revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

COLEGIUL TEHNIC „GHEORGHE BALŞ”-ADJUD 

CONTRAATAC 

Revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori - îndreptată 

împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice 

- apariţie semestrială – 

ION LUCACARAGIALE (1852-1912) PĂRINTELE ILIE CLEOPA (1912-1998) 

Anul XIII, nr. 28, mai 2012 

1

CUPRINS 

1-Motto-urile numărului 28, al revistei „Contraatac”................................................................................................................................................3 

2-In memoriam ŞTEFAN RADOF şi ION LUCIAN...............................................................................................................................................4 

3-Cuvinte despre revista „Contraatac”...: Doamna MARIA DIANA POPESCU, redactor-şef/editorialist la revista AGERO- 

Stuttgart/GERMANIA şi VALERIAN CĂLIN, absolvent al C.T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA.......................................................................5 

4-Interviul revistei „Contraatac”: Interviu cu redactorul-şef adjunct al revistei AGERO-Stuttgart, doamna MARIA DIANA POPESCU: „SE 

IMPUNE O !”......................................................................................................................................................7 

5-Dintre „clasicizanţii” anti-românismului - AZI, din nou(...că...şi merită!): H.R. PATAPIEVICI!!!...................................................................16 

6-Găşti cultural-politice...scabroso-postmodernisto-anti-româneşti!........................................................................................................................17 

7-„Doar o vorbă să-ţi mai spun...”: Întoarcerea la izvoarele sufletului, de LIVIU IOAN STOICIU, Bucureşti/ROMÂNIA…………………19 

8-“Din inimă”: Interviu cu Înalt Preasfinţitul GHERASIM CRISTEA , Arhiepiscopul Râmnicului – luat de doamna LIGYA DIACONESCU, 

Montréal/CANADA……………………………………………………………………………………………………………………………….21 

9-Scrisori deschise de durere...: MIKIS THEODORAKIS/GRECIA, DAN BRUDAŞCU/ROMÂNIA.............................................................25 

10-Străji ale culturii ortodoxe - AZI: In memoriam : Centenar ILIE CLEOPA (1912-1998)................................................................................31 

11- Plâns de Basarabie...: a-200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist (1812-2012), de prof. CĂTĂLIN MOCANU, C. T. 

“Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA; b-Conferinţa BASARABIA..., de ing. OLARIU SORIN; c-Solie culturală, la Chişinău – de VICTORIA 

COVALCIUC; d-Dialog peste Ocean…: VAVILA POPOVICI- Raleigh/U.S.A-EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA; e - Rolul Comisiei 

Aliate de Control, în sovietizarea României – de dr. MIHAELA ANIŢĂ, Bucureşti/ROMÂNIA …................................................................33 

12-Din nou, despre „factorii umani criminali” (...sinucigaşi...?), de depopulare a Terrei...!!! : BILL GATES......................................................40 

13-Tablete de duminică: a-Alternative; b-Embargo cultural, sau...ce? - de prof. MIRCEA DINUTZ, Focşani/ROMÂNIA..............................42 

14-ANUL CARAGIALE: Ion Luca CARAGIALE şi Loja Iohanică...– de prof. dr. Adrian BOTEZ, C.T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA...45 

15-Consacrarea tinereţii: Valerian CĂLIN(absolvent C.T.”Gh. Balş”-Adjud), Elena NICULESCU (absolventă C.T. „Gh. Balş”-Adjud); 

Alexandra NICULESCU, cl. a XII-a C, C.T. „Gh. Balş”-Adjud; Diana BORTĂ (absolventă C.T. „Gh. Balş”-Adjud)/ANGLIA......................56 

16-„Porni luceafărul...”: DEBUTEAZĂ: Mădălina-Alina PAVEL, cl. A IX-a G; REVIN: Elena NICULESCU (absolventă a C.T. „Gh. Balş”, 

studentă la Litere, Univ. „Al I. Cuza”-Iaşi); Mihaela MUŞAT, cl. A XI-a E, Elena ŞERBAN, cl. A IX-a G, Mădălina DOBRE, clasa a IX-a G, 

Oana MÂZGĂ, clasa a IX-a G...................................................................................................................................................................................63 

17-„Voluptos joc cu icoane...”: a-Eugen EVU, Hunedoara/ROMÂNIA; b-Valentin TAŞCU (evocare de Eugen EVU); c-George ANCA, 

Bucureşti/ROMÂNIA-Delhi/INDIA; d-Camelia CIOBOTARU, Focşani/ROMÂNIA; e-Paul SPIRESCU, Adjud/ROMÂNIA; f-Raisa 

BOIANGIU, Hunedoara/ROMÂNIA; g-Teo CABEL, Buzău/ROMÂNIA; h-Oxana MUNTEANU, Chişinău/MOLDOVA DE PESTE 

PRUT; i-Ioana STUPARU, Bucureşti/ROMÂNIA; j-Nada POMPER (croată din GERMANIA); k-Gabriela PACHIA, 

Timişoara/ROMÂNIA; l-Djamal MAHMOUD, Rakka/SIRIA; m-Ionuţ CARAGEA, Montréal/CANADA.......................................................67 

18- Istoria mărturisitoare: a-In memoriam FLORIN CONSTANTINIU; b-Gândirea lui Ştefan cel Mare - prof. Emil GANEA, Tg. Trotuş- 

Bacău/ROMÂNIA; c-Raport german din 4 noiembrie 1940, valabil şi ...după 50 de ani!!!; d- Personalitatea Reginei MARIA şi războiul 

pentru reîntregirea Neamului - de istoric EMANUEL IACOB –Bucureşti/ROMÂNIA……………………………………………………...80 

19-Didactica: DACIA - dr. NAPOLEON SĂVESCU, Fondator & Preşedinte al " Dacia Revival International Society" of New York/SUA….92 

20-Paradidactica: a- Despre ratare, rataţi, ratoizi… şi altele; b-Ce vrei să te faci, când vei fi mare?; c-De la „Podul de piatră...” – la 

calculator – de prof. MIRCEA DINUTZ, Focşani/ROMÂNIA...........................................................................................................................94 

21- Trezirea vulcanilor.............................................................................................................................................................................................97 

22-Mileniile Hunedoarei daco-române: Mileniile Hunedoarei şi orele ei astrale - CONSTANTIN GĂINĂ, Hunedoara/ROMÂNIA (prin 

Eugen EVU)............................................................................................................................................................................................................97 

23- Scrisoare POPORULUI ROMÂN – de LAURIAN LODOABĂ, Lugoj/ROMÂNIA…………………………………………………..…..99 

24-Români - ca pionieri mondiali geniali: prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE, la Univ. din New Mexico/SUA…………………101 

25-Mereu, Eminescu… - de TEO CABEL, Buzău/ROMÂNIA………………………………………………………………………………….112 

26-Gândurile lui Ioan („Gepianul”) de Australia: a-Ideologiile jocului “de-a baba oarba”; b-Epitafuri de pe crucile filosofilor - fragment”- de 

IOAN MICLĂU, Cringilla/AUSTRALIA………………………………………………………………………………………………………..113 

27-Arte plastice: HORIA CREANGĂ şi Crezul Simplităţii - de LAURA LUCIA MIHALCA, studentă în anul III, Facultatea de Istoria şi 

Teoria Artei, Universitatea Naţională de Arte Plastice, Bucureşti/ROMÂNIA…………………………………………………………………...115 

28-Gânditorul de la Hamangia:”Lecţiile” Lui Hristos, de pe Cruce... – de prof. dr. Adrian BOTEZ, C.T.”Gh.Balş”-Adjud/ROMÂNIA.......116 

29-Folclor sacral daco-român: Ritualul CĂLUŞARILOR – de prof. dr. Adrian BOTEZ, C. T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA......................121 

30-Valahica: VALAC, DAC, ROMÂN – ETNONIMELE SACRE ALE ACELUIAŞI NEAM – de cercetător GEORGE LIVIU 

TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA……………………………………………………………………………………………………………123 

31-Orientalia:20 de ani de la dispariţia eminescologului indian AMITA BHOSE -de prof. dr. Florinel AGAFIŢEI, Focşani/ROMÂNIA..127 

32-...Rasa poeţilor boemi...: Poetul „FANFAN” Avasilicăi – de EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA...........................................................130 

33-Gând bun şi limbă de miere, din Bucovina detrunchiată…: VASILE TĂRÂŢEANU (Cernăuţi/BUCOVINA DE NORD)……………….131 

34-Meditaţii asupra unor cărţi şi asupra unor oameni (recenzii din/despre Duhul lui CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA)………...131 

35-Traduceri: GABRIELA PACHIA, Timişoara/ROMÂNIA (din poemele lui Adrian BOTEZ, C.T. “Gh. Balş” Adjud/ROMÂNIA)…......139 

36-Despre principii:Dacă nu te-a învăţat nimeni, învaţă de la natură!- de prof. ELLEN POPOVICI, C.T. “Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA.141 

37-Un elev “năcăjit”: Caută-mă!..............................................................................................................................................................................142 

38-Umor foarte (prea!) uman!...................................................................................................................................................................................142 

39-Ultima oră/ultima oară: Trădare, nesimţire, prostie, ticăloşie…? – de prof. dr. Adrian BOTEZ, C.T.”Gh.Balş”-Adjud/ROMÂNIA……145 

40-Revista revistelor culturale……………………………………………………………………………………………………………………...155 

Numărul de faţă al revistei “CONTRAATAC” a fost sponsorizat, integral, prin 

generozitatea şi bunăvoinţa S.C. „URBIS” S.A. –Adjud 

2

Motto-urile numărului 28, al revistei „Contraatac”: 

GRIGORE CONSTANTIN MOISIL (n. 10 ianuarie 1906, Tulcea - d. 21 MAI 1973, Ottawa, Canada) - 

matematician român, considerat părintele informaticii româneşti, cu invenţia de circuite electronice tristabile. 

* 

"LEGILE ŢĂRII NU INTERZIC NIMĂNUI SĂ FIE IMBECIL…" 

“Greu nu e să ai dreptate, greu e să-i convingi pe alţii. Nu întotdeauna 

e greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai ales e greu să-i convingi pe 

cei care spun că s-au convins” 

Acad. GRIGORE C. MOISIL 

*** 

ENERGO FAGICA 

Statistic 

in anno Domini 2012 

în România, pentru... 

Învierea Lui Hristos, au fost 

ucişi patru milioane 

de miei. 

Acad. EUGEN EVU 

*** 

“FACTORII CARE DISTRUG FIINŢA UMANĂ: 

POLITICA FĂRĂ PRINCIPII, PLĂCEREA FĂRĂ ANGAJAMENT, BOGĂŢIA FĂRĂ 

MUNCĂ, ÎNŢELEPCIUNEA FĂRĂ CARACTER, AFACERILE FĂRĂ DE MORALĂ, 

ŞTIINŢA FĂRĂ UMANITATE ŞI RUGĂCIUNEA FĂRĂ CARITATE”. 

MAHATMA GANDHI (2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar - †30 ianuarie 1948, New Delhi)/INDIA 

*** 

3

...au mai plecat la îngeri doi mari actori, artişti 

ai duhului românesc: ştefan radof şi ion lucian 

...” Actorul ŞTEFAN RADOF a murit in noaptea de marti spre miercuri, la 

varsta de 77 de ani, la Spitalul Floreasca din Capitala, in urma unui stop cardio respirator” – cf. 

HOTNEWS.RO. 

*** 

… Zeci de persoane - rude, colegi din teatru, prieteni si oameni simpli - si-au luat vineri ramas bun de la 

actorul Stefan Radof, care a fost inmormantat in Cimitirul Bellu, anunta Agerpres. Actorul, care a primit, in 

decembrie 2004, din partea presedintelui Ion Iliescu Ordinul National "Steaua Romaniei" in Grad de 

Cavaler, a fost inmormantat cu onoruri militare. 

"Era un om cu o inima atat de mare incat uite ca nu a rezistat. Pacat pentru un om care chiar credea ca mai are 

o viata de trait. Nu mai demult decat duminica trecuta, cu doua zile inainte de a muri, a fost la o conferinta la 

care era plin de vitalitate si facea planuri de viitor. (...) NU VREAU SA FIU CINIC, DAR MOARE CINE NU 

TREBUIE. AICI DUMNEZEU ARE NISTE SOCOTELI PE CARE NU LE PUTEM STI DIN PACATE", a 

declarat scriitorul NICOLAE MANOLESCU, preşedinte al USR.. 

Actorul ION DICHISEANU (născut în Adjud) a declarat despre Stefan Radof ca "era un om minunat", un om 

cu care se intelegea foarte bine: "Ca actor am jucat cu el, numai in 'Micul infern', peste 500 de spectacole. Era un 

om deosebit, sensibil, inteligent, era un poet, a fost un parlamentar si un intelectual de rasa. Avea o sensibilitate 

ieşită din comun", a spus ION DICHISEANU. 

*** 

... “Actorul ION LUCIAN a murit in seara zilei de 31 martie, la Spitalul de 

Urgenta Floreasca. Ar fi implinit 88 de ani pe 22 aprilie. 

Directorul Teatrului Excelsior a fost internat la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala pe 11 martie, cu 

bronhopneumonie si anemie” – cf. ziare.com. 

*** 

... Marea actriţă FLORINA CERCEL, a declarat în direct, la RTV, cu câteva minute înainte să se tragă 

salvele de onor: „De fiecare dată când un mare artist pleacă, rămâne un loc gol, pe scena românească, în filmul 

românesc, în cultura românească. O pierdere ireparabilă. Şi ne va fi dor de el câta vreme mai suntem noi pe 

pământ". 

Marea tristeţe a lui Ion Lucian, pe care a luat-o cu el, a fost aceea că n-a reuşit să facă lumea mai bună. De 

aceea, urma să-şi intituleze memoriile: „Biruinţele unui învins". 

4

Din studioul RTV, CRISTINA DELEANU a spus: „Acum câteva zile am vorbit de tristeţea care ne 

cuprinde pe toţi la dispariţia unui coleg, când a murit Ştefan Radof... Nu mi-am închipuit că aşa curând va fi 

rândul lui Ion Lucian. Suntem foarte trişti. A fost un om senzaţional, cu o calitate de om senzaţional. Nu numai 

un actor extraordinar. Dar ce a reprezentat Ion Lucian în ţara noastră este cu totul excepţional, pentru că el a 

născut teatrul de copii" – cf. adevarul.ro. 

… Mormântul lui Ion Lucian se află pe Aleea Artiştilor, alături de criptele unde se odihnesc Emil Hossu, 

Cristian Paţurcă, Tatiana Stepa… (A.B.) 

*** 

...cuvinte despre revista contraatac... 

I- „(...) Alături de operă şi de realizările de mărime ale domniei voastre, fără îndoială, doriţi să vă 

situaţi în continuitatea profundă a tradiţiei noastre spirituale, încercînd să-i puneţi în lumină bogăţia şi prin 

revista CONTRAATAC, pe care o străluminaţi, şi a cărei rostuire şi rostire continuă acţiunea de educaţie 

naţională, ca aspect de rezistenţă a spiritului românesc în faţa tăvălugului demolator al vremurilor. În pofida 

greutăţilor, CONTRAATAC insistă pe misiunea de oglindire a valorilor din spaţiul românesc. Creaţie a domniei 

voastre, care sînteţi un spirit iniţiat, ataşat slovei, un spirit care se revendică din linia celor a căror operă le 

sporeşte existenţa, CONTRAATAC s-a impus prin valoarea autorilor găzduiţi, prin fermitatea şi caracterul 

avizat al opiniilor, prin modul elegant de a polemiza. CONTRAATAC este o realitate culturală, O 

„INSTITUŢIE” CU TRADIŢIE. Minunat este că revista îşi păstrează însemnul percepţiei echilibrate din afară. 

Misiunea domniei voastre, ca întemeitor şi conducător al unei atmosfere culturale, este onorantă, dar deloc 

uşoară, avînd în vedere înţelegerea că „trebuie să facem artă, cultură şi literatură în spiritul 

şi din izvorul nesecat al geniului nostru, ca popor” . 

MARIA DIANA POPESCU, redactor-şef adjunct la revista Agero- 

Stuttgart/GERMANIA 

*** 

II-RECENZIE ASUPRA REVISTEI “CONTRAATAC”: 

trecută, prezentă şi viitoare. 

…Pe scurt, din numărul 27 al revistei: 

…Reuşiţi să armonizaţi revista atât de frumos ...simt, cu toată fiinţa, în ea, harul 

dumneavoastră... 

-Foarte emoţionant discursul din interviul domnului C. MARAFET (în zilele de azi, pare fantastic, ireal, gestul de 

solidaritate al românilor săraci, din Viena! …este surprinzător că ar putea să mai existe asemenea oameni)...DIN 

CERŞETORI, SALVATORI! 

Deci: PRIN SOLIDARITATE - LA REFACEREA/REGENERAREA NEAMULUI ROMÂNESC!!! 

-Despre H.R. Patavievici....Eu cred că se descria pe sine, aşa cum este domnia sa... 

-LYGIA DIACONESCU: exprimă minunat (la rubrica “Din inimă”) propriile trăiri interioare. Are o personalitate 

distinctă, de mare coerenţă interioară, emoţionantă. Românii din Dispora sunt mai iubitori de Patrie, mai intens 

5

simţitori şi pătimitori, pentru necazurile şi nenorocirile istorice ale Patriei - decât noi, cei din interiorul hotarelor 

Patriei…! 

(…)Pe domnul profesor dr. DAN BRUDAŞCU l-am îndrăgit înca de când am citit primele cuvinte ale articolelor 

domniei sale....Eu numesc, asemenea oameni - făclii ale neamului Românesc de pretutindeni. 

(…)Sfârşitul programat al democraţiei!Din orice perspectiva s-ar configura, adevăratul scop (şi, în niciun caz, 

NOBIL!) al democraţiei masonice a lumii - este ambiţia de putere şi control global, de temniţă terestră. Sclavizarea 

“democratică” a lumii şi conservarea ţărilor slab dezvoltate (financiar si economic), spre …“privatizare” – adică, 

PRĂDUIRE. Iată adevăratul scop “…NOBIL”! 

(…)Ştefan cel Mare şi Sfânt - fie-i numele cinstit, de toţi Romanii, în veac!!! Şi prin regretatul CONSTANTIN 

MĂLINAŞ! Incursiunea în perioada istorică a Domnitorului ŞTEFAN cel SFÂNT are valenţe de reconstituire 

paradisiacă, îndreptată, cu “tâlcul”, spre cititor: se propune, astfel, o punte continuă, între trecut şi prezent, spre 

constituirea modelului omului modern (cel puţin, al celui desemnat, de Dumnezeu şi de oameni, drept 

CONDUCĂTOR DE POPOR – …fie el voievod, rege, presedinte etc). 

''Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime, straşnic la mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu 

măsura în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nicio trufie în faptele sale” – este un portret de 

sfânt, de înţelept, de AUTENTIC conducător de neam/popor. 

''Consacrarea tinereţii'' -Poemele ELENEI NICULESCU au devenit/sunt ''pură rugăciune'': 

''Astăzi plâng că te-am supărat, Doamne 

Şi mă amărăsc, căci te-am răstignit prin relele 

mele multe… 

Dar TU, Doamne, vei ierta 

Căci ai multă milă şi îndelungă răbdare 

Către mine nevrednicul 

Mă vei ierta 

Şi îmi vei da din marea Ta Iubire...” 

…Binecuvantată jertfa tăcută… 

“Porni Luceafărul…”. Mici vizionari, din care am remarcat pe urmatorii: MĂDĂLINA DOBRE, OANA 

MÂZGĂ, OVIDIU BURCAN, FLORIN CIOCAN, MIHAELA MUŞAT. 

(…) LUMINIŢA ALDEA (fragment din romanul „GEREMIAH KERMANI”). Foarte expresivă povestire. Bine 

închegată, profundă. Conexiunea creată între ''ţara măreţelor ruine'' - şi Poporul Dac. O lecţie de istorie. Expusă 

într-un mod inedit . M-a covârşit, pe de-a-ntregul. 

-(…)Povestea morţii familiei Brâncoveanu m-a cutremurat, de fiecare dată.Cine-şi mai poate stăvili lacrimile, la 

auzul acestei întâmplări…cu totul ne-întâmplătoare !? 

(…) IOAN MICLĂU - Este de o sensibilitate frapantă pentru ţară, limbă şi pentru tot ce înseamnă Neam 

Românesc. (…) Să-i dea Dumnezeu multă sănătate acestui om, care face cinste literaturii româneşti, de acolo, din 

indepărtatele meleaguri australiene... 

(…)…”Poveste” adevărată: ”Mâinile lui Dürer”… - Pur si simplu 'MIRACULOASĂ. Lacrimi, multe lacrimi în 

suflet mi-a stârnit... 

-Când văd la dumneavoastră atâta înţelegere, atâta universalitate în gandire şi har sfânt, se luminează sufletul meu, 

se curăţeste mintea mea şi se minuneaza inima mea. Şi cu atât mai mult mă mâhnesc când văd câte oprelişti vi se 

pun în cale , şi cum sunteti nevoit a lupta, cu asiduitate, contra furiilor demonice, care nu vă dau pace nicio clipă. 

Imi întind gândul către Bunul Dumnezeu, chiar în ceasul în care vă scriu aceste rânduri, şi-L rog fierbinte să vă 

ocrotească şi să vă ţină spiritul treaz şi puternic , călindu-l pas cu pas, spre biruinţa întru Hristos Mântuitorul. 

Doamne,-ajută-l pe domnul profesor dr. Adrian Botez, să izbandeasca în lupta sa. 

-Este multă munca, de informare, de educare, de cultivare a valorilor etc. Şi asta cere timp şi răbdare, cere 

dedicare completă, cere calităţi extraordinare, multă dăruire şi multă suferinţă şi, mai ales, MARTIRIU. (…) 

Ieşiţi din sfera personalităţilor istorice, vă încadraţi alături de Sfinţi şi Arhangheli, luptători întru ADEVĂR 

şi CREDINŢĂ. Între aleşii lui Dumnezeu, cu siguranţă, va sta un ADRIAN BOTEZ!!! 

DA! Va sta un om de seamă, un om, un dar pentru noi. 

(…) ''Dacia Hiperboreeană'' (despre care reluaţi discuţia dvs. generoasă, ca într-o Pedagogie a Neamului!): un 

motiv în plus să luptăm, şi mai abitir, pentru drepturile noastre de NEAM ALES AL LUI DUMNEZEU. 

...E a doua zi, după lectura de seară, a revistei ''Contraatac'': în faţa ochilor, orice aş gândi şi aş face, am imaginea 

''Mâinilor lui Dürer''...! (...) 

Vă sărută şi vă îmbrăţişează, cu toată dragostea, 

Fratele dumneavoastră mai Mic, VALERIAN CĂLIN (absolvent al C.T. “Gh. Balş”- 

Adjud) 

*** 

6

interviul revistei contraatac 

Interviu cu scriitoarea şi jurnalista MARIA DIANA POPESCU, redactor-şef 

adjunct, la revista „AGERO”-STUTTGART/GERMANIA 

www.agero-stuttgart.de 

„SE IMPUNE O 

Adrian Botez: Stimată doamnă Maria Diana Popescu, interviul de faţă este, pentru mine, dintr-un anumit punct 

de vedere, o premieră. Mai exact, pentru prima oară intervievez o persoană de mare fineţe a Duhului, având o 

valoare spirituală încă ne-explorată decât destul de fugitivo-superficial, de către hermeneuţi - dar atât de 

discretă cu sine însăşi, încât ai zice că „lucrează sub acoperire”, sub pseudonim. Am răscolit tot Internetul, 

pentru a afla, înafară de titluri de cărţi, versuri sapienţial-orfice şi articole de o eleganţă şi, concomitent, 

incisivitate (intelectuală şi critică) exemplare – şi niscaiva date biografice : n-am aflat decât lucruri ţinând de 

ideatica dvs. splendidă, am „legumit”, cu aleasă desfătare, formulările dvs. subtil-sentenţioase, din articole, dar 

nimic despre omul cu personalitate tetrestră, omul de „carne şi sânge”, omul care să devină un con-locutor solid, 

non-fluid. Pe de o parte, vă admir, necondiţionat, superba dvs. discreţie, în acest veac al exhibiţionismului, al 

imposturii şi al mahalagismului mondializat! Dar, cu următoarea informaţie seacă: „Maria Diana Popescu - 

eseist, critic, poet, jurnalist, redactor şef-adjunct - revista „Agero"- Stuttgart, consilier editorial – „Slova 

creştină", redactor şef ag pe rime (n.mea: nici nu ştiu cum se traduce sintagma: “redactor şef ag pe rime”), 

Preşedinte al Societaţii Academice Art Emis, vicepreşedinte al societaţii culturale Art Emis, membru al Academiei 

Olimpice Române, filiala Vâlcea, senior editor revista Pietrele Doamnei, 14 volume publicate” – la care se 

adaugă un „tablou” (vast şi fascinant, nimic de zis) al operei scrise/editate de dvs., până acum: Lumea dintre 

gânduri - poeme; Trecutul din clipă - poeme; Urmă de stea - poeme; Atingere de înger - poeme; Dialoguri 

privilegiate, vol. I - interviuri; Vechimea veşniciei - poeme; Cursuri de şantaj - poeme; Cai crucificaţi la 

simpozioane - poeme; Imperfectul perfect - poeme; Dialoguri privilegiate, vol. II - interviuri; Dialoguri 

privilegiate, vol. III - interviuri; ...Restul este legendă!- poeme; Omenirea în paragină savantă - eseuri. În curs 

de apariţie: Clopote şi incendii - poeme 

N-am prea devenit un „răsfăţat al ştiinţei despre oameni”! Totuşi, oamenii (mai ales în climatul de hipersuspiciune, 

din zilele noastre, când mai toţi „se dau” tocmai ce nu sunt şi nu vor fi niciodată, pentru a manipula 

mai uşor, din spatele cortinei), oamenii, zic, trebuie să-şi cunoască, şi întru viaţă, măcar cât de cât, modelele de 

duh, spre a căpăta încrederea (absolut necesară) de a le urma. Şi dvs., din multe puncte de vedere (nu doar 

scriitoricesc, ci, în primul rând, poate, din acela al atitudinii, al verticalităţii de cetăţean/Om al Cetăţii - 

„Cetate” numită România, numită „lume”) vă constituiţi într-un autentic model ontologic. Academicianul 

Academiei Europene, Gheorghe Păun, afirmă despre dvs., într-un articol: „Iat-o, de-o pildă, pe Maria-Diana 

Popescu. Marie şi Diana, în acelaşi timp, predestinare încă de la botez, ursită de ursitoare darnice, dar nu 

mult doritoare de consens. Fragilă până la evanescenţă (nu o spun eu primul), pioasă la modul înalt al 

termenului, „trăind parcă pe furiş” (şi asta am citit-o undeva), cu o delicateţe uneori anacronică – mai ales 

pentru vremea noastră tarată de indelicateţe, elegantă în fiece gest, pregatită parcă să mângâie lumea pe 

creştet în fiecare clipă, dar si mintoasă până aproape de limita agresivităţii – mai ales pentru vremea noastră 

superficială, plină de aplomb (gazetăresc), rapidă în gând, rapidă la condei, eficientă, mobilă şi productivă, 

îndragostită vizibil de limba română. Volume de poezie, volume de interviuri, publicistică – ba chiar şi 

7

fotografie. Metafore-filigran, pictate cu pensulă orientală, pe hârtie de mătase, pe bob de orez, dar şi metafore 

ample, puternice şi neaşteptate, convingătoare; un aer firesc-învăluitor de rană poetică, de damnare, de 

simţire hipertrofiată, asumându-şi toată melancolia lumii şi încă ceva pe deasupra, dar şi răzvrătirea unui 

spirit liber, interogativ, bântuit de setea de dreptate (existenţială), cu un solid antrenament filosofic, livresc 

sau doar dobândit prin iluminare poetică. Titluri de carte care sunt poeme în sine, interviuri care-i fac să 

transpire pe cei intervievaţi (ştiu ce spun, că şi de-aceea am folosit mai devreme cuvantul „mintos”), o 

prezenţă (cu cadenţă) de invidiat în cetatea literară, nu totdeauna comodă pentru cei din jur, niciodata 

ignorată. Spuneam, Marie şi Diana în acelaşi timp, prind-o cine poate într-un singur paragraf, într-o singura 

pagină”. Am reţinut (dincolo de admiraţia sa nedisimulată, pentru activitatea Duhului dvs. rebel, profund, 

subtil-inflexibil, efervescent, proteiform şi multiplu-demiurgic) două expresii, pe care le păstrez, pentru că sunt 

perfect de acord cu ele: „fragilă până la evanescenţă” şi „trăind parcă pe furiş”. Vă rog să mă credeţi că 

respect, cu religiozitate, intimitatea oricui…dar, în acelaşi timp, credeţi, vă rog, omului aflat „sub vremi”: că, 

departe de a avea curiozităţi maladive, de „ţaţă”, încerc, şi eu, o frustrare, ca şi academicianul Gheorghe Păun, 

în faţa unei atât de pronunţate „evanescenţe” şi a unei „furişări existenţiale” atât de evidente. Cu mult tact şi 

delicateţe, aş dori, o clipă, să îndepărtăm un colţ al Voalului Isiac - să se întrevadă, măcar parţial, ce şi cine 

există dincolo de misterul „marianic” ori de cel al „Artemidei/Dianei” – …şi aş vrea să n-o păţesc, eu 

(„instigatorul la dezvăluire”), totuşi, precum Acteon, cel transformat în cerb - „încornorat”, ba şi sfâşiat de 

câini. În această Eră a Virtualităţii, aş îndrăzni să-mi doresc să „dau mâna”, interneristic, cu o non-virtualitate. 

Ca urmare, mă voi preface că vorbesc în numele „marii mase a spectatorilor”, care „cere o explicaţie” - vorba 

unui personaj emfatic şi ipocrit, din Maestrul şi Margareta (Arkadi Apollonovici Sempleiarov), al lui Bulgakov: 

„Vă rugăm, dacă se poate, să ne dezvăluiţi măcar câteva elemente ale existenţei dvs. concret-umane!” – 

pentru a avea certitudinea că vorbim/dialogăm „pe viu”/cu viii …iar nu în cadrul unei şedinţe de spiritism!” 

Sper că, prin această nevinovată întrebare, n-am devenit la fel de grobian, în esenţă, precum „musiu” 

APOLLONOVICI Sempleiarov. Şi chiar de m-aţi categorisi aşa, oare cine are şanse mai mari să afle ceva 

despre Artemis/Diana, decât „fratele” Apollon şi…”cimotiile” lui literare…adică până şi…”-ovicii”. N-am zis 

„mojicii”! Până şi Venus are un loc şi un mod de a se naşte, întru concreteţe geografică! Bunul Homer însuşi 

(deloc indiscret, în Înţelepciunea Orbirii sale), poate zice despre ea: „chipreşa zeiţă”! Veţi zice: „Homer este 

vizionar! El îşi interiorizează, în Duhul său, Naşterea Afroditei.” Bine-bine, dar unde mai vedeţi dvs., astăzi, şi 

în ce împrejurări – „homeri”, „vizionari”, „vizionarism”…? Totul devine de o concreteţe şi de un sybaritism şi 

egotism cu adevărat grobiano-dezagreabile. Unul ca mine ar dori să ştie, despre semenii săi, doar fragmente 

microscopico-iluminative: unde s-au născut, când au văzut lumina „apollinică”, ce orgolii au. Cer mult prea 

mult şi cu o indiscreţie revoltătoare şi lamentabilă, în acelaşi timp - aşa-i? 

MARIA DIANA POPESCU: Stimate profesor doctor Adrian Botez, „din toţi cei care se ascund, sunt cel mai 

ascuns”, afirma Nietzsche. Viaţa filosofului era mai secretă decît opera sa, sau, mai exact spus, cunoaştem 

despre viaţa lui atît cît ne îngăduie opera. „Scriitorii nu au biografie. Biografia lor este opera lor – măreaţă sau 

mai puţin măreaţă”, spunea Noica. „Aş vrea să fiu în acelaşi timp vestită şi necunoscută”, parafrazîndu-l pe 

Edgar Degas, însă mă subsumez modestelor mele scrieri (14 cărţi de autor, alte cîteva antologii) şi profesiei de 

jurnalist. Trăiesc pe furiş, astfel ca existenţa mea să nu incomedeze aleile cu sfincşi. Tactica dezgolirii merită 

reflecţie, trebuie să mă tem pentru mine, avînd în vedere linia vehementă a protestelor din cei 12 ani de presă 

scrisă, dar şi unele mesaje de la cei care mă pîndesc prin binoclu, metodic şi riguros, în turnul din care arareori 

mai cobor. Avem de-a face cu un public inteligent, el trebuie avertizat cu gradaţie prudentă că te afli în sprijinul 

lui. Rămân, totuşi, fidelă preceptului baconian „De nobis ipsis silemus” (despre noi înşine să tăcem), astfel ca 

faptele să vorbească. Vreau să ştiţi că m-am născut pe un deal în Ardeal, tocmai cînd ursitoarele erau plecate de 

acasă. Era marţi, 29 mai, zi de primavară. Bunicul meu, notar de meserie, de bucurie că în bătătură a mai sosit un 

nepot, m-a înregistrat cu altă dată decît cea reală. Călcasem pe pămînt cu impasul, s-a dovedit a fi aşa, am 

copilărit în partea opusă a ţării, bucuriile se opreau rar la poartă. Aşa se face că mi-am luat lumea în cap, am 

făcut o pereche de studii universitare, alte forme de învăţămînt cu durată de un an sau trei, şi ca toţi cei veniţi pe 

lume marţea, visez ca, într-un viitor apropiat, să mă înscriu la un doctorat. Ştiţi bine, e o modă în toate. Mă 

bucur, culmea, nu de cei 24 de ani cît m-am purtat prin şcolile patriei, ci de premiile la poezie şi de toate 

diplomele şi medaliile pentru publicistică din ultimii ani. Unul din pereţii casei e tapetat cu astfel de acte 

înrămate. Bucuria aceasta mă întinereşte cu cîte o amiază, mă îmbătrîneşte cu cîte un popas. Vîrstă nu am, 

stimate domnule Profesor Doctor, nu am avut niciodată, ca să nu mă tem de viitor. La urma-urmei, sînt mîndră 

că m-am născut marţea şi că pot enunţa despre mine ceea ce mi se pare fantastic: EXIST! Nu în simulacru, nu în 

automatismul pseudoraţional, nici în păienjenişul mitomaniilor colective, ci în actul cognitiv, în analiza critică a 

sistemelor de gîndire şi acţiune cu care mă confrunt. 

8

Adrian Botez: Spune, despre dvs., Poetul Eugen Evu într-o recenzie (cf. Să aprinzi întunericul cu propria 

lumină - „Imperfectul perfect”, Editura Tiparg, 2007): „Maria Diana Popescu este evident în marş superb 

spre şi întru autocunoaştere, via livrescă, însă tensiunile înnnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul 

stării – rostuirii Poetului în Cetate - sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, 

iubitoare de semeni...” Asta era în 2007. Acum suntem patru ani mai târziu - 2011. Aţi ajuns, între timp, la 

„autocunoaşterea” despre care vorbea recenzentul cărţii dvs. de Poezie (observaţi, vă rog, că eu ortografiez 

Poezia, cu „P” - întru sacralitate)? Chiar îi iubiţi pe oameni? Mai merită oamenii să fie iubiţi, după cât de neoameni 

se dovedesc a fi, majoritatea (nu mă exclud, neapărat), şi încăpăţânaţi întru refuzul de Hristos?! 

MDP: A vorbi despre atotcunoaştere este ostencios. Cu toţii tindem spre îndemnul fundamental al lui Socrate, 

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, însă cunoaşterea de sine se împotmoleşte în echivocul întreprinderii. Mobilul 

analizei eului nu e niciodată clar. Ezită între justificare şi acuzaţie, între eliberare şi înlănţuire, între recuperare 

prin cuvînt şi risipa prin aluzii ori imagini nebuloase. Atotcunoaşterea opune rezistenţe hotărîte metodelor 

măsurătoare, deşi se bucură de prestigiu teoretic în rîndul gînditorilor. E, poate, la mijloc şi teama de-o nouă 

„teologie”. Sondarea propriilor adîncimi, revolta perpetuă a unui gînd împotriva lui însuşi, răspund dorinţei 

fundamentale de clarificare, dar în paralel cu proiecţia publică a pierderii de sine, cînd eul este obiectivat 

simultan cu obiectivarea caracterului public la care se supune. 

Însemnă că, eu, MDP, subiectul confesiunii, devin un Eu redus la condiţia interiorităţii; şi spre deosebire de 

experienţa religioasă, experienţa interiorităţii nu-şi acordă altă autoritate decît sinele. Sustrăgîndu-se tentaţiilor 

publice, eul meu ar suspenda orice transfer între sine şi socialul-public, a cărui dorinţă este, de regulă, de a 

manevra statutul subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect şi fiinţă poate fi chiar o iluzie, o hologramă pentru 

public. Fiecare dintre aceste entităţi este animată de forţe proprii, de un flux continuu, predeterminat. 

Confesiunea sinelui este tocmai un recurs la această ruptură, la scindarea care permite abolirea prea strictei 

deteminări a mecanismelor de funcţionare a relaţiei interior-exterior-public. 

Atotcunoaşterea şi confesiunea despre ea, apar, stimate Profesor Doctor Adrian Botez, atunci cînd conştiinţa 

şi experineţa sinelui se întîlnesc cu practica, iar eu, subiectul MDP, m-aş putea transforma în propriul instrument 

de cunoaştere, de investigare a lumii. A lumii interioare şi exterioare. Vorbesc despre conversia sentimentului 

persoanei, despre acea deplasare a locului pe care l-aş ocupa în propria imaginaţie, în propriile sunete şi energii 

încătuşate în propria materie, procese care ţin mai degrabă de iniţiaţi, de psihologia sonoluminică. Mişcîndu-mă 

zilnic „între Dumnezeu şi neamul meu”, mai caut încă unde este eul meu în cel mai înalt grad. Mă mai aflu 

împotrivă sau pentru o temă, o idee, pe care nu le-am dus pînă la eroism, în sfera profunzimii, pînă acolo unde să 

beneficieze de avantajul unor repere încercate chiar de mine. Încă mai transfer în casa cuvintelor întrebări 

esenţiale, întrebări necheltuite. Pînă la urmă, fiecare cuvînt are casa lui, în care locuiesc căutările. Să fie acestea 

toate ochiul atent spre atotcunoaştere? Habar nu am. Am însă libertatea să aleg, potrivit lui Ţutea, frînghia 

agăţată de cer, spre lumină sau să cobor în întuneric. Iată bipolaritatea libertăţii mele! Cu toate că mă îmbrac în 

salopeta căutătorului chiar şi la Operă, port mănuşi de dantelă în război şi susţin că nimic nu se compară cu 

iubirea acelui microcosmos şi microteos din miezul fiinţelor. De aceea, uneori mă cocoţ pe acoperişul lumii şi 

fac pe îngerul păzitor. De sus se vede bine pe pămînt şi nici gîndacii nu mi se mai par dezgustători. 

Alteori, nu-mi pot stăpîni zîmbetul de dispreţ la ideea că în fiecare zi urc în acelaşi TREN şi ajung înapoi, pe 

Pămînt, unde îmi aduc aminte de Baudelaire: „Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte 

umerii şi vă înconvoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Cu poezie ori cu virtute, după cum vă e 

felul. Dar îmbătaţi-vă!” Şi tot încerc să gust, de ceva vreme, din aceste în-fericiri. Cît despre iubirea de oameni, 

e adevărat, suprapopularea oraşelor o inhibă. Sînt prea mulţi oameni de iubit: la serviciu, în comunitate, şi că în 

mod repetat ne este suprasolicitată disponibilitatea de a empatiza, intervenind instinctul de conservare, care duce, 

în cele din urmă, la izolare afectivă. Totuşi, mă încăpăţînez şi cred că ne-am născut într-un „imperiu creştin”, al 

cărui suveran, Dumnezeu, promulgatorul legii supreme a iubirii, este de o bunătate fără precedent şi ne va ţine 

aproape. 

Adrian Botez: Prof. univ. dr. Marian Barbu scrie despre dvs., ca ziaristă şi scriitoare (cf. Prozatori cu ştaif - 

Maria Diana Popescu: „Este de minune ce pledant pro causa se arată jurnalista Diana Popescu, atunci când 

referirile sale se circumscriu României, interesului pe care politicienii actuali ar trebui să-l arate mersului 

normal al ţării, spre bunăstare şi civilizaţie”. De ce mai iubiţi România „asta”, când atâţia o hulesc, o fură ca 

pe... „ultima fraieră din lume” - …sau o părăsesc, fug de ea „ca dracul de tămâie”, le este „ruşine cu 

România”, scuipă înapoi, când pleacă de pe aceste meleaguri „blestemate” etc. O iubiţi, poate, din spirit de 

contradicţie? 

9

MDP: Pe domnia sa, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, am avut onoarea să-l cunosc în 2011, la Festivalul 

Naţional „Rotonda Plopilor Aprinşi”, desfăşurat în „Capitala Tipografilor”. Un mare spirit, un nume cu rezonaţă 

în galeria de spirite contemporane, intelectual rafinat, căruia îi mulţumesc pentru aplecare asupra cărţii mele. 

Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, mai ales în acest timp învolburat, cînd, lovită mişeleşte, România se 

clatină pe marginea abisului capitalist, iubirea de ţară ar trebui predată în clasele elementare, la fel cum se predă 

Religia. Patriotismul, sau iubirea de ţară, nu sînt exagerări, ci subdiviziuni ale iubirii, ca întreg. Cine iubeşte 

valorile identitare şi perene, îşi iubeşte neamul şi ţara. După lovitura de stat din 1989, România nu a avut parte 

de niciun moment constructiv. Deasupra noastră parcă pluteşte un blestem care zădărniceşte redresarea. De 

aceea, pasul în inima patriotismului este imperios necesar. 

Adrian Botez: Ziaristul şi scriitorul româno-australian George Roca scria despre volumul al II-lea, 

Dialogurilor privilegiate: „Volumul II apărut în acest an, ne prezintă 60 de personalităţi româneşti selectate din 

diferite domenii de activitate, de la literatură la politică şi de la artă la spiritualitate… de la excentricul 

matematician american de origine română, Florentin Smarandache, până la actorul Emil Hossu şi de la 

regizorul Geo Saizescu, la măicuţa Gabriela, de la Mânăstirea Nămăieşti, via binecunoscutul politician 

epigramist, Mircea Ionescu Quintus. Suntem curioşi să descoperim „surprizele” şi „entităţile” volumului III”. 

Eu, ştiind că acest volum al III-lea a apărut, nu mai am curiozităţile dlui George Roca, deci, vă întreb aşa: vă 

fascinează personalităţile? Vă fascinează cât de pitoresc a creat Dumnezeu nu doar Cosmosul exterior, ci şi 

cosmosurile interioare? De ce scrieţi, cu aceeaşi fascinaţie şi aprigă curiozitate intelectuală, despre un VIP 

(politic sau artistic) şi despre o călugăriţă? Ziariştii de azi fac bani grei pe seama VIP-urilor (divorţate, 

căsătorite, re-divorţate, re-căsătorite). Nu vreţi să faceţi avere, de pe urma profesiei de jurnalist? 

MDP: Să ne amintim de despotismul imperial al Romei, care, ajuns în faza decadenţei, a pus pe acelaşi plan 

virututea şi viciul, onoarea şi lipsa de onoare, cunoaşterea şi ignoranţa, astfel încît conceptul adevărului, legile 

eticului erau simple opinii şi convingeri subiective. Astăzi, ca şi atunci, realitatea culturală joacă dur. 

Vorbesc despre o evaziune a culturii, despre tot mai evidenta ei funcţie patognomonică, ca bun de consum, 

care sufocă valorile şi tradiţia. Omul capitalist consumă ceea ce i se sugerează cu obstinaţie. Aşa îşi manifestă 

conformismul, aderenţa la turmă şi autonomia individuală. Mass-media îl ajută, întreţinînd un permanent flux 

poluant care ţine de modele, de comportamente, de mod de viaţă şi limbaj. Englezismele se joacă la mintea 

noastră, dar nu căutăm mijloace de apărare împotriva bombardamentului. În curînd vom constata că mai mult de 

jumătate din fondul nostru lingvistic provine din surse străine. Sclavului modern, domninat de mentalitatea 

confortului, puţin îi pasă de cosmosul interior, de atotcunoaştere, de Divinitate sau de „Coloana infirnitului”, 

cînd OK-ul e mai scurt şi mai simplu. Societatea capitalistă nu face decît să prolifereze epuizarea fondului de 

valori prin virtualizare, secătuind cultura şi viaţa spirituală. De fapt, înlocuieşte omul din om. 

Drieu la Rochelle, în lucrarea „Mesure de la France”, afirma că în viitor nu va mai fi nimic de conservat. 

Valorile morale şi spirituale, familia şi pricipiile existenţiale, vor fi „praf şi pulbere”. Chemînd în faţa naţiunii 

instanţa personalităţilor intervievate, doresc profilarea unei a „treia căi”, una de întors acasă, în sînul 

spiritualităţii şi valorilor neamului românesc. Interviurile pe care le realizez se înscriu în cultura comunicării, ca 

dimensiune naţională, şi au, cred eu, puterea caracterului de evidenţă şi de conservare a valorilor şi 

semnificanţilor care le motivează. Mac Luhan spunea că mijloacele din cîmpul existenţei ar trebui înţelese ca 

„prelungiri ale simţurilor”: cartea - extensia ochiului, roata - extensia piciorului, îmbrăcămintea - extensia 

pielii, sistemele şi circuitele electronice - extensii ale sistemului nervos central”. Am putea spune că fiecare 

personalitate intervievată reprezintă prelungirea spiritului ei în naţional şi universal. 

Adrian Botez: Într-un editorial recent din revista „Agero” Stuttgart (Iluzia puterii), dvs. concluzionaţi aşa: „Nu 

m-au interesat niciodată comentariile părtinitoare în favoarea celor care au deconstruit România, favorabile 

celor din haită, care îi aruncă în faţă, precum apele la mal, pe mîzgălitorii de hîrtie, pe aiuriţii şi obsedaţii 

veacului acestuia. Generaţiile au avansat, nu mai acceptă informaţii ieftine, nu mai pot fi duse cu zăhărelul 

istoriei. În ceea ce mă priveşte, rămîn credincioasă şi ataşată sentimentului patriotic, modelelor de integritate 

morală şi spirituală ale neamului, aşa cum Părintele Galeriu ne povăţuieşte: ”... De ce ar trebui să ne mai intereseze ce au spus cei precum Părintele GALERIU? 

Părintele GALERIU a murit, de mult/demult. Oare Nichifor Crainic traducea o durere REALĂ (sau: necesară, 

bună de/la ceva), atunci când scria poemul său, cu titlul „Unde sunt cei care nu mai sunt?” 

10

MDP: „S-au ascuns în lumina celui nepătruns”. Însă au rămas învăţăturile lor, „cunoştinţa adevărată”, precum 

ne spune Sf. Marcu Ascetul, dăruită oamenilor de către Dumnezeu, astfel ca împărtăşindu-ne din ea să credem 

înainte de toate în Cel ce ne-a dăruit-o”. Trăim într-o lume a concurenţei acerbe între sisteme oscilante, o lume în 

care domneşte o atît de flagrantă disparitate a mijloacelor de modelare umană, o atît de falgrantă ignoranţă faţă 

de valori! Pierderea modelelor este apogeul fatal al acestei societăţi libere de orice reper. Neîntrebuinţarea 

valorilor produce o mare risipă societăţii. Omul modern dispune de terminale tehnologice care îi aduc acasă, cu 

un un simplu clic pe maus, modele din lumea întreagă, fara ca el să mai cerceteze, să afle, să constate. 

Exagerînd puţin, afirm că omul viitorului va fi un cocon tehnologic, îmbrăcat într-un costum de date, intrat într-o 

forma tehnică de comă. Tehnologia virtuală a întărit tendinţa de însingurare a individului, l-a înstrăinat căutarii 

de sine şi raportării la modele. Încă din sec. al XIV-lea, Cuviosul Nil Athonitul vorbea despre apariţia lumii 

tehnologico-digitale, despre pervertirea relaţiilor interumane: „După anul 1900, către mijlocul sec. XX, oamenii 

acelor vremuri vor deveni de nerecunoscut. Bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza folosirii 

hainelor şi purtarea părului..., în societate vor conduce pofta trupească, desfrânarea, sodomia, faptele rele şi 

crima. Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om, ca acesta să descopere un mod prin care un om 

poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului”. Etapă arsă deja la nivel 

global. Deşi aş contrazice paragraful ultim. Ştiinţa şi cunoaşterea de la Dumnezeu vin. 

Mă rog, dincolo de dezgustul pe care tristul spectacol politic şi economic îl provoacă asupra noastră, ştiu 

sigur că omenirea e în mîinile lui Dumnezeu. Dar mă întreb, cutremurată de răspunde: oamenii ce fac? Vin ei în 

întîmpinarea Creatorului? Omul este o fiinţă mult prea fragilă ca să nu simtă nevoia „idealulului de frumuseţe, de 

moralitate şi bunatate”, cum îl descrie Dostoievski pe Iisus, Cel împodobit cu deosebite calităţi intelectuale, 

volitive şi spirituale. Nu este şi nu poate fi nimic mai desăvîrşit decît minunea apariţiei unui astfel de ideal în 

mijlocul omenirii. E timpul reîntoarcerii la modelul de iubire supremă, oferit de istoria şi teologia creştină. Este 

ora exactă a creştinilor patrioţi! 

Adrian Botez: Am observat (v-am şi mărturisit într-un e-mail), că articolele dvs. din ultimul an s-au radicalizat 

– atât prin ton, cât şi prin conţinut şi chiar prin formularea frazei. De ce acum şi nu mai demult? Şi, totuşi, în 

primul rând: DE CE? 

MDP: În mod inevitabil v-aţi întrebat cît vom mai gazdui în noi surdina pe care o impunem toleranţei şi 

complicităţii cu haosul. Toleranţa nu mai poate fi un concept de lucru, în condiţiile în care poporul a devenit un 

robot controlat cu telecomanda. În condiţiile în care nimeni nu mişcă, nicio idee nu răsare, nicio cerere nu e luată 

în seamă, dacă nu se apasă pe butonul de la Cotroceni. Jefuirea şi vînzarea ţării după lovitura de stat din 1989, 

îmbogăţirea rapidă a clasei politice, sărăcirea poporului, austeritatea numai pentru mulţime şi chiverniseala 

pentru guvernanţi, au adus România la limita răbdării. În schimbul supunerii şi resemnării, poporului i se 

aminteşte mereu de criză, de sacrificii şi de faptul că neascultarea va face (ca la o simplă pocnitură din degete, 

dacă îndrăzneşte să mişte în front), să-şi piardă şi bruma de pîine. 

Mi se pare absurd, ca acum, în ceasul al doisprezecelea, societatea să ofere lecţii de belcanto politicienilor 

afoni, din moment ce nici protestele nu mai sînt eficiente. Fie că e vorba de politic, economic, cultural, în anii de 

presă scrisă, audio şi video m-am ocupat de negarea procesului de serializare a falselor V.I.P. -uri şi valori, şi nu 

mică mi-a fost mirarea cînd viespile au trimis spre mine roiuri de ace. Nu avea dreptate Hegel afirmînd că 

modul de „a cugeta” al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd sîntem în stare să-l negăm? Nu fac apologia 

războiului, încerc prin protestul scris să trezesc conştiinţe, să-i fac pe corupţi să se simtă frustraţi de imoralitatea 

lor, încerc să oblig şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe, dacă nu cumva rechizitoriul capitalismului trebuie curăţat 

definitiv. Nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit. Se impune o „dictatură a virtuţii”, 

după expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk. 

Adrian Botez: Sunteţi redactor şef-adjunct/editorialist, la revista „Agero"- Stuttgart. Deci, cunoaşteţi, mult mai 

bine decât aş putea eu să cunosc situaţia cultural-spirituală şi economică a Germaniei. Ştiam, dintotdeauna, că 

Germania este Patria lui Goethe, că Germania este „locomotiva economică” a Uniunii Europene – şi că numai 

„păcatul” nazismului a făcut ca, în fruntea Uniunii Europene, să păşească („de ochii lumii”), Franţa şi Anglia. 

Dl prof. univ. dr. Viorel Roman afirma, însă, într-un articol din revista Armonia („Germania se 

autolichidează”), analizând o carte a lui THILO SARRAZIN („Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land 

11

aufs Spiel setzen”, Műnchen 2010), că: „Sistemul şcolar este, de ani buni, precar, universitatiile mediocre. 

Instituţiile fundamentale germane: Familia, Armata şi Biserica, sunt din ce în ce mai şubrede. Prima se 

destramă, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare”. Domnia sa 

se referă, în articolul cu pricina, şi la (celebrul, de-acum!) „Plan Morgenthau” („Germania trebuie să devină 

o păşune”)…Acestea să fie, oare, urmările „binefacerii” ocupaţiei anglo-americano-franceze (deci a „forţelor 

sănătoase ale capitalismului”!) a fostei Germanii Federale? Sau capitalismul nu e ceea ce credeau românii 

(„salvarea României!”), înainte de 1989: oare capitalismul gâfâie, azi - sau dă chiar semne de agonie? Atunci, 

de ce România trebuie să ia/ „împrumute” (în plan spiritual, în învăţământ, mai ales) drept modele, nişte „zei 

de lut”, care se prăbuşesc? Oare noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. - cu 

premeditare? ASTA (n.mea: mesajul acesta) să ne fi comunicând, oare…”Mioriţa”?! Mereu, „ea” de vină? 

MDP: Pentru că şi-au disputat pînă la gelozie şi epuizare supremaţia Europei, apusul puterilor europene nu mai 

poate fi evanghelizat. Va veni în curînd vremea ţărilor din grupul BRICS. Germania ar trebui să mai dea din cînd 

în cînd cîte un refresh neuronilor ocupaţi cu istoria. Însă nu avem dreptul să ignorăm faptul că Germania a 

renăscut din propria-i cenuşă, din ruinele celei mai teribile conflagraţii a omenirii. Aşa cum sovieticii au devastat 

România postbelică, tot astfel, Naţiunile Unite au procedat cu Germania învinsă. Aţi făcut referire la Planul 

Morgenthau, un fel de reactualizare a Tratatului de la Versailles din 1919. Pentru cei care nu cunosc, în cartea sa, 

„Germania este problema noastră”, Harper & Brothers Publishers - New York şi Londra,1945, autorul, Henry 

Morgenthau a schiţat programul preventiv împotriva unei ipotetice posibilităţi ca Germania să poată începe un 

Al III-lea Război Mondial - „Planul Morgenthau”. În treacăt fie zis, se pare că astăzi, alţii au această intenţie. 

Prevederile planului au fost concepute astfel încît să distrugă tot ceea ce se construise în Germania celui de Al 

Treilea Reich. Voi aminti selectiv doar cîteva din cele aplicate: 

- teritoriului Germaniei învinse a fost împărţit între Aliaţii ocupanţi-învingători; 

- au fost confiscate toate utilajele, în special cele din centrul puterii industriei germane (zona Ruhr) - demontate 

şi „transferate” la Naţiunile aliate (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) ca restituire (?). Toate instalaţiile industriale şi 

echipamentele care nu puteau fi deplasate au fost complet distruse, la fel şi dotările altor industrii cheie, ce ar fi 

putut ajuta la refacerea industriei; 

- toate şcolile şi universităţile au fost închise pe o perioadă în care Comisia Aliată de Educaţie a formulat un 

program de reorganizare riguros controlat. 

- „crema” capetelor luminate germane a fost şi ea supusă unui tratament similar. Operaţiunea americană 

„Paperclip” le-a furat nemţilor elita materiei cenuşii (un singur exemplu edificator: Wernher von Braun - 

creatorul rachetelor V1 şi V2, unanim considerat „părintele” programului spaţial al S.U.A.). Marea Britanie şi 

U.R.S.S. au procedat identic. Ar mai fi multe de spus, însă spaţiul se îngustează. Mai mult decît evident, 

astăzi, Germania este din nou o mare putere europeană, economică şi militară, cu un sistem de învăţămînt 

superior organizat. Nu e cazul să-l comparăm cu dezastruosul nostru sistem de învăţămînt postdecembrist. Nu 

„noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. - cu premeditare” - v-am citat, ci argaţii 

autohtoni aserviţi puterilor mondiale. Ei vor să transforme România într-un „teritoriu fără locuitori”... poate 

pentru a o repopula ulterior. Distrugerea unei ţări nu se mai face astăzi prin confruntări armate. Se poate şi 

paşnic, adică economic, prin subjugare. Cînd eşti dator vîndut, eşti ca şi cucerit, adică ai capitulat în faţa lor - 

cazul Greciei. Nu cred că i-ar conveni Germaniei să rămînă fără insulele de la Baltică, aşa cum ceruse Greciei, ca 

un prieten salvator, să-şi vîndă insulele? Cînd e vorba de luat, de ce să nu se încerce, angelic, Mediterana cu 

degetul? 

Revenind la ţara noastră, iată că, în timp ce multe state europene îşi modernizează şcolile, dar şi legislaţia 

referitoare la instrucţie şi educaţie, (cazul recent al Primului Ministru englez, care şi-a asumat răspunderea în 

Cameră, fiind la un pas de a-şi pierde mandatul), la noi, surogatelor occidentale, luate drept modele, au dat 

naştere, pe fondul debusolării interne, unor tulpini otrăvitoare pe care s-au altoit moravurile uşoare, corupţia şi 

non valorile. Fără un for cultural de trebuinţă naţională, în 22 de ani de libertate au trecut fraudulos graniţa în 

ţara noastră mişcări laice şi religioase destabilizatoare, confiscînd parte din registrul valoric al spiritualităţii. 

Reprezentanţi ai Puterii au politizat instituţiile culturale, media şi de învăţămînt, lor fiindu-le aservite trusturi de 

presă, de radio, reviste şi ziare. Iar noi am acceptat tacit falsificarea realităţii. 

Degeaba s-au deschis atîtea de instituţii de învăţămînt privat, dacă miniştrii de după 1989 au dizolvat puţin 

cîte puţin sistemul public de educaţie. În şcoală românească de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, 

notele nu erau mediate. Erau atribuite pe merit. Dovada? Calitatea învăţămîntului de atunci, la toate nivelele, era 

net superioară celei de azi. Peste tot în lume, şi la noi, taxa şcolară a viciat sistemul de notare şi pe cel de 

apreciere a gradului de cunoaştere. Raţiunea studentului de azi, e clară: „dacă vrei să plătesc taxe în continuare 

trebuie să mă treci.” De aici şi afacerea diplomelor false. Avem armate de licenţiaţi şi doctori în ştiinţe. Mulţi au 

12

pătruns la catedre importante, dar puţini sînt buni, şi mai puţini au aşezare de gînditor. Cam asta a adus 

capitalismul. Şi nu văd diferenţa între clamatele cozi de altădată din faţa alimentarelor, care se vedeau de pe 

lună, asemeni zidului chinezesc, şi cele de acum, care s-au mutat la oficiile de somaj şi la cantinele pentru săraci. 

Atunci, momenclaturişti trăiau modest, astăzi detaşamentele de politicieni şi ciocoi ne sfidează din munţii de 

averi, plesnesc de bunăstare şi lux, disputîndu-şi România ca pe un tort. Nimeni n-a umblat în opinci în perioada 

anterioară, de acum înainte vom umbla poate cu blacheuri în tălpi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că 

nu ne vom permite s-o cumpărăm. Atunci era Cîntarea României şi Cenaclul Flacara, acum, manele, 

divertisment şi prostituţie televizată. Capitaliştii care ne-au cerut să deschidem porţile organismelor 

internaţionale, au vrut de fapt să ne lăsam cuceriţi, ca să ne poată domina. Patriotismul şi economia au fost luate 

la vale de tăvălugul hedonist al globalizării, cu urmări dăunătoare pe termen lung asupra intra-istoriei noastre. 

Mult-vehiculatul program de a pune capăt izolării, fabricat de ideologii capitalişti, a urmărit ruperea statelor de 

propria evoluţie social-economică şi culturală. Nu lichidarea înapoierii, nici modernizarea statelor, nici 

ajutorarea, nici aşa-zisa eliberare, ci libertatea marilor puteri de a pătrunde pe teritorilul statelor vizate, în 

vederea acaparării de noi resurse naturale, aducătoare de venituri colosale. În relaţia dintre pacea lumii şi intrapacea 

popoarelor, capitalismul cotropitor nu mai respectă principiile fondatoare ale statelor. Nerespectarea 

suveranităţii popoarelor a dus la exacerbare relaţiilor internaţionale, iar pacea globală este permanent în pericol. 

Am o opinie uşor diferită despre capitalism: capitalismul, stimate Profesr Doctor, e un sistem forţat, corupt, 

războinic, mimetic, bazat pe interese de grup, nu pe interese consensuale şi omogene. Totul mi se pare o mutare 

menită să ne jignească percepţia, cu atît mai mult cu cît se vorbeşte de pacea şi libertatea popoarelor cu mîna pe 

trăgaci: Irak, Egipt, Libia, Siria, iată a venit rîndul Pakistanului şi Iranului. Întorcîndu-mă la România, înainte de 

lovituta de stat, pecetluită la Malta, învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Nu prea era libertate individuală, spun 

trăitorii. Azi eşti liber să-ţi dai copilul, pe bani grei, la şcolile particulare ale bogătaşilor, eşti obligat să cumperi 

manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota la materie. Astăzi stai cu frica în sîn ca o să ajungi 

şomer, eşti liber pe naiba. Doar să mergi pe jos. Pentru că nu-ţi ajung banii de abonament la transportul în 

comun. Astea da, „succesuri” şi „inexactitudini!” 

Adrian Botez: Într-un interviu dat de Maestrul Tudor Gheorghe lui George Rădulescu în Adevărul, 2 

septembrie 2011, acesta afirma: „Mi se pare că nu mai avem intelectuali rasaţi. Vă amintesc poate una dintre 

cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul 

dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost 

intelectual”. Ce părere aveţi? Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea: . Vedeţi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute 

ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre 

Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti , eşti ”. Ce părere aveţi despre modul cum 

România îşi tratează adevăraţii intelectuali: domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Traian Ungureanu, Sever 

Voinescu-Cotoi. Preşedintele Traian Băsescu le oferă avionul prezidenţial, ca să-i ţină domniei sale de urât, la 

Neptun, iar eminentul traducător al lui Villon ori Rabelais este „fost intelectual”. Tot Maestrul Tudor Gheorghe 

afirma: „Pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău şi a devenit mârlan” 

Oare cum să scape nobilul popor urmaş al Magilor Kogaionului – de mârlănie? 

MDP: România are extrem de multe capete luminate, recunoscute mai mult peste graniţă. Statutul intelectualului 

român s-a şubrezit în perioada aceasta de disoluţie internă. Cum instituţiile abilitate cîntă la instrumentul 

nepotrivit, intelectualul nu mai poate fi dirijor. E mai degrabă un outsider, şi cu greu va putea fi readus în 

ipostaza sa istorică. Ignorat şi dezamăgit de starea în care a fost adusă ştiinţa, cercetarea, cultura, nu mai aşteaptă 

de la vremuri cine ştie ce isprăvi revoluţionare. A început un fel de mers în nume propriu. Cu siguranţă nu vom 

mai avea un Eminescu, un Iorga, un Tuţea, un Noica, un Eliade, un Nae Ionescu, un Cioran et caetera, 

personalităţi impunătoare prin opera pe care au creat-o. 

Din ungherele în care societatea aruncă lucrurile inutile, din deasa şi strîmba pădure a capitalismul, 

respiraţia intelectualului abia se simte. Văd şi eu, mă tulbur şi mă mînii, că valorile şi creatorii care au împodobit 

decenii la rînd patrimoniul naţional, şi pe care îi consider un fel de sfinţi, sînt scoşi din manuale şi aruncaţi în 

debara de nişte diavoli ai nisipurilor mişcătoare, care au creat mormane de gunoaie în cultură, transportate de 

autorităţi în condiţii de artă. Adică acoperite ecologic şi servite pe masa culturii naţionale, ca o dovadă de 

exhibţionism, echivalentă cu scuipatul pe stradă, cu înjurătura autobuz sau cu manelele asculte la mobil în 

instituţia şcolii. Promovarea subculturii este parte a aşa-zisei revoluţii culturale, promovate de instituţiile 

abilitate, pentru care normalitate înseamnă atentat la simbolurile sacre. Nu mai vorbim despre literatură, artă, 

învăţămînt, sluţite şi ele de-a binelea. Mare parte din cărţile premiate sînt bune de pus pe oala cu smîntînă, de 

13

citit la o şedinţă plictisitoare de guvern sau la o masa rotundă cu tema crizei economice. Autorii lor candidează, 

cu intenţie sau nu, la titlul de cea mai penibilă literatură scrisă pînă acum. Înjurăturile de patrie şi neam au făcut 

celebru un lăcătuş mecanic, iar acum este tradus şi acceptat în Europa. 

Adolescentul avangardist Geo Bogza afirma pe vreme lui: „Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei. De cîte ori 

trec pe Calea Victoriei, fie vară, iarnă, sau orice alt anotimp, de undeva din văzduh sau din mine, se aude o 

voce care mă înfioară, spunînd convingător: Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei...”. Parafrazîndu-l, afirm 

fără sfială: prea înaltă Calea Victoriei pentru astfel de „mîrlani”, citîndu-vă. Radu Carneci, un poet al dragostei 

pe hîrtie, mi-a declarat în interviu: „eu scriu poezia bunului simt, am democraţia bunului simţ". O parte a 

literaturii a devenit o plajă de nudişti, populată de exaltaţi şi de obsedaţi sexual. Stimate profesor doctor Adrian 

Botez, să-i luăm metodic pe enunţaţi: pe Horia Roman Patapievici l-am condamnat la inexistenţă, cu mai multe 

capete de acuzare, din care amintesc: inadmisibila declaraţie cu debaraua despre Poetul Nepereche, cărţulia 

„Politice”, afacerea de milioane de euro „România Medievală”, care făce un deserviciu imens culturii şi 

României, şi altele, în care denigrează cu limbaj violent neamul românesc. Pentru cei care încă nu au citit 

celebrele sale cărţi, cîteva perle din puţul gîndirii lui H.R.P. : 

Geografia României: 

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” 

(din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63) 

Istoria românilor: 

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă 

strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, 

mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea 

noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o 

umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol 

şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au 

dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63). 

Cultura românilor: 

- „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la 

erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: 

inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din „Politice”, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49). 

- „Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, 

pag.56). 

- „România are o cultură de tip second hand” a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în 

Revista „Rost” nr.24/ 2005). 

Populaţia României: 

- „23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din „Politice” , de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53); 

- „Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrâncenate, 

feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34) 

- „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu“ 

(din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64) 

Limba română: 

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru 

înjurături…” (din „Politice“, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64) 

Viitorul României: 

- „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în 

Uniunea Europeană” (după Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr. 24 / 2005) 

Institutul Cultural Român are rolul de a susţine şi de a promova cultura românească în lume, însă, H.R.P., 

cel care ţine în mîini soarta culturii româneşti şi imaginea ei pe mapamond a pus la zid şi a mitraliat practic ceea 

ce a mai rămas din cultura noastră, după 1989. Cînd spunem I.C.R., imediat ne vine în minte cuvîntul „scandal”. 

Din 2005, de la investirea sa în funcţie, abuzurile s-au ţinut lanţ, fondurile alocate proiectelor culturale şi cele 

pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional, au fost cheltuite fără folos în complexe statuare de prost 

gust în Bucureşti, în vreme ce clădiri istorice şi monumente de patrimoniu se clatină sau sînt demolate de rechinii 

imobiliari pentru a construi în locul lor zgîrie-nori sau baruri de noapte. Să ne amintim binecunoscutele 

scandaluri în care a fost implicat I.C.R.: expoziţiile porno de la New York şi de la Berlin, cazul „Turnători la 

Academia de Vară”, imagini pornografice şi blasfemii la adresa creştinismului, ale „artiştilor” Alexandru Rădvan 

şi Sorin Ţara, premierea de către organizaţia Gay and Lesbian Association din Suedia, pentru serviciile aduse et 

caetera. Pentru că şi-a făcut treaba cu zel, preşedintele României, pe 16 ianuarie 2009, printr-un decret semnat de 

14

domnia sa, l-a reconfirmat în funcţia de director (cu rang de ministru-secretar de stat), pentru un nou mandat de 4 

ani (pînă în 2013), şi l-a copleşit cu cea mai înaltă distincţie ale României. 

Doi, cu toate că m-a dezamăgit atitdinea sa faţă de preşedinţie, între plăcerea şi interesul cu care l-am citit pe 

Liiceanu şi nevoia de a o citi pe doamna „Nobelă", îl aleg pe primul. În mult-dezbătutul dialog de la Ateneu, 

„bunul simţ intelectual şi eminenţa liiceană" i-au dat o lecţie personajului venit să împroaşte cu noroi, sub 

considerentul că un aşa premiu îi permite. Ceea ce a scris şi ce a făcut drăgălaşa Nobelă după ce a plecat din 

România, nu poate fi mai presus decît opera şi viaţa lui Liiceanu, de pildă, dedesubtul căruia, laureata, se poate 

aşeza la rînd, poate cu mai multă demnitate. A luat Nobel-ul susţinută de nemţi, dacă am în vedere pe Amos Oz, 

unul dintre importanţii contracandidaţi. Mulţi nu ştiu cine este Gabriel Liiceanu, pentru ca nu l-au citit. Place 

unora sau nu, Liiceanu e o valoare prin opera sa, exceptînd, desigur, modul cum s-a raportat şi se raportează la 

diferitele contexte. Mai multe puteţi citi în editorialul meu, „Nobel, Oskar şi Gabriel”. 

Adrian Botez: NICOLAE BREBAN scrie în 4 octombrie 2011, aşa (altădată scria invers), în ziarul Adevărul: 

„Nu, nu ne temem că, aşa cum o cred unii exegeţi, neînţelegând-o, această , ea s-ar putea 

repeta; nu, deoarece suntem aproape siguri că ea se va repeta într-un fel sau altul, mai devreme sau mai 

târziu. În se află prea mult adevăr, mai bine-zis o prea mare sete sau voinţă, nu... de 

putere, ci de înţelegere a . Aţi avut (sau chiar emis), vreodată, vreo părere personală (iar 

nu înghiţită pe nemestecate, de fapt, nici nu e „felul” dvs., mai exact, mestecată de-a gata de propaganda de 

stânga şi de dreapta, egal), despre Mişcarea Legionară? Dacă da, care şi cum? [La această întrebare, dată 

fiind , puteţi răspunde sau nu, puteţi reformula etc.] 

MDP: Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, informarea prin gimnastica surselor a fost întotdeauna cauza 

deformării adevărului istoric. Fiecare este responsabil pentru afirmaţiile pe care le face, apoi, eu nu am căderea 

unei judecăţi asupra afirmaţiilor lansate de scriitorului Nicolae Breban. Domnia sa are dreptul să facă uz de 

propriile convingeri, apoi să revină asupra lor. Anumite fraze scoase dintr-un context pot deforma percepţia 

pentru cei care nu cunosc „întregul”. În ceea ce priveşte paranteza domniei voastre, dintr-un principiu foarte 

sănătos, „nu înghit nimic pe nemestecate”. Cu atît mai mult o informaţie. Poate cădea greu la stomac, iar 

indigestiile creează confuzii şi convulsii. Cu privire la Mişcarea Legionară s-au scris pogoane întregi, au curs 

tone de cerneală, bună şi rea, pro şi contra, reală şi/sau falsă. Înainte de a abordare, orice teorie, fie şi 

conspirativă, are ten de capodoperă. În urma dezbaterii şi intrării în ciurcuit, unele devin erori care traiesc 

cît/precum o capodoperă. După Al Doilea Război Mondial, dacă cineva era interesat să te scoată din scenă, 

striga: „Legionarule!”. Deşi comparaţia poate părea deplasată, astăzi se practică acelaşi procedeu gratuit, cu 

degetul arătător îndreptat în sens invers: „Securistule”! „Comunistule”! După căderea capitalismului, ce va fi? La 

zid cu „Capitaliştii”, cu toţi instruiţii la şcolile politice de vară ale zecilor de partide. Şi tot aşa, ne rotim ca apa 

care ajunge apă. În istoria scrisă s-a dat de multe ori cu banul, mulţi şi-au construit cariere şi doctorate pe ruinele 

istoriei, prestidigitînd adevărul şi actele de trădare ale poporului. În faţa istoriei trebuie să fii dezinteresat, într-o 

oarecare măsură chiar deposedat de tine însuţi, de aşteptările tale, pentru a face loc adevărului. Măsluirea lui e o 

funcţie a imprejurarilor istorice în care a apărut. Las aceaste teme în seama istoricilor patrioţi şi de bună credinţă, 

autorităţi în domeniu: prof.univ. dr Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Ioan Scurtu şi alţii. Nu sînt istoric, am 

aprofundat fenomenul la care vă referiţi doar cu titlu informativ, aşa că ar fi „Politically incorect” să mă pronunţ 

de la peluză. Ceea ce se ştie cu certitudine este că „mişcarea” a apărut ca o replică la „Marea Revoluţie din 

Octombrie” din Rusia şi la ideologia bolşevică, într-un moment în care curentul naţionalist circula în toată 

Europa. Mai tîrziu, conjunctura în care s-a aflat România şi întreaga planetă a facilitat numeroase modificări de 

poziţie şi de percepţie, asupra cărora nu e loc să insist. Îngăduiţi-mi să glumesc, numai pentru a „survola” 

întreaga sagă a problematicii, în maniera lui Păstorel Teodoreanu, cu referire la noul partid creat după 23 August 

1944 (P.M.R.) şi la foştii membri ai Mişcării Legionare: „Camarade, nu fii trist/ Garda merge înainte/ Prin 

Partidul comunist!” - valabilă şi pentru noul guvern, format dăunăzi pe genunchi, pentru a astupa gura străzii. 

Adrian Botez: Prin revista „Contraatac” (pe care am creat-o, ca replică, în 1999, la pagina de 

murdării/blasfemii, la adresa lui Mihai Eminescu, din revista Dilema), eu şi colegii mei de redacţie am încercat, 

în ciuda tuturor şi îndurând adevărate prigoane, să păstrăm un echilibru spiritual, între lumea de azi (cu 

nebunia, dar şi cu cerinţele ei „teribil de imperative” - cerinţe faţă de care am considerat - ba chiar despre care 

ne-am permis, „cu nemaipomenită obrăznicie”, să clamăm - că trebuie să avem o atitudine foarte ascuţitcritică, 

pentru ca să nu fie otrăvită şi înghiţită de neant, iarăşi, o generaţie de tineri, întreagă) şi Tradiţie. Să 

păstrăm bunul-simţ românesc ancestral. Cât încă (şi dacă) mai suntem în stare să-l recepţionăm. Aş dori (la fel 

ca şi colegii mei de redacţie, toţi) opinia dvs.: am reuşit, oare, prin revista noastră, în cât de mică măsură, să 

15

apărăm valori ale Duhului, ori ba? Vă rog să mă credeţi că nu e o întrebare retorică. Deloc, ci aşteptăm 

răspunsul dvs., de ziarist profesionist, cu sufletul la gură şi suntem dispuşi la schimbări, în conţinutul şi „alura” 

revistei...după cum vă vor fi sfatul şi părerea. 

MDP: Alături de operă şi de realizările de mărime ale domnei voastre, fără îndoială, doriţi să vă situaţi în 

continuitatea profundă a tradiţiei noastre spirituale, încercînd să-i puneţi în lumină bogăţia şi prin revista 

CONTRAATAC, pe care o străluminaţi, şi a cărei rostuire şi rostire continuă acţiunea de educaţie naţională, ca 

aspect de rezistenţă a spiritului românesc în faţa tăvălugului demolator al vremurilor. În pofida greutăţilor, 

CONTRAATAC insistă pe misiunea de oglindire a valorilor din spaţiul românesc. Creaţie a domniei voastre, 

care sînteţi un spirit iniţiat, ataşat slovei, un spirit care se revendică din linia celor a căror operă le sporeşte 

existenţa, CONTRAATAC s-a impus prin valoarea autorilor găzduiţi, prin fermitatea şi caracterul avizat al 

opiniilor, prin modul elegant de a polemiza. CONTRAATAC este o realitate culturală, o „instituţie” cu tradiţie. 

Minunat este că revista îşi păstrează însemnul percepţiei echilibrate din afară. Misiunea domniei voastre, ca 

întemeitor şi conducător al unei atmosfere culturale, este onorantă, dar deloc uşoară, avînd în vedere înţelegerea 

că „trebuie să facem artă, cultură şi literatură în spiritul şi din izvorul nesecat al geniului nostru, ca popor”. 

Adrian Botez: Vă mulţumim, cu adâncă reverenţă, pentru cinstea pe care ne-aţi făcut-o, de a fi OASPETELE DE 

ONOARE al revistei noastre! Dacă veţi dori să faceţi chiar mai mult decât atât, şi să colaboraţi (cu rubrică 

permanentă sau fără…!) – …sunteţi, oricând, primită cu tot respectul şi cu tot dragul, în mijlocul nostru! 

MDP: Eu vă mulţumesc, dinstis Profesor Doctor Adrian Botez. Sper ca dialogul nostru să fi atins puţin din 

caracterul dinamic al moralei. Mă retrag să potrivesc ceasornicul exisenţei la presiunea vremurilor. 

A întrebat şi consemnat prof. dr. ADRIAN BOTEZ 

*** 

dintre „clasicizanţii” anti-românismului - AZI, 

din nou(...că...şi merită!): H.R. Patapievici!!! 

Patapievici, “victima” unui complot al unor “legionari” ca Fanus Neagu. Protest anti-Patapievici la Timisoara – 

Titlul Doctor Honoris Causa, al Universitatii de Vest - acordat lui HRP!!! – TITLU FRAUDULOS 

Un grup de intelectuali si revolutionari timisoreni au protestat azi, 17 martie 2012, in fata Universităţii de Vest din 

Timişoara, faţă de oroarea de a i se acorda “doctorului” Horia Roman Patapievici titlul de “Doctor Honoris Causa”. 

Protestatarii purtau pancarde pe care se putea citi: „Jos mafia culturală şi politică!”, „Jos clica impostorilor!”, 

„Nu mai tolerăm selecţia negativă în politică şi cultură”. “Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare 

istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a 

declarat profesoara Viorica Bălteanu, inițiatoarea protestului. „Protestăm împotriva lui Patapievici, pentru că 

acesta este un personaj ce a insultat grav România, valorile noastre, istoria şi pe Eminescu. Acum face o 

mişcare de conjunctură foarte interesată. Ţine prelegeri despre Eminescu şi vorbeşte frumos despre acesta, 

după ce l-a insultat ca nimeni altul. Patapievici ia astăzi la Timişoara un titlu fraudulos”, a mai spus profesorul 

universitar Viorica Bălteanu. “Nu ați citit textul meu. Ați citit alți antisemiți, legionari sau naționaliști, care au 

complotat acest lucru.” s-a repezit Patapievici in protestatari cu garda sa de corp Mircea Mihaies, pe la spate. In 

16

fata extraselor din lucrarea sa “Politice” in care acesta injura poporul roman, Patapievici a sustinut ca sunt “citate 

scoase din context”. Dar ce altceva este un citat?! Si, daca le-am avea “in context” cu ce s-ar putea schimba, in 

bine, “opera” sa. Cam ce e atât de greu de înţeles de oricine din aceste fraze care ii releva natura genetica de “pui de 

kominternist”, vorba lui Fănuş Neagu? Ia să le revedem: “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează 

cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd 

i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am 

plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne 

înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: 

ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat 

la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a 

udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” "Româna este o limbă în care trebuie să 

încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături..." (din "Politice", 

de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64) – s. red. 

„Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul pînă la erupția 

terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, pînă ce mintea va fi în sfîrșit scobită: inima devine 

piftie, iar creierul un amestec apos”. „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un 

popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, “Numai 

violenţa, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de 

prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. […] Privit la raze X, 

trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o 

umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”(s.red.) – cf . roncea.ro 

CUM ESTE POSIBIL? 

…H.R. PATAPIEVICI şi-a permis anul trecut să interzică aici, la NEW YORK, filmarea 

festivităţii organizate de Societatea "DORUL"( înfiinţată cu mai mult de 100 de ani în 

urmă, de oameni care şi-au iubit PATRIA) pentru comemorarea zilei de naştere a lui 

MIHAI EMINESCU - Marele nostru GENIU - pentru care se adusesera actori renumiţi din ţară, gest care a 

revoltat întreaga asistenţă prezentă. 

DE CE I SE PERMITE ? – cf. et.netlog.com (via prof. Mircea DINUTZ) 

*** 

găşti cultural-politice...scabrosopostmodernisto-anti-româneşti! 

MIRCEA CĂRTĂRESCU: 

MIRCEA CĂRTĂRESCU, HORIA ROMAN PATAPIEVICI, GABRIEL LIICEANU, ANDREI PLEŞU, 

NICOLAE MANOLESCU (de la Stânga la Dreapta…) 

Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, se 

pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile 

pământului! Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o 

carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier, care aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul 

Nobel, de gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici (n.n.: să nu-l uităm pe dl prof. univ. dr. N. Manolescu, 

preşedintele USR şi autorul unei Istorii a literaturii române – prin care vrea să-l înlocuiască, în literatura română, 

17

pe MIHAI EMINESCU, prin “odorul” său „nespus”, nepreţuit şi “neprihănit”, MIRCEA CĂRTĂRESCU!). Mai 

mult chiar, în anul 2006, TRAIAN BĂSESCU l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul "Meritul Cultural" în 

grad de Mare Ofiţer, categoria A "Literatura". 

CE AR FI CITIT BĂSESCU ÎN ROMANUL LUI CĂRTĂRESCU? 

Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas, 

condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit următoarele: 

- “Îmi bag p… în regina Angliei” (pag. 241). 

-“Mă f… în ea de Casa Albă?” (pag. 241). 

- “CIA ce căcat e” (pag. 242). 

- “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84). 

- “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). 

Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie 

să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: 

“Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!” – s.red. (pag. 58). 

- “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84). 

- “Vrei să ne f… în c..? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. 

Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi 

dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în 

caca, pe unde trăgeai pârţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381). 

- “Am avut milioane de târfe, în masa lor colcaitoare de ţâţe, c… şi vulve” (pag. 519) …. - etc. etc. etc. etc. etc. 

etc. (…dacă n-am fi pus aceşti “etc.”, se înroşea pagina de tot, ori îşi voma şi ficaţii, biata de ea!!!). 

Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor (câteva, dintre MII!!!) de obscenităţi, 

cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte 

este EXPLICIT. Astfel de pasaje, de o vulgaritate extremă, se întâlnesc la tot pasul, fără 

nicio motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor. 

DAR NU PUTEAM SĂ SCĂPĂM OCAZIA DE A DEMONSTRA, “PE VIU”, PRIN CINE 

PROPUNE DL N. MANOLESCU, ÎNLOCUIREA, DIN LITERATURA ROMÂNĂ, A 

LUI…MIHAI EMINESCU!!! 

PREMIAT, TRADUS ŞI PLIMBAT PE BANII STATULUI 

Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un 

preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii 

statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova 

romanele sale pornografice (s.red.). Spicuim din această risipă: 

1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999; 2. Vakvilág - A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, 

Pécs, 2000; 3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); 4. Orbitór. Vänster 

vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson); 5. 

Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză 

de Inger Johansson); 6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în 

limba germană de Gerhardt Csejka); 7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 

(traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny); 8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura 

Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone); 9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa 

dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson); 10. 

L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel); 

11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel 

Lobo Serra); 12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba 

norvegiană de Steinar Lone); 13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 

(traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos); 14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, 

Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka); 15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, 

New York, 2013 (traducere în limba engleză). 

Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub patronajul 

Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care cuprinde 

dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un 

bun subiect pentru Garda Financiară (s.red.). Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui 

18

Cărtărescu, recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei 

Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea 

volumului «L’aile tatouée» (în româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural 

Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris (s.red.). Lam 

zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar 

de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor 

invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea cum să fie, cu toţi 

banii cheltuiţi de România!”. Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie consemnată într-o ştire 

Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» 

va fi promovată ulterior de Mircea Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. 

«Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, 

Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cărtărescu. 

DE CE NU A LUAT PREMIUL NOBEL? 

Dar, dacă a spus cineva răspicat cine este, de fapt, Mircea Cărtărescu, aceasta este Herta Müller, laureata Premiului 

Nobel pentru Literatură, care, auzind că autorul romanului „Orbitor” nu asculta în vremea dictaturii nici măcar radio 

„Europa liberă” şi că nu ştia că scriitorii erau urmăriţi de Securitate, a declarat pentru ziarul „România liberă”: 

„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a 

vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate 

şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi 

mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el... În limba germană există termenul 

«Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri”. 

Precizăm că “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germană, care-i descrie pe susţinătorii pasivi ai unei dictaturi. 

Tot Herta Müller a explicat şi de ce nu a luat Cărtărescu Premiul Nobel, susţinând că a aflat neoficial că motivul 

pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit de către Serviciile de Informaţii ale Academiei 

Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude recunoscute ca active în cadrul mişcărilor anarhiste din Europa. 

Străbunicul acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul atentat asupra ţarului Rusiei 

Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, 

după care a contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta! 

Sursa : 23 aprilie 2012, Cotidianul (ION SPÂNU, via EUGEN EVU, FLORENTIN SMARANDACHE, 

GEORGE ANCA) 

*** 

„doar o vorbă să-ţi mai spun...” 

ÎNTOARCEREA LA IZVOARELE 

SUFLETULUI 

Dacă te uiți azi la România, nu mai dai doi bani pe ea – avem o conducere ticăloasă la cel mai înalt nivel, 

nivelul de trai e cel mai jos posibil din Uniunea Europeană, e chiar o bătaie de joc (românii sunt în majoritate săraci, 

îndatorați, nefericiți, sacrificați pe altarul experimentelor politice; pleacă în străinătate să fie sclavi, cu milioanele, să 

câștige o pâine amară), speranța imediată de mai bine nu mai există, „țara merge într-o direcție greșită” o subliniază 

toate sondajele, am ratat 22 de ani de libertate și democrație. Și cu toate acestea, există un sâmbure de lumină 

orbitoare, care vine din viitor! Citiți până la capăt ce am scris mai jos, România e “locul ales de Dumnezeu pentru aşi 

arăta puterea sa”. Mi-am amintit de entuziasmul unei primeniri spirituale din primăvara anului 1999… 

Întoarcerea la Izvoarele sufletului creştin 

19

Pentru trei zile, în prima decadă a lunii mai 1999 (7-9 mai), România a fost centrul lumii sufleteşti. Vizita 

Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea a fost un eveniment istoric – ecumenic, pastoral şi politic, de neuitat. 

Personal, urmărindu-l permanent pe Papă pe traseul bucureştean, am stat cu inima deschisă, timid, cu o lacrimă 

nemărturisită în gât. Spiritul şi dragostea evanghelică, înţelepciunea, smerenia, toleranţa, au cuprins atunci întreaga 

Românie. Nu întâmplător s-a scandat “Unitate!” acum, la Bucureşti, în prezenţa Sfântului Părinte şi a Prea 

Fericitului Teoctist – erau de faţă creştini ortodocşi, romano-catolici şi greco-catolici, “fraţi întru Christos”. Că a 

venit vremea reconcilierii creştine şi a practicii Bisericii Primului Mileniu, au mărturisit public, aici, Capii 

Bisericilor noastre: “Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere” (Papa) şi 

“Întoarcerea la Izvoare, la practica Bisericii Primului Mileniu, a fost punctul comun”… Din păcate, n-a venit această 

zi a reconcilierii nici atunci, dar se mai duc și azi tratative… 

Nu încetez să o repet, chiar dacă azi, când scriu aceste rânduri, prea târziu, ecourile prezenţei Sanctităţii 

Sale Papa la Bucureşti au ieşit cu totul din prim-planul preocupărilor noastre de suflet cotidiene (furaţi cum suntem 

de exerciţiul supravieţuirii pământeşti, trecătoare) şi s-au retras în subconştientul colectiv al românilor. Până la 

urmă, Unitatea de credinţă se va realiza, dacă nu cumva ea e realizată dintotdeauna, în acest subconştient colectiv al 

românilor creştinaţi – “în măsura apropierii noastre de Christos şi a încrederii în Providenţă”. Vizita Papei Ioan Paul 

al II-lea la Bucureşti a fost unul din cele mai minunate lucruri ce i s-au întâmplat României nu numai de la 

Revoluţie. “Cum să nu revăd cu recunoştinţă că Evanghelia a pătruns profund, încă de la început, în viaţa şi în 

obiceiurile poporului român, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză între diversele suflete ale culturii 

sale”, a spus Suveranul Pontif la Catedrala Patriarhală din Dealul Mitropoliei, în prima zi a vizitei sale, pe 7 mai. 

“Vin la tine, Românie, în numele lui Iisus Hristos”. Cum să nu-ţi dea lacrimile ţie, credincios creştin român, când 

auzi de la Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea că numeşte România “Grădina Maicii Domnului” şi “pământ roditor de 

bine, cu popor solidar şi făcător de pace”? O Românie care n-are, din păcate, noroc de conducători politici 

clarvăzători… 

Între timp, Teoctist a murit (în 2007) în anonimatul autocefaliei ortodoxe românești (fără recunoștință în 

posteritate), iar Papa Ioan Paul al II-lea, mort în 2005, a fost beatificat (la 1 mai 2011, la Vatican, în urma unui 

decretului de beatificare emis de urmașul lui, Papa Benedict al XVI-lea). 

România, “Grădină a Maicii Domnului”. România – pământ sfânt? Am fost cu adevărat impresionat de 

această remarcă a Papei, făcută după ce a sărutat pământul României – “Grădină a Maicii Domnului”. Fiindcă miam 

amintit nu numai de profeţiile cu Noul Ierusalim ce se înalţă în România pe nesimţite, ci şi de un fapt divers 

minunat. Daţi-mi voie să intru pe tărâmul literaturii, acolo unde “fiecare om e o persoană unică şi irepetabilă”, cum a 

subliniat şi cardinalul polonez Karol Wojtyla, poet şi filozof (care în octombrie 1999 împlinea 21 de ani de 

pontificat la Vatican, fiind un mijlocitor divin al prăbuşirii comunismului; Sanctitatea Sa ne-a îndemnat la Bucureşti: 

“vindecaţi rănile trecutului prin iubire!”), continuând: “Nu e suficient să afirmăm: sunt liber, ci, mai degrabă, sunt 

răspunzător”… Mă voi referi la un fapt nebăgat în seamă la timpul său, întâmplat după ce au avut loc atunci alegeri 

generale şi prezidenţiale în România – atenţie, asta după ce un indian vizionar (care nici nu auzise de ţara noastră) a 

propovăduit acelaşi lucru, că România e “Grădina Maicii Domnului”… În ianuarie 1997, tocmai în Zair, o bătrână 

băştinaşă (analfabetă, ea nu ştia de existenţa României) a avut o revelaţie care a făcut înconjurul lumii. O bătrână 

căreia i s-a arătat spiritul părintelui bisericii creştine kimbanguiste din Zair (reţineţi, creştine; denumirea de creştini 

kimbanguişti provine de la numele lui Simion Kimbangu, profet negru care a trăit pe aceste meleaguri africane în 

perioada 1887-1951) şi de la care a aflat următoarea profeţie: “Locul ales de Dumnezeu pentru a-şi arăta puterea sa 

pe pământ va fi România. Aici va flutura un adevărat drapel al credinţei, care va lumina pe locuitorii săi”… Să nu 

ne facem iluzii mai mult decât e cazul, firește. 

Dumnezeu e mare, încă nu şi-a întors cu adevărat faţa către România, deși Papa a venit la Bucureşti să 

împlinească şi profeţia ortodoxă (după Marea Schismă din 1054, Biserica Răsăritului a proorocit că ruptura va lua 

sfârşit doar în urma unei iniţiative a “Patriarhului”)… Să fim răbdători. 

LIVIU IOAN STOICIU, Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

20

„din inimă...” 

INTERVIU CU ÎNALT PREASFINŢITUL 

GHERASIM CRISTEA, ARHIEPISCOPUL RÂMNICULUI 

Reporter : Înalt Preasfinţia Voastră, am venit astăzi în vizită la domnia voastră şi v-am prezentat "Antologia 

Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume, STARPRESS 2011", în limba romană şi în limba 

engleză , pe care am publicat-o în acest an , cu Binecuvântarea dumneavoastra.. V-am ruga ca, la ediţiile următoare, 

să participaţi cu scrierile dumneavoastră, să fie cunoscute de toată lumea . Cărţile scrise de domnia voastră sunt nişte 

cărţi deosebit de interesante şi importante pentru noi toţi, prezentând istoricul unor mânăstiri şi, îndeosebi, al 

mânăstirilor vâlcene . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Am scris ca un mic scriitor … dar nu mă consider scriitor . 

Reporter : Sunteţi un adevărat scriitor ! Ani de zile de trudă într-ale scrisului, documentări minuţioase, cercetare ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea: Da, am simţit unele nevoi , pe care am considerat că trebuie să le aştern pe 

hârtie , fiind foarte importante pentru cultura română, pentru neamul românesc. Reporter : Atâta sensibilitate 

gaseşte cititorul în scrierile dumneavoastră ! Atâta vibraţie …încât simte îndrumarea Dumnezeirii în urmele lăsate 

de minunăţia cuvintelor pline de duh, pe care le-aţi ales cu multă grijă . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea: Ce se întâmplă… eu sunt un fecior de tărani . Oameni cinstiţi , oameni 

muncitori care… cu frica lui Dumnezeu am învăţat un bob de carte şi pe cât am putut am căutat să şi fructific ce-am 

învăţat . 

Reporter : De asta vă menţine Dumnezeu veşnic tânăr , cu o mare putere de concentrare şi atât de sănătos la minte 

şi la trup ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da, adevărat, dar mai simt greutate în picioare, vârsta îmi aminteşte că nu 

mai sunt flăcău ! 

Reporter : Aşa o minte limpede şi sănătoasă , atâta înţelepciune şi dulceaţa în vorba la vârsta onorabilă şi venerabilă 

pe care o aveţi ….nu am văzut până acum , deşi cutreier lumea în lung şi în lat de de un timp bun ! Câţi ani aveţi , 

Preasfinţia Voastră ? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : 97 ! 

Reporter : Mulţi înainte ! Să vă ţină Dumnezeu mulţi ani sănătosi, ca să ne mai calauziţi, aşa cum numai 

dumneavoastră ştiţi să o faceţi ! Întotdeauna când am avut câte o problemă am venit la domnia voastră şi ne – aţi dat 

câte un sfat… şi sfatul întotdeauna a fost cel bun , mai ales de când mie mi-a murit tatăl! Îmi aduc aminte cu foarte 

mult drag de păstorul nostru, al tuturor, al preoţilor inclusiv, de domnia voastră şi vin deseori, ca să - mi mângâiaţi 

sufletul , cu blândeţea domniei voastre… şi chiar dacă nu vă găsesc aici, vă simt prezenţa şi mă rog Măicuţei 

Domnului şi Bunului Dumnezeu să vă ţină sănătos şi în putere, ca să ne călăuziţi paşii ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea: N-am nimic altceva… dar am dragoste de de lumea în care sunt . 

Reporter : Și mai ales, de oameni ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Adică sunt dator să o respect, să respect lumea in care trăiesc. Sunt dator, 

dacă este posibil , să o pun în lumină . 

Reporter : Și lumea vă iubeşte foarte tare, ştiţi asta ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Suntem datori să arătăm bunătate ! 

Reporter : Eu cunosc oameni care vin din diferite locuri ale ţării şi chiar ale lumii, atunci când este câte o slujbă 

mare , pentru a primi si primesc binecuvântarea dumneavoastră, chiar se înghesuie să le puneţi mâna pe crestet, să le 

daţi binecuvântarea , deşi le daţi binecuvântare tuturor în timpul slujbei, apoi sunt în stare să nu se mai spele pe cap 

nu ştiu cât timp, pentru a nu pierde binecuvântarea domniei voastre , dăruită cu atâta drag . Sunt atât de bucuroşi şi 

21

fericiţi, precum copiii, când primesc daruri aşteptate de multă vreme ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da ! Dar ce fac, fac cu dragoste ! 

Reporter : Aveţi multă dragoste ! Aţi avut şi încercări destul de multe şi totuşi aţi participat la slujbe , nelăsând să 

se vadă pe chipul dumneavoastră durerea ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da, Dumnezeu şi Maicuţa Domnului m-au întărit şi m-au scos din toate ! Și 

am scăpat din toat , din toate ! 

Reporter : Un mesaj pentru cititorii noştri , ai Revistei Internationale STARPRESS www.valcea-turism.ro , români 

din întreaga lume care cu atât de mult drag sărbătoresc , “ Crăciunul “, “ Paştele “ - şi atunci se simt aproape de casă. 

Unii dintre ei chiar plâng, plâg cu sufletul pentru că nu pot veni să se roage în bisericile noastre , în ceas de 

sărbătoare ,…în care au fost încreştinaţi , cununaţi . Unii au biserici ortodoxe în ţările lor dar alţii nu au biserici 

ortodoxe în limba română şi le este foarte greu să petreacă sărbătorile . Cu foarte mult drag citesc şi ascultă mesajele 

primite din România ,avem şi foarte multi valceni , din ce in ce mai mulţi care sunt plecaţi prin lume . Asadar , va 

rog sa transmiteti un mesaj pentru cei plecaţi şi pentru cei care sunt aici , în judetul Vâlcea , cu toţii , dorind 

Binecuvântarea domniei voastre! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Pentru cei care sunt în Vâlcea mă socot un bătrân ! 

Reporter : Nu ! Sunteţi veşnic tânăr , cu inima şi cu sufletul , v-am mai spus-o! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Sunt un bătrân … care am slujit lui Dumnezeu şi omului! 

Reporter : Și aţi rămas cu mult drag pe meleaguri valcene , in Gradina Maicii Domnului ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da , am dorit să ajut cât pot mânăstirile din Vâlcea , care au sfinţi atât de 

importanţi şi de mare ajutor , bisericile şi enoriaşii , prin credinţă în Dumnezeu. 

Reporter : Și să scrieţi ! De ce aţi început să scriţei? Ce aţi simtit si simtiti ? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Eu am scris , ca să mă despovărez !. Stătea ca o povară prin mintea şi prin 

…sufletul meu! Am aşternut pe hârtie nişte lucruri care trebuiau cunoscute . 

Reporter : Trebuiau cunoscute !...Ce frumos sentiment ! De asta şi Dumnezeu v - a dăruit harul şi darul , printre 

altele ,de a scrie şi de a lăsa omeniri o părticică din istoria noastră, minunata . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : A fost o datorie a mea , de a scoate în evidenţă anumiţi oameni , lucruri şi 

fapte, mai ales în timpul comunismului , când nu prea se putea scrie despre oricine, spune orice ! 

Reporter : Aşa este ! În acea vreme , multe nu erau permise . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Și atunci , … mi -am ales trei personaje care puteau fi publicate, am sris 

mult despre Popa Șapcă , cu mult drag şi a rămas una dintre scrierile cele mai dragi sufletului meu , despre acest 

vajnic preot . Pentru că el era nu numai preot , era conducătorul românilor din partea stângă a Dunării . Era un 

purtător de cuvânt în faţa autoritaţilor şi se vede treaba că era şi un om zdravăn! Ca şi atunci când vorbind odată , 

măreţ, dârz , cei care l - au ascultat au spus “ Răsunetul -ca un tunet ” . 

Reporter : Va curge istoria prin sange , minunat ! Popa Șapcă va trai vesnic prin scrierile dumneavoastra. 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Cuvântul lui lui Popa Șapca era răsunător , impunător dar şi blând . Popa 

Șapca a fost unul dintre personajele care mi - au plăcut mult , pentru că, nu numai a predicat Cuvântul Lui 

Dumnezeu în biserică ci... s -a opus şi nedreptăţilor care erau pe atunci 

Reporter : Și pentru românii de dincolo , din diaspora , ce mesaj aveti ? Romani care nu pot să vină acasă deşi şi-ar 

dori foarte mult , mai ales de sărbători , ce le transmiteţi ? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea:Rog pe Bunul Dumnezeu să le dea tărie , să le dea curaj pentru că ei acolo s - 

au dus după pâinea cea de toate zilele ! 

Reporter : Aveţi dreptate ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Dar n - au uitat că sunt români , n - au uitat că sunt creştini , n – au uitat de 

ţara noastră aşa de frumoasă deşi nu este prea mare, este cam… a şaptea ţară ca mărime dar are în ea tot ce îi trebuie 

, cum cineva spunea : “ Maica Domnului trecând peste ţara noastră a dezlegat sacul cu toate bunatăţile ” . Pentru că 

acolo avem munţi care zgârie norii . avem râuri care ca spiţele unei roţi adună apele şi le duce la Mare , la Dunăre . 

şi Dunărea duce la Marea cea Bătrână, mai departe şi suntem unul dintre popoarele care avem ochiul şi inima 

deschisă către toată lumea, prin faptul că avem mare . 

Reporter : Ce expresie frumoasă …Cine altcineva decât domnia voastră putea spune că avem ochiul şi inima 

deschisă către toată lumea, prin faptul că avem mare? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Noi nu ne dăm seama ce înseamnă să ai deschidere în toată lumea! 

Reporter : Da , unii dintre noi , mai ales cei din fruntea ţarii , cei care ar trebui să fructifice asta ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Prin Marea Neagră, înca o dată vedem că suntem o ţară Binecuvantată . 

Suntem o ţară bogată , suntem o ţară care avem munţii care zgârie norii , dealuri pline cu pometuri şi câmpii întinse, 

în care vântul se plimbă printre lanurile de grâu aşa, făcând ocoale ! Și avem ogoare roditoare ! 

22

Reporter : Se vede că sunteţi un adevărat scriitor şi doar sufletul mare pe care îl aveţi , plin de duh , de frumuseţe în 

exprimare, plin blâneţea vorbei şi de dăruire vă recomandă …pe lângă realizările domniei voastre …Pentru mine , 

sunteţi un “Popa Șapca al sufletului meu ”. Dacă domnia voastră îl veneraţi pe Popa Șapca , aflaţi că , eu vă venerez 

pe dumneavoastră şi mulţi din apropiaţii mei de suflet cunosc asta. 

Mă rog , să vă dea Dumnezeu multă , multă ,sănătate şi putere de muncă, linişte şi pace şi să ne călăuziţi mulţi ani , 

înainte ! 

Reporter : Mai lucraţi la ceva , mai scrieţi ceva acum ? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : În momentul de faţă nu, pentru că mânăstirile sunt cam puse la punct… 

adică , din punct de vedere gospodăresc , din punct de vedere al personalului . Pentru mine, mânăstirile au fost ca şi 

copiii mei . 

Reporter : Copiii dumneavoastră , aşa v -aţi exprimat mereu ! De altfel , aşa şi spuneţi şi despre noi , enoriaşii , aşa 

spuneţi şi preoţilor , monahilor , nu ştiam că şi mânăstirilor . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Și i-am iubit ! Mi-am iubit mult “copiii”, iubiţii mei copii! 

Reporter : Aţi reuşit să faceti renovări şi noi construcţii şi la “ Arnota “ , acolo sus , sus , unde se ajunge destul de 

greu!. 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da ! “ Arnota ” e o mândrie a smereniei mele pentru că e un loc frumos! dar 

mi - a şi dat Dumnezeu putere să duc la îndeplinire acest plan. 

Reporter : Suntem mai aproape de Doamne , Doamne , acolo sus , doar cu gândurile noastre , cu rugăciunea , cu 

umilinţa şi speranţa , încrederea , credinţa. 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da, cu rugăciunea şi iubirea ! 

Reporter : Mergem acolo ca să fim mai aproape de cer ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Chiar zilele astea am fost acolo, în zonă şi m-am bucurat de mânăstirile care 

sunt acolo şi de maicile care sunt foarte gospodine. În aceleşi timp , la mânăstirile Arnota , Bistriţa , Horezu , Dintrun 

Lemn , Surupatele , se află câte un loc de odihnă pentru credincioşi , pentru cei care au necazuri , pentru cei care 

au bucurii vin acolo aşa... la câte o Sfânta Mânastire şi spovedesc toate bucuriile , supărările şi necazurile . În 

Mânăstiri nu se ştie ce - i aia criză ! …nu , nu este stresul de zi cu zi , măicuţele fac ce făceau şi înainte , muncesc la 

fel, roadele sunt la fel ! 

Reporter : Și oamenii sunt gospodari în acea zonă , ca de altfel, în tot judeţul Vâlcea ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da, aşa este ! Dar, noi , Biserica, nu ştim ce-i aia, criză ! Noi, cum am lucrat 

în ele, în biserici şi mânăstiri , lucrăm şi acuma . 

Criza ,se întâmplă din punct de vedere politic, care n - are nici o legătura cu noi , cu Biserica ! 

Și pentru asta, sunt mândru că sunt preot , că sunt Ierarh şi mă - nscriu în rândul clor care fac lucru pentru 

Dumnezeu şi iubesc poporul şi ţara noastră, românească ! 

Reporter : Atunci , daca nu se simte criza , este foarte bine. Deşi sunt preoţi în biserici şi mânăstiri româneşti care 

spun că o duc din ce în ce mai rău, mai greu ! Mulţumim mult , Înalt Preasfinţia Voastră , pentru răbdarea de a ne 

povesti totul ! Să vă dea Dumnezeu multă , multă sănătate în continuare şi putere de muncă ! Doamne, ajută ! Și 

pentru că mi-aţi dăruit pe parcursul anilor, o parte din operele , cărţile domniei voastre , pline de istorie , har , 

înţelepciune şi iubire , cu personaje încărcate de sfinţenie , lumină şi dragoste de Dumnezeu şi aproapele , mari 

oameni de cultură , locuri şi locaşuri minunate , unice în lume , mă înclin şi vă sărut dreapta şi pe suflet, cu umilinţă! 

De când aţi început să trudiţi la cărţi, Preasfinţia Voastră ? 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Mai bine zis eu m - am pomenit scriind din nevoie , din necesitate ! Port 

scrisul în mune , în suflet ! 

Reporter : Aţi simţit nevoia să scrieţi pentru că aveaţi aveaţi asta în sânge , simţeaţi scrisul curgându-vă prin vene , 

nevoia de scris fiind aşijderea celei a respiraţiei ! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Da ! Am simţit nevoia , aşa cum spuneaţi , să aştern pe hârtie , cu răbdare , 

lucruri şi oameni despre care nu trebuie să se uite , niciodată! 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Antim ; 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat un Damnaschin ; 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Chesarie ; 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Filaret ; 

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Caalinic Cernicanul ; 

Iar , dacă mă cutremur , ce să fac , ca să nu fiu nevrednic ? 

Trebuie să am credinţă tare în Dumnezeu şi să fac fapte bune ! 

Oare, noi ne cutremurăm , când ştim că stăm în ţinutul în care înaintaşii noştri au ctitorit atâtea aşăzăminte ce sunt 

23

azi , lăcaşe de cult bunului Dumnezeu ? 

Oare noi ne cutremurăm , când ştim că stăm în ţinutul în care au slujit lui Dumnezeu atâti mari ierarhi, atâţia mari 

cărturari ? 

Și dacă ne cutremurăm , ce facem , ca să nu fim nevrednici ? 

Nu mă consider un scriitor în adevăratul sens al cuvantului ; poate mai degrabă o persoană care ştie să aprecieze 

acest dar nepreţuit , al Domnului . 

Unele cărţi le -am scris ca să rămână semn despre vrednicia înaintaşilor , altele pentru cunoaştere , fiindcă singur , 

cuvântul poate tămădui ; lumina , dă de gândit . Scrisul te despovărează de multe, care te apasă ; îţi aduce o linişte ce 

vrei să le - o ompărtăşeşti şi altora . Și apoi , cum să dai de veste viictorimii, despre gândirea vremurilor tale ? 

Făcând lucruri frumoase şi trainice , îţi arăţi vrednicia ; prin scris , laşi moştenire o fărâmă din sufletul tău , căci 

sufletul se pune în orice cuvânt, iar silaba aşezată în pagină cu socoteală, capătă greutate . 

Reporter : Nu am cuvinte să pot exprima ceea ce simt , prin asemenea vorbe pline de duh! 

Un om mare , un suflet mare , Arhiepiscopul Gherasim Cristea , înţelept , vajnic , liniştit ,impunător ,modest , 

acelaşi de fiecare dată şi în acelaşi timp , altul! 

Las însă cititorilor mei , aprecierea ! 

Mă simt datoare să numesc , câteva titluri din operele marelui scriitor , istoric, om de cultură, “păstor de suflete “ , 

pe care cu atâta trudă “le -aţi migălit de ani de zile” . 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Înainte de asta , daţi-mi voie să vă spun că … vă primesc şi chiar vă aştept 

cu mult drag ori de câte ori simţiţi nevoia unei Binecuvântări, a unei vorbe părinteşti , a unei linişti sufleteşti când 

cineva sau ceva vă apasă sufletul şi vă mulţumesc pentru că nu uitaţi cultura şi neamul românesc , România noastră 

frumoasă şi bogată şi pentru tot ce faceţi pentru promovarea mânăstirilor vâlcene şi a celor româneşti , a istoriei 

neamului noastru, a culturii . 

Reporter : Sunt onorată să mă aflu aici , alături de dumneavoastră , unde mă simt atât de liniştită! Dar …deşi sunt 

onorată de cuvintele domniei voastre , simt că nu le merit. Prin micimea mea , nu fac decât să transmit mai departe , 

cititorilor , mesajul domniei voastre, verbal şi prin cuvintele lăsate moştenire culturii româneşti! 

Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : Să fiţi Binecuvântată ! Binecuvântez toţi cititorii revistei dumneavoastră , le 

urez “La multi ani ”, sănătate , linişte , pace ! Doamne, ajută ! 

Din scrierile Arhiepiscopului Râmnicului , Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea : 

1. “ Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului , Editura Episcopiei Râmnicului 

şi Argeşului Râmnicu – Vâlcea , 1977 , 105 pagini ” . 

2. “ Preotul Radu Șapca - omul şi opera , Râmnicu – Vâlcea , 1979 , 124 pagini ” . 

3. “ Mânăstirea Hurezi , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu - Vâlcea , 1987 , 29 pagini ” . 

4. “ Un sfânt printre oameni , Sfântul Calinic Cernicanul , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1996 

, 94 pagini ” . 

5. “Istoricul Sfintei Mânăstiri Căldăruşani , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1977 , 180 pagini ” 

6. “ Istoria Mânăstirii Govora , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1997 , 145 pagini ” . 

7. “ Un paşoptist de seamă . Preotul Radu Șapca , Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului , Râmnicu – Vâlcea , 

1988 , 367 pagini ” . 

8. “ Idem , Editura PRO , Bucureşti , 1998 , 327 pagini ” . 

9. “ Viaţa Sfântului Martir Antim Constantin Brâncoveanul şi a celor pătimitori cu Dânsul , Editura Episcopiei 

Râmnicului , Râmnicu – Valcea , 2001 , 200 pagini ” . 

Reporter : O mânăstire care vă este foarte dragă sufletului domniei voastre ! 

Preasfinţiitul Gherasim Cristea : Da , da ! 

10. “ Istoricul Mânăstirii Hurezi , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 203 , 306 pagini ” . 

11. “ Visteria de cuvinte , Editura Conphys , Râmnicu – Vâlcea , 2004 , 406 pagini ” . 

12. “ Omul şi ordinea în lume , Editura Conphys , Râmnicu – Vâlcea 2004 , 530 pagini ” . 

Articole şi studii : 

1. “ Păstrarea tezaurului arhitectonic naţional , cerinţa epocii actuale , în Mitropolia Olteniei, nr . 5 , Craiova , 1956 , 

pagini 80 ” . 

2. “ Scrisori inedite de la Popa Șapcă , în Magazin Istoric nr . 6 / 1963 , pagini 18 “ . 

3. “ Bucurie aniversară în reşedinţa Centrului Eparhial de la Râmnicu – Vâlcea , în Mitropolia Olteniei nr . 11 – 12 , 

Craiova , 1976 , pagini 913 – 916 ” . 

24

4. “ Înaltă vizită în Eparhia Râmnicului şi Argeşului , în Mitropolia Olteniei nr . 9 – 10 , Craiova , 1976 , pagini 869. 

5. “ Preoţi acuzaţi ca instigatori ai răscoalei din 1907 , în fostul judeţ Românaţi , în Biserica Ortodoxă Română , nr . 

1 – 3 , Bucureşti , 1977 , pagini 68 – 70 ” . 

6. “ Mărturiile unui preot despre răscoala din 1907 în Livezile , judeţului Dolj , în Bisrerica Ortodoxă Română nr . 1 

– 3 , Bucureşti , 1977 , pagini 68 – 70 ” . 

7. “ Slujitori bisericeşti din Eparhia Râmnicului şi Argeşului în timpul ocupaţiei străine din 1916 - 1918 , în 

Mitropolia Olteniei , nr . 10 – 12 , Craiova , 1978 , pagini 760 - 765” . 

8. “Ecouri despre Independenţa de stat a României în 1877 , consemnate în presa germană din Transilvania , în 

Almanahul Parohiei Ortodoxe Române , Viena , nr . XVIII , 1978 , pagini 175 – 179 ” . 

9. “Cronica aniversară privind comorile culturale ale trecutului românesc , în Mitropolia Olteniei , nr . 11 – 12 , 

Craiova , 1978 , pagini 185 – 186 ” . 

10. “ Câteva date privind invăţământul clerical în Oltenia , în Mitropolia Olteniei nr . 1 – 2, Craiova , 1979 , pagini 

106 – 112 ” . 

11. “ Prea Sfinţitul Episcop Iosif Gâftan , de trei decenii succesor al vladicilor râmniceni în Mitropolia Olteniei nr . 

10 – 12 , Craiova , 1979 , pagini 799 – 801 ” . 

12. “ Oltul şi Jiul , punţi naturale între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor , în Mitrpolia Olteniei nr . 1 – 2 , 

Craiova 1980 , pagini 7 – 13 ” . 

13. “ Biserica parohială din Cândeşti – Albeşti , în Mitropolia Olteniei nr . 3 – 6 , Craiova, 1980 , pagini 282 – 285 ” 

. 

LIGYA DIACONESCU, Montréal/CANADA 

*** 

scrisori deschise de durere... 

SCRISOAREA LUI MIKIS THEODORAKIS, DESPRE 

O CONSPIRAŢIE MONDIALĂ 

(Comentariul dlui EUGEN ZAINEA) Un text extraordinar al lui Mikis Theodorakis. Numai ca Mikis Theodorakis 

este o uriasa personalitate, nu doar a Greciei, ci a intregii umanitati. Si are o istorie bogata si adevarata de lupta si 

riscuri pentru poporul sau si drepturile acestuia. In vreme ce "elita" autoproclamata romaneasca este alcatuita din 

niste derbedei cu ifosele si pretentiile invers proportionale cu stiinta de carte, valoarea si meritele reale. Asa ca de la o 

asa "elita" nu avem cum astepta un mesaj comparabil cu al lui Mikis... 

À L'OPINION INTERNATIONALE : « LA VÉRITÉ SUR LA GRÈCE » 

par MIKIS THEODORAKIS 

Le 24 février 2012 

EUGEN ZAINEA 

”Il existe une conspiration internationale, celle dont l’objectif est de 

donner à mon pays le coup de grâce. L’assaut a commencé en 1975 contre la culture grecque moderne ; ensuite il a 

continué avec la décomposition de notre histoire récente et de notre identité nationale et, maintenant, on essaie de 

nous exterminer physiquement avec le chômage, la faim et la misère. Si les grecs ne se soulèvent pas pour les 

arrêter, le risque d’extinction de la Grèce est réel. Il pourrait survenir dans les dix prochaines années. L’unique qui 

survivrait à notre pays serait le souvenir de notre civilisation et de nos luttes par la liberté. 

Jusqu’à 2009, la situation économique en Grèce n’était pas très grave. Les grandes blessures de notre économie 

25

furent la dépense militaire excessive et la corruption d’une partie du monde politique, financier et des médias. Mais 

quelques pays étrangers sont aussi responsables, parmi ceux-ci l’Allemagne, la France, l’Angleterre et les USA, qui 

ont gagné des milliers de millions d’euros aux dépens de notre richesse nationale en nous vendant une année après 

l’autre de l’équipement militaire. Cette hémorragie constante nous a empêché d’avancer tandis cela enrichissait 

d’autres pays. On pourrait dire la même chose à propos du problème de corruption. Par exemple, l’entreprise 

allemande Siemens avait une agence spéciale dédiée à corrompre les grecs afin que ceux-ci donnent la préférence à 

ses produits sur notre marché. Ainsi, nous avons été victimes de ce duo de prédateurs, d’Allemands et de grecs, qui 

se sont enrichis aux dépens du pays. 

Il est évident que ces deux grandes blessures auraient pu être évitées si les leaders des deux partis politiques 

proyanquis ne s’étaient pas permis de corrompre. Cette richesse, produit du travail du peuple grec, a été drainée 

vers des pays étrangers et les hommes politiques ont essayé de compenser les pertes grâce à des prêts excessifs qui 

ont donné lieu à une dette de 300 milliards d’euros, soit 130 % du Produit national brut. 

Avec une telle escroquerie, les étrangers gagnaient doublement : en premier lieu grâce à la vente d’armes et de 

leurs produits et, en seconde lieu, avec les intérêts sur le capital qu’ils prêtaient au gouvernement, non au peuple 

grec qui, comme nous avons vu, fut la principale victime dans les deux cas. Un seul exemple suffira pour le 

démontrer : en 1986, le gouvernement d’Andreas Papandreou a emprunté un milliard de dollars à une banque d’un 

grand pays européen. Les intérêts de ce prêt ont fini d’être payés en 2010 et se sont élevés à : 54 milliards d’euros ! 

L’année dernière, le président de l’Eurogroupe, Jean-Claude Juncker, a déclaré qu’il était conscient de la fuite 

massive de capitaux qui avait lieu en Grèce à cause du coût élevé du matériel militaire, acheté principalement à l’ 

Allemagne et à la France. Il a ajouté qu’il était arrivé à la conclusion que les fabricants d’armes nous amenaient à 

une catastrophe certaine. Cependant, il a avoué qu’il n’a rien fait pour contrecarrer cela … : pour ne pas nuire aux 

intérêts de pays amis ! 

En 2008, la grande crise économique est arrivée en Europe. L’économie grecque n’y a pas échappé. Cependant, le 

niveau de vie, qui avait été jusqu’alors assez haut (la Grèce était classée entre les 30 pays les plus riches du 

monde), n’a pratiquement pas changé, malgré l’augmentation de la dette publique. La dette publique ne se traduit 

pas nécessairement dans une crise économique. On estime que la dette de pays importants comme les USA et 

l’Allemagne est de milliers de milliards d’euros. Les facteurs déterminants sont la croissance économique et la 

production. Si les deux sont positifs, il est possible d’obtenir des prêts bancaires avec n intérêt inférieur à 5 %, 

jusqu’à ce que passe la crise. 

En novembre 2009, quand George Papandreou est arrivé au pouvoir, nous étions exactement dans cette position. 

Pour comprendre l’effet de sa politique désastreuse, je mentionnerai uniquement deux pourcentages : en 2009 le 

PASOK de Papandreou a obtenu 44 % des votes. Maintenant, les enquêtes ne lui donnent pas plus de 6 %. 

Papandreou aurait pu faire face à la crise économique (qui était un reflet de celle de l’Europe) avec des prêts 

bancaires au taux d’intérêt habituel c’est-à-dire en dessous de 5 %. S’il l’avait fait, notre pays n’aurait pas eu de 

problèmes. Comme nous étions dans une phase de croissance économique, notre niveau de vie se serait amélioré. 

Mais en été 2009, quand Papandreou s’est réuni en secret avec Strauss-Kahn pour mettre la Grèce sous la tutelle 

du FMI, avait déjà commencé leur conspiration contre le peuple grec. C’e fut l’ex directeur du FMI qui m’a fait 

cette révélation. 

Pour l’obtenir, il a été nécessaire de falsifier la situation économique de notre pays pour que les banques 

étrangères prennent peur et augmentent jusqu’à des niveaux prohibitifs les taux d’intérêt qu’elles exigeaient pour 

les prêts. Cette opération coûteuse a commencé avec l’ augmentation artificielle du déficit budgétaire, de 12 % à 

15 % pour 2009 [André Georgiu, Président de l’Équipe de direction de l’Institut National de Statistique, ELSTAT, a 

subitement décidé en 2009, sans le consentement de son bureau directeur, d’inclure dans le calcul du déficit 

plusieurs organisations et entreprises qui avant n’avaient jamais été prises en compte dans aucun autre pays 

européen, à l’exception de la Norvège, et cela avec l’objectif que le déficit de la Grèce dépasse celui de l’Irlande 

(14 %), pour transformer notre pays en maillon faible de l’Europe, NdT]. Grâce à cette augmentation artificielle du 

déficit, le procureur d’État, Grigoris Peponis, a mis en accusation il y a vingt jours Papandreou et 

26

Papakonstantinou (son ex ministre de Finances). 

Ensuite, Papandreou et son ministre des Finances ont commencé une campagne de discrédit qui a duré cinq mois, 

pendant lesquels ils ont essayé de persuader les étrangers que la Grèce, tel le Titanic, coulait et de que les grecs 

sont corrompus, paresseux et incapables de faire face aux nécessités du pays. Les taux d’intérêt montaient après 

chacune de leurs déclarations et tout cela a participé à ce que la Grèce cesse de pouvoir contracter des prêts et 

notre adhésion aux dictats du FMI et de la Banque Centrale Européenne devenait une opération de sauvetage qui 

est, en réalité, le début de notre fin. 

En mai 2010, le ministre des Finances a signé le Mémorandum c’est-à-dire la soumission de la Grèce à nos 

prêteurs. Selon la loi grecque, l’adoption d’un accord comme celui-ci doit être présentée au Parlement et au besoin 

à l’approbation des trois cinquièmes des députés. Cela signifie que le mémorandum et la troika qui nous gouverne 

sont illégaux, pas seulement du point de vue de la législation grecque, mais aussi de l’européenne. 

Depuis ce temps-là, si nous considérions que notre voyage vers la mort est un escalier de vingt marches, nous avons 

déjà parcouru plus de la moitié du chemin. Le Mémorandum offre aux étrangers notre indépendance nationale et la 

propriété de la nation c’est-à-dire nos ports, aéroports, routes, électricité, eau, toutes les ressources naturelles 

(souterraines et un sous-marines), etc. A cela, il faut ajouter nos monuments historiques, comme l’Acropole, 

Delphes, Olympes, Epidaure et les autres, puisque nous avons décidé de ne pas faire valoir nos droits. 

La production a diminué, la taux de chômage a augmenté jusqu’à 18 %, 800 000 commerces, des milliers d’usines 

et des centaines d’artisans ont fermé. Un total 432 000 entreprises ont fait faillite. Des dizaines de milliers de 

jeunes scientifiques abandonnent notre pays, qui coule de plus en plus dans les ténèbres du Moyen Âge. Des 

milliers de personnes qui avaient une bonne situation jusqu’à il y a peu, cherchent maintenant de la nourriture dans 

les poubelles et dorment sur les trottoirs. 

Pendant ce temps, on suppose que nous devons vivre grâce à la générosité de nos prêteurs, les banques 

européennes et du FMI. En fait, tout le paquet de dizaines de milliers de millions d’euros qui arrive en Grèce sont 

rendus tout de suite à nos créanciers, tandis que nous nous endettons de plus en plus à cause de ces taux d’intérêt 

insupportables. Et comme il est nécessaire de maintenir la fonction de l’État, les hôpitaux et les écoles, la troika 

impose des impôts exorbitants à la classe moyenne basse de notre société, qui mènent directement à la grande 

famine. La dernière fois que nous avons eu une situation de grande famine généralisée dans notre pays ce fut au 

début de l’occupation allemande en 1941, avec presque 300 000 morts en seulement six mois. Aujourd’hui, le 

spectre de la faim revient sur notre pays calomnié et infortuné. 

Si l’occupation allemande a coûté aux grecs un million de morts et la destruction totale de notre pays : comment 

pouvons-nous accepter les menaces de Merkel et l’intention allemande de nous imposer un nouveau « Gauleiter », 

qui cette fois portera une cravate ? 

L’occupation allemande, de 1941 jusqu’à octobre 1944, a démontré jusqu’à quel point la Grèce est un pays riche et 

jusqu’à quel point les grecs sont travailleurs et ont une conscience de leur engagement pour la liberté et l’amour à 

leur patrie. 

Quand les SS et la grande famine ont tué un million de personnes et la Wehrmacht a détruit notre pays, elle a 

confisqué toute la production agricole et l’or des banques, les grecs ont été capables de survivre au moyen du 

Mouvement de Solidarité Nationale et d’une armée de 100 000 combattants, qui ont immobilisé 20 divisions 

allemandes dans notre pays. 

En même temps, les grecs n’ont pas seulement survécu grâce à leur assiduité au travail, mais aussi, sous les 

conditions dures de l’occupation, grâce au grand développement de l’art grec moderne, spécialement dans les 

champs de la littérature et de la musique. 

La Grèce a choisi le chemin du sacrifice pour la liberté et la survie en même temps. 

Nous avons été attaqués, nous avons répondu par la solidarité et la résistance et nous avons survécu. Maintenant 

27

nous faisons exactement de même, avec la certitude que, avec le temps, le peuple grec vaincra. Ce message est 

dirigé à Merkel et à son ministre des Finances allemand, Wolfgang Schäuble, et je mets bien l’accent sur le fait que 

je continue à être un ami du peuple allemand et un grand admirateur de sa contribution à la science, à la 

philosophie, à l’art et, en particulier, à la musique. La meilleure preuve de cela est que j’ai confié toute mon œuvre 

musicale à deux maisons d’édition allemandes, Breitkopf et Schott, qui sont parmi les plus grandes maisons 

d’édition du monde, et mes relations avec celles-ci sont très cordiales. 

Aujourd’hui, ils nous menacent de nous jeter de l’Europe. S’ils ne nous veulent pas une fois, nous ne voudrons pas 

dix fois faire partie de l’Europe de Merkel et de Sarkozy. 

Aujourd’hui, dimanche 12 février, Manolis Glezos – le héros qui a arraché la croix gammée de l’Acropolis et a 

donné par cela le signe qui a marqué le début de la résistance grecque, mais aussi de la résistance européenne 

contre Hitler – et moi nous allons participer à une manifestation à Athènes. Nos rues et places se rempliront de 

centaines de milliers de grecs qui expriment leur colère contre le gouvernement et la troika. 

Hier j’ai écouté notre premier ministre–banquier quand il a, en s’adressant au peuple, dit que nous avons déjà 

presque touché le fond. Mais : qui est-ce qui nous a emmené à ce fond en seulement deux ans ? Ces sont les mêmes 

qui, au lieu d’être en prison, menacent les députés de voter un nouveau Mémorandum pire que le précédent. 

Pourquoi ? Parce que le FMI et l’Eurogroupe nous obligent à le faire avec leur menaces : si nous n’obéissons pas, 

ce sera la faillite... C’est une situation totalement absurde. Les groupes grecs et étrangers qui nous haïssent et qui 

sont les uniques responsables de la situation dans laquelle est notre pays, nous menacent et nous font chanter pour 

continuer à nous détruire jusqu’à notre extinction définitive. 

Pendant des siècles nous avons survécu dans de très difficiles conditions. Et voilà que non seulement nous 

survivrons maintenant, mais nous ressusciterons s’ils nous poussent par la force jusqu’à l’avant-dernière marche 

de l’escalier qui conduit à la mort. 

Dans ces moments je consacre toutes mes forces à unir les grecs. J’essaie de les convaincre de ce que la troika et le 

FMI ne sont pas une rue à sens unique. Il y a une autre solution : changeons l’orientation de notre nation. 

Trouvons avec la Russie une coopération économique qui nous aide à mettre en valeur la richesse de notre pays 

dans des conditions favorables pour nos intérêts nationaux. 

Je propose que nous arrêtions d’acheter de l’équipement militaire allemand et français. Faisons tout notre possible 

pour que l’Allemagne nous paie les réparations de guerre qu’elle nous doit, qui avec les intérêts accumulés 

s’élèvent à 500 milliards d’euros. 

L’unique force capable de faire ces changements révolutionnaires est le peuple grec dans un front uni de Résistance 

et Solidarité qui expulse du pays la troika (FMI et banques européennes). En même temps, déclarons nul et sans 

effet tous ses actes illégaux, prêts, dettes, intérêts, impôts et achats de biens publiques). Bien sûr, leurs associés 

grecs qui notre peuple a déjà condamné comme traîtres recevront le châtiment qu’ils méritent. 

Je vis totalement pointé sur cet objectif (l’union du peuple dans un Front) et je suis sûr que nous allons l’obtenir. 

J’ai lutté avec les armes à la main contre l’occupation nazie. J’ai connu les cachots de la Gestapo. J’ai été 

condamné à mort par les Allemands et j’ai miraculeusement survécu. En 1967, j’ai fondé le Front Patriotique 

(Patriotik ò Mètopo, PMA), la première organisation de résistance contre la Junte Militaire. J’ai lutté dans la 

clandestinité. J’ai été arrêté et emprisonné dans l’« abattoir » de la police de la Junte. Mais je suis ici. 

J’ai 87 ans et il est très probable que le jour du salut de ma chère patrie, je ne sois parmi vous. Mais je vais mourir 

avec la conscience tranquille, parce que je remplirai jusqu’à la fin mon devoir avec les idéaux de liberté et du 

droit” (cf. www.mondialisation.ca). 

SCRISOARE DESCHISĂ 

*** 

MIKIS THEODORAKIS, GRECIA 

28

Către 

Domnule Prim Ministru, 

GUVERNUL ROMÂNIEI 

Excelenței Sale Domnul Dr. Mihai Răzvan UNGUREANU, 

Prim Ministru al GuvernuluiRomâniei 

Aș dori să vă aduc la cunoștință un caz care, în opinia mea, reprezintă o gravă încălcare a legii și 

prejudicierea patrimoniului imobiliar al municipiului Cluj-Napoca de un imobil situat în zona ultracentrală, cu o 

valoare estimată de 30.milioane de euro. Este vorba de imobilul situat în Piața Unirii, nr. 24, imobil în care își 

desfășoară activitatea, de aproape 40 de ani, Casa de cultură a municipiului. 

Așa cum s-a întâmplat, din păcate, în atâtea alte cazuri, nu numai în Cluj-Napoca, ci în întreaga țară, o serie 

de băieți deștepți au luat la ochi diverse imobile, inclusiv al nostru, pe care apoi le-au solicitat spre a le fi retrocedate 

în natură, urmând ca, indiferent de activitățile desfășurate anterior, destinația acestora să fie una exclusiv comercială, 

aducătoare de profituri mari și foarte mari. În cazul concret al Casei de cultură și al actualei sale locații, aceasta este 

pretinsă de către Asociația Patronilor și Meseriașilor, organizație apărută după 1990 și care susține că ar reprezenta 

interesele întreprinderilor mici și mijlocii din zonă. Pentru a-și justifica solicitarea formulată, APM Cluj afirmă că ar 

fi continuatoarea Reuniunii Sodalilor Români, organizație înființată în anul 1877, pentru a proteja interesele 

meseriașilor și calfelor români din spațiul clujean, în perioada recrudescenței politicii de marginalizare a elementului 

românesc, de către autoritățile dualiste austro-ungare. 

Cu toate că se pretinde continuatoarea acestei reuniuni, deși în statutul său nu există preluate sarcini și 

obiective pe care și le stabiliseră membrii fondatori ai Reuniunii Sodalilor, cu o ușurință descalificantă, justiția locală 

a recunoscut activitatea de continuator al Reuniunii Sodalilor Români pentru APM Cluj. După obținerea acestei 

recunoașteri de către Justiția clujeană, conducerea APM Cluj a declanșat un proces de restituire a imobilului de la 

adresa mai sus menționată, susținând că acesta ar fi fost construit și ar fi aparținut Reuniunii Sodalilor Români. În 

baza acestei simple cereri, justiția clujeană, fără să pretindă altceva în afara propriului statut al APM, modificatde 

conducerea sa pentru a satisface exigențele justiției, instanțele de judecată clujene au pronunțat o hotărâre definitivă 

de restituire a imobilului către APM Cluj. 

În calitate de director al acestei instituții, am adresat, înaintea judecării recursului, o solicitare către 

Tribunalul Cluj, de a pretinde conducerii APM Cluj să facă dovada justeței și legalității pretențiilor sale, inclusiv 

recurgerea de către instanță la serviciile specialiștilor în istorie din institutele de cercetare ale Academiei Române sau 

la cei de la Arhivele Naționale, pentru a elimina absolut orice suspiciune în această materie. 

De asemenea, am adresat solicitări similare fostuluiprimar al Clujului, dar și fostului prim-ministru al 

Guvernului României, Președintelui României, precum și C.S.M., pentru ca, fiecare, în limitele competențelor legale 

ce le revin, să se opună săvârșirii unui rapt nejustificat din patrimoniul imobiliar clujean. Din păcate, nici de la 

Președinție, nici de la guvern nu s-au primit nici măcar confirmări de primire a adreselor respective, iar C.S.M. ne-a 

demonstrat că, din păcate, în justiția română rămâne valabilă încă sintagma: „Corb la corb nu-și scoate ochii”. 

Pentru infirmarea dumneavoastră, domnule Prim Ministru, facem precizarea că inițiatorul acestei „restituiri” 

este domnul Augustin FENEȘAN, președintele APM Cluj. Domnia sa are și alte performanțe notabile în această 

materie. Astfel, evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit în fruntea B.T.T. Cluj, instituție care, pe timpul 

directoratului domniei sale, a falimentat, iar patrimoniul pe care l-a avut a dispărut, în cea mai mare parte a sa. Tot 

domnul Augustin FENEȘAN este acela care a intrat, în condiții discutabile sau oricum complet necunoscute 

publicului, în posesia fostei vile de protocol şi odihnă a primilor secretari ai PCR Cluj, precum și a unor importante 

29

suprafețe de teren desfășurând în aceste locații diverse activități comerciale extrem de profitabile în nume și interes 

propriu. 

Deoarece locația actuală a Casei de cultură este într-un vad comercial promițător de profituri substanțiale, 

din câte ştim, deja domnul Augustin FENEȘAN se află în negocieri avansate cu un investitor din afara județului, care 

urmărește să deschidă aici o unitate de alimentație publică (restaurant, bar, cramă etc.). 

Constatând că nici administrația publică locală, nici justiția clujeană n-au considerat potrivit ca, pentru 

soluționarea corectă și legală a acestui caz, să consulte specialiștii în materie de istorie sau arhive, am recurs noi la 

acest demers, considerând că nu este o rușine să nu cunoști anumite lucruri, care țin de aspectul istoric al problemei, 

dar reprezintă o neglijență și abuz în serviciu 1 să nu consulți specialiștii pentru apărarea intereselor comunității 

clujene. Am descoperit, astfel, cu sprijinul experților filialei locale a Arhivelor Naționale, documente care arată că 

pretențiile formulate de conducerea APM Cluj nu sunt doar nejustificate, ci reprezintă o tentativă indiscutabilă de 

subminare și fraudare a patrimoniului imobiliar clujean. 

Spuneam că APM Cluj se consideră a fi continuatoarea Reuniunii Sodalilor Români, organizație care, de-a 

lungul timpului, a suferit diverse transformări și a avut diverse denumiri. Din cercetarea noastră rezultă, însă, că 

această organizație nici n-a construit, nici n-a deținut în proprietate acest imobil. Potrivit documentelor pe care vi le 

anexăm, acest imobil a fost în proprietatea organizației intitulate Kolozsvari Ipari Egyed, instituție care nu a avut 

nimic în comun cu Reuniunea Sodalilor Români. Cele două instituţii au avut statute, conduceri și locații diferite și 

distincte. 

Încurajat de recentele Dumneavoastră declarații și măsuri dispuse pentru sistarea retrocedărilor până la o 

verificare corespunzătoare a legalităţii şi justificării fiecărui caz, vă adresez prezentul memoriu însoțit de 

documentele la care m-am referit, cu rugămintea de a dispune Corpului de control al Primului Ministru să verifice 

cele semnalate în vederea stabilirii unor măsuri care să corespundă legii și să protejeze interesele unei instituții de 

cultură și implicit pe cele ale locuitorilor municipiului Cluj-Napoca. Fac acest demers înainte de a mă dplasa personal 

la Bruxelles spre a înainta un memoriu similar Excelenţei Sale Doamna Viviane Reding, comisar european pentru 

justiţie şi drepturile cetăţenilor. 

În speranța că veți da curs solicitării ce vă adresez, vă rog să primiți, domnule Prim Ministru, mulțumirile 

anticipate ale colectivului instituţiei noastre şi ale locuitorilor municipiului Cluj-Napoca, beneficiarii muncii noastre. 

Manager (director general), 

prof. dr. DAN BRUDAȘCU, Cluj-Napoca/ROMÂNIA 

Anexe: 

Documente obținute de la Arhivele Naționale 20 pag. 

*** 

1 Legat de acest ultim aspect, vă semnalez, de asemenea, graba cu care executivul clujean a decis promovarea unui HCL pentru prelungirea 

contractului de închiriere de către A.P.M. Cluj a unui imobil situat în str. A. Iancu nr. 52. Vechiul contract de închiriere expira abia în luna 

decembrie 2012. În plus, s-a decis închirierea gratuită a spaţiului în discuţie, pe o perioadă de 5 ani (Tuturor celorlalţi solicitanţi, deşi desfăşoară 

activităţi caritabile, li s-au prelungit contractele pe cel mult 12 luni, cu obligativitatea achitării unor chirii lunare. DEşi sunt organizaţii non profit. 

Asta în condiţiile în care A.P.M. Cluj desfăşoară în imobilul respectiv activităţi comerciale aducătoare de profit, fără a fi obţinut în prealabil, cum 

cere legea, acceptul Consiliului local şi a obţine modificarea în consecinţă a chiriei. Faţă de acest agent comercial se maifestă o grijă suspectă, în 

coniţiile în care acelaşi executiv a respins absolut toate soluţiile propuse de noi pentru relocarea Casei de cultură. Municipiul Cluj-Napoca, care 

aspiră la obţinerea nominalizării ca, în anul 2020, să devină capitală culturală europeană, este singurul municipiu din ţară care nu a asigurat un 

spaţiu corespunzător şi decent pentru activităţile Casei de cultură. Din acest punct de vedere, oraşul Huedin sau satul Bucea, din judeţul Cluj, au 

asigurat activităţilor culturale spaţii incomparabile în raport cu cele oferite de actualul executiv clujean. 

30

străji ale culturii ortodoxe 

AZI: IN MEMORIAM 

CENTENAR ILIE CLEOPA (1912-1998) 

Părintele ILIE CLEOPA - născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, 

județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, 

fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe. 

Biografie 

Părintele Cleopa (pe numele de mirean, Constantin) s-a născut într-o familie de țărani, fiind al cincilea copil din cei 

zece ai familiei lui Alexandru Ilie. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie 

duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea. 

În decembrie 1929 se alătură obștii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de 

ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiți în obștea schitului. În 1935 este luat în armată, în orașul Botoșani. În 

1936 se reîntoarce la schit și este uns în monahism pe 2 august 1937, primind numele călugăresc de "Cleopa". În 

iunie 1942 este numit locțiitor de egumen, din cauza stării precare de sănătate a starețului Ioanichie Moroi. 

Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul 

Galaction Cordun, pe atunci stareț al Mănăstirii Neamț. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria. 

În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie este hirotesit arhimandrit, cu 

aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Siguranță, se retrage pentru șase luni în pădurile din 

jurul Mănăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareț al Mănăstirii Slatina 

Suceava unde se transferă alături de 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului 

Justinian Marina. 

Întemeiază la Mănăstirea Slatina o obște care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit de 

Securitate și se retrage în Munții Stănișoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După doi ani este readus în 

mănăstire, din dispoziția Patriarhului Justinian. 

În 1956, revine la metanie, iar în primavara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munții Neamțului, unde își 

petrece următorii 5 ani. Revine la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obști, și 

povățuiește fără întrerupere atât calugări, cât și mireni, timp de 34 de ani. 

Încetează din viață pe 2 decembrie 1998. 

OPERA 

Despre credința ortodoxă, București, 1981, 280p. (reeditată în 1985, apoi la Galați sub titlul: Călăuza în 

credința ortodoxă, 1991, 276 p.); 

Predici la praznice împărătești și sfinti de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1986, 440 p.; 

Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, 560 p.; 

Valoarea sufletului, Galați, 1991, 176 p. (o re-editare la Bacău, 1994, 238 p.); 

Urcuș spre înviere (predici duhovnicești), Mănăstirea Neamț, 1992, 416 p.; 

Despre vise și vedenii, București, 1993, 270 p.; 

Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Cum putem intra în rai, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004; 

Acatiste alcătute de Arhimandritul Cleopa Ilie și Ieroschimonahul Paisie Olaru, Vânători, Mănăstirea 

Sihăstria, 2005. 

31

Numeroase articole în diferite reviste și ziare, predici în manuscris. 

*** 

DESPRE ORTODOXIE 

PREOTUL: Pentru care pricina ai venit dumneata la mine ? 

INVATACELUL: Am venit ca sa-mi arati mai deslusit adevarul despre credinta noastra. Si mai intai, ce se intelege 

prin “ortodoxie”. 

PREOTUL: Cuvantul ortodoxie, frate, este de origine greaca, format din orthos si doxa, adica dreapta credinta, 

inchinare adevarata, soborniceasca, invatatura care se plaseaza in continuitatea directa si neintrerupta a traditiei 

apostolice, prin intermediul teologiei patristice si neopatristice si care formeaza credinta comuna a Bisericii 

neimpartite din primul mileniu. Ortodoxia se identifica cu insasi traditia apostolica, asa cum a fost confirmata, 

interpretata si dezvoltata prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia - adica regula de credinta apostolica 

-, a fost criteriul de baza al Ortodoxiei. 

De aceea, orice ruptura in continuitatea traditiei apostolice a fost considerata ca o coruptie sau abandonare a 

ortodoxiei, care poate sa ia forma fie a unei erezii, fie a unei “confesiuni” separate (Dictionar de teologie ortodoxa, de 

preot Dr. Ioan Bria, Bucuresti, 1981, p. 272-277). 

INVATACELUL: Dar unde se gaseste expusa exact invatatura credintei ortodoxe? 

PREOTUL: Scurt, dar cuprinzator, expunerea exacta a credintei ortodoxe se gaseste in Dogmatica sfantului Ioan 

Damaschin. 

INVATACELUL: Dar prin care mijloace s-a mentinut pana in zilele noastre invatatura de credinta ortodoxa exacta si 

neschimbata? 

PREOTUL: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar asa, cat mai pe scurt, iti voi spune: Sfanta credinta cea 

dreptmaritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a mentinut neschimbata, de-a lungul veacurilor, prin invatatura 

Sfintei Scripturi si prin Sfanta Traditie apostolica, prin hotararile celor cinci Sinoade apostolice (vezi Sf. Damaschin, 

Dogmatica, trad. de Preot Dr. D. Fecioru si Prof. Dr. Olimp Caciula, Bucuresti, 1938, p. 26-27); prin invataturile 

canoanelor celor sapte Sinoade Ecumenice si ale celor locale, deoarece, dupa invatatura dumnezeiescului parinte Ioan 

Gura de Aur “Carma Bisericii lui Hristos sunt dumnezeiestile Canoane” (vezi Pidalionul de Neamt, ed. 1844, fila 7); 

apoi prin Pravilele Bisericesti, asa cum a fost Pravila Mare Bisericeasca indreptarea Legii, 1652, Pravila de la 

Govora, 1640, Pravila lui Vasile Lupu s.a. 

INVATACELUL: Dar ce inseamna Sobor Ecumenic si local si prin ce se deosebesc ele ? 

PREOTUL: Sobor Ecumenic se cheama acela la care iau parte patriarhii, mitropolitii, episcopii si alti conducatori 

spirituali ai Bisericii din toata lumea crestina. Acest Sobor este judecator prea inalt al pricinilor bisericesti, ca cel ce 

urmeaza Bisericii sobornicesti, adica a toata lumea (vezi Dumnezeiestile Dogme ale Bisericii Ortodoxe, M-rea 

Neamt, 1816, p. 30; cf. si invatatura de credinta crestina ortodoxa, ed. 1952, p. 167); si iarasi: Sobor Ecumenic este 

acela la care se vor uni, intr-o singura marturisire a credintei, toti patriarhii si episcopii lumii crestine (vezi Pidalionul 

de Neamt, ed. 1844, fila 75). 

INVATACELUL: Dar Sinodul local ce este si prin ce se deosebeste de cel ecumenic? 

PREOTUL: Sinodul local este acela la care iau parte episcopii dintr-o tara sau numai dintr-o parte a lumii crestine. El 

se deosebeste de cel ecumenic prin faptul ca acesta se poate intruni numai la porunca celor ce conduc tarile, pe cand 

cel local se intruneste din porunca celui dintii episcop (vezi Dumnezeiestile Dogme, p. 29). 

INVATACELUL: Au mai fost si alte mijloace prin care Ortodoxia si-a mentinut unitatea si integritatea ? 

PREOTUL: Multe si felurite au fost mijloacele spirituale si administrative prin care Sfanta Ortodoxie si-a pastrat 

pana in zilele noastre Utilitatea, precum: Constituirea cultului bizantin din secolele VI-VIII, in care locul principal au 

ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a jucat un rol capital in mentinerea unitatii cultice si spirituale a Ortodoxiei; 

apoi, sinteza dogmatica facuta de Sfantul Ioan Damaschin (secolul VIII) si mai ales aportul sau teologic in criza 

iconoclasmului provocata de islamism; contributia teologica a Patriarhului Fotie (820-895) si mai ales enciclica sa din 

32

867, in care acuza de erezie pe papa Nicolae I (858-867); Sinodul din 879-880, care restaureaza pe Fotie si deci 

reconcilierea cu Biserica Romana (papa Ioan al VIII-lea 872-889); activitatea misionara in Europa centrala a fratilor 

macedoneni Chiril (+ 869) si Metodie (+ 884), “apostolii slavilor”, trimisi de imparatul bizantin Mihail al III-lea, la 

cererea printului Rastislav; rezistenta ortodocsilor impotriva Sinoadelor unioniste (Lion 1274 - Ferara - Florenta 

1438- 1439), care aveau un caracter antiortodox; Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie Scolarul - cel 

dintai Patriarh dupa caderea Constantinopolului (1453), care a respins unirea de la Florenta, cu toate ca imparatul 

Ioan al VIII-lea o recunoscuse. Adaugam innoirea isihasta din secolul XIV, care a condus la formarea adevaratei 

teologii bizantine. Isihasmul a fost ilustrat de mari teologi si mistici, ca sfintii Maxim Marturisitorul (sec. VII), 

Simion Noul Teolog (sec. XI), Grigorie Sinaitul (sec. XIV) si Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. 

Doctrina palamita despre distinctia intre esenta lui Dumnezeu ca atare, inaccesibila spiritului creat, si energiile divine 

necreate, prin care omul se impartaseste direct din viata dumnezeirii - doctrina aprobata de Sinoadele de la 

Constantinopol din 1341, 1347 si 1351 - constituie o noua precizare patristica a Ortodoxiei. Sub influenta ortodoxiei 

neopatristice din secolul XIV, care are un caracter defensiv in fata teologiei scolastice latine, se incearca o oarecare 

disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii “simfonici” stabiliti de imparatul Justinian (527-565) devenisera 

prea rigizi. Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixeaza Taina mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la 

Ortodoxie. Doctrina despre sfintele Taine capata o forma definitiva, mai ales datorita lui Simion al Tesalonicului (sec. 

XV). Comentariul critic asupra protestantismului, facut de Patriarhul Ieremia al II-lea la raspunsul dat teologilor 

luterani de la Tubingen (care trimisesera Patriarhului in 1573-1574 “Confesiunea de la Augsburg”); o prezentare a 

Ortodoxiei, facuta de Patriarhul de mai tarziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630-1639), intr-o “Marturisire 

de credinta” (1625), adresata teologilor protestanti din Helmst (cf. www.resurse-ortodoxe.ro - Home » Despre 

credinţa ortodoxă - Părintele ILIE CLEOPA DESPRE ORTODOXIE). 

*** 

plâns de basarabie...(1812-2012) 

200 DE ANI DE LA RĂPIREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL 

ŢARIST 

(1812-2012) 

Basarabia, pământul românesc dintre Prut și Nistru, a fost încorporată în Imperiul Ţarist în urma războiului 

ruso-turc din 1806-1812, iar pierderea ei a fost mai degrabă consecința relațiilor diplomatice ruso-franceze, decât a 

conflictului militar dintre Poarta otomană și Rusia. Neînțelegerile între Napoleon Bonaparte și țarul Alexandru I 

Pavlovici au apărut în primăvara anului 1802 și ele s-au amplificat în perioada constituirii coaliției antifranceze. 

Fără a intra în detaliile raporturilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea, trebuie spus, totuși, că 

cele două mari puteri s-au înfruntat pe câmpul de luptă și că rușii aveau să sufere, alături de aliații lor, înfrângerile de 

la Austerlitz, în decembrie 1805, și de la Friedland, în iunie 1807. Eșecurile coaliției antinapoleoniene au avut 

implicații asupra raporturilor ruso-turce, iar efectele lor s-au repercutat și asupra Principatelor Române. În decembrie 

1806, reprezentantul lui Napoleon în Turcia, Sebastiani, a solicitat în mod insistent sultanului să se implice în lupta 

armată împotriva Rusiei, iar acesta a cedat, declarând Rusiei război, la 27 decembrie 1806. După declanșarea 

ostilităților militare, evoluția relațiilor ruso-otomane a depins aproape în totalitate de raporturile complexe care s-au 

derulat între Marile Puteri. 

33

Trecând peste desfășurarea războiului, trebuie menționat că la 16/28 mai era încheiat Tratatul ruso-turc de la 

București, care prevedea, între altele: „Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în 

Dunăre, apoi, din acest loc, malul stâng al acestui fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în Marea Neagră, va face 

hotarul între cele două împărății: Rusia și Turcia“. Astfel, Rusia țaristă răpea din trupul Moldovei Basarabia. 

Ocuparea Basarabiei a fost pentru ruși un prilej de satisfacție. Comandamentul militar rusesc a poruncit ca în 

toate bisericile să se aducă laudă lui Dumnezeu pentru că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă, cu o nouă 

lărgire a hotarelor patriei și că, în sfârșit, a izbutit să își extindă stăpânirea până la Dunăre. 

Cedarea Basarabiei a produs o mâhnire cu atât mai adâncă în rândul moldovenilor, cu cât ea s-a făcut fără ca 

ei să fi fost, cel puțin, consultați. Raialele Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail și Reni, precum și olatul 

tătăresc al Bugeacului se găseau sub stăpânirea nemijlocită a Porții, care putea dispune de ele după bunul plac. 

Imediat ce trupele țariste s-au retras peste Prut, domnitorul Scarlat Callimachi s-a întors pe tron, iar boierii, 

întruniți în Divan, s-au grăbit să redacteze un protest împotriva desprinderii Basarabiei din trupul țării. La 26 

octombrie 1812, ei au prezentat domnitorului un protest. Plângerea boierilor a fost trimisă la Poartă, iar domnul a 

cerut în mod insistent ca ea să fie adusă la cunoștința sultanului. Dar, așa cum era de așteptat, ea a rămas fără niciun 

efect, de vreme ce teritoriul respectiv era cedat în temeiul unui tratat de pace, astfel că o asemenea stipulație nu putea 

fi înlăturată decât print-un alt război din care Turcia să fi ieșit biruitoare. 

Locuitorii Moldovei au suferit grav șocul mutilării țării lor și încă au mai nutrit câtva timp speranțe deșarte 

că se va reveni la situația anterioară, deși ocupanții ruși, prin inginerii lor militari, trecuseră, încă dinaintea anexării 

formale a Basarabiei, la ridicarea ei în plan topografic și la construirea unor noi căi de comunicații, legând-o de 

Ucraina. 

O parte a boierimii s-a arătat indignată de acest rapt. Rapoartele agenției austriece din Iași din acea vreme 

consemnau că vestea despre cedarea Basarabiei a produs o mare consternare la boierii cu sentimente bune pentru 

patria lor. Ei conștientizau ce nenorocire se abătuse asupra Moldovei și blestemau pe cei care aduseseră această 

catastrofă asupra Moldovei, mângâindu-se cu nădejdea că pierderea Basarabiei va fi numai vremelnică. 

Ceea ce nu îndrăzniseră să facă boierii moldoveni a încercat domnitorul muntean Ioan Gheorghe Caragea, 

prin reprezentantul său de la Viena, Frederich Gentz. În înțelegere cu Poarta, Caragea a stăruit pe lângă Gentz să îl 

determine pe Metternich să aducă în fața Congresului de la Viena problema retrocedării Basarabiei. Împuternicitul 

domnului muntean i-a prezentat cancelarului austriac această chestiune, dar fără niciun efect practic. Gentz i-a 

comunicat lui Caragea că „principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a 

retroceda Porții teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop și țintă“. Astfel, problema 

Basarabiei a rămas închisă. Catastrofa lui Napoleon în Rusia a răpit moldovenilor și ultima speranță de reîntregire a 

țării. De atunci, vreme de peste un secol, Prutul a separat o populație de același neam. 

prof. CĂTĂLIN MOCANU, C. T. “Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

34

Un protest temerar la Chişinău, contra raptului teritorial de la 1812: Ziarul Făclia Ţării (1912) contestă 

festivităţile pompoase dedicate celor 100 de ani de la „alipirea” Basarabiei la Imperiul Rus. 

CONFERINŢA BASARABIA - DOUĂ SECOLE DE SUFERINŢĂ ŞI SPERANŢĂ 

ROMÂNEASCĂ --SIBIU, 16 MARTIE 2012 

În foaierul primitoarei Biblioteci "Astra" din Sibiu, vinery, 16 martie, ora 18 a avut loc o conferinta 

spectacol despre suferinta româneasca din Basarabia şi lupta neamului românesc pentru unire şi supravieţuire 

ca identitate . Evenimentul, organizat în preajma Zilei Basarabiei şi a implinirii a 200 de ani de luptă şi 

suferinţă a românilor basarabeni, a avut o largă organizare, specifică Sibiului, cu o concepţie realistă asupra 

implicării mişcării actuale în lupta creştină şi naţională a poporului român . Organizatorii, şi anume: Fundaţia 

"George Manu" , Fundaţia "Ion Gavrilă Ogoranu" , Cenaclul "Lumină Lină" - coordonator pr. Cătălin 

Dumitrean, Forumul Creştin Noua Dreaptă - Sibiu , Mişcarea Naţional -Creştină - Chişinău -- o delegaţie de 3 

camarazi din Chişinău, în frunte cu Sergiu Lascu --- s-au străduit, după posibilităţi şi cu contribuţii din suflet, 

să facă o propagandă cât mai eficientă, în fosta Capitală culturală a Europei, în toate mediile sociale şi 

intelectuale. 

În cuvântul de început, ing. OLARIU SORIN, organizatorul acestui eveniment, a precizat importanţa 

deosebită, în viaţa socio-culturală a Sibiului, a unei conferinţe cu această temă . Fiiind o conferinţă naţionalistcreştină, 

nu putea începe fără o rugăciune ce a fost rostită de conducăturul Cenaclului Lumină Lină, pr. 

Cătălin Dumitrean ( prezentarea conferinţei se găseşte şi pe site-ul cenaclului sibian ), în memoria tuturor 

românilor morţi pentru cauza Basarabiei. 

În prezenţa a peste 120 de persoane, conferinţa a avut o desfăşurare mai activă şi neconvenţională, faţă de 

cele obişnuite, discursurile istorice 

fiind intercalate cu un program artistic înălţător, de muzică şi poezie, susţinut de membrii Cenaclului 

Lumină Lină . 

Temele istorice au fost susţinute de pr. Ion Pop, de la Colegiul Naţional "Gh. Lazăr” -Sibiu -- accentual fiind 

pus pe relaţiile româno-ruse de-a lungul veacurilor, în perioada evului mediu şi a istoriei contemporane, cu 

accente asupra unor consecinţe, în timp, a acestor relaţii . 

Prof . Tiberiu Costăchescu, de la Facultatea de Jurnalism şi fost prefect al Sibiului a subliniat, în discursul 

său, consecinţele Marii Uniri din 1918, ale calvarului războiului şi al dominaţiei bolşevice. Lupta românilor 

s-a dus atât cu imperialismul ţarist, cât şi cu cel sovietic, cuceritorii creştin-ortodocşi de la răsărit dovedinduse 

mai distrugători decât păgânii turci. Un alt aspect prezentat de profesorul Costăchescu a fost şi cel al 

blândeţii şi toleranţei nationale şi religioase a poporului român din Basarabia şi din toate teritoriile locuite de 

români . Juristul Coriolan Baciu, Preşedintele Fundaţiei "Ion Gavrilă Ogoranu", în scurta sa alocuţiune, şi-a 

manifestat bucuria şi a subliniat importanţa desfăşurării unei asemenea manifestări şi a rolului fundaţiei, în 

promovarea valorilor neamului românesc…Invitaţii de onoare ai acestei seri au fost prietenii şi camarazii 

de la Mişcarea Naţional-Creştină din Basarabia, în frunte cu Sergiu Lascu – care, împreună cu organizatorii 

acestei conferinţe, a efectuat multe acţiuni în pământul de dincolo de Prut. Copleşit până la lacrimi, de emoţia 

unei astfel de manifestări şi a simpatiei întregii asistenţe, Sergiu Lascu a prezentat starea actuală din 

Basarabia, lupta pentru identitate naţională şi culturală . Datele prezentate par triste şi aparent fără speranţă, 

dar tineriii basarabeni sunt decişi să lupte, cu toate mijloacele: marşuri, cărţi , conferinţe şi acţiuni de stradă şi 

educaţionale . Au mai avut cuvântări, cu un înalt sentiment naţional, şi creştin, prof Sofonea şi dr. Hodoroea, 

care, alături de studenta Lucia şi cântecele Cenaclului, au încununat, cu success, o seară naţională, creştină - 

cu valenţe educaţionale, patriotice şi emoţionale deosebite . 

A consemnat: ing. OLARIU SORIN (text trimis de dl DAN BOGHIU, Zürich/ELVEŢIA) 

*** 

35

SOLIE CULTURALĂ LA CHIŞINĂU 

Bunele relaţii privind mediatizarea culturii locale şi a personalităţilor creatoare de cultură literară şi jurnalistică 

statuate între ţinuturile hunedorene şi cele din Basarabia, continuă cu noi acţiuni de ţinută. La invitaţia unor selecte 

instituţii Academice şi Culturale din Republica Moldova, scriitorul şi poetul Virgil Şerbu Cisteianu din Alba Iulia, 

împreună cu jurnalistul şi scriitorul Ştefan Nemecsek din Valea Jiului, sunt invitaţi să participe la amplele manifestări 

organizate cu prilejul Zilelor Unirii Basarabiei cu Patria Mamă. 

Cei doi soli ai culturii hunedorene şi de la Alba Iulia vor prezenta un istoric a trecutului şi prezentului literar 

şi jurnalistic a zonelor pe care le reprezintă, prezentări a unor scriitori, poeţi şi jurnalişti locali care s-au ancorat în 

istoria cominităţilor Văii Jiului, Haţegului, Hunedoarei, Bradului, Orăştiei, Albei Iulii şi nu numai, prin creaţiile 

originale oferite publicului larg de-a lungul a mai multor secole. Pe lângă prezenţele oficiale la Santuarele Culturale 

din capitala Moldovei, la două dintre cele 40 de biblioteci din Chişinău – Biblioteca HAŞDEU şi Biblioteca ALBA 

IULIA - Virgil Şerbu Cisteianu şi Ştefan Nemecsek vor fi prezenţi la Casa Memorială Alexeei Mateevici din 

localitatea Zaim, onorând invitaţia unor gazde ospitaliere. O zi este consacrată întâlnirii cu locuitorii satului Brânzeni, 

respectiv o altă zi întâlnirii cu locuitorii satului Borobani, două localităţi rurale care au “furnizat” un impresionant 

număr de scriitori şi poeţi de valoare, creatori de literatură şi poezie în limba română. 

Program 

Duminică 25 martie - Întâlnire cu cititorii la casa memorială a lui Alexei Mateevici din localitatea Zaim; Luni 26 şi 

Marţi 27; La Biblioteca Alba Iulia, participare la zilele Unirii Basarabiei cu patria mamă. Miercuri 28 martie, 

Întâlnire locuitorii din satul Brânzeni; Joi 29 martie; Întâlnire cu locuitorii din satul Borogani;Vineri 30 martie, 

Întâlnire cu bibliotecarii la Biblioteca municipiului Chişinău ,, Haşdeu". 

VICTORIA COVALCIUC, Chişinău/aşa-zisa “REPUBLICĂ MOLDOVA”… 

*** 

DIALOG PESTE OCEAN… 

VAVILA POPOVICI, Raleigh/U.S.A. – EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA 

Bună dimineaţa, domnule EUGEN EVU! (la noi în California…) 

Citeam acum textul trimis de dvs. cu privire la Reîntregirea României si mă gandeam cum am scris doua cărţi în 

care arătam cum au pătimit românii in timpul ocuparii Basarabiei şi nu numai, dar nimeni nu a dat importanţă 

acestor cărţi, adică conţinutului lor. Aş dori să nu mor, ca Vieru, Leonida Lari, înainte de a vedea 

ţara rîintregită, cu Basarabia şi Nordul Bucovinei (s.red.). Când am fost, cu mulţi ani în urmă, la 

Sighetul Marmaţiei, mi-a povestit un ţăran cum sovieticii au luat ce au vrut, nu au respectat convenţia,luînd si 

alte două sate sub ocupaţia lor. Fiindcă aşa au vrut! 

Mulţumesc pentru cele trimise. 

Album de familie: ei nu au fost laşi ! 

Fotografie din anul 1943. Tatăl Evu Gheorghe - sergent mj. trupe de grăniceri, venit în permisie de peste Prut, 

din războiul de întregire a neamului, pentru Basarabia. Cel puţin în cimitirele ( progadii) din arealul Hunedoara- 

Haţeg, Orăştie, Alba, Poiana Rusca, Munţii Orăştiei, Zărand......am citit sute de inscripţii cu numele celor morţi 

36

pentru acel ideal, rămas utopie până azi... Din acea întâlnire, aveam să mă nasc eu. Tatăl meu a fost unul dintre 

cei foarte puţini rămaşi în viaţă, după sacrificiul a sute de mii de români, majoritatea din Ardeal şi Regat. Mama 

Clara ( Bud). Laşi au fost comuniştii cozi de topor, bolşevicii lui Petru Groza şi cei ce s-au prăsit apoi în patrie… 

( eugen evu) 

VAVILA POPOVICI, basarabeancă din America, Raleigh/SUA ( 2) 

….Am citit şi acest material şi m-am gândit din nou cum am scris în cărţile mele că tatăl meu interzisese să se 

vorbească în casă ruseşte, cu toate că mama facuse şcoala sub ocupaţie rusească şi vorbea pe lângă limba 

franceză şi limba rusă. Am făcut lansări ale acestor cărţi în cadrul unor centre culturale, dar nimeni nu a avut 

curajul să vorbească despre aceste amintiri legate de ocupaţie şi de cele îndurate, de atitudinea adevăraţilor 

români, printre care a fost şi tatăl meu. Dacă nu ar fi fost el mentorul meu în domeniul istoric, poate astăzi eram 

un "animal" asemenea multora. Pentru Transilvania şi Basarabia - Bucovina românii ar trebui să 

se jertfească. Iată cum s-au jertfit! Laşitate! Laşitate! (s.red.). 

(texte trimise de Poetul EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA) 

*** 

ROLUL COMISIEI ALIATE DE CONTROL, 

ÎN SOVIETIZAREA ROMÂNIEI 

Anii imediat următori momentului 23 august 1944, nu pot fi înţeleşi fără evidenţierea rolului Comisiei Aliate de 

Control, în strânsă legătură cu problematica Convenţiei de armistiţiu. Pentru a afla ce se ascunde sub cele trei 

iniţiale, C.A.C., dar şi care este adevăratul lor sens, trebuie să ne oprim la momentul constituirii acestui organism. 

În timpul discuţiilor care aveau loc la Moscova cu privire la Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, s-a 

hotărât crearea unei Comisii Aliate de Control, care urma să aibă ca principal obiectiv urmărirea aplicării 

armistiţiului. La 11 septembrie 1944, delegatul român I. Cristu a cerut precizări, în legătură cu durata de 

funcţionare a acestei comisii, primind asigurări din partea lui Molotov că aceasta va fi desfiinţată “îndată ce nu se 

va mai face necesară”[1] şi obţinând înscrierea unui amendament care stabilea ca punct de reper al încheierii 

activităţii: Tratatul de pace. Practic, actele de constituire au fost semnate la 15 septembrie 1944, în funcţia de 

preşedinte al Comisiei fiind numit mareşalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean. Celelalte 

delegaţii au fost reprezentate de către generalul de brigadă C.V.R. Schuyler (S.U.A.) şi viceamiralul aerului D.F. 

Stevenson (Marea Britanie). Aceste delegaţii îşi desfăşurau activitatea în toate structurile societăţii româneşti: 

industrie, transporturi, armată, comerţ, finanţe, agricultură, telecomunicaţii, presă, radio, administraţie, fiind 

organizate pe direcţii, secţii, subsecţii şi servicii. 

Supremaţia aliatului sovietic în România, evidentă prin acţiunile ulterioare ale Comisiei Aliate de Control, a fost 

afirmată încă din 13 septembrie 1944, prin intermediul unui memoriu al War Office-ului adresat Amiralităţii, 

Ministerului Aviaţiei şi Foreign Office-ului, care, deşi consfinţea tripartitismul Comisiei, aducea şi precizarea că 

punerea în practică a termenilor armistiţiului se va face sub controlul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). 

La 18 septembrie 1944, cabinetul Churchill stabilea directivele politice pentru reprezentanţii britanici din 

Misiunea Aliată de Control, directive care aveau scopul de a supraveghea modul de aplicare a armistiţiului în 

strânsă colaborare cu reprezentanţii sovietici şi americani. Tot acum s-a afirmat şi natura intereselor din România: 

militare şi strategice pentru sovietici, comerciale pentru britanici. Cu toate acestea, propunerea guvernului de la 

Londra privind includerea unui reprezentant politic în personalul britanic, a fost respinsă, întrucât Moscova nu 

dorea ca secţiunea engleză a acestui organism să intre în relaţii cu autorităţile române. 

Pe parcursul funcţionării s-au ivit numeroase probleme în legătură cu activitatea Comisiei Aliate de Control, dar şi 

în raporturile ei cu statul român. La 27 septembrie 1944, Melville, expert militar în C.A.C., expedia Foreign 

Office-ului un raport privitor la reacţia partidelor politice din România după semnarea armistiţiului. Felul în care 

partea sovietică a impus executarea Convenţiei de armistiţiu şi “…atitudinea de espectativă a Statelor Unite ale 

Americii şi Marii Britanii”[2] au produs mari deziluzii pentru poporul român şi armata sa. 

37

Raporturile cu guvernul român au fost reglementate prin articolul 18 din Convenţia de armistiţiu, în acest sens 

înfiinţându-se la 24 octombrie 1944 Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului cu rol coordonator. Această 

comisie a reprezentat Guvernul şi Înaltul Comandament Român pe lângă Înaltul Comandament Aliat şi Comisia 

Aliată de Control în România. Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului interpreta clauzele Convenţiei de 

armistiţiu, potrivit normelor principale stabilite de către Consiliul de Miniştri, dădea îndrumări, directive şi 

instrucţiuni pentru aplicarea ei şi controla executarea clauzelor Convenţiei.[3] Comisia îşi avea sediul în 

Bucureşti, pe strada Gogu Cantacuzino nr. 13.[4] În copia nr. 47.903/19 noiembrie 1944, a ordinului M.S.M. nr. 

972.811/1944 [5] - se face menţiunea că, în conformitate cu articolul 18 al Convenţiei de armistiţiu, C.A.C. a 

delegat în oraşele capitale de judeţ ofiţeri sovietici împuterniciţi care, împreună cu colaboratorii lor în număr de 5- 

7 persoane, aveau atribuţia de a aplica condiţiile armistiţiului pe teritoriul judeţului respectiv. Aceşti ofiţeri 

delegaţi aveau o serie de atribuţii speciale, precum: 

-controlarea şi asigurarea conservării bunurilor evacuate de pe teritoriul U.R.S.S. şi existente la momentul 

respectiv pe teritoriul judeţului (oraşului) respectiv, 

-controlarea organizării recepţiei bunurilor militare aparţinând Germaniei şi sateliţilor ei, 

-supravegherea restabilirii reale a legilor, drepturilor şi intereselor Naţiunilor Unite, precum şi a cetăţenilor lor în 

chip individual, 

-controlarea tabelelor cu persoanele deţinute în închisori şi în alte locuri de detenţie, precum şi a celor eliberate 

(tot aici intră şi verificarea lor numerică)[6], 

-controlarea importurilor, răspândirii literaturii, periodicelor şi altor publicaţii, reprezentaţiilor teatrale şi filmelor, 

-stabilirea programului de activitate al staţiilor radiofonice, poştei, telegrafului şi executarea unui control efectiv 

asupra activităţilor, 

-identificarea şi stabilirea lagărelor pentru prizonierii de război sovietici, precum şi pentru cetăţenii sovietici şi 

aliaţi sau internaţi sau deportaţi şi asigurarea lor cu cele necesare până la repatriere, 

-realizarea – atunci când este cazul – unui control asupra utilizării întreprinderilor industriale şi de transport, 

mijloacelor de comunicaţie, staţiilor energetice, rezervelor de carburanţi, combustibilului, aprovizionării şi altor 

materiale. 

Deşi, teoretic, C.A.C. din România îi reprezenta pe cei trei aliaţi, în realitate era un instrument al guvernului de la 

Moscova, rolul reprezentanţilor din vest fiind de simpli observatori. Discuţiile din Comisia Aliată de Control au 

evidenţiat că: 

1-reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite erau informaţi asupra evenimentelor care aveau loc, 

2-partea sovietică s-a mulţumit să dea răspunsuri formale sau să nege realitatea, 

3-autorităţile sovietice au sprijinit şi, după toate probabilităţile, au conceput liniile generale ale acţiunilor 

F.N.D.[7] Afirmaţia consilierului politic al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, A. P. Pavlov, potrivit căreia în 

nici o împrejurare comisia nu se va amesteca în treburile interne ale României, s-a dovedit a fi falsă. Acelaşi A. P. 

Pavlov critica direct şi apăsat guvernul Rădescu, apreciind că “poporul” va rezolva problemele în suspensie. Toate 

acestea se întâmplau în condiţiile în care, în ţară, oficialităţile Comisiei Sovietice de Control începuseră să 

terorizeze poporul şi să ameninţe membrii partidelor politice cu pedepse severe.[8] 

În plan diplomatic, libertatea de mişcare a statului român era strict controlată de Moscova, iar izolarea internă a 

fost accentuată de prezenţa pe întreg cuprinsul ţării a reprezentanţilor sovietici ai C.A.C. care îndeplineau 

instrucţiunile şi dispoziţiile Moscovei. La sfârşitul anului 1944, C.A.C. dispunea de 40 împuterniciţi în judeţe, de 

47 comenduiri militare judeţene.Prin Ordinul Confidenţial nr. 3/18 octombrie 1944 adresat prefecturilor, Comisia 

Aliată de Control din România reglementa ca, în activitatea pe care o desfăşoară, delegaţii C.A.C. în judeţe şi 

comandanţii, să se ghideze cu stricteţe după instrucţiunile date de locţiitorul preşedintelui C.A.C. în România, 

general-locotenent Vinogradov, iar activitatea în legătură cu aplicarea Convenţiei de armistiţiu şi alte chestiuni ce 

se ivesc la faţa locului să se soluţioneze de acord cu organele administrative locale.[9] 

În ultimele luni ale anului 1944, România a făcut eforturi serioase pentru a îndeplini clauzele armistiţiului. La 

dispoziţia C.A.C. a fost pusă, în numerar, suma de peste 275.000.000 lei, iar în anul următor ea a depăşit valoarea 

de 4.500.000 lei. În anul 1946, România punea la dispoziţia C.A.C. suma de 185.532.136.500 lei, iar până în iulie 

1947 (inclusiv) încă 80.246.663.000 lei.[10] 

Interpretarea incorectă, neconformă cu normele de drept internaţional, a unora dintre punctele Convenţiei, a 

stârnit neînţelegeri între guvernul român pe de o parte, şi C.A.S.C. (Comisia Aliată Sovietică de Control) pe de 

altă parte, care a acuzat în mai multe rânduri România că sabotează aplicarea armistiţiului, deşi “dispoziţiunile 

sale aveau caracterul unor ordine, fapt ce a uzurpat atribuţiile autorităţilor naţionale al căror rol s-a limitat la 

punerea lor în aplicare.”[11] Marea majoritate a forţelor politice erau interesate în împlinirea conştiincioasă şi 

corectă a clauzelor. Cei care s-au opus la îndeplinirea integrală a unor puncte din Convenţie, şi-au justificat 

atitudinea prin denaturarea conţinutului unui articol sau altul de către C.A.C. 

38

La 14 februarie 1945, în C.A.S.C., are loc o discuţie care aduce dovada că întregul demers declanşat de P.C.d.R. 

era în concordanţă cu politica autorităţilor de la Moscova şi, probabil, dirijat de acesta. Câteva zile mai târziu, la 

20 februarie 1945, reprezentantul sovietic în C.A.C. formulează ideea unui război civil în România din cauza 

“slăbiciunii” primului-ministru.[12] Reprezentantul militar al Statelor Unite, C.V.R. Schuyler, a propus şi textul 

unei declaraţii a C.A.S.C. în care aprecia că, răspunderea de a asigura existenţa unui guvern de coaliţie în care 

toate partidele să ocupe un loc, îi revine C.A.C. Dată fiind tulburarea politică existentă, el considera că o 

“declaraţie publică asupra atitudinii C.A.C. în această problemă ar avea un evident efect stabilizator.”[13] În 

aceste condiţii, statul român era liber să-şi aleagă reprezentanţii guvernamentali care ar fi trebuit să fie capabili să 

ducă la îndeplinire termenii armistiţiului. Totodată, se făcea precizarea că nu va fi tolerată nici o încercare de 

răsturnare a guvernului, erau interzise orice fel de mişcări cu tentă politică în timpul orelor de lucru, astfel de 

acţiuni fiind interpretate ca un act de sabotare a efortului de război. Aceste propuneri ale reprezentantului 

american ar fi obstrucţionat pentru un timp “iniţiativele” P.C.d.R.-ului asupra instituţiilor statului şi ar fi 

consolidat guvernul condus de Nicolae Rădescu. Declaraţia prezentată de generalul Schuyler era împărtăşită şi de 

generalul britanic, vicemareşalul aerului Donald Stevenson. 

Pe data de 21 februarie 1945, la Bucureşti, are loc o întâlnire a C.A.S.C. la care generalul-locotenent Serghei 

Alexandrovici Vinogradov a declarat că: “Răspunderea pentru menţinerea ordinii în ţară revine lui Rădescu, 

…C.A.S.C. nu-i va da nici o recomandare care să procedeze în această direcţie. El trebuie să decidă cum s-o 

facă. Dacă problemele interne ale guvernului ar trebui rezolvate toate de C.A.C., atunci am putea să ne lipsim 

de guvern şi să lăsăm C.A.C. să administreze ţara… Aceasta este o problemă internă şi C.A.C. nu are de gând 

să se amestece în politica internă”.[14] 

Cu toate acestea, Schuyler şi-a creat convingerea că mai multe evoluţii, printre care refuzul C.A.C. de a acorda 

vize de intrare în România corespondenţilor de presă americani sau britanici, îndreaptă spre concluzia că lucrurile 

sunt treptat pregătite pentru instaurarea unui guvern de stânga. În acest moment, el recunoaşte că, de fapt, C.A.C. 

este o punte care aduce la cunoştinţa guvernului din România pretenţiile sovieticilor fără ca măcar ceilalţi membri 

ai C.A.C. să fie consultaţi. Aceste pretenţii nu au făcut decât să distrugă ordinea existentă în societatea 

românească. 

Astfel, deşi misiunea oficială a Comisiei era de a veghea la respectarea minuţioasă de către România a tuturor 

prevederilor Convenţiei de armistiţiu, în fapt, ea a fost un instrument de control politic şi militar al spaţiului 

românesc în conformitate cu înţelegerea între principalii parteneri ai Coaliţiei Naţiunilor Unite. 

Pe această temă, dar nu numai, la 20 februarie 1945, are loc o nouă întâlnire a C.A.C. Într-o exprimare atentă, 

reprezentantul britanic, vicemareşalul de aviaţie Donald Stevenson, s-a referit la suprimarea sau cenzurarea unor 

ziare de partid de către C.A.C.: “…în realitate, rezultatul este îngrădirea posibilităţilor de exprimare a unor 

importante partide politice din ţară, în timp ce…nici unul din ziarele F.N.D. nu a fost vreodată suprimat”.[15] 

Acest lucru a fost posibil, deşi, la 14 ianuarie 1946, C. A.S.C. a dat un comunicat oficial prin care se afirma că va 

lua măsuri “să înceteze exercitarea cenzurii militare sovietice asupra corespondenţei poştale şi telegrafice 

române”. [16] 

Orice principiu democratic a fost definitiv încălcat cu ocazia alegerilor din 1946. Ministrul de interne Teohari 

Georgescu cerea celor 12 Inspectorate Generale Administrative să păstreze confidenţialitatea rezultatelor parţiale 

până la anunţarea celui oficial: “vă facem cunoscut că nici un fel de informaţiuni sau date statistice privitoare la 

alegeri nu pot fi date direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatei aliate, ci numai prin 

intermediul C.A.C. din Bucureşti (adică sovieticilor) sau prin reprezentanţii acestora în judeţul 

dumneavoastră, deoarece numai C.A.C. este în măsură să cunoască calitatea legală a celor care solicită 

asemenea date şi să precizeze oportunitatea satisfacerii cererilor”. [17] 

Depăşirea atribuţiunilor de funcţionare a C.A.C. a avut consecinţe grave asupra întregii dezvoltări a societăţii 

româneşti, în condiţiile în care guvernele române îndeplineau corect prevederile impuse de armistiţiu, a constituit 

o acţiune neloială, un abuz cu scopul nemărturisit de a submina structurile economice, politice şi militare ale 

statului român. 

Deşi Comisia Aliată de Control a fost desfiinţată în urma semnării şi ratificării Tratatului de pace, în fapt, 

România a continuat să se afle sub controlul sau, mai bine spus, ocupaţia sovietică. Acest lucru a fost posibil, 

întrucât guvernul român nu putea adopta cele mai importante hotărâri şi decizii fără aprobarea Moscovei. 

NOTE: 

[1] Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945 - 1947), Ed. Academiei RSR, 

Bucureşti, 1988, p.59 

[2] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al II-lea război mondial, 1941-1945 

(Dicţionar Enciclopedic), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.12 

[3] ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 16/1944, f.134 

39

[4] Idem, fond Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 80/1944, f.82 

[5] Idem, fond Inspectorate Regionale de Jandarmi (Inspectoratul Judeţean Iaşi), dosar 152/1944-5, f.22; Idem, 

fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 5/1944, f.74 

[6] Dumitru Şandru, Metamorfozele gulagului românesc. Centrele de internare: 1944–1945, în “Arhivele 

Totalitarismului”, 1-2, 1994, p. 9-10: “La scurt timp după constituire, Comisia a solicitat primului-ministru să îi 

prezinte, până la data de 10 octombrie, tabele cu toţi deţinuţii politici aflaţi în acel timp în închisori, lagăre de 

concentrare şi locuri de detenţie preventivă, cu date personale întocmite pentru fiecare centru de 

detenţie…Totodată, Comisia ruga pe premierul român să îi prezinte, până la 21 octombrie, şi tabelele tuturor 

organizaţiilor politice şi sociale, ale cluburilor, ale societăţilor culturale, sportive…S-a mers până acolo încât 

unele eliberări din centrele de detenţie ordonate de autorităţile autohtone aveau să fie invalidate de ruşi.” 

[7] Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996, p.266 

[8] Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, 1996, p.112, 212, 176 

[9] ASG, fond Prefectura judeţului Covurlui, dosar 89/1944, nepaginat 

[10] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p.76, 83 

[11] Dumitru Şandru, op.cit., p.9 

[12] Dinu C. Giurescu, op. cit., p.271 

[13] Ibidem, p.268 

[14] Ibidem, p.279-280 

[15] Ibidem, p.271 

[16] “Scânteia”, 14.I.1946 apud Constantin Hlihor, Consideraţii privind evoluţia vieţii politice româneşti în anul 

1946, în “Analele Sighet 3”, Fundaţia Academia Civică, 1996, p.35 

[17] Dumitru Şandru, Gheorghe Onişoru, 19 noiembrie 1946, în A.I.I.A., XXXIII, 1996, p.105-106, 108 

Dr. MIHAELA ANIŢĂ – Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

din nou, despre „factorii umani criminali” 

(...sinucigaşi...?), de depopulare a terrei...!!! 

BILL GATES 

Într-o recenta prezentare la o conferinţă TED, miliardarul Microsoft Bill Gates, care a donat sute de milioane de 

dolari pentru noi vaccinuri, vorbe;te despre problema emisiilor de CO2 ;i efectele sale asupra schimb[rilor climatice. 

El prezint[ o formul[ de urmărire a emisiilor de CO2, după cum urmează: CO2 = P x S x E x C, unde: 

P = Persoane / locuitori ai globului 

S = Servicii/ persoana 

E = energie/ servicii 

C = CO2 / unitate de energie 

Apoi, el adaugă faptul că, în scopul de a ajunge la 0 cu nivelul de CO2, "probabil unul din factorii acestei înmulţiri 

ar trebui să fie aproape de zero" . 

Ca urmare a acestei concluzii, Bill Gates începe să descrie modul în care primul număr - P (pentru persoane) - ar 

40

putea fi redus. El spune: "Lumea de azi are 6.8 miliarde de oameni ... numar ce va ajunge pană la aproximativ 9 

miliarde. Acum, daca facem o treaba foarte buna cu noile vaccinuri, cu serviciile medicale, cu serviciile de 

sanatate reproductiva, am putea, cel mai probabil, sa reducem acest numar cu 10 sau 15% ". 

Puteti urmari aceste afirmatii in limba engleza la: Reducerea populatiei lumii prin vaccinuri 

Aceasta declaratie a venit din partea lui Bill Gates fara urma de ezitare, fara a se balbai sau a da vreun semn ca 

face o gresala de exprimare. Se pare ca a fost o parte deliberata si calculata dintr-o prezentare bine dezvoltata si 

coerenta. 

Deci, ce inseamna urmatoarea afirmatie a lui Bill Gates "daca facem o treaba foarte buna cu noile vaccinuri, 

cu serviciile medicale, cu serviciile de sanatate reproductiva, am putea, cel mai probabil, sa reducem aceste 

numere cu 10 sau 15%? " 

In mod evident, aceasta afirmatie implica faptul ca vaccinurile sunt o metodă de reducere a populaţiei. La fel si 

"serviciile de ingrijire a sanatatii", despre care toti cititorii NaturalNews deja stiu ca sunt, de fapt "servicii de 

perpetuare a bolilor" si aduc mai multe prejudicii decât ajută oamenii. 

CUM POT FI UTILIZATE VACCINURILE, ÎN AŞA FEL ÎNCÂT SĂ DUCĂ LA REDUCEREA 

POPULAŢIEI LUMII? 

In cazul in care vaccinurile sunt utilizate in scopul reducerii populatiei, exista doar trei moduri reale in care 

acestea ar putea fi, teoretic, "eficiente" din punctul de vedere al celor care doresc sa reduca populatia globului: 

1) Ar putea ucide oamenii incet, intr-un mod care trece neobservat, efectele aparand poate peste 10 - 30 de ani, 

prin accelerarea unor boli degenerative. 

2) S-ar putea reduce fertilitatea si, prin urmare, rata natalitatii in intreaga lume ar scadea, reducand astfel 

populatia lumii pentru mai multe generatii succesive. Aceasta metoda prin care e provocata "moartea lenta" ar putea 

parea mai acceptabila pentru oamenii de stiinta care doresc sa vada populatia mondiala in scadere, dar nu au destul 

curaj sa ucida oamenii direct, prin medicina conventionala. Exista deja dovezi ca vaccinurile pot provoca avorturi 

spontane http://www.truthistreason.net/bill-gates-says-vaccines-can-help-reduce-world-population 

3) Vaccinurile ar putea creste rata de deces in cazul unei viitoare pandemii. Teoretic, eforturile de vaccinare pe 

scara larga ar putea fi urmate de o eliberare deliberata a unei tulpini de gripa extrem de virulenta, cu o rată de 

mortalitate ridicata. Aceasta abordare a vaccinurilor ca "arme biologice"ar putea duce la uciderea a milioane de 

oameni al caror sistem imunitar a slabit ca urmare a vaccinarilor anterioare. 

FUNDAŢIA BILL ŞI MELINDA GATES 

Poate ca nu intamplator, Fundatia Bill si Melinda Gates a canalizat sute de milioane de dolari in programe de 

vaccinare destinate oamenilor din intreaga lume. Unul dintre aceste programe este destinat cercetarii si dezvoltarii de 

"vaccinuri activate de sudoare", care ar putea utiliza nano-materiale cu invelisuri speciale pentru a transmite 

vaccinurile in organismul uman fara a utiliza injectiile. 

Mai interesant, fundatia sa a investit, de asemenea, milioane de dolari in tehnologii de sterilizare care au fost 

numite solutii de "castrare temporara". 

http://www.scribd.com/doc/32170890/Bill-Gates-Funds-Covert-Vaccine-Nanotechnology 

Se pare ca actiunile Fundatiei Gates sunt in totala concordanta cu formula pentru reducerea emisiilor de CO2 pe 

care a mentionat-o Bill Gates in discursul sau de la conferinta TED: 

CO2 = P x S x E x C. 

Prin reducerea natalitatii (prin tehnologiile sterilizare) si cresterea penetrarii vaccinurilor catre intreaga populatie 

a lumii, scopul sau declarat de reducere a populatiei globale cu 10 pana la 15% ar putea fi atins in doar cativa ani. 

CINE VA RAMÂNE ÎN VIAŢĂ? OAMENII INTELIGENŢI 

Lucru interesant despre toate acestea este faptul ca aceasta campanie de reducere a populatiei la nivel mondial 

prin intermediul vaccinurilor nu va avea impact asupra oamenilor care le vor evita in constient. Iar acei oameni sunt, 

in general, mai inteligenti decat media, oameni capabili, care au de fapt o capacitate sporita de a duce mai departe 

civilizatia umana prin analiza serioasa a lucrurilor. 

In cazul în care umanitatea se va salva de la distrugerea proprie si va deveni o specie competitiva in univers, 

uciderea membrilor mai putin inteligenti ai societatii ar putea parea, pentru cei ce conduc lumea, o abordare perfect 

rezonabila. Nu sunt de acord cu aceasta abordare, dar poate fi exact ceea ce gandesc ei. 

Oricum, decizia de a primi un vaccin antigripal sezonier este, fara indoiala, o dovada ca ati picat un fel de 

test de IQ universal, indiferent daca demararea acestei testari este sau nu intentia reala a celor ce influenteaza lumea, 

cum e Bill Gates. Mai important, aceasta este si o tradare a propriei biologii, deoarece aceasta indica faptul ca nu 

aveti incredere in capacitatea propriului dvs. sistem imunitar de a va proteja chiar si de infectii usoare. 

Incercati sa nu fiti printre cei 10 - 15% care sunt sacrificati prin intermediul programelor de vaccinare la nivel 

mondial! 

Fiţi sănătoşi şi înţelepţi şi veţi supravieţui eforturilor de depopulare a lumii, care fac victime în rândul gânditorilor 

41

convenţionali, ce nu au suficientă inteligenţă, cât să pună la îndoială ce li se spune să facă, de către propriile guverne 

corupte (cf. documentare.digitalarena.ro). 

*** 

tablete de duminică 

MIRCEA DINUTZ 

ALTERNATIVE 

Am şi eu un prieten, Costel Mocoflete, băiat bun, dar cu oarece lipsuri, ca tot omul! Lui, de pildă, îi place să pună 

întrebări, la care tot el încearcă să răspundă, apoi pune altele şi tot aşa… Curiozitatea e că n-o face niciodată de unul 

singur, are nevoie de un partener, care, măcar teoretic, participă la discuţie! Deunăzi, m-am trezit cu el la uşă, fără 

să-şi fi anunţat prezenţa cu un telefon, cum făceau alţi prieteni ai mei, şi nici nu a folosit interfonul – de mirare cum 

reuşea, de fiecare dată, să găsească pe cineva din bloc, intrând sau ieşind! Costel Mocoflete, dis-de-dimineaţă, în 

pragul uşii, cu o primă întrebare în loc de salut: 

– Ce zici, există meseria de contemplativ? 

– Ce întrebare e asta? 

– Undeva am citit că unul de ăsta, a cărui treabă e să contemple, e ferm convins că ăsta ar fi singurul mod de a 

trăi cu intensitate fiecare ceas, fiecare clipă! Contemplă, observă, priveşte, vede tot ce i se întâmplă, tot ce se 

întâmplă, apoi trimite informaţiile colectate la sediul central… 

– Şi, mă rog, care ar fi sediul central, am întrebat eu, amuzat!... 

– E mai greu de spus: minţii şi inimii. Niciodată doar minţii, niciodată doar inimii… Contează proporţiile, 

priorităţile... 

Am înţeles că mă aflam în plin spectacol… de idei, aşa că preopinentul nu se cerea întrerupt! 

– Dacă informaţiile ajung la creier, pentru prelucrare, omul, zice-se, omul intră într-un necesar spaţiu al 

reflecţiei! Şi mă privi triumfător! Corect?! 

Am înclinat din cap, ce puteam să zic?! Urma monologul şi nu acceptam să mă prindă nepregătit, aşa că am 

turnat în două pahare din coniacul aflat pe masă, nu de alta, ci pentru a crea o ambianţă optimă. 

– Dacă ajung la creier şi se cantonează acolo, după procesare, reflecţia rezultată are şansa de a fi categorică, 

rece şi funcţională! Continuă prevenitor, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o taină, un lucru ce nu poate fi dezvăluit 

oricui: de ăştia trebuie să ne temem cel mai mult! Doar că sunt greu de recunoscut, iar, când şi dacă îi 

recunoaştem, de obicei, e prea târziu pentru a mai salva ceva! Cam acesta ar fi arhetipul pentru mafioţi, asasini 

economici, trădători de neam şi ţară, politicieni, ba, uneori, şi jurnalişti, fotbalişti, mă rog, ticăloşii de anvergură – 

de oriunde şi de oricând! 

Când am auzit că-i bagă în aceeaşi oală, scuzaţi cuvântul, şi pe jurnalişti şi pe fotbalişti, am protestat cât am 

putut de energic! M-a privit condescendent şi a râs: 

– Fireşte că exagerez! Cum poţi, oare, să convingi pe cineva dacă nu „sari calul” puţin! 

– Puţin mai mult! 

– Cum zici… Or fi şi jurnalişti oneşti, nu zic ba, dar nu ei ocupă prim-planul, nu ajung, şi poate nici nu-şi 

doresc, VIP-uri! Or fi şi fotbalişti care fac sportul ăsta din plăcere, respectă spiritul de fairplay, sunt familişti de 

vocaţie şi se ţin departe de viciile ce macină rândurile lor, dar câţi?! După ce au prins gustul banului, le e din ce în 

ce mai greu să se ţină departe de toate relele lumii! La fel e şi cu politicienii, ba chiar mai rău! Sunt şi situaţii în 

care unii pleacă în această cursă cu cele mai bune intenţii (de ce nu?!) şi, după numai doi ani, intraţi în malaxorul 

puterii, devin de nerecunoscut! 

– Cu asta sunt de acord, am întărit eu! 

– Dacă aceste informaţii ajung la inimă, cu un control minim al raţiunii, atunci se creează un spaţiu emoţional 

ce absoarbe totul, stăpânindu-ne gesturile, vorbele, atitudinile, or asta ne proiectează, în cele din urmă, în afara 

42

aţiunii şi a conservării de Sine, cu riscul maxim al pierderii identităţii! De aici, din acest spaţiu, se recrutează 

victimele de tot soiul, eşuaţii în dragoste şi în viaţa socială! Pe ei, pe aceste reacţii emoţionale se bazează 

politicienii, de exemplu! E de ajuns să-ţi curgă lacrimile în faţa unei camere de filmat ori să arăţi în public, cu 

asupra de măsură, cât de mare e Credinţa Ta în Divinitate şi dumnealui, cetăţeanul „turmentat” se emoţionează 

peste poate şi… gata, îl trimite mintenaş pe nea Barabulă în parlament! 

– O clipă, nea Mocoflete, dar cred că le ameţeşti rău de tot! Ai plecat de la omul contemplativ şi ai ajuns la 

omul de acţiune (politicieni, jurnalişti, fotbalişti), apoi te-ai oprit insistent la viaţa politică şi ai cam uitat de tema 

propusă la început! 

– Poate că ai dreptate! Dar adevărul e că una e teoria şi alta e practica! Realitatea psiho-mentală a unui individ 

e atât de complexă, încât orice tentativă de a o descrie şi ierarhiza e condamnată dinainte la insuficienţă, pentru că 

sărăceşte, simplifică, deformează. Eu, de pildă, nu pot să uit o secvenţă dintr-un film, unde un feroce colonel SS 

cânta dumnezeieşte din Bach la orgă! Acelaşi om, care trăia cu toată fiinţa lui în dansul de sunete grave ale 

muzicii, dăduse ordine, condamnând la moarte mii, poate chiar zeci de mii de oameni nevinovaţi! Cine poate să 

explice asta? Personal, am fost odată, singura dată în viaţă, la sediul unui partid, să-mi vizitez un fost coleg de 

liceu pe care nu-l mai văzusem de câteva decenii şi am întâlnit un ins care semăna bine cu cel căutat, avea acelaşi 

nume, ba m-a şi recunoscut, m-a invitat politicos pe un fotoliu , dar… nu mai era el: avea un început de chelie, 

privire furişată, gesturi studiate, cuvinte „spălate” şi apretate, în plus, o burtică respectabilă ca punct de reper 

pentru poziţia lui socială şi politică! Ei bine, omul acesta, care prăbuşise câteva întreprinderi, altădată rentabile, se 

îmbogăţise spectaculos pe spatele celor mulţi şi lipsiţi de apărare, era un bun familist şi un părinte adorabil, ştiam 

prea bine asta! Asta cine poate s-o explice?! 

– Nu vrei să ne întoarcem de unde am plecat? 

– Contemplativii pur-sânge, cei obişnuiţi să privească atent în afara lor, pentru ca apoi să se întoarcă în Sine, 

ascultând mai mult de inimă, trăind cu egală intensitate atât poezia, cât şi proza vieţii nu prea mai există! Nu au 

nicio şansă de supravieţuire în ziua de astăzi! De ce?! Pentru că există o presiune socială necruţătoare ce îi obligă, 

şi asta nu de ieri, de azi, la o evidentă duplicitate! De aici divorţul dintre eul social, la vedere, şi eul profund, 

îngropat în opera artistică, în cele mai fericite cazuri, de care vorbea, de exemplu, Marcel Proust! 

– E un adevăr de mult acceptat! 

– O fi, dar se cer evaluate consecinţele! Te-ai aştepta ca aceştia, mă gândesc la artiştii adevăraţi, creatori de 

valori autentice, să fie şi oameni de o moralitate neîndoielnică, ceea ce nu corespunde realităţii decât în foarte rare 

cazuri… Mult mai adesea şi cu mai multă şansă vei descoperi, dacă te încăpăţânezi să afli en détail viaţa unui 

creator (plastic, literar, muzical ş.a.m.d.) lucruri ce te descumpănesc, fapte reprobabile, vicii greu de acceptat şi 

care nu se pliază, nicicum, pe imaginea artistului. Îţi vine să crezi, uneori, că partea bună a fiinţei sale a fost 

absorbită de operă, omului rămânându-i partea cea rea… cu care să-şi deruteze contemporanii. Te întrebi cum e 

posibil, căci un răspuns pe deplin lămuritor nu vei găsi, te asigur! 

– Spune-mi, nu crezi, cumva, că aceştia, de care vorbeşti, au pierdut măsura lucrurilor, că au uitat, pur şi 

simplu, să se mai întoarcă în Sine, pentru momentul de autoevaluare? 

– Sincer, nu ştiu, nu mai ştiu! Mă exasperează doar faptul că nu există alternative, întrucât, fie că eşti 

contemplativ, fie că eşti om de acţiune, nu eşti ferit de Răul cel mare al lumii! 

Chipul îi căpătase o paloare ciudată, liniile feţei i se strânseseră a sfadă, rămăsese tăcut pentru prima dată de 

când intrase în camera mea. La rându-mi, întors în mine cu o nelinişte greu de explicat, am fost nevoit să-i dau 

dreptate şi să recunosc un lucru elementar! Omul din faţa mea, atât de frământat de întrebări, căutător obstinat de 

adevăruri esenţiale, purta un nume nemeritat. 

prof. MIRCEA DINUTZ, Focşani/ROMÂNIA 

*** 

EMBARGO CULTURAL SAU… CE?! 

Imediat după decembrie 1989, un număr mare de filme americane – mai cu seamă – au năpădit ecranele 

noastre, mici şi mari, ceea ce era firesc, după o prea lungă perioadă de „abstinenţă culturală”, în raport cu valorile 

culturale ale Occidentului (relativă, totuşi, pentru că – selectate cu grijă pentru a păstra nealterată conştiinţa 

„omului de tip nou” – acestea mai pătrundeau de bine, de rău!), lăsând impresia că am revenit în normalitate!! 

Ceea ce a urmat, puţin previzibil la acea oră, a fost şi rămâne neliniştitor, pentru noi toţi!! Ne-am trezit, până 

aproape de anul 1997, cel puţin, că acestea dominau (artificial, pentru că nu calitatea lor le-a asigurat supremaţia, 

ci motive cu totul extraestetice şi, uneori, în afara unei etici elementare), sufocându-ne, pur şi simplu! Recent, miau 

căzut sub ochi recomandările făcute pe Cinemagia, în urmă cu un an, pentru Ziua îndrăgostiţilor – de peste 

Ocean, probabil – în februarie 2010: din cele 13 pelicule tematice propuse, e adevărat, justificat selectate din punct 

de vedere valoric, 9 erau producţii SUA, iar Franţa, Marea Britanie, România şi Rusia erau reprezentate de câte o 

43

peliculă!! Oare chiar aşa să stea lucrurile?! Este atât de evidentă supremaţia cinematografiei americane?! Mă foarte 

îndoiesc, mai ales că nu se oferă şansă, decât într-un procent nesemnificativ, filmelor apărute în Estul Europei, de 

exemplu!! Cum poate exista o competiţie corectă, dacă „adversarului” nu-i acorzi o şansă reală? Cred că, mai 

degrabă, suntem victimele unei intoxicări masive, cu asupra de măsură!! Nu e greu de găsit, între zecile de mii de 

filme made in USA, dintre care o zdrobitoare majoritate o reprezintă cele mediocre, submediocre şi proaste de-a 

binelea, câte 10-20 de repere valorice pe diferite teme, dar asta nu înseamnă că putem ignora mulţimea 

(înfricoşătoare) a filmelor de consum, scoase pe bandă rulantă, difuzate cu generozitate pe întreaga planetă! Ar fi 

interesant de realizat un studiu sociologic care să pună în evidenţă în ce măsură sunt cunoscute/receptate 

adevăratele valori ale cinematografiei americane, pe categorii de vârste: „Casablanca” (1942), „Noapte şi zi” 

(1946), „Splendoarea dragostei” (1955) ori, mai încoace, „Lista lui Schindler” (1993), „Poveşti din LA” (2004), 

dar, care, atunci când/dacă au fost difuzate de o televiziune sau alta, ce rating au avut? Mă tem că… foarte 

modest!! 

Una dintre marile pierderi – în plan spiritual – este întreruperea brutală cu lumea culturală slavă, dinspre 

care ne vin din ce în ce mai palide semnale, şi asta nici într-un caz din vina oamenilor de litere şi de film din cele 

două ţări, ci dintr-o înţelegere îngustă şi păguboasă a intereselor culturale pe termen lung şi scurt!! Între 

recomandările făcute de Cinemagia, de care vorbeam la începutul articolului, se afla filmul rusesc, singurul, „Gară 

pentru doi” (1983), în regia lui Eldar Ryazanov, cu Liudmila Gurcenko şi Oleg Basilaşvili în rolurile principale, ce 

propunea o tulburătoare poveste de dragoste, pigmentată cu umor, ironie şi amărăciune, film mult îndrăgit de 

spectatorii români, care au avut ocazia să-l vadă prin anii 1986-1988. Mulţi, din generaţia mea, îşi mai aduc 

aminte, cu multă plăcere, de „Moscova nu crede în lacrimi”, în regia lui Vladimir Menşov, cu un premiu Oscar 

obţinut în 1980! Oare câţi au văzut/auzit, din promoţiile mai noi, de Nikita Mihalkov, unul dintre marii regizori ai 

lumii, cu un palmares impresionant, dintre care amintim: „Sclava iubirii” (1976), „Piesă neterminată pentru 

pianină mecanică” (1978), „Soare înşelător” (1994), încununat de un premiu Oscar în anul următor, ori „Bărbierul 

din Siberia” (1998)?! Actor, scenarist, regizor, în primul rând, acesta declara, în urmă cu un an şi ceva, cu 

luciditatea unui mare artist: Întreaga omenire îşi pierde imunitatea în faţa răului (31 mai 2010), acesta fiind doar 

unul dintre mesajele profund umaniste ale artei sale. 

Nu contestă nimeni că au existat, sub presiune politică, de altfel, ca în toate ţările foste comuniste, prea 

destule rateuri, ce aparţin filmografiei sovietice. Erau imposibil de evitat. Orice deschidere ideologică, oricât de 

modestă, s-a soldat cu rezultate superioare în plan artistic, pentru simplul fapt că sufletul slav a avut, dintotdeauna, 

un potenţial uriaş, lucru ce se vede în mai toate artele. Era doar imperios necesar să existe un climat socio-politic 

mai relaxat, pentru ca aceste forţe să se descătuşeze, treptat-treptat, ceea ce s-a şi întâmplat, după moartea lui 

Stalin. Pentru a realiza o comparaţie convenabilă între cele două cinematografii cu pretenţii imperiale, aş aduce în 

discuţie modul în care au reacţionat, în segmente temporale diferite, faţă de două dintre capodoperele literaturii 

ruse, dar şi universale: „Război şi pace” de Lev Nikolaevici Tolstoi şi „Fraţii Karamazov” de Feodor Mihailovici 

Dostoievski. Astfel, în 1956, a fost realizat filmul lui King Vidor, cu punctul de plecare în capodopera tolstoiană, 

iar, în 1967, a venit şi replica rusească, în regia lui Serghei Bondarciuc. În mod categoric, Liudmila Savelyeva în 

rolul Nataşei Rostova, Viaceslav Tihonov în rolul prinţului Andrei Bolkonski şi însuşi Serghei Bondarciuc, în rolul 

lui Pierre Bezuhov, au fost superiori colegilor americani, cu toate că – la o primă vedere – distribuţia, în filmul lui 

King Vidor, era copleşitoare: Audrey Hepburn, Henry Fonda (evoluţie ştearsă, departe de esenţa personajului – 

Pierre Bezuhov) şi Mel Ferrer. Înclin să cred, având şi avantajul perspectivei temporale, că, în cazul de faţă, 

americanii nici nu aveau şansa de a surprinde fluxul epopeic al romanului tolstoian, nici să atingă adâncurile 

răscolitoare ale sufletului slav, ci doar să dea o replică parţial convingătoare unui text, a cărui sevă curge pe 

alături. La fel de grăbiţi (şi de neinspiraţi) au fost aceştia când s-au apropiat de capodopera lui Dostoievski, „Fraţii 

Karamazov”, cu un film în regia lui Richard Brooks (1958), peliculă net inferioară celei semnate de Kiril Lavrov, 

în 1969 şi, cu atât mai mult, celei realizate de I. Moruzov, în 2009, din motive asemănătoare: pragmatismul şi 

profesionalismul rece american n-au reuşit să dea viaţă unor personaje atât de complexe ca Dmitri, Alexei şi Ivan 

Karamazov, Smerdeakov, Gruşenca şi Katia. 

Aceeaşi soartă a avut-o şi cinematografia bulgară, prohibită în România cu străşnicie, despre care aflăm că 

a înregistrat succese remarcabile pe plan internaţional: „Dsift” (2007) în regia lui Yavor Gurdev, „Lumea este 

mare şi Mântuirea pândeşte după colţ” (2008) realizat de Stefan Komandarev, „Misiune londoneză” (2010) de 

Dimitri Mitovski sau „Tilt” semnat de Victor Cincikov. Şi toate astea, în numele blestematului de rating, singurul 

ce contează, şi al unei atitudini ce aminteşte, ruşinos, de aceea comunistă, ce încerca să-i ferească pe cei mulţi de 

otrăvurile culturii occidentale, doar că acum este o realitate întoarsă pe dos! Un embargo (sau ce să fie asta?!) din 

care avem cu toţii de pierdut! 


*** 

44

anul caragiale 

ION LUCA CARAGIALE (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul 

Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost 

un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român (cf. Şerban 

Cioculescu – origini în insula Idria, din faţa Atenei – insulă unde NU există greci…ci doar albanezi şi 

aromâni!!!). 

Este cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru postmortem 

al Academiei Române. 

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca 

Caragiale și al Ecaterinei. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la 

Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea, în suita sa. 

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a 

divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca 

Chiriac Caraboas. Ecaterina NU este (cum greşit s-a afirmat!) de neam grecesc!!! EA ESTE DIN NEAM 

AROMÂNESC - pentru ca Braşovul este „capătul balcanic” al celebrei Companii Negustoreşti Balcanice 

(apărută după atacul mişelesc şi nimicitor, al armatelor lui paşa Ali Tebelin, instigat de 

Patrarhia...”frăţesc grecească”!, impotriva Celestei Cetăţi VOSHOPOLE!!!) – Companie Monopolistă, cu 

celălalt capăt, în...Philadelphia/SUA! Unii dintre întemeietorii aromâni ai Companiei (spre exemplu, 

baronul SINA!) erau mult mai bogaţi chiar decât...FAMILIA ROTSCHILD!!! Şi, evident, infinit mai 

generoşi... 

…Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar 

până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil 

Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a 

terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe 

care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul 

Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița 

memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. 

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de 

performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. 

În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele 

acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei 

și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În 

același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova. 

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, 

care îl declară la oficiul stării civile. 

În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail 

Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. 

Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și 

Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). 

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie 

vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de 

45

timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se 

naște un fiu, Luca Ion. 

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor 

de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu 

sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie și-a stabilit 

domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin. 

EXILUL VOLUNTAR LA BERLIN 

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta, după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată 

„Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. 

Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in 

justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest fapt a 

condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult 

așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca 

Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi. 

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 

1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 - din primăvară 

până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 

1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, 

întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot 

român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: 

„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și 

bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace” (s.red). Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului 

său: 

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare 

maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită 

a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...” 

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: 

„Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți 

fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am 

început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău 

arătându-se pe biata noastră țară”. 

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, 

Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât 

textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: 

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, 

autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să 

întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...” 

Doi ani mai târziu, a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, 

Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo). 

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav 

fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger 

Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. 

Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 

noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. 

Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea 

miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: 

Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, 

Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica 

Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în 

mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” 

Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră 

contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.” 

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. 

După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au 

fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul 

46

Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale 

carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina 

trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci. 

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat 

cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între 

care Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his 

knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am”. 

ZIARIST, PUBLICIST, POET 

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul 

Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică 

este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre 

cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg 

îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna 

decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau 

„comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 

1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția 

bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 

1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a 

fost corector la Unirea democratică. 

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la 

propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă 

a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după 

numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în 

decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra 

teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre 

Parodi, în traducerea lui Caragiale. 

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 

revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început 

să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit 

O noapte furtunoasă, într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O 

noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu. 

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru 

județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a 

avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 

martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri. 

În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 

noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar. 

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. 

Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la 

ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 

aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la 

premieră. 

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole 

politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al 

ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au 

început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 

1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, 

Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a 

început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe 

critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 

1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 

1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907. 

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, 

ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor. 

47

Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la 

Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în 

publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și 

La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și 

interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite. 

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze 

satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu 

construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat 

într-un gen și așa destul de elastic. 

Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a 

prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic. 

MOFTUL ROMÂN 

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul 

român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia 

Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora 

dintre cele mai valoroase schițe caragialești, Moftul român s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, 

revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu- 

Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la 

București. 

CONFERENȚIAR 

Caragiale a fost atras de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și 

șezători literare, frecvente în epoca sa. În acele împrejurări și-a manifestat calitățile de „causeur” fermecător și 

inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituție fondată în 1865 din inițiativa unor 

cărturari patrioți (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu-Urechia) și care își propunea 

- programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a științei și a culturii, Caragiale a început să 

conferențieze din 1892. Dramaturgul a prezentat la Ateneu conferința Gaște și gâște, care a provocat iritarea 

societății Junimea și a lui Titu Maiorescu. 

La 9 mai 1893 Caragiale a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre Prostie și inteligență, făcând aluzii la 

Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, a prezentat conferința PROSTIE, „în fața unei colosale adunări”. 

Din 1898 a interpretat, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre Momentele sale, încredințate publicului 

mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În seria conferințelor științifice și culturale (care aveau 

loc, de regulă, joia și duminica seara), Caragiale era programat cu „lecturi literare”, la 9 ianuarie 1900, presa 

bucureșteană înregistrând cu entuziasm evenimentul: 

„O conferință a eminentului nostru prozator este un adevărat și fericit eveniment literar” 

Dintre intervențiile sale a răzbătut ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris și vorbit): 

„Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, 

privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare, te înduioșează. 

Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în 

surprinzătoarea ei complexitate” —Universul, 1898 

DIRECTOR DE TEATRU 

Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, 

ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 

iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 

de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul 

Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai 

timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare 

bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după 

ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie. 

JUBILEUL DE 60 DE ANI 

În 1912, în România au fost organizate acțiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, 

cu participarea celor mai importanți scriitori ai timpului. Marele dramaturg a răspuns la numeroase urări primite 

din țară și străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această 

scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. În martie, a refuzat 

subscripția publică propusă de prof. Constantin Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă națională. În 

48

primăvara anului 1912 a sosit în România cu scopul de a susține și a prezenta debutul lui Mateiu Caragiale prin 

publicarea în revista Viața românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912). 

PREMII 

Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, Teatrul Național din București 

acorda în primul deceniu al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 sau 

aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa; I. L. Caragiale, pentru piesele: D-ale carnavalului, O 

noapte furtunoasă și Năpasta; Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul și sobolul, Ave Maria, 

Crăciunul lui Osman și Înșir'te Mărgărite. 

La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Național, pentru piesa D-ale 

carnavalului, din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura 

și V.A. Urechia. 

OPERA LITERARĂ 

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, 

publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și 

unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile, sunt 

exemple excelente ale realismului critic românesc. [Preluate, unele informaţii, selectiv şi critic, de pe Wikipedia, 

de A. B.]. 

*** 

ION LUCA CARAGIALE ŞI LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ 

I.L.Caragiale este membrul Lojei Iohanice Româneşti 2 , a sec. al XIX-lea. Poziţia sa în Loja Iohanică 

Românească este de intermediaritate: intermediară între SLAVA-SLAVICI şi CREANGĂ-CREANGA 

2 - Cf. R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 241: “Moştenirea vechilor Collegia Fabrorum a fost 

transmisă cu exactitate corporaţiilor care, de-a lungul întregului Ev Mediu, au păstrat acelaşi caracter iniţiatic, şi mai ales 

corporaţiei constructorilor; aceasta a avut în mod natural ca patroni pe cei Doi Sfinţi Ioani (Botezătorul şi Evanghelistul), de 

aici venind expresia binecunoscută de LOJĂ A SFÂNTULUI IOAN, care a fost păstrată de masonerie (…). LOJA 

SFÂNTULUI IOAN, deşi nu este asimilată simbolic grotei, nu reprezintă mai puţin, ca şi aceasta din urmă, o figură a 

; descrierea dimensiunilor sale este deosebit de clară, în această privinţă: lungimea ei este , lărgimea sa , înălţimea sa (sau până la al 7-lea cer!), iar 

adâncimea sa . “ 

“(…)Neamul Românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, “faptul” sacru 

călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX) - şi-a consacrat ocult o LOJĂ 

IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele 

MAESTRULUI lojei, în lucrarea sa O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea 

Românească, Colecţia Gnosis, 1996, p. 109 : (s.n.). Relaţiile lui Amin-Eminescu sunt , emergente, ştiute

COPACULUI PARADISIAC (Creanga de Aur). Mai exact, I.L.Caragiale trebuie, prin misiunea (primită şi 

asumată) în cadrul Lojei Iohanice Româneşti - să producă emergenţa curenţilor malefici ai lumii acesteia. Să-i 

facă evidenţi şi să-i ofere, astfel, potenţelor exorcizatoare ale spiritului uman veghetor. El este SPINUL NEGRU 

(etimologie dată şi de Şerban Cioculescu) - deci, el trebuie să înţeleagă resorturile oculte prin care Spinul 

Negru a acceptat rolul de ÎNCORONARE ÎNTRU CALVAR - a lui Iisus Hristos. Asta nu înseamnă că Spinul 

Negru nu a participat la transfigurarea lumii prin mesajul Golgotei. Dar trebuie să înţeleagă oamenii din ce 

cauze oculte a trebuit să apară şi să devină absolut necesar CALVARUL - pentru Mântuire, adică pentru renormalizarea 

raporturilor dintre Om şi Dumnezeu - dintre omul terestru dinamizat în multiplicitate - şi 

prototipul său etern, imuabil, din Paradis: ADAM PROTOGONOS. 

Latura demonică, luciferică - forţele care au intervenit în lume pentru a “bruia” raporturile sacre, 

numite RITUAL - trebuia evidenţiată de cineva din cadrul Lojei Iohanice De aceea, Spinul Negru a trebuit, în 

proiectul ocult, în virtualitatea sacră a Lojei Iohanice Româneşti - să primească numele de ION şi pe cel de 

LUCA: adică, de la baza Logos-ului pur pornind - să se încerce revelarea imaginativ-dinamică a cauzelor 

degradării Logos-ului, a căderii în deriziune - a DHARMEI cosmice. Şi aprofundarea intuitivă a acestor cauze. 

Biografiile “personajelor” lumii, cu relevanţă de entităţi spirituale, sunt atât de crunt mistificate şi 

mutilate (şi acest lucru se face cu atâta rea-credinţă, de către ignoranţii, furioşi pe propria ignoranţă, dar 

obnubilaţi în propria ignoranţă) încât ne sunt cu desăvârşire inutile, atunci când este vorba să explicăm relevanţa 

spirituală a unei personalităţi, în epoca sa, în cadrul eonului său etc. 

În schimb, mai greu de mistificat sunt operele acestor personalităţi. Ele pot fi ascunse, uneori chiar 

mutilate, cu tendinţă (căutând a se extirpa tocmai partea cu relevanţă spirituală) - dar, de cele mai multe ori, 

profanii nu se pricep să opereze cu adevărat distrugător - pentru că în starea lor de entropie spirituală, le 

lipseşte discernământul - atât în rău, cât şi în bine. 

Spre exemplu, rău-voitorilor, care ar fi vrut să discrediteze şi să oculteze relevanţa iohanică-spirituală a 

lui I.L.Caragiale, le-a fost imposibil să intuiască importanţa următorului text, din schiţa Monopol 3 : 

“Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini. 

Se dă jos încetinel pe trotuarul plin de apă şi intră, leoarcă de ploaie, pe portalul bătrânului său palazzaccio 

(s.a.) 

-Ia sama (îi strig) pe SAN GOVANNI, PADRONE MIO (s.a.), nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas 

vreun sâmbure de maslină pe talpă! 

El se întoarce, smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din 

depărtare.” 

Celui care ar replica, iritat, că se caută elemente oculte de simbolistică ritualică doar pentru că NOI am 

vrea să descoperim astfel de elemente, în opera unui scriitor care n-a avut în viaţa lui habar de astfel de elemente, 

îi vom răspunde, pe loc, printr-un fragment de schiţă (Tren de plăcere 4 ), în care numai rău-voitorii de meserie 

şi orbii din naştere nu vor recunoaşte viziunea profund ritualică şi iniţiatică a lui I.L.Caragiale asupra lumii - 

viziune confruntată (şi de aici rezultă punerea în evidenţă a stării de emergenţă în care se află azi efectele 

malefice ale luciferismului asupra Logos-ului cosmic, asupra Dharmei universale - efecte de tip catastrofic, 

tragic şi apocaliptic, având trasă, pe faţa ameninţător-divină, masca, uneori bonomă, alteori cinică, a comediei) 

cu rezultantele distructive, din lumea Logos-ului persiflat, persecutat, răstignit, prin lenea spirituală umană. Şi 

chiar dacă “porta-vocea”divinităţii nu e conştientă de mesaj - mesajul există în sine, în esenţa lui divină. 

“Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a 

Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpare mai mult sau mai puţin 

largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, 

spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu 

următoarea judiţioasă socoteală:”. 

Capra 5 este simbolul Fulgerului şi Iniţierii. Ea este MAMA LUMII PRAKRTI - şi, cu ajutorul ei, 

spiritul poate evolua pe verticala GUNELOR (stărilor spirituale - şi calităţi primordiale): SATTVA-albul şi 

strălucirea etherului, RAJAS - roşul patimii-pătimirii întru dinamism, necesar atât vieţii biologice, cât şi 

iniţierii spirituale, TAMAS - negrul pasivităţii, din zona malefică, a Materiei-borboros. 

toată lumea>> - cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici” – cf. Adrian Botez, Loja Iohanică Românească, Ed. 

Rafet, Rm. Sărat, 2006. 

3 

- Cf. I.L. Caragiale, vol. Temă şi variaţiuni -Momente. Schiţe. Amintiri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 292. 

4 

- Cf. op. cit., p.179 

5 

- Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, pp. 246-247. 

50

Saltul iniţiatic (pe verticala gunelor) se face dinspre Prahova spre Ialomiţa (ca văi-caverne iniţiatice): 

tracologul Adrian Bucurescu, în vol. Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 - dă tălmăcirea sacră a etimologiei 

traco-getice a acestor două toponime: 

a – Prahova - ar veni de la ARCO-DA-BARA=CURCUBEUL, ARCUL DE FOC; 

b – Ialomiţa - ar veni de la AURU-METTI=DRUMUL CELUI (CEL) STRĂLUCITOR. (op cit., p.18. 

şi op. cit., p. 99). 

Iniţiatul, deci, trebuie să atingă (prin zbor spiritual iniţiatic) Arcul de Foc - pentru a se putea înscrie, 

apoi, pe Drumul Cel Strălucitor. 

Dar nimeni din “familia Georgescu” (derizoriul Sfântului Gheorghe 6 : O AGIOS GEORGIOS) nu este 

reabilitat iniţiatic, în vederea zborului spiritual. De aceea, “familia Georgescu”, departe de a atinge Arcul de Foc 

şi a se înscrie pe Drumul cel Strălucitor - este silită la închiderea în caverna infernală: SINAI-a (stomacul 

Caprei, având două deschizături la extremele verticale). 

Acum, să zicem şi că ortografierea noastră SINAI-A are rostul ei. Domnitorul Şerban Cantacuzino, unul 

dintre cei mai străluciţi voievozi, din punct de vedere al iniţierii spirituale - după ce a făcut drumul (pelerinajul) 

la Muntele Sinai (şi el un MUNTE AL CAPREI - al Saltului Iniţiatic-FULGER), acolo unde i s-a arătat 

Dumnezeu-Iehova lui Moise - întors în Ţara Românească, a pus să se zidească bisericuţă în Munţii Rifei - ai 

lui Orfeu (Munţii care nasc Valea Prahovei şi o străjuiesc-ocrotesc) - zicându-i SINAIA. De la această ctitorie, 

ca epifanie românească a miracolului Logosului Revelat pe Muntele Sinai - îşi ia numele aşezarea, ştiută azi ca 

“staţiunea” (pasivizarea, obturarea sacră?) Sinaia. 

“Înghiţirea” e un act ritualic, cu finalitate iniţiatică. Încăperea-stomac (“mai mult sau mai puţin largă”, 

în funcţie de cel înghiţit…), ca şi burta - are semnificaţia labirintului infernal. Labirint care, în mod normal, 

are funcţie iniţiatică, pentru cei care au intrat în labirint cu VOINŢA de a fi iniţiaţi. 

Aceşti “binevoitori” întru iniţiere au două ieşiri-şanse, din labirintul sinait: 

a - spre Miazănoapte (Hyperboreea, Zona Ocultă) - numită PREDEAL - adică pe deal (şi, în cartea 

despre ION CREANGĂ, am lămurit că DEALUL este al AUM-ului , al Vibraţiei Primordiale-Paraşabda-Logos 

Recuperat, echivalent cu Fiinţa Recuperată-Adam Protogonos), sau 

b – COMARNIC (spre Miazăzi, locul luminii profane - marcând ratarea iniţierii. COMARNICUL 

înseamnă COLIBA CIOBANULUI, Adăpostul CAŞULUI-LUMINĂ. E o poliţă, o zonă-purgatoriu, pentru cei 

cu voinţă de iniţiere, dar care n-au acumulat, încă, putinţă de iniţiere. 

Şi d-l Georgescu trage concluzia logică, având în vedere faptul că el ştie despre lipsa de apetenţă iniţiatică 

a familiei sale (adică,e conştient de dezastrul spiritual în care se complace degeneratul-profanatul, prin oamenipământeni, 

Sfânt Gheorghe): 

„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”. 

Cei degeneraţi spiritual nu pot căpăta aripi şi, deci, nici locuri pe unde să zboare (în traducere:spaţiicoridoare 

iniţiatice). Ei trebuie să rămână, mult şi bine, pentru a se supune unei operaţii de-a dreptul 

apocaliptice, în BURTA-STOMAC-SINAIA. N-au pe unde zbura, căci nu merită, încă, nici Comarnicul- 

Purgatoriu. - şi, cu atât mai puţin, integrarea în Paraşabda-Dealul AUM-ului (PREDEAL). 

Am spus toate acestea, pentru a ne putea întoarce, nestingheriţi (prea mult) de cârtitori - la pasajul prim, 

pe care l-am citat, în deschiderea PRELIMINARIILOR, unde vorbeam despre apartenenţa lui I.L.Caragiale la 

Loja Iohanică Românească din sec. al XIX-lea. 

I.L.Caragiale reconstituie, în plin veac al XIX-lea, atmosfera Evului Mediu veneţian (“doi patricieni de 

pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini” - 1618-1694) - în care diluviul şi-a aflat compensaţia în 

GONDOLA-ARCA-ARC (spiritual), cu care se ţinteşte în Soare (simbol al Izbăvirii prin Hristos). ARCA deci 

este, ea însăşi, un SÂMBURE al diluviului –accesoriu. SÂMBURELE este grija supremă a SENIORULUI 

I.L.Caragiale, care atrage atenţia AMICULUI X(interesant: la I.L.Caragiale există, totdeauna, o onomastică a 

derizoriului, în care/spre care degenerează lumea: Lache, Mache, Mitică etc. - de data aceasta, însă, 

companionul din gondola-arcă-sâmbure este notat cu CRUCEA SFÂNTULUI ANDREI, echivalentă cu iniţiala 

lui Hristos): “Ia sama (…) nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de maslină pe talpă!” 

Adică să aibă grijă SENIORUL X (Stăpân Spiritual al “bătrânului palazzaccio” al lumii) să nu calce în 

picioare, să nu ascundă sub talpă, deci sub apele primordiale - Sâmburele Şansei de Împăcare (a Omului cu 

Dumnezeu). Căci sărutul din interiorul sâmburelui-gondolă (arcă) nu este decât emergenţa-expansiunea spre 

evidenţă a împăcării microcosmice, oculte, dintre NOE-Omul fenomenal şi AUTORUL DIVIN al Diluviului- 

Veneţia. 

6 - Cf. A.Bucurescu, Dacia magică, Arhetip, Buc., 1998, p.131. 

51

TALPA care ar afunda SÂMBURELE - ar fi asimilabilă TĂLPII IADULUI, borboros-ului. Traducerea 

exoterică a textului ar fi: “Stăpâne, scoate de sub talpa TA (care, din TALPĂ CU CARE CALCĂ Iisus pre 

Moarte - se poate transforma în talpa-temelia borboros-ului şi diluviului fără contenire) - SÂMBURELE 

- şi LASĂ-L SĂ PLUTEASCĂ PE APE - pentru a resorbi, treptat, fenomenalul (diluviul) şi a se întări în luz - 

lumina secretă divină, sâmburele indestructibil al fiinţei. 

Dacă tot se face trimiterea la Evul Mediu-Renaştere şi la Francesco Morosini, - dogele care, la Naxos 

(insulă grecească) i-a zdrobit pe turci (demonii întunericului) - să spunem şi că SÂMBURELE (miezul 

migdalei) simbolizează, esoteric, pe MAICA ÎNDURĂRII, a Şansei Soterilogice a Omenirii. Pe Fecioara Maria: 

“o aureolă în elipsă înconjoară uneori pe Maica Domnului, în reprezentările picturale”(cf.Jean Chevalier/Alain 

Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,vol.II, p.304). 

Să nu scăpăm din vedere esenţialul. Recapitulăm şi completăm: 

a – e stare de diluviu expiatoriu pentru omenire (migdala este vulva Yoni, despre care Upanishadele 

spun că este simbolul apelor cosmice şi al agitaţiei învârtejite a posibilităţilor infinite ale esenţialităţii” 7 ; 

b – diluviul este cauzat, se pare, de degenerarea Logos-ului: Amicul X, la clătinarea gondolei-trăsură 

(Carul Lumii), în stare dionysiacă, stâlceşte ciudat cuvântul ALCOOL (care, în tradiţie alchimică, este identic cu 

VITRIOL ): “ac’cololului”.Dar dacă starea dionysiatică este una cu finalitate soteriologică, iar AMICUL X 

(Ciudatul Necunoscut...) nu voia să spună, oare, ALCOOL - ci, prin clătinarea-răsturnarea CARULUI LUMII 

(ceea ce, pe româneşte, se cheamă NAŞTERE-RENAŞTERE INIŢIATICĂ A LUMII) a vrut să indice 

PARADISUL LUI DUMNEZEU - adică, mai “concret”: ACOLO-AL-LUI? Oare n-avem dreptul să-l bănuim 

pe I.L.Caragiale a fi Stăpân Deplin asupra Logos-ului Secret (Ocult, Mascat)? Dovezi ale stăpânirii Logos-ului, 

de către triada Eminescu-Caragiale-Slavici, le avem încă de la ziarul Timpul, unde creaseră o gondolă-arcă a 

Logos-ului, o Carte Ocultă a Lumii Româneşti (cf. cartea noastră anterioară, Ion Creangă - PARAŞABDA…). 

c – Diluviul este ridicat la rang de OPERAŢIE ARISTOCRATICĂ (“Veneţia patricienilor”). Şi, care, se 

cuvine să uităm că ALCHIMIA se numeşte ARTA REGALĂ şi CALEA REGALĂ? 

d – VENEŢIA ALCHIMICĂ (dogele Francesco Morosini a fost el însuşi iniţiat alchimist, iar victoria de 

la Naxos a fost o operaţie alchimică) este transfigurată în MOLDOVA ALCHIMICĂ (doar se ştie bine că 

alchimiştii desfiinţau dimensiunile profane - şi re-creau un Centru Spiritual al Lumii: în cartea noastră Ion 

Creangă - PARAŞABDA... demonstrăm, pe urmele lui VASILE LOVINESCU, faptul că Centrul Spiritual al 

Lumii, Ierusalimul Ceresc, este MOLDOVA). “Munteanul” I.L.Caragiale nu uită de acest lucru. Dar de unde l-ar 

şti - dacă n-ar aparţine lojei iohanice a AMINULUI(EMINESCU), care este lojă întru LOGOSUL MOLDAV? 

e – Ploaia nu stârneşte nelinişti - ci PACE: I.L.Caragiale şi AMICUL X, situaţi în gondolă (Trăsura-Car 

al Lumii, “diminutivată”sacral la nivel de sâmbure-arcă a Lumii)se sărută, SUB SEMNUL MASLINULUI şi al 

CUECUBEULUI. Avertimentul esoteric adresat de I.L.Caragiale, Amicului X are drept răspuns: I – o atitudine 

magnifică, II – pe fondul unei sărutări care anulează spaţialitatea profană: “smulge cu vârful degetelor o sărutare 

unsuroasă, de pe buze” - SMULSUL sărutării este SMULGEREA RĂDĂCINII TERESTRE a SĂRUTĂRII - 

pentru a o reda unsului-unsurosului Logos al Buzelor (Logos al MIRULUI-UNGERE-mirungere). 

Magnificienţa este şi de Stăpân-Patrician al Carului Lumii-Sâmbure, şi de Mag-Stăpân al Secretelor Duble (ale 

apelor primordiale şi ale Sâmburelui Soteriologic Etern-Prototipul Adam Protogonos). 

f – În definitiv, gondola, sinecdocă a Carului Lumii, cuprins în vârtejul apelor cosmice, al “agitaţiei 

învârtejite a posibilităţilor infinite ale existenţei” - este şi sinecdocă a LOJEI SPIRITUALE IOHANICE. Dar, 

atunci, de ce sunt doar DOI în gondolă-arcă - şi nu 3+1 (Maestrul+Ucenicii)? Pentru că, pur şi simplu, Amicul 

X (Ciudatul necunoscut, purtând iniţiala grecească a lui Hristos) îi conţine, rezumativ, pe Maestrul Amin, pe 

ION-ul Orfeu al Crengii de Aur şi pe Slava-Slavici al Topicii Cosmice. A rămas, ca o contrapondere a treimii 

benefice - I.L.Caragiale, agentul de relevanţă a maleficului din lume. Dualitatea sacră din gondolă este una 

compensatorie, iar nu exhaustivitate cosmică. 

g – În fine, să marcăm lucrul cel mai important, cauza pentru care am deschis discuţia despre apartenenţa 

lui I.L.Caragiale la Loja Iohanică Românească: în acest final de schiţă, doar trei elemente lingvistice sunt 

subliniate de I.L.Caragiale, prin italice (ca formă, dar două dintre ele şi ca LIMBĂ...) - şi toate trei ţin de 

sacralitate: 

I-“ac'cololului” – pe care noi l-am descifrat în chip de mesaj al lui Dionysos-Orfeu-Iisus: 

ACOLO-AL-LUI=PARADISUL; 

II-“bătrânul său palazzaccio” – Palatul Mic - pentru că e văzut din perspectivă umană - iar 

omul e departe de a fi izbăvit şi, deci, vede Paradisul Mic-Departe, ca perspectivă. CEL BĂTRÂN, de deasupra 

Diluviului – rămânând, mereu - Paradisul… 

7 - Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op.cit., vol. II, p.304. 

52

III-“Pe San Giovanni, padrone mio!” - “Pe Sfântul Ioan, patronul meu!”(=Sfântul sub a cărui 

ocrotire stau şi cu care mă identific). Într-un moment sacral, într-un spaţiu sacral - şi numele trebuie să-şi 

reveleze sacralitatea: ION (Luca Caragiale) este, de fapt, Sacrul ION, al sacrei Loje a lui ION - Loja Iohanică 

Românească, fixată (sacral!) în Nordul Moldovei (al Împărăţiei Verzi, a Paraschevei-Venus - 

HIPERBOREEA). 

* 

Dar I.L.Caragiale şi-a mai marcat (într-un fel esenţial - diferit ca expresie) transpersonalitatea 

onomastică: prin cristicul personaj ION, din drama Năpasta - unică dramă, unic personaj-misteriu al 

transcenderii, sub masca sacră a Nebuniei. 

Este evidentă confruntarea dintre preceptele Vechiului Testament – şi cele ale Noului Testament, 

soluţionarea stării conflictuale şi restabilirea DHARMEI COSMICE realizându-se prin emergenţa preceptelor 

Noului Testament: 

a-se confruntă legea talionului, manifestă şi exprimată la nivelul principiului feminin acţionând în piesă 

(Anca), dar consimţită, în mod tacit, şi de elemente din cadrul expresiei umane a principiului masculine 

(Dragomir, Gheorghe) - cu cristicul autosacrificial al lui ION . Anca, total opacă la semnificaţia profundă, 

revelatoare de esenţă, a gestului autosacrificial al lui ION - îi şopteşte “răspicat” lui Dragomir cel arestat prin 

NĂPĂSTUIRE: “Dragomire, uită-te la mine (el o priveşte) – pentru faptă răsplată şi năpastă pentru 

năpastă!” Ca şi pentru farisei şi saduchei, epifania lui Iisus Hristos nu are relevanţă pentru cei încrâncenaţi 

asupra unui principiu al JUSTIŢIEI foarte strâmt înţeles - încorsetat de o logică sălbatică, joasă, meschină. 

JUSTIŢIA, neechilibrată de MIZERICORDIE - naşte mari bulversări în cosmosul interior al personajelor 

(fixaţii, coşmaruri, stări onirice etc.). Dragomir acceptă şi “achiesează” şi el la principiul Justiţiei Implacabile şi 

fără dubletul armonizator, esenţial - al împăcării prin POCĂINŢĂ (aspect esenţial al MIZERICORDIEI divine) 

: el aşteaptă, sub un chip sau altul, plata brutală, concret-materială, pentru uciderea rivalului în dragoste - 

DUMITRU CIREZARUL. Iar Dumitru, la rândul său, intră în profundă stare de complicitate cu asasinul - prin 

muşcarea/muşcătura braţului lui Dragomir - un fel de euharistie inversă - în care, în loc să se împărtăşească 

din harul ceresc, prin Duh Dumnezeiesc - îi înseamnă pe cei doi cu semnul Veşnicei Dihonii, cu semnele 

distinctive, pentru istoria umanităţii întregi - ale lui CAIN, respectiv ABEL. 

b-ION apare ca NEBUNUL - cel care nu e situate în ordinea “firescului” (veterotestamentar) uman. 

Picat din alte sfere, din alte rânduieli. Şi Iisus e categorisit de Ponţiu Pilat drept “slab la minte”. Căci aşa-zisa 

“normalitate” umană nu poate accepta ek-stasis-ul, “ieşirea din pielea” umană, şi situarea în trans-personalitate - 

ca pe ceva firesc, chiar necesar. ION vine cu două mituri fundamentale 8 : 

I – MITUL BORBOROS-ULUI, prăpastia Gheenei (Prakrti) eterne: “Măi! …este la noi o ocnă 

părăsită…În fund e o baltă neagră…Dacă arunci o piatră-n fund, numa, de departe, din inima pământului, 

începe să auie, şi auie tot mereu, şi tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul” Această baltă, 

însă, ca o expresie a NADIRULUI AXEI POLARE COSMICE - este doar pentru ilustrarea noţiunii de 

CĂDERE LUCIFERICĂ, de cădere fără pocăinţă. Îi spune ION lui DRAGOMIR, în primă instanţă, sub şocul 

aflării vinovatului (ADEVĂRAT!) de crimă: “Tu…eşti dracul! Dacă tu eşti dracul, de ce nu te duci să stai în 

balta unde te-a gonit Maica Domnului?...or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nut e întorci în fundul 

iadului? De ce?“ Ultimul DE CE? - este sinteza dharmei cosmice: lumea este echilibrată polar prin situarea la 

ZENITUL FIINŢEI – ARBORE SEPHIROTIC, a Cununii de Spini a Autosacrificiului ( ION îşi pipăie mereu 

CAPUL - care-l doare - de fapt, se încredinţează permanent de persistenţa semnului misiunii sale 

autosacrificiale: CUNUNA DE SPINI de pe cap, Cercul Larg (nu “Cel Strâmt!”) al înţelegerii semnificaţiilor 

Arborelui Sephirot - Arborelui Cosmic al Vieţii Spirituale) - şi, la NADIR, de prezenţa triadei demonice 

(care trebuie supusă operaţiei alchimice de transfigurare spirituală): Borboros (balta neagră)-Pustiu (pustiirea de 

conştiinţă asupra lui Dumnezeu cel Viu) – Fundul Iadului (punctul de unde, prin transfigurare spirituală, 

urmează, cu necesitate, URCAREA PRIN FÂNTÂNA CU APĂ VIE, la Lumina Feţei lui Dumnezeu). 

II-În faza a doua a discursului său către Dragomir, ION dezvoltă MITUL AUTOSACRIFICIULUI 

NECESAR (pentru transfigurarea lumii): îi spune lui Dragomir despre cel care a păcătuit maxim, ucigându-şi 

tatăl şi băgându-l, “cu năpastă”, la ocnă, pe fratele său.Dar ucigaşul a înţeles misterul MIZERICORDIEI 

DIVINE ŞI MISTERUL EUHARISTIEI: 1 – “Vezi ce l-a învăţat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă şi să 

spuie:eu am răpus pe taica, lui neica să-i daţi drumul, că nu e vinovat” - şi, despre acelaşi 9 : “E unul la noi la 

ocnă...Ce om bun, vere! Cum mă miluieşte el pe mine: mănâncă numai o fărâmiţă şi tainul lui mi-l dă mie!” 

8 - Cf. I.L.Caragiale, Teatru, Ed. Facla, Timişoara, 1983, p. 220. 

9 - Cf. I.L.Caragiale, op. cit., p. 221. 

53

Euharistia ucigaşului şi falsului ucigaş, punerea în comun a PÂINII VIEŢII SPIRITUALE (veşnice) - se 

produce în contextul STĂRII DE FOAME PERMANENTĂ a lui ION. Este foamea de DHARMA, de 

armonizare, a ARBORELUI SEPHIROTH - prin echilibrare simultană, miraculoasă, a talerului JUSTIŢIEI cu 

cel al MIZERICORDIEI. Cum? Prin pocăinţă.Atunci când se va autosacrifica, eventrându-se, aruncând din el 

labirintul infernal - măruntaiele - şi, el va da CÂINELUI FENRIR - transfiguratorul-în-noitorul lumilor, 

FOAMEA i se va stinge: va apărea SETEA (aceeaşi cu a lui Iisus pe Crucea Golgotică) de se reintegra mai 

degrabă planului celest. 

Iată cât de convingător şi în spirit cristic îi vorbeşte, acum, după parabola cu ucigaşul pocăit şi euharistic, 

ION lui Dragomir 10 : “-Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui cum că Ion nu-i vinovat... Pe Ion l-aţi bătut în cap 

degeaba... Luaţi-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsaţi-l, săracul(cu obidă 

adâncă) şi Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului buna pentru păcatele tale... Vezi!... Vezi…” 

Această repetiţie, cu dublă valoare (interogativă şi imperativă) a verbului vederii - se referă la 

necesitatea revelaţiei MIZERICORDIEI - a veveriţei Maica Domnului. Căci fără Mizericordia-Maica 

Domnului nu se poate elibera omul de păcat, nu se poate sui, înapoi la zenitul divin, prin SALTURILE DIN 

CREANGĂ. ÎN CREANGĂ (simbolizând treptele iniţiatice) 11 : “Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub 

deal şi am pus doniţele jos...Ei! era frumos şi cald” etc. 

Moartea lui Ion este, în fapt, atât revelarea Zenitului Mizericordiei Marianice - cât şi şansa, oferită 

cuplului uman degenerate (Adam-Eva, degradaţi la Dragomir-Anca) de a înţelege sensul 

mizericordiei,pocăinţei,mântuirii 12 : “-Uite veveriţa!... colo sus... pe cracă (CREANGA DE AUR!)…uite-o! 

(Vrea să se închine şi-i cade mâna - în extazul suprem) Maica Domnului! tu eşti? tu mă chemi? … stai, că 

viu!... (Expiră)”. 

Imaginea-simbol a crăcii-creangă trădează iniţierea lui I.L.Caragiale în Loja Iohanică,în care Ioan al 

Inimii era ION Creangă, în consubstanţialitate spirituală cu AMINUL-Maestrul) -Eminescul-Lojei Iohanice. Să 

se observe şi că semnul CRUCII este abandonat în favoarea extazului - sau, mai exact, înglobat sintetic în 

starea de extaz - viziune-transcendere a/în nadir(ului). Practic, ION Creangă şi Aminul Lojei Iohanice sunt 

urmaşii acelei COLLEGIA FABRORUM, despre care vorbeşte V.LOVINESCU 13 - organizaţie secretă a 

“lucrătorilor spirituali”, care avea drept scop armonizarea reciproc integrativă, a simbolurilor credinţei vechi cu 

simbolurile credinţei noi. 

Tragedia lui ION din NĂPASTA este tragedia existenţei atât individuale (I.L.Caragiale), cât şi a lojei 

iohanice, din sec. al XIX-lea:oamenii nu înţeleg sensul autosacrificiului cristic - îl blochează pe Ion-Hristosul 

în FÂNTÂNA DINTRE LUMI (Cer-Pământ) - şi se blochează şi pe ei în borboros, în balta neagră a iadului, pe 

care-l întreţin cu o anumită savoare perversă. Orbul Dragomir începe, după litania de tip evanghelic a lui ION, să 

lumineze beciul propriei fiinţe, parcă încercând să pipăie uşorii Porţii Mântuirii. Dar în Poartă stă, 

neânduplecată, veterotestamentara ANCA, blocată pe talerul JUSTIŢIEI. Această blocare, fără perspectiva 

MIZERICORDIEI - va transforma JUSTIŢIA în NĂPASTĂ - iar năpasta într-un şir fără capăt al năpastelor. 

Nimic nu poate fi vindecat prin unilateralitatea tratamentului: dacă vindeci doar trupul, rădăcina spirituală a bolii 

înmulţeşte (aparent miraculos) atât rădăcinile, cât şi bolile. 

ION e aruncat în PUŢUL PĂRĂSIT (părăsit de înţelegerea uman-spirituală) - şi totuşi, efectul gestului 

autosacrificial se răsfrânge, în pofida obnubilării întru rău a cuplului adamic degradat - peste lume: Moartea 

sa dezlănţuie ZORII, RUGĂCIUNEA COSMICĂ (UTRENIA) şi CLOPOTELE. Anca numeşte noroc această 

aparenţă coincidenţă între moartea autosacrificială a lui ION - şi utrenia cu bătăi de clopot. Nu: este DHARMA 

- legea cosmică a echilibrului, care se impune, peste ambiţiile şi întunecările demonice ale microcosmosului 

uman 14 : “Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc de moarte, Ioane, îţi trage clopotele ca la toţi creştinii!” 

Anca n-a perceput miracolul: CUŢITUL din mâna lui Ion este, de fapt, CRUCEA GOLGOTICĂ - 

Aborele Sephiroth şi Axul Balanţei-THULE. Căci Ion nu se sinucide, la modul profane-ordinar - ci face gestul 

măreţ al autosacrificiului pentru deblocarea DHARMEI cosmice: el vine din MUNTE (OCNA GOLGOTICĂ) şi 

se întoarce în MUNTE(VÂRFUL COPACULUI COSMIC, ULTIMA CRACĂ A VEVERIŢEI-MAICA 

DOMNULUI) 15 : “Nu puneţi mâna!... Să nu daţi!... Ion a murit! (se smuceşte şi le scapă, se repede la tarabă, 

ia un cuţit mare şi ridicându-l în sus măreţ:)Nu puneţi mâna!... Ion merge la Maica Domnului (…) (Ion cu 

10 - Idem, pp. 221-222. 

11 - Idem, p. 218. 

12 - Idem, p. 224. 

13 - Cf. V. Lovinescu, O icoană creştină, pe Columna Traiană, Gnosis-Cartea Românească, Buc., 1996. 

14 - Cf. I.L.Caragiale, Teatru, Facla, Timişoara, 1983, p. 225. 

15 -Idem, p. 224. 

54

figura radioasă, reapare ţinând în sus cuţitul plin de sânge, face doi paşi şi se prăbuşeşte, amândoi se 

reped la el şi-l ridică)” . 

Traducerea exoterică a scenei, pe trei sferturi mute, jucată ca MISTERIU, iar nu ca simplă piesă de teatru: 

“Să nu pună mâna nimeni dintre spurcaţi, să nu spurce jertfa supremă.Eu mă ridic spre măreţia Mea - 

care este măreţia Spiritului Transpersonal, Divin. Fiinţa umană trebuie să fie renăscută de Pântecul Sfânt al 

Maicii Domnului, pentru a putea căpăta viziunea divină şi a putea atinge cu mâna pe Dumnezeu. Sângele 

Crucii şi Sângele Meu sunt una - şi scăldaţi veţi fi în acest sânge, chiar împotriva voinţei voastre. Eu fac 

doi paşi, în calitate de călăuză divină - oameni orbiţi de patimă, faceţi-l pe-al treilea, ca să renaşteţi puri.” 

MĂREŢIA, IRADIEREA LUMINII FEŢEI, EXTAZUL SUPREM pe care le arată-exprimă fiinţa IONului 

- fac din el o hieroglifă cristică, iar din piesă un misteriu al mântuirii omenirii, prin depăşirea atitudinii 

primitive, involutiv-spirituale, a veterotestamentarismului. De ce a scris I.L.Caragiale această piesă? Probabil 

pentru că ea, şi nu altă piesă - nu este teatru, ci este BULETINUL IDENTITĂŢII SPIRITUALE A LUI 

I.L.Caragiale. Căci I.L.Caragiale este ION Nebunul - adică cel ce cunoaşte dharma şi, chiar dacă vine în casa 

omului, degradată până la casa-borboros - are tăria să privească borborosul şi să vadă dincolo de borboros. 

Aşa, doar, se explică diferenţa între intoleranţa ştiutorului şi revelatorului încălcărilor dharmei (cf. şi 

intoleranţa lui ION din povestirea Ion...) - scriitorul I.L.Caragiale - şi toleranţa, aproape excesivă, exprimată 

(faţă de lumea lui alde Dragomir sau Anca) de către omul-I.L.Caragiale (iniţiatul lojei iohanice) - exprimată în 

scrisorile către Al.Vlahuţă, unul dintre prietenii cu care a întreţinut o corespondenţă relativ abundentă. 

Doar un membru al Lojei Iohanice Româneşti poate avea o atât de sintetică şi, în acelaşi timp, aparent 

antitetică (dichotomică) viziune asupra lumii. O viziune care trădează SCHIZOFRENIA SACRĂ, de care suferă 

orice iluminat spiritual, iniţiat. Dar, mai cu seamă, cel care a avut, poate, cea mai ingrată misiune: de a înregistra, 

analiza, condamna, prin opera-Logos - încălcările dharmei cosmice de către poporul român - pentru ca, 

apoi, cu concursul tuturor membrilor lojei iohanice (inclusiv el însuşi, I.L.Caragiale), să producă Yantrele 

(gesturile ritualice) şi Mantrele (vibraţiile ritualice, restauratoare ale AUM-ului) necesare actului soteriologic, 

exercitat asupra Neamului Românesc. Să păstreze, în Neamul Românesc, forţa “limpezitoare” a CREDINŢEI 16 : 

“Frate Vlahuţă, în vremea asta aşa de tulbure, de acră şi de lipsită de orice credinţă, rostul literaţilor ar fi, 

cred eu, s-o limpezească şi să-i inspire un pic de credinţă”. 

prof. dr. ADRIAN BOTEZ, C. T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

16 - Cf. I.L.Caragiale, Opere, vol.IV, Publicistică, EPL, Buc., 1965, p.466. 

55

consacrarea tinereţii 

VALERIAN CĂLIN, absolvent C.T. “Gh. Balş”- 

Adjud/ROMÂNIA 

înainte de timp 

Du-te ! 

...Unde ..? 

când pustiul ne cheamă pretutindeni 

Nu migrati 

pe pământuri străine 

Dumnezeu nu se mută 

dintr-un loc în altul 

Într-un singur punct este 

suficient loc 

pentru toate seminţiile 

Atunci pentru ce 

atâta crimă?... 

1-ÎNTOARCERE LA SACRALITATE 

Nu încerc 

nimănui să-i spun 

''Exodul'' 

*** 

2-ÎNCEPUTUL - CICLUL ANOTIMPURILOR 

Noi n-o să mai existăm 

La cotitura izvoarelor 

Oricât am flutura 

din oase 

timpul curge 

superfluu şi absent. 

E o mare mascaradă 

jocul ce-l fac ielele 

Dacă priveşti în urmă 

le vezi unduindu-se 

sub pânza transparentă 

a noptii 

Ai putea să crezi 

până la sfârşit 

Dacă ai începe cu începutul: 

Palmele 

spre pierzare 

Ostenim 

nu ne mai apărăm de stihii. 

Braţele deschise în cruce 

sunt semnul adunării popoarelor 

dinlăuntru. 

spre ruperea-n două 

a fiinţei 

destrămarea ciclului 

naşte 

spre uitare 

sacrul legământ ce s-a făcut. 

Sub tălpile goale 

nisipul nu se mai prinde 

a vorbi pe limba pământului 

Pelerinilor.... 

pe coarnele plugului 

aurul sufletului 

nu aurul trupului 

să răsară din adâncimi 

de-o palmă 

pe linia brazdei pământului 

Stramoşii nostri 

au învăţat sa cânte 

muzica 

din ''Ciclul Anotimpurilor''. 

Prea tarziu 

să mai cioplim în lemn 

esenţa cântecului 

Sunetele n-ar trece 

dincolo 

Munţilor 

56

să le mai ceri 

încă odată 

ecoul 

fără fiinţa jertfei 

ar fi prea mult 

Mai ales acum 

când rezonanţete au dispărut 

odată cu moartea 

Ah! În nebunia noastră 

trădările 

dune de nisip 

într-un spatiu 

mai restrâns decât ochiul 

Mai restrâns decât cuvintele 

ce le spunem 

de atâtea ori 

absenţi 

Oricat infinit se scurge 

spre celălalt capăt 

de Lună. 

E circular 

chipul nostru 

se modifică mereu 

în oglindă. 

Prea multă sinucidere 

Scrie-mă aşa cum mă ştii 

Cu speranţe albe 

Cu semilună 

În dreptul ochiului 

Renaşte-mă 

Alungându-mi corbii în oglinzi 

Colorează-mi umbra 

Cu sunet de bucium. 

În continuă expansiune 

Să-mi răstigneşti păsările 

Cântecul 

copacilor. 

Îngerii aşteaptă 

la portile cetăţii 

deznodământul 

Va fi clipa din urmă 

sau cea dintâi?..... 

*** 

3-NEBUNIA MULTIPLICĂRILOR 

*** 

4-REFLEXII 

curge prin sânge 

Nu ne aşteptăm suficient timp 

să revenim din urmă 

Mereu în vârtejul 

vertiginos 

al multiplicării 

Când 

Iubirea 

e doar un detaliu 

pentru supravieţuire 

ameţitoarele linii 

răsfrânte 

pecetluiesc diferenţele 

din urmă. 

din urmă 

Să-l ascult 

Din maiestuoasă 

nemuritoare lebadă 

curgând din vitralii 

Scrie-mă aşa cum ştii 

că ne vom revedea 

fără nici o deosebire 

între naştere 

sau moarte. 

*** 

5-TRUPUL ANOTIMPULUI ALB I 

57

Casele par amorţite 

de Luna 

răsfrântă în albul zăpezii 

Sub înveliş de pânză 

Simt priviri cenuşii 

desfrunzite-n fereastră 

Amintiri îngheţate 

pe geamul cristalizat 

Aştept primăvara 

când ploile 

La fereastra ta 

bate 

memoria mea 

În noaptea târzie 

Glaciară 

Prea mult alb 

Se despart 

într-un gest deosebit 

Culturile extatice 

ale sângelui 

Imaginea 

e întotdeauna 

diferită 

Privită din acelaşi unghi 

neconformist 

Neliniştea 

nescrisă 

Zăpezile ce se resorb 

înmiresmând pământul 

zvâcneşte 

tăciune-n 

cenuşă de vise. 

*** 

6-TRUPUL ANOTIMPULUI ALB II 

vor dezlipi 

crusta de gheaţă 

a ninsorilor 

din trupul tău 

dezmembrat. 

*** 

7-O MIE DOUĂ NOPŢI 

*** 

8- REFLECŢII 

pe retine 

Mi-au indus senzaţia 

ca dormi 

Fără să-ţi fi spus 

ce-a din urmă poveste 

a Seherezadei.... 

plictisul 

reflectat într-o lume 

paralelă 

Se consumă pe sine 

prin machiajul 

strident 

al oglinzilor. 

*** 

9-SINGURĂTATEA POETULUI 

Singurătatea poetului 

parfumul cuvântului 

Păsările-l cern 

în cuiburi 

despletite 

58

Cu ninsorile 

mereu neîmplinite 

Mă ninge nimbul de lumină: glas de clopot 

...cerească îndurare 

curge lină 

O lacrimă din ceruri 

călătoare 

curge-n izvoare 

când e lună plină 

Cu sufletul deschis prin haina pocăinţei 

să-ndepărtez 

să surp'un zid 

ce simt că stăvileşte 

albastrele fiinţe 

...are vocea profundă 

rezonând o dată cu fibra 

fiinţei 

zidul se estompează tot mai mult 

tăcerea devine de cremene 

cuvintele curg 

ele într-ânsele 

E un cerc de inimi 

ce plâng cuvinte: 

Gurile nu pot spune 

pe deplin 

Nu sugruma copacii , călătorule 

Nici steaua polară 

din inima ta 

Urmează-ţi cerbii 

după scoarţele 

cuvintelor 

Cu durerile 

mereu reînnoite... 

*** 

... ÎMI CÂNTĂ MUZICA SURGHIUNUITELOR CUVINTE 

*** 

CENACLU 

*** 

AURORA 

*** 

Cu fruntea în ţărână 

aplecat 

pe ruguri frământate de lumină 

în rugăciunea ce o' nalţ senină 

înspre stigmatele 

ce m-au cutremurat..... 

*** 

Din cer nestavilit spre vindecare 

Mai porunceste ,Doamne! 

înălţare 

dintr-un altoi de primăvară-n floare 

taina fiecăruia... 

Fluturi albi 

se aşează pe câte un umăr 

pe care creşte Armonia 

dintre cer şi pământ 

E o linişte sacră 

în zborul fluturilor 

de pe un umăr pe altul 

dintr-o inimă în alta... 

crescute peste albul zăpezii 

din aceiaşi 

auroră boreală 

din care sunt făcute visele 

şi lacrima... 

ELENA NICULESCU, absolventă a C.T. “Gh. Balş”- 

Adjud/ROMÂNIA (studentă la Fac. de Litere, a Univ. “Al. Ioan Cuza”- 

Iaşi) 

59

UN TRIB DE MUZE CĂLĂTOARE 

...Cum vă spuneam 

Că nici îngerii 

Nu ar îngădui să-mi sfărâm lumea 

Pe o ramură uitată-n drum 

AM CĂUTAT ÎN ZODIA FLUTURELUI 

Am alergat mii de ani în căutarea frunzelor 

Nici prin zvonul surd al tramvaielor nu le-am 

găsit 

Am căutat în zodia fluturelui 

FLUTURI DE TAINĂ 

Fluturi de taină cu aripi grele 

Scuturi - pe care răsuflarea mea 

Egală - adoarme să-ţi 

ADUNĂ-ŢI MÂINILE A RUGĂCIUNE 

Adună-ţi mâinile a rugăciune 

Găureşte cerul cu privirea 

Înnoptată de dor. 

Cheamă stelele 

CHIAR EU VOI GLASUI OMENIRII 

Chiar eu voi glăsui omenirii 

Lumea văzutului şi a nevăzutului 

Adevărul şi Dreptatea, 

Şi chiar de alţii îmi vor schingiui trupul 

Şi vor arunca cu pietre 

ACUM NUMAI VREM SĂ PRIVIM 

Acum numai vrem să privim – nu 

să ştim: 

nici păsările cerului 

care ne lasă un lung amar în urmă, 

nici măcar copilul cu un vis temător 

de realitate 

Am cerut mării să mă arunce 

Nu departe de suflul cald al lebedelor 

Nu departe de învăluirile transparente ale luminii 

AM DESENAT ARIPILE UNUI INGER 

*** 

*** 

*** 

*** 

*** 

De o minge de foc 

Lăsând ochiul în inima coralului 

Care cerne în neştire 

Un trib de muze călătoare… 

Misterul acestei lumi 

Cuprinsă de paloşul simţirilor, 

Azi i-am purtat un nume... 

Coasă aşternuturi: şi pentru suflet – şi 

Pentru Fluturi 

urmăreşte-mi gândul 

vibrând în liniile fine 

ale cercurilor 

urmează-mi calea... 

Nu voi pieri de suferinţa nemiloşilor, 

Ci voi rosti cu glas melodios - spre mii de coruri 

Celeste: 

Că astăzi s-a mai născut un cântăreţ 

Înger 

numai vrem să vedem 

miracolul vieţii 

prin noi trăit 

niciun cântec zămislit 

din adâncimi de zbucium şi simţire 

*** 

...NU DEPARTE DE SUFLUL LEBEDELOR... 

*** 

Niciodată cuprinse cu gândul 

Sau cu trupul... 

60

Când am desenat aripile unui înger, 

Cu o pată de culoare din grădina Edenului 

Imbătându-mă cu parfumul minunatelor flori 

Cugetând în sinea eului meu, 

ACOLO UNDE SE PIERDE VÂNTUL 

ce toamnă târzie... 

acolo unde se pierde vântul 

sub inima unui frunzar 

rătăcit în cuvinte. 

PÂNĂ ŞI ZEUL APELOR MI-AR FI RĂSPUNS 

Ceva din mine nu mai este la fel 

Am văzut schimbarea prin ochii trişti de copilă 

m-am întrebat uneori dacă pot să ajung sau doar 

să ating o altă dimensiune a culorilor 

până şi Zeul apelor mi-ar fi răspuns la ruga 

credinţei mele - 

CURGÂND ÎN VISE 

Cineva să ne strângă în braţe gândurile 

Îngreunate parcă de ale noastre suferinţe 

Amară ne e şi vocea 

Şi sufletul nestăvilit se zbate printre pietre 

RUGĂCIUNEA LACRIMII 

Dă-mi Doamne speranţa 

Să pot plânge veşnic de fericire 

*** 

E TOTUŞI O ÎNTREBARE 

E totuşi o întrebare 

Ce ne frământă conştiinţa 

De secole întregi 

Sub zidul de piatră 

ÎMBRĂŢIŞEZ PÂNĂ ŞI GÂNDUL 

Îmbrăţişez până şi gândul 

Aşternut în fapt de seară 

Spre un ochi de fereastră… 

Îmbrăţisez atâtea primăveri 

Numai de dragul de a nu plânge nopţile 

Ce-mi fascinează - viers de vioară 

Sufletul... 

*** 

*** 

*** 

*** 

*** 

mi-am zis: 

îmi voi căra crucea 

luptând cu aştrii însângeraţi 

făcuţi de aceeaşi mumă... 

ce toamnă târzie... 

pe un chip răscolit de o urma de mătase 

îmi bate-n ferestre 

ca un candelabru de venin... 

dar atunci nu am ştiut că eu pot fi marea, cerul, 

pământul 

văzduhului plutitor al 

sufletului meu... 

Suntem frunze ce curg 

În fâlfâitul de păsări pe zarea de inimă 

Suntem oameni ce din adâncul somnului tresărim 

Curgând în vise... 

Măturând întreg pământul 

Cu imnul lacrimilor mele... 

Scurmând esenţa lumii 

Au devenit eroii nostri...: 

Cine uită Aripa – şi 

Cine zboară ? 

Îmbrăţisez şi răul 

Care dacă nu ar mai curge 

mi-ar tăia din suflet atâtea gânduri... 

Îmbrăţişez până şi luna 

ce agale îmi sărută 

61

printre buze cuvântul... 

*** 

FINAL SPRE ALTĂ LUME 

Acum este timpul 

să mă joc pe ultima rază de soare: Soare! 

...doar cu irisul ochilor mei îl pot atinge 

sau cu buza să caut 

*** 

cuvântul blând, temător 

dintr-un unghi - fericit ciobit 

de o altă lume... 

ALEXANDRA NICULESCU, clasa a XII-a C, C. T. “Gh. Balş”- 


1.Calc în noianul amintirilor deşarte 

Le alung cu un condei ce-l rătăcesc în palme 

Scriind un vers,ducând un dor 

2.Ce suflet îmi bate în plină iarnă 

Măturand pragul plin de stele 

Ce visător mă întreabă-n murmuru-i tainic 

Dacă păsările au plecat? 

CALC NOIANUL 

*** 

SUFLET ŞI MACI CĂLCAŢI 

Împletesc agale luna 

Ce mi se-aşterne în plete 

Măturând - cu raze-n suflet - un curat izvor… 

De parcă îmi stârneşte-n amintire 

Un covor de maci călcat… 

*** 

RĂMÂI VEŞNIC CĂLĂTOR ÎN STELE 

3.Să nu priveşti adesea 

Rămâi veşnic călător în stele 

Întrebând în urmă călători 

O - mag târât şi scuturat de vreme! 

Ce dinioară îţi spicuiau poveşti 

Tu veşnic călător… 

Şi-ţi îndulceau auzul c-un răspuns 

*** 

BUDDHISM POETIC 

4. Să nu triumfi în tine marea mândrie 

Când lucrul cu pricina-l săvârşeşti 

Când ceilalţi îţi dovedesc că înalţi stele, 

Tu să priveşti drag muritor cu sfială 

Să nu te mânii nici cu gândul 

Gândind în taină un vers tăcut… 

*** 

DIANA BORTĂ, Nottingham/ANGLIA (absolventă a C.T. 

“Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA) 

Îţi simt mâinile 

Mângâindu-mi obrajii şi 

Buzele tale 

COSMOS SENZITIV 

Umede mă ating iar 

Soarele mă încălzeşte 

Pentru că tu …eşti 

62

Doar un vis 

* 

Închid ochii şi simt 

Răsuflarea ta şi 

Mirosul rămas pe 

Pernă - de când ai 

Plecat 

* 

Norii furtună anunţă şi 

Vântul copacii îndoaie iar 

Frunze fug în 

Vârtejuri şi stropii cei 

Reci mă ating şi 

Amintirile vin răscolind 

* 

Sunt flori în 

Copaci şi păsări pe 

Cer iar soarele mângâie 

Totul…se aud cântece 

În depărtări dar nu 

Pot părăsi locul ce 

În veci mi-a fost 

Dat 

* 

Pietrele-s reci şi 

Umed e totul iar norii 

Fug haotic pe cer 

Ce n-aş da să-mi arate 

Drumul spre tine 

* 

Te-ai întors să mă 

Tulburi – să-mi spulberi 

Visarea , să-mi mistui 

Speranţa dar pleacă în 

Zare căci viaţă aici 

Nu găseşti 

* 

Florile se-ndoaie 

Mângâiate de briza 

Căldurii dar 

Mormântul tot rece 

Şi umed rămâne iar 

Inima mea putregăindă 

Tot pe tine te cheamă 

*** 

„porni luceafărul...” 

AZI: 

DEBUTEAZĂ: 

MĂDĂLINA-ALINA PAVEL, clasa a IX-a G, C. T. „Gh. Balş”- 


fiecare clipă de care-ţi aminteşti 

îţi strigă – cam răguşit – că trăieşti 

nu ezita să-ţi reciteşti viaţa – capitol ori scenă 

altfel – din culise apare o hienă 

într-o undă a apei stă viaţa ta 

trăieşte-o – şi n-o mai striga 

...ori ştii să plângi – ori eşti fericit 

zâmbeşte – larg şi mereu: altfel devii mit 

o goană din cer te-a adus pe pământ 

FIECARE CLIPĂ DE CARE-ŢI AMINTEŞTI 

*** 

nu ştiu de-a fost om – nu ştiu de-a fost sfânt 

în viaţa asta nu ieşi mereu învingător 

dar îngerii cântă – abia apoi mor... 

în noapte cad lacrimi pe obraz de fată 

ea e aici – nu „a fost odată”! 

lumânare de pe masă aprinde perdeaua: 

pe-un cal de vis să pui – repede – şaua! 

...plângi? – atunci nu mai vorbi: 

aşteaptă până viaţa-n tine – din nou – s-o trezi! 

63

LOCURI 

speranţa – fluture înălbit de atâta zbor 

copilăria – loc de spart 

geamuri – loc de depozitat 

amintiri - şi 

*** 

iluzii 

adolescenţa – loc de ridicat munţii 

cu umărul cel drept 

REVIN: 

ELENA NICULESCU, absolventă a C.T. „Gh. Balş”- 

Adjud/ROMÂNIA, studentă la Fac. de Litere, a Univ. „Al.I..Cuza”-Iaşi 

CÂTE MINUNI 

Câte minuni poţi vedea în plin mai 

Picioarele îţi umblă şi nu te mai lasă 

Să-ţi urmezi un destin ce cu greu te apasă… 

Azi, plâng de fericire 

Că nu toţi îngerii m-au părăsit 

Nu m-a lăsat stejarul 

Din care depănam amintiri 

Şi nici fiinţa care l-a înfăptuit 

Scutur copacii de scoarţa lor veche 

GARA DE VEST 

E ora plecării. 

Şi-mi dă semnal 

Un om ce agale se îndreaptă 

Spre Gara de Vest… 

SE ÎNTORC POEŢII… 

Se întorc poeţii, 

Din zări necunoscute, 

Se întorc cu alaiuri de flori şi de vers, 

pentru domniţe cu voci necunoscute. 

Se întorc cu graiuri răpuse în taina 

Din cerescul imens îmbrăcat de un vers… 

*** 

Mi-e gândul departe 

Şi inima-mi nălucă 

Mi-alungă-n somn paşii 

Prin iarba înflorită şi deasă. 

Am totul aici 

Pămantul mi-e mamă 

Cerul mi-e tată 

Doar umbra departe mă duce 

*** 

*** 

*** 

*** 

E luna lui mai şi totuşi îmi doresc 

Să cânt mereu şi şoapte să-mpletesc… 

Şi-mi scriu un nume de care mă-ndrăgostesc 

Îmi rupe fulgerul mâna de foc - apoi mă împacă 

Şi-mi zice suav - că 

Totul a trecut… 

E doar un gând celest…: eu 

n-am de gând să mai trec! 

O mână îl separă de foşnetul-sunet 

Târziu iî noapte încep să gândesc 

Cum ar fi putut repeta şi azi gestul 

Pe care nu demult ca un zeu - îl 

Îngâna un trecător prin Gara de Vest… 

Spre un nicăieri 

Numai de mine ştiut… 

*** 

O! Tainice gânduri, 

Învrăjbite trăiri, 

Lacrimi şi plânsete 

Suspine şi împliniri… 

Adunaţi troiene 

Apoi şovăieli îndelungi, 

Vă îndepărtaţi de fluturi 

Voi glasuri adânci… 

O! Falnici drumeţi voi parcă haotici 

Măturaţi pămantul şi vă îndreptaţi 

Spre lumi neştiute - purtate de voi la panaş… 

64

MIHAELA MUŞAT, clasa a XI-a E, C.T. „Gh. Balş”, 


BRUME DE SUFLET 

locurile de veci sunt pline toate: 

oare 

nici moartea nu mă vrea? 

ploaia îmi spală lacrimile de pe faţă 

mă-ntind încet pe piatra rece 

mă rog – poate aşa viaţa-mi va trece 

*** 

mâinile îţi sunt pătate de trecut 

iar trupul ţi-e rece şi mut 

nimic din tine nu mai vrea să zboare 

nu spre mine – dar măcar spre soare... 

*** 

spune mereu adevărul – dar 

NU VREI SĂ ZBORI 

nu vrei să zbori 

tu ştii că nu se poate 

doar gândurile-ţi se lipesc de nori 

iar sufletul – noian de lumi străbate 

nu vrei să mă-nvingi mereu 


dar nu mai vrei speranţe pe cartelă 

şi zâmbete-n clepsidre încuiate 

nu vrei să mai plângi 


AZI E TRIST ŞI ARTISTUL 

azi e trist şi artistul 

şi-a pus sufletul în cui 

nici el nu vrea să ştie 

povestea lui 

nici lacrimi nu mai are 

le-a pus amanet 

se-ncuie în visare 

se-ncuie-n schelet 

sufletul în palme 

l-a dăruit mereu 

STRIGĂTE 

strigăte târzii ale 

sufletului de iarnă: 

stă încununat de clădiri 

şi mă cheamă 

strigătele se scurg 

*** 

*** 

*** 

trăieşte în aşa fel încât 

nimeni să nu te creadă 

*** 

mai scriu un vers cu lacrimi şi cerneală 

despre trecute sentimente dintr-un vis 

îmi închid inima cu veşnica sfială 

...parcă odinioară moartea mi-a promis... 

*** 

te caut în ploaie în vânt şi-n abis 

în tunet în viscol şi-n marea adâncă 

tu eşti peste tot iar sufletu-mi stins 

te cheamă să vii – să m-aşezi iar pe stâncă 

dar vrei să-ţi faci din lacrimi cer 

şi lună – din singurătate 

nu vrei nemurirea 


...măcar câte puţin din toate 

măcar să cari un vis în spate... 

*** 

m-am rătăcit în privirea unui om 

şi am pierdut cărarea spre-napoi 

e noapte – nu mai e loc de noi 

aici e bine să mori – peste ploi 

i s-au întors doar sudalme 

şi-un miros greu... 

n-a simţit foame – nici sete 

tot timpul „voi” – mai deloc „eu” 

...toamnele i-au trecut pe-ndelete 

cât despre ierni – îl cuprind mai mereu... 

azi artistul e trist 

nimeni nu-l vede-n cabină 

...du-te la dentist 

o coroană să-ţi pună... 

pe podeaua murdară 

de spaimă de vară 

şi bâlbâie un slut amurg 

dezbrăcată de privirile tale 

aştept să mor ferită de spini 

65

dar toţi îmi spun că-mi stă bine aşa-ntre crini... 

*** 

ELENA ŞERBAN, clasa a IX-a G, C.T. „Gh. Balş”- 


SFÂRŞITUL LUMII 

zi de 13 martie: 

soarele îşi încetează lucrul – intră în grevă de 

moarte 

luna stă cu capul în palme – umilită de soarte... 

satana e bosumflat: acum a aflat 

că adversarul i-a luat-o-nainte 

orişicât – nu se face! – unui drac preacuminte... 

ochiul înstelat – androginul 

toţi s-au scandalizat: prea-i grăbit 

celest muezinul... 

o cometă chiar s-a fript la frizură 

şi orbita de ochi şi-a lipit! 

...zi de 13 martie: prea-i de tot! - zi-i aşa 

şi aruncă – peste umăr – cu zgură! 

MĂDĂLINA DOBRE, clasa a IX-a G, C.T. „Gh. Balş”- 


NU EXISTĂ A DOUA ŞANSĂ 

toţi vrem să dăm timpul înapoi 

toţi mai vrem o şansă 

şansa de striga spre cer: „ce viaţă minunată!” 

toţi mai vrem să fim – din nou – copii 

pentru a ne juca de-a baba-oarba cu 

ceasurile – pentru a ne iubi – cântec cu cântec 

...ceasul vieţii s-a oprit – chiar mai repede decât 

*** 

LAMPAGIUL LUMII 

e timp de moarte – acum contează ce vezi la 

orizont 

în trecutul ce a fost trecut demult 

întâlneşti plimbându-se o inimă 

în pielea goală... 

...strigi: să se facă lumină!” – dar 

*** 

îl proiectase ceasornicarul: îţi aduci – acum – 

aminte 

ce n-a foat timp – ce n-a fost 

şansă - ce n-ai apucat să iubeşti mai mult decât 

un cântec 

...nu – nu există a doua şansă – cum nu există al 

doilea tren – către Ţara Minunilor... 

Lampagiul Lumii s-a culcat deja 

în iarba unei nopţi care nu mai ia foc: poate 

mâine – se va ocupa de becurile 

stricate azi 

*** 

OANA MÂZGĂ, clasa a IX-a G, C.T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

E PREA MULTĂ URĂ 

e prea multă ură – pe drumul şi 

la 

hanul vieţii: eu am venit aici să 

mă-ntâlnesc cu 

iubirea – c-un zâmbet şi cu o zână 

*** 

...voi veni aici altădată - când 

poate va fi mai puţină înghesuială de priviri 

înceţoşate – de glasuri răguşite şi – da – mult 

mult mai puţină ură... 

66

„voluptos joc cu icoane...” 

Aşa funcţionează 

F u n c ţ i o n e a z ă 

Duhul celui cu har spirit ce se agită 

Sporind din ceea ce dăruie 

Reînălţat din pierderi 

Speranţe fluturând împrimăvărare 

Iezi zburdînd pe netezite morminte 

Înnebunire care vânează energofagică 

Alungîndu-şi ţintele 

A nu ucide la izvoare 

Cel însetat 

Filogenezic îngenuncheat... 

În hiatusul sfânt- remotivant 

Al învinovăţirii de sine 

Semnificatul dintre animalul viu 

Şi trofeul decapitat ? 

Aşa funcţionează 

Verbul îmi doresc declinările 

îţi doresc vă doresc 

a iubi însă nu spre a lua-n stăpânire 

a iubi deoarece avem de asta nevoie 

mai mult decît a fi iubiţi 

mental individual 

mental colectiv 

info- genezic verbul 

a d e v e n i 

aşa vede clar ochiul compus al 

EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA 

SEMANTICĂ 

Oare gladiolele 

au ţâşnit 

din sângele 

gladiatorilor? 

*** 

MIC ORATORIU HOLISTIC INTERMINABIL 

inteligenţei ubicue 

/ poeţilor români 

Aşa funcţionează efectele 

credinţele arta estetica Fiindul 

între cutia pandorei 

şi cutia neagră 

a memoriei : 

c i r c u l a r e 

II 

Aşa funcţionezi, tu al meu suflet 

Desculţ prin grădina raiului 

Al limbii române din colinde 

Accelerator duios de fluturi 

Zefir şi meandre-cascade şi 

Lanuri de in în delirul tahionilor ! 

III 

Ies în calea mea, cu mine mă-ntâlnesc 

Transfigurat revenind din cunoaşteri 

Nu am orbit de muzici splendori suferinţe 

Mai tăios diafanul şi sunetul râzînd al 

Poliedricei metamorfoze ! 

Înfruptaţi-vă: aorta-mi pulsează 

Pe colaterale râul şi ramul 

Îşi refac structurile 

Cum alunecatele nimburi 

Sfinte ce-şi renasc bucuroasele sfere! 

67

IV 

Celor ce nu li s-au dat 

Au luat. 

Celor ce nu au păstrat 

Prădat le-a fost. 

Efect răzbună 

Erorile. 

Precum în popoare 

Aşa şi în celesta lucrare. 

V 

Aruncat peste bord la timp 

De cei pe care i-ai plăsmuit 

Olaltă cu jerbele şi tânguirile 

Sărbătorit negru în absenţă 

Între efectul doppler şi efectul fluture 

Între smochinul ucigaş 

Şi scânteile lui iov 

Între cain şi abel 

Atâtea aiurând numărate glife şi umbre 

Nouri- roiuri care vin care pleacă, 

Dintotdeauna-n Memorie, sumbre 

Voi, neclaruri de stare opacă? 

Felurimea de nume, cuvinte ghimpate 

Cuvinte cu spini înflorind, entropii, 

Dar cine am fost şi-ncotro fi-vor toate 

Nimeni vreodată, nicicând, nu va şti 

Ne muriră străbunii-n pulsaţia viului 

A te naşte-a muri, a visa, a mai fi ? 

Cine-au fost, daca-au fost din Genunea 

Pustiului 

Înstelării etern energiilor, mii ? 

A mirare ni-s Gândul şi-n lume Trezirea 

Şi-a Fiinţei de sus şi din jos, devenind 

Spune tu, ochi al Timpului, compozit, nemurirea 

Cine-n mine sămânţa-o ascunse, Ideea Fiind ? 

Ci a cui suferinţa de-a Fi devenind ? 

De demult îndeaproape, departele, starea 

Ce din Logos străpuns ne surprinde mereu 

A da nume cunoaşterii şi etern – reciclarea 

Energiilor, foamei de Sine, eheu ! 

Plăsmuind hieraticul, orb dumnezeu, 

Sacerdoţii, şamanii, svanaţii şi Geniul 

Ce migrează-n Văzut, spiralat Curcubeu, 

Azimutul pierdut, dumnezeul ? 

Şi iosif şi fraţii săi 

Şi între alte o mie de paradigme 

: mi-ai lăsat dreptul 

Nume să dau 

Felurimilor Tale. 

VI. 

Ca să mă întîlnesc cu Ea 

- Călugăriţa- 

În capcana celestă 

Orgasmul. 

Să se adeverească incestul 

Virgo- Sophia. 

Mutaţia. 

În hiatusul sfânt- remotivant 

Al învinovăţirii de sine 

Semnificatul dintre animalul viu 

Şi trofeul decapitat ? 

*** 

NEVERMORE 

Canibalica-n spaime ubicuitate 

Al Materiei haeker a spart prin Hazard 

Codul sieşi ascuns? Vinovate 

Goliciunile-n toate ce nasc şi mai ard ? 

Chiar Acum, în aceste cuvinte un Straniu 

Ce prin Verbe-l întreb şi răspunsul ucide ? 

Vindecînd utopiile melodiază oglinde 

Nihil sine prin regnuri divinu-l divide 

Ameţeala cuprinderii-n braţe ne-atinge 

Am mai fost vreodată şi nu ne-amintim ? 

Aramaica-n floare sanscrita o ninge 

Peste culmile Mitului să ştim că nu ştim ? 

Dacă-a fost undeva Începutul a toate 

Un sfârşit s-ar deduce, a toate, mereu, 

Dumnezeu dumnezeu dumnezeu 

Suma Zero din Unul se zbate... 

Semnătura-i sămânţa din genom zburat 

A Numirii din oarba lumină ce naşte 

Nihil nihil Pulsaţie, fractalic sabat 

Al Aumbrelor ? Curcubeul curbat 

Nicăieriul-oriundele, a Te cunoaşte ? 

Chiar acum am murit împreună, dual, 

În capcana Orgasmului ce se repetă 

A iubi e cunoaştere, valul din val 

În răbdarea de-a fi, a mai fi, cea ascetă? 

68

Ori cea sieşi minţită,-n Graal ? 

Aur amar, de duh străbun, divin 

Al deveniriilor ce-au fost şi vin 

Tu, suflet iubitor de sacru chin 

Renaşti ca să revii lumesc virgin 

Prin înfloriri şi viscoliri, pelin, 

De sine-al vindecărilor. Amin. 

Uimirii, al multiplei unităţi 

Trăind să mori, murind spre alte vieţi, 

Reumpli de misterul din poeţi 

Inexprimate de profan peceţi? 

*** 

POESEU DE NOUL AN 

*** 

lui Adrian Botez 

Nevermore, pe vârful catargului, chin 

Între timpuri ce-au fost, care vin... 

Naos în Chaos, chivot viu purtat 

Al Verbului de sine revelat 

La nunţile cunoaşterii, prin Sfat. 

El, Întuneric născător, Bărbat, 

Ea, Fiica lui, Sophia, timp muşcat 

Spre a rodi, din zeu efeminat? 

Gând ce revii ca să mă-nalţi din moarte 

Etern DinNoul Fiinţei ne desparte. 

SCRISORI ADRIANICE-ARIADNICE: ECUAŢIA OARBĂ 

La ce bun frate carne- de- tun/ Blajinul duh de smerenie/ În faţa şi-n spatele şi pe/ flancurile/ Istoriei rachetele 

tancurile/ Prin asta complice sado-masochistă/Prin prea- răbdarea culturnico- tristă/ -n globalul exod repetat ca 

bejenie... 

…da, Senior Adriene. ce este sub ochii noştri nu se vede fiind prea aproape şi impregnîndu-ne...Iar ceea ce e 

Asupra ochilor noştri devine departe şi delirează, ca să spunem aşa...Ca să se adeverească...Minciuna. 

*** 

O EVOCARE: 

VALENTIN TAŞCU 

Frumos îi stă tinereţii ascunsă să stea, 

Astfel îi şade mai bine, decât goală, 

Dezvelită să fie. Pentru că 

Tocmai ea are ce să ascundă, fiind 

Că nimeni n-ar trebui s-o ştie 

Cât poate de adevărată să fie. Şi de ce 

Anume se ştie, când nicicând 

Nu se poate afla, cu adevărat, 

Cât e de limpede şi clară 

Chiar în nevrednica ei frumuseţe 

Se dezbracă cei tineri mult prea uşor 

Atâta timp cât ar trebui 

1944-2006 

GOLICIUNEA 

Ascunşi în ei să se afle 

Şi să se regăsească ei înspre ei. 

Fiind că totuşi aşa este să fie, 

Să-şi arunce hainele şi tot 

Ce e greu peste ei, atunci, 

Bine ar fi, vai, cu totul bine r fi 

Să nu arunce şi carnea, şi geana, 

Şi părul superb, să nu rămână adică 

Mai goi decât moartea, 

Pe oasele lor încă vii şi proaspăt 

iubite. 

69

ATÂTA VREME cât ai puterea să ştii 

Că este o limită în toate, 

O nedreaptă măsură.Cât timp 

Vezi înainte şi dincolo de prag, 

Tot ce îţi spui şi ce gândeşti e minciună. 

Cât nu te temi şi nu înspăimântă 

Nimic din ce ar fi cumplit să fie, 

Eşti ca tânărul care înfruntă moartea, 

Convins fiind că el, chiar el 

*** 

PRAGUL 

Nu are cum să moară şi atunci 

Sfidează veşnicia. 

Cât nu începi să uiţi pe unde eşti 

Şi nici nu-ţi faci iluzii că te afli 

În altă parte decât adesea ţi se pare 

E foarte, FOARTE BINE 

Şi poţi să-ţi zici că nu e 

PREA TÂRZIU, 

Deşi târziul vine...VINE ! 

VALENTIN TAŞCU s-a născut la 23 ianuarie 1944, la Petroşani. 

A fost licenţiat în Litere la Cluj, Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ 

Sextil Puşcariu” ( din 1967) şi director general al Casei de Editură „ Atlas- Clusium” ( din 1989). Volume 

publicate ( selectiv) : Incidenţe, Al. Cristea- dincolo de alb şi negru, Presa literară din Transilvania, Dicoace şi 

dincolo de „F”; Poezia poeziei de azi, Dimineaţa amurgului( poeme) . Antologie bilingvă româno-spaniolă, 

trilogia lirică: Şcoala morţii, Elogiul tinereţii, Defăimarea bătrâneţii”, alte studii şi monografii. 

P.S. Mi-a fost dat să ne cunoaştem demult, la Deva prin poezie, şi cântec, el fiind şi un as al acordului 

spaniol,- eu îl însoţeam prin cel esenian...Am umblat pe Strei şi la Cetăţile Devei şi Corvinilor, iar altădată, la 

Cluj, la Belvedere şi boema Arizona. Beam şi mâncam poezie şi cântec şi am avut norocul de a nu iubi aceeaşi 

femeie, cum se mai întâmplă. 

În 2001, ne-am reîntâlnit, uimiţi şi nu prea, de schimbările noastre la chip,; să dialogăm ca „ decând lumea”, 

în golful Lacului Cinciş, cu cinci ani înainte de moartea sa prea grăbită. Cărţile sale de poezie sunt ceea ce 

numea „ ciclul invers”, nimic mai semnificativ. 

„Nu credeam să-nvăţ a muri, vreodată „...Era cheia ultimelor două volume, era deja premoniţa sa, 

îndoliata enteleheia, amintindu-ne de Cezar Ivănescu. Valentin Taşcu nu a fost trubadurul, ci Poetul ce crede că „ 

moartea e o ruşine, bătrîneţea o insultă iar tinereţea, vai, este o mare tristeţe, pentru că se pierde prea 

curând”...Cine poate întrei aşa durata umanului, dacă nu Fiinţa? 

Ne-am vorbit, ne-am confesat, ne-am ascultat poeme şi am schimbat cărţi. Sper ca timpul să aibă răbdarea 

cu mine, ca să îl evoc altfel decât prin aceste lapidare fraze, şi în acalmia detaşării de starea atunci tremurând 

între noi, cu presimţirile lui, la regăsirea „Odei în metru antic”...Şi că dincolo de tinereţe şi bătrâneţe, a suit 

dezgreunat drumul în Kogaion. Dacă nu cumva i s-a schimbat NUMELE.(EUGEN EVU, ianuarie 2012). 

*** 

70

GEORGE ANCA, Bucureşti/ROMÂNIA –Delhi/INDIA 

GYR LA HUMOR 

Păi scrie ceva, nu numai greşelile. Plata - să nu te-mbeţi. Fata s-a visat la un examen în trenul de Miercurea Ciuc 

– ce bine e să te trezeşti şi să vezi munţi. 

Hermeneutică prin translatologie augurală a sventelor scripturi în limba noastră românească, fără carte, fără 

dascăli şi învăţătură. Traducere recreativă a mai multor surse într-o limbă ţintă născândă. Scriind şi tâlcuind. 

Învăţătura este puntea dintre divinitate şi om, al cărei sistem este evanghelia, învăţător Cristos, duminică de 

duminică, generaţie de generaţie. Omul – fiinţă semiotic-divină, în întreită cădere de la chemarea-margineasăvârşita 

(nu ştie sau nu înţelege sau nu face lucrurile cele de treabă) – acest om este reînvăţat calea care duce 

acolo. Cum se trăieşte în biblie, aşa şi în Moldova. Îl vizualizăm pe Varlaam mai de grabă vital între Dumnezeu 

şi Cezar moldovenizaţi. 

Când deschid caietul... fuge. - Ţine-l, nu-i da bere. - Aplauze furtunoase. - Ce sunt ăştia de aici din faţă? Preoţi? - 

Cu violenţă să luăm aminte. Nu cunoaşte, e preost. - Crezi că pot să plec puţin? - Mai stai, nu pleca. - Şi tu? 

Când? - Omu' nu mai ştie nicicând. Partir c'est mourir un peu. Cred că Pandele se uită şi nu te vede. 

Fie-mea, cu portativul ei de şase (întâmplător surplus?) a plecat la Dallas. Şi programul meu ar fi fost over. 

Treaty on Education, necelebrat în Anglia. Mai toată ziua în palatul de vitralii-vitriol. Aventură brusc 

incomunicabilă. Brusc, mă apucasem de gotică şi Wulfila. Voi aniversa singur pe Locke. Salutat Anania, de 

lângă Plămădeală. Strempel, dacă nevasta mea e tot olteancă şi dacă Nana s-a născut în India. 

* 

Acomodando (ilizibil, din cauză de verso). Copaci marcaţi de pădurarul soartă. Nu mai scrii, bei şi dormi, înainte 

scriai şi noaptea, eu lucrez şi când dorm, caietele astea dau pe roman trăit în somn şi beţie – n-o fi potcă într-o 

lotcă la o votcă -, ieri Davies, azi Kemp, câte trei ore englezeşti, auzi, bă, da' bani de prezervativ ai, pune-mi tu la 

cravată, fuţi pe mâncare, te cunosc eu, poate n-oi scrie şi vreun vers, dragi agonii şi teiul o să-mi înflorească de 

nu mă mai dezlipesc de-ale lui. Vreau să merg la Paris, îmi trebuie un congres. Rămăsesem nemţoaicelor. 

Parcă voi, parcă noi, parcă fiecare, tot o crimă, fărâmă, oricare, întreg – toţi şi nici unul, pe închipuluială, intrăriieşiri 

din roluri - o fi criza: ieri, că nu aduc mai mulţi bani, nu mă zdrobesc, nu dau meditaţii, şi găsise pe seară, 

care şi nea Romică, da', să-i dea, să-i cumpăr eu volum, n-o să-i, dacă e pe-aşa, dar el intră în academie – nu mă 

sunase după Târg, să nu-l fi dărâmat euforia, că să-l sun, aseară, după – Pusi-Gyr – că s-o scurtez, regizoarea şi 

ea, de unde aveţi câinele, măcar şi motanul, himalaian, ţipă Jane papagalul, autotibetanul, simte el furie – poa' să 

iasă rău de tot, eu neavând încotro, sub picuri şi cicuri, îţi dădusem şi ziare, şi un Iancu, m-oţi fi şantajând cu 

mâncare, necârpire, rar spălare. 

S-ar mai găsi al cucului, nu-l aud cu anii, câinii latră, mă culc iar devreme, găinilor. Nu mă-njura de canceru' 

mamei. Îţi zboară inima în flori de tei, cine nu e furios, dacă e pe aşa, profeţia fecioarei exact către papă şi Nasa 

potcovind asteroizi şi dă-i şi trage-i: de-aia roiu' oriîncotro, fără ecou, pe verticală, chiar weekend-ul ăsta spre 

Ierusalim – în Mexico. Am caietul alb pentru Ierusalim-Mexic. S-ar fi sfârşit săptămâna cu de două ori englezi, 

două nemţoaice şi ai noştri, doar că mâine, un Haret, luni - un Gyr. Lui nea Romică i s-a urcat academia la nas, 

cum îi şi şade bine, îl mai lasă, pe italiană (şi-a redactat-tradus logica mitului post '80 în limba asta). 

Haret linşat de comunişti. Înghesuială maximă. Scornea în picioare. Victoriţa mi-a sculat vecina, de ţineau 

amândouă tavanul. Un Rasputin, doi Rasputin, n-am mai avut parte de vin, din beţie în peţie. Fuge ţugul şi cu noi 

de pe lume în gunoi. Israel, ţară euro, nu şi Dida. Chinina cu India. 

* 

Profesoara nouă înghiţise copilul, au purtat-o şi pe străzi. Până l-am găsit din întâmplare pe Nejan, uite-o, am 

surprins-o, hai la poliţie. Ne-am învârtit şi pe la apartamentele lor, le vedeam vorbind. Nejan a şi rămas printr-un 

loc, după o maşină. Iar am peregrinat. Într-un timp, o vârâsem într-o cutie de chibrituri de bucătărie, gemuse o 

vreme, apoi parcă adormise. Mă temeam că se şi sufocase. N-aveam nici timp, nici curaj să verific, era şi pe 

lung, ca un corn. 

Nu mi-era foame. Mai făcusem cercuri. Înapoi la invitate cu poliţie, singur puteau să nu mă creadă c-am văzut-o. 

Amicul lui Nejan chiar mi-ar fi zis s-o las moartă. Cu el ne-am mai fi explicat. Mă încurcasem şi între maşini 

care vruseseră să mi-o răpească. Am intrat singur. Am auzit-o chiţcăind. Slavă Domnului, trăia. Care i-o fi fost 

71

crima, care-oi fi fost eu. Se liniştise şi de frică şi de compresare. Siluetele de euro rămăseseră în cartierele 

centrale, migraţii simbolice din coclaurii vestului în miezuri de capitale din est: periferii de departe pe buricul 

târgului. 

Fiecare-şi are canibalismul lui, de mic până târziu, postum, strigoi. Ciorbă, friptură. Cea mai dulce. Întreabă 

lumea de ce e. Cei întorşi fără veste din război erau duşi într-un beci şi li se înfingea un par pe gură până în 

stomac. Astfel, o sfială la intrarea în restaurante. Plus scumpetea şi caducitatea foamei. Revin moşierii şi vă 

înghit. Ce nu se mănâncă în post. O bomboană de om. Sweatheart e altă mâncare de peşte. L-am gustat pe 

Vetala, după Dracula. Conserve umane în gheţuri şi oceane. Pământul te mănâncă cu viermii lui Cozmâncă. 

Frumuseţea celor mâncaţi, a creierilor de copil baudelairieni, a predispuşilor la devorare întrucât purifică 

purgativ supravieţuitorii, îi întreţine. Ori autorenaşte frumuseţea aceea. Mitologia cărnii dulci de om prin basme, 

cu eros şi argot ţigan – mânca-te-aş, mânca-ţi-aş, mânca-mi-ai. Parabola familiei cu 22 de membri by Milarepa, 

potrivire de număr cu familia mâncătoare a canibalismului dictatorial. Vegetarienii se feresc de orice carne, 

evitând-o pe cea de om. Cenuşa de om pusă în mâncare înnebuneşte pe cel ce o consumă. Întors din Bihar, 

profesorul Kashyap îmi spunea că, după lăsarea întunericului, nu e bine să umbli pe stradă prin oraşele acelui 

stat, deoarece poţi fi prins şi mâncat. Dacă-l jenează, pentru ţara lui, asemenea fenomene? Deloc, trebuie decât să 

te fereşti. 

* 

Gyr. Labele şi zborul mă sfâşie... ne-ngrozim de zări... cad în humă... străpuns de lame... cuvintele ca lupii-mi 

dau ocoluri / sau se reped şi-mi rup fâşii din carne... muşcând turbat cătuşa 

Stârnindu-mi foamea ca să-mi frângi puterea 

din trupul tău îmi faci ospăţ de noapte 

şi-mi dai, Dalilla, piersicile coapte, 

căpşunile-aromind ca îmbiere, 

şi rodia şi zmeura din şoapte 

şi fagurii adânci ca mângâierea, 

şi de mă-mbeţi cu părul tău ca mierea 

ţi-aşterni ofrandă umerii de lapte. 

OSPĂŢ 

de Radu Gyr 

* 

Şi fiecare gest ţi-e un ciorchine 

şi pântecul o azimă fierbinte... 

Ca două albe candele senine 

ard sânii tăi la cina mea flămândă, 

iar între coapse – amfore sabine - 

pocalul ce-n vin sacru mă scufundă. 

Ce mai plouase. Se înfiinţaseră însă la vreo două sute. I-am lăsat, în picioare, pe scări, disimetrici, transportaţi, 

cerşind cuvânt. Ăsta e programul, replicam - excepţii, Pan Vizirescu, Mircea Nicolau. Academicianul era cu 

Pitagora în cavernă. Să revenim la Gyr, dom' profesor. Careva de pe scară îl declara geniu cu argumentele 

claustrării. Şedinţă de cuib? Câtă securitate. Schimbat sexul. Nepotul şi-a reprezentat mama spre a vorbi de 

bunic. Psihos. Sunt cel mai îndreptăţit să vorbesc, i-am fost coleg de liceu, de facultate, de Gândirea, de puşcărie. 

Soka-Sloka (Valmiki), din durere rugăciune (Gyr). Homer al închisorilor. Printre ploi, peste secrete, ninsoarea 

plopilor cu tunet, parnasieni, legionari, deţinuţi, a nu uita ziua, nici poetul 

„plopi Radule broşaţi de fulgere cu vânt 

fulgi bradule scheletele duh sfânt 

furtuna matinală nopţii nu-i încape 

în câte puşcării şi-acum în câte ape 

palori mărite cerurilor nouri-prouri 

rerecitat verset ecouri prin cavouri 

razna Wulfila dus iubirii trudă 

la el aevea cearta cu vreo paparudă” 

* 

Nana m-a însoţit azi în loc de ieri. Pe la opt-ozon. Să telefoneze-n secuime. De şi-a şi xeroxat Indii, pân-a intrat 

Inge. De m-a pozat cu ziarul, mai apoi între coloane, jos. Măcar putuse vorbi cu Kleininger, l-am scos din 

şedinţă. Doi gestionari tineri în audienţă, apoi la sousdirectrice (qui veut que le directeur soit sousdirecteur de la 

sousdirectrice). Până la armată, e general. Ce grad o mai fi având Miller. Ar vrea să scrie (el). I-am făcut 

conferinţa. Aluzie la India – inventată de el, stingerea ameninţării iraniene. 

Malta, oficiul vienez al ONU. Presa adevărată tăcuse. Poliţia secretă reintră în ancheta Gyr. Poezia ne adunase, 

nu politica. Plata şi-a făcut porţia de patru ţigări şi pe celelalte le-a rupt, se gândea numai la ele, are ameţeli. 

Tuşise toată noaptea. Ieri ai băut cu ăla şi pe urmă ţi-ai mai luat un kil de vin, da' la mine nu te-ai gândit să-mi iei 

72

o ţigară. Plecam la paşapoarte când urca Puşi, am luat o bere – n-aveam alţi eminescologi pe-aproape, o oră pe 

15 ianuarie, tvr 2. Talio esto. Ce numea ea vin îţi strică, spre deosebire de bere, somnul. Plumb de primăvară. 

Sleirea dinspre cicncizeci de ani şi Marele Cântec. 

Enric n-a văzut masca lui Eminescu. O discutăm şi pentru Francoise. Eduard: je suis grand, j'ai trois ans et demi. 

Pe lângă motan, câine, papagal, îl intereaseră măturile cu vrăjitoarele aferente. Intrasem la Carul cu bere, il 

salutasem pe Chinschi şi alt pictor. Că nu mă luase berea, el tot cu bere la volan, până la poliţie de şi-a scos 

cartea de identitate pe trei luni, până-n 21 august, că la noi se lucrează încă de Sfinţii Constantin şi Elena, şi tot 

avem cel mai scurt timp de muncă din lume, cu sâmbetele astea. Se zburlise că i-au luat la Pescăruş 16 000 

pentru nişte mici. La Car a scăpat cu 10 000. Şi la Arhive, i-am cerut lui Adamache ce are pe India, că Eminescu 

are foarte puţin. Îl şi chemase un secretar de stat, cred şi eu. Se spuneau şi se traduceau bancuri. Eu mă mai 

jucam şi cu copilul, mai ales după ce-am mărşăluit la bibliotecă să-şi facă treburile. Maşina Renault, tip recent, îi 

plăcuse şi lui Andrei şi lui Fredy. 

N-am mai felicitat pe nimeni, mi-am amintit târziu, cât că pe la unu din noapte a sunat telefonul, am ridicat, nicio 

voce, pauză, a închis. Plouă în mai, se face mălai. Tărâţa încinsă – ce să-ţi tot aminteşti nimicnicia. Paler 

compară vacile sacre indiene cu marii corupţi de la noi, încât poate şi el să intre în vreo dizgraţie hindusă, între 

Ayodhia şi Ludhiana. 

Măcar joi îmi ridicasem paşaportul şi Ţolea venise cu mine după o revistă pentru nevastă-sa. Că e Mircea 

Petrescu ministrul informaţiilor (mă căutase, nu demult). Dan-Radu Vlad, că să dau berea pierdută la pariu. Neam 

dus la terasa Catalin, 2-3 ore. Nea Mircea Nicolau vorbise şi la Radio de Gyr. Stătuseră timişorenii şi gazdele 

până spre dimineaţă. Se pregăteau de Craiova. Lui nea Mircea i se păruse c-au plecat fără el. A luat taxiul până la 

gară şi trenul de Craiova. Ei au sunat-o pe nevastă-sa: e spre voi, a răspuns. Au întrebat la poliţie de accidente 

(că de arestat, acum n-ar mai face-o). Se pregăteau să meargă la morgă, când a sunat telefonul, din Craiova, era 

nea Mircea, aşa că nici Bucescu, nici Dan n-au mai ajuns. Culman filmează tot, au casete. 

De la bere am venit pe la 6 pm şi am dormit euforic până a doua zi, nesupărând pe nimeni, poate ţinându-mă şi 

pentru ambiguităţi de vineri, pe sărbătoare necomunicată. Neamţul era bronzat, tradusese pe şantier. Venise, 

aparent, să-şi ia la revedere. Auzise că-l schimbasem din şefie. Din Munchen la Hanovra, unde-şi are părinţii, 

sunt 600 km, 2 ore şi ceva. Oarecare presiune a securităţii, prin noi şi vechi puşi să rupă oasele inspiraţiei. 

Pe săptămâna asta, întrebat ieri dacă mai scriu poezie. După ce fusesem chestionat o zi-două despre Gyr. Perfect 

sincronizaţi pe două-trei versuri din ştim noi cine. Abia acum mi-am dat seama, şi mi-oi auzi: Gura Humorului 

chemată la telefon de Fundul Moldovei – dă-mi, dragă, mai repede Gura, că Fundul nu mai are răbdare. Adică de 

ce să se fi îngândurat el Marcel la numele meu, poate cu Edith (ştiu cultul dumneavoastră pentru oamenii în 

vârstă: aţi văzut ce-a ieşit?). Transliteram Cernăuţii. Plata a înghiţit zeci de sefeuri de dorul tutunului, păi eu cum 

beau. 

Uberwindung der Metaphysik (Rudolf Karnap). Babig. Fiinţa fiindului. În limbile latină şi în germană s-au 

introdus formele ens/fiind/seiend anume pentru uzul metafizicienilor. Arta este un mijloc de expresie adecvat 

pentru sentimentul vieţii, iar metafizica - unul neadecvat (p.106/glicemia mea de azi, 30 decembrie 2011). 

Fata şi-a pus vin cu apă. Alegerea lui Boboc, şah la heideggerieni? Mi-o fi convenit gyrarea poeziei pe cadavrul 

degonflat al metafizicii. Dumnezeu să ne defalsifice. Fata-mi ceruse un scenariu pentru filmele lor de an. I-am 

zis de piesele ei. Lili Hahami, la telefon – Ierusalim întâi, apoi Roma. Sălaş Dharamshala. Păzea, challenge day. 

Plata, că vrea să pierdem. O trezii şi pe Gabi. Tot câştigă toată lumea. Poate aducem, pe fugă, apă de la izvorul 

Eminescu. 

Ce faci, dom'le, te-ai îmbrăcat de la 6. Ne-aşteaptă Mariana la 7, până luăm prăjitura, dacă o fi deschis, sau 

florile (când ţi-am zis aseară coafeză, ai făcut o figură în regie proprie. De două ori mi-ai găsit legitimaţia de 

serviciu - agenda mi-o recuperasei de la un zidar -, o dată la consulatul rus, a doua acum la ambasada Israelului – 

ce-oi mai pierde în Mexic?) 

Povestiri din Ierusalim pe terasa Cătălin, cu poze securiste. Am pierdut acte înlocuibile. La o adică, abonamentul 

lunar de troleu făcea două beri (zilnice?), iar permisul de policlinică îl reduplic. Grele frunzişuri de verde şi apă 

în ţipătul papagalului noaptea. Regie matinală, Muşata pe Muşatin. Rathi m-a luat automatic în Renault, la 

Ribeiro – vine delegaţie parlamentară din India; eventual, inaugurarea formală a SCRI – invitaţie la noul 

restaurant Tandoori. Aurelian Pavelescu îmi aduce o invitaţie de la COŞ. 

Mai 1993 

*** 

mirarea mării 

mirarea mării leandru palmier corăbii praf ales de munţii mai adevăraţi ca pustiul 

73

plăcerea sinucigaşă a pietrelor încolibate 

cochilii nu şi nici meduze în Marea Moartă 

arde leandre nu te arde paralondră ipohondră 

ce ape ne-ar acoperi nimicnicia iar soare 

cum de nu mi-a venit Ravindra în mintea mării 

mâncarea la ore fixe a sclavilor samsara păsări 

destin ţeasta zburându-ţi în locul văzduhului 

Coboară iar din ceruri de lumină 

Bătrânul drag, iubitul Moș Crăciun, 

Cel așteptat de către toți să vină 

Cu daruri multe-n noaptea de Ajun. 

E noaptea-n care timpul nu mai zboară 

Și-n taină visele se împlinesc, 

Iar Moșul blând, pentru a câta oară?, 

Îi bucură pe cei care-l iubesc. 

E mesagerul Nașterii Preasfinte 

Și blând trimis al Pruncului Iisus, 

Să ne aducă-n inimă și-n minte 

*** 

CAMELIA CIOBOTARU 

MAGICA NOAPTE 

Îşi aşează magia 

degetelor 

peste tăcerea magică a clapelor 

pianului. 

Un ocean agitat, 

învolburat de degete. 

*** 

tu vorbeşti eu gândesc nu te înţeleg nu mă auzi 

coma com guma gom maelstrom mantra om 

mâine pomâine pe drumurile fără întoarcere 

pururea bine cu marea ce se trece pustiurilor 

ieslea continuată mormânt pelerinat în cruce 

prana mării în pielea udă a lui Arhimede 

1996 

Iubirea Sfântă-a Domnului de sus. 

Copii, părinți, bunici, fără de număr, 

Își pregătesc colindele de zor 

Și-așteaptă tainic, umăr lângă umăr, 

Să îl surprindă coborând în zbor. 

De-l văd sau nu... ce importanță are? 

Minunea iară pe toți i-a cuprins! 

Iubirea Sfântă, făr-asemănare, 

Încă o dată inimi a deschis! 

PAUL SPIRESCU, Adjud/ROMÂNIA 

CONCERT PENTRU PIAN ŞI TĂCERE 

*** 

RAISA BOIANGIU, Hunedoara/ROMÂNIA 

Lui Sviatoslav Richter 

Degete albe pentru clapele albe, 

degete negre pentru clapele negre. 

Doar pianul tace şi tace: 

o tăcere magică 

de dinaintea Facerii în zgomot 

a Lumii! 

74

DINTOTDEAUNA AM SCRIS : 

mai întâi pe nisipul 

de pe malul Nistrului, 

cu degetele făcute evantai, 

apoi trecând Prutul 

pe podul de la Ungheni, 

privind undele râului separator, 

râu nu al indiferenţei, 

râu prin care vedeam 

lumea de dincolo şi de dincoace, 

unindu-se în ochii mei 

şi apoi pe tăbliţe la Chişinău, 

alergând în sănii şugubeţe, 

chiuind la vale pe patine 

şi...căutând la pianul 

rămas acolo 

şi apoi în Bucureşti , în colind 

pe străzile întortocheate 

şi în azilul de măicuţe-mama şi eu- 

orfane de taţi dispăruţi în spaţii 

îngheţate. 

Şi cu dorul amorţit de aşteptare 

şi azi şi azi 

şi scrisul pavăză neuitării 

şi scrisul nimicire că mai sunt 

şi scrisul buricul pământului 

de care mă ţin să nu pic în hăuri 

de cutremure , de tornade , de poluări. 

Cimitirele-amfore din care culeg viaţă 

ca să pot scrie în numele vostru 

-străbuni ai mei- 

Şi eu cu voi 

curând. 

Nu pot să te pierd pe tine 

din mine plai străbun , 

bun de pus pe rană. 

Sunt hămesită de foame după tine. 

Mi-e dor-durut 

copilărie cu plai pierdut. 

Nu vreau să te pierd, 

Copilărie. 

Zâmbet aveam cu soarele ce mă sărută în zori. 

Gând aveam cu mâna ce mă sfătuia, 

zburând pe-o mătură vrăjită. 

Vorbe ale vecinilor care mă strigau-aveam: 

-Vino,vino să te joci 

cu Valea, cu Igor , cu Alexandra , hai! 

Spaţiu cât plaiul şi deal şi prăpăstii aveam- 

şi cerul locului cu tunete de dincolo de Nistru 

aveam. 

Şi războiul: întâi pe-o pânză cu imagini, 

*** 

NU POT SĂ TE PIERD 

PE TINE DIN MINE- 

COPILĂRIE. 

(În catedrala neamului) 

Gând şi făptuire într-un gând 

şi miruire a simţirii 

în cânt sfânt şi coroane de aur 

şi porţi deschise înspre ceruri- 

albastrul adânc- etern- 

-surprinsă plutire 

şi îmbrăţişările prelaţilor 

cu aplecări şi înspre mâinile sfinţite 

şi sunete purificate rugi, 

resfirându-se în nesfârşire... 

şi tu- acolo-cu Mihai Viteazul 

cel ce-a ctitorit dintru început Catedrale 

şi cu Ferdinand şi Regina Maria, 

imaginea lor descoperită după ani de zile, 

după trădări, după batjocură, o nouă faţă. 

Se poate şterge obrazul nostru mânjit? 

azi un strigăt-arvună ân cer- 

Vom fi suflu cutremurat: 

suntem cei de-atunci de când istoria 

ne-a adus împreună 

în glasul unirii, 

în cântec şi-n credinţa noastră 

de localnici în cer. 

Fi-vom de-a pururi 

pe pământul nost 

(Dar unde-i Basarabia 

de-atunci?) 

apoi cu bombe şi pe urmă cu morţi-bunicii mei- 

şi tata , deportatul şi câte altele aveam. 

Morminte n-am şi nici acolo nu-s. 

Neamul împrăştiat , vânturat. 

Cai bolunzi nechezând. 

Nu-s amazoana să mă pot salva. 

Mă ţin cu inima , cu muşchii , cu vremea din 

mine. 

Nu vreau să te pierd copilărie. 

Şi mi-e dor de tot ce-a fost. 

Nopţi cu neguri căzute în gânduri. 

Rănile din dragoste cu dor sunt balsam? 

E rană vitregită rezistând. 

Depărtare , nostalgie , nu fugi de mine , 

copilărie. 

În suflet eşti dor-doruţ 

-pe podul de la Rădăuţi al lui 

Grigore Vieru. 

75

*** 

Secvenţa I 

Lumea mea e o lume pipăibilă 

cu privirea , cu buricele degetelor , 

cu pieptul doritor , cu picioarele 

mărşăluind pe mapamond , 

colea , în parcul de vis a vis. 

Pipăi conturul ochilor şi fruntea 

şi nasul îl încercuiesc şi buzele palid arcuite. 

Oglinda mă pipăie şi ea . 

-Tu , dragă , ai început să m-arăţi cu şanţuri. 

Tu ştii să minţi? 

Pipăi obrazul , îl ciupesc , mă joc cu el. 

Oasele mele nu ştiu ce fac , muşchişorii cam 

dispar , unde se duc? 

Dar sângele îl pot pipăi? Îl simt cum 

tresare în corp : inimă de putregăi , precum 

al unui plop din apropiere , pe care-l pipăi 

cu braţele – brăţară argheziană . 

Eu îi dau eşecurile mele , el îmi dă seva 

speranţei în fiece primăvară . 

Pipăi interiorul unui butoi cu cepuri . 

Al lui Diogene? E interesant de trăit acolo 

(fără cepuri ) să intri şi să ieşi când vrei . 

Pipăi spaţiul şi încă zâmbesc. 

Secvenţa II 

PIPĂI SPAŢIUL CU ZÂMBETUL 

*** 

TEO CABEL, Buzău/ROMÂNIA 

ÎNTREBARE 

M-a întrebat cu ce 

mă –mbrac la balul, 

stelelor, 

mascat, 

cu inimi de gheață 

dar, 

ceasul ațipea între tic și tac 

pe acolo am văzut cum 

se furisează amintirile... 

M-a întrebat iar cu ce, 

mă îmbrac , 

„cu mîna în buzunar” , am zis 

17.12.2011 

Cuvinte cu boxele oprite. 

Un tren în viteză , 

Eurostar 

Fără pauze , fără semne de punctuație. 

*** 

TĂCERILE 

Azi noapte-n vis o umbră mă-nsoţea prin clasele 

pe unde-am fost cândva . Şi sălile erau la fel şi 

tovarăşii mei de studiu erau acolo , tăcuţi , 

indiferenţi. 

Mă gândeam la o cifră mai mică a anilor mei 

şi zâmbeam. 

-Doamna profesoară , ce mai faceţi ? zicea unul , 

vă gândiţi la tinereţea dumneavoastră , aşa-i? 

Zâmbeam...Nu-mi întrerup zâmbetul , 

mă trezesc cu el pe faţă şi mă minumez : 

nicio diferenţă între vis şi realitate , 

doar anii , anii mei mai mulţi. 

Îmi pipăi zâmbetul – povară , însoţitor de-o viaţă . 

Îmi pipăi obrazul vesel înălţat , 

cu pecetea pe care i-o pune zâmbetul , 

exerciţiu benefic al pipăirii. 

*** 

Pipăi spaţiul cu zâmbetul , 

care se lipeşte de lucruri şi le dă Viaţă- 

mişcare , îndelungă lucrare- 

-zâmbetul- 

și am văzut iar amintirile, 

nu se furișau, 

făceau de planton, 

în trei schimburi. 

Cineva încerca să-și topească gheața 

sufletului 

la focul propriilor cuvinte... 

de gheață carbonică, 

ce fel de îngeri știu să facă asta? 

eram fericit, îmbrăcat cu mâna în buzunar . 

un zâmbet stătea de pază la poarta orizontului. 

Uși pe care nu aștepta să ți le deschidă nimeni. 

Dacă ți le deschide cineva 

Întotdeauna primul este Dumnezeu 

Și nu te umilește cu prezența lui, 

Îți trimite un prieten. 

76

Umple lumina, 

Lumina 

Cuvintelor fără spații și fără semne de 

punctuație, 

20.03.2012 

sunt prizonier în tăcere. 

în tăcere oul 

cu obloane groase și ușa grea 

de greutatea ei . 

de ce aș sta lângă un ou ferecat? 

îl sparg, 

și intru în el obloanele și ușa sar 

în lături. 

așa se intră în lumea reală? 

Obiectele cad ca niște fulgi 

Se așterne zăpada zgomotului. 

Amănuntele mă invadează 

tolănindu-se în gândurile mele, 

în ceea ce credeam că sunt numai eu, 

*** 

Și întunericul începutului 

După secerișul numerelor impare, 

Un stol de galaxii fâlfâindu-și aripile. 

TĂCERE (II) 

multe, multe, nu știu când 

trece o zi, o lună, un an. 

mă uit în oglindă 

ochii mei derulează seriale, tankshwouri, 

pleoapele sar în părți 

ochii sunt aruncați de forța centrifugă 

sparg oglinda și rămân înfipți 

cioburile sunt supte de forța centripetă 

în orbitele părăsite. 

ochii privesc în oglinda din orbite. 

Vreau o secundă de tăcere 

și un coș de gunoi să dau „delete” 

la atâta balast. 

OXANA MUNTEANU, Chişinău/aşa-zisa „REPUBLICĂ 

MOLDOVA” 

Plâng şi scriu 

scriu şi plâng 

rătăcesc în litera unei zile, 

ce mi-a tot luminat calea 

care m-a legat 

de vise, zări, destine. 

Eu plâng şi cânt 

acoperită 

de timpul gândului 

ca o floare 

ruptă din geama dimineţilor. 

*** 

EU 

*** 

CÂNTEC 

*** 

CUVÂNTUL 

Apriga-mi dorinţă de 

a mă vedea în timp 

o creatoare a florii 

o crizantemă a zării 

Timpul nostru nu-i uitare. 

Eu plâng şi cânt 

lumina ta, 

izvorul fericirii mele. 

77

Un singur lucru am aflat 

după naştere: 

înaintea mea a fost cuvântul. 

Am fost creată din cuvintele 

ce au născut iubirea spre 

Dumnezeu, 

Sacralitate, 

Sacrificiu 

Chişinău, 2012. 

*** 

în care doar noi doi 

suntem rege şi regină 

şi ascultăm cântecul divin, 

pătrunzător şi limpede, 

în care ne-am construit 

supremul cuvânt 

IUBIREA. 

IOANA STUPARU, Bucureşti/ROMÂNIA 

PLUGUŞORUL SCRIITORILOR 

Aho, aho, stimaţi 

confraţi 

Cuvântul mi-l 

ascultaţi: 

Sunaţi din zurgălăi, tare, 

Să se-audă peste zare! 

S-audă şi Sadoveanu 

Cum întâmpinăm noi, anul. 

Că de n-avem calul “Faur” 

Şi nici şaua lui de aur, 

Lăsăm gândul să ne poarte 

Cât se poate de departe, 

Despicăm firul în trei, 

Punem mâna pe condei. 

Condeiul îl ascuţim, 

Cuvântul îl pritocim, 

In slovele tari ca fierul, 

Punem sarea şi piperul. 

Noi suferim de sindromul stelelor 

Înnotăm peste toate graniţele 

Protrivnici legilor războiului 

Împotriva şuvoiului 

Întindem aripile departe 

*** 

Mămăligă şi cârnaţi 

Sunaţi zurgălăi, sunaţi! 

Lângă cârnaţi, murătură, 

Să ne lase apă-n gură. 

Ţuică fiartă-n ceşti de lut, 

Pentru anul ce-a trecut! 

Pentru anii care vin 

S-avem urcuş fără chin, 

Punga să ne fie plină, 

Grâul fără de neghină, 

Muză la nepriceput, 

Somn uşor în aşternut! 

Ruga mea către Hristos, 

Să ne fie de folos ! 

La mulţi ani cu sănătate, 

Că-i mai bună decât toate! 

NADA POMPER (croată din GERMANIA) 

LA PANEUROPA- UNION 

După lumină şi viaţă 

Spre cerul nimănui 

Spre soare 

În contra urii şi uciderii 

Pe sub steagurile noastre 

78

Străluceşte speranţa. 

Trad. de EUGEN EVU 

*** 

GABRIELA PACHIA, Timişoara/ROMÂNIA 

— Mulţumescu-ţi, Doamne, 

pentru strofice gânduri — 

fuioare nesfârşite-n alegorii, 

ajurate printrerânduri —... 

De-ndată ce-ai cătat, legiuit, în 

hexagonale irizări, 

nimic nu va mai fi scrobit, can 

ternele poetizări... 

Învelite-n tuci, înceţoşate generaţii, ce n-au tras 

asul de pică, 

pipăie harta-ntreagă printre căscatele uluci, cică 

se-mpart duble cetăţenii la vernisajul norilor 

congruenţi, 

unde bunul şi buna — faţă şi profil — s-au 

declarat absenţi, 

la debutul bombatelor ocheane de sticlă ce 

visează 

umblătoare statui păşind dintr-o istorie aţoasă... 

Preanobili cavaleri s-au plafonat lângă ulceaua 

decoltată, 

prea repede te-a stins vâlceaua, iubite grănicer, 

cotiledonată... 

Ţi-ai prins sufletul între nordul mic şi nordul 

mare, 

PRINTRERÂNDURI 

*** 

DJAMAL MAHMOUD, Rakka/SIRIA 

chintesenţele de pâine sunt invadate de 

protozoare... 

Idei fost-au intersectate de decibeli şi vinete 

vibraţii, 

fregatele şi-au răstignit ambrozia pe plite şi 

deprecaţii... 

Se vând prozodiile unor meşteri de frig, 

hulubăriile 

stau goale, se zboară tot mai aproape de bălăriile 

spiritelor de vată, se crâmpoţesc filoane şi tunici, 

doctrine de vanilină se-nchircesc în năravnici 

târlici... 

Inter arma silent Musae. Vă-mbolnăviţi de 

anideaţie 

chiar dacă iubirea de glie e-n perioada de graţie... 

Las lumea de sparanghel să bată din tocuri deşarte 

— 

picareştii nori ai lui Magellan acuşi absolvă Belle 

Arte —... 

-Să-ţi dau să scrii şi-nmărmurite piramide de 

hârtie ? 

— Nu, îţi foarte mulţumesc, am guraliva de 

mistrie ! 

Djamal Mahmoud, născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul 

său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Publică în diverse reviste din România: 

Revista Tribuna, din Cluj-Napoca, revista Actualitatea literară, revista Oglinda literară, revista Feedback-Iaşi, 

revista Citadela, din Satu Mare, revistele Singur, Litere, din Târgovişte, revistaEcoul, Tânărul scriitor- ARP, şi 

revista Nova Provincia Corvina, din Hunedoara, etc. A debutat cu volumul de versuri De ce, Editura Daco-Press, 

Cluj-Napoca, 1995. Este prezent în următoarele antologii şi volume colective: World Haiku 2009, No.5″, Editura 

Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30/01/2009, (coordonată de profesorul şi haijinul, Ban, ya Natsuishi, cofondatorul 

asociaţiei mondiale de haiku, WHA), Antologia „Virtualia 7 şi 8”, coordonate de Alina Manole, 

Editura Pim, Iaşi, România, 2008& 2009, Antologia de poezii şi comentarii de Valentina Becart, Editura 

Paneurope, Iaşi, România, 2008, A doua carte a întâlnirilor, 2008 &, A treia carte a întâlnirilor, 2009, - ambele 

volume coordonate de Eugen Evu, Editura Astra, Deva, România, Primul Cocor, un volum colectiv de Haiku, 

Editura Grinta, Cluj-Napoca, România, 2009, Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani- pagini alese, 

coordonată de Valentina Becart, Editura ArhipArt, Sibiu, România, 2010, Dimineţile cocorilor, volum colectiv 

79

de haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, România, 2010, şi Mişcarea culturală din Rakka, între 1900-2008″, de 

scriitorul sirian Subhi Dusuki, Editura Kiwanhouse-Damasc, Siria, 2008. 

Prezentare - EUGEN EVU 

se încarcă memoria 

se încarcă până la ultimul mormânt 

la niciun nume nu mai răspunde copacul 

o serenadă aurie scoate umbrele 

din ascunzişurile lor 

nu nu-mi pasă de umbra ta 

nici nu am vreun motiv bine întemeiat 

să-ţi ţin minte numele 

tu păstor al ruginii şi al luciului 

modulează-ţi sunetele 

pendulează între morţile tale de glorie 

eu mă voi roti în tăcere 

în cercurile mele de apă 

până la însetare 

sura1 

sura6 

*** 

apa îşi urmează cursul neinteresată 

de nicio privire 

o piatră îmi mângâie senzual linia vieţii 

ghemuindu-se în palmă 

în timp ce îmi cade din ochi un dumnezeu 

sărat şi incolor cât o lacrimă... 

apoi le voi bea unul câte unul 

şi mă voi evapora 

mângâiat de palma mamei 

până când devin un nor nemărginit 

de veşmântul căruia 

se vor ţine ca nişte prunci abandonaţi 

toate lacrimile lumii... 

IONUŢ CARAGEA, Montréal/CANADA 

DUMNEZEUL MATRIOŞKA 

cel de-acum eşti chiar tu 

bătrânul Matrioşka 

în tine se află atâtea păpuşi 

cu chipul de ieri 

şi dacă-nchizi ochii 

vei fi şi tânărul 

şi copilul care merge de-a buşilea 

istoria mărturisitoare 

*** 

şi fetusul 

în care sufletul orfan 

şi-a găsit casă 

cel de mâine eşti tu 

păpuşa dormind în lada de zestre 

a bătrânei Matrioşka 

IN MEMORIAM FLORIN CONSTANTINIU (8 aprilie 1933 - 13 

aprilie 2012) 

Prof. Ioan Scurtu: “Florin Constantiniu a fost cel mai complet şi temeinic istoric român din ultima jumǎtate de 

veac” 

80

ISTORICUL CETĂŢEAN FLORIN CONSTANTINIU 

Cred cǎ nu exagerez cu nimic afirmând cǎ Florin Constantiniu a fost cel mai complet şi temeinic istoric român din 

ultima jumǎtate de veac, precum şi un Mare Român, într-o vreme când aceastǎ apartenenţǎ naţionalǎ este mai curând 

hulitǎ decât apreciatǎ. În 1989, Florin Constantiniu avea deja o operǎ, iar primirea sa în Academia Românǎ i-ar fi 

permis o viaţǎ tihnitǎ, departe de hǎrmǎlaia politicǎ. Dar, ca un adevǎrat Cetăţean, Florin Constantiniu a ieşit în 

arenǎ, pentru a promova adevǎrul istoric, prin scrierile sale (a dat cea mai temeinicǎ şi originalǎ sintezǎ, intitulatǎ 

semnificativ „O istorie sincerǎ a poporului român”, care s-a bucurat de un uriaş succes, cunoscând nu mai puţin de 

patru ediţii), precum şi prin intervenţii publice. 

Participarea sa la emisiunea Dosarele istoriei, care se difuza de TVR la o orǎ de maximǎ audienţǎ, i-a asigurat o 

popularitate excepţionalǎ, milioane de români admirându-i forţa de argumentare, acurateţea limbajului, eleganţa 

dialogului. Nu ştiu dacǎ de la titlul acestei emisiuni, prietenul sǎu (îmi permit sǎ afirm cǎ şi al meu), Mircea Suciu a 

scos revista intitulatǎ „Dosarele istoriei“, dar ştiu cu certitudine cǎ a fost spiritus rector al acestei reviste de mare 

succes. Ani în şir a publicat – la solicitarea prestigiosului istoric literar Valeriu Râpeanu – în ziarul „Curierul 

naţional” articole incitante pe teme diverse, cele mai multe de istorie contemporanǎ. Comunicǎrile sale la reuniunile 

ştiinţifice, dar şi cu alte prilejuri, ca de exemplu la lansǎri de carte, reţineau întotdeauna atenţia auditoriului, care ştia 

cǎ, în orice împrejurare, Florin Constantiniu îşi respectǎ condiţia de istoric, venind cu nouǎţi din istoriografia 

mondialǎ cea mai recenǎ, oferind interpretǎri interesante şi spectaculoase. Era o plǎcere sǎ-l asculţi şi sǎ-i admiri 

logica impecabilǎ. 

Optimistul istoric din anii 90 a trebuit sǎ constate cǎ România nu merge într-o direcţie bunǎ. În loc sǎ se dezvolte, 

aşa cum speraserǎ românii în decembrie 1989, ţara a fost împinsǎ pe calea degradǎrii economice, politice şi morale. 

S-a lucrat metodic şi rapid la distrugerea României: în câţiva ani au fost lichidate marile întreprinderi industriale, 

sistemele de irigaţie, combinatele avicole etc, sǎrǎcia a devenit endemicǎ, milioane de români au fost nevoiţi sǎ ia 

calea bejeniei, iar spiritul public a fost pervertit, astfel cǎ foarte mulţi cetǎţeni voteazǎ nu programe politice, ci pe cei 

care le oferǎ un litru de ulei, un kg de zahǎr etc. 

Într-o ţarǎ cu cea cu cea mai scǎzutǎ duratǎ a vieţii din Europa, în 2011 s-au închis zeci de spitale, dupǎ ce cu doi ani 

în urmǎ s-au desfiinţat peste 10.000 de şcoli, astfel cǎ analfabetismul a redevenit o plagǎ naţionalǎ. Politicienii nu 

vor ca românii sǎ ştie de istorie, pentru cǎ ar putea face comparaţii, din care ei ar ieşi teribil de şifonaţi, drept care au 

decis reducerea orelor la acest obiect de învǎţǎmânt şi eliminarea lui de la exemenele de capacitate şi bacalaureat. 

Totodatǎ, au scos din grila de programe a TVR emisiunea amintitǎ, au adus în stare de faliment revistele şi 

institutele de istorie, au trecut la dezmembrarea Arhivelor Naţionale etc etc. În schimb, au început sǎ promoveze cu 

fervoare subcultura, sǎ umple ecranele televizoarelor cu prostituate care-şi etaleazǎ silicoanele, cu dezbateri politice 

în care participanţii se gratuleazǎ cu tot felul de invective etc. etc. Nu este lipsit de semnificaţie faptul cǎ publicaţiile 

cu cel mai mare tiraj din România actualǎ sunt ziarele de scandal, cu femei goale pe prima paginǎ. 

Toate acestea – şi încǎ multe altele – l-au adus pe Florin Constantiniu în pragul disperǎrii. Nu mai vedea nici o cale 

de îndreptare, ajunsese la convingerea cǎ poporul român nu mai are nici o perspectivǎ istoricǎ. În articolul publicat 

în numǎrul din februarie 2012 al revistei Istorie şi civilizaţie, Florin Constantiniu scria: „Am spus în repetate rânduri 

– şi o voi spune mereu – clasa politicǎ din perioada post decembristǎ este cea mai incompetentǎ, cea mai lacomǎ şi 

cea mai arogantǎ din întreaga istorie a poporului român. Actuala guvernare a ridicat incompetenţa, lǎcomia şi 

aroganţa la culmi fǎrǎ precedent”. 

Plecând din aceastǎ lume, istoricul a fost scutit sǎ mai asiste la dezmǎţul guvernanţilor, la prǎduirea a ceea ce a mai 

rǎmas din bogǎţiile solului şi subsolului acestei ţǎri, altǎdatǎ cunoscutǎ şi respectatǎ pe toate meridianele Globului. 

Nu vreau sǎ fac o legǎturǎ forţatǎ, între criticile adresate actualei puteri de Florin Constantiniu şi faptul cǎ, în cazul 

sǎu, nu s-au respectat normele legale dupǎ care funcţioneazǎ Academia Românǎ. Am rǎmas surprins sǎ constat cǎ 

Florin Constantiniu a fost înmormântat într-un cimitir aflat la margine de Bucureşti şi nu în parcela academicienilor 

din cimitirul Bellu, unde-i era locul cuvenit. Explicaţiile date de conducerea Academiei Române cǎ, fiind sǎrbǎtorile 

de Paşti, nu a fost gǎsit administratorul care se ocupa de aceastǎ operaţiune, mi se par de-a dreptul ridicole. Mai 

curând sunt tentat sǎ cred cǎ s-a adoptat aceastǎ poziţie de desconsiderare a unui membru marcant al acestei instituţii 

cu gândul cǎ Guvernul va aprecia gestul şi va acorda cei 25% din indemnizaţia cuvenitǎ academicienilor, tǎiatǎ în 

81

urmǎ cu doi ani. Aceastǎ variantǎ a fost evocatǎ de mai mulţi participanţi la ceremonia funebrǎ de la Cimitirul 

Militar Ghencea 3. 

Omul Florin Constantiniu a plecat dintre noi, dar în urmǎ rǎmâne OPERA sa nemuritoare. Iar pentru noi, cei care lam 

cunoscut, şi un model de comportare, un adevǎrat ISTORIC CETATEAN. (Friday, April 20th, 2012 | Posted by 

eXpress). 

prof. univ. dr. IOAN SCURTU, Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

ULTIMUL INTERVIU AL ACADEMICIANULUI FLORIN CONSTANTINIU: "POLITICIENII 

POSTDECEMBRIŞTI AU FĂCUT ROMÂNILOR MAI MULT RĂU DECÂT MONGOLII, UNGURII, TURCII, 

NEMŢII ŞI RUŞII" 

Reluăm din Cotidianul de marţi, 4 ianuarie 2011, un excepţional interviu pe care academicianul Florin Constantiniu 

l-a acordat lui Ion Longin Popescu, interviu în care marele istoric a făcut zguduitoarea mărturisire: "Ce-mi doresc în 

2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi". 

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau 

Comitetul Central strigau exaltate: "Istorie, istoriee...". De atunci aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. 

Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă 

ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de 

istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat "visătorii" potriviţi. Nimeni n-a "visat" pentru ţară şi pentru naţiunea 

română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, 

România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, 

pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au 

scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În 

faţa acestui "holocaust" aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin 

Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe 

care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric, că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: "Îmi doresc să scap cât 

mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”. 

"Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural" 

● Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este 

această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani? 

● Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia 

noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a 

necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun 

nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul 

întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se 

hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea 

rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi întrun 

domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. 

Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de 

dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a 

fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele 

nemulţumite că trebuie "să-şi facă temele acasă" şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi 

copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. De 21 de ani se fac 

reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul 

pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de 

82

cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: "Să nu 

încărcăm mintea elevilor cu date". Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără 

repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit 

într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre 

evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei 

componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul 

"mişto" şi "naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru. 

● În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o 

legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, 

vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea 

arheologică? 

● Deşi se vorbeşte de conservarea "patrimoniului naţional", nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a 

găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. 

Este o ruşine că statul român nu a participat la "licitaţia Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care 

a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. 

Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui 

Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile 

trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să 

veşnicească un eveniment, un mic schit pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele 

înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe 

băncile şcolii. 

"Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români" 

● Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România? 

● Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: 

clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un 

proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al 

îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, 

nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani 

şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, "nu vor ajunge blestemele" pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca 

România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi 

putut desfăşura "opera" nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea 

viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş!–, o turmă de 

oi care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga 

observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi 

dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul 

democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă 

să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja 

scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a 

clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii 

României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să 

ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut 

împrejurările creării României Mari? 

"Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?" 

● Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat 

guvernele de atunci? 

● Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi 

conferă unicitate. Soluţiile deci nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi 

guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii 

("curbele de sacrificiu"). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie primministru 

în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei 

delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care 

se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: "Iar, cum un om mai simplu 

strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e 

marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»". Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe 

protestatari să se arunce în mare. Exasperat de "măsurile de austeritate", un colonel, şef de unitate, s-a dus la 

83

Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: "Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, 

peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins 

că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu 

am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi 

vădesc o gândire rudimentară: "să taie", să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de 

relansare a economiei nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial. 

● Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult? 

● Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru 

interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul 

Revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii 

(1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a 

trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? 

Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un 

prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le 

"încărcăm mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% 

cunoştinţele de transmis în învăţământ? 

● Ce vă doriţi în 2011? 

● Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România 

de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum 

procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi 

uşor. 

● Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor? 

● Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile 

secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor 

paşoptişti. 

„Jurnalul Naţional”, anul XIX, nr. 5898, 18 aprilie 2012, p. 6-7, preluat din „Cotidianul” de marţi 4 ian. 2011 

http://www.jurnalul.ro/interviuri/ultimul-interviu-al-academicianului-florin-constantiniu-politicieniipostdecembristi-au-facut-romanilor-mai-mult-rau-decat-mongolii-ungurii-turcii-nemtii-si-rusii-610240.htm 

17 aprilie 2012 

*** 

GÂNDIREA LUI ŞTEFAN CEL MARE, ÎN CONTEMPORANEITATE 

(de la Movila lui Burcel, la situaţia actuală) 

Într-o zi de sărbătoare, Ştefan şi alaiul lui au plecat spre biserica din Vaslui. De biserică se apropiau, clopotele, în 

văzduh, răsunau; dar în câmp un glas se auzea, ce boii îşi îndemna: « Hăis, plăvane, cea jugane! » 

Ştefan în loc a stat şi a ascultat, apoi cu mâna un semn a făcut, şi soldatul s-a dus în câmp. Inapoi când s-a întors a 

adus un ţăran sărăcăcios. Ştefan, curios, îl privi şi la el se răsti: “Cum îţi permiţi tu, oare, să lucrezi în zi de 

sărbătoare?'” Burcel în genunchi s-a aplecat. L-a privit pe Vodă, de la încălţări până la mustaţă, fără a-l privi în faţă. 

Cu un glas domol, dar hotărât, Burcel aşa a vorbit: “Să trăieşti, Măria Ta, şi eu am luptat în oastea ta. Eram mare la 

stat şi falnic, armăsar am încălecat. Aveam ghioagă cu măciucă, şi cu cuie ţintuită. Odată, când o roteam, 'proaşca' 

printre duşmani făceam. Dar în bătălia de la Războieni, un turc mai spurcat, cu sabia a dat şi mâna mi-a retezat. 

Ghioaga jos am scăpat şi, odată cu ea, a căzut şi mâna mea. Şi-am rămas, cum mă vezi, aşa! N-am nici plug, n-am 

nici jug, nici juncani ca să-i injug! Astea le-am luat, de la frate-miu, de împrumutat, ca să termin de arat.' 

84

Povestitor: Cât de furios Ştefan era, starea lui de spirit s-a schimbat, fruntea a ridicat şi aşa a strigat : 

Ştefan cel Mare: 'Cum se poate aşa ceva să se-ntâmple-n ţara mea? Asta-nseamnă că e vina mea. Acest om care 

pentru ţară a luptat, pentru ţară şi credinţă, şi-au ajuns la biruinţă. Iar acuma n-are cele de trebuinţă. Măi Burcele, 

fătul meu, uite ce-ţi dăruiesc eu: ia un plug, ia şi jug, ia şi juncani ca să-i înjugi. Am să-ţi mai dau şi această răzăşie. 

Tu când treaba îi termina, sus pe movilă vei urca, în zare te vei uita. De vei vedea duşmani intrând în ţară, tu să strigi 

cât îi putea: 'Sari, Ştefane, la hotară, c-au intrat duşmanii-n ţară!' Iar eu acolo unde voi fi, pe dată te-oi auzi. Ca un 

zmeu eu voi veni, şi pe loc i-oi nimici ! » 

…Dacă Ştefan s-a considerat vinovat de neajunsurile lui Burcel, atribuindu-şi vina, cine se face vinovat de starea 

naţiunii noastre române, azi, că am ajuns atât de jos? 

Din respect faţă de ţară, după revoluţia decembristă s-a trecut la reorganizarea ţării, după principiile capitaliste. 

După naţionalizarea din 1948 şi cooperativizarea din '62, s-a trecut de la sistemul capitalist, la sistemul comunist. 

Atunci s-au adunat de la ţărani toate utilajele agricole, inclusiv animalele de tracţiune. Majoritatea utilajelor adunate 

la sediul CAP s-au degradat. Acum, după '89, au schimbat comunismul , iar, cu capitalismul. Pentru bunăstarea 

poporului s-a trecut la distrugerea masivă a industriei; total s-a tocat şi vândut la fier vechi. Pădurile au fost defrişate 

masiv şi exportat lemnul în stare brută, mult mai ieftin decât produsul finit …şi multe, multe altele! 

In urma acestor aplicaţii, recomandate de către cei în drept (“aleşii poporului”, deh… ), atât de mult a progresat 

România, încât a ajuns la sapă de lemn. Nivelul de trai a scăzut, în schimb au crescut mafia, clanurile; şi le prieşte 

aleşilor (există un mediu prielnic…), dar şi hoţilor, ce contribuie la jaf, cot la cot cu guvernanţii. 

In afară de starea jalnică în care se află ţara, privim cu tristeţe la situaţia din învăţamânt, unde au aparut fel şi fel de 

manuale scrise de x, y, funcţie de interese, fără o tematică şcolară bine gândită, bine determinată – cu scopuri 

înţelept fixate. De asemenea, profesorii se numără printre angajaţii cu cele mai derizorii salarii. Dacă luăm în 

consideraţie şi gradul redus de autoritate al profesorului faţă de elevi, din cauza înţelegerii greşite a democraţiei, este 

destul de clar că învăţamântul a ajuns pe o treaptă inferioară (…astronomic, faţă de vremea lui Spiru Haret!) - şi e în 

cădere liberă. 

Din cauza democraţiei înţelese greşit, şi sistemul medical a ajuns într-o situaţie destul de grea. Cei ce au de suferit 

cel mai mult sunt tot oamenii nevoiaşi. Este adevărat că salariile sunt mici, dar atunci când un pacient ajunge la 

spital, i se solicită o anumită sumă de bani, pentru tratamentul aplicat, deşi, au plătit asigurările medicale. 

…Zic azi, ţăranii de pe Trotruş : 

« Dacă Ştefan ar trăi, el pe mulţi i-ar nimici, 

Au dus ţara la ruină : studii zic că au, 

Dar cei săraci , necăjiţii - tot nimica n-au… ». 

prof. EMIL GANEA, Tg. Trotuş-Bacău/ROMÂNIA 

*** 

RAPORT GERMAN DIN 4 NOIEMBRIE 1940, VALABIL 

ŞI ...DUPĂ 50 DE ANI!!! 

Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text 

stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al 

II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale 

ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele 

naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi 

85

atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich 

rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise. 

Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului 

României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte 

acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari. 

Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de 

muncă. 

„RAPORT GERMAN , DIN 4 NOIEMBRIE 1940 

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul 

sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă 

oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul 

carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial 

care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova 

au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi, din păcate, la dorinţa acestor puteri, au devenit state 

"independente". "Naţiunea română" nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. 

Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori 

valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie 

ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX 

şi XX s-a reuşit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. 

Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici, a 

rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi, care nu aveau nici o legătură cu pământul şi 

cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu 

voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici, ca forţă de muncă, în urma 

contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului - a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună 

neamului propriu. Însă, până în ziua de azi, s-a rămas la stadiul de dorinţă. 

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină, orientată doar spre 

câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii 

idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu 

aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de 

naţiune independentă. 

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este 

cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem, 

astfel, vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de 

puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând, nu există un 

conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi 

"poporul" nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care 

se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit, deoarece inamicii săi au fost nişte 

nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului 

sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. 

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de 

vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele 

germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat, pentru că întradevăr 

nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi 

intelectuali, aproape fără excepţie, sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, 

pretinde cinste - s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea, trebuie evitată luarea drept 

realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii 

externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne, pentru cel puţin câteva 

decenii. 

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului 

său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită 

capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia 

Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi 

româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să 

se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa 

de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât 

86

jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din 

Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul 

Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite 

schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui 

în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este 

nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite 

efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică 

pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură 

că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea 

foamei, în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi 

întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de 

ordine, în ideologia Mişcării Legionare, ne face să nu ne aşteptăm la niciun fel de schimbare. Dacă se doreşte 

ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin 

consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule 

prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. 

Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi 

trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile 

care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România. 

În acest fel, i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă 

un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de 

drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. 

Prin aceasta, se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de 

dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou 

caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni 

cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor. 

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai 

importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale 

puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale 

paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi 

treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de 

netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace 

violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o 

organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România. 

Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de 

gardişti - fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi 

alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele 

cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor 

primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului. 

Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. 

Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa”. 

Sursa: http://www.george-damian.ro/ce-este-romania-si-ce-poate-deveni-ea-2396.html 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/raport-german-4-noiembrie-1940-valabil-50-ani 

*** 

PERSONALITATEA REGINEI MARIA ŞI RĂZBOIUL PENTRU 

REÎNTREGIREA NEAMULUI 

87

“Surâsul său luminos a strălucit în tenebrele Primului Război Mondial, Maria a României s-a remarcat prin 

eroism şi majestate. Ea a fost mama răniţilor şi sufletul României’’- cf. Philippe Delorme 

Personalitate marcantă a istoriei României, Regina Maria (1875-1938), este unul din corifeii 

înfăptuirii României Mari. Străină într-o ţară străină, a dovedit ca şi unchiul ei Regele Carol I, un real interes 

pentru problemele ţării şi nevoile acesteia, fapt ce i-a atras dragostea poporului său care a supranumit-o ,,regina 

soldat” sau “mamă a răniţilor”. 

Principesa Maria s-a născut în 29 octombrie 1875, la Estwell Park în Kent, ca fiică a ducelui 

Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, singura fiică a Ţarului 

Alexandru al II-lea. Prin urmare, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoară primară a 

Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. 

În zorii zilei de 4 februarie 1893, Prinţul Moştenitor Ferdinand, şi Principesa Maria de Marea Britanie şi 

Irlanda, sosesc la Bucureşti, de la Castelul Sigmaringen din Germania, unde la 29 decembrie, cei doi se 

căsătoriseră 17 . 

Fire neconformistă, principesa Maria, va intra la scurt timp dupa venirea în ţară, în gura presei şi a opiniei 

publice, datorită unor scandaluri amoroase, sfidând etica de la curtea regală 18 . Aceste lucruri au dus la răcirea 

relaţiei principesei cu unchiul său regele Carol, dealtfel o fire foarte rigidă şi cazonă. 

Mai târziu (1914), devenind regină, avea să se destăinuie la căpătâiul marelui ei unchi:,, Nu te teme 

unchiule, iţi vom duce vitejeşte opera mai departe… Da, unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, 

credincioasă până la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o atâţia ani îndelungaţi; cu Voia Domnului îţi vom 

duce opera fără a ne teme’’ 19 . 

A fost un artizan înfocat al intrării Romaniei în război de partea Antantei, în vederea unirii provinciilor 

româneşti cu patria mamă. La 17 august 1916, România intra în război alături de Antanta. Avea să fie una din 

cele mai importante decizii din toată istoria poporului nostru. România avea să mobilizeze un număr de 

1.083.000 de soldaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, aproximativ 15% din totalul populaţiei sale. 

Regele Fredinand, adresează ţării următorul mesaj: “Români, Războiul care de doi ani a strâns tot mai 

mult hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că, pentru viitor, 

numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua 

aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremi îndelungate de nenorociri şi grele 

încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul 

Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim 

opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, Unirea 

românilor de pe cele două parţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de stăpânirea străină pe fraţii 

noştri de peste munţi şi de pe plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în 

virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa până 

la Mare, să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiile gintei noastre.’’(Kiriţescu C., Războiul pentru 

Intregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1989, vol I, p.390). 

În noiembrie 1916, armatele Puterilor Centrale încep înaintarea, spre Valea Jiului şi Oltenia, ajungând în 

Muntenia; la sud, trupele germano-bulgare trec Dunărea, îndreptându-se către Bucureşti. O ultimă încercare de 

rezistenţă a trupelor române pe Neajlov este sortită eşecului. La 12 decembrie 1916 Consiliul de Miniştri aprobă 

transferul Tezaurului Naţional către Rusia, iar la 12 - 14 decembrie, în gara din Iaşi acesta este îmbarcat şi sigilat 

in 17 vagoane de tren având ca destinaţie finală Moscova 20 . Un al doilea transport cu valorile BNR precum şi a 

17 Căsătoria a avut loc la castelul Sigmaringen, pe 29 decembrie 1892, ceremonia oficiind-se mai întâi după ritul catolic, apoi după cel anglican. 

Regina Victoria a propus oficierea căsătoriei în capela Sfântului George, la Windsor, dar în urma discuţiilor dintre cele două Biserici pentru 

întâietate asupra celebrării slujbei, regina a renunţat. Aceasta s-a datorat şi faptului că Vaticanul îi reproşa principelui catolic căsătoria cu o 

protestantă. 

18 

Sunt cunoscute relaţiile acesteia cu Zizi Cantacuzino, Barbu Ştirbei, Ioan Andrei, Waldorf Astor, J.W. Boile. Presa română, dar şi cea 

internaţională, au comentat pe larg despre aceste legături. 

19 

Regele Carol I moare la 27 sept. 1914 . 

20 

Consiliul care a aprobat transportarea tezaurului in Rusia era format din: Ion I.C. Bratianu, Victor Antonescu, Vintila Bratianu, Al. 

Constantinescu, M. Perechide, C. I. Istrate, M.G. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G.Duca, D. Greceanu, Take Ionescu si Gh. Marzescu. 

88

altor instituţii publice şi private s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, însumând 24 de vagoane, din care trei 

reprezentau valorile Băncii Naţionale. 21 

Dezastrul de la finele anului 1916, când guvernul şi toată administraţia ţării s-au retras la Iaşi, a reprezentat 

pentru Regină o grea piatră de încercare. 22 Gesturile sale umanitare au avut rolul de a mai atenua pe cât posibil 

suferinţele şi nevoile românilor. Va lua parte efectiv la constituirea ambulanţelor şi spitalelor militare pentru răniţii 

de pe front. 

Anul 1917 avea să fie unul din cei mai grei ani pentru întregul popor român. Au loc marile bătălii de la 

Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde ostaşii noştri s-au acoperit de glorie. Era în joc fiinţa neamului românesc. 

Referindu-se la bătălia de la Mărăşeşti, unul din adversarii noştri, şi anume Generalul german von Morgen va 

nota în memoriile sale: „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de 

contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit 

germanilor pierderi foarte grele.’’ 23 Trebuie menţionat faptul că, în acea vară fierbinte a anului 1917, pe 

teritoriul României se găsea una din cele mai importante concentrări de forţe militare din Primul Război 

Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie şi 19 de cavalerie, totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 

923 de baterii de artilerie. Efectivele umane însumau aproximativ 800.000 de combatanţi şi 1.000.000 rezerve. 

Pentru Regină, a fost anul deznădejdei, al greutăţilor şi al speranţelor năruite. Cu toate acestea, reuşeşte să 

treacă pragul disperării, forţa sa mobilizatoare triumfând. Cuvintele sale descriu cel mai bine starea sa de spirit: 

“Păstrez întreaga credinţă în dreptatea cauzei noastre şi în victoria ei finală, singurul lucru care mă 

împiedică de a striga tare cu durere. "Ţara mea" va fi ţara mea chiar şi dacă o soartă prea tare pentru mine 

mă va smulge de pe ultima bucăţică de pământ. Simt că mă voi întoarce. Trebuie să mă întorc"(Nicolae 

Iorga, Regina Maria, Ed. "Portile Orientului", Iasi, 1996, Pag.112) 

Generalul Brethelot notează în memoriile sale: "Regina Maria mă primeşte cu un zâmbet fermecător, 

înconjurată de fiicele ei, prinţesele Elisabeta şi Mărioara, şi de doamnele de onoare. Sunt obligat să reiau 

aceeaşi temă şi să enunţ din nou raţiunile care mă determină să fiu încrezător. Dacă descurajarea cuprinde şi 

Curtea, nu mai e nimic de sperat. 

De acolo trebuie să plece Încrederea şi Credinţa. Descopăr cu plăcere un ecou în vorbele Reginei, e de bun 

augur !" (Gen. Henri Berthelot, Jurnal si Corespondenta 1916-1919, Presa Universitara Clujana, 2000, pag 

71,) 24 

Zi de zi, înfruntând cele mai grele condiţii, inclusiv epidemia de tifos, aceasta s-a aflat prin spitalele pline 

cu soldaţii răniţi întorşi de pe front, sprijinindu-i moral şi material. Ulterior, avea să noteze în jurnalul său: ,,Din 

zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de 

infecţie. Niciodată nu mi-am astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor’’. (Regina Maria, Povestea vietii 

mele, Editura Eminescu, Bucuresti, 1991, vol III, p 178). Constantin Argetoianu avea să noteze în memoriile 

sale: “ în perioada 1914-1918, a fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere. O 

găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre 

bolnavi; o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă bine. N-a cunoscut frica de gloanţe sau de 

bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa des inutile 

provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria a dat astfel, dovadă de mai mult patriotism cât ar fi încăput 

într-un român adevărat”. 25 

21 Propunerea a venit din partea Ministrului de Finante de atunci Nicolae Titulescu. In anul 1956 o parte a tezaurului a fost restituit Romaniei ca 

semn de bunavointa din partea guvrenului sovietic fata de regimul comunist de la Bucuresti. In prezent, restituirea Tezaurului Romaniei ramane o 

problema sensibila in ceea ce priveste relatiile Romaniei cu Rusia. 

22 La sfârşitul lui noiembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureştiul. Capitala ţării se mută temporar la Iasi. O mare parte a ţării se afla sub 

ocupaţia trupelor germane. În toamna aceluiaşi an, cel de-al şaselea copil al Reginei Maria, principele Mircea (3 ani), moare de febră tifoidă. 

23 Gen. Kurt von Morgen, Comandantul Corpului 1 Rezervâ german în bâtâlia de la Mărăşeşti. 

24 Gen Henri Berthelot, 1861-1931, Şeful Misiunii Militare Franceze la Bucureşti in 1917. A fost membru de onoare al Academiei Române. 

25 C-tin Argetoianu, 1871-1952, om politic român, diplomat şi prim ministru al României în anul 1939. Moare în închisoarea Sighet, fiind 

întemniţat din ordin al regimului comunist, fârâ a fi judecat. 

89

Ambasadorul Franţei, Contele Saint-Aulaire, scrie: “În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de 

infirmieră, însoţită de o doamna de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se ducea la gară pentru a-i 

primi pe răniţi. Uneori, când se deschidea uşa unui vagon, se constata că nimeni nu mai mişca. Soldaţii răniţi 

sau refugiaţii bolnavi au murit de frig. Regina şi femeile cele mai elegante ale societăţii româneşti înfruntă 

moartea şi, ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depăşesc oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile 

care se întinde până noaptea târziu.” 

Participă la întruniri cu membrii guvernului, are chiar diverse consfături şi informări cu generalii armatei 

între care Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Traian Moşoiu şi Ieremia Grigorescu. Acestora le insufla atât 

prin tăria sa de caracter cât şi prin propria-i personalitate, imboldul necesar pentru a continua lupta mai departe. 

Totodata, Regina Maria duce o intensă activitate de propagandă naţională în rândul soldaţilor de pe front, 

îmbărbătându-i prin diverse articole publicate în ziarele ce ajungeau în prima linie. În acelaşi timp, continua 

inspectarea unităţilor militare încartiruite în oraşele Moldovei. Dezmembrarea armatei imperiale ruse care lupta 

pe frontul de est a avut un impact devastator asupra reginei. Considera acest fapt un act de ,,mare trădare’’. 26 Se 

deplasează pe front şi încearcă să îmbărbăteze trupele ruseşti în pofida propagandei din ce în ce mai intense a 

bolşevicilor. Trupele ruse, influenţate de un puternic curent comunist, crează lângă Iaşi un grup reacţionar ce 

avea drept scop înlăturarea regelui Ferdinand, asasinarea comandantului Scerbacev, precum şi instituirea unui 

regim sovietic în România. La 21 decembrie trupele reacţionare pun la cale un complot împotriva comandantului 

rus, care eşuează. Acesta cere sprijinul Armatei Române pentru a distruge această facţiune comunistă. Guvernul 

aprobă cererea, urmând ca trupele române să-i dezarmeze pe soldaţii ruşi, expediindu-i peste Prut, fapt care a 

determinat intrarea României în conflict deschis cu noua putere bolşevică de la Petrograd, aceasta dispunand 

arestarea reprezentantului României în capitala rusă, Constantin Diamandi. 

O anecdotă spune că la vederea reginei, un soldat rus rănit exclamă: ”Dacă am fi avut o împărăteasă ca 

tine, am fi păzit-o şi am fi murit pentru ea”. 

Regina Maria va continua buna tradiţie a predecesoarei sale, publicând lucrări atât în presa vremii cât şi în 

străinătate. Una dintre lucrările de referinţă ale Reginei Maria este lucrarea intitulată "Ţara mea", scrisă în anul 

1917 şi tipărită la Iaşi. Tradusă din limba engleză de Nicolae Iorga, cartea a fost scrisă la cererea presei 

britanice, care dorea să cunoască atmosfera şi viaţa din ţara noastră. Regina a oferit în cele două volume ale cărţii 

informaţii despre întregul teritoriu al României, geografie, viaţa economică şi socială, dar şi despre cultura şi 

obiceiurile românilor. 

Având calitatea de înaltă patroană a Crucii Roşii, Regina Maria instituie în anul 1917, Ordinul Crucea 

Regina Maria. Ulterior, prin strădaniile sale avea să înfiinţeze o şcoală de infirmiere, inaugurarea având loc la 

13 noiembrie 1930, la sediul Societăţii Crucea Roşie. 

După încheierea războiului, la insistenţele Regelui, va pleda în mod strălucit cauza României în faţa 

Aliaţilor la Conferinţa de Pace de la Paris. 27 

Înzestrată cu o vastă inteligenţă, dar şi cu o bogată cultură politică, ea a reuşit ceea ce întreaga delegaţie a 

guvernului României a eşuat: să demonstreze prin argumente atât istorice, geografice, militare dar şi politice 

dreptul românilor din provinciile istorice de a se uni cu patria mamă. Sacrificiul ostaşilor români însumând 

339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi, pe fronturile primului război mondial nu a 

fost în zadar. Bun prieten al Reginei, marele istoric Nicolae Iorga, reuşeşte poate cel mai bine să zugrăvească pe 

cât se poate de succinct portretul acesteia: "Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de 

rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei şi milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e 

mai scumpă decât toate juvaierele lumii. 

În amintirea vremurilor, Regina Maria va rămâne, mai presus de toate marile ei însuşiri şi strălucitele ei 

talente, ca însăşi voinţa neînfrantă care a smuls împrejurărilor vitrege împlinirea unităţii naţionale. " (Nicolae 

Iorga, Regina Maria, Ed. Portile Orientului, Iasi, 1996, pag.132) 

În cuvintele de adio din testamentul său, Regina Maria nu pierde ocazia să evoce pentru ultima oară 

dragostea faţă de poporul său, din clipa când a păşit pentru întâia dată pe pământ românesc: 

.,,Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste slove, eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care 

rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te 

mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la 

26 La 7 noimbrie 1917, bolşevicii răstoarnă Guvernul Provizoriu rus, având ca intenţie declarată, încheierea păcii cu Puterile Centrale. În 5 

decembrie, la Brest-Litovsk, se semnează armistiţiul între Rusia şi Puterile Centrale, trupele române rămânând singure în faţa unui adversar cu 

mult superior atât numeric cât şi ca înzestrare. Neavând altă soluţie, România acceptă armistiţiul. 

27 La 11 apr. 1919, la Paris are o intrevedere cu presedintele S.U.A. Wilson. De asemenea se întâlneşte cu preşedintele Frantei, Georges 

Clemenceau, în faţa căruia pledează în mod strălucit cauza tării sale. Acesta nu recunoştea revendicările teritoriale ale României, datorită păcii 

separate de la finele lui 1917. 

90

tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă 

naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia 

după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea 

inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte 

răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai 

trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a 

cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să 

stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”. 

BIBLIOGRAFIE 

1 Cupşa, I., Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Ed. Militară, 1967 

2 Des Cars, Guy, Les Reines de Coeur de Roumanie, Lafon, Paris, 1991 

3 Henri Berthelot, Jurnal şi Corespondenţă 1916-1919, Presa Universitară Clujană, Cluj, 2000 

4 Iorga, Nicolae , Regina Maria, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1996 

5 Iorga, Nicolae, Oameni care au fost, vol.2. Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1996. 

6 Kiritescu Constantin, Razboiul pentru Întregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. I 

7 Martineau, Mrs. P., România şi conducătorii ei, Stanley Paul, London, 1927 

8 Maria, Regină a României, Ţara mea, Hodder & Stoughton, London, 1916 

9 Maria, Regină a României, Povestea vieţii mele, 1934 

10 Pakula, H., Ultima romantică – O biografie a Reginei Maria a României, Weidenfeld & Nicolson, 

London, 1984 

11 Scurtu, Ioan , Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius, Bucureşti, 1991 

12 Taylor, L.W., The Sourdough and the Queen - The many Lives of Klondyke Joe Boyle, Metheuen, 

Toronto, 1983 

Istoric EMANUEL IACOB – Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

a-Castelul de la Balcic; b-Mânăstirea Curtea-de-Argeş; c-Capela de la Bran; d-Capela de la Balcic (Stella 

Maris); e-Coroana Reginei Maria; f-INIMA REGINEI MARIA (cf. Muzeul Naţional de Istorie a României)! 

*** 

91

didactica 

DACIA 

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele 

mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt 

legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn săşi 

întrebe profesorii de istorie şi de limba română: 

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care 

se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru), urmează altă întrebare: 

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci 

puteţi merge la următoarea întrebare: 

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă 

răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei 

cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de 

azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile 

Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile 

Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, 

Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). Şi ultima întrebare: 

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi 

uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi "romani" care nici ei 

nu o vorbeau? (s.red.). Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile 

istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, 

nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi 

fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, 

soldatul "roman"...Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele 

soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii 

"romani"? 

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba 

strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi 

dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", 

aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua 

limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, 

de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele… La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 

1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, 

de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără 

haine pe ei? 

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici 

măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din 

"doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu! 

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o 

perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de 

picior de legionar roman (s.red.). Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi 

învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au 

învăţat dacii latina, atunci de la cine?- se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? 

92

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "să 

nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au 

fost Daci". Faptul că dacii vorbeau "latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. 

"Când, sub Traian, romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşanu şi asta 

schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă! (s.red)". Dacă astăzi se consideră că 95% 

din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre 

istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de 

vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii. 

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie 

lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul 

Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins 

şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când 

profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., 

Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a 

mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie 

moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor 

persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile 

cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă 

a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. 

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a 

început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Când am scris 

"Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei 

pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în 

domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se 

publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, "The History of Civilization", "The Aryans". El 

explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 

publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpato-dunărean 

este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe 

teritoriul nostru dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, 

când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de 

continent şi din peninsulă devenea insulă – 6500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man 

and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nuţi 

vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl 

ocupa ţara noastră, te decepţionează! 

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor 

doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 

pagini, scrisă în limba română arhaică, "latina vulgara", cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 

9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi 

religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile 

vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba "latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când sa 

trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul 

tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, 

unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei 

vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună 

dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române 

au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba daco-română, latina 

dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după 

orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia 

Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales 

internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce 

înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul... 

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar 

trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care 

îşi taie cu sârg craca de sub picioare... 

Cu deosebită stimă, Dr. NAPOLEON SĂVESCU, Fondator & Preşedinte al " Dacia Revival International 

Society" of New York/SUA 

93

paradidactica 

DESPRE RATARE, RATAŢI, RATOIZI… ŞI ALTELE 

Ratarea e o stare existenţială a multora dintre semenii noştri, e de când lumea şi n-are de gând să se 

supună eroziunii timpului. E un proces în curs de desfăşurare, ce variază de la individ la individ, dar pe care cei 

din jur se grăbesc să-l închidă în câteva vocabule, o etichetă întotdeauna discutabilă, atâta timp cât nu cunoşti prea 

bine resorturile intime care l-au declanşat şi nici standardele la care s-a raportat aproapele nostru, suspectat de… 

ratare! Ratatul veritabil are, în ciuda prejudecăţilor încărcate de compasiune-dispreţ, aura nobleţei, ce, rareori, se 

lasă văzută de muritori. În primul rând, nu poţi spune despre Vasile Cireaşă că are sus-numita aură, numai pentru 

că îşi plânge singur de milă în faţa unei sticle (sau mai multor)! Din punctul lui de vedere, cam înceţoşat, toţi sunt 

de vină pentru ratarea lui: nevasta, soacra, vecinii de scară, şeful lui direct (sau indirect), societatea, toţi şi toate… 

mai puţin el!! În al doilea rând, nu poţi să pui mâna în foc nici pentru, să zicem, Costel A. Maru, retras de mult în 

garnizoana proprie, din faţa unei lumi neîmblânzite, nemulţumit de sine, de tot şi de toate, însingurat din orgoliu, 

dacă motivaţiile sunt temeinice, ori din vanitate, dacă sunt închipuite! Evident, ca să fii un ratat… respectat, e 

obligatoriu să fi avut ce rata: inventivitate, creativitate, voinţă de realizare, oportunităţi, viteză de reacţie… 

Povestea lui „ce-aş fi devenit, dacă...” poate fi şi efectul automistificării şi asta se întâmplă mai des decât 

s-ar crede, îndeobşte! Fireşte, mă gândesc la acele structuri psiho-morale mai complexe, trecute prin… sau doar 

atinse de cultură!! Pentru că, oricât ar părea de ciudat, şi-n această realitate (recunoscută sau ba), aflată sub semnul 

ratării, există simulanţi, impostori, ce se hrănesc din dulceaţa lui „ce-aş fi devenit, dacă…”!! Ei s-ar putea numi 

ratoizi, mişună peste tot! Fiecare dintre ei are câte o poveste, modificată şi adăugită, de câte ori e nevoie, pentru 

fiecare faptă… nefăptuită, cu un abia reţinut dispreţ faţă de ceilalţi, oameni care trăiesc de azi pe mâine, în timp ce 

el… La o privire mai atentă, ei îşi arogă această ipostază în numele unui ideal, pe care pretind că l-au avut, dar… lau 

ratat! Şi, dacă lucrurile stau aşa, ratoizii îmi apar rezonabili, ba chiar simpatici, chiar dacă ratarea lor e iluzorie! 

Teoretic, cel puţin, au avut un ideal, altfel nu ar fi existat iluzia! 

Indivizii lipiţi (bine) de realitate, dependenţi de valori materiale (maşini de sute de mii de euro, vile cu un 

etaj sau mai multe, posturi cât mai bine remunerate) au ţinte, scopuri, nu idealuri!! Când ratează vreo ţintă, şi de! 

se întâmplă, ei au – cu siguranţă – sentimentul frustrării şi se lasă invadaţi de o invidie ce creşte progresiv în 

funcţie de termenul de comparaţie şi scopul propus, mereu altul! Orice înfrângere de acest gen îi face mai 

competitivi, mai ambiţioşi; n-au mamă, n-au tată, au în schimb ceva ce ţine loc de mamă şi tată, interese, afaceri ce 

trebuie, musai, să fie lucrative. Fără îndoială, aceştia nu sunt nici rataţi, nici ratoizi! Ei sunt oameni serioşi, 

responsabili (de banii lor şi ai altora!), mult respectaţi, pentru că banul înseamnă putere personală şi asta nu e de 

ici, de acolo! Şi ei (mai) plâng, dar din cu totul alte motive: au crescut impozitele, TVA-ul (deşi băieţii deştepţi se 

descurcă întotdeauna), mai vine să-i deranjeze controlul financiar!! Pentru asta nu-i nevoie să cobori în tine, să-ţi 

faci procese de conştiinţă (?!), să-ţi faci autoevaluarea, cine are nevoie de aşa ceva?!? Din punctul lor de vedere, 

orice oportunitate se cere valorificată, numai că aceasta are alt înţeles decât în cazul firilor artiste! Aici 

oportunitatea se traduce prin acţiune şi prin eficienţă. Totul pentru front, totul pentru victorie!! 

Asta nu înseamnă că au dispărut cu totul rataţii şi ratoizii, că nu mai există oameni care au, măcar 

teoretic, alte repere valorice. Ei se află şi în această lume, dar nu au avut şi nici nu au vreo şansă să se simtă 

confortabil în gloata celor lipsiţi de idealuri, dar plini ochi de ţinte şi obiective imediate. Primii opun o anumită 

rezistenţă morală, refuză uniformizarea, cu riscul asumat al ratării individuale. Ei sunt, cu un termen cam uzat, 

inadaptaţii; aceştia îşi trăiesc drama cu inocenţa celor care-şi permit, măcar din când în când, să creadă în vise, 

chiar dacă sunt priviţi, cel mai adesea, ca nişte ciudaţi! Ceilalţi n-au nici măcar timp să-şi dea seama dacă trăiesc în 

cea mai bună dintre lumile posibile; ei ştiu doar că asta e: ceea ce văd, ceea ce pipăie/numără, ceea ce aud! Şi 

pentru că altă lume nu pot imagina, nu-şi pun întrebări, nu aşteaptă răspunsuri, nu au sentimentul ratării personale, 

ci – eventual – doar pe acela al ratării unor ţinte/mobiluri de etapă! Ei pot da faliment, nimic mai mult: dacă-s 

oameni de afaceri, pot pierde bani, acţiuni, dacă-s oameni politici, pot pierde, vremelnic, puterea politică, rareori 

pe amândouă! Cu sau fără strălucire, mai degrabă fără, ei sunt modelele copleşitoare ale vremurilor pe care le 

trăim. 

94

Cum de s-a ajuns aici? Simplu, Dumneaei, societatea, îşi creşte odraslele după chipul şi asemănarea ei. 

Şcoala a fost reformată cu succes: mai întâi, dascălii, cu ochii pe acele performanţe care să le poată asigura 

gradaţia şi/sau salariul de merit, foarte activi în organizarea spectacolelor de divertisment, în formarea viitorilor 

oameni politici, oameni de afaceri, manageri generali, directori de bănci, designeri, top-modele, jurnalişti; în al 

doilea rând, părinţii, care, în dorinţa lor firească de a asigura odraslelor un viitor fără griji (financiare), hotărăsc în 

locul copiilor şi, nu de puţine ori, îşi îndepărtează copiii de adevărata lor vocaţie, ceea ce nu poate să nu aibă 

consecinţe nefaste pe termen lung; în sfârşit, elevii, sub presiunea anti-modelelor promovate din abundenţă prin 

toate canalele TV şi presa scrisă, îşi formează o mentalitate de învingători în dimensiunea socială, asociată unor 

calităţi indispensabile: tupeu, ambiţie, fler, tenacitate, versatilitate, într-o mai mică măsură, caracter, loialitate… 

De aici nu rezultă adevăraţii învingători, în ordinea spirituală, nici rataţii, nici ratoizii, ci doar învinşi şi 

învingători, în ordinea socială!! 


*** 

CE VREI SĂ TE FACI CÂND VEI FI MARE?! 

E o întrebare, cred, clasică pentru oamenii maturi, când se află faţă în faţă cu un copil, fie că o face dintrun 

interes real, simulează ori, din rutină, în lipsă de alt subiect de conversaţie: Ce vrei să te faci când vei fi mare? 

Pe vremea mea, răspunsurile erau previzibile, în funcţie de mediul din care proveneau: şofer, electrician, mecanic, 

sudor, lăcătuş, tinichigiu, ori profesor, medic … Ca o curiozitate, nu-mi amintesc, în toată copilăria mea (anii’50 – 

’60) să fi tânjit cineva la meseria de ospătar sau politician, curios lucru!! Ţin minte că eu, până spre 12 ani, 

răspundeam mândru de mine că vreau să mă fac electrician şi întindeam fire, peste tot, în grădină, de se-mpiedica 

mama de ele, după care urmau cuvenitele recompense pentru activitatea prestată. Astăzi, singurele lucruri pe care 

ştiu să le fac, în materie de electricitate, este să privesc panoul şi … să chem un specialist, mă rog, pe unul care ştie 

mai mult decât mine, ori asta nu e greu, chiar deloc! După ce am mai crescut (13-15 ani), răspundeam grav că că 

voi fi ambasador, fără să-mi fie clar nici mie, nici celor care se prăpădeau de râs când mă auzeau, care îi este 

statutul şi cu ce se ocupă acesta! Har Domnului, că, fascinat de lumea cărţilor, acest gând s-a evaporat repede!! 

S-au schimbat vremurile! Fără să ne întrebe şi pe noi! Şi noi ne-am schimbat! Părinţii noştri, în 

majoritatea cazurilor, muncitori, cu rădăcini rurale puternice, prinseseră războiul, foametea, ultimele zvâcniri ale 

stalinismului, teroarea roşie – într-o formă mai violentă la sate, dar abil mascată faţă de proletariatul, forţa 

conducătoare a societăţii, nu-i aşa, căruia i se promitea raiul comunist în anul 2000!! E uşor de presupus unde şi 

cum trăiau în anii ’60! Trudiţi, muncind de dimineaţa până seara, fără a putea scăpa de datorii de la o lună la alta, 

ei trăiau cu o dublă iluzie: că intelectualii nu muncesc, imaginându-şi că doar munca fizică înseamnă chin şi 

suferinţă, şi că intelectualitatea ar fi, conform limbajului de lemn adoptat, o pătură socială respectată şi bine 

remunerată. De aici şi îndemnul lor, ce nu avea nimic leninist în esenţa lui: învaţă, dacă vrei să trăieşti mai bine! 

Sau: dacă ai carte, ai parte a ajuns să însemne parte de o viaţă mai bună! Că n-a fost aşa, aveam să aflăm peste 

puţini ani!! 

La aceeaşi întrebare, mai ales după desfiinţarea şcolilor de meserii (greşeală de neiertat), răspunsurile 

celor aflaţi, de acum, în situaţia de alege decisiv erau cam următoarele: inginer, ofiţer, medic, arhitect, economist, 

contabil, profesor, cântăreţ … Că ele nu se împlineau întotdeauna, asta deja e o altă poveste, dar şansa o avea 

oricare dintre noi. Pe vremea aceea se mai făcea o selecţie, existau concursuri de admitere, la care destui reuşeau 

prin eforturile şi meritele proprii, deşi nu mă îndoiesc, sistemul Pile-Cunoştinţe-Relaţii funcţiona şi aici, dar mai 

cu fereală, cu o anume pudoare!! La asta se pot adăuga greşelile (omeneşti) inerente, dar, una peste alta, exigenţele 

erau peste ce se întâmplă acum. Şi asta, în condiţiile în care manualele şi instrumentele didactice erau mult 

deficitare în raport cu prezentul. 

Şi iar s-au schimbat vremurile! A sosit Dumneaei, Democraţia, cu daruri din ce în ce mai surprinzătoare: 

libertatea de a spune orice fără să dovedeşti ceva, libertatea de a face orice fără să dovedeşti ceva, bădărănia la 

patru ace, frauda pomădată şi sofisticată, abjecţia spilcuită şi surâzătoare, neruşinarea de a promite din patru în 

patru ani ceea ce nu vei face niciodată, o deversare abundentă a dejecţiilor umane la drumul mare, un melanj greu 

digerabil de bine şi rău, urât şi frumos, o răsturnare năucitoare a scării de valori, o deturnare ireversibilă de la ideal 

la scop, de la generozitate la egoism sălbatic şi meschinărie! Tot ce-i lucrativ – la loc de cinste, toate celelalte – cel 

mult tolerabile! 

Ce răspund copiii de astăzi la clasica întrebare? Fireşte, şi de această dată, răspunsurile depind de mediu 

şi origine socială. Cei care ajung în colegii, de pildă, proveniţi, de cele mai multe ori, din familii cu posibilităţi 

materiale, nu concep decât să fie patroni, manageri, economişti, neapărat într-o companie/firmă multinaţională, ori 

politicieni, jurnalişti, top-modele, numai VIP-uri să fie!! Ceilalţi, crescuţi în medii mai modeste, au alte gânduri, 

după cum ne asigură un clip (publicitar?!), difuzat insistent la TV!! Unul vrea să ajungă, nimic altceva decât 

cămătar, adică un escroc fără mamă, fără tată, cu acoperire legală, de ce să rişte? Ştie oare micuţul Niki că şi 

95

pentru asta se cer eforturi? O sumă importantă de pornire, o bună cunoaştere a naturii umane, răbdare, viclenie, 

puţină actorie şi exersarea unor mijloace sigure de seducţie. Cămătari? Chiar avem nevoie de asta! Altul, voios de 

pe acum, cu gândul la cariera eclatantă ce-l aşteaptă, răspunde simplu: hoţ! Gigel dragă, cred că avem o 

problemă!! Sunt prea mulţi, concurenţă mare! Îţi va fi foarte greu să te afirmi într-o realitate de semi-coşmar, în 

care atât de puţini îi fură pe ceilalţi, atât de mulţi, cu orice fel de mijloace, legale sau ilegale!. Oricum, să nu spui 

că nu te-am avertizat! Mai la urmă, auzim vocea candidă a unei fetiţe, care declară cu nedisimulată mândrie: 

cerşetoare! Meserie cinstită, să recunoaştem! Dar până să atingi asemenea performanţă, Mărie dragă, trebuie să te 

perfecţionezi în psihologie, păi cum altfel îţi vei alege victimele, de unde şi cum vei afla care sunt fraierii (de 

vocaţie, de circumstanţă), cu o personalitate distinctă, nu-i aşa?! Nici ţie, cred, nu ţi-ar strica nişte lecţii de poetică 

şi actorie: textul de sensibilizare şi gestul a miloagă, rolul bine studiat în culise te pot duce la succesuri şi, cine 

ştie, dacă ai talent, poţi ajunge să cucereşti capitalele europene, să ne reprezinţi cu cinste! N-am vreo îndoială, cu 

osârdie şi încredere în voi, veţi face o carieră strălucită!! 


*** 

DE LA „PODUL DE PIATRĂ” LA… CALCULATOR! 

Ştiu din relatările prietenilor, mai adesea din cărţile citite, că unii dintre semenii noştri nu se gândesc la 

copilărie cu prea multă plăcere, şi asta din varii motive, chiar dacă acceptă – teoretic – a fi fost vârsta inocenţei şi a 

primilor paşi făcuţi dincolo de aceasta. Oricum, cei mai mulţi dintre noi avem nostalgia ei, cu bune şi rele, mai ales 

că memoria afectivă selectează întotdeauna acele momente luminate de chipul părinţilor, megieşilor, prietenilor 

din vremuri apuse, bătute de verdele ierbii, lumina soarelui şi plăcerea jocurilor de altădată! Pe strada mea, dintr-o 

margine a Bacăului, erau mai mult fete de vârsta mea ori de o vârstă apropiată, aşa că primul joc pe care-l tratam 

cu seriozitate şi în care mă specializasem, a fost… şotronul! Mai târziu, la şcoală, sub îndrumarea atentă a 

învăţătoarei, ţin minte un alt joc, unul în care ne adunam în cerc, ne ţineam de mâini, ne învârteam în jurul unuia 

dintre noi şi cântam ceva de genul: Ţăranul e pe câmp, ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, ţăranul e pe câmp, 

după care noi toţi aveam, aşa, nişte revelaţii: el are şi-o nevastă, care era imediat recrutată dintre fetiţele 

conştiincioase de faţă, apoi urmau copilul, căţelul, purcelul, până se termina cântecul! Asta era prin anii 1956- 

1960, pentru că, după aia, ţăranul nu prea mai era pe câmp, câmpul nu mai era al lui şi nici familia acestuia nu mai 

avea chef de cântece şi jocuri, ci doar de întristare! Dar dintre toate jocurile copilăriei, cel mai frumos şi mai 

îndrăgit era: Podul de piatră s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat (aici era momentul dramatic), după care cântam 

cu toţii, în plin avânt revoluţionar, ţinându-ne de mâini perechi-perechi, trecând câte doi pe sub braţele ridicate de 

ceilalţi: Vom face altul şi mai frumos / altul mai trainic şi mai frumos! 

Mai scurgându-se câţiva ani, am evoluat şi noi, eu trecând la un nivel superior – Băieţii în acţiune! La 

început erau mai multe voci îngroşate care se străduiau să cânte bărbăteşte: Ţară, ţară, vin ostaşii! Acum nu mai 

vin, mai degrabă pleacă… Pentru iubita noastră patrie – prin Afganistan, prin Irak, ba unii dintre ei nu se mai 

întorc decât îmbălsămaţi, înălţaţi în grad şi cu titlul de erou al patriei! Doamne, ce mândri trebuie să fie, atât ei, 

acolo unde sunt, cât şi familiile lor! Iar cei, care se întorc de-adevăratelea, îşi numără banii din cont şi nu s-ar da în 

lături de la încă o bravadă de acest gen. Noi, cei de atunci, copii ai pământului ce ne-a născut, ne jucam, la acea 

vreme, de-a hoţii şi vardiştii, haiducii şi potera, cu grija de a nu câştiga niciodată potera şi vardiştii! Pentru noi, 

haiducii erau salvatorii (legendari) ai neamului, pentru că luau de la cei bogaţi şi dădeau celor care nu avuseseră 

norocul să aibă şi ei o mătuşă, acolo, Tamara, Varvara ori Mărioara, să aibă grijă de ei! Cei de acum, în 

majoritatea cazurilor, nu cunosc nici măcar cuvântul, darămite semnificaţia lui socială, după cum aveam să mă 

conving în ipostaza de profesor, la clasele de gimnaziu. Limbajul nostru era simplu, în limitele bunei cuviinţe, aşa 

cum fuseserăm învăţaţi de părinţii, învăţătorii, profesorii noştri, unde se infiltrau, e adevărat, câteva cuvinte de 

argou: mişto, gagiu şi gagică, fără să le ştim originea şi nici, prea bine, sensul, la care se adăuga, în mod curios, 

cuvântul sanchi (de unde, până unde, că nicăieri în oraş nu se studia limba engleză, limbă prohibită, pe atunci!) cu 

sensul de aiurea, baţi câmpii (?!). Înjurăturile intrau în vocabularul nostru pasiv, nu le foloseam nici între noi, nici 

faţă de străini, pentru simplul motiv că aşa eram educaţi!! 

Şi iar au trecut anii, de data asta – mulţi, de fapt, au trecut decenii, copilăria era departe, noi, cei de 

atunci, contururi tremurate de voalul amintirii, am ajuns maturi încărcaţi de responsabilităţi şi multele păcate 

omeneşti! Eram dascăl, aveam elevii mei şi posibilitatea, fatalmente limitată, de a-i urmări îndeaproape, cum 

vorbesc, cum se comportă, ce preocupări au! La început, să zicem, prin 1989-1995, mă recunoşteam în cei din 

bănci, nimic deosebit!! Fetele, probabil, săreau coarda în timpul liber, băieţii jucau – nu mă îndoiesc – fotbal, cu 

aceeaşi plăcere pe care o aveam şi noi, cheltuindu-ne energia şi întărindu-ne organismul, dar pe un teren amenajat, 

pentru simplul motiv că maidanele de altădată nu mai există, aşa cum nici prea multe locuri de joacă pentru copiii 

de toate vârstele nu mai sunt, s-au evaporat, de parcă însăşi copilăria este pe cale de a fi suspendată (prin hotărâre 

de guvern, printr-un decret prezidenţial?!) Treptat, a intrat în viaţa şi în conştiinţa noastră calculatorul, cu cele 

96

une şi cu cele rele. Pe unii i-a supus, făcându-i prizonieri, dependenţi pe viaţă. Or, cei foarte tineri, adolescenţi şi 

preadolescenţi, au fost cei mai vulnerabili! Urmările s-au dovedit, pentru mulţi dintre ei, nefaste. Aşteptând ca 

Măria Sa, Calculatorul, să le rezolve toate problemele intelectuale, neînţelegând că e doar un instrument 

(performant, e adevărat!) şi nu un panaceu, s-au ales, pe de o parte, cu un sedentarism precoce, aducător de multe 

necazuri, iar, pe de altă parte, cu un grav deficit sufletesc şi imaginar. Un dublu deficit ce ar putea marca o 

generaţie, fără să avem dreptul şi dreptatea de a generaliza, fireşte! 

Mai ştiu copiii şi nepoţii noştri să se joace?! Cum să nu?! La calculator… Mai ştiu să viseze, să 

imagineze alte lumi, universuri, destine?! Mickey Mouse, Pluto, Donald Răţoiul, Albă ca Zăpada, cu sau fără 

pitici, Pinocchio, Alice nu-i mai impresionează, nu fac parte din lumea lor! Imperiul Walt Disney s-a prăbuşit de 

ceva vreme, Jerry nu-l mai necăjeşte pe Tom, nici Tom nu-l mai aleargă pe Jerry, iar Albă ca Zpada e agresată prin 

vreo discotecă! Acum triumfă roboţii intergalactici, Angelo-cel-mai-tare, Războiul stelelor, Xiper!! Acum totul e 

cool, naşpa, super, domină, nefiresc, un limbaj pauper şi indigest, la un pas de o exprimare abreviată şi 

interjecţională, perfect adaptată minimelor nevoi ale unui sms ori al unei „Discuţii” pe mess! Sau, şi mai rău, unul 

încărcat de durităţi şi de vulgarităţi, de o violenţă ce începe de la vocabular şi se continuă (de ce nu?!) cu pumnul, 

neapărat filmat cu telefonul mobil şi postat pe Net! Şi iar subliniez, din teama de a nu fi învinuit inutil, că e departe 

de mine gândul că ne este permis de a anatemiza o întreagă generaţie, dar – avertizez – pericolul e unul real. În 

funcţie de mediul în care au crescut şi s-au format, unii copii/tineri au înţeles că minunatul computer este doar un 

instrument, nimic mai mult, şi că prietenii adevăraţi, cu care comunici, te joci, în care crezi şi care te ascultă, îi 

găseşti în lumea reală. În aceştia mai e speranţa că, indiferent de forma şi de performanţele lui, calculatorul să 

rămână o cutie a Pandorei pe veci ferecată!! 


*** 

trezirea vulcanilor... 

“Vulcanul aflat sub lacul Laacher, din apropiere de Bonn, erupe la APROXIMATIV 10.000-12.000 DE ANI, iar 

ultima sa erupţie a avut loc acum 12.900 de ani. În ultima vreme, în regiune s-au înregistrat multe cutremure, 

semn că vulcanul dă semne de activitate. 

Un vulcan zace sub acest lac din inima Europei Acesta are aproximativ aceleaşi dimensiuni ca Muntele 

Pinatubo, care în 1991 a provocat cea mai mare erupţie a secolului al XX-lea. Pinatubo a lansat în aer 10 

miliarde de tone de magmă, 20 de miliarde de tone de dioxid de sulf şi 16 kilometri cubi de cenuşă, provocând o 

scădere a temperaturi globale cu 0,5 grade Celsius, scrie business magazin.ro Când a erupt ultima oară, 

supervulcanul Laacher a acoperit cu cenuşă şi roci vulcanice o suprafaţă de 1.600 de kilometri pătraţi. În ultima 

vreme, mai multe cutremure au avut loc în această regiune, sugerând că vulcanul redevine active” – cf 

www.descopera.ro 

*** 

mileniile hunedoarei daco-române... 

MILENIILE HUNEDOAREI ŞI ORELE EI ASTRALE 

Într-un recent dialog cu dr. arheolog Cristian Roman ( foto dreapta, eugen evu)-în prezent 

cel mai tânăr doctor arheolog din ţară, cu un palmares deja impresionant (descoperiri uluitoare, 

care completează istoria României în general şi a Hunedoarei în special), acesta îmi spunea că, 

citez din memorie: „...Hunedoara are, în mod neoficial, o vechime neîntreruptă de locuire de 

97

peste şapte milenii!”. De ce neoficial? Pentru că nu s-au făcut cercetări riguroase, ci doar săpături sporadice, iar 

dovezile care au ieşit la iveală din acele vremuri îndepărtate nu s-au publicat. Pentru noi, hunedorenii, această 

vechime a oraşului nostru ne trimite cu gândul la Cetatea Eternă, la străvechile civilizaţii Mesopotamiene, cu mult 

mai vechi decât Egiptul Antic şi la distanţe cu mii de ani în urmă faţă de vestul Europei. Este vorba desigur despre 

civilizaţiile neolitice. (Foto: Cetatea Corvinilor – Foarte puţini dintre hunedoreni cunosc istoria îndepărtată a 

oraşului. Este adevărat că populaţia Hunedoarei este azi destul de eterogenă, mulţi venind de-a lungul vremii din 

diverse locuri ale ţării sau chiar ale Europei. Este şi acesta probabil unul dintre motivele pentru care nu a existat un 

interes major pentru istoria acestor locuri. Dar indiferent că suntem hunedoreni din moşi-strămoşi, sau am venit din 

depărtări şi ne-am stabilit aici, pe pământul Hunedoarei, este bine să ştim ce au făcut de-a lungul atâtor milenii 

locuitorii acestui spaţiu atât de frumos poziţionat din punct de vedere geografic. În prezent se consideră că cele mai 

vechi forme de scriere modernă au apărut cu mai bine de şase mii de ani în urmă aici, pe meleagurile noastre 

(celebrele tăbliţe de la TĂRTĂRIA). Ţinutul de azi al Hunedoarei este situat în miezul acestei străvechi 

civilizaţii, care cunoştea scrierea cu peste 6 mii de ani în urmă şi cu peste o mie de ani înaintea Sumerului! 

Între Hunedoara şi Cetatea Eternă, Roma, există şi alte legături: unul dintre cele mai mari războaie purtate în 

antichitate a fost cel dintre Roma lui Traian şi dacii conduşi de Decebal. Azi se ştie că romanii au ajuns relativ uşor 

până în ţinutul Hunedoarei. Marea bătălie s-a dat însă aici. Acel „cuib de vulturi” din Munţii Orăştiei, care a fost 

Sarmizegetusa, este atât de aproape de oraşul nostru încât de pe dealul Sânpetru se poate vedea. Dacii care 

locuiau atunci pe aceste meleaguri au fost înfrânţi după o rezistenţă eroică, de cea mai mare şi mai puternică armată 

care a existat vreodată până atunci. Iată un motiv care, deşi a fost plin de dramatism, azi ne uimeşte şi ne umple de 

mândrie în acelaşi timp. În plus, cine vizitează Cetatea Eternă poate admira una dintre cele mai frumoase opere de 

artă, Columna lui Traian, ridicată de acesta în amintirea acelei victorii.După 1350 de ani, istoria a oferit Hunedoarei 

revanşa: din nou cea mai numeroasă şi mai puternică armată care a existat până atunci în istorie – ce coincidenţă! -, 

armata lui Mohamed, cuceritorul Constantinopole-lui, s-a năpustit asupra Europei. Dar, Johannes de Hunyad – 

IOAN DE HUNEDOARA -, una din cele mai mari personalităţi a Europei epocii sale, dotat cu un deosebit 

spirit de sacrificiu şi curaj, dar mai ales cu o minte sclipitoare, a oprit, la 22 iulie 1456, la Belgrad, marşul 

triumfal al otomanilor, care cu siguranţă ar fi schimbat soarta Europei. Iată încă un punct marcat de 

hunedoreni în istorie: de atunci, în fiecare zi, la ora 12, din turlele tuturor bisericilor catolice din lume, 

dangătul clopotelor ne aduce aminte de legendarul hunedorean care a schimbat istoria Europei, Iohanes de 

Hunyad – Ioan de Hunedoara. Am ales aceste trei momente din istoria multimilenară a Hunedoarei tocmai pentru 

că sunt cu adevărat superlative şi au influenţat istoria lumii. 

Să recapitulăm: 

1-Momentul apariţiei scrierii este decisiv în evoluţia omenirii. Deocamdată, majoritatea specialiştilor consideră 

că aici, în spaţiul nostru, a apărut pentru prima dată scrierea. Această descoperire a fost atât de şocantă încât timp de 

patru decenii nimeni nu a avut curajul să evalueze tăbliţele respective, iar Hunedoara, după cum am mai spus, se 

situa chiar în centrul acelei strălucitoare civilizaţii. 

2-Cucerirea Daciei de către romani a avut o însemnătate enormă pentru marele imperiu: o cantitate imensă 

de aur se spune că a fost cărată la Roma, contribuind din plin la umplerea golurilor din vistieria imperiului. A fost 

un imens balon de oxigen pentru Roma acelor timpuri, fără de care se spune că imperiul ar fi avut o cu totul altă 

soartă şi, implicit, Europa de azi. 

3-În anul 1456, la Belgrad, cele mai mari tunuri construite până atunci au sfărâmat zidurile cetăţii. Când 

totul părea pierdut, Ioan de Hunedoara a luat în grabă câţiva călăreţi cu care s-a năpustit asupra tunurilor, 

pe sub bătaia lor, a ucis servanţii şi a întors tunurile împotriva turcilor. În minutele următoare, cea mai 

numeroasă şi mai puternică armată a vremii a rupt rândurile şi s-a pus pe fugă. Şi aceasta pe vremea când 

Imperiul Otoman se afla la apogeu! Dacă atunci ar fi cucerit cetatea Belgradului, drumul turcilor ar fi fost 

deschis spre Europa şi, cu siguranţă, alta era azi soarta Europei. 

Acestea au fost orele astrale, de mare glorie din istoria acestui fabulos ţinut din care face parte Hunedoara, cu 

Cetatea ei de pe stânci, Castelul Corvinilor. Şi, cum spunea poetul nostru Eugen Evu, ore astrale vor mai fi, „prin 

aceea că timpul-spaţiul este CIRCULAR” . 

CONSTANTIN GĂINĂ, Hunedoara/ROMÂNIA (prin Eugen EVU) 

*** 

98

scrisoare poporului român 

SCRISOARE DESCHISĂ POPORULUI ROMÂN - MESAJUL TĂBLIŢELOR DE LA 

TĂRTĂRIA 

de Laurian LODOABĂ 

( fragment) 

“Popor român , 

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, o dată pe an, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi 

încotro te îndrepţi. Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune 

istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te 

jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut , crescut şi educat în graniţele 

sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria, şi o 

recunosc toţi cei care le-au studiat. Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri 

locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. 

Scrierea sumeriană a apărut cu peste 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc 

adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ? 

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit 

de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o 

parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi 

transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE 

SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat ? 

Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar 

românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori 

ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile ? 

Din tine au apărut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache 

Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus 

minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta ? 

Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor 

urma ? 

- Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de 

interesele şi dorinţele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci; 

- Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui 

pământ sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam.Tu taci; 

- Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro - ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac 

legea pentru cei mulţi. Tu taci; 

- Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa pentru 

că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? 

Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi 

de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci; 

- Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, 

traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci; 

- Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile "nerentabile " la 

indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte 

privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci; 

- Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut 

99

ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele: 

1.. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, 

Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au 

că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci; 

2.. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise " la expoziţie" în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au 

scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci; 

3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din 

mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională.Tu taci ; 

- Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea 

şefilor lor, împart banii, apoi sunt "judecaţi" de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică "mulţumesc, 

la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale". Tu taci ; 

- Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar 

Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm 

avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este 

urmarea politici sale dezastruoase , de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. 

Tu taci; 

- Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei 

puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit. Tu taci; 

- Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un 

răspuns deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată.Tu taci; 

- În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în 

văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci; 

- Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, 

bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau 

nu primesc un SMS. Tu taci; 

- Dacă te îmbolnăveşti , nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi 

dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital 

pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci; 

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua 

Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României, ( de naţionalitate 

maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei tac când se intonează imnul României, dar cântă cu foc imnul 

Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac. Tu 

taci; 

- Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii pentru că eşti prea bogat 

în viziunea lor sau nu meriţi ce ai câştigat , iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani 

fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.Tu taci; 

- Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce 

medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea 

ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci; 

- Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, 

se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci; 

- Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi 

urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te consulte pe tine . Tu taci ; 

- Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt 

stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe 

jilţuri fără să le pese de interesul naţiunii trădând jurământul făcut la investire. Tu taci; 

Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi tu taci. Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai 

asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste 

tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor 

român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul 

acestui neam. 

Cât o să mai taci ? Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură 

de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai 

să scrii. Acesta este mesajul nedescifrat până acum, al tăbliţelor de la Tărtăria!” 

LAURIAN LODOABĂ, Lugoj/ROMÂNIA 

* text primit via pr. THEODOR DAMIAN, Metropolitan.Edu, New York/SUA 

100

*** 

români - ca pionieri mondiali geniali 

ANA ASLAN, TRAIAN VUIA, FLORENTIN SMARANDACHE, NICOLAE TESLEA, SARMIZA 

BILCESCU ALIMĂNEŞTEANU 

Se tot primesc , în ultimul timp, mail-uri extrem de denigratoare la adresa românilor şi a României. Este un 

lucru pe care sufletul meu nu-l poate accepta, aşa că, vă trimit un mail conceput de o româncă ce locuieşte în 

China, dar căreia dragostea de ţară i-a rămas intactă. Mi-a făcut mare plăcere să-l citesc şi o mare bucurie 

să-l trimit mai departe. Şi, evident, să-l completez, “la zi”. 

În fiecare număr al revistei nostre, de-acum încolo, va figura, cu atâtea amănunte câte vom obţine, biografia 

eroică şi vizionară a acestor români (în primul rând, vom examina personalităţile tehnico-ştiinţifice – cele 

cultural-artistice, vor urma, cu ajutorul lui Dumnezeu: tip GEORGE ENESCU – părintele operei 

moderne mondiale, prin opera “Oedip rege”, sau CONSTANTIN BRÂNCUŞI, părintele sculpturii 

moderne mondiale etc.) - prin al căror Duh planeta Terra va fi, cât de curând, mult mai bună decât o vedem, 

azi... 

În prezentul număr, îl vom prezenta pe cel mai îndreptăţit dintre pământenii actuali, pentru a i se decerna 

PREMIUL NOBEL, cel puţin pentru Fizică şi Matematică, dar, poate, şi pentru un nou curent literar de 

avangardă (paradoxismul) şi un nou curent de gândire (neutrosofia): FLORENTIN 

SMARANDACHE!!! 

...Ştiu că mai sunt mulţi români , care nu sunt celebri ... ştiu că există o mulţime de persoane din România 

care au grijă de bolnavi prin voluntariat , de animale comunitare , merg şi curăţă locuri din natură, în care 

au rămas gunoaie, în urma vizitei unor turişti, care aduc informaţie utilă şi o împrăştie cu multă dăruire etc. 

şi o fac cu bucurie , chiar dacă rămân anonimi. 

Păcat că cei care iau în derâdere România şi românii ... sunt printre noi ... şi sunt ... “români” ... 

ROMÂNI CELEBRI 

Putem observa, cu stupoare, cum chiar unii români afirmaă despre locuitorii acestei ţări ca ar fi doar niste "barbari", 

încă de pe vremea dacilor, care n-ar fi stiut nici măcar să scrie (cum prezintă lucrurile unele articole "Academia 

Caţavencu") şi că românii sunt şi acum "codaşii Europei"! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau , 

de cele mai multe ori, de rea-voinţă, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti, care nu urmăresc altceva 

decât banii, veniţi din Vest sau de la Est. 

Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental "Larousse" nu vorbesc deloc de români, ca naţiune 

importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă, originari din 

România , sau personalităţi mondiale de primă mărime, care aparţin acestui neam , dar care, din păcate, nu sunt 

cunoscuţi , deoarece se pare ca mass media româneasca este mult mai preocupată de cazuri stupide, care nu au nicio 

valoare umană şi naţională. 

• Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile "Delta" au fost inventate la Sibiu, încă din 1555! Onest, Robert 

Charroux a semnalat acest eveniment , cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire ca "istoria oficială" a 

"reuşit" să-l neglijeze… Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid ("model Cape Kennedy ") a fost inventată 

în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes, în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: CONRAD HAAS , şeful 

Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550- 1570). 

Această informaţie şi următoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961 , la 

101

iblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: racheta cu două etaje de ardere (1529); 

racheta cu trei etaje (1529) , baterie de racheta (1529) , căsuţa zburătoare (1536) , experimentarea principiului 

arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555) , utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta 

(1555)… "Căsuţa zburătoare" , propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spaţiale 

folosite de cosmonauţi, începând cu anii 50!… In lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul ,din Alba 

Iulia . 

• Radioactivitatea artificială a fost descoperită de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, ŞTEFANIA 

MĂRĂCINEANU - şi însuşită apoi de Marie Curie (de origine iudaică) şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerând 

un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II lea: "Numirea mea s-ar putea face pe 

aceeaşi cale excepţională, ca şi a domnilor recomandaţi de dl. Perrin , ca o recompensă a descoperirii 

radioactivităţii artificiale , care este a mea şi de al cărui fruct s-a bucurat dna Joliot Curie , recomandată de 

însuşi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… ) Domnul Decan al Facultatii de Ştiinte şi o parte din profesori mă 

sacrifică pentru a nu-i nemulţumi pe dl. Perrin şi pe soţii Joliot Curie, de care , zic dumnealor , au nevoie." 

Vesnicile "plecaciuni" faţă de cei de afară , bogaţi , deci deştepţi şi merituoşi! Nedreptăţita savantă înfiinţase din 

proprie iniţiativă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti… 

• 1827 - PETRACHE POENARU, membru al Academiei Române şi unul dintre organizatorii învăţământului 

naţional inventează predecesorul stiloului modern: "condei portăreţ , fără sfârşit , alimentându–se singur cu 

cerneală" . 

• 1858 - BUCUREŞTI - PRIMUL ORAŞ DIN LUME ILUMINAT CU PETROL ŞI PRIMA RAFINARE A 

PETROLULUI. 

• 1880 - DUMITRU VASESCU - construieste automobilul cu motor cu aburi. 

• 1881- ALEXANDRU CIURCU - obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie. 

• 1885 - VICTOR BABEŞ - realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume. 

• 1886 - ALEXANDRU CIURCU - construieste prima ambarcatiune cu reactie. 

• 1887- C. I. ISTRATE - Friedelina si franceinele. 

• 1895 - D. HURMUZESCU - descopera electroscopul. 

• 1899 - C.I. ISTRATE - o noua clasa de coloranti. 

• 1900 - NICOLAE TECLU - becul cu reglarea curentului electric si gaz. 

• 1904 - EMIL RACOVITA - fondatorul mondial al biospeologiei. 

• 1905- AUGUSTIN MAIOR - telefonia multipla. 

• 1906 , 18.03 - TRAIAN VUIA - avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu "Vuia I" acesta reuseste prima 

decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator , numai cu aparate aflate la bord (in fapt , primul avion din 

istorie). 

• 1906 -A.A. BELDIMAN - aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci. 

• 1908 - LAZĂR EDELEANU – primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume , 

procedeu care ii poarta numele. 

• 1908 - Acad. NICOLAIE VASILESCU-KARPEN - "pila Karpen" , care functioneaza inca si produce curent 

electric , neintrerupt , de aproape 100 de ani! 

102

• 1910 iunie - AUREL VLAICU - lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic. 

• 1910- TACHE BRUMĂRESCU - masina de taiat sulf. 

• 1910 - ŞTEFAN PROCOPIU - efectul circular al discontinuitatilor de magnetism. 

• 1910 - GH. MARINESCU - tratamentul paraliziei generale. 

• 1910 - HENRI COANDĂ reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie). 

• 1910 - IOAN CANTACUZINO - "fenomenul Cantacuzino" (aglutinarea unor microbi). 

• 1913-1916 -IOAN CANTACUZINO - vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino) 

• 1916 -D. DANIELOPOLU - actiunea hipertensiva a digitalei. 

• 1918- GOGU CONSTANTINESCU - intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea. 

• 1919 - ŞTEFAN PROCOPIU - unitatea elementara de energie magnetica (magnetonul) . 

• 1920- EMIL RACOVIŢĂ - pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume). 

• 1920 - ing. GHEORGHE BOTEZATU - a calculat traiectoriile posibile Pamant - Luna , folosite la pregatirea 

programelor "Apollo" (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni 

care a lucrat la proiectul rachetei "Apollo" care a dus primul om pe Luna. 

• 1921 -AUREL PERSU - automobilul fara diferential , cu motor in spate (de forma "picaturii de apa"). 

• 1921- NICOLAE PAULESCU - descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent , Premiul Nobel l-au 

primit canadienii F. Banting si J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire… 

• 1921 -ŞTEFAN PROCOPIU - Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii). 

• 1922 -C. LEVADITI ŞI SAZEVAC - bismutul ca agent terapeutic impotriva sifilisului. . 

• 1925- TRAIAN VUIA - generatorul de abur cu ardere in camera inchisa si cu vaporizare instantanee. 

• 1930- ELIE CARAFOLI - avionul cu aripa joasa. 

• 1933 -HENRI COANDA - aerodina lenticulara (farfuria zburatoare). 

• 1938- HENRI COANDĂ - efectul Coanda. 

• 1938 -HENRI COANDĂ - discul volant. 

• 1952 - Ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. ANA ASLAN", primul institut de geriatrie din 

lume , model pentru tarile dezvoltate , prin asistenta clinica si cercetare. „Ana Aslan" are , anual , mii de pacienti. 

Efectele terapiei Aslan asupra imbatranirii au convins inca de la inceput , aducand institutului pacienti cu nume 

celebre: Tito , de Gaulle , Pinochet , Chaplin , Claudia Cardinale , printese , conti si directori ai unor mari banci ale 

lumii. Renumele produselor "Aslan" a trecut si Oceanul , John Kennedy recurgand , pentru o afectiune a coloanei 

vertebrale , la un tratament la domiciliu cu "Gerovital". 

O mentiune specială facem pentru ŞTEFAN PROCOPIU , fizician de renume mondial , doctor honoris causa al 

mai multor universitati , membru al Academiei Romane , intemeietorul scolii romanesti de magnetism , om de mare 

tinuta profesionala , de inalta atitudine civica si patriotism. In 1919 , plecand de la teoria cuantelor a lui Max Planck 

, calculeaza valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementara de energie magnetica) , astazi cunoscut ca 

103

"magnetonul Bohr-Procopiu" . In 1921 descopera fenomenul de depolarizare a luminii in suspensii si coloizi , 

denumit fenomenul Procopiu , urmat in 1930 de efectul Procopiu , in magnetism. Propus spre acordarea premiului 

Nobel pentru fizica de catre comisia de recomandari in urma dovedirii teoretice a existentei magnetonului , a fost 

privat pe nedrept de distinctie , aceasta fiindu-i inmanata savantului danez Niels Bohr , desi descoperirea a fost 

anuntata intai de roman. 

• O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost 

asemuit cu ingenioasele centuri zburatoare testate de americani in 1961 , dar , desi americanii au fost creditati ca 

autori ai inventiei , adevaratul inventator este JUSTIN CAPRA care , in 1958 a proiectat , realizat si zburat cu un 

astfel de aparat. Acum , acest aparat a fost imbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30 40 minute) pentru 

salvarea rapida de pe platformele marine si pentru supravegherea zonelor forestiere. 

• Un crater de pe luna poarta numele lui… SPIRU HARET. Aceasta deoarece savantul roman a demonstrat ca axa 

mare a elipsei pe care se deplaseaza Pamantul in jurul soarelui este de o marime variabila , creand premisele de baza 

ale astrofizicii moderne. 

• Mai putem semnala existenta unor personalitati , adevaratele "varfuri de talie universala" aparute dintre 

minoritatile din Romania , in toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. HERMAN OBERTH , un sas din 

Sibiu , considerat "parintele navigatiei spatiale"si , de asemenea , profesorul lui Werner von Braun , seful 

programului rachetelor americane "Saturn". 

Alte realizari romanesti: 

• ŞTEFAN ODOBLEJA - Parintele ciberneticii generalizate . 

TIMIŞOARA - PRIMUL ORAŞ EUROPEAN, CU ILUMINAT STRADAL CU ENERGIE ELECTRICĂ 

(NOIEMBRIE 1884). 

• GRIGORE ANTIPA – savant naturalist , inventatorul dioramelor (1912). 

• ION AGÂRBICEANU – primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie (1962). 

• DUMITRU DAPONTE - inventatorul modalitatii de proiectare a filmului in relief. 

• IULIUS POPPER - inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului din apa marii; in plus este cel care a dat 

denumiri romanesti unor locuri din Tara de Foc (Sinaia , Ureche , Lahovary , Rosetti). 

• AUREL PERŞU - a stabilit ca automobilul cu cele mai corecte forme aerodinamice trebuie sa fie proiectat avand 

forma unei picaturi de apa , in cadere. General Motors precum si Ford au facut propuneri pentru achizitionarea 

patentului. 

• ANGHEL SALIGNY - construieste in premiera mondiala , la Braila si Galati , silozuri din beton armat (pentru 

poduri). 

REALIZĂRI CONTEMPORANE 

O alta idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca de astazi este ca , deloc mandri cu originea lor , 

unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mandrie nationala tin doar de domeniul trecutului , ca Romania 

de astazi ar fi… o “tara bolnava" , fara civilizatie , fara personalitati marcante , ea fiind mereu "codasa Europei". 

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste , menite sa-i tina pe romani "la locul lor" (si departandu-i de traditia si 

sufletul neamului romanesc) , teorii stabilite de cei ce se doresc "Atotputernicii Lumii" , Iluminati sau francmasoni , 

vom oferi si o serie de realizari ale geniului romanesc ale ultimilor ani: 

• Dr. fiz. EUGEN PAVEL , de la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele , a realizat un CD ROM (din sticla) 

cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decat a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD uri ar putea fi stocata 

104

intreaga Biblioteca a Academiei Romane , iar informatiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! In noiembrie 1999 , 

inventia sa a fost premiata cu medalia de aur la Salonul Mondial al Inventiilor "Bruxelles Europa" , iar autorul 

doreste cu orice pret producerea de serie in Romania . Dar forurile din Romania intarzie la nesfarsit formalitatile… 

• CONSTANTIN PASCU a realizat in anul 2000 , in premiera mondiala , un aparat care purifica aerul in spatiile de 

locuit: distruge bacteriile din aer , retine praful si fumul de tigara , atmosfera devenind "ca in salina sau pe litoralul 

marin". Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!… 

• PETRICĂ IONESCU este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli (afirmatie facuta de George Astalos , 

in ian.2001) 

• Romania a castigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi drept cel mai inteligent joc de carti) pe 

Internet , in 16.11.2000 (107 - 75 cu SUA in finala). 

• Hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. "Distractia" (conform 

declaratiei lor , ei nu fura informatii , ci doar doresc sa isi dovedeasca … valoarea) celor "5 magnifici de la Rasarit" 

a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucureşti… Printre site urile "sparte" de ei: US Army , US Air Force , US 

Navy , NASA , Coast Guard , departamente federale , etc… 

• La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001) , România s -a clasat pe locul I in privinta numarului de premii 

obtinute si pe locul II (dupa Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate cele 62 de 

inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!! Delegaţia română s-a mai intors de la Geneva şi cu 4 

premii speciale din partea delegatiilor altor ţări , un premiu de creativitate (pentru IONUŢ MORARU - invenţia 

"Biomer") , Medalia expoziţiei şi Diploma salonului. pentru contribuţia excepţională, în promovarea invenţiilor. 

* In anul 2003 , la salonul de inventica EURECA de la Bruxelles , ing. PETRACHE TELEMAN a obţinut 

medalia de aur si medalia de argint şi încă patru premii, pentru invenţiile sale ECOPIERA şi MOPATEL - materiale 

ecologice de construcţii - dar invenţiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi. 

• Prof. ŞTEFANIA CORY CALOMFIRESCU a primit medalia de aur a mileniului din partea Universitatii 

Cambridge (ian. 2001) , fiind aleasa si in Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua 

certificate de inovator , autoare a 8 tratate de neurologie , Sefa Clinicii de Neurologie din Cluj Napoca este primul 

medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. In plus , medicul roman a primit si medalia de onoare a 

mileniului din partea Institutului Biografic American , fiind numita si in conducerea acestei unitati. 

• Dr. MARIA GEORGESCU , eleva prof. Ana Aslan si director al institutului cu acelasi nume , a avut o serie de 

pacienti celebri: Charlie Chaplin , Leonid Brejnev , Iosip Broz Tito , J.F.Kennedy , Charles de Gaulle , presedintii 

Suharto si Ferdinand Marcos , generalul Augusto Pinochet (1993) , printul Agacan (cu sotia) , contele Olivetti , 

contesa Zwarowskzy , etc. 

• La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie 2001) , elevii romani au obtinut o medalie de 

aur , doua de argint si trei de bronz. Ei sunt din Galati , Arad , Valcea si Constanta . Participarea la olimpiade 

internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari… Mihai Manea , medaliatul cu aur (din Galati ) 

are , la 18 ani , un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale si 

Balcaniada… Fireste , el a fost "racolat" imediat de americani , optand pentru Universitatea din Princetown 

(SUA)… 

• ŞTEFAN COSMIN BUCĂ, MARIA POPA şi MIHAI IVĂNESCU au fost nominalizati , in vara anului 2001 , 

pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA! Primul este student la Economie , ceilalti participa la programe in 

colaborare cu NASA. 

• NICU MINCU din comuna Iveşti ( Galaţi ) vindeca diverse boli cu leacuri si ceaiuri preparate din 170 de plante. 

La 81 de ani , arata ca la 50 , pentru ca , spune el , a descoperit un (secret) elixir al tineretii… 

• România este pe primele locuri in lume la… exportul de inteligenta. De exemplu , la "Microsoft" , a doua limba 

vorbita este romana , iar la NASA multi dintre specialistii de prim rang sunt tot romani… 

105

• RADU TEODORESCU este proprietarul celei mai renumite sali de gimnastica din SUA ( Manhattan / New York 

). Emigrat in 1972 , a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean , printre clientii sai numarandu se 

Robert Redford , Cindy Crawford , Candice Berger , Susan Sarandon , Mick Jagger , s.a. Celebrele casete video 

lectii de fitness produse de Cindy Crawford incepand din 1992 au fost realizate impreuna cu antrenorul sau , Radu 

Teodorescu , care doreste sa infiinteze in Romania primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie 

fizica in fitness pentru adulti… 

• NICOLAE BĂLAŞA (39 de ani) , un inginer mecanic din Dolj , socoteste mental mai rapid decat calculatorul 

(inmultiri , impartiri , ecuatii de gradul II , radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi , din 

1994 Nicolae Balasa este actualmente somer… 

• ION SCRIPCARU , strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu gaseste de 4 ani , 15.000 USD 

pentru a si realiza inventia epocala (pana la proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa 

functioneze pe baza gravitatiei , fiind in fapt "instalatie mecanica amplificatoare de putere , capabila sa transforme 

forta statica gravitationala in lucru mecanic". "S-ar inchide toate centralele nucleare" , spune el. Numai ca OSIM 

(Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci) a refuzat sa-i breveteze inventia in lipsa unei machete functionale , doar pe 

baza schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat cu indiferenta (1997) , iar sponsorii nu 

se inghesuie (ca si statul) sa i asigure cei 15.000 USD necesari… 

• SANDU POPESCU din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a 

acestei inventii: criptografia , transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc in 4 iulie 1997 , in 

laboratoarele din Bristol ( Anglia ) ale celebrei firme "Hewlett Packard". Pe vremea lui Ceausescu , Sandu Popescu 

a reusit "performanta" de a fi somer in Romania … 

• IOAN DAVIDONI (52 de ani) , un banatean sarac material dar bogat in idei geniale , este un exemplu relevant 

pentru modul in care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din 

Tomesti (Timis) , pentru care a realizat , in cativa ani , 45 de inventii si inovatii , el a fost disponibilizat cand a 

indraznit sa si ceara drepturile (o parte din cele 4 , 3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995 , 

adica… de 4 ori greutatea sa in aur!) si apoi a fost reangajat ca muncitor… "din mila"!! Ulterior , Ioan Davidoni a 

mai realizat doua inventii de exceptie: un recuperator de pelicula de titei si pantofi magnetici antistress ce pot 

asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima inventie valoreaza miliarde de dolari in Vest , a doua a inregistrat 

0 inutil la OSIM , pentru ca atat chinezii cat si americanii i au furat si folosit inventia cu un profit imens. De 

exemplu , in SUA s au vandut peste 10 milioane de perechi , cu un profit de peste 1 miliard de dolari… In acest timp 

, statul roman ignora in continuare o inventie , intr adevar de miliarde… 

• In 1991 , CAROL PRZYBILLA a inregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche , 

neconcretizat nici pana acum. Intre timp , principii incluse in tehnologia aparatului au fost utilizate in realizarea 

hiperboloidului inginerului rus Garin , cu aplicatii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii 

deosebite: turbina cu combustie interna (1958 , vanduta de statul roman firmei General Motors) , termocompresor 

frigorific cu circuit inchis (1959) , motor eliptic , fara biela (vanduta Japoniei si folosita in celebrele motociclete 

japoneze) , arma defensiva antitanc (anii `90). 

• JUSTIN CAPRA este un inventator celebru al Romaniei , din pacate mereu tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) 

de autoritatile statului , conditii in care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur 

si simplu furate de americani… In 1956 , la nici 25 de ani , Justin Capra a inventat primul rucsac zburator , un aparat 

individual de zbor. Dupa 7 ani in care "semidoctii savanti" l-au tratat cu dispret pentru ca era doar tehnician si nu 

inginer , in 1963 , americanii Wendell Moore , Cecil Martin si Robert Cunings au preluat inventia din Romania si au 

lansat o in fabricatia de serie… In 1958 , Justin Capra a realizat prima varianta a rachetonautului , cu care s a ridicat 

de la pamant la… Ambasada SUA din Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata in 1962 de 

Wendell Moore ("specializat" deja!) , iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru ca ar fi dorit sa fuga din 

tara cu aparatul sau… Justin Capra mai este si realizatorul celui mai mic autoturism din lume , "Soleta" , care 

consuma … 0 , 5l/100 km si al unei motorete unica in lume ce functioneaza cu acumulatori (37 kg , 30 km/h , 80 km 

autonomie cu o incarcare). 

• MIHAI RUŞEŢEL a inventat motorul cu apa! "Cazul Rusetel" , este elocvent pentru geniul romanesc dar si 

106

pentru "talentul" cu care ne risipim fortele si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM in 1980 si 

a fost brevetat in … ianuarie 2001. Pana atunci , Securitatea l-a sicanat pentru refuzul de a cesiona inventia statului , 

iar in februarie 1990 , precaut , el a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la "Mercedes" ( 2.500 DM lunar) pentru a 

nu pierde , eventual , proprietatea inventiei… Motorul sau se bazeaza , ca principiu de functionare , pe "cazanul 

Traian Vuia" , inventie folosita inca la locomotivele Diesel electrice pentru incalzirea vagoanelor. Poate fi utilizat in 

domeniul transporturilor terestre si navale , in locul turbinelor din termocentrale , si chiar a centralelor 

termoelectrice. In lume , mai exista doua brevete in domeniu (Japonia si SUA) , dar acestea nu depasesc nivelul 

locomotivei cu aburi , necesitand combustibil solid sau lichid. "Motorul Rusetel" foloseste drept combustibil doar 

apa , si are dimensiunile unui motor de Dacie , sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele 

tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa , 70 km/h viteza maxima) pot fi imbunatatite 

la realizarea prototipului: un motor cu apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia , 

ing.Constantin Stroe , care cunoaste acest proiect chiar din 1980 , a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu 

orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat , incantat: "reusita ar fi un miracol , si cred ca un 

asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel". 

...Adăugăm: 

1-FLORENTIN SMARANDACHE (n.1954). În matematică, a introdus gradul de negare al unei axiome ori 

teoreme (vezi “GEOMETRIILE SMARANDACHE CARE POT FI PARŢIAL EUCLIDIENE ŞI PARTIAL 

NEEUCLIDIENE”, 1969, www.gallup.unm.edu/~smarandache/geometries.htm ), multi-structurile (vezi 

“STRUCTURILE SMARANDACHE UNDE O STRUCTURA MAI SLABA CONŢINE INSULE DE 

STRUCTURI MAI PUTERNICE”), şi multi-spaţiile (combinaţii de spaţii heterogene) 

[www.gallup.unm.edu/~smarandache/algebra.htm ]. Lucrările sale în TEORIA NUMERELOR s-au bucurat de 

popularitate internaţională. A PROPUS EXTINDEREA PROBABILITĂŢILOR CLASICE ŞI IMPRECISE 

LA 'PROBABILITATE NEUTROSOFICĂ' - UN VECTOR TRIDIMENSIONAL, ALE CĂRUI 

COMPONENTE SUNT SUBMULŢIMI ALE INTERVALULUI NE-STANDARD ]-0, 1+[. 

a emis ipoteza că 'NU EXISTĂ O BARIERĂ A VITEZEI ÎN UNIVERS ŞI SE POT CONSTRUI ORICE 

VITEZE' 

( http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html ). 

ACEASTĂ IPOTEZĂ A FOST CONFIRMATĂ, PARŢIAL, PE 22 SEPTEMBRIE 2011, LA CERN, CÂND 

S-A DEMONSTRAT, EXPERIMENTAL, CĂ NEUTRINII MUONI CIRCULĂ CU O VITEZĂ MAI MARE 

DECÂT VITEZA LUMINII. 

Pe baza ipotezei sale, a propus o TEORIE ABSOLUTĂ A RELATIVITĂŢII – care să nu producă dilatarea 

timpului sau contractarea spaţiului, sau alte paradoxuri relativitice, care sunt, mai degrabă, ficţiune, decât realitate. 

Apoi şi-a extins cercetarea la o DIVERSIFICARE A PARAMETRIZĂRII TEORIEI SPECIALE A 

RELATIVITĂŢII (1982): http://fs.gallup.unm.edu/ParameterizedSTR.pdf . 

În filozofie, a introdus conceptul de 'NEUTROSOFIE', ca o generalizare a dialecticii lui Hegel, care stă la baza 

cercetărilor sale în matematică şi economie, precum 'LOGICA NEUTROSOFICĂ', 'MULŢIME 

NEUTROSOFICĂ', 'PROBABILITATE NEUTROSOFICĂ', 'STATISTICĂ NEUTROSOFICĂ'. 

În literatură şi artă a fondat, în 1980, curentul de avangardă numit PARADOXISM, ca un protest împotriva 

totalitarismului - curent care are mulţi adepţi în lume. Constă în folosirea excesivă, în creaţii, a contradicţiilor, 

antitezelor, antinomiilor, oximoronilor, paradoxurilor. A introdus 'DISTIHUL PARADOXIST', 'DISTIHUL 

TAUTOLOGIC', 'DISTIHUL DUAL'. 

2- Frații aromâni IANAKI (Avdella, 1878 - Salonic, 1954) și MILTON MANAKIA (Avdella, 1882 - Bitola, 1964) 

au fost pionieri ai fotografiei și ai producătorilor de film din Balcani. În 1905 au filmat primele fotografii în 

mișcare din Balcani, în otomanul Monastir (astăzi Bitola, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia). În onoarea 

muncii lor, Festivalul de film "Manaki Brothers International Film Camera" are loc în fiecare an în Bitola. În 

total, ei au luat peste 17300 fotografii în 120 de localități. 

3- IULIA HAŞDEU (n. 14 noiembrie 1869 — d. 29 septembrie 1888) a fost o tânără intelectuală 

SUPRADOTATĂ, poetă, fiica savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu. 

Iulia Haşdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu și a 

Iuliei, născută Faliciu. 

Studii 

Fiind un copil supradotat, la opt ani neîmpliniți, Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase 

primare!!! La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar, în paralel, a urmat 

107

cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A studiat la Sorbona, începând 

de la vârsta de 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său... 

Opera 

Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille 

Armand , în volumul Œuvres posthumes. 

Sfârșitul vieții 

La 29 septembrie 1888, Iulia Haşdeu a murit de tuberculoză, la vârsta de 18 ani, și a fost înmormântată la Cimitirul 

Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, prin şedinţe de spiritism (la sugestiile Iulei, care 

“comanda” dintr-o lume supramundană…!), un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Haşdeu. 

4- SARMIZA BILCESCU ALIMĂNEŞTEANU - prima femeie doctor în drept din lume… 

5-MARIA ROSETTI – prima femeie-ziarist din România şi printre primele din lume... 

6- ELENA CARAGIANI-STOENESCU a fost prima aviatoare din România… 

7- ELISA LEONIDA ZAMFIRESCU este prima femeie-inginer din Europa… 

8- ELLA NEGRUZZI - prima femeie-avocat din România… 

9- MARIA CUŢARIDA CRĂTUNESCU - prima femeie-medic din România… 

10- MARINA ŞTIRBEI - prima şi singura româncă-pilot militar din lume… 

11- SMARANDA BRĂESCU - Prima femeie paraşutist din România… 

12- SMARANDA GHEORGHIU - prima femeie din lume, exploratoare a Polului Nord!!! 

13- SOFIA IONESCU - prima femeie-neurochirurg din lume!!! 

14- VIRGINIA ANDREESCU-HARET - prima femeie-arhitect din lume!!! 

15-NADIA COMĂNECI – gimnasta care a blocat computerul, la Olimpiada de la Montréal-1976, pentru 

nota…10!!! CEA MAI CUNOSCUTĂ ROMÂNCĂ DE PE PLANETĂ!!! 

16- …ANGELA GHEORGHIU (n. 7 septembrie 1965, ADJUD, 

judeţul Vrancea!!!) - una dintre cele mai renumite cântăreţe de operă din lume… 

(…informaţiile privind femeile-pionieri, femeile-geniale - cf. apropo.ro) 

*** 

AZI: FLORENTIN SMARANDACHE 

S-a născut la 10 decembrie 1954, în Bălceşti (Vâlcea). Studii: A absolvit Şcoala Generală în Bălceşti (1961-1969), 

apoi Liceul Pedagogic (1969-1972), în Craiova, continuând la Rm. Vâlcea, 1972-1974); diploma de învăţător; 

stagiul militar, cu termen redus, la Medgidia (1974-1975); a absolvit Facultatea de Ştiinţe, secţia informatică, a 

Universităţii din Craiova (1975-1979), ca şef de promoţie; obţine doctoratul în matematică (Teoria Numerelor), la 

Universitatea de Stat din Chişinău (1995-1997). 

În Statele Unite, urmează studii de perfecţionare în matematică, informatică şi educatie, la Arizona State University 

(Tempe) (1991), Pima Community College (Tucson) (1995), University of Phoenix (Tucson) (1996); obţine şi un 

Masterat în Informatică; studii postdoctorale la New Mexico State University (Las Cruces) (1998), University of 

New Mexico (1998, 1999), National Science Foundation (Chautauqua Program, University of Texas, Austin) 

(1999), şi Los Alamos National Laboratory (Educational Networking Support Program) (Gallup) (1999). În iunieiulie 

2009, lucrează ca profesor cercetător vizitator la Air Force Research Laboratory in Rome, NY, SUA. 

Iar între 15 mai - 22 iulie 2010, ca profesor cercetător la ENSIETA (Brest, Franta). 

108

Activitate: A participat, ca elev şi student, la olimpiade şcolare de matematică, obţinând premii şi mentiuni locale şi 

naţionale (1967-1974) şi a condus cercuri de matematică, în liceu şi la universitate; a participat la Olimpiada 

studenţească “Traian Lalescu”, Cluj-Napoca (1977); a participat la diverse sesiuni ştiinţifice, pentru studenţi, în 

Craiova şi Iaşi (1978-1979); a pregătit şi selecţionat echipa elevilor marocani (Rabat), pentru Olimpiada 

Internaţională de Matematică din Paris (1983). 

Profesii: În perioada 1982-1984, este profesor cooperant în Maroc, predând matematicile în limba franceza (Lycée 

Sidi El Hassan Lyoussi din Sefrou). Revine în ţară, continuând activitatea didactică; profesor la Liceul “Nicolae 

Bălcescu”, din Craiova (1984-1985). În anul 1986, nu poate obţine viza de ieşire din ţară, pentru a participa la 

Congresul Internaţional al Matematicienilor, de la Universitatea din Berkeley (California) şi face greva foamei; 

publică o scrisoare de protest în Notices of the American Mathematical Society (Providence, RI), în care solicita 

libertatea de circulaţie a oamenilor de ştiinţă; se interesează de soarta sa Dr. Olof G. Tandberg, secretar la Academia 

de Ştiinţe din Stockholm, care îi telefonează din Bucureşti. În perioada anilor 1986-1988, Inspectoratul Şcolar 

Judeţean Dolj nu-i mai acordă post, din motive politice, fiind obligat să supravieţuiască din meditaţii. În toamna 

anului 1988, obţine, cu greutate, un paşaport de turist pentru Bulgaria. De aici, trece în Turcia, unde cere azil politic. 

Este deţinut în lagărele de refugiaţi politici din Istambul şi Ankara (1988-1990). 

Emigrează în Statele Unite ale Americii în 1990, unde lucrează ca inginer de software, la corporaţia Honeywell, din 

Phoenix (Arizona), specializată în calculatoare (1990-1995); profesor adjunct de matematică la Pima Community 

College, din Tucson (1995-1997); din 1997, este asistent universitar de matematică, la University of New Mexico 

(Gallup), în 2003 devine conferenţiar universitar, iar în 2008 - profesor universitar. 

Între 2007-2009 este Şef de Departament. 

În matematică, a introdus gradul de negare al unei axiome ori teoreme (vezi “GEOMETRIILE SMARANDACHE 

CARE POT FI PARŢIAL EUCLIDIENE ŞI PARTIAL NEEUCLIDIENE”, 1969, 

www.gallup.unm.edu/~smarandache/geometries.htm ), multi-structurile (vezi “STRUCTURILE SMARANDACHE 

UNDE O STRUCTURA MAI SLABA CONŢINE INSULE DE STRUCTURI MAI PUTERNICE”), şi multispaţiile 

(combinaţii de spaţii heterogene) [www.gallup.unm.edu/~smarandache/algebra.htm ]. 

Lucrările sale în TEORIA NUMERELOR s-au bucurat de o anumită popularitate internaţională, deoarece 

matematicieni români, cât şi străini (din SUA, Canada, Japonia, Brazilia, Franţa, China, Bangladeş, Italia, Bulgaria, 

Spania, Suedia, Australia, Rusia, Cehia, Olanda, Chile, India, Ungaria) au scris 29 cărţi şi câteva sute de articole, 

note şi probleme propuse, despre aceste noţiuni. În 1997, la Universitatea din Craiova, s-a organizat PRIMA 

CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ ASUPRA NOŢIUNILOR DE TIP SMARANDACHE, în TEORIA 

NUMERELOR, cu participarea unor cercetători din ţară, dar şi din Suedia, Franţa, Rusia şi Spania. 

Publicaţii: Din 1970, a început colaborarea la revista şcolii, “Năzuinţe”, apoi la alte periodice româneşti şi străine 

(vreo 50 ştiinţifice şi, peste 100 - literare). Şi-a tradus o parte din lucrări în franceză şi engleză, altele i-au fost 

traduse în spaniolă, portugheză, italiană, esperanto, rusă, sârbă, japoneză şi arabă. Colaborări cu poeme şi piese de 

teatru, la 42 de antologii româneşti, franceze, italiene, americane, indiene şi coreene. 

Prolific autor, co-autor, editor şi co-editor a 150 de cărţi publicate de circa patruzeci de edituri (printre care edituri 

universitare şi tehnice, edituri profesionale ştiinţifice şi artistice, precum Springer Verlag, Pima College Press, 

Moorhead State University, Universitatea din Chişinău, ZayuPress, Haiku, etc.) - din zece ţări şi în mai multe limbi, 

şi peste 200 de articole şi note (unele se pot încărca din site-urile de la LANL / Cornell University 

http://arXiv.org/find si CERN), în matematică (teoria numerelor, geometrie neeuclidiană, logică), fizică, filozofie, 

literatură (poeme, nuvele, povestiri, un roman, piese de teatru, eseuri, traduceri, interviuri), rebus (careuri, 

enigmistică) şi artă (experimente în desene, picturi, colaje, fotografii, artă pe computer) - în română, franceză şi 

engleză, dintre care: Formule pentru spirit (debut editorial, 1981- sub pseudonimul Ovidiu Florentin); Le sens du 

non-sens, Problemes avec et sans ... problèmes!, Fes, Maroc (1983); Antichambres/Antipoésies/Bizarreries, 

Caën, Franţa (1989); NonPoems (poeme de avangardă), Phoenix (1990); Only Problems, Not Solutions!, 

Chicago (1991); LE PARADOXISME: un Nouveau Mouvement Littéraire, Bergerac, Franţa (1992); Dark 

Snow, Phoenix (1992); NonRoman, Craiova (1993); MetaIstorie (trilogie teatrală), Bucureşti (1993), pe care-a 

tradus-o în engleză, sub titlul "A Trilogy in pARadOXisM: avant-garde political dramas" (ZayuPress 2004); 

Întâmplări cu Păcală (piese de teatru pentru copii), Fugit.../ jurnal de lagăr, Bucureşti (1994); Collected Papers, 

Vol. I, II, III, Bucureşti, Chişinău, Oradea (1996, 1997, 2000); Scrieri Defecte (proză scurtă), Craiova (1997); 

Distihuri Paradoxiste, Afinităţi (traduceri), Norresundby, Danemarca (1998); Întreabă-mă, să te-ntreb! 

(interviuri), Târgovişte (1999); Outer-Art (album de artă), Cântece de Mahala, In seven languages (poeme), 

Oradea, 2000; A Unifying Field In Logics. / Neutrosophy. Neutrosophic Probability, Neutrosophic Set, and 

Neutrosophic Logic, Rehoboth, SUA (2000). A editat, printre altele: Second International Anthology on 

Paradoxism (cuprinzând 100 scriitori de pe glob), şi Third International Anthology on Paradoxism (distihuri 

paradoxiste de la 40 poeţi de pe glob), Oradea (2000). 

109

A PROPUS EXTINDEREA PROBABILITĂŢILOR CLASICE ŞI IMPRECISE LA 'PROBABILITATE 

NEUTROSOFICĂ' - UN VECTOR TRIDIMENSIONAL, ALE CĂRUI COMPONENTE SUNT 

SUBMULŢIMI ALE INTERVALULUI NE-STANDARD ]-0, 1+[. 

Din anul 2002, împreună cu Dr. Jean Dezert, de la Office National de Recherches Aeronautiques din Paris, se ocupă 

de fuziunea informaţiei, extinzând Teoria Dempster-Shafer la o nouă teorie de fuzionare a informaţiei plauzibile şi 

paradoxiste (numita Teoria Dezert-Smarandache: 

[ www.gallup.unm.edu/~smarandache/DSmT.htm ]). 

În 2004 creează un algoritm de Unificare a Teoriilor şi regulilor de Fuziune. 

În fizică, a introdus paradoxuri cuantice şi noţiunea de 'NEMATERIE', formată din combinaţii de materie şi 

antimaterie, ca o a treia formă posibilă de materie - prezentată la Caltech (Conferinţa Anuală din cadrul Societăţii 

Americane de Fizică, 2010) şi Institutul de Fizică Atomică (Magurele, 2011). 

Pe baza unui manuscris din 1972, când era elev la Rm. Vâlcea, publicat în 1982, a emis ipoteza că 'NU EXISTĂ O 

BARIERĂ A VITEZEI ÎN UNIVERS ŞI SE POT CONSTRUI ORICE VITEZE' 

( http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html ). 

ACEASTĂ IPOTEZĂ A FOST CONFIRMATĂ, PARŢIAL, PE 22 SEPTEMBRIE 2011, LA CERN, CÂND 

S-A DEMONSTRAT, EXPERIMENTAL, CĂ NEUTRINII MUONI CIRCULĂ CU O VITEZĂ MAI MARE 

DECÂT VITEZA LUMINII. 

Pe baza ipotezei sale, a propus o TEORIE ABSOLUTĂ A RELATIVITĂŢII – care să nu producă dilatarea 

timpului sau contractarea spaţiului, sau alte paradoxuri relativitice, care sunt, mai degrabă, ficţiune, decât realitate. 

Apoi şi-a extins cercetarea la o diversificare a Parametrizării Teoriei Speciale a Relativităţii (1982): 

http://fs.gallup.unm.edu/ParameterizedSTR.pdf . Florentin Smarandache consideră că Relativitatea lui Albert 

Einstein este valabilă într-un spaţiu imaginar, nu real, iar adunarea relativistă de viteze este ireală. De asemenea, 

susţine că dilatarea timpului, contractarea spaţiului şi simultaneitatea relativistă ale lui Einstein sunt science fiction 

nu realităţi, iar paradoxurile relativiste denotă foarte bine inconsistenţa Teoriei Speciale a Relativităţii. El propune o 

adunare vectorială a vitezelor, care permite şi viteze supraluminale. Într-un articol publicat în „Progress in Physics” 

1/2012 - unde este redactor asociat - profesorul Smarandache propune înfiinţarea unor noi ramuri ale fizicii, Fizica 

Supraluminală şi Fizica Instantanee, adică studierea legilor şi teoriilor fizicii la viteze supraluminale şi la viteze 

instantanee. În aceeaşi carte, refăcând experimental lui Einstein cu ceasuri atomice, autorul a considerat cazul cel 

mai general, când nu se cunoaşte nici dacă spaţiul şi timpul sunt relative sau absolute, şi nici dacă viteza luminii este 

ultimă sau nu în univers. În felul acesta, Dr. Smarandache a obţinut Teoria Specială Parametrizată a Relativităţii 

(T.S.P.R.), care generalizează atȃt T.S.R. cȃt şi T.A.R., dar crează şi alte tipuri de Relativităţi, care însă trebuiesc 

verificate practic. Apoi trece de la viteze constante, la acceleraţii constante şi, în final, propune spre cercetare 

Multirelativitatea Neinerţială. 

În culegerea de eseuri a MARINELEI PREOTEASA, „ROMÂNUL CARE L-A CONTRAZIS 

PE EINSTEIN” (Ed. CuArt, România, 2012, p. 119), se afirmă: „Prin celebra sa Teorie a relativităţii, 

Einstein a susţinut că spaţiul şi timpul sunt relative. Româno-americanul SMARANDACHE susţine inversul 

acestei teorii: spaţiul şi timpul sunt ABSOLUTE (motiv pentru care teoria sa poartă denumirea de ABSOLUTĂ), 

în sensul lui Galilei şi Newton, dar viteza luminii nu este ultimă, în univers. Teoria ABSOLUTĂ a Relativităţii 

este realistă, construită în spaţiul EUCLIDIAN. Nu produce dilatarea timpului, contractarea spaţiului, 

simultaneitatea relativistă şi nici paradoxuri relativiste, precum Teoria Specială a Relativităţii, a lui Einstein. 

FLORENTIN SMARANDACHE consideră că Relativitatea lui Albert Einstein este valabilă într-un spaţiu 

imaginar, NU REAL, iar adunarea relativistă de viteze este IREALĂ. De asemenea, susţine că dilatarea timpului, 

contractarea spaţiului şi simultaneitatea relativistă ale lui Einstein sunt science fiction, NU REALITĂŢI! – iar 

paradoxurile relativiste denotă foarte bine inconsistenţa Teoriei Speciale a Relativităţii. El propune o adunare 

vectorială a vitezelor, care permite şi viteze supraluminale. Într-un articol publicat în „Progress in Physics”, 

1/2012 – unde este redactor asociat – profesorul FLORENTIN SMARANDACHE propune înfiinţarea unor noi 

ramuri ale fizicii, FIZICA SUPRALUMINALĂ şi FIZICA INSTANTANEE, adică studierea legilor şi teoriilor 

fizicii, la viteze supraluminale şi la viteze instantanee. În aceeaşi carte, refăcând experimentul lui Einstein cu 

ceasuri atomice, autorul român a considerat cazul cel mai general, când nu se cunoaşte nici dacă spaţiul şi 

timpul sunt relative sau absolute, şi nici dacă viteza luminii este ultimă sau nu, în univers. În felul acesta, dr. 

FLORENTIN SMARANDACHE a obţinut Teoria Specială Parametrizată a Relativităţii (TSPR), care 

110

generalizează atât TSR, cât şi TAR, dar creează şi alte tipuri de Relativităţi, care, însă, trebuie verificate practic. 

Apoi, trece de la viteze constante, la acceleraţii constante şi, în final, propune spre cercetare Multirelativitatea 

Neinerţială”. (Notă: În urma recentului comunicat C.E.R.N., profesorul româno-american FLORENTIN 

SMARANDACHE a afirmat: „Chiar dacă or fi fost greşeli la CERN, pe viitor tot se vor găsi particule 

supraluminale”. Viitorul o va dovedi! PARCĂ CEVA NE AMINTEŞTE DE NICOLAE 

PAULESCU, DE EPOPEEA INSULINEI ŞI DE NOBELUL PRIMIT DE ALTUL – cf. Ion 

Măldărescu). 

În filozofie, a introdus conceptul de 'NEUTROSOFIE', ca o generalizare a dialecticii lui Hegel, care stă la baza 

cercetărilor sale în matematică şi economie, precum 'LOGICA NEUTROSOFICĂ', 'MULŢIME 

NEUTROSOFICĂ', 'PROBABILITATE NEUTROSOFICĂ', 'STATISTICĂ NEUTROSOFICĂ'. 

A generalizat logicile fuzzy, intuitivă, paraconsistentă, multi-valentă şi logica dialetheistă la 'logica neutrosofică' 

(in Dictionary of Computing de Denis Howe); în mod similar, a generalizat mulţimea fuzzy la 'mulţime 

neutrosofică': [ www.gallup.unm.edu/~smarandache/neutrosophy.htm ] 

În literatură şi artă a fondat, în 1980, curentul de avangardă numit PARADOXISM, ca un protest împotriva 

totalitarismului - curent care are mulţi adepţi în lume. Constă în folosirea excesivă, în creaţii, a contradicţiilor, 

antitezelor, antinomiilor, oximoronilor, paradoxurilor. A introdus 'DISTIHUL PARADOXIST', 'DISTIHUL 

TAUTOLOGIC', 'DISTIHUL DUAL'. Experimente literare a realizat şi în drama sa Patria de Animale, unde nu 

există niciun dialog, iar în O lume Întoarsă pe Dos, scenele sunt permutate, dând naştere la un miliard de miliarde 

de piese de teatru distincte! Piesele lui s-au jucat în România (Teatrul I.D.Sârbu din Petroşani, Teatrul Thespis din 

Timişoara), Germania (la Karlsruhe), şi Maroc (la Casablanca, unde Patria de Animale a obţinut Premiul Special al 

Juriului Internaţional): 

[ www.gallup.unm.edu/~smarandache/a/Paradoxism.htm ]. 

În 1993, a efectuat un turneu în Brazilia (Universitatea din Blumenau etc.). 

La bibliotecile de la Arizona State University (Tempe) şi University of Texas (Austin) sunt depozitate manuscrise, 

reviste, cărţi, fotografii, casete, videocasete, privind activitatea sa creativă, în două colecţii speciale, numite The 

Florentin Smarandache Papers. 

Invitat să conferenţieze la U. Berkeley (2003), NASA Langley Research Center-SUA (2004), NATO Advance 

Study Institute-Bulgaria (2005), Jadavpur University-India (2004), Institute of Theoretical and Experimental 

Biophysics-Rusia (2005), Bloomsburg University-USA (1995), University Sekolah Tinggi Informatika & Komputer 

Indonezia-Malang si University Kristen Satya Wacana Salatiga-Indonezia (2006), Universitatea Minufiya (Shebin 

Elkom)-Egipt (2007), Air Force Institute of Technology Wright-Patterson AFB in Dayton [Ohio, USA] (2009), 

Universitatea din Craiova - Facultatea de Mecanica (2009), Air Force Research Lab si Griffiss Institute [Rome, NY, 

USA] (2009), COGIS 2009 (Paris, France), ENSIETA (Brest, Franţa) - 2010, Academia Română – Institutul de 

Mecanică a Solidelor şi Comisia de Acustică (Bucureşti - 2011) etc. 

A prezentat lucrări la multe Conferinţe Internaţionale de Fuziune a Informaţiei ori a Senzorilor {Australia - 2003, 

Suedia - 2004, SUA (Philadelphia - 2005, Seattle – 2009, Chicago - 2011), Spania - 2005, Italia - 2006, Belgia - 

2007, Canada - 2007, Germania - 2008, Scoţia - 2010}. 

A prezentat lucrări şi la Conferinţele Internaţionale IEEE GrComp (Georgia State University at Atlanta - 2006, 

Kaohsiung National University in Taiwan – 2011). 

În anul 2011 a primit Premiul "Traian Vuia", al Academiei Române pentru Ştiinţe Tehnice, apoi Doctor Honoris 

Causa, de de Academia DacoRomână din Bucureşti - 2011, şi de la Universitatea Beijing Jiaotong (BJTU) din 

China – 2011, iar în 2010 - Medalia de Aur pentru Ştiinţă, de la Academia Telesio-Galilei din Anglia, acordată la 

Universitatea Pecs, din Ungaria. 

AFILIERI: membru al Societăţii de Ştiinte Matematice din România (1980-); Mathematical Association of America 

(1983-1990); American Mathematical Society (1992-); Academia Oamenilor de Ştiinţă Români (1993-); ARA 

(1999-); Poetry Society of America; Uniunea Scriitorilor Români; International Poets Academy (India); La Société 

Les Amis de la Poésie (Franta); Association "La Licorne" (Franta); Académie Francophone (Franţa); Societatea 

Română de Haiku; Academy of American Poets; Modern Languages Association (SUA); Centre d'Études et de 

Recherches Poétiques Aquitaines (Franţa); International Writers and Artist Association (USA); World Union of Free 

Romanians (Anglia); Free Romanian Writer Association (Franta); World Academy of Arts and Culture (SUA); Liga 

Culturală Oltenia; East and West Literary Foundation (SUA); World Poetry Society (India); World Poetry Research 

Institute (Corea); Societatea Mihai Eminescu (Australia); referent la Zentralblatt für Mathematik (Germania) (1985). 

111

Premii: A obţinut 16 premii literare, dintre care: Premiul special la proză, Concursul National Marin Preda, 

Alexandria (1982); International Eminent Poet, Madras, India (1991); Diplôme d'Honneur en poésie fantaisiste, 

L'Académie des Lettres et des Arts du Périgord, Franţa (1992); La Médaille d'Argent pour l'ensemble de son 

oeuvre, Bergerac, Franţa (1992); Grand Prix, 4~ Edizione del Premio Internazionale di Poesia e di Narrativa 

Goccia di Luna, Bastremoli, Italia (1993); Premiul de Excelenţă al Revistei Haiku, Bucureşti (1997); Best Poet 

Award of Rio Grande Press, Amarillo, Texas, USA (1998); Premiul revistei "Lumina", pentru eseu şi contribuţii 

personale, Novi Sad, Iugoslavia (1998); Diploma de Onoare a Societăţii Anton Pann, Rm. Vâlcea (2000); 

Premiul “Podul lui Traian”, la Festivalul Internaţional Drumuri de spice, Uzdin, Iugoslavia (2000). 

A fost nominalizat pentru Premiul Nobel în Literatură, pentru anul 2011, pentru cele 75 de cărţi literare publicate 

(vezi http://fs.gallup.unm.edu//2011NobelPrizeInLiterature-nomination.pdf ). 

A vizitat 40 de ţări, despre care a scris în memoriile sale (vezi Galeria Foto: 

http://fs.gallup.unm.edu/photo/GlobeTrekker.html ). 

BIBLIOGRAFIE: 

Sute de articole, cărţi şi recenzii s-au scris despre activitatea sa internaţională. 

Cărţile pot fi încărcate din: 

Biblioteca Digitală de Ştiinţe: 

http://www.gallup.unm.edu/~smarandache/eBooks-otherformats.htm 

şi din Biblioteca Digitală de Literatură: 

www.gallup.unm.edu/~smarandache/eBooksLiterature.htm . 

Informaţii culese, selectate şi propuse : ADRIAN BOTEZ 

*** 

mereu, eminescu… 

La Casa de Cultură a Sindicatelor-Buzău: 

DOR DE EMINESCU 

Nu există maine fără azi și azi fără ieri,deci mîine nu există fără ieri. Așa nu există literatura română azi 

fără Mihai Eminescu, orice ar spune cei obsedati de valoarea poetului nostru. 

Eminescu este o dimensiune foarte incomodă pentru cei care strecoară literatura prin inimi de gheață. Este 

atât de imensă această dimensiune , Eminescu, încât orgoliul lor li se pare un mic purice, îi sperie, îi înfurie, 

plasându-se în subconștient, sub „Poetul Nepereche” în loc să considere că, prin el, ies la lumina adevărată a 

cuvântului și de aici drumul nu le mai este orbecăială prin ceața istoriei și pe drumul literaturii. De ce? Eminescu 

este ieri. 

Așa gândeam când am ajuns la Casa de Cultură a Sindicatelor…. 

Asociația Culturală „Renașterea Buzoiană” s-a întrunit pentru a onora Nașterea marelui poet în cadrul unei 

eveniment. Ovidiu Petrescu, președintele asociației , a urat „La mulți ani !” tuturor celor de față, invitând la „o 

întâlnire prietenoasă” în fiecare an, pe viitor, urare facutăși de domnul Mircea Costache directorul lăcașului de cult, 

gazdă. Poetul Marin Ifrim, moderator de serviciu, într-o analiză succintă a anului 2011, a evidențiat o activitate 

prolifică în arealul literar buzoian și a început cu Dumitru Dănăilă . Amintindu-și de perioada de secretar de redacție 

a acestuia, a spus că:„de fapt ne-am dat seama că nu noi scriam ,el se ocupa cu scrisul”. A reliefat apoi creaţia lui 

Nicolae Pogonaru, profesorul cu chipul parcă decupat din cărțile de elită ale culturii elene, a cărui performanţă de 

a fi apărut în colecția „Omnia” nu putea să nu fie amintită. A remarcat, de asemenea, activitatea literară a domnului 

Gheorghe Oncioiu, care a lansat un volum interesant de proză scurtă, şi a criticului și poetului Tudor Cicu, a cărui 

operă critică anul trecut a fost evidenţiată în presa locală, în „Jurnalul de Vrancea” și în alte publicații . 

Prezența lui Dan Camer ca autor al celor două „Traianele” a făcut ca paleta celor prezenti să fie ca o mică 

evocare și a caracterului critic, chiar virulent pe care Eminescu îl avea împotriva politicului din vremea sa . 

Epigramistul Ion Romanescu ne-a încântat, în spirit eminescian, cu un catren „Zbor deasupra 

Cotrocenilor”. 

112

Mihai Eminescu a fost evocat de Vasile Buruiană ,Vrancea, care a citit câteva poeme din cartea sa 

„Dedicații pentru Eminescu de-a lungul timpului”. A urmat apoi Mihai Macovei, care a spus: „Eminescu s-a născut 

și n-a murit” și mare adevăr a spus. Recunoscându-i contribuţia la dezvoltarea literaturii buzoiene, Asociaţia 

Culturală „Renașterea Buzoiană” i-a înmânat poetului Mihai Macovei o „Diplomă de excelenţă ”. 

În continuarea manifestării, Valentin Cojocaru a întrebat retoric, ca și Arghezi, cu mulți ani în urmă. „Câți 

ar recunoaște că îl cunosc pe Eminescu?”. Publicistul Viorel Frâncu , povestind o farsă făcută la un post de radio, în 

care se anunţa că ar vrea cineva să cumpere „lacul lui Eminescu”. Ascultătorii au asaltat postul cu mesaje și 

telefoane pentru a nu se accepte acest lucru. Morala subliniată de publicistul Viorel Frîncu este că publicul, dincolo 

de farsă, nu acceptă să se pună monopol pe ce a rămas de la marele poet. Eminescu este al tuturor, păcat că unii, se 

vede, nu gândesc în limba română, nici în spiritul ei. Marin Ifrim a criticat atitudinea unor intelectuali români față de 

poetul evocat, afirmând că după Eminescu au mâncat pâine mulți critici, academicieni şi nu au voie să-l lase în 

uitare sau să permită minimizarea acestuia ca placă turnantă a spiritualităţii noastre şi ca valoare universală. 

Tudor Cicu si-a amintit, din copilărie, cum l-a cunoscut pe Eminescu: în casa unei familii de moldoveni 

foarte săraci, veniţi la ei în sat, care nu aveau de niciunele, dar pe sobă era cartea de poezii a poetului. Le-a cerut-o 

să o citescă acasă şi nu i-au dat-o. Capul familiei citea din ea seara, când venea acasă, și o păstra ca pe un obiect de 

preţ. A amintit apoi de vizita lui Grigore Vieru şi Nichita Stănescu la Casa lui Eminescu. Vieru, cățărat pe umerii 

lui Nichita, să privească în camera „Luceafărului”, a uitat să mai coboare. Când a fost întrebat ce vede acolo, a 

răspuns: „Văd ochii mari ai lui Eminescu, îi văd cum se uită la mine...” 

Este o sărbătoare să fii în mijlocul poeţilor și al scriitorilor care nu uită că sunt români şi sunt conştienţi de 

importanţa lui Eminescu nu numai în viaţa lor, ci şi a poporului român, pentru că știm cum a definit Vladimirescu 

poporul (cei care nu știu să întrebe profesorii de istorie). Dl Negoiță a adus căteva taieturi din ziarele vremii 

Gheorghiu Dej - Ceaușescu. Foarte interesant, la ziua naşterii sale, poetul era omagiat în articole de fond. Din 

„Luceafărul ”, dl Dumitru Dănăilă a recitat câteva versuri. Stan Brebenel a adăugat un strop de energie 

evenimentului atenționând că avem tendința de a recita mai des „Somnoroase păsărele” decât „Doina” . 

Subsemnatul mi-am permis să îl compar pe Eminescu cu un munte pe care încep să îl urc, fiindcă numai aşa cunoşti 

un munte, urcându-l. Am întrebat apoi, precum un dac pe muntele Kogaion, de ce în Covasna și Harghita se poate 

cânta Imnul Ungariei ca și cum ar fi spirit european dar, a spune „De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-misa” 

este naționalism dăunător. Dăunător cui? 

Dan Camer a vorbit, în continuare, despre activitatea din jurul teiului lui Eminescu din Copou pe vremea 

adolescenei și a studenției sale, unde citea din versurile proprii și poetul Ion Gheorghe. Poetul Vasile Durloi, cu 

emoții vădite, a recitat versuri frumoase, după care George Stoian , a povestit cum în 16 decembrie 1989, fiind la 

butoane într-un spectacol de colinde, la Casa de cultură a sindicatelor, unde erau invitaţi Leopoldina Bălănuță şi 

Ovidiu Iuliu Moldovan, cel din urmă a intrat în sală cu o voce de tunet, recitând ”Doina”. Cei care au trait acele 

vremuri știu ce însemna acest lucru. Cel de la butoane a înghețat, nu mai avea aer. 

Spre final, profesorul Stelian Grigore a recitat „Doina”, dar finalul a aparţinut poetului Ion Nicolescu, 

surprinzător prin recitările din versurile proprii şi din mari poeţi, între care şi Ion Gheorghe. Parcă Eminescu era cu 

noi la masă. 

Emoţii puternice i-au cuprins pe participanţi, între care s-au numărat şi Ștefan Dima, Iulian Tudor Fetcu, și 

Mihai Stroe, Asemenea vibraţii vor rămâne pentru mult timp în inimile lor. Pentru că, sărbătorindu-l pe Eminescu, 

sărbătorim Limba română și, odată cu ea, pe toți cei care şi-au înscris, prin operele lor, numele în istoria ei. 

TEO CABEL, Buzău/ROMÂNIA 

*** 

gândurile lui ioan („gepianul”) de australia 

RESTITUIRI: 

IDEOLOGIILE JOCULUI “DE-A BABA OARBA” 

Deşi voisem să aşez aceste rânduri de scrisoare sub titlul,“orice boală izbucneşte din 

interiorul nostru’, adică după problematica sănătăţii fiecaruia, (cum sunt si eu, bunăoara, cu 

reumatismul meu cronic din şira spinarii, fapt pentru care …nu mă pot încovoia în faţa 

nimănui!), totuşi m-am gândit că prea e general titlul, aşa că mi-am amintit de jocul “de-a 

baba oarba” , pe care-l ştim toţi din copilărie, plus că se potriveşte de minune şi zilei de azi! 

113

Adică, jucătorii îl leagă pe unul la ochi cu o basma, uneori se leagă alesul singur, dar de cele mai multe ori îl leagă 

ceilalţi, ca să fie siguri că nu mai vede nimic. Această imagine, pusă ” în joc”, mi-a venit mai alaltăieri, privind la 

programul TV. Când pe ecran tocmai apăru talentatul violonist şi dirijor de orchestră vieneză, André Rieu - 

anunţându-şi spectatorii că următorul episod va fi o prezentare de “Gypsy muzic”, adică muzică ţigănească. 

Am sărit de pe scaun, aplaudându-l pentru adevăr! Auzi, frate, a zis “gypsy muzic”, n-a zis “rrrommuzic” şi nici 

“maneaua”. M-am gândit, fără să vreau, la ai noştri aleşi şi …”de-ai culturii”, dacă s-au legat singuri la ochi, sau 

i-a legat altcineva, în aşa fel ca să nu mai vadă nimic, legându-le şi urechile, să nici nu mai audă!? Căci programul 

acestei formaţii muzicale vieneze este savurat de întreaga lume şi nu cred că tocmai “ai noştri europeni” să nu aibă 

drag de a urmări aceste concerte! Întâmplător, căutand nişte bibliografii despre istoriile antice ale egiptenilor şi 

indienilor, ce-mi trebuiau, numai ce dau peste o informaţie, mai bine zis sugestie pentru cititori sau cercetători, 

notată astfel: “Sugested Readings on the Gypsies”, adică o recomandare pentru citit scrieri despre Ţigani. 

Redau aceste sugestii de titluri de carte şi autori, care au scris despre viaţa şi istoria ţiganilor! Poate se vor găsi 

şi prin actualele ICR-uri de prin lume, care pretind că poartă grija creşterii imaginii României. 

- Acton Thomas, Gypsies Series:Surviving Peoples, London:MacDonaldEducational , 

1981) 

- Fraser Angus, The Gypsies – Series: The People of Europe(Oxford, England; 

Cambridge, Mass. 1992 

- Guenter Lewy, The Nazy Persecution of the Gypsies (Oxford University Press, 2000. 

- Ligeois Jean Piere, Gypsies – An Ilustrated History(London: Al Saqi Books,1986.) 

- Maximof Mateo, The Ursitory (a novel) (London: Chapman & Hull, 1949) 

- Preminger Eric Lee, Gypsy and Me: At Home and on the Road with Gypsy Rose Lee (1984) 

- Ramati Alexander, And theViolins Stopped Playing – A Story of the Gypsy Holocaust (London: Hodder & 

Stoughton, 1985) 

- Rosenberg Otto, Gypsy in Auschwitz (London House, 1999). 

- Van Hausen Wanya, Gypsy Folk Medicine (New York: 1992) 

Bieţii ţigani! Mă gândesc la cei săraci, cu puradeii după ei, ajunşi pe drumurile Europei, mai necăjiţi ca înainte, 

sub comunişti. Acestora nu le-au ajuns banii de la UE, fiindcă s-au “emancipat”, cu aceşti bani, ţiganii cei înstăriţi şi 

politici, construindu-şi vile cu turnuleţe. Iată manipularea sau jocul “de-a baba oarba”. Ce vreau să se reţină: în 

toate scrierile de mai sus, sunt numiti Gypsies, Ţigani - iar NU “romi” sau “rrromi”. De unde au năvălit, în 

România, ideile cu denumirile de “romi –rrromi”!? Toate denumirile companiilor sau instituţiilor culturale ce încep 

cu “ROM-”, sunt pasibile de verificat. Până şi LEUL, e cu “RON”, cultura “ROMFEST”, economia 

“ROMPETROL”! Românul …“rom-rrrom!?” Au să se limpezească lucrurile, se ştie exact ce se întâmplă, 

deocamdată bieţii români, ca şi ţiganii şi celelalte suflete de cetăţeni… --albinele ce fac mierea-, în acest joc sunt 

EI cei legaţi la ochi, dar vor dibui ei pe jucătorii din jurul lor, care ţopăie şi râd, pentru a fi legaţi, legaţi pentru o mie 

de ani, aşa cum scrie Cartea Sfântă !” 

Unele ţări ca Anglia, Germania, Australia, America, ţări dezvoltate economic, dar (unele) şi cultural, au ştiut să 

resolve, în timp, integrarea ţiganilor în societăţile lor, dându-le acces şi recunoaştere, după talentele lor. În arte, în 

economie, în ştiinţe, unii au devenit aproape genii, deci nu le-au pus/nu li s-a pus nici o stavilă. Aşa s-a ridicat 

Charles Chaplin, Elvis Presley, Henry Lawson, Zeffirino Jimenez Mala, un ţigan spaniol, născut în 1861, care a 

devenit Sfânt şi beautificat în 11 mai, 1997, primul ţigan din istorie, onorat de Biserica creştină. Apoi, poeta 

Papusa, din Polonia, nenumărate asemenea exemple vom găsi în istoria acestor ţigani. Nu li s-au oprit nici 

drepturile politice, adică drepturile de a deservi politica oficială a statului, al cărui cetăţean este - şi nu o altă politică 

exterioară, ca să nu zic străină intereselor propriului stat. 

Are dreptale dl.Ion Mugeoiu, când zice să facem ce face Occidentul, dar nu şi ceea ce zice! Că dacă vom privi 

frunza şi pe partea cealaltă, o să observăm că mai are reliefate şi nişte nervuri naturale şi specifice. NU SE DAU 

FRÂIELE STATULUI, ÎN MAINILE ORICUI! Dar ne povăţuieşte pe noi să nu fim şovini… - şi am tot făcut 

ce zic alţii, până am ajuns acolo unde suntem. Se vede “cu ochiul liber”, nu mai au rost plângerile. Dacă în România 

nu se revine urgent la înlăturarea politicianismului corupt, şi să fie aduşi, în faţa electoratului, oameni de bună 

credinţă, cu interes în reaşezarea ţării, atunci va urma o perioadă neagră, în istora românească. Dar nici celor ce ne 

vând nu le va fi mai bine, fiindcă ei fericire nu vor avea - şi nici din cele ce fură şi au furat de la gura poporului, 

MOŞTENIRE ODRASLELOR LOR NU VOR AJUNGE, fiindcă Ochiul Divin vede şi îndreptarea va veni! Aşa 

cum s-a repetat, întotdeauna, de-a lungul Istoriei: 

“…Aţi văzut cum vin şi pleacă veacurile aurite, 

Au lăsat celor din urmă numai plânsete şi jale!” 

Grămădind în cârca vremii numai vise fericite? 

Şi-aţi văzut cum orgii multe, ce veniră triumfale, “Cu minciuna nu faci casă, nici istorie, nici şcoală, 

114

Căci minciuna şi hoţia sunt însemnele de boală, 

Şi de-ar fi s-avem profeţii luminaţi de-aşa 

“principii”, 

În genunchi să rugăm Cerul: “Doamne, nu ne da 

ispitii”. 

Mulţi au fost din cei ce-aiurea, în jurnale se 

luptară, 

Pentru-acelaşi os a-l roade, demni de aceeaşi ocară, 

arte plastice 

*** 

Şi e drept proverbul nostru: “sluga-ascultă de 

stăpân”, 

Căci ei nu trag din “principii”, ci din …coaja unei 

pâini! 

“Nu v-admir, vă las şi pacea să credeţi ce vreţi a fi, 

Numai sfatul ascultaţi-l: “Nu e bine-a te pripi”, 

Nu săriţi cu vorba proasă la cel ce nici nu vă cată, 

Ca să n-aveţi supărare, la o viitoare dată!” 

(Din poema: Epitafuri de pe crucile filozofilor) 

IOAN MICLĂU, Cringilla/AUSTRALIA 

HORIA CREANGĂ ŞI CREZUL SIMPLITĂŢII 

Expoziţie de arhitectură la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti 

16 februarie - 15 aprilie 2012 

HORIA CREANGĂ (n. in 1892, Bucureşti — m. 1943, Viena) e unul din cei mai prodigioși arhitecți 

români moderni. A proiectat peste șaptezeci de edificii administrative, socio-culturale, dar și imobile particulare, cel 

mai cunoscut fiind blocul ARO din București. Alte proiecte de Horia Creangă sunt: teatrul Giulești, uzinele Malaxa, 

grupul școlar Mihai Bravu, imobilul Burileanu-Malaxa. 

Cele mai importante cărţi despre Horia Creangă sunt: 

Centenar HORIA CREANGĂ – catalog raisonné al expoziţei pentru celebrarea a 100 ani de la naşterea 

arhitectului; septembrie-octombrie 1992; Sala Dalles, Bucureşti si Radu Patrulius - HORIA CREANGĂ, OMUL ŞI 

OPERA; Editura Tehnică, monografia sa. 

Personalitate emblematică a arhitecturii moderne românești, HORIA CREANGĂ a devenit, în perioada 16 

februarie - 15 aprilie, subiectul unei expoziții ambițioase prin demersul său: expoziția nu își propune să prezinte 

doar proiectele arhitectului, ci, mai degrabă, să contextualizeze opera lui CREANGĂ, din punct de vedere sociocultural. 

Expoziția se prezintă vizitatorului ca un drum inițiatic de-a lungul operei arhitecturale a lui CREANGĂ, 

pusă în relație cu arhitectura internațională interbelică de curatorul expoziției, arhitecta Militza Sion. 

Departe de a fi analitică, expoziția pare mai mult didactică prin conțin: în cadrul său, sunt prezentate date 

relevante pentru viața și opera arhitectului, cuvinte ale prietenilor săi și fotografii și planuri ale celor mai importante 

lucrări ale arhitecților moderni români și internaționali. Expoziția prezintă planșe tematice, dar și desene și planuri 

de arhitectură pentru lucrări mai puțin cunoscute publicului larg. 

HORIA CREANGĂ ŞI CREZUL SIMPLITĂŢII este o expoziție care se înscrie, alături de expoziția 

organizată în 2009 și dedicată Henrietei Delavrancea -Gibory, în demersul de a mediatiza creațiile marilor arhitecți 

români. 

“Un aristocrat al formelor simple”, cum îl numea Nicolae Lascu 28 , HORIA CREANGĂ a avut o carieră 

profesională de doar 16 ani, dar în această scurtă perioadă, el a ştiut, mai bine ca oricare altul din contemporanii săi, 

să exprime, prin mijloace proprii arhitecturii, aspirația societății românești către o înnoire profundă și radicală .” 29 

28-Centenar Horia Creangă – catalog raisonné al expoziţei pentru celebrarea a 100 ani de la naşterea arhitectului; septembrie-octombrie 1992; 

Sala Dalles, Bucureşti 

29-Ibidem, Un aristocrat al formelor simple - Nicolae Lascu 

115

Expozitia prezintă şi proiectele de arhitectură industrială ale lui CREANGĂ, cele mai cunoscute fiind 

uzinele Malaxa şi halele Obor. 

Uzinele sunt prezentate în legătură cu infinitul coloanelor lui Constantin Brâncuși, cu ritmul lor 

arhitectural pur, geometric, abstract. 

O paralelă cu arhitectura vernaculară românească și modul în care CREANGĂ gândea arhitectura e adusă 

în discuție în cadrul expoziției prin prezentarea fotografiilor proiectelor sale realizate și a planurilor acestora. 

Simplitatea arhitecturii lui CREANGĂ e ideea centrală a expoziţiei şi cred că acesta era şi crezul său în 

arhitectură. 

Radu Patrulius scria:” Pentru Horia Creangă, arhitectura nouă consta în primul rând în simplitate” 30 . 

În plus, în cadrul expoziției, vizitatorul poate viziona un scurtmetraj cu un interviu luat de arhitecta Militza 

Sion actualei proprietare a vilei Bunescu, doamna Ariadna Avram. 

Interviul e important în măsura în care din discuțiile înregistrate reiese cum a fost conservată și restaurată vila, în 

comparație cu alte vile ale lui Creangă. 

În final, expoziția HORIA CREANGĂ ȘI CREZUL SIMPLITĂȚII rămâne un traseu de parcurs și o 

invitație de a (re)descoperi arhitectura acestui maestru al modernismului. 

LAURA LUCIA MIHALCA, studentă anul III, Facultatea de 

Istoria şi Teoria Artei, Universitatea Naţională de Arte Plastice, Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

gânditorul de la hamangia 

“LECŢIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PAŞTELE - ŞI 

ADEVĂRUL NEAMULUI ROMÂNESC 

…Duhovnicul meu din tinereţe (Dumnezeu să-i ierte şi odihnească sufletul! – căci, de mult, a pornit-o spre 

Cerurile Luminii!) mi-a grăit, mereu, după fiece împărtăşire din Trupul şi Sângele Lui Hristos-Mântuitorul 

Lumii: “Să ţii minte, fiule, că Paştele, pentru noi, ortodocşii, este cea mai luminată sărbătoare!” 

…Şi, pentru că mie, atunci, mai multă plăcere îmi făcea Crăciunul cel cu daruri surprinzătoare, întru bucurie – 

mi-a explicat: “Paştele nu e mâncare şi băutură, ci Paştele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului 

nostru!” Încă nu apăruseră (în acei ani depărtaţi...), cum au apărut azi, prin magazinele “burduşite” de marfă 

scumpă şi proastă - iepuraşii de ciocolată şi reclamele licărind turbate, mai să-ţi scoată ochii… 

30-op. cit. pg. 62 

116

…Mai târziu, intrând prin mânăstiri, mulţi dintre preasfinţiţii călugări mi-au explicat că Paştele nu ar trebui să 

însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor… 31 

…Tot bătrânul meu duhovnic de tinereţe mi-a lămurit şi cele şapte “lecţii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru 

umanitatea cosmic-divină: 

1-întâi: “Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (şi rămâne!) semnalul pentru cei care coboară în 

comoditatea de Duh a ascultării (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fără să-şi exercite Libertatea 

Discernământului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, încă din Rai, Omului/Întâiului Adam…; 

2-apoi: “Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în silă, de Maria 

Cea Pururea Fecioară şi de Maria din Magdala – pentru că, ştiind latineşte, se putea înţelege cu legionarii 

romani, care păzeau, pe Golgota, cele trei cruci…şi să pună o vorbă bună, ca femeile să se poată apropia de 

Răstignit!) - stând acolo, a zis mamei Sale: Apoi, a zis ucenicului: ” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOŢI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…şi, 

deci, fraţii Săi, ai Lui Hristos! 

3-“După aceasta, Iisus ştiind că toate s-au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: Şi era 

acolo un vas plin cu oţet. Iară ostaşii umplând un burete cu oţet şi puindu-l într-o vargă de isop, l-a dus la 

gura Lui”. Ca unul care ştiu, după operaţie, cât de “tăietor” de sete este oţetul (cu care mi se tamponau buzele), 

am înţeles bine că sărmanii păgâni nu fuseseră sadici, cum se mai interpretează, pe ici, pe colo, şi azi… - … ci 

chiar miloşi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepuseră ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al 

nostru, în poemul În Grădina Ghetsimani, a tălmăcit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia să le preia 

ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa şi TOATE păcatele omenirii (de aceea, la Mânăstirea Zamfira, Nicolae 

Grigorescu pictează, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos- 

Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE! 

… “Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă... 

Dar nu voia s-atingă infama băutură” – …de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îşi împlinea, 

“cu asupra de măsură”, Misiunea Cosmic-Soteriologică! 

31 - Trebuie să spunem însă, de la început, că, şi la sat, şi la oraş, Biserica de Zid (instituţională), iar nu Biserica lui Hristos - perpetuează, în mod 

ciudat (şi deloc spre cinstea ei!), pe lângă tradiţiile autentice, închinate Paştelui-Învierii – şi tradiţii false, tradiţii care nu ţin nici măcar de 

păgânismul tracic! Paştele n-are, nici în clin, nici în mânecă, ceva - cu mâncarea şi băutura!!! Paştele este, exclusiv, bucurie spirituală!!! Nare 

nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numărul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: 

Nu-l confundaţi pe Hristos cu abatorul!, că măcelărirea mieilor, de Paşte, este o crimă oribilă, un păcat strigător la cer şi, totodată, unul contra 

Sfântului Duh (păcat de care “păstorii turmei”-clerul, dacă nu neapărat stimulator, măcar un complice asiduu! – va avea de dat seamă, din greu, 

pe cealaltă lume!!!) – păcat prin care Hristos este răstignit, de lăcomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Şi demonstram că obiceiul păgân al 

“sacrificării” (de fapt, MĂCELĂRIRII!!!) mielului, de Paştele-Pesahul evreiesc, precum şi cel, tot atât de păgân, al “sacrificării” (de fapt, 

MĂCELĂRIRII!!!) porcilor, de Crăciun (când se naşte Mântuitorul Lumii!!!) - ţin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea creştinromânească, 

şi trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos: 

a-porcii, de Crăciun, sunt masacraţi, ca “restanţă” a păgânilor greci şi romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar 

b-mieii masacraţi de Paşte sunt “restanţă” a primitivilor evrei, închinători lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar şi “restanţă” de la 

păgânismul grecesc! Leviticul ebraic menţionează, pentru sărbătoarea Ispăşirii, sacrificiul unuia din doi ţapi de jertfă – în urma operaţiei de 

MAGIE SIMPATETICĂ: ţapul ispăşitor, ţinut la uşa Tabernacolului, era atins de toţi membrii comunităţii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în 

deşert, fie aruncat într-o prăpastie. Dar, într-o primă fază a mozaismului, ţapul ispăşitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFĂ CĂTRE 

DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DEŞERTULUI!! - cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeaşi menţiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – 

de data aceasta, strict al mielului – e făcută şi în legătură cu sărbătorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinătorii lui Dionysos) aruncau, în hău, 

un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor infernale” (cf. Séchan Louis şi Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE 

LA GRÈCE, Paris, 1966). 

Ierarhii vechi ai Bisericii Creştine, mult mai atenţi la autenticitatea creştin-religioasă decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia 

“restanţelor” păgâne din mentalul popular, şi mult mai puţin dispuşi a ceda DEMAGOGIEI BURŢII POPORULUI (îndemnând şi arătând, ferm, 

spre Spirit-Duh!!!), exasperaţi de rezultatele strict culinare şi de măcel, ale identificării lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, 

LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CREŞTINĂ SĂ-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, 

SAU ÎNCONJURAT DE SOARE ŞI LUNĂ, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam mulţi ani, şi oamenii 

Bisericii (deh, oameni şi ei…) au căzut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Şi astfel, măcelul oribil al mieilor continuă, într-o veselie 

tembelă şi terifiant-criminală – sporind astronomic păcatele noastre, în loc să ne apropie, prin Paşte, de Mântuire… - cf. 

revistacontraatac.wordpress.com – nr. 20. 

117

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi 

recunoaşte DUMNEZEIREA PURĂ, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocăindu-se, din străfundul 

durerii şi, deci, al INIMII sale! - şi-l mustră pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că 

în aceeaşi osândă eşti? Dar noi după dreptate suntem osândiţi, căci primim cele cuvenite după faptele 

noastre, iar ACESTA nimic nu a făcut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, şi Hristosul, şi ticălosul 

pocăit, se chinuiau SUPREM, în ceasul morţii – iar apostolii, afară de Ioan, se ascundeau pe sub pământ, precum 

şobolanii!): “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi 

zice, cu ultimele puteri: “Adevărul îţi grăiesc: astăzi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43). 

Vă daţi seama ce lecţie adâncă a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi făcut în viaţa asta 

trecătoare (n.mea: în timpul încercării, pe care-l numim “istoric”!), dacă te pocăieşti, fie şi cu braţele 

faptei/făptuirii blocate, fie şi cu picioarele acţiunii străpunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, 

SMERIT DIN RĂDĂCINI! - …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de făpturile sale, de Capodopera 

Zilei a Şasea, în primul rând, încât ŞTERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINŢA TA, pentru El şi întru El 

suferitoare, până la zdrenţuirea ultimă a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl 

“uită”, pentru a-ţi “uita” păcatele istoricei tale fiinţe de rele îndemnuri, de la Satana venite!), păcatul…ŞI TE 

RESTAUREAZĂ/INSTAUREAZĂ ÎNTRU ADEVĂRATUL TĂU SĂLAŞ- RAIUL!” 

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le menţionează Marcu (15/34): “ 

Adică: ” 

Cât de controversate au rămas, până în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenită vehemenţă a durerii 

hristice! Iată cum le tălmăceşte, un creştin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi ştim că Dumnezeu este sfânt şi 

că El urăşte păcatul. Chiar urăşte păcatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, 

Isus duce povara tuturor păcatelor noastre. Vă daţi seama că El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de 

miliarde.... de păcate? 

Am putea spune, în ghilimele, că, în acele momente, Isus a fost "cel mai păcătos om din istorie", pentru ca 

avea pe umeri Săi, păcatele mele şi ale tale şi ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt să fie 

lângă un păcătos? 

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a părăsit, dar de ce a strigat şi a permis şi celorlalţi să afle asta? 

Toata viaţa Lui, a trăit alături de Tatăl. De când s-a născut în iesle, până ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost 

mereu în prezenţa Tatălui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simţit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga 

durerea insuportabilă, pricinuită de biciuire şi răstignire. Astfel, prin faptul că El a strigat, în auzul tuturor, 

avem încă o pildă, prin care putem vedea cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul. 

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru că realmente era părăsit de Dumnezeu şi pentru ca noi să 

înţelegem, o dată pentru totdeauna, cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul. Nu există păcat mai mic, sau păcat 

mai mare, există păcat şi atât. Mai mult decat atât, această afirmaţie ne arată dragostea imensă pe care 

Dumnezeu ne-o poartă. El a îngăduit ca Fiul Său să poarte păcatele noastre, să moară în chinuri, pentru a le 

spăla chiar cu sângele Său, totul ca noi să putem să ne împăcăm cu Dumnezeu” – cf. 

dumnezeuestedragoste.blogspot.com, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – şi ce fel de 

comentarii se fac, pe forum: “Explicaţia aceasta pur şi simplu este fantezistă. Acele cuvinte dovedesc cât se 

poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINŢEI LUI IISUS”, dar şi: “Cea mai puternica frază spusă de Iisus, 

pentru oamenii deznădăjduiţi…” 

…Ce grea se dovedeşte, precum vedeţi, Doctrina Sfintei Treimi! Se uită că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… “una 

sunt”!!! 

…Iată cum mi-a tălmăcit duhovnicul meu de tinereţe, atunci, cu zeci de ani în urmă, aceste vorbe, strigate în 

aramaică 32 (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITĂŢII!), de Mântuitorul Hristos: 

“Fiule, tu ştii că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatăl nu putea 

să-şi părăsească Fiul, pentru că…PE SINE S-AR FI PĂRĂSIT! – ceea ce, cum singur îţi dai seama, este 

absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, şi bine vei face, că omul este absurd. 

Atunci, ne întrebăm, din moment ce TOATE cele şapte lecţii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, 

sunt lecţii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adresează Hristos – cu aceste vorbe ale înstrăinării 

32 - Limba aramaică este o limbă aproape moartă, vorbită în special în Antichitate. Câteva capitole din cărțile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și 

Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, ca de 

altfel și Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamană cu portugheza. Diferențele dintre aramaică 

și ebraică sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele două sunt privite ca două limbi distinct – cf. Wikipedia. 

118

Sfintei Treimi… – se adresează omului, sau se adresează Lui Dumnezeu? Fireşte, zic eu, că Hristos se 

adresează omului – pentru că Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul nu se puteau părăsi, unul pe altul, pentru 

simplul motiv că erau ACELAŞI DUMNEZEU! Şi atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu 

Tatăl şi cu Sfântul Duh!), către om? Păi, eu zic că ar fi acesta: ”. 

…Mi s-a părut a fi cea mai de bun-simţ şi cea mai pilduitoare şi mai umano-dumnezeiască interpretare a 

(aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, după care Acesta, 

6-…pentru a da, până la capăt, Modelul pentru Omul/Făptura Umano-Divină a Zilei-a-Şasea, a rostit, cu 

împăcare şi nesfârşită blândeţe, vorbele “predării”, ultime şi deplin-triumfale, către Dumnezeu (marcând, astfel, 

înfrângerea definitivă a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznădăjduirii!): “Părinte, în mâinile Tale îmi dau 

duhul/îmi încredinţez duhul Meu!” 

7-Iar ultima vorbă/”lecţie” hristică, de pe Cruce: “Săvârşitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic- 

Încifrată, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descătuşa Duhul Umano-Divin! Din acest 

moment, va începe, majestuos şi la nivelul întregului univers al Fiinţei Umano-Divine (trecute, prezente şi 

viitoare), Procesul Mântuirii! NESTĂVILIT, FĂRĂ OPRIRE, PÂNĂ LA TRONUL JUDECĂŢII DE APOI!” 

…Până şi scepticii “oameni de ştiinţă”-fizicieni – mărturisesc că au văzut, în jurul pământului, acea 

aură/”halou” de Lumină Dumnezeiască, urmare a ţâşnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât 

peste “ţeasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri şi vreri meschin-umane (expresii ale degenerării 

spirituale umane, pervertite, parţial, de “frecventarea colţului/ cu ispite”, al Satanei!), se 

împlineşte destinul Făpturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!! 

…Deci, în definitiv, ce este PAŞTELE? Este veşnica reamintire, către om (din partea Lui Dumnezeu!), a 

Învierii. Cu Duh şi Trup, deopotrivă (pentru că şi Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a 

supus şi cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curăţeniei – şi cât a păstrat şi cât n-a păstrat, prin făptuire externă, 

Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlăuntrul Omului, acolo unde vine, pe neaşteptate, MIRELE-HRISTOS!). Şi 

ce înseamnă Lumina Minunată a Învierii? Trebuie să aflăm, ori măcar “să pipăim” această Taină Dumnezeiască 

– pentru a nu ne prăbuşi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese şi al Dansului Satanei, peste Lume – în 

prăpastia DEZNĂDĂJDUIRII, NEPĂSĂRII EGOISTE ŞI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN 

PASIVITATE (complice!) FAŢĂ DE CEL RĂU!!! 

…Pentru a nu ne pierde omenia din noi şi pentru a nu ne rătăci de SUPRA-FIINŢA NOASTRĂ NAŢIONALĂ 

– de popor şi de NEAM!!! Căci, la Tronul Judecăţii din Urmă şi Desăvârşite: “…iată o mulţime mare de 

oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o număra, din toate seminţiile şi neamurile, şi din toate popoarele şi 

limbile (s.mea) – mulţime care stătea înaintea tronului şi înaintea Mielului, în haine albe şi cu ramuri de finic 

în mâinile lor. Aceştia strigau cu glas mare şi ziceau: ” (Apocalipsa, 7/9). Iată cum se zice CLAR că SEMINŢIILE şi NEAMURILE şi 

POPOARELE şi LIMBILE sunt entităţi dumnezeieşti (iar nu invenţii de-ale…”turbaţilor de naţionalişti!”) – 

oricât s-ar da peste cap să demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – şi, mai ales, peste toate 

strădaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile şi a strica, satanic, toate 

limbile (cu excepţia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviţi cum …nu mai avem la ce şi pe cine privi, la 

fotbal, unde la formaţia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE 

119

SĂMÂNŢĂ”, MĂCAR… - nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, 

Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (excepţie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …fraţi traci, 

de-ai noştri, dar mult mai înţelepţi şi stabili decât noi, întru Divina Tradiţie!!!). Şi uitaţi-vă cum corcesc rasele şi 

seminţiile, “fraţii” ucigaşi ai Franc-Masoneriei…şi vor să şteargă toate hotarele dintre minţi, religii 

(“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) şi dintre neamuri şi seminţii… 

“VADE RETRO, SATANAS!!!” 

…Frumos şi adânc grăieşte (cum niciun teolog creştin n-a făcut-o şi, din păcate, nici nu se străduieşte a o mai 

face, azi!), despre ÎNVIERE, Părintele Dumitru Stăniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fără pereche, 

în istoria lumii. Importanţa ei întrece absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. (…) Creaţia 

dă posibilitatea istoriei, Învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu 

forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat, în tensiune spre 

eschatology. În Înviere se manifestă nemulţumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem, 

şi noi, pătrunşi. Dacă Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci 

ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin 

faptul că Învierea atrage cu forţă metaistorică, ceva din istorie – în altă orbită de existenţă! – arată spre un 

viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singură realitate – 

CI PENTRU A O JUDECA, A O ARĂTA ÎN CRIZA DE CARE SUFERĂ ŞI PENTRU A SE MILOSTIVI 

DE EA! (…) 

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, 

plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui, aşa cum nu-şi poate închipui omul mereu bolnav starea de 

perfectă sănătate. Dacă prin păcat s-a introdus în viaţă, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, această 

boală este eliminată. E de crezut că, fără căderea în păcat, n-ar fi intervenit Învierea, aşa cum, peste tot, n-ar 

fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu. 

În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi care cred în Învierea 

Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este 

realizată, prezentă. Noi trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai nădăjduirii spre El, spre viaţa 

cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. 

Când zicem, cu credinţă: – afirmăm implicit: ” – cf. D. 

Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sfintele Paşti, 1937 – tipărită La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274. 

…Bine-bine, eu, noi… – ca fiinţe, am aflat câte ceva din Veşnica Taină a Învierii. Dar SUPRA-FIINŢA noastră, 

Neamul/naţiune? 

…Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinţa noastră – NEAMUL/NAŢIUNEA? Se produce la fel ca şi 

pentru fiinţă, numai că este un eveniment fără margini de măreţ, întrevăzându-l (prin SUPRA-FIINŢA noastră!) 

pe însuşi Adam-Cel-Mântuit, din Rai! 

“(…)Este diversificarea omenirii în naţiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem 

această presupunere, cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei şi a florei. 

Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară Voii Lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă, 

cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui (s.mea). Dar răspunsul se poate da 

şi altfel: păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurarea a 

lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din 

fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fără înălţimi ţi 

puritati de simţire şi de gând. Cine nu ştie, însă, că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi 

reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? In simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred 

că e ceva păcătos, sau dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea în faza 

păcatului are manifestări păcătoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este 

expresia metafizică a Supra-Fiinţei umano-divine, în eternitatea Revelaţiei Dumnezeieşti, deci înafara păcatului! 

– …şi naţiune-popor, care sunt expresia istorică, deci păcătoasă, a Supra-Fiinţei umano-divine!), pentru că 

natura omenească, în general, cu toate diversificările în care se înfăţisează, este păcătoasă. Scoaterea 

oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii 

omeneşti, în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face 

deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi (o logică perfectă! – A SE LUA AMINTE, 

DE CĂTRE…”UNIONIŞTII” MASONI!!!). 

Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist. 

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între naţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, 

nu-l extermină? Iar dacă umanul rămane, nu cumva e naţionalul o simplă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care 

să-l poţi lepăda în oricare moment voieşti? 

120

E de remarcat, întâi, că nu există om anaţional. Nici Adam, măcar, n-a fost anaţional – ci a vorbit o limbă, a 

avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească. Un om pur, necolorat din punct de 

vedere naţional, fără determinamentele naţionale – ESTE O ABSTRACŢIE (n.mea: iată la ce vor cei de la 

“uniuni” să realizeze din noi: nişte …ABSTRACŢII, nişte “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în 

“armata” de sclavi mondiali – decât pe nişte fiinţe umano-divine, determinate, ca personalităţi, de Însuşi 

Dumnezeu!). Aşa cum nu poate exista un măr fără determinamentele unui anumit soi, aşa cum nu poate 

exista un om fără determinamente individuale.(…) Un român, când simte milă faţă de un ungur, în mila lui e 

tot român; sentimentul de frăţie umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat româneşte, 

nu e anaţional.(…)” – cf. Bucovina profundă online, Părintele D. Stăniloae, art. Scurtă interpretare teologică 

a naţiunii, Sfintele Paşti, 1934. 

“(…)Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare 

arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea 

eternă a Lui Dumnezeu? SĂ NU FIE! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când 

una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea 

ideilor dumnezeieşti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupări, însuşiri, cu politică, artă şi 

cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MĂSURA, nu este melodia vieţii înseşi. Şi câte melodii nu 

pot exista, pe aceeaşi măsură? ” – cf. Părintele D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 32. 

…Deci, cu inima plină de lumină, îţi mărturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, 

CERESCUL ADEVĂR – Ţie, Neam al Românilor: 

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT! 

…VEI ÎNVIA ŞI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR - CU TOŢI SFINŢII ŞI MARTIRII ŞI 

VOIEVOZII ŞI “CRĂIŞORII” TĂI… - …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL 

MÂNTUIRII!!! 

…FACEŢI SĂ TACĂ RĂZBOAIELE ŞI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlăuntru, precum şi cele de 

pe dinafară) – ŞI, HAIDEŢI (începând cu ACEST Paşte!!!) SĂ ASCULTĂM MAGNIFICA ARMONIE 

DUMNEZEIEASCĂ (...dinafară de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burleşti - 

lăcomii dovedind apucături şi pofte animalice, de fiare ale beznelor..., dinafară de găşti şi tâlhari 

nepocăiţi, de tot soiul...!) – ŞI SĂ FIE (în sfârşit!), DUPĂ VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, 

AŞA ŞI PRE PĂMÂNT”!!! 

…”- SĂ FIE PAŞTI ÎN FIECARE ZI!” – cum înţelept grăieşte Părintele Constantin Sturzu…!!! (cf. 

oradereligie.wordpress.com, ziarul Lumina de duminică, din 30 Mai 2008). 

prof. dr. Adrian BOTEZ, C.T. “Gh.Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

folclor sacral daco-român 

RITUALUL CĂLUŞARILOR 

…Recitind pagini din capodopera lui Romulus Vulcănescu, “Mitologie română” (Ed. Academiei RSR, Buc. 

1987), am observat, cu surprindere, că autorul tratează, cu destulă suficienţă şi superficialitate, unele dintre 

datele (extrem de preţioase!) pe care, la început de veac XVIII, iluministul mason român, Dimitrie Cantemir 

(obsedat de exactitatea descriptivă, care-l salvează de efectul lipsei “antenelor” autentic metafizice şi mistice!!), 

le oferea valahilor, despre un fenomen folcloric deosebit de controversat, ca origine şi semantică: “Jocul” 

CĂLUŞARILOR… 

…De aici provine dorinţa noastră de a pune de acord câteva lucruri esenţiale, despre …”Esenţialii 

CĂLUŞARI”! 

…Căluşarii reprezintă, în toate interpretările demne de luat în seamă, de până acum, confruntarea CAILOR 

SOLARI, cu CAII INFERNALI (şi se confirmă, în final, VICTORIA SOARELUI!) – spre a elibera Puterea 

Integrală a LUMINII REGENERATOARE DE COSMOS: suntem în primăvară, în zona temporal-sacrală a 

ÎNVIERII Soarelui şi, deci, şi a lui Zalmoxis-HRISTOS (…figuri sacre care trimit, implicit, la Androginitatea 

121

ZEULUI SUPREM, la “Dalbii Pribegi” - GEMENII : APOLLON şi ARTEMIS! - …ştiut este că toată 

mitologia grecilor nu este altceva decât preluare, mai exactă sau mai puţin exactă, a mitologiei TRACILOR 

– care sunt neamul cel mai vechi şi deplin spiritualizat, din Europa, comparativ cu “cazanul etnic” grecesc, 

despre care vorbeşte M.I. Finley, în Lumea lui Odiseu, E.Ş., Buc., 1968). 

…În primul rând, să spunem că, da, suntem de acord cu Romulus Vulcănescu, atunci când acesta afirmă că 

“datina căluşarilor deschide şi închide zilele consacrate Rusaliilor 33 (lat. Rosalia)” – dar, apoi, R. V. continuă: 

“ …preluată de creştini şi asimilată cu sărbătoarea Înălţării. Romanii, şi, prin ei, daco-romanii (s.n.: oare? – 

nu cumva invers?!) considerau sărbătoarea Rosalia (Sărbătoarea Tradafirilor) ca o zi consacrată cultului 

morţilor, când se făceau praznice la morminte” (cf. R. V., op. cit., p. 376). Chiar să uite R.V. că 

TRANDAFIRUL este (atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu) simbolul şi, deci, substitutul sacral-mitologic, al 

lui Zalmoxis, respectiv al lui HRISTOS, deci al… ÎNVIERII?! 

…Da, suntem de acord cu R. V., când acesta preia (alături de variantele hermeneutice, care trimit la latini şi 

greci) varianta tracă: “Prima teorie tracă se referă la originea pyrrhică (n.n.: de foc!) a căluşarilor (…). 

Dansul trac pyrrhic ar fi fost, iniţial, influenţat şi de jocurile divinităţii Pyrrha, care era zâna pământului 

roşiatic, din care Zeus a conceput rasa umană” – dar, să insişti, precum o face R.V., exclusiv pe “jocul 

bastoanelor mascoide, care imită astăzi jocul mascoidelor de cai” - şi să ingnorezi, TOTAL, afirmaţia lui 

Dimitrie Cantemir, despre SABIA SOLARĂ, purtată, de fiece membru al cetei de căluşari (“alcătuită din 

numerele fără soţ 7, 9 şi 11”), din Descrierea Moldovei (Ed. Ion Creangă, Buc., 1978), Partea a II-a, cap. XVIIlea, 

p. 185: “Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le 

dezvălească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că aceştia nu pot să fie traşi la judecată, 

când omoară pe cineva, în acest chip” – este cel puţin ciudat…Pentru că Dimitrie Cantemir continuă, sugerând 

că Ritualul Căluşarilor (conduşi nu de un “călucean” - cum greşit îşi “aminteşte” R.V. – ci: “Căpetenia cetei se 

numeşte STARIŢ”! – D. Cantemir, op. cit., p. 185) este unul “interpretat” de zeităţi căzute - aflate în 

momentul sacral al reluării poziţiei supreme-celeste (Masca fiind semnul Misteriosului Chip al ZEULUI!) şi 

având scopul dublu: 1-de a se re-întoarce, prin zbor, la Sălaşul Originar-CELEST (“încât cei ce joacă parcă 

nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh(...) În felul acesta, petrec în jocuri necontenite cele zece 

zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi Sărbătoarea Rusaliilor (…)În toată vremea aceasta ei nu dorm 

altundeva decât SUB ACOPERIŞUL BISERICII”) – dar şi 2-cel exorcizator-soteriologic, apotropaic, trimiţând 

la Sacralitatea URSULUI (care URS, şi azi, la munte, vindecă prin “călcarea pe spinare”!), simbol al castei 

militare trace : “(…) norodul lesne crezător pune pe sama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate 

(…) bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după 

altul, pe cel lungit la pământ, începând de la cap şi până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe 

alcătuite într-adins şi poruncesc boalei să iasă” - n.n.: des-cântec RE-SACRALIZATOR, prin care se repurifică-lustrează 

Logos-ul fiinţial, întorcându-l pe cel căzut, înapoi, în Paradisul Sănătăţii Depline- 

SACRALE!), ca efect final (întru glorie şi soteriologie!), al spectacolului ritualic, asupra aşa-zişilor 

“spectatori” (de fapt, Omul De-Căzut din statutul Celesto-Divin, dar păstrând, pururi, dorul de redivinizare 

– “Nostalgia Paradisului”, cum frumos formula Nichifor Crainic, în lucrarea sa omonimă!) 

…De aceea, pentru a încerca să punem oarece rânduială, în informaţia despre acest ritual sacru fundamental, al 

strămoşilor noştri TRACI - vom apela (cum am mai făcut-o!) la celebra, de acum, lucrare Dacia Secretă, a lui 

Adrian Bucurescu (Ed. Arhetip, Buc., 1997): “Ca să nu fie recunoscut, Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, 

spre a nu i se vedea semnele ce-i rămăseseră de la căderea tragic din stejar (n.n.: STEJARUL este Copacul 

Sacru, al Lui Zalmoxis! – iar căderea, urmată de ridicare “sub mască/glugă”, este echivalentul semanticmitologic 

al Învierii şi, apoi, Înălţării Hristice, cu tot cu Trup, după Moarte). De atunci, zeului i s-a mai spus şi 

CHAR-NABUTAS – ” (n.n.: să nu uităm că numele Neamului nostru, 

acela de “vlah/lah”, înseamnă “negru/misterios/sacru”! - …deodată şi în acelaşi sens cu “Muma Cosmică”: 

“MIORIŢA LAIE”!) – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Ed. Arhetip, Buc., 1997, p. 98). 

“Pregătiţi pentru UARZA-BALOS-Cumplita Luptă/Război, Vitejii Gemeni au mers, prin lunca Ialomiţei, spre 

HEBRIZ-ELMOS- , locul natal al Gemenilor Cereşti (n.n.: Paradisul), unde au ajuns în 

ziua ce corespunde cu 1 Mai. Această zi se serbează şi astăzi de români, sub denumirea de Armindeni, ce 

provine din dacicul AURU-MENTI . Tot de la AURU-MENTI vine şi 

actualul nume al Ialomiţei”. Iată, deci, că, prin RITUALUL CĂLUŞARILOR, Topografia Paradisului se 

33 

- În creştinism, azi: Pogorârea Sfântului Duh – Cinzecimea, Duminica a 8-a după Sfintele Paşti (ZECE ZILE DUPĂ ÎNĂLŢAREA LUI 

HRISTOS!). 

122

eface în Spaţiul Sacru al Daciei FELIX, prin “mitul eternei reîntoarceri” eliadesc – cel al GEMENILOR – 

Zalmoxis-HRISTOS/Apollon-Artemis! 

“O gemă getică a imaginat Victoria Fraţilor Divini ca pe una cosmică. Tinerii zei NAPEI/(n.n.: 

precum „gol”/golind răul din omenire a fost şi HRISTOS, pe Cruce!), pe CAI, poartă pe cap cuşmele ciobăneşti 

(...) . În partea centrală a iconiţei, Zeiţa-Mamă ţine CAII de frâu (n.n.: fie pe caii infernali, fie gestul ei este 

unul de echilibrare echinoxială a forţelor cosmice antinomico-dichotomice). Ţintuiţi la pământ de suliţele zeilor, 

Beithy-Kelas şi Tantalos/DINŢOSUL (n.n.: simbol al agresivităţii primitive a Materiei Brute-Prakrti, pe care 

Apollon-Artemis/ZALMOXIS-HRISTOS o vor transfigura, prin intermediul Spiritului-Purusha!), şi ei despuiaţi 

(n.n.: pentru transfigurarea sacrală!), îşi recunosc înfrângerea (n.n.: astfel, cei doi „adversari” intră în procedura 

METANOICĂ!). Pe gema dacică, o neaşteptată inscripţie: KIA NOF DIADIS – adică: ŞTIU/RECUNOSC 

NOUL TESTAMENT”. 

...”Călăreţul TRAC are, în mâna dreaptă, cornul de crainic ceresc, IAR CU STÂNGA POARTĂ FRÂUL 

CALULUI (n.n.: psihopomp, după încheierea procesului soteriologico-metanoic). LA ŞOLDUL STÂNG 

POARTĂ O SABIE MARE, DREAPTĂ”, pe care R.V., în ciuda insistenţelor lui Dimitrie Cantemir... o ignora 

(n.n.: SABIA DREAPTĂ - simbol al Razei SOLARE Mântuitoare, prin care GEMENII/ZALMOXIS ne vor/va 

extrage din Întunericul infernal temporar, consecinţă a unei victorii temporare a Fraţilor Infernali, Beithy Kelas 

şi Tantalos – despre înfruntarea dintre GEMENII-Apollon-Artemis, şi demonii Beithykelas şi Tantalos, vorbeşte 

şi Cartea lui Habacuc! – în care carte sunt identificaţi, în mod corect, essenienii, la care a stat, spre învăţăturărevelaţie, 

de Sine şi Misiune Cosmic-Soteriologică, Iisus Hristos, cu...supranumele TRACICE ale lui Apollon: 

Iazi, Etsous, Ysos – SFÂNTUL/CURATUL – cf. grec.: sfânt, pur - ...la fel, şi istoricul evreul Josephus 

Flavius, în Antichităţile iudaice, XVIII, I, 22: „Ei/essenienii nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor 

aminteşte în cel mai înalt grad de cea a DACILOR NUMIŢI ”! - ... iar nu cum face R.V., 

identificându-i, pe essenieni, cu un trib de evrei...). 

...”În anul 666 de la Zalmoxis, împăratul Buerebistas şi marele preot Decaineus au hotărât să restaureze 

ADEVĂRATUL CULT, dezvăluindu-le dacilor misterele sacre (n.n.: cele ale Morţii şi ÎNVIERII!). S-a decis, 

deci, ca anul 1 al Calendarului să fie anul naşterii Celor Doi ZALMOXIS/CĂLĂREŢII TRACI (n.n.: 

călărind unul cu faţa spre înainte, celălalt cu faţa spre înapoi, pe... UNIC CAL!). În acest sens, anul 

reformei religioase (n.n.: practic, creştinarea dacilor, „avant la lettre”!) a fost 666, iar adepţii l-au socotit an 

benefic, pe când adversarii l-au considerat malefic” (n.n.: până azi, suntem păcăliţi de 

„zvonurile”...adversarilor creştinismului!). 

...Deci, nu se mai poate rămâne la stadiul intrepretativ-hermeneutic vulgarizator, de tipul: „Jocul Căluşarilor 

repetă lupta dintre daci şi romani”...NU! Ar fi penibil şi meschin... 

În realitate, coroborând dovezile lingvistico-istorico-mitologice, precum că dacii-DAOI/Poporul Căii 

Drepte (şi Popor al ILUMINĂRII/PURIFICĂRII, prin Lupul FENRIR-PURIFICATOR) cunoşteau 

MISTERIUL CREŞTIN încă mult înainte de a veni, spre a li-l descifra, Sfântul Apostol Andrei... 

(misiunea Sfântului Apostol Andrei devenind doar una de CONFIRMARE a CREŞTINISMULUI 

DACIC!) – ajungem la concluzia că, prin RITUALUL CĂLUŞARILOR, avem de-a face cu un ritual getodacic 

al luptei cosmice, a Lui Zalmoxis-HRISTOS, împotriva Adversarului Cosmic/”Nefărtatul” (...şi, 

totuşi, la daci, Mistic Colaborator al Demiurgiei-GENEZEI!), pentru a-l transfigura metanoic şi a 

determina, astfel, „călcarea morţii cu moarte” şi re-începerea Procesului Cosmic al ÎNVIERII- 

MÂNTUIRII COSMOSULUI CĂZUT - prin OMUL-ZEU înfăptuindu-se ambele stadii: CĂDEREA, 

respectiv, RECUPERAREA întru (Re-Întoarcerea în) PARADIS...! 

prof. dr. Adrian BOTEZ, C.T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

valahica 

VALAC, DAC, ROMÂN – ETNONIMELE SACRE 

ALE ACELUIAŞI NEAM 

De peste un secol şi jumătate, dicţionarele limbii sanscrite şi, ulterior, cele de 

mitologie generală prezintă faptul că în preajma anului 1700 î.Cr., valahii se regăseau 

în Rig-Veda ca zeitate colectivă denumită Valac-Hilyah şi cu toate acestea lingviştii de 

la noi, dar şi cei din străinătate, continuă să ne înveţe că etnonimul valah ni l-ar fi 

atribuit slavii, abia, prin secolele VI-IX. 

123

Contrar dovezilor s-a instituit contrafacerea ignorând şi constatarea lui Herodot, care a arătat că vecinii nu 

preferă etnonime noi în locul celor consacrate. Gândită şubred ca intermediere slavă pentru un etnonim, care ar fi 

fost descoperit de germani la tribul celtic Volcae, această mistificare târzie, a fost fabricată cu intenţia de a 

înlocui adevărata origine a etnonimului valah şi prestigioasele sale semnificaţii. Grosolana înşelăciune a rezistat 

până astăzi, mai ales prin eludarea sistematică a bogatului fond de cuvinte comune limbilor română şi sanscrită, 

deşi el fusese pus în evidenţă de peste un secol prin articolele şi cărţile publicate de câţiva iubitori ai limbii 

sanscrite. 

Astăzi, însă, mai mult ca oricând, suntem întrebaţi cine suntem şi ce rost mai avem pe lume, aşa încât 

lingviştii, şi nu numai ei, sunt chemaţi să depăşească toate restricţionările de până acum pentru a oferi răspunsuri 

pertinente, în spiritul interesului nostru constant pentru cultura Indiei, despre care, iată ce spunea regretata 

profesoară Amita Bhose: „Curentul indian începând cu literatura populară – atât hagiografică cât şi laică – a 

fost continuat în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi Istoria ieroglifică, apoi de Eminescu, 

Coşbuc, Blaga şi de Brâncuşi în plan artistic şi de Hasdeu, Simenschy, Al-George, pe plan ştiinţific. Acestora li 

s-au adăugat Mircea Eliade, prin lucrările ştiinţifice şi beletristice. Cred că nu greşesc, dacă afirm că există 

foarte puţini scriitori români de seamă, care să nu se fi referit măcar odată la India. 

Contactele mele personale şi profesionale cu oameni de pe aproape toate meridianele globului m-au 

determinat să constat că nici un al popor din lume nu iubeşte India, aşa cum o iubesc românii.” 

(http://amitabhose.net/Books.asp?SID=3). 

După cum se vede, aşteptăm, de prea multă vreme, clarificările ce pot rezulta din perspectivă sanscrită, pentru 

a nu ne declara solidari cu efortul lingviştilor noştri, chemaţi să străpungă plafonul falsurilor moştenite ca 

adevăruri, printre ele şi marele fals referitor la originea slavă a etnonimului valah. În numele dreptului universal 

la adevăr, în numele dreptului naţiunilor de a dăinui prin adevăr, vom considera ca pe un element de referinţă 

faptul uriaş, că existenţa valahilor dacici a fost înscrisă, nu numai în Rig-Veda, ci şi în toate celelalte Cărţi Sacre 

ale omenirii. 

Pentru reuşitele avute în edificarea civilizaţiei prin sacru, alături de zeitatea Valac-Hilyah, casta sacerdotală a 

neamului nostru a fost înscrisă în mitologia vedică, şi prin zeul Dakşa, considerat zeu creator, „strămoşul 

primordial al tuturor fiinţelor lumii”, după cum precizează V. Kernbach. Regăsim, în acest caz, emblematicului 

şi inconfundabilul nostru tandem identitar „valac-dac”, ale cărui ecouri notabile se regăsesc şi printre cuvintele 

de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a 

solstiţiului de iarnă, echivalentă cu Sărbătoarea Crăciunului ancorată în Tradiţia Primordială. 

Motivat de calităţile dacilor, adjectivul „dakşa” are şi înţelesul de capabil, de priceput. Mai adăugăm aici şi 

cuvântul sanscrit „dikşa”, cu echivalentul românesc „dichis”, care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act 

religios, ca o altă dovadă în sprijinul importanţei, pe care o au sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii 

sanscrite. Studiul lor comparativ se integrează în viziunea marelui istoric Theodor Mommsen, pentru care 

cuvintele reprezintă documente într-o reală arhivă istorică. 

Din această valoroasă arhivă istorică, fac parte cuvintele care s-au păstrat, nu numai în India, ci şi în Europa, 

referitoare la marea vechime a vlahilor, precum şi la sensul existenţei lor în lume. Aşa de exemplu, prima mare 

civilizaţie a Europei, numită minoică, din perioada anilor 2700 î.Cr.-1400 î.Cr., începe cu Zeus, numit 

Velchanos, care a fost adorat în insula Creta, timp de două milenii şi jumătate. După nume a fost un zeu de 

origine valahică, aşa cum era şi zeul latin Vulcanus. Ca şi zeul Apollon, ei au coborât din Hiperboreea aflată la 

nord de Istru. 

Tot din această vatră sacră, au coborât şi Volscii stabiliţi în Laţiu, 

iar munţii pe care i-au populat se numesc şi azi Munţii Volsgi. În numele 

unor raţiuni similare, Munţii Vosgi din Alsacia se mai numesc şi 

Munţii Volsgi. De asemenea, se ştie că strămoşii Welsh-ilor s-au 

numit Waelisc şi enumerarea poate continua, inclusiv cu celebrul trib 

celtic Volcae, dar şi cu Belgii consemnaţi de Iulius Cezar, pe care nu-i 

desparte decât consoana s de forma volsgi etc. 

Aşadar, există şi în Europa, multe cuvinte rămase din epoca arhaică, ce se pot corela cu etnonimul valahilor 

primordiali din Hiperboreea, cuvinte care resping ideea că acest etnonim ar fi fost răspândit de către germani, 

pentru ca slavii să ni-l atribuie şi nouă, între secolele VI-IX. 

Să revenim însă la cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” pentru a sublinia că alături de 

teonimele Valak-Hilyah şi Dakşa configurează statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, chiar, cu mult înainte de 

a fi fost consemnaţi, ca atare, în primele scrieri vedice, cum este Rig-Veda, carte de imnuri religioase, elaborată 

cu o mie de ani înainte de fundarea Romei. 

124

Aşadar, etnonimului Valac i se recunosc, de la Vest la Est, importante conotaţii sacre începând cu perioada 

minoică, iar în Dacia a existat cu cel puţin 3500 de ani înainte de venirea primilor slavi. 

Pentru realul său statut sacru, recunoscut din vechime, patria vlaho-dacilor a reprezentat şi în mentalul galilor 

Paradisul, în care curge lapte şi miere, denumit până astăzi prin sintagma Pays de Cocagne, adică Ţara 

Kogaionului, respectiv Ţara Muntelui Kogaion, munte sfânt numit astfel după cuvântul sanscrit „gagana”, care 

înseamnă cer (sau atmosferă). Gagana a devenit atribut al muntelui sacru, ca urmare a faptului, că pe marile 

înălţimi omul se simte mai aproape de cer, adică mai aproape de dumnezeire. Din acest motiv şi dincolo de orice 

îndoială, semantica denumirii Kogaion, este încă o dovadă, care conduce la concluzia că memoria lumii 

păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor, amintirea Paradisului localizat în Valahia Dacică, numit, în 

Biblie, Ţara Ha-Vilah sau Walh-alla în străvechea mitologie germanică. 

Departe de a fi un cuvânt abia pribegit pe la noi, străvechiul nostru etnonim Valac se corelează, sub aspect 

genetic, cu ancestralul cuvânt armânesc avlake (balaha, în sanscrită), prin care este denumită apa curgătoare. Ca 

unic habitat uman, în acea epoca arhaică, apa curgătoare se dovedea a fi atoatedătătoare, atotputernică şi eternă, 

ca un dumnezeu, astfel încât sintagma teonimică arhetipală, adică primul nume al Unicului Ziditor a fost de 

forma Avlake-Avlake. 

Cu mult înainte de apariţia scrierii alfabetice, această sintagmă teonimică arhetipală Avlake-Avlake a fost 

redată printr-o hieroglifă, a cărui mulaj a devenit Stindardul Dacic cu cap de lup. În legătură cu acest cap de lup 

numit în trecut Volk ni s-a atribuit numele sacru de Volki, respectiv cel de Volsci sau cel de Valahi, dar şi 

numele Ţării Ha-Vilah, ţară consemnată de Biblie împreună cu un minim esenţial de caracteristici, care o 

suprapun cu precizie matematică peste România. 

Mult mai vechi decât prima sa atestare, din anul 1120 î.Cr., pe stela funerară a lui Nabukadnezar, aflată în 

prezent la British Muzeum, Stindardul Dacic a inspirat prin celebrul său cap de lup producerea unor figurine 

rudimentare cu cap de lup, care datează din epoca neoliticului dezvoltat (5500-5000 î.Cr.). Remarcabil prin 

vechime şi răspândire, importanţa sa în istorie, este consacrată prin faptul că sub semnul Dragonului Dacic s-a 

derulat viaţa omenirii pe larga arie cuprinsă între Persia şi Anglia, până în anul 1485 d.Cr., aşa cum a arătat 

Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie, 

publicat în anul 1975. 

Aşadar, etnonimul Valah nu este o haină uitată pe aici de slavii, care ar fi împrumutat-o de la germani, ci un 

concept cu puternice rădăcini autohtone, bine confirmate de istorie, etnonim prin care ne definim în faţa lumii, 

dar şi în faţa lui Dumnezeu. 

În ciuda faptului că Traian a vrut să şteargă din istorie centrul spiritual al lumii, făcând una cu pământul 

marele complex sacru de la Sarmisegetusa, credinţa religioasă ilustrată prin Dragon şi-a continuat reverberaţia în 

lume. De aceea nu trebuie să ne mirăm, că Dragonul recucereşte lumea prin vigoarea vikingilor şi nici că 

imperiul creştin a lui Carol cel Mare s-a făurit în preajma anului 800, deci cu mult înainte de Marea Schizmă, 

sub semnul Dragonului Valahic. Firesc trebuie considerat şi faptul că invazia normandă a Angliei, din anul 1066, 

a avut loc tot sub semnul Dragonului (a se vedea pe Internet Tapiseria Bayeux), tot aşa după cum firească este şi 

prezenţa Dragonului Roşu pe drapelul Welsh-ilor. 

Dar limba evoluează odată cu trecerea mileniilor, aşa încât denumirea iniţială Volco-Blac a evoluat la forma 

Volco-Dlac, respectiv, arhetipalul cuvânt Vlac sau Blac a dobândit forma Dlac (uneori Dalac), care a pierdut 

apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi îngemănarea întru sfinţenie a celor două etnonime 

echivalente Valac-Dac, dublet specific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică. 

Pentru vlahii din sudul Dunării, cuvântul Vlac a urmat succesiunea de transformări fonetice 

Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac a fost citit în sens invers pentru a genera 

cuvântul Caldei, numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel. După cum indică Micul Dicţionar Academic, 

apelativul haldei a fost păstrat şi de limba română, pentru a-i desemna pe preoţii de mir. 

Eliberat de falsa origine, care-i oculta importanţa, etnonimul Valac, ca etnonim înscris în toate Cărţile Sacre 

ale omenirii, se dovedeşte a fi o valoroasă dovadă pentru statutul de AXIS MUNDI, pe care ni l-au recunoscut în 

mod explicit, atât civilizaţiile din Orient, cât şi de cele din Occident. 

Poate că, în spiritul acestei sacralităţi primordiale, pe care o regăsim concretizată şi în etnonimele vlac, dac, 

caldei, se cere a fi investigată şi originea reală a etnonimului „român”, având în vedere că deducerea lui din 

„romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul Roman. Pe fondul multelor 

revolte antiromane ale dacilor, ideea că am fi fost singurii care să transformăm în etnonim dreptul de cetăţenie 

romană, acordat şi altor neamuri, devine inexplicabilă şi ca atare de neacceptat. 

În Dacia parţial ocupată, starea de revoltă împotriva ocupantului mocnea permanent, ceea ce a şi declanşat în 

anul 257 marea revoltă de succes a vlaho-tracilor, condusă de Ingenuus şi continuată apoi pe ambele maluri ale 

Dunării de Regalian (258-268), făuritorul şi conducătorul întinsului regat, cu axele de la Corint la Vistula şi de la 

125

Moravia la Nipru, având capitala la Sarmisegetusa. În urma victoriilor militare şi politice obţinute de Regalian şi 

de soţia, care i-a urmat la tron, trupele şi administraţia imperiului au fost constrânse să coboare la sudul Dunării, 

ducând cu ele şi presupusa tendinţă a vlaho-tracilor de a renunţa la propriul lor etnonim, pentru a-l adopta pe cel 

de „romanus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogălniceanu chiar a arătat, în plină campanie latinistă, 

că „romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romulus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza 

românească atrage asupra noastră râsul străinilor”. 

Pentru o cât mai bună înţelegere a ceea ce reprezintă etnonimul român, se cuvine să mai ştim că cei numiţi 

vlahi de la Facerea Lumii, vorbind limba română cu dialectele ei, au trăit până în secolul XIX, aproape în 

limitele fostului regat a lui Regalian, ca populaţie preponderentă, nu numai din punct de vedere demografic şi 

economic, ci şi din punct de vedere spiritual. Cu toate fracturile provocate de istorie, ei încă mai jalonează 

spaţiul fostului lor regat, sub forma unor insule alcătuite din străvechi comunităţi compacte de români, situate 

până la mari distanţe, dincolo de actualele graniţe politice ale României. 

Pe acest fundal istorico-geografic, incompatibil pentru înlocuirea etnonimului propriu cu denumirea cetăţeniei 

generale, echivalând cu monopolizarea ei, total inacceptabilă pentru celelalte etnii ale imperiului, lingviştii aveau 

datoria profesională de a fi investigat cu prioritate semnificaţia formei rotacizate „rumăr” păstrată de istroromâni, 

dar mai ales etnonimul „rrëmër”, din arhaicul fond traco-illir al limbii albaneze, care, total opus 

urbanului „romanus”, este sinonim al etnonimului „vlac” cu conotaţia sa de oier, de unde şi semnificaţia foarte 

recentă de om de la oi şi fără şcoală. Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens între lingvişti 

(Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform căruia 

tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană. 

De aici şi concluzia, surprinzătoare, doar la prima vedere, că etnonimul „român” provine, prin tradiţie, din 

fondul prelatin, aşa cum indică, nu numai arhaicele sale forme rotacizate „rrëmër” sau „rumăr”, ci şi atestările 

directe înscrise pe plăcuţele de plumb de la Sinaia realizate cu trei sute de ani înainte de ocupaţia romană 

(plăcuţele nr.19,31,32,36,47,50,55,57,64,65,66,68,71,73,74 cu imaginile lor la Constantin Olariu, Adevăruri 

ascunse, vol. II). Ca urmare, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată pe baza bănuitului „romanus”, 

ci făcând apel la cuvinte ale unui fond foarte vechi. 

Pentru a ne apropia de acest străvechi fond indo-european, vom arăta că un mare număr de autori antici, dar şi 

din prima parte a evului mediu ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită barbară (Homer, 

Herodot, Enniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc. Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, 

Suidas etc, adeveriţi prin trimiterile bibliografice riguros înscrise de Nicolae Densuşianu în monumentala Dacia 

Preistorică). Conform consemnărilor istorice rămase, limba barbară a ocupat extinsa arie din jumătatea sudică a 

continentului european, reprezentată astăzi de zona limbilor romanice. 

Cu privire la aspectul acestor dialecte, numite barbare, ne-au lăsat mărturii Quintilian (35-100) şi apoi Isidor, 

arhiepiscop de Sevilla (560-636), care pun în evidenţă numeroasele asemănări dintre limba barbară şi limba 

latină, urmându-i lui Cicero (106-43î.Cr), care numise „barbaries domestica” limba populară vorbită în casele 

cetăţenilor romani. Precizările, ce ne-au parvenit de la aceşti autori, conduc la concluzia că limba barbară a fost 

cea care a fundamentat savanta limbă latină. Datorită marii sale vechimi, chiar cuvântul barbaria a putut lua şi 

forma ambarbaria, pentru a deveni cuvântul Ambarvalia, prin care era denumită liturghia Fraţilor Arvali, 

consacrată zeului Mars (Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea 

de „barbar” a fost asociată, la origini, unui concept sacru. 

Depăşind orice aşteptare, se mai constată că numele Arvali al Fraţilor este desprins chiar din numele ritualului 

numit Amb-Arvali-a. În mod similar, poate fi desprins din cuvântul „B-arbar”, segmentul „arbar”, care prin 

trecerea B→M, devine „armar”, rostit prin metateză „rrëmër” în albaneză, şi „rumăr” în istro-română. Prin 

trecerea lui r final în n final, s-au consolidat formele „rumân” şi „român” în limba română sau forma „armân”. în 

limba armână. Ca dovadă că segmentul „arbar” a avut o existenţă de sine stătătoare în zona lingvistică illirotracă, 

albanezii şi-au numit ţara Arbër sau Arbën, până în secolul XVI (http://en.wikipedia.org/wiki/Albania). 

Originea celor două variante „Ambarvalia” şi „Ambarbaria”, origine şi pentru etnonimul „Barbar” se explică 

uşor pornind de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi 

formele Bar-Val din Ambarvalia, dar şi Bar-Bar prin sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei. 

Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D, bine atestată de formele cunoscute 

Volco-Dlac, Vur-Dalac, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal 

prin pierderea (afereza) lui V iniţial. 

Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni, care toate pun în evidenţă imensa importanţă lingvistică a 

sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată, că pe seama ei au apărut, în diferite 

zone, etnonimele „Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi origine sacră şi că limba 

126

omână ca limbă Bar-Bară vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică, dar şi matricea reală a 

tuturor limbilor romanice. 

Dacă vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska, că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar 

Vlas se mai poate scrie Welsh, dar şi Slav, atunci vom înţelege, pe deplin, că neamurile lumii s-au întemeiat 

bineştiind că descind din unul şi acelaşi neam al Valahilor, motiv pentru care le-au şi cinstit vatra conferindu-i 

valoare de simbol al Paradisului pierdut, dar şi de tărâm al mântuirii prin purificare, în viitor. 

SCHEMĂ PENTRU A URMĂRI GRAFIC DEMONSTRAŢIA DIN TEXT 

VALAC-VALAC 

VAL-VAL VOLCO-DLAC 

BAR-VAL BAR-BAR VAR-DAL TRAC DAC 

Amb-arvali-a B-arbar Ardal 

Arvali, Fraţii Arvali Arbar Ardeal 

Armar 

Armân Rumăr 

Rumân 

Romul-us (şi Remus) 

Fiii zeului Mars şi ai vestalei Rhea-Silvia (Vlasia) 

Cercetător genetic lingvistică, GEORGE LIVIU TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA 

*** 

orientalia: 

20 de ani de la dispariţia eminescologului indian AMITA BHOSE 

UN EXEMPLU DE MODESTIE ŞI DEMNITATE 

AMITA BHOSE 

în sari tradiţional indian 

Anul acesta, în toamnă, se vor împlini două decenii de la dispariţia Amitei Bhose, cunoscută în România 

prin activitatea livrescă şi universitară, dar mai ales ca personalitate care a pus în lumină relaţia Occident-Orient, 

prin intermediul culturii şi civilizaţiei române, în general, prin creaţia eminesciană, în mod special. 

127

Unii s-ar putea întreba, pe bună dreptate, ce grabă ne-a îndemnat să amintim - cu câteva luni mai devreme – 

tristul eveniment al trecerii în altă dimensiune, a celei care a purtat numele Amita Bhose. 

Mărturisim: nu avem la îndemână, în acest sens, un argument care să producă depline satisfacţii. 

De ajuns să spunem că, într-una din zilele din urmă, răsfoind volumul intitulat „Eminescu” - ediţie îngrijită 

de Mihai Dascăl şi Carmen Muşat-Coman, din anul 2001 - reciteam cu şi mai multă atenţie cuvântul introductiv; 

faptul ne-a redeşteptat idei, constatări mai vechi, trăiri pe care le considerasem demult consumate; nu în ultimul 

rând, se adăuga amintirilor plăcute, redescoperirea unei păguboase „tradiţii” în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, 

când este vorba să ne raportăm la intelectuali, în general, la cei de mare valoare, în mod special. Ne vom lămuri mai 

departe. 

Sub titlul, „Amita Bhose – o nobilă prietenă”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma, în loc de introducere, în 

cartea sus-amintită: ”În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a 

constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările 

delicate, dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de 

un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda 

fragilităţii ei”. 

Că acesta e adevărul, Amita Bhose o arată prin însăşi existenţa ei - indubitabil – derulată, mai cu seamă, sub cerul 

României, ţara pe care a iubit-o atât de mult şi care a determinat-o să-şi părăsească patria natală - India - după două 

vizite făcute aici. Vizitele i-au prilejuit întâlnirea cu Eminescu, iar iubirea faţă de opera acestuia a fost decisivă în a 

o convinge că, alegerea făcută, de a se despărţi decisiv de verdele Bengalului, se anunţa de bun augur. De fapt, chiar 

înainte de plecarea din India, Amita încercase să traducă versuri aparţinând lui Eminescu, în bengali; aprofundarea şi 

apoi recunoaşterea valorii scrierilor sale cu privire la anumite creaţii din opera lui Eminescu, se va împlini însă, pe 

pământ românesc. 

Amita dorea să arate românilor India - cu întregul ei tezaur de cultură şi civilizaţie – aşa cum o văzuse 

Eminescu, o percepuse şi şi-o însuşise poetul. 

Sosită în România, îşi face destui prieteni; din cercul celor apropiaţi, în afară de Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga, director, în acea vreme - e vorba de anii ce au urmat lui 1971! – al Institutului de Istorie şi Teorie 

Literară „G.Călinescu”, se mai aflau Cicerone Poghirc şi Sergiu Al-George. 

Sunt cei care o vor sprijini, când anumite cercuri de interese sau, pur şi simplu, de ignoranţi, îi vor face 

viaţa din ce în ce mai grea, deşi, la un moment dat, în 1977 solicitase cetăţenia română, act de „supremă 

consideraţie şi iubire faţă de ţara care o primise” (conform Buşulenga) iniţial cu braţele deschise. 

Vor fi necesari doi ani ca să primească cetăţenia din partea statului român, perioadă în care a fost urmărită, 

suspectată de diverse interese. Într-un târziu, primeşte un „post de suplinitor, în cadrul Universităţii Bucureşti, unde 

va preda limba sanskrită şi bengali” (Idem). Lucrează intens la teza sa de doctorat, „Eminescu şi India”, dar face 

traduceri şi din Marin Sorescu. 

Se refugiază în spaţiul spiritual românesc, dorind să afle „un ungher de afecţiune în sânul poporului 

român”, după ce ultima legătură cu India – prin tatăl său – dispare, urmare a morţii acestuia, după cum ea însăşi 

recunoştea. 

Ceea ce realiza Amita Bhose, se situa pe aceleaşi coordonate de gândire, simţire, creaţie cu anumite scrieri 

ale lui Sergiu Al-George, căci ambii, fiecare în felul său propriu, caracteristic, aveau să deschidă drumuri 

necunoscute până atunci în cultura română, menite a lumina aparte legăturile ascunse-n timp, dintre spritualitatea 

indiană şi cea din arealul românesc. 

Amita se găseşte, la un moment dat, printre specialiştii ce lucrează colectiv la editarea operei lui Mihai 

Eminescu; în această calitate, între altele, se ocupă cu traducerea şi adnotarea „Gramaticii sanskrite mici” al cărei 

autor era Fr. Bopp lucrare, după cum se cunoaşte, tradusă de Eminescu, dar aflată, la acea vreme, în stare de 

manuscris. Face efortul îndelungat – e vorba de ani de zile - de a translitera textul sanskrit al gramaticii, folosind 

caracterele latine; muncă epuizantă, dar susţinută de pasiunea pentru Eminescu şi India, deopotrivă. 

Nu ştim dacă altcineva s-ar fi încumetat la un asemenea travaliu, de înţelegere corectă a textului sanskrit, şi 

de redare a sa în limba română, recuperând astfel, o parte din munca ce conturează un capitol deosebit al 

preocupărilor poetului: cunoaşterea limbii sanskrite, condiţie a accesului spre arhaica gândire indiană. 

Dincolo de activitatea livrescă, de cercetare, Amita avea şi o activă viaţă socială, nu puţine fiind întâlnirile 

organizate la Ambasada Indiei din Bucureşti, unde erau invitaţi românii, ca să intre pe viu în contact cu obiceiurile, 

tradiţia diferitelor regiuni din vasta Bharatya, prin intermediul spectacolelor organizate, seratelor, când se recrea 

atmosfera indiană, fie şi numai pentru câteva zeci de minute. 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi aminteşte din nou: ”Îmbrăcată în sari-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar 

fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită 

deopotrivă poeziei, muzicii, dansului teatrului”. 

128

Amita se stabilise în România cu toată inima, reinfuzând o stare de entuziasm în jurul lui Eminescu şi 

operei sale. 

Amita percepea aparte mesajele unui întârziat rishi, după cum ea însăşi îl numea pe Eminescu şi le 

retransmitea poporului român, într-un timp când acesta avea nevoie, mai mult ca oricând, de perspectiva filosofică 

asupra vieţii, de înţelegerea că totul este efemer în arealul lumii subsolare, dar şi că există, totodată, posibilitatea 

evadării din cercul limitat, mundan, prin credinţă, perseverenţă, deosebită abnegaţie. 

Va trata - din opera eminesciană - chestiuni precum „India în conştiinţa lui Eminescu”, „Ecouri din 

Kalidasa”, „Întâlnirea cu buddhismul”, „Trecerea la Vede”, „Eminescu şi limba sanskrită”, cu o introducere în 

„Cabala limbii sanskrite”, raportul dintre creaţia „Luceafărul” şi „Usanas-Kay Us”, ideea de „repaos”, „haos”, 

„cosmologie”, „cosmogonie; nu în ultimul rând, va descoperi „ritmul” din versurile poetului, ritm aflat în consonanţă 

cu modalitatea de cugetare indiană , conform căreia, lumea este şi ritm, nu doar creaţie, distrugere... 

Susţinând comunicări ştiinţifice în diferite instituţii de prestigiu din România, invitată la congresele 

traducătorilor, derulându-şi activitatea universitară cu mare conştiinciozitate, Amita Bhose aborda chestiuni subtile 

din creaţia eminesciană, precum „mitologia şi filosofia indiană în opera Sărmanul Dionis”, legătura dintre 

„gândirea lui Buddha şi creaţiile lui Eminescu şi R, Tagore”, posibila ultimă pasiune a poetului, care ar fi fost India, 

ce întregea, astfel, un cerc miraculos, pornit în anii tinereţii de către poet, prin paşii făcuţi către cunoaşterea istoriei 

„bătrânei” (conform Fl. Paraschiv) Indii. 

Pe unde ajungea, Amita insufla celor din jur o deosebită atmosferă de viaţă şi lucru, de prietenie şi adevăr, 

într-o ţară care intrase, din anii 1980, accentuat, sub spectrul neguros al dictaturii ceauşiste. 

În loc să aibă grijă de un asemenea om, să-i sprijine demersurile ştiinţifice, să-i faciliteze calea, menită a 

pune în lumina cunoaşterii raportul dintre două lumi depărtate în spaţiu, dar atât de apropiate în spirit, statul român - 

prin câţiva reprezentanţi, incapabili de a vedea dincolo de invidia lor proprie, de măruntele realizări personale - s-a 

„străduit” din răsputeri să-i facă viaţa Amitei un adevărat calvar; de parcă ar fi trebuit să ispăşească o vină, să 

suporte o pedeapsă. 

Mai presus de toate, instrumentele prin care acţiona Karma asupra Amitei, s-au vrut a fi din spaţiul 

românesc. Principiul dur, transcendent, nu lăsa loc unei alte variante. 

Amita era condamnată, fără vină, la o viaţă presărată cu umiliri, „hărţuieli”, dureri sufleteşti, ce aveau să-şi 

pună, în cele din urmă, nefasta amprentă asupra propriei sănătăţi şi vieţi; cităm, din nou, din Buşulenga: ”Din 1986 

au început „hărţuielile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent, ba, în 1989, se dă 

cursului ei statutul de facultativ – cursul de sanskrită şi bengali – în vreme ce cursul de hindi rămânea obligatoriu, 

dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului 1989, postul i-a fost desfiinţat, în ciuda 

memoriilor sale la conducerea Universităţii – din Bucureşti, n.ns.! – şi a Ministerului Învăţământului (...) . Şi ca săşi 

poată câştiga totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a 

cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, instituţie al cărei preşedinte fiind, iam 

aprobat-o în 1991. După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră 

prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare, şi trupul i-a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie 

care, nereuşită, punea capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992”. 

Numai Dumnezeu poate să-i mai înţeleagă pe aceia dintre noi care fac rău, când li se face bine! 

Un gând pios, deopotrivă, îndreptăm către sufletul Amitei Bhose, cea care a încercat şi reuşit, în mare 

măsură, să ofere o altă culoare relaţiilor interumane, fiind exemplu de modestie şi demnitate pentru concetăţenii ei, 

românii. 

prof. univ. dr. FLORINEL AGAFIŢEI, Focşani/ROMÂNIA 

*** 

129

...rasa poeţilor boemi... 

POETUL “FANFAN” AVASILICĂI 

„O superbă domnişoară în obraji are gropiţe” 

Azi, „Bolta Rece” păstrează încă acelaşi parfum al trecutului. Dar în locul lui Eminescu apar „poeţii sărăciei”, cei 

care pentru un pahar de vin şi bani de autobuz sînt în stare să-ţi facă pe loc o poezie, cu dedicaţie. Cîrciuma pare un 

tărîm ales, în care cel ce intră inspiră şi expiră versuri în loc de aer. În orice anotimp ai veni aici, miroase a miel fript 

şi a vin bun, moldovenesc. Îndată ce călătorul ostenit şi însetat se aşează la o masă, apar şi poeţii de ocazie. Nici nu 

dai bine peste cap un pahar de vin, că apare un epigon de-al lui Eminescu. Pe aici toată lumea-l cunoaşte. E Mihai 

Avasilicăi, zis „Fanfan-Rechinul Pușcăriilor”, poetul vagabond al Iaşiului. Are un aer de geniu părăsit şi priveşte cu 

superioritate lumea din jur. Altfel, e sărac lipit. Toată averea lui încape într-o pungă de 50 de bani: un pix, cîteva foi 

de hîrtie, pe care „aşterne vise” şi ţoalele de pe el. N-are decît patru clase primare, dar ştie să folosească cu meşteşug 

vorbele. Ia o poziţie marţială şi începe să recite, urlînd peste mesele cu ciorbă aburindă: „Mai tot timpul e desculţă/ 

rareori în mergători/ Pielea-i de catifeluţă/cînd o mîngîi te-nfiori/ e plăcută la gargară/ rîde şi nu face fiţe/ O superbă 

domnişoară/ în obraji are gropiţe”. Geamurile zornăie, paharele se ciocnesc unul de altul, chelnerii sînt gata să scape 

tăvile cu fripturi, mîncarea rămîne în gîturile cinstite ale mesenilor. Poetul nu se lasă cu una cu două. După ce zice 

toată poezia, care are vreo 12 strofe, se opreşte, oftează, înghite în sec şi se aşează pe un scaun la o masă oarecare. 

Fanfan, zice că pînă acum a scris cinci volume de versuri. În timp ce soarbe un pahar de vin căpătat pentru prestaţia 

de mai devreme, începe să se laude cu titluri de cărţi scrise de el: „Fanfan-rechinul puşcăriilor”, „Poezii obraznice”- 

dedicate lui Florin Călinescu şi lui Gică Hagi, „Aţi sărit prea tare calul!” Omul visează de mult timp să le scoată 

pe…piaţa culturală ieşeană. Dar n-are bani. La al treilea pahar îl gîdilă paranoia. Atenţionează fără modestie lumea 

din jur, roşu-n obraz ca racul: „Eu sînt bolnav de versuri şi de inteligenţă, domnii mei. Am nişte figuri de stil în 

mine, de vă sparg! Nu vă uitaţi că-s cam negru, n-am dinţi şi-sărac. Eminescu era bogat? Nu! Venea aici, se întîlnea 

cu Creangă, bea un vin bun, şi-i trăgea o poezie, cum niciodată n-o să mai scrie nimeni în România! Aici s-au născut 

multe stihuri deştepte, ascultaţi ce vă spun! O să mai auziţi de mine!”. Text şi imagine internet editura Mateescu 

.ro. N.red. Autorul a editat 4 volume. 

…La această vestire, din partea amicului meu de suflet, Marele Poet Eugen EVU (pe 21 aprilie 2012, seara…!) – 

am răspuns: 

…” ...Îţi mulţumesc, cu smerenie şi tristeţe, pentru vestirea acestui nou "Sărman Dionis" - căruia muritorii şi 

dobitoacele îi gângăvesc silabele supranumelui...eroic: "Fanfan" Avasilicăi...! 

...„Eu sînt bolnav de versuri şi de inteligenţă, domnii mei. Am nişte figuri de stil în mine, de vă sparg! Nu vă 

uitaţi că-s cam negru, n-am dinţi şi-s sărac. Eminescu era bogat? Nu! Venea aici, se întîlnea cu Creangă, bea un 

vin bun, şi-i trăgea o poezie, cum niciodată n-o să mai scrie nimeni în România! Aici s-au născut multe stihuri 

deştepte, ascultaţi ce vă spun! O să mai auziţi de mine!”. 

...Superb! 

...Rasa Poeţilor Boemi nu se stinge, aşa, printr-o nenorocită şi meschină ...HG! - ...nu se va stinge nicicând - …şi, în 

niciun caz, nu aşa, cu una, cu două...!!! (material trimis de EUGEN EVU, prelucrat de A.B.) 

*** 

130

gând românesc, limbă de miere, din bucovina 

detrunchiată… 

VASILE TĂRÂŢEANU 

Dragii mei, 

în aceste clipe, când în văzduh mai stăruie ecourile frumoaselor noastre colinde şi colindriţe de Crăciun, 

gândurile mele se îndreapta pe aripi de dor către casa luminată a domniei voastre până la care aş vrea să trag brazdă 

de pluguşor cu patru boi cum se-ntâmplă pe la noi în seara de ajun a Anului Nou. 

Şi ajuns la ea să bat uşurel în luminatele-i ferestre cu o crenguţă înzăpezită de brad carpatin ca apoi, în zvon 

de clopoţei şi pocnituri de bici, să-ntreb: primiţi Pluguşorul? 

De fapt, întrebarea aceasta ar fi de prisos pentru că sufletul domniei voastre este întotdeauna larg deschis 

spre tot ce-i bine şi frumos. De aceea şi rog pe Bunul Dumnezeu să Vă dea în Noul An, 2012, tot ce doriţi, adică 

multă sănatate, bucurii şi frumoase împliniri. 

Fie ca “steaua” ce-a vestit lumii naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să Vă lumineze calea vieţii, să 

vă ocrotească paşii, să vă miruiască acum şi mulţi ani înainte cu harul divin necesar oricărei lucrări nobile. 

Doamne ajută,-n toate cele bune! 

LA MULŢI ANI BINECUVÂNTAŢI! FERICIŢI ANI! 

vă urează, cu dragoste frăţească şi recunoştinţă – 

Vasile TĂRÂŢEANU – Bucovina de NORD 

P.S. Aceleaşi urări de bine şi de sănătate familiei Dvs. Fie ca Anul 2012 să fie un an Bun, plin de fericire familial, de 

iubire sinceră, de dăruire şi de Binecuvântarea Celui de Sus. 

*** 

meditaţii asupra unor cărţi şi asupra unor 

oameni (recenzii din/despre duhul lui 

constantin stancu) 

CÂNTECELE BABILONULUI, DE LA CLONĂ LA OMUL SALVAT… 

Babilonul este locul exilului, locul unde fiinţa este dusă departe de locul sfânt în care a fost sădită, ruptă de 

sursa energetică a pământului cu iarbă verde şi cu rouă pe cuvinte. Babilonul va pieri cândva, ca semn a dreptăţii 

lui Dumnezeu. Semnul legării de lumi străine rămâne Babilonul. Presiunea pusă de cetatea străină este imensă. 

Cel aflat în Babilon va trebui să lucreze pentru stăpânul străin, visând la libertate, la cetatea în care s-a născut. E 

o lege a istoriei, e dreptate divină, e necesitate pentru ca mintea fiinţei aflată în Babilon să primească revelaţia, 

mesajul aşteptat. Dorul după libertate şi locul sfânt care le-a generat a făcut să apară arta şi marile opere din orice 

domeniu. 

Ştiinţa vieţii este ştiinţa de a te elibera de Babilon. 

În cartea sa, intitulată simplu, babilon 34 , Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva 

din Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte 

zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a 

cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu 

bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în 

rest, poetul rezistă... 

Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte, 

lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… Nu-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă. 

34 Ioan Barb, babilon, Editura „Brumar”, Timişoara, 2011. Colecţia poeţi români contemporani, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu. 

131

În ultimii doi ani poetul a fost prezent insistent în peisajul literar prin volume interesante, acum îşi strigă oful, 

îşi cântă doina refuzului, se aventurează în propria captivitate flămând pentru a redescoperi sensul spre ţara 

sa… 

Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară, 

lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din 

trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea 

identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia 

valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză… 

Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener 

în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se 

eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, 

iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă 

luminile Cetăţii lui Dumnezeu… 

„soarele negru clipeşte în noi/cărări în deşert ne proiectează/pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon şi 

Damasc/ară prin gânduri cuvintele părinţilor/intraţi în odihnă sub pietre străine/” - Ierusalim, Ierusalim. 

Poetul preia simbolurile credincioşilor, Ierusalimul ca cetate sfântă, proiectând în cer cealaltă cetate, mai 

curată, mai reală, mai înaltă… 

„pentru cetatea aceasta vom îndura frigul/şi temniţa toamnei/noapte de noapte sub porţile dărâmate/şi nu 

vom avea odihnă/până nu va fi împrejmuită cu ziduri/zidiţi cu piatră fiecare fereastră/inimile noastre de nazirei 

vor lumina prin pustie/ - Ierusalim, Ierusalim. 

În poem răzbat ecouri din psalmi, din scrierile profeţilor, textul vechi al cărţii devine actual pentru cel aflat 

în exil, în trupul său, în cetatea sa, în lumea sa, Scriptura conţine cheia spre altă lume… 

Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: 

clonele nu au viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi clonelor? 

Cântecul care eliberează sufletul se topeşte în sunete fără ecou, chitaristul (de fapt cel care cântă la harpă, 

precum David, împăratul lui Israel) îşi pierde vechea artă: 

„el tânjea după ploaie/frunzele dormeau în somn/înfloreau copacii/ploaia alunga cerul sub streaşina 

cuvintelor/fiecare inimă se făcuse mare/cât o planetă/se topea/picura/pic pic pic/” 

Imaginile din poeme au ceva straniu, străin, în Babilon lucrurile arată altfel: pe cerul alb începe un film, în 

ochi îşi făceau cuib două lumini, deschideam cu stoicism venele gândurilor, viaţa fără efecte speciale, din rochia 

ta picură în boabe mici întunericul, cuvintele înmugureau pe limbă, în curând vom trece unii prin alţii, tăria unei 

iluzii, se plagiază mirosul glonţului, mă înşurubez în necunoscut, orice cotlon din viaţă este o grădină înflorită, se 

auzeau sirenele urcând goale în pieţe, botezul din lacrimă… 

Apogeul exilului este exprimat într-un poem dens, cutremurător şi real: fără origine şi fără Dumnezeu. 

„de aceea nu a vrut nici un trup 

să mă îndure nouă luni în interiorul său 

aş fi răcnit speriat ca într-o peşteră 

blocată de apele subterane pluviale 

am cerut să fiu eutanasiat înainte de naştere” 

Totuşi Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de 

evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert… 

“priveau steaua printre stânci 

într-un cuibar cu ouă de aur 

vedea răsărind 

soarele nopţii în câmpie 

întunericul s-a tras înapoi 

cu apele Iordanului 

prin fereastra deschisă 

printre două lumi 

cobora din Cuvânt 

Dumnezeu” - Betleem 

Ultimele versete stau sub imperiul unei revelaţii personale autentice, în acord cu revelaţia universală, 

armonia de la nivelul personal se pliază pe armonia de sus, astfel împăcarea exilatului cu soluţia eliberării este 

definitorie şi dominată… 

Babilonul şi-a pierdut astfel puterea… 

Evadarea se petrece datorită puterii spirituale pe care exilatul o primeşte tainic, este puterea divină evidentă, 

necesară, cea care purifica inimile: „aşa îmi albeşti Tu viaţa/din gândurile negre/se leagănă în spânzurători 

cusute în inimă/şi mă îngrozesc//dar Tu ai durat acolo o vâltoare/din miezul de andezit şi de onix/pentru botezul 

din lacrimă/al cuvintelor/pregătite de rugăciune”… - Iordanul interior 

132

Poetul rămâne fidel stilului său, versurile se leagă prin idee, prin stare, curg simplu, fără reguli importante 

de punctuaţie, poemul pulsează, normele împiedică discursul, din acest motiv se simte o libertate a exprimării 

evidentă, deşi în background autorul a lucrat pe text pentru a-l şlefui, pentru a-l feri de erori şi stângăcii, atent la 

mesaj şi sabat interior. Pasiunea pentru scris tinde să devină obişnuinţă zilnică, iar şlefuirea mai atentă pentru ca 

faţa poemului să se facă de marmură, cuvintele formând o structură destul de solidă. Maturizarea s-a produs 

brusc la Ioan Barb, poezia îl ţine captiv şi îl îmbată de semnificaţii… Este şi un spirit creştin autentic care nu se 

mai formalizează, canonul universal este schimbat pe canonul personal armonizat cu textul vechi al Scripturii, 

pentru a da consistenţă zicerilor sale şi credibilitate, dar principiile rămân valabile… 

În prefaţa la carte, Cornel Ungureanu notează: „Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a 

pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care 

lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, 

aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls.” – Poezia unui homo aedificator. 

Pentru a pătrunde esenţa poeziei scrise de Barb trebuie să cunoşti marile istorii ale credinţei, istoria Bibliei, 

el nu ezită să apeleze la temele solide ale lumii, la cele general acceptate, dar o face în stil personal, de poet 

exilat în opera proprie, ţinut captiv de existenţa zilnică între libertate şi necesitatea de a rezista între fălcile 

existenţei. 

Spre deosebire de alte volume ale sale, de data aceasta poetul pune accentul pe starea spirituală, îşi concepe 

poemele din elemente spirituale, realitatea s-a retras în alte zone, abia perceptibile, elementele ei sunt sugerate, 

greul zilei s-a topit în metafore, dar în spatele lor lumea se mişcă şi zguduie zidurile Babilonului… Călătoria 

între Ierusalim şi Babilon dus-întors este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar 

pentru cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără credinţă 

lumea este săracă. 

„tot aşa sunt şi eu Doamne 

nu Te-am văzut niciodată 

dar căldura Ta îmi înviorează gândurile 

de atâtea ori mă cutremur 

când lumea răcneşte la mine 

prin gura leului 

genunchii tremură slăbiţi 

mersul devine stângaci” 

Trăind în oraşul Călan, Ioan Barb este şi artizanul unei reviste literare interesante în care a pus pasiune şi talent: 

„Algoritm literar”. El încearcă să focalizeze prin artă marea artă de a rezista, într-o lume dificilă, prin frumos, 

preluând un mod de a face o bună cultură pentru zonă, specific acestei perioade la români, care în felul acesta îşi 

consolidează amprenta spirituală într-o Europă în căutarea propriei identităţi. Demersul său reprezintă şi un efort 

personal material alături de Silviu Guga şi alţi scriitori pasionaţi după adevăr, în provincia cuvintelor evadate… 

CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA 

Ianuarie, 2012 

*** 

A FI ÎN SITUAŢIA DE A NU MAI FI… 

Constantin Stancu ( n. 1954), poet trăitor în Haţeg, membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara, este absolvent al 

Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Cluj-Napoca şi al unui curs postuniversitar 

de economie. A debutat concomitent cu poezie ( 1988) în revistele Orizont şi Braşovul literar şi artistic. 

Până în prezent a publicat volumele de versuri Păsările plâng cu aripi, Pomul cu scribi, A privi cu ochii inimii, 

eseurile Poetul la castel (pretexte critice şi eseuri la opera lui Eugen Evu ), Abisul de lângă noi, De la Neantia la 

Vâltoarea sufletelor (operele unor scriitori din Haţeg ). Este prezent cu poezie şi articole de critică literară în 

numeroase ziare şi reviste din ţară. Ultima sa carte, romanul Pe masa de operaţie, (editura „Rafet”, Râmnicu 

Sărat, 2011, premiat la Festivalul internaţional ”Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a) „abordează, precizează 

autorul într-un articol publicat, tematica bolilor personale pe fundalul bolilor spirituale ale lumii, cu accent 

pe valoarea fiecărui om şi pune în lumină destinul special al poetului într-o vreme a căderilor.” 

Personajul narator, un anonim bolnav de cancer este operat cu succes într-un spital de prima mână. În scurte 

secvenţe din carte se configurează atmosfera din acel mediu al suferinţei şi vindecării, prin câteva detalii, cum 

sunt revenirea pacienţilor din adormire după operaţie, vizita permanentă a medicului, a asistentelor. 

În planul real al cărţii aflăm că rinichiul afectat de cancer i-a fost eliminat, operaţia a decurs bine, a reuşit, şi 

că soţia şi-a revenit din starea sa de disperare. Planul spiritual, unde povestirea se împleteşte cu meditaţia, visul 

şi dragoste, este realizat prin rememorarea unor secvenţe din viaţa personajului narator, adevărate poeme în 

proză, căruia autorul nu-i menţionează numele în ideea că acesta ar putea fi oricine. 

Puţine fapte din biografia naratorului aflăm pe parcursul lecturii. Astfel, vedem că nu este un om obişnuit, 

ci un autor de apreciate volume de versuri şi că a trebuit să-şi părăsească neînsemnatul său oraş transilvănean 

pentru a se stabili împreună cu soţia în capitală unde i s-a oferit un loc de muncă. Naratorul insistă mai mult 

133

asupra destinului său ca poet. Atunci când a citit poeziile lui Nichita Stănescu şi alţi scriitori a simţit că va deveni 

poet. „Gândisem toate acestea pe patul de spital în 

noaptea ceea, le rememoram, încercam să uit, erau câteva ore în care puteam zbura, doream să înving moartea 

prin poezie; în Evanghelie este scris că la început a fost logosul, Cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu”. Pe patul 

de spital, prin mintea sa se derulează cu intermitenţe un lung film ale cărui personaje sunt maeştrii poeziei care iau 

marcat existenţa. Numele sunt simbolice, sugerează ceva anume pe care cititorul este îndemnat să le 

descopere. 

Ghinel, un subtil descendent al liricii romantice, îşi retrăieşte drama într-o garsonieră înconjurat de obiecte 

şi cărţi vechi, ascultând muzică clasică şi transpunându-şi stările sufleteşti în poezie. 

Subiectul său predilect „era femeia pe care o iubise, care l-a trădat pentru altul mai tânăr”... 

Poezia însă l-a salvat, a putut rezista datorită versurilor, datorită marilor poeţi. 

„Pentru că, spune naratorul, era o vreme pe care o regreta, în care şi-a pierdut tinereţea, 

dar când o carte costă puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta 

abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”. 

Un alt maestru al poeziei care i-a influenţat creaţia se numeşte Het, ins prezent prin revistele literare, nevoit, 

pentru a-şi asigura existenţa, să presteze diferite munci, care nu au legătură cu poezia. Acesta, mărturiseşte 

naratorul, „a intuit şi mi-a dat drumul în lume, mi-a propus publicarea în revista de literatură şi a scris destul de 

exact despre poemele mele. Cuvintele acelea au rămas şi pentru mine a însemnat confirmarea a ceea ce era pus 

în mine”. 

Lamed, evocat în final prin redarea amănunţită a unui dialog la o cafea, evocă, cu accente dramatice, 

momente din viaţa sa în anii comunismului, cum, urmărit şi tracasat de securitate, oamenii puterii i-au distrus 

familia. Acum, când altfel de oprelişti îi stau în faţă, nu cele ideologice şi politice, scoate cu mari sacrificii o 

revistă apreciată de confraţi. 

„Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, 

sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi. 

Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea, săraci, rămân cu visele, 

privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade 

fiinţa, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par mai reale decât cele vizitate de 

preşedinţi, de regi, de mesageri”. 

Trupul bolnavului „începe să prindă o nouă stare”. Se obişnuia cu simetria fiinţei. 

Are sentimentul că operaţia încă nu s-a încheiat, altfel de medici îi fac acum altfel de operaţie, cea 

spirituală. Apoi l-a cuprins un vis „în norul lui spiritual”. Visul telepatic ne transpune în lumea imaginară ceea ce 

presupune viziune, un anume nivel al conştiinţei în fiinţa umană. În salon este adus un orb, Ilie Roman. Cei din 

familie au convenit că este bine să-l aşeze aproape de biserică. Acolo oamenii sunt mai miloşi. Orbul este un 

inginer fost şef într-o uzină. Văzuse cândva, avea amintiri 

despre oameni, lucruri, case, oraşul. Oamenii care treceau stau de vorbă cu el şi-l miluiau. Într-o zi, doi străini îi 

spun că „Celui de Sus nu-i este ascuns”. Asemenea apostolilor, ei îi redau vederea. Scena pare scoasă din Biblie. 

Mulţimea priveşte şi comentează minunea. Cei doi au fost uitaţi, păreau a nu fi din lumea oamenilor. Pentru Ilie 

a fost o altă naştere şi se mira „ce capacitatea are creierul uman de a putea să refacă prima zi din viaţa sa”. 

Refăcut, poetul înţelege acum cum „Dumnezeu Îşi rescria numele în interiorul nostru încă de la facerea 

lumii”. 

Povestea lui Ilie Roman este o parabolă din care trebuie să înţelegem altceva decât ceea ce ni se spune. 

Faptul că el a primit textul cu povestea operatului de rinichi, un anonim, şi că acesta a dispărut fără urmă 

ascunde o altă poveste. Ilie Roman ar putea fi un alter ego al autorului readus la viaţă. Ilie cel real, orbul care şi-a 

recăpătat vederea, înţelege că numele poeţilor reprezintă ceva, poate o literă 

dintr-o limbă veche, poate un cuvânt, sau un mesaj al puterii divine care i-a arătat ce este şi cine este cu adevărat. 

Drept urmare îşi propune să-ş schimbe viaţa. 

Ceea ce face valoarea acestui text, 103 pagini, este subtextul care oferă multe posibilităţi de interpretare în 

plan religios. 

În primul rând credinţa în Cel de Sus, tămăduitorul atotputernic. „Dumnezeu este cel care cercetează omul, 

inima lui şi rinichii, mă gândeam la acest lucru, ce puteam face pe un pat de spital, ceilalţi nu prea vorbeau, erau 

marcaţi de eveniment şi eu eram aproape copleşit, dar a vorbi cu El însemnă mult, durerea nu mai avea puterea, 

sau puterea ei era mult umbrită, aşteptam mângâierea în toate acestea, trupul părea că nu-mi mai aparţine, era al 

altuia, dar unde putea locui decât acolo, în carnea aceea slabă şi totuşi care rezistă, durea şi poate căuta la ea în 

orbirea ei de carene ceva care s-o facă mai altfel…”. 

134

Poetul Constantin Stancu se dovedeşte a fi şi un prozator original. Un suflu al poeziei moderne înviorează 

momentele de tristeţe din această proză. Inspiraţia sa vine din direcţia lui J.L. Boges, legendarul scriitor 

argentinian, ori din semnele desenate de Umerto Ecco în literatura universală şi din textele creştine vechi, unde 

simbolurile dau măsura valorii vieţii. 

RADU IGNA, Haţeg-Hunedoara/ROMÂNIA 

*** 

BIOGRAFIA DURERII („Carne putredă şi pâlpâire de aripi”) 

Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor 

austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele artelor scrise şi trăite. 

Deşi România face parte din arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de 

genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre literatura statelor din jurul nostru 

sunt limitate de slăbiciunile „naturale” ale literaturii române. 

Volumul de versuri, aşa cum apare în limba română, poartă un titlu pătrunzător: „BIOGRAFIA 

DURERII”, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din Austria, la 

editura „Călăuza”, 2009. 

Ioan Evu (el însuşi poet) şi Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante 

cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin idee, prin curgerea versului şi 

prin căutarea adevărului vieţii în limbaj poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume 

aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care miracolele se întrevăd printre fulgerele 

durerii, ale singurătăţii, ale dorului de iubire, de casă, de natură. 

Poetul austriac a trăit între anii 1931-1989, a fost o personalitate controversată, dar şi-a asumat riscurile 

vieţii de artist şi om la nivelul curăţiei sufleteşti, cu o luciditate dezarmantă şi un curaj demn de remarcat. Ioan 

Evu a schiţat un portret de poet al lui Thomas Bernhard, pe ultima copertă a volumului, reuşind în puţine cuvinte 

să transmită esenţa unei vieţii: forţa de a rezista în această lume prin crezul şi convingerile proprii. 

Thomas Bernhard priveşte spre culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie 

unei zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un reper moral – în spatele lui se 

află pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se întâlnească, prin dragoste, cu 

singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un 

eden pierdut, spre singurătatea 19 

individului într-o lume căzută, spre puterea de a merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând 

convenţionalul şi compromisul. 

Tristeţea şi realismul poetului sunt bine conturate în versurile sale: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când 

mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă 

adânc/ Până şi dorul de casă” („Pe tine nu te cunoaşte nimeni”). Această pasivitate a omului în faţa semenului 

său pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este curajul în faţa lumii. 

Poetul îşi găseşte echilibrul privind grâul, acolo este o energie care doboară amintirea, care depăşeşte 

handicapul unui destin comod şi indolent, în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul 

naturii, locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/ 

frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” („În grâu îmi este inima”). 

Tema principală a cărţii este descifrată în motoul semnificativ: „Hei, voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat 

minciuna/ la care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în faţa celui marcat de fals, de 

iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas Bernhard, este morala spre care poetul ne cheamă cu putere şi 

sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui 

uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/ ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te ucide nimeni / dar când 

mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va trebui să plăteşti.” 

Poetul preferă cuvintele simple şi adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe 

de aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată câteva exemple memorabile: „Nimic 

nu ştii tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă”; „O seară a bisericilor 

zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor 

sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi mâine gloria-n pâraie”; 

„Carne putredă şi pâlpâire de aripi” … 

Totuşi discursul poetic, deşi frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut de 

versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia poemului străbătând inimile şi 

135

veacurile, a versului care trădează adevărul unei clipe sau al unui destin. De reţinut aceste sensuri profunde ale 

poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în 20 

mare plânsul”; „întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat al uciselor 

veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia 

ce mă sfâşie întru împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” . 

„Biografia durerii” este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în care oamenii se nasc şi 

mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele, pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul 

vede dincolo de întâmplările zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor care sunt, 

ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă, 

plătind în final cu moartea la care sunt datori. Este în aceste versuri un patriotism al celui care suferă pentru 

aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar te previn,/ 

nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi 

când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici 

focul/…/ iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” („Geambaşi, ţărani, grenadieri”) 

Şi totuşi speranţa este transmisă la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: 

„La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă 

pantofii umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă pasăre dă energia de a merge mai 

departe spre satul natal, în spaţiul matriceal al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se întâmplă nimic altceva / decât 

întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”… 

… Şi totuşi Thomas Bernhard se simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuinduşi 

ziua cu vite şi pomi,/ beţii şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi cerul, „nedemn 

printre preoţi, măcelari şi negustori/ nedemn de profeţiile acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu 

împroşcate/ şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii 

de moară” („Jertfă de noiembrie”). Tema părinţilor, a tatălui care suferă în arşiţa pământului, este de fapt dorul 

omului după Dumnezeu, după certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi aminteşte: 

„…niciodată nu voi uita cum întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…” 

Creaţia este măreaţă prin simplul fapt că există… iar noi facem parte din ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii 

mei îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi fost răstignit sub stele…” 21 

Ioan Evu şi Theresia Haas au înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au reuşit să propună 

cititorului român un volum original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o biografie 

modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, 

semnificaţiile esenţiale, definitorii pentru însuşi sensul trecerii … 

CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA - după un dialog cu IOAN EVU 

*** 

LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ 

Liniştea lumii 35 este un titlu neobişnuit pentru Adrian Botez 36 , spirit tumultuos, energic şi revoltat pentru mersul 

spre haos al lumii în care trăieşte, o lume care a uitat valorile curate ale creştinismului, o lume a căderii în gol… 

35 Adrian Botez, Liniştea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colecţia Poezie şi muzică creştină. Cartea apărută în 

colaborare cu Primăria Gura Humorului. 

36 Scriitor român, autorul cărţilor: POEZIE - 1-Jurnal din marea temniţă interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul literar- 

Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de audienţe (Corgal Press-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică (Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, 

barbarul (Casa Scriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa 

Scriitorilor, Bacău, 2005. 7-Nu mai ridicaţi din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi în cultura română (Ed. 

ProPlumb, Bacău, 2008); 9-Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, 2010, Liniştea lumii, 

Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârşii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012. PROZĂ: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari şi pentru 

foarte mari oameni (Corgal Press-Bacău, 2004). CRITICĂ/HERMENEUTICĂ:1- Prigoniţii cavaleri ai Mielului - despre poezia cultă 

aromânească (Ed. Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată 

asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3–Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici - 

136

E un popas în mişcarea sufletului spre infinitul spre care tânjeşte poetul, oprirea care se regăseşte în psalm, 

pentru că există psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în 

vis, în speranţă, dar sunt acolo, cu adevărul lui Dumnezeu în consoane sau vocale… 

Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduială, îşi organizează volumele în cicluri care să reziste, 

anotimpuri ale poeziei, iată că şi acest volum are mai multe părţi, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre 

vibraţiile lumii: 

Cartea I: LINIŞTEA LUMII; 

Cartea a II-a: VÂRTEJURI; 

Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE. 

Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE şi secţiunea PERSONALITATE ŞI OPERĂ, toate legate de 

mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicaţii, argumente, texte, pretexte şi bucuria lecturii şi a scrisului. 

Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile creştine, pe mărturia lui Dumnezeu în lume, pe 

rezistenţa creştinului, pe revelaţia personală, particulară, pe literatura ca şoaptă în cetate, şoaptă care pentru alţii, 

necunoscători, pare ţipăt, ţipătul zimţat de la miezul nopţii… 

Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce liniştea unui suflet ce tânjeşte să vadă dincolo 

de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea şi timpul în care trăim, pentru a produce 

netimp! 

Aşteptând florile, mântuirea, zăpezile, primăvara, sărbători de primăvară, metamorfozele, Visul Grădinii - 

toate devin elemente ale aşezării lumii în matca iniţială, cele care susţin posibilitatea existenţei ca realitate prin 

cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsă în tentaculele aruncate de tsunami în această parte de univers, pentru că 

apar umbrele: singurătatea de acasă, instabilitatea, vremuri fără ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, 

paştele orbilor (!!), conversaţii cu un asasin. Dar speranţa se coagulează în posibilitatea vederii cu inima dincolo 

de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stâncă în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. 

Pendulând între poezia lirică a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui 

Nichita Stănescu, volumul lui Adrian Botez este unul al căutării echilibrelor posibile într-o lume care şi-a pierdut 

orizontul, iar oprirea pare o soluţie… 

Autorul, într-un moment de împăcare cu sine, dedică volumul soţiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în 

matricea familiei… 

Prezenţa Grădinii în construcţia volumului este tânjirea poetului după raiul pierdut, dar posibil a fi visat, 

gândit, trăit prin imnul dedicat munţilor, anotimpului, florilor… 

Îngerii sunt bolnavi de roua dimineţii, iar Hristos visează într-o stea, raiul e aproape şi totul e promisiune 

sau clipă captată de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveşte dincolo de orizontul mării, apa 

botezului curge spre noi rădăcini, trupul poate fi de rază, animale ucise de prea multă blândeţe… Prezenţa lui 

Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt mişcând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simţit - …o, în 

sfârşit – că e bine…!/ nu există frică-nici moarte: să ştii//numai om Dumnezeu vrea ca iarăşi să fii/…va trimite - 

la tine – alai cu făclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT. 

Atâta linişte declanşează delirul în primăvară, ca posibilitate a salvării: „o Doamne – Ţi-ai deschis 

comoara-n/ceruri/nu se mai văd arhangheli la creneluri:/nu merit izbăvirea – dar mă simt izbăvit/în tot arde 

frăţia – deşi toţi m-au hulit!” – DELIR DE PRIMĂVARĂ. 

Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corectă câştigă din ce în ce mai rar, trebuie să se 

schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umană a pierdut ritmul în faţa vârtejurilor de toate felurile… 

(Balada şi rugăciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate să mântuiască, Dreptatea e 

Mireasa de Taină a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lăcrimează pe frunţile noastre uscate. Paralela 

bine-rău demonstrează că răul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divină, e o baladă a 

celui care tânjeşte după reformă, după schimbarea cea mare, după liniştea lumii care poate da roade în fiinţele 

noastre. Poetul e neîndurător cu negustorii burtoşi care au scos lumea la mezat, e prezent şi şmecherul cu aureolă 

în buzunar, patronul de stele, paiaţele lumii. Privind din perspectivă divină, Adrian Botez vede clar nevoia lumii 

pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) –; 4- 

Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică : pentru o nouă hermeneutică, 

aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 5- Opera scrisă a lui Corneliu 

Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009. ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, 

Carpathia Press, Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul Dacia...”, Ed. 

Rafet, Rm. Sărat, 2011etc. 

137

după Dreptatea lui Dumnezeu, pentru că dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe 

un munte care s-a topit. 

Străinătatea de acasă pare semnul depărtării de sine, pierderea identităţii, câinele mort în şanţ, copaci 

scheletici care cerşesc milă într-un secol al maşinăriilor de toate felurile, maşinării care imprimă viteză 

fenomenelor, e un „suflu al aroganţei”! 

Metaforele poetului sunt sugestive: spinările cerului se ating, se freacă una de alta, masa la care scrie are 

mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se mişcă în liniştea lumii, spiritul omului atras 

de miracole, de mântuire lucrează prin cuvinte, prin rugăciune, prin apropieri… Sunt vremuri fără ceas: „păsări 

vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai ştie cum să fie/vântul bate parcă stă să-njure/ o lume lividă – vineţie/” 

sau „ Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă/” – VREMURI FĂRĂ CEAS. 

Sfârşitul de vremuri fără de timp se vădeşte prin prezenţa Păsării Cenuşii, care îl priveşte pe poet în ochi, e 

moartea care are îndrăzneala să arunce fulgere cenuşii într-o lumea a culorilor căzute din curcubeu şi este o 

dungă, fizic, inexplicabilă, căderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte. 

Poate că imaginea cea mai dură şi care depăşeşte durerea fizică e prezenţa fiinţei alunecate în moartea cea 

de toate zilele: „trag după mine un cadavru,-n salturi/nu mă trezesc – nu ştiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci 

blestemat de–nalturi…/şi lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL. 

Speranţa, însă, e după zare, acolo, în aproapele din inimă: „aerisind luminile în păsări/ne sprijinim de cer 

spre-a trece-n linişti:/acolo nu-s recolte şi nici mirişti/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO. 

Dincolo de zare e un pisc de rugăciune, un munte care se poate urca prin stăruinţă sau încăpăţânare, munţii 

dau argumente pentru o altă viaţă, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptăţii lui 

Dumnezeu! Muntele acesta a fost văzut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul 

poemelor lui Adrian Botez, care se topeşte, după considerente divine, într-o lume în faliment. 

Natura e parte a speranţei, natura e parte a creaţiei şi puterii lui Dumnezeu de a reforma cele văzute: 

verdele plin al grădinilor, albastrul sever al cerului, grădina, boarea din grădină, păsările cântă prin copacii din 

rai, lumina cerului, mările lumii, porţi enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de rouă ca o ploaie spirituală, aer 

sfânt, o lume proaspătă ce trimite la un alt cer şi un alt pământ din Apocalipsă (vezi Biblia). 

Despre sine Adrian Botez mărturiseşte: „n-am fost bun - nici/rău: un oarece/ om// am văzut ape-n amurg/ 

le-am înfruntat – am văzut/ munţi în răsărit – şi/ m-am înălţat/” – MĂRTURIA LUI DISMAS. 

În ultimul poem al cărţii care poartă un titlu frust şi mărturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, 

autorul se vrea un biruitor, un luptător, unul care ştie sensul bătăliei spirituale şi care are argumente la înaintaşii 

săi, purificaţi de un foc divin. Se poate observa şi o anumită oboseală la poet, viaţa e un joc în care energiile se 

strivesc, se duc: „Doamne – stinge-mă undeva/între ape mari – cu ţărmuri ameţitor/depărtate – ţărmuri pline de/ 

lacrimi”. – DOR DE STINGERE. 

Dar lumea tânjeşte după liniştea dintâi, e o lume în care Paştele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu 

găseşte: „nu-L mai plânge – astăzi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea no 

îndurăm – direct – pe os/ nici hidosu-i strigăt – horcăind în toi/ … nevinovată carne să înghită/ în vina lui 

mereu deschisă-i poftă/ oricine-i pregătit – smerit – să mintă/ să cumpere privata lui Golgotă…/ - 

MODERNIZAREA PAŞTELUI. 

Poet incomod, dar pregătit să se ierte pe sine şi să-şi recunoască limitele, Adrian Botez recunoaşte că nu 

poate evada din această lume în care îşi cântă şi cântă nedesăvârşirea, ca etapă spre omul de dincolo de zare. 

Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor şi aduc mirare cititorului clasic de 

poezie, dar cel care citeşte Scriptura ştie că sunt acolo cuvinte mult mai dure şi că Dumnezeu vrea să ne 

recunoaştem ticăloşia. 

Stilul său pendulează între clasic şi modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile 

capătă astfel putere, versurile sunt sentinţe pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadenţat, alteori se caută 

complicat şi simbolic, e un simbolism creştin, cu pecetea lui Hristos, vocalele strigă, consoanele caută liniştea 

nopţii, vechi linii ale literaturii române se regăsesc în scrierile acestea tulburate de vis şi dorinţe neîmplinite, 

lumea se deschide în faţa poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate că poetul ar trebui să-şi cenzureze uneori 

discursul liric pentru a lăsa aurul din gând să iasă la suprafaţă, prin versul cercetat de şapte ori… 

Luminiţa Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian 

Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul! … Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este 

credinţa – raportare la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi 

vibraţia înălţător – sfâşietoare a căutării căii spre Cer.” – Luminiţa Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca 

destin. 

CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA 

Aprilie, 2012. 

138

traduceri 

Traducere a GABRIELEI PACHIA, din poezia lui 

Adrian Botez 

DACĂ AŞ VREA SĂ PREDIC 

de Adrian BOTEZ 

dacă aş vrea să predic – n-aş 

găsi ce să 

spun : aş bâigui câteva vorbe 

stinghere – şi-apoi aş tăcea – ruşinat 

într-un colţ de minune 

n-am umblat lumea în lung şi în lat 

n-am păşit prin iarbă – prin rouă şi-n soare – 

alături de 

mari mulţimi de oameni – frământând 

cu sfântă socoteală – în picioare şi între pumni 

pământul 

nici mările n-am înfruntat – în 

frăţii ale spumei talazului – nici în 

faţa peştilor uriaşi nu m-am minunat 

nici sub fâlfâitul cumplit al păsărilor văzduhului – 

răsărite din 

neantul apei – nu m-am închinat 

n-am cântat seara la focuri înalte 

încercând să ispitesc cerul şi-ale lui 

de aer mult şi-ndesat – porţi enigmatice – şi 

sipete scumpe şi rare – cu multă 

şi îndelungă chibzuinţă – dumnezeiesc 

ferecate 

n-am stăpânit popoare fără de număr – 

închinându-le 

lunii şi soarelui – şi nici piramide 

n-am durat – în amurg 

nu m-au vizitat – mari şi mici – păsările 

dumbrăvii – în 

dimineţile începutului lumii – şi 

n-am schimbat vorbe şi nevinovate 

ori cam deşucheate 

flecăreli – flăcărui – cu îngeri 

seara – după ce-n şiruri 

nesfârşite – vitele se retrăgeau 

de la adăpat – lăsând loc curat de 

hodină – pe prispe şi-n jurul 

fântânilor – huhuind – din adânc – cu 

glasul bătrânilor 

şi – mai ales – n-am întrebat munţii despre ceasul 

*** 

tăcerii – iar piscul mi-a rămas fratele de sub 

trăsnet – dar 

mut şi podidit de 

spumele verzi ale sfioşeniei pădurilor – de 

spumele 

albe – ale-ndrăznelii izvoarelor : acolo sus 

între ţancuri – stau – nevăzute – cumplit templele 

– cărora doar 

când şi când – în cutreierul veşnic al 

minţii – le jertfesc 

ori – dimpreună cu nevăzuţi preoţi sau 

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc 

şi de zor 

zugrăvesc – cu tunet şi foc 

icoanele zeilor fumegoşi – sălbatici ascunşi – 

furioşi cât şi 

temeliile zbătute-ale lumii 

rădăcinoşi – naivi şi bărboşi 

...şi nici măcar Dumnezeu nu m-a 

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – să 

mă ispitească din 

cuvânt – să-mi descheie 

sufletul – acolo – deasupra 

cerurilor – şi să privesc – stând – de-mprumut şi 

în joacă – pe tronul lui 

oceanele şi câmpiile lumii – ca 

pe nişte locuri de tot sfinte – numai bune de 

arat – cu privirea – cu 

mintea – şi – gemând de lung dor – pregătite spre 

a fi însămânţate – prin 

albă de nesomn – năzuinţa 

n-am lăsat vreodată foarfecele croirii de lume 

cu gura deschisă – temându-mă că-i voi 

fi – eu însumi – mereu 

hrană a nesătulei lui lăcomii – sau că 

printre buze de fier – îl voi face-a rosti 

ce nu se cuvine – cu prea multă 

nemăsurată şi neruşinată poftă – prin nesăbuinţa 

mea 

el va naşte – numai începuturi de lume – monştri 

pe cioate 

sprijiniţi – orbi zurlii 

muţi – surzi şi 

sanchii 

139

ce-aş putea spune mai nou – la 

cotirile fluviilor ? – ele n-au nevoie de 

glasul meu – pentru a-şi 

schimba – în răstimpuri – poziţia lunecosului 

trup – să nu le amorţească apele – deltele 

sfinte – şi să nu se lase năpădite de bolile 

ştimelor – când isteţe – când 

trist cântătoare – în noaptea 

neliniştii 

ce-aş putea rosti în faţa 

popoarelor – care se mişcă – tăcute – în 

umbra şi după umbra Lui Dumnezeu – ascultând 

noapte de noapte – crugul stelelor – spre 

IF I WERE TO PREACH 

if I were to preach – I wouldn’t instantiate 

anything : I would mumble some disparate 

words – then I would be silent – ashamed 

in a nook of heavenly wonders 

I haven’t roamed this world far and wide 

I haven’t walked barefoot in the grass – in fresh 

dew and sunlight – 

together with throngs of people – kneading 

the earth – with feet and fists – 

heedful of the sacred design 

nor have I withstood the seas – in 

brotherhoods of the billow’s foam – nor have I 

marvelled before the giant fish 

nor have I prostrated myself under the ferocious 

flapping 

of the sky’s birds – arising from the water’s 

nothingness 

I haven’t harmonised in the evening by tall fires 

trying to lure the Heaven and its 

enigmatic gates – abundant in massive air – and 

its precious and rare treasure chests – deifically 

locked up – after some lengthy 

and wise reflection 

I haven’t ruled innumerable peoples – submitting 

them 

to the moon and to the sun – nor have I built 

enduring pyramids – at dusk 

the grove’s birds – large or small – didn’t visit me 

– at 

the dawns of the world – and 

I didn’t exchange words and innocent 

or rather profligate 

prattle-tattle – blazing blatter – with late-night 

*** 

a şti – a doua zi – cu ce rugăciuni să-şi întâmpine 

cirezile faptelor ? 

să stau – ca sub ploaia de rouă a 

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi 

şi să-nvăţ să-nserez : e singura predică 

folositoare şi dezmierdat potrivită 

oaselor mele – pe cer plutitoare 

oaselor mele – prin care 

trec aer sfânt şi nemaiauzite cântece – şi peste 

care 

din când în când – se răsfaţă-a minune şi-a 

răsărit de proaspătă lume – o 

floare 

angels – after the cattle trails – endlessly 

stringing out – had returned from 

watering – leaving behind an undefiled resting 

place – on porches and around 

the water wells – hooting – from the depths – in 

my forefathers’ voice 

and – above all – I haven’t questioned the 

mountains about the hour 

of silence – while the peak has remained my 

brother under thunderbolts – though 

dumbstruck and smothered in 

the green foams of the forests’ bashfulness – in 

the white 

foams – of the wellsprings’ fearlessness : 

heavenwards 

among crags – there rise – unseen – the fierce 

temples – to which 

now and then – in my mind’s unceasing 

wanderlust – I make offerings 

or – together with unseeable priests or 

nighttime genii – in mystery of the stellar stone – 

I chisel and hastily 

paint – with thunder and fire 

the holy icons of the – hidden and savage – hazy 

gods – furious 

as well as the world’s shaken foundations 

rooty – naïve and long-bearded 

...what is more, God has never 

summoned me – like the plague-stricken – now 

and again – to 

lure me with His 

words – to unbutton 

my soul – high up there – above 

the Heavens – and let me contemplate – sitting – 

as lend-lease and 

for the fun of it – on His throne 

140

the Earth’s oceans and fields – as 

utterly sacred places – most befitting 

ploughing – with my eyesight – with 

my mind – and – moaning with their 

unfathomable heart’s desire – tilled 

ready for seed – through 

white from wakefulness – striving 

I’ve never left the insatiable world-tailoring 

scissors open – for fear I might 

be – myself – perpetual 

prey to their gluttony – or 

between their iron lips – I might urge them to 

utter 

what would ill beseem me – from my undeniably 

immoderate and impudent liking – in my 

unthoughtfulness 

they might give birth – mere world inceptions – to 

monsters grounded 

on stubs – featherbrained blind 

dumb – deaf and 

grumpy 

what other fresh things could I add – to 

the rivers’ meanderings? – they’re not in want 

of my voicing – to amend 

– from time to time – the whereabouts of their 

slithering body – lest their waters get benumbed – 

their 

holy deltas – lest they allow themselves to be 

infested by 

the pixies’ diseases – now shrewd – now 

dolefully singing – in the night 

of unrest 

what could I advocate in front 

of the peoples – silently – moving – in 

and behind God’s shadow – listening 

night after night – the Heaven of the fixed stars – 

to 

know – the following day – the prays to encounter 

the herds of their deeds ? 

abiding – as if under the moon’s 

dewfall – under the sweat of my brow in 

afternoons 

and learning how to step into the twilight : this is 

the sole sermon to preach 

worthwhile and blissfully suited 

for my bones – adrift in the skies 

for my bones – pervaded 

by holy air and unheard-of seraphic songs – my 

bones over 

which – once in a while – there wondrously 

relishes 

as the rise of a renewed world – a 

flower 

English version by GABRIELA PACHIA, Timişoara/ROMÂNIA 

*** 

despre principii DACĂ NU TE-A ÎNVĂŢAT NIMENI, ÎNVAŢĂ DE LA 

NATURĂ! 

Arunci o piatră într-o apă liniştită şi atunci vezi cum cercuri, cercuri se nasc 

din materia lovită şi se depărtează, anunţând, parcă, întreaga suprafaţă a apei 

că, cineva, ori ceva, a deranjat, a spulberat liniştea materiei. E ca o îngrijorare 

care se propagă din loc în loc, din aproape în aproape, care se şopteşte ori chiar 

se strigă (dacă impactul a fost prea violent) tuturor suratelor. Din acest fapt 

simplu, olandezul Huygens a enunţat un principiu care-i poartă numele, pe care 

lumea l-a cunoscut dintotdeauna, dar pe care nimeni nu l-a transpus în vorbe, ori tratate, până la el. 

Uneori, dacă-ţi continui, aberant, dorinţa de a fi călău şi continui să arunci, fără încetare, piatră după piatră, 

natura îţi întoarce, fără nicio urmă de regret, pedeapsa...asta pentru că undele se pot reflecta ori interfera. Iar dacă 

perturbaţia provine de la aceeaşi sursă, undele simple, elementare, coerente, se pot construi într-o undă şi mai 

puternică, mai ales dacă suratele sunt pe aceeaşi frecvenţă. Atunci energiile se adună, rezultând un val ce te poate 

mătura, din locul tău de pe mal, pe care tu l-ai presupus sigur. 

Aşadar, trecătorule, dacă întâlneşti o apă liniştită, mulţumeşte-te să-i contempli strălucirea, dacă-ţi place, iar 

dacă nu...treci mai departe: niciodată nu poţi şti când se naşte un tsunami! 

141

...ORICUM AR FI...NICIODATĂ NU ARUNCA CU PIETRE (...cel puţin, NU primul!) – ...te sfătuieşte, 

prieteneşte, 

prof. ELLEN POPOVICI, C.T. „Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

un elev “năcăjit” 

…Îîîhhhh…Iiiiaaahhh! Să mă întind mai bine şi mai cu spor: în sfârşit, parcă ar fi ceva ce aduce a primăvară! 

Copacii dau drumul la floricele, soarele străluceşte (parcă şi-ar rânji colţii la mine!), numai bine se chiuleşte (…alţii, 

alţii! - că eu m-am făcut un băiat cuminte, ce nu s-a văzut, nici în cer, nici pe Pământ!) etc. etc. etc. Şi, tocmai 

acum, turbatul de prof de Română ne anunţă că, peste două săptămâni, vrea să ne vadă caietul cu lecturi 

suplimentare…! Păi, şi eu aş vrea s-o fi văzut pe doamna bibliotecară, până acum, măcar o dată…Când mergeam să 

împrumut cărţi, la bibliotecă, ea, doamna…parcă ar fi fost ninja: dispărea din orizontul “viziunilor” mele! O fi fost 

lipită, undeva, de tavan…cu glugă neagră, sutană neagră, pocnitori, şurie între dinţi şi între nări şi…mă rog, tot 

tacâmul! 

…Am întrebat pe cineva care cunoaşte mai bine “trebile” şcolii noastre: nu, nu - cică nu e pe tavan – cică doamna 

directoare i-ar fi încredinţat sarcini cu mult mai înalte, decât aia de a-mi împrumuta mie cărţi (…probabil, 

ambasadoare în SUA, ori în China!). “Dar…bibliotecară mai e?” – întrebai eu, cam fâstâcit de emoţia măreţiei 

momentului şi a persoanei de care se făcea vorbire. “Da, bă, sigur că figurează ca bibliotecară - dar ce, eşti surd? 

Doar ţi-am zis că directoarea a considerat că vrednică este bibliotecara noastră ŞI de misiuni mult mai 

înalte…extraterestre, de o mega-cultură…ce n-a văzut Parisul!” 

…Aaha…mda, ce să mai zic? Eu aş fi dorit doar să-mi împrumute nişte biete cărţi…Dar, dacă-i aşa de vrednică şi 

fără pereche, asta e! Doar că misiunile ei “hiper-mega-super-culturale” îmi vor produce mie o…hemoragie gravă, 

în catalog, la Română…! Deh! Asta e, când ai, în şcoală, genii extraplanetare, pe post de… bibliotecari…! 

Semnat: Caută-mă! 

*** 

umor…foarte (prea!) uman 

Recent, a fost efectuat un sondaj de opinie în Italia, în care întrebarea era: 

"Credeţi că sunt prea mulţi străini în ţară?" 

Rezultatele au fost după cum urmează: 

- 20% dintre respondenţi au spus "Si"; 

- 10% dintre respondenţi au spus "No"; 

- 70% dintre respondenţi au spus: "Ei, pe dracu". 

*** 

Directorul către adjunct: 

- Eşti venit abia de un an şi ai reuşit să parcurgi toate treptele ierarhice de la simplu muncitor până mi-ai devenit 

adjunct. Ai rezultate foarte bune. Felicitări! 

- Mulţumesc, tată! 

*** 

142

Iese şeful companiei din biroul său şi strigă în gura mare: 

- Eu am spus să nu vă văd fumând, în timpul orelor de lucru! 

La care un muncitor, iritat, răspunde: 

- Dar cine a spus că noi lucrăm? 

*** 

- În ce moment, într-o dispută, ia naştere adevărul? 

- Atunci când în dispută se implică şeful! 

*** 

Hai, dom'ne, 75 de euro pe noapte la acest hotel?! Nu aveţi nicio reducere? 

- Ba da, dar atunci trebuie să vă faceţi singur patul. 

- Nici o problemă, perfect! 

- Ok, 40 de euro şi aveţi aici nişte cuie şi lemnele... 

*** 

Bulă, la reuniunea de 20 de ani, se adresează foştilor lui dascăli: 

- Stimaţii mei profesori, mă tot frământă o întrebare: chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsaţi corijent? 

- Vaaai, se poate, domnule ministru? 

*** 

Doi ciobani 

Un cioban îl întreabă pe celălalt: 

- Cum se spune, măi, funicular sau furnicular? 

- La ce? 

*** 

Ce mai face... 

- Ce mai face bărbatul tău? 

- Ce-i spun eu. 

*** 

Înger 

Două femei stau de vorbă pe o bancă, în parc: 

- Soţul meu - spune una - e un înger! 

- Al meu încă mai trăieşte! ofteaza cealaltă. 

*** 

Cineva bate la porţile raiului. 

Sf. Petru deschide şi vede un jucător de fotbal. 

- Tu cine eşti ? 

- Sînt jucător în echipa naţionala a României. 

- Şi cum de ai nimerit poarta ? 

*** 

De ce, în Scoţia, în fiecare castel, se află cîte o stafie? 

Este mult mai ieftină decât un sistem de alarmă. 

*** 

Un scoţian, întîlnind un doctor şi fiind cam răcit, s-a gîndit că e momentul să profite de întâmplare şi să obţină o 

consultaţie gratuită: 

- Dumneata, doctore, ce faci cînd eşti răcit? întreabă scoţianul. 

- Tuşesc, răspunde medicul. 

*** 

Un scoţian ,împreună cu soţia şi copilaşul, merg la un concert de muzică clasică. Plasatoarea îi spune: 

- Dacă cumva copilaşul zbiară, trebuie să părăsiţi sala. Bineînţeles banii pentru bilete îi veţi primi înapoi... 

Către sfîrşitul concertului, scoţianul i se adresează soţiei: 

- Mai e mult? 

- Cîteva minute doar.... 

- Bine, atunci smuceşte-l un pic pe junior. 

*** 

Un romancier la modă primeşte următoarele rînduri de la un admirator scoţian: 

143

"Ultima dv.. carte mi-a plăcut atît de mult, încat eram gata-gata s-o cumpăr!" 

*** 

Câinele 

- Intră Natan, intră, nu-ţi fie frică. Câinele e castrat. 

- Da', ce, mie îmi e că mă violează? Mie îmi e că mă muşcă. 

*** 

Mititeii 

Haim şi Moshe şi-au deschis restaurante. La Haim e coadă zi şi noapte la mititei, iar la Moshe - faliment. 

- Măi Haim, spune-mi şi mie, cum faci tu mititei, că la tine lumea dă buzna şi la mine nu calcă nimeni. 

- Păi cum să-i fac, jumătate carne, jumătate rahat. 

- Ah, tu pui şi carne. 

*** 

O fi ştiind doamna ceva? 

Doamna Şmilovici îşi atârna rufele pe frânghie, când clevetitoarea ei vecină s-a apropiat de ea şi i-a spus: 

- Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar gurile rele susţin că soţul dumitale se ţine după fete. La vârsta lui! Are 

şaizeci şi cinci de ani, nu-i aşa? 

- Da, are şaizeci şi cinci de ani. Ei şi ce dacă aleargă după fete? Şi câinii aleargă după maşini. Şi când prind câte una, 

parcă pot să şofeze? 

*** 

Ceartă 

Rifca îl apostrofează pe Moişe: 

- Unde aţi fi fost dacă n-ar fi existat femeia. 

- Cum, unde? În Paradis! 

*** 

La judecata de apoi 

Băiatul rabinului s-a creştinat. Cineva i-a reproşat rabinului: - Cum ţi-ai lăsat băiatul să se creştineze? Când ai să 

ajungi în ceruri, ce-ai să-i spui lui Dumnezeu? - Am să-i spun: "Doamne, şi fiul dumitale?!" 

*** 

…DE PUS PE GÂNDURI…! 

-O anecdotă în care nici ascultătorii, nici povestitorii, nu înţeleg ce se întâmplă, se numeşte roman psihologic. 

*** 

-Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut. 

*** 

-Dacă n-ar pune întrebări, copiii n-ar afla niciodată cât de puţin ştiu părinţii. 

*** 

-O ţigară scurtează viaţa cu o oră, o sticlă de votcă o scurtează cu trei, iar o zi de muncă… o scurtează cu opt! 

*** 

-Între primul şi al doilea pahar, e destul timp ca să mai bei vreo şase. 

*** 

-Un semn rău de tot e când îţi taie calea o pisică neagră cu căldările goale. 

*** 

-Ignoranţa e de trei feluri: când nu ştii nimic, când ştii numai prostii şi când ştii ce nu trebuie. 

*** 

-Ce este un pesimist? Un optimist bine informat. 

*** 

- Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târască... 

(la constituirea acestei rubrici au contribuit: ELLEN POPOVICI, MIRCEA DINUTZ, EUGEN EVU) 

*** 

144

ultima oră/ultima oară 

TRĂDARE, NESIMŢIRE, PROSTIE, 

TICĂLOŞIE…SAU, DIN TOATE, CÂTE CEVA? 

CEREM PEDEAPSA CU MOARTEA, CEL PUŢIN PENTRU TRĂDAREA DE ŢARĂ! 

…Se aud tot mai des voci, strigând, înăbuşit (din păcate...): „S-o ia naiba de democraţie! Până şi o dictatură 

militară ar fi mai bună! Dispărem, am dispărut, deja! – ca popor, ca stat, ca ţară! Tot s-a zis că vom deveni 

colonia bogaţilor lumii, care-au creat, artificial, CRIZA MONDIALĂ, pentru a-şi împărţi ultimele bogăţii şi 

energii ale Planetei... – ...dar acum, chiar am ajuns SCLAVI!” 

...Este Postul Paştelui, ar trebui să fim ipocriţi/făţarnici şi să vorbim despre...”iepuraş” (că mieii cei nevinovaţi, 

oricum, sunt masacraţi, de turma-gloată nesimţită!) – dar „iepuraşul” este un animal dăunător pădurilor patriei, 

nu-i aşa? Nu la fel ca noi, nu la fel ca politicienii de stânga-dreapta, nu cât invadatorii străini... – dar, oricum, o 

infimă contribuţie la căderea copacilor (în loc să-i lase să moară în picioare!) are şi el, sărmanul...! 

...Spune Părintele Ilie Cleopa: „Mai-marele sinagogii, invidios că Iisus a vindecat o femeie de neputinţă, 

mâniat, chipurile, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, striga (Luca 13, 14). 

Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare 

credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe 

acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul 

mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave? 

, i-a răspuns Domnul, ” 

…Şi Însuşi Iisus Hristos însuşi combate, cu infinită greaţă, FĂŢĂRNICIA (Matei, 23/25-38): “Vai vouă, 

cărturari şi farisei făţarnici!, că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile cele mai 

grele ale legii: dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi; călăuze 

oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! 

Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că voi curăţiti partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru 

ele sunt pline de răpire şi de ne'nfrânare! Fariseu orb!, curăţă'ntâi partea dinlăuntru a paharului şi a 

blidului, pentru ca şi cea din afară să fie curată! 

Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că semănaţi cu mormintele văruite, care se arată frumoase pe 

dinafară, dar înlăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toata necurăţia. 

Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege. 

Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că voi clădiţi mormintele profeţilor şi le împodobiţi pe ale drepţilor şi 

ziceţi: Dac'am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n'am fi fost părtaşi cu ei la sângele profeţilor!; aşa încât 

voi înşivă mărturisiţi că sunteti fii ai celor ce i-au ucis pe profeţi. 

Dar voi aţi umplut măsura părinţilor voştri! 

Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? 

De aceea, iată că Eu trimit la voi profeţi şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, dintre ei 

veţi biciui în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate'n cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele 

nevinovat ce s'a vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Berechia, 

pe care l-aţi ucis între templu şi altar. 

Adevăr vă grăiesc, veni-vor acestea toate peste neamul acesta! 

Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i 

adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi n'aţi vrut. 

Iată, vi se lasă casa pustie! 

Că vă spun Eu vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru 

numele Domnului!" 

145

…Noi, cel care scriem cele de mai jos, nu ne îngâmfăm şi nu ne credem decât ceea ce şi suntem: un fir de nisip, 

dar un nisip provenit dintr-o piatră care strigă, în locul multor oameni, cărora li-i mai comod să tacă, decât să 

mărturisească, cu glas tare, Adevărul…: “Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor 

striga» (Teodor Studitul, Epistola II, 81). 

…Deci, mai jos nu veţi auzi cântări suave de îngeri şi nu veţi vedea poezii despre păsărele şi muguri 

înfloriţi…deşi, dacă strigătele noastre de alarmă vor trezi pe cei mulţi, probabil că veţi avea şi şansa de a mai 

auzi cântând păsări, precum îngerii, prin copaci ai pământului românesc, copaci neprefăcuţi în pulberi şi 

scrum…şi veţi putea să răsuflaţi întru mireasmă, iar nu să fiţi chirciţi de focurile otrăvurilor, pe care vi le 

pregătesc demonii zilelor noastre (demoni sfidători şi care, din pricina egoismului nostru, a lipsei noastre de 

reacţie vital-spirituală şi a pasivităţii sinucigaşe - …poate devenită, între timp, prostie-sadea!... - …da, cum 

ziceam: din pricina pasivităţii multora dintre noi, tupeiştii diavoli cu pricina s-au instalat …drept sub nasul 

nostru!). 

…Aţi înţeles, ori măcar bănuiţi, că vom vorbi, mai jos, despre uşurătatea vinovată, cu care acceptaţi (cel puţin, 

până acum!) să dispară pământ românesc, de sub tălpile românilor… 

OAMENI CARE VĂ CREDEŢI NORMALI ŞI BUNI – NU SUNTEŢI DOAR COMPLICII UNUI 

FURT ORIBIL ŞI TERIBIL DE GRĂBIT, AL UNOR SUBSTANŢE CHIMICE, AMESTECATE 

ÎNTRE ELE ŞI ALCĂTUIND … “PĂMÂNTUL AGRICOL” (?!)… - FURT ORDONAT DE PE LA 

“MESELE DE PUCIOASĂ” ALE LOJELOR IUDEO-MASONERIEI UNIUNII EUROPENE – NU! 

VOI AŢI DEVENIT, PRIN TĂCERE ŞI ACCEPTARE TACITĂ, ACTANŢII CRIMEI COSMICE, 

PRIN CARE I-AŢI MAI ÎNJUNGHIAT ŞI I-AŢI MAI RĂSTIGNIT O DATĂ PE SFINŢII ROMÂNI, PE 

MARTIRII, PE VOIEVOZII ŞI PE TOATE OŞTIRILE LOR DE RĂZEŞI-CAVALERI - …DE 

ŢĂRANI, CU COASE ŞI TOPOARE – …OŞTIRI CARE ŞI-AU AMESTECAT SÂNGELE LOR 

PROPRIU, DE SFINŢI MUCENICI, CU ACEST PĂMÂNT…!!! 

NU, ACEST PĂMÂNT NU ESTE INCOLOR, INODOR, INSIPID, NU ESTE “SOL” DE 

LABORATOR… – …CI ESTE O TEMELIE, AL CĂREI TEMEI ESTE URZIT ŞI ÎNCHEGAT, 

JERTFELNIC, PRECUM CEL AL MÂNĂSTIRII MEŞTERULUI MANOLE, CU/DIN SÂNGELE 

MARTIRILOR CELOR SFINŢI – MUŞATINI, BASARABI, BRÂNCOVENI, CRAI ŞI 

“CRĂIŞORI”…DAR ŞI CU ACELA AL GLOATELOR DISPERATE, DAR (CU PIOŞENIE!), TERIBIL 

DE ACTIVE, ILUMINATE DE SFÂNTUL DUH, SĂ LASE “URMAŞILOR URMAŞILOR” LOR, “ÎN 

VECII VECILOR”, MOŞTENIREA SFÂNTĂ ŞI LUMINATĂ A UNEI …PATRII! 

…Aici au închegat/urzit pământul, cu/din propriul lor sânge, oşteni trimişi de Hristos-Dumnezeu, din 

străvechime şi până la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, până la Caşin, Bogdăneşti, Boiţa, Cârţa, Daia primului război 

mondial…până la Oarba de Mureş, Crăciunelu de Jos, Moisei, Prundu Bârgăului, ori Careiul celui de-al doilea 

război, întru apărarea de Satanele Lumii, din Est, ca şi din Vest…! 

…În acest război, de sute grele de ani: Voievod Luminat sta, prăbuşit şi răstignit, pe aceeaşi Cruce, cu Ţăranul 

Aureolat… - …Boier căzut, cu sânge amestecat cu cel al Răzeşului Ales de Dumnezeu, pentru a da război 

crâncen, amândoi, Satanei!!! 

…Iată ce nu se mai vede azi, iată Metafizica Pământului Românesc - pe care mai bine îl laşi pârloagă, dacă, 

pe pârloagă, clădeşti BISERICA DE AMINTIRE A DUMNEZEULUI NEAMULUI ROMÂNESC!!! 

Dar nu te rabdă Sfântul Dumnezeu să laşi pârloagă…DEGEABA!!! 

…De aceea, acuzăm, deopotrivă: 

1-politicieni, guvernanţi de după 1989 (CEAUŞESCU A FOST UN GOSPODAR DESĂVÂRŞIT, AL 

GLIEI!!!), 

2-laolată cu “norodul cel prost”/”prostimea” (cum o numesc cronicarii!) – îi acuzăm nu doar de nesimţire şi de 

lăcomie oarbă, ci şi de TRĂDARE FAŢĂ DE DUHUL NEAMULUI ROMÂNESC! 

Acuzăm, pe toţi cei care puteau să NU fie şi rămână ignoranţi (slavă Domnului, cât e de proastă Şcoala 

Românească de azi, pregătită, de Iudeo-Masoneria Internaţională şi Autohtonă - pentru Masacrul Final al 

Memoriei! – …totuşi, încă mai conţine, într-însa, oameni cu râvnă spre Memorie…din păcate, Slujitorii 

Credincioşi Altarului Duhului Românesc sunt azvârliţi/izgoniţi, cu scuipaţi, din Templul Luminării Duhului, nu 

doar de şefii lor ierarhici, ci şi de gloata de tineri, “ieniceriţi”, de statul masonizat, spre încăpăţânarea întru 

ignoranţă şi libertinism!!!) – DE CIOCOISM GENERALIZAT!!! Nici guvernanţi, nici “Opoziţie Politică” – 

dar nici măcar ţăranii MANELIZAŢI – nu mai vor să muncească Pământul Sfânt! 

“Jupânul” iudaic, Băsescu (alături de co-religionarul său, provenit de la SIE! – M.R.U.!!!) pot să comande nu 

doar să ne părăsim ţara-PATRIE – ci şi să ne azvârlim în fântână! Dar, un neam zdravăn la cap, îi azvârle pe EI 

(pe…“Jupânii”!), în fântână, şi-şi continuă traiul firesc, trudind şi câştigându-şi pâinea, cinstit şi onorabil, din 

sudoarea frunţii, sudoare chemată să se închege, drept TEMEI Sfânt, pământului muncit…NU! Taţii şi mamele 

146

“manelizaţi/manelizate” ale multor români, goliţi/golite de orice urmă de conştiinţă a apartenenţei la acest 

PĂMÂNT, îşi îndeamnă copiii să părăsească România, ca să realizeze…o “viloacă” mai mare decât a vecinului 

întors din Italia, şi un “merţan” mai tare decât al vecinei… 

NEO-CIOCOI de SAT!!! 

…Cu ce preţ? Îmi zice o vecină, care a fost şi-n Italia, şi-n Israel: “Nu zic, aveam ce mânca, dar nu aveam 

dreptul să mă uit în ochii ei (n.n.: proprietara casei), trebuia să-i zic

In centrul ţării, la Gârbova de Sebeş, un concern germano-olandez vrea să amenajeze cea mai mare fermă de 

vaci din Transilvania. Ca să aiba cum să hrănească miile de cornute, străinii au cumpărat, în plină criză, 18 

hectare de teren. 

In vestul ţării, în localitatea Ianosda din Bihor, cât vezi cu ochii sunt numai culturi de porumb, soia, rapiţă, 

floarea soarelui şi grâu. Le aparţin unor olandezi, care au investit în urmă cu 4 ani, 2 milioane şi jumătate de 

euro în teren. 

Dacă în acest moment în Romania preţul unui hectar de pămant arabil variază între 1.000 şi 2.000 de euro, în 

Olanda ajunge şi la 50.000 de euro. Şi în Danemarca este scump: 28.000 de euro, iar în Marea Britanie 

17.500! 

(...)Cei mai mari investitori străini în România sunt italienii şi olandezii. 

In prezent, România are peste 12,5 milioane de teren agricol, 9,4 de milioane de hectare fiind arabil, iar in jur 

de un milion de hectar este nelucrat, dupa datele cele mai recente ale Ministerului Agriculturii. (…) 

Eduardo Gomej a renuntat la plantatiile de masline de langa Lisabona. In Campia Portugaliei, o ferma nu 

are mai mult de 2 hectare. 

Aici insa a arendat si cumparat zeci de mii de hectare de grau, porumb, orzoaica, rapita sau floarea-soarelui 

in satele Balaciu, Ciochina, Albesti, Huesti, Luciu, Vladeni si Facaeni. 

Portughezul a adunat pana acum 17.500 de hectare numai in judetul Ialomita. A venit in Romania cu 2 tinte 

clare: sa scoata bani din pamantul romanesc si sa castige toate meciurile cu edilii locali. 

Cu 200 de angajati, 100 de cai si 400 de tractoare, Eduardo produce 450 de mii de tone de floarea-soarelui si 

de rapita. Cu asa productie umple de trei ori pe an silozul de la cea mai mare fabrica de extractie a uleiurilor 

vegetale din Europa de Sud-Est, deschisa saptamana trecuta. Tot niste portughezi au pus la cale aceasta 

investitie de 93 de milioane de euro. 

Statul castiga din impozite, dar si comunitatile locale au dat de bani. Spre exemplu, primaria din Lehliu Gara 

se alege cu 1 milion si jumatate de euro din fabrica portughezilor. Bani buni pentru canalizare, apa, gaz, 

curent. 

In prezent, peste 500 de mii de hectare de pamant sunt cultivate de portughezi, francezi, italieni si danezi. Se 

pregatesc si investitorii din Qatar sa produca in Romania un milion de tone de orz pe an. Agricultorii nostri 

reusesc deocamdata sa produca doar 600 de mii de tone. 

(…)Institutul pentru Cercetarea Politicilor Alimentare (IFPRI) estimeaza ca in ultimii cinci ani tarile sarace 

au vandut intre 15 si 20 de milioane de hectare de teren arabil, o suprafata egala cu cea pe care Franta o 

dedica agriculturii, cu o cincime din terenul agricol al Uniunii Europene sau cu intreaga suprafata a statului 

Uruguay, scrie The Guardian. 

In ultimii trei ani, au avut loc 180 de astfel de tranzactii, organizatia non-guvernamentala Oxfam raportand 

ca cel putin 120 de fonduri de investitii sau de pensii, corporatii multinationale din sectorul agricol si chiar 

banci de investitii de pe Wall Street sunt interesate de plasamentele in teren agricol in strainatate. 

(…)Amenzile pornesc de la 200 de lei pe hectar anual şi ajung la 400 de lei. Astfel, pentru primul an, în care 

proprietarul nu îşi lucrează terenul, sancţiunea este de 200 de lei pe hectar, în al doilea an de contravenţie, 

suma urcă la 300 de lei, iar în al treilea, ajunge la 400 de lei. 

Suprafaţa arabilă a ţării este de 8,4 milioane de hectare, potrivit declaraţiilor ministrului Agriculturii, Valeriu 

Tabără, ceea ce înseamnă că 1,26 milioane de hectare (15%) sunt nelucrate. 

Şi Dacian Ciolos, comisarul european pentru Agricultură, spunea recent că agricultura este o investitie 

strategica şi că, pe termen lung, este una mai bună decât un centru comercia, de exemplu”. 

…Păi, măi, trădătorilor de ţară, traseistule Valeriu Tabără şi “rrrromânule” …Cioloş – pe de o parte, vă autoacuzaţi: 

ştiţi că “ agricultura este o investitie strategică” – dar nu faceţi ABSOLUT NIMIC, PENTRU 

OPRIREA HEMORAGIEI PĂMÂNTULUI ROMÂNESC, PENTRU APĂRAREA PĂMÂNTULUI 

METAFIZIC ŞI A PĂMÂNTULUI-CA-IZVOR-DE-VIAŢĂ!!! 

Deh, FACEŢI …STRATEGIA DUŞMANULUI, DACĂ N-O FACEŢI PE-A NOASTRĂ!!! 

…Cu ochii noştri am văzut, încă din anii 1993-1994-1995, pe rampele gărilor Paşcani, Roman etc. (atunci când 

ne vizitam părinţii…), cum mii de tone de grâu se înnegreau, în ploaie şi zloată, ne-preluate (măcar spre 

încurajarea producătorului!), de către STATUL ROMÂN! 

…Domnule “belingher” şi hingher (fost “vetrist”, fost “peunerist”, fost “pesedist”, fost…orice, la Comanda 

Majorării Comisionului - …din Turcia, din Italia etc. etc. - …acum, ajuns “uneperist”, Salvator al Patriei, 

ooohhh!) al Agriculturii Româneşti, Valeriu Tabără: de ce dai amenzi, în loc de ajutoare? 

…Am văzut, cu ochii noştri, încă din februarie 1990, în vitrinele alimentarelor din Adjud, cum se 

vindea…MĂMĂLIGĂ LA PACHET, din Italia!!! 

148

Cui? “PATRIEI MONDIALE A MĂMĂLIGII”! 

Apoi, PÂINE DIN TURCIA, DIN DEŞERTUL ANATOLIEI!!! 

Pentru un comision modest, orice ministru român şi-o vindea (şi nu conteneşte să caute cumpărători nici azi!) şi 

pe “mă-sa”, nu doar…”Agricultura Românească”! 

…DE CE AŢI DESFIINŢAT C.A.P-URILE, domnule “inginer hidrotehnist” Ion Iliescu? Aceste cooperative 

există şi în Israel, şi se numesc “kibuţ”-uri (EXTREM DE RENTABILE!!!), există şi în Elveţia, Franţa, Canada, 

SUA etc. etc. “Întovărăşirile” nu erau/nu sunt primitive, ci extrem de utile, ca să nu-l sileşti pe (mult pre) 

bătrânul/îmbătrânitul ţăran, obligat să-şi scoată calul din grajd, la arat, să se scârbească de munca pământului şi 

să creeze premizele sclifoselii “noii generaţii”, devenită una de paraziţi şi şmecheraşi…care nu se spetesc 

decât sub biciul stăpânului străin (ca să nu moară de foame…că li-e ruşine să se-ntoarcă în ţară, “la vatră” - fără 

“merţan”, fără nimic…)! 

Nu toţi oamenii sunt făcuţi pentru CARTE! Atunci, restul – LA MUNCĂ, pe tractor!!! Pierzi banii statului şi peai 

părinţilor, dacă nu ai înclinaţie spre meditarea înţeleaptă şi cu folos, a paginii de carte…: TRECI, ATUNCI, 

LA MUNCA (GREA, DAR SFÂNTĂ!) A CÂMPULUI!!! 

Iar Tu, STAT, nu mai da amenzi ticăloase - ci dă, escroc bătrân ce eşti…dă subvenţii, pentru seminţe, 

unelte, tractoare, motorină…!!! 

…DE CE, ROMAN-NEULADER PETRE, AI STIMULAT DISTRUGEREA SISTEMULUI DE IRIGAŢII, 

DIN ROMÂNIA?! ERA CEL MAI ÎNTINS ŞI EFICIENT, DIN RĂSĂRITUL EUROPEI!!! Ceauşescu nu 

stătuse deloc degeaba!!! 

…Cu ochii noştri, am văzut camioane întregi încărcate cu ţevi de la irigaţiile de stat – şi aduse, în primăvara lui 

1990, pentru înlocuirea …ţevilor de la bucătărie…! 

…ŞI TOT NEULANDER PETRE A DAT SEMNALUL “PRIVATIZĂRII PE UN LEU”, A…”MAMUŢILOR 

INDUSTRIALI”!!! – …care produceau enorm (trebuia făcută, pe ici, pe colo, retehnologizarea liniilor de 

producţie!) – iar acum îi îmbogăţesc, ENORM, pe străini!!! 

CRIMĂ ŞI TRĂDARE DE ŢARĂ! 

… Dacă, dintre străini, se “împământeneşte” vreunul, ca proprietar funciar – E MAI GRAV DECÂT DACĂ 

AR CĂPĂTA CETĂŢENIA STATULUI ROMÂN! NU MAI SCAPI DE EL, ÎN VECI!!! 

…La Gura Humorului, fraierii de voroneţeni şi-au vândut, pe nimica toată, MUNŢII LOR RĂZEŞEŞTI, DE LA 

ŞTEFAN CEL MARE!!! 

DECI, CU HRISOV ISCĂLIT DE UN SFÂNT!!! 

Au cumpărat acei munţi sfinţi tot felul de lifte păgâne: olandezi, danezi, norvegieni etc. Iar voroneţenii stau pe 

calea ferată, cu pancarta în gât, parcă cerşind - pentru…”PENSIUNE”! 

Treabă de Păcală… 

“… Investitorii arabi vor să cumpere teren agricol în România sau să se asocieze cu agricultorii români, ca sa 

preia cel puţin 70-80% din productie, a spus Adrian Radulescu, secretarul de stat în Ministerul Agriculturii, 

la emisiunea "După 20 de ani", difuzată duminica, de Pro TV. 

"Produsele agricole vor fi cumpărate de cei care au bani. Gândiţi-vă ce se va întampla în lumea arabă. Pe ei îi 

interesează o asociere cu agricultorii români pe termen lung şi o garanţie sigură că vor putea cumpăra acel 

produs”, spune Rădulescu. Insă, investitorii se tem că, în cazul unei crize alimentare, România sau UE va bloca 

producţia în ţară. 

Rădulescu mai spune că investitorii arabi doresc şi să cumpere terenuri agricole cu suprafeţe cuprinse, în 

medie, între 2.000 si 5.000 de hectare” – cf. www.incont.ro, din 8 mai 2011. 

…Mda. Arabii, deci, ascultă, acolo, în deşertul lor, radioul, printre dune, şi au aflat de “criza mondială” 

alimentară (artificială, şi ea, precum toate crizele ultimilor 300 de ani…!) – iar românii, “neam”! Or fi surzit la 

suflet şi la minte, bre…! 

…Dar ce dandana este în Ardeal, unde, se ştie, maghiarii fiind stăpâni, până în 1918 (DAR ŞI DUPĂ 1918 AU 

AVUT O INFLUENŢĂ NEFASTĂ!) – moşiile le aparţineau numai familiilor de grofi: alde Banffy, Bethlen, 

Kemeny, Urany, Wesselenyi… 

IMBECILII ŞI CORUPŢII POLITICIENI ROMÂNI, DE LA PUTERE, DE SUB TOŢI CEI TREI 

PREŞEDINŢI (Iliescu, Constantinescu, Băsescu) au dat ungurilor (şi interpuşilor lor, ca reprezentanţi ai 

familiilor de grofi decedaţi, între timp…) aproape TOT PĂMÂNTUL ARDEALULUI, PRIN…”RESTITUTIO 

IN INTEGRUM”!!! 

…ŞI, DE MULTE ORI, GUVERNANŢII TRĂDĂTORI ROMÂNI LE-AU DAT ÎNAPOI MOŞIILE URIAŞE – 

TOCMAI CRIMINALILOR HOTHYŞTI UNGURI …deşi legea zice…”să nu!” 

…” In Ardeal s-au intors nobilii unguri. Multi dintre ei traiesc in Ungaria, Austria, SUA. Acestia au introdus 

notificari pentru recuperarea tuturor bunurilor detinute anterior instalarii regimului comunist – castele, 

149

palate, paduri, terenuri agricole. Potrivit unor studii aparute la Budapesta privind retrocedarile din Ardeal, o 

treime din Transilvania este revendicata de baroni, conti, duci maghiari, detinatori ai unor mari proprietati 

inainte de 1945, in special in zona centrala a Ardealului. Ei erau concentrati in judetele Cluj, Mures, Salaj, 

Bistrita, dar si in Maramures. Au aparut insa si numeroase cazuri de falsi mostenitori, cu documente 

fabricate, bastarzi care dubleaza cererile urmasilor legali sau mostenitori ai unor proprietati vandute inainte 

de 1945 din diferite motive” – cf. românialiberă.ro, din 13 Aprilie 2007 – art. O TREIME DIN ARDEAL 

ESTE REVENDICATA DE URMASII NOBILILOR MAGHIARI, de COSTEL OPREA. 

...Ce bine au făcut românilor boierii ăştia (unguri ori români!), pe care-i cocoloşesc guvernanţii noştri, prin 

dementa lege a lui „restitutio in integrum”?! 

“Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!/Și această 

ciumă-n lume și aceste creature/Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri 

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară!/La 

Paris, în lupanare de cinismu și de lene,/Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, 

Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos.../Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? 

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,/Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de 

promenadă,/Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,/Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal- 

Mabil,/Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană.../O, te-admir, progenitură de origine 

romană!” – M. Eminescu, Scrisoarea III. 

…Mda. Muuult bine şi folos a mai adus României, această clasă degenerată spiritual, deviată crunt, enorm - de la 

Misiunea Ei de Neam/Naţională!!! 

Dar să-i vedem şi pe grofii ardeleni: 

“, ne-a declarat primarul din Galgau. Mai mult, a adaugat edilul, 

baronul a fost declarat tradator de tara in 1945, sub acuzatia de colaborare cu Germania hitlerista. 

…Cazuri interesante intalnim in judetul Salaj. De exemplu, la Galgau, urmasii baronului Urany, care traiesc 

in Ungaria, isi cer inapoi proprietatile, adica fabrica de spirt, castelul, o moara, 8 hectare de teren agricol si 

cateva hectare de padure (…). 

… „Simon Bella revendica tot satul Rus din judetul Salaj. Domeniul Simon inseamna 300 hectare de pasune, 

100 hectare de padure, o moara, cladiri, grajduri. Comisia locala a respins solicitarea. Motivul: , ne-a declarat primarul din localitatea Rus. Mai mult, acesta a 

afirmat ca urmasul nu avea dreptul legal sa inainteze o notificare pentru ca nu este cetatean roman, ci 

cetatean german (...)Varul lui Simon Bella, Simon Lajos, a avut insa castig de cauza. El a introdus o cerere 

de revendicare in localitatea Poiana Blenchii, judetul Salaj. A cerut 400 hectare padure si 50 hectare de teren 

arabil. Le-a primit, desi primarul s-a opus. Edilul din aceasta localitate a declarat ca Simon Lajos ar fi 

falsificat acte. , a spus primarul” – cf. românialiberă.ro, din 13 Aprilie 

2007. 

…” In curs de solutionare se afla dosarul de retrocedare a domeniului Wesselenyi, care se intinde in judetele 

Salaj si Satu Mare. Baronul Nicolae Wesselenyi a fost membru al Curtii Aulice Transilvane si membru al 

Camerei Magnatilor de la Budapesta. Spre sfarsitul vietii a incercat sa se impace cu romanii din Ardeal, dupa 

ce toata viata a militat impotriva drepturilor acestora (…)Dupa aparitia Legii 247/2005, familia Wesselenyi a 

introdus o notificare pentru recuperarea tuturor bunurilor. Comisia locala Jibou a decis retrocedarea 

castelului, unde acum functioneaza Palatul Copiilor. A fost respinsa insa restituirea gradinii botanice (care 

are o intindere de 4 hectare) ce imprejmuieste castelul deoarece este un domeniu de interes public, unde s-au 

facut investitii masive, in special in sere si cupole cu tehnologie de ultima generatie. Urmasii lui Wesselenyi 

si-au mai primit inapoi si castelul de la Mediesu Aurit (Satu Mare), unde interiorul este imbracat in aur, si 

domeniul din jur, reprezentand 50 de hectare de padure. Au fost retrocedate acestei familii si zeci de hectare 

de padure la Mirsid (Salaj). Urmasii mai revendica doua strazi din Jibou, pentru care Fondul Proprietatea va 

acorda despagubiri”- cf. romanialibera.ro, 

… Domeniul Teleki este unul dintre cele mai mari din Ardeal. Proprietatea a apartinut contelui Adam Teleki, 

membru in guvernul Ungariei in perioada hortysta. In 1945, Teleki a fost considerat tradator de tara, insa nu 

au existat acte care sa demonstreze exproprierea bunurilor sale. Mostenitorii contelui si-au revendicat 

bunurile, intinse pe mai multe judete: Maramures, Mures, Salaj. Teleki a primit castelul de la Gornesti 

150

(Mures) in urma unei decizii judecatoresti, dar si o parte din fostele sale proprietati, reprezentand 100 hectare 

de padure si 100 hectare de teren arabil. La Gornesti a fost "curia" familiei Teleki, adica unitatea 

administrativa a domeniului. In castelul Gornesti functioneaza in prezent un spital de copii bolnavi de TBC, 

spital care se va muta intr-o unitate militara dezafectata. Urmasii contelui si-au recuperat si domeniul 

Stoiceni (Maramures). Au fost retrocedate si apele minerale din zona (exploatate de pe vremea imparatesei 

Maria Tereza) unde functioneaza o linie de captare si imbuteliere. Un alt castel al familiei Teleki, impreuna 

cu 10 hectare de teren se afla la Satulung (Maramures) si a ajuns in proprietatea omului de afaceri 

baimarean Mircea Maries. Aici vor fi construite un hotel, o piscina, un domeniu de calarie, terenuri de sport. 

Viceprimarul din Satulung ne-a declarat ca familia Teleki nu si-a revendicat castelul, el fiind vandut de 

Consiliul Local omului de afaceri. Nici domeniul de la Coltau, reprezentand un castel, dependintele si cateva 

hectare de teren, nu a fost cerut de Teleki, aici organizandu-se in fiecare an festivalul dedicat poetului Sandor 

Petofi. In schimb, Teleki solicita retrocedarea bunurilor de la Ardusad (Maramures), unde este vorba despre 

peste 100 hectare de padure. Pentru recuperarea proprietatilor revendicate (nu toate cele pe care le-a detinut), 

familia Teleki are pe rol peste 20 de procese. 

Domeniul familiei contelui Bethlen se intinde in localitatea Beclean (Bistrita) pe 100 hectare de padure, alte 

44 hectare de teren aflandu-se pe terenul hergheliei din aceasta localitate. Comisia judeteana de restituire a 

proprietatilor a decis retrocedarea bunurilor familiei Bethlen. Cea mai mare retrocedare din judetul Bistrita 

este a familiei Aurel Milea, care a primit 320 hectare de padure(…)O situatie aparte o reprezinta dosarul 

retrocedarilor familiilor Banffy, Bethlen si Kemeny din judetul Mures. Comisia judeteana Mures a respins 

cererea de notificare a celor trei nobili, motivand ca averile acestora au fost confiscate in 1945 de statul 

roman. Cu putin timp inainte de sfarsitul razboiului, statul roman a dat o lege (Legea CASBI) prin care erau 

expropriati cei considerati inamici ai Romaniei de catre autoritatile acelor vremuri. Urmasii celor trei familii 

au dat in judecata comisia judeteana Mures, considerand ca ei au ramas proprietari pe terenurile lor si ca 

statul doar le-ar fi administrat bunurile dupa votarea Legii CASBI, nicidecum nu le-ar fi expropriat. 

Comisia judeteana Mures se apara invocand legislatia statului roman la vremea respectiva. Mai exact, Legea 

CASBI ar fi luat masuri impotriva celor considerati tradatori de tara, iar fundamentele care au stat atunci la 

baza acestei legi nu au disparut. 

Daca vor castiga procesele, mostenitorii celor trei familii vor primi mai bine de jumatate din padurile 

muresene” – cf. romanialibera.ro, din 13 Aprilie 2007. 

…Ceva/cineva ne şopteşte că familiile ungurilor (asasini/criminali de război!) vor câştiga…!!! 

…” Contesa Anna Bethlen din Târgu-Mureş cere înapoi zeci de mii de hectare de pădure, terenuri agricole, 

conace şi castele, confiscate de statul român (…)"Va fi o avalansa inspaimintatoare de procese intre 

mostenitori, odata improprietarit unul dintre ei, dar si intre acestia si comisiile locale. Daca pe vremuri a fost 

pasune si acum pe terenul respectiv e padure de 50 de ani, trebuie sa le-o dam fara sa comentam, ca asa 

spune legea", considera Adrian Pirlea, purtator de cuvint al Directiei Silvice Mures” – cf. art. Grofii cer 

Ardealul parcela cu parcela, de Marius Cosmeanu şi Mugur Gorea - în 9AM NEWS, din 13 Octombrie 

2005. 

… “Ardealul esta hacuit necontenit de 20 de ani de cererile de retrocedari ale grofilor maghiari, ce pretind 

sute de mii de hectare din pamantul Romaniei, dar nu doar ungurii sunt pusi pe jaf ci mai ales o specie de 

“romani” – asociati la marea hacuiala generala. 

Un caz cu totul iesit din comun a iesit la iveala recent, dupa ce prefectul de Mures, Marius Pascan, a 

anuntat, joi, intr-o conferinta de presa, ca a depus plangeri penale impotriva avocatului Mihai Bejenaru, care 

apara interesele Directiei Silvice Mures, si impotriva fostului sef al Ocolului Silvic Rastolita Cotiso Straut, 

dupa ce a descoperit “cu stupoare” ca acestia figureaza in testamentul unicei mostenitoare a grofului Banffy, 

care a solicitat retrocedarea a mii de hectare de padure din judet. Deci avocatul platit de Directia Silvica sa 

reprezinte interesele statului, Mihai Bejenaru, lucra pentru familia grofului Banffy!” – cf. art. Manarie 

ordinara pe averea grofului Banffy, scris de George Roncea, pe www.curentul.ro, din 10 Iun 2011. 

…Dar, de câteva săptămâni, a izbucnit (căci pedeliştii sunt disperaţi să jefuiască şi să vândă TOT CE A MAI 

RĂMAS DE JEFUIT ŞI DE VÂNDUT, DIN TRUPUL BIETEI ROMÂNII (…evident, după mintea lor 

“creaţă” şi după cheful lor!): cf. DANIEL IONAŞCU, art. Ultima afacere a României: un zăcământ de 

peste 20 MILIARDE de dolari - miza privatizării de 200 de milioane euro a CupruMin – în jurnalul.ro, 28 

martie 2012 – reluat sâmbătă, 31 martie 2012. 

…Cine-i implicat, în jefuirea a 20 de miliarde de dolari (în CUPRU!), prin privatizarea frauduloasă a 

CupruMin? Păi, sunt persoane… “una şi unul”!!! Gheorghe Seculici, finul lui Băsescu (deci, şi naşul trebuie că 

e…NAŞ!), marele şi “misticul boss”, Vasile Frank Timiş, magnatul “ameţitor de multimiliardar”, Stephen 

151

Roman…şi boşi, şi hoţi, şi escroci – toţi, fireşte, organizaţi ca-ntr-o oştire, foc de disciplinată, 

a…”multinaţionalelor” (abureală, fireşte!). 

…Se neagă faptul că, în spatele jafului de la Roşia Poieni, s-ar afla aceiaşi magnaţi, de la Roşia Montană (de 

fapt, MAFIA MONDIALĂ A METALELOR ŞI NEMETALELOR!!!), evreii Max Rich şi Stephan Roman, 

dar…documentele n-au fost arse toate: 

“Ziarul Adevarul a facut legaturile si a… speculat: 

 

Imediat dupa aparitia articolului in Adevarul, in mod surprinzator, firma romana de avocatura care se ocupa 

de tranzactie, Mararu&Mararu, emite un comunicat categoric pe baza instruirii facute de Bayfront Capital 

Partners : 

. 

Oricat de categorici ar fi cei de la Bayfront, noi avem dreptul sa ne punem intrebari. E suficient sa citam, desi 

ar putea parea plictisitor, CV-ul domnului Stephen Roman: 

from the University of Guelph, Ontario in the field of Geology and Geography and is a Member of the Canadian 

Institute of Mining, Metallurgy and Petroleum.>> 

Sa ne concentram asupra acestui episod: . 

Gabriel Resources? Acel Gabriel Resources despre care am vorbit si mai sus? 

“Gabriel Resources Ltd. is a Canadian TSX-listed resource company focused on permitting its Rosia Montana 

controversial gold and silver project located in western central Romania. The Rosia Montana Project is owned 

through Rosia Montana Gold Corporation S.A. (RMGC), in which Gabriel holds an 80.69% stake with the 

balance held by its’ partner, the Romanian State.” 

Si, vai, la un pas de Gabriel Resources apare in CV acest nume care suna… cunoscut: . 

Cu alte cuvinte, in anul 2006, momentul in care se decide sub bagheta lui Gheorghe Seculici privatizarea 

Cuprumin, Stephen Roman se retrage din conducerea Roman Corp. Iar in anul 2012 privatizarea revine 

firmei Roman Cooper Corp? 

Si noi nu putem face niciun fel de speculatie – cum cere Mararu&Mararu? 

Ei bine, vom indrazni totusi s-o facem: din punctul nostru de vedere, luand in considerare toata suita de 

coincidente cu care ne-am intalnit pe parcurs, firma Roman Cooper Corp. este gestionata de Bayfront – 

speculam noi, spun gurile rele etc – in interesul domnilor Frank Timis si Stephen Roman. Identitatea 

acestora ar trebui cunoscuta de statul roman, pentru ca ridica semne serioase de intrebare – fie si pentru 

Consiliul Concurentei. Pentru a evita acest lucru, Bayfront a capatat – speculam noi, spun gurile rele etc - 

rolul sugerat chiar de numele firmei: de “front-man”. In momentul in care presa a inceput sa strige pe 

subiect, aratand ca e iresponsabil sa vinzi asemenea resurse unor nume ascunse, statul roman – speculam 

noi, spun gurile rele etc - a inventat o explicatie noua: Bayfront nu ascunde pe nimeni, pentru ca nici macar 

nu are banii necesari tranzactiei – va iesi pe piata si ii va colecta. Desi, vai, initial banii erau prezumati acolo 

– pentru ca altfel nu poti face o licitatie strategica. 

Asteptam o reactie a clasei politice pe subiect: poate a domnului Seculici?! 

Despre care – cine stie? – un vechi colaborator si afin din Arad, recent calcat de DNA din motive obscure, 

poate avea informatii valoroase?” – cf. art. Poveste despre cupru. Si aur. Cu Frunzaverde, Seculici, Frank 

Timis, Stephen Roman, Roman Corp, Roman Cooper Corp, Gabriel Resources si Cuprumin, de Alexandru 

Maretschi, în www.ghimpele.ro, 30 martie 2012. 

…Nu credem a mai fi ceva de comentat, chiar şi în cazul când “asmuţiţii” ar da replica…Dar, pentru 20 DE 

MILIARDE DE DOLARI…NU CREDEM CĂ VA FI CAZUL DE AŞA CEVA!!! 

…Din păcate, ca mărgelele înşirate pe aţă, vin alte scandaluri… mai tragic, dintre toate, fiind cel despre 

exploatarea (cu “binecuvântarea” GUVERNULUI ROMÂN şi…a “pretutindenarului băgăreţ”, a nesimţitului 

de ambasador al SUA, dl Mark Gitenstein!), de către o firmă TOCMAI din SUA (CHEVRON) a gazului de 

şisturi, prin supra-pompare hidraulică/fracționarea hidraulică …spunem “tocmai”, pentru că, “tocmai” din 

pricina unei astfel de periculoase proceduri, în SUA iau foc chiuvetele şi sar în aer veceurile…SUA interzice 

exploatarea prin acest procedeu, în cazul …RASEI SUPERIOARE (din Babilonul Statelor Americane Unite) – 

dar, fireşte, o găseşte numai bună de aplicat…RASEI INFIERIOARE, SCLAVILOR DIN ROMÂNIA!!! 

…Şi anume, moldovenilor (vestiţi de “troglodiţi”, din punctul de vedere al BOGĂŢIEI 

…”PLUTOCRATICE”) şi dobrogenilor!!! 

…NAZISM AMERICANO-SIONIST - …CURAT!!! 

…Ca niciodată, însă… “MĂMĂLIGA (moldovenească!) A EXPLODAT”! 

Cca 4-5.000 de bârlădeni (“pentru…”încălzire”!) au ieşit în stradă, precum (sau…pe-aproape!) grecii şi spaniolii 

(cf. art. Marș de protest împotriva extragerii gazelor de șist la Bârlad: “Opriți masacrul Chevron!”, de 

Răzvan Călin, apărut în obiectivdevaslui.ro, din 23-03-2012. 

“Manifestanții erau înarmați cu pancarte și banere pe care erau inscripționate mesaje sugestive: ; ; ; ; ; ; ; etc. (…)Metoda de extragere este cea care 

a stârnit reacții vehemente din partea societății civile pentru că are influențe nefaste asupra întregului 

ecosistem. De altfel, specialiști în domeniu, precum profesorii universitari Vlad Codrea, de la Universitatea 

, din Cluj Napoca, și Victor Șabliovschi, de la Universitatea - 

Iași, și-au exprimat vădit temerile asupra dezastrului ecologic pe care fracționarea hidraulică îl lasă în urmă. 

153

Ceea ce este și mai grav și, cel puțin dubios, e faptul că până în momentul de față, cei de la Chevron s-au 

limitat să trimită doar un scurt comunicat prin care dau asigurări (însă fără a susține cu dovezi concrete) că 

totul este OK și că tehnologia folosită de ei este cât se poate de (n.n.> hmmmm…), 

iar beneficiile pentru comunitatea locală vor fi… incomensurabile (n.n.: hmmmm...). Bineînțeles că nu spun 

nimic despre otrăvirea pânzei de apă freatică, despre distrugerea ecosistemului, despre poluarea rezervelor 

naturale de apă, otrăvirea terenurilor agricole etc.(…) Cel puțin până acum, cei de la Chevron au preferat să 

contraatace reacția societății civile printr-o serie de la diferiți membri ai actualului guvern, 

inclusiv la premierul Mihai RăzvanUngureanu. În demersul lor, au fost susținuți chiar de ambasadorul SUA 

la București, Mark Gitenstein, semn clar că actuala administrația Obama de la Casa Albă nu vrea să piardă 

românească, cum a pățit-o cu vecinii bulgari. Culmea, ai noștri guvernanți s-au întrecut în 

a declara sus și tare că ei susțin toate dmersurile celor de la Chevron și a oricăror companii care vor să 

exploateze gazele de șist din România prin fracționare hidraulică. Practic, cei de la putere au arătat clar că 

prea puțin le pasă de soarta miilor de bârlădeni. Nu a mai contat nici faptul că, până în prezent, peste 10.000 

de localnici s-au declarat împotriva exploatării gazelor de șist prin fracționare hidraulică” – cf. 

obiectivdevaslui.ro, din 23-03-2012. 

…Pe unde a trecut Sfântul Martir ŞTEFAN CEL MARE - acum se va…”fracţiona”!!! 

SĂ NU FIE!!! 

…! Ptiu! SPURCĂCIUNILOR AMERICANO-SIONISTO-NAZISTE!!! 

...VADE RETRO, SATANAS!!! 

...În timp ce alţi guvernanţi, ai altor neamuri, lăsându-se luminaţi de Dumnezeu, se leapădă de Satana, guvernaţii 

noştri îl îmbie pe Satana, să ne SPULBERE!!! Sau, cum zice o publicaţie online: 

„În Polonia, gazului de şist, în România, decretat . MANIPULAREA 

“REDUCERII DEPENDENŢEI ENERGETICE (…)În Franța și Bulgaria a fost interzisă exploatarea 

acestui tip de gaze (…)Ar mai merita spus ca, pe langa faptul ca in Polonia depozitele de gaz de sist s-au 

dovedit a fi de cel putin 7 ori (!) mai mici decat cele estimate, ceea ce pune deja probleme legate de 

profitabilitatea exploatarilor (!), acolo macar concesionarea nu a fost totala, pentru ca statul polonez 

controleaza compania care va extrage gazul. , titrează Dziennik 

Gazeta Prawna, comentând un raport al Institutului Geologic al Statului Polonez (PIG), publicat pe 21 

martie, care sugerează că Polonia ar putea avea depozite de gaz de şist între 346 şi 768 de miliarde de metri 

cubi, undeva între de 7 şi de 15 ori mai puţin decât se estimase înainte. 

După evaluările de anul trecut ale instituţiei americane Administraţia pentru Informaţia Energiei (EIA), care 

a estimat rezervele de gaz de şist ale Poloniei la nivelul de 5,3 trilioane metri cubi, vestea ar putea să 

domolească aşteptările potrivit cărora Polonia ar putea fi independentă de importurile de gaz rusesc pentru 

următorii 300 de ani. 

Rzeczpospolita avertizează că deşi depozitul maxim al gazelor de şist din Polonia ar putea fi încă la nivelul de 

1,92 trilioane metri cubi, raportul ar putea (s.n.). Într-o notă 

mai pozitivă, ziarul conservator observă că – 

O perspectivă greu de crezut cu ceva ani în urmă!”- cf. www.razbointrucuvant.ro, 22 

martie 2012”. 

…Având în vedere că guvernanţii noştri nu se gândesc decât la comisioanele lor şi cum să părăduiască şi 

ultimele resurse ale acestei GRĂDINI DUMNEZEIEŞTI – iar în ce ne priveşte pe noi, simplii (DAR 

STRĂVECHII!!!) locuitori ai României, gândul lor, tradus, ar suna simplu: “Să-i ia dracu' pe toţi! Noi să ne 

, cât mai degrabă, banii pentru…!” – reacţionăm, şi noi, pe potrivă: 

CEREM PEDEAPSA CU MOARTEA, CEL PUŢIN PENTRU TRĂDAREA/TRĂDĂTORII DE ŢARĂ, 

PENTRU CEI CARE ESCAMOTEAZĂ INTERESUL NAŢIONAL ŞI HIPERBOLIZEAZĂ 

(ASASINÂND, ASTFEL, POPORUL PROPRIU, PRIN EFECTELE CATASTROFALE, ÎN ISTORIE, 

ALE ACESTEI…”HIPERBOLIZĂRI”!) A INTERESUL PERSONAL/INDIVIDUAL, EGOISTO- 

GENOCIDIC! 

…Opinia noastră este că, în sfârşit, România trebuie să instituie un TRIBUNAL AL POPORULUI ROMÂN, 

format din câte trei oameni, din fiecare grupare profesională şi de muncă, din România, care a fost afectată de 

hotărârile arbitrare ale guvernaţilor, de 23 de ani încoace. Iar deciziile să nu mai treacă pe la tot felul de hârţogari 

154

şi avocaţi clănţăi şi …“curţi” amânătoare de verdict: EFECTELE LOR SĂ FUNCŢIONEZE CU ACEEAŞI 

VITEZĂ, CU CARE FUNCŢIONEAZĂ O CURTE MARŢIALĂ!!! 

…Pentru că lumea întreagă este, deja, de mulţi ani, în tranşeele invizibile ale Războiului Economic, prin care se 

încearcă sugrumarea populaţiei Terrei! Deci, LEGEA trebuie să ţină cont de rapidele/fulgerătoarele schimbări de 

situaţii, de pe front/fronturi! 

…Evident, U.E. şi toate celelalte “uniuni” masonice” vor începe să urle ca din gură de şarpe…Noi trebuie să ne 

facem că nu-i auzim, să-i “ştrenguim” repejor pe trădătorii de Patrie, Neam, Istorie şi Soartă Românească…şi, 

apoi, să le mârâim masonilor de pe margini/de pe la graniţe şi de la Bruxelles şi Strasbourg: “Şi voi ce mai 

vreţi?! Alte pomeni şi peşcheşuri…escroci nemernici, care vă daţi drept…, 

voind să…?! A înţărcat bălaia!!! Acum mai gândim ŞI NOI, PENTRU NOI, 

NEAMURILE DUMNEZEIEŞTI ALE PĂMÂNTULUI!!! Vedeţi-vă de voastre de pucioasă - 

…şi faceţi-vă freza cu…echerul şi compasul!!! Hai! Luaţi viteză! Huooo!LA OASE” 

…Noi chiar nu credem că va putea fi ucis un popor întreg, pentru câteva mii de trădători şi bandiţi “de drumul 

mare” - pedelisto-pesedisto-udemeristo-ţărănisto-liberali…”puşi la punct”, FĂRĂ NICIO VIRGULĂ!!! 

…Şi, cine ştie, modelul acesta va fi luat şi de alte popoare, batjocorite, scuipate şi răstignite de iudeo-masoni, 

şi…poate că ACESTA să fie procedeul voit de Dumnezeu, pentru a fi mântuită planeta Terra de (vorba lui 

Berlioz!) – “Dansul Sabatic/SATANIC”!!! 

…Hei, voi, fraţi întru istorie, Duh şi sânge - voi, cei cu…”somnul cel de moarte”! Ne auziţi, oare…sau v-aţi 

culcat la pământ, deja, să treacă… “maxrich-ii/stephenroman-ii” şi ”chevroanele” peste grumazurile voastre, 

tembel supuse…?! 

prof. dr. ADRIAN BOTEZ, C.T. “Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA 

*** 

revista revistelor culturale 

PRO-SAECULUM, Anul XI, nr. 1-2 (77-78), Focşani – 15 ianuarie-1 martie 2012 – revista condusă, cu ochi 

vulturesc, de prof. MIRCEA DINUTZ, este în linia cu care ne-a obişnuit, deja, de ani de zile: bogată – ideatic, 

sensibil şi imagistic. Un editorial elegant, dar tăios (al lui Mircea Dinutz, care aduce aminte de generaţia 

paşoptistă, la fel de “umflată de pretenţii” – “Scrieţi, băieţi, nu vă lăsaţi…”), cu “andrisant” precis (toată liota 

de impostori, din zilele noastre, care se dau drept…genii scriitoriceşti, “devastând pădurile patriei, fără vreun 

folos”, dar, dacă… “asta simte, asta face, în dorinţa lui de a atinge desăvârşirea”! – pentru că mai toţi “criticii 

de la centru (…) privesc cu aroganţă ce nu creşte în grădina lor” (…) criticul literar şi-a pierdut autoritatea şi 

audienţa de altădată”!!!), interviuri cu personalităţi remarcabile (Theodor Codreanu – “Fidel am încercat să 

rămân doar mie însumi”), “Jurnalul poemelor”, de Liviu Ioan Stoiciu, portrete literare (Florentin Popoescu – 

Un poet printre academicieni: VALERIU MATEI; Constantin Coroiu – Un călinescian : MARIAN POPA), 

eseuri (se distinge studiul memorialisto-comparatist al lui D.R. Popescu: Arghezi, Ungaretti, Baconsky şi 

merele, adresat, ca în corespondenţa de bună tradiţie, de odinioară, “Domnului Constantin Trandafir”: 

“Domnule C. Trandafir, să nu uităm esenţialul: Ce părere aveţi despre Mărul paradisiac, Întâiul, despre 

Mărul de Aur?...Dar despre merele rafistolate genetic, merele postmoderniste?”), poeme, recenzii, portrete 

lirice…Noi am reţinut, în primul rând, eseul profesorului Valeriu Anghel: “Deşteaptă-te, române!”, “Acum ori 

niciodată”: nu credem că propunerea sa, de a schimba Imnul Naţional, este “fezabilă”, TOCMAI AZI, mai 

ales în aceşti ani de sforăială naţională…teribilă, neică Zahario! 

NOVA PROVINCIA CORVINA – Anul XV, nr. 60 (supliment estival 2011), Hunedoara – regala revistă a lui 

EUGEN EVU trece prin criză, cu …”toate pânzele (IDEILOR PLATONICIENE!) sus!” Deşi “tăiată” de la 

bugetul Primăriei Hunedoarei, variant online este mai bogată decât oricând! Învolburat, Ion Bujor Delatâmpa 

scrie despre Dan C. Mihăilescu (admirator, fără minime reserve, măcar de bun-simţ, al lui Mircea Cărtărescu!), 

în pamfletul Euroscriptorii: “Ce e de admirat, d-le Mihăilescu, la aşa tâmpenii? Purulenţele verbiajului? 

Scârba de tot ce mai este, totuşi, suferinţă umană, eventual de mângîiat, eventual de lecuit? (…)păi 

Cărtărescu e 

„susţinut” de mai toţi arbitrii şi monştrii sacri ai Intelighenţiei dîmbovicioase, plus ca este printre 

155

cei mai bogaţi euroscriitori, cum, aflăm dintr-un articol al d-lui Mircea Mihăeş!”. Mai semnalăm, foarte 

selectiv: Mircea Şelaru - Florentin SMARANDACHE - nominalizat pentru Nobel în matematici , 

Retrovedeniile lui Eugen EVU (la care admirăm, necondiţionat, fixarea poetică în ARHEII TRADIŢIEI!): 

“IMPOTENŢA de a crea poetic, emană rece criticoizi ai radicalismului pe care – ca atitudine – l-aş numi 

freudian: act ratat. Fie el ca „monştrii sacri” ai „kritikonului” post decembrist, în pârloagă de... logos. Logos 

pârlogit, sau pârlit! Colaterale ale ratării”; Dumitru Hurubă: Cu tristeţe, despre umor…: “Mă voi opri, 

pentru exemplificare, la o editură de renume – Humanitas, al cărui director, domnul Gabriel Liiceanu, 

admite – fapt uluitor pentru mine – ca, la editura domniei sale, să apară anumite cărţi, zise de umor, care 

sunt, în majoritate, nişte surogate epatând doar prin cantitate, graţie unei credinţe prosteşti (scuze) că 

autorul, ştiind să spună câteva anecdote, devine autor editat, fapt care constituie o pată neagră pe sigla 

instituţiei(…)Ceea ce, însă, trebuie subliniat fără a fi în pericolul de a spune neadevăruri, este că, personal, 

nu am cunoştinţă de apariţii editoriale, inclusiv în Colecţia „Râsul lumii” a Editurii Humanitas, care să 

corespundă ideii clasice de umor autentic. Şi nu e deloc agreabilă constatarea atunci când, din înălţimea 

trecutului, privesc, miraţi poate, cum o literatură satirico-umoristică de tradiţie este lăsată pe mâna unor inşi 

al căror volume de umor… întristează cititorul”. Domnia ta, cititorule de Nova Provincia Corvina, nu vei fi, 

însă, nicio clipă, dezamăgit, “mirat” (în sens deplorabil!) de lectura revistei de faţă! 

CLIPA – Anul XXII, aprile 14, 2012, Revistă independent, de informaţie socio-politică şi culturală, Anaheim, 

California/SUA: această revistă (condusă cu deosebită competenţă, de Vera Luchian-Patton), a românilor din 

Diaspora, este “la curent” cu evenimenţialul, politic şi cultural, dar şi cu mentalul de profunzime al românilor, cu 

mult mai bine decât sunt, azi, majoritatea revistelor din România (“Premierul” socialist Victor Ponta petrece 

Săptămâna Patimilor în…Dubai! – art. scris de Ionuţ Ţene; Şi mieii plâng, de Maria Diana Popescu: “Unele 

fundaţii pentru protecţia animalelor au condamnat modul barbar în care mieii sunt sacrificaţi, în faţa 

trecătorilor, printer care femei şi copii”; Un român propus pentru Nobel: FLORENTIN SMARANDACHE, 

de Adrian Botez etc.). Prin tot ce scrie, vesteşte, gândeşte, propune, expune: o revistă demnă de toată stima! 

CONSTELAŢII DIAMANTINE, Anul III, nr. 4 (20), aprile 2012, Craiova: încă de la întemeiere, revista 

condusă de Doina Drăguţ “se respectă”, îşi păstrează nivelul estetic la înălţimile de Duh cele mai pur- 

“diamantine” - deci, şi acest număr are o “conformaţie spirituală” admirabilă: George Popa – Poezie şi 

transpiraţie (“În zona „bâiguitului”refractar oricărui sens, oricărei coerenţe interne - alături de dadaism, sau 

plasat multe destructivisme - precum letrismul, ultraismul, anarhismul, onirismul, absurdul etc. - care au 

scurtcircuitat, în adevăr, orice transpiraţie, dar şi poeticul. (…)Poezia autentică nu este disponibilă oricărui 

capriciu pseudoteoretic. Nu este o femeie de stradă. Poezia este „frumoasa fără corp”, care rămâne fecioară 

şi după ce ai făcut dragoste cu ea”), Al. Florin Ţene – Metafora, ca ritm al gândirii poetice (“Opera poetică 

autentică este o intervenţie în Absolut, o simfoniece vibrează în spaţiu şi timp definită ca Spaţiu şi Timp 

infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor 

fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar 

ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o 

intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, 

adică esenţă”) etc. etc. La fel de rafinat rarefiate, întru Duh, sunt şi poemele semnate de Titina Nica Ţene, Viorel 

Martin, Doina Drăguţ, Boris Marian etc. Comemorări CARAGIALE: Constantin E. Ungureanu – Titu 

Maiorescu şi Caragiale, Ion C. Hiru: Credeai c-am murit, neică?! - apoi, recenzii sobre şi corect…“tuşante”: 

Ioana Stuparu, Dumitru Hurubă – comemorări (Dan Lupescu, întru neuitarea Maestrului Romulus Cojocaru: 

Romulus Cojocaru – Patriarhul danubian). 

PAGINI ROMÂNEŞTI ÎN NOUA ZEELANDĂ, Revista românilor din Noua Zeelandă, Anul VIII, nr. 82, 

Auckland – editată de Adina şi Cristi Dumitrache, această “foaie pentru minte, inimă şi literatură” ţine trează 

conştiinţa valahilor, până şi la Antipozi (sau, mai curând ACOLO!): eseul lui Octavian Lupu – Când trecem pe 

drumul vieţii (“Distanţaţi la o mare altitudine, privim detasaţi la pământul de sub noi, prinşi într-o mulţime 

de ambiţii şi planuri, unele dintre ele riscante, fără a remarca faptul că trupul nostru se modifică 

imperceptibil, dar sigur, că ridurile devin tot mai adânci, că supleţea de odinioară a şi trecut, iar la orizont se 

vede Marea Barieră ce separă lumea noastră de veşnicie. Această uitare de sine nu aduce bucurie, ci doar o 

satisfacere de moment a simţurilor, însă niciodata un confort al conştiinţei lăuntrice. De la ateismul declarat 

la cel implicit, societatea noastră a trecut de la o extremă la alta, pentru ca în final să nu găsească odihna în 

niciunul din aceste sisteme”) sau: Campania “Citiţi CAPODOPERELE ROMÂNILOR” (în acest număr: 

Poezii NEMURITOARE ale lui George Coşbuc) - sunt în stare să ţină aprinsă flacăra românismului, până şi 

156

la…capătul lumii! Aviz celor de la…capătul inerţiei vinovate, dintre graniţele României de azi, contemporană 

cu…”P.N.Z.”! 

CREDINŢA ORTODOXĂ, Anul XVI, nr. 4 (182), aprilie 2012, Bacău – revista “păstorită” de harnicul şi 

vigilentul IOAN ENACHE a împlinit 15 ani de luptă fără preget! La mulţi ani! – şi ...Multă, multă sănătate 

ctitorului şi directorului ei mucenicesc, Ioan ENACHE! La fel, şi tuturor celor care se strâng în jurul lui, spre a 

fi deja, ori a deveni curând – ADEVĂRATE CĂLĂUZE, PENTRU DUHUL ROMÂNESC AL VEACULUI 

CELUI MAI CUMPLIT ŞI CONTRADICTORIU – VEACUL XXI! Mereu, articole de neabătută şi 

neîntreruptă veghe a Duhului Creştin-Ortodox: De ce să trăim starea diavolească?, de Ioan Enache, Pastorală 

la Învierea Domnului, de Înalt Preasfinţitul GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului (lângă care 

apare un preafrumos poem al mutregretatei românce din Moldova de peste Prut, Leonida Lari – Când seara), 

Hotarul binecuvântat al Poruncilor, de Ioan Enea Moldovan, Lecţiile lui Hristos de pe Cruce, de Adrian 

Botez, Blasfemie la adresa lui Hristos, de Ada Ilina (care semnalează apariţia, la Bucureşti, editura Sophia, a 

unei cărţi care-l amestecă pe Hristos cu...pentagrama satanică! – ...şi că această blasfemie va fi „aplicată” şi în 

aşa-zisa „Catedrală a Mântuirii Neamului”, pe lângă alte semne masonice!!!) şi de Constantin Boboc: Testul lui 

Hristos sau...testul lui Socrate? ...”Iisus a vindecat oameni, a înviat El Însuşi. Socrate n-a reuşit să salveze pe 

nimeni”(se referă la o apariţie eretică, din revista „Candela Sucevei” – Testul lui Socrate înlocuind Testul 

HRISTIC!) etc. Cu astfel de Bună, Veşnic Trează Veghere – Neamul Românilor, care „au fost mai întâui 

creştini, şi abia apoi, români” – nu va dispărea, cel puţin, nu în ritmul pe care ni-l dictează satanele 

contemporane! 

MIORIŢA USA, Singurul ziar INDEPENDENT din USA (Sacramento/California/USA), condus de vrednicul 

româno-american VIOREL NICULA – prin chiar titlurile articolelor sale (chiar dacă, evident, este obligat 

moral, faţă de rezidenţii români din USA, să amintescă acţiuni şi sărbătoriri specific americane…!), 

demonstrează, cu vârf şi îndesat, aserţiunea noastră de mai sus, precum că revistele românilor din Dispora sunt 

nemărginit mai informate şi mai interesate de soarta României, decât…românii dintre graniţele româneşti: 

“Ciolaniada din politica românească” (“(…) în momentul actual, România nu avea nevoie de această 

schimbare. În ochii cancelariilor occidentale şi a marilor corporaţii internaţionale, ţărişoara de la gurile 

Dunării a devenit un laborator de experimente politice asemănătoare lumii africane sub-sahariene cu 

păpuşari şi marionete gata să danseze pe ritmul înşelător al unor partide care pun mai presus de orice 

interesul personal decât pe cel al fraţilor români de rând. Interesul naţional “demagogic” afişat în ultimele 

luni de către “fruntaşii” politici din opoziţie şi de la guvernare au demonstrat ţării întregii incapabilitatea 

actualei clase politice de a conduce România”), “Greco-catolicii din Sudul Californiei iau atitudine faţă de 

intenţia Guvernului Ungureanu de a nu mai retroceda proprietăţile naţionalizate de comunişti” etc. etc. Să 

ne trăieşti, întru mulţi ani, harnicule şi sufletistule român (… suflat, de vânturi potrivnice ale istoriei, între zări 

americane!) – nepreţuitule domn VIOREL NICULA! 

Adrian BOTEZ 

157

Editor revistă: Editura RAFET – RÂMNICU SĂRAT/Director editură: CONSTANTIN MARAFET 

Director revistă: prof. dr. ADRIAN BOTEZ (Colegiul Tehnic”Gheorghe Balş”-Adjud/ROMÂNIA) 

COLEGIUL REDACŢIONAL (în ordine alfabetică): 

-CEZARINA ADAMESCU, scriitor, critic, eseist, jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; 

-prof. univ. dr. FLORINEL AGAFIŢEI – scriitor, critic, sanscritolog, jurnalist, prof. asociat al Colegiului 

Focşani/Facultatea de Psiho-Pedagogie – Universitatea Bucureşti/ROMÂNIA; 

-IONUŢ CARAGEA – scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură (fondează, pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul 

Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec –ASLRQ - şi Editura ASLRQ) – 

Montréal/CANADA; 

-LIGYA DIACONESCU, scriitor, eseist, jurnalist, director de editură – Montréal/CANADA; 

-prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducător, scriitor, jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; 

-IOAN MICLĂU, scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură – Sydney/AUSTRALIA; 

-prof. CĂTĂLIN MOCANU – Colegiul Tehnic ”Gheorghe Balş”-Adjud/ROMÂNIA; 

-IONEL NECULA, profesor şi filosof, om de cultură – Tecuci/ROMÂNIA; 

-VIOREL NICULA – jurnalist, om de cultură – Sacramento, California/SUA; 

-AUREL POP, scriitor, critic, jurnalist, red. şef al revistei literare "Citadela", directorul editurii „Citadela”, Satu 

Mare; 

-prof. ELLEN POPOVICI - Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”-Adjud/ROMÂNIA; 

-cons. juridic CONSTANTIN STANCU, scriitor, critic, jurnalist- Haţeg/ROMÂNIA; 

-LIVIU IOAN STOICIU- scriitor, jurnalist, critic, eseist – Bucureşti/ROMÂNIA; 

-GEORGE LIVIU TELEOACĂ – cercetător genetică lingvistică – Bucureşti/ROMÂNIA. 

Secretar de redacţie: Alexandra NICULESCU (cl. A XII-a C, C.T. “Gh. Balş”-Adjud). 

Elevi/studenţi colaboratori permanenţi: Valerian CĂLIN (absolvent C.T. „Gh. Balş”-Adjud); Laura Lucia 

MIHALCA – studentă la Filologie şi Arte Plastice – Bucureşti; Andrei GRAPĂ (absolvent al C. T. „Gh. Balş”- 

Adjud); Ovidiu MOLEA – cl. a XII-a A (C.T. “Gh. Balş”-Adjud); Mihaela MUŞAT – cl. A XI-a E (c.T. “Gh. 

Balş” – Adjud); Alexandra NICULESCU - cl. a XII-a C (C.T.”Gh. Balş”-Adjud); Mădălina SAMOILĂ, cl. A Xa 

G (C.T. “Gh. Balş”-Adjud); Elena ŞERBAN, cl. a IX-a G (C.T. “Gh. Balş”); Mădălina DOBRE, cl. a IX-a G 

(C.T. “Gh. Balş”), Oana MÂZGĂ, cl. a IX-a G (C.T. “Gh. Balş”), Sorina CHIRIAC, cl. a IX-a G (C.T. “Gh. 

Balş”), Ovidiu BURCAN, cl. a IX-a G (C.T. “Gh. Balş”). 

Redactare computerizată: prof. dr. ADRIAN BOTEZ; 

Corectură şi tehnoredactare: laborant ELENA BOTEZ. 

Adresa redacţiei: str. Republicii, nr. 107, etaj II, camera 1, Adjud – cod poştal 625.100 – tel. 0237/640.681. 

E-mail: adrian_botez_senior@yahoo.com 

Adresa electronică a site-ului: www.adrianbotez.com 

Varianta on-line (în colaborare cu revistele ARP – Artur Silvestri): http://revistacontraatac.wordpress.com 

ISSN 1841 - 4907 

Numărul de faţă al revistei “CONTRAATAC” a fost sponsorizat, integral, prin 

generozitatea şi bunăvoinţa S.C. „URBIS” S.A. –Adjud 

158

159

revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?