândul ei – 

afecta natura moştenirii, a căsătoriei şi a înrudirii. 

Europa a început să se deosebească semnificativ de Asia şi de regiunile mediteraneene 

în momentul în care a adoptat creştinismul şi grupul de reguli noi specific acestuia. Iar noile 

reguli nu erau doar trăsături determinante folosite de europeni pentru a se diferenţia, ca să dăm 

un exemplu, de evrei şi păgâni (deşi adesea se întâmpla astfel), ci fuseseră introduse cu 

scopuri precise, legate de impunerea şi menţinerea statutului Bisericii ca organizaţie 

importantă în societate. 

La o privire de ansamblu asupra istoriei familiei în Europa, ies în evidenţă câteva 

caracteristici. Influenţa Bisericii Catolice asupra căsătoriei şi familiei, în special în contextul 

acumulării de fonduri din bugetele familiei şi ale municipalităţii, a avut consecinţe 

importante 20 . Efectele acestor norme specifice şi ale presiunilor generale acţionau împotriva 

strategiilor de moştenire folosite de familiile eurasiatice pentru a-şi păstra spiţa şi pentru a 

prelungi asocierea dintre rudenie şi proprietate, care le oferea siguranţa poziţiei lor sociale. 

De-a lungul istoriei europene, între cler şi laici au avut loc numeroase conflicte de interese 

legate de strângerea de fonduri, la fel cum s-a întâmplat şi când a fost vorba de ciocnirea 

intereselor Bisericii cu ale statului în probleme care depăşeau mult cadrul familiei, dar care 

erau generate de noul statut de „organizaţie importantă” al Bisericii. 

Rezistenţa 

De vreme ce o parte din aceste strategii au fost abandonate, ne-am aştepta la o mişcare 

de rezistenţă împotriva pretenţiilor Bisericii, lucru care s-a şi întâmplat. Ne-am aştepta de 

asemenea ca alte religii, cu priorităţi diferite, să fie mai deschise faţă de asemenea probleme 

fundamentale, mai în spiritul „tradiţiei eurasiatice”, lucru valabil în cazul comunităţilor 

evreieşti – şi, într-o anumită măsură, al celor musulmane – din Europa. Ele permiteau, de 

exemplu, sau chiar încurajau căsătoriile în familie, dar în acelaşi timp permiteau şi divorţul. 

Astfel de compromisuri au devenit caracteristice şi mişcărilor „eretice” care s-au desprins de 

Bisericile dominante, cea Catolică şi cea Ortodoxă. Mai târziu, cea mai influentă dintre 

mişcările amintite, protestantismul, a abandonat o parte din aceste restricţii. Prin urmare, una 

dintre diferenţele majore în ceea ce priveşte structura familiei se manifestă între comunităţile 

10

eligioase, cum se întâmplă cu rolul specific acordat văduvelor în comunităţile catolice, fapt 

remarcat şi de Florence Nightingale. O schimbare şi mai importantă s-a petrecut atunci când 

normele cu caracter religios au fost afectate de un proces de secularizarea rapidă şi de declinul 

curţilor ecleziastice (în Anglia începând cu secolul al XVIII-lea), care în final au permis, 

printre altele, o libertate mai mare în schimbarea partenerilor conjugali. 

Natura impunerii de către Biserică a unor norme importante privitoare la căsătorie şi 

familie, norme care au fost ulterior adoptate sau cel puţin acceptate într-o măsură sau alta de 

locuitorii întregii Europe creştine, reiese din felul în care respectivele reguli au fost încălcate 

de-a lungul istoriei europene. Fără îndoială, întotdeauna există o deviere de la normele impuse, 

dar cea la care fac referire constituie un model banal, care indică similitudini cu practicile din 

Asia sau chiar din Europa precreştină, în măsura în care le putem reconstitui. Atunci când 

religia îşi pierde din importanţă din pricina secularizării sau a vreunui alt cult, aşa cum s-a 

întâmplat după Renaştere şi Reformă, fără îndoială că şi normele sunt modificate. Această 

schimbare s-a produs, spre exemplu, în cazul acceptării contracepţiei, a avortului şi a 

divorţului. Contracepţia era cu siguranţă practicată în Franţa, ca şi în Italia catolică, dar 

practicarea acesteia era privată, în timp ce divorţul era public. De vreme ce în multe cazuri 

judecarea divorţului a trecut de la curţile ecleziastice la cele de stat, acesta a devenit din ce în 

ce mai accesibil, făcând posibilă recăsătoria, cu excepţia membrilor anumitor congregaţii. 

Chiar şi în zilele noastre, moştenirea coroanei britanice este condiţionată de evitarea divorţului 

şi recăsătoririi. 

Este greu de spus dacă această schimbare este corelată cu vreunul din factorii care sunt 

în general consideraţi ca încurajând promovarea unei familii nucleare unite, văzută ca un fel 

de temelie a capitalismului 21 , sau a familiei moderne afective 22 , deoarece ea atrage atenţia 

într-o cu totul altă direcţie, adică înspre ruperea căsătoriilor şi dispariţia sancţiunilor religioase. 

Direcţia schimbării este mai incertă decât susţin mulţi teoreticieni. Interdicţiile sunt ridicate 

fără a fi înlocuite de vreo normă alternativă, în afară de cea care oferă mai multă libertate de 

alegere partenerilor adulţi. Astfel au apărut multe dintre problemele specifice vieţii de familie 

din perioada contemporană. 

Secularizarea, care a promovat această schimbare, făcea parte dintr-o mutaţie de 

proporţii în cadrul societăţii şi a secondat dezvoltarea ştiinţei şi a sistemelor educaţionale de 

după Renaştere, în contextul înfloririi culturilor negustoreşti. Ştiinţa a generat inventarea de 

noi tehnologii, ca şi prosperitatea crescândă determinată de explorarea şi cucerirea teritoriilor 

de peste ocean sau deschiderea comerţului european la o scară mondială, un proces care a fost 

descris, în mod curios, ca acumulare „primitivă” de capital. 

Ideea susţinută de mine este că secularizarea de care vorbesc nu este deloc echivalentul 

modernizării, deşi aceasta este părerea multor sociologi. Modernitarea este un concept 

alunecos, care nu are o bază fixă în timp şi spaţiu şi nici caracteristici bine definite; la fel ca în 

cazul dublului său, tradiţia, trăsăturile acesteia variază de la o definiţie la alta. Pe de altă parte, 

secularizarea se referă la scăderea influenţei Bisericii, trecerea problemelor familiale sub 

autoritatea curţilor laice, desfiinţarea mănăstirilor, precum şi accentul tot mai pregnant pus pe 

11

ideologiile şi teoriile seculare. Acest proces a constituit unul din aspectele Iluminismului şi al 

dezvoltării ştiinţei în Europa secolului al XVIII-lea, dar constituia de mult un element de 

marcă al confucianismului în Estul îndepărtat şi al unei mişcări influente, Lokyata, în India. 

Desigur, scepticismul şi agnosticismul erau caracteristice atât gândirii orientale, cât şi celei 

occidentale, dar în Occident acestea au luat amploare doar în secolul al XVIII-lea, deşi 

presiunile catolicismului asupra vieţii familiale fuseseră vizibil reduse de mişcarea în favoarea 

Reformei din secolul al XVI-lea. 

Interesul pentru secularizare nu este doar o problemă de ideologie, ci şi una de 

proprietate. Atunci când Biserica Catolică a încetat să deţină sau să acumuleze proprietăţi, aşa 

cum făcuse înainte, este evident că relaţia ei cu restul societăţii – şi în special cu familia – s-a 

schimbat. Cu cât Biserica acumula mai puţin, cu atât rămânea mai mult în mâinile individului 

sau ale statului. 

Continuităţi şi discontinuităţi 

Această dezbatere ne forţează să revenim la problema continuităţii şi a schimbării în 

structurile familiale. Există două tipuri de abordări ale istoriei familiei în Europa 23 . Prima pune 

accentul pe continuităţile existente în familie, în special în Anglia, ca fiind de importanţă 

capitală în procesul de modernizare, iar a doua tinde să vadă legătura cauzală în direcţia opusă. 

În realitate, au existat atât continuitate, cât şi schimbare, iar principala noastră sarcină este să 

găsim un echilibru între ele. 

Care sunt presiunile ce acţionează într-o anumită categorie de relaţii familiale? Cele 

permanente sunt: „tradiţia”, persistenţa, inerţia. Un sistem anume poate fi adaptat altor 

caracteristici ale societăţii doar într-un mod puţin funcţional. După cum am văzut, activitatea 

de reproducere are câţiva parametri de bază (sexul, grija pentru copii etc.). De îndată ce un set 

de practici s-a fixat, tinde să fie transmis de la o generaţie la alta. Grupurile domestice sunt 

cele care organizează spaţiul de locuit şi care servesc drept unităţi de reproducere şi consum. 

Ele îndeplinesc, ca atare, câteva funcţii relativ autonome, nesubordonate în totalitate 

schimbărilor de amploare şi care trebuie îndeplinite în toate sau în majoritatea societăţilor 

umane, deşi îndeplinirea acestor funcţii poate lua diferite forme. Dar există cu siguranţă câteva 

schimbări importante care sunt în mare legate de sistemele de producţie, de vreme ce, în 

societăţile axate pe agricultură, grupurile domestice sunt adesea unităţi de producţie. Aceste 

tipuri de relaţii sunt de asemenea în concordanţă cu imperativele Bisericii, ale statului (şi ale 

sistemului judiciar) şi, într-o anumită măsură, cu cele ale moşierilor, precum şi ale pieţei. 

De asemenea, mi se pare greşit să privim aceste trăsături ca fiind un fenomen pur 

englezesc sau chiar european. În acest context nu îşi au locul nici argumentele în favoarea 

discontinuităţii, nici cele în favoarea continuităţii. Argumentele au legătură cu discuţiile 

purtate de Malinowski, Westermarck şi alţii asupra universalităţii familiei elementare sau 

nucleare 24 . Deşi este posibil să existe câteva situaţii / structuri pe care obişnuim să le vedem ca 

imposibil de cuprins în aceste definiţii (cum ar fi cea a nayarilor din sud-vestul Indiei), fără 

12

îndoială că marea majoritate a societăţilor omeneşti sunt construite pe relaţii de tip socioeconomic 

şi afectiv în cadrul grupului cuplu / copil. Această relaţie se deduce foarte clar din 

aranjamentele funerare. Teza „indiferenţei”, ideea că societăţile vechi, alte culturi şi alte clase 

îşi neglijau copiii (teză adoptată şi de câţiva istorici ai „mentalităţilor”) este dezastruos de 

etnocentrică şi extrem de înşelătoare. 

Principalele variabile pe care le voi trata, adică cea economică şi cea religioasă, 

operează la scară pan-europeană. Lucrul remarcabil în legătură cu schimbările recente 

referitoare la familia europeană este felul în care acestea s-au petrecut (nu neapărat în acelaşi 

timp sau cu aceeaşi viteză) pe tot teritoriul continentului. Alţi autori, în special cei care doreau 

să pună în legătură astfel de variabile cu apariţia „modernizării” într-o ţară (în special Anglia) 

sau într-o regiune (vestul Europei), au pus adesea accentul pe deosebirile dintre regiunile 

Europei, concentrându-se asupra mentalităţilor sau asupra factorilor demografici. Încercarea 

de a defini mentalităţile după asemenea criterii este, aşa cum vom vedea, mai mult decât 

inadecvată, în timp ce unele deosebiri demografice – cum ar fi dimensiunea gospodăriei – sunt 

mai puţin clare şi, probabil, mai puţin relevante decât s-a susţinut. Pe de altă parte, o medie de 

vârstă înaintată pentru căsătorie şi obiceiul asociat de a ţine servitori necăsătoriţi sunt, cu 

siguranţă, caracteristici generale ale sistemelor politice europene, datând din Evul Mediu 

târziu şi de care ar trebui să ţinem cont. 

În capitolele următoare voi prezenta o serie de discuţii pe această temă, dar principala 

mea preocupare este analiza ideii că multe dintre vechile reguli introduse de creştini, care se 

opuneau modelului eurasiatic dominant, au ajutat Biserica să acumuleze proprietăţi în 

detrimentul familiilor şi al grupurilor de rudenie extinse. Deşi influenţa Bisericii a fost foarte 

puternică, procesul de secularizare, încurajat de progresul cunoaşterii din Renaştere, a dus la 

modificarea acestor reguli specifice, începând cu câteva ţări protestante. Prin urmare, atunci 

când agricultura a fost concurată de proto-industrializare şi apoi de industrializare, familia nu a 

mai avut acces la pământ la fel ca înainte şi a încetat aproape în totalitate să mai fie o unitate 

de producţie. Transformările amintite au avut efecte radicale asupra vieţii domestice şi au fost 

continuate de cea de-a doua revoluţie industrială din secolul al XIX-lea şi de schimbările 

socio-economice (sau cea de-a treia revoluţie industrială) care au urmat celui de-al doilea 

război mondial. Aceştia sunt principalii factori pe care îi voi analiza în capitolele ce urmează. 

(...) 

Capitolul 3. Apariţia creştinismului 

Apariţia creştinismului a modificat radical multe aspecte majore ale familiei europene. 

Unii istorici au susţinut că aceste schimbări au avut legătură cu importanţa sporită acordată 

familiei conjugale, fenomen despre care unii romanişti consideră că a luat amploare în timpul 

Imperiului Roman, în timp ce alţi istorici îl plasează în perioada carolingiană 1 . Unii au văzut o 

dezvoltare paralelă a „individualismului” în creştinism, în vreme ce alţii au atribuit această 

presupusă caracteristică influenţei germane 2 . În orice caz, de vreme ce se poate susţine că 

13

decăderea gens-ului roman şi organizarea bilaterală a triburilor germanice ar fi putut încuraja 

astfel de tendinţe, trăsăturile respective par să fie mult mai puternic imprimate în societatea 

umană. Prin urmare, am decis să analizez diferenţele mai evidente care apar în Europa faţă de 

epoca anterioară, fie că e vorba de cele clasice sau de cele „tribale”, concentrându-mă asupra 

felului în care apar ele în raport cu eforturile misionarilor creştini de a schimba practicile celor 

pe care i-au convertit. 

Căsătoriile interzise 

În primul rând, Biserica a introdus noi reguli ale căsătoriei, care le-au modificat pe cele 

deja existente. Ele interziceau căsătoria cu rudele apropiate, nu doar cu cele consanguine, ci şi 

cu rudele prin alianţă şi mai târziu cu cele spirituale, dobândite prin botez sau cununie. 

Înrudirea spirituală a fost inventată chiar de Biserică, pentru a introduce propriul echivalent 

ecleziastic la legăturile familiale. Interdicţiile care au afectat Europa de mai târziu par să fi 

debutat cu interzicerea căsătoriei cu fratele soţului (levirat) prin canonul 2 al,Consiliului de la 

Neocezareea (314 d.Hr.). Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea, în Europa Orientală, celor 

care se căsătoriseră cu sora soţiei după moartea celei din urmă (sororat) sau cu fiica fratelui lor 

le era interzis accesul la funcţiile clericale. Restricţii şi mai mari au fost emise de consiliile 

galice din secolele al VI-lea şi al VII-lea, în ciuda unei împotriviri acerbe, iar conciliul papei 

Grigore al II-lea din anul 721 le-a extins şi mai mult, interzicând – se pare – căsătoria cu orice 

fel de rude 3 . Acelaşi conciliu a iniţiat interzicerea căsătoriei cu rudele spirituale. 

Aceste interdicţii, care şi-au modificat importanţa în timp, s-au dovedit a fi opuse atât 

practicilor Cărţii Sfinte (legea iudaică permitea şi chiar încuraja căsătoriile între rude 

apropiate), cât şi dreptului roman, care s-a mai modificat de-a lungul timpului, dar în general a 

permis căsătoriile în familie, la fel ca şi civilizaţiile eurasiatice importante 4 . Asemenea 

căsătorii în familie fuseseră permise, deşi nu recomandate, şi în alte zone ale lumii clasice. În 

Grecia antică erau permise căsătoriile chiar şi între verii înrudiţi pe o singură linie, în timp ce o 

moştenitoare sau epiklerate, o fiică ce moştenea averea în lipsa fraţilor, era de aşteptat să se 

căsătorească cu fiul fratelui tatălui, tipul de căsătorie favorit în societăţile arabe şi mai târziu 

des întâlnit în estul şi sudul Mediteranei. Şi în iudaism se întâmpla ca unei moştenitoare să i se 

interzică mariajul în afara clanului patrilinear. În ambele cazuri proprietatea trebuia păstrată în 

cadrul familiei prin căsătoriile între rude. 

Schimbările aduse de creştinism reies cu claritate din cuvântările ţinute de misionarii 

creştini în faţa „păgânilor”, în încercarea de a combate vechile practici şi de a le introduce pe 

cele noi. De exemplu, primul arhiepiscop de Canterbury, Sfântul Augustin, i-a cerut sfatul 

papei Grigore de la Roma cu privire la căsătoriile între cei care se converteau la creştinism. 

Răspunsul papei a circulat pe o mare parte din teritoriul Europei Occidentale, constituind un 

ghid pentru rezolvarea problemelor rezultate din aplicarea regulilor noii dispense. În esenţă, 

aceste instrucţiuni se refereau la interzicerea căsătoriilor în familie. Din acel moment, era 

necesar ca uniunile să se facă în afara cercului de rude foarte apropiate, iar acesta includea şi 

14

udele prin alianţă, astfel încât au fost interzise nu doar leviratul, ci şi sororatul şi căsătoriile 

între veri. 

Căsătoriile între rudele apropiate pot fi văzute ca metode de consolidare a legăturilor 

mai largi de rudenie, în special în cadrul grupurilor de rudenie. Biserica avea interesul să 

slăbească aceste legături mai extinse, fie ele de clan sau de rudenie, deoarece îi puteau 

periclita controlul din ce în ce mai puternic asupra populaţiei, precum şi posibilitatea de a 

obţine donaţii de la oameni. Căsătoria între veri sau între rude putea să le facă pe amândouă 

deoarece, în loc să fragmenteze legăturile şi să fărâmiţeze proprietăţile, ea menţinea cu 

fermitate familia unită şi averea laolaltă. 

Prin urmare, Biserica descuraja în permanenţă aceste căsătorii, spre deosebire de 

practicile mai vechi, care le permiteau. Căsătoriile respective erau condamnate ca incasta, 

incestuoase. Această schimbare reiese cu claritate din scrierile despre viaţa Sfântului Aubin 

sau Albin, care s-a născut în regiunea Vannes (Morbihan, în vestul Galiei), în 469, şi a murit 

în acelaşi loc în anul 550. Conform relatărilor sfântului, în acele vremuri mulţi seniori ai 

locului se căsătoreau cu surorile sau cu fiicele lor. Într-o perioadă în care episcopii păstrau 

tăcerea de frica represaliilor, Aubin nu a încetat să se revolte împotriva acestor practici. „Veţi 

vedea că îmi vor lua capul şi voi sfârşi ca Ioan Botezătorul”, spunea el. Prezicerea lui nu s-a 

adeverit. Într-un final, Sfântul Aubin a forţat Biserica Galiei să condamne aceste căsătorii şi să 

îi excomunice pe cei care le practicau. 

Probabil că referirea se face aici nu la căsătoriile cu surori şi fiice „la propriu”, ci mai 

degrabă la cele „clasificate” astfel, adică incluse în aceeaşi categorie verbală (de vreme ce, 

după informaţiile noastre, căsătoriile propriu-zis incestuoase nu erau practicate decât în unele 

zone din Orientul Apropiat, iar celelalte nu sunt nici măcar atestate). Dar ceea ce ne indică 

documentul este faptul că Biserica creştină avea puterea de a impune norme specifice de 

comportament domestic credincioşilor, inclusiv interzicerea căsătoriilor în familie (care se 

puteau realiza doar prin obţinerea unei dispense sau, mai târziu, dacă deveneai „eretic” sau 

protestant). Nu numai că aceste căsătorii au fost efectiv interzise, dar în acelaşi timp noţiunea 

de incest a suferit o modificare radicală. Contrar opiniei generale, nu exista o interdicţie 

universală asupra relaţiilor sexuale între fraţi şi surori. În anumite epoci, fraţii vitregi (cu un 

singur părinte comun) aveau voie să se căsătorească între ei, cum a fost cazul în Israelul antic, 

în Grecia antică, în alte zone ale Orientului Mijlociu şi mai cu seamă în Egiptul antic, unde 

chiar căsătoria între fraţi era nu doar permisă, ci adesea preferată5. Creştinismul a schimbat 

totul, insistând asupra căsătoriilor mai îndepărtate şi considerând contactele sexuale în cadrul 

uniunilor interzise drept „necurate”. 

Înrudirea prin botez 

Noţiunea de „rudă” era aplicabilă nu doar rudelor de sânge sau rudelor prin alianţă 

(persoanele înrudite prin căsătorie), ci şi celor înrudiţi prin botez. Înrudirea spirituală, între naş 

şi fin, este adesea tratată ca fiind o formă de „înrudire rituală”, din care găsim exemple 

15

frecvente (cum ar fi frăţia de sânge) şi în alte părţi ale lumii. În forma ei creştină însă, ea era o 

invenţie originală a Bisericii şi avea efecte pe o scară largă. În primul rând, ea instituia garanţi 

şi gardieni ai credinţei copilului. În orice Biserică în ascensiune, în orice caz de convertire, 

problema apostaziei trebuie să fie prezentă. Un părinte putea, prin recăsătorie sau din alte 

motive, să revină la o religie anterioară, împingându-l astfel pe copil să facă la fel. Naşii 

stopau asemenea acţiuni din partea copiilor şi poate chiar a adulţilor. Luând în special forma 

„naşei-zâne” (opusul „unchiului rău” sau al tatălui vitreg), îşi îndeplineau misiunea de a 

veghea la păstrarea căii înguste, dar drepte, a credinţei. În al doilea rând, naşii furnizau o serie 

de legături care erau în mod explicit „de rudenie” („parentale”), deşi fuseseră create prin 

botez, prin intrarea în biserică. Aceste legături erau dotate cu o putere asemănătoare celei a 

legăturilor de sânge, deoarece naşii numeau copiii, se îngrijeau de viaţa lor spirituală şi intrau 

în categoria căsătoriilor interzise. Naşii, nu părinţii, sunt cei care nu pot lipsi de la un botez 

creştin. Prezenţa dominantă a înrudirii prin botez într-o epocă mai târzie, în America de Sud, 

s-a datorat în parte faptului că, după convertire, asemenea legături au putut fi impuse ca o 

completare a tipurilor de înrudire şi de căsătorie indigene, care au fost revizuite din 

perspectiva Bisericii. În acelaşi timp, legăturile deja existente au fost în mod inevitabil 

eclipsate de prezenţa unui puternic punct de referinţă alternativ. A fost dorinţa lui Christos să 

deconstruiască familia tradiţională şi să stabilească noi norme, iar înrudirea prin botez a avut o 

contribuţie substanţială. 

Biserica şi femeile 

În cadrul procesului amintit, Biserica şi-a concentrat toate forţele împotriva grupurilor 

de rudenie puternice, în special împotriva clanurilor şi a spiţelor pe linie paternă. Asemenea 

grupuri puteau constitui o ameninţare la adresa acţiunilor Bisericii şi în special problema 

acumulării de fonduri. Biserica prefera „un sistem de înrudire nediferenţiat, cum ar fi cel al 

unui grup cognatic care să se conformeze învăţăturilor Bisericii”, spre deosebire de grupurile 

agnatice care existau în Roma antică şi care par să fi renăscut parţial după Evul Mediu târziu. 

Această preferinţă era reflectată mai ales în teoriile multor femei, cum ar fi genealogia „pe 

sexe” elaborată de Mona Gemma în Florenţa secolului al XIV-lea 6 . Într-adevăr, Biserica a 

favorizat sistematic înrudirea pe linie maternă (precum şi cea pe linie paternă), din rândul 

cărora îşi recruta majoritatea credincioşilor şi îşi obţinea resursele. Femeile trăiau mai mult 

decât bărbaţii şi, prin zestre (la căsătorie) şi moştenire (partea de avere pe care o primeau la 

moartea soţului), cele mai înstărite dintre ele puteau controla un segment important al averii 

comunităţii. 

Această tendinţă era de asemenea evidentă în atitudinea Bisericii faţă de relaţiile 

conjugale dintre parteneri. Regulile elaborate de Biserică asupra căsătoriei au fost descrise ca 

fiind „foarte liberale” şi, începând cu secolul al XVI-lea, căsătoria va fi rezultatul acordului 

(„iubirii”) între părţile implicate. Chiar şi căsătoriile clandestine – „fără binecuvântarea 

Bisericii” – vor fi validate. Această tendinţă s-a manifestat mult mai devreme. Vreme de 

16

secole, Biserica a luptat împotriva concepţiilor seculare asupra căsătoriei. 

Biserica şi proprietatea 

Puternicul interes manifestat de Biserică faţă de familie a fost dovedit în mai multe 

feluri. Conexiunile care au fost sugerate cu ideologiile întemeietoare, de factură etică sau 

morală, se dovedesc a fi în mare măsură post facto (deşi au avut consecinţe importante) şi nu 

reuşesc să lămurească nişte contradicţii majore (de exemplu, că Noul Testament s-a dovedit a 

fi împotriva legăturilor familiale). Există motive mai pertinente care susţin acest interes. S-a 

spus că interesul Bisericii faţă de familie „nu avea nimic de-a face cu problema succesiunii, 

urmărea în schimb să obţină controlul asupra unui moment extrem de important din viaţa 

credincioşilor” 7 . După cum am văzut, controlul era cu siguranţă unul din motive. Faptul că 

Biserica a luat în mâinile sale evenimente ca naşterea, căsătoria şi moartea i-a conferit o putere 

imensă, reprezentată de preotul şi biserica fiecărei parohii, sub controlul unui episcop. 

Probabil că nici o altă religie a lumii nu a avut un instrument atât de eficient de control local, 

corelat cu activitatea plină de succes a misionarilor săi. 

O altă explicaţie este legată de beneficiile considerable, atât spirituale, cât şi materiale, 

pe care Biserica le putea avea de pe urma controlului asupra familiei, care în schimb elibera 

cuplurile (şi în special femeile) de autoritatea parentală. Povestea lui Romeo şi a Julietei atrage 

atenţia asupra conflictului între scopurile grupurilor de rudenie şi cele ale Bisericii. După cum 

s-a remarcat, în recunoaşterea liberului arbitru Biserica „favoriza în mod obiectiv femeile”, un 

fapt pe care femeile îl doreau cu ardoare8. Toate activităţile religioase implică în mod necesar 

daruri făcute de oameni zeilor (prin reprezentanţii acestora pe pământ) sub forma ofrandelor, a 

sacrificiului, a rugăciunii, a artei şi a ritualurilor. Darurile oferite zeilor presupun o înstrăinare 

(un „sacrificiu”) de individ sau de familie, aşa cum este cazul actelor caritabile. Fără îndoială 

că există recompense şi compensaţii concomitente, dar în linii mari caritatea se referă la a oferi 

bunuri materiale în schimbul unor bunuri spirituale. Biserica depindea de asemenea daruri 

pentru a se impune ca o „mare organizaţie”, pentru obţinerea şi întreţinerea mecanismului său, 

a personalului şi a multiplelor sale activităţi – educaţionale, caritabile şi sacerdotale. 

Biserica creştină a început prin a nu deţine nimic şi făcuse într-adevăr un legământ de 

sărăcie. Cu timpul, a acumulat însă responsabilităţi (cum ar fi faţă de văduvele sale), personal 

şi locuri de adunare, şi toate acestea necesitau suport material, în special după convertirea lui 

Constantin (312 d.Hr.), dar şi asumarea unui rol oficial. Văduvele constituiau un caz 

interesant. Practicile mai vechi, conform cărora ele erau automat eligibile pentru o nouă 

căsătorie sau semi-căsătorie (leviratică) cu rudele lor prin alianţă, adică fraţii soţilor morţi, a 

fost interzisă, deşi fusese larg răspândită în bazinul Mediteranei. Un motiv posibil pentru 

această interdicţie este acela că Biserica voia să aibă grijă de credincioşi, în vreme ce leviratul 

însemna că văduva şi copiii puteau intra în grija unui soţ păgân. Nu exista nici o posibilitate de 

a alege (prin „liber arbitru”) un soţ potrivit, din moment ce nu mai era definit exclusiv prin 

înrudire. Mai mult, văduvele bogate şi nemăritate puteau să contribuie la bunăstarea Bisericii 

17

mai eficient decât cele căsătorite, în special prin donaţii sau prin implicarea în activităţile 

Bisericii. În acelaşi timp, văduvele sărace (mirese prea puţin profitabile) trebuiau să intre în 

grija Bisericii, fapt care a procurat un motiv concret pentru solicitarea donaţiilor. 

În ceea ce priveşte contrastul dintre aceste donaţii şi darurile publice, municipale, din 

testamentele păgâne romane, s-a spus: „Noutatea pe care a introdus-o donaţia testamentară 

creştină a fost orientarea ei către viitor şi concentrarea asupra lăcaşelor monastice, cât şi 

asupra categoriilor defavorizate: văduvele şi săracii” 9 . Asemenea daruri „redefineau relaţiile 

dintre rudele apropiate”, o parte mergând la biserică, care administra pomana şi organiza 

rugăciuni, deoarece „mila spăla păcatele”. 

Asemenea donaţii erau încurajate şi prin alte modalităţi, care de asemenea presupuneau 

modificări ale sistemului de înrudire şi de căsătorie. Peste tot în Eurasia, familiile puteau să îşi 

asigure descendenţa – şi în multe cazuri proprietatea – printr-o serie de „strategii de 

moştenire” care includeau adopţia, căsătoria plurală (sau concubinajul), divorţul (de o soţie 

sterilă) şi recăsătoria, iar în unele cazuri chiar căsătoria în familie. Gradul de răspândire a 

acestor practici este indicat de o seamă de articole ştiinţifice asupra divorţului în timpurile 

Vechiului Testament, asupra „Adopţiei ca remediu al sterilităţii în vremurile patriarhilor”, 

asupra poligamiei, şi asupra „l‟obligation de mariage dans un degré rapproché”*. În cazul 

Romei, există studii asupra divorţului 10 şi adopţiei, asupra recăsătoriei şi asupra căsătoriei în 

familie. 

Adopţia 

Adopţia este o modalitate clară de recrutare a unui moştenitor atunci când nu există 

copii în familie sau ei nu sunt de sexul relevant, iar la această practică vom reveni ulterior. 

Concubinajul 

Căsătoria plurală poate fi motivată de lucruri precum atracţia sexuală sau nevoia de 

ajutor suplimentar în gospodărie, dar un factor major în societăţile eurasiatice îl constituie 

dorinţa de a avea copii atunci când soţia este sterilă sau nu poate produce moştenitori de sex 

potrivit. La acelaşi rezultat se poate ajunge prin acele forme de concubinaj din care rezultă fii 

legitimi. Concubinajul era un fenomen normal pe întreg teritoriul Europei şi al Asiei. Avram, 

de pildă, a produs moştenitori şi fii cu ajutorul „servitoarei personale” a soţiei sale. Atitudinea 

Bisericii creştine faţă de asemenea practici a fost iniţial ambiguă, mai ales în privinţa clerului. 

În ramura occidentală, preoţii trebuiau să rămână celibatari; nu aveau voie să manifeste nici un 

interes faţă de copii sau, în final, faţă de proprietate. Cu toate acestea, concubinajul în rândul 

clerului a fost un fenomen obişnuit până după reformele gregoriene din secolul al XI-lea. În 

general însă, asemenea practici erau dezaprobate, unul din motive fiind, după părerea mea, 

acela că Biserica trăgea foloase din acordarea averii moştenitorului de drept sau mai degrabă 

din lipsa moştenitorului. Prin urmare, ea interzicea practicile care ar fi putut produce candidaţi 

18

auxiliari. 

Dezbătând această viziune asupra concubinajului, care era probabil o strategie în 

Israelul antic şi este prezent şi în textele sfinte, un cercetător al istoriei Romei se întreabă dacă 

Biserica chiar a reuşit să schimbe obiceiul bărbaţilor de a avea concubine. „Dar dacă ar fi 

suprimat concubinajul, efectul ar fi fost mărirea numărului de moştenitori legitimi şi 

micşorarea proprietăţii Bisericii… În concluzie, s-ar părea că argumentul principal al cărţii 

anterioare (Goody, 1983) este în unele aspecte afectat de afirmaţiile şi descrierile 

metodologice ale practicilor romane din lucrarea sa ulterioară (Goody, 1990)” 11 . Neîndoielnic, 

eliminarea concubinajului făcea de mult parte din programul Bisericii şi va fi fost îndeplinită, 

poate, doar prin reformele gregoriene şi ulterior prin Contrareformă, deşi chiar şi mai târziu au 

persistat nişte îndoieli. Dar ideea că această eliminare este responsabilă pentru sporirea 

numărului moştenitorilor legitimi nu se susţine. În societăţile din Orientul Apropiat, care 

permit concubinajul sau căsătoria plurală, astfel de uniuni se fac adesea atunci când prima 

soţie este sterilă. Dacă aceste practici ar fi încetat, nu ar mai fi existat moştenitori. Patul celei 

de-a doua soţii sau concubine era o suplimentare, nu o alternativă. Chiar şi atunci când 

concubinajul nu are această funcţie, cum ar fi cazul haremului, nu există nici o dovadă că ar 

reduce numărul de copii ai bărbatului, deşi ar putea afecta fertilitatea femeii în particular. 

Privitor la remarcile mai cuprinzătoare ale autorului, cred că a înţeles greşit problema ascunsă 

între paginile cărţii mele anterioare, care nu se limita doar la a sugera modurile în care 

Biserica a modificat legea romană, ci prezenta şi metodele prin care a respins anumite practici 

prezente în propriile Scripturi, cum ar fi leviratul sau concubinajul. Studiul începea cu 

problema divergenţelor de pe cele două laturi ale Mediteranei şi trata deosebirile dintre 

creştinism şi Islam, precum şi dintre Roma şi Israel. 

Divorţul 

Discuţia despre restricţiile impuse asupra moştenirii prin acţiunile Bisericii este 

valabilă în cazul interdicţiei asupra recăsătoriei mai mult decât asupra divorţului. Încă o dată 

ne lovim de o instituţie care cunoştea o largă răspândire în Eurasia, fără a fi universală, şi care 

avea fără îndoială un rol de seamă în bazinul Mediteranei, în iudaism, în Roma şi, mai târziu, 

în Islam. Totuşi, ea a fost intenţionat interzisă de Biserica creştină, nu imediat, dar într-un mod 

care avea să structureze relaţiile interpersonale în Europa până târziu, în secolul XX. Iulian 

Apostatul a acordat femeilor posibilitatea de a iniţia divorţul. La începutul anilor 380, această 

opţiune a fost contestată de un preot roman, Ambrosiaster, care a subliniat că femeile trebuie 

să fie supuse bărbaţilor în general şi episcopilor în particular. 

Opoziţia creştină la ideea divorţului a jucat probabil un rol oarecare în constituţia lui 

Constantin din anul 331, care a restricţionat ruperea căsătoriilor. Un an mai târziu, împăratul 

Theodosiu I a afirmat că, pentru binele copiilor, o căsătorie nu ar trebui să poată fi ruptă atât 

de repede. Dar dreptul civil a ezitat să meargă mai departe, prin urmare comunităţile creştine 

au trebuit să descurajeze ele însele divorţul în rândul membrilor lor 12 . 

19

Recăsătoria 

Una din problemele care se puneau în cazul recăsătoriei a fost subliniată explicit de 

Tertulian: văduvele ar putea să se căsătorească cu soţi păgâni (2.1.4.). Tertulian era, 

bineînţeles, un extremist; alţi Părinţi ai Bisericii din vechime le permiteau văduvelor mai 

tinere să se recăsătorească, gândindu-se că aceasta era cea mai sigură cale de urmat. Dar 

existau şi puternice curente de opinie care se opuneau, pentru că şi văduvii trebuiau să rămână 

necăsătoriţi sau aveau posibilitatea să îşi aleagă una sau mai multe soţii spirituale din rândul 

văduvelor. În Roma, presiunile veneau din cealaltă direcţie: datorită unei hotărâri a 

împăratului Augustus, femeile trebuiau să plătească o amendă dacă nu se căsătoreau. De ce s-a 

produs această modificare? Vom găsi justificări ideologice ulterioare, legate de menţinerea 

familiei. Dar care familie? Şi ce anume menţinea pe cine, de vreme ce interdicţia era pusă 

asupra căsătoriei de după divorţ mai degrabă decât asupra separării ca atare. Această 

interdicţie însemna că un bărbat nu putea avea moştenitori legitimi decât de la prima soţie, 

deşi în alte regiuni nevoia de moştenitor era un puternic motiv pentru divorţ sau cel puţin 

pentru mariaje adiţionale sau recăsătorii. După cum am văzut, recăsătoria le permitea foştilor 

parteneri să stabilească noile legături cu păgâni, periclitând astfel şi afilierile religioase ale 

copiilor. Dar ea mai însemna şi posibilitatea de a produce mai mulţi copii (mai ales atunci 

când anterior nu existase nici unul), iar o asemenea intervenţie punea în pericol viitoarele 

donaţii către Biserică. 

Moştenirea 

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul adopţiei, o altă strategie de moştenire larg 

răspândită în Eurasia, dar interzisă de Biserica creştină. Interdicţia a durat până în secolul 

prezent în Europa (secolul al XIX-lea în Statele Unite). Obiecţiile creştine faţă de adopţie au 

fost exprimate explicit. Salvianus, episcop al Marsiliei în secolul al V-lea, arăta că toate 

bunurile lumeşti ale omului vin de la Dumnezeu şi că ar trebui să se întoarcă la Dumnezeu. 

Deşi era permisă o excepţie în cazul copiilor legitimi, acest lucru nu era posibil în cazul 

moştenitorilor colaterali sau fictivi. Pe copiii adoptaţi Salvianus îi numeşte „copii ai 

sperjurului”, care îl jefuiesc pe Dumnezeu (sau biserica Lui) de ceea ce este de drept al Lui. 

Această afirmaţie arată limpede de ce instituţia trebuia interzisă, în interesul Bisericii şi al 

spiritualităţii. Confruntarea cu practicile din trecut este foarte explicită şi va avea o mare 

influenţă pe viitor. Chiar dacă ulterior au existat câteva excepţii, de-a lungul secolelor 

majoritatea populaţiei creştine s-a conformat interdicţiei. 

Modificările radicale aduse de creştinism sistemului european de rudenie au ca 

deznodământ faptul că Biserica este inclusă în cadrul familiei ca un fel de moştenitor 13 . 

Biserica „s-a alăturat familiei”, situaţie care a adus-o în centrul rivalităţilor între fraţi şi al 

pizmei familiale. În 321, Constantin a declarat că orice om era liber să doneze Bisericii, prin 

20

testament, oricât şi orice dorea. Dar legislaţia ulterioară, din 370, va încerca deja să împiedice 

văduvele şi persoanele aflate în custodie să facă donaţii clericilor însetaţi de moşteniri, 

înşelând astfel aşteptările rudelor apropiate. 

Biserica şi-a creat de asemenea propriul său tip de înrudire spirituală prin botez. Noile 

„neamuri” au început să fie numite în termeni de rudenie, termenul de compater fiind introdus 

în secolul al VII-lea 14 . Obligaţiile şi interdicţiile pe care le-a generat acest fenomen (inclusiv 

interzicerea căsătoriei) „au caracterizat societăţile catolice europene şi pe descendenţii lor, 

misionarii din afara continentului, până în secolul al XIX-lea şi chiar şi după aceea” 15 . 

Rezultatele practice ale acestor modificări în distribuţia averii prin intermediul 

moştenirii pot fi observate în uimitoarea metamorfoză a situaţiei materiale a Bisericii. În 

Galia, între secolele al V-lea şi al VIII-lea, bunurile acumulate de Biserică se ridicau la mai 

mult de o treime din totalul pământului arabil al regatului. Tot acest pământ provenea de fapt 

din averile unor familii. Unele fuseseră obţinute prin donaţii, altele prin moştenire. Biserica 

cerea un procent din fiecare testament, ca parte a sufletului, dar în alte cazuri lua mult mai 

mult, ca de exemplu în situaţia în care un cuplu nu avea moştenitori legitimi, cum se întâmpla 

în aproximativ 20% din cazuri. Regulile Bisericii limitau strategiile posibile de moştenire şi, în 

consecinţă, îi duceau foloase uriaşe. 

Viaţa de familie 

S-au emis multe teorii referitoare la influenţa creştinismului asupra relaţiilor familiale. 

Am analizat cu oarecare scepticism afirmaţiile referitoare la importanţa crescândă a familiei 

elementare sau nucleare, a individualismului, a iubirii. Fiecare dintre aceste afirmaţii conţine 

un sâmbure de adevăr, dar aceleaşi afirmaţii s-au făcut şi cu privire la epoca romană târzie. În 

opinia mea, ele trebuie interpretate la un nivel mai concret, mai limpede, în lumina unor 

variabile precum cele pe care tocmai le-am discutat. În caz contrar, ne vom trezi într-o zonă 

controversată, ceţoasă şi nesigură. De exemplu, după o anumită autoare, „creştinismul a pus 

bazele unei noi ere nu doar în istoria monastică, ci şi în istoria feminismului” 16 . Autoarea 

consideră că femeile erau considerate „egalele bărbaţilor în potenţialul lor spiritual şi capabile 

să transceandă rolurile sexuale”. Fără îndoială că această mişcare nu a început cu sufragetele 

sau cu Mary Wollstonecraft, nici măcar o dată cu Renaşterea. Nu este un fenomen „modern”. 

Dar asemenea pretenţii acaparatoare asupra originalităţii sunt exagerate şi demonstrează încă o 

dată tendinţa Occidentului creştin de a-şi susţine în mod nejustificat întâietatea – în cazul de 

faţă cu privire la monasticism şi femei. Cât despre mănăstiri, în India hindusă pustnicii trăiau 

în grupuri (ashram-uri) de prin anul 6000 î.Hr., iar jainismul a avut, probabil, cea mai veche 

formă de organizare monastică. Fondatorul jainismului, Mahavira, şi-a adunat o parte din 

adepţi în grupuri de călugări şi de călugăriţe, deşi mai târziu o sectă, Digambara, le-a exclus pe 

cele din urmă. În general însă ei erau celibatari nomazi care se mutau dintr-un loc de popas 

temporar într-altul. În buddhism, mănăstirile şi monasticismul au devenit foarte importante, cu 

toate că şi aici erau puţine călugăriţe. 

21

Femeile 

În privinţa femeilor, trebuie să analizăm mai în detaliu diversele aspecte care le-au 

afectat viaţa. În cadrul tuturor societăţilor importante din Eurasia a existat ceea ce am numit 

transfer divergent, asociat cu complexul averii la femei. Femeile erau excluse în mare parte, 

dar nu în totalitate, din viaţa religioasă, politică, parţial din cea economică, în creştinism la fel 

ca pretutindeni, indiferent de ideologie. Pe de altă parte, deoarece şi ele puteau să deţină şi să 

primească moşteniri şi proprietăţi, asemeni fraţilor lor, erau foarte preţuite de către Biserică în 

calitate de potenţiali contribuabili la faptele sale bune. Dar asta se întâmpla şi în buddhism sau 

în jainism, de vreme ce această formă de transfer caracteriza toate marile civilizaţii ale 

Eurasiei. 

Vorbind despre familie, s-a afirmat că femeia a tras foloase de pe urma interzicerii 

divorţului, înfăptuită la insistenţa Bisericii. Dar o asemenea interdicţie putea să le fie 

nefavorabilă femeilor care căutau să scape de un soţ tiranic sau violent şi este semnificativ 

faptul că în timpul Revoluţiei franceze, atunci când s-a legalizat divorţul, femeile au constituit 

majoritatea reclamantelor (la fel ca în zilele noastre). În secolul al XIX-lea, femeile au condus 

campania în sprijinul divorţului în Anglia şi America. În orice caz, interdicţia creştină a fost 

însoţită de insistenţa asupra supunerii. 

S-a considerat că femeile bătrâne au beneficiat cel mai mult de pe urma creştinismului, 

lucru despre care s-a afirmat că ar fi revoluţionat sistemul de valori în ceea ce le privea: 

odinioară femeile bătrâne erau dispreţuite, iar acum erau iubite 17 . În realitate, femeile bogate 

au fost întotdeauna preţuite, în vreme ce femeile mai sărace erau adesea neglijate de propriile 

lor familii. Fapt este că Biserica a încercat să atragă ambele categorii, unele în calitate de 

donatoare, celelalte ca recipienţi. 

Femeile şi averea 

Femeile jucau cu siguranţă un rol important în viaţa Bisericii. Ele constituiau marea 

majoritate a primilor creştini şi împărtăşeau cuvântul sfânt altor femei în feluri în care bărbaţii 

nu o puteau face 18 . Maniheistele şi alte femei credincioase au făcut acelaşi lucru. Probabil că 

erau atrase de milostenia Bisericii, deşi femeile bogate participau şi ele, iar clericii le încurajau 

să o facă. Prin urmare, femeia a devenit vârful de lance în transformarea structurilor familiale, 

introdusă de creştinism, deşi cei care în final profitau cel mai mult de generoasele lor 

contribuţii materiale erau clericii bărbaţi. O caracteristică a oricărei religii bazate pe convertire 

este decalajul între numărul membrilor de sex masculin şi feminin. Cu siguranţă că într-o 

religie oficială numărul aderenţilor este aproximativ egal, chiar dacă zelul diferă, deoarece tot 

femeile rămâneau principalii adepţi ai credinţei, în special văduvele, care nu mai erau în mod 

automat măritate cu rudele soţului mort, ci se devotau faptelor bune şi operelor caritabile 19 . 

Într-adevăr, văduvele nu mai erau obligate să se recăsătorească, dar bărbaţii încercau 

22

adesea să le oblige s-o facă. În consecinţă, în secolul al IV-lea împăraţi precum Constantin, 

Jovian sau Theodosiu au luat măsuri aspre împotriva unor asemenea uniuni 20 . Totuşi unele din 

ele se recăsătoreau; o văduvă bogată putea să îşi aleagă un soţ de condiţie socială inferioară, 

care era astfel complet dependent de ea 21 . Altele, care rămâneau nemăritate, erau adesea 

vizitate de clerici ce întindeau mâinile nu pentru a binecuvânta, ci pentru a primi. Încă o dată 

au fost luate măsuri preventive. „Într-un edict care a fost făcut public în bisericile Romei la 30 

iulie 370, împăraţii au decis că membrii clerului nu aveau voie să viziteze casele văduvelor” şi 

nici să primească daruri sau moşteniri, deşi această restricţie nu împiedica Biserica să se 

bucure de donaţii, întotdeauna în dauna rudelor apropiate. Văduvele necăsătorite „îşi foloseau 

adesea averea în beneficiul Bisericii şi al săracilor, lucru care leza interesele financiare ale 

propriilor lor familii aristocratice. Fabiola a construit o casă de oaspeţi pentru călători în Ostia 

(Ep. 77.10); Paula a cheltuit atât de mulţi bani pe săraci şi pe o mănăstire din Betleem, încât 

şi-a lipsit proprii copii de moştenire şi i-a lăsat în schimb cu mari datorii (Ep. 108); Furia a 

fost încurajată de Ieronim să-şi ofere toate averile lui Dumnezeu (Ep. 54), iar Marcela ar fi dat 

săracilor tot ce avea dacă nu s-ar fi opus mama ei (Ep. 107)” 22 . Alte văduve întreţineau clerici 

de seamă. „Într-un fel, aceste văduve bogate au preluat rolul aristocraţilor bărbaţi, care 

fuseseră dintotdeauna obişnuiţi să-şi fixeze şi să-şi consolideze poziţiile în oraşele antice 

făcând daruri şi iniţiind ample proiecte de construcţii. Spre deosebire de desfăşurările de 

energie masculină, aceste văduve îşi îndreptau atenţia asupra săracilor şi călugărilor. Nu 

construiau băi, temple sau teatre, ci mănăstiri şi case de oaspeţi pentru săraci. Astfel de 

activităţi dăunau însă averii familiale a marilor aristocraţi şi, deloc surprinzător, împăraţii au 

încercat să îşi protejeze susţinătorii politici împotriva fărâmiţării averilor prin intermediul 

edictelor.” 23 Biserica a fost cea care a condus această distanţare de familie şi de autorităţile 

municipale. 

În acest fel, o mare parte a averilor era îndepărtată de familii în favoarea Bisericii. În 

vreme ce odinioară astfel de averi erau donate în sprijinul municipalităţii, acum nu mai existau 

bani pentru a întreţine băile şi teatrele 24 . Oraşele decădeau, bisericile înfloreau. Un caz 

paradigmatic este cel al oraşului Verulamium, un mare centru al Britaniei romane, care a căzut 

în paragină în secolul al IV-lea. Teatrul, baia publică, forumul, zidurile, toate s-au transformat 

în ruine. Avuţiile locale, dar şi cărămizile, au fost folosite la construirea uriaşului abaţii care sa 

dezvoltat în jurul bisericii în stil roman. Dar Biserica nu a înlocuit pur şi simplu oraşul ca 

beneficiar al averilor aristocraţiei, ci şi-a extins extrem de mult reţeaua, încurajând schimbările 

în familie, care vor afecta structurile de rudenie, pentru a profita şi mai mult de pe urma 

înstrăinării averii familiale. Deducem asta din faptul că Biserica a câştigat terenuri vaste, 

clădiri uriaşe şi un număr mare de membri în decursul a doar câteva secole. Începuturile 

acumulării de proprietăţi în Galia au corespuns marii dezvoltări a comunităţilor monastice de 

la sfârşitul secolului al IV-lea 25 . Dezvoltarea lor a dat naştere Ordinului Sfântului Benedict, 

dar monasticismul italian a ajuns în nordul Europei abia în secolul al VII-lea. 

Biserica era interesată nu de cetatea pământeană, ci de Cetatea lui Dumnezeu; legile lui 

Dumnezeu erau preferate celor ale statului roman 26 . „Preocuparea creştină faţă de problemele 

23

morale şi religioase s-a intersectat cu o tradiţie deja existentă, cea a intervenţiei imperiale în 

detaliile vieţii urbane de zi cu zi.” Prin botez, o persoană născută într-o cetate pământeană era 

renăscută şi adoptată în Cetatea lui Dumnezeu 27 . 

Transferul de resurse 

Transferul de resurse către Biserică a fost unul radical. Un studiu despre Italia la 

începuturile Evului Mediu explică modul în care ţara a trecut la „condiţii de trai aborigene” în 

secolele al VII-lea şi al VIII-lea, lăsând un gol pe care Biserica era pregătită să îl exploateze. 

În Italia, exploatarea a luat forma imperialismului monastic carolingian, manifestat prin 

construirea unor mari complexe ecleziastice pe teritoriile vechilor centre locuite de romani. 

Stăpânirea carolingiană a introdus cântul gregorian, alfabetizarea şi iconologia proprie. 

Artizanii erau atraşi în cadrul complexului, devenind servitori ai mănăstirii. Aici erau 

întreţinuţi şi mai apoi îngropaţi marii binefăcători. Mănăstirea era un focar puternic de 

activitate comercială, primind investiţii şi plătind tribut 28 . 

Motivele schimbărilor survenite în ordinea domestică şi pe care le-am sugerat aici, 

cum ar fi interdicţiile asupra căsătoriei în familie, au fost descrise ca fiind de natură 

„economică”. În opoziţie cu ele, au fost propuse conceptele creştine referitoare la puritate 

(opusă incestului). Dar nu este vorba de nici o contradicţie. Motivele nu sunt exclusiv 

„economice” decât dacă privim ridicarea de biserici întru cinstirea lui Dumnezeu, înfiinţarea 

de instituţii monastice şi ajutorarea nevoiaşilor ca ţinând într-o oarecare măsură de economie. 

Cu siguranţă că motivele sunt în egală măsură de natură ideologică şi religioasă, dar, ca 

majoritatea activităţilor religioase, au şi implicaţii economice. În ceea ce priveşte noţiunile 

creştine de puritate, ele se aplicau tuturor relaţiilor sexuale, nu doar căsătoriilor în familie. În 

sine, căsătoria cu un văr nu este cu nimic mai impură decât căsătoria cu un străin. Sexul era 

impur. Incestul (incasta) era un mod de a categorisi căsătoriile interzise şi nu ar trebui să ne 

lăsăm induşi în eroare de dezbaterile psihologice şi sociologice desfăşurate pe această temă la 

sfârşitul secolului al XIX-lea, cu pretenţiile lor la universalitate şi legate probabil de problema 

moştenirii genetice şi cea a degenerării. 

Sexualitatea 

Sexualitatea şi, în imediată legătură cu ea, puritatea formau un alt centru de interes 

pentru Biserica creştină. Conform opiniei unui cercetător, „poziţia ocupată de sexualitate în 

viaţa din Antichitatea târzie s-a modificat considerabil datorită dezvoltării ascetismului şi a 

atitudinii tot mai negative a clerului creştin faţă de trup” 29 . „Puţinii aleşi” renunţau la viaţa 

sexuală, în timp ce credincioşii optau pentru o practicare cumpătată a acesteia. Desigur, 

asemenea forme de renunţare apăreau şi în alte religii ale lumii, cum ar fi curentele care au 

îmbrăţişat monasticismul în buddhism şi jainism. Mai mult, se consideră în mod corect că şi în 

Europa această tendinţă îşi are originile în trecut, în epoca elenistică. Trebuie să evidenţiem 

24

faptul că puţinii aleşi nu erau întotdeauna un model pentru restul populaţiei. Toate societăţile 

impun anumite interdicţii asupra relaţiilor sexuale, iar în religiile lumii cazurile de iniţiaţi care 

rămân celibatari şi puri sunt numeroase. Dar astfel de modele nu pot constitui niciodată 

altceva decât o minoritate respectată, în timp ce marea masă a populaţiei îşi continuă 

activităţile de copulare şi procreare, pentru propria lor plăcere şi pentru societate. Deşi în 

rândul catharilor perfecţii renunţau la sex, ştim din cazul Montaillou şi din alte surse că 

discipolii lor se comportau ca nişte fiinţe umane normale. Acelaşi lucru se întâmpla şi în 

creştinismul de tip ortodox. În vreme ce canonul decreta pedepse pentru încălcarea legilor, nu 

exista nici o sancţiune împotriva relaţiilor sexuale cu soţul sau soţia cuiva. 

Rezistenţa 

Faptul că exista un clivaj între cei de la care se aştepta punerea în practică a anumitor 

norme – cum ar fi celibatul – şi marea masă a populaţiei ne face să ne întrebăm în ce măsură 

părerile despre trup influenţau cu adevărat cultura ca atare şi în ce măsură preoţii îşi jucau 

rolul în numele populaţiei ori în opoziţie cu restul oamenilor. De asemenea, se pune în 

continuare întrebarea în ce măsură alte norme, despre care am sugerat că erau adesea în 

conflict cu interesele familiei, erau în realitate respectate sau aplicate. În primul rând, cei 

bogaţi aveau posibilitate clară de a-şi cumpăra absolvirea de păcate printr-o dispensă, iar cei 

puternici puteau ignora pur şi simplu asemenea interdicţii. În al doilea rând, regulile puteau fi 

abrogate oricum dacă existau prea puţine variante pentru o căsătorie, dacă o femeie nu putea 

să adune banii necesari pentru o zestre potrivită, dacă femeia avea treizeci şi cinci de ani sau 

bărbatul era văduv cu copii mici. În aceste cazuri, zestrea putea fi păstrată în cadrul familiei 

extinse 30 . Făcându-se legătura cu teza mea privind schimbările introduse de Biserică în 

sistemul legislativ în ceea ce priveşte strategiile de moştenire, s-a afirmat că, pentru a 

demonstra declinul modului de viaţă tradiţional, trebuie să ţinem cont în egală măsură de 

obiceiuri şi de legile existente 31 . Desigur, acest lucru este adevărat şi constituie baza multor 

studii antropologice. O parte importantă a argumentaţiei mele o constituia faptul că normele 

introduse de Biserică (fie ele legale sau nu) se împotriveau intereselor familiei, astfel 

justificându-se şi respingerea lor în diferite epoci şi la diferite nivele. Multe din sursele 

documentare scot în evidenţă rolul codurilor de legi, însă, ce-i drept, dovezile mele nu se 

limitau doar la atât. Testamentele, de pildă, constituie instrucţiuni pentru împărţirea 

proprietăţii, aşadar, dacă reflectă anumite legi, ele constituie un semn al prezenţei puterii (a 

statului sau a Bisericii) ascunse în spatele lor. Legea civilă, cea a statului, este susţinută de un 

monopol de putere şi, dacă nu este singura instanţă reglatoare (lucru pe care antropologii sunt 

primii care îl susţin), este fără îndoială una importantă, cel puţin pentru unele clase sociale şi 

în anumite contexte. În privinţa adopţiei, de pildă, romaniştilor le-ar fi greu să explice de ce 

fenomenul nu apare mai des în perioada de final a Republicii şi a Imperiului Roman, dar o 

diferenţă calitativă se face simţită în momentul când preotul Salvianus a declarat că 

moştenitorii adoptaţi îl jefuiesc pe Dumnezeu de ceea ce i se cuvine de drept. Absenţa 

25

continuă a adopţiei – care este până la urmă un statut oficializat, public, legal – a avut 

profunde repercursiuni concrete şi a fost corelată, printre altele, cu numărul mare de copii 

abandonaţi în anumite regiuni ale Europei de după Contrareformă 32 . Adopţia copiilor 

nelegitimi nu a fost posibilă până în secolul nostru. Până atunci, ei trebuiau să fie crescuţi prin 

alte metode, care nu le ofereau întotdeauna acelaşi grad de grijă şi dăruire. 

Legea şi cutuma 

Trecând în revistă dezbaterile istoricilor şi ale antropologilor pe tema familiei romane, 

acelaşi autor afirmă că s-a pus un prea mare accent pe lege şi nu s-a lăsat destul spaţiu pentru 

aplicarea sa. De exemplu, el are tendinţa de a scoate în evidenţă drepturile legale ale stăpânilor 

asupra sclavelor, citând obiecţia unui filozof stoic la un astfel de abuz de autoritate în scopuri 

sexuale. Totuşi obiecţiile nu sunt acelaşi lucru cu drepturile, iar realitatea concretă este 

întotdeauna produsul unei lupte între două forţe opuse. De asemenea, în privinţa exercitării 

autorităţii paterne într-un mariaj, acelaşi autor admite că „...pentru validarea căsătoriei, legea 

canonică a deplasat accentul pe consimţământul între soţi, dar în spatele schimbării de formă 

exista o tensiune continuă între insistenţa părinţilor asupra dreptului de a-şi da consimţământul 

şi independenţa copiilor…” 33 . Acest lucru este desigur adevărat: orice ins are propriile opinii 

asupra căsătoriei copiilor săi. Dar afirmaţia istoricului amintit nu conferă destulă greutate unei 

schimbări care ar putea afecta legitimitatea copiilor şi dreptul lor de a primi moşteniri. De 

asemenea, el trece cu vederea intensitatea disputelor care apăreau atunci când legile seculare şi 

cele religioase intrau în conflict, cum s-a întâmplat în cazul deciziei Conciliului din Trent 

asupra consimţământului părinţilor, sau – în termeni ştiinţifici – trece prea uşor peste 

conflictul dintre îndatoririle familiale şi dorinţele individuale, cele din urmă fiind adesea 

sprijinite de Biserică. 

(...) 

Capitolul V - (...) 

Familiile nucleare 

În centrul reţelei de relaţii între rude exista întotdeauna un cuplu care forma baza 

familiei nucleare sau a gospodăriei. Existenţa unor relaţii mai extinse nu excludea importanţa 

acordată celor restrânse. Deşi centrul în relaţiile restrânse era unul variabil, familia nucleară nu 

era niciodată complet independentă sau izolată, mai ales în regiunile rurale. Prin urmare nu 

este uşor de decis care era „elementul de bază” în general. 

În dezbaterile asupra analizei gospodăriilor din satul Ruyton 11 s-a afirmat că „este 

vorba despre însăşi natura sistemului familial englez din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea… 

Relativ independenta familie nucleară era sau nu elementul de bază al societăţii (cu toate 

implicaţiile pe care le-ar avea acest fapt asupra înţelegerii de către istorici a economiei 

26

demografice şi istorice corelate din acea perioadă)?” Sau legăturile între membrii familiilor 

extinse erau cele care formau „baza relaţiilor sociale” în acea perioadă? 

Polarizarea este cea care ridică probleme, fiind în legătură cu acea „starke theorie”* 

despre semnificaţia familiei izolate sau nucleare: „Familia nucleară, cu sau fără servitori, 

predomină” 12 . Am afirmat că micile grupuri domestice, de mărimea unei familii nucleare, se 

întâlnesc la majoritatea societăţilor lumii. Gospodăriile englezeşti erau relativ complexe 

dintr-un anumit punct de vedere, deoarece includeau adesea servitori care erau sau nu rude 

(bine documentatul Ralph Josselin şi-a luat sora în casă ca „slujnică”). Existau relativ puţine 

gospodării în care să trăiască trei generaţii concomitent, dar cu siguranţă că existau multe 

familii de trei generaţii ai căror membri se ajutau între ei, chiar dacă nu locuiau împreună 13 . 

Asemenea tipuri de cooperare s-au întâlnit în „câteva cazuri atipice” în Terling 14 , dar sunt oare 

documentele întotdeauna destul de detaliate pentru a oferi acelaşi gen de informaţie ca şi în 

cazul Neckarhausen? La modul general, în cadrul comunităţilor rurale de acest tip ne-am 

aştepta să găsim forme de ajutor reciproc între rude şi vecini, atât în Europa, cât şi în alte părţi. 

Dispersarea legăturilor de rudenie la sate are loc o dată cu mutarea la oraş sau în alte 

zone rurale şi cu migrarea meşteşugarilor şi a artizanilor. Se pare că procesul s-a răspândit în 

Anglia mai devreme decât în alte părţi, dar cu siguranţă nu a avut un caracter unic, aşa cum 

afirmă unii reprezentanţi ai excepţionalismului englez. Dispersarea nu înseamnă că familiile 

nucleare erau izolate, decât poate la modul superficial. Surorile lui Josselin s-au retras la vatră 

pentru a naşte, iar soţia lui a plecat la Londra pentru a îngriji o fiică bolnavă. 

Stone vede lucrurile oarecum diferit, considerând că în epoca medievală predominau 

legăturile de rudenie extinse. Ca şi în cazul teoriei alternative, acesta este un caz clasic de 

binarism în care familia extinsă este pusă în opoziţie cu familia nucleară şi fiecăreia i 

se conferă caracteristici foarte generale, cum ar fi interesele colective, opuse celor individuale. 

Opoziţia maniheistă este mult prea simplistă. În perioada anterioară, interesele individuale 

erau fără îndoială extrem de importante, la fel ca şi rolul statului (colectiv) de mai târziu. Rolul 

central al familiei nucleare în toate ţările europene este accentuat de terminologia înrudirii, iar 

acest lucru este evident mai ales în cazul Angliei, datorită interferenţei limbilor 

franco-normandă şi anglo-saxonă după cucerirea normandă din 1066. În anglo-saxonă existau 

termeni diferiţi, dar înrudiţi, pentru tată (faeder) şi pentru fratele tatălui (faedera), ca şi pentru 

mamă şi sora mamei. De asemenea, în cadrul aceleiaşi generaţii, termenii pentru veri se 

deosebeau de cei pentru fraţi şi surori. După 1066, situaţia a devenit şi mai clară prin faptul că 

terminologia pentru rudele din afara familiei nucleare a fost abandonată în favoarea celei 

franco-normande, în vreme ce rădăcinile germanice au fost reţinute pentru rudele foarte 

apropiate, cum ar fi mama, tatăl, fiul, fiica. Familia nucleară a fost izolată lingvistic, aşa cum 

s-a întâmplat mai târziu şi în alte regiuni germanice unde au fost adoptaţi termenii francezi. 

Legăturile de rudenie extinse 

Dar acest grup nu era izolat în alte privinţe. Rudele provenite din ambele descendenţe 

27

(neamurile) erau recunoscute în diverse ocazii sociale şi se consideră că au jucat un rol 

important în viaţa oamenilor, mai ales când locuiau în vecinătate. În unele regiuni din Europa 

se mai întâlnesc încă grupuri patrilineare; în nordul Scoţiei, ca şi în regiunile muntoase din 

Balcani, controlul statului era minim, iar existenţa legăturilor de rudenie extinse era 

importantă în scopuri ofensive şi defensive (deşi în Anglia anglo-saxonă aceste sarcini erau 

organizate pe o axă bilaterală). Regiunile periferice nu erau singurele care găzduiau tendinţe 

agnatice. Existau tendinţe agnatice chiar şi în cadrul grupurilor de rudenie germanice, adică 

într-un sistem profund bilateral, fapt demonstrat şi de apariţia numelor de familie, Johnson 

fiind fiul lui John. Dar nu peste tot se întâmplă la fel. În Peninsula Iberică sistemele includeau 

sau chiar preferau numele mamei, un fapt care, ca şi folosirea unei terminologii speciale 

pentru fratele mamei (eam sau emm în scoţiana din sud), a fost interpretat în mod greşit ca 

fiind o reminiscenţă a vechilor clanuri matrilineare. Numele de familie reprezintă o evoluţie 

mai târzie. Studiul rudeniei medievale în Europa este îngreunat de faptul că grosul populaţiei 

nu avea deloc nume de familie sau avea doar nume topografice. Nu exista gens, nu existau 

nume patronimice, prin urmare legăturile devin greu de urmărit (după cum erau şi pentru 

oamenii vremii, fără îndoială). 

Grupurile de rudenie extinse (în realitate tipuri de spiţe de neam) au continuat să existe 

în regiuni din sudul Europei, mai ales în rândurile elitei. În afară de Balcani şi de nordul 

Scoţiei, găsim grupuri patrilineare distincte în câteva regiuni rurale cum ar fi Corfu, dar cea 

mai spectaculoasă dezvoltare o întâlnim în rândul elitei anumitor oraşe din Italia, unde acestea 

par să fi fost reinventate ca mecanisme de apărare, în contextul situaţiei politice labile a 

oraşelor-state 15 . Florenţa este cazul cel mai bine analizat. Grupurile de agnaţi, care ar putea fi 

asociate de altfel cu arhitectura unui turn sau a unei consorteria, acţionau defensiv şi ofensiv. 

În secolul al XIV-lea, responsabilitatea lor colectivă era recunoscută de guvernul regional. 

Vendetta era permisă chiar şi pentru oamenii de rând, dar era din ce în ce mai controlată de 

lege. Pentru elite (magnaţi), legăturile impuse de ierarhia agnatică erau cu mult mai extinse 

decât la ceilalţi, învestindu-i cu responsabilitatea de a-l pedepsi pe cel ce a greşit atât în cadrul 

rudeniei, cât şi în afara acesteia. Totuşi, scopul principal al comunităţii era să stârpească 

violenţa individuală şi să-şi rezerve dreptul la controlul deplin. De asemenea, ea trece la 

supravegherea tot mai atentă a altor probleme de rudenie, permiţând imigranţilor să fie trataţi 

ca cetăţeni florentini şi copiilor nelegitimi să devină moştenitori 16 . În general, reţelele de 

rudenie par să se fi restrâns la finele Evului Mediu. Guvernele centrale au luat în seama lor 

legea şi ordinea, astfel că grupurile de rudenie extinse ca facţiuni înarmate au început să 

aparţină trecutului. 

Mentalităţi şi copilărie 

Pentru istoricii familiei care adoptă noţiunea de „mentalité”, perioada medievală 

reprezintă fundalul dramatic puternic contrastant cu cel al familiei moderne. Ariès, de pildă, 

vede noţiunea de copilărie ca o creaţie a Europei secolului al XVI-lea, într-o perioadă în care 

28

se spune că viaţa copiilor ar fi început să fie la mare preţ 17 . El sugerează că, atunci când 

mortalitatea infantilă a început să scadă, părinţii şi-au putut permite să îşi manifeste afecţiunea 

faţă de copiii lor fără să se mai teamă de pericolul iminent de a rămâne fără ei. De fapt, 

mortalitatea infantilă a continuat să fie ridicată până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În orice 

caz, există puţine dovezi care să ateste că intensitatea durerii (sau a iubirii) este legată de 

numărul de copii pe care l-a avut un părinte, deşi dezamăgirea poate fi mai mare dacă 

gospodăria este mai mică. Medieviştii au pus la îndoială această viziune asupra Evului Mediu, 

iar antropologii au procedat la fel cu privire la alte culturi 18 . Se pare că în China a existat o 

cultură semnificativă a copilăriei, dar este cu siguranţă superficial să considerăm că numărul 

de jucării, care a fost luat drept indicator, poate fi corelat cu nivelul de afecţiune. 

Totuşi, ideea lui Ariès cu privire la schimbarea „mentalităţilor” în perioada modernă a 

fost preluată de Stone şi, într-o altă formă, de cei care consideră că aşa-zisa familie afectivă 

este caracteristică perioadei prezente în aceeaşi măsură în care se distinge de perioada 

medievală 19 . Personal, nu cred că susţinerea tezei unei metamorfoze radicale în Europa este 

posibilă 20 . Desigur, medieviştii au criticat puternic concluziile lui Stone despre viaţa de familie 

în Europa timprie, iar aceste critici vor fi susţinute de cercetările antropologice 21 . Cu siguranţă 

că au avut loc schimbări, dar a le considera un semn al trecerii de la familia cu rudenie extinsă 

(anii 1450-1630) la familia nucleară şi patriarhală restrânsă (perioada 1550-1700), aşa cum 

face Stone, înseamnă a simplifica excesiv şi a generaliza la extrem, într-un mod eronat, ceea 

ce s-a întâmplat de fapt. Marea masă a populaţiei Europei Occidentale nu poseda spiţe de 

neam de nici un fel şi trăia de obicei în gospodării cu familii nucleare. Noţiunea de schimbare 

psiho-sociologică dramatică, atât de des întâlnită în lucrările adepţilor istoriei mentalităţilor, 

nu este în ton cu evenimentele, ducând la o negljare a trăsăturilor continue (cum ar fi 

„familiile” mici, centralizate) şi la o accentuare a unicităţii fiecărei perioade, mai ales în raport 

cu familia modernă, caracterizată aici prin „individualism afectiv”. Importanţa exagerată pe 

care aceşti autori o acordă familiei nucleare „afective” din timpurile moderne dă impresia că ei 

trec cu vederea evoluţia ulterioară a vieţii de familie şi o înţeleg greşit pe cea anterioară. 

Variabilele psihologice nu sunt identificate destul de clar pentru a contribui semnificativ la 

analizele istorice sau sociologice. 

Abordarea demografică 

O abordare alternativă a familiei moderne, în mare parte demografică, accentuează 

continuităţile cu perioada medievală, mai ales în Anglia, unde se consideră că familia mică, 

izolată, afectivă, a apărut mult mai devreme şi a pregătit terenul pentru dezvoltarea ulterioară a 

societăţii. O problemă înrudită cu ea, care se referă la posibilele continuităţi şi diferenţe în 

raportul dintre societatea modernă şi cea medievală, se referă la apariţia aşa-numitului model 

de căsătorie european şi la trăsăturile sale. Istoricii au căzut de acord asupra teoriei conform 

căreia gospodăriile dinaintea industrializării se caracterizau prin „familii” extinse, ceea ce 

însemna că dimensiunea (sau structura) medie era mult mai extinsă decât în zilele noastre. 

29

Cercetările întreprinse de Laslett şi asociaţii săi din Grupul de la Cambridge, care au examinat 

o serie de registre parohiale datând din secolul al XVI-lea, au arătat că, în perioada în care au 

existat acele registre, gospodăriile erau relativ mici şi nu există nici o dovadă pentru afirmaţia 

de mai sus. Aceste gospodării se bazau pe căsătorii târzii, iar aproximativ 50 la sută din copii 

plecau la vârsta adolescenţei să muncească la fermele învecinate ca servitori, lucrând fie la 

câmp, fie în casă. Când voiau să se căsătorească, trebuiau să-şi părăsească stăpânii şi să-şi 

ridice propria casă. Căsătoriile se făceau târziu, se acumula experienţă, se aduna avere şi astfel 

se câştiga independenţa. În cazul de faţă, căsătoria era considerată târzie pentru bărbaţi la peste 

26 de ani şi pentru femei la peste 2322. 

Modelul european de căsătorie 

Alţi cercetători consideră că trăsăturile prezentate mai sus sunt caracteristice pentru 

ceea ce Hajnal a numit modelul de căsătorie european, care se diferenţiază de majoritatea celor 

din alte regiuni ale lumii şi despre care se consideră că este asociat cu gospodăriile mici şi 

reprezintă o contribuţie importantă la dezvoltarea ulterioară a capitalismului în acea regiune. 

Bărbaţii şi femeile erau obişnuiţi să plece la muncă înainte de a se căsători (prin urmare, 

înainte de apariţia copiilor) şi făceau economii pentru a-şi construi propriile gospodării (de 

fapt, adunându-şi propria dotă). De asemenea, căsătoriile de mai tâziu au dezvoltat anumite 

aspecte care au fost asociate cu modernizarea: mai puţini părinţi şi bunici, mai puţine 

gospodării complexe, mai multe opţiuni în alegerea partenerului şi mai multă experienţă în 

îngrijirea copiilor. 

Formarea gospodăriilor 

Ulterior, Hajnal a trecut de la analiza dimensiunii medii a gospodăriei (MSH*) – care 

în Europa se pare că nu se deosebea prea tare de restul lumii – la formarea gospodăriilor. A 

făcut o comparaţie între Europa de Nord-vest şi Toscana, pe care o compară cu Maharashtra 

(India) din zilele noastre, cea dintâi având un sistem simplu de alcătuire a gospodăriei, cea dea 

doua un „sistem de alipire” 23 . Sistemul simplu se caracterizează prin căsătoria târzie şi 

include servitori care trăiesc în cadrul gospodăriei, prin urmare este mai puţin „simplu” decât 

pare, iar gospodăria prin alipire, datorită căsătoriei timpurii, conţine două cupluri căsătorite 

(prin urmare mai mulţi „copii”) şi mai puţini servitori. Aşa stăteau lucrurile şi în Evul Mediu? 

Să fie oare vorba de continuitate mai degrabă decât de diferenţă? Dovezile în acest sens sunt 

puţine, iar cele care susţin nişte presupuse caracteristici asociate fenomenului sunt şi mai rare. 

Există mărturii istorice care atestă prezenţa unui mare număr de servitori domestici, 

majoritatea găsite în nordul Europei şi mai puţine în sud 24 . Mai mult, s-au descoperit contracte 

de pensionare, care în perioadele mai recente erau mai frecvente în Finlanda, Europa Centrală 

şi sudul Franţei şi mai puţine în Anglia. În al treilea rând, există date referitoare la asistenţa 

socială substanţială oferită săracilor, care îi ajuta pe oameni să controleze mai bine natalitatea, 

30

de vreme ce nu aveau nevoie de copii care să îi întreţină mai târziu. Urme ale acestor trei 

caracteristici s-au descoperit în Anglia cu patru secole înainte de 1600, fiind luate ca dovezi 

pentru prezenţa ulterioară a modelului căsătoriei europene în perioada medievală şi cu 

precădere în Anglia, considerată sursa acestuia 25 . Dar nici una dintre aceste caracteristici – în 

special cea de-a treia, care cu greu poate fi considerată un fenomen general în societăţile 

europene – nu se raportează exclusiv la Anglia şi nici măcar la Europa. Acţiunile caritabile se 

practicau şi în cadrul altor civilizaţii mari. Nici rata ridicată a celibatului nu este o 

caracteristică europeană; ea se leagă în mod logic de căsătoria târzie şi face parte din modelul 

original al căsătoriei europene al lui Hajnal. Fără îndoială că unele dintre aceste trăsături s-au 

dezvoltat puternic în Europa, unele cel puţin în Evul Mediu târziu, dar nu a existat niciodată o 

asociere exclusivă a lor şi nici nu reiese cum se raportau ele în mod necesar la dezvoltarea 

capitalismului. Varietatea mercantilă s-a descoperit şi în alte părţi ale lumii, cu diferite reţele 

variabile de rudenie, prin urmare contribuţia specifică a vreuneia dintre aceste caracteristici la 

evoluţiile ulterioare este departe de a fi stabilită. Scenarii alternative puteau să ducă şi au dus 

la rezultate similare. Prin urmare, în afară de sensul etnografic, problema apariţiei şi a 

localizării acestor trăsături este mai puţin importantă pentru istoria socio-culturală a 

capitalismului decât au crezut mulţi cercetători din Occident. 

Căsătoriile târzii şi servitorii domestici 

O deosebire importantă între Europa şi majoritatea regiunilor lumii pare să o constituie 

căsătoria târzie şi numărul servitorilor domestici. Conform unui document danez din 1645, 

mai mult de 50% din cei care supravieţuiau adolescenţei fuseseră angajaţi, servitorii 

reprezentând în mod constant între 6 şi 15% din populaţie. Aceste statistici se raportează fără 

îndoială la căsătoria târzie (şi la căsătoriile permanent amânate), spre deosebire de multe 

societăţi asiatice în care căsătoria, mai ales pentru femei, era timpurie (cazul clasic este India 

hindusă), în care există puţini servitori domestici (dar servicii nelimitate) şi în care părinţii 

sunt mai tineri, generaţiile mai scurte, iar separarea rezidenţială se petrece mai târziu în ciclul 

domestic. În Europa, acest contrast pare să fi funcţionat dinainte de Renaştere, dar este 

îndoielnic că schema amintită ar fi prefigurat modernitatea, aşa cum s-a presupus 26 . 

Remarcabila analiză a Grupului de la Cambridge, care a evidenţiat aceste trăsături, se 

bazează pe listele cu gospodării şi pe registrele parohiale. Unii cercetători au semnalat 

problemele care pot apărea când analizăm legăturilor de rudenie pe baza unor asemenea 

documente 27 . A existat tendinţa de a considera gospodăriile şi familiile „unităţi naturale”. În 

ciuda părerii generale că servitorii nu erau rude cu stăpânii lor, în Ryton (în Tyne şi Wear) 

„probabil o treime” dintre cei care plecau de acasă (şi nu toţi făceau acest lucru) mergeau să 

stea la rude 28 . O problemă similară se ridică în cazul transferului de proprietate. Autoarea 

sugerează în analiza ei asupra aceluiaşi sat că, „...acolo unde a fost luată în considerare 

schimbarea, am făcut-o în termeni de schimbare istorică în sensul larg – industrializare sau 

«modernizare» –, iar structura gospodăriei nu a fost considerată nici cauză, nici efect” 29 . 

31

Teoria modernizării implică abandonarea legăturilor de rudenie extinse. Dar în ce măsură 

tranzacţiile cu terenuri se desfăşurau între rude? Predominau oare aceste tranzacţii interne 30 ? 

S-a demonstrat că până şi la sfârşitul secolului al XVII-lea multe vânzări de terenuri aveau loc 

între rude (deşi sumele erau mai mari decât cele cerute străinilor!). Majoritatea tranzacţiilor, 

inclusiv vânzările, aveau loc între egali, dar unele erau încheiate cu Biserica, fie ca daruri, fie 

ca vânzări. 

Normele creştine 

Normele creştine asupra căsătoriei, sexualităţii şi divorţului au continuat să prezinte o 

importanţă majoră în Europa medievală 31 . Trebuie să facem totuşi distincţia între valorile 

generale, promovate de Biserică, şi regulile în sine, administrate şi aplicate de legea 

ecleziastică şi seculară. Cât despre valorile generale, nici cea conform căreia căsătoria creştină 

există în primul rând pentru procreare şi creşterea copiilor, nici opinia asupra contracepţiei, a 

avortului, a relaţiilor homosexuale şi a actelor heterosexuale pentru plăcere nu erau mai 

susceptibile de regularizare ca divorţul. Exista un mod de viaţă alternativ care se desfăşura în 

lumea în care constrângerile creştine nu aveau prea mare importanţă, iar existenţa acestui mod 

de viaţă nu se limita la curte. La un nivel diferit, acesta a fost exprimat liber în Decameronul 

lui Boccaccio, o colecţie urbană de povestiri care prezintă „descrieri plăcute şi subversive ale 

unei societăţi fascinate de acuplare şi adulter” 32 . 

Opoziţia 

Desigur, Biserica nu a reuşit niciodată să se impună în totalitate, deşi avea o influenţă 

extrem de puternică. S-a declarat în favoarea egalităţii bărbatului cu femeia în problemele 

domestice şi împotriva rolului grupurilor de rudenie precum Montague şi Capulet. Povestea lui 

Romeo şi a Julietei subliniază într-adevăr rolul eliberator jucat de Biserică în problema 

alegerii partenerului. Fără îndoială că apăreau şi conflicte între normele şi jurisdicţia Bisericii 

şi cele ale statului (cu privire la practicile generale). Jus occidendi (legea omuciderii) din 

cadrul jus commune (dreptul civil) reprezenta un caz de inegalitate, deoarece se aplica la 

adulterul femeii, dar nu şi la cel al bărbatului, aşa cum se întâmpla şi în cazul altor crime 

comise în numele onoarei. În Italia, Spania şi Germania, această practică a existat până în 

secolul al XVIII-lea, dar ea era în contradicţie cu legea Bisericii, care spunea că soţul şi soţia 

trebuie judecaţi conform aceloraşi standarde. Mai târziu, criticii iluminişti au preluat obiecţiile 

privitoare la practicile bazate pe o viziune a societăţii ca uniune de familii mai degrabă decât 

ca uniune de indivizi. În orice caz, noţiunea de crimă onorabilă, permisă doar bărbaţilor şi nu 

femeilor, raportând sexualitatea feminină la onoarea de familie masculină, a rezistat în legea 

italiană până în 1981. Problemă era intrinsecă abordării adulterului pe tot continentul 

european. 

Conflicte de altă natură s-au declanşat în cadrul legii seculare, afectând şi familia. 

32

Legile locale se deosebeau, dar, pentru a le înţelege, este necesară o cunoaştere a valorilor şi 

standardelor de comportament cu caracter generic provenind din doctrinele creştine, din 

dreptul roman şi din cel canonic. Dreptul roman a continuat să fie luat ca punct de referinţă 

mai ales după apariţia marilor şcoli de drept din nordul Italiei şi în contexte care nu erau 

analizate de conciliile bisericeşti. În secolul al XII-lea a avut loc un conflict între romaniştii 

grupaţi în jurul lui Graţian şi al Şcolii de la Bologna, care doreau ca uniunea să fie fondată pe 

consumarea ei (după cum stipula dreptul roman), şi între apărătorii dreptului canonic (în 

special Peter Lombard şi Şcoala Franceză), care doreau ca ea să fie întemeiată pe 

consimţământul mutual. Din punctul de vedere al Bisericii, cei din urmă aveau câştig de 

cauză. Doar că, în vreme ce legile şi normele seculare umpleau spaţiile goale, Biserica îşi 

impunea punctul de vedere într-o mare parte a regulilor vieţii de familie, iar încălcarea lor era 

judecată de curţile ecleziastice. Situaţia s-a modificat doar mai târziu, o dată cu Renaşterea, 

Reforma şi Iluminismul, iar noi ne vom referi în continuare la această evoluţie. 

33

Petru Iluţ : Capitolul 3, Tipuri şi structuri maritale şi familiale. Grupul 

domestic 

3.1. Familia şi apariţia ei 

3.1.1. Definirea familiei 

Deşi nu este atât de accentuat ca în cazul altor termeni din domeniul socioumanului, 

cum ar fi „valori”, „interese”, „grup”, „democraţie”, termenul de „familie” nu are un conţinut 

şi o sferă noţională bine circumscrise. El stă sub semnul a ceea ce Georgescu-Roegen (1979, 

p. 12) numeşte noţiune „înconjurată de o zonă de penumbre”. O analiză a limbajului cotidian 

şi a textelor relevă o varietate de conţinut a termenului, mergând de la înţelesuri mai vagi 

atribuite de simţul comun până la definiţii mai exacte oferite de jurişti. Sociologia şi 

antropologia încearcă, în definirea familiei, să depăşească nivelul simţului comun, dar nu se 

pot opri nici la aspectele formale, legale (enunţuri juridice), întrucât, prin esenţa sa, abordarea 

socioantropologică vizează interacţiunea dintre formal-informal în viaţa socială, cu accent pe 

aceasta din urmă. Şi tocmai din cauza dificultăţilor legate de noţiunile penumbrale, şi în cazul 

vieţii de familie, definiţiile de tip sintetic, după modelul logicii clasice, gen proxim-diferenţă 

specifică, au doar o valoare orientativă. Pentru că orice încercare de a oferi o definiţie de tipul 

mai sus menţionat lasă pe dinafară nu numai „câteva excepţii”, ci o multitudine de cazuri ce se 

găsesc în viaţa socială reală. 

Definiţia dată de G. Murdock (1949), de exemplu, pare destul de completă. El arată că 

familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi 

reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe, dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale 

recunoscute (aprobate) social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc 

şi îngrijesc. C. Lévi-Strauss (apud Damian, 1972) defineşte familia ca fiind un grup social ce 

îşi are originea în căsătorie, constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin 

drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (incluzându-le pe cele 

sexuale). 

N. Damian (1972, p. 58) se referă la familie ca la „un grup de rude prin căsătorie, 

sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfăşoară o activitate economico-gospodărească 

comună, sunt legate prin anumite relaţii spirituale (ideologice şi psihologice), iar în condiţiile 

existenţei statului şi dreptului, şi prin anumite relaţii juridice”. V. Stănoiu şi M. Voinea (1983, 

p. 16), trecând în revistă mai multe definiţii şi comentându-le, oferă propria variantă: „Familia 

este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au 

gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, 

morale şi juridice şi răspund una pentru alta în faţa societăţii”. 

Definiţiile de tip sintetic sunt doar orientative, pentru că ele au o slabă validitate de 

34

conţinut, prezentând multiple limite. În cazul ultimei definiţii menţionate, de pildă, ne 

întrebăm cum răspund copiii (mici) în faţa societăţii pentru ceea ce au făcut părinţii lor. Apoi, 

astăzi este recunoscută social ca familie şi configuraţia un părinte cu copil (copii), familia 

monoparentală. Nu puţine sunt cazurile în care cei doi soţi nu mai au relaţii intime (împreună), 

dar sub celelalte aspecte cuplul sau grupul se prezintă ca familie. O delimitare marcantă o 

constituie şi faptul că, în anumite societăţi, inclusiv creşterea şi educarea copiilor nu sunt 

caracteristice familiei. Şi nu e vorba doar de situaţia în care instituţiile statale preiau astfel de 

sarcini (creşe, grădiniţe), ci şi de patternuri culturale mai avansate din acest punct de vedere. 

Astfel, în unele kibbutzuri – comunităţi agricole din Israel cu o intensă viaţă în comun 

(stăpânirea colectivă a proprietăţii) – copiii dorm separat de părinţii lor, într-un gen de „case 

de copii”, crescuţi şi educaţi de persoane desemnate de kibbutz. Copiii petrec doar 

aproximativ două ore pe zi cu părinţii lor, acasă. Şi alte funcţii sociale şi psihologice ale 

familiei sunt preluate de kibbutz. Cu toate acestea, multe dimensiuni tipice familiei sunt 

constatabile şi aici: căsătoria şi planificarea familială; părinţii îşi numesc „fiu” şi „fiică” doar 

propriii copii; existenţa căminului conjugal. Aşa încât grupul familial constituie şi în acest caz 

de mare integrare comunală o entitate distinctă. 

Se poate deci vedea uşor că e preferabil să nu vorbim despre definiţia familiei, ci 

despre definirea ei, prin discutarea mai pe larg a caracteristicilor şi funcţiilor pe care le are. 

Totuşi, definind familia prin funcţiile sale (vezi 3.1.2.), este necesar să avem în vedere că, deşi 

în multe societăţi celor mai multe grupuri familiale le sunt proprii aceste funcţii, în nici o 

societate (cultură) ele nu sunt prezentate complet şi exclusiv. De exemplu, într-o zonă a Indiei 

(vezi 3.3.1.), tatăl biologic al copilului este irelevant social, în general alţi bărbaţi având 

responsabilitatea de tată. La alte populaţii (insula Noua Guinee), rolul tatălui biologic este 

nerecunoscut social, atributele sociale ale acestuia fiind preluate de unchiul copilului dinspre 

mamă. În Europa preindustrială, unde ceea ce noi numim funcţia economică a familiei era 

foarte importantă, unitatea de producţie şi consum nu era atât familia propriu-zisă, cât 

gospodăria, adică membrii familiei apţi de muncă, plus, în numeroase cazuri, angajaţii 

(ucenici, servitori). 

3.1.2. Principalele funcţii sociale ale familiei 

Aici trebuie făcute două menţiuni: 

1. Sub impactul orientării structuralist-funcţionaliste, mai ales, „funcţiile familiei” erau 

subiectul central al sociologiei familiei până nu demult. Aproape totul era discutat prin 

funcţie-disfuncţie, familie normală-familie carenţată. Infuzia de date istorico-etnografice, 

precum şi teoria rolurilor şi alte achiziţii din psihologia socială au contribuit, alături de alţi 

factori sociali, la descentrarea de pe această fixaţie. Dar aşa cum nu de puţine ori se întâmplă, 

potrivit mecanismului acţiune-reacţiune, intensitatea reacţiei antifuncţionalism a fost atât de 

puternică, încât astăzi există în literatura de specialitate tendinţa de a evita expresia „funcţiile 

35

familiei”. Fără a miza totul pe teza că grupul familial a apărut din anumite necesităţi 

funcţionale ale socialului – teză princeps a funcţionalismului –, nu cred că este recomandabilă 

renunţarea la sintagma (şi tema) „funcţiile familiei”. Faţă de funcţionalism, dar şi în spiritul lui 

se poate aduce argumentul că indiferent de cauzele genezei familiei (vezi 3.1.3.), odată apărută 

şi legitimată, ea îndeplineşte funcţii importante în societate. 

2. Expresia „funcţii sociale” indică faptul că ne concentrăm asupra aspectelor sociale, 

dar şi sugestia că „naturalul”, „biologicul” şi cu atât mai mult psihologicul sunt indisolubil 

legate de social şi cultural, asimilate chiar de acestea până la indistincţie. Să ne gândim doar 

cât de mult sunt determinate de cultural hrana, somnul, sexul. Ceea ce nu înseamnă că factorul 

biologic nu trebuie luat în considerare în descrierea şi explicarea familiei. Şi nu doar prin 

determinaţiile sale generale, legate de vârstă biologică, sănătate, caracteristici de sex etc., ci şi, 

mai specific, prin posibilele cauzalităţi biologico-genetice ale familiei ca unitate de spaţiu 

biologic proxim, de nişă ecologică, de „cuib” – cum se spune în limbajul cotidian. 

În cele ce urmează nu vom trata aşadar separat funcţia de reproducere biologică şi 

sanitară, aşa cum se întâmplă în unele tratate sau cărţi despre familie. De asemenea, pentru că 

problemele a ceea ce în mod tradiţional se numesc „funcţii” sunt prezentate pe larg aproape în 

toate capitolele, ne oprim aici doar la o descriere succintă a lor. Principalele funcţii sociale ale 

familiei sunt (Tischler et al., 1986): a) Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără 

excepţie, pe întregul glob pământesc nu se permit relaţii sexuale întâmplătoare, practicându-se 

tabuul incestului (vezi 3.3.2.), care interzice relaţiile sexuale între rudele apropiate, deşi 

criteriul de stabilire a acestora diferă mult de la o societate la alta. Mijlocul oarecum formal al 

controlului relaţiilor sexuale este interzicerea mariajului între părinţi-copii, fraţi-surori, bunicinepoţi, 

unchi-nepoţi şi, în unele ţări, între verişori de gradul I. Să recunoaştem totuşi că, dacă 

mariajul poate fi supravegheat, nu acelaşi lucru se întâmplă cu raporturile sexuale efective. În 

mare însă, familia, prin regulile ei formale şi informale, reglează comportamentul sexual 

intrafamilial. 

b) Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a supravieţui, fiecare societate şi 

cultură trebuie să-şi reproducă (biologic) indivizii. Regularizând unde, când şi cu cine pot intra 

indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică şi modelele de reproducere sexuală. 

Permiţând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soţii sau mai mulţi soţi, de 

exemplu), promovând o anumită concepţie despre divorţ şi recăsătorire, societatea şi familia 

încurajează sau descurajează reproducţia. 

c) Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică). În societăţile 

preindustriale, sistemul economic social depinde în mod esenţial de funcţia productivă a 

familiei (gospodăriile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti). În societăţile industriale şi 

postindustriale, funcţia principală economică a familiei este cea de consum. Deşi şi aceasta s-a 

diminuat, consumul de hrană şi alte necesităţi are loc în familie ca unitate distinctă, ea 

presupunând o anumită organizare bugetară (repartiţia cheltuielilor) a grupului familial. Cu cât 

veniturile familiale sunt mai mici, cu atât problema bugetului e mai stringentă, implicând 

dispute familiale. Până la un punct însă, pentru că în condiţii de sărăcie cheltuielile trebuie 

36

afectate în întregime subzistenţei biologice a membrilor familiei, astfel încât nu se pune acut 

problema controverselor în decizii. 

d) Societatea trebuie să se reproducă nu numai biologic, ci şi social, în sensul asigurării 

unor condiţii ca viitorii ei membri să-şi însuşească valorile pe care ea le promovează şi să fie 

capabili să îndeplinească muncile ce se cer. Familia este un context propice pentru socializarea 

copiilor – aproape universal –, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control şi cunoscând 

bine personalitatea copiilor. 

e) Fiinţa umană are nevoie de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi de afectivitate şi 

protecţie. Simţim nevoia de a fi printre acei semeni ai noştri care ne oferă căldură 

sufletească, ajutor în momentele dificile ale vieţii, confort psihospiritual. Deşi şi alte genuri de 

grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia este mediul ce întruneşte cel mai adesea şi 

în cel mai înalt grad asemenea calităţi. Familia apare ca fundalul socioafectiv cel mai relevant 

pentru majoritatea indivizilor. Nu este greu de constatat cum, în ciuda multor disensiuni, pe 

termen lung şi pentru problemele mari, familia ca unitate, sau prin unii dintre membrii ei, 

absoarbe pozitiv bucuriile şi necazurile noastre, ne oferă protecţie materială şi spirituală. 

Această funcţie este numită şi de solidaritate psihoafectivă. 

f) Familia – poate că în societăţile moderne la concurenţă cu şcoala – este factorul cel 

mai important în acordarea directă, nemijlocită a statutului social. Prin simplul fapt că s-a 

născut într-o familie, fiecare individ moşteneşte bunuri materiale şi o poziţie socială 

recunoscută (clasă socială, grup etnic, „blazon”). Familia oferă statut social şi indirect, prin 

şcolarizare. Vedem la tot pasul, pe această direcţie, cum părinţii se străduiesc din răsputeri ca 

odraslele lor să ajungă cât mai sus pe scara socială. 

3.1.3. Originea grupului familial 

Oamenii au caracteristici biologice comune cu alte primate, cum sunt urangutanii şi 

cimpanzeii, care fac posibilă (şi necesară) viaţa în grupuri restrânse: naşterea puilor într-o fază 

mai timpurie a dezvoltării lor decât la alte animale, ceea ce determină o mai îndelungată 

dependenţă faţă de părinţi; sexualitate pe tot parcursul unui an, care conduce la o continuă 

interacţiune între femele şi masculi; preferinţa femelelor pentru masculii mai cooperanţi (de 

ajutor) şi mai puţin agresivi; diviziunea muncii bazată pe sexe, în care femelele sunt angajate 

prioritar în îngrijirea copiilor, iar masculii în protecţia lor. 

Fără alte caracteristici biopsihologice, care nu se găsesc la nivelul primatelor, oamenii 

n-ar fi putut institui însă forme stabile de familie. K. Gough (1971) enumeră ca esenţiale 

limba, autocontrolul, abilitatea de a planifica în colectiv şi de a învăţa noi forme de 

comportament. Etologii spun, de asemenea, că o mare importanţă emoţional-expresivă o are 

faptul că, în mod tipic, actul sexual uman se realizează, spre deosebire de primate, în poziţia 

faţă în faţă, ceea ce măreşte probabilitatea ca partenerii să se angajeze expresiv-emoţional întro 

relaţie mai de lungă durată. Oricum, e greu de admis că o relaţie de permanenţă între femei 

şi masculi ar fi posibilă fără intervenţia altor factori decât cel pur sexual. 

37

Analogiile cu lumea animală sau cu manifestările superioare imediat precedente 

omului şi căutarea rădăcinilor unor comportamente umane în comportamentele acestora sunt 

contestate de mulţi sociologi şi antropologi. Faptul că omul ca animal are o calitate specială, 

raţiunea, şi trăieşte într-un mediu sociocultural ce mediază relaţia cu cel fizico-geografic 

schimbă radical datele problemei. Alţi autori consideră însă că patternurile comportamentale 

incrustate genetic s-au transmis şi la fiinţele umane şi ele funcţionează mai mult sau mai puţin 

voalat, mascate şi transformate de parametrii sociali. Este de reţinut însă că şi pentru etologia 

animală se aduc date noi care le infirmă pe unele ce păreau certe. Astfel, se admitea că 

stabilitatea cuplului de împerechere la animale (în particular, la păsări şi mamifere) este dată 

de dependenţa prelungită a nou-născutului de mamă (părinţi), care necesită diviziunea muncii 

pe mascul şi femelă (masculul apără teritoriul şi „cuibul”, aduce de mâncare, femela are grijă 

de pui, îi hrăneşte etc.). S-a constatat însă că nu dependenţa în sine determină stabilitatea, ci că 

un bun predictor pentru stabilitatea de cuplu în lumea animalelor este dacă femela se poate 

hrăni sau nu pe ea şi puii ei. Dacă da, indiferent cât de prelungită este dependenţa, cuplul nu se 

stabilizează, iar dacă nu, se formează un cuplu cu performanţă în timp. În termeni tehnici, 

acest predictor poate fi denumit cerinţele specifice ale postpartumului (postpartum 

requirements), aşa cum e descris de C. Ember şi M. Ember (2002). Indiferent de valabilitatea 

fenomenului pentru cuplurile umane, perioada de hrănire a copilului imediat după naştere 

(postpartum) are o semnificaţie deosebită în explicarea poliginiei (vezi secţiunea 3.3.3.). 

Legat de nevoia de a îngriji copiii pentru a deveni fiinţe umane, dar şi ca o valoare 

independentă, se invocă argumentul că, întrucât în toate comunităţile umane există o diviziune 

pe sexe (genuri sociale) a muncii, mariajul şi familia ar fi soluţia cea mai eficientă de 

colaborare a tipurilor de activităţi feminine (îngrijirea copiilor, confecţionarea de 

îmbrăcăminte, îngrijirea animalelor) cu cele masculine (vânătoarea, apărarea teritoriului etc.). 

Apariţia familiei mai este explicată prin nevoia de a reglementa relaţiile sexuale dintre 

membrii unui grup (comunităţi) în vederea reducerii competiţiei sexuale. Atâta vreme cât o 

mare parte din energia unui grup este cheltuită pe competiţii şi conflicte interne, grupul 

respectiv este mai vulnerabil faţă de ameninţările din afară. Reducerea tensiunilor înseamnă 

creşterea puterii grupului. Aceasta este valabil şi pentru grup şi pentru unitatea familială din 

interiorul lui. Necesitatea de a reduce conflictele interne din grupul lărgit (trib) a condus la 

apariţia familiei, iar necesitatea de a le reduce în interiorul familiei a dus la tabuul incestului. 

În acest context explicativ se înscrie şi „principiul legitimităţii”, elaborat de B. 

Malinowski (1926), potrivit căruia funcţia mariajului şi a familiei este de a identifica bărbatul 

responsabil pentru protecţia femeii şi a copiilor şi pentru plasamentul acestora în societate. 

Prin tată, biologic sau doar social, se asigură poziţia copilului în sistemul de rudenie în 

societate, iar prin familie în general, reproducţia valorilor, a normelor, cunoştinţelor. 

Teoria cooperării şi a schimbului (Lévi-Strauss, 1973) – care explică mai mult 

endogamia şi tabuul incestului (vezi 3.3.2 şi 3.3.3) – insistă asupra faptului că mariajul în afara 

familiei sau a tribului constituie cel mai eficient mijloc de creare de alianţe. Schimbul de femei 

(mirese) şi bărbaţi (miri) este prima relaţie socială serioasă care a servit ca exemplu şi a 

38

constituit baza pentru toate celelalte schimburi ce leagă şi menţin indivizii şi familiile 

împreună în sistemele sociale stabile. 

Explicaţiile expuse mai sus, de nuanţă funcţionalistă, denotă beneficii importante 

pentru indivizi şi grupuri în descoperirea familiei, la baza căreia stau tabuul incestului, 

schimbul de femei şi bărbaţi prin mariaj şi paternitate socială (responsabilitatea tatălui). Prin 

acestea, grupurile sunt întărite, iar nevoile indivizilor, satisfăcute. Dacă ne întrebăm însă în 

legătură cu ponderea acestor beneficii, vom vedea că ea depinde de puterea economică şi 

politică, putere deţinută în general de bărbaţi. Această poziţie este amplu argumentată de 

susţinătorii teoriei conflictului, teorie opusă în cele mai multe puncte paradigmei structuralfuncţionaliste. 

Orientarea funcţionalistă în explicarea apariţiei familiei poate fi interogată şi dintr-un 

punct de vedere epistemologic mai larg: îngrijirea copiilor, reglementarea relaţiilor sexuale, 

cooperarea şi schimbul, responsabilităţile sociale sunt probleme care puteau fi soluţionate şi 

prin alte aranjamente. Explicaţiile funcţionaliste sunt în mare parte de genul post festum, adică 

ceva s-a întâmplat şi noi credem că numai aşa putea să se întâmple. Ca şi în alte cazuri când e 

vorba de reconstituiri ale unui fragment de timp atât de îndepărtat, e greu să obţii un „film” 

precis şi convingător pe tema apariţiei familiei. Geneza ei se poate datora şi unor factori 

necunoscuţi încă, alături de care este plauzibil să îi plasăm şi pe cei expuşi în textul de faţă, 

mai ales dacă luăm în considerare acţiunea lor concomitentă. Adică este probabil ca familia să 

fi apărut, prin încercări derulate pe o lungă perioadă de timp, ca strategia instituţională optimă 

(în termeni de costuri şi beneficii) să răspundă diferitelor cerinţe legate de supravieţuirea şi 

dezvoltarea grupurilor umane. 

3.2. Tipologia familiei 

3.2.1. Relevanţa criteriilor de clasificare 

Taxonomia poate lua o varietate impresionantă de forme şi pentru familie. Se vorbeşte 

de familii reprimatoare şi familii liberale (în educaţie), de familii integrate şi la limita 

integrării, familii active şi familii pasive, familii stabile şi familii instabile (vezi Mitrofan, 

Mitrofan, 1991). În acelaşi spirit am putea continua: familii tinere, familii bătrâne, familii 

bogate, familii sărace. Asemenea clasificări au însă doar o valoare conjuncturală, fiind utile în 

gruparea unor date statistice sub sintagme ale limbajului cotidian. 

Dacă întreprindem cercetări în mediul rural, este importantă clasificarea în familii 

agrare, nonagrare şi mixte. Urmărind relevarea unor indicatori ce priveau structura forţei de 

muncă, caracteristicile locuinţei şi dotarea ei cu bunuri de folosinţă îndelungată, precum şi 

indicatori sintetici ai modului de trai, I. Aluaş şi T. Rotariu (1989) realizează următoarea 

clasificare familială (de gospodării): „fără pensionari nonagricoli”, „cu pensionari 

nonagricoli”, „familii pur ţărăneşti”, „familii mixte”, „familii nonţărăneşti”. Această tipologie 

39

socioeconomică s-a vădit fertilă în evidenţierea unor aspecte esenţiale ale spaţiului de viaţă 

rural. 

În studiile de stratificare şi mobilitate socială, stabilirea rubricilor de familii 

muncitoreşti, ţărăneşti şi de intelectuali este pertinentă. (De observat că în asemenea studii se 

consideră de obicei ocupaţia tatălui, şi aceasta din trei motive principale: în foarte multe 

familii, apartenenţa socială şi de clasă a soţilor este diferită, muncitor-funcţionar, 

ţăran-muncitor muncitor-funcţionar, ţăran-muncitor etc., dar şcolaritatea tatălui este de obicei 

mai înaltă şi, în consecinţă, statutul lui socioeconomic mai mare; în numeroase familii, doar 

tatăl este angajat în câmpul muncii; în general, doar tatăl aduce un venit mai mare în familie şi 

în multe familii tatăl este capul familiei şi din alte puncte de vedere.) 

În special din cauza dificultăţii de a găsi un post convenabil de muncă în aceeaşi 

localitate cu rezidenţa, sunt familii în care unul sau amândoi soţi fac naveta. După cum în 

număr crescând sunt situaţiile în care partenerii conjugali au nu numai slujbe, ci şi rezidenţe în 

localităţi diferite. Acest gen de familie migrantă (Mihăilescu, 1993) – soţii locuiesc în 

localităţi diferite şi se vizitează reciproc – este destul de răspândită în SUA (peste 700.000 de 

familii în 1989). 

Când ne referim, prin urmare, la tipologia familiei, trebuie să avem în vedere că putem 

găsi aproape o infinitate de criterii (şi tipuri), dar că multe dintre ele nu au aproape nici o 

valoare epistemică (familie activă, familie pasivă, de pildă), că unele au o funcţie 

conjuncturală (în cercetări pe diferite teme), după cum există tipuri de familie care au o 

valoare ştiinţifică generală pentru sociologia familiei. Ele vor fi analizate în cele ce urmează. 

3.2.2. Familia nucleară şi familia extinsă 

Familia nucleară (sau simplă) este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soţ, 

soţie) şi copiii dependenţi de ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună. Această combinaţie 

este considerată unitatea minimală panumană a organizării sociale. R. Linton (1949, p. 2) 

spune că atunci când omenirea s-ar stinge, „ultimul bărbat îşi va petrece ultimele lui ore în 

căutarea nevestei şi a copiilor”. Familia nucleară reprezintă „nucleul” tuturor celorlalte forme 

de structuri familiale. Ea se reprezintă grafic astfel (o variantă): 

40

Figura 1. Familia nucleară 

Familia extinsă (sau lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi 

generaţii, astfel încât alături de cuplul conjugal şi copiii lui mai pot figura părinţii soţului 

şi/sau soţiei, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei (cu soţii, soţiile şi copiii lor), precum şi unchi 

sau mătuşi de-ai cuplului. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc şi gospodăresc împreună trei 

generaţii: părinţii, copiii acestora şi părinţii părinţilor. Iată o variantă de familie extinsă 

reprezentată grafic: 

Figura 2. Familie extinsă 

Câteva observaţii se impun cu privire la familia nucleară şi cea extinsă şi la raportul 

dintre ele. 

În primul rând, se cuvine lămurit raportul dintre cele două forme şi familia poligamă. 

În mod obişnuit, aceasta din urmă este tratată ca familie extinsă deoarece este o unitate mai 

largă decât un cuplu conjugal şi copiii acestora. Întrucât însă, fie în forma ei de poliginie, fie în 

cea de poliandrie (vezi 3.3.3.1.), avem un soţ/soţie ce grupează în jurul lui (ei) mai mulţi 

parteneri conjugali şi copiii avuţi împreună, putem considera o asemenea configuraţie şi 

nucleară. Mai ales că trebuie să distingem între un atare aranjament domestic şi cel în care doi 

sau mai mulţi fraţi locuiesc împreună, fiecare dintre ei având două sau mai multe neveste, dar 

şi având băieţi adulţi care, la rândul lor, pot fi căsătoriţi cu una sau mai multe femei. (O 

asemenea situaţie se întâlneşte frecvent la unele populaţii din Africa.) În acest caz avem o 

familie extinsă poligamă. Mulţi autori preferă să includă însă acest tip de convieţuire în grupul 

domestic (vezi 3.5.) şi să considere familia poligamă ca familie extinsă. 

În al doilea rând, sistemul familiilor extinse este tipic pentru societăţile nonindustriale, 

în vreme ce familia nucleară, ca unitate independentă, caracterizează societatea industrială şi 

postindustrială. În acest sens, primul sistem familial este considerat tradiţional, iar al doilea, 

modern. Să subliniem însă că nu e vorba de o trecere de la familia extinsă la cea nucleară, ci 

de o schimbare a ponderii şi funcţiilor lor în istoria omenirii, în particular a Europei şi SUA 

(vezi 3.4.). 

41

În al treilea rând, familia nucleară şi familia extinsă, aşa cum au fost ele prezentate, 

sunt tipuri ideale, cazurile concrete de familii fiind abateri mai mult sau mai puţin 

semnificative de la modelul teoretic. De exemplu, cuplul conjugal fără copii este subsumat tot 

familiei nucleare, iar un părinte cu un copil, de asemenea. Familie extinsă este considerată şi 

convieţuirea soţ-soţie (fără copii) cu părinţii unuia dintre ei, la fel situaţia de soţ-soţie (cu 

copii) şi un părinte al unuia dintre soţi. Se distinge astfel, atât la nivelul familiei nucleare, cât 

şi la nivelul familiei extinse, între familii complete şi incomplete, un criteriu ce se suprapune 

aproape total cu cel ideal (teoretic) – empiric. Important de reţinut este că, analizând tipurile 

de familie din fiecare context sociocultural, ca şi cazurile concrete de structuri de familie 

din interiorul acestor contexte, constatăm un continuum nuclear (ideal) – extins (ideal) cu 

foarte multe variante intermediare, dintre care cele de mai jos mi se par semnificative. 

3.2.2.1. Familia tulpină 

Aceasta are următoarele caracteristici: 

a) Este un grup domestic ce reuneşte trei generaţii, aceea a tatălui şi a mamei, a unuia 

dintre copii (de regulă, un băiat), cu nevasta sa şi copiii acestuia, deci bunici, părinţi, copii, 

având aceeaşi locuinţă. Din acest grup fac parte şi copiii care au rămas celibatari. 

b) Grupul este identificat ca o „casă” ce înglobează, pe lângă rezidenţă şi alte clădiri, 

pământul şi dreptul de a folosi bunurile comunale (apa, pădurile, păşunile etc.). Din generaţie 

în generaţie, această „casă”, gospodărie, trebuie transmisă intactă. 

c) Nefiind divizibilă, gospodăria este moştenită de un singur fiu (de obicei, cel mai 

mare), care aduce „în casă”, ca soţie, o femeie „străină”. Celorlalţi copii li se face o zestre (de 

regulă, în bani) şi astfel devin excluşi de la moştenire. Fiicele urmau să se căsătorească în alte 

„case”, fiii mai mici căutau fete moştenitoare, devenind gineri, iar cei ce rămâneau acasă, 

celibatarii, renunţau tacit la partea lor de moştenire. Aşa încât, dacă fetele ajungeau „străine” 

într-un context patriarhal, patriliniar şi patrilocal (vezi 3.3.3.2), băieţii mai mici alergând după 

fete cu gospodărie, statutul celibatarilor era la mijloc de drum, între servitori şi rude (Segalen, 

1987). 

De aceea, concepţia ideologilor francezi din secolul al XIX-lea – în particular a lui F. 

La Play – care, indignaţi de instabilitatea şi dezorganizarea familiei muncitoreşti, propuneau o 

întoarcere la familia tulpină era, dacă nu demagogică, cel puţin idilică. Argumentul că prin 

acest gen de familie se asigură autoritatea patriarhală şi continuitatea valorilor între generaţii 

nu este suficient de solid pentru a o acredita ca tip ideal, dacă avem în vedere şi dezavantajele 

ei. 

Familia tulpină este asemănătoare cu alte constelaţii domestice specifice societăţii 

ţărăneşti din Europa. Una des menţionată în textele de specialitate este zadruga iugoslavă. Şi 

în acest caz, deşi cuplurile conjugale se individualizează, locuind separat – dar în jurul casei 

centrale –, gospodăria este comună, existând un şef (bărbat) al grupului familial, iar femeile 

42

având un rol secundar. Autoritatea tatălui asupra fiilor şi soţiilor este mai mare decât în 

modelul „tulpină”, prestigiul lui fiind şi de natură religioasă; el este considerat reprezentantul 

sfântului patron al zadrugăi. Mai mulţi fii, cu nevestele şi copiii lor, muncesc şi gospodăresc 

împreună (inclusiv menajul) sub tutela „bătrânilor”. Nu e greu de închipuit câte disensiuni, 

conflicte, refulări şi stresuri existau într-un asemenea grup lărgit, după cum pot fi identificate 

şi multe avantaje legate în special de creşterea copiilor, îngrijirea în caz de boală ş.a.m.d. 

Familia ţărănească de la noi din ţară, cu deosebiri regionale marcante, se înscrie, în 

mare, între cele două formule de mai sus. Fiul (cel mai vârstnic) care rămâne în casa 

părintească, modelul patriarhal, zestrea fetelor sunt dimensiuni centrale ale mariajului şi 

familiei româneşti. 

3.2.2.2. Familia extinsă modificată 

Este un concept lansat în 1960 de E. Litwak. El nu desemnează o formă propriu-zisă de 

structură familială, ci sugerează un fenomen des întâlnit în lumea contemporană. Anume, 

faptul că în ciuda independentizării cuplurilor nou formate, a separării lor teritoriale de părinţi, 

familia continuă să existe ca familie extinsă, între părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi 

nepoţi menţinându-se puternice legături de ordin socioafectiv în primul rând, dar şi 

economice. Prin desprinderea fizică a cuplurilor există în principiu posibilitatea de a se 

diminua disensiunile cotidiene şi de a spori semnificaţia unor evenimente proeminente ale 

familiei lărgite, cum sunt naşterile, căsătoriile etc. În varianta ei extinsă modificată, familia 

funcţionează ca un întreg în luarea unor decizii majore şi uneori bugetul este comun. 

Studii autohtone şi ale unor specialişti străini (în particular, antropologi americani) pe 

sate din Transilvania din anii ‟70 au constatat că cele mai prospere familii din comunitatea 

rurală erau cele pe care le-am putea numi „extinse modificate”, o combinaţie în care familia 

mai „bătrână” lucra în agricultură, iar cea „tânără” la oraş, în industrie sau comerţ. Deţinerea 

de bani, dar şi produse agricole (alimentare) prezenta mari avantaje economico-sociale pentru 

familie şi conferea prestigiu în faţa comunităţii. 

Dezvoltând idei mai vechi, E. Litwak aduce (1987) argumente de detaliu la teza că 

industrializarea, modernizarea şi urbanizarea au determinat facilitarea legăturilor dintre 

cuplurile conjugale şi menţinerea, sub multe aspecte, a vieţii de familie extinse prin: 

posibilităţile de transport rapid, dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie, posibilitatea de a găsi 

slujbe în acelaşi oraş. Dezvoltarea unor relaţii de afecţiune şi întrajutorare în familia extinsă de 

acest tip este posibilă şi pentru că astăzi există o mare egalitate de statut între tineri, adulţi şi 

vârstnici. 

3.2.3. Alte tipuri de familie 

Sociologia familiei mai consemnează ca notabilă distincţia dintre familia consangvină 

şi cea conjugală. Prima înseamnă familia din care provin indivizii (tată, mamă, fraţi, surori, 

43

unici), „legăturile de sânge”, iar cea de-a doua, familia constituită prin căsătorie (soţia, copiii, 

socrii, cumnaţii). Familia consangvină este principala sursă de socializare primară, ea oferă şi 

induce copiilor şi tinerilor anumite valori, norme, atitudini şi comportamente. De aceea, se mai 

numeşte şi familia de orientare, iar cea conjugală, de procreare. Bărbaţii şi femeile adulte 

aparţin concomitent atât familiei consangvine, cât şi celei conjugale, ceea ce presupune, 

deopotrivă, beneficii (individul are cel puţin două grupuri suportive – material şi emoţional) şi 

costuri (de multe ori, cerinţele de rol din partea celor două familii sunt contradictorii). 

În multe societăţi, relaţiile economice, sociale şi politice sunt controlate de bărbaţi. 

Adesea, poliginia este admisă, iar bărbaţii domină nu numai viaţa socială publică, ci şi 

pe cea de familie. Astfel de societăţi şi familii se numesc patriarhale şi sunt strâns legate de 

descendenţa pe linia tatălui şi de rezidenţa patrilocală. Familia matriarhală, în care relaţiile de 

familie sunt dominate de femei, este astăzi mai puţin prezentă în forma ei clasică (din perioada 

aşa-numitului matriarhat). Ea este tipică pentru societăţile matriliniare şi matrilocale. De notat 

însă că societatea occidentală, şi nu numai, cunoaşte o rapidă extensie a familiilor matrifocale, 

datorită tot mai multor cazuri în care mama singură îşi creşte copiii sau are soţi fluctuanţi. 

Familiile matrifocale (sau matricentrate) formează partea cea mai numeroasă dintre familiile 

monoparentale – copii cu un singur părinte –, ponderea cazurilor de copii crescuţi numai de 

tată nefiind însă nici ea neînsemnată. 

3.2.4. Familia şi gospodăria. Grupul domestic 

Grupul domestic este „…un ansamblu de persoane care împart acelaşi spaţiu de viaţă: 

noţiunea de coabitare şi rezidenţă comună este aici esenţială” (Segalen, 1987, p. 33). 

Respectivul spaţiu comun poate fi un context de muncă sau producţie, cum sunt fermele 

agricole, atelierele meşteşugăreşti, buticurile, sau poate însemna doar un spaţiu de odihnă şi 

consum, de interacţiune psihoafectivă, aşa cum se întâmplă cu locuinţele moderne. Să 

precizăm totuşi că un grup domestic este considerat ca atare dacă în centrul lui se află 

persoane legate prin sânge sau prin alianţe maritale. Bineînţeles că nu orice grup productiv sau 

de locatari este un grup domestic. 

De regulă, grupul domestic este structurat în jurul grupului menajer. Aceasta înseamnă, 

de obicei, spaţiul de viaţă şi activitate comună al familiei conjugale, adică soţ, soţie, copii. El 

are deci o sferă mai îngustă decât cel domestic. Anumite grupuri domestice sunt doar grupuri 

de menaj, altele înglobează mai multe grupuri menajere sau mai multe rude consangvine ori 

prin alianţă. După cum, cu precădere în activităţile de producţie, poate include şi nonrude: 

angajaţi, chiriaşi ş.a.m.d. Zadruga şi alte constelaţii familiale sunt exemple de acest fel. 

Raportând noţiunea de grup domestic la cea de familie nucleară şi la cea de 

familie extinsă, putem afirma, prin urmare, că orice familie nucleară este un grup de 

menaj (şi domestic), orice familie extinsă este un grup domestic, dar nu orice grup domestic 

este o familie extinsă (el putând cuprinde şi nonrude). Cum se raportează grupul domestic la 

ceea ce în româneşte se numeşte gospodărie? 

44

Termenul „gospodărie” – echivalentul, dar nu perfect, în englezeşte al household şi în 

franceză al maissonée – e înţeles în cultura noastră, în general, ca o locuinţă cu anexele sale în 

care se desfăşoară şi activităţi productive de tip agrar. De aceea, gospodăria este asimilată, de 

obicei, gospodăriei ţărăneşti. În dicţionarele mai vechi, aşa şi este explicat cuvântul. Totuşi, în 

Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975 (Editura Academiei RSR, Bucureşti), alături 

de sensul mai sus menţionat, care apare de altfel ca sens prim, mai figurează şi „unitatea 

formată dintr-o locuinţă şi din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun”. 

Aşadar, putem accepta termenul de „gospodărie” şi în româneşte în accepţiunea de 

grup familial (plus eventual alte rude sau chiar alte persoane) care are o locuinţă independentă 

(chiar dacă apartament de bloc). În acest înţeles mai larg (foarte apropiat de cel de household), 

termenul „gospodărie”, faţă de „familie”, pune accentul pe locuinţă şi activităţile casnice, pe 

administrarea bunurilor şi a bugetului. Pentru realitatea de la noi deci, termenii de „familie”, 

„gospodărie” şi „menaj” sunt suficienţi. Dacă ne referim la o abordare istorică şi culturalcomparativă, 

atunci noţiunea de grup domestic, care are o sferă mai largă, este eficientă. 

3.3. Mariajul şi formele sale 

3.3.1. Universalitatea mariajului. Cazul Nayar 

Mariajul este o instituţie ce se găseşte în orice societate şi cultură. El este o uniune 

dintre indivizi de sex opus, recunoscută şi legitimată social. Mariajul diferă de alte uniuni 

interindividuale (cum ar fi prieteniile, familiile incomplete) prin următoarele caracteristici 

(apud Tischler et al., 1986): se desfăşoară într-o manieră publică (şi, de obicei, formală); 

contactele sexuale dintre parteneri figurează ca un element explicit al relaţiei; constituie 

condiţia esenţială pentru legitimizarea urmaşilor, le dă un statut social acceptat; are tendinţa de 

a fi o relaţie stabilă şi de durată. De aceea, deşi în cele mai multe societăţi (ţări) divorţul este 

permis, în nici una nu este încurajat, adică nu reprezintă o normă prescriptivă ideală. 

Ca şi pentru familie, definiţia de mai sus este una orientativă, iar caracteristicile 

menţionate se găsesc doar ca tendinţă statistică. Astfel, criteriul „indivizi de acelaşi sex” este 

tot mai mult încălcat astăzi prin căsătorii homogamice. Căsătorii de acest fel nu sunt însă cu 

totul inedite, la populaţiile africane întâlnindu-se şi căsătorii femei-femei (cazul Dahomey), 

„tatăl” social (recunoscut cultural şi care îşi ia responsabilităţi de creştere) fiind o femeie. Un 

exemplu mai spectaculos, care ridică întrebarea dacă mariajul este universal, îl constituie cazul 

Nayar, studiat de K. Gough (1952). 

În India, la o castă superioară din regiunea Nayar, fetele pubescente trec printr-o 

ceremonie de patru zile, în timpul căreia se „căsătoresc” cu un bărbat pe care Gough îl 

numeşte „soţ de ritual”. Ceremonia este obligatorie pentru ca fetele să îşi înceapă cariera 

sexuală şi de reproducere. După consumarea ritualului, ele sunt libere să aibă relaţii sexuale cu 

câţi bărbaţi vor, cu condiţia să nu încalce restricţiile de castă şi incest. Totuşi, nici aceste relaţii 

nu sunt aleatorii, bărbaţii cu care se cuplează numindu-se „soţi vizitatori”. Ei nu petrec mai 

45

mult de o noapte la rezidenţa fetei în cauză, timp în care îşi lasă armele la uşa casei, pentru a-i 

avertiza pe ceilalţi bărbaţi interesaţi. Dacă „nevestele” din Nayar nu pot dovedi că eventualii 

copii pe care îi au provin de la soţul de ritual sau de la unul dintre soţii vizitatori (ori, în 

anumite împrejurări, de la alt bărbat cu statut de castă acceptabil), ele sunt pedepsite. 

Cazul Nayar ne arată instituţionalizarea culturală a situaţiei de (posibilă) diferenţă 

dintre tatăl biologic şi tatăl social, precum şi nevoia ca acesta din urmă să existe; ritualul de 

căsătorie are loc tocmai în vederea acreditării sociale a unui tată (soţul de ritual). Aşa încât, cu 

toate că exemplul Nayar infirmă universalitatea unor dimensiuni esenţiale ale mariajului 

(convieţuirea, relaţii sexuale soţ-soţie, stabilitate şi durată), el dovedeşte caracterul universal al 

căsătoriei, chiar simbolică, drept formulă dezirabilă de a creşte copii şi de a le atribui acestora 

un statut social. În tradiţia funcţionalistă, antropologii culturali insistă că situaţia este, în 

acelaşi timp, un exemplu de adaptare la anumite condiţii, în particular la aceea că bărbaţii din 

această regiune, fiind din casta războinicilor, lipseau timp îndelungat de acasă. Odată cu 

reducerea în timpurile noastre a serviciului militar, căsătoriile din Nayar devin tot mai normale 

(Ember, Ember, 2002). 

3.3.2. Tabuul incestului 

Este necesar să precizăm de la început că există o diferenţă între interzicerea relaţiilor 

sexuale dintre rude apropiate şi interzicerea căsătoriilor dintre ele. Tabuul incestului este 

expresia folosită şi pentru una şi pentru alta dintre aceste situaţii. Şi într-adevăr, cele două 

planuri se suprapun în foarte mare măsură. Să observăm însă că, dacă mai ales în societăţile 

care au sisteme legislative, interdicţia de căsătorie între părinţi-copii, fraţi-surori, bunicinepoţi, 

ori alte rude apropiate este uşor de urmărit, iar încălcarea ei relativ simplu de 

sancţionat, nu acelaşi lucru se întâmplă cu tabuul sexual. Medicii, lucrătorii sociali şi alte 

persoane din domeniul asistenţei şi intervenţiei sociale ne pot spune cât de mult este încălcat 

practic respectivul tabu. Şi acestea sunt doar cazurile cunoscute. 

Oricum, ca normă, tabuul incestului este aproape universal. Excepţii mai semnificative 

constituie Egiptul antic, populaţiile inca şi cele hawaiene. Dar şi aici incestul era permis 

selectiv, fiind acceptate relaţiile sexuale şi maritale numai între fraţi şi surori, nu şi între 

părinţi-copii şi bunici-nepoţi. El este selectiv şi în sensul că, de regulă, permisiunea era pentru 

familiile regale. Desigur, cu cât categoria „rude apropiate” include mai multe genuri de 

persoane (unchi, mătuşi, verişori), cu atât permisiunea era mai largă, mariajele de acest fel 

fiind, din motive economice şi politice, chiar încurajate (vezi căsătoriile regale şi nobiliare în 

Europa Evului Mediu). 

Din perspectiva simţului comun, nepracticarea relaţiilor sexuale şi a căsătoriilor între 

rudele apropiate este un lucru firesc, natural şi nu comportă întrebarea „de ce?”. Discutarea 

acestui subiect este oarecum un tabu pentru bunul-simţ. Dar întrucât spiritul ştiinţific nu 

cunoaşte nici o interdicţie tematică, nici tabuul incestului nu constituie un tabu investigaţional. 

Antropologi, sociologi, psihologi şi alţi analişti ai etologiei umane s-au întrebat care sunt 

46

cauzele tabuului incestului. 

Ei au pornit de la constatarea simplă că dacă neînclinaţia înspre raporturile sexuale (şi 

mariaj) între rude apropiate ar fi ceva natural, nu ar mai fi nevoie de tabu. O explicaţie mai 

avansată a neatracţiei erotice din sânul familiei este cea a suprasaturaţiei de stimuli – sugerată 

încă din 1849 de E. Westermark, la mare vogă în anii ‟20 ai secolului trecut –, care spune că 

înclinaţia spre celălalt este invers proporţională cu varietatea de stimuli pe care acesta îi oferă. 

Or, într-un context de muncă şi/sau habitatul unde eşti toată ziua cu cineva, probabilitatea de a 

da şi de a primi stimuli noi este mai mică. Atracţia erotică pentru cel în care poţi citi ca într-o 

carte nu se produce sau se stinge. 

Unele cercetări experimentale confirmă această ipoteză – în terminologia limbajului 

curent, ea s-ar numi „a plictiselii” –, dar alte date sunt însă nonsuportive. Dintre cercetările 

sistematice ce atestă efectul suprasaturaţiei de stimuli, două sunt mai relevante. Y. Talmon 

(1964), studiind un număr de 125 de cupluri căsătorite provenite din kibbutzuri evreieşti, a 

constatat că nici unul nu era format din parteneri crescuţi în acelaşi kibbutz. Crescut în acelaşi 

kibbutz însemna – aşa cum s-a mai arătat în secvenţa dedicată definirii familiei –, că stăteau 

puţine ore cu părinţii, majoritatea interacţiunilor erau exclusiv între ei, aveau o viaţă comună 

foarte intensă. De aici lipsa de interes a unuia faţă de altul, ceea ce apare şi ca declaraţii din 

partea lor: „Nu mă atrăgea, era prea cunoscut, citeam în el ca într-o carte deschisă”. Este 

interesant că dezinteresul se manifesta nu doar în a-şi uni destinele, ci şi în relaţii sexuale 

pasagere. Mai mult, erau căutaţi cu aviditate, atât pentru sex, cât şi pentru relaţii mai stabile 

(prietenii şi căsătorii), cei veniţi din altă parte, tocmai pentru nota de mister ce le era atribuită. 

O altă cercetare confirmată este cea întreprinsă de A. Wolf (1968) într-o regiune din nordul 

Taiwanului, unde se practică obiceiul ca familiile sărace să-şi dea fetele – imediat ce împlinesc 

câteva săptămâni sau luni de la naştere – unor familii mai înstărite, ca viitoare nore. Numită 

„mica mireasă”, fata creşte şi copilăreşte împreună cu viitorul ei soţ. A. Wolf a constatat că 

mariajele de acest fel eşuează într-o proporţie mult mai semnificativă decât cele în care soţii 

n-au crescut împreună: relaţiile sunt mai frecvente, numărul de urmaşi mai mic, divorţurile 

mai numeroase. Acest gen de familii sunt caracterizate prin lipsa de interes a soţilor unul faţă 

de altul pe plan comunicaţional, afectiv şi sexual. Noi ştim însă că psihologia socială a dovedit 

experimental şi corelaţional că în formarea de prietenii şi iubiri, multe finalizate în căsătorii, 

funcţionează cu pregnanţă efectul familiarităţii, înscris în cel de proximitate spaţială. Probabil 

că cele două efecte (al suprasaturaţiei de stimuli şi al familiarităţii) aparent opuse sunt 

complementare în condiţiile existenţei nici a unei foarte mari apropieri şi interacţiuni, dar nici 

a unei apropieri inexistente sau total superficiale, ci a distanţei optimale (vezi şi Iluţ, 2000). 

Concepţia freudiană argumentează că tabuul incestului este înscris în psihicul nostru de 

adâncime. Raţionamentul ar fi următorul: datorită familiarităţii, a contactului fizic şi afectiv 

dintre mamă şi fiu, acesta din urmă are puternice propensiuni sexuale faţă de mama sa. El vede 

însă că tatăl se bucură de privilegiile erotice, de unde gelozie şi ostilitate faţă de propriul tată, 

dar şi teamă faţă de el, pentru că îl simte mai puternic. Soluţia este să-şi reprime impulsul 

incestuos. Acesta trece în subconştient, de unde însă lucrează în continuare. Psihicul dezvoltă 

47

atunci, ca o formă de apărare, ostilitatea faţă de incest. Recurgând la istoria evoluţiei speciei 

umane, S. Freud conchide că impulsul incestuos este înnăscut, dar la un moment dat pe scara 

dezvoltării umanităţii s-a produs o schimbare, iar tabuul de incest s-a înscris în ereditarul 

uman. Într-o formă mai atenuată, mecanismul psihanalitic de factură erotico-sexuală fiumamă-tată, 

având ca efect complexul lui Œdip, este valabil şi pentru fiică-tată-mamă, soldat 

cu complexul Electra. Teoria freudiană nu răspunde la întrebarea de ce există tabuul incestului 

între fraţi-surori, verişori-verişoare şi, mai ales, rămâne în acelaşi paradox ca şi concepţia 

respingerii naturale sau a suprasaturaţiei de stimuli: dacă motivaţia de adâncime ne dictează să 

nu avem relaţii sexuale cu cei din familia noastră consangvină, de ce e nevoie de o interdicţie 

exterioară? De notat deci că deşi acest mecanism poate fi prezent, la fel ca şi concepţia 

„naturalistă”, el nu explică de ce este nevoie de interdicţie dacă nu există atracţie. 

Cauzele tabuului sunt intim legate de mariaj şi familie. Una dintre ele ar consta în 

faptul că prin reglementarea relaţiilor sexuale din interiorul familiei se elimină o sursă 

puternică de tensiune şi se identifică şi legitimează tatăl social al copiilor. O altă cauză de prim 

ordin a interdicţiei incestului este considerată nevoia familiei de a avea şi de a menţine legături 

cu alte familii. Relaţiile cele mai trainice sunt cele stabilite prin alianţe de rudenie. Interdicţia 

de sex şi mariaj între fraţi-surori trimite la căsătorii în afară. Extinsă la nivelul comunităţii 

(tribului), această regulă duce la exogamie. 

Explicaţia cea mai „tare” şi mai des întâlnită este însă cea a degenerării biologice. Se 

consideră că reproducerea biologică între rude apropiate, în cadrul unor grupuri închise, duce 

la degradarea fizică şi psihică, sporind semnificativ numărul „monştrilor”. Fără a intra în 

detalii, sunt utile două observaţii care contravin unor idei consacrate, neexaminate însă 

întotdeauna şi critic: 

a) Reproducţia în populaţii mici şi închise nu este neapărat vătămătoare. Acest gen de 

reproducţie, prin genele recesive negative, duce la o rată mare a mortalităţii şi la una scăzută a 

fertilităţii. Dar dacă populaţia depăşeşte punctul critic al respectivului declin demografic, 

reproducţia strânsă (close inbreeding) conduce treptat la eliminarea genelor recesive negative 

(deletorii). În mod teoretic, o succesiune de familii nucleare pot practica autoreproducţia în 

decurs de câteva generaţii, fără efecte adverse şi cu beneficii biologice. Cleopatra (ce 

minunată femeie, fizic şi intelectual!) a fost produsul a unsprezece generaţii de căsătorii fratesoră 

sau alte rude apropiate în interiorul dinastiei ptolemeice. Desigur, este un singur exemplu, 

iar ştiinţa nu se poate bizui pe cazuri excepţionale în aflarea şi explicarea regularităţilor. Sunt 

însă studii concrete (Livingstone, 1969) care arată că, asociate şi cu anumite practici de 

infanticid (direct şi indirect), unele populaţii săteşti închise nu ajung la degradare biologică. 

Totuşi, atunci când nu intervin condiţii de eliminare a exemplarelor anormale biologic – în 

societăţile complexe practicile de infanticid selectiv fiind condamnate moral şi legal –, 

degenerarea prin close inbreeding (împerecheri în grupuri închise) este un fenomen real, 

dovedit şi statistic. Astfel încât, pe ansamblul populaţional, el constituie un temei pentru 

tabuul incestului. 

48

) Indivizii societăţii contemporane sunt conştienţi de eventualul pericol al căsătoriilor 

între rude foarte apropiate. Populaţiile „primitive” – antropologii culturali ne spun că, în 

numele relativismului cultural şi al depăşirii orgoliului nostru de superioritate, e bine să 

folosim termenul primitiv între ghilimele – trebuiau să fie conştiente de efectele incestului 

sexual şi marital pentru a prohibiza incestul din motive de degradare biologică. A desprinde ca 

factor determinant incestul pentru dezavantajarea biologică necesita însă un timp istoric 

îndelungat şi era un proces dificil. Mai ales dacă ne gândim că, cu cât o populaţie era mai 

închisă, cu atât mai puţin putea să-şi dea seama de efectele incestului prin comparaţie cu alţii. 

Dar şi în acest caz, datele cercetărilor nu sunt ferme şi consensuale. V. Durham (1991) găseşte 

că în 50% dintre rapoartele etnografilor despre problema incestului se menţionează faptul că 

populaţiile (tribale) studiate erau conştiente de efectul biologic negativ al incestului. Dar după 

cum observă C. Ember şi M. Ember (2002), indiferent dacă erau în temă sau nu cu privire la 

răul produs, tabuul incestului a asigurat o superioritate demografică, prin selecţie naturală, 

celor care l-au practicat. Iar dacă pentru celelalte motive invocate în instaurarea interdicţiei 

incestului (disrupţie familială, cooperare) se puteau găsi şi alte alternative la tabu, pentru 

degradarea biologică prin close inbreeding tabuul era singura soluţie. 

3.3.3. Tipuri de mariaj 

3.3.3.1. Monogamie şi poligamie 

Forma de mariaj monogamă în care pe un timp dat o persoană e căsătorită cu o singură 

altă persoană este cea mai răspândită în lume. Totuşi, în multe societăţi este permisă şi 

căsătoria multiplă, poligamia, cu cele două forme ale sale: poliginia (un bărbat este căsătorit 

concomitent cu mai multe femei) şi poliandria (o femeie are în acelaşi timp mai mulţi soţi). 

Cazurile de poliandrie sunt rare – doar în câteva regiuni restrânse din India, Nepal, Oceanul 

Pacific şi la unele populaţii din Africa Centrală. Poliginia este mult mai frecventă, întâlninduse 

în ţările islamice, la multe populaţii africane, la indigenii australieni şi la unii indieni din 

SUA. Poliginia este sororală, atunci când bărbatul se căsătoreşte cu toate sau unele dintre 

surorile soţiei, şi nonsororală, când această regulă nu este impusă. La fel, poliandria apare ca 

fraternală şi nonfraternală. 

Distincţia monogamă-poligamă are drept criteriu structura familială la un moment dat 

(sincronic). Dacă introducem dimensiunea diacronică, atunci se poate vorbi de monogamie 

serială, adică pe perioada vieţii, iar în societăţile monogamice indivizilor le este permis acest 

lucru, pe secvenţe diferite de timp, un individ având mai mulţi parteneri conjugali. Ceea ce se 

întâmplă des în zilele noastre, dat fiind numărul mare de divorţuri şi remariaje. Monogamia 

serială în societăţile tradiţionale ia câteodată forma sororatului (una dintre surori se căsătoreşte 

cu bărbatul surorii sale rămas văduv) sau a leviratului (fratele se căsătoreşte cu văduva fratelui 

său). 

Studiile de antropologie şi etnografie arată că poligamia este puternic corelată cu 

49

factori economici şi ecologici. De altfel se disociază între poligamia (poliginia, în fapt) elitistă 

şi populară: prima este practicată de indivizi ce au resurse să întreţină mai mulţi parteneri 

conjugali, căsătoria multiplă fiind un lux; a doua reprezintă o uniune între persoane pentru 

maximizarea beneficiului economic (mai multe soţii lucrează mai mult) şi eficientizarea 

alăptării şi îngrijirii copiilor, în condiţiile poliginiei o femeie alocând mai mult timp 

progeniturilor ei. Date fiind anumite caracteristici geografice, demografice şi economice, 

mariajul poligamic popular este mai degrabă o necesitate decât un lux. Investigaţiile concrete 

de teren, prin observaţie directă şi prin interviuri intensive, evidenţiază multitudinea de 

tensiuni, mai mult sau mai puţin manifeste în asemenea configuraţii maritale, fiind legate mai 

ales de gelozie şi rivalitatea dintre copii (de diferite mame sau taţi). 

Variabile ca „integritatea gospodăriei (proprietăţii)”, „capitalul marital (material şi 

psihosocial)” figurează şi în înţelegerea suroratului şi a leviratului. Abordarea prin costuri şi 

beneficii, cu accent pe cele economice, este fructuoasă, de altminteri, în explicaţia apariţiei şi 

menţinerii familiei în general, a celei poligamice în particular. La aceasta trebuie adăugat un 

alt factor esenţial, cel demografic, al proporţiei dintre numărul femeilor şi numărul bărbaţilor. 

În condiţiile în care numărul de femei şi bărbaţi este sensibil egal, probabilitatea 

mariajelor monogamice este mai mare, iar atunci când disproporţia este mare, căsătoriile 

multiple aproape că se impun. Disproporţia dintre sexe se datorează în principal războaielor şi 

infanticidului selectiv. Războaiele (între triburi, dar şi între naţiuni) duc la micşorarea drastică 

a numărului de bărbaţi, infanticidul direct (suprimarea deliberată a vieţii copilului) sau indirect 

(neglijarea în alimentaţie, îmbrăcăminte, boli) este de regulă în defavoarea femeilor. 

Disproporţia bărbaţi-femei este dată şi de împrejurarea că bărbaţii se căsătoresc la vârste mai 

înaintate, la un moment dat pe „piaţa maritală” cumulându-se astfel efectul disparităţii reale cu 

cel al disparităţii relative. În societăţile complexe din lumea contemporană, problema 

raportului dintre disproporţia reală şi cea relativă e mult mai complicată. Acolo unde, de 

exemplu, fertilitatea e în continuă scădere şi/sau unde migraţia externă definitivă e accentuată, 

cum e şi cazul ţării noastre, configuraţia pieţei maritale e diferită şi pe segmente de vârstă 

(Rotariu, 2003). 

Războaiele şi infanticidul selectiv se explică în mare parte, la rândul lor, prin 

interacţiunea mediu geografic-mediu tehnologic, prin variabile tehnoecologice : teritoriu, 

bunuri, productivitate. De pildă, împrejurarea că în anumite regiuni se practică infanticidul 

feminin se datorează în principal faptului că sursele de subzistenţă fiind reduse, bărbaţii (cu 

forţă fizică şi rezistenţă mai mare) sunt mult mai eficienţi şi mai valoroşi. Poliandria din 

zonele de podiş înalt din India este de înţeles prin combinaţia: mai puţine femei, valoarea 

forţei de muncă masculine, păstrarea integrităţii gospodăriei şi pământului. 

Relaţiile dintre factorii mai sus menţionaţi sunt mult mai complexe, iar în schema 

globală a explicării monogamiei şi îndeosebi a poligamiei trebuie introduse şi alte variabile. 

Se incriminează, de exemplu, ca factor explicativ tabuul sexual postnatal (postpartum 

sex taboo). În unele societăţi, cuplului nu îi este permis să aibă relaţii sexuale cel puţin un an 

de la naşterea copilului. La rândul ei, respectiva interdicţie se datorează faptului că mama, 

50

pentru a suplini lipsa de proteine din alimentaţia curentă la aceste populaţii, trebuie să-şi 

alăpteze copiii cel puţin un an, dar de obicei doi. Dacă relaţiile sexuale n-ar fi restricţionate, 

mamele ar putea avea copii la intervale de un an şi nu i-ar putea hrăni corespunzător, ceea ce 

ar provoca boli şi moartea copiilor. S-a constatat că, într-adevăr, la populaţiile ce trăiesc din 

fructe şi rădăcini (şi unde proteinele sunt reduse în alimentaţie), tabuul sexual postpartum este 

foarte frecvent şi, de asemenea, poliginia. Aceasta întrucât bărbaţilor le-ar fi greu să se abţină 

sexual ani la rând. Astfel încât, pentru a evita haosul şi promiscuitatea sexuală, s-a cristalizat 

ca soluţie un aranjament oficial, poliginia. Ea este un răspuns cultural la o problemă de 

supravieţuire. Însă, aşa cum observă C. Ember şi M. Ember (2002), teoria tabuului sexual al 

postpartumului prelungit nu explică convingător poliginia. S-ar fi putut găsi şi alte 

aranjamente funcţionale. Apoi, teoretic, chiar în condiţiile în care un bărbat are mai multe 

soţii, acestea ar putea fi concomitent sau la intervale foarte apropiate implicate în alăptarea 

prelungită, şi deci neaccesibile poftei bărbatului, de unde sexul extramarital. 

Ca pondere a tipurilor de mariaj în sânul populaţiei de pe întreaga planetă, avem în 

ordine descrescătoare: monogamia, poliginia, poliandria şi foarte rar căsătoria în grup, care 

presupune că simultan mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei au mai multe soţii şi mai mulţi 

soţi. Pentru această din urmă situaţie, explicaţiile pertinente sunt şi mai greu de găsit. Probabil 

că o abordare ideografico-contextuală ar fi mai indicată. 

3.3.3.2. Criteriul rezidenţial 

Locul în care se va fixa configuraţia maritală nou constituită, pentru un timp mai 

îndelungat sau definitiv, are multiple semnificaţii pe planul vieţii economice, psihosociale şi al 

socializării copiilor. Rezidenţa patrilocală înseamnă stabilirea grupului familial la părinţii 

mirelui (soţului), iar cea matrilocală, la părinţii soţiei. La aceste forme se mai poate adăuga cea 

ambilocală (la părinţii ambilor soţi), în două variante: fie că este indiferent la părinţii cărui soţ 

locuieşte noul cuplu, fie că locuieşte succesiv la părinţii unuia şi altuia dintre soţi. 

Funcţionează însă şi alte modele rezidenţiale, dintre care cel avuncolocal este mai 

important. Regula este de a locui cu unul dintre unchii soţului sau ai soţiei. De obicei, fratele 

mamei este cel care găzduieşte partenerii conjugali, purtând şi responsabilitatea lor. 

Respectivul soi de aranjament se întâlneşte în societăţile matriarhale, unde, deşi liniaritatea 

este maternă, până la urmă tot unui bărbat din clanul mamei îi revin sarcinile de a avea grijă de 

soarta noului mariaj. 

Modelul cel mai popular şi care se impune tot mai mult pe scena vieţii mondiale este 

cel neolocal, ce presupune stabilirea cuplului conjugal într-o locuinţă proprie (de multe ori 

nouă). Un spaţiu propriu rezidenţial, independent de părinţi şi rude, înseamnă autonomie şi sub 

alte aspecte (economic, roluri sociale, menaj). El este specific familiei nucleare, toate celelalte 

modele indicate implicând grupul familial extins. 

Antropologii culturali încearcă nu numai să descrie diferitele forme rezidenţiale, ci să 

le şi explice. Explicaţiile se înscriu în general pe linia funcţionalistă a macrosocialului şi a 

avantajelor şi dezavantajelor (costurilor şi beneficiilor). Astfel, rezidenţa neolocală corespunde 

51

nevoilor societăţii moderne, unde se cere o independenţă crescută tânărului cuplu pentru a face 

faţă exigenţelor muncii industriale şi mobilităţii geografice şi profesionale. Independenţa lui 

este posibilă fiindcă ceea ce câştigă este exprimat în bani (marfă mobilă şi nealterabilă fizic), 

aşa încât nu mai depinde de produsele gospodăriei părinteşti. Patrilocalismul şi 

matrilocalismul au fost puse în legătură cu cele două feluri de războaie din societăţile simple, 

iliterate, şi anume interne şi externe. Primul tip se referă la atacurile dintre triburi (clanuri) 

vecine care vorbesc aceeaşi limbă. În acest caz, este important ca băieţii, chiar căsătorindu-se, 

să fie păstraţi în familia consangvină, pentru a putea fi gata oricând de luptă cu vecinii agresori 

în apărarea grupului domestic şi a bunurilor sale. Cuplul nou format se va stabili deci la 

rezidenţa mirelui. Dacă războiul este extern, el se duce mai la distanţă, bărbaţii se deplasează 

din gospodărie, administrarea acesteia rămânând în grija femeilor. Important este aşadar ca 

fata să stea (cu mire cu tot) în familia ei, pentru a o ajuta pe mamă. Rezidenţa este, ca urmare, 

matrilocală (Ember, Ember, 1971). Statutul de ambi- sau bilocal ca spaţiu rezidenţial, care 

înseamnă a locui nu neapărat împreună cu părinţii unuia dintre parteneri, ci şi în apropierea 

lor, este asociat tot cu nevoi foarte pragmatice. Este vorba de bande mici de vânători sau 

culegători, trăind în condiţii de secetă, care se „lipeau” de părinţii unuia dintre soţi sau de 

rudele apropiate, în vederea supravieţuirii. Totodată, s-a observat trecerea masivă de la alte 

forme rezidenţiale la bilocal şi ambilocal şi ca urmare a depopulării drastice din unele ţinuturi, 

mai ales în urma bolilor aduse de coloniştii europeni: restrângerea dramatică a numărului de 

familii, descompletarea lor şi căutarea firească de sprijin material şi afectiv au determinat 

stabilirea soţilor la părinţii (rudele) unora sau altora dintre ei. Sau, mânaţi de împrejurări, 

mutarea dintr-o parte în alta. În societăţile moderne, complexe, inclusiv în ţara noastră, la 

cerinţele ajutorării intergeneraţionale din cadrul familiei ca factor ce conduce la bilocalism se 

mai adaugă unul foarte drastic şi frecvent: dificultatea ca noul cuplu marital să-şi procure o 

locuinţă proprie. 

3.3.3.3. Reguli de căsătorie: endogamia şi exogamia 

Mai mult sau mai puţin ferm, toate culturile practică atât endogamia – cerinţa ca 

mariajul să aibă loc între membrii aceluiaşi grup, cât şi exogamia – căsătoria în afara grupului. 

Prin endogamie se asigură circumscrierea, stabilitatea şi reproducerea specificului contextului 

sociocultural, iar prin exogamie, legăturile şi schimburile cu alte populaţii sau segmente 

populaţionale şi deci revigorarea grupului ce o practică. Acest lucru este evident la populaţiile 

exotice, unde schimbul intertribal de femei este o condiţie aproape obligatorie a supravieţuirii 

(Lévi-Strauss, 1973). În societăţile complexe, unde se intersectează multiple criterii de grup 

(etnic, religios, de vârstă, socioeconomic), distincţia interior-exterior este mult mai vagă. De 

aceea, binomul conceptual „endogamie-exogamie” a fost înlocuit cu unul mai flexibil, 

„homogamie-heterogamie” (vezi 6.2.). 

Expresia „reguli de căsătorie” acoperă mai multe realităţi detectabile în toate culturile 

umane: cu cine să te căsătoreşti (începând de la „aranjamente”, unde se desemnează şi 

persoana concretă, şi trecând prin restricţii de principiu, precum tabuul incestului, exogamia şi 

52

endogamia); când (la ce vârstă, cu ce statut socioeconomic, în ce anotimp etc.) şi cum (ce 

ritualuri, cu ce înţelegeri de avere, ce angajamente mutuale). Despre „cu cine” şi „când” s-au 

făcut referiri şi se vor mai face în capitolele următoare. 

Privitor la „cum”, sunt relevante două dimensiuni: 1. ceremonialele ce însoţesc acest 

crucial „rit de trecere”, poate cel mai important în orice societate; şi 2. componenta economică 

a căsătoriei, adică „ce se dă” şi „ce se primeşte”. În legătură cu ritualul căsătoriei, să spunem 

doar că el este îndeobşte un prilej de mare bucurie şi emoţie. Acesta cuprinde, de la cultură la 

cultură şi de la regiune la regiune, o serie de particularităţi estetice şi psihosociale. În Oaş şi 

Maramureş, mireasa se pregăteşte ca vestimentaţie şi coafură timp de trei zile înaintea nunţii. 

O excelentă caracterizare socioantropologică a nunţii din centrul Transilvaniei (Valea 

Frumoasei) este făcută de Achim Mihu (1983). Există însă populaţii, e adevărat că foarte 

puţine, unde inclusiv desfăşurarea căsătoriei este un prilej de ceartă şi ostilitate fizică. La gusii 

din Kenya, familiile mirelui şi miresei, rivale cu mult înaintea evenimentului, se jignesc şi se 

bat chiar lângă patul noilor căsătoriţi, inclusiv când aceştia sunt în toiul coitului (LeVine, 

LeVine, 1963). Ceremoniile însoţite de tensiuni şi conflicte sunt caracteristice grupurilor care, 

deşi inamice, practică totuşi căsătoriile între ele, datorită unor condiţii tehnoenvironmentale 

specifice (Harris, 1975a). 

Componenta economică prezintă următoarele variante: cumpărarea miresei înseamnă 

că mirele sau rudele apropiate ale acestuia (în primul rând părinţii) dau bani sau bunuri 

părinţilor sau rudelor miresei. Faptul că mireasa este plătită nu presupune că ea va deveni o 

sclavă, deşi acest sistem se practică în societăţile unde femeia are un statut inferior. Mai mult, 

mecanismul în cauză conferă o siguranţă femeii şi copiilor ei, fiindcă în situaţia în care ea îşi 

părăseşte soţul şi se întoarce la neamurile ei, de obicei plata nu se returnează. În acelaşi timp, 

faptul că a fost cumpărată îi determină pe cei din familia ei să o preseze să nu se despartă de 

soţ, chiar dacă o duce greu, de frică să nu fie ameninţată să dea înapoi banii sau bunurile 

primite, pe care de cele mai multe ori nici nu le mai au; în unele societăţi (cum ar fi la 

eschimoşii din nordul Alaskăi), în locul unei plăţi, mirele lucrează pentru familia viitoarei 

mirese; prestarea de servicii în contul miresei se combină uneori cu forma anterior descrisă, 

plata în bani şi bunuri; la anumite populaţii (din Africa de Vest şi triburi din Venezuela şi 

Brazilia) se schimbă femei în actul căsătoriei, cel mai comun model fiind acela că sora mirelui 

se duce în familia miresei; schimbul de daruri are loc între familiile mirelui şi miresei, de 

obicei prin intermediul unei a treia părţi. Schimbul se petrece în mai multe etape, începând de 

la intenţia declarată a tinerilor de a se căsători până la încheierea procesului prin ceremonial şi 

unirea celor două grupe de rude. Valoarea bunurilor schimbate trebuie să fie cam de aceeaşi 

valoare, altfel negocierea se întrerupe; zestrea dată fetei de către familia acesteia s-a practicat 

substanţial în Evul Mediu şi Renaştere în aproape toată Europa, iar mărimea ei era un criteriu 

important al valorii fetelor pe „piaţa maritală”. S-a practicat în continuare multă vreme în 

Europa de Est şi în unele ţări mediteraneene, obiceiul pierzând astăzi foarte mult din vitalitate. 

Se mai întâmplă însă şi în unele părţi din India. În cele mai multe zone, zestrea consta din 

pământ şi animale, dar nu de puţine ori era şi în bani sau obiecte de valoare. Zestrea asigura 

53

viitoarei soţii o anumită independenţă în cadrul gospodăriei şi un viitor mai bun copiilor ei; 

există şi modalitatea ca zestrea oferită miresei să provină integral sau parţial de la familia 

mirelui. De obicei, tatăl bărbatului oferă tatălui fetei (în sudul Iranului, de exemplu) bani 

pentru ca acesta să se ocupe de înzestrarea viitoarei gospodării a tinerilor. Această formă de 

aranjament economic marital se numeşte zestre indirectă. 

A. Schlegel şi R. Eloul (1988) au realizat un studiu privind frecvenţa diferitelor forme 

de negociere economică a mariajului. Cu precizarea că 25% dintre culturile planetei nu 

practică nici un fel de negociere, din rândul celor care au asemenea forme, ierarhia arată astfel: 

cumpărarea miresei – 44%, servicii în contul miresei – 19%, zestre indirectă – 12%, schimburi 

de cadouri – 11%, zestre directă – 8%, schimb de femei – 6%. 

Structura formelor economice ale mariajului şi cu atât mai mult exactitatea cifrelor de 

mai sus trebuie privite cu maximă circumspecţie. În primul rând, pentru că ele cunosc o 

schimbare rapidă şi la populaţiile „exotice”, sub impactul civilizaţiei moderne. În al doilea 

rând, e de reţinut că în zilele noastre, cel puţin în cultura euro-americană, şi în România cu 

siguranţă, darurile nu se fac către părinţii (rudele) tinerilor, ci lor înşişi. După cum se va vedea, 

în familia modernă accentul s-a mutat substanţial şi decisiv de pe familia consangvină pe cea 

de procreare. Modelul este ca amândouă familiile celor doi miri să facă eforturi pentru ca noul 

cuplu să nu pornească de la „lingură şi furculiţă”. În funcţie de starea economică a părinţilor, li 

se asigură de la mici sume de bani sau obiecte casnice până la locuinţe şi autoturisme. Un 

mijloc cu totul eficace de ajutor economic al tânărului cuplu din partea rudelor, a prietenilor, a 

comunităţii în general este cinstitul mirilor sub formă de bani şi cadouri, operaţiune care are 

loc de obicei în timpul desfăşurării nunţii. De asemenea, năşitul are ca principală funcţie tot 

ajutorul (economic şi afectiv), pe care naşii îl acordă nu doar cu ocazia nunţii, ci prezumtiv, 

toată viaţa. Legătura naşi-fini este atât de puternică, încât ea poate fi denominată ca „rudenie 

fictivă” (Mihu, 2002). Bineînţeles, cuvântul „fictiv” nu are aici o conotaţie peiorativă, ci spune 

doar că e un alt gen de rudenie decât cea consangvină sau prin alianţă. 

3.4. Evoluţia structurilor şi a funcţiilor familiei. O comparaţie sintetică 

tradiţional-modern 

Familia nu s-a transformat în sensul că au apărut noi structuri sau funcţii, ci în sensul 

că s-au schimbat ponderea diferitelor tipuri structurale, importanţa şi conţinutul funcţiilor. 

Modificări de substanţă s-au produs pe tot parcursul istoriei, dar mutaţia fundamentală este 

socotită şi în cazul familiei cea de la tradiţional la modern. 

Distincţia crucială dintre familia modernă şi tradiţională priveşte primordialitatea 

obligaţiilor şi a afecţiunii. În sistemul tradiţional al familiilor extinse, legăturile de sânge şi 

rudenie sunt sursa principală a drepturilor şi obligaţiilor, dar şi obiectul privilegiat al 

afecţiunii. Ceea ce s-a întâmplat cu familia modernă nu este atât ruptura ei din reţeaua 

parentală (de rudenie), cât mutarea focalizării de pe această reţea pe membrii din interiorul 

familiei nucleare. Respectiva schimbare de focalizare este însoţită şi determinată de 

54

transformări şi în alte dimensiuni ale grupului domestic familial, al locului şi rolului lui în 

structura societală de ansamblu. Tabelul 1 (adaptat după Beth et al., 1985) condensează 

caracteristicile grupului familial tradiţional şi ale celui modern. În citirea şi evaluarea lui este 

necesar să avem în vedere că deşi caracteristicile tradiţionalului şi modernului se suprapun în 

bună măsură cu cele ale familiei extinse şi familiei nucleare, ele nu coincid. Suntem 

îndreptăţiţi să disociem între familia nucleară tradiţională, cu autoritatea tatălui – câştigător de 

venituri – asupra soţiei şi copiilor, şi cea nucleară modernă, cu o mai mare apropiere între 

rolurile din cadrul grupului familial (Mihăilescu, 1993). 

Tabelul 1. Familia în societăţile tradiţionale şi în societăţile moderne 

Număr de parteneri 

conjugali 

concomitenţi 

Alegerea partenerului 

sau a partenerilor 

Societăţi tradiţionale Societăţi moderne 

Unul (monogamie) Mai mulţi 

(poligamie) 

Alegerea este făcută de părinţi 

sau rude pentru a întări puterea 

familiei consangvine, a neamului, 

a clanului 

Rezidenţa Patrilocală, matrilocală, 

ambilocală, avuncolocală 

Relaţiile de putere în 

cuplu 

Diferite grade de dominaţie a 

bărbatului (patriarhale) 

Relaţia părinţi-copii Autoritate şi dominanţă 

părintească 

Funcţiile familiei Concentrarea pe protecţia 

grupului de rudenie ca întreg 

(neam) 

Unul (monogamie) 

Alegerea este relativ liberă, 

făcută de parteneri 

Neolocală 

Structura Extinsă Nucleară 

O mai mare apropiere de putere 

bărbat-femeie 

Mai mare toleranţă şi egalitate 

părinţi-copii 

Specializate în a oferi un mediu 

de siguranţă creşterii copiilor şi 

suport emoţional membrilor 

familiei conjugale 

Grad de stabilitate Ridicat Mult mai scăzut, creşte semni- 

ficativ divorţialitatea 

Ponderea în 

ansamblul societal 

Foarte mare Se practică alternative nonmari- 

tale (coabitare, celibat etc.) 

55

Frontiere şi structuri sociale, mobilitate şi reproducere a poziţiilor 

sociale în România contemporană 

Mihai Dinu Gheorghiu, Monique de Saint Martin (eds.): Educatie si frontiere sociale (2011) 

INTRODUCERE FRONTIERELE SOCIALE ÎNTRE DIVIZIUNE Ș I MIȘ CARE 

Denis Merklen, Monique de Saint Martin 

Lumea socială este jalonată, marcată, împărț ită. Nu constituie un spaț iu omogen, în care 

circulă liber indivizii sau cetăț enii. Dimpotrivă, borne ș i stâlpi, câteodată valize sau cutii de 

carton deviază traiectoriile, delimitează deplasările ș i organizează întâlnirile. Aceste linii, mai 

mult sau mai puț in vizibile, mai mult sau mai puț in evidente, constituie ceea ce numim 

frontiere sociale. Aceste frontiere sociale iau uneori forma unor accidente ale naturii, cum sunt 

fluviile sau munț ii, care se află oricum acolo ș i care par că despart în mod firesc teritoriile 

grupurilor sociale sau ale activităț ilor. Aici pentru „noi” este dincolo pentru „ei”. Alteori, ele se 

încurcă ș i devin greu perceptibile, de exemplu atunci când se introduc la ș coală noi filiere de 

studiu. Parcursurile se încalecă adesea ș i asta uneori contribuie la o mai marie nedreptate si 

sporeste confuzia: delimitează grupuri sociale, locurile de trăit, zonele de schimb, precum ș i cele 

de excludere sau de segregare. De asemenea, alteori, frontierele sociale sunt repuse în discuț ie, 

dau naș tere la conflicte, dar ș i la tentative de construcț ie a unei comunităț i mai egalitare. Întradevăr, 

frontierele nu sunt întotdeauna ș i peste tot la fel, dar, mai ales, nu sunt aceleaș i pentru 

toț i. 

Subtile sau evidente, frontierele marchează spaț iul social în care se definesc practicile ș i 

comportamentele. La modul cel mai simplu, fiecare ș tie astfel cum să identifice segmentul din 

spaț iul social în care se află ș i ce trebuie să facă pentru a-ș i realiza acolo o anume 

performanț ă. Ceea ce facem aici nu ne putem permite dincolo. Este motivul pentru care este 

necesară o anumită învăț ătură, care se dobândeș te pe căi foarte diverse, în cadrul familiei sau în 

alte locuri destinate educaț iei. Dobîndirea astfel a unei anumite competenț e în privinț a 

frontierelor îț i permite să ș tii cu precizie ce atitudine trebuie să adopț i într-o situatie sau alta. 

Noț iunea de frontieră se dovedeș te astfel determinantă atât pentru înț elegerea 

grupurilor sociale, cât ș i pentru decodificarea spaț iului social. Pe de o parte, frontierele 

delimitează contururile diferitelor grupuri (unele, de pildă „băieț ii de cartier”, sunt identificaț i 

în funcț ie de zona în care locuiesc) ș i stabilesc ce le separă de celelalte. Pe de altă parte, 

frontierele deschid spaț ii de schimb ș i de întâlnire, pentru ca grupurile să poată comunica între 

ele, cum se întâmplă la sărbători sau pe terenurile de joc, unde se întâlnesc indivizi altfel foarte 

56

diferiț i 1 . Desemnată astfel, această noț iune constituie un instrument adecvat care permite să se 

reflecteze asupra formelor ș i modalităț ilor prin care se stabilesc raporturile sociale dintre 

grupuri ce aparț in unor societăț i afectate de procese, mai mult sau mai puț in pronunț ate, de 

reconfigurare a socialului ș i de precarizare. 

Frontierele sociale sunt uneori de natură materială (la fel cum o stradă separă un cartier 

cu vile de un cartier cu blocuri), alteori sunt instituite (precum diferenț ele de drepturi, de venit, 

de poziț ie socială sau de competenț ă, desemnate printr-un statut sau o diplomă). Ele pot fi 

oarecum „camuflate”, atunci când apar ca diferenț e de competenț e sau de performanț e, 

diferenț e ce au, de fapt, origine socială sau culturală. Ș i unele ș i celelalte sunt foarte adesea 

consecinț e ale unor practici, moduri de comportament sau feluri de a vorbi pe care indivizii le 

adoptă atunci când se ș tiu în interiorul unui anume spaț iu social. De cele mai multe ori, 

frontierele sunt produse de grupuri prin intermediul formării indivizilor pentru a stăpâni 

diferenț ele prin comportament sau prin practici. 

Mai mult decât o descriere a realitătii, a formei ș i a funcț iilor frontierelor sociale, ceea 

ce constituie subiectul acestei cărț i sunt tocmai procesele prin care frontierele au căpătat aceste 

forme, precum ș i cele ce duc la actualizarea acestora. Cum se produc separările ș i segregările 

sociale? Ș i în ce fel aceste separaț ii organizează comunicarea dintre indivizii ce aparț in unor 

categorii sociale diferite? Se pune, de asemenea, problema de a înț elege în ce mod sunt stabilite 

diversele frontiere sociale în interiorul diferitelor grupuri ș i familii, printr-o dublă acț iune, de 

educare a copiilor ș i de obț inere a unui control asupra procesului de integrare a acestora în 

spaț iul public. 

Ceea ce ne-am propus aici este o descriere a proceselor de învăț are ș i, mai în 

profunzime, de producere a acestor frontiere. Rolul educaț iei este primordial în această 

activitate de producere a frontierelor. Iată de ce ne-a interesat în principal ce reprezintă educaț ia 

în afara sistemului ș colar, în viaț a familială de zi cu zi, dar ș i în cadrul asociaț iilor extrafamiliale 

(culturale, de suport ș colar). Educaț ia, aș a cum este ea dată ș i primită în familie, 

este fără îndoială un vector major al învăț ării. Ea constituie firul conducător prin intermediul 

căruia poate fi urmărită trasarea frontierelor sociale. Cum învăț ăm să recunoaș tem frontierele? 

Cum se percepe sensul deplasărilor posibile ș i sensul deplasărilor interzise? Codurile sociale cu 

care individul îsi gestionează raporturile sociale se învaț ă tocmai din relaț ia stabilită între 

educaț ia familială ș i frontierele sociale. Această ucenicie permite nu doar o integrare în 

societatea globală (în calitate de individ), ci ș i integrarea în societate prin apartenenț a la un 

grup ș i diferenț ierea faț ă de alte grupuri. Deprinderea frontierelor sociale permite indivizilor 

să participe la jocul social, să intre în concurenț ă sau să colaboreze cu membrii diferitelor 

grupuri. Fiecare identifică propriul său punct de vedere ca pe o perspectivă împărtăș ită cu 

1 – Cf. primul capitolul din această carte, care propune un istoric ș i o analiză a noț iunii de frontieră. Să precizăm de 

la bun început că Fredrik Barth subliniase: frontiera separă ș i face posibile schimburile dintre două unităț i care 

se recunosc reciproc ca diferite. Cf. Fredrik Barth, Ethnic groups and boundaries, Bergen, Oslo, 

Universitetsforlaget, 1969. Traducerea franceză: „Les groupes ethniques et leurs frontières”, în: Philippe 

Poutignat, Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité, Paris, PUF, 1995, pp. 203-249. 

57

ceilalț i ș i învaț ă să se poziț ioneze în spaț iul social. De asemenea, reperajul frontierelor 

sociale este esenț ial în înț elegerea conflictelor sociale. 

Traseul frontierelor poate, într-adevăr, da naș tere unor lupte ș i conflicte între frontalieri, 

ș i poate face obiectul unor reajustări. Miș cările de transgresare sau de apărare a frontierelor 

sunt frecvente ș i pot pune în discuț ie însăș i existenț a grupului sau a individului. Frontierele 

sociale joacă astfel un dublu rol. Pe de o parte, ele constituie mijloace de dominare, de 

disciplinare sau de segregare, de ț inere la distanț ă. Anumite comportamente sunt interzise în 

unele locuri, barierele pot deveni impenetrabile. De pildă, unii tineri din cartierele populare sunt 

supuș i unui control corporal în numeroase instituț ii, precum în ș coli sau în biblioteci. 

Disciplina impusă în momentul în care intri pe o uș ă („aici tu-ț i scoț i ș apca ș i căș tile, te 

rog”) poate fi contrară anumitor forme de identitate sau apartenenț ă colectivă, resimț ită ca o 

umilinț ă faț ă de cei apropiaț i, ș i poate avea efecte desocializante. Pe de altă parte, frontierele 

reprezintă mijloace de protecț ie socială, de apărare a unui teritoriu, de menț inere a unei 

identităț i comune. Cadrele didactice sau bibliotecarii sunt nevoiț i să menț ină o anumită ordine 

în interiorul acestor instituț ii, pentru a-ș i putea pur ș i simplu exercita meseriile ș i, în egală 

măsură, pentru a-ș i proteja identitatea ș i poziț ia socială. Este motivul pentru care majoritatea 

instituț iilor ș i grupurilor sociale trasează frontiere susceptibile să organizeze comportamentele 

ș i practicile legitime în spaț iu ș i timp. Se poate observa astfel cum frontierele sociale, chiar 

dacă ele sunt mai tot timpul „deja acolo”, pot deveni obiectul unor numeroase antagonisme ș i 

pot chiar servi la formalizarea conflictelor sociale. Cartea de faț ă vrea să pună în lumină tocmai 

rolul frontierelor sociale în acelaș i timp în menț inerea ordinii ș i în articularea conflictelor. 

Jocul cu frontierele ș i mobilitatea 

Frontierele reprezintă liniile pe care membrii fiecărei familii le-au depăș it, împreună sau 

individual, în traversarea spaț iului social. Ele marchează istoriile familiale, într-un sens pozitiv 

(de promovare) pentru unii, într-un sens negativ (de declasare) pentru alț ii. Pe de altă parte, 

frontierele indică liniile ce nu trebuie depăș ite, cele care îi condamnă să rămână de o anume 

parte a barierei. 

Acest joc de deplasări dorite sau impuse în spaț iul social permite mai buna înț elegere a 

anumitor strategii colective. În ce fel membrii diferitelor grupuri, ce urmează traiectorii diferite, 

de ascensiune sau declin, percep frontierele sociale? Cum se situează ei în raport cu aceste 

frontiere – în favoarea menț inerii sau pentru schimbarea lor? Ș i în ce mod procedează pentru a 

le construi? 

Una din numeroasele asociaț ii din Noisy-le-Grand 2 , unde a fost realizată o parte a 

anchetei de teren, ne-a oferit un bun exemplu în acest sens. Ea propune locuitorilor din Pavé 

Neuf, unul din cartierele oraș ului, de a se întâlni în fiecare dimineaț ă de vineri cu prilejul unui 

mic-dejun convivial, denumit „Împărț irea de dimineaț ă”. La această întâlnire participă 

2 – Localitate situată în nord-estul Parisului. (nota edit.) 

58

îndeosebi femeile (provenind din familii imigrate sau din clasele populare), în vreme ce bărbaț ii 

vin mai rar. Asemenea momente de „împărtăș ire” prilejuiesc schimburi de informaț ii 

referitoare la codurile morale ce guvernează comportamentele familiale. De asemenea, sunt 

ocazia unor schimburi ce privesc performanț ele educative ale copiilor, dificultăț ile vieț ii 

cotidiene, soldurile, cumpărăturile posibile ș i imposibile, telenovelele sau suferinț ele 

psihologice ale unora ș i altora. Asociaț ia mai propune ș i un ajutor ș colar (de tip after school), 

adeseori cu succes. În luna iunie, patru dintre tinerii cărora asociaț ia le-a acordat acest ajutor pe 

parcursul anului scolar precedent obț inuseră bacalaureatul ș i puteau să-ș i continue studiile la 

Paris sau la Marne-la-Vallée. Urmau să fie sărbătoriț i: reuș iseră să depăș ească două frontiere 

sociale, una spaț ială, alta educativă. Era un succes pentru tot grupul. 

Astfel, frontiera reprezintă uneori ș anț ul ce trebuie sărit în căutarea unei căi de evadare, 

pentru a putea urca social sau pentru a te salva – situaț ie frecventă în clasele mijlocii ș i în 

familiile imigrate. Câteodată însă, frontiera socială apare mai degrabă ca o fortificaț ie care te 

protejează de un risc: de exemplu, în burgheziile mai vechi ș i stabile, dar ș i în alte grupuri, 

precum cele în care spaț iul ce revine bărbaț ilor este diferit de cel al femeilor, ori locul copiilor 

e diferit de cel al adulț ilor, ori atunci cînd drepturile cetăț enilor unei ț ări sunt altele decît 

drepturile celor lipsiț i de cetăț enie. Un cod de conduită permite să se distingă familiile ale 

căror odrasle „bat străzile” de cele care-ș i „ț in copiii în frâu”. Alteori poate fi vorba chiar 

despre ziduri care înconjură ș i închid. Mai ales în rândul claselor populare, aceste frontiere 

capătă o forț ă specială, ca atunci când li se impune să scrie fără de greș eală într-o limbă care le 

e străină pentru a avea dreptul de admitere în ș coli de prestigiu. În acest univers al claselor 

populare, familiile intensifică adesea investiț ia educativă în scopul de a depăș i frontierele 

teritoriale sau etnice care le închid între limitele cartierului prin procese de descalificare ș i, 

uneori, chiar de stigmatizare. 

Mobilitatea spaț ială ș i mobilitatea socială a indivizilor ș i familiilor sunt cele ce fac 

frontierele sociale observabile. Într-adevăr, abia atunci când sunt nevoiț i să-ș i precizeze printro 

povestire traiectoriile proprii, indivizii ajung să descrie spaț iul social, frontierele pe care au 

fost constrânș i să le respecte, precum ș i cele pe care le-au depăș it sau abia caută să le 

traverseze. Poate fi astfel observat un joc complex: indivizii, în funcț ie de resursele de care 

dispun, pot căuta să ocolească frontierele sociale impuse sau să se protejeze de posibile declasări, 

confirmând frontierele care le conservă aceste resurse. Frontiere care pot fi într-adevăr puse în 

discuț ie, deplasate, câteodată transgresate ș i reconstruite – cel mai adesea în perioadele de criză 

ș i de mare incertitudine. Alteori însă, dimpotrivă, ele pot ieș i consolidate. 

Jocul este încă ș i mai complicat în cazul frontierelor legate de sistemul ș colar, cu 

neputinț ă de depăș it pentru unii, uș or de doborât pentru alț ii. Mutualizarea abilităț ilor, cu 

prilejul experienț elor împărtăș ite între părinț i ș i educatori, de transferare a competenț elor 

către ș coală, poate constitui un mod original de învăț are. Nu toț i părinț ii se simt suficient de 

legitimaț i pentru a participa la o activitate de acest tip în ș coală; mulț i dintre ei, aflaț i uneori 

în căutarea unei diferenț ieri sociale, profită totuș i de această posibilitate de a desființ a o 

59

frontieră, chiar ș i numai pentru un moment, alteori pe durată mai lungă, înnodând cu acest prilej 

alianț e cu educatorii. 

Experienț e educative ș i bricolaj 

Experienț ele educative cunosc transformări legate de „metamorfoze” sociale mai largi, în 

special de diminuarea societăț ii salariale, de erodarea protecț iilor ș i de vulnerabilizarea 

statutelor sociale 3 . Schimbări care pot fi, de altfel, percepute ca pozitive, cel puț in în anumite 

grupuri, atunci când permit deschiderea unor noi spaț ii de acț iune, favorabile singularizării ș i 

libertăț ii individuale. Iar experienț ele educative produc astfel efecte asupra construcț iei ș i 

redefinirii frontierelor dintre indivizi ș i grupuri sociale. 

În situaț ia actuală, adesea incertă, în care familiile întâmpină dificultăț i în elaborarea 

unor strategii educative pentru copiii lor, o astfel de problemă apare mai pregnant. Fără a 

renunț a să-ș i elaboreze proiecte de viitor, familiile recurg adeseori la forme de bricolaj ș i 

improvizaț ie regulată, forme care au existat dintotdeauna, de altfel, chiar dacă erau mai puț in 

vizibile. În sensul iniț ial, aminteș te Claude Lévi-Strauss, „verbul a bricola se aplică jocului cu 

mingea ș i celui de biliard, vânătoarei ș i călăriei, pentru a evoca întotdeauna o miș care 

incidentă: a mingii care sare îndărăt, a câinelui care se abate de la urmă, a calului care se 

îndepărtează de la linia dreaptă pentru a evita un obstacol. Iar în zilele noastre, bricoleurul 

rămâne cel care construieș te ceva cu mâinile sale, dar utilizând mijloace deturnate comparativ cu 

cele ale artistului” 4 . „Poezia bricolajului”, precizează el, „i se potriveș te ș i ea, îndeosebi prin 

ceea ce nu se mărgineș te să desăvârș ească sau să execute; el „vorbeș te‟, nu doar cu lucrurile 

(…) ci ș i prin intermediul lucrurilor (…).” 5 . 

Este tocmai ceea ce se produce într-un mare număr de familii confruntate cu problemele 

zilnice, de la stabilirea unor reguli de control asupra accesului la televizor sau la internet, asupra 

persoanelor pe care copiii lor le frecventează ori asupra timpului lor liber: este vorba de o 

asemenea muncă de bricolaj, în care fiecare trebuie să prindă mingea din zbor, să asocieze 

„reziduuri de evenimente”. Într-o lume incertă, în care ascensiunea socială promisă de sistemul 

educativ devine foarte problematică, familiile ș i indivizii „bricolează” educaț ia pe care o dau, 

pornind de la educaț ia pe care au primit-o la rândul lor, după cum folosesc fără îndoială ș i 

modelul educaț iei din familiile lor apropiate, ori cel citit prin cărț i sau reviste, văzut la 

televizor ori pe internet, auzit la radio sau în conversaț ii. Ei sunt nevoiț i să inventeze sau să 

reinventeze o educaț ie diferită pentru fiecare copil, pornind de la relaț ia pe care au construit-o 

cu el, de la percepț ia pe care o au despre el, dar ș i de la ideea pe care ș i-o fac despre societatea 

în care trăiesc, despre potenț ialităț ile ș i obstacolele ei. Această formă de bricolaj sau 

improvizaț ie poate alimenta strategii educative deschise ș i orientate către viitor. Educaț ia dată, 

3 

– Robert Castel, Les métamorphoses de la question sociale. Chronique du salariat, Paris, Fayard, 1995. 

4 

– Claude Lévi-Strauss, La pensée sauvage, Paris, Plon, 1962, p. 26. 

5 

– „Gândirea mitică, acest talentat artizan, elaborează structuri ce tezaurizează evenimente sau, mai curând, 

reziduuri de evenimente.” Claude Lévi-Strauss, La pensée sauvage, op. cit., pp. 32-33. 

60

einventată neîncetat, contribuie astfel la producerea de frontiere. 

Educaț ia nu se reduce la ș colarizare, ș i nici măcar la procesul de socializare. Este 

rezultatul unei munci de construcț ie colectivă, în care reflexivitatea actorilor este unul dintre 

elementele cheie. Mediul familial se află în miezul experienț ei educative, căci în cadrul său se 

manifestă raportul cu sine ș i cu ceilalț i, după cum ș i supleț ea sau rigiditatea frontierelor 

sociale. Unitatea de acț iune nu este niciodată dată de la început. Experienț a socială nu este pur 

ș i simplu „trăită” sau „resimț ită”, ea le pretinde indivizilor o participare activă. Este o elaborare 

pe care fiecare o aplică pe ceea ce trăieș te, ceea ce presupune o anume capacitate critică ș i o 

oarecare distanț ă în raport cu sine 6 . Într-adevăr, practicile individuale ș i colective nu se pot 

reduce doar la îndeplinirea unor roluri prestabilite sau la urmărirea strategică a unor interese; 

indivizii trebuie să construiască sensul practicilor lor. Noț iunea de experienț ă educativă 

permite plasarea în centrul cercetării a interacț iunilor dimprejurul educaț iei familiale ș i a 

orizontului de sensuri care rezultă din acestea, ț inând seamă în acelaș i timp de condiț iile ș i 

constrângerile în care acestea se produc. Ea ne permite, de asemenea, să identificăm confruntarea 

dintre realităț i instituț ionale ș i trăite de părinț i, de copii, de grupurile de apartenenț ă, de 

cadrele didactice ș i de ansamblul actorilor implicaț i în educaț ie 7 . 

Poate fi descoperit astfel un rol inedit al educaț iei. Nu numai pentru că prin intermediul 

ei indivizii învaț ă să repereze principalele marcaje ce jalonează spaț iul social; în urma 

educaț iei primite în familie, indivizii deprind codurile de comportament care le permit să 

controleze aceste frontiere, tocmai pentru că în sânul familiei îș i elaborează ei strategiile ș i se 

poziț ionează faț ă de frontiere. Iar educaț ia joacă un rol însemnat în „elaborarea” (în sensul în 

care psihanaliza consideră că „se elaborează” o pierdere sau un doliu) trăitului rezultat din 

impunerea unor frontiere sociale; atunci când cineva este, de pildă, confruntat cu un eș ec ș colar, 

el înț elege că acolo este amplasată o frontieră socială ce-l împiedică să meargă mai departe pe 

acea cale. În acest caz, va trebui să folosească instrumentele cognitive pe care familia i le-a 

furnizat pentru a da un sens eș ecului suferit. Poate să-ș i spună: „nu sunt făcut pentru studiu”, 

după cum poate că-ș i va spune: „ș coala nu este pentru cei ca noi”. 

Locuri de trecere, locuri de aș ezare: teritoriile anchetei 

La început destul de dispersată, realizată la Paris ș i în diferite localităț i din regiunea 

pariziană ș i din provincie, ancheta care a dat naș tere acestei cărț i s-a restrâns deliberat doar în 

cîteva locuri: Noisy le Grand, Gennevilliers, Sarcelles, Le Havre ș i Strasbourg, în Franț a; Iaș i 

6 – „Experienț a poate fi considerată modalitatea prin care actorii se constituie ei înș iș i, construiesc un joc de 

identităț i, de practici ș i de semnificaț ii.” François Dubet, Faits d’école, Paris, Ed. de l‟EHESS, 2008, p. 36 

(col. Cas de figure). 

7 – Astfel devine vizibil, de exemplu, rolul mass media în producerea de frontiere sociale prin crearea unei rezerve de 

argumente, mai mult sau mai puț in efemere, ulterior mobilizate în cadrul familiilor în interpretarea diverselor 

evenimente ș i încercări sociale. 

61

ș i împrejurimile, în România; periferia Stockholmului, în Suedia; distrito Barăo Geraldo, în 

oraș ul Campinas din Brazilia. 

După interviurile realizate cu educatori de la Ajutorul social pentru Copii 8 , cunoscuț i cu 

prilejul unei cercetări anterioare, ș i cu prieteni ai acestora, precum ș i cu familii care beneficiază 

de aceste servicii sociale, Lucette Labache ș i Mihai Dinu Gheorghiu s-au orientat în principal 

spre Noisy le Grand. Judit Vari, care lucrase timp de doi ani la Gennevilliers în calitate de 

coordonatoare a structurilor de sprijin al ș colarizării, ș i-a efectuat cercetarea în acest oraș din 

preajma Parisului. Strasbourg era deja unui din terenurile de anchetă ale Barbarei Bauchat, în 

cercetările ei asupra burgheziei de tranzit. Daniella Rocha ș i-a întâlnit interlocutorii în cartierele 

muncitoreș ti din oraș ul Le Havre, precum ș i la Sarcelles. Mihai Dinu Gheorghiu a coordonat 

ancheta în România, Ana Maria Almeida, în Brazilia ș i Elisabeth Hultqvist, în Suedia. 

Chiar dacă mai mult sau mai puț in depărtate geografic, diferitele locuri ale anchetei 

conduse în Franț a au o serie de proprietăț i comune: un spaț iu urban marcat de o mare 

mobilitate a populaț iilor, precum ș i de separări vizibile între „vechiul” ș i „noul” oraș , între 

„cartierele selecte” ș i cele „periferice”, între locurile respectabile ș i cele descalificate, adesea 

stigmatizate 9 . Două opoziț ii structurează acest teren: una pune faț ă în faț ă capitala (Paris, 

aglomerarea pariziană) ș i provincia (în principal Strasbourg, dar ș i Le Havre), fiecare dintre 

aceste oraș e fiind totuș i cosmopolit ș i avînd o dimensiune internaț ională; cealaltă, referitoare 

la aglomerare, pune faț ă în faț ă cartierele „vechi”, locuite în general de o populaț ie stabilă din 

clasele mijlocii, cu noile cartiere. Acestea sunt adesea numite „oraș e noi”, locuite, în proportii 

diferite, de o populaț ie imigrată de origini diverse, ș i reprezintă zone de excluziune, dar ș i de 

acț iune socială pentru a combate această excluziune ș i pentru a evita transformarea 

diferenț elor în conflicte inter-etnice. 

Unitatea relativă a acestui teren este rezultatul unei munci de anchetă aprofundată, 

realizată pe parcursul a aproape trei ani, din 2005 până în 2007, beneficiind ș i de unele 

experienț e anterioare. Participarea cercetătorilor ș i doctoranzilor, aflaț i ei înș iș i pe poziț ii 

profesionale mai mult sau mai puț in stabile, mobilizarea mai multor mediatori între familii ș i 

cercetători, raporturile de încredere construite în timp au făcut posibilă construirea terenului ș i a 

eș antionului. Interviuri semi-directive detaliate au fost realizate în mai multe familii, fiind 

intervievaț i atât părinț ii, singuri sau în cuplu (acolo unde a fost posibil), cât ș i copiii 10 . Trei 

criterii principale ne-au condus la alegerea acestor familii: clasa socială, stabilitatea sau 

8 

– Aide Sociale à l’Enfance, principala institutie publică avînd ca misiune protectia socială a copiilor si tinerilor în 

Franta. (nota ed.) 

9 

– Cu privire la această problemă, cf. între alț ii Michel Pinçon ș i Monique Pinçon-Charlot, Dans les beaux 

quartiers, Paris, Ed. du Seuil, 1989 (Col. L‟épreuve des faits); David Lepoutre, Cœur de banlieue. Codes, rites et 

langages, Paris, Ed. Odile Jacob, 1997, Richard Sennett, La Chair et la Pierre: le corps et la ville dans la 

civilisation occidentale, Paris, Verdier, 2002. 

10 

– 28 de familii au acceptat să fie intervievate în Franț a, uneori de două sau trei ori: 38 de părinț i ș i 30 de copii 

au fost în total intervievaț i. S-a ț inut seama de posibilitatea de a confrunta informaț iile obț inute prin 

interviuri cu observaț iile directe ș i cu concluziile anchetei statistice realizate în 2003 de către INSEE 

(„Education et famille”). 

62

instabilitatea poziț iei ocupate ș i prezenț a în familie a cel puț in unui copil cu vârsta cuprinsă 

între 12 ș i 21 de ani. 

În centrul acestor interviuri s-au aflat educaț ia familială ș i experienț ele familiale 

cotidiene. Perspectiva istoriei sociale familiale, în special prin intermediul experienț elor 

educative ș i profesionale ale intervievaț ilor – părinț i ș i copii –, pune în evidenț ă elementele 

biografice ce permit înț elegerea condiț iilor de „stabilitate” ș i/sau de „instabilitate” de care a 

avut parte fiecare familie. Pornind de la această perspectivă, pot fi reperate continuităț ile sau 

rupturile traiectoriilor ș colare de la o generaț ie la alta, precum ș i parcursurile de mobilitate 

socio-profesională. La fel, pot fi identificate modelele de reuș ită ș i de eș ec, strategiile ș colare 

ale familiilor, alegerea instituț iilor ș colare ș i neș colare care participă ori au participat la 

educaț ia diferiț ilor membri ai familiei, precum ș i proiectele familiale (implicite sau explicite). 

Fiecare a fost invitat să evoce mai întâi experienț ele educative personale ș i tipul de educaț ie 

primită de la părinț i, ceea ce a permis reperarea sistemului de valori, a aspiraț iilor ș i a 

diferitelor influenț e ce-au marcat compunerea „modelului de educaț ie” primit. Apoi, au fost 

abordate „modelul educativ”, conceput de intervievat în relaț ia sa cu proprii copii, educaț ia 

dată, acordându-se atenț ie diferenț elor educative observate fată de copiii aceleiaș i familii, 

între băieț i ș i fete, sau între copiii cei mari ș i cei mici. 

Perceperea celorlalț i sau învăț area diferenț elor – „eu-noi-ei” – a constituit firul 

conducător, abordat de fiecare dată când a fost posibil în cursul discuț iei, de pildă atunci când au 

fost evocate diferite grupuri familiale, ș colare, profesionale, de prieteni sau de vecini, 

momentele de solidaritate ori, dimpotrivă, momentele de tensiune sau de opoziț ie puternică. 

Părinț ii, care ne-au primit fără reț ineri, ne-au lăsat să le observăm nestingheriti 

amenajarea interioară a locuinț elor; pentru ei, interviul nu se deosebea în fond de alte forme de 

socializare „naturală” 11 . Aș a a fost în cazul familiilor din burgheziile în tranzit întâlnite la 

Strasbourg, care au acceptat uș or interviul, solicitat cel mai adesea în baza recomandării unei 

persoane cunoscute, după cum ș i în cele mai multe dintre familiile din clasele mijlocii ori 

populare. Conformitatea condiț iilor lor de viaț ă cu normele sociale, chiar oportunitatea de a 

pune în valoare o anumită formă de distincț ie individuală sau colectivă, au înlăturat orice 

suspiciune de intruziune sau supraveghere. 

Ceilalț i – cei care au refuzat sau au acceptat cu dificultate punerea la încercare pe care o 

reprezenta un asemenea interviu, mai ales în cazul familiilor imigrate ș i al unora din familiile 

din clasele populare, dar uneori ș i printre membrii profesiunilor de asistenț ă ș i de educaț ie –, 

s-au temut de acea ipostază a cercetătorului, similară celei a ziaristului, în căutare de „catastrofe”, 

perceput ca agent de supraveghere a formelor de degradare umană, instrumentate pentru obiective 

politice care le scapă persoanelor interogate. Nu este vorba aici doar de „voyeurism” sau de 

„senzaț ionalism”, asimilate pe bună dreptate violenț ei simbolice, ci ș i de riscul discreditării 

asociat în mod firesc unor asemenea intervenț ii exterioare. După lungi negocieri, i-am putut 

11 – „A primi o vizită înseamnă a lăsa pe cineva să-ț i pătrundă în intimitate, a oferi o parte incontrolabilă din tine 

însuț i.” Colette Pétonnet, Espaces habités. Ethnologie des banlieues, Paris, Editions Galilée, 1982. 

63

totuș i întîlni la sediul unei asociaț ii ori în biroul unuia dintre membrii familiei sau în cel al 

cercetătorului. 

Între primirea „naturală” a cercetătorului în familie ș i teama de a se confrunta cu un 

„agent de supraveghere”, acordul pentru interviuri ș i condiț iile derulării acestora au depins în 

mare măsură de recomandările prealabile. Atunci când acestea au fost bune ș i bine gestionate, 

interviul a putut avea loc acasă, inclusiv în familiile care se arătaseră la început foarte rezervate 

faț ă de anchetă ș i de orice imixtiune din exterior 12 . Interviul poate da o bună ocazie de a 

demonstra reuș ita familială, uneori ș i pentru a cere sfatul unui „expert”, sau pentru a pune la 

încercare schemele de auto-analiză dobândite în ș edinț ele de psihoterapie. Vecinătatea 

poziț iilor de cercetător, lucrător social sau psihoterapeut, dacă pot ajuta la stabilirea contactului 

ș i la câș tigarea încrederii, nu evită cu totul riscul neînț elegerii sau al indispoziț iei (prin 

depăș irea rolului, abuz sau violenț ă). 

În acelaș i timp cu interviurile aprofundate, au avut loc observaț ii participante care au 

permis, uneori mai bine decât interviurile, o corectă înț elegere a condiț iilor de viaț ă ale 

diferitelor familii ș i, mai ales, procesul de trasare ș i de activare a frontierelor. Ancheta ș i 

observaț iile realizate la Noisy le Grand ș i la Gennevilliers sunt cele care ne-au dat prilejul să 

înregistrăm frontierele în acț iune, aspect pe care-l prezentăm aici în mod succinct. 13 

„Anchetatorii de catastrofe” ș i marcarea frontierelor 

Reticenț ele faț ă de studiul nostru au avut drept cauză, în cartierul Pavé Neuf din Noisy 

le Grand, imaginea devalorizantă a locuitorilor din acest cartier, adeseori pusă în evidenț ă de 

ziariș ti sau de alț i cercetători care au investigat asemenea localităț i de „banlieue” (de la 

periferie), al căror demers, ni s-a explicat, intra în contradicț ie cu obiectivele asociaț iilor din 

zonă, respectiv răsturnarea stigmatelor ș i valorizarea locuitorilor. 

La Pavé Neuf, cercetătorii care colectează date fotografice prezentând imaginea 

mizerabilistă a cartierului sunt, de altfel, numiț i „anchetatori de catastrofă” sau „turiș ti de 

catastrofă”. Fotografierea persoanelor este percepută ca o agresiune deschisă. Investigatorul sau 

turistul sunt consideraț i voyeuriș ti, iar intenț iile lor sunt asimilate violenț ei simbolice. În 

trecut ș i chiar recent, mai mulț i rezidenț i din Pavé Neuf fuseseră fotografiaț i, fără 

consimț ământul lor, iar fotografiile fuseseră prezentate în cadrul unei expoziț ii de artă sau 

fuseseră difuzate pe internet. „Ei [vizitatorii] vin să facă aici safari. Ne iau în poză ca pe 

animale”. În ceea ce-i priveș te, locuitorii doresc să contrazică imaginea mizerabilistă a 

cartierului Pavé Neuf ș i să se insiste asupra eforturilor depuse pentru reînnoirea cartierului. Cu 

toate astea, sunt numeroș i cei ce vor să plece din Pavé Neuf. 

Locuitorii s-au simț it stigmatizaț i în mai multe rînduri. Astfel, o parte a tinerilor din 

Noisy le Grand a participat la revoltele urbane din toamna lui 2005. Gimnaziul Butte Verte, care 

tocmai fusese renovat, a fost incendiat. Privirile suspicioase sau acuzatoare s-au îndreptat 

12 – Cf. de exemplu, familia lui Pascale ș i Marcel, capitolul IV. 

13 – Cu privire la ancheta din Gennevilliers, cf. capitolul III, iar la ancheta din Strasbourg cf. capitolul VII. 

64

deîndată către Pavé Neuf. Imediat după aceste evenimente, asociaț iile de cartier au fost vizitate 

de diverse delegaț ii, ministeriale, de la Primărie, de la Fondul de Acț iune Socială (FAS). 

Principala soluț ie de urgenț ă găsită pentru a întări securitatea cartierului a fost instalarea unor 

camere de supraveghere video, în vreme ce locuitorii ar fi preferat mai curând o reabilitare a 

imobilelor, crearea de spaț ii verzi. În acest context, au fost publicate mai multe articole în care 

Pavé Neuf era menț ionat cu regularitate. 

La Gennevilliers, una din membrele echipei de cercetare, fostă coordonatoare a unei 

asociaț ii de ajutor ș colar din comună, s-a văzut în situaț ia de-a fi suspectată că face o 

„investigaț ie” cu privire la eș ecul ș colar al copiilor 14 . Multe interviuri solicitate părinț ilor au 

fost refuzate. A scoate la lumină o educaț ie deficitară îi putea trimite pe părinț i ș i întreaga 

familie dincolo de frontiera care-i izolează pe cei asupra cărora apasă stigmatul „devianț ei”. E o 

miză crucială pentru cei care tocmai încearcă să demonstreze că au o conduită exemplară prin 

educaț ia dată copiilor lor: ei vor în acest fel să pună condiț ia lor „populară” pe seama unei 

fatalităț i economice căreia i-au căzut victime. Se produce ș i identifică astfel în mod colectiv 

frontiera care-i separă pe cei care „suportă” sărăcia de cei care o „merită”, întrucât poartă în ei 

însemnul a tot ce ț ine de „popor”. Sărăcia lor apare ca o consecinț ă a comportamentului lor 

necorespunzător, o experienț ă revelatoare pentru acea dinamică proprie familiilor din clasa 

populară care caută să evite cu orice preț instrumentarea unui proces împotriva lor 15 . Ancheta 

sociologică poate, în acest fel, deveni pentru unii ocazia de a-ș i manifesta capacitatea de a se 

distinge social, de a disocia istoria familiei lor de cea a grupului din care fac parte. Pentru alț ii, 

în schimb, ea poate reprezenta un risc de discreditare. 

Vizitele ziariș tilor ș i ale anchetatorilor, precum ș i diversele reacț ii provocate de 

solicitarea unui interviu sunt ele însele o ocazie pentru testarea frontierelor sociale. Cel mai 

adesea, cercetătorii ies din propriul univers ș i, odată traversată graniț a, încearcă să se facă 

acceptaț i pe un teritoriu străin. Persoanele solicitate activează atunci frontiera care se cere 

traversată. Dacă acordă interviul, este semn că vor, într-un fel, să transmită un mesaj de cealaltă 

parte ș i că îș i închipuie sau speră că pot controla comunicarea. Dacă interviul este refuzat, 

înseamnă că preferă separarea în detrimentul contactului dintre grupurile sociale. Ancheta 

sociologică activează, prin simpla tentativă de traversare a sociologului, o frontieră socială. 

Anchetele îi plasează pe sociologi de partea mass media, ca instrumente ale spaț iului public, 

ceea ce nu-i chiar departe de realitate. În fond, orice anchetă sociologică aspiră la publicitate. De 

aici apare această teamă permanentă faț ă de critica publică sau de efectele de stigmatizare pe 

care o antrenează expunerea în public a nefericirii sociale a altora. 

14 – Judit Vari, Expériences éducatives dans les espaces périscolaires. Contribution à une sociologie de l’Education 

nouvelle [Experienț e educative în spaț iile peri-ș colare. Contribuț ie la o sociologie a Noii Educaț ii], Paris, 

EHESS, 2008 (Teză de doctorat). 

15 – Referitor la procesele reciproce ș i luptele care iau forma acuzaț iei ș i pledoariei, a se vedea primul capitol din 

această carte, în care este analizată contribuț ia importantă a lui Gérard Althabe în această problemă, „Procès 

réciproques en HLM” [„Procese reciproce în locuinț ele sociale”], în G. Althabe ș i col., Urbanisation et enjeux 

quotidiens [Urbanizare ș i mize cotidiene], Paris, L‟Harmattan, 1993, pp. 13-47. 

65

Mihai Dinu Gheorghiu: O întoarcere la frontierele tradiț ionale? Modularea frontierelor în 

contextul post-socialist din România 

În România, orice cercetare cu privire la importanț a educaț iei familiale în trasarea 

frontierelor sociale trebuie să ț ină seama de istoria politică recentă. Rigidatea frontierelor 

politice care izolau ț ara pînă în decembrie 1989 ș i apropierea dintre clasele sociale (o 

„egalizare de jos în sus”, cum s-a spus) care a redus, cel puț in pentru o vreme, distanț ele 

sociale ș i a ș ters frontierele care le separau constituie o caracteristică a tuturor ț ărilor care au 

făcut experienț a regimurilor comuniste. Izolarea de lumea occidentală, dar ș i de ț ările 

socialiste mai „deschise”, precum Iugoslavia ș i Ungaria, prin frontiere geografice ș i politice 

etanș e, făcuse posibilă abolirea formală a frontierelor dintre clasele sociale. Noua frontieră 

politică internă instaurată o dată cu „dictatura proletariatului” asigura privilegii excepț ionale 

grupului conducător, „nomenclatura”, în numele suprimării inegalităț ilor ș i diferenț elor dintre 

clase. Noua frontieră permitea exercitarea controlului unui stat de tip sovietic asupra grupurilor 

sociale. Efectele noului regim al frontierelor sociale ș i politice sunt cunoscute: categorii sociale, 

grupuri etnice si religioase au fost deplasate, în perioade diferite, în afara frontierelor 

recunoscute, în spaț iul arbitrariului politic ș i juridic. Impunerea noilor frontiere a dus la 

apariț ia unor noi categorii sau la transformarea celor deja existente – aș a cum o arată 

multitudinea mărturiilor „transfugilor”, „deportaț ilor” 16 , „exilaț ilor” sau „emigranț ilor”. 

Comunităț ile ș i familiile separate prin aceste noi frontiere politice ș i-au elaborat noi 

identităț i, în conformitate cu categoriile generice preexistente (diaspora, exil, emigraț ia 

economică sau „de muncă”) ș i cu rolul care le revenea în cadrul schimburilor trans-frontaliere. 

Ar mai trebui precizat că toate mobilităț ile sociale ș i geografice, precum ș i ierarhiile sociale pe 

care le-au indus, aveau o dimensiune politică. Era ș i este, de exemplu, dificil de disociat 

emigraț ia „economică” de cea „politică” înainte de 1989, statutul de azilat fiind înainte de 1989 

aproape o condiț ie pentru găsirea unui loc de muncă. Devenită exclusiv „economică” după 

1989, emigraț ia românească nu este mai puț in una politică. Ea pune în evidenț ă dezintegrarea 

economică, dar ș i culturală, a mai multor categorii sociale defavorizate, precum ș i înăsprirea 

politicilor de expulzare a migranț ilor indezirabili din ț ările de primire, precum Italia sau 

Franț a 17 . 

Secț iunea românească a cărț ii de faț ă are ca obiect schimbarea raporturilor dintre 

educaț ia familială ș i frontierele sociale în condiț iile înlăturării frontierei politice rigide 

instalate de regimul comunist, aflate la originea rupturilor profunde a traiectoriile biografice ș i a 

16 

– Deportările au afectat mai ales membrii comunitătilor germane din România, la sfârș itul celui de-al doilea 

război mondial ș i în anii 1950, precum ș i pe unii deț inuț i politici. 

17 

– Între 1990 ș i 2000, populaț ia României s-a redus cu circa un milion de locuitori, fenomen atribuit în principal 

emigrării, dar ș i scăderii natalităț ii. Conform unui recensământ recent, românii constituie principalul grup 

naț ional imigrant în Europa (aproximativ două milioane) dintre ț ările membre ale UE, ș i al treilea, după neeuropenii 

turci ș i marocani. 

66

diferenț elor sensibile dintre modurile de socializare ș i de educare. Cultura orală ș i scrisă din 

România păstrează urmele sensibile ale generaț iilor crescute ș i educate înainte sau după al 

doilea război mondial, în perioada stalinistă sau în cea poststalinistă, generaț ii beneficiare ale 

unei relative deschideri la sfîrș itul anilor 1960 18 . 

O schimbare semnificativă a fost ș i reîmpărț irea rolurilor între principalele instituț ii cu 

funcț ii educative, ș colile sau bisericile care îș i revendică încadrarea tinerelor generaț ii, 

precum ș i apariț ia unor structuri asociative intermediare. Învăț ământul public, laic ș i „ateu”, 

se deosebea, înainte de 1989, de educaț ia familială în privinț a educaț iei religioase, prin care 

erau transmise valori culturale asociate societăț ii tradiț ionale, anterioare regimului comunist. 

Monopolul politic exercitat asupra învăț ământului public pînă în 1989 a condus ulterior la o 

supra-investire ș i o supra-valorizare a „sectorului privat”, inclusiv în domeniul educaț iei, căreia 

i-au fost de altfel atribuite retrospectiv calităț i de „opoziț ie” ș i de „rezistenț ă” 19 . 

Remodelarea frontierelor sociale după explozia socială care a pus capăt regimului 

comunist s-a datorat într-o primă etapă fluidificării frontierelor politice, interne ș i externe. 

Aderarea României la Uniunea Europeană a produs o schimbare ș i a statutului diasporei 

româneș ti. Pe de-o parte, a fost favorizată întoarcerea din exil, chiar dacă această întoarcere 

priveș te un număr relativ restrîns de persoane. Pe de altă parte, migraț ia, chiar dacă a rămas 

masivă, a devenit una preponderent sezonieră, „de muncă”, emigranț ii contribuind nu doar la 

alimentarea bugetului României, ci ș i la reconfigurarea ierarhiilor sociale. Revenirea din exil a 

unora dintre membrii vechii burghezii naț ionale, care ș i-au asumat rolul de păzitori ai tradiț iei, 

la fel ca ș i celebrarea care ș i-au revendicat rezistenț a faț ă de regimul comunist („exilul din 

interior”) s-a înscris în aceeaș i ordine restauratoare. Vechea „nomenclatură” a fost înlocuită de o 

„nouă elită”, declarat anticomunistă, ș colită de multe ori în Occident. Revenirea emigranț ilor în 

România a fost percepută ca ambiguă: asociată fie unei perspective de ascensiune socială ș i de 

reuș ită profesională, fie recunoaș terii unui eș ec. 

În rîndurile claselor intermediare ș i populare, cei care continuă să muncească în 

străinătate constituie un grup pe cât de ambiguu, pe-atât de mediatizat: ei au asigurat, cel puț in 

pe termen scurt, un nivel relativ scăzut al ș omajului intern ș i au fost declaraț i un model pentru 

deprinderea unei culturi a muncii ș i vieț ii „capitaliste”, multă vreme o preț ioasă sursă de 

valută pentru economia naț ională (criza mondială ducînd la o reducere substanț ială a acestei 

surse). Un mod de viaț ă transfrontalier sau „transnaț ional” s-a impus astfel, contribuind la 

distrugerea unor echilibrelor tradiț ionale, la dezintegrarea cadrului familial, la o rată ridicată de 

abandonare a copiilor. 

În sfârș it, ar mai fi de menț ionat ș i acele frontiere care se desenează împrejurul 

comunităț ilor etnice ș i /sau religioase. 

18 – Asemenea distincț ii direct asociate schimbărilor politice există ș i în alte ț ări foste socialiste, de exemplu în 

Germania de Est, unde copiii născuț i sau crescuț i după ridicarea zidului din Berlin (1961) erau numiț i 

„floricelele zidului” (Mauerblumchen), sau în România, unde copiii născuț i în urma decretului de interzicere a 

avortului (1966) erau porecliț i „decreț ei”. 

19 – O „rezistenț ă educativă” comparabilă cu „rezistenț a prin cultură” a intelectualilor, mult dezbătută după 1989. 

67

Realităț i familiale 

Pot fi citate mai multe studii care s-au ocupat de ponderea statului în viaț a familială, 

înainte de 1989. Politica de industrializare ș i de urbanizare, schimbarea statutului social al 

femeii ș i, mai ales, politica pronatalistă au îndreptăț it ideea unui control al familiei de către stat 

care a contribuit la naș tere unei noi ordini sociale 20 . Istoria politicii familiale a regimului 

comunist este totuș i contradictorie: drepturile femeilor au fost recunoscute pentru prima dată sub 

acest regim, discriminarea pozitivă de gen ș i protecț ia femeii figurând în documente legislative 

majore 21 , egalitatea dintre sexe fiind proclamată alături de cea dintre naț ionalităț i, dintre rase 

sau religii. Pe de altă parte, măsurile de creș tere a natalităț ii adoptate începând cu 1966 au fost 

la originea mai multor modificări ale Codului Familiei, care urmăreau descurajarea divorț urilor 

prin restrângerea unor drepturi 22 . Dacă Codul Muncii prevedea formal protecț ia mamelor 

celibatare, condiț iile reale de viaț ă ș i regimul poliț ienesc de control al natalităț ii 23 au avut 

consecinț e tragice, atât pentru femei cât ș i pentru copii. În fapt, politicile familiale erau înainte 

de toate politici demografice. Ele vizau nu atât echilibrul familial, cât creș terea natalităț ii ș i 

dezvoltarea forț ei de muncă feminine 24 . 

După 1990, retragerea statului din viaț a familială a avut consecinț e socio-demografice 

inverse: diminuarea natalităț ii, creș terea numărului de naș teri în afara căsătoriei, creș terea 

numărului de familii monoparentale, creș terea vârstei medii de maternitate ș i micș orarea ratei 

de nupț ialitate. Eliberate de sub controlul statului, multe familii româneș ti s-au întors către 

autoritatea bisericii. Se poate afirma de aceea, la modul general, că familia este mai puț in 

autonomă decât în alte părț i 25 . 

Valorizarea familiei, aproape sacralizată după 1989, este de pus ș i pe seama răspîndirii 

ideologiei naț ionaliste, a paternalismului propriu acesteia, dar ș i a caracterului ei de refugiu în 

faț a „incertitudinilor tranziț iei” (ș omaj, inflaț ie, instabilitatea pieț ei forț ei de muncă) 26 . 

20 

– Gail Kligman, The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu's Romania, Berkeley, 

University of California Press, 1998, 358 p. Traducerea româneasca – Humanitas... 

21 

– cf. Ana Gherghel, „Transformations de la régulation politique et juridique de la famille. La Roumanie dans la 

période communiste et postcommuniste”, Enfances, Familles, Générations, 5, toamna 2006. 

22 

– Cristina Liana Olteanu, Elena-Simona Gheonea ș i Valentin Gheonea eds, Femeile în România comunistă: studii 

de istorie socială, Bucureș ti, Politeia-SNSPA, 2003, p. 179. 

23 

– Maria Bucur a observat legătura existentă dintre o miș care eugenistă, prezentă în România între cele două 

războaie, ș i politica pro-natalistă a regimului Ceauș escu. Maria Bucur ș i Mihaela Miroiu dir., Patriarhat ș i 

emancipare în istoria gândirii politice româneș ti, Iaşi, Polirom, 2002. 

24 

– O observaAlain Blum, „Tensions et contradictions du système statistique soviétique: de la Révolution à la 

Seconde Guerre mondiale”, în Jean-Pierre Beaud, Jean-Guy Prévost (éd.), L’ère du chiffre - Systèmes statistiques 

et traditions nationales, Sillery, Presses de l‟Université du Québec, 2000, pp. 131-152. 

25 

– Anthony Giddens, La transformation de l’intimité. Sexualité, amour et érotisme dans les sociétés modernes, 

traducere din engleză de Jean Mouchard, Paris, La Rouergue/Chambon, 2004, 265 p. 

26 

– Susan Gal ș i Gail Kligman, The Politics of Gender After Socialism, Princeton, Princeton University Press, 2000. 

Citat de Ana Gherghel, in „Transformations de la régulation politique et juridique de la famille. La Roumanie 

dans la période communiste et postcommuniste”, art. cit. 

68

Incertitudini economice 

Descompunerea, după 1989, în România ca ș i aiurea, a societăț ii salariale ș i a ceea ce 

se considera a fi principalii ei stîlpi de susț inere (abolirea frontierelor dintre clase, stabilitatea 

poziț iilor sociale), precum ș i retragerea statului, au fost puse în aplicare de partizanii noii ordini 

liberale. Victimele tranziț iei către economia de piaț ă ș i democraț ie au avut parte de un studiu 

semnificativ, avînd ca obiect îndeosebi segmentele defavorizate ale categoriilor intermediare, din 

rîndul cărora au fost recrutaț i noii sărăciț i ș i excluș i, „les nouveaux pauvres” situaț i pe 

poziț ii diametral opuse celor îmbogăț iț i, „les nouveaux riches” 27 . Autorii studiului despre 

„economia informală a României” critică eș ecul total al statului în gestionarea tranziț iei: 

incapacitatea de a gândi schimbarea socială, de a se impune ca „agent al moralităț ii publice”, 

deoarece ș i-a schimbat reputaț ia de garant al securităț ii cetăț enilor pentru cea de garant al 

„sectorului informal”, paralel, din economie, la marginea criminalităț ii economice. Economia 

paralelă existase ș i înainte de 1989, însă avea atunci alte dimensiuni etice ș i politice: era o 

formă de adaptare, ș i chiar de protest împotriva unui sistem nedrept. În prezent, economia 

paralelă este alimentată de strategii diverse: redescoperirea unor meserii abandonate, punerea în 

funcț iune a unor noi reț ele de solidaritate, inventarea unor noi forme de negociere. Aceste 

practici sunt în mod special dezvoltate în apropierea fostelor combinate industriale sau a unor 

centre miniere dezafectate. Expansiunea comerț urilor ambulante a oferit câteva debuș ee 

principalelor victime ale „tranziț iei”, adesea persoane cu calificare scăzută, puț in capabile de 

adaptare: oameni în vârstă, bolnavi, foș ti membri ai cooperativelor agricole sau foș ti muncitori 

ai industriilor abandonate. Aceș ti „intermediari ai supravieț uirii 28 “ sunt numeroș i în preajma 

pieț elor agro-alimentare. Nedreptatea socială suferită de victimele „privatizării” a dus la 

schimbarea codului etic, justificând furtul vestigiilor rămase în urma fostelor proprietăț i 

colective, uneori simple deș euri, însuș ite ca o formă de despăgubire. 

În actualele condiț ii, ar mai fi de luat în considerare efectele creș terii ș omajului, sau 

fenomene precum migraț ia intensă dinspre oraș e către mediul rural. Cei care, înainte, făceau 

naveta de la sat la oraș , s-au trezit izolaț i în satul lor. Emigrarea n-a preluat decît o parte din 

această forț ă de muncă destabilizată ș i declasată, compusă în principal de muncitorii rămaș i 

fără lucru în urma închiderii fabricilor ș i combinatelor. 

Expansiunea economiei paralele este asociată cu o deplasare semnificativă a pragului de 

sărăcie (în 2000, acesta era evaluat la 45% partea din populaț ie). Dacă, în 1991, 44% din familii 

afirmau să pot să-ș i acopere nevoile cu veniturile unor locuri de muncă obiș nuite, în 1998 ei nu 

reprezentau mai mult de 16%29. Femeile au fost cele mai defavorizate de aceste schimbări. Pe 

piaț a forț ei de muncă, ș ansele lor de recrutare sunt scăzute, căci sunt destinate doar unor 

27 

– Liviu Chelcea, Oana Mateescu coord., Economia informală în România: pieț e, practici sociale ș i transformări 

ale statului după 1989, Bucureș ti, Paideia, 2005, 344 p. 

28 

– Ibid. 

29 

– Rainer Neef, „Aspects of the informal economy in a transforming country: the case of Romania”, International 

Journal of Urban and Regional Research, 26, 2, 2002, pp. 299-322, cf. Ana Gherghel, art. cit. 

69

posturi vulnerabile, în majoritate din sectorul public. Prezenț a lor sporită în emigraț ia externă 

nu este în aceste condiț ii o surpriză 30 . 

Efectele educative ale noilor forme de inegalitate 

Schimbările intervenite după 1989 au avut efecte majore în lumea educaț iei: a fost creat 

un învăț ământ privat la concurenț ă cu învăț ământul de stat la toate nivelele (preș colar, 

primar, secundar, universitar…). Dacă învăț ământul de stat rămâne prestigios la nivel 

universitar, el este mult mai puț in la nivel preș colar ș i primar. Pe de altă parte, învăț ământul 

politic comunist, prezent înainte la toate nivelele de pregătire, a fost înlocuit de educaț ia civică 

ș i, mai ales, de studiul religiei. Educaț ia religioasă este masivă în condiț iile în care biserica 

ortodoxă a fost reintegrată statului, iar religia este foarte prezentă în viaț a publică. 

Studii recente subliniază creș terea inegalităț ii ș anselor de acces la educaț ie 31 . Statul 

retrăgîndu-se, cheltuielile pentru educaț ie revin familiilor în proporț ii tot mai importante. La 

rîndul lor, instituț iile ș colare sunt în mai mare măsură subordonate sectorului economic, ceea 

ce are drept consecinț ă, între altele, o polarizare accentuată în interiorul populaț iei ș colare 

între învăț ământul secundar, pe de o parte, unde efectivele scad, iar abandonul ș colar creș te 32 , 

ș i învăț ământul universitar, pe de altă parte, unde efectivele sunt în creș tere. 

* 

A fost necesară realizarea unei anchete de teren în România, pentru a înț elege 

semnificaț ia transformărilor intervenite în ultimii ani din perspectiva mutaț iilor frontierelor 

sociale ș i schimbărilor din educaț ia familiilor din diferitele categorii sociale, cu precădere din 

clasele mijlocii. Ele sînt examinate pe larg în capitolul VII. 

30 

– Idem. 

31 

– Gabriela Neagu, Laura Stoica, Laura Surdu, „Accesul la educaț ie în societatea românească actuală”, Calitatea 

Vieț ii, XIV, no 3-4, 2003. 

32 

– În cursul anilor 2000-2005, în România, numărul liceenilor a scăzut cu 50%, diminare atribuită în principal unei 

regresiuni demografice ș i, în secundar, abandonului ș colar. Abandonul ș colar priveș te, în special, elevii de 

origine rurală (dar ș i unele categorii urbane, precum romii). Abandonul ș colar, evaluat între 5 ș i 8% în fiecare 

an, precum ș i migraț ia elevilor către ș colile din marile oraș e reprezintă cauze importante ale dezechilibrării 

sistemului ș colar. 

70

CAPITOLUL I 

FRONTIERELE SOCIALE. DE LA REFLECȚ IE LA PUNEREA ÎN PRACTICĂ A UNUI 

CONCEPT 

Mihai Dinu Gheorghiu ș i Denis Merklen 

Frontiera este un instrument al ordinii sociale: ea separă ș i organizează contactele dintre 

categorii, grupuri sau clasele ierarhizate. În acelaș i timp, frontiera este un mecanism care 

participă la construcț ia identităț ii acestor grupuri sau clase, obiectivându-le ș i „naturalizândule” 

proprietăț ile specifice, înscrise în ordini simbolice, morale sau culturale. Situate între ceea ce 

este „deasupra” si ceea ce este „dedesubt”, între membrii care apartin unui grup si cei care sunt 

exclusi, frontierele produc ierarhii, îi deosebesc pe „cei mai buni” de „cei mai putini buni”. Miza 

a luptelor de clasificare, frontierele nu sunt „date” prin intermediul unui soi de inconstient 

cultural; ele sunt construite ș i fac obiectul conflictelor sociale. 

Desfăș urarea unui proces vast de precarizare ș i de destabilizare este una dintre 

caracteristicile modului actual de dezvoltare a capitalismului. Este vorba de slăbirea protecț iilor 

legate de munca (precaritatea muncii este defavorabilă integrării sociale). În planul specific al 

organizarii interne a muncii, principiul flexibilităț ii cunoaste o larga difuzare: lucratorii sînt 

obligati sa faca dovada de suplete, sa demonstreze ca sunt gata în permamnenta să riș te 33 . 

Desi suntem confruntaț i la modul general cu creș terea incertitudinilor, consecinț ele 

procesului de precarizare ș i de destabilizare care traversează întreaga structură socială nu sunt 

uniforme ș i, mai ales, suferite în egala măsură de toată lumea ș i de toț i actorii sociali 34 . Dacă 

unii dispun de resursele necesare pentru a se „juca” cu incertitudinea, ș i a face din asta un atu 

(mai ales în cazul burgheziilor în tranzit), pentru alț ii, instabilitatea nu este cel mai adesea decît 

o constrîngere (ș i mai ales pentru clasele populare). 

Au constatat-o mai multe studii. Mai rămîne totuș i să înț elegem locul frontierelor 

sociale într-o societate în plină transformare. Cum participă frontierele la acest proces de 

transformare? În ce măsură contribuie ele la repartiț ia inegală a efectelor acestor schimbări? O 

fac în direcț ia instalării pe o poziț ie stabilă, a unui parcurs mai degrabă sigur, sau, dimpotrivă, 

în sensul unei mobilităț i accelerate, al destabilizării, al precarizării, respectiv al unui parcurs mai 

degrabă riscat? Vom căuta să înț elegem de asemenea cum, în acest proces de transformare, 

capitalismul contribuie azi la producerea ș i la fixarea unor noi frontiere, care străbat fiecare 

societate. 

33 – Richard Sennett, Le travail sans qualités. Les conséquences humaines de la flexibilité. Paris, Albin Michel, 2000. 

34 – Robert Castel, La montée des incertitudes. Travail, protections, statut de l’individu. Paris, Editions du Seuil, 

2009. 

71

„Noi” ș i „ei” 

Fredrik Barth este cel dintîi care a schimbat perspectiva asupra grupurilor etnice situînd în 

centrul reflexiei sale procesele de atribuire categorială ș i de interacș țiune care permit acestor 

grupuri să-ș i menț ină frontierele. Conceptul de frontieră este traducerea lui boundaries ș i nu a 

lui borders (limite), deoarece reprezentarea comunicării între cele două părț i despărț ite de 

frontieră este hotărîtoare: frontierele nu sînt etanș e, nu sînt niciodată ocluzive, ci mai mult sau 

mai puț in fluide, miș cătoare ș i permeabile 35 . 

Barth ajungea la concluzia că linia de demarcaț ie care separă pe membrii de nonmembrii 

unui grup (pe „noi” de „ei) este determinantă pentru identitatea acestora, deoarece ea le 

reglementează interacț iunile determinante pentru identitatea lor, prin intermediul unei serii de 

proscrieri ș i de prescrieri. Aceste prescrieri permit să fie definită apartenenț a la un grup ș i să-l 

delimiteze. Frontiera este astfel înainte de toate un instrument care permite discriminarea, care 

face posibile includerile ș i excluderile din grup. Ea determină de asemenea modalităț ile 

comunicării între grupurile sociale. Barth a demonstrat cu succes că aceste grupuri nu apar 

niciodată ca fiind izolate, ș i că ele se constituie prin reprocitate unele în raport cu celelalte prin 

raporturi care sînt în acelaș i de timp de comunicare ș i de excludere. Acesta e un element 

esenț ial, după cum se va putea vedea în continuare, schimburile dintre grupuri în interiorul 

aceleiaș i societăț i au loc sub formă de conflict. În sfîrș it, în ciuda unei stabilităț i variabile, 

frontierele au capacitatea de a dura în timp, indiferent de schimbarea proprietăț ilor culturale ale 

grupurilor. Dacă indivizii sînt în măsură să traverseze sau să „joace” cu frontierele, acest lucru nu 

le afectează pertinenț a socială. 

Andreas Wimmer a trecut în revistă diferitele întrebuinț ări ale noț iunii de frontieră de 

cînd ea a fost pusă în circulaț ie de către Barth 36 . E de reț inut mai întîi dimensiunea ei dublă, 

categorială ș i comportamentală (behaviourial). Prima dimensiune reuneș te actele de clasificare 

socială ș i de reprezentare colectivă; cea de-a doua priveș te reț elele zilnice de relaț ii, rezultat 

al actelor individuale de luare de contact ș i de distanț are. La nivel individual, aspectele 

categorial ș i comportamental apar sub forma a două scheme cognitive. Prima împarte lumea 

socială între grupuri sociale, între „noi” ș i „ei”, în vreme ce cea de-a doua propune planuri de 

acț iune – cum să te raportezi, în anumite circumstanț e, la ceilalț i indivizi care sînt clasaț i ca 

fiind „noi” ș i „ei”. Frontiera socială se constituie, după Wimmer, doar în momentul în care cele 

două scheme coincid, cînd felurile de a vedea lumea corespund modalităț ilor de acț iune în 

lume. Conceptul de frontieră nu presupune însă în mod necesar ca lumea să fie compusă din 

grupuri precis delimitate. Diferenț ele sociale pot fi confuze sau soft, demarcajele neclare, cu 

consecinț e sociale nesemnificative, permiț înd indivizilor să rămînă membri ai mai multor 

categorii sa să-ș i schimbe identitatea în funcț ie de situaț ii. Astfel, conceptul de frontieră nu 

presupune în mod necesar o închidere sau reprezentări decise. 

35 – Fredrik Barth, Ethnic Group and Boundaries, op. cit. 

36 – Andreas Wimmer, „The Making and Unmaking of Ethnic Boundaries: A Multilevel Process Theory”, American 

Journal of Sociology, 113 (4), January 2008, p. 970-1022. 

72

Caracterul foarte general al conceptului de frontieră a făcut posibilă aplicarea lui la tot 

felul de identităț i colective ș i mai ales atunci cînd se pune problema marcării limitelor dintre 

doua entităț i sau dintre două teritorii. Puterea conceptului vine din faptul că permite să se 

înț eleagă mai bine modul de funcț ionare a grupurilor, a claselor sau a categoriilor sociale. 

Conceptul permite, de exemplu, abordarea dublei dimensiuni a mobilităț ii sociale, spaț iale sau 

geografice, ș i temporale sau istorice. Cei „mobili” transgresează sau „deschid” frontierele, dar 

închid altele în urma lor. Această mobilitate este de asemenea una intergeneraț ională ș i pune 

problema transmiterii reprezentărilor sau categoriilor culturale între generaț ii, a funcț ionării 

unei „hărț i mentale” ș i a producerii sau a reproducerii acestor frontiere dintre „noi” ș i „ei”. 

Dacă într-o primă fază conceptul de frontieră a permis înț elegerea în acelaș i timp a 

separării ș i a comunicării dintre entităț i etnice distincte (cu efecte ale frontierei asupra 

constituirii fiecărei etnii), acum, mai ales pentru noi, sînt de explorat multiplele linii de 

demarcaț ie care separă grupurile ș i categoriile sociale în interiorul unei societăț i. Conceput 

iniț ial de către etnologie, conceptul este tot mai mult folosit pentru înț elegerea diviziunilor 

interne ale societăț ilor contemporane. Pentru Charles Tilly, frontierele sînt mecanisme sociale 37 

capabile să explice în primul rînd mobilitatea ș i schimbarea. Frontierele îi separă pe „noi” de 

„ei” ș i ș i „întrerup, circumscriu sau „produc segregarea‟ în distribuț ia populaț iilor sau 

activităț ilor din interiorul câmpurilor sociale.” 38 Frontierele delimitează, de asemenea, reț elele 

de contacte interpersonale, marcând distribuț iile cu caracter temporar. Michèle Lamont a făcut 

apel la acest concept în cercetările ei empirice ș i comparative asupra claselor sociale (muncitorii 

ș i clasele mijlocii) în America de Nord ș i în Franț a, construind o tipologie a frontierelor pe 

clase ș i pe ț ări 39 . Pentru ea, frontierele apar ca fiind, înainte de orice, marcaje morale produse 

de „hărț ile mentale” ale membrilor diferitelor clase sociale, în funcț ie de „codurile (lor) de 

evaluare” a celorlalte clase sau grupuri. La Pierre Bourdieu, chiar dacă nu se referă întotdeauna în 

mod explicit la acest concept, frontierele sociale permit observarea transformărilor modului de 

dominare prin intermediul schimbării raporturilor dintre clasele sociale ș i sistemul ș colar 40 . 

37 – Charles Tilly se situează în perspectiva epistemologică a lui Mario Bunge, cf. Charles Tilly, „Social Boundary 

Mechanism”, Philosophy of Social Sciences, 2 (34), June 2004, pp. 211-236. O definire minimală a frontierei, 

conform lui Tilly, este cea a oricărei zone contigue cu densitate contrastantă, tranziț ie rapidă sau de separare 

între grupuri (clusters) conectate de persoane sau activităț i. Astfel, orice frontieră desemnează relaț ii 

distinctive între părț ile pe care le separă, iar relaț iile apar în egală măsură ca distinctive prin zona de separare 

care este frontiera însăș i. De fiecare parte, se află reprezentări împărtăș ite, comune zonei propriu-zise. Charles 

Tilly, Identities, Boundaries, and Social Ties, Paradigm Press, 2005. 

38 – Id. 

39 – Michèle Lamont, La morale et l’argent. Les valeurs des cadres en France et aux Etats-Unis, trad. fr. Paris, 

Métailié, 1995; Michèle Lamont, La dignité des travailleurs. Exclusion, race, classe et immigration en France et 

aux Etats-Unis, trad. fr. Paris, Presses de Sciences Po, 2002. 

40 – Pierre Bourdieu, „Classement, déclassement, reclassement”, Actes de la recherche en sciences sociales, 24, 

novembre 1978, p. 2-22; a se vedea ș i „Espace social et genèse des classes”, in Actes de la recherche en sciences 

sociales, 52-53, juin 1984, p. 3-15, ș i „Classes et classements”, în La distinction. Critique sociale du jugement, 

Paris, Minuit/Le sens commun, 1979, pp. 543-564. 

73

„Etnolog al prezentului”, Gérard Althabe a explorat mecanismele microsociologice prin care sînt 

produse frontierele care separă clasele mijlocii de clasele populare, ș i pe acestea din urmă de 

fracț iunea cea mai apropiată de situaț iilor de excludere socială 41 . În sfîrș it, lucrările lui 

Christian Topalov asupra diviziunilor oraș ului permit observarea caracterului simbolic ș i a 

efectelor categorizării sociale a frontierelor care traversează spaț iul urban 42 . 

Frontiere prezente în mai multe dinamici ale vieț ii sociale 

Diversitatea frontierelor care traversează spaț iul urban ne obligă să acordăm o atenț ie 

deosebită fenomenologiei frontierelor interne. Ne vom referi mai întîi la problema conflictului. 

Frontierele participă la ordinea socială atît în măsura în care fac obiectul conflictelor ș i pentru că 

sînt rezultatul acestora. Violenț a ș i opusul ei, protecț ia, sînt mecanisme de producere ș i de 

reproducere a frontierelor. Ne vom referi după aceea la modul cum se desfăș oară frontierele în 

spaț iu. Frontierele mai pot fi surprinse în dimensiunea lor temporală, în măsura în care ele se 

asociază etapelor parcursurilor biografice. Frontierele separă diferitele etape ale parcursurilor sau 

ale traiectoriilor ș i dau astfel un sens mobilităț ii actorilor, schimbărilor lor de statut sau de 

condiț ie. Frontierele sa interpun de asemenea între generaț ii ș i între genuri, deosebit de 

sensibile în procesul de transmitere a unui patrimoniu sau de reproducere. Această analiză a 

frontierelor „interne” ia de asemenea în cont gradele variabile de activare a frontierelor de către 

actori: precise sau nu, în curs de construire, cu funcț ii protectoare, sau abolite, eventual 

disimulate, ascunzînd contradicț iile sau opoziț iile sub acorduri de faț adă. 

Frontierele ca obiect ș i vector al conflictelor: violenț ă ș i protecț ie 

Fie că este vorba de opoziț ii ș i de conflicte vechi ș i latente, fie recente ș i acute, ele 

sînt în mod constant asociate rupturii pe care frontiera o produce într-un spaț iu continu. Tema 

violenț ei este recurentă în lucrările lui Tilly, care s-a ocupat în repetate rînduri de conflictele 

interetnice ș i indică „secvenț ele de atac ș i de apărare” printre efectele notabile ale 

schimbărilor de frontiere. Pentru Michèle Lamont, construcț ia frontierelor, în mod esenț ial 

culturale ș i morale, îndeplineș te de asemenea ș i o funcț ie de protecț ie faț ă de violenț ă. 

Dacă muncitorii albi nord-americani studiaț i de Michèle Lamont fac din disciplină ș i 

responsabilitate centrul lor de valorizare a persoanei, aceasta se explică prin „nevoia lor de 

supravieț uire”, datorată în parte agravării condiț iilor economice începând cu anii ș aptezeci, 

dar ș i, în egală măsură, stării de interdependenț ă în care trăiesc muncitorii: „Ei trăiesc 

literalmente unii peste alț ii, la muncă ș i în cartiere unde casele le sunt înghesuite. Spre 

deosebire de cadrele tehnice, care reuș esc uneori să se mute în cartiere mai înstărite, muncitorii 

se sustrag mai greu riscurilor de crime, consum de droguri sau intruziunii celor nepoftiț i” (2002: 

p. 48). Aceste condiț ii de viaț ă îi pot conduce la exercitarea unui control social moral ș i a unui 

autocontrol mai pronunț ate. Autorul evocă în mod permanent mediul zilnic al muncitorilor, care 

este caracterizat ca „ameninț ător”, „riscant”, „primejdios” din cauza crimelor, a „ț ăcăniț ilor”, 

„derbedeilor”. „Muncitorii sunt convinș i că au nevoie [sublinierea autorului] să-ș i protejeze 

41 – Gérard Althabe, „Procès réciproques en HLM”, art. cit. 

42 – Christian Topalov, Les divisions de la ville, Paris, UNESCO/MOST, Editions de la MSH, 2005. 

74

familiile. Dimpotrivă, acest element este mai puț in aparent la clasele superioare, care nu sunt 

adesea expuse violenț ei decât în cursul jurnalelor de ș tiri de la ora opt.” 43 

În studiile ei consacrate comparării frontierelor sociale în universul muncitorilor 

americani ș i francezi, Michèle Lamont acordă un loc important minorităț ilor etnice ș i 

dimensiunii etice a frontierelor sociale. Reconstuind coerenț a internă a concepț iei despre lume 

a muncitorilor, ț inînd cont de contextele culturale ș i materiale în care trăiesc, ajungînd la 

concluzia că, în America de Nord ca ș i în Franț a, „moralitatea constituie principiul fundamental 

pornind de la care muncitorii (...) îi evaluează pe ceilalț i”, ceea ce se opune „statutului socioeconomic 

care este criteriul privilegiat al celor din middle-class” 44 . Muncitorii sînt preocupaț i în 

mai mare măsură decît cadrele tehnice de menț inerea ordinii morale (mai ales din nevoia de a se 

proteja ș i de a fi prevăzător), deoarece mediul în care trăiesc îi expune într-o mai mare măsură la 

pericole ș i le oferă mai puț ină siguranț ă ș i stabilitate economică. Calităț i morale foarte 

valorizate de către muncitori sînt cele ale „protejării familiei” ș i „prevederii”, aceș tia 

considerînd familia ca o sursă imediată de plăcere. Fapt care apare în contrast cu morala cadrelor 

tehnice, care ar disocia într-o mai mare măsură realizarea de sine de viaț a familială; cînd 

aceș tia se gîndesc la familie, ei acordă prioritate „ajutorului pentru dezvoltarea personală a 

copiilor ș i finanț area studiilor lor superioare 45 ”. 

Într-un studiu important realizat în cartierele populare din zona oraș ului Nantes, Gérard 

Althabe a propus o descriere precisă a frontierelor care definesc, la nivelul localităț ii, o 

economie a schimburilor simbolice dintre diferitele categorii care compun clasele populare 46 . 

Studiul său punea în evidenț ă rolul frontierelor interne, atît în producerea ierarhiilor cît ș i în 

organizarea conflictelor sociale. 

Althabe a observat activitatea intensă a indivizilor care, căutînd să-ș i consolideze o 

poziț ie socială fragilă, caută, în mod direct sau indirect, să-i expedieze pe „ceilalț i” spre 

poziț ii sociale descalificate, în vreme ce ei se „agaț ă” de propria lor poziț ie 47 . Un raport 

conflictual simbolic este omniprezent, acolo unde sînt rare contactele „efective” dintre subgrupurile 

sociale, de la „asistaț i” la muncitori ș i la clasele mijlocii. În spaț iile de coabitare ș i 

de contact, indivizii îș i organizează interacț iunile ca o „luptă luînd forma unei acuzaț ii ș i a 

unei pledoarii” în cadrul „proceselor reciproce” care au ca obiect relaț iile interne cu familia, 

dintre părinț i ș i copii, soț ș i soț ie. Cel mai mic semn de inadecvare dintre normele ș i 

practicile familiale (o mamă care petrece prea mult timp departe de cămin, un consum considerat 

disproporț ionat) pot constitui un pretext pentru acuzaț ii ș i pentru pledoarii. În acuzaț ie, 

individul încearcă să-l împingă pe adversar către polul negativ. În pledoarie, îș i construieș te 

apărarea ca pe cea mai mare distanț ă posibilă faț ă de polul negativ. Exemplul familiilor plasate 

43 – Michèle Lamon, La dignité des travailleurs, op. cit., p. 54. 

44 – Michèle Lamon, La dignité des travailleurs, op. cit., p. 77. 

45 – Michèle Lamont, La dignité des travailleurs, op. cit., p. 80. 

46 – Gérard Althabe, „Procès réciproques en HLM”, art. cit. 

47 – Contrar ideii după care spaț iile publice ș i de coabitare ar fi marcate de un „vid” sau de strategii de evitare. 

75

în situaț ii de marginalitate, de excludere, de pericol, de sărăcie sau de descalificare serveș te la 

edificarea acestui pol negativ. 

Un efort dublu a fost observat de către ancheta condusă de Althabe. Pe de-o parte, munca 

educativă realizată în sînul familiilor; pe de alta, familiile poartă, în schimburile lor, lupte intense 

menite să arate adecvarea conduitelor lor la norma grupului, să se apere de atacurile în măsură să 

dea naș tere unei declasări, în fine, să caute falia în comportamentul celorlalț i care-i poate 

arunca în jos sau la periferia lumii sociale. 

Aceste procese reciproce, mai mult sau mai puț in explicite, nu pot sînt fără îndoială doar 

apanajul claselor populare; totuș i, formele ș i modalităț ile acestor procese singulare nu sînt 

aceleaș i pentru toate categoriile sociale. Astfel, ș i în burghezie 48 sînt numeroase clasamentele 

ș i condamnările definitive. O slăbiciune sau o greș eală în exprimare, în prezentare, în ț inută 

sînt repede observate ș i stigmatizate de către membrii burgheziei, paznicii vechii ordini, 

prompț i în acuzarea noilor veniț i. Cei care, pînă atunci, se simț eau siguri pe propria lor 

poziț ie, pot fi la rîndul lor denunț aț i sau acuzaț i de către noua burghezie, mai dinamică. 

Astfel, „snobismul” burgheziei tradiț ionale face obiectul unor critici virulente; valorile ș i 

comportamentele „elitiste”, chiar „egoiste” ale acestui segment al claselor înstărite sînt frecvent 

ridiculizate, mai ales de către noii manageri: consultanț i, ingineri ș i directori comerciali care 

lucrează în sectoarele noilor tehnologii ș i ale noii economii 49 . 

Ancheta noastră de teren a făcut să apară o legătură importantă între frontierele sociale ș i 

violenț ă. Violenț a familială ș i violenț a socială se întîlnesc în experienț ele educative ș i 

poveș tile de viaț ă ale familiilor întâlnite cu prilejul acestei cercetări. Mărturiile directe sunt rare 

printre membrii claselor înstărite, în care există în acelaș i timp un grad superior de coeziune 

familială, dar ș i socială, cu mijloace de protecț ie, economică în special, care permit frecvent 

evitarea experienț elor dramatice ș i a traumatismelor. Este de asemenea, probabil, un efect al 

stăpânirii mecanismelor de punere în scenă a reprezentărilor sinelui, individuale ș i colective. La 

clasele mijlocii, morala succesului personal, învingător al adversităț ilor, este cea care dă formă 

discursurile asupra istoriei familiale: violenț a este evocată mai ales în măsura în care „ce putea 

fi mai rău” a fost evitat, iar „momentele cele mai neplăcute” au fost date la spate. Aceste familii 

trebuie să desfăș oare mai multe forț e decât altele pentru a apăra frontierele inferioare 

poziț iilor lor sociale, prin alegerea zonei de locuire, a ș colilor sau a persoanelor pe care le 

frecventează copiii lor. Mai multe interviuri indică asemenea experienț e educative autoritare ș i 

rupturi eliberatoare din tinereț e (precum cele de la sfârș itul anilor 1960) ș i, pe de altă parte, 

îngrijorări legate de recrudescenț a violenț elor urbane ș i de derapajele politicilor de securitate. 

Asemenea mărturii se fac, de asemenea, ecoul discursurilor politice, dar ș i sociologice asupra 

„declinului” claselor mijlocii 50 . 

48 

– În text este folosit pluralul, bourgeoisies, pentru a indica diversitatea grupurilor care le compun, asemănător cu 

situaț ia claselor mijlocii, ș i mai ales existenț a unei „vechi” ș i a unei „noi” burghezii. (nota edit.) 

49 

– Philippe Gombert, L’école et ses stratèges. Les pratiques éducatives des nouvelles classes supérieures. Rennes, 

Presses Universitaires de Rennes, 2008. 

50 

– Louis Chauvel, Les classes moyennes à la dérive, Paris, Ed. du Seuil, 2006; Jean Lojkine, L’adieu à la classe 

moyenne Paris, La Dispute, 2005. 

76

Violenț a poate fi un subiect tabu ș i pentru membrii claselor populare, în măsura în care 

este resimț ită ca un stigmat, expresie a ceea ce se consideră a fi o „cultură a violenț ei” sau a 

unui „climat” caracteristic zonelor „sensibile”, care marchează o popuaț ie identificată în 

funcț ie de zona în care locuieș te 51 . Este astfel întrutotul remarcabil modul în care s-a petrecut 

trecerea de la figura muncitorului la aceea a locuitorului drept reprezentare centrală a claselor 

populare, modificînd în profunzime frontierele prin care erau definite contururile claselor 

populare – ceea ce s-a tradus ș i printr-o reorientare a politicilor publice care vizează azi clasele 

populare, mai cu seamă legate de teritoriu 52 . 

Violenț a este adesea obiectivată prin acț iunile autorităț ilor publice, printre care 

serviciile sociale, care urmăresc să-i separe pe „autorii” violenț ei de „victime”. Aceste acț iuni 

sau intervenț ii pot face obiectul unor acuzaț ii de violenț ă: violenț ă instituț ională în sens 

larg, „judiciarizare” a măsurilor de protecț ie ș i de ajutor, „victimizare” a categoriilor 

defavorizate. Ceea ce reprezintă de altfel un indicator al reîntăririi frontierelor dintre clase. 

Dificultăț ile de a aduna mărturii asupra experienț elor educative, printre care experienț ele 

violenț ei, se datorează în parte strategiilor de apărare ale celor care sunt cel mai mult expuș i 

discursurilor de denunț , care confirmă astfel prin răspuns acest stigmat. În schimb, frontierele 

care sînt de netrecut, comportamentele care sînt de evitat, sînt în mod explicit prezentate ș i de 

unii ș i de alț ii ca forme de „protecț ie” în faț a riscurilor de descalificare ș i de declasare. 

Protestul social poate fi expediat în mod sistematic către un „nonsens” atunci cînd, fiind 

calificat drept „violenț ă”, este astfel chiar prin asta descalificat. Într-o anchetă asupra 

bibliotecilor de cartier, am putut repera modul în care faptul de a da foc cărț ilor (bibliotecile sînt 

adesea luate drept ț intă a violenț elor în situaț iile de revoltă urbană) îi pune pe bibliotecari ș i 

pe asistenț ii sociali în imposibilitatea de a înț elege un asemenea mod de acț iune. Frontiera 

care-i separă pe „ei” (tinerii de cartier, prezentaț i ca fiind autorii unor asemenea atacuri, ca ș i 

ai unor forme multiple de violenț ă împotriva ș colii sau a bibliotecii) de „noi” (asistenț ii 

sociali, bibliotecarii ș i profesorii) devine astfel vizibilă, prin incomprehensiunea ș i respingerea 

pe care cei din urmă le manifestă faț ă de comportamentul celor dintîi. Protestul, calificat astfel 

ca lipsit de sens, contribuie la renaș terea, sub o nouă formă, unei frontiere vechi care separa 

clasele populare de cultura scrisă ș i de o cultură politică identificată culturii scrise 53 . 

Frontiere în spaț iu 

Trasarea frontierelor sociale a fost frecvent studiată de sociologia urbană, prin lucrările 

Ș colii din Chicago, în special pe baza conceptului de „provincii morale”, utilizat de Robert Park 

sau Roderick McKenzie (1921) 54 pentru a descrie zonele oraș ului ca pe universuri de 

51 – Annick Madec, Chronique familiale en quartier impopulaire, Paris, La Découverte, 2002. 

52 – Denis Merklen, Quartiers populaires, quartiers politiques. Paris, La Dispute, 2009, p. 19-33. 

53 – Denis Merklen, „Quelles raisons pour brûler des livres? Une étude exploratoire sur les violences faites aux 

bibliothèques de quartier”, Revue Hors-Texte, n°84, Genève, mars 2008, p. 13-26. 

54 – Roderick MacKenzie, „Le voisinage. Une étude de la vie locale à Columbus, Ohio”, in Yves Grafmeyer ș i Isaac 

Joseph, L’Ecole de Chicago. Naissance de l’écologie urbaine, Paris, Aubier, 1990, pp. 213-254 (The 

Neighbourhood, 1921). 

77

eprezentare socială diferenț iate, sau a conceptului de „ghettou”, devenit celebru prin teza lui 

Louis Wirth (1928) 55 . Marele oraș este astăzi fragmentat în zone rezidenț iale izolate sau 

ghettouri, ale săracilor, dar ș i ale celor bogaț i. Fenomenul este în mod particular accentuat în 

Americi, de la gated communities din Los Angeles până la condominios fechados din Rio de 

Janeiro sau la torres con servicios din Buenos Aires, dar apare tot mai frecvent ș i în marile 

oraș e europene, unde se manifestă un interes crescând faț ă de problema „diviziunilor 

oraș ului” 56 . Atenț ia acordată acestor „diviziuni” a permis să se înț eleagă că lucrurile nu se 

prezintă chiar aș a cum pretind promotorii imobiliari. De fapt, porț ile acestor spaț ii nu sunt 

constant închise, iar cei care locuiesc pot să iasă. Pe de altă parte, pentru spaț iile populare, la fel 

ca ș i pentru cele ale claselor mijlocii ș i superioare despre care este vorba aici, atunci când se 

observă faptele mai în detaliu, se poate vedea că mobilitatea constituie de fapt norma. Rezidenț ii 

ajung să locuiască acolo în urma unor parcursuri rezidenț iale care sunt ignorate în studii (ș i 

care ar fi putut să-i conducă în altă parte) ș i continuă să circule în fiecare zi, câteodată intens, în 

spaț iul urban. Apoi, un mare număr de indivizi lucrează în zonele celor bogaț i, merg ș i se 

întorc, atât ziua cât ș i noaptea, ș i conectează astfel rezidenț ele cele mai închise cu restul 

oraș ului, inclusiv cu cartierele sale cele mai mizere. Operând o schimbare la scară radicală, ceea 

ce s-ar cuveni studiat ș i descris într-o nouă modalitate ar fi tocmai formarea, porozitatea ș i 

deplasarea frontierelor urbane (cf. capitolul VII, cu referire la trei cartiere din oraș ul brazilian 

Campinas, unde aceste schimburi sînt frecvente). 

Comunităț ile, clasele, grupurile ocupă spaț ii care le sînt proprii în oraș e, în cartiere, 

spaț ii contigue, cu grade variabile de densitate sau de omogenitate, cu demarcaț ii uneori 

precise, alteori mai puț in sesizabile. E foarte important de aceea să înț elegem cum se 

articulează frontierele spaț iale, cum se suprapun sau intră în concurenț ă cu alte forme de 

diviziune a spaț iului social. Diviziunile oraș ului deț in tot atîtea componente materiale (date 

printr-o distribuț ie heterogenă a dotărilor cu bunuri ș i cu servicii în spaț iu), cît ș i morale 

(date fiind necesitatea codurilor morale de a se situa în spaț iu pentru a „funcț iona”) ș i sociale 

(date de ancorarea diferenț iată a diferitelor grupuri ș i activităț i în spaț iu). Aceste frontiere 

urbane sînt însă de studiat simultan cu alte forme de diviziune socială. Iar această articulare a 

diviziunilor oraș elor cu celelalte frontiere sociale se realizează „practic” prin discursurile ș i 

practicile indivizilor ș i familiilor. Analiza pe care Jean-Charles Depaule ș i Christian Topalov o 

fac categorizării spaț iului urban merită să fie citată în legătură cu raportul existent între spaț iu 

ș i cuvintele ce desemnează acest spaț iu 57 . Spaț iul urban este calificat indirect, prin felul în 

55 – Louis Wirth, Le ghetto, Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble, 1980 (ed. 1, The Ghetto, University of 

Chicago, 1928). 

56 – Christian Topalov, Les divisions de la ville, Paris, UNESCO/MOST-Editions de la MSH, 2005. Fenomenul este 

aproape mondial ș i priveș te de asemenea China, India, Japonia, etc. Cf. ș i Thierry Paquot dir., Ghettos de 

riches. Tour du monde des enclaves résidentielles sécurisées. Paris, Perrin, 2009; Marco Oberti et Edmond 

Préteceille, „Les classes moyennes et la ségrégation urbaine”, in Education et sociétés, 14/2, 2004, p. 135-153. 

57 – Jean-Charles Depaule ș i Christian Topalov, „La ville à travers ses mots”, Enquête, n°4, Marseille, sem. II 1996, 

pp. 247-266. 

78

care se vorbeș te în oraș , ș i direct, prin cuvintele care-l numesc, la diferitele scări la care este el 

surprins prin analiză sau prin folosire cotidiană. O temă este astfel aceea de a ș ti care sunt 

procesele care produc ș i modifică aceste formalizări ale socialului, ș tiind că alocarea unui 

cuvânt are rolul de a distinge ș i de a regrupa, de a ordona ș i de a califica. Astfel, calificarea 

spaț iului este un mijloc de a fixa ș i de a stratifica diviziunile sociale. 

În spaț iul social ș i urban construit de cercetarea noastră, distanț a care separă 

„cartierele selecte” ș i „centrul” de perfieria pariziană ș i de suburbii nu este dată doar de 

diferenț ele dintre faț ade sau calitatea urbanistică, de prestigiul locurilor, de statutul social al 

familiilor, de studiile sau de profesiile locuitorilor. Poziț ia pe care aceste locuri o ocupă în 

traiectoriile persoanelor, prin durata ocupării lor, sau prin locurile de destinaț ie la care aspiră 

membrii familiilor lor marchează de asemenea distanț ele. Aceleaș i frontiere pot lua uneori 

sensuri diferite, în funcț ie de rolul pe care l-au jucat sau îl joacă în traiectoria indivizilor. 

Uneori, stabilitatea este cea care este valorizată, în vreme ce, în alte cazuri, indivizii îș i pun în 

valoare capacitatea de a fi depăș it asemenea diviziuni. 

Comparaț ia dintre traiectoriile a două famili din clasele populare este aici foarte 

semnificativă. În prima, Pascale ș i André locuiesc încă la Havre, în cartierul în care au copilărit, 

în clădirea situată în faț a celei în care locuieș te mama lui Pascale; ei invocă această înscriere 

teritorială ș i această stabilitate drept principale resurse simbolice ale poziț iei lor sociale. În 

schimb, Joëlle, născută în suburbia pariziană ș i cu un parcurs biografic foarte instabil, face din 

traversarea bulevardului periferic ș i din dobândirea unei locuinț e la Paris un moment de trecere 

prin care îș i deăș esș te instabilitatea din trecut (cf. capitolului IV). 

Familiile intervievate au trăit experienț e diferite de mobilitate geografică. Nimeni nu mai 

locuieș te în locul în care s-a născut, dar unii se află încă în apropierea locului de origine, în 

vreme ce alț ii au parcurs distanț e considerabile, iar legătura cu locurile de origine s-a destins, 

dacă nu s-a rupt complet. Traversarea frontierelor geografice ce sunt în acelaș i timp frontiere 

politice ș i sociale, frontiere între state ș i frontiere între clasele sociale, se înscrie pe durate mai 

degrabă lungi, definitorii pentru traiectoriile acestor persoane. În schimb, parcursurile zilnice 

legate de activităț ile profesionale sau domestice, observate îndeobș te în termeni de condiț ii de 

viaț ă, de mijloace de transport ș i de timp consumat („pierdut”), sînt edificatoare îndeosebi 

pentru funcț ionarea grupului familial în interiorul aceleiaș i clase (sau comunităț i) ș i pentru 

contactele „transfrontaliere”, întreț inute în exterior. 

Ierarhii sociale ș i instabilitatea poziț iilor 

Într-un context marcat de dezbateri asupra pertinenț ei conceptului de clasă socială în 

analiza societăț ii franceze la începutul secolului al XXI-lea, am decis să distribuim familiile 

întîlnite pe parcursul anchetei între principalele grupuri ș i clase, după ce am identificat 

traiectoriile sociale ș i experienț ele de viaț ă comune care se cristalizează într-un număr de 

frontiere „obiective” între aceste clase. Aceste criterii nu fac parte doar dintre ipotezele 

sociologice: actorii le folosesc uneori ei înș iș i pentru a-ș i defini mediul de apartenenț ă, 

grupurile cărora li se opun, speranț ele de consolidare sau de ascensiune socială pe care le 

nutresc pentru copiii lor. Specific frontierelor sociale este faptul că ele reprezintă linii de 

79

demarcaț ie recunoscute (ș i prin aceasta „obiective”), ș i pe care fiecare subiect le poate 

mobiliza la momentul oportun pentru constituirea hărț ii cu care îș i reprezintă universul propriu 

ș i pe cel al celorlalț i. 

Frontierele separă astfel clasele, dar pot juca de asemenea în interiorul fiecăreia dintre ele, 

în funcț ie de diferenț ele naț ionale, politice sau religioase, sau în funcț ie de apartenenț a la 

grupuri mai degrabă „stabile”, „instalate” sau la grupuri mai degrabă „mobile” sau „instabile” 58 . 

O asemenea abordare „procesuală” a frontierelor instabile ș i miș cătoare priveș te, în cazul 

anchetei noastre, instabilitatea statutară a mai multor familii studiate, asociată sau nu mobilităț ii 

geografice. Mobilitate ș i instabilitate care au semnificaț ii foarte diferite în diferitele grupuri 

sociale, fiind determinate adesea de un anume decalaj între resursele deț inute de către un individ 

(sau o familie) ș i poziț ia socială pe care o ocupă sau o revendică. Sărăcia resurselor poate fi 

legată, la rîndul ei, de precaritatea poziț iei ocupate, sau de caracterul ei recent, ca ș i slaba 

recunoaș tere pe care o implică acest lucru. 

Din punct de vedere empiric, clasamentul familiilor a fost realizat ț inînd cont de diferite 

variabile, indicatoare ale apartenenț ei indivizilor la clasele înstărite, mijlocii ș i populare, 

precum ș i la categoria imigranț ilor, fiecare cu sub-grupurile lor stabile ș i instabile (sau în 

trecere, în privinț a claselor înstărite), care sînt date înscrise în istoria acestor persoane ș i a 

acestor familii. Observînd istoria socială (îndeosebi profesia părinț ilor) persoanelor adulte 

intervievate, precum ș i cea a partenerului lor (sau fostului partener), precum ș i mobilitatea 

geografică a unora ș i a altora, a fost posibilă trasarea parcursurilor de mobilitate (ascendentă sau 

descendentă) sau de stagnare socială. Mai multe familii, prin situaț ia lor limitrofă, nu puteau fi 

lesne clasate într-un context specific claselor populare sau al claselor mijlocii, constituind 

categorii intermediare. 

Cum să-i distingi pe stabili de instabili în interiorul claselor reț inute? Mai multe 

persoane intervievate avuseseră parcursuri care alternau stabilitatea ș i instabilitatea. Cei stabiliinstabili, 

cum i-am numit, sunt acele persoane care puteau fi uneori pe cale de „stabilizare”, sau 

care putea trăi într-o stabilitate foarte relativă. Este, de exemplu, cazul a două familii din 

Genevilliers, provenite din imigraț ia magrebină, instalate în Franț a de douăzeci de ani, care 

obț inuseră naț ionalitatea franceză, ș i deveniseră proprietarele unor mici locuinț e, soț ii fiind 

unul ș ofer de taxi, celălalt muncitor la pensie. Dacă la prima vedere situaț ia lor pare mai 

degrabă stabilă, aceste familii trăiesc totuș i în condiț ii destul de precare, nu doar din cauza 

veniturilor lor modeste, ci ș i pentru că parcursul lor s-a constituit prin abandonarea succesivă a 

unor poziț ii dobîndite ș i prin traversarea unei multitudini de frontiere. 

Diferitele situaț ii limitrofe, fie că e vorba de categorii intermediare, fie de stabiliinstabili, 

ne-au condus la realizarea unei analize care permite „detaș area” studiului poziț iilor 

sociale ale indivizilor de acela al categoriilor, adesea prea rigide. Diviziunile claselor însele, 

îndeosebi între grupurile mai degrabă stabilite ș i instalate ș i grupurile mlai degrabă mobile sau 

58 – Ne-am inspirat mult aici din analizele propuse de Norbert Elias ș i John L. Scotson, Les logiques de l’exclusion. 

Enquête sociologique au coeur des problèmes d’une communauté, avant-propos de Michel Wieviorka, Paris, 

Fayard, 1997 (1ère édition française). 

80

instabile, au devenit de fapt centrale în studiul nostru. Diferenț e care sînt probabil mai puț in 

între indivizi stabili ș i indivizi instabili, cît între diferite grade ș i tipuri de instabilitate. 

Traversarea frontierelor: vecinătăț i ș i persoane frecventate 

Se ș tie că reproducerea vechilor moduri de viaț ă comunitară devine dificilă, dacă nu 

chiar impozibilă în cadrul de viaț ă oferit de HLM-uri 59 : comunicarea nu se stabileș te uș or între 

membrii diferitelor comunităț i care împart acelaș i spaț iu ș i se găsesc în raporturi de 

concurenț ă pentru distribuț ia unor resurse mai degrabă rare. „Oraș ele noi” funcț ionează ca 

niș te adevărate spaț ii frontaliere care despart ș i reunesc în acelaș i timp diferite populaț ii 

imigrate, stabilite de mai mult sau mai puț in timp, dar ș i cu o populaț ie indigenă care alege să 

locuiască acolo pentru a fi mai aproape de locul de muncă ș i/sau pentru a obț ine locuinț e mai 

ieftine. Zonele rezidenț iale ale „oraș elor noi”, fără a fi reproduceri ale „cartierelor selecte” 

burgheze din marile oraș e, se disting printr-o mai bună calitate a habitatului ș i, în particular, 

prin condiț iile de securitate pe care le asigură. 

Pentru a scăpa fiecare de închiderea în comunitatea proprie ș i a întreț ine relaț ii dincolo 

de frontierele care le despart, două membre ale unei aceeaș i asociaț ii din Noisy le Grand, una 

franț uzoaică, cealată africană ș i musulmană, fostă stewardesă la Air Afrique, fac eforturi de 

deschidere către ceilalț i, dar au fiecare reprezentări diferite asupra sensului acestei „deschideri”. 

Pentru Aminata, a fi deschis înseamnă mai ales a continua să trăiască la modul african, ca niș te 

fraț i sau niș te surori, să-ț i ț ii uș a deschisă, să-ț i împarț i mâncarea cu alț ii. Ea atribuie 

spiritul de deschidere mai ales comunităț ii sale africane ș i religiei musulmane, iar închiderea 

modului de viaț ă francez, retras în intimitatea căminului. Din punctul ei de vedere, Charlotte, 

care refuză închiderea în „buncărele” imobilelor supra-protejate din periferia pariziană, îș i 

manifestă disponibilitate neezitând „să adopte” tineri străini ș i să ș teargă frontierele religioase 

ș i culturale printr-un spirit „ecumenic”, dar recunoaș te în acelaș i timp că are ș i prieteni 

rasiș ti, care îi sunt „ca niș te fraț i”. Frontiera care desparte cele două comunităț i continuă să 

treacă prin interiorul acestei asociaț ii, după cum le desparte pe cele două femei „prietene”. 

Există însă forme de conciliere ș i de coabitare permanente, precum ș i interes de fiecare parte 

pentru a recunoaș te „deschiderea” celeilalte. 

Aminata: „Aici, în Franț a, pot spune că este foarte închis, comparativ cu ce ș tiu eu din 

Africa, unde toate lumea se cunoaș te cu toată lumea din copilărie, unde cu toț ii sunt fraț i, sau 

măcar părinț ii se cunosc ș i tot aș s, relaț iile sunt mai solidare. Ei, ș i aici [în Franț a, la 

Noisy], există solidaritate la modul uman, afli că vecinul are o problemă, că are nevoie să 

meargă la urgenț e, îl duci; dacă vezi că vecinul se mută, e problema lui, dacă vrei să-ț i 

zugrăveș ti casa, e problema ta, trebuie să găseș ti pe cineva care să ț i-o zugrăvească; rare 

sunt poate ocaziile în care împarț i masa cu cineva, sau atunci atunci trebuie să-l inviț i; la noi, 

dacă se întâmplă să nimerim la masă, ne aș ezăm, mâncăm, pentru că asta e educaț ia pe care 

am primit-o. La mine, când sună interfonul, nu întreb cine este, apăs pe buton ș i întreb dacă s-a 

deschis ș i abia atunci când deschid uș a aflu cine a venit […]. La noi se zice „frate” chiar dacă 

nu suntem legaț i prin sânge, e un semn de respect. Vecinii mei, de pildă: am în faț ă o benineză, 

59 – Blocuri de locuit cu chirie redusă /subvenț ionată/ (Habitations à Location Modérée). (nota edit.) 

81

o tunisiană, o algeriană, bine, suntem în relaț ii foarte bune. Algeriana, care e vecina mea 

directă, ne desparte doar un perete, avem foarte bune relaț ii, n-am fost niciodată la ea, dar ea a 

venit deja pe la mine; tunisiana vine pe la mine, merg ș i eu pe la ea, ne frecventăm, când ea face 

cuș -cuș îmi aduce ș i mie, îi duc ș i eu ei, dar putem sta ș i câte ș ase luni fără să ne vedem, 

copiii se cunosc, copiii mei sunt ș i-ai tăi, cum se zice, mătuș ă, unchi, dar tot nu e ca în Africa, 

unde facem un fel de concesie, unde fiecare se simte acasă la unii sau la alț ii, suntem împreună. 

Aici nu suntem deloc împreună, avem reț ineri să batem la uș a vecinei ca să-i spunem că avem 

chef să bem un ceai ș i să stăm de vorbă. Trebuie să jonglez, s-o sun la telefon, să-i spun că am 

de gând să trec pe la ea când o să fiu liberă, să fixez o întâlnire ș i asta mi se pare jalnic, căci nu 

mai suntem africani, deș i este la fel de africană ca ș i mine, însă trăim în contextul de aici ș i 

asta ne-a schimbat.” 

Charlotte: „Noi aveam un apartament aproape de centru, unul din cele mai scumpe ș i 

mai mari, [într-]un mediu foarte rece, abia dacă ne salutăm în ascensor […] eu numesc 

[clădirile] astea buncăre. Cât despre sora mea, ș i ea trăieș te printre cei bogaț i, aș a că-i 

trebuie chiar un cod pentru ascensor, asta ni s-a părut de-a dreptul ridicol, pentru că, cum ne 

plimbăm pe la Arcade 60 , vezi acest amestec de culturi, ș i [cu noi] totul s-a petrecut foarte 

repede, în acelaș i timp am început să ne vedem cu oameni de pe toate continentele, tineri, inș i 

care nu prea-ș i ascultă părinț ii ș i pe care noi i-am adoptat, între ghilimele, cu aprobarea 

părinț ilor de bună seamă, o tânără din Capul Verde, cea care trăieș te cu un ukrainean, plecăm 

la ea în ț ară peste trei săptămâni ș i am hotărât să părăsim acest mediu, ah, cât de nepotrivit 

nevoii noastre de comunicare.” 

După exemplul asociaț iilor, dar ș i al ș colilor de cartier, există o investire colectivă în 

crearea ș i funcț ionarea structurilor care participă la ș tergerea frontierelor etnice. Este o 

experienț ă educativă pentru copii, dar ș i pentru adulț i, precum în această asociaț ie din Noisyle-Grand, 

în care sînt organizate cursuri de alfabetizare pentru mamele analfabete. Acest ț esut 

asociativ este cel care fac posibile schimburile care au loc peste frontiere, mai ales într-o 

conjunctură defavorabilă integrării prin muncă ș i în economie. Participanț ii îș i extrag resursele 

parț ial dintr-o finanț are publică, dar ș i din crearea unui cadru pentru realizarea vocaț iilor de 

ajutorare ș i de mediere. 

În acelaș i timp, această muncă de depăș ire a frontierelor naț ionale contribuie la 

formarea unei identităț i de grup, la producerea unei alte frontiere sociale care permite definirea 

unui cerc de apartenenț ă. În mod paradoxal, această frontieră trece prin definirea unui „ei” care 

înglobează în acelaș i timp naț ionalitatea franceză. 

Frontiere temporale ș i traiectorii 

Sociologii germani ai mobilităț ii numesc „staț iile vieț ii” etapele decupate dintr-o 

biografie, care pot fi identificate prin reperarea evenimentelor care le separă („scandări”, cum 

spun alț i sociologi specializaț i în poveș tile ș i relatările de viaț ă 61 ). Există clasele de vârstă, 

60 Centru comercial în Noisy le Grand (nota ed.). 

61 – De exemplu, Françoise Battagliola, Isabelle Bertaux-Viame, Michèle Ferrand, Françoise Imbert, 

„A propos des biographies: regards croisés sur questionnaires et entretiens”, Population, XX, 2, 1993, pp. 325-346. 

82

unităț ile temporale legate de studii (ș colaritate), de activităț ile profesionale, de viaț a de 

cuplu, de copii, de schimbările de domiciliu... În cercetarea noastră, am încercat să analizăm ceea 

ce apropie parcursurile în interiorul unei clase ș i ceea ce le desparte; să-i distingem pe cei care 

au parcursurile cele mai discontinui ș i instabile de cei care se înscriu mai degrabă în continuitate 

ș i într-o durată lungă, ș i care pot avea un anume control asupra viitorului. Ceea ce presupune o 

viziune asupra traiectoriei căreia i s-a dat deja o formă de povestire (ca efect al interviului 

sociologic) ș i deci o anumită reflexivitate prin care individul se referă la propria sa biografie, 

integrînd în povestire frontierele sociale, traversate sau nu. Instabilitatea ș i stabilitatea nu sînt 

doar categorii sociologice impuse dinafară indivizilor (pornind de la statisticile asupra 

vulnerabilităț ii ocupaț iilor, de exemplu), ci integrate în istorii de viaț ă. Această perspectivă, în 

care individul identifică el însuș i frontierele sociale pe care le introduce în propriul parcurs, este 

cu atît mai importantă cu cît în ziua de azi indivizii sînt tot mai mult supuș i unei „destandardizări 

a parcursurilor de viaț ă” 62 . Instituț iile, contribuind tot mai puț in la producerea unor praguri de 

vârstă standardizate (De la ce vârstă nu mai eș ti tânăr? De la ce vârstă devii o persoană în 

vârstă?), frontierele sociale pot servi de reper pentru a te situa în timp („am devenit adult în 

momentul în care am plecat din provincie”). O frontieră socială pe care ai vreo s-o traversezi 

obligă însă uneori la menț inerea în interiorul unui statut biografic: „nu pot avea un copil atîta 

vreme cît nu mi-am terminat studiile”. 

Introducerea frontierelor sociale în parcursurilor biografice dezvăluie de asemenea modul 

în care istoria persoanei intervievate se inserează în cea a familiei sale: a te situa faț ă de 

generaț iile succesive (bunicii, părinț ii, fraț ii ș i surorile) ș i estimarea semnificaț iei legăturii 

familiale. Cei care se situează într-o continuitate, socială, culturală sau simbolică, în reproducerea 

moș tenirii familiale, acolo unde frontierele sociale traversate apar ca fiind slab desemnate, sau 

ș terse, se disting de cei care au marcat o ruptură în parcursul propriei lor familii, uneori chiar în 

raport cu propria lor fratrie, ruptură care poate fi considerată ca fiin d sincronă cu un eveniment 

istoric, de exemplu mai 1968 63 . Pornind de aici, frontierele care separă generaț iile sînt analizate 

distingînd „educaț ia primită” de „educaț ia dată”, continuitate ș i discontinuitate, precum ș i 

diferitele tipuri de raporturi faț ă de educaț ie. 

Identificarea scandărilor temporale permite de asemenea surprinderea sensului construirii 

frontierelor, deoarece frontierele se construiesc în timp, cu timpul, au ș i ele o istorie, fac parte 

din istorie. Problemele puse de moș tenire, de transmitere, de reproducere o demonstrează. 

Frontierele mai stabile, pentru că sînt mai îndepărtate în timp, sînt legate de o durată obiectivă, 

măsurabilă, se deosebesc de cele mai instabile, mai apropiate sau mai recente, iar raporturile 

întreț inute de ele sînt mai ambivalente, situate în ordinea duratei subiective, care poate fi 

minimalizată, denegată. 

62 – Marc Bessin, „Les seuils d‟âge à l‟épreuve de la flexibilité temporelle”, in Eric Vilquin éd., Le temps et la 

démographie, Chaire Quetlet, 1993, n°89, Louvain-la-Neuve, Academia Bruylant et Paris, L‟Harmattan, 1995, p. 

219-230. 

63 – (nota edit.) 

83

O abordare istorică ș i biografică a frontierelor îngăduie reprezentarea acestora în 

miș care. Pot fi comparate, în interviurile biografice, parcursurile individuale ș i ale grupurilor 

familiale, traiectoriile „ascendente” sau „descendente” ș i punerile în perspectivă a traiectoriilor 

viitoare – cele ale copiilor ș i tinerilor. În materie de raporturi faț ă de frontiere, ceea ce apare ca 

deosebit de semnificativ este distanț a parcursă începând cu poziț ia de plecare, frontierele 

traversate (de clasă, de grup…), eventualele regresiuni, legăturile menț inute sau nu cu cei 

rămaș i pe vechile poziț ii (în familie, printre prieteni, colegi, vecini); capitalul dobândit prin 

această mobilitate, bunurile mobilităț ii ș i efectele unei eventuale stabilizări a poziț iei actuale 

trebuie de asemenea luate în seamă. 

Experienț a frontierelor marcate în raport cu o traiectorie privită retrospectiv include de 

asemenea marca simbolică (stigmatul) atribuită cutărui parcurs sau altuia: „parvenit”, „declasat”, 

„reuș it” etc. Aceasta este valabil în special pentru cei care au cunoscut o adevărată mobilitate ș i 

mai ales pentru „clasele mijlocii”. Îndeosebi acest tip de reprezentare apare în cuplul antinomic 

„ei”/„noi”. 

Un alt efect al experienț ei biografice a frontierelor apare în termeni de „deschidere” sau 

de „închidere” care caracterizează o familie sau un individ în raport cu alț ii. Pe de-o parte, cei 

care sînt caracterizaț i ca avînd un „spirit deschis”, „disponibil”, „comunicativ”, apar diferiț i de 

cei care sunt „închiș i”, „izolaț i”, „nu cooperează” sau sunt „marginali” etc. În cazul unora 

dintre membrii claselor înstărite, un dublu discurs e posibil: demonstrarea unui spirit de 

deschidere, deschidere geografică sau „deschidere către ceilalț i”, nu-i împiedică să rămînă 

relativ închiș i din punct de vedere social. 

În ancheta noastră, trei tipuri de evenimente apar ca fiind la originea modificării 

frontierelor: mobilitatea socioprofesională, mobilitatea rezidenț ială ș i migraț ia propriu-zisă 

(care implică adesea ș i schimbări de ordin socioprofesional). Am mai putut observa că 

experienț ele educative ale familiei fac parte dintre acele mecanisme în măsură să determine 

schimbările – fie direct, ca în situaț iile de suprainvestiț ie educativă familială, fie indirect, în 

situaț iile de delegare a funcț iilor educative, la originea decalajelor ș i discontinuităț ilor dintre 

generaț ii. 

Gradul de activare a unei frontiere 

Există mai multe „stări” de elaborare ș i de funcț ionare a frontierelor. După Tilly, 

spectrul frontierelor se întinde de la cele care pun probleme de viaț ă ș i de moarte (ca în 

situaț iile de război) pînă la cele care par ignorate sau uitate. Gradul de activare a unei frontiere 

constituie principala distincț ie pentru identificarea gradului ei de elaborare sau „soliditatea” 

acesteia, ceea ce ț ine de structural ș i ceea ce revine conjuncturalului, ceea ce este „vechi” ș i 

ceea ce este „recent”, este gradul de activare a unei frontiere, ceea ce ne permite să reflectăm la 

articulaț iile posibile dintre diferitele tipuri de frontiere. Frontierele traversate de cineva care a 

cunoscut o puternică ascensiune sau un puternic declin social se deschid sau se ș terg îndărătul 

lui, altele se închid sau se rigidizează. 

O frontieră „bine stabilită” este cea care este asociată unei valori sfinte, unei credinț e 

puternice: o asemenea frontieră nu poate fi transgresată fără a pune în discuț ie ordinea morală 

84

sau socială. Repunerea în discuț ie a unei frontiere bine stabilite este trăită în general ca o criză 

profundă, generatoare de conflicte 64 . 

O frontieră „în construcț ie” este cea care urmăreș te apărarea unei poziț ii cucerite ș i a 

„cîș tigurilor” (sociale); ea îndeplineș te o funcț ie de protecț ie, dar ș i de legitimare, de 

separare între ceea ce este permis ș i ceea ce este interzis; ea presupune o luptă în curs de 

desfăș urare, o bătălie angajată, de avangardă sau de ariergardă; a construi o frontieră înseamnă 

pur ș i simplu, de cele mai multe ori, a o deplasa, a face recunoscută o nouă împărț ire a 

spaț iului social. 

Frontiera „abolită” este cea care poate fi transgresată fără a fi nevoie de plata unei taxe (de 

intrare sau de ieș ire), cea care păstrează o valoare simbolică sau ț ine de memorie; ea poate fi 

astfel foarte prezentă într-un interviu – ca în exemplul celor care prezintă drept isprava vieț ii lor 

faptul de a-ș i fi schimbat categoria socială, fără a ridica însă o graniț ă între ei ș i categoria de 

origine; o asemenea frontieră continuă să existe în mod simbolic, dar este traversată în mod 

regulat ș i, în anumite circumstanț e, poate fi reactivată. 

Frontierele „ascunse” sunt disimulate prin contradicț iile dintre politicile publice ș i 

practicile discriminatorii, iar pe plan individual prin lapsusuri, prin sentimente de ruș ine, jenă; 

ele sunt trăite ca un stigmat, acolo unde există o distanț ă sensibilă între poziț ia ocupată (adesea 

instabilă) ș i dispoziț ii sau valori. 

* 

* * 

Frontierele pe care noi le observăm în societăț ile contemporane trimit la diviziunile pe 

care le traversează. Precum cele studiate de Fredrik Barth, frontierele sociale slujesc la 

împărț irea ș i la stabilirea comunicării dintre grupuri sociale distincte, diferenț iate. Ele permit 

de asemenea identificarea caracteristicilor care-i definesc pe cei de fiecare parte a liniei de 

demarcaț ie. Cu toate astea, frontierele sociale sînt adesea dificil de reperat, mobile, fluctuante, 

supuse unor conflicte importante în legătură cu traseul lor propriu. 

Gândite ca mecanism social, definiț iile frontierelor sînt în legătură cu problemele schimbării. 

Tilly continuă reflecț ia lui Barth, acordînd cea mai mare atenț ie mobilităț ii ș i schimbării 

identităț ilor politice ca urmare a exploatării economice, a discriminării categoriale sau a 

democratizării. Două tipuri de mecanisme intervin în procesul propriu formării frontierelor: cele 

care accelerează sau precipită schimbarea frontierelor, ș i cele care constituie schimbarea 

frontierelor. Întâlnirea, impunerea, împrumutul, conversaț ia, impulsul mobilizator precipită 

schimbarea. Procese opuse, precum înscrierea/ș tergerea, activarea/dezactivarea, mutarea ș i 

delocalizarea sînt mecanismele constitutive ale schimbării frontierelor. Tilly distinge de 

64 – Există ș i exemplul trecerii de la un sistem caracterizat prin frontiere puternic marcate, precum vechea diviziune 

între învăț ământul primar ș i cel secundar din Franț a, la un sistem de clasificări neclare, sistem caracterizat 

prin bruierea ierarhiilor ș i a frontierelor dintre cei aleș i ș i cei excluș i, dintre titlurile veritabile ș i cele false, 

aș a cum o demonstrează Pierre Bourdieu. Cf. Pierre Bourdieu, „Classement, déclassement, reclassement”, Actes 

de la recherche en sciences sociales, 24, novembre 1978; a se vedea ș i „Classes et classements”, în La 

distinction. Critique sociale du jugement, Paris, Minuit/Le sens commun, 1979, pp. 543-564. 

85

asemenea tranzacț iile care au loc în interiorul frontierelor de cele care au loc peste frontiere 

(cross-boundary transactions): primele privesc ajutoarele ș i sociabilitatea, celelalte exploatarea 

ș i discreditarea – suportate de imigranț i. 

Formarea frontierelor, activarea, evoluț ia, inclusiv suprimarea lor sunt mecanisme 

sociale puternice. Aceste mecanisme sociale se împart între evenimente de ordin cognitiv, de 

mediu ș i relaț ional ș i determină regularităț i în procese de ordin diferit. „Întâlnirea” pe care o 

permite o frontieră oferă un prim exemplu: este un punct de întâlnire care-i desparte pe insiders 

de outsiders. Apriori, frontiera limitează interacț iunile. Dacă acestea devin mai frecvente, 

frontiera încetează să fie pertinentă ș i se ș terge cu timpul. Un al doilea exemplu se referă la o 

frontieră impusă. Aceasta este rezultatul puterii discriminante a unei autorităț i: schimbările de 

frontieră au loc în momentul în care o autoritate decide introducerea unor sisteme de control, 

impunând, de pildă, reguli de organizare a muncii. Împrumutul este un alt treilea exemplu: acesta 

sugerează că o organizaț ie devine un model pentru multe altele. În sfârș it, conversaț ia (ca ș i 

comunicarea, într-un sens mai larg) sau impulsul mobilizator constituie alte exemple de 

mecanisme care determină schimarea frontierelor. Situaț iile de cooperare în circumstanț e 

periculoase pot fi evocate în acest ultim caz. 

Am citat anterior lucrările lui Michèle Lamont asupra frontierelor sociale dintre cadre ș i 

muncitori, imigranț i ș i autohtoni, lucrări care se sprijină pe comparaț ii între Franț a ș i Statele 

Unite 65 . Dacă pînă în acest moment sociologia franceză n-a mobilizat în mod explicit conceptul 

de frontieră socială, el poate fi totuș i reperat în numeroase cercetări consacrate claselor sociale, 

relaț iilor profesionale, strategiilor de reproducere sau de reconversiune. Este cazul operei lui 

Pierre Bourdieu. 

Analizând transformările morfologice ale claselor sociale ș i efectele acestora asupra 

instituț iei ș colare în anii 1954-1975, Bourdieu a observat trecerea de la un sistem caracterizat 

prin „frontiere pronunț at marcate”, „rupturi adînci”, care separau pe elevii din învăț ământul 

primar ș i cel secundar, la un sistem de clasificare neclar ș i derutant, în care excluderea copiilor 

din clasele populare este denegată, dar de cele mai multe ori activă. Acest sistem este caracterizat 

de bruierea ierarhiilor ș i frontierelor dintre cei aleș i ș i cei excluș i, dintre diplomele adevărate 

ș i cele false 66 . Transformarea raporturilor dintre diferitele clase sociale ș i sistemul de 

învăț ămînt este la originea unei intensificări a concurenț ei pentru diplomele ș colare, a unei 

lupte împotriva declasării ș i a inventării unor profesii noi, în care capitalul cultural poate fi mai 

bine pus în valoare decît titlurile ș colare. Dacă Bourdieu examinează mai ales frontiera care 

desparte pe dominanț i de dominaț i, el acordă în acelaș i timp o mare atenț ie diviziunilor 

specifice cîmpului puterii - dominanț i-dominaț i ș i dominaț i-dominanț i. Frontiera socială 

este înț eleasă astfel ca delimitînd un spaț iu „de instabilitate structurală a reprezentării 

65 – Michèle Lamont opune chiar noț iunea de frontieră celei de cîmp, pe care o critică din cauza unei reprezentări 

prea stabile a grupurilor ș i a actorilor, contrare celei miș cătoare, proprii frontierelor sociale. Cf. Michèle 

Lamont, „Une théorie sociologique à revisiter: la contribution de Pierre Bourdieu”, in La morale et l’argent, op. 

cit., p. 213-221. 

66 – Pierre Bourdieu, „Classement, déclassement, reclassement”, art. cit., ș i „Classes et classements”, în La 

distinction. Critique sociale du jugement, op. cit., p. 543-564. 

86

identităț ii sociale ș i a aspiraț iilor”; ea se raportează la o tematică recurentă a „schimbării 

sociale” ș i a „inovaț iei”. Acest proces, descris de Bourdieu ca o „cursă” între grupuri aflate în 

concurenț ă, tinde, în cele din urmă, să se echilibreze ș i să menț ină distanț ele dintre grupuri. 

În manieră generală, conceptul de frontieră socială permite surprinderea spaț iului social 

în diviziunile, segmenrile, ierarhiile acestuia. El permite de asemenea scoaterea în evidenț ă a 

investiț iei, adesea considerabile prin energie, consimț ite de de familii pentru menț inerea sau 

abolirea acestor diviziuni. Condiț iile sociale evoluează foarte repede, accentuînd heterogenitatea 

traiectoriilor individuale, favorizînd instabilitatea, multiplicînd diferenț ele în interiorul 

aceluiaș i grup, afectînd anumite repere identitare. Familiile se confruntă cu ele în cadrul 

transmiterii intergeneraț ionale. Ele-ș i educă copiii în sensul controlului ș i cunoaș terii unui 

spaț iu social despre care ș tiu că nu este omogen ș i că este traversat de frontiere adesea recente. 

Investiț iile familiale în educaț ie au atunci, între alte obiective, pe acela al învăț ării 

mobilităț ilor sociale posibile, al înscrierilor ș i inscripț iilor colective, al constrîngerilor ș i 

oportunităț ilor oferite de o bună stăpînire a dinamicii spaț iului social. Această socializare 

presupune o confruntare cu sistemul ș colar. 

87

Teoriile socializării, socializare şi educaţie: socializare şi 

instituţionalizare, familie-comunitate-societate, perspective 

interdisciplinare 

Capitolul II 

Experienț e educative ș i socializare: frontiere discriminatorii, frontiere 

transgresate, frontiere dorite 67 

Pascale Gruson, Judit Vari 

De experienț a educativă a copilului depinde felul în care percepe o seamă de frontiere, 

fie că ele sunt impuse, căutate sau revendicate. Educaț ia este un proces amplu: înainte de toate, 

reprezintă autonomizarea persoanei; înseamnă, de asemenea, deprinderea unei multitudini de 

raporturi sociale ș i achiziț ia de resurse care să permită reglarea mai mult sau mai puț in simplă 

a acestor raporturi. Experienț a educativă a copilului este multiplă: familia, prietenii, sistemul 

educativ care îl formează pe o perioadă îndelungată (cel puț in zece ani, eventual până la 

cincisprezece ani ș i chiar mai mult), ș i aceasta se petrece prin mijloace specifice (din care face 

parte învăț area abstractizării ș i a argumentării), în exercitarea responsabilităț ilor profesionale 

ș i a spiritului civic; se adaugă aici, de asemenea, activităț ile periș colare (culturale, sportive, 

paraș colare), asumate de asociaț ii sau chiar de către ș coală, care pot să joace un rol 

determinant în acompanierea familiilor. 

Ce este o „bună educaț ie”? O dezbatere recurentă 

Ce acoperă câmpul educaț iei, ce ar trebui el să conț ină? Această dezbatere revine 

periodic, fiind în acelaș i timp fundamentală ș i pragmatică. Din antichitate, cei mai importanț i 

autori i-au acordat atenț ie (Aristotel, Seneca, Rabelais, Montaigne, Rousseau, pentru a nu-i 

aminti decât pe câț iva). Această dezbatere contrapune o învăț are mai curând pasivă, bazată pe 

un corpus de cunoș tinț e ș i de coduri prestabilite, unei învăț ări mai degrabă active, bazată pe 

experinț a cotidiană ș i pe achiziț iile sale progresive; iar beneficiile asș teptate de la una sau de 

la cealaltă se raportează la competenț a astfel dobândită pentru a înlesni integrarea în lumea 

trăită, dar ș i pentru a-ț i găsi locul potrivit în marile echilibre sociale ș i în dinamica pe care 

acestea o determină. 

Un exemplu semnificativ în această discuț ie confruntă lucrările sociologului francez 

Émile Durkheim cu cele ale filosofului ș i pedagogului american John Dewey. Ș i unul ș i 

celălalt au fost actori importanț i ai reformelor întreprinse, la sfârș itul veacului al XIX-lea ș i 

începutul celui de-al XX-lea, pentru a pune la punct bazele unui învăț ământ modern în ț ările 

67 – Trebuie să-i mulț umim călduros Marianei Heredia pentru lecturile repetate, atente ș i exigente ale acestui 

capitol, care îi datorează foarte mult. 

88

espective (Franț a ș i Statele Unite). Numeroase urme ale acestor reforme sunt încă perceptibile 

în organizarea actuală a învăț ământului, ceea ce n-are nimic surprinzător, de vreme ce 

argumentele predilecte ale acestor autori reflectă destul de bine complexitatea societăț ilor 

noastre ș i multiplicarea interdependenț elor care contează într-un proiect educativ. 

În ambele cazuri, obiectivele învăț ării sunt aceleaș i: cunoș tinț e, învăț are a 

abstractizării, învăț are a codurilor morale. Dar mijloacele de-a le atinge sunt, în aparenț ă, 

destul de diferite, chiar dacă fără îndoială complementare. 

Durkheim 68 stabileș te de la bun început ipoteza unei relaț ii asimetrice între copil ș i 

diferiț ii săi educatori (părinț i, învăț ători): primul trebuie să înveț e totul de la cei din urmă ș i 

din comportamentul social exemplar al acestora. Cât priveș te competenț a învăț ătorilor, 

aceasta depinde de responsabilitatea statului republican, garant al unei dezvoltări sociale 

armonioase, după cum în egală măsură garant al progresului social ș i al ordinii care-l 

însoț eș te. 

În ce-l priveș te pe Dewey 69 , acesta avansează ipoteza unei interacț iuni între copil ș i 

educatorii săi ale căror resurse sunt multiple. El consideră aș adar că o relaț ie de învăț are nu 

este valabilă decât lasând loc larg reciprocităț ii ș i întrebărilor sau iniț iativelor copilului. El 

acordă un loc special capacităț ii de investigare a inteligenț ei: aceea de a explora lumea 

înconjurătoare. Or, confruntată cu o situaț ie problematică, nedeterminată, îndoielnică, 

capacitatea de investigare permite restabilirea echilibrului dintre individ ș i mediul său. 

Activitatea inteligentă astfel definită devine expresie a moralităț ii. Moralitatea nu este definită 

ca un sistem prestabilit de reguli cărora le este supus copilul, ci drept o experimentare care se 

îmbogăț eș te prin cooperare. 

Aceste poziț ii au avut consecinț e concrete care-au influenț at formarea învăț ătorilor, 

structura aș ezămintelor, relaț iile pedagogice. Cu toate acestea, chiar ș i atunci cînd una dintre 

ele era dominantă, cealaltă n-a rămas niciodată în afara dezbaterii. Nu poate fi uitată importanț a 

metodei Freinet în Franț a interbelică, precum nici a altor multe experienț e pasionante conduse 

de numeroș i educatori preocupaț i de o inserț ie socială pe care de elevii lor s-o stăpînească. 

În momentul actual, într-un context social cu evoluț ie rapidă, dezbaterea pedagogică, 

dacă urmăreș te să evite reproducerea raporturilor de dominaț ie, este datoare să ț ină seamă de 

incidenț a pozitivă sau negativă a frontierelor întâlnite în experienț a educativă, de modul lor de 

construcț ie mai mult sau mai puț in legitim, mai mult sau mai puț in suportabil. 

Viaț ă de familie ș i obligaț ii ș colare 

Mediul familial este în mod evident creuzetul oricărei experienț e educative, pentru că în 

acest context se testează concret distincț ia dintre sine ș i lume, raportarea faț ă de celălalt ș i, la 

modul general, flexibilitatea sau rigiditate frontierelor sociale. Totuș i, această experienț ă 

educativă se confruntă destul de repede cu cea a obligaț iei (de durată variabilă), pentru toț i 

68 – Émile Durkheim, L’évolution pédagogique en France, Paris, PUF, 1999, 1re édition, 1938. 

69 – John Dewey, Démocratie et éducation (1916), Paris, Armand Colin, 1990. 

89

copiii, de a merge la ș coală, care a fost stabilită la sfârș itul secolului al XIX-lea în societăț ile 

industrializate. Structura ș colară, diversele învăț ături care i-au fost încredinț ate (deprinderea 

limbajelor abstracte nefiind printre cele mai lipsite de însemnătate) sunt căile care trebuie urmate 

pentru a intra în viaț a activă. Durata ș colii obligatorii a fost prelungită [în Franț a] la începutul 

anilor 1960. Reformele care au instaurat-o au putut, oare, să ț ină seama de complexitatea acestei 

noi sarcini 70 ? Într-adevăr, confruntarea cu ș coala obligatorie care-i solicită pe părinț i, copii, 

grupuri de tutori, educatori, este tensionată în sine; dar ea devine tot mai dificilă, tot mai inegală 

ș i obscură pentru unii dintre protagoniș tii ei (părinț i ș i copii proveniț i din medii 

defavorizate); ea exacerbează frontiere adesea discriminante, diferenț e, interdicț ii care par 

imposibil de înfruntat. 

La o asemenea confruntare, canalele mass media sunt din principiu invitate: ele se 

constituie în mediator de fiecare dată când unul dintre protagoniș ti – părinte, copil, profesor – se 

simte victimă a unei lipse de înț elegere sau are o dificultate. Ș i, pentru asta, ele mobilizează 

argumente critice, desigur izbitoare la prima vedere, dar foarte volatile: informaț iile reț inute de 

jurnalele de ș tiri televizate cu mare audienț ă privilegiază cauzalităț ile imediate. Mediatizarea 

unui incident ș colar (profesorul victimă a unui elev rău; elevul victimă a unui profesor acrit) 

ridică atunci un caz particular la nivel de universalitate, stigmatizând întregul sistem ș colar (fie 

elevii exasperează prin lipsa oricărei aptitudini de învăț are; fie profesorii sunt niș te 

„funcț ionari rentieri”, incapabili să se arate disponibili pentru ceea ce li se cere). În Franț a, 

centralizarea gestiunii accentuează iluzia optică ș i nu permite întotdeauna recunoaș terea 

diversităț ii reale ș i foarte pozitive a sistemului de învăț ământ. 

Urmărite atent, poziț iile exprimate de mass media sunt foarte des reutilizate, fără un 

examen mai aprofundat, de familii în relaț ia lor concretă cu sistemul ș colar, ceea ce, câteodată, 

întăreș te frontiere arbitrare în detrimentul deschiderii unui spaț iu de dezbatere ș i a unei 

reflecț ii active referitoare la educaț ie, având drept consecinț ă o tot mai dificlă relaț ie 

părinț i/educatori. 

Compararea dificultăț ilor 

Este semnificativă atenț ia îngrijorată pe care orice societate – preocupată de libertatea 

individuală, de democraț ie ș i confruntată cu ordinea economică mondială – o acordă celor mai 

potrivite criterii de eficienț ă în materie de educaț ie: proiecte familiale, piaț a muncii, educaț ia 

ș colară intră adeseori în conflict. Educaț ia ș coalară se află cel mai mult expusă criticilor; în 

loc să ș teargă discriminările, ea poate să le creeze sau să le consolideze, într-un mod arbitrar ș i 

costisitor. Este de aceea important să comparăm dificultăț ile întâmpinate ș i interpretările ce li 

se propun: într-un context de socializare marcat de familie, de educatori, de însoț itorii din 

timpul liber – fără a uita numeroasele resurse tehnice –, experienț ele educative devin subiect al 

unor relatări destul de diferite unele de altele. Pe de altă parte, societăț ile, care sunt în mod 

70 – Cf. Pascale Gruson, L’État enseignant, Paris, EHESS, Mouton, 1978 (prefaț ă de Alain Touraine). 

90

considerabil interdependente între ele, se confruntă cu neîncetate ș i imprevizibile schimbări pe 

pieț ele lor de forț ă de muncă, care apasă în felurite moduri asupra evaluării ofertei de 

învăț ământ 71 . 

Problemele întâlnite în momentul de faț ă în sistemul ș colar obligatoriu din Franț a sunt, 

în parte, legate de absenț a pregătirii reformei care, la începutul anilor 60, a prelungit durata 

acesteia la 16 ani. Aplicarea acestei reforme n-a fost ferită, într-adevăr, de aspecte cu totul 

haotice: prea multe decizii privind calificarea cadrelor didactice sau organizarea ș colilor 

adaptate acestor schimbări au fost luate sub presiunea urgenț ei ș i în lipsa oricărei viziuni de 

ansamblu. 

Dar, fără să fi întâmpinat aceleaș i obstacole contingente, în toate societăț ile care au 

găsit necesar să lărgească conț inuturile ș i durata ș colarizării obligatorii, pot fi observate 

dificultăț i în realizarea acestui obiectiv. Costul acestuia a părut prea ridicat; restabilirea 

frontierelor pronunț at discriminatorii dintre învăț ământul de elită ș i învăț ământul de masă a 

devenit adesea inevitabil, când nu chiar singura soluț ie rezonabilă. Acest fenomen poate fi 

constatat, între altele, în Statele Unite, Marea Britanie sau în Suedia. Programe de integrare 

ș colară exigentă pentru cei mai mulț i au fost iniț iate în anii 60. Pentru asta, au fost concepute 

aș ezăminte noi ș i a fost pus în funcț iune un sistem de formare adecvată a corpului didactic. 

Treptat, dereglarea contribuind ș i ea, cheltuiala publică aferentă a fost considerată ca mult prea 

mare în raport cu rezultatele. Sarcinile învăț ământului obligatoriu de masă, ce urmăreș te o 

eficienț ă devenită aleatorie în aș ezămintele publice, sunt acum din ce în ce mai mult transferate 

unor iniț iative fie particulare, fie regionale. În Statele Unite, este vorba despre charter schools 

sau de aș ezăminte de educaț ie „for profit” 72 , ca de altfel ș i dezbaterea deschisă, la începutul 

anilor 2000, în Marea Britanie 73 . Cu toate astea, aceste experienț e nu sunt întotdeauna uș or de 

stabilizat, iar oferta lor de învăț ământ rămâne adeseori efemeră. Ideea conform căreia educaț ia 

ar fi o piaț ă ca oricare alta tinde să se consolideze, în detrimentul unei misiuni de interes 

general. Ea poate avea efecte considerabile în termeni de frontiere sociale impuse. 

În condiț iile în care variabilele alese pentru a repera experienț a educativă diferă de la 

ț ară la ț ară, abordarea experienț ei sociale a ș colarizării în cadrul familiilor devine decisivă. 

71 – Un număr mare de reviste specializate recenzează asemenea lucrări: International Journal of Educational 

Research, Review of Educational Research, Journal of Educational Psychology, Sociology of Education, etc. 

Studiile publicate sunt, cel mai adesea, foarte pragmatice, în asemenea măsură încât consultarea acestor reviste în 

timp furnizează o idee corectă asupra transformărilor rapide ș i discontinue ale modurilor de abordare. 

72 – De câț iva ani, în Statele Unite a devenit posibilă deschiderea de ș coli care fac parte din învăț âmântul 

obligatoriu, ca urmare a unor iniț iative locale care au reunit întreprinderi, familii, autorităț i municipale. Acstea 

sînt ș coli cu plată, costul putând fi acoperit din burse private. Pe de altă parte, întreprinderile se asociază uneori 

în proiecte de educaț ie considerate rentabile, atât pentru elevii recrutaț i, cât ș i pentru ele, creându-se un soi de 

piaț ă a educaț iei. The Edison Project este una din cele mai cunoscute realizări de acest fel. 

73 – Education White Paper, Schools achieving success, pregătit de NOP Consumer, London, HMSO, octombrie 

2005. Despre Suedia, cf. capitolul VII din această carte. 

91

Perceperea sistemului ș colar în mediul familial 

Interviurile realizate în familii ce au copii de vârstă ș colară în diferite ț ări (Franț a, 

România, Suedia, Brazilia), situate pe poziț ii sociale diferite, având diverse aș teptări sociale, 

pune în lumină efectele mai mult sau mai puț in discriminatorii ale sistemului de învăț ământ, 

amplificate sau atenuate de alte frontiere (sociale, urbane etc.). Devin astfel sensibile anumite 

obstacole care se interpun în decursul vieț ii. După cum devin mai accesibile pentru priviri de 

ansamblu ș i alte date care permit aprecierea aș teptărilor sau decepț iilor faț ă de ș coala 

obligatorie. 

Se poate de altfel constata la lectura acestor interviuri o anumită îndepărtare de realitatea 

ș colară – prea puț ine referiri la educatori, prea puț ine aluzii la conț inutul învăț ământului, 

prea puț ine indicii cu privire la beneficiile aș teptate. Desigur, interviurile au abordat îndeosebi 

aspectele legate de familie. Dar, tocmai de aceea, realitatea ș colară este, obiectiv, o dimensiune 

puternică a lumii familiale trăite, a experienț ei fiecăruia dintre membrii familiei, sursă de 

dificultăț i sau conflicte, dar ș i de mari aș teptări ș i de mari satisfacț ii. Acest gen de aparentă 

indiferenț ă faț ă de ceea ce ocupă o mare parte din viaț a cotidiană a copiilor, în afară de a 

sublinia nedreptatea făcută de un profesor sau de a critica una sau alta din competenț ele sale, 

trebuie oare înț eleasă ca o evidenț iere a unei frontiere etanș e dintre familii ș i sistemului 

ș colar? Fără îndoială, este vorba doar de o frontieră oarecum dificil de depăș it pentru părinț i 

(ca ș i pentru educatori). Problemele de comunicare nu sunt deloc insurmontabile, inclusiv 

datorită unor intermediari, precum personalul din RASED (Reț eaua de Ajutor Specializat pentru 

Elevii în Dificultate) sau asociaț ii de sprijin. 

Bricolajele 

Toț i părinț ii întâlniț i se referă la tema reuș itei ș colare dorite pentru copiii lor (în 

acest caz, reuș ită nu înseamnă performanț ă; este, mai curând, vorba de o folosire utilă a 

ș colarizării), dar apare evident că, în conformitate cu poziț ia lor socială, părinț ii sunt uneori 

foarte atenț i la resursele de învăț ământ ce le sunt propuse (ș i atunci adesea critici la adresa 

sistemului), alteori resemnaț i (ș i pasivi faț ă de consecinț ele produse de dificultăț ile 

copiilor), iar în alte cazuri neajutoraț i ș i imprevizibili în raportul pe care-l întreț in cu oferta 

educaț ională, dacă nu chiar cu totul indiferenț i. Nu toț i improvizează în acelaș i mod. 

Familiile nu au întotdeauna la dispoziț ie cele mai bune unelte sau competenț ele cele mai 

adecvate pentru a utiliza oferta de învăț ământ în avantajul lor. Câteodată, viziunea lor asupra 

sistemului ș colar depinde de aș teptări prea îngust utilitare pentru a putea profita de informaț ia 

de care dispun. 

În familiile care aparț in unor grupuri sociale înstărite ș i stabile, părinț ii au strategii 

ș colare eficiente pentru copiii lor – în alegerea instituț iilor ș colare ș i a filierelor, în urmărirea 

ș colarizării ș i în adaptarea acesteia la viaț a familială (folosirea televiziunii, a telefoanelor 

92

mobile sau a calculatoarelor este „destul de natural” pusă „sub supraveghere” părintească). 

Anumite familii, a căror mobilitate geografică este determinată de profesiunea unuia dintre 

părinț i, se adaptează uș or: schimbarea instituț iilor ș colare nu afectează ș colaritatea copiilor; 

prietenii întâlniț i într-un loc acum îndepărtat nu sunt abandonaț i, graț ie internetului. Dacă 

strategiile educative ț in uneori seama de locul copilului în fratrie sau de o eventuală 

recompunere a familiilor, acestea rămân funcț ionale ș i fiabile. 

În familiile cu venituri medii dar stabile, părinț ii gestionează, ș i ei fără vreo dificultate 

aparentă, modul lor de folosire a sistemului ș colar. Aș ezămintele frecventate de care copiii lor 

nu sunt totuș i aceleaș i cu cele alese de familiile înstărite. Obiectivele lor pot fi de asemenea mai 

diversificate, iar performanț ele mai variabile. Dar frontierele trasate aici nu sunt, a priori, 

discriminante. La fel se întâmplă ș i cu familiile muncitoreș ti aflate pe poziț ii stabile. În toate 

aceste cazuri, folosirea sistemului ș colar rămîne destul de tradiț ională. 

În schimb, în grupurile sociale mai instabile (venituri nesigure, familii dezorganizate, 

familii monoparentale, familii din imigraț ia recentă), părinț ii au mai multe dificultăț i în 

confruntarea cu oferta ș colară, să facă alegeri care să le permită ocolirea frontierelor ce-ar putea 

fi discriminatorii; de altfel, mulț i dintre ei nici nu le întrezăresc, chiar dacă se plâng de 

nedreptăț i accentuate (frontiere impuse). Ei n-au destule mijloace pentru o strategie utilă ș i 

apărarea lor e prea slabă în faț a sistemului ș colar, deoarece le e dificil să stabilească relaț ii 

pertinente cu acesta. N-au timp să urmărească ș colaritatea copiilor lor sau se îndoiesc de propria 

competenț ă în acest subiect. În asemenea situaț ie, pot apărea meditaț ii eficace într-o lume 

asociativă din ce în ce mai activă, putând fi vorba despre asociaț ii de cartier ce propun 

activităț i periș colare, eventual despre o comunitate parohială. Acest recurs este uneori de mare 

ajutor în mânuirea frontierelor sociale. 

Viziunea familiilor asupra resurselor ș colare 

De fapt, dacă în viaț a cotidiană a unui copil obligaț ia ș colară are o mare pondere în 

folosirea timpului, educaț ia are cu totul alte dimensiuni, inclusiv feluritele moduri de inserare în 

categoria lui de vârstă: diverse asociaț ii, activităț i decise, mai mult sau mai puț in, în familie. 

Dacă, în grupurile sociale stabile ș i înstărite, modalităț ile de petrecere a timpului liber 

fac obiectul unei concertări, în grupurile mai instabile acest lucru este mai puț in evident. 

Interviurile cu copiii sugerează ceea ce aduce concret inserț ia într-un grup de egali, faptul de a 

încuraja folosirea anumitor surse media (de la televiziune la mp3). Apartenenț a la unul dintre 

aceste grupuri (limbajul ș i relaț iile proprii) permite desemnarea frontierei dorite dintre sine ș i 

ceilalț i, precum ș i gestionarea (cu mai mult sau mai puț in succes) a relaț iei cu exteriorul. 

Unii dintre adolescenț ii avuț i în vedere în interviuri se află în situaț ii puternic 

instabile. Unii au legături foarte aproximative cu sistemul ș colar. Dar nu este vorba nicidecum 

de vreo regulă generală: o inserț ie ș colară în aparenț ă furtunoasă sau conflictuală poate fi, în 

pofida aparenț elor, pozitivă. 

Sistemul ș colar ocupă un loc important, pozitiv (în perspectiva reuș itei) sau negativ (în 

lipsă de mai bine, dezadaptare, conduită de eș ec), în experienț a trăită a familiei. Această 

importanț ă îl pune sub supraveghere (este el la înălț imea aș teptărilor? este, oare, măcar 

93

folositor?). Se pot face, pe baza acestor interviuri, o seamă de observaț ii. 

La modul general, perspectiva asupra învăț ământului, folosirii sale, este esenț ial 

pragmatică. În grupurile înstărite ș i stabile, ambiț iile ș colare ale părinț ilor ț intesc adesea 

către studii de gestiune, ș coli de comerț sau de IUT 74 , atât unele cât ș i celelalte având 

obiective profesionale realiste. Alegerea aș ezămintelor privilegiază învăț ământul internaț ional 

sau cel privat, în măsură să garanteze copiilor (la prima vedere) prieteni ce aparț in aceluiaș i 

mediu. Aș a stând lucrurile, ș coala, pentru aceste familii, este un instrument relativ bine 

direcț ionat, ale cărui condiț ii (structurale) de eficienț ă durabilă sunt adesea greș it înț elese. 

Persistă uneori tendinț a de a consuma produsul ș colar în funcț ie de viziunea pe termen scurt. 

În grupurile sociale defavorizate ș i instabile, ș colarizarea copiilor este, pentru familii, la 

început purtătoare de speranț e, apoi de decepț ii. Prea adesea ș coala se află în situaț ia de a nu 

permite trecerea frontierelor discriminatorii pe care o promisese. Mai rău, prin forma de 

obligaț ie pe care o impune, ea poate crea altele noi. 

Dar, în sens invers, în circumstanț e dificile, precum cele ale unei imigrări recente, 

ș coala poate apărea ca un instrument adaptat reconstruirii frontierelor dorite (cf. capitolul III). 

La modul general, interviurile fac să apară date nuanț ate, legate cu o diversitate de relee, 

mai ales asociative, dintre familii ș i contextul vieț ii lor concrete. Se pot oare extrage 

informaț ii utile pentru viitorul echilibrat al sistemelor de învăț ământ? Aceste instituț ii de 

servicii publice rămân instrumentul privilegiat al unei integrări sociale responsabile ș i asumate 

civic? Problema nu se poate sustrage de la dezbaterea ce priveș te proiectele de reformă generală 

a învăț ământului public. 

Are sistemul ș colar mijloacele pentru a îmbogăț i experienț a educativă? 

Criticile generale ș i blazate care condamnă sistemul de învăț ământ public sunt 

numeroase: prea tare împotmolit în privilegii ș i tradiț ii, ar fi falimentat de mult, însă refuză s-o 

recunoască; inerț ia unei birocraț ii pletorice ar permite prelungirea acestui joc ipocrit. Totuș i, 

în realitate, atenț ia acordată experienț ei educative permite o privire mult mai optimistă asupra 

vitalităț ii sistemului de ofertă ș i a actorilor concret implicaț i. Astfel, conț inuturile 

învăț ământului nu sunt corpusuri închise. Discursul lor, care este acela de a permite accesul la 

cunoș tinț e de interes general, poate fi preluat de conț inuturi deschise unor preocupări mai 

imediate ș i prin aceasta permeabile schimbărilor din lumea trăită. Dar, pentru a aprecia cu 

adevărat realitatea acestei înnoiri, trebuie acceptată disponibilitatea la o diversitate de situaț ii. 

Lucrările lui Christian Baudelot ș i Roger Establet 75 deschiseseră deja piste în această 

direcț ie, indicând – dar fără a aborda conț inutul său resimț it în mod concret – dimensiunea 

pozitivă a oricărei experienț e educative în sistemul ș colar (indiferent dacă se încheia prin 

obț inerea unei diplome sau nu). Altfel spus, nivelul nu scade, contrar unei vechi idei 

74 

– Instituts Universitaires de Technologie : institutii universitare de nivel secundar, destinate pregatirii cadrelor 

tehnice (nota edit.) 

75 

– Christian Baudelot, Roger Establet, Le niveau monte, Paris, Éditions du Seuil, 1990. 

94

preconcepute. Confruntarea cu oferta ș colară, oricât de conflictuală, oricât de paradoxală ar fi 

uneori pentru actorii în cauză, dă roade în cele din urmă. 

Lucrările lui François Dubet 76 reprezintă o completare cu atât mai interesantă cu cât 

abordează resursele de care dispun elevii în situaț ie ș colară, comparând folosirea lor cu cea la 

care recurg în calitate de actori în grupurile lor de egali. 

Analiza acestor experienț e aplicată în cadrul învăț ământului obligatoriu (ș coală ș i 

colegiu) evidenț iază că problemele întâmpinate se manifestă mai ales la colegiu. În aceste 

aș ezăminte, nu prea se ț ine seama de competenț ele elevilor dobândite în afara ș colii 

(utilizarea computerelor, printre altele). Or, această competenț ă, adăugată altora care ț in, ș i 

ele, de progrese tehnologice verificate în grupurile de egali, ar trebui să permită diversificarea 

metodelor de învăț ământ ș i diluarea frontierelor dintre învăț ământul de elită ș i învăț ământul 

de masă, punând în valoare alte competenț e. Doar că, pentru asta, meseria de educator trebuie să 

evolueze în profunzime. 

Altfel spus, în lumea actuală, buna inserț ie socială (cea care permite plasarea într-un 

perimetru delimitat de frontiere dorite) nu va trece neapărat prin învăț area abstractizării, pentru 

că aceasta este integrată în instrumente ce sintetizează aporturile principale, ș i că este posibil să 

o faci să funcț ioneze fără aceste cunoș tinț e prealabile (este, oare, nevoie, ca să poț i merge azi 

cu o bicicletă, să cunoș ti principiile mecanice care au permis să fie construită?). Iar absenț a de 

concentrare asupra unor texte (acest anlfabetism care se raportează la imposibilitatea de a le 

reț ine după lectură) nu împiedică mobilizarea eficientă nici atunci când este vorba de a manipula 

nu doar „jocurile video”, ci calculatoare. Or, eficienț a proprie a calculatorului (în materie de 

calcul, de clasificare, de stocare a informaț iei, de combinare etc.) ar putea permite evitarea 

învăț ăturilor mai tradiț ionale (acestea încetează de a mai trasa frontiere pertinente). O ipoteză 

care pune, totuș i, câteva probleme. Într-adevăr, responsabilităț ile sistemului de învăț ământ în 

materie de inserț ie socială ș i profesională se raportează la date pe termen mediu ș i lung – 

pentru a permite măcar adaptarea minimală la transformările necontenite ale contextelor de 

viaț ă profesională ș i socială. Replierea faț ă de competenț ele proprii (ș i/sau tradiț ionale) ale 

sistemului ș colar în contextul experienț ei educative în ansamblu ar putea să nu apese asupra 

traseului frontierelor sociale discriminante? 

Obligaț ia ș colară este, pentru moment, o cale impusă oricărei experienț e educative. 

Această realitate se traduce adesea printr-o bătălie dificilă pentru fiecare dintre protagoniș ti: 

copii, părinț i, cadre didactice, educatori sociali. Pe de altă parte, repunerile în discuț ie a 

sistemului ș colar sunt din ce în ce mai frecvente ș i dau naș tere unor decizii extrem de concrete. 

Unii ar dori să se facă un pas mai departe: misiunea ș colii s-ar putea transforma ș i redistribui în 

funcț ie de transformarea reț elelor de socializare – multiplicarea asociaț iilor locale, printre 

altele - ș i de progresele înregistrate de computer ș i internet. A asocia aceste noi mijloace 

experienț ei educative nu ar permite, celor ce beneficiază de ele, să-ș i gestioneze mai bine 

frontierele sociale pe care le întâlnesc? În fapt, răspunsul nu este deloc limpede în societăț i atât 

76 – François Dubet, Sociologie de l’expérience, Paris, Seuil, 1996. Le déclin de l’institution, Paris, Éditions du Seuil, 

2002. 

95

de complexe ca ale noastre. În orice caz, un astfel de răspuns nu s-ar putea sustrage, în nici un 

caz, dezbaterii unui public informat. 

PARTEA A DOUA 

Rezultatele anchetei întreprinse prin interviuri în Franț a sunt astfel clasificate: familii de 

imigranț i, clase populare, clase mijlocii, burghezii. În cadrul fiecărui grup au fost studiate 

diferite tipuri de situaț ii sociale, mai mult sau mai puț in stabile sau instabile, ș i diferite 

situaț ii geografice, mai mult sau mai puț in periferice sau centrale. Această clasificare revelează 

distanț ele sociale dintre principalele categorii de apartenenț ă ale familiilor intervievate ș i pun 

în evidenț ă cazurile limită. Mai multe familii, situate pe poziț ii intermediare sau 

stabile/instabile, nu au fost clasificate cu uș urinț ă 77 . 

Căutând înț elesul legăturilor dintre educaț ie ș i producerea de frontiere în fiecare dintre 

grupurile avute în vedere, aceste capitole lasă loc unor tablouri de familie ce permit punerea în 

lumină a câtorva dimensiuni ale diferitelor universuri abordate 78 , în special a frontierelor sociale 

ce traversează spaț iul social ș i împresoară educaț ia de fiecare zi. 

Trei mari categorii tematice au fost reț inute. Prima se raportează la poziț iile ocupate în 

spaț iul social ș i geografic, poziț ii care traduc în acelaș i timp sensul traiectoriilor individuale 

ș i familiale ș i ataș amentul la diferite reț ele de sociabilitate ș i grupuri de apartenenț ă. Sunt 

abordate în acelaș i timp percepț ia grupului de apartenenț ă, cea a celorlalț i, indivizi, familii, 

clase, ș i poziț ionarea diferitelor familii în cadrul spaț iului social. Care sunt frontierele ce 

definesc identitatea grupului? Se defineș te „noi” ș i se construieș te el prin opoziț ie la ceilalț i, 

la un „ei” mai mult sau mai puț in îndepărtat? Se pune, de asemenea, problema dinamicii ș i a 

traversării frontierelor. 

Cea de-a doua tematică se raportează la timp ș i spaț iu: frontierele se construiesc în timp 

ș i pot, de asemenea, să se desfacă sau să fie abolite cu timpul. Frontierele temporale pot fi 

analizate prin intermediul istoriilor familiale ș i individuale care se înscriu în spaț iul în care 

frontierele de cartier ș i de habitat sunt puternic marcate. Ca ș i cele spaț iale, frontierele 

temporale pot fi impuse/dorite sau, la fel de bine, constrîngătoare/stimulative. Ce dimensiune 

tinde să se impună în fiecare dintre grupuri? Clivajele socio-geografice devin mai semnificative 

decât vechile inscripț ii socio-profesionale? Frontierele de vecinătate devin oare mai rigide? 

Cea de-a treia categorie tematică este aceea a raporturilor inter-generaț ionale, a 

educaț iei primite de către părinț i, care va orienta experienț ele ulterioare ș i, mai ales, 

educaț ia dată. Diferite probleme se pun aici: cea a transmiterii, cea a distanț ei dintre originea 

socială ș i aspiraț iile sau proiectele pentru copii, cea a investiț iei educaț ionale ș i a 

77 – Departe de distincț iile clasice dintre stabil ș i instabil, moral ș i imoral, permis ș i interzis, trai ș i 

supravieț uire, această carte lansează o invitaț ie la regândirea categoriilor atunci când se instaurează noi 

distincț ii practice ale unor sub-universuri de acț iune. 

78 – Demersul nu este foarte îndepărtat de cel al Annettei Lareau, chiar dacă obiectivele celor două cercetări sunt 

diferite. cf. Annette Lareau, Unequal Childhoods: Class, Race, and family life, Berkeley, University of California 

Press, 2003. 

96

schimbărilor care intervin între educaț ia primită ș i educaț ia dată, cea a improvizaț iei, adesea 

necesară. Dacă, atunci când vine vorba să dea o educaț ie copiilor lor, toț i părinț ii întâlniț i 

recompun educaț ia pe care au primit-o, schimbările apar mai importante ș i marcante în 

familiile ale căror părinț i au făcut experienț a migraț iei (capitolul III). În aceste familii, 

tensiunile observate sunt cele mai puternice, practicile creatoare ș i inventive sunt cele mai 

dezvoltate. În ce mod experienț ele migratorii foarte diverse (ale părinț ilor), cu evoluț iile lor 

nesigure ș i fără încetare repuse în discuț ie, încercările înfruntate marchează practicile 

educative? 

Clasele populare nu mai trăiesc lumea numai pornind de la un „noi” care s-ar situa la baza 

scării sociale, opus unui „ei” aflat în vârf ș i la comandă (capitolul IV). Ele acț ionează constant 

ș i continuu pentru a se situa în contextul universului social, depun un efort permanent pentru a 

folosi frontierele ș i a le face faț ă într-o lume socială strict delimitată, fragmentată ș i divizată, 

dar ș i destabilizată de dinamica socială care a distrus o bună parte din vechile repere. Cum se 

produce aceasta ș i cum se construieș te educaț ia în aceste familii ce trăiesc adesea în contexte 

fragile ș i defavorizate? 

În contextul destabilizării în care se găsesc, clasele mijlocii, tot mai eterogene, realizează 

schimburi continui între ele ș i cu alte grupuri. Ele joacă uneori rolul de mediere între poziț iile 

extreme ale spaț iului social (capitolul V). Frontierele care le înconjoară sunt miș cătoare: 

ț inerea la distanț ă a originilor, mobilitate geografică ș i socială, traiectorii ascendente ș i 

traiectorii descendente se intersectează. Care sunt, în familie, experienț ele cele mai 

semnificative care contribuie la construirea reprezentărilor sociale ale unui univers propriu ș i ale 

frontierelor care le separă de ceilalț i? 

Între familiile imigrate ș i funcț ionarii sau conducătorii întreprinderilor multinaț ionale, 

membrii burgheziilor de tranzit, distanț a este considerabilă, dar ș i mai mare este cea faț ă de 

membrii burgheziilor stabile. Burgheziile se fragmentează ș i încearcă uneori deschideri către 

alte grupuri, înconjurându-se totuș i de diverse fortificaț ii (capitolul VI). În faț a schimbărilor, 

familiile diferitelor burghezii sunt, în ansamblu, foarte active în producerea de frontiere. 

Preocuparea pentru transmitere, reproducere ș i pentru coeziune este, oare, preponderentă la 

diferitele burghezii care împărtăș esc valori, credinț e, moduri de educaț ie, dispunînd toate de o 

multitudine de resurse, sau deschiderea invocată ș i căutată le slăbeș te vechile frontiere? 

97

Dimensiunea instituţională a socializării. De la instituţie la 

instituţionalizare 

Planul conceptual este corespondentul acelei zone din social expusă cercetării prin care se 

delimitează cu cât mai multă precizie cunoştinţele despre domeniul studiat din noianul de 

informaţii existent şi conduce la constituirea unui cadru teoretic relevant pentu domeniul de 

interes. Se poate vorbi de concepte atunci când expresiei lingvistice a termenului i se precizează 

extensiunea, respectiv se determină mulţimea entităţilor ideale vizate şi îi este asociat un anumit 

conţinut informaţional care face trimitere la acestea. Referitor la cercetarea socială, conceptele 

reflectă caracteristici ale fenomenelor, proceselor, relaţiilor şi activităţilor care se defăşoară în 

societate. Prin urmare, conceptele apar ca fiind depozitare ale întregului efort de cunoaştere şi 

gândire în legătură cu viaţa socială, ceea ce face posibilă înţelegerea şi explicarea acesteia prin 

elaborarea de teorii ( Mărginean, I., 2000, pag. 164-172). Etapa de operaţionalizare a conceptelor 

am stabilit-o în lucrarea de faţă, plecând de la cadrul teoretic propriu-zis, de la definirea 

termenului conform literaturii de specialitate şi treptat prin gândire şi analiză am încercat să 

explic ceea ce am urmărit concret în partea empirică. În general, stabilirea instrumentul de 

măsurare dă naştere la o reprezentare în imagini. În acţiunea de analiză a detaliilor problemelor 

de ordin teoretic, este schiţată mai întâi o construcţie abstractă, o imagine prin care sunt percepute 

trăsături caracteristice fundamentale. Astfel am încercat să explic regularitatea pe care am 

observat-o. Conceptul, odată ce prinde contur, este doar o entitate cunoscută în termeni vagi însă 

prin operaţionalizarea acestuia, se oferă un sens relaţiilor observate între situaţii şi fenomenul 

analizat. 

Viaţa şi realitatea socială, în structura, funcţionalitatea şi dinamica sa, nu au fost şi nici nu 

vor putea fi privite decât prin luarea în considerare a aspectelor complexe şi dificile care vizează, 

pe un plan mai larg, organizarea şi instituţiile sociale de la nivel microstructural şi până la 

sistemul social global. Conceptul de instituţie are mai multe perspective de abordare. Etimologic, 

termenul provine de la latinescul "institutio" şi "instituere", care înseamnă "a ridica", "a 

întemeia", "a aşeza", "aşezământ", "întemeiere", "înfiinţare", cât şi "obicei", "regulă de purtare", 

"deprindere”. Prin "instituire", un popor, o colectivitate socială trecea de la "starea de natura", de 

la acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la "starea socială", la organizaţii create de o 

autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea 

acestor interese, pentru menţinerea unei colectivităţi sociale durabile . 

Din perspectiva psihologică, aşa cum o abordează, de exemplu, George Herbert Mead, 

instituţiile sociale consistă într-un sistem de atitudini care s-au interiorizat prin introiecţie - act 

psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconştientă 

a comportamentului acelei persoane - şi care stă la baza comportamentului actual. 

În Dicţionarul de Sociologie sunt consemnate pentru instituţii acele reguli de influenţare 

şi control social ale comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi 

desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor 

98

nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea 

colectivităţilor sociale. (Zamfir, C. 1998, pag 102) 

În zilele noastre asistăm la un proces amplu si continuu de multiplicare şi diversificare a 

formelor de organizare a vieţii sociale, la apariţia unor modalităţi de acţiune cât mai adecvate 

pentru rezolvarea optimă a problemelor ce se ivesc. Printre variatele instrumente de care 

societatea se foloseşte pentru a-şi asigura buna funcţionare, instituţiile ocupă un loc deosebit de 

important. Legăturile individului cu instituţiile sunt profunde şi inseparabile. Instituţiile constau 

în legi, reguli şi sancţiuni de impunere a acestora. Funcţia acestora este de a reglementa 

comportamentele persoanelor şi grupurilor, de a conferi legitimitate unora şi nu altora. Instituţiile 

sunt referinţe ale acţiunilor şi interacţiunilor; în funcţie de ele se iniţiază activităţi, pentru 

recompensă, sau nu, pentru a evita pedeapsa. 

Într-o altă accepţiune instituţiile sunt norme astfel interiorizate de actorii sociali încât să le 

ghideze comportamentele, să le ofere un sens al angajării şi al adecvării conduitei la un set de 

valori compatibile cu normele. Instituţiile sunt considerate ca părţi componente ale sistemelor 

simbolice comune, respectiv ale proceselor cognitive şi culturale din viaţa socială care le produc. 

Sunt constructe simbolice, produse ale proceselor culturale de construcţie a realităţii sociale. A 

studia instituţiile înseamnă a analiza modul în care se cristalizează şi funcţionează cultura 

diverselor medii instituţionale. 

Instituţionalizarea consistă în acţiunea şi procesul prin care se conferă caracterul 

instituţional, oficial, în baza unor norme clar definite referitoare la status-roluri sociale, care au 

menirea de a promova şi proteja un segment de valori comune. Literatura de specialitate 

consemnează că acest proces include mai multe etape succesive, astfel: pornindu-se de la nevoi şi 

interese particulare care, printr-o generalizare cel puţin parţială se tranformă în nevoi şi interese 

ale colectivităţilor umane, membrii acestora caută modalităţi practice şi eficiente de satisfacere a 

lor; apariţia unor obiceiuri standardizate, în urma depistării şi utilizării frecvente a modelelor 

practice de acţiune; codificarea, legiferarea de norme care să consacre obiceiurile care, pe un plan 

mai larg, sunt relevante social, ca urmare a extinderii şi diversificării lor. Instituţionalizarea poate 

fi definită drept activitatea simbolică prin care individul construieşte apartenenţa sa la o 

comunitate ori societate, în acelaşi timp cu procesul de cunoaştere de sine. 

Pornind de la premisele descrise de Berger şi Luckmann, se poate remarca gradul de 

generalizare de altfel necesar din perspectiva viziunii celor doi autori. Potrivit acestora, 

instituţionalizarea este văzută ca proces epistemologic general, prin care omul se obiectivează pe 

sine, în construcţii simbolice. Prin aceasta trăsătură, Berger si Luckmann pun în mişcare ideea de 

dinamică a instituţionalizării, ducând la concluzia neformulată direct a unei reale diversităţi şi 

stări de divergenţă în care trăieşte omul, ca individ social. 

Potrivit lui Pierre Bourdieu, orice activitate umană care este repetată se supune unui efect 

prin care se nasc tipizările. Pentru Bourdieu acestea pot fi habitus-urile. Forma constituirii şi apoi 

a impactului unui habitus este un stadiu de la care se poate porni spre instituţionalizare. Habitusul 

trebuie văzut a fi în relaţionare cu formarea capitalului simbolic, prin care instituţionalizările 

99

sunt fenomene viabile, descrise ca având două sensuri, cel de constituire şi cel de destituire, 

aratându-se faptul că procesul de instituiţionalizare nu este astfel ireversibil. 

Se pot remarca diferenţele importante între modalităţile de tratare a problemei de către 

Berger şi Luckman, de o parte şi Pierre Bourdieu de cealaltă, ca sociologi aparţinând unor şcoli 

sociologice diferite, care se disting atât prin stilurile cercetărilor, cât şi prin fundamentele 

acestora. 

Socializarea – proces continuu de transformare 

Deşi termenul de socializare pare a fi o creaţie a sociologiei, realitatea dezvoltării 

dezvoltării ştiinţei infirmă presupunerea. El apare în psihologie; este întâlnit întâi în operele lui S. 

Freud şi I. Pavlov, iar mai apoi este folosit în studii de antropologie de A. Kroeber sau M. Mead. 

Prin socializare se parcurge un proces de continuă transformare a individului din fiinţă 

biologică într-un subiect al unei culturi specifice (Bernstein). Socializarea în sine presupune 

transmiterea-asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice 

unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane; 

este un proces interactiv de comunicare, presupunînd dubla considerare a dezvoltării individuale 

şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale 

şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale. Practic pentru a se integra 

în mediul social şi pentru a susţine apoi funcţionarea organizaţiilor din care va face parte fiinţa 

asocială (neintegrată în mediul său de existenţă la naştere ori la schimbarea mediului) trebuie să 

se transforme în fiinţă socială. Omul socializat este acela care trăieşte conform impunerii propriei 

zone a socialului din care face parte, acţionând pentru conservarea modelului şi pentru 

menţinerea unicităţii sale. Procesul prin care el ajunge în această stare se numeşte socializare. 

Interiorizarea normelor şi valorilor permite însuşirea regulilor sociale de către omul supus 

socializării. Socializarea este conceptul care desemnează efortul societăţii şi al individului, 

orientat spre formarea celui din urmă ca persoană integrabilă în nişa existenţială în care-şi 

desfăşoară viaţa, în toate dimensiunile sale. (Popovici D. 2003, pag. 165) 

Socializarea este un proces întins pe toată durata vieţii, pregătind omul pentru rolurile pe 

care este chemat să le îndeplinească. Astfel începe în copilărie, se continuă într-o formă marcată 

până în stadiul de adult şi mai puţin după (socializarea continuă). Modificarea conduitei şi a 

simţirii umane într-o direcţie precisă reprezintă procesul civilizării. Aceste modificări nu au fost 

intenţionate, pentru ca apoi să fie treptat concretizate în mod conştient şi „raţional” prin măsuri 

subordonate unui scop. Civilizarea este un produs al raţiunii umane. De-a lungul istoriei nu sunt 

date care să indice faptul că asemenea modificări au fost realizate printr-o educaţie constientă 

întreprinsă de indivizi sau grupuri individuale (Elias N., 2002, pag 210, vol II). Deşi se realizează 

total neplanificat civilizarea nu se petrece în afara unei ordini particulare. Finalitatea sa este 

reprezentată de adaptarea şi integrarea în societate şi în lumea valorilor. Mecanismele prin care 

acest proces se derulează sunt: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, 

şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea. 

100

Deşi aptitudinea de socializare este o caracteristică esenţială a naturii umane, la naştere, 

facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de virtualitate; 

pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere copilului situaţii multiple de 

comunicare socială şi afectivă. 

Atât educaţia cât şi socializarea vizează aceeaşi ţintă, fiinţa umană şi acelaşi scop, 

formarea sa. Cu toate acestea între acestea există diferenţe semnificative. Educaţia, în sensul 

limitat la acţiunile organizate, desfăşurate prin participarea conştientă a celui ce este educat, 

determină formarea aptitudinilor necesare omului, existente ca disponibilităţi în zestrea sa 

genetică. Procesul educativ se desfăşoară prin procese specifice, în organizaţii speciale, pe când 

socializarea rezultă şi ca urmare a impactului individului cu organizaţii slab specializate în 

educaţie, ori prin presiunea exercitată de mediul său existenţial (socializarea naturală). 

Socializarea îi permite omului o bună interacţionare cu mediul, atât neprofesionistă cât şi 

profesionistă, ceea ce-i facilitează existenţa, având în comun cu ceilalţi oameni modul de a gândi, 

de a simţi, de a se comporta. De aceea tocmai formarea omului pentru viaţă, pentru muncă, 

pentru profesie necesită acceptarea unor acţiuni relativ independente în care educaţia este doar 

parte semnificativă. Socializarea este un proces deosebit de complex prin care fiinţa (cu largi 

disponibilităţi sociale) este transformată în fiinţă socială, participând activ la funcţionalitatea 

organizaţiilor din care face parte, iar una dintre cele mai importante forţe ale socializării este 

educaţia. Ea oferă şansa manifestării profesionale a individului în mediul social, şansă realizată 

prin intemediul forţelor socializatoare specializate în educaţie. Cu cât educaţia ocupă un teritoriu 

mai larg în viaţa individului cu atât succesul socializării este mai sigur. 

Abordarea sociologică a sistemului educaţional a condus la consacrarea unei discipline 

specializate în forma sociologiei educaţiei ce se referă la ansamblu de acţiuni sociale de 

transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective. 

În funcţie de gradul de organizare, se distinge între educaţia formală, nonformală şi informală. 

Educaţia formală se realizează prin acţiuni de predare şi instruire proiectate şi realizate de 

personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii 

şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi performanţiale, în cadrul unui sistem de 

învăţământ iar educaţia informală este procesul permanent de asimilare voluntară şi involuntară 

de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile 

sociale din mediul personal de viaţă, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mass-media, stradă etc. 

Educaţia nonformală s-a dezvoltat rapid începând cu a doua jumătate a secolului XX şi este 

acum în expansiune, incluzând instituţii educative complementare cu instituţiile şcolare, menite 

să ofere soluţii alternative de pregătire, formare profesională sau general-culturală, cum ar fi 

colegii comunitare, case de educaţie, cultură sau creaţie şi mai nou programele educative 

organizate după orele de şcoală. 

Societatea modernă creează mereu posiblitatea ca omul să se reintegreze, habitatul 

dovedindu-se prea “strâmt” la scurt timp după ce a fost cucerit. Acest fapt îl determină să caute 

mereu alte oportunităţi existenţiale, diferite ca organizare şi funcţionalitate, în care să se 

integreze. 

101

2.1. Familia - cadrul socializării primare 

Aşa cum am arătat mai sus, orice individ se naşte cu o predispoziţie pentru sociabilitate şi 

abia după aceea devine membru al societăţii. Punctul de plecare în procesul în care este antrenat 

să participe la dialectica societăţii este interiorizarea, care constituie temeiul înţelegerii semenilor 

şi apoi al perceperii lumii ca realitate socială. Doar după ce a atins acest grad de interiorizare 

orice individ devine un membru al societăţii. Procesul prin care se realizează acest lucru este 

socializarea, ce poate fi definită ca o introducere, cuprinzătoare şi logică, a unui individ în lumea 

obiectivă a unei societăţi sau sector al acesteia. (Berger, P., Luckmann T., 2008, pag 179). 

Socializarea primară este cea dintâi socializare pe care individul o suferă în copilărie şi 

pe parcursul căreia el devine membru al unei societăţi şi implică ceva mai mult decât învăţarea 

pur cognitivă. În primul rând că acest fapt are loc în împrejurări ce au o mare încărcătură 

emoţională, fără de care, procesul de învăţare ar fi greu de înfăptuit. Copilul se identifică cu 

ceilalţi pe multe căi emoţionale, iar interiorizarea se produce odată cu identificarea. El îşi asumă 

rolurile şi atitudinile semenilor, adică şi le interiorizează, însuşeşte ca şi cum ar fi ale sale. Iar 

prin această identificare cu ceilalţi devine capabil să se identifice pe sine, să dobândească o 

identitate. 

Altfel spus, este procesul prin care un individ biologic, asociat în raport cu oricare dintre 

colectivităţile umane, dobândeşte primul său „eu social”, prima sa „identitate socială”; 

socializarea primară echivalează cu umanizarea individului (Stănciulescu, 1996, pag. 204). 

Dacă socializarea primară nu se produce, condamnă fiinţa asocială la pierderea 

disponibilităţilor sale de socializare, ceea ce înseamnă că această etapă de socializare este 

definitorie pentru ca fiinţa biologică cu disponibilităţi umane să devină fiinţă socială. 

Socializarea primară se întinde de la naştere până la sfârşitul adolescenţei. Factorii care 

contribuie la socializarea primară sunt: familia, detaşată ca importanţă şi unele instituţii 

educative: grădiniţa, creşa, şcoala, unele grupuri neşcolare sau grupul de prieteni. 

Reuşita / nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de: 

Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de 

satisfacţie obţinut în relaţiile cu ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă 

importantă a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, 

violenţa, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu 

diferite forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt 

condiţionate atât genetic cât social. 

Simetria / asimetria familiei: în familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie 

simetrice şi complementare întrucât acestea sunt reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se 

poate face abstracţie. Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă maturizării, fie datorită 

faptului că un singur părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi 

autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul 

(afecţiune excesivă, de exemplu). 

102

Atitudine de acceptare/neacceptare a părinţilor faţă de copil: de multe ori 

neconştientizată, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor 

autoritare, motivate în plan conştient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent 

acceptante, cum ar fi supraprotecţia. 

Numărul de copii şi locul în familie: copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie 

problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l 

supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în 

relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative. 

Modelele culturale ale familiei: copilul este de la început „prizonier” al unui anumit 

mediu cultural. De aceea, succesul sau eşecul său sunt, într-o oarecare măsură, predeterminate de 

ceea ce i se oferă de timpuriu. 

Stilul educativ practicat în familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat 

permisiv (de tip matern) ca şi comportamentul indiferent constituie factori importanţi de predicţie 

a eşecului în dezvoltarea socială a copilului. Comportamentul responsabil caracterizează un 

regim educativ democratic superior celorlalte forme de exercitare a prestaţiei educative. 

Nivelul de aspiraţie al familiei în raport cu copiii: poate fi realist, adecvat potenţialului 

psihointelectual al acestora, excesiv sau sub posibilităţile de realizare ale copiilor, lipsindu-i 

astfel de stimularea necesară oricărei dezvoltări. 

În concluzie, familia are un rol determinant în procesul socializării; formele, intensitatea, 

realizările de mare diversitate sunt dictate de caracteristicile esenţiale propriei familii. Dacă se au 

în vedere schimbările care au avut loc în familia tradiţională, se poate remarca faptul că mulţi 

copii sunt lipsiţi de mediul familial, iar socializarea lor se produce prin intervenţia agenţilor 

educogeni: creşa, grădiniţa, şcoala. Aşadar socializarea primară coabitează cu alţi factori 

socializatori. Prin socializarea primară individul începe să-şi reprezinte şi să interpreteze mediul 

în care există, acumulează competenţe şi capacităţi care îi permit să se insereze constructiv în 

mediul existenţial. În măsura în care nu se află în mare dificultate din punct de vedere social, 

moral şi economic, familia rămâne cel mai important cadru socializator al copilului precum şi 

principalul interlocutor al şcolii. 

2.2. Şcoala – principala instanţă de socializare a copilului 

Educaţia deţine un rol important în procesul socializării. Ea reprezintă componenta 

organizată, conştientă, însoţită de componenta spontană, neconştientă a procesului socializării. 

Important este faptul că socializarea realizată în familie se suprapune, o lungă perioadă de timp, 

cu cea realizată în clasa şcolară, aceasta din urmă fiind considerată principala instanţă de 

socializare al cărei specific constă în faptul că impune, pentru prima dată în evoluţia copilului, o 

diferenţiere de statut ce nu are baze biologice, înnăscute. Statutul este dobândit, iar nivelul său 

este determinat de gradul de îndeplinire a sarcinilor impuse de şcoală. 

Socializarea secundară constă în orice proces ulterior care îl face pe individul deja 

socializat primar să pătrundă în noi sectoare ale lumii obiective din societate, prin intermediul 

103

unor instituţii. În acest proces limitările biologice sunt din ce în ce mai importante pentru 

secvenţele de învăţare. Dacă în socializarea primară copilul nu-i percepe pe ceilalţi semeni ca 

fiind funcţionali instituţionali, ci pur si simplu intermediari între el şi realitate, în socializarea 

secundară contextul instituţional este însuşit. Copilul percepe profesorul ca pe un funcţionar 

instituţional într-un mod în care nu-şi percepuse niciodată părinţii. Aşadar în socializarea 

secundară rolurile au un grad înalt de anonimat; pot fi uşor separate de indivizii care le joacă. 

Cunoaşterea predată de un profesor poate fi predată şi de altul. Acest formalism şi anonimat sunt 

corelate cu caracterul afectiv al relaţiilor sociale. Se poate spune că amprenta subiectivă a 

socializării secundare este mai redusă decât cea a socializării primare (Berger, P., Luckmann T., 

2008, pag. 182). 

Socializarea este achiziţia progresivă a procedeelor interpretative şi a normelor. Nu este 

un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi 

trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor 

cerinţe şi provocări sociale. Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, 

integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii 

de copii, proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa 

comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi calităţi favorabile acestui 

proces. 

Educaţia trebuie să devină continuă şi trebuie adaptată mereu vârstelor indivizilor, 

solicitând cooperarea, coparticiparea persoanei, insistând mereu pe “lărgirea învăţării” 

(Văideanu, G., 1988, p.140). 

Socializarea secundară se prelungeşte toată viaţa; omul se află mereu în faţa unor nevoi 

inedite de socializare; este determinat să înveţe roluri noi, să intre în organizaţii care funcţionează 

după reguli şi norme proprii, diferite de cele familiare lui până în acel moment. 

Contextul socio-cultural, condiţiile economice, situaţiile instituţionale sunt referenţi care 

contribuie la formarea capitalului cultural al grupurilor şi indivizilor. Alimentându-se din 

informaţiile, ideile, opţiunile vehiculate de familie, şcoală, individul îşi formează treptat un 

instrument de perceţie şi interpretare a mediului, o modalitate de a cunoaşte contextul social 

tranformând obiectele sociale (persoane, contexte, situaţii) în categorii simbolice (valori, 

credinţe, ideologii). Reprezentările sociale, manifestate prin operaţii mentale, prin procesele de 

sistematizare a conţinuturilor cognitive organizează realităţile concrete în imagini simbolice, ce 

constituie o formă de gândire socială a realităţii (Moscovici,S., 1984, pag. 361; Doise,W., 

Palmonari,A., 1986, pag.15), o reconstrucţie a experienţelor persoanei, o grilă de lectură a 

realităţii, o situare în lumea valorilor şi o interpretare a acesteia (Neculau, A., 1992, pag. 33-40), 

o idee (un model de abordare) şi o acţiune ( un model de acţionar, un comportament cooperativ 

sau competitiv), reunite într-un întreg şi astfel reglând relaţiile cu ceilalţi (Farr, R.M., 1984, 

pag.386). 

Într-o societate dinamică, numărul de roluri pe care fiecare om le joacă este foarte mare. 

De aceea socializarea secundară solicită individul, acesta fiind nevoit să-i facă faţă, iar timpul 

destinat învăţării este mult mai lung acum decât cel utilizat înainte pentru exercitarea de roluri. Pe 

104

parcursul înaintării în vârstă internalizarea rolurilor sociale noi se produce cu mai mare greutate, 

vechile roluri rămânând foarte bine întipărite în capacitatea de procesare şi în comportament. 

Istoria societăţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă în care familia deţinea, aproape 

exclusiv rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la 

diferenţierea factorului educativ, la specializarea lui. Întrebarea care intervine aici este dacă 

această specializare are drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de 

intersectarea acţiunilor si măsurilor luate. Accelerarea transformărilor sociale, democratice, 

emanciparea femeii (la preocupările materne si gospodăreşti adăugându-se preocupările 

profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, progresele 

sociologiei si psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de 

educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala 

capătă astfel o misiune suplimentară. 

Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de 

reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize 

sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente iar şcoala este un 

mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea 

dependenţei materne. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o 

primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. 

Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu 

ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire 

la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le 

comportă această acţiune. Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină 

şcoala în formarea unei conduite favorabile a copiilor, a unui stil de viaţă sănătos mintal, 

emoţional, fizic şi socio-moral este binevenită implicarea familiei şi a comunităţii într-un 

continuu parteneriat. 

Din cercetările făcute în instituţiile de învăţământ din S.U.A. şi în unele ţări din Europa, a 

reieşit faptul că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile colaborează ca parteneri, beneficiarii 

acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în 

îndeplinirea obiectivelor acesteia astfel: 

ajută profesorii în munca lor; 

perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor; 

îmbunătăţeşte programele de studiu si climatul şcolar; 

cultivă abilităţile educaţionale ale părinţilor elevilor; 

facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi comunitate; 

oferă servicii şi suport familiilor; 

creează o atmosferă mai sigură în şcoală; 

ajută la managementul şcolii. 

Scopul înfiinţării unor astfel de parteneriate constă în dorinţa comună de a ajuta elevii să 

obţină rezultate foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe 

treptele superioare ale învăţării în pregătirea viitorilor adulţi. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi 

105

membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o 

comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă 

esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o 

simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. 

Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte 

şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în 

societate. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina 

educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a 

realizat familia, să completeze şi să continue procesul instructiv-educativ. Dacă cele două medii 

educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură 

integrarea copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Cercetările confirmă 

că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în 

educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, 

reducerea ratei de abandon şcolar şi scăderea fenomenului delicvenţei. 

Principii ale colaborării familie-şcoală: 

copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, interacţiuni 

centrate pe învăţare; 

şcoala să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele 

educaţionale ale copiilor lor; 

colaborarea familie-şcoală să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept 

cadru de sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite; 

relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării 

educaţionale şi al reînnoirii comunităţii; 

eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al 

şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea unor acţiuni care să creeze conexiuni între părinţii şi 

comunitate. 

Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental, întâlnite, atât între părinţi, 

cât şi la profesori şi administratori şcolari, sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un 

surplus de efort material si de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: 

responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; 

libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; 

impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; 

randamentul pedagogic şi datoria parentală; 

participarea părinţilor la procesul decizional din instituţia şcolară. 

Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: 

teoria profesionalismului care consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a 

gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un 

cod de etică profesională; 

teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal; 

106

Sunt considerate privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, 

o competiţie restrânsă. Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o 

cooperare cu familia? Se apreciază că acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii 

societaţii. Cooperarea cu familia este considerată ca făcând parte din datoria profesională a 

cadrului didactic. Motivele care vin în sprijinul acestei afirmaţii sunt următoarele: 

părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţământului evaluată la şcoală şi profesori 

poate fi ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie; 

părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă 

rezultatele activităţii şcolare. 

În acest context, apare intrebarea: relaţionarea familiilor cu şcoala intră în sarcina 

consilierilor specializaţi sau cadrelor didactice? Consider că soluţia cea mai potrivită ar fi ca acest 

aspect să fie unul prioritar şi pentru cadrele didactice, în sensul că o relaţie obişnuită de 

colaborare cu familiile elevilor întăreşte exercitarea rolului pe care-l exercită prin prisma 

profesiei şi fac posibilă intervenţia în mod constructiv la eventuale eşecuri şcolare, iar consilierii 

specializaţi să intervină în cazuri dificile, care depăşesc aria competenţelor profesiei cadrului 

didactic.. 

Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării 

şcolii cu familia, în care accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit între părinţi şi 

profesori, pe un,,contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să 

nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea 

părinţilor cu profesorii. 

2.3. Spaţiul social – de la comunitate la societate 

Termenul “comunitate” are numeroase înţelesuri, atât sociologice, cât şi mai puţin 

sociologice. Cercetarea de faţă face referire doar la aspectele de ordin sociologic, aspecte 

prezintate pe larg de literatura de specialitate în domeniu. Sensul dat termenului comunitate poate 

fi acela de sentiment de legătură cu alţii, conform sintagmelor “spirit de comunitate” sau “simţ al 

comunităţii”. Sociologii au utilizat două dimensiuni pentru a distinge diferitele tipuri de 

comunităţi: rural/urban şi tradiţional/modern. Tipurile distincte în această cercetare sunt 

comunitatea urbană şi cea modernă din motive de contrast, ambele fiind eterogene din punct de 

vedere cultural şi dependente de tehnologia actuală. În plus, acestea două, apelează la mijloace de 

comunicare evoluate şi la forme oficiale de educaţie. O distincţie de acest fel ne oferă şi A. 

Johnson, considerând aceste forme ca fiind importante din unghi sociologic datorită efectelor pe 

care le au asupra vieţii în comunitate (A. Johnson, 2007, pag. 81). De exemplu, efectele 

urbanizării asupra relaţiilor sociale, a vieţii de familie beneficiază de multă vreme de interesul 

sociologilor. Similar, modernizarea este pusă în strânsă legătură cu noile forme de educaţie şi 

formare, cu familia contemporană şi mutaţiile suportate de aceasta în cadrul ei general. 

Un rol important în cadrul ştiinţelor socioumane îl are sociologia comunităţilor rurale şi urbane 

care a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, când era în plin avânt procesul de industrializare a 

107

occidentului, când se aprofundau dezechilibrele de ordin social şi când era afectat satul şi oraşul. 

Încă de pe atunci vorbim despre zone de provenienţă şi stările de tensiune create prin emigrarea 

bărbaţilor şi perturbarea relaţiilor de familie şi despre determinarea procesului de feminizare a 

resurselor umane. Toate obligaţiile conjugale, precum şi “învăţarea socială” a copiilor au trecut în 

atribuţiile soţiilor, supraîncărcându-le “bugetul de timp” şi reducându-le din oportunităţile pentru 

dezvoltarea carierei profesionale şi a îngrijirii personale. Treptat, asistăm la creşterea divorţurilor, 

diminuându-se astfel valoarea tradiţională a familiei nucleare şi manifestarea a din ce în ce mai 

multe conduite anomice. Educaţia de tip “After School” poate fi considerată, din acest punct de 

vedere, un factor salvator pentru cele mai multe dintre familiile tinere actuale care doresc să 

îmbine latura profesională, ocupaţională cu cea educativă a propriilor copii. 

O funcţie esenţială pentru menţinerea societăţii este îndeplinită de educaţie. Astăzi 

integrarea socială nu se mai poate face doar prin experimentarea imediată a activităţilor părinţilor 

ca în societăţile tradiţionale: acest mod de a învăţa n-ar putea conduce la cunoaşterea societăţii 

actuale, complexă în domeniul diviziunii muncii şi vastă ca număr de membri. Socializarea noilor 

generaţii are loc ca urmare a unui proces de reflecţie asupra cunoştinţelor şi ideilor transmise şi 

printr-o acţiune subtilă asupra tinerelor conştiinţe pentru a interioriza orientările colective. 

Familia şi şcoala participă succesiv la acest proces, prima pentru că primeşte copilul care vine pe 

lume, a doua pentru că pregăteşte copilul să intre în lumea adulţilor. Aceasta din urmă are un rol 

mai important vizavi de societate pentru că-i este mai apropiată ca formă şi destinaţie. 

Educatorul, prin munca sa, are misiunea fundamentală de mediere între individ şi 

societate. Trebuie să li se supună ambelor, pentru binele individual care se găseşte în fericirea 

libertăţii conştiente şi pentru binele societăţii care se află în binele comun, în fericirea universală. 

În acest sens, urmăreşte să-l facă pe individ să accepte autoritatea principiului universal şi să-i 

lase, în acelaşi timp, o marjă de libertate necesară dezvoltării propriei conştiinţe pentru a lua 

decizii raţionale şi a găsi fericirea autentică, sau o fericire conştientă. Educaţia trebuie privită din 

prisma omului pe care vrem să-l formăm dar şi al idealului universal pe care vrem să-l atingem. 

2.3.1. Capital social şi performanţă şcolară 

În analiza sa Pierre Bourdieu considera societatea un sistem de câmpuri, de pieţe, în care 

se schimbă bunuri, interese, în care mizele sunt specifice. Cei care vin pe aceste pieţe au 

capitaluri (economic, cultural, social, simbolic) diferite. 

Capitalul economic presupune deţinerea de către cei ce vin pe piaţă de pământ, firme, 

locuri de muncă, interese economice. Acest tip de capital poate fi moştenit/dobândit şi este un 

criteriu important de diferenţiere, de ierarhizare socială, de la cei mai bogaţi până la cei mai 

defavorizaţi sau excluşi. 

Capitalul cultural al unui individ poate fi materializat (deţinerea de cărţi, aparatură 

electronică, tablouri), instituţionalizat ( diplome, atestări, titluri, cerificate) şi încorporat (sub 

forma habitus-ului). Şi acest tip de capital poate ierarhiza oamenii. Pot exista oameni cu capital 

economic impresionant, dar cu capital cultural precar. 

108

Capitalul social distinge, de asemenea, oamenii şi totodată circumscrie relaţiile sociale pe 

care le are le menţine şi le foloseşte un om: „suma resurselor reale sau potenţiale legate de 

deţinerea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de 

intercunoaştere sau de apreciere reciprocă” (Bourdieu, P., 1998, pag. 46). Abordarea rezultatelor 

şcolare a beneficiat de aportul conceptual de capital social odată cu eseul lui James Coleman care 

propune o conceptualizare mai rafinată şi câteva ipoteze privind modul în care relaţiile dintre 

indivizi influenţează acumularea de capital uman. În concepţia lui Coleman „capitalul social este 

o resursă a structurii sociale care serveşte ca un capital pentru individ şi facilitează anumite 

acţiuni şi rezultate pentru cei ce ocupă poziţii într-o anumită structură socială” (J. Coleman, 1998, 

pag. 96). Capitalul social se regăseşte sub forma încrederii interpersonale, a obligaţiilor şi 

aşteptărilor din raporturile dintre oameni, a normelor, a relaţiilor de autoritate şi a accesului la 

informatiile împărtăşite. Structurile sociale care favorizează acest tip de capital sunt reţelele 

sociale închise şi anumite instituţii de felul organizaţiilor voluntare. 

Capitalul simbolic înseamnă „prestigiu”, „onoare”, strategii şi tactici de convertire a 

celorlalte capitaluri. Relaţiile, raporturile, interacţiunile dintre agenţii implicaţi ai câmpurilor sunt 

relaţii ocupate în distribuţia resurselor, în lupta pentru dobândirea de „bunuri rare”. Indivizii 

(dominaţii, moştenitorii, pretendenţii etc.) vin pe pieţele câmpurilor cu capitaluri diferite. Cea 

mai importantă dintre mize, într-un câmp, este puterea de a defini mizele. Cei care domină un 

câmp îi definesc mizele, au mijloacele de a-l face să funcţioneze în profilul lor. 

Alt concept utilizat de Bourdieu este „spaţiul social” care este construit astfel încât agenţii 

sau grupurile să fie distribuite în funcţie de poziţia lor statistică şi stabilite după două principii de 

diferenţiere: capitalul economic şi capitalul cultural. Concluzionăm aşadar că indivizii au cu atât 

mai multe lucruri în comun cu cât sunt mai apropiaţi conform acestor două dimensiuni şi au cu 

atât mai puţine în comun cu cât ei sunt mai îndepărtaţi unii de alţii. Aceste două criterii sunt 

esenţiale în stabilirea diferenţelor între indivizi. Conform opiniei lui Pierre Bourdieu, distanţele 

parţiale de pe hârtie echivalează cu distanţele sociale (Boudieu, 1986). 

Conform diagramei din Raţiuni practice şi preluată din La Distinction, Bourdieu redă 

spaţiul poziţiilor sociale şi spaţiul stilurilor de viaţă. Este reprezentat spaţiul social în care agenţii 

sunt distribuiţi într-o primă dimensiune după volumul global al capitalului posedat sub diferite 

forme şi într-o a doua dimensiune după structura capitalului, adică ponderea diferitelor forme de 

capital, economic şi cultural, în volumul total al capitalului (Bourdieu, P., 1999). 

Nici un capital nu poate „circula”, nu poate fi investit la adevărata lui valoare dacă nu este 

recunoscut. Legitimitatea implică şi procesul de instituire a acesteia. Referitor la tema cercetării 

de faţă, sunt atinse aspecte legate de „câmpul educaţiei” şi „piaţa bunurilor şcolare”. Pornind 

despre conceptul de câmp, distingem din opera lui Bourdieu o serie de caracteristici ale 

„câmpului”: câmpul depinde de poziţia dominantă pe care o ocupă în diferite raporturi sociale; 

autonomia câmpului la nivel general (gradul de autonomie a câmpului este diferit în funcţie de 

tradiţiile naţionale) (Bourdieu, P., 1999, pag. 67). Autonomia câmpului poate fi măsurată după 

importanţa efectelor impuse de influenţele externe şi după transformarea pe care o determină în 

reprezentările sociale sau după constrângerile impuse de cutumele societăţii. „Câmpul educaţiei” 

109

este în strânsă legătură cu capitalul simbolic deţinut sau acumulat. Acest câmp este pe măsura 

capitalului simbolic acumulat şi în numele acestui capital indivizii consideră că au libertatea de a 

alege la un moment dat anumite cerinţe sau exigenţe invocând împotriva lor principii, valori, 

norme sau credinţe. Fiecare câmp produce forma sa specifică în sensul de investiţie din partea 

celor care participă şi fac distincţiile pertinente din punct de vedere al logicii câmpului. Conform 

acestei logici, indivizii câmpului fac deosebirea a ceea ce este important în raport cu ceea ce este 

mai puţin important pentru ei. Prin participare la câmpul individul ei se raportează în permanenţă 

la acesta. Plecând de aici, interesantă este relaţia dintre un habitus şi un câmp. Fiecare câmp oferă 

celor care îl compun o formă legitimă de realizare a dorinţelor acestora. În relaţia dintre sistemul 

de dispoziţii produs de câmp şi sistemele obiectivelor oferite de câmp, se defineşte pentru fiecare 

caz în parte sistemul satisfacţiilor şi apar noi strategii cerute de situaţii şi indivizi din aria 

câmpului. 

Diploma are o valoare convenţională, garantată juridic, (aproape) indiferent de fluctuaţii 

spaţiale/temporare. Capitalul educaţional, capitalul cultural al unui om este legitimat şi garantat 

de diplomă. (Ionescu, I., 1997, pag 139). Din cercetările lui Bourdieu, cel ce are o diplomă, cel 

mai adesea este scutit să dovedească că are şi capitalul pe care aceasta îl legitimează. Şcoala 

transmite, împarte cunoştinţele tuturor. În societatea actuală, adică meritocratică, în care 

recunoaşterea vine prin merite şi nu prin moştenire, şcoala poate contribui la dispariţia 

inegalităţilor, la egalitatea de şanse. Dar oare este aşa în societatea românească de astăzi? De fapt 

Bourdieu arată în lucrările sale că şcoala funcţionează ca una dintre instanţele de selecţie, 

favorizând favorizaţii şi defavorizând defavorizaţii. Ori, această ultimă afirmaţie vine în 

contradicţie cu scopul programelor educative prelungite, de exemplu cele de tip After School, 

care îşi propun să ofere un climat educativ peste orele de program şi acelor copii care provin din 

familii defavorizate; taxele de şcolarizare pentru aceste programe sunt destul de ridicate pentru 

cei mai mulţi dintre părinţii care au copii ce ar dori să urmeze programele de după şcoală. Cu alte 

cuvinte sunt favorizaţi cei favorizaţi deja economic şi financiar şi sunt defavorizaţi cei care sunt 

deja defavorizaţi ca urmare a gradului de sărăcie în care trăiesc. Se menţionează mereu că şcoala 

contribuie la emanciparea oamenilor, la ridicarea lor, la reuşita lor şcolară indiferent de originea 

socială, de categoria socială de apartenenţă. Constatăm însă că aceia care frecventează şcolile 

cele mai bune, obţin diplomele cele mai râvnite, căutate, recunsocute şi cei care acced la posturi 

înalte de decidenţi sunt, în proporţie însemnată cei favorizaţi din naştere, cei care au origine 

socială favorizată, adică sunt moştenitorii capitalurilor recunsocute, legitimate. Copiii din clasele 

defavorizate vin la şcoală cu un capital lingvistic sărac, altul decât cel utilizat de şcoală, cu un alt 

limbaj decât cel utilizat în şcoală. Şi capitalul economic şi cel social pot fi precare şi nu pot fi 

reconvertite în atuuri pentru creşterea capitalului intelectual. 

Educatorii nu se pot ocupa doar de dezvăţarea şi învăţarea celor care vin cu un alt limbaj, 

cu un bagaj cultural sărac, nu pot să facă doar ore de „compensare”, astfel că aceşti copii vor fi 

printre primii care vor eşua, care vor abandona, se vor autoexclude sau vor fi marginalizaţi, 

excluşi. Aici ar trebui probabil să intervină activ şi util, ori corect, şcoala prin programele 

prelungite de educaţie care să ofere mai ales acestora din urmă un sprijin real pentru a-i salva de 

110

la „a eşua”, a abandona şcoala. Aşadar, şcoala transformă în avantaje sau în handicap 

particularităţile extraşcolare ale copiilor atunci când nu aplică corect printr-o bună şi eficientă 

distribuţie oferta educaţională. Educatorii, părinţii şi elevii, adică cele trei categorii de persoane 

care fac obiectul de studiu al acestei cercetări, pot să spună că „eşecul şcolar”, abandonul 

sancţionează absenţa unor predispoziţii înnăscute dar, în fapt, să numească şi să transforme 

inegalităţile sociale în inegalităţi „naturale”. Dacă şcolarizarea costă mult, familiile defavorizate 

nu pot face faţă, deci nu pot prelungi şcolarizarea copiilor lor. Statul poate spune că dă, că asigură 

„şanse egale” de acces la învăţătură, la educaţie, dar inegalitatea capitalurilor la intrarea în şcoală 

şi pe parcursul şcolarităţii face ca egalizarea şanselor să nu se realizeze. 

În şcoală nu se poate învăţa totul. Are loc o selecţie din cultura universală, naţională, 

locală, din „tezaurul de memorie” , din „rezerva comună de cunoştinţe şi experienţe”, pentru a 

avea ce pune în „cultura şcolară”. Bourdieu menţioneză că cine face selecţia, are şi putinţa de a 

impune un „arbitrariu cultural” ca adevăr universal, însuşit de către toţi. Legitimitatea acestui 

„arbitrariu cultural” face ca orice subcultură, contracultură care nu se revendică de la el să apară 

ca „legitimă”, poate face chiar ca membrii acestor sub-socioculturi să se „ruşineze”că fac parte 

din ele şi să caute să evadeze pentru a ajunge la cultura legitimată ca fiind „legitimă”. Şcoala 

legitimează arbitrariul şcolar pe care îl transmite ca pe cultura şcolară, profesională legitimă. Ea 

nu face acest lucru cu forţa, nu prin violenţă manifestă, ci prin „violenţa simbolică” . 

Dacă şcoala participă la impunerea, la recunoaşterea categoriilor dominate, participă la 

impunerea dominaţiei? Prin selecţia şi excluderea pe care o face şcola participă la „reproducerea” 

societăţii. Şcoala formează habitus-ul dar acesta este rezultatul interiorizării arbitrariului cultural 

care produce efecte şi după ce acţiunea pedagogică ce a contribuit la formarea lui s-a încheiat. 

Habitus-ul reprezintă în opera lui Pierre Bourdieu posibilitatea de a reintroduce în discursul 

sociologic agenţii sociali, colectivi sau individuali înzestraţi cu un sistem de dispoziţii acumulate 

prin expierenţă fără a reabilita determinismul mecanic legat anterior de problema originii sociale. 

În încercarea acestuia de a analiza rolul pe care îl îndeplineşte familia în procesul de transmitere a 

capitalului cultural prin care se reproduc ilegalităţile şcolare constatate în sistemul şcolar, 

Bourdieu introduce ideea de habitus (Bourdieu, P., 1986, pag. 20-21). Şcoala, cu alte cuvinte, 

reproduce şi condiţiile activităţii pedagogice şi practicile care reproduc habitusul. 

111

Familia contemporană 

Capitolul 11: Familia contemporană în practică 

„Soţia muncitoare” şi structura pieţei de muncă 

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost martora răspândirii progresive a 

dezaprobării faţă de „soţiile muncitoare”, sentiment prezent de multă vreme în rândul 

aristocraţiei, preluat apoi de marea burghezie la începutul secolului al XVIII-lea, iar mai târziu 

de reprezentanţi ai păturii de sus a clasei muncitoare1 . În noile condiţii ale producţiei 

industriale, munca – mai ales pentru femei – se deosebea destul de mult de cea din perioadele 

anterioare, deoarece presupunea mult timp petrecut în afara casei. Practic, pentru prima oară – 

cel puţin pentru majoritatea morală, adică pentru cei care făceau regulile – munca femeii se afla 

în conflict cu îndatoririle sale domestice. Dezaprobarea unei asemenea activităţi şi presupusa 

ei incompatibilitate cu îngrijirea copiilor şi a gospodăriei au determinat interzicerea angajării 

femeilor în Serviciul Civil din Marea Britanie (deşi nu şi în cel din Franţa) înaintea celui de-al 

doilea război mondial. De asemenea, reacţia respectivă a dus şi la popularizarea conceptului 

de „maternitate morală”, care stipula că îngrijirea copiilor şi administrarea gospodăriei formau 

cea mai meritorie şi înălţătoare misiune a unei soţii. Asemenea noţiuni fuseseră formulate în 

perioada revoluţiei industriale, iar în secolul al XVIII-lea îşi puseseră deja amprenta asupra 

păturii de sus a clasei de mijloc, ale căror soţii au devenit faimoase prin faptul că 

nu „munceau”. Acum venise rândul păturii de sus a clasei muncitoare, deşi era o perioadă în 

care un curent contrar căpăta de asemenea amploare 2 

. 

Voi insista asupra faptului că noţiunea de „maternitate morală” nu trebuie să ne facă să 

credem că de fapt odinioară mamele nu ţineau la copiii lor. Unii au considerat că însuşi 

conceptul de maternitate (ca şi cel de gospodărie) s-a născut o dată cu capitalismul, în vreme 

ce alţii au afirmat că ideea de copilărie, cea de „dragoste” părintească sau chiar de dragoste 

ca atare au apărut în timpul Renaşterii ori o dată cu „modernizarea” 3 

. Aceste controverse au 

fost respinse de cercetătorii medievişti 4 

şi ar fi cu siguranţă contrazise de către antropologi sau 

de cercetătorii altor culturi. Este adevărat că, pentru o vreme, multe femei căsătorite nu 

participau la munca depusă în afara gospodăriei, nici nu prestau munci plătite în interiorul ei, 

excepţie făcând categoria cea mai săracă a populaţiei. Dar ruptura despre care vorbim era 

raportată direct la structura pieţei de muncă, la solidaritatea muncitorilor bărbaţi şi, o dată cu 

cea de-a doua revoluţie industrială, la aspiraţiile micii burghezii şi ale păturii de sus a clasei 

muncitoare în privinţa educaţiei copiilor (acum obligatorie), a îmbunătăţirii asistenţei sociale şi 

a condiţiilor de locuit 5 

. Aceste probleme ar trebui abordate într-o manieră concretă mai degrabă 

decât în termenii foarte generali de dragoste maternă (sau romantică) şi în lumina mutaţiilor în 

112

mentalitate, de tipul celor născute în dezbaterile pe tema modernităţii 6 . 

La începuturile societăţii industriale, multe femei necăsătorite munceau în industria 

textilă sau ca slujnice. O dată cu cea de-a doua revoluţie industrială, au început să preia multe 

dintre posturile de funcţionari pe care noile industrii şi birocraţia de stat le creaseră. Mai 

târziu, o dată cu importanţa crescândă a învăţământului gimnazial şi liceal pentru femei, cu 

sprijinul acordat de mişcările feministe, cu apariţia maşinilor electrice ca ajutor în gospodărie, 

cu nevoia de bani pentru a le achiziţiona, pe ele şi gama tot mai largă de bunuri de larg 

consum, servicii şi distracţii, cu nesiguranţa tot mai mare a căsătoriei, „femeia muncitoare” a 

devenit norma. Astăzi, în nordul Europei femeile reprezintă în general majoritatea forţei de 

muncă, dacă punem la socoteală şi munca cu jumătate de normă. În anii 1950, între 10 şi 15% 

din femeile căsătorite din Marea Britanie erau angajate. În 1991, numărul lor ajunsese la mai 

mult de 50%, aproape două treimi, dacă includem munca cu jumătate de normă. Cea de-a 

treia revoluţie industrială de după al doilea război mondial a adus o schimbare radicală 

pretutindeni 7 

. La sfârşitul anilor 1960, femeile din Franţa au revenit în câmpul muncii în 

număr mare (44,6% în 1986), schimbare care a afectat viaţa de familie în multe aspecte. 

Perioada de sarcină a unei femei este adesea programată în aşa fel încât să fie în concordanţă 

cu orarul de la slujbă, iar alegerea locului de muncă poate fi determinată de apropierea de casă 

şi de flexibilitatea orelor de muncă. Femeile franceze au fost întotdeauna prezente pe piaţa de 

muncă în număr mai mare decât alte femei din Europa, cu excepţia fostului bloc răsăritean. În 

URSS, o dată cu trecerea timpului, femeile au avut acces la un nivel de educaţie superior şi, 

după cel de-al doilea război mondial, au ajuns să reprezinte mai mult de 50% din forţa de 

muncă, în timp ce în anul 1922 procentul era de doar 25% 8 

. 

În ceea ce priveşte familia sau gospodăria, cel mai important aspect al industrializării a 

fost dizolvarea grupului domestic ca unitate colectivă de producţie cu venit majoritar comun, fie 

că e vorba de agricultură (familia de fermieri), de prăvăliaşi şi artizani sau de muncitorii 

epocii proto-industriale care încercau să supravieţuiască dintr-o combinaţie între grădinărit şi 

munca în afara gospodăriei. În asemenea condiţii, venitul gospodăriei tindea să fie unul 

nediferenţiat. Desigur că femeile, cu excepţia celor sărace, aveau acces la dotă ca văduve, iar 

înainte de asta puteau să acumuleze nişte „bani albi pentru zile negre” pe cont propriu, dar ca 

„soţii” nu aveau acces la un venit independent. Pe măsură ce locurile de muncă pentru femei sau 

înmulţit, ele au devenit potenţial independente financiar. Nu mai erau obligate să se 

complacă într-o relaţie care nu le satisfăcea. Puteau să se întreţină singure, cel puţin prin 

munca la jumătate de normă, care mai târziu avea să fie suplimentată de asistenţa din partea 

statului. 

Prezenţa tot mai pregnantă a femeilor pe piaţa de muncă a dus la schimbări dramatice în 

viaţa de familie. Sarcina şi îngrijirea copilului se află în evident conflict cu munca în afara 

gospodăriei. În consecinţă, puţine femei au în prezent mai mult de doi copii, tot mai multe au 

doar unul, iar unele, nici unul. Acest lucru devine valabil peste tot în Europa. În vreme ce 

procentul de femei încadrate în câmpul muncii din fosta Uniune Sovietică a crescut de la un 

sfert în 1922 la jumătate, numărul de familii de muncitori cu trei sau mai mulţi copii a scăzut 

113

de la 58% la 6% 9 

. Chiar şi în condiţiile unei astfel de scăderi dramatice, îngrijirea copiilor este 

problematică, deoarece resursele se dovedesc a fi inadecvate, oricât de importante ar fi ele 

pentru o femeie căsătorită şi cu copii care trebuie să se angajeze. În vreme ce bărbaţii au 

început să fie mai dornici să participe la treburile casei, femeile continuă de fapt să presteze 

marea majoritate a serviciilor domestice, cum ar fi gătitul sau îngrijirea copiilor şi a casei. 

În condiţiile date, este mult mai probabil ca o femeie să renunţe la cariera ei şi prin 

urmare să fie mai prost plătită de-a lungul întregii vieţi, schimbându-şi deseori slujba datorită 

întreruperilor şi chiar primind un salariu mai mic decât un bărbat pentru prestarea aceleiaşi 

munci. Diferenţa de salarizare variază şi ea – în URSS era de 30% –, dar este semnificativă 

pretutindeni, în ciuda adoptării unei legislaţii compensatorii. O femeie are de asemenea mai 

multe şanse să fie concediată, pe principiul „întâiul venit, primul plecat”. 

Datorită ratei ridicate a şomajului din ultima perioadă, aceasta constituie o ameninţare 

serioasă pentru nivelul venitului familial, de care depind adesea ipoteci mai mari, concedii mai 

lungi şi toate tipurile de cheltuieli adiţionale. Acum, o femeie căsătorită nu munceşte doar 

pentru propria ei satisfacţie, ci şi pentru a menţine standardul de viaţă al cuplului într-o societate 

în care locuinţele sunt scumpe şi standardul de confort cere achiziţionarea unui număr sporit de 

bunuri de consum, a căror producţie este ea însăşi esenţială pentru economie şi pentru 

stabilitatea pieţei de muncă. 

Divorţul 

Numărul femeilor încadrate în câmpul muncii a crescut direct proporţional cu rata 

divorţurilor, cu numărul părinţilor unici şi al cuplurilor necăsătorite. Întrebarea dacă există sau 

nu o relaţie cauzală între ele face subiectul multor dezbateri, dar nu există nici o îndoială că 

accesul la un venit separat promovează independenţa femeii atât în familia ei conjugală, cât şi 

în cea de origine. Numărul mamelor necăsătorite din Marea Britanie a crescut de la 90.000 în 

1971 la 430.000 cu douăzeci de ani mai târziu 10 

. În rândul familiilor cu părinţi unici, numărul 

celor divorţaţi este aproape la fel de semnificativ, de la 120.000 la 420.000 în aceeaşi perioadă. 

După cum am subliniat, pentru marea majoritate a cetăţenilor divorţul a fost posibil abia după 

ce Biserica a fost constrânsă să renunţe la controlul asupra încheierii şi dezlegării căsătoriei, sub 

presiunea secularizării şi a controlului statului, care luau o tot mai mare amploare, cât şi ca 

urmare a încercărilor feminismului de a elibera femeia din situaţii intolerabile, cum ar fi 

binecunoscutul cazul al reformatoarei britanice Caroline Norton în secolul al XIX-lea. În 1792, 

când Revoluţia franceză a legalizat divorţul, majoritatea celor care au intentat divorţ erau femei. 

În Franţa anului 1975, procentul similar era de 66% 11 

. Codul Napoleonian din 1804 a făcut ca 

divorţul să fie mai dificil de obţinut şi, o dată cu reinstaurarea monarhiei, în 1816, el a fost 

interzis din nou. Divorţul a fost reinstaurat în Franţa doar în 1884, custodia copiilor fiind 

acordată „părţii nevinovate” (concept acum abandonat pe tot continentul). Totuşi, cazurile de 

divorţ erau rare şi recăsătoria a continuat să fie stigmatizată. Începând cu 1964, rata 

divorţurilor a crescut semnificativ. Divorţul prin acordul părţilor a devenit posibil în 1975, iar în 

114

problemele de custodie aveau întâietate interesele copilului. Stigmatizarea recăsătoriei a fost 

înlocuită cu stigmatizarea singurătăţii, astfel încât în anumite cazuri, atunci când îşi lua o nouă 

soţie, tatăl încerca să revendice custodia de la mamă. 

În perioadele anterioare, capacitatea femeii de a supravieţui după un divorţ sau o 

despărţire depindea de găsirea unui alt partener. Dar, o dată cu posibilitatea obţinerii unui venit 

independent sau a sprijinului financiar din partea fostului partener, a rudelor ori a statului, 

restricţiile de odinioară nu se mai justificau. Părinţii unici pot supravieţui pe cont propriu doar 

la limita subzistenţei. Mai mult, ei nici nu sunt la mare căutare când vine vorba de căsătorie. 

Părinţii singuri pot să se întreţină muncind, convingându-şi tatăl să contribuie sau – cel mai 

important mijloc – cerând asistenţă din partea statului. Astăzi, ultima variantă le domină pe 

celelalte. O femeie nu mai este nevoită să intre într-o căsătorie neoficială, să-şi încredinţeze 

copilul unui azil, să depindă de generozitatea părinţilor sau a fostului partener. Asistenţa socială 

compensează alte forme de ajutor, fie prin plăţi directe, fie – după modelul din Franţa şi din alte 

câteva ţări – prin alocarea de fonduri substanţiale pentru asistenţa copiilor, cel puţin după 

vârsta de trei ani. În vreme ce în Franţa 93% dintre agricultori pot să-şi ţină copiii acasă în 

timp ce lucrează la fermă (în sectorul non-industrial), 81% dintre funcţionari şi comercianţi 

trebuie să caute metode de îngrijire a copiilor în afara casei, ca de exemplu o rudă (de obicei 

bunica), o îngrijitoare sau o creşă. Cu toate acestea, la vârsta de trei ani majoritatea copiilor 

francezi sunt deja la şcoală 12 

. Aici, ca şi în alte părţi, statutul de părinte unic devine posibil 

într-o mare măsură datorită formelor guvernamentale de asistenţă pentru copii. În anul 1990, 

în Marea Britanie 66% din părinţii unici (i.e. inclusiv cei divorţaţi) depindeau în întregime de 

asistenţa socială. Desigur că acest lucru era valabil şi pentru alte categorii defavorizate: şomerii, 

bătrânii, bolnavii, handicapaţii. Prin urmare, asistenţa pentru grupurile respective consuma o 

bună parte a resurselor naţionale şi locale. De pildă, în 1977 Conseil Général du Lot din sudvestul 

Franţei şi-a cheltuit o treime din buget pe „action sociale”, statul francez fiind direct 

responsabil pentru cele mai scumpe programe de asistenţă socială. 

Asistenţa socială 

În perioada medievală, asistenţă socială era acordată în mare parte de către fundaţiile 

religioase. În ţările protestante, asemenea acte de iubire creştină au fost „naţionalizate” (la fel 

ca şi în Europa pe vremea regimului napoleonian), fiind înlocuite cu o seamă de acte caritabile 

private, dar mai cu seamă de acţiuni de ajutorare, organizate la început la nivelul parohiei. A 

fost începutul unui proces de înnoire a sprijinului public pentru indivizii ajunşi la nevoie, care 

astăzi reprezintă o proporţie considerabilă din bugetele ţărilor dezvoltate. Nu a fost un început 

în termeni absoluţi, deoarece statul roman intervenea cu siguranţă în problemele domestice, 

oferind pâine şi circ oraşelor, schimbând legile asupra căsătoriei şi implicându-se în numeroase 

alte feluri. Însă ulterior Biserica creştină s-a împotrivit puternic intervenţiilor de acest gen, 

considerând că viaţa de familie reprezenta propria sa sferă de responsabilitate. În Europa 

modernă, statul şi-a recăpătat progresiv rolul de odinioară. 

115

Statul se adresa în principal celor nevoiaşi, deoarece fondurile de ajutor social, ca şi 

salariile, devin din ce în ce mai accesibile bărbaţilor şi femeilor ca indivizi, cu toate că şi 

familiile sunt sprijinite, reprezentând unitatea de consum. Schimbările în economie şi în 

asistenţa socială au creat situaţia în care o persoană (chiar şi o femeie cu sau fără copii) putea 

trăi independent, deşi în acest fel părinţii unici se plasau adesea sub venitul mediu al celor 

care trăiau în cuplu. 

Situaţia existentă arată că împărţirea proprietăţii şi a banilor în cazul unui divorţ capătă 

o importanţă specială. Este un fapt remarcabil că, atât în Europa, cât şi în SUA, trei sferturi din 

părinţii „absenţi” (marea majoritate fiind bărbaţi) nu contribuie cu nimic la creşterea copiilor 

lor de către părintele care deţine tutela, iar problema există şi în majoritatea ţărilor dezvoltate. 

De-a lungul istoriei occidentale, femeile cu copii au fost adesea abandonate. În trecut erau 

ajutate de rude. Una dintre caracteristicile familiei reduse, nucleare, separată de rude, era că 

nu mai putea să se bazeze pe ajutorul rudelor, de vreme ce ele primeau la rândul lor mai puţin 

sprijin la bătrâneţe şi în orice caz toată lumea, de pretutindeni, îşi „preţuieşte” independenţa. 

Uneori, rudele acordă un sprijin, dar rareori cu regularitate, aşa cum o cere abandonul. În 

principiu, se aştepta întotdeauna ca tatăl să participe la întreţinerea familiei, atât după 

despărţire, cât şi înainte. Dar acest lucru nu mai este valabil în cadrul păturii de mijloc, ca să 

nu mai vorbim de clasa de jos. Statul este lăsat să plătească, deoarece comunitatea a preluat 

această responsabilitate. Povara a crescut foarte mult în ultimii zece ani, zguduind puternic 

bugetele deja substanţiale alocate serviciilor sociale. 

Frecvenţa disoluţiei căsătoriilor şi a relaţiilor afectează profund relaţiile interpersonale 

între soţi, foşti soţi şi mai ales cele între copii şi părinţi. Mă voi referi în primul rând la 

transmiterea proprietăţii, care prezintă o importanţă fundamentală. Despărţirile frecvente arată 

că modificările importante ale raporturilor de proprietate din cadrul familiei (care rămâne încă 

– şi într-o măsură copleşitor de mare – mijlocul cel mai important de transmitere) apar nu doar 

la căsătorie şi la deces, ci şi cu ocazia celei de-a treia etape din ciclul vieţii, adică la dezlegarea 

unei căsătorii în care ambii parteneri sunt în viaţă. Precaritatea uniunilor maritale poate afecta în 

schimb consimţământul generaţiei vârstnice cu privire la transferul de proprietate către părţi, 

care este oricum amânat datorită longevităţii generaţiei bătrâne, de teamă ca proprietatea să nu 

ajungă în mâinile cuiva „din afara familiei”. În trecut, dezlegarea căsătoriei prin deces 

însemna că partenerul care supravieţuia rămâne în mod normal în casă (sau în unele cazuri se 

muta într-o „casă de dotă”), prin urmare stabilirea proprietăţii alocate lui şi copiilor nu 

constituia o mare problemă, cum nu era nici împărţirea proprietăţii între soţi. Nu se punea 

problema vreunei sciziuni sau a vreunei replanificări radicale. În cazul divorţului, pe de altă 

parte, orice separare implica un contract în vederea întreţinerii copiilor şi, probabil, a soţiei 

(situaţie care acum s-a modificat drastic, o dată cu capacitatea tot mai mare a femeilor de a 

presta munci plătite), precum şi pentru împărţirea proprietăţii cuplului. 

Astfel de probleme pot fi foarte litigioase şi costisitoare, mai ales când soluţiile nu sunt 

standardizate, implicând angajarea unor avocaţi şi prezenţa în instanţă în locul medierii şi 

accesului direct la discuţii. Disputele care survin au un efect distructiv asupra relaţiilor sociale 

116

şi afectează nu doar soţii, care se pot despărţi, ci – pe termen lung – şi copiii, care adeseori 

suferă din cauza ataşamentului faţă de un părinte, fapt care poate să le afecteze educaţia, să 

ducă la delincvenţă sau să îi marcheze în alte feluri. Locuinţa (sau, mai general, „bunurile 

imobile”) constituie o problemă foarte complicată, deoarece dizolvarea unei uniuni implică, cel 

puţin pentru o persoană, părăsirea casei. De aici rezultă necesitatea de a avea două locuinţe în 

loc de una, ceea ce poate însemna vânzarea locuinţei comune pentru a cumpăra două mai mici. 

Dacă noua casă a părintelui căruia i se încredinţează copiii este într-o zonă diferită, mutarea va 

afecta atât 

şcolarizarea copiilor, cât şi relaţiile mai generale de prietenie şi vecinătate. Un 

asemenea tip de dezrădăcinare totală este rar, deoarece în cele mai multe cazuri părintele care 

deţine tutela (de obicei femeia) păstrează locuinţa. Prin urmare, creşterea numărului de mame 

divorţate sau singure înseamnă în acelaşi timp creşterea numărului de locuinţe şi o reducere a 

dimensiunii medii a gospodăriilor 13 

. În unele oraşe europene mari predomină gospodăriile 

formate dintr-o singură persoană. 

Problema raporturilor sociale între foştii soţi se învârte adesea în jurul împărţirii 

proprietăţii. Ulterior, relaţiile lor se axează pe timpul pe care copiii îl petrec cu cei doi părinţi 14 

. 

Faptul că ei petrec mai puţin timp alături de tată (de obicei părintele absent) contribuie la 

împotrivirea acestora de a participa la întreţinere. Într-o asemenea situaţie relaţiile devin 

dificile, dacă nu au devenit deja astfel, iar dragostea se transformă în ură. Schimbarea are un 

efect puternic asupra copiilor, care experimentează direct aspectele emoţionale ale despărţirii 

cuplului. Ei pot ajunge chiar să se alieze cu una dintre părţi împotriva celeilalte, dar ambii 

părinţi continuă să fie oricum consideraţi „familia” lor. Legătura căsătoriei poate fi ruptă, dar 

(cu puţine excepţii) nu şi cea filială sau chiar cea parentală. Divorţul presupune o luptă pentru 

supremaţie, care îi afectează inevitabil şi pe copii. 

Situaţia este corectată în parte prin stabilirea de relaţii cu părinţii vitregi. Asemenea 

relaţii nu reprezintă o noutate, dar sunt mult mai numeroase, iar odinioară urmau tristeţii 

morţii, nu urii divorţului. 

Mai mult, în aceste „familii reconstituite” părinţii vitregi absenţi sunt înlocuitori 

inadecvaţi pentru părinţii absenţi, pe când cei permanenţi nu sunt doar mai instabili, ci şi 

incapabili de a le oferi copiilor toată atenţia cuvenită la începutul unei noi căsnicii. Iar copiii 

vitregi sunt mai vulnerabili în privinţa abuzul decât copiii proprii. 

Abuzul 

Abuzul asupra copiilor este unul din punctele nevralgice ale societăţii europene moderne, 

atât în casele de copii, cât şi în familie. Este dificil de aflat, dacă nu chiar imposibil, dacă în 

alte periode şi în alte culturi copiii erau la fel de ameninţaţi. Dar nonşalanţa cu care este 

tratată sexualitatea în mass-media şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi a 

pornografiei sunt factori noi, care pot duce la promovarea unor practici alternative. O dată cu 

micşorarea gospodăriilor, cu separarea de rude, cu creşterea numărului de părinţi vitregi, 

117

sancţiunile impuse în interiorul familiilor împotriva relaţiilor „incestuoase” sunt mai reduse, iar 

tentaţiile mai mari. Fără îndoială, divorţul poate genera legături emoţionale mai puternice între 

copii şi părintele care deţine tutela, în vreme ce părintele absent încearcă să se revanşeze 

„răsfăţând” copilul în timpul limitat care îi este alocat (sau renunţă să mai încerce). 

Un număr tot mai mare de copii este afectat de fenomenul în discuţie. În 1961, părinţii 

unici reprezentau 5,7% din familiile cu copii din Marea Britanie. Douăzeci şi şase de ani mai 

târziu, procentul era de 14%. În Europa mai sunt şi alte situaţii similare, în vreme ce în SUA, 

adesea văzute ca societatea ideală, procentul era de 22,9% în 1988. 

O problemă împortantă o constituie faptul că sistemele legislative şi executive sunt 

construite în principal în jurul familiei nucleare, despărţite doar prin deces. Sistemul legislativ 

se adaptează treptat la numărul tot mai mare de părinţi singuri. În cazul concubinajului, se 

elaborează înţelegeri semi-contractuale care reglementează separarea. În cazul căsătoriei, 

demersurile pentru separare sunt complicate şi scumpe, în parte deoarece multe dintre 

posesiunile partenerilor au devenit proprietate comună şi sunt greu de împărţit. În cazul 

separării, se aplică în general principiul egalităţii, dar el nu este întotdeauna în concordanţă cu 

poziţia mai vulnerabilă a majorităţii soţiilor în ceea ce priveşte locurile de muncă, pensiile, 

salariile, expertiza financiară şi legală sau pur şi simplu intimidarea şi force majeure * . 

Reglementările privind divorţul şi separarea mai au mult până să rectifice acest dezechilibru. 

Din punct de vedere ideologic, problema constă în faptul că majoritatea persoanelor care 

se căsătoresc privesc mariajul ca fiind permanent, chiar şi în ziua de azi. Presupoziţia de mai 

sus nu se aplică la căsătoriile arabilor sau ale evreilor, unde posibilitatea separării este inclusă în 

contractul iniţial. Dar, în vreme ce separarea poate fi recunoscută în timp de către parteneri ca o 

posibilitate, este imposibil să implantezi în minţile copiilor ideea de caracter temporar al 

căsătoriei. Pentru ei, mama este întotdeauna mama şi tata este întotdeauna tata. Rolurile sunt 

individualizate, permanente şi de neînlocuit. Aşa se explică marea durere pe care o simt 

copiii când se dizolvă o căsnicie. Societatea trebuie să trăiască pe cât posibil cu aceste răni, ele 

fiind partea ascunsă a căsătoriilor din dragoste, care se pot dizolva atunci când sentimentul 

dispare sau când apare o nouă persoană iubită. 

Secularizarea 

Am început cu o dezbatere pe marginea influenţei Bisericii creştine asupra modelelor 

eurasiatice de existenţă domestică. Influenţele respective au dispărut în mare parte, cu unele 

excepţii cum ar fi Irlanda, unde divorţul şi avortul sunt ilegale. Situaţia nu a fost generată de 

modificarea perspectivelor ideologice (de „modernizare”), nici de transformarea structurii pieţei 

de muncă (capitalismul post-industrial), ci de procesul paralel de secularizare. 

Unul dintre aspectele acestui proces a fost, de la Renaştere încoace, diminuarea 

generalizată a controlului religios asupra existenţei domestice, proces început o dată cu 

Reforma. Tabelul căsătoriilor interzise a fost redus sub protestantism. În secolul al XIX-lea a 

fost ridicată interdicţia asupra divorţului, iar mai târziu şi cea asupra adopţiei. Evenimentele 

118

amintite au avut loc în toate ţările europene, pe măsură ce statul a preluat o mare parte din 

responsabilitatea legiferării existenţei domestice. Donaţiile către Biserică au luat treptat alte 

forme decât transferurile de proprietăţi importante. Un proces similar de secularizare a avut loc 

în mediile catolice, unde intervenţia statului era din ce în ce mai mare. De exemplu, în 

coloniile spaniole din America a avut loc ceea ce s-a numit „al doilea atac al 

occidentalizării”, rezultat al desotismului luminat al dinastiei Bourbon din Spania, care a 

redus privilegiile Bisericii, i-a expulzat pe iezuiţi (în 1767) şi a extins influenţa statului asupra 

problemelor familiale în detrimentul tribunalelor ecleziastice. O dată cu independenţa, au fost 

instituite căsătoriile civile şi a început să se acorde o importanţă sporită sistemului educaţional 

secular, deşi aici Biserica avea în continuare un cuvânt greu de spus. 

Un alt aspect al secularizării a fost folosirea tot mai răspândită a contraceptivelor, 

chiar şi de către populaţia catolică. Cu toate acestea, scăderea demografică care a început să 

afecteze populaţia către sfârşitul secolului al XIX-lea nu a aşteptat introducerea metodelor 

ieftine şi eficiente 15 

. Noile metode contraceptive au simplificat cu siguranţă restricţiile, aşa cum 

în anii 1960 pilula a jucat un rol important în eliberarea comportamentului sexual al femeii şi 

în ceea ce s-a numit revoluţia sexuală. Dar metodele contraceptive nu erau intrinsece restricţiei 

asupra sarcinii (sau a acelei revoluţii), care le-a oferit femeilor libertatea de a face alte lucruri, 

de a lua parte la activităţile din afara casei şi de a-şi aloca mai mult timp educaţiei copiilor. 

Această schimbare în judecarea natalităţii a fost un factor premergător esenţial pentru 

revenirea în forţă a femeii muncitoare. 

Fără îndoială că restricţiile impuse natalităţii s-au impus mai devreme. Unii demografi 

susţin că Europa Ocidentală a avut o metodă specială de control al populaţiei, prin diferenţele de 

vârstă la căsătorie. Această metodă de control (în special căsătoria târzie) este uneori 

considerată un model pentru ţările în curs de dezvoltare. Ea a fost descrisă ca „o regulă 

demografică implicită” care le lipsea celorlalte ţări. Dar Europa nu este singura regiune care a 

experimentat o creştere moderată a populaţiei şi nici diferenţa de vârstă la căsătorie nu este 

singura metodă de control al natalităţii. Africa, leagănul rasei umane, a avut multă vreme o 

densitate scăzută a populaţiei. În China şi India, creşterea demografică însoţea prosperitatea 

economică. Într-adevăr, din destule puncte de vedere populaţia multor ţări europene în curs de 

industrializare nu a fost eficient controlată decât la sfârşitul secolului al XIX-lea. Înainte de 

momentul respectiv a avut loc o creştere demografică dramatică, în parte datorită faptului că 

nu mai exista nevoia din epocile anterioare, de a adapta numărul copiilor la resursele familiei, 

date fiind condiţiile create în perioada proto-industrială şi la începutul perioadei industriale, 

când munca lor avea din ce în ce mai mult valoare imediată. Munca lor fusese preţioasă şi în 

cadrul fermei, dar era însoţită de grija susţinerii familiei, care implica un plus de resurse pentru 

copii sau mijloace de subzistenţă alternative. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, aceste scopuri 

trebuiau atinse prin educaţie, iar problemele demografice au apărut din nou, sub o altă 

înfăţişare. 

Sciziunea gospodăriei 

119

O altă trăsătură caracteristică a gospodăriilor reduse şi creşterii numărului de părinţi 

singuri este reticenţa sporită a fiilor şi fiicelor adulte faţă de ideea de a locui cu părinţii şi 

viceversa. În Europa a existat multă vreme obiceiul ca după căsătorie – de obicei târzie –, 

cuplul nou-format să se descurce pe cont propriu. Mulţi plecau de acasă cu destul timp înainte, 

pentru a se angaja ca servitori domestici. Dar cuplurile căsătorite se stabileau adesea în 

apropierea rudelor lor şi le sprijineau la bătrâneţe, probabil printr-un contract de pensionare prin 

care ei preluau ferma sau vreo altă afacere, iar părinţii trăiau din „pensia” oferită de copii. 

Deşi contractul putea lua o formă strict notarială, relaţia era marcată şi de elemente „noncontractuale” 

de tip afectiv sau pur material. 

În Marea Britanie, tânăra generaţie îşi părăseşte şi azi devreme casa părintească, cei 

care făceau studii superioare fiind până de curând finanţaţi prin burse de rezidenţiat. Acest tip de 

finanţare este mai rar întâlnit astăzi, dar studenţii pot opta pentru un împrumut rambursabil 

din viitoarele venituri, câştigându-şi astfel independenţa mai devreme. În restul Europei, de 

obicei studenţii îşi continuă studiile de acasă. În Italia, până şi fiii care nu mai studiază tind să 

rămână în casa părintească, iar fiicele pleacă doar la o vârstă mai înaintată. Dar, indiferent de 

vârsta la care ar pleca, dacă nu reuşesc să se descurce pe cont propriu, tinerii din ziua de azi 

manifestă reticenţă faţă de reîntoarcerea în casa părintească şi nu vor să depindă de părinţi pentru 

a se întreţine. Preferă mai degrabă să se bazeze pe ajutorul de la stat, pe care îl iau ca pe un 

drept al lor. Dar un drept este relevant doar dacă există o datorie complementară din partea 

cuiva, în cazul de faţă a populaţiei. Toate drepturile sunt „umane”, dar nici unul nu este înnăscut 

sau implicit – drepturile sunt determinate social. Deşi copiii nu continuă să locuiască cu părinţii, 

sunt multe dovezi care atestă că o mare parte a celor din urmă se mută în apropierea copiilor 

sau a rudelor lor, asigurându-şi astfel sprijinul emoţional sau de alt tip. În ceea ce priveşte 

sprijinul financiar însă, 

şi părinţii, asemenea copiilor, tind să îşi asigure propriile fonduri, pe care sunt tot mai 

reticenţi să le doneze pe timpul vieţii, deşi există cu siguranţă o ajutorare reciprocă permanentă 

între generaţii. Dacă generaţia vârstnică nu posedă asemenea resurse, se bazează la rândul ei pe 

pensia de la stat şi pe asistenţa socială. În acest sens larg, elaborarea complexei legislaţii 

sociale din secolul XX a dus la răspândirea pe scară largă a unei culturi a dependenţei. 

Existenţa ei este totuşi ameninţată de propriul succes, deoarece ea implică o parte considerabilă 

şi tot mai cuprinzătoare din bugetul public, de asemenea considerabil şi în expansiune. 

Situaţia în sine include posibilitate unei reacţii din partea contribuabililor, care ar putea duce 

la presiuni asupra reprezentanţilor politici pentru a reduce bugetul social, ajungând ca, într-un 

sfârşit, să-i oblige pe indivizi să se bazeze mai mult pe familie şi mai puţin pe asistenţa socială 

(cum se întâmplă încă în Europa mediteraneană). 

Părinţii singuri 

Reacţia inversă din domeniul asistenţei sociale este adesea direcţionată către mamele 

120

singure, deşi prezenţa lor nu e o noutate. În trecut, un număr mare de femei din Europa 

rămâneau însărcinate înainte de căsătorie. Statutul de femeie necăsătorită nu însemna 

respingerea relaţiilor sexuale sau adoptarea unei culturi a înfrânării, aşa cum s-a sugerat 

uneori, dar – pe de altă parte – se considera că uniunea contractuală sau căsătoria trebuie să 

aibă loc după sarcină. Obiceiul foarte răspândit numit bundling sau kiltgang însemna că un 

cuplu petrecea noaptea împreună în casa fetei, chiar dacă penetrarea totală trebuia evitată 16 

. 

Dar ea nu era întotdeauna evitată, de unde şi numărul mare de sarcini pre-maritale. 

Majoritatea femeilor aflate într-o astfel de situaţie se căsătoreau sau, pe continent, îşi 

abandonau copiii, lăsându-i în grija caselor de copii. Prin urmare, numărul mamelor singure 

era limitat. 

Astăzi există mult mai mulţi părinţi singuri, ca urmare a unui deces sau, cel mai 

adesea, după un divorţ, dar şi în cazul mamelor necăsătorite. Tendinţa despre care vorbim se 

manifestă nu doar pe teritoriul Europei, ci în majoritatea ţărilor dezvoltate. Formele alternative 

de „familie” nu mai sunt condamnate, ca în trecut, ci sunt acceptate de majoritatea indivizilor 

ca moduri de comportament normal, cum se întâmplă din ce în ce mai des cu alte tipuri de 

relaţii sexuale, ca homosexualitatea şi lesbianismul. Avem de-a face cu o transformare 

importantă, care a avut loc în ultimii 20 de ani. 

Există şi o serie de consecinţe. În primul rând, mai mulţi copii sunt crescuţi de femei, 

adesea pe cont propriu, de vreme ce în 90% din cazuri copiii le sunt încredinţaţi lor. 

Rezultatul este marginalizarea taţilor în cadrul primei familii şi imposibilitatea acestora de a 

servi ca model copiilor. Cel mai adesea, ei reprezintă idolul căzut, zeul care a greşit. Fără 

îndoială, o asemenea cădere modifică modelele psihologice ale vieţii de familie. Tatăl este 

„ucis” nu de succesorul său, adică de fiu, ci de soţie sau de sine însuşi, prin „sinucidere” sau 

resemnare. Situaţia generează cu siguranţă o contrareacţie din partea taţilor, direcţionată uneori 

către ceea ce ei consideră a fi triumful feminismului (sau cel puţin al femeii). În consecinţă, 

unii se răzbună pe copii, dar şi dacă nu o fac, copiii traversează oricum o perioadă de criză. 

Chiar dacă nu avem dovezi concrete că separarea sau absenţa părinţilor le-ar influenţa educaţia, 

asemenea evenimente reprezintă pentru majoritatea copiilor o problemă care continuă să îi 

afecteze şi după adolescenţă. Adesea ei se adaptează mai greu la separare decât părinţii, care 

pot pune capăt unei rudenii prin alianţă mai uşor decât fac copiii, în cazul lor fiind vorba de 

legături de sânge. 

Procesul respectiv este influenţat de prezenţa gospodăriilor reduse şi a familiilor mai mici 

şi mai dispersate. În Paris, ca şi în Londra, majoritatea gospodăriilor sunt formate dintr-un 

singur adult 17 

. O asemenea diminuare aduce cu sine amplificarea cererii de locuinţe şi modifică 

radical teoriile asupra familiei în capitalism. În locul familiei nucleare restrânse şi izolate, avem 

de-a face cu o familie şi mai mică, dispersată şi fragmentată, care nici măcar nu reprezintă o 

familie, dacă prin acest termen înţelegem un cuplu care locuieşte cu copiii în aceeaşi casă. 

Familia de pe cutia cu fulgi de porumb se dovedeşte a fi nu punctul final al modernizării, ci o 

etapă depăşită în evoluţia familiei. Dintre cuplurile căsătorite, un număr important – 

aproximativ 50% – se despart din punct de vedere locativ şi sentimental, ceea ce duce la 

121

statutul de părinţi singuri pentru ambele părţi, urmat în multe cazuri de recăsătorie şi de 

formarea a ceea ce unii au numit familii reconstituite (sau „postmoderne”), iar alţii „familii 

neclare” 18 

. „Des-căsătorirea” duce adesea la recăsătorie, la o a doua legătură, care ocupă 

atenţia tatălui în detrimentul celei dintâi şi a copiilor, dar care în general durează mai puţin 

decât uniunea iniţială. 

Familia conjugală 

Totuşi, deşi există mai mulţi părinţi singuri decât în trecut, creşterea respectivă nu poate 

fi interpretată ca fiind un simptom al „sfârşitului familiei”, aşa cum afirmă adesea ziarele de 

mare tiraj, asta deoarece indivizii se sustrag dintr-o relaţie doar pentru a începe alta. Cu 

siguranţă că există nenumărate motive pentru aceasta: nevoia de companie, diviziunea muncii, 

economiile, sexul, aspiraţiile şi statutul social. Dar viaţa de cuplu persistă. Un studiu recent, 

făcut de Family Policy Studies Centre din Londra, concluzionează că, în ciuda îngrijorării 

perpetue cu privire la schimbările din cadrul Uniunii Europene, dovezile existente atestă că 

familia şi-a păstrat locul central ca unitate de socializare a copiilor. 

Prin urmare, în ciuda acestor soluţii alternative, adevărul este că majoritatea copiilor din 

Europa ajung la maturitate alături de cuplul parental. Cei care nu au norocul s-o facă ajung să 

regrete şi, inevitabil, consideră că familia nucleară continuă reprezintă un ideal, deoarece îi 

menţine pe părinţi alături, într-o comunicare activă, chiar dacă antagonică. Dar o parte tot mai 

mare a populaţiei experimentează viaţa dintr-un punct de vedere complet diferit. O dată cu 

posibilitatea independenţei financiare şi cu longevitatea sporită care a făcut ca, din secolul al 

XIX-lea până azi, durata căsătoriilor pe viaţă să se dubleze, oamenii cer tot mai mult de la 

legăturile permanente, mai ales când consideră că ele se bazează pe dragoste şi liberă alegere. 

Când dragostea eşuează, cealaltă faţă ideologică a medaliei este că poţi să alegi din nou şi să 

stabileşti o nouă relaţie bazată pe ceea ce se numeşte „iubire congruentă” 19 

. Sugestia ascunsă a 

idealului romantic este astfel lipsa permanenţei. 

Această ideologie afirmă răspicat sfârşitul cuplului universal, permanent (şi prin urmare 

al familiilor universale, continue, co-rezidenţiale, nucleare). Un număr tot mai mare de grupuri 

domestice devin din ce în ce mai complexe pe măsură ce se restructurează. 

Majoritatea femeilor şi a bărbaţilor divorţaţi se căsătoresc cu alte persoane divorţate 20 

. 

Legăturile astfel create, care implică părinţi şi copii vitregi, se complică atunci când se pune 

problema administrării spaţiului, a banilor şi timpului, căci ritualurile familiilor dezbinate sunt 

la fel de incerte ca şi vacanţele lor. 

Ceea ce am încercat să fac pe parcursul lucrării de faţă a fost să punctez câţiva factori 

importanţi din istoria familiei europene de la originile ei până azi. Mi-am propus să nu insist 

prea mult pe problema unicităţii continentului în ceea ce priveşte dezvoltarea capitalismului, 

industrializarea sau modernizarea. În privinţa familiei, căsătoriei şi legăturilor de rudenie, 

Europa a fost unică în anumite aspecte, aşa cum sunt fiecare ţară sau grup. Este o cu totul altă 

problemă dacă aceşti factori „unici” au sau nu legătură cu presupusa dezvoltare socio- 

122

economică ce a dat naştere „miracolului european” al capitalismului, deşi în fazele sale 

iniţiale şi mercantile acest „miracol” a fost mai puţin unic decât s-a crezut. Comentariul meu 

critic se aplică aici trăsăturilor „modelului de căsătorie european” propus de Grupul de la 

Cambridge ori de alţi demografi ai istoriei şi, într-o măsură mai mare, afirmaţiilor referitoare 

la „mentalităţile” asociate familiei moderne (de obicei ca o consecinţă şi nu o cauză), afirmaţii 

susţinute de istoricii sociali şi destul de lipsite de substanţă. Aceleaşi rezerve s-ar impune şi în 

cazul altor trăsături „unice”, ca de pildă moştenirea bilaterală la triburile germanice şi, mai 

presus de toate, deciziilor Bisericii creştine. Această organizaţie a preluat în mare parte regulile 

vieţii de familie atât de la comunitate (ale cărei norme şi interese fuseseră foarte diferite şi au 

fost sancţionate de Biserică), cât şi de la stat. Statul a fost prezent în viaţa familiei romane, a 

mai făcut câteva încercări de a se impune (de exemplu, în perioada Reformei şi în cea de 

formare a statelor naţionale), dar nu s-a impus definitiv până în secolul al XIX-lea, o dată cu 

apariţia capitalismului industrial, când a preluat controlul, graţie procesului de secularizare şi 

laicizare. 

După părerea mea, există puţine dovezi care să arate că familia europeană a facilitat 

apariţia capitalismului. Dacă ne referim la capitalismul mercantil şi la spiritul întreprinzător 

necesare producţiei, distribuţiei şi comerţului proto-industriale, atunci aceste transformări nu 

au fost în nici un caz valabile doar pentru Occident. Acelaşi lucru se întâmpla cu mătasea, 

porţelanul şi bronzul în China, cu bumbacul în India şi cu ceramica în regiunile 

mediteraneene. Modelele familiale din zonele respective erau foarte diverse. Cu toate acestea, 

dacă ne referim la capitalismul industrial, atunci dezvoltarea sa de la sfârşitul secolului al 

XVIII-lea a fost cu siguranţă concentrată în vestul Europei. Numai că, din câte se pare, 

influenţa familiei (pozitivă sau negativă) a fost una neînsemnată. Structurile familiale nu au 

împiedicat industrializarea în Osaka, Ahmadabad sau Shanghai, deşi forma specifică pe care o 

ia acest proces poate fi influenţată de natura, bugetul şi ansamblul de relaţii ale familiei. 

După capitalism şi industrializare, modernizarea reprezintă a treia etapă a descrierii 

problemei pe care am încercat s-o explicăm, dar ea este, fără îndoială, o ţintă mobilă. Prin 

urmare, trebuie să aducem în discuţie un concept ca postmodernismul. Am insistat asupra 

faptului că dihotomii de tipul celei între „modern” şi „tradiţional”, atât de îndrăgite de 

sociologi şi de istorici deopotrivă, sunt utile ca puncte de reper vagi, nu ca instrumente 

analitice. Nu există un consens asupra a ceea ce înseamnă modern (sau modernitate) şi, prin 

urmare, nici asupra a ceea ce trebuie explicat. În studiul familiei, un cercetător alege o serie 

de trăsături pozitive, să zicem familia afectivă; un altul va alege o serie de trăsături negative, 

cum ar fi frecvenţa divorţului. 

Fără îndoială că viaţa de familie s-a schimbat după Renaştere şi Reformă, deşi pentru 

majoritatea nu în sensul dramatic văzut de unii. Apariţia protestantismului (care a continuat 

„ereziile” din trecut), modificarea normelor catolice şi procesul de secularizare progresivă au 

dat naştere la schimbări în ceea ce priveşte posibilitatea alegerii partenerului. Subiectul a avut o 

importanţă majoră în societatea rurală, unde afecta transmiterea pământului şi a proprietăţii, 

ceea ce în regiunile catolice ducea la cererea de indulgenţe şi dispense, procedee atât de 

123

puternic dezaprobate de Luther. Interdicţiile erau importante şi la oraş, după cum reiese din 

multitudinea de texte asupra gradelor de interdicţie (şi în special asupra căsătoriei cu sora 

soţiei defuncte), care apăreau în Marea Britanie în secolul al XIX-lea şi care, către sfârşitul 

acelei perioade, au pregătit terenul pentru interesul cercetătorilor faţă de „universalitatea 

tabu-ului” în cazul incestului. Dar viaţa de familie s-a schimbat radical o dată cu revoluţia 

industrială – după cum au remarcat cercetători precum Engels –, datorită importantelor 

modificări în felul în care bărbaţii, femeile şi copiii îşi câştigau mijloacele de subzistenţă. 

Pentru majoritatea populaţiei, dependenţa vieţii de familie de economia domestică s-a redus. 

Sistemul politic, presiunile grupurilor de interese, libertăţile şi oportunităţile de tip financiar şi 

educaţional, precum şi cele generate de mass-media, toate au jucat aici un rol important. Dar 

aceste evoluţii nu au fost nici întâmplătoare, nici absolut spontane, deoarece transformări 

similare aveau loc în majoritatea Europei, cu unele variaţii interne majore între nord şi sud, est 

şi vest, catolici şi protestanţi. Industrializarea a avut tendinţa de a reduce diferenţele pe 

teritoriul Europei şi al altor ţări avansate şi de a produce traiectorii similare în evoluţia vieţii 

domestice de-a lungul întregului continent. Procesul a continuat cu cea de-a doua revoluţie 

industrială, care în Europa s-a concentrat în Germania şi le-a oferit femeilor mai multe 

posibilităţi decât existau în industriile „de hogeac” („Smoke-stack” industries – n.t.), adică în 

munca de birou, în comerţ şi învăţământ. În Europa postbelică şi în America, în timpul celei 

de-a treia revoluţii industriale, propagarea educaţiei a deschis calea unor posibilităţi şi mai 

mari prin concentrarea asupra industriei uşoare şi a sectoarelor mediatice şi de servicii. 

Stimulate de mişcările feministe şi de ideologiile liberale în general, aceste schimbări au avut 

efecte puternice asupra raporturilor de putere şi a distribuţiei sarcinilor în cadrul grupului 

domestic, dar şi asupra revoluţiei sexuale din anii 1960. Atât cheltuielile, cât şi sistemul de 

producţie în societatea de consum impuneau participarea „soţiilor muncitoare” şi a femeilor 

muncitoare în general. Astfel, economia şi ideologiile seculare (două elemente fundamentale 

ale discuţiei noastre) au fost preluate treptat din mâna Bisericii şi a organizaţiilor religioase, 

modificând contururile vieţii de familie. 

Capitolul 8 

Familia şi societatea în lumea contemporană 

8.1. Condiţionări reciproce societate-familie 

Prin dimensiunile sale principale, ansamblul societal determină structurile şi procesele 

familiale. În analizele anterioare am văzut cum industrializarea şi urbanizarea au produs 

transformări în proporţia dintre familia nucleară şi cea extinsă, în modelele de mariaj, în structura 

şi dinamica rolurilor domestice şi în alte aspecte ale vieţii matrimoniale. A crescut, de asemenea, 

ponderea stilurilor de viaţă nonmaritale. Dar nu numai prin dimensiunea tehnico-economică 

societatea a condiţionat familia şi fenomenele ei adiacente, ci şi prin politic, juridic, ideologic. În 

124

Europa de Vest, filosofia individualismului cristalizată în secolul al XVIII-lea, dar avându-şi 

rădăcinile în protestantismul anterior s-a infiltrat în toate sferele socialului, inclusiv în concepţia 

despre raportul dintre familie şi individ. Individul ar trebui să aibă mai mari libertăţi nu numai 

faţă de „neam”, familia mai largă din care provine, ci chiar faţă de familia mai restrânsă. 

Familia, la rândul ei, condiţionează viaţa socială şi instituţiile acesteia. W. Goode (1970) 

argumentează că inclusiv raportul industrializare şi urbanizare – tipurile de familie nu trebuie 

considerat mecanic, ca o determinare exclusivă de la primul termen la al doilea. El spune că dacă 

e adevărat că revoluţia industrială din apusul Europei, în particular din Anglia, a modificat 

hotărâtor familia, nu e mai puţin adevărat că o anumită formă de familie existentă în Europa 

preindustrială a facilitat industrialismul şi eficienţa economică. Spre deosebire de China, India, 

Japonia şi ţările arabe, mii de ani, în Europa, sistemul familial nu a fost bazat pe grupuri 

corporate şi pe modelul de descendenţă uniliniar. Nici tipurile de aranjament marital nu erau atât 

de severe, destinarea partenerului conjugal din faza de copilărie fiind rară. Şi ceea ce e foarte 

important, pentru faptele antisociale (crime, furturi etc.), individul în cauză era tras la răspundere, 

mai degrabă decât grupul domestic în întregime sau alţi membri ai lui. Aceste caracteristici s-au 

potrivit mult mai bine exigenţelor muncii industriale decât configuraţiile din alte culturi. W. 

Goode (1970) susţine că şi diferenţa în industrializare şi modernizare dintre China şi Japonia se 

explică prin deosebirile marcante dintre tipurile de familie din cele două culturi. El porneşte de la 

constatarea că la sfârşitul secolului al XIX-lea, când deschiderea spre Occident a fost 

considerabilă în ambele ţări, Japonia şi China aveau condiţii sociale şi economice apropiate: 

economia agrară, creşterea rapidă a populaţiei, existenţa unei largi clase birocratice. Goode pune 

eşecul chinez şi succesul nipon şi pe seama structurilor familiale. În China, moştenirea de la 

părinţi se împărţea între toţi fraţii şi surorile, în Japonia, doar unul dintre copii moştenea averea, 

ceea ce permitea acumularea de capital. În China exista o solidaritate familială în relaţie cu statul 

de tip nepotist, de pe urma celui care reuşea profitând întreaga familie. La japonezi, solidaritatea 

era de tip feudal, tatăl desemnând cine este cel mai capabil. Criteriul era meritocratic, şi nu 

consangvin, în unele cazuri tatăl dezmoştenindu-şi fiul şi adoptând un tânăr care i se părea mai 

valoros. Respectivele caracteristici ale familiei japoneze erau mult mai propice pentru invazia 

industriei şi a economiei de piaţă. 

Şi alte cercetări (Berger, 1992) susţin ideea că familia modernă a fost o precondiţie a 

apariţiei societăţii industriale. Familia „protoindustrială” din secolul al XVII-lea, în Europa 

mediului rural, prin faptul că alături de agricultură avea deja legături cu manufacturile bumbac şi 

textile), a considerat ca valori importante economisirea banilor, efortul sistematic şi 

autocontrolul. Motivaţia afirmării personale, aprecierea în funcţie de statutul dobândit, şi nu de 

cel prescris (înnăscut) constituiau atribute ce coincideau perfect cu cererile producţiei 

individuale. 

În lumea modernă şi postmodernă continuă interacţiunile fine dintre factorii macrosociali 

şi structurile familiale (din ce în ce mai pronunţat şi stilurile de viaţă alternative familiei clasice). 

Condiţionările dintre cele două realităţi sunt reciproce, dar aşa cum remarcă G. Bryjak şi M. 

Soroka (2001), nu trebuie să fii neapărat marxist ca să recunoşti că determinaţia fundamentală 

125

este dinspre complexul societal înspre familie. Globalizarea, prin multiplele sale dimensiuni 

(mass-media, turism, internaţionalizarea pieţei muncii), va afecta profund şi configuraţiile 

maritale şi familiale. În ţările în curs de dezvoltare, femeia, care era dependentă aproape total de 

familia consangvină sau de cea de procreare, se va independentiza pe măsura implementării 

industriei şi a mobilităţii geografice. Creşterea spectaculoasă în rândul femeilor a nivelului de 

şcolaritate, migraţia rural-urban (incluzând-o şi pe cea transnaţională) vor democratiza substanţial 

şi viaţa de familie. Sunt însă deja constatabile şi anumite efecte perverse. Într-o gospodărie în 

care bărbatul se credea şi era dominator, principalul actor economic, acum când câştigă mai puţin 

decât soţia sau este şomer, el nu se va supune cu pioşenie, ci îşi va agresa soţia şi, eventual, copiii 

(Oropesa, 1997). În ţările foarte sărace, faptul că agricultura tradiţională, unde femeile aveau un 

rol central, va determina înrăutăţirea condiţiei acestora. 

8.2. Controlul social prin familie 

Studiile de etnografie şi antropologie culturală arată că şi la cele mai simple populaţii 

există preocuparea faţă de cantitatea şi calitatea viitorilor membri ai colectivităţii. Formele de 

liniaritate şi structură a grupurilor domestice regularizează, mai mult sau mai puţin spontan, 

parametrii populaţionali. În societăţile complexe, statul este principalul instrument prin care 

cantitatea şi calitatea populaţiei necesare ca forţă de muncă, forţă militară, piaţă de consum se 

încearcă să fie controlate. Şi deoarece familia reprezintă instituţia fundamentală de reproducţie a 

generaţiilor, ea este ţinta esenţială a politicii demografice, a multor legi ce reglementează raportul 

dintre soţi şi dintre aceştia şi copii, precum şi a numeroase norme nescrise. 

A. Pitrou (1980) consideră ca importante următoarele forme de control ce se exercită 

asupra familiei: prevederile legale cu privire la constituirea cuplului, la drepturile şi îndatoririle în 

relaţiile dintre membrii grupului familial; drepturile şi îndatoririle legale în cazul divorţului; 

drepturile şi îndatoririle legate de moştenire; strategiile economice de muncă şi de salarizare, care 

se reflectă direct şi indirect în calitatea vieţii familiale şi în deciziile din interiorul ei; politica 

locuinţelor şi a habitatului, care impune un anumit cadru de viaţă; reglementările privitoare 

la creşterea şi educarea copiilor (în special aspectul medical şi şcolar); controlul asupra relaţiilor 

din familie, asupra socializării şi educaţiei prin mass-media; presiunile opiniei publice şi a altor 

instituţii în derularea comportamentului cotidian rutinier. 

Chiar dacă aceste forme sunt mai mult sau mai puţin specifice în conţinut, chiar dacă 

acţionează direct şi precis (cum e cazul legislaţiei) sau insidios (mass-media), există limite în 

circumscrierea a ceea ce se consideră normal, iar depăşirea acestor limite în comportamentul 

familial este sancţionată (juridic sau social). În societăţile democratice de tip pluralist, limitele 

sunt destul de largi. Tendinţa de a controla familia în folosul colectivităţii subzistă însă. Divorţul 

sancţiune este un exemplu, dar şi alte forme mai discrete de blamare a soţilor de către anumite 

instanţe (sub pretextul protejării copiilor) – ca fiind dezinteresaţi, leneşi, nedescurcăreţi, răi 

părinţi etc. – se înscriu în acelaşi context. 

Controlul statului asupra familiei privind cantitatea şi calitatea noilor generaţii se exprimă 

126

dominant prin politicile demografice. În funcţie de rata natalităţii şi de condiţiile economicosociale 

din fiecare ţară, există politici pronataliste, antinataliste şi neutraliste. Acestea din urmă ar 

însemna că statul nu intervine în planificarea familială a cuplurilor sau intervine în a le ajuta să-şi 

realizeze numărul de copii şi intervalul genetic dorit. Dar varianta neutralistă practic nu există. 

Diferenţa faţă de primele constă în aceea că statul nu se amestecă direct (prin reglementări 

exprese). În schimb, prin politica de taxe, de recompense şi alte interdicţii sau facilităţi încearcă 

să controleze fecunditatea. 

Politica pronatalistă bazată pe constrângeri (interzicerea avorturilor, lipsirea deliberată de 

contraceptive) nu dă rezultatele scontate nici în cele mai autoritare regimuri. Situaţia României 

înainte de 1989 ilustrează acest lucru. Strategia statului de a încuraja financiar naşterea mai 

multor copii are şi ea dezavantaje, pentru că implică efecte selective asupra populaţiei, încurajând 

natalitatea mai mare la segmentele sociale mai sărace şi cu o şcolaritate mai mică, ceea ce are 

serioase repercusiuni asupra calităţii copiilor. 

În ţările occidentale, politica pronatalistă se integrează într-o politică familială mai largă, 

în centrul căreia stă ideea că familiile cu mai mulţi copii trebuie susţinute material-financiar de la 

bugetul statului. Aceasta înseamnă o politică fiscală diferenţiată a impozitelor şi taxelor, astfel 

încât cei care nu au copii plătesc familiilor cu copii. Strategia statului de redistribuire a 

veniturilor personale în funcţie de numărul de copii stârneşte controverse şi opoziţii. 

Principalele argumente ale celor care se opun unei astfel de politici sunt: în societatea 

modernă, a avea mai mulţi urmaşi este o problemă de voinţă proprie, prin urmare corect este ca 

cei ce s-au decis pentru o asemenea variantă să-şi asume şi costurile şi responsabilităţile; dacă e 

vorba de acte de caritate, atunci persoanele în cauză trebuie să hotărască cui îi sunt destinate, şi 

nu statul; cei care au copii au costuri mari, dar şi beneficii. De aceea, dacă de la o familie fără 

copii care are un venit mare, prin politica familială o parte din bani au revenit unei familii cu 

copii, prima a pierdut fără să beneficieze nimic, pe când a doua a câştigat financiar, la care se 

adaugă recompensele psihologice şi de altă natură ce vin de la copii. Nu este deloc o situaţie 

echitabilă, nerealizându-se optimul lui Pareto (Hokhman, Rodgers, 1969). 

Două argumente esenţiale (Lemennicier, 1988) se invocă în favoarea politicii de 

redistribuire interfamilială: 1. cel al bunului colectiv; 2. cel al free rider-ului. (În franceză, 

termenul free rider a fost echivalat prin pasager clandestin, ceea ce e o traducere cuvânt cu 

cuvânt. În româneşte nu am găsit un termen rezonabil. Cel mai apropiat de conţinutul noţiunii ar 

fi „blatist”. Pentru „bun colectiv” şi free rider vezi Iluţ, 1990.) 

1. Familiile fără copii sau de talie mică trebuie să sacrifice o parte din venitul lor pentru 

familiile numeroase, deoarece acestea furnizează un bun public. Prin mai mulţi copii se asigură 

forţa de muncă (protejând astfel comunitatea de imigranţi şi întreţinând sistemul de pensionare) şi 

forţa necesară apărării naţionale. Se evită, altfel spus, fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, cu 

toate consecinţele lui negative. 

2. Dacă s-ar lăsa totul pe seama carităţii, fără ca statul să intervină în transferul 

interfamilial, se poate ajunge la o lipsă totală de donaţii, aceasta pentru că fiecare potenţial 

127

donator se gândeşte că alţii vor dona; se va obţine deci un rezultat pozitiv (binele colectiv) de pe 

urma căruia va profita şi el. Întrucât oricum se îndeplineşte această stare, de ce să mai participi? 

Poţi beneficia fără să te coste (condiţia de free rider, de „blatist”). Dar apare clar că dacă fiecare 

actor gândeşte aşa – şi sunt motive să o facă –, atunci nu donează nimeni. 

Se poate observa că cel de-al doilea argument se subordonează primului. Lemennicier 

(1988) se întreabă în ce măsură rezistă cel dintâi, având în vedere că dezvoltarea tehnologică 

presupune tot mai puţini indivizi şi în muncă şi armată. Situaţia actuală din ţările occidentale 

dovedeşte însă că motivaţiile bunului public (colectiv) sunt reale şi stringente, cu deosebire în 

domeniul susţinerii pensionarilor. 

Printr-o gamă largă de mecanisme, societatea exercită controlul asupra familiei şi, prin 

familie, asupra unor fenomene sociale, dintre care foarte important este cel al natalităţii şi cel al 

socializării. Prin primul se reglează predominant cantitatea noilor cohorte, prin socializare, 

colectivitatea pretinde şi calitate: abilităţi intelectuale şi profesionale şi standarde morale. 

Societatea realizează socializarea în sensul dorit de ea prin şcoală, unde controlul este mai 

riguros, dar şi prin familie. 

Deţinând pârghiile de recompensă şi pedeapsă, interacţionând intens cu fiinţele umane în 

formare, cunoscând, prin urmare, trăsăturile temperamentale şi de personalitate, părinţii 

modelează, în special prin prima socializare („cei şapte ani de acasă”), portretul psihocultural al 

copiilor. Şi cu toate că profilurile de personalitate concrete nu coincid decât parţial cu profilul 

ideal propus de o anumită cultură şi societate (Linton, 1968), ele tind să se grupeze în jurul 

acestuia. 

De reţinut însă că, aşa cum indică cercetările mai recente, determinaţiile în socializare se 

petrec nu doar de la părinţi la copii, ci şi invers. Odată cu accentuarea procesului general de 

democratizare şi cu sporirea pluralităţii, socializarea înseamnă 

şi negocieri de roluri părinte-copil (Gostin, 1968); aşa cum părinţii au aşteptări de rol din 

partea preadolescenţilor, de pildă, tot aşa au şi aceştia faţă de părinţi. Socializarea este un proces 

interacţional activ, în care copiii, cu deosebire de la o anumită vârstă, vin cu pretenţiile lor, 

induse de cei de o seamă cu ei (peer group), de mass-media, de şcoală şi de alte instanţe 

semnificative. 

Mulţi părinţi încearcă din răsputeri să răspundă tuturor pretenţiilor propriilor odrasle. 

Acest stil de socializare (excesiv de permisiv) poate conduce nu doar la grave deficienţe în 

personalitatea şi comportamentul copiilor deveniţi tineri şi adulţi (lipsă de iniţiativă, încredere de 

sine redusă, un mai slab autocontrol, nerespectarea reciprocităţii în raportul cu semenii), dar şi la 

o situaţie stresantă pentru părinţi, în special pentru mame, ele fiind considerate, de regulă, 

responsabile de îngrijirea şi creşterea copiilor. În literatura de specialitate se subliniază faptul că 

dacă practica autoritaristă (cerinţa supunerii necondiţionate din partea copiilor) este de dezavuat 

din cauza consecinţelor sale nefaste pe termen scurt, mediu şi lung, atunci şi permisivitatea în 

socializare şi educaţie are limitele ei, printre care cea sugerată deja, şi anume că expune părinţii la 

sindromul supraîncărcării, al „arderii” continue (burnout syndrome) fizice şi emoţionale. Aceeaşi 

128

literatură, produsă de medici, psihologi, sociologi, antropologi şi alţi specialişti, recunoscând că 

nu există reguli bine definite în ceea ce priveşte educarea copiilor în lumea modernă atât de 

diversă şi dinamică, acceptă ca principii orientative optimale următoarele (Strong, DeVault, 

Sayad, 1998, pp. 360-361): 

• Respectul reciproc părinţi-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor, 

fiind importantă îmbinarea cât mai strânsă dintre blândeţe, căldură, drăgălăşenie şi fermitate. Prin 

bunătate şi căldură arătăm respect copiilor noştri, prin fermitate ne respectăm pe noi înşine şi 

situaţia în cauză. 

• Constanţă şi claritate, adică practicarea unităţii dintre vorbă şi faptă de către ambii 

părinţi – dacă e cazul, şi de către ceilalţi membri ai familiei – în raportul cu copiii şi persistenţa 

unor cerinţe în timp (constanţă), pentru a se asigura că respectivele cerinţe şi reguli au fost 

înţelese de către copii şi ştiu care sunt consecinţele încălcării lor. De altfel, părinţii trebuie să fie 

intens preocupaţi în a-i învăţa pe copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunilor umane. În 

acelaşi proces educaţional, e nevoie ca părinţii să aplice regula celor trei R: soluţia trebuie 

Relaţionată cu comportamentul în cauză, să împlice Respectul, şi nu umilinţa, să fie Rezonabilă, 

având scopul de a învăţa din ea, şi nu de a produce suferinţă. 

• Comunicarea deschisă presupune ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de 

a înţelege, din manifestările verbale şi nonverbale, mesajul real pe care acesta doreşte să ni-l 

transmită. Întâlnirile de familie sunt foarte importante în asigurarea unei comunicări eficiente şi 

bogate în vederea soluţionării unor probleme şi a planurilor de viitor. Sunt recomandabile luările 

de decizie prin consens şi nu atât prin majoritate, întrucât prin procedura majorităţii se poate 

ajunge repede la „tirania majorităţii” şi oprimarea sistematică a minorităţii. Ar fi utopic să ne 

închipuim însă că întotdeauna se poate proceda aşa. Dar crucial este să argumentăm raţionalitatea 

deciziilor, lucru care la copiii mai mari este posibil. 

• Fără pedepse fizice reprezintă un principiu promovat şi de asociaţiile de resort 

(medicale, psihologice), în SUA susţinându-se că prin aplicarea pedepselor fizice – cu atât mai 

mult bătaia –, chiar dacă se rezolvă un comportament nedorit pe termen scurt, costurile 

psihologice pe termen mijlociu şi lung sunt mai mari pentru copii (mânie, resentimente, frică şi 

ură), iar uneori şi pentru părinţi, ei simţindu-se vinovaţi, confuzi, necăjiţi, suferind alături de 

copii. Mulţi părinţi trec imediat de la violentarea copiilor la tandreţe şi „cocoloşeală”. Se intră 

astfel într-un stil de ataşament ambivalent-anxios care suplimentează efectele negative asupra 

copiilor. Apoi, aşa cum s-a mai insistat pe parcursul lucrării, pedepsele fizice aplicate copiilor le 

induc un comportament violent, cu o sporită probabilitate şi în calitate de adulţi. În locul 

pedepselor fizice ar trebui practicate principii ale modificării de comportament şi atitudine, cum 

sunt acelea ale retragerii unor gratificaţii pentru un timp (interzicerea vizionării la TV a unor 

emisiuni preferate, trimiterea copilului în camera lui unde să se plictisească). În acest răstimp au 

şi părinţii şansa de a se potoli şi de a judeca mai la rece gravitatea conduitelor copiilor şi măsurile 

ce ar fi bine de luat pe viitor. 

129

Principiile expuse mai sus sunt deziderate psihopedagogice care, inclusiv în ţările 

dezvoltate economic şi cu democraţii avansate, lucrează efectiv numai la o mică parte dintre 

familii. Dar chiar dacă nu la cotele ideale şi chiar dacă mulţi părinţi din lume aplică cel puţin 

„violenţa normală” (o palmă la funduleţ, un tras de urechi etc.), tendinţa viguroasă este un tot mai 

accentuat liberalism al relaţiilor părinţi-copii în toată lumea. 

Se impune aşadar observaţia că atât în socializare, cât şi în politicile familiale, precum şi 

în alte formule, controlul social în societatea contemporană nu este deloc univoc şi rigid. 

Familiile întâmpină diferenţiat constrângerile şi exigenţele socialului. Este notabil, de asemenea, 

faptul că unii sociologi şi antropologi tind să dea o conotaţie negativă controlului social. Pliaţi 

adânc pe individualitate, libertate şi criticism social, ei apără individul în faţa familiei, familia în 

faţa statului. Dar oare marea masă a oamenilor resimt acest control atât de coercitiv, sau această 

prezumţie este proiecţia intelectualului răzvrătit? Apoi, ar fi de conceput existenţa comunităţilor 

umane în complexitatea vieţii sociale actuale, fără un (auto)control social? 

8.3. Raportul părinţi-copii sub semnul socialului 

8.3.1. Şansele şcolare şi sociale 

Familia are tendinţa de a se reproduce socioprofesional. În societăţile preindustriale din 

Europa, acest lucru este evident. Un fiu de ţăran avea infime şanse de a deveni altceva decât 

ţăran. Sistemul rigid al castelor din India este un exemplu şi mai concludent. 

Şi în societatea modernă, unde mobilitatea geografică şi socială este mult mai mare, 

subzistă o pronunţată reproducere intergeneraţională a statutului socioprofesional. 

Exigenţele societăţii industriale şi postindustriale pe linia profesionalizării şi a muncii 

înalt calificate au determinat însă dezvoltarea sistemelor şcolare şi deci o selecţie a indivizilor în 

funcţie de meritele personale, şi nu de apartenenţă de clasă. Prin şcoală se contracarează, într-o 

anumită măsură, determinaţiile mediului de provenienţă în ascensiunea profesională şi socială. 

Situaţia din fostele ţări cu regimuri comuniste totalitare este un caz particular în acest context, 

pentru că s-au cumulat două efecte: 1. trecerea rapidă de la o economie agrară la una bazată pe 

industrie; 2. politica deliberată a statului de egalizare a şanselor. Cu toate acestea, şi aici au 

continuat să funcţioneze reproduceri socioprofesionale, cu predilecţie la intelectuali. 

Şcoala este o oportunitate prin care individul îşi poate depăşi condiţia socială iniţială. Nu 

în măsura în care se crede în mod obişnuit însă, deoarece şansele şcolare sunt, la rândul lor, 

determinate socioprofesional. În România, în vreme ce procentul de ţărani în anii ‟70 era de peste 

40% din populaţia totală, fiii de ţărani în învăţământul superior reprezentau circa 16%. În Franţa, 

dintr-o anchetă efectuată în anii 1961-1962 asupra originii sociale a studenţilor, rezultă că un fiu 

de cadru superior avea de 80 de ori mai multe şanse decât un fiu de salariat agricol să intre la 

facultate şi de 40 de ori mai multe şanse decât un fiu de muncitor (Bourdieu, Passeron, 1964). 

Odată cu creşterea numărului de studenţi de la 80.000 în 1961 la 800.000 în 1980, disparitatea de 

şanse s-a mai redus, dar democratizarea în acest domeniu rămâne o iluzie (Segalen, 1987). R. 

130

Boudon (1973) crede, de altminteri, că inegalitatea de şanse şcolare şi socioprofesionale, alături 

de inegalitatea economică reprezintă singura formă de inegalitate care nu pare să fi fost afectată 

serios de dezvoltarea societăţii industriale. 

Deşi la o analiză statistico-matematică mult mai de detaliu, relaţia dintre ocupaţia tatălui 

şi şansele şcolare şi sociale (realizarea în viaţă) apare mai nuanţată decât afirmaţiile de mai sus 

(Rotariu, 1980), putem spune că raportul socioprofesional dintre părinţi şi copii este marcat 

social, pe de o parte, prin condiţiile materiale ale familiei, şi pe de altă parte, prin capitalul 

cultural al acesteia (şcolaritatea părinţilor, sistemul lor valoric şi atitudinal). Posibilităţile 

financiare, în combinaţie cu o anumită filosofie de viaţă (şi, prin urmare, o anumită atitudine faţă 

de şcoală), fac ca diferite niveluri de şcolaritate să fie urmate selectiv de clasele şi straturile 

sociale. În România viitorilor ani este de aşteptat o accentuare a disparităţilor din acest punct de 

vedere, care reflectă procesul general de polarizare socială în România postsocialistă, în cadrul 

căruia polarizarea şcolară se referă mai ales la faptul că o masă întreagă de copii din păturile 

sărace nu urmează învăţământul obligatoriu. Dar eu cred că sunt suficiente semnale că deja o 

masă critică a progeniturilor elitelor economice şi politice din România fac şcoli înalte în 

străinătate, multe cu plată. Disparitatea socială privind şcolaritatea capătă astfel o nouă faţetă: cea 

a prestigiului universităţii absolvite. 

Părinţii investesc în cariera şcolară a copiilor lor pentru că le doresc acestora o viaţă mai 

bună sau, în termenul consacrat prin lucrarea lui G. Becker (1991), sunt sensibili la calitatea 

copilului. Pornindu-se de la ideile lui G. Becker privind relaţia dintre cantitatea şi calitatea 

copilului, resursele familiei şi transferurile intergeneraţionale, o serie de studii au dezvoltat şi 

testat modele prin care să răspundă unor întrebări, precum: în ce măsură deciziile parentale de 

alocare a resurselor determină succesele economice ale copiilor? Cum răspund copiii cu înzestrări 

genetice diferite (abilităţi intelectuale) investiţiilor familiale în capitalul lor uman? Ce legături 

există între investiţiile şcolare şi nonşcolare (sănătate, sport, călătorii etc.) în calitatea copilului? 

În ce măsură investiţiile şcolare şi cele nonşcolare sunt determinate de numărul de copii, ordinea 

naşterii, genul social (bărbat-femeie)? O lucrare de această factură este şi cea intitulată From 

parent to child (De la părinte la copil) – semnată de J. Behrman şi colaboratorii (1995) – în care, 

utilizându-se modelele statistico-matematice avansate, se surmontează anumite afirmaţii 

considerate certitudini. Este clar, de exemplu, că alocaţiile părinteşti în şcolaritatea copiilor 

sporesc şansele de realizare socială a acestora, dar dacă nu controlăm şi efectul alocaţiilor 

nonşcolare, putem ajunge la concluzii eronate. La fel, numai prin analiza statistică de mare fineţe 

se poate decide cât din succesul şcolar (şi din ascensiunea în viaţă) este datorat investiţiilor 

financiare în copii şi cât moştenirii genetice. Datorită faptului că de foarte multe ori anumite 

seturi de variabile merg „mână în mână” (investiţii nonşcolare şi investiţii şcolare, abilităţile 

cognitive ale părinţilor şi efortul investiţional al acestora), pot apărea serioase distorsiuni de 

interpretare a relaţiilor explanatorii. 

8.3.2. Continuitate şi divergenţă axiologică 

131

Astăzi în lume, şi cu deosebire în Europa şi America, au loc numeroase conflicte între 

generaţiile din familie. Ele se desfăşoară cu predilecţie pe planul atitudinilor şi valorilor. În mod 

tipic, părinţii consideră actuala mentalitate şi conduită a tinerilor (în particular a adolescenţilor) 

ca fiind prea libertină, fără un suficient respect pentru tradiţii şi „bunul-simţ”. La rândul lor, 

copiii şi tinerii percep generaţia în vârstă ca fiind de modă veche şi represivă. Aceste acuzaţii se 

reproduc din generaţie în generaţie. Generaţia „hipi” a fost contestată, bunăoară, de propriii copii 

mai mult decât şi-au contestat ei părinţii. Diferenţele de păreri dintre părinţi şi copii cu privire la 

îmbrăcăminte, consumul cultural, sex, relaţiile interpersonale, atitudinea faţă de şcoală sunt 

evidente. S-a încetăţenit chiar şi expresia de „ruptură între generaţii” (generation gap). 

Există un disens axiologic-atitudinal, dar există şi continuitate. O serie de investigaţii 

arată că sublinierea doar a conflictelor valorice nu este justificată ontologic. A. Percheron (1980) 

constată că atitudinile şi opiniile tinerilor manifestă mari abateri de la tradiţional atunci când e în 

joc comportamentul cotidian personal (sex, îmbrăcăminte, coafură etc.), în schimb majoritatea se 

raliază la valorile şi normele sociale dezirabile atunci când e vorba de mari probleme, cum sunt 

necesitatea organizării sociale, rolul şi utilitatea familiei şi a religiei. Un consens sporit între 

răspunsurile adolescenţilor şi ale părinţilor s-a evidenţiat vizavi de proiectele şcolare şi 

profesionale. La clasele mijlocii şi superioare, intenţia de a urma universitatea şi de a dobândi 

astfel un statut şi un prestigiu social înalt s-a remarcat şi la respondenţii părinţi şi la adolescenţi. 

Simetric, la familiile muncitoreşti, răspunsurile comune ale părinţilor şi copiilor s-au concentrat 

în jurul ideii de a intra cât mai repede în viaţa activă şi de a câştiga un salariu. Un studiu 

comparativ-cultural (Schlegel, Berry, 1991) constată că, pe ansamblu, în lume, relaţiile 

adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase, tensiunile şi conflictele apărând în acele societăţi 

în care: rezidenţa este neolocală; schimbările socioeconomice sunt rapide, iar individualismul şi 

realizarea personală sunt valori sociale centrale. 

Într-o cercetare proprie (Iluţ, 1985), în care unui număr de 20 de experţi (filosofi, 

sociologi şi psihologi) le-am dat spre apreciere (de la + 5 la – 5) o listă de 122 de itemi ce 

caracterizează adolescenţi şi tineri, şi grupând aceşti itemi după criteriile „valori superficialevalori 

autentice” şi „valori moderne şi valori tradiţionale”, am obţinut următoarele rezultate (vezi 

tabelul 8). 

Tabelul 8. Structuri axiologice la tineri (în opinia experţilor) 

Categoria 

de vârstă 

De afirmare 

„superficială” 

De afirmare 

„autentică” 

Genul de valori 

Tradiţional Modern 

Adolescenţi 3,6 1,7 – 1,3 3,0 

Tineri 2,8 2,2 – 0,3 1,5 

132

Notă: Cifrele din tabel reprezintă media punctajelor acordate de experţi. 

Constatarea cea mai relevantă este că trecerea de la adolescenţă (17-18 ani) la tinereţea 

propriu-zisă (22-25 ani) înseamnă şi o sporire a ponderii valorilor de afirmare „autentică” faţă de 

cele de afirmare „superficială”. Pe de altă parte, chiar în cazul vârstei tinere, valorile de afirmare 

„superficială” par să caracterizeze mai mult mentalitatea şi conduita tinerei generaţii decât cele de 

afirmare „autentică”. Am utilizat şi termenul „conduită”, întrucât experţii, în evaluările lor, s-au 

referit nu numai la orientările axiologice potenţiale ale adolescenţilor şi tinerilor, ci şi la expresia 

acestora în comportamentul deschis. 

Constatarea reclamă însă câteva precizări: în primul rând, distribuţia mediilor şi deci 

diferenţa dintre ele depind de ce itemi am subsumat la o clasă; în cazul valorilor de afirmare 

superficială am folosit itemi de genul „A merge la discotecă”, „A fi original în îmbrăcăminte”, 

„A dansa după ultima modă”, iar la valori de afirmare „autentică”, itemi ca „A fi bine pregătit 

profesional”, „A fi cult”. Repartiţia într-o clasă sau alta, deşi s-a făcut cu ajutorul unor 

consultanţi-experţi, comportă un oarecare grad de arbitrarietate. În al doilea rând, „superficial” şi 

„autentic” sunt, neîndoielnic, doar din perspectiva adultocentrismului. La nivelul adolescenţei 

mai ales, pentru mulţi subiecţi lucrurile stau invers: ceea ce noi etichetăm ca superficial, la ei este 

de adâncime, autentic. În al treilea rând, chiar dintr-o perspectivă a maturităţii, „superficial” nu 

trebuie să primească, în contextul de faţă, o conotaţie peiorativă. 

În legătură cu schimbările axiologice survenite de la o etapă la alta, am utilizat şi ipoteza 

că atitudinea adolescenţilor şi a tinerilor diferă semnificativ şi faţă de valorile tradiţionale şi 

moderne; am presupus că la vârsta adolescenţei, datorită acutei tendinţe de afirmare, „modernul” 

este adus mereu în faţă şi „tradiţionalul” neglijat, în vreme ce tinerii tind spre o sinteză a lor. 

Datele culese de la subiecţii adolescenţi şi tineri, ca şi răspunsul experţilor arată că ipoteza este 

validă (vezi tabelul 8). Precizăm totodată că aplicând aceleaşi probe la adolescenţi şi tineri din 

România după anii ‟90, în linii mari orientarea axiologică a acestora are acelaşi profil (Iluţ, 2001, 

2004). 

Dincolo de simplele constatări ale divergenţelor axiologice dintre generaţii, cei implicaţi 

direct în ele, cu deosebire părinţii şi educatorii, se întreabă care sunt soluţiile de dezamorsare sau 

aplanare. Recunoscând că nu e deloc uşor să oferi reţete generale eficiente, cred că anumite idei 

pot avea o valoare orientativă în planul relaţiilor interpersonale şi în cel educativ. 

Dacă mentalitatea tineretului, cu precădere a adolescenţilor, este una de căutare, de 

moratoriu, de ce n-ar fi şi atitudinea noastră faţă de ea în acest spirit? Unele dezacorduri dintre 

părinţi şi copii, tineri şi adulţi au ca bază neînţelegerea şi intransigenţa vârstnicilor vizavi de 

valorile de afirmare „superficială” ale primilor. Or, în afara faptului că trebuie să ne gândim că în 

ochii lor aceste valori pot să nu fie deloc superficiale, s-ar mai impune şi alte două observaţii: 

pentru ţările cu un înalt ritm de transformări socioculturale şi în tranziţie, aşa cum este şi ţara 

noastră, la diferenţele de vârstă cronologică şi psihologică se adaugă şi diferenţele de şcolaritate, 

instrucţie, orizont cultural intergeneraţional, ceea ce măreşte potenţial distanţa dintre mentalităţi; 

în al doilea rând, evoluţia pe vârste în intervalul preadolescenţă-tinereţe propriu-zisă este de la 

133

valori „superficiale” la cele autentice (mai puţin se întâmplă acest lucru în trecerea de la 

preadolescenţă la adolescenţă). Şi atunci, aşa cum ne sugerează experienţa istorică a omenirii, ca 

şi unele studii sistematice, poate că atitudinea cea mai înţeleaptă, pe care, de altfel, mai mult sau 

mai puţin deliberat mulţi maturi şi părinţi o profesează, ar fi: strategia moratoriului faţă de 

aspectele mai puţin importante, superficiale (îmbrăcăminte, jargon, dans, teribilism metafizic 

etc.) şi fermitate, grijă şi îndrumare permanentă faţă de cele esenţiale ale traiectoriei de viaţă 

(sănătate, profesie, trăsături de caracter etc). 

8.3.3. Copii adulţi, părinţi în vârstă. Schimburile intergeneraţionale 

Sociologia şi antropologia ultimelor decenii şi-au intensificat preocuparea pentru 

problematica schimbului social la nivel intergeneraţional. Aceasta priveşte din plin şi structurarea 

şi dezvoltarea grupului domestic, fie că este vorba de transferuri de capitaluri intergeneraţionale 

la palierul macrosocial, fie mai ales în interiorul sistemului familial şi de rudenie. 

Macrotransferurile dintre generaţii vizează pensiile, ajutoarele sociale, alocaţiile pentru copii, 

gratuităţile de şcolarizare şi alte metode prin care societatea, în forma ei instituţionalizată (în 

principal statul), acordă drepturi material-financiare unor categorii de cetăţeni, stabilind politici şi 

grile şi modificându-le în funcţie de dezechilibrele înregistrate (Bengston et al., 1995). 

Cercetările pe tema schimbului intergeneraţional la nivel microsocial au ca o constatare 

majoră falsitatea propoziţiei, destul de răspândită la marele public, că în societatea actuală 

persoanele vârstnice şi bolnave sunt, dacă nu abandonate de familie, atunci cel puţin neglijate. 

(Este demn de remarcat aici că la respectiva imagine contribuie din plin şi mass-media, în speţă 

televiziunea, care din dorinţa de a capta publicul prin interesant şi emoţionant, prezintă excesiv 

cazuri şi episoade familiale dramatice. Expunerea la atare mesaje face ca prin operarea unor 

mecanisme cognitive, cum ar fi amorsajul, recenţa informaţională etc. – vezi, pe larg, Miclea, 

1999 – reprezentarea negativă de care vorbeam să se întreţină şi să se amplifice.) 

Într-adevăr, cu toate că trecerea de la societăţile tradiţional-culturale la cele modernurbane 

a însemnat un proces de fragmentare a gospodăriei ca familie extinsă, relaţiile dintre 

copiii căsătoriţi şi părinţii în vârstă continuă să aibă substanţă. De altminteri, prin diferite 

condiţionări socioeconomice, ca şi prin tactici deliberate, între familiile mai tinere şi cele de 

vârstă mai înaintată încă subzistă coabitarea sau o proximitate geografică apreciabilă. Conform 

datelor oferite de L. Roussel (1976), în Franţa, mai mult de 75% dintre copiii căsătoriţi locuiesc 

la o distanţă mai mică de 20 km de părinţii lor. În România, coabitarea persoanelor vârstnice cu 

descendenţii lor adulţi era în anii ‟80 de circa 50% în mediul rural şi de 10-30% în mediul urban 

(Mihăilescu, 1983). Şi în SUA, aproximativ 50% dintre bătrâni locuiesc împreună cu copiii lor 

sau foarte aproape (apud Strong, DeValut, Sayad, 1998). Conform datelor furnizate de IRSOP, în 

1993, în România, 31% dintre bătrâni locuiau împreună cu copiii lor. Datele mai recente arată 

aceeaşi tendinţă. Deşi locuirea şi gospodărirea împreună a cuplurilor generaţionale are şi efecte 

negative (tendinţa de control excesiv dintre ele, saturaţie de stimuli, certuri mai frecvente pe teme 

cotidiene), iar apropierea geografică nu este determinantul major în densitatea relaţiilor dintre 

134

copiii adulţi şi părinţii de vârsta a treia, proximitatea rezidenţială facilitează întrajutorarea şi în 

special îngrijirea bătrânilor şi creşterea copiilor. 

Între părinţi şi copiii lor adulţi are loc un complex schimb de bunuri şi servicii, materiale 

sau simbolico-afective: ajutor financiar, ajutor în caz de boală, îngrijirea şi educarea copiilor, 

conlucrarea în unele treburi gospodăreşti, sentimente de dragoste şi preţuire, inducerea reciprocă 

de stimă şi prestigiu social. Natura şi dinamica respectivelor schimburi se particularizează în 

funcţie de anumite caracteristici: 

a) În mediul rural, unde gospodăria continuă să fie şi o unitate productivă, relaţiile dintre 

cuplurile generaţionale sunt mult mai intense, dar şi mai contradictorii. În cazul convieţuirii a 

două sau trei nuclee conjugale, continua intersecţie în treburile domestice dintre membrii 

familiei, cu predilecţie dintre noră şi soacră, este o sursă majoră de tensiuni. Permanenta 

interacţiune dintre bunici-părinţi-copii în fluxul vieţii de zi cu zi are, de asemenea, pe lângă 

aspecte pozitive (un suport emoţional mai bogat) şi unele negative (divergenţe în concepţia 

educaţională, concurenţă la dragostea copilului). 

În ţara noastră, în perioada actuală (a tranziţiei), au intervenit mutaţii fundamentale în 

viaţa familiilor rurale şi în relaţia părinţi-copii adulţi. Ele sunt determinate în primul rând de 

procesul de reîmproprietărire. Reconstituirea şi împărţirea averii părinţilor, în principal a 

pământului, creează o serie de probleme şi conflicte. Se semnalează cu mare frecvenţă 

neconcordanţa dintre dreptul juridic de moştenire şi cel moral. Şi anume, foarte mulţi tineri de la 

sat, odată cu industrializarea, urbanizarea şi şansele de şcolarizare ce li s-au oferit, au devenit 

„învăţaţi”. În mod tradiţional, fiindcă şcoala înseamnă multe cheltuieli din partea familiei, ei erau 

excluşi de la moştenire. Foarte mulţi fraţi (aflaţi sau reîntorşi la sat) consideră acum că această 

lege (tradiţional-morală) trebuie aplicată, şi nu cea juridică, ce le-ar da şi orăşenilor dreptul la 

moştenire. Un argument suplimentar invocat era şi acela că pământul trebuie să fie al celor ce îl 

muncesc. Această concepţie s-a mai atenuat în ultima vreme, dar nu a dispărut total. Astfel încât 

dacă redarea pământului reinstaurează sentimentul de mândrie familială faţă de proprietate şi 

continuitate, ea contribuie şi la o distanţare afectivă între fraţi şi chiar între părinţi şi copii. 

Reîmproprietărirea schimbă semnificativ raporturile dintre părinţi şi descendenţii lor şi 

prin aceea că bătrânii vor recâştiga în prestigiu şi putere. După colectivizare, nemaiavând decât 

puţină avere să transmită urmaşilor, statutul persoanelor în vârstă, doar cu o pensie agrară 

insignifiantă, s-a marginalizat – în cele mai multe cazuri însă, copiii, fie că erau la oraş, fie la sat, 

şi-au ajutat părinţii. Totuşi, situaţia economică precară a bătrânilor şi-a spus cuvântul în 

raporturile familiale intergeneraţionale. Redobândirea proprietăţii va determina o ascensiune de 

poziţie a generaţiei mai vârstnice în procesul de schimb şi interacţiune părinţi-copii adulţi. Acest 

lucru este valabil în general pentru restructurările ce vor avea loc în România prin trecerea la 

economia de piaţă, dar ele sunt mai vizibile în cadrul grupului domestic ţărănesc. 

b) Schimbul de bunuri şi servicii dintre familia mai tânără şi cea mai vârstnică variază dea 

lungul ciclului familial. În special până la pensionare, părinţii îşi ajută copiii financiar şi 

profesional (în a-şi găsi o slujbă). După pensionare, ajutorul părinţilor se manifestă cu deosebire 

135

în menaj, în îngrijirea şi creşterea copiilor. Copiii adulţi, la rândul lor, îşi ajută părinţii mai mult 

când aceştia sunt pensionari. Într-un anume fel, ceea ce părinţii au investit în progeniturile lor se 

returnează acum sub formă de contribuţii materiale (cheltuieli pentru întreţinerea locuinţei, 

medicamente şi spitalizare etc.) sau răspunsuri de stimă şi afecţiune. Prin pensionare, ieşind într-o 

anumită măsură din reţeaua socială dată de profesie şi viaţa socială activă, părinţii se centrează 

asupra celei familiale. A. Pitrou (1977) distinge două tipuri de întrajutorare părinţi-copii: 

„ajutorul de subzistenţă” şi „ajutorul de promovare”. Prin primul se vizează intervenţiile necesare 

pentru a menţine un anumit standard al calităţii vieţii, iar al doilea urmăreşte ameliorarea 

statutului social. Or, apare clar că până la pensionare sensul ajutorului de ambele tipuri este 

îndeobşte de la părinţi la copii, iar după aceea, invers. Să remarcăm totuşi că, per total, schimbul 

de bunuri între părinţi şi descendenţii lor este asimetric, în sensul că părinţii dau mai mult decât 

primesc. Într-o secvenţă temporală mai întinsă, aceasta nu este o situaţie de inechitate, deoarece 

copiii devin şi ei părinţi. O anchetă întreprinsă în Franţa de C. Gokalp (1978) indică, de exemplu, 

că atunci când distanţa rezidenţială este mai mare de 500 km, persoanele intervievate declară în 

proporţie cu 77% că îşi văd fiica de mai multe ori pe an, şi numai 55% spun că îşi văd propria 

mamă mai mult de o dată pe an. 

c) Există o diferenţă în raportul părinţi-copii adulţi în funcţie de gen. Studiind prin metode 

calitative intensive un mare cartier muncitoresc din Londra, R. Firth (1956) constată că relaţiile 

dintre mamă şi fiică sunt mult mai apropiate decât pentru celelalte combinaţii posibile. Mama 

joacă un rol remarcabil în căsnicia şi gospodăria fiicei ei, mai ales după ce aceasta a născut 

primul copil. Cercetările efectuate de A. Pitrou (1977) evidenţiază că, la clasa mijlocie franceză, 

ajutorul din partea părinţilor soţiei este mai degrabă de ordinul asistenţei materiale (gospodărie, 

copii etc.), în timp ce ajutorul părinţilor soţului este precumpănitor financiar. Când este vorba de 

ajutorarea părinţilor, femeile sunt îndeosebi acelea care oferă servicii, vizite, asistenţă 

gospodărească şi afectivă, în vreme ce bărbaţii asigură, eventual, ajutor financiar. Cercetări din 

SUA arată că numai 10% dintre taţi, comparativ cu 19% dintre mame sunt implicaţi în 

schimburile familiale dintre generaţii; femeile dau mai mult ajutor şi au un mai mare suport din 

partea părinţilor şi a bunicilor (Hogan et al., 1993). Nu s-au constatat diferenţe marcante între 

ajutorul oferit atunci când acestea creşteau singure copilul (Eggenberg, 1992; Parish et al., 1991). 

C. Rosenthal (1987) a remarcat că femeia de vârstă medie din Canada reprezintă pivotul relaţiilor 

şi schimburilor familiale intergeneraţionale. El susţine că dacă în general părinţii de vârstă 

mijlocie constituie o generaţie sandviş – prinsă între obligaţiile faţă de copiii lor, dar şi faţă de cei 

ce le-au dat viaţă –, femeilor de vârstă mijlocie li se aplică şi mai apăsat această etichetare. 

Constatări asemănătoare rezultă şi din investigaţiile efectuate în Belgia, Norvegia şi inclusiv în 

România (Tîrhaş, 2003). 

d) Diferenţe marcante în natura şi intensitatea relaţiilor şi a schimburilor familiale 

intergeneraţionale s-au evidenţiat şi cu privire la clasele şi straturile sociale. Am văzut cum 

pentru familiile ţărăneşti raporturile sunt mai strânse, însă şi mai contradictorii. Interacţiunea 

parentală la muncitori este mult mai puternică decât la clasa de mijloc în ţările occidentale 

dezvoltate. Aceasta s-ar explica şi prin şansele şi strategiile sociale ale cuplurilor din cele două 

136

clase. Un cuplu din clasa de mijloc, tinzând spre ascensiune socială, va renunţa mai uşor la 

avantajele proximităţii rezidenţiale a părinţilor (şi rudelor) în favoarea unei slujbe, a unui cartier 

sau a unui oraş care îi aduce beneficii. Mobilitatea socială înseamnă la clasa de mijloc şi o 

mobilitate geografică mai mare. Ea este însoţită şi de o mobilitate culturală, de trecerea de la o 

sociabilitate familială la una instituţională, bazată pe amiciţii, gusturi comune, petrecerea 

timpului liber în acelaşi fel. Cultura loisir-ului, cu formele ei instituţionalizate (cluburi, concerte, 

teatre etc.), este mai puţin atractivă – desigur, şi din cauza costurilor – pentru cuplurile 

muncitoreşti (Dumazedière, 1971). Ele continuă să trăiască prioritar în paradigma sociabilităţii 

familiale (Segalen, 1987). La clasa superioară, cu toate că e prezentă sociabilitatea nonfamilială, 

relaţiile părinţi-copii adulţi sunt mai intense datorită proprietăţii şi corolarelor ei (moştenirea, 

capitalul relaţiilor umane, statutul social). Concluziile referitoare la stilurile de viaţă familială 

occidentale nu sunt transpozabile automat la realitatea din ţara noastră. În condiţiile în care însă o 

creştere masivă a ponderii clasei de mijloc şi a diferenţierii sociale este previzibilă şi la noi, sunt 

de aşteptat evoluţii asemănătoare. 

Deocamdată însă, la scară de masă, schimburile intergeneraţionale din familia lărgită din 

România stau sub semnul posibilităţilor materiale modeste, al sărăciei chiar, situaţie cu o 

puternică valenţă contradictorie: pe de o parte, sărăcia reclamă ajutor material, pe de altă parte, 

toate cele trei generaţii potenţial participante la schimb, nefiind înstărite, oferă ceea ce au. Date 

mai concrete în acest sens, privind cel puţin Transilvania, aduce o cercetare socioantropologică 

efectuată de C. Tîrhaş (2003, pp. 165-168), ale cărei concluzii pot fi rezumate astfel, completate 

în final cu un grafic ilustrativ al ierarhiei schimbului în mediul rural (figura 14): 

• Oferă/primesc bani, bunuri materiale şi alimentare. Cei care oferă sunt mai mult cei cu o 

educaţie şi un venit superioare, bărbaţii mai mult decât femeile, bunicii mai tineri decât cei mai 

vârstnici. Bani dau mai mult cei din mediul urban, în cel rural predominând schimbul reciproc de 

produse alimentare. Cei care primesc cel mai mult sunt părinţii, indiferent de sex, cu educaţie 

medie şi cei mai tineri. Persoanele din mediul urban cu părinţi în rural primesc bunuri alimentare, 

iar cei din urban cu părinţi în urban primesc bunuri materiale de folosinţă îndelungată. 

• Oferă/primesc consiliere. Oferă cei din categoria 55-74 de ani, mai mult cei din mediul 

urban, cei cu venit mediu, cu educaţie medie, mai mult femeile decât bărbaţii. Primitorii sunt 

preponderent din mediul urban, cei mai tineri, femeile, vârstnicii de peste 75 de ani şi cei cu 

educaţie medie sau joasă. Cei care locuiesc la periferie, în mediul rural şi cei cu venit mic din 

mediul urban nu primesc aproape deloc consiliere. 

• Oferă/primesc îngrijire. Oferă covârşitor femeile de vârstă mijlocie (55-64 ani), mai 

mult cei din urban, cei cu venit mediu şi mare în mod egal, cu şcolaritate medie şi superioară, iar 

cei ce primesc sunt mai ales cei trecuţi de 65 de ani, nediferenţiaţi pe sexe sau şcolaritate, mai 

mult cei cu venituri mari decât cei cu venituri mici şi mai mult cei din urban. 

• Oferă/primesc servicii practice. Categoria de schimb cea mai semnificativă, cumulând o 

medie procentuală de 43%, indiferent de direcţia generaţională a schimbului. Oferă servicii mai 

137

ales cei de vârste tinere şi medii, cei cu şcolaritate medie, mai mult bărbaţii şi cei care au părinţi 

în apropiere. Primesc sevicii mai ales bunicii aflaţi în penultima categorie de vârstă, cei din 

mediul rural de la părinţii din mediul rural sau cel urban apropiat, mai mult bărbaţii decât 

femeile, în mod egal cei cu diferite niveluri de educaţie şi venit. 

Deoarece faţetele sprijinului în familie sunt nu doar numeroase şi variate, ci pot deveni 

mult prea complicate şi greu de ierarhizat la o analiză multiplă, am condensat rezultatele în două 

scheme, pe cele două medii, în funcţie de care schimbul suportă cele mai mari diferenţe: ruralul şi 

urbanul. O altă variabilă după care se diferenţiază schimbul intergeneraţional este cel al 

categoriei de vârstă. Din motive lesne de înţeles, cu cât bunicii şi părinţii înaintează în vârstă, cu 

atât nevoile şi stilurile lor de viaţă se modifică. În cele două detalieri grafice, dintre care o redăm 

mai jos doar pe cea referitoare la mediul rural (figura 14), sunt introduse, pe lângă ierarhia celor 

patru mari categorii de sprijin intergeneraţional, şi elemente concrete de schimb (îngrijirea 

nepoţilor, ajutorul la muncile agricole, bunuri alimentare), acolo unde a fost cazul. 

138

Figura 14. Schimbările intergeneraţionale în familia rurală. 

Ierarhia tipurilor de schimb pe patru generaţii 

În mediul rural, predomină ajutorul în muncile agricole din partea părinţilor pentru bunicii 

mai tineri (45-54 ani şi 55-64 ani), pe când din partea bunicilor predomină mai ales consilierea şi 

sfaturile, urmate de bani şi produse alimentare, în timp ce pentru bunicii mai vârstnici accentul pe 

servicii se schimbă şi aproape că se inversează din partea părinţilor, astfel încât predomină 

acordarea de îngrijire bunicilor, acordarea de bunuri materiale şi alimentare, consiliere/sprijin 

moral-afectiv etc. 

În familia urbană, bunicii din generaţiile mai tinere le dau copiilor bani, sprijin moralafectiv 

şi servicii preponderent prin îngrijirea nepoţilor (primele în ierarhia de schimb), iar 

părinţii bunicilor preponderent servicii şi consiliere. Bunicii vârstnici (65-74 ani, peste 75 ani) 

139

dezvoltă un comportament de schimb diferenţiat pe nevoi, deşi continuă să îşi ajute copiii până la 

vârste avansate: pe primul loc se află în oraş consilierea şi îngrijirea nepoţilor, care este pe primul 

loc şi în cazul părinţilor implicaţi în schimb (consiliere, îngrijirea părintelui bolnav, dar şi 

acordarea de bunuri materiale şi alimentare). 

Darurile materiale sunt destul de reduse, la fel ca şi cele simbolice. La bătrâneţe, după 65 

de ani, bunurile materiale (amplasate la o medie a rangului de 3) sunt cedate copiilor, în schimbul 

ajutorului, îngrijirii, serviciilor sau în vederea corezidenţei, atât în mediul rural, cât şi în mediul 

urban. Banii înregistrează şi ei cote mici în structura schimbului, atât în mediul rural, cât şi în 

mediul urban, comparativ cu formele de schimb din ţările occidentale (Hagestadt, 1995; Hogan et 

al., 1993). 

8.3.4. Sistemul parental în contemporaneitate 

Consideraţiile de până acum s-au centrat cu predilecţie pe raporturile copii adulţi 

(căsătoriţi)-părinţi în vârstă. Acestea au şi cel mai mare volum şi cea mai mare semnificaţie în 

totalitatea relaţiilor de rudenie în societatea contemporană. Proeminenţa lor în studiile de 

specialitate este dată şi de o distorsiune teoretico-metodologică, după cum bine observă M. 

Segalen (1987). Este vorba de faptul că, decupând prin cercetările concrete doar respectivele 

raporturi, alte relaţii din spaţiul mai larg al parentalităţii rămân nesesizate, deşi ele sunt prezente 

activ în viaţa socială. Dintre ele, relaţia părinţi-copii-bunici, comentată deja, este neîndoielnic cea 

mai importantă. De altfel, în prezent, studiile referitoare la procesele de întrajutorare familială au 

în vedere cel puţin trei generaţii (Hogan et al., 1993). 

Alături de acestea, şi relaţiile familiei conjugale cu familiile fraţilor, unchilor, mătuşilor şi 

cu alte rude au relevanţă economică, socială şi afectivă. În investigaţiile sale etnografice cu 

privire la grupurile de imigranţi de origine italiană din Londra, R. Firth (1956) a fost surprins de 

extensiunea a ceea ce el a numit „universul parentalităţii”; amplitudinea relaţiilor de rudenie era 

mai mare pe dimensiunea transversală, pe linia colateralităţii, dar funcţiona – e adevărat că foarte 

selectiv – şi o memorie genealogică. Deşi în societatea contemporană arborele genealogic şi-a 

pierdut din semnificaţie pentru marea masă de oameni, apelul la el este în genere o sursă de 

mândrie. Mai mult sau mai puţin conştientizat, sentimentul filiaţiei în timp, o depăşire a condiţiei 

individualităţii temporare, apelul la „rădăcini” sunt încercate asiduu de oamenii din lumea 

contemporană dezvoltată (Dechaux, 1997). De altminteri, genogramele sunt foarte utilizate în 

studiile şi terapiile familiale (Nichols, 1988). Nucleul lor îl formează reprezentarea grafică a 

familiei conjugale, la care, în funcţie de obiectivele cercetării sau ale intervenţiei terapeutice, se 

adaugă (pe schemă): rudele colaterale, anceştrii, caracteristici şi evenimente din spaţiul 

parentalităţii (vârsta la căsătorie, la divorţ şi deces, mobilitatea socială şi geografică, cazurile de 

alcoolism şi sinucidere etc.). Prin vizualizarea structurii, dinamicii şi a unor evenimente şi 

trăsături nodale din sistemul parental, subiectul poate ajunge mai repede la înţelegerea şi, 

eventual, depăşirea unor situaţii sau momente critice din viaţa sa. 

Reţeaua parentală oferă suport pertinent şi pentru nevoia individului de identitate. Într-o 

140

lume atât de dinamică şi schimbătoare, contactele şi vizitele familiale, schimburile de servicii, 

reuniunile familiale cotidiene şi mai cu seamă cele legate de evenimente deosebite ale ciclului 

vieţii (naşteri, căsătorii, absolvirea unei şcoli, pensionare) dau un sentiment de stabilitate, de 

apartenenţă la un grup social în care legăturile emoţionale sunt profunde. Fundalul parental, în 

centrul căruia se situează familia restrânsă, funcţionează ca un cadru referenţial de identificare şi 

refugiu al persoanelor faţă de semenii lor, comunitate şi presiuni sociale. Importanţa lui 

se evidenţiază cu deosebire atunci când indivizii ajung în impasuri economice, profesionale, de 

sănătate sau afective. Am semnalat în acest sens relevanţa familiei extinse modificate şi a familiei 

extinse intermitente (vezi 3.2.2.). 

Sistemul parental îşi dovedeşte însă eficienţa şi în dimensiunile mai pragmatice ale vieţii, 

cum este cea a accesului pe piaţa şcolară şi a muncii. Fenomenul migraţiei este un exemplu 

eclatant în acest sens. Unchii, mătuşile, fraţii, părinţii, copiii, verişorii plecaţi în străinătate 

facilitează, prin relaţiile şi informaţiile pe care le au, găsirea de locuri de muncă pentru cei ce îi 

urmează. În ţara noastră, pentru migraţia sat-oraş şi accesul la şcoală şi muncă, modelul mai 

frecvent era următorul: unul dintre membrii familiei, de obicei un frate, găsea (fie prin şcoală şi 

profesionalizare, fie direct) o slujbă mai mult sau mai puţin calificată. Acumulând capital 

relaţional şi material, îi ajuta pe alţi fraţi (surori) să se plaseze într-o instituţie şcolară ori de 

muncă. Persoanele ajutate puteau fi şi alte rude. În multe cazuri, cel puţin pentru o perioadă mai 

scurtă, cei ce veneau la oraş locuiau la predecesorii lor migranţi. Reţeaua parentală din mediul 

rural oferea, în schimb, produse alimentare şi ţinea copiii orăşenilor pe perioada vacanţelor. 

Înscrisă în mecanismul reciprocităţii de bunuri şi servicii, această strategie de cooperare era 

benefică pentru ambele părţi. 

Reţeaua de rudenie are un rol important în procesul migraţional şi de mobilitate 

rezidenţială prin facilitarea accesului la comunităţi de habitat. Mutarea în masă a familiilor de la 

sat la oraş, cu deosebire după încheierea colectivizării (1962), a determinat şi în România o 

adevărată ruralizare a oraşelor. Cei originari din aceeaşi regiune şi mai ales din acelaşi sat aveau 

tendinţa să se grupeze din punct de vedere rezidenţial. Costurile materiale şi psihoculturale de 

adaptare la o nouă comunitate şi un nou stil de viaţă erau astfel mai reduse. Rudele care erau deja 

la oraş puteau furniza informaţii preţioase pentru cei ce intenţionau să vină. Or, desigur, 

informaţiile referitoare la terenuri de construcţie sau locuinţe erau mai bogate cu privire la spaţiul 

rezidenţial mai apropiat. Datorită şi altor variabile de selectivitate (cele culturale în primul rând) 

s-au format astfel zone habituale comune, bazate prioritar pe relaţii parentale. Foarte asemănător 

funcţionează acum reţelele parentale şi de comunicare pentru migraţia definitivă sau pendulatorie 

a românilor plecaţi în Spania, Italia, Franţa şi alte ţări, unde atât ca rezidenţă, cât şi ca loc de 

muncă întâlneşti grupuri (în special de tineri) comasate după criteriul rudeniei şi al localităţilor 

din care provin. 

Pentru viitor, sunt previzibile evoluţii contrastante ale sistemului parental de la noi. După 

cum am menţionat, problemele legate de moştenire, în particular de moştenirea pământului, 

reprezintă o potenţială sursă de disensiune şi desolidarizare familială. Pe de altă parte, în special 

în perioada de tranziţie, care înseamnă şi confuzie, cooperarea între rude, angajarea comună a 

141

diferite afaceri, întrajutorarea bănească sau de altă natură sunt elemente însemnate în ascensiunea 

socială. În această secvenţă istorică de profunde restructurări economico-sociale, capitalul 

informaţional contează esenţial. Şi întrucât pentru cel care îl transferă nu sunt costuri mari, în 

schimb beneficiile primitorului pot fi enorme, este de aşteptat ca respectivul capital să circule 

intens între membrii familiei şi alte rude, consolidând astfel universul parental. Transferul 

informaţional, însoţit nu rareori de cazare temporară şi împrumut de bani, a fost şi continuă să fie 

o componentă esenţială în migraţia masivă a românilor în ţări unde se câştigă mai bine. Ei trimit 

sau aduc în România nu doar sume imense de bani, dar şi modalităţi mai democratice de relaţii 

interumane, de creştere, îngrijire şi socializare a copiilor, de noi stiluri de viaţă, în general. 

8.4. Diversitatea familiei în societatea contemporană. Tematizarea „valorilor 

familiale” 

Antropologia culturală a subliniat încă de la începutul constituirii disciplinei (începutul 

secolului XX) cât de diversă este organizarea socială pe planeta noastră, inclusiv cea domestică. 

Iar în deceniile cinci şi şase ale secolului abia sfârşit, în acest spirit s-a lansat curentul 

„relativismului cultural”, având ca ţintă nu doar sublinierea respectivei diversităţi, dar şi că 

problema „societăţi primitive”-„societăţi dezvoltate” n-ar trebui pusă în termeni de inferioritate şi 

superioritate. Din relativismul cultural s-a născut, cu ample conotaţii politice, multiculturalismul. 

Într-o recentă lucrare (2004), preluând conceptul lui R. Boudon de „ireversibilitate axiologică”, 

am argumentat, raliindu-mă unor puncte de vedere similare ale altor analişti şi interpreţi ai vieţii 

sociale din contemporaneitatea noastră, că multiculturalismul (relativismul cultural) naiv şi 

înţeles mecanic are serioase limite teoretice şi practice pe mai multe planuri ale socialului, 

incluzându-l pe cel al relaţiilor de zi cu zi dintre oamenii obişnuiţi. Anticipez că, de altfel, şi în 

materie de varietate a formelor familiale, personalităţi autorizate susţin că nu e îndreptăţit uman şi 

ştiinţific să le considerăm pe toate ca fiind la fel de bune. Într-o culegere de studii care se ocupă 

expres de problema diversităţii familei, Handbook of Family Diversity (2000), editată de D. 

Demo, K. Allen şi M. Fine, se afirmă că cel mai raţional este ca în loc de a aplica relativismul 

(toate genurile de familie sunt egal de „bune”) sau absolutismul (există clar o singură formulă de 

convieţuire familială potrivită pentru umanitate), să admitem că sunt preferabile multe tipuri, dar 

nu toate. Autorii recunosc că prin „bun” şi „rău” încălcăm principiul neutralităţii axiologice, dar 

propun ca termenul de familie „bună” să fie operaţionalizat în eficienţa individului în raport cu 

familia şi eficienţa acesteia în raport cu alte instituţii şi cu societatea în general. Bineînţeles că 

intră în discuţie ce înseamnă „eficient” şi, implicit, care sunt valorile celor la care ne referim şi 

contextele sociale (p. 444). Oricum, apare limpede că în lumina criteriilor de acest fel nu toate 

formele familiale sunt echivalente ca bun individual şi colectiv, atât prin prisma „celui din 

interior” (insider), cât şi a „celui din exterior” (outsider). 

Antropologii culturali, etnologii şi alţi specialişti care prin profesie au întâlnit populaţii 

simple, „tribale”, „exotice” au ajuns aproape automat la ideea diversităţii configuraţiilor 

142

domestice. Pentru societăţile complexe, în particular pentru cultura euro-americană, variabilitatea 

familială se desfăşura pe un teren foarte îngust şi mai mult ca abateri de la familia integrală 

(nucleară sau extinsă) formată din cupluri conjugale şi copii. Însă în ultima sută de ani, mai cu 

seamă după anii ‟60 ai secolului trecut, au avut loc mutaţii fundamentale în profilul familial al 

societăţilor moderne şi postmoderne. Două observaţii se impun aici: 1. nu este vorba numai de 

schimbări profunde în funcţiile şi procesele de interior ale familiei integrale clasice, ci şi de 

transformări structurale ale modalităţilor de convieţuire în societate; 2. aceste modalităţi (familii 

monogame, familii reconstituite, coabitare, celibat, cupluri homosexuale) au existat şi în trecut – 

cu excepţia oficializării căsătoriei dintre homosexuali –, dar ele erau, în general, cazuri izolate. 

„Revoluţia” care s-a produs, numită pe nedrept de unii „criză”, a fost creşterea vertiginoasă, în 

viteză şi volum, a respectivelor alternative. 

Ajungem astfel în miezul discuţiei despre „valorile familiei”, care ocupă un spaţiu întins 

în literatura dedicată familiei contemporane. Ea ne indică, la o analiză mai scrupuloasă, câteva 

constatări. 

Există cel puţin două accepţiuni majore ale „valorilor familiale”, cel puţin în SUA, acolo 

unde a fost lansată problematica şi a devenit o temă de discuţie publică, fiind invocată cu sârg şi 

în propaganda electorală. Într-o primă accepţiune, cea tradiţională, conţinutul lor principal ar fi 

(Bradshaw, Healey, Smith, 2001): „Tinerii n-ar trebui să facă sex sau să trăiască împreună până 

când nu se căsătoresc; cei mai mulţi oameni ar fi fericiţi dacă s-ar căsători şi ar avea copii; 

mamele copiilor nici n-ar trebui să aibă slujbe; cuplurile căsătorite ar trebui să fie împreună 

pentru totdeauna, cu excepţia cazurilor de abuzuri sexuale” (p. 299). În a doua accepţiune avem o 

concepţie mai modernă despre tineret şi familie, în care credinţele de mai sus nu sunt atât de 

imperative, în special sexualitatea premaritală şi coabitarea, dar în care se susţine valoarea 

princeps a mariajului, cu avantajele lui pe linia economică, a stabilităţii sexuale, a confortului 

psihic şi, mai ales, ca cel mai benefic mediu de naştere şi creştere a copiilor (Waite, Gallagher, 

2000). 

Se poate constata o ideologie a experţilor (sociologi, psihologi, antropologi, jurişti etc.), a 

oficialităţilor şi a oamenilor de cultură în general despre „valorile familiale”, începând de la 

apărătorii fervenţi ai valorilor familiale tradiţionale până la extrema cealaltă, care pledează 

împotriva oricărei îngrădiri şi constrângeri cu privire la opţiunea de viaţă, contestând deci şi 

militantismul pentru mariaj, fie el în formă mai puţin tradiţională. Apărătoarele acestei poziţii 

susţin că promovarea valorilor familiale maschează deliberat sau nu perpetuarea dominaţiei 

bărbatului în spaţiul domestic. Pe de altă parte, există valorile şi atitudinile oamenilor, despre care 

discută experţii. Deşi ideologia axiologică se referă la crezurile valorice ale indivizilor obişnuiţi, 

cred că distincţia dintre cele două paliere trebuie bine subliniată. De altfel, în unele texte care 

tratează schimbările drastice în reconfigurarea familiei, schimbările de atitudine ale masei mari 

de oameni faţă de mariaj şi familie sunt incriminate ca un factor decisiv al respectivelor 

schimbări. 

Aici intrăm însă în spinoasa şi delicata problemă a relaţiei dintre valori, atitudini şi 

comportament. Numai cu o anumită probabilitate putem deduce realizarea valorilor şi a 

143

atitudinilor în acte de conduită propriu-zise. Există o serie de condiţii (metodologice – cum au 

fost măsurate valorile şi atitudinile, de micro- şi macrocontext, de trăsături de personalitate) care 

fac ca structurile noastre axiologice să se regăsească sau nu în comportamente deschise. Mai 

mult, uneori aceste credinţe axiologice sunt rezultatul adaptării comportamentale la anumite 

situaţii. Ele sunt efecte ale comportamentului, şi nu cauze ale acestuia (vezi, pe larg, Iluţ, 2004). 

Şi în cazul orientărilor valorice faţă de mariaj şi familie, anchetele sociologice şi 

sondajele de opinie ne spun lucruri optimiste. Într-un sondaj extins efectuat de Gallup în 1999 pe 

şase continente şi 60 de ţări, prin intervievarea a 57.000 de adulţi, la întrebarea „Ce contează mai 

mult în viaţă?”, peste tot în lume marea majoritate a oamenilor au plasat pe primele două locuri 

sănătatea şi o familie fericită. E demn de remarcat că subiecţii au avut răspunsuri înalt 

consensuale şi când au definit ce înseamnă o familie fericită (apud Bradshaw, Healey, Smith, 

2001). O cercetare relativ recentă cu privire la importanţa familiei în viaţă, efectuată în ţările din 

Uniunea Europeană, arată că inclusiv faţă de „muncă” (plasată pe locul 2), faţă de „prieteni” (pe 

locul 3), „timp liber” (locul 4), „religie” (locul 5) şi „politică” (ultimul loc), familia este 

considerată (clasându-se pe locul 1, cu peste 80% dintre opţiunile respondenţilor) drept cea mai 

importantă (Letablier, Pennec, 2003). Într-o cercetare pe un eşantion reprezentativ al populaţiei 

între 18 şi 55 de ani din SUA din anii 1995-1996, M. Tucker (2000) constată o accentuată 

orientare axiologică promariaj atât la albii americani, cât mai cu seamă la afro-americani şi 

hispanicii americani. Recurgând la o analiză multinivelară – luând în considerare şi variabilele de 

context habitual, economice, demografice, ideologice (inclusiv de gen social) –, autoarea relevă 

anumite condiţionări, cum ar fi cele de resurse economice la indivizii afro-americani, care, în 

percepţia lor, evită căsătoriile. Dintr-o anchetă pe populaţia „bobocilor” din universităţile 

americane realizată în 1997, rezultă că 95% doresc să se căsătorească şi afişează o atitudine 

negativă faţă de divorţ în proporţie de 70%, 61% dintre ei declarând că legile privind divorţul 

sunt prea permisive (Harris, 1998, apud Waite, Gallagher, 2000). O serie de alte investigaţii în 

rândul tineretului american şi din occidentul european indică opţiuni majoritare pentru mariaj şi 

familie, dar cu o toleranţă mai mare decât în anii ‟60 faţă de coabitare şi de a avea copii în afara 

căsătoriei. Tineretul din Europa Centrală şi de Est, inclusiv din România, declară o propensiune şi 

mai ridicată faţă de căsătorie şi copii. 

Dar după cum se subliniază cu tărie în literatura din domeniu, declaraţiile sunt una, 

atitudinile din spatele lor altceva, iar până la traducerea în acte efective de conduită, drumul este 

destul de lung. Şi cu toate că personal am credinţa fermă că valorile sunt altceva decât suma sau 

chiar sinteza atitudinilor şi cu atât mai puţin a opiniilor, ele însele intră în acest raţionament al 

interşanjabilităţii cauză-efect: pot fi cauza evidentă a unor opţiuni de viaţă – în care 

aranjamentele coabitative joacă un rol fundamental – sau pot fi componente ale unei filosofii 

justificative pentru anumite stări de fapt, aflate mai puţin sub controlul indivizilor concreţi. La o 

atare concluzie ajunge şi G. Moors (2000) în urma unui studiu efectuat pe populaţia feminină din 

Germania, cu referire la relaţia dintre valorile familiale şi aranjamentele de viaţă efective (mariaj, 

divorţ, coabitare, persoane singure). Pentru a determina sensul cauză-efect, cercetarea a fost de 

tip panel, aplicând scale de atitudine unui eşantion reprezentativ de femei cu vârste între 18-30 de 

144

ani din Germania, pe atunci federală, şi operând cu acelaşi instrument doi ani mai târziu. S-a 

putut realiza astfel o comparaţie între schimbările atitudinale survenite ca urmare a unor 

evenimente (comportamente) maritale sau de altă natură coabitativă survenite între timp. S-a 

confirmat deci caracterul recursiv, dinamic al raportului valori-decizii comportamentale. 

Cercetări celebre în domeniu – referenţiale şi pentru cea mai sus citată – sunt cele 

întreprinse de A. Thornton şi colaboratorii (1983), care s-au concentrat expres asupra lămuririi 

sensului cauzalităţii atitudini (valori)-comportament în problematica opţiunilor maritale. 

Concluziile sunt de aceeaşi natură: în unele cazuri, valorile şi atitudinile sunt buni predictori 

pentru comportamentul efectiv, alteori nu, şi apar mai degrabă ca variabilă dependentă a 

situaţiilor şi experienţelor de viaţă. De exemplu, din investigaţiile echipei conduse de sociologul 

american, rezultă că atitudinile pozitive ale preadolescenţilor şi adolescenţilor faţă de coabitare sau 

confirmat în acţiuni de acest fel, dar şi reciproca este adevărată: indiferent de atitudinile 

prealabile, cei care au coabitat la vârsta de 18-23 de ani au declarat atitudini tolerante faţă de 

acest fenomen câţiva ani mai târziu (Axinn, Thornton, 1993). 

Oricum, dincolo de complexa problemă a dinamicii sociale a valorilor şi atitudinilor, a 

condiţionărilor multiple dintre ele şi mediul socioistoric, este rezonabil să admitem că, odată 

existente în mentalitatea indivizilor, acestea le influenţează deciziile de viaţă. Arătam la începutul 

acestui subcapitol că orientarea valorico-atitudinală este invocată ca un factor în sine al 

schimbărilor radicale produse în aranjamentele de viaţă ale lumii contemporane. Un alt factor 

important, nu fără conexiune cu primul, este emanciparea femeii, cu deosebire independenţa ei 

economică. De fapt, în mare măsură, cauzele „crizei” familiei moderne sunt identice cu cele ale 

divorţialităţii şi celibatului (vezi capitolul 7). Altfel spus, cei îngrijoraţi de degradarea familiei 

contemporane, pierderea valorilor ei şi pierderea valorii ei în societatea de ansamblu, cu efecte 

vizibile în scăderea natalităţii, în delincvenţă, violuri, copiii străzii, sănătate sexuală şi altele, văd 

soluţia în reconsolidarea mariajului, stabilitatea căsătoriei. Într-adevăr, studiile sistematice arată 

că din punct de vedere statistic, celelalte alternative (coabitarea, familii monoparentale, persoane 

singure) produc mai puţini copii şi de calitate mai scăzută. Dar bineînţeles că relele sociale mai 

sus enumerate (delincvenţă, violenţă etc.) nu pot fi puse decât în mică parte pe seama 

schimbărilor în perimetrul familiei. (Pe parcursul lucrării am insistat pe ideea 

complexităţii determinaţiilor în aceste cazuri, pe riscurile ştiinţifice şi sociopolitice de a le 

considera „anomalii” ale lumii contemporane, fiind nedrept să-i culpabilizăm moral pe cei care 

sunt în situaţiile respective.) 

În dezbaterile febrile pe tema valorilor familiale şi a diversificării opţiunilor de viaţă, în 

particular în SUA şi Europa Occidentală, dar care încep să aibă acoperire în Europa în general şi 

pe alte continente, s-au propus şi strategii de intervenţie promariaj, unele de factură pur 

jurnalistică, altele fundamentate pe cercetări şi practici de specialitate. Astfel, W. Galston (1996) 

propune un plan în trei puncte vizând reducerea divorţialităţii: 1. măsuri premaritale (educaţia 

promariaj în şcoli şi biserici) mandatate de stat; 2. intervenţii în timpul mariajului, care să 

însemne încurajări prin politici fiscale (scutiri de impozite, alocaţii etc.) şi prin flexibilizarea din 

partea sectorului de stat şi privat a timpului de lucru, beneficiilor salariale, concediilor maternale, 

145

ajutorării familiilor în dificultate economică; 3. atenţie acordată codului juridic referitor la divorţ, 

în special interzicerea divorţului fără vină unilaterală (în care dacă un partener vrea să divorţeze, 

o poate face nefiind obligat să demonstreze vinovăţia unuia sau altuia). W. Galston crede că 

divorţul fără vină, dar mutual ar fi soluţia optimă, însă şi în acest caz să se prevadă o perioadă de 

gândire de cel puţin un an. 

În consens cu asemenea intervenţii, mulţi alţi autori adaugă propuneri mai specifice, cum 

ar fi (Waite, Gallagher, 2000): a) o atitudine mai realist-societală a experţilor şi terapeuţilor 

familiali, în particular a avocaţilor care, mânaţi de interese pecuniare, se înghesuie să sfătuiască 

partenerii cum să divorţeze, iar consilierii şi terapeuţii, mizând excesiv pe confortul psihologic 

individual, consideră că imediat ce acesta este ameninţat, singura soluţie este divorţul. Desigur, 

nu toţi procedează în acest spirit, dar simptomatică pentru nume prestigioase în domeniu este 

poziţia exprimată de psihoterapeuta M. Kirshenbaum într-un ghid foarte popular, privind decizia 

de a divorţa, în care se afirmă că femeile şi bărbaţii sunt prea reţinuţi în a divorţa, gândindu-se la 

copiii lor sau luându-se după părerile altora. În opinia autoarei, directoare a unui institut psihiatric 

din Massachusetts, sunt mult prea puţine divorţuri în comparaţie cu câte ar trebui să fie. L. Waite 

(2000), comentând aceste declaraţii, susţine pe bună dreptate că vocea experţilor contează nu 

doar pentru pacienţii în cauză, ci şi pentru marele public, ei fiind formatori de opinii; b) 

specialiştii în materie (sociologi, psihologi, antropologi, pedagogi) au grava responsabilitate de a 

transmite către întreaga populaţie şi organele în drept rezultatele cercetărilor (statistici, analize 

calitativ-interpretative), care denotă importanţa mariajului şi consecinţele nefaste ale divorţului şi 

ale naşterii şi creşterii copiilor în afara familiei integrale; c) regândirea întregii legislaţii 

referitoare la mariaj, divorţ, coabitare, astfel încât să încurajeze stabilitatea conjugală şi să 

descurajeze formele alternative. Drepturile acordate prin lege „partenerului domestic” (coabitarea 

dovedită, vezi subcapitolul dedicat coabitării), îl poziţionează pe acesta la egalitate cu mariajul, 

ceea ce – consideră autoarele citate – nu numai că nu e echitabil sociomoral şi financiar pentru 

cei care au ales calea firească a căsătoriei, ci transmite şi un mesaj mai general către opinia 

publică, şi anume că societatea (statul) legitimează mariajul şi coabitarea ca echivalente 

funcţional; d) descurajarea prin mass-media a naşterilor premaritale, a situaţiei de a creşte şi 

educa copii de către un singur părinte. 

Se ridică în aceste condiţii câteva serioase întrebări în legătură cu astfel de proiecte: 1. din 

moment ce în cultura ţărilor occidentale s-au masificat stiluri diferite de viaţă şi tendinţa începe 

să cuprindă întreaga lume, nu e un atentat la drepturile omului instaurarea politicilor sociale 

constrângătoare? Nu cred că răspunsul este uşor de dat. După cum am reiterat, nu toate formulele 

de coabitare şi de creştere a copiilor sunt egal îndreptăţite din punct de vedere sociouman. Să 

presupunem deci că încurajarea prin multiple mijloace, inclusiv prin programe elaborate, este 

justificată. Rămân însă în continuare următoarele două interogaţii majore; 2. există resurse, voinţă 

politică, aprobarea publicului larg pentru a le „pune în lucru”, a le implementa, cum se spune mai 

preţios? Mulţi analişti sunt sceptici, iar reţinerea lor vine şi din răspunsul echivoc la cea de-a treia 

întrebare: sunt asemenea programe eficiente? Cu referire la această ultimă chestiune, s-a 

dezvoltat o adevărată teorie şi practică numită evaluarea programelor. Evaluarea se face şi în faza 

146

de proiect, vizând realismul şi costul aplicării, mai mult pe bază de intuiţie şi impresie când e 

vorba de cele ce privesc complexitatea socială, dar se face cu mai mare exactitate după aplicarea 

lor, evaluându-se rezultatele. 

Or, analiza eficienţei diferitelor programe (chiar a celor foarte specifice) ne arată că nu de 

puţine ori entuziasmul unor reuşite nu are temei ştiinţific. Astfel, în SUA – activitatea e acum în 

vogă la noi în ţară –, după ce în anii ‟60 s-a considerat că e bine ca, din familiile cu mare risc 

abuziv, copiii să fie mutaţi în centre de plasament sau la familii în regim de întreţinere (foster), la 

sfârşitul anilor ‟70 mişcarea a fost inversă: s-a estimat că e mult mai eficient pentru dezvoltarea 

mentală şi emoţională a copiilor, dar şi în privinţa costului financiar să se investească în familiile 

biologice ale copiilor, astfel ca aceştia să rămână sau să se reîntoarcă în respectivele familii. 

Programul de protecţie intensivă a familiilor (deficitare) se părea că merge extrem de bine. Cei 

direct implicaţi în proiectarea şi aplicarea lui susţineau că rezultatele erau aproape 100% pozitive. 

Realizând o metaanaliză a studiilor cu privire la rezultatele concrete ale programelor, P. Rossi 

(1992, apud Hampton, 1999) arată însă că respectivele rezultate nu sunt concludente. 

Entuziasmul practicanţilor se baza pe neluarea în seamă a unui principiu metodologic 

fundamental: grupul de control (aleatoriu ales). Fără această crucială comparaţie, se poate spune 

orice despre o intervenţie. Se pare aşadar că programul nu a avut nici pe departe rezultatele 

scontate şi, la început, cu emfază declarate. Mai mult, sunt autori avizaţi, unul mai important 

fiind R.J. Gelles (1997), care pe baza analizei studiilor ce au folosit grupul de control estimează 

că a readuce copiii la părinţii ce s-au dovedit abuzivi înseamnă a-i expune din nou la rele 

tratamente. Aşa cum remarcă acelaşi autor, nici programele de protecţie a copiilor faţă de 

abuzurile sexuale nu s-au ridicat la cotele aşteptate (vezi şi Hampton, 1999, pp. 18-20). 

Rezerva exprimată faţă de uşurinţa cu care se proiectează şi se aplică programe ce vor să 

rezolve probleme acute şi dificile nu incumbă, desigur, negarea de principiu a legitimităţii unor 

atare întreprinderi. Cei ce scrutează cu responsabilitate ştiinţifică realitatea socioumană insistă 

însă necontenit că ea trebuie mai întâi atent studiată. (Fără îndoială că un asemenea deziderat, 

profesat mecanic, este el însuşi nerealist, fiindcă pe de o parte sunt fapte evidente, de bun-simţ, 

unde investigaţia e superfluă, iar pe de altă parte, există situaţii în care deciziile nu pot aştepta 

rezultatele unor cercetări minuţioase.) În plus, studierea diversităţii familiei în lumea 

contemporană sporeşte mult în valoare dacă (Demo, Allen, Fine, 2000, pp. 444-447): 

a) Suntem mult mai sensibili la intersecţia diferitelor dimensiuni ale diversităţii. 

Adică să nu studiem separat dimensiunea etnică, cea de gen social, statut economic etc., ci 

interacţiunea lor, cu alte cuvinte, complexitatea concretă a diversităţii. 

b) Aceasta presupune atât o metodologie multiplă (anchete sociologice, interviuri de 

adâncime, istoria vieţii etc.), dar nu asociativă, ci integrativă, cât şi interdisciplinaritate efectivă, 

şi nu doar una declarativă. 

c) Extindem definirea familiei astfel încât să acopere realităţile lumii prezente, în care 

familia se debarasează tot mai mult de „gloria” conservatorismului, devenind mult mai liberală, 

laică şi democrată (Mihăilescu, 2000). 

147

d) Combinăm mai viguros datele cercetărilor sistematice cu reflexivitatea, cu o 

interpretare mai globală a fragmentului de realitate studiat. Aici se poate include şi abordarea 

postpozitivistă, nu în sensul de a nega sau neglija rolul cuantificării, ci de a admite un pluralism 

al comprehensiunii dincolo de datele certe, dar care pot fi puţin semnificative şi oricum parţiale. 

e) În acelaşi spirit, dacă punem mai mare accent pe procesualitatea familiei, pe ce se 

întâmplă dincolo de parametrii demo-economici sau chiar de statut social, explorând valorile, 

atitudinile, sensurile şi înţelesurile pe care actanţii familiali le acordă propriilor decizii şi acţiuni. 

f) Se ajunge astfel la cerinţa conexării cât mai strânse între perspectiva celor din interiorul 

contextului domestic şi cea a experţilor din exterior. Este ceea ce în lucrarea de faţă am expus în 

capitolul de debut referitor la complementaritatea „emic-etic”. 

De altfel, cu referire la mai multe idei mai sus enunţate, cititorul poate identifica lesne o 

înaltă consonanţă cu dezvoltările metodologice realizate în secvenţa iniţială a cărţii dedicată 

abordării complexe a familiei (capitolul 1). Consensualitatea este întâlnită în multe consideraţii 

contemporane privind maniera dorită în exprimările epistemologice ale ştiinţelor socioumane. 

Caracterul lor mai mult deziderativ decât efectiv nu le depreciază statutul ideatic, ci îndeamnă, ca 

orice ideal, la mobilizare. 

148


Capitolul I 

Familia între schimbare şi stabilitate 

Majoritatea cercetătorilor din domeniul familiei, dar şi actorii politici sau opinia publică 

în general susţin că, în ultimele decenii, familia din societăţile contemporane a suportat 

transformări importante. În acelaşi timp, aceasta continuă să reprezinte o instituţie fundamentală 

în societate, fapt pentru care în dezbaterile publice problema „declinului familiei” este privită cu 

tot mai multă îngrijorare. 

Imaginea familiei, preluată în discursul politic şi ştiinţific, este aceea a unei instituţii care 

prezervă tradiţiile şi valorile naţionale, fiind relativ independentă de contextul socioeconomic şi 

având o mare capacitate de inerţie (Ghebrea, 2000). Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie 

socială, schimbările din ultimele decenii în sfera familiei îndreptăţesc concluzia că, dimpotrivă, 

familia nu mai reprezintă o instituţie conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la 

nivelul societăţii: familia caută acum să se debaraseze de „gloria” conservatorismului, de 

„meritul” de a fi păstrătoarea valorilor naţionale, devenind mai curând „barometrul” schimbărilor 

sociale, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare şi liberalizare (Mihăilescu, 

2000, p. 17). Familia pare tot mai integrată în dinamica societăţii, tot mai mult condiţionată de 

schimbările economice şi sociale, influenţând, la rândul ei, evoluţia de ansamblu. Conceptul 

clasic de „structură a familiei” se asociază în prezent cu cel de „restructurare a familiei” (Voinea, 

1994). 

Schimbările din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în 

faţa unei noi civilizaţii – postindustrială, postmaterialistă sau postmodernă. Apar noi stiluri de 

viaţă, o filosofie a libertăţii şi experimentării, o nouă fază a consumerismului, un hedonism 

controlat, alte modalităţi de petrecere a timpului liber. Postmodernitatea înseamnă primatul 

intereselor individuale asupra aşteptărilor pe care societatea le are de la familie, răspândirea 

modelelor alternative la familia nucleară clasică, redefinirea funcţiilor familiei, democratizarea 

rolurilor şi statusurilor în familie şi, nu în ultimul rând, schimbarea valorilor familiale. 

„Criza” familiei 

Predicţiile în privinţa căsătoriei şi familiei „aşa cum o ştim” sunt de multe ori pesimiste. 

Familia a constituit de-a lungul timpului un reper de stabilitate în vieţile indivizilor. Ritmul 

accelerat al schimbărilor din societatea contemporană îşi pune amprenta, făcând tot mai dificilă o 

opţiune definitivă sau o relaţie de durată. În contextul unei mobilităţi sociale accentuate, indivizii 

îşi schimbă de câteva ori pe parcursul vieţii domiciliul, locul de muncă, specializarea, prietenii 

149

sau chiar confesiunea religioasă. În aceste condiţii este aproape imposibilă o compatibilitate de 

durată între doi parteneri. 

Este posibil de demonstrat că, până şi într-o societate relativ stagnantă, probabilităţile 

matematice sunt clar defavorabile oricărui cuplu care încearcă să atingă acest ideal al împlinirii 

paralele (…). Într-o societate aflată în mişcare rapidă, în care multe lucruri se schimbă în mod 

repetat, în care soţul urcă şi coboară o diversitate de scale economice şi sociale, în care familia 

este iar şi iar despărţită de cămin şi comunitate, în care indivizii pleacă din ce în ce mai departe 

de părinţi, de religia de origine şi din ce în ce mai departe de valorile tradiţionale, este aproape un 

miracol dacă două persoane se dezvoltă în ritmuri cât de cât asemănătoare. (Toffler, 2000, p. 250) 

Tema „crizei familiei” are o istorie destul de veche în literatura sociologică, ocupând un 

loc privilegiat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, pe fundalul 

industrializării şi urbanizării accelerate din societăţile occidentale, însoţind atunci trecerea de la 

familia tradiţională la cea modernă. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea apăruseră în dezbateri 

teme precum: scăderea autorităţii patriarhale, slăbirea spiritului de obedienţă, ingerinţa statului în 

viaţa familiei sau condiţia morală precară a familiei, căreia i se propun remedii filantropice, 

moraliste sau ideologice (Mihăilescu, 1999). În perioada dintre cele două războaie mondiale, 

ideile asupra familiei se înscriu în principal într-un context demografic malthusian. Se multiplică 

discursurile pronataliste şi se promovează ideologia familiei numeroase. În acelaşi timp, sub 

influenţa psihanalizei, se subliniază pericolul intern care pândeşte familia, rezultat din presiunea 

interdicţiilor familiale. Aceste teme au îmbrăcat o formă radicală în lucrările feministe sau 

inspirate de ideologia feministă. După al Doilea Război Mondial, se afirmă tot mai frecvent tema 

statului-providenţă, care ar trebui să preia tot mai mult din 

funcţiile tradiţionale ale familiei: educarea copiilor, îngrijirea bolnavilor şi persoanelor 

vârstnice etc. Credinţa că ştiinţele sociale şi chiar descoperirile tehnologice pot veni în sprijinul 

familiei pentru a depăşi situaţia de criză a fost larg împărtăşită. „Un rol vital revine acestor 

discipline, dacă nu în schimbarea familiei sau în crearea unor standarde noi, măcar în predicţia 

trendurilor semnificative şi soluţionarea eficientă a problemelor. Cu acest suport, vom putea 

vedea familia supravieţuind în epoca tehnologiilor, a urbanizării, a mobilităţii sociale cu puţine 

cicatrici şi cu vitalitate.” (Hill, 1947, p. 130). Având resurse limitate, indivizii nu îşi pot 

reconstrui viaţa de familie singuri, însă cercetarea ştiinţifică poate furniza un suport important în 

acest sens (Burgess, 1973). Se consideră că intervenţia practică a specialiştilor joacă un rol 

hotărâtor în societatea modernă prin consiliere maritală, servicii de orientare a copilului, 

psihologie clinică etc. 

Începând cu anii ‟70, tema crizei familiei este reiterată în contextul prăbuşirii natalităţii, a 

proliferării divorţurilor şi a dinamicii „alarmante” a noilor structuri familiale: familia comasată, 

cuplurile consensuale, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale etc. 

Criza familiei nucleare standard a fost interpretată ca o manifestare a crizei generale a 

societăţii industriale. 

Ni se spune mereu că familia se destramă ori că familia e problema numărul unu. Dar 

când vorbesc despre familie, ei nu se referă la familie cu varietatea ei luxuriantă de forme 

150

posibile, ci la un anumit tip de familie: familia celui de-al Doilea Val. De obicei se gândesc la un 

soţ susţinător al familiei, o soţie gospodină şi câţiva copii mici. Deşi există multe alte tipuri, 

această formă specifică, familia nucleară, a fost idealizată de civilizaţia celui de-al Doilea Val, a 

ajuns predominantă şi s-a răspândit în toată lumea (…). Astăzi, când autorităţile ne îndeamnă să 

refacem familia, ele au în vedere familia nucleară a celui de-al Doilea Val. (Toffler, 1983, p. 281) 

Disputele privind viitorul familiei se împart în două categorii. Una mai optimistă 

consideră că familia traversează doar o perioadă exploratorie, de tatonare, în scopul unui nou 

echilibru familial. Viaţa de familie va fi reconstruită pe baza relaţiilor interpersonale de afecţiune 

şi înţelegere reciprocă. Atunci când echilibrul va fi restabilit, va apărea un nou model de viaţă 

familială, mai bine adaptat la noua situaţie şi cu alte tipuri de relaţii în interiorul familiei (familia 

echipă) (Burgess et al., 1963, p. 6). „A încerca să rezolvăm această criză a căsătoriei prin măsuri 

morale, sociale sau ştiinţifice, provenite din simpla dorinţă de a pune capăt degradării, n-ar 

însemna oare să negăm în mod arbitrar caracterul pe care pare să-l prezinte ea: acela al căutării, 

încă oarbe aproape, a unui nou echilibru al cuplului?” (De Rougemont, 2000, p. 320). 

Argumentele ţin de experienţa societăţilor occidentale şi a celor nordice în special, în care 

semnele individualizării sunt contrabalansate de revalorizarea tradiţiei, ca un pendul care se 

mişcă înapoi, după ce oamenii au fost confruntaţi cu consecinţele ideilor duse prea departe (Van 

den Akker, Halman, De Moor, 1993, p. 109). Dorinţa pentru creşterea ataşamentului faţă de 

familie este mai puternică în ţările în care schimbările în modelele familiale au fost profunde 

decât în societăţile în care aceste schimbări au avut un rol mai mic (Mihăilescu, 2000, p. 24). 

Oamenii sunt mai individualişti în atitudini decât în comportamente şi mai permisivi în 

privinţa celorlalţi decât în privinţa lor. 

Acceptarea în creştere a relaţiilor alternative nu înseamnă că oamenii se vor implica ei 

înşişi în astfel de relaţii. Căsătoria nu mai este considerată indispensabilă, dar, în acelaşi timp este 

încă preferată (…); ceea ce s-a schimbat în aceste arii ale vieţii familiale a fost o creştere a 

toleranţei pentru comportamente anterior inacceptabile, dar nu şi o creştere a implicării active în 

astfel de comportamente. (Elster, Halman, De Moor, 1993, p. 14) 

În ciuda previziunilor, comportamentele familiale relativ tradiţionale sunt încă dominante. 

Familia a rămas în esenţă aceeaşi unitate şi funcţionează în mod asemănător, cu excepţia faptului 

că este mai democratică în interior şi mai deschisă spre exterior, mai bine conectată şi integrată în 

societate. 

Cealaltă perspectivă consideră, dimpotrivă, că familia cunoaşte un declin continuu şi 

încetează să reprezinte o instituţie fundamentală în societate, rolurile sale fiind preluate de stat 

sau de alte instituţii şi actori sociali. Individualizarea, independenţa economică şi autonomia 

personală au determinat indivizii şi, în special, femeia să fie tot mai puţin dispuşi să se sacrifice 

pentru unitatea familiei. Idealul unei vieţi independente a condus adesea la disoluţia familiei şi la 

traiul în singurătate. Indivizii experimentează de-a lungul vieţii mai multe aranjamente familiale, 

chiar de tipuri diferite, adaptabile în funcţie de context. Starea de diversitate şi de „tatonare” 

devine permanentă, şi nu se va finaliza într-un nou model al echilibrului familial. Vieţile 

indivizilor au devenit autonome, autoconstruite şi autoreflexive, o „problemă” a omului cu el 

151

însuşi. „Mai mult ca niciodată, indivizii trebuie să se autosusţină, să-şi creeze biografia prin 

propriile mijloace.” (Beck, Beck-Gernsheim, 2002, p. 2). 

Familia postmodernă nu desemnează un nou model de familie şi nicio nouă etapă de 

evoluţie a familiei, ci doar una în care însăşi ideea de evoluţie nu mai stă în picioare. „Provocând 

o ruptură în modelul evoluţionist al familiei din punct de vedere istoric, încorporând atât 

elemente noi, experimentale, cât şi nostalgice, familia postmodernă pendulează înainte şi înapoi 

într-un viitor nesigur, prinsă într-o uşă rotativă fără ieşire” (Stacey, 1990, p. 18). 

Tema disoluţiei familiei a fost dezvoltată şi în discursul ştiinţific din România: „S-ar 

putea spune că familia românescă evoluează încă pe linia caracteristică poporului nostru, în ciuda 

bulversării actuale (…). Dar cât va mai putea ea, oare, să rămână o instituţie fundamentală a 

societăţii româneşti, ale cărei rădăcini se află în fondul sănătos al acestui popor?” (Mitrofan, 

1999, p. 477). Mitul declinului sau al disoluţiei „familiei aşa cum o ştim” se răspândeşte şi în 

societatea noastră la fel ca în cele occidentale, deşi, după cum vom vedea, datele utilizate în 

această lucrare demonstrează că motivele de îngrijorare sunt mai puţine. 

Perspective şi teorii sociologice asupra familiei 

Perspectivele teoretice asupra familiei au evoluat de la un consens cvasiunanim asupra 

dominaţiei familiei nucleare şi a rolului ei central în societate până la pluralitatea modelelor 

familiale alternative şi a abordărilor lor teoretice din contemporaneitate. În perioada postbelică, 

teoria standard a familiei considera familia nucleară o unitate adaptativă şi mediatoare între 

individ şi societate. Conform originii sale structural-funcţionaliste, această perspectivă susţine că 

familia îndeplineşte funcţii esenţiale pentru membrii săi şi pentru societate. Studiile feministe au 

avut un impact hotărâtor asupra evoluţiilor teoretice asupra familiei. Teoriile cu nivel mare de 

generalitate au început să fie înlocuite cu teorii de rang mediu şi mic. Evoluţia perspectivelor de 

abordare a familiei este consonantă cu evoluţia teoretică generală din sociologie şi din ştiinţă în 

general – de la abordări complexe, la nivel macro (funcţionalism, conflictualism), la abordări 

specifice, la nivel micro, adesea strict contextuale. Începând cu anii ‟80 putem vorbi de o 

pluralitate teoretică în domeniul sociologiei familiei şi de tot mai multe abordări preluate din alte 

domenii, familia fiind un domeniu care se intercondiţionează cu toate palierele vieţii sociale. 

Departe de a fi o trecere în revistă exhaustivă a acestora, lucrarea prezintă, selectiv, o scurtă 

descriere a câtorva dintre aceste teorii. 

Perspectiva funcţionalistă 

„Nicio altă instituţie socială nu mai este responsabilă de desfăşurarea la fel de multor 

funcţii” (Coleman şi Cressey, 1990, p. 148), ceea ce face ca familia să fie „unitatea de bază a 

societăţii”. Perspectiva funcţionalistă pune accentul pe proprietăţile structurale şi pe funcţiile 

sistemelor familiale. 

Perspectiva structural-funcţionalistă asupra familiei formează un grup comun de explicaţii 

152

cu analiza sistemică. Conform acestora, familia poate fi considerată un sistem finalist, care este 

influenţat şi influenţează la rândul său mediul mai general (societatea), într-un echilibru relativ. 

Teoria sistemică plasează explicaţiile fenomenelor de la nivelul familiei în principal la nivelul 

structurii şi al funcţiilor, al relaţiilor dintre sisteme şi subsisteme, şi nu la nivelul indivizilor. 

Familia are toate caracteristicile necesare unui subsistem (Morgan, 1985, p. 134): 

– elementele familiei sunt legate între ele, sunt interrelaţionate; 

– un element al familiei nu poate fi înţeles izolat de întreg sistemul; 

– funcţionarea familiei nu se realizează doar prin înţelegerea fiecărui element în parte; 

– structura şi organizarea familiei sunt factori importanţi în determinarea 

comportamentului membrilor familiei; 

– patternurile tranzacţionale ale familiei modelează comportamentul membrilor acesteia. 

La fel ca şi celelalte instituţii sociale, familia trebuie să realizeze anumite funcţii care, în 

general, pot fi reduse la următoarele (Vander Zanden, 1988, p. 336): reproducere (prin copii 

familia asigură perpetuarea unei comunităţi sau societăţi), socializarea copiilor (transmiterea 

modelelor culturale dominante în societate), îngrijire, protecţie şi sprijin emoţional (îngrijirea şi 

protecţia copiilor, a bătrânilor, a persoanelor bolnave, dragoste, securitate, sentiment de 

bunăstare), conferirea unui status (prin intermediul relaţiilor de rudenie şi a altor relaţii de grup) 

şi reglementarea comportamentului sexual. 

George Murdock (1967) arăta că familia permite realizarea a patru funcţii fundamentale 

pentru viaţa socială: sexuală şi reproductivă (fără de care societatea s-ar stinge), economică (fără 

de care viaţa ar înceta) şi educaţională (fără de care cultura s-ar sfârşi). Conform lui Parsons, 

există două cerinţe funcţionale la nivelul familiei: o funcţie expresivă, în vederea îndeplinirii 

nevoilor de dezvoltare şi emoţionale, şi o funcţie instrumentală, care asigură o bună funcţionare a 

cerinţelor economice şi o distribuire cât mai bună a resurselor (Parsons, 1998). H. Stahl clasifică 

funcţiile familiei în două mari grupuri: funcţii interne, care asigură securitatea şi afecţiunea 

membrilor săi, şi funcţii externe, care contribuie la integrarea membrilor în societate (apud 

Voinea, 1993, p. 23). Dintr-un punct de vedere mai nou, având în vedere şi recentele transformări 

din sfera familiei, cercetători americani contemporani găsesc că funcţiile familiei sunt: 

reproducerea (înlocuirea generaţiei pasive şi a celor decedaţi), susţinerea mamei şi a copilului în 

perioada lor critică, socializarea tânărului, suport şi protecţie pentru membri, pentru copii, dar şi 

pentru adulţi, mai ales în caz de boală sau îmbătrânire, atribuirea unui status, transferul de 

venituri (Coleman şi Cressey, 1990, p. 148). 

Teza lui Parsons conform căreia familia este un subsistem care comunică cu întreg mediul 

social este continuată de Katz şi Kahn, care clasifică familiile astfel: familii deschise, care 

păstrează un proces de schimb permanent cu mediul înconjurător, proces în urma căruia se 

înregistrează anumite inputuri în familie (bani, resurse, prestigiu, stigmă, mesaje ideologice etc.), 

dar şi outputuri (lucrători, persoane specializate într-o meserie, persoane socializate etc.), şi 

familii închise, care nu reuşesc să păstreze acest schimb. 

Teoriile sistemice au fost fructuoase în special pentru practicienii din domeniul familiei, 

dând posibilitatea de a înţelege problemele în contextul familiei ca întreg şi de a nu plasa 

153

vina/responsabilitatea la nivelul unui anumit membru al ei. 

Perspectiva interacţionist-simbolică 

Indivizii reacţionează în funcţie de semnificaţiile atribuite lucrurilor înconjurătoare, iar 

pentru a înţelege comportamentul social, cercetătorii trebuie să înţeleagă aceste semnificaţii. 

Simbolurile atribuite obiectelor sunt construite în urma interacţiunilor sociale în care sunt 

implicaţi indivizii, fiind adaptate şi modificate printr-un proces interpretativ. Familia este o 

unitate de personalităţi aflate în interacţiune. Rolurile sunt construite ca urmare a negocierilor din 

interiorul familiei. 

Interacţionismul simbolic (Blumer, 1969) se concentrează asupra modurilor de formare a 

semnificaţiilor prin intermediul interacţiunii. Oamenii sunt fiinţe sociale care atribuie sens 

acţiunilor lor prin relaţionarea cu ceilalţi. Studiul interacţiunii sociale duce la o mai bună 

înţelegere a sistemelor şi instituţiilor sociale, ele depinzând practic de schemele de interacţiune 

socială în care se implică indivizii (Giddens, 2000). 

În percepţia sinelui şi a lumii o importanţă considerabilă îl are „rolul” pe care trebuie să îl 

interpreteze individul în raport cu ceilalţi sau cu anumite situaţii de viaţă. Exercitarea rolurilor în 

cadrul familiei este rezultatul unui proces de învăţare socială. Majoritatea problemelor care apar 

la nivelul familiei se datorează aşteptărilor nerealiste între membri, definiţiilor inadecvate, 

idealurilor romantice despre iubire ş.a.m.d. 

Comportamentul uman nu este mecanic, nu este un „dat”, ci se construieşte în mod 

selectiv şi creativ. Prin intermediul interacţiunii şi al interpretării simbolurilor se obţin noi 

înţelesuri atât despre lume, cât şi despre sine. 

Familia este o entitate dinamică în cadrul căreia oamenii îşi modelează continuu relaţiile 

şi construiesc o existenţă de grup. Din punctul de vedere al interacţionalismului simbolic, 

căsătoria implică un proces de redefinire, de restructurare simbolică permanentă. Soţii îşi 

redefinesc reprezentările despre ei înşişi, despre viaţa lor cotidiană, despre experienţa lor trecută 

şi despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii şi colegii sunt redefinite în consens cu aşteptările 

partenerului. Naşterea copiilor impune o nouă remodelare a relaţiilor dintre parteneri. Întreaga 

viziune asupra lumii suferă transformări. Cuplul construieşte o biografie comună, cu o memorie 

coordonată în comun. 

Teoria conflictului 

Familia este concepută ca un sistem de reglementări conflictuale permanente. Este un 

aranjament social în care, inevitabil, unii dintre membri beneficiază mai mult decât ceilalţi. 

Marx şi Engels prezintă familia ca o unitate socială ce reproduce la scară redusă 

conflictele dintre clasele sociale. Familia este, în fond, prima formă de antagonism de clasă în 

care bunăstarea unui grup este derivată din represiunea şi mizeria celuilalt grup, putându-se 

explica în acest fel şi dezorganizarea accentuată a familiilor sărace. Engels arăta că opresiunea 

154

femeii în familie a fost prima formă de exploatare umană. „Familia tradiţională este organizată în 

beneficiul bărbatului pe seama soţiei lui. Soţul are mai multă autoritate, prestigiu şi independenţă, 

în timp ce soţia e constrânsă să îndeplinească un rol subordonat.” (Coleman şi Cressey, 1990, p. 

150) 

Randall Collins (1975) consideră că în raporturile de familie femeia e o victimă 

permanentă. Freud şi Simmel arată cum relaţiile intime nu sunt doar relaţii de dragoste, ci şi 

antagonice. Membrii familiei se confruntă cu două solicitări conflictuale: soţii concurează între ei 

pentru autoritate şi privilegii şi, în acelaşi timp, cooperează pentru a putea supravieţui. 

Teoria conflictualistă propune aşadar conflictul (determinat de lipsa resurselor, 

incompatibilitatea scopurilor etc.) ca parte a vieţii de zi cu zi. Conceptul de putere este central. 

Resursele disponibile în cadrul familiei sunt mijloacele prin care un membru poate dobândi 

putere asupra celorlalţi. Distribuţia inegală a puterii apare ca urmare a unui mecanism structural 

de management al conflictului. Diferenţele de putere pot fi ele însele surse ale conflictelor din 

familie. 

Eshleman (1997) consideră conflictul o activitate naturală şi inevitabilă în interacţiunea 

umană, inclusiv în sistemul familial şi în cadrul interacţiunilor maritale, fără a fi neapărat 

distrugător, ci mai degrabă capabil să consolideze relaţia partenerilor, care ar putea să o considere 

mai valoroasă. 

Instituţia familiei este organizată sub forma unui sistem care îndeplineşte anumite funcţii, 

fiind integrată în sistemul social. Aceste funcţii sunt menţinute deoarece membrii familiei sunt 

călăuziţi de interese şi valori comune, menţinând ordinea şi buna funcţionare a instituţiei familiei 

prin consens. În momentul în care aceste interese nu mai sunt împărtăşite de membrii familiei sau 

atunci când indivizii încep să se orienteze după un alt sistem de valori, apare conflictul. Poate 

apărea conflictul de roluri, când unul dintre membrii familiei nu îşi îndeplineşte rolul aşteptat sau 

îl îndeplineşte deficitar. Pot apărea conflicte valorice, dacă partenerii încep să aibă aşteptări sau 

reprezentări diferite asupra familiei. Cu toate acestea, conflictul nu implică în mod necesar o 

scindare, o ruptură, ci mai degrabă negocieri şi încercări de mediere. Procesul de negociere care 

intervine în urma desfăşurării conflictului trebuie să aibă de asemenea în vedere empatia, 

capacitatea de înţelegere a celuilalt, de interiorizare a sentimentelor partenerului şi încercarea de 

a reevalua întregul model de funcţionare al familiei. 

Pentru conflictualişti, „soluţia la problemele familiale va veni doar odată cu sporirea 

egalităţii, atât în cadrul familiei, cât şi în societate ca întreg” (Coleman şi Cressey, 1990, p. 150). 

Aplicaţiile teoriei conflictului au fost dezvoltate mai ales în domeniul violenţei domestice şi al 

studiilor de gen. 

Teoria schimbului social 

Această teorie este utilizată cu precădere în economie sau antropologie, însă a fost folosită 

şi în studiile sociologice despre familie. 

Interacţiunile dintre indivizi presupun întotdeauna costuri şi recompense, la care se 

155

adaptează reciproc. Căsătoriile se destramă atunci când unul sau ambii parteneri nu mai găsesc 

satisfăcătoare recompensele din interiorul familiei în comparaţie cu cele pe care le-ar putea 

dobândi în afara ei. Indivizii fac, de regulă, două tipuri de comparaţii: relativ la ceilalţi (spre 

exemplu, compară beneficiile dobândite de ei cu cele dobândite de ceilalţi din căsătorie) şi relativ 

la alternativele posibile (în acelaşi caz, pot compara beneficiile şi costurile pe care le-ar putea 

avea dacă ar divorţa). 

Teoria schimbului a fost folosită în studiile privind alegerea partenerului marital, calitatea 

relaţiei maritale, conflictele maritale şi chiar în studiile despre divorţ. 

Perspectiva feministă 

Aceasta a contribuit la „demistificarea” familiei şi a rolurilor de gen. Familia este puternic 

stratificată, bărbaţii primind mai multe recompense comparativ cu femeile. Diviziunea de gen a 

sarcinilor domestice este inegală, femeia contribuind mai mult şi primind mai puţin. Relaţiile 

dintre soţi sunt relaţii de putere în care domină bărbatul. În ciuda schimbărilor din ultimele 

decenii, ideologiile profamiliste care promovează familia de tip tradiţional şi rolul tradiţional al 

femeii sunt încă puternic valorizate şi conduc la asumarea acestei poziţii de către femei. Familia 

însăşi reprezintă un concept puternic ideologizat, care ascunde sistemul fundamental al relaţiilor 

de gen. Una dintre cele mai evidente aplicaţii ale teoriilor feministe o reprezintă studiul diviziunii 

muncilor domestice. 

Rolurile de sex (sex roles) vizează acele elemente determinate biologic, însă rolurile de 

gen (gender roles) reprezintă aşteptările societăţii. Feminismul susţine că rolurile sexuale nu fac 

decât să menţină femeile subordonate bărbatului, într-o societate patriarhală în care bărbaţii îşi 

apără interesele prin menţinerea statu-quoului (Richmond Abbott, 1992). 

Feminismul pune în evidenţă discriminările determinate de rolurile sociale de gen şi le 

pune practic sub semnul întrebării, în ideea unei redefiniri, a unei reevaluări. „Construit social, 

individul poate fi deconstruit.” (Mihăilescu, 1997, p. 209) Prin învăţare socială, indivizii se vor 

putea obişnui cu timpul şi cu femei care ocupă posturi de conducere, dar şi cu bărbaţi care au 

grijă de copii şi gospodărie. 

Sistemul stereotipurilor de gen afectează practic toate domeniile sociale, de la familie, 

muncă, sistemul economic şi chiar cel politic până la religie şi educaţie. Întreaga viaţă socială 

este guvernată de aceste stereotipuri cărora atât bărbaţii, cât şi femeile tind să se conformeze. Mai 

mult, orice încercare de a ieşi din atributele rolului stabilit de societate atrage sancţionarea şi 

chiar stigmatizarea persoanelor. 

Teoria ciclului vieţii familiale 

Teoria se referă la trecerea individului, în timp, prin anumite etape semnificative în cadrul 

vieţii de familie, fiecare etapă conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii prescrise social. Astfel, în 

evoluţia familiei se pot desprinde anumite momente-cheie care implică schimbări: apariţia 

156

copiilor, căsătoria şi plecarea lor din sânul familiei, moartea soţului sau a soţiei. 

Spre exemplu, un model standard al ciclului de viaţă pentru familia românească (Mezei, 

1989) avea la momentul elaborării (o anchetă din 

1987) o durată totală de 37,2 ani şi cuprindea şase stadii: 

1. formarea căsătoriei – durata medie: 1,7 ani; 

2. extensia (naşterea primului copil – naşterea ultimului copil) – durata medie: 5,7 ani; 

3. extensia completă (naşterea primului copil – primul copil părăseşte căminul) – durata 

medie: 21,9 ani; 

4. contracţia (primul copil părăseşte căminul – ultimul copil părăseşte căminul) – durata 

medie: 5,7 ani; 

5. contracţia completă (ultimul copil părăseşte căminul – decesul unuia dintre soţi) – 

durata medie: 0,5 ani; 

6. disoluţia familiei (decesul primului soţ – decesul supravieţuitorului) – durata medie: 

11,7 ani. 

Teoria ciclului de viaţă e o abordare dinamică: viaţa de familie se dezvoltă în timp, 

traversând mai multe stadii. Chiar abordarea teoretică a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, 

de la un model determinist de evoluţie a familiei, cu stadii universale, la o diversitate de modele, 

adaptabile unui tip de familie sau altul. Recent, accentul a fost mutat de la familie la individ, 

familia însăşi fiind doar o etapă în ciclul vieţii sale. 

Probleme actuale 

Preocupările teoretice din ultimele decenii pot fi cu greu integrate în abordările amintite. 

Dezinstituţionalizarea, individualizarea şi democratizarea vieţii de familie sunt procesele cel mai 

frecvent amintite în discursurile de specialitate. 

În tradiţia lui Ulrich Beck, se consideră că schimbările de la nivelul familiei constituie 

rezultatul tendinţelor pe termen lung din societăţile moderne de a acorda o autonomie crescută 

indivizilor. Individualizarea a condus la eliberarea de responsabilităţile de tip tradiţional şi la 

emanciparea personală. Ca rezultat, familia ca model standard de convieţuire a fost înlocuită de o 

multitudine de stiluri de viaţă. 

Legăturile familiale tradiţionale au fost înlocuite de „relaţiile pure” (Giddens, 2000) ca 

fundament al vieţii personale. O relaţie pură se construieşte pe comunicare emoţională, 

recompensele derivate din această comunicare fiind baza principală pentru continuarea relaţiei. 

Nu este menţinută de factori exteriori, ci construită de participanţi prin efortul lor personal. 

Intimitatea devine baza relaţiei de cuplu, fie că aceasta se finalizează prin căsătorie sau doar prin 

coabitare informală. Accentul este plasat asupra relaţiei, şi nu asupra instituţiei căsătoriei. 

Familia tradiţională 

157

Modelul tradiţional de familie este larg răspândit în Europa (Occidentală) până spre 

sfârşitul secolului al XIX-lea, iar referinţa principală este familia extinsă/lărgită, cel mai adesea 

stabilită pe un teritoriu agricol patrimonial (de unde şi denumirea de „patriarhală”). Mulţi autori 

au considerat că tipul extins al familiei, caracteristic societăţilor agrare tradiţionale, oferă 

numeroase avantaje faţă de alte forme de familie. Conform lui Voinea (1993, p. 35), acestea pot 

fi sistematizate astfel: 

a) capacitate sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea familiei, 

bolnavilor, vârstnicilor); 

b) posibilitatea de a acumula mai multe resurse; 

c) durabilitatea şi continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condiţiile dispariţiei 

unuia dintre membrii familiei; 

d) influenţa mai mare pe care o poate exercita asupra comunităţii locale (mai ales în 

mediul rural). 

Studiile demonstrează însă că în Europa Occidentală sau în Statele Unite acest tip de 

familie nu a fost niciodată dominant (Saxton, 1986). Familia lărgită, cu multe generaţii sub 

acelaşi acoperiş, a reprezentat mai degrabă modelul ideal, puternic valorizat. Media gospodăriei 

nu a fost mai mare de trei până la cinci membri (Saxton, 1986, p. 368). Cercetări ale unor istorici 

(Laslett, 1980) au demonstrat că dimensiunea medie a gospodăriei în Anglia (incluzând servitorii) 

se situa în jurul a 4,5 membri începând cu secolul al XVI-lea şi a rămas constantă de-a lungul 

industrializării până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a început să înregistreze un declin 

până la trei membri la începutul secolului XX (Morgan, 1985, p. 164). În plus, gradul de 

coabitare intergeneraţională era de asemenea redus, dacă ţinem cont de mortalitatea deosebit de 

ridicată din vremea respectivă. 

Există mai degrabă o puternică mitologie privind familiile extinse. Majoritatea familiilor 

din societatea preindustrială au fost grupuri independente, nucleare. Părinţi, copii, bunici sau alte 

rude colaterale trăind şi muncind împreună reprezintă mai degrabă „familia clasică a nostalgiei 

Vestului” (Morgan, 1985, p. 162) decât o realitate. 

Deşi tipul extins de familie nu a reprezentat modelul cel mai răspândit, ci mai degrabă cel 

mai puternic idealizat, poate fi considerat caracteristic societăţii preindustriale prin atributele 

asociate: rolul fundamental în societate, funcţiile de bază pe care le îndeplineşte, distribuţia 

inegală a statusurilor şi rolurilor, relaţiile strict reglementate dintre membri, autarhia şi izolarea 

de societate. 

Familia tradiţională reprezenta o instituţie conservatoare, în care sistemul valoric era 

puternic modelat de valorile religioase şi se baza pe păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor, pe 

exercitarea unor reguli rigide care să menţină stabilitatea şi aşa-numitul „spirit de clan” 

(Mitrofan, Ciupercă, 1998). Familia tradiţională era o comunitate închisă. Loialitatea faţă de 

familie este mai presus de interesul propriu. „Spiritul de clan (…) conduce la o moralitate dublă, 

în care obligaţiile morale faţă de autorităţile de tot felul sunt mai puţin importante decât cele faţă 

de rude (…) în cadrul familiilor este concentrat foarte mult capital social, dar în afara lor există 

relativ puţin.” (Fukuyama, 2002, p. 48) 

158

Din punct de vedere economic, familia tradiţională se baza pe o economie de subzistenţă, 

„reprezenta unitatea fundamentală de producţie, care furniza nu numai hrana, ci şi o mulţime de 

obiecte necesare în gospodărie” (Fukuyama, 2002, p. 50). Economia gospodăriei era una 

autarhică de subzistenţă, un indicator al circuitului închis al familiei şi al tuturor activităţilor şi 

funcţiilor pe care le îndeplinea familia tradiţională (Vlăsceanu, 2007, p. 186). Producţia şi 

consumul erau realizate în cadrul gospodăriei, la ele participând toţi membrii familiei. 

La nivelul funcţiilor, familia tradiţională asigura totalitatea nevoilor individului, de la 

funcţia de reproducere, educaţia copiilor, îngrijirea bătrânilor până la transmiterea tradiţiilor şi 

obiceiurilor culturii respective. Pentru că funcţia dominantă a familiilor tradiţionale era de 

reproducere, era mai puţin importantă perspectiva dezvoltării personalităţii părinţilor sau copiilor. 

Rolurile sunt distribuite conform ierarhiei, conformismului şi puterii. Acestea definesc un 

stil de viaţă al familiei ce consacră superioritatea părinţilor asupra copiilor, a vârstnicilor asupra 

tinerilor, a bărbaţilor asupra femeilor, a fraţilor mai mari asupra celor mai mici etc. Relaţiile de 

gen erau asimetrice, bărbatul deţinând poziţia privilegiată. 

Familia modernă 

Modernizarea instituţiei familiale este un proces de adaptare la schimbările produse de 

revoluţia industrială, de revoluţiile politice, dar şi un participant activ la schimbare, cu rol esenţial 

în cristalizarea valorilor comportamentale moderne. 

Armonia şi cursul „natural” al vieţii de familie în comunităţile tradiţionale au fost 

tulburate de schimbările macrosociale care au avut loc odată cu dezvoltarea urbană şi 

industrializarea. Modernitatea aduce, pe de o parte, importante schimbări la nivel societal, iar pe 

de alta, transformarea structurii familiale şi o reorientare a stilului de viaţă. Se configurează o 

nouă ordine socială şi o nouă structură socială pe bazele cărora apar noi stiluri de viaţă. 

Conform analizei lui Weber (1978, p. 880), decăderea familiei tradiţionale este corelată cu 

naşterea „spiritului calculativ” şi a întreprinderii capitaliste, mai multe mecanisme cauzale 

conducând la aceste transformări: 

– sporirea mijloacelor şi resurselor economice; 

– decăderea pământului ca valoare economică (fiind înlocuit cu banul); 

– diviziunea proprietăţii odată cu reducerea dimensiunii familiale: de la proprietăţi largi 

ale familiei extinse la ferme mici, individuale; 

– activitatea economică se produce în afara familiei: ocupaţia se exercită în birouri, 

ateliere, magazine; familia devine predominant unitate de consum, şi nu de producţie; 

– eliminarea dependenţei întreprinderii de familie (reglementarea juridică a proprietăţii 

private, a falimentului, a registrelor comerciale, contabilităţii); 

– autoritatea parentală (sau a clanului) devine iraţională şi nu mai este 

dublată de puterea economică; 

– dezvoltarea diferenţierii sociale, care a dus la geneza aspiraţiilor individuale în 

defavoarea celor de grup; 

159

– educaţia nu se mai face predominant în familie, locul acesteia e preluat de şcoli, 

biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Astfel valorile culturale ale individului 

pot deveni diferite de cele ale familiei de origine; 

– protecţia individului începe să fie exercitată de către stat, care tinde să înlocuiască rolul 

familiei în această privinţă. 

Familia nucleară a devenit modelul ideal deoarece corespundea perfect cerinţelor 

contextului social: „producţie în masă, cu valori şi stiluri de viaţă în mare măsură comune, o 

putere birocratică şi ierarhică şi o separare netă între viaţa de acasă şi viaţa profesională” (Toffler, 

2000, p. 142). Familia nucleară reprezenta „unitatea minimală panumană a organizării sociale” 

(Iluţ, 2005, p. 72). 

Dacă în comunităţile tradiţionale familia era o unitate închisă, toate activităţile 

desfăşurându-se în cadrul gospodăriei, societatea industrială face ca individul, prin intermediul 

ocupaţiei să participe la viaţa publică şi să deschidă familia către exterior. Aşadar familia a fost 

nevoită să se adapteze modelului industrial, la nivelul structurii şi al stilului de viaţă. A început să 

se pună foarte mult accentul pe dezvoltarea personală, pe nevoia de independenţă şi pe libertatea 

alegerii partenerului. Nevoia de intimitate, funcţia de solidaritate devin tot mai importante. 

„Principala distincţie dintre familia tradiţională şi cea modernă priveşte primordialitatea 

obligaţiilor şi a afecţiunii.” (Chipea, 2001, p. 267) 

Un aspect esenţial pentru familia nucleară din perioada industrială îl reprezintă apariţia 

instituţiilor, care au preluat din funcţiile tradiţionale ale familiei, de la cea economică până la cea 

de socializare şi de educare a copiilor. Alte funcţii s-au menţinut, însă au suferit modificări 

importante în conţinut (Voinea, 2005a). 

Separarea vieţii profesionale de mediul familial a întreţinut diviziunea sexuală a muncii şi 

inegalitatea între membrii familiei, bărbatul deţinând în continuare o poziţie privilegiată. Femeile 

încep însă să îşi construiască autonomia, încercând să îşi depăşească datoriile casnice şi să se 

afirme tot mai mult pe plan economic. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei în 

activităţi profesionale extrafamiliale determină noi configuraţii ale raporturilor dintre cei doi 

parteneri, în sensul unor redefiniri ale rolurilor acestora. Astfel, apariţia şi proliferarea carierei 

profesionale şi a traiectoriei sociale feminine au complicat relaţiile din interiorul familiei. Familia 

modernă se caracterizează prin flexibilizarea structurii de autoritate şi putere. Totuşi, în lupta cu 

rolurile de gen tradiţionale, femeile ajung să fie prinse în conflictul dintre autonomia maritală şi 

dependenţa economică pe care piaţa muncii îl generează şi îl întreţine într-un cerc vicios 

(Vlăsceanu, 2007, p. 186). Deciziile egalitare apar mai degrabă în probleme de creştere a copiilor 

sau loisir, nu şi în cele financiare (Chipea, 2001). 

Sintetizând, principalele transformări ale instituţiei familiale datorate modernizării pot fi 

rezumate după cum urmează: 

– modelul nuclear de familie devine puternic idealizat; 

– autoritatea patriarhală este în scădere şi creşte rolul individului în decizia 

asupra momentului căsătoriei şi a alegerii partenerului; 

– mobilitatea spaţială, neolocaţia; 

160

– parte dintre funcţiile familiei (economică, educaţional-socializatoare) încep să 

fie preluate de alte instituţii (piaţa, statul, şcoala); 

– familia îşi diminuează rolul economic, conservând numai funcţia de consum, 

menajul comun; 

– femeia începe să pătrundă pe piaţa muncii; 

– tendinţa de egalizare a rolurilor domestice; 

– schimbarea perspectivei asupra valorii copilului în familie: nu mai reprezintă 

forţă de muncă, ci are valoare în sine; costul său devine tot mai ridicat; se 

reduce numărul de copii ai cuplului; 

– deşi în proces de transformare, familia îşi conservă statutul de instituţie 

fundamentală în societate. 

Sociologia familiei moderne 

Relaţia dintre sociologia familiei şi teoriile modernităţii poate fi demonstrată prin apel la 

nenumărate surse, de exemplu scrierile notabile ale lui Talcott Parsons sau Ernest Burgess 

(Cheal, 1993). 

Familia nucleară modernă sau „familia normală” (Parsons, 1998) ori 

„familia standard” (Scanzoni, 2003) are câteva caracteristici esenţiale 

(Skolnick şi Skolnick, 1974, p. 78): 

• Familia nucleară e universală, existând în toate societăţile umane, din toate timpurile. 

• Ea reprezintă unitatea de bază a societăţii, garantând supravieţuirea şi stabilitatea întregii 

societăţi. 

• Familia extinsă, clanul, societatea însăşi sunt combinaţii ale familiei nucleare. 

• Este bazată pe diviziunea muncii între soţi, bărbatul jucând rolul „instrumental” al 

conducătorului, al celui care asigură şi protejează familia, iar femeia jucând rolul „expresiv” de 

îngrijire a gospodăriei 

şi de menţinere a climatului afectiv, emoţional. 

• Funcţia majoră este socializarea copiilor. Fără familia nucleară, socializarea adecvată a 

indivizilor ar fi imposibilă. 

• Alte tipuri de familii sunt considerate deviante de restul societăţii, dar şi de participanţii 

la ele şi sunt în mod fundamental instabile şi nefuncţionale. 

Concepţia potrivit căreia bărbatul ar trebui să asigure necesarul material al familiei iar 

femeia ar trebui să se ocupe de treburile casnice şi îngrijirea copiilor a fost susţinută în toate 

disciplinele care au studiat familia: psihiatria clinică (Bowlby, Winnicott), medicina (Spock), 

sociologia (Parsons) şi dreptul, ştiinţele educaţiei sau asistenţa socială. Familia de acest tip a fost 

raţionalizată drept „naturală” (biologică universală) şi necesară, reflectând un imperativ general 

uman. Această concepţie a dominat întreaga cercetare în domeniul familiei din anii ‟50 până în 

anii ‟70. 

Burgess (1963) definea familia drept „o unitate de indivizi aflaţi în interacţiune” sau, mai 

161

simplu, o unitate de interacţiuni. În anii ‟20, familiile americane studiate erau clasificate în 

„puternic integrate” şi „neintegrate sau slab integrate”, acestea din urmă fiind rezultatul unui 

proces temporar de dezorganizare socială. Burgess descoperă o diferenţă enormă între familia din 

trecut şi familia din perioada în care a studiat-o (1920-1940) şi pe care a numit-o „familia 

modernă”. Caracteristica distinctă a acesteia din urmă este dimensiunea redusă datorată unui 

proces de emancipare de sub controlul grupului de rudenie. 

În corespondenţă cu evoluţiile de la nivel macrosocial, Burgess considera că familia 

americană se află într-o stare de tranziţie de la instituţional la parteneriat. În trecut, securitatea 

familiei era asigurată prin presiunea legislativă, a normelor sociale şi tradiţiilor, prin opinia 

publică în general. Controlul era asigurat în interiorul familiei prin autoritatea capului familiei, 

prin educaţia severă dată de părinţi copiilor, prin ritualuri private sau publice. Rezultatul slăbirii 

controlului social a fost instaurarea unui proces de dezorganizare familială, caracterizat prin 

incertitudine normativă, relativizarea comportamentelor şi dezintegrarea relaţiilor. După o 

perioadă de adaptare, familia va cunoaşte un proces de reorganizare care îşi are sursa în dorinţele 

şi capacităţile indivizilor de a-şi construi o viaţă cu sens, şi mai puţin în suportul instituţional aflat 

în declin. Viaţa de familie, estima Burgess, va fi reconstruită pe baza relaţiilor interpersonale de 

afecţiune şi înţelegere reciprocă, rezultatul fiind familia echipă/parteneriat. 

Ulterior, Burgess (1973) a revenit asupra estimărilor pozitive, considerând că indivizii nu 

îşi pot reconstrui viaţa de familie singuri, utilizând numai resursele lor limitate, cercetarea 

ştiinţifică putând juca un rol important în acest sens. Intervenţia practică a specialiştilor joacă un 

rol hotărâtor în societatea modernă prin intermediul unor instrumente precum consilierea 

maritală, serviciile de orientare a copilului, psihologia clinică etc. 

Perspectiva lui Burgess asupra familiei ilustrează câteva asumpţii foarte răspândite în 

literatura de specialitate a vremii: 

– emanciparea indivizilor este o consecinţă pozitivă a progresului atât timp cât nu 

depăşeşte capacitatea de integrare socială a societăţii; 

– formele „normale” de familie sunt funcţionale şi adaptative; 

– dezorganizarea socială este un efect al procesului de modernizare, dar reprezintă o stare 

temporară şi reversibilă; 

– raţionalitatea, în particular cunoaşterea ştiinţifică şi tehnologică, este capabilă să 

restaureze echilibrul social. 

Sociologia familiei a lui Burgess relevă faptul că teme precum emanciparea femeii, 

conflictul de gen, creşterea divorţialităţii, modelele de familie alternative nu sunt noi în literatură, 

ci au fost subiecte de dezbatere începând cu anii ‟20 în societăţile occidentale. După aproape 

jumătate de secol, începând cu anii ‟60, atenţia sociologilor s-a îndreptat din nou asupra 

schimbărilor de la nivelul familiei şi a apariţiei noilor forme de familie, descrise în prezent în 

termeni precum: stiluri de viaţă alternative, diversitate familială, pluralism. Are loc trecerea de la 

modelul nuclear standard de familie, care nu mai este adecvat societăţii contemporane, la modelul 

diversităţii familiale. Acest model al diversităţii nu poate fi însă integrat uşor în teoriile despre 

schimbarea socială. Aşa cum arăta şi Burgess, o asemenea perspectivă presupune convergenţa 

162

către o stare de echilibru, către o standardizare culturală a modelului familial. Dacă presupunem 

că diversitatea familială reprezintă o stare de durată, vechile abordări privind schimbarea socială 

nu mai sunt adecvate, iar teoriile trebuie regândite prin prisma conceptului de familie 

postmodernă. 


Schimbările din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în 

faţa unei noi civilizaţii, diferită de cea industrială şi denumită postindustrială, postmodernă 

(Baudrillard, Lyotard), a doua modernitate sau modernitate reflexivă (Beck, 1995), modernitate 

târzie, înaltă, radicalizată (Giddens, 1990), modernitate lichidă (Bauman, 2000). 

În economie se consolidează procesul de globalizare, se constituie corporaţiile 

multinaţionale, se instaurează predominanţa sectorului terţiar (al serviciilor) şi se accentuează 

investiţia în „imaterial” (nu în materii prime sau salarii, ci în marketing, publicitate, management, 

informatizare). În politică asistăm la predominanţa politicii locale şi sectoriale, la constituirea 

regionalismului, la apariţia unor mişcări sociale şi politice ale minorităţilor (nu sindicaliste, ca în 

epoca modernă, ci mişcări ale minorităţilor sexuale, etnice, rasiale, mişcări feministe, ecologiste). 

Critica socială nu mai e ancorată într-o filosofie clar enunţată, ci este mai degrabă pragmatică. În 

morală se prefigurează epoca permisivităţii: totul e contestabil, nu există reguli şi nici soluţii 

garantate, orice judecată de valoare trebuie emisă în funcţie de context. În comunicare are loc o 

adevărată revoluţie ale cărei consecinţe se resimt la nivelul întregii societăţi. Apar noi tipuri de 

mass-media, tehnologii de comunicare, se generalizează telefonia mobilă, începând cu anii ‟90 

putem vorbi de o adevărată „eră a internetului”. 

Toate aceste transformări şi altele, nemenţionate din criterii de economie a lucrării, au 

generat schimbări semnificative în stilurile de viaţă ale indivizilor. La nivel valoric se poate vorbi 

despre o filosofie a libertăţii şi experimentării bazată pe toleranţă, o nouă fază a consumerismului 

(anticonsumerism sau consumerism lucid), un hedonism controlat, apariţia unor modalităţi de 

petrecere a timpului liber în care „jocul” devine foarte important. 

Elementele modernităţii au fost remodelate în funcţie de evoluţia societăţii şi a nevoilor 

pe care indivizii au început să le resimtă. Societatea modernă a devenit o entitate îndreptată spre 

diversitate, spre afirmarea individualităţii, spre tehnologie şi spre un nou tip de consum. Fără a 

asista la o dispariţie a specificului modernităţii, avem de-a face cu o accelerare şi o intensificare a 

fenomenelor apărute în acea perioadă (Beck, 1995; Vlăsceanu, 2007). 

Schimbarea majoră vizează trecerea de la modelul familiei nucleare la o diversitate de 

modele familiale, ceea ce nu echivalează cu sfârşitul tipului nuclear, după cum nici impunerea 

acestuia nu a însemnat sfârşitul familiei tradiţionale extinse. Familia nucleară încetează să mai fie 

tipul ideal, dominant al societăţii, devenind doar unul din multitudinea de tipuri familiale 

existente. 

Voinea (1994, p. 503) identifică câteva mecanisme cauzale esenţiale în „restructurarea 

familiei” şi care au condus la dezvoltarea unor modele alternative ale vieţii de familie: 

163

• Angajarea femeilor în activităţi extrafamiliale, creşterea gradului de ocupare a femeilor 

pe piaţa muncii şi a dorinţei lor de promovare socială, care au afectat puternic funcţiile 

economice şi socializatoare ale familiei, au condus la diminuarea autorităţii masculine, la 

scăderea fertilităţii şi la creşterea probabilităţii de divorţ. 

• Mobilitatea teritorială sub forma unei migraţii, definitive sau temporare, care contribuie 

la modificarea modelelor tradiţionale, prin extinderea ariei de selecţie a partenerului; 

• Procesele de urbanizare şi modernizare care permit apariţia uniunilor consensuale, 

hetero- sau homosexuale, a căsătoriilor de probă etc.; 

• Creşterea gradului de şcolarizare a populaţiei, a nivelului de instruire a femeii, care 

influenţează atitudinea faţă de căsătorie, vârsta la căsătorie şi chiar distribuirea rolurilor. 

La acestea mai putem adăuga şi alte transformări importante: creşterea generală a 

nivelului de trai şi a independenţei economice a tinerilor, care a favorizat comportamentele 

familiale alternative şi autonome. Schimbările valorice au avut, de asemenea, un impact 

hotărâtor: creşterea diversităţii culturale, politice, religioase; creşterea toleranţei generale, a 

permisivităţii sociale la diferenţe (culturale, religioase, sexuale, familiale etc.). 

„Revoluţia personală” a fost posibilă în contextul creşterii continue a nivelului de trai, a 

posibilităţilor independenţei materiale şi a oportunităţilor de realizare personală. În acelaşi timp, 

climatul social a devenit permisiv la diversitatea modelelor culturale şi a comportamentelor etice. 

Ca tendinţă generală, familia (de orice tip) a devenit o instituţie tot mai democratică în interior şi 

mai deschisă spre exterior prin proliferarea capitalului social de tip bridging (Putnam, 2001). 

Familia nu mai este considerată instituţia fundamentală pentru supravieţuirea individului 

şi reproducerea societăţii. Instituţiile care se dezvoltaseră încă din modernitate au continuat să 

preia tot mai mult din funcţiile care odinioară erau asigurate de familia tradiţională: educativă, 

economică, culturală, chiar şi de solidaritate. Dezvoltarea sferei serviciilor a promovat activitatea 

femeilor în afara domiciliului şi a favorizat emanciparea femeii atât în plan social, cât şi familial. 

Femeile au continuat să se afirme şi să îşi dovedească competenţele pe piaţa muncii, să militeze 

pentru egalitatea între sexe şi să infirme „mitul superiorităţii capitalului intelectual al bărbaţilor” 

(Vlăsceanu, 2007, p. 189). Angajarea femeilor pe piaţa muncii contribuie la o reevaluare a 

rolurilor de gen, dar şi la o colaborare economică din perspective egale între bărbaţi şi femei. 

Sub aspectul relaţiilor intime, apare o mutaţie considerată fundamentală: relaţia pură 

(Giddens, 2000). Relaţia pură reprezintă „o relaţie iniţiată numai pentru ea însăşi, pentru ceea ce 

poate obţine fiecare persoană dintr-o asociere susţinută cu cealaltă, şi se continuă numai în 

măsura în care ambii parteneri consideră că le aduce suficiente satisfacţii pentru ca fiecare s-o 

menţină” (Giddens, 2000, p. 59). Tipul relaţiei pure nu se rezumă doar la relaţiile de dragoste, ci 

este valabil şi pentru celelalte: părinţi-copii, rude, prieteni. Toate acestea devin relaţii care 

evoluează permanent şi în care se descoperă treptat modul de raportare la celălalt. Apar strategiile 

alternative de creştere a copilului: calitatea relaţiei este pe primul plan, sensibilitatea şi 

înţelegerea de ambele părţi, intimitatea înlocuind autoritatea părintească. Părinţii sunt mai 

degrabă „prietenii” copilului, ocrotitorii, confidenţii şi sfătuitorii lui. Prietenii devin la fel de 

importanţi ca rudele, un fel de „familie pe care ţi-o creezi”, o „familie la alegere” (Hardyment, 

164

2000, p. 87). Pe lângă suportul afectiv şi emoţional, ei asigură legături cruciale cu lumea 

economică şi socială exterioară (Broderick, 1988, p. 298). 

Critica „familiei standard” şi stilurile alternative 

Stilurile de viaţă alternative au început să se bucure de o atenţie deosebită în literatura de 

specialitate în perioada în care acestea au căpătat o răspândire fără precedent în societăţile 

occidentale, în anii ‟60-‟70, după care au trecut în plan secund în rândul preocupărilor ştiinţifice. 

În 1971 familiile alternative au constituit pentru prima dată una dintre temele principale de 

dezbatere în cadrul Groves Conference on Marriage and Family1 79 privind viitorul familiei, una 

dintre primele recunoaşteri formale ale preocupărilor ştiinţifice în acest domeniu. Discursul 

privind familiile alternative a fost la început entuziast, majoritatea specialiştilor abordând critic 

problema „familiei standard” şi estimând optimist şansele de adaptare şi funcţionare în societatea 

contemporană a familiilor alternative. Accentuarea rolurilor parentale a avut drept consecinţă 

neglijarea rolurilor maritale. Ideologia noilor forme de familie consideră că adulţii trebuie să 

trăiască pentru ei înşişi, nu doar pentru copiii lor. 

Criticile la adresa familiei nucleare din perioada modernităţii, considerată modelul 

standard al familiei, au fost lansate însă cu mult înainte. Nisbet releva supraîncărcarea cu 

funcţii/responsabilităţi a familiei, considerând familia o instituţie care nu mai poate face faţă 

tuturor aşteptărilor din partea societăţii: „familia reprezintă o problemă majoră în cultura noastră 

întrucât aşteptăm să îndeplinească funcţii psihologice şi simbolice cu o structură care a devenit 

fragilă şi fără nicio legătură cu realităţile politice şi economice ale societăţii contemporane” 

(Nisbet, 1953, p. 62). Nevoile indivizilor nu mai pot fi realizate în grupul mic şi închis al familiei, 

ci vor fi optim îndeplinite prin alte reţele, mai largi şi mai funcţionale pentru societatea modernă, 

prin „rudenia fictivă”. Nisbet afirma că „nu poate exista un singur tip de familie, aşa cum nu 

poate exista o singură religie, lucru esenţial pentru securitatea personală şi pentru prosperitatea 

colectivă” (p. 70). 

Margaret Mead susţinea că familia modernă, de după război, reprezintă un „eşec total” 

(Mead, 1967, p. 871) şi promova schimbarea la nivelul familiei pentru ca „indivizii să poată 

funcţiona pentru prima dată în istorie ca indivizi” (1967, p. 872). În mod special, Mead 

argumenta că, îngrădind potenţialul creativ al femeii, familia standard a privat societatea de 

contribuţiile sale potenţiale. Potrivit lui Mead, schimbările la nivelul familiei aveau să conducă la 

„o mai bună exploatare a creativităţii feminine constructive în intervenţiile sociale” (p. 875). 

Mead a anticipat reacţiile negative la asemenea schimbări la nivelul familiei: „noile stiluri 

radicale de viaţă familială ar putea conduce la contrarevoluţii ideologice sau religioase” (p. 874) 

79 Groves Conference on Marriage and Family vizează o serie de conferinţe care se desfăşoară anual în SUA 

începând cu 1934, organizate de Asociaţia profesională cu acelaşi nume, care s-a dezvoltat ulterior şi care reuneşte 

specialişti în domeniul familiei din mai multe discipline. 

165

în care emanciparea femeii va fi principala ţintă. Drept urmare, Mead considera că schimbările de 

la nivelul familiei ar trebui să fie dublate de creşterea responsabilităţii sociale, de o mai mare 

implicare a autorităţilor, a comunităţii, care să intervină în cazurile vulnerabile. 

Nisbet şi Mead au fost mai vizionari, întrucât schimbările descrise erau în curs de 

consolidare, fiind o tendinţă şi mai puţin o realitate. La începutul anilor ‟70 însă, formele 

alternative ale familiei reprezentau deja un fenomen răspândit, iar în interiorul familiilor standard 

apăruseră transformări importante. 

Privite cu optimism, schimbările la nivelul familiei erau considerate ca benefice: „după 

sute de mii de ani, individul se află în sfârşit în punctul în care îşi poate crea condiţiile familiale 

potrivite timpului, locului şi situaţiei sale” (Otto, 1971, p. 9). Noile forme de comportamente 

familiale erau considerate promotoarele inovaţiei, experimentării şi schimbării în sfera relaţiilor 

intime. Indivizii se află într-o căutare de sine, conduşi de nevoia de autorealizare: „este o căutare 

a unei relaţii de actualizare autentice şi reciproce (…), în care dezvoltarea ambilor parteneri în 

interiorul relaţiei este realizabilă într-o mai mare măsură decât în afara ei” (Olson et al., 1972, p. 

22). Nevoia de intimitate, de comunicare sufletească pare să fi fost tot mai puţin satisfăcută în 

familia postbelică standard din societăţile occidentale. Declinul mitului „sufletului pereche” în 

căsătoriile din anii ‟50 a fost demonstrat prin cercetări empirice multiple. Nevoia unei familiiechipă, 

în termenii lui Burgess şi Locke2 80 , a fost ulterior accentuată şi în final ideologizată de 

mişcările privind drepturile omului şi cele feministe în particular. 

Tot mai multe cercetări empirice au evidenţiat percepţiile critice ale subiecţilor faţă de 

familia standard, mergând până la formulări vehemente precum: „căsătoria este o nevroză 

instituţionalizată”, „o capcană, un angajament artificial către un stil de viaţă plin de 

constrângeri”, „o legătură nenecesară care îngrădeşte creativitatea indivizilor, dezvoltarea 

personală şi comunitară” 81 (Zablocki, 1980, p. 346). Nevoia de intimitate emoţională reciprocă şi 

de echitate de gen a fost printre cele mai importante motive pentru a experimenta noi forme de 

familie. 

Chiar dacă mulţi dintre specialişti şi o parte a liderilor de opinie abordau din ce în ce mai 

critic familia standard, este greu de crezut că indivizii se implicau conştient în relaţii de acest tip, 

inventând intenţionat noi forme de familie. De altfel, critici la fel de vehemente au însoţit şi 

declinul familiei extinse la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trecerea de la familia nucleară clasică 

la multitudinea de forme familiale a reprezentat mai degrabă un mecanism spontan de adaptare la 

transformările societăţii, un răspuns la nevoia indivizilor de a-şi construi o viaţă mai bună. Multe 

dintre cupluri traversau o perioadă de tranziţie în care normele culturale încă promovau modelul 

familiei standard din trecut, în timp ce propriile lor încercări de armonizare a vieţii de familie 

indicau o mişcare către ceva cu totul diferit. 

80 Burgess şi Locke au realizat una dintre cele mai citate clasificări ale familiei: de tip instituţional (institutional 

family) şi de tip echipă/parteneriat (companionate family). Familia de tip instituţional este familia patriarhală clasică, 

în timp ce familia-parteneriat este mai degrabă familia modernă, mai egalitară (Burgess, 1963). 

81 . Opinii ale subiecţilor conform unei cercetări calitative pe o comunitate bruderhof din SUA (Zablocki, 1980). 

166

Sociologia familiei postmoderne 

Perspectiva postmodernă în sociologie pleacă de la experienţa contemporană a pluralităţii, 

dezordinii şi fragmentării, care nu poate fi prevăzută de paradigma modernă a raţionalităţii 

universale şi de teoriile raţionalităţii sociale (Denzin, 1986). Mai mult, această stare de 

fragmentare, de „dezorganizare” nu reprezintă o etapă peste care se va trece, ci tocmai 

„echilibrul” pe care a reuşit să îl atingă societatea contemporană. 

Varietatea şi relativitatea relaţiilor din epoca postmodernă au condus la afirmaţii radicale 

precum „socialul a luat sfârşit” (Baudrillard, 1983). Socialul încetează să mai existe în societatea 

contemporană în sensul că şi-a pierdut unitatea, nu mai poate fi analizat coerent. În locul unui 

social unitar regăsim „noduri de socialitate” delimitate spaţial şi temporal, într-un flux constant 

de indivizi, fapte şi informaţii. Conform aceluiaşi raţionament, putem afirma şi că familia, ca 

model unitar şi coerent în societate, nu mai există. În analiză este tot mai frecvent folosit 

termenul „familii”, nu „familie”. 

Foucault (2004) consideră că familia a fost influenţată de trecerea de la primatul rudeniei, 

axat pe reproducerea biologică şi socială, la dominaţia sexualităţii, întemeiată pe libertate şi 

experimentare, orientată către plăcere. Descrierea familiei în prima etapă este foarte similară cu 

descrierea familiei instituţionale a lui Burgess, iar din cea de-a doua etapă cu familia-parteneriat. 

Foucault consideră că rudenia şi sexualitatea se află într-o relaţie de intercondiţionare în interiorul 

familiei. Cadrul legal al căsătoriei oferă sexualităţii suport social legitim, în timp ce sexualitatea 

oferă o „economie a plăcerii” care amplifică legământul căsătoriei. Atât timp cât regulile rudeniei 

rămân intacte, sexualitatea serveşte la implicarea emoţională în căsătorie, familia devenind „un 

loc al emoţiilor, sentimentelor şi iubirii” (Foucault, 2004). Foucault consideră că în viitor este 

posibil ca puterea sexualităţii să o înlocuiască pe cea a familiei, alterând încrederea în căsătorie. 

Teza individualizării a lui Beck (1995) a fost folosită în explicarea evoluţiei familiei şi a 

relaţiilor intime. Aceasta susţine în mare că individul devine elementul central al vieţii sociale. 

Beck continuă, în fond, analiza lui Durkheim asupra valului individualizării adus de revoluţia 

industrială şi a problemelor sociale generate (anomia şi sinuciderea egoistă), concretizat într-o 

nouă ordine morală centrată pe „cultul individului”. Individualizarea nu reprezintă aşadar un 

proces nou, caracteristic societăţilor contemporane, ci noutatea constă în răspândirea acestui 

proces la toate categoriile de populaţie. Individualizarea a reprezentat un subiect care a captat mai 

ales imaginaţia sociologică şi politică, iar ca experienţă de viaţă a fost caracteristică numai 

anumitor grupuri. Începând cu anii ‟60, „viaţa pe cont propriu” a devenit o opţiune deschisă şi 

celorlalţi, rezultatul fiind nu înlăturarea structurilor fundamentale ale modernităţii, cât mai 

degrabă radicalizarea lor. 

Beck împarte modernitatea în două faze distincte: modernitatea simplă şi modernitatea 

reflexivă. În prima etapă, modernitatea a fost o forţă eliberatoare pentru o minoritate, a descătuşat 

indivizii de structurile tradiţionale, dar i-a încătuşat în alte structuri. De exemplu, în modernitatea 

simplă, femeile au fost integrate în sistemul familial, fiindu-le atribuite roluri care le îndepărtau 

167

de piaţa muncii. Prima modernitate se bazează pe o contradicţie între principiile universale ale 

modernităţii – drepturi civile, egalitate, diferenţiere funcţională, logica argumentării şi scepticism 

– şi structura conservatoare a instituţiilor în care aceste principii pot fi aplicate doar parţial, 

sectorial sau selectiv. A doua modernitate este rezultatul unui proces general de destructurare, 

fără să fie urmat de un alt proces de reconstrucţie structurală. În planul biografiei personale, 

aceasta înseamnă că indivizii sunt conduşi doar de alegerile lor libere. 

Termenul „modernitate reflexivă” semnifică o încredere limitată în puterea naturii, a 

tehnicii şi socialului, o societate mai conştientă de riscurile la care este expusă şi aflată într-un 

proces de individualizare instituţională. Teza lansată de Beck a fost apoi dezbătută în discursurile 

privind schimbarea socială. Giddens (1990) propune termenul „reflexivitate instituţională”, 

accentuând responsabilitatea în creştere a indivizilor pentru propria bunăstare, premisă din care 

derivă consideraţiile sale politice despre „A Treia Cale”. 

Zygmund Bauman (2007) arăta că în societatea contemporană consumul joacă un rol 

diferit, dincolo de cel economic. Bunurile de consum au un efect de stimulare a sentimentelor şi 

implicaţii considerabile asupra relaţiilor sociale. În societăţile consumeriste occidentale, scopul 

dezvoltării a ajuns să fie definit ca o goană de nestăpânit după divertisment. Acest „principiu al 

plăcerii” ghidează consumatorii, iar relaţiile dintre indivizi sunt de tipul relaţiilor de schimb de pe 

piaţă. Relaţiile personale şi sociale sunt menţinute în măsura în care indivizii reuşesc să fie 

rezistenţi la bunurile de consum (dificil de realizat şi mai degrabă neobişnuit) sau, mai frecvent, 

în măsura în care acestea sunt folosite pentru a atrage şi a atribui sensuri sinelui şi altului 

semnificativ (Cheal, 1993). Pentru a reuşi din punct de vedere social, indivizii-produse trebuie să 

fie capabili să atragă atenţia asupra lor. Transformarea consumatorilor în produse de consum este 

cea mai importantă şi subtilă caracteristică a societăţii de consum. Legăturile dintre indivizi sunt 

aşadar realizate în principal prin intermediul activităţilor pe care le desfăşoară în calitate de 

consumatori, prin care reuşesc să se autoexprime şi să îl cunoască pe celălalt. 

Diversitatea ocupaţiilor, a produselor, posibilitatea femeilor de a accede pe piaţa muncii, 

orientarea către consum au modificat elementele familiei moderne. Venitul şi produsele 

consumate au devenit indicatori ai statusului social, dar în acelaşi timp şi elemente de diferenţiere 

socială: „obiectul de consum distinge o stratificare statuară: dacă nu mai izolează, diferenţiază, le 

aplică în mod colectiv consumatorilor un cod, fără a suscita prin aceasta (ba dimpotrivă) vreo 

solidaritate colectivă” (Baudrillard, 2005, p. 108). 

Societatea de consum reprezintă un punct de cotitură în istoria familiei prin impactul pe 

care au ajuns să îl aibă bunurile asupra interacţiunilor sociale şi prin consecinţele acestora asupra 

subiectivităţii indivizilor. Mărfurile şi cultura nu mai sunt ordini distincte în societate, 

influenţându-se reciproc, astfel încât raţionalitatea economică şi sentimentele senzual-estetice 

coexistă în viaţa de zi cu zi. Perspectiva postmodernă propune o interpretare diferită a familiei, 

într-o societate de consum în care plăcerile, aspiraţiile şi nevoile, ca şi producerea sau 

reproducerea sunt mereu redefinite în condiţiile schimbătoare ale tehnologiilor avansate. Aceasta 

presupune o regândire nu numai a modelului de familie, ci chiar a modelului de schimbare 

socială. 

168

Schimbarea, instabilitatea, diversitatea devin caracteristici ale vieţii cotidiene. Bauman 

vorbeşte despre „sindromul turistului” (Bauman, 2005), care ar caracteriza viaţa individului în 

contemporaneitate: acesta are relaţii diversificate, în spaţii sociale, culturale, geografice diverse, 

în lumea reală sau virtuală, îşi schimbă adesea locul de muncă, rezidenţa, prietenii, partenerul de 

viaţă, fiind un „turist” prin propria viaţă. „Sindromul turistului” este o metaforă a vieţii 

contemporane, ce face trimitere la detaşarea pe care o simte un călător într-o locaţie de care nu 

aparţine, tradusă în instabilitatea locului de muncă şi mergând până la instabilitatea relaţiei cu 

partenerul de viaţă. 

Termenul familie postmodernă „desemnează caracterul indecis al aranjamentelor de 

rudenie şi al relaţiilor de gen” (Stacey, 1990, p. 17). Familia traversează o perioadă contestabilă, 

nefiind posibilă o caracterizare a ei în termeni clari. Etapa actuală provoacă o ruptură în modelul 

evoluţionist al familiei, fiind una a tatonărilor, în care se combină elemente noi, experimentale, şi 

se revalorifică elemente tradiţionale, nostalgice, într-o mişcare oscilatorie înainte şi înapoi. 

Familia postmodernă nu desemnează conform acestei perspective un nou model de familie şi nici 

următoarea etapă de evoluţie a familiei, ci doar una în care însăşi ideea de evoluţie nu mai stă în 

picioare. 

Punctul de vedere specific al acestei lucrări este că, deşi postmodernitatea este 

caracterizată teoretic prin diversitate şi pluralism, prin lipsa unui model (nu numai în familie, ci şi 

în viaţa socială în general), evoluţiile concrete par să întărească în fapt consolidarea unui standard 

de familie. Rezultatele analizelor pe date empirice comparative la nivel european, prezentate în 

capitolele viitoare, susţin o astfel de poziţie. Deşi coexistă o varietate de tipuri familiale, unele 

având o frecvenţă în creştere, familia clasică rămâne în continuare cea mai răspândită şi cea mai 

puternic valorizată. Modificările au fost de natură mai mult expresivă: o familie în care deciziile 

sunt luate în comun, în care se negociază permanent rolurile domestice, parentale, de cuplu şi în 

care regulile se stabilesc din mers, o familie mai liberă, mai bine conectată şi integrată în 

societate. În fond, transformările esenţiale pe care le-a suferit familia în ultimele decenii pot fi 

reduse la modelul unei familii mai democratice în interior şi mai deschise spre exterior. 

169

Tipologii familiale din perspectiva istoriei sociale a României 

Profilul familiei româneşti (Raluca Popescu 2009, p. 43-75) 

În prima parte este realizată o analiză comparativă la nivel european a indicatorilor 

statistici de nivel macrosocial, pe baza datelor Eurostat, pentru a evidenţia principalele tendinţe 

în comportamentele nupţiale şi reproductive din România şi modelul de familie dominant. În 

partea a doua sunt analizate date de anchetă pentru a explora stilurile de viaţă familială din 

România şi percepţiile indivizilor cu privire la familie şi viaţa în cuplu. Printre aspectele 

dezbătute se numără: aprecierea calităţii vieţii de familie, întemeierea familiei, condiţiile 

percepute drept cele mai importante pentru o căsnicie fericită şi motivele de divorţ, calitatea 

relaţiei de cuplu, principalele probleme în cuplu şi cauzele care le determină, diviziunea rolurilor 

casnice şi luarea deciziilor în familie, comportamentele şi atitudinile faţă de sexualitate. 

Prelucrările au fost realizate pe bazele de date „Diagnoza calităţii vieţii” 1990-1999, 2003, 2006 

(ICCV), Barometrul de Opinie Publică „Viaţa în cuplu”, mai 2007 (Fundaţia Soros) şi Ancheta 

„Viaţa de familie”, iunie 2008 (Fundaţia Soros). 

Caracteristici demografice în context european 

Schimbările dramatice în comportamentul demografic din ultimii 40 de ani (determinate 

de amplificarea valorilor autorealizării individuale, de liberalism, autonomie, consumerism, 

orientare către piaţă etc.) au condus la apariţia celei „de-a doua tranziţii demografice” 

(Lesthaeghe, Moors, 1996; Van de Kaa, 1997). Prima fază a celei de-a doua tranziţii demografice 

(1960-1970) a fost caracterizată prin divorţialitate ridicată, declinul fertilităţii şi întârzierea 

căsătoriei. În următoarea fază (1980-1990), aceste tendinţe au fost urmate de răspândirea 

coabitării (în special premaritale) şi de creşterea naşterilor în afara căsătoriei. În faza cea mai 

recentă identificăm stagnarea divorţialităţii, creşterea coabitării la persoane divorţate cu tendinţa 

de a înlocui recăsătoririle, o uşoară redresare a fertilităţii la vârste mai înaintate şi declinul 

fertilităţii precoce (Lesthaeghe, Moors, 2000). 

Căsătoria 

Tot mai mulţi indivizi nu se căsătoresc sau amână momentul căsătoriei. Nupţialitatea 82 

82 Sursa pentru toate datele macrosociale prezentate în acest capitol este Eurostat, Oficiul de Statistică al 

Comunităţilor Europene (http://epp.eurostat.ec. europa.eu/). 

170

este într-o scădere continuă în toate ţările Europei, cu o medie pe toate cele 27 de ţări ale Uniunii 

Europene de numai 4,88 căsătorii la o mie de locuitori în 2005 (faţă de 5,31‰, cât se înregistra 

în 1994). În contextul amânării căsătoriei şi răspândirii uniunilor consensuale, vârsta medie la 

prima căsătorie s-a apropiat de 30 de ani. În Suedia este de 30,5 ani pentru femei şi 32,9 ani 

pentru bărbaţi. 

Modelul nupţial românesc conservă o preferinţă ridicată pentru legalizarea relaţiei, o 

proporţie scăzută a celibatului definitiv şi vârsta tânără la încheierea căsătoriei (Gheţău, 2000). 

Rata nupţialităţii este printre cele mai ridicate la nivel european: 6,79 la mia de locuitori în 2006. 

După cea mai scăzută valoare, de 5,85‰ atinsă în 2001, nupţialitatea se află într-o tendinţă 

ascendentă constantă în ultimii ani. Datele provizorii pentru 2007 indică o creştere spectaculoasă, 

plasând România pe primul loc în cadrul Uniunii Europene: 8,78‰ (valoarea este la nivelul din 

anul 1990). Vârsta medie la prima căsătorie este printre cele mai scăzute din Europa, de 25,2 ani 

pentru femei şi 28,5 ani pentru bărbaţi în 2005. 

Divorţul 

În condiţiile în care tot mai puţini oameni se căsătoresc sau este preferată opţiunea 

amânării căsătoriei, divorţialitatea a rămas relativ constantă în majoritatea ţărilor, media la 

nivelul ţărilor UE fiind de două divorţuri la o mie de locuitori, respectiv un divorţ la patru 

căsătorii. Cele mai puţine divorţuri se întâlnesc în ţările catolice şi conservatoare precum Italia, 

Spania, Grecia, Irlanda, Cipru, Malta (divorţul nu este legal) şi cele mai multe divorţuri în Ţările 

Baltice, dar şi în unele ţări din Europa Centrală sau de Nord: Estonia, Lituania, Belgia, Cehia, 

Elveţia. Valoarea din România este destul de scăzută în context european: aproximativ 1,5 

divorţuri la o mie de locuitori. Datele provizorii pentru 2007 indică o valoare uşor mai ridicată, 

de 1,7‰ divorţuri. Raportat la numărul căsătoriilor, divorţurile reprezintă aproximativ 0,20 (sau 

un divorţ la cinci căsătorii). Divorţialitatea din România se caracterizează printr-o mare 

stabilitate în timp, având aproximativ aceleaşi valori din anii ‟60 până în prezent (cu excepţia 

şocului din perioada 1967-1970, după celebrul decret care a anunţat debutul politicii socialiste 

pronataliste). 

Cercetări care nu s-au rezumat la simple comparaţii de date statistice demonstrează că 

trebuie să privim cu reţinere previziunile pesimiste cu privire la dezintegrarea familiilor şi 

dispariţia căsătoriei ca un contract pe viaţă. Comparaţiile nefavorabile dintre prezent şi trecut pot 

fi înşelătoare. Stabilitatea familiei ar putea fi mai degrabă un mit decât o realitate istorică. 

Cercetătorii sugerează că, în secolele trecute, ratele recăsătoririlor consecutive decesului unuia 

dintre parteneri (în contextul unei mortalităţi ridicate) ar putea să fie la fel de mari ca cele de 

astăzi consecutive divorţului (Parkinson, 1993, p. 12). În plus, numărul căsătoriilor care se 

terminau cu separări informale nu poate fi comparat cu cifrele de astăzi, pentru că nu era 

înregistrat. Durata medie a căsniciei din prezent este comparabilă cu cea de acum 100 de ani. 

Durata medie a căsătoriei la divorţ la nivel european este de 12 ani, iar în România de 10,5 ani. 

Cea mai ridicată valoare se întâlneşte în Italia – peste 15 ani, şi cea mai mică în Letonia – în jur 

171

de 10 ani. 

Copiii 

Din cauza emancipării femeii, a creşterii participării ei pe piaţa muncii şi în contextul 

schimbărilor valorice recente, tot mai multe cupluri amână concepţia copiilor sau chiar renunţă la 

a mai avea copii. Scăderea fertilităţii sub nivelul de înlocuire a generaţiilor reprezintă probabil 

cea mai mare problemă. Cel mai adesea numărul de copii ai unei femei se reduce prin amânarea 

naşterilor şi, deci, prin scurtarea perioadei fertile. 

Fertilitatea la nivelul ţărilor UE este de 1,52 copii per femeie. Cele mai ridicate valori se 

întâlnesc în Islanda (2,08), Franţa (2), Irlanda, Norvegia, Suedia şi Finlanda (peste 1,85). În 

România valoarea este una dintre cele mai scăzute (1,31 copii per femeie), alături de Slovacia 

(1,24), Polonia (1,27), Slovenia şi Lituania (1,31). Ţările foste socialiste în general înregistrează 

rate ale fertilităţii considerabil mai scăzute comparativ cu Europa Occidentală. În România 

valoarea cea mai scăzută a fertilităţii a fost înregistrată în anul 2002 (1,26), fiind într-o tendinţă 

uşor ascendentă în ultimii ani. 

Vârsta medie la naştere este la nivelul UE de 30,17 ani în anul 2006. Cea mai ridicată este 

în Liechtenstein (31,3 ani), valori de peste 30 de ani înregistrându-se în multe ţări: Spania, 

Irlanda, Elveţia, Olanda, Suedia, Danemarca. Alături de Bulgaria, România înregistrează cea mai 

mică vârstă la naştere (26,85 ani). Per ansamblu, ţările foste socialiste prezintă vârste medii mai 

scăzute comparativ cu vechile state membre UE. Vârsta medie la prima naştere este de 25 de ani 

în România, cu aproape trei ani mai ridicată faţă de 1990. 

În majoritatea ţărilor, vârsta medie la prima naştere este chiar mai scăzută decât vârsta la 

căsătorie, în contextul înmulţirii naşterilor ilegitime. O treime dintre copii în Europa sunt născuţi 

în afara căsătoriei oficializate legal, în unele societăţi mai mult de jumătate dintre nou-născuţi 

fiind în această situaţie (Islanda – 65%, Estonia – 58%, Suedia – 55%, Norvegia – 55%). În 

România se înregistrează o valoare relativ scăzută la nivel european – 26,7%. Valoarea este mai 

ridicată cu 10% faţă de începutul anilor ‟90; după punctul maxim atins în 2004 (29,4%), 

înregistrează o valoare relativ constantă de 27-28%. 

Stiluri de viaţă familială 

Schimbări importante au avut loc şi în privinţa stilurilor de viaţă familială. Familiile 

monoparentale au devenit foarte răspândite, familia comasată (recăsătorirea a două persoane 

divorţate cu copii) este tot mai des întâlnită, la fel ca şi alte tipuri de menaje: căsătorii 

homosexuale, grupări de persoane care se adună pentru a împărţi cheltuielile, căsătorii în serie, 

conglomerate de familii etc. Tot mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată în locul 

căsătoriei legale. 

Conform datelor de la Recensământul din 2002 (INS), dimensiunea medie a gospodăriei 

în România este de 2,92 persoane. Aproape 80% dintre gospodăriile populaţiei sunt de tip 

172

familial, majoritatea fiind compuse dintr-un nucleu familial 83 . Persoanele singure reprezintă mai 

puţin de o cincime (18,9%) din gospodării, iar alte aranjamente nefamiliale – 1,8%. 

În statele nordice gospodăriile formate din persoanele singure reprezintă peste o treime 

din populaţie, ponderea acestora fiind mai redusă în statele foste socialiste sau în cele sudice. 

România deţine o pondere scăzută la nivel european a persoanelor care trăiesc singure (tabelul 

1). 

Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu un copil, ponderea acestora 

fiind în creştere în ultimii ani. Gospodăriile cu copii reprezintă 56,1% din totalul gospodăriilor 

populaţiei. Dintre acestea, peste jumătate (52,2%) au un singur copil, aproximativ o treime 

(34,0%) au doi copii, cele cu trei şi mai mulţi copii reprezentând 13,8%. Numărul mediu de copii 

pe familie este de 1,21 (1,71 pentru familiile cu copii). Scăderea nivelului de trai a făcut ca 

părinţii să-şi concentreze resursele pentru a îngriji un singur copil, însă schimbările valorice 

familiale mai generale, întâlnite în majoritatea societăţilor contemporane, nu trebuie neglijate ca 

parte a explicaţiei. 

Tabelul 1. Tipuri de gospodării în ţările UE (%) 

Gospodării familiale Gospodării nonfamiliale 

Cu un nucleu 

familial 

Cu două sau mai multe 

nuclee familiale 

Mai multe 

persoane 

Persoane 

singure 

Norvegia 60,8 0,5 1,1 37,7 

Finlanda 57,4 2,8 2,5 37,3 

Danemarca 56,0 3,8 3,4 36,8 

Elveţia 61,3 ,0 36,0 

Germania 61,3 1,9 1,0 35,8 

Olanda 65,7 0,7 33,6 

Austria 62,6 1,7 2,2 33,5 

Estonia 61,5 1,8 3,1 33,5 

Liechtenstein 64,4 1,1 1,9 32,5 

Franţa 66,3 0,6 2,0 31,0 

Republica Cehă 66,5 1,3 2,0 30,3 

83 Din totalul gospodăriilor, 72,1% sunt formate dintr-un nucleu familial şi 7,3% din două sau mai multe nuclee 

familiale. 

173

Marea Britanie 63,2 3,6 3,0 30,2 

Luxembourg 1,8 29,3 

Lituania 48,1 22,8 0,4 28,7 

Ungaria 67,7 3,2 2,9 26,2 

Letonia 65,9 5,8 3,4 25,0 

Italia 71,2 1,4 2,5 24,9 

Polonia 69,0 4,6 1,6 24,8 

Bulgaria 58,6 15,6 3,1 22,7 

Slovenia 71,5 4,8 1,9 21,9 

Irlanda 70,9 0,4 7,1 21,6 

Spania 72,8 2,9 4,0 20,3 

Grecia 73,6 2,8 3,9 19,7 

Slovacia 59,9 19,0 1,7 19,4 

România 72,1 7,3 1,8 18,9 

Portugalia 77,7 3,1 1,9 17,3 

Cipru 79,0 2,9 2,1 16,0 

Sursa: calculele autoarei pe date Eurostat (date din cele mai recente recensăminte naţionale din perioada 

2000-2002) 

Comparativ cu celelalte ţări europene, România prezintă o pondere ridicată a 

gospodăriilor de tip familial, iar în cadrul acestora, o proporţie destul de mare a familiilor extinse 

(gospodării cu două sau mai multe nuclee familiale). Cu excepţia Lituaniei, Slovaciei şi 

Bulgariei, care înregistrează valori cu mult mai ridicate, România are de cel puţin două ori mai 

multe familii extinse comparativ cu majoritatea ţărilor UE. Olanda sau Elveţia nu au practic 

familii extinse iar în Norvegia, Franţa, Irlanda ponderea acestora este de sub 1%. Familiile 

extinse, multigeneraţionale sunt numeroase atât din cauza unor presiuni economice, cât şi ca 

manifestare a persistenţei modelului tradiţional. Faţă de 1992, ponderea lor în totalul 

gospodăriilor familiale a crescut ca urmare în special a dificultăţilor tinerelor familii în obţinerea 

unei locuinţe. 

Trei sferturi din gospodăriile familiale din România cuprind cupluri căsătorite, o pondere 

ridicată la nivel european, similară cu valorile din ţările mediteraneene. În Ţările Baltice, 

Slovacia, Finlanda sau Danemarca, mai puţin de două treimi din gospodăriile familiale sunt 

reprezentate de cupluri legal constituite (tabelul 2). 

Statele nordice şi anglo-saxone deţin ponderea cea mai ridicată a uniunilor consensuale. 

În Danemarca, una din cinci familii este de acest tip. Valori de peste 10% din totalul uniunilor se 

174

înregistrează şi în Finlanda, Norvegia, Estonia, Olanda şi Marea Britanie. România înregistrează 

o pondere mai scăzută a uniunilor de acest tip, dar mai ridicată decât multe dintre ţările estice 

(Lituania, Bulgaria, Cehia, Polonia, Slovacia) sau sudice (Italia, Spania, Grecia). 

În Estonia aproximativ una din patru familii este monoparentală, ponderi ridicate, de 

peste 15%, întâlnindu-se în multe ţări din estul Europei (Cehia, Polonia, Slovenia, Ungaria). 

Dintre ţările Europei de Vest, cele mai multe familii monoparentale se regăsesc în Irlanda şi 

Marea Britanie. România înregistrează o valoare medie la nivel european. 

În concluzie, modelul de convieţuire românesc conservă preferinţa pentru gospodăriile de 

tip familial, legal constituite. Cuplurile căsătorite cu copii sunt preponderente în stilurile de viaţă 

familială. Totuşi, uniunile consensuale şi familiile monoparentale sunt fenomene în creştere, la 

un nivel mediu în context european. Statele nordice şi cele baltice se caracterizează per ansamblu 

prin cea mai mare varietate de forme de convieţuire, deţinând ponderi ridicate ale modelelor 

alternative familiei clasice: persoane singure, uniuni consensuale, familii monoparentale etc. 

Sursa: calculele autoarei pe date Eurostat 

Tabelul 2. Tipuri de gospodării (% din totalul gospodăriilor familiale) 

Persoane 

singure cu 

copii 

Cupluri 

căsătorite 

Cuplu 

căsătorit fără 

copii 

Cuplu 

căsătorit cu 

copii 

Cupluri în 

coabitare 


coabitare cu 

copii 


coabitare 

fără copii 

Danemarca 8,6 65,5 34,9 30,6 19,6 11,7 7,9 

Finlanda 12,6 65,2 29,9 35,3 17,5 10,6 6,9 

Norvegia 14,0 68,6 28,9 39,7 16,6 6,3 10,4 

Estonia 23,2 58,0 22,6 35,5 15,9 6,5 9,4 

Marea Britanie 14,6 67,7 32,1 35,5 12,3 7,2 5,2 

Olanda 15,1 72,3 28,4 43,9 9,9 5,5 4,4 

Germania 9,3 78,7 39,5 39,2 9,0 6,3 2,7 

Ungaria 15,1 71,6 27,4 44,2 8,9 4,4 4,4 

Irlanda 16,4 74,6 19,7 54,9 8,4 5,2 3,2 

Slovenia 16,4 70,0 18,2 51,8 7,4 2,2 5,2 

Liechtenstein 10,6 80,9 29,4 51,5 6,8 4,8 2,0 

Portugalia 10,6 79,7 26,9 52,8 5,9 2,2 3,6 

România 11,7 73,6 25,8 47,8 5,5 2,3 3,2 

Spania 13,1 78,4 23,3 55,1 4,8 2,5 2,3 

Lituania 10,1 53,1 21,6 31,5 4,6 2,3 2,3 

Bulgaria 8,8 65,6 26,5 39,1 4,6 1,8 2,8 

Republica Cehă 19,0 74,9 26,5 48,4 4,3 2,1 2,2 

Italia 12,3 82,7 26,9 55,8 3,2 1,7 1,5 

Grecia 11,4 82,5 28,0 54,5 2,5 1,7 0,8 

Polonia 17,2 74,7 20,3 54,4 1,9 0,8 1,0 

Slovacia 11,7 62,5 27,0 35,6 1,6 0,8 0,8 

Cipru 7,0 88,1 27,8 60,2 1,4 1,2 0,2 

Aprecierea calităţii vieţii de familie 

Satisfacţia faţă de viaţa de familie este foarte ridicată în România şi relativ constantă în 

175

timp. Peste 85% din populaţie se declară mulţumită şi foarte mulţumită de viaţa de familie, 

categoriile celor nemulţumiţi şi foarte nemulţumiţi abia însumând 5% în fiecare an. 

Graficul 1. Evoluţia satisfacţiei faţă de viaţa de familie 

Sursa: „Diagnoza calităţii vieţii” (ICCV), 1990-1999, 2003, 2006 

Ca model general, satisfacţia indivizilor este în creştere în ultimii ani, cu excepţia celei 

legate de locul de muncă şi de profesie (graficul 2). Comparativ cu celelalte sfere ale vieţii, viaţa 

de familie oferă cea mai mare mulţumire. Locul de muncă şi realizările din viaţă sunt celelalte 

domenii care oferă în mod constant o satisfacţie ridicată. Aflată într-o uşoară tendinţă 

descendentă în ultimii ani, satisfacţia faţă de locul de muncă a ajuns în 2006 să fie mai scăzută 

faţă de cea privind realizările din viaţă. După un uşor declin până la sfârşitul anilor ‟90, 

mulţumirea faţă de petrecerea timpului liber şi veniturile personale, ca şi cea faţă de relaţiile 

dintre oameni în societate se află în creştere în ultimii ani, însă la diferenţă considerabilă faţă de 

primele aspecte comentate. 

Graficul 2. Evoluţia satisfacţiei faţă de diferite sfere ale vieţii (%) 

176

Sursa: „Diagnoza calităţii vieţii” (ICCV), 1990, 1995, 1999, 2003, 2006 

Patternul unei satisfacţii constant ridicate se conservă şi în cazul relaţiilor de familie, 

aproximativ 90% dintre subiecţi apreciindu-le drept bune şi foarte bune, cu o mare stabilitate în 

timp (graficul 3). 

Relaţiile de familie şi cele cu vecinii se bucură de cea mai largă apreciere (graficul 4). 

Locuinţa este în general apreciată pozitiv (aproximativ două treimi o apreciază ca fiind bună şi 

foarte bună), totuşi la diferenţe considerabile faţă de primele două şi într-o uşoară tendinţă 

descendentă. La polul opus se află veniturile familiei, de care majoritatea sunt nemulţumiţi, 

acesta fiind aspectul care oferă cea mai scăzută satisfacţie. 

Modelul satisfacţiei este unul în care relaţiile din interiorul familiei, dar şi cele din 

exterior, cu vecinii, sunt „bune” şi „foarte bune”, în care locuinţa este în general „bună”, dacă nu, 

oricum, „satisfăcătoare”, dar în care veniturile familiei sunt mai degrabă apreciate drept 

„proaste” şi „foarte proaste”. 

Satisfacţia faţă de resursele „imateriale” ale familiei (relaţiile dintre membri, reţelele mai 

largi cu vecinii) este foarte ridicată, în timp ce satisfacţia faţă de resursele materiale este mai 

scăzută – locuinţa e considerată satisfăcătoare, dar venitul apare ca principalul motiv de 

insatisfacţie şi, aşa cum vom vedea pe parcurs, este considerat şi principala cauză a apariţiei 

problemelor în familie. 

Graficul 3. Dinamica aprecierilor relaţiilor de familie (%) 

177

Sursa: „Diagnoza calităţii vieţii” (ICCV), 1991-1999, 2003, 2006 

Graficul 4. Evoluţia satisfacţiei faţă de relaţiile din familie comparativ cu cea faţă de alte domenii (%) 

Sursa: „Diagnoza calităţii vieţii” (ICCV), 1990, 1995, 1999, 2003, 2006 

Analize de tip longitudinal privind calitatea vieţii în România (Mãrginean 2002, 2004) 

arată că familia face parte din Clasa a II-a de calitate a vieţii percepute 84 (calitate a vieţii înaltă), 

84 Clasele au fost delimitate în funcţie de valorile-prag, rezultând 7 clase ierarhizate de calitate a vieţii percepute: I. 

calitate a vieţii foarte înaltă – privilegiile; II. calitate a vieţii înaltă – relaţii umane de suport; III. calitate a vieţii 

mediu înaltă – succesul profesional; IV. calitate a vieţii medie – timpul liber; V. precaritatea condiţiilor de viaţă 

mediu scăzută – patologie socială; VI. calitate a vieţii scăzută – supravieţuirea; VII. calitate a vieţii foarte scăzută 

(foarte nefavorabilă, foarte rea) – presiunea fiscală. 

178

denumită simbolic „relaţii umane de suport” şi reprezentând „suportul fundamental şi o valoare 

deosebit de importantă pentru români” (Mărginean, 2002, p. 68). 

Întemeierea familiei 

Per ansamblu, cei mai mulţi şi-au cunoscut partenerul în vecinătate. Pentru cei din mediul 

urban însă, cei mai importanţi sunt prietenii, vecinătatea fiind abia a doua sursă pe piaţa maritală. 

Locurile publice de socializare au de asemenea un rol important în alegerea partenerului (graficul 

5). 

Graficul 5. Surse ale cunoaşterii partenerului (%) 

Sursa: Barometrul de opinie publică „Viaţa în cuplu” (Soros, 2007) 

Întemeierea propriei familii are loc în jurul vârstei de 22 ani, primul copil apărând după 

aproximativ un an şi jumătate (graficul 6). Femeile încep viaţa de familie mai devreme cu 

aproximativ trei ani, comparativ cu bărbaţii, confirmând menţinerea patternului cultural 

tradiţional. Aşa cum era de aşteptat, diferenţa este mai mare la categoriile vârstnice (trei ani şi 

jumătate la cei peste 55 de ani), comparativ cu cele tinere (doi ani la cei de 25-34 ani). Populaţia 

din mediul rural intră mai devreme cu aproximativ doi ani în ciclul vieţii familiale, diferenţele 

între bărbaţi şi femei sau pe categorii de vârstă în cadrul fiecărei categorii fiind aproximativ 

aceleaşi. Vârsta la căsătorie sau la naşterea primului copil este influenţată mai degrabă de sex, 

vârstă, educaţie şi mai puţin de tipul localităţii de rezidenţă. Se căsătoresc şi au copii mai târziu 

mai mult bărbaţii, generaţiile mai tinere şi cei cu studii superioare. De altfel, vârsta la care se 

termină şcoala sau la intrarea pe piaţa muncii sunt de asemenea mai ridicate la categoriile 

179

indicate. 

Graficul 6. Vârsta medie la care… (ani) 


Conform patternului general, după terminarea şcolii majoritatea se angajează 85 , la scurt 

timp (mai puţin de doi ani) părăsesc casa părintească, după încă aproximativ doi ani de viaţă 

independentă se căsătoresc şi după alţi doi ani, în medie, au primul copil. În cazul celor cu studii 

superioare, părăsirea familiei părinteşti are loc mai devreme (odată cu intrarea la facultate), 

urmată la scurt timp de angajare, actul căsătoriei având loc la o vârstă mai înaintată, dar mai 

repede după terminarea şcolii (după aproximativ un an). 

De altfel, comportamentul indivizilor este concordant cu credinţele lor. Cea mai mare 

parte a populaţiei crede că este bine ca doi tineri să se căsătorească după cel puţin un an şi 

jumătate (20 de luni). Jumătate dintre subiecţi consideră că un an de prietenie sau mai puţin este 

o perioadă suficientă în care tinerii se pot cunoaşte. Cea mai scurtă perioadă (în medie 17-18 

luni) este indicată de cei cu educaţie scăzută şi cei vârstnici, cea mai lungă perioadă (22-24 de 

85 În funcţie de unele criterii sociodemografice, traiectoria este diferită: de exemplu, în cazul bărbaţilor sau al celor 

cu studii medii şi superioare, vârsta medie la care au început să muncească este mai scăzută decât cea la care au 

terminat şcoala, faptul fiind explicabil prin angajarea pe piaţa muncii a bărbaţilor într-o mai mare măsură comparativ 

cu femeile sau prin sistemele de învăţământ fără frecvenţă, la distanţă, sau angajarea cu timp parţial, ceea ce dă 

posibilitatea desfăşurării simultane a celor două activităţi. 

180

luni) a fost indicată de cei foarte tineri şi de cei cu studii superioare. 

Aprecieri privind căsătoria şi divorţul 

Atitudinea generală faţă de căsătorie a fost analizată prin: percepţia necesităţii căsătoriei 

şi a calităţii relaţiei, toleranţa faţă de forme alternative la căsătorie – atitudinea faţă de coabitarea 

premaritală şi nonmaritală, atitudinea faţă de părinţii singuri (familiile monoparentale) şi 

toleranţa faţă de divorţ (tabelul 3). 

Deşi majoritatea respondenţilor nu consideră căsătoria necesară, totuşi oamenii căsătoriţi 

sunt priviţi ca fiind mai fericiţi. Acordul celor căsătoriţi este chiar mai mare, confirmând astfel 

ataşamentul pentru opţiunea pe care au făcut-o. 

Atitudinea faţă de coabitarea neoficializată este mai degrabă împărţită: aproximativ 

jumătate tolerează coabitarea premaritală sau nonmaritală. Cei căsătoriţi acceptă mai puţin acest 

stil de viaţă, însă diferenţele faţă de ansamblul populaţiei nu sunt mari. Familiile monoparentale 

sunt slab acceptate. Toleranţa faţă de divorţ este în schimb foarte ridicată. 

Tabelul 3. Atitudinea faţă de căsătorie 

Este mai bine să ai o căsătorie nereuşită decât să nu o 

ai deloc 

Oamenii căsătoriţi sunt în general mai fericiţi decât 

cei necăsătoriţi 

Este bine ca un cuplu care intenţionează să se 

căsătorească să locuiască împreună înainte 

Un cuplu poate trăi împreună fără intenţia de a se 

căsători 

Un părinte singur poate creşte un copil la fel de bine 

ca un cuplu 

Oamenii care vor să facă copii ar trebui să se 

căsătorească 

Un copil care trăieşte într-o familie în care părinţii nu se 

înţeleg suferă mai mult decât dacă părinţii s-ar despărţi 

Divorţul este cea mai bună soluţie dacă un cuplu nu 

reuşeşte să-şi rezolve problemele căsniciei 

Sursa: Ancheta „Viaţa de familie” (Soros, 2008) 

Total populaţie Căsătoriţi 

19,4% 

69,8% 

56,0% 

50,1% 

31,8% 

82,1% 

85,0% 

81,0% 

19,9% 

79,0% 

50,6% 

43,6% 

25,2% 

85,4% 

85,0% 

79,7% 

În concluzie, deşi căsătoria nu este considerată necesară, ea rămâne în continuare forma 

valorizată de familie prin care indivizii sunt mai fericiţi, celelalte – coabitarea informală şi în 

special familiile monoparentale – fiind mai slab tolerate. Cei căsătoriţi întăresc opţiunea pe care 

şi-au asumat-o, fiind uşor mai intoleranţi comparativ cu ansamblul populaţiei faţă de coabitare 

181

sau faţă de familiile monoparentale. Divorţul este larg acceptat atât pe ansamblul populaţiei, cât 

şi de către cei căsătoriţi. 

În privinţa condiţiilor pentru o căsătorie fericită, atât pe ansamblul populaţiei, cât şi la 

nivelul celor mai importante categorii sociodemografice, constatăm că pe primul loc se află 

iubirea, considerată esenţială pentru ca o căsătorie să fie fericită, la o diferenţă considerabilă de 

restul opţiunilor. Pentru mai mult de o treime din populaţia investigată reprezintă cel mai 

important lucru, iar peste jumătate dintre subiecţi au menţionat-o între primele două aspecte 

importante în succesul unei căsnicii. Celelalte lucruri importante sunt, în ordinea opţiunilor, 

încrederea reciprocă, condiţii bune de locuit, sprijinul şi respectul reciproc, fidelitatea, 

înţelegerea reciprocă şi disponibilitatea financiară. 

Pe criterii sociodemografice, sexul nu reprezintă un criteriu de diferenţiere, atât în rândul 

femeilor, cât şi în rândul bărbaţilor păstrându-se aceeaşi ierarhizare. Nu există diferenţe 

semnificative statistic nici în funcţie de starea civilă sau de mediul de rezidenţă al 

respondentului. În funcţie de vârstă şi educaţie însă pot fi identificate modele de răspuns diferite. 

Tabelul 4. Cea mai importantă condiţie pentru o căsnicie fericită (%) 

18-24 

25-34 

Vârstă 

35-54 

55+ 

Elementară 

(mai puţin 

de liceu) 

Educaţie 

Medie (liceu, 

postliceală) 

Superioară 

(universitar) 

Iubire 44,2 38,1 37,2 36,3 37,6 40,5 35,5 38,3 

Condiţii 

bune de 

locuit 

Sprijin 

reciproc 

Încredere 

reciprocă 

11,2 

7,3 

8,5 

10,0 

13,7 

8,5 

14,1 

8,6 

6,7 

13,9 

10,2 

9,3 

Fidelitate 10,6 6,7 7,7 5,2 6,3 8,0 9,7 7,1 

Înţelegere 

reciprocă 

5,5 

4,1 

5,4 

6,0 

Bani 5,5 3,7 7,4 4,2 6,6 3,6 4,3 5,4 

Respect 

reciproc 

3,0 

5,2 

3,2 

5,3 

Altceva 4,2 10,0 9,7 9,6 9,3 6,5 12,8 8,8 

13,5 

9,0 

7,6 

12,8 

10,6 


6,2 

3,9 

Fără a se schimba esenţial ordinea aspectelor analizate, pe categorii de vârstă pot fi 

8,6 

5,0 

4,4 

9,1 

10,8 

10,2 

2,2 

5,4 

Total 

12,9 

9,7 

8,2 

5,4 

4,2 

182

emarcate modele uşor diferite, importanţa unui anumit aspect variind: fidelitatea înregistrează 

un procent relativ crescut comparativ cu celelalte categorii la persoanele foarte tinere, până în 25 

de ani, sprijinul reciproc la cei de 25-34 ani, condiţiile de locuit şi banii la populaţia matură şi 

vârstnică. Constatăm o scădere a importanţei acordate iubirii odată cu înaintarea în vârstă şi 

paralel cu creşterea importanţei solidarităţii celor doi parteneri, dar şi a resurselor materiale. Cu 

alte cuvinte, tinerii aflaţi la început de drum sunt ataşaţi într-o mai mare măsură de modelul 

romantic în căsătorie, considerând că celelalte aspecte se vor rezolva de la sine dacă există iubire, 

fidelitate şi încredere între parteneri, în timp ce maturii sau vârstnicii, în urma unei experienţe 

mai bogate, adoptă un model mai echilibrat, în care resursele materiale şi sprijinul reciproc 

(înţeles probabil nu numai ca sprijin afectiv şi moral, ci şi economic sau de îngrijire) sunt la fel 

de importante. 

Educaţia induce de asemenea diferenţieri semnificative statistic – iubirea este cea mai 

importantă pentru cei cu studii medii, resursele materiale sunt mai importante pentru cei cu 

educaţie elementară (aproximativ o cincime au menţionat condiţiile de locuit între primele două 

lucruri importante şi aproximativ 15% banii), iar solidaritatea partenerilor este mai importantă 

pentru cei cu studii superioare, care atribuie o importanţă mai mare încrederii, respectului şi 

sprijinului reciproc, precum şi fidelităţii. Identificăm aşadar o diminuare a importanţei aspectelor 

materiale şi o creştere a importanţei aspectelor „imateriale” odată cu creşterea nivelului de 

educaţie. 

Aspectele cel mai puţin importante pentru o căsnicie fericită sunt legate de norma 

homogamiei. Similaritatea profilului sociodemografic al partenerilor (aceeaşi etnie, poziţie 

socială, preferinţe comune, vârstă apropiată, aceeaşi confesiune religioasă, aceeaşi educaţie) nu 

reprezintă o condiţie necesară pentru o căsnicie fericită. A avea o gospodărie independentă, a nu 

locui împreună cu părinţii/socrii este considerat de asemenea un aspect puţin important pentru 

succesul unei căsătorii. Interesant este că banii sunt menţionaţi şi în rândul celor mai puţin 

importante aspecte într-o relaţie. 

În concluzie, modelul condiţiilor pentru ca o căsnicie să fie fericită este unul romantic, în 

care iubirea rămâne cea mai importantă. Iubirea trebuie dublată însă de solidaritate între parteneri 

(încredere şi sprijin reciproc, respect şi înţelegere reciprocă, fidelitate), dar şi de suport material – 

în principal, condiţii bune de locuit şi apoi aspectul financiar. Importanţa deosebită acordată 

locuinţei (plasată per ansamblu pe locul al treilea) trebuie explicată în contextul crizei locuinţelor 

şi al costului ridicat al acestora în România, probleme care s-au accentuat după 1990. În acelaşi 

timp poate fi înţeleasă şi ca opţiune fermă pentru un cămin propriu. Este de remarcat importanţa 

scăzută atribuită copiilor într-o căsnicie fericită. De asemenea, condiţia homogamiei (aceeaşi 

etnie, poziţie socială, vârstă, religie, educaţie, chiar preferinţe comune) este mai degrabă 

considerată neimportantă. 

Motive de divorţ 

Cele mai importante motive pentru ca partenerii să divorţeze, cumulând mai mult de 

183

jumătate dintre menţiuni, sunt, în ordine, violenţa, alcoolismul, infidelitatea şi încetarea iubirii 

dintre cei doi. Violenţa este general acceptată ca motiv de divorţ (aproximativ 80%), la diferenţe 

destul de mari de alcoolism şi infidelitate, care întrunesc aproximativ două treimi dintre 

menţiuni. Interesant este că, deşi iubirea a fost menţionată drept cea mai importantă condiţie 

pentru o căsnicie fericită, absenţa ei nu determină o atitudine la fel de categorică, părerile fiind 

mai degrabă împărţite: 57% o consideră motiv de divorţ, 43% nu. Infidelitatea este mai des 

menţionată, considerându-se probabil că implică şi lipsa iubirii. Condiţiile imanente relaţiei, 

nepotrivirea de caracter şi sexuală sunt considerate motive de divorţ numai de aproximativ o 

treime dintre subiecţi. Dificultăţile materiale, lipsa copiilor, neînţelegerile privind treburile 

casnice sau cu rudele nu sunt, pentru majoritatea persoanelor intervievate, motive de divorţ. 

Nivelul de 

educaţie 

Vârsta 

Sexul 

Mediul de 

rezidenţă 

Tabelul 5. Motive de divorţ, în funcţie de principalele caracteristici sociodemografice (%) 

Violenţă Alcoolism Infidelitate Absenţa Nepotrivire Nepotrivire 

iubirii de caracter sexuală 

inferior 77,3 67,6 64,1 55,7 33 30,8 

mediu 87,2 72,8 73,3 67,3 44,7 41,7 

superior 84,5 71,1 71,7 68,2 47,1 43,4 

18-24 83,1 70,7 72,6 68,4 41,1 36,9 

25-34 86,7 69,5 76,6 68,7 45,2 38,4 

35-44 83,7 69,7 71,1 61 38,7 39,4 

45-54 78,8 70,5 65,7 59,7 38,9 40,6 

55-64 78,7 71,2 65,6 58,4 35,6 35,3 

65+ 77 66,5 57,7 50,1 31,2 24,4 

masculin 77,5 65,3 70,2 62,3 39,8 37,4 

feminin 84 73,1 65,8 59,2 36,6 33,9 

urban 83,6 70,6 68,6 66 43,7 42,7 

rural 78,6 68,6 66,8 54,9 32,2 28,1 

Notă: Sunt marcate valorile pentru care există diferenţe semnificative statistic (valori reziduale 

ajustate standardizate mai mici sau mai mari de 1,96). Cu bold sunt reprezentate valorile care indică o 

relaţie pozitivă între categorii, iar cu italice cele care indică o relaţie negativă. 


Deşi toleranţa generală faţă de divorţ este ridicată, analizând motivele de divorţ putem 

considera că acesta este acceptat mai degrabă în situaţii extreme, excepţionale. Situaţiile 

justificabile pentru divorţ sunt problemele grave, nelegate intrinsec de relaţie, dar care afectează 

relaţia prin consecinţele lor: violenţa şi alcoolismul reprezintă caracteristici mai degrabă 

individuale care generează alte probleme, conducând la eşecul relaţiei. Infidelitatea este 

considerată de asemenea nejustificată şi reprezintă mai degrabă o situaţie extremă, fiind 

rezultanta problemelor considerate mai puţin importante (dispariţia iubirii, nepotrivirea 

184

partenerilor etc.). Situaţiile mai puţin grave caracterizate prin neînţelegeri, incompatibilitatea 

partenerilor sau chiar prin încetarea iubirii nu reprezintă motive la fel de importante pentru 

despărţire. Nepotrivirea de personalitate sau sexuală, problemă intrinsecă a relaţiei, nu este 

considerată un motiv de divorţ. Nici alte dificultăţi sau neînţelegeri între parteneri nu sunt 

considerate importante. 

Există diferenţe semnificative statistic în funcţie de caracteristicile sociodemografice ale 

indivizilor. Influenţa fiecărui criteriu în parte a fost surprinsă prin analiza de regresie, ţinând sub 

control influenţele celorlalte variabile. 

• Violenţa este considerată într-o mai mare măsură motiv de divorţ de femei, de cei cu un 

nivel de educaţie mai ridicat şi de persoanele mai tinere. Studiile pe tema violenţei domestice 

arată că, într-adevăr, comportamentul este mai frecvent la bărbaţi şi în familiile cu un nivel de 

educaţie scăzut. 

• Consumul de alcool este condamnat într-o mai mare măsură de cei cu un nivel de 

educaţie ridicat şi de către femei. Acestea din urmă se confruntă probabil într-o mai mare măsură 

cu dificultăţi generate de acest comportament, consumul de alcool fiind mai răspândit în cazul 

bărbaţilor. 

• Intoleranţa faţă de infidelitate este mai puternică la tineri şi la cei cu un nivel de 

educaţie mai ridicat. Aşa cum reiese din analiza modelului căsniciei fericite, aceştia valorizează 

într-o mai mare măsură fidelitatea. Ca urmare, absenţa ei este considerată într-o mai mare măsură 

motiv de divorţ. 

• Absenţa iubirii este considerată într-o măsură considerabil mai mare motiv de divorţ în 

mediul urban, de către persoanele cu un nivel mai ridicat de educaţie şi de tineri, fără a exista 

diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei. Percepţia dispariţiei iubirii ca un motiv de divorţ, 

mai ales de către persoanele cu nivel de educaţie mai ridicat nu este surprinzătoare, această 

categorie fiind şi cea care acordă o mai mare importanţă iubirii într-o căsnicie fericită. Tinerii 

sunt de asemenea ataşaţi într-o mai mare măsură modelului romantic în căsătorie, considerând că 

celelalte aspecte se vor rezolva de la sine dacă există iubire, fidelitate şi încredere între parteneri. 

• Nepotrivirea de caracter este menţionată mai mult în mediul urban, de către persoanele 

cu educaţie superioară (aproape jumătate). Acestea sunt mai centrate pe modelul căsătoriei 

bazate pe solidaritate între parteneri, înţelegerea şi încrederea reciprocă jucând un rol important. 

• Nepotrivirea sexuală este mai des meţionată în mediul urban (un procent aproape dublu 

faţă de cel din rural) şi de către cei cu educaţie superioară. 

Deşi cel mai important lucru într-o căsnicie este iubirea, absenţa ei nu reprezintă cel mai 

important motiv pentru ca cei doi să se despartă. Divorţul este acceptat în situaţii mai degrabă 

extreme – în principal violenţă şi alcoolism, în plan secundar infidelitate. 

Sexualitatea – înainte, după sau în afara căsătoriei? 

Atitudini faţă de sexualitate 

185

Dacă majoritatea consideră importantă perioada de prietenie dinaintea căsătoriei, aceasta 

are însă semnificaţii diferite. Relaţiile sexuale premaritale reprezintă un aspect disputat, aproape 

jumătate din populaţie neacceptând existenţa acestora: mai mult de jumătate dintre femei, 

comparativ cu numai o treime dintre bărbaţi; trei sferturi dintre vârstnici, comparativ cu numai o 

cincime dintre cei tineri; 60% dintre cei cu educaţie scăzută, comparativ cu o cincime dintre cei 

cu educaţie superioară; 60% dintre cei din mediul rural, comparativ cu numai o treime dintre cei 

din mediul urban. 

Locuirea împreună reprezintă de asemenea un aspect controversat, scindând populaţia în 

două categorii aproximativ egale: cei care consideră că este bine să locuiască împreună (50,4%) 

– mai mult bărbaţi, tineri, cu educaţie superioară, din mediul urban – şi cei care consideră că 

trebuie să trăiască separat, fiecare cu părinţii lui (49,6%) – mai mult femei, vârstnici, cu educaţie 

scăzută, din mediul rural. 

Interesant este că majoritatea populaţiei, indiferent de criteriile socio-demografice, pare 

să considere existenţa altor relaţii romantice anterioare celei care va conduce la căsătorie drept 

un lucru benefic (ţinând cont de ceilalţi indicatori, probabil cu condiţia să nu fi avut relaţii 

sexuale şi să nu fi locuit împreună). ªi în acest caz identificăm o respingere mai mare în cazul 

femeilor, al populaţiei vârstnice, al celor cu educaţie scăzută sau care trăiesc în mediul rural 86 . 

Vârsta la care este bine ca o femeie să îşi înceapă viaţa sexuală este egală cu cea 

menţionată în cazul bărbatului (aproximativ 19 ani), iar diferenţele în funcţie de sex, vârstă, 

educaţie sau mediu de rezidenţă nu sunt mari (de exemplu, tinerii de 18-24 ani consideră că este 

bine ca o femeie să-şi înceapă viaţa sexuală la 18 ani şi un bărbat la 17,7 ani, comparativ cu cei 

de peste 55 de ani, care menţionează 19,1, respectiv 19,5 ani 87 ). Deşi aproximativ jumătate au 

respins practicarea relaţiilor sexuale premaritale, reformulat într-o manieră mai generală 88 , 

acceptarea devine mult mai largă: mai puţin de un sfert au declarat că este bine ca un tânăr şi o 

tânără de 20 de ani să aibă relaţii sexuale numai după ce se căsătoresc, numai 6% după ce se 

logodesc, în timp ce 17% au declarat că această decizie poate fi luată oricând. Perioada medie 

după care tinerii pot întreţine relaţii sexuale (pentru cei care au indicat o perioadă specifică) este 

de nouă luni. Perioada menţionată este, din nou, mai redusă la bărbaţi, la tinerii cu educaţie 

superioară sau la cei din mediul urban. 

Majoritatea subiecţilor consideră totuşi că nu este bine ca o femeie să aibă relaţii sexuale 

înainte de căsătorie, sexul, vârsta, educaţia fiind, încă o dată, predictori importanţi. Pentru bărbaţi 

însă, relaţiile sexuale premaritale sunt mai larg acceptate de toate categoriile analizate, aşadar de 

ansamblul populaţiei. 

Modelul care se conturează este unul romantic, în care sexualitatea este legată de iubire şi 

86 Atât pentru relaţiile sexuale premaritale (locuirea împreună), cât şi pentru experienţe romantice anterioare, fiecare 

dintre variabilele sociodemografice indicate are o influenţă semnificativă, controlând influenţa celorlalte variabile 

prin analiza de regresie. Cea mai puternică influenţă o au vârsta şi educaţia. 

87 Interesant este că la categoriile de vârstă mai ridicată, vârsta la care este bine ca bărbaţii să-şi înceapă viaţa 

sexuală o depăşeşte pe cea a femeilor, probabil în contextul în care se consideră că femeile se căsătoresc mai 

devreme. 

88 După cât timp de când s-au cunoscut credeţi că este bine ca un tânăr şi o tânără de 20 de ani să aibă relaţii sexuale? 

186

are loc mai ales în cadrul familiei. O proporţie similară au răspuns că este bine ca două persoane 

să aibă relaţii sexuale dacă se iubesc (40,6%) şi dacă sunt căsătorite (38,5%). Numai o cincime 

manifestă mentalităţi liberale, postmaterialiste, în care sexualitatea este separată de dragoste şi 

căsătorie. 

• Relaţiile sexuale de tip conservator (doar în cadrul căsătoriei) sunt susţinute mai mult de 

femei, de cei vârstnici (peste 55 de ani), de cei cu educaţie scăzută şi de persoanele din mediul 

rural. 

• Relaţiile sexuale de tip modern, romantic, bazate pe iubire sunt susţinute atât de femei, 

cât şi de către bărbaţi (nu există diferenţe semnificative), de tineri, dar şi de generaţia matură 

(chiar dacă într-o mai mică măsură), de cei cu educaţie medie sau superioară şi de cei din mediul 

urban. 

• Relaţiile sexuale de tip postmodern, liberale, bazate doar pe atracţia reciprocă, deşi nu 

reunesc majoritatea opţiunilor în cadrul niciunei categorii, sunt totuşi mai larg acceptate de 

bărbaţi (un procent dublu faţă de femei), de tinerii de 25-34 de ani şi de cei cu educaţie 

superioară. 

Graficul 7. În opinia dumneavoastră, când este bine ca două persoane să aibă relaţii sexuale? 


Majoritatea subiecţilor (70%) consideră că este bine ca o femeie să aibă un singur 

partener sexual pe parcursul vieţii şi că, de asemenea, este bine ca bărbatul să aibă o singură 

parteneră sexuală, deşi într-o mai mică măsură (52%) 89 . 

Stereotipul potrivit căruia bărbaţii îşi doresc într-o mai mare măsură relaţii sexuale 

89 Adeziunea este mai mare la categoriile conservatoare; influenţa sexului, vârstei, educaţiei şi dimensiunii localităţii 

fiind semnificativă, controlând pe rând influenţa celorlalte variabile prin analiză de regresie. 

187

comparativ cu femeile este întreţinut în principal de către femei 90 – 52% au admis acest lucru. 

Altfel, pe ansamblul populaţiei şi pe restul categoriilor investigate, majoritatea consideră că şi 

femeile, şi bărbaţii îşi doresc la fel de mult să aibă relaţii sexuale. 

Comportamente sexuale 

Tabelul 6. Comportamente sexuale 

Vârsta la 

prima relaţie 

sexuală (ani) 

Vârsta 

partenerului/ 

partenerei (ani) 

Numărul de 

luni de când se 

cunoşteau 

Numărul de 

parteneri 

sexuali (fără 

extreme)* 

Masculin 18 19 10 4,7 

Feminin 20 23 14 1,8 

18-24 ani 17 19 12 3,8 

25-34 ani 19 21 11 3,5 

35-54 ani 19 22 13 3,1 

55 ani + 20 22 13 2,4 

Educaţie scăzută 19 21 12 2,7 

Educaţie medie 19 21 13 3,5 

Educaţie 

20 22 13 3,5 

superioară Urban 19 21 13 3,3 

Rural 19 21 12 2,9 

Total 19 21 13 3,1 

Notă: Rezultate pe baza chestionarului secret la care au răspuns 1.076 de subiecţi (aproximativ 

60% din eşantionul iniţial). Mediile au fost calculate fără refuzuri şi variază între 43 (2,8%) în cazul vârstei 

la prima relaţie sexuală şi 223 (11,2%) în cazul numărului de parteneri sexuali. 

* Întrucât media putea fi afectată de cazurile extreme, am recalculat numărul mediu de parteneri 

sexuali eliminând 14 cazuri considerate mai degrabă extreme, care au declarat mai mult de 16 parteneri. 


Atitudinile indivizilor sunt în general concordante cu comportamentele lor declarate: 

mulţi (în special femeile) nu au avut relaţii sexuale înaintea căsătoriei, majoritatea şi-au început 

viaţa sexuală în jurul vârstei de 19 ani, după aproximativ un an de când cunoşteau partenerul, iar 

cele mai multe dintre femei au avut un singur partener sexual (tabelul 6). 

Cei mai mulţi dintre indivizi – aproximativ două treimi dintre bărbaţi şi numai o treime 

dintre femei – au declarat că au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie. Existenţa relaţiilor 

sexuale premaritale pare să fie mai ridicată la bărbaţi şi la tineri, restul variabilelor 

sociodemografice nefiind predictori importanţi. Primele experienţe sexuale au avut loc mai 

90 Sexul este singura variabilă sociodemografică cu influenţă semnificativă statistic. 

188

devreme la bărbaţi şi la generaţiile tinere 91 . Interesant este că atât femeile, cât şi bărbaţii, dar şi 

toate categoriile analizate declară o vârstă mai ridicată a primului partener/primei partenere, 

diferenţele nefiind semnificative statistic. Debutul relaţiei sexuale este la aproximativ un an de 

când partenerii s-au cunoscut, perioada fiind uşor mai ridicată la femei, însă fără o diferenţă 

semnificativă. 

Diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte numărul partenerilor sexuali este însă 

foarte mare. Desigur, numărul mediu poate fi afectat de subdeclararea mare a femeilor şi poate 

de exagerarea numărului declarat de către bărbaţi. În special sexul şi vârsta, şi într-o mai mică 

măsură mediul de rezidenţă reprezintă predictori ai numărului de parteneri sexuali. 

Atitudini şi roluri de gen 

Valori de gen 

Conflictul dintre muncă şi viaţa de familie constituie o problemă cu care se confruntă 

majoritatea indivizilor. În special în privinţa femeii, armonizarea celor două roluri – cel domestic 

şi cel de pe piaţa muncii – reprezintă un subiect disputat. 

Tabelul 7. Rolul femeii în familie şi pe piaţa muncii 

A avea o slujbă e un lucru bun, dar ce îşi doresc cu adevărat femeile este să 

aibă familie şi copii 

74% 

O soţie care nu lucrează este la fel de realizată ca şi una care are o slujbă plătită 39,5% 

Un copil preşcolar probabil va suferi dacă mama sa lucrează (are serviciu) 42% 

Viaţa de familie are de suferit atunci când femeia are o slujbă cu normă întreagă 34,1% 

Ambii soţi trebuie să câştige bani pentru întreţinerea familiei 93,2% 

O mamă care lucrează poate fi la fel de grijulie faţă de copii ca şi una care nu 

lucrează 

81,5% 

Cea mai bună modalitate ca o femeie să fie independentă este să aibă o slujbă 85% 

Notă: procente cumulate ale celor care au răspuns în foarte mare măsură şi în mare măsură. 


Pentru analiza atitudinilor indivizilor faţă de concilierea dintre viaţa de familie şi muncă 

am utilizat analiza factorială, aplicată variabilelor prezentate în tabelul 7. Analiza factorială a 

relevat existenţa a doi factori. Primul factor descrie atitudinea faţă de rolul tradiţional în familie 

şi în îngrijirea copiilor (primele patru variabile), iar al doilea factor descrie atitudinea faţă de 

egalitatea rolurilor în familie şi pe piaţa muncii (ultimele trei variabile). 

91 Sexul şi vârsta au o influenţă semnificativă, controlând celelalte variabile. 

189

Tabelul 8. Analiza factorială a atitudinii faţă de conflictul dintre muncă şi familie 

Viaţa de familie are de suferit atunci când 

femeia are o slujbă cu normă întreagă 

Un copil preşcolar probabil va suferi 

dacă mama sa lucrează 

A avea o slujbă este un lucru foarte bun, dar 

ceea ce îşi doresc cu adevărat femeile este să 

aibă familie şi copii 

O soţie care nu lucrează este tot atât de 

realizată ca şi una care are o slujbă plătită 

Cea mai bună modalitate ca o femeie să 

fie independentă este să aibă o slujbă 

Ambii soţi trebuie să câştige bani pentru 

întreţinerea familiei 

O mamă care lucrează poate fi la fel de 

grijulie faţă de copiii săi ca şi una care nu 

lucrează 

Rol tradiţional 

al femeii 

0,831 

0,810 

0,579 

0,509 

0,053 

–0,017 

–0,237 

Roluri 

egale 

–0,126 

–0,060 

0,105 

–0,207 

0,795 

Comunalităţi 

Notă: coeficienţii reprezintă saturaţii sau comunalităţi (în ultima coloană). Metoda de extracţie 

folosită: analiza componentelor principale. Factorii au fost rotiţi pentru a asigura o interpretare mai 

intuitivă atât a lor, cât şi a variabilelor (metoda folosită: Equamax cu normalizare Kaiser). Modelul 

explicativ este adecvat datelor: KMO = 0,640. Cei doi factori explică 52% din variaţia variabilelor. 


Majoritatea respondenţilor resping rolul tradiţional al femeii şi susţin egalitatea rolurilor 

atât în familie, cât şi pe piaţa muncii. Indivizii au o atitudine de sprijin faţă de dublul rol al femeii 

– de soţie şi mamă şi de lucrătoare pe piaţa muncii. Este bine ca femeia să lucreze, acest fapt 

asigurându-i independenţa şi contribuind la bunăstarea familiei, fără să aibă efecte negative 

asupra copiilor. Suportul faţă de rolul tradiţional al femeii – femeia casnică – este scăzut. Totuşi, 

acordul faţă de faptul că femeile îşi doresc cu adevărat să aibă familie şi copii este ridicat. 

Familia continuă să rămână aşadar o condiţie esenţială a realizării personale a femeii. 

Participarea pe piaţa muncii, realizarea profesională sunt tolerate dacă reprezintă o alegere 

complementară, şi nu o opţiune de viaţă. Femeile continuă să fie definite în mod esenţial prin 

rolul lor legat de familie şi copii. 

În privinţa stereotipurilor de gen, majoritatea indivizilor sunt de acord cu faptul că 

femeile îşi controlează mai bine emoţiile într-o relaţie, că bărbaţii sunt superiori în afaceri şi 

lideri politici mai buni decât femeile. Deşi nu este majoritară, ponderea celor care susţin 

egalitatea de rol în privinţa creşterii copiilor este destul de ridicată – aproape jumătate. Educaţia 

este considerată însă importantă atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, fiind un domeniu în care 

inegalitatea de gen este scăzută. Stereotipurile privind rolurile de gen tradiţionale predomină: 

rolul instrumental al bărbatului şi superioritatea lui în viaţa publică – afaceri, politică şi rolul 

0,804 

0,545 

0,707 

0,659 

0,346 

0,302 

0,635 

0,647 

0,353 

190

expresiv al femeii. 

Tabelul 9. Stereotipuri de gen 

Într-o relaţie, femeile îşi pot controla mai bine emoţiile decât bărbaţii 69,6% 

În general, bărbaţii sunt lideri politici mai buni decât femeile 67,2% 

Bărbaţii conduc mai bine afacerile decât femeile 56,8% 

În general, taţii pot avea grijă de copii la fel de bine ca mamele 45,1% 

Studiile universitare sunt mai importante pentru un băiat decât pentru o fată 26,5% 

Notă: procente cumulate ale celor care au răspuns în foarte mare măsură şi în mare măsură. 


Distribuţia sarcinilor în gospodărie 

Majoritatea treburilor casnice revin femeii. Bărbatul se ocupă cu reparaţiile din casă şi ale 

automobilului, femeia cu restul: pe de o parte, treburile gospodăreşti – gătit, spălat, călcat, 

curăţenie, iar pe de alta, creşterea şi îngrijirea copilului. Multiple analize anterioare pe familia 

românească (Chipea, 2001; Voicu, 2004; Popescu, 2002) confirmă acest model. 

Cel mai echitabil împărţite sunt sarcinile legate de creşterea şi în special de educarea 

copilului şi de cumpărături. Deşi femeile sunt preponderent cele care au grijă zilnic de copil, 

merg la şcoală, îi supraveghează lecţiile şi timpul liber, îl îngrijesc atunci când este bolnav sau 

fac cumpărăturile necesare pentru casă, totuşi o proporţie importantă apreciază că implicarea este 

egală în aceste sarcini (un sfert în cazul mersului la şcoală şi aproape 40% dintre respondenţi în 

cazul cumpărăturilor). Educarea şi formarea copilului pentru viaţă este datoria ambilor parteneri. 

Mai mult de jumătate dintre subiecţi au declarat că îi explică împreună copilului cum trebuie să 

se poarte şi peste 45% că pedepsesc copilul pentru o faptă rea în aceeaşi măsură. 

Celelalte caracteristici sociodemografice nu joacă un rol important în explicarea 

distribuţiei rolurilor în gospodărie. Analiza de regresie relevă faptul că influenţa vârstei, 

educaţiei sau mediului de rezidenţă este mai degrabă nesemnificativă atunci când celelalte 

influenţe sunt controlate. Sexul rămâne variabila esenţială în explicarea modului în care este 

performată fiecare activitate în parte, influenţa fiind semnificativă chiar şi în cazul celor mai 

egalitare dintre activităţi. 

Dacă sarcinile gospodăreşti revin în mare măsură femeii, relaţia familiei cu spaţiul public, 

cu comunitatea este asigurată în principal de bărbat. Interesul pentru viaţa politică, cunoştinţele 

despre administraţia publică, implicarea în rezolvarea unor probleme din comunitate sunt 

semnificativ mai mari în cazul bărbaţilor, fapt recunoscut şi de către bărbaţi, şi de către femei (la 

toate variabilele analizate, mai mult de jumătate dintre acestea au admis că sunt mai puţin 

implicate comparativ cu partenerii lor). 

Deşi numărul de ore petrecute cu diferite munci casnice variază destul de mult conform 

191

estimărilor diferitelor anchete, de la 15 ore (Viaţa de familie, 2008) la 25 de ore săptămânal 

(BOP, 2007), tendinţa descendentă este evidentă. Pe fondul redresării standardului de viaţă, al 

îmbunătăţirii considerabile în dotarea gospodăriei şi probabil al schimbării patternurilor de 

comportament, în ultimii ani timpul petrecut în gospodărie a scăzut considerabil. 

Aşa cum era de aşteptat, având în vedere distribuţia sarcinilor casnice pe sexe, femeile 

petrec în gospodărie şi pentru îngrijirea copiilor un număr considerabil mai mare de ore 

comparativ cu bărbaţii (o dată şi jumătate). Diferenţele sunt admise de ambii parteneri, femeile 

declarând o medie de 29 de ore săptămânal, iar bărbaţii o medie chiar mai ridicată pentru 

partenerelor lor (30 de ore). 

Tabelul 10. Numărul mediu săptămânal de ore petrecute pentru diferite munci casnice de subiect şi 

partener/parteneră, în funcţie de sexul respondentului 

asculin 

eminin 

otal 

M 

F 

T 

Numărul de ore petrecut Numărul de ore petrecut 

de respondent 

de partener(ă) 

7,26 24,69 

20,68 8,52 

14,6 16,5 


Pe lângă diferenţele între sexe, există diferenţe semnificative statistic (testul Chi pătrat) în 

funcţie de majoritatea criteriilor sociodemografice: 

• Numărul de ore alocate muncilor casnice creşte odată cu vârsta, cei peste 65 de ani 

petrecând un timp dublu comparativ cu tinerii de 18-24 de ani. 

• Persoanele cu un nivel de educaţie mai ridicat petrec mai puţin timp cu treburile casnice 

comparativ cu persoanele cu un nivel de educaţie mai scăzut. 

• În mediul rural se petrec mai multe ore în gospodărie comparativ cu mediul urban. 

Influenţa fiecărei variabile rămâne semnificativă chiar atunci când celelalte influenţe sunt 

controlate (analiza de regresie). Persoanele de sex feminin, mai în vârstă, mai puţin educate şi 

din mediul rural sunt mai implicate în performarea activităţilor gospodăreşti (tabelul 11). 

Tabelul 11. Numărul mediu săptămânal de ore petrecute pentru diferite munci casnice, în funcţie 

de vârstă, educaţie şi mediu de rezidenţă 

Vârsta 

Ore 

18-24 15,34 

25-34 22,26 

35-44 24,48 

45-54 27,72 

55-64 28,35 

192

Nivelul de educaţie 

Mediul de rezidenţă 

65+ 29,07 

inferior (mai puţin de liceu) 28,24 

mediu (liceu, postliceal) 21,46 

superior (universitar) 17,37 

urban 20,20 

rural 30,14 

Total 24.76 


În ciuda diferenţelor mari dintre cei doi parteneri în privinţa implicării în gospodărie, 

aceştia nu consideră că ar exista diferenţe în privinţa timpului liber. Situaţia este probabil 

consecinţa implicării mai mari a bărbatului în activităţi în afara gospodăriei. Aproape jumătate 

dintre femei şi dintre bărbaţi consideră că timpul liber este comparabil cu cel al partenerului, 

neexistând diferenţe semnificative statistic. Totuşi, femeile consideră că fac mai multe sacrificii 

pentru familie comparativ cu partenerii lor (o treime dintre femei consideră că fac mai multe 

sacrificii, comparativ cu un sfert dintre bărbaţi). Inegalitatea este admisă într-o oarecare măsură 

şi de către bărbaţi, 11% dintre aceştia, comparativ cu numai 6,5% dintre femei admiţând că fac 

mai puţine sacrificii pentru familie comparativ cu partenerele lor. 

Luarea deciziilor în familie 

Puterea de decizie privind administrarea treburilor casnice şi a celor legate de creşterea şi 

îngrijirea copilului pare să fie în general egal distribuită între parteneri. Marea majoritate a 

subiecţilor au declarat că deciziile sunt luate în comun, de la 60% în cazul cheltuielilor pentru 

mâncare până la 80% în cazul alegerii modului în care să-şi petreacă vacanţele. 

Deşi majoritatea subiecţilor au răspuns că deciziile sunt luate în comun, în familiile în 

care nu se întâmplă aşa, mai multe persoane (atât femei, cât şi bărbaţi) au admis o putere de 

decizie mai mare a femeii. De exemplu, un sfert dintre bărbaţi consideră că partenerele lor au un 

cuvânt greu de spus în privinţa cheltuielilor pentru mâncare comparativ cu numai 15% dintre 

bărbaţi care susţin contrariul. Aceeaşi situaţie o întâlnim când este vorba de reamenajat casa, 

achiziţionat mobilă, petrecerea vacanţei, îngrijirea medicală a unor membri ai familiei sau chiar 

deciziile privind educaţia copilului. Cu alte cuvinte, pe lângă implicarea considerabil mai ridicată 

a femeii în treburile casnice, remarcăm în unele familii şi o putere de decizie uşor mai mare a 

acesteia în administrarea acestor sarcini. Astfel, nu numai că femeia face mai multe în casă şi în 

privinţa copiilor, dar ea şi decide într-o mai mare măsură ce trebuie făcut. 

Familia modernă, egalitară este preferată de majoritatea subiecţilor, mai mult de jumătate 

dintre persoanele investigate declarând că nu contează cine conduce în familie, bărbatul sau 

femeia. Totuşi, cei care consideră că bărbatul ar trebui să conducă reprezintă un procent destul de 

ridicat (41%). 

193

Femeile susţin egalitatea în familie într-o măsură considerabil mai mare, semnificativă 

statistic. Jumătate dintre bărbaţi susţin că este de preferat ca bărbaţii să conducă, comparativ cu 

numai o treime dintre femei. 

Graficul 8. Cine e de preferat să conducă în familie, bărbatul sau femeia? 


Cu cât nivelul de educaţie este mai ridicat, cu atât preferinţa pentru familia egalitară este 

mai mare. Aproape trei sferturi dintre cei cu studii superioare, comparativ cu numai 40% dintre 

cei cu studii elementare, consideră că nu contează cine conduce în cuplu. Pe categorii de vârstă 

diferenţele nu sunt la fel de mari, însă sunt semnificative statistic: tinerii 

şi vârstnicii par mai conservatori, comparativ cu cei între 25 şi 54 de ani. Aşa cum era de 

aşteptat, în mediul rural este preferat modelul bărbatului care conduce, pe fondul culturii de tip 

tradiţional încă destul de răspândite, în timp ce în cel urban opţiunile majoritare vizează o relaţie 

egalitară. 

Aşadar tradiţionala diviziune a muncii în familie este în curs de modificare. Diferenţierea 

rolurilor este încă manifestă, dar situaţia se află într-o schimbare structurală, observându-se o mai 

mare flexibilitate din partea celor doi parteneri. Sexul rămâne variabila esenţială în explicarea 

modului în care se distribuie activităţile, influenţa fiind semnificativă chiar şi în cazul celor mai 

egalitare dintre sarcini, precum cele legate de creşterea şi în special de educarea copilului. 

Femeile petrec în gospodărie, în medie, o dată şi jumătate din timpul petrecut de partenerii lor. 

De altfel, treburile casnice reprezintă a doua cauză ca importanţă între cele care conduc la 

neînţelegeri în familie. 

Probleme în familie 

Mai mult de jumătate dintre persoanele care au o relaţie de cuplu apreciază că problemele 

apar rar, mai mult de o treime considerându-le aproape inexistente. Existenţa problemelor în 

cuplu este recunoscută într-o mai mare măsură de către femei comparativ cu bărbaţii şi de către 

tineri comparativ cu persoanele mature sau vârstnice. 

Cea mai importantă cauză a apariţiei problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile 

194

FAMILIA ÎNTRE SCHIMBARE ªI STABILITATE 43 

materiale sau de bani, la diferenţe mari de restul aspectelor menţionate. Dificultăţile financiare au 

reprezentat prima problemă menţionată de aproximativ 60%, celelalte aspecte – treburile casnice 

sau comportamentul copiilor – fiind invocate de numai 16%, respectiv 7% dintre subiecţi. 

Cumulând cele două opţiuni pe care le-au avut la dispoziţie respondenţii pentru a specifica 

problemele în căsnicie, 70% dintre cei care au admis că au probleme au menţionat ca unul dintre 

motive lipsurile materiale, 42% treburile casnice şi 20% comportamentul copiilor. 

Lipsurile materiale sunt invocate într-o mai mare măsură de bărbaţi, aproximativ trei 

sferturi dintre aceştia menţionându-le ca principal motiv al neînţelegerilor. La prima menţiune, 

două treimi dintre bărbaţi şi numai aproximativ jumătate dintre femei au invocat-o drept cauză. 

Identificarea lipsei de bani ca principală cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de 

către bărbaţi trebuie interpretată în contextul în care responsabilitatea asigurării resurselor 

economice în gospodărie le revine în mare parte. În multe familii persistă încă aşteptările 

complementare de rol conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani în casă, iar femeia trebuie să 

aibă grijă de copii şi de gospodărie. 

Treburile casnice reprezintă a doua cauză a neînţelegerilor (menţionată de peste 40% 

dintre cei care au admis că au probleme, la diferenţă destul de mare de următoarele cauze ca 

importanţă). Comportamentul copiilor este menţionat ca motiv principal de către o cincime dintre 

subiecţi. Bărbaţii sunt mai afectaţi de aceste probleme decât femeile, deşi, aşa cum am arătat, 

femeile sunt cele care se ocupă mai mult de sarcinile gospodăreşti şi de creşterea şi îngrijirea 

copilului. 

Băutura este considerată un motiv de ceartă de o proporţie semnificativă a populaţiei 

(10%), afectând într-o mai mare măsură femeile decât bărbaţii. Părinţii/socrii, neglijarea familiei 

şi infidelitatea sunt motive mai puţin importante, însă menţionate de 4-8% dintre subiecţi. 

Diferenţe semnificative apar şi în funcţie de vârstă, educaţie sau mediul de rezidenţă. Lipsurile 

materiale, treburile casnice şi comportamentul copiilor tind să devină motive din ce în ce mai 

importante ale neînţelegerilor între parteneri pe măsură ce aceştia înaintează în vârstă. 

Dimpotrivă, cu vârsta, relaţiile cu părinţii/socrii, neglijarea de către partener, infidelitatea sau 

nepotrivirea sexuală sunt tot mai puţin importante în apariţia problemelor. 

195

1. Repere antropologice şi sociologice în istoria familiei

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?