La Viforata, pe urmele Parintelui Arsenie Boca

La Viforata, pe urmele parintelui Arsenie Boca 

Amintirile Maicii Arsenia 

I se spune Viforata, dar nimeni nu stie de unde vine acest nume, prin aceste locuri iarna fiind 

blanda, fara crivat sau alte rascoliri dusmanoase de zapada. 

Viforul va fi venit candva de la oameni, de la navalirile turcesti si 

incursiunile ostirii lui Bathory, de la incendii si cutremure, jafuri si 

alungari, care s-au succedat de-a lungul timpului, vreme de 500 de 

ani. Viforata e batrana si frumoasa, asemenea maicutelor 

preotese, pe care manastirea (singura casa sanatorial-monahala 

din tara) le-a adapostit, pana ce ultima din ele, maica Maria 

Suseac, s-a stins de curand la aproape 100 de ani. Viforata e 

unica, aparte si de necomparat. E singura lavra romaneasca cu 

doua starete (cea batrana, maica Arsenia; cea tanara, maica 

Mihaela), cu trei hramuri si cu trei ctitori: Vlad, Matei Basarab, 

Constantin Brancoveanu, dimpreuna cu soata sa, Marica Doamna. 

Ridicata pe ziduri de un metru grosime si adapostind comori fara 

de pret, printre care catapeteasma din tei aurit sculptata de Karl 

Stork, manastirea sta de paza la portile Targovistei, tacuta si de 

neclintit, asemenea icoanei facatoare de minuni a Sfantului 

Gheorghe - icoana venetiana din argint aurit, daruita in 1631 de Leon Tomsa, cu multa dragoste 

si cheltuiala. 

Calugarul zburator de la Sambata 

In spatele manastirii incep dealurile si muntii. Livezile din preajma par fara sfarsit. Miroase a 

mere coapte si a toamna. Lumina galbuie coboara incet dinspre apus, rotunjind zidurile masive si 

asprimea chiliilor sustinute de coloane scurte, brancovenesti. In curtea manastirii e liniste si potop 

de flori. Maica Arsenia ne asteapta in Cancelarie, chiar langa muzeu. Dupa 44 de ani de staretie 

a lasat povara conducerii maicii celei tinere, Mihaela, ramanand stareta onorifica, pe viata. E 

blanda si vigilenta in acelasi timp, severa si plina de dragoste. A imbatranit frumos. Simplitatea 

hainelor calugaresti ii subliniaza tinuta si trasaturile discret aristocratice. Sta pe un taburet de 

bucatarie, nemiscata, cu spatele drept, ca intr-un jilt imparatesc. E fiica de preot, vlastar al unei 

vechi si avute familii fagarasene. Nimic nu-i lipsea - nici pianul din salon, nici bona nemtoaica, 

care o pregatea pentru viata dupa tipicul pensioanelor vieneze. Intr-o zi, fara explicatii, a decis sa 

renunte, brusc, la toate. Era inca un copil, cand i-a zis tatalui: „Ma calugaresc”. Batranul preot a 

privit-o surprins si, dupa o clipa de cugetare, i-a raspuns: „Gandul acesta e frumos, dar nu-ti 

apartine. Esti minora si ai nevoie de consimtamantul meu. Nu ti-l dau. Cat traiesc eu, nu te 

calugaresti”. 

Ascunzandu-se in camera ei, maica Arsenia a plans si s-a rugat toata noaptea, cerand ajutor 

si luminare de la Maica Domnului. In viata, sunt 

momente cand trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa 

hotarasca. Raspunsul nu a intarziat sa apara. La 

rugaciunile ei, maica a primit doua semne. Primul a 

fost un vis - clar, tulburator si plin de culori. Se facea 

ca intrase in biserica. Isi ocupase locul din strana, intro 

latura a altarului, in timp ce tatal ei slujea 

invesmantat in odajdii sclipitoare. Solemn si fara

graba, tocmai savarsea o slujba de inmormantare. Canta cu isonuri mangaietoare rugaciunile de 

dezlegare pentru mort si, in mijlocul bisericii, intins pe o masa inconjurata de lumanari, era tot el. 

In visul maicii, batranul preot din Fagaras participa la propria sa inmormantare! Cateva saptamani 

mai tarziu, in martie, se muta la ceruri - linistit, impacat, fara nici o tulburare sufleteasca. 

Al doilea semn - si cel mai puternic - l-a avut in drum spre Manastirea „Sambata”. Era in ziua 

de Izvorul Tamaduirii si, impreuna cu parintii, incerca sa nu intarzie la Sfanta Liturghie. La un 

moment dat, caruta in care se aflau a ajuns din urma un calugar, ducand pe umar o straita mare 

si grea. Era tanar, inalt, incins cu o curea lata de piele. In hainele lui cernite si cu barba neagra ca 

de taciune, parea un haiduc, o cruce de barbat. Oprind caruta, parintii au intrat in vorba cu tanarul 

monah. Asa au aflat ca vietuieste la Sambata, ca, dintr-o neglijenta, manastirea ramasese fara 

prescuri si acum se grabea sa duca prescurile luate dintr-un sat vecin, inainte ca mitropolitul 

Balan sa inceapa slujba arhiereasca. Degeaba au insistat parintii sa urce alaturi de ei, sa 

scurteze astfel drumul. Calugarul i-a refuzat categoric si a ramas in urma, pierzandu-se in colbul 

starnit de caruta. 

Maica, o copila in acea vreme, ardea de nerabdare sa ajunga la Sambata. Mai erau vreo zece 

kilometri pana la manastire si, cum ora era deja inaintata, batranul sau tata a dat bice cailor. 

Cand au intrat in curtea manastirii, au ramas cu totii inmarmuriti: calugarul intalnit in cale trebaluia 

linistit la pangar, era imbracat in rasa curata de sarbatoare si se purta ca si cum nu s-ar fi 

intamplat nimic. Asa l-a cunoscut maica pe parintele Arsenie Boca, printr-o minune vazuta cu 

ochii ei. Cum a ajuns parintele inaintea lor, cum a intrecut galopul cailor in chip nevazut - asta nu 

va afla niciodata. 

Harul lacrimilor 

Daca o intrebi cum arata parintele Arsenie Boca, cum era el in realitate, maica se 

transfigureaza usor si un suras nostalgic apare pe fata ei alungita de postiri calugaresti si de 

veghea noptii. Il vede aievea, dar nu-l poate cuprinde in cuvinte. Cu greu, dupa o pauza adanca, 

spune: „Acoperea zarea cu umerii lui si, cand vorbea, avea o privire ce cauta departe, spre munti. 

Era mereu in rugaciune, chiar si cand te certa”. 

Maica i-a fost ucenica - prima si cea mai draga. Nu intamplator i-a dat numele de Arsenia, ca 

legamant si intarire a lucrarii ce trebuia continuata, si dupa disparitia lui: ridicarea unei noi 

manastiri. Maica nu se lauda cu marele ei duhovnic si nu-si gaseste 

vreun merit ca el a ales-o din multimea venita sa-i ceara sfat si cuvant 

de credinta, desi parintele era foarte tanar, abia fusese tuns in 

monahism. Doar iscodita de intrebarile noastre isi aminteste. Intense si 

vii, imaginile se succed, ordonandu-se dupa vrerea unui alt timp, cel al 

memoriei afective. L-a cunoscut, deci, la Sambata, pe vremea cand 

manastirea era o ruina. Chiliile nu aveau geamuri si pe acoperisul 

bisericii crescuse un copac salbaticit. Cine si-ar fi inchipuit ca, tanar si 

fara experienta, parintele va reface singur manastirea, astfel plinind 

proorocia mitropolitului Balan, facuta in fata multimii taranilor 

fagaraseni, care il ascultau cu capetele descoperite: „Eu plec, dar va las 

stalp de nadejde la Sambata”. 

Vocatia parintelui a fost cea de constructor. Toata viata a ridicat ziduri 

si, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipa, ii simteai 

forta. Nimeni nu-l putea minti pe Arsenie Boca. Nici nu te lasa. Adeseori, ti-o lua el inainte, 

spunandu-ti cele mai grele pacate. Parea aspru, dar, de fapt, era drept. „Ce vrei?”, intreba el cu o 

voce tunatoare. „Intai impaca-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri si apoi vino la spovedanie”. 

Maica Arsenia e convinsa ca parintele, prin rugaciune, era inainte vazator - iti stia si viata 

trecuta, si pe cea viitoare. Nu cauta sa te sperie. Vazand in duh ce te asteapta, ofta doar si se 

innegura la chip. Odata, s-a intamplat ca o studenta din Cluj sa-i ceara sfat si binecuvantare. Voia 

sa se calugareasca. Ascultand-o, parintele a lacrimat. A tacut un timp, si-a cantarit vorbele, dupa 

care a spus: „Mai vorbim dupa 10 mai”. Exact pe 10 mai 1947, studenta a fost arestata de 

comunisti si ani de zile a stat intemnitata la Mislea, in umilinte si batai greu de imaginat. Vazator

cu duhul, parintele Arsenie Boca intrezarise chinurile prin care va trece. Avand darul rugaciunii, 

isi vedea si propriul viitor, suferintele si arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Stia ca pentru 

mantuire trebuie sa le induri pe toate, sfatuindu-i pe credinciosi sa rabde, sa accepte senini 

vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce sfatuia pe altii facea si el. Arestat fiind in beciul Securitatii, 

gardianul l-a gasit afara, in fata celulei, lacatul de la grilaj fiind desfacut. „Nu te teme”, a zis el. 

„Nu plec nicaieri. Nu vreau sa patimesti din cauza mea. Ai doi copii si o femeie bolnava.” 

Gardianul a inlemnit. Toate cele spuse de parintele erau adevarate. 

Cu ochii ei, maica a vazut multe. A vazut, mai ales, un har al parintelui mai putin cunoscut: 

harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, in preajma parintelui simteai nevoia sa plangi, sa-ti usurezi 

sufletul. Si maica a patit acelasi lucru. Prima data, nici nu s-a putut spovedi. Stand in genunchi, 

cu patrafirul pe cap, a plans tot timpul. „Nu stiu cum, prezenta lui te zdruncina sufleteste si, 

imediat, din ochi tasnea roua pocaintei.” Parintele stia prea bine ce se intampla si, intrand in 

biserica, il certa pe calugarul care facea acolo curatenie: „Tu vezi ce maturi aici? Sunt lacrimi, 

frate. Lacrimi si pareri de rau... Iti dai seama? Ai vazut vreodata masini care plang? Asta-i marea 

minune a lui Dumnezeu”. Deja, renumele parintelui se raspandise in tot Ardealul. La Sambata si, 

mai apoi, la Prislop, venea puhoi de lume - tot timpul, de sarbatori sau peste saptamana. De aici 

au pornit si dusmaniile care l-au urmarit toata viata: prigoana, alungarea din monahism, exilarea 

lui langa Bucuresti, la Draganescu, in haine lumesti, ca simplu pictor, umil zugrav de biserica. 

Sfantul de la Prislop 

Fiica duhovniceasca a parintelui, maica nu ii poarta doar numele, ii datoreaza totul: ravna 

rugaciunii, lecturile din Pateric si din Psaltire, taria de a trece increzator peste orice incercare. 

Dornica a se calugari cat mai repede, parintele a trimis-o mai intai la Manastirea „Bistrita”, ca sasi 

termine scoala. Apoi, a indemnat-o sa-si caute locul, sa 

viziteze mai multe manastiri si sa urmareasca atent semnele 

date de Dumnezeu. Intr-adevar, oriunde se ducea, i se 

intampla ceva: la Manastirea „Dintr-un lemn” au muscat-o niste 

caini, la Surpatele a pagubit cu niste bani, neavand spor in 

nimic, la Bistrita s-a imbolnavit in curentul teribil starnit de 

Cheile Bistritei si muntele Arnota. „Incotro o apuc acum, 

parinte?”, a intrebat ea speriata, si incercatul ei duhovnic a 

zambit, cum rar i se intampla sa o faca. Ca si intrarea in 

monahism, tu trebuie sa ceri, tu intinzi foarfeca cu care vei fi 

tuns, spre consfintirea noului botez. A trimis-o atunci la Viforata, stiind ca acolo va fi casa ei pana 

la sfarsitul vietii. 

Maica Arsenia implineste la Viforata o mare porunca. De 44 de ani, in tot ce face este prezent, cu 

sfaturile si indemnurile lui, marele duhovnic al Ardealului. In momente de cumpana, se roaga 

catre el si cere ajutor. De doua ori pe an - 8 mai (Sfantul Arsenie) si 28 noiembrie (cand parintele 

s-a mutat la cele vesnice) -, maica merge la Prislop si se reculege la mormantul din spatele 

manastirii, amintindu-si vorbele lui, rastalmacite apoi de altii: „Nu plangeti, caci acolo unde ma 

duc, in ceruri, va voi ajuta mai mult, rugandu-ma pentru voi”. Maica nu se indoieste de acest 

ajutor, asa cum nu se indoieste de minunile pe care parintele continua sa le savarseasca si 

astazi. Chiar si unele lucruri mai marunte iti dau serios de gandit. De pilda, parintele a lasat 

porunca sa nu fie venerat, ca nu cumva, in evlavia aratata lui, sa-L uitam pe Hristos. De aceea, 

maicile de la Prislop cer credinciosilor sa nu ia cu sine nici aschii din cruce si nici tarana de pe 

mormant, spunand: „Nu luati nimic, oameni buni. Fiti multumiti cu rugaciunea”. Cineva, insa, a 

incalcat porunca si, brusc, masina cu care venise la manastire a refuzat sa porneasca. Degeaba 

a mesterit la ea. Abia cand a aruncat saculetul cu pamant, masina a plecat, simplu, fara nici o 

problema. 

Din toate cate le-a trait langa parintele, stareta Arsenia a ramas cu cateva vorbe de neuitat 

(„Ca sa fii monah, iti trebuie majoritate de minte”) si o cruciulita sculptata de mana parintelui in 

1946, de care maica nu se desparte niciodata. O singura data, a venit parintele Arsenie la

Viforata. A privit atent in jur, a intrat in biserica si, dupa un timp, a spus: „Se simte duh de 

calugarie”. Apoi a plecat, pierzandu-se in multime. 

* 

In incaperea stramta a Cancelariei miroase a tamaie si-a flori. Stareta cea tanara, Mihaela, o 

priveste pe maica Arsenia ca pe o icoana. Sunt mereu impreuna si de nedespartit. Se sfatuiesc si 

se completeaza pana si in cele mai mici lucruri, cum rar se intampla prin alte locuri. Viforata e o 

manastire grea si deloc bogata. Sunt multe de facut, de la urgentele reparatii ale bisericii celei 

mici (monument brancovenesc), pana la terminarea arhondaricului si renovarea chiliilor. Cu o 

obste de aproape 100 de suflete, la Viforata totul se masoara uriesesc: sute de portii de mancare, 

sute de paini, tone de alimente, tone de lemne. Manastirea abia face fata, dar si ajutorul lui 

Dumnezeu e pe masura. Mereu apare un ajutor providential, un dar, o milostenie mai importanta. 

Cineva a oferit materiale de constructie. Altul s-a oferit sa dea paine in valoare de 15 milioane pe 

luna. Cateodata, cele doua starete se ingrijoreaza, dar nu se sperie niciodata. Au nadejde in 

ajutorul lui Dumnezeu si, la vreme de necaz, se aseaza sub pavaza icoanei facatoare de minuni 

a Sfantului Gheorghe. Ca icoana a speriat candva oastea turcilor, aparand ca un urias 

invesmantat in zale de aur, si astfel punandu-i pe fuga; ca multi credinciosi s-au vindecat de boli 

cumplite numai atingand lemnul ramei, asta tine de legenda locului. Vazuta si traita de maici este 

minunea savarsita in 1965, cand, la un pas de desfiintare, manastirea a fost salvata de patriarhul 

Justinian Marina in ultima clipa, numind-o „Casa sanatoriala pentru preotese si monahii batrane”. 

Tot o minune a fost cand, in acelasi an, Muzeul R.S.R. a confiscat icoana Sfantului Gheorghe, 

dar brusc, inexplicabil, sefii muzeului s-au razgandit si au permis maicii Arsenia sa o ia inapoi. De 

atunci, din 1965, necontenit pana astazi, in fiecare noapte, in biserica din Viforata se citeste 

Paraclisul Maicii Domnului, drept multumire si prinos de dragoste pentru toate cate sunt, neatinse 

si mereu intregite, de 500 de ani incoace. 

Mai putin cunoscuta decat surata sa, Dealu, manastirea cu doua starete si trei ctitori, pare mai 

harnica si mai ravnitoare. Pe an ce trece, Viforata intinereste, castigand noi ucenice. Tot mai 

putine, maicile cele batrane, cu rugaciunea si amintirile lor, privesc tacute si vegheaza, 

asemenea zidurilor de incinta, spre paza si pastrare a ceea ce a fost si va fi mereu: rugaciunea 

neintrerupta si nadejdea in Hristos, in mila si ajutorul Lui, de care avem nevoie acum parca mai 

mult ca oricand. 

SORIN PREDA Fotografii de PETRE COJOCARIU 

Cine doreste sa ajute Manastirea „Viforata” are la dispozitie contul: RO 26 RNCB 

2500000004950001 Banca Comerciala (jud. Dambovita). 

Doua mari bucurii pentru suflet Acatistul Rugului Aprins 

Marturisesc ca nu mi-a fost prea usor sa ma hotarasc pentru a va scrie cateva randuri. Spun 

aceasta stiind bine ca ma adresez unui brav colectiv de profesionisti in arta cuvantului si a 

interpretarii. Intelegand bine ca sunteti nu numai maestri ai scrisului, ci si autentici traitori cu 

suflete alese, imi cer, totusi, permisiunea de a va marturisi si eu doua dintre 

marile mele bucurii spirituale din ultimul timp, care mi-a coplesit inima de 

frumos si de adevar. Evenimentele despre care va voi povesti pe scurt s-au 

petrecut in ziua de 14 decembrie 1998, in partea a doua a zilei. Totul parea o 

prefigurare a sarbatorilor crestinesti de iarna, care se apropiau anul acesta cu

pasi mult mai repezi ca odinioara. Mai intai, am primit in chip minunat multravnita rugaciune 

denumita Acatistul Rugului Aprins. Despre aceasta rugaciune mult valoroasa si mult folositoare 

de suflet am aflat abia anul trecut, cu ocazia unui scurt pelerinaj de numai doua zile la Schitul 

Rarau (din muntii cu acelasi nume). Parintele Cleopa, pe atunci in viata, le-a aratat credinciosilor 

care-l inconjurau o carte numita "Cartea celor trei acatiste", a neuitatului si preainduhovnicitului 

parinte Daniil Tudor, despre care am aflat ca s-a nevoit in viata lui pamanteasca si la acest schit. 

Auzind pentru prima data acest acatist, citit in fata Icoanei Facatoare de Minuni a Maicii 

Domnului, am ramas profund impresionata, nu numai de maiestria artistica, cu totul si cu totul 

ingereasca, ci si de inaltul ecou al mesajului divin care ne-a cucerit inimile de crestini. Aceasta 

rugaciune catre sferele inalte ale Cerului este, dupa parerea mea, cea mai transfiguratoare din 

cate am cunoscut. Am realizat atunci ca sosirea acestei carti in casa mea nu era deloc o simpla 

intamplare ci, mai curand, o binemeritata binecuvantare de la Maica Domnului. Citeam, candva, 

intr-o carte de suflet, ca rugaciunile catre Maica Domnului efectuate cu toata evlavia, cu toata 

inima si cu tot sufletul, arareori raman fara rasplata. Asa se face ca si eu cred, cu toata fiinta 

mea, ca si rugaciunile mele din aceasta perioada nu s-au dovedit deloc zadarnice. Facand o 

corelare si cu alte evenimente din viata mea, pot spune cu vadita convingere ca acest minunat si 

prea luminat Sfant Acatist a patruns in casa mea singuratica, precum o rasplata a eforturilor si 

ostenelilor din Postul Maicii Domnului. Era un dar nepretuit de la Mos Craciun, un dar pentru fiinta 

mea neinsemnata si poate uitata de toti, un dar nepretuit de care as dori sa se bucure toata 

faptura omeneasca din toate marginile pamantului romanesc. Este o rugaciune divina! Spun 

aceste cuvinte fiind inca sub influenta tainica a cuvintelor preotului Cleopa, care atunci, la 

despartirea din august 1998 (de noi, pelerinii), ne-a spus cu voce harica, cutremuratoare: "Cine 

are in casa lui acest minunat Acatist, are adevarata lumina"; "Cine-l va citi zilnic, sarutand Icoana 

Maicii Domnului de la Rarau, Facatoare de minuni, acela va cunoaste efectele luminii harice". 

Inima imi spargea pieptul de-o bucurie nebanuita la vederea cartii. Cu ochii setosi de o asteptare 

incordata, de peste trei luni, iata, ma aflam in posesia rugaciunii pentru care am suspinat 

neputincioasa atata vreme. Redau aici cateva indemnuri crestinesti din aceasta a doua editie a 

cartii: "Cine se va ruga citind Acatistul la Rugul Aprins, va simti fiorul celui ranit de dragostea lui 

Hristos, va cunoaste, prin experienta, ca adevarul iese la iveala in baia suferintei si se va stradui 

nu sa schimbe lumea, ci sa se sfinteasca pe sine, sfintind astfel si lumea". Imi rasuna si azi in 

minte glasul de clopot al parintelui Cleopa care, prin citirea sa, dadea amploare trairilor, punand 

in evidenta muzicalitatea si masura versetelor care reuseau sa ne desprinda de pamant. Erau 

trairi unice in viata mea. Acele octave sublime, acele ritmuri divine si rime parca nefacute de 

minte omeneasca ne sporeau tot mai mult dorinta de a "parasi toata grija cea lumeasca". Am 

simtit atunci cu toata fiinta mea forta rugaciunii: o caldura lina, o lumina in care ne scaldam 

sufletul, o usurare benefica. Erau, cred, efectele celei mai puternice rugaciuni catre Maica 

Domnului, Imparateasa Cerului si a Pamantului. O recomand tuturor cititorilor revistei care cred in 

forta mantuitoare a rugaciunii si-si sprijina viata pe ea. 

MINUNEA DE LA IONESTI 

Desi citesc mai putine publicatii (din motive materiale), tot in acea zi de 14 decembrie 1998, ca 

prin vis, o mana nevazuta mi-a intins revista dvs., "Formula AS", in care manata de nu stiu ce 

forta interioara, descopar cu emotie marturisiri si revelatii divine petrecute in Arges. Impresionata 

de acuratetea si simplitatea dezvaluirilor crestine de la Ionesti, am alergat sa cumpar macar 

sapte ziare cu acest numar minunat. Voiam din tot sufletul meu ca sa cunoasca mai multa lume 

aceste revelatii sfinte, care nu apar oricand si oriunde pe pamant. Spre bucuria mea, multi din cei 

carora le-am dat ziarul spre citire l-au multiplicat, pentru a-l darui si altor crestini. Va multumesc 

pentru stradania dvs. de a-i intoarce pe oameni catre credinta. Pentru multi dintre noi, paginile de 

spiritualitate ale revistei sunt un balsam. Singura noastra salvare, in valtoarea tot mai 

primejdioasa a vietii, e DUMNEZEU.Invatatoare Ileana Sofia - Str. 1 Mai, bl. 2, et. 1, ap. 6, 

Falticeni, jud. SuceavaUn loc de mantuire pentru oamenii disperati

Moastele Sfantului Grigore 

Decapolitul si minunile sale 

Insirata ca o margea in siragul de manastiri din nordul judetului Valcea, vechea ctitorie 

monahala de la Bistrita ascunde o comoara putin stiuta de lume: moastele unui sfant 

implinitor de miracole 

Drumul se opreste brusc, in chiar poarta Manastirii Bistrita Olteana. Nu mai ai unde sa 

inaintezi. In spatele chiliilor, pus de-a curmezisul, sta de netrecut muntele Arnota, cu 

ascunzisurile sale de pesteri si vagauni, in care au sihastrit anahoreti indarjiti si fara nume. 

De la 1490 si pana astazi, siruri nesfarsite de monahi par sa nu fi avut decat un singur gand - 

sa increstineze muntele, legand marea lavra de la poale, cu nevazute carari ce se cocoata spre 

fagurii de grote si paraclisuri adancite in peretele calcaros. Suite pe colturi de stanca si 

inconjurate de minuscule livezi, bisericutele arnotene scruteaza vigilent departarile: Bolnita, 

Pestera, Papusa sau Arnota, unde se afla, uitat de lume, mormantul marelui Matei Basarab. Jos, 

la poalele muntelui, se afla odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale 

Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri 

otomane, de seceta, de ciuma si alte nenorociri. Fara prezenta si ocrotirea lui, tinutul Valcei ar fi 

fost acum un loc pustiu si fara nume. Un loc al nimanui. 

Uimitoarea poveste a gasirii 

sfintelor moaste 

Severa ca o cazarma austriaca, cu doua randuri succesive de ziduri grele si 

inalte, Manastirea Bistrita pare o cetate inauntrul altei cetati. Cu greu accepti 

gandul ca pana in 1980 a stat parasita, ca ani la rand a fost temnita politica, 

scoala de sergenti sau camin de copii cu grave deficiente psihice. La Bistrita, 

frumusetea nu este la vedere, ci sta ascunsa tainic in biserica inalta ca o 

catedrala, in icoane si ornamente brancovenesti. 

Singur nu te descurci. Ai nevoie de insotirea priceputa 

a maicii Melentia (ghidul manastirii), ca sa descoperi 

pictura lui Tattarescu si catapeteasma de tei aurit 

adusa de la Viena, icoana cu 6 fete si clopotul de 

aproape o tona, daruit de Constantin Brancoveanu. Din 

istoria si ctitoria de altadata, nu au mai ramas decat 

Bolnita lui Barbu Craiovescu si cateva sfinte odoare, deopotriva cu o poveste 

teribila si miraculoasa, inscrisa nevazut in ziduri, in straturile succesive de 

caramida si piatra - incendiate, distruse si refacute de mai multe ori, din 1490 si

pana acum. 

Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele 

de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de 

dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la 

Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al gandurilor negre, cand, 

deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. 

Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa 

vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea 

spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui 

cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana cand, 

intr-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa 

cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in 

casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele 

Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe 

talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, 

nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni 

atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de 

galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: „Bac, bac, ghiaurum”. Adica: 

„Ghiaurul la ghiaur trage”. 

Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un 

intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga 

singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari 

de aur si argint, intr-un radvan tras de cai „neinvatati” si a pornit la drum, decis 

sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si 

Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la 

portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip. Sfantul 

hotarase. Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea. 

Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, 

moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca 

maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce 

voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in 

Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii 

domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci „pe la jumatatea

apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece 

firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, 

reasezand moastele la locul lor”. Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului 

Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul - vazand gandurile de rapire ale 

oamenilor - se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai 

putea clinti din loc. Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor 

rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, 

prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat 

Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub 

porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad 

Voievod sau Neagoe Basarab). 

Maica Porfiria si calugaria ei alba 

In biserica Sfantului Grigore Decapolitul e liniste si miroase a tamaie. Retrasa 

intr-un colt, o maicuta cu straie ponosite se sprijina in doua bete si se roaga. E 

atat de batrana, incat nici nu se mai poate pleca in genunchi. Maica Melentia si 

celelalte surori ii fac metanie pana in pamant si o ocolesc cu mult respect. O 

cheama Porfiria si e singura maicuta care a mai ramas din vechea obste 

alungata in lume de catre comunisti, pe la inceputul 

anilor ‘60. Cele mai multe monahii s-au risipit prin tara, 

s-au casatorit ori au luat drumul pribegiei. Maica 

Porfiria, cu alte cateva surori, nu a vrut sa-si lepede 

juramantul si a ramas langa manastire, cumparandu-si 

o cocioaba si o fasie ingusta de pamant. A ramas 

neintinata, ducand in felul ei pravila calugariei albe. 

Nu-i pare rau, chit ca acum nu are nici o pensie si traieste din mila satenilor. Stie 

ca a ales bine, si o boare de lacrimi ii apare in ochi, atunci cand vine vorba 

despre maica Maftidia, cea care a murit anul trecut, la 96 de ani. O adevarata 

sfanta, o adevarata mireasa a lui Hristos, care adusa la manastire de la 3 ani, nu 

a mai parasit-o niciodata, pana a murit. Chiar si dupa decretul comunist de 

alungare din anul 1958, ea a ramas sa pazeasca biserica si moastele Sfantului, 

fara nici o plata, fara nici un venit, locuind in mizerie, intr-o chilie ruinata, doar in 

post si rugaciune. 

Maica Porfiria traieste pe mai departe in cocioaba ei umila, cu ziare pe jos in 

loc de covor si cu bucati de carton in loc de acoperis, dar nu se poate desparti cu 

nici un chip de manastire. In fiecare zi, la utrenie si vecernie, vine in biserica, 

sprijinindu-se in cele doua bete si repetand mereu, cu glas scazut, rugaciunea lui 

Iisus. La cei 86 de ani ai sai, a vazut multe minuni savarsite la racla Sfantului. 

Sub ochii ei, o femeie din Costesti s-a vindecat de paralizie. A venit adusa pe 

brate de neamuri si a doua zi a intrat in biserica pe picioarele ei, pentru a 

multumi Cuviosului Grigore. Un alt barbat, bolnav de cancer de piele, s-a 

tamaduit ungandu-se cu ulei de la candela aprinsa la icoana Sfantului, in zilele 

urmatoare minunand pe medicul care deja il programase de urgenta pentru 

operatie. In 1956, un baietel din Bailesti, bolnav de epilepsie, s-a vindecat doar

trecand in genunchi (asa cum este obiceiul) pe sub sfanta racla. Chiar si in zilele 

noastre, maica a vazut o femeie stapanita de draci si prinsa in lanturi de rude, 

care doar atingand moastele s-a trezit ca dintr-un somn adanc, a inceput sa 

planga si sa-si ceara iertare oamenilor din biserica, pentru toate cate facuse 

vreme de 10 ani, spre mirarea si bucuria familiei. 

Maica Porfiria nu vorbeste din auzite. A trait aproape tot secolul trecut, 

rugandu-se si pazind moastele Sfantului care, in vremea razboiului din urma, 

fusesera ascunse in Pestera pregatita special pentru el, cu doua paraclise si o 

tainita stiuta doar de putini monahi. Nu-i place sa vorbeasca despre minuni, ci 

doar le pomeneste in treacat, ca niste intamplari de peste zi, considerand ca 

lucrarea Sfantului se vadeste mult mai apasat in chiar viata ei, in bucuria fara 

egal de a fi fost ingaduita langa manastire si de a fi cunoscut pe ultimul sihastru 

nevoitor din Pestera, pe parintele Varnava Lasconi sau pe marele carturar Paulin 

Lecca, pedepsit cu domiciliul fortat la Arnota, si care ii spunea, intarind-o: „Nu te 

intrista, sora. Necazul si incercarea vin de la Dumnezeu. Roadele rugaciunii lui 

Iisus sunt si lacrimile. Plangand, nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfant se 

roaga pentru tine”. 

„Ai primit in gand ispita? 

Pacatul e pe jumatate implinit” 

E batrana maica si privirea ei este cea a unui om deja impacat cu lumea, cu 

gandul cel din urma al mortii. Cu ea, Dumnezeu a fost darnic. Celelalte surori de 

manastire, plecate si casatorite in lume, au ajuns - fara exceptie - rau. Una a fost 

calcata de masina, alta a murit intr-un incendiu. Cu juramantul calugariei nu te 

joci. Ea nu s-a lasat de Hristos si, drept rasplata, i s-a dat ca ajutor pe Sfantul 

Grigore. La el ii sunt mereu gandul si rugaciunea. Ii cere necontenit ajutorul. 

Odata i-au anchilozat de tot mainile. Nu mai putea intoarce nici filele unei carti. A 

fost suficient sa intre in biserica si sa intinda mana spre candela de la capataiul 

Sfantului. Fara sa-si dea seama ce face, s-a trezit schimband uleiul si aprinzand 

fitilul. Se vindecase intr-o clipa. 

Traind in lume, maica vede multe rataciri la cei tineri, dar nu-i judeca, ci zice: 

„Tineretea e oarba, dar macar ai bunavointa si deschide ochii”. Totul pleaca de la 

gand. Acolo este lupta cea mare. „Gandul e poarta faptei si a pacatului”, spune 

ea, citand din Sfintii Parinti. „Ai primit in gand ispita? Pacatul e pe jumatate 

implinit.” E o lupta fara sfarsit. Chiar si pe ea, la varsta pe care o are, o chinuie 

gandurile - la pravila, la Sfanta Liturghie, in somn sau la gradina. 

Gresesc cumplit cei care cred ca diavolul nu exista. Viu si incotosmanat cu vorbe 

mieroase, sta la urechea ta si iti sopteste numai lucruri placute: despre somnul 

cel dulce de dimineata, despre mancare. Te prinde cu placeri de fum. Te

amageste, ducandu-te unde vrea el. „Gandul e o fiara cu pantecul mare. Te 

inghite cu totul daca nu-i dai de lucru, daca nu-l pui la rugaciune.” 

Maica Porfiria nu alunga gandurile, cum fac altii. Nici nu incearca. Le schimba, 

repetand mereu Psalmul 50 sau spunand: „Doamne, Tu m-ai zidit, Tu ai grija de 

mine! Tu ai mila de pasarile cerului, darmite de mine! Tu esti fratele si mama 

mea. Tu esti tot ce am”. 

Desi nu o recunoaste, maica tine dosita in suflet tristetea ca, fiind batrana si 

fara pensie, nimeni nu o mai primeste in manastire. Nu sufera prea mult, gandind 

ca acesta e canonul ei si ca-l are pe Sfant aproape. La el alearga cand e obosita 

si simte ca nu mai poate; la el se roaga atunci cand trece printr-un necaz. Daca o 

intrebi despre o minune mai recenta savarsita de Cuviosul Grigore Decapolitul in 

viata ei, maica cumpaneste in tacere vorbele, dupa care, inocenta ca un copil, 

zice: „Cum sa nu? Iata, ma duc de doua ori pe zi la biserica si toata iarna asta nu 

am cazut pe ghetus niciodata. De cate ori ma clatin, mana Sfantului ma prinde 

de subtiori si nu ma lasa. O simt. Este aievea. O mana puternica si adevarata”. 

SORIN PREDA 

Fotografii de EMANUEL TANJALA (4) 

Icoane care plang 

Multe sunt semnele lui Dumnezeu date credinciosilor 

spre indreptare si adanca luare aminte, dar cele mai 

tulburatoare din ele par a fi icoanele Maicii Domnului 

care plang. Preocupata de alte evenimente, istoria le-a 

consemnat sporadic si mai mult intamplator. In 1869, 

Episcopul Romanului, Melchisedec, inventaria pe 

teritoriul vechii Romanii un numar de 18 "lacramari de 

icoane" - de la icoana din biserica domneasca a 

Hotinului (unde zilnic se aduna o tipsie de lacrimi) 

pana la cele din bisericile satesti din Mascatesti sau 

Cristesti - Suceava. 

Cazul cel mai cunoscut in epoca l-a reprezentat 

icoana Maicii Domnului facatoare de minuni de la 

Socola - Iasi, care a lacrimat timp de trei luni, cu scurte 

intermitente. Crezandu-se, initial, ca ar fi vorba de o 

farsa a seminaristilor de la Socola, icoana a fost atent 

studiata de catre episcopi si inalti ierarhi bisericesti. 

Mai mult chiar, asa cum scria un ziar iesean al 

timpului, "spre a inlatura orice presupunere, s-a 

oranduit o de aproape priveghere si intrarea in biserica 

s-a ingaduit numai pentru o persoana de incredere". 

Fenomenul, insa, iarasi s-a ivit, impresionand puternic 

multa lume, inclusiv pe un anume boier Niculai Roznoveanu, care va imbraca sfanta icoana cu 

argint si o va polei cu aur, spre dreapta cinstire.

Dincolo de emotia puternica starnita in randul credinciosilor, semnificatia acestui fenomen avea 

sa se releve mult mai tarziu, indemnandu-l pe Episcopul Melchisedec sa constate cu amaraciune: 

"Lacrimarea icoanelor este semn prevestitoriu de mari calamitati si nenorociri. Si in adevar, am 

urmarit cu atentie soarta Manastirii si Seminarului de la Socola, care au mers treptat spre 

decadere, pana ce Monastirea a ramas ca si pustie, iar Seminarul se sbuciuma prin Iasi, 

mutandu-se din casa in casa, ca un copil orfan... Dupa lacrimarea Maicii Domnului, in fruntea 

Monastirii s-au randuit, unul dupa altul, oameni nedemni, unii mai de tot smintiti, unul betiv, incat 

a tras cu pistolul in Mitropolit, protectorul sau... E lesne de inteles ca astfel, disciplina si randuiala 

educatiei bisericesti au disparut cu totul: moralitatea a decazut si elevii se duceau noptile in oras 

la nebunii tineresti si la ascultarea conferintelor nocturne, ce tinea in ascuns nihilistul Russel si 

altele. (...) Un lucru pentru mine este fara indoiala - ca biserica si ca popor suntem vrednici de 

plans nu numai de una sau doua icoane, ci de toate icoanele din tara". 

Toate incercarile de refacere a sfintei Manastiri (de la Mitropolitul Veniamin pana la majestatea 

Sa Regele) s-au izbit de zidul neputintei omenesti, prin aceasta confirmand durerea din lacrimile 

icoanei, ea insasi mutata la biserica Domneasca "Sfantul Nicolae" din Iasi, pe un loc "inadins 

pregatit". 

O alta explicatie a "lacramarii icoanei" ar putea fi si epidemia de holera, care a inceput la Galati 

si a bantuit tara, repetandu-se cu mai mica intensitate in anii urmatori, sau epidemia de "angina 

difterica", ce aproape a pustiit de copii orasele si satele Romaniei. Nu intamplator, in aceeasi 

perioada cand s-a produs miracolul de la Socola, mai multe icoane ale Maicii Domnului au plans 

spre mirarea si spaima credinciosilor: la Trifesti - Roman sau la Vladesti - Pascani, unde "preotul 

paroh a gasit icoana Maicii Domnului desprinsa de la locul ei, rezemata cu fata spre Biserica si 

lacramand asa de tare, incat udase scandurile de jos". 

Pe langa avertisment si indemn la pocainta, lacrimarea este si semn de lucrare miraculoasa, 

incat, in fata acestor icoane, s-au savarsit nenumarate vindecari de boli grele si fara de leac. In 

marea Sa milostenie, Dumnezeu lucreaza nevazut, insotind avertismentul si pedeapsa hotarata, 

cu inta-rire pentru cei credinciosi, ravnitori si neatinsi de marele pacat al desnadejdii. Semnele 

iubirii divine sunt negraite si fara numar. Important e sa avem ochi pentru ele si sa le pretuim cum 

se cuvine - in lauda si adanca smerenie. Chiar daca suntem inconjurati de comori, adeseori 

ramanem saraci, nestiind de ele. Un exemplu ar fi Icoana de la Socola, care, nestiuta aproape de 

nimeni, e actualmente adapostita de biserica din incinta Spitalului de boli nervoase. Dumnezeu a 

randuit ca Sfanta Icoana sa ramana acolo unde este cea mai mare, mai atroce suferinta. 

Cele mai renumite icoane facatoare de minuni din Romania, asa cum le-a 

inventariat in 1900 Episcopul Melchisedec: 

1. Icoana Maicii Domnului din Manastirea Neamt, numita si "Inchinatoarea". 

2. Icoana Sfintei Ana din Manastirea Bistrita. 

3. Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Golia, Iasi, facatoare de minuni inca de pe vremea 

domnitorului Vasile Voievod. 

4. Icoana Maicii Domnului din Mitropolia Iasilor, adusa acolo de la Manastirea Floresti. 

5. Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Agapia. 

6. Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Adam - Tutova. 

7. Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Floresti, Vaslui. 

8. Icoana Maicii Domnului din com. Trifesti, Roman. 

9. Icoana Maicii Domnului din Manastirea Mavromolul, Galati. 

10. Icoana Maicii Domnului de la Schitul Dalhauti, Focsani. 

11. Icoana Maicii Domnului din Vladesti, Pascani. 

12. Icoana Maicii Domnului din Manastirea Banului, Buzau. 

13. Icoanele Maicii Domnului din bisericile "Olari", "Icoanei" si "Sarindari" - Bucuresti. 

14. Icoana Maicii Domnului de la Manastirea "Dintr-un lemn", Valcea. 

15. Icoana Maicii Domnului de la schitul Namaiesti - Campulung, intr-o biserica scobita direct in 

stanca. 

SORIN PREDA

Manastiri dobrogene 

Saracacioase ca-nfatisare in comparatie cu manastirile din 

nordul Moldovei, asezarile monahale de pe stravechiul pamant 

al Dobrogei iradiaza belsug de miracol si har divin. Simplitatea 

lor taie drum mai scurt catre rugaciune si cer, iar prezenta unor 

urme crestine, vechi de aproape doua milenii, dau semne 

tulburatoare despre faptura vie a lui Iisus. La Manastirea Sf. 

Andrei exista pestera in care a trait apostolul lui Christos care ia 

crestinat pe romani, iar la Manastirea Dervent se afla crucile 

sfinte care au rasarit din pamant cand apostolul Domnului a 

fost ucis. Integrarea Dobrogei in harta de raspandire a 

invataturilor lui Iisus, trasata chiar de Acesta, ii confera locului o 

magie aparte. Gandurile si dragostea lui, transmise dinadins 

catre locuitorii de pe malul nordic al Dunarii, aseaza deasupra 

ctitoriilor monahale de acolo o materializare de har divin, care 

isi pastreaza prin vreme emotia si puterea. Faceti-va o datorie 

din a merge acolo. Dumnezeu e in toate: prezent si viu 

Azi: Manastirea Sfanta Elena de la Mare 

Dintre toate noile asezari monahale de dupa "90, Sfanta Elena de la Mare e singura manastire 

ridicata prin stradania si sacrificiul unui om simplu, a unui mirean. Actuala stareta, maica Maria, a 

trait in lume. Ramasa vaduva, si-a vandut intreaga avere pentru a construi biserica si chiliile 

monahale, implinind astfel un legamant mai vechi. 

Privita de pe faleza galagioasa a Costinestiului, manastirea este o aparitie ciudata, insingurata si 

nu lipsita de mister. Promotoriul ce intra adanc in mare, tipsia nemarginita a campiei si negura 

transparent difuza a inserarii ii sporesc parca dimensiunile. Nimeni n-ar fi putut sa-i gaseasca un 

nume si un loc mai potrivite: Sfanta Elena de la Mare. 

Harnic si neexersat, ochiul lucreaza, schimband unghiuri si dimensiuni. De departe, manastirea 

pare o corabie terestra, suspendata etern intre nemarginirea cerului si ape. Apropiindu-te, 

descoperi o curte taraneasca plina de pasari si straturi de flori, iar in mijloc - o bisericuta proaspat 

varuita. Inceputa abia acum patru ani, manastirea nu are nici ziduri de cetate si nici cimitir. Pentru 

ea, istoria se scrie la vedere. Se scrie la timpul prezent. 

Chiar daca civilizatia, vilele ultraluxoase, forfota si discotecile Costinestiului se afla la doar 3 

kilometri, cu greu gasesti un loc mai aspru si mai pustnicesc ca Manastirea Sfanta Elena de la 

Mare. Fara curent electric si cu un drum de acces care atunci cand ploua devine o mlastina 

impenetrabila, locul pare de o insingurare dramatica. Iti trebuie multa credinta si bogata lucrare 

duhovniceasca sa rezisti macar o iarna aici. Pana si maica Maria, stareta manastirii, s-a tulburat 

in sinea ei, atunci cand s-a sfintit crucea viitorului altar, in plin camp, fara a avea unde sa-si plece 

capul, fara apa sau fara umbra unui singur pom macar. 

In arsita clocotitoare a Dobrogei, maica Maria si tanara sa ucenica, Iosefina, au pus temelie 

manastirii, traind doi ani la adapostul unui cort si rugandu-se dupa pravila bunului Dumnezeu la 

umbra parelnica a unei cisterne de apa, pe care tractoristii din Schitul Costinesti o schimbau o 

data la doua saptamani. 

Probabil ca nimic din cele trainice nu trebuie sa se construiasca fara sacrificii. O sfanta 

manastire - cu atat mai putin. Probabil ca pe langa "cei trei banuti ai vaduvei", lucrarea lui 

Dumnezeu cerea si alte nevointe. "In mod normal - isi aminteste maica Maria - locul vechii 

manastiri Sfanta Elena, dimpreuna cu metocul daruit de catre Regina Elena, mama regelui nostru 

Mihai, era in alta parte, spre padurile Mangaliei, unde aveam si apa, si lemn de constructie. Cel 

de Sus a vrut insa a ne pune la incercare, dandu-ne a infrunta ticalosia oamenilor, care nu numai 

ca ne-au alungat de pe pamanturile cuvenite noua, dar ne si batjocoreau, intrebandu-ne cum 

poate o baba si un copil sa ridice toate cele cuvenite unei manastiri. Cateodata, ma minunez si 

eu. Sa nu ma intrebati cum si cu ce bani am ridicat chiliile si biserica in doar jumatate de an, ca 

nu stiu. Ceea ce stiu si simt mereu e ca Dumnezeu vegheaza".

Deschisa ca o carte, fara ascunzisuri, smerita, dar si vorbind cu ascutimea omului simplu, trecut 

prin multe, maica Maria isi aminteste de anii trecuti, cand manastirea arata "ca o pravalie 

olteneasca - fara usi, fara ferestre". Isi aminteste cum strangea roua diminetii in tipsii anume 

pregatite sau cum priveghea sub cerul sticlos al iernii, fara lemne de foc, doar in post si 

rugaciune. 

Desi pare greu de crezut, in pustnicia celor cinci ani petrecuti aici, maica a vazut savarsindu-se 

sub ochii ei multe minuni, cea mai mare dintre ele parandu-i-se apa buna de baut pe care a gasito 

sapand un put de 17 metri. Degeaba ii spuneau oamenii locului ca jur-imprejur nu e decat 

stanca si saratura. Rugaciunile si nesfarsita mila divina au ajutat-o sa nu-si piarda nadejdea, 

oferindu-i in schimb o apa parca binecuvantata si tamaduitoare, cata vreme, chiar tinuta mai 

multe saptamani in sticla, nu se strica. 

Ca orice om pornit pe calea aspra a monahiei, maica Maria evita sa judece aproapele. Oricat sar 

stradui sa-si invinga sentimentele, nu-si poate ascunde, totusi, uimirea in fata rautatii lumesti. 

Cu cat te retragi din lume, cu atat lumea vine peste tine. Intr-o noapte, hotii i-au furat toata 

agoniseala, ratele si cei patru porci. In timpul verii, studentii pusi pe farse tampite vin sa tulbure 

linistea manastirii, facand tot felul de comicarii sau chiar dezbracandu-se in pielea goala. Maica 

povesteste cu umor cum ii alunga pe nepoftiti cu biciul sau cum ii struneste pe muncitorii zilieri, 

dedulciti la bautura si mancare si mai putin la treaba. Dincolo de intamplari si vorbe mai mult sau 

mai putin amare, intrezaresti in glasul ei optimismul celui indarjit in credinta. Pentru ea, totul e 

simplu si cu putinta. Chiar daca pictura bisericii costa cateva miliarde, iar curentul electric un alt 

miliard, maica surade. Mai devreme sau mai tarziu, acesti bani vor fi platiti. Nu e usor sa intelegi 

de unde vine forta unui monah. Ca sfantul Evagrie, care atunci cand nu era bolnav sau incercat 

de umilintele oamenilor, cadea la genunchi intrebandu-l pe Dumnezeu cu lacrimi in ochi de ce nul 

mai iubeste, maica Maria vede in rautatea si incercarile lumii dovada ca e pe drumul cel bun. 

La cei 60 de ani ai sai, maica Maria stie prea bine ce are de facut. A renuntat la viata usoara si 

confortabila a orasului, a renuntat chiar la avere, castigand in schimb ceva infinit mai important. In 

manastirea ctitorita chiar de ea insasi, suspendata ca o corabie terestra, intre cer si apa, maica 

Maria trebuie sa se simta macar cu o palma mai aproape de Dumnezeu. E o inaltime pe care noi, 

ceilalti, nici macar nu ni-o putem imagina. 

SORIN PREDA 

SCRISORI DE LA CITITORI 

O minune pe apa Sucevei 

Schitul "Daniil Sihastru" 

Stimata d-na Sanziana Pop, 

Ma numesc Simionescu Ion si locuiesc in 

Bucuresti. Citesc revista dvs. cu mare placere 

si cand intorc ultima foaie, imi pare rau ca 

"Formula AS" nu are mai multe pagini, care 

sunt o adevarata desfatare (spre deosebire de 

alte reviste si ziare, care reprezinta surse de 

stress prin publicarea unor articole despre 

crime, violuri etc.). Ca urmare a paginilor inchinate in revista dvs. Bucovinei, publicate intr-un 

numar mai vechi, am profitat de putinele zile de concediu ramase si impreuna cu sotia am pornit 

spre comuna Straja. 

Dupa ce am strabatut blandele plaiuri moldovene si am oprit in Piatra Neamt, ne-am indreptat 

spre Depresiunea Radauti, ajungand spre inserat in frumoasa comuna Straja. Aici am fost 

gazduiti de familia Baimacean - o familie de oameni gospodari, foarte primitori si deschisi. Gazda 

noastra, tanti Rodica (una dintre surorile lui George Cotos, a carui fotografie a fost publicata in 

cadrul articolului dvs.), este o persoana foarte vesela si are o vorba dulce, bucovineana, cu 

accente caracteristice, de nu te mai saturi ascultand-o cand povesteste intamplari din viata 

dumneaei si a familiei. Baiatul cel mare, Petru, si-a rupt din timpul lui (era perioada culesului de 

cartofi) si ne-a invitat sa vizitam schitul "Daniil Sihastru", schit de o frumusete neasemuita,

datorata atat constructiei, cat si amplasarii intr-o zona de vis. Acest schit este mandria locuitorilor 

din Straja si se afla cam la jumatatea distantei dintre comuna si Manastirea Putna, accesul 

facandu-se pe un drum forestier (prin spatele Garii din Straja), cale de aproximativ 6 km, in urcus 

lent, accesibil auto, si apoi pe jos, in urcus accentuat, pe o distanta de aproximativ 4 km, tot pe 

drum forestier, dar accesibil numai tractoarelor si poate masinilor de teren. Acest drum nu a 

existat de la inceputul constructiei, in anul 1990. Materialele de constructie au fost carate cu 

spatele de putinii calugari de la schit si de satenii din comuna. Au fost carate piatra cu piatra 

(stabilindu-se si un record - aproximativ 12 caramizi duse de un singur calugar), aceasta 

dovedind dragostea oamenilor fata de acest lacas. Constructia schitului are dimensiunile unei 

manastiri si a fost inceputa de parintele Pamvu, care s-a prapadit anul trecut, la varsta de numai 

44 ani (1953-1997), fiind inmormantat la baza bisericii centrale. Drumul pana la acest schit poate 

fi considerat un drum al izbavirii, datorat efortului depus de a ajunge pana acolo si bucuriei care iti 

umple inima, de frumusetea zonei si a linistei care domina acest mic colt de rai. Ospitalitatea si 

bunavointa cu care am fost primiti si tratati, ne-a impresionat profund. Cu toate ca o parte a 

bisericii din piatra nu este terminata la interior si schitul duce lipsa de multe lucruri necesare 

(drumul de acces nu este terminat), zona este minunata, imbie la meditatie si atrage prin 

salbaticie. 

Am dorit neaparat sa va scriu despre acest schit, fiindca despre comuna Straja, despre 

frumusetile, despre oamenii ei gospodari si patrioti ati scris dvs. Din spusele primarului, la 

ultimatumul adresat Romaniei de fosta URSS, in 26 iunie 1940, granita ar fi trebuit sa treaca, asa 

cum a trasat-o Stalin, pe raul Suceava, ceea ce ar fi insemnat ca aceasta comuna, care se afla la 

nord de rau, sa fie in Ucraina, dar a fost aparata de un grup de sateni cu arma in mana. 

Inchei scrisoarea aici, cerandu-mi scuze pentru modul mai putin literar pe care l-am folosit la 

compunerea ei, avand in vedere ca profesiunea mea nu este inrudita cu literele. 

Va multumesc pentru atentia pe care mi-ati acordat-o. 

Ion Simionescu 

B-dul Aerogarii nr. 2-8, Bl. II/1, Sc. D, Ap. 34, Sector 1, Bucuresti, cod 71547, tel. 232.18.63. 

Crucea de leac si povestile Dadei Anica 

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e 

ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si 

ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si 

Dunare, asa cum facea in tinerete: "Pe vremea mea, injunghiam 

campurile, nu alta!" - spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias 

din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata. 

Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a 

fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. 

De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, 

de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul 

Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului. Mai tarziu, Dada Anica s-a maritat, a 

facut copii si in cele din urma a parasit satul aflat intre Campia Baraganului si duhul apelor 

Dunarii, si a plecat (dupa ce comunistii au luat pamanturile taranilor) sa-si caute de lucru tocmai 

in nordul tarii, in Bucovina. Unul din fratii sai, tractorist la IAS-ul din sat, a fost pus de activistii 

comunisti sa scoata Crucea de leac din locul ei. Au legat-o cu lanturi si au tras-o, si dintr-o parte, 

si din alta, dar n-au reusit, oricat s-a opintit masina. Cand a vazut asa, fratele Dadei Anica s-a dat 

jos de pe tractor, si-a scos basca, si-a facut cruce si a zis ca el nu poate sa faca asa un pacat. Si 

crucea a ramas mai departe acolo, singura, pe marginea drumului. 

Crucea de leac e unul din reperele existentei Dadei Anica, dar, in mintea sa, ca in a oricarui om 

de la tara, datele calendarului religios se amesteca cu cele ale calendarului popular, astfel ca

orice poveste despre cele sfinte spusa de Dada Anica contine, invariabil, si un descantec sau o 

practica magica pagana. 

"Era crucea in camp liber, pe un damb, pe marginea drumului. Din vechime, se pomeneste 

crucea acolo. La inceput, lumea nu stia de puterea ei lecuitoare. Babele din sat povesteau ca pe 

un drumet l-a prins noaptea pe camp si a dormit la adapostul crucii. Si in vis i-a aparut un om 

imbracat in straie albe si cu o lumina mare in jurul lui, de buna seama vreun sfant, si i-a spus ca 

cine va avea credinta si se va ruga la crucea aceea si se va unge cu mirul care izvoraste din 

piatra crucii, se va tamadui de orice boala, trupeasca sau sufleteasca. Si omul acela era bolnav si 

cand s-a sculat, dimineata, nici o durere nu mai avea. Si pe urma s-a aflat de puterea crucii si a 

inceput lumea sa vie. Ne duceam acolo, si copii, si oameni mari, in fiecare an, de Izvorul 

Tamaduirii, in prima vineri de dupa Pasti. Mama ne dadea camasi albe, curate, din borangic, flori 

si lumanari si mergeam acolo de cu seara si stateam toata noaptea si vegheam si ne rugam 

langa cruce. Si venea lumea, cu cardurile, din toata tara si toata noaptea, spre ziua de Izvorul 

Tamaduirii, statea lumea acolo in rugaciune, toata noaptea. Si care avea vreo boala in trup sau 

avea pe Necuratul, om sau animal, sau care avea farmece facute, dimineata se ungea cu mirul 

de pe cruce - ca izvora de pe ea ca niste brobonele mici de roua, iar oamenii puneau pe bratele 

crucii candele si pahare cu ulei, care ardeau toata noaptea - si se ungeau si cu uleiul acela, ca se 

facea mir sfant peste noapte. Si am vazut odata o fata, ca de 16 ani: trei femei se cazneau sa o 

lipeasca de cruce si ea amarnic se mai zbatea si tipa si racnea asa cu glas gros, parca grohaia, 

zicea ca nu vrea la cruce. Aceea avea pe Necuratul in ea! Altadata, am vazut un baiat ca de 20 

de ani, am aflat ca era venit tocmai de prin partile Craiovei, si noi, deh, ca si copiii, ne zgaiam la 

el, ca era tare frumos si ne intrebam de ce-o fi venit el acolo. Si la 12 noaptea, cand au cantat 

cocosii de miezul noptii, baiatul acela a cazut din picioare, ca bolovanul, si a inceput sa se zbata 

si sa faca spume la gura. Si toata lumea s-a rugat pentru el, si parintii lui l-au uns cu mir, si 

dimineata a plecat pe picioarele lui, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am aflat apoi ca parintii 

au venit si au facut danii drept multumire pentru vindecarea baiatului. Multi veneau sa 

multumeasca pentru vindecarea bolilor ce le-avusesera. Spunea mama mea, care a fost 

doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor 

si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor". Mama mea a vazut 

carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat 

acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata 

s-ar fi astamparat si ar fi adormit. Cotlonul era o vatra de caramizi puse 

in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea 

mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se 

ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, 

vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit 

un cantec subtirel si neasemuit de frumos. Cand, ce crezi? Pe marnea 

hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, 

care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul. 

Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile 

cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand 

asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar 

lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor. Si cand mama s-a dezmeticit 

din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, 

ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti. Aceea era o rotita de la 

carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu 

apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului 

Tamaduirii. Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau 

animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama 

mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea." 

In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin 

mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 

sau 30 de ani in urma. Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca,

despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, 

despre oamenii din satul sau. Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu 

ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, 

asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale. 

Miracole crestine 

Sfanta Cruce izvoratoare de mir de la Coslogeni 

CORINA PAVEL 

Crucea izvoratoare de mir de la Coslogeni - Calarasi sta infipta pe o 

mica temelie de piatra chiar la marginea drumului prafos, de tara. Nimic 

nu anunta ca aici s-ar afla un loc sfant, in care s-au savarsit multe 

vindecari miraculoase. Ocrotita de niste pereti saracaciosi de paianta, 

ce prefigureaza cel mai modest paraclis vazut vreodata, Crucea de la 

Coslogeni se face parca nevazuta calatorilor grabiti si fara tinta. Cine 

crede ca minunile se implinesc trufas, ca un spectacol stralucitor in 

vazul lumii, se insala. Ca si nasterea Mantuitorului in iesle, Crucea 

izvoratoare de mir traieste in smerenia saraciei, lucrand cu mare si 

bogata mila doar pentru cei care cred cu adevarat, care se ostenesc in 

rugaciune, fara a pierde cumpana dreapta a sperantei. 

Veche de aproape jumatate de secol si pomenita de mai toti marii nostri 

istorici, Crucea de la Coslogeni ramane pe mai departe o enigma 

deschisa. Legenda spune ca un crestin care se indrepta cu caruta spre 

targul Calarasilor s-a trezit tintuit locului, boii inhamati la caruta refuzand sa mai mearga. 

Innoptand in plin camp, omul a avut un vis in care ingerul Domnului ii spunea ca acolo se afla 

ingropat un mare sfant, aratandu-i apoi ce trebuia sa faca. A doua zi, sapand la radacina unui 

copac, taranul va gasi o cruce inalta de doi metri, daltuita dintr-o piatra grea si necunoscuta prin 

locurile mlastinoase ale Borcei. Pe langa o rugaciune indreptata spre Iisus si spre Maica 

Domnului, cineva a sapat in piatra avertismentul ca acolo, in acel loc, se afla ingropat 

dumnezeiescul Anton. Din acea clipa a inceput si lucrarea tamaduitoare a Crucii, prima minune 

savarsindu-se cu fata muta a unui negustor din Calarasi. Dupa o noapte petrecuta langa Cruce, 

dimineata fata isi va dezlega limba si va cere o cana cu apa. Drept multumire si recunostinta, 

negustorul va sapa o fantana, care si astazi aduna mii de credinciosi din toate colturile tarii, in 

ziua sorocita sarbatorii "Izvorul tamaduirii". 

Batranii din Coslogeni stiu multe povesti despre Cruce si dau ca marturie uimitoarele vindecari ce 

s-au implinit aici, in vazul poporului adunat la rugaciune. Fara a le pune la indoiala cuvantul, 

parintele Tilita, parohul satului, prefera sa vorbeasca despre ceea ce a vazut cu ochii lui: "In zile 

anume hotarate de Dumnezeu, din doua puncte aflate pe bratele Crucii, cam in locul unde s-ar 

imagina cuiele tintuite pe mainile Mantuitorului, se prelinge mirul ca niste picaturi transparente, 

uleioase la pipait, dar care intra de indata in piele, fara a lasa nici o urma. De 15 ani, de cand am 

venit ca preot la Coslogeni, tocmai din Piatra Neamt, acest fenomen s-a repetat de mai multe ori. 

Vindecarile insotesc aparitia mirului sfant, fiind in numar deosebit de mare. Personal, am vazut 

tamaduindu-se o fata bolnava de epilepsie. O alta, plina de bube pe fata si pe corp, si-a recapatat 

curatia pielii intr-o singura noapte de priveghere langa sfanta Cruce. La asta trebuie sa adaug 

indeplinirea a numeroase dorinte, multe din ele legate de casatorie, succes la examene sau spor 

in casa".

Desi unii localnici il compatimeau, considerandu-l ca pe un exilat in saracia si izolarea 

Coslogenilor, parintele Tilita nu regreta nici o clipa numirea sa ca paroh in acest sat, dand slava 

lui Dumnezeu pentru marea sansa de a putea sluji Sfanta Liturghie la Crucea dumnezeiescului 

mir si de a ctitori acolo un adevarat si pe masura loc de inchinaciune. "Totul e cu voie de sus. Am 

incercat sa ridic la sfanta Cruce o biserica din caramida si piatra. N-a fost cu putinta. In cale 

apareau tot soiul de obstacole si intamplari inexplicabile. Cand in rugaciune mi-a aparut gandul 

sa ridic doar un paraclis din lemn si barne, lucrarea a capatat brusc ajutor si temei de continuare. 

Dumnezeu a vrut sa fie asa. Probabil, eram prea trufasi in gandul nostru si acest loc trebuia sa 

pastreze smerenia lui, data dintru inceputuri." 

Om cu mare dragoste de carte - pregatindu-si doctoratul in teologie in Grecia, la Atena - parintele 

Tilita face ceea ce - sincer vorbind - trebuia facut mai de mult: strange marturiile si datele istorice 

necesare unei monografii a Crucii. 

Coslogeniul se afla intr-o zona pe cat de saraca si aspra, pe atat de bogata in vestigii istorice. La 

Pacuiul lui Soare, la Borcea sau Radovanu, Dunarea sapa neostenit malurile, descoperind urme 

de ziduri si obiecte din neolitic, din epoca bronzului, din primele secole ale crestinarii noastre. 

Manati de un imbold launtric, oamenii strang toate aceste daruri neasteptate ale apei, fiecare 

avand acasa un mic muzeu, pe care il tine fara nici un gand anume de fala sau imbogatire. Pur si 

simplu simt ca acele lucruri fac parte din istoria, din viata lor, si ca asa ceva nu se cade sa se 

piarda. Nu se mandresc niciodata cu ceea ce au. Precum Crucea izvoratoare de mir, darurile 

pamantului sunt darurile lui Dumnezeu. Datoria noastra e sa nu le schimbam menirea, ci sa le 

pretuim cum se cuvine, fara lauda sau alte ganduri de trufie. Asta explica, poate, de ce la 

Coslogeni nu exista nici un indicator care sa te indrume spre sfanta Cruce. Cei care cauta alinare 

si au credinta descopera si singuri minunata lucrare a lui Dumnezeu, forta lui vindecatoare. 

Comoara din tainitele Coziei: 

"Invatatura santa. Adeca a Santei si Dumnezaiestii Liturghii" 

SORIN PREDA 

O carte absolut rara, o comoara de limba romaneasca veche si de 

invatatura crestineasca - "Invatatura santa. Adeca a Santei si 

Dumnezaiestii Liturghii" - a revazut lumina tiparului, la Editura "R.A. 

Monitorul Oficial", la exact 301 ani de cand, prin porunca domnitorului 

Antioh Cantemir, a fost scoasa din tiparnita domneasca de la Iasi. 

Cartea a fost tradusa din greceste in romaneste, la anul 1697, de 

calugarul grec Ieremia Cacavela, dupa o talcuire a Sfintei Liturghii a 

Bisericii noastre Ortodoxe facuta de Nicolae Vulgaris, un alt erudit al 

vremii. Ieremia Cacavela, calugar grec originar din insula Creta, "monah 

foarte iscusit" - cum il caracterizeaza Dimitrie Cantemir - a venit la Iasi, 

chemat de Constantin-Voda Cantemir (1685-1694), ca sa fie "dascal si 

povatuitor beizadelelor sale si altor feciori de boieri". Din osteneala sa 

carturareasca ne-a ramas aceasta traducere care, prin stilul limpede si 

ferit de retorismul obisnuit al secolului al XVII-lea, este socotita drept 

una dintre cele mai insemnate talcuiri ale Liturghiei Sfintei noastre 

Biserici. Transcrierea din ortografia chirilica in cea latina, cu indreptarile de rigoare ale punctuatiei 

moderne, ii apartine Arhimandritului Gamaliil Vaida, staretul Sfintei Manastiri Cozia, pastratorul 

originalului acestei comori carturaresti in conditii impecabile (si astazi, dupa atata amar de vreme,

filele cartii au hartia la fel de matasoasa si satinata, la fel ca in ziua cand a fost scoasa din 

tiparnita domneasca de la Iasi, in 1697). "Tiparirea din nou a acestei talcuiri este motivata si 

de faptul ca ea este cea dintai carte romaneasca de explicare a Sfintei Liturghii, pe care 

crestinul o poate citi cu folos sufletesc. Editia de fata, realizata la peste 300 de ani de la 

tiparirea primei traduceri in limba romana, aduce in fata cititorilor de astazi un text pe care 

cele trei secole scurse nu l-au facut de neinteles si inutil pentru cresterea spirituala a 

crestinilor", explica, in prefata cartii, arhimandritul Gamaliil Vaida. Spre bucuria celor care 

iubesc comorile de carte veche, dl Dumitru Ioncica, directorul editurii "R. A. Monitorul 

Oficial", a declarat ca, fara a se abate de la obiectul sau principal de activitate ci, dimpotriva, 

imbogatindu-l cu o dimensiune culturala, editura pe care o conduce va recupera, scotand la 

lumina tiparului, si alte asemenea carti valoroase ale trecutului nostru. 

C. P. 

Parintele IOAN de la RECEA 

Vazator cu duhul 

La Manastirea Recea nu se ajunge usor. Faci opt ore cu trenul de la Bucuresti la Targu Mures si 

apoi mai iei un tren, pret de 15 kilometri, pana ajungi in statia Vidrasau. Acolo coboara multa 

lume, iar in zilele de mare sarbatoare sau de post, in curtea Manastirii e potop de multime. 

Aproape toti vin a se spovedi si a cauta alinare de boala sau alta suferinta la parintele Ioan. Nu o 

data se intampla ca ei sa astepte 2-3 zile pana sa ajunga la parintele. 

E foarte greu sa-l descrii pe parintele Ioan Iovan. E o prezenta puternica si, in fata unui 

asemenea duhovnic, cuvintele bat in retragere. Chiar daca nu-l cunosti, cand parintele Ioan intra 

in biserica, stii. Pur si simplu, umple biserica de lumina atunci cand intra in ea. La predica, e la fel 

de puternic. Ca marii duhovnici, e aspru si cald in acelasi timp. Te tine la distanta si, deopotriva, 

te imbie sa te apropii. 

Oamenii vin la Recea deoarece stiu ca parintele Ioan e vazator cu duhul. Multe se marturisesc 

despre el. O femeie vaduva voia sa-si vanda casa si sa se mute la fiul ei. N-a apucat sa spuna 

nimic. In timpul rugaciunii, parintele i-a pus ca din intamplare mana pe cap si, intrerupandu-se, i-a 

zis: "Nu-ti vinde casa". Un student imi spunea ca, venind la parintele si ezitand sa-si descarce 

sufletul, acesta i-a spus in soapta, la ureche, pacatele pe care le facuse si pe care nu le 

marturisise nimanui niciodata. Multi ii stiu puterea, dar putini ii cunosc viata parintelui: faptul ca a 

fost, inainte de razboi, preotul Manastirii Vladimiresti, unde vietuia maica Veronica si calugaritele 

fecioare; ca a facut ani grei de inchisoare in timpul comunistilor; ca e unul din cei mai mari 

duhovnici pe care ii are acum neamul romanesc. 

Spital duhovnicesc 

Recea e manastire de maici, dar gratie parintelui a devenit ceea ce Sfintii Parinti numesc spital 

duhovnicesc. Maica Stareta, Cristina, care l-a ingrijit pe parintele Ioan cat timp acesta a fost 

surghiunit la Plumbuita, langa Bucuresti, este de o infinita delicatete cu toti cei ce se impartasesc, 

si aproape toti cei care vin la Liturghie se impartasesc, dupa ce s-au spovedit. 

Oamenilor care, bolnavi fiind, vin la Recea pentru ajutor, li se cere sa citeasca timp de 40 de zile 

"Paraclisul Maicii Domnului", sa ajuneze in sapte zile de vineri pana la orele 15, dupa care sa 

manance mancare de post si, tot in acea perioada, sa participe la Taina Sfantului Maslu. "Eadevarat, 

spune parintele Ioan, multi au venit aici si s-au vindecat de boli grele: cancer, boli de 

inima, dar acestea sunt minuni, nu le putem controla. Daca pe mine nu ma pot vindeca, cum pot 

eu vindeca pe altii?"

Foarte multi credinciosi vin la Manastire pentru ca li s-au intamplat mari nedreptati (de la hotii mai 

mici sau mai mari). Si lor li se cere colaborarea (preotul nu poate face nimic de unul singur): sa 

citeasca zilnic Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina, pana la repararea nedreptatii. 

Inceputurile 

Parintele Ioan s-a nascut in 1922 (are 77 de ani, dar nimeni nu-i da mai mult de 60). Parintii lui 

erau preotul Gavril si presbitera Maria. Este licentiat in teologie (lucrarea de licenta "Sfanta 

Impartasanie - calea desavarsirii crestine" a fost publicata de curand) si a urmat trei ani cursurile 

Facultatii de Drept. Admis la doctorat in 1947, a studiat doi ani cu parintele Staniloae. In 1947 

pleaca la Manastirea Vladimiresti, langa Tecuci. Pe 27 noiembrie 1949 este tuns in monahism, cu 

numele de Ioan, iar in decembrie 1949 este hirotonit ieromonah (adica preot monah) pe seama 

Manastirii Vladimiresti. Aici, parintele Ioan a slujit pana in 1955. Pana in 1955, Vladimirestiul a 

fost un "Lourdes romanesc in coasta Uniunii Sovietice", dupa expresia lui Gheorghe Apostol, unul 

dintre cei mai odiosi demnitari comunisti ai vremii, el insusi de loc din Vladimiresti si fost coleg de 

clasa cu Maica Veronica, ale carei vedenii - care au inceput in 1937 - au ajuns faimoase in 

intreaga Romanie. Vremurile in care a fost preot acolo au fost cu adevarat extraordinare, un 

adevarat miracol pe pamant romanesc. 

Vladimiresti 

In fiecare duminica, pe vremea celei mai cumplite conduceri comuniste pe care a avut-o Romania 

(1947-1955), veneau sa participe la Liturghie, in aer liber, si sa asculte predica parintelui Ioan, cel 

putin 20.000-30.000 de oameni, ceea ce a infuriat la maximum autoritatile comuniste. Nu era 

predica sau cateheza in care parintele Ioan sa nu aminteasca vedeniile Maicii Veronica cu privire 

la viitorul Romaniei; parintele le numea "Biblia neamului romanesc". Oamenii se asezau in 

genunchi cand predica parintele, chiar daca afara era noroi!!!, spune parintele Mihai Lungeanu, 

unul din cei care au facut ani grei de puscarie pentru ca au refuzat orice compromis cu 

comunistii. 

In 1953, in timpul unei predici la care asista si un imputernicit al puterii comuniste, parintele Ioan 

face o criza de hemoptizie. Desi venise ca sa-i gaseasca noi capete de acuzare, imputernicitul 

comunist este atat de impresionat incat, la o sedinta la care convocase mai multi preoti din 

ierarhia B.O.R., le spune: "Acesta este preot adevarat, nu voi!". 

Complotul 

Este greu de crezut, dar nu numai comunistii au dorit distrugerea Vladimirestiului, ci si Patriarhia! 

In august 1954, parintele Ioan este acuzat de erezie, intr-o scrisoare semnata, intre altii, de 

parintele Cleopa, de parintele Petroniu de la Sfantul Munte, de Mitropolitul Antonie Plamadeala 

(cel care a intervenit la Sfantul Sinod si a obtinut ridicarea caterisirii parintelui Ioan, dupa ce 

acesta din urma a iesit din puscarie) si de parintele Arsenie Papacioc. Parintele Ioan era acuzat 

ca face spovedanie colectiva (cum se practica, de altfel, la inceputurile crestinismului - fiecare isi 

spunea pacatele cu voce tare in fata celorlalti!) si ca da impartasania prea usor. 

S-a recurs la o inscenare. Parintele Ioan era chemat la Patriarhie "sa fie facut mare, acolo", iar 

aceasta "chemare" se combina perfect cu presiunile facute de Securitate ca parintele Ioan sa 

plece de la Vladimiresti. 

Maicile de la Vladimiresti, in frunte cu Maica Veronica, nu voiau sa plece: "Noi ascultam de Maica 

Domnului, nu de Patriarhie". Dar se uita prea usor si nu se vorbeste deloc astazi despre vedenia 

Maicii Veronica, care, in timpul anchetelor de la Patriarhie si a continuei prigoane a comunistilor,

l-a vazut pe Domnul Iisus Hristos in usile imparatesti ale altarului, spunand: "Aici, Eu fac 

judecata!". 

In 1955, parintele Ioan se hotaraste sa-si faca publica pozitia si adreseaza un memoriu 

conducerii Statului Comunist si conducerii Bisericii Ortodoxe: "Daca se spune ca lupta partidului, 

adica a ateismului, trebuie sa fie dusa ideologic contra credintei si a lui Dumnezeu, atunci de ce 

se pedepsesc elevii, studentii, militarii, invatatorii si alti membri de partid pentru ca merg la 

Biserica? In ce consta libertatea religioasa, care sunt limitele ei? Daca este o colaborare intre 

Biserica si Stat, atunci de ce Statul are drepturi nelimitate si se amesteca grosolan in toate ale 

Bisericii, inclusiv in predici si slujbe, pretinzand sa fie scurtate sau chiar anulate in anumite zile? 

Unii au zis ca suntem reactionari: in sens duhovnicesc, au dreptate - vrem sa fim reactionari pana 

la moarte, impotriva diavolului si a ucenicilor sai. Altii ne-au spus ca suntem un Lourdes 

romanesc, un centru mistic in coasta Uniunii Sovietice. De fapt, manastirea este un centru 

duhovnicesc asezat de Dumnezeu in coasta lui Anticrist". 

Dintr-o inchisoare intr-alta 

Parintele Ioan este acuzat de instigare la terorism, printr-o inscenare marsava, si condamnat la 

munca silnica pe viata de Tribunalul Galati. Sistemul de distrugere morala si fizica a detinutilor 

din penitenciarul Galati era pus la punct in cele mai mici amanunte. Nu e vorba numai de 

anchetele pe care cei de la Interne le conduceau zile si nopti, fara pauza si fara mila, sau de 

celula fara geam si fara calorifer in care isi ispasea parintele Ioan, in plina iarna, pedeapsa. Cand 

parintele Ioan solicita sa mearga la toaleta, i se spunea "asteapta!"; "zile intregi mi se raspundea: 

"Asteapta!"". La un moment dat, parintele Ioan face un TBC glandular si, din aceleasi cauze - 

frigul si mizeria - mainile i-au crapat pana la os. Si totusi, cu eforturi supraomenesti, reusea sa se 

roage de fiecare data in pozitie de rugaciune, cu fata spre crucea insemnata cu apa pe perete. 

Nu a lipsit o zi in care parintele Ioan sa nu oficieze Sfanta Liturghie cu ajutorul plantoanelor, care 

erau detinuti de drept comun, primind o sticluta de vin tonic ca medicament. Antimisul il avea 

cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonita sfintita. La Vacaresti, 

unde fusese transferat de la Galati, a reusit, cu foarte mare greutate, sa-i convinga pe parintele 

Xaveriu, vicar romano-catolic de Iasi, si pe parintele Nicolae Opris, preot greco-catolic nerevenit, 

sa oficieze impreuna Sfanta Liturghie, de Pasti. Totul a decurs bine pana la epicleza - chemarea 

Duhului Sfant pentru transformarea painii si vinului in Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci, 

parintele vicar a ezitat. Parintele Ioan l-a rugat in acel moment sa aiba in vedere ca se gaseau la 

o rascruce a vietii si sa treaca peste confesionalism. Atunci, parintele Xaveriu a acceptat sa 

cheme impreuna cu ceilalti doi preoti Sfantul Duh - epicleza. Parintele Ioan marturiseste ca a trait 

atunci un moment de fericire sublima, pentru ca reusisera, inchisi intre zidurile puscariei si in 

suferinta, sa fie "una in Hristos". 

Iertarea 

La Jilava, unde fusese transferat de la Vacaresti, parintele Ioan a trait momente de cosmar. 

"Aveam impresia ca ma aflu intr-un mormant". Gura de aerisire era intr-o a treia camera, iar 

gradul de umiditate era atat de ridicat, incat parintele nu reusea niciodata sa-si usuce prosopul 

sau batista. "Dar la Jilava am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot". Intr-o zi, detinutul Ioan 

Iovan este dus la fieraria puscariei, pentru ca trebuia sa i se puna lanturi la picioare, urmand a fi 

transferat la Gherla. Parintele Ioan nu si-a ales bine lantul - in loc sa aleaga unul mai gros si mai 

lung, a ales unul mai scurt si mai usor, ceea ce nu-i permitea sa se miste in voie. Primul sau gest 

a fost, insa, de a saruta lantul, gandindu-se la Sfantul Apostol Pavel, si de a-l socoti ca o 

incercare pentru credinta in Dumnezeu. Cand fierarul (detinut de drept comun) a lovit cu ciocanul 

pentru a fixa lantul in nituri, pe picioare, metalul a muscat in carne vie, urmele vazandu-se si 

astazi.

La jumatatea drumului dintre celula si fierarie, un gardian l-a lovit pe la spate. In acel moment, 

parintele s-a dezechilibrat, dar nu a cazut. Atunci a simtit minunea - prin faptul ca, desi pana 

atunci facea mari eforturi sa nu-si piarda echilibrul, datorita scurtimii lantului si durerii provocate 

de ranile de la picioare, nu a cazut! S-a intors, cum a putut, catre gardianul care il lovise si i-a 

spus: "Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, 

si sa-ti stearga toate pacatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu 

puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui, al Fiului si al 

Sfantului Duh". 

Colegii de suferinta din celula l-au indemnat pe parintele Ioan sa iasa la raport. L-ar fi putut 

reclama pe acel gardian ca a lovit un ranit, care avea lovituri la picioare si catuse la maini. Dar 

parintele le-a spus ca nu poate ierta si reclama in acelasi timp. 

Diavolul 

Intr-una din zilele terorii din inchisoarea Gherla, parintele Ioan are un vis cu inchipuirea diavolului, 

care arata hidos, ca un tap cu ochi omenesti. Diavolul i-a pus parintelui picioarele din fata pe 

umeri si cu cele din spate i-a blocat bratele ca sa nu se poata inchina. Cand parintele Ioan a vrut 

sa-si faca cruce cu limba, a fost scuipat in fata. La un moment dat, cu un mare efort, parintele 

Ioan a reusit sa strige: "Maica Domnului, salveaza-ma!", si s-a trezit. Informatorul din patul de 

deasupra s-a trezit din somn si l-a intrebat speriat: "Ce-i, parinte?". "A fost diavolul", i-a raspuns 

parintele linistit. 

Zarca 

La Aiud, impreuna cu alti cativa detinuti politici, parintele Ioan a fost printre putinii care au rezistat 

reeducarii. Cei care acceptau reeducarea sfarseau prin a recunoaste cat de mult au gresit contra 

regimului comunist, pe care acum il socoteau adevarata fericire. Cei care refuzasera 

compromisul reeducarii s-au imbolnavit de scorbut si li s-au decalficiat oasele: primeua de 

mancare zeama de la masa reeducatilor. 

Pentru ca l-a infruntat pe comandant: "Domnule comandant, sunt convins total ca ma voi mantui 

in celula ca si in chilia calugareasca din libertate", parintele Ioan este transferat la Zarca, o 

inchisoare in inchisoare, creata special pentru exterminare. Ii dadeau trei surcele pe noapte 

pentru a face focul in soba, nici nu se aprindeau bine ca se si terminau. Noaptea dormea 

incovoiat carlig din cauza frigului. Toti stiau ca cei ajunsi la Zarca erau condamnati la 

exterminare. Dupa cateva luni de detentie la Zarca, se amplificase mai mult ca niciodata senzatia 

cumplita de sfarseala. Insa intr-una din noptile fara sfarsit, parintelui Ioan i-au aparut imagini de la 

hirotonie. In capul Sfintei Mese, pe un scaun, era asezat Episcopul martir Nicolae Popovici: 

"Dupa ce m-a privit cu blandete si m-a binecuvantat, am avut o stare de fericire puternica". A 

doua zi dimineata, parintele Ioan este scos din Zarca si transferat inapoi in incinta penitenciarului 

din care, la 1 august 1964, va fi eliberat. 

Epilog 

"Cand am iesit din inchisoare, fratele m-a sarutat, n-a putut sa ma vada o zi intreaga. Eram ca un 

spectru! Tortionarul meu e acum SRL-ist in Targu Mures, si-a facut o firma si a venit din nou mai 

aproape de mine." Nu-mi vine sa cred ca un preot care a suferit atat de mult in inchisorile 

comuniste poate sa glumeasca in legatura cu acest subiect: cei mai multi dintre noi prefera sa 

uite tot ce au suferit. Aceasta vointa de a uita are semnificatia ei: cel mai greu este sa gasesti un 

sens suferintei, mai ales suferintei prin care treci tu. Parintele Ioan este dovada vie a faptului ca 

omul poate transfigura suferinta in bucurie, atunci cand sufera in numele Celui care a suferit 

pentru noi toti. Parintele Ioan: luminos, sincer, direct, nu suporta nesinceritatea, minciuna si 

compromisul, pe caldicei nu-i are la inima. Un om cu ochii patrunzatori, care te priveste din cand

in cand pe deasupra crestetului. Ceea ce ramane dupa ce te-ai intalnit cu Sfintia Sa este 

prezenta lui atat de luminoasa. Un om care a adus zeci de mii de oameni la Hristos. Acum e 

duhovnicul Manastirii Recea. 

File de istorie crestina romaneasca 

Sfanta Mucenita Filofteia de la 

Arges 

Miracole crestine se afla pe toata intinderea 

pamantului romanesc. Depinde numai de noi sa le 

cautam pe harta spirituala a tarii, pentru a apela la 

forta lor binefacatoare, intorcandu-ne viata spre 

Dumnezeu 

LAURENTIU MELINTE 

Nu poate fi o alta bogatie mai mare oferita familiei de Dumnezeu 

decat viata unui prunc. Nu exista ceva mai desavarsit decat familia cu copii. Copiii au fost mereu 

minunea lumii, nadejdea civilizatiilor. De aceea, blestemul stramosesc cade peste acei ce fug de 

binecuvantarea cerului prin nastere de prunci, striveste pe criminalii morali ai incercarii de a opri 

sau lichida prin diverse mijloace viata unui urmas si urmareste pe aceia care s-au manjit cu 

sange nevinovat. 

In invatatura Bisericii noastre, copiii sunt florile raiului, care cu parfumul nevinovatiei lor bucura 

parintii si mangaie suferintele bunicilor. Asa era si pe vremea Mantuitorului Hristos. Pe copii isi 

punea mainile, pe ei ii da exemplu de mostenitori ai imparatiei cerului si acestia i-au cantat: 

"Osana, Fiul lui Dumnezeu". 

Dar dusmanul diavol nu are odihna si a gasit alte mijloace de distrugere, de durere, de tulburare 

in familii, de batjocorire a copiilor, fie prin necinstea mamei, fie prin nelegiuirea tatalui. Asa a 

cazut victima si Mucenita Filofteia de la Curtea de Arges. 

Filofteia se naste in sudul Dunarii, in imprejurimile cetatii Tarnovo, vechi targ daco-roman, din 

parinti romani agricultori. Mama Filofteii era o femeie cu frica lui Dumnezeu, stabila in credinta si 

cinste si, ca orice mama, voia ca fiica ei sa primeasca o crestere cat mai aleasa. O invata tot ce 

este bun si folositor; nu stia sa scrie si sa citeasca, dar preotul din sat era soarele lor. Si acesta 

vedea in mama si fiica o lumina din lumina. 

Marindu-se, Filofteia invatase multe rugaciuni si alte istorisiri ale Sfintei Evanghelii, mai ales cele 

legate de intalnirea Domnului Iisus Hristos cu copiii. O preocupa in special ajutorul pentru batrani 

si impartea bucatele sau hainele pruncilor nevoiasi. Mama se bucura pentru sufletul ei bun, dar o 

sfatuia sa manance ca sa creasca si sa se imbrace ca sa nu se imbolnaveasca. Cu glasul ei de 

inger, fata raspundea din Evanghelie: "pe cei flamanzi sa-i saturam, pe cei bolnavi sa-i ajutam, pe 

cei goi sa-i imbracam, pe cei insetati sa-i adapam" si "facand bine acelor mici si neinsemnati, Mie 

imi faceti". Si mama, cu ochii scaldati de lacrimi si buze tremurande, isi saruta odorul. Nenumarati 

copii nevoiasi erau la portile casei Filofteii. Batranii neputinciosi sau aruncati pe drumuri de 

propriii copii sau din cauza patimilor lor, o intampinau pe prunca cersind. Ca orice copil 

ascultator, Folofteia isi ajuta parintii in gospodarie, dar tatal sau nu putea suporta si nu prea putea

intelege ca din munca sa sa fie mangaiati toti "nemernicii". Din aceasta cauza, atat mama, cat si 

fiica erau certate si lovite. Mai mult, patima betiei incepuse sa puna stapanire pe tatal indiferent. 

El era pornit impotriva propriului sau copil, dar Filofteia continua sa-si hraneasca sufletul cu 

credinta faptelor. 

Vestea despre bunatatea, intelepciunea si frumusetea ei se raspandise pretutindeni. Rautatea 

insa duce pe multi la indoiala, iar diavolul arunca aceasta neghina mai ales in familii prin 

neincredere si certuri. Ca un copil bun, Filofteia simtea atat rezerva tatalui, cat si durerea mamei. 

Cauta cu gingasia ei imblanzirea parintelui, dar ura acestuia impotriva saracilor si dorinta lui de 

imbogatire sapa prapastie adanca intre el si propriul copil. Cand Filofteia avea numai 10 ani, o 

boala necrutatoare curma viata mamei. Tatal, care nu fusese un sot adevarat, isi lua alta femeie. 

Si a venit toamna, cu roade bogate dupa atatia ani de suferinta si parjol din cauza invaziilor 

barbare. Acum hambarele erau pline, vitele asigurate. Filofteia se bucura ca toate au hrana la 

vreme si ca pentru oameni erau multe bunatati, ca sa poata face milostenie. Si cum fiecare 

gospodar pregateste pamantul de toamna, tatal fetitei era la camp, iar mama vitrega pregatea 

bucatele pe care Filofteia le ducea parintelui ei, asa cum obisnuia de cand era mica. De multe ori 

insa, tatal nu avea mancare, fiindca ea o impartea celor bolnavi de foame si neindestulati cu 

zilele. 

Intr-o zi, cand el lucra pe ogor, astepta sa-i vina mancarea. Incepuse sa fie obosit si se uita la 

soarele stralucitor care arata pranzul. Deodata, dintr-o valcea cu padurice se auzira tipete de 

copii, fosnet si latrat de caini. Ce sa fie? Tatal lasa curatatul pomilor si cu barda in mana porni 

spre locul cu pricina. Din tufis, o gramada de copii cu haine rupte, desculti, murdari, intindeau 

mainile slabanoage pentru un dumicat de paine. Cand a vazut ca dania era facuta de Filofteia, 

care tocmai se dezbraca de haina sa o dea unui sarman, nelegiuitul n-a mai gandit, ci a aruncat 

cu barda in propriul copil. Filofteia a fost lovita in sold. Sangele ei nevinovat a inceput sa curga 

siroaie. Si-a ridicat ochii mari spre cer, capul de inger a cazut pe umar si asa s-a pravalit in balta 

de sange. Copiii au inceput sa tipe alergand care incotro, cainii urlau de parca ii inghitea 

pamantul. Tatal, vazand ca si-a ucis fiica, a inceput sa tipe, ca o fiara, dar in zadar. A cautat sa o 

ridice de acolo, crezand ca nu-l vede nimeni. Din trupul ei plapand si ranit iesea un miros placut. 

Tatal a vrut sa-l miste, dar n-a fost chip. Si-a dat seama ca a luat viata unui inger. 

Intre timp, copiii anuntasera in sat crima. Chiar mama vitrega a Filofteii, o oarecare Rahila, nu 

mai contenea cu plansul. Rudele apropiate se tanguiau pentru cele de ingropare, nestiind ce va 

urma. 

Tatal vine la preotul din sat, cerandu-i dezlegare si spunandu-i ca trupul ei nu poate fi miscat. 

Parintele, care-i stia viata si-i cercetase sufletul, stia ca-i o sfanta si a anuntat pe mitropolitul 

cetatii Tarnovo. Lumea din imprejurimi dadea navala la locul crimei, unii sa vada un tata ucigas, 

altii sa vada mucenita; nu se mai auzise pana atunci de asa ceva. 

Ierarhii si preotii inaltau rugaciuni si parca mai mult stralucea si prindea viata fata Sfintei copile. 

Dar cand totul era gata pentru inmormantare si cand au vrut sa o ridice, trupul sau nu putea fi 

miscat. Minune! Si cum se obisnuia in vechime, au inceput pomenirile bisericilor si manastirilor 

unde ar dori Mucenita sa se odihneasca. Au venit ierarhi greci, bulgari, sarbi, atoniti cerandu-i 

dezlegare, dar trupul ei era stana de piatra. Duhovnicul Sfintei le-a spus atunci ca e valaha si 

trebuie chemati si episcopi romani. Si-au venit vladici romani de la Dristor (Silistra), Caliacra 

(Balcic), Vicina, Ohrida si Arges, si rugandu-se cu fratii lor de credinta si pomenind vechile 

manastiri, la auzul numelui manastirii Sfantul Nicolae din Arges, trupul ei s-a usurat, dovada ca 

era din semintia romaneasca, si toti au cantat: "Slava Tie Doamne, Slava Tie si Sfintilor 

Mucenici". 

Tatomir, tatal domnitorului Negru Voda, auzind aceasta, a trimis daruri satului si ierarhilor martori 

ai evenimentului, a pregatit o racla pentru moaste si cele necesare ridicarii unei biserici in locul

unde murise Mucenita. Asa s-a savarsit din viata Sfanta Fecioara Filofteia in jurul anului 1218, 

avand doar 12 ani. 

Dupa incuviintarea ridicarii trupsorului ei sfant, langa racla a fost pus ulciorul milei, barda ucigasa 

si marama cu bucatele oprite pentru tatal ei, care n-au mai suferit putreziciune. Convoiul cu 

sfintele moaste a peregrinat prin imprejurimi. Nenumarati credinciosi cereau mijlocirea Sfintei. 

Multi copii bolnavi se vindecau si se tamaduiau. Tarziu, moastele Sfintei au fost depuse la 

Catedrala din Tarnovo, unde se aflau si moastele Cuvioasei Parascheva (+1050), sora ei de 

neam si de credinta, aduse aici de la Constantinopol. 

Asa a ajuns Mucenita, protectoarea cetatilor romanesti Tarnovo si Arges. S-a savarsit o slujba 

speciala si i s-au alcatuit imnuri de lauda si mijlocire, praznuirea ei facandu-se in ziua de 7 a lui 

Andrea (decembrie). Moastele ei raspandeau mireasma si oricine se apropia cu credinta, direct 

sau prin rugaciune, de Sfantul ei trup, pleca vindecat sau cu sufletul mangaiat. Domnul Basarab I 

(1330-1352) i-a construit un baldachin. Poporul roman i-a alcatuit colinde si balade, si o drama a 

uciderii ei. 

In 1386, Mircea cel Batran cere moastele Sfintei de la Tarnovo pentru ctitoria sa de la Cozia, dar 

mitropolitul Antim il sfatuieste pe inteleptul domn sa nu cugete cele deserte si sa nu tulbure 

mijlocirea Sfintei pentru Arges. 

In 1393, cand turcii distrug cetatea Tarnovo si desfiinteaza Patriarhia, Mircea, care era... "al 

Darstorului stapanitor", trece peste Dunare si ia moastele celor doua Sfinte: Sfanta Parascheva si 

Mucenita Filofteia. Relicvele sunt ascunse pana la incheierea hrisoavelor, fiindca dupa lupta de la 

Rovine (1394) si mai ales dupa Cruciada de la Nicopole (1396), turcii prada Tara Romaneasca si 

cauta sa-l prinda pe Mircea Voievod. Incheindu-se pacea, moastele sunt depuse la Biserica Sf. 

Nicolae din Curtea de Arges, unde stau pana in 1517. 

Cu binecuvantarea Patriarhului Teolipt al Constantinopolului, cel care a tarnosit biserica 

Manastirii Argesului (15 august 1517), la rugamintea Domnului Neagoe Basarab (1512-1521), 

care face o racla noua, moastele Sfintei Filofteia sunt mutate de la Biserica Sf. Nicolae domnesc 

la Biserica Adormirea Maicii Domnului din aceeasi localitate. 

Cu toate greutatile veacurilor, scapand de distrugerea dusmanilor, de nenumarate incendii care 

au avut loc, trupul Sfintei a ramas nevatamat. Toti domnii romani s-au inchinat lui Dumnezeu si 

au cerut mijlocirea ei. Vrajmasii neamului nostru si ai credintei stramosesti au vrut sa distruga 

ramasitele sfinte, dar mana lui Dumnezeu le-a protejat. La vreme de furtuni sau inundatii, de 

cutremur sau cumplite secete, nadejdea in ea potolea furiile naturii. Nenumarate sunt exemplele 

binefacerii. Aici, in Arges, au venit romani de pretutindeni: moldoveni, ardeleni, dobrogeni, 

banateni si chiar macedoneni din departate tinuturi straine. Credinciosii au simtit totdeauna 

sfintenia ei, fie la slujbe, fie cu ocazia unor incercari. Ea a aparut in vis sau realitate, in multe 

situatii din viata crestinilor. Printre ultimele fapte, se inscrie si aducerea moastelor ei la 

Manastirea Antim din Bucuresti (metocul Argesului) in 1917, fiind ascunse aici in urma unei 

vedenii, cand navalitorii voiau sa ia Sfanta si sa o duca in alta tara, asa cum voiau sa faca si cu 

moastele Sfantului Dumitru cel Nou din Catedrala Mitropolitana din Bucuresti. 

O data cu reorganizarea teritoriala a eparhiilor (1949), moastele Sfintei Filofteia au fost duse la 

Centrul eparhial al Episcopiei Ramnicului si Argesului, in Catedrala Sf. Nicolae din Ramnicu 

Valcea, ctitoria Sfantului Calinic. Pe multi a mangaiat Sfanta si aici; pentru aceasta, in 1955, 

Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cinstirii ei. 

Patriarhul Justinian era permanent tulburat de duhul Sfintei. Cand slujea la Arges simtea un gol si 

a avut un vis (de Sfantul Nicolae), in 1953: o fetita se tot plimba pe langa palat si zicea: "Parinte 

Ioane, de ce m-ai izgonit din casa mea?..." Si am inteles - spunea vrednicul de pomenire - ca

Sfanta Filofteia trebuie sa stea la Arges. Asa se explica de ce moastele Sfintei au fost readuse in 

ctitoria lui Neagoe Basarab si asezate in paraclisul Manastirii, unde se afla si astazi. 

Si multe se mai pot spune, dar mai multe sunt faptele ei. Ea este protectoarea copiilor si 

ajutatoarea mamelor in nevoi, a credinciosilor romani, dar si a tuturor crestinilor ortodocsi. 

Moastele, ca si racla, sunt pentru poporul roman un tezaur al patrimoniului national, pretuit si 

respectat de toti, protejat si asigurat de legile tarii. Crestini de toate varstele cer mijlocirea Sfintei 

pentru greselile lor. 

prof. EMANOIL STERESCU 

B-dul Basarabilor nr. 62, Curtea de Arges, jud. Arges 

Puterea sfintelor moaste ale Sfintei Mucenite Filofteia de la Arges 

O seceta grozava bantuia in partea de nord a judetului Muscel. Nu mai plouase de la sfarsitul lui 

septembrie trecut. Luna mai nu putuse sa mai impodobeasca pamantul cu covorul verde al 

livezilor. Totul era uscat. Cu mare greutate am putut sa aram pamantul in primavara aceasta. 

Semintele puse in tarina uscata incepusera sa putrezeasca. Campul era ars si iarba nu era sa 

apuci cu clestele. Vitele scoase la pasune zbierau de foame si nu aveau pe ce sa puna gura. Se 

vedea cum se usuca pomii si frunza cadea la cea mai usoara adiere de vant. Secasera si 

izvoarele, iar apa de baut nu se mai gasea. Oamenii incuiau cu lacat obloanele puturilor seara, ca 

sa imparta dimineata putina apa ce se strangea in cursul noptii. Toti erau cuprinsi de jale si 

simteau grozavia care-i pandea. Plouase prin satele de prin prejur, dar pe ei ii ocolise. Batranii 

spuneau ca asa seceta n-au mai pomenit. 

Incredintati de puterea sfintelor moaste, s-au hotarat si au adus pe Sfanta de la Arges. Cand a 

sosit in sat, toti au varsat lacrimi, si dupa slujba Vecerniei si a Litaniei de luni seara, s-au despartit 

cu inima stransa de durere, dar plini de nadejde. Toti cautau spre cer, care era senin sticla si nu 

arata nici spranceana de nor. Dar Bunul Dumnezeu, care nu paraseste pe cei saraci, pe cei ce se 

incred in EL, le-a aratat minunea! Si-aceasta cu atat mai mult cu cat sectantii din partea locului 

carteau si nu credeau in puterea sfintelor moaste. Au ramas insa rusinati! 

Dupa miezul noptii, s-au trezit toti cu picuratul stresinilor. O ploaie domoala se pornise si ploua 

asa de linistit, incat toti si-au facut sfanta cruce si au zis cu Psalmistul: "Mare esti Doamne! 

Minunate sunt lucrurile tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda Maririi Tale". 

Si a plouat doua zile. Si s-au schimbat toate, pentru ca mare este puterea lui Dumnezeu si a 

celor plecati Lui. 

(Articol preluat din "BUCIUM ORTODOX" - 1943 si publicat in "Calendarul Eparhiei Argesului" - 

1944). 

Mari duhovnici 

Parintele Evmenie de la Stejaru: 

"Eu, cand fac un bine, ma simt fericit" 

Daca te pornesti din municipiul Roman, judetul Neamt - pe Soseaua 

Vasluiului - dupa vreo 15 kilometri ajungi in comuna Ion Creanga. De

aici, la o azvarlitura de bat, in cel mult un sfert de ceas ajungi in satul Stejaru, o asezare strajuita 

de jur-imprejur de dealuri domoale, al carei nume s-a transformat in renume datorita "preotului 

batran", asa cum este cunoscut de credinciosii de pretutindeni parintele Evmenie Moraru. Omul a 

carui biografie a adunat aproape toate evenimentele veacului, cu toate ca nu mai slujeste de 

ceva ani buni, se-nconjoara inca in linistea odaii batranetilor sale de oameni veniti dinspre toate 

zarile patriei, pentru rugaciune si sfaturi ziditoare de suflet... 

Biserica din suflet 

Cand am ajuns prima oara la Stejaru, parintele Evmenie Moraru era ocupat cu o femeie venita la 

el acasa, pentru rugaciune. M-a primit cu un zambet senin si cu bucuria cu care-i primeste pe toti 

cei care vin la el. Dupa o scurta asteptare, "preotul batran" m-a invitat intr-o odaie a casei sale 

"pentru a sta de vorba in tihna". M-a uimit smerenia sa si cand eram pe cale sa gasesc o 

explicatie la multimea credinciosilor care ajung la Stejaru, batranul cu chip si cu suflet angelic ma... 

linistit, spunandu-mi ca n-a facut nimic deosebit, in afara faptului ca a trait toata viata prin 

Biserica Ortodoxa, incercand din rasputeri sa faca intotdeauna numai bine. Restul, zicea el, e 

lauda... 

Fiu de preot, nascut in 1910 la Pancesti-Sascut - in judetul Bacau - Evmenie Moraru a calcat pe 

urmele tatalui sau, absolvind Seminarul Teologic din Constanta, la varsta de 22 de ani. De aici 

insa si pana la Sfantul Altar, mai era loc de o mireasa. Toate ostenelile parintilor de a-l arunca in 

bratele unei fete bogate din Pancesti-Sascut au fost zadarnice. Altceva dorea el si nu multa 

vreme dupa aceea ursita avea sa i se arate in compartimentul trenului cu care calatorea de la 

Bacau spre Roman, pentru a se interesa de o parohie. 

Pregatit intrutotul pentru a fi hirotonit, tanarul preot s-a infatisat Episcopului de atunci, Lucian, al 

Romanului. "S-a uitat la notele mele din Seminar - isi aminteste parintele - si mi-a spus ca ma da 

aproape, daca-mi place, intr-o parohie extrabugetara." 

Vorbitor de latina, franceza si germana, preotul-carturar se instaleaza in anul 1933 in parohia 

Bisericii Ortodoxe din Stejaru, pe care a slujit-o o viata de om, cu chip ca "nu este a pleca de 

unde te-a trimis Dumnezeu". Mai intai si-a zidit o casa, apoi au venit - cu voia lui Dumnezeu - 

copiii si, rand pe rand, bucuriile si necazurile unei biografii scrise cu fapte alese si pline de 

smerenie, deopotriva, intru zidirea Bisericii din suflet si Slava Bunului Dumnezeu. 

Prima incercare... 

"Cand am venit aici, tare mi-au placut padurile istea", isi aminteste batranul paroh. Bantuit de 

holera in vremea lui Duca-Voda, satul - pe numele sau de la ‘33 "Averestii de Jos" - era inca 

subrezit de migrarile de tot felul. Vremurile erau grele si potrivnice, lumea era in nevoi. Veniti, 

inca din secolul XVIII, dinspre Ardeal, d’alde Ancutanii, familiile Socu, Borcila, Rotila, aveau inca 

multe de invatat. Oamenii gospodareau, care dupa cum se pricepea mai bine. Prea multe navusese 

cine sa-i invete. Munca la boier si sarbatorile cele mari din an erau evenimentele cu 

care-si petreceau veacul. Nasterea pruncilor si trecerea in cele vesnice a celor batrani mai 

adunau lumea laolalta. Atat, insa... 

Amintirile dintru inceput ale preotului Moraru nu sunt dintre cele mai placute: "Satu’ ista era al 

nimanui. In jurul cimitirului era plin de spini. Nu tu gard, nu tu clopotnita. Nimic nu era... Le-am 

facut pe toate! Cand am ridicat clopotnita, am adus clopotul de la Bucuresti. Oamenii au ascultat 

ce le-am spus si am inceput sa dam inainte. Am incercat sa-i invat de toate cele, adunandu-i in 

jurul bisericii." Intre doua liturghii, parintele Moraru i-a invatat pe tarani sa-si infiinteze o rasadnita, 

sa-si intinda o perdea de vie, iar pentru livezi le-a adus altoi frumosi si rodnici dintr-o comuna 

megiesa, numai ca sa fie in rand cu lumea. Munca deloc zadarnica, de pe urma careia, daca

astazi ai cazut oaspete peste stejareni, poti sa bei un pahar cu vin dintre cele mai de faima din 

zona Romanului. 

Bucuriile 

Adunati in jurul bisericii si a parintelui, stejarenii s-au unit ca-ntr-o familie. Slujbele pe care le tinea 

parintele Moraru strangeau tot mai multa lume in fata Sfantului Altar. Despre harul 

dreptcredinciosului preot se daduse vestea mult departe de sat. Duminicile si in zilele de post, 

credinciosii umpleau biserica si curtea acesteia, deopotriva. Mai greu a fost cu "oile ratacite". Insa 

cu rabdare si cu tact, parohul de la Stejaru le-a adus inapoi la turma pe care o pastorea de-acum 

cu mare har. Nevoiasilor, le cumparase haine. Ceva mai greu a fost efortul pentru recuperarea 

altor "ratacitori intru credinta", despre care preotul Moraru isi aminteste chiar cu oarece haz: 

"Eram acasa la boier si am vazut, mai in vale, o casa cu fereastra deschisa larg, pe care iesea un 

fum gros. Intai am crezut ca arde casa, ca apoi, dupa ce m-am dumirit, i-am zis boierului: ! Si m-am dus acolo... Ce crezi ca-mi vazusera 

ochii?! Era o femeie din sat care tragea din pipa. Atunci mi-am zis: !". 

Ani de zile, parintele Moraru a-mpartit cruciulite si icoane sfintite cumparate de pe la manastirile 

Moldovei, catre toate babele din sat, numai ca sa se lase de tutun si sa vina la biserica. Ba, 

odata, si-a pus la bataie chiar scroafa cu purcei, numai ca sa le scape pe muieri de patima 

fumatului. Usor, usor, la Stejaru au mai ramas doua femei care-i trag cu mahorca, dintre care una 

a trecut in cele vesnice si una, vai amar de ea, n-are a-i face nimeni nimic pentru a o-ntoarce... 

Obstea 

"Eu, cand fac un bine, ma simt fericit", spune - cu smerenie - "parintele batran". S-a-ntamplat ca 

in toate cele bune pe care le-a facut la Stejaru sa-si faca mare pomana inaintea lui Dumnezeu, cu 

o armata de fini: care cununati, care botezati, de-a lungul timpului. Parintele-i pomeneste pe toti 

cu mare drag si-ntr-un final nu uita sa spuna ca are "niste fini tigani, respectuosi si tare 

cumsecade", care intotdeauna cand il zaresc ii spun "saru’ mana, nasule!". 

Bahica Sandu si Marita sunt cununati de parintele Moraru, care-si aminteste de ei, inca de-acum 

douazeci de ani: "Intai, a fost p’aici batranu’, tatal lui Sandu. Pe urma a venit finu’. Era necajit, 

venea aici in sat sa ciocaneasca topoare, cutite, facea tigai si ceaune... Intr-o zi, l-am intrebat 

daca s-a cununat cu Marita in fata Sfantului Altar. , mi-a raspuns, si l-am luat de l-am 

cununat eu si p-orma i-am chemat la masa pe fini, cu copii cu tot. Au venit atunci la noi vreo 

sapte insi. Numa’ sa fie primit! De-atunci, in fiecare an trag la Stejaru ca sa castige si ei cate 

ceva. Intotdeauna ma cauta. Oameni respectuosi si cuminti..." 

Dintre toate bucuriile "parintelui batran", cea mai mare ramane insa obstea. In 1935, s-a infratit cu 

inca niste stejareni vrednici sa cumpere padurile si campurile de la boieri, ca sa faca "o opera 

sociala". Si a reusit! Lume cuminte si cu frica de Dumnezeu, pe atunci, oamenii se imprumutau cu 

bani intre ei, ca sa nu vina altii in sat, sa le cumpere pamanturile. Inima actiunii, preotul, a facut 

tot ce-a putut ca stejarenii sa nu se trezeasca slugi la altii, fara sa se fi gandit, o clipa macar, ca 

de la obste o sa-i vina mai apoi - dupa implinirile cele mari - necazurile cele mai mari ale vietii 

sale... 

In fruntea obstei! 

Cand era in floarea varstei, hop ca veni si razboiul. Poliglot cum era, preotul din Stejaru s-a 

descurcat cu toti strainii care au calcat prin sat. Cu nemtii a fost cum a fost, insa greul a venit 

odata cu navala ruseasca. Pe atunci, pe toata linia frontului, era ordin ca lumea sa plece din 

calea Armatei Rosii. Singur, preotul Moraru a tinut oamenii langa el, in sat, veghind asupra

putinelor agoniseli cu riscul vietii. Intr-o zi, in vremea navalei de la Rasarit, soldatii rusi au prins 

un neamt, care, rupt de foame, manca bostani pe camp. A fost adus in sat si a fost impuscat de 

fata cu toti oamenii. Mai mult chinuit, neamtul n-a murit si, fara sa stea pe ganduri, rusii i-au 

ciopartit urechile cu baionetele de la pusti lasandu-l, ca pe un caine, rezemat de o rachita. 

Stejarenii au trait atunci un cosmar la care si azi se mai gandesc cu groaza, inchipuindu-si ca in 

locul neamtului putea sa fie temerarul preot, ocrotitorul lor din timpul razboiului... 

Canalul 

Scapat din catarea Kalasnikoavelor rusesti, parohul din Stejaru avea sa traga alte patimi, mai 

crunte. Era vremea cand legionarii dregeau politica... Asa s-a facut ca intr-o zi, in sat, se instalase 

o tabara de legionari, despre care parintele isi aminteste ca si cum ieri s-ar fi intamplat: "N-am 

fost eu acolo, a fost un invatator din sat. Nu puteam sa fiu si preot si legionar!". Cu toate astea, a 

fost acuzat de apartenenta la miscarea legionara, ridicat de autoritatile vremii si tarat prin puscarii 

si pe la Canal, vreme de vreo sapte ani. "Aveam trei copii acasa, spune parintele. M-au luat din 

pat - fara nici o judecata - si m-au dus la Canal. Cand am ajuns eu acolo, lucrarile erau cam pe la 

jumatate. Am gasit numai legionari si cuzisti. E greu sa-ti imaginezi cam ce-a fost. Majoritatea 

erau oameni cu carte multa. Tot acolo era si parintele Galeriu. Nu puteai face nimic, nu puteai 

vorbi o vorba cu ceilalti. Daca te prindeau caraliii iti luau mancarea de la gura si te bagau si la 

carcera. Asa ca, daca nu puteai sa muncesti, nici mancare nu primeai. Oricum, acolo ne omorau 

cu foamea! Unii cautau cate o coaja de paine pe la gunoi si era mare bucurie cand o si gaseau. 

Eram cu Canalul la Capul Midia. O bataie de joc, nu alta! Daca mureau zece oameni, nu conta. 

Fara preot, fara nimic, erau dusi la Navodari, intr-o groapa comuna. Pe cei mai 

ii baga la munca sub linia ferata si veneau pe urma de rasturnau vagoane peste 

ei. A fost teroare... Cei ramasi in viata o duceam tare greu de mancare. Imi amintesc de unul, 

Sizi. Era farmacist. Prindea serpi, ii jupuia si-i manca. Intr-o noapte, Sizi a facut planton in locul 

unuia dintre noi ca sa... aranjeze cateaua comandantului. Era voinica si grasa. Pana la urma, a 

prins-o, a jupuit-o si a ascuns-o sub pat. Dimineata, n-a mai gasit-o: i-o luasera altii, mai flamanzi 

decat el! 

Toti anii acestia m-au intarit Sfintii Parinti si am razbit. Ma gandesc dpar ca n-am suferit cat 

trebuie, altii au suferit mai mult decat noi", spune parintele, smerit - fara resentimente pentru calai 

- cu toate ca a plecat sa construiasca socialismul cu 75 de kilograme si a venit de-acolo doar cu 

46!!! 

"Razbunarea" 

O data intors acasa, dupa chinurile petrecute, parintele a facut juramant cu Dumnezeu ca toate 

zilele sale sa se roage pentru iertarea tortionarilor sai. Bineplacut astfel Celui de Sus, vestea 

despre rugaciunile sale s-a raspandit si la Cluj si la Constanta, ca si la Pascani sau la Iasi. 

Oamenii vin inca la Stejaru, cu toate ca parintele sta sa-mplineasca respectabila varsta de 90 de 

ani. Dintre acestia, aproape 60 i-a petrecut in fata Sfantului Altar, inaltand rugaciuni fierbinti catre 

Cer, pentru buni si pentru rai, deopotriva. Pentru truda sa intru Slava lui Dumnezeu a primit din 

partea Episcopiei Romanului, in anul 1970, Crucea de Stavrofor, rar intalnita la preotii de tara din 

zona Romanului. Intrebat de ce-l cauta credinciosii din toate zarile tarii, "preotul batran" raspunde 

cu smerenie ca nu stie cine-i trimite la Stejaru. 

Mostenirea 

Pastrator de credinta, preotul Moraru lasa in urma sa, la Sfantul Altar al bisericii pe care a 

pastorit-o multe zeci de ani, un slujtor de mare isprava, in persoana nepotului sau dupa fiica, 

parintele Sevastian Moraru. Pentru cei care-l cunosc: "preotul tanar". Om cu alura de luptator 

"greu", si la propriu si la figurat!

Chip senin, cu privirea sfredelitoare, pornita din albastrul ochilor sai preaveghetori, omul si preotul 

Sevastian Moraru nu-si tradeaza radacina. Razbatator si intregitor de turma precum bunicul sau, 

"preotul tanar" a-nceput in anul 1991 constructia noii biserici de la Stejaru, "rezemata" in peretele 

bisericii vechi ce sta gata sa se desprinda de verticala din pricina prea marii umezeli care-i 

afecteaza necontenit zidirea, de la temelie pana la cupola cea mare. 

Pentru multi: "o aventura" de-adevaratelea! Pentru nepotul "parintelui batran", un semn intru 

dreapta credinta. "Ochii sperie, mainile bucura, Dumnezeu ajuta", spune preotul Sevastian 

Moraru, repetand o vorba din batrani. Si cum orice ctitorie inaltata inspre Cerul Mantuirii Noastre 

are mai multi "mesteri", din multimea plina de smerenie a celor care au sarit intr-ajutorul zidirii de 

la Stejaru as dori sa-i spun aici pe... doi dintre acestia. Anume: pe Maria Avarvarei, din satul 

Izvor, si pe fiica ei, Elena, care si-au scos cerceii din urechi si bratarile de la mana, donand astfel 

cateva zeci de grame de argint pentru ca dangatul clopotului de la biserica noua din Stejaru sa 

poata rasuna si peste megiesi. Curat gest si aproape imposibil de crezut daca privim dinspre 

vitregia vremurilor care s-a revarsat, mai nou, peste oameni si peste sufletele acestora. 

Pentru cine-si vrea averile mutate in rai, iata contul prin intermediul caruia zidirea bisericii 

de la Stejaru, oprita deocamdata la poalele celor doua turle, ar putea fi ajutata sa se-nalte 

mai grabnic. Dumnezeu sa ne auda si sa primeasca darurile facute intru Slava Lui. 

Bankcoop-Roman, cont nr. 2511024.0530.642000 

Astfel numesc localnicii de pe Valea Valsanului, ca si cei de pe vaile invecinate, 

sarbatoarea "Izvorul Tamaduirii", celebrata de toti crestinii ortodocsi, in fiecare an, pe data 

de 16 aprilie. Explicatia acestei denumiri vine dintr-o traditie foarte veche, mai putin 

cunoscuta in restul tarii, conform careia "Izvorul Tamaduirii" cade, intotdeauna, intr-o zi de 

vineri. In zona deluroasa din nordul judetului Arges exista un izvor cu puteri vindecatoare, 

ce a consacrat prestigiul sfant al zilei de vineri in Calendarul crestin romanesc Ą 

Oameni si locuri 

Pe soseaua care urca de la Pitesti spre Curtea 

de Arges se deschid mai multe ramificatii de 

drumuri ce duc spre peretele sudic al Muntilor 

Fagarasi: vai taiate de ape repezi, ce-si au 

obarsia in hornurile de piatra. Intre ele se afla 

si Valea Valsanului, udata de raul cu acelasi 

nume, ce izvoraste din masivul Iezer-Papusa, 

ale carui creste inca inzapezite albesc orizontul 

spre nord. Dealuri plapande marginesc valea 

inundata de lumina copacilor infloriti. Satele si 

catunele se insiruie domol, intr-o serpuire ce 

insoteste urcusul necontenit al soselei. Din mersul masinii, casele par sa se roteasca dupa soare, 

iar pajistile misuna de tarani iesiti sa coseasca "iarba mieilor". Abia a trecut Pastele ortodox si 

urmele sarbatorii se mai zaresc prin curtile cu garduri vopsite proaspat. Ici, colo, cate o tufa de 

liliac s-a pripit sa infloreasca, inmiresmand aerul curat. 

In comuna Musetesti, chiar langa Muzeul Satului, in centru, porneste un drumeag neasfaltat, ce 

se lungeste cativa kilometri pe o vale ingusta ca un fir de ata, pe care curge paraul Robaia, ce a 

dat numele unui catun si a manastirii aflate la capatul vaii, drept in fata muntilor. Satenii se 

indreapta, in palcuri, catre schit, facand cate un scurt popas pe iarba grasa de la marginea 

drumului. Femeile poarta broboade, iar barbatii si-au acoperit capetele cu palarii, sau chiar 

"clopuri", ca in Maramures. Este "Vinerea Izvoarelor" si toata lumea merge la Manastirea Robaia, 

sa sarbatoreasca "Izvorul Tamaduirii". Oamenii poarta cu ei tot felul de sticle si recipiente pe care

le vor umple cu apa sfintita a izvorului aflat langa manastire, despre care se spune ca are 

miraculoase puteri vindecatoare, dovedite de-a lungul timpului. La capatul vaii, pe un tapsan inalt, 

se zareste deja arhaicul schit, iar sunetele rare ale clopotului ce bate in turnul de la intrare plutesc 

deasupra arborilor, ca o alinare... 

De la legende, la istorie... 

Oamenii locului povestesc ca numele catunului, ca si al vaii inguste 

pe care s-a asezat manastirea, vine de la o comunitate de robi, aflati 

pe aceasta mosie domneasca inca din primele secole crestine. 

Robaia era o asezare mult mai populata decat astazi, dar in primele 

doua veacuri ale acestui mileniu s-a petrecut, aici, o tragedie de 

proportii impresionante. Chiar intr-o noapte a Invierii, pe aceasta vale 

ingusta au navalit hoardele hunilor, surprinzand o parte din oamenii 

satului in biserica, la slujba. Barbatii n-au putut opune decat o slaba 

rezistenta, dupa care au fost macelariti pana la ultimul, taindu-li-se si 

capetele. In acelasi timp, sfantul lacas, unde reusisera sa se 

baricadeze ceilalti crestini, a fost incendiat de barbari. Toate femeile 

si toti copiii asezarii au ars de vii, in biserica mistuita de flacari! 

Legenda acestei tragedii zguduitoare s-a pastrat pana in ziua de 

astazi, iar valea Robaiei a ramas pustie vreme de cateva secole. 

Chiar si acum, unii localnici sustin ca, in noaptea de Inviere, in 

fiecare an, se mai aud vaietele si gemetele copiilor sacrificati... 

Inceputurile asezarii calugaresti de la Robaia se situeaza in timp, dupa aceasta tragedie locala. 

Pisania bisericii vorbeste de anul 1359, dar prima biserica din lemn ce s-a construit aici avea 

ctitor necunoscut si s-a distrus dupa cateva secole. Din punct de vedere strict documentar, primul 

proprietar al locurilor pe care se afla cel dintai schit a fost Parvu Logofatul, ctitor al Manastirii 

Bucovat din apropierea Craiovei. Dupa diferite transferuri prin mosteniri, schitul Robaia cu toate 

proprietatile lui - sunt vandute lui Musat Musetescu Clucerul. La randul sau, acesta ofera 

paraginitul schit, "de zestre", fiicei sale Livera, casatorita cu Sava Sufarul din Furduiesti. 

O istorie locala, confirmata de pisania manastirii de astazi, spune ca acest Sava Sufarul, urmarit 

fiind de turci, s-a refugiat aici si - cand era la un pas de a cadea in mainile navalitorilor - a cerut 

ajutor, printr-o puternica rugaciune, cu lacrimi in ochi, Sfantului Mare Mucenic si Martir Gheorghe, 

fagaduind ca, daca va scapa cu viata, va ridica, exact in acel loc, un altar innoit si o sfanta 

biserica. Sfantul Gheorghe, primindu-i rugaciunea, l-a scapat, in chip cu totul minunat, Sufarul 

devenind invingatorul urmaritorilor sai. Atunci ar fi tasnit si izvorul tamaduitor, de sub stanca din 

apropierea viitoarei manastiri! La anul 1644, in locul vechii bisericute de lemn, Sava Sufarul isi 

indeplineste fagaduinta, zidind o biserica din piatra, pe care o sfinteste la 23 aprilie, in ziua cand 

era sarbatorit mucenicul ce ii salvase viata. Ctitorul daruieste Manastirii Robaia intreaga mosie 

imprejmuitoare, cu "rumanii" asezati pe ea, cu padurile si cu muntele din preajma, plus o vie, in 

apropierea targului Pitesti. Aceasta danie este intarita chiar de domnitorul Matei Basarab, prin 

hrisovul de la 10 august 1648. De atunci incoace, un lung sir de pelerini crestini au trecut prin 

aceste locuri binecuvantate, tamaduindu-se cu izvorul miraculos si laudand numele lui Dumnezeu 

in sfanta biserica. 

O pasnica minune cotidiana 

La Manastirea Robaia, astazi, isi petrec viata de obste, intr-o 

restransa comunitate monahala, douazeci si cinci de surori si 

calugarite, calauzite de maica Petronia, stareta asezarii 

manastiresti. Pe langa modesta indemnizatie lunara pe care o 

primesc, conform regulilor administrative ale Patriarhiei, miresele 

lui Hristos din acest sfant lacas ostenesc sa coasa vesminte

preotesti, ceea ce le aduce un venit binemeritat, care le ajuta sa-si petreaca traiul zilnic, 

respectand asprele restrictii impuse de cele trei voturi monahale. Surorile si maicutele resping 

orice slava desarta a acestei lumi, drept pentru care nu accepta sa fie fotografiate si dau putine 

informatii oricarui vizitator strain, stiind ca acest lucru nu-i place nici Inalt Prea Sfintiei Sale 

Episcopul Calinic Argesanul, sub a carui binecuvantare exigenta se afla. Dar o asemenea 

restrictie nu le impiedica sa omeneasca, in cel mai desavarsit chip crestinesc, pelerinii infometati 

sau insetati care se abat pe aici. De asemenea, ele indruma vizitatorii, cu o dulce dojana, sa 

posteasca si sa se roage. Strainii sunt invitati sa bea apa de la izvorul vindecator, dar sunt 

avertizati, de fiecare data, ca numai dreapta credinta a fiecaruia va da putere miraculoasa apei 

sfintite ce izvoraste de acolo. Atat calugaritele, cat si satenii povestesc despre nenumarate cazuri 

de vindecari, ceea ce a raspandit in tot tinutul faima acelui izvor! 

Nici una dintre maicutele ce se nevoiesc astazi in manastire nu se afla acolo in 1954, anul in care 

Episcopia de Arges a hotarat sa stramute din lacas ultimii calugari batrani, repopuland asezarea 

cu surori si maici. Vreme de cateva veacuri, in aceasta sfanta manastire traisera mai multe 

generatii de sihastri si este uimitor sa afli, de pilda, ca Sfantul Sofronie de la Cioara (sarbatorit cu 

cruce neagra in Calendarul ortodox) a fost egumen, aici, intre anii 1764-1766. Cateva decenii 

inaintea sa isi sfarsise zilele in aceasta sihastrie, ca monah dreptcredincios, faimosul zugrav 

Pirvu Mutu. In Evul Mediu tarziu, pe valea ingusta a Robaiei treceau, spre manastire, copisti si 

caligrafi, cu calimarile la brau si pana de gasca dupa ureche, lacasul ajungand, spre zorile 

veacului XIX, sa aiba o bogata colectie de manuscrise si o carte veche romaneasca. Incepand 

din 1886 si pana la primul razboi mondial, atat Alexandru Odobescu, cat si Grigore Tocilescu, au 

vizitat frecvent manastirea, stramutand manuscrisele si cartile la Biblioteca Academiei. Tot in jurul 

anului 1914 au fost ctitorite o piatra comemorativa si un mic paraclis in aer liber, la izvorul 

tamaduitor din apropierea manastirii. 

"Credinta ta te-a mantuit!" 

In "Vinerea Izvoarelor", la Manastirea Robaia vin sute de pelerini. 

Majoritatea sunt tarani din satele invecinate sau din restul tinutului, 

dar sosesc aici si credinciosi de la Curtea de Arges, Ramnicu 

Valcea, Pitesti sau chiar Bucuresti. Dupa Sfanta Liturghie, lumea se 

inghesuie la Izvorul miraculos sa-si faca proviziile de apa. Apoi, 

localnicii si vizitatorii straini se aseaza pe pajistile din jurul manastirii, 

pentru a dejuna si a bea din apa vindecatoare, ce are un gust de-a 

dreptul minunat. Nea Ilie Gaesteanu, localnic din Robaia, exclama, 

cu aceeasi incredintare ca si a maicutelor: "Daca nu crezi, degeaba 

mai bei!...". El povesteste oricui vrea sa asculte: "Acum vreo 11 ani, 

pa vremea lui Ceausescu, erau doua gemene, la noi in sat, care 

aveau o boala de oase. Nu stiu cum sa chema. Amandoua 

crescusera la fel, iar parintii le iubeau egal, numai ca una apucase 

calea bisericii, dar cealalta nu voia sa creada in ruptul capului. Dupa 

ce le-au adus sa bea din izvor, cea credincioasa s-a vindecat in 

cateva luni, insa sora ei a ramas la fel... Si acum le arata oamenii cu degetul, prin sat!". 

Majoritatea strainilor veniti sa ia apa, ca sa faca o "cura" indelungata, confirma acelasi simptom. 

Maria Vatafu, sosita cu caruta tocmai de la Bradet, impreuna cu intreaga familie, explica simplu: 

"Izvorul asta nu e facator de minuni pentru oricine!". 

In asfintitul "Vinerii Izvoarelor", de sarbatoarea "Izvorul Tamaduirii", Marele Mucenic Gheorghe, 

patronul spiritual al acestor locuri, strajuieste, din fresca exterioara, forfota crestinilor pelerini, ce 

se intorc pe la casele lor plini de speranta, cu gandul la minunatele vorbe ale Mantuitorului, rostite 

in Evanghelie: "Du-te! Credinta ta te-a mantuit!". O data cu aceste vorbe, "auzite" doar de cei a 

caror evlavie le-a "coborat mintea in inima" (cum spune un sfant parinte), soarele coboara spre 

amurg, alungand umbra rara a padurilor tinere din jurul Manastirii Robaia...

Noi miracole crestine la Ionesti 

Despre miracolul crestin de la Ionesti am mai scris in iarna anului 

trecut. Am scris cu teama, cu zgarcenie, cu vigilenta atentie, pe 

nuante. Nu voiam sa gresim, sa punem de la noi, sa exageram cu 

ceva. Intuiam pericolul ca Ionestiul sa devina un nou Maglavit, cu 

toate lucrurile minunate, dar si meschin lumesti de acolo. Un exces 

de entuziasm jurnalistic ar fi transformat lucrarea tainica a lui 

Dumnezeu intr-un simplu si nedemn spectacol. 

Daca scriem in continuare despre minunile de la Ionesti, o facem 

pentru ca locul are o forta statornica si grea, pentru ca - in ciuda 

maruntelor dispute locale si a izului turistic pe care il imbraca uneori 

pelerinajele la Troita - aici continua sa se savarseasca numeroase 

vindecari miraculoase. 

Poate ca multi se intreaba de ce si-a ales Maica Domnului salas intr-o pustietate ca Ionestiul. De 

ce Dumnezeu iubeste locurile mai sarace si oamenii mai smeriti? Vremea intrebarilor, credem 

noi, a trecut. Acum e timpul copt al credintei, ca singura cale de salvare. Prea multa suferinta e in 

lumea asta. Chiar daca nu va alunga nici razboaiele si nici disperarea, Troita Maicii Domnului de 

la Ionesti e un strop dumnezeiesc de intarire si de speranta, un semn ca Dumnezeu - in ciuda 

incercarilor - nu si-a luat fata de la noi. 

"Doamne, fa o minune!" 

- Parinte Corneliu Popescu, ca paroh al satului Ionesti, sunteti cel mai in masura sa ne vorbiti 

despre miracolul crestin ce a avut loc aici anul trecut. De fapt, cum s-au petrecut lucrurile? Cand 

v-ati convins ca la Ionesti exista o lucrare a lui Dumnezeu? 

- Totul a inceput de la marturia unui credincios din sat, nea Ion Marin (a carui relatare a aparut, 

pe larg, in "Formula AS"), care mi-a vorbit despre minunatele aparitii ale Maicii Domnului si 

despre indemnul Preasfintei Fecioare ca sa se ridice o troita in josul satului. Ca om al bisericii, 

am ascultat marturisirea cu atentie, ca nu cumva sa fie o ispitire. Apoi, i-am dat binecuvantare si 

l-am ajutat, atat cat am putut, sa construiasca Troita, asa cum o vazuse el cu ochii mintii: 3 metri 

pe 3, cu 3 trepte si 3 scaunele etc. 

Sincer sa fiu, la inceput nu am dat prea mare importanta "viziunilor" lui nea Ion. Voiam doar sa 

ajut un bun credincios si cu frica lui Dumnezeu, zicandu-mi ca omul lucra cu dreptate. Nu ceruse 

loc de crasma sau butic, ci loc sfant, de reculegere si inchinaciune. Apoi, a aparut viziunea celor 

trei copii si chipul lui Christos in apa. Totul statea sub semnul Sfintei Treimi si, prin urmare, am 

grabit lucrarile la Troita. 

- De ce la sfintirea Troitei nu a fost prezent nici un inalt ierarh? Asta inseamna ca biserica evita sa 

se pronunte? 

- Desi ne-am straduit in felul nostru, nea Ion ajungand pana la Patriarhie, lipsa timpului sau alte 

obligatii de moment au facut ca ierarhii sa lipseasca. Totusi, la sfintirea Troitei au fost prezenti 

sapte preoti, protopopul nostru si un minunat cor al seminaristilor. Vestea celor trei copii, care 

zarisera chipul lui Christos in apa, adunase o multime de oameni incat, vazandu-i, mi s-a facut 

teama. Era in joc prestigiul meu de preot si simteam o raspundere enorma. Mi-am zis, deci, cu 

mare tremur: "Doamne, fa o minune! Fa ca poporul sa-Ti dea slava". Ce a urmat, nu se poate

povesti in cuvinte: porumbelul ce s-a pogorat din inalt, crucile care au aparut pe cer. Toata lumea 

a vazut si s-a cutremurat, chiar si cei veniti doar din curiozitate, cu inima indoita. Minunea nu s-a 

oprit, insa, aici. In aceeasi zi, la cativa kilometri distanta, in satul Suici, o furtuna cu grindina a 

distrus totul, provocand - dupa cum marturisesc localnicii - o scena apocaliptica. Pe noi, 

Dumnezeu ne-a miluit, aratandu-si pe cer semnele si marea Sa putere. 

La asta s-au adaugat vindecarile miraculoase care au inceput sa se savarseasca la fantana de 

langa Troita, vindecari despre care a scris ziarul dvs. si despre care avem numeroase marturii. 

- Ce minuni s-au mai intamplat de atunci? 

- Nu e usor a cuprinde in cateva cuvinte 

intamplarile si vindecarile miraculoase ce au avut 

loc la Ionesti. De Boboteaza, spre exemplu, 

sfintind agheasma mare la Troita, deasupra 

fantanii au pogorat trei porumbei care nu pareau 

lumesti. Erau foarte mari, ca niste pescarusi, albi 

ca zapada la culoare si nu bateau din aripi, ci 

pluteau, formand in aer un triunghi. Preotii aflati 

de fata, printre care si preotul misionar Nicolae 

Giurgian de la Valea Iasiului, au amutit de uimire, 

cu totii spunand: "Ce am vazut la Ionesti, nu am vazut in viata noastra". 

Despre vindecari nici nu mai amintesc, ele fiind de ordinul sutelor. O fetita din Recea (Fagaras) a 

venit la Ionesti muta. Cand s-a inchinat la Troita, a iesit de acolo vorbind ragusit. Cineva din 

multime i-a spus: "Du-te si multumeste Maicutei Domnului". Fetita a intrat din nou la Troita, s-a 

rugat si a iesit vorbind perfect. 

- Se pare ca locul are forta. 

- Forta vine din prezenta Maicii Domnului, care nu-si paraseste niciodata locul ales de ea. 

Ginerele unei femei din sat, mare patron la Mioveni, s-a rugat la Troita pentru spor in casa si 

afaceri. Dumnezeu l-a ajutat si, drept multumire, a venit sa se inchine la Maica Domnului, in chiar 

Saptamana Patimilor. Cu capul descoperit si lumanarile in mana, a intrat, dar in Troita a dat peste 

o femeie imbracata in alb, care se ruga. Nu a vrut sa o tulbure si s-a retras la usa, asteptand sa 

iasa. Dupa un timp, a intrebat-o pe tata Ghica, de la fantana, de ce oare nu mai iese femeia 

aceea din capela. Tata s-a aratat mirata, pentru ca nu vazuse pe nimeni intrand si, intr-adevar, 

deschizand usa, in Troita nu era nimeni. Am discutat cu el, cerandu-i amanunte, si mi-a spus ca 

femeia care se ruga parea invesmantata in lumina, iar el nu a vrut sa o tulbure, simtind un tremur 

puternic al trupului si o sfiala de necuprins in cuvinte. Din asta, am dedus ca, de fapt, in Troita era 

Maica Domnului. 

Un alt caz care m-a impresionat pana la lacrimi e al unei fete din Medgidia. Bolnava de cancer in 

ultima faza, a visat-o pe Maica Domnului, care o chema la ea: "Liliana, vino la mine, la Ionesti". 

Parintii, care nici nu stiau unde e satul, au facut tot posibilul sa-i implineasca ultima dorinta si au 

adus-o pe targa. Era un spectacol infricosator. La 23 de ani, sarmana arata ca de 70, iar trupul ii 

mirosea cumplit. La Sfantul Maslu, fata a simtit ceva deosebit si s-a coborat singura de pe targa, 

mergand pe picioarele ei. A mai stat o zi, rugandu-se si marturisindu-si pacatele cumplite pe care 

le facuse, ca apoi sa moara, cu surasul pe buze si cu crucea in mana. Atunci, am inteles ca 

Maica Domnului o chemase nu la vindecare trupeasca, ci sufleteasca. Mai mare decat 

vindecarea de cancer este minunea pocaintei si a iertarii. 

- Ce alte intamplari v-au impresionat?

- Toate vindecarile si semnele ceresti sunt impresionante. Am vazut, de pilda, foarte multe cazuri 

in care s-au implinit rugaciunile de zamislire a pruncilor sau de cununie. Chiar nepoata mea, la 

aproape 40 de ani, dupa rugaciune si-a gasit imediat un sot minunat, inteligent si frumos, cum 

nici n-ar fi visat. Impresionante cu adevarat sunt, insa, exorcismele, pe care le facem la Troita cu 

mai multi preoti. Imi amintesc, spre exemplu, de trei tineri (Nicolae, Ioana si Paula) din Medgidia, 

veniti impreuna cu preotul de la parohia lor. In timpul rugaciunilor se zbateau cumplit, ne 

amenintau, strigand apoi: "Nu mai putem. Lacrimile multimii ne ard". La un moment dat, in furia 

ei, Paula a zis: "E o femeie care fumeaza la ultima masina". Cineva s-a dus sa verifice, caci era 

puhoi de oameni, si asa era. La ultima masina, o femeie fuma. In astfel de situatii, trebuie sa-ti tii 

cumpatul, caci se petrec lucruri infricosatoare. 

- Dumneavoastra, personal, ati simtit forta Troitei? 

- Am trait un asemenea moment - cel mai inaltator din viata mea. Inaintea slujbei de Sfantul 

Vasile am avut o viziune. Era o catedrala impunatoare si, apoi, imi aparea in mozaic (nu in 

fresca) peretele cu Judecata de Apoi de la Voronet. Atat de puternica a fost aceasta aparitie, 

incat nu am mai avut liniste. Ma intrebam ce sa caute o catedrala la Ionesti. Nu intelegeam 

mesajul trimis de Dumnezeu. Dupa ce m-am framantat si m-am sfatuit cu membrii consiliului 

parohial, dupa ce m-am rugat si am postit, Dumnezeu m-a trimis la episcopul nostru Calinic, 

pentru a-i inmana o cerere de constructie a catedralei. Dupa ce a citit-o, m-a intrebat ce nume 

hotarasem sa poarte viitorul asezamant monahal. Am ramas incremenit. De unde citea dansul 

asezamant monahal? Recitind cererea, nu mi-a venit sa cred - in loc de catedrala scrisesem 

manastire. Dumnezeu voia, de fapt, o lucrare mai adanca si abia atunci am inteles mesajul. Ca 

aici e voia lui Dumnezeu, nu am nici o indoiala. In discutia cu Preasfintitul, m-am trezit spunand 

ca am teren de asezare, desi nu aveam. Ajuns acasa, am gasit in hartiile lui tata (el insusi preot, 

dintr-o familie de preoti, veche de 300 de ani) un document care atesta ca biserica are in posesie 

5 hectare si ca terenul este chiar la Troita. Pe scurt, Dumnezeu a randuit totul (inclusiv locul de 

trecere, pe care ni l-a donat o batrana credincioasa, tata Licsandra) numai ca aceasta manastire 

sa fie in preajma Troitei. Mai mult decat atat - cautand in arhivele tatei, am dat peste un act de la 

1707 prin care se atesta existenta unui schit pe acele locuri, schit transformat in manastire la 

1787 de catre doamna Stanca, mama lui Mihai Viteazu. 

- Banuiesc ca aceasta zidire nu e lipsita de incercari. 

- Bineinteles. Fortele raului nu stau degeaba. Dupa ce, cu eforturi mari, am pietruit drumul de 

acces si am ridicat o cruce de marmura, cel rau l-a starnit impotriva mea pe nea Ion. N-am nici o 

teama. Chiar daca un asemenea proiect costa enorm (numai pietrisul a costat 22 de milioane) si 

va intampina opozitia unora, simt ajutorul lui Dumnezeu si aproape ca o vad terminata, putin 

dupa anul 2000. 

- Am auzit ca Troita de la Ionesti e vizitata de foarte multa lume, ca o anume fundatie de 

radiestezisti e foarte activa aici. Cum aparati acest loc de anumite influente straine ortodoxiei? 

- Primejdia exista, dar pana acum nu am avut probleme. La Ionesti vin si catolici, vin si baptisti 

(au insotit un demonizat), dar toti respecta canoanele ortodoxe, se inchina, se roaga impreuna si, 

cel putin pana acum, fara a ne fi propus acest lucru, s-a creat aici o adevarata atmosfera 

ecumenica. Chiar cei din fundatia "Sfantul Andrei", care sunt radiestezisti, ne-au donat o sfanta 

Evanghelie, un sfant Potir si alte cateva obiecte de cult. Cata vreme respecta canoanele bisericii 

si ale Sfintilor Parinti, toti cei ce cauta alinare la Dumnezeu sunt bine veniti la noi. Important e sa 

ne rugam impreuna. 

- Intr-un loc atat de puternic ca Ionesti, si ispitele sunt mari. Cum va aparati de ispita banului, a 

comercializarii, a negotului cu cele sfinte?

- E o mare problema, intr-adevar. La un moment dat, locul a fost invadat de catre tarabisti si 

negustori de maruntisuri. Ba chiar, am surprins pe cineva care, profitand de marea aglomeratie 

de la fantana, vindea apa cu 10.000 de lei canistra. Mi s-a facut rau cand am vazut si, in cel mai 

scurt timp, am ridicat un rezervor de 5 tone din fibra de sticla, cu 13 robinete. Apoi, am facut o 

adresa la Politie, ca in zilele de mare sarbatoare sa ne dea sprijinul si, nu in ultimul rand, am pus 

niste tablite care ii blesteama pe toti cei care transforma in balci lucrarea lui Dumnezeu. In ceea 

ce ne priveste, nici noi nu suntem aparati de tentatiile cele lumesti. De aceea, i-am pus pe 

consilierii parohiali sa jure a doua oara si sa fie alaturi de mine in orice cheltuiala care se face 

legat de Troita, de slujirea altor preoti sau de ridicarea viitoarei manastiri. Bani au fost, dar la 

inceput ei s-au cheltuit pe mese date celor saraci, pe ajutoare pentru nevoiasi. La sfarsitul anului, 

aveam in cont doar 4 milioane. Pentru a evita orice suspiciune si pentru a sta curati in fata lui 

Dumnezeu, trebuie sa tinem o socoteala riguroasa a cheltuielilor si o transparenta desavarsita a 

lor. Constructia viitoarei manastiri va rezolva, cred 

eu, si aceasta problema. Banii vor gasi o 

intrebuintare corecta si usor de verificat. 

- Pentru ca ati pomenit de manastire, de ce ati 

ales ca nume "Infricosata Judecata de Apoi"? 

- Sunt mai multe motive, cel principal fiind legat 

de acea viziune despre care v-am spus. Sigur ca 

numele, mai putin obisnuit, a starnit multe 

nedumeriri. In discutia avuta pe aceasta tema la 

Episcopie, ajunsesem chiar intr-un impas, cand 

un mirean luminat de Dumnezeu a venit cu 

solutia. Manastirea se va numi "Judecata de Apoi", cu hramul "Sfanta Treime". Toata lumea fost 

multumita, pana la urma. Stiu ca mereu vor fi probleme, dar la fel stiu ca manastirea va fi 

construita. Semnele o spun fara tagada. De pilda, dupa ridicarea crucii si sfintirea locului 

manastirii, am masurat treptele din postament. Toate aveau 33 de centimetri. De Pitesti ne 

despart fix 33 de kilometri. Biserica manastirii va avea, de asemenea, 33 de metri. Totul sta sub 

semnul Sfintei Treimi si, ca bun ortodox, refuz sa cred in intamplare. 

SORIN PREDA 

Fotoreportaj: VICTOR H. MERCEA 

P.S. Satul Ionesti, jud. Arges, se afla intre Pitesti si Rosiorii de Vede, aproape de orasul Costesti. 

FRATI CRESTINI DE PRETUTINDENI! 

LA CUMPANA DINTRE ANI (1998-1999), vrut-a Bunul Dumnezeu, la staruinta MAICII SALE, 

ca acest loc binecuvantat si ocrotit de SFANTA TREIME prin TROITA construita in catunul 

PRODANESTI din parohia IONESTI, com. BUZOESTI, judetul si eparhia ARGESULUI, sa 

devina Manastirea Judecatii de Apoi, cu hramul Sfintei Treimi, care sa ne readuca la 

credinta stramoseasca din perioada de inflorire a manastirii BUTOIU a anilor 1785-1786, tot 

din acest loc. 

DORIM ca in anul 1999, aceasta MANASTIRE DE MAICI care se va construi langa TROITA 

SFINTEI TREIMI, pe drumul arabil de 5 ha al parohiei Ionesti, prin porunca dumnezeiasca, 

prin preotul paroh al parohiei Ionesti, CORNELIU POPESCU, sa devina o LAVRA a 

spiritualitatii romane din tara si diaspora. In acest colt modest de parohie umila de tara - O 

ADEVARATA GRADINA A BINECUVANTARII DIVINE, Dumnezeu ne asteapta, ne primeste 

cu bucurie si ne iarta daca transformam pocainta in iubire. VINEREA, preotii slujitori,

impreuna cu credinciosii prezenti, suntem intr-o nesfarsita rugaciune, pentru ca ce este 

placut Domnului sa se desavarseasca. 

Cei ce doresc sa sprijine financiar inaltarea manastirii isi pot depune contributiile banesti 

in contul deschis la BANCA AGRICOLA S.A. Sucursala II COSTESTI, jud. Arges: 45963601 

in lei; 47963601300 in dolari; 47963601301 in marci. 

AJUTA-I DOAMNE pe toti crestinii de toate confesiunile si Bisericile Mari din "MISCAREA 

ECUMENICA", ca toti sa fie una (Ioan 17,21) si sa implineasca milostenia in toata 

intinderea ei, ca sa se impartaseasca de milostivirile Tale vesnice. 

Vrajmasul satanei s-a stramutat pentru 

totdeauna in Rai 

Parintele Argatu de la Cernica 

A fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe. Sute 

de nefericiti stapaniti de diavol si-au gasit, cu ajutorul sau, 

linistea. Mii de bolnavi, cu trupul atins de boli incurabile 

ori cu mintile ratacite, si-au redobandit sanatatea. Orice 

disperare sau prabusire morala isi afla, in chilia 

calugarului de la Cernica, linistea. De curand, biruitorul 

suferintelor omenesti in numele Domnului s-a stramutat, 

pentru totdeauna, in Rai. Dar posteritatea parintelui Ilarion 

Argatu a inceput chiar in ziua plecarii sale intre cei drepti 

Semne magice 

La Manastirea Cernica, zilele par mai lungi si serile mai tacute, dupa plecarea monahului Ilarion 

Argatu din aceasta lume. Parintele staret umbla, deseori, cu treburi pe la Patriarhie, iar calugarii 

isi vad de osteneala duhovniceasca in chipul cel mai pasnic, alaturi de elevii seminarului teologic. 

O liniste suprafireasca apasa peste istmul pierdut intre ape, undeva, la marginea aglomeratului 

Bucuresti, in timp ce comunitatea monahala de aici nu-si ascunde tristetea despartirii de un frate 

mult iubit, ce nu a putut fi condus pe ultimul drum, datorita hotararii sale de a i se inhuma 

osemintele in biserica de la Boroaia, in indepartatul nord bucovinean. Chiar si acum, la doua 

saptamani dupa ce parintele Argatu si-a inceput odihna vesnica, mai vine cate un credincios la 

manastire, in cautarea blandului pastor de suflete, despre a carui moarte s-a intamplat sa nu afle 

inca... 

Cel dintai semn pe care monahul, atat de venerat, l-a trimis de pe lumea cealalta fratilor de 

nevointa, s-a petrecut chiar in prima noapte de dupa inmormantarea savarsita departe de 

Cernica. Ava Irineu, parintele Teodosie si fratele Haralambie l-au visat, in acelasi timp si in 

acelasi fel! Ilarion Argatu se ridica din sicriu, imbracat in vesminte ce straluceau de curatenie, cu 

o lumina de bucurie pe chipul intinerit, facandu-le semn cu mana, ca si la o despartire! Vestea s-a 

raspandit fulgerator printre calugari, producand mare tulburare. De atunci, monahii de la Cernica 

au ramas intr-o cucernica asteptare... 

Rugaciune si extaz

"Nici nu mai stiu de cate ori l-am vazut cu lacrimile siroindu-i pe obraji" 

Parintele Ieronim, ghidul manastirii, face o cruce mare, de cate ori incepe sa vorbeasca despre 

fratele Argatu. "Noi asteptam si astazi, vom astepta mereu, pana la implinirea semnului, indoitul 

har promis, candva, de sfintia sa!". Pelerinilor straini, ce nu sunt familiarizati cu asemenea 

mistere duhovnicesti, calugarul le povesteste ca in "Cartea Regilor" din Vechiul Testament, Elisei 

- ucenicul lui Ilie Tesviteanul - ii cerea fara preget sfantului daruirea harului, iar acesta il avertiza, 

de fiecare data, cu blandete: "Cand ma vei vedea urcandu-ma la cer si plimbandu-ma intr-un car 

de foc, atunci va cobori si harul asupra ta". Parintele Argatu a facut o promisiune asemanatoare 

unora dintre cei mai apropiati frati si acestia asteapta, in rugaciune, plini de speranta, implinirea 

minunii. Caci toata lumea cunoaste, aici, iluminarea duhovniceasca a celui disparut... Parintele 

Ieronim adauga, mangaindu-si barba: "Cele trei mari trepte ale adevaratei credinte sunt: 

Cunoasterea, Iubirea si Extazul. Fratele Ilarion - indraznesc sa spun - facuse primul pas, de la 

iubirea absoluta la extaz. Il vedeam, uneori, cufundat in rugaciune, ore in sir. Cine nu-l stia, putea 

sa-si inchipuie ca doarme, dar el parea rapit in duh, de-a dreptul, caci se dezmeticea de parca sar 

fi fost intors de pe alta lume! Rareori marturisea ce viziuni a avut, dar era cutremurat...". 

Tocmai de aceea fratii regreta ca nu l-au putut pastra pe monah, macar primii sapte ani dupa 

moartea trupeasca, dupa care l-ar fi putut reinhuma la Boroaia, biserica ctitorita de el in satul 

natal cu mare fast ecleziastic. 

Zilele si noptile parintelui Argatu se asemanau ca doua picaturi de mir sfant... Inca de cand se 

stabilise la Cernica, in 1983, aducea cele sapte laude Preasfintei Treimi, in singuratatea chiliei 

sale, aidoma psalmistului biblic, dupa care se ostenea cu sufletele credinciosilor - din ce in ce mai 

numerosi - ce faceau pelerinaj la sfanta manastire, pentru a-l vedea si a-si afla alinarea. Cand era 

de rand, in biserica, la Sfanta Liturghie si la Proscomidie, se scula de la trei noaptea, iar primii 

frati care soseau dimineata il gaseau in fata altarului, cufundat in rugaciune, ca intr-o adevarata 

transa. In fiecare seara, oricat de obosit ar fi fost de navala vizitatorilor, venea la Utrenie si 

asculta, plangand cu lacrimi fierbinti, "Psalmii Judecatii". Nu o singura data le-a spus ucenicilor si 

fratilor sai ca Judecata de Apoi, de la a doua Venire a Mantuitorului, va dura cat citirea acestor 

sapte psalmi! Textul de capatai al parintelui Argatu era chiar psalmul 142, adica ultimul dintre 

cele sapte imnuri psaltice ale Judecatii. "La citirea acestuia - marturiseste parintele Ieronim - 

calugarul se transfigura, cuprins de o fericita intristare, ce il facea sa planga de fiecare data." 

Apoi, fratele Ieronim ofteaza: "Nici nu mai stiu de cate ori l-am vazut cu lacrimile siroindu-i pe 

obraji!". 

Calauza spre mantuire 

"Nu-si pierdea niciodata rabdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios in parte, pentru a-l 

cunoaste cat mai bine" 

In cele peste doua decenii de nevointa monahala, dintre care ultimii cincisprezece ani au fost 

petrecuti doar la Cernica, la parintele Argatu au venit sa-si numere suspinele sute de mii de 

credinciosi. "Numai Cel de Sus stie - recunoaste parintele Tofan - cu cata iubire si devotament sa 

ostenit sa le aduca alinarea, aratandu-le calea cea stramta a mantuirii si salvand atatea suflete 

ratacite! Nu-si pierdea niciodata rabdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios in parte, pentru a-l 

cunoaste cat mai bine." Parintele Argatu ii coplesea pe toti cu blandetea sa duhovniceasca. Nu 

dadea niciodata canoane, ci astepta pocainta credinciosului, chemandu-l la o noua intalnire. Era 

cunoscuta memoria sa iesita din comun, despre care marturisesc toti pelerinii ce l-au frecventat. 

Puteai sa te intorci la el dupa cateva luni de zile, rastimp in care fusese vizitat de alte mii de 

crestini aflati in suferinta, dar isi amintea fiecare sfat pe care il daduse. "De multe ori - spune 

fratele Haralambie - te intampina, chiar dupa ce paseai pragul, cu cate o intrebare care te uimea. 

. Iar crestinul, care nu mai trecuse 

pe acolo de cateva anotimpuri, ramanea cu gura cascata de uimire!" In rest, parintele Ilarion 

Argatu nu cerea decat umilinta si pocainta, caci singura sa asprime ramanea dojana iubirii...

Legendarul calugar a fost si un mare postitor, deoarece intelegea ca postul, adica infranarea, 

reprezinta o dovada de iubire pentru Dumnezeu. Le spunea, deseori, credinciosilor: "Daca iubesti 

o femeie, ii duci o floare si ii spui vorbe frumoase... Lui Dumnezeu cum ii arati, , 

ca il iubesti?! Pazindu-i poruncile! Care sunt cele mai importante sfaturi dumnezeiesti? Fereste-te 

de pacat, infraneaza-ti poftele trupului si iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, caci iubind ai si 

iertat, asa iertandu-ti-se si tie". 

In fiecare saptamana - lunea, miercurea si vinerea - parintele citea Moliftele Sfantului Vasile cel 

Mare, pentru cei aflati in suferinta si pentru cei cu necazuri mari. Ilarion Argatu stia pe dinafara 

aceste blesteme adresate satanei si ii cutremura pe toti cei in prezenta carora le rostea cu glas 

tunator. In acest fel, dar si prin rugaciuni, ca si prin nemasurata sa milostenie, cu care indupleca 

Duhul Sfant, monahul a facut miraculoase vindecari, ceea ce i-a atras un renume impresionant 

de tamaduitor, in "enoria" sa - cum numea el marea masa a credinciosilor ce il frecventau regulat. 

Datorita afluentei de vizitatori, Consiliul Duhovnicesc al Sfintei manastiri a fost nevoit sa 

hotarasca mutarea parintelui in chilia din spatele actualului muzeu, pentru a-si putea continua 

nestingherit pastorirea, fara a tulbura linistea monahala a lacasului. 

Chilia cu pelerini 

"Nu vedeti naruirea si uitati ca se apropie ceasul!" 

Ca si Ilie Cleopa, celalalt mare duhovnic roman de la acest sfarsit de veac, parintele Argatu a 

transformat chilia sa, de-a lungul timpului, prin minunile savarsite cu harul Sfantului Duh, intr-un 

adevarat loc de pelerinaj. Aici veneau sute de oameni zilnic, din toate colturile tarii, pentru a se 

tamadui ori pentru a-si salva sufletele. Pentru fiecare dintre ei, calugarul avea o vorba de alinare, 

un sfat, o rugaciune. Fiecaruia ii citea in suflet si ii arata calea. Chiar si in ultima vreme, cand 

batranetile si boala il faceau tot mai neputincios, monahul nu ostenise sa-si imparta iubirea si 

iertarea celor care se inghesuiau, cateva zeci o data, in stramta sa chilie. 

Oamenii ii sorbeau cuvintele cu nesat. Uneori, l-au si inregistrat pe casete audio, pastrand 

nepretuite comori duhovnicesti de intelepciune. In desele predici pe care le rostea enoriasilor, 

adunati in jurul sau ca o turma in jurul pastorului, parintele ii lumina cu vorbe adanci: "Astazi, multi 

oameni au indraznit sa-si introduca randuielile lor in randuielile Sfantului Duh si asa, din ce in ce 

mai multi, au inceput sa creada de capul lor, fara o noima. Din aceasta cauza, randuielile ceresti 

s-au facut pamantesti, cele duhovnicesti - trupesti, cele sfinte - pacatoase, cele intelepte - 

neghioabe, iar voi nu vedeti naruirea si uitati ca se apropie ceasul!". 

Inca din zilele vietii sale, parintele Ilarion Argatu a impartit tot ce avea, dar a agonisit in cer, 

ctitorind doua schituri si o biserica. Isi mai visa o manastire de maici, la Ierusalim, dar nu a mai 

avut ragazul. Mostenirea sa inseamna, atat pentru credinciosii laici, cat si pentru fratii de nevointa 

calugareasca, iubirea desavarsita a lui Dumnezeu si daruirea totala pentru semeni. 

In chilia sa, ramasa pustie pana la parastasul de 40 de zile, miroase a smirna si a tamaie, desi 

nimeni nu a cadelnitat acolo, semn al cuvioasei smerenii si al sacrificiului savarsit de cel trecut in 

lumea dreptilor. In tacerea cucernica a locului, parintele Ieronim isi mai face cruce inca o data, 

adaugand: "Noi, calugarii, avem o vorba, mostenita de la Sfintii Parinti ai bisericii. . Asa a fost si parintele Argatu, la trecerea sa vremelnica prin 

aceasta lume! Ne-au ramas amintirea sa pretioasa si invataturile sale. Pentru cei mai tineri dintre 

noi este un exemplu duhovnicesc fara pret". 

Zilele sunt mai tacute si serile mai lungi la manastirea Cernica, de cand s-au imputinat pelerinii, 

dupa mutarea monahului Ilarion Argatu pe lumea cealalta, dar fratii continua sa il pomeneasca si 

asteapta de la el indoitul har, promis si de Proorocul Ilie ucenicului sau biblic. Parintele Teofan

lacrimeaza si rosteste, emotionat, marturisirea ce ar putea sta drept epitaf pe mormantul celui 

trecut la cele vesnice, vorbind, parca, in numele tuturor fratilor ce s-au nevoit alaturi de marele 

cuvios: "Ne este dor de el, omeneste, dar ne bucuram pentru el, duhovniceste, caci a vazut, in 

fine, Slava Preasfintei Treimi! Sa dea Dumnezeu sa ne regasim si noi acolo, alaturi de el...". 

"Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara" 

Molitvele de la miezul noptii 

MARIUS PETRESCU 

L-am cunoscut pe Parintele Argatu la manastirea Caldarusani, cu 

putin timp dupa groaznicul cutremur din 1977. Era lume multa si 

venita din toate colturile tarii la chilia sa, semn ca Parintele era mai 

puternic decat orice opreliste comunista. 

L-am revazut cativa ani mai tarziu la manastirea Cernica, unde se 

stramutase definitiv. Parintele era neschimbat. Emana in jur aceeasi 

forta si liniste spirituala, iar peste toate, iti aparea privirea sa 

luminoasa, deschisa, vesela ca de copil. 

Rugator neintrecut, Parintele avea marele dar al taumaturgiei si al 

exorcismului. Bland si de o rabdare nemasurata, asculta necazul 

fiecaruia, medicamentul prescris fiind intotdeauna postul si 

rugaciunea, insotite insa de o obligatorie schimbare si insanatosire a 

vietii fiecaruia, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, prin 

constientizarea treptata a raului ce se ascunde, adeseori neobservat, 

in tainita sufletului nostru. Pentru cei grav bolnavi, demonizati sau cuprinsi de patimi adanci, 

Parintele recomanda taina Sfantului Maslu, repetata de 3,7 sau 9 ori - in functie de gravitatea 

cazului. 

Usa chiliei Parintelui Ilarion era permanent deschisa. Dimineata, la sase punct, cu o disciplina de 

fost militar, isi deschidea chilia credinciosilor. La 11 si la 6 seara facea rugaciunile de dezlegare, 

pentru ca la miezul noptii sa rosteasca puternicele molitve ale Sfantului Vasile. Multi s-au 

vindecat trupeste si - mai ales - sufleteste, parintele avand sapte rugaciuni de o mare forta: de 

sanatate, de spor si ajutor in casa, de spor la invatatura pentru elevi si studenti etc. 

In camera simpla si curata, plina de icoane, ardeau mereu 12 candele neadormite (cum spunea 

el), candele sub care punea acatistele celor mai bolnavi si mai incercati credinciosi. Asaltat de 

lume, statea in scaunul sau martiric, de dimineata pana noaptea tarziu, ascultand rabdator pe 

fiecare. Nu vorbea mult, adeseori exprimandu-se in pilde. Convingerea sa era ca prin rugaciune 

si exorcism toate bolile psihice se pot vindeca. In cazurile cele mai grele, ramanea cu bolnavul in 

chilie mai multe zile, timp in care postea si se ruga impreuna cu el. Intarit de curajul credintei, nu 

se temea sa primeasca nici macar pe cei considerati primejdiosi, fara discernamant. Singura 

masura de prevedere era o sonerie, care ar fi alertat pe fratii din manastire intr-o situatie mai 

deosebita. 

Lumina calauzitoare 

Am avut imensul privilegiu sa petrec cateva ceasuri din noapte in chilia Parintelui, unde mai era 

un tanar deosebit de violent - se izbea cu capul de pereti si voia cu orice chip sa-si faca rau. Fara 

sa-si piarda cumpatul, Parintele a facut cateva rugaciuni, l-a stropit cu agheasma si, intr-un tarziu,

tanarul s-a linistit. Veghindu-l ca un medic devotat, Parintele a inceput sa-mi vorbeasca despre 

virtutile rabdarii, povestindu-mi apoi crampeie din viata lui plina de suferinte: copilaria intr-o 

familie saraca, fuga de Securitate timp de 16 ani, incercarile dusmanilor de a-l otravi. Nimic din 

vorbele lui nu trada ganduri urate, de obida sau de razbunare. Surazator si cu un umor taranesc 

de cea mai mare sanatate spirituala, Parintele vorbea parca uimindu-se si el de forta pe care i-o 

daduse Dumnezeu. "N-ai sa ma crezi, frate, dar ani de zile eu nu am tusit si nici macar n-am avut 

voie sa stranut." Stand ascuns intr-un pod, in timp ce in casa securistii asteptau sa puna mana pe 

el, Parintele a simtit ca o revelatie ajutorul lui Dumnezeu. Dupa ce, inca din copilarie, ii aparuse in 

biserica lumina calauzitoare a lui Hristos, aceeasi calauza ii purta pasii, pazindu-l sa nu fie prins. 

"In 16 ani, mi-am schimbat ascunzatoarea de cateva ori - zicea Parintele. Mergeam pe drum si 

deodata imi aparea in fata o lumina nefiresc de puternica. Era semn ca trebuia sa ma ascund in 

tufis. Intr-adevar, cateva minute mai tarziu, pe langa mine treceau securistii, fara sa ma vada." 

Ca oricare alt mare duhovnic, si-a castigat darul rugaciunii in prigoana si suferinta. Smerit si 

traitor, Parintele a refuzat onorurile acestei lumi, interviurile in presa, aparitiile publice. O singura 

data a acceptat, dupa "90, sa fie filmat de televiziune, stand langa nucul din dreptul chiliei, dar 

fara a spune nimic. 

Visul sau, o porunca mistica inca din tinerete, era sa ridice o manastire de maici in Tara Sfanta. 

Primise in dar de la un anume frate Dumitru o bucata de teren langa Ierihon, chiar langa dudul lui 

Zaheu Vamesul, si nu departe de resedinta de iarna a Patriarhiei grecesti. Stia ca vrajmasul se 

va impotrivi cumplit acestui proiect si, in ciuda tuturor incercarilor si a amenintarilor cu moartea 

venite de la arabi, nu a deznadajduit. Chiar daca nu a reusit sa-si vada visul implinit, a lasat 

terenul si viitoarea manastire Patriarhiei Romane, ca semn de nazuinta. 

Rugaciunea inimii 

In noaptea in care m-a ingaduit in chilia sa, Parintele avea 80 de ani. Dupa ce am vegheat un 

timp ascultandu-l, am atipit. Cand m-am trezit, Parintele se ruga. Nu dormise deloc. La 80 de ani, 

avea rugaciunea inimii si o forta pe care numai credinta cea adevarata ti-o poate da. Prin 

Parintele, vas de mare cinste, s-au savarsit numeroase minuni. Sub ochii uimiti ai credinciosilor, o 

femeie anchilozata, in carucior, dupa trei zile de rugaciuni s-a ridicat si s-a intors acasa pe 

picioarele ei. Avand nevointa Sfantului Calinic, Parintele postea adeseori dimpreuna cu 

credinciosii, asa cum s-a intamplat cu o femeie care isi blestemase fiul. A postit 14 zile si, facand 

in permanenta molitvele Sfantului Vasile, copilul s-a vindecat. In chilia sa austera de la Cernica, 

Parintele a facut vindecari fara numar, a eliberat posedatii de diavol - minune fara egal, a intors la 

credinta o multime de oameni. Nimeni nu pleca de la el fara ajutor, fara intarire si nadejde. Din 

toate darurile pe care le primea, nu-si pastra nimic pentru sine. Ajuta saraci, manastiri 

indepartate, construia biserici, cum este cea de la Boroaia. 

S-a mutat la cele vesnice, avand pe buze un ultim si testamentar cuvant: "Rugati-va la Maica 

Domnului". A adormit in liniste, inconjurat de credinciosi, dupa ce in dimineata acelei zile s-a 

sculat zicand: "Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara". S-a savarsit intr-o zi de marti. Pe 2 

august ar fi implinit 86 de ani. 

ION MARIN BALAN 

Fotoreportaj: EMANUEL TANJALA 

Din sfaturile duhovnicesti ale Parintelui Ilarion Argatu de la 

Manastirea Cernica

POSTURILE NEGRE 

(ajunarile) 

Se tin astfel: 

- Luni: pentru orice dorinta, cerere pe care o facem si dorim sa ne fie 

implinita (casatorie, serviciu, examene, copii, intelegere in casnicie, 

ascultare din partea copiilor si tot ce ne dorim cu binecuvantare de la 

Dumnezeu spre binele nostru si al familiei). 

- Miercuri: pentru napasta (invinuiri nedrepte la serviciu sau acasa, cand 

esti purtat prin judecati si dreptatea trebuie sa castige, sa se descopere 

adevarul ca esti nevinovat, pentru limpezirea situatiei, pentru scoaterea la 

iveala a adevarului). 

- Vineri: pentru farmece, boli, blesteme si dusmani, si in general pentru iertarea pacatelor celor vii 

si celor raposati din neamurile noastre; vinerea facem rugaciuni pentru usurarea lor, dar nu numai 

pentru neamuri, ci si pentru straini, cunostinte sau fosti prieteni care au decedat si pe care astfel ii 

usurezi in viata de dincolo. Pentru raposati dai si pomelnicul cu parastas la trei manastiri sau, 

daca a fost foarte pacatos, la sapte manastiri, acolo unde se face zilnic sfanta liturghie pentru un 

an de zile. In acest timp postesti si tu vinerile la rand, mai faci de poti si ceva milostenie pentru 

sufletele lor catre Dumnezeu. Mare pomana faci daca te rogi ca bunul Dumnezeu sa ierte 

pacatele unui suflet si sa-l scoata din chinurile iadului. Iar pe tine Dumnezeu te va rasplati si in 

aceasta viata si in cea de dincolo, astfel vei capata indurare pentru pacatele tale. 

Cand se ajuneaza in aceste zile de post, se fac si rugaciuni si se aprind si lumanari care se ard in 

patru timpi, astfel: 

- in zilele de luni si miercuri se aprind cate 7 lumanari; 

- vinerea se aprind 9 lumanari care se aseaza in semnul sfintei cruci: 3 pentru iertarea pacatelor, 

3 pentru blesteme, 3 pentru farmece si dusmani vazuti si nevazuti, stiuti si nestiuti. 

Se mai fac si 40 de matanii, in patru timpi, dupa rugaciuni. 

Cand se tine post negru, asa cum s-a aratat mai sus, hrana pe care ar fi trebuit sa o mananci in 

acea zi (dar numai hrana de post) sa o dai la un sarac (sau o suma de bani), spunandu-ti numele 

de botez celui ce ii dai milostenie, ca el sa se roage pentru tine. 

In zilele de post nu trebuie sa te certi cu nimeni, orice s-ar intampla, oricat te-ar supara cineva si 

orice ispite ai avea. 

Nu trebuie sa dormi mai mult pentru a trece timpul mai repede, pentru ca asta inseamna ca 

incerci sa te inseli pe tine insuti. 

Nu trebuie sa stie nimeni ca postesti in afara de cei ai casei, si nu trebuie sa te lauzi cu asta. 

Sa nu faci vizite, ca sa nu fii obligat sa spui ca postesti si pentru a nu fi ispitit si pus in situatia sa 

mai faci si alte pacate.

Fugi cat poti de orice pacat cu care te ispiteste necuratul diavol, pentru a nu-ti fura stradania 

facuta in ziua de post si pentru a nu pierde folosul ce-ti vine din aceasta jertfa. 

Nu uita ca postul nu este numai infranare (adica abtinere) de la mancare si bautura, ci si 

abtinerea de la orice alt pacat. 

Pentru ziua de luni, cand se tine post negru pana la ora 12 noaptea, dupa rugaciune, matanii si 

dupa ce au ars complet cele 7 lumanari ce le-ai aprins de dimineata, spui: "Sfintilor Arhangheli 

Mihail si Rafail, duceti nevrednica mea rugaciune si nevrednicul meu post la bunul Dumnezeu, 

pentru iertarea pacatelor mele, ale parintilor mei, ale bunicilor mei, ale celor adormiti din 

neamurile noastre, ale mosilor si stramosilor pana la al noualea neam si-mi daruiti mie implinirea 

dorintei mele (spui dorinta)". 

Daca ai vreun prieten (prietena), sa nu traiesti cu el in afara legii lui Dumnezeu (cununie), caci lui 

Dumnezeu nu-i place curvia, iar rugaciunea ta nu este primita (pacatul desparte pe om de 

Dumnezeu). 

Daca esti casatorit(a), sa nu te culci cu sotul in acelasi pat in zilele de post, chiar daca nu te 

impreunezi cu el: inaintea lui Dumnezeu este spurcaciune si aceasta pentru ca trupul barbatului 

este mai neputincios si tot doreste femeia si se socoteste ca-l ispiteste si chiar diavolul face in 

adins ispita pentru el, ca tu sa pierzi dulceata postului si ajutorul lui Dumnezeu in dorinta sau 

necazul pe care il ai. 

Manastirea Posaga (judetul Alba) 

Numele meu este Mirela si locuiesc in orasul Beius, judetul Bihor. Va 

scriu aceasta scrisoare ca sa ajut, prin intermediul revistei dvs., pe 

oamenii care se confrunta cu probleme grele, cum am avut si eu 

candva. M-a surprins placut ajutorul pe care il oferiti oamenilor, prin 

publicarea tratamentelor ("trupesti si sufletesti"). Este un lucru 

extraordinar ca se mai gasesc oameni buni, dispusi sa-si ajute semenii 

aflati in necazuri. Doresc sa va scriu despre o manastire care este 

situata in judetul Alba - Posaga, un loc sfant unde vin oameni 

deznadajduiti, care si-au cautat leacul in multe parti, dar nu l-au gasit. 

Vin oameni bolnavi; oameni asupra carora planeaza blesteme cumplite; 

demonizati, epileptici sau oameni de rand, cu problemele lor mai mult 

sau mai putin grave. Toti doresc rezolvarea problemelor, regasirea 

sperantei, parca pierduta pe vecie, vindecarea bolilor si alinare 

sufleteasca. Cu ajutorul lui Dumnezeu, oamenii isi recapata ceea ce au 

pierdut sau obtin ce nu au. Prin parintele Ioan, care "a primit si da in dar", Dumnezeu isi arata 

mila fata de oameni. Acest om ajuta neconditionat. Pentru ce face, nu primeste bani. In fata lui, 

toti oamenii sunt egali; el ii ajuta la fel si pe cei ce au si pe cei care nu au. Slujbele facute de 

parintele Ioan (de vinerea pana duminica, chiar si noaptea), slujbe in care acest om ales de 

Dumnezeu se lupta cu diavolul, te face sa te cutremuri. Ai impresia ca traiesti un film de groaza. 

Ai nevoie de multa credinta si putere sa rezisti acolo, la lupta dintre bine si rau, pana cand binele 

invinge. Vezi fiinte marunte, fragile, parca lipsite de aparare. Ai impresia ca o adiere de vant e 

suficienta sa le doboare, apoi te ingrozesti cand vezi forta demonica ce pune stapanire pe ele, 

dandu-le putere sa lupte cu trei barbati. Imaginea pare ireala. Mintea poate ca nu o intelege sau 

nu vrea sa o inteleaga. Dupa puternicele rugaciuni de dezlegare, acei oameni disperati, care 

inainte pareau niste fiare dezlantuite, se transforma brusc, devin parca alti oameni. Dumnezeu le 

reda alinarea si speranta... de care avem de atatea ori nevoie in viata si nu stim unde s-o gasim. 

Am avut si eu o cumpana grea in viata. Totul parea sa se naruie in jurul meu, toate mergeau

parca invers, viata parea un infern... Am pierdut ireversibil o persoana draga inimii mele. Sunt 

lucruri care se pot recupera, dar cu moartea nu poti face pact, sa-ti lase langa tine omul de care 

ai atata nevoie... Ti-l ia si pleaca, parca razand de suferinta ta. In astfel de clipe, cand doream sa 

mor, crezand ca viata nu mai are sens, Dumnezeu mi-a scos in cale o femeie care mi-a indreptat 

pasii spre o manastire. M-am spovedit, am fost indrumata sa tin un post, dupa care prin slujba 

"Sfantului Vasile", pe care acel calugar mi-a facut-o, am inceput sa primesc alinarea. Atunci am 

inteles ce pacatoasa eram si poate ca trebuia cumva sa-mi ispasesc din pacate... In acel loc, 

Dumnezeu mi-a aratat nemarginita Sa iubire. Uneori, ne trebuie o durere mare ca sa ne apropiem 

de Dumnezeu. De atunci, viata mea a reinceput sa intre pe fagasul normal. Am inteles ca viata 

este o lupta permanenta. Omul trebuie sa lupte de multe ori chiar cu propria-i persoana, pentru a 

se obliga singur sa faca fapte bune. As dori, prin intermediul dvs., ca toti oamenii necajiti si cu 

probleme sa-l "intalneasca" pe Dumnezeu. E cel mai minunat lucru in viata. Atunci intelegi rostul 

vietii, atunci intelegi ca cei din jurul tau au nevoie de tine, atunci ai multumirea ca ai facut ceva... 

ajutandu-ti aproapele. In alta ordine de idei, doresc sa va recomand o "reteta" foarte eficienta, 

aflata de la un calugar si care da rezultate sigure. Sunt oameni care poate nu au posibilitatea sa 

mearga la manastiri, si acest ritual le va fi util celor care au intr-adevar necazuri. 1. Cine poate, 

trebuie sa tina post trei zile de vineri, consecutiv (ritualul facandu-se in a treia vineri). Postul nu e 

obligatoriu (deoarece sunt persoane bolnave, sau care pur si simplu nu pot posti), dar in ziua 

efectuarii ritualului, sa nu se manance decat dupa terminarea sa. Inainte de toate, omul trebuie 

sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, apoi sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru toate. 2. 

Se iau 9 coli de hartie pe care se scrie, pe fiecare in parte, de 9 ori, rugaciunea: "Doamne Iisuse 

Hristoase, indeparteaza de la robul tau... (numele) tot necazul, mania, primejdia, diavolul si 

blestemele, ca sa fac voia Ta si sa urmez calea ce mi-ai dat-o pe pamant. Vreau sa fiu curat, bun 

si luminat cum ai vrea Tu oamenii pe pamant. Asa sa ma ajute Dumnezeu. Faca-se voia Ta. 

Amin!". (Deci, in total, rugaciunea se scrie de 81 de ori). 3. Se stabileste un traseu care sa duca 

la 9 biserici. (Daca e posibil, drumul de intors acasa sa nu fie identic cu cel pe care s-a mers 

initial). Ritualul se va efectua, deci, vinerea. Se porneste dimineata si nu trebuie sa te abati din 

drumul stabilit. Vor fi piedici, dar telul va fi cel mai important. La fiecare biserica se aprind 9 

lumanari, se da un pomelnic de sanatate, pe care se scrie familia, prietenii, dar si cei mai 

puternici dusmani. Se lasa pomelnicul si o fila cu cele 9 rugaciuni identice (la toate cele 9 

biserici). Va inchinati la ce sfinti doriti si multumiti lui Dumnezeu ca ne rabda pentru toate faptele 

noastre (in toate cele 9 biserici se procedeaza la fel). 4. La iesirea din fiecare biserica, dati o 

paine proaspata de pomana cuiva (sarac, daca e posibil). 5. La ultima biserica, daca sunteti 

necasatorit si doriti sa fiti, aprindeti in plus inca 9 lumanari albe. Mergeti apoi acasa. Va rugati, 

multumiti-i lui Dumnezeu si nu va certati cu nimeni. 6. A doua zi, impartiti unei persoane o farfurie 

de coliva si o paine, daca e posibil la cimitir, la mormantul cuiva drag (ruda sau cunostinta). 

Spargeti 9 oua si o ulcica din lut. Mai impartiti apoi altei persoane un bol de mancare. Aveti 

rabdare 3 zile. Rugati-va mult. Fiti calmi tot timpul, evitand certurile. Veti gasi apoi "drumul" de 

care aveti nevoie. Asa sa ne ajute Dumnezeu! 

Biserica de sub ape 

In Belis, un sat motesc din judetul Cluj, intreaga memorie a locului 

si povestile lui extraordinare sunt pastrate intre zidurile unei biserici 

aflata pe fundul unui baraj. Uneori, atunci cand lacul scade, biserica 

iese din ape, impreuna cu ingerii pictati pe pereti 

Inainte sa-si afle mormantul pe fundul unui lac de acumulare, Belisul era 

cuibarit pe Somesul Cald. Un sat pe o vale, cu biserica la mijloc, catarata 

sus, pe o magura. O puteai vedea oriunde ai fi stat. Casele din lemn ale 

Mirela

motilor erau stranse in jurul ei, legate de ea prin fire nevazute. Bateau vanturi mari si casele nu 

se lasau duse de langa biserica. Cadeau ploi grozave si biserica cea de piatra se zarea ca un 

varf puternic in mijlocul panzelor de apa, si atunci casele de lemn prindeau curaj si ramaneau 

tintuite de pamant in ciuda potopului. Apoi veneau ninsori grele, care acopereau totul, si numai 

turla bisericii ramanea afara dintre zapezi, pe cand casele erau numai niste mogaldete marunte, 

sufocate de albeata omatului. Motii ieseau dinlauntru si primele carari pe care le faceau in 

zapada erau acelea catre biserica. Si cararile acestea in zapada se vedeau de sus intocmai ca 

niste fire intortocheate, unind fiecare casuta cu turnul de piatra al bisericii lor. Motilor li se parea 

ca biserica e acolo dintotdeauna si, cata vreme o vedeau acolo, pe magura, stiau ca nimic nu li 

se poate intampla. Casa de piatra a Domnului parea sa fie facuta pentru vesnicie, indestructibila 

si eterna. 

Intr-o toamna tarzie, pe cand mireasma ca o lama de sabie a iernii suiera in goana prin vale, 

s-a raspandit zvonul ca Belisul urma sa fie inundat. Comunistii hotarasera sa construiasca acolo 

un baraj si apele lacului aveau sa acopere totul, iar motii urmau sa-si ia in spate copiii, casele si 

animalele ca sa le mute sus, pe coasta arida a Ungurului. Asa a-nceput bejenia. Rand pe rand, 

carele trase de boi, incarcate cu garduri, cu barne si site, cu toale, cu ferestre si usi care nu mai 

duceau nicaieri, au inceput sa urce la deal, manate de blesteme si de suspine. Apoi siragul de 

carute a devenit si mai mare, oamenii pareau niste furnici ce urcau si coborau zi si noapte pe 

coasta aceea batuta de vanturi. Felinarele lor misunande pareau o carare de foc. 

In cele din urma, in Belis nu mai ramasesera decat cateva case prabusite intr-o rana. Sufletul 

satului se pregatea sa se inalte la cer. Si atunci, cineva a intrebat: “Si biserica?”. In graba mare, 

biserica a fost golita de icoane, de catapeteasma si de odoare, ferestrele i-au fost smulse si ea a 

orbit. Prin gavanele goale se vedeau ingerii pictati pe cupola, cu trompete in maini. Clopotele si 

acoperisul au fost duse si ele in deal, dar, cu toate acestea, muchiile taioase ale turlei de piatra 

pareau inca trufase, neinvinse. Biserica motilor voia sa moara in picioare. 

Ultimii care au plecat au fost mortii.Intregul sat s-a scoborat din Coasta Ungurului ca un 

animal cu mii de picioare si a napadit cimitirul. Fiecare familie a scormonit in morminte ca sa ia 

osemintele. Parintele a facut o slujba frumoasa, apoi mortii au fost pusi in carute si urcati cu boii 

pe deal. La fiecare rascruce de drum se opreau si parintele rostea rugaciuni si cadelnita cu 

tamaie. Oamenii priveau tacuti inapoi, incruntati, catre viata lor trecuta ce urma sa fie acoperita 

cu ape. Era frig. 

Biserica preschimbata-n mireasa

Femeia are privirile sticloase si gesticuleaza intr-un mod straniu, cu mainile deformate de 

artrita. Fata ei este intinsa si senina, clara si curata, ca si cum amintirile pe care le deapana nu ar 

fi dureroase, ca si cum n-ar privi-o pe ea, pe Florica Plesa, nascuta Neag. Sta cu ochii fixati in 

gol, pe albul unui perete. Trebuie sa aiba peste 80 de ani, si pentru ea trecutul are claritatea 

cristalului. Numai ca pentru ea nu mai conteaza anul, data cand s-au intamplat unele lucruri, ea 

are o memorie de tip afectiv, o memorie a inimii, ea tine minte ce simtea ea atunci, tine minte 

zbuciumul si lacrimile intepenite in gene, scartaitul unei roti a carutei si nechezatul unui cal, chiar 

si felul in care norii alergau pe deasupra, in timp ce ei urcau cu mortii la deal. 

“Trebuie c-o fost pe la inceputul anilor ‘70”, zice mosul ei cel inalt, 

“fiindca in noiembrie ‘72, au dat drumul la ape si apele incepusera sa 

impresoare, cu incetul, biserica.” 

Suntem intr-o casa din noul Belis, satul stramutat pe Coasta 

Ungurului acum 30 de ani. In bucatarie e cald. Paralizata, Florica nu 

iese afara decat purtata pe brate. Sta pe lavita si isi aminteste. Omul ei 

se numeste Niculae si ar vrea sa ne povesteasca despre razboi, despre 

Odesa, despre campaniile eroice la care a luat parte acum mai bine de 

50 de ani. Ea priveste mereu la peretele alb si deodata, cu o voce 

venita, parca, din alta lume, incepe sa spuna ceea ce vede pe ecranul 

magic al memoriei sale. Se face liniste. 

Fiica ei, Angela, ginerele Mircea, omul 

ei, Niculae, zis Pusu, toti amutesc si 

amintirile batranei Florica prind puteri, se materializeaza, 

atarnand in aerul supraincalzit al bucatariei. 

“Am luat toate cate-am putut duce. Boii sfornaiau aburi pe 

nari, tragand la care si nimeni nu vorbea, numai sa-ntorceau cu 

totii sa se mai uite inapoi. Satul ramanea mereu mai jos si mai jos 

si biserica se vedea mai mica si mai mica si, cand o vedeam, 

parca inima se strangea in mine. “Bine c-om putut lua cu noi macar mortii”, ziceam, “daca 

biserica noastra ramanea acolo, de vale, sangura si cu ochii scosi”. Si cum urcam noi mai sus, 

ase se facea si vantul mai tare si mai rece si parca simteam in ceafa cum sa uita biserica dupa 

noi, cum se ruga sa ne intoarcem si s-o luam. Nimeni nu s-o-ntors, cu toate ca stiam ca-i pacat 

sa merem in deal fara dansa si sa lasam acolo ingerii si sfintii sa se inece, dara si viata noastra 

tat acolo jos ramanea, jos in vale, unde ne-om pomenit de copii. Saraca biserica noastra! O fost a 

doua oara randuita la moarte, ca prima oara o vrut s-o darame romanii cand o fost fugit ungurul.” 

Cum asa? Florica priveste mereu in gol, cu ochii ei care-au fost odata albastri. “Cum a fost 

biserica in primejdie de moarte?”, intreb. “Ce putea sa i se-ntample mai rau decat sa fie parasita 

si acoperita de ape?” “Domnu’ draga”, se baga in vorba mos Niculae, ca si cum asta ar fi fost 

intrebarea pe care o astepta, “biserica de jos, de sub ape, o fost facuta de groful care stapanea 

odata aici, latit peste pamanturile noastre motesti. Urmanczy il chema. Si s-o facut biserica 

noastra numai dupa primul razboi, cand tara s-o intregit.” Florica e 

imobila si pare ca nici nu aude explicatiile omului ei. “Cum adica... de-a 

noastra?”, intreb. “Apai ‘nainte-o fost biserica ungureasca s-or fost unii 

care-or voit s-o darame, pentru cate suferinte or fost indurate de moti, 

numa’ ca altii or zis ca Dumnezeu ii stapan si la unguri si la romani si 

nu-i de vina pentru toate cate s-au intamplat. S-atuncea or sfintit 

biserica si-or facut-o ortodoxa, la fel ca noi. O fost adunare mare, cu 

multi episcopi, de nu mai vazusera muntii la fel, si veneau motii nostri cu 

miile, chiar si de dincolo, de peste dealuri, de la Poiana Horii si de la 

Albac. Asa o fost spalata biserica de pacatele unguresti, asa o fost 

pictata cu sfintii si cu ingerii nostri. Pa dinafara, era din piatra, dara pe 

dinauntru era mai frumoasa ca o mireasa, plina toata de lumini si colori.” 

Mos Niculae e inversunat si cuvintele lui sfichiuie in aerul incins, pentru 

el episodul acesta din povestea bisericii pare extrem de important. Numai ca Florica lui continua 

sa priveasca peretele alb, potopita de alte ganduri. “Dupa ce ne-or stramutat”, zice cu glas soptit, 

“multa vreme ne-am dus in buza padurii si ne uitam in jos, la cel sat, si vedeam gaurile negre din

turnul bisericii, care tot mandru se ridica. Si parca auzeam huietul cel mare de ape care vineau 

peste dansul, numai ca nu era inca apa atuncea, numai noi ne inchipuiam asa. Abia la urma onceput 

sa se stranga apa in vale si n-o fost mult pan-o urcat la talpa bisericii, de se vedea turla-n 

apa cand era luna mare. Mergeau oamenii in fiece duminica sa se uite in vale, ba inca eu ma 

duceam si mai des sa privesc cum se ineaca biserica noastra si-am vazut cu ochii mei cum o 

intrat apa mai intai pe gaura usilor scoase, pe urma s-o urcat apa piatra cu piatra pana sus, la 

feresti, si-atunci copiii s-or dus si or intrat cu barca in biserica de s-or plimbat pe-acolo, pe sub 

boltele cu ingeri inaripati. Pe urma o fost apa pana la coperis si, cand batea vantul, noua ni se 

parea ca turnul sa clatina. Pe urma a ajuns apa sus, la ferestile clopotelor...”. 

O privesc pe batrana Florica in vreme ce ea priveste albul zidului. E inca acolo, inapoi, intr-un 

timp care nu poate fi numerotat cu ani. Pentru ea nu exista ani, ci numai imagini zavorate intre 

zidurile de piatra ale bisericii scufundate. Ea, micuta, la prima impartasanie, privind in sus, catre 

bolta cu ingeri si cu trompeti, apoi ea mireasa imbujorata, apoi ea la botezul fetitei ei si tot ea, 

cernita si plansa, cand taica-sau s-a dus la cer. Toate acestea au ramas acolo jos, ferecate, 

impreuna cu bucuriile si cu suferintele ei. Si dintr-o data, inteleg ca pentru Florica nu conteaza a 

cui a fost biserica la inceput si nici cand a devenit romaneasca, pentru ea conteaza numai ca 

acolo, intre ape, langa sufletul viu al bisericii a fost ingropat si o parte din sufletul ei. 

Rugul 

Bun, vasazica satul s-a rupt din matca lui, din gaoacea lui istorica, oamenii au plecat, luand cu 

dansii aproape totul: casele, mortii lor, animalele si copiii si povestile lor de demult. Istoria lor a 

devenit o istorie calatoare si evenimentele au inceput sa-si piarda precizia cronologica. Intr-un fel, 

tradarea lui Horea, revolutia din ‘48, crimele baronului Urmanczy, pe care belisenii nu le vor uita 

niciodata, si scufundarea bisericii lor acum 30 de ani, toate fac parte dintr-un trecut pe care l-au 

luat cu ei si pe care l-au stramutat aici, pe coasta vantoasa a Ungurului. Florica si-a mutat privirile 

albastre catre mijlocul bucatariei. Ea este acum copila, are numai 

cativa anisori si castelul lui Urmanczy este acolo, deasupra 

bisericii, iar biserica ce avea sa fie inghitita de ape este noua si 

frumoasa, cu vitralii care stralucesc in soare ca sabiile. Tatal ei, 

Gheorghe Pogan, e tanar si o duce de mana pe ulita de pe malul 

raului. Cum e castelul, cum arata castelul pe care ea il vede ca 

intr-o oglinda aflata in memoria sa? “E mare si intunecos si in 

partea stanga are un turn urias, pana la cer, si turnul are 

acoperisul ascutit, si in varful acoperisului are o lance.” “Si?” “Si 

mai are un turn mai mic in partea dreapta si acoperisul turnului 

mic are o forma rotunda ca o cusma, ca o caciula plina de ferestre de jur imprejur si, intre turnuri, 

acoperisul este rosu si acolo se afla o cruce stralucitoare. Asa arata castelul lui Urmanczy. 

Inauntru este intuneric si frig si sunt bogatii mari.” 

Mana ei este mica in mana mare, a tatalui sau si el ii povesteste despre incaperile castelului, 

podite cu sticla alba, care straluceste in razele soarelui, si despre unele camari pe care baronul a 

voit sa le podeasca cu bani de aur, pusi unul langa altul, pe dunga, pentru ca nimeni sa nu poata 

calca pe chipul imparatului. 

Mai tarziu, putin inainte sa se marite, avea sa intre si ea acolo, in castelul cu podele de sticla, 

avea sa vada salile pustiite, dar asta a fost cand Urmanczy fugise deja la 

Hodin cu soldatii sai si cu un car urias, tras de patru boi mari. “Era un car 

plin cu aur, asa de plin, ca boii abia puteau sa-l urneasca, si de la Hodin, 

groful a fugit la Budapesta.” 

Bine, dar castelul, ce s-a intamplat cu castelul, unde a disparut? A fost 

si el acoperit de apele lacului? 

Angela, fata, o aseaza mai bine pe mama-sa pe lavita, ii strange 

basmaua. Mircea, barbatul ei, scormoneste in dosare vechi si scoate bilete 

ingalbenite de timp, chitante semnate de Urmanczy, pe vremea cand motii 

din Belis erau iobagi pe mosiile lui. Batranul veteran de razboi Niculae, zis

Pusu, mormaie. Am atins un subiect care-i intereseaza pe toti, despre care toti ard sa vorbeasca, 

numai Florica priveste mai departe peretele alb. 

“Domnu’ draga”, zice mos Pusu, “castelul a disparut.” “Cum asa, a disparut?” “Da, a disparut, 

nu mai e nici o piatra macar dintr-insul. L-or luat bucata de bucata romanii si dus o fost.” Tacere. 

Batranul e multumit de efectul surprizei. “Aice baronul avea 28 de mii de iugare de pamant si de 

paduri, avea fabrica de cherestea, avea ciutarie pe 3000 de iugare si ciutaria avea un gard peste 

care puteau sari ciutele inauntru, dar afara nu mai puteau iesi. Si dupa intaiul razboi, in 1918, 

romanii l-au izgonit pe Urmanczy, dar nu i-or facut nimica. Ba mai mult, el o plecat cu bogatiile 

dupa dansul, dupa ce vanduse fabrica de cherestea la niste italieni. Numai ca o ajuns la 

Budapesta groful si ce-o facut? L-o trimis inapoi la Belis pe Nandor, frate-sau, ca sa se razbune 

pe romani, si Nandor o venit cu niste slugi de-ale lui si-ntr-o zi, pe-nserat, s-or ascuns inarmati in 

padure, si cati romani or trecut atunci pe acolo, care venind de la vite, care venind de la fan, i-or 

omorat, fara mila, pe toti. Or omorat la nimereala pe care trecea pe drum, si femei si copii 

laolalta, si le-or dat foc. Or facut rug cu ei! Auzea satul ceva iures in departare, dar nimeni nu stia 

ca se intorsesera oamenii lui Urmanczy. Era iarna, si cand o aflat satul ce se-ntamplase, 45 de 

romani erau deja omorati, dintre care 10 femei. Si zapada rosea de sange. Oamenii erau cu faclii 

de rasina de brad si vedeau mortii aruncati in zapada, puscati si arsi. Si Nandor cu ucigasii se 

ascunsesera in castelul parasit al lui frate-sau.” 

In sfarsit, suntem pe domeniul lui Mos Niculae. In sfarsit, el poate sa povesteasca despre ceva 

ce-l intereseaza cu adevarat: intamplari razboinice, si mosul devine din ce in ce mai inversunat. 

Uciderea ticaloasa a romanilor il face sa ia foc, in timp ce Florica priveste albastru spre undeva. 

As putea sa pun prinsoare ca ea vede si mai bine ceea ce s-a petrecut acolo, vede cu sufletul, 

vede facliile si zapada insangerata, aude strigatele furibunde ale satului romanesc adunat sa 

vada macelul, o vede pe Mariuca Siminii impuscata in mana, zgariata pe fata, dupa fuga 

disperata prin hatisul padurii pana in satul vecin, la Balcesti. “Mariuca Siminii era muiere 

naprasnica”, zice Mos Niculae, “de scapase din ghearele ungurilor asa, impuscata, si s-a dus cu 

hainele pline de sange si l-a sculat pe unul Gheorghe a’ lui Danila din Rachitele si inca pe unul, 

din Poiana Horii, care amandoi erau veniti cu treaba in Belis. Ei, 

si astia doi or sculat satul si s-o dus zvonul paste tot ca cei 

omorati nu erau numai din Belis, erau si din Albac, si din Poiana 

Horii si din Balcesti, si s-o adunat multime mare de romani cu 

arme si cu focuri s-or inconjurat castelul in care se ascunsesera 

Nandor Urmanczy cu mercenarii lui.” Pauza. Mosul priveste la 

femeia lui si, in cele din urma, si ea il priveste. Cred ca ar vrea ca 

de-aici mai departe sa povesteasca nevasta. Numai ca batrana 

Florica tace. Macelul lui Urmanczy a adus dupa sine un alt macel, 

pe care ea ar vrea sa il lase ingropat in uitare. Batranul apuca 

atunci zdravan de bata pe care se sprijina si explica cum sute, 

poate chiar mii de romani din toate satele dimprejur s-au adunat acolo, in jurul castelului, cum nu 

mai exista nici un sef, era numai o ura grozava impotriva ucigasilor zavorati. La un moment dat, 

portile s-au deschis, caci ungurii si-au dat seama ca n-au nici o sansa. Ei erau numai cateva zeci, 

iar romanii care urlau afara ar fi fost in stare sa spulbere castelul dintr-o singura lovitura, cu o 

furie care ajungea pana la cer. Unii dintre romani purtau cu ei cadavrele celor ucisi, barbatii 

duceau trupurile femeilor ucise, pe care voiau sa le razbune. Cand s-au deschis portile, multimea 

furibunda a tabarat inauntru si castelul intunecat a sorbit-o prin gura uriasa a portilor. De-afara, 

prin ferestrele negre, se vedeau luminile tortelor dinauntru, si dupa un timp, aceleasi porti au 

inceput sa scuipe afara multimea potolita si razbunata. Ungurii au fost spulberati, pur si simplu, na 

mai ramas nimic din ei. Unii se ascunsesera in biserica lui Urmanczy, aceeasi care intr-o buna 

zi avea sa fie acoperita de ape, numai ca n-au putut scapa. Toate umilintele, toata furia stransa in 

anii de iobagie, toate au explodat si s-au scurs ca un rau de foc, ale carui zagazuri fusesera 

deschise de uciderea celor 45 de romani. 

“Cine ti-a povestit dumitale despre toate acestea?”, intreb, pentru ca Mos Niculae era prea mic 

atunci ca sa vada si ca sa stie. El ma priveste oarecum uluit si, dintr-o data, inteleg ca aceasta 

istorie tragica face parte din mitologia acestui loc, inteleg ca memoria ancestrala a oamenilor a 

inglobat totul cu o putere extraordinara, in asa fel incat mosul poate povesti ca si cum ar fi fost de 

fata. Acelasi lucru se petrece cu biserica si cu povestea scufundarii sale in adancurile lacului. Ea

nu s-a petrecut acum 30 de ani, ci apartine mai curand unei istorii a inimilor lor, in care 

evenimentele acestea cosmice n-au un timp si nici o cronologie precisa. 

“Deci, biserica de sub ape a fost martora la aceasta razbunare sangeroasa”, zic. “Da”, spune 

mos Niculae si coboara privirile in pamant. Si ce s-a intamplat apoi? Cum a... disparut castelul 

fara nici o urma? “Pai... o ars mai intai, apoi fiecare o mai luat o piatra s-o mai dus ceva, si pana 

la urma o disparut.” Au folosit oamenii piatra pentru constructii, pentru case, pentru grajduri? 

Mosu’ ma fulgera cu privirea. “Nu le-o trabuit romanilor piatra din castelul lui Urmanczy. Duca-se 

pa pustii!” 

VINDECATORII DIN MANASTIRI 

- Revenim asupra unui subiect incitant: metodele de 

vindecare practicate inca din Evul Mediu in manastiri. 

In vreme ce Occidentul isi oficializeaza traditia 

naturista, sprijinind lacasurile monahale sa se 

transforme in Centre de sanatate, in Romania, 

musetelul e din nou pus la zid - 

"Cum poate sa moara un om in a carui gradina 

creste salvie?" Intrebarea, demna de-a fi inclusa intr-o 

reclama, a scrijelit-o, candva, un calugar evlavios: cu 

pana, pe pergament, la lumina unui opait, intr-o cancelarie 

manastireasca din golful Salerno (in sudul Italiei), acolo 

unde a inflorit pentru prima oara medicina calugarilor crestini. Au trecut, deatunci, 

peste 1000 de ani... 

In acele vremuri, planta cu inflorescente liliachii, ale carei frunze 

condimenteaza traditionala bucatarie italiana, era deja apreciata de secole 

pentru puterile ei vindecatoare. Druizii credeau ca salvia poate sa-nvie mortii, iar 

medicii Egiptului antic ii cunosteau efectul miraculos asupra barbatilor impotenti 

si sterili. 

Fara-ndoiala ca zelosul calugar s-ar fi aruncat in genunchi in fata icoanelor, 

daca vreunul din frati i-ar fi soptit la ureche ca leacurile transcrise de el cu litere 

impodobite cu fel de fel de inflorituri, erau, de fapt, cunostintele unor pagani fara 

frica lui Dumnezeu. Ar trebui sa i se multumeasca pentru naivitate, caci 

cunostintele salvate de el din Antichitate, impreuna cu fratii si surorile lui, 

imbogatite cu propriile lor descoperiri si cu un strop de medicina populara 

temeinica, ii fascineaza - la o mie de ani distanta - in egala masura pe discipolii 

medicinii alternative, ca si pe savantii din mileniul trei. 

Plantele medicinale - de la arnica la tataneasa - sunt studiate astazi in 

laboratoare moderne din toata lumea, ocupand tot mai mult rafturile din farmacii. 

Proclamate drept realizari de ultima ora ale fitoterapiei moderne, plantelevedete 

sunt cunoscute de fapt de sute de ani, cand calugarii si maicile le cultivau 

in gradinile manastirilor, preparand din ele fierturi si unsori, zdrobindu-le in 

mojare semintele, vlastarii, frunzele si fructele. Adesea, preparatele aveau in ele 

si 7 ingrediente miraculoase, adica exact numarul zilelor in care si-a desavarsit 

Dumnezeu Creatia. Sanatatea era mantuire, iar mantuirea era mila divina, dupa 

cum credeau tamaduitorii acelor vremuri. In schimb, boala era dezordine si

dezechilibru. La aceasta consimt intru totul - pe baza altor temeiuri - si medicii 

occidentali. Solidarizarea dispare insa cand e vorba de cele 4 "seve" elementare, 

pe care terapeutii din Evul Mediu incercau sa le mentina intr-o armonie perfecta: 

sangele, mucoasa, bila galbena si bila neagra. Daca vreuna din aceste seve 

exceda in organism, iar impotriva disproportiei create nu exista nici o planta 

vindecatoare, surplusul trebuia indepartat imediat cu ajutorul ventuzelor, al 

purgarii, al lasarii de sange, procedee bine cunoscute pe-atunci pacientilor 

chinuiti. 

"Multe boli erau tratate cu succes, chiar daca medicina oferea - din 

perspectiva de-acum - si motivari confuze, greu de descifrat", spune Johannes 

Mayer, cunoscut specialist german in istoria medicinii. Incepand din 1999, sub 

indrumarea sa, cercetatorii din Wźrzburg, sprijiniti financiar de o firma 

farmaceutica, au studiat sute de manuscrise din bibliotecile si arhivele 

manastirilor, pentru a afla plantele valoroase. Au intocmit o adevarata "fitoteca", 

cu microfilme, dupa care si-au oferit rezultatele catorva asezaminte monahale, 

ajutandu-i pe calugari sa reinvie traditia cultivarii de plante vindecatoare in 

manastirile din Germania. 

Exista metode vechi de tratament care astazi ni se par ciudate, dar care au 

rezistat cu succes cercetarilor si criteriilor moderne. Astfel, bacteriile continute de 

"o alifie" calugareasca menita sa vindece ranile, preparata din excremente de 

oaie, miere si mucegai, actioneaza, dupa o aplicare de cateva zile, ca un 

antibiotic. Privite astazi cu suspiciune, vindecarile cu urina si fecale de animale 

erau practicate pe scara larga in Franta, Italia si Germania, multe dintre ele fiind 

reluate in cercetari stiintifice de laborator. 

Dar bolile nu erau tratate doar cu leacuri din plante. Intre zidurile groase ale 

manastirilor medievale se practica asiduu si igiena cotidiana. E drept ca baia 

totala le era interzisa mai cu seama calugarilor novici, insa spalatul temeinic 

facea parte din programul obisnuit, iar efectele erau evidente. "Este demn de 

remarcat faptul ca in plina epoca de inflorire a medicinii monastice, nicaieri in 

Europa n-au existat molime periculoase", spune Johannes Mayer. Lucrurile s-au 

schimbat abia in secolele XII-XIII, dupa ce edictele papale si decretele conciliale 

au interzis practicarea medicinii in interiorul manastirilor, toti cei fagaduiti lui 

Dumnezeu fiind obligati sa se concentreze in exclusivitate asupra rugaciunii si a 

cantecelor bisericesti. Prin aceasta, soarta medicinii monastice fusese pecetluita. 

Astazi, congregatiile incep sa-si reaminteasca de bogata mostenire 

medicala lasata cu sute de ani in urma, si asta nu doar spre binele sanatatii 

calugarilor, ci si spre prosperitatea asezarilor manastiresti. Calugaritele Ordinului 

Dominican din Koblenz, de pilda, au creat locuri speciale de cazare pentru 

oaspeti, carora le vor oferi - incepand din august - o gama intreaga de procedee 

terapeutice, de la plante medicinale la terapia cu apa sau la meditatia evlavioasa, 

adica o adevarata terapie alternativa. (Cand vor aparea si-n Romania atare 

"minuni"?) In orice caz, pentru a redescoperi in medicina monastica adevaratele 

comori ale invataturii stravechi, nu este nevoie nici sa crezi neaparat in Biblie si 

nici sa fii un adversar inversunat al tratamentului alopat sau al aparaturii 

ultrasofisticate de investigatie. 

Intemeietorul fitoterapiei monastice a fost, pentru lumea occidentala, Sfantul

Benedict din Nursia. Primele asezaminte monahale intemeiate de el in secolul al 

XVI-lea, la Subiaco si Monte Cassino, au marcat inceputurile recuperarii 

invataturii Evului Mediu. Au urmat curand zeci si zeci de alte manastiri, pana ce 

Europa a fost "acoperita", practic, de o retea densa de comunitati care respectau 

indemnul Sf. Benedict, valabil si astazi: "Ora et labora - roaga-te si munceste", si 

care au pastrat si au inmultit cunostintele medicale ale secolelor precedente. 

Sfantul Benedict fie laudat!, pentru ca i-a invatat pe calugari sa scrie si sa 

citeasca, instituind astfel, pe langa cucernicie si smerenie, educatia si cultivarea. 

Ba a facut chiar mai mult. "Grija pentru bolnavi trebuie sa stea inainte de toti si 

de toate", propovaduia el, punand astfel bazele medicinii Evului Mediu. 

In cei suferinzi, calugarii Il intalneau pe Hristos, si de aceea fratii bolnavi 

erau scutiti de asceza, primind, pe langa ingrijiri medicale, carne si vin, chiar si in 

zilele de post, ca sa se intareasca. De regula aceasta generoasa au profitat - se 

spune - unii calugari mai necredinciosi, care si-au exagerat suferintele sau chiar 

le-au inventat, doar pentru a se bucura de avantajele oferite. 

Pana in secolul al XIII-lea, abatiile din 

Europa lasau adesea impresia de ambulator, 

pentru ca acolo nu erau ingrijiti numai fratii si 

surorile propriului Ordin, ci si taranii din zona 

si chiar principii si regii care-i cautau pe 

calugari pentru a-si alina necazurile si ranile. 

Intrajutorarea crestineasca a adus unui mare 

numar de manastiri celebritate si surse sigure 

de venit. Cea mai veche carte germana de 

medicina, cu peste 750 de retete calugaresti, 

datand din vremea lui Carol cel Mare, 

propune un fel de regulament al taxelor, in 

beneficiul celor saraci. Cine avea mai mult trebuia sa plateasca mai mult, pentru 

ca din ce prisosea sa poata fi ajutati nevoiasii. 

Oricat de moderna ar fi din multe puncte de vedere medicina lasata 

mostenire de vechii calugari, ea cere, de fapt, un singur lucru: discernamant sau 

"discretio", cum il numea Sf. Benedict. Caci "distanta" dintre vindecare si moarte 

- chiar si in cazul metodelor "blande" - este ingusta ca muchia de cutit. Multe 

dintre invataturile ce-au razbatut prin secole pana la noi sunt o marturie a 

intelepciunii calugarilor si a puterii vindecatoare a plantelor. Dar vechimea 

singura nu este o garantie a calitatii metodelor terapeutice. Cunostintele de 

anatomie a omului erau inca destul de limitate, iar unele leacuri, precum 

"calmantele", preparate in Evul Mediu din nebunarita, matraguna si seva de mac, 

le-or fi luat unor bolnavi durerile cumplite, dar le-au luat, din cand in cand, si... 

viata. 

Chiar daca unele dintre retetele de odinioara se bazau mai ales pe 

superstitiile atat de raspandite pe-atunci, merita, cu siguranta, sa aruncam o 

privire peste manuscrisele asa de frumos ilustrate si, in special, in "hortulus" - 

gradina cu plante medicinale, nelipsita din nici o manastire medievala din 

Occident. 

"Spre deosebire de medicina Antichitatii, care prelucra cu predilectie

maruntaiele de animale, inclusiv ficatul de vultur, eliminarea carnii din hrana 

calugarilor crestini a facut ca medicina Evului Mediu sa scoata in evidenta 

importanta plantelor vindecatoare", explica Johannes Mayer. 

In secolul al IX-lea, staretul Manastirii Reichenau, Walahfrid Strabo - adica 

"sasiul", dupa cum indica porecla sa latina -, proslavea in cantecele sale 24 de 

plante, descriind in versuri clare si bine ritmate cum se amenajeaza gradina 

ideala. Despre anason se spune, de pilda, ca: "samanta lui bauta cu lapte de 

capra linisteste stomacul balonat si grabeste curand mersul sovaitor al digestiei". 

Efectul este, realmente, cel scontat, dupa cum confirma medicii de astazi. 

"Ridichea neagra, cu radacina destul de iute, calmeaza tusea care te scutura, iar 

zeama preparata prin macinarea semintelor lecuieste, adeseori, bolnavii de 

oftica." 

Pana si indicatiile lui Walahfrid indeamna la prudenta. Caci cei care nu le 

respecta prea riguros - cel putin in cazul macului de gradina - pot fi acuzati 

pentru detinere sau consum de droguri. 

Astazi, remediile binefacatoare nu sunt doar fierturile, alifiile sau 

compresele pe care le aflam din cartile vechi de medicina monastica. Manastirile 

ofera balsam si pentru suflet. Extrem de priceputa in materie este sora 

Scholastica de la Manastirea "Sfanta 

Hildegard" din Germania. Cand aude ca, mai 

ales in cercurile "New Age", celebra 

intemeietoare a abatiei, Hildegard von 

Bingen, este considerata drept autoarea unor 

metode de vindecare cu efecte aproape 

magice, voalul de pe cap incepe sa-i tremure 

usor. "Nu exista o ", spune ea revoltata, "si 

v-as fi recunoscatoare dac-ar afla acest lucru 

si altii." 

Preacuvioasa Hildegard, stareta manastirii de pe malul Rinului, a fost, si ea, 

un "vlastar" al Evului Mediu, astfel ca evlavia ei, oricat de profunda ar fi fost, n-a 

putut inabusi complet ispititoarea superstitie marcata de mituri si magie. 

"Smaragdul", spunea Hildegard intr-una din scrierile sale, "se intruchipeaza din 

vigoarea verde a aerului si ajuta impotriva junghiurilor, a bolilor de inima si a 

durerilor de stomac." Deci nu era o vindecatoare "sfanta". Dar pentru noi, astazi, 

importante nu sunt retetele sfintei Hildegard si nici cunostintele ei incomplete 

despre organele interne, ci viziunea ei asupra omului in complexitatea lui. 

Calugarita benedictina stia precis ca sufletul si trupul se pot vindeca doar 

impreuna si asta inainte ca, peste secole, medicina alternativa sa descopere 

principiul holistic si psihosomatica. 

Si mai putem invata ceva de la ea: ca bolile fac parte din viata noastra. Hildegard 

a aflat pe propria piele ce-nseamna suferinta. "Boala m-a blocat si m-a invalmasit 

asa de tare in itele durerii, incat simt c-o sa mor", marturisea ea candva. Dar asta 

n-a impiedicat-o sa scrie, sa studieze si sa traga semnale de alarma. "Daca ai 

avea parte numai de fericire", ii spunea ea unui calugar cunoscut, "ai fi ca un rac 

care nu merge decat indarat, nu si inainte." Cu alte cuvinte: suferinta, pe care n-o 

putem evita, ne da sansa sa evoluam. "In prezent, noi comitem o greseala grava

incercand sa eliminam din viata noastra orice boala si deci moartea", afirma sora 

Scholastica. 

Cunostintele de specialitate ale medicilor Evului Mediu au ramas, cu siguranta, 

mult in urma medicinii moderne. Dar oare nu intelegeau calugarii vindecatori, mai 

adanc decat multi dintre noi, viata si moartea? In orice caz, fascinatia medicinii 

monastice nu este produsa doar de gradinile frumos ingrijite. Din retetele vechilor 

tamaduitori intelegem si imaginea de ansamblu a omului din Evul Mediu, si 

anume: ideea de interdependenta si de ordine care guverneaza tot universul. 

Tonice preparate din plante 

Trifoi rosu 

(Trifolium pratense) 

RODICA DEMIAN 

Contine vitamine importante, minerale si substante care fluidizeaza 

sangele. Ceaiul preparat din petale de trifoi rosu curata repede sangele, este 

antiinflamator si usor energizant. Pentru o ceasca, se oparesc 4 lingurite de 

planta uscata si se lasa 10 minute sa se infuzeze. Din trifoi rosu se poate face si 

o bautura tonica, un vin preparat dupa urmatoarea reteta. 

Vinul de trifoi 

Ingrediente: o lingurita de petale proaspete sau 1/2 lingurita de petale 

uscate, 2 l de apa clocotita, 3 lamai, 1,5 kg de zahar, 2 portocale, 30 g drojdie 

inmuiata, unsa pe o felie de paine. 

Mod de preparare: Puneti petalele intr-un castron mare, opariti-le cu apa 

clocotita si lasati-le sa se infuzeze. In lichidul racit (caldut) puneti zaharul, fructele 

taiate felii si painea unsa cu drojdie, acoperiti castronul cu un capac si lasati 

"vinul" la macerat 5 zile, amestecandu-l de doua ori pe zi. Strecurati-l, lasati-l sa 

stea inca 5 zile si turnati-l in sticle, pe care le astupati usor cu dopuri din pluta. 

Dupa alte zece zile, infundati bine dopurile si lasati vinul cel putin o luna sa se 

invecheasca. 

Coada-soricelului 

Celebra pentru capacitatea de vindecare a bronsitelor si bolilor de plamani, 

dar si a suferintelor abdominale, coada-soricelului este si un excelent energizant. 

Iata o bautura care nu lipsea din manastirile medievale.

Tonic 

O lingura de flori proaspete se oparesc cu 3 litri de apa clocotita. Se lasa sa 

se infuzeze 3 ore. Se strecoara, apoi se adauga 200 ml suc de catina si 1 cana 

de miere. Se trage in sticle care se inchid ermetic. Se bea cate un paharel pe 

stomacul gol. 

Brusture 

(Artium lappa) 

Este o planta comuna, cunoscuta peste tot in lume pentru fierul pe care-l 

contine, si ca tonic care curata sangele si ficatul. Ceaiul preparat din brusture 

amestecat cu papadie este apreciat de secole pentru efectul sau energizant. 

Tiganii obisnuiau sa adauge si vin, pentru a fi si mai stimulent. 

Infuzie cu vin 

Mod de preparare: Se oparesc 3-5 g de planta si se infuzeaza 10 minute, 

cu capac, dupa care se adauga 2 linguri de vin taranesc. 

Lemnul dulce 

Cu mii de ani in urma, era apreciat pentru puterea vindecatoare si efectul 

tonifiant si revigorant. In mormantul lui Tutankamon a fost gasita si o radacina de 

lemn dulce! O buna bucata de vreme, lemnul dulce a avut mai multa cautare 

decat ciocolata. Reteta pe care v-o prezentam in cele ce urmeaza este "opera" 

lui Nicolas Culpeper, herborist englez din secolul al XVI-lea. 

Ciocolata de lemn dulce 

Ingrediente: 200 g radacina tocata marunt, 1,5 l apa plata. 

Mod de preparare: Se pune radacina in apa si se lasa sa fiarba incet, pana 

ce scade lichidul la 1 l. Se umple - pe jumatate - o cana cu lichid (are consistenta 

cauciucului), se completeaza cu lapte fierbinte, se adauga miere si se amesteca 

bine.

Leacuri manastiresti 

In "hortulus"-ul lui Walahfrid din manastirea de pe insula Reichenau 

cresteau 24 de plante medicinale, tot una si una. Multe dintre ele sunt 

considerate ca avand puteri tamaduitoare deosebite. 

Ungurasul 

(Marrubium vulgare) 

Faraonii isi lecuiau tusea cu aceasta planta ierboasa si amara care, pe 

deasupra, activeaza si digestia. Acidul marilic pe care-l contine sporeste secretia 

de bila din celulele hepatice. 

Utilizare: se prepara un ceai din planta uscata. 

Efectul: elimina secretiile bronhice, calmeaza balonarile si colicile 

intestinale. Restabileste pofta de mancare. 

Efecte secundare: nu se cunosc. 

Contraindicatii: nu se foloseste in perioada sarcinii si a alaptarii. 

Feniculul 

(Foeniculum vulgare) 

Planta umbelifera de pe tarmul Mediteranei are mult mai mult de oferit 

decat bulbul gustos: inca din Antichitate, semintele ei si uleiul extras din ele sunt 

folosite in medicina. 

Utilizare: se bea ceaiul preparat din semintele zdrobite sau se iau cateva 

picaturi de ulei, dupa masa. 

Efectul: alina crampele stomacului si ale intestinului si inflamatiile cailor 

respiratorii. 

Efecte secundare posibile: arareori reactii alergice. 

Contraindicatii: uleiul de fenicul (la fel ca toate uleiurile eterice) nu se 

foloseste in timpul sarcinii si nu li se administreaza sugarilor si copiilor. 

Dovleacul 

(Curcubita pepo) 

Cristofor Columb l-a adus in Europa din Mexic. Dar inca din Evul Mediu, in 

manastirile europene se planta dovleacul lunguiet, asa-numita "tidva". Semintele 

zdrobite provocau, pare-se, scaderea febrei. Astazi se foloseste dovleacul de

gradina, mai cu seama semintele si uleiul presat la rece. 

Utilizare: semintele mestecate se inghit cu mult lichid, sau se inghite uleiul 

pur si simplu (dozarea este recomandata de medic sau de farmacist). 

Efectul: vindeca cistitele si tumorile benigne ale prostatei, elimina viermii 

intestinali. 


Contraindicatii: nu are. 

Leusteanul 

(Levisticum officinale) 

Uleiul eteric din radacina are efect diuretic si antispastic. 

Utilizare: se prepara ceai (infuzie) din radacina si se beau in paralel multe 

lichide. 

Efectul: Vindeca inflamatiile cailor urinare, linisteste arsurile la stomac si 

previne calculii canalului urinar. 

Efecte secundare posibile: la o folosire mai indelungata, pielea poate 

deveni mai sensibila la lumina (a se evita soarele puternic si solarul). 

Contraindicatii: nu se foloseste in caz de nefrita, de insuficienta renala si 

cardiaca si nici in timpul sarcinii. 

Menta 

(Mentha aversis) 

Walahfrid Strabo spunea ca exista atatea varietati de menta, cati pesti in 

Marea Rosie. Frunzele si uleiul extras din ele contin menthol si sunt racoritoare si 

antispastice. 

Utilizare: se bea ceaiul preparat din frunze proaspete sau uscate. Uleiul se 

picura in apa rece, care se bea sau se foloseste pentru gargara. Se poate picura 

si in apa fierbinte - pentru inhalatii sau se maseaza, in stare pura, pe piele. 

Efectul: alina crampele stomacale, intestinale si pe cele din canalele fierei 

(sub forma de ceai sau de ulei picurat in apa); vindeca inflamatiile cavitatii bucale 

si pe cele ale faringelui (solutia pentru gargara), calmeaza durerile de cap 

(masajul cu ulei), tusea si guturaiul (inhalatii si masaj). 

Efecte secundare posibile: afectiuni ale stomacului. 

Contraindicatii: uleiul de menta (ca toate uleiurile eterice) nu li se 

recomanda gravidelor, sugarilor si copiilor mici, iar persoanele bolnave de fiere 

sau de ficat trebuie sa ceara sfatul unui medic. 

Turita mare 

(Agrimonia eupatoria)

Inca din Antichitate, medicii greci ii cunosteau calitatile antiinflamatorii si 

puterea de vindecare a ranilor si tratau cu ea abcesele si ulceratiile. 

Utilizare: se prepara ceai (infuzie) din planta uscata, iar decoctul se 

foloseste pentru comprese sau gargara. 

Efectul: ajuta la combaterea diareei, a inflamatiei mucoasei din cavitatea 

bucala si din faringe si vindeca, de asemenea, dermatitele usoare. 


Contraindicatii: ceaiul nu li se recomanda sugarilor si copiilor mici. 

Trandafirul 

(Rosa spec.) 

Petalele de culoare roz pana la rosu purpuriu se culeg cu putin timp inainte 

de-a se deschide inflorescenta. In Evul Mediu, pe langa decoct, se folosea si 

uleiul de trandafir - pentru vindecarea ranilor. 

Utilizare: se face gargara cu un decoct din petale uscate. 

Efectul: alina inflamatiile usoare ale mucoasei din cavitatea bucala si a 

faringelui. 


Contraindicatii: nu are. 

Ridichea neagra 

(Raphanus sativus) 

Este evident mai "iute" decat surata ei, ridichea de luna. Zeama si uleiul 

extrase din ea fluidizeaza saliva si sucul gastric, elimina secretiile bronhice si 

stopeaza propagarea bacteriilor. 

Utilizare: se bea zeama de ridiche si uleiul eteric amestecat cu apa. 

Efectul: vindeca afectiunile digestive si rinitele, elimina secretiile bronhice. 

Efecte secundare posibile: uleiul de ridiche in stare pura poate sa irite 

mucoasa stomacala (daca este folosit vreme mai indelungata). 

Contraindicatii: a nu se folosi in caz de calculi biliari; nu li se recomanda 

femeilor gravide, sugarilor si copiilor mici. 

Salvia 

(Salvia officinalis) 

Denumirea latina indica efectul ei vindecator: "Salvia" vine de la "salvare". 

Stimuleaza digestia si stopeaza propagarea bacteriilor si a virusurilor. In secolul 

al XVI-lea, frunzele se foloseau chiar si la spalatul pe dinti. 

Utilizare: se bea ceai preparat din frunze uscate. Tot cu ceai sau cu cateva

picaturi de ulei amestecat cu apa se face gargara. 

Efectul: detoxifiant de exceptie, vindeca inflamatiile mucoasei cavitatii 

bucale si ale faringelui si afectiunile digestive. 

Efecte secundare posibile: crampe si ameteli in caz de supradozare sau de 

folosire indelungata a uleiului. 

Contraindicatii: uleiul de salvie (la fel ca toate uleiurile eterice) nu li se 

recomanda gravidelor, sugarilor si copiilor mici. 

Telina 

(Apium graveolens) 

In pofida legendelor, telina nu este de nici un ajutor in cazul impotentei sau 

al lipsei apetitului sexual. 

Utilizare: se bea sucul extras din radacina sau ceaiul preparat din frunze 

proaspete. 

Efectul: combate hipertensiunea arteriala, constipatia si durerile reumatice. 


Contraindicatii: bolnavii de rinichi sa fie precauti. 

Despre POST 

- Fragmente culese din cartea preotului 

Nicodim Mandita, “Rugaciuni si invataturi 

despre post si iesirea sufletului” - 

Stimati redactori ai revistei “Formula 

AS”, 

Nu am talent scriitoricesc, dar vreau sa-mi exprim, asa cum ma pricep, 

intreaga mea admiratie pentru munca dvs. neobosita care, saptamana de 

saptamana, ne mangaie sufletul cu absolut toate articolele atat de pertinente si 

cu bun-simt. Si, mai ales, ma bucur din toata inima ca unei reviste de la “Centru” 

ii pasa, are mila, e atenta la toate si ia atitudine la toata durerea si batjocura 

acestui popor deznadajduit. Euforia, entuziasmul, beatitudinea ce ne-a cuprins 

pe toti la Craciunul din ‘89, cand am simtit infiorati strigatul poetului Ioan 

Alexandru, “Hristos a inviat”, zic marea bucurie e transformata azi in strigat de 

disperare. Invocam mereu divinitatea (caci guvernantii nostri sunt surdo-muti): 

“Pune un hotar, Stapane, nenorocirii noastre! Ajunga Sfintiei Tale atata jertfa! 

Ajunga atata risipa... din mana bietei tari si din carnea noastra!”. Mai bine de 

zece ani nu s-au uscat lacrimile de pe “obrazul” acestui popor sfasiat, in chip 

nedrept, de dureri si napaste, de mizerie si saracie inimaginabila, de hartuire 

intelectuala!”. Valabile sunt si azi cuvintele pretuitului nostru Emil Cioran: “Nu 

inteleg cum exista oameni care dorm linistiti dupa ce se gandesc la existenta 

subterana a unui popor persecutat, la secole de intuneric, de groaza si iobagie.

Nu va arde uneori, ca o otrava concentrata, toata seria umilintelor indurate si nu 

trosnesc in voi toate dorintele de razbunare, acumulate in sute de ani? N-a 

inteles nimic din problema Romaniei acela pentru care ea nu este o obsesie 

dureroasa.” 

Revenind la adevaratul tel al scrisorii mele, el este acela de-a reflecta 

impreuna asupra marii sarbatori catre care ne indreptam: Sfintele Pasti. Si fiindca 

suntem in perioada de curatire trupeasca si sufleteasca implinita prin post, va 

sugerez sa le reamintiti cititorilor dvs. esenta acestei perioade de primenire 

spirituala, preluata din cartea unui mare autor de scrieri religioase: parintele 

Nicodim Mandita. 

MARIA GRAMANSCHI - 

Constanta 

“Parintele Nicodim Mandita (1889-1975) apartine acelei lumi de suflete 

duhovnicesti care au rodit in har si cuvant dumnezeiesc si rodeste mereu prin 

cuvantul scris, lasat posteritatii. Calitatile deosebite ale scrisului sau au fost: 

simplitatea, limpezimea si mireasma cuceritoare de suflet. Un pom strajuia la un 

hotar de tarina. Lucratorii tarinei se odihneau adesea la umbra lui si se hraneau 

din rodurile lui. A venit insa vremea si stapanul a hotarat sa fie taiat, dar n-a fost 

aruncat ca orice uscatura sa arda in foc, nu. Din trunchiul lui, inca puternic, s-a 

faurit un jgheab si s-a pus la fantana din care se adapau smeritele vietuitoare. 

Asa, copacul taiat, si dupa sacrificarea lui slujea, ostoind setea atator fiinte 

ostenite. Cu atat mai mult slujeste parintele Nicodim astazi, dupa trecerea 

dincolo prin viata jertfelnica de aici.” 

pr. prof. Constantin Galeriu 

Cine, cui, unde si cand s-a statornicit postul? 

La aceasta intrebare, care pe multi ii pune in incurcatura din cauza 

necunostintei dreptei credinte crestine, raspundem clar cu Dumnezeiasca 

Scriptura si bogatele invataturi ale sfintei noastre Biserici. Postul a fost statornicit 

de Dumnezeu protoparintilor nostri Adam si Eva in Rai, cand i-a asezat si 

binecuvantat sa stapaneasca, sa lucreze si sa pazeasca gradina Raiului. 

Dumnezeu - zice Scriptura - a sadit in Eden gradina, facand sa creasca intr-insa 

tot felul de pomi frumosi la vedere si cu roade placute la mancare. In mijlocul 

gradinii se afla Pomul vietii, pomul cunostintei binelui si raului. Atunci, acolo, i-a 

randuit omului si post, zicand: “Din toti pomii gradinii poti sa mananci, dar din 

pomul cunostintei binelui si al raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei 

manca, cu moarte vei muri!”. (Fac. 2.3-14) 

Cat timp protoparintii nostri Adam si Eva au pazit postul acesta, randuit de 

Dumnezeu, au trait foarte fericiti si linistiti. Mai pe urma, cedand amagirii 

sarpelui-diavol, au stricat postul randuit, mancand din fructul pomului oprit. (Fac. 

2.15-17) Aceasta calcare a postului lor a fost si este izvorul tuturor tulburarilor,

suferintelor, primejduirilor, nenorocirilor si mortii, care au intrat in lume (Fac. 2; 3) 

si multe, multe le vedem si noi cu ochii nostri in lumea vremurilor noastre. 

Dupa caderea protoparintilor nostri neamul omenesc s-a departat din ce in 

ce mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu si-a ales Lui popor din samanta 

patriarhilor: Avraam, Isaac si Iacob-Istail, care sa-I slujeasca cu credinciosie. 

Acestui popor ales al Sau, Dumnezeu i-a randuit, pe langa Legi Divine, Biserica 

si cult Divin, si post, adica tot poporul sa posteasca in anumite vremi: “Acestea 

zice Domnul Dumnezeul nostru: .” 

Imparatul Prooroc David zice: “Mi-am smerit cu post Sufletul meu”... 

Mantuitorul marturisea in biserica Vechiului Testament ca: “Postesc de doua ori 

in saptamana”. (Ioil 1.14, 2.12.15; Zah 8.10; Ps 34.12, 68.12; Lc. 18.12) Toti 

oamenii alesi ai Lui Dumnezeu au postit. Astfel a postit Moise post aspru de 

doua ori cate 40 de zile cand s-a suit si a stat sus pe Muntele Sinai, inaintea lui 

Dumnezeu, care i-a dat tablele legii (Es. 34; 24-31; 2 Legea 9.9,18). Asa au 

postit David, Ilie, Proorocii si toti credinciosii din Biserica Vechiului Testament. 

Dumnezeu a randuit post si in Biserica crestinilor 

Iubitorul de oameni, Dumnezeu, in dragostea Sa nemarginita pentru 

mantuirea oamenilor, a randuit post crestinilor prin mantuitorul nostru Iisus 

Hristos. Mantuitorul, dupa ce a postit El insusi 40 de zile si 40 de nopti, fara a 

manca sau bea ceva, ne-a invatat cum sa postim fiecare din noi, crestinii, zicand: 

“Cand postiti nu fiti ca fatarnicii, tristi... Deci tu, cand postesti, unge-ti capul tau si 

fata ta o spala ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau Ceresc. Si 

Tatal tau, cel care vede in ascuns, iti va rasplati tie la aratare”. Mai pe urma, 

aratand ucenicilor ca trebuie a posti spre a birui spiritelor iadului, zice: “Voi n-ati 

scos demonul din fiul lunatic... pentru ca acest neam (soi de draci) nu iese fara 

numai cu post si cu rugaciuni”. (Mt. 4.2; 6.16-18, 17.21) 

Umilitii, iscusitii, inteleptii si mult ostenitorii in lupta cea buna pana la 

sacrificiu, Sfintii Apostoli s-au supus cu toata credinciosia si dragostea Divinei 

randuieli a postului. 

“Apostolii intareau sufletele ucenicilor rugandu-i sa ramana in credinta, caci 

prin multe necazuri se cade noua a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Hirotonisind 

Preoti pe la biserici, se rugau cu posturi, incredintandu-i pe ei Domnului in care 

au crezut.” (Faptele ap. 13.2-3, 14.23). Aceasta o adevereste si Sf. Apostol 

Pavel, zicand: “Noi in toate ne-am pus pe noi inainte ca slujitori ai lui Dumnezeu, 

in multa rabdare, in necazuri, nevoi, strambatori, batai, temnite, neasezari, 

osteneli, privegheri, in posturi, foame, sete, golatate, frig.” (Cor. 6-45; 11) Arzand 

de dorinta de a apara de spiritele rele si a fortifica cat mai mult pe crestini, Sfintii 

Apostoli ii sfatuiau sa posteasca zicand: “Indeletnicindu-va in post si in 

rugaciune... ca sa nu va ispiteasca pe voi Satana pentru neinfranarea voastra.” 

(1 Cor. 75) 

Posturile sunt sfintite de Biserica pentru curatirea noastra de pacate. 

Posturile infraneaza poftele rele, imputineaza si nimicesc materiile netrebnice din 

corpul omenesc, scapandu-l de diferite boli trupesti si sufletesti. Postul adevarat

inalta mintea noastra la privirea bunurilor spirituale suprafiresti si inaripeaza 

sufletul, imputernicindu-l a-si lua zborul pe treptele cerurilor la Dumnezeu, izvorul 

tuturor statornicelor bunatati. 

Felurile posturilor 

: Primul post e postul aspru sau negru, adica atunci cand postitorii nu 

mananca si nu beau nimic in ziua sau timpul cat postesc. 

: Postul mijlociu e postul acela care reduce mancarea la o singura data pe 

zi (ora 15), cand se mananca numai putina paine si apa. 

: Postul de mana a treia e acela cand crestinii mananca mancare fiarta o 

data pe zi, cu cumpatare. 

: Postul de mana a patra e acela cand crestinii mananca mancaruri (de 

post) fierte, de doua ori sau de trei ori pe zi. 

: Post ingaduitor se numeste postul acela cand crestinii mananca 

mancaruri indulcite cu untdelemn ori cu peste si beau putin vin. 

: Posturi generale sunt cele patru posturi din cursul anului, ajunurile si cele 

trei zile ale saptamanii (luni, miercuri, vineri). 

: Posturi locale sunt posturile care se fac de piosii unor localitati pentru 

izbavirea de oarecare primejdii sau nefericiri ce-i ameninta sau ii bantuie. 

: Posturile particulare sunt posturile care se tin de piosi aparte, pentru: 

pietate, fagaduinta, canon ori alte trebuinte folositoare. 

Calendar popular 

Zile cu prilej 

Prima saptamana din Postul Mare (al Pastelui) este o 

saptamana de “sarbatori babesti” sau “zile cu prilej”, 

neconsemnate in calendarul crestin. (Motiv pentru care le si 

publicam dupa inceperea postului, ca pe un “document” de 

viata arhaica in Maramures.) Se tin pentru tunete, fulgere, 

“vantul rau” sau Frumuselele, pentru Milostive si pentru morti. 

Prilej inseamna pricina, motiv din care s-a intamplat ca a 

trasnit o claie de fan ori vantul a distrus panza intinsa pe 

pajiste la inalbit. Adica din cauza ca nu “s-a tinut”, nu s-a 

sarbatorit ziua indicata. 

Daca celelalte “zile cu prilej” sunt presarate de-a lungul 

anului, zilele primei saptamani din Postul Pastelui sunt 

sarbatori compacte. Fiecare poarta un nume si este destinata unor munci 

precise. 

Lunea urata. Se posteste si se ajuneaza. La toata lumea ii este urata si i se

pare foarte lunga, fiindca este prima zi de post. 

Inainte de rasaritul soarelui se scoate cenusa de la sobe si se presara cu ochii 

inchisi peste straturile din gradinuta, ca sa se distruga viermii si sa nu manance 

legumele. Nu se tese, nu se toarce, nu se coase, nu se spala haine, nu se coace 

paine. Singurul lucru indicat obligatoriu este semanatul rasadului. Din rasadul 

semanat in lunea urata va iesi in mod sigur o varza frumoasa, deoarece la 

repicare, rasadul va avea numarul de zile necesare. 

Marti intre tunuri. Nu se lucreaza aproape nimic: nu se coase, nu se tese, 

nu se toarce, fiind periculos pentru tunetele si trasnetele la care sunt expuse 

animalele si omul. 

Miercurea Milostivelor. Nu-i voie sa se lucreze nimic. Milostivele se mai 

numesc slabanoage. Sunt luminite cu cap de om care joaca, pe la unu-doua 

noaptea. Merg o bucata de drum, se opresc si joaca sus-jos. Pleaca iar si iarasi 

se opresc sa joace. Pentru a putea lucra in aceasta zi, exista o modalitate de 

dezlegare. Cea care vrea sa lucreze face “prescurile Milostivelor”. Pe o hartie 

pune, cat ia cu trei degete, sapte gramajoare de faina si sapte de cenusa, sub 

forma de prescura. Aprinde o lumanare si pune prescurile intre spini, pe un bat 

ori intr-un par din gard. Prescurile Milostivelor se pun inainte de rasaritul soarelui. 

La intoarcere, femeia da de pomana doua oua la doi copii care nu stiu sa zica 

“multam”, adica foarte mici, si apoi lucreaza. Sunt insa putine cele care fac 

Prescurile Milostivelor. 

Miercurea Milostivelor se tine mai ales pentru Frumusele sau “vantul rau”, ca sa 

nu distruga panza pusa la inalbit sau, pe timpul verii, fanul. De obicei, “vantul 

rau”, vartejul (tornada) are o putere extraordinara, putand sa ridice de la pamant 

copii sau capite intregi de fan si sa le duca pana cine stie unde, imprastiindu-le. 

Panza o invarte printre crengile copacilor, incat nu mai poate fi luata decat taiata 

bucati ce nu pot fi utilizate la croitul camasilor. 

Ca zilei i se spune Miercurea Milostivelor ar putea insemna ca pe langa 

numele de Frumusele, acestui vant periculos i se mai adauga inca un eufemism 

placut, fiindca este interzisa orice ocara sau vorba urata la adresa lui. Trebuie sa 

i se adreseze numai cuvinte frumoase, de lauda. In ce fel ar fi actionat 

Milostivele, luminile cu cap de om, daca nu li s-ar fi respectat ziua, nu se stie ori 

este tabu. Ceea ce se stie despre ele ca fac nu indica o legatura limpede cu 

“tinerea” zilei, cu sarbatorirea ei. 

Joita verde. Este bine a tese, a boncani, a face zgomot, ca sa iasa iarba. In 

aceasta zi tesutul nu mai este lucru, ci ritual. 

Vinerea seaca. Nu se lucreaza orice. Se deapana, se aleg semintele de 

flori, samanta de fasole pentru primavara, se verifica lazile cu haine. 

Sambata mortilor. Se tine ziua pentru morti. Nu se mananca de dulce. Se 

da pomana in mniatu’ (numele) lor. Nu se spala rufe, nu se face lesie. Cea care 

spala ori face lesie le da mortilor sa bea apa aceea in care a spalat ori lesiat. In 

nici o sambata a mortilor nu este voie sa se spele haine. Am putea zice ca zilele 

se tin pentru apa, pentru purificarea ei. 

Duminica este a tatilor spun cu malitie barbatii; sarbatoare pentru toata 

lumea.

*** 

Din punct de vedere omenesc, saptamana intaie-n post in care nu se 

toarce, nu se coase, nu se tese, decat joi, ca ritual, este o saptamana a milei fata 

de mainile trudite ale femeilor. Mainile trebuie si ele sa se odihneasca, sa se 

refaca dupa o iarna de zile si nopti in care lucreaza neobosite, incontinuu, pentru 

a-si putea invesmanta in straie noi, albe, familiile, la sosirea primaverii si a Invierii 

Domnului Iisus Hristos. 

Sfantul care alunga lacustele 

- Patron al insectelor, viermilor si lacustelor, 

Sfantul Trifon Zarezanul ocroteste viile bulgarilor 

din Izvoarele. O traditie pagano-crestina stropita 

din belsug cu vin ghiurghiuliu - 

Peste Dunarea inghetata 

PARASCA FAT 

Dimineata cetoasa de iarna. In masina e cald si 

drumul e drept, drum de campie. Ochiul se opreste din 

cand in cand pe cate un copac uitat la marginea 

vreunei tarini si se-ntoarce apoi la fasia alba, 

inghetata, pe care o strabatem cu grija. Coboram catre 

Campia Burnasului, aproape de malul Dunarii, intr-un sat locuit de bulgari. Omul 

de langa mine, Tudor Aranghel, presedintele Asociatiei Culturale a Bulgarilor din 

Romania, vorbeste de cand am pornit din Bucuresti. Imi spune despre sarbatori, 

despre neamul lui de bulgari asezati in Broscaria de la Magurele, despre venirea 

lor dincoace de Dunare, imi povesteste tot ce stie de la ai sai si ce a aflat din 

carti. In vocea lui monotona nu se inalta nici mirari si nici nu traiesc sunete 

stinghere, e o voce asezata, calma si domoala. Aflu multe de la el, intamplari si 

istorii petrecute acum doua sute de ani, cand deseori carutele incarcate cu tot 

avutul unei familii treceau peste Dunarea inghetata de vanturile aspre, in 

cautarea unui loc mai prielnic. Aflu despre fugari pe care turcii i-au scapat 

dincoace de apa cea mare, despre seri si dimineti inghetate ca cea de acum, in 

care noii veniti nu vedeau inaintea ochilor decat pamant acoperit de omat 

spulberat. Imi mai spune insotitorul meu ca satul in care vrem sa ajungem e 

vechi si ca nu se numea pe vremuri Izvoarele, ca astazi, ci Gauriciu. Nume 

ciudat, ce vine de la adaposturile, gaurile sapate in dealuri, pe care primii bulgari 

care au ajuns aici si le-au facut. Sau poate vine de la faptul ca satul e asezat 

asa, ca intr-o caldare, ca-ntr-o gaura. Si-ntr-adevar, drumul mai face doar cateva 

ocoluri si apoi coboara, lasand in urma intinderea batuta de vant a Campiei 

Burnasului. Mai apuc sa vad cativa pomi razleti si departe, departe, fasia subtire 

a unei ape cu sclipiri de argint.

"Cine are pamant are aur" 

Izvoarele de Teleorman. Zi de 1 

februarie in campie. Nici rece, nici calda, 

adica "vara se bate cu iarna", cum zic satenii 

adunati in fata bisericii de pe deal. "Nu e 

departe ziua in care iese ursul sa-si vada umbra", mai spun ei, adica - pana cand 

va fi primavara ca lumea mai e putin. Un soare anemic arunca o lumina stranie, 

albicioasa. Ca-ntr-un desen sters pe jumatate, se vad cele doua carari ce 

pornesc de la poarta si se despart, inconjurand biserica spre care acum, la 

ceasul diminetii, se-ndreapta femei cu "corzine", cosuri, incarcate de pomeni. 

Peste cateva ceasuri, din cosurile acestea aveau sa se verse pe mesele insirate 

in piata din mijlocul satului painisoare mirosind a foc de cuptor, turte mari, aurii, 

vin rosu, greu precum catifeaua, castraveti si ardei iuti, branza si felii groase de 

paine proaspata. Dar pana atunci mai este, mesele sunt deocamdata goale si din 

biserica se aude vocea molcoma a preotului. Un grup de copii repeta in piata 

satului niste cantece si cativa pasi de dans, apoi se fotografiaza cate doi, cate 

trei, singuri, ca sa aiba amintire in costum popular. 

Tot satul e in fierbere. Cine n-a incaput in biserica asteapta afara. E 

sarbatoare mare. E ziua Sfantului Trifon, patronul gazelor, viermilor si lacustelor, 

sfant la care se roaga toti cei care vor sa-si apere semanaturile, adica zarzavagii 

si gradinarii. Dar este si Sfantul Trifon Zarezanul, taietorul si protectorul viilor. Nu 

e greu sa aflu pe cineva care sa povesteasca. Intr-o asemenea zi parca vorbele 

se dezleaga mai usor, sarbatoarea ii face mai binevoitori pe oamenii adunati pe 

ulite. 

"Satul nostru e tare vechi", imi spune profesorul pensionar Marin Tanase, 

care stie mai bine decat oricine povestea acestor locuri. "E de pe vremea lui 

Mihai Viteazul. S-au pastrat de atunci acte si o intelegere facuta intre Domnitor si 

postelnicul Turturea, care a primit satul ca recunoastere a vitejiei sale. Au fost 

legat Mihai Voda cu Turturea postelnicul juramant tare si mare, cum sa se caute 

unul pe altul, pana la moartea lor", asa incepe intelegerea dintre ei, imi mai 

spune profesorul, bucuros ca are cui povesti. Si juramantul continua cu obligatia 

celor doi de a se ajuta la caz de nevoie si de a aduce unul altuia oasele in tara, in 

cazul in care ar fi murit prin locuri straine. Se mai spune chiar ca postelnicul 

Turturea a fost acela care ar fi adus trupul Domnitorului, de langa Turda, unde l-a 

ucis Basta, si l-ar fi ingropat, respectandu-si astfel intelegerea cu Domnitorul. 

"Pe la 1806, dupa razboiul ruso-turc, in sat au venit primii bulgari, apoi pe 

la 1828-1829 au mai venit si altii, familii intregi care au primit aici pamant de 

lucru. La inceput au fost doar douazeci si cinci, acum sunt peste patru mii." 

Valea Gauriciului pe care se intinde satul aduna ape din zecile de izvoare 

ce ies din umbra dealurilor. Pe valea aceasta au gasit ei pamant bun pentru 

gradinarit. Ciuminevra, Dealul Ciumatilor, a fost locul in care s-au asezat primii 

bulgari. Si-au sapat adaposturi in coasta dealului. Apoi, dupa ce multi au murit de 

ciuma, au parasit dealul si s-au retras mai in vale, unde erau mai multe fantani cu

apa buna. Si-au gasit adapost pe langa Cismeaua din lemn a lui Ivan Mitu, pe 

langa Apeductul de piatra al lui Tudorache Florea. Ori au ales alte locuri din Vaile 

Cervencili, pe langa Fantana lui Fitu Manafu, "Fituva gheran", cum ii zic si azi 

batranii. Fantana asta nu era departe de gorunul urias, singurul ce a mai ramas 

din vechea padure care umbrea demult tare, pe vremea lui Mihai Viteazul, valea. 

Multi au ales sa se aseze aproape de "crancata", cariera de piatra, si luau apa 

rece de la "Tomuvata ciusmea", adica de la Fantana lui Tomi. Dar oriunde si-au 

asezat gospodaria, bulgarii din Izvoarele au fost mai intai de toate gradinari. 

"Diotvas?" "Unde te duci?", se intrebau dimineata barbatii abia iesiti din aburul 

bucatariilor. "Utvan daraja na lozi". "Ma duc sa tai la vie", raspundeau ei, 

strangand si mai tare "nojiti", foarfeca, in mainile butucanoase. "Diotvas?" Se 

intrebau una pe alta si femeile marunte, legate cu tulpane albe pe cap. "Utvan 

daraja na arpagic." "Ma duc sa sap ceapa", ziceau ele, tinand cu o mana 

"mutica", sapa pe umar, si cosul cu merinde in cealalta. 

"Zimlea" si "voda", pamant si apa, "buruk, cladinet si cula", stropitoare, put si 

caruta. De la aceste vorbe incepe si povestea neamului asezat aici. In jurul 

acestor vorbe s-au tesut zilele si anotimpurile lor, care s-au facut intre timp 

istorie. Cu ele si-au crescut copiii. 

"Ii mai bun pamantul decat strungaria", avea sa-mi spuna mai tarziu Anghel 

Petru, gospodar acum, cu sapte hectare de pamant, de pe care scoate mari 

recolte de ceapa si de pepeni vargati de soi olandez. "Cine are pamant are aur", 

mi-a mai spus el cu voce asezata si calma. "Cu pamantul asta am facut tot ce am 

acuma, gospodaria, uneltele, tractorul, camioneta cu care duc la piata. Pe toate 

le-am scos muncind de dimineata pana noaptea tarziu. Sunt multi ca mine in 

Izvoarele, inversunati sa smulga roade din orice bucata de pamant. , asa spunea un invatat despre neamul meu", imi mai zice 

gospodarul. "Si acesta-i adevarul. Cine n-are rabdare n-are ce cauta sa lucreze 

la pamant. Astepti zile si saptamani ca sa vezi semintele incoltind si-apoi alte zile 

si saptamani ca sa le vezi crescand. De aceea noi intre noi ne salutam atunci 

cand bem un pahar cu , adica , s-avem sanatate 

sa vedem holda plina, s-o putem culege, sa umplem camara. Nu ne salutam cu 

. Nu stam sa vina norocul la noi, ni-l facem noi, lucrand." 

Trifon Zarezanul 

In fata bisericii asteptam sa se incheie slujba. Nu 

mai poate tine mult, e deja aproape de miezul zilei. 

Oamenii ies intr-un tarziu si se impart in doua grupuri. 

Femeile pornesc catre centrul satului, ducand in maini 

cosurile cu pomeni. Barbatii se insira pe ulita din 

stanga bisericii, trec peste o punte si incep sa urce 

dealul Ciuminevra. In fruntea lor sunt preotii, unul 

roman si altul bulgar. Calca toti hotarat si vorbesc intre 

ei repezit, iar veselia se lateste pe fetele lor, odata cu

soarele care iese stingher peste dealuri. Cativa dintre ei au in maini cate o plosca 

plina de vin, vin bun, din cel mai bun, de anul trecut. Nu gusta nimeni insa vinul 

cel dorit, asteapta cu totii dezlegarea de la preoti, care, de cum au ajuns sus, pe 

varful dealului, si-au deschis cartile sfinte si au inceput rugaciunea de 

binecuvantare a vitei-de-vie, a campurilor, a livezilor, holdelor si gradinilor, dand 

apoi citire blestemului Sfantului Trifon, patronul insectelor, omizilor, viermilor si 

lacustelor de tot felul: "Va blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, 

omizile, gandacii, lacustele, soarecii, cartitele si puricii si tot felul de muste, 

molimi, furnici, viespi si urechelnite si tot felul de jiganii ce se tarasc pe pamant si 

pasari ce coboara, care aduc stricaciuni si pagube holdelor, viilor, pomilor si 

gradinilor. Va blestem cu Dumnezeu Tatal cel fara de inceput si cu Fiul Lui cel 

impreuna far" de inceput si de-o fiinta si cu Duhul Lui cel preasfant care este deo 

fiinta cu Tatal si cu Fiul si de viata facator. Va blestem pe voi cu sfintii ingeri si 

cu toata puterea, cu miile de mii si cu milioanele de milioane care cu multa frica 

stau inaintea Slavei Domnului, ca sa nu stricati via, nici holda, nici gradina si nici 

legumele robului Iorgu, sau Nicolae, sau Petre, sau Sava, sau Anghel, sau..., ci 

duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori in care v-a daruit voua 

Dumnezeu hrana de toate zilele. Va blestem pe voi cu scumpul trup si sange al 

lui Hristos, Adevaratul Dumnezeu si Mantuitorul nostru. Sa nu stricati nici holda, 

nici gradina, nici orice pom roditor si neroditor, nici frunza legumelor, sa nu 

stricati din cuprinsul si locul robului lui Dumnezeu... Iar de nu ma veti asculta si 

veti calca blestemul cu care v-am blestemat, va voi pedepsi eu, smeritul si 

nevrednicul Trifon, cu voia lui Dumnezeu Atoatestapanitorul..." 

Cuvintele preotilor se scurg printre oamenii adunati in mijlocul viei. E 

tacere, nu mai vorbeste nimeni, s-a oprit si vantul si nu se aud decat vorbele 

teribilului blestem. Amandoi preotii citesc rugaciunea. Unul spune o fraza in 

romaneste, celalalt, cu o voce mai domoala, continua in bulgareste. E ca o 

tesatura de vorbe, o impletitura ce se naste aici, in fata noastra, si din care gaze, 

lacuste, ganganii si alte "gujulii" n-au cum sa mai iasa. Barbatii, cu caciuli mari de 

oaie si cu cojoace groase, stau cu capetele plecate si asculta. Pe dealul din fata, 

casele par niste jucarii imprastiate de un copil neastamparat. Lumina sura le 

invaluie, cernuta de niste nori ce s-au lasat pana aproape de pamant. Dar nimeni 

nu se uita intr-acolo. Nimeni nu baga de seama ca vremea se schimba de la o 

clipa la alta, parca dupa vorbele tari ale preotului, si nimeni nu vede cum coboara 

de pe dealuri peste sat o lumina alburie, laptoasa. Toti sunt atenti la vorbele 

preotilor care spun mai departe teribilul blestem pentru insecte, gaze si alte 

"jiganii" ce se tarasc pe pamant sau zboara prin aer. Si pentru o clipa te bucuri, 

tu, orasean venit curios sa vezi toata aceasta intamplare, te bucuri ca nu esti 

vreo gaza sau furnica sau alta vietate marunta, ca sa-ti sfarsesti zilele "in muntii 

cei pustii si-n copacii cei neroditori", ascultand vorbele atat de inspaimantatoare 

ale blestemului rostit sub soarele rece de februarie. 

Dojivei Tarea! (Traiasca Tarul!)

Un tanar imbracat in camasa alba, cusuta cu modele inflorate rosii, 

asteapta in mijlocul barbatilor. Intre el si cei care-l inconjoara sunt cativa pasi, si 

el parca se simte prea singur acolo, intre butucii de vie, in cercul acela gol, pe 

care barbatii din jurul lui l-au lasat inadins asa. Tanarul, Petrisor Schlafli, a fost 

ales Imparatul viilor in primavara aceasta. Tarul podgorenilor din Izvoarele. 

Pentru ca este gospodar, pentru ca via lui este mai ingrijita si pentru ca vinul lui 

este mai bun decat al altora. Pentru ca a respectat mai bine decat altii pamantul 

pe care l-a primit de la parinti. Deocamdata, se vede insa ca nu-i este usor sa 

joace acest rol, parca nici n-ar sti ce trebuie sa faca si ar astepta de la altii sa-i 

spuna. Batranii il opresc, grabiti, atunci cand e gata sa taie, inainte de vreme, 

cateva corzi de vita, si atunci el ramane cu foarfeca in mana, asteptand un semn. 

Si acesta nu intarzie, caci preotul termina de citit blestemul Sfantului Trifon, se 

roaga pentru recolta buna si face semnul sfintei cruci in cele patru zari, peste 

tarinile, gradinile si viile adormite inca sub un strat moale de zapada. "Tarul" se 

apropie atunci de primul butuc de vie, taie cateva corzi si apoi toarna vin peste 

butucii taiati, ca sa primeasca vita semn de vin bun, de la gospodar ales si sa 

aiba si in toamna care va veni roade la fel de bune. Mai taie si al doilea, si al 

treilea butuc, ii stropeste cu vin din "batlita", plosca de lemn, legata cu flori rosii si 

crengi de brad, pe care a purtat-o pana aici, in deal, isi face semnul crucii si 

asteapta ca batranii din jurul lui sa impleteasca din corzile taiate o cununa pe 

care i-o aseaza pe cap, ca unui adevarat imparat. "Dojivei Tarea!", "Traiasca 

Tarul!", se aude din toate partile, "Dojivei Tarea!". Dealul se umple de strigatele 

barbatilor, bucurosi ca au acum dezlegare la vinul cel rosu, mult asteptat. 

Paharele de vin incep sa umble de la unul la altul, cand pline, cand goale, cand 

iarasi pline, si veselia pune stapanire pe toti. De-o parte si alta a alaiului, tineri 

calare asteapta un semn ca sa-l ridice in sa pe "Tar". "Incoronat" cu corzile de 

vita innodate pe frunte, el porneste in fruntea alaiului, impreuna cu preotii. 

Adunati pe la porti, oamenii ii saluta veseli si bucurosi. In urma cailor, drumul a 

inceput sa se inmoaie. Cu trosnete seci se dezgheata si crengile pomilor, lasand 

sa cada pe pamant bucati mari de chiciura. Sus, pe deal, raman doar ceturile 

albastre ale dupa-amiezii de iarna si, ascuns printre ele, atotputernicul Sfant 

Trifon, manand din spate spre alte hotare, turmele de gaze, de lacuste si viermi. 

Un miracol 

adevarat:Rugaciunea 

Minunea din noaptea de Inviere 

Minunea s-a intamplat in frumoasa primavara 

a anului 1952. In urma unei raceli, am facut 

complicatii la plamanul stang si am fost internata in 

spital cu diagnosticul de hemoptizie. Eram 

casatorita, aveam doar douazeci de ani si o fetita

de doi ani. Dupa investigatii, mi s-a gasit la baza plamanului stang o cavitate 

mica si lichid de un lat de palma. Eram atat de slabita, incat nu puteam merge 

decat insotita. Gandul la copil, ca va ramane fara mama, ma durea cumplit. Eram 

deprimata. 

Desi internata de trei saptamani, starea mea nu se imbunatatise cu nimic. 

Doctorii spuneau ca fac tot ce este posibil, dar trebuie sa ma trimita in alta parte. 

Eram disperata, imi era tare dor de fetita. Aveam impresia ca o aud plangand, as 

fi alergat spre ea dar nu mai puteam. Veneau Sfintele Pasti. In noaptea de 

Inviere, fetele din salon s-au pregatit sa mearga la biserica. Pentru ele era 

aproape, nu si pentru mine. Am ramas singura. In linistea noptii sfinte se auzeau 

clopotele cum bateau si parca patrundeau in toata fiinta mea. M-am ridicat incet, 

am tras sertarul noptierei unde era o lumanare, am aprins-o, am pus-o in paharul 

cu apa, m-am asezat in genunchi la marginea patului si cu mainile impreunate 

am inceput sa ma rog. Lacrimi fierbinti imi siroiau pe obrajii palizi. "Doamne 

Iisuse Hristoase, fie-ti mila de mine si de suferinta mea. Tu, care vindeci sufletele 

si trupurile oamenilor, indura-te de mine, Dumnezeule, sa-mi pot creste fetita, e 

atat de mica, sa nu ramana fara mama. Are atata nevoie de dragostea mea. 

Doamne al puterilor, nu ma lasa. Intoarce-Ti privirea catre mine. Numai Tu ma 

poti vindeca." M-am rugat mult. Nu simteam raceala cimentului sub genunchi. Mam 

culcat pe pat, parca se aduna oboseala noptilor nedormite. O toropeala 

placuta m-a cuprins si am adormit. 

M-am trezit dimineata atat de uda, de parca cineva turnase o galeata de 

apa peste mine. Si perna era uda. Nu-mi dadeam seama cum a iesit atata apa 

prin transpiratie din mine. Am rugat femeia de serviciu sa-mi schimbe 

cearceafurile. Pe noptiera era o cana cu lapte, o felie de cozonac si un ou rosu. 

Erau Sfintele Pasti. Eu eram la spital, iar acasa nu avea cine sa faca nimic din ce 

se cuvine. Durerea ce-mi strangea inima facea sa-mi curga lacrimi amare. Fetele 

mi-au dat anafura de la Inviere. Plangeam si ma rugam. Era singura mea 

speranta. A intrat doctorul la vizita. Parea miscat de figura mea plansa si trista. 

Mi-a spus sa merg sa ma mai vada o data la raze, sa-mi faca formele pentru 

plecare. M-am asezat in fata ecranului si doctorul a exclamat: "Nu se poate! Nu 

este adevarat!". Se uita si nu-i venea sa creada ca lichidul disparuse. Nu se mai 

vedea nimic. Mi-a spus sa raman, sa-si mai cheme doi colegi la consult. Apoi, toti 

trei m-au sucit la aparat pe toate partile, dar nu mai vedeau nimic. Ma priveau 

mirati. Ma intrebau ce s-a intamplat. Le-am spus ca noaptea am transpirat foarte 

tare si ca am rostit rugaciuni. "Este o adevarata minune", au spus. Da, era o 

minune si ea s-a intamplat in noaptea de Inviere cu credinta, nadejdea, lacrimile 

mele fierbinti care induplecasera Cerul. Se spune ca in noaptea de Inviere Raiul 

este deschis. 

Dupa-amiaza, fiind duminica si Paste, era zi de vizita. Sotul mi-a promis ca imi 

aduce sa vad fetita. Copiii nu aveau voie sa intre in spital, asa ca am iesit s-o 

astept afara, era soare si frumos, iar ei veneau pe alee insotiti de cateva rude. 

Am pornit spre ei. Cand m-a vazut, fetita a inceput sa fuga cu mainile intinse spre 

mine. Am cazut in genunchi, s-a aruncat in bratele mele, m-a cuprins cu 

manutele, o strangeam in brate si plangeam amandoua, cu lacrimile unite, 

stingeam parca dorul imens ce se adunase atata timp. Cu greu isi stapaneau si

ceilalti lacrimile. A adormit in bratele mele, numai asa au putut s-o ia de langa 

mine. 

Am mai ramas doua saptamani in spital, cat m-au tinut sub observatie. 

Dumnezeu m-a ajutat sa ma intorc acasa, sa fiu sotie si mama, sa-mi cresc fetita 

cu dragoste. 

MARIA GORANDA - str. George Enescu nr. 39, Bacau, cod 5500 

Icoana Sfantului Nicolae de la Cernica 

Nu cred ca exista cineva care sa nu fi avut macar o singura data in viata 

perceptia binefacerii unei rugaciuni adresate din inima Divinitatii. Eu am 

beneficiat in urma cu paisprezece ani de acest lucru, in urma unui accident 

stupid, petrecut la locul de munca. 

In noaptea de 3 spre 4 decembrie am avut un vis ingrozitor: ma prabuseam 

intr-o cascada imensa. Era o priveliste de cosmar, cu vuietul acela infricosator si 

caderea care nu se mai oprea. M-am trezit brusc, transpirat din cap pana in 

picioare de groaza. In noaptea urmatoare, visul s-a repetat, dar de data aceasta 

nu stiu cum m-am apucat de un smoc de iarba de pe mal si in disperarea mea 

am tipat: "Dumnezeule mare, ajuta-ma!". Atunci minunea s-a produs, parca o 

forta nevazuta m-a impins in sus si m-a asezat pe mal. Dupa ce m-am trezit, 

ingrozit, am realizat ca visul este un mesaj de avertisment, dar nu stiam atunci ce 

voi pati. Nu dupa mult timp, pe 12 decembrie 1984, dupa ce am primit retributia 

pentru luna precedenta, am plecat la Bucuresti, la batrana mea mama, de peste 

70 de ani. Trecusera doua luni si trebuia sa ma duc pe la ea sa vad ce mai face 

si totodata sa-i duc ceva bani, pentru ca avea o pensie foarte mica si nu-i 

ajungea sa se intretina. Cand am ajuns la ea, cu sacosele pline de cumparaturi, 

nu mai prididea sa ma imbratiseze, saraca, spunandu-mi plangand ca in noptile 

de 3 si 4 decembrie m-a visat cum cadeam intr-o bulboana imensa. Imediat a 

plecat la Manastirea Cernica si in ziua Sfantului Nicolae a fost la biserica 

manastirii unde s-a rugat doua zile si doua nopti la Icoana facatoare de minuni a 

Sf. Ierarh Nicolae. "Maica, sa stii ca vei avea mari necazuri, dar nu vei muri", mia 

spus mama. "Am primit semn de la Sfanta Icoana. Sf. Ierarh Nicolae te va ajuta 

sa scapi cu viata." Si intr-adevar, necazurile au venit ca in proverbul: "de ce iti 

este scris in viata nu scapi". 

Pe data de 17 decembrie, seful sectiei unde lucram ne-a mobilizat sa 

zugravim peretii exteriori ai halelor, pentru ca sectia noastra era planificata ca 

traseu de vizita prezidentiala. Pe data de 18 decembrie urma sa vina in vizita 

presedintele Ceausescu, impreuna cu scumpul lui tovaras, Todor Jivcov. Si 

atunci s-a produs dezastrul. La ora zece dimineata, am folosit o scara 

improvizata ca sa ma urc pe un stalp al unei pasarele, cu pompa de zugravit. 

Scara nu a rezistat sub greutatea mea si astfel am cazut de la 3 metri inaltime, 

lovindu-ma cu capul de ciment. Cazatura a fost groaznica. Am fost dus in stare 

de inconstienta la spital, cu fractura craniana inchisa, meniscul rupt la piciorul 

drept, umarul stang deplasat in spate, piciorul drept aproape smuls din bazin. Ce

mai, am zacut aproape doua zile in semicoma la spital, timp in care bunul meu 

coleg, Nicu Patrascu, a venit zilnic la mine. A doua seara dupa accident, chiar a 

tipat la mine, avertizandu-ma ca daca vreau sa scap, sa incerc sa-i dictez 

creierului sa-si revina la normal, pentru ca altfel nimeni nu ma poate ajuta. Dupa 

vizita din a treia zi a medicilor, am fost pus pe tratament intensiv si dupa doua 

saptamani, dupa Anul Nou 1985, am fost internat la clinica de neurologie de la 

Spitalul "Gheorghe Marinescu", Spitalul nr. 9, cum il cunostea toata lumea atunci. 

Diagnosticul prezumtiv pus de dr. Bojinca era unul dintre cele mai 

groaznice: "Claude Bernard Horner". Dupa complexe investigatii, timp de o luna 

de zile, celebrul chirurg neurolog Constantin Arsenie a confirmat diagnosticul, dar 

era mirat la culme ca eu dupa un asemenea accident sunt intreg si nevatamat. 

Conform diagnosticului trebuia sa fiu paralizat de la brau in sus. Apoi, cativa ani 

buni am urmat un tratament intensiv sub supravegherea atenta a medicului 

specialist Eleodor Mitu, de la Spitalul Judetean Slatina, judetul Olt. 

Anul trecut, intr-o revista de fenomene paranormale am citit un articol care 

pe o pagina intreaga relata minunile savarsite de Icoana Sfantului Ierarh Nicolae 

de la biserica Manastirii Cernica. Abia atunci am priceput ca mama, buna mea 

mama, rugandu-se la icoana Sfantului Ierarh Nicolae, practic mi-a redat a doua 

viata. Si am mai priceput ca smocul de iarba de pe mal nu era altceva decat 

bunul meu prieten, Nicolae Patrascu. Sfantul Ierarh Nicolae a trimis sa ma 

salveze pe un Nicolae...un om care avea cat de cat cunostinte medicale si dupa 

absolvirea liceului a dat examen la facultate sa ajunga medic neurolog. Eu am 

fost pacientul care a beneficiat de sfatul lui de a-mi pune ordine in ganduri, 

atunci, pe patul de spital. 

MIHAI EPURAN - str. Trandafirilor, bl. 11, 

sc. B, ap. 15, Slatina, jud. Olt 

O pisica in ploaie 

Am avut un prieten bun, un prieten adevarat, pe 

care nu-l voi uita niciodata, un motan numit Ramsi... 

Ii dadusem numele acesta faraonic deoarece Ramsi 

nu era un pisic oarecare. Avea o distinctie aparte, o 

eleganta nobila si o postura solemna si grava cand 

se aseza, neclintit ca o statuie, si ma privea cum 

lucram, cu ochii lui fascinanti, aurii, visatori, 

melancolici... Si il iubeam atat de mult, incat nu ma 

desparteam de el niciodata. Vara il luam cu mine in 

concediu la munte si la mare. Cel mai mult lui Ramsi 

ii placea la Eforie Nord, unde aveam, de 20 de ani, o 

gazda in a carei curte mare el putea zburda in voie. 

Eu locuiesc la bloc, iar acolo Ramsi avea o libertate deplina; putea sa-si petreaca 

noptile afara, hoinarind prin gospodariile vecine, prin hambarele, podurile si

cotloanele numai de el stiute, dupa care se intorcea punctual, in fiecare seara 

sau dimineata. Si totusi, linistea si fericirea sunt parca sortite unei existente prea 

scurte pe lumea asta... 

Intr-o vacanta, chiar in ziua plecarii, cand ne facuseram bagajele, Ramsi a 

disparut subit. N-a mai aparut dimineata ca de obicei, nici la pranz, nici seara. 

Fireste ca in asemenea situatie ne-am amanat plecarea. Ingrijorata la culme, am 

pornit sa-l caut, strigandu-l prin vecini. Dar Ramsi - care aparea docil de fiecare 

data cand il chemam - acum nu mai raspundea... Nu-l gaseam nicaieri. 

Disparuse parca fara urma. Intre timp, vremea se schimbase si incepusera niste 

ploi reci si triste, de toamna, interminabile. Ascultam siroitul neincetat al ploii si 

plangeam. Ma rugam la Dumnezeu sa apara Ramsi sau sa ma ajute sa-l gasesc. 

Miorlaitul lui imi rasuna in auz insistent si foarte aproape si atunci tresaream, 

avand impresia ca se afla langa mine. Il strigam, crezand ca se intorsese. Apoi 

credeam ca era inchis undeva si il cautam din nou, scotocind prin toate 

hambarele, magaziile si cotloanele unde mi s-a permis sa intru. Il auzeam atat de 

clar cum ma chema. Si totusi, nu-l gaseam nicaieri! L-am cautat si l-am asteptat 

cateva zile, dupa care a trebuit sa iau dureroasa hotarare de a ma intoarce la 

Bucuresti, deoarece imi expirase de mult concediul. Imi aduc aminte cum am 

plans cand am vazut apropiindu-se de gara Eforie trenul care avea sa ma duca 

acasa, fara Ramsi - singurul meu prieten... In aceste momente extreme, mi-am 

adus aminte ca exista totusi Cineva care poate sa ma ajute, Singurul pentru care 

totul este posibil. Dupa ce epuizasem toate posibilitatile mele omenesti, pasii mi 

s-au indreptat catre lacasul sfant unde Cuvantul se intrupeaza si devine Cale, 

Viata si Adevar. De multe ori merg la catedrala Sf. Iosif din Bucuresti ca sa ma 

rog. Este lacasul meu preferat de rugaciune, desi sunt botezata ortodox. Exista 

aici, in aceasta frumoasa biserica catolica, o statuie a lui Iisus care-i 

binecuvanteaza pe toti cei care trec, se roaga si se opresc in fata Lui. Este o 

imagine sublima a Mantuitorului, care ma ajuta sa ma regasesc. Multe dintre 

dorintele pentru care m-am rugat langa aceasta statuie mi-au fost implinite. Cu o 

speranta noua, m-am apropiat si de aceasta data si, cu lacrimi in ochi, L-am 

implorat sa ma ajute sa-l gasesc pe Ramsi. Ma rugam ca un copil. M-am rugat, 

de asemenea, Sfantului Anton de Padova - cel facator de minuni - cu multa 

speranta. M-am simtit dupa aceste rugaciuni cu mult mai impacata. Pe strada, ca 

si in Eforie, auzeam clar miorlaitul stins al lui Ramsi, dar acum stiam ca nu era o 

iluzie, ca el traia si ca eu trebuia sa ma duc si sa-l caut. Asa ca a doua zi am 

plecat la Eforie. Era intr-o vineri, intr-o zi frumoasa, senina, de septembrie. 

Pregatita cu un text scris cu litere de tipar si cu o fotografie a lui Ramsi, eram 

hotarata sa lipesc anunturi cu disparitia lui pe stalpii strazii gazdei mele si in 

imprejurimi. Nu-mi ramanea decat sa le multiplic la xerox, insa la ora aceea n-am 

mai gasit nici un xerox deschis in Eforie. Foarte suparata, m-am dus la Hotelul 

"Cascom" unde stiam ca au un xerox, dar si acolo tocmai se inchisese. Eram 

complet descurajata de ghinionul meu si de zadarnicia eforturilor mele. Ma 

gandeam sa ajung pe faleza, sa privesc marea, dar am simtit atunci ca ceva sau 

cineva ma indemna sa-mi urmez drumul si sa nu ma intorc. 

De la Hotelul "Cascom" am luat-o pe o alee pe unde nu mai fusesem 

vreodata. Era o straduta cu multa vegetatie, pe care am mers pana am ajuns la

niste blocuri. Deodata, atentia mi-a fost atrasa de o pisica, pe jumatate intoarsa 

cu spatele, care adulmeca drumul, langa scara unui bloc. Semana perfect cu 

Ramsi! Uimirea, socul si surpriza imensa ma impiedicau sa cred ca era el. Dar 

cand l-am strigat, s-a intors, m-a privit atent, a mieunat si, ridicand coada, s-a 

indreptat grabit spre mine. Era chiar Ramsi! 

L-am luat in brate, iar el s-a lipit de mine, ca de obicei. Era atat de slab si 

de usor! Cine stie cat umblase, de unde venea si pe unde se adapostise in zilele 

acelea ploioase. Aproape ca nu-mi venea sa cred ca ceea ce se intamplase era 

real. Cu Ramsi in brate, ma intorceam, pasind ca in transa... Singurul martor-mut 

si umil al acestei minuni se cuibarise torcand fericit in jacheta mea. Dumnezeu, 

atotputernicul creator al tuturor fapturilor vii, imi implinise dorinta. Ma condusese 

si ma calauzise exact la timpul potrivit, calculat cu precizie, printr-o inlantuire 

perfecta de intamplari, in locul acela unde se afla Ramsi, si acest intreg esafodaj 

de "coincidente" nu puteau decurge decat dintr-un plan divin. Marea Lui iubire si 

desavarsire intinsa si asupra unui biet animal ma cutremurau. Pe tarmurile 

acelea aurii, langa o mare diafana, neobisnuit de albastra si de calma, am simtit 

intreaga puterea si iubirea lui Dumnezeu... 

CRISTINA OPRISESCU - Aleea Tebea nr. 2B, bl. 101, sc. B, ap. 23, sector 4, 

Bucuresti 

SANZIANA DEMIAN 

Gradina cu minuni 

Clinica "Eden" din localitatea Breaza de Prahova e 

socotita azi cea mai insemnata clinica naturista a lumii. 

Folosind metoda "sacroterapiei", seful acestui 

asezamant, doctorul Doru Laza, a salvat de la moarte 

sute de pacienti carora medicina alopata nu le mai 

acorda nici o sansa. Cu toate acestea, atat de coruptul 

sistem medical romanesc desconsidera cu incapatanare 

tratamentele folosite aici. 

Ingerul insemnat 

La inceput, parea o amigdala inflamata in gatul unei fetite de 9 ani, Cornelia 

Diaconu din Bucuresti. O copila superba, cu chip de inger. Medicul de familie a 

decretat, in viteza, ca nu e grav: rosu-n gat, antibiotic, ceva banal. Dar amigdala 

continua sa "infloreasca". A urmat o doctorita ORL-ist de la Spitalul "Victor 

Gomoiu", apoi un medic specialist "cu renume" de la Spitalul "Coltea" si-n cele 

din urma "Sumamed"-ul, unul dintre cele mai puternice dintre toate antibioticele 

existente pe piata medicamentelor. Nu trecusera doua saptamani si amigdala 

ajunsese de marimea unui ou de gaina. Copila inghitea cam greu, dar in rest era 

vioaie si se juca. Suferinta? Nu stia ce inseamna. Au urmat spitalele "Budimex" si

"Grigore Alexandrescu", alti profesori doctori, fiecare cu cate un alt diagnostic si 

cate un alt tratament cu antibiotice. Dupa 12 zile de tratament, fetita isi mai 

amintea doar ca un doctor i-a pus o masca pe fata. Visa urat si sarea in sus de 

durere. Apoi, intr-o zi, Cornel Diaconu, tatal fetitei, s-a intors acasa, framantand 

in palme un petic de hartie pe care scria condamnarea la moarte a fiicei lui: 

"Adenocarcinom amigdalian drept cu celule nediferentiate..." Cancer in ultimul 

stadiu. Prabusit pe un scaun, si-a intrebat sotia: "Si-acum, ce ne facem?". Medicii 

spusesera ca vor face iradieri, citostatice, dar sansele erau minime. Din pricina 

antibioticelor recomandate aiurea, organismul Corneliei isi pierduse orice 

imunitate sau - cum avea ea sa spuna -"nu mai avea soldatei". I s-au dat de trait 

doua luni. Cel mult. Si atunci a aparut Dumnezeu. Intr-o dimineata, tatal Corneliei 

s-a ridicat de pe scaun si-a zis: "Nu-i vom lasa s-o ucida". S-au urcat tustrei in 

masina si au pornit catre munti, spre culmile inzapezite ale Bucegilor, acolo unde 

- citisera candva - se gaseste un fel de sanatoriu cu tratamente din plante si un 

medic caruia nu-i e frica de boli: doctorul Doru Laza. Si iata-i apoi in cabinetul 

curat ca un pahar de cristal, privind chipul blajin si mereu zambitor al unui om 

maruntel, care sedea linistit, mangaind capul unui porumbel intrat din greseala 

pe geam. Vazandu-le fiica, a zambit cu blandete, zicandu-le cu accentul lui 

taraganat, de ardelean: "Pe mamaruta noastra o s-o vindece Dumnezeu...". 

Ca prin minune, cat au vorbit, porumbelul n-a zburat. A stat in palma 

desfacuta a doctorului, linistit, parca ascultand. Parintii n-au cartit in nici un fel 

cand au vazut cat de banale, ce suspect de simple pot fi tratamentele acestui 

sanatoriu: aici oamenii sunt tratati cu aer, aerul tare al Brezei de Prahova, cu 

apa, cu soare, cu carbune, cu plante, cu lutul pamantului dar, mai presus de 

toate, cu rugaciuni. Cu aceste leacuri daruite de Dumnezeu, in numai doua 

saptamani, Cornelia Diaconu a fost vindecata. Cazul acestui copil a fost, fara 

exagerare, unul dintre cele mai mari succese ale medicinii naturiste din Romania. 

"Jumatate te vindeci cu bunatatea lor" 

Fusesem si eu la sanatoriul din Breaza, in urma cu 

aproape un an. Internat din pricini mult mai usoare decat 

sarmana Cornelia, am avut prilejul de a fi partas, de la 

inceput la sfarsit, la incredibila ei vindecare. Am vazut-o 

palida, cu umflatura aceea hidoasa, rasarita ca o ciuperca 

pe gat, cu ochii ei mari, negri si speriosi, ce se dilatau de 

groaza doar la vederea halatelor albe, strigand: "Nu mai 

vreau alt spital! Nu-mi mai faceti perfuzii! Nu ma taiati!", in 

vreme ce parintii il implorau cu lacrimi pe doctorul Laza so 

primeasca in clinica ocupata prin rezervari, cu luni de 

zile inainte. 

Marturisesc ca in prima zi m-a incercat chiar si pe 

mine o stranie stare de neliniste. Acest spital nu semana nici pe departe cu vreun 

altul, de fapt nu semana nici macar cu un spital. Amenajat mai degraba ca un

hotel elegant, lucind de curatenie, dar si de o voita simplitate, sever, fara 

covoare, tablouri sau ornamente pe pereti, dar cu oameni ingrijorator de 

zambitori, ma intrebam, ca picat din luna in mijlocul holului de la intrare, cu 

bagajele pe umeri, privind in stanga si-n dreapta, aproape jenat de zambetele ce 

nu conteneau, fara ca cineva sa aiba habar cine sunt, ce caut acolo. Un tanar 

subtirel, cu parul negru, infoiat si zambetul larg, m-a condus imediat in camera 

mea. La etajul intai, o incapere larga, cu terasa si ferestre enorme spre rasarit, 

pentru a lasa sa intre cat mai mult soare, cu doua paturi acoperite de asternuturi 

albastre si o eleganta camera de baie, avand apa calda permanent. Pe masa, 

doua flori rosii, carnoase si Biblia. Atunci mi-am vazut pentru prima data 

programul. O hartiuta completata marunt, impartita pe ore, o hartiuta care avea 

cu adevarat sa ma ingrozeasca: in "Eden", ziua incepe de la 6.30 si e ocupata, 

ora cu ora, pana la ceasurile zece din seara. Una dupa alta, proceduri cu nume 

stranii - "Vesti bune de dimineata", "cafeluta edenica", "baia vitala", "cataplasma 

cu lut", sedinte de "medicina a sufletului" - nu-ti lasa vreme decat o ora, la 

amiaza, pentru plimbarea in natura. 

Nu trecusera cincisprezece minute si acelasi tanar cu par negru mi-a batut 

iarasi la usa: "V-ati pus hainele in dulap?... Lasati, le puneti mai tarziu. Acum, 

dezbracati-va in pielea goala". Aveam sa aflu ca se numeste Florin Suruparu, ca 

el, impreuna cu un alt tanar, Adrian Costache, se vor ocupa indeaproape de 

mine. Ar trebui sa-l vedeti cum ma "impacheteaza" cu lut, cum intinde tina fina, 

cafenie, peste trupul meu dezgolit, ar trebui sa simtiti ce energie, ce tainica 

putere razbate din degetele lui subtiri si din tarana aceea ce iti va suge suferinta 

prin porii pielii, caci bunul Dumnezeu l-a facut pe om din pamant, "tarana esti si 

in tarana te vei intoarce"... Acesta a fost, fugar si nerostit, primul meu gand de 

insanatosire. Dupa ce-mi va fi intins un strat gros de trei centimetri in jurul 

pantecului, tanarul Florin ma va intreba smerit, aproape rosind: "Pot sa ma rog 

pentru dvs.?..." 

*** 

...Am zis un "da", mai mult cu o 

jumatate de gura, nevenindu-mi a crede 

urechilor, intrebandu-ma oare de cate ori se 

mai rugase cineva pana atunci pentru mine, 

iar tanarul a ingenuncheat chiar langa 

capataiul patului meu si a inceput sa 

rosteasca cu voce tare o rugaciune 

personala, pornita din suflet, numai si numai 

pentru Bogdan Lupescu... Ii priveam pleoapele inchise, degetele cele subtiri 

inclestate pana la tremur si, fara voie, firea critica, carcotasa, m-a facut sa mantreb 

daca omul acesta chiar e sincer, daca e omeneste posibil sa investesti 

atata inima in cineva pe care l-ai cunoscut doar atunci. "...Tamaduieste-l, 

Doamne, pe robul Tau Bogdan..." Florin apasa cuvintele rugii, ca si cum ar fi vrut, 

ca si cum ar fi stat chiar atunci, in clipa aceea, in anticamera lui Dumnezeu.

Doamne, cate aveam sa aflu si despre acest baiat... N-a fost greu: pe oricare 

dintre angajatii Edenului il intrebi ceva despre el, iti va destainui totul, pana in 

cele mai ascunse secrete. Florin iubea o fata. Mai mult decat pe sine insusi. O 

chema Raluca Maslea, era nespus de frumoasa, manechin - imi va arata poze -, 

unul dintre cele mai frumoase manechine ale Galatiului. Se pastrase virgin 

pentru ea, nimic nu astepta mai mult pe lume decat clipa cand o va lua de sotie. 

In iarna aceea fusesera impreuna la schi, fata racise. S-a banuit o pleurezie, apoi 

TBC, apoi verdictul a cazut ca un trasnet: metastaza pulmonara masiva, care 

invadase atat pleura, pe o portiune foarte mare, cat si miocardul. Medicii galateni 

i-au facut biletul de externare: "Pur si simplu nu mai avem ce-ti face". 

Medicamentatia gresita, in special tuberculostaticele, au dus infectia si la bratul 

stang, producand un cancer al vaselor, numit hemangio-pericitom, o tumora 

infioratoare, care a trecut prin piele si s-a spart in zeci de alte capete de tumori. 

Cu doua zile inainte, frumoasei Raluca ii taiasera bratul de sub umar, fata 

agoniza in spital, iar iubitul ei... Iubitul ei se ruga la capataiul patului unui strain 

pacatos si oarecare, din toata inima. Vorbind despre aceasta Raluca, niciodata 

n-am simtit in glasul lui deznadejde sau smiorcaieli desarte. Stia precis ce va 

face: o va scoate din spital si o va aduce la Breaza. Apoi o va lua de sotie si o va 

ingriji. Chiar daca i-ar lipsi doua maini. "Pentru grija Ta fata de acest om bolnav, 

numele Tau sa fie slavit in vecii vecilor, amin..." Florin se ridica in picioare si ma 

acopera pana sub gat. "Pentru trei ore puteti sa va odihniti..." Peste inca un sfert 

de ora, o femeie scunda mi-a adus un pahar cu suc portocaliu, pe care era scris 

numele meu. Catina? Ce-o fi asta! Hm, e bun. 

O uzina de sanatate 

Acest Centru de sanatate si medicina 

preventiva a fost ridicat de Fundatia "Eden" la 

o distanta apreciabila de orasul Breaza, in 

coasta de miazanoapte a incantatorului deal 

Gurga, intr-un tinut submontan cu cel mai 

bine ozonat si ionizat aer din tara. O cladire 

eleganta, cu trei nivele, in stilul vilelor 

elvetiene, construita dupa buna traditie a 

statiunii balneo-climaterice existente aici inca de la 1833, din vremea "caselor de 

sticla" ale generalului rus Pavel Kiseleff si a medicului domnitorului Ghica, 

Nepamuk Mayer. O cladire inconjurata de livezi si parcuri pentru promenada, cu 

banci, havuz, foisoare de umbra, poduri arcuindu-se peste un fir de parau si 

balansoare lenese, in care te ia somnul, o cladire bine ticluita, cu saune, sali de 

fitness, de bai cu plante, de masaj la subsol, cu o moderna sala de gimnastica si 

de conferinte la etaj, cu un singur medic - doctorul Laza - si 46 de oameni care 

se ocupa zi si noapte de ingrijirea celor 36 de pacienti, capacitatea obisnuita a 

sanatoriului. Aceasta adevarata uzina de sanatate a fost creata, dupa istovitoare 

stradanii si piedici, de Biserica adventista reformata din Romania. Dar ce 

conteaza religia, cand aici se vorbeste despre unul si acelasi Dumnezeu,

Maestru Divin, Creator care tamaduieste deopotriva trupul, sufletul si spiritul, 

odata ce aici nu se face, cu buna stiinta, nici un fel de misionarism sau 

propaganda religioasa? Se vorbeste insa despre un concept cu totul nou, 

"sacroterapia", conform caruia medicul nu vindeca, el e doar simplu calauzitor: 

cel care vindeca este numai Dumnezeu. Oricat ar parea de curios, "medicina 

christica" e azi o teorie foarte moderna. Clinica de la Breaza e socotita, dupa 

declaratia doctorului Laza, cea mai importanta clinica naturista din lume. Ar mai fi 

una la "Oasis Paranause Curitiba", in Brazilia, cateva in SUA, Virginia, una in 

Germania, dar nicidecum cu o asemenea capacitate si cu o asemenea varietate 

de tratamente. Iar doctorul Laza, secretar al Departamentului Medical - un fel de 

ministru al sanatatii in Biserica adventista -, a salvat de la moarte sute de cazuri 

disperate, a calatorit si a tinut conferinte de enorm succes pe toata Terra, 

incepand cu SUA, Canada si pana in Asia, din Tara Incasilor si pana in Australia. 

De ce n-a plecat? "Mi-as calca o datorie fata de ai mei... Institutia asta a noastra 

nu-i de facut bani, e de recladit suflete. De a reda omului valoarea pe care Cerul 

i-o acorda la nastere. La noi nu se plateste decat cazarea si masa, toate 

serviciile noastre sunt gratuite. Oamenii care lucreaza cu mine au inteles ca 

pacientul e atat de important, incat pretul lui nu-l poti evalua decat privind 

Calvarul, Golgota. Un pacient nu e un om oarecare, e personajul in care Iisus 

Hristos a investit propria Lui viata. Asa ca iubirea dezinteresata fata de pacient e 

balsamul care trezeste celula bolnava. La noi, afectiunea pentru pacient nu e 

prefacatorie. E parte integranta din terapie..." 

Primii pacienti 

Deodata, pe coridor s-a auzit clinchetul 

cristalin si insistent al unui clopotel. Aceeasi 

femeie scunda, sfioasa - aveam sa aflu ca o 

cheama Rodica Neag - mi-a adus un alt 

pahar de suc, verde: papadie. Mi-l va aduce 

in fiecare zi, la intervalul de doua ore 

jumatate, alternand cu sucuri de fructe si de 

legume. 

Dupa ce braul de lut s-a scurs incet sub presiunea dusului, odata scapat 

din chingile lui fierbinti, m-am simtit mai usor si vioi. M-am imbracat in graba si 

am iesit pe hol: nimeni. O masa pe rotile, plina de pahare cu zecile de nume ale 

pacientilor si, intre ele, clopotelul de argint care imparte ziua intr-un cadran al 

sperantei. "Dar unde-or fi bolnavii?", ma intrebam mereu, incercand timid cateva 

noi cunostinte. Luandu-mi inima-n dinti, i-am intrebat pe cativa de ce sufera, dar, 

curios, cu totii aveau sa ma minta. "Eu? N-am nimic. Sunt venit la un fel de 

odihna." Nu vor trece cateva zile si voi afla ca oamenii cu care vorbisem sufereau 

de afectiuni cumplite, cel mai adesea de cancer. Si totusi, e adevarat: boala se 

vede pe putini pacienti. Poate doar pe Andra, fata aceea blonda, frumoasa, din 

camera alaturata, pe care o voi vedea sezand in balcon, rezemata cu spatele de 

zid, privind minute in sir un punct fix, undeva departe, peste livezile abia

inmugurite, o fata nespus de palida, de plapanda, numai piele si os, tinand intre 

degetele ei lungi, delicate, o tigara pe care uita sa o scuture. In "Eden" fumatul e 

cu totul interzis, dar ei nu-i mai pasa. In prima zi de sedere aici, i-a spus mamei 

ei unde s-o inmormanteze. La 22 de ani, avea o forma de boala Crohn a 

intestinelor, cu evolutie foarte grava. In medicina conventionala nu exista leac. 

Pur si simplu hrana nu se asimila in corpul ei. Manca degeaba. La 1,73 m 

inaltime, avea 37 de kilograme. Parintii, altminteri oameni instariti, o vedeau 

slabind, stingandu-se din zi in zi... 

Si se mai vad semnele bolii chiar pe colegul meu de camera, un polonez 

bogat, care venind pentru a saptea serie in "Eden", a ajuns sa se mute la Breaza 

si sa sponsorizeze sederea aici a peste 30 de bolnavi, intr-atat s-a legat de 

oamenii sanatoriului. Pe Andrei Plewinski il voi cunoaste abia dupa a cincea zi, 

cand va veni sa-si faca binefacatoarele sale impachetari cu lut si ceapa, il voi 

vedea intins in pat, tacut, slabit si foarte palid, citind nepasator gazete. Avea 40 

de ani, suferea de o mistuitoare boala de colagen. Daca n-ar fi nimerit aici, ar fi 

fost mort demult. Dar, dupa cum avea sa-mi spuna doctorul Laza, domnul 

Plewinski suferea si de o alta boala, destul de des intalnita in "Eden": categoria 

"bolnavilor de Romania". S-a indragostit de tara asta, s-a casatorit si a facut copii 

aici, dar tara l-a dezamagit enorm. In afaceri, toti au incercat sa-l fure sau sa-i 

puna piedici. Era stresat, era dezgustat. Voia sa lase totul balta si sa deschida o 

afacere pentru inima lui. Odata, pe cand era ceva mai vesel, mi-a marturisit-o: va 

cumpara pamant, va face agricultura ecologica. Va creste plante de leac... 

Un nou stil de viata 

In sanatoriul "Eden" nu se mananca nici 

urma de carne sau "rude" de carne: nici oua, 

nici lapte, nici un fel de derivate lactate. De 

fapt, asta e cel mai important mesaj care li se 

transmite oamenilor de aici: "Si Dumnezeu a 

zis: Iata ca v-am dat voua orice iarba care 

face samanta si orice pom care are-n el rod 

cu samanta: aceasta sa fie hrana voastra". 

Pacientii "Edenului" invata nu doar ce sa manance (doctorul Laza organizeaza in 

fata lor fascinante cursuri de bucatarie naturista, pe baza de soia si gluten), 

pacientii invata si cand, dar mai ales cum e bine sa manance, astfel incat ajungi 

sa constientizezi, sa pretuiesti cum se cuvine fiecare sfant dumicat. Li se spune 

ca cele mai multe boli ale veacului sunt cauzate de carne, ca aceasta intuneca 

intelectul, toceste sensibilitatea morala, imbolnaveste sangele si slabeste puterile 

omenesti... Concluzia: In "Eden" se invata de fapt un nou stil de viata. Un stil de 

viata sanatos. Dieta, simpla dieta, poate vindeca cele mai cumplite maladii ale 

pamantului. Si ce dovada mai buna poate fi decat aceasta: asa traiesc si ei. 

Doctorul, asistentii, mananca in aceeasi sala de mese cu pacientii. De pilda, 

Florin n-a simtit niciodata gustul carnii, nici al alcoolului. O data a baut Coca-Cola 

si i-a fost rau. In afara de cateva raceli neinsemnate, n-a fost niciodata bolnav.

La fel si doctorul Laza. Casa lui, in care traieste impreuna cu sotia sa, Doina, si 

cele doua superbe fetite - Cristina si Manuela -, e lipita zid in zid de cladirea 

personalului, in aceeasi curte cu edificiul propriu-zis al clinicii. In casa lui nu 

exista televizor, nu gasesti carnuri sau alte "otravuri". Nici macar dupa barbierit 

nu foloseste after-shave. Toate produsele din magazine si-au gasit echivalentul 

in amestecuri de plante. "De la 16 ani n-am mai mancat carne", spune el. "Nu-mi 

amintesc sa fi fost bolnav, nu stiu ce-i aia boala. Iar statornicia in acest stil de 

viata mi-a adus satisfactii depline. Ma consider cel mai privilegiat om de pe 

Terra, sa am familia si copiii traind in acest stil de viata." 

Practic, comunitatea asta n-are nevoie de nimic din afara. Cat nu e in 

clinica sau in pauza de-o saptamana dintre doua serii de pacienti, doctorul isi 

munceste gradina. Ar trebui sa-l vedeti dimineata devreme, in halatul lui alb, 

plivind, zambind. "Asa m-a invatat tatal meu: ceapa pe care-o cultivi tu o s-o 

mananci cu mai multa placere. Ridichea pe care tu o plantezi o sa aiba influenta 

asupra vietii tale. Doamne, nici nu va-nchipuiti ce adanca legatura e intre fiinta 

umana si natura creata de Dumnezeu...". In "Eden" sunt interzise carnea, 

fumatul, alcoolul, chefurile, muzica de discoteca. Asta e regula. Dar, miraculos, 

renuntarea la aceste vicii nu e deloc o corvoada aici. Important e ce vei face 

dupa... Un lucru e totusi sigur: ceea ce vezi in "Eden" nu e planificat. Daca tinerii 

din care e format personalul zambesc mereu e fiindca asta-i felul lor de-a fi. Nu iam 

vazut niciodata certandu-se, dar cred ca ar fi complet inapti de asa ceva. 

Exuberanti si copilarosi, ei par mereu a se juca. De fapt, chiar se joaca. Alearga 

sa te ajute doar daca intorci privirea spre lucrul pe care-l vrei, iar acest sprijin dat 

celui suferind pare sa-i umple de viata chiar pe ei insisi. In vreme ce fac cele mai 

anevoioase munci, ei canta, canta cu glas tare. La usile camerelor nu exista yale, 

la poarta sanatoriului nu exista paza de noapte. Dar niciodata, de atatia ani, din 

"Eden" nu s-a furat un capat de ata. Iar atunci cand vezi zi dupa zi in jurul tau 

aceasta stare de bine, te molipsesti de ea. 

In ziua a patra, am consemnat doua miracole: Andra a iesit pe balcon fara a-si 

aprinde tigara. Mai mult, la amiaza a reusit sa se plimbe o ora intreaga impreuna 

cu mama ei. Iar "Cornelus", fetita pandita de moarte, a inteles, de undeva din 

adancul inimii ei de copil, ca ingerii din cer au luat-o sub paza lor. In seara 

aceea, pe cand iesea din salonul ei, doctorul Laza s-a auzit strigat, cu voce 

inceata: "Domnule doctor...". S-a intors catre ea. "Vreau sa va spun ca de acum 

sunt sigura ca eu nu voi muri...". 

Cele mai simple leacuri din lume 

Incepand cu a treia zi, trecerea timpului a devenit 

binefacere. Voluptuoasa monotonie a programului de zi 

cu zi te linisteste, te innobileaza, iti creeaza un splendid 

confort. "Cafeluta edenica" de dimineata este de fapt 

carbune amestecat cu apa buna, de izvor, care-ti face 

curatenie in intestine. Cat de mult m-am obisnuit cu 

pasionatele conversatii despre medicina de pe etajele

saunelor fierbinti, cu furnicatura placuta a degetelor lui Gica Tabus, maseurul 

spitalului, un vlajgan cu putere de urs si suflet de heruvim, cu exercitiile fizice ale 

maestrului in kinetoterapie, Marin Plopsoreanu, zis Marinica (desi are doi metri 

inaltime), fost baschetbalist de performanta si fost prim balerin al Teatrului 

Evreiesc de Stat, fost tenor in Corul Operei Romane, fost bolnav de leucemie in 

stadiul IV, caruia medicii i-au mai dat trei luni de trait si care s-a vindecat prin 

gimnastica medicala, regim naturist si credinta in Dumnezeu, omul care te invata 

cum sa-ti "masezi" organele interne bolnave cu ajutorul miscarii, ca sanatatea 

inseamna respiratie sanatoasa, o respiratie profunda, mai intai cu abdomenul si 

apoi cu toracele, ca sedentarismul este o crima. 

In rest, remedii simple, la indemana oricui. Caci asa cum spunea adesea 

doctorul Laza, "cine are secrete in vindecarea bolilor si nu le dezvaluie, acela nu 

merge in cer". Tratamentul micutei Cornelia a constat in: ceaiuri, sucuri, cruditati, 

bai, cataplasme cu lut, cu carbune pe gat si pe abdomen, cataplasme cu varza 

pe gat, in timpul noptii si, bineinteles, rugaciuni. La fel, simplu, am fost tratati si 

noi. Intr-a cincea zi, un miracol s-a petrecut si cu mine: eu, cel obisnuit cu 

miscarea doar de la birou la televizor si pana la taxi, eu am jucat fotbal! Si voi 

juca in fiecare zi! Treptat, o nebanuita senzatie de curaj, de incredere in mine a 

inceput sa-mi incalzeasca inima, alaturi de acesti oameni - pe unii ii socot si azi 

adevarati prieteni. E senzatia aceea ca n-ai nimic de ascuns, ca-ti poti varsa oful, 

ca dincolo de orice retineri sociale, poti vorbi orice cu oricine, iar celui care te 

asculta ii pasa. 

Cheia care deschide cerul 

"As vrea sa va rugati pentru mine...". Doctorul Doru 

Laza vorbea de dimineata pana seara la telefonul mobil, 

raspunzand in patru limbi straine pacientilor care 

fusesera internati la "Eden". Auzeam si eu, uneori, 

franturi de replici: "Nu, nu trebuie sa-mi multumiti. Nu-mi 

sunteti dator cu absolut nimic. As vrea doar sa va rog 

ceva: daca se poate, as vrea sa va rugati pentru mine...". 

Daca ceva mi-a ramas mai pregnant, mai de nesters in 

amintire, atunci mi-au ramas serile petrecute in clinica de 

la "Eden", acele "ore de medicina a sufletului" predate de 

doctorul Laza sau, mai tarziu, discutiile aprinse din 

cabinetul acestuia, cand imi spunea ca "nu exista 

remediu mai bun pentru recuperarea pacientului decat repunerea lui in relatie cu 

Dumnezeu". Vorbea cu o inflacarare nestavilita, aproape nu intelegea, nu putea 

intelege de ce in aceasta era nebuna, lumea medicala refuza cu incapatanare 

teza ca e imposibil sa tratezi doar trupul unui om. Ca nu poti trata doar trupul fara 

a-i trata totodata sufletul si spiritul. Ca astazi, oamenii sunt bolnavi mai intai 

sufleteste si spiritual, abia apoi trupeste. Ca nu exista in lume alt panaceu decat 

rugaciunea. "Cand pacientul intelege valoarea rugaciunii si o practica, atunci 

boala lui devine un fleac. De ce nu intelegem ca rugaciunea nu e o bolborosire, o

insiruire de cuvinte, o citire din carte? Rugaciunea e un moment de revelatie, e 

cheia care deschide cerul - dimineata descuie ziua, noaptea te incuie in 

siguranta. E, de altfel, si un excelent sedativ. Rugaciunea e respiratia sufletului. 

Sufletul e ca un plaman, el respira, tot timpul are nevoie de Creator. Rugaciunea 

spontana corespunde in cel mai profund grad unei nevoi celulare. Atunci cand eu 

ma rog, intre mine si creator se stabilesc afinitati pe care celula insasi le percepe. 

La fel cum celula spune: , la fel spune 

. Face parte din 

programul celular sa fii in legatura cu Cerul. Asa se explica de 

ce o posibilitate pentru vindecarea cancerului este sa nu distrugi cu citostatice 

celula canceroasa, ci sa insanatosesti aceasta celula, convertind-o spre 

Dumnezeu. E aproape un adevar stiintific ca vorbirea cu divinitatea, prin 

rugaciune, aceasta deschidere a noastra catre cer, e un impuls, o nevoie a 

celulei, caci ea pentru asta a fost creata: sa fie tot timpul in rezonanta cu Cerul!" 

Cat adevar! Habar n-am ce a inteles Cornelia Diaconu din aceste "ore de 

medicina a sufletului". Tin minte insa precis ca in ziua a saptea, inainte de a 

merge la culcare, fetita i-a spus doctorului Laza, cu o maturitate terifianta in glas, 

urmatoarele cuvinte: "Domnule doctor, vreau sa va spun ca sunt sigura ca 

Dumnezeu ma va face bine...". In ziua a saptea, pentru prima oara, s-a odihnit. 

Epilog cu inviatii din morti 

Apoi, a trecut un an. Dupa plecarea 

mea, in urmatoarea serie de pacienti, la 

Breaza, trebuia sa vina domnul prof. univ. dr. 

Aurel Ardelean, membru corespondent al 

Academiei de Stiinte Medicale din Romania, 

Doctor Honoris Causa, profesor de biologie 

celulara, rectorul Universitatii de Vest "Vasile 

Goldis" din Arad. Se va interna in "Eden" doar 

pentru a urmari cu ochii lui toate etapele tratamentului, pentru a incerca sa 

priceapa ceva din miracolul locului. Frumoasa Andra e azi studenta la a doua 

facultate, s-a ingrasat, e vesela, e plina de viata, arata, dupa spusa doctorului 

Laza, "ca o actrita de cinema". Medicii nu cred nici azi, in ruptul capului, ca ea sa 

vindecat doar cu leacurile banale si "babesti" de la Breaza. Florin a parasit 

clinica, fiindca se va casatori in vara. A adus-o si pe Raluca in "Eden", dupa cum 

a promis. Azi e perfect sanatoasa, studenta la Filologie in Brasov, si in afara 

protezei de la mana stanga, cancerul n-a lasat nici o urma asupra frumusetii 

sale. Medicamentele si sederea ei in sanatoriul brezean au fost sponsorizate 

de... cine altul decat polonezul cu inima mare, ingrijit odinioara de Florin? Andrei 

Plewinski este, la randu-i, un om sanatos. A lasat balta afacerile lui din industria 

metalelor neferoase, a cumparat 1000 de hectare de pamant malos si s-a apucat 

de facut agricultura ecologica. A incheiat deja nenumarate contracte cu 

Germania, nemtii sunt pur si simplu innebuniti dupa plantele sale, dupa 

produsele lui nepoluate. De un an de zile, in familia Diaconu nu se mai mananca

defel carne. Parintii Corneliei au mers la Spitalul "Grigore Alexandrescu", 

aratandu-le medicilor fetita si biletul de externare. "E intr-adevar un miracol 

dumnezeiesc", marturisea profesorul care se ocupase de ea. Apoi, a intrebat ce 

i-au facut totusi, daca au operat-o. Dupa ce i s-au povestit toate cele intamplate 

la Breaza, medicul a izbucnit in ras: "Hai domnule, sa fim seriosi. Cu varza 

murata?...". 

La poarta unui mare duhovnic 

Traiesc din nou clipe de bucurie grava. De cate zeci de ori am strabatut 

acest drum nu stiu, dar de fiecare data Ii multumesc lui Dumnezeu ca-mi 

ingaduie sa revad culmile semete ale Ceahlaului si adancul padurilor sale, 

aceste minuni ce ne coplesesc prin durata lor. Dar mai ales cand la capatul 

drumului te asteapta un asezamant monahal - adanc manual de smerenie - si 

Parintele sufletului tau, drumul devine timpul de pregatire sufleteasca, de 

lepadare a tulburarii, a incrancenarii, a grijii lumesti, pentru a intra intr-o alta 

lume, pe care adancul fiintei noastre o cauta inainte de-a o intelege deplin. 

Usa Parintelui nu este doar o usa oarecare, ci o adevarata poarta de 

trecere spre noi insine si spre Dumnezeu, si ori de cate ori ma opresc inaintea ei 

imi spun cu inima ticaind de emotie: "Tine-l, Doamne, pe Parintele meu; Tine-i, 

Doamne, pe marii nostri duhovnici, dintre care doar Tu stii cati mai sunt! Ridica, 

Doamne, altii care sa ne ajute sa ne regasim curatenia dintru inceput, sa ne ferim 

de pribegii pagubitoare!". 

Vin cu atata drag la poarta chiliei modeste si, chiar daca asteptarile sunt 

tare lungi, nu-mi pierd rabdarea. Imi pot face in gand randuiala rugaciunii pentru 

o saptamana intreaga. Nu-i zi fara gloata. Lumea-i mai credincioasa de la o 

vreme, ori necazurile s-au inmultit si leacurile-s mai greu de gasit? Domnul 

Dumnezeu stie. Ma doare gandul ca fiecare poarta in suflet povara lui, pe care o 

pune pe umerii atat de slabi, dar atat de puternici ai Parintelui octogenar. E 

coplesit de problemele oamenilor. Continua sa-l impresioneze si nu se indura de 

nici unul. Femei multe... vorba multa, povestiri mult prea amanuntite pentru 

timpul scump al Parintelui, despre barbati alcoolici, despre fii care au apucat pe 

cai gresite, despre boli, casatorii nefericite, vraji, vaci fara mana, despre oi, porci 

si cate-n lume... 

La poarta Parintelui se pot face radiografii sociale. Oamenii care bat drumul 

pana aici, infruntand arsita, gerul, zapezile, ploile, sunt foarte diferiti: familiarii 

bisericii care au nevoie de o binecuvantare, turisti curiosi, oameni saraci sau 

bogati, initiati sau incepatori in ale credintei cauta un cuvant de folos sau solutii 

imediate. Cand vreun calugar intra la Parintele sa ia binecuvantare pentru slujba 

sau masa, se ridica voci viguroase protestatare, ca si cand manastirea este a 

noastra, a pasagerilor printre cele sfinte. 

Parintele meu - asa-l numesc toti cei care-l iubesc - si-a pus fiinta intreaga 

in fata duhului lumii care se incapataneaza sa ia cu asalt manastirea. Dar, prea 

mult tropot greu de bocanci peste duhul ei. 

Oare ce simt traitorii de aici cand afla ce concentrare de durere, de 

disperare, de boala, de inconstienta, de ratacire umple curtea manastirii? Cred

ca si ei, sprijiniti de sufletul mare al Parintelui, invata de la munte, de la padure, 

de la tot ce ne-a daruit Dumnezeu, ritmicitatea revenirii in spatiul liturgic, spre 

regasirea de sine. "Doamne, cu arma bunei voiri ne-ai intrarmat". Si bietul meu 

suflet, slabit de cautari nesabuite, a primit darul unui astfel de sprijin. Cand simt 

ca trebuie sa ajung acolo, mai intai ma rusinez ca voi spori si eu povara de pe 

umerii Parintelui, dar stiu ca voi gasi poarta deschisa si privirea lui de patriarh cu 

suflet de copil, frumoasa si calda, ma va invalui, imi va da putere. 

Maine in zori, dupa Sfantul Maslu, ma voi simti usoara ca un fulg. 

Tine-i, Doamne, pe marii duhovnici, dintre care doar Tu stii cati mai sunt! 

Tine-l, Doamne, pe Parintele meu! 

Ridica, Doamne, altii care sa ne ajute sa nu pierdem timp pretios, ratacind 

printre false adevaruri! 

Si daca n-am dat nume, sa fiu iertata, caci simbolul mi s-a parut a fi lucrul 

cel mai important. Daca voi simti nevoia, voi reveni, caci aceasta revista este 

pentru mine un fel de ACASA. 

Recapitulari sufletesti 

Scara Craciunului 

- Posibile retete de fericire - 

* 

Sarbatorile crestine ale romanilor au 

avut totdeauna un ritual de initiere care i-a 

ajutat pe oameni sa se simta cu adevarat 

fericiti. Batranii nostri isi cunosteau mai bine 

sufletul decat noi. Stiau ca are si el nevoie de protocol. Stiau ca fara infranare si 

cumpatare, fara cainta si rugaciune, fara pastrarea neclintita a traditiei, sensul 

bucuriei se pierde. Pentru ca sarbatoarea sa fie cu adevarat sarbatoare, e nevoie 

sa te pregatesti pentru ea. Sa te primenesti trupeste si sufleteste. Sa asezi un 

spatiu de ordine si de pace in jurul tau. Sa crezi ca sarbatoarea e de sorginte 

divina si te pune in legatura cu Dumnezeu. Adevaratul Craciun e o inaltare 

spirituala, o scara cu trepte de aur care duce la Cer. Ne-am bucura sa o urcam 

impreuna cu dvs. Sa pasim alaturi catre magica noapte a Nasterii lui Iisus. 

BINE DAI, BINE AI

In rastimpul care ne mai desparte de Ajunul Craciunului incercati sa fiti 

generosi. Fiti mai rabdatori si mai blanzi cu batranii, mai ingaduitori cu copiii, mai 

milosi cu animalele strazii, mai darnici cu cei saraci. Iesiti din rezerva dvs. 

obisnuita si exersati-va bunatatea. Spuneti cuvinte tandre. Faceti gesturi de 

mangaiere. Deschideti-va sufletul pentru compasiune si mila, incurajati-va dorinta 

de-a ajuta. Nu trebuie sa fiti bogati ca s-o faceti. Oferita cu drag, chiar si o bucata 

de paine poate sa devina un dar. Bucuria celui care-o primeste va va rasplati 

inmiit. Bine dai, bine ai. Mai ales acum, in preajma Craciunului, darul dvs. va 

rezerva un loc in Rai. Nu uitati niciodata ca cel mai puternic antidot impotriva 

singuratatii e binele. Practicati-l. Sufletul dvs. va face flori. 

CANTECE DE BRAD SI DE STEA 

Asteptarea Craciunului trebuie sa fie insotita mereu de colinde. Ele fac 

parte din protocol. Subliniaza intr-un mod special sarbatoarea. Ii arata vechimea, 

care coboara pana la leaganul lui Iisus. Porniti-le roata! Lasati-le sa va intre in 

casa. In oras, acolo unde traditia lor s-a pierdut sau a devenit o caricatura, 

colindati dvs. Amintirile noastre sunt pline de cantece de stea si de brad. E 

suficient sa fredonati un refren si va mirosi a zapada, starea dvs. de spirit, 

atmosfera din casa se vor schimba. Puneti casete cu colinde. Puneti discuri. Vor 

rascoli sentimente si amintiri care va vor face cu adevarat fericiti. Stingeti lumina, 

aprindeti o lumanare si ascultati. Terapia colindelor face minuni. 

IUBITI-VA BATRANII 

Cele mai frumoase Craciunuri din lume se afla in sipetul cu amintiri al 

bunicilor. Pe vremea lor, zapezile nu lipseau niciodata, colindatorii veneau direct 

din ieslea unde se nascuse Iisus, Mos Craciun nu sarea nici o casa... Aveti in 

familia dvs. batrani? Porniti-i pe urma amintirilor de Craciun. Nu-i grabiti! Sunt 

greoi si timizi, cred adesea ca nu mai au importanta, ca sunt pietre in drum. 

Rugati-i! Starniti-i incetisor. Atingeti argintul din sufletul lor si faceti-l sa rasune. 

Vor fi fericiti sa-si aiba rostul in sarbatoare. Craciunul lor, mai crestin si mai 

traditional decat Craciunul de azi, e un fir subtire de stea care le tiveste amintirile 

cu lumini. Steaua din Betleem. Si cine sa duca de mana un nepot la Pruncul 

Iisus, mergand dupa raza, daca nu un bunic garbovit sub cocoasa de ani? Pe 

drumul amintirilor sfinte, licarul de viata din faptura lui imprietenita pe jumatate cu 

moartea se va aprinde din nou. 

Iubiti-va batranii! Nu-i lasati singuri de Sarbatori. 

CARTEA SFANTA

Si ce-o sa fie daca seara, cateodata, in zilele premergatoare sarbatorilor de 

Craciun, veti deschide Biblia la capitolele in care e vorba despre Nasterea lui 

Iisus? Versetele scrise in Cartea Sfanta sunt scurte. Gandurile dvs. le pot insa 

impodobi ca pe un brad: steaua, cei trei crai imbracati in haine stralucitoare, 

ieslea, Mama-Fecioara, vitele, pastorii, Tatal cel bland si marturia a miliarde de 

stele ca Iisus s-a nascut. Inainte sa vina Craciunul, e bine sa-i aveti imaginile 

fixate in minte. Iradiaza atata lumina, incat veti arde si dvs. ca lumanarile de pe 

brad. 

CLIPA DE REGASIRE 

“Scara Craciunului” se apropie de sfarsit. Mai 

trebuie urcata o treapta inainte ca prima lumanare sa 

arda, scaparatorile sa imprastie pulbere argintie de 

stele si sufletul Craciunului sa falfaie peste pom: clipa 

de regasire. 

Cautati-va o ascunzatoare in casa, asa cum 

faceati in vremurile cand erati doar copii. Un loc dosit, 

unde sa stati cu ochii inchisi si sa ascultati cum se 

apropie sarbatoarea. Taina ei se aude: un zvon, un 

freamat indepartat care vine tot mai aproape, pana 

cand atingerea lui va face ca in sufletul dvs. sa 

incolteasca o samanta de stea. Lasati-o sa creasca. 

Dati-i drumul catre inalt. Impletiti pe raza ei, ca pe un arbore al vietii, gandurile 

dvs. de multumire, dorinta de bine, de sanatate si pace. Rugaciunile rostite in 

seara Nasterii lui Iisus nu au vami. Ele sunt primite si implinite. Inainte sa 

deschideti portile sarbatorii, legati bucuria si taina clipei de Dumnezeu. Cu El in 

suflet, Craciunul e rupt din Rai. 

Terapia colindelor 

Colind de stea 

Steaua lui Hristos 

Rasare frumos, 

Steaua straluceste 

Si marturiseste. 

SANZIANA POP

Steaua lui zareaza 

Lumii sa se increaza, 

Ca azi s-a nascut 

Cel far’ de-nceput. 

De cand cer si lumea toata 

Nimeni n’a nascut din fata 

Si sa ramaie curata. 

Numai Precista 

Facu aceasta. 

Nascu pe Hristos, 

Lumii de folos. 

Dumneavoastra bucurie 

Si cu multa veselie 

Si de-acum pana’n vecie 

Mila Domnului sa fie. 

Colindul Nasterii Domnului 

Ce seara e asta seara, 

Domnului, Domn? 

Da... ii seara Nascutului; 

Ca s’a nascut un fiu Sfant, 

Fiul Sfant, 

P’acest pamant. 

In iesle cu boi nascut, 

Cel ce toate le-a facut. 

Pe paiele graului 

Pe flori dalbe a fanului. 

Ce pari is prejur de iesle? 

Sunt pari cu faclii aprinse. 

Ce nuiele’s printre pari? 

Sunt nuiele argintele, 

Sfantul Fiu in fatisele. 

Scutecas 

Cu bumbacas. 

Leganas 

De paltinas. 

Bate un vant din deal senin 

Leagana Fiul Sfant lin. 

Ploaia calda, 

Fiul scalda. 

Neaua ninge 

Fiul unge. 

Sa fiti gazda sanatoasa 

Si tot timpul veseloasa.

Colindul Nasterii lui Hristos 

Sculati, sculati boieri mari, 

Florile dalbe... Flori de mar 

Sculati voi, romani plugari, 

Ca va vin colindatori 

Si v-aduc un Dumnezeu. 

Un Dumnezeu nou nascut, 

Cu flori de crini invascut, 

Dumnezeu adevarat, 

Soare-n raze luminat. 

Ca pe ceriu s’a aratat, 

Un luceafar de imparat, 

Stea comata stralucita, 

Pentru fericiri menita. 

Iata lumea ca infloreste, 

Pamantul ca intinereste. 

Canta prin lunci turturele, 

La fereastra randunele 

S-un porumb frumos leit 

Despre apus a venit 

Si la capataiu s’a pus. 

El va zice: Sa traiti, 

Intru multi ani fericiti 

Si ca pomii sa’nfloriti 

Si ca ei sa imbatraniti. 

Colindul lui Dumnezeu 

Ia sculati, boieri, sculati, 

Si va sculati slugile, 

Slugile, copilele, 

Si-aprindeti facliile, 

Si deschideti portile, 

Ca va vin colindatori 

Noaptea pe la cantatori. 

Nu venim cu nici un rau, 

Va aducem pe Dumnezeu, 

Dumnezeu cel mititel 

Mititel si infasasel. 

Fasa dalba de matasa 

Impletita’n vite’n sase. 

Cu scutice de bumbac,

Cu scufioara pe cap. 

Iar in fundul scufioarei 

Este o piatra nestimata 

Ce coprinde o lume toata. 

Busuioc verde pe masa 

Ramai, gazda, sanatoasa. 

Paunita codrilor 

- Sub cetina padurilor din Tazlau traieste sotia 

ultimului haiduc din Moldova. La 80 de ani, 

amintirea tineretii ei zbuciumate arde, inca, de 

flacara unei mari iubiri - 

Pe patul pistolului sau automat, Maria a inchistrit 

odata cu margele de sticla rosie: "24 mai 1944 - cea 

mai frumoasa zi". E ziua cand s-a casatorit in inima 

padurii Branistea, undeva intre Manastirile Secu si 

Neamt, cu Dumitru Negrescu, alintat Badiusa, poreclit 

Balta - fiindca era "balta bogata" pentru cei saraci -, 

amintit in istorie ca ultimul haiduc al Moldovei. Pe cei 

doi "talhari" i-a cununat induhovnicitul parinte Ioil, staretul Manastirii Sihastria, 

omul cel mai apropiat al parintelui Cleopa, punandu-le pe crestet cununi din flori 

salbatice, pe degete - verighete din fire de iarba. Maria pastreaza si acum intaia 

sa verigheta, de cand avea 15 ani. Un fir de iarba pastrat peste o jumatate de 

veac intre filele unei carti de povesti. E mandra si azi de barbatul cu care a trait 

cinci ani de zile prin codri, caruia i-a nascut copii sub cerul liber, in stihiile iernii, 

urmarita adeseori de jandarmi. In paduri, deasupra Manastirii Sihastria, pe un fag 

frumos, neted si "gros cat usa casei ei", Maria a cioplit la randu-i "un roman" cu 

varful cutitului de vanatoare. E, pas cu pas, povestea celor cinci ani de haiducie, 

scrisa chiar atunci, in timp ce iubea. A fost acolo si anul acesta, a revazut 

arborele secular. Traieste si azi, acoperit de amintiri, de la radacina si pana la 

primele ramuri ce se rasfira spre cer si, cand l-a gasit in padure, Maria, azi in 

varsta de 80 de ani, a plans. A plans acum, la batranete, si spune ca a facut-o 

pentru prima oara in viata. Si-a scris, asadar, viata pe scoarta arborilor si pe 

patul pustii, dar si-a scris-o si aici, pe ulitele Tazlaului, unde este privita si 

respectata - nu ca femeie de haiduc, ci ca o gospodina strasnica, iubitoare de 

viata si de oameni, cu totul neputincioasa de galceava sau razbunare. Odata, un 

poet a numit-o "Mama Fiarelor". Nu degeaba: ograda ei seamana bine cu un mic 

paradis al animalelor. Pana mai ieri, a crescut pui de dihor, de vulpi, de lupoaica, 

salbaticiunile umblau neprimejdios prin raurile de gaste grase si albe, se adunau 

la chemarea ei ca niste blanzi catelusi. De la un timp, le-a dat tuturor drumul in

padure "sa se hraneasca si sa traiasca singure". Doar in bordeiutul din curte, peun 

pat, langa cuptior, pisicile mai "canta". Gavril, motanul cenusiu, ii toarce in 

poala, ascultand cu ochii intredeschisi povesti: de fapt, e o pisica salbatica, 

domesticita demult. Fericita in singuratate, batrana poarta de grija la vaci, la 

porci, la gaini, la rate, la pisici si la iepuri, vede de trei hectare de fanat si livezi. 

Are zeci de stupi de albine, oitele ei merinoase pasc molcom pe dealul din 

spatele bordeiului vechi de-un secol, dealul pe varful caruia a gasit ramasitele 

unei manastiri zidita de voievodul Stefan. 

Trei intalniri cu Fat-Frumos 

Aproape nu-ti vine sa crezi ca toate se intamplau 

prin anii 1930-1940, ca pe vremea aceea, in Muntii 

Neamtului, in satucul Varatec-Agapia, inca mai traiau 

argati si boieri inspaimati de haiduci. Tata o daduse "de 

matataca", de pe la unsprezece ani, argata la un boier, 

Jenica Cretulescu, pentru ca nu mai putea sa o tina. Ii 

era cea mai draga din cei sase copii, dar nevasta i se 

prapadise de tanara, inca de cand Maria avea doi 

anisori. "Boieru" avea doua fete, de 16 si 18 ani, si cand 

se mania putin aia matataca, o lua ma-sa in brate, ii 

zicea , si cand ma gandeam ca mie nu 

mi-o zis nimenea in viata , imi ziceam: 

. Eu, la 

cinci-sase ani, eram in munte, cu tata la stana, eram strungar, tineam loc de-un 

barbat care dadea in strunga. O fost cam greu. Tare greu." Dar toti o iubeau 

pentru ca se pastra vesela si puternica. Dante, un pictor italian, musafir boierului, 

a indragit-o atat de mult, incat tot timpul cat i-a facut un tablou a plans. Ea, cu 

coadele negre impletite, inconjurata de vacute portocalii, pe o pajiste inundata de 

soare. Printre lacrimi, pictorul Dante i-a spus: "Doamne, Maria, mult o sa ai de 

suferit din iubire...". 

Cat nu muncea pentru boier, Mariuca petrecea citind povesti. Isi lua mereu 

cartea la subtioara, prin munti, afla la umbra brazilor despre printi, capcauni si 

cosanzene salbatice, intreaga viata ei aluneca usor, in basm, si-ar fi dorit sa fie 

ea insasi o zana care sa hraneasca din palma caprioare si lupi speriosi, sa 

manance doar ierburi, muguri si radacini de copac, sa le iasa in cale strainilor 

rataciti, implinind dorinte frumoase. Si nu o data, chiar se astepta sa-si 

intalneasca Feti-Frumosii prin desisurile padurii. 

Pana in seara aceea ploioasa, fara luna si invaluita de ceata, nu intalnise nici 

unul. Tine minte "ca acum", era vreo opt din seara, cand Ghita argatu" a intrat 

infricat in casa, manjind cu glod dusumelele lucioase si rosii. I-a intins boierului 

un bilet. Cat l-a citit, chipul lui Cretulescu s-a intunecat cu totul. Ridicandu-se in 

picioare, a trebuit sa se sprijine putin de tablia mesei, atat era de tulburat. "Si-l 

aud spunandu-i cucoanei:

care tinea cu cei nacajati, auzisem ca la un om i-o dat o vaca, la o fata din 

comuna i-o luat pantofi noi, la niste copchii amarati le-o trimis de Pasti hainuta... 

Ca ii legat printr-o vraja sa nu-l prinda si sa nu-l omoare mana de muritor. Da" 

prea bine nu stiam. In bilet scria asa: .

Despre cea de-a treia intalnire cu Balta, batrana Maria crede ca n-a fost 

intamplare, ci un fel de providenta. A fost intalnirea care avea s-o duca la 

pierzanie si la fericire totodata, cea in urma careia - zice ea - "s-a mai nascut o 

data". "Am spus ca las samn pe data de doua iulie 1941. Si tot pe doua iulie, 

anul urmator, fix in aceeasi zi, l-am intalnit iarasi. La manastire la Agapia era un 

deal cu iarba inalta si grasa, care se chema Chetronea. Trei ani de zile cat am 

stat argata la boier, eu am dus vacile numai pe dealu" cela. In ziua aceea, ca 

niciodata, vacile o luat-o pe alt drum si n-am putut sa le intorc. Era razboi, se 

auzea ca prin cer trec avioane si lasa parasute pe care fetele satului le iau acasa 

si-si fac din ele rochii de matase. Doamne, cat vroiam si eu sa gasesc o parasuta 

din aceea minunata... Si cum coboram eu pe niste rapchi dupa vacutele mele, 

numa" ce samt ca trece un avion. Il auzeam mornaind. Deodata, din niste 

tufaraie, rasar doi soldati, unu" capitan, altu" sergent. Ma uitam la ei cat erau de 

curati si eleganti, pantalonu" dunga, cizma lunga, cremuita si zic: . Asa oameni nu puteau sa iasa din tucii si 

boschetele padurii. Puteau sa vina numai de sus, din cer..." Si iarasi i-au spus 

ca-s veniti in urmarirea lui Balta. Ii cereau sa-i conduca pana la Manastirea 

Secului, unde chipurile avea sa talhareasca haiducul, dar nu pe drum, ci prin 

locuri pe unde sa nu se intalneasca cu nimeni. Pentru acest drum ii ofereau 500 

de lei, mai mult decat primea de la boier intr-un an. "Ce era sa fac eu, o mucoasa 

de paispice ani? Ma gandeam ca si banii is buni, c-o sa-l pot ajuta pe tatuta si pe 

frati. M-am dus. Ne-am bagat prin niste rapchi, paraie, prin niste zmeurise si 

barloage de urs, tot de-a dreptu", tot mai departe, nici azi n-as mai sti pe unde. 

Si-am ajuns pe un varf de deal, era acolo o cruce frumoasa, sculptata in stejar - 

lumea ii zicea Crucea Legionarului - si acolo am facut popas si capitanu" i-o zis 

sergentului sa mearga sa caute apa si-am ramas sanguri. Batea un vanticel 

caldut, barbatul s-o rezamat cu spatele de cruce si-mi face samn sa ma asez si 

eu. Ma ie asa, de dupa cap, simteam degetele lui reci cum imi ating buclele din 

ceafa. Si ma trage incet catra dansul si-mi zice la ureche:

de taica-sau, amenintat cu puscaria. Maria spune ca a mers mai degraba cu 

gandul de a fugi. Si totusi, mai era ceva: "Era un barbat frumos si manierat. Avea 

un gest asa, cand radea intr-un dinte, imi placea lui, 

lui, acolo, la ceafa, avea un cap mititel si rotund, parul si ochii negrrrri!, negri foc, 

ca pana corbului si mustacioara pasarica. Nu era defel asa cum mi-l inchipuisem 

eu in prima seara, inalt, salbatic. Era mai scund decat mine si slabut, puteam sa-l 

iau la subtioara si sa-l port cu mine prin padure. Un barbat asa fin, delicat, nu 

pricepeam de ce se zicea despre el ca-i criminal, de ce doar auzirea numelui sau 

inspaimanta intreaga lume. El avea 36 de ani. Eu, proasta si biata de mine, 

aveam paispice..." 

Cine a fost adevaratul Balta 

"Nici acum n-as putea spune unde-o 

fost bordeiu" acela. Balta o smuls patru 

bradatei din pamant, o dat la o parte niste 

nuiele si in pamantul padurii o aparut un 

geam. O ridicat geamu"-n sus, am coborat 

amandoi pe-o scara si deodata nu mi-o venit 

sa-mi cred ochilor: patrundem intr-o odaie 

mare, frumoasa si calda, cu pat, cu plita, pe 

perete un dulap frumos si covoare, avea 

sticlute cu rom, cu lichioruri, pastrama, putini 

de branza, in mijlocul odaii era o fantanita cu 

apa buna si limpede, stateam pe-un scaunel, 

luam cu polonicu" apa din fantanita si puneam pe plita si faceam mancare... Era 

frumos." Apoi, deodata, glasul Mariei devine soptit. "Am ramas doua saptamani 

acolo, in bordei, . Am uitat sa ma duc acasa, am uitat sa 

mai ies..." "Cum adica ati uitat?", intreb. "Cum adica ati uitat?..." Mai intai de 

toate, haiducul i-a pus in palma viata sa. Maria e, de altfel, singurul om care 

cunoaste, pas cu pas, toata biografia acestui personaj legendar al Muntilor 

Neamtului, singura careia i-a marturisit ca se simte adesea vulnerabil si fara rost, 

ca "el n-o fost nascut pentru viata asta"... Nu au facut dragoste. Vreme de doua 

saptamani au stat amandoi, unul langa altul, in ascunzatoarea subpamanteana, 

privind arborii si stelele prin ochiul de sticla prafuita, scotand din inima, incetul cu 

incetul, secrete vechi, simtindu-se amandoi singuri si parasiti sub acoperisul 

spuzit de stele al lumii. Copil de ciobani gospodari, Mitrita Negrescu fusese si el 

"strungar" la oi, tot de la sase ani, la fel ca Maria. De pe la doisprezece ani, 

asupra sa au inceput sa se napusteasca nedreptatile omenesti, nedreptati crude, 

puternice ca blestemele. Cum a putut el sa ajunga temutul lotru de azi? E greu 

de crezut ca totul a inceput de la o trisca, o "fluieruta" de copii. Doi oameni, intre 

care frate-sau mai mare, Neculaie, dezertori din armata, au furat de la o stana 

din Vanatorii Neamtului un cas si blestematul acela de fluier, pe care l-au dat 

copilului, spre joaca. Asa l-au gasit jandarmii, cantand nepasator pe-un varf de 

munte, asa l-au bagat la inchisoare la Cluj, fara macar sa il judece. "Mi se rupea

inima cand il ascultam. Era razboi, legile anapoda, nu exista in tara inchisoare 

pentru minori. El, un copchil de 12 ani, sa ia trei ani si jumatate de inchisoare, 

complet nevinovat!... Acolo, la Cluj, erau vreo 20 de detinuti. Mai avea vreo trei 

luni cand a bagat de seama ca detinutii aceia sapau un tunel in zid. De aproape 

20 de ani lucrau in secret, ascunzand cate un pumn de tarana in hardaie si 

gamelele cu mancare, pana in acea noapte fara luna, cand un vietas i-a zis: 

. 

. Si au fugit toti. Toti detinutii. Cazul a facut 

mare valva in presa vremii, a mai ramas numai un mosneag, care mai avea 12 

zile din 18 ani." 

Unde sa se duca Mitrita? Taica-su murise de suparare, il mai avea numai 

pe Niculaie, fratele sau fugar de armata, si cu el a ramas prin munti. Odata, 

langa manastire la Sihla, a avut un vis. Dormeau toti trei, dezertorii si el, baiatul 

care de acum implinise 16 ani, cand Mitrita se ridica din somn si striga catre 

frate-su: "Badie, am visat c-o aparut patru jandarmi care v-o puscat pe voi doi si 

numa" eu am scapat!".ÊSi chiar atunci, cum s-a ridicat in picioare, baiatul a vazut 

patru jandarmi care stateau cu pustile intinse spre ei, intocmai ca-n vis. Pe primul 

l-au impuscat in cap. Neculai a pus mana pe arma si cand a dat sa se ridice, 

jandarmii "l-o puscat" si pe el in picioare. Cazand, schimonosit de durere, el a 

pus arma in mainile copilului si l-a privit in ochi pentru cateva clipe, plangand: 

"Fugi!...". Si baiatul a fugit. A fugit fara sa stie prea bine ce face, de ce fuge, a 

fugit ore in sir prin paduri, strabatand coclauri neumblate, arborii noptii ii sagetau 

mintea si cainii jandarmilor se auzeau tot mai departe, apoi a fugit mai incet si 

mai incet si in cele din urma s-a oprit. De atunci, casa i-a fost padurea. 

Ascultandu-i povestea, Maria il privea cu alti ochi. Nu mai era banditul, 

hotul la drumul mare, era un om impovarat de ganduri si intrebari, la fel ca si ea. 

Purta mereu in buzunarul stang al vestonului o pastiluta de otrava, pistol mic in 

mana dreapta. Otrava a purtat-o si copila, femeia, iubita lui, putin mai tarziu. 

Niciodata n-a indraznit sa-l tutuiasca sau sa paseasca in fata lui pe poteca. 

Pentru ea, "Balta" a fost intotdeauna "Badiusa". 

La doua saptamani, au iesit din bordei. Haiducul a facut un semn si 

deodata din codru a aparut un om, tinand in mana o sticla frumoasa si galbena, 

putin inceputa, pe care scria "Secarica". Era un mesager, primul chip pe care l-a 

vazut in noua ei viata. "Badie Vasile, ce se aude prin sat?", l-a intrebat Balta. Si 

mesagerul a vorbit: "Boier Cretulescu s-a plans jandarmilor ca... , tatal Mariei s-a dus la post si a spus asa:

Cinci ani de zile l-a urmat prin sihastrii, cinci ani de zile n-a lasat arma din 

mana nici o clipa, zi si noapte. Desi e greu de crezut, se pare ca, intr-adevar, 

Balta "lua de la care avea si dadea la care n-avea", tinea partea saracilor. "De 

Craciun, de Pasti, de toate sarbatorile, eu aveam sarcina sa pregatesc hainute 

pentru cel putin 30 de copii nacajiti de pe sate. Era razboi, vedeam oameni morti 

prin padure, copchii orfani, vedeam rautatea cea mare a oamenilor. Daca la un 

om amarat ii murea vaca, se trezea dimineata c-o jitaca-n grajd. Daca unu-si 

marita fata si ne-av? zestre, gasea perini si covoara-n prispa. Si tot asa. Cum vam 

zis, nu era prea inalt si voinic, da" lucra cu capu". Era istet tare, avea o 

mai mare decat patru jandari la un loc. Niciodata nu stateam in 

acelasi loc, nici nu stiam unde o sa dorm la noapte, si cand dormeam, dormeam 

cu randu", ne pazeam unu" pe altu". Balta avea legaturi pe toate drumurile din 

muntii astia, din Muntii Vrancei, pe Valea Bistritei pana la Vatra Dornei si 

Suceava roata-mprejur, avea peste tot si tati il iubeau, da" pe mine 

nu m-o interesat niciodata treburile lui. El cand fura nici n-atingea omu". Ori 

tramitea bilet, ori oprea o caruta sau o masana cu metodele lui, n-o dezbracat 

niciodata pe nimenea, n-o omorat si nici n-o batut. Tata lumea zicea ca Balta s-ombogatat, 

ca-n bordeiele lui ar fi fost plin de aur. Prostii! Eu, iubita lui, nevasta 

lui, n-am ramas cu nimica. Eu n-am de la Balta nimic, as fi vrut sa am macar 

ceva, o carte, da" n-am nimic. Am amintirile astea, le am, si-s cele mai de pret 

din toate." 

In amintirile Mariei nu apar decat paduri, paduri nesfarsite si manastiri. Atat. 

Secu, Sihastria, Neamt, Sihla, Varatec, Agapia..., acestea i-au fost lui Balta 

adevarate ascunzatori si, ciudat, cu nimeni nu s-a inteles mai bine decat cu 

monahii schiturilor si sihastrii din codri. Si asta fiindca era un om cu credinta 

mare. De nimeni nu se temea decat de Dumnezeu. 

Maria isi aminteste ca azi de padurea Branistei. Auzise c-a fost condamnata pe 

viata, "in lipsa", pentru port ilegal de arma, era o vreme ploioasa si ierbusoara 

mare, era o poiana rotunda in care, din cand in cand, apareau zimbri grasi si 

puternici. Ei doi in genunchi si parintele Ioil, cu pletele albe infiorate de vant, 

punandu-le pe cap cununile din flori de camp, cantecul lui risipindu-se pe 

deasupra padurilor. "L-am iubit, da", marturiseste in cele din urma Maria, "l-am 

iubit, fiindca el m-o vrut femeia lui si daca el o vrut asa... asa am vrut si eu. De 

nimica nu m-am temut, de nimica nu imi pare rau in viata mea..." Dupa ce au fost 

cununati, cei doi s-au spovedit parintelui Ioil. "Parinte, asta sunt", si-a inceput 

Maria marturisirea. "Traiesc cu Balta, am facut cu el un copchil...", da, nascuse 

un copil, singura in padure, urmarita de jandarmi, l-a nascut pe furtuna si era 

frumos, gras "cu duluri de grasime ca nasu" curcanului" si sanatos, dar potera 

era in urma ei si-a trebuit sa-l paraseasca si l-a lasat in ieslea boierului 

Cretulescu, care l-a indragit asa mult, incat, fara sa stie al cui e, l-a trecut pe 

numele lui si a vrut sa si-l faca mostenitor, insa, la zece luni, baiatul a murit. Avea 

sa mai nasca unul, pe 2 februarie 1946, era un ger de crapau pietrele, ei erau si 

mai haituiti si nu s-au putut opri decat pentru cateva ceasuri, cat sa nasca, sa 

bage pruncu" intr-o traista si sa plece. Iarasi l-au lasat la o familie din Negresti, 

care mai avea noua copii, dar din toti cei zece, doar baiatul lor a fost harazit sa 

moara.

Parintele Ioil i-a dat canon. I-a spus sa spuna de o suta de ori pe zi o 

rugaciune, o anumita rugaciune, iar ea a zis-o mereu, cat a mai stat in padure, in 

inchisoare si o spune si azi, tot de o suta de ori, "pe degete", "Cuvine-se cu 

adevarat...". "Rugaciunea asta n-o iesit din mine niciodata. Pentru mine, ea ii asa 

cum ai gandi." 

Ca l-apus de soare, vor sa mi te-omoare... 

Ceva mai sus, in munte, pe Rapa Coroiului, cei doi iubiti au cunoscut o 

sfanta. "27 de ani o stat sub o stanca singura, o iubit, ca si mine, un barbat de la 

15 ani, si l-o iubit asa mult, incat cand el o murit intr-un accident, ei nu i-o mai 

trebuit lume. Traia asemeni Sfintei Teodora de la Sihla. Trei Invieri am facut cu 

Badiusa in pestera ei. Si ea i-o spus lui asa: " . Maria n-a indraznit niciodata sa-i 

dea barbatului ei sfaturi, tot asa cum n-a indraznit sa i-o ia inainte pe poteca. 

Unul singur i-a dat: sa nu-l ia ca tovaras pe acel Petrea, baietanul care avea apoi 

sa-l ucida cu baltagul pentru bani. "Badiusa, nu-l lua, ca asta nu-i om curat! 

Simteam asa, cum ma uit la matale, presimteam ca odata cu aista, se apropie 

despartirea noastra..." De aici inainte, povestea Mariei curge lin, asemeni raurilor 

acelora mari, fara putinta de intoarcere. O stranie fatalitate a pus stapanire pe 

vietile lor, ea presimtea, stia ca Balta va muri, dar parca si Balta stia, si o 

resemnare asemeni celeia a ciobanului din "Baltagul", sau din "Miorita", sau din 

vechile basme ale Mariei incepea sa puna stapanire pe viata lor, ca si cum 

Dumnezeu insusi ar fi vrut sa le spuna ca, n-ai ce-i face, marile fericiri nu pot 

dura vesnic. "Era pe 26 octombrie 1946, de Sfantul Dumitru, pe Badiusa meu il 

chema Dumitru, era omat mare, vremea . Trebuia sa mearga la niste 

crasmari, sa aduca merinde. In dimineata aceea, ca niciodata, s-o spalat si s-o 

imbracat numai cu nou pe dansu": ciorap, bacanc, haina, maieu, camasa, 

izmana, tot. Si unghiile si le-o facut cu pila. L-am tuns eu frumos, imi placea sa-l 

tund in , i-am taiet cu forfecuta mustacioara neagra si faina. Apoi 

zace: . In timpu" acela Petrea se gandea 

(mi-o marturisit mie mai tarziu): . Pe capu" 

lui Balta era pus un premiu de 20.000 de lei si Petrea cel tanar nu mai avea 

rabdare, vroia banii. Se asaza barbatul meu pe-o buturuga si zice iarasi, bland, 

catre mine: . Asa le zicea el la niste ciupercute 

mititele, vinetii, ca niste painisoare. M-am dus pe coasta padurii, am gasit patru 

azimioare, i le-am fript pe jaratec si-o mancat. Omatul era moale, pufos si ne-am 

batut cu zapada, el o dat in mine, eu am dat intr-insu, apoi el m-o strans tare in 

brate si m-o sarutat. Petrea statea si ne pandea. Balta ii face samn sa vie mai 

aproape si-i zice: . Si radea si-l bulgarea. La 

urma, o plecat amandoi si eu am ramas singura in padure. Am mancat restu" de 

azimioare si ma uitam dupa el cum se duce la moarte.

mai vine...>>, asa imi ziceam mereu, in gand. Barbatul meu avea o monograma 

frumoasa in talpa si-am mers pe urmele pasilor lui si-am inceput sa culeg 

bucatelele acelea de zapada batuta si ma uitam la ele si ma intrebam cum pot sa 

le pastrez eu, cum pot sa le tin sa nu se topeasca niciodata. Iar cand Badiusa o 

disparut dupa copaci, atuncea m-am gandit si la altceva: 

Dimineata, cand s-o luminat de zaua, o venit Petrea singur. Ma uitam de 

departe cum vine spre mine si acuma ma gandeam ce sa-i fac. Sa-l las sa 

vina?... Sa-l pusc?... Sa-l tai?... Sa-i rup picioarele?... Mi-am lasat pistolu" intr-un 

cleamp de brad, alaturi de-al lui Balta, si m-am dat asa, deoparte. Ca sa nu zica 

cumva nenorocitu" ca s-o luptat cu mine si m-o prins si ca acuma-i cine stie ce 

erou viteaz. Cand s-o apropiat, am strigat catre el: 

. . . El nu si nu, pana ce-o ajuns langa mine si 

s-o repezit la brad si-o luat pistoalele amandoua si geanta mea cu cartuse, 

chiuind de bucurie: . Ma uitam la el cum se bucura si tot 

ma gandeam, oare cum sa ma razbun - il puteam omori cu tot cu pistoale, ca nu 

stia sa le foloseasca - si la urma am gasit: l-am poftit la masa. Petrea mirat, cu 

ochii pierduti, s-o pus la masa. I-am pus bors in blid, i-am turnat niste vin ros, 

primit de la calugari. . Cum l-o 

omorat? L-o omorat ca un misal, pe la spate. >." Petrea a plecat, Maria a strans masa, a 

imbracat cojocul cel mare, cu guler de lup, a coborat din padure si s-a predat. De 

condamnarea pe viata a scapat fiindca atunci, dupa razboi, s-a dat o amnistie. 

Un an si sase luni, cat a stat in inchisoare la Piatra, s-a rugat tot timpul pentru 

sufletul lui Badiusa. Dupa multi ani, Petrea a venit in ograda ei din Tazlau, cu 

lacrimi in ochi si si-a cerut iertare. Maria i-a spus: "Te-am iertat deja, Petrea, ca 

daca nu te iertam, te bagam inca de atunci sub pamant...". Omul acela a murit 

nebun. 

Maica Domnului de la 

Ghighiu 

- La cativa pasi de Ploiesti, Manastirea 

Ghighiu e cautata mai ales pentru Maica 

Domnului Siriaca, o icoana facatoare de 

mari minuni - 

BOGDAN LUPESCU 

Vantul rece si grabit matura campia, 

cautandu-si culcus in frunzele galbene si 

fosnitoare. E toamna si e frig. Dincolo de zidurile Manastirii Ghighiu te intampina

molcom un alt anotimp. E ca o amagire vegetala de primavara, cu iarba intens 

colorata in verde si puzderie de flori: dumitrele si ortanse, tufanele si craite, 

crizanteme si dalii, in felurite vesminte de alb si rosu. Manastirea e inchisa sub 

un clopot de liniste. Maicutele sunt la chilie, facandu-si pravila de peste zi. Cand 

si cand, in dreptul portii de stejar masiv opreste cate o masina. Oamenii se abat 

din drum, intra curiosi in biserica, atrasi de icoana Maicii Domnului Siriaca, a 

carei faima s-a intins peste tot. E o icoana aparte, tulburatoare si plina de forta. 

Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului te urmareste cu ochii ei plansi, 

ingreunati de durere. Brusc, nu te mai simti singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere 

sfat si ajutor. Jos, in dreptul gatului (dupa o straveche moda athonita), se insiruie 

puzderie de lantisoare aurite - insemn de multumire si recunostinta pentru toate 

minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare. Alaturi, in strana din 

dreapta, discreta ca o umbra, maica Lavrentia isi face canonul de rugaciune. In 

cei 40 de ani de cand e ghidul manastirii, a vazut atatea vindecari si impliniri 

minunate, incat nu le mai stie sirul. Totul a inceput in 1958. Adusa din Siria si 

daruita manastirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugravita pe lemn de 

santal savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania, chiar 

la Ghighiu. Povestind, maica Lavrentia cade pe ganduri. Nimic nu e intamplator. 

Pe vremuri, in spatele manastirii era un izvor tamaduitor, cu o apa rece si bogata, 

care a tasnit chiar pe locul unde (se zice) ar fi calcat Maica Domnului, poruncind 

logofatului Coresi sa ridice din nou manastire. Izvorul mai e si astazi, dar, parca 

pe masura credintei noastre, a sleit - picura cam cat s-ar umple o sticla intr-o ora. 

Pe 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian 

a intrat in biserica, maicutele au incremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, 

episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in 

fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul 

ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de fata au 

amutit. Din toate minunile, cea mai grea si rascolitoare este pocainta si darul 

lacrimilor, roua sufletului si rugaciunea cea adevarata a inimii. Abia prin lacrimi 

discutam cu Dumnezeu. Tasnite din necaz sau bucurie, lacrimile vorbesc 

singure, urcandu-se direct la cer. 

"Numai Dumnezeu iti mai salveaza copilul" 

Asa l-am cunoscut: cu ochii in lacrimi. Ghemuit in fata icoanei, plangea 

usor. Cand s-a ridicat, intr-un tarziu, un zambet ii stralucea discret pe buze. Din 

durerea lui de altadata nu ramasese decat o cuta adanca pe mijlocul fruntii si 

parul albit intr-o singura noapte. La inceput, a refuzat sa vorbeasca. Apoi, 

primind din priviri incuviintarea maicii Lavrentia si afland ca suntem de la 

"Formula AS", pe care o citeste din scoarta-n scoarta, s-a grabit sa adauge ca 

toata povestea lui e spre marirea Maicii Domnului si intarirea celor aflati in 

disperare si nevoi. O poveste cu adevarat tulburatoare.

Povestea unui om obisnuit - Ninel Toma din 

Ploiesti 

"Nenorocirea vietii mele avea sa inceapa acum 

zece ani. Nimic nu anunta ceea ce urma sa se 

intample. Traiam fara nici o grija. Aveam casa, 

masina, o familie minunata si, ca fotograf, castigam 

destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursa 

lunga, ne ajuta cu prea plin de masura. In ziua aceea, 

stateam linistit cu sotia in gradina, cand, deodata, am 

auzit o bufnitura cumplita, care m-a scrijelit parca pe 

creier. Adormit intr-un hamac, Danut, copilul meu de 6 

ani, cazuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva 

cumplit - capul ii crapase ca un pepene si, chiar daca 

mai respira inca, copilul era inert, era o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai 

recunostea pe nimeni. Cand l-am dus la Urgenta, doctorul a ridicat din umeri si, 

aratandu-mi radiografiile in care se vedea o fisura prelunga de un centimetru, mia 

zis: . Pe vremea aceea, nu stiam prea multe nici despre 

Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina si, fara sa 

mai stiu pe unde merg, m-am trezit in fata manastirii Ghighiu. Atunci mi-am adus 

aminte ca mai fusesem o data la manastire, ocazie cu care mi se intamplase 

ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica 

Lavrentia m-a rugat sa pozez si icoana Preasfintei Fecioare. Chiar daca maica 

m-a avertizat: , mi-am vazut de 

meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit 

perfect, dar chipul Maicii Domnului Siriaca nu era nicaieri. Am mai incercat o 

data. Am consumat doua filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar 

cu acelasi rezultat. Abia a treia oara, cand maica mi-a zis: si a 

inceput sa mearga in genunchi, batand metanii, de la pridvorul bisericii pana in 

fata icoanei, atunci abia am reusit sa-i redau chipul pe pelicula. Cu tulburarea 

acestei amintiri, am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, in sufletul meu sa 

produs un vartej teribil. Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi 

tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat 

pana si parintele Pantelimon si-a intrerupt slujba si, iesind din altar, a intrebat 

speriat: . Impresionate, maicutele au facut cerc in 

jurul meu si, asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se 

roage cu toatele, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care 

se zbatea intre viata si moarte la spital, urland de durere la fiecare atingere. Va 

marturisesc ca atunci, in fata icoanei, am simtit la modul cel mai palpabil cum se 

savarsea minunea. Brusc, un clopot urias si transparent m-a acoperit, iar din 

toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca din clipa-n clipa ma 

voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat si am simtit pe cap o 

mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, 

invaluitoare: . M-am ridicat 

si am privit in jur. Nu era nimeni decat maica Lavrentia, care se ruga la cativa

metri distanta, in genunchi, cu mainile impreunate. Nu stiu de ce n-am mai putut 

plange. Secase izvorul lacrimilor. O liniste de necuprins ma invaluia si, senin, ca 

si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mi-am luat sotia de mana, spunandu-i: 

. Am mers direct la spital, unde era o mizerie de 

nedescris, iar bolnavii isi furau unii altora medicamentele. Intr-adevar, minunea 

se savarsise. Copilul ne astepta. Se daduse jos din pat, alerga, cerea de 

mancare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasa si l-am dus la Bucuresti pentru 

un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a iesit perfect. Fisura prelunga din 

craniu disparuse, ca si cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecarii in sine, 

a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Cand am adus baiatul la spital, in 

salon mai era o batrana lovita usor la cap. Se internase pentru niste analize de 

rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce externam copilul, rudele batranei ii tineau 

lumanarea. Murise, in timp ce copilul meu (considerat fara sansa) traia." 

Ispite, vraji, rataciri 

Povestea nu se opreste aici. Cu rusine si cutremur, Ninel Toma isi va 

aminti cum, luat de valurile vietii, a uitat de Dumnezeu si de minunea savarsita. 

"O tineam intr-o petrecere si veselie. Alergam dupa bani, facand mai multe 

servicii. Nu numai ca nu-mi tinusem promisiunea facuta la icoana (sa ajut 

manastirea, sa ma pocaiesc), dar am si cazut intr-o mare ispita. Cedand 

rugamintilor unei cumnate, am dus-o cu masina la o vrajitoare celebra din 

Magula. Degeaba am zis ca n-am nici un pacat ajutandu-mi cumnata, ca n-am 

nici o treaba cu vrajitoria. Cand s-a deschis usa, baba (o taranca simpla) a strigat 

la mine, din casa: "Intra, Ninele. Pe tine te asteptam>>. Apoi, m-a poftit sa iau loc 

si, intrand intr-un fel de transa, a inceput sa-mi povesteasca viata, sa-mi descrie 

casa in amanunt, de parca ar fi vazut-o la televizor. Mi-a spus mai multe despre 

nelinistile si cosmarurile care ma incercau in ultimul timp. Apoi, mi-a dat ceva sa 

mananc si mi-a menit ca, daca o ascult, toata viata voi fi bogat si fara lipsuri. 

Poate sa para o nebunie, dar vorbele babei s-au implinit intrutotul. Chiar de a 

doua zi, am inceput sa castig bani cu nemiluita. Banii veneau din nimic, fara nici 

o silinta anume din partea mea. Eram tot mai bogat, in timp ce sufleteste imi 

mergea tot mai rau. Ravasit de nelinisti si bantuit de cosmaruri, nu mai aveam 

somn, nu mai puteam sta in casa mea. Ispitele ma impresurau, imi 

transformasera viata intr-un iad. Salvarea a venit tot de la Dumnezeu. In 

milostenia Lui nesfarsita, mi-a dat sa traiesc o vedenie. Se facea ca eram luat in 

zbor de un inger. Din inaltul cerului vedeam jos casa aratoasa, o firma impozanta 

la poarta, multime de angajati si de masini in curte, in timp ce eu ma plimbam 

vorbind la telefon si ocupandu-ma de afaceri. Eram bogat, ca mine nu mai era 

nimeni, dar chiar in clipa aceea cineva m-a anuntat ca baiatul meu, Danut, a 

murit. Am trait toata tragedia aievea pana la cel mai mic amanunt, inclusiv 

momentul ingroparii in cimitir. Cand m-am trezit, ma inecam de plans. Era poate 

ultimul semn spre indreptare. Am alergat cat am putut de repede la Ghighiu - 

salvarea mea. Aici, mi-am cerut iertare Maicii Domnului pentru toate ratacirile si 

mi-am luat canon de saracie. Acum, abia ma descurc cu banii, dar ce conteaza.

Copilul e sanatos si invata bine. In casa noastra a coborat din nou tihna si 

intelegerea. Pe cat n-am, pe atat ma ajuta Preasfanta Fecioara. O data stateam 

necajit ca nu gaseam bani de benzina sa aduc maicutelor o butelie de aragaz. 

Fara sa cer, un vecin mi-a oferit 30 de litri de benzina. Alta data, scapand dintrun 

accident urat, cineva mi-a reparat masina pe gratis. Cat pot ajut si, cu uimire, 

constat ca tot ceea ce dau se intoarce insutit. E ca un vas ce se umple pe 

masura ce il golesti. Asta am inteles ca vrea Dumnezeu de la noi - sa ne facem 

mici pe noi insine, pentru a face loc lucrarii Lui." 

Icoanele sunt vii 

La Ghighiu, Maica Domnului Siriaca vegheaza 

necontenit. Departe de zarva publicitara sau de 

spectacolul strident al unor exorcizari, icoana lucreaza 

dupa credinta si ravna fiecaruia. Cand si cand, 

ingaduie cate o povestire, spre luare-aminte, spre 

intarirea celor slabi. La Ghighiu nu se vorbeste despre 

icoana facatoare de minuni. Pe peretele din pridvor nu 

e decat un scurt istoric: "Manastire ridicata pe terenul 

donat de Uta Rafoveanca prin sarguinta calugarului 

Agape, cu cheltuiala ctitoriei si din agoniseala 

cuviosilor calugari parinti, in timpul lui Ioan Caragea 

Voievod". 

Nici o referire la icoana adusa cu atata zbucium din Siria. La Ghighiu, 

istoria cea adevarata se scrie in memoria maicutelor. Sunt semne si intamplari 

pe care nu le poate sterge nimeni si nimic. Fiecare a vazut si a trait ceva peste 

fire: o lacrima curgand din ochiul Preasfintei Fecioare, un tamaduit de cancer sau 

de epilepsie. Maica Lavrentia isi aminteste cum, in timpul lui Ceausescu, un 

bolnav de rinichi plangea la icoana ca nu i se da pasaport sa plece in Germania. 

Cand a ajuns acasa, cineva de la Securitate l-a sunat, spunandu-i: "Pe unde 

umbli, tovarase? Vino sa-ti iei pasaportul". Omul a ajuns in Germania, si-a facut 

transplant renal si traieste si acum. Alta maica, Arsenia, e convinsa ca icoanele 

sunt vii. Discuti cu ele, iti spui necazul sau durerea si ele iti dau raspuns. Te 

mangaie, te intaresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi despre 

vindecarea unei demonizate sau despre cum o femeie si-a recapatat banii furati 

chiar in biserica. Nici o minune insa nu se compara cu insasi vietuirea ei la 

Ghighiu, alaturi de surorile (Evlampia si Atanasia), de mama lor de curand 

mutata la cele vesnice, Macrina. Alungate din Basarabia in 1940, alungate de 

mai multe ori din manastire de catre comunisti, cele trei surori continua sa 

traiasca la Ghighiu, in casa lor. Casa Domnului si a Preasfintei Maici Siriaca, cea 

intunecata la chip si cu ochii plansi de suferintele inaintevazute ale Mantuitorului, 

de suferintele spre izbavire la care suntem cu totii supusi. 

SORIN PREDA 

Fotografii de PETRE COJOCARIU

Despre Postul Craciunului si semnificatiile sale 

crestine 

"Ajunarea crestina este o dovada 

de iubire fata de Dumnezeu!" 

- Interviu cu parintele Daniel Goga, preot paroh al 

Bisericii "Sf. Nicolae" din Bucuresti 

- Cucernice parinte, am intrat in cel de-al treilea 

mileniu crestin, care este totodata si un mileniu al 

Internetului si al telefoanelor celulare. Intr-o lume marcata 

profund de civilizatia tehnica, ce semnificatie mai are 

Postul Craciunului, care tocmai a inceput? 

- Invatatura Mantuitorului Hristos este eterna, nu are varsta! Nu poti spune 

despre ea ca era "prea timpurie" acum 2000 de ani, nici ca va fi "batrana" peste 

alte doua milenii... Chiar daca avansul tehnologic si stiintific al acestei epoci este 

remarcabil in ordine omeneasca, zborurile spatiale nu-L vor intalni niciodata pe 

Dumnezeu, iar computerele nu pot avea nici o legatura cu Cel de Sus, pentru ca 

locul Sau este in sufletele noastre. Daca totul se misca atat de repede in jurul 

nostru, nu trebuie "sa slabim Duhul", dupa cunoscuta vorba preoteasca. Duhul 

credintei, duhul veghetor al sufletului nostru trebuie sa sporeasca in acelasi ritm 

cu intreaga cunoastere umana, altfel ne pierdem ratiunea de a fi, de creaturi ale 

lui Dumnezeu. Pentru toti acei care nu sunt doar "crestini din intamplare", ci isi 

asuma aceasta minunata conditie existentiala printr-o morala adecvata si fapte 

pe masura, trebuie stiut ca Postul Nasterii Domnului este aidoma Postului de 40 

de zile al lui Moise, cand a primit Cuvantul Celui de Sus, scris pe piatra. Din 

pacate, foarte multi crestini in ziua de azi postesc haotic, mai mult dupa 

socotelile lor lumesti, fara sa inteleaga ca postul se savarseste numai in zilele 

anume randuite de sfanta biserica. 

- Ce trebuie sa stie credinciosii despre felul in care se cuvine tinut Postul 

Craciunului? 

- Spre deosebire de Postul Pastelui, care este mai sever si mai lung, in 

Postul Craciunului se ajuneaza timp de 40 de zile, cu precizarea ca in zilele de 

luni, miercuri si vineri nu mancam nici peste, nu bem vin si nu gatim cu ulei, iar in 

restul zilelor putem face acestea. Este de la sine inteleasa abtinerea, pe toata 

durata postului, de la carne, oua, branzeturi sau lactate. (Cel care ingaduie 

asemenea alimente, cu exceptia carnii, este "Postul Alb", al crestinilor de rit 

catolic.) Trebuie spus ca in primele sapte zile ale postului, ajunarea se cuvine sa 

fie desavarsita. Abia pe 21 noiembrie, cand sarbatorim Intrarea in Biserica a

Maicii Domnului, incepe dezlegarea la peste. De asemenea, casatoriile sunt 

oprite pe tot parcursul postului. Mai trebuie adaugat, caci e important, faptul ca 

toti copiii, pana la varsta de sapte ani, sunt dezlegati de post, alaturi de mamele 

insarcinate sau cele care alapteaza. Batranii si bolnavii, de la caz la caz, se 

cuvine sa-si ia dezlegare de la preotul paroh, inca inainte de inceperea postului. 

In ce-i priveste pe cei saraci, care nu au ce pune pe masa si nu stiu ce vor 

manca de pe o zi pe alta, acestia sunt iertati din capul locului, caci jertfa lor este 

chiar saracia! Postul este pentru cei care au mijloacele obisnuite ale existentei, 

dar isi stapanesc poftele de dragul lui Hristos. Tocmai de aceea, ajunarea 

crestina este o dovada de iubire fata de Dumnezeu, cum spune si Pravila. Nu 

poti sa primesti Cuvantul lui Dumnezeu, daca esti imbuibat! Din aceeasi 

binecuvantata pricina, saracul, daca nu carteste si este smerit ca Lazar din 

Evanghelie, ramane mai aproape de Dumnezeu decat bogatul. 

- Ce alte traditii sau invataturi crestine se mai leaga de Postul Craciunului? 

- In toata aceasta perioada de 40 de zile, preotii Bisericii merg din usa in 

usa, fiecare in parohia sa, asemanandu-se cu Dreptul Iosif si Fecioara Maria, 

adica "Sfanta Familie", cand cautau un loc de adapost la Bethleem, pentru 

Nasterea Domnului. Si astazi, ca si atunci, sunt usi ce raman inchise ori se 

deschid doar pentru a spune "nu putem primi". In timpurile evanghelice, oamenii 

n-au avut habar ca insusi Dumnezeu le batea la usa, sub intruchiparea "Sfintei 

Familii"! Acum, cine-l primeste in casa pe preot, dimpreuna cu Icoana Nasterii, 

primeste in chip tainic chiar "Sfanta Familie" biblica si acolo, in acea casa, se 

naste de fiecare data Mantuitorul Iisus, caci acolo vor aparea mai tarziu Darurile 

lui Dumnezeu, aproape pe nebagate de seama... Casa aceea, indiferent cat de 

saraca ar fi, se va imbogati in chip nevazut - asa cum s-a umplut adapostul 

animalelor de la Bethleem cu darurile Magilor - cu toate bogatiile duhovnicesti pe 

care le ravnesc doar adevaratii crestini, cei care isi amintesc intotdeauna 

cuvintele rostite de Fiul Celui de Sus: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu 

si toate celelalte se vor adauga voua"! 

- Inainte de a va multumi, parinte, va intreb daca mai aveti vreun ultim 

cuvant pentru cititorii revistei noastre? 

- Toti cei care vor citi aceste randuri sa fie cuprinsi de dragostea spre 

Dumnezeu si frica de poruncile Sale, sa alerge la duhovnici in vremea ajunarii, 

pentru a-si marturisi pacatele si, in cele din urma, sa se impartaseasca, fiecare 

dupa merit si voia duhovnicului sau, cu Trupul si Sangele Mantuitorului, pentru a 

intampina cu bucurie marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Sa asteptam 

Craciunul in pace... Fiti binecuvantati! Amin. 

Parintele Daniil Tudor 


O tainica intamplare face ca disparitia regretatului parinte Sofian Boghiu de 

la Manastirea Antim sa coincida cu publicarea biografiei unui alt mare duhovnic, 

mort in temnitele comuniste: parintele Daniil Tudor, de la Rarau. Prieteni si 

tovarasi de suferinta in inchisoarea Aiudului, cei doi monahi s-au regasit in

aceeasi rugaciune a inimii si mai ales in spatiul puternic spiritualizat al miscarii 

crestine "Rugul aprins" de la Manastirea Antim. Amandoi au studiat Belle-Arte si, 

renuntand la cele lumesti, si-au dedicat talentul lui Dumnezeu - fie ca iconari si 

pictori bisericesti, fie ca autori de acatiste si avantate poeme religioase. Amandoi 

au fost arestati, suportand martiric acuzatii absurde, ca "Rugul aprins" ar fi o 

miscare subversiva, care vrea sa "dea foc comunistilor si clasei muncitoare". In 

realitate, totul era indreptat impotriva Manastirii Antim, locul in care se aduna, 

spre rugaciune si reflectie, floarea intelectualitatii romane: marele prozator Vasile 

Voiculescu, Andrei Scrima, filosoful Anton Dimitriu, criticii literari Vladimir Streinu 

si Serban Cioculescu, Constantin Joja, Paul Constantinescu, clericii Dumitru 

Staniloae, Arsenie Papacioc, Antonie Plamadeala, Vartolomeu Anania, 

Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Benedict Ghius, Petroniu Tanase, Adrian 

Fageteanu si altii. 

Stim prea putine despre miscarea "Rugul aprins", despre faptuitorii ei. Incet 

si fara zarva, marii nostri duhovnici ne parasesc. Amintirile abia mai palpaie. Iata 

de ce trebuie sa laudam editura "Panaghia" si stradania ierodiaconului Cleopa, 

de la Manastirea Rarau. Orice discutie despre "Rugul aprins" trebuie sa inceapa 

cu inceputul - cu parintele Daniil Tudor, cel care a pus bazele miscarii de la 

Antim si a platit cu propria sa viata acest curaj. 

"In oras, oamenii nu au chipuri, ci numai obraze" 

Plina de contradictii si dramatism, biografia parintelui Daniil ar fi subiectul 

unui roman teribil si contorsionat, un roman din care nu lipseste nici pacatul 

lumesc, nici miracolul convertirii. 

Ca poet, isi semna cartile Sandu Tudor. Si-a trait tineretea din plin, gustand 

din placerile si desertaciunea vietii. Casatorit de trei ori si avand o avere 

considerabila, a colindat lumea in lung si in lat, practicand cele mai riscante 

meserii - de la marinar pana la aviator. Nelinistit si impulsiv, mereu in cautare de 

senzatii noi si de aventura, Sandu Tudor citea enorm si vorbea fara oprire. Greu 

de suportat de catre prieteni, era un interlocutor inversunat, aparandu-si ideile 

excesiv, pana la intoleranta. Inteligenta sa, unanim recunoscuta, intra adeseori in 

contradictie cu temperamentul sau vulcanic, lipsit de nuanta. Mereu in miscare, 

haituit de intrebari si dileme existentiale, Sandu Tudor a publicat mai multe carti 

de poezie, a studiat filosofia, teologia si pictura, a editat revista "Floarea de foc", 

aducand-o la fabulosul tiraj in acea vreme de 100.000 de exemplare, a colaborat 

asiduu la revista "Gandirea", intrand in polemici teribile cu extremismul politic de 

dreapta si gruparea din jurul revistei "Porunca vremii", drept pentru care va fi 

arestat in 1924 de catre Siguranta si inchis pentru mai multe luni la Penitenciarul 

Targu-Jiu. 

La Muntele Athos

Primul pas spre convertire il va reprezenta vizita la Sfantul Munte Athos. 

Intrigat de articolele denigratoare scrise de o ziarista franceza la adresa 

calugarilor athoniti, Sandu Tudor ajunge la Sfantul Munte, unde il intalneste pe 

parintele Bridu (preotul aromanilor) si, mai ales, pe schimonahul Elisei, originar 

din Oltenia, care ii toarna in suflet jarul adevarului si al sinceritatii: "Pana sa 

descopar calea spre Hristos, am fost carciumar bogat si am trait in imbuibare ca 

un burduf unsuros, manjit cu toate pacatele si poftele lumii. Tarziu am inteles ca, 

orice ai face si orice ai fi, ramai doar o burta tivita cu dinti si cu mintea chinuita de 

setea pacatelor trupului. Ca sa te mantuiesti, trebuie sa te rupi de lume. Oare nu 

ai observat ca in oras oamenii nu au chipuri, ci numai obraze? Chipul lui 

Dumnezeu e intunecat in fiecare om. Fata fiecarui crestin e ca o oglinda sparta, 

in care nu vezi nimic altceva decat un chip intunecat, posomorat si speriat. 

Alearga toti in toate partile, buimaci, ca niste fapturi trezite, cu somnul neispravit". 

E greu de spus ce se va fi petrecut in sufletul tumultuosului poet. Cert este 

ca, in Sfantul Munte, Sandu Tudor a trait iluminarea unei intense experiente 

mistice, descoperind deopotriva lumina lina a rugaciunii inimii, cat si invatatura 

unor mari duhovnici: Iosif Athonitul sau Antipa Dinescu, cu care a sihastrit intr-o 

chilie asezata intr-un loc superb, pe malul Marii Egee. Chiar daca, reintorcanduse 

in tara, a publicat o serie de articole despre Athos, Sandu Tudor a evitat sa 

vorbeasca despre sine. Cu adevarat, trairile mistice nu pot fi cuprinse in cuvinte. 

Intime si rascolitoare, ele sunt un hotar pe care nu il treci decat cu pretul 

metanoei - preschimbarea vietii din temelie. 

Sandu Tudor a venit la Athos pentru cateva zile si a ramas aici opt luni. Se 

povesteste ca intr-o noapte, la ora doua, cand in Sfantul Munte incepe 

rugaciunea, Sandu Tudor se afla la Schitul Sfanta Ana. Era o noapte senina, cu 

o luna ireal de frumoasa, rasfranta ca intr-o oglinda in valurile frematatoare ale 

Mediteranei. Coplesit de intensitatea momentului si ascultand clopotele si toaca 

ce rasunau in toate vaile si cotloanele ascunse la Sfantul Munte, o voce blanda 

de calugar il va aduce la realitate: "Frate Sandu, spune-mi ce faceai dumneata in 

lume la aceasta ora din noapte?". Brusc, prin mintea poetului au inceput sa 

treaca grabit si intens imaginile tineretii sale pierdute: cluburile de noapte, Capsa, 

cabaretele pariziene, istovirea petrecerilor tinute pana spre dimineata. Din ochii 

lui vor tasni lacrimi de pocainta si buzele lui vor rosti neauzit un legamant - acela 

de a se calugari si de a cauta cu orice pret mantuirea. 

Ingerul din carlinga avionului 

Drumul pocaintei nu e atat de simplu, de usor pe cat pare. Un timp, Sandu 

Tudor s-a afundat in lectura Filocaliei si a marilor mistici ortodocsi, frecventand 

asiduu biblioteca Manastirii Antim si obstea monahala de aici, dominata de 

personalitatea teologica a lui Ioan Culighin - un calugar rus, alungat de la celebra 

Manastire Optina de catre bolsevici. Amanand implinirea legamantului facut la 

Athos, poetul va primi un nou si ravasitor semn dumnezeiesc. Pentru ca dorinta 

de a trai periculos nu-l parasise cu totul, Sandu Tudor continua sa zboare cu

avionul sau personal, exersand acrobatii aeriene riscante, spre satisfactia sa si 

admiratia prietenilor. In timpul unui asemenea zbor, avionul in care se afla s-a 

prabusit. Aparatul s-a zdrobit de pamant, dar el a scapat miraculos cu viata, fara 

nici o fractura - mana nevazuta a unui inger asezandu-l lin, ca un fulg, pe 

miristea aeroportului Clinceni. Strigatul sau de disperare rostit in carlinga 

avionului ("Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine 

pacatosul") nu putea ramane fara raspuns. Nemaizabovind nici o clipa, Sandu 

Tudor isi va vinde blocurile proprietate personala din centrul Bucurestiului si cu 

banii obtinuti va reface numeroase biserici si clopotnite din Capitala. Calugaria sa 

incepea cu legamantul cel mai greu - cel al saraciei. Va intra in obstea Antimului, 

insotit de un gand ce nu-l va parasi niciodata - acela de a pune bazele unei 

miscari spirituale ortodoxe: "Rugul aprins". Nici arestarile si nici alungarea lui la 

Manastirea Rarau nu-l vor face sa renunte la convingerea sa: Biserica Ortodoxa 

avea nevoie de un centru de reflectie spirituala, de dezbateri teologice in care sa 

fie implicati cei mai importanti intelectuali romani. Credea cu toata fervoarea in 

acest proiect, dar, in ciuda unor impliniri promitatoare, timpul nu mai avea 

rabdare cu el. Sosise deja clipa de a-si ispasi ratacirile si excesele tineretii, luand 

calea crucii si a suferintei mantuitoare. 

* 

Din ultima sa fotografie, parintele Daniil te priveste 

cu o liniste profunda, deja spiritualizata. Atintiti spre tine, 

ochii nu cauta nicaieri. Nu are nici moliciuni, nici 

intensitati graitoare. Cu greu citesti in ei o unda de 

tristete. Parintele parca isi vede sfarsitul, anii grei de 

puscarie, umilintele si boala. Nu e tulburat, dar nici 

indiferent. E un om care se gandeste daca vamile 

vazduhului il vor ingadui, lasandu-l sa treaca dincolo, 

spre lumina harica. Alaturand acest chip fotografiei de 

tinerete (avantat si increzator in sine), iti dai seama prin 

ce transformari teribile a trecut nelinistitul poet Sandu 

Tudor. Inainte-vazator, pustnic, avand rugaciunea cea 

mare, parintele si-a cunoscut moartea. Asta nu l-a impiedicat sa renunte la 

misiunea sa de preot. Pana in ultima clipa, la adapostul noptii, a slujit in celula 

Sfanta Liturghie, avand asupra sa antimisul si Sfintele Taine cusute in gulerul de 

la camasa. Pe cei grav bolnavi ii spovedea prin alfabetul Morse, batut in perete 

sau in teava de calorifer. Avand mereu cu sine lumina rugaciunii lui Iisus, 

parintele va compune in temnita ultima varianta a Acatistului Sfantului Ioan 

Bogoslavul, text memorat de catre colegul sau de celula, studentul Jenica 

Popescu, cel care, in Postul Mare, manca doar o data pe saptamana si se ruga 

necontenit. Stia sa intareasca sufleteste pe cei cazuti in disperare, dar, pastrand 

ceva din asprimea de altadata, ii certa pe cei care carteau, plangandu-si de mila, 

asa cum a facut cu un mare teolog, condamnat si el in grupul "Rugului aprins", 

atunci cand acesta s-a aparat la proces, zicand: "Eu nu am facut politica. Tot ce

m-a interesat pe mine a fost sa dau stiinta teologica preotilor romani!". Fara sa 

tina cont de uzantele procesului si de riscurile la care se expunea, parintele 

Daniil i-a strigat din boxa: "Tocmai de aceea esti aici!". 

Cu putin timp inainte de eliberarea detinutilor politici din 1964, parintele 

Daniil le-a spus colegilor de suferinta ca ei vor pleca fara el. "Ma veti cauta apoi, 

dar nu o sa stiti unde sa ma gasiti." Nimeni nu a inteles vorbele parintelui. Intr-o 

zi de octombrie 1963, epuizat fizic si grav bolnav, parintele este impins de la 

spate de catre un gardian si, cazand cu capul de ciment, isi da obstescul sfarsit. 

Va fi inmormantat in secret, locul sau de veci nefiind nici astazi cunoscut. 

SORIN PREDA 

(Cartea "Viata ieroschimonahului Daniil Tudor" poate fi cumparata prin comanda 

la Editura Panaghia: str. Sondei nr. 2, bl. A7, sc. A, ap. 1, Vatra Dornei, jud. 

Suceava, cod 5975. Tel. 

Simion, omul florilor 

- Intr-o curte cu iarba, langa o fantana cu apa vie, traieste un bucovinean 

care in loc sa plateasca nedreptatea vietii cu ura, o plateste in iubire. 

Inconjurat de plante si rugaciuni, destinul lui nu miroase a moarte, ci a 

viata - 

In oraselul unde traieste, Candrea Bozga Simion e cunoscut drept un "om 

de leac". Multi bolnavi s-au tamaduit cu ierburile sale, cu plantele sale, cu 

cristalele sale "de Japonia", dar mai cu seama s-au tamaduit cu fabuloasele lui 

povesti de viata, bune de pus la ranile sufletului. Daca intamplarile din viata cuiva 

s-ar putea vinde pe bani, cu siguranta Candrea Bozga Simion ar fi multimiliardar. 

Cat despre ceaiurile sale, altminteri ceaiuri obisnuite din plante obisnuite, ele au 

facut inconjurul lumii, fiind comandate de foarte multi straini, dar pentru aceste 

adevarate elixiruri el n-a cerut niciodata vreun ban, refuzand totodata cu 

incapatanare sa le dea acelora care "nu merita", oamenilor ale caror vicii 

depasesc stradania si smerenia lui de culegator. Localnicii l-au vazut adesea 

urcand in munti, urmat de doi copii, prin ierburile inalte ale dealurilor frematand 

de miresme, au incercat sa culeaga si ei din aceleasi locuri si totusi nimeni n-a 

priceput de ce, pana la urma, ceaiurile batranului au fost intotdeauna mai bune si 

mai de folos. O fi avand el si alte locuri, mai indepartate? O fi posedand o reteta 

miraculoasa de amestecuri pe care o tine in taina? Au fost chiar medici cu 

renume care le-au cerut pentru a le analiza in laborator, neintelegand nici ei "ce 

minune" se poate ascunde in aceasta simpla amestecatura de buruieni. Si toti sau 

gandit ca poate, cine stie, conteaza si omul, omul care le aduna, felul in care 

scoate el florile din pamantul jilav sau din ramurile moi ale pomilor salbatici, felul 

in care se apropie de neimblanzita creatie a lui Dumnezeu. 

In curtea casei sale de pe strada Calea Bucovinei, aproape de centrul 

orasului Campulung Moldovenesc, gasesti iarba, iarba deasa, tunsa marunt, 

cateva movile ascutite de piatra si o fantana veche, care nu seaca niciodata si-n

care se afla cea mai buna apa din oras: multi oameni ies in fiecare zi pe poarta 

din fier impletit, avand caldarile pline de comoara stravezie. Asa incat s-ar putea 

spune ca Dumnezeu l-a rasplatit intr-un fel pe Candrea Bozga Simion pentru 

viata sa chinuita. L-a rasplatit cu plante si apa. 

Casa lui miroase a flori si a lemn uscat. O veranda lunga imbratiseaza cotit 

intreaga fatada, nenumaratele ochiuri de geam lasa sa se strecoare in acest 

vestibul licariri jucause de lumina verde. Simion Candrea si sotia sa stau 

rezemati de tocurile unei usi uriase si albe, zambind de parca m-ar cunoaste, de 

parca m-ar astepta. Barbatul ma pofteste cu gesturi simple in casa. Il intreb 

despre plantele sale miraculoase, drept care urcam impreuna un sir de trepte din 

lemn pana spre "farmacia" secreta - podul casei, strabatut de grinzi viguroase, in 

care de-o parte si de alta se intrezaresc in penumbra siruri de icoane vechi si 

cutii de hartie: tei, tataneasa, roinita, frunze de coacaze negre, cicoare de 

gradina, sovarf, tarhon, frunza de nuc, cimbru, rostopasca... Acolo imi spune 

soptit, aproape de ureche, ca ierburile acestea l-au salvat de la moarte. Doctorii 

l-au trimis sa moara acasa, dar el s-a hotarat sa traiasca, sa se vindece singur, 

cu leacurile lui Dumnezeu. 

Ana cu parul de aur 

Despre ierburile de leac? Simion 

Candrea imi spune ca totul a inceput cu o 

mare iubire. Se intampla demult, in satul lui 

natal, Dorna Candrenilor. Pe ea o chema 

Ana. Ana Vizaur sau Anne, dupa numele ei 

german, caci era "o bondoaca de nemtoaica, 

cu parul lung si galben ca margaretele", era 

femeia care avea sa-i dezvaluie tainele 

plantelor de leac si care avea sa-i urmareasca multa vreme destinul. Ea i-a spus 

odata o vorba pe care n-o va uita nicicand: "Simioane, tu trebuie sa-ti iubesti 

boala". La inceput n-a inteles, a crezut ca-si bate joc de el. "Ai iubit vreodata in 

viata ta?", l-a intrebat. "Da" asa, cu tot sufletul, nu cum ai face dragoste intr-o 

noapte. Asa sa-ti iubesti si boala. S-o imblanzesti, s-o aperi, chiar sa-ti fie mila de 

ea. Iubeste-ti boala, invat-o sa te asculte. Iubind-o pe ea, te vei iubi si pe tine, te 

vei descoperi acolo, in adancuri, speriat si infricosat." 

Dar iata povestea ei. Ana Vizaur parasise satul cu destula vreme inainte de 

inceperea razboiului - pe atunci, el era abia un copilandru -, fiind repatriata in 

Germania. Acolo, ea se casatorise cu un neamt chipes, de care a legat-o, se 

pare, o iubire mistuitoare, dovada ca, dupa ce sotul ei a murit pe frontul rusesc, 

ea s-a inrolat voluntar in armata lui Hitler, insetata de razbunare, impatimita de 

gandul de a ucide cat mai multi rusi. Ea, bondoaca cea blonda si blajina, a luptat 

corp la corp cu matahalele in uniforme kaki, singura femeie din linia intai in 

tundrele Rusiei. Nu e de mirare ca a cazut repede prizoniera de razboi. In lagar, 

dupa doar cateva luni, a invatat limba rusa la perfectie, preschimbandu-se brusc 

intr-unul dintre detinutii cu cea mai buna purtare. Un diabolic decret militar al

vremii prevedea ca, prin voluntariat, prizonierii din lagarele rusesti pot primi arme 

sa lupte in armata sovietica, fiind folositi drept carne de tun in primele randuri ale 

frontului. Ana Vizaur a imbracat tunica vrajmasa doar fiindca mintea ei a ticluit un 

stralucit calcul: nu va trece mult timp pana ce frontul va ajunge in Romania, in 

Bucovina, in apropierea satului ei natal. Si intr-adevar, nici cel mai destoinic 

strateg militar nu putea potrivi mai bine evenimentele: dupa numai cateva 

saptamani de la iesirea din lagar, coloana sovietica a intrat in Dorna Candrenilor, 

iar Ana nu trasese nici un foc de arma impotriva semenilor sai germani. 

Folosindu-si farmecele femeiesti, a reusit sa-l convinga pe comandantul 

batalionului sa o lase sa ramana aici - dar sa nu afle nimeni ca ea e de fapt 

nemtoaica -, iar acesta a pus-o chiar sef la postul de jandarmi. Iat-o asadar pe 

aceasta nemtoaica in uniforma de ostas rus, jandarm in propriul sat romanesc. 

Desi postul de militie era la doi pasi de casa parinteasca, in sat n-a mai 

recunoscut-o nimeni. Parintii ei plecasera in Germania, localnicii n-o mai 

vazusera de mult. Dar noua femeie sef de post devenise spaima intregii comune. 

Raufacatorii pe care nimeni nu reusise sa-i prinda vreodata erau arestati cu 

sange rece de rusoaica, zvarliti in tribunale doar cu izmenele pe dansii si pana 

azi, in satul acela, a dainuit o zicere: "Liniste, ca vine rusoaica cu balalaica!". Ei 

bine, tocmai aceasta femeie bizara s-a intamplat sa se indragosteasca de 

Candrea Bozga Simion. 

Iata scena balului de duminica, 

povestita ca nimeni altul de batranul 

bucovinean. "La ora unu s-o deschis usa si 

au inceput sa intre gospodarii tineri. Abia la 

urma, cand toata lumea era in fata frumoasei 

scene pentru serbari, usile se deschid inca o 

data si... apare rusoaica! Bondoaca, cu 

mantaua lunga, kaki, frumoasa, cu balalaica 

in mana. Toata lumea o incremenit. Trece de 

masa unde se plateau muzicantii, tranteste 

pistolul de bufet si atunci, deodata, s-a produs miracolul cel mare: cu o eleganta 

desavarsita, femeia aceea care era spaima lumii intregi se indreapta spre muzica 

si comanda un Damisvals (Damenvals - singurul dans in care femeile au voie sa 

faca invitatie barbatilor). Domnule, si vine direct la mine si-mi face o plecaciune. 

M-am gandit: . Daca era crapat pamantu" atuncea, 

acolo saream! Si m-am dus la Damisvals. Dansssa femeia asta!... asa frumos, ca 

ti se-nvartea lumea cu tine si cat am dansat noi, n-o indraznit nimeni sa intre in 

dans, s-o strans toti in niste cercuri in sala aceea mare, claie peste gramada: 

vrei sa vii in America cu mine?>>. Avea rude acolo si in Argentina, ea mi-o facut 

toate actele, pasaport, tot. Si mi-a spus in taina povestea ei, ca suntem amandoi 

din acelasi sat si ca ea ma iubeste. Eu i-am zis ca da, as pleca, dar trebuie sa 

cer binecuvantare de la mamuta. Si mamuta nu m-o lasat. Mi-o spus asa: 

. Eram singurul baiat din cinci copii, aveam 

gospodarie mare, cai, vaci, branzarie, munte..." 

Nu s-a dus si, putin, ii pare rau. Cu aceleasi puteri magice cu care 

prezisese ca frontul va trece prin satul ei natal, nemtoaica ghicise si vremurile 

crunte ce aveau sa inceapa. "Poate ca mai bine ramaneam un maturoi strain 

decat sa fac zece ani de puscarie, si eu, si tatuta, si sa ne ia nenorocitii astia 

toata averea pentru care muncisem atat..." I-a spus asadar Anei ca nu poate veni 

si drumurile lor s-au despartit. Avea s-o reintalneasca insa multi ani mai tarziu... 

Tradarea 

Deocamdata, si-a luat o nevasta romanca, la fel de 

frumoasa, a trudit pe ogorul parintilor si i-a vazut cu ochii 

lui pe primii gospodari de la el din sat care s-au 

preschimbat in comunisti peste noapte. S-a inscris 

impreuna cu tatal sau in "Garzile Decebal", o puternica 

grupare de rezistenta din Bucovina, pentru simplul motiv 

ca nici unul nu mai putea suporta mojicia celor care, 

fiindca-i "linsesera in dos" pe comunisti, ajunsesera sa-i 

conduca pe dansii. "Tatuta o fost un om corect si liber. No 

suportat obrazniciile de nici un fel. El o dat cu causu". 

Asa am fost amandoi: nu ne statea nimeni inainte ca sa 

ne oblige sa facem ceva ce stiam ca nu-i bun. Eram 

solidari tare." 

Prin 1948, cand n-au mai putut suporta, si-au luat lumea in cap si au plecat 

amandoi "la codrul dealului". Aproape un an de zile au fost partizani in munti, 

traind "pe sub bratul copacului", dormind sub cetini si-n borti sub pamant, 

inarmati, mereu la panda, neinduplecati si slobozi. Au avut de patimit insa cei 

ramasi acasa. Sotia i-a fost batjocorita, surorile torturate, pe mama sa au 

spanzurat-o de maini, cu ele legate la spate, si au parlit-o cu ziare, dar nici una 

dintre ele nu a spus un cuvant despre ei. Data de 27 noiembrie 1949 o tine 

mereu zavorata in amintire si asta nu pentru ca in ziua aceea avea sa fie prins, ci 

fiindca atunci, pentru prima data, i s-a zguduit puternic in suflet valoarea aceea 

sfanta a prieteniei dintre oameni. Coborase iarna peste muntii Dornei si ai 

Rodnei, fugarul era slabit, lipsit de hrana, drept pentru care s-a hotarat sa 

coboare din pustietati doar ca sa ia ceva de mancare de la "mamuta lui". 

Mergand catre casa, se intalneste cu un gospodar tanar, cel mai bun prieten al

sau din sat. Vorbesc putin si-si dau mana de despartire. "Ma, Ioane, ma duc 

acasa, imi iau oleaca de mancare si-mi vad de treaba. Cred ca suntem barbati, 

nu?" "N-ai nici o grija, Simioane", i-a raspuns prietenul. Doar o jumatate de ceas 

a stat de vorba cu sotia, cu mama sa, cand usile au fost izbite de perete, un 

camion intreg de securisti a navalit in incapere, tintuindu-l cu pistoalele. Acum, la 

batranete, amintindu-si despre prietenul care l-a tradat, Candrea Bozga Simion 

are in glas o ingaduinta asemanatoare cu mila: "Sarmanul om. Dumnezeu sa-l 

odihneasca!". 

"Dusmanii tai sunt parintii, sotia, libertatea!" 

Dupa numai o luna, l-au prins si pe tatal sau. Au fost 

judecati in 1950, condamnati, el la zece, tatal la 

unsprezece ani de inchisoare, si de atunci n-au mai stiut 

nimic unul de altul. El a fost dus la Jilava, apoi in cel mai 

cumplit dintre toate lagarele pamantului, colonia de la 

"Peninsula", Valea Neagra. 

Poposind cu memoria prin acele tinuturi de infern, 

Simion Bozga isi acopera de fiecare data cu palmele ochii, 

lasand sa se strecoare intr-insii fasii de lumina: batranul 

priveste printre degetele uscate ca prin zabrele. Si repeta 

mereu, obsesiv, de zeci, de sute de ori: "Sunt niste lucruri 

pe care nu poti sa le descrii... Ii urat. Ii urat... Nici cu un 

animal nu te poti purta asa cum s-o purtat ei cu noi. Ii urat...". Aproape ca nici nu 

vrea sa-si reaminteasca trecutul, nu are nici o importanta sa-si aminteasca. 

Aceste chinuri au fost pentru el un soi de salvare, o terapie lunga si 

intortocheata, prin care a capatat nebanuite puteri. Inchisoarea a luat-o ca pe un 

fel de sanatoriu, torturile ca pe-o tamaduire. "Vreau sa va spun un lucru: sa stiti 

ca cei care au trecut prin inchisorile comuniste au trecut printr-un lagar de 

purificare sufleteasca. Acolo se simtea adevarata rugaciune, acolo aveai timp sa 

te rogi cu insufletire, nu mai aveai nici un interes, erai desprins de tot. Ascultatima: 

inchisorile comuniste au fost o adevarata biserica. O purificare a sufletului, o 

cale de a te desprinde de orice lucruri rele pe care le-ai vazut si poate le-ai facut 

in viata, a te desprinde definitiv si a deveni un om adevarat. In clipele cand nu 

eram supravegheati prin vizeta, ne asezam in genunchi si ne rugam la 

Dumnezeu sa ne dea putere sa ne intoarcem in libertate nu distrusi, ci oameni. 

Odata, dupa batai multe, am inceput sa plang. Mi-a venit, asa, deodata, dor dupa 

cei dragi de acasa, dupa tatuta care nu stiam daca mai traieste, dupa tineretea 

mea pierduta. Si vine spre mine un barbat, unul Macovei Andrei, si-mi spune 

asa: . Eu tot plangeam. . 

Era la fel cum avea sa-mi spuna mai tarziu nemtoaica sa-mi iubesc boala. Suna 

rau la timpan, dar el mi-o explicat ce vrea sa spuna: daca tot plangi si te daulesti,

te distrugi, devii un om de nimica. Tu trebuie sa te lupti cu tine insuti, sa-i 

consideri pe ei ca-s dusmanii tai, sa te desprinzi de totul ca sa te conservi, sa 

poti rezista. Sa te intorci la ei nu distrus, ci om adevarat. Mi-o cazut cam greu la 

inceput, dar pe urma am inceput sa invat. Si de atunci, asa am trait mai departe." 

Un medicament fara pret: speranta 

Fatalitate: inca din inchisoare, pe cand era la 

"Peninsula", toata lumea ii spunea "doctorul". Se 

intampla in anul 1954, anul chinurilor celor mai grele, 

oameni luminati, mari duhovnici si carturari ai tarii 

mureau in jurul sau in fiecare zi. Atunci Simion Candrea 

a cunoscut un om care putea "sa isi comande moartea". 

"Il chema Oraseanu, Viorel Oraseanu, profesor in 

Ramnicu-Valcea. Povesteam cu totii intamplari din 

ancheta si omul acesta imi spunea ca in optsprezece 

luni n-a luat decat o palma. I-a spus securistului: . Si a murit. I-au cautat 

respiratia. N-avea. I-au cautat pulsul. N-avea. Asa o 

forta avea intr-insul, ca putea sa-si opreasca viata pentru un minut, doua, cinci. 

Odata l-am rugat sa-mi arate si mie cum se face. El mi-a zis: . Si-si suflica maneca hainei. Va jur, 

ma uitam la mana lui si, fara sa-i faca nimic, fara s-o atinga, numa" se umfla, se 

invinetea, se umfla ca o paine. Atunci l-am crezut ca poate sa si moara. Caci va 

zic, noi oamenii avem in noi puteri uriase. Puteri de care stim mult prea putin. De 

asta mi-am dat seama tot in inchisoare. Intamplarea a facut ca unul dintre 

infirmierii de acolo sa fie bucovinean de-al meu si mi-a dat odata, in mare secret, 

un saculet cu pastile de bicarbonat. Ei bine, afland asta, Oraseanu imi zice: 

. Si-mi 

propune sa incercam asa, un experiment: >. 

Jur pe Dumnezeul meu: si profesori universitari si preoti picau in genunchi si se 

rugau la mine. Imi dadeau mancare, ratia lor pe cateva zile, numai sa le dau o 

pastila din aceea din America. Eu nu si nu. Abia la urma cedam:

le dau si altora>>. Luam tableta cu o penseta, le-o bagam in cerul gurii sa nu 

simta gustul si le ziceam: . Dupa 15 minute se ridica sarmanul om de acolo si-mi spunea aproape 

cu lacrimi in ochi: . Cu ce se vindecau oamenii astia? Cu nimic. 

Sa stiti de la mine: nu exista in lume medicament mai bun decat speranta." 

Frunzele de aur 

Se face intuneric, focul incepe sa bubuie rar in 

soba veche de doua veacuri. O mana aspra, muncita, 

coboara din penumbra si se aseaza incet pe umarul 

batranului. Cum de nu o vazusem? Clara, blanda lui 

sotie, cu tulpan si ochii incercanati, parca mereu 

tremurati de lacrimi. Se iubesc mult si azi, "tuca" se 

striga unul pe altul prin casa - se completeaza, se 

inteleg -, obisnuiesc sa spuna ca s-au unit "doua maini, 

doua saracii, doua nevoi" si ca sunt fericiti pentru putinul 

pe care-l au. Isi amintesc doar de ce-i frumos, de nunta 

lor cu mese lungi si miei pufosi din pandispan in fata 

fiecarui invitat, isi amintesc de flori, de valsuri, de 

tineretea lor atat de tarzie. Clara Mirvald, nemtoaica dupa tata, este a doua sotie 

a lui Candrea Bozga Simion. Prima, tarancuta din Dorna Candrenilor, a fost 

obligata de Securitate sa divorteze pe cand el era in inchisoare. Femeia 

ajunsese un paria, n-o angaja nimeni, nimeni nu-i dadea binete pe strada. Pe el 

l-au batut crunt ca sa semneze hotararea judecatoreasca de divort, el a semnat, 

dar nicidecum din pricina batailor, ci "ca sa-i fie ei mai bine". Apoi s-au dus la ea 

cu hartia semnata si i-au spus: "Uite, criminalul asta a dat divort, nu te mai vrea!". 

Atunci a semnat si ea, plangand. Desi avea 29 de ani, Simion Candrea 

marturiseste ca atunci cand a iesit pe portile inchisorii se simtea batran. Mama si 

surorile sale fusesera izgonite intr-un bordei de pamant in afara satului, sotia sa 

se casatorise cu altul, avea copii mari. A luat-o pe Clara, blanda si intelegatoarea 

lui femeie, a luat-o cu tot cu un copil de noua ani, pe care l-a iubit mai mult ca 

orice pe lume, ca si cum ar fi fost baiatul lui. Cu vremea, Dumitru a crescut, s-a 

casatorit si s-a facut barbat, un barbat strasnic, muncitor si de incredere. 

Candrea Bozga Simion nu poate sa uite ziua in care fiul sau a venit acasa tinand 

in palma cateva frunze de aur. Era tamplar, unul dintre cei mai buni, astfel ca in 

anul 1988 a fost ales pentru a lucra la Casa Poporului, el si inca vreo cativa 

barbati din Bucovina. S-a intors acasa numai de trei ori. "Prima data mi-a spus: 

. Lucra la niste tainite 

subterane, la cota opt sub nivel. Va dati seama, la opt etaje sub pamant. Zice: 

. Mai ca nu-mi venea a crede. A doua oara, a venit in luna iulie si mi-a

aratat frunzele. Terminase lucrarea, mai avea cateva saptamani pana sa se 

intoarca acasa. Dar baiatul meu era suparat, abatut, pamantiu de tristete, pierdut 

in neagra vesnicie. N-a mancat, n-a baut, doua zile a stat nemiscat la geam si nu 

zicea nimica. . El: . Numai ca la plecare, simt ca ne imbratiseaza asa strans pe amandoi si 

incepe sa planga, ca si cum s-ar fi despartit de noi pentru mult, mult timp. A 

plecat pe 6 iulie. Pe 9 iulie, in curte la noi intra doi militieni: . Zic da. . . 

. Mi s-o facut intuneric in casa. Cand m-am dus 

la Bucuresti sa-l iau, am vazut ca 33 de tineri erau morti acolo, in camera 

mortuara, toata echipa de tamplari care lucrasera la tainitele de sub pamant ale 

lui Ceausescu. Asa ca a treia oara, baiatul nostru a venit acasa intr-un sicriu de 

metal. I se vedeau numai ochii printr-un gemulet de sticla fumurie. La cauza 

mortii, ei au trecut . Si de cate ori am incercat sa mai aflu cate ceva 

despre moartea lui, de atatea ori am fost amenintat ca, daca mai pun intrebari, 

ma intorc de unde am venit: la puscarie. Abia tarziu, dupa Revolutie, am aflat 

adevarul. Si mi-am dat seama ca in ziua cand venise acasa, baiatul meu stia 

precis ce-l asteapta. Stia ca va fi omorat. Probabil observase si el ca, dupa ce sau 

terminat lucrarile, pe toti cei 33 de tamplari i-o grupat deoparte. Dormeau 

separat, mancau separat de ceilalti. Pe data de 8 iulie, cand erau toti la masa, un 

panou urias de otel a fost prabusit peste ei si i-a strivit pe toti, pana la unul, ca sa 

nu mai poata vorbi despre tainita de sub pamant." 

Candrea Simion e un om credincios. Atat de credincios, incat atunci cand 

se roaga nu inchide ochii. Se uita in oglinda. Are taria de a se privi cand se roaga 

lui Dumnezeu. Candrea Bozga Simion merge la biserica de trei ori pe 

saptamana: miercurea, vinerea si duminica. Acum, la batranete, a facut de unul 

singur in oras doua biserici. Prima e in spitalul orasenesc de boli psihice, chiar in 

fosta sala de operatie, fiindca i s-a parut ca rugaciunile suferinzilor seamana mult 

cu ale oamenilor cu care a fost in inchisori. Cea de-a doua biserica e in cimitirul 

de la rasaritul orasului, cimitirul numit "Ionei", loc ales fiindca acolo se odihnesc 

"bunii" sai. 

Din luminile verzui ale vestibulului 

apare blanda Clara, tinand in mana un clondir 

de must rubiniu. Batranul Simion isi aminteste 

ca-mi mai era dator cu o ultima poveste. 

"Povestea mea cu plantele de leac. Odata, cu 

totul intamplator, treceam cu un camion prin 

orasul Vatra Dornei. Ma uitam asa, pe geam, 

eram destul de mahnit, doctorii imi gasisera o 

ciroza foarte avansata si chiar ma gandeam 

sincer ca, daca n-am murit eu in inchisoare, 

acuma chiar ca nu mai am prea mult de trait. Mergeam o data pe luna la Fundeni 

pentru analize si tratamente, dar treaba nu mergea bine. De fapt, nu mergea 

deloc. Trecem de Primarie, ajungem in dreptul bisericii catolice si, cum stam eu

asa si ma uitam pe geam, numai ce vad, deodata, un par blond si lung, abia 

incaruntit, si o bondoaca de femeie luminata de soare, care se uita spre sfanta 

biserica. Strig la sofer: . , zice asta. 

Deschid portiera, fug dupa ea. si intr-adevar, ea era, 

nemtoaica mea, Ana Vizaur, cu care dansasem demult Damenvals. Ne strangem 

in brate si ea se uita asa, lung, la mine si-mi spune: . Ii spun ca da, ii spun de doctori, de ciroza, de tratamente si 

ea imi spune: Mai mult m-am 

intristat. . Atunci ea mi-o povestit o intamplare.

ceaiurile sale, el plange de fiecare data, plange cu lacrimi si-si cere iertare, 

zicand ca "plange de bucuria lor", a bietilor oameni... Spune mereu ca, daca el na 

avut in viata prea multe bucurii, atunci trebuie neaparat ca altii, cat mai multa 

lume din jurul sau, sa aiba. Candrea Bozga Simion si-a platit suferintele in iubire. 

Manastirea Magarul 

- Acum cinci veacuri, niste ciobani ardeleni care 

treceau cu turmele prin Moldova au gasit o icoana 

intr-un stejar. Pe locul miracolului a fost inaltata o 

manastire - 

Intre tinutul Husilor si Barlad se intinde o pustietate 

arar batuta de picior omenesc. Cat vezi cu ochii, doar 

ierburi fierbinti si roiuri uriase de fluturi migrand prin 

vazduh ca niste ninsori solare. N-am vazut niciodata fluturi 

atat de multi: rosii, albi, azurii, cu aripile tivite de purpura si 

de aur, zboara cand lin, cand avantati in tornade, vrand 

parca sa ne arate calea pe care sa o urmam. Drumul pe 

care mergem nu e insotit de nici un indicator. Dupa cateva serpuiri, se infige 

piezis in zidul unei paduri care ne absoarbe, inchizandu-se peste noi ca un 

clopot: un tunel de umbra racoroasa si intunecata, luminat ici-colo de 

paienjenisul razelor strecurate de soare prin cupola copacilor. Ramuri lungi se 

izbesc de parbrizul masinii. Oprim si coboram ca sa dibuim firul ascuns al potecii, 

care se risipeste odata cu fluturii. O cale ferata rasare din hatisul de ierburi. Doua 

sine, pierzandu-se din nou in peretele de padure, prin care vom afla ca mai trece 

totusi un tren. O data la doua zile, un biet si molcom tren, spre tinutul Husilor... 

Mergem mai departe. Dupa alti aproape cinci kilometri, la sfarsitul tunelului de 

verdeata, se intrezareste o poiana scaldata in soare si zidurile albe, stralucitoare, 

ale unui asezamant monahal. In mijlocul lor, o biserica veche, inconjurata de 

cateva acareturi saracacioase, cotropite de iarba si de o liniste intemeietoare de 

lume. Manastirea Magarul. Cu toate ca ne aflam la doar 25 de kilometri de orasul 

Barlad, suntem intr-o mirifica sihastrie, un loc care nu figureaza pe nici o harta a 

lumii... 

Stejarul Magarului 

"Ce vant va poarta pe aici?". Din umbra 

arborilor rasare, indreptandu-se spre noi, un 

calugar. Descult, cu barba lunga si incalcita, 

plina de licheni si scaieti, imbracat in haine 

saracacioase, pare mai degraba un duh

atacitor al padurii, mai ales ca din coama de par care i se revarsa pe umeri 

rasare un chip straveziu, de un alb lunar, nefiresc, de parca omul din fata noastra 

n-ar fi vazut de multa vreme lumina soarelui. Are in schimb ochi albastri, 

scanteietori, si un zambet blajin. "Ce cautati prin pustietatile astea?", ne intreaba 

din nou, oferindu-ni-se drept calauza. Aflam ca, intr-adevar, e monah, il cheama 

Xenofont si a venit, impreuna cu intreaga obste calugareasca, tocmai din Muntii 

Neamtului. Fii duhovnicesti ai celebrului staret Iustin Parvu de la Manastirea 

Petru Voda, cei zece calugari au fost "transplantati" intr-o singura noapte, pe 4 

aprilie, schimband obstea de la Manastirea Magaru, pentru a statornici randuieli 

noi si aspre ca la Muntele Athos. Cand au venit, calugarii locului erau deja cu 

bagajele facute. N-au apucat nici sa-si stranga mana cu noii sositi. De ce au fost 

schimbati? Nimeni nu stie. Si nimeni nu stie nici unde au fost trimisi. "Sunteti 

pentru prima oara aici? Hei, pai stiti dvs. unde ati ajuns? Asta e loc sfant, oameni 

buni! Un loc ales de Sfanta Treime. Vedeti copacii astia? In unii din ei sunt 

ascunse icoane sfinte, icoane facatoare de minuni. S-au intamplat mari minuni 

pe aici, aveti grija! Nu stiu daca sunteti pregatiti sa intelegeti miracolul locului." 

Faptura calugarului Xenofont raspandeste miros amar de padure. Vorbele pe 

care le spune se invalmasesc cu tumult, grabite parca sa faca stiuta taina 

asezamantului monahal. "In biserica se afla o icoana straveche. Nu-i cereti ce nu 

va poate da... Rugati-va la ea cu lacrimi adevarate, caci multa nefericire a 

curmat, vindecandu-i pe unii, impacandu-i pe altii, dezlegand de facaturi si 

blesteme satanicesti. Icoana Maicii Domnului a fost gasita prin minune 

dumnezeiasca intr-un stejar, , pe radacina caruia s-a si 

inaltat manastirea, acum aproape cinci sute de ani..." 

Vrem sa-i facem parintelui Xenofont o fotografie pentru ziar... Ne opreste 

cu mainile intinse, avertizandu-ne, aproape cu dusmanie: "Nu faceti asta! Nu 

umblati cu desertaciuni! Mergeti in biserica si rugati-va de pacate! Puneti-va la 

icoane si suspinati". Din clipa aceea, calauza desculta, legata la brau cu centura 

de iarba, avea sa dispara, pe toata durata prezentei noastre la manastire, 

multumindu-se sa ne urmareasca in taina, de pe dealurile de deasupra chiliilor. 

Canonul credintei era prea aspru ca sa ingaduie usuratatea lumeasca a unei 

fotografii... 

Ramurile unor pini batrani imbratiseaza turla bisericii. Niste ramuri 

unduitoare, tesand in jurul ei o carapace de cetini. Biserica e pustie, cufundata in 

liniste. Zidurile groase si fresca stearsa de trecerea anilor ii tradeaza vechimea. 

Sfinti tristi, bizantini, ne privesc din iradierea catapetesmei poleite in aur. 

Deodata, in altar se aud pasi. Usile imparatesti se deschid cu incetineala, facand 

loc unui tanar monah care vine spre noi zambind. Are trasaturi delicate, piele 

smeada, ochi nefiresc de luminosi si de blanzi. Glasul ii e plin de moliciune, 

chibzuit si ingaduitor, tradand stiinta de carte. 

Ceasuri intregi incerc sa aflu cate ceva despre staret, dar parintele Euharist 

vrea sa se scoata pe sine din discutie cu orice chip. Nu vrea sa-mi spuna nici 

varsta, nici de unde se trage, nimic din ce a facut in viata lui de mirean. "M-am 

calugarit la Petru Voda, apoi am fost trimis cu ascultare aici", la asta rezuma el 

intreaga sa viata de pana azi. Abia intr-un tarziu, din nebagare de seama, cand 

panda incepe sa oboseasca, ne povesteste ca a fost student la ASE, studentul

domnului Toma Roman, redactorul-sef al revistei noastre. Tresar uluit: calugarul 

acesta e licentiat in Economie! S-a nascut in Bucuresti, dar imediat dupa 

absolvire a renuntat la prieteni si la familie, la o cariera promitatoare, fugind in 

sihastriile muntilor, in Bucovina, la Petru Voda, intr-o lume atat de diferita de cea 

in care traise pana atunci. Atat am putut afla despre el. Cat despre fotografii, 

fereasca sfantul! Intoarce spatele de fiecare data cand indreptam obiectivul 

aparatului catre el, ba chiar ne ameninta ca se supara. "Eu v-as sfatui nici macar 

sa nu incercati. Ma credeti sau nu, au mai fost vreo cinci sau sase persoane care 

s-au incapatanat sa declanseze aparatul si filmul s-a voalat. Nu ma intrebati de 

ce, ca nu stiu. Dar va jur ca asa s-a intamplat..." 

Miracolul celor trei lumini 

Despre manastire insa, putem intreba orice. Si, 

bineinteles, mai intai de ce se cheama "Magarul". Care e 

legenda de care vorbea calugarul din padure? Parintele 

Euharist imi spune ca nasterea asezamantului s-a faptuit 

chiar aici, in locul unde e asezata azi sfanta masa a 

altarului si unde altadata se afla un stejar batran: "Poate 

vi se pare o ciudatenie, dar manastirea asta a fost 

ctitorita de niste ciobani ardeleni...", isi incepe povestea 

parintele Euharist. Coboram in veacul saisprezece, in 

vreme ce oierii din Ardeal porneau in transhumanta spre 

Basarabia, trecandu-si peste munti turmele nesfarsite de 

oi, cainii si magarii incarcati de poveri, asezandu-si 

stanele in pasunile bogate si primitoare ale Barladului. Unul dintre marii stapani 

de stana, venetic din tinuturile Bretcului, se numea Ion Bretcanu. Era o seara de 

toamna, zice-se ca-n anul 1570, cand unul dintre magarii acestui oier a disparut 

in paduri mai multe zile, fiind gasit de un padurar intr-o dumbrava indepartata, la 

radacina unui stejar batran. In anul care a urmat si exact in aceeasi zi, acelasi 

magar a disparut iarasi. L-au gasit tot acolo, sezand pe picioarele dinapoi, privind 

"ca fermecat", ore la rand, tulpina arborelui secular. "Ia uitati, fratilor, magariu" 

nostru se roaga", a ras unul dintre ciobani. Dar in anul al treilea, ziua fatidica s-a 

nimerit sa fie chiar cea in care oierii lui Bretcanu se intorceau de la targul 

Barladului, unde vandusera o mare parte din produsele stanii. Era vreme de ploi, 

negura groasa intunecase padurea inca de la ceasurile amiezii. Obositi si uzi de 

drum, ciobanii nici nu apucasera sa se adaposteasca la stana, cand magarul se 

topi din nou in desisul padurii, cu desagii cu bani uitati pe spinarea lui. 

Ingrijorati, mocanii l-au tocmit pe vrednicul Iftimie, capetenia tuturor 

padurarilor, cel care veghea peste intinsii codri dimprejur, cunoscandu-i atat de 

bine, incat se zvonea despre el c-ar sti graiul copacilor. Cand au gasit magarul, 

era trecut de miezul noptii. Furtuna isi intetise tariile, ploua naprasnic, vanturile iti 

taiau rasuflarea. Bietul animal era acolo, ingenuncheat la radacina stejarului sau, 

inaintea a trei luminite stralucitoare. Trei luminite scanteiau ca stelele, sfasiind 

valurile de ceata, in numele Tatalui, al Fiului si-al Duhului Sfant... Speriati,

ciobanii au ingenuncheat cu totii in fata miracolului, iar starostele lor, Ion 

Bretcanu, a hotarat pe loc ca din cei 3000 de galbeni care se gaseau in desagi 

sa ridice un schit, a carui Sfanta Masa sa fie chiar tulpina batranului arbore. 

Cand au taiat acel copac scorburos, oamenii au gasit in "trupul" lui o icoana. O 

icoana care avea sa faptuiasca de-a lungul veacurilor nenumarate minuni. "N-a 

fost doar legenda", repeta parintele Euharist. "Se pot vedea si azi sub sfantul 

jertfelnic radacinile copacului stravechi. Ca oierii lui Bretcanu au fost aici o 

dovedesc chiar numele multor locuri din imprejurimi. De pilda, mai in vale, prin 

padurile pe unde ati urcat dvs., altadata a fost un sat numit Bujoreni. Ei bine, in 

veacul al saisprezecelea, vatra satului aceluia se numea Silistea Oilor, iar cea a 

satului Banca - cel mai apropiat de manastire - era numita Silistea Bretcanii. 

Manastirea a lui Bretcanu e amintita intr-un act de la 1602, dar 

ceea ce conteaza e locul, faptul ca manastirea asta s-a nascut pe un loc atins de 

miracol. In poiana asta atat de indepartata, si mult imprejur, nu curge nici un 

izvor. Cine era nebun sa faca o manastire intr-un loc fara apa? Apoi, nu trebuie 

decat sa va uitati putin la icoana asta..." Intr-adevar, asa cum e acum, ascunsa 

in ferecatura sa de argint, icoana e cuprinsa de taina. Abia deslusite, nici nu-ti dai 

seama daca acele chipuri de culoarea pamantului, pictate pe ea, sunt zamislite 

sau nu de mana omeneasca. Acea Maica si acel Prunc nu se uita unul la altul, ca 

in mai toate icoanele bizantine; pruncul e tinut la distanta de trupul Mamei 

Ceresti, iar amandoi privesc undeva, in departarile lumii, cu o privire pierduta, cear 

vrea sa treaca de usile bisericii, regasind adancul padurii. "Cand e mare 

seceta, satenii le cer preotilor sa scoata icoana din biserica. Si de fiecare data 

cand icoana a fost scoasa si taranii au urmat-o intr-o adevarata procesiune prin 

paduri, absolut de fiecare data, chiar in acea zi, a inceput sa ploua... Intrebati pe 

oricine din satele astea si va va spune ca e adevarat." 

Ioanichie, boierul cu inima de sfant 

Dupa ridicarea schitului lui Bretcanu, padurarul Iftimie s-a calugarit si, 

luandu-si numele de Pahomie, a pazit multi ani buna lui randuiala. La fel cum a 

fost lipsita de apa, manastirea a fost mereu lipsita de mosii - lucru nemaiintalnit la 

vreo alta manastire moldoveana -, fiind sortita pana azi sa ramana saraca si 

rupta de lume, sa-si schimbe de multe ori stapanul si obstea. A trebuit sa treaca 

multa vreme pana sa se gaseasca un mosier temator de Dumnezeu, vornicul 

Gavril Conachi, care, vazand cat e de paraginita, a refacut manastirea din temelii 

la 1780, grijind de ea pana la moarte. Cat despre fiul sau, Ion, el avea sa aiba un 

destin cu adevarat legendar. Desi om cu o invatatura aleasa, o dragoste 

nefericita l-a facut sa se desparta de lume, sa o urasca, sa se inchida in sine, 

incredintand toata averea sa Manastirii Magarul, calugarindu-se el insusi, cu 

numele de Ioanichie. El a ridicat la 1840, pe vechile temelii, o manastire de 

piatra, el i-a hotarat hramul Adormirii Maicii Domnului si tot pe el il vedem pictat 

acolo, in stanga catapetesmei, in vesminte purpurii. Secvente ale vietii sale au 

devenit istorie. Auzind, odata, ca la manastire traieste un mare boier, o ceata de 

talhari, condusa chiar de unul dintre calugarii manastirii, a navalit in miez de 

noapte in chilia parintelui Ioanichie, amenintandu-l cu pumnalele, fortandu-l sa le 

predea toti banii. Calugarul le-a cerut ingaduinta sa se imbrace si sa-i insoteasca 

spre biserica, zicand ca galbenii sunt acolo, in Sfantul Altar. Talharii au consimtit.

Au intrat cu totii in biserica, au stat aici, unde sedem si noi, asteptand infrigurati 

ca parintele sa iasa inaintea lor cu averea. Deodata, biserica s-a luminat. Usile 

imparatesti s-au deschis si intre ele a aparut acelasi monah de dinainte, dar de 

data aceasta invesmantat in epitrahilul si filonul de aur, ca la Liturghiile cele mari. 

Si, ridicand Sfanta Evanghelie deasupra capetelor tuturor, le-a zis asa: "Fratilor, 

iata, banii mei sunt in aceasta carte. De acum, puteti sa ma omorati!". A urmat o 

tacere, o lunga tacere, dupa care toti talharii au cazut in genunchi si au cerut 

iertare. Dupa putina vreme, banditii au fost prinsi, dar insusi cuviosul Ioanichie a 

intervenit pe langa autoritati, rugand sa fie eliberati. Un singur lucru nu a putut 

ierta: acela ca talharii au fost calauziti de un calugar. De aceea, chiar a doua zi, ia 

alungat pentru totdeauna pe toti calugarii manastirii, inlocuindu-i cu maicute si 

statornicind niste randuieli aspre, de adevarata schimnicie. 

"Scoala" parintelui Iustin 

In ciuda multelor vitregii si lipsuri, in ciuda 

prigoanei comuniste, manastirea a ramas de maici 

pana prin 1998, cand au fost iarasi adusi calugari. 

Anul acesta au fost schimbati, la fel de in graba 

ca-n vremea cuviosului Ioanichie. Nimeni nu stie 

de ce-au fost inlocuiti cu totii, de ce n-a mai ramas 

nici unul din vechea obste, de ce au fost adusi 

tocmai din munti acesti zece monahi tineri, cu dor 

de singuratate. "Asa a hotarat Preasfintitul 

Ioachim, Episcopul Husilor", raspund ei soldateste, 

fara a comenta. Prin satul Banca se zvoneste ca 

deasupra chiliilor astora se itisera prea multe 

antene parabolice, ca lumea cam ocolea slujbele facute aici. Sunt insa doar 

simple banuieli, nimeni nestiind cu precizie care au fost adevaratele pricini. E 

sigur insa ca, de cand au venit calugarii parintelui Iustin, cu regimul duhovnicesc 

aidoma celui de la Petru Voda - rugaciune si slujba neintrerupta, lungi 

miezonoptici si post desavarsit tot anul -, localnicii iubesc si ajuta manastirea mai 

mult. Oamenii au invatat sa pretuiasca linistea si singuratatea calugarilor, 

netulburandu-i decat atunci cand se cuvine, neurcand spre ei decat la slujbele 

mari. Si, ca prin minune, dupa numai doua luni de la sosirea noii obsti, lumea nu 

mai incape in biserica la Sfintele Liturghii. "De vina e, poate, parintele Iustin. Toti 

cei de aici suntem calugari de multi ani, ne cunoastem bine intre noi, toti am fost 

formati de parintele Iustin si il avem ca duhovnic. Recunosc ca eu, ca staret, nu 

fac altceva decat sa respect pas cu pas povetele sale, sa urmez intocmai 

modelul sau duhovnicesc de a conduce o obste calugareasca. De la el am 

invatat totul. Am invatat in primul rand sa fiu tare. El are o tarie de caracter pe 

care n-am mai intalnit-o la oamenii obisnuiti, o tarie ce vine dintr-o necurmata 

nadejde in ajutorul Maicii Domnului. Toti se intreaba cum mai rezista. Ziua 

intreaga spovedeste zeci, sute de credinciosi, unul dupa altul, fara nici o pauza 

de odihna, apoi slujeste in biserica la Liturghiile de noapte. E mare lucru daca

apuca sa doarma doua-trei ore intr-o zi. Pentru lumea de rand pare 

supraomenesc, imposibil. Dar, de fapt, e harul lui Dumnezeu care lucreaza prin 

acest batran induhovnicit. Pentru harul lui Dumnezeu toate sunt cu putinta..." 

Toti vietuitorii manastirii obisnuiesc sa-l numeasca pe parintele Iustin nu 

duhovnic, ci "batranul lor". "Bineinteles ca ne e dor, ca doara oameni suntem", 

spun cu totii, recunoscand totodata ca le pare nespus de rau fiindc-au plecat de 

acolo, din munti. "Sa te desparti de e exact ca si cum te-ai 

desparti de parintele tau. Parintele care te-a nascut spiritual...", apasa cuvintele 

staretul Euharist. "Asta e de fapt marele merit al parintelui Iustin, mai ales acum, 

la batranete: nu cred ca vreo alta manastire a deschis atatea schituri ca 

Manastirea Petru Voda. Si vorbesc de schituri cu rugaciune multa, cu monahi 

induhovniciti, crescuti la Parintelui Iustin, asezaminte care sigur vor 

dainui. Iar daca nu le-a deschis, le-a cu monahi noi, a stiut 

mereu sa trimita omul la locul potrivit. Acum, in obstea de la Petru Voda au mai 

ramas cel mult 70 de vietuitori. Inainte erau mult peste suta. Multi au fost trimisi 

cu ascultare, ca si noi. Dar mereu tinerii chemati la monahism, din toata tara, vor 

sa-si faca ucenicia acolo, la Petru Voda, langa harul acestui mare pastor de 

suflete. Eu mai merg si acum pe la el, dar numai cand am nevoie de sfat. 

Candva, un preot batran mi-a zis asa: . Intalnirea cu parintele Iustin 

e bucurie curata. Sa implinesti cuvantul lui, asta e cel mai greu. Ti-e dor de 

manastirea de unde ai plecat? Unui calugar n-are voie sa-i fie. Calugarul e un 

ostas, el trebuie sa fie tare. Cum i-a raspuns unui tanar un alt mare duhovnic, 

parintele Cleopa, cand acesta i-a spus ca vrea sa vina la manastire. I-a spus 

asa: . Un adevarat calugar isi 

poarta manastirea in inima lui, oriunde s-ar duce. Cand am plecat de la Petru 

Voda, m-am gandit ca nu voi mai gasi un loc la fel de retras si de prielnic 

rugaciunii ca manastirea aceea din munti. Ei bine, iata, am gasit!" 

*** 

Unii dintre calugarii Manastirii Magarul n-au coborat in oras de cand au 

venit aici. Iesim din biserica, parintele Euharist trage aer in piept si priveste codrii 

de parca i-ar mangaia cu ochii sai plini de lumina si spune ca, daca s-ar putea, el 

n-ar cobori de aici niciodata. Pentru el, acolo jos e haosul, indepartarea de 

credinta, Infernul. Pe cand aici, ratacind printre copacii padurii, te poti intalni 

oricand cu Dumnezeu. "Stiti cum sunt aici diminetile?... Ies cateodata de la chilie 

si raman asa, incremenit in mijlocul gradinii, nu mai pot face un pas. Si-mi vine 

sa cad in genunchi si sa laud, sa slavesc din toata inima mea pacatoasa 

nemarginita frumusete a lumii, creatia aceasta, toate pe care le-a facut 

Dumnezeu: iarba, pasarile, raul de lumina care se varsa asupra noastra din cer, 

tresarirea de fericire a naturii, pe care o contemplam intre rugaciuni. Asa traim 

noi: simplu si bogat totodata, sub corola de minuni a lumii, plina de semne 

dumnezeiesti. Ascultare si rugaciune. Un calugar nu-i un om complicat. Privit din

afara, viata lui pare mereu la fel. Un calugar e cam ca padurea asta din jur: 

aparent nemiscata, tacuta, intunecoasa. Dar e o padure care pe dinauntru 

canta..." 


(Fotografiile autorului) 

(La Manastirea Magarul - Bujoreni se poate ajunge folosind drumul judetean 

Barlad-Zorleni-Murgeni-Falciu, iar de la iesirea din satul Popeni, ajunsi pe 

creasta dealului, la punctul numit "Caprioara", se face dreapta, intrand in padure, 

pe unicul drum de tara care duce direct la manastire.) 

Adormirea Maicii Domnului 

- Ca si in cazul mortii si invierii lui Iisus, si evenimentele legate de 

adormirea si inaltarea la cer a Fecioarei Maria sunt prezentate in Bibliile 

apocrife intr-un scenariu fantastic. Apostolii calatoresc pe nori, armate de 

ingeri isi fac aparitia pe pamant, sufletul Mariei straluceste mai tare decat 

argintul. Primii biografi ai Familiei Sfinte au fost poeti - 

“Te vei duce langa Fiul Tau” 

Dupa cum stim, mama lui Iisus a fost 

Maria. La Conciliul al III-lea ecumenic, tinut la 

Efes in 431, Biserica stabileste definitiv 

doctrina mariala. Maicii Domnului i se 

recunosc doua atribute esentiale: “Meritul de 

a fi nascut pe Dumnezeu in trup” si “Fecioria 

inainte, in timpul si dupa nasterea lui Iisus”. 

Cele mai importante forme de cinstire a 

Mariei si a celorlalti sfinti sunt sarbatorile. 

Maria se bucura de patru sarbatori mari pe 

an. Cea mai importanta dintre ele, dar nu si 

cea mai veche, este Adormirea Maicii 

Domnului, numita popular Sf. Maria Mare, iar in unele parti din Moldova - 

Uspenia, praznuita pe 15 august. Biserica occidentala sarbatoreste la 15 august 

ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria. Locul de origine al acestei sarbatori pare 

a fi Ierusalimul, “caci in vechile sinaxare georgiene, ziua de 15 august reprezenta 

sarbatoarea aniversarii anuale a sfintirii unei biserici a Maicii Domnului, zidita in 

secolul al V-lea de Ikelia Romana, intre Ierusalim si Betleem, aproape de locul 

unde se afla mormantul Rahelei si unde, dupa traditie, Sf. Fecioara a facut un 

popas cu putin inainte de Nasterea Mantuitorului” (Ene Braniste, “Liturgica 

Generala”, pag. 190). Imparatul Mauriciu al Bizantului (582-603) a dispus

ezidirea Bisericii Maicii Domnului din Ghetsimani, unde se spunea ca a avut loc 

adormirea si ridicarea la cer a Fecioarei, fixandu-i hramul definitiv pe 15 august. 

De aici, sarbatoarea a trecut si in Occident, Papa Teodor I (642-649), originar din 

Ierusalim, impunand tot data de 15 august (Cristian Badilita, “Evanghelii 

Apocrife”, pag. 21). In anul 1950, Papa Pius al XII-lea a proclamat Adormirea 

Maicii Domnului drept dogma. Dar sa nu uitam ca 15 august era si ziua anticei 

zeite-mame Artemis. 

Despre adormirea si ridicarea la cer a Mariei ni s-au pastrat mai multe 

evanghelii apocrife: “Cuvantul Sf. Ioan Teologul despre Adormirea Preasfintei 

Nascatoare de Dumnezeu”, scrisa in secolul al IV-lea sau chiar mai devreme, 

“Urcarea la cer a Maicii Domnului”, scrisa in secolul al IV-lea sau inainte 

(specialistii o considera cea mai veche) si “Adormirea stapanei noastre 

Nascatoare de Dumnezeu si-n veci fecioara Maria”, scrisa de Ioan, arhiepiscop 

al Thesalonicului, care dateaza de la inceputul secolului al VII-lea. 

“Sa veniti cu totii, adusi de nori” 

In prima evanghelie apocrifa este scris 

ca intr-o zi de vineri, pe cand Maria se ruga la 

mormantul lui Iisus, arhanghelul Gabriel i-a 

spus ca peste putin timp (adica trei zile) va 

parasi lumea aceasta si “te vei duce langa 

Fiul tau, la viata cea adevarata si fara de sfarsit”. Apoi, Maria se intoarce la 

Betleem, unde locuia, si apostolii vin, in decurs de 1-3 ore la ea, “Ioan fiind rapit 

si adus tocmai din Efes de catre Duhul Sfant, intr-un nor”. Apoi, Duhul Sfant grai 

asa catre apostoli: “Sa veniti cu totii, adusi de nori, de la marginile pamantului, si 

sa va adunati in sfantul Betleem”. Si astfel au venit Petru de la Roma, Pavel de 

pe malul Tibrului, Toma din mijlocul Indiei, Iacob de la Ierusalim. Toti au spus ca 

“Un nor de lumina m-a luat pe sus si m-a asezat langa voi”, adica in casa Mariei 

din Betleem. Matei fiind pe mare, “dintr-o data, un nor de lumina a umbrit 

valtoarea si-a potolit furtuna, iar pe mine m-a smuls si m-a adus langa voi”. 

Bartolomeu, propovaduind in Tebaida, a zis: “Un nor de lumina m-a smuls de la 

pamant si m-a adus langa voi”. “Si-n timp ce ei se rugau, a tunat in cer si s-a 

auzit un zgomot cumplit, ca huruitul rotilor de car. O uriasa ostire de ingeri si de 

puteri a aparut atunci si s-a auzit un glas ca al Fiului Omului. Serafimii au 

inconjurat casa. Toti locuitorii Betleemului au vazut minunile si-au mers sa 

vesteasca celor din Ierusalim.” Si astfel, preotii iudeilor hotarasc sa trimita 

multimea intaratata asupra Mariei si a apostolilor. “Dar tocmai cand iudeii erau 

gata sa se repeada asupra Betleemului - se aflau la numai o mie de pasi 

departare -, li s-a aratat o vedenie atat de cumplita, incat pe loc li s-au impiedicat 

picioarele.” Apoi, Duhul Sfant i-a dus pe toti pe un nor pana la Ierusalim.

“O palalaie mare, starnita de un inger, iesi 

si arse o multime de iudei” 

Un text despre Adormirea Maicii 

Domnului, transmis sub numele lui Meliton 

din Sardes, ne informeaza ca Maria locuia la 

Ierusalim, in casa parintilor lui Ioan 

Evanghelistul, casa care se afla pe Muntele 

Maslinilor. “Dupa cinci zile, datorita semnelor 

si minunilor savarsite, guvernatorul, preotii si 

intreaga cetate aflara ca Maica Domnului este in casa ei din Ierusalim, impreuna 

cu apostolii. Cand iudeii ajunsera la usa casei, o palalaie mare, starnita de un 

inger, iesi dinauntru si arse o multime de iudei.” Iar duminica, cand se producea 

Adormirea Mariei, “Hristos apare asezat pe un tron de heruvimi”. De la inceputul 

relatarii evangheliei si pana in acest moment s-au scurs zece zile (de vineri pana 

duminica urmatoare). Inainte cu cateva minute de adormire, “Chipul Maicii 

Domnului straluci mai tare decat lumina”. Si “Cand sufletul ei curat a iesit din 

trup, locul s-a umplut de o mireasma placuta si de o lumina extraordinara”. 

Adormita fiind, “Un iudeu, pe nume Iephonias, vanjos la trup, se repezi asupra 

sicriului. Atunci, un inger al Domnului ii reteza amandoua bratele din umeri, cu o 

sabie de foc, lasandu-le sa atarne in aer, pe langa sicriu”. Intr-o alta versiune, 

evreul pangaritor se numeste Ruben. Dar Petru i-a lipit bratele de trup, iar Ruben 

a crezut si l-a slavit pe Hristos. “Dupa savarsirea minunii, apostolii ridicara sicriul 

si asezara sfantul si cinstitul trup in Ghetsimani, intr-un mormant proaspat facut”. 

Aici se va ridica o biserica ce va purta hramul Adormirii Maicii Domnului. Dupa 

inmormantare, “Trei zile la rand s-au auzit glasurile unor ingeri nevazuti. Dupa 

trei zile, glasurile au incetat”. “Apoi am vazut un nor luminos, a carui stralucire nu 

are asemanare” si apostolii au “privit slavita urcare la cer a trupului ei sfant”. 

Dupa cum observati, aceasta evanghelie apocrifa reda evenimentele pe 

parcursul a 12 zile. Vineri, Maria a fost anuntata ca va parasi aceasta lume. 

Peste zece zile, deci duminica, ea a adormit. Peste trei zile (inclusiv duminica), 

adica marti, a fost inaltata la cer. 

“Sufletul ei era mai presus de stralucirea 

ninsorii” 

A doua evanghelie apocrifa, “Urcarea la 

cer a Maicii Domnului”, intitulata de 

Tischendorf “Transitus Mariae B”, ne spune in 

plus ca Maria, dupa moartea lui Iisus, a 

ramas numai in casa parintilor lui Ioan 

Evanghelistul, langa Muntele Maslinilor (deci 

in Ierusalim). “In al doilea an, dupa ce Hristos, biruind moartea, se inalta la cer, 

un inger stralucitor din cale-afara, cu chipul de lumina” ii da o ramura de palmier 

si o anunta ca “Fiul tau te asteapta, impreuna cu toate tronurile, cu toti ingerii si

cu toate puterile cerului”. Cum Iisus a fost rastignit, a inviat si s-a inaltat in anul 

33, inseamna ca Maria a adormit in anul 34. “Iar ramura de palmier sclipea cu o 

lumina extraordinara.” Toti apostolii au fost ridicati pe nori, din locurile unde 

predicau, si lasati inaintea casei. Cand Maria si-a dat duhul, “apostolii i-au vazut 

sufletul atat de alb si stralucitor, incat nici o limba omeneasca nu l-ar putea 

descrie. Caci era cu mult mai presus de stralucirea ninsorii, iar prin splendoarea 

luminii, depasea metalele stralucitoare si argintul”. “Cele trei fecioare... au luat 

trupul fericitei Maria ca sa-l spele. Si dupa ce l-au dezbracat de haine, trupul cel 

sfant a prins sa straluceasca atat de puternic... Cum l-au imbracat insa in 

vesminte de rand, lumina aceea a prins sa se intunece, incetul cu incetul.” “O 

cununa uriasa de nori aparu deasupra sicriului, precum cercul urias care 

inconjoara de obicei Luna stralucind. Iar in nori se afla oastea ingerilor.” Si 

“ingerii care erau in nori au lovit poporul cu orbire”. Iar celor care vor crede in 

Iisus, “pune-le ramura de palmier peste ochi si vor vedea”. “Apostolii, care o 

duceau pe Maria, au ajuns in Valea Iosafatului... Si au asezat-o in mormant nou.” 

Apoi Domnul “s-a suit pe un nor la cer. Si ingerii L-au insotit...”. “Apostolii, si ei au 

fost luati pe nori si fiecare s-a intors la locul predicarii lui.” 

“Se auzi un asemenea bubuit de tunet, 

incat toti se cutremurara” 

In a treia evanghelie apocrifa, scrisa de 

Ioan, arhiepiscop al Thesalonicului, ni se 

precizeaza ca dupa ce Maria a fost anuntata 

ca peste trei zile va fi adormita, “ingerul se 

facu precum para de foc si se inalta la cer”. 

“Se auzi un asemenea bubuit de tunet, incat 

toti cei aflati acolo se cutremurara. Si dupa ce 

glasul tunetului se stinse, apostolii poposira, 

adusi pe nori, la usa Mariei. Erau unsprezece, 

fiecare stand pe cate un nor, primul fiind 

Petru, al doilea Pavel (suit si el pe un nor si 

numarandu-se acum printre apostoli). Acesta era la inceputul credintei in 

Hristos.” “Noi, apostolii, am vazut ca sufletul Mariei, pus in mainile lui Mihail, 

avea toate partile omenesti, dar fara forme anume de barbat sau de femeie. Era 

asemenea oricarui trup, dar mai alb de sapte ori decat soarele.” De asemenea, ni 

se relateaza ca arhiereul care a vrut sa rastoarne sicriul dus de apostoli a avut 

trei ore mainile retezate mai jos de coate. “Dupa trei zile, cand au deschis sicriul, 

ca sa se inchine chivotului vrednic de toata slava, n-au gasit decat lintoliile, caci 

fusese luata si dusa la mostenire vesnica de catre Cel Care prinsese trup intrinsa, 

Hristos Dumnezeul.” Dupa inmormantare, in urmatoarele trei zile, trupul 

Mariei a fost ridicat la cer.

“Cele ce am auzit de la Apostolul Ioan” 

Dupa evanghelia apocrifa “Transitus 

Mariae B”, Maria a adormit in al doilea an dupa 

ce Iisus s-a inaltat la cer. Toti biblistii avanseaza 

doua date pentru crucificarea lui Iisus: anul 30 

sau 33. Numai in acesti ani, Pastele evreilor a 

cazut intr-o zi de vineri. Dar toate semnele 

astronomice indica anul 33: Luna a fost jos, 

deasupra orizontului, a fost o eclipsa totala de 

Soare exact pe Golgota, cu doua saptamani 

inainte, si a fost o eclipsa partiala de Luna in 

seara crucificarii (cu incepere de la ora 18). In 

plus, conform teoriei stiintifice a prof. I. Breahna 

(Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi), probabilitatea maxima de a se produce 

cutremure este la faza de Luna Noua sau Plina. Cum in ziua crucificarii a fost 

Luna Plina, s-a produs un cutremur de pamant care a rupt catapeteasma 

templului din Ierusalim, pietrele s-au despicat si mormintele s-au deschis. Se 

pare ca magnitudinea cutremurului s-a situat in jur de sapte grade pe scara 

Richter la Ierusalim, epicentrul fiind in Podisul Anatoliei. In Evanghelia dupa Luca 

este scris: “In al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu 

Pilat era guvernatorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele sau, tetrarh al 

Itureii si al tinutului Trahomidiei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, in zilele 

arhiereilor Anna si Caiafa...” (3:1,2), Iisus a fost botezat in raul Iordanului de 

catre Ioan Botezatorul. Augustus a murit la 19 august, deci Tiberiu a fost 

considerat imparat de la acea data. Al cincisprezecelea an de domnie coincide 

cu timpul 19 august 28 - 18 august 29 sau, mai larg spus, anul 29. Pontiu Pilat a 

fost procuratorul Iudeii in anii 26-36. Anna si Caiafa au indeplinit pe rand functia 

de arhierei din anul 6 pana in 36 si aproximativ in acelasi timp au domnit Irod 

Antipa, Filip si Lisanias. Cum Iisus a fost crucificat in 3 aprilie 33 si a avut o viata 

publica de aproximativ trei ani si jumatate, inseamna ca El a fost botezat in 

august-septembrie 29. Iisus s-a inaltat in 14 mai 33. Al doilea an dupa ce Hristos 

se inalta la cer este timpul 14 mai 34 - 13 mai 35. In concluzie, anul 34 este cel in 

care a adormit Maria. In cea mai veche evanghelie apocrifa “Urcarea la cer a 

Maicii Domnului” (Transitus Mariae B), nu e pomenit numele lui Pavel. Ea are un 

prolog sub semnatura lui Meliton din Sardes si in el sunt scrise “cele ce am auzit 

de la apostolul Ioan”, acesta fiind cel mai iubit de Iisus. In celelalte apocrife, 

apare si numele lui Pavel. In “Cuvantul Sf. I. Teologul despre Adormirea 

Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu” este scris ca “iudeii se indarjeau, urland si 

conjurandu-l in numele Cezarului Tiberiu sa-i alunge pe apostoli din Betleem”. 

Tiberiu a murit in 26 martie 37 si tot in acelasi ani Pavel (cu nume anterior Saul) 

s-a convertit la crestinism, pe drumul Damascului. Deci Pavel nu a luat parte la 

adormirea Mariei, care s-a petrecut catre sfarsitul domniei imparatului Tiberiu. 

Sigur in anul 34 a fost adormirea si inaltarea la cer a Mariei. Dar ziua?

“Si fiindca au vrut sa se inchine la trupul Mariei, 

apostolii au deschis sicriul. Dar n-au gasit decat 

giulgiul” 

In apocrifa “Cuvantul Sf. Ioan Teologul despre 

Adormirea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu” este 

scris ca “si tot intr-o duminica va cobori din ceruri, ca 

sa slobozeasca si sa cinsteasca suirea la cer a sfintei 

si preaslavitei Fecioare care L-a nascut.” In calendarul 

pentru anii 1-2500, avand ca referent stiintific pe dr. 

Tiberiu Oproiu de la Observatorul Astronomic Cluj- 

Napoca, in anul 34, ziua de 15 august a fost duminica. 

In ziua cand Maria a fost adormita, a si fost 

inmormantata. Iata ce spune evanghelia apocrifa mai 

sus citata, la capitolul XLVIII: “Trei zile la rand s-au auzit glasurile unor ingeri 

nevazuti... Dupa trei zile, glasurile au incetat. Cati se aflau acolo au stiut ca trupul 

ei curat si slavit se stramutase in Rai”. Iar in apocrifa scrisa de Ioan, arhiepiscop 

al Thesalonicului, la ultimul capitol (XIV) este scris: “Dupa trei zile, cand au 

deschis sicriul, ca sa se inchine chivotului vrednic de toata slava, n-au mai gasit 

decat lintoliile, caci ea fusese luata si dusa la mostenire vesnica de catre Cel 

Care prinsese trup intr-insa, Hristos Dumnezeul”. Se pare ca scenariul pus in 

practica de ingeri a fost urmatorul: Maria a fost adormita duminica 15 august 34 

si a fost inaltata la cer marti 17 august 34. Ea a fost adormita de cineva 

semanand cu Iisus, adica a intrat numai in moarte clinica (nu si cerebrala), a fost 

ingropata de apostoli si apoi urcata la cer cu “un nor luminos a carui stralucire nu 

are asemanare”. 

Dupa cum observam, toate deplasarile apostolilor si ingerilor se fac cu nori, 

pe nori, de nori, intr-un nor de lumina, ajutate de un nor luminos. 

Arhiepiscopul Ierusalimului, Juvenal, citat de Ioan Damaschinul (645-749), 

relateaza urmatoarele: “O straveche traditie arata ca in clipa fericitei morti a 

sfintei Maici a lui Dumnezeu, toti sfintii apostoli, imprastiati in lume pentru 

mantuirea neamurilor, au sosit de indata la Ierusalim, calatorind prin vazduh. 

Cand au ajuns langa ea, au aflat-o inconjurata de ingeri si au auzit o 

dumnezeiasca melodie a puterilor de sus. Asa, impresurata de slava 

dumnezeiasca si cereasca, ea si-a dat, fara cuvant, sfantul ei suflet in mainile lui 

Dumnezeu. Iar trupul ei, in care a salasluit dumnezeirea, a fost dus, in mantie de 

ceremonie, insotit de cantecele ingerilor si apostolilor, la Ghetsimani, unde a fost 

asezata intr-un sarcofag. Trei zile a stat aici si in tot timpul ingerii au cantat si au 

dantuit in jurul mormantului. La capatul celor trei zile, cantarea ingereasca s-a 

oprit, toti apostolii fiind de fata. Toma singur a sosit dupa ziua a treia. Si fiindca a 

vrut sa se inchine la trupul Mariei, apostolii au deschis sicriul. Dar n-au gasit 

inauntru decat giulgiurile. Iar cu apostolii erau de fata si Timotei, cel dintai 

episcop al Efesului, Dionisie Areopagitul si Hierotei”.

Putina istorie 

In primele veacuri ale crestinismului nu s-a vorbit 

deloc de vreun cult al Mariei. Biblistul german Martin 

Dibelius, in celebra carte “Visul fecioarei si copilul din 

iesle” (1932), precum si istoricul Bisericii, Hans von 

Campenhausen, in studiul intitulat Imaculata 

conceptiune in teologia Bisericii Vechi (1961) afirmau 

ca “imaculata conceptiune” este o legenda aparuta 

dupa moartea lui Iisus. Acelasi lucru il sustine, printre 

altii, si celebrul specialist in aceasta materie, Walter 

Delius, autorul cartii renumite “Istoria glorificarii 

Mariei”. 

Cand insa sub influenta cultului Zeitei-Mama, existent 

din vremuri imemoriale in Orient, a aparut tendinta de apoteozare a Mariei, ea sa 

lovit de impotrivirea unor teologi ai Bisericii. Tertulian era de parere ca Maria, 

dupa nasterea lui Iisus, a dus o viata maritala normala cu Iosif. Origene, 

polemizand cu adeptii curentului docetismului, pornea de la principiul ca Iisus 

avea frati buni. 

In anii 431 si 449 au avut loc doua sinoade generale la Efes, in resedinta antica a 

cultului zeitei-mama Artemis. Sub presiunea urmasilor adeptilor ei a fost 

condamnata invatatura patriarhului Nestorius, care sustinea ca datorita dublei 

naturi a lui Iisus - umana si divina, Maria nu poate fi numita Maica Domnului, 

deoarece era doar mama umana a lui Iisus cel uman, si s-a hotarat ca ea este 

“nascatoare de Dumnezeu” (Theotokos). Intre adeptii si adversarii cultului 

marian, au izbucnit in Efes lupte sangeroase, de strada. S-au pastrat pana in 

vremurile noastre relatari stravechi despre aceste evenimente. Erau zile in care 

sedintele sinodului se terminau printr-o bataie generala intre calugari, preoti si 

popor. 

Cultul marian, dupa victoria de la Efes, a trecut foarte repede in Italia. Papa 

Sixtus al III-lea (432-440) a construit la Roma bazilica Santa Maria Maggiore, in 

locul templului inchinat zeitei-mama Junona-Lucina, la care veneau inca o 

multime de femei romane. A vrut, in felul acesta, sa le indeparteze de cultul 

pagan si sa le determine sa se roage Sfintei Fecioare Maria. 

Sarbatorirea Adormirii Maicii Domnului a fost introdusa doar in Biserica de 

rasarit, si asta abia in secolul al IV-lea. In ceea ce priveste Biserica romanocatolica, 

au trebuit sa mai treaca inca doua sute de ani pana ce s-a decis 

includerea sarbatorii in calendarul sau liturgic. 

O sfanta a lumii moderne: 

ec. TURCU VASILE, 

membru al Academiei de Stiinte New York, SUA

Tereza de Lisieux 

- Dupa ce au facut inconjurul Europei, moastele Sfintei Tereza din Lisieux 

au fost purtate si in tara noastra - de la Oradea la Cluj, Sumuleu-Ciuc, 

Bacau si Bucuresti - in adoratia a mii de crestini de toate confesiunile - 

Intre durere si miracol 

Tereza Martin s-a nascut in Franta, in 1873, intr-o familie burgheza instarita 

si foarte credincioasa. A fost cea mai mica dintre cei noua copii ai familiei, 

beneficiind, in prima parte a copilariei, de tot rasfatul parintilor si al fratilor mai 

mari. La patru ani si jumatate, ii moare insa mama, fapt ce avea s-o marcheze 

profund, copila pierzandu-si expansivitatea de odinioara si devenind introvertita, 

bolnavicioasa si foarte emotiva. 

In anii care au urmat, Tereza s-a atasat puternic de una dintre surorile mai 

mari, Pauline, care i-a devenit practic o a doua mama. Fericirea n-a durat insa 

prea mult: sora mai mare o paraseste, pentru a intra in manastirea carmelitana 

din Lisieux. Aceeasi cale o urmeaza inca o sora de-a Terezei - o cale fara 

intoarcere si fara compromisuri, intrucat viata monahala impunea o despartire 

definitiva si totala de tot ceea ce se afla in afara zidurilor manastirii. 

La 14 ani si jumatate, Tereza decide si ea sa ia drumul Manastirii Carmel, 

insa regulile vremii interziceau intrarea fetelor in calugarie inainte de majorat. 

Chemarea pentru viata monahala si dedicarea interioara intru Iisus sunt insa atat 

de puternice, incat tanara nu se da batuta. “Daca ar fi trebuit sa trec si prin foc, 

as fi facut-o”, scrie Tereza mai tarziu. Hotaraste sa se adreseze direct Papei 

Leon al XIII-lea si se inscrie la un pelerinaj diecezan la Roma. Ajunsa in fata 

Suveranului Pontif, Tereza nu tine seama de recomandarile oficialilor de a nu-l 

obosi pe batranul Papa si ii vorbeste, cerandu-i sa o lase sa intre in manastire la 

15 ani. Papa a privit-o in ochi si i-a raspuns incet, accentuand intentionat toate 

silabele: “Bine, bine... vei intra, daca Dumnezeu o va vrea”. Incidentul a facut 

inconjurul presei franceze a timpului, ziarele notand cu mirare indrazneala unei 

fetite de 15 ani de a cere direct Papei permisiunea de a intra in manastire. 

Viziunile din anii copilariei 

Despre primele zile petrecute in manastirea 

carmelitana, Tereza scrie mai tarziu in autobiografia 

sa, intitulata “Povestea unui suflet” (1897): “Iluziile 

primelor zile... Dumnezeu mi-a acordat gratia de a 

nu avea astfel de iluzii; am gasit viata in manastire 

asa cum mi-o imaginasem; nici un sacrificiu nu ma 

minuna”. 

Tereza simtise de fapt din tanara pruncie legaturi trainice si minunate cu 

lumea nevazuta de dincolo. La o varsta frageda, cand i s-a povestit pentru prima

data despre Iad, Tereza a simtit o tristete fara margini la gandul unui loc unde 

nimeni nu-L iubeste pe Tatal Ceresc, cerand sa mearga ea in infern, ca sa se 

afle macar o persoana care sa-L iubeasca pe Dumnezeu. 

Curand dupa moartea mamei sale, cuprinsa de temeri si de o boala ciudata, 

Tereza vede statueta Fecioarei Maria aflata in camera ei miscandu-se si 

zambindu-i. S-a insanatosit pe negandite, trezindu-se parca dintr-un cosmar. 

Cativa ani mai tarziu, din cartea ei de rugaciuni a alunecat iconita unei Cruci, in 

care se zarea un brat tintuit de ea, din care au inceput sa cada picaturi de sange. 

“Am fost foarte miscata”, scrie Tereza, “vazand acel sange care cadea din bratul 

divin, si am fost cuprinsa de mila, gandindu-ma ca acele picaturi cadeau pe 

pamant fara ca nimeni sa le poata aduna”. Asadar, aceasta avea sa fie menirea 

Terezei pe pamant - umila, la picioarele Crucii, aidoma Maicii Sfinte, sa adune 

sangele Mantuitorului si sa-l ofere tuturor celor care puteau fi purificati doar prin 

el. “Am simtit in suflet iubirea si nevoia de a uita de mine: cine ofera sangele lui 

Hristos trebuie, la randul sau, sa se ofere si pe el insusi, fara rezerve.” 

“Totul e gratie” 

Doar noua ani a vietuit Tereza intre zidurile 

Manastirii Carmel. Umiditatea glaciala din camerele 

neincalzite ale cladirii i-a ruinat repede sanatatea. S-a 

imbolnavit de tuberculoza, dandu-si sfarsitul in urma 

unei agonii teribile, la doar 24 de ani, pe 30 septembrie 

1897. Dupa cum spun cei care i-au fost aproape, Tereza 

nu si-a pierdut nici o clipa surasul, in ciuda incercarilor 

prin care a trecut. Motivul beatitudinii? Neprihanita fata 

fusese daruita cu gratia de a intelege intr-un mod 

luminos, in ce masura era “un copil iubit” al lui Dumnezeu. O iubire nemarginita, 

pe care s-a straduit s-o transforme la randul ei in iubire totala fata de Domnul 

nostru Iisus. “Totul e gratie”, spunea ea. “Sunt atat de slaba si fara putere, pentru 

ca Iisus vrea sa ma fereasca de tentatii si de pacat.” 

Povestea Terezei din Lisieux a facut inconjurul Europei, ea fiind considerata, 

inca din timpul vietii, o mare sfanta. A fost numita “Fata cea mai iubita de pe 

Pamant”, fiind venerata nu doar de credinciosii catolici, ci si de ortodocsi si 

protestanti, si onorata pana si in lumea araba. In 1925, in timpul Papei Pius al XIlea, 

Tereza din Lisieux a fost canonizata, trecerea in randul sfintilor petrecanduse 

intr-un rastimp atat de scurt, incat nu au fost respectate nici macar limitele 

prevazute de canoanele bisericesti. Minunile care i s-au atribuit la inceputul 

secolului al XX-lea au fost atat de numeroase, incat Tereza a fost numita “Cea 

mai mare sfanta a timpurilor moderne”. 

Vindecari miraculoase

Dintre cele peste 4.000 de minuni pe care spiritul Terezei din Lisieux le-a 

mijlocit in anii de dinainte de canonizare, cea mai vestita e vindecarea unei alte 

Tereze - Tereza Neumann, o fata din Bavaria, care s-a nascut la doar un an 

dupa moartea calugaritei carmelitane. Tineretea nemtoaicei a fost insa macinata 

de boli cumplite, considerate fara leac. La varsta de 21 de ani, ea a orbit 

complet, pentru ca putin mai tarziu sa-si piarda partial auzul si graiul, sa fie 

doborata la pat de o paralizie crunta, iar trupul sa inceapa sa i se deformeze si 

sa se deschida in rani purulente. Toata speranta fetei ramasese in rugaciune. La 

20 aprilie 1923, ea a inceput sa se roage Terezei de Lisieux. In seara aceleiasi 

zile, tanara fata si-a recapatat vederea, prima imagine intiparita pe retina dupa 

patru ani de orbire fiind aceea a Terezei carmelitane, dintr-o icoana de pe perete. 

Doi ani mai tarziu, in anul canonizarii Terezei la Roma, Tereza din Bavaria a 

inceput sa mearga din nou, iar ranile de pe trup i s-au inchis miraculos. Fusese 

vindecata prin marea putere a rugaciunii si prin devotiunea uimitoare fata de 

spiritul si memoria tinerei calugarite carmelitane. 

Pe 19 octombrie 1997, in Piata Sfantul Petru din Roma, Papa Ioan Paul al 

II-lea a proclamat-o pe Sfanta Tereza din Lisieux “Doctor al bisericii”. Un titlu 

rezervat celor care au inteles si au pus in valoare, in mod profund, spiritul 

Evangheliei. 

Pelerinaj in Romania 

De-a lungul anilor, moastele Terezei de Lisieux au facut 

inconjurul Europei, fiind adorate pretutindeni de mii de 

crestini, de diferite confesiuni. La mijlocul lui iulie 2002, 

ramasitele pamantesti ale celei mai tinere sfinte au traversat 

si Romania - prin Cluj-Napoca, Sumuleu-Ciuc, Bacau si 

Bucuresti -, memoria Terezei fiind celebrata si slavita in slujbe 

de zi si de noapte, de soboruri de preoti si inalte fete 

bisericesti. Mii de oameni au participat la procesiuni si au 

venerat moastele sfintei, invocandu-i harul divin. 

Comoara parintelui Dumitru 

SANZIANA DEMIAN 

Cand renuntasera sa mai spere ca in muntii lor vor exista manastiri, 

motii din Albac au primit dar ceresc: un preot-calugar si sase maicute, 

care au inaltat o biserica plina de rugaciuni. Ucenic al lui Arsenie Boca, 

Parintele Dumitru e omul pe care motii il asteapta demult.

Prin el, Dumnezeu e din nou in Albac, si ei coboara din 

munti ca sa-L intalneasca 

Imblanzitorul de moti 

Abia se topisera zapezile cand oamenii l-au vazut, impreuna cu maicutele 

lui, intrand in unda salbatica a Ariesului, scotand bolovani de rau pentru temelia 

unei biserici. Erau afundati pana la brau, cate unul se mai prabusea in nebunele 

valuri, rasele cele negre siroiau de apa inghetata si totusi, cu totii erau fericiti. La 

39 de ani, Parintele Dumitru arata intr-adevar ca un ostas. Centura calugareasca 

ii strange viguros mijlocul, vesmantul, ochii, barba, pletele ii sunt negre, mersul ii 

e ferm si inflacarat, cu pieptul inainte, gata parca la orice pas sa se avante in 

cele mai neprevazute primejdii: "Toate lucrurile se fac cu greu", asta e spusa lui 

favorita. 

Motii aveau nevoie de o manastire aici, in Albac. Dupa prigoana 

habsburgica, a urmat cea comunista, si manastirile din Apuseni disparusera. 

Lupsa, Posaga, Rametul fusesera ucise de comunisti, astfel ca la 1990 in Tara 

Motilor nu mai exista nici o manastire. Dar inainte de toate, motii aveau nevoie 

de Parintele Dumitru. De nimeni altcineva decat de el. Nici astazi localnicii nu 

pricep cum a reusit sa-i imblanzeasca si sa-i bage in biserica pe cei mai aspri 

dintre ei, oameni cu sufletele impietrite. Parintele Dumitru si-a insusit reteta de la 

marele duhovnic al Ardealului, Parintele Arsenie Boca, al carui fiu duhovnicesc a 

fost. Acesta i-a spus, odata, nu foarte de mult: "Cand vei ajunge preot, sa fii 

ingaduitor cu neputintele oamenilor". Si asa a facut. 

Un om cat un munte sta pe marginea raului, cu fruntea intunecata de 

ganduri si bea de necaz. E temutul Ioan T., barbat cu putere de urs, inaintea 

caruia oamenii isi apleaca privirile. Daca ai zis o vorba nepotrivita, doar una 

singura, te poate ucide. Nimeni in sat nu vorbeste cu el. Parintele Dumitru se 

aseaza langa dansul fara a-i spune un cuvant. "Da, baciule, sa beau si eu o gura 

de vinars..." Omul cat stanca ridica ochii spre dansul, abia mirat. "Cum, bea 

popa?" "Bea, ca doara si popa ii om..." Omul ii da. Beau amandoi. O gura, doua 

guri... Si atunci omul incepe a povesti. Necazurile lui, intreaga lui viata chinuita. 

Marturiseste totul si plange... 

Asa i-a adus popa Dumitru in biserica pe motii cu suflete de cremene. Asa 

le-a castigat increderea, aratandu-le ca este unul de-al lor, ca stie sa le asculte 

durerile. "Barbatul acela pe care il ocolea intregul sat avea de fapt un suflet bun, 

insa ceilalti nu stiau sa-l descopere, sa scoata piatra aceea pretioasa de acolo, 

dinauntru. Stiti, eu cred ca omul e asa ca o floare foarte gingasa. Macar ca-l vezi 

poate cat un munte, talhar si aspru, da-i ca o floare. Nici nu-ti dai seama ce 

cuvant il atinge si se inchide in el insusi. De aceea, ca duhovnic iti trebuie multa 

gingasie ca sa te poti apropia de oameni... Motii astia muncesc la padure, au o 

viata foarte grea. Daca le dai canoane grele, daca le zici: , pai nu-i mai vezi in biserica, veci. Odata, le-am poruncit: 

. Mi-am dat seama insa ca eu, 

ca duhovnic, eu trebuie sa fac mai intai, postind, tot ceea ce fac ei si dupa aceea

sa le cer lor sa posteasca. Si m-am dus la munca, la padure, 

cu stomacul gol. Am ridicat la busteni, am tras cu bratele de 

lemnele din padure, am facut tot ceea ce faceau ei. Pe la 

amiaza eram vlaguit, nu mai eram bun de nimic, iar ei, care 

aveau acasa familii de intretinut, ei munceau mai departe. Si 

atunci, am inceput sa-i inteleg, sa-i ingadui..." 

Sa fii ingaduitor cu neputintele oamenilor... A invatat asta de la unii mari 

pastori de suflete, pe care a avut dumnezeiescul noroc de a-i intalni, duhovnici 

care i-au calauzit viata pas de pas: Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Teofil Paraianu, 

Visarion Coman... Iar acum - Parintele Rafael Noica. 

Monahul care citeste gandurile 

"M-am ivit si eu pe lumea asta intr-un sat de munte din partile Sibiului, 

Cisnadie. Acum, cand stau sa ma gandesc, cred ca bunica noastra, Elena, a tras 

intreaga familie spre Dumnezeu. Imi amintesc de o femeie in jurul careia totul era 

alb. Cearsafuri si perine mari, albe, scrobite, un cufar sculptat din care scotea 

frumoasele haine de duminica si ne gatea pentru biserica. O femeie 

nemaipomenit de curata, o ranea orice fir de praf, de murdarie, o cat de mica 

rautate omeneasca. Uneori, cand ma trezeam noaptea, o gaseam in fata 

candelei, cu ochii inchisi si palmele tremurande, inclestate adanc una in alta. 

Odata am intrebat-o: . Era seara tarziu si ea a inceput sa-mi spuna zeci, sute de rugaciuni si 

cantece sfinte si abia acum, cand am ajuns preot, imi dau seama ca acelea erau 

de fapt tropare, condace, cantari din cadrul slujbelor pe care ea le invatase 

dumnezeieste in biserica. Ea, care nu stia carte, nici macar sa se iscaleasca, 

avea stivuite in minte carti intregi de teologie, si asta fiindca n-a stat ca butucul la 

Liturghie, ci a ascultat cu sufletul, ani de-a randul, fiecare cuvant al preotilor. Nu 

e de mirare ca toti cei zece copii ai ei sunt foarte legati de biserica. Si astazi, 

daca vreunul dintre ei are un necaz, suna telefoanele si toti ceilalti nu merg la 

doctori sau la tribunale, merg mai intai la Psaltire. Si se roaga pentru cel in 

suferinta... Asa a fost si mama. Pana la 23 de ani, eu am dus o viata banala. Prin 

primavara lui "85, mama a auzit de un mare duhovnic pe nume Arsenie Boca, 

care facuse adevarate minuni in satele de la poalele Fagarasilor si acum se afla, 

aspru supravegheat de Securitate, in satul Draganescu, langa Bucuresti. 

Parintele Arsenie avea puterea de a-ti spune ceva despre un om, doar privindu-i 

fotografia. Se zice ca si in fotografie ramane o farama din energia celui care a 

fost imortalizat pe pelicula. Mama a adus cu sine o poza mare, in care eram eu, 

tata, bunicul, sora mea, care plecase la Manastirea Clocociov inca din "84, un 

unchi bolnav de scleroza in placi, o fata bolnava tot de scleroza in placi si multi 

altii. Curios, dintre toti, parintele s-a oprit cu privirea asupra mea. >. De unde sa fi stiut ca dadusem la 

Politehnica si nu reusisem? Intr-adevar, eram cu totul lipsit de ambitie, ma 

angajasem la o filatura de bumbac, eram preocupat mai degraba de fotbal, de

fete, nicidecum de cele bisericesti. Mama a incercat sa-i arate 

si alte fotografii, dar parintele a spus: . 

Cand a venit acasa si mi-a spus, am pufnit in ras. Iar 

dupa cateva luni, mama a fost iarasi la parintele si, minune, de 

cum a vazut-o, el si-a amintit imediat: .

De atunci, l-am urmat mereu pe Parintele Arsenie. Eram flamand sa ma 

spovedesc lui. Zbura zvonul, adus din gura in gura de ciobanii fagaraseni mai 

ales: , . 

Atunci, pe loc, plecam. De multe ori, mergeam pe jos de la Cisnadie pana la 

Sibiu, ca sa prind un tren, si pana dupa pranz eram la Bucuresti. Duhovnici din 

acestia, precum Arsenie Boca sau Ilie Cleopa, se nasc tot mai rar. Sunt oameni 

din gurile carora nici un cuvant nu iese intamplator, ci fiecare vorba, fiecare gest, 

intonatie, ascund puternice pilde. Eu cred ca uneori oamenii nu au nevoie de 

paine sa se hraneasca, au nevoie de cuvintele unor asemenea oameni mari... 

Iata, spre exemplu, o alta intalnire de-a mea cu Parintele Arsenie, un an 

mai tarziu, in 1987. De multa vreme gandul nu-mi statea decat la calugarie si 

totusi simteam cumva ca n-a sosit inca vremea, aveam nevoie de o incuviintare 

sau mai bine zis de o sentinta. Parintele era tot la Draganescu, aproape 

terminase de pictat biserica satului, venise enorm de multa lume si nu puteai sta 

de vorba cu el decat cel mult doua-trei minute. Erau oameni cu necazuri ce-mi 

pareau atunci , ca nu se impaca copiii, ca vaca nu da lapte, ca 

fata nu se casatoreste si eu judecam in mintea mea: . In orele acelea de asteptare, m-am tot gandit cum sa vorbesc cat mai 

scurt, mai concis, ca sa am timp sa povestesc totul, si in acele doua minute sa 

pot primi si raspunsul. Imi treceau prin minte sute de variante. Si cand am ajuns 

in fata Sfintiei Sale, n-am putut zice decat atat: . Parintele s-a uitat asa la mine 

si mi-a spus: . 

Tarziu, mi-am dat seama ca a fost raspunsul cel mai potrivit, unul demn de 

un mare duhovnic. O dovada de mare intelepciune. Mai intai, un raspuns pe 

masura trufiei mele de a-mi considera problemele drept cele mai insemnate, mai 

presus de ale celorlalti. Apoi, a simtit ca nu eram hotarat si asteptam mai 

degraba un ordin care sa ma scuteasca de framantari si indoieli. El vedea mult 

mai departe, stia precis ce-mi este harazit. Un sfant stie ce ti se potriveste. Dar el 

iti spune primul gand care ii vine in minte. Cum spunea Sfantul Serafim de Sarov: 

. 

Aceasta e adevarata taina a duhovniciei: atunci cand mergi la un duhovnic, 

lepezi din mintea ta toate argumentele pro si contra intrebarii pe care vrei s-o pui. 

Iti golesti mintea de toate, dai la o parte tot de pe masa, ca sa-L lasi pe 

Dumnezeu sa puna. Si-ti spui in minte o rugaciune: . 

La randu-i, duhovnicul trebuie sa se roage pentru fiecare credincios in parte: 

. 

Si in rugaciunea asta intri pe aceeasi lungime de unda cu preotul. In rugaciune, 

duhovnicul sta foarte atent, incordat, sa prinda fiecare gest, fiecare tremur din 

glas, chiar si mimica fetei omului care-i sta in fata. Si rosteste primul gand ce-i 

vine in minte. Primul gand ce-i vine in minte... In ziua de azi, un duhovnic trebuie

sa fie pregatit sa spovedeasca oriunde, in chilia lui, pe strada, intr-o masina de 

ocazie, oriunde. Parintele Visarion de la Clocociov, duhovnicul maicilor pe care 

le-au adus aici, purta mereu un mic epitrahil pe sub haina, era intr-o permanenta 

stare de a putea spovedi pe cineva. Cand m-am marturisit lui pentru prima data, 

incercam sa ascund un pacat. Printre multe alte intrebari, ma intreaba si de 

pacatul asta. Eu am zis ca n-am facut. Dupa alte intrebari ma intreaba acelasi 

lucru. Iarasi am zis ca nu. Mai pune cateva zeci de intrebari si ma intreaba din 

nou. Si atunci mi-am dat seama ca in fata unui duhovnic ca Parintele Visarion nu 

poti ascunde nimic. Un asemenea preot citeste in tine ca intr-o carte deschisa. 

Cred ca am fost norocos, nemaipomenit de norocos, fiindca am avut sansa 

sa-i intalnesc in viata pe acesti giganti, mari calauzitori de suflete. Aceste intalniri 

mi-au fost de enorm folos mai tarziu mie, ca duhovnic. 

Minunile Parintelui Arsenie 

Parintele Arsenie nu contenea sa-mi 

porunceasca sa dau la Teologie. I-am spus 

ca se intra greu, la Sibiu erau numai vreo 

patru locuri, pe care intrau atunci numai cei 

cu relatii, cu bani, cineva imi propusese ca 

ma ajuta sa intru daca-i dau cheile de la o 

Dacie. In plus, nici nu prea voiam sa ajung 

preot de mir, caci ar fi trebuit sa ma 

casatoresc, or eu ravneam calugaria. Era primavara lui "89 - anul mortii Parintelui 

Arsenie - si atunci marele duhovnic aproape mi-a poruncit: . Am dat 

examen in "89 si am fost , o sintagma destul de obisnuita in 

epoca, mai precis - respins. Si-am spus gata, plec! In octombrie mi-am facut 

inventarul sculelor din fabrica, mi-am platit toate datoriile, mi-am facut bagajele si 

am plecat spre Moldova. Facand un popas pe la Manastirea Sambata, ca sa-mi 

iau ramas bun de la Parintele Teofil Paraianu, am intrat pe la o maicuta batrana 

si suferinda, maica Teoctista. Despre monahia aceasta pot spune ca a fost o 

adevarata sfanta. De fiecare data cand m-am intalnit cu ea, tot ceea ce mi-a 

spus s-a implinit negresit. Si sa vedeti, cand am instiintat-o ca m-am hotarat sa 

plec, ea mi-a zis: . 

Exact acestea au fost cuvintele ei. Si asa a fost: dupa o luna, in noiembrie, a 

murit Parintele Arsenie, iar dupa inca o luna, in decembrie, a venit Revolutia si 

am fost chemat inapoi la facultate. Se marise numarul de locuri, fiindca era mare 

criza de preoti. Daca n-o ascultam pe maica Teoctista si apucam sa plec la 

manastire, nu ma mai intorceam sa fac scoala. 

Tin minte ca-n ziua in care am aflat ca Parintele Arsenie va fi inmormantat 

la Prislop, eram in casa unei crestine si n-am mai apucat sa ma duc acasa. Am 

plecat imbracat doar cu un pulover, era frig, inceput de decembrie, si tot drumul

cu trenul imi tot venea sa plang. Ciudat insa, cand am ajuns acolo, n-am mai 

simtit tristete, ci o stranie bucurie. Nu stiu de ce. Poate fiindca am intalnit acolo 

foarte multi oameni care i-au fost apropiati parintelui, pe care ii vazusem la 

Sambata, la maica Teoctista, la Draganescu sau la Sinaia, o mare familie. Nu pot 

uita o secventa: cand au scos sicriul din biserica, in spatele meu era o femeie 

imbrobodita, plansa, si un barbat foarte inalt, amandoi tarani din partile 

Fagarasului. Si brusc, barbatul a ramas ca paralizat, cu ochii mari, inspaimantati, 

si-a indreptat mana spre inima si deodata a facut asa, in mare soapta: 

. Tin minte chiar ca i-am urmarit prin curtea manastirii, doardoar 

voi afla ce-o fi vazut barbatul acela. Si cand mergeam cu totii spre groapa, 

am tras cu urechea si am auzit: cu toate ca era amiaza, omul vazuse sus, pe cer, 

o cruce de stele... O minune legata de Parintele Arsenie am vazut chiar eu, cu 

ochii mei, in ziua de vineri, 3 august 1990. Venisem la Manastirea Sambata cu o 

fata foarte credincioasa, bolnava grav de scleroza in placi. Era bolnava de 17 

ani, nu putea merge decat cel mult cinci-zece pasi, o duceam cu un carucior din 

acela pentru invalizi. Astfel am urcat impreuna spre un izvoras, doi kilometri mai 

sus de manastire. Si cum stateam amandoi langa izvorul acela, in poiana apare 

o batrana a carei infatisare era imposibil sa nu-ti atraga atentia. Parea de vreo o 

suta de ani, dar era inalta, negarbovita, cu ochi albastri, plini de viata. Eu 

povesteam cu fata asta, cu voce inceata. Zic: . Desi se afla cam la o 

suta de pasi, batrana a ridicat ochii spre mine si m-a intrebat: . Nu va pot spune ce voce avea femeia asta... Un glas ce 

ajungea pana la noi cu o ireala putere, un glas aproape mustrator si totusi nu, un 

glas ce venea parca sa ne certe din lumea cealalta... Eu am spus ca da, merg la 

chilie, batrana a zis: , si-a luat apa de la izvor si, cand a dat sa plece, sa 

intors catre noi si ne-a intrebat: >. Noi am spus: . 

Ea si-a bagat mana in straita si a scos doua mere mari, galbene, unul pentru 

mine, celalalt pentru fata. Si atunci m-am uitat la piciorul ei. Un picior nefiresc de 

mare pentru o femeie, numarul 45 sau chiar 46. Batrana s-a indepartat si fata imi 

zice: . Iar eu puteam sa jur ca erau aceiasi ochi 

mari, albastri si umezi, pe care-i vazusem atunci la Draganescu. Deodata, pe 

amandoi ne-a strafulgerat un gand: . Am alergat 

dupa batrana dar, cu toate ca nu trecusera nici doua minute de la plecarea ei, nam 

mai gasit-o nicaieri. Mai mult, pe poteca aceea veneau spre noi niste turisti 

care ziceau la randu-le, ca n-au vazut nimic, nici o batrana. Am mai zabovit putin 

si, cand a fost sa plecam, fata zice: . Cand a ajuns la carucior zice: . Cand am ajuns jos, 

la drum spune: , iar eu am 

indemnat-o in gluma: . Atunci ea s-a oprit, s-a 

uitat spre cer si a devenit foarte serioasa: . Si a mers cei doi kilometri pe jos. Facuse asa o 

febra musculara, ca sambata n-a mai coborat de la chilie. Insa din acea zi si

pana astazi, fata aceea merge pe picioarele ei. 

Ajutor din lumea de dincolo 

In "92 m-au hirotonit. Era o lipsa mare 

de preoti si biserica noastra a cautat sa 

hirotoneasca mai repede, inainte de 

terminarea studiilor. Si cred ca in destinul 

meu nici acest lucru n-a fost intamplator. 

Dintotdeauna m-am simtit atras foarte 

puternic de povestea lui Avram Iancu, de 

moti, de luptele acelea dramatice din 

Apuseni. Cand eram copil ma jucam , cand am crescut la 

spuneam tuturor ca, dac-o fi sa ma insor, o sa-mi iau o moata. Preasfintitul mi-a 

spus: . Cand am auzit de Apuseni, am zis ca ma duc sa vad. Extraordinar 

este ca tot atunci am aflat de la un prieten din Cisnadie, pe care-l chema Lazea, 

ca aproape toti oamenii din satul nostru sunt de fapt moti refugiati din acest 

Lazesti. Si Doamne, cand am urcat acolo, in satul de deasupra Albacului, am zis 

ca urc spre Paradis... Ciute salbatice si veverite ne taiau calea, casa parohiala 

era langa un miez de padure, ocolita de un paraias limpede, intocmai ca-n visele 

copilariei mele. Acolo e o biserica foarte frumoasa, veche de la 1732, cea mai 

veche de pe Valea Ariesului, avand o usa dintr-o singura bucata de copac, lata 

de peste un metru si un brau cioplit de insusi Horia. Cand am venit eu in Lazesti, 

puteai sa lasi in drum un teanc de bani si nu ti-l fura nimeni, azi obiceiul asta s-a 

cam pierdut. I-am zis Preasfintitului cu toata gura: . Sapte ani de zile 

am ramas acolo , un rang bisericesc mai neobisnuit, ceva intre 

preot de mir si calugar. Si tot in "92, de Sfantul Ilie, odata cu Targul de Fete de la 

Gaina, s-a pus si piatra de temelie a manastirii acesteia. Veneau insa alte ispite. 

Nu stiu daca aveti idee in ce lume halucinanta traiesc motii acestia. Si azi se 

pastreaza nealterate credinte populare dinaintea lui Hristos, teama de strigoi, de 

valve, de varcolaci, de oameni care iau mana laptelui de la vite si alte practici din 

astea magice. Este o vorba in vaile acestea: . 

Oh, e de ajuns sa-i spui unuia vorba asta, ca e un adevarat dezastru. Din pricina 

blestemelor, aici au murit oameni, s-au destramat familii, eu insumi am intalnit 

nenumarate cazuri. Veneau babute sa le deschid Pravila, sa le citesc moliftele 

Sfantului Vasile, sa le fac dezlegari... Si deodata, mi-am dat seama cat de mic 

sunt eu sa ma impotrivesc conceptiilor unui popor intreg. Aveam nevoie de un 

sprijin, de un sfat. La cine sa ma duc? Marii mei duhovnici murisera. Pe Parintele 

Teofil Paraianu greu il prindeai, caci dupa "90 incepuse sa tina conferinte, sa 

apara la televiziuni... Asa ca m-am hotarat sa merg sa ma rog la mormantul 

Parintelui Arsenie Boca. Era un 8 mai insorit si, totodata, praznuirea Sfantului 

Arsenie cel Mare. Am cazut in fata mormantului si i-am spus:

manastire, stau linistit si-mi vad de rugaciune. Daca tu crezi ca am o misiune in 

Muntii Apuseni, trimite-mi ajutor!>>. A urmat poate cel mai mare miracol pe care 

aveam sa-l traiesc in viata mea. A doua zi, in 9 mai 1993, m-a chemat la dansul 

Preasfintitul Serafim. Zice asa: . Eu stiam in Cisnadie 

pe cineva plecat din Lazesti, care avea acolo o casa libera. Am zis ca da, pot. 

Am venit dupa doua zile, l-am luat de la Sibiu pe acest parinte si am 

plecat impreuna spre Apuseni, cu o masina a Episcopiei. Venise chiar in acea zi 

de la Bucuresti, calatorise toata noaptea cu trenul, era tare obosit si a dormit in 

microbuz pana aproape de Zlatna. Cand s-a trezit din somn a privit muntii, s-a 

uitat si la mine si a spus: . 

Secretul mantuirii 

A venit sa stea doua luni si a ramas 

zece ani. Si, marturisesc, cand am vazut ce 

comoara mi-a trimis Dumnezeu, in fiecare zi 

ma rugam sa nu plece. Si ma rog si acum. A 

fost sprijinul de care aveam nevoie, 

calauzitorul pe care i l-am cerut Parintelui 

Arsenie in rugaciunea de la mormant. El m-a 

sfatuit sa nu plec de aici. Mi-a spus asa: 

. A fost omul cu care m-am sfatuit mereu, in orice am facut. Am adus 

cele sase maici de la Clocociov, intre ele si sora mea, maica Meletia, care avea o 

experienta de manastire de 14-15 ani. Au venit cu draga inima, renuntand la 

acea mandrete de manastire olteneasca, pentru a trai ani la rand intr-o baraca 

muncitoreasca si chiar ziceau, mai in gluma, mai in serios: . Si am inceput sa muncim. Maicutele lucrau pana la epuizare, cot la 

cot cu muncitorii, ele singure au sapat, cu lopata si tarnacopul, fundatia bisericii... 

Cat despre Parintele Rafael, ce sa va spun? Se simtea ca muntele si 

linistea ii faceau bine. Umbla zile intregi singur prin codri, natura il insufletea, ii 

era ca o adevarata biserica. , obisnuia 

sa spuna, adica un calugar ca vai de el. Un om de o delicatete extraordinara, 

niciodata nu l-am vazut incruntat, rostind un cuvant impotriva vreunui preot din 

imprejurimi. De altfel, el sustine ca asta e singurul secret al mantuirii: sa nu 

judeci pe nimeni. Daca tu nu judeci pe nimeni, nici Dumnezeu nu te judeca pe 

tine. Daca ar avea omul constiinta asta sa nu judece niciodata pe nimeni, atunci 

cu siguranta s-ar mantui. Am auzit odata o marturie a unui duhovnic foarte 

renumit in zona Sibiului, Parintele Neofit de la Manastirea Turnu de Valcea. Dupa

ce a stat mult de vorba cu Parintele Rafael, a iesit din casuta lui, de acolo, din 

munte, si mi-a spus: . Calugar, adica , adica batran frumos... 

Eu?... Eu, calugarul cel tanar si nelinistit, dupa atatia ani de framantari cred 

ca in sfarsit mi-am gasit linistea. Uneori stau si privesc in jur si ma simt cu 

adevarat fericit. Sus, in munti, il am pe monahul fara pereche, povatuitorul, 

sprijinul intru toate cele duhovnicesti. Aici, jos, am manastirea, o am pe sora mea 

alaturi si pe aceste maicute cu suflete de eroine. Si, cea mai de pret dintre 

comori, ii am pe ei, motii." 

Printul Nicolae 

O viata in umbra coroanei... 


Fiu al Regelui Ferdinand I Intregitorul si al Reginei 

Maria, printul Nicolae de Hohenzollern a fost fratele mai 

mic al Regelui Carol al II-lea si unchi, dupa tata, al 

Majestatii Sale Regale Mihai I al Romaniei. Botezat de 

insusi Nicolae, ultimul Tar al Rusiei imperiale, ucis bestial 

de comunistii lui Lenin, impreuna cu copiii si sotia sa, era 

deopotriva nepot al Imparatului german Wilhelm si al 

Regelui George al Marii Britanii. Dupa sange sau prin 

alianta, printul Nicolae era inrudit cu toate marile case 

regale ale Europei si a fost considerat intotdeauna un 

pretendent legitim la tronul Romaniei, in cazul in care circumstantele istorice sau 

biografice ale dinastiei de Hohenzollern ar fi ingaduit un asemenea lucru. Cu 

toate acestea, el si-a petrecut intreaga existenta princiara in umbra Coroanei 

Regale a Romaniei, afirmandu-se in nenumarate randuri drept un devotat 

suporter al cauzei nationale romanesti, pe toate meridianele lumii. Si-a sfarsit 

zilele la 75 de ani, departe de tara, dupa patru decenii de exil fortat, dovedind ca 

destinul sau se confunda cu istoria secolului in care a trait. In vara aceasta se 

implineste un sfert de veac de la moartea sa. Iata, in putine 

cuvinte, povestea unei vieti care l-a transformat din print in 

personaj istoric, intrat definitiv in galeria ilustrelor 

personalitati ale epocii sale. 

Sub zodia Leului

“In portretul principelui Nicolae intra un fragment amplu din istoria 

contemporana a Romaniei si un sfert de secol din cronica exilului romanesc”, 

scria, la un an dupa moartea acestuia, ultimul sau secretar particular, Fotin 

Enescu, fiul unui fruntas liberal din perioada interbelica. Si tot el adauga cu 

nostalgie aristocratica: “In vinele principelui Nicolae s-au incrucisat toate 

varietatile de sange albastru ale marilor dinastii europene ce au dominat ultima 

mie de ani pe batranul nostru continent. La sangele de Hohenzollern se 

adaugase acel de Bourbon, acel de Romanov, de Saxa-Coburg-Gotha, de 

Hanovra, de Braganza si al atator alte case suverane...”. 

Micul print Nicky, cum il alinta familia regala, s-a nascut la Sinaia, in 5 

august 1903, sub semnul zodiei Leului. A venit pe lume in dulcea perioada 

numita “la belle Žpoque”, cand crinolinele mai erau inca la moda si abia se 

inventau automobilele si “aeroplanul”. La vremea aceea, Romania Mica era un 

regat independent si prosper, condus cu mana de fier catre un destin european, 

de batranul si inteleptul Carol I. 

In anul nasterii printului s-au petrecut doua evenimente a caror importanta 

istorica nu o banuia nimeni. La Viena, in Palatul Schšnbrun, se intalneau, pentru 

ultima oara in istorie, cei trei mari imparati din vechea Europa a Sfintei Aliante: 

Wilhelm al Germaniei, Nicolae al Marii Rusii si Franz-Josef al Austro-Ungariei, 

caci “Sfanta Alianta a Tronurilor” se simtea deja amenintata de apropierea 

tumultoasa a timpurilor noi. La celalalt capat al continentului, la Sankt 

Petersburg, in toamna aceluiasi an, lua fiinta Partidul Bolsevic, ce il avea in 

fruntea sa pe necunoscutul Vladimir Ilici Lenin... Dupa numai 15 ani, sfarsitul 

Primului Razboi Mondial il aducea pe Lenin la putere in cea mai intinsa tara din 

lume si “spulbera, ca intr-o cascada, frunzele ingalbenite din parcurile palatelor 

nobiliare, impreuna cu jumatate din regii Europei”, asa cum avea sa-si 

aminteasca putin mai tarziu Take Ionescu, unul dintre prim-ministrii Regatului 

Roman, pe ai carui genunchi se jucase deseori micul print Nicolae. Dovada ca 

destinul lui s-a confundat cu insasi istoria secolului este ca in 1953, dupa exact o 

jumatate de veac de la ceremonia botezului sau, savarsit de Tarul Nicolae, 

printul de Hohenzollern, aflat de aceasta data 

in exil, dincolo de Cortina de Fier, avea sa 

intoarca darul primit la nastere, prin 

botezarea Marii Ducese Maria, fiica varului 

sau primar, Marele Duce Vladimir - unici 

supravietuitori ai masacrului comis de 

bolsevici asupra familiei imperiale ruse. 

Evenimentul se petrecea la Paris, intr-o 

atmosfera in care bucuria crestina era 

ingemanata cu nostalgii regale si multa tristete, in prezenta unor numeroase 

capete foste incoronate, care-si pierdusera tronurile de cativa ani ori de cateva 

decenii. Dupa ordinea succesiunii imperiale, devenita iluzorie in urma celui de-Al 

Doilea Razboi Mondial si inceperea Razboiului rece, Vladimir ar fi fost Tar al 

tuturor Rusiilor, mica Maria, tarevice, iar nasul ei, printul Nicolae, isi pastra 

calitatea de unchi al Regelui Mihai, care s-ar fi aflat pe tronul Romaniei, daca nar 

fi fost fortat de comunisti sa abdice... In cuprinsul existentei sale princiare,

uraganul istoriei maturase totul in cale, la distanta de numai 50 de ani, si sub 

semnul acestui destin dramatic s-a aflat intreaga viata a micului print de 

Hohenzollern, pe care Regina Maria, pe atunci doar “Principesa mostenitoare”, il 

aducea pe lume, in Castelul Peles, la inceputul veacului! Timpurile erau inca 

blande in fastuoasa “belle poque”, iar nobilimea romaneasca nu vedea norii negri 

ce se adunau la orizont. Nici printul Nicolae, care nu avusese parte de ursitoare, 

nu stia ce soarta il astepta... 

Trecute vremi de printi si printese

Regina Maria isi descrie fiul ca pe un copil “independent, capricios, ciudat, 

chiar imprevizibil”, dar “seducator, direct, cu o fire deschisa, de-a dreptul 

mucalit”. Dintre cele sase odrasle regale, Nicolae era cel de-al patrulea nascut, 

insa micul print o iubea cel mai mult pe sora sa mezina, principesa Ileana, 

casatorita de foarte tanara cu printul Anton de Austria si devenita, dupa vaduvie, 

maica Alexandra, in urma intrarii in monahism. Cei doi tineau mortis sa-si 

petreaca in fiecare vara cateva saptamani la Castelul Bran, unde era mai multa 

liniste decat la Peles sau la Cotroceni. Principesa il poreclise pe Nicky, spre 

surprinderea lui, Till Eulenspiegel si, cand acesta o intreba pe sora mai mica cine 

e Till, Ileana i-a raspuns: “Incultule! E un fel de Pacala, dar mai destept...”. De 

atunci, Nicky s-a pus pe citit si a ajuns un redutabil autodidact. Pana si suveranul 

bunic, severul Rege Carol I, isi arata deseori preferinta fata de micul Nicolae. 

Regina Maria isi aminteste: “Unchiul insusi (Carol I- n.ns.) nu rezista acestei mici 

fiinte impulsive, ale carei strengarii si veselii spontane il amuzau si il destindeau. 

El nu mai putea sa se separe de Nicky si un suras deosebit era rezervat mereu 

acestui dracusor, care cucerise inima austera a regelui”. De fapt, adevaratul 

campion al poreclelor de alint in familia regala a fost micul Till! El ii spunea pe 

ascuns Regelui Carol “catargul”, din cauza staturii si comportamentului sau 

militaros. Tot printul Nicolae si-a alintat mama, inca de mic, cu un apelativ ce a 

intrat in istorie: “Missy”. Surorii mai mari, Maria, i-a spus “Mignon”, iar fratelui sau 

intai nascut, viitorul Rege Carol al II-lea, ii suiera printre dinti “Mopsule”, semn al 

unei precoce antipatii, ce va marca relatiile lor intreaga viata. Ultimul secretar 

particular al printului are o amintire revelatoare: “Ferdinand I a fost un mare rege 

prin calcarea de sine, judecata dreapta, cultura vasta si dezinteresarea 

materiala. Maria s-a inaltat ca o adevarata regina, prin iubirea devotata pentru 

romani, talent si stralucire. Dar nici unul nu a fost mare educator pentru copiii sai. 

(...) Despre Carol, mostenitorul tronului, nici sa nu mai pomenim! A doua 

nascuta, Elisabeta, nu si-a indeplinit bine nici datoria de Regina a Greciei, nici 

cea de Principesa a Romaniei. Si-a sfarsit zilele intr-un hotel parizian, rasfatand 

pe un tanar aventurier francez, pretins marchiz. Mignon, cealalta fiica, a devenit 

in schimb o respectata Regina a Serbiei, datorita mainii de fier a Regelui 

Alexandru si a mediului auster sarbesc. 

Dar Mignon pierduse amintirea a tot ceea ce 

era romanesc. Abia ultimii doi nascuti, 

inaintea regretatului Mircea - Principele 

Nicolae si Principesa Ileana -, au fost cu 

adevarat romani...”. Ceea ce istoria a si 

dovedit-o! 

Intreaga copilarie princiara si 

adolescenta s-au petrecut sub luminile 

uriaselor candelabre de la Peles, Cotroceni 

sau Bran, printre altete regale sau ministri imbracati in frac si parfumati cu 

lavanda frantuzeasca. Printul Nicolae isi servea mesele in farfurii din portelan de 

Meissen, cu tacamuri de argint, se culca in asternuturi lucioase de satin, citea 

sau asculta muzica clasica la patefon, in saloane mobilate in stil Regence sau 

Biedermeyer, care aveau atarnate pe pereti oglinzi venetiene, alaturi de

portretele in marime naturala, pictate in ulei pe panza si inramate cu lemn de 

nuc, ale unor stramosi celebri, precum Tarul reformator Alexandru al II-lea sau 

Regina legendara Victoria a Angliei, strabunica sa. 

Inca inaintea Primului Razboi Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu 

Britanic “Eton”, in pofida pasiunii sale declarate pentru medicina, la care s-a opus 

batranul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decat 

militar! In timpul colegiului, printul si-a uitat slabiciunea pentru medicina si, 

aidoma viitorului sau nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviatiei si al 

sportului in general. De-a lungul anilor, lasand sa vorbeasca latura germana a 

sangelui sau, si-a dovedit si abilitatile tehnice, asambland singur cateva 

automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri si concursuri 

internationale. Pe langa placerea aviatiei, pe care a exersat-o din plin, a fost si 

un mare schior, ajungand chiar sa publice o carte despre acest sport elegant si 

curajos. Dar cel dintai prag al maturitatii a fost trecut de printul Nicolae in vara 

anului 1916, inaintea istoricului Consiliu de Coroana de la Cotroceni, cand l-a 

vazut pe tatal sau cuprins de o mare tulburare in fata hotararii epocale pe care o 

avea de luat, intrand in razboi impotriva tarii lui de origine, Germania. In 

insemnarile sale tarzii, ramase inedite vreme de cateva decenii, Nicolae isi 

aminteste cum Regele Ferdinand l-a chemat la el in cabinet si i-a spus aceste 

vorbe, pe care nu avea sa le mai uite tot restul vietii: “Dinastiile sunt tinute sa 

respecte, in schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn si strict, 

incheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenta sau, si mai rau, 

refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor inseamna un abuz de 

incredere si o calcare de contract. Inseamna deci o inselaciune ce trebuie aspru 

sanctionata de partea lezata in acest Legamant de Drept Natural. Noi trebuie sa 

ne ignoram ereditatea, sa uitam aliatii de sange in acest ceas de cumpana a 

istoriei, pentru a ne indeplini pana la capat obligatiile cuprinse in Contractul de 

Serviciu incheiat pe cuvant de onoare cu Poporul Roman...”. A doua zi, Regatul 

Roman intra in razboi cu Puterile Centrale, pentru a implini visul de veacuri al 

tuturor romanilor, acela de a infaptui Romania Mare! La Peles sau la Cotroceni, 

printul Nicolae nu mai auzea clinchetul cupelor cu sampanie sau sunete dulci de 

violine. Trecuse vremea printeselor in crinoline... Se apropiau bubuiturile 

amenintatoare ale tunurilor, semn ca incepuse sfarsitul unei lumi. 

General de divizie, la 25 de ani 

Cele doua decenii care au urmat in 

viata printului de Hohenzollern au fost agitate 

si spectaculoase. Mai intai a crescut treptat 

autoritatea sa morala, in pofida tineretii, in 

fata intregii familii regale si a clasei politice 

romanesti din acea vreme. Escapadele 

repetate ale lui Carol l-au descalificat din ce in ce mai mult pe printul mostenitor, 

Nicolae, fratele sau mai mic, inlocuindu-l tot mai des in diverse ocazii publice, 

cand eticheta sau conventiile o cereau. Inca inainte de a implini 25 de ani, printul

ajunsese general de divizie si cel mai tanar contraamiral din istoria Flotei Regale 

Romanesti! In toata aceasta perioada, Carol al II-lea a renuntat la succesiunea la 

Coroana de trei ori consecutiv, fapt ce a produs mare tulburare in viata politica 

din Romania. De tot atatea ori printul Nicolae ar fi putut urca pe Tron, mai ales 

dupa moartea tatalui sau, dar a preferat, cu modestie, sa ramana un devotat 

slujitor al Coroanei si al Regatului Roman. Punctul culminant al evenimentelor sa 

petrecut in ianuarie 1926, dupa cea din urma “lepadare de Coroana” a lui Carol 

al II-lea si plecarea sa in strainatate, insotit de aventuriera Elena Lupescu, cand 

a fost instituita Regenta. Copilul Mihai I urca pe tronul Romaniei pentru intaia 

oara, dar tara era condusa de fapt de Primul Regent, printul Nicolae, impreuna 

cu primul-ministru, Iuliu Maniu, imediat dupa moartea Regelui Ferdinand, 

survenita la un an si jumatate de la instituirea Regentei, in iunie 1927. Cei trei ani 

de Regenta au cimentat o mare prietenie intre printul de Hohenzollern si 

respectatul fruntas taranist Iuliu Maniu. Incepand de atunci si pana la plecarea 

sa definitiva in exilul fortat, Nicolae s-a dovedit un bun administrator al 

Domeniilor Coroanei si al catorva dintre treburile publice ale tarii, pe care le 

impartea cu ardeleanul Maniu. A fost o perioada linistita, pana la revenirea in tara 

a “fiului risipitor” Carol al II-lea, cand Casa Regala nu s-a mai aflat pe prima 

pagina a marilor gazete, la rubrica de scandal. 

“Dar lipsa ambitiei de putere nu este intotdeauna o virtute!” - avea sa scrie 

peste ani Printul Nicolae, in insemnarile sale despre acea perioada, punand si 

semnul exclamarii. Dupa trei ani de peregrinari prin Europa, Carol al II-lea se 

intorcea in tara, starnind din nou vii polemici si o mare tulburare politica. 

Restauratia, ce avea sa dureze un deceniu, a fost singurul punct sensibil in care 

Nicolae si Iuliu Maniu nu au cazut de acord, dar printul, cu modestie si discretie, 

a batut in retragere. In 1930, fratele sau mai mare, Carol al II-lea, devenea Rege 

si urca pe Tronul Romaniei, iar Nicky se retragea la Snagov, unde isi construise, 

dupa planuri proprii, o resedinta cocheta. “Armistitiul” dintre cei doi frati, care se 

antipatizau profund inca din copilarie, avea sa dureze sapte ani, rastimp in care 

vor avea loc nenumarate ciocniri, unele chiar violente, intre cei doi. La un an 

dupa urcarea pe Tron a lui Carol al II-lea, Nicolae se indragosteste de Ioana 

Doletti, fiica unor latifundiari venetici din Tohanii Buzaului. Printul i-a hotararea 

eroica si pasionala de-a incalca eticheta Casei Regale si se casatoreste, in 

ascuns, dar cu acte in regula, expunandu-se riscului de a-l infuria pe fratele sau 

si de a decadea din drepturile princiare. Ceea ce s-a si intamplat, in cele din 

urma... Cu toate acestea, deznodamantul a mai fost amanat cativa ani, datorita 

interventiilor energice ale Reginei Maria, care se straduia din rasputeri sa 

aplaneze conflictele dintre cei doi fii ai sai. Adevaratul motiv al dezmostenirii 

printului Nicolae si al expulzarii sale din tara a fost, insa, 

cu totul altul! 

Printul isi indeplinea punctual obligatiile militare si 

anumite misiuni in strainatate, unde, parca presimtind ce 

avea sa urmeze, incepuse sa stranga bani din timp. In 

putinele ragazuri pe care le avea, tinea “casa deschisa” la 

Snagov, invitand politicieni, artisti, scriitori, in acea 

ambianta placuta in care adunase o bogata colectie de

obiecte de arta rare. Incet, incet, printul si “printesa” cucerisera simpatia 

unanima. Ioana Doletti era o prezenta agreabila, chiar daca mariajul ei cu 

Nicolae incalcase statutul Casei Regale. Pe nesimtite, Printul de Hohenzollern 

incepuse sa devina o “alternativa periculos de credibila” pentru camarila din jurul 

Regelui, motiv care l-a determinat pe Carol al II-lea sa comita unul dintre cele 

mai urate gesturi din intreaga sa viata. Trecand peste onoare, credinta, 

solidaritate de familie si chiar implorarile mamei sale, monarhul convoaca un 

Consiliu de Coroana, invoca incalcarea Statului Regal, se prevaleaza de 

drepturile pe care i le ofera Tronul si obtine atat dezmostenirea lui Nicolae, cat si 

retragerea titlului princiar si expulzarea din tara a fratelui sau, in martie 1937... 

“Dar cine sapa groapa altuia cade singur in ea”, isi noteaza printul, cu amara 

nostalgie, in insemnarile sale tardive. Nicolae pleaca in strainatate impreuna cu 

Ioana Doletti, fara sa stie ca nu va mai calca vreodata pe pamant romanesc. La 

un an dupa inceperea exilului, Regina Maria isi sfarseste zilele, insingurata si 

intristata, in Castelul de la Balcic, dar Nicolae nu primeste permisiunea regala de 

a participa la inmormantare! In 1940, cand granitele Romaniei Mari se 

prabuseau, Carol al II-lea si Elena Lupescu parasesc tara, lasand in urma lor un 

val de oprobiu public. Intre cuvintele emotionante pe care i le marturisise 

Ferdinand lui Nicolae, in 1916, si fuga rusinoasa a celui de-al treilea Rege al 

Romaniei era o distanta ca de la cer la pamant... Abia dupa doi ani de la a doua 

sa urcare pe Tronul Romaniei, in 1942, cel de-al patrulea Rege din dinastia 

Hohenzollern, dinastie ce a diriguit destinele poporului roman timp de 81 de ani, 

Mihai I, printr-un decret publicat in “Monitorul Oficial”, il repune in drepturi depline 

pe Printul Nicolae. Dar era prea tarziu... 

Marele Exil 

Desi Maresalul Ion Antonescu a fost foarte rezervat 

fata de ipoteza revenirii printului in tara, este foarte probabil 

ca ar fi cedat insistentelor Regelui Mihai si ale fruntasilor 

politici, dar Nicolae s-a dovedit, pentru ultima oara, discret, 

resemnat si prudent, in egala masura. Timpurile se 

precipitau dramatic, dovada actul de la 23 august 1944, ce 

a adus drept singura consolare reintregirea Transilvaniei. In 

toamna aceluiasi an, Maniu raspunde printr-o telegrama 

urarilor de bine ale Printului Nicolae: “Rog pe Alteta 

Voastra sa primeasca multumirile mele recunoscatoare 

pentru frumoasele sentimente exprimate cu prilejul 

eliberarii Ardealului. Stop. Cu cele mai alese amintiri, 

pentru minunatele timpuri cand am lucrat impreuna pentru maretia Romaniei. 

Stop. Iuliu Maniu. Stop.”. A fost cel din urma semn de viata primit de Nicolae din 

tara, de la fruntasul ardelean... Ciclonul ocupatiei sovietice incepea sa se 

dezlantuie, stergand din drum institutii publice, legi, partide, monarhie, datini, 

asezaminte culturale si asezari sociale. Statul Roman modern, creat de

Alexandru Ioan Cuza, Carol I si Ferdinand I Intregitorul, devenea un satelit al 

Uniunii Sovietice. Aceeasi soarta au avut-o toate tarile europene “eliberate” de 

tancurile sovietice. In 1947, Regele Mihai este fortat sa abdice si pleaca, la 

randul sau, cu toata familia si suita in exil. Sfarsitul care incepuse sumbru la 

finalul Primului Razboi Mondial se incheia abia acum, dupa aproape 30 de ani. 

Printul Nicolae urmarea intristat naufragiul acestei lumi, fara sa banuiasca ca va 

mai trai inca trei decenii dupa catastrofa... 

Pana la caderea Cortinei de Fier, nenumarati politicieni, intelectuali sau 

literati au luat calea exilului, diaspora romaneasca ajungand la proportii 

nemaiintalnite inainte de instalarea comunismului la putere. Toti acesti oameni 

erau divizati de partizanate ideologice, de suspiciuni sau resentimente. Fugisera 

din Romania legionari, liberali, taranisti, monarhisti, burghezi instariti, aristocrati, 

latifundiari si emigratia nu reusea sa-si gaseasca un adevarat lider. Paradoxal, 

nu Regele Mihai a fost cel care a reusit sa coaguleze aceste energii romanesti, ci 

Printul Nicolae, care treptat s-a transformat intr-un adevarat “ambasador al 

increderii” - cum l-au numit atat publicatiile romanesti, cat si marile cotidiene din 

Europa occidentala. Fara sa faca nici un fel de discriminare politica in numele 

trecutului, printul a primit in repetate randuri grupuri de refugiati romani in 

Castelul de la Sigmaringen. In 1951, dupa stabilirea sa temporara in Spania, cu 

acordul redutabilului general Franco, Printul de Hohenzollern initiaza primul 

proiect de rezistenta militara antisovietica, prin gruparea si instruirea mai multor 

ofiteri romani, in formatiunea paramilitara numita “Alto Estado Mayor”. Gestul sau 

spectaculos a starnit mai multe controverse la nivel diplomatic, motiv pentru care 

Regele Mihai a avut o atitudine extrem de rezervata. De altfel, pe toata durata 

Razboiului rece, pana la moartea printului, relatiile dintre unchi si nepot au ramas 

distante, monarhul incercand sa adopte, in numele Casei Regale, o atitudine mai 

rezervata si mai prudenta, ceea ce a avut drept urmare cresterea neincetata a 

popularitatii Printului Nicolae in randul emigratiei romanesti. Convins de rolul 

important al culturii in pastrarea identitatii nationale din diaspora, Nicolae a 

devenit, pe cheltuiala proprie, un veritabil ctitor al timpurilor moderne. In timp ce 

Regele Mihai infiinta Institutul Universitar “Carol I”, printul devenea, in 1949, 

fondatorul Centrului Roman de Cercetari de la Paris, ai carui presedinti, de-a 

lungul anilor, au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coanda, Horia Stamatu si 

Octavian Vuia. La inceputul anilor ‘50, la Madrid, Printul Nicolae fonda publicatiile 

“Libertatea Romaneasca” si “Fapta”, impreuna cu Editura “Factum”, colaborand 

activ cu Vintila Horia, Alexandru Busuioceanu si 

Grigore Gafencu. In buna parte, tot cu ajutorul financiar al 

printului, s-a ajuns la o larga unitate romaneasca in 

emigratia din Germania. In 1954 a luat fiinta, in Bavaria, 

U.A.R.G. (Uniunea Asociatiilor si Institutiilor Romanesti din 

Germania si Berlinul de Vest), la care s-au afiliat si cele 

doua Biserici romanesti din exil, cea ortodoxa si cea unita. 

Incepand din acelasi an, Printul Nicolae a finantat pentru o 

lunga perioada Biblioteca Romana din Freiburg. In 1955, 

printul a intreprins un vast turneu european prin cinci tari, 

vizitand toate lagarele unde se aflau refugiati romani si

facand substantiale acte de caritate. In acelasi an, la invitatia Directiei Generale 

a Radiodifuziunii Italiene, printul a adresat un mesaj poporului roman, difuzat la 

emisiunea in limba romana si preluat de “Radio Londra”, “Europa Libera” si 

“Vocea Americii”. Cuvintele sale au fost ascultate cu sufletul la gura de 

milioane de romani din tara: “Romani si romance, mai mult decat ca Principe al 

Romaniei, va vorbesc ca un roman dintre cei multi. Dar nu vreau sa va aduc 

cuvinte de imbarbatare desarta, ci o judecata simpla si temeinica, bizuita pe 

adevar. Lumea nu va ramane asa cum este azi, numai sa ne dea Dumnezeu zile 

sa mai apucam acele timpuri! (...)”. Aceste cuvinte profetice au o rezonanta 

cutremuratoare si astazi, dupa 47 de ani de cand s-au auzit in tara devenita o 

uriasa inchisoare, dar multi dintre romanii care le-au ascultat atunci nu au mai 

apucat clipa eliberarii... 

Pana la sfarsitul zilelor, printul a continuat sa sustina, pe toate caile posibile, 

cauza romaneasca, participand la congrese si conferinte, facand declaratii 

publice, punand bazele unor fundatii si asezaminte, finantand proiecte si ajutand 

oamenii care reuseau sa scape din tara. In 1966, Ioana Doletti moare si, dupa un 

an, printul se recasatoreste cu Thereza Figueira de Mello, alaturi de care va 

imparti ultimul deceniu de viata, in Elvetia. 

Epilog 

Printul Nicolae de Hohenzollern a murit 

in luna iulie 1977, la 50 de ani dupa Regele 

Ferdinand si la 39 de ani dupa Regina Maria, 

aproape de varsta ilustrului sau inaintas, 

Carol I. Intr-o ultima dorinta, printul a cerut ca 

osemintele sa-i fie duse in tara, atunci cand 

timpurile o vor ingadui. Ele s-ar putea odihni 

la Curtea de Arges, la Snagov sau chiar la Sinaia, locul nasterii sale. Pana 

atunci, ramasitele pamantesti ale Printului Nicolae asteapta la Lausanne, in 

cimitirul din deal, intr-un mormant alaturi de Ioana Doletti. Prin generozitatea 

postuma a celei de-a doua sotii, Nicolae s-a intors langa prima sa dragoste. Pe 

crucea de marmura se afla fotografia de tinerete, imbracat in uniforma ofiterului 

de marina, cu sapca alba trasa pe frunte. Din acea fotografie printul pare sa 

priveasca spre tara fata de care si-a facut datoria de bun roman, pana in ultima zi 

a vietii sale... 


Fotografii din colectia Cabinetului de Stampe al 

Bibliotecii Academiei Romane 

Intre adevar si legenda

Manastirea Bucium 

Ultima manastire ortodoxa distrusa de tunurile Mariei Tereza a devenit, 

astazi, loc de pelerinaj. Mii de oameni vinsa se roage in poiana cu zeci de martiri, 

aflata la poalele Fagarasilor 

Prin satele insirate pe sub culmile Fagarasilor circula o legenda care creste 

si ia amploare asemeni avalanselor de zapezi. Mergand la Manastirea Bucium, 

un veritabil loc de pelerinaj, multi oameni zic ca portile din tabla albastra ale 

lacasului sunt, uneori, pazite de doi calugari care ii opresc sa intre pe oamenii 

prea incarcati de pacate, nepregatiti sa se arate in fata lui Dumnezeu. Odata 

misiunea implinita, paznicii imbracati in sutana dispar, facandu-se nevazuti. “Sa 

fie ingeri?”, se intreaba credinciosii care curg intr-acolo din toata tara, “sau poate 

duhurile calugarilor arsi de vii in biserica?”. Singurul lucru sigur e ca locul are o 

magie deosebita, un magnetism care face ca cel care vine o data sa se lege pe 

viata de manastirea aceasta, destul de modesta ca infatisare, dar cu o iradiere 

spirituala care sterge barierele dintre real si ireal. 

E o dupa-amiaza calda de primavara si ocolul manastiresc e plin de 

credinciosii care n-au mai incaput in biserica. Desi turlele argintate se profileaza 

pe silueta gigantica a Muntilor Fagaras, inca acoperiti de zapezi, nimeni nu ridica 

privirea spre stralucirea zilei de mai. E ceasul maslului, cea mai puternica dintre 

slujbele zilei, si se citesc toate cele douasprezece evanghelii. Intr-o liniste 

neclintita, oamenii asculta cuvintele rostite de preot, care strabat si afara, prin 

usile deschide ale bisericii. Se slujeste si se va sluji neintrerupt, pana spre 

ceasurile doua din noapte. Asa e in fiecare zi: rugaciune neintrerupta, ca in 

Muntele Athos, incepand cu utrenia, de la 7 dimineata, apoi cu liturghia, maslul, 

parastasele pentru morti, slujba vecerniei si miezonoptica. La Bucium, calugarii 

au ragaz cel mult patru ore pe noapte. Aici, toata lumea tine post strict tot anul, 

fara carne in farfurii. 

Patrund in biserica plina pana la refuz. Glasul parintelui (pe numele sau 

Modest Mihai) suna mai mult a mustrare, vorba - a porunca. “Spuneti dupa mine 

de trei ori: . “, repeta intreaga suflare, fara ca cineva sa ridice privirea din pamant. 

“Ajuta-ne, Doamne! Ajuta-ne, Doamne!” 

“Trebuie sa stai cel putin trei zile aici, sa 

participi la toate slujbele, ca sa pricepi ceva 

din locul asta”, imi spune un barbat cu fata 

palida, barba alba si ochii adanciti in negrul 

orbitelor. Ii dau dreptate, desi locul pare mai 

degraba banal: o poiana piezisa, cu o biserica 

alba in stanga, cladirea cu chiliile in dreapta si 

alte cateva acareturi haotice. Nimic deosebit,

nimic “duhovnicesc”, ca in Moldova, cu exceptia masei aceleia de credinciosi, 

veniti cu automobile si autocare din toata tara. Ceva mai departe, imprejmuite cu 

un gard de plasa, sunt temeliile vechii biserici a manastirii, in care au fost arsi de 

vii, din ordinul generalului austriac Adolf Bukov, douazeci de monahi localnici, 

impreuna cu cativa calugari fugiti aici de la Berivoi. (Luasera cu ei si clopotele 

bisericii, in nadejdea ca glasul lor avea sa rasune, candva, din nou.) Inceputa la 

Sambata, starpirea ortodoxiei a mutat gurile de tun ale imperiului Mariei Tereza 

pe toate locurile in care se aflau manastiri. Pamantul tare si pietros de la Bucium 

e plin de martiri si de sfinte moaste. A scapat numai staretul, spune legenda, 

care, prin rostirea unei tainice rugaciuni, a deschis o stanca uriasa spre 

miazanoapte, zavorand in maruntaiele pietrei odoarele bisericesti. Insa mai apoi 

a fost prins, decapitat si aruncat intr-o fantana adanca, din care pana in ziua de 

astazi izvoraste o apa dulce si buna, tamaduitoare de boli. 

“Ei, asa-i ca pare de necrezut?”, ma intreaba barbatul cu barba alba si ochi 

nefiresc de negri si de adanci. “Doar v-am spus ca nu puteti intelege locul acesta 

dintr-o data. Se petrec aici minuni tari, ce nu pot fi gustate asa, pe nerasuflate.” 

De pilda, episodul cu acel mare chirurg din Bucuresti, bolnav de cancer la 

stomac, caruia i s-a dat de trait o singura luna. A imbratisat crucea asezata pe 

locul martiriului, s-a rugat plangand, cu capul sprijinit de catapeteasma si, dupa 

cateva zile petrecute la Bucium, tumora a inceput sa se retraga. La fel si batranul 

Gheorghe Boer, omul care a scapat de o grava operatie, rugandu-se la crucea 

miraculoasa. I-a implorat apoi pe monahi, oferind si 35 de milioane de lei, numai 

pentru ca atunci cand i-o veni sorocul sa aiba cinstea de a fi ingropat printre 

moaste, in cimitirul manastiresc de peste parauasul Buciumului. Este primul si 

ultimul om inmormantat in manastire, dupa reinfiintarea ei din anul 1990. Sau 

femeia aceea din Targoviste, pe care “nici patru barbati zdraveni nu puteau sa o 

tina de maini si de picioare, asa o putere se zvarcolea intr-insa”, si care, auzind 

un maslu, s-a linistit ca prin farmec. A plans doua zile intregi, multumind cu 

siroaie de lacrimi Domnului c-a scapat-o de corvoadele satanicesti, apoi s-a 

intors acasa “cu sufletul senin precum cerul”... 

Rugaciunile Parintelui Sava 

De pe treptele de piatra ale bisericii, o 

scena deosebita imi retine atentia. De la 

poarta, dintr-un micut paraclis in care se 

savarsesc spovedaniile, porneste spre 

cladirea chiliilor un calugar a carui ivire ii face 

pe oameni sa dea navala din locurile in care 

se afla prin curte, intr-o incercare febrila de ai 

saruta mana sau barem de-al atinge. “Ajutor 

de la Domnul, Cel Care a facut cerul si pamantul!”, spune monahul cu glas de 

tunet, aproape lovindu-i in frunte cu degetele unite a blagoslovenie. Mai intai de 

toate, mi s-a parut enorm. O statura foarte inalta, pieptul lat si voinic, cu mantia 

fluturandu-i peste umeri. Pletele aramii nu si le poarta legate la spate, ci

evarsate pe grumazul puternic, pielea fetei ii e rosie, ochii - albastri si are o 

stransura piezisa, incrancenata a maxilarelor, insusiri ce te duc cu gandul spre 

un salbatic voievod din vechime. In fata lui te simti, fara voie, mic si neinsemnat. 

Ma aplec asupra unei femei ingenuncheate si o intreb soptit cine este parintele. 

Ea imi raspunde aproape mirata: “Cum, nu stiti, e Parintele staret Sava Lazea...” 

- si atunci imi amintesc ca mai auzisem de acest om, de forta deosebita a 

rugaciunilor sale, de viziunile care au uimit de cinci ani de zile intreaga Tara a 

Fagarasului, aducand spre curtile manastirii siruri neintrerupte de credinciosi. 

Femeia care-mi vorbeste are un chip pamantiu, pe care abia-l ghicesti prin 

faldurile negre ale naframei, se numeste Maria si vine zilnic din Fagaras, fiindca - 

zice ea - nu mai poate trai fara “parintele”. “Cand incepe sa se roage in biserica, 

simti ca te topesti, te faci micut ca furnica. Se vede cum se roaga din el Duhul 

Sfant, e puterea de foc a Duhului Sfant care topeste si curateste, dezleaga pe 

toti, iarta pe toti, vezi in el o dragoste mistuitoare, ce nu poate fi doar 

omeneasca. Am vazut de multe ori cum i se schimba chipul si ochii in timpul 

slujbei. Zic femeile: . Se schimba, se transfigureaza, ca si cum nar 

mai fi el, ca si cum alta putere ar glasui prin pieptul lui.” Un alt pelerin 

ingenuncheat este Adrian M., prosper om de afaceri. Are peste 50 de ani, dar 

pare de 30 sau mai degraba un adolescent razator, plin de viata. Din clipa in care 

sotia sa a fost ucisa de cancer, a fost sigur ca va muri si el, fiindca a iubit-o mai 

mult decat pe sine insusi. Dar n-a fost numai tristetea ce-i ardea maruntaiele ca o 

necrutatoare molima, slabindu-l din zi in zi, au fost si ispitiri, vraji puternice, 

farmece de moarte. “Daca nu-l intalneam pe Parintele Sava, acum n-as mai fi 

fost aici, in fata dvs. El m-a salvat de la moarte!...” Isi dezveleste pulpele 

picioarelor, aratandu-mi niste rani cumplite, inca nevindecate. “Ma lovea cineva 

nevazut. Parca ma izbea cu un par, simteam cum vine spre mine, auzeam tropot 

de copita prin casa si nu ma lasa sa inchid un ochi. Pana intr-o zi cand, la 

capatul puterilor, am ajuns aici...” Vorbeste de o slujba in care fiecare cuvant al 

parintelui ii picura liniste in suflet. Apoi, despre o saptamana de rugaciune, 

urmata de o vindecare si o nesfarsita recunostinta pentru aceste tinuturi 

insufletite de rugaciunile Parintelui Sava. 

Viziunile lui Mos Ilie 

Adevarata intemeietoare a Manastirii 

Bucium e insa o femeie, pe care am gasit-o in 

pangarul manastirii, vanzand cu zambetul pe 

buze lumanari, suveniruri si icoane. O 

cheama Elisabeta Sandru, are 85 de ani si o 

vitalitate extraordinara. Lucreaza si azi, cot la 

cot cu salahorii, negasindu-si odihna din zori 

pana-n noapte. Are degetele asemeni unor crengi noduroase, cu articulatiile 

umflate din pricina trudelor si a acului cu care a cusut in singuratate sute de 

vesminte preotesti, imbracand monahi din Fagaras si pana in Sfantul Munte. Se

poate spune, de altfel, ca ea este aici staretul nevazut, omul care se ocupa de 

treburile “prea lumesti” - gospodarie si administratie -, lasandu-le celor cinci 

vietuitori inaintati in varsta bucuria ascultarilor duhovnicesti si tihna rugaciunii. 

Dar sa o luam cu inceputul. Cu multi ani in urma, Elisabeta Sandru a 

cunoscut, impreuna cu sotul ei, un om care ii citea gandurile. Mai bine zis “ii 

raspundea” la ganduri, la orice indoiala pe care o avea. “Numai daca ma 

gandeam: , el imi raspundea: . Imi citea mintea ca pe o carte deschisa...” Se intampla in anul 1950, la 

Manastirea Sambata, omul acela se numea Ilie Burla, dar lumea i-a spus 

dintotdeauna doar intr-un singur fel: Mos Ilie. Elisabeta Sandru il descrie ca pe 

un barbat cu plete si barba albe, putin adus de spate si rezemat intr-un bat, dar 

cu o putere fizica nefiresc de mare. Cincisprezece ani, 5465 de zile incheiate a 

tinut post negru, mancand o singura data pe zi, doar paine si legume nefierte, 

dupa apusul soarelui, rugandu-se cate sapte ore zilnic, in genunchi, si - daca nu 

avea timp, continua a doua zi ramasitele de canon din ziua respectiva. Credea 

ca nu va rezista, dar dupa cei cincisprezece ani a mai trait asa inca treizeci si 

cinci. Acest Mos Ilie le-a povestit o viziune de-a sa din timpul razboiului. Nascut 

in anul 1884, in Bucovina de nord, la Storojinet, a fost, in vremea Primului Razboi 

Mondial, ostas in armata austriaca, aruncat de soarta pe frontul sangeros al 

Rusiei. Intr-o dimineata de iarna, regimentul sau a fost incercuit intr-o mlastina 

inghetata si in doar cateva minute si-a vazut toti camarazii secerati de gloante. 

Nu si-a pierdut o clipa cunostinta. Statea singur, in picioare, inconjurat numai de 

morti, se uita la zapada inrosita de sange, la mantaua sa ciuruita, si in cele din 

urma a inteles ca nu murise, ca gloantele nu l-au atins. Atunci s-a intamplat 

minunea: deodata, a coborat spre el Insusi Mantuitorul, insotit de doi ingeri 

luminosi, iar deasupra lor, fara sa atinga pamantul, statea Maica Domnului cu 

ochii plini de lacrimi. Si Maica Domnului Il implora pe Mantuitor: “Iarta-i, Doamne, 

si de data asta!”, iar Mantuitorul ii spunea lui Mos Ilie: “Vezi cum plange Maica 

Mea...”, iar Mos Ilie a inceput s-o roage pe 

Maica Domnului sa nu mai planga, caci tot 

ceea ce Ea ii va porunci el va face. In clipa 

aceea, i s-a aratat, pana in cel mai mic 

detaliu, locul din Muntii Fagarasului. 

Mantuitorul s-a ridicat incet cu ingerii spre cer 

- El putin mai sus, ingerii mai jos - si de la un 

turn la altul, de sub picioarele lor, crestea din 

pamant o frumoasa biserica. “Vei scapa cu 

viata pentru a inalta aceasta biserica in locul 

pe care ti l-am aratat, iar aceasta biserica sa o zidesti ! Va trece un timp si-ti voi trimite la o manastire din munti doi tineri 

care sa te ajute.” Si i-a aratat pe cei doi soti Sandru, apoi s-au mistuit in tainele 

vazduhului. Ostasii l-au gasit asa, in picioare, cu privirea urcata spre cer, 

trebuind sa ii taie cizmele de la glezne ca sa i le poata dezlipi de picioarele 

inghetate. Scapase. 

Dupa ce a ascultat aceasta marturisire, Elisabeta Sandru s-a hotarat sa-l 

ajute pe Mos Ilie pentru tot restul vietii, spre indeplinirea planului sau

dumnezeiesc. Chiar arhitectura de azi a bisericii, cu turla mare pe mijloc, 

reprezentandu-L pe Mantuitor, si doua mai mici, insemnand ingerii, respecta 

intocmai poruncile mosului. Multa lume a intrebat-o de ce. De ce a avut atata 

incredere in acest taran sarac si fara carte, iar ea a raspuns mereu, ca in toata 

viata ei, nici o clipa nu s-a indoit. Mai intai, cum spuneam, fiindca ii raspundea la 

ganduri. Cand venea la dansul ii iesea inainte, in drum, spunandu-i: “Stiam ca vei 

veni”. Si, cu toate ca era nestiutor de carte, era vizitat ca un duhovnic, foarte 

multi oameni oropsiti ii bateau la poarta ca sa ii ceara sfaturi, ba chiar si unii 

preoti - intre ei, insusi mitropolitul Balan al Ardealului - aveau convingerea ca 

omul acesta nu face un pas pe pamant fara porunca divina. Si chiar daca era plin 

comunism, cei trei s-au inslatat aproape de satul Bucium, hotarati sa purceada 

neintarziat la zidirea manastirii. Greutatile insa de-abia aveau sa inceapa... 

Cararea cu povesti 

Intr-o alta viziune, lui Mos Ilie i s-a aratat intreaga 

istorie a manastirii, de la inceputuri pana azi. In aceasta 

privinta, nimeni n-a avut vreo indoiala: multe dintre 

vedeniile sale au fost confirmate stiintific. I s-au aratat 

limpede templul dacic care-a fost aici si preotii care 

slujeau intr-un fel de biserica - “Da, o biserica de pamant, 

cu turle si altar” - foarte asemanatoare ca forma primelor 

biserici crestine. Mos Ilie sustinea ca acesti sacerdoti 

barbosi, imbracati in panza ca de sac, ca si intregul lor 

ritual religios, nu erau prea deosebiti de ceea ce vedem 

astazi in vechile manastiri romanesti. In limba de pamant 

de peste paraul Buciumului - loc indicat de Mos Ilie drept 

vechi cimitir al dacilor - au fost gasite, intr-adevar, ramasite de oseminte ale 

traitorilor dinainte de Hristos. L-a vazut apoi pe insusi Apostolul Andrei urcand 

Fagarasii, primit cu mare dragoste de localnicii care au imbratisat fara mari 

cazne noua lege a crestinismului, i-au aparut inaintea ochilor cele o suta 

patruzeci de manastiri ardelene spulberate de tunurile Imparatesei Maria Tereza 

si scena intrarii in poiana de la Bucium a ostasilor condusi de insusi generalul 

Bukov, naivitatea vecina cu nestiinta a calugarilor care, in loc sa se ascunda in 

paduri, s-au ascuns in biserica de lemn, socotind ca acesta e singurul loc de pe 

pamant unde pot fi cu adevarat la adapost... Ghiulelele tunurilor n-au putut atinge 

biserica, un obstacol nevazut le ocolea traiectoria si atunci soldatii au pus foc. Lui 

Mos Ilie i s-au aratat moastele galbene si inmiresmate, fara cap, ale staretului 

Isaia, in adancul pamantului, inconjurate de apa limpede, intr-o pozitie “asa cum 

ar sta pe un scaun”, asteptand ca cineva sa-l scoata la lumina. Si, in cele din 

urma, i s-a aratat chiar locul din poiana unde trebuia sa sape fantana. Prin anii 

‘70, Elisabeta Sandru a sapat alaturi de muncitori si a vazut totul: la mare 

adancime au dat de o piatra, ca o lespede de mormant, pe care n-au putut-o 

sparge, insa pe langa ea iesea apa. Atunci Mos Ilie le-a spus: “Lasati-o asa, nu 

va mai chinuiti. Caci va veni clipa in care piatra va crapa singura si atunci prin

fantana aceea va curge apa in sus ca un havuz, se va scurge prin rigole si 

oamenii care se vor spala cu ea se vor tamadui de orice boala... Se vor vindeca 

cu apa aceasta atatia oameni, cate boabe de porumb incap in doua siruri de saci 

mari, pusi pe o distanta de cincizeci de metri...”. Cat despre odoarele inchise in 

stanca, Mos Ilie sustinea c-ar fi echivalentul vechiului tezaur al Romaniei. 

Ascultand aceasta istorie, nu este de mirare ca la 1928, Regina Maria a ales 

acelasi loc pentru ceea ce se voia “Biserica reintregirii neamului ortodox 

romanesc”... 

*** 

Au trecut doua ore de cand ma aflu la manastire si 

in acest rastimp Elisabeta Sandru a primit de la oameni 

pomelnice in valoare de cel putin treisprezece milioane de 

lei. O femeie a daruit manastirii trei sute de dolari, o 

patura si trei portocale, alta un milion de lei si mere, alta 

treizeci de mii de lei, din cele cincizeci pe care le avea in 

portofel. Totul in tacere, plecand imediat, fara a ravni cu 

privirea clipa cand doamna Sandru va despaturi hartiuta. 

Lumea iubeste manastirea, o iubeste cu jertfa. De pilda, 

Dorina Barbu vine din Bucuresti ca sa munceasca la 

trapeza manastirii, fara a pretinde nici un banut. In urma 

cu cativa ani s-a vindecat de cancer la san cu metastaza 

in ultimul stadiu, doar fiindca a stat aici. Un fior straniu ce iesea din pamant, din 

arbori, din tamplele bisericii o patrundea pana in ultima particica a trupului, 

vindecand-o. Intr-o seara frumoasa, pe cand statea de vorba cu Parintele Sava, 

a simtit o ametitoare mireasma ce razbatea din pamant. Si l-a intrebat ce sa fie. 

“Cum, nu stii?”, i-a raspuns zambind staretul. “E miros de moaste...” Prietena ei, 

Sofia Mihai, nu se poate odihni in Bucuresti. Se trezeste mereu “cu o presiune in 

cap” si, cu toate ca aici doarme cel mult patru ore pe noapte, in biserica, se 

trezeste cu o putere si o energie pe care nu le-a mai simtit de copila. De 

dimineata, batranul monah Ioachim a dus-o in padure ca sa-i dezvaluie un mare 

secret: cum sa atingi cu palmele trunchiul unui paducel si sa simti ca traiesti la 

unison cu planta. Dupa ce a simtit seva arborelui pulsandu-i prin vine ca sangele, 

vechile ei dureri reumatice au disparut. Mancam la masa comuna, alaturi de 

pelerini imbracati saracacios, cartofi prajiti fara ulei, orez si gustoase muraturi. Si 

Elisabeta Sandru continua... 

Golgota 

La inceput, se rugau in poiana goala. 

Departe de lume, trei oameni ingenuncheati 

in fata codrului fosnind de tenebre, dormind

sub cerul instelat, pe ruinele unei presupuse biserici milenare. Si dupa un an, 

Mos Ilie a avut probabil cea mai puternica dintre toate viziunile sale. In stare de 

trezie si rugaciune, a fost luat de mana de Sfantul Petru si coborat, dar nu numai 

cu sufletul, ci si cu trupul, spre Iad. Acolo i s-a aratat distrugerea totala a 

pamantului. A vazut in vazduh un urias copac arzand, avand coroana, tulpina si 

radacina in flacari, a vazut copii urland de durere pe strazi si o intreaga lume fara 

oameni. Si a auzit din cer un glas mare: “Asa veti ajunge daca nu impliniti! 

Pacatele zilelor noastre sunt mai marsave decat la Sodoma si Gomora, arde 

pamantul! Crapa! Parjolul nu vine din cer, vine de aici, dintre voi, de pe pamant, 

singur se distruge. Nu e sfarsitul lumii, e sfarsitul OMULUI! Rugati-va, caci la voi 

e arma mai puternica! E mai puternica rugaciunea decat orice bomba atomica...”. 

Si atunci, Mos Ilie a inteles ca nu mai e timp. Elisabeta Sandru l-a vazut in zilele 

acelea de iarna: fara sa aiba vreo boala, pielea ii era rosie, incinsa “ca plita”, 

zicea ca simte flacari arzandu-l, ba uneori l-au surprins tavalindu-se dezbracat 

prin zapada. Si pana ce nu si-a golit sufletul, pana ce nu s-a marturisit in miez de 

noapte Parintelui protopop Ciocaneli, povestindu-i viziunea sa apocaliptica, 

chinurile n-au incetat. Dupa ce s-a terminat spovedania, a simtit “ca a turnat 

cineva o galeata de apa pe dansul, se uita imprejur sa vada daca se face balta”. 

Vazand miracolul acesta, parintele protopop l-a crezut fara sovaire, dandu-i tot 

ajutorul. Elisabeta Sandru l-a insotit pe Mos Ilie la mitropolitul Balan, s-a minunat 

si ea cand marele prelat i-a iscalit aprobarea unui biet taran de “a ridica o capela 

pe locul istoricei Manastiri Bucium”, spunandu-i la plecare urmatoarele cuvinte: 

“Eu nu voi mai trait mult, dar manastirea asta e musai s-o faci. Vei fi uimit, 

respins de zece ori, de-o suta de ori, de-o mie de ori, dar tu sa nu cedezi!”. 

Mitropolitul Balan a murit dupa un an, in 1955, iar Mos Ilie n-a apucat decat sa 

inalte troita de la poarta, atunci cand aprobarea a fost respinsa de noul mitropolit 

si ei - alungati cu escorta din tinutul Buciumului. 

Elisabetei Sandru nu-i place sa vorbeasca prea mult despre prigoana 

Securitatii, desi au fost haituiti ca animalele prin paduri, chemati saptamanal la 

Militie, batjocoriti si anchetati precum ultimii infractori, dar cu toate astea nu au 

renuntat niciodata. Mos Ilie venea mereu cu alte porunci. I s-a aratat exact locul 

vechiului altar, unde trebuia sa fie asezata o cruce: nici mai la stanga, nici mai la 

dreapta, decat intr-un musuroi de furnici. Muncitorilor le-a fost mila. “De ce sa n-o 

punem un pas mai incolo, sa nu stricam musuroiul?” “N-oti fi voi mai slabi ca 

furnicile!”, le-a raspuns batranul, si cat s-au odihnit putin, in musuroi nu mai era 

nici o furnica... Apoi si crucea aceea a fost smulsa. In anii de prigoana, padurea 

le-a fost adevarata biserica. Dumbrava era plina de cruci, icoane si candele 

aprinse, pe care securistii le distrugeau cu ura, iar ei urcau in taina, iarasi si 

iarasi, sa le puna la loc... Un buciumean, pe nume Ion Carstea, venit sa 

munceasca la manastire, avea sa-mi povesteasca un fapt tulburator: toti, absolut 

toti cei care au distrus sau au luat atunci crucile de pe pamantul manastirii au 

murit imediat, in cel mult cateva saptamani. Le cunoaste numele, adresele, 

vaduvele... 

In anul 1976, Elisabeta Sandru a obtinut aprobare pentru a construi aici o 

stupina moderna. A cheltuit pana la ultima agoniseala pentru a inalta cabana 

unde se rugau in secret - venise un tanar stupar, angajat al sotului ei, pe nume

Savu Mihai (viitorul parinte Modest) -, dar dupa aproape un an, cabana a fost 

incendiata din temelii si ei - alungati din nou. Putin inainte de acest eveniment 

odios, intr-o noapte de vara, Mos Ilie le-a spus ca deasupra acestei manastiri 

nevazute vegheaza dintotdeauna o stea. Si ca din aceasta stea coboara o raza 

subtire, pana intr-un loc din apropierea bisericii de azi, apoi, dupa ce atinge 

pamantul, se intoarce putin in sus. Iar daca sta acolo cineva in genunchi si se 

roaga cu credinta, va simti cum ii urca rugaciunea spre cer fara oprelisti, se duce 

direct la urechea lui Dumnezeu. 

*** 

Mos Ilie a murit in anul 1985, fara sa vada manastirea macar inceputa, dar 

Elisabeta Sandru ii urmeaza si azi, pas cu pas, poruncile lasate. Dupa patru zile 

de priveghi, batranul de 91 de ani avea inca trupul moale, nu s-a intepenit ca 

orice mort. “Inainte de inmormantare l-au pus in sicriu si atarna asa, pe bratele 

unor barbati, ca un copil adormit. M-am uitat la el zile in sir. In timpul vietii, a avut 

o dunga vanata pe obraz, iar acum dunga aceea disparuse. Si parca fata lui era 

mai frumoasa, mai senina.” 

Asta a fost tot. Dupa Revolutie, Elisabeta Sandru si-a vandut frumoasa ei casa 

acoperita de trandafiri, din Brasov, pamantul, bijuteriile, “pana si perdelele de la 

geamuri” si a construit manastirea, asa cum arata astazi. Jos, in sat, a deschis o 

brutarie si un atelier in care coase vesminte preotesti. Si este acum, din toate 

privintele, o femeie cu adevarat fericita. Mai asteapta doar implinirea ultimei 

profetii a lui Mos Ilie: zidirea celei de-a doua biserici, pe locul unde-au fost arsi 

martirii, in care vor sluji preotii cu randul, fara o secunda de intrerupere, iar 

predicile vor fi rostite in sapte limbi. Mos Ilie a si vazut-o, inainte de moarte: 

mare, cu scari de marmura si trei intrari, in care vor fi ingerii la vedere, se vor 

vedea slujind laolalta cu preotii. Dar de atunci, pe poarta manastirii nu va mai 

putea intra orisicine. “Patru de-or veni pe cale, daca intra unul”, zicea. 

*** 

A doua zi, la Bucium, lumea e si mai multa. Parintele staret e cumplit de 

obosit, ii vad lacrimile prelingandu-i-se pe la colturile ochilor inrositi, fiindca ar fi 

necuviincios si nedemn sa caste de fata cu un oaspete. De dimineata, aproape o 

suta de oameni iesisera din paraclisul sau, incredintandu-i pacatele inainte de a 

se intoarce acasa. Iar el a ramas aici, singur si innegurat, gandind ca lumea e in 

deriva si misiunea sa abia a inceput. Vorbeste de o anumita incordare a sufletului 

spalat si slefuit prin posturi, urmata mereu de o adanca si dumnezeiasca liniste. 

“Fiecare manastire are cate un dar. Manastirea noastra are darul sa goleasca 

Iadul si de a fi facatoare de pace. Pace in sufletul omului, pace intre neamuri si - 

ceea ce e cel mai important - pace intre biserici.” A venit in Ardeal din mandrele 

manastiri ale Moldovei - Tazlau, si apoi Buciumul Iasilor, fiindca aici ii este

Bisericii ortodoxe mai greu. A ravnit dintotdeauna locurile unde este cel mai greu. 

“Caut o manastire cu post”, le spunea localnicilor si, cand a aflat-o, s-a pus 

imediat pe treaba, impreuna cu Elisabeta Sandru si ai sai, neindoindu-se o clipa 

de poruncile unui batran pe care, de altfel, nu l-a cunoscut niciodata. “Un 

adevarat calugar e tot timpul in lupta” - vorba asta o spune mereu. “Miracolele 

unei manastiri nu vin de la calugari, vin de la slujitorii ei. De la ei pleaca minunea. 

Si cu cat o manastire este mai iubita, cu atat miracolele ei sunt mai puternice. 

Daca vii la manastire cu iubire in suflet, atunci da!, ii vei putea vedea intr-adevar 

pe calugari slujind impreuna cu ingerii...” 


Foto: EMANUEL TANJALA 

(Manastirea Bucium se afla in apropiere de Fagaras, pe soseaua submontana ce 

duce la Manastirea Sambata.) 

Francisc si piatra fermecata 

- Taina aurului din Muntii Apuseni e ascunsa intr-o 

piatra al carei loc il stie un singur om. Cine vrea s-o 

gaseasca trebuie sa fie frate cu Dumnezeu - 

Fotogramele unui sfarsit 

Duminica de mai stapanita de soare. Rosia 

Montana e scufundata in liniste si lumina. Sunt iarasi 

aici, pe stradutele brodate cu piatra, printre ierburi si 

printre case contopite cu muntele. Drumul ma duce 

singur intre privelisti pe care le stiu pe de rost, care au 

asupra mea efect de obsesie, de narcotic. N-am nici o 

destinatie anume. E sarbatoare si oamenii Apusenilor stau ascunsi dupa zidurile 

groase, de piatra, cu spaimele si visele lor. E cald, istoria pluteste in aer, se 

scurge pe temeliile groase, se infiltreaza prin crapaturile din sufletul meu. 

Ati simtit vreodata prezenta tulburatoare a unui duh in plina lumina a 

soarelui? Se spune ca locurile ce au fost candva martore ale unor evenimente 

extraordinare, tragice, eroice, poarta in ele energii ciudate, impregnate in pietre si 

ziduri, ca uneori aceste locuri cotropite de amintiri revarsa imagini si zgomote din 

alte timpuri. Ei bine, la Rosia ele se aud! E suficient sa asculti soaptele zidurilor 

batrane, sa asculti murmurul muntilor gauriti, scrasnetul fin al cioburilor de 

ceramica raspandite pretutindeni, e suficient sa respiri adanc si sa fii foarte atent 

la tipetele pasarilor ca sa intelegi intr-o clipa istoria acestor locuri. O istorie a 

aurului si a suferintei, a bogatiei si crimei, o istorie a eroilor nemuritori, a tradarii, 

a supliciului, a bejeniei si a sangelui. Imperii succesive au faptuit crime 

inimaginabile pentru acest aur, in numele aurului s-au dat batalii, s-a tras cu tunul

in biserici, s-au ucis femei si copii, generatii intregi de sabii s-au indestulat de 

sange, unii au fost trasi pe roata, altii au fost spanzurati, unora le-a fost zdrobit 

trupul os cu os, iar altora li s-a dat foc. Unii au vrut mereu sa ia totul, altii a trebuit 

mereu sa apere ceea ce ar fi putut avea. Orice pas in spatiul acesta poarta o 

amintire, orice adiere de vant poarta cu ea o soapta, o istorie, o poveste, un 

spatiu mistic, care patrunde prin ochi si prin piele, un spatiu prin care reporterul 

merge adulmecand rasinile groase ale trecutului. Cruci ciudate, cotropite de o 

vegetatie halucinanta, stau prabusite in ierburi. Ce-ar fi ca vegetatia albastruie a 

pietrelor sa fie tristetea incremenita a tarii de piatra, forma de plans cosmic al 

zidurilor? O femeie de mot mi-a spus candva ca de Craciunul din 2000 cineva a 

iesit in aerul inghetat si a vazut o cruce de stele la miazanoapte, apoi a strigat si 

lumea a vazut alte cruci de stele spre miazazi... erau patru cruci de stele. Cine 

stie, a fost poate un semn de la Dumnezeu, a insemnat ceva, dar cine mai stie 

azi sa dezlege semnele lumii si ale cerului? 

Bauta Sponghii 

O strada in panta. Un copil blond ca un 

heruvim (de ce oare credem noi ca heruvimii 

sunt blonzi?) se joaca singur, cu mainile, sub 

bolta unei stravechi bolti de piatra vopsita in 

alb. Sus, pe-o colina, la o incrucisare de 

drumuri, descopar casa cea mai veche a 

Rosiei: alba, uriasa, impresionanta, cu 

zabrele din alte timpuri asezate peste 

ferestre, cu aceeasi poarta ferecata, boltita, din piatra, cu arbori care au crescut 

chiar sub ea, semn ca nici o caruta n-a mai intrat inauntru de-o vesnicie. Crucea 

de pe acoperis este neagra in soare, o iedera ciudata a cotropit piatra, lemnul si 

sitele vechi, un contrafort de cetate medievala ii daÊun aer inexpugnabil acestei 

case care din prima clipa ma fascineaza si ma ademeneste in ea. Tencuiala este 

cazuta, o gaina ratacita ciuguleste in poarta. Cine locuieste aici? Care este 

istoria acestei case ciudate? ma intreb inainte de a bate la marile porti. Asa 

aveam sa-l cunosc pe Francisc David, ultimul descendent al unei familii cu o 

istorie fascinanta. Ultima veriga a cercului se inchide. Acum stiu sigur de ce am 

venit. Rosia Montana imi spune o ultima poveste imbibata de duhul aurului si al 

trecutului, un fel de Post Scriptum, un fel de adio neinteles. 

Francisc are vreo 60 de ani, dar pare de 40, remarc faptul ca nu are nici un 

fir de par alb, ca are ochii albastri si clari si senini. “Cum asa?”, il intreb, si el imi 

raspunde ca numai Domnul poate face asta si ca acela care este aproape de 

Domnul este senin. Ca el. Inainte de a intra, mai observ ca lacrimile albastre ale 

pietrei, lichenii aceia ciudati, au cotropit si aceasta cladire, mucegaiul acesta 

ciudat al pietrei este si aici. Aceasta casa are 400 de ani! 

Dincolo de uriasa poarta de cetate a lui Francisc se afla o lume inca si mai 

stranie; timpul a paralizat, e suspendat intre cer si ierburile salbatice ale curtii, 

Francisc locuieste singur aici cu cartile sale. Usile masive din lemn de stejar

scartaie cum se cuvine, sunt incrustate, sunt solide, ca sa nu poata fi sparte, 

zavoare grele le pazesc pe dinlauntru. Intram in timp ce Francisc imi povesteste 

cu aerul cel mai firesc despre aceasta casa-cetate, pe care tatal sau a fortificat-o, 

i-a pus gratiile acelea teribile de la inceputul secolului trecut, pentru ca furii si 

lotrii sa nu poata patrunde. Dulapul acesta enorm de stejar era plin cu arme 

aliniate pentru aparare, taica-sau, pe care il chema tot Francisc David, era un tip 

hotarat si curajos ca un leu, pentru ca stramosii sai erau din Bucium. Era puternic 

si bogat si norocos, pentru ca era foarte credincios, umbla mereu cu Evanghelia 

asupra lui. Avea minele lui de aur si era unul dintre oamenii cei mai bogati ai 

locului. “Dumnezeu nu i-a luat mintile, ca altora”, zice Francisc, “iar marele sau 

noroc la aur venea pentru ca nu uita nici o clipa de Domnul. Era generos cu 

ceilalti si cu lucratorii lui. Sambata era zi de plata, si oamenii lui de la mina 

veneau aici, in curte, in dosul marilor porti, unde se imparteau banii si aurul. Tata 

punea de se taia o oaie sau un vitel, si minerii lui faceau praznic, si el ii punea sa 

multumeasca nu lui, ci lui Dumnezeu pentru norocul de a fi gasit aurul in 

maruntaiele minelor sale. Si ei multumeau, pentru ca, daca el era bogat, toti erau 

bogati.” 

Reporterul priveste tacut fotografiile nuntii lui 

Francisc David- tatal, chipurile sterse ale acestor secoli 

trecuti, calca cu grija peste podelele din scanduri groase 

de stejar, atinge usile grele. Aceasta casa are 400 de 

ani, iar Francisc-fiul bantuie singur printre stravechile 

mobile si printre amintirile copilariei sale fericite, in care 

taica-sau il ducea in mine si ii punea intrebari ca sa vada 

daca a invatat clasificarile rocilor si in care ii arata 

bolovanii de aur. Nimic n-a mai ramas din bogatia de 

altadata a acestei familii, casa aceasta care era candva 

un cuib stralucitor este acum pustie, Francisc- fiul se 

preumbla pierdut pe langa patul gigantic din lemn masiv, 

pe langa peretii goi, altadata incarcati cu tablouri alese 

dupa gustul mamei sale, frumoasa Reveca, toate s-au 

dus, s-au pierdut, s-au spulberat imprastiate de vanturile aspre ale istoriei si ale 

destinului. 

Casa asta era cuibul lor fortificat, refugiul inexpugnabil, familia David avea 

valori mari depozitate inauntru... si-apoi el, taica-sau..., stia niste secrete pe care 

tare ar mai vrea sa le stie cei de-acum, Compania miniera si altii. Era geolog 

taica-sau, iar mama lui, Reveca, facuse liceul german si era profesoara de 

germana si de desen la scoala din Rosia. Parintii lui se iubeau, erau tineri si 

frumosi si parea ca tot norocul muntilor se revarsase asupra lor. “Pe vremea 

aceea, minerii faceau baluri in aer liber pe malurile Taului de Sus si toata Rosia 

Montana se strangea acolo sa se veseleasca si sa priveasca la toaletele platite 

cu aur curat ale doamnelor”, spune Francisc visator. El era copil pe-atunci si 

credea ca toate acestea, toata stralucirea si toata bogatia aveau sa dureze 

pentru totdeauna. Stramosii sai buciumani se pricepeau la aur si taica-sau 

mostenea traditia familiei. Au avut mai intai mine la Bucium, apoi au cumparat la 

Rosia Montana, la Gauri, la Carnic, la Vaidoaia, aici aproape, si la Crasanesti.

Aveau steampuri cu 12 sageti Davidenii, si el, baiatul, avea numai 7 ani cand il 

lua taica-sau la mina sa-l invete. Erau patru frati, dar nu pe toti ii invata, era ca un 

fel de incercare permanenta, ii supunea la probe, sa vada cum este sufletul lor, 

pentru ca nu toti pot lucra cu aurul fara sa se strice. Pe unii aurul ii innebuneste, 

ii ispiteste, ii face nebuni, trebuie sa ai inima tare si ferita de ispita ca sa ramai 

om intreg. Asa era Francisc, taica-sau, uneori ii lasa pe baie singuri, sa vada ce 

fac, le lasa ispite, sa vada cum reactioneaza, daca sunt cinstiti sau daca sunt 

lacomi. Dintre toti fratii, el, Francisc cel mic, a mostenit secretul, secretul aurului. 

“Odata eram la mina la Crasanesti si a venit acolo un cumnat al tatei, casatorit cu 

sora mamei mele, Reveca, si tata a lasat un bolovan de aur cat pumnul intr-o 

firida, fara sa spuna la nimeni si fara sa fie vazut. Era la vedere si cumnatul l-a 

luat si l-a bagat in buzunar, numai ca seara, acasa, il mustra constiinta si a scos 

bolovanul sa i-l dea tatii inapoi. Tata a ras, in timp ce mama inghetase. I-a daruit 

bolovanul de aur, pentru ca stia ca sunt saraci, dar asa era el, nu putea sa i-l dea 

pur si simplu, trebuia intotdeauna sa te incerce, sa-ti incerce sufletul, daca esti 

curat. Asa era si cu noi, cu copiii, asa era si cu lucratorii lui, era generos si bun, 

daca vedea ca ai sufletul curat si neispitit.” 

Si secretul?, intreb. “Secretul aurului?”, 

zambeste. “Ai auzit de Bauta Sponghii? 

Piatra pe care o cauta toti minerii?” N-am 

auzit. David vorbeste aproape in soapta. “E o 

piatra, un fel de floare de mina foarte 

frumoasa, cu cristale roz si care uneori bate 

in portocaliu, si piatra asta are de jur-imprejur 

un guler cu totul si cu totul de aur. Unde se 

afla piatra asta, acolo este intotdeauna mult, 

foarte mult aur. Asta cauta ei de fapt, si 

Compania, si holoanganii - hotii de aur -, numai ca putini mai stiu unde se 

gaseste asa ceva. Batranul stia unde se afla si de-asta el a scos foarte, foarte 

mult aur. El stia unde e aur si unde nu. De exemplu, mina Catalina, unde acum 

sapa astia de la Companie, mina a fost a noastra, a familiei, dar a vandut-o 

pentru ca nu era nimic. Compania acum zice ca sapa dupa relicve romane, dar 

de fapt cauta Bauta Sponghii - ha! N-o s-o gaseasca niciodata, niciodata, pentru 

ca ea nu se arata oricui, nu oricine poate s-o vada. Unii spun ca e vorba despre 

noroc, numai ca piatra asta stie sa vada in inima omului sau poate ca Dumnezeu 

le da numai unora darul de a o gasi.” Lui taica-sau i se spunea Francisc al 

Zeicului si... pai, la mina Razna a gasit un filon urias, tone de aur care ar fi luat 

mintile oricui, a fost cea mai mare bogatie pe care a gasit-o intr-un singur loc. A 

venit acasa si a stat inchis si s-a rugat inainte de a hotari ce sa faca. L-a ascuns, 

pentru ca nu-l putea lua pe tot deodata. A facut un veceu acolo, in dreptul 

filonului, pentru ca hotii sa nu stie. Niciodata n-a reusit sa scoata tot aurul deacolo, 

pentru ca la putin timp dupa marea descoperire, zilele fericite s-au dus, au 

venit comunistii si au spulberat toata viata lor, au pierdut totul, totul... Ani de zile 

mai tarziu, cand era un biet angajat al Companiei de stat, comunistii au dat peste 

filonul sau, si taica-sau a paralizat. Era prin 1962 cand l-au gasit, si el si-a revenit 

abia dupa zile intregi. Era aurul sau, comoara sa secreta, descoperita din

intamplare de catre exploatarea miniera. 

Sabia dintre Dumnezeu si diavol 

Ne plimbam prin adancurile casei lui 

Francisc, reporterul se scufunda in istoriile de 

demult, ferestrele dinspre interiorul curtii sunt 

asediate de o vegetatie halucinanta, ce pare 

ca vrea sa intre inauntru printre gratiile 

groase, podelele scartaie in timp ce el imi 

povesteste cum a fost dupa ‘48, cum din 

toata bogatia lor nu a mai ramas decat casa 

asta, sa le aminteasca despre trecut, cum taica-sau a lucrat pe santier la Salva 

Viseu si la Bumbesti Livezeni ca simplu muncitor, cum alti buciumani au ales sa 

lupte in munti cu armele in maini, cum a fost cu Macovei Sandu si cu frate-sau de 

i-au impuscat comunistii, de le-au pierdut trupurile prin munti... 

“Bauta Sponghii si secretul aurului nu sunt pentru oricine, trebuie sa ai credinta, 

trebuie sa lucrezi cu Dumnezeu la aur, pentru ca de nu lucri cu Domnul, numai 

cu diavolul poti lucra. Acum ei vor sa afle secretul, Compania asta, dar lucreaza 

impotriva Domnului, ei vor sa darame biserici, ei umbla cu minciuni si inselatorii, 

vor sa puna mana pe ceea ce nu e al lor, pe minele care apartin de drept motilor. 

Bauta Sponghii e un blestem pentru aceia care nu lucreaza cu Domnul. Bauta e 

ca un fel de lama de sabie intre Dumnezeu si diavol, ca o punte, un fel de piatra 

de... incercare. Daca esti ticalos, atunci devii si mai ticalos, daca esti bun, atunci 

ea te face si mai bun. Si ei, Doamne”, zice Francisc strabatand teribilele adancuri 

ale casei-fortareata, “ei de fapt faptuiesc aceeasi crima pe care au faptuit-o 

comunistii in ‘48, luand cu de-a sila ceea ce e al nost’!” 

Iesim in curte, casa aceasta pare ca are o greutate colosala, e asezata pe 

pamant ca un munte, imi spun. Stalpii grosi de lemn ai prispei interioare par ca 

se indoaie sub greutate, o usita de lemn conduce catre adancurile inca 

neexploatate ale pivnitei, ale subsolului. Reporterul se intreaba ce-ar mai putea 

ascunde hrubele de sub casa, in timp ce Francisc scoate niste portrete din alte 

timpuri ale frumosilor sai parinti. Scormoneste mereu printre ceturile trecutului, isi 

aminteste mereu despre mama Reveca, despre care nici o clipa nu uita sa spuna 

ca era de o frumusete rapitoare si ca mereu era cu cantece pe buze, da, canta in 

germana cantece la moda pe-atunci si se invartea mereu printre mobilele ei 

dragi, pentru ca intr-o buna zi, Doamne, mult mai tarziu, sa inchida ochii, la 

varsta de 90 de ani, in aceeasi casa in care candva fusese atat de fericita. 

Francisc face cu duiosie portretul Revecai, plutind printre ierburile salbaticite ale 

curtii, in timp ce eu imi spun ca trebuie s-o fi iubit foarte mult, trebuie s-o fi 

divinizat pe mama aceasta a singurelor zile fericite ale vietii sale, cand era el 

copil. Minerii tatalui sau o priveau ca pe o zana si ea se ocupa de acte de 

caritate si dadea daruri bogate celor saraci si bisericii, pentru ca... “stii, nu era 

seara sa nu ingenunchem cu totii si sa multumim cerului pentru toate cele”. Si el, 

tatal, Fracisc David al Zeicului, ce s-a intamplat cu el? Francisc-fiul priveste in gol

cu seninii sai ochi albastri, “pai”, zice, “a murit la 64 de ani, putin dupa povestea 

cu paralizia, convins ca roata istoriei se va intoarce din nou, ca nimic din ceea ce 

este cladit pe minciuna si pe nedreptate nu poate sa reziste in fata lui 

Dumnezeu. Era convins ca asa cum el ne punea noua capcane ca sa ne incerce 

sufletul in fata aurului, asa Dumnezeu ne supune la incercari ca sa ne vada taria. 

Era convins ca in cele din urma se va face dreptate si ca toate ale noastre se vor 

intoarce in cele din urma la noi”. Pauza lunga. “Stii, dupa cinci ani de santiere, pe 

taica-meu l-au chemat comunistii inapoi, la mina, l-au angajat, pentru ca se 

pricepea si... stii ce voiau de la el? Ceea ce-ar vrea astia acum de la mine: 

secretul. Bauta Sponghii! N-a spus niciodata ceea ce stia, pentru ca nu era 

corect si pentru ca nu putea sa uite anii de saracie pe care i-am trait dupa ‘48, 

cand nici macar o vita in batatura nu ne-or lasat!” 

Francisc-fiul scormoneste prin unghere 

nestiute si imi arata acte de proprietate 

asupra minelor sale, acte pe care el nu le-a 

pierdut niciodata, imi arata fotografii din alte 

timpuri, imi arata obiecte stravechi constituite 

intr-un fel de altar al amintirilor si, in cele din 

urma, dupa o adanca privire in ochi, imi arata 

miracolul, piatra aurului si a blestemului, 

Bauta Sponghii, unealta Domnului, dar si a 

diavolului, pe care o tine ascunsa printre alte 

flori de mina, sub o carpa. E intr-adevar roz, neasemuit de frumoasa, cristale 

transparente imbratiseaza acolo minuscule, miraculoase particule de aur. El o 

tine in mana cu o grija infinita, el, ultimul detinator al acestui periculos secret atat 

de ravnit. “Tu stii unde se afla”, spun. Tacere. “Stiu”, zice el in cele din urma. 

Zambeste mereu, ca si cum s-ar gandi la timpurile apuse, mai dam un ocol curtii 

celei salbaticite si casei de piatra, cerul este jos, pare ca l-am putea atinge cu 

mana. Inteleg ca nu mai e nimic de spus. 

Suntem sub imensa poarta de la intrare. “N-ai grija”, imi spune, “duhul 

aurului ia mintile numai la cei slabi si la cei lacomi”, si ramane marunt, sub bolta 

alba de piatra a casei-cetate. Iedera stranie care sufoca portile atarna deasupra 

lui, copacii crescuti in poarta mare par ca se inclina spre el. Adio! 

Norii alearga deasupra Rosiei Montane si deasupra tulburatoarei sale 

istorii, deasupra destinelor zbuciumate ale acestor oameni, deasupra zidurilor 

imemoriale ale acestor case. Uciderea bisericilor vii pentru aur, trecerea cu 

buldozerul prin lumea duhurilor unor eroi, nesocotirea sufletului acestor munti... 

toate acestea nu pot ramane fara urmari, imi spun. Ce va face Bauta Sponghii? 

Ce vor face motii in fata primejdiei, a ticalosiei, a unui nou razboi? Cobor iute 

stradutele printre insufletitele case, prin vantul cald, pana jos, in vale, la marea 

biserica a lui Balint, la mormantul lui Balint, privesc in sus si pare ca norii turbati 

alearga direct prin clopotnita, strabat suprastructura din lemn a turnului. 

Imi amintesc de copilul blond, ca un heruvim, jucandu-se cu duhurile sub 

marea, minereasca poarta de piatra, in cea mai deplina tacere. 

Imi spun ca tacerea rosteste uneori mai mult decat un milion de cuvinte. 

Tacerea de aur, al carui pret e aici la fel de mare ca pretul vietii.

Un miracol adevarat, rugaciunea 

Dumnezeu nu lasa la greu 

pe nimeni 

Fata care s-a incapatanat sa traiasca 

HORIA TURCANU 


Sunt maica Hristofora de la Manastirea 

“Agapia”, din judetul Neamt, si randurile care 

urmeaza, despre virtutea indumnezeitoare a 

rugaciunii, sunt menite sa dea speranta celor 

nefericiti. 

De la nastere, eu am fost foarte bolnava. Mama nu a vrut sa ma aiba si s-a 

zbatut sa scape de mine, dar tot ce a facut a fost in zadar. Imi spunea ca nu 

existase leac pe fata pamantului pe care sa nu-l fi incercat: “Aveam crize de 

turbare cand vedeam ca plantele si medicamentele care pe alte femei le-ajutau, 

la mine n-aveau nici un efect”. Daca n-a izbutit sa scape de mine, incercarile ei 

m-au facut, in schimb, sa ma nasc fara vedere la ochiul drept, iar la stangul cu un 

strabism care mi-a fost operat de cinci ori. Zilnic aveam pulsul 120, iar la cel mai 

mic efort crestea la 130-140, sufeream permanent de infectie la rinichi, am facut 

TBC. Orice tratament era in zadar. “Fata asta n-o sa se vindece niciodata”, ii 

spunea mama tatei, satula de doctorii pe la care umbla cu mine. N-am putut 

comunica multa vreme cu nimeni, nici macar cu parintii sau fratii mei, n-am stiut 

ce inseamna sa te joci cu papusile, la scoala nu raspundeam niciodata, ci doar 

scriam. Intelegeam, gandeam - doar atat. Nu pricepeam nimic din ce se intampla 

in jurul meu, stiam doar ca nu-mi placea viata pe care o traiam, asteptam 

“altceva” pentru mine. Ceva inlauntrul meu parca imi spunea ca exista si un alt 

fel de viata. Crezand ca-s bolnava, mama m-a dus la psihiatri si la neurologi. Nau 

reusit sa ma vindece cu medicamentele lor. Am ramas mai departe in izolarea 

aceea, luminata de un bob de speranta, ca imi voi gasi odata si odata si locul 

meu. 

In clasa a VIII-a, am plecat in vacanta la o matusa din Constanta. Intr-o 

duminica, matusa a mers la manastire la Techirghiol si m-a luat si pe mine. In 

biserica m-a podidit plansul, un plans linistit si implinit: simteam ca acolo e locul 

meu, cu toate ca nu stiam ce inseamna o biserica. A doua zi, dupa ce matusa a 

plecat la serviciu, eu am fugit la manastire si am vorbit cu parintele Arsenie 

Papacioc. Seara, n-am mai plecat acasa, dar mama a aflat si a venit sa ma ia. 

De patru ori m-a luat acasa, dar eu iar fugeam, desi eram urmarita si de politie. A 

cincea oara a venit un frate de-al meu dupa mine si a facut scandal mare. M-am 

rugat toata noaptea sa ma ajute Dumnezeu sa fug si sa nu ma prinda. 

Dimineata, cand astepta sa ies afara din manastire, am trecut pe langa el fara sa 

ma vada, iar in autobuz am stat unul langa altul, pe banca, dar el nu m-a

cunoscut. Mi-era frica, tremuram si plangeam. Nu stiam de ce se uita la mine si 

nu-mi spune nimic. Atunci nu puteam intelege ca Dumnezeu il orbise pentru 

cateva clipe, ca sa nu ma vada. Lucrul acesta l-am inteles mai tarziu, cand el mia 

zis: “Nici daca juri ca ai stat langa mine eu nu te cred”. Ma rugasem toata 

noaptea, dar atunci eram prea mica pentru a intelege ca Domnul poate face 

atare minuni: sa orbeasca pe cineva pentru o vreme. Abia implinisem varsta de 

14 ani. 

Am ajuns in gara si m-am urcat in trenul care nici nu stiam 

unde ajunge. Tot drumul m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi scoata 

in cale o manastire, cat mai departe. Cu greu am ajuns la Sibiu, 

apoi la Manastirea “Sambata de Sus”. Acolo am stat de vorba tot 

cu un parinte Arsenie, la fel de bun ca cel de la Techirghiol. I-am 

marturisit viata si dorinta mea. Parintele mi-a povestit ce 

inseamna sa fii calugar. In loc sa ma sperii, mie imi crestea 

sufletul si dorinta de a ramane in manastire. Parintele a incheiat 

asa: “Viata in calugarie e foarte aspra si tu, fetito, esti foarte 

bolnava si nu vei rezista. Roaga-te la Maica Domnului sa te faca 

sanatoasa si asta va fi semnul ca ai chemarea sa slujesti in 

gradina Ei. Roaga-te mult, nu te lasa ispitita de ganduri”. Atunci 

nu intelegeam ca Dumnezeu ma incearca sa vada daca starui in 

rugaciune. Intr-o seara, mi-a venit un gand: “Daca atatia ani nam 

putut vorbi cu nimeni nimic, iar de cand am simtit in suflet chemarea spre 

manastire vorbesc normal si am calatorit atata drum fara teama, asta inseamna 

ca voi reusi”. Timp de o luna n-am mancat decat sambata si duminica. Mergeam 

in fiecare zi la biserica si ma rugam la miezul noptii. Intr-o noapte de 14 august, 

inainte de Sfanta Marie Mare, dupa ce am facut rugaciunea la miezul noptii, am 

simtit o moleseala mare, o raceala, apoi o fierbinteala puternica si-am adormit. 

Dimineata m-am trezit vioaie si sanatoasa. Ma simteam foarte bine. Am mers la 

parintele Arsenie si i-am spus ca merg la Sibiu ca sa-mi fac niste analize. S-a 

uitat lung la mine si-a spus: “Deseara la ora zece sa fii aici!”. Analizele au iesit 

perfecte. A fost cea mai fericita zi din viata mea. Stiu ca si parintele s-a rugat 

pentru mine. Cand am depus juramantul calugariei, mi-au curs lacrimi de fericire 

din ochi. Am intrat intr-o manastire de maici. Dar mama a aflat despre mine si mia 

trimis vorba ca vine sa ma ia acasa. Toata noaptea am plans si L-am rugat pe 

Dumnezeu s-o opreasca din drum. Ruga mi s-a implinit. A rugat un coleg de 

serviciu s-o aduca sa ma ia cu o masina, dar la Buzau masina n-a mai vrut sa 

porneasca, desi mecanicii nu i-au gasit vreun defect. Mama a sunat la Galati si 

si-a rugat alt coleg sa vina s-o aduca la mine, la Agapia. Si masina lui s-a 

defectat la Buzau. Cand cei doi s-au hotarat sa se intoarca acasa, tractati, in 

clipa cand au ajuns pe drumul catre Galati, motoarele au pornit singure. Mama sa 

cutremurat de o asemenea intamplare si n-a mai venit niciodata sa ma scoata 

din manastire. Cand oamenii nu pot fi opriti, ii opreste Dumnezeu, numai noi sa 

ne rugam. 

Am ramas sanatoasa 11 ani, de la 14 la 25, cand a murit mama. Cand am 

primit telefon ca se stinge, m-am dus acasa. Imi murise un frate si pe mama a 

rapus-o durerea, incet-incet. Cand am ajuns la spital, medicii nu mi-au dat voie s-

o iau cu mine, pentru ca mai avea doar un ceas de trait. Dar mama a cerut cu 

limba de moarte s-o duc la mine, la manastire, si acolo s-o ingrop. Pe drum am 

oprit masina de trei ori, pentru ca spunea ca moare. Era in ajun de Sf. Hristofor, 

numele meu de calugarie. Am inceput a plange si am strigat tare la sfant sa ma 

ajute sa-i indeplinesc ultima dorinta. Am ajuns pe la cinci dupa-amiaza la Agapia, 

am dus-o in chilie pe paturi, seara la ora noua am marturisit-o, dimineata la trei 

am impartasit-o si pe 9 mai, de sfantul Hristofor si de ziua mea, a murit, la ora 8. 

Peste un an, a murit si tata, tot in prezenta mea. Voise sa fie spovedit, fratii mei 

mi-au spus ca se chinuie sa isi dea sufletul si iar am plecat spre Galati, rugandu-l 

pe Dumnezeu sa-l tina in viata pana ajung. M-am oprit la o biserica si am luat un 

preot. Cand am ajuns acasa, tata si-a revenit. Foarte constient, s-a spovedit si sa 

impartasit, murind in mainile preotului. Voise Dumnezeu ca cei care dorisera sa 

scape de mine sa moara cu mine alaturi. 

De la moartea mamei m-am daramat rau cu sanatatea. Am 

fost internata la Bucuresti si la Iasi, dar zadarnic. Dupa cinci ani 

de tratamente si internari, doctorii n-au putut sa faca nimic. 

Atunci m-am dus la racla cuvioasei Paraschiva din Iasi, am plans 

si i-am spus Sfintei ca nu plec de langa ea pana ce nu ma fac 

sanatoasa. Trei zile am stat acolo, m-am rugat si am plans. A 

patra zi m-am ridicat din genunchi sanatoasa, asa cum sunt si in 

ziua de azi. Chiar daca nu vad deloc cu un ochi, iar cu celalalt 

numai pe jumatate, sunt multumita cu viata mea. Pentru mine, 

fiecare pas a insemnat o minune. Dragostea lui Dumnezeu s-a 

revarsat asupra mea din belsug. 

CAZACU MARIA (maica Hristofora), Manastirea “Agapia”, 

judetul Neamt 

Examenul 

In ‘69, studiam electroenergetica la Politehnica ieseana. Anul patru 

continea si un curs de electronica industriala: 28 de prelegeri. Zilele afectate 

pregatirii examenului au trecut repede, eu am despicat prea tare firul in patru la 

primele 20 de prelegeri, astfel ca pe ultimele opt nu mai aveam timp sa le 

parcurg. Profesorul examinator facuse 28 de bilete de examinare, a cate doua 

subiecte fiecare, care cuprindeau toata materia. Ca sa am idee ce contin biletele 

de examen, de la o grupa de studenti ce daduse deja examenul mi-am notat pe o 

foaie 7 bilete. 

Examenul era programat intr-o duminica. (In Romania, respectarea 

sarbatorilor este si astazi o problema nerezolvata: o nerespectare care-i aduce 

tarii pagube anuale de zeci de mii de miliarde de lei, mutilati, vieti pierdute, 

dezolare peisagistica etc.)

Datorita pozitiei mele la catalog, intram la examen spre seara. Asa ca in ziua 

examenului, fiind duminica, m-am dus sa particip la Sf. Liturghie, cum faceam de 

obicei. M-am rugat fierbinte sa trec cu bine examenul. Si deodata, cum ma aflam 

in picioare in timpul Sf. Liturghii, in minte mi s-a intors foaia pe care notasem cele 

7 bilete si mi s-a focalizat atentia pe primul bilet de pe verso. Am fost ferm 

convins ca acel bilet imi va cadea la examen. Revenit la camin dupa terminarea 

Sf. Liturghii, am cautat nerabdator pe foaie, sa vad ce subiecte contine biletul 

spre care fusesem directionat de Sus. 1 - Pentode, 2 - Tiratroane. Al doilea 

subiect era din cele opt prelegeri neparcurse. M-am apucat sa-l studiez, dar, 

culmea, lipsisem la acea prelegere si o aveam scrisa de un coleg. Deci, mai greu 

de invatat pentru mine. Plus relativa complexitate a subiectului, plus timpul ce ma 

presa sa plec la examen... Toate au nascut indoiala ca poate a fost 

nesemnificativa prezicerea ce mi se facuse. Dar nu, la examen am tras biletul 

prezis. Cel cu tiratroanele. Despre ele am demonstrat cunostinte... sumeriene. 

Dar cum primul subiect il stiusem de 10, profesorul mi-a pus si alte intrebari, din 

restul materiei, si astfel, cu purtarea de grija dumnezeiasca, cea omniscienta, 

omnipotenta si omniprezenta, am promovat, si inca cu o nota multumitoare, 

examenul. 

“Cheama-Ma in ziua necazului si te voi 

izbavi si Ma vei preaslavi”, ne indeamna 

Domnul in Psalmul 49, care se incheie cu 

“Jertfa de lauda Ma va slavi si acolo (in 

rugaciune deci, prin care ne unim cu 

Dumnezeu) este calea in care voi arata lui 

mantuirea Mea”. 

Desigur, ceea ce am relatat eu aici 

reprezinta exceptia, nu regula. Pentru ca, asa cum ne povatuiesc Sfintii Parinti, 

trebuie sa lucram ca si cum totul ar depinde de noi si sa ne rugam lui Dumnezeu, 

ca si cum totul depinde de El. Pentru ca realmente totul depinde de Dumnezeu. 

Dar astazi am ajuns sa ne rugam patru minute si sa stam la televizor patru 

ore din 24. Or, criza lumii vine din criza de rugaciune, constata, pe drept cuvant, 

Sfintii Parinti contemporani. Sintagma “Ora et labora! - Roaga-te si lucreaza!”, ce 

rezuma trairea crestina, a fost uitata. Crestinii nu se mai roaga, nu mai postesc, 

nu mai privegheaza, pentru ca ei considera aceste nevointe potrivite doar 

monahilor. Ceea ce a creat o prapastie intre crestinism si crestini. Prapastie si 

criza din care vom iesi numai prin rugaciune si-o viata conforma poruncilor lui 

Dumnezeu. Rugaciune curata, fierbinte, staruitoare. A saptea parte din timpul 

nostru zilnic s-o dam Domnului, ne spun Sfintii Parinti. (Deci, rotund 4 ore din 

24.) “De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale”, ne spune 

psalmistul in Psalmul 118. Si tot el: “La miezul noptii m-am sculat ca sa Te laud 

pe Tine, pentru judecatile dreptatii Tale”. 

Se ajunge astfel la: “Rugati-va neincetat!”, indemnul Sf. Ap. Pavel si al tuturor 

sfintilor. Deci, pomeniti numele cel sfant al Domnului in toata vremea: “Doamne 

Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul 

(pacatoasa)!”. 

Mi-e drag sa inchei si e de folos, mai cu seama celor inca neconvinsi de

puterea si necesitatea rugaciunii, cu constatarea preavrednicului de pomenire 

Parinte Dumitru Staniloaie: 

“L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si 

in simboluri. Dar aceasta nu-mi dadea nici pace, si nici dragoste. Intr-o zi, am 

descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca este posibil sa-L intalnesti pe 

Dumnezeu cu adevarat in rugaciune. Cu multa rabdare, am incercat si am 

inteles, putin cate putin, ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca, 

lasandu-ma umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalti. Am 

inteles ca iubirea este comuniune cu Dumnezeu si cu cel de langa mine. Si ca 

fara aceasta comuniune, lumea nu este decat tristete, ruine, dezolare, masacre. 

Numai daca va voi sa traiasca in aceasta iubire, lumea va cunoaste viata 

vesnica.” 

ing. ALEXANDRU OSTAFI - Iasi 

(Van Eyck - fragmente de fresca din Catedrala Saint-Bavon din Ghent) 

Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA 

ION GHINDEA 

taran din Ucea de Sus - Fagaras 

“Imi pare ca a fost si un picut de sfant” 

Pe masura ce imbatraneste, Ion 

Ghindea, taran din satul fagarasean Ucea de Sus, merge tot mai des pe la 

manastiri. A implinit 76 de ani si odata, pe cand avea 40, marele duhovnic 

Arsenie Boca i-a spus ca mai are de trait, nici mai multi, nici mai putini decat inca 

pe atatia. Daca profetia parintelui s-ar implini, ar insemna ca astazi, pe Ion 

Ghindea nu-l mai despart de moarte decat patru ani... Nu-i este neaparat teama, 

moartea in sine nu-l inspaimanta, dar i se pare, pe masura ce vremea trece, ca 

nu s-a folosit prea bine de viata asta a lui, ca n-o sa merite Raiul. Marturiseste ca 

se gandeste la parintele Arsenie cel putin o data pe zi, mai ales seara, cand 

pune capul pe perna: “Imi pare c-a fost si un picut de sfant...”. Nu e prima data 

cand ma aflu prin satele Fagarasului si nici cand constat cu uimire, ce colosala 

forta trebuie sa fi avut acest duhovnic asupra oamenilor din coltul asta de tara, 

daca dupa o jumatate de secol, cei care l-au cunoscut si cu care a vorbit ii mai tin 

minte pe dinafara cuvintele. 

Calugarul de lumina

L-am intalnit pe Ion Ghindea la Bucium, o manastire de la poalele 

Fagarasului, unde a stat ingenuncheat in rugaciune aproape o zi intreaga, facand 

la plecare danie mare, in bani. Taran vanjos, ca toti satenii de pe la poalele 

muntilor, se teme numai de bunul si marele Dumnezeu. Afara de cateva dureri 

de sale, trupul i-e inca tare, pumnii - baroase si glasul - tunet. Pe vremea 

comunismului a fost sofer, a castigat bani multi si si-a trait din plin viata, dar nu in 

desfrau. Si-a cladit o familie trainica si instarita, cu copii la facultati, randuita dupa 

reguli sanatoase. Rugaciunea dinainte de masa si de culcare sau Sfanta 

Liturghie din duminici au fost lege in casa lor. A facut multa milostenie, iar 

numele sau e scris pe zidurile unor biserici din Tara Fagarasului - Sambata, 

Prislop, Victoria -, printre salvatori si ctitori. N-ar avea de ce sa se planga. Ii pare 

rau doar ca parintele Arsenie nu mai este, ca “nu mai are la cine se duce”. In 

viata sa, fiecare intalnire cu acest iluminat monah a fost insotita de cate un 

miracol. Cand era baiat de 12-13 ani, a visat Manastirea Sambata de Sus, fara 

sa fi auzit de ea si fara s-o fi vazut vreodata in poza. “Era exact ca in realitate! 

Pajistea verde si altarul de vara si biserica lu’ Brancoveanu c-o singura turla si 

lume multa, stransa ca la hram. Si cineva mi-o spus: . Era asa, un deal lung, si de peste el, cum ii soarele de 

rotund, venea o lumina mare, ca puneam mana streasina sa nu-mi orbeasca 

ochii. Si cum stam eu singur de-o parte si toata lumea de-o parte, de deasupra, 

din ceri, vine un copil galben sa puna peste mine un ziar sau o panza, nu stiu ce 

era. Si altcineva mi-o spus: .” N-a uitat visul acesta nici cand a calcat prima data pe pajistea verde de la 

Sambata, minunandu-se de incantatoarele coincidente cu cele vazute aievea. Si 

de pe acelasi deal lung a vazut coborand din rasaritul soarelui un calugar 

stralucitor si zvelt, invesmantat in alb si inconjurat de lumina, binecuvantand cu 

gesturi largi intreg norodul ce-i iesea inainte. Asa l-a cunoscut pe parintele 

Arsenie Boca. 

Apostolul Tarii Fagarasului 

Parintele Arsenie sosea cateodata si in satul 

sau, in Ucea de Sus, si atunci era sarbatoare. Aici 

intervine poate cel mai mare miracol savarsit de 

monahul ardelean, caruia nici astazi Ion Ghindea 

nu reuseste sa-i dezlege incalcitele si tainicele ite: 

cum a izbutit un singur om, dupa doar cateva 

popasuri in vechea asezare fagaraseana, sa 

schimbe din radacini viata unui sat intreg? “Eram 

uitati de lume, traiam ca paganii. Satul era 

, nu stia de rugaciune, de posturi, de 

nimica. Si in cateva luni, un calugar necunoscut si 

tinerel a intors toata lumea la o suta optzeci de 

grade...” Ion Ghindea isi aminteste un june inalt, cu sprancene groase, ochii si 

barba negre, mereu incins la mijloc cu centura calugareasca, isi aminteste mai

ales degetele sale subtiri, nefiresc de subtiri si de fine fata de mainile lor 

butucanoase, de tarani. “, ne zicea parintele. . De la parintele 

Arsenie, la noi in sat toti oamenii se impartasesc, postesc, se roaga si - ce-i mai 

important - se ajuta cu drag intre ei. Si n-a trecut mult timp pana cand si alte 

satuce din imprejurimi l-au urmat pe calea buna...” Pe oriunde calcau pasii 

parintelui Arsenie, satele si bisericile se vindecau prin minune. “A schimbat toata 

zona Fagarasului”, spune Ion Ghindea, asemuindu-l uneori cu “apostolii din 

Biblie” si “toti il urmau, oriunde-ar fi mers”. 

Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea 

razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la 

slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele - in 

picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea 

tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele 

mai gingase intonatii: “Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si 

ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua 

pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. V’iti duce si veti bea apa 

din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va 

termina acest razboi si cand va spune toata lumea , atunci 

sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va 

veti duce la morminte sa spuneti mortilor . Cand n-or 

mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea dea 

face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare...”. Si 

Ion Ghindea cade iarasi pe ganduri. “Daca parintele stia tot ce se petrece, daca 

stia cand va muri o intreaga lume, de ce n-ar fi stiut cand oi muri si eu, un biet 

pacatos?” 

Minunea de la Prislop 

Parintele Arsenie a venit la Sambata in 1939 si a ramas zece ani. Lui i se 

datoreaza in mare masura reinvierea manastirii si a sufletelor celor care vietuiau 

intr-insa. Tragea dupa sine intreaga obste calugareasca si multi erau cei care 

ziceau ca nu pot tine pasul cu indelungatele rugaciuni si chinuitoarele sale 

posturi. Aceia se alungau singuri. “Facea cat trei preoti canon”, continua Ion 

Ghindea. “Cand altii se odihneau, el se ruga, cand altii mancau, el postea. Le 

citea calugarilor vrednicia . Si sa vedeti cum... Era vineri, era post, 

parintele Arsenie plecase de dimineata cu treburi. Pe la amiaza, a venit o femeie 

din Sibiu care avea un fecior frate la manastire. Si eu m-am bagat in vorba cu ea. 

O intreb: . Seara se intoarce parintele 

Arsenie, ostenit - n-avea de unde sa stie de venirea femeii - si ia dintr-un ulcior o

lingurita de miere. Asta a fost hrana lui intr-o zi. L-am vazut pe fratele acela tanar 

cum se uita la el, asa, parca putin vinovat. Si atunci parintele s-a intors spre 

dansul si i-a spus: .” Astfel 

de om a fost parintele Arsenie Boca - nu-i placea sa zaboveasca in locurile 

comode, cu viata prea lesnicioasa. Dupa ce a vazut Manastirea Sambata pusa 

cat de cat pe picioare, s-a mutat la Prislop, o alta mare lavra, distrusa de 

generalul Bukov, pe care numai harul si osardia unui sfant puteau sa o mai 

salveze. Si acolo a ramas zece ani, la fel ca la Sambata. Si putin dupa plecarea 

sa, intreg satul Ucea de Sus s-a urnit sa-l ajute. Ion Ghindea a adus cu masina 

sute de oameni, a muncit la zidirea bisericii din temelie pana-n inaltul turlelor. “Au 

venit multi tare. Veneau sa munceasca pana si femeile cu prunci in brate si 

nimeni, niciodata, n-a cerut vreo plata sau lauda. Atunci am vazut prima data ca 

rugaciunile parintelui Arsenie pot muta si muntii din loc. Intr-o zi, oamenii i s-au 

plans: . Parintele s-a dus in 

deal, pe apa, la vreo douazeci de metri si s-a lasat in genunchi. A facut 

rugaciunea cateva ore. Si va jur!, asta am vazut-o cu ochii mei, spre seara, apa a 

intrat in pamant si a iesit putin mai incolo, lasand la suprafata un nisip fin... 

stralucitor ca argintul. Muncitorii s-au inchinat cu totii, speriati, nevenindu-le sa-si 

creada ochilor. , le-a spus tuturor.” 

“Asa esti si tu, Ioane: la jumatatea vietii” 

In anul 1959, spre satul Ucea de Sus a sosit din 

departari, plutind prin vazduh, un zvon infricosator, ca o 

primejdie mare: “Parintele Arsenie Boca a fost arestat!”. 

Cand au aflat mai apoi ca fusese mutat cu domiciliul fortat 

langa Bucuresti, ca sa picteze biserica din satul 

Draganescu, ucenii au pornit iarasi, cu totii, spre dansul. 

Ion Ghindea nu-si poate domoli emotia, atunci cand ii vin in 

minte imaginile acelea cu femei si barbati imbracati in 

haine de tara, speriati de forfota Garii de Nord, intrebandu-i 

ca niste copii pe trecatorii grabiti unde este parintele lor. 

La Draganescu, parintele Arsenie a stat 10 ani, ca si 

la Sambata, ca si la Prislop. Si in tot acest timp, Ion 

Ghindea a fost mereu dupa el. “Va spun, desi era distanta atat de mare, au venit 

si mai multi. Coborau femeile din munte ca sa-i aduca de mancare, barbatii isi 

lasau treburile acasa si veneau sa-l ajute la renovarea bisericii... Parintele era 

supravegheat tot timpul de securisti, numa’ ce apuca sa ne faca un semn din 

ochi si noi stiam ca in seara aceea ne puteam intalni in secret, la un om dintr-un 

apartament de bloc din Bucuresti, si acolo el ne invata cum sa ne rugam, ne 

poruncea sa nu lasam postul, sa nu uitam biserica si ne spunea la fiecare ce 

trebuie sa facem. Aveam 40 de ani, eram barbat bine, aveam bani, nu-mi lipsea 

nimica. Da’ eram eu asa, cam framantat de niste probleme. Si am stat in camera 

aceea din Bucuresti doua ore, singur cu parintele. Mi-a zis asa:

pana la varsta asta ti-ai facut placerile din crestetul capului pana in varful 

picioarelor. Asa-i ca te simti puternic, respectat, ca nu ti se poate intampla nimic? 

Sa-ti spun o istorie: era un urias, care toata viata lui a dus oameni in spinare, de 

pe o parte pe cealalta a unui rau. Dupa multi ani, in care-a carat mii de oameni, 

vine un copil sa-l treaca si pe el. Uriasul a ras, zicandu-si ca-i o nimica toata. Si 

tocmai la mijlocul raului s-a poticnit si a cazut cu copilul in apa. Stii tu, Ioane, cine 

era copilul acesta? Era moartea! Si cat a fost uriasul de puternic, l-a doborat un 

mic copilas. Asa esti si tu, Ioane: la jumatatea vietii!>>. Asta mi-a spus. La numai 

cateva zile, treburile m-au dus in comuna Buciuis, unde trebuia sa schimb niste 

cartofi pe porumb. Si numa’ ce vad la o poarta o femeie urata si oarba, cu 

picioarele strambe, care tinea in mana un ghioc si vorbea c-o fata. Fata se uita la 

ea cu ochii cascati: femeia stia totul despre viata ei, numele, cand s-a nascut, cu 

cine s-a dragalit, tot. Si i-a zis c-o sa scape de-o operatie. De la oamenii din sat 

am aflat apoi ca si securistii din Bucuresti o lasa in pace pe femeia asta, fiindca 

le ghiceste si lor. I-am dat o caldare de cartofi si m-a primit. Mi-a cerut un fir de la 

sfeterul de lana cu care eram imbracat, l-a facut asa intre degete si mi-a spus: 

. Scurt. Am iesit de la 

ghicitoarea asta cam... zdruncinat. Da’ cand am ajuns in ulita si-am vazut ce 

frumos era afara - era primavara, pomi infloriti -, mi-am zis in gand: . Si-am plecat acasa.” 

Cu trecerea anilor insa, Ion Ghindea a inceput din ce in ce mai mult sa se 

gandeasca la lucrurile acestea. S-a trezit ajutand oameni necunoscuti de pe 

strada, strangand mana si celor mai crunti dusmani, pasind in biserici mai des 

decat o facea inainte. I-a amintit parintelui Arsenie de profetia aceea, multi ani 

mai tarziu, pe cand acesta se afla la Sinaia, dupa plecarea sa de la Manastirea 

Prislop, din 1959. Si parintele i-a raspuns tot printr-o poveste: “Vine moartea la 

un om bogat si hraparet si-i zice: . Iar acesta se sperie: . Moartea il lasa. Dupa un an, bogatul zice: . Nu s-a gandit niciodata ca moare, toata viata nu 

s-a gandit decat cum sa se imbogateasca, sa-i pacaleasca pe ceilalti, sa stranga 

numai pentru el. Si cui raman toate? Pe cand eu, care n-am adunat nimic pe 

lumea asta, daca ar veni si astazi moartea la mine i-as zice...” - si parintele a 

desfacut larg bratele, ca si cum ar fi vazut intr-adevar pe cineva apropiindu-se 

catre dansul - “i-as zice: .” 

*** 

Ion Ghindea tine minte ca pe 28 noiembrie 1989, ziua cand a murit 

parintele Arsenie Boca, afara era frig, o zi ploioasa si trista si se vorbea deja 

despre schimbarea regimului si despre o mare Revolutie. “Ne-am dus mai multi 

din sat la inmormantare, la Manastirea Prislop si dupa ce l-au ingropat pe 

parinte, am pus capul pe lespedea mormantului si am plans cu sughituri, in 

hohote, ca un copil. Nu trecuse o saptamana de cand fusesem la el. Cuvintele de 

atunci le tin ferecate in inima: . Si asa a

fost.” Parintele Arsenie Boca pare sa fi fost intr-adevar un monah harazit pentru 

vremuri grele, potrivnice bisericilor si marilor sfinti. 

Cat priveste prezicerea mortii sale, Ion Ghindea are uneori si o alta 

varianta: “Stau asa si ma gandesc ca poate parintele n-o fi vrut sa spuna ca voi 

muri chiar la 80 de ani. Da’ asa o fi socotit el, ca gandul asta al mortii o sa-mi 

deschida ochii, o sa ma intoarca la biserica si la milostenie. Omul care stie fix 

cand moare altfel gandeste decat cel care nu stie, care zice: . Cand stii ca moartea e aproape, incerci sa-ti inchei 

socotelile, sa faci toate lucrurile bune pe care nu le-ai facut in viata. M-am gandit 

foarte mult la un lucru: eu cred ca de fapt...” si Ion Ghindea isi aduna gandurile, 

ca si cum s-ar cazni sa-si stranga intreaga sa viata intr-o singura fraza: “...eu 

cred ca de fapt nu exista frica de moarte. Frica de moarte este frica de 

Dumnezeu”. 

Maica Domnului de la 

Biserica “Madona Dudu” din 

Craiova 


In Cetatea Baniei bat clopotele de 

arama ale batranelor ctitorii domnesti. Este 

duminica Sfintei Cruci, cea de-a treia din 

postul Pastelui. Pe sub uriasii castani abia 

inverziti, oamenii incep sa treaca, unul cate unul, pentru a ajunge fara intarziere 

la slujba Liturghiei. Primavara este in putere, dar aerul rece al diminetii a patinat 

cu o bruma subtire cupolele Bisericii “Madona Dudu”, catre care se indreapta cei 

mai multi credinciosi. In fiecare zi de sarbatoare, catedrala se umple pana la 

refuz. Oamenii sunt atrasi de faima bisericii, de vrednicia parintelui si, mai ales, 

de Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, despre care se spune ca este 

ocrotitoarea Craiovei. In semn de mare cinstire, inainte de inceperea slujbei, 

parintele paroh Petre Mocanu ingenuncheaza in fata Madonei. Multimea 

inghesuita repeta dupa el, in cor: “Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, 

Fecioara, bucura-Te, ceea ce esti plina de har, Marie. Domnul este cu Tine. 

Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau, ca ai 

nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre. Amin”. Dincolo de zidurile 

lacasului, vuietul surd al marelui oras acopera cantecul mierlelor inviorate de 

soare, dar aici, in sfanta biserica, chipurile transfigurate de emotie ale crestinilor 

traiesc acest imn al bucuriei, in semn de recunostinta pentru icoana ce a savarsit 

atatea minuni.

“Precista ot Dud” 

Legenda incepe in urma cu sute de ani... 

Spre sfarsitul Evului Mediu, se spune ca pe locul actualei biserici se afla o 

movila de pamant, numita “Dealul Livezii”. Frumoasa si roditoarea gradina care-l 

acoperea era stapanita de un dud secular, sadit cu mult inainte de epoca la care 

Mihai Viteazu avea sa fie ban al Craiovei. In apropierea livezii exista atunci, ca si 

acum, “piata veche a targului”, in jurul careia s-a format intreaga Cetate a Baniei. 

Printre arborii umbrosi ai acestei batrane livezi, obisnuia sa-si petreaca dupaamiezile 

unul dintre negustorii din piata. Desi numele sau a ramas necunoscut, 

legenda povesteste ca lumea il socotea cam avar, cu toate ca era stiut de 

targoveti si ca om care avea “frica lui Dumnezeu”. Intr-o asemenea zi de vara, 

asezat chiar sub umbra deasa a dudului, negustorul a fost surprins de o 

stralucire ciudata, pe care o zarea printre ramurile copacului. Crezand ca razele 

soarelui isi facusera in frunze cuibar, omul si-a indreptat gandul in alta parte. In 

zilele ce au urmat, intamplarea insa s-a repetat, sfarsind prin a-i starni cuadevarat 

curiozitatea, asa ca omul s-a urcat in copac... Truda n-a fost zadarnica. 

Prinsa intr-o intretaiere de ramuri, o frumoasa icoana a Maicii Domnului cu 

pruncul Iisus sedea ascunsa intre frunze. Surprins de neasteptata descoperire, 

negutatorul a dus icoana acasa, asteptand, dupa obiceiul de-atunci, sa treaca 

trei zile, in cazul cand cineva si-ar fi revendicat obiectul. Icoana n-a fost insa 

ceruta de nimeni. Dorinta de inavutire l-a indemnat pe negustor sa dea zvon 

printre musteriii din piata veche, ca are o icoana de mare pret, pe care ar dori sa 

o vanda. Ivindu-se un amator, negustorul s-a dus acasa sa aduca icoana, dar 

spre consternarea sa, odorul sfant disparuse fara de urma. Spre sfarsitul 

aceleiasi veri, pe cand omul se odihnea din nou sub uriasul dud din livada, a fost 

surprins de o noua stralucire si mai puternica, ascunsa in frunzisul copacului. 

Manat de emotie, el s-a catarat inca o data in dud, afland, exact in acelasi loc ca 

si prima oara, icoana pe care o socotise disparuta definitiv. Vazand un semn 

suprafiresc in cele intamplate, negustorul a coborat frumoasa icoana, a asezat-o 

cu mare grija intr-o desaga si s-a dus cu ea la piata, hotarat sa o daruiasca celui 

care voise s-o cumpere de la el. Dar cand sa desfaca desaga, ia icoana de unde 

nu-i. Infricosat, omul a povestit tuturor intamplarea. Zvonul s-a intins in toata 

Craiova, ajungand pana la urechile proprietarului livezii, clucerul Constantin 

Chiriac Gaianul. In fruntea unei multimi de oameni, acesta a pornit spre batranul 

dud din livada, unde au aflat, pentru a treia oara, minunata Icoana a Maicii 

Domnului. Pierit de uimire si de emotie, in calitate de proprietar de drept al livezii, 

clucerul s-a jurat, in fata multimii adunate, ca va ctitori, dupa puterile pungii sale, 

o bisericuta de lemn, pentru adapostirea odorului. Dudul secular a cazut sub 

secure si din lemnul trupului sau s-a construit un lacas in care a fost asezata 

icoana, ce daduse semne ca-si gasise singura locul. Incepand din acel moment, 

istoria icoanei si cea a asezamantului bisericesc a ramas una si aceeasi pana in 

zilele noastre.

Ocrotitoarea locului 

Parintele Petre Mocanu are 47 de ani si slujeste ca 

preot paroh de 14 ani in Biserica “Madona Dudu”. Ori de 

cate ori vorbeste despre minunile savarsite de icoana dea 

lungul timpului, o face numai in biserica si numai dupa 

ce mai intai se inchina in fata Prea Sfintei Fecioare, de 

parca si-ar cere dezlegare. “Maica Domnului a raspuns 

grabnic tuturor celor care soseau aici cu teama si iubire 

de Dumnezeu, cu multa smerenie si recunoasterea 

pacatelor. Fiecare a primit ce i se cuvenea, dupa masura 

credintei sale, dar toti s-au intors la casele lor alinati si 

imbunatatiti.” Preotul explica tuturor credinciosilor ca 

icoana a fost atat ocrotitoarea locului, cat si a oamenilor. 

Inca de pe vremea celor dintai ctitori ai lacasului din piatra, ridicat in locul vechii 

biserici, negustorul Hagi Gheorghe Ioan si “boierul de mana a treia” Constantin 

Fotescu, care sunt trecuti in fruntea pomelnicului fiecarei slujbe, icoana si-a 

capatat faima printre crestini. Ea a inceput sa vindece bolnavi in stare grava si sa 

usureze nenumarate suferinte. La 1778, a venit un argintar din Sibiu, caruia 

Maica Domnului ii ridicase fiica de pe patul de moarte, si a daruit frumoasa 

ferecatura ce se vede si astazi, cu usita in partea de jos, pentru ca fiecare 

credincios sa poata saruta vesmintele pictate ale Madonei. Pe masura trecerii 

timpului, semnele date de icoana au devenit tot mai impresionante. La 1801, a 

fost o navalire turceasca teribila, ce a incendiat mai bine de o treime din targul 

Craiovei. Singurul odor ce a ramas nevatamat de flacari a fost chiar Icoana Maicii 

cu Pruncul! Dupa numai cativa ani, a venit cutremurul devastator din secolul al 

XIX-lea, cel care a daramat turnul Coltei din Bucuresti, pricinuind pagube mari, 

pana in campia Craiovei. Icoana miraculoasa a fost gasita insa printre 

daramaturi, fara nici cea mai mica zgarietura... “De fiecare data, parea ca o 

mana nevazuta ajuta lacasul sa renasca din propria cenusa!”, exclama parintele 

paroh. Atat de mult s-a intins faima icoanei ce nu contenea sa tamaduiasca bolile 

sufletesti si trupesti, incat multimile de pelerini care veneau din toate colturile 

tarii, cu felurite suferinte sau nevoi, au impus epitropiei bisericii sa construiasca 

alaturat un azil pentru bolnavi, numit popular “Ospiciul Madona”, desi nu gazduia 

doar oameni care-si pierdusera mintile. De atunci, a aparut un obicei uimitor, 

neintalnit la celelalte icoane facatoare de minuni din Romania. Inainte de-a porni 

in pelerinaj, credinciosii se duceau la cate un fierar si isi turnau in metal pretios 

acea parte a corpului ce era bolnava, facand o copie a ei, in miniatura. Cand 

ajungeau la biserica, inchinau acele fragmente la icoana si se rugau pentru 

vindecarea lor, dupa care le lasau, drept danie, parohiei. Atat de numerosi au 

fost acesti “daniasi”, incat se stransesera la epitropie adevarati munti de figurine 

de argint si de aur. Icoana i-a vindecat pe toti, iar administratia parohiei a vandut 

acele obiecte, reusind in acest fel sa adune banii pentru actuala biserica 

monumentala, a carei ridicare a durat aproape o jumatate de secol. “Catedrala 

de astazi a fost construita prin suferinta vindecata la icoana a tuturor acelor 

crestini nefericiti... Nu cred ca exista un exemplu mai tulburator decat acesta, in

toata istoria bisericilor romanesti!”, spune parintele Mocanu, inchinandu-se inca o 

data in fata nepretuitului odor. 

Intre trecut si prezent 

Nemaivazuta putere vindecatoare a 

icoanei din dud a facut ca traditia sa o atribuie 

insusi Sfantului Andrei, apostolul Domnului, 

care i-a crestinat pe romani. Parintele paroh 

povesteste, vorbind aproape in soapta, ca si 

cand ar dezvalui o mare taina, ca fiecare 

dintre ucenicii Mantuitorului, inainte de a-si 

incepe apostolatul, a primit cate o icoana ce 

purta suprema pecete a sfinteniei, prin binecuvantarea daruita de Iisus. Se 

presupune ca aceste icoane au ramas prin locurile ce au fost batute cu piciorul 

de ucenici. Icoana Apostolului Andrei ar fi ajuns din Dobrogea pana in Oltenia, 

calatorind de la un crestin la altul, dintr-o casa in alta, vreme de saisprezece 

veacuri, pana ce si-a ales acest loc de odihna, facandu-se descoperita in dudul 

batran, inainte de anul 1641, de cand dateaza prima mentiune dintr-un hrisov 

domnesc. Vechimea, precum si frumoasa legenda a icoanei, fac ca traditia 

locului sa considere “Precista ot Dud” drept o icoana din timpurile apostolice. Asa 

s-ar explica si forta ei, cu totul neobisnuita, de care a avut norocul sa ia 

cunostinta insusi actualul preot paroh. Parintele Mocanu se insufleteste de cate 

ori relateaza intamplarea cu pricina... “In 1992, un grup de cercetatori germani de 

la un institut din Bonn au vizitat parohia noastra. Pe langa examinarea picturii in 

sine si a vechimii lemnului icoanei, specialistii germani dispuneau de un 

echipament tehnologic foarte modern, de masurare a campurilor 

electromagnetice, pe care il mai folosisera si la cercetarea altor icoane din spatiul 

ortodox rasaritean. In momentul in care au facut aceeasi masuratoare, 

indicatoarele electronice ale aparatelor au aratat un punct energetic maxim, fapt 

ce i-a emotionat profund. Eram de fata si mi-au marturisit, cu mare tulburare, ca 

n-au mai intalnit niciodata, in lungile lor calatorii, o astfel de icoana, in jurul careia 

- o dovedeau chiar aparatele lor! - exista un camp magnetic atat de puternic, 

semn ca odorul din sfanta biserica iradiaza, in chip nevazut, o uriasa energie 

necunoscuta... Mi-am spus atunci, in sinea mea: . Nam 

sa uit acea intamplare cat voi mai avea de trait.” Insa parintele paroh a mai 

fost martor nemijlocit al multor cazuri de vindecari miraculoase, ce par a se fi 

indesit, pe masura trecerii timpului. Marturia sa este mai mult decat edificatoare. 

“Imi amintesc de un barbat din Slatina, intre doua varste, aflat intr-o faza 

avansata de cancer, care a ajuns aici intr-un carucior cu rotile. A locuit la o ruda 

din Craiova cam doua saptamani, rastimp in care era adus zilnic sa se roage, de 

dimineata pana seara, la icoana. Va rog sa ma credeti ca a plecat acasa pe 

picioarele lui, dar pana in ultima clipa, parca nu-i venea sa se desparta de 

icoana! Nici nu indraznea sa mai mearga, dupa sase luni de stat in carucior...

Acum vreo doi ani, am avut o credincioasa bolnava de leucemie, care mi-a spus 

ca doctorii i-au mai dat doar cateva luni de viata. Venise tocmai de la Brasov. De 

la gara, a ajuns direct aici. Se vedea ca e slabita rau. A stat in genunchi, la 

icoana, vreo sapte, opt ore, suspinand fara incetare. Femeia se temea pentru 

soarta batranei sale mame. Daca ea si-ar fi sfarsit zilele, mama ramanea singura 

pe lume, muritoare de foame. Acea crestina nu se tanguia si nu se ruga pentru 

ea insasi, ci pentru mama sa! Au trecut circa doi ani de atunci si femeia a revenit, 

in repetate randuri, la biserica. Stau mereu de vorba cu ea. De fiecare data 

plange incet, in fata icoanei, numai ca acum o face de bucurie si cu o 

recunostinta fara margini, fiindca s-a vindecat. Mi-a povestit de nenumarate ori 

cum s-a intors la Brasov si ce a urmat. La inceput, toti medicii au refuzat sa 

creada ca este adevarat, atunci cand i-a iesit primul buletin cu analize bune, 

motiv pentru care au pus-o sa repete examenele medicale de inca doua ori, 

pentru ca era considerata bolnava incurabila, aflata in pragul mortii... Iata de ce 

repet ca aceasta minunata icoana a raspuns fiecaruia, dupa masura credintei 

sale!” 

Epilog 

Liturghia celei de-a treia duminici din postul 

Pastelui, numita “a Sfintei Cruci”, s-a incheiat. Crestinii 

sunt unsi de preot cu mirul sfintit, dupa care trec, pe 

rand, prin fata Icoanei Maicii Domnului, sarutand 

vesmintele pictate in locul unde este deschisa usita 

ferecaturii de argint. Unii parasesc biserica, inchinanduse 

cu evlavie, iar altii asteapta sa primeasca Sfanta 

Impartasanie. Cei care nu se cumineca, au canon de 

pocainta si isi continua postul pana la marea Sarbatoare 

a Invierii Domnului, ce se apropie. “Precista ot Dud” sta 

in rama icoanei si priveste cu mila si iubire chipul fiecarui 

crestin, cantarindu-i dreapta credinta, nevoile si suferinta 

ce l-au purtat la slujba. Tot astfel se petrec lucrurile si cu miile de pelerini sositi 

din toate colturile tarii, chiar si de peste granita, care se perinda zilnic prin fata 

Maicii cu Pruncul. Icoana ce a calatorit vreme de saisprezece veacuri din om in 

om, pana si-a ales acest loc, nu lasa nici un credincios fara raspuns. “Am vazut 

oameni care au venit la biserica in pragul disperarii, insa, dupa ce s-au rugat, au 

plecat acasa ca niste nou-nascuti, asa de usurat le era sufletul! Eu insumi, ca 

preot, m-am intarit in sanatate, in credinta si in speranta mantuirii, slujind aici, 

langa icoana, de paisprezece ani...”, incheie parohul. 


Fotografii de PETRE COJOCARIU

Bucuresteanul din varful muntelui 

Parintele Radu Novacovschi 

- satul Tarsa, com. Avram Iancu 

“A cantat cucul de sapte ori si n-am plecat “ 

Cand am aflat ca la Tarsa, un sat motesc pierdut pe 

o culme de munte, preotul e un bucurestean care a 

renuntat la avantajele civilizatiei citadine in favoarea 

salbaticiei Muntilor Apuseni, am zambit cu neincredere. 

“Asa ceva nu exista “, mi-am spus. “Nu se schimba cu 

una cu doua asfaltul, pe potecile infundate iarna in zapada 

si primavara in noroi. “ Si totusi, drumul la Tarsa avea sa-mi spulbere indoielile. 

Stalpul bisericii din sat e un absolvent al Facultatii de Teologie din Sibiu, care a 

ales de bunavoie sa-si indeplineasca menirea si sa-si aseze familia printre moti. 

Departe de larma orasului 

Desi e bucurestean de origine, Radu Novacovschi se considera ardelean. 

“Nu sunt bucurestean! In Bucuresti locuiau parintii mei cand m-au nascut pe 

mine, dar mama este moldoveanca, iar tata - ardelean, scoborator dintr-o familie 

de polonezi. Am stat la Bucuresti pana la trei ani, apoi, tata fiind santierist, m-am 

plimbat dupa el prin Ardeal. Ma consider, asadar, ardelean prin crestere, caci am 

locuit in Fagaras, Rupea, Targu-Mures. Am facut facultatea la Sibiu, unde am 

intrat cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Andrei, episcopul de Alba-Iulia, 

pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa raman in Ardeal. Cand am terminat 

facultatea, in 1995, am lucrat un an la Societatea Romana de Radiodifuziune si 

am avut jumatate de catedra la o scoala din Bucuresti. Aici, la Tarsa, am venit in 

16 iunie 1996 si am fost hirotonit o saptamana mai tarziu. Nu pot spune ca a fost 

visul vietii mele sa ajung in varful muntelui, dar sunt fericit ca am scapat de oras 

“, spune parintele Radu. 

Tanarul preot isi aminteste de o excursie facuta in copilarie in cealalta parte 

a Apusenilor, la Garda si Arieseni. Atunci, vazand cate o casa in varful unui deal, 

se gandea, cine or fi “nebunii “ care stau acolo. Acum, parohia sa acopera 70 

km2, iar drumurile pe care trebuie sa le strabata ajung, de nenumarate ori, pana 

hat, in varfurile acelor dealuri, in casele enoriasilor sai. La inceput, motii l-au privit 

cu neincredere: ce cauta un bucurestean in satul lor? “Unii faceau pronosticuri 

cat vom rezista: pana la Craciun, pana canta cucul, pana la celalalt Craciun... A 

cantat cucul de sapte ori si n-am plecat. “ Preotul se opreste putin din povestit. 

Sotia sa, Delia, ii completeaza spusele, intorcandu-si gandul in amintiri. “La

inceput, a fost cumplit! Cumplit in sensul ca, de la un anumit nivel de civilizatie, 

cu apa curenta, cu gaz, cu tot ce trebuie, am venit aici, la foc cu lemne... Nu 

aveam decat un pat si foarte putin mobilier. Cand am venit, trei luni nu am iesit 

din curte decat pana la magazin si inapoi. Cazimir, fiul nostru cel mare, avea 

doar cinci luni. Fusese o vara foarte umeda, a inceput sa se imbolnaveasca... A 

fost ingrozitor! Ne era dor de casa, tot timpul ni se parea ca auzim telefonul 

sunand... De unde, ca aici nici macar telefoanele celulare nu au semnal. “ 

Povestea sotilor Novacovschi curge linistit, intrerupta din cand in cand de 

harjonelile celor trei copii ai lor si de trosnetul imbietor la somn al lemnelor din 

soba. “Acum ne place aici “, spune parintele. “Oamenii sunt buni. Inaintea mea 

a fost un preot deosebit, care i-a pregatit pe sateni in ceea ce priveste credinta. 

Mi-era teama ca trebuie sa-i invat tot ce inseamna spovedanie, canoane. 

Acestea au fost marile mele avantaje: oamenii stiau ce au de facut, nu a trebuit 

sa fac evanghelizare si, in al doilea rand, venind dupa patru ani, in care aici nu a 

fost preot, am gasit niste oameni deosebiti. Cei care au gestionat parohia, cei doi 

cantori, epitropul si crasnicul, au dovedit o cinste ireprosabila. Ma asteptau niste 

bani cu care am putut, in doar trei luni, sa amenajez casa parohiala. De obicei, 

cand un preot vine intr-o parohie, nu-l asteapta nici un ban, trebuie sa porneasca 

de la zero. Noi am avut noroc de oameni buni. Dupa ce am inceput sa-i cunosc, 

m-am putut ocupa de tot. In 1999, am terminat pictura interioara a bisericii. A 

costat 180 de milioane de lei, iar toti banii au fost ai enoriasilor, n-am avut nici o 

sponsorizare, nimic. “ 

Visul strabunicii s-a implinit 

Timp de cateva minute, raman singura 

cu doamna preoteasa. Si devin, dintr-o data, 

martora unei altfel de spovedanii, pe care, 

involuntar, am provocat-o. Pentru Delia 

Novacovschi a fi preoteasa e o menire pe 

care si-a asumat-o cu greu. Strabunica sa, 

cea care a crescut-o, ii spunea mereu ca va 

ajunge preoteasa, dar ea nu o lua niciodata in 

serios. “La noi, in zona Fagarasului, a fi preoteasa era un lucru de mare cinste, 

dar eu nu ma simteam pregatita pentru asa ceva. S-a suparat strabunica, s-a 

suparat mama, considerand ca imi refuz sansa vietii. Dupa un timp, l-am 

cunoscut pe parintele, pe Radu. Ne-am cunoscut in tren. El venea de la 

inmormantarea bunicului sau si mergea la Sibiu, la facultate, iar eu veneam de 

acasa, de la Fagaras, la Sibiu, unde lucram la o gradinita. A doua zi ne-am 

intalnit intamplator, pe strada. Am povestit putin si atat. Ne-am mai intalnit dupa o 

luna. M-a invitat la un film si am acceptat. Ne-am dus la film si... de atunci avem 

filmul nostru, desi nici astazi nu ma consider buna ca preoteasa. Ar fi trebuit, 

cred, sa fiu mai blanda. Imi vine sa plang cateodata, pentru ca este o misiune 

foarte grea si mi se pare ca nu fac fata cum ar trebui si as vrea sa-l ajut mai mult 

pe parinte, as vrea sa fac mult mai mult pentru el, ca preot. Ca sotie... Avem trei

comori - Cazimir, Nicodim si Otilia - si probabil ca o sa mai avem, pentru ca sotul 

meu isi mai doreste copii, desi, pe langa cei trei ai nostri, ii mai avem si pe ceilalti 

sapte de la casa de copii. Ei sunt copiii nostri de suflet. “ 

Preotul si cei sapte pitici 

In afara de casa parohiala, mai exista in 

Tarsa o casa in care locuieste o parte din 

sufletul parintelui Radu: Casa de Copii 

“Sfantul Nicolae “. Cu un an in urma, preotul 

Dan, de la Vingard (jud. Alba), a incercat sa-l 

convinga pe preotul Novacovschi cat de bine 

ar fi sa faca sa existe o casa de copii de tip 

familial si la Tarsa, dandu-i drept exemplu propria sa realizare: Casa de Copii de 

la Vingard. “Mi-a spus ca asa ceva se face usor, repede si cu bani putini. Nu mia 

venit sa cred. A reusit insa sa ma convinga si, dupa ce am obtinut aprobarile 

necesare din partea Episcopiei Alba-Iulia si a Directiei Judetene pentru Protectia 

Drepturilor Copilului Alba, am inchiriat o casa, am pus-o la punct si am adus 

sapte copii: Marian Chirila (4 ani), Liviut Chirila (6 ani), Ana Maria Chirila (10 ani), 

Petru Cuc (13 ani), Monica Mocioiu (10 ani), Iuliana Sobo (10 ani), Gabriel Zoltan 

(13 ani). Primii patru sunt frati, dupa mama, dar au tati diferiti. Am scris in stanga 

si in dreapta, am spus ca sunt sapte copii care traiesc in conditiile cutare si 

cutare si, in mai putin de o luna, am primit deja donatii. M-a emotionat o donatie 

venita printr-o scrisoare din partea unui detinut din Penitenciarul Arad, care a 

trimis o suta de mii de lei. Le-am spus satenilor, in biserica: . Directoarea scolii din Avram Iancu, d-na Coroiu, ne-a imprumutat 

paturi, saltele. Ideea de baza de la care s-a pornit a fost in primul rand ca 

Biserica Ortodoxa Romana sa se implice in astfel de actiuni, ca tot suntem noi 

huliti ca nu ne implicam si, in al doilea rand, copiii au ocazia sa creasca aproape 

ca intr-o familie. Am fost placut impresionat de copii, caci sunt mai buni decat ma 

asteptam. Le e insa o frica teribila de bataie. Cei patru frati Chirila au plecat de 

acasa anul trecut, in luna aprilie, pentru ca se saturasera de bataie. Cei doi mai 

mari au fugit, apoi cei doi mici au fost luati pentru ca s-a aflat in ce conditii 

traiesc. Mama lor e gravida iarasi. Are vreo 41 de ani, e o betiva notorie, ca si 

actualul ei sot, si fac copii in continuare. Ceilalti trei copii de la noi au venit de la 

Casa de Copii de la Obreja, unde erau vreo 100 si ceva de copii. Fratii Chirila au 

fost la Casa de Copii de la Stremt, unde sunt doar vreo 30 si ceva de copii. Se 

vede clar diferenta intre unii si altii. Cei de la Obreja nu stiu sa faca nimic, nu stiu 

sa-si faca patul... Acolo e o crescatorie de copii si nu cred ca exagerez cand o 

numesc asa. Ideea e ca, intr-o astfel de casa, sa fie cat mai putini copii, sa te poti 

ocupa de fiecare in parte. Toti au o nevoie fantastica de afectiune. Ne spun 

mama si tata - eu sunt tatal, iar preoteasa si trei dintre angajate sunt mame. Una 

singura, fiind mai in varsta, este bunica. “

“Parinte, lasa-i sa moara! “ 

A te ocupa de o astfel de casa de copii 

aici, la tara, presupune doua avantaje: in 

primul rand, fiind mai putini copii, i se poate 

purta de grija fiecaruia in parte. In al doilea 

rand, pana cresc, pana se integreaza in 

comunitate, oamenii ajung sa ii cunoasca. 

“La scoala i-am prezentat pe toti ca fiind ai 

mei si i-am rugat pe ceilalti copii sa nu-i 

trateze ca pe niste orfani, sa nu-si bata joc de ei. Sunt copiii popii si, daca au 

probleme cu ei, au probleme cu mine “, povesteste preotul. 

Sotia sa isi aminteste, la randul sau: “Cand parintele mi-a spus despre 

intentia de a infiinta aceasta casa de copii, am zis: . Ma 

gandeam ca el isi doreste oricum sa avem sapte copii, ai nostri... Avem deja trei. 

Apoi, am imbratisat ideea si ne-am apucat de lucru. Am muncit amandoi, si eu, si 

parintele, pe branci, vreo luna de zile. Am facut curatenie, am vopsit, am 

zugravit... Mi-a fost teama ca nu voi face fata. Este greu, dar nu extraordinar de 

greu. Sunt si momente bune, si momente rele, deja au inceput sa apara 

satisfactiile. Dupa ce fac cu ei temele si iau la scoala note bune, sunt fericita. Mam 

atasat de ei, parca nu mai concep viata fara ei. Cat de mult imi doream sa 

plecam de aici, acum nu mai vreau sa plec. Copiii sunt nemaipomeniti! Sunt ai 

mei, toti zece! M-a fascinat cand imi spuneau mama, am suferit cand imi 

povesteau prin ce au trecut in familiile lor sau in casele de copii de unde vin. Am 

inceput sa plang cumplit cand, dandu-le sa manance oua, mi-au spus ca e 

pentru prima data in viata lor cand mancau asa ceva. Si asta, niste copii de 13 

ani! Mi se pare anormal, inuman... E trist, dar, din pacate, adevarat. Satenii au 

privit diferit initiativa noastra, unii bine, altii rau. A fost un satean care a spus: 

. In rest, nimeni n-a spus 

nimic. Dar cand i-au vazut... In prima duminica, cand i-am dus la biserica, 

oamenii au inceput sa planga. Femei, barbati, cu totii. Mai ales ca patru dintre 

copii sunt frati si e dureros sa-ti dai seama ca o mama poate fi atat de 

iresponsabila, incat sa-i nasca si sa-i lase la voia intamplarii... Apoi, au inceput 

sa vina oamenii, sa le aduca alimente, jucarii, haine. Tot timpul vine cineva. 

Duminica, ii mai iau la pranz satenii. Oamenii au inceput sa-i accepte pe copii, 

sa-i iubeasca, sa-i considere de-ai lor. Au si de ce, pentru ca sunt minunati! “ 

Fiind abia la inceputul unui astfel de drum, mai sunt o multime de lucruri de care 

Casa de Copii de la Tarsa are nevoie. Materiale de constructii pentru extinderea 

spatiilor de locuit si a dependintelor, instalatii sanitare pentru baie, aparate 

electro-casnice, tapet (finisajele interioare din lemn nu sunt pe placul “forurilor 

competente “!), mochete, linoleum s.a. Copiii au acum, prin grija oamenilor cu 

suflet, o rezerva suficienta de alimente si imbracaminte. Le mai trebuie insa 

incaltaminte, carti si rechizite si, daca se poate, cei mari si-ar dori, pentru la 

primavara, cate o bicicleta, caci au de parcurs, pana la scoala si inapoi, cate doi

kilometri zilnic. In rest, toti cei sapte copii din Casa de Copii de la Tarsa incep sa 

invete cum e sa creasca inconjurati de afectiune, cum sa se ajute unii pe altii, 

cum sa traiasca frumos. Si vor reusi, cu siguranta, caci au langa ei doi oameni 

care le vegheaza, cu foarte multa dragoste, pasii: preotul Radu Novacovschi si 

sotia sa, Delia. 

CAMELIA STARCESCU 

(Eventualele ajutoare destinate copiilor pot fi expediate la urmatoarea adresa: 

Preot Radu Novacovschi, sat Tarsa, com. Avram Iancu, jud. Alba.) 

Vaduva "neagra" din Sadova 

Babuca Ilenuca 

- Are aproape 100 de ani, se roaga si posteste 

pentru tot satul, in speranta ca Domnul le va ierta 

oamenilor pacatele prin truda ei. Vizionara si insingurata, 

Babuca Ilenuca pare mai degraba o ciudatenie pentru 

obstea sateasca, prea grabita sa-si piarda traditia - 

Peste drum de scoala din Sadova, acolo unde ulita 

incepe sa urce spre deal, intr-un bordeias amarat traieste 

o batrana de aproape 100 de ani, despre care oamenii zic 

ca nu mai stiu cum o cheama si ca "a uitat-o Dumnezeu 

pe pamant". Satul ii spune "babuca Ilenuca", si-atat. N-are 

nici barbat, nici copii, nici vecine cu care sa mai depene amintiri. Nu are si nu 

vrea nimic. Refuza orice fel de ajutor, afundata in singuratate. Isi sparge singura 

lemne, isi unge singura bordeiul cu var, singura isi cara apa, in fiecare zi, din 

fantana parintelui paroh Morosan (caci nu bea de nicaieri altundeva, decat din 

acea fantana). Vara intreaga o vezi pe munti, umbland dupa fragi si bureti. Rar, 

foarte rar, urca ulita satului, cu bota-n mana, spre o batrana banuita ca ar sti sa 

faca farmece si descantece, unde zaboveste ceasuri intregi. "Ce-or hi avand de 

grait atata babele astea?", se intreaba lumea si scuipa in san. "Ce pun la cale? 

Or, poate - Doamne fereste! -, or mai fermeca pe careva?" Babuca Ilenuca isi 

tine insa secretele bine ferecate in san, lasand gura lumii sa macine vant. Se 

spune despre ea c-ar fi una dintre cele noua vaduve "negre" de pe Valea 

Moldovei, carora daca le faci pomeni si ele se roaga pentru tine noua saptamani 

la rand, iti pot indeplini cele mai mari dorinte.

Calauza spre lumea de dincolo 

Ce se stie sigur despre dansa este ca "tamaiaza 

morminte" si ca "posteste si se roaga pentru altii". Daca 

cineva locuieste departe de cimitir si are un mort, ii 

plateste batranei cateva mii de lei ca sa se duca - dupa 

legea crestineasca - in fiecare zi, timp de sase saptamani, 

si sa afume mormantul. Iar ea pleaca seara, tinandu-si in 

palme "trocuta" cu tamaie, agheasma si taciuni, zice o 

rugaciune la capul mortului, da foc si-l lasa sa arda pana 

la rasaritul soarelui. Astfel, aproape nu exista suflet in sat 

pe care ea sa nu-l fi petrecut prin ultimele vami ceresti. 

Apoi, este platita sa posteasca pentru altii. Cat ar 

parea de curios, prin partea locului se obisnuieste ca 

aceia care nu sunt in stare sa tina postul atat cat le cere preotul, sa isi imparta 

canonul cu cateva femei vaduve, de regula trei. Iata declaratia unui sadovean 

care locuieste departe, in munte, "mai sus de Coca": "Popa nostru da unele 

canoane lungi, post aspru de 40 de zile si chiar mai mult. Cum sa se abtina atata 

un muritor de rand? Te rogi si tu, da" se mai roaga si-o vaduva pe langa tine. 

Doar ai treburi, casa, serviciu, muncesti la padure, trebuie sa fii in putere, nu sa 

te flamanzesti asa, singur. Pe cand ea, ce-are a face?...". La fel, ai vrea sa te 

rogi pentru cineva drag si nu poti. Ai inima impietrita, ingreuiata, nu stii cum se 

face sau pur si simplu "n-ai timp". Atunci, ii aduci acestei femei "doua lumini 

(lumanari), un pumn de farina alba si cat te lasa inima", in schimbul carora ea se 

roaga pentru tine cu post negru. Astfel ca babuca Ilenuca a postit pentru foarte 

multi sadoveni, barbati mai ales. Si-a asumat demult aceasta datorie: a se nevoi 

singura pentru un sat intreg, pentru pacatele altora. Poate de aceea este atat de 

sanatoasa si a apucat multi ani, devenind astazi cea mai in varsta femeie din 

Sadova: aproape tot anul mananca malai si legume, doar putin lapte si branza, in 

afara posturilor indelungi. Dar orice ar face, babuca Ilenuca nu poate sa intre in 

voia oamenilor din Sadova. 

Pana si aceste preocupari crestinesti ale ei au starnit discutii: "Bine, bine, 

da" ce face ea singura noaptea in cimitir? Afuma cat afuma, da" poate mai face 

si ...". Caci se stie: cele mai grele farmece si facaturi se indeplinesc 

cu lucrurile de la morti. Ba chiar si "afumatura" (tamaierea mormantului - n.r.), 

daca n-o faci cu ce trebuie, poate petrece sufletul raposatului inapoi, direct spre 

flacarile diavolesti. Ca sa nu mai spunem ca, la fiecare Sfanta Marie, pe 15 

august, dispare din sat si pleaca departe, la Manastirea Nicula, undeva langa 

Cluj, de unde se intoarce inzdravenita, imbracata in noi puteri. 

Bordeiul fermecat 

Nici chiar vecinii nu stiu cum arata pe 

dinauntru bordeiul babei. N-au cutezat de

multi ani sa intre la dansa. Si-au facut case mari, de caramida, pe temelii 

sanatoase, cu centrale proprii si risipa de incaperi, asa cum ii sade bine unui 

adevarat gospodar bucovinean. Ar fi putut si ea sa huzureasca in asemenea 

casoaie, macar acum, la batranete. Gard in gard, la vila cu etaj, are o nepoata 

"dupa frate" - una dintre cele mai respectate femei din sat -, iar in vale, chiar pe 

bunul ei frate, Avram, de asemeni gospodar instarit, tiitor de vite, cai si zestre 

multa. De cate ori nu i-au spus: "Hai, stai la noi, ca-ti dam o odaie curata, te 

spalam, iti facem de mancare...", dar ea n-a vrut in ruptul capului. "Nu-mi las eu 

pustie casuta mea strabuna. Ii buna, ii rea, ii a me. Nu va ingrijiti de mine, eu am 

tot ce-mi trebuie. Mai bine ingrijiti-va de voi!", zicea si zavora usa cu ciuda, pe 

dinauntru. 

In curtea batucita, stearpa, nu creste iarba. Cei cativa copaci uscati, cu 

cracile firave, asemeni unor paienjenisuri cenusii, abia reusesc sa umbreasca 

zidul de creta al casutei dintr-un basm cu pitici. Prima intrebare a unui trecator ar 

fi daca bojdeuca aceea mai e sau nu locuita. Are o singura odaie si cel mult cinci 

metri patrati. Ferestrele opace, oarbe, cu lemnaria verzurie si roasa de vremi, 

acoperisul cojit, prispa cafenie proptita stangaci in cateva trepte din bolovani de 

rau - toate sporesc senzatia de irealitate, de straniu. Apoi, cum se mai tine in 

picioare, dupa mai bine de 100 de ani? Un batran din sat avea sa ma 

lamureasca: "Tane, fiindca-o fost casa parintasca, o fost locul lor. Aici o copilarit 

si batrana asta demult, erau vreo septe frati la parinti. Asa se traia-nainte, intr-o 

cocioaba ca aiasta intrau multi. Si dac-o fost familia buna, legata, atuncea si 

casa tane mult." Ma sfatuieste sa nu intru inca in bordei. "Mai bine-ati vorbi 

inainte o tara cu oamenii. Va zic eu, om batran, ca-i mai bine..." 

Gura lumii 

E sarbatoare si, in centrul comunei, 

aproape de Primarie, s-a iscat taifas. Stransa 

roata, partea femeiasca chicoteste cu glas 

inalt, cristalin. Iesisera de sub patrafirul 

parintelui cu sufletul ceva mai usor si acum 

parca aveau iarasi pofta de nitica barfa. 

Nimerisem bine. Si totusi, cand intreb despre 

babuca Ilenuca, forfota se stinge. Sprancenele se incretesc, privirile devin 

banuitoare. A fost de-ajuns insa ca una dintre femei sa deschida cleveteala si 

toate s-au pornit. "Cum, n-ati vazut-o? Amusica, iata, o plecat de la biserica. 

Vine-n tate slujbele, da" nu da niciodata la biserica macar cinci lei. Nu baga sub 

icoana, nu pune o lumina, un pomelnic, ceva, acolo... Apai eu, daca n-am 20.000 

de lei, nici nu-ndraznesc sa ma duc la biserica. Ce sa fac acolo, daca n-am bani? 

Ma rade lumea. Da" ea... Numa" o vezi ca se pune-n strana mintenas, inchide 

ochii, pune palmele-n rugaciune, da" cine stie pentru ce necuratenii bate dansa 

matanii. S-apai vara merge la Nicula, se roaga noaptea pe-un deal gol si deacolo 

capata puteri mari, da" nu vrea sa ia pe nimeni cu dansa. De cate ori nu iam 

spus:

eu la manastire... De ce nu vii sa-ti dau 15-20.000 de lei, sa-ti scriu si eu o 

hartiuta pentru vii, ca s-o duci acolo, la Nicula?>> Nt! Merge pe ascuns, nu zace 

la nimeni! Ii tare inchisa, tare..." Cand nu merge la Nicula sau 

Sihastria, babuca merge la o "altfel de manastire": padurea. Padurea larga ii este 

ca o a doua casa. Dimineata la patru, cand satul e inca leganat de aburii 

mahmuriei si ai viselor cu griji, usa bordeiului se deschide si ea urca spre munti. 

Peste inca cateva ceasuri, cand satenii apuca a se destepta, o vad sus, la liziera, 

ca pe un punct. Ilenuca nu intra numai decat in codru, ci zaboveste mult timp in 

fata peretelui inalt de arbori. Ce-o fi facand acolo? Uneori nu se intoarce pana la 

caderea serii si toti se minuneaza cum poate sta singura in padurea cea neagra. 

Alteori insa, se intoarce nebanuit de repede. 

Un trup de femeiusca blonda, frumoasa, intra in cercul celor maritate si in 

vorba: "Intr-o zi am plecat, deodata, la bureti. Si eu abia ce-am ajuns sus, la 

primii copaci - ma treceau tate naduselile - ,ca ea deja cobora cu sacul cu bureti. 

Si, va zic drept, mi-i si ciuda uneori ca cheagu" ista de baba are mai multa putere 

ca mine...". O femeie de pe Harni, una zdravana, pe la 50-60 de ani, cu parul 

negru, lung si chip de indianca, marturiseste ca se teme de ea. "Ii o baba 

intoarsa, sucita. Daca i-ai facut vreun rau sau dac-ai zis ceva rau de ea, vai siamar 

ce-ti poate face... Numa" daca si-o pus ceva in cap, apai asa se-ntampla. 

Una am vazut-o cu ochii mei: eram aici, mai in deal, la un praznic. Baba s-o pus 

la masa si n-o vrut sa manance nica-nimicuta. Nu s-o atins nici de blid, nici de 

pahar. Statea acolo asa si se uita pe cer. Si numa" ce s-o radicat si-o racnit tare: 

. O plecat pe graba. N-o vrut nici sa ieie ceva de mancare pentru 

acasa. Si numa" ce-o plecat baba, ca dupa jumatate de ceas s-o luat tati la 

bataie. In plin praznic, s-o batut intre ei - rudele - cu furcile, s-o taiat cu topoarele, 

o fost nenorocirea de pe lume... Eu nu-s" ce are intr-insa fimeia asta. Are si 

credinta multa, da" il are si pe Necuratu". Si eu ma mir: ea blastama cu 

rugaciune!" Totusi, alte guri sustin ca nici familia care facuse praznicul acela nu-i 

chiar cheie de biserica. Odata, unul dintre ei a indraznit sa ridice palma asupra 

preotului si sa-l loveasca. Si ca astfel, profetia batranei ar fi fost un fel de 

pedeapsa data de Dumnezeu. 

Femeia care nu poate sa moara 

Dar cel mai tare ii scoate pe oameni din 

sarite faptul ca batrana nu vrea sa invete pe 

nimeni nimic. Nici asa-zisul blestem si nici 

rugaciunea. Isi tine toata stiinta ascunsa in 

minte, nelasand vreun mestesug in urma ei. 

Aceeasi femeie cu par negru isi varsa oful: "Ii 

zic cateodata: . Zice ca nu cunoaste ori ca n-aude, da" ea stie de fapt cat in stele. De

cand o stiu, nici povesti pentru copchii n-o zis. Fiindca n-o avut, nu-i plac copchiii, 

zice ca-s draci. Aici, mai la deal, ii un baiet nebun. Eu il stiu de micut. Altadata 

era un baiet destept, harnic, numa" ca de, cam obraznic, ca toti copchiii. La 

Pasti, i-o puscat pe prispa la baba c-un catilioc de carbit, de s-o spariat tata 

strada. S-apai, nu stiu ce amaru" i-o facut baba, ca i-o facut tat feliu de vraji si, 

dupa numa" cateva zile, baietu" o innebunit. Pe loc!". Bun prilej ca sa aflu ca 

renumitul parinte exorcist Daniil Horga de la Calugareni a fost candva dascal aici, 

la Biserica Sadovei. Reintors nu de mult in satul natal si trecand prin fata 

bordeiului Ilenucai, a spus: "Ma mir ca inca mai traieste. Aveti grija cu babuca 

asta, e bine nici macar sa nu ganditi ceva rau despre dansa, ca are puteri mari. 

Mai bine feriti-va de ea!". Si femeia continua: "Eu niciodata nu m-am dus sa-i duc 

un capat de ata. Vin tat feliu de fimei din alte sate, cu branza, farina, lumanari, ca 

sa se roage pentru ele. Pe mine m-o-nvatat o fimeie batrana:

lut, clipoceste galbena, mamaliga. Mai sunt o masa, chiar sub fereastra din 

dreapta, un scaun, doua dulapuri vechi, voluminoase, cu vitrinele ticsite de lucruri 

nefolositoare. In stransura broboadei ghicesc un chip prelung, galbui, brazdat 

adanc si intortocheat, niste ochi parca scaldati de lacrimi, dar care nu clipesc 

niciodata. O pielita alburie, apoasa, s-a ridicat peste pupilele odinioara albastre. 

In afara de un usor tremurat al barbiei, intregul ei trup e stana de piatra. 

Fusesem atentionat: ca sa te asculte, trebuie mai intai sa-i ceri ceva. Ii spun, 

asadar, c-as dori sa se roage pentru mine, fiindca sunt bolnav. "Ii boala data de 

Dumneazau sau de lume?", ma intreaba imediat, cu voce stinsa si, vazand ca nu 

pricep, explica: "Is boli care-s date de la Dumneazau si boli cu care te ajuta 

lumea cea rea. Daca-s de la om, eu nu pot sa fac nimic. Pentru farmece, mergi la 

preot, numa" el poate sa dezlege. Eu ma rog numa" de bolile pe care ni le da 

Dumneazau." "Si pentru vraji, unde trebuie sa ma duc?" "Du-te la vrajitoare", 

zice, privindu-ma banuitor. "Eu nu ma pot ruga pentru un dusman de-al tau, sa-i 

vreau raul. Ma pot ruga, cum ar fi, pentru un dusman care ti-e dator cu bani si nu 

vrea sa ti-i deie inapoi, ca sa-i imbuneze Dumneazau inima. Adica tot pentru 

binele lui, intelegi mata?" O intreb de cele noua vaduve de pe Valea Moldovei si 

unde le pot gasi, iar ea-mi spune ca nu-i musai sa merg la toate celelalte. Imi 

spune ca e ingaduit sa merg de 9 ori la aceeasi vaduva, timp de 9 saptamani. Se 

poate ruga ea singura pentru mine si se ofera s-o faca. Trebuie doar sa aleg o zi 

din saptamana, "in afara de marti, ca martea nu-i voie. Martea e pentru 

dusmani". In acea zi, vreme de 24 de ore, ea va tine post negru si se va ruga 

pentru mine cu lacrimi. "Cum adica, cu lacrimi?", intreb nedumerit. "Asa bine, 

zice. Ma pun la Maica Domnului, ma uit la icoana si plang pentru omu" pentru 

care ma rog. Ma rog, pana plang." Asta e, intr-adevar, ceva senzational: pentru 

un pumn de faina si doua lumini, femeia care abia m-a primit in coliba ei e 

dispusa sa planga in fata icoanei, numai pentru mine. Si mai ca nu-mi vine sa 

cred. Simtind ceva, batrana imi zambeste cu ochii ei aproape orbi. "Vreau sa 

intelegi mata ca eu chiar ma rog de-adevaratelea. Cu astea lucruri nu-i de joaca. 

Ca, daca nu ma rog, tot mie mi se-ntoarce, si-i mai rau. Is fimei care zac:

cu dansii. Ma asteapta acolo, sus, in ceri... Ce folos mai am sa traiesc asa mult? 

Amu", daca ma duc undeva, n-am nici o valoare. Is asa, cum ai lua o barabula 

de-aici si-ai da-o mai incolo. Atat. Daca-l intrebi pe unu":

campuri ciurde de vite si turme de oi, vezi oameni multi cum lucreaza la pamant, 

cum umbla cu vitele incolo-incoace la apa, la fan, trei-patru barbati cosesc, douatrei 

fimei imprastie, invart ca sa se usuce si-l strang in moghile mari si cara 

capitele cu caii si le cladesc. Si tati rad si tatu-i colorat... Indata o sa vezi aici, pe 

dealuri, mieluti mici cum joaca, cand incep a juca is ca si copiii, joaca si alearga, 

Dumneazaule! Si tare mai miroase frumos..." 

*** 

Cum trebuie sa se termine, de fapt, povestea 

aceasta a Ilenucai? Caci la final, o vecina de peste drum - 

una tanara, venita de la oras - imi spune ca rugaciunile 

batranei au ajutat sute, poate mii de oameni. I-au 

insanatosit, i-au scos din necazuri. Chiar si pe dansa au 

ajutat-o. O ducea greu cu banii, o perioada din acelea in 

care nu mai stii sa te descurci. Intr-o seara, sotul ei s-a 

urcat pe bordeiul Ilenucai si a stins palalaia uriasa ce 

iesea prin cosul infundat. Daca nu se nimerea prin 

preajma, pesemne ca batrana ar fi murit sufocata din 

pricina fumului. In seara aceea, ea nu le-a spus decat: 

"Multumesc. Maine o sa ma rog pentru voi". Intamplare 

sau nu, incepand de atunci, viata lor a luat-o iarasi in sus. 

Dar, daca batrana asta a facut atata bine, de ce toata lumea o priveste ca pe un 

"paria"? De ce se tem de ea, la fel ca de vaduva care-si blesteama copiii? Desi 

vine din partea unei femei foarte tinere, raspunsul mi s-a parut a fi o adevarata 

cheie pentru intreaga "enigma" a Ilenucai: "La noi in sat, cine nu traieste ca toata 

lumea ii nebun, ori face bine, ori face rau, ori daca tine cu Dumnezeu, ori cu 

Necuratu", tot una-i. Oamenii te vad ca pe-un ciudat. Nu-ti faci casa la doua 

randuri, nu-ti lepezi portul, nu te lupti pentru avere si bani, esti nebun. Astazi, 

lumea nu mai este nicicum, nu mai crede in nimic. Oamenii au pierdut traditiile, 

au pierdut respectul pentru batrani, s-au pierdut si pe ei. Lumea se pravale pe-o 

parte si baba Ilenuca este natanga, fiindca vrea s-o tina pe loc. Rugaciunile ei 

sunt ca rugurile inflorite si pentru asta a ajuns de batjocura. Lumea il pierde pe 

Dumnezeu. Nu mai e nici buna, nici rea. E cam ...". 

“Regula” si “exceptiile” lui Dumnezeu 

BOGDAN LUPESCU

Despre miracole si minuni, cu parintele Ioan I. 

Popescu, preot paroh la Biserica “Icoanei” din 

Bucuresti 

“Minunile nu sunt lucrarea lemnului zugravit” 

“Nu icoanele facatoare de minuni au , ci lacrimile Maicii 

Domnului, in cer” 

- De multa vreme, revista noastra aduce in atentia cititorilor sai, foamea de 

“minuni” si “miracole” care ii incearca astazi pe credinciosi. Deznadejdea in care 

traim Il arata pe Dumnezeu ca pe unica noastra speranta, dar o speranta de la 

care se asteapta sprijin concret. Si, dupa cum se vede in ultima vreme, semnele 

acestea se inmultesc. Parinte, ar putea exista o “definitie” a minunilor, mai ales 

ca multe dintre ele se savarsesc chiar in biserica unde slujiti? 

- Fiindca de curand s-a publicat in revista dvs. un articol despre minunile 

savarsite de Icoana Nascatoare de Dumnezeu de-a lungul timpului, aici, in 

parohia noastra, as vrea sa pornesc chiar de la acest exemplu. Minunile acestea 

nu sunt, ca sa spun asa, lucrarea lemnului zugravit, ci insasi lucrarea Maicii 

Domnului, prin harul Duhului Sfant. De la bun inceput trebuie precizat acest 

lucru, ce pare naiv de simplu, pentru a indeparta prejudecatile mistice ale 

credinciosilor, a caror adoratie transforma deseori obiectele de cult, mai ales 

icoanele, in obiecte de idolatrie. Este extrem de importanta o asemenea 

mentiune! Totusi, in egala masura, ramane valabila realitatea conform careia 

Dumnezeu nu lucreaza oriunde la fel, cu aceeasi milostivire, ci numai in locurile 

alese de El, chiar daca marirea si puterea Sa sunt fara de margini. Exista locuri 

sfintite, afierosite, in manastiri, in biserici, fie in jurul unui mare duhovnic, fie in 

jurul unei icoane minunate. Un astfel de loc ar putea fi - o spun cu toata modestia 

crestina - chiar si aici, la noi, in jurul Icoanei ce a dovedit ca este Facatoare de 

Minuni. Dar nu noi, oamenii, am ales acest loc, ci Insasi Icoana si-a ales locul, 

dupa socoteala nevazuta a Celui de Sus, asa cum arata si legenda descoperirii 

acestei miraculoase alcatuiri, tocmai aici. Vreau sa subliniez acest fapt, atat din 

motive de smerenie, cat si pentru a-i lamuri pe credinciosii care cauta cu orice 

pret senzationalul minunilor, mai mult decat lucrarea adanca a Duhului Sfant! 

Maica Domnului se roaga pentru noi fara incetare, oriunde si oricand, numai ca 

efectele concrete ale rugaciunilor Sale se vad mai bine acolo unde este iubire si 

credinta. Nici un preot nu trebuie sa osteneasca a repeta aceasta tuturor 

credinciosilor ce alearga doar la locurile aureolate de valva superficiala a 

senzationalului! Maicuta Domnului nici macar nu asteapta sa-I cerem noi ceva 

anume, noi, cei care ne rugam abia din cand in cand, mai ales atunci cand avem 

nevoie de ajutor, ci sta in genunchi, in fata Tronului Slavei Ceresti, si se roaga 

neintrerupt acolo, in ceruri, la Fiul Ei, pentru iertarea si mantuirea noastra... Noi 

trebuie doar sa patrundem cu mintea, cu sufletul, daca avem destula iubire si 

credinta, in orizontul nevazut al rugaciunilor Sale, caci Ea este, cu adevarat, si 

Maica Noastra, a tuturor celor oropsiti de pacate sau de necazuri de pe lumea

asta. Prin acest “mecanism invizibil” al milei sale rugatoare, Maica Domnului isi 

indupleca Fiul si abate asupra noastra lucrarea Duhului Sfant, provocand acele 

“intamplari” care se pot numi miracole. Nu icoanele facatoare de minuni au 

“puteri magice”, ci lacrimile Maicii Domnului, in cer... Este atat de simplu, dar iti 

trebuie o credinta atat de mare ca sa intelegi! 

“Nu dobandesti mila Celui de Sus numai cu cateva 

lumanari aprinse la icoana” 

- Oare minunile sunt meritate de toata lumea sau 

numai de crestinii cu mare evlavie, care dovedesc 

ascultarea poruncilor Celui de Sus? 

- Orizontul formelor concrete de manifestare a 

minunilor este infinit, tot asa dupa cum Iubirea si Indurarea 

lui Dumnezeu nu pot fi cuprinse, in maretia lor, de mintea 

omeneasca. De pilda, se spune ca este o adevarata 

minune atunci cand un pacatos se intoarce pe calea cea 

buna, ca se face “mare bucurie in ceruri” in acea clipa. 

Suntem inconjurati de minuni la tot pasul, cu toate ca nu 

mai avem ochi sa le vedem in graba vietii! Asta nu pricep 

crestinii care fug dupa senzational si valva... Dar si aici trebuie clarificat ceva 

esential, pentru ca multi credinciosi cad intr-o mare eroare. Nu dobandesti mila 

Celui de Sus numai cu un Acatist lasat la biserica, din cand in cand, si cateva 

lumanari aprinse la icoana. Credinta inseamna fapte, nu vorbe, inseamna 

“cresterea interioara” in intelepciune, cumpatare si iubire de Dumnezeu, ca si in 

iubirea sau mila fata de aproapele tau, iar, pentru a ajunge la acea evlavie care 

sa starneasca Indurarea Celui de Sus, nu sunt de ajuns o ora, o zi sau un an, ci - 

de cele mai multe ori - chiar si o viata intreaga. Noi trebuie sa crestem spre 

Dumnezeu treptat, pe toata durata existentei noastre pamantesti. Acesta este 

ragazul pe care El ni l-a lasat. Nasterea noastra inseamna chemarea spre El, iar 

noi, pana la sfarsitul vietii, raspundem prin faptele, vorbele si gandurile noastre 

acestei chemari. Raspunsul este insasi cresterea noastra! Cand s-a oprit ceasul 

vietii, ne-am oprit si noi din aceasta crestere. La “statura” aceea la care am 

ajuns, vom ramane in vesnicie... Unii oameni pot sa ajunga uriasi, ca sfintii, 

folosind bine ragazul vietii ce li s-a dat, iar altii pot sa ramana pitici pentru 

totdeauna. Inca si mai rau ar fi sa “descresti” pe parcursul existentei tale!... Daca 

fiecare crestin care vine sa se roage aici, la noi, in sfanta biserica sau la oricare 

alta icoana, ar fi constient de aceasta crestere necesara, atunci si-ar putea da 

seama ca, de cele mai multe ori, necazurile ce ne aduc la biserica, ocazional - in 

loc sa venim regulat, din proprie initiativa, asa cum s-ar cuveni -, sunt doar 

“masurile pedagogice” ale Celui de Sus, menite sa ne indrepte pe calea cea 

buna. Noi punem pe seama hazardului aproape tot ceea ce ni se intampla, in 

bine sau in rau, ignorand cel mai ades ca acestea sunt chiar raspunsurile pe care 

le primim de la Dumnezeu, dupa masura faptelor noastre. El nu vrea sa ne 

pedepseasca atunci cand vreun necaz ne poarta la icoana si la rugaciune, ci

vrea doar sa ne ajute, aratandu-ne tocmai adevarata carare de care, poate, neam 

indepartat, din nebagare de seama. In limbaj modern, Dumnezeu este mult 

mai “subtil” decat ne-am putea noi inchipui vreodata! Pe scara acestei cresteri de 

care vorbeam, pot aparea la anumite perioade acele evenimente iesite din 

comun, numite “minuni”, fie ca sunt induplecate de rugaciunile Maicii Domnului, 

fie ca sunt meritate de vreun mare ostenitor crestin... Foarte multe minuni 

petrecute in ultimele doua milenii sunt legate de Maicuta Domnului, caci Ea L-a 

purtat in pantec pe Insusi Fiul Domnului, tocmai de aceea iubirea, mila si 

lacrimile ei in rugaciune au cea mai mare trecere la indurarea Celui de Sus. Insa 

trebuie adaugat neaparat ca minunile au rolul de a intari credinta, pentru a ne 

ajuta sa dobandim mantuirea sufletelor noastre. Dumnezeu, in Marirea Sa fara 

de margini, nu are nevoie sa-Si faca “publicitate” prin minuni, pentru a-Si dovedi 

Atotputernicia! Cel de Sus face minuni doar pentru noi, atunci cand crede numai 

El ca este cazul, caci minunile Sale nu au vreun scop in sine... Asta trebuie sa 

inteleaga credinciosii astazi, mai mult decat oricand! 

“Daca nu stii sa iubesti, sa ajuti, degeaba strigi: 

“ 

- Cu toate astea, mai ales in zilele noastre, crestinii 

nu inteleg minunea ca pe-o exceptie, ci ca pe o dovada 

concreta a existentei lui Dumnezeu. Iisus a inviat din morti 

oameni, a vindecat paralitici, orbi, leprosi... Tocmai de 

aceea, lumea alearga la icoane facatoare de minuni, 

precum cea pe care o pastoriti, cu mare speranta in 

suflet, atunci cand apar incercari grele in viata. 

- Sigur ca Mantuitorul a facut nenumarate minuni, 

dupa cum povestesc evanghelistii, insa ele aveau un 

caracter cu totul exceptional, nu numai fiindca erau 

savarsite, in chipul cel mai direct, de Una dintre 

Persoanele Prea Sfintei Treimi, ci si pentru ca aveau menirea sa dovedeasca 

lumii intregi ca El este, cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu, iar invatatura Sa 

reprezinta calea de urmat spre salvarea sufletelor. Dar acest, hai sa-l numim 

asa, “registru al minunilor”, in sensul de categorie, la care se adauga, pastrand 

toate proportiile, miracolele ce se petrec in ziua de azi - vindecari de boli 

incurabile, indepartarea celor mai felurite necazuri, ajutor in saracie si ananghie, 

tot ce alina suferintele noastre trupesti sau sufletesti - reprezinta “exceptiile” de la 

“regula normalitatii divine”. Pentru mine, ca preot, dar si ca simplu crestin, 

“regula” este marea minune prin care Dumnezeu a creat universul si neamul 

omenesc... Minunea este puterea Celui de Sus, dovedita si intr-un fir de iarba, 

dar si in maretia cerului instelat, dincolo de care se afla intregul univers, cel 

infinit, al Creatiei Sale. Minunea “normala” o reprezinta si scurgerea armonioasa 

a anotimpurilor, minunea se vede si in roadele pamantului, dar si in frumusetea 

domestica si pasnica a vietii noastre de zi cu zi sau in cresterea copiilor nostri. 

Omul insusi, care stie sa se bucure de toate acestea, laudand Numele Celui de

Sus, este o minune, la randul sau. Toate acestea, prin chiar existenta lor, aduc 

slava in fiecare clipa celei mai de necuprins minuni in maretia “normalitatii” sale, 

care este Insasi Creatia Divina... Aceasta este “regula”, 

iar celelalte sunt “exceptiile”! In graba vietii, multi dintre 

noi nici nu mai baga de seama ca suntem martori ai 

acestei minuni in fiecare zi, iar aparentele care o ascund 

intelegerii noastre pripite sau neatente raman dovada 

supremei modestii a Insusi Creatorului acestei lumi. Ma 

cutremur chiar si in clipa cand rostesc aceste vorbe!... 

Noi nu trebuie sa mai alergam dupa “exceptii” ca sa ne 

intrezarim credinta si sa dovedim ca exista Dumnezeu cu 

adevarat. Trebuie doar sa ne uitam bine in jurul nostru, 

pentru a intelege ca Dumnezeu se dovedeste pe Sine 

prin reguli, nu prin exceptii... Oamenii mai putin educati, 

mai putin pregatiti duhovniceste alearga dupa acel 

“registru al minunilor” de care va pomeneam, alearga 

dupa “exceptii”, in acest fel riscand sa cada in tot soiul de rataciri. S-ar putea 

spune ca ei cauta latura “spectaculoasa” a crestinismului, ajungand, nu o data, la 

mana unor impostori, ca sa nu mai adaug ca pot aparea atatea false minuni ce 

apartin “altcuiva”... S-a umplut pamantul de “ghicitori”, “clarvazatori”, falsi profeti 

sau sarlatani! Daca esti la o stramtoare atat de mare, incat ti se pare ca doar o 

minune dumnezeiasca te mai poate salva, atunci roaga-te cu mare putere si 

incredere in orice biserica, fara sa uiti ca, asa cum ti-a spus Insusi Cel Care S-a 

Rastignit pentru tine, “credinta muta muntii din loc”. Dar, daca nu stii sa iubesti, 

sa ajuti, sa ierti, de pomana strigi: “Prea Sfanta Fecioara, ajuta-ma, scapa-ma!” 

sau “Doamne, fa o minune cu mine!”... 

- Parinte, fiindca am ajuns la finalul discutiei noastre, ce sfaturi le dati 

credinciosilor pentru a binemerita ajutorul divin? Cum sa-L induplece pe 

Dumnezeu? Cum sa se fereasca de false minuni? 

- Cel de Sus stie, intotdeauna, mai bine decat noi insine, cat si cum trebuie 

sa fim ajutati! Sa lasam in seama Lui aceasta purtare de grija. Noi sa-I aratam 

credinta prin ferirea de pacate si prin ascultarea poruncilor Lui. Fiecare va primi 

dupa stradania sa. Nu in ultimul rand, am sa-i sfatuiesc pe crestini, in mod cu 

totul neasteptat pentru unii dintre ei, sa se fereasca pe cat posibil pana si de 

minunile autentice! De ce? Ei bine, pentru ca nu suntem sfinti ca sa avem “darul 

deosebirii duhurilor” si riscam, oricand, sa confundam o falsa minune cu una 

adevarata... Cel care lucreaza cu asa-zise “minuni”, mai mult decat Dumnezeu, 

este chiar diavolul, pentru a ne atrage in cele mai primejdioase capcane, ca sa 

ne pierdem sufletele. Cel de Sus nu se va 

supara niciodata pe noi daca ne-am ferit chiar 

si de o minune autentica, tocmai din prudenta 

de-a nu gresi! Cu atat mai mult ne va ajuta El, 

cand Ii vom arata asemenea cumintenie si 

intelepciune. In plus, aceasta ar fi si o dovada 

de smerenie bineplacuta lui Dumnezeu. Sa-ti 

spui tu, crestin, in sine: “Doamne, cine sunt

ca sa merit tocmai eu o minune din partea Ta?!”. Iar in fiecare dimineata, cand te 

trezesti, inainte de orice altceva, sa te inchini la icoana sfintita din camera ta si sa 

rostesti cu glas tare: “Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca ai ridicat soarele deasupra 

capului meu inca o data si mi-ai daruit o noua zi! Laudat fie Numele Tau, in 

veci!”. In felul asta Ii arati lui Dumnezeu ca intelegi si crezi, pentru ca recunosti 

ca esti martor al unei minuni. Fiecare zi din viata noastra incepe cu aceasta 

minune, pe care multi dintre noi nici nu o mai luam in seama in graba vietii. 

Povestile Mamei Leta 

Mireasa din Novaci 


“Cum l-am lasat eu sa plece atunci, pe Ion, ca de la casa straina?” 

Acum vreo doua-trei veacuri, vremuri tulburi i-au incercat pe romanii 

transilvaneni. Stapanirea austro-ungara ce le ocupase pamanturile i-a silit sa-si 

lepede credinta, sa-si uite limba ori sa-si ia lumea-n cap. Multi dintre ei au trecut 

muntii si s-au asezat de cealalta parte a lor, mai catre sud, in locuri ce le 

aduceau aminte de vetrele parasite fara voie. Au venit cu mii de oi, caci erau 

pastori buni, cu obiceiuri si sarbatori la care tineau cu sfintenie. Si-au adus cu ei 

familiile, animalele, uneltele si unii au desfacut chiar si bisericile din satele 

parasite si le-au reconstruit apoi in noile vetre pe care le-au intemeiat. Urmasilor 

acestor romani transilvaneni, renumiti pentru harnicia lor, li se mai spune si azi, 

in Novacii Gorjului, “ungureni”. 

Povestea care urmeaza am aflat-o de la o stranepoata de ungurean, 

Elisabeta Glavan. Mama Leta - cum o stiu vecinii - are 89 de ani si e tare mandra 

ca se trage din neamul vestitului haiduc ardelean Pop. 

Exodul 

La inceput, veneau numai primavara si 

se asezau cu turmele mai sus de Gura Vaii, 

dincolo de Varful Papusa, unde erau pasuni 

grase. Stateau toata vara in munti si toamna 

isi manau turmele inapoi, in satele lor din 

Ardeal. De la an la an, veneau tot mai multi 

si, odata, intr-o primavara, s-a intamplat de-a 

venit de dincolo de munte un sat intreg. Doua 

zile la rand au tot venit cu turmele si cu magarii incarcati cu de toate si s-au 

asezat pe malul Gilortului, dinsus de Novaci. Care cum venea isi alegea un loc 

si-l insemna cu pociumbi batuti in pamantul reavan: “Aicia stam noi, Petre cu 

Ana”; “Aicia-i a nost’ Gheorghe si Florica”; “De-aici si pana acolo om sta noi, Ion

si Marie”; si tot asa, pana s-au asezat toti, pe neamuri, pe legaturi de sange. 

Cand au venit, erau inca petice de zapada pe dealuri, era mult prea devreme 

pentru iesit cu oile in munte, ceturile erau reci, oile - proaspat fatate si mieii - 

prea cruzi pentru urcus. 

In zilele care au urmat, n-au stat degeaba, desi ploaia satura din greu pamantul 

de apa. Nu e usor sa asezi vatra unui sat nou, dar ei, buni gospodari, s-au gandit 

la toate. 

Intr-o buna dimineata, barbatii au plecat inapoi, peste munte, cu toti caii si 

magarii pe care-i aveau. La vetrele noi au ramas doar femeile, pruncii si oile. Au 

trecut trei zile si inca trei si nici un semn de la barbati, si-au mai trecut inca trei 

pana cand, intr-o dupa-amiaza rece, s-au zarit primii cai iesind din umbra padurii. 

Veneau insirati, unul dupa altul. Padurea cenusie-i scotea pe rand, la 

marginea ei. Pale de ceata ii acopereau incet, pentru ca apoi sa se inalte catre 

varful copacilor. Saci mari, incarcati, si desagi in varste negre si albe se leganau 

pe spinarile ude ale animalelor obosite. La hopuri mari, de la urma sirului se 

auzea o limba de clopot ca un inceput de cantec pe jumatate frant. Intr-o 

carucioara trasa de doi boi, bine ancorat cu funii de canepa, era clopotul batran 

de la biserica lor de peste munte. Iar in desagi, in lazi si-n celelalte carute era 

biserica lor desfacuta, bucata cu bucata, grinda cu grinda, cheutoare cu 

cheutoare. “Nu se poate vatra noua fara sfanta biserica”, si-au zis cei mai batrani 

si-au plecat sa-si aduca biserica in care preotul Gavrila Pop i-a botezat si 

cununat pe toti. Drumul n-a fost usor. Au trecut cu ea prin paduri, peste vai si 

paraie. Carucioara cu clopotul se misca mai incet, dar zece flacai erau pe langa 

ea si-o sprijineau cand drumul era greu. Invelite in stergare groase si apoi bagate 

in lazi cu fan erau icoanele facute de Dumitru Zugravu - de la Dumbravioara. 

Coman Caluserul - mare mester de biserici - venea si el, calare, cu o straita de 

gat, in care erau sfintele odoare. Dumnezeu le-a ajutat si-au ajuns. Pana au 

descarcat toate, s-a facut deja intuneric. Au insirat pe iarba, pe malul Gilortului, 

usile imparatesti, altarul, bancile de lemn vechi de stejar, tampla bisericii si 

grinzile sfintite. A doua zi de dimineata, au si inceput lucrul. Pruncii erau si ei peacolo, 

printre lucratori, buni de adunat si de trimis, ba dupa un ciocan, ba dupa 

vreun lemn, ba dup-un vas cu apa. Cand n-avea nimeni treaba cu ei, se jucau cu 

ferestruicile de-o palma ale bisericii batrane. Culcati in iarba, se uitau prin 

ochiurile de sticla, la cer, sa vada cum trec norii grabiti de primavara. In cateva 

saptamani, biserica a fost gata, caci n-au facut-o mare. Il gaseau pe Dumnezeu 

in ea doar iarna, cand erau pe-acasa, iar vara, pe varful muntelui, pe unde-si 

duceau turmele, se-nchinau si se spovedeau la brazii batrani, cu fata catre 

rasarit si cu Dumnezeu in inima. In anul acela, primul in vetre noi, au urcat la 

munte numai dupa ce preotul i-a binecuvantat in biserica ridicata a doua oara. 

Clopotul batran batea de bucurie in dimineata in care ei au pornit. L-au auzit 

multa vreme si dupa ce au intrat in padure, si apoi, tot mai slab, pana cand a fost 

doar o parere.

Primul petitor 

“Pe vremuri, Novacii era capat de lume, nu era 

drum mare peste munte ca acuma. Satul incepea cam de 

la Pociovaliste si urca pe Gilort, pe langa iazul cu mori, 

pive si joagare, pana la Gura Vaii, de unde incepea 

Parangul. De-a stanga Gilortului era Novacii-Straini, unde 

s-au asezat ungurenii, care au venit in mai multe randuri 

de peste munti. De-a dreapta apei era Novacii Romani, 

pe-aici pe unde-i si casa mea. Novacenii vechi lucrau la 

padure, carau lemne la joagarele din susul apei, faceau 

scanduri si apoi le duceau in tara, la schimb pe cereale.” 

Ungurenii erau ciobani tare buni, toti aveau oi 

multe, trei sute, cinci sute, o mie... Nimic nu era mai de 

pret la ei decat turmele. Toata viata lor o socoteau dupa oi. Pana si copii faceau 

dupa cate oi aveau, ca sa stie cata zestre pot da. Daca venea un flacau sa ceara 

o fata de nevasta, tatal fetei il intreba mai intai cate oi are acasa, cata lana a 

vandut, ca sa stie in ce neam da fata. 

Vara plecau la munte cu toata suflarea din curte, luau vite, gaini, porci, 

mata si caine cu ei - parca plecau sa nu se mai intoarca. Ramaneau casele 

pustii, ici-colo cate-un batran. Luau cu ei pana toamna si cele cateva oi ale 

novacenilor vechi, iar toamna aduceau branza pe ele, fiecaruia dupa numarul de 

oi. 

“Ma uitam dupa ei cand plecau, pana cand praful starnit de turme se ineca in 

padurea de fagi. Ii urmaream cu gandul si dupa ce nu se mai vedeau. Atunci, imi 

inchipuiam samarele si sacii legati pe spinarile magarilor, porcii adusi de la 

spate, ca sa nu se piarda, gainile lesinate de oboseala in cosurile de nuiele si, in 

zgomotul acela de copite care calcau grabite potecile inguste, parca auzeam 

zdranganind si ceaunele din traiste. Ziua plecarii la munte era ca o sarbatoare. 

Toata valea Gilortului vuia de zgomote. Atunci imi parea rau ca nu m-am maritat 

cu ungureanul acela inalt, care intr-o seara a venit calare pe un cal roib, ca sa 

ma ceara de nevasta. Nu mai stiu acuma cum il chema, e mult de-atunci, mai ca 

mi-oi uita si numele meu. A venit la noi dupa Targul de Sf. Ilie. Asezat drept in 

sa, cu mustata rasucita, cu palaria pe varful capului, parca era tata mumii mele, 

haiducul Pop, ca, dupa mama, is ungureanca si eu. 

Tata tatii ii gorjan si se trage din neamul lui Bobolan - asta-i era porecla. Ii 

zicea asa ca a mancat la un ramasag, de Lasata Secului, treizeci de oua de 

gasca. N-a patit nimica din asta, i-a ramas numai porecla. Aici, in Novaci, 

oamenii se cunosc mai mult dupa porecle: Oane al lui Scariceanu, al lui Tartoi, 

Maria lui Cuca, Ion al lui Ciuciu, de-ai lui Piloata... uite-asa isi zic ei. Ungurenii nau 

porecle. Pe ei ii cheama Comanescu, Niculita, Vintan, Poenaru, Coman, 

Margineanu, Pop. Bag seama ca astea-s nume de pe unde-au venit ei, din 

Ardeal, de pe langa Sibiu ori Sebes. 

Pe vremuri, rar se amestecau la munte ungurenii cu novacenii. Le ziceau 

novacenilor , ca erau mai saraci decat ei. Ungurenii nu luau fete 

novacene. Acuma e altfel: s-au amestecat si oamenii, si hainele, avem acelasi

port la joc, cel ungurenesc. Novacenii jucau chindia si hora, ungurenii - 

fecioreasca si jocul de doi.” 

Palaria cu aur 

“Tata mumii mele, haiducul, a venit de departe, de 

dincolo de munti si si-a luat nevasta de-aici, din Hirisesti. 

De la nevasta n-a vrut nici o avere, a luat-o numai cu 

camasa de pe ea, asa de mult a iubit-o. Nu i-a trebuit 

nimic altceva decat pe ea. A fost dragoste mare intre ei, 

cum nu prea s-a vazut pe la noi. Si-au facut o mandrete 

de casa, cu sopron, cu magazii, cu pivnita, cu grajduri, cu 

tot ce trebuie la o gospodarie ca lumea. La pivnita aia, 

sapata in pamant, avea o usa groasa, de stejar, de doua 

palme, cu tinte de fier, usa cioplita de rudari. Acolo, in 

pivnita, isi tinea el averea de haiduc. Nimeni nu intra 

acolo fara el. Si cand trebuia femeia lui sa ia muraturi, se 

ducea el cu ea, ii descuia si-o astepta in prag. In zilele de sarbatoare si duminica, 

se imbracau frumos amandoi si ieseau in curte. El descuia usa la pivnita, o 

deschidea larg si-o astepta si pe ea. Zice lumea ca pivnita aia era plina de palarii 

ciobanesti umplute cu bani de aur, iar ei treceau printre ele, gatiti de duminica. 

Din bogatia lui, haiducul a facut primul joagar de pe Gilort. Atunci si-a schimbat si 

numele, si-a zis Jogareanu, poate din mandrie, ca sa se stie ce a facut el, ori 

poate ca sa se ascunda de aia pe care i-a jefuit. Oricum, eu cred ca l-au ajuns 

blestemele lor, ca intr-o zi a cazut ca secerat in mijlocul bataturii si, la putina 

vreme de la aceasta intamplare, i-a ars si mandrete de gospodarie, cu casa, cu 

grajduri si cu aur cu tot. 

Unii mai povestesc si azi ca din averea haiducului n-a mai ramas decat un 

paraias stralucitor, care s-a pierdut prin trifoiul din ograda; altii cred ca au mai 

ramas ceva bani, pe care mama i-ar fi dat unui negustor; cei mai tineri zic ca 

haiducul si-a ascuns, inainte sa moara, averea pe malul Gilortului. Cei mai 

curajosi sapa in noaptea de Sfantul Gheorghe printre bolovanii rotunzi, strigand 

c-au vazut aurul arzand cu flacara albastra. Dumnezeu iti arata ca toate-s 

desertaciune. Ce-a ramas din averea cea mare? Fumul s-a ales de toate.” 

Mama Leta ramane o vreme tacuta, isi netezeste cu miscari incete sortul 

verde cu bordura de trandafirasi, se mai uita catre dealul pe care se-nalta trufase 

casele ungurenilor si, dintr-o data, cu o voce vioaie si cu un licar jucaus in priviri, 

imi spune bucuroasa: 

“Vezi, ca si eu is ungureanca dupa tata mumii mele? Da’ tot degeaba, ca 

dupa barbat te iei, si barbatu-meu n-a fost de pe aici, din Novaci”. 

Casuta de zahar

Ion a venit de departe, din campie. Era copil din flori, mama lui l-a facut 

cam la vreun an dupa moartea barbatului ei. Ceilalti frati l-au alungat si el a ajuns 

la Bucuresti, baiat de pravalie. Nu i-a placut acolo si s-a lipit de un pictor de 

biserici, care l-a invatat mestesugul lui. Asa a ajuns si in Novaci, de-a pictat 

biserica cea mare. A lucrat o vara intreaga si n-a terminat de pictat sfintii. Cand a 

venit frigul toamnei, a inchis santierul si a plecat. 

“Cat a statut aici in sat, n-a zis o vorba catre mine, dar, dupa ce-a plecat, la 

vreo cateva saptamani, numai ce m-am pomenit cu o scrisoare de la el. Avea un 

scris tare frumos, cu litere inflorate si rasucite ca un carcel de vie. Si, nici una, 

nici doua, in scrisoarea aceea, prima pe care am primit-o in viata mea, ca parca-i 

vaz si acum marginile incondeiate, ma cerea de nevasta. Acuma, drept sa-ti spui, 

eu am vrut sa ma fac calugarita, asta a fost dorinta mea cea mai mare; aici, la 

Bistrita, la manastire, am vrut sa ma duc, pentru ca era acolo o buna verisoara 

de-a mea. Plangeam de ma omoram sa ma lase la manastire, dar n-au vrut fratii 

mei sa auda de una ca asta. A trebuit sa ascult de ei, ca eram cea mai mica din 

zece frati si pentru ca tata a murit cand eu aveam numai un an. Nu m-au lasat la 

manastire si gata. Pe de alta parte, nici nu eram legata sufleteste de vreun baiat 

din sat. Ce sa-i raspund eu lui Ion? Ca nu mi-i drag? Ca nu mi-i drag de 

nimenea? Ca sa mai vedem? Ca ce-or zice fratii? Ca el nu-i ungurean ca mine? 

Scurt pe doi, ce sa-ti mai spun ca, intr-o seara, era intuneric bine deacuma, 

numai ce ma trezesc cu el la usa. Vezi, ca el saracul a tot asteptat 

raspunsul meu si, daca a vazut ca nu-l primeste, s-a prezentat in persoana la 

mine, ca sa vada ce-i. 

Sa ma ierte Dumnezeu, da’ tare necaz mi-a fost cand l-am vazut. Era o 

vremea grea, ploua de-ntuneca, eu lucrasem toata ziua, eram rebegita de frig si 

n-aveam chef de el. A venit si nici macar nu l-am intrebat daca-i e foame ori sete, 

vezi cum lasa Dumnezeu? M-a rugat el de la o vreme sa fac un ceai, cred ca era 

flamand si ostenit de drum. Am facut un ceai, dar nu mai tin minte de i-am dat 

paine, ori turta, ori mamaliga. Da’ tin minte pan-oi muri cum a scos el incet, din 

buzunar, un pachetel invartit in hartie si cum l-a desfacut apoi cu grija pe masa. 

A scos din hartie bucatele de zahar, pe care a inceput sa le insire una langa alta 

catre mine, ca eu eram de partea cealalta a mesei, si a desenat cu ele asa, ca o 

casa cu acoperis tuguiat. Mie mi-a venit sa rad de el, c-am crezut c-a dat in 

mintea copiilor, dar el era tare serios. A luat o bucatica de zahar, cam de pe 

unde ar fi trebuit sa fie usa de la casa, si mi-a intins-o mie si atuncea am inteles 

eu ca el se gandea sa-mi spuna in felul lui ca poate i-s draga.” 

Nunta 

“A doua zi, s-au adunat fratii mei si cei 

din comitetul bisericii. Iti spusei ca am fost 

orfana si ca nu puteam hotari de una singura. 

Au stat ei de vorba cu el si gata, zas si facut! 

Am pus actele la Primarie inainte de Craciun. 

Cand s-au stins colindele si cand gerul

Bobotezei a intepenit lumea, atunci am avut nunta la biserica din deal.” 

De jos, de pe ulita Mamei Leta, biserica pare o corabie care s-a impotmolit 

pe varful dealului, deasupra celor lumesti, adusa de cine stie ce furtuna, de cine 

stie ce ape si vartejuri spulberate care au intrat in pamant si s-au scurs printre 

pietrele albe, lasand locul lamaitei mirositoare, busuiocului salbatic si salviei de 

camp. 

Crucile de lemn pictate in albastru, scoase de la capul mortilor si inlocuite 

cu unele noi, stau acum langa zid. Asa, rezemate de peretele alb al bisericii, 

parca o sprijina sa nu se destrame sub apasarea vremilor. De-aici, dinspre 

rasarit, trebuie sa fi pornit si alaiul de nunta. De buna seama ca au urcat anevoie 

dealul - caci omatul era mare -, unul cate unul, pe cararea dintre troiene. Inainte 

era preotul, apoi nasul, nasa, mirele Ion si la urma ea. In fata bisericii s-au oprit 

pentru ca preotul sa descuie usa intepenita de omat. Fulgii mari se amestecau in 

voalul cu lamaita, beteaua de pe cap cobora pe langa obraz, se-ncrucisa pe 

piept si apoi se oprea undeva deasupra genunchilor. Cand se-ntetea vantul, isi 

strangea jacheta neagra de postav pe langa trupul subtirel, pe care flutura fusta 

de giulgi cu cute stranse, ciupagul cu ciocanele in cinci randuri si vesta de catifea 

rosie. Beteaua adusa de nasa si prinsa in copci sclipitoare de parul blonziu juca 

in vant, ca si cum ar fi facut semne grabite cuiva de departe. N-avea insa cine 

sa-i vada acolo sus, pe deal, poate numai bunul Dumnezeu, caci o negura sura 

venise dinspre padure si acoperise tot satul. Numai biserica parea ca sta 

suspendata deasupra lumii, intre cer si pamant. 

Degeaba se uita Ion cu drag la ea. Cat a trait cu el, n-a putut nimic s-o 

scoata din frigul acela mare, care a cuprins-o pe dealul bisericii si care i-a ramas 

si in suflet: barbatul acela, care de dragul ei a imbracat costum de ungurean, cu 

pantaloni de postav alb, cu camasa pe care ea a cusut inflorituri negre pe la gat, 

barbatul acela, intepenit si el de frig, i-a furat cel mai drag vis - visul calugariei. 

Ceasul de buzunar 

Nunta a trecut si gospodaria cea noua 

era purtata tot de Leta, caci Ion era mereu 

plecat de-acasa la pictat de biserici. 

“A pictat peste 40 de biserici. Prin toata 

tara a umblat. A fost om serios, lucra bine, l-a 

invatat si mesterul Bazavan de la Patriarhie. 

Vorbea tare putin, tacea toata ziua si desena 

ori amesteca acolo la culorile lui. La ce s-o fi 

gandit el atata cand picta? Ce-avea el in cap, oare? Nu l-am inteles. Barem de-ar 

fi vorbit cu sfintii aia pe care-i picta, dar nu l-am auzit niciodata vorbind in 

biserica, nici macar nu canta. 

Cam la doua-trei saptamani, ma duceam pe-acolo pe unde era, ii spalam 

hainele, ii mai faceam de mancare. Apoi, l-au luat la razboi, a ajuns pana-n 

Caucaz. In noaptea dinaintea plecarii, am ramas grea. Nu mi-a parut bine. Erau 

vremuri grele, vremuri de razboi. A plecat din ograda, si nici macar nu m-am uitat

dupa el. S-a oprit la poarta si s-a uitat catre casa, dar eu mi-am facut de lucru, ca 

sa nu-l vad cum pleaca. S-a intors din razboi dupa doi ani. Era si mai tacut. Iara 

a inceput sa picteze biserici. Odata, cand era la o biserica de langa Cluj, si-a 

uitat ceasul acasa. Nu m-am dus sa i-l duc si el mi-a scris ca si-a luat altul si sami 

ramana asta mie. Uite ceasul!” Mama Leta deschide un sertar si scoate de 

acolo un ceas vechi de buzunar, cu cadranul ingalbenit de vreme. 

“Tare sunt suparata. Acu’ o saptamana, cred ca am avut vreo ameteala 

cand l-am scos sa ma uit la el, ca l-am scapat pe jos si acuma s-a oprit, nu mai 

merge. Cred ca s-a rupt ceva in el. Tare m-as duce undeva sa-l repar, nu stiu 

unde se repara ceasuri de astea vechi. Imi pare rau ca nu mai merge. Il scoteam 

cateodata si ma uitam cum se misca penele si ma gandeam la viata mea. Il 

puneam langa mine cand ma culcam si-i auzeam ticaitul pana adormeam. Si 

noaptea-l auzeam cateodata. Iti dai seama cat de bun a fost, m-a mai tinut 

douazeci de ani dupa ce-a murit Ion si el il avea cumparat cu vreo douazeci de 

ani inainte. Crezi ca s-ar mai putea repara undeva, pe-acolo, pe la Bucuresti, ce 

zici? Im?” 

Cainta 

Mama Leta invarte neputincioasa ceasul cu 

mainile tremurate. Oricat ar vrea sa ma faca sa pricep 

ca nu i-a fost drag Ion, ca viata i-au dictat-o altii, ca s-a 

supus vointei straine, ca a stat langa el treizeci de ani 

ca langa un strain, ca si-a purtat crucea amara pana la 

89 de ani, ca asa era pe-atunci - “femeia tacea si se 

supunea” - nu pot s-o cred. 

Din miscarile gingase cu care sterge cadranul 

ceasului, din grija cu care-l aseaza pe scaunul 

dinaintea ei, dintr-o anume sclipire inlacrimata a 

ochilor, atunci cand vorbeste despre el, inteleg si ceea 

ce nu vrea sa-mi spuna. Banuiesc povestea nespusa, 

nemarturisita, de iubire, pe care ea vrea s-o apere acum de curiozitatea mea, 

tocmai pentru ca atunci, la varsta tineretii, n-a putut ori n-a stiut s-o traiasca liber, 

fara teama si fara remuscari. 

“Imi pare rau c-am stricat ceasul, nu mai am de la Ion decat icoanele astea 

de pe pereti.” 

Ia din nou ceasul in mana, ca sa se convinga parca inca o data ca penele 

lui aramii au ramas intepenite pe veci si-l pune apoi resemnata in cutia lui de 

carton. 

“Oare ce-o mai veni peste noi? Acu’, ca e iarna, mi-e ciuda ca n-am sa pot 

lucra la primavara in gradina de flori, ca tare-mi place cum miroase pamantul 

proaspat sapat. Nu-mi pare rau de nimic altceva din viata asta, ca stiu ca toate-s 

scrise in cartea Celui de Sus. Toate de la El vin si la El se intorc. Ungurean ori 

novacean, bogat ori sarac, toti la judecata Lui ajungem. Numai cateodata stau si 

ma gandesc cum de L-am lasat eu pe Ion sa plece atunci, demult, la razboi, ca

de la casa straina. Nici nu m-am uitat dupa el, numai dupa ce am auzit portita 

scartaind am iesit afara, dar el era deja trecut de copacii de la capatul potecii... 

Ce m-o fi impietrit asa, oare? Si-acuma, am stricat si ceasul...” 

Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA 

In temnita de la Brasov 

Inainte de a invata de la rusi metodele salbatice de smulgere a declaratiilor 

de vinovatie, Securitatea comunista din Romania se mai purta cu manusi. Agentii 

recrutati dintre tinerii indoctrinati in scolile de partid si imbracati in timpul 

serviciului in uniforme albastre mai ramasesera cu o oarecare pojghita de bunacuviinta, 

chiar daca o afisau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au prezentat in 

biroul meu aflat la sediul “Cartii Ardelene” din Brasov m-au salutat cuviincios si 

mi s-au adresat cu amabilitate: “Suntem ofiteri ai Ministerului de Interne si va 

rugam sa ne insotiti pana la sediul nostru, pentru o simpla declaratie”. In strada, 

ma astepta o dubita alba, cu geamurile fumurii. Am fost chiar stingherit de 

rapiditatea cu care mi s-a deschis usa masinii si am fost invitat sa iau loc. 

Ferestrele vehiculului fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cuprins grija, doar 

dupa ce mi-am dat seama ca nu sunt dus la sediul Militiei, care se afla in centrul 

urbei, ci eram transportat mult mai departe. O frana brusca mi-a dat semn c-am 

ajuns. Ma aflam in fata unei porti grele, de fier, blocata de un grup de femei, 

dupa aparenta taranci, purtand cosuri mari, acoperite cu stergare. Una mai in 

varsta mi-a strigat, fara sa tina seama de prezenta ofiterilor care ma insoteau: 

“Rogu-te frumos, spune-i parintelui Arsenie, de-l vei intalni, ca asteptam la poarta 

sa ne trimita binecuvantarea!”. 

Eram in fata vilei dr. Mihai Popovici, colaboratorul si prietenul cel mai 

apropiat al lui Iuliu Maniu, doctrinar intelept si unul dintre conducatorii cei mai de 

seama ai Partidului National Taranesc din Ardeal. Vizitasem in cateva randuri 

vila aceea cocheta, tupilata in dosul Liceului “Andrei Saguna” din Brasov, si ceea 

ce m-a izbit la inceput a fost lipsa portii de la intrare, care fusese o adevarata 

bijuterie, faurita de mesteri fierari, din fier forjat, dupa un desen al faimoasei porti 

de la Castelul Brandemburg din Viena. Poarta ce s-a deschis in mod automat in 

fata mea era o lucrare masiva, oribila si temuta la aspect, croita din tabla groasa 

de fier si intarita cu tevi sudate in crucis, vopsita in culoarea ruginii. S-a inchis in 

spatele meu, cu un zgomot sinistru. Nelinistea incepuse sa-si puna gheara pe 

gandurile pana atunci limpezi si increzatoare si mi-a trecut brusc, prin minte, ca 

ma aflu in fata portii Infernului lui Dante Allighieri, din “Divina Comedie”, pe care 

era scrijelit deznadajduitul vers: “Lasati orice speranta, voi cei ce intrati”. De 

altfel, amabilitatea afisata cu atata solemnitate de catre ofiterii de Securitate a 

ramas si ea dincolo de poarta. Abia trecut de ea, o mana transformata in copita 

m-a izbit in spate, impingandu-ma sa grabesc pasul, ceea ce am si facut. Nu mai 

descopeream nimic din ceea ce vazusem in vila Popovici, pe vremea cand un 

grup de carturari ne intalneam acolo, spre a-i asculta distinsele prelegeri din 

Istoria Artelor. Frumoasa vila fusese transformata in sediul Securitatii din Brasov.

Am fost dus in fostul “pranzitor”, acum o camera goala, mobilata doar cu 

doua mese de scanduri, un dulap si cateva scaune. Un individ posac, care privea 

pe fereastra, mi-a poruncit: “Scoate sireturile de la pantofi, centura si tot ce ai 

prin buzunare”. Nedumerit de ceea ce mi se cerea, l-am privit indelung si 

am indraznit sa-i reamintesc cum ca am fost 

invitat doar pentru o simpla declaratie. Mi-a 

taiat-o scurt, strivind intre dinti si o injuratura: 

“O simpla declaratie? Om vedea noi. 

Deocamdata grabeste-te si fa ceea ce ti-am 

spus, ca nu am timp de pierdut in discutii cu 

dusmanii poporului”. Faceam parte, asadar, 

din grupul faimosilor “dusmani ai poporului”, 

care erau trasi pe rand in fata tribunalului 

poporului si osanditi pe viata, unii chiar si la 

moarte. Cu aceeasi brutalitate, am fost 

condus apoi pe un lung coridor din care se deschidea o usa spre o scarisoara ce 

cobora in pivnita - faimoasa pivnita de vinuri si de bauturi rare, cu care se 

mandrea d-l Mihai Popovici. Calaul m-a impins intr-o incapere rudimentara, 

construita grosolan din scanduri si barne, un fel de NEAGRA de la inchisori, in 

care se aliniau, una langa cealalta, celulele improvizate cu repeziciune pentru 

multimea de arestati. Un bec de 25W imprastia o lumina oarba in spelunca 

aceea rece, sporind, parca, si mai mult intunericul. Intr-un tarziu, dupa ce usa de 

la capatul coridorului pe unde iesise calauza mea in Infern a fost trantita, am 

auzit o voce domoala dar ferma, parca aducatoare de liniste, dar mai cu seama 

de imbarbatare, de care aveam mare nevoie in clipele acelea de izbeliste: “Buna 

ziua, crestine! Inlatura-ti pe cat poti teama, fiindca aici nu esti chiar singur. Eu 

sunt parintele monah Arsenie de la Manastirea Sambata, adus aici ca si 

dumneata, banuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc si nici nu le-am savarsit. 

Vom imparti, deocamdata, noi doi, spatiul acestei intrari in iad, dar cu ajutorul lui 

Dumnezeu vom rezista si ne vom izbavi. Vor mai sosi si altii. Sa nu schimbam 

intre noi nici o vorba atunci cand se afla prin preajma vreun nelegiuit din cei de 

sus, pentru ca riscam sa fim amestecati in cine stie ce complot. Astia de-abia 

asteapta o astfel de ocazie. Vor cu tot dinadinsul sa ne scoata vinovati de 

dezastrul tarii”. 

Dupa ce i-am spus cine sunt, m-am 

grabit sa-i aduc la cunostinta dorinta femeii 

aceleia batrane, care ma intampinase la 

intrarea in cladirea Securitatii, cu rugamintea 

de a le trimite binecuvantarea sa. “Cum puteti 

sa le binecuvantati, preacuvioase parinte, in 

situatiunea in care va aflati?”, l-am intrebat cu 

nedumerire.”Tocmai cu ajutorul nelegiuitilor. 

Femeile care ma asteapta la poarta zile la 

rand, unele sosite tocmai din Tara 

Fagarasului, vin incarcate cu cele mai alese 

bucate si bauturi. Ele stiu prea bine de ce fac acest efort. Bunatatile pe care mi le

trimit sa le binecuvantez, dar mai cu seama bauturile, sunt sechestrate de 

flamanzii aceia din birouri, asa ca nu-ti va fi de mirare daca spre seara ai sa auzi 

batai din picioare si chiar cantec de voie buna. In schimb, painea si o parte din 

vin le sunt intoarse femeilor. Printre ele se afla si multe bolnave, incredintate ca, 

gustand din bucatele binecuvantate de mine, se vindeca. Sunt atat de 

credincioase, incat taria credintei lor chiar le vindeca. Prin lumea noastra cea 

ingusta, unii necredinciosi au raspandit zvonuri cum ca as fi un sarlatan, iar 

vindecarile celor suferinzi s-ar fi produs oricum, chiar si fara de ajutorul meu. 

Niciodata nu mi-am asumat puterea de vindecare, fiind convins ca cel care-i 

ajuta sa scape de dureri este unul singur, Dumnezeu. Eu nu fac altceva decat sa 

le insuflu increderea in izbavire, cu ajutorul Celui de Sus.” 

In dialogurile purtate ulterior, parintele Arsenie mi-a marturisit ca studiase 

medicina, astfel ca multe dintre sfaturile si indrumarile sale catre cei bolnavi se 

bazau si pe stiinta, nu numai pe credinta. L-a surprins placut stirea ca studiasem 

si eu aceeasi profesie. Dornic de cunoastere si fara sa se rusineze de faptul ca 

se instruia (desi il consideram un erudit), m-a rugat sa-i tin o adevarata prelegere 

din specialitatea pe care o practicasem la clinicile universitare din Cluj, si anume 

bolile venerice. Cateva zile la rand, afland ca discutia noastra pe teme de 

medicina - mai cu seama pe aceea a bolilor venerice, care bantuiau intocmai ca 

o epidemie - este ascultata si de cativa securisti, strecurati in varful picioarelor pe 

scarita de la intrarea in pivnita, parintele Arsenie mi-a sugerat o prelungire, sine 

diae, a subiectului. Sifilisul nu prezenta nici un pericol politic. 

Cat am stat in beciul Securitatii, nu am 

avut niciodata prilejul sa stau de vorba cu 

parintele Arsenie Boca de aproape, unul in 

fata celuilalt. Il intrezaream prin intunericul 

umed, in partea cealalta a incaperii si in 

rarele cazuri cand era dus in birourile de sus 

pentru vreo confruntare cu un arestat. De 

aceea, in memoria mea nu a ramas zugravita 

decat o umbra inconvoiata, purtand o barba 

stufoasa. Avea statura mijlocie, iar capul - acoperit cu o tichie neagra, si-l tinea 

putin aplecat inspre piept. Era imbracat in rasa calugareasca, dar nu purta nici 

macar simpla cruce de lemn, cioplita chiar de dansul, pe care calaii i-o 

confiscasera, odata cu Evanghelia si o sticluta cu mir sfintit, de care nu se 

despartea niciodata. Spre surprinderea noastra, desi discutiile pe care le aveam 

se purtau pe teme de stiinta, securistii se inlocuiau unul pe celalalt din zece in 

zece minute, pentru a izbuti sa astearna pe hartie continutul acelor convorbiri, 

doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care sa-l apuce de 

coada si sa-l transforme in acuza. Am rasfoit din memorie, ca si cand ne-am fi 

aflat intr-o biblioteca, pe marii autori italieni, germani si francezi care s-au ocupat, 

unii din simpla curiozitate, altii precum Giovanni Papini, dintr-aceea a unui 

profund credincios, de viata si mai cu seama de minunile pe care le savarsise 

Iisus Hristos. Parintele Arsenie era incredintat ca Dumnezeu, dupa moartea 

Fiului Sau, le-a incredintat si altor alesi dintre oamenii inzestrati cu darul 

credintei, acea putere de a vindeca bolnavii. Nu mi-a marturisit-o raspicat, dar

am inteles cat este de preocupat de inalta putere cu care Dumnezeu il inzestrase 

si pe care aveam s-o descopar nemijlocit. 

Intr-o zi, catre seara, discutiile noastre au fost intrerupte de niste zgomote 

neobisnuite pana atunci, izbituri si injuraturi care traversau podeaua ce ne 

despartea de pranzitorul de deasupra, transformat acum in camera de tortura. 

Dupa ce totul s-a potolit, vreo patru gealati din aceia cu puteri animalice au 

coborat pe brate un trup de om, si acela, din cate am putut vedea, de statura 

uriasa. L-au asezat intr-o celula de langa cea in care se afla parintele Arsenie si 

au plecat. A ramas intins pe prici vreo cateva ore. Parea lesinat. Gemea. Asa am 

putut constata ca traieste. Intocmai cum procedase cu mine, atunci cand am fost 

coborat in pivnita vilei, parintele calugar l-a intrebat cine este.”Sonea”, a reusit sa 

silabiseasca cel intrebat. Era o cunostinta 

comuna, eruditul om de stiinta, doctorul Octav 

Sonea, seful Laboratorului de Analize 

Medicale din Brasov. A reusit sa mai 

pronunte: “O, Doamne!”, apoi a tacut din nou. 

Tarziu, in noapte, s-a trezit, si astfel parintele 

a izbutit sa-l intrebe ce i se intamplase. 

Octav Sonea fusese, in timpul 

studentiei, campion national la aruncarea 

greutatii si a discului. Ramasese suplu si puternic, impunand respect nu numai 

prin stiinta sa, ci si prin aspectul sau maiestuos. Fusese arestat intocmai cum ne 

luasera si pe noi, pentru o “mica declaratie”. Nu am putut stabili ce anume l-a 

provocat pe falnicul medic - pesemne o palma a unui calau, careia i-a raspuns cu 

o lovitura de pumn, ce l-a facut, in termeni de box, K.O. pe inchizitorul sau. 

Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem in camera torturilor. Doctorul a fost 

legat cu mainile si cu picioarele, asa cum sunt carati ursii doborati de vanatori, siapoi 

batut cu salbaticie la talpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate 

vinisoarele si arterele de pe extremitatile trupului si-apoi a fost coborat de pe 

masa si silit sa danseze Konga (un dans la moda pe vremea aceea, inspirat din 

folclorul negrilor africani). Numai ca victima lesinase si a fost carata in acea stare 

pana in celula din pivnita. Dandu-si seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe 

vremea aceea, regimul mai pastra oarece relatii cu Occidentul si-i pasa de 

comentariile aspre ale Europei Libere, ascultata in Scheii Brasovului, de la 

difuzoarele atarnate in pridvoarele caselor de pe povarnisuri), comandamentul 

Securitatii i-a ingaduit parintelui calugar Arsenie sa doctoriceasca victima, 

reputatia sa de vindecator fiind cunoscuta si de superiorii gradati. Tortionarii erau 

constienti de altminteri ca, daca ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel 

fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea putini sorti de salvare a vietii. 

Fusese tocmai ziua in care, cu aceeasi “amabilitate”, cei doi ofiteri care m-au 

adus in beciul vilei Popovici m-au invitat sa-mi strang degraba lucrurile, intrucat 

urma sa plec. Oribila poarta de fier s-a inchis cu zgomot in spatele meu si, cu 

aceeasi dubita alba, care vara spaima in oasele celor care o zareau oprita la colt 

de strada, in loc sa ma duca acasa - asa cum imi fulgerase o clipa prin minte - mam 

trezit in fata altei porti, de data aceasta cioplita dintr-un lemn dur. Era poarta 

prin care treceai intr-o alta institutie de supliciu, aceea a Inchisorii Tribunalului din

Brasov. 

Dupa o luna de zile, in noua celula unde ma instalasera, a fost adus de la 

Securitate si doctorul Octav Sonea. Era slab, schiopata, dar piciorul ranit parea 

vindecat. Ca medic, mi se parea incredibil si l-am intrebat ce s-a intamplat. 

Fusese vindecat de parintele Arsenie, care il obligase sa-si tina piciorul zdrobit, zi 

si noapte, in firul de apa ce curgea printr-o latura a temnitei. In vremea asta, 

duhovnicul de la Sambata se rugase necontenit, sfatuindu-si pacientul sa faca la 

fel:”Daca te rogi si crezi, Dumnezeu te va ajuta sa te vindeci. Roaga-te!”“Ceea ce 

bolnavul a si facut. Intr-o luna, talpa piciorului a inceput sa fie din nou sensibila, 

inceputul de culoare neagra, care defineste aparitia cangrenei, s-a transformat, 

incetul cu incetul, mai intai intr-un rosu aprins, apoi a luat culoarea pielii, 

ramanand doar tendoanele inca dureroase, iar articulatiile umflate si anchilozate. 

Dar traia si pasea, infiorat de minunea care se intamplase cu el. 

UN MIRACOL ADEVARAT: RUGACIUNEA" 

- Propuneri pentru premiul I - 

Se poate lupta?! 

Totul a inceput de la un banal vaccin antitetanic, administrat tuturor 

salariatilor TVR. Pe vremea aceea - martie "72 -, nu exista "dolce far" niente"-le 

postrevolutionar; se lucra serios, din greu, deplasari... Eram chiar la Cozia cand 

a inceput sa ma doara ceva intre clavicula si gat. Pipaindu-mi locul dureros, am 

simtit ceva tare. In timp ce priveam icoanele, m-am gandit atunci ca filmam 

biserici, vorbim despre ele numai istoric, estetic, dar deloc religios, ca, in loc sa 

aprind o lumanare cu gandul la bunici si prieteni, dusi pe cea lume sau la cei 

apropiati si vii, ma ingrijesc de pusul luminilor electrice in biserica pe care o s-o 

filmam ca pe o vedeta si nu ca pe un locas de adanca smerenie. In zilele 

urmatoare, umflatura a crescut vertiginos, ma simteam tot mai rau si, cu toata 

frica de doctori, m-am dus la analize. Eram total analfabet in ceea ce priveste 

medicina, diagnostice, tratamente. Nu fusesem niciodata serios bolnav. Nu stiam 

nici macar unde era cabinetul medical din TVR. L-am gasit. O doctorita draguta 

s-a uitat ciudat la galca mea, a dat un telefon si m-a trimis la Coltea. Dupa ce ma 

palpat, o alta doctorita m-a trimis la Filantropia. Un doctor oncolog, imbracat in 

negru - nevasta tocmai ii murise de cancer - mi-a facut cu seringa o punctie 

bioptica. Rezultatul: limfogranulomatoza maligna, boala lui Hodgkin. Nu suna 

bine. L-am intrebat de ce m-am imbolnavit tocmai de asa ceva. "Daca as sti, miar 

face astia o statuie de aur", a spus. Derutat, m-am dus la Litu, prietenul meu 

din copilarie, si i-am aratat foaia cu diagnosticul. A iesit. M-am dus in camera lui. 

Statea pe burta, in pat, plangand, cu o agenda medicala alaturi. 

M-au trimis la Fundeni, pe care il socoteam un fel de fabrica unde te 

"afunzi" definitiv. Mi-au facut doua incizii pe partea superioara a labelor 

picioarelor, ca sa-mi caute vasul limfatic, si mi-au introdus o substanta rosie, 

pompata de un compresor, ca sa vada ce ganglioni erau prinsi de cancer. 

Rezultatul: inceputul stadiului 3. Din cele patru stadii ale bolii, primele doua erau

socotite posibil vindecabile, celelalte doua - nevindecabile. Am stat nemiscat 

doua ore si douazeci de minute. Cand am coborat in sala de mese, parca 

asistam la propriul meu parastas. Venisera doua microbuze de la TVR. Tronam 

in capul mesei, stransesera bani de medicamente, raposatul Vornicu, Dumnezeu 

sa-l ierte, intentiona sa organizeze concerte, ca sa ajung in Franta. Nu s-a putut, 

si totusi mi-a dat bani de la el pentru Natulan. Incercam ciudata senzatie ca toti 

se uita, nu la mine, ci alaturi, ca si cum as fi avut inca un cap astral. Totusi, atata 

solidaritate pentru un amarat de operator ca mine m-a impresionat, m-a facut sa 

fiu in stare sa lupt cu boala. Acel Dumnezeu din noi toti era in jurul meu. M-am 

intarit, deodata, in suflet: "Doamne, da-mi putere sa lupt cu acest neinteles rau 

din mine". Atunci, mi-am interzis orice frica, de parca as fi trantit niste sertare 

nedorite din sufletul meu, am refuzat scaunul cu rotile si am urcat pe scari la sala 

de operatie, doar cu Litu. Usa s-a deschis. Tocmai ieseau cu o targa, cu un mort. 

Litu s-a ingrozit, dar eu am ras la aceasta "intampinare". Am refuzat sa ma 

adoarma si tot timpul operatiei am glumit cu chirurgul, care mi-a scos un 

ciorchine de ganglioni infectati. Asta e: oamenii-chirurgi incearca sa-i repare pe 

oamenii-bolnavi. Apoi, m-am lasat in voia tratamentului cu citostatice. Urmari: 

parul de la ceafa mi-a cazut - dar acum il am la fel de bogat -, dintii mi-au cazut, 

n-au mai crescut, va asigur insa ca se pot rontai castraveciori si cu proteza, 

inima sa ai si credinta in Dumnezeu, in tine si in prietenii adevarati. Dupa 45 de 

zile de tratament, am aflat ca aveam la C.E.C. destui bani pentru o inmormantare 

ultradecenta. Ma simteam rau. Am consultat si alt doctor, care avea sa fuga la 

Paris. S-a uitat la analize: "Domnule, daca mai luati Natulan, intr-o saptamana 

muriti. Natulanul mananca trombocitele, aveti mainile vinete de la vasele de 

sange sparte, nu se mai coaguleaza. O simpla intepatura si sangele subtiat se 

duce...". Dupa sfaturile lui, mancam zilnic un kilogram de ficat semicrud, beam 

suc de rosii, bere, in care turnam cate o sticluta din medicamentul pe care mi-l 

daruise. M-am ingrasat 12 kg, dar am dat-o in partea cealalta: de la 15.000 

ajunsesem la 1.000.000 de trombocite, exista pericolul coagularii excesive, s-ar fi 

format oricand cheaguri care sa blocheze un vas din creier, inima, embolie care 

te curata in cateva secunde. Derutat, am renuntat la orice fel de medicamente. 

Litu m-a convins sa incerc si "babeste": petrol distilat de 400 de ori, mierepropolis, 

un vin negru pe care-l descoperise el, scos dintr-o coasta nisipoasa de 

pe malul Argesului, si cate o lingurita pe zi din seva de stejar tanar. M-am 

conformat, dar continuam sa ma rog: "Doamne, fruntea mi-e senina, inima-mi 

bate rar si puternic, seva sangelui ma va purifica, Sunt al Tau, pe deplin 

impacat...". 

Intr-o seara, mi-am pierdut echilibrul, totul se invartea, ma tineam de pereti, 

cum luam capul de pe perna, cadeam. Au venit doua salvari. Nu stiau ce am. 

Nici nu stiau cum se scrie Hodgkin. Colentina. Doctorul M. a iesit dintr-un salon si 

de la zece metri mi-a spus: hepatita. Analize. Intr-adevar, hepatita B. Cand mi-a 

trecut hepatita, imi disparuse si cancerul. Analizele o spuneau. Explicatia?! Nu 

stiu. Rugaciunea, increderea in sine si in oamenii facatori de bine, puterea de 

lupta si nerenuntarea la viata care ne-a fost data, forta prieteniei, reintegrarea in 

armonia naturii de care ne-am indepartat... Intr-un film suedez, dupa un caz real, 

eroina scapa de boala lui Hodgkin, nascand...

DAN DUMITRESCU - str. Fetitelor nr. 2, Sector 2, Bucuresti 

"...Sst... bunica se roaga!" 

Spuneam asta tufelor de trandafiri si de regina-noptii, in serile copilariei 

mele cand, pitita intre curiozitate si respect, adunam clipe de taifas pentru zilele 

vietii mele. Buna mea bunica se ruga la lumina stelelor, in miez de noapte, 

pentru ca atunci, spunea ea, se deschid Cerurile si ne binecuvanteaza sfintii. Si 

cu mintea mea de copil simteam ca pe mainile trudite, intre rugaciune si lacrimile 

din coltul ochilor, se pogoara blandetea bunului Dumnezeu. 

Am pastrat in suflet, in mare taina, acea clipa de miez de noapte cand "se 

deschid Cerurile". E marele nod gordian al trecerii mele pe acest pamant: 

credinta. Adolescenta fiind, am pastrat aceeasi credinta a iubirii divine. Peste 

succese si esecuri, impliniri si mari dezamagiri, ceasul din miez de noapte a fost 

marele meu duhovnic. Si nu va puteti inchipui cat de aproape poti fi de 

Dumnezeu si cat de tare simti binecuvantarea Lui la rugaciunea dintre cumpana 

zilelor! Intr-una din aceste nopti, dupa dulcea povara a rugaciunii, am adormit cu 

capul pe vechiul acatist al bunicii. Visul a fost curat, frumos si nespus de 

tulburator. Buna mea bunica ma mangaia pe par si-mi soptea domol sa-l caut pe 

Sfantul Nicolae si viata mea va capata drumul implinirilor. Era intr-o noapte de 

joi. Au urmat alte nopti de joi, cand sufletul meu ingenunchea in fata sfantului cu 

barba alba. 

O sa para ciudat, dar in ziua de 6 decembrie "90, zi de joi, Sfantul Nicolae a 

batut la poarta vietii mele cu o privire atat de albastra, incat am inchis zadarnicia 

trecerii mele prin lume. Din acea zi, nu mai eram singura. Mos Nicolae imi 

daruise jumatatea. 

Iar ca o dovada in plus, in mainile noastre impreunate la cununie, fara ca 

nimeni sa stie de ce, dintre atatea si atatea icoane, preotul a adus icoana 

Sfantului Nicolae, proclamandu-l "nas spiritual". Noptile mele de joi implineau 

cautarile. Au trecut anii si-n clipe de cumpana, ceasuri de neliniste, acatistul 

bunului Nicolae pogora linistea. Asa cum a facut-o in orele prenasterii fetitei 

mele. Nastere prematura, cu posibile complicatii. Ii priveam disperata pe cei care 

se agitau in jurul meu si, intre doua perfuzii si-o contractie, rasfoiam micul acatist 

al Sfantului. Ma invada speranta de bine, pentru ca, peste cateva clipe, sa apara 

durerea. Nu mai aveam forta decat sa strig in gand, fierbinte si duios: "Sfinte 

Ierarh Nicolae, ajuta-ma pe mine, pacatoasa!". N-a durat mult si, contrar 

asteptarilor, prematura mea fetita a venit pe lume vesela si sanatoasa. N-are rost 

sa ghicim care e cea mai frumoasa sarbatoare a copilariei ei, pentru ca seara de 

6 decembrie e declarata "Sarbatoarea familiei". Trec anii, trec vietile si-n suflet 

adasta chipul bland al Sfantului Nicolae. Si-n noptile cu joi in frunte, rugaciunile 

curg adevarate, intre tufe de trandafiri si regina-noptii. De undeva, din spatele lor, 

se aude: "...Sst... Mama se roaga!". 

IANCU EMANUELA - sat Rosiori, com. Dulcesti, jud. Neamt, cod 5570

"Slujba de la miezul noptii" 

In toamna anului 1995, ma bucuram de cateva luni de vacanta, inainte de a 

ma angaja, dupa absolvirea facultatii. Eram in Sfantu-Gheorghe (Covasna), la 

sora mea, Codruta, si-mi petreceam timpul cu ea si cu prietenele ei, care 

devenisera de multa vreme si prietenele mele. Cu ele si cu sora mea am plecat, 

intr-o dupa-amiaza de septembrie, spre Manastirea "Constantin Brancoveanu", 

din Sambata de Sus. Urma sa petrecem acolo trei sau patru zile. Pentru noi toate 

era prima oara cand puneam piciorul intr-o manastire. Fetele mergeau la 

biserica, eu insa nu. De mai mult de un an, ma inversunasem impotriva credintei 

ortodoxe, pe care o consideram lipsita de continut, mult prea ermetica in forme, 

obositoare. Nu ma mai inchinam la icoane, considerandu-le idoli facuti de maini 

omenesti; imi scosesem cruciulita de la gat si-mi pusesem un peste, semn pe 

care se spune ca-l avusesera crestinii primelor timpuri. In contextul acesta, vizita 

si sederea la o manastire ortodoxa prezentau pentru mine un interes pur turistic, 

nici acela din cale-afara de puternic, marturisesc. S-a intamplat, insa, ceva bizar. 

Desi la ora doua, cand am plecat din Sfantu-Gheorghe, eram perfect sanatoasa, 

dupa trei ore, pe cand coboram in curtea manastirii, tremuram de febra, iar gatul 

ma durea atat de tare, incat nu puteam sa scot nici un cuvant. M-am bagat in pat, 

sub doua plapumi, sa-mi potolesc putin frigul ce ma apucase. Stiam perfect ce 

am: amigdalita pultacee; toata copilaria suferisem de asta, dar de mai mult de 14 

ani nu mai facusem nici o criza. Amigdalita se declansase acum, cand eram in 

varful muntilor, la 30 de kilometri departare de o farmacie si fara nici un mijloc de 

transport, care sa-mi faca accesibile antibioticele de care aveam nevoie. Fetele 

au plecat prin manastire, in cautarea unui punct farmaceutic. S-au intors cu 

ceaiuri, primite de la un calugar. Dar eu nu puteam inghiti nimic: nici ceai, nici 

apa, nici o bucatica de banana, desi mi-era foame si sete. Doua zile au trecut 

asa; fetele petreceau multe ore pe afara, fie la slujbe, fie plimbandu-se prin 

imprejurimi. Se intorceau de fiecare data mai incantate si mai multumite, 

incercand sa ma faca si pe mine sa vad, prin povestiri, ceea ce vedeau ele. 

Timpul in care ramaneam singura in camera mi se parea lung si nesuferit, cu atat 

mai mult, cu cat durerile nu incetasera, febra ma toropea fara sa ma adoarma, iar 

gandurile nu-mi tineau o tovarasie tocmai placuta. Ma simteam nedreptatita: de 

ce sa fiu nevoita sa stau in pat, cand - dupa cate imi povesteau fetele - erau 

atatea lucruri minunate de vazut? Si, daca nu puteam sa vad nimic, de ce mai 

venisem? In toiul unor astfel de bombaneli interioare, mi-a cazut privirea pe 

candela din coltul camerei, in care eram cazate; flacara ei micuta lumina chipul 

Maicii Domnului. Nu stiu de ce, tocmai eu, care nu mai credeam in icoane si, 

poate (acum ma cutremur scriind!!!), nici in sfintenia Maicii Domnului, m-am trezit 

spunandu-I in gand, asa cum i-as fi spus mamei mele: "Iarta-ma!". In seara 

aceea, cand fetele s-au intors de la masa si de la vecernie, Codruta a trecut 

foarte aproape de patul meu; s-a speriat, atat de tare dogoream. Neavand 

termometru, nu puteam sti exact ce temperatura aveam; cert e ca cearsaful 

inmuiat in apa rece, cu care ma acoperise sora mea in seara aceea, s-a uscat in

mai putin de cinci minute. Atunci au intrat in panica. Au plecat din nou prin 

manastire, in cautarea unei sticle de spirt, sa-mi faca macar o frectie. S-au intors 

nu numai cu spirtul, ci si cu o doctorita din Targu-Mures, care era cazata chiar in 

camera de langa noi. Doctorita m-a consultat si a dat urmatorul verdict: "Fara 

Eritromicina, fata asta nu se mai ridica din pat! Puroiul i-a prins nu numai 

amigdalele, ci si cerul gurii. Maine, cum stiti, cum nu stiti, mergeti la Fagaras si 

cumparati!". 

S-a lasat linistea in camera noastra... fetele erau asa de ingrijorate, incat au 

decis sa nu mai mearga la miezonoptica; au inceput sa se pregateasca de 

culcare. Si atunci, nici eu nu stiu din ce imbold am spus: "Sunt aici de doua zile si 

n-am vazut nimic. Nu vreti sa ma duceti si pe mine la miezonoptica?". Spre 

surprinderea mea, nici macar Codruta nu a protestat. S-au imbracat, m-au ajutat 

si pe mine sa ma imbrac si am pornit incet, spre biserica. Drumul de la staretia 

veche, unde eram cazate noi, la staretia noua, l-am facut in vreo 40 de minute. In 

mod normal, nu ia mai mult de 10 minute. Dar eu abia ma puteam misca. Era o 

noapte frumoasa, calda; se auzeau numai clopotele, chemand la slujba, greierii 

si un paraias care curgea in spatele gardului viu ce marginea cararea. La un 

moment dat, a trecut pe langa noi un calugar. Ne-a salutat frumos: "Doamneajuta!" 

si ne-a spus: "Ce bucurie sa vezi crestini venind la miezonoptica! Slujba 

de noapte e de aur, cea de zi e de argint". Ultima cotitura a cararii spre staretia 

noua a disparut, iar mie mi s-a taiat rasuflarea: profilata pe muntii Fagarasului, 

alba, zvelta, de o frumusete aproape dureroasa, a aparut manastirea. 

Apropiindu-ma din ce in ce mai mult, am avut clar senzatia ca Dumnezeu tocmai 

trecuse pe acolo, ca, daca m-as fi grabit putin, L-as fi prins din urma. Nu mai 

traisem vreodata asa ceva. 

Am intrat in biserica mica. Am stat la toata slujba in picioare, nici macar 

rezemata de perete. Nu am o amintire a ceea ce s-a intamplat atunci, nu stiu nici 

ce-am simtit, nici ce-am gandit. Stiu doar ca, odata intoarsa in camera, am 

mancat aproape normal, cu foamea unui om, care nu mancase de doua zile. 

In dimineata urmatoare, pe cand ma indreptam spre dus, fluturandu-mi prosopul, 

m-am intalnit cu doctorita. S-a mirat, vazandu-ma si m-a certat ca m-am ridicat 

din pat: "Dar, doamna doctor, eu nu mai am nimic!". "Cum nu mai ai nimic?! Ia 

vino incoace, la lumina!" M-a dus in pragul cladirii, in plina lumina de soare si 

acolo s-a uitat in gatul meu. Mi-a fost dat sa vad atunci materializarea expresiei 

"a-i cadea cuiva fata". "Bine, dar tu chiar nu mai ai nimic... adica mai ai doar un 

punct mic de puroi pe amigdala stanga! Ce ai facut??..." "Am fost la biserica azinoapte..." 

"Atat?!?" "Atat. Dar nici nu stiti dvs. ce mare pas a fost!" Doamna 

doctor s-a indreptat spre camera ei, strigand: "Auzi, Nelu, daca se instapaneste 

psihoterapia, noi, medicii, putem sa ne dam demisia!". 

Eu am ramas in prag, zambind soarelui. Dumnezeu tocmai trecuse peacolo; 

daca m-as fi grabit putin, L-as fi vazut. Dar, oare, nu-L vazusem...? 

BRANDUSA VRANCEANU - str. Blanari nr. 11, ap. 21, sector 3, Bucuresti, 

cod 70428

Un vis implinit 

Aveam 30 de ani, iar sotul meu - 37. Dupa opt ani de casnicie, cu indelungi 

tratamente pentru a invinge o sterilitate declarata, cu eforturi deosebite, uneori 

dureroase, atat fizic, cat si psihic, ne-am hotarat de comun acord sa ne rezolvam 

in alt mod dorinta de a avea un copil. Si aceasta rezolvare purta un singur nume: 

infierea. Am apelat la un orfelinat si am asteptat. Si a venit ziua cea mare, cand 

autoritatea tutelara pentru adoptii ne-a anuntat ca visul nostru era realizabil si ne 

puteam prezenta la sediu, pentru perfectarea actelor respective si pentru a o 

vedea pe micuta. Dorinta noastra a fost: fetita, pana-n doi ani. Era o noapte 

frumoasa de toamna, cand, cu emotii infinite, m-am indreptat spre icoana Maicii 

Domnului si am inceput sa ma rog, printr-o rugaciune deosebita, fierbinte si din 

adancul sufletului. Eu, cand m-am nascut, in aceeasi zi cu mama mea mai 

nascuse o vecina, tot fetita. Mama a capatat o boala la san - mastita - si nu i s-a 

mai dat voie sa ma alapteze. Atunci, vecina, care avea si ea sugar, s-a oferit si 

m-a alaptat si pe mine, alaturi de fetita ei. Am supt amandoua de la acelasi san. 

Asta se cheama ca am devenit surori de cruce. Pe mine ma cheama Luciana, pe 

ea Monica. 

Am facut aceasta paranteza, din timpul copilariei mele, pentru ca are 

legatura cu rugaciunea din acea noapte de toamna. Rugaciunea mea, fierbinte, a 

fost asa: "Doamne, Sfanta Maica a Domnului, te rog cu lacrimi fierbinti, ajuta-ma! 

Asculta-ma! Maine voi merge sa-mi cunosc fetita. Daca nu are nume, o voi numi 

Monica, asemenea surorii mele de cruce; sa fie buna, sa fie sanatoasa, sa ne 

bucuram de ea!". 

Ne-am dus la orfelinat, am intrat in biroul medicului-director, ni s-a spus ca 

ne-au fost pregatite doua dosare, cu acte in perfecta ordine. In fata lui, pe birou, 

erau cele doua dosare. Au fost impinse spre noi, pentru a le studia. Eu am intins 

mana, am luat un dosar la intamplare, aveam emotii teribile. Sotul, de asemenea, 

era foarte emotionat. Cand am citit pe coperta dosarului, am avut primul soc: pe 

dosar, scria "minora Monica - un an si patru luni". Am rasfoit dosarul in transa, 

literele imi dansau inaintea ochilor. Am ales. Acesta va fi copilul nostru. Apoi, neau 

fost aduse cinci fetite, in bratele a cinci infirmiere. Toata lumea tacea. M-am 

uitat la prima fetita, la a doua..., la a cincea nu ma uitasem. 1, 2, 3 si 4 si din nou 

1, 2, 3 si 4. Erau brunete. Apoi, mi-am indreptat privirea spre a cincea fetita: 

"Doamne! Ce fetita!", am exclamat din suflet. "Ce fetita blonda!" si m-am repezit 

si-am luat-o in brate. O infirmiera a soptit nauca: "Aceasta e Monica!". A fost o 

minune! O minune de la Maica Domnului, care mi-a implinit ruga! 

...Ce face Monica? A fost o eleva exceptionala, premianta, frumoasa, 

educata. Acum, mai pot adauga: a fost studenta, anul acesta a terminat Filologia 

- specialitatea: engleza. Este mandria si mangaierea mea! 

Tacerea 

ALEXANDRA ONIGA - Satu-Mare

Dumnezeu nu e nici catolic, nici ortodox, protestant, evreu sau arab. 

Religiile si-L revendica. El este EL, de dinainte de inceputul inceputurilor, si nu se 

reveleaza decat extrem de rar, cand crede de cuviinta. Este oare cazul meu? 

Intr-o zi de joi, 8, ciresar, ma hotarasem sa mor. La doar 43 de ani, 

socoteam ca am mai mult decat suficiente motive. I-am spus Marei ca nu vreau 

sa fiu deranjat. Oricum, in casa era atata invalmaseala, incat, daca as fi murit, 

nimeni n-ar fi observat. Locuiam in patru camere: eu, sotia mea si 6 copii - patru 

fete si doi baieti. Mara, catolica, eu, ortodox. Beat de dragoste, o vreme nici nu 

mi-am dat seama de ceea ce se intampla: copiii apareau unul dupa altul si 

trebuia sa ne zbatem ca sa-i hranim, sa-i imbracam, sa-i ducem la doctor etc. Nu 

ne ajuta nimeni. Eu, orfan, ea, orfana. Odata cu moartea mamei, pentru mine 

parca se terminase lumea: "Nu ma doare nimic", mi-a spus pe patul de moarte. 

"Ma sting. Ma duc sa vad care este diferenta dintre bine si rau. Iubeste om si 

Dumnezeu! Nu-ti supara ingerul!" 

Trebuie sa fii foarte tare ca sa tii o casa cu sase copii si o nevasta fara 

serviciu. Din amarata mea de leafa de proiectant, de abia plateam datoriile 

apartamentului si eram nevoit sa fac proiecte pentru altii, ca sa mai scot un 

banut. Este clar ca lipsa banilor poate distruge echilibrul oricarei familii. Certuri 

din te miri ce. Mara alerga cu doi copii la gradinita, cu altul la scoala, cu altul la 

dispensar etc. Tipa intruna, casa noastra era un dezastru. Am cedat nervos. 

Lasitate masculina. Am cunoscut o studenta pe care am ajutat-o sa-si faca 

proiectul final. Fara dragoste nimic nu e, dar si cu prea multa, se strica totul. Asa 

devii iresponsabil de ceea ce ai ingrijit si ai adus pe lume. Suprema gafa 

existentiala pe care am comis-o a fost sa divortez: ca si cum as fi trantit o 

stampila definitiva pe destinul meu. Toti m-au blamat. In prostia mea, am crezut 

in eternitatea unei dragoste nebune. Dar n-a fost sa fie asa... 

Dupa asa-zisa noastra Revolutie, iubita mea "Luminita", mi-a facut, scurt, 

vant pe toboganul prabusirii, intr-un abis al neintelegerii despre ce se intampla pe 

lumea asta a noastra, tradatoare. Mi-am dat pur si simplu seama ca n-aveam 

unde sa ma duc. In cusca portarului? Sa ma intorc la Mara si la copii? Nu. 

Trebuia sa-mi ispasesc soarta, asa cum era ea. "Cainta de pe urma n-aduce 

folos", imi amintesc ca mi-am spus atunci cu voce tare! Dupa care, s-a facut 

negru. Avusesem un atac cerebral. In buletinul meu era trecuta vechea adresa si 

asa ma gasise Mara. Am vrut sa-i zambesc, am vrut sa zic "Mara", dar m-am 

auzit spunand "mama", voiam sa spun "joi" si ma auzeam pronuntand 

"duminica". Cand am fost externat, Mara m-a adus acasa. Paralizasem pe partea 

dreapta: mana si piciorul. Copiii ma priveau ca pe un animal ciudat. Mi s-a dat o 

camera, pe cand ei, cei sapte, se inghesuiau in celelalte trei camere. In numai 

trei ani, aproape ca ma uitasera. Nici unul nu voia sa imparta camera cu mine. Le 

era frica de un fel de necunoscut, atunci cand ma vedeau tarandu-mi piciorul, 

mana atarnandu-mi neputincioasa. Cei "intregi" nu pot sa inteleaga cat de fericiti 

sunt! 

Am inceput sa-mi regandesc existenta. Reinvatam sa vorbesc. Cu scrisul, a 

fost mult mai greu. Am facut eforturi uriase sa-mi invat stanga ce facea dreapta. 

Suferinta te face mult mai sensibil si atent la ce se intampla. Intr-o noapte, mi-am 

visat prietenul cel mai bun din copilarie, care era plecat in Australia. Mi-a spus:

"Stiu ce ti s-a intamplat. Grea pedeapsa ai merita. Trebuie sa ispasesti. Numai 

vindecandu-ti sufletul ai mai putea avea sansa de a-ti vindeca trupul. Roaga-te! 

Gandeste-te la anahoretii, pustnicii din pustia Egiptului, care se hraneau cu te 

miri ce si care puteau sa nu scoata nici o vorba, timp de zece luni. Numai asa 

sufletul poate invinge durerea, suferinta, boala, frica, mai ales cea de moarte!". 

Apoi, si-a deschis aripile si s-a topit intr-un nor. M-am trezit cu ochii atintiti drept 

pe Biblia din biblioteca. Am deschis-o la intamplare: "Umblati cat aveti Lumina, 

ca sa nu va apuce Intunericul. Cel ce umbla in Intuneric nu stie unde merge" 

(Ioan, 12, 35). Revelatie. M-am apucat cu pasiune sa citesc fiecare verset si sa-l 

si inteleg. Era si foarte frumos, si foarte greu. Am inceput sa citesc si vieti ale 

sfintilor, cantece, ba chiar am inceput sa-mi compun singur rugaciuni. Am reusit 

sa trec prin marea incercare de a nu scoate nici o vorba, timp de zece luni. Cei 

din casa nu ma intelegeau. Pe buna dreptate, erau speriati. Recunosc ca nu este 

omeneste sa taci atata timp, de vreme ce omului i s-a dat Cuvantul. Cu toate ca 

ma simteam vindecat sufleteste si, desi stiam foarte bine ca sinuciderea este 

unul din marile pacate, ma hotarasem sa-mi pun capat zilelor, in primul rand, ca 

sa-i scutesc pe cei apropiati de o prezenta nu numai inutila, ci de-a dreptul 

impovaratoare, dar... 

S-a intamplat in prima zi de dupa "postul verbal". Intr-un fel, eram mandru 

de mine, pentru ca reusisem aceasta amarnica incercare. M-am mirat, chiar, ca 

imi pot recapata atat de usor darul vorbirii. Totusi, copiii, care se mai obisnuisera 

cu mine tacand, erau si mai speriati cand m-au auzit vorbind. M-am retras in 

camera mea. Ma gandeam ca nu e asa de usor sa scapi de tine. Stateam pe 

canapea si numaram mecanic elementii de la caloriferul de sub fereastra, cand, 

deodata, a aparut de afara un fel de val-vartej ca un sul de sarma incinsa la rosu, 

un rosu inchis. S-a invartit in mijlocul incaperii, apoi s-a apropiat de mine. Eram 

intr-o camasa cu manecile suflecate, toti porii imi erau mangaiati de flacari, dar 

cand voiam sa le ating, nu puteam. Nu ma durea nimic, am vrut sa vorbesc, dar 

duhul, sau ce era, mi-a luat limba, aveam dintii inclestati. Exista insa o 

comunicare. Intelegeam ca Dumnezeu este duh la radacina inimii. Se adreseaza 

de la duh la duh. Mi-a spus multe, dar nu in cuvinte. Dupa cateva minute, limba a 

inceput de la radacina sa mi se teasa cu foc. Tot incercam sa vorbesc, dar nu 

iesea decat un fel de gangaveala. Apoi, limba noua mi-a inlocuit-o pe cea veche. 

Duhul mi-a comunicat ca de acum voi vorbi cu vorbele Lui. Apoi, sulul de foc 

s-a retras pe fereastra, topindu-se in cerul diminetii. Cand am iesit din camera si 

m-am uitat pe calendar, am vazut ca trecuse o saptamana. Incet-incet, am 

revenit la normal. Gandurile sinucigase imi trecusera. Am iesit afara si am vazut 

ca oamenii, cainii si pasarile se bucurau de viata. M-am plimbat prin parcuri, am 

trecut pe la biserici si mi-am dat seama ca sufletul mi se inseninase ca cerul verii 

care incepuse. Mai schiopatam, imi miscam inca greu mana dreapta, dar ma 

bucuram de cea mai buna hrana: SPERANTA. 

TUREA VICTOR - str. Eminescu nr. 188, sector 2, Bucuresti 

Suflet de copil

Eram prin clasa a saptea. Colega mea de banca, Letitia, era o fetita 

subtirica si inaltuta, cu chipul palid si ochii tristi. Tacea mai tot timpul si privea in 

gol. Colegii nu o luau in seama, ca si cand n-ar fi fost. Dar eu stiam ca acasa 

traieste ca vai de lume. Mai avea trei frati, erau tare saraci, iar putinii bani care 

ajungeau in casa se duceau, aproape toti, pe bautura. Tatal ei era mai tot timpul 

beat, iar maica-sa nu se lasa nici ea mai prejos. Copiii erau neingrijiti, nemancati. 

In schimb, aveau parte, din belsug, de bataie. Deseori, mama imi dadea un 

pachetel de mancare si pentru ea. Il primea rusinata si manca incet, privind in 

jos, cu vinovatie. In schimb, eu ma desfatam cu "jurnalul" ei, in care-si trecea 

intamplarile de peste zi, gandurile si visele ei de copil chinuit. Tot acolo, in 

"jurnal", isi scria si versurile. Poate ca erau stangace si naive, dar mie mi se 

pareau cele mai frumoase poezii. Mult mai frumoase decat cele cu patria si 

partidul, din cartea de citire. Cu matematica insa o ducea rau de tot. O ajutam cat 

puteam, ii explicam, dar ea ma privea, clatinand din cap. "Nu pricep nimic din cemi 

spui. Si niciodata n-am sa pricep. N-o sa termin nici opt clase." Se apropia 

sfarsitul clasei a saptea si profesorul o ameninta ca va ramane corigenta. Intruna 

din zile, spre sfarsitul orei de matematica, profesorul a chemat-o la catedra: 

"Uite, ca sa nu zici ca sunt rau, diseara am sa trec sa vorbesc si cu parintii tai". 

Letitia s-a intors in banca mai palida ca de obicei si cu mainile tremurande. A 

izbucnit in plans. Era prima oara cand o vedeam plangand. Am incercat sa o 

domolesc, dar ea repeta printre suspine: "Ma vor omori din bataie, ai sa vezi, ma 

vor omori...". De obicei, mergeam pe acelasi drum spre casa; in ziua aceea insa, 

Letitia mi-a zis: "Ma duc la bunic. Sa nu spui la nimeni". 

Stiam ca bunica ei locuia la marginea cartierului, intr-o casuta darapanata. 

Era singura si bolnava. Avea grija de ea o vecina inimoasa si fosta noastra 

invatatoare, care-i mai ducea medicamente si cate ceva de-ale gurii. Odata 

ajunsa la bunica ei, Letitia a cautat in sertarul unde batrana isi tinea 

medicamentele, le-a adunat cu grija, apoi le-a strecurat in ghiozdan. A stat putin 

de vorba cu bunica si apoi a plecat acasa. Ce s-a intamplat mai apoi este lesne 

de imaginat. Cand profesorul de matematica a venit sa stea de vorba cu parintii, 

au chemat-o si pe Letitia sa fie de fata. "Leti doarme", a spus unul dintre fratiori, 

trimis sa o cheme. "Sigur, doarme in loc sa-si faca temele. Lasa, dom" profesor, 

ca o aduc eu imediat", il asigura, plin de artag, tatal. Peste cateva clipe insa, se 

intoarse nedumerit: "Dom" profesor, nu stiu ce are. Nu pot s-o trezesc. Parca-i 

moarta". Atunci s-a repezit spre camera fetei si mama, urmata de profesor. El a 

fost cel care si-a dat seama ce s-a intamplat. "S-a otravit. A luat ceva. Nu vedeti 

ca are spume la gura?" Apoi, Letitia a ajuns la spital. Vestea s-a raspandit ca 

fulgerul in cartier. "A murit fata lu" alde Voinea. A baut soda caustica." "Au 

omorat-o in bataie betivanii aia, de-si mai zic si parinti..." Si cate si mai cate nu-si 

spuneau cardurile de cumetre, adunate pe la porti. 

Cu mare durere in suflet, a aflat si buna noastra invatatoare. Pana seara, a 

reusit sa ne adune pe toti "puii" ei, ultimii pe care-i scolise in patruzeci si cinci de 

ani de dascalie. In sufrageria mare si racoroasa, noi, cei douazeci si noua de 

copii, am ingenuncheat, ca intr-o biserica. "Rugati-va pentru Letitia", ne-a soptit 

doamna invatatoare. "Vorbiti in gandul vostru cu Dumnezeu. Nu va trebuie vorbe 

alese ori invatate de la altii. Vorbiti cu El, cum vorbiti cu un parinte drag. Rugati-L

sa salveze sufletul colegei voastre. E un copil ca si voi si trebuie sa se bucure de 

viata." Pentru prima oara, colegii mei m-au uimit. Acum, cand se rugau, parca nu 

erau aceiasi copii galagiosi si de nestapanit. Aveau chipurile schimbate. Chiar si 

cei care n-o bagau in seama pe Letitia aveau acum ochii umezi ori isi stergeau 

pe furis lacrimile de pe obraz. Ne rugam, desi nu stiam sau nu credeam ca ruga 

noastra poate fi de folos. Toti aflasera ca Letitia era in coma si doctorul nu-i 

dadea prea multe sanse de supravietuire. Dar se pare ca puritatea sufletelor 

noastre de copii a invins. Ruga noastra fierbinte a facut o punte intre Dumnezeu 

si lume. Dimineata, Letitia a iesit din coma. Doctorul era uimit: "Sincer sa va 

spun, n-as fi crezut ca mai scapa. Este intr-adevar o minune. Inca una din 

minunile lui Dumnezeu". Peste cateva zile, Letitia s-a intors la scoala. Mai palida, 

dar mai putin trista. Poate un pic stanjenita. Acum, toata lumea se purta altfel cu 

ea. 

Nu de mult, am revazut-o pe Letitia. Acum, este un om implinit. Privind-o, 

mi-am amintit de cei douazeci si noua de copii care, in genunchi, au vegheat si sau 

rugat pentru viata ei. 

GEORGETA PATRASCU - Calea Calarasilor 325, bl. D1, et. 1, ap. 52, Viziru 

III, Braila 

Rezultatele Concursului, precum si Marele Premiu, vor fi publicate in 

numarul viitor 

Cautatorii de chihlimbar 

- Intr-un sat de pe Valea Buzaului, nalucirile ambrei ii 

fac pe oameni sa viseze comori - 

Dumitru Barzoiu din satul Colti a tinut toata viata 

deasupra inimii o bucata de chihlimbar: mare cat o 

palma, neteda, subtiata de zecile de ani cat o purtase 

cusuta in buzunarul de la piept al vestei. Se lauda tuturor 

ca asta-i a doua lui inima. Uneori, privea prin ea soarele, 

bucurandu-se de lumea care a putut sa incapa in roca 

portocalie si stralucitoare, strigand in gura mare ca numai 

farama asta de chihlimbar il mai tine in viata. Fusese grav 

bolnav de inima si, zicea el, piatra il vindecase. Acest 

lucru il putea dovedi oricui foarte usor: daca n-o purta o singura zi, din nou 

incepea sa se simta rau, ba chiar facuse si cateva infarcte. Cand a murit, ambra 

(denumirea in araba veche a chihlimbarului) de deasupra inimii lui ajunsese de 

subtirimea unei foite. Iar o data cu Dumitru Barzoiu, a murit si ultima, mare 

generatie de cautatori de chihlimbar din Coltii Buzaului. 

Si totusi, oamenii de aici inca mai cred in chihlimbar, in virtutile lui 

tamaduitoare. Dintotdeauna, ei s-au tratat cu pulbere de ambra de boli ale

plamanilor, inimii si rinichilor, au purtat-o la gat nu neaparat ca amuleta 

aducatoare de noroc, cat mai ales pentru ca piatra ii vindeca "de glanda". 

Atingerea de fiecare zi a chihlimbarului pe piele, in cosul pieptului, are pentru ei 

puterea unei calde binecuvantari dumnezeiesti. Batranii i-au spus "piatra 

sanatatii". 

Piatra soarelui 

"Nu-nteleg ce are Dumnezeu cu voi", le-a zis odata 

coltenilor un "mai-mare" de la partid, "ca nici piatra nu va 

ajuta..." Intr-adevar, aici chiar si piatra din albia 

paraiasului Colti, ce strabate satul dintr-o parte in 

cealalta, e atat de mica, subtire si sfaramicioasa, ca n-ai 

ce face cu ea. Si totusi, oamenii s-au incapatanat s-o 

foloseasca din abundenta, amagindu-se ca e gratis si la 

indemana fiecaruia. Astazi, o vezi peste tot. Ulitele foarte 

inguste, prin care abia incape un automobil, sunt 

zagazuite de ziduri inalte din piatra maronie de rau peste 

care se inalta gardurile si casele. Dar piatra care ii facea 

sa viseze pe locuitorii din Colti era mai greu de gasit. 

Dupa ploile mari, cand apele dezveleau pamantul, neamuri intregi - de la 

mosnegi la copii - rascoleau valea insufletiti de gandul ca in maluri vor intrezari 

sclipirea cea rosiatica. De multe ori nu gaseau nimic si aduceau acasa tot tone 

de piatra proasta, cu care isi faceau temelii de casa si gard. "Daca nici piatra nu 

ne-ajuta, haideti sa facem barem un muzeu al chihlimbarului, s-avem si noi o 

a noastra", si-au spus atunci coltenii, in frunte cu inimosii 

profesori Dumitru si Viorica Nica. Astazi, la Colti exista singura colectie de 

chihlimbar din Romania si una dintre cele mai frumoase din lume (sectie a 

Muzeului Judetean Buzau), careia, din obisnuinta, vizitatorii au ajuns sa-i spuna 

"Muzeul chihlimbarului". Fala colectiei, o piatra de 1,857 kg, a fost gasita 

intamplator de un localnic, pe nume Coman Ioan (traieste si astazi), in timp ce 

cauta piatra de rau. Cea mai mare bucata de chihlimbar din lume, cantarind 4 kg, 

a fost descoperita tot la Colti si in aceleasi circumstante. Asezarea a aparut pe la 

1509, dar la 1578 Colti-ul devine sat manastiresc, atunci cand Doamna Neaga 

da danie schitului Alunis din apropiere o mosie nemaipomenit de bogata. Asta 

intrucat, asa cum spun documentele, "pe mosie se aflau multe cioburi de 

chihlimbar". 

Altminteri, chiar cuvantul acesta, "noroc", are la Colti alte intelesuri. E ceva 

mult mai complicat decat credem noi, orasenii. Nu de mult - in perioada regala, 

inclusiv pana la Carol al II-lea -, chihlimbarul era mai scump decat orice bogatie 

de pe pamant. Mai scump decat aurul, chiar si decat diamantul. Se credea ca in 

el se ascunde ceva magic si aristocratic, drept care nu-l vedeai decat la gaturile 

si urechile printeselor si reginelor. Acest lucru se datora, poate, si vechimii sale 

geologice: nici o farama din aceasta rasina nobila nu poate fi mai noua de 30 de 

milioane de ani. La curtile regale i se spunea "piatra soarelui".

Pe ulitele din Colti, batrane garbovite 

coboara din munti. Abia mai pot cara poverile 

grele de vreascuri, pe care si le-au legat cu 

sfoara de dupa umeri. Imagini obisnuite 

acum, la inceput de iarna. Multe dintre 

femeile in varsta inca mai poarta cercei mari, 

de chihlimbar negru-verzui: "rumanitul" 

(chihlimbar romanesc), o specie unica, cea 

mai pretiosa din lume, ce nu se gaseste decat 

in partile Buzaului. Fiecare doreste sa-l poarte cu sine. Unele il ascund la piept, 

sub camesile de borangic, avand credinta ca in el s-a strans o farama din 

puterea lui Dumnezeu. Ca apara de rele si ca poarta noroc. Nu se poate oficia 

vreun botez in sat, daca-n sfanta cristelnita n-au fost aruncate macar cateva 

aschii de chihlimbar, pentru ca pruncului "sa-i fie cu noroc". Copiii puneau piatra 

spre lumina, minunandu-se de gazele acelea necunoscute prinse in ea, insecte 

ce nu mai traiesc astazi pe pamant. 

Una dintre femei, pe nume Elisabeta, se ofera zambind sa-mi vanda cerceii 

"de la mama", daca-i aduc la poarta o caruta de fag uscat. Nu e singura. Cu 

oricine ai taifasui prin sat, iti va marturisi cu tristete ca, din stramosi, 

chihlimbarului i s-a spus aici doar intr-un singur fel: "piatra saracului". Mai intai, 

pentru ca de pe urma lui nu s-a imbogatit nimeni. "Toti cautatorii de chihlimbar au 

murit saraci" - vorba asta s-a preschimbat aici in zicala. Apoi, fiindca a fost mereu 

ultima speranta a taranului sarac, ajuns la capatul puterilor. Cand nu mai aveau 

nici un ban, oamenii isi luau lumea in cap si dispareau cu saptamanile in 

sihastriile muntilor, plangand de fericire daca aflau fie si o bobita. Fiecare "isi 

cauta rostul". Straturile de chihlimbar poarta denumirea de "rosturi". Inguste de 

numai cateva palme, sarace si atat de imprevizibile ca nici o stiinta din lume n-a 

izbutit pana azi sa te faca sa le gasesti mai usor. Poti sapa zeci de metri, poti 

cauta ani intregi, fara sa gasesti nimic. Nici un indiciu nu te indruma. Oamenii 

ciocaneau muntele bucata cu bucata, voind sa ghiceasca din miile de falii ale 

stancilor tocmai pe aceea in care s-a strecurat chihlimbarul. La inceput de secol, 

cu un ciob de ambra iti puteai cumpara o pereche de boi frumosi. 

Multe locuri din apropierea satului se cheama chiar asa: "Piatra 

Chihlimbarului", "La Chihlimbar", "In Chihlimbar"... Numai ce-l auzeai pe cate 

unul strigand: "Asta-i rost de chihlimbar!", si toti se puneau pe sapat. "Mai avem 

cativa metri si-l auzim tipand!", zicea un altul, infierbantat, infigand cu sete 

tarnacopul in peretele tare. Oamenii sunt convinsi si astazi ca, atunci cand il 

atingi pentru prima data, chihlimbarul produce un sunet strident, asemenea unui 

tipat de om. 

Ultimul cautator 

Dar si norocul ii alege pe oameni. Nu 

oricine gaseste miezul galben de ambra. 

Dibacia cautarii chihlimbarului s-a transmis in

sange, in anumite neamuri renumite de "rostari", oameni care pur si simplu "il 

simt" sub pamant. Acum o jumatate de secol, traiau sute, erau pline paraiele de 

ei. Astazi, au ramas numai cinci: fratii Ovidiu si Gheorghe Cristian, Dragomir 

Stan, Gheorghe Carabus si mai tanarul Petre Carabus. Acestia sunt, de altfel, 

singurii care se pricep sa slefuiasca si sa taie chihlimbarul la polizorul cu "piatra 

lucie", sa-l preschimbe in podoaba. Dar, dintre toti, nimeni nu se poate asemui cu 

Ovidiu Cristian din Coltii de Sus, cel care stie sa-l gaseasca si noaptea, la lumina 

lunii. Mai ieri i s-a betegit un picior si batranul moare de ciuda ca, pentru o 

vreme, nu va mai putea urca coclaurile doar de el stiute. Are 82 de ani si este 

sarac lipit. Sta pe o bancuta, in fata gardului de leaturi, si-i place s-o urmareasca 

dragastos pe mai tanara lui sotie, cum deretica prin ograda. Priveste garla si 

muntii si-i pare rau. "Parca nu mai vin garlilii mari, ca altadata... Aci, in fata casei, 

pe drumul p"unde-ai venit mata, am gasit odata o bucatica cat mana, de sapte 

sute de grame. O zvarlise garla afara, pe mal. Era rostu" tocma" colea, dedesubt, 

in fundul izvorului astuia. Nu era imbracatura asta de padure pe munti, il gaseam 

asa, umbland pe muchii..." Fiecare vorba o scoate cu un mare chin, dupa 

obositoare chibzuieli. Si pielea fetei sale are parca ceva din luciul pietrei. Un chip 

neschimbator, cu riduri fixate parca pe vecie, o voce mai degraba rece, impacata 

cu sufletul. Se invioreaza abia cand il intreb de ce el a gasit atat chihlimbar, iar 

altii n-au putut gasi nimic, niciodata. "Pentru ca-s seci si nenorocosi, de-asta. 

Daca esti om dusmanos si zici: , n-o sa gasesti nimic. Omul cel sec nu vede chihlimbarul, calca pe el. 

Trece p"anga el. Eu m-am invatat cu dansul de mic, de pe la 12 ani. Umblam cu 

vitele pe coastele astea si-l gaseam pe poteca. Il gaseam in locurile mele, la 

Baciu, Coteasa, pe malul lui Boscornea, peste munte, la Intunericu, la Fata Burii 

sau la Danciulescu, unde s-a scos chihlimbar mult inainte. Muntele nu era asampadurit 

ca acuma. Il cautase pe la inceputul secolului unu" Grigorescu, domn 

mare de la Bucuresti, care a facut aici minele. Eu l-am apucat pana prin "37, dar 

tata l-a cunoscut bine. Strasnic om..." 

Minele lui Dumitru Grigorescu 

Cu adevarat, inginerul Dumitru Grigorescu, originar 

din Buzau, a ramas in amintirile localnicilor drept omul cel 

mai impatimit dupa chihlimbar din cati au fost vreodata. 

Si-a parasit casa si nevasta la Bucuresti, si-a investit 

toata averea pana la ultimul ban in deschiderea unor 

mine aici, in locul unde a hotarat sa ramana pana la 

moarte. La inceput, oamenii l-au privit pe sub sprancene. 

"Ce cauta coconasu" asta ferchezuit pe-aici? Auzi idee, 

mina de chihlimbar...", pufneau cautatorii batrani, izbind 

cu opinca in podeaua carciumii. Unii isi amintesc cum a 

intrat el in sat, in primavara lui 1927. Imbracat intr-un 

costum alb, stralucitor, cu o cravata subtire si palarie cu 

boruri largi, avea o infatisare delicata, mai curand firava. Pasea incet printre

mitoasele si caciulile ciobanesti, ii intreba sfios daca nu stiu o casa cu chirie. 

Apoi, a inspectat locurile, a luat in arenda unele terenuri si s-a pus pe treaba. In 

doar cativa ani, i-a tocmit in minele sale cu lefuri regesti pe toti marii rostari din 

zona. Trebuie spus ca de obicei chihlimbarul apare pe plajele marii, mai cu 

seama ale Marii Baltice. Colti-ul e singurul loc din lume de unde s-a exploatat in 

galerie. Meritul ii apartine pe deplin lui Dumitru Grigorescu, primul roman care sa 

incumetat sa extraga chihlimbar in cantitati mari si dupa metode industriale. 

Angajatii sai cautau chihlimbarul peste tot: in galeriile intunecate, dar si la 

suprafata, coborand navoade de plasa in torentii noroiosi ai paraielor, cercetand 

cu grija fiecare roca. In fiecare zi, la atelierele din Colti si Poiana Sibiciului, erau 

aduse cosuri pline cu piatra binecuvantata. In anul 1927, din minele Coltilor s-au 

extras nu mai putin de 158 de kilograme de chihlimbar, iar in 1932, inginerul 

roman a avut la Paris o expozitie care a uimit lumea intreaga. Acolo, el i-a oferit 

personal reginei Angliei un medalion in care erau conservate insecte. Celebra 

pipa a lui Stalin a fost facuta din chihlimbarul aceluiasi Dumitru Grigorescu. A 

fost, fara indoiala, epoca de varf a chihlimbarului romanesc. Desi in 1937 minele 

de la Colti au dat faliment, pana prin 1944, taranii s-au tot bagat in galeriile 

darapanate si au mai gasit inca sute de kilograme. La 1948, toate au fost inchise, 

interzicandu-se oficial si definitiv extragerea chihlimbarului in Romania. 

"Il gaseam seara, cu lanterna" 

"A murit sarantoc si nenorocit ingineru" 

nostru...", continua Ovidiu Cristian, urcandu-si 

privirea pe firul paraului si al povestii. "In 

ultimii ani, pana sa moara, ajunsese 

zdrentaros ca vai de el. A venit boier si a 

murit parlit. Asa se intampla: niciodata nu tembogatesti 

din chihlimbar. Il dai cu deamanuntul 

si nu-l gasesti mereu. Si cand il 

gasesti mult, sigur vine odata cu el o nenorocire. Cand eram eu copil, 

chihlimbarul era scump, da" si banii erau scumpi. Am strans odata trei chile 

jumatate si mama mi l-a luat. L-a dat la un boier aici pe vale, numit Grecu si-a zis 

ca din bani imi ia si mie un acordeon. Nu mi-a luat nimic. I-a cheltuit tata, zicand 

ca-s vremuri grele. Dupa aia, am gasit mai mult. Chiar aci, unde-i casa aia, a fost 

un vecin, nea" Teodor Marin, care prelucra chihlimbar. Minuni facea din roata 

polizorului, da" nu dadea la nimeni mestesugu". Avea camera lui acolo, unde nu 

intra nici unul sa-l vada. Nu ne da voie. Era tot flacau, da" mai tomnatec ca toti. 

Eu ii pazeam caprele babei si toata ziua ciocarteam prin curte c-un briceag. Erau 

doua capre. Intr-o zi, m-am dus pe la el sa ascut briceagu" si m-am uitat cum 

face, cum drege. L-am prins! Ma marisem si eu, trecusem de saispe ani si tot ma 

duceam pe la el. Nu se mai ferea de mine. Facea inele, cercei, verighete, 

margele, medalioane, tigarete si ce facea el am facut si eu. M-am luat cu 

chihlimbarul si mi-am format ochiu" sa-l gasesc. Ma uitam in mal si erau niste 

locuri cu un carbune argintiu foarte fin si asa, incretit. Dedesubt era rostul si-n

jurul rostului era si piatra lucie. Muntele-mi dadea totul. De multe ori, ma cauta 

chihlimbaru" pe mine. Mi-aduc aminte ca pazeam oile la Intunericu si-aveam o 

oaie pe care-o chema Ciopila. Oaia s-o indepartat din turma si numa" ce-o aud 

rontainda. Eu ciocarteam langa foc, sa fac un bat. Zic: ce dracu" rontaie asta 

aicea? Strig: . Ea - nimic. Crantaia mai departe. M-am uitat 

si-am vazut ca-i ceva cam galbui, credeam ca-i o bucata de mamaliga. Cand 

colo, ce sa vezi? Un bolovan de chihlimbar de juma" de chil, intelegi mata? Se 

cunostea unde a ros oaia cu dintii. Si-atunci, m-am minunat si mi-a parut bine ca 

uite, dom"le, si-un animal trage cu dintii la chihlimbar. Altadata, il gaseam si 

noaptea, cu lanterna. Veneam de la Nucu, 

dupa ce m-am casatorit cu femeia asta pe 

care-o am si acum (strange din ochi, de parca 

ar vrea sa-mi spuna "o femeie pe cinste, 

nu?") si cum treceam eu pe Valea Strambei, 

pe la Crucea lui Tulbureanu, vad doua bucati 

lucind in lumina lunii. Una mare, una mica. 

Chihlimbar rosu!, rosu foc ca ala n-am gasit 

niciodata. Auzisem ca in locul acela a gasit 

Tulbureanu, pe garla, un chihlimbar mai mare 

de trei chile, cel mai mare de la Colti. Era mare cat o cobza. Eu chiar vazusem 

bucata aia, cand eram copil. Tulbureanu a venit intr-o seara la tata, o purta intr-o 

gluga taraneasca, de abia-i incapea chihlimbaru" in gluga. Tata i-a dat pe ea 

35.000 de lei, da" el n-a vrut s-o vanda. Nu s-au inteles. Au baut o tuica, 

Tulbureanu a pus piatra inapoi in gluga si a plecat cu ea la Bucuresti. Acolo a 

intrat intr-un restaurant, langa gara. Si numa" ce-a pus gluga pe masa, cand un 

negustor il intreaba: . Asta-i arata piatra cat cobza. Negustoru" zice ca trebuie sa i-o arate 

nu stiu cui si, cat sta el acolo si bea o tuica, vine indarat cu banii. Asta a asteptat, 

a asteptat, pana s-a inchis restaurantu" si l-au dat afara. Pe noi, cautatorii, 

domnii din Bucuresti ne-au pacalit cel mai mult." 

Mana lui Dumnezeu 

"Nu stiu dac-am fost norocos sau nu in viata mea, 

dar norocul trebe" sa ti-l faci si singur. Ai zice ca tot asa, 

dintr-o intamplare, mi s-a zbatut odata ochiu-n Groapa lui 

Harcu. Era o minunatie galbena, frumoasa, de-un 

kilogram. I-am dat-o la un inginer, pe nume Neagu, ca 

aveam nevoie de bani. Anul trecut aveam femeia la 

spital, bolnava tare. Am fost si eu bolnav in spital, da" mam 

facut bine mai repede si-am venit acasa. Cand am 

intrat in curte, mi-a venit sa plang. Totul vraiste. Nora 

gravida, baiatu" plecat cu trebi departe. N-aveam bani 

nici pentru o mana de faina, nici lemne de foc n-aveam. 

Eram suparat rau. Ce sa fac? Am plecat singur. Am urcat

coasta asta si-am luat-o pe drumul asta-n sus, tot in sus, departe. Era timpul 

fragilor si-am adunat cativa intr-o cutie. Am urcat pe-un varf de munte si acolo 

am dat de-o bucatica de chihlimbaras. M-am dus in sat, am dat-o si am cumparat 

ceva de-ale gurii. In aceeasi zi, am luat-o pe izvor la deal. Am ajuns la o stana de 

piatra pe care n-am putut sa ma mai ridic si-am ocolit. Am mers ce-am mers siam 

gasit un chihlimbar mai mare. Apoi, cand sa ma intorc acasa, dau sa intru pe 

portita si-mi mai arunc o data ochii in mal. Ce sa vezi? Sclipea in mal o 

frumusete de piatra rupta, mai mare ca toate celelalte. Am zis ca asta-i minune, 

zau. Mi-am adus femeia acasa si ce-a mai ramas din chihlimbar i-am dat ei sa-l 

vanda. Treaba ei ce-o face cu el. Asa ca bunul Dumnezeu mi-a pus chihlimbarun 

palma, tocmai cand am avut mai multa nevoie de dansul." 

Ovidiu Cristian ar vrea sa ne dea o amintire, dar nu mai are nici o farama. 

Cu un gest larg, arata muntii: de veacuri, satul sta pe o comoara. Piscuri 

cristaline, captusite cu ambra. Prin maruntaiele pamantului, se gaseste in toata 

zona subcarpatica, dar numai aici a tasnit la suprafata. O mana nevazuta a 

secerat parca spinarile muntoase de la jumatate, de sus pana jos, lasand 

dezveliti pereti colosali de stanca. Poti zice ca-i cariera, dar nu e. E mana lui 

Dumnezeu. Intregul sat e plin de "colti" spintecati, in profilul carora se pot vedea, 

asemenea unor serpi paraleli, nenumarate si haotice straturi de roca. Cine sa-l 

poata nimeri pe cel de chihlimbar? 

Carabus face parte din ultima generatie 

de cautatori, "tineretul". Nu mai porneste la 

cautat, pentru ca "nu e voie". "E monopol de 

stat, dar statul ce face? Nimic. Pe cine mai 

intereseaza chihlimbarul? Pe nimeni." Ii pare 

rau ca nu se gaseste vreun investitor, vreun 

om inteligent, care sa-si dea seama ce 

comoara exista aici. Daca ar avea o bruma 

de bani, o masina de spart piatra si cativa 

lucratori "stabili" - "ca unde-s multi se fura si 

nu-i bine" -, ar redeschide minele si-ar face aici o afacere "trasnet". Nu stiu de ce, 

dar il cred. 

Stapana comorilor 

Centrul asezarii e jos, aproape de 

iesirea din sat. O rascruce de drumuri, cateva 

pravalii, primaria, scoala. Si nu in ultimul 

rand, muzeul - cladire frumoasa, de lemn, cu 

veranda larga la etaj, strajuita de doi brazi 

batrani. A fost ridicata de taranii din Colti, 

numai si numai prin munca voluntara. S-au 

inhamat la lucru, spunand doar atat: "Vrem savem 

si noi, coltenii, o mandrete a noastra...". 

Si nici ca se putea o persoana mai potrivita pentru a conduce aceasta institutie

decat doamna Viorica Nica, femeia care, fara vorbe mari, e pur si simplu 

indragostita de chihlimbar. De zeci de ani, piatra aceasta a intrat atat de temeinic 

in viata ei, incat a ajuns, cred, sa-i schimbe putin chiar si firea. O femeie 

sensibila, fragila, iti vine parca s-o ocrotesti mereu, sa n-o atingi nici cu cel mai 

nevinovat cuvant. O noblete in stare pura, sincera, nestudiata in oglinda. 

Cred ca de fapt Viorica Nica tine de epoca aceea luminoasa, cu regi si 

printese, cand, pentru chihlimbar, "Piatra soarelui" era cel mai potrivit nume 

dintre toate. Vorbeste de "perioada de declin a chihlimbarului" cu nesfarsita 

tristete, ca si cum ar vorbi despre declinul unui popor sau, cine stie, despre cel al 

unei intregi civilizatii. Iti da de inteles ca, poate, chihlimbarului "nu-i mai sade bine 

acum", ca e mult prea nobil pentru vremurile in care "suntem nevoiti" sa traim. 

Aurul nu-i place deloc. Nu-i sta in fire. Daca intr-o zi uita sa-si ia medalionul de 

chihlimbar in forma de inima, se intoarce din drum fiindca "simte" ca nu-l are. Stie 

absolut totul despre roca aceasta. Totul! E de necrezut cum aici, in creierii 

muntilor, cineva poate sa fie la curent cu toate noutatile dintr-un domeniu atat de 

stramt. Si ca poate sa intretina o corespondenta sustinuta cu marii cercetatori ai 

chihlimbarului din lume. Marturiseste ca-n fiecare dimineata abia asteapta sa 

deschida iarasi usa muzeului, "ca sa-si intalneasca, iarasi, pietrele". "Un 

chihlimbar frumos trebuie sa stii sa-l privesti. Trebuie sa ai stare sufleteasca 

pentru a-l intelege. Sa pricepi ca acolo, inauntru, se ascunde ceva tainic, ceva de 

acum treizeci de milioane de ani, de la facerea lumii, poate. Nu e de mirare ca, 

inainte de vreme, oamenii de aici il ardeau ca tamaie in biserici si in case. Nici un 

pret nu era prea mare fata de pretul pe care il cerea Dumnezeu." 

Spre deosebire de marii rostari, ea 

iubeste chihlimbarul cu totul dezinteresat. Nu 

i-a cerut niciodata ceva in schimb. Curios, 

desi toata viata a stat in preajma lui, n-a gasit 

macar o farama. Nu l-a cautat in munte, l-a 

"cautat" la oameni, ca sa poata intocmi 

colectia care astazi uimeste orice strain. 

Foarte multi bolnavi din toata tara vin la Colti, 

indrumati de medici, sa cumpere chihlimbar, 

dar taranii au din ce in ce mai putin. Viorica 

Nica stie ca, inca din antichitate, tamaduitorii romani Juvenal si Plinius tratau cu 

"lacrimile Heladelor" bolile aparatului respirator, ca renumitii vraci germani ai 

Evului Mediu faceau cu pulberea de ambra adevarate miracole. A cunoscut o 

multime de oameni care s-au vindecat cu aceasta rasina, de pietre la rinichi, dar 

pe ea nu a ajutat-o. A inghitit - dupa cum e reteta - cate o spartura de chihlimbar 

dimineata pe stomacul gol si, intr-adevar, pentru vreo trei ani, boala parea ca se 

domolise. Apoi, durerile au pornit din nou. Se gandeste mereu, cu smerenie, ca 

poate ea n-a fost vrednica sau pur si simplu ca nu a avut noroc. 

Viorica Nica nu tanjeste dupa tarmurile insorite de mari, acolo unde 

chihlimbarul se gaseste la tot pasul. "La noi, straturile de chihlimbar sunt inguste 

de 30-40 de centimetri si lungi de 3-4 metri, in vreme ce la Marea Baltica au 30- 

40 de metri grosime si 3-4 kilometri lungime. Nici un cercetator n-a putut sa 

priceapa de ce aici rosturile sunt asa de inguste si de sarace, si totusi,

chihlimbarul e atat de diferit de cel din alte tari ale lumii. Nicaieri nu se intalnesc 

atatea nuante de culori, de ordinul sutelor: de la negru opac la negru-verde, 

negru-galben, maro sidefat pana la galben stralucitor. Nu exista o explicatie 

stiintifica a faptului ca in Romania se gaseste atat de putin chihlimbar, si totusi - e 

cel mai frumos din lume. Dar, cine stie, poate ca nu totul se explica stiintific..." 



UN MIRACOL ADEVARAT - RUGACIUNEA" 

- Concursul nostru se apropie de final - 

Concursul "Un miracol adevarat - rugaciunea", initiat de revista noastra la 

inceputul verii, a avut un ecou extraordinar: pe adresa redactiei au sosit din toate 

colturile tarii mii de scrisori in care oameni de varste si categorii sociale diferite 

povesteau intamplari despre credinta salvatoare. Intarzierea publicarii 

rezultatelor se datoreaza faptului ca nici un plic venit de la dvs. cu mentiunea 

Pentru concurs nu a fost ignorat, iar noi, cei care am citit sacii cu scrisori, ne-am 

aflat in dificila situatie de a retine mai multe povestiri si confesiuni decat pot fi 

premiate. Dupa ce au fost inlaturate, intr-o prima selectie, scrisorile care 

considerau "minuni" implinirile unor dorinte frivole, delirurile incoerente, 

compunerile care "literaturizau" stangaci, doar cu gandul la valoarea materiala a 

premiului, au ramas numeroase povestiri deosebit de impresionante si bine 

scrise. O buna parte din ele sunt trimise de oameni in varsta, de la tara, care ne 

impartasesc in limbajul curat al locului, convingerea ca rugaciunile izvorate din 

credinta adevarata si din iubire materna, filiala, frateasca, sunt infaptuitoare de 

minuni. 

Trebuie sa marturisim ca experienta citirii acestor scrisori a fost pentru noi 

deosebit de tonica: atat timp cat mai exista destui oameni cu suflet curat, care isi 

incredinteaza soarta in mainile Domnului, respectand preceptele moralei crestine 

si pastrandu-si increderea in justitia divina, nimic nu e pierdut. Ideea comuna 

tuturor povestirilor adevarate ce ne-au fost trimise e ca rugaciunile ne dau o forta 

miraculoasa, capabila sa vindece boli incurabile, sa influeteze benefic destine, sa 

aduca impacarea in sufletele chinuite. Felul cum potenteaza credinta puterile 

noastre psihice si fizice e cu adevarat o minune dumnezeiasca si cele mai multe 

din mesajele venite de la dvs. o dovedesc. Vom incepe sa publicam, incepand 

din acest numar, scrisorile care ne-au impresionat cel mai mult, urmand ca, in 

preajma Craciunului, sa aflati si castigatorii. 

Sfanta Fecioara de la Sumuleu-Ciuc

Unii dintre noi se intreaba daca exista minuni. Daca rugamintile noastre 

sunt implinite. Pe cei sceptici, eu ii asigur ca da! In toamna anului 1994, sotul 

meu a fost internat in spital cu diagnosticul insuficienta renala cronica. Dupa 

treisprezece zile de tratamente, medicul mi-a spus ca trebuie sa-l iau acasa si sa 

ma pregatesc sufleteste, deoarece nu mai exista nici o sansa de salvare. Pe 

moment, am simtit ca tot cerul se prabuseste pe mine, apoi brusc am simtit o 

forta launtrica si o voce care striga: "Nu! Nu se poate sa moara". Atunci i-am 

cerut medicului sa faca urgent un transfer la Spitalul Judetean din Miercurea- 

Ciuc, unde sotul meu a inceput tratamentul de hemodializa. Cu toate eforturile 

facute de doctorul Varga Stefan, starea lui era din ce in ce mai critica, era 

inconstient, cu mintile ratacite, nu mai recunostea pe nimeni si slabea pe zi ce 

trecea. Eu si copiii eram disperati. Ne rugam in fiecare zi ca Dumnezeu sa faca o 

minune. Si aceasta minune s-a produs. Cineva m-a sfatuit sa merg la manastirea 

de la Sumuleu-Ciuc, unde exista o statuie a Sfintei Fecioare, care dateaza de la 

inceputul secolului al XVI-lea, despre care se spune ca este facatoare de minuni. 

Am dus cateva obiecte de lenjerie intima ale sotului meu si am mers la 

manastire, unde am luat legatura cu un calugar caruia i-am povestit toate cele 

intamplate. Acesta m-a sfatuit sa merg in biserica si sa ma rog cu credinta la 

Sfanta Fecioara. Am facut intocmai, dupa care cu hainele sfintite de calugar am 

mers la spital, unde am rugat o femeie de serviciu sa-l imbrace pe sotul meu cu 

hainele aduse. 

Stateam infrigurata la usa salonului si priveam, inmarmurita, cum sub ochii 

mei privirea sotului meu isi recapata luciditatea. Pentru prima oara, dupa mai 

bine de o luna, m-a recunoscut, m-a chemat langa el, m-a intrebat ce facem eu si 

copiii si mi-a cerut apa si mancare. De atunci inainte, refacerea lui s-a produs 

intr-un mod rapid, iar astazi pot spune ca, desi face de mai bine de sase ani 

dializa de trei ori pe saptamana, este alaturi de mine si de copii. Cu toate ca 

situatia noastra materiala este foarte grea (avem datorii mari la intretinere, iar eu 

sunt somera), ii multumesc zilnic lui Dumnezeu si Sfintei Fecioare ca mi-au 

ascultat rugamintile si ca suntem si astazi o familie intreaga. 

Le doresc tuturor oamenilor bolnavi sa aiba incredere in Dumnezeu si sa se 

roage cu credinta, pentru ca El ii va ajuta. Eu am vazut cu ochii mei cum 

Dumnezeu poate sa faca minuni, numai in cateva clipe. 

NEAGOS MIHAELA - cartier Buciu, bl. 26, sc. A, ap. 10, et. 2, loc. Gheorgheni, 

jud. Harghita 

"Doamne, lasa-ma sa traiesc cu o zi mai mult decat fata mea!" 

Sunt o femeie care a crezut si crede in Dumnezeu. Au trecut multe 

necazuri peste mine, pe care numai cu ajutorul Celui de Sus le-am putut indura. 

Intr-o zi, am simtit o durere puternica in mana dreapta, mai jos de umar. Cand m-

am uitat, aveam o umflatura mica. Pe moment, nu i-am dat importanta. Zilele 

treceau, umflatura devenise o buba mare si se innegrise. Ma durea foarte tare. 

M-am dus la spital. Acolo, doctorii mi-au spus ca trebuie sa ma opereze, fiind 

suspecta de tumora canceroasa. "Doamne, nu se poate!", m-am gandit. Am 

refuzat operatia, nu pentru ca mi-era frica, ci pentru ca aveam acasa o fata 

handicapata, total dependenta de mine. "Ce se va face fara ajutorul meu, cui ii va 

ramane?" Intrebari puse de o mama disperata. Ma rugam in fiecare zi: "Doamne, 

lasa-ma sa traiesc cu o zi mai mult decat fata mea, sa o pot ingriji si ajuta, sa nu 

ramana singura". 

Dupa trei saptamani de rugaciuni (vinerea mergeam la Maslu si ma spalam 

cu agheasma tot timpul), intr-o zi am simtit ca-mi curge ceva rece pe mana. 

Tumora se vindecase. In trei zile nu am mai avut nimic, decat urma care se vede 

si acum. 

Nu-mi venea sa cred si totusi stiam ca puterea si mila lui Dumnezeu sunt 

mari. Nu-mi ajunge toata ziua si nici nu am cuvinte destule sa-I multumesc 

Domnului, pentru ceea ce a facut pentru mine si fata mea. 

NEAGOE MARIOARA - str. Avram Iancu nr. 6, Lugoj, jud. Timis, cod 1800 

Rugaciunile parintelui Dionisie 

In luna iunie 1998, sotul meu s-a trezit "peste noapte" cu ganglionii laterocervicali 

inflamati. Dupa numeroase investigatii la Tulcea si Constanta, 

rezultatele erau bune. Ajuns la Spitalul Militar Central (fiind ofiter), supus 

tomografiei computerizate, i s-a depistat carcinom epidermoid de rinofaringe pe 

peretele posterior drept. I s-a recomandat cobaltoterapie, 35 de sedinte, in 

paralel cu citostatice, dar dupa sapte zile nu se mai putea tine pe picioare, 

slabise, nici saliva nu o mai putea inghiti. Medicii nu ne-au mai dat nici o sansa 

de vindecare, spunandu-ne ca va mai dura o luna cel mult, evolutia fiind rapida. 

Impacati cu gandul ca numai Dumnezeu stie zilele omului, am renuntat la 

tratament si am venit acasa, mergand la Manastirea "Celic Dere" (Tulcea), unde 

l-am intalnit pe parintele Dionisie care, vazandu-l chel, i-a spus sa se spele pe 

cap zilnic cu ceai de busuioc, ca parul ii va creste din nou. Asta a fost prima 

minune care s-a intamplat. Intr-o luna de zile, sotul meu avea din nou par pe cap, 

ca si cand nu se intamplase nimic. Tot parintele Dionisie ii citea in fiecare zi de 

luni, miercuri si vineri Sfantul Maslu, si duminica, dupa slujba, Molitvele Sfantului 

Vasile. Acest preot era singura lui sansa de a fi salvat. Eu citeam nopti la rand cu 

candela si cu lumanari aprinse tot ce imi spusese parintele Dionisie: acatiste, 

rugaciuni. Am fost tot timpul alaturi de sotul meu, sprijinindu-l moral, incat, cu 

ajutorul Bunului Dumnezeu, trecuse si acea luna fatidica pe care ne-o mai 

dadusera medicii, si sotul meu se simtea din ce in ce mai bine. Incepuse sa-si 

recapete curajul si increderea ca viata lui nu se va sfarsi. In acest timp, am mers

si ne-am rugat pe la multe manastiri, biserici, la Dervent, la Crucile facatoare de 

minuni, si minunea s-a si intamplat. Mergand la control, tot la acelasi medic, in 

urma tomografiei nu s-a mai evidentiat nimic. S-au speriat si medicii cand l-au 

vazut ca isi revenise complet. De atunci, nu este zi de sarbatoare sau de 

duminica sa nu participam la slujba si sa nu ne rugam Bunului Dumnezeu, sa ne 

tina sanatosi si sa ne dea zile sa ne crestem fetita, care nu are decat 5 anisori si 

are mare nevoie de parintii ei. 

Cu respect, doresc intregii redactii multa sanatate si Bunul Dumnezeu sa 

va aiba in paza! 

COMAN ANGELICA - str. Aleea Cristina nr. 9, bl. MAPN, sc. B, ap. 7, et. 3, 

Tulcea 

Un vis adevarat 

Aprige sunt vicisitudinile vietii si incredibile mesajele ce vin din cand in cand 

din lumi neintelese de noi, ca sa potoleasca parjoluri sufletesti pustiitoare... 

Peste mica noastra familie se abatuse ca trasnetul un verdict necrutator: 

ciroza hepatica tip B si C si o singura salvare - transplant hepatic. "Doamne, nu!", 

tipam disperata. Mintea unei mame nu putea cuprinde, nu putea accepta, nu 

putea intelege drama copilului ei atat de napastuit. 

Unica mea fiica, ratiunea mea de a trai, speranta batranetilor noastre, 

incepuse sa slabeasca, sa oboseasca, iar paloarea ei se accentua de la o zi la 

alta. Refugiata in rugaciuni, singuratate si post, ea se scufunda din ce in ce mai 

mult in resemnare, in neant... "Doamne, nu!", tipam cuprinsa de deznadejde, de 

disperare. Firicelul de speranta ce mai palpaia era indreptat prin rugaciune spre 

cer... "Salveaza-ne, Doamne!". 

Si dupa luni grele de zbucium, de chin, de lupta, o luminita s-a aprins: 

induiosati de lacrimile unei mame, ale unui tata, ajunsi la capatul puterilor, niste 

inimi miloase ne-au ajutat sa ne indreptam spre Italia, spre operatie, spre 

salvare. Au urmat alte zile, alte nopti, luni intregi de asteptare, de disperare, 

lacrimi si rugaciuni: "Va fi posibil? Va rezista?". Intr-o noapte, speranta si linistea 

pierduta mi-au fost redate de un vis cutremurator. Se facea ca eram in gradina 

din fata casei. Gradina nu avea flori, in schimb avea doua balti mari: una in 

dreapta, alta in stanga si o carare ingusta intre ele. Balta din stanga era limpede, 

balta din dreapta neagra si vascoasa. Eu priveam plangand si-mi frangeam 

mainile, neputincioasa, si atunci pe poteca cea ingusta a aparut o femeie in 

vesminte lungi, cernite, purtand niste crengi pe care le tot incrucisa, facand 

semne misterioase peste balta cea intunecata. Pasea oarecum prin aer, dand 

ocol baltii din dreapta. Aceasta a inceput sa clocoteasca, involburand maluri 

negre din afund spre suprafata si, pe masura ce crengile le atingeau, apa se 

limpezea, devenind cristalina, in timp ce minunata aparitie se topea disparand 

usor, usor.

M-am smuls cutremurata din visul acesta clar ca o realitate, cu convingerea 

ca frumoasa femeie a fost Maica Domnului, care mi-a ascultat rugaciunile si a 

pogorat sa ne ajute. O pace de mult timp pierduta mi-a invadat fiinta, iar 

certitudinea ca fata mea va invinge crunta boala mi-a uscat lacrimile. Dupa 

cateva zile, a sosit vestea ca operatia a avut loc, ficatul cel nou functioneaza si 

greul a fost depasit. Cand am primit stirea, le-am spus tuturor: "Stiam!". 

Dupa o vreme, fiica mea a revenit in tara, acasa, dar au urmat alte 

incercari: o spitalizare (dupa drumul cu avionul) cu o coma de 9 zile (apoi 4 zile 

in semicoma). Minunea a continuat. La cateva zile de la inceputul comei, cineva 

din familie s-a dus la preotul Ioan Cucu, la Catedrala Ortodoxa Romana "Sf. 

Gheorghe" din Brasov (pe care nu-l cunosteam), si i-a expus cazul fiicei mele. 

Acest preot ne-a transmis (citind dintr-o carte veche) urmatoarele cuvinte: 

"Bolnava are apa cu sange la creierul mic, dar in cea de a noua zi se va trezi si 

va trai". Minunea este ca nu i se pusese inca diagnosticul, nimeni nu stia ce are 

(era inca in analize) si nici cat va dura! Ei bine, prezicerea preotului s-a implinit! A 

noua zi, fata s-a trezit si acum este bine (satisfacator) si traieste. Au trecut doi 

ani de atunci. 

NICOLETA ANDREI - loc. Sinaia-Cumpatu, 

str. Garbovei nr. 8, cod. 2180, jud. Prahova 

DOCTORUL ZODIAC 

- Pana si bolile ne sunt scrise in stele - 

“Dumnezeu a facut sa creasca o planta pentru fiecare boala - cu exceptia 

prostiei”, spune un proverb german si, daca ne uitam la avantul pe care l-au luat 

in ultima vreme homeopatia, medicina naturista, medicina alternativa in general, 

vechiul proverb devine din ce in ce mai de actualitate. In S.U.A. anilor ‘90, circa o 

treime dintre pacientii cu program de asigurare medicala (health care) 

dezertasera, optand definitiv pentru metodele de tratament alternative. 

Principalul motiv invocat de ei a fost ca metodele alternative sunt mult mai putin 

agresive, pe de o parte, si ca procesul vindecarii nu se margineste la repararea 

corpului fizic, ci se extinde si asupra starii psihice a bolnavului. 

Astrologia cuprinde, la randul ei, date cunoscute din vechime, cu privire la 

alimente, plante, minerale benefice nativilor nascuti sub vibratiile specifice ale 

unei planete. Cunoscandu-le mai bine, ne vom putea convinge singuri de 

efectele acestora. Insusi Hipocrate, parintele medicinii, afirma in scrierile sale: 

“Nunquam bonus medicus nisi astrologus” - nu poti fi un medic bun fara a fi 

astrolog.

BERBEC 

Marcati de influenta planetei Marte, Berbecii sunt firile cele mai dinamice 

ale cercului zodiacal. Marte guverneaza capul si fata (cu exceptia nasului), 

precum si cele doua emisfere cerebrale. Planeta este asociata cu fierul, asa incat 

guvernarea sa se extinde si asupra sangelui (in compozitia caruia fierul joaca, 

dupa cum bine stim, un rol esential). 

Mai intotdeauna, “martienii” au o cicatrice in zona capului, semn al firii lor 

aventuroase si a placerii de-a sfida pericolele de orice fel, care ii face sa se 

aleaga in copilarie cu semne de buna purtare - bineinteles in zona corpului 

guvernata de planeta lor, capul. Berbecii au nevoie de mult exercitiu fizic pentru 

a se mentine in forma, dar si pentru a preveni prefacerea energiei lor fizice 

debordante in energie nervoasa. De aceea sunt atat de buni sportivi, exceland in 

sporturile care necesita un mare consum fizic si curaj. 

Regimul alimentar al Berbecilor trebuie sa cuprinda ceapa si praz, care au 

un dublu efect benefic: contribuie la fluidizarea sangelui si au un efect usor 

sedativ. Le place la nebunie mancarea condimentata, care ingerata in cantitati 

rezonabile le face bine, dar, din pacate, nativii acestei zodii au tendinta de-a face 

exces de ardei iute, boia si mustar, care in cantitati modice au chiar un efect 

curativ. 

Cand se imbolnavesc, Berbecii o fac lata - mai intotdeauna bolile apar sub 

forma acuta, dar nu dureaza mult timp deoarece vitalitatea martiana le permite o 

recuperare la fel de rapida, pe cat de brusca este imbolnavirea. In aceste cazuri, 

ceaiul sau siropul de paducel vor face minuni pentru restabilirea cat mai rapida si 

mai completa a starii de sanatate. Berea este pentru Berbeci mai mult un aliment 

decat o bautura, deoarece hameiul pe care-l contine ii fortifica. 

Vitaminele care ii ajuta pe Berbeci sa-si mentina forma maxima sunt PP si 

B12, iar remediile homeopatice adesea prescrise pentru aceasta zodie sunt 

Arnica, Blonoidum si Nux vomica. 

TAUR 

Calmi, robusti, maestri ai savurarii placerilor vietii, Taurii stau sub semnul 

planetei Venus, intruchipand fertilitatea. Venus confera un temperament sangvin, 

dar acesta este intrucatva ingreunat de elementul pamant de care apartine zodia, 

asa incat rezulta un temperament aproape placid, marcat de izbucniri colerice. In 

corpul uman, zodia Taurului guverneaza gatul, amigdalele, laringele si faringele, 

gura, limba, maxilarul inferior, glanda tiroida, vertebrele cervicale, o parte a 

nervului optic si, impreuna cu Pluto, organele genitale interne la femei, jugulara si 

carotida. 

Gustand peste masura din placerile vietii, Taurii se imbolnavesc cel mai 

adesea de stomac (efectele supraalimentatiei), amigdalita pultacee, laringita, 

difterie, dar si boli genitale. Femeile sunt deosebit de fecunde. Alimentele care 

sunt in rezonanta cu organismul Taurilor sunt sparanghelul, anghinarea, 

cerealele si fasolea de orice fel. Fructele cele mai recomandabile sunt toate

sortimentele de struguri, merele, perele si fructele de padure. Majoritatea 

condimentelor Taurilor le fac bine (sac!). Plantele cu efect terapeutic pentru Tauri 

sunt menta, izma creata, cuisoarele (cativa stropi de ulei de cuisoare adaugati 

apei de baie ii remonteaza numaidecat) si macrisul. 

Ca orice semn de pamant, Taurul se reface in contact nemijlocit cu natura, 

si mersul cu picioarele goale il ajuta sa-si echilibreze energia, la fel gradinaritul si 

robotitul prin casa. Tendinta de ingrasare trebuie tinuta in frau inca din copilarie, 

pentru ca nativii din Taur sunt adevarati gurmanzi, inzestrati cu un apetit 

rabelaisian. 

Remediile homeopatice cele mai eficiente sunt cele corespunzatoare 

vibratiilor planetei Venus: Cuprum, Thuya Apis si Pulsatilla, dar si Antimonium 

crudum care se afla in rezonanta cu vibratiile lunare. Vitamina recomandata 

acestor venusieni este vitamina F. 

GEMENI 

Agili, rapizi si indemanatici, cu reflexe deosebit de bune - in mod special 

cele ce presupun finete in executie -, Gemenii nu sunt insa caracterizati 

indeobste de forta fizica. Musculatura este longilina si are tonus. Planeta 

guvernatoare, Mercur, le confera un temperament nervos, dinamic si o mare 

disponibilitate in comunicare. In plus, mobilii mercurieni pastreaza cel mai 

adesea un aer tineresc pana la o varsta inaintata. In corpul uman, Gemenii sunt 

considerati guvernatorii cailor respiratorii superioare (traheea si bronhiile), ai 

plamanilor, ai umerilor, sternului, mainilor (de unde si o mare dexteritate 

manuala). Dintre glande, timusul cade sub incidenta Gemenilor, iar in cadrul 

sistemului circulator Gemenilor le revin circulatia vaselor capilare si artera 

pulmonara. O parte a nervilor optici este, de asemenea, asociata cu aceasta 

zodie. 

Bolile cel mai frecvent intalnite la Gemeni sunt starile de anxietate, 

tendintele de surmenaj, frecventele raniri ale umerilor si mainilor, nevralgiile 

intercostale, afectiunile acute sau cronice ale plamanilor sau bronhiilor (ca astma 

si pleurezia) si afectiunile sistemului nervos periferic. Uneori, afectiunile nervoase 

pot genera disfunctii sexuale. Mancarurile care le priesc Gemenilor sunt cele 

care contin mazare, fasole cu bobul lat, morcovi, nuci, dar mai ales migdale 

nepreparate - care joaca un rol important in combaterea starilor de anxietate -, 

alune si arahide. Plantele care au un efect benefic asupra acestui semn mutabil 

de aer sunt lavanda si lacramioarele (in aromoterapie), feriga, origanul (popular: 

sovarv), semintele de anason si cele de chimen (sub forma de ceaiuri, uleiuri sau 

tincturi). 

Remediile homeopatice in consonanta cu specificul zodiei sunt Mercurius, 

Argentum nitric, iar sarea biochimica este Kali muriatric, folosita mult in 

homeopatie. Dupa unii autori acestora li s-ar adauga Arsenicum si Kali 

phosphoricum. Vitaminele indicate Gemenilor sunt vitamina B1 si vitamina F.

RAC 

Pentru a-si mentine in forma sensibilul sistem organic de lunarieni, Racii au 

nevoie sa fie dusi la inot inca de mici, ceea ce le fortifica nu doar corpul, ci ii 

echilibreaza si emotional, si ar trebui sa-si petreaca mult timp pe... ringul de 

dans. Asta pentru ca miscarile ritmice sustinute au un efect fortifiant deosebit 

asupra structurii corpului lor, unde trebuie avuta o deosebita grija de sistemul 

circulator si cel limfatic. Temperamentul racului este limfo-sangvinic. 

Racului ii corespund in corpul uman stomacul, duodenul si partea inferioara 

a esofagului, sanii, ochiul stang precum si varful plamanilor. Multe dintre 

problemele de sanatate ale Racilor sunt in legatura cu retentia de lichide in 

organism, care poate duce la intoxicatii si afectiuni misterioase, de natura 

psihosomatica si nu functionala. Disfunctiile digestive se fac simtite periodic, sub 

forma dispepsiilor organice sau functionale, care apar inca din copilarie si duc 

adesea la anemie. Aceleasi probleme digestive duc la pierderi de saruri minerale 

si vitamine din corp, la batranete apare frecvent incontinenta urinara. 

Alimentele cu un efect tonifiant si regenerator asupra organismului Racilor 

sunt varza alba si rosie, napii, pestele, lactatele (dar nu cele prea bogate in 

colesterol). Un aport suficient din alimentele mentionate reuseste sa mentina, in 

general, in echilibru acest organism delicat. Plantele cu un efect bun in 

aromoterapie sunt trandafirii albi, nuferii si crinii. Tarhonul ajuta la refacerea 

stocului de saruri minerale, la fel Verbina, iarba-surzilor si ochii-soarecelui sunt 

recomandate mai ales sub forma de tincturi. Remediile homeopatice cuprind 

Selenium, Argentum, Silicea, Antimonium crudum si Kali carbonicum. Periodic, 

Racii au nevoie de un aport de vitamina B2. 

LEU 

Puternica vitalitate pe care le-o confera Leilor astrul zilei se manifesta in 

lume sub forma unui temperament bilios si nervos. Leii nu sunt insa foarte 

priceputi in a-si doza efortul si acest lucru se razbuna, mai curand sau mai tarziu, 

asupra sanatatii lor. De multe ori, orgoliul ii impiedica pe Lei sa-si marturiseasca 

suferintele fizice. Pe de alta parte, le cam sta in fire sa se neglijeze. 

Primul lucru de care trebuie sa se ocupe un Leu care doreste sa-si mentina 

sanatatea este dozarea efortului, altfel vitalitatea sa se va risipi curand si bolile 

de inima nu vor intarzia sa apara. Leii care-si asuma prea multe responsabilitati 

vor avea de suferit cu coloana vertebrala (in mod special vertebrele dorsale). 

Ochiul drept este, de asemenea, un punct slab pe harta sanatatii Leilor, iar cei 

care se consuma prea mult nervos si nu-si gasesc o forma de expresie creativa 

pot avea de suferit ingrozitoarele dureri ale nevralgiei de trigemen. Circulatia 

arteriala poate claca la nivelul cordului sau/si al ochilor. Seara, vitalitatea si 

rezistenta nervoasa a Leilor scade brusc. Leilor li se recomanda sa faca dus, si 

nu baie, pentru ca baia le scade nivelul energetic. 

Leilor nu le sta bine sa fie vegetarieni, carnea le fortifica organismul, la fel 

ca mierea si orezul, care trebuie sa faca parte constant din alimentatia lor, la fel

ca spanacul, urzicile si lintea, care contin mult fier. 

Plantele in afinitate cu vibratiile solare sunt: floarea-soarelui (evident), 

galbenelele si rostopasca - unul dintre remediile-minune pentru afectiuni 

specifice zodiei. Ierburile aromatice precum sofranul, rozmarinul, menta, dafinul 

si ruta (cunoscuta si sub numele de varnant), adaugate in mancaruri, au, de 

asemenea, un efect terapeutic asupra organismului leonin. Remediile 

homeopatice de baza sunt Aurum, Natrium muriarticum, Phosphorus si Ignatia. 

Leii nu trebuie sa uite sa-si refaca energia luand vitaminele A, D si H2. 

FECIOARA 

Cea de-a doua zodie guvernata de Mercur are o preocupare innascuta 

pentru sanatate, apreciind mult remediile naturiste si regimul vegetarian. Pentru 

aceasta zodie de pamant, remediul natural cel mai eficient este... aerul, de aceea 

plimbarile lungi in aer liber (si pe cat posibil nepoluat) au un efect imediat de 

calmare asupra temperamentului nervos al Fecioarelor, si asta ajuta la 

mentinerea sanatatii intr-o masura mult mai mare decat si-ar putea imagina. 

Mersul cu bicicleta (dar nu pe strazile unui oras aglomerat), de preferinta in 

mijlocul naturii, este, de asemenea, recomandat. 

Fecioarele guverneaza circulatia sangvina si limfatica a abdomenului, 

intestinele, pancreasul (partial) si nervul motor ocular extern. Temperamentul 

nervos al acestor mercurieni ii predispune la stari de ingrijorare nevrotice, care 

pot genera dureri surde, dar persistente de cap, ce pot fi inlaturate, insa, 

neasteptat de usor printr-o alimentatie adecvata si prin plimbarile mai sus 

mentionate sau prin exercitii de yoga (in special exercitiile de relaxare). 

Problemele lor serioase de sanatate sunt insa legate de tractul digestiv: 

probleme de asimilare intestinala, dureri abdominale (provocate de “nervi” care 

se duc direct la stomac), perturbari ale tranzitului intestinal (sunt adesea 

constipati), exces de fermentare. Alte pericole care pandesc Fecioarele sunt 

diabetul insipid, apendicita, pancreatita si peritonita. Femeile sunt destul de des 

sterile. Sistemul nervos al Fecioarelor este sensibil la stres si la starile prelungite 

de ingrijorare care contribuie la subminarea sanatatii lor. 

Fecioarelor le face foarte bine sa consume cartofi, gulii, telina si alimentele 

mentionate la zodia Gemenilor (pentru ca au acelasi guvernator - planeta 

Mercur). Plantele aromatice si medicinale sunt, de asemenea, identice, la fel 

remediile homeopatice, comune celor doua zodii mercuriene. 

BALANTA 

Inzestrate cu acelasi temperament sangvin placut si gentil ca Taurii, 

Balantele sunt insa departe de robustetea si vigoarea specifice zodiei fixe de 

pamant. Vitalitatea lor este cu mult mai scazuta, in schimb sunt firi mai rafinate, 

de multe ori artistice, efect al planetei Venus intr-un semn de aer. Tendinta catre

leneveala (caracteristica ambelor zodii venusiene) le face sa evite exercitiul fizic, 

de care au, de fapt, nevoie in mai mare masura decat multe alte zodii. Lipsa de 

miscare fizica, pe care ar trebui s-o practice cu regularitate, le pricopseste rapid 

cu cearcane si migrene sacaitoare persistente. 

Balanta guverneaza rinichii si vezica urinara, in corpul barbatesc - prostata, 

partea lombara a coloanei vertebrale (impreuna cu Sagetatorul), precum si 

nervul facial. 

In general, tendinta organismului de-a retine toxinele este cea care duce la 

afectiunile renale, cum ar fi insuficienta renala acuta sau cronica. Disfunctiile 

renale pot duce si la edeme ale membrelor inferioare (picioare umflate). 

Colibaciloza este, de asemenea, o boala des intalnita in randul Balantelor, la fel 

ca insuficienta circulatorie venoasa si limfatica, mai ales la nivelul bazinului, si 

afectiunile genito-urinare, ca cistita si anexita. Igiena intima trebuie respectata cu 

cea mai mare strictete. 

Regimul alimentar al Balantelor, carora le cam plac mancarurile grele, 

trebuie sa contina multe cereale, fructe de padure, sparanghel, fasole si, 

surprinzator, mai toate condimentele, in mod special ardeiul iute. Menta, sub 

orice forma, ajuta la claritatea proceselor mentale. Uleiul sau parfumul de 

trandafiri imperiali, de zambile si de toporasi, folosit in aromoterapie, produce 

calmarea nervoasa. Principalele remedii homeopatice sunt Cuprum, Pulsatilla, 

Anacardium, Thuya si Apis. Organismul Balantelor cere un aport sporit de 

vitamina F. 

SCORPION 

Acesti nativi, marcati de doua energii extrem de puternice - cea a 

temerarului Marte si cea a necrutatorului Pluto - au un temperament paradoxal. 

In aparenta sunt calmul personificat (in astrologie se vorbeste despre “masca 

scorpionica”), datorat autocontrolului plutonian, dar de sub aceasta suprafata 

apar izbucnirile martiene, capabile sa reduca la tacere pana si pe cel mai vajnic 

dintre Berbeci. Avem deci o structura temperamentala limfatico-bilioasa. In 

reprezentarea astrologica a corpului uman, Pluto guverneaza organele genitale 

externe si interne, colonul, partial prostata, rectul si anusul. El este, de 

asemenea, pus in legatura cu nasul si nervii auditivi. 

La fel ca rudele lor martiene, Berbecii, Scorpionilor le fac bine mancarurile 

condimentate (dar nu in exces), ceapa, datorita efectului ei benefic asupra 

fluiditatii sangelui, urzica, prazul si ardeii capia. Un puternic efect linistitor si, in 

acelasi timp, afrodiziac il au asupra lor esenta de glicina, uleiul de rododendron si 

cel de aloe. 

Plantele medicinale in afinitate cu semnul Scorpionului sunt: mintea matei 

(catusnica), alunul de munte si porumbarul. Siropul sau decoctul de porumbele 

are un efect deosebit de puternic asupra reducerii febrei mari pe care o fac 

Scorpionii si ajuta la regenerarea rapida dupa forme acute de boala - deoarece 

Scorpionii sufera doar rareori de afectiuni cronice. 

Scorpionii trebuie sa se fereasca de hemoroizi, deci constipatiile prelungite

nu trebuie trecute cu vederea. Sunt, de asemenea, predispusi la contractarea 

maladiilor venerice. Barbatii fac adesea prostatita, pe cand femeile au, de multe 

ori, probleme cu ovarele si uterul, cum ar fi leucoreea (sangerari intermitente 

intre menstre), dismenoree (ciclu neregulat), chist sau fibrom si ulceratii. 

Remediile homeopatice de baza sunt Lochesis, Thuya si Platina. Pentru a intari 

rezistenta organismului, Scorpionii au nevoie de vitaminele P si B12. 

SAGETATOR 

Sagetatorii sunt binecuvantati de marele benefic Jupiter cu un 

temperament sangvin, care are insa si o componenta bilioasa. Adica, sunt vioi si 

au un bun echilibru intre stimuli si reactie, dar din cand in cand pot avea iesiri de 

manie care ne aduc aminte de Jupiter - Zeus, tatal zeilor. Le place sa se 

impartaseasca din placerile vietii si nu prea tin justa masura nici la mancare, nici 

la bautura. Placerea de miscare este mare si le face foarte bine, insa arareori 

exista disciplina. Desi sportul ii atrage, ei exerseaza fie prea mult, fie prea putin. 

Partile corpului ce corespund zodiei Sagetatorului sunt: ficatul, vezica biliara, in 

parte, pancreasul, coapsele si partea sacrala si coxigeala a coloanei vertebrale, 

nervul sciatic, circulatia arteriala in ansamblul ei. Mancarea foarte consistenta si 

bautura afecteaza invariabil ficatul si pancreasul, a caror leneveala produce in 

timp obezitate, cu tot cortegiul ei de afectiuni digestive. Grasimile si zaharurile se 

prelucreaza foarte greu, ceea ce poate duce la pancreatita si diabet. Coxartroza 

si artroza lombara si alte afectiuni sau traumatisme pot afecta femurul si nervul 

sciatic. Citricele, mai ales grapefruitul si coacazele rosii sau negre pot face 

minuni pentru un ficat obosit si pot mentine elasticitatea vaselor sangvine, 

prevenind, de asemenea, hipertensiunea. Ceapa si usturoiul, in cantitati cat mai 

mari, fortifica organismul de tip jupiterian, iar telina si dafinul adaugate in 

mancare le fac, de asemenea, foarte bine. 

Plantele medicinale in afinitate cu Sagetatorul sunt: anasonul, scortisoara, 

melisa si rasinile aromatice. Remediile homeopatice corespunzatoare planetei 

Jupiter sunt Sulfur, Colchicum si Nux vomica. Vitaminele de care are nevoie un 

jupiterian sunt multe la numar: F, K, B6, H, I si J. 

CAPRICORN 

Saturnienii sunt potcoviti de marele malefic cu un temperament limfatico 

nervos, adica inchis, tensionat, adesea inclinat catre depresii. Ii salveaza umorul 

sec, care trebuie cultivat pentru ca este un remediu excelent impotriva incarcarii 

nervoase la care semnul este predispus. Sedentarismul de care sufera multi 

capricorni le poate accentua starile negative. Moderati din fire, capricornii sunt 

mai degraba anorexici, decat rubiconzi si pot pierde usor cateva kilograme in 

conditii de stres. 

In corpul omenesc, Capricornilor le corespunde scheletul osos in general,

cu accent asupra genunchilor, care se intepenesc cu mare usurinta. Pielea este 

guvernata tot de Saturn, iar dintii si maselele cad tot in curtea lor, deoarece 

semnul pierde mult calciu din organism. 

Lipsa de exercitiu duce la atrofierea incheieturilor, ceea ce poate duce in 

timp la diverse tipuri de scleroza. Tot din sedentarism decurg si atrofia musculara 

si reumatismul articular. In cazuri extreme se poate instaura paralizia. Scleroza 

atinge adesea nervul auditiv, ceea ce poate duce la surzenie, iar pielea este de 

cele mai multe ori uscata, cu tendinte de descuamare. Eczeme de multe tipuri 

pot sa apara pe un fond de stres prelungit, iar in cazuri mai rare psoriazisul. 

Ceea ce este remarcabil este cat de rezistenti sunt Capricornii la boli, mai ales la 

cele cronice. Paradoxul acestui semn este ca tinde sa fie extrem de bolnavicios 

in copilarie, iar sanatatea se fortifica pe masura ce inainteaza in varsta. 

Alimentele cu un efect imediat reconfortant asupra Capricornilor sunt cele 

care contin amidon: cartofi (ca si alt semn de pamant, cel al Fecioarei), pastele, 

maltul, ovazul, cele care contin fier - ca sfecla rosie si spanacul - si ciupercile de 

padure, in mod special hribii si manatarcile. Fructul ideal pentru Capricorn este 

gutuia. 

Plantele aromatice si medicinale in afinitate cu Saturn sunt: canepa, 

tataneasa, matraguna (daca Socrate era Capricorn, cupa de matraguna i-ar fi 

facut bine) si vinetelele (sau floarea-graului). Mirosul discret de panselute, de vita 

cataratoare si amaranthus are un efect deosebit in aromoterapie. Remediile 

homeopatice de baza sunt: Plumbum, Iris vesicolor, Silicea. Saturnienii se refac 

cu ajutorul vitaminei C si L1. 

VARSATOR 

Excentricii copii ai lui Uranus au un temperament nervos cu coloratura 

bilioasa. Asta inseamna ca acumuleaza cu usurinta stresul, mai ales stresul 

mental, si au probleme in exteriorizarea starilor de nervi si se inchid in ei, 

devenind ursuzi. Acest semn fix de aer are o adevarata predilectie pentru 

racoare si tinde sa se imbrace prea usor cand afara este frig, iar de-aici i se trag 

multe belele. Pentru a se motiva sa faca exercitii fizice, Varsatorii trebuie sa 

urmeze un program creativ, nu repetitiv sau bazat pe rutina. 

Varsatorul guverneaza circulatia periferica la nivelul gambelor, incheietura 

gleznei, sistemul nervos simpatic, cortexul cerebral si nervul spinal. Problemele 

de sanatate la care se pot astepta uranienii sunt, in primul rand, de ordin nervos. 

Glumind, Linda Goodman scria: “Varsatorii furnizeaza 70% dintre nebuni si 70% 

dintre genii” (care nici ei nu sunt prea normali - n.r.). 

Oboseala nervoasa, starile de depresie si angoasa pot duce la spasmofilie. 

Toate afectiunile sistemului nervos central cad, de asemenea, in ograda 

uranienilor (encefalita, tumori, Parkinson si nevroze obsesive). Varicele si 

arteritele sunt rezultatele proastei circulatii periferice. Varsatorii sunt predispusi la 

accidente violente. Cel mai indicat aliment pentru Varsatori il constituie fructele 

de toate felurile: fructele exotice - precum kiwi, mango - si fructul pasiunii, iar 

fructele uscate - caise, curmale, prune sau mere - ii ajuta foarte eficient sa-si

ecupereze energia nervoasa. 

In aromoterapie, esentele florilor de pomi fructiferi si discretul parfum al 

orhideelor au efecte remarcabile. Plantele aromatice si condimentele benefice 

pentru uranieni sunt cele cu gust si miros foarte pregnant, cum ar fi ardeiul iute, 

piperul alb sau negru sau curry. Remediile homeopatice sunt Uranium si 

Phosphorus. Toate vitaminele din complexul B au un efect tonic si binevenit 

asupra sistemului nervos al Varsatorilor. 

PESTI 

Razele lui Neptun ii inzestreaza pe nativii din Pesti cu un temperament 

limfatic, care poate imbraca orice alta coloratura temperamentala, semnul fiind 

eminamente adaptabil, reusind sa se integreze in orice mediu social. 

Hipersensibilitatea neptuniana este difuza, ei intrand in rezonanta pana si cu cele 

mai nesemnificative detalii din mediul inconjurator, cum ar fi temperatura, 

zgomotul de fond etc. Orice disonanta a mediului le poate provoca simptome 

fizice, dar acestea nu sunt rezultate ale ipohondriei, ci simptome psihosomatice, 

cat se poate de reale. Se poate ajunge la situatii cu adevarat grave, pentru ca 

Pestii sunt rareori activi, deci sunt receptori empatici ai lumii inconjuratoare si le 

lipseste agresivitatea naturala. Nevoia de-a se izola de stimuli neplacuti ii face pe 

multi dintre ei sa se refugieze in alcool sau droguri si devin foarte repede 

dependenti. Neptun stapaneste labele picioarelor, intregul sistem limfaticoganglionar 

si tesutul reticulo-endotelial. 

Vitalitatea Pestilor este indeobste scazuta, ceea ce de multe ori se 

datoreaza abuzului de alcool, tigari, sedative, tranchilizante sau droguri. Faptul 

ca organismul lor are tendinta de-a retine toxinele inrautateste situatia, ceea ce 

impune necesitatea de-a avea un regim alimentar foarte echilibrat si de-a 

consuma suficiente lichide pentru a-si mentine organismul detoxifiat. Pana si la 

medicamentele prescrise de medici, Pestii pot avea reactii inexplicabile, de 

aceea se recomanda evitarea, pe cat posibil, a medicamentelor produse pe cale 

chimica. Pestii ar trebui sa manance alimente cu un inalt continut de lichide, cum 

ar fi pepenii, dovleceii, castravetii si salata verde. 

Plantele medicinale si aromatice corespunzatoare neptunienilor sunt florile 

de tei, cicoarea si muschiul de copac. Principalele remedii homeopatice 

recomandate Pestilor sunt: Tabaccum, Coffea si Petroleum. 

Despre treptele rugaciunii 

"Scara" parintelui Cleopa 

Un cuvant de lamurire 

Cum sa ne rugam mai bine? Cum sa ne facem 

auziti de Dumnezeu? Cum sa induplecam iertarea si

ajutorul Sau? De doua mii de ani, crestinii isi pun aceste intrebari fara incetare. 

Omul modern, de la inceputul celui de-al treilea mileniu, pare mult prea grabit 

pentru a mai afla ragazul unor raspunsuri la asemenea interogatii. Cu toate 

acestea, in Rasaritul Europei, dupa o jumatate de secol comunist, romanii dau 

semne din ce in ce mai vadite ca si-au intors fata spre Dumnezeu, redescoperind 

minunea credintei adevarate si speranta. Tocmai de aceea, astfel de intrebari 

nelinistitoare au capatat in ultimul deceniu de libertate o impresionanta 

actualitate pentru credinciosii ortodocsi de pe meleagurile noastre. Dar cum 

putem sa-i dam de stire Celui de Sus ca ne mustra constiinta, ca ne-am intors pe 

calea evlaviei smerite si a pocaintei si ca tanjim dupa sanatate, bucurie si pace, 

chiar si acum, in tarziul istoriei? 

Despre rugaciune 

Inca din primele veacuri crestine si pana in zilele noastre, credinciosii au 

inteles importanta cruciala a rugaciunii, in relatia pe care omul o are cu propriul 

sau Creator. Sfanta Tereza marturisea, acum aproape o mie de ani: "A te ruga 

vrea sa spuna a fi in legatura cu Dumnezeu, ca si cu un prieten". Asadar, 

rugaciunea este ca o vorbire cu Cel de Sus, prin care iti deschizi sufletul deplin, 

aidoma copilului catre parintele sau, in numele unei "prietenii" mai presus de fire. 

Dar actul rugaciunii este de mai multe feluri si cunoaste nenumarate alte insusiri. 

Parintele Cleopa, unul dintre marii duhovnici ai romanilor, spunea adeseori in 

ultimii ani de viata: "Rugaciunea este maica si imparateasa peste toate faptele 

bune. Sa tineti minte ca dragostea de Dumnezeu, ce cuprinde ascultarea 

poruncilor Sale si teama de Cel de Sus, deopotriva ca si dragostea de aproapele, 

nu vin pe alta carare in sufletul nostru, decat pe calea rugaciunii, pentru ca 

aceasta nu numai ca il apropie pe om de Stapanul sau, dar il si lipeste de El, il 

face , dupa vorba unui sfant, iar din aceasta impreunare sfanta, 

omul se curateste si se inalta pe sine, ca sa nu mai adaug ce bucurie se naste in 

sufletul crestinului cand primeste raspuns bun, deci intelege ca staruinta sa 

smerita a fost primita de !". Tot 

parintele Cleopa le mai spunea credinciosilor care faceau pelerinaje la 

manastirea Sihastria, pentru a bate la usa chiliei sale, ca orice rugaciune 

decurge chiar din una dintre cele trei forme ale sale, anume "cererea", 

"multumirea" sau "lauda". Parintele le amintea tuturor fragmentul din Evanghelie 

in care ucenicii ii cer Mantuitorului: "Invata-ne sa ne rugam!". Atunci, Hristos ii 

sfatuieste sa nu rosteasca vorbe multe si le daruieste "Rugaciunea Domneasca", 

adica "Tatal Nostru", care a ramas cea mai concisa, dar si cea mai completa 

rugaciune rostita vreodata. Marele duhovnic le repeta crestinilor ca "rugaciunea, 

in cresterea ei, nu are margini, pentru ca ea se uneste cu Dumnezeu si toate 

virtutile care se nasc din Cel de Sus sunt nemarginite, ca si El insusi!". Din 

invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii, dar si din experienta sa mistica personala, 

parintele Cleopa a alcatuit o adevarata "scara a rugaciunii", pe care sufletul unui 

bun rugator se poate inalta ca pe un fir nevazut de paianjen, pana ajunge sa se 

topeasca in Lumina...

Cele sapte trepte ale rugaciunii 

"Cand ne rugam cu limba, cu gura si cu buzele, 

suntem pe prima treapta, cea mai de jos, in urcusul care 

abia incepe" - spune parintele. "Nu e rau nici asa, caci toti 

suntem mai intai ucenici!" Mai departe, "trebuie sa trecem 

cu rugaciunea noastra de la limba si buze, la minte. Daca o 

spunem cu gura, dar o intelegem, atent si adanc inca si cu 

mintea, atunci ea nu se mai cheama , 

ci trece in alta trepta, anume . Sfantul 

Apostol Pavel spune undeva: . Asadar, ati inteles cu cat este mai inalta 

a doua treapta, fata de cea dintai?!". Sfintii parinti bisericesti 

numeau aceasta treapta "jumatate de rugaciune", "pasare doar cu o aripa" sau 

"rugaciune cu-n picior". Insa osteneala nu se opreste aici. "Cand noi spunem o 

rugaciune cu gura si o intelegem cu mintea, trebuie sa o simtim si cu inima, adica 

mintea trebuie sa ne coboare in inima, caci acolo este . 

Aceasta a treia treapta este imbunatatita si se cheama 

Sfantului Isaac Sirul spune ca . Aceasta este a patra treapta si se numeste . Cel care a ajuns pana aici inseamna ca are inima tot timpul in 

rugaciune, oriunde s-ar afla si orice ar face. El a castigat minunata stare pe care 

o pomeneste si Biblia: ." Cea de-a cincea 

treapta, pe scara parintelui Cleopa, este "rugaciunea cea vazatoare" si se 

intalneste la cate un singur crestin, intr-un neam intreg. Duhovnicul explica: "Asta 

inseamna sa ai minte de Dumnezeu, adica sa vezi in 

rugaciune ingerii si demonii ascunsi credinciosilor obisnuiti, sa citesti gandurile, 

sa stii ce se intampla la mare departare de tine, cand esti cufundat in ruga. Mare 

minune este aceasta!". Cea de-a sasea treapta ramane doar privilegiul marilor 

pustnici si asceti "nebuni intru Hristos", a catorva sfinti doar, alesi si iluminati de 

Dumnezeu. Caracterizarea parintelui Cleopa este tulburatoare: "Ea se numeste 

. Prin aceasta, in vremea 

rugaciunii, sfantul se rapeste cu mintea la cer, fata lui se face ca focul, degetele 

mainilor lui ard ca facliile si nu mai este pe pamant decat cu trupul, iar mintea sa 

flacaruieste in cer, cuprinsa de extazul iubirii pentru Cel de Sus". Ultima treapta a 

rugaciunii, inca si mai inalta decat cea "in extaz", este asa numita"Rugaciune 

duhovniceasca": "Este chiar mai presus de hotarele oricarei rugi! Este de-a 

dreptul o fire cu Dumnezeu. Dupa marturiile sfintilor parinti, ea se cheama 

. In afara unor intamplari 

izolate, pe care nu le cunoastem, caci nimeni nu le-a povestit, daca le-a trait, 

avem doar exemplul marelui Apostol Pavel, care a fost rapit, cum singur a scris, 

le grai>>... Iata de unde pornim cu rugaciunea, fratilor, si iata pana unde putem 

ajunge, numai cu voia lui Dumnezeu!". 

Scurta incheiere 

Aceasta pilduitoare invatatura ne poate ajuta pe fiecare dintre noi sa 

intelegem pana unde am urcat pe "scara rugaciunii" parintelui Cleopa, ca sa 

aflam cum sa ne rugam mai bine si daca stim sa ne facem auziti de Cel de Sus. 

In acest fel, rugaciunea devine si un examen de constiinta, pentru noi toti. 

Tocmai de aceea, am transcris pentru cititorii nostri cateva dintre cele mai 

frumoase si utile rugaciuni ale Ortodoxiei, cu mentiunea ca ele au fost selectate 

si publicate intr-o modesta, dar foarte utila carticica de "Rugaciuni de suflet 

folositoare", de catre monahii din obstea calugareasca de la Manastirea 

"Cetatuia Negru-Voda" din Arges. Dupa doua mii de ani de crestinism, la 

inceputul celui de-al treilea mileniu, nelinistit si tulburat de primejdii planetare, 

Dumnezeu ne lasa sa intelegem ca este neschimbat in misterioasa Sa maretie 

fara de inceput si fara de sfarsit, asteptand rabdator un bob de recunostinta si de 

iubire din partea noastra, cei care indraznim sa-I cerem, fara sa stim intotdeauna 

prea bine cum anume sa o facem, putina sanatate, putina bucurie, putina pace, 

tocmai acum, in tarziul istoriei. 

Rugaciune inainte de inceperea lucrului 


Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Unule nascut al Tatalui celui fara de 

inceput, carele prin gura proorocului Tau David ai zis: "Iesi-va omul la lucrul sau 

si la lucrarea sa pana seara", Tu ai zis prin gura fericitului Pavel Apostolul: "Ca 

cela ce nu lucreaza sa nu manance" si iarasi Tu ai zis prin insasi preacurata gura 

Ta: "Fara de mine nu puteti face nimic". Doamne, Doamne, ascultam din tot 

sufletul si din toata inima dumnezeiestile Tale cuvinte si cu umilinta alergam la 

bunatatea Ta. Ajuta robilor Tai cu harul Tau, ca sa savarseasca lucrul ce au 

inceput. In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. 

Rugaciune dupa savarsirea lucrului 

Plinirea tuturor bunatatilor Tu esti, Hristoase Dumnezeul nostru. Umple de 

bucurie si de veselie sufletele noastre si ne mantuieste ca un milostiv. Amin.

Rugaciune la necazuri si suparari 

Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si ape intrat-au pana la 

sufletul meu, dar intru Tine este toata nadejdea mea. Tu cunosti pricina raului ce 

ma bantuie. Perii capului meu de Tine sunt numarati. La Tine deci alerg si pre 

Tine te rog, ca, cu iubirea Ta de oameni, sa departezi de la mine orice rau 

pierzator de suflet, sa-mi ajuti a birui toate ispitele ce ma invaluiesc, ca Tu esti 

intarirea, scaparea si izbavitorul meu, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava 

inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin. 

Stiu, Doamne, ca viata aceasta este ca o mare invaluita de viforul ispitelor; dar 

alerg la limanul Tau cel lin, strigand catre Tine: scoate din primejdii si din nevoi 

viata mea, ca un bun si de oameni iubitor. Amin. 

Rugaciune pentru impacarea vrajmasilor 

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea 

rugaciune si iarta-mi toate gresalele, adu-ti aminte de toti vrajmasii cei ce ma 

urasc si ma asupresc. Nu le rasplati dupa faptele lor, ci dupa mila Ta intoarce-i 

pe dansii, ca nici unul din ei sa nu fie osandit inaintea Ta. Iar pe mine, robul Tau, 

pazeste-ma cu milostivirea Ta de tot raul si imbulzeala, acum si pururea si in 

vecii vecilor. Amin. 

Rugaciunea Sfintei Cruci 

Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, sa fuga de la fata Lui 

toti ce-i ce-L urasc pe Dansul, sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de 

la fata focului, asa sa piara diavolii de la fata celor ce-L iubesc pe Dansul si se 

insemneaza cu semnul crucii si zic cu veselie: Bucura-te prea cinstita si de viata 

facatoare Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea celui ce s-a 

rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, si s-a pogorat la iad si a calcat 

puterea diavolului si ne-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre alungarea 

a tot pizmasului. O, prea cinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi 

cu Sfanta Doamna Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii in veci. 

Amin. 

Rugaciune la vreme de indoiala si ispita 

Doamne, Doamne, cela ce ai ingaduit diavolului sa ispiteasca in rai pe 

stramosii nostri Adam si Eva, spre a le incerca ascultarea si supunerea; cela ce

asijderea ai ingaduit diavolului cu ingroziri si cu grele suferinte pe dreptul Iov, 

robul Tau, pentru a se vadi si mai lamurit virtutile lui si credinta lui cea intru Tine; 

cela ce ai dat ingaduinta satanei sa se apropie cu ispitire de insusi Fiul Tau, spre 

a-L imbia si a-L momi cu poftele si dezmierdarile acestei lumi, pentru ca infrant si 

rusinat acest duh blestemat sa auda din gura Mantuitorului lumii cuvintele: 

Inapoia mea, satano, caci scris este: "Domnului Dumnezeului Tau sa te inchini si 

numai Lui unuia sa-I slujesti"; cela ce tuturor dreptilor si sfintilor Tai le-ai dat 

vremi de ispita si de grele indoieli, pentru ca prin ele lamurindu-se, sa iasa si sa 

ramana si mai intariti in credinta, in nadejdea si in supunerea cea catre Tine, 

insuti Atotputernice si prea bunule Stapan, ajuta robilor Tai (numele) in aceasta 

clipa grea, cand duhul satanei le tulbura mintea cu indoieli si cu imboldiri si 

amagiri viclene, le framanta mintea si sufletul si arata-le lor, Milostive, adevarul si 

calea Ta cea dreapta, pentru ca, biruind uneltirile lui de acum, robii Tai (numele) 

sa se poata bucura de cuvintele apostolului Tau Iacob, care zice: "Fericit barbatul 

carele rabda ispita, caci lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a 

fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe EL". Daruieste, Stapane, robilor Tai 

(numele), inima curata si credinta tare, ca sa poata canta impreuna cu proorocul 

Tau David: "Doamne, cat s-au inmultit cei ce ma urasc si ma necajesc! Multi zic 

sufletului meu: "Nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!", iar Tu, Doamne, 

sprijinitorul meu esti si slava mea, cela ce inalti fruntea mea! Cu glasul meu catre 

Domnul am strigat si m-a auzit din muntele cel sfant al Lui! A Domnului este 

mantuirea si peste poporul Tau binecuvantarea." Amin. 

Pe 8 septembrie, crestinatatea a sarbatorit 

nasterea Fecioarei Maria 

APARITII MARIALE 

- Cand biserica se opune - 

- Foarte frecvente in lumea catolica, unde exista un 

veritabil cult marial, aparitiile Fecioarei nu sunt totdeauna 

recunoscute de catre biserica. 

Obligatia de a se pronunta asupra certitudinii miracolelor 

semnalate in dioceze le apartine episcopilor, 

subordonati Vaticanului. In cazurile pe care le vom 

prezenta in continuare, ei au refuzat sa-si decline acordul 

cu veridicitatea faptelor petrecute. Ramane de vazut daca timpul nu ii va 

face sa revina asupra opozitiei lor - 

San Damiano

Sat cu doar 250 de locuitori, San Damiano se afla la 50 de kilometri sud de 

Milano si la 20 de kilometri de Piacenza. Totul a inceput pe 29 septembrie 1961, 

cand Rosa Quattrini, o femeie de 50 de ani, mama a trei copii, casatorita cu un 

agricultor, este adusa acasa cu ambulanta de la spital, intr-o stare disperata. 

Sufera de o peritonita perforata. Operata de cateva ori, medicii nu o mai pot 

ajuta, sugerandu-i sa moara la domiciliu. In dimineata cand se intampla 

evenimentele, Rosa Quattrini sta intinsa in pat, fara sa se poata misca. Matusa 

Adela o supravegheaza. Sotul, Giuseppe, a plecat la culesul castanelor. 

Spre pranz, se aud batai usoare la usa. O tanara necunoscuta solicita un 

ajutor de 500 de lire italiene, pentru a putea cumpara trei candele si trei lumanari, 

menite sa fie aprinse la biserica din San Giovanni Rotondo unde, la vremea 

aceea, oficia celebrul calugar vizionar si vindecator, Padre Pio. Matusa Adela ii 

raspunde necunoscutei ca nu are posibilitatea de-a o ajuta: "Suntem foarte 

saraci. Toti cei din casa avem la un loc o mie de lire. Si nici macar nu sunt banii 

nostri. I-am imprumtat de la niste vecini". Vizitatoarea insista: "Totusi, e vorba de 

Padre Pio. Trebuie sa va dati si dvs. obolul". Matusa Adela a replicat: "Am 

participat totdeauna la toate chetele bisericesti, dar astazi e imposibil sa dau. In 

camera alaturata, se afla nepoata mea, Rosa, bolnava pe moarte. Trebuie sa o 

ingrijesc si nu am decat cele 1000 de lire". Tanara necunoscuta intreaba: "Unde 

se afla ea?". Matusa Adela indica usa inchisa. Femeia intra si o vede pe Rosa, 

frumoasa ca un inger la fata, dar alba ca marmura si imbracata saracacios. "Care 

e suferinta ta?", o intreaba pe bolnava intinsa pe pat. 

- "Am pantecul ciopartit. Am fost adusa acasa de la spital, fiindca operatiile 

n-au reusit. Nu mai exista nici o speranta." 

- "Ridica-te!", o indeamna vizitatoarea. 

- "Nu pot!", se plange Rosa. 

- "Da-mi o mana si incearca sa te ridici". 

Rosa-i intinde mana, dar nu se petrece 

nimic. Incapatanata, femeia ii cere sa-i dea si 

mana cealalta. Dintr-o data, bolnava se 

simte strabatuta de o lumina ca o descarcare 

electrica. "Ridica-te!", repeta femeia. Rosa se 

ridica si incepe sa urle, plangand: "Sunt 

vindecata! Sunt vindecata!". Ciudata femeie ii spune sa taca si sa rosteasca 

rugaciuni. Rosa o asculta, apoi femeia isi pune palmele pe diferitele taieturi de pe 

pantecul ei, care se inchid pe loc. Ea o sfatuieste pe miraculata sa mearga de 

urgenta sa-l vada pe Padre Pio. Rosa repeta ca nu are bani. Vizitatoarea ii spune 

ca, atunci cand va fi nevoie, va avea tot ce-i trebuie pentru a calatori. In timpul 

acesta, matusa Adela, uluita de intamplare, ii daruieste vizitatoarei thaumaturge 

500 de lire. Aceasta pleaca. In mod curios, oamenii care se afla pe strada, in 

exteriorul casei Quattrini, n-o vad, in vreme ce micul Giorgio, mezinul Rosei, isi 

aminteste perfect de trecerea ei prin camera in care se afla. 

Intr-adevar, in zilele urmatoare, Rosa primeste bani si vesminte de la un 

anonim. Pleaca la San Giovanni Rotondo, cum a promis. In marea piata a 

catedralei, tanara necunoscuta reapare. Din mijlocul multimii, ea ii spune Rosei: 

"Ma recunosti? Afla ca eu sunt mama impacarii si a celor napastuiti. Dupa slujba

eligioasa, te voi conduce la Padre Pio, pe langa care vei avea o misiune de 

indeplinit". 

Dupa slujba, Rosa se simte "ghidata interior" catre Padre Pio, care ii cere 

sa se consacre de atunci inainte mangaierii celor nefericiti si ajutorarii bolnavilor. 

Incepand din clipa aceea, cum isi termina treburile menajere sau pe cele 

ale campului, Rosa ii ingrijea pe bolnavi. O luna mai tarziu, Padre Pio o cheama 

la el, spunandu-i ca poate sa-si intrerupa misiunea de caritate. Sa mearga acasa, 

fiindca Fecioara ii va spune ce va avea de facut. 

Pe 16 octombrie 1974, la pranz, Rosa se ruga in camera ei, cand a auzit ca 

cineva o striga de afara. In curtea casei, distinge un nor mare alb, stele de argint 

si de aur si trandafiri multicolori. Un glob rosu iese din nor, coborand pe iarba din 

curtea casei. Din glob va iesi afara cea pe care Rosa o va numi de atunci inainte 

"Mama celesta". O lumina orbitoare o inconjoara. E imbracata cu o manta si 

poarta o coroana de stele. Aparitia ii va lasa italiencei un mesaj de iubire si pace 

pentru intreaga umanitate, cerandu-le oamenilor sa se roage neincetat, pentru a 

se salva de apropiate si cumplite pedepse. In incheiere, Madona a avertizat-o: 

"Voi reveni aici vineri de vineri, pentru a-ti aduce mesaje, pe care sa le 

raspandesti peste tot". 

Rosa protesteaza, spunand ca nimeni nu o va crede, mai ales ca este o 

taranca ignoranta. "N-am nici o putere! Ma vor duce la inchisoare, spunand ca 

am innebunit!" Fecioara a replicat: "Nu te teme. Iti voi lasa un semn. Iata, pomul 

acesta va inflori". Intr-adevar, parul - incarcat pe ramuri de fructe coapte (era in 

luna octombrie) - a inflorit in ziua aceea, ramanand asa vreme de trei saptamani. 

In anii care au urmat, pelerini din toate 

colturile lumii vor veni in fiece vineri la "Mama 

Rosa", cum va intra in istoria locului. La 

fiecare aparitie a Fecioarei, lungi mesaje sunt 

trimise prin vocea italiencei, care le rosteste 

ca in stare de transa, cuvant de cuvant. In 

plus, la San Damiano, se petrec si alte 

vindecari ori minuni, observate de sute de 

oameni pe cer: cete de ingeri, cruci inscrise 

pe albastrul de azur, vartejuri de stele etc. In 

ciuda interdictiei emise de Vatican, pelerinajele au continuat. Mama Rosa a murit 

insa uitata si foarte saraca, fiindca n-a luat niciodata vreun ban pentru 

intamplarile petrecute in casa ei. Cu toate astea, dupa mai mult de treizeci de 

ani, casuta din San Damiano continua sa fie un loc de pelerinaj. 

Fecioara din Turtovka 

Sa ne intoarcem privirea spre rasarit. Mai exact, 

catre Cehoslovacia. Suntem in 1958, la o suta de ani 

dupa aparitiile din Lourdes. Destinatia noastra e 

muntele Siwtsak, acoperit de paduri de brad. Acolo, 

traieste un padurar in varsta de 42 de ani, pe nume

Matus Lasut, tatal a trei fetite. Suntem intr-o duminica de iunie si omul urca 

incetisor panta muntelui. E un barbat credincios, care atunci cand se afla in sat, 

la Turtovka, nu lipseste niciodata de la biserica. La ora 9 de dimineata, Matus 

ajunge pe culmea muntelui, acolo unde se afla o imagine a Fecioarei Vesnic 

Ajutatoare, prinsa de trunchiul unui copac. Padurarul se opreste ca sa se roage, 

lasandu-se in genunchi. Spune "Tatal Nostru" si "Binecuvantat fie numele Tau, 

Marie!". Odata rugaciunea rostita, culege doua-trei flori de munte, pentru a le 

prinde, asa cum face de obicei, la portretul Fecioarei. Atunci, isi da seama ca 

iarba este acoperita de trandafiri. Se intind peste tot, pe pajistile de primprejur. 

Ridica ochii si vede ca varful muntelui este iluminat. Deasupra lui, pe un nor, o 

femeie de o frumusete indescriptibila, subtire, dar foarte inalta, ii zambeste. E 

imbracata intr-o rochie alba, cu cordon albastru. Un voal ii acopera parul. "La fel 

ca la Lourdes", se gandeste Matus. E tanar, are mainile impreunate si un rozariu 

ii atarna de brat. O regina majestuoasa! 

Matus Lasut, seful ocolului silvic din Turtovka, crede ca a innebunit. A 

crezut la fel si anul trecut, cand, mergand intr-o calatorie la Lourdes, pentru a se 

ruga la statuia Fecioarei, privind-o, i s-a parut ca ochii ei il atintesc intr-un chip 

special. La fel ca si acum. In momentul sublim pe care-l traia, Matus n-a simtit 

nici urma de teama. Fecioara pe care o contempla era o expresie a simplitatii si 

bunatatii. Fericit ca cerul ii daruieste o asemenea dovada de pretuire, padurarul 

se prosterneaza la picioarele superbei Madone. Deodata, Matus o aude vorbind. 

Zeita cereasca il indemna sa priveasca in dreapta lui. Pajistea e acoperita in 

intregime de trandafiri, marginiti de o mica bariera de brazi. Apoi, Fecioara il 

indeamna sa priveasca in partea stanga. Imaginea Sfintei Maria, prinsa de 

trunchiul bradului, disparuse. In locul ei, se afla un tablou care reprezinta 

pamantul. Marile si continentele sunt desenate distinct. Culorile existente il ajuta 

sa inteleaga mesajele primite din cer. Pricepe astfel ca, in vreme ce oamenii care 

traiesc in orase si pe campii vor fi prada coruptiei, locuitorii din zonele montane 

pot sa spere in salvarea divina, fiindca sunt saraci, mai cinstiti si mai curati. 

Dedesubt, se afla o inscriptie: "Caiti-va, rugati-va pentru preoti, folositi in 

permanenta rozariul (matanii)". O alta harta a lumii arata cum raul se raspandea 

pe pamant. O alta vadea cum ploi de foc se abateau asupra oamenilor. 

Dedesubt, o alta inscriptie: "Daca oamenii nu se vor indrepta, natura va dezlantui 

asupra lor cataclisme si vor pieri". Alte harti prezentau scene apocaliptice. 

Viziunea lui Matus a fost lunga. Ea a durat trei 

ore. Intr-un triunghi, el l-a vazut pe Iisus, tinand o 

cruce la fel de mare cat el. Din inima lui izvorau trei 

dare de foc, din care ultima a trecut prin inima 

padurarului si, infiorat, acesta a cazut cu fata la 

pamant. 

Cand Matus si-a recapatat cunostinta, afara se 

insera. Locul redevenise asa cum fusese inainte - 

doar brazi si iarba -, iar imaginea Sfintei Maria era 

fixata, iarasi, pe scoarta copacului. Dintr-o data, vazu 

in iarba un rozariu. Era un dar al Fecioarei, de care 

avea sa nu se mai desparta niciodata in viata lui.

In urma aparitiei de pe munte, Matus a devenit un catolic fervent. In aceeasi 

seara, dupa ce-a coborat in sat, s-a dus din casa in casa, la vecinii sai de pe 

strada, cerandu-le iertare, daca ii suparase candva. Oamenii au crezut ca Matus 

innebunise subit. A doua zi, s-a dus la biserica pentru a se spovedi. Preotul a 

pastrat insa taina si nimeni n-a aflat despre aparitia de pe munte. Abia dupa trei 

luni de zile, Matus a povestit despre viziunile lui. Oamenii din Turtovka si din 

imprejurimi au pornit in pelerinaj pe muntele Siwtsak. Dar zvonul ca padurarul 

innebunise s-a raspandit prin imprejurimi. Matus a fost arestat si internat de 

comunisti in azil, de unde a iesit peste doi ani. Fara sa intarzie un minut, el a 

inceput din nou sa indemne la rugaciune, propovaduind sfaturile Sfintei Fecioare. 

Nici miracolul de la Turtovka nu a fost validat. Cu toate astea, muntele 

Siwtsak a devenit loc de pelerinaj pentru credinciosi din lumea intreaga, inclusiv 

catolici occidentali. Pe varful muntelui, nu s-a inaltat vreo biserica, exista doar 

catedrala padurii de brad, iluminata de razele soarelui. In schimb, in locul acela, 

s-au produs vindecari si conversiuni la catolicism. 

Fecioara Maria in documente 

SANDA ANGHELESCU 

Majoritatea cercetatorilor biblici afirma ca prenumele de Maria vine din 

limba iudaica, unde se scria Myriam si se pronunta Mariam, semnificand 

"Printesa noastra", "Doamna noastra", "Stapana noastra". 

Doua texte din Vechiul Testament ii anunta cu mult inainte venirea. In 

Profetia lui Isaia (680-760 i.Hr.), se spune: "De aceea, Domnul insusi va va da un 

semn: Iata, Fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu si-i va pune numele 

Emanuel (Dumnezeu este cu noi)". (7.14) 

Cea de-a doua profetie ii apartine lui Mica (740-710 i.Hr.) si spune: "Si tu, 

Betleeme Efrata, macar ca esti prea mica intre cetatile de capetenie ale lui Iuda, 

totusi, din tine imi va iesi Cel care va stapani peste Israel si a carui obarsie se 

suie pana in vremuri stravechi, pana in zilele vesniciei. De aceea, ii va lasa, pana 

la ziua cand va naste cea care are sa nasca, si ramasita fratilor sai se va 

intoarce la copiii lui Israel". 

Data fiind putinatatea textelor biblice referitoare la existenta Mariei, viata ei 

a fost refacuta pe baza unor texte apocrife, redactate dupa martiriul lui Iisus. 

Conform unora dintre ele, Maria a trait doar doi ani dupa rastignirea fiului ei, iar, 

dupa altele, peste 30 de ani. In ce priveste localitatea in care s-a savarsit din 

viata, se duce si astazi, inca, o adevarata disputa intre cei care sustin ca a murit 

la Efes, in Asia Mica, si altii care afirma ca locul mortii a fost Ierusalimul. Sfanta 

Fecioara - spun ei - si-a dat sufletul in casa parintilor (existenta mamei sale, Ana, 

si a tatalui, Ioachim, este cunoscuta doar prin textele apocrife), inconjurata de 

ingeri, de apostoli, reveniti din misiunile lor evanghelice, si a Fiului ei, intruchipat

pentru a-i fi alaturi. Ingropata intr-un mormant din Valea Cedronului, a disparut in 

cea de-a treia zi, inaltandu-se la cer. 

Zorica Latcu Teodosia 

Maica durerilor 

E fum de lumanari pe zugraveala?... 

Un intuneric greu cernit-a zarea, 

Cand iconaru-n sfanta lui sfiala, 

Temutu-s-a sa-ti vada-ndurerarea. 

La cruce stai. Pe haina cenusie, 

Maini albe, mult prea albe, se-mpreuna. 

In tine doar durerea mai e vie, 

Caci lacrimi nu mai ai, sa plangi, Prea-Buna. 

In bezna muta fata ta-i lumina; 

Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume; 

E toata rastignirea Lui deplina. 

E toata suferinta fara nume. 

Ca le-ai purtat in Fiul tau pe toate 

Si-i Crucea Lui in ochii tai rasfranta. 

Asa a vrut sa zugraveasca, poate, 

Un iconar, faptura ta preasfanta. 

Si ca sa bei si tu intreg paharul, 

Pe frunte, peste lunga ta marama, 

In loc de spini, cu raze iconarul 

A scris in rani durerea ta de mama. 

Maica fericita 

Ai vrea sa-L aibi o clipa pentru Tine, 

Si L-ai luat pe Fiul Sfant la san, 

Usor L-ai dus in camp, sa doarma-n fan, 

Iar Tu-n genunchi veghezi intre sulfine. 

As vrea sa stiu ce dragoste-i mai tare 

In ochii tai de Maica fericita? 

Te uiti la Prunc cu fata-nvaluita 

De-atata foc de multa inchinare!

Dar buzele, cu floarea lor cereasca, 

Par ca soptesc cuvintele de-alint, 

Cu sunet de clestar, cu viers de-argint, 

Cum numai mame stiu sa le sopteasca. 

Asa cum stai plecata peste Dansul, 

In veghea Ta, uimita de minune, 

Lasi mainile sub val sa se-mpreune 

Si genele sa Ti le ude plansul. 

Atitudinea bisericii fata de aparitiile mariale 

La fel ca si in ortodoxie, catolicismul dovedeste si el vigilenta si 

circumspectie cand e vorba de miracole si minuni, cu toate ca existenta lor 

intareste credinta. Intr-o cuvantare a Papei, se arata textual: "Trebuie luate toate 

masurile care, pe de o parte, le vor permite crestinilor sa acceada in mod sigur la 

izvoarele divine ale mantuirii si adevarului, dar, pe de alta parte, sa faca astfel ca 

aceste izvoare vii sa coboare pana in actele vietii cotidiene. O aparitie legitima, 

care cucereste sufletele si intareste credinta, este un ajutor pretios pentru 

magisterul Bisericii". 

Cu toate acestea, singurul caz in care Biserica Catolica vede o aparitie 

adevarata a Fecioarei Maria este cel de la Lourdes, sarbatorit, printr-o hotarare a 

Papei Pius al X-lea, in fiecare an, pe 11 februarie. 

Stradania catolicilor de a verifica "realitatea minunilor" este insa reala. Nici 

una din aparitii nu este lasata hazardului, ele fiind supuse unor analize 

minutioase si indelungate, desfasurate cu o inteleapta verificare in timp. Nici un 

detectiv din literatura de actiune n-ar sti mai bine sa stabileasca adevarul, decat 

preotii insarcinati sa-i studieze pe "vizionari", care sunt supusi unor interogatorii 

lungi, repetate si prelungite (e si cazul lui Padre Pio, canonizat dupa multe 

verificari). Intotdeauna, autoritatile medicale si judiciare au participat si ele, la 

anchete, invitate de catre Biserica. Primele, pentru a garanta sanatatea mentala 

si fizica a vizionarilor (Biserica se teme de vizionari ca de ciuma), celelalte - 

pentru a stabili daca vizionarii nu sunt escroci care incearca sa obtina profituri de 

pe urma viziunilor lor. In orice caz, procedurile ecleziaste sunt asa de lungi, incat 

e nevoie de ani de zile pentru ca o viziune sa fie recunoscuta. Cel mai adesea, 

pelerinajele incep cu mult inainte ca preotii si credinciosii sa primeasca 

autorizatie de participare! Mai ales in zilele noastre, oamenii au nevoie mai des si 

mai repede de minuni. 

Manastirea Ciolanu

- Tara vechilor sihastri - 

Intai zaresti turlele Manastirii Ciolanu: trei la numar si alaturate ca degetele 

unei maini pregatite sa-si faca sfanta cruce. Apoi, urmeaza linistea. O liniste 

adanca, aproape materiala, din care razbat, desenate cu blandete si migala, 

amanuntele: fosnetul padurii si inserarea, galbenul de troscotel si de 

carciumarese, teiul imens, strajuind curtea suitoare a manastirii. 

Nu departe de Buzau, chiar pe locul de intalnire a dealului cu muntele, 

Manastirea Ciolanu sta ascunsa in desimea stejarilor, ferindu-se parca din calea 

trecatorilor. Manastirea, candva de pustnici, a fost rectitorita in 1786 de catre 

Marele Vasile de la Poiana Marului, duhovnic si isihast fara egal, detinator al 

adancii taine a rugaciunii inimii. Ciolanu, cu zidurile sale inalte de cetate, nu e o 

simpla manastire, ci o borna de hotar. De aici, din Magura Buzaului in sus, spre 

Basca si Penteleu, incepe de fapt Tara vechilor sihastri carpatini. 

Altare dacice si biserici rupestre 

Stai si te intrebi ce are deosebit acest loc in care, 

pana nu demult, fosgaiau pustnicii mai ceva ca in 

padurile Moldovei. Unind imaginar Valea Niscovului si a 

Bascai, dealul Magurei si al Boziorului, ajungi la desenul 

unui patrulater - un spatiu ciudat si magic, unde (si acum) 

se petrec fenomene greu de explicat: de la pretinse falii 

temporale pana la puternice turbulente electromagnetice. 

Ca intr-un buzunar al lui Dumnezeu, aici totul pare 

miraculos: nucii si prunii infloresc de doua ori pe an, in 

timp ce din pamant izvorasc, slobode si bogate, puzderie 

de ape tamaduitoare. Miraculos e si muntele: mormintele 

pre-dacice sapate in stanca, la Naieni si Istrita, galeriile 

lungi de 50 de km ale minelor de calcar de la Cetatuia, bisericutele rupestre de la 

Bozioru si Alunis, altarele pagane si minele de chihlimbar de la Colt. Aici, piatra 

are suflet si, nu intamplator, in 1914, Constantin Brancusi a poposit in satul 

Ciuta, unde a cioplit din calcar buzoian soclul pentru celebra lui sculptura 

"Rugaciune". 

Indiscutabil, aceste locuri ascund inca multe taine. Cati stiu ca pe valea 

Buzaului a fost martirizat la 372 Sfantul Sava Gotul, batut si aruncat in apa cu 

bratele legate de oistea unui car? Cati stiu ca aici au trait ucenicii Sfantului Vasile 

cel Mare, veniti pe la 350 din Mesopotamia? Cunoscute sau nu, ignorate sau 

dosite cu vinovatie, aceste lucruri fac parte din fibra indestructibila a locului. Cam 

in acelasi timp cu Dobrogea primilor martiri, Valea Buzaului a fost vatra 

Ortodoxiei romanesti, o intreaga si neintrerupta istorie, refugiata acum in desene 

rupestre, in hrisoave, cronici si legende. Nimic din cele trainice nu se ridica la 

intamplare. Intrand in pustiita Manastire Ciolanu, Sfantul Vasile de la Poiana 

Marului trebuie sa fi simtit vibratia spirituala a zonei, chemarea ei isihasta. 

Conteaza cum si, mai ales, unde te rogi. Intre om si loc se creeaza o tainica

fratie. Ca si oamenii, locurile te accepta sau nu. Te resping sau te ingaduie cu 

dragoste. 

Treptele rugaciunii 

Din toate manastirile pe care le-am vazut, Ciolanu 

are obstea cea mai tacuta. Batrani si nu mai multi de 12 

(dupa canonul impus acum un secol de staretul Roman), 

calugarii se ascund in vizuinile lor de rugaciune, fugind 

de lume si de ispite. Nu prea e loc de conversatie, desi 

parintele Evghenie, asa cum sta pe banca sa 

nerindeluita din fata chiliei, pare sa ne astepte. E atat de 

batran, incat nu mai are nici o varsta. E ca teiul din 

curtea manastirii: nemiscat si martor tacut a cate s-au 

intamplat pana acum. 

Ceea ce impresioneaza la el este felul in care 

asculta: netulburat, egal cu sine insusi, indelung 

rabdator. Zambeste doar cand ma aude vorbind despre fuga din lume - o iluzie, 

desigur. Ispitele sunt aceleasi peste tot. Cu atat mai mult in manastire. 

La cei 85 de ani ai sai, parintele are rugaciunea inimii asa cum a lasat-o 

marele Vasile de la Poiana Marului, din generatie in generatie. Blande si 

deopotriva poruncitoare, cuvintele sale se intorc mereu si apasat la ea, la treptele 

cresterii duhovnicesti. Secretul e simplu si la indemana tuturor - calugar sau 

mirean. Dumnezeu nu cauta la chipul omului, ci la faptele si la stradania lui. "Sa 

fim indaratnici in bine. Sa nu fugim din calea greutatilor. Staruinta e mare lucru. 

Temelia a toate este rugaciunea... Atentie, insa: fara liniste sufleteasca, nu ai 

nimic. Rugaciunea e de doua feluri: curata si necurata, plina de seva sau uscata. 

Cand esti in vrajmasie cu cineva, n-ar trebui sa te rogi. Rugaciunea nu e primita 

nici macar atunci cand ai vorbit de rau pe cineva. Isaia Pustnicul a osandit in 

gand pe un frate care nu venise la biserica, luandu-se cu alte treburi. Atunci, a 

aparut ingerul care a zis: . Asa sfant cum era, a fost pedepsit. Dumnezeu nu primeste o 

rugaciune facuta cu mintea raspandita. Nu e usor, dar e simplu. Cum spune 

Sfantul Ioan Gura de Aur, sa nu lasati niciodata gandurile sa faca pui." 

Intrerupandu-se din cuvant, parintele ne priveste cu o uimire de copil si, vazand 

harnicia cu care notam in carnet, exclama: "Cum poti sa scrii atat de mult, cand 

eu vorbesc atat de putin?!". Parintele nu se lasa tulburat si continua, sfatuind pe 

oricine sa tina atentia mereu treaza la minte si, ori de cate ori are ocazia, sa 

mediteze. Sa contemple natura si fapturile lui Dumnezeu. Sa se bucure de 

frumos si lumina. Sa intre in ritmul dumnezeirii, ascultand fosnetul frunzelor si 

miscarea nevazuta a gazelor. Acesta e primul pas - sa-L descoperi pe 

Dumnezeu intr-o petala de floare, in mersul grabit al unei furnici.

Chiar daca mai gresesc, parintele nu-i 

judeca pe oamenii (simpli turisti sau 

credinciosi) care vin la Ciolanu. Stie si el cat 

e de greu sa traiesti in lume. Au crescut 

egoismul si patima banului, trufia si neiubirea 

de aproapele. Au crescut, mai ales, 

tulburarea sufletului, ingrijorarea, teama 

pentru ziua de maine. "Cum poti sa te rogi, 

sa vorbesti cu Dumnezeu, daca nu ai liniste? E prea multa galagie in sufletul 

fiecaruia si in jur. Prea repede am pierdut contactul cu natura. In vechime, natura 

era cartea din care citeau Avraam si stramosii. Peste toate, am uitat de noi 

insine. Am uitat sa zabovim seara si, inainte de culcare, sa ne facem un examen 

de constiinta al zilei respective. Cugetul e farama noastra de dumnezeire. 

Cugetul ne spune ce am gresit. El ne cearta si ne indeamna la pocainta, la 

regret. Abia apoi, te poti ruga cu intensitate, cu lepadare de sine. Cat de departe 

suntem de Sfantul Antonie, care atat de mult statea cu mintea in cer, incat 

obosea. Obosind, cobora si pe pamant, contempland natura si creatia lui 

Dumnezeu, ascutindu-si intr-atat simturile, incat, auzind fosnetul trestiei din vale, 

tresarea speriat: ." 

"Ura e trufasa. Nu asculta decat de ea 

insasi" 

Ca fost pustnic, parintele Evghenie stie 

prea bine pretul platit pana sa ajunga la 

"rugaciunea inimii" - rugaciunea cea 

adevarata. La cei 85 de ani ai sai, parintele a 

trecut prin multe - inclusiv prin cumplita 

durere de a fi dat afara din manastire, in 

timpul prigoanei comuniste din 1958. Convins ca legamantul sau e cu 

Dumnezeu, si nu cu oamenii, nu s-a tulburat nici o clipa in credinta lui, sihastrind 

in padurile din preajma Ciolanului, pentru a reveni apoi in obste, surazator si 

linistit, ca dupa o furtuna trecatoare. Nici o clipa nu s-a gandit la suferintele 

indurate si, cu atat mai putin, la razbunare. "Cand urasti, Dumnezeu inceteaza 

sa-ti mai vorbeasca. Ura este galagioasa si plina de trufie. Nu asculta decat de 

ea insasi." 

Parintele evita sa vorbeasca prea mult despre rugaciunea inimii sau despre 

sine. O clipa de trufie sau de exagerare ii poate lua darul, lasandu-l mai sarac 

decat va fi fost vreodata. Cu vocea lui cumpanita si bland apasata, parintele 

Evghenie ii sfatuieste pe oameni sa fuga de imbuibare si sa caute cumpatarea, 

calea cea de mijloc - in toate si oriunde. Sa lupte cu egoismul si cu iubirea de 

sine, punand in centru aproapele si gandind ca, fara indelunga rabdare, nici o 

iubire nu poate fi intreaga. 

*

Chiar daca oamenii ii tulbura linistea cu intrebari si vorbe mai putin 

importante, parintele ii primeste pe toti. Asculta, cumpaneste, da raspuns, dar 

degetele care framanta arar, aproape imperceptibil, boabele tesite ale mataniilor, 

arata ca parintele nu inceteaza o clipa sa se roage. Chiar si atunci cand 

vorbeste. O rugaciune senina si nerostita cu buzele. 

SORIN PREDA 

Fotografii de RUXANDRA CONSTANTINESCU 

(Manastirea Ciolanu se afla pe soseaua Buzau - Siriu, in apropierea localitatii 

Magura.) 

SUMULEU-CIUC 

- Miracole sub semnul Soarelui 

si al Fecioarei - 

Pentru romano-catolici, localitatea Sumuleu din judetul Harghita este un 

loc la fel de sfant ca bazilica “Sf. Petru” din Roma sau ca bisericile din Ierusalim. 

Iar pelerinajul organizat anual de Rusalii este compatibil ca amploare cu cele de 

la Lourdes, Fatima sau Medjugorje. 

Drumul crucii 

Complexul religios de la Sumuleu este dominat de 

imensa catedrala construita in stil baroc. Intr-o prima 

etapa, intre 1442 si 1448, a fost ctitorita o biserica in stil 

gotic, care intre 1733 si 1779 a luat forma actuala. Totul 

denota grandoare si sobrietate, iar cel ce intra in acest 

lacas are sentimentul de micime in fata Divinitatii. Peste 

tot, mai ales in altar, e mult argint si aur, ca semn de 

recunostinta pentru venerata patroana a locului, Fecioara 

Maria. Sunetele profunde de orga intaresc si mai mult 

solemnitatea lacasului. Se aud murmure de rugaciuni si 

chiar si cei de alta religie pasesc in tacere si se asaza 

cuprinsi de emotie, dar in acelasi timp de o liniste 

sufleteasca pe care arareori o pot explica. In apropiere, 

pe deal, se afla trei capele: capela Salvator, capela lui Iisus si cea a Sfantului 

Anton. Cea mai celebra este capela Salvator, loc sfant pentru credinciosi, dar si

punct terminus al oricarui pelerinaj la Sumuleu. 

Aproape de marea catedrala, pe coasta abrupta care o leaga de capela 

Salvator, se afla Drumul Crucii sau Dealul Golgotei. Lo-cul este marcat de 14 

cruci, simbolizand tot atatea locuri de oprire ale Mantuitorului, spre dealul 

supliciului. Credinciosii parcurg acest drum, cu opriri la fiecare cruce, unde spun 

rugaciuni, canta psalmi sau recita Rozariul. Cei mai ferventi parcurg drumul in 

genunchi sau cu picioarele goale, dorind sa retraiasca ultimele chinuri suferite de 

Hristos pe aceasta lume pamanteasca. Sus, intr-o chilie, de mai bine de un 

deceniu, traieste un pustnic franciscan: BÉla Ferencz. Inalt, cu parul lung si cret, 

cu ochi albastri si patrunzatori, cu rasa maronie specifica ordinului, pare un 

personaj decupat din alte epoci. Multi credinciosi vin aici doar sa-l intalneasca si 

sa primeasca de la el un sfat, o vorba buna sau pur si simplu un indemn 

duhovnicesc. Dar atmosfera de pace si liniste nu a fost totdeauna caracteristica 

Sumuleului: au existat razboaie, navaliri tatare, maceluri. Apoi, a venit teroarea 

rosie. Ordinul franciscan a fost desfiintat in 1948, reaparand abia dupa 1989. 

In perioadele de liniste, aici a inflorit cultura. La Sumuleu a trait si a creat 

carturarul umanist Ioan Caioni. Tot el a infiintat in veacul al XVII-lea prima 

tipografie. Sutele de tomuri si incunabule denota o viata spirituala intensa si plina 

de roade. Cu exceptia perioadei comuniste, colegiul catolic a functionat fara 

intrerupere, si de pe bancile sale au coborat zeci de prelati, carturari sau dascali. 

Miracole si minuni 

Obiectul cel mai pretuit este statuia Fecioarei facatoare de minuni, 

cioplita la inceputul secolului al XVI-lea din lemn de salcam. Este cea mai mare 

statuie a Fecioarei existenta in lume, avand o inaltime de 2,24 m. Este imbracata 

in straie solare si prezenta ei denota lumina si impacare. Se spune ca in vremuri 

de restriste plange, iar in cele de fericire emana o lumina nepamanteana, venita 

parca din alt spatiu, alta lume. Legenda spune ca, in 1661, in timpul invaziei 

tatare, conducatorul paganilor, vazand ca nu a reusit sa distruga statuia, a vrut 

macar s-o rastoarne de pe piedestal. Insa statuia a devenit atat de grea, incat 

nici opt perechi de boi nu au izbutit s-o urneasca. Furios, tatarul a lovit-o de doua 

ori cu sabia peste fata (urmele se vad si acum). Dar, spune tot legenda, in exact 

acelasi moment, paganul s-a prabusit cu bratul paralizat. 

Pe seama statuii se pun sute de vindecari miraculoase. Drept marturie, 

de jur imprejurul altarului stau zeci de placi de marmora sau de bronz, puse de 

aceia carora Fecioara le-a ascultat rugaciunile fierbinti. 

La schit, se afla un alt vestigiu miraculos: statuia lui Hristos. Multi bolnavi 

incurabili spun ca vindecarea lor miraculoasa se datoreaza rugaciunilor fervente 

rostite in fata acestei statui. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Peter Domokos 

din Sumuleu. Acum 15 ani, a suferit un accident cumplit. La 74 de ani, in 1997, 

medicii i-au dat un verdict infiorator: ambele picioare ii vor paraliza. Zile intregi, 

cu eforturi supraomenesti, s-a dus la schit si s-a rugat cu ardoare. Si minunea s-

a produs: picioarele batranului secui s-au vindecat complet, spre stupoarea 

medicilor care i-au fixat diagnosticul. 

Deschiderea cerurilor 

In toate legendele si miturile Europei Centrale si de Est, Rusaliile sunt 

legate de credinta ca cerurile se pot deschide, iar muritorii pot transcende la alte 

lumi spirituale, altminteri inaccesibile. La Sumuleu, exista o asemenea dovada. 

Pe peretele capelei Salvator se afla o inscriptie cu continut aparent sec: “In acest 

loc s-a vazut coborand din cer o scara si aici au avut loc procesiuni miraculoase 

si s-au auzit cantari. De aceea, acest loc se numeste Salvator”. Evenimentul este 

datat cu precizie: 30 august 1734. 

Ce miracol s-a petrecut in acea noapte de august? A fost intr-adevar o 

viziune mistica? Sau poate o simpla halucinatie? Sau poate, intr-adevar, ca in 

vremurile imemoriale, ca in illo tempore de legenda, cerurile s-au deschis si s-a 

putut comunica cu o lume transcendenta? Raspunsul nu-l vom sti niciodata. Cert 

este ca atunci, acolo, s-a petrecut un fapt intr-atat de miraculos, incat i-a 

determinat pe preoti sa-l pastreze posteritatii, gravandu-l chiar pe peretele celei 

mai sfinte capele a Sumuleului. 

Pelerinajul Rusaliilor 

Momentul cel mai important al existentei sacrale a Sumuleului il 

reprezinta pelerinajul de Rusalii. Istoria acestui impresionant si fastuos ritual 

coboara pana in veacul al XV-lea. Aceasta ceremonie are scopul de a aduce 

prinos si multumire Fecioarei Maria. 

La pelerinaj participa sute de mii de pelerini, catolici dar si ortodocsi, nu 

numai din Ardeal sau Bucuresti, Iasi, Botosani sau Craiova, dar si din zari 

indepartate, cum ar fi Brazilia, Australia sau Africa de Sud. Traditia spune ca 

acest pelerinaj trebuie facut pe jos si, intr-adevar, multi respecta cu sfintenie 

acest canon. Adesea, pelerinii vin de la zeci de kilometri, fie ca-i vorba de copii 

de-o schioapa, fie de oameni aflati la varsta senectutii. 

Coloana este condusa de preotul obstei, iar tineri vanjosi 

poarta steaguri imense ale comunitatii crestine locale. In 

fata sunt “deschizatorii”, de obicei baieti sau fetite, care 

miscand un clopotel in sensul semnului crucii, deschid 

drumul. Cu totii sunt imbracati fie in costume populare, fie 

in hainele cele bune, “de duminica”. Intregul alai canta 

ode de slava adresate Fecioarei si, din cand in cand, se

opreste pentru a rosti un cor scurt de rugaciuni. 

Inca de dimineata, soseaua care duce de la Miercurea Ciuc la Sumuleu 

devine neincapatoare: om langa om - sute de mii de oameni. Odata ajunsi in 

fata catedralei, fiecare cortegiu se opreste. Tinerii inclina de trei ori steagurile in 

directia altarului. Pelerinii intra in catedrala, spun cateva rugaciuni, se apropie de 

statuia Fecioarei si o ating ori cu o creanga verde, ori cu o batista curata. Aceste 

obiecte sunt tinute cu mare sfintenie timp de un an, caci se crede ca aduc 

bunastare, fericire si liniste in casa. La pranz, dangatele profunde ale clopotelor 

vestesc ceremonia solemna. Din catedrala este scos steagul sfant al Sumuleului, 

“labarum”, purtat de cel mai merituos elev al colegiului catolic din localitate. Se 

formeaza “cordonul” din tineri in costume populare care incadreaza drapelul. In 

fata lor, tot conform traditiei, se afla mineri din localitatea Balan. In urma 

“cordonului”, inalti prelati, episcopi, calugari din toate ordinele. Peste tot, alb 

imaculat, rosu purpuriu, albastru intens sau verdele crud al togilor cavalerilor de 

Malta. Procesiunea porneste cu pasi rari si masurati. In acest timp, sunetul 

zecilor de clopote ale Sumuleului acopera zumzetul de voci. 

Intr-un tarziu, procesiunea ajunge la altarul de sub capela Salvator. Orice 

murmur inceteaza pentru ca, in momentul urmator, din miile de piepturi sa 

rasune traditionalul cantec de slava adresat Fecioarei Maria. Apoi, incepe 

liturghia ce dureaza peste o ora. Odata terminata, oamenii nu se imprastie. Revin 

ordonati in vale, se asaza sub arborii falnici, desfac sacii si degusta merindele 

aduse de acasa. Mancarea este stropita din belsug cu apa minerala din izvorul 

din apropiere, considerata vindecatoare. Slujbele din catedrala mare dureaza cu 

o ritmicitate de ceasornic pana la miezul noptii. 

Sub semnul Soarelui 

Fara a exagera, se poate spune ca Sumuleul este dominat de soare. In 

catedrala, chiar langa intrare, sunt doi cilindri de piatra. Au fost gasiti in timp ce 

se sapa fundatia, deci la o adancime apreciabila, fapt ce denota vechimea lor 

incontestabila. Localnicii ii denumesc “pietrele pagane ale secuilor”. Pe partea 

superioara, sunt gravate cercuri concentrice legate intre ele cu zig-zag-uri, 

asemanandu-se izbitor cu calendarele aztece (!). Istoricii considera ca sunt 

simboluri solare, tipice perioadei neolitice si ca au facut parte dintr-un posibil 

sanctuar solar ancestral. Cu ce scop au fost daltuiti si de catre cine ramane un 

mister. Si inca o surpriza: pe peretii interiori ai abatiei se afla trei ceasuri solare, 

care de trei veacuri masoara trecerea inexorabila a timpului. Dar lucrul cel mai 

fascinant are loc in zorii duminicii Rusaliilor. Este denumit “privitul in soare” si 

este un obicei perpetuat mai ales de ceangaii de pe Valea Ghimesului. Aceasta 

traditie nu a fost niciodata interzisa, dar nici incurajata de Biserica romanocatolica. 

Inca in toiul noptii, sute de pelerini urca pe dealul Salvator. Se canta ode 

de slava adresate Fecioarei, in mai toate limbile din aceasta parte a zbuciumatei 

Europe. De multe ori, refrenurile se intretaie sau se completeaza, fie ca sunt

cantate in maghiara, romana, germana, sarba sau engleza. Daca ii intrebi pe 

pelerini care este scopul acestui ritual, iti dau un raspuns simplu: “Asa se 

obisnuieste”, caci obarsia lui se pierde in negura timpurilor. 

Odata cu primele raze ale soarelui, oamenii isi intorc privirea spre rasarit. 

Cantecele se intetesc, iar rugaciunile devin mai fervente. Treptat-treptat, discul 

solar isi face aparitia deasupra brazilor. “Aleluia! Aleluia!” - se aude din sute de 

piepturi. Unii vad in discul solar chipul Fecioarei, altii un porumbel.Un grup de 

pelerini din Iasi recita dupa fiecare psalm: “Asa a fost intotdeauna, asa va fi 

mereu”. Ma cutremur, caci totul pare decupat din vremuri apuse de milenii, cand 

soarele era considerat idol si zeu ocrotitor, dar si razbunator, datator de sperante 

si de un nou inceput. Acest obicei demonstreaza acea pojghita fragila ce exista 

intre sacru si profan. 

Dupa ce soarele a ajuns de mult deasupra orizontului, oamenii se 

indreapta spre casele lor, nu inainte de a culege crengi verzi de vasc, simbol al 

vietii, al continuitatii, dar si al unui nou inceput de an ritual si sacru. 

Misterioasa lume a animalelor 

PETER LEB 

Fotografiile autorului 

– Exista un “limbaj” telepatic universal al fapturilor vii, pe care oamenii l-au 

uitat, in vreme ce plantele si animalele il folosesc fara gres? Intamplarile 

neobisnuite cuprinse in relatarea de fata certifica acest adevar. Cercetatorii 

problemei sunt pe cale sa recunoasca existenta unor insusiri psihice 

subconstiente, care le ofera necuvantatoarelor capacitati de clarviziune si 

premonitie. In mutenia lor, animalele inteleg si vorbesc mai profund decat 

oamenii – 

Povestea care urmeaza pare modesta la prima vedere: eroul ei 

principal este un catel ca multi altii, pe nume Hector, care s-a pierdut de 

stapanul sau, in circumstante cu totul neobisnuite, izbutind totusi sa-l 

regaseasca. O poveste aproape banala, daca nu ar fi calitatile 

exceptionale, in mare parte enigmatice, pe care cainele le-a dovedit in 

incercarea sa de a-si atinge scopul. Stapanul lui era un ofiter din marina 

comerciala, pe nume W.H. Mante, cu functia de secund la bordul 

vasului “Simaloer”, un cargou olandez. Dupa o escala in portul 

Vancouver, cainele s-a trezit singur pe chei, pentru ca, in invalmaseala 

incarcarii de marfuri, lipsa lui nu a fost observata si vaporul a plecat fara 

el. 

“Simaloer” ridicase ancora indreptandu-se spre Japonia, lucru pe 

care un caine nu avea cum sa-l stie sau, cel putin, nu ar fi avut cum sa-l 

stie. Dar noi judecam cainii conform unor criterii perimate, care nu 

corespund cu realitatea. Credem ca ii cunoastem bine, dar iata ca, din cand in 

cand, intamplari deosebite ne demonstreaza ca ceea ce stim este fals si plin de 

prejudecati.

La cheiul unde ancorase “Simaloer” se mai aflau cinci vapoare, printre ele 

si “Hanley”, un vas care transporta cereale, indreptandu-se, de asemenea, spre 

Japonia. In dimineata zilei de 20 aprilie 1982, ofiterul secund de pe “Hanley”, 

Harold Kildall, a observat ca un caine, pe care nu il mai vazuse pana atunci, urca 

la bordul vapoarelor care se gaseau in port si le “inspecta” cu mare grija, ca si 

cum ar fi cautat ceva. La un moment dat, nu l-a mai vazut. Cainele acela era 

Hector. Cand “Hanley” a iesit in larg, cainele a fost gasit stand culcat in fata usii 

cabinei comandantului, asemenea unui pasager clandestin care, o data ce s-a 

asigurat ca nu va mai fi debarcat, a tinut sa se puna sub protectia celei mai 

importante autoritati de la bordul vasului. A fost foarte bine primit de toata lumea, 

dar nu s-a aratat expansiv si afectuos cu nimeni, in afara de Harold Kildall, egalul 

in grad al stapanului sau. In schimb, s-a comportat ca un adevarat lup de mare. 

La ora meselor se prezenta cu punctualitate la bucatar, care ii dadea mereu ce 

avea mai bun. Din cand in cand, se urca pe puntea superioara, isi punea labele 

din fata pe habitaclul busolei si se uita la aceasta ca si cum ar fi controlat drumul. 

Dupa optsprezece zile de navigat prin Pacificul de Nord, Hector a mirosit vantul 

care venea dinspre uscat si a parut ca se asaza la panda: coasta japoneza se 

vedea deja la orizont. Vasul s-a indreptat spre Yokohama, a intrat in port, a 

ancorat si atunci a avut loc lovitura de teatru: Kildall, care il urmarea pe Hector in 

permanenta, a observat ca se agita din ce in ce mai tare. Dintr-o data, cainele a 

inceput sa latre cu frenezie si sa sara in toate directiile, urland de-a dreptul, in 

clipa in care la mica distanta a trecut o barca care apartinea unui cargou olandez 

ancorat nu departe de “Hanley”. Acest cargou era “Simaloer”. In barca se gaseau 

doi oameni, dintre care unul era W. Mante, stapanul lui Hector. A fost o intalnire 

memorabila. Documentarea in legatura cu aceste fapte a fost facuta de catre 

comandantul Kenneth Dodson, care a stat de vorba personal cu ofiterii de pe 

cele doua vapoare, iar articolul pe care l-a scris a aparut in celebra revista 

“Reader’s Digest”. Povestea relatata mai sus este dintre acelea care par sa fie 

facute special pentru a contrazice spiritele obtuze, inclinate sa respinga tot ceea 

ce nu poate fi explicat rational. Cand un caine isi regaseste stapanul, parcurgand 

sute sau chiar mii de kilometri, se obisnuieste sa se spuna ca “se orienteaza”, si 

fapta se atribuie “instinctului”, dar in cazul relatat mai inainte este greu de vorbit 

despre orientare in sensul uzual al cuvantului, pentru ca din cele cinci vapoare 

ancorate in port, Hector l-a ales pe singurul care pleca in Japonia. De unde 

stiuse destinatia catre care plecase stapanul sau? Dar destinatia vaporului 

salvator? 

Calatorul clandestin 

Intrebari asemanatoare sunt puse de extraordinara poveste a lui Lampo, 

faimosul “caine calator” al lui Elvio Barlettani, 

un angajat al cailor ferate italiene. Acesta a 

descris faptele si gesturile patrupedului sau, 

intr-o carte care da foarte mult de gandit. 

Lampo era un caine vagabond, dar intr-o 

maniera care il deosebea de fratii sai. Lui ii

placeau foarte mult calatoriile cu trenul si practica aceasta pasiune foarte des, 

facand-o cu inteligenta, viclenia si tenacitatea unui caine cu calitati iesite din 

comun (dar exista oare caini care sa nu posede asemenea calitati?). 

Lampo se ascundea in trenuri in gara din Campiglia Marittima, “baza sa 

operationala”, plecand in calatorii lungi si interesante, schimband trenurile atunci 

cand era cazul, scapand cu indemanare de supravegherea controlorilor care, 

dupa cum se stie, nu-i iubesc foarte mult pe cainii “neinsotiti”, dupa care se 

intorcea acasa, tot pe socoteala cailor ferate italiene. Ai fi zis ca stia mersul 

trenurilor pe dinafara, opririle si legaturile care sa-l duca la destinatie. Si, de 

fiecare data, reusea sa se intoarca inapoi la Campiglia Marittima, pentru a-i insoti 

pe copiii lui Barlettani in drumul spre scoala. 

Orientarea telepsihica 

Bineinteles, un caine asa de inteligent ca Lampo a ajuns foarte repede 

celebru. Ziarele au scris imediat despre el. Apoi, ca si cum ar fi fost vreun 

campion faimos, a fost prezentat publicului pe micile ecrane. Din pacate, destinul 

anumitor fapte interesante si pline de semnificatii nu este acela de a retine 

atentia, dincolo de scurtele momente in care 

atrag curiozitatea fugitiva a publicului. Dar 

chiar si din acest punct de vedere limitat, 

utilitatea lor este certa, pentru ca ele 

contribuie la inlaturarea vechilor prejudecati. 

Din ce in ce mai multa lume este convinsa de 

inteligenta animalelor, de faptul ca ele au 

sentimente, lucru care era, pana de curand, 

subestimat. 

Dar oare simpla inteligenta este 

suficienta pentru a explica comportamentul lui 

Hector sau al lui Lampo? Cand afirmam ca Lampo stia pe dinafara orarul 

mersului trenurilor, nu ne dam poate seama de tot ceea ce implica aceasta 

formula: intr-adevar, nu foloseste la nimic sa stii orarul trenurilor, daca nu ai 

posibilitatea consultarii unui ceas, putand sa-ti reglezi actiunile in conformitate cu 

el. Dar Lampo nu a avut nevoie de sistemul nostru orar, pentru a intreprinde 

acele calatorii faimoase. Oamenii fac o mare greseala incercand sa judece 

fenomenele misterioase prin prisma gandurilor si a cuvintelor lor, judecand 

“omeneste” ceea ce nu este “omenesc”. Dar cum am putea sa actionam altfel, 

avand in vedere faptul ca suntem oameni? Ar trebui sa avem cel putin 

certitudinea ca nu putem explica “stiintific” tot ce se petrece in lume, ca universul 

fiintelor vii are o dimensiune misterioasa, care nu se supune judecatii noastre 

obisnuite. Ca exista o usa inchisa, dincolo de care se afla adevarul de care omul 

s-a instrainat. 

In domeniul vietii animalelor, sunt numeroase fenomene misterioase pe 

care stiinta nu le poate explica sau carora le confera explicatii nesatisfacatoare. 

Aceste fenomene cer ipoteze noi, explicatii mai simple si, in acelasi timp, mai 

indraznete. Indrazneala, in cazul acesta, inseamna renuntarea la potecile

obisnuite, adica rationamentele de tip cartezian, care pun la indoiala tot ceea ce 

nu poate fi explicat. (In frunte cu Dumnezeu.) Anumite aspecte ale 

subconstientului omenesc nu pot fi masurate prin intermediul unui rationament 

obisnuit. Cum se poate explica, de exemplu, misteriosul mecanism prin 

intermediul caruia o clarvazatoare poate, de la distanta, sa se uite in interiorul 

corpului unui om si sa detecteze o boala de care sufera? Ei bine, subconstientul 

animal isi are radacinile in acelasi univers secret, despre care noi stim asa de 

putin! 

In prezent, stiinta abia incepe sa 

intrevada existenta unui “factor psihic”, care 

face fiintele vii sa comunice intre ele in mod 

misterios, prin telepatie si afecte, si care 

poate furniza alte posibilitati, independente de 

mecanismele psihice si senzoriale obisnuite, 

tragandu-si puterea din profunzimile obscure 

ale fiintei lor. Daca acceptam acest lucru, 

faptul ca un caine poate sa se intoarca inapoi 

la stapanul sau de la distante enorme, 

trecand peste obstacole care rezista la orice 

tentativa de explicatie rationala, sau faptul ca plantele comunica intre ele, 

anuntandu-si apropierea unor pericole - aceste lucruri nu ni se vor parea iesite 

din comun. 

Un pacient bizar 

Dintre multe alte intamplari asemanatoare, selectate mai ales de catre 

cercetatorii americani, vom cita cateva care vor confirma ceea ce am afirmat mai 

sus. Povestea urmatoare a fost relatata intr-un articol din revista “Science et Vie”. 

In anul 1940, un functionar american care locuia in Summersville i-a facut cadou 

fiului sau, in varsta de doisprezece ani, un porumbel ranit, pe care il gasise in 

curtea casei. Pasarea a fost hranita si ingrijita cu atata dragoste, incat a devenit 

foarte repede nedespartita de baietel. Intr-o iarna, el a fost internat la spitalul din 

localitatea Philippi, aflata la cateva sute de kilometri de Summersville, pentru o 

interventie chirurgicala. La o saptamana dupa ce a fost internat in spital, intr-o 

noapte in care era o furtuna cumplita de zapada, copilul a auzit un zgomot usor 

la fereastra; porumbelul venise sa-i tina companie. Peste cateva zile, cand 

parintii l-au vizitat pe baietel, au ramas blocati cand au vazut pasarea in camera. 

Ei stiau ca ea disparuse la cateva zile de la plecarea micului ei stapan, dar nu 

puteau sa inteleaga cum facuse porumbelul ca sa-l gaseasca pe copil. El aflase 

drumul cel bun “prin propriile sale mijloace”. La prima vedere, nu pare nimic 

surprinzator: se stie ca unele specii de porumbei se orienteaza foarte bine, dar 

una este orientarea spre niste regiuni cu climat favorabil, si alta este gasirea unui 

om, care se afla intr-un loc necunoscut, la sute de kilometri departare. Acest caz 

are legatura cu acela al cainilor care parcurg distante incredibile pentru a-si 

regasi stapanul: un fapt care se repeta cu o frecventa relativa, in toate epocile. 

Trebuie sa-i dam dreptate savantului francez Remy Chauvin, care sustine ca

este imposibil ca aceasta facultate exceptionala de orientare a unor animale sa 

se datoreze mirosului sau altor simturi “normale” pe care le au. 

Alte povesti cu animale 

Multe alte enigme din viata animalelor asteapta o clarificare decisiva. De 

pilda, fluturii: femelele unor specii de fluturi pot sa-si cheme masculii de la 

distante enorme, chiar si atunci cand vantul bate in directie opusa. Niste larve 

minuscule, ascunse profund in trunchiul unor arbori, reusesc de fiecare data sa 

sape in lemn pe directia cea mai scurta, pentru a iesi afara. Cum se orienteaza? 

De obicei, incercam sa explicam aceste fenomene, recurgand la rationamente 

obisnuite sau facand apel la ipoteza omnivalenta a instinctului. “Este ciudat ca 

mirarea noastra este satisfacuta intotdeauna de care, in realitate, acopera 

vidul”, spune cercetatorul englez Titus Bruckhardt. Maeterlinck remarcase si el 

ca “numim instinct tot ceea ce nu intelegem”, lasand pentru mai tarziu 

interpretarea acestui cuvant, pe care il folosim pentru a eticheta enigmele cele 

mai greu de solutionat, cu care ne confruntam in viata. Antropologul italian Lidio 

Cipriani, care a observat sistematic comportamentul animal, este de acord cu 

Maeterlinck. El descrie, de exemplu, uluitorul fenomen al vulturilor care, de la 

extremitatile orizontului, dincolo de orice posibilitate vizuala, se indreapta dintr-o 

data si simultan spre cadavrul unui animal, imediat ce acesta a fost vazut de un 

singur individ al speciei lor. Este clar ca acesta din 

urma si-a avertizat semenii, dar in ce fel? Cipriani 

scrie: “Voiam sa pun toate acestea pe seama vederii 

si a mirosului, dar dupa ce am vazut in diferitele 

parti ale lumii intamplari identice, nu pot sa mai fac 

asa ceva. Cel mult, primul vultur poate sa descopere 

prada cu ajutorul vederii, dar nu si cei care sosesc 

din toate punctele orizontului, intr-o noapte de 

toamna perfect obscura, venind din directii de unde 

nu puteau sa vada din cauza arborilor. (...) Ceea ce 

actioneaza aici este ceva ca un telepsihism, adica 

un lucru imaterial si infinit, supraorganic si 

supraindividual”. Si din nou Cipriani: “Deduc, din 

experimentele mele facute pe pasari si din 

fenomene precum migratia anumitor specii, ca multitudinea cunostintelor lor 

depinde de o informatie centrala a subconstientului individual, care poseda un 

caracter biologic si cosmic, propagandu-se de la un membru la altul al speciei, 

asemenea unui mesaj telepatic. Un limbaj al lumii universale, pe care omul, prin 

trufia lui, l-a pierdut. La nivelul subconstientului nu exista nici un obstacol in fata 

comunicarii cunostintelor si, din cauza aceasta, fiecare organism devine o carte 

deschisa pentru celelalte organisme”. 

Cu astfel de postulate, care presupun existenta unei clarviziuni animale, 

alte fenomene, care ne apar de necrezut, devin pe loc admisibile. Intr-adevar, 

misterul nu este risipit doar pentru ca eticheta instinctului este inlocuita de cea a 

factorului psihic, dar stim cel putin ca acesta din urma implica niste legi straine

de ceea ce tine de planul fizic. In acest cadru se inscriu si anumite atitudini 

precognitive foarte curioase, care se manifesta uneori, la anumite animale. 

Jurnalistul spaniol Antonio Ribera, care locuieste la Barcelona, povesteste o 

intamplare care s-a produs la Oviedo, pe 17 mai 1988. In ziua aceea, un cal care 

tragea o caruta a intrerupt traficul, oprindu-se la intrarea unui tunel situat pe 

drumul care duce de la Ciano la La Nueva. El a refuzat cu incapatanare sa 

mearga mai departe, chiar si atunci cand stapanul sau, pierzandu-si rabdarea, a 

recurs la lovituri de bici. In timp ce se derula acest eveniment, tavanul tunelului sa 

daramat peste sosea. Fara providentiala incapatanare a animalului, multi 

oameni si-ar fi pierdut viata in acel accident. 

Ideea ca animalele - sau cel putin unele dintre ele - pot presimti 

evenimentele care urmeaza sa aiba loc este inadmisibila pentru foarte multi 

oameni de stiinta, dar ea este perfect explicabila, daca admitem ca 

necunoscutul, irationalul, este o dimensiune reala, pe care trebuie sa o 

acceptam. 

In revista “Science et Vie” s-a scris despre o curioasa “greva” pe care au 

facut-o niste caini Saint Bernard, in februarie 1993, cand pentru prima si ultima 

data au refuzat sa-i urmeze pe calugarii tibetani care voiau sa-i scoata la 

plimbarea matinala. Mangaierile si amenintarile au fost facute in van si astfel s-a 

renuntat la acea plimbare. Peste o ora, s-a dezlantuit o furtuna si o avalansa 

puternica s-a pravalit peste drumul pe care calugarii si cainii ar fi trebuit sa 

mearga. Tinand cont de puterile care sunt puse de obicei pe seama instinctului, 

cainii ar fi putut sa prevada furtuna, dar cum erau din rasa Saint Bernard, nu se 

temeau de ea. Amenintarea cea mare venea din partea avalansei, iar ea nu 

putea fi prevazuta din instinct. 

Cainele alpinistilor 

Printre cei care s-au consacrat studiului 

necunoscutului, exista unii care incearca sa 

integreze totul in domeniul fiziologiei normale si, in consecinta, estimeaza ca unii 

caini (sau alte animale) percep prin intermediul simturilor, cu un oarecare avans, 

semnele precursoare unor evenimente de temut, cum ar fi cutremurele de 

pamant, incendiile sau avalansele, dar trebuie sa recunoastem ca mecanismul 

acestor perceptii senzoriale ramane problematic si obscur. O convingere 

raspandita, desi incorecta, este aceea ca perceptia extrasenzoriala (si in general 

fenomenul paranormal) trebuie sa reprezinte exceptia, si nu regula. Realitatea 

dovedeste ca exista o forta naturala (factorul psihologic), care da multor 

fenomene o explicatie mai simpla si mai imediata decat explicatiile obisnuite, 

mult mai alambicate. Cine parcurge lucrarile psihobiologilor descopera existenta 

unei vaste inlantuiri naturale, a unui sistem de informatii care functioneaza fara 

limbaj esential, mai ales in lumea animala. Este de la sine inteles ca, atat timp 

cat omul nu va accepta acest lucru, ca subconstientul are un sistem care 

functioneaza perfect, chiar daca noi nu-l putem intelege, “miracolele” din lumea 

animala nu vor inceta sa-si sporeasca misterul. 

La Cervinia, in Italia, exista un basorelief de ceramica, cu efigia unui caine

care se uita spre munte. Este vorba despre Bleck, un caine vagabond, care ii 

insotea pe ghizi si pe cataratori si care devenise faimos pentru aptitudinea sa de 

a simti la timp tot ceea ce avea sa urmeze in lumea misterioasa a muntelui. Dar 

Bleck simtea si evenimente diferite. Intr-o zi, un capitan de la vanatorii de munte 

si-a pierdut viata intr-un accident, in timpul unei probe pentru trofeul Mezzalama, 

cu care erau rasplatiti alpinistii. Cainele ramasese acasa, cand, dintr-o data, el a 

inceput sa scoata urlete sinistre, uitandu-se spre munte. Cu o alta ocazie, s-a 

purtat la fel: el a iesit din culcusul sau si a urlat pana noaptea tarziu. Era in vara 

anului 1993, cand doi studenti si ghidul care ii insotea au murit, cazand de pe 

coasta muntelui. 

Zeii cainilor 

Jack London, cu intuitia fericita a marilor scriitori, afirma ca oamenii sunt 

“zeii cainilor”. Dupa parerea cercetatorilor, se pare ca intre animalele domestice 

si stapanii lor exista un raport analog celui care intervine intre copiii mici si parintii 

lor. Este vorba despre o stare de interdependenta psihologica, ceva care ne face 

sa ne gandim la “cordonul telepatic”, care se pare ca o uneste pe mama de 

copilul ei in primii ani ai acestuia. Acest lucru este cu siguranta adevarat, asa de 

numeroase sunt faptele care arata cat de mult viata stapanului conteaza pentru 

cainele sau. Viata omului si cea a cainelui sunt legate printr-un fir invizibil si 

misterios, in clipa in care cele doua fiinte sunt despartite. El este efectul evident 

al acestei “simbioze psihice”, care s-a “copt” de-a lungul mileniilor unei aventuri 

terestre comune, ce a facut din caine o “prelungire”, un apendice necesar omului. 

Pana aici, am vorbit despre generalitati, dar de acum vom intra in domeniul 

faptelor circumstantiate si precise. Scriitorul danez Hans Christian Andersen, 

autorul minunatelor povesti pentru copii, primise spre pastrare cainele unuia 

dintre prietenii sai, care plecase in Italia, din motive de sanatate. Nu se stie care 

era rasa cainelui, dar este cunoscut numele sau: Amour. 

In lunile care au urmat plecarii stapanului, starea 

de spirit a cainelui a avut urcari si coborari, care la 

inceput au parut de neinteles. Uneori, el parea trist si 

deprimat, alteori era normal, ba chiar vesel. Andersen a 

inceput sa inteleaga motivul acestor stari, cand stirile 

care veneau din cand in cand din Italia i-au permis sa 

stabileasca ca desele crize depresive ale cainelui 

coincideau in mod regulat cu perioadele critice ale 

sanatatii stapanului sau, care suferea de o boala grava, 

de inima. Intr-o noapte, Andersen, care adormise, a fost 

trezit de cainele care ii lingea mana. Apoi, el a inceput 

sa scheaune jalnic, s-a culcat pe jos, intr-o pozitie 

curioasa, cu cele patru labe intinse, suferind evident o 

criza. Impresia lui Andersen - pe care a impartasit-o 

imediat si altor persoane - a fost ca in acel moment precis, la ora 11 si jumatate 

seara, Amour simtise moartea stapanului sau. Vestile care au sosit putin mai 

tarziu au confirmat aceasta presupunere. Intreg comportamentul cainelui poate fi

considerat drept telepatie sau viziune la distanta, dar, inca o data, nu denumirile 

conteaza. Cel mai important este faptul ca “factorul psihologic” opereaza cu o 

putere mai mare la animale si ca de multe ori ele prind “aripi”, provocate de 

emotia cea mai puternica pe care o simt: dragostea. 

Wamar, cainele clarvazator 

Iata o intamplare recenta care certifica aceasta afirmatie. Ea este 

inconjurata de circumstante precise si usor de controlat, ceea ce ne face sa nu o 

putem considera drept una dintre nenumaratele legende create de catre 

sentimentalismul omenesc, niciodata satul de a proiecta propriile sale iluzii 

asupra obiectelor din lumea exterioara. Este melancolica poveste a unui ogar de 

rasa, Wamar, care a fost victima atasamentului sau fata de stapan si a 

clarviziunii sale. 

Wamar apartinea unui italian din Torino, pe nume Mario Putti. De 

la plecarea acestuia la Kosovo, in cadrul Castilor albastre, cainele a 

cazut prada unei plictiseli si unei tristeti care ar fi trebuit sa prevada 

evenimentele funeste care aveau sa urmeze. Lunile au trecut. Intr-o zi, 

pe 27 iunie, Wamar a devenit dintr-o data foarte agitat. El se plimba in 

continuu prin casa scotand urlete jalnice, in timp ce cu privirea sa 

consternata parea ca vede niste intamplari dureroase si invizibile. El s-a 

comportat asa toata ziua, apoi si-a schimbat brusc atitudinea si a mers 

sa se culce in camera stapanului sau, la piciorul patului gol, si a ramas 

acolo, cu ochii inchisi, latrand din cand in cand incetisor. I s-a adus 

mancare, dar a refuzat-o. Se ridica de la locul lui pentru a zgaria in 

partea de jos a unui dulap unde erau inchise hainele stapanului, apoi se 

intorcea sa se culce, fiind scuturat, din cand in cand, de frisoane si 

neraspunzand la apeluri sau la mangaieri. Atentiile apropiatilor, precum si 

ingrijirile medicului nu au ajutat la nimic. Wamar a refuzat sa manance, pana in 

clipa in care a murit, cateva zile mai tarziu. “A murit de inanitie”, acesta a fost 

diagnosticul exact din punct de vedere medical al veterinarului. Dar ar fi mai 

corect sa spunem ca a murit de suparare, din cauza unei stiri care ajunsese la el 

pe caile nevazute ale acestui ocean care ne uneste pe toti, dincolo de nivelul 

constientului, de la cei mai mici, la cei mai mari: psihicul universal. Aceasta stire 

i-a indoliat pe membrii familiei lui Mario, sub forma unei telegrame care ii anunta 

moartea. Tanarul murise impuscat in seara de 27 iunie. La mii de kilometri 

distanta, ogarul sau “asistase” la desfasurarea evenimentelor. 

Intamplarile de genul celei de mai sus nu sunt cazuri izolate. Exista un 

repertoriu vast, adunat de catre cercetatori, unde exista multe fapte 

asemanatoare, dintre care unele sugereaza ideea precisa a unei cunoasteri 

anticipate - din partea cainelui - a evenimentului tragic care va urma si la care el 

participa intr-o maniera indubitabila, manifestandu-si durerea. Doctorul Gustave 

Geley, un observator extrem de pertinent al vietii animalelor, afirma: “Oricine a 

auzit - in iminenta unor circumstante tragice - urletele cu care cainii anunta 

moartea unei persoane iubite nu va putea uita niciodata aceasta manifestare a 

disperarii”. Suferinta lui, impinsa adeseori pana la moarte, depaseste chiar si

intensitatea sentimentului omenesc. Poate ca ar trebui sa ii dam dreptate 

cercetatorului, care sustine ca i se pare mult mai urgent sa fie studiate toate 

formele psihicului omenesc si animal, decat sa se construiasca si sa se piloteze 

nave spatiale, in scopul atingerii unor noi lumi, populate cu eventuali 

“supraoameni”. 

MIRACOLE CRESTINE 

Maica Domnului de la Seuca 

ANDREI CHERAN 

La Seuca ajungi prin Tarnaveni. Un drum de vis, cu 

unduiri molatice ca atingerea unei rochii de matase. Nimic 

nu pare ca se grabeste in valea Tarnavelor. Drumul, 

serpuit alene printre pajisti incendiate de maci, printre 

livezi si coline fara numar, fixeaza minutarul amiezii la 

aceeasi ora solara. Parca stai pe loc, cand - de fapt - urci 

in permanenta. De pe dealul Seucai, valea Tarnavelor apare cinematografic, ca 

intr-un film plin de poezie si bucurii vegetale. Rupt de zgomotul si aburii cocliti ai 

orasului, te simti mai aproape cu cativa pasi de Dumnezeu. In dreapta, sus, 

asezata pe o mica Golgota, vezi biserica romano-catolica, masiva si de neclintit - 

semn ca esti pe drumul cel bun. Ai ajuns. 

Satul aparat de grindina 

La Seuca, pe valea intinsa si molcomita de podgoriile fara hotar ale 

Tarnavei, ulita ce duce la familia Rozaliei Marian e plina de lume si de masini. 

Retrasi sub streasina racoroasa a salcamilor de pe margine, oameni veniti din 

toata tara (ba chiar si din Ungaria) discuta, pun intrebari, explica. Cand mai 

greoaie, cand mai navalnice, vorbele romanesti se amesteca lamuritor cu cele 

unguresti. Intr-adevar, la Seuca s-a 

savarsit un miracol: Fecioara Maria a 

aparut aici in mai multe randuri, 

indemnand la dragoste si intelegere 

intre oameni. Mai mult chiar, 

binecuvantand fantana din curtea

familiei Marian, harul vindecator al Maicii Domnului a inceput sa lucreze. Manati 

care de curiozitate, care de necazuri grele, oamenii asculta si se minuneaza. 

Maria Tit, din satul Deag, s-a vindecat de cataracta, doar spalandu-si ochii cu 

apa cea sfintita din fantana. Ionel Grigore din Cipau, dupa doi ani de somaj, si-a 

gasit de lucru in Germania. Istv‡n Toth, un baietel din Miercurea- Ciuc, s-a pus 

pe picioare, desi, suferind de o boala ciudata, nu putea sa se hraneasca decat cu 

suc de morcovi si ceva legume pasate. Un taran din satul vecin, Mica, a fost 

adus pe brate de catre rude, fiind paralizat, ca, spre seara, sa plece acasa pe 

picioarele lui. La inceput, neincrezatori si putin carcotasi, satenii din Seuca n-au 

prea luat in seama marturiile Rozaliei Marian. Apoi, au inceput si ei sa se 

convinga: de trei ani de cand Fecioara Maria si-a intetit aparitiile, Seuca a fost 

protejata de grindina, de inundatii si alte nenorociri care s-au abatut asupra 

satelor vecine: Cornesti, Delani, Bagaciu, Ganesti. In Mica, Dambau si Adamus, 

grindina puternica, cu gheata cat oul de porumbel, nu a mai lasat intreg nici un fir 

de iarba, spargand acoperisul de tigla de la mai multe case. Legamantul Maicii 

Domnului (ca va intinde asupra Seucai mantia sa aparatoare) lucreaza. Cat timp, 

nu se stie. Totul depinde, pana la urma, de oameni, de credinta lor. 

Vederea maicii nevazatoare

Desi stramtorata de lume si felurite rugaminti, maica Rozalia ne primeste. 

O camera simpla si curata ca un pahar de cristal. Nimic in plus, nimic de prisos. 

Un pat, un scaun, o icoana, un crucifix pe perete si alaturi, la mare cinste, 

sculptura Fecioarei Maria invesmantata in alb, cu diadema celor 12 stele 

deasupra capului - asa cum i-a aparut maicii in prima 

viziune. Pe marginea patului, intr-o asteptare randuita si 

rabdatoare, sta maica Rozalia Marian. Straiele cernit 

monahale, dupa tipicul franciscan; haina albastra, baticul 

alb de pe cap si rozariul mangaiat neintrerupt de degetele 

sale firave sporesc impresia de chilie, de smerenie si 

rugaciune. Putin intrigat de surasul ei nesters nici o clipa 

de pe buze si de ochelarii negri prin care fixeaza meditativ 

un punct din podea, ma apropii sa-i sarut mana si, brusc, 

tresar. Mana maicii Rozalia urmeaza un alt traseu, ma 

cauta cumva. Maica este nevazatoare! Bolnava de diabet 

si cu multe probleme de sanatate, a orbit in urma cu 9 ani. 

Parca citindu-mi gandurile, mai ca incepe sa vorbeasca. 

“Totul s-a intamplat intr-o joi, cu ceva ani in urma. Mi-am 

luat copilul, l-am adormit, l-am sarutat si m-am culcat alaturi de el. Parca aveam 

o presimtire grea. Cu ochii inchisi, m-am perpelit toata noaptea. Dimineata, m-am 

sculat in plin intuneric. Brusc, fara nici o alta trecere, mi s-a pus un sac negru 

peste ochi. Sigur ca m-am speriat, dar n-am avut timp sa cad in disperare. Au 

fost trei ani cumpliti de asteptare, dar intr-o noapte, rugandu-ma fierbinte 

Fecioarei Maria, am auzit o voce: . La inceput, 

am crezut ca e o vecina. Apoi, ascultandu-i 

glasul cald ca de mama si vazand lumina 

intensa, nepamanteana pe care o revarsa 

imprejur, am inteles. Nerabdatoare si 

tremurand din toate incheieturile, am intrebato 

cand am sa ma fac bine, cand am sa vad. 

, a zis 

Fecioara. Eram convinsa ca o sa-mi recapat 

vederea. De unde sa stiu ca Maica 

Sfanta se referea la vederea duhovniceasca. Acum, cand am aflat ce inseamna 

lumina lui Dumnezeu, n-as renunta la ea pentru nimic in lume. Asa oarba cum 

sunt, ma simt cel mai fericit om de pe pamant. Nu am cuvinte sa va spun ce 

frumusete vad cateodata, cand ma rog pentru oameni, pentru sanatatea lor. E o 

lumina ovala, plina de culori si stele suprapuse, nuante de curcubeu care imi 

vorbesc parca, imi spun despre gandurile bune sau rele ale celui care sta in fata 

mea. Ma simt protejata si nu ma sperie nimic. Chiar daca vad ca cineva are 

intentia sa-mi faca rau, inima mea se aprinde de o dragoste si mai mare. Cad in 

genunchi si ma rog pentru el.” 

“Cum sa-L vezi pe Dumnezeu, daca nu-ti vezi aproapele?”

Povestind, maica Rozalia se mira si ea. Cum poate un om bolnav si 

nevazator ca ea sa vindece pe altii? Avand dureri cumplite in oase, de zicea ca i 

le taie cineva cu fierastraul, maica a cazut la rugaciune 

si, postind negru trei zile la rand, a primit raspuns. 

Durerea e spre smerenie, spre continua veghe a 

rugaciunii. Fara suferinta, nu ne putem mantui. Pana 

acum, Maica Domnului s-a aratat de 7 ori - pe pajiste, 

langa fantana sau in biserica catolica. Interesant e ca, 

desi se adresa credinciosilor maghiari din Seuca, 

Preasfanta Fecioara a vorbit tot timpul in limba romana. 

“E o mare lectie si o mare porunca in aceasta lucrare - va 

continua Rozalia Marian. Maica Sfanta ne cere sa ne 

iubim unii pe altii. Si ce daca in sat sunt patru biserici? 

Catolici, ortodocsi, unitarieni sau protestanti - cu totii 

suntem fiii lui Dumnezeu. Cu apa sfintita de la fantana sau 

facut multe vindecari: paralizii ale trupului, dar si ale 

sufletului, boli de piele, ba chiar si cazuri de cancer. Nimic nu se compara insa cu 

miracolul impacarii intre oameni. Personal, m-a impresionat pana la lacrimi cand 

intr-o zi, in fata bisericii, doua femei - una romanca si alta unguroaica - discutau 

despre Dumnezeu intr-o a treia limba, o limba care combina cuvintele, le inventa 

chiar. Ei bine, femeile se intelegeau de minune si se imbratisau, asa cum trebuie 

sa se intample cand traiesti intru Hristos. Adeseori, lumea vine sa ma vada din 

curiozitate. Ii intereseaza viitorul. Cand va fi sfarsitul lumii? Ce nenorociri se vor 

abate peste ei? Ma intristez vazand atatea rataciri, dar nu ma supar pe nimeni. 

Le explic oamenilor ca Maica cea Sfanta nu se ocupa de prorociri si nici de viitor, 

ci de prezent, de mantuirea pe care acum o castigam prin faptele si stradania 

noastra. Iata de ce, in loc de a anunta catastrofe, Fecioara ne-a dat porunca sa 

umplem bisericile si sa formam un grup de rugaciune, format din 7 catolici si 7 

ortodocsi, pentru iertarea pacatelor si intoarcerea la credinta a celor rataciti. 

Suntem frati intru Hristos si tot asa trebuie sa ne rugam: unguri, romani sau 

nemti. Acesta e destinul si misiunea noastra. In dulcile ei aparitii, Maica ne mai 

cerea sa implinim 5 puncte. Sa ne rugam neincetat. Sa tinem postul fiecarei 

saptamani, fiecare cat poate. Sa citim in fiecare zi un verset din Evanghelie si sal 

traim. Sa te spovedesti si la preot, si acasa, atunci cand cugeti la pacatele 

faptuite si te oglindesti in oglinda sufletului, intr-o spovedanie facuta lui Iisus, dar 

si tie insuti. Sa ne impartasim cat mai des.” 

Se apropie vremuri grele 

Intr-un caiet tinut in ascuns, sora maicutei, Ildiko Marian, a trecut nu numai 

cuvintele de multumire ale celor care s-au vindecat, dar si aparitiile Fecioarei 

Maria, deopotriva cu indemnurile ei, rostite in limba romana. 

“17 iunie 1999, orele 17.10. Curtea casei natale. Se apropie vremuri grele. 

Trebuie sa ne pregatim cu multe rugaciuni si post in zilele de luni si vineri. , a 

zis Maica Domnului.

4 nov. 1999, ziua nasterii Rozaliei. Primeste permisiunea de la Maica 

Domnului sa poarte haina albastra lunga, cu curea alba si cu batic alb pe cap. 

Devine calugarita franciscana de gradul III. Adica, poate sa traiasca in lume. 

11 feb. 2001, orele 16.50. Se apropie vremuri grele. Rautatea, pacatele si 

egoismul s-au extins. La sfarsitul aparitiei, mainile Maicii Domnului mangaie 

capul Rozaliei. Rozalia incepe sa planga si, pentru cateva clipe, este coplesita de 

o bucurie de nedescris.” 

Citind acest jurnal de suflet si apropiindu-se duhovniceste de Rozalia, 

parintele György István evita, in buna traditie catolica, sa traga o concluzie 

anume. “Cutuma noastra e sa cercetam indelung orice aparitie miraculoasa. In 

orice caz, viata si trairile ei m-au convins. A crescut spiritual in mod uimitor. 

Trebuie sa recunosc ca, prima data cand am aflat, m-au 

incercat tot felul de ganduri si banuieli. Am cerut in 

rugaciune un semn ceresc. Nu a venit, asa cum citisem 

prin carti, dar in adancul sufletului am simtit ca Rozalia e 

in slujba adevarului. Nu intamplator, a tinut 3 ani in secret 

aceste viziuni si s-a sfatuit cu toti preotii din sat, inclusiv 

cu cel ortodox. Apoi, au aparut si confirmarile. Maica 

Rozalia este de nerecunoscut cand vorbeste. E plina de 

lumina, de insufletire, de intelepciune. E limpede ca nu 

vorbeste de la ea. De altfel, sunt lucruri in rostirile ei pe 

care nici un preot cu multa scoala nu le stie. Copacul bun 

dupa roada se cunoaste si Rozalia creste necontenit, da 

sfaturi care ajuta enorm, iar in cateva randuri, a reusit 

chiar sa converteasca sectanti, aducandu-i pe calea cea 

dreapta. Stiu ca e bolnava si, cateodata, are dureri cumplite. N-am auzit-o 

niciodata plangandu-se. Eu o duc la spital, la Targu-Mures, si medicii de acolo se 

mira. . Rozalia nu numai ca isi poarta 

crucea cu fruntea sus, dar mai are putere sa zambeasca si sa primeasca 

rabdatoare pe alti bolnavi, unii cu afectiuni mult mai usoare ca ale ei. In orice 

caz, vestea aparitiilor miraculoase de la Seuca a ajuns si la Vatican, cardinalul 

Ratzingen interesandu-se personal de Rozalia si concluzionand cu fermitate: 

. Chiar daca nu-mi este permis sa fac aprecieri, 

nu incetez sa ma uimesc. In urma cu cativa ani, biserica noastra era aproape 

goala. Acum, cand este anuntata o noua aparitie, in biserica si in jurul ei sunt 

peste 1.500 de credinciosi, unii veniti din Ungaria sau Germania. Din toate, 

aceasta reinviere a bisericii noastre mi se pare cea mai mare minune.” 

* 

In camera ca o chilie a maicii Rozalia, oamenii intra si ies cu un sfat, cu o 

binecuvantare. Chiar daca ispitele sunt si ele prezente, iar unii din sat vorbesc pe 

la colturi (ca e saraca si ca se face pe sine sfanta), maica ii iarta pe toti si isi 

continua lucrarea, dupa porunca si indemnul Fecioarei Maria. Greaua povara a 

orbirii si-a gasit un pret infinit mai mare: vederea Maicii Domnului, a dumnezeirii. 

La ceasul inserarii, cand clopotul anunta slujba de multumire de peste zi,

maica se scuza la oameni si, prinsa de bratul mamei sale, incepe sa urce mica 

Golgota pe care e ridicata biserica catolica. Nu fuge de oameni. Se grabeste la 

intalnirea cu Dumnezeu, cu Maica cea Sfanta. 

SORIN PREDA 

Fotografii de EMANUEL TANJALA 

Noaptea de Sanziene 

(Ziua de Nastere a Sfantului Ioan Botezatorul) 

Zana cu par de aur 

Celebrata in noaptea dintre 23 si 24 iunie, sarbatoarea Sanzienelor a 

starnit imaginatia multor scriitori, precum Sadoveanu sau Mircea Eliade, autori ai 

unor romane ce poarta ca titlu chiar numele acestui mister pagan: "Noaptea de 

Sanziene". In legende, Sanzienele sunt zane-fecioare rapite de zmei si inchise in 

palate tainuite in inima de codru necalcat. Ele isi fac aparitia numai in aceasta 

noapte de vraja a lor, plutind, cantand si dansand prin vazduh. Printre atatea 

duhuri malefice, babe-cloante, mume ale padurii, martole, iele, rusalii, 

Sanzienele sau Dragaicele sunt zanele bune, prielnice roadelor de tot felul, 

roade ale naturii vegetale, animale, dar si umane, favorizand fecunditatea 

femeilor, facandu-i pe oameni sa simta bucuria pura de a trai, chemarea 

dragostei, lecuind bolile. Chiar si ele isi pot pierde insa ingaduinta fata de cei 

care nu le cinstesc cum se cuvine sarbatoarea, lovindu-i cu grindina si vijelie, 

smulgandu-i in vartejuri aiuritoare, imbolnavindu-i, lipsindu-le pe flori de mirosul 

pe care tot ele li-l daruisera, anuland puterea lecuitoare a plantelor. 

Intr-o conferinta rostita la Radio Bucuresti in 1937, acelasi Mircea Eliade 

releva deosebita importanta a solstitiului de vara (21 iunie) in viata romanilor. In 

societatile agricole, sarbatorile incep cu "dansurile ce tin pana in noaptea 

Sfantului Ioan - miezul verii - si tot atunci se logodesc perechile. Viata omului tine 

pasul soarelui. Si dragostea creste o data cu patrarul lunii." 

Intr-adevar, este vorba de o sarbatoare a dragostei pe cale de implinire, 

traita de fecioare, dar si de tinere neveste, rod suprapus mistic si benefic peste 

rodirea naturii. Ceata Sanzienelor, de obicei in numar fara sot, face parte din 

cortegiul zburator al zeitei fertilitatii, fecunditatii si protectiei agrare, Sanziana, al 

carei nume s-a presupus ca vine de la Sancta Diana (Samtdiana - Samziana), 

zeita fecioara a vanatorii, a luminii, al carei simbol stralucitor era luna. 

Sanziana sau Cosanziana, zana cu parul de aur, este idealul de frumusete 

fizica si sufleteasca. Pe de alta parte, pluralul "Sanziene" pare a proveni din 

daco-latinul san = sanctus, zi = dies, ene = Johannes, deci "Sanctus dies 

Johannes", Sfanta zi a lui Ioan, cu prescurtare "Ene". 

La 24 iunie, toata lumea crestina serbeaza Nasterea Sfantului Ioan 

Botezatorul, Inaintemergatorul, cel care l-a botezat pe Hristos in apa Iordanului, 

recunoscandu-l ca Mesia, cel care a fost decapitat la cererea Salomeei, fiica 

Irodiadei. Sarbatoarea s-a suprapus cu cea pagana, cu mult mai veche. Pe 

vremuri, ea era tinuta trei zile de catre femei, numita "Sanziene" in nordul si

vestul tarii (Bucovina, Maramures, Transilvania, Banat) si "Dragaica" - in 

Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Sudul Moldovei. Sarbatoarea crestina si cea 

pagana par sa nu aiba nici o legatura. In Bucovina, insa, unde traditia Sfantului 

Ioan cel Nou de la Suceava a ramas extrem de puternica, sarbatoarea 

Sanzienelor ii este intru totul dedicata lui. 

Intre ritualurile Sanzienelor si ale Dragaicelor exista diferente formale, nu de 

esenta. La datina Dragaicei - dans magic, simbolizand ceremonia de nunta a 

marii zeite agrare - evolueaza tinere virgine, in ii si fote de sarbatoare, cu 

marame albe si cununite impletite din sanziene galbene (nu cele albe, socotite 

intrucatva malefice) si spice de grau. La brau, erau incinse tot cu sanziene, in 

mana stanga tinand spice, iar in cea dreapta seceri cu dinti. Ceata de fete 

strabatea satul odata cu soarele rasarind, ajungea la ogorul socotit cel mai 

bogat, unde jucau hore libere si hore inchise, adica executate numai de ceata lor, 

apoi se intorceau in goana, cu maramele falfainde, razand, chiuind. La hotarul 

satului, le intampinau feciorii, care le stropeau cu apa din ulcele, pentru 

fertilizarea simbolica a pamantului. 

A doua secventa a ritualului se desfasura chiar in mijlocul satului, unde 

odinioara se afla stalpul cerului. Aici, in batatura satului, se desfasura iar voioasa 

si vioaia hora a Dragaicelor, la care participau exclusiv fete aproximativ de 

aceeasi varsta. Se alegea cea mai frumoasa fata, imbracata ca mireasa, care s-o 

inchipuie pe zana Dragaica. In fine, hora strabatea satul, oprindu-se pe la casele 

celor mai harnici gospodari, in batatura carora se repeta dansul. 

Noaptea cununilor 

Si astazi, inca, de Sanziene, exista obiceiul ca oamenii sa isi faca cununi, 

pe care unii le sfintesc la biserica, atarnandu-le apoi la ferestre, la stalpii portilor, 

la cruci de hotar, in cimitire (intrucat exista si Mosii de Sanziene, cand se dau de 

pomana primele legume, mere si pere varatice, zarzare, caise). Fetele isi pun 

cununile in par sau in san - ca sa devina mai frumoase, sub perna - ca sa-si 

viseze ursitul. Femeile se infasoara peste mijloc tot cu sanziene sau cu cicoare, 

ca sa nu aiba dureri de sale la seceris. Seara, cununile se pun la uscat si se 

pastreaza ca leac pentru diverse boli. Exista si obiceiul aruncatului cununilor pe 

casa; cel a carui cununa cade inseamna ca va muri in acel an. Dar se poate 

incerca de trei ori. A doua zi, fiecare isi cerceteaza coronita: daca e uda de roua, 

fata sau flacaul se va casatori curand. 

Mai ales in nordul Ardealului, fetele si nevestele tinere se tavalesc prin 

pajisti inrourate, se scalda in rau la loc tainic, isi spala pletele cu ierburi anume 

culese, pentru a fi atragatoare tot anul. Desi se spune ca in noaptea de Sanziene 

"apa cere om", flacaii cei mai indrazneti se arunca in ape vijelioase, credinta fiind 

ca cine va trece inot o apa de trei ori, nu se va mai ineca tot anul. In sudul tarii, 

Dragaicele aveau pe alocuri si conotatii malefice, fiind imaginate ca fapturi 

minunat de frumoase, dar necrutatoare, care-i atrageau in mreje pe tineri, 

luandu-le mintile, pocindu-i sau chiar inecandu-i.

Aceasta noapte este plina de "semne", pe care batranii satului le 

interpreteaza: ei "considera" cerul, pentru ca tocmai in aceasta noapte rasare 

Closca cu Pui (roiul de stele Pleiade), facand observatii astronomice, socotind 

care ar fi momentul propice semanatului graului de toamna. Tot acum apar si 

licuricii - micile miscatoare felinare ale padurii, cucul isi inceteaza cantecul, 

pentru ca "se ineaca" fie cu orz, fie cu samburi de cirese, ragusind: acesta este 

semnul ca a sosit vremea cositului fanetelor. 

Cand cerurile se deschid 

Ca mai toate marile sarbatori, Craciunul, Anul Nou, Pastele, Sangiorzul 

etc., Sanzienele se petrec sub misterul si tainele intunericului, cand se isca 

fenomene miraculoase: infloritul "iarbei-fiarelor", chiar la miezul noptii de 

Sanziene, cu care se descuie orice incuietoare, deci mult cautata de talhari, in 

special de hotii de cai; jocul flacarilor albastrui si fara caldura ale comorilor 

neincuiate prin vraja, cand se "spala banii" ingropati (cine vorbeste in momentul 

dezgroparii unei comori se alege cu gura "strambata"); deschiderea cerurilor 

cand, pret de o clipa, Dumnezeu poate fi vazut la masa lui cereasca, impreuna 

cu arhanghelii si marii sfinti, celui care ar surprinde miraculosul moment fiindu-i 

indeplinita orice dorinta. Alt fantastic fenomen al ajunului tainicei nopti de 

Sanziene este "deschiderea mormintelor": duhurile inofensive ale mortilor se 

intorc pentru a sarbatori impreuna cu cei vii. Ele sunt intampinate de cei vii cu 

mese intinse. In schimb, sufletele mortilor dadeau informatii in ce priveste viitorul, 

promiteau ajutor la sporirea holdelor, a turmelor, a avutului, pentru casatoria 

fetelor, pentru sanatate etc. 

Buna trecere a evenimentului mistic presupunea comportamente stricte: 

femeile cu pricepere la vraja si descantece plecau neaparat pe timp de noapte ca 

sa culeaga de pe camp ierburile si buruienile magice utile. Aceasta 

farmacoterapie traditionala distingea, de fapt, magia alba de magia neagra, 

prima putand fi practicata de orice femeie initiata si cu sufletul curat. Usturoiul - 

planta malefica pentru vrajitoarele adevarate, urate de comunitate - era in acea 

noapte benefic, in orice combinatie. 

Plantele care poarta numele de Sanziana aveau si ele semnificatii magice, 

benefice, dar numai in dependenta de indeplinirea corecta a ritualului. Si ele erau 

culese si tratate conform ritualului, cele albe presupunand un ansamblu de 

rogatiuni mai mic, iar cele galbene - un surplus de formule incantatorii, care tine 

de marele mister al antitezei dintre fortele ce subzista in culoarea galben-aurie a 

florii, culoare solara, benefica si malefica in acelasi timp, prin darul de a atrage 

moartea. Numai Noaptea de Sanziene era, in imaginatia populara, acceptata de 

toata suflarea satelor ca moment de magie. 

MIHAIL ALBIN POPESCU

MINUNEA DE LA TISA 

- Sfantul Maslu, slujit de sapte preoti intr-o biserica 

parohiala, a vindecat de surzenie o fetita din 

Maramures, dovedind cat de mare este puterea 

tamaduitoare a dreptei credinte crestine, atunci cand 

cea din urma nadejde ramane la Dumnezeu - 

Un lujer de crin 

In orasul Sighetul Marmatiei, intr-un apartament 

obisnuit de bloc, in fiecare seara, o fata cuminte isi 

saruta mama inainte de culcare, apoi se duce in camera 

ei si ingenuncheaza in fata icoanei. Dupa ce isi rosteste 

in gand rugaciunile, fetita se uita drept in ochii Mantuitorului, pictat pe lemnul 

icoanei ce atarna pe peretele de la Rasarit, chiar deasupra patului. In aceasta 

vreme, mama sa, ramasa dincolo de usa inchisa a camerei, o aude pe fiica 

spunand cu glas tare: "Doamne, iti multumesc din tot sufletul ca Te-ai indurat de 

mine si m-ai vindecat! Apara-i, Doamne, Te rog, pe parintii mei, pe fratii mei si pe 

surorile mele, dar mai ales, nu o uita, Doamne, pe mama mea cea buna si 

draga!" Aceasta scena se repeta intocmai, in fiecare seara, de sase ani incoace, 

de cand fetita s-a vindecat de surzenie, printr-o minune dumnezeiasca, petrecuta 

in vazul lumii. 

Melania Cristina Pop va implini, chiar la sfarsitul acestei luni, varsta de 13 

ani. Este subtire ca un lujer si se misca neobisnuit de gratios. Are ochii negri. 

Parul blond, de culoarea nisipului, si-l strange intr-o coada cu impletituri mari, 

lasata pe spate. Din cauza ca a suferit de surzenie aproape intreaga copilarie, 

fetita este hipersensibila si mult prea matura pentru varsta ei. Cand stai de vorba 

cu ea, iti dai seama repede ca este perfect constienta de recunostinta pe care o 

datoreaza Celui de Sus, dar si mamei sale, pe care o divinizeaza. Desi stie ca 

fratii si surorile au ajutat-o enorm - motiv pentru care nu se mai satura sa-i 

stranga in brate pe toti, Melania are un adevarat cult pentru mama sa. Cu 

trecerea anilor, fata a inteles ca, fara credinta iesita din comun a acelei minunate 

fiinte si fara devotamentul ei nemasurat, poate Dumnezeu nu s-ar mai fi indurat 

sa o vindece... 

Casa cu patru copii 

Mariana Pop are 42 de ani. A nascut cinci copii - 

trei fete si doi baieti, toti frumosi, cuminti, credinciosi si 

devotati. Este croitoreasa si a facut Scoala Populara de 

Arta. Sotul e plecat, cel mai ades, cu treburi prin tara. Din 

aceasta pricina, femeia isi creste copiii mai mult singura.

In pofida tineretii sale, Mariana Pop si-a sarbatorit "nunta de argint" anul trecut. 

Recunoaste, parca putin rusinata, ca s-a casatorit la varsta de 16 ani si 7 luni. 

De-a lungul zbuciumatei sale vieti, mireasa de acum un sfert de secol a fost, la 

randul ei, nasa de cununie de 35 de ori si nasa de botez de 28 de ori. Ultimul 

botez s-a petrecut chiar in Duminica Pastelui, anul acesta. Cel botezat cu mare 

intarziere, fata de obisnuita traditie ortodoxa, este un baietel pe nume Petre, are 

12 ani si este cel mai nou membru al familiei Pop. A fost luat de la Casa de copii 

orfani si infiat, in semn de recunostinta fata de Dumnezeu, pentru minunea 

vindecarii Melaniei. Asa a inteles femeia, devenita pentru a sasea oara mama, 

prin adoptie, sa-I mai multumeasca, inca o data, Celui de Sus... 

Mariana Pop a tinut sa-i marturiseasca 

reporterului, de la bun inceput, un amanunt 

biografic pe care il socoteste important pentru 

povestea ce va urma. "Sunt nascuta intr-o zi 

de duminica si de aceea banuiesc ca am fost 

asa de credincioasa toata viata. Nu mai 

adaug si educatia primita in familie. Am avut 

parinti foarte evlaviosi, ca si bunicii, de altfel. 

Dar aici, la noi, in Maramures - mi-a povestit 

mai tarziu bunica din partea mamei -, se 

spune ca oamenii nascuti in zi de sarbatoare, mai ales duminica, au darul 

innascut al credintei, pentru ca vor avea parte de un destin neobisnuit. Nu am 

trufia sa sustin ca aceasta traditie s-a verificat si in cazul meu. Intreaga noastra 

familie mergea regulat la biserica sau chema preotul acasa, dar trebuie sa 

recunosc ca parca numai eu traiam de mic copil cu sentimentul ca, in orice 

moment al vietii, ultima speranta este intotdeauna la Dumnezeu. Tocmai datorita 

acestei credinte m-am ferit, atat cat mi-a permis sanatatea, sa-mi incarc sufletul 

cu pacatul avorturilor. Asa se explica numarul mare de copii pe care i-am nascut. 

Din acelasi motiv, am cununat si am botezat atat de des, caci astfel de gesturi 

sunt socotite fapte crestinesti. Cu toate acestea, m-am gandit mult, mai ales in 

ultimii ani, ca Dumnezeu a gasit de cuviinta sa-mi puna la grea incercare credinta 

prin surzenia Melaniei si tot calvarul prin care am trecut. Stiu ca exista nenorociri 

mult mai mari pe lumea asta si de aceea mi-e rusine sa ma vait in fata oamenilor. 

Dar nici nu indraznesc sa ma intreb cum de am meritat minunea vindecarii fiicei 

mele... Cat voi mai trai, nu voi inceta sa-I multumesc Celui de Sus." 

"Oul rosu" 

Pe data de 22 iunie 1988, la 

Maternitatea din Sighetul Marmatiei, vedea 

lumina zilei, in conditii dramatice, Melania 

Cristina, mezina familiei Pop. Mama isi 

aminteste bine. "Pe vremea aceea, nu se 

faceau ecografii ca acum, deci nu stiam ce 

voi naste, dar parca imi spunea cineva ca va

fi fetita... A fost un copil dorit mai ales de mine. Sotul imi reprosa ca suntem deja 

mult prea numerosi in casa si voia sa fac chiuretaj. Stiti cum erau legile peatunci?! 

Dar nu de frica legilor lui Ceausescu am lasat sarcina, ci de frica lui 

Dumnezeu! Daca ramasesem gravida insemna ca El hotarase sa vina pe lume 

un copil, iar eu nu puteam sa fac pacatul . Din cauza sanatatii 

mele, am nascut-o pe Melania prematur, la doar sase luni si jumatate. Greutatea 

ei, saracuta, era de numai 980 de grame, si absolut nimeni din spital nu a crezut 

ca fetita va trai. Cu exceptia mea..." 

Acest "semn al unei soarte cu ghinion" - cum i se pare astazi Marianei Pop, 

dovada intregul calvar ce a urmat - a fost invins de credinta nestramutata a 

mamei si de devotamentul sau incredibil. Timp de doua luni, lauza a stat in spital, 

la capataiul copilei, hranind-o si ingrijind-o singura, spre uimirea intregului 

personal medical. Melaniei i se facea "gavaj", adica era hranita cu un furtun 

subtire introdus in stomac, prin care se pompau cu seringa cate 10 g de lapte la 

fiecare termen de alaptat, fiindca nou-nascuta nu avea putere sa suga de la 

sanul mamei. Orice boala, orice infectie, ar fi fost mortale! Riscul era enorm... 

Dar mila Celui de Sus si sacrificiul femeii credincioase au facut sa se termine 

totul cu bine. Biata mama nici nu-si inchipuia ce o asteapta! 

Pana la varsta de doi ani, Melania a 

evoluat normal, din toate punctele de vedere, 

desi s-a dovedit foarte bolnavicioasa. 

"Gonganea" pe limba ei, prin casa, jucanduse 

cu ceilalti copii, sau urmarea reclamele 

care incepusera sa apara la televizor dupa 

Revolutie. Insa, in vara lui 1990, fetita a facut 

o forma foarte grava de otita. Dupa 

tratament, si-a revenit, dar boala a recidivat 

extrem de repede. In urma unor examene medicale, doctorii au avertizat mama 

ca, datorita abuzului de medicamente, dupa recidiva bolii, Melania ar fi surzit 

complet... Aceasta presupunere nastea intrebarea: exista vreun tratament care 

poate lecui copilul? Intreaga familie Pop era consternata. Mama era cea mai 

disperata, fiindca nu-i venea sa creada ca tocmai fetita ei cea mai mica, pentru 

care facuse atatea sacrificii, chiar de la venirea ei pe lume, putea sa aiba un 

asemenea ghinion. Incepand de la doi ani abia impliniti, in comportamentul 

Melaniei apar primele semne evidente ale surzeniei, caci bietul copil era prea mic 

pentru a explica de unul singur ca nu mai aude. Fetita nu mai sesiza zgomotul 

masinilor pe strada, cat de tare este dat sonorul la radio sau televizor si nu mai 

intorcea capul daca ar fi strigat-o cineva aflat in spatele ei. Mariana Pop se duce 

cu fiica la Baia Mare, apoi ajunge in Bucuresti, la Spitalul "Panduri". Medicii 

specialisti in O.R.L. de aici au lansat ipoteza infricosatoare a paraliziei nervului 

acustico-vestibular, ceea ce echivala cu o condamnare definitiva la surzenie. 

Disperata mama a fost prevenita si in legatura cu o alta tragedie ce se profila la 

orizont. Daca in jurul fetitei nu era intretinuta o comunicare activa, copilul risca sa 

devina surdo-mut, caci infirmitatea intervenise exact in perioada cand micuta 

invata sa vorbeasca. 

Mariana Pop se opreste o clipa din povestit si isi sterge lacrimile care ii siroiesc

pe obraji. "Ati observat ca noi, in casa, plangem cam des... Acum plangem de 

bucurie, dar au fost vreo cinci ani la rand cand am plans toti cu lacrimi amare..." 

Asa a devenit Melania Cristina "oul rosu" al familiei Pop. Totul se invartea in jurul 

ei, toti se ocupau de ea si incercau sa o ajute sa ramana un omulet cat de cat 

normal. Acea dovada de solidaritate, devotament si iubire din partea intregii 

familii a lasat o urma profunda in sufletul Melaniei, care i-a marturisit reporterului, 

cu o seriozitate matura: "Mi-as da viata pentru oricare dintre ai mei, in orice clipa 

ar fi nevoie!". 

Mama isi mangaie fata, de parca ar 

atinge un inger, apoi ofteaza si reia firul 

povestirii. "Dupa un an si jumatate, 

ajunsesem sa ma rog in fiecare zi Celui de 

Sus. Mergeam atat de des la biserica si 

plangeam atat de mult, incat mi se parea ca 

pana si icoanele vorbesc cu mine, din priviri... 

Nu eram pe Dumnezeu! 

Fereasca sfantul!... Orice lucru rau mi s-a 

intamplat in viata, mai ales acesta cu fetita 

cea mica, m-a facut sa ma gandesc ca nu este altceva decat o piedica pusa de 

Necuratul, ca sa ma indeparteze de calea cea dreapta a credintei. Ar mai fi putut 

fi chiar si o incercare harazita de Insusi Cel de Sus, cum s-a intamplat in Biblie, 

cu Dreptul Iov. La un moment dat, am visat un chip frumos de sfant, ce avea o 

lumina aurie in jurul capului, asa cum se vede in picturile de pe peretii bisericilor. 

Ma privea atent, apoi isi intorcea ochii de la mine, de parca ar fi fost suparat. Mam 

trezit din somn plangand in hohote. M-am asezat in genunchi la icoana si am 

strigat: ." 

Semne de la Dumnezeu 

Pana la marea minune, pe care disperata mama aproape ca nici nu mai 

indraznea sa o astepte, aveau sa treaca inca vreo cativa ani, rastimp in care s-au 

petrecut doua intamplari iesite din comun. "In 1993, intr-o zi de sambata, parca 

mai spre toamna, am iesit la plimbare. Ne-am invartit prin centrul Sighetului si am 

cheltuit ultimii bani din casa pentru a le face copiilor placerea sa mearga la o 

cofetarie cam scumpa. Seara, Melania a venit sa doarma in pat cu mine, fiindca 

sotul meu plecase iarasi prin tara, cu treburi. In acea noapte, am avut un vis 

ciudat. Vedeam in fata ochilor un batran cu plete albe si cu barba, ce ma privea 

de dincolo de o usa intredeschisa. Pragul de sus al usii era arcuit, ca la intrarea 

intr-un paraclis. Din acel loc parea ca razbate o lumina puternica... Mosul m-a 

privit cu blandete si m-a rugat, spre surprinderea mea, sa-i dau 10.000 de lei. Nu 

uitati ce valoare aveau banii in 1993 si ce reprezenta acea suma! Imi amintesc 

perfect ce i-am raspuns in vis: . La targ, a doua zi, abia vandusem produse de 5000 de

lei, pana dupa pranz. La un moment dat, apare un preot din Sighet, care isi 

terminase slujba duminicala si venise sa caute becuri pentru biserica. Il 

cunosteam din drumurile mele dese, pe la lacasurile sfinte. Ii povestesc visul si il 

rog sa primeasca macar cei 5000 de lei ca o danie, caci ma gandeam ca o sa 

mai vand ceva pana la inchidere, ca sa-mi ramana pana a doua zi, la leafa. In 

acea clipa, s-a apropiat o batrana saraca, in picioarele goale, care mi-a cerut 

cativa lei de pomana. Vazand-o desculta, intr-o zi ploioasa ca aceea, i-am oferit, 

fara sa ma mai gandesc la altceva, singura pereche de pantofi pe care o aveam 

expusa pe taraba. Pur si simplu, am facut un gest spontan, din mila! Batrana mia 

multumit, foarte emotionata si mi-a spus: ... Cand mi-a dat etichetele, am descoperit uimita ca 

pusesem in vanzare acei pantofi la pretul de 10.000 de lei, adica exact suma ce 

imi fusese ceruta in vis cu o noapte in urma, de acel mos ciudat. Preotul, martor 

al intregii scene, mi-a inapoiat banii pe care ii oferisem ca 

danie, dupa ce ii povestisem visul, si mi-a spus, foarte 

tulburat: ." 

Nici nu-si putea inchipui nefericita mama unde si cand va 

revedea chipul batranului din misteriosul vis! 

"Un an mai tarziu, in 1994, am plecat cu Melania in 

Ucraina. Eu facusem drumuri dese pe acolo, caci puteam 

cumpara stofe foarte frumoase si extrem de ieftine pentru 

croitorie. Asa ajunsesem sa ma imprietenesc cu o 

doctorita care lucra intr-un dispensar de sat. Ea mi-a spus 

ca, undeva, spre orasul Ust, in varful unui munte care face 

parte din lantul de nord al Carpatilor, exista un schit 

parasit, la care ucrainenii fac uneori pelerinaje. Acolo 

vietuia acum cativa ani o sihastra batrana, cu faima de sfanta. Prietena mea, 

doctorita, ne-a dus cu masina ei. Dupa un urcus anevoios, am ajuns in acele 

pustietati si am aflat-o pe batrana pustnica intr-o chilie paraginita. Schitul era, 

intr-adevar, ruinat si abandonat. Nu stiu de ce ramasese doar acea calugarita, de 

una singura. Intregul loc avea un aer neobisnuit. Noi am avut norocul sa nu ne 

intalnim cu alti pelerini, caci n-am fi putut sa ramanem peste noapte acolo. Cand 

am intrat in incaperea destul de mare, doctorita i-a spus in 

ucraineana acelei femei imbracate in negru, i-a cerut binecuvantarea si apoi a 

vrut sa-i explice motivul vizitei noastre. Si eu cunosc limba ucraineana, dar o 

vorbesc mai greu. Batrana a oprit-o cu un gest scurt, spunand: . Eu m-am 

apropiat, cu Melania de mana. Amandoua eram foarte emotionate. Pana in acea 

clipa, cand ne vazuse prima oara, calugarita nu stiuse absolut nimic despre noi. 

Nu stiam cum sa-mi gasesc cuvintele, dar ea ne-a privit in ochi pe amandoua, 

dupa care mi-a spus: . Cand am auzit aceste vorbe, am inmarmurit. Am dat doar din cap, in 

semn de aprobare. Batrana a continuat:

de preoti si de medici. Ti-ai cheltuit toti banii. Fetita este surda?>>. Eu ma 

holbam la ea si nu-mi venea sa cred... Vorbea ca o , cum se spune despre harul sfintilor. Am incuviintat din cap a doua oara. 

Apoi, calugarita a continuat: . Am plecat din acel loc ciudat, coplesita de o emotie fara margini. Ma 

intrebam cum voi dezlega enigma..." 

Minunea 

Vreme de un an, pana in vara lui 1995, 

Mariana Pop n-a mai avut liniste si somn. 

Speranta unei vindecari miraculoase parca 

renascuse in sufletul ei din cenusa 

deznadejdii... Dar cum putea sa descifreze, 

biata mama, acea impresionanta prorocire 

facuta de calugarita din Ucraina?! Aflase doar 

un singur amanunt, e drept - destul de pretios. Singura slujba care se face in 

bisericile ortodoxe cu sapte preoti care citesc de sapte ori din Evanghelie este 

Sfantul Maslu. Este slujba care se oficiaza special pentru bolnavi si reprezinta 

una dintre Cele Sapte Taine bisericesti. Dar in Romania exista sute de parohii 

unde se tin, periodic, astfel de slujbe. Cum sa o descoperi tocmai pe cea 

"cuprinsa intre trei drumuri"? "Era ca si cand m-as fi apucat sa caut acul in carul 

cu fan!", ofteaza mama Melaniei. "Dar Dumnezeu s-a indurat de lacrimile mele in 

cele din urma..." Dupa un an de cautari febrile, incat ajunsesera sa o stie toti 

preotii din regiune, Mariana Pop se intalneste pe strada, la Sighet, cu totul 

intamplator, cu parintele Nicolae Dudlea. Preotul cunostea necazul mamei, de 

mai multa vreme. Dupa ce o intreaba despre sanatatea Melaniei, parintele ii 

spune ca la el in parohie, in comuna Tisa, la numai cativa kilometri de Sighetul 

Marmatiei, se slujeste Sfantul Maslu cu sapte preoti, o singura data pe an, de 

ziua hramului bisericii. Preotul o invita pe Mariana Pop sa vina impreuna cu 

Melania, explicandu-i cat de puternica este aceasta slujba pentru bolnavi, motiv 

pentru care, in parohia de la Tisa, oficierea se face chiar la miezul noptii, in ajun 

de hram, pentru a capata o si mai mare forta vindecatoare. "Parintele mi-a starnit 

uimirea cand mi-a spus ca in fiecare an, la el in parohie se aduna bolnavi de prin 

mai multe sate. Locul era la doi pasi de Sighet, desi colindasem tot Maramuresul, 

ba ajunsesem chiar si prin alte regiuni! Asa a fost voia Celui de Sus...". Fiind o 

comuna cu populatie ucraineana destul de numeroasa, biserica din Tisa tine 

"calendarul vechi", cum este si in Rusia. Asa se face ca Sfantul Ilie, hramul 

parohiei, nu se sarbatoreste la 20 iulie, ci la 1 august, si i se spune Sf. Ilie Vechi 

sau Sf. Ilie Ucrainean. In 1995, sarbatoarea a cazut intr-o zi de duminica, iar 

slujba Maslului a inceput de sambata seara, pentru a cuprinde la mijloc chiar 

miezul noptii. Mariana Pop si-a luat fiica de mana si s-a dus la Tisa, cu

sentimentul - cum se spune - ca incearca "marea cu degetul". Mama Melaniei 

avea un var in acea comuna pe care nu-l mai vazuse de multa vreme si care 

tinea un han chiar in apropierea bisericii. Era hotarata sa ramana peste noapte 

acolo. Chiar in clipa cand au intrat in biserica, a inceput si slujba... 

"M-am dus cat mai in fata, spre altar, ca sa vada si fetita mai bine. Cei 

sapte preoti au iesit pe Usile Imparatesti, s-au aliniat in fata catapetesmei si au 

rostit mai multe rugaciuni. Apoi au inceput citirea celor sapte fragmente din 

Evanghelie, pe rand, iar credinciosii se inghesuiau sub patrafirul fiecaruia, cum ii 

venea randul la citit. Melania se juca cu haina unuia dintre preoti, caci nu auzea 

nici o frantura din slujba. Dupa fiecare citire din Scriptura, parintele Dudka rostea 

o rugaciune: . Cand citirea Evangheliei a ajuns la preotul cu al carui vesmant se juca 

Melania, am vazut-o cum isi pune palmele pe urechi si se stramba nitel. Nu 

intelegeam de ce... Apoi am auzit-o tipand, dintr-o data: . Am ramas ca trasnita in prima clipa, am crezut ca fetita mea a innebunit. Mam 

uitat la parintele Dudka, disperata, iar el mi-a facut semn din cap sa nu plec 

din biserica, sa raman acolo. O femeie mi-a facut loc pe o banca, unde m-am 

asezat, tinand-o pe Melania in brate. Ii acopeream gura cu mana, fiindca ea 

continua sa strige: . 

Aproape ca mi se oprise respiratia de emotie. Pur si simplu, nu-mi venea sa 

cred! Stand pe banca, cu Melania in brate, am ridicat ochii si am inceput sa ma 

rog. Atunci mi-au ajuns privirile, intamplator, pe unul dintre sfintii pictati in fresca. 

Era chiar Sfantul Ilie, patronul hramului. Am inmarmurit din nou. Acela era exact 

chipul batranului pe care il visasem cu doi ani in urma!! Nu mai era o simpla 

coincidenta. Era un semn, asa cum imi spusese si preotul atunci la targ... In acea 

clipa abia, am inteles ca fetita mea se vindecase si auzea din nou, cu adevarat." 

Mariana Pop se opreste din povestit, caci plange in hohote. Reporterul tace, 

emotionat si tulburat, la randul sau. Minunea se petrecuse cu adevarat in vazul 

lumii. Abia dupa sfarsitul Sfantului Maslu, cand a iesit in curte, mama Melaniei sia 

dat seama ca biserica din Tisa era cuprinsa intre trei ulite. In plus, era si zi de 

sarbatoare, chiar daca inca nu rasarise soarele. 

Si parca pentru a intari adevarul prorocit de pustnica din Ucraina, cand se 

afla in curtea bisericii, mama Melaniei o aude pe fiica sa intreband-o: "Mami, ce e 

sunetul asta asa de puternic?". La varsta de sapte ani abia impliniti, fetita auzea 

clopotele unei biserici pentru prima oara in viata. Marianei Pop ii secasera 

lacrimile in acele momente. Cand s-a dus la hanul varului, langa biserica, si le-a 

dat rudelor vestea cea mare, barbatul a scrijelit cu un cutit chiar pe tocul usii 

acea data memorabila: 1 august 1995, de Sfantul Ilie Vechi. Aceasta a devenit 

cea mai frumoasa sarbatoare pentru intreaga familie Pop.

In loc de epilog 

Mariana Pop isi incheie povestirea cu inca o scurta 

marturisire, pe care doreste foarte mult sa o faca. "As 

vrea din tot sufletul, ca numarul mare de oameni care 

stiu ca citesc revista , sa ma inteleaga 

bine. Stiu cata suferinta este pe lumea asta, dar ceea ce 

mi s-a intamplat mie este dovada puterii dumnezeiesti. 

Dumnezeu exista, este viu, chiar daca noi nu-L vedem. 

Un preot spunea: . 

Ceea ce am trait eu cu Melania au fost o suferinta si o 

minune, deopotriva. Mi-as dori din inima ca aceasta 

poveste sa-i faca pe toti cei care o vor citi - mai buni, mai 

drepti, mai iertatori, mai milostivi, mai credinciosi. Daca un singur cititor macar isi 

va schimba un de viata, isi va putin credinta si faptele 

bune, dupa ce a cunoscut tot ce am trait eu, atunci se cheama ca si eu, dar si 

dvs. ne mai aratam recunostinta Celui de Sus inca o data!" 

Mama Melaniei isi sterge lacrimile pentru ultima oara. Vreme de cativa ani, 

in casa familiei Pop s-a plans cu lacrimi amare. Acum se plange cu bucurie si cu 

mare credinta in Dumnezeu... 



Doi preoti, despre SFANTUL MASLU 

"Taina Maslului se praznuieste numai in Sfanta Biserica" 

"Sfantul Maslu cuprinde cateva elemente principale, intre care pocainta 

celui bolnav este indispensabila, deoarece iertarea pacatelor sta la originea 

tamaduirii bolii. Pacatul si suferinta merg impreuna, asa cum sufletul si trupul 

sunt inseparabile. Taina Maslului se da oricarui bolnav in vederea vindecarii, in 

orice caz de suferinta si la orice varsta, numai in Sfanta Biserica. La aceasta 

slujba pot participa uneori doar doi sau trei preoti. Alteori, cu dezlegare de la 

episcop, chiar si un singur preot poate sluji. Puterea tamaduitoare creste atunci 

cand se aduna sapte preoti, dar vindecarea bolii, a neputintei depinde si de 

puterea credintei celui aflat in suferinta." 

Ieromonah Vartolomeu Bogdan

"Masluri cu vindecari se petrec astazi in multe parohii din Romania" 

"Minunea de la Tisa, in forma povestita prin reportajul de fata, este un 

eveniment firesc pentru orice crestin dreptcredincios, ca si pentru orice fata 

bisericeasca. Atata doar ca nu trebuie pus accentul pe un loc sau pe un preot 

anume, ci pe actul taumaturgic in sine. Masluri, cu vindecari mai mult sau mai 

putin evidente, se petrec astazi in multe parohii din Romania. Singurul lucru cu 

adevarat important este chiar minunea in sine, fiindca ea dovedeste, inca o data, 

Slava Celui de Sus si puterea vindecatoare a credintei. Acolo unde este 

speranta, este si credinta, iar acolo unde este credinta adanca, adevarata, apare 

minunea." 

Moartea care a nascut minuni - 

SFANTUL MINA 

Preot paroh Tiberiu Visan 

In zona veche a Bucurestiului, pe una din strazile care mai 

pastreaza amintirea trecutului, exista o biserica aflata mereu 

sub asediul credinciosilor. Nici macar zapezile inghetate ale 

iernii nu sperie multimea de oameni care asteapta rabdatori 

si increzatori sa intre si sa se inchine la moastele celui mai 

omenos si mai intelegator dintre sfinti: Sfantul Mina, marele 

mucenic, protectorul saracilor pagubiti. Prin ninsori care 

sporesc si mai tare albeata neprihanita a Bisericii „Mina- 

Vergu”, va spunem o poveste crestina, spre a va fi de folos impotriva inghetului sufletesc 

De la soldat roman la ostas al lui Hristos 

„Patericul Sinaitic” spune ca Mina ar fi fost egiptean de origine si ar fi trait doar pana la o 

varsta foarte tanara, in prima jumatate a celui de-al treilea secol crestin. Sar 

fi nascut undeva, pe tarmul Mediteranei, intr-o comunitate copta din 

„tinutul Cotuanului”, in apropierea legendarei cetati antice Alexandria. Ca 

orice pagan sarac din acele timpuri, Mina s-a considerat norocos atunci 

cand vigoarea sa fizica l-a ajutat sa fie primit ca ostas in armata imperiala, 

devenind legionar roman. Nu se stie daca a participat la vreo campanie 

militara in Orient, dar iscusinta lui l-a facut sa se remarce prin destoinicie, 

sub stapanirea tribunului Fermilian, care avea putere de viata si de moarte 

asupra supusilor sai, insa era considerat un om drept. In acei ani de 

prigoana impotriva drept-credinciosilor intru Hristos, pe vremea Imparatilor 

romani Diocletian si Maximian, in catacombele cetatii Alexandria avea sa 

ia nastere „Mitropolia Cotuanului”. Printre primii copii crestinati prin Sfantul

Botez, s-a aflat si tanarul Mina. Intr-o lume in care ti se despartea capul de trup daca marturiseai 

cu glas tare credinta in Dumnezeul Cel adevarat, refuzand sa aduci jertfe idolilor pagani, tanarul 

ostas avea sa asculte cuvintele Mantuitorului, prin gura celor dintai preoti care ii predicau 

invataturile pe latineste. Adevarul si forta acelor vorbe minunate, ce vesteau fericirea raiului 

pentru cei saraci si oropsiti, i-au aprins credinta celui de curand botezat, transformandu-l in chip 

tainic din legionar roman in ostas al lui Hristos. 

Pe calea adevaratei sfintenii 

La scurt timp, Mina a inteles ca trebuie sa se desparta de viata razboinica, nemiloasa si 

sangeroasa pe care o ducea ca ostas, plina de o cruzime fara de margini, ce nu cunostea iubirea 

si iertarea crestina. S-a dus la mai marele sau, i-a marturisit ca s-a botezat si i-a cerut dezlegarea 

din slujba pe care o primise. Impresionat de curajul sau, tribunul Fermilian l-a eliberat pe tanar din 

sclavie, sfatuindu-l sa paraseasca Alexandria si tinutul Cotuanului, unde aveau loc zilnic executii 

ale crestinilor. Mina si-a dezbracat haina de ostas al Imperiului Roman si a imbracat-o pe cea de 

pustnic sarac, dar liber. Unul dintre preotii care slujeau in catacombe i-a daruit un manuscris 

latinesc, ce cuprindea cateva fragmente transcrise din evangheliile care abia incepusera sa se 

raspandeasca in lumea crestina. Cu aceasta nepretuita agoniseala, asezata intr-o traista atarnata 

de un bat de smochin pe care-l ducea pe umar, tanarul a plecat in pustiul Sinaiului, la o varsta 

cand alti barbati de seama sa petreceau cu bacantele, prin lupanarele 

Imperiului. Legenda spune ca tanarul increstinat a ramas cativa ani in 

desert, pasind pe calea adevaratei sfintenii.”Dupa ani de preumblare prin 

Muntele Sinaiului si pustietatile nisipoase dimprejur, cu postul si cu 

rugaciunea curatindu-si sufletul, Sfantul Mina slujea ziua si noaptea 

adevaratului Dumnezeu si se imbunatatea vazand cu ochii. In ratacirile 

sale invata Legea Domnului pe oricare strain ce il intalnea in cale, iar 

acela pleca mai intelept decat venise” („Patericul Sinaitic”). Traditia 

povesteste ca vorbea cu pasarile rare ale pustiei - aidoma Sfantului 

Francisc de Assisi, o mie de ani mai tarziu -, imblanzea jivinele cu 

privirea, mangaia serpii veninosi fara teama de moarte si hranea 

salbaticiunile. Cand poposea intr-o oaza, insetat si obosit, incepea sa 

adie un vant usor, care legana ramurile palmierilor. Orice floare ofilita din 

acel loc se inviora la atingerea sa, „caci curatia sa ajunsese pana la cea a unui copil sfant”. 

Traditia mai istoriseste si despre o legendara intalnire cu Sfantul Macarie Egipteanul, in tarziul 

vietii batranului monah, care nu parasise niciodata muntele Sinai, unde traia intr-o pestera. 

„Acela, plin de duh fiind, i-a cunoscut sfintenia si i-a numarat zilele, indemnandu-l astfel: „Ce cauti 

intre cer si pamant, Mina, de unul singur? Locul tau este in mijlocul multimii, ca sa ia aminte toti la 

vorba si la fapta ta. Ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca 

sa inviezi ca un invingator fara sabie!”„. 

Infricosatorul martiriu 

Treptat, faima unui mare pustnic tanar, inca necunoscut la nume si la chip, care salasluia in 

desertul Sinaiului de cativa ani, s-a intins cu o uimitoare repeziciune in toate asezarile si cetatile 

de pe tarmul sudic al Mediteranei, ajungand pana la urechile lui Timotei, Arhiepiscopul 

Alexandriei, nimeni altul decat preotul ridicat de crestini la cel mai inalt rang bisericesc, care ii 

incredintase Sfantului Mina manuscrisul cu fragmente din evanghelii. Se povesteste ca un inger la 

vestit in vis pe Timotei ca acel pustnic, ce ducea o viata de ascet desavarsit, este chiar fiul sau 

duhovnicesc, pe care il crestinase cu ani in urma. Ingerul i-a mai spus ca fostul sau ucenic va 

parasi in curand aceasta lume, in chinuri groaznice, spre lauda vesnica a Mantuitorului, in slujba 

caruia trecuse pentru totdeauna, imbracand camasa mortii si a Invierii. Asa s-a hotarat 

Arhiepiscopul Alexandriei sa astearna pe hartie, dupa ce groaznica proorocire a fost implinita,

povestea infricosatorului martiriu suferit de Sfantul Mare Mucenic Mina, impreuna cu multe alte 

minuni savarsite de acesta, dupa cumplita sa moarte trupeasca. Paginile scrise de Timotei au 

fost purtate cu o corabie, intr-un cufar de lemn, peste apele albastre ale Mediteranei, pana la 

celalalt tarm, ajungand in Cezareea Cappadociei, in mainile fratelui sau intru Domnul, Episcopul 

Eusebiu de Cezareea, care le-a consemnat, la randul sau, in „Istoria Bisericeasca”, spre 

cutremurarea urmasilor: 

„Inainte vazator cu duhul fiind, Sfantul a cunoscut ca se va face o mare serbare pagana si s-a 

aprins de ravna dupa Dumnezeul sau. Lasand muntii si pustietatea, el a venit in cuprinsul asezarii 

si a stat in mijlocul privelistii, la un loc inalt, unde putea fi vazut de toti, apoi a strigat cu glas tare: 

„Venit-am catre cei ce nu ma cauta pe mine, aratandu-m-am celor ce nu intrebau de mine!”. 

Acestea strigand, toti cei de fata si-au intors ochii spre el si, tacand, se mirau de indrazneala lui. 

Acolo se afla si Piros, ighemonul cetatii. Acela a poruncit garzilor sa-l aduca in fata sa, 

intrebandu-l cine este, iar Sfantul a strigat in auzul multimii: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care 

imparateste in cer si pe pamant!”. Atunci l-a recunoscut un soldat, ca 

acela este Mina, ostasul ce s-a aflat sub stapanirea tribunului Fermilian, 

si sfantul a raspuns: „Asa este, ostas am fost si petreceam in locul 

acesta, dar, vazand faradelegile poporului care se inchina idolilor, iar nu 

lui Dumnezeu, am lepadat slujba si am iesit de aici, ca sa nu fiu partas 

faradelegii si pieirii voastre, iar acum, auzind de praznicul vostru cel 

necurat, am ravnit dupa Dumnezeul meu si am venit sa mustru orbirea 

voastra!”„. Pe masura ce Sfantul Mina continua sa vorbeasca multimii, 

oamenii au inceput sa murmure ca acesta este pustnicul tanar din pustie, 

caruia i se dusese vestea in ultimii ani. Infuriat de aceasta indrazneala de 

necrezut, ighemonul Piros a ordonat sa fie biciuit cu vane de bou, dar 

Sfantul zambea blajin, in timp ce sangele ii siroia pe spinare. Atunci, Piros 

i-a cerut sa se lepede de Hristos in fata multimii, sub amenintarea cu 

moartea. Mina i-a raspuns: „Du-te de la mine, lucratorule al faradelegii, fiindca eu jertfesc jertfa 

de lauda Dumnezeului meu!”. Spumegand de furie, ighemonul a poruncit sa fie inasprite chinurile. 

Sfantul a fost spanzurat de subtiori, pe o cruce de lemn, „cu unghii de fier strunjit”, insa tot il 

infrunta pe tortionar, spunand: „Nu ma vei birui, chinuitorule, cu chinurile!”. Stapanul asezarii a 

cerut sa fie inmuiate smocuri de calti in otet, iar cu acestea sa-i fie frecate ranile sangerande ale 

loviturilor de bici. Nici de aceasta data zambetul nu a pierit de pe chipul mucenicului. „Atunci au 

asternut pe pamant carlige si multe cuie de fier si peste acestea l-au tarat, legat de o camila. Dar 

el, ca si cand ar fi fost tras pe un pat de flori, mai cu indrazneala defaima pe zei si nebunia 

poporului inselat, strigand: „Daca ati fi cunoscut voi pe adevaratul Imparat, nu ati fi hulit pe Cel 

marturisit de mine!”„. Piros a ordonat sa fie lovit cu bice care aveau bile de plumb in varf. In timp 

ce sareau farame de carne din trupul sau, multimea ingrozita l-a auzit rostind: „Acum ma dezbrac 

de haina cea de piele si ma imbrac cu vesmantul mantuirii!”. Inainte de moarte, ighemonul a 

poruncit sa i se taie bratele si picioarele, unul cate unul. La fiecare mutilare, Sfantul Mina rostea: 

„Da slava numelui Tau, Doamne, sa se intoarca ratacitii pe calea cea dreapta!”. In cele din urma, 

in fata multimii inspaimantate, soldatii au aprins un rug si au aruncat in foc trupul sfantului, 

impreuna cu mainile si picioarele taiate. Ultimele vorbe strigate de tanarul martir au fost: 

„Doamne al cerului si pamantului, faca-se voia Ta!”. In noaptea ce a urmat acestui supliciu teribil, 

crestinii din acea asezare s-au furisat, la adapostul intunericului, in piata parasita de garzi si au 

cules particele din trupul mutilat al sfantului. A doua zi, la Roma, Garda Pretoriana s-a rasculat 

impotriva imparatilor, omorandu-i pe Diocletian si Maximian. Eusebiu de Cezareea relateaza ca, 

in cele cateva saptamani cat au durat dezbaterile din Senatul roman, pana cand a fost hotarata 

urcarea pe tronul imperial a imparatului Constantin cel Mare, aproape tot tinutul Cotuanului si 

cetatea Alexandriei se crestinasera fulgerator, caci vestea masacrului suferit eroic de Sfantul 

Mina ii insufletise pe toti. Vorbele lui Macarie Egipteanul se adeverisera, fiindca martirul iesise 

„invingator fara sabie”. Traditia spune ca Timotei a lacrimat amarnic la auzul macelului petrecut si 

s-a rugat neincetat, vreme de 40 de zile, pentru ucenicul si fiul sau duhovnicesc. Iar „Patericul 

Sinaitic” scrie cu intristare: „Asemenea Insusi Mantuitorului, Caruia I-a adus jertfa de lauda, 

mucenicul s-a dat pe sine la taiere, precum un miel nevinovat...”

Inceputul minunilor 

Traditia Bisericeasca, anume cea care aduna laolalta vietile 

tuturor sfintilor si minunatele lor fapte asa cum s-au pastrat, dupa 

doua milenii, slaveste infricosatorul martiriu al Marelui Mucenic 

Mina ca pe un luminos inceput al tuturor minunilor sale. Cu 

adevarat, vreme de 17 veacuri, Sfantul Mina s-a aratat milostiv si 

ajutator celor oropsiti ca si el. Asa au simtit si boierii Vergulesti, 

cea de-a doua generatie de ctitori ai Bisericii „Sf. Mina-Vergu” din 

Bucuresti, cand s-au hotarat sa trimita un emisar la Manastirea 

„Prodromu”, in muntele Athos, acum 150 de ani, pentru a 

cumpara, cu doua mii de galbeni, cateva particele din moastele 

Sfantului, pe care le-au asezat intr-o racla, in biserica innoita de ei. Avva Dorotei, staretul 

manastirii la acea vreme, a scris in „Patericul Athonit” cateva cuvinte tulburatoare: „Pe mucenicul 

Mina nu-l cunoaste nimeni, dar l-am vazut toti, caci li s-a aratat, in vis sau aievea, pe pamant, in 

aer si pe apa, noaptea sau ziua, tuturor celor care l-au chemat in ajutor”. De un veac si jumatate 

incoace, toti crestinii ce se roaga fierbinte in aceasta biserica au primit raspuns bun, fiecare dupa 

sufletul sau. Dovada ca moastele Sfantului savarsesc minuni stau verighetele, inelele, colierele si 

bratarile pretioase insirate pe lanturi de aur, sub sticla icoanei Sfantului Mina, daruite drept danii, 

in semn de recunostinta, de crestinii ce si-au binemeritat milostivirea Marelui Mucenic. 

Puterea minunilor martirului arata ca tragicul sau sfarsit nu a fost in zadar. Cu un asemenea 

gand, zugravul ce a pictat chipul Sfantului din marea catedrala ortodoxa din Alexandria a 

caligrafiat cu pensula pe fresca aceste vorbe, spre luare-aminte tuturor urmasilor: „Viata mea te 

ucide pe tine, caci moartea ta ma inviaza pe mine”... 


Fotografii de PETRE COJOCARIU 

Cuvantul care vindeca 

- Iubitorii de poezie din Romania vor fi mirati 

sa afle ca un poet rasfatat, candva, de 

revistele literare a devenit, cu vremea, 

“vindecator”. Desigur, nu e vorba de un 

tamaduitor oarecare, ce vinde apa cu zahar pe 

post de elixir al vietii, ci de un intelectual cu 

diploma de profesor, pe care lipsa vederii l-a 

ajutat sa-si dezvolte o perceptie senzoriala cu 

totul aparte, care ii permite sa ghiceasca si 

chiar sa tamaduiasca suferintele omenesti. 

Grigore Albu Gral vindeca prin cuvant - 

Un ghicitor in vorbe 

Profesorul Albu Gral si-a botezat metoda de vindecare sermoterapie. 

Vorbirea poate fi un medicament puternic. Pare o joaca, dar nu e. In zece ani de

cand raspunde in direct ascultatorilor posturilor de radio “Euronova” si “Radio 

Total”, a rezolvat peste 8000 de cazuri, unele dintre ele aflate la limita disperarii. 

Acolo unde tomograful sau rezonanta magnetica ezita, sermoterapia ramane 

ultima sansa. Cuvantul are virtuti miraculoase. Cu o vorba, poti distruge sau poti 

vindeca. Taine ale rostirii. 

Ca orice nevazator, Grigore Albu Gral te intampina in prag cu un zambet 

bland si usor mirat - blandete de pustnic adancit in ganduri si meditatie, departe 

de zarva si uratul acestei lumi. Fara sa spuna vreun cuvant, te conduce tacut prin 

incaperile casei, lasandu-te rabdator sa vorbesti, sa-ti ceri scuze pentru deranj, 

pentru insistenta si alte maruntisuri de circumstanta. Habar n-ai ca esti in plin 

examen. Grigore Albu Gral deja te-a citit: esti inalt, esti grabit, ai ceva probleme 

cu rinichii si cu ficatul, dar nu e grav. Vocea si intonatia, succesiunea anumitor 

vocale sau respiratia spun multe despre tine. Nu e ghicitura si nici 

parapsihologie. E o intreaga stiinta, pe care Grigore Albu Gral crede ca a 

descoperit-o: sermoterapia sau vindecarea prin cuvant. Un intreg sistem, simplu 

si complicat in acelasi timp, plin de ciudatenii si de adevaruri la indemana oricui. 

Cei care nu credeau ca acest lucru e posibil au ramas cu gura cascata, privind 

demonstratia profesorului Gral, in cadrul emisiunii lui Cristian Tabara, la PRO TV. 

(Unui telespectator i s-a pus precis diagnosticul, prin simpla ascultare a felului in 

care vorbea.) 

Oamenii obisnuiti cred ce vad. Nevazatorii sunt constransi sa creada ce 

simt si, de multe ori, ei simt bine. Vederea interioara? Al treilea ochi? Glanda 

pineala despre care vorbeau profesorii Parhon si Milcu, dar si inteleptii calugari 

tibetani? Grigore Albu Gral refuza drastic toate aceste explicatii, desi o legatura 

trebuie sa existe. Lipsa vederii dezvolta alte simturi. Compenseaza. 

La inceput a fost cuvantul 

Te pofteste sa iei loc in micul sau birou 

improvizat in bucatarie, in timp ce isi plimba 

degetele pe intinderea de musama a mesei, 

in cautarea pachetului de tigari. Cu acelasi 

gest negrabit, explorator, intretaiat de mici 

ezitari isi extrage - cand si cand - telefonul 

mobil, conversand cu o dictie clara, 

poruncitoare parca, pentru a reveni, apoi, 

fara nici o abatere, la ideea pe care tocmai o incepuse. Ca orice nevazator, 

Grigore Albu Gral are o memorie fenomenala. Cunoaste locul fiecarui obiect din 

casa, asa cum cunoaste toate cotloanele cartierului sau gropile din asfalt. 

Intrerupandu-se din nou, discuta la telefon cu oameni disperati sau cu simpli 

curiosi, dornici sa-l cunoasca. Isi da adresa, oferind sumedenie de amanunte 

vizuale, nume de strazi si de magazine, repere si variante - ce vezi in stanga, ce 

lasi in dreapta. 

Pentru Grigore Albu Gral, lumea cu invelisul ei de forme si culori este o 

poezie pe care a invatat-o pe de rost. In tufisurile intunecate ale memoriei,

cateva imagini asteapta uitate de mult, aproape salbaticite: un rasarit de soare, 

un camp cu flori, casa parinteasca de la Seaca-Olt sau figura mamei. Pana la 7 

ani, cand o grenada i-a explodat in fata, Grigore Albu Gral a vazut. Nu vrea sa 

vorbeasca despre asta. Cu o furie indarjita, refuza sa-i spui ca e orb - cu atat mai 

putin sa-i plangi de mila. Pentru el, orbirea este un accident; o lipsa si atata tot. 

De ce s-ar plange si s-ar considera altfel decat ceilalti? A terminat doua facultati: 

Filosofia si Literele. A fost ani de zile profesor in Vatra Luminoasa si a predat 

elevilor logica. S-a avantat in studii filologice, adancind taina limbilor vernaculare 

si elementele lingvistice de substrat. A publicat mai multe volume de poezii si un 

roman, devenind membru al Uniunii Scriitorilor. S-a casatorit, are doua fetite 

superbe si calatoreste enorm, bantuind muntii in cautare de energii primare si de 

liniste. 

La sermoterapie (termen latin, care inseamna juramant, rostire) a ajuns 

muncind pe branci. Nici vorba de revelatii sau soapte venite din eter, desi nici el 

nu-si explica de ce, invitat fiind la postul de radio “Euronova”, i-a spus unui 

ascultator, care telefonase in timpul emisiunii, sa anunte pompierii ca pe strada 

Calarasi nr. 24 e un incendiu - lucru perfect adevarat. 

Trebuie sa fii un initiat, ca sa urmaresti intreaga 

demonstratie a profesorului Grigore Albu Gral. Aparent, 

ideea e simpla. Oare Biblia nu ne invata ca la originea 

tuturor lucrurilor a fost cuvantul? Ca, insuflata de 

Creator, forta lui a fost capabila sa nasca universul si 

viata? Oamenii au pierdut magia initiala a cuvantului, 

dar asta nu inseamna ca ea nu exista. (Oare magia 

populara, descantecele, nu folosesc aceeasi stiinta a 

rostirii unui anume cuvant, capabil sa produca o 

schimbare pe plan existential? Sa alunge boala, ploaia, 

seceta etc.?) Cuvintele au viata si putere. Dezvolta 

simturi si stereotipii dinamice. Totul sta in comunicare. 

Misterul legaturii omului cu sine, cu tot ce il inconjoara: 

mama cu copilul, preotul cu enoriasul, umanitatea cu 

Dumnezeu. Indiscutabil (crede Grigore Albu Gral), exista o legatura intre nume si 

persoana, intre numele bolii si numele remediului. Cancerul, de pilda, care 

contine in nume consoana r, nu poate fi combatut decat cu o planta care sa aiba 

in ea un opozant lingvistic. Busuiocul, spre exemplu, care contine un b 

energizant; un b care parca te indeamna la joc, te trezeste la viata. Interzise 

sunt, in schimb, plantele care contin consoana l (legarea de boala) sau p 

(plamadirea bolii). 

Diagnosticarea urmeaza si ea un traseu sonor asemanator. Fara sa ne 

dam seama, cand vorbim, frecventa unor sunete creste. Grigore Albu Gral stie a 

le citi. Frecventa sporita a vocalei e dezvaluie probleme sexuale sau genitale. U 

dezvaluie probleme cu intestinele sau cu pancreasul, i sau i arata un deficit al 

comandamentului deciziei si unele tulburari de metabolism. Masculine sau 

feminine, vocalele stabilesc, in frecventa lor, locul unde este suferinta. “Acolo 

apare o zona de strigat, de tipat. Acolo e boala.”

Optimismul - un leac la indemana tuturor 

Oricum, tehnica diagnosticarii este complicata ca o 

funie rasucita in sac. Totul se cantareste si se judeca in 

acelasi timp: vocea, frecventa vocalelor, ezitarile si 

pauzele, stabilirea ingemanarii dintre nume si persoana. 

La asta se adauga un tabel, in care locul nasterii, luna si 

ziua deseneaza cifric o harta lamuritoare asupra 

repartitiei tipurilor de energie - 16, in total. “Fiecare limba” 

- zice profesorul Gral - “are un cod numeric al ei, asa 

incat un german nu poate fi tratat aplicandu-i codul 

fonogenetic al limbii romane; si invers.” 

Simplificand drastic, sermoterapia vindeca prin 

pozitivare, prin cuvintele mantra, infuzoare de optimism. 

Pana si medicina alopata lucreaza intr-un mod asemanator. Nu te vindeci, daca 

nu crezi in ce spune medicul, daca el nu stie sa-ti vorbeasca. In definitiv, este 

acelasi mijloc prin care lucreaza si un preot. Si el trudeste prin cuvant. Alt 

instrument nu are. “Adeseori” - marturiseste profesorul Gral - “le spun celor 

bolnavi sa astepte. Tacerea e a cerului. Unde te grabesti? Ca sa auzi cuvantul lui 

Dumnezeu, trebuie sa asculti. Vorbirea ta intrerupe o legatura, o zicere 

importanta. De multe ori, simtim o teama cumplita de noi insine. Nu prin zgomot 

o biruim. O putem invinge in tacere, discutand launtric cu gandul, cu ispita. Tot 

asa fac si pustnicii - in timp ce se roaga, poruncesc gandurilor sa astepte. Lasama 

sa termin ce am inceput si, dupa aceea, ma ispitesti cat vrei.” 

Neplacerile celebritatii 

Chiar daca pana acum a vindecat 

numeroase cazuri, inclusiv un cancer hepatic, 

spre uimirea totala a medicilor, Grigore Albu 

Gral e convins ca sermoterapia se adreseaza 

cel mai bine oamenilor aparent sanatosi, cand 

boala are anumite semne, dar nu se vede. A 

preveni e mult mai intelept si mai de pret decat 

a vindeca. Pentru asta, nu trebuie sa urmezi un 

tratament anume, ci sa ai o conduita de viata 

sanatoasa si, mai ales, sa nu dispretuiesti 

cuvantul. Sa te rogi cu vorbe simple si, pe cat 

posibil, la aceeasi ora. Sa-ti stapanesti maniile, 

pornirile, fondul abisal. Sa vorbesti bland si cu dreptate. Sa aplici in toate lectia 

smereniei. Sa nu barfesti sau sa te enervezi pe celalalt. Deregland pe altul, te 

dereglezi pe tine. Raul provocat aproapelui se rasfrange si asupra ta. Cuvantul e 

arma cu doua taisuri. Ucide sau vindeca. Loveste sau alina. 

Nu intamplator, poate, Grigore Albu Gral refuza sa vorbeasca despre sine. 

Publicitatea i se pare o mare ispita, o pedeapsa chiar. Ziarele de scandal - de la

“Dracula”, pana la “Fenomene paranormale” - nu numai ca l-au prezentat ca pe o 

ciudatenie a naturii, dar i-au creat o falsa autoritate, pe care profesorul o neaga 

categoric. Nu vrea nici bani si nici fala desarta. Tine prea mult la linistea sa si a 

familiei, ca sa fie transformat intr-un numar de circ, bun sa uimeasca lumea. In 

definitiv, calitatile pe care le are un orb le are toata lumea. Sunt oameni care vad 

cu degetele, care au clarviziune, care vad aura corpului, precum Valentina de la 

Iasi. Daca vazatorii nu-si folosesc aceste daruri este pentru ca nu sunt atenti, nu 

stiu sa se concentreze pe un obiect. 

Celebritatea e o haina prea grea pentru 

profesorul Gral. Nu o data i s-a intamplat sa fie 

sunat de catre oameni care ii cereau sa le 

gaseasca cainele pierdut, sa-i ajute a castiga la 

Robingo ori sa primeasca viza turistica pentru 

Germania. Chiar daca Grigore Albu Gral nu vede, 

are deja o imagine concreta despre haosul in 

care traim, despre starea de tranzitie din mintea 

si sufletul nostru, despre nerabdarea agresiva a 

oamenilor de a-si rezolva toate problemele peste 

noapte. E limpede ca nici o vindecare nu e 

posibila fara reechilibrarea mentalului. 

Sermoterapia, finalmente, asta face - educa si 

pune degetul pe rana. Adevarata vindecare o 

face Dumnezeu si credinta fiecaruia. Fara aceasta conlucrare, tratamentul s-ar 

transforma intr-un penibil si steril monolog. 

* 

De cand a aparut la emisiunea lui 

Cristian Tabara, unde a uimit pe toata lumea 

prin exactitatea diagnosticului, telefonul lui 

Grigore Albu Gral suna intruna: cazuri grave 

sau doar bolnavi inchipuiti, medici sau 

oameni simpli, curiosi sa cerceteze 

fenomenul. Cat poate, ajuta pe toata lumea, 

fara nici o pretentie. Mai mult chiar, pentru cei 

interesati preda niste cursuri si deja are un 

ucenic de nadejde in ale sermoterapiei - o 

asistenta medicala din Targu-Mures. Asta nul 

impiedica sa curme discutia cu cine nu merita sau sa repete, pana oboseste, ca 

sermoterapia nu e panaceu, ca efectul unei sedinte este limitat - intre 3 si 

maximum 30 de zile, in functie de puterea de sugestionare a bolnavului. “Fara 

conlucrare si fara interiorizarea semnificatiei, terapia prin cuvant nu e posibila. 

Fiecare din noi avem o lampa de control interior. Cuvantul este doar un 

declansator. El pune in miscare comandamentul cerebral. Eu am descoperit 

principiul. Le ramane altora sa continue, sa verifice, sa perfectioneze.”

Desi nu vrea sa o recunoasca, Grigore Albu Gral are o mai veche si sacaitoare 

nemultumire - nu intelege de ce presa il prezinta ca pe un miracol, cand, in 

realitate, orice om ar putea, cu exercitii si tenacitate, sa foloseasca binefacerile 

sermoterapiei. Sa invatam macar a ne apara si a ne pazi de greseli. Traim intr-o 

lume a zgomotelor si a vorbelor goale. Sa nu credem ca sanatatea noastra nu 

are de suferit. Cea mai perfida crima este logocidul - moartea prin cuvant. De 

arma te poti feri - de cuvant nu ai cum. Sa alegem, deci. Adevaratul cuvant e 

blandete si dragoste. E medicament si viata. 

Sfaturi de viata lunga 

Chiar daca in sermoterapie nu se pot da sfaturi 

concrete, vindecarea prin cuvant fiind strict 

individualizata, cateva indemnuri pot fi utile mai ales 

celui care doreste sa-si pastreze starea de sanatate. 

- In primul rand, e bine sa constientizam anumite 

momente ale zilei. Sa avem clipele noastre de 

meditatie, sa vedem ce am facut bine si ce am facut 

rau. 

- Sa ne schimbam atitudinea fata de vorbire si, 

implicit, fata de semeni. Cuvintele pot rani, pot provoca 

raul. 

- Porunca biblica (sa nu iei in desert numele 

Domnului) inseamna, printre altele: sa nu pierzi raportul dintre simbol si realitate, 

dintre nume si persoana. 

- Invata sa asculti. Nu e doar politete, ci si terapie. 

- Cultiva-ti momentele de tacere, de singuratate, de meditatie. 

- Cand te rogi, nu o fa cu multe cuvinte. 

- Toate cuvintele pot deveni mantre (cuvant sanscrit care 

inseamna instrument de gandire. In hinduism si in budism, mantra este o 

silaba sau o fraza sacra, dotata cu forta spirituala pozitiva). Pot fi 

vindecatoare. Cele mai utile sunt, insa, urmatoarele expresii: “Am luat 

aminte” (asta te obliga sa gandesti, sa constientizezi) si “Asa a fost sa 

fie” - ceea ce inseamna ca stergi raul, il respingi, nu-l mai lasi sa lucreze. 

- In relatia cu aproapele, nu cuvintele in sine conteaza, cat 

tonalitatea, intonatia blanda. Nu intamplator, indragostitii isi dau nume, 

se alinta. Totul tine de fantezia fiecaruia. 

*

Luati aminte, deci, la valoarea cuvantului. Cuvantul e inceputul, e si 

sfarsitul, este chiar esenta existentei noastre. 

Biserica din iarba 

MANASTIREA TEGHEA 

- Un lacas ortodox, aproape de granita cu Ungaria - 

SORIN PREDA 

Sunt frumoase, foarte tinere, abia iesite din jocurile 

copilariei. Primavara, le place sa priveasca cum 

incolteste iarba. Maicutele de la Manastirea Teghea ies 

cu toatele in camp, alearga si se veselesc, ca si cum 

lumea s-ar naste atunci, in pas cu primele fire ale ierbii. 

Se bucura. Se bucura, pentru ca, dupa atatia ani de truda 

si jertfa, au in sfarsit o casa a lor, unde se pot ruga in 

liniste, in care pot trai singure si fericite, departe de toate ademenirile pamantesti. 

Si-au facut manastirea aceasta din nimic, cu palmele goale. 

Aici, la Manastirea Teghea, am inteles cata putere iti poate da un vis 

insuflat de Dumnezeu. Am inteles ca, atunci cand se pun intr-un gand cateva 

mirese ale cerului, ele pot sa schimbe firea lucrurilor si a oamenilor. Nici 

greutatile legate de bani, nici muncile prea istovitoare, nici invidiile localnicilor 

sau piedicile autoritatilor nu le-au stat in cale. Le-a fost incredintata o misiune 

grea - aceea de a ridica o manastire ortodoxa aproape de granita, in atat de 

maghiarizatele tinuturi ale Satmarului, dar nu s-au plans niciodata. Abia astazi, 

dupa atatia ani, ele marturisesc cu seninatate ca au ajuns la capatul puterilor. 

Stepa 

Manastirea nu are o “curte” a ei. Nici garduri, nici 

alte imprejurimi. Nimic nu o apara. Doar cateva cladiri - 

mica biserica de lemn, o casa monahala neterminata, un 

grup de chichinete gospodaresti - aruncate in mijlocul 

unei stepe fara margini. Si temelia abandonata a unei alte 

biserici. Si atat. Unui orasean obisnuit i-ar fi greu sa 

traiasca aici, fie si numai cateva saptamani. In orice parte 

ti-ai intoarce privirea, ai impresia ca esti parasit. Nu se 

vede nici o casa, nici un copac, nici o umbra, doar 

miristea aceea aspra, seaca, ravasita fara incetare, tot 

timpul anului, de vanturi naprasnice. Orasul Satu-Mare e

foarte departe, spre miazanoapte, iar cea mai apropiata asezare omeneasca - 

satul Teghea, tocmai la cativa kilometri. Catunele cat de cat romanesti din 

preajma sunt imbatranite si sarace, fara sa aiba mai mult de douazeci de familii 

fiecare. In orizonturi, campul e inconjurat numai de sate maghiare, din care 

tasnesc sfidator catre cer turlele unor catedrale bogate. Uneori, maicile privesc 

intr-acolo putin ingandurate. Nu simt revolta, ciuda sau intristare si nici nu cer 

atat de mult. Vor numai sa-si poata termina sarmana lor manastire, macar pana 

ce vin frigurile iernii. 

Manastirea dintr-un om 

Incoltea iarba in urma cu sase ani, in 

primavara aceea binecuvantata, cand 

calugaritele au ajuns pentru prima data in 

campiile satmarene. Veneau de departe, 

tocmai de la Manastirea Bistrita, cu ascultare 

de a ridica o manastire in plina ungurime, la 

cativa pasi de granita, careia sa-i dea hramul 

Nasterii Maicii Domnului. 

Nici legenda nu se atinsese de pustietatile acestea. Din stravechime, se 

zvonea ca, ceva mai spre sud, un sat intreg luase nastere in jurul unui om. Era 

anul 1300, cand sihastrul Tegheni ratacea prin aceste tinuturi, traind in colibe 

ascunse sub pamant, hranindu-se doar cu ierburile stepelor, propovaduind cu 

nebunie in inima cuvantul lui Dumnezeu. Oamenii l-au crezut un sfant si n-au mai 

putut trai fara el. Poate si datorita prigoanei maghiarizarii, ei si-au mutat casele in 

mijlocul campului, unul dupa altul, iar casele lor au dat viata unei intregi sihastrii 

satesti, unde oamenii traiau intocmai ca intr-o manastire, fara a avea nevoie de o 

manastire “reala” - cu ziduri, calugari sau biserici. Manastirea lor era un om. Un 

barbat indumnezeit, pustnic venetic, sihastrit in campie... De atunci locului i s-a 

spus “Sent-Rit” (loc sfant). 

Farama aceasta de legenda n-ar fi fost de ajuns spre a hrani traditia unei 

manastiri tinere. Aici n-a fost o “vatra de istorie”, nu s-au intamplat nici minuni 

spectaculoase, nici jertfe sangeroase de martiri. Nimic. Daca vorbim de o jertfa, 

cu siguranta vor ramane in amintirea stepelor patimirile celor doisprezece 

monahii din acest sfarsit zbuciumat de mileniu. Niciodata, niciunde n-am pomenit 

la niste calugarite o atat de mare ravna de a-si vedea lucrarea terminata. Le 

place sa spuna ca totul a inceput “de la iarba verde”. Au ridicat ziduri, au adus 

apa si lumina electrica in campurile acestea pustii, au croit un drum cu adevarat 

strategic, ce deschide satele uitate de lume ale comunei Craidorolt spre orasele 

Satu-Mare si Zalau. Un drum puternic, din dale de piatra, fara nici o cotitura pe 

kilometri intregi. Drept, hotarat, strabatand campia ca sufletul fara de ispita al 

maicilor tinere.

Eroine intru Hristos 

“De unde au provenit banii?”, s-ar putea 

intreba cineva. La inceput, n-au fost bani. Incetul 

cu incetul, maicile au inteles ca, oricat ai fi de 

smerit, misiunea aceasta nu poate fi indeplinita 

doar cu rugaciuni, matanii si pocainte. Si au facut 

fiecare ce stia mai bine, pentru ca obstea sa 

poata prospera. Le mentionez aici, pentru ca 

merita. Poate ca tocmai femeile acestea simple si 

plapande sunt mult-cautatele “eroine ale 

neamului” de care, in ultima vreme, noi, romanii, 

ne plangem ca au cam disparut. 

Sora Gabriela fusese cinci ani in Grecia, 

acolo invatase greaca veche si sa picteze icoane corect, bizantin. De la ea au 

invatat toate - mai ales surorile Eleonora si Ionelia -, astfel ca icoanele pictate la 

Teghea sunt astazi dintre cele mai cautate din tara. 

Sora Ana - cea mai in varsta - este o bucatareasa desavarsita, de aceea a 

fost randuita la bucatarie. Ecleziarhul asezamantului, sora Ana, pazeste de 

biserica. Fiindca a absolvit liceul de contabilitate, sora Ramona tine socotelile 

banesti, fiind pe deasupra si chelarul manastirii. Sora Petronela este ultima 

venita si cel mai bine stie sa teasa covoare oltenesti. Sorei Teodora i se spune 

“intelectuala manastirii”. Isi imparte viata intre amfiteatrele Facultatii de Teologie 

si viata grea a Teghei, iar, datorita stiintei sale de carte, a fost numita secretarul 

si “purtatorul de cuvant” al intregii obsti calugaresti. Numai trei dintre vietuitoarele 

manastirii sunt rasofore: maica Olimpiada - tesatoare de vesminte preotesti si 

cea care conduce atelierul de croitorie, maica Onufria - econoama 

asezamantului, si, nu in cele din urma, maica stareta Emanuela. 

La inceput, singurele venituri ale manastirii proveneau din aceste ateliere 

de pictura si de croitorie. Cu timpul, dupa ce le-au cunoscut, teghenii au inceput 

sa le indrageasca, apoi sa le ajute din tot sufletul. Ba chiar si cei mai indaratnici 

dintre maghiarii reformati intrau in bisericuta de lemn, macar la hram, la 

mezonoptici ori la slujbele sfantului Maslu. Vedeau ca citirea molitfelor sau 

ungerea cu untdelemnul sfintit poate sa-i tamaduiasca de boli mai bine decat cei 

mai costisitori doctori, simteau ca Dumnezeu e unul, acelasi pentru toti. 

Un ultim strigat de ajutor 

Rugaciunile maicilor nu s-au pierdut in 

negurile stepelor. Trecuse un an de la 

punerea pietrei de temelie, cand manastirea 

lor a primit un dar de mare pret, tocmai de la 

Ierusalim: doua vertebre din moastele celor 

patruzeci de sfinti mucenici ai Sevastiei, 

inzestrate cu darul facerii de minuni si

indeplinirii tuturor dorintelor. Racla cu cele doua vertebre e pusa azi in paraclisul 

casei monahale, sub icoana imparateasca din fata sfantului altar. 

Si despre paraclisul acesta s-ar putea spune multe. Am avut prilejul mai 

demult, in timpuri de iarna, sa asist la o vecernie tinuta acolo, la lumina jarului din 

soba. Afara, bisericuta din lemn scartaia din toate incheieturile sub loviturile 

nemiloase ale vanturilor, turturi grosi se lipisera de catapeteasma, de icoane, de 

peretii inca nepictati. Paraclisul era singura incapere in care se putea sta fara 

haine groase. Se auzea sfaraitul lemnelor ude, era cald si bine, ca intr-o odaie 

batraneasca. Chiar si calugaritele care nu trebuiau sa participe la slujbe intrau, 

din cand in cand, doar ca sa se incalzeasca. Slujbele se prelungeau nefiresc, 

pentru simplul motiv ca bietele maici sa nu fie nevoite sa se intoarca prea repede 

in chiliile lor reci. Mai mult, turla era inchisa cu o folie lunga de plastic, asemeni 

unui solariu, intinsa din usa altarului pana in fundul incaperii, la doua palme de 

capetele putinilor credinciosi care incapeau inauntru. Era singura improvizatie 

pentru a scapa de gerul iernii, pentru a putea tine slujbele cum se cuvine. 

Ajungem astfel la cea mai mare dorinta a maicilor de la Teghea: o biserica 

incapatoare, din zid, care sa-si poata deschide portile tuturor celor care de atatia 

ani vin aici cu credinta. Si ce le-a stat in puteri au facut. Au sapat fundatia, au 

facut temelia, au inceput sa zideasca, pana cand, intr-o buna zi, si-au dat seama 

ca nu mai au cum sa puna nici macar o caramida. Ba chiar fireasca lor naivitate 

in cele practice le-a facut sa cheltuie pana la ultimul ban cu aceasta biserica, fara 

sa pastreze nimic pentru ele. Saracia nu le-a spulberat visul, dar multa vreme, 

pur si simplu, n-au mai stiut ce trebuie sa faca. Si nu stiu nici acum. Astazi, cele 

douasprezece maici de la Teghea s-au hotarat pentru prima oara sa le spuna 

oamenilor ca - da! - au nevoie de ajutor. 


- Manastirea Teghea se afla situata in apropierea satului cu acelasi nume, la 10- 

12 km sud de Satu-Mare, pe drumul spre comuna Craidorolt. 

Contul Manastirii Teghea, deschis la Banca Comerciala Romana filiala Satu- 

Mare, este 2511.1-779.1/ROL, iar la Banca Agricola este 45.96.21. Orice fel de 

ajutor este binevenit. 

Cand cerurile se deschid... 

- Se spune ca in Noaptea de Inviere, o data cu iesirea lui Iisus din 

mormant, cerurile se deschid si invie intreaga natura. Animalele si plantele 

vorbesc intre ele, rugaciunile fierbinti se implinesc, iar maruntele si 

nevazutele fapturi ale lumii li se arata celor ce iubesc si respecta animalele 

si natura. Intreaga splendoare a Creatiei celebreaza, intr-un spectacol

uluitor, noaptea sfanta. Chiar daca unora dintre dvs. faptele acestea vi se 

par o simpla poveste, lasati-va fermecati de ea - 

Despre fata ascunsa a naturii 

Fiintele elementare - undine, silfide, gnomi... 

In acest articol vreau sa va povestesc cate ceva despre 

natura, despre parti ale ei mai intai ascunse, dar care se intretes 

in viata noastra de zi cu zi. Se va vedea cum reinnodarea 

legaturii noastre cu acestea ne poate schimba radical 

intelegerea universului si ne poate fi indemn catre o cu totul alta 

relatie cu natura. Orice om care va face aceasta va fi profund 

miscat in adancul sau si nu va mai putea fi acelasi ca inainte. 

Suntem obisnuiti sa privim natura prin simturile noastre. 

Spunem: uite o salcie, uite o piatra, o pasare in zbor - lucruri pe 

care le vedem, le auzim, le pipaim. Poate ne lasam si miscati 

sufleteste de cele privite si ne bucura tasnirea verdelui primavara sau ne face 

melancolici padurea ingalbenita a toamnei. Sunt insa unii dintre noi care “vad” si 

alte lucruri in natura, in plus, fata de cunoasterea omului de stiinta sau trairea 

artistului. Acestia resimt mai intens procesele ce au loc in ea, se daruiesc lor 

intrutotul, tinand in mana partea subiectiva a trairii, simt impreuna cu ea, iar apoi 

lasa aceasta traire sa se condenseze in imagini, in intelesuri si chiar in intalniri cu 

fiinte ce se dovedesc astfel a trai intr-o fata invizibila a naturii. Oamenii acestia 

vor vorbi atunci despre gnomi, pitici, undine, silfide, iele, duhuri sau despre cum 

se vor chema in limbile diferitelor popoare aceste fiinte ale naturii, numite si fiinte 

elementare, ca urmare a trairii lor in elementele pamant, apa, aer si foc. Acest 

popor al fiintelor elementare nu se va vedea cu ochii trupesti si nici auzi cu 

urechile trupesti, si totusi el poate fi receptat si trait sufleteste, la fel de intens si 

de real ca si acele parti vizibile ale naturii, pe care le traim din plin, prin 

intermedierea simtirii fizice. 

Voi povesti mai jos cateva din intalnirile mele cu spiritele naturii si cu alte 

fiinte elementare, despre cum au avut ele loc si ce au schimbat in mine. 

Intalnirea din padurea taiata 

Drumeteam singur prin munti, intr-o iarna. Eram undeva 

unde nu se abate de obicei nici un turist, pe o culme impadurita 

din apropierea unui sat. Vremea calda facea sa nu fie decat pe 

alocuri zapada. Strabatand astfel padurea, am ajuns la un loc 

unde se facusera defrisari, in urma carora o zona larga 

ramasese cu totul lipsita de copaci. Doar tufe de mur si cateva 

tufisuri salbatice apucasera sa creasca pe pamantul dezgolit. 

Se vedea, de asemenea, un drum abrupt, cu fagasuri adanci

de roti in solul padurii, care fusese probabil deschis pentru masinile forestiere 

care lucrasera acolo. Treceam peste zona defrisata, un pic visator si neatent, 

cand am alunecat si, cazand, m-am lovit usor la mana intr-o creanga cu spini. 

Socul caderii, desi usor, m-a desteptat brusc, iar privirea sufleteasca mi s-a 

indreptat catre cele din jurul meu. Fiintele naturii acelui loc imi facusera aceasta. 

Foarte neprietenoase cu mine, omul, ele ma “ajutasera” sa cad si sa ma lovesc 

la mana. Eu nu aveam ce cauta acolo, spuneau ele, boscorodind intunecate. Am 

vazut, totodata, teama si disperarea lor, provocate de cei ce taiasera padurea cu 

catva timp in urma, cu masinile lor mari si puternice. Si nu numai ca taiasera 

padurea, dar acei oameni nu avusesera nici o umbra de intelegere, de simtire 

pentru ea, sufletul lor nu traise moartea padurii decat ca pe o munca si-atat. Nici 

un contact sufletesc prin simtirea vietii, a frumusetii padurii si a suferintei ei nu 

pornise catre fiintele elementare. 

Ca intotdeauna cand isi dadeau seama ca le vad, le inteleg si ma pot 

cufunda in trairea lor, au fost foarte surprinse. De mult timp, se dezobisnuisera 

ele ca oamenii sa le mai bage in seama, sa se gandeasca la ele. Le-am intrebat 

atunci ce pot sa fac pentru a le ajuta, iar ele, “scotocind” prin reprezentarile din 

sufletul meu, au ales ceva de acolo, spunandu-mi: “Tu ai de-a face cu oameni ce 

lucreaza cu lemn. Fa atunci ceva sa nu mai taie padurea doar dupa folosul lor, ci 

si dupa al ei, sa o ingrijeasca si sa ia din ea numai ceea ce o ajuta sa ramana vie 

si puternica”. 

In Germania, printre gnomi 

O alta asemenea intamplare a avut loc in Stuttgart, in 

Germania, unde fusesem invitat de catre Centrul Cultural 

“Forum 3” sa tin cateva conferinte despre relatia omului cu 

diverse fiinte spirituale. La una dintre aceste conferinte, la care 

am pomenit si de fiintele elementare, am fost intrebat daca nu 

pot spune ceva si despre cele existente in Stuttgart. Am 

raspuns ca nu sunt in stare in acel moment, pentru ca nu am 

perceput inca ceva legat de cele existente acolo. A doua zi, 

plimbandu-ma cu intrebarea in mine prin oras, am intrat intr-unul dintre marile 

magazine de imbracaminte din zona centrala. Desi era inca dimineata, 

magazinul era plin de lumea atrasa de vanzarile cu pret redus la sfarsit de sezon. 

Oamenii se grabeau de la un raion la altul, luau in mana hainele pentru a le lasa 

degraba si a cauta altele, priveau pretul si mergeau mai departe. Incet-incet, mam 

cufundat in atmosfera locului si am privit fiintele elementare legate de 

magazin. Mi-au iesit in intampinare fete grotesti, facand grimase nerusinate 

(ceva asemanator se poate vedea in anumite desene animate asa-zise “pentru 

copii”, motivul similitudinii fiind inspirarea, ce-i drept inconstienta, a celor care leau 

realizat, de catre astfel de fiinte). Aspectul lor era determinat intru totul de 

oameni, luasera forma aceea grotesca, din incarcatura sufleteasca a celor ce 

populau magazinul - din dorinta lor de a avea, de a consuma, din pofta de chilipir 

care stapaneste sufletele, dincolo de masura fireasca a acestor lucruri.

Apoi m-am indreptat catre Centrul Cultural “Forum 

3”. La intrarea in cladire era o scara care incepea cu un 

stalp de piatra, provenind, probabil, de la o cladire mai 

veche. Acolo, langa acel stalp, mi-a iesit in intampinare 

o alta fiinta elementara, foarte diferita de cele din 

magazin, mult mai prietenoasa si mai binevoitoare. 

Daca cele din magazin radeau sarcastic de prostia si 

superficialitatea noastra, de cat de usor pierdem noi, 

oamenii, masura in relatia noastra cu obiectele pe care le vrem, micul prieten din 

Forum 3 era foarte curios sa stie ce aduc eu cu mine in acel loc. Atitudinea lui sar 

putea traduce in cuvinte omenesti prin: “Haide, spune, tu ce ne aduci bun aici, 

ce stii tu, despre ce ne vorbesti?”. 

Din nou, felul de a fi al acestei fiinte elementare, pe care popoarele nordice 

o numesc tomte si este un fel de gnom legat de un loc unde se petrece o 

activitate umana, de obicei de o casa, era determinat de oamenii care aveau dea 

face cu Forum 3, pentru ca acest centru cultural era deschis tuturor. Am zambit 

de placere, trecand pe langa el, atat era de simpatic, si l-am invitat sa vina cu 

mine in mansarda de la etajul cinci, unde eram eu cazat, insa nu a venit. Chiar 

daca simpatic si curios, acest tomte isi luase prea in serios munca de a se ingriji 

de stalpul de la intrare si de a ii intampina pe cei ce intrau in cladire, pentru a-si 

parasi locul. Iar pentru ca am dorit sa-i fac un cadou, odata ajuns in camera mea, 

am spus o rugaciune pentru el. 

Copiii fiintelor ingeresti 

Cunoasterea acestor fiinte elementare, prin traire directa, 

arata ca ele exista si “faptuiesc” in natura, in stanca, in apa, in 

aer, in foc, in ciclurile zilei si ale anotimpurilor, in procesele din 

plante, care au loc de fapt prin munca lor (omul de stiinta 

materialist vede doar partea fizica a acestor procese), in 

animale si chiar si in om. De aceea, o parte a lor se afla sub 

influenta directa a omului sau sunt chiar nascute prin faptele lui. 

Ele lucreaza, de asemenea, ca mijlocitori intre diversele fiinte 

spirituale din ierarhiile ingeresti si taramul fizic, ducand la implinire procese ale 

caror impuls si cauza se afla in intentiile fiintelor superioare lor. Ele nu au trup 

fizic si nici un Eu, cum are omul, ci doar parti din acestea, respectivÊ- forte de 

viata si “un fel” de suflet. 

Important pentru noi, oamenii, este sa intelegem cum s-au nascut ele si 

care este soarta lor. Pentru intelegerea aparitiei lor, privirea clarvazatoare 

trebuie sa se indrepte catre creatia lumii. Fiintele elementare au fost nascute de 

catre fiinte ingeresti, printr-un proces asemanator celui prin care noi, oamenii, 

nastem ganduri. La inceput, cand substanta lumii inca nu era ca astazi, ci mult 

mai diafana, au trait in elementul foc, apoi, pe masura ce creatia lui Dumnezeu 

Tatal s-a condensat, au trecut si in elementele aer, apa si pamant. De aceea, 

ele se simt astazi incarcerate in acestea si nu isi doresc nimic mai cu ardoare

decat intoarcerea in spiritual. Noi, oamenii, datoram acestui proces de 

condensare a substantialitatii lumii faptul ca avem un trup fizic in care putem 

dobandi constiinta de sine si libertate si, prin implinirea lor suprema, iubirea 

pentru toate cele din jur. Sa nu uitam ca acestea s-au facut si cu sacrificiul 

fiintelor elementare, care, in izbavirea lor, depind acum de noi. 

Cum are loc aceasta eliberare a fiintelor elementare din natura am putut 

intelege privind in imaginile vietii unei persoane care a murit in urma cu mai mult 

de zece ani. Am vazut mai intai acea persoana pe cand era copil, la inceputul 

secolului XX, jucandu-se afara intr-o dimineata senina de iarna. Se repezea catre 

culmea unui deal si privirea i s-a indreptat pentru o clipa catre albastrul senin al 

cerului si albul dealurilor ninse. Pentru acea clipa, sufletul lui a trait ceva din 

dumnezeirea naturii, din frumusetea si maretia ei. Iar pentru ca sufletul nostru si 

mai ales Eul nostru se afla acolo unde ne indreptam voit si cu daruire atentia, de 

acel copil s-a legat si ceva din fiintele elementare ale acelui peisaj. Anii au trecut 

si copilul a crescut. El a uitat acea scurta clipa din copilarie, insa legatura facuta 

atunci intre el si fiintele elementare a ramas. Dupa ce a murit, zeci de ani mai 

tarziu, ele si-au gasit eliberarea, atunci cand sufletul celui ce se indrepta catre 

ceruri s-a desfacut ca o floare, catre taramurile din inalt, iar fiintele elementare au 

ajuns si ele acasa. Daruirea din trairea lui din copilarie a fost cea care le-a 

izbavit. 

Din toate acestea, am invatat cate ceva. Mai intai, sa 

stiu ca in jurul nostru se afla o multitudine de fiinte 

elementare, carora le datoram multe din ceea ce noi numim 

“procese ale naturii”, apoi sa incerc sa nu distrug natura din 

jurul meu, pentru a nu le lipsi pe acestea de locul lor firesc 

de viata, iar, mai presus de toate, sa ma straduiesc sa ma 

daruiesc cu atentia, sufletul si fapta mea catre tot ceea ce 

este natura, pentru a le ajuta sa se elibereze. Nu gesturi 

marete se cer, ci grija si fapta iubitoare pentru creatie, pentru 

aspectele marunte ale vietii de zi cu zi. 

Ar mai fi multe de spus, insa sper ca, fie si numai prin eventualele intrebari 

si nedumeriri ale cititorului, am reusit sa nasc in sufletul acestuia un inceput de 

uimire fata de natura si de fiintele nevazute din ea, pentru ca orice cunoastere 

adevarata incepe cu uimirea. Iar foloasele le vor trage fiintele elementare, carora 

eu le-am fagaduit sa alcatuiesc o punte catre oameni. 

In tainica lume a plantelor 

Cateva experiente 

MARIUS GABOR 

Cand o femeie vorbeste cu florile ei, atunci cand 

le stropeste sau le ingrijeste, starneste - in general - 

zambete ironice sau compatimire. Asta pentru ca multa 

lume mai crede ca sentimentele plantelor sunt o poveste inventata. Ultimele 

experimente stiintifice arata insa ca femeile au perfecta dreptate. Dar: cele care

simt ca noi, oamenii, sunt oare plantele insele sau spiritul lor? Raspunsul la 

aceasta intrebare ramane sa-l dam fiecare dintre noi. Oricum, cei care au o 

simtire intuitiva fata de plante nu acorda prea mare importanta unor astfel de 

probleme teoretice. 

Experientele mentionate mai sus au fost efectuate cu ajutorul unui detector 

de minciuni, un aparat electric care imprima pe hartie curbe corespunzatoare 

vibratiilor pe care le inregistreaza. Conectat la o persoana interogata - de pilda, 

in justitie - detectorul descrie o linie regulata, atata timp cat persoana respectiva 

spune adevarul. Cand aceasta minte, linia oscileaza brusc. Adevarul, izvorat din 

sufletul omului, curge odata cu curentul nervos electric prin creier; in momentul 

cand adevarul este “siluit”, curentul se blocheaza si se supracompenseaza. 

Un asemenea detector a fost fixat de o planta 

careia i s-a inregistrat astfel campul de vibratie si 

bioplasma. Cand planta a fost intepata, deci i s-a 

provocat o durere, detectorul a avut o oscilatie 

puternica. Iar cand in aceeasi incapere a fost intepata o 

alta planta, surata ei a avut aceeasi reactie, si anume, 

de mila. Acelasi lucru s-a intamplat si in clipa cand in 

prezenta plantei au fost aruncati intr-un vas cu apa clocotita cativa creveti vii. 

Intrebarea este: de ce a fost nevoie de un experiment atat de brutal? 

Oamenii sensibili stiu de mult ca plantele se dezvolta mai bine atunci cand le 

vorbesti cu caldura, cand le atingi cu tandrete sau cand le acoperi zilnic cu 

palma, lasand dragostea ta sa se rasfranga asupra lor. Iar planta, 

recunoscatoare, raspunde. Iubitorilor de plante li s-a intamplat, nu doar o data, 

sa simta, plimbandu-se prin parc, un val de parfum de trandafiri adiind spre ei 

sau sa vada cum in gradina ori langa casa lor rasar din pamant exact acele 

plante de care se simt atrasi sau pe care le indragesc. 

Un specialist american in domeniul detectoarelor de 

minciuni - el prefera sa le spuna “poligrafe” - locuieste la New 

York si se numeste Cleve Backster (intr-un numar viitor vom 

prezenta pe larg experientele lui). In timpul cercetarilor 

intreprinse, el a conectat un asemenea aparat la o planta, 

pentru a vedea daca rezistenta electrica a acesteia se modifica 

dupa ce a fost udata si apa incepe sa urce de la radacina spre 

frunze. Spre surprinderea lui, a rezultat o curba identica cu cea 

produsa de modificarea sentimentelor omenesti. Planta se 

bucura! Pe parcursul experientei efectuate, el s-a gandit brusc 

daca n-ar fi bine sa arda una dintre frunzele plantei. Instantaneu, spaima 

acesteia s-a manifestat prin oscilatii puternice ale acelor. Planta citea chiar si 

gandurile! Ba reactiona si de la distanta, la tot ce facea el sau la ceea ce i se 

intampla, exact ca un caine care incepe sa latre si sa dea din coada cand 

stapanul, chiar daca nu se vede inca, se-apropie de casa. Deci: plantele sufera 

sau se bucura impreuna cu intregul univers! 

Odata, Backster i-a pus pe sase dintre prietenii sai sa 

traga la sorti care dintre ei sa duca la indeplinire o anume 

sarcina. Acestia si-au desfacut biletelele intr-o camera in care

se aflau doua plante, iar cel desemnat s-a pus pe treaba, dupa ce au parasit 

incaperea ceilalti cinci. Adica, a distrus una dintre plante, dupa care a plecat si el. 

Cealalta planta era conectata la poligraf. In clipa cand cele sase persoane au 

revenit, pe rand, in incapere, aparatul a inregistrat o reactie a plantei, doar la 

aparitia “ucigasului”. Ea a recunoscut vibratiile ca fiind cele ale criminalului. 

Altadata, Backster si-a chemat un prieten in camera si l-a intrebat in ce an s-a 

nascut. Prietenul a spus o cifra aiurea, iar planta, indignata, a si pus acul in 

miscare. Faptul acesta l-a determinat pe psihiatrul A.E. Esser, ca impreuna cu 

doi colaboratori sa-i puna intrebari unei paciente, in prezenta unui filodendron pe 

care aceasta il ingrijea zilnic. Planta a fost conectata la unul din poligrafe, 

intrebarile au inceput sa curga, raspunsurile la fel - unele adevarate, altele nu, 

planta reactionand, fara exceptie, la toate minciunile. 

Atunci cand doua fiinte - un om si o planta sau un animal si un om - se afla 

in deplina concordanta si armonie, campurile lor de vibratie sau bioplasmele se 

contopesc intr-unul singur. Din acel moment, ceea ce o impresioneaza pe una 

dintre ele o impresioneaza imediat si pe cealalta. Adeseori, mamele simt cand 

copiii lor sunt in pericol sau patesc ceva. Cateodata, oamenii sensibili se simt 

impinsi - fara a se putea opune - catre un anume loc, iar cand ajung acolo, isi 

dau seama ca au sosit exact la momentul potrivit pentru a evita o intamplare 

neplacuta. O fiinta o cheama in ajutor pe cealalta - constient sau inconstient. 

Muzica pentru grau 

Oare ce simte iarba, atunci cand cineva incepe sa 

tunda gazonul sau sa secere pajistea? Sunt oameni care 

au sustinut c-au auzit tipetele campului. Oricum, gazonul 

trebuie tuns, pentru ca iarba inalta, mai ales atunci cand 

e uda, nu te lasa sa treci sau sa stai pe ea. Din cauza 

asta, s-au si inventat soiurile de iarba scurta, ba chiar 

“presarate” pe ici - pe colo cu floricele, ca o campie in 

plina primavara! 

Plantele sunt foarte sensibile la muzica. In 

Canada, pe marginea lanurilor nesfarsite de grau, au 

fost montate difuzoare din care rasuna, cat e ziulica de mare, muzica pentru 

cereale. Si s-a dovedit ca granele apreciaza in mod deosebit muzica clasica: 

cresc mai repede si mai bogate si fac mai multe seminte. In schimb, muzica 

moderna are asupra lor exact efectul opus. In felul acesta, putem afla si noi care 

este muzica venita din “ceruri” si care din “iad”. 

Si plantelor de interior le merge mai bine in incaperile unde se canta la pian 

in mod regulat. Asta nu inseamna ca plantele aud la fel ca oamenii. Ele preiau 

vibratiile muzicii in propriul lor camp de vibratie, simtind astfel influenta acestora. 

Si oamenii bolnavi pot fi vindecati cu ajutorul muzicii potrivite, indiferent daca 

suferinta lor este fizica sau sufleteasca. 

Noi nu stim inca daca plantele percep constient durerea pe care le-o 

producem. Probabil ca au o constiinta asemanatoare cu ceea ce traiesc oamenii 

in vis. Constiinta are multe trepte si in acest sens stiinta va face noi si noi 

descoperiri, care pentru oamenii sensibili nu reprezinta insa niste noutati. Dar 

este bine sa fie convinsi si cei care nu cred. Chiar daca nu in mod direct, ci pe

calea ratiunii. Si-atunci, poate ca vor fi si ei mai atenti la viata de zi cu zi, atat de 

plina de surprize. Cunoasterea modului in care creatia este unica si totul este 

legat de tot, fara nici un fel de discriminare intre plante si animale, poate sa-i 

scape pe oameni de izolarea inutila in care traiesc. 

Iubire si ura 

Pentru ca au sentimente, plantele cunosc si ele 

simpatia si antipatia. Care sunt chiar mai intense decat la 

oameni, pentru ca ele nu-si pot evita vecinii (sau 

vecinele). O persoana se desparte de partenerul cu care 

nu se potriveste, dar biata planta este legata prin 

radacinile ei de un anumit loc. Daca sta langa alta planta 

mai voluminoasa sau mai inalta, care-i ia lumina, nu 

poate face altceva decat sa-ncerce sa se inalte si mai 

sus, ceea ce nu e intotdeauna posibil. Iar daca mirosul si 

radiatiile vecinei ii sunt daunatoare, nu poate decat sa se 

rasuceasca putin, sa se-mbolnaveasca si sa moara. Asa 

se-ntampla odinioara si cu unele femei, care erau 

constranse sa-si suporte barbatii, oricat de brutali ar fi fost. 

Se-ntampla insa s-avem o planta - in casa sau in gradina - care nu vrea sa 

se dezvolte si pace. Ii dam apa, lumina, temperatura optima, ingrasaminte si, din 

cand in cand, cuvinte frumoase, dar ea nu e fericita. Se ofileste si, in final, piere. 

Cat de neputinciosi ne simtim noi, oamenii, atunci cand nu reusim sa intelegem 

nici macar tanguirile unei plante! 

Dar oare ce nu i-a priit? Nu vom sti, probabil, niciodata. Putem incerca sa 

aflam, observand atent “gusturile” fiecarui soi in parte. Exista, fireste, si oameni 

norocosi, in sensul ca in preajma lor plantele se dezvolta frumos, fara exceptie. 

Dar, in general, unele “prospera”, iar altele nu. Este o problema de “asemanare” 

sau de “respingere” fata de persoana care le cultiva. Dar si intre ele relatiile sunt 

aceleasi. Sunt flori care nu trebuie puse in aceeasi vaza. De pilda, lalelele cu 

narcisele. Arata frumos impreuna, dar narcisele se usuca repede, pentru ca nu 

suporta semetia lalelelor. Nici lalelele cu liliacul nu se potrivesc - liliacul fiind cel 

care se vestejeste imediat. Iar trandafirii - sa nu “vada” garoafele sau rezeda. 

Lacramioarele sunt minunate si umplu camera cu parfumul lor, dar langa 

ele alte flori nu rezista. 

Intr-un buchet de flori de vara multicolor, n-au ce cauta macii si omagul, 

care le omoara pe celelalte (macul moare el insusi foarte repede). Din punct de 

vedere chimic, acest fenomen se bazeaza pe eliminarea si asimilarea unor 

substante. In lumea imateriala, ele sunt insotite de producerea si preluarea 

vibratiilor. 

Cultivatorii cu experienta cunosc plantele care se accepta sau se resping. 

Trandafirii, de exemplu, sunt flori princiare, ei au nevoie de spatiu si nu suporta 

in preajma lor florile obisnuite, de duzina.Si, totusi, parfumul lor este mai 

puternic atunci cand sunt plantati alaturi de ceapa sau usturoi. Chiar si

patrunjelul este binevenit. 

Vita de vie stramba din “nasul” ei nobil, la vederea verzei si nu se omoara 

nici dupa dafin. In schimb, ingaduie prezenta ulmului si a macului. 

Maslinul si stejarul au o personalitate mult prea puternica si diferita pentru a 

se putea suporta reciproc. Cand sunt plantati alaturi, isi indoaie crengile in 

directia opusa. Maslinului ii plac, in schimb, mirtul si smochinul. In fanete si 

paduri, mesteacanul si pinul se cauta, realmente; impreuna cu iarba neagra si cu 

ciupercile, ei alcatuiesc o comunitate, in care le merge bine tuturor. Cand 

oamenii taie pinii, locul este napadit de ierburi, iar ciupercile dispar. 

Sub fagul rosu nu vrea sa creasca nimic, poate din cauza ca - asa dupa 

cum se spune - el “aspira” tot raul de primprejur si chiar si din oamenii care isi 

beau ceaiul sub acoperisul frunzelor sale, asa cum sunt ei vazuti in gradinile 

conacelor boieresti. 

Nucul si stejarul nu se pot suferi, iar porumbarul si paducelul nici atat. In cazul 

lor, este vorba de o inrudire, unul dintre copaci considerandu-l pe celalalt ca 

nefiind de soi “curat”. 

Exista, apoi, plantele uscate si plantele apoase, care nu se potrivesc deloc. 

Tufele lemnoase, precum levantica, provoaca, pare-se, uscarea castravetilor 

aflati prin preajma. In schimb, plantele “reci” gasesc foarte placuta prezenta celor 

“iuti, fierbinti”, cum ar fi ridichea sau hreanul. 

Dar cate nu se-ntampla, in tacere, in lumea aceasta vegetala? Observand 

natura, omul trebuie sa descopere plantele care se cauta sau care se evita, ca 

nu cumva sa strice tocmai el, printr-o combinatie gresita, Marea Armonie a 

Naturii. Si ce minune ar fi daca el insusi, Omul, s-ar integra in ea! 

Povesti cu printese si cu regine 

Domnita Ileana la Bran 

La inceputul lunii februarie, Emil Stoian a implinit 85 de ani. Branean 

verde, trecerea timpului n-a lasat urme prea mari asupra lui. Nea Stoian, cum ii 

spun vecinii, este inca in putere, sprinten si mai ales bucuros sa povesteasca 

intamplari de demult. Originar dintr-o veche familie, care a dat multe minti 

luminate, Emil Stoian s-a nascut si a crescut in umbra Castelului de la Bran. 

Zidurile lui, pe care a fluturat multa vreme drapelul casei regale a Romaniei, i-au 

intrat atat de puternic in suflet si in memorie, incat le-a visat multa vreme, chiar si 

atunci cand a ajuns pe frontul de rasarit, pana-n Transnistria... Intors din razboi, 

a lucrat la Spitalul Militar din Brasov ca asistent si apoi, din 1944, a fost mutat la 

Spitalul pe care Principesa Ileana l-a inaugurat la Bran. Amintirile lui din perioada

in care a lucrat alaturi de Domnita Ileana (asa-i spuneau branenii principesei) 

sunt marturii de pret despre o epoca istorica in care evenimentele si intamplarile 

au fost de multe ori mai presus de oameni. 

"Spitalul meu iubit..." 

"Domnita Ileana venea de multe ori, in copilarie, la 

Bran, cu mama ei, Regina Maria, care iubea mult 

castelul pe care brasovenii i-l daruisera ei. Prezenta lor 

a lasat urme adanci in viata comunei. In buna masura, 

bunastarea si civilizatia Branului li se datoreaza. Mai 

ales ca Regina Maria i-a lasat prin testament castelul 

Domnitei care locuia des aici cu familia ei. Inainte sa 

inceapa constructia spitalului din Bran, care s-a numit 

, Domnita a lucrat ca voluntara la Cantina Crucii Rosii 

din Brasov. Alaturi de mai multe doamne din lumea 

buna, organizau la gara din oras distribuirea de alimente 

si de ceai cald in trenurile de refugiati. Asa ca, in 

momentul in care s-a decis sa infiinteze la Bran un spital, avea deja experienta in 

acest sens. 

Spitalul a fost amenajat in niste baraci care se gaseau peste drum de 

cladirile vamii, pe malul raului, acolo unde se afla capela de piatra. Putea 

adaposti la inceput 40 de bolnavi. , asa o auzeam zicand adeseori. A fost greu 

in primele zile, foarte greu, dar Domnita a primit ajutoare din toate partile si 

nimeni nu putea s-o refuze atunci cand cerea ceva pentru spital. Se vedea ca 

punea tot sufletul in ce facea, ca lucra cu inima pentru cei bolnavi; ea a fost un 

exemplu pentru multi dintre braneni. Noi, care am cunoscut-o, cei din generatia 

mea, o iubim si o stimam si acum pentru tot ce a facut aici. 

Era buna organizatoare, ii mobiliza pe toti si nu se lasa pana nu 

ducea la capat ce-si propunea. Spitalul asta a inceput de la zero, nu exista 

nimic, s-a facut din donatii, au donat bogatasii, dar si taranii. Malaxa, care 

avea Fabrica de Armament de la Tohan, a dat baracile, colonelul Serbu din 

Tohan a facut planurile pentru microhidrocentrala electrica, directorul unei 

fabrici de textile a dat panza pentru lenjerie, de la Medias au venit vasele 

pentru spital; taranii, la indemnul preotului de la biserica din Poarta, au 

inceput sa aduca alimente, lapte, oua, legume, fructe. Avea si Domnita o 

ferma a ei, la Stupini, de unde aproviziona spitalul. Si Regina Maria a donat 

bani. Prin relatiile ei, Domnita aducea medicamente din Elvetia si Austria. 

Ea a adus pentru prima oara Penicilina in Bran, cu care a salvat multe vieti. 

Pe multi raniti i-a salvat de la amputari, tratandu-i cu Penicilina. 

La inceput, spitalul a avut numai o sectie militara, dar a aparut cam 

dupa un an si o sectie civila, in care erau tratati satenii din cele 13 sate ce 

apartineau de Bran. Adeseori, Domnita, insotita de cate un medic, de asistenti si 

surori, mergea prin sate pentru a face tratamente celor ce nu puteau ajunge la 

spital, pentru a vedea in ce conditii traiesc oamenii.

In primele luni, spitalul a avut numai sectie pentru barbati, dar in 1946 s-a 

infiintat si o sectie pentru femei si copii, din banii donati de Malaxa. Sectia pentru 

femei era necesara. Nu o data Domnita le ducea cu masina ei la Brasov pe 

femeile ce nu puteau naste. Intr-o iarna, a luat-o peste camp, prin troiene, cu 

masina, ca sa ajunga la timp la spital cu o femeie. Mai tarziu, l-a botezat pe 

copilul acela care s-a nascut atunci." 

Cruciulita de argint si cartea de 

rugaciuni 

- Sa facem putina istorie. Calitatea dvs. de martor 

va permite sa dezvaluiti fapte noi, nestiute pana in 

prezent. Cum se desfasura o zi de munca la Spitalul 

Domnitei Ileana? 

- Domnita venea de dimineata ca sa controleze 

daca e curatenie, daca bolnavii au fost tratati si ingrijiti 

cum trebuie, daca sunt medicamente. La ora opt si 

jumatate incepea vizita consiliului de medici, la care 

participau toate cadrele sanitare. Treceam pe la fiecare 

bolnav. Apoi, pana la ora 13-13.30 aveau loc operatiile 

si tratamentele. Chirurg a fost dr. Radu Puscariu, fiul altui mare branean, celebrul 

filolog si lingvist Sextil Puscariu. La operatii, il ajuta si Domnita, care era "a doua 

mana", cum se spune, ii dadea instrumentele si ceea ce mai era necesar. Mai 

era un doctor chirurg, Dragomir il chema. Internisti erau dr. Lazarescu si sotia lui, 

dr. Marinescu, dr. Badila, dr. Aurel Stoian - unchiul meu, care era si medicul 

familiei regale. Farmacia era tinuta de dr. Herman. Mai erau studentii la medicina 

care faceau practica, asistentii si surorile. Era mult personal, pentru ca s-a ajuns 

la 120 de paturi impartite in mai multe baraci. Era multa munca. 

Stiti, pe vremea aceea, doctorii si personalul din spital erau foarte 

apropiati de bolnavi, nu ca acuma, cand unii doctori se poarta cu tine ca 

si cum ai fi de piatra. 

Domnita ne spunea sa vorbim cu bolnavii, sa le povestim, sa nu-i 

lasam sa se intristeze, sa le alinam si sufletele, nu numai durerile 

trupesti. Nu de putine ori chiar ea le citea bolnavilor din carti, ii mangaia, 

ii intreba de familiile lor, de copii, daca era cazul. Cand intra in saloane, 

parca se luminau toti la fata. Era tare blanda cu bolnavii si fiecare dintre 

ei, la internare, primea de la ea cate o cruciulita de argint si o carte de 

rugaciuni. 

Mi-amintesc ca era o femeie inalta, frumoasa, era prezentabila in 

halatul alb, purta parul strans si impunea respect tuturor. Lucrai de drag 

cu ea. Cea mai mare suparare a ei era insa ca bolnavii sa nu fie ingrijiti 

cum trebuie. Atunci nu-i facea observatii vinovatului. "Nu-i nimic", ii zicea 

ea, "vin eu maine mai devreme si am sa fac eu si munca dumitale." Nu-ti trebuia 

rusine mai mare decat sa auzi asemenea vorbe. Toti ne straduiam sa nu gresim

cu nimic, pentru ca vedeam cat de mult tinea ea ca lucrurile sa mearga bine la 

spital. 

Nasa in costum 

national 

- In afara activitatii ei din 

spital, ce viata ducea in Bran 

Domnita Ileana? Avea legatura cu 

oamenii? Lua parte la viata 

comunitara? 

- Trebuie sa va spun ca, de 

cand a venit la Bran cu familia ei, 

cu sotul ei, Arhiducele de 

Habsburg, si cu cei 6 copii, 

Domnita a fost extrem de modesta 

si de apropiata de oamenii de aici. Copiii ei faceau scoala alaturi de copiii 

branenilor, pe strada, cand se plimba, toata lumea o saluta si ea statea de vorba 

cu oamenii, se interesa de viata lor, nu era infumurata. Sigur ca avea un cerc de 

prieteni cu care se intalnea mai des. Mai avea cateva doamne de onoare, 

prietene cu ea - d-na Racovita, d-na Lizeta si d-na Arabu. Era in relatii foarte 

bune cu familia dr. Stoian, cu Cornelia Pop, cu verisoara mea, Valerita Damboi 

care, atunci cand mergea la castel, ii facea o placinta cu branza de vaci ce-i 

placea ei mult. Verisoara asta ii mai prepara si alte mancaruri romanesti 

Domnitei, din prietenie, si pentru ca Frau Koller, bucatareasa ei, n-avea atata 

dexteritate in a prepara mancarurile noastre traditionale. In 21 mai, de ziua ei 

onomastica, Domnita chema multa lume la castel. Era darnica de sarbatori, 

poftea toti copiii branenilor. Odata, unul Niculescu, ii mai zicea si Festila, a 

chemat-o sa-i fie nasa la nunta. S-a cununat cu o fata din Zarnesti. Si 

Domnita s-a dus, imbracata intr-un frumos costum national. Tot Branul a fost 

la biserica sa vada nunta. Tare s-a mai suparat insa Domnita ca nunta s-a 

spart, a fugit mireasa cu banii stransi, de-a ramas mirele cu gura prinsa si cu 

buzele umflate. Atunci a zis ea ca "e ultima data cand ma mai cobor in 

mijlocul poporului". N-am mai auzit sa fi cununat pe altcineva, dar copii, stiu 

ca a botezat multi! Oricum, multa lume se ducea la ea si cerea ajutor si 

sfaturi, pentru ca era mare saracie in tara dupa razboi. 

De multe ori, cand era mai suparata, il chema pe vizitiul ungur si se 

plimba in trasura dusa de cai rosii, catre Moeciu. Alteori, se ducea pe poteca 

pana la capela in care era tinuta inima mamei ei si statea acolo un timp. Intra 

si in bisericuta de lemn care era pe platoul de langa spital. 

Dupa ce a fost constransa sa plece din Bran, in 1948, ticalosii au demolat 

bisericuta aceea, pe ascuns. In fiecare noapte disparea cate ceva, ba un geam, 

ba o usa, pana cand, dupa vreo doua luni, s-a daramat cu totul. Comunistii au 

distrus apoi cu buna stiinta urmele ei din Bran. Au devastat gradina cu dalii a

Reginei Maria, Casa de ceai de langa lac, unde se intalnea Domnita cu 

prietenele ei in fiecare dupa-amiaza. 

"Domnita, iti mai 

amintesti?" 

- Domnita Ileana sau Maica 

Alexandra, cum era cunoscuta in 

ultimii ani ai vietii, a vizitat Branul 

in luna septembrie 1990. Cum au 

primit-o branenii? 

- A fost emotionant pentru 

noi, care am lucrat cu ea, sa ne 

reintalnim. Dupa atata vreme, nea 

recunoscut pe toti, am povestit, 

ne-am reamintit de anii de munca 

de la spital. Mi s-a parut cam trista, cam suparata. A vizitat castelul, vama, 

capela de piatra. Avea vorba domoala, pe care i-o stiam, si sfaturi bune pentru 

toti: "Trebuie sa imbatranesti frumos" - zicea ea - "sa te indepartezi natural de 

lucrurile pe care nu le mai poti face". Avea dreptate, m-am gandit de multe ori la 

vorbele ei. 

"Da, era cam suparata Domnita", intareste vorbele sotului ei d-na Sofia 

Stoian, care a urmarit cu discretie dialogul nostru de pana acum. "Eu m-am dus 

cu niste prietene de-ale mele si ne-am plimbat pe strada din fata Casei de 

creatie, unde a dormit ea o noapte, si ne-am uitat la ea cum statea pe terasa si 

privea ganditoare catre castel si catre parc. N-am indraznit s-o deranjam. Poate 

ca-si amintea cat de frumoasa fusese curtea aceea pe vremea ei si a Reginei 

Maria, cu lebede pe lacul din mijlocul gradinii, cu pauni care scoteau strigate 

ascutite, cu tufe colorate de mazariche ce miroseau pana la sosea, cand erau 

inflorite. Poate-si amintea de drumul de la Paraul Rece pe care, tot la doua 

saptamani, branenii puneau pacura ca sa nu se faca praf. Cine stie? Am fost 

impresionata, caci parea tare obosita si imbatranita. Eu o aveam in minte 

imbracata cu un pulover albastru cu crini albi pe care-l purta ea odata, cand a 

trecut podetul ca sa mearga la Casa de ceai, si acuma, dintr-o data, vedeam o 

femeie batrana, cu par alb, in costum de calugarita... Ne-a parut rau cand a 

trebuit sa plece in "48 din cauza comunistilor. Am auzit ca nu i-au lasat sa 

ia nimic din castel. N-a putut sa ia nici inima Reginei Maria, care a ramas 

aici. Dar stiu ca, inainte de a pleca, a dat zapada la o parte (era iarna, 

cred ca era a doua zi dupa Sf. Ion, in ianuarie) si a luat intr-o cutie de 

metal putin pamant din Bran. 

N-am avut voie sa ne apropiem de familia ei, de castel, era paza 

peste tot. Am asteptat-o multi braneni dincolo de podul de langa han. Ea 

a oprit masina si, cand a coborat, un vecin, Serbanuca Sigefre, ce se 

tragea din Tohan si era insurat cu Mironica, i-a dat un cos cu mere: , i-a

zis el, . Tare a impresionat-o pe Domnita vorba lui, care era un fel de invitatie 

de a se reintoarce in Bran. Plangea lumea, ca la inmormantare. Ne-a parut rau 

ca pleaca, pentru ca am invatat multe lucruri bune de la ea, a facut multe pentru 

braneni, era deja de-a Branului, era de-a noastra. 

Acuma, in 1990, cand a revenit la Bran pentru o zi, un alt branean, Moise al 

lui Dobrogeanu, din familia Voinescu, i-a facut iarasi cadou Domnitei un cos cu 

mere si a intrebat-o: . 

Cum sa nu-si aminteasca de plecare? Ne amintim si noi, mai ales ca, inca 

de a doua zi, a inceput prigoana pentru familiile celor care au lucrat cu ea sau au 

fost apropiati de familia ei. 

Oricum, dincolo de toata agitatia comunistilor care au vrut sa ne faca s-o 

uitam, Domnita Ileana ramane braneanca, asa cum i-a placut si ei sa-si spuna." 

HAGIGADAR - Biserica 

Dorintelor 

Visul celor doi frati armeni 

OTILIA TEPOSU 

(Fotografii din Arhiva Bibliotecii Academiei Romane) 

La capatul dinspre Falticeni al Sucevei 

exista o manastire unde, spun oamenii, toate 

visele se indeplinesc. Chiar asa se si numeste: Hagigadar, Biserica Dorintelor. 

Drumul catre aceasta veche manastire trebuie parcurs in tacere. Obiceiul 

este ca, de oriunde ai pleca, pana acolo e bine sa nu rostesti nici un cuvant, 

daca vrei ca dorinta sa-ti fie ascultata. E bine sa te rogi tot drumul, cu privirea in 

pamant, sa te rogi dupa priceperea ta, ocolind grijile si gandurile negre, si, oricine 

te-ar striga, sa nu intorci capul. Caci nici un drum nu e prea lung ori prea scurt 

pentru a ajunge la Biserica Dorintelor cu inima curata. 

Dealul “lui Bulai”, adica locul unde e urcata manastirea, pare a fi pe de-antregul 

chibzuit de Dumnezeu. Tot relieful domol dimprejur s-a straduit sa ridice 

in mijloc o colina inalta, impresionanta prin conicitate, stapanind cu semetie toate 

departarile. Inainte vreme, pe acest varf de deal era doar un biet paraclis din 

lemn, negru, salbatic, parasit de oameni. Era anul 1512, cand doi frati armeni, pe 

nume Donavakian, renumiti negustori de vite, si-au oprit turmele pe aceste 

pamanturi binecuvantate, hotarand sa innopteze langa bisericuta de pe culme. 

Cei doi au urcat la paraclis si s-au rugat mult. In acea noapte, au auzit ingerii 

cantand si amandurora le-a aparut in vis Maica Domnului, care le-a spus: “Va

inecuvantez sa va izbuteasca negotul, si familiile voastre sa traiasca in 

bunastare. Dar daca va fi asa, va cer ca atunci cand va veti intoarce pe locul 

acesta sa ridicati o manastire cu hramul Adormirea Maicii Domnului”. Si afacerile 

au mers mai bine decat oricand. Intorcandu-se de la Beci (Buda), fratii 

Donavakian au ingenuncheat iarasi pe colina binecuvantata, construind aici, cu 

post si rugaciune, o manastire din piatra, fortificata, pe care au numit-o 

Hagioigadar (in limba armeana: “hagiu” - dorinta, “gadarel” - a implini). 

Locul unde a rasarit speranta 

De atunci, toate sperantele oamenilor din imprejurimi se indreapta spre 

acest loc sfant. Inclusiv pana in vremurile stapanirii austriece, Hagigadarul, care 

a devenit o manastire de maici, s-a numit “Metocul cel armenesc”. Chiar daca 

dupa primul razboi mondial colonia suceveana de armeni s-a micsorat, biserica 

de pe dealul Bulai si-a pastrat virtutile miraculoase. Iar astazi, nu cred ca exista 

vreun sucevean care sa nu-si fi lasat acolo, fie si in taina, o mica dorinta de mai 

bine. E suficient sa intrebi un batran de Manastirea Hagigadar, pentru ca el sa-ti 

raspunda cu lacrimi de emotie in ochi: “Dac-ati sti cati oameni s-au tarat in 

genunchi pe rapile HagigadaruluiÉ Iar dorintele li s-au indeplinit”. Astazi, inainte 

de a porni o afacere sau de a construi o casa, oricine trece, macar sa aprinda o 

lumanare, pe la Biserica Dorintelor. Acest lucru este interesant: dupa trecerea 

atator veacuri, pelerinii de la Hagigadar inca mai pastreaza o ramasita a firii 

armenilor, care, se stie, au negotul in sange. Oamenii veniti aici se roaga pentru 

lucruri izbitor de concrete, dar nu-i nici un rau in asta, o data ce comertul e cinstit 

si credinciosii vrednici de Dumnezeu. In fiecare an, vin oameni cu “necazuri in 

afaceri”, o multime de studenti si elevi - rugandu-se pentru reusita la examene, 

bolnavi din toata tara - implorand sanatate trupeasca, fete tinere - pentru succes 

in dragoste si maritis, femei - pentru nastere fara chin. Si toti, pana la unul, spun 

ca dorintele le-au fost indeplinite. 

Canonul urcarii in genunchi 

Cine stie de cand s-a impamantenit credinta ca 

dealul trebuie urcat numai in genunchi si ca biserica 

trebuie sa fie inconjurata, tot in genunchi, de trei ori... E 

ianuarie, vreme ploioasa si rece. In fata dealului, oamenii 

stau o clipa in reculegere, apoi fac sfanta cruce, de mai 

multe ori, pana la pamant. Isi sufleca pantalonii, se 

asaza in genunchi si urca incet, prin zloata, catre culme. 

Chiar daca nu sunt mai mult de o suta de pasi, aceasta 

ascensiune dureaza aproape o ora. Se tarasc de-a 

busilea, cu ochii inchisi si fruntile in pamant, miscarile 

sunt lenese, amortite, din loc in loc se opresc, se roaga 

si saruta dealul, de parca ar fi viu. Nimeni nu priveste in 

sus. Intreg povarnisul e presarat cu faclii. Flacari tremurande, palcuri de lumanari 

ferite de vant in niste scobituri ca de cartita, oameni si lumini urca spre cer intr-un

itual delirant, dealul e asaltat de spinari suitoare. “Doamne, bietii oameniÉ”, 

suspina cineva. 

Se spune ca versantul dinspre rasarit ar fi erodat 

de genunchii milioanelor de credinciosi care l-au tot urcat 

ani de-a randul. O ceata uda, cenusie ii impresoara pe 

cei ajunsi sus, la portita ingusta din zidul ruinat. La fel de 

incet, pornesc cu totii sa inconjoare biserica de mult 

inchisa. Doar joia si vinerea, cate o ora pe zi, preotul 

armean Azad Mandalian vine de la Suceava, o deschide 

si oficiaza slujbe. Majoritatea credinciosilor n-au vazut 

vreodata biserica pe dinauntru si nimanui nu-i pasa ca e 

un lacas de inchinaciune al armenilor, de vreme ce 

armenii sunt tot ortodocsi, ca si ei. Acum ploua de-a 

binelea, apa se prelinge pe zidurile seculare, spaland 

cateva dare de sange de pe bordura de ciment 

imprejmuitoare. O femeie si-a ranit genunchiul, dar 

continua sa inainteze, sprijinindu-se de peretii bisericii, dupa ceilalti. In cele patru 

zari - pe laterale, la altar si la apus - oamenii zabovesc minute in sir, rugandu-se 

cu lacrimi, le poti vedea buzele miscandu-se, implorand soptit mila Domnului. 

Apoi oamenii se intorc acasa pe cealalta poarta a manastirii - una mare si larga -, 

coborand impreuna drumul pietruit. Dupa lungul si istovitorul canon, chipurile lor 

devin senine si fericite. 

Portret de preot armean 

Desi pastoreste de sase ani biserica aceasta, preotul Mandalian inca se 

cutremura in fata acestui ritual. A vazut cu ochii lui sutele si miile de bolnavi care, 

dupa ce urcau dealul Hagigadarului, se intorceau dupa o vreme cu totul refacuti, 

s-a minunat ascultandu-i pe atatia si atatia credinciosi marturisind ca ceea ce siau 

pus in gand mai apoi s-a implinit. 

Si bunicul sau, Iconom Stavroforul Knel Mandalian, care a slujit aici 

jumatate de secol, zicea ca, la randu-i, a mostenit “traditiunea urcarii in 

genunchi”. E randuiala mai presus de om si, din preot in preot, a fost statornicita 

cu sfintenie. 

La 45 de ani, Azad Mandalian este printre ultimii armeni “neamestecati”, de 

vita nobila si veche, din Suceava. Numele si sangele sau i-au dat puteri si ranguri 

nebanuite. Ingrijeste singur de cele trei biserici armenesti ale Sucevei - Sfanta 

Cruce (1521), Zamca (1612) si Hagigadar (singura manastire armeneasca din 

Romania) - dar si de cele ale Iasiului si Botosaniului. E un barbat inalt si chipes, 

cu parul negru, pastrand pe deplin fizionomia si firea aceea caucaziana, repezita 

si sincera, a oamenilor dintr-o bucata. Insa, din clipa in care intra in biserica, o 

pala de duiosie ii strabate chipul, si uriasul cu ochi arzatori se preschimba in cel 

mai blajin dintre oameni, sensibil la fiece freamat, la fiece gand. E 6 ianuarie, 

armenii isi sarbatoresc Craciunul. Nu pentru ca ar fi de “rit vechi”, ci fiindca, dupa 

randuiala inceputurilor, Mantuitorul s-a nascut si a fost botezat in aceeasi zi. 

Preotul canta undeva in spatele cortinei rosii ce acopera altarul. De deasupra,

din rame mari, atarnate de peretii innegriti, sfinti gigantici, pictati in chip minunat, 

ii ocrotesc cu privirea pe cei 

numai sase armeni batrani 

prezenti la acest Craciun trist si 

ploios de ianuarie. Printre ei si 

reporterul, singurul roman din 

biserica. Desi e un intrus in 

aceasta comunitate pe cale de 

pieire, desi nu intelege o iota din 

limba aceea orientala, reporterul 

asculta cantarile crestinortodoxe 

cu ochii umeziti de 

lacrimi. 

* 

Inchei aceasta scurta evocare a Manastirii Hagigadar, fara a-mi pastra nici 

cea mai mica rezerva: e atata credinta adunata acolo, pe dealul “lui Bulai”, incat 

sunt sigur ca toate dorintele pelerinilor se indeplinesc cu adevarat. Si totusi, 

preotul Mandalian imi spune ca, intr-un fel anume, Hagigadarul inseamna chiar 

ceva mai mult: “Am intalnit multi oameni care vin aici cu credinta si ganduri 

curate, dar imi marturisesc ca nu stiu cum trebuie sa se roage. La plecare, sunt 

cu totul schimbati. Imi spun: . Asta e cel mai important: dorintele ti se vor indeplini, fiindca tu CREZI 

cu adevarat ca ele ti se vor indeplini. Iar Manastirea Hagigadar e o adevarata 

lectie despre cum trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu”. 

Putina istorie 

Suceava, metropola armenilor din 

intreaga Moldova 


O buna parte a Sucevei vechi - de la 

Strada Armeneasca pana la “Turnu Rosu” si 

ruina Bisericii Sf. Simeon (1600)?- inca 

respira mireasma orientala a stravechiului 

cartier negustoresc. Sunt cunoscute mai 

multe valuri ale emigrarii armenilor la 

Suceava. Primul mare exod dateaza din 

1313, cand un cutremur de pamant a distrus complet orasul Ani, capitala 

Armeniei. In 1378, egiptenii au cucerit orasul refacut cat de cat, armenii 

parasindu-si tara cu miile. 1401 a fost un an crucial: Alexandru cel Bun 

infiinteaza la Suceava prima Episcopie Armeana din Principatele Romane.

Asadar, armenii ajunsesera la Suceava inaintea intemeierii statului moldovenesc. 

Mai mult, dupa cum spune Nicolae Iorga, toate orasele Transilvaniei si ale Tarilor 

Romane au fost intemeiate de negustorii sasi si armeni, dintre care “armenii au 

organizat activitatea mestesugareasca si au dirijat intreg comertul Moldovei”. 

Expresia “a bate palma” la o afacere este luata de la armeni. In negustorie, 

acestia ii depaseau pe evrei (evreii se aprovizionau en-gros de la armeni). La 

sfarsitul secolului al XIX-lea, locuiau in Suceava peste 300 de familii armenesti si 

a treia parte din mosiile Bucovinei apartinea armenilor. Ultimul val al emigrarilor a 

avut loc dupa marele genocid de la 1915 - de proportii asemanatoare 

Holocaustului -, cand turcii n-au lasat nimic armenesc in provincia cu biblicul 

nume Ararat. Au fost ucisi atunci sute de mii de armeni. Dar tragedia acestui 

popor fugar nu luase inca sfarsit. In Romania au venit comunistii, si armenii au 

pierdut tot ce abia agonisisera: case, pamanturi, ranguri, averi. Ei s-au risipit in 

lumea larga, luand-o, ca de atatea ori, de la capat. Cu toate acestea, Suceava a 

ramas, indiscutabil, metropola armenilor din intreaga Moldova. Desi astazi nu 

mai traiesc aici decat 20 de familii imbatranite, trecatorii de pe Strada 

Armeneasca, inca le arata copiilor fatadele vechi, galbejite si roase ale 

maiestuoaselor case: “Iata, acesta este cartierul armenesc”. 

CELE 12 ZILE LUMINATE DINTRE ANI 

Cum sarbatoresc taranii din Maramures Craciunul si Anul Nou 

Profesoara PARASCA FAT din Desesti este una dintre cele mai bune 

cunoscatoare ale traditiilor populare din Maramures. De la fostul ei profesor, 

folcloristul Mihai Pop, a invatat sa pretuiasca tot ceea ce vine din spiritualitatea 

taraneasca, sa descifreze si pentru altii minunile ascunse in traditii si obiceiuri si, 

mai ales, sa lupte pentru salvarea lor. 

"Ase zace popa nost/ Nu mereti la fete-n post" 

- Maramuresului i-a mers vestea in lume pentru felul in care isi tine traditia. 

Multi romani si straini se duc la sfarsit de an pe Iza si Mara, pentru a se impartasi 

de magia colindelor si a datinilor stravechi. Cum intampina maramuresenii 

Craciunul si Anul Nou? 

- In primul rand prin post, iar randuiala postului in Maramures nu difera de 

aceea din alte zone ale tarii. Dupa Lasata Secului, vasele in care s-a gatit "de 

dulce" sunt scoase din bucatarie si se aduc altele, folosite numai pentru 

mancarea de post. Postul este obligatoriu si pentru copii, cu incepere de la 

varsta de sapte ani. Postul presupune nu numai scoaterea din alimentatie a 

anumitor alimente, ci, mai ales, o purificare morala. Relatiile sexuale sunt 

interzise, sotul si sotia vor trai ca fratii, pentru ca altfel vor avea copii prosti, sluti, 

infirmi sau bolnavi. Se crede ca majoritatea celor care sunt procreati la vreme de 

post devin criminali. Flacaii n-au voie sa mearga la fete. Interdictia este cuprinsa

intr-o strigatura: "Ase zace popa nost:/ Nu mereti la fete-n post./ Preoteasa zacease:/ 

Mereti feciori unde-ti vre/ Ziniti si la fata me". Postul acesta tine pana in ziua 

de 24 decembrie la miezul noptii, moment din care este voie sa mananci de 

dulce. 

- Exista o mancare specifica Maramuresului pentru noaptea de Craciun? 

- Da, sigur ca da. Dupa miezul noptii se mananca "Cina Craciunului", care 

se prepara in orice casa de crestin. O bucata de antricot fara os ori pulpa de porc 

se pune intr-o cratita. De jur-imprejur se asaza un carnat. Se frige inabusit, 

eventual in cuptor, adaugand zeama de varza si mirodenii. Cand este gata, 

fiecare membru al familiei va primi cate o felie de friptura, o bucata de carnat si 

mamaliguta proaspata. A manca din aceeasi paine cu cineva, "a manca dintr-un 

blid", inseamna a fi foarte legat de acel cineva, de a imparti cu el greutatile si 

bucuriile. 

- Maramuresul este o zona in care practicile religioase coexista cu cele 

pagane. Exista si in perioada Craciunului asemenea ritualuri "vrajitoresti"? 

- Craciunul este o sarbatoare eminamente crestina: se serbeaza Nasterea 

Pruncului Iisus care prin sacrificiul sau a mantuit lumea de pacatul originar si a 

instituit Noua Lege. De aceea, in aceasta sarbatoare nu se intalnesc practici 

magice propriu-zise, ci doar cateva gesturi ritualice combinate. Unul dintre 

acestea este insemnarea usilor cu semnul crucii facut cu usturoi, pentru a feri 

casa de necuratenii si a alunga duhurile rele. Semnul crucii este facut de catre 

barbatul casei, imediat dupa lasarea serii, dupa aparitia primei stele. Se face 

semnul crucii in seara de 24 decembrie, in Ajun, pe usa de intrare in casa, jos pe 

prag si pe laterale, pe usori, lasandu-se neinsemnata partea de sus, adica, libera 

pentru ceea ce este "dat", obligatoriu de primit si de indurat. Acelasi semn al 

crucii se face si pe usile acareturilor. 

"Vantu-si traganara/ Merele pticara/ Ingeri leapucara" 

- Cum se colinda in Maramures? 

- In Maramures se colinda pe varste: seara - copiii, 

dupa miezul noptii - tinerii si, in zori, batranii. Colindele 

celor maturi sunt religioase, ale celor mici si ale tinerilor 

contin si elemente precrestine legate de animale (gaina, 

vaca, vulpea, cerbul, oaia, calul, boul), de copaci (fagul, 

bradul, marul), de plante cu valente magice (busuiocul, 

rozmarinul). Toate colindele, "corinzile", cum spun 

maramuresenii, contin insa, fie ca sunt precrestine, fie 

crestine, urari de bine, sanatate si belsug. Urarea este 

proiectata in viitor, trebuie sa se implineasca in viitor 

spre binele acela caruia i se adreseaza, dar asta presupune si o plata pentru ca 

urarea sa se implineasca sigur. Este un fel de cersit ritual: dai ca sa ai. Vreau sa 

va mai spun ca in Maramures, Craciunul este o sarbatoare a luminii, a bucuriei, a 

focului. De aceea, lumina trebuie sa arda in orice casa toata noaptea. Cine 

stinge lumina si nu primeste colindatori este "descolindat", adica i se colinda,

totusi, un text pornofonic, dupa care colindatorii o iau la fuga. Ca este Craciunul 

o sarbatoare a luminii o dovedeste si faptul ca de la Craciun incepe sa creasca 

ziua: "Intre Craciun si Anul Nou, ziua creste cu cat sare cocosul de pe prag jos", 

spune o zicala maramureseana. 

- In colindele maramuresene este foarte raspandita imaginea "florilor dalbe 

de mar". Este legat acest refren de o practica anume, specifica acestei sarbatori? 

- In Maramures, exista un obicei stravechi: in ziua de Sfantul Andrei (30 

noiembrie) se iau crengute de mar si se pun intr-un vas cu apa, la lumina. De 

Craciun, aceste crengi infloresc si astfel, pe mesele maramuresenilor, oaspetii 

vor gasi si florile de mar. Fara sa intram in amanunte si fara sa discutam toate 

semnificatiile marului ca pom si fruct, vreau sa va spun ca, alaturi de brad, marul 

este atestat ca arbore cosmic, pom al cunoasterii binelui si raului, care semnifica 

regenerarea, intinerirea si reinnoirea vietii. Dati-mi voie sa va spun, pentru cititorii 

revistei dvs., pentru romanii de pretutindeni care-si mai amintesc aroma merelor 

de acasa, textul unei colinde foarte vechi, pe care o stiu de la tatal meu: 

"La masa galbana-i, Doamne,/ Boierii s-aduna./ La mar infloritu-i, Doamne,/ 

Cu mere d-argintu./ Vantu-si traganara-i, Doamne,/ Merele pticara./ Ingeri leapucara 

si le trimisara/ P-o poarta de rai,/ La feciori de crai./ Luna-n drum le-o 

stat,/ Frumos i-o-ntrebat:/ - De unde le-ati luat?/ - Ba le-am capatat/ De la Sfantu 

Soare,/ Cu mare rugare/ "n coate si gerunte/ Pa cel varf de munte,/ Muntele s-o 

ruptu-i, Doamne,/ Noi am tat trecutu". 

"Painea anului" si "Calendarul de ceapa" 

Nu vreau sa inchei povestile despre 

Craciun fara sa va vorbesc despre "Painea 

anului" sau "Stolnic", de care se leaga multe 

practici augurale de prevestire a viitorului. 

Stolnicul este o paine mare, de forma 

rotunda, care "se impistreste", se 

impodobeste cu anumite semne. Mai intai, se 

fac doua suluri subtiri de aluat care se pun in cruce pe fata painii. In fiecare sfert 

se pun apoi pasari din aluat cu ochi negri din boabe de fasole, flori, crengute, 

sori. In final, se impleteste tot din aluat "o funie" care se pune de jur-imprejurul 

painii. "Painea anului" astfel pregatita se coace foarte bine, ca sa tina cat mai 

mult fara sa se strice. Se aseaza in ziua de Ajun pe o masa separata, pe care sa 

pus o mana de otava sau fan de cea mai buna calitate. Painea se acopera cu 

un colt al fetei de masa. Ea sta acolo din seara de Craciun pana in dimineata 

zilei de Anul Nou. Este o paine simbolica, reprezentand trupul Mantuitorului Iisus. 

Ea face legatura intre marile sarbatori ale iernii. In dimineata de Anul Nou, dupa 

spalatul ritual, mama casei, gospodina, face cu varful cutitului semnul crucii pe 

partea de dedesubt si apoi taie painea in patru, in sferturi. Un sfert il va darui 

copiilor care "umbla in ptez", striga "An Nou Fericit!". Acestia trebuie sa fie 

neaparat baieti sub sapte ani, copii mici care nu stiu sa multumeasca. Pe langa 

felia de paine, li se ofera si lapte indulcit cu miere. Un alt sfert din stolnic, facut 

felii, il primesc animalele din gospodarie, inainte sa li se dea de mancare.

Jumatatea ramasa va fi mancata de "caseni", "pe inima goala", adica inainte de 

mancare. Painea este liantul intre anul vechi si cel nou. "Pragul" acesta este 

format din douasprezece zile, incepand cu 25 decembrie si pana la 6 ianuarie. La 

mijloc se afla Anul Nou. Sunt cele 12 zile mari in care se intalneste anul nou cu 

cel vechi. Fiecare zi este egala cu o luna a anului urmator: 25 decembrie = 

ianuarie, 26 decembrie = februarie, 27 decembrie = martie, 28 decembrie = 

aprilie, si tot asa pana la 6 ianuarie, care inseamna luna decembrie a anului nou. 

Avem, asadar, anul in mic. Pe acest an in mic se face calendarul de ceapa. Se 

desface o ceapa mare, taiata exact in doua. Se aleg 12 foi care se pun pe o 

masa, se presara sare pe ele si se lasa acolo, din 25 decembrie pana in 6 

ianuarie, adica din ziua de Craciun pana in ziua de Boboteaza. Dupa cata apa sa 

adunat pe foi se poate vedea cat de bogata in precipitatii va fi o anumita luna 

din an. 

"Ferea Dumnezau sa-ti intre o femeie in casa in Noaptea de Anul Nou" 

- Trecem in mileniul trei. Cum sarbatoresc maramuresenii Anul Nou? 

- Anul Nou, Sanvasaiul, este in totalitate magic. Aici, prima oara este 

suverana. Viata cu toate fetele ei incepe de la zero si poate sa purceada intr-un 

mod fericit, daca stii sa respecti anumite reguli magice. Oricum, poti afla, 

descifrand unele semne, tot ce urmeaza sa se intample. In Maramures, Anul Nou 

este noaptea barbatilor, femeile n-au voie sa paraseasca perimetrul gradinii. 

Femeile si fetele tinute sub obroc, "arestate" in gospodarie, se ocupa insa cu 

practicile magice pentru ghicirea "ursitului". Interdictia in legatura cu fetele este 

extrem de dura: "La Anul Nou, fetele n-o avut ce pleca de acasa, pan-o trecut 

sarbatoarea. Ferea Dumnezau sa umble-a corinda. Daca-ti intra in casa o femeie 

in noaptea de Anul Nou ori in ziua de Anul Nou, iti mere rau la casa tat anu". 

Barbatu-i naroc, femeia-i saracie. Daca sa naste o fata prima data in anu" cela, a 

si (fi) an rau, daca se naste fecior, a si an bun, cu naroc". 

- Care sunt cele mai importante practici magice intalnite in ziua de Anul 

Nou? 

- Numaratul stelelor, numaratul parilor din gard de la noua la unu, 

inconjuratul casei de trei ori cu o tava de jaratic, in sensul invers acelor de 

ceasornic, verigheta sfintita in paharul cu apa; vreau sa va spun ca toate aceste 

practici apropiate de vraji se fac la miezul noptii, nu ziua. Pentru fete, cea mai 

importanta este "Stolnicul pe cap". Fetele de maritat ies la miezul noptii, la 

trecerea dintre ani, cu Stolnicul pe cap si se opresc langa taietori (butucul pe 

care se crapa lemnele) si stau acolo tacute si asteapta s-auda glas de cocos sau 

de caine. Daca se aude caine batand (latrand), vor avea barbati rai, daca seaude 

cantat de cocos, vor avea barbati buni. Apoi rup pe cap Stolnicul si 

samalesc (socotesc) asa: "Jumatatea de-a dreapta-i a me, jumatatea de-a 

stanga-i a sotului care mni-i randuluit. Daca s-a rupt mai mare in partea ei 

inseamna ca ea a si (fi) mai fericita, de s-o rupt mai mare in partea lui, el a si mai 

fericit". De Anul Nou este important si spalatul ritual al tuturor membrilor unei 

familii. Se ia apa neinceputa (dupa rasaritul stelelor) si se pune intr-un vas in 

care este o crenguta de brad si un ban de argint. Cu aceasta apa se spala pe

fata toti, pana-n rasaritul soarelui, zicand: "Sa fiu curat ca apa, tanar ca bradul si 

iubit ca banul". Apa se arunca inaintea casei, banul si crenguta se pastreaza. 

- Ne-ati spus ca Boboteaza, 6 ianuarie, este ultima din cele 12 zile care fac 

trecerea dintre ani. Spuneti-ne cate ceva si despre obiceiurile din aceasta zi. 

- Boboteaza este ultimul prag dintre ani, este o sarbatoare a apei care este 

sfanta in aceasta zi si in urmatoarele noua zile. La miezul noptii de Boboteaza, 

pentru cateva secunde, apa se preface in vin si are cea mai mare putere de 

purificare si vindecare. Din acest motiv, se practica scaldatul in pielea goala, cu 

credinta ca astfel se vindeca toate bolile, mai ales cele de piele. Scaldatul il 

practicau numai barbatii, femeile isi spalau doar fata. Exista si practici magice 

legate de aceasta zi, de acest prag dintre ani si chiar de crucea cu care este 

intampinat preotul care vine pentru sfintirea casei in aceasta zi. Crucea este 

impodobita cu busuioc, cu flori (sa nu fie rosii), apoi este infasurata intr-un 

stergar brodat si legata cu un brau. Langa cruce se pune o lumanare ce se 

aprinde la intrarea preotului in casa. Dupa ce acesta pleaca din casa, acolo unde 

este o fata de maritat, mama se repede si "desface crucea", adica dezleaga 

busuiocul si tot ce a mai fost langa cruce deasupra capului fetei, ca sa se marite 

in anul acela. Cunoscandu-se aceasta practica, busuiocul a intrat in expresii: 

"Ce-ti mai face bosaiocu"?", "Unde ti-i bosaiocu"?", "Bosaiocul" inseamna sotul. 

Ar fi tare multe de spus inca despre cele 12 zile mari din capul anilor. Cel 

mai bine ar fi insa sa veniti aici, in Maramures, si sa vedeti toate obiceiurile. 

Celor care nu vor putea ajunge, le doresc sanatate si le spun urarea traditionala 

a maramuresenilor: 

"An Nou fericit si-ntru multi ani sa traiti!". 

Mari duhovnici romani 

Parintele ARSENIE PAPACIOC 

Staretul Manastirii "Sfanta Maria" din Techirghiol 

"Suferinta neamului romanesc e o suferinta 

mAntuitoare. Va avea o mare misiune poporul romAn. 

Tocmai pentru ca traim de doua milenii pe cruce, va 

urma Invierea" 

Interviu realizat de 

OTILIA TEPOSU 

Fotografii de PAUL BUCIUTA

Parintelui Arsenie Papacioc i se spune pe fata "sfantul", iar raurile de 

pelerini care se indreapta spre el ca sa-l vada si sa-l asculte, sa se spovedeasca 

si sa se impartaseasca la el, fac inconjurul pamantului romanesc. 

E sfarsitul privegherii de sambata noapte, o pace odihnitoare, cu luna plina, 

se asterne peste "cetatea" calugaritelor, peste chiliile Manastirii "Sfanta Maria" 

din Techirghiol. De departe, se aude sufletul marii. Zidurile manastirii sunt facute 

din roca sedimentara si mai poarta in ele amintiri de valuri si scoici. Pelerinii de 

langa mine sunt fericiti. In curand, se vor intoarce la casele lor, afirmand cu 

bucurie si cu mandrie in inima: "La pragul dintre milenii, m-a binecuvantat 

parintele Arsenie Papacioc...". 

"Oriunde si oricand am trai, Iisus este acelasi si glasul clopotelor este la 

fel" 

- Sfintia voastra, de zeci de ani sunteti duhovnicul Manastirii "Sfanta Maria", 

aflata chiar in centrul oraselului Techirghiol. Mii de oameni vin, mai ales in 

preajma sarbatorii Craciunului, sa se spovedeasca la dvs. Oare un duhovnic "de 

oras" e diferit de un duhovnic care traieste departe de lume, in pustiul muntilor si 

al padurilor? Sunt diferite problemele oraseanului stresat si agitat de cele ale 

omului simplu? 

- Nu exista un Hristos in provincie si altul la blocuri, un Hristos la rasarit si 

altul la apus. Nu! E acelasi Dumnezeu pentru toate timpurile si toti oamenii. Dar 

depinde de sinceritatea inimii tale cand te duci la duhovnic. Nu te duci la el ca si 

cum te-ai duce la biblioteca: iti iei ce carte vrei si o pui la loc. Caci tineti minte! 

Primii calugari nu aveau biblioteca. Biblioteca lor era o mare cruce. Ma intreba 

cineva intr-o zi ce melodie imi place cel mai mult. Mi-a venit sa rad. Zic: "Mie cel 

mai mult imi place bataia clopotelor - Cheama viii, plange mortii si imprastie 

viforele". Vreau sa spun ca oriunde si oricand am trai, pe vremea lui Stefan cel 

Mare sau pe vremea lui Emil Constantinescu, Iisus este acelasi si glasul 

clopotelor este la fel. Sigur ca traim vremuri grele si ca problemele oamenilor 

sunt mari; ca lumea se schimba, se inraieste, se indeparteaza de Dumnezeu. 

Dar singurul fapt important, de la care nu trebuie sa ne abatem vreodata, sunt 

cuvintele Mantuitorului. Scriptura nu poate sa fie alta. Limpede. Hristos nu se 

schimba o data cu Revelionul, de la un secol la altul. 

"Suferinta-i un dar de la Dumnezeu. Te-am 

umilit, popor roman, ca sa te pot inalta" 

- Iisus inseamna speranta si innoire. 

Ce-ar trebui sa faca romanii, scufundati in 

saracie si suferinta, ca sa-si pastreze totusi 

nadejdea? 

- Eu am trait in diferite situatii grele. Am 

stat 12 ani in puscariile comuniste, schingiuit 

si infometat. Sute de preoti au fost aruncati in 

celulele negre, cerandu-li-se doar atat: sa se

lepede de Hristos si vor fi liberi. Pe mine, credinta m-a ajutat sa nu ma clatin 

duhovniceste, sa nu ma tem de lanturi si palmuiri. Daca toate chinurile astea sunt 

acceptate fara cartire, devii un Dumnezeu, pur si simplu. Cand esti in astfel de 

situatii grele, esti ca un Dumnezeu inlantuit. Ne smulgeau barbile, ne trageau de 

barbi ca pe niste vite. Ne-am intors ca niste ocnasi: chilugi, fara barbi, fara dinti, 

dar mai ales fara chipurile acelea luate de pe icoane, de calugari. Eram criminali 

de rand. Romanii trebuie sa inteleaga ca nu se poate fara cruce. Suferinta-i un 

dar de la Dumnezeu. Te-am umilit, popor roman, ca sa te pot inalta. Intr-adevar, 

de cand s-a nascut, amaratul asta de popor a suferit nespus. Dar nici unui 

mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasa credinta decat mucenicilor 

nostri. Un Horia, care a infruntat imparati, care s-a luat la tranta cu imperii, toti au 

ascuns in cojoacele lor mitoase o inima de erou. Omul fuge de suferinta ca un 

las. Noi nu zicem s-o cauti, dar daca a picat peste tine, birui-o! Vedeti dvs., toate 

minunile pe care le-a facut Hristos, ca-ti sta mintea in loc - a inviat morti, vindeca 

numai cu vorba, a vindecat orbi, slabanogi, garbovi -, minunile acestea n-au 

mantuit lumea. A mantuit-o numai crucea, suferinta. 

"Daca vrei sa vezi Raiul, 

lasa-l pe celalalt sa il vada" 

- Si totusi, sfinte parinte, romanii par sa nu 

inteleaga mare lucru din suferinta. Ea ne dezbina, in loc 

sa ne tie adunati. Ce-ar trebui sa facem ca sa ne 

solidarizam in fata necazurilor, sa ne gandim impreuna la 

viitor? 

- Dumneavoastra imi puneti o intrebare, iar eu sunt 

obligat sa raspund ca si cum traim vremuri apostolice. As 

spune doar atat: omule, conteaza enorm cum esti tu! Cu 

tine trebuie sa inceapa exemplul. Noi trebuie sa plangem 

intreaga drama a lumii ca pe propriile noastre pacate. 

Una din marile greseli care se fac, chiar de unii preoti cu 

nume bun, e ca nu se traieste drama celuilalt. Daca vrei sa vezi Raiul, lasa-l pe 

celalalt sa-l vada. Mantuind, mantuieste-te. Diferenta intre tragedie si drama este 

ca in tragedie eroii mor, pe cand in drama eroii traiesc. Noi n-avem tragedii. 

Avem numai drame. Eroii nostri sunt sfinti, mucenici, martiri, e Hristos. Eroii lui 

Shakespeare? S-a terminat. Asta-i tragedie. 

- Sarbatorim ultimul Craciun al mileniului. Oamenii isi pun nadejdea ca 

Nasterea Mantuitorului va insemna si pentru ei mantuire si innoire; iesirea din 

umilinta de a fi atat de in urma ca tara, atat de dispretuiti ca oameni si ca popor. 

- Valoarea desavarsita a incununarii suferintei este daca ai fost si umilit. 

Suferinta neamului romanesc eu o numesc o suferinta mantuitoare. Spun: va 

avea o mare misiune poporul roman. Sunt foarte optimist, tocmai pentru faptul ca 

noi traim de doua mii de ani pe cruce. Sa stiti ca urmeaza Invierea. Invatatura 

crestina, fata de alte religii din lume, este ca celelalte vor sa scape de suferinta, 

pe cand crestinismul spune ca "nu", numai prin suferinta scapam de suferinta.

"Omule, de tine depinde tot ce-i in afara de tine. In viata sa ai mereu un 

zambet ascuns in inima" 

- Multi romani spun in ultima vreme: "Dumnezeule, de ce m-ai parasit"? 

Sunt harnici, muncitori, talentati, dar totusi nu le surade norocul. N-au nici o 

sansa. Cum isi pot recapata, oare, acesti oameni nadejdea, increderea in ei? 

- Eu stiu ca Dumnezeu nu ne-a lasat orfani. Ne-a inzestrat cu ingeri 

pazitori, cu atatea lucruri minunate. Eu sunt calugar, sunt fericit. Dar va spun, ca 

unul care traieste in lume, care, batran fiind, am avut timp sa cuget, sa rumeg, sa 

ma gandesc si iar sa ma gandesc. Vreau sa va spun ca ma gasesc atat de 

departe, totusi, de adevarata, marea nadejde... Sunt pe drumul cel bun, dar la 

inceputul lui, la cap... Insa, care-i surpriza care ma bucura si pe care vreau s-o 

comunic oamenilor? Am vazut ca se poate, se poate ajunge. Deci, indreptarea 

lumii e in functie de noi. Mai mult: fiinta omeneasca e singura veriga dintre 

Dumnezeu si Creatie. Omului i s-a incredintat marea raspundere sa 

supravegheze soarta Creatiei. Dumnezeu n-a dat aceasta ascultare, aceasta 

ingrijorare, n-a dat-o ingerilor, a dat-o omului. Nu o diploma, nu o functie sociala, 

nu un ciolan, astea sunt fleacuri. Omule, de tine depinde tot ce-i in afara de tine. 

Si nedreptatile, si saracia, si deznadejdea. Invata sa ai mereu un zambet ascuns 

in inima. Invata sa poti sa canti spectacolul lumii intregi. 

"Toate veacurile au fost pline de ticalosi, dar ticalosii din secolul acesta au 

umplut cerurile de sfinti" 

- Sfintia Voastra, exista oare si un indreptar pentru asta? 

- Ei bine, aflati ca un crestin pune mana pe stele. Si mai mult, sfintii spun ca 

un om smerit muta astrele. Asta-i totul! Cand te smeresti cu adevarat, esti un 

Dumnezeu si gata. Nu se poate, oameni buni, fara smerenie! Cu nici un chip! 

Nici sa despici socotelile cele mai de scoala primara. Cel mai mare urat posibil 

de care trebuie sa scapam este mandria. Acolo unde nu-i Hristos, este o mandrie 

umilita. "Sa ma vorbeasca lumea de bine, sa nu ma barfeasca." Nu conteaza 

asta. Totdeauna trebuie sa ne gandim ce parere are Dumnezeu despre noi, nu 

lumea. Caci asta a taiat zborul multor valori din Romania. 

- Parinte Arsenie Papacioc, cititorii revistei noastre asteapta un indemn de 

la dvs. Sfaturile duhovnicesti, cand sunt patrunse si respectate, pot fi o punte de 

trecere catre Rai. 

- Spuneti la toata lumea sa-L traiasca in plin pe Hristos si vor fi eliberati. Ca 

Dumnezeu nu le va ajuta ticalosilor sa stapaneasca Romania, ci va face numai 

asa, pe moment, niste "jocuri de lumini". Rabdati-i! Toate veacurile au fost pline 

de ticalosi, dar ticalosii din secolul acesta au umplut cerul de sfinti. 

BOGDAN LUPESCU

Pasii Apostolului Andrei, in 

Dobrogea 

Ape, paduri, izvoare, locuri unde s-au 

intamplat si se intampla minuni 

"Colo pe grindei 

Crang de alunei 

Val de artarei 

Sfanta Manastire 

Loc de tainuire 

Se piteste-n tei 

Casa lui Andrei 

La schitul din tei 

Crucea lui Andrei 

Cine ca-mi venea 

Si descaleca? 

Venea Decebal 

Calare pe-un cal 

La schitul din tei 

Crucea lui Andrei 

Traian ca venea 

La slujba statea..." 

(Balada din sudul Dobrogei) 

La Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei" din Dobrogea nu sunt 

duhovnici renumiti, nici "biserici monument", nici icoane facatoare de minuni. 

Oamenii se inchina la Pestera insasi,cu toate cele dinauntrul ei. Pestera face 

minuni in fiecare ungher, prin fiecare aschie de piatra, spre peretii ei se indreapta 

de doua milenii incoace toate dorintele crestinilor din acest colt de lume si de prin 

alte parti. Motivul e lesne de inteles: aici, in aceasta grota din sudul Dobrogei, a 

trait vreme de 20 de ani insusi Apostolul Andrei, "Cel dintai chemat", ucenicul lui 

Hristos, sfantul supranumit pe buna dreptate Apostolul Romanilor. Aici, oamenii 

se inchina la o simpla pestera ca la o icoana veche de doua mii de ani. 

Drumul izvoarelor de leac

Calatoream de cateva ceasuri prin podisurile arse din sudul Dobrogei, 

cautand pestera Sfantului Apostol Andrei cand, pe neasteptate, peste platourile 

nesfarsite acoperite cu ierburi salbaticite, au aparut dintr-o data paduri. O oaza 

de codri, ivita ca prin minune in pustiu. O padure bogata, nepangarita, ce parea 

sa fi fost lasata de Dumnezeu ca sa ascunda inauntru o mare minune, s-o 

fereasca de privirile pacatoase, sa-i dea sihastrie. In mod ciudat, localnicii se 

lauda ca aici este munte "cu serpentine", desi padurea e la fel de joasa ca si 

infinitele campuri ce o inconjoara. Le place sa-i spuna 

"muntele" poate si fiindca, din pricina cumplitei saracii in 

care traiesc, aproape nici unul n-a vazut vreodata un 

munte adevarat. Se pare insa ca tocmai locurile cele 

mai napastuite sunt si cele mai inalte, cele mai apropiate 

de Dumnezeu. De altfel, localnicii sunt convinsi ca pe 

pamantul Dobrogei padurile si izvoarele nu apar decat in 

locurile sfinte. Padurii de aici i se spune fie "padurea 

minunata", fie "padurea lui Eminescu". "Minunata" ii 

spuneau chiar si otomanii, care carau spre Istanbul 

carute intregi cu apa tamaduitoare, izvorata din codrul 

acesta. "A lui Eminescu", fiindca marele poet a gasit el 

insusi aici un izvor cu apa lina, care-i poarta numele, ba 

chiar se spune ca s-a inchinat la pestera Apostolului si 

ca a zabovit prin partea locului aproape jumatate de an. 

Pe zeci de kilometri nu mai exista alt crang. Doar 

unul singur, departe, spre Dunare, in preajma Sfintei 

Manastiri a Derventului, primul loc din Dobrogea 

binecuvantat de pasii Sfantului Andrei. Acolo se afla 

Izvorul Tamaduirii, izvodit din varful toiagului Apostolului, 

izvor purtator de har, curgand doar daca palmele muncite 

ale credinciosilor sunt impreunate in rugaciune, daca vreo 

babuta necajita ingenuncheaza in fata-i, cerandu-i ore in 

sir indurare. Si abia atunci izvorul incepe sa picure. Dupa 

doua-trei zile, cat a stat in cetatea Derventului, Sfantul 

Apostol Andrei s-a indreptat spre mare, presarandu-si 

drumul cu alte izvoare miraculoase, carora nimeni nu le 

mai poate tine astazi socoteala vindecarilor. Nici 

specialistii moderni nu reusesc sa le ghiceasca formula tainica - sunt izvoare cu 

apa lina, pura si dulce, vindecatoare - daca o bei cu credinta. Aici, in inima 

codrului de langa satul Ioan Corvin, sunt patru astfel de izvoare, asezate in forma 

de cruce. Dintr-o teava ruginita, se chinuie sa cada cativa stropi. Un taran saruta 

apa. Amana sa bea, poate de teama ca dorinta n-o sa-i fie ascultata. E locul 

unde Apostolul Andrei a poposit pentru a doua oara. A cazut in genunchi, a facut 

semnul crucii, cerandu-i lui Dumnezeu apa de botez, apa cu care sa increstineze 

noroadele pagane ale getilor. Deodata, din cele patru zari atinse cu toiagul, au 

tasnit patru izvoare navalnice, iar in mijlocul lor a crescut din pamant o mare 

cristelnita de piatra. Cele patru ape au ramas neschimbate si, dupa doua mii de 

ani, izvoarele inca se incapataneaza sa curga. Se aude doar clipocitul rar,

sacadat, al picaturilor izbind pamantul gras. O bucurie, dar si o teama nelamurita 

ma incearca deodata in crangul aramiu, piscat de brumele toamnei. Cobor incet 

privirea ca spre o mare minune: de acolo, din ochiul de apa limpede ce s-a 

strans la picioarele mele, a inceput crestinismul in Romania. 

Nicodim, calugarul din copaci 

Mergand cu fata spre rasarit, padurea se rareste intr-o poiana rotunda, 

unde a incaput o intreaga asezare manastireasca, impreuna cu toate acareturile 

ei. Chiar in mijloc e o biserica neterminata, nepazita de nimeni: mare, imbracata 

in schele, cu patru turle asezate in forma de cruce, inaltata cu truda si jertfa de 

20 de monahi. Intreg asezamantul e un mare santier. Incepand cu parintele 

staret - protosinghelul Neofit, in varsta de 36 de ani -, toti vietuitorii Manastirii 

"Pestera Sfantului Apostol Andrei" sunt plecati cu treburi, la ascultari: unii la 

munca pamantului, altii robotind pe langa biserica, refractari la orice incercare de 

dialog. Tacere si munca. Au invatat sa munceasca in tacere inca de la primul lor 

staret, parintele Nicodim Dinca, venit aici de la Manastirea Sihastria in anul 1990, 

cu gandul de a scoate pestera din paragina. Gasesc un frate batran, pe nume 

Constantin Badea, care se indupleca totusi sa-mi povesteasca. Era la Dervent, 

cand l-a vazut prima data pe parintele Nicodim. De la Sihastria venise singur, ca 

un pustnic, doar cu traista si centura lui de calugarie, negasind aici decat 

pustietatea padurilor si grota cea sfanta. Multa vreme monahul a dormit in 

copaci, ca pasarile. Ziua pornea sa scoata cu 

palmele goale molozul, paiele si balegarul din 

pestera - pe care comunistii o transformasera 

in staul de oi -, iar noptile, oamenii locului se 

minunau vazand cate o faclie umbland prin 

inaltimile ramurilor. Insa parintele Nicodim a 

fost, mai intai de toate, un bun meserias. A 

inceput manastirea folosindu-se de o roata 

dintata, pe care a facut-o el insusi sa se 

invarteasca, si cu care taia trunchiuri mari de 

copaci pentru case. Dupa trei ani, tot de la unealta asta i s-a tras si moartea: a 

cazut in roata dintata, care i-a despicat trupul in doua, ca pe un firav trunchi de 

copac. In timpul care a urmat, toti monahii care s-au perindat prin manastire au 

mostenit de la acest mare ctitor trasaturile unor mestesugari, mai mult decat ale 

unor ostasi intru Hristos. Datoria lor a fost mereu sa rezideasca, sa repare 

stricaciunile inaintasilor. Intr-adevar, fata de calugarii din sihastriile muntilor, cei 

de aici au o infatisare cu totul diferita: isi poarta capetele mereu descoperite, 

niciodata cu camilafce si val negru fluturand pe umeri, nici macar la sarbatorile 

cele mari: oameni voinici, dar rusinosi si smeriti, istoviti de muncile grele, cu 

sprancenele stufoase, mereu arcuite a dispret, cu narile umflate de vantul 

proaspat si tare al stepelor, cu chipul pamantiu si posomorat, ca de pe icoanele 

acelea primitive, pictate de tarani. 

In stanga - o frumoasa bisericuta bizantina cu hramul "Acoperamantul 

Maicii Domnului", construita intr-un singur an, 1994, de calugarii manastirii si

pictata in chip minunat. Singurul ramas sa supravegheze acest paraclis, chiliile si 

pestera este un frate tanar, pe nume Ioan. Peste tot, in jurul bisericii mari - unelte 

aruncate in neoranduiala, foi de placaj incropite de-a valma si, lucru curios, foarte 

multe clopote. Din loc in loc, prinse de cateva leaturi, la o palma deasupra 

tapsanelor, atarna clopote grele, asteptand sa fie inaltate in turle. Doar in 

cerdacul chiliilor, deasupra toacei lunguiete, sunt sapte astfel de clopote, clopote 

mari si mici, ca niste pere de arama. 

Abia undeva in dreapta, varata in cel mai abrupt dintre povarnisuri, printre 

arborii rariti ai poienii, se intrezareste vestita grota in care s-a nevoit vreme de 20 

de ani "Cel dintai chemat la Apostolie", locul care a ramas mereu in amintirea 

neamului romanesc sub un singur nume: "Pestera Sfantului Apostol Andrei". 

Scrisori catre Dumnezeu 

Intru in racoarea pesterii, insotit doar de fratele Ioan. Deodata, totul se 

schimba: forfota din poiana ramane undeva in urma, din ce in ce mai departe, 

pana intr-un anumit punct, cand aerul devine moale, imbatator si linistea parca te 

apasa pe crestet, precum o falfaire de aripi sau o palma usoara. Sute de candele 

si lumanari palpaie din crapaturile peretilor, scurgandu-se pe piatra rece. Peretii 

devin de untdelemn, se preschimba in ceara uleioasa, cufundand icoanele si 

oamenii intr-o lumina galbuie, tremuranda si odihnitoare. Intr-adevar, pestera are 

intocmai forma unei biserici, un naos si un pronaos taiate in stanca, sfarsindu-se 

chiar in spatele panzei rosii ce ascunde altarul. Deasupra lui, prin piatra de granit 

cenusie, a fost sapat un tunel ce tasneste in sus, spre lumina, o turla lunga, 

strabatand grosimea dura a stancii, pana in padurea 

care o acopera. Intreaga pestera intruchipeaza 

perfectiunea unei forme de nava, a unei corabii 

subpamantene, o biserica ce navigheaza spre 

Dumnezeu. 

La ora pranzului, putini credinciosi mai sunt 

inauntru. Doar o femeie sta acolo ingenuncheata de 

cateva ceasuri, cu fata aproape lipita de peretele ros si 

ud, bolborosind rugaciuni cu ochii deschisi, privind prin 

stanca galbuie ca printr-o fereastra. E de necrezut cate 

icoane au putut sa aduca oamenii aici. Zeci, sute de 

icoane, dintre care unele foarte vechi. 

Stancaria galbuie are milioane de scobituri, 

despicaturi marunte, in care oamenii si-au varat 

lumestile lor rugaminti spre Dumnezeu. Mii de biletele, pomelnice rasucite in 

carnurile stancii. In piatra veche si putreda sunt adunate de ani de zile toate 

dorintele, toate sperantele unor suflete napastuite, de pelerini. Imi permit 

indiscretia sa citesc cateva ravase: oamenii se roaga de boli, de cununie, de 

deochi, de nefericirea copiilor. Unele sunt scrise pe larg, ca si scrisorile. Vad 

locuri in care peretii au fost scobiti adanc, cu unghiile. Gaurile acelea largi de la 

temelia pesterii sunt sapate cu degete de om. Fiecare a vrut sa aduca acasa, 

daca nu un bolovan, macar o farama, o singura aschie din piatra sfanta. Dintr-o

erezie usor de inteles, pomelnicele nu sunt date preotilor. Sunt date zidurilor 

insesi. 

Dealul cu moaste 

Fratele Ioan imi confirma banuiala cu o incuviintare din cap. Da, e adevarat, 

se intampla ceva bizar in pestera asta! Simti ca in unele locuri ti-e mai cald, in 

altele mai frig, chiar apucaturile ti se schimba, intr-o parte devii mai patimas, si 

intr-alta mai posomorat, uneori, nu stiu de ce, ma trezesc cu imagini din casa 

parinteasca, alteori as vrea sa plec, sa fug cat mai repede din pestera cu minuni 

ori poate cu blesteme. Neintelese jocuri de energii iradiaza haotic prin aerul 

tulbure al pesterii, parintele Ioan rade, spunandu-mi ca nu-s singurul care a simtit 

vreodata asa ceva. "Ma intreaba multi: . Eu le raspund: ." Tace, apoi 

fixandu-si privirea in boltile inalte ale pesterii, imi zice cu voce soptita: "Si apoi, va 

dati dvs. seama ca pe aici, peste tot, exista moaste?... Se spune ca pe la anul 

1600 aici era o manastire mare, cu 183 de vietuitori. Deasupra pesterii era 

biserica din lemn, in care turcii i-au bagat pe toti monahii, au pus paie peste ei si 

le-au dat foc tuturor. De aceea, tot dealul e presarat cu moaste. Oamenii locului 

spun ca atunci, in locul mirosului de carne arsa, pana la Dunare s-a simtit o 

mireasma de flori...". 

Patul cu minuni 

Si parca din toate acestea razbate un simtamant 

mult mai puternic, mai profund. Cel al dragostei crestine 

fata de piatra insasi, al unui atasament straniu fata de 

materie, fata de materia neinsufletita si cruda, o iubire 

cum numai la oamenii Dobrogei poti intalni. In satul Ioan 

Corvin traiesc si astazi batrani care sa-si aminteasca de 

avocatul Jandiru si minunea care s-a petrecut in anul 

1942. Pestera cazuse de mult in uitarea poporului. 

Acestui avocat i s-au oprit caii pe dealul Urluia si, 

innoptand pe ogor, a visat ca in padurea "lui Eminescu", 

intr-o pestera, a trait un sfant mare, fara chip. Sfantul i 

s-a aratat in vis, poruncindu-i sa construiasca de unul 

singur o biserica in pestera. Avocatul a terminat-o tocmai in 1944, cand era in 

plin razboi. Apoi, o data cu venirea comunismului, lumea a uitat-o din nou. Totul 

a reinceput acum zece ani. Fratele Constantin Badea nu vorbeste din legende, 

toate minunile le-a vazut cu ochii lui, inca de pe vremea 

staretului Nicodim. Insista sa sedem chiar pe patul Apostolului, 

o lespede taiata in stanca acum aproape doua milenii. Parca 

nu ar avea indrazneala sa vorbeasca despre miracole atat de 

puternice, decat daca intram amandoi in firida aceea din 

stanga intrarii. Este, fara indoiala, locul din pestera in care se 

concentreaza toata acea amestecatura de energii, locul in 

care, spun calugarii, cateodata poti simti atingerea ingerilor.

"Aici, chiar pe locul unde stam noi, Sfantul Apostol Andrei se odihnea cu cei dragi 

ai sai, tot aici isi povatuia ucenicii si-i tamaduia pe cei bolnavi. Cati pelerini n-au 

sosit din departari, numai ca sa doarma cateva nopti pe lespedea aceasta, numai 

s-o atinga! Acum cativa ani, un om paralizat din Bucuresti a venit aici, mai mult 

ca sa moara, doctorii nu-i dadeau nici o sansa. L-au dat 

pe brate din masina si l-au asezat pe lespede, unde a 

dormit o noapte. Dupa trei sfinte masluri, a plecat - n-o 

sa credeti - pe picioarele lui. L-am vazut cum se 

indrepta dintr-o zi in alta, cum incepea sa-si miste 

capul, sa-si miste degetele..." 

Si, tot ascultand minunile petrecute in pestera 

sfanta, incepi sa intelegi putin din indurerarea 

calugarului care le-a vazut, care a luat asupra-i toate 

napastele unui neam intreg de umiliti si obiditi. 

Miracolele povestite cresc intr-o adevarata simfonie a 

disperarii si Pestera Sfantului Andrei capata, incet, 

reverberatiile unui spatiu salvator si tainic, in care orice 

devine posibil. Fratele Constantin isi aminteste cum 

anul trecut au oprit in fata pesterii doua autocare cu handicapati, o cohorta de 

ologi, chinuindu-se sa-si manuiasca scaunele cu rotile ca sa poata ajunge in 

grota. "Dupa cateva zile, cat au stat inauntru, au inceput sa se ridice. Doamne, 

nu va inchipuiti! Oameni care aproape toata viata au fost neputinciosi, inerti, 

acum incepeau sa rada, sa spere, sa se roage. Spre toamna, la manastire a 

venit o scrisoare. O semnau toti handicapatii din cele doua autocare, spunand ca 

incepusera sa se vindece. Tot anul trecut a venit o profesoara din Bucuresti, care 

avea cancer la san. Avea chip de moarta, era numai o rana, ii simteai cangrena 

prin haine. Putine femei am vazut cu o atat de puternica credinta in Dumnezeu. 

Se agata de viata, se incapatana sa nu moara, se inchina in pestera, bea din 

izvoare, se spala mereu cu apa sfanta in locurile dureroase, nu s-a lasat biruita. 

Dupa aproape o saptamana, a plecat vindecata." 

Afara s-a intunecat de-a binelea. Lumea mai trece o 

data prin pestera, inainte de-a intra in utrenia de la opt 

fara zece. Cativa calugari astern pe roca rece si 

umeda, chiar in fata lespezii sfinte, cateva saltele de 

paie. Fratele isi mai aminteste o ultima minune, poate 

cea mai tulburatoare dintre toate. Acum trei ani, in 

vremea staretului Sava, pe drumul ce vine din padure, 

calugarii au vazut urcand incet o caruta pe care nu o 

mana nimeni. S-au adunat cu totii si au oprit caii. 

Inauntru au vazut o batrana sarmana, speriata, care 

marturisea ca nu stie cum a ajuns aici. Era oarba din 

nastere. A ramas sapte zile la manastire. Nu manca 

decat anafura si bea doar agheasma, noptile dormea in 

grota, pana ce, in cea de-a sasea zi, parintele Sava a 

dus-o la izvoarele de botez ale Apostolului. "Eram acolo. Sobor de preoti, cu 

epitrahile de aur, coborase cu batrana prin desisul padurii. Parintele Sava ia

cana cu apa, sta in genunchi, o binecuvanteaza, gusta din ea de trei ori, apoi i-o 

da batranei si-i spune: . Ne-am infricosat cu totii. Pe loc, dupa ce a gustat apa, 

femeia a deschis larg ochii, privindu-ne mirata. Era, cum sa va spun, privirea 

aceea buimacita a noului nascut. Si femeia a zis: . Padurea era primul loc pe 

care l-au vazut ochii ei." 

"Daca te gandesti sa faci o manastire, fa-o cu leul 

si cu truda romanului" 

Cum s-a inaltat, ca printr-o adevarata minune, 

Manastirea "Bunesti", din satul parintelui Dumitru Staniloae 

De mana cu Dumnezeu: Filoteia si Rafaela 

Intr-o margine a satului Bunesti, din comuna Vladeni (judetul Brasov), se 

afla Manastirea ortodoxa "Sfantul Gheorghe", construita prin truda jertfelnica a 

maicii starete stavrofora Filoteia Potcoava si a surorii ei, maica Rafaela 

Potcoava. 

Initiativa construirii unei manastiri pe aceste locuri a apartinut actualului 

Mitropolit al Germaniei si Europei Centrale,?I.P.S. Serafim Joanta, pe atunci 

episcop vicar la Sibiu, care i-a propus parohului din Bunesti, preotul Gheorghe 

Lup, sa construiasca nu o bolnita in cimitir - cum intentionase acesta -, ci un 

complex monahal. Parintele Lup a inceput in 1991 prin a construi patru camere, 

trapeza si bucataria viitoarei manastiri, care un an mai tarziu erau ridicate la rosu 

(netencuite, adica). In toamna anului 1993, a fost pusa piatra de temelie si a 

inceput construirea bisericii manastirii. La 26 martie 1994, maicile Filoteia si 

Rafaela, traitoare pana la acea data in Manastirea Tiganesti din apropierea 

Bucurestiului, vin la nou infiintata manastire, chemate de parintele Lup, prima - 

sa preia staretia, cealalta - sa-i fie de ajutor in toate. Sub acest din urma cuvant 

se ascunde o munca pe care prea putini barbati si-ar fi putut-o asuma, si 

nicidecum doua maicute firave, aflate in pragul varstei a treia si neavand ca atu 

decat faptul ca sunt nepoatele parintelui profesor Dumitru Staniloae (1903-1993), 

unul dintre marii teologi ai Ortodoxiei romanesti si universale. 

Construirea unei biserici pe un teren care nu a cunoscut niciodata 

amenajare facuta de mana omeneasca si care nu are nici o alta locuinta prin 

preajma nu inseamna numai ridicarea unor ziduri. Maicile au gandit manastirea 

ca pe un complex monahal pentru care sa fie valabil vechiul dicton latin "Ora et 

labora" ("Roaga-te si munceste"). De aceea, pe langa grija zidirii si impodobirii 

bisericii, au avut-o si pe aceea a continuarii lucrului la chilii, a amenajarii spatiului 

de incinta, a dotarii cu toate cele necesare. In toamna lui 1994, biserica - o 

bijuterie arhitectonica - era deja construita, iar la cele patru incaperi zidite de

parintele Lup se adaugasera inca cinci. Corpul celor noua chilii, al trapezei si al 

bucatariei este fata in fata cu biserica. Perpendicular pe acest corp, in partea 

dreapta a lui, pe un teren ceva mai ridicat, a fost construit incepand din 1997 un 

alt corp de cladire. Acesta, inca netencuit, are 16 chilii, doua ateliere de lucru 

manual (tesaturi si broderii), doua spalatorii, o capela si, deasupra ei, spatiu 

pentru un viitor muzeu. Manastirea are propria ei centrala care functioneaza cu 

gaz metan, in unele chilii sunt sobe, iar in altele, calorifere, la fiecare doua chilii 

exista cate un grup sanitar, apa curenta fiind captata de la un izvor aflat la un 

kilometru distanta. In proiectul complexului monahal se mai afla o pergola in 

spatele bisericii, staretia, infirmeria, biblioteca si sala de lectura, toate in dreapta 

sfantului lacas, iar peste drum, pe aceeasi parte, o casa de oaspeti. 

La 30 octombrie anul acesta, cand am vizitat manastirea, pe santierul 

manastirii se aflau cativa lucratori, unii ocupandu-se de finisarile interioare, altii 

pregatind balastrul pentru umplerea santului din fata corpului cu 16 chilii sau 

spargand bucatile de bazalt pentru pietruirea incintei. Alaturi de ei lucrau si cele 

doua maicute impreuna cu o sora, sponsori si binefacatori. 

Umbra sfanta a parintelui Staniloae 

Dupa slujba de vecernie, maica stareta mi-a povestit cum a reusit sa 

ajunga cu lucrarile pana la stadiul la care se afla acum manastirea. Curentul 

electric l-a adus cu ajutor de la Intreprinderea "Electromontaj" Brasov, dupa ce a 

primit aprobare de la RENEL Bucuresti. Instalatia de gaz metan, adus de la 3 

kilometri distanta din comuna Roades, a fost executata gratuit de Intreprinderea 

Gaz Metan Medias, cei 3000 de metri de tevi fiind cumparati cu bani oferiti de 

Fabrica de paine "Titan" din Bucuresti, de intreprinzatoarea particulara Maricica 

Stefan si de Intreprinderea Electroconstructii, de asemenea, din Bucuresti. 

Pentru introducerea gazelor au fost necesare insa 42 de avize. Proiectul bisericii 

a fost realizat gratuit de arhitectul sas Ioan Dotz din Dacia (Rupea), care a 

condus si prima echipa de constructori. Al doilea corp de chilii a fost proiectat de 

arhitectul Razvan Plamadeala, un stranepot al I.P.S. Antonie Plamadeala - 

Mitropolitul Ardealului, Crisanei si Maramuresului. Mai multe firme au contribuit 

cu materiale: ARAS a dat robinetele pentru instalatiile sanitare, CESAROM - 

gratie unei interventii a parintelui Nicolae Bordasiu de la Biserica "Sfantul 

Silvestru" din Bucuresti - a daruit 7 tone de faianta si gresie, 10 chiuvete si 10 

vase de W.C. O intreprindere din Brasov, al carei director este de confesiune 

catolica, a daruit nisip, pietris, betoane. Firma "Batizol" din Ploiesti a asigurat 

cartonul, hartia asfaltata si vata de sticla. O tona de marmura alba a fost donata 

de intreprinderea extractoare din Subcetate (judetul Hunedoara), iar o tona de 

marmura verde a fost adusa din Italia de dr. Vladimir Marinescu. La minele de 

aur din Maramures s-a facut cheta pentru ajutorarea manastirii "Sfantul 

Gheorghe" - Bunesti, o fabrica din Sighisoara a dat tigla cu care este acoperita 

biserica, piatra pentru pavaj provine de la cariera din Recas, lemnul si scandura - 

de la BRAFOR si IFET, ambele din Brasov. Prefectura Brasov a dat 500 milioane 

lei pentru croirea drumului de la sosea pana la manastire (800 m), iar o firma 

italiana a promis ca va asfalta acest drum. Alte firme au asigurat transportul

materialelor sau al persoanelor. Maica stareta spune ca in ultimii sapte ani nu s-a 

urcat in tren decat de circa 15 ori; in rest, a circulat numai cu masini de ocazie. 

Bunaoara, ca sa ajunga la Oradea, de unde trebuia sa cumpere 25 kg de chit, a 

calatorit intr-o singura zi cu 17 masini, iar in alta zi, pentru a rezolva la Bucuresti 

o alta problema, a calatorit cu 12 masini. Tuturor le multumeste. 

Pictura bisericii a fost executata din 10 iulie 1999 pana in 25 august 2000 

(mai putin lunile de iarna) de Florin Pioara si Dumitru Balasa din Focsani, 

catapeteasma a fost lucrata la Bistrita-Nasaud, sculptura stranelor - de sculptorul 

in lemn Gheorghe Gheorghita de la Manastirea Sihastria, iar pictura 

catapetesmei - de sotia acestuia. Stranele si catapeteasma sunt donatii din 

partea familiei Adrian si Maria Goga. Dr. Vladimir Marinescu, de confesiune 

greco-catolica, si sotia sa, Gudrun, care traiesc la Berlin, impreuna cu d-l Marios 

Cristofides si familia lui, din Nicosia (Cipru), au donat pentru biserica manastirii 

pictura, 10 vitralii, geamurile termopan de la veranda bisericii si de la veranda 

primului corp de chilii, chivotul, candela, cazanul pentru botez, noua mese, 

mocheta de 150 m.p., trei policandre, alte podoabe. Au mai contribuit cu bani 

Banca Romana de Dezvoltare (70 de milioane lei) si Secretariatul de Stat pentru 

Culte. Au ajutat, de asemenea, Manastirile Sambata si Frasinei. 

Desigur ca toate aceste donatii si sponsorizari nu au venit de la sine. Maica 

stareta si sora ei, maica Rafaela, au parcurs sute de kilometri, au deschis zeci de 

usi, au batut la nenumarate porti. Unde nu erau suficiente insistentele lor, 

actiona, magic, numele Parintelui Dumitru Staniloae. Directori de intreprinderi 

mai putin sensibili la rugamintile unei starete de manastire deveneau dintr-o data 

generozitatea intruchipata la auzul numelui marelui teolog. Si astfel, sfatul pe 

care parintele Staniloae i-l daduse Maicii Filoteia: "Daca te gandesti sa faci o 

manastire, fa-o cu leul si cu truda romanului" a rodit. 

Manastirea, in care traiesc deocamdata numai cinci maici si cinci surori, are 

10 hectare de pasune si o gradina de zarzavat, patru vaci, 12 oi, pasari. Maica 

stareta este in cautarea a inca 20 de calugarite, care sa puna mai intai umarul la 

lucrarile de constructie - atat cat pot ele ajuta, si cu care sa inceapa apoi lucrul in 

atelierele de croitorie preoteasca si de tesaturi nationale, precum si in cel de 

pictura bisericeasca. 

De la Lasata Secului, pentru Sfintele Pasti din acest an, manastirea il are 

ca duhovnic pe Parintele Galaction Roiban, care vine de la Manastirea 

"Brancoveanu" - Sambata de Sus, din acelasi judet. Parintele Galaction slujeste 

zilnic Sfanta Liturghie (la ora 6.00), Vecernia (la ora 17.00) si Utrenia (la ora 

20.00). 

De ce o manastire la Bunesti? 

In primul rand, spune maica Filoteia, pentru ca Ardealul are prea putine 

manastiri. Pe o suprafata de circa 100 km2 nu sunt decat inca trei manastiri: 

"Brancoveanu" - Sambata de Sus, la 90 km spre sud-vest; Recea la circa 80 km 

spre nord-vest; Marcus la alti 100 km spre sud-est. Toponimul "Chilie", existent 

pe drumul invecinat Roades-Beia, atesta insa ca si pe aceste locuri, prin secolul 

al XVIII-lea, a existat o asezare monahala.

Manastirea "Sfantul Gheorghe" este un loc de viata duhovniceasca, de 

colaborare si fratietate si cu alte confesiuni. In zona traiesc si unguri si, din 

pacate, putini dintre sasii care nu au emigrat dupa evenimentele din decembrie 

1989, si multi dintre acestia trec macar din cand in cand pe la manastire. 

Bunaoara, doamna Toro Ida, prosper om de afaceri de etnie maghiara si de 

confesiune unitariana, se inchina in aceasta manastire Sfintei Treimi si Maicii 

Domnului, de la care spune ca a primit intotdeauna sprijin. De aceea se si 

numara printre binefacatorii manastirii. 

Maica Filoteia, care a fost calugarita in 1952 la Manastirea Prislop (Silvasu 

de Sus) de parintele Arsenie Boca (1910-1989) si care a trait apoi din nou in 

lume, intre 1960 si 1973, pentru ca regimul comunist inchisese majoritatea 

manastirilor, a creat la Cooperativa "Arta" din Brasov circa 800 de modele de 

tesaturi si cusaturi romanesti, iar acum doreste sa daruiasca monahiilor tinere un 

locas de inchinaciune in care impreuna sa aduca slava lui Dumnezeu deopotriva 

cu cuvantul si cu lucrul mainilor lor. Maica Rafaela, care are doua licente (fizicamatematica 

si politehnica) s-a calugarit in 1972 la Manastirea Tiganesti. 

In loc de concluzii 

Daca pentru construirea unui complex monahal din Ardeal s-au mobilizat 

atatea forte, se mai poate indoi oare cineva ca proiectata Catedrala a Neamului 

din Bucuresti nu se va inalta in urmatorii cativa ani, in ciuda dificultatilor prin care 

trece economia romaneasca? 

De hram, la Manastirea Hadambu 

Convoiul evlaviei 

VERA MARIA NEAGU 

Manastirea Hadambu, aflata la mai putin de 20 de kilometri de Iasi, e 

cunoscuta indeobste pentru minunile intamplate in ea. Totul a inceput cu mai 

bine de cinci ani in urma. Era la o slujba de Boboteaza si batea un crivat aprig, 

cum numai in partile Moldovei poti intalni. Padurile din jur scanceau a jelanie, 

lovite nemilos de bicele vantului necrutator. Putinii calugari din manastire isi 

inmultisera crucile, adancindu-se si mai tare in rugaciuni adresate Prea Sfintei 

Nascatoare de Dumnezeu, fata de care aveau o deosebita evlavie. Nici gerul si 

nici uraciunea de afara nu-i speriau. Calugarului ii sade bine cu pustia - isi ziceau 

pentru ei -, dar, fara sa-si dea seama, se ingramadeau suflet langa suflet, 

adapostindu-se, parca, de o presimtire ciudata ce venea misterios de nicaieri si 

din tot locul. Atunci, din icoana Maicii Domnului, din dreptul ochilor ei, a curs o 

lacrima de mir si fratii din manastire s-au minunat. Intamplarea mi-e povestita deo 

credincioasa in timp ce urcam drumul Hadambului impreuna, pentru a prinde

hramul, statornicit in ziua nasterii Fecioarei Maria, pe 8 septembrie. Venise de la 

sute de kilometri departare sa se roage Maicutei Domnului in biserica ce-i fusese 

inchinata in urma cu aproape 400 de ani. 

Mi-a fost dat sa vad in acea zi de toamna un impresionant convoi al 

evlaviei, insirat pe lunga si anevoioasa cale a Hadambului: femei garbovite, 

sprijinindu-si batranetile in toiag, copii urmandu-si cu sfiala parintii, maicute si 

calugari, pelerini de prin cine stie ce colturi de tara, urcand cu credinta spre locul 

minunilor. 

Protosinghelul Nicodim, staretul manastirii, ii intampina pe toti cu aceleasi 

cuvinte bune, ca si cand i-ar fi cunoscut pe fiecare in parte, de-o viata intreaga. 

Desi nu cred sa aiba mai mult de 35 de ani, parintele aduce la infatisare cu un 

bunic intelept, dar smerit si zgarcit la vorbe de prisos. Se spune ca odata au venit 

niste domni de la oras sa-i ia un interviu si l-au intrebat unde e staretul. Parintele 

Nicodim i-a masurat dibaci din cap pana-n picioare si le-a raspuns cumpatat: 

“Pai, degeaba stati, staretul n-are sa mai vina, e plecat sa vanda niste oi”. Si 

domnii aceia s-au dus. 

Nu-i place staretului sa vorbeasca despre sine, prefera mai degraba sa 

munceasca si sa aduca asa cum stie el slava Domnului. “Eu nu sunt doctor in 

teologie sa va spun cuvinte mestesugite, eu ce va spun doar din suflet stiu sa va 

spun... Mi-am dorit mult in viata monahala sa intemeiez o asezare 

duhovniceasca, sa refac un loc parasit cum a fost acesta. Cand am venit aici, la 

Hadambu, am gasit pustietate, iar la usa bisericii era pus un lacat. Mi-am facut 

chilie in turnul vechi din curtea manastirii si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi aduca 

pe cineva. In prima duminica, Dumnezeu mi-a trimis un caine, sa ma mangai cu 

el. Faceam slujbe de unul singur si n-aveam pe cine sa binecuvantez. Si ma 

rugam la Maica Domnului: . Si Maica Domnului mi-a ascultat rugaciunea si S-a indurat de mine si a facut 

lumina, trimitandu-mi obste calugareasca si multime de credinciosi...” 

Acum, staretul calca apasat pe aleea 

manastirii din toata voinicia sa bucovineana, 

mangaindu-si in rastimpuri barba roscata, 

care-i inconjoara fata rotunda. Da indicatii in 

stanga si-n dreapta ca totul sa iasa bine de 

hram si struneste cu asprime orice neglijenta 

a fratilor. Ca orice duhovnic adevarat, 

parintele Nicodim se bucura de un neintalnit 

dar al vorbirii din ochi. In adancul privirii sale 

albastre poti intelege cate ceva din nemarginirea credintei, din zilele si noptile 

aprinse de rugaciune, din pacea sufleteasca pogorata asupra fiintei ca adierea 

noptateca a rugaciunii din Ghetsemani. 

“Parca-i pe vremea lui Iisus!”, zice cineva si, privind multimea de pelerini 

din curtea bisericii, nu poti sa crezi altceva. O icoana a smereniei colective, figuri 

de tarani pe care le deosebesti cu greu de chipurile sfintilor pictati in biserica, 

oameni istoviti de drum, dar care traiesc din plin bucuria de a se afla aproape de 

Dumnezeu. Intinsi pe iarba care impresoara zidurile albe ale manastirii, 

credinciosii asteapta izbavitorul ceas al Vecerniei.

Caietul cu minuni 

Parintele Paramon, sufletul si ghidul manastirii, impodobeste cu flori si 

ghirlande foisorul unde se va tine vecernia hramului. E un tanar subtirel, in care 

iutimea trupului se imbina in mod minunat cu piosenia sufletului. Daca-l vei 

intreba cum de s-a putut ca intr-un timp atat 

de scurt sa se ridice asa de multe la 

manastirea Hadambu, vei gasi un singur 

raspuns: “Maicuta Domnului. Numai Ea ne-a 

ajutat!”. Si pentru a cinsti slava Maicii 

Domnului, parintele Paramon a incropit acolo, 

in manastirea veche de peste trei secole, un 

fel de “muzeu” al minunilor de la Hadambu. 

Are un caiet in care a cules trairile 

credinciosilor, scrise chiar de ei, si istoriseste cu rabdare, oricui il intreaba, 

miracolele intamplate la Manastirea din deal: “O credincioasa a cumparat odata, 

mai de mult, de la manastirea noastra, o icoana a Maicii Domnului si a dus-o 

acasa si se ruga la ea pentru c-avea un necaz mare. Barbatu-sau, fiind mai prost 

la minte si mai slab de credinta, i-a luat icoana femeii si a aruncat-o in foc. Si 

atunci s-a auzit un bubuit mare, cercurile de la plita au sarit in sus si icoana a 

tasnit afara”. Dar cele mai multe minuni care s-au intamplat la Hadambu sunt 

tamaduiri, oameni fara nici o speranta de vindecare 

gasindu-si leac in rugaciunile si atingerile icoanelor Prea 

Sfintei Fecioare. De altfel, mai toti credinciosii cu care am 

vorbit mi-au marturisit ca, o data ajunsi aici, vechile 

suferinte ii parasesc. O femeie ce venise tocmai din 

nordul Sucevei suferind de ciroza, imi spunea ca, de cum 

s-a inchinat la Maica Domnului, n-a mai simtit nici un fel 

de durere. O alta credincioasa, din partile Maramuresului, 

a crezut ca nu mai ajunge, asa de rau ii era, dar numai 

cand a auzit de la distanta clopotul manastirii, un nor de 

vlaga a cuprins-o, ridicand-o de subsuori. Un batran mi-a 

zis ca aproape nici nu mai stie cum arata spitalele. Vine 

la Hadambu, la icoana Maicutei, ca la cel mai bun doctor 

de pe lume si, slava Domnului, ii merge bine. Binele il 

simt ca un miracol toti credinciosii veniti aici, pentru ca in aceasta sfanta 

manastire respira un alt veac. Din fiecare firicel de iarba auzi o rugaciune sadita 

de cine stie ce mucenic necunoscut si insusi cerul de deasupra manastirii pare 

spalat de raurile de lacrimi, care au curs din ochii inaltati cu evlavie catre el. 

Acolo, in albastrul lui tivit cu aurul toamnei, sade Sfanta Sfintelor, care le asculta 

rugile, ajutandu-i pe toti la necaz. Iata marturia unei minuni pe care am gasit-o in 

caietul vrednicului parinte Paramon: “Eu, Daniela Gramada, de 26 de ani, am 

avut o cazatura si m-am lovit la spate. Dupa un an si jumatate ma durea atat de

tare, incat nu ma puteam ridica si nici apleca. Am stat internata la Suceava si nu 

mi-a ajutat la nimic. Am fost trimisa apoi la Spitalul de neurochirurgie din Iasi. 

Aici, mi s-au facut analizele, dar totul fara nici un rezultat. Am plans ingrozita si 

ma rugam la Maicuta Domnului sa ma pot ridica din patul suferintei. Am ajuns la 

aceasta sfanta manastire si m-am asezat in genunchi la prima icoana. Am plans 

cu lacrimi amare, pentru ca stiam ca nu am alta scapare in afara de Maica 

Domnului. Am stat la dezlegarile de noapte si de a doua zi. Dupa Sfanta 

Liturghie, am venit din nou la icoana si m-am rugat sa faca ce-o vrea cu mine, 

dar mai bine sa mor decat sa sufar atata durere. Deodata, am simtit ceva care 

ma apasa pe spate, am dat cu mana crezand ca este cineva, dar nu era nimeni. 

Era mana Maicii Domnului. Am plecat apoi cu autobuzul acasa. Si oamenii s-au 

mirat tare cand au vazut cum umblam prin autobuz si cum cantam cu toata 

lumea. Eram complet vindecata. De atunci, nu m-a mai durut nici spatele, si nici 

capul. Maica Domnului m-a ajutat si m-a ridicat din patul spitalului si vin aici la 

fiecare 40 de zile de la Suceava, sa-i multumesc”. 

Ceas de Vecernie si de 

taina 

Bat clopotele de Vecernie. Din 

asternutul de iarba, dintre desagile cu 

merinde, pelerinii se aduna in fata bisericii. Isi 

pleaca fruntile adanc, in miezul rugaciunii, 

privind cu smerenie inspre feloanele argintii 

ale calugarilor, ca la un colt de icoana datatoare de minuni. Ultimul dangat al 

clopotnitei e un bici peste genunchi. Toaca o simti sus, in cosul pieptului, ticaind 

sacadat, ca falfaitul aripilor de ingeri: “Acum slobozeste pre robul Tau, Stapane, 

dupa cuvantul Tau in pace; ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o 

inaintea fetei tuturor popoarelor...”. Urmeaza Treimea, Nascatoarea de 

Dumnezeu, Slavele, Psalmii, otpustul - toate intr-o ordine speciala a clipei sfinte. 

Ceasul omenesc nu mai foloseste la nimic. Timpul zboara in alta lume. Se lasa 

noaptea, infiorata de istorisirile pelerinilor, soptite in mare taina, la cate un foc 

jaruit. Din departarea padurii se aude inabusit un cantec de o dumnezeiasca 

tristete si incep sa pricep intelesul cuvintelor pe care i le-a spus odata parintelui 

Paramon calugarul Chesarie de la Putna: “Mai, Paramoane, apai cum sa nu se 

intample aicea atatea minuni, daca de la poarta manastirii pana in usa bisericii, 

numai pe morminte de sfinti calcam?”. 

Ne scriu cititorii... 

CATALIN CHIRILA

Un lacas cu puteri tamaduitoare are nevoie de credinciosi 

Manastirea Calugara 

din judetul Timis 

Stimata redactie, 

M-am hotarat sa fac si eu parte din 

marea si inimoasa familie a revistei "Formula 

AS", trimitandu-va cateva impresii dintr-o 

recenta calatorie. "Cand simti cum totul in 

jurul tau isi pierde conturul, cand ai nevoie de 

liniste si de lumina, indreapta-ti gandurile sau pasii spre Manastirea Calugara." 

Asa incepe scurtul ghid al manastirii, pe care l-am cumparat din micutul altar de 

inchinaciune. 

La doi kilometri de Ciclova-Montana Oravita, izolata de zgomotele lumii, in 

inima unor codri seculari se afla Manastirea Calugara, adapostita la picioarele 

unei stanci. Adevarul despre descoperirea locului unde s-a cladit manastirea este 

relatat in istorie de teologul Alexie (1830). Un pastor ratacind cu caprele prin 

padure a auzit cantari bisericesti. Dupa cercetarea locului cu alti credinciosi, a 

observat o pestera care s-a dovedit a fi chilia unui pustnic. In interior s-a gasit un 

altar de piatra, o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul in brate, cateva obiecte 

bisericesti si moastele pietrificate ale pustnicului. Ducand icoana in biserica 

ortodoxa din sat, credinciosii au constatat cu mirare ca ea s-a intors singura in 

pestera. In noaptea de 10/11 iunie 1859, pestera amenajata a fost sfintita de 

preotul G. Popovici, ajutat de teologul Alexie Nedici, daruindu-i-se hramul 

"Acoperamantul Maicii Domnului". 

Potrivit unei vechi credinte, manastirea este construita pe un loc considerat 

sfant, izvoarele din jurul lacasului monahal avand puteri tamaduitoare. Se 

consemneaza vindecarea unui orb, a unui paralitic, a unui demonizat, prin izvorul 

ce curge chiar in naosul bisericii, sub icoana sfanta a Maicii Domnului. 

Motivul pentru care m-am hotarat sa va scriu este acela ca lacasul este 

vizitat din ce in ce mai rar de credinciosi. E adevarat ca drumul e anevoios si 

lung, dar daca nu te nevoiesti putin, nu dobandesti liniste si tamaduire pentru 

suflet. Un alt motiv ar fi acela ca manastirea are nevoie de ajutor. Lucrarile de 

restaurare s-au oprit la jumatate, cartile puse spre vanzare s-au imputinat. 

Manastirea nu are telefon. Desi parintele staret are un mobil, acolo, in inima 

muntelui, acesta nu-si dovedeste intotdeauna eficienta. 

Din discutia cu staretul manastirii, ieromonahul Casian Onita, am aflat ca 

aici nu a existat curent pana anul trecut. Acum, ar fi nevoie de bani pentru 

restaurarea picturii din biserica si apoi pentru cea a exteriorului. Datorita saraciei 

din zona (majoritatea locuitorilor din Ciclova Romana si Montana sunt someri sau 

agricultori), nevoile urgente ale manastirii nu pot fi sustinute financiar de acestia. 

Rugamintea mea ar fi ca prin publicarea unui articol sa incercati - in limita 

posibilitatilor - sa popularizati sfantul lacas, canalizand energii si fonduri pentru a

creste afluenta credinciosilor. Crestinii care se incumeta sa urce si sa 

ingenuncheze in fata sfantului altar sunt asteptati cu bratele deschise de 

parintele staret si de cei doi calugari. Pentru a va starni interesul, as vrea sa mai 

adaug o minune auzita chiar din gura staretului: icoana Maicii Domnului (cea 

gasita in pestera), desi e veche, innegrita de fumul lumanarilor, nu se lasa 

restaurata. "Nu sta vopseaua pe ea", ne-a spus ieromonahul. "Am vrea sa o 

ducem la Bucuresti, macar pentru curatare, dar asta implica un efort financiar." 

Lucrarile de restaurare a manastirii se doresc a fi terminate pana la 1 

octombrie, cand se sarbatoreste hramul. Pana atunci, in toate marile sarbatori, 

dar nu numai, manastirea are zile de pelerinaj in care sunt asteptati credinciosi. 

"Noi facem slujba in fiecare zi, dar rareori suntem mai mult de trei prezenti", ne 

marturisea parintele staret. 

Ciclova-Montana reprezinta punctul principal de plecare spre Manastirea 

Calugara. O data ajunsi in Oravita, se poate lua autobuzul din piata garii C.F.R. 

sau din autogara, care dupa 10 km ajunge la Ciclova-Montana. Dupa ce 

traversam localitatea, urmam drumul nemodernizat ce strabate Valea si Cheile 

Ciclovei, ajungem la fosta cariera de piatra, unde drumul se ramifica. O pornim 

pe drumul ingust din dreapta, ce urca usor, prin padure. 

Adresa pe care puteti scrie sau trimite bani prin mandat postal este: 

Ieromonah CASIAN ONITA, Manastirea Calugara, Ciclova-Montana Oravita, 

O.P. Oravita, jud. Caras-Severin, cod 1750 

"Cand ai nevoie de liniste si lumina, indreapta-ti gandurile sau pasii spre 

Manastirea Calugara. Semne ale Puterii lui Dumnezeu exista peste tot in jurul 

nostru, nu ne ramane decat sa invatam sa le simtim." 

P.S. Va trimit si o poza care nu este tocmai reusita din cauza vremii si a 

aparatului meu de fotografiat. 

Cu stima, 

GABRIELA B. - Timisoara 

O biserica inaltata de Regele Carol I n-are nici apa, nici lumina electrica: 

Manastirea CETATUIA 

din judetul Buzau 

Draga "Formula AS", 

Suntem o familie ca multe altele din aceasta tara, 

unde se spune ca atunci cand a impartit Dumnezeu 

bogatiile pe pamant, in dreptul ei I s-a rupt 

Atotputernicului sacul, cazand la noi din toate darurile 

cate avea. Povestea aceasta este cat se poate de-

adevarata. Pe orice drum de vacanta ai lua-o prin tara, frumusetile ei te 

intampina la fiece pas. 

In vara aceasta, am ajuns pe meleagurile Buzaului, punctul final al 

calatoriei noastre fiind Sarata-Monteoru, o statiune cu ape si namoluri sarate, o 

veritabila oaza de sanatate pentru mii de turisti. Saracia si-a pus amprenta si aici, 

ca aproape in toata tara, dar asta nu-i impiedica pe oameni sa vina in numar 

mare, pentru a face cura cu apa sarata si impachetari cu namol. 

Dar nu despre Monteoru doresc sa va scriu, ci despre Manastirea Cetatuia, 

aflata tot in judetul Buzau. Intai am vizitat Manastirea Ciolanu, iar de acolo, pret 

de 2-3 kilometri de urcus prin padure, am dat de Manastirea Cetatuia, situata 

chiar pe varful dealului, intr-un decor de basm. Am fost foarte impresionati atat 

de simplitatea manastirii, cat si de cucernicia celor trei calugari care vietuiesc in 

ea. Monahul batran (ceilalti doi fiind tineri) spunea ca biserica are aproape 150 

de ani si ca a fost construita de Regele Carol I si de Regina Elisabeta. La 

intrarea in incinta, de o parte si de cealalta a usii se afla portretele celor doi 

ctitori. Din pacate, eu nu stiu nimic despre regii si reginele Romaniei, am 34 de 

ani, si in istoria pe care am invatat-o la scoala nu se pomenea nimic despre ei. 

Nu stiu daca au facut tarii bine sau rau, dar pe mine m-a impresionat faptul ca 

acel rege a construit o biserica si de aceea il respect si-l admir. 

Cand am intrat pe poarta manastirii, calugarii cei tineri faceau mortar pentru 

a construi o magazie de lemne. Chiliile abia fusesera terminate. Calugarul mai in 

varsta, slab si probabil bolnav, cu mai putina putere de munca, ne-a condus si 

ne-a povestit cate ceva despre acel loc. Nu s-a plans de neajunsurile vietii 

cotidiene, dar am dedus cat de greu o duc. Nu au curent electric, nu au apa (o 

cara de la cativa kilometri). Cineva le donase o instalatie eoliana, dar era 

nemontata, pentru ca nu avea cine sa ii ajute. Altcineva le promisese ca le va 

sapa un put cu instalatia de forare, dar totul ramasese doar o promisiune, asa ca 

nu le-a ramas decat sa care apa, in continuare, cu bratele. Vara si toamna este 

cum este, dar ganditi-va ce vor face la iarna! 

Dar am mai fost impresionati de ceva: cand am intrat in biserica, primul lucru 

care ne-a imbatat simturile a fost mireasma florilor de tei, pe care bunii calugari 

le pusesera la uscat, pentru iarna. 

Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa (este prima data cand scriu unei 

reviste), dar am fost foarte impresionati de acesti oameni cu credinta in 

Dumnezeu, care se roaga pentru noi zilnic. De aceea, fac un apel la dvs. si la 

cititorii revistei: poate cineva sa-i ajute pe acesti monahi? Repet: ei nu se plang 

de nimic. Spun: "Asa vrea Dumnezeu" si indura mai departe. 

Poate se gaseste cineva din Buzau sau din imprejurimi sa-i ajute cu un 

tractor sa ridice instalatia eoliana, care le va asigura 24 de volti. Sa le lumineze 

traiul lor simplu. Si poate s-o gasi cineva sa-i ajute la forarea unui put pentru apa 

sau sa le ofere ceva bani pentru realizarea lui. 

In speranta ca nepriceputele mele randuri vor avea ecou in randurile 

cititorilor dvs., va multumesc anticipat. 

CHIOJDEANU MIHAELA 

Soseaua Nordului nr. 15, bl. 102, ap. 43, Ploiesti

CURIER 

"Exista undeva un schit sau o manastire numita 

Podola?" 

(Raspuns pentru HULPAC D. - Vaslui, F. AS nr. 425)

Desi se numeste Podoleni si nu Podola, este posibil ca satul meu sa fie 

locul "de la marginea tarii" visat de fiica dvs. In afara de izbitoarea asemanare a 

denumirii, mai exista cateva "argumente" demne de luat in seama: 

- in partea de sud-vest a satului, pe malul stang al Bistritei, pe la inceputul 

secolului al XVII-lea, marele logofat Dumitrascu Stefan ctitorea o manastire care 

avea sa se numeasca ceva mai tarziu Manastirea Bociulesti (Buciulesti). A 

ramas cu acest nume din doua motive: primul ar fi bocetele rudelor boierilor 

tradatori sau carcotasi, surghiuniti si decapitati aici (Domnitorul Gheorghe Stefan 

transformase manastirea in loc de surghiun, aici aflandu-si 

sfarsitul fratii Toma si Iordache Cantacuzin, impreuna cu 

Doamna lui Vasile Lupu Voievod s.a.); al doilea s-ar 

datora bocetelor satenilor din zona, greu incercati de 

viiturile Bistritei, care, de fapt, au surpat si cimitirul, chiliile 

si partial chiar biserica, ale carei ruine se pot inca vedea 

de pe D.N. Bacau - Piatra-Neamt; 

- in imediata vecinatate a ruinelor (despre care puteti 

citi in revista noastra "Florile dalbe" nr. 1/1998, pag. 21) 

avea sa se nasca, la 26 august 1846, o mare personalitate 

a culturii si spiritualitatii romane - profesorul, compozitorul 

si dirijorul ALEXANDRU PODOLEANU. Este suficient sa 

amintim doar cateva dintre compozitiile acestui reputat 

creator de muzica laica si religioasa, pentru a putea 

intelege mai lesne de ce acest meleag este binecuvantat de Dumnezeu: 

binecunoscuta cantare "Hristos a inviat!", cantarile la cununie, liturghii, tropare, 

axioane, binecunoscutele colinde "Buna dimineata la Mos Ajun", "Mos Ajun", 

"Florile dalbe", cantarea "Multi ani traiasca!" si multe, multe alte compozitii care 

sunt pe buzele tuturor, fara a se cunoaste autorul... 

In semn de pretuire si recunostinta fata de ilustrul nostru inaintas, in anul 

1996 (la implinirea a 150 de ani de la nastere), la Podoleni a luat fiinta Fundatia 

Culturala "ALEXANDRU PODOLEANU", fundatie ce si-a propus "scoaterea 

ilustrului inaintas din perfida Siberie a uitarii si asezarea lui la locul ce i se 

cuvine". Cu eforturi supranaturale, Fundatia a 

reusit sa editeze revista "Florile dalbe", din 

care va oferim cu placere cele doua numere 

aparute pana in prezent. 

Buni crestini si neintrecuti gospodari, 

urmasii lui Alexandru Podoleanu au inaltat, in 

apropierea ruinelor fostei manastiri, o 

adevarata catedrala, un giuvaer arhitectonic, 

care merita efortul de a fi vazut si admirat. De 

altfel, in comuna a mai fost finalizata o 

biserica in satul Negritesti, in satul Luncasi se afla in constructie un lacas sfant, 

iar biserica din centrul satului Podoleni are, la intrare, o bijuterie de Portal-Troita 

pictat in fresca. 

In Podoleni este o intensa activitate spirituala: aici a aparut, in anul 1972, 

primul cenaclu literar-artistic din mediul satesc, intitulat sugestiv "Mugurii", unii

dintre membrii sai fiind cunoscuti in literatura, arte plastice s.a. As aminti doar 

cateva nume: pr. prof. Dorin Ploscaru (trei volume de poezie), pr. George 

Bazgan (actualmente paroh la Edmonton-Alberta, Canada - mentorul unei 

splendide reviste de spiritualitate crestina, "Cuvantul Adevarului"), Vasile 

Comonita (un volum de poezie). Va ofer cate un exemplar din primele doua 

volume de versuri pe care am reusit sa le tiparesc pana acum, in speranta ca ele 

vor contribui intr-o oarecare masura la completarea imaginii "locului de la 

marginea tarii", iar daca veti aprecia ca acesta este "pamantul fagaduintei", nu 

pregetati sa pasiti pe el... Veti fi bine primiti! 

Cu prietenie, 

ALEXANDRU CHELARU, 

Presedintele executiv al Fundatiei Culturale "ALEXANDRU PODOLEANU" - 

Podoleni, jud. Neamt, cod 5615, tel. 033/29.94.73 

CANTEC DE IMPACAT RELIGIILE 

“Pricesnele” Sfintei Fecioare in Maieru 

Nu cred ca este cinste mai mare pentru o femeie a satului romanesc decat 

sa fie primita sa cante in corul bisericii. Daca as stapani macar putin stiinta 

muzicii, n-as mai scrie cele ce urmeaza in cuvinte. Le-as insaila in note muzicale, 

solfegii care sa-mi aminteasca ceva din cantecul somesean, sa-mi aminteasca 

de “pricesnele” din Maieru, asa cum au rasunat ele intr-un august binecuvantat si 

sublim. 

In rest, doar cateva cuvinte. Cuvinte simple, despre coristele bisericii, dintre 

fapturile Domnului poate cele mai apropiate de Maica Lui cea Sfanta, la sfarsit de 

post istovitor. Nimic despre preoti, monahi, duhovnici. In prim-plan sunt astazi 

acele mogaldete negre din balconul bisericii, babe fara dinti cu voci de inger si 

palme uscate de munca, pentru care nu este alta cale spre Dumnezeu decat 

cantecul. 

Biserica din biserica 

Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, in dreapta altarului. Ascult din strana, 

cu privirea ascunsa in umbra palmelor si, intorcand capul, vad doua siruri lungi 

de spinari negre, incovoiate: tarani anonimi, cu genunchi neputinciosi in fata lui 

Dumnezeu, abia mai putandu-se sprijini in coate de pupitrele lungi. Indarat, prin 

peretii inalti, printre arcade si bolti lungi, greco-catolice, inserarea cade cu o 

repeziciune de gand. In seara aceasta sfanta sunt mari rastimpuri cand nici un 

credincios, dar absolut nici un credincios nu ridica ochii din pamant. Prilej sa-i pot

urmari pe fiecare, neatins de priviri iscoditoare, singur peste intinderile de spinari, 

sa le pot vedea cefele rosii, sapate de soare, sa pot auzi murmurul acela 

inabusit, abia razbatand de sub capetele plecate. Cateodata, atunci cand preotul 

intra in altar, cand toti crestinii adorm cu fruntile-n pamant ori in strane, mi se 

pare ca-s singur, singur in capatul imensitatii rotunde a bisericii. 

Pana la jumatatea tendoanelor arcuite, de piatra, a fost incropita o alta 

biserica, ortodoxa. Manunchiurile de stergare au fost coborate doar pana acolo 

unde poate ajunge mana omului, catapeteasma ortodoxa - agatata abia la 

jumatatea uriasei bolti din fundal; o biserica mai mica, improvizata pe zidurile 

cenusii ale celei mari, iar dincolo, pana sus, nu e decat monumentalitatea de 

piatra rece a fostei catedrale catolice din Maieru. 

M-a mirat, de asemenea, ca inauntru erau aproape numai femei si copii, 

semn ca, cine stie, poate femeile au pretuit intotdeauna mai mult pe Maicuta 

Domnului. Doar cinci batrani, probabil capetenii ale satului, ocupa stranele din 

stanga, chiar langa Vasile Bors, “deacul” zdravan, tanar si mustacios, cantand 

barbateste, cu barbia-n piept, cumpatat, fara excese. 

O alta ciudatenie: in acea zi, femeile din cor nu urcasera in balcon, ci se 

stransesera in jurul celor doi preoti, asteptand. Cel mai batran, Emil Coman, are 

parul scurt si gri, tuns rotund, nu poarta barba sau mustata. Citeste... cu glas 

mare din Sfanta Evanghelie dupa Matei, spusele se rotunjesc... “si privind la cer 

a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile...”. Slujba continua, iar 

femeile din cor parca atipesc cu ochii in lacrimi. Abia cand preotul porneste sa 

tamaieze de-a lungul bisericii sau cand zice “cred intr-unul”, oamenii se ridica in 

picioare, stranele scartaie laolalta si eu ma ridic si zic o data cu ei. Superb 

spectacol, fara pauze sau improvizatii. Sufletele toate se umplu din ce in ce mai 

mult si slujba incepe sa capete un ritm tainic, o muzica sublima iese din lucruri, 

din pasii parintelui intrand in covor, din rasuflari de taran. Sefa corului, Virginia 

Lorint, pandeste cuvantul preotului cu gura intredeschisa. Si dupa ce canta deacii 

si incepe Sfanta Liturghie, atunci cand simte c-a sosit clipa, poti auzi incet, sub 

vorba preotilor, vocea de sticla a Virginiei Lorint dand tonul cantecului: “Sfiiinte... 

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare...”. Si abia cind corul femeilor somesene porneste 

sa cante simti, fara exagerare, ca incepe sa se mareasca biserica. O vezi cum se 

lungeste, nu e catolica si nici ortodoxa, este biserica lor, este sambata, este 

ultima vecernie din postul Adormirii Maicii Domnului din satul somesean Maieru. 

Ulita Mantuitorilor de tinichea 

As dori orisicui sa se nimereasca chiar intre aceste batrane, atunci cand 

incep ele sa cinte. De fapt, nici nu cred ca este un cantec bisericesc. E mai 

degraba un tipat de femeie sarmana, un tipat de ruga spre Dumnezeu, semn ca 

femeile ardelene jelesc ceva la care tin mult, sau cel putin au tinut odinioara. E 

ceva popular in cantecul asta liturgic, o doina spusa intr-un glas, taraganata prin 

inaltimile tonalitatilor. Nici nu ghicesti din ce cotloane ies glasurile acelea, 

alungite pe nas, ridicand in slavile bisericii ultimele vorbe ale parintelui sau 

deacului. 

Si abia la sfarsit vin “pricesnele”, tot ce e mai propriu cantarilor bisericesti

maierene. O liniste dramatica. Lumea simte, stie ca slujba nu poate sa se 

savarseasca cu flecareli, si atunci se naste acea mica invalmaseala cand 

oamenii ies de la locurile lor, trec pe la preotul care cumineca si, inainte de 

“prefacere”, corul canta “dupa pofta lumii”. Mai tarziu voi afla ca oamenilor care 

ies din biserica “le vine” in acele clipe sa cante ceva, si ca atunci se alege 

“priceasna”, care poate porni din gura oricarui credincios. “Tu, Maicuta Sfanta, 

Te rugam fierbinte,/ sa ne-asculti de-a pururi marea rugaminte.” Corul ingana 

primul glas, apoi canta cu totii, din ce in ce mai incet. Familii intregi ies din 

biserica, ies si cei doi preoti, si lumea sporovaieste in tihna, in timp ce corul inca 

mai canta. “Nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor 

tale...” Catedrala ramane pustie. In spatele multimii iese si corul, pasind 

taraganat, luminile se sting si satul inca mai canta: “... nu lasa, Maicuta, sa pierim 

pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale...”. Cobor impreuna cu ei pe strada ce 

urmeaza Somesul. Altadata, toti oamenii din sat fusesera greco-catolici. La porti, 

din loc in loc, siluete nemiscate ne spioneaza din intuneric. Privesc mai atent: 

peste garduri se intrezaresc zeci de Mantuitori tristi, din tinichea, rebegiti de 

trecerea anilor. INRI. Unul cu vopseaua prelinsa, celalat fara o aripa, altul ruginit 

si prabusit intr-o rana, Iisusi cazuti si uitati de oameni, fiecare avand agatata de 

piept o coroana de flori vestede, rastigniti pe cruci de lemn putred in fata 

ferestrelor luminate de fericirea unei seri in familie. Pe umerii lor ciuruiti de 

rugina, cate doi porumbei de tabla galbena zornaie cateodata in bataia vantului 

de seara. La ora aceea tarzie, bisericuta catolica e inca galbena de lumina. 

Inauntru zaresc banci de-a latul: pe ele stau tot tarani. Din intamplare, corul 

canta exact aceeasi “priceasna” ca ortodocsii, e aceeasi slujba, tot una “de la 

inceput si pana la gatatul timpului”. 

Cuvintul vrajbei noastre 

O intamplare fericita a facut sa le pot aduna pe amandoua laolalta: 

“conducatoarele” celor doua coruri, ortodox si greco-catolic. Batranele acestea 

trec in sat drept moasele sufletesti ale tuturor crestinilor si cred ca, daca n-ar fi 

fost postul acesta al Sfintei Marii, Pastele de vara al lumii intregi, n-ar fi acceptat 

sa-mi vorbeasca impreuna, fara sa-si poarte macar putina ranchiuna una alteia. 

Dumitru Ilisca vine de peste pod, din sus. O babuta vesela, de aproape 80 de 

ani, care-mi ajunge pina-n sold, framantandu-si mereu basmaua neagra pe cap. 

Din trupul ei garbov, razbate o voiosie datatoare de sperante. Cu un ochi nu 

vede nimic, iar atunci cand canta il tine inchis si pe celalalt. 

Cealalta, de la Biserica Ortodoxa, este putin mai tanara, de 71 de ani, si 

vine din josul satului. Femeie cu fata lunguiata: si dintii ii sunt lungi, gura 

zaboveste mereu intr-un zambet piezis, ca nu zici niciodata daca femeia asta 

plange ori rade. Amandoua au invatat a canta la varsta de 11 ani “de la unu’ 

care-i zicea Corutiu Viorel”, amandoua au fost colege cand s-a infiintat in 

primavara lui ‘ 45 corul bisericesc greco-catolic pe patru voci. “Daaa, tata lumea 

o fost aici greco-catolica, n-o fost ortodox nimenea. Cei care se despartea si se 

casatorea a doua oara se ducea pe Birgaie si se cununa, ca Birgaiele o fost 

ortodoxe. Greco-catolice ne-am nascut, greco-catolice ne-am cununat

amandoua, greco-catolice ne-am botezat fetitele. Doar comonismul asta ne-o 

despartit...” 

Prima data imi vorbeste Ilisca Dumitru. Recunoscuta unanim drept cea mai 

maiastra voce din sat a tuturor vremurilor, batrana nu se intristeaza defel ca 

“amu o cam lasa glasul”. Oamenii o cer in biserica numai sa le dea tonul, doar 

dac-o aud din balcon ca “incepe”, lumea poate sa cante cum trebuie. “O tara o 

fost si preotaii de jina, ca daca era niste oameni sa se fi inteles cu greco-catolicii 

nu era nimica, nu era vrajba intre oameni. Ziceau . 

Noi nu eram greco-catolici, eram . Ne tinea securistii in dreptul casii, 

d-apai noi ne rugam la Dumnezau, sa ne-ajute Dumnezau si noua. Nu ne-am 

lasat. In ‘ 90, dupa ce m-am dus de la ortodocsi, am lasat in locul meu pe Virginia 

asta. Amu, numa ce dau tonu’ si apoi canta fiecare in taina lor. Tonu’ asta-i 

mare lucru, daca preotu’ zice sus, trebuie sa iau tonu’ sus, parca numai eu manteleg 

cu parintele dintre toti. Amu cand aveam eu corul de era pe patru voci - 

tenor, alt, sopran si bas - ne da tonul cu si-l luam. Da, aveam 

dirijor, acum luam dupa ureche, oricum notele muzicii nu le stiu a citi.” Batranei 

Ilisca ii este greu acum sa spuna ce n-o lasa sa mai mearga la ortodocsi. “Nu mio 

venit. Nu stiu cum sa va spun, am lasat-o pe Virginia. N-am mai putut si gata 

sa intru in biserica cealalta. Mai cant la morti, n-am nimic cu nimeni, da’ nu stiu, 

nu m-am mai dus de zece ani..” Aici se baga in vorba si Virginia Lorint, cea cu 

dintii lungi. “Atata deosebire-i intre noi, ca greco-catolicii zic si noi spunem . Atat, altceva nu stiu sa fie. 

Cantarile, “pricesnele” si condacele tot acelea-s. Si pentru un singur cuvant sa 

ne dusmanim atata? De ce sa ne tot certam, catolici si ortodocsi, daca intre noi 

nu-i decat un cuvant? De asta-s suparata, ca noi si fratii greco-catolici, noi 

bisericile unite si surori, avem slujbe pe cantari in acelasi ritm, numai noi credem 

in Maica Domnului, alte secte nu cred in Maica Domnului...” Cu o incapatinare 

nostima, fara de patima, Ilisca Dumitru raspunde incet: “Noi nu suntem grecocatolici, 

Virginie draga. Noi suntem “. 

Doua intamplari in care se vede puterea cantecului 

Cand mergeau “la cite o Cantare a Romaniei”, chiar inainte de-a se sui pe 

scena, amandoua coristele din Maieru intrau impreuna intr-o biserica din preajma 

si se rugau in orasul acela mare. Fie urcau in balcon si cantau acolo, ca sa-si 

mai dreaga glasul de emotii. “Bas era frate-meu Aurel Dumitru, orb de la nastere. 

Apai sa-l vezi in fata corului acela de o suta de oameni, cu ochii inchisi, cum 

canta... Ca Bunul Dumnezeu, nu alta! Cum se intelegea el de la balcon cu 

preotul Iuliu Pop, cel mai bun preot pe care l-am avut noi, maierenii, vreodata...” 

Virginia Lorint o incuviinteaza: “Daa, cel mai mare teolog... Asa-i ramas de la 

preotul Pop - ca Invierea sa se faca in zori de zi. Slujba se-ncepe la cinci 

dimineata pana la zece, cand se sfintesc Pastile. Numai in Maieru e obiceiul 

asta. Asa-i obiceiul lasat de la preotu’ nost’ vechi si asa mere”. Apoi cele doua 

femei imi zic despre foloasele pe care le-au avut in viata de pe urma cantecului. 

“Asta face mult, sa lauzi in cant pe Dumnezeu. Samti o putere, ca mai mare nu 

se poate, fara cantec nu sa poate sa te alipesti de El. Noi si cand ranim la vaci

cantam, cantam fara vers, cantam pe dinauntrul nostru si ne bucuram c-avem 

dragostea asta de Dumnezeu, ca El ne tine glasul cum ii: slab, neputincios. Cat 

oi si de batrina, da’ tot oi canta, nu ma las”, si fiecare incearca sa-si aminteasca 

o slujba de suflet, o zi dintr-aceea cand n-au mai avut nevoie de trup, cand ruga 

pornea atat de aprinsa incat ridurile, parul albit, carnea zbarcita, toate se 

preschimbau in cantec, intr-un cantec dumnezeiesc, neatins de regrete. 

Virginia Lorint prinde a povesti: “M-o impresionat cand cantam , 

cand auzeam clopotele ca trag pe drum, eu mergeam plangand la 

biserica. Plangeam de bucurie c-a-nviat Mintuitorul. Il sarbatoream ca la o 

onomastica mai mare si cantam plangand. Uite, prin ‘ 61, ma rugam la 

Dumnezeu, dar nu asa, cu credinta, mai meream pe la nunti. Atata eram eu o 

femeie de veseloasa, ca atunci cand incepea ceterasul a canta, porneam la 

cantat si la stragat, fereasca Dumnezeu! Inainte de Craciun, am ajuns la operatie 

a doua oara, cu piciorul. A doua noapte era sa mor. Mi s-o luat asa un junghi si 

mi s-o dus la inima. S-am strigat catra Sus: . Si n-ati crede dumneavoastra, dar am vazut pe data 

cum pleaca moartea din mine. Cum se ie, se ie, se ie... A doua zi, m-am sculat 

de pe pat si-am pus pe foc, si femeile tate din salon striga: . O venit si doftoru’ si m-o auzit colindand in spital. Toate 

femeile acelea chinuite se intorceau catra mine si eu cantam intre paturi, in 

tacerea ceea de bolnavi, iesita din moarte. Si m-am dus la o femeie tanara care 

era nascuta si-am colindat-o, si nascuta o zis: , si-atata m-o sarutat si atata o plans, cat 

putea sa mai planga o femeie nascuta...” 

Ilisca Dumitru: “Cel mai tare m-o emotionat cand s-o dus parintele nostru, 

Iuliu Pop, acum 33 de ani. Ca sa nu semneze sa treaca la ortodocsi, o semnat 

frate-sau, sa-l scoata din inchisoare. Stiu ca atunci s-o nimerit Preasfintitul 

episcop ortodox de la Cluj si cantam noi , dar nu stiam 

prea bine cum sa zicem. Apai, cand l-am petrecut pe Preasfintit de la biserica 

pana la poarta, asa aveam o obida-n suflet, ca am stiut cum sa cant, da’ n-am 

vrut. Am zas: si trebuia . Ne opreste 

Preasfintitul, ca , noi tacem si, cand ajungem aproape de 

poarta, pornim cu toatele sa cantam in urma 

Preasfintitului, inciudate si pentru parintele nostru Iuliu Pop, si Preasfintitul face 

ochii mari de mirat, se uita la noi, apoi isi vede de drum si l-am vazut cum rade 

incet, mergand, si n-o mai zis nimica, o stiut ca noi am fost aici numai grecocatolici...” 

Abia tarziu, inspre miezul noptii, Ilisca da incet tonul unei alte “priceasne”. 

Intai ragusit, abia regasindu-si vocea, Virginia porneste s-o insoteasca fara sa 

vrea, in timp ce priveste cu indiferenta pe fereastra, in departari statornice. E o 

“priceasna” veche, dintre cele mai vechi ale Maierului. “Tu, Maicuta Sfanta, Te 

rugam fierbinte/ Sa ne-asculti de-a pururi, marea rugaminte,/ Nu lasa Maicuta sa 

pierim pe cale/ Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale....” 

Mai este inca o vorba, pe acolo prin Maieru. La o suparare atat de 

amarnica cat sa-ti intunece sufletul, mama se apleaca asupra pruncului sau, si-i

zice cu voce blanda: “nu te canta, mai fecior...”. Vorba asta “a te cinta”, ori “sa te 

canti” isi risipeste in Maieru toate intelesurile ei prime, dintru inceputuri. “A te 

canta” in Maieru inseamna a plange. “Caci noi suntem fiii lacrimilor Tale...” 

Despre TREPTELE RUGACIUNII 

Prof. COSTAN MANDRILA 


“Semnul rugaciunii adevarate este smerenia. Iar 

semnul smereniei este apropierea de om, de 

animale, de plante” 

“Omule, coboara-te cu mintea in camara inimii tale si atunci ai ajuns la cer” 

- In lumea ortodoxa se vorbeste mult despre rugaciunea inimii, dar putini 

stiu cu adevarat ce inseamna ea. Mai mult chiar, pare un subiect supus unei 

blande interdictii. De ce textele filocalice pomenesc doar in treacat despre 

rugaciunea inimii? De ce calugarii si marii duhovnici evita sa vorbeasca despre 

aceasta rugaciune? 

- Rugaciunea inimii este inabordabila. Ea este o expresie intima si 

transmisibila de la duhovnic la ucenic. Parintii nostri spirituali evita acest subiect 

din teama de a nu pierde darul smereniei si de a nu cadea - cum spune marele 

nostru pustnic Vasile de la Poiana Marului - in trei pacate capitale: umblarea fara 

rost, pierderea de timp si vorbaria goala. La asta, se adauga numeroase alte 

primejdii. Nu sunt putine cazuri cand, facuta fara ascultare si multa luare-aminte, 

rugatorii au cazut in ratacirea mintii. Iata de ce, cand venea vorba despre 

rugaciunea inimii, parintele Cleopa schimba subiectul, zicand: “Mai bine ti-as 

spune cat de albastru este albastrul Mediteranei sau cat de pustiu e pustiul”. El 

stia primejdia. In loc sa privesti la Hristos, te uiti la cel care vorbeste despre 

Hristos. Darul tacerii si al rugaciunii par a izvori unul din altul. Rugaciunea inimii 

nu e o teorie pe care sa o inveti la scoala, ci un dar al Duhului Sfant, un dar pe 

care il primesc numai cei vrednici. Este stiut ca multi pustnici au ajuns la 

rugaciune dupa 20-30 de ani de asteptare neintrerupta, altii necunoscand-o 

niciodata. Noua ne apartine urcusul. Rasplata e a lui Dumnezeu. 

- De fapt, in ce consta rugaciunea inimii? 

- Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “Tu cand te rogi, nu teologhisi, caci esti 

batjocorit de demoni. Cand te rogi, trebuie sa ai inima infranta si smerita pentru 

pacate. N-ai voie sa vorbesti in vremea rugaciunii nici un cuvant din Scriptura. Ci 

te coboara in inima cu rugaciunea de un singur cuvant, gandind numai la numele 

lui Hristos”. Altfel spus, aceasta rugaciune inalta inseamna unirea mintii cu inima,

epetand mereu numele Mantuitorului (“Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui 

Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”), pana ajungi sa nu mai ai 

intermediar de cuvinte. Tu insuti devii o rugaciune sau, cum frumos zicea Isaac 

Sirul: “Omule, coboara-te cu mintea in camara inimii tale si atunci ai ajuns la cer”. 

“Izvorul a toata rautatea este iubirea de sine” 

- Sfantul Siluan Athonitul povesteste ca, primind rugaciunea destul de 

repede, a marturisit acest lucru si duhovnicul sau s-a mirat: “Daca la varsta ta ai 

ajuns atat de sus, unde vei fi la batranete?”. In clipa aceea, Siluan s-a mandrit si 

a pierdut darul. 20 de ani i-au trebuit dupa aceea sa il recapete in pustie. De ce 

rugatorii fug de lume? Cat de important este locul in unitatea mintii cu inima? 

- Locul nu este important. Nu locul sfinteste pe om, ci invers. Sa nu uitam 

ca fiecare loc isi are ispitele lui si oriunde trebuie sa ai rabdare. Aurul se vadeste 

prin foc si barbatul prin ispite. Vasile de la Poiana Marului ne-a lasat, acum 250 

de ani, 58 de manuscrise in care vorbeste despre drumul anevoios al rugaciunii. 

“Imi aduc aminte - spunea el - ca pe vremea cand traiam in pustie ma maniam 

tare. Si pe un lemn prea gros sau prea subtire, si pe toporul care nu taia bine 

crengile, si pe cremenea care, cand eram grabit, nu da repede scanteie, din care 

pricina, scos din fire, blestemam nu numai faptura neinsufletita, ci si pe diavol.” In 

curatenia lui sufleteasca, Vasile Carpatinul se simtea stingherit a-l blestema pana 

si pe diavol. Asa se pregateste locul, vasul inimii, ca sa poata primi nu numai 

rugaciunea, ci, mai ales, sa o poata pastra. Acelasi pustnic povesteste: “Eu am 

cunoscut oameni care petreceau in tacere, ca 

pasarea in colivie si care, de intristare si ciuda, 

carteau impotriva lor insisi, ca si cum s-ar fi aflat langa 

ei unul care i-ar fi amarat”. Degeaba te rogi doar 

pentru tine si uiti sa te rogi pentru lume. Prin egoism 

pierzi totul. Iubirea de sine este un pacat capital. Cum 

zice parintele Cleopa: “Izvorul a toata rautatea este 

iubirea de sine, cea mai grea si mai subtire din toate 

patimile care robesc firea omeneasca. Din iubirea de 

sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, 

multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de 

sine, indreptatirea de sine, placerea de sine si toate 

celelalte pacate stiute si nestiute”. Iata de ce, pentru a 

castiga rugaciunea, trebuie sa fii despatimit, curat cu 

mintea si cu inima si, mai presus de toate, smerit. Smerenia este semnul 

rugaciunii adevarate, iar semnul smereniei este apropierea de om, de animale, 

de plante. Evitand sa recunoasca pe ce treapta a rugaciunii a ajuns, parintele 

Cleopa ofta uneori, spunand: “Cat as dori sa traiesc iarasi cu pasarelele in 

padure”. Tot el, iesind de la biserica, spunea credinciosilor: “Vai, ce bucurie mare 

am avut cand m-am impartasit prima oara in pustie. A venit un stol de pasarele si 

mi-au cantat atat de frumos, ca un cor de ingeri”. In clipa aceea, s-a pogorat

asupra lui un ciopor de pasari si s-au asezat pe crestetul lui, spre uimirea celor 

din jur, care au inteles. Asa cum Sfantul Francisc crestinase un lup, parintele 

putea vorbi cu pasarile, cu copacii, cu iarba si florile. 

- Grabit si nestiutor, ai zice ca rugaciunea e una singura. Sa te rogi cat mai 

simplu si mai fierbinte lui Dumnezeu. Sa intri in legatura cu El. 

- Sunt mai multe trepte ale rugaciunii. De pilda, a sasea treapta e 

rugaciunea in extaz (in uimire). A cincea e rugaciunea vazatoare, iar a patra e 

rugaciunea de sine statatoare. A saptea treapta este rugaciunea duhovniceasca. 

Ea nici nu se mai cheama rugaciune, ci vedere duhovniceasca. Prin ea, ai 

depasit un prag si esti o fire cu Dumnezeu. Isaac Sirul socoteste ca sunt putini 

cei care pot practica aceasta rugaciune. Daca la rugaciunea inimii ajunge doar 

unul din 10.000 de imbunatatiti, la cea duhovniceasca cu greu s-ar gasi un om 

dintr-un neam intreg. 

“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, 

pacatosul” 

- Scara spre rugaciunea adevarata pare de neurcat. Ce facem noi, crestinii 

de rand, care nu ajungem la ea? 

- Trebuie sa nu cazi in disperare si sa te rogi cum poti. Nu intamplator 

parintele Cleopa se intreba: “Noi ce facem, care nu stim aceasta tehnica si 

aceasta filosofie de rugaciune inalta? Noi ne pierdem? Nici vorba, dar fiindca a 

venit cuvant despre rugaciune v-am aratat ce este rugaciunea cea adevarata, 

chiar daca eu n-am cunoscut-o”. Asta nu inseamna ca trebuie sa abandonam 

lupta, sa dispretuim faptele. Totul e sa nu ne punem pe noi in centrul lumii si sa-l 

inlocuim pe Hristos. Noua ne ramane doar lupta cu gandurile, cu atasamentul 

fata de lucrurile sensibile, cu slabiciunile si patimile noastre. Puterea de a rezista 

ispitei e a lui Dumnezeu. Noi avem o singura arma in lupta - rugaciunea. 

- D-le profesor, de unde vine de fapt rugaciunea inimii? 

- Din Vechiul Testament. Chemarea numelui lui Hristos ofera harul 

intruparii Sale in tot locul si peste toate fapturile: plante, pasari, pesti sau oameni. 

Consecinta acestei prezente continue face posibil oricarui om sa simta in inima 

lui prezenta lui Hristos. In Solomon (Cantarea 5,2) se spune: “Eu dorm si inima 

mea se roaga (vegheaza)”. Mult mai tarziu, Evagrie Ponticul, preluand experienta 

pustniceasca din Egipt, va starui in implinirea rugaciunii prin pazirea inimii, 

golirea mintii, simplificarea rostirii prin pomenirea numelui lui Hristos: “Doamne 

Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. La noi, sau 

creat adevarate scoli duhovnicesti ale rugaciunii prin Vasile de la Poiana 

Marului, prin Paisie Velicicovschi de la Neamt, prin Sfantul Calinic de la Cernica 

sau marele Gheorghe, de care pomeneste Dumitru Staniloae in cartea sa 

“Rugaciunea lui Iisus”. Oricum, nu ne este ingaduit a vorbi prea mult despre 

acest subiect. L-am atins doar in treacat, precum intr-o celebra povestire 

hasidica. Se spune ca un preot se ruga intr-un anumit loc, intr-o anumita padure. 

Dupa moartea lui, fiii sai au vrut sa-i continue lucrarea. Fiul fiului stia rugaciunea, 

stia padurea, dar uitase locul. Mai departe, fiul acestui fiu stia rugaciunea, stia

locul, dar uitase padurea. Eu, care istorisesc acest lucru, am uitat rugaciunea, 

am uitat locul si padurea, dar mai tin minte povestea. 

Fenomenul VALENTINA 

“Nu vor trece decat doi ani si 

multora dintre noi o sa le 

trebuiasca felinar aprins ca sa 

mearga pe strada” 

SORIN PREDA 

S-a nascut acum 51 de ani, intr-o casa 

taraneasca de primprejurul Iasului. In urma unui 

accident, ramane fara vederea lucrurilor fizice. Dupa copilarie, ii rodeste, printr-o 

minune, o alta vedere. Vederea nevazutului, a lucrurilor pe care ochiul obisnuit 

nu le poate distinge: aura, straturile de culori care ne inconjoara si-n care 

Valentina poate vedea betesugul si faptele oamenilor lumii acesteia. Mai mult, 

Valentina intrezareste, ca orice clarvazator veritabil, viitorul, unul nu tocmai fericit 

pentru specia noastra. 

“Imi plac doar oamenii care mai au culori fumoase in jur” 

- Pe cartea dvs. de vizita scrie Valentina Girlea - clarvazator. Vreau sa va 

intreb, d-na Valentina, ce poate si ce nu poate vedea un clarvazator? 

- Noi suntem facuti de la Dumnezeu la fel. Noi toti avem la fel, sapte straturi 

de culori, sapte “becuri”, toate in rand incolonate. Darul Domnului este pentru 

toata lumea egal. Din pacate, din cata lume am vazut si vad, raman foarte putini 

oameni adevarati. Noi ne pierdem omenia, legandu-ne de trei lucruri: putere, 

avere si placere. Imi plac doar oamenii care inca mai au culori frumoase in jur. 

- Haideti sa ne intoarcem cu gandul acolo unde ati vazut lumina zilei, in 

casa parinteasca din Dobrovat. 

- Noi am fost 14 copii, iar mama si tata ne iubeau la fel pe toti. Sa i se fi 

intamplat ceva unuia dintre noi, pe mama si pe tata ii durea la fel. 

- Si ce fel de copil erati? 

- Eram ca toti copiii. Dupa mine au mai fost inca doi copii: o sora si un frate. 

Daca tata ar fi fost un om sanatos, daca ar fi putut si el sa munceasca, pentru 

casa noastra, ar fi fost mult mai bine. Dar tata nu putea, ca era un om batut de 

militieni, din cauza ca se chema legionar. Dar n-avea saracul nici un fel de 

rautate in el. In ultima vreme, pana sa plec de acasa, dupa ce am orbit, eu ii 

prevesteam tatei cand sa se duca in zalnic sau cand sa se ascunda in pod ca

vine Militia sa-l ia. L-am ocrotit foarte mult din clipa in care n-am mai vazut. 

Incolo, eram un copil obisnuit. Nu as avea sa spun o intamplare anume, in afara 

de una pe care nici acum nu mi-o pot explica: in ziua de 7 noiembrie 1958, cand 

mama m-o trimis la scoala, mie mi-o fost foarte frica sa ma duc. 

- Asta se intampla in clasa intai? 

- Intr-a doua. Pe intaia o terminasem si am inceput-o pe a doua, pe care 

am facut-o pana la 7 noiembrie 1958. Am implinit in aprilie 51 de ani si nici acum 

nu-mi pot explica de ce mi-o fost frica atunci sa merg la scoala. Poate 

presimteam ce urma sa se-ntample. 

- Acel accident care v-a schimbat intreaga viata. Cum s-a intamplat? 

- Pai, ma jucam prin curte, cand o venit tractorul cu lemne. M-am temut ca 

vine roata peste mine, atata mai stiu. Cand m-am trezit, m-am trezit la spital. M-o 

luat de acasa toamna, pe 13 noiembrie, cand am avut accidentul, si m-o adus 

inapoi anul viitor inainte de Pasti. Dar asta nu este o amintire pe care s-o pot 

povesti ca sa ma compatimeasca cei ce aud. Toate incercarile pe care ni le da 

Dumnezeu, tot El ne ajuta sa le depasim cu vointa din noi. Si tot ce-I cer lui 

Dumnezeu, daca merit, mai devreme sau mai tarziu, imi da. 

- Cand a inceput sa se inchege lumea culorilor, cand ati inceput sa-i vedeti 

altfel pe oameni? 

- Mama si fratii mei se duceau care la treaba, care la scoala, si eu 

ramaneam cu tata, care ma aseza fie in lemnar langa dansul, fie in gradina, fie 

pe prispa si, ramanand mereu cu dansul, primul lucru pe care i l-am spus a fost 

cand o luat Badea (fratele meu mai mare) gainile si cucosul din poiata sa le duca 

in Slobozia, intr-un sat vecin, sa le manance. Si-i zic tatei: “Du-te la poiata, ca 

Badea o luat gainile sa le manance cu Sandina, la Slobozia”. 

- Cine era Sandina? 

- Cumnata mea, din partea fratelui cel mare. Prieteneau pe atunci. Dupa 

aceea, ii spuneam tatei unde-i dusa mama, in ce dugheana intra, fie ca la Vaslui, 

fie ca la Iasi, ce cumpara si ce ne aduce acasa: pestisori de bomboane, zahar pe 

ata sau alte lucruri. Altadata, i-am spus ce-o sa ne aduca in traista de la Iasi, cu 

cine vine pe drum, spuneam cand incepe sfada in casa. Cand misuna mama prin 

ograda ii spuneam: “Nu mai pune mere in traista, ca n-ai sa le vinzi”. Si multe 

lucruri din astea. Tata s-a dus in sat la parintele Isaila sa-ntrebe ce-o fi cu mine 

dar, desi era om dezghetat la minte, nu stia ce sa spuna. 

- Cum va apareau informatiile astea despre mama, despre tata, despre 

Badea? 

- Stiam. Si acum, mai la indemana imi e sa zic ca stiu, decat ca vad. 

Vederea e cu totul alta. Apare lumina, si-n lumina se vede faptura lucrului pe 

care-l spun si apoi il descriu. 

- Se vede asa, ca intr-o miniatura? 

- Nu. Mare, ca o poza. Si cu cat ma uit mai atent, cu atat se vede mai clar. 

“Sa nu spui ce stii, ca te vor duce la nebuni” 

- Cand v-ati dat seama ca ceea ce vedeti dvs. poate fi folositor oamenilor? 

- Cand am plecat de acasa, mama si tata mi-au spus sa nu spun nimanui

ce stiu, ca de-or fi oameni ascunsi, ma vor bate cum il bateau pe tata si o sa 

ajung rau in viata. Iar mama a strigat asa: “Sa nu spui nimanui, ca te vor duce la 

nebuni si n-or sa creada asa ceva”. In ‘93, dupa ce doctorii au zis ca nu au ce-mi 

face, ca am atrofie optica, am ajuns sa descriu pana la urma ceea ce altadata 

tata, mama si cu popa m-au oprit. Sa descriu cand vedeam un om ca are culori 

in jurul lui. Mai clar, aveam sa fac lucrul acesta din ‘94, 28 iunie. Atunci, m-a 

cuprins o lumina atat de puternica, incat vedeam in ea orice despre om: de unde 

vine, ce hiba are, unde o fost, ce-o facut, de ce-i beteag. 

- Si-apoi, ati realizat ca puterile astea va vor ajuta sa-i vindecati pe 

oameni? 

- Gresiti, stati putin, de data asta gresiti. Nu eu vindec. Nu noi cei de pe 

pamant vindecam. Nici macar doctorii nu vindeca. Ei trateaza. Pe cati oameni i-ai 

vazut dumneata vindecati de doctori? In sase ani, eu inca n-am intalnit asa ceva. 

Doctorul trateaza. Pe pamantul asta nu este om sa vindece. Eu pot sa spun cu 

usurinta betesugurile. Domnii doctori care-mi stiu vorbaria si o pricep, scriu cum 

se cheama doctoreste si tot dansii (care-s pe bucatele, ca-i de inima, ca-i de 

stelute, ca-i de toate) trateaza. Dar nu vindeca. Cel de Sus vindeca. Daca de 

Sus, pe culori ii trecut sa nu fie vindecat, nu ii. Poate sa fie o suta de doctori in 

jurul unui om, nu-l vindeca. 

- Deci, nici dvs. nu puteti vindeca. 

- Nu. Nu exista om pe pamant sa vindece. 

- Si totusi, foarte multa lume spune: Valentina m-a vindecat, Valentina mi-a 

vazut ce betesug am... 

- Da, eu vad ce betesug are fiecare, dar eu nu vindec, domnii doctori 

trateaza si, daca omul are dat de la Dumnezeu sa se vindece, se vindeca. 

- Si boala de unde vine? 

- Ne imbolnavim sufleteste intai. A fi rau inseamna boala, a fi hapsan e 

iarasi o boala. Si se intuneca culorile. Nu trebuie sa te duci in biserica, sa-l strigi 

pe Dumnezeu. Il strigi pe Dumnezeu de aici, din suflet. Daca omul nu-L are in 

suflet, sa nu-L caute. Iar cine are chemare, sa intre in Sfanta Biserica, iar cand 

intra sa aiba ochi sa vada si urechi sa auda. Dar din ce mi-e dat sa vad, la 

biserica se merge cum ai merge sa cersesti bani sau ramasite de paine. Multi 

merg la biserica doar cand o dat un necaz peste ei, gandind ca prin banutii platiti 

preotului o sa fie rascumparat pacatul pe care l-or facut. Multi dintre noi in 

biserica intram bou si iesim vaca. Nu se merge la cersit in Sfanta Biserica. Si la 

spovedanie, cand ne ducem, n-avem ce cauta la parintele decat atunci cand ne 

facem acasa spovedania mai intai, in taina, ca mai bine ca mine si ca Dumnezeu 

nu ma stie preotul. Dar omul se duce la spovedanie nepregatit, si raman multe 

lucruri nespuse si ascunse, care se vad pe culori. 

- Cum trebuie sa se poarte crestinul ca acum, la 2000 de ani de la Invierea 

lui Hristos, sa mai poata spera la mantuire? 

- Daca faci rau, intuneci culorile din jur. Dumnezeu ne-a dat tuturor o baie 

de lumina colorata, dar noi, prin faptele noastre, nu lasam lumina sa intre si sa 

ne lumineze mintea si sufletul. Noi avem tot ce ne trebuie spre a fi multumiti, dar 

ne lipseste cu desavarsire lumina din minte si suflet. Noi avem mintile intunecate. 

Si sufletul. Cand vom da drumul la lumina sa intre in suflet, vom fi din nou o

turma si un pastor. Si o sa lasam lumina sa ne curga in minte si-n suflet. 

- Spuneati candva ca o sa vina un timp cand multi dintre oameni or sa aiba 

acces la puteri de felul acestora, pe care dvs. vi le-a dat Dumnezeu. Cand 

credeti ca se va intampla asta? 

- Cand? Peste ani. Cand vom merita cu totii. Noi venim pe lume inzestrati 

cu de toate, insa un dar mai deosebit vom primi doar atunci cand vom merita 

fiecare la randul nostru. Nu vor trece decat doi ani, doi ani si ceva, cand multora 

dintre noi, cu scoala sau fara scoala, cu invatatura sau fara, o sa ne trebuiasca 

felinar aprins ca sa mergem pe strada. Si sa nu va prinda mirarea cand veti 

vedea ziua in amiaza mare si insorita oameni umbland cu lampionul aprins pe 

drum. Sa nu intrebati ce cauta. Asa de mare intunecime vine peste noi. Si de 

aceea, sa fim mai buni, sa stiu sa ma iert eu pe mine, sa-mi iert aproapele, 

semenii, si dupa aceea sa-l rog pe Dumnezeu sa ma ierte, daca merit si cat 

merit. 

O medicina a viitorului? 

Din 1994, Valentina Garlea isi gaseste un nou si adevarat rost in viata: 

ceea ce vedea ea avea sa fie speranta si folos oamenilor. In anul 2000, o gasim 

pe Valentina in cabinetul MEDIASAN din cartierul Tatarasi al orasului Iasi, 

formand, alaturi de doctorul Adrian Vasilca si bioenergeticianul Sorin Balan, o 

treime interesanta, preocupata de zorile unei noi medicini. 

Boala se vede in destin. Valentina poate spune ce predispozitie are un om 

pentru o anumita boala, daca “pata” respectiva este prezenta in aura sau daca 

aceasta apare in destin pe stratul violet. Asta ar fi si principiul de baza al 

medicinii viitorului: echipe de specialisti formate, pe de-o parte, din oameni care 

au capacitatea sa vada aceste pete, si altii, care sa poata corecta respectivele 

pete, sa le redea stralucirea luminii initiale. 

Cum s-ar explica aceasta extraordinara revolutie in domeniul medicinii? 

Boala vine intai pe culori, deci energetic, apoi in suflete, si abia dupa aceea la 

nivel fizic. Inainte de a aparea o disfunctie organica, apare, mai intai, un 

dezechilibru energetic de sistem, care este tradus pe aura, prin aparitia unei 

pete, pata ce poate fi corectata prin transfer energetic, acupunctura, 

presopunctura, homeopatie sau chiar de un terapeut care sa refaca acea culoare 

initiala. Astfel, unele boli, care apar cu sase luni sau chiar cu ani inainte, ar putea 

fi prevenite si vindecate prin corectii dintr-acestea energetice. 

Anatomia miracolului 

Valentina si-a capatat imaginea de ultima speranta - un tamaduitor absolut 

despre care s-a auzit ca face minuni. Urmarea: aici vin oameni cu boli de cancer, 

paralizati, cu boli congenitale, carora din pacate Valentina nu le poate da nici un 

leac. “Un hidrocefal e un hidrocefal”, cauta sa puna ordine in lucruri dr. Vasilca, 

colaboratorul de suflet al Valentinei, “asta nu trece nici cu ceai de musetel, nici 

cu tei, nici cu cucuta. Si va rog sa specificati: Valentina are calitati deosebite, dar

nu de vindecare. Si daca vreti s-o spun pe aia buna, nu exista boala sa se 

vindece. Nici dragostea nu se vindeca, o uiti, domnule, si atata tot.” 

De altfel, asta spune si Valentina: “Pe culori se pot vedea planta de leac si 

desenul (modul de folosire al respectivei plante - n.r.), atata vreme cat straturile 

dimprejurul omului sunt curate. Dar daca ele sunt incalcite de la faptele cele rele, 

ce leac sa mai vad eu?”. 

Si totusi, cum se explica unele cazuri miraculoase: Valentina poate preciza 

cand o persoana are cancer, chiar si in metastaza, daca aura din jurul corpului 

mai mentine contactul cu trupul prin primul strat. Daca acesta este departat, e 

putin probabil ca se va mai gasi un leac la boala respectiva insa, daca aura isi 

mentine contactul, facand doar o miscare de du-te-vino, atunci mai sunt sanse si 

- cu leac, cu pastile, cu operatie - acel om poate sa fie salvat. 

Pacientii vorbesc 

Vindecare prin telefon 

Mariana Pintilie din Iasi suferea de o boala cumplita, 

de piele. Unguentele recomandate de medici si chiar 

anumite tratamente bioenergetice la care apelase se 

dovedisera nefolositoare. Spre sfarsitul verii anului 1996, 

numarul petelor rosietice se inmultisera. Disperata, Mariana 

Pintilie apeleaza la Valentina, de care auzise de la o 

cunostinta. Cum femeia nu-si putea permite sa achite taxa 

pentru consultatie medicala, si-a luat inima in dinti si-a 

cautat-o pe Valentina la telefonul ei de acasa. Nici nu a 

apucat sa se recomande, ca Valetina si vazuse baiul pentru 

care Mariana Pintilie o sunase. “Da, vad. Ai mai multe pete rosii pe corp, care te 

mananca foarte tare... Da, le vad, dar sa stii ca nu le ai numai pe astea... Mai 

sunt si alte hibe pentru care trebuie sa mergi pe la doctori.” Asadar, Valentina a 

putut “vedea” prin telefon boala de care respectiva femeie suferea. Mai mult, ea 

a depistat cauza bolii (o boala de ficat) si leacul ei: “Petele care te supara au insa 

un alt leac. Vad ca trebuie sa le ungi cu zama de huma. Sa te duci la fabrica de 

caramizi si sa te rogi sa-ti dea un bot de lut neinceput... Il pui in apa si cobaltai 

bine borcanul sau vasul pana se face o apa tulbure. Dupa aceea, tamponezi 

mereu fiecare loc rosu”. In mai putin de trei luni, boala de piele a femeii s-a 

vindecat complet. 

Ceai pentru tumora 

Un alt caz miraculos care a fost rezolvat de Valentina este cel al unui copil 

de cinci ani din satul Ruseni, judetul Iasi. Copilul suferea de dureri groaznice de 

cap, in urma carora avea repetate crize. Parintii, dupa ce au strabatut toate 

spitalele tarii pentru investigatii care nu-i dadeau de capat bolii fiului lor, au decis 

sa mearga la Valentina. Clarvazatoarea a sesizat un chist pe creierul bolnavului,

si i-a recomandat un tratament cu ceai de spanz. In ultima vreme, copilul se 

simte bine, iar crizele sale s-au rarit. 

CRONICI BIZARE 

Noaptea Caloianului 

CATALIN CHIRILA 

A fost asa: intr-o noapte, mama a iesit tiptil in gradina, cu nacinicul aprins si 

cu o floare de regina-noptii in mana. Pregatise de cu ziua, intr-un loc dosnic, 

ceva ce semana cu o papusa de lut. Era Noaptea Caloianului, cand dorintele se 

implinesc. Mama a ingenuncheat, a ridicat fruntea catre cerul spuzit de stele si, 

izbucnind in plans, l-a rugat pe Atotputernicul s-o ajute. Iar Atotputernicul, la ora 

aceea cand si cucii dorm, i-a strigat din cerurile unde haladuieste: “Fetito, cu 

lucrurile acestea nu se glumeste. Esti abia o copila, cati ani ai implinit?”. 

“Saisprezece”, a raspuns mama. “Ce stii tu cum sa dai viata unui chip de 

pamant, cand si eu ma caiesc de multe din facerile pe care le-am izvodit? Te-am 

vazut cum ai mosmondit toata ziua la aratarea aceea. Dar, fie cum vrei tu. 

Regina-noptii e pentru mine? Am si uitat de cand nu am mai primit o floare de pe 

pamant. Da-mi-o!” Si floarea disparu in inaltul cerului, luata de un vant, de s-au 

rasucit pomii din incheieturi. Apoi, deodata, s-a lasat o liniste mare. Mama si-a 

facut cruce si, plecandu-si fruntea, a inceput sa sufle peste 

papusa de lut. Dar lutul ramanea lut si pace. A dat sa plece, 

cand a auzit un scancet. Si, plangand de bucurie, a dus faptura 

inviata in casa. 

Am crezut povestea asta, pe care mi-o spunea bunicul, 

leganand copaia ca sa adorm, si inca o mai cred, fiindca astfel 

am venit eu pe lume. Ca acum arat ca o ciudatenie, ca par venit 

de pe alta lume, este din cauza Caloianului. Nu am cunoscut 

dragostea, ci doar suferinta singuratatii si a nenorocului. Pe cine 

sa invinovatesc? Mana mamei, firava si neindemnatica? Cum ias 

mai saruta-o, daca ar mai fi... Zadarnic cad in genunchi si ii 

cer iertare, ca am blestemat noaptea aceea... Uneori, caut locul 

acela in care am venit pe lume. Buruieni si oase albe de pisici. 

Dar sub arborii verzi, la un ceas anume, in pacea asfintitului, cand livada se 

cufunda intr-o tristete stranie si adoarme in parfumul reginei-noptii, sufletele 

parintilor si ale bunicilor fosnesc prin iarba si le aud gafaitul grabit, fiindca au 

facut cale lunga, afland ca le caut amintirea si misterul fiintei mele. 

PAUL MOVILEANU - Bucuresti 

P.S. Nacinicul este o lampita care se foloseste numai in regiunea Deltei. 

Sticla are forma unei lalele si jumatate este colorata in rosu.

Mandat postal pentru lumea de dincolo 

Propun revistei dvs. un subiect de studiu, dupa parerea mea, interesant: 

transferul de materie din lumea reala in lumea de dincolo, mai pe intelesul 

tuturor, pomana, pe care - dupa cate sunt informat - o practica numai religia 

ortodoxa. In sensul acesta, va relatez o intamplare aflata recent: o doamna mia 

povestit despre fratele ei care a fost in elita de piloti 

ai lui Ceausescu si care in 1978 a plecat in Germania 

cu Pacepa. Acesta, ca sa scape de cei cu care 

plecase, le-a administrat o substanta chimica, in urma 

careia se produce stop cardiac. La catva timp dupa 

deces, sora viseaza ca fratele ii spune urmatoarele 

cuvinte: “M-ati trimis aici fara curea la pantaloni. Vedeti 

ca peste doua saptamani vine la mine baiatul lui X (un 

vecin de-al lor din sat). Trimiteti-mi cureaua prin el”. 

Dupa exact doua saptamani, baiatul lui X a plecat la o 

nunta, cu mai multi consateni, transportati toti intr-un 

camion descoperit. Camionul se rastoarna pe drum si 

singurul care moare este baiatul vecinilor, prin care s-a 

si trimis cureaua pe lumea cealalta. In satele noastre se stie ca, daca iti apare 

multa vreme un mort in vis si ii dai de pomana ce-ti cere (mai ales ceva de 

mancare), se linisteste pentru mult timp. 

Sfanta care aduce ploaia 

- Icoana facatoare de minuni a 

Sfintei Ana de la Bistrita - 

SERGIU BOB - Bucuresti 

Afumati insa demni, sfintii de la Bistrita 

privegheaza lespezile grele de piatra sub care isi afla 

tihna de veci neamul voievozilor Musatini. O naluca in 

haine cernite luneca pe sub boltile bisericii domnesti, 

se apropie sfielnica de catapeteasma, apoi cade in 

genunchi in fata icoanei Sfintei Ana, cea facatoare de 

minuni. Degete subtiri intorc nerabdatoare foile 

zdrentuite ale unei carti de rugaciuni, apoi un glas intretaiat de suspine destrama 

linistea naosului. La sfarsit, fruntea pelerinei atinge pardoseala, buzele saruta cu 

evlavie mana argintata a Sfintei, iar trupul i se frange de la mijloc, pentru a trece 

pe dedesubtul icoanei. Binecuvantarea Sfintei Ana se pogoara atunci asupra 

omului. O data ajuns de cealalta parte, credinciosul isi paraseste zbuciumul si se 

inapoiaza la rosturile sale cu sufletul impacat.

Povestea celor trei Ane 

Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana a fost pictata de doi calugari din 

partile Ierusalimului, zice-se chiar in oraselul in care s-ar fi nascut Sfantul 

Mucenic Gheorghe. Facerea icoanei a fost datata, cu aproximatie, intre anii 

1150-1250. La o privire fugara, s-ar putea crede ca este o alta reprezentare 

a Fecioarei Maria cu Pruncul. Icoana sparge insa 

tiparele epocii: ea o infatiseaza pe Sfanta Ana tinand in 

brate o copila, nimeni alta decat fiica sa, Sfanta 

Fecioara Maria, cea aleasa de Dumnezeu pentru a-I 

aduce pe lume Fiul. Biblia ne spune ca Ana si sotul ei, 

Ioachim, nu aveau copii si erau dispretuiti din aceasta 

cauza. Ei nu si-au pierdut insa nadejdea si s-au rugat 

pentru ca Dumnezeu sa binecuvanteze si casnicia lor. 

Ana si-a fagaduit copilul spre slujire templului din 

Ierusalim. Astfel, ea a nascut la batranete o copila, pe 

care a numit-o Maria. Sfanta Fecioara a slujit, in 

adevar, templul din Ierusalim, de la 3 la 12 ani. Icoana 

Sfintei Ana le aminteste credinciosilor miracolul biblic, 

dar si propria ei forta de a face minuni. 

Sute de ani, icoana a stat intre odoarele cele mai de pret ale imparatilor de 

la Constantinopole. Cu timpul insa, puterea bazileilor a scazut sub loviturile 

paganilor. Unul dintre ultimii monarhi bizantini, Manuel al II-lea Paleologul, 

impreuna cu Imparateasa Ana, au daruit icoana Voievodului Alexandru, zis si "cel 

Bun". Familia imperiala isi arata astfel recunostinta pentru felul in care a fost 

primit fiul lor, Andronic, in vizita lui prin tara Moldovei. Alexandru cel Bun a 

imbracat icoana in aur si a daruit-o soatei sale, pe care tot Ana o chema. 

Aceasta va aduce icoana la Manastirea Bistrita, inainte de anul 1418, cand "s-a 

stramutat la vesnicile locasuri". 

Bistrita si-a pazit cu sfintenie ctitorii 

Nu se cunosc minunile infaptuite de icoana Sfintei Ana inainte de aducerea 

sa in Muntii Moldovei. Nu se stie nici cand a fost asezat, pe spatele icoanei, 

chipul Sfantului Mucenic Gheorghe, patronul si protectorul ostirii moldovene in 

epoca medievala. Un lucru este cert: odorul cel mai de pret al Manastirii Bistrita a 

schimbat vietile a mii de oameni, de la vladica la opinca. Ea si-a pus pecetea si 

asupra voievozilor, in special asupra dinastiei Musatine: in fata ei au 

ingenuncheat Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rares, Alexandru 

Lapusneanu. "Aceasta sfanta icoana, la vreme de neploaie, scotandu-sa cu 

litanie afara de manastire si facand o sfestanie, pana ce sa intoarce in manastire 

numai ce ploua, da" nu peste tot, ci catu-i hotarul manastirii", scria, pe la 1723, 

Mitropolitul Gheorghe. Se cunoaste, de asemenea, ca astfel de pastoratii aveau 

loc cand tara era lovita de epidemii, lacuste si alte primejdii. 

Voievodul Petru Rares isi datoreaza, si el, scaparea din mainile paganilor 

acestei icoane: in 1538 turcii impresurasera Bistrita, unde se refugiase voievodul.

Parasit de boieri, Petru Rares parea a nu mai avea scapare: "...am cazut la 

pamant inaintea sfintelor icoane si mult am plans, asijderea si egumenul si tot 

soborul plangea impreuna cu mine, cu fierbinti lacrimi. Si am dat fagaduinta lui 

Dumnezeu si Prea Curatei Lui Maici, ca de ma voi intoarce iarasi la scaunul meu 

cu bine si biruitor, atunci din temelii voi innoi sfanta manastire...", avea sa-si 

aminteasca mai apoi domnitorul. Ca urmare, in zorii zilei de 18 septembrie, 

voievodul se strecoara, nevazut de turci, pe o poarta dosnica. Dar "n-a avut 

ragaz a se odihni, deasupra manastirii, in munte, vazu ca un roiu de 

pretutindenea cum turcii inconjoara manastirea ca sa-l poata prinde. El 

cunoscand acestea, au incalecat de sarg pe cal si singur au fugit", mai nota 

cronicarul Grigore Ureche. Ca urmare, domnitorul nu numai ca a scapat cu viata, 

dar a si revenit in fruntea tarii, tinandu-si fagaduiala data. 

Minunile icoanei cu doua fete 

Cu toata puterea sa asupra vremii, icoana a avut de suferit cel mai mult de 

pe urma vremurilor tulburi. Mai intai, in timpul Eteriei de la 1821, ea a fost 

despuiata de imbracamintea aurita. Actualul vesmant de argint i se datoreaza lui 

Nicu Albu - prefect si primar de Piatra-Neamt, pe la inceputul veacului. Dar mai 

inainte, pe la 1853, icoana Sfintei Ana a fost asezata intr-o noua strana de lemn 

sculptat si aurit, adusa de ieromonahul Varnava, staretul Manastirii Pangarati. El 

fusese bolnav de paralizie si s-a vindecat dupa o noapte de rugaciune la icoana 

facatoare de minuni. Aceasta n-ar trebui sa ne mire, intrucat icoana se afla in 

stare sa vindece "aproape orice boala", dupa spusele staretului de la Bistrita, 

parintele arhimandrit Ciprian Zaharia. Multe cazuri disperate si-au aflat aici 

leacul: "O doamna a fost depistata de medic cu cancer la colon. A venit si s-a 

rugat toata noapte la icoana. Dupa o luna, a fost la control si nu i-au mai gasit 

nimic", isi aminteste parintele staret. De asemenea, icoana este pretuita si pentru 

ca ajuta fetele sa-si gaseasca barbati destoinici. 

Din pacate, comunistii nu s-au lasat impresionati de harul icoanei si au 

dezlantuit prigoana. Nu era loc de "misticisme" in "epoca de aur". Calugarii nu 

aveau voie sa poarte icoana in procesiune. Dar credinciosii continuau sa vina sa 

se roage, iar minunile se tineau lant. "Noi ne rugam aici, dar ploua acolo, in 

locurile chinuite de seceta, de unde venisera oamenii", povesteste parintele 

arhimandrit, razand. Dupa 1989, procesiunile au reinceput: icoana Sfintei Ana a 

ajuns sa vada toata Moldova, dupa 50 de ani de izolare silnica. Pe timp de vara, 

ea se odihneste rareori la casa ei de la Manastirea Bistrita. 

La chemarea plaiesilor, "sfintele" ies din altare

Matusa Ileana din Bodesti, comuna aflata la cateva zeci de kilometri de 

Bistrita, isi aminteste: "Era arsita, zaduf mare, iar noi pe camp la papusoi, la 

prasit... Dadeam cu sapa in pamant ca-n drum, asa era de uscat. Numai ce vad 

ca apare Sfanta, cu mare alai. Am ingenunchiat la marginea soselei si mi-am 

facut cruce, ca nu stiau celelalte femei ce am patit...". Astfel 

de aparitii nu sunt deloc straine plaiesilor. Pe timp de vara 

mai ales, soseaua care leaga Piatra de Targu-Neamt 

devine promenada "Sfintelor" de la diferite manastiri, 

harazuite cu darul aducerii de ploaie: icoana Maicii 

Domnului de la Varatec, Fecioara de la Neamt si, fireste, 

Sfanta Ana de la Bistrita. Dar mai multe stie Ioan Hulpoi, 

"cantaret principal in parohia Bodestii de Sus, cu hramul 

Sfantului Ierarh Nicolae", dupa cum se recomanda, altfel 

spus - dascalul din Bodesti. Pentru ca "Sfanta" sa plece in 

pastoratie, trebuie indeplinite o serie de conditii, unele 

naturale, altele legale. Cele naturale sunt "vremurile de 

stricta nevoie: ploaie necontenita sau deloc", dupa cum 

explica Hulpoi. Urgenta trebuie sa fie reala, caci "nu ne 

jucam de-a icoana". Consiliul Parohial cere parerea enoriasilor, iar vrerea lor este 

notata intr-un proces-verbal. Isi fac programare la icoana si asteapta, uneori 

saptamani la randul. Rastimp, credinciosii trebuie sa se roage, sa posteasca si 

sa tina candela aprinsa. Cand le vine randul, oamenii parohiei merg la manastire, 

unde li se incredinteaza icoana. 

Cateodata, seceta moare la a cincea evanghelie 

Odorul este instalat pe o masina decapotabila ornata cu flori, covoare 

persane si prosoape inflorate. Aceasta purcede la drum ceremonios, fara graba, 

in viteza intai. Automobilul este flancat de patru "strajeri", alesi pe spranceana de 

preotul paroh, care trebuie sa aiba grija de icoana ca de ochii din cap. In 

peregrinarea sa, icoana este salutata de fiecare biserica intalnita, prin batai 

strasnice de clopot. Oamenii de prin sate lasa portile deschise si ies la drum: unii 

cu flori, altii cu galeti cu apa, altii chiar intind covoare pe sosea. Acestea poate nu 

vor mai fi la fel de curate, insa cu siguranta vor fi binecuvantate de trecerea 

"Sfintei". Credinciosii ingenuncheaza la trecerea icoanei, apoi incearca sa o 

sarute, sa o atinga, barem s-o vada. Cortegiul ajunge in 

parohie pe inserat, iar icoana este primita in biserica, cu 

slujba de vecernie. Cantarile si rugaciunile continua apoi 

pana la miezul noptii. Peste noapte se alcatuieste un 

sobor din preotii de la parohiile vecine, iar ceremoniile de 

a doua zi le va conduce preotul cel mai in etate. 

Dimineata incepe cu o slujba de multumire adresata 

Maicii Domnului, dar si "Sfintei" aduse. Apoi procesiunea 

porneste, cu toaca in frunte, cu prapuri (odajdii), cu sobor, 

cu alai. Multimea se opreste la fantani, la izvoare, la 

rascruce de drumuri, prilejuri cu care preotii adreseaza

ectenii de cerere catre Maica Domnului. Aceasta si-a castigat reputatia de 

"grabnic ajutatoare" si nu-i lasa pe credinciosi de izbeliste, explica radios 

dascalul Hulpoi. Tinta procesiunii este un deal, de preferinta in preajma unui 

izvor, unde se afla, pregatita dinainte, o masa cu evangheliare, sfesnice, pomeni 

si cele trebuincioase facerii de aghiazma. "Odata ajunsa acolo, toata suflarea, 

plecand genunchii, canta , duios si lin", spune dascalul 

din Bodesti. Soborul oficiaza apoi Sfanta Taina a Maslului: se citesc sapte 

evanghelii dupa sapte apostoli. La fiecare evanghelie, credinciosii sunt miruiti cu 

ulei sfintit. Se rostesc rugaciunile speciale pentru chemarea ploii, iar la sfarsit, 

preotii aghezmuiesc multimea, cantand "Miluieste, Doamne, poporul tau!". 

"Odata, eram la a cincea evanghelie - n-ajunsesem inca la a saptea - cand a 

inceput sa ploua. Ne udase covoarele. Abia am ajuns la biserica, sa o adapostim 

pe Sfanta", spune Ioan Hulpoi. Altminteri, daca nu este intrerupta de ploaie, 

procesiunea de intoarcere decurge la fel. 

Ca orice minune, ploaia se implineste in trei zile 

Inainte de a se intoarce la manastire, icoana Sfintei Ana trebuie sa lase 

ceva din harul ei bisericii care a gazduit-o. "Sfanta" este purtata pe brate de doi 

credinciosi pana la catapeteasma, apoi este inchinata la Icoana Sfantului Ierarh 

Nicolae, patronul bisericii din Bodesti. Drumul inapoi, pana la Bistrita, este la fel 

de triumfal precum venirea. Ajunsa "acasa", icoana este primita cu alai, odajdii, si 

clopote. Se face o scurta vecernie, timp in care Sfanta Ana isi reia locul obisnuit, 

printre monahi si Musatini. 

"Sfanta" nu i-a dezamagit niciodata pe oameni. "In maximum trei zile de la 

ceremonie, ploua", incheie dascalul Hulpoi, cu un zambet larg. Apoi, pe jumatate 

bucuros, pe jumatate trist, el arata ca, daca nu va ploua in urmatoarele doua 

saptamani, Bodestii vor chema icoana: "Atunci sa vedeti minunatie!". Pana 

atunci, privirea Sfintei Ana va cadea asupra fruntilor plecate a sute de 

credinciosi. "Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana ajuta orice om bolnav, 

amarat, care vine cu credinta si se roaga cu evlavie", arata parintele staret de la 

Bistrita. El stie ca, atata vreme cat printre odoarele manastirii se va afla si 

aceasta minune, pasii si sperantele pelerinilor se vor indrepta catre zidurile 

stravechii ctitorii musatine. 

Intamplari magice din lumea reala 

Inelus invartecus 

CRISTIAN MIHAI POPA

- Podoabele pe care ni le asezam cu nevinovatie pe deget ne iau adesea in stapanirea lor. 

A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, ce par 

desprinse, adesea, din cartile de povesti - 

Va amintiti, desigur, scene din indepartata dvs. copilarie, cand unele jocuri nevinovate 

aveau in ele un mister care va tulbura. Printre ele se numara si daruirea de ineluse din fire de 

iarba legate pe deget, care semnificau un mic juramant de fidelitate. Fara sa patrunda 

semnificatia majora a gestului lor, copiii intuiau ca darul legat pe deget are in el un substrat de 

magie. Asa si este. A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, 

ce par desprinse, adesea, din cartile cu povesti. 

O veriga intre pamant si cer 

Fie ca este primit ca podoaba, fie ca daruirea lui marcheaza o legatura speciala sau un rol 

special, din momentul in care este purtat, inelul ne pecetluieste destinul si sufletul. Asadar, nu se 

cuvine sa privim un asemenea dar cu superficialitate. Purtatorii de inele trebuie sa stie ca rolul 

decorativ al inelului este destul de recent. El a inceput sa fie o podoaba feminina abia in China 

antica, dar dupa milenii de-a lungul carora i se atribuise exclusiv rolul de legatura puternica intre 

purtator si cineva sau ceva. Chiar si din momentul in care a inceput sa aiba un rol decorativ, 

chinezii ii atribuiau concomitent o functie magica si, in 

consecinta, frumoasele chinezoaice care isi permiteau un 

asemenea lux nu primeau inele de la oricine si nu acceptau sa fie 

impodobite decat cu o piatra pretioasa cu puteri de protectie, cum 

ar fi jadul. 

In Europa, inelului i s-a atribuit si un rol decorativ abia pe la 

sfarsitul Evului Mediu. Si aici s-a conservat convingerea ca inelul 

isi pastra puterile magice in calitate de podoaba. Pentru unii 

credinciosi, inelul-podoaba de la degetele domnitelor era semnul 

unei legaturi cu Necuratul, deoarece cochetaria nu putea 

insemna decat disponibilitatea de a pacatui. Fara a le da dreptate puritanilor, suntem nevoiti sa 

tinem seama de o asemenea atitudine, caci dincolo de ea se gasea o veche traditie, o credinta 

solida in efectele magice, benefice sau malefice ale inelului. 

Inelul de logodna si de castitate 

Prima oara cand a fost purtat de femei, fara a avea legatura cu simbolistica nuntii, inelul a 

fost insemnul regalitatii. Dar si in acest caz, pentru putinele femei care au fost regine sau 

imparatese in Antichitate, el simboliza o legatura: intre femeia-monarh 

si fortele divine care ii confereau puterea. Prin insemnul regal reprezentat 

de inel, monarhul, fie ca era femeie, fie ca era barbat, avea drept de putere 

asupra supusilor, dar si obligatia de a-i apara. Inelul simboliza totodata 

gratia divina de care se bucura monarhul, dar si supunerea lui fata de zei. O 

relatie extrem de complicata, in virtutea careia este greu de crezut ca 

purtatorul inelului era intr-o situatie atat de comoda, pe cat crede omul de 

astazi. Monarhul era impovarat de coroana si legat de rosturile lumii prin 

inel. In relatia cu zeii, si el era un sclav. O asemenea dubla valoare, de 

insemn al puterii si al supunerii, a avut si o are inelul preotesc, dar si inelul 

casatoriei. 

Ca obiect cu puteri magice, inelul actioneaza ca agent al unei legaturi 

de supunere, si cand este oferit cu alte ocazii decat cele oficiale. In jocul 

daruirii si primirii de inele, barbatul si femeia sunt in egala masura implicati si, de multe ori, forta 

magica actioneaza vreme indelungata, malefic sau benefic, in functie de situatie, chiar si dupa ce

podoaba nu mai este purtata. Au importanta foarte multe aspecte: cum s-a renuntat la purtarea 

inelului, cat timp a fost purtat, ce sentimente i-a legat pe daruitor si primitor, ce sentimente 

continua sa ii lege sau sa ii dezlege, ce alte persoane sunt implicate in acest joc, sentimental si 

magic deopotriva, cum arata inelul si din ce material era facut. 

Din momentul in care este acceptat si apoi purtat, inelul are nu numai puterea de a ne lega 

de cineva sau de ceva, ci si de a ne izola. Faptul ca logodnicii trebuie sa isi schimbe inelele in 

timpul ceremoniei de casatorie, are legatura cu acest dublu inteles: in felul acesta, cei doi se 

leaga definitiv unul de celalalt, fiind concomitent monarh si sclav in relatia cu celalalt, iar prin 

aceasta reciprocitate a posesiei si a supunerii se izoleaza de ceilalti. De aceea traditia considera 

ca este un mare pacat sa ravnesti la femeia (respectiv barbatul) altcuiva, dar si mai mare este 

pacatul celui care a facut un asemenea legamant, de a mai fi sensibil la farmecul feminin sau 

masculin al altcuiva. A pacatui cu gandul este de o mie de ori mai grav in cazul celui care o face 

purtand la deget inelul casatoriei. 

Nu darui si nu primi inelul in gluma 

De cateva sute de ani, inelele reprezinta in primul rand o podoaba 

si mai putin un insemn al casatoriei. Daca ar fi depins doar de institutia 

casatoriei, giuvaergiii ar fi dat faliment de mult. Dar nu s-a intamplat asa, 

deoarece "institutia" cochetariei este extrem de activa si asa va ramane o 

buna vreme, dupa cum ne indica avantul luat de industria modei. Toate 

acestea nu ne dovedesc insa ca am trai intr-o lume foarte pacatoasa, 

cum striga in desert multi adepti ai puritanismului. Mare pacat insa este 

sa nu iei in seama consecintele pe care le poate aduce daruirea sau 

primirea unui inel. 

Vom vorbi mai intai despre inelele daruite de barbati femeilor, fara 

a omite situatia contrara (in ciuda raritatii sale) si numeroasele cazuri de 

autodaruire cu inele, care, prin numarul lor, ne arata ca, la capitolul 

cochetarie, barbatii au intrat in concurenta cu femeile. In acest prim caz, 

putem vorbi de o ecuatie cu trei "necunoscute": persoana care daruieste, primitoarea inelului si 

inelul. 

Puterea si natura magica, buna sau rea, a inelului depinde foarte mult de identitatea celui 

care il ofera in dar si mai ales de sentimentele sale. Daca barbatul respectiv face gestul cu o 

anumita indiferenta, fara cine stie ce intentii de seductie, forta magica a darului ar trebui, in 

principiu, sa fie foarte redusa fata de persoana care il primeste. Aproape nici un pericol nu ar 

plana asupra ei, mai ales daca inelul este facut dintr-un metal de calitate. In schimb, daruitorul se 

pune intr-o situatie delicata, intrucat, o data cu primirea darului, femeia respectiva capata anumite 

puteri asupra lui, puteri care sporesc din momentul asezarii sale pe deget, mai ales daca in 

sufletul primitoarei se trezeste un sentiment de iubire sau chiar simplul capriciu de a-l domina pe 

respectivul curtezan. Impotriva vointei sale, se va vedea el insusi obsedat de femeia cu care 

anterior cochetase in mod gratuit, iar daca este cumva legat de o alta femeie, relatia aceea se va 

deteriora. 

Chiar si in aceste conditii, femeia se afla si ea in pericol, pentru ca inelul poate fi incarcat cu 

puteri malefice de atingerea altor maini. De pilda, vanzatoarea 

de la care a fost cumparat poate simti inconstient invidie pe 

femeia rasfatata cu un asemenea dar, mai ales cand el este 

cumparat de un barbat atragator. De aceea, manualele de 

magie recomanda ca, inainte ca inelul sa fie purtat, primitoarea 

sa intreprinda urmatorul ritual: sa roage o ruda de sex feminin 

(de mare incredere) sa ia inelul si sa il puna intr-un pahar cu 

apa, in care au fost aruncate cateva petale strivite de trandafir, 

si sa il lase acolo peste noapte. A doua zi, dupa rasaritul 

soarelui, inelul poate fi purtat fara teama, dupa ce degetul pe 

care va fi purtat va fi spalat in aceeasi apa. 

Puterile inelului sunt deosebite cand barbatul il ofera din toata inima. Fiind un semn al 

iubirii, el are aceeasi aura magica pe care o au inelele de logodna. Consecintele sunt insa 

diferite, in functie de sentimentele femeii. Primit de o femeie indiferenta, el are darul nefast de a-l 

inrobi pe bietul indragostit si de a-i provoca primitoarei porniri dominatoare punctate de cruzime.

Aceasta nu inseamna ca ea insasi nu va suporta efectul magic al inelului, atunci cand il poarta cu 

incantare. Impotriva vointei sale, desi nici un sentiment nu o va lega de barbatul care i l-a daruit, 

ea va intra intr-o relatie de dependenta fata de acesta, marcata prin imposibilitatea de a lega 

relatii trainice cu alt barbat. Daca va face si imprudenta de a purta concomitent un inel primit de la 

cel cu adevarat iubit de ea sau de la sot, vor rezulta relatii extrem de tensionate cu amandoi 

barbatii. 

Ritualuri de anulare a magiei inelului 

Pentru a opri actiunea magica a unui inel, nu este suficient ca el sa nu mai fie purtat. Forta 

magica inceteaza complet doar daca inelul este topit si din el este facuta alta bijuterie, pe care nu 

va trebui, in nici un caz, sa o poarte fosta proprietara sau o ruda 

de sange. Pur si simplu, trebuie daruit altcuiva sau, si mai bine, 

vandut. Cu acest act, ciclul magic inceteaza. 

Daca inelul a fost oferit de un barbat care in sinea lui 

nutreste, de fapt, antipatie sau ura fata de femeia careia i-l face 

cadou, atunci, pentru a se indeparta puterile sale malefice, nu 

este suficienta topirea lui, ci transformarea intr-o cruciulita, care 

apoi va trebui ingropata la mormantul unui stramos. Un efect de 

dezlegare de puterile magice il poate avea si daruirea cruciulitei respective unei cersetoare, dar 

numai uneia cinstite. 

Toate aceste efecte magice sunt si mai puternice daca inelul este oferit la o aniversare sau 

la o onomastica, precum si in zile de mari sarbatori crestine. De regula, se recomanda ca de 

Craciun sau de Pasti sa nu se daruiasca inele. Exceptie fac inelele de logodna. Dar aceasta este 

o alta tema de discutie, care aduce in prim plan alte puteri magice ale aparent inofensivei bijuterii. 

Pana cand moartea va va desparti... 

Puterea magica a inelului de logodna sau de casatorie este aproape sau, respectiv, 

imposibil de dezlegat. Am sugerat deja ca nu este de glumit in general cu un asemenea dar. Cu 

atat mai mult, nu se glumeste in situatia in care barbatul si femeia se leaga de-a binelea printr-un 

legamant, iar cu legamintele nimeni nu poate glumi, fara sa fie pedepsit. 

Inelul de logodna leaga puternic sufletele partenerilor, chiar daca logodna este secreta, 

chiar daca ea nu se implineste intr-o casatorie. Daca logodna se desface, simpla purtare a 

inelului din momentul in care decizia de a rupe legamantul a fost luata chiar si numai in gand are 

efecte nefaste. De atunci, purtatorul sau purtatoarea atrage asupra sa blestemul celuilalt si ani in 

sir se va simti dependent. Somnul ii va fi tulburat de vise ciudate si cand va tine in bratele sale pe 

altcineva, va simti, apasatoare si plina de repros, atingerea logodnicului parasit. Toate acestea se 

intampla indiferent de cine sau ce anume a determinat ruperea logodnei. 

Distrugerea inelului nu stinge puterile magice malefice ale acestuia. De data aceasta, este 

nevoie de ceva mai mult. Persoana care vrea sa scape de forta lui magica trebuie sa duca un 

regim de severa castitate din momentul topirii inelului, care va fi prefacut tot intr-o cruciulita, ca in 

cazul prezentat anterior, si aruncat intr-o apa curgatoare. In felul acesta, el este curatat de orice 

aura malefica. De asemenea, fostul logodnic trebuie sa nu mai poarte inel pe acel deget timp de 

667 de zile. Abia atunci poate fi sigur ca a fost dezlegat de vechea logodna. 

Inelul logodnei destramate nu este insa totdeauna malefic. Daca desfacerea legamantului 

s-a facut impotriva vointei unei persoane, care stie ca a fost iubita si a iubit cu inima curata, inelul 

protejeaza sufletul celui ramas singur, si daca este purtat, si daca este doar pastrat in secret, mai 

ales daca barbatul sau femeia respectiva a fost obligat (obligata) de parinti sa se relogodeasca si 

sa se casatoreasca din nou, cu altcineva. 

Inelul de casatorie leaga sufletele celor doi fosti purtatori dincolo de viata aceasta. Nu exista 

remediu impotriva puterilor magice ale inelului nuptial. Si nepurtat, el ramane pe deget, ca o 

amprenta vie a legamantului anterior. Efectele magice, bune sau rele, depind numai de natura 

casatoriei anterioare si de sufletul celor care l-au purtat. Fireste, inelul de casatorie al vaduvei are 

o forta benefica, doar daca este purtat in conditii de castitate. Altminteri, el devine un factor

malefic inspaimantator. In aceste triste conditii, cel mai bine este sa nu mai fie purtat, dar in nici 

un caz nu trebuie distrus sau ascuns. 

Cand nu trebuie daruit un inel 

Niciodata o ruda de sange nu trebuie sa-ti daruiasca un inel. Prin acceptarea si purtarea lui 

se produc in subconstient, ulterior chiar in fapta, legaturi de natura incestuoasa, cu consecinte 

detestabile. De asemenea, inelul daruit de un barbat altui barbat este tot purtatorul unor puteri 

malefice si reprezinta de fapt nu un dar, ci un blestem. Femeile nu trebuie sa faca asemenea 

daruri, dar in pericol este mai mult barbatul primitor. 

Nici autodaruirea cu un inel nu este totdeauna de bun augur, mai ales in cazul femeilor. In 

aceasta situatie, el semnifica logodna cu cochetaria si refuzul iubirii adevarate, iar cata vreme 

este purtat, o izoleaza pe femeie de barbatii care ar putea sa o iubeasca, atragandu-i insa pe 

ceilalti, pe seducatorii fara scrupule. 

Barbatii, in schimb, isi pot darui un inel, dar numai unul singur. Ales cu grija, el ii confera 

purtatorului autoritate in relatie cu semenii si o anumita izolare de oamenii aducatori de rau. "Ales 

cu grija" inseamna si ornat cu o piatra pretioasa aducatoare de noroc. Inelul respectiv va aduce 

insa ghinion daca el este cumva logodit sau casatorit sau daca este purtat si dupa aceea. 

Barbatii, o data logoditi sau casatoriti, nu au dreptul sa poarte decat insemnul acestor legaminte. 

Cu consecintele, bune sau rele, deja amintite si dependente doar de buna alegere. Pentru ca si 

logodna si casatoria sunt daruri. Dar pe acestea le face destinul, adica Altcineva, care le stie pe 

toate. 

MARI DUHOVNICI 

Parintele Iustin 

de la Petru Voda 

- In Muntii Neamtului, calugarii traiesc intr-o ortodoxie lucie - 

GEORGE IVAN 

Pe la jumatatea drumului dintre Pluton si Bicaz, o sageata albastra, 

scorojita, incearca sa spuna ceva drumetilor. In apropiere, o troita 

vegheaza la capataiul unui drum forestier, care se pierde printre brazi. 

Acesta se intretaie cu un paraias vremelnic, rod al ultimilor nameti. Cu 

drumul asta nu-i de saga, caci un panou te avertizeaza dintru inceput: 

"Atentie! Se corhaneste". Sovaielnic, serpuit, drumeagul pare ca te 

poarta drept spre capatul lumii. Dupa cativa kilometri, ii afli obarsia pe 

un tapsan insorit, pe care se inalta o biserica alba, strajuita de doua 

randuri de chilii. Curtea este impestritata de masini din toate colturile 

tarii: Bistrita-Nasaud, Dambovita, Tulcea, Mures. Aplecat deasupra unei Dacii cu numar de 

Bacau, un preot se roaga marunt, blagoslovindu-i caii-putere. Iarba Manastirii Petru Voda este 

framantata de sute de pasi sfielnici, care cauta, la randu-le, binecuvantarea. Ea poate veni fie din 

difuzorul care predica norodului Buna Vestire, fie de pe buzele celui mai cautat duhovnic de pe 

aceste meleaguri: parintele Iustin Parvu. 

Cu Iisus, in adancul pamantului 

Parintele Iustin a imbracat rasa neagra in 1936, la Schitul Durau, din Moldova, pe cand avea 

numai 17 ani. Dupa doi-trei ani a fost trimis spre desavarsire la Seminarul monahal de la Cernica, 

langa Bucuresti. In timpul razboiului a slujit ca preot militar pe frontul de Est. Dupa razboi, 

vederile sale politice nu au placut noii ocarmuiri bolsevice, care l-a condamnat la 12 ani de 

temnita grea. Parintele Iustin a facut periplul celor mai crunte inchisori comuniste, dar temnita a

insemnat pentru el o si mai mare apropiere de Dumnezeu, o "zidire" in credinta. Cat a stat inchis, 

parintele abia scotea cate o vorba. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea in rugaciune. 

Dormea pe beton, intre doua scanduri si niste paturi gaurite. Vitregia temnitei i-a calit trupul, 

deprins deja cu asprimea vietii monahale. Parintele Iustin nu s-a plans niciodata de conditiile 

de trai: trupul, "hoitul" - cum il numeste el, cu dispret - este facut sa indure 

si sa trudeasca. El nu este sortit lancezirii. De fapt, adevarata viata 

duhovniceasca a parintelui s-a desavarsit acolo, in temnita. La Aiud, s-a 

zbatut sa faca rost de paine si vin pentru impartasanie. A oficiat Sfanta 

Liturghie la 300 de metri sub pamant, in maruntaiele minei de la Cavnic. 

Tovarasi de suferinta ilustri l-au tinut sa nu "cada": parintele Arsenie 

Papacioc, Valeriu Gafencu... Dupa o escala dureroasa la colonia de 

munca Galda, din Muntii Fagaras, parintele Iustin a fost mutat, in 1960, la 

Periprava, in Delta, unde principala ocupatie era taiatul stufului. In 1962, 

pe 30 ianuarie, tortionarii au hotarat sa-i lichideze pe detinuti. De vreme ce 

"accidentele de munca" erau ceva obisnuit, ce mai conta si o inscenare? 

In plina iarna, au fost trimisi la taiat stuful, sub biciuirea cumplita a 

crivatului. Parintele nu a cracnit, a rostit o rugaciune si a intrat in apa rece 

ca gheata, in fruntea detinutilor. In cateva minute, s-a aratat un soare atat de puternic, incat a 

topit zapezile si a incalzit apa. Planul criminal a dat gres. La incheierea celor 12 ani de supliciu, 

cei insarcinati cu "reeducarea" sa l-au intrebat: "Daca-ti dam drumul acum, ce-ai sa faci?". La 

care parintele a raspuns senin: "Ce am facut si pana acum". A mai primit patru ani de pedeapsa. 

Eliberat, in cele din urma, parintele Iustin a continuat sa slujeasca la Manastirea Secu, incepand 

din 1964. Anii de "reeducare" nu i-au afectat libertatea de gandire, fapt netrecut cu vederea de 

comunisti. Acestia il aresteaza din nou, in 1975, si-i stabilesc domiciliul fortat la Manastirea 

Bistrita, pentru a-l supraveghea mai indeaproape. Revolutia din 1989 pune capat prigoanei, iar 

parintele se intoarce la Secu. Doi ani mai tarziu, el se retrage in sihastrie, cu gandul de a-si 

petrece restul zilelor in post si rugaciune. Insa vrerea Domnului a fost alta: parintele Iustin trebuia 

sa creasca obsti de calugari. 

Interviu cu un staret care nu-si gaseste tihna 

- "In "91, cand am venit, nu era decat iarba verde, curata, sanatoasa. Pe vremuri, aici ma jucam 

cu copilasii, cand veneam cu mieii la pascut. Mai fata cate-o oaie, din mers, si duceam mielul 

acasa, in traista. Iar paraul... Intram pana la brau in apa dupa cate-o lostrita, 5-6 copii odata. Nu 

ne lasam pana nu secam ochiul de apa unde se pitise pestele, ca sa-l prindem", isi aminteste 

parintele Iustin. Cand vorbeste, fata i se lumineaza, iar barba rotunda, sur-colilie, care-i acopera 

umerii si pieptul, tremura incetisor. Pe varful nasului stau, intr-un echilibru precar, o pereche de 

ochelari grei, carora parintele le aminteste, din cand in cand, locul. Pe deasupra lentilelor scapara 

doi ochi din cel mai pur albastru de Voronet, in care un monah ar vedea "bucuria duhului". 

Manastirea Petru Voda a fost la inceput o baraca ridicata si locuita de un singur om: parintele 

Iustin. Dupa numai un an, alaturi de chilia sfintiei sale s-a ridicat biserica alba, cu hramul Sfintilor 

Arhangheli Mihail si Gavriil. "In momentele grele, din "76 pana-n "91, cand ma aflam sub 

supraveghere la Bistrita, oamenii n-au incetat sa vina la mine. I-am casatorit, le-am botezat copiii. 

Cu acesti oameni am realizat ceea ce se vede", explica parintele Iustin. Judecand dupa cat de 

repede a crescut si a inflorit manastirea, enoriasii au fost multi, credinciosi si darnici. Mai mult, ei 

continua sa vina: "Poporul este legat de vatra manastirilor. Permanent, aici a fost un loc de 

refugiu". 

Parintele crede ca lumea are nevoie de preoti cu minte 

sanatoasa si suflet curat. Ei trebuie sa slujeasca intru 

Dumnezeu, suflet si neam. Cei mai multi stalpi ai bisericii se ridica 

din mediul taranesc. La oras, crede parintele, o parte dintre preoti se 

gandesc la o situatie materiala mai buna. Atunci, "preotia nu mai e 

preotie, misiunea nu mai e misiune". Apoi, ar mai fi si metoda 

profesorilor de la Teologie: "mai mult scolastica, rationala". 

"Pregatirea occidentala" nu este de nici un folos, prea multe

influente "negative". Aici, parintele se "aprinde", pe nesimtite: "Occidentul este scoala de intalnire 

a influentelor asiatice, americane, africane. Ultimii 50-60 de ani au distrus Biserica Catolica. 

Aceasta se afla intr-o stare deplorabila, mai viciata decat in Rasarit, unde s-a conservat mai mult 

viata spirituala. Catolicismul polonez, ungar si cehoslovac, au mentinut religia mult mai 

sanatoasa. Singurele porti spre credinta ale Europei au ramas in Rasarit. Libertatea haotica a 

distrus tineretul, copiii... Exista o mafie puternica, care distruge adevarul. Ei uita ca Pamantul este 

al lui Dumnezeu, apoi al omului...". Parintele se opreste si nu mai vrea sa continuie: "Mai mult nu 

spun, ca ", si-si pune la punct ochelarii, cu un gest hotarat. Atingerea cu Sfantul Mir 

pune capat "conferintei de presa". Parintele Iustin nu are niciodata destul timp pentru ceilalti. La 

usa chiliei sale se intinde un sirag rabdator de pelerini. Odata, unul dintre credinciosi l-a intrebat: 

"Parinte, dar dumneata cand mai apuci sa dormi?". "Din mers, fiule, din mers", a venit raspunsul. 

Sub pecetea Muntelui Athos 

Sala de mese a Manastirii Petru Voda poate astampara foamea a doua sute de pelerini. Dar 

sutele de tacamuri, vegheate de traditionalul pahar de vin, nu sunt singurele binefaceri pe care le 

patroneaza parintele Iustin. Pe islazurile comunale au rasarit, alaturi de manastirea cu 70 de frati 

in rase negre, un azil de batrani, precum si o scoala primara - deocamdata neterminata. Parintele 

Iustin are "antecedente" de acest fel: el a tinut pe la diverse scoli vreo 20 de copii, din familii 

nevoiase. Si, cum staretul de la Petru Voda nu intelege sa tina banii pentru sine sau sa-i lase de 

prasila, a mai aparut in sat si un cabinet stomatologic. 

Dincolo de asistenta sociala, manastirea are o viata de obste pe care o respecta cu sfintenie. 

De la ridicarea bisericii, parintele Iustin nu a tinut slujbe decat de 10-12 ori. A lasat predica in 

seama a doi preoti tineri, care sunt mainile sale drepte si de care nu se poate lipsi. Manastirea 

Petru Voda este organizata dupa "randuiala de mijloc", ca la Muntele Athos. Calugarii se culca o 

data cu gainile, apoi se trezesc la miezul noptii, pentru a lua parte la Sfanta Liturghie, care tine 

pana pe la 4 dimineata. Joi noaptea are loc slujba Sfantului Maslu, la care vine lumea puhoi, caci 

se citesc moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Putini sunt cei care au taria de a oficia acest ritual de 

exorcizare. Calugarii de la Petru Voda incearca astfel sa se apropie de "randuiala desavarsita" 

(priveghere pe tot timpul noptii) si condamna manastirile care aleg randuiala usoara, doar a 

slujbelor de peste zi: "Incepatori...". 

Cu toate rigorile vietii monahale, fratii de la Petru Voda apeleaza uneori la cele mai moderne 

mijloace pentru a-si indeplini misia: desi rupti de lume, ei au centrala termica, linie telefonica si tin 

pasul cu "revolutia informatica". De gestiunea computerizata se ocupa fratele Filotim, care este si 

secretarul personal al parintelui staret. El ne asigura ca peste doua treimi din corespondenta 

cuprinde multumiri pentru ajutorul dat de parintele Iustin. Insa nu toti privesc cu ochi buni lucrarea 

parintelui. Asupra lui stau atintite priviri incruntate - si nu intotdeauna ale mirenilor... Motivul? "Am 

sarit din tiparul lor..." 

"Parintele Iustin face un lucru pe care n-o sa-l mai gasiti prin tara asta. Nu este dragoste mai 

mare decat sa-ti pui sufletul pentru aproapele tau, dupa cum a spus Iisus Hristos", mai adauga 

fratele Filotim. Apoi tacerea se revarsa printre brazi, peste iarba cruda si umeda. Dincolo de 

culmile impadurite, un soare primavaratic isi oglindeste ultimele luciri pe gaoacea bisericii cu 

hramul Sfintilor Arhangheli. Paraiasul umflat tresalta pe prundul drumului, furand cate o pietricica 

pe care o mana, rabdator, spre troita din vale. 

Istoria unei legende 

Maica Veronica de la Vladimiresti 


MIHAI CRISTIAN POPA

Paginile pe teme religioase publicate in revista "Formula AS" starnesc reactii adverse: pe de o 

parte, interesul viu al cititorilor nostri, care prin scrisorile pe care ni le adreseaza exercita o 

veritabila presiune optionala, cerand prioritate pentru tema credintei in Dumnezeu, pe de alta 

parte rezerva unor persoane din ierarhia bisericeasca, care vad un pericol in popularizarea prin 

presa a preotilor si calugarilor cu har de vindecare si mantuire de rau. Prinsa la mijloc, intre 

rezerva autoritatii bisericesti si uriasa dorinta populara de certitudini crestine, de miracole care sa 

demonstreze ca macar Dumnezeu le tine romanilor partea in saracia si deznadejdea lor, revista 

noastra s-a straduit si incearca pe mai departe sa dea glas acestei tendinte, impusa de propriii ei 

cititori. Fara sa ne intereseze disputele teologale, adevarul sau neadevarul lor, ne vom indrepta 

atentia profesionala catre experiente umane deosebite, biografii de slujitori ai credintei, ale caror 

vieti, cu lumina si umbra lor, fac parte din istorie si prezent. Pe linia aceasta de controversa si 

adoratie publica, se inscrie si biografia, devenita legenda, a Maicii Veronica, stareta Manastirii 

Vladimiresti, o monahie care si-a platit fervoarea credintei in Dumnezeu, cu ani de temnita, de 

umilinta si de privatiuni. 

Batranica 

Pe data de 26 august 1922 venea pe lume, intr-o familie de oameni evlaviosi din comuna Tudor 

Vladimirescu - un sat sarac dintre Galati si Tecuci -, o fetita ce avea sa poarte numele Vasilica. In 

lipsa ursitoarelor, tanara mama i-a pus la cap o coronita de grau. Era vara, era lumina, noua 

venita pe lume avea sa intre in destinul banal al satului de campie doar cu darurile anotimpului. 

Iata insa ca foarte devreme, fetita avea sa atraga atentia celor din jur: la sapte ani incepe sa aiba 

vedenii pe care nu le putea deslusi si pe care membrii familiei le considerau bazaconii copilaresti. 

Astfel, micuta Lica, asa cum o alinta mama ei, vedea un cerc luminos in jurul capetelor omenesti 

si se minuna cu glas tare in biserica, de cate ori observa ca acea lumina se face mai stralucitoare 

atunci cand preotul slujea Sfanta Liturghie... 

Uneori, copilul era vizitat, in stare de "trezvie", cum se spune in 

limbajul teologic, de un tanar frumos, ce o anunta sa se 

pregateasca pentru mari incercari viitoare, avertizand-o ca nu 

trebuie sa-si tunda parul feciorelnic. Alteori, se visa de gatul 

mamei, strajuita de acelasi tanar cu chip luminos, despre care 

avea sa afle mult mai tarziu, cu ocazia uneia dintre nenumaratele 

"descoperiri dumnezeiesti" pe care le-a trait, ca este insusi 

Simeon Stalpnicul, ce ii va calauzi pasii ani de-a randul. Sfantul 

cu chip de inger ii arata locuri minunate, de neintalnit pe pamant, 

in mijlocul carora stralucea, scaldata intr-o lumina suprafireasca, 

o biserica noua si stralucitoare. Cand s-a incumetat sa 

povesteasca toate acestea, mama, ingrijorata, a dus-o la 

parintele Costache, preotul paroh al satului, pentru a i se citi 

cateva molifte. Interogata cu blandete de slujitorul lui Dumnezeu, 

fetita a raspuns senina: "Nu ma doare nimic, mos parinte, dar 

sunt fericita cand vad lucruri ce nu exista pe pamant!". Zvonurile 

despre vedeniile avute s-au raspandit cu repeziciune in sat si 

Lica a devenit brusc "copilul batran" al familiei. Rudele sau copiii de varsta ei o strigau 

"batranico", desi abia apucase sa mearga la scoala. Putin mai tarziu, cand nu implinise inca 9 

ani, Vasilica traieste prima drama de proportii, caci ramane orfana de ambii parinti si va fi infiata 

de unchiul dupa mama, Ionica Barbu. Urmeaza o perioada in care fetita va suferi in tacere, 

fiindca rudele apropiate, cu exceptia tatalui adoptiv, o vor chinui teribil, incercand sa puna mana 

pe mostenirea ramasa de la parintii sai. Micuta Vasilica Gurau-Barbu isi gaseste refugiul in 

rugaciune si se duce regulat la biserica, insotita de un grup numeros de fetite de prin vecini. 

Intr-o seara, pe neasteptate, unchiul Ionica Barbu se intoarce din tarina foarte tulburat si ii 

povesteste fiicei adoptive ca i s-a intamplat un lucru cu totul iesit din comun. In timp ce se afla pe

colina Gurgueta, in lanul de porumb, chiar pe locul familiei, s-a lasat o lumina din cer "mare cat 

toata gospodaria", care l-a trantit la pamant, alungand caii deshamati de la caruta... De atunci, 

Lica a inceput sa mearga regulat pe acolo, atrasa de o curiozitate inexplicabila. Uneori, era 

insotita de sora ei vitrega, alteori mergeau si alte fete impreuna cu ea. Se rugau cu glas tare in 

lanul de porumb sau cantau tropare invatate la slujbele de la biserica din comuna. In aceeasi 

vara a anului 1937, cand abia implinea 15 ani, Vasilica a visat o fiinta cu chip frumos, despre care 

a crezut ca este mama ei moarta, ce a sfatuit-o sa vina mai des in acel loc linistit si curat, aflat la 

4 kilometri de sat, fara sa o lamureasca de ce anume trebuie sa asculte aceasta porunca. Copila 

s-a supus visului si, dupa numai cateva luni, in dimineata zilei de 22 octombrie, la ora 10.00, in 

timp ce se afla chiar in varful colinei Gurgueta, insotita de sora sa vitrega, Vasilica Gurau a fost 

martora celei dintai iviri dumnezeiesti pe care i-a harazit-o Cel de Sus... 

Crucea din porumbi 

"Paseam prin lanul de porumb, intre tulpinele uscate, iar frunzele 

stiuletilor neculesi fosneau ca niste sabii scoase din teaca. Deodata 

m-a cuprins un vant fierbinte si am simtit un gust foarte placut in gura. 

Pe cerul senin de toamna am vazut aparand al doilea soare, ceea ce 

m-a facut sa scot un strigat de uimire. Treptat, in acea lumina am 

deslusit un Chip de o frumusete negraita, a carui privire m-a invaluit 

intr-o iubire ce ma topea parca. Am indraznit, cutremurata, sa intreb 

cine este, caci se apropiase de mine uluitor de mult. Sfanta Vedenie 

mi-a raspuns: ... Din acel Chip, pe care nu-L voi 

mai uita niciodata pana la trecerea mea in lumea de dincolo, a coborat 

o flacara orbitoare ce s-a infipt in pamant, lasand o urma pe fata 

brazdelor. Atunci am auzit vorbele ce faceau sa rasune tot cerul: 

. Sora mea vitrega a 

inceput sa planga, speriata de-a binelea, fiindca simtea fierbinteala, dar nu auzea nimic si nu 

zarea nimic pe cer. Ea este singura martora a acestei prime iviri dumnezeiesti, pe care mi-a 

harazit-o Mantuitorul." 

Ninge in august 

Timp de aproape un an, alte aratari ceresti s-au repetat in acelasi loc pe care Vasilica a continuat 

sa-l viziteze regulat, insotita de un grup tot mai numeros de fete de varste apropiate cu ea, 

atrase, tot mai puternic, de personalitatea ei cu totul deosebita. In cele din urma, fata l-a convins 

pe Ionica Barbu sa ridice acolo o cruce din lemn, ce avea sa fie numita peste ani "crucea din 

porumbi". 

Spre mirarea generala a satului, grupul de fete in frunte cu Vasilica a inceput sa faca rugaciuni 

colective pe colina. Ele s-au hotarat sa sape chiar si un bordei pentru a se putea adaposti de 

vremea rea. In pofida celor 16 ani abia impliniti, fetele conduse de "sora Lica", asa cum o 

numeau deja pe Vasilica Gurau, decid sa faca tot posibilul pentru a obtine bani in vederea 

construirii unei manastiri, caci credeau cu tarie in porunca divina primita de cea pe care o 

considerau lidera lor spirituala. Confirmarea definitiva a misiunii lor se petrece un an mai tarziu, 

pe data de 6 august 1938, de marea sarbatoare crestina a Schimbarii la Fata. In vreme ce fetele 

adunate din nou pe colina citeau cu glas tare Paraclisul Maicii Domnului, dintr-o data s-a starnit 

un vant fierbinte si toate au fost martore uluite ale unei ninsori harice, inceputa din senin! In toiul 

verii, ningea pufos si abundent peste capetele lor, iar fulgii uriasi le mangaiau chipurile tinere si 

frumoase... Apoi cerurile s-au deschis si in lumina lor orbitoare straluceau doua tronuri. Pe cel din 

dreapta statea un barbat imbracat ca un episcop, cu mantie purpurie, al carui chip sora Lica si-l 

amintea din prima descoperire dumnezeiasca petrecuta cu un an in urma, iar pe cel din stanga se 

afla o fecioara negrait de frumoasa, invesmantata ca o imparateasa, pe care Vasilica Gurau

intelegea abia acum ca o visase vara trecuta cand crezuse ca este mama ei. Cele doua fiinte 

ceresti sprijineau cu cate o mana, ca intr-un dumnezeiesc tablou votiv, pictat de-a dreptul pe cer, 

biserica ce avea sa fie construita in acel loc!... Apoi tronurile s-au topit in lumina, cerurile s-au 

inchis si ninsoarea harica a incetat fara sa lase nici cea mai mica urma pe pamant. "In acea zi, 

toate fetele au jurat sa se calugareasca o data cu mine si am pornit prin tara, imediat dupa 

aceea, sa adunam banii de trebuinta!" 

Pare greu de crezut, dar cea care urma sa devina cat de curand "maica Veronica" avea sa-si 

vada visul cu ochii, implinit dupa numai cativa ani de la aceste minunate descoperiri 

dumnezeiesti. Inca si astazi, la atata vreme dupa acele intamplari, stareta de la Manastirea 

Vladimiresti ofteaza cu lacrimi in ochi: "Eu n-am vrut nimic pentru mine si m-am simtit straina 

intotdeauna de orice trufie desarta. Ma bucur ca am slavit numele lui Dumnezeu, ascultandu-L 

pana la capat. Nu ma simt vinovata decat de prea putina iubire, caci toata viata mea Ii este 

inchinata numai Lui si Prea Curatei Sale Maici. Fara ajutorul Celui de Sus, n-as fi putut implini 

porunca divina". 

O manastire de fete 

Unul dintre cei dintai partasi la sfanta ctitorie a manastirii a fost arhimandritul Visarion Nicolau. 

Impresionat de fervoarea mistica a sorei Vasilica Gurau, el a dus-o pe adolescenta la Bucuresti, 

mijlocind o intalnire cu patriarhul vremii, Preafericitul Nicodim Munteanu. Inaltul prelat ortodox si-a 

aratat uimirea fata de o asemenea initiativa, inceputa sub auspicii cu totul neobisnuite. Maica 

Veronica isi aminteste si acum ca Parintele Patriarh s-a uitat lung la ea, intreband-o: "Unde ai sa 

tii tu, copila, banii adunati pentru sfanta manastire?". Desi nu stia exact nici macar de unde urma 

sa-i stranga, Vasilica Gurau a raspuns fara sa clipeasca: "In poala Maicii Domnului, Preafericite 

Parinte!". Induplecat de ravna duhovniceasca a fetei, patriarhul de atunci al Romaniei si-a dat 

binecuvantarea, participand personal la realizarea ctitoriei. El l-a angajat imediat pe cunoscutul 

arhitect Ion Berechet, care a proiectat planurile de constructie dupa modelul Manastirii romanesti 

Prodromu de la Muntele Athos, dand astfel curs dorintelor sorei Vasilica. Patriarhia vremii a mai 

donat o suma importanta de bani, astfel incat santierul manastirii a fost deschis in a doua 

jumatate a anului 1938, exact pe colina unde se rugau fetele. Vietuind in bordeiul sapat in 

pamant, primul grup de surori, avand varste cuprinse intre 13 si 17 ani, ardeau caramizile in 

cuptoare si participau nemijlocit la constructie, fara sa se sinchiseasca de schimbarea 

anotimpurilor sau asprimea vremii. Pentru ca viitoarele maici erau minore, Episcopia Romanului, 

sub a carei ascultare ecleziastica se aflau toate lacasurile bisericesti din fostul judet Tecuci, a 

tutelat din punct de vedere juridic constructia asezamantului, pana la majoratul fetelor inca 

necalugarite. In acest fel, Manastirea de la Vladimiresti a devenit singura asezare monahala din 

tara fondata de un grup de surori minore, fapt ramas fara precedent in intreaga istorie a Bisericii 

Ortodoxe Romane! Amanuntul nu este catusi de putin lipsit de importanta si dovedeste chipul 

desavarsit in care maica Veronica si-a legat soarta de acest sfant lacas, asezat pe pamantul 

mostenit de ea de la parinti. 

Caseta cu bijuterii 

Sub coordonarea unui comitet condus de parohul comunei Tudor 

Vladimirescu, parintele Gheorghe Dimitriu, adolescenta Vasilica 

Gurau a plecat prin tara intr-un adevarat pelerinaj apostolic pentru 

colectarea de fonduri banesti, in timp ce santierul isi continua 

lucrarile. In acest periplu incredibil, sora Vasilica a ajuns, inca din 

1938, la Manastirea Sinaia, prilej cu care a indraznit sa faca o vizita la 

Castelul Peles, in speranta obtinerii unui ajutor din partea familiei 

regale. Chiar in gradina castelului, pelerina a intalnit un tanar pe care 

l-a crezut mecanic de masini deoarece, imbracat intr-o salopeta 

modesta, se chinuia sa repare o limuzina. Afland cu ce scopuri se afla 

necunoscuta acolo, tanarul barbat a chemat un intendent cu care a

vorbit in limba engleza. La scurta vreme, acela s-a inapoiat din castel cu o caseta mare, de lemn, 

plina cu bijuterii si bani, pe care "mecanicul" i-a oferit-o tinerei drept donatie pentru constructia 

manastirii. Uluita de acest gest, sora Vasilica a indraznit sa-l intrebe pe necunoscut cine este, ca 

sa-i poata trece numele pe lista donatorilor. "Asa am aflat ca acel om, care se afla chiar in fata 

mea atunci si care avea sa devina unul dintre cei mai importanti binefacatori ai asezamantului, nu 

era altul decat tanarul Rege Mihai! Prin contributia substantiala a Majestatii Sale au putut fi platite 

mai multe vagoane de tren, cu ciment si cherestea." In semn de suprema pretuire, chipul Regelui 

Mihai I este pictat in fresca, la dreapta intrarii in biserica mare. In timpul prigoanei comuniste, 

pictura votiva a regelui a fost acoperita cu un tablou obisnuit, pentru a salva fresca de la o 

distrugere sigura. La sase decenii de la acest eveniment memorabil, pe data de 16 iunie 1998, 

maica Veronica avea privilegiul sa se reintalneasca cu Majestatea Sa, oferindu-i o icoana sfintita 

si un goblen in amintirea nobilei sale danii. 

Inflacarate de credinta, iubire si devotament absolut fata de voia Celui de Sus, surorile minore au 

muncit doua ierni si o vara, adapostindu-se in acel bordei sapat chiar pe locul trapezei de azi. 

Acolo dormeau si se rugau, aidoma credinciosilor din catacombele primelor secole crestine. 

Alaturi fusese improvizata o cabana din lemn pentru parintele Clement Cucu, cel dintai 

indrumator in viata de obste a fecioarelor. In anul 1941, sora Vasilica Gurau depune cele trei 

voturi monahale si devine, la 19 ani, maica Veronica. Doi ani mai tarziu, dupa ce santierul isi 

incheiase majoritatea lucrarilor de constructie si pictura bisericii mari era terminata, are loc 

sfintirea intregului asezamant, pe data de 15 august 1943, de hramul Adormirii Maicii Domnului. 

Abia atunci incepea adevarata viata duhovniceasca a manastirii! "Desi ne aflam inca in razboi, imi 

vazusem visul cu ochii si am crezut pentru o clipa ca misiunea mea se incheiase...", ofteaza 

stareta. "Dar norii negri nici nu incepusera sa se adune la orizont!" 

Antihristul 

Dupa invadarea Romaniei de armata sovietica si dupa instalarea puterii comuniste a devenit tot 

mai evident pericolul ce aparuse pentru lacasurile religioase din tara. Tocmai din acest motiv, 

maica Veronica hotaraste la 22 octombrie 1947, cand se implineau zece ani de la cea dintai 

descoperire dumnezeiasca pe care o traise, sa inceapa o rugaciune colectiva de mare anvergura 

mistica, numita, in limbajul monahal, "Psaltirea Neadormita". Toate maicile si surorile din 

cuprinsul asezamantului au participat si participa de atunci la citirea neintrerupta a Psaltirei, zi si 

noapte, facand cu schimbul, ca intr-o veritabila stafeta duhovniceasca. Dupa aproape trei ani de 

la inceperea acestui maraton al evlaviei, in noaptea de ajun a Sarbatorii Intampinarii Domnului 

din 2 februarie 1950, in linistea netulburata a manastirii, maicile au fost trezite din somn de 

hohote de plans ce se auzeau din biserica. Speriate, fecioarele s-au adunat in pridvor, in frunte 

cu stareta, descuind usile. O mireasma puternica de tamaie plutea in intregul naos, iar Icoana 

Maicii Domnului "cu trei maini" aflata, ca si astazi, in stanga altarului, lacrima abundent. 

"Cutremurate de acest miracol dumnezeiesc, am inteles toate ca se apropie o cumplita incercare, 

la care vom fi supuse..." Nici astazi, la atata amar de vreme de atunci, maica Veronica nu-si 

poate stapani emotia cand isi aminteste acele clipe. La putin timp dupa coplesitoarea intamplare, 

tanara stareta a visat aceeasi neasemuit de frumoasa fiinta, ce i se aratase si in copilarie, 

spunandu-i: "Tu si cu obstea ta veti pribegi, veti cunoaste temnita si veti trai in surghiun!". Abia pe 

29 martie 1955 prorocia s-a implinit, caci in manastire au descins cateva echipaje ale Securitatii 

comuniste, incercand sa evacueze asezamantul. Stareta Veronica povesteste ca s-au petrecut 

atunci scene incredibile, in care maicutele se luptau cu tortionarii, aruncand in ei cu ghivece de 

flori si cu pietre, afurisindu-i si facand o zarva de nedescris, ceea ce i-a luat prin surprindere pe 

invadatori. Pentru a evita varsarea de sange, stavrofora s-a predat, lasandu-se arestata impreuna 

cu preotul slujitor Ioan si maicile din comitetul de conducere. Pana in anul urmator, maicile si 

surorile ramase au supravietuit in manastire, traind cu sabia lui Damocles deasupra capului... 

"Cel ce calatoreste in plansul neincetat"

In geroasa zi de 14 februarie 1956, dupa lasarea intunericului, a sosit la Vladimiresti un convoi de 

60 de dube, alaturi de cateva camioane ce transportau doua unitati militare dislocate de la Tecuci 

si Galati. Toate intrarile in manastire au fost blocate si a inceput trierea maicilor, in vederea 

evacuarii. De aceasta data, miresele lui Hristos s-au supus, resemnate... Un comando format din 

barbati cu mitralierele atarnate de gat stabilea identitatea fiecarei maici, dupa care cel ce parea 

seful rostea sec: "Doua schimburi de corp si urcarea!". Fecioarele au fost duse mai intai in 

penitenciarul de la Galati, pe unde trecuse si maica Veronica, inaintea lor. De acolo, ele au fost 

imprastiate pe tot cuprinsul tarii, in marile inchisori de la Dumbraveni, Peninsula, Margineni, 

Mislea... Unele au fost batute sau batjocorite de calai, altele chiar torturate, dar majoritatea au 

indurat ca niste adevarate martire. "S-ar naste un fluviu de deznadejdi, cu lacrimile planse de 

noi!", marturiseste maica Veronica. "La Galati, cand eram la interogatoriu, a venit sa stea de 

vorba cu mine insusi Alexandru Draghici, fiorosul ministru de interne de atunci. Cand a vazut ca 

refuz sa semnez orice declaratie, a chemat un satrap si i-a ordonat: . Dupa ce am coborat in acel beci intunecat ca un iad, l-am intrebat 

pe calaul din fata mea pana la prima lovitura cu biciul ud: , iar el mi-a 

raspuns: . Atunci mi-am amintit de vorbele pe care mi 

le spusese in copilarie sfantul Simeon Stalpnicul, despre trecerea omului pe pamant - ..." 

Stareta a primit o condamnare de 15 ani cu reducere, fiind eliberata in 1964. Majoritatea 

maicutelor au fost condamnate pentru "port ilegal de uniforma calugareasca", in baza decretului 

de desfiintare a manastirii. Dupa eliberare, ele au fost obligate sa se intoarca in viata laica si sa 

se casatoreasca la ordin. Unele au reusit sa scape de aceasta constrangere, dar altele s-au 

supus formal. Dupa 1964, in pofida surghiunului, maicutele au reluat legatura, incet-incet, 

ajungand sa stie una de cealalta. Cateva dintre ele au raposat de boala si amaraciune, dar la 

fiecare inmormantare participa tot soborul, clandestin. In anii ce au urmat pana la caderea 

comunismului, stavrofora Veronica nu si-a pierdut nici o clipa speranta, insuflandu-le acelasi 

sentiment si celorlalte maici, cu care s-a aflat permanent in corespondenta si cu care se intalnea 

periodic, incercand sa le dea curaj. "Aceasta a fost cea mai teribila lectie de credinta a destinului 

meu: sa te afunzi intr-o bezna a deznadejdii, fara sa pierzi ultima speranta!" Asa evoca maica 

Veronica acei ani dramatici... "In lacrimi si rugaciune am traversat noaptea celor 35 de ani!" 

Ziua cea mai lunga 

In dimineata de 25 decembrie 1989, cand satenii din comuna Tudor Vladimirescu incepusera 

Sarbatoarea Craciunului, iar la Bucuresti se mai auzeau inca focuri de arma pe strazi, un 

spectacol neobisnuit se desfasura sub ochii impresionati ai taranilor din sat. De la halta CFR, pe 

drumul neasfaltat ce ducea spre manastire, una cate una, veneau incet femei varstnice, 

imbracate in negru, purtand cate o bocceluta in spate. Toate aveau ochii impaienjeniti de lacrimi 

si abia indrazneau sa vorbeasca, atat de mult le coplesea emotia. Nu trecusera decat trei zile de 

la rasturnarea puterii politice din Romania, ca maicile de la Vladimiresti se si anuntasera una pe 

alta, facandu-si bagajele in pripa si pornind spre lacasul de unde fusesera alungate cu peste trei 

decenii in urma. Nu aveau inca nici o aprobare de la nimeni, dar ele se indreptau, garbovite de 

ani si de suferinta, catre locul dupa care sufletul lor tanjea sa sarbatoreasca Nasterea Domnului... 

"In ultimii zece ani, in manastire functionase o scoala de handicapati si, cand am ajuns sub 

clopotnita, am putut zari paragina, dar bucuria regasirii era mult prea mare ca sa mai fie umbrita 

de asa ceva. Ne-am strans in brate in fata bisericii noastre dragi, plangand in hohote, dupa care 

am deschis usile, fara sa mai cerem voia nimanui, pasind in acel loc scump unde am 

ingenuncheat printre saltelele murdare si saci cu azot, caci biserica devenise magazie, si am 

adus lauda Dumnezeului Atotbiruitor ca nu ne lasase sa murim printre straini, ci ne daruise clipa 

acelei izbaviri..." 

Dupa numai trei ani de la acest episod, intregul asezamant era renovat si sfintit, incepand o noua 

viata de obste, cu binecuvantarea Sfantului Sinod si a Preasfintitului Episcop Casian Craciun. 

Astazi, Manastirea Vladimiresti arata de parca nici un uragan al istoriei nu s-ar fi abatut asupra

sa. In linistea chiliei sale, maica Veronica priveste lumina asfintitului si ofteaza: "S-au spus atatea 

lucruri nedrepte despre mine, ca nu ma mai ostenesc sa ma dezvinovatesc. Sufletul meu va 

ramane aici, in veci, iar povestea noastra o scriu ingerii in cer, la ce bun sa o mai scrieti si 

dumneavoastra!?!...". Intre atatea legende, acesta este singurul adevar despre maica Veronica 

Gurau si Manastirea Vladimiresti. 

Sanzienele 


Fotoreportaj: EMANUEL TANJALA 

Incarcata de magie si farmec, sarbatoarea Sanzienelor, celebrata pe 24 iunie, 

implineste peste 5000 de ani! 

Nascuta dintr-un stravechi cult al soarelui, ea nu si-a pierdut coloratura pagana, 

desi este asociata cu o mare aniversare crestina: nasterea Sfantului Ioan 

Botezatorul. Obiceiurile din Noaptea de Sanziene, practicate si astazi, mai ales in 

Maramures si Nordul Ardealului, dovedesc conservatorismul fantastic al traditiei 

romanesti populare, cu mult mai veche decat istoria. Ascultati frumoasa poveste 

a Sanzienelor, relatata de un specialist in etnografie si folclor 

Cand marea preoteasa a Soarelui - tanara imparateasa Reskynthis - a plecat in Lumea Umbrelor, 

jalea sotului ei - imparatul Ion, mare preot al Lunii - a fost de nespus. Atat de mult a suferit 

imparatul incat si-a lasat palatul si sceptrul, plecand in munti spre a se reculege - gest fara 

precedent in traditiile autohtone. Acolo, spun legendele, a pogorat pana in Taramul Celalalt, 

rugandu-se de zei sa-i redea sotia. Se mai spune ca ar fi reusit sa o aduca pana aproape de 

Lumea Alba, dar ca ar fi pierdut-o in ultima clipa. De atunci, Reskynthis a mai fost numita si 

Eurydike, adica "Readusa", de unde romana pastreaza inca a ridica si Rodica. 

Noua mare preoteasa a Soarelui a fost aleasa Salonai, sora mai mica a Eurydikei. Legea 

pamantului cerea ca imparatul, vaduv, sa o ia de sotie pe Salonai. Numai ca acesta, iluminat de o 

noua lege divina, a refuzat. Traditia mai cerea ca marele preot al Lunii sa oficieze in fiecare an, 

cu marea preoteasa a Soarelui, hierogamia - adica "nunta sfanta", pentru ca pamantul sa dea 

roade multe - dar imparatul a respins si aceasta ceremonie sacra, care implica actul sexual. 

Afrontul suferit de Salonai le-a maniat in asa masura pe celelalte preotese, incat acestea l-au 

cautat pe imparatul Ion-Orpheus in munti, l-au gasit si i-au taiat capul, pe care l-au aruncat in raul 

ce curgea prin apropiere: Naparis (Ialomita). 

Temutele preotese mai purtau denumirile de Amazones ("Femei Frumoase"), Sintiana ("Femei 

Fermecate"), Zantiala ("Doamnele Soarelui") si Mainades ("Dansatoare"). Ele si-au spalat crima 

ingrijindu-se de cresterea si de educatia copiilor mici ai lui Ion-Orpheus si Eurydike: Musaius si 

Maria. Ajuns imparat, Musaius, zis si D-Ion-Ysos, adica "Fiul lui Ion", le-a reabilitat si a asigurat 

supravietuirea ordinului lor sfant, ce fusese amenintat cu desfiintarea de adeptii lui Ion-Orpheus. 

Ele chiar au imbratisat noua lege divina pe care o propovaduise imparatul si au luptat pentru 

impunerea ei. De atunci au fost asociate cultului marelui profet, iar sarbatoarea lor se tinea de 

ziua nasterii lui, la solstitiul de vara, mai ales ca ele slujeau Soarelui. In arta tracilor, aceste 

preotese erau reprezentate indeosebi ca Mainades ("Dansatoare"), prinse in joc ca in vestita 

"Hora de la Frumusica". In amintirea jertfei imparatului, getii au sculptat in stanca, pe locul unde 

fusese ucis, un chip urias, caruia i-au zis Kog-a-Ion ("Capul lui Ion"), iar muntele sacru a devenit, 

pana la impamantenirea crestinismului aici, loc de pelerinaj pentru tot poporul de la Nord si de la

Sud de fluviul Istros (Dunarea). Astazi, acest chip cioplit este cunoscut sub denumirea de "Sfinxul 

Romanesc". 

"Du-te Soare, vino Luna/ Sanzienele imbuna" 

De la geto-daci, Sintienele au patruns in mitofolclorul nostru sub numele de Sanziene, Frumoase, 

Minunate, Doamne, Dragaice etc. In "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir scrie despre Ziua 

Sanzienelor: "Acesta este numele Sfantului Ioan Botezatorul. Ei (moldovenii) cred ca in ziua cand 

se praznuieste acest sfant, Soarele nu-si strabate drumul sau drept inainte, ci intr-o linie 

tremurata. De aceea, toti taranii moldoveni se scoala in acea zi inaintea zorilor si privesc cu ochi 

mari rasaritul Soarelui si cum ochiul nu sufera prea mult aceasta lumina si - din pricina ei - incepe 

sa se zdruncine si sa tremure, ei pun pe seama Soarelui tremuratura pe care o simt in ochi si se 

intorc voiosi acasa, dupa ce au facut aceasta incercare". 

De la ceremonialul alegerii marii preotese a Soarelui, careia tracii ii spuneau si Thraekidica 

("Binecuvantata"), au mostenit romanii obiceiul numit Dragaica. Tot in "Descrierea Moldovei", 

Cantemir scrie despre aceasta traditie: "Dupa cum se vede, prin ea o inteleg pe Ceres. Caci in 

acea vreme a anului cand incep sa se coaca semanaturile, toate fetele taranilor din satele 

invecinate se aduna si o aleg pe cea mai frumoasa dintre ele, careia ii dau numele de Dragaica. 

O petrec pe ogoare cu mare alai, o gatesc cu o cununa impletita din spice si cu multe naframe 

colorate si-i pun in maini cheile de la jitnite. Dragaica impodobita in acest chip se intoarce de la 

camp spre casa, cu mainile intinse si cu naframele fluturand in vant, de parca ar zbura, si 

cutreiera toate satele din care s-a adunat lume s-o petreaca, cantand si jucand laolalta cu toate 

tovarasele ei de joc, care o numesc foarte des sora si mai-marea lor in cantecele alcatuite cu 

destula iscusinta. Fetele din Moldova doresc din toata inima sa aiba parte de aceasta cinstire 

sateasca, desi in cantecele lor spun mereu, dupa datina, ca fata care a intruchipat Dragaica nu 

se poate marita decat abia dupa trei ani". 

Struturi pentru cununie; 

Boabele sa le rasteasca, 

Pana-n toamna sa nunteasca! 

In ajun de Sanziene, seara, se intalnesc fetele 

ce vor sa se marite cu flacaii ce doresc sa se 

insoare. Baietii fac ruguri, aprind flacari si le 

invart in sensul miscarii Soarelui la apus, 

strigand: 

Du-te Soare, vino Luna, 

Sanzienele imbuna, 

Sa le creasca floarea floare, 

Galbena, mirositoare; 

Fetele sa le adune, 

Sa le prinda in cunune, 

Sa puna la palarie 

Fetele fug si culeg flori de Sanziene (Dragaica), din care impletesc cununi. Cu aceste cununi se 

intorc in sat si le arunca peste casa; daca se agata cununile de hornuri, fetele se vor marita chiar 

in acel an. A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele, cu struturi de sanziene la palarie, in 

semn ca au cazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor ce ii intereseaza. Ei chiuie si striga: 

Du-te Luna, vino Soare, 

Ca tragem la-nsuratoare; 

Cununile neursite 

Zac sub hornuri azvarlite.

Pana-n "miezi, cu steagu-n frunte, 

Trec feciorii dupa slute, 

C-alde alea nedirese 

Nu vor sa fie mirese. 

In unele locuri, regina Sanzienelor este Dragaica, sarbatorita tot la 24 Ciresar. Fete foarte tinere, 

numite Sanziene sau Dragaice, o aleg craiasa pe cea mai frumoasa dintre ele, care trebuie sa fie 

si foarte harnica. Ele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din flori 

numite dragaice sau sanziene (Galium verum). La brau, sunt incinse tot cu flori de dragaica, iar in 

maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la 

intrarea in sat le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, 

amintire a horei preoteselor Soarelui, in care se prind numai fetele ce au participat la datina. 

Uneori, Dragaicele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor vrednici. 

Cantecul Dragaicelor este acesta: 

Hai, Dragaica, sa sarim, 

Sa sarim, sa rasarim, 

Ca stii iarna ce patim, 

Cu malai din rasnicioara, 

Cu peste din undicioara... 

Mi-au venit Dragaicele 

Sa reteze spicele; 

Dragaicoiul - drugile. 

Dragaicele mititele 

Au plecat la floricele, 

Imbracate in boscele - 

Mor baietii dupa ele... 

Mi-a venit vara bogata, 

Cu tichii de la copii, 

Cu margele de la fete, 

Cu bratari de la neveste. 

Iata si Cantecul Sanzienelor de la Stroiesti, judetul Gorj: 

Iana, Iana-Sanziana, 

T-oi face pomana, 

Sa dai ploaie fara mana; 

Holda sa rodeasca, 

Sa se veseleasca, 

Porumbul sa creasca! 

Rod cu mana pun, 

Il strang de pe drum; 

Tot porumbul meu 

Rodi-l-ar Dumnezeu, 

Fir pe fir sa apuce, 

Drugile sa-ncurce; 

Peste locul tot, 

Drugile di-un cot! 

Iana-Sanziana, 

Fereste-l de mana 

Si de uscatura 

Si de udatura,

Caci si eu la toamna, 

T-oi da turta calda, 

Cu sita cernuta, 

De jar curatita, 

Cu spuza-nvelita. 

In noaptea de Sanziene, se spune ca infloreste feriga, a carei floare stralucitoare se pastreaza 

pentru vraji, descantece si leacuri. 

ADRIAN BUCURESCU 

Veche este un sat compact romanesc din stravechea si frumoasa Tara a Fagarasului. Primele 

dovezi despre existenta acestui sat sunt din secolul al XII-lea. De aici a plecat familia ilustrului 

Gheorghe Sincai, marele istoric si filolog roman. In aceasta zona sunt numeroase vestigii 

arheologice, marea lor majoritate ramase nedezgropate. Printre enigmele acestei zone figureaza 

si "Manastirea Sapata in Piatra" sau "Templul de la Sinca Veche". 

Sinca Veche are o istorie cu totul deosebita. In preajma anului 1700, in perimetrul acestei 

comune au existat cinci manastiri, cand in toata comunitatea vietuiau abia cateva sute de suflete. 

Cele cinci manastiri crestin-ortodoxe - patru din lemn si una sapata in stanca - sunt, se pare, 

expresia unui curent spiritual care a cuprins acest spatiu in urma cu trei secole. 

In istoria acestui sat exista si un moment de un dramatism aparte. In anul 1762, cand din ordinul 

Mariei Tereza a fost infiintat Regimentul I de granita, locuitorilor satului li s-a cerut sa paraseasca 

religia ortodoxa. Atunci s-a petrecut un lucru uimitor, care demonstreaza credinta acelor oameni, 

el ramanand consemnat de istoricii vremii: "Populatia, aproape in majoritate, nevrand sa 

primeasca armele de graniceri si trecerea la uniti, decat sa-si lepede credinta, a preferat sa se 

retraga in padurea de miazazi, pe la colibele ce le avea in diferite puncte din partea aceea. 

Treptat, apoi, refugiatii si-au construit locuinte statornice, intemeind o noua comunitate, sub 

numele de Sinca Noua". In vechiul sat Sinca au ramas atunci doar patru familii de nobili romani, 

doua refugiindu-se si ele dupa ceva timp si pierzandu-si astfel proprietatile si privilegiile nobiliare. 

Acum mai bine de doua sute de ani, asadar, oamenii din sat au disparut practic din locurile 

acestea, pierzandu-se, astfel, continuitatea populatiei de aici. 

Satul Sinca Veche a fost recolonizat cu populatie romaneasca, lucrurile reluandu-si cursul firesc 

dupa cateva decenii. Cele cinci manastiri s-au risipit una cate una, cu exceptia celei sapate in 

piatra. Doar batranii satului isi mai amintesc ca au existat candva celelalte patru manastiri din 

lemn, fara a le putea localiza cu precizie. Anii, secolele au trecut si nimeni nu-si mai aminteste cu 

exactitate cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica din piatra. Au ramas doar 

incaperile sapate in inima stancilor, situate intr-un decor de o frumusete fascinanta, si misterul 

care atrage din ce in ce mai multi oameni. 

Istorie si parapsihologie 

Intrarea in biserica este situata intr-o padure in care creste o vegetatie abundenta. Deasupra 

locului in care este sapata biserica se vede un palc de salcami tineri. In stanca extrem de fragila 

(din gresii de Persani) au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si 

cu un horn piramidal - adevarata turla - prin a carui deschidere se vede cerul. Locul are un 

farmec cu totul aparte: intrarea in pestera tinde sa fie acoperita de vegetatia luxurianta; prin 

"cupola" din stanca patrund radacinile salcamilor, ale caror frunze de un verde crud se profileaza 

pe cerul albastru. Peisajul din exteriorul pesterii pare desprins dintr-o poveste cu zane si, intradevar, 

are darul de a stimula imaginatia, de a indemna spre reverie. Prin peretii grosi ai stancii 

se simte natura de afara, respirand. Este un loc de reculegere ideal si, dincolo de toate

consideratiile estetice, are un mister si o puritate cu totul aparte, pe care majoritatea vizitatorilor o 

sesizeaza de prima oara. 

Controversele privind originea acestui lacas sunt numeroase. Presa, in marea ei majoritate, a 

preferat variantele mai exotice si comerciale, spre nemultumirea istoricilor si bucuria unor 

localnici intreprinzatori, care au pus pe picioare afaceri destul de bune. Dar dincolo de orice 

controversa si speculatie, locul are - asa cum se poate constata - o incarcatura spirituala aparte, 

dupa cum o dovedesc marturiile celor care au fost acolo, dintre care multi sunt preoti si fete 

bisericesti de rang inalt. De altfel, acest lacas a fost sfintit, recunoscandu-se astfel si valoarea sa 

spirituala, acum cativa ani, de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul 

Ardealului. 

Principalele puncte de controversa asupra acestui loc sunt urmatoarele: 

Ą vechimea sa, care este estimata intr-un interval "destul de larg" - intre 250 si... 7000 de ani. 

Ą originea sa: majoritatea cercetatorilor afirma ca este o manastire crestin-ortodoxa, in timp ce 

entuziastii sustin ca este dacica sau chiar predacica, aducand in sprijinul acestei idei existenta 

catorva inscriptii ne-crestine de pe unul din peretii altarului. 

Ą modul in care a fost construita - faptul ca are doua altare ii face pe unii sa creada ca au fost 

initial doua biserici, care ulterior au fost unite prin surparea unui perete. Existenta celor doua 

altare intareste convingerea unora ca acest lacas nu a fost sapat de crestini, deoarece nicaieri nu 

s-a auzit de o biserica cu doua altare. 

Ą fenomenele paranormale care se manifesta in rastimpuri in aceste locuri - cum ar fi aparitia pe 

pelicula fotografica a unor sfere de lumina in fata 

pesterii - i-au facut pe amatorii de paranormal sa 

creada ca toata magia acestui loc este data de o 

incarcatura energetica aparte. S-a avansat chiar 

ideea ca aici ar fi unul din celebrele "noduri 

energetice" despre care se vorbeste in 

parapsihologie. 

La toate acestea, se adauga faptul ca la doar 

trei kilometri, pe drumeagul de tara care duce 

spre manastire, se afla un fel de amfiteatru 

acoperit cu iarba si arbusti. Acest spatiu, 

aproape perfect circular, este inaltat cu cativa 

metri fata de relieful inconjurator, are un 

diametru de circa 20 de metri, iar in interior are un aspect ce nu pare natural - aici existand un fel 

de terase, ca in interiorul unei cetati sau asezari fortificate. Nici cei mai batrani locuitori ai satului 

nu isi amintesc de vreo destinatie ceva mai recenta a acelui loc. Sa fie acel "stadion" - acoperit 

acum cu iarba si tufe de ienupar si paducel - ruinele unei vechi asezari dacice? Exista vreo 

legatura intre cele doua obiective atat de apropiate unul de celalalt? La toate aceste intrebari nu 

s-a raspuns deocamdata. 

Pentru a afla mai mult, si din surse cat mai bine documentate despre aceasta misterioasa 

biserica sapata in stanca de la Sinca Veche, am contactat specialisti in arheologie din Brasov, 

preoti din partea locului si din Fagaras, localnici, reporteri, persoane care au avut anumite 

experiente mai deosebite legate de acest loc. Incercarea de a patrunde in misterele locului nu a 

fost usoara. Misiunea ne-a fost mult ingreunata de speculatiile halucinante care s-au facut vis-ˆvis 

de acest loc in presa si la televiziune si care i-au intrigat pe putinii cunoscatori ai problemei, 

determinandu-i sa evite contactul cu presa din teama de a nu se expune ridicolului.

Preot Silvestru Popoviciu - Sinca Veche 

"Oamenii au distrus biserica din pestera, cautand comori" 

- Parinte, care credeti ca este vechimea si originea acestei constructii 

in piatra de la Sinca Veche? 

- Arheologii nu si-au spus ultimul cuvant, dar dupa toate indiciile, 

asezamantul a fost construit in jurul anului 1700, de catre o 

comunitate de calugari ortodocsi. O data cu el, au mai fost cladite si 

alte patru manastiri din lemn. Este greu de crezut ca manastirea din 

pestera a putut fi construita dupa 1700. In perioada in care 

manastirile ardelene erau daramate unele dupa altele de catre 

austro-ungari, nu ar fi putut fi construite cinci lacasuri de cult ortodox. 

- Unii sustin ca acest asezamant este mult mai vechi, de cateva mii 

de ani, si ca nu ar fi de origine crestina, ci dacica sau chiar de mai 

inainte. In sprijinul acestei idei se aduce argumentul ca inauntru nu exista nici un insemn crestin 

si, in plus, sunt cateva inscriptii si simboluri din Extremul Orient. 

- Stanca este foarte friabila, foarte fragila, asa incat inscriptiile, inclusiv steaua lui David si 

simbolul Yin-Yang pe care le-ati vazut, nu pot fi mai vechi de cateva decenii. Ar fi insa intr-adevar 

interesant de stiut cine le-a facut, deoarece eu, cand am venit aici - acum 30 de ani - ele erau 

acolo. 

Cat despre insemnele crestine, trebuie sa va spun ca atunci cand am venit eu in sat, in pestera 

era inca masa in altar. Problema este ca acolo s-a presupus ca au existat comori, iar oamenii au 

distrus tot ce era, in cautarea lor. Era mai ales un om, numit Pastarnac, care avea rude la partid 

pe vremea aceea. El a distrus multe vestigii arheologice. Cauta comori... si se pare ca le-a si 

gasit. El a fost cel care a strans si icoanele pictate pe sticla din sat, trebuind sa lupt atunci pentru 

a pastra aceasta zestre a satului. Avand acoperire de sus, de la partid, el a putut face cam orice, 

motiv pentru care o mare parte din dovezile istorice s-au pierdut. 

S-a facut o fundatie, "Gheorghe Sincai", care sa studieze din punct de vedere arheologic satul. 

Dar au fost deturnate, se pare, fondurile, asa incat aceasta asociatie nu a intreprins nimic clar, 

decat ca a imprejmuit cu gard locul. Cam asa se petrec lucrurile cand oamenii sunt condusi de 

interese materiale. 

- Ce credeti ca fascineaza asa de mult la aceasta biserica? 

- Va avertizez ca este o parere strict personala, bazata nu pe temeiuri de ordin teoretic, ci pe 

cateva observatii proprii. Cred ca cei care au proiectat si realizat aceasta biserica au fost oameni 

cu un spirit creator deosebit. Ei au vrut sa-si ajute mintea si spiritul cu aceasta constructie. Era 

perfect izolata si ascunsa de ochii celor din exterior, legatura directa a acestei constructii fiind 

doar cu cerul, prin intermediul acelui horn in forma de trunchi de con. Cred ca aceasta structura, 

la fel ca si locul, favorizeaza concentrarea, introspectia... Am ramas mai mult timp in acea 

pestera si am constatat ca viziunea aceea a cerului senin si albastru din timpul zilei, sau a cerului 

intunecat si acoperit cu stele stralucitoare din timpul noptii, favorizeaza starea de meditatie. Cei 

care au construit aceasta biserica au surprins cele mai importante aspecte din arhitectura unei 

biserici ortodoxe. Faptul ca turnul ce se inalta in stanca este invizibil din exterior, dar constituie o 

legatura a celor dinauntru cu cerul, mi se pare un simbol. Ei au conservat chipul bisericii in 

interiorul acelei stanci, fara a conta catusi de putin exteriorul. Aici vad istetimea constructorilor: 

turla acelei biserici o vezi doar dinauntru, nu si dinafara.

- Lacasul are doua altare. S-a afirmat ca initial a fost vorba de doua biserici. Ce credeti despre 

acest lucru? 

- Este foarte posibil ca acea comunitate de calugari sa se fi inmultit, asa incat slujba se oficia in 

doua locuri deodata. Nu cred ca au fost initial doua biserici. Stanca este foarte fragila, iar oamenii 

au cercetat acest loc si l-au inscriptionat cu tot felul de alte insemne. Asa ca, fara sa vrea, au 

compromis dovezile istorice ale acestui loc. Am descoperit in acel loc o inscriptie a unui prieten 

de-al meu, medic, facuta cu multe zeci de ani in urma. Fiind om cu carte, ar fi putut chiar el 

desena acele simboluri, care au fost luate apoi drept autentice de catre cei naivi. Alte simboluri 

crestine s-au pierdut din cauza cautatorilor de comori. Masa de altar, care era facuta din piatra, a 

fost daramata chiar de catre acel Pastarnac, cautatorul de comori de care v-am vorbit. Ce o fi 

facut cu acea bucata din piatra, nu stiu. 

- Locul in care a fost construit lacasul are o magie aparte, sesizata de multa lume. Cum credeti ca 

a fost ales plasamentul de catre cei care au sapat manastirea? 

- Oamenii din vechime, chiar de acum cateva sute de ani, erau mult mai apropiati de natura si din 

aceasta cauza aveau alte simturi, pe care omul modern le-a pierdut. O sa va dau cateva exemple 

identice pentru a intelege cum a putut fi construita atat de ingenios aceasta manastire. 

Cunoasteti, desigur, procedeul fantanarilor: ei, cu o creanga de alun, pot sa identifice cu precizie 

locul unde se afla apa, chiar daca aceasta este la mai mult de 10 metri sub pamant. De 

asemenea, oamenii stiau cand sa taie lemnul de constructie, in asa fel incat sa fie apoi cel mai 

putin expus la atacul cariilor, sa recolteze plantele cand aveau maximum de substante active etc. 

Va dati seama, asadar, ca existau niste simturi si cunostinte, care pentru unii oameni de atunci 

pareau perfect firesti, dar pe care noi, acum, nu le mai putem intelege. In legatura cu felul de a 

construi si cu alegerea locului sunt niste secrete pe care nu le stim, ne scapa. Ei, cei din vechime, 

au ales locul acela din considerente greu de explicat pentru noi. Sunt multi oameni care spun ca 

atunci cand intra aici au o stare de reculegere, ca se simt mai puri; sunt unii, nu putini, care au 

auzit in interior ceva ca o muzica nespus de frumoasa si curata. Parerea mea este ca toate 

aceste trairi apar printr-un fenomen de acordare a gandirii pe o anumita lungime de unda. Exista 

asemenea locuri deosebite, sfinte, in care lungimea de unda a gandirii noastre se poate modifica, 

receptionand astfel alte ganduri si trairi decat de obicei, mai luminoase. 

Un ultim lucru asupra caruia vreau sa va atrag atentia este cadrul natural foarte frumos in care a 

fost amplasata manastirea. Frumusetea naturii isi pune amprenta asupra acestui lacas. Cred ca 

cei care au cladit manastirea au vrut sa fie asa - pentru ca daca pe Dumnezeu il descoperi in 

rugaciune, pe om il descoperi si il cunosti cel mai bine in Natura. 

Corul din cer 

Fenomene bizare la Sinca Veche 

Pentru a ne putea forma o imagine mai clara asupra magiei acestui loc si a fenomenelor care se 

produc aici in rastimpuri, am studiat mai multe relatari ale unor oameni care au fost martori ai 

unor fenomene bizare. Cele mai mediatizate perceptii au fost ale lui Gheorghe Moldovan, un 

roman care traieste in America si care a copilarit in aceste locuri, fondatorul si presedintele 

Fundatiei "Gheorghe Sincai" din localitate. Oamenii din sat au sentimente contradictorii vis-ˆ-vis 

de acest personaj, care a facut o valva destul de mare cu perceptiile sale de factura paranormala. 

A aparut chiar si o carte cu si despre aceste perceptii: o lucrare - trebuie sa recunoastem - 

extrem de confuza, in care fragmente autobiografice se amesteca cu istoria acestui loc, cu 

perceptii mai mult paranormale, cu premonitii etc. In plus, relatarile lui G. Moldovan facute 

diferitelor ziare si televiziuni nu prea concorda unele cu altele. Daca la acestea adaugam si unele 

neclaritati privitoare la gestionarea unor fonduri ale societatii pe care o conduce si care au ajuns 

chiar in fata justitiei, ne dam seama ca rezultatul a fost o discreditare nu doar a persoanei lui

Gheorghe Moldovan, ci chiar a intregii povesti despre fenomenele spirituale de aici. Investigatiile 

pe care le-am facut, insa, au pus in evidenta cu claritate faptul ca exista un sambure de adevar in 

cele relatate de G. Moldovan si ca, intr-adevar, in anumite circumstante, la Manastirea Sapata in 

Stanca se produc fenomene iesite din comun. O relatare despre un asemenea fenomen, 

impresionanta prin claritatea si veridicitatea sa, va oferim in continuare: 

"Eram in prima zi de dupa Sfanta Maria Mare, zi de duminica si zi splendida de vara fierbinte, cu 

cer complet senin, de un albastru intens. Copiii nostri au ales sa mearga la scaldat in apa Sincai, 

iar eu cu sotul meu si cu o prietena am mers la Manastirea Sapata in Stanca. Prietena mea era 

nerabdatoare sa ajunga la Templul de la Sinca. Mihai, sotul meu, a venit si el, ca sa nu fim 

singure. Ajunsi la Manastire, ne-am petrecut un timp in interior, apoi eu m-am apucat sa fac 

putina curatenie, mai precis sa strang resturile de hartie, bidoanele de plastic si bucatile de lemn 

smulse din gardul de protectie. Cand tocmai mi-am terminat multumita treaba, m-am intors 

involuntar si privirea mi s-a oprit direct pe un briceag infipt in gardulet. Ma miscasem mult pe 

acolo, doar facusem curat, si pana atunci nu stiu cum de nu-l vazusem. Mi-a venit sa zambesc, 

gandindu-ma ca asta trebuie sa fie pentru ca am ingrijit acel loc, care mie imi este foarte drag. 

Am iesit din pestera si i-am propus Liviei, prietena mea, sa ne urcam pe stanca si sa privim in 

interiorul templului prin spartura de sus. Dupa ce-am cotit insa pe carare, in dreptul unui bloc de 

piatra am ramas amandoua pironite pe loc, caci in acea clipa s-a auzit de undeva, din vazduh 

(mie mi s-a parut ca de sus), un cor barbatesc, ca de patru-cinci voci, deosebit de melodios. 

Muzica parea bisericeasca, cuvintele erau foarte clare dar, spre nedumerirea noastra, desi eram 

foarte atente, n-a fost chip sa prindem vreun cuvant cunoscut. Si totusi, nu pareau straine de 

limba romana. Era ceva arhaic. A durat cat o strofa. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Mare ne-a fost 

mirarea! 

Dupa ce am stat cateva minute deasupra templului, la intoarcere, cand am ajuns langa blocul de 

piatra de unde am auzit acel cor, am avut amandoua acelasi gand: . Nu, nu s-a mai auzit, si 

am trecut destul de repede. Ar fi fost prea de tot! Dar, culmea, dupa cativa pasi, s-a auzit din nou 

acelasi cor, fara nici o diferenta. Cand era aproape de final, mi-am adus aminte ca-l lasasem pe 

sotul meu la intrarea in templu, cioplind ceva cu briceagul gasit mai inainte. M-am repezit sa-l fac 

atent. Da, auzise si el. Abia ce ne adunasem toti trei, cand apare o doamna tanara si extrem de 

frumoasa, urcand in graba dealul . A fost surprinsa sa afle ca aici nu mai sunt calugari de trei 

sute de ani, doar auzise cantecul! La scurt timp, au aparut si sotul si baietelul ei, dar acestia nu 

auzisera nimic. Erau la masina, la baza dealului. Muzica era atat de limpede, atat de reala, de 

coplesitoare, incat atunci nu ne-am pus problema de unde vin acele armonii sonore. Abia apoi 

ne-am intrebat daca nu cumva chiar exista un cor in zona, dar in locurile acelea se afla numai 

satul Sinca Veche, care nu a avut niciodata cor bisericesc, iar vocile veneau de sus. Si mai era 

un lucru: desi cunosc destul de bine mai multe limbi, cuvintele acelea, in ciuda faptului ca sunau 

extrem de familiar si se auzeau foarte clar, nu puteau fi intelese. De fiecare data, ne-am 

concentrat sa deslusim macar o prepozitie, ca sa ne dam seama in ce limba canta, dar n-am 

recunoscut nimic. 

Am ramas o vreme la templu cu noii sositi, care erau acolo pentru prima oara, oferindu-le detalii 

despre acel loc. Pentru a putea vedea ce este inauntru, am folosit bricheta sotului meu, pana i sa 

epuizat tot gazul. Ne-am despartit de noile noastre cunostinte lasandu-le numerele de telefon, 

ocazie cu care am aflat - vazand portvizitul tinerei femei - ca lucra undeva in Ministerul de Interne 

(numele ei nu-l mai retin). Credeam ca lantul de fenomene inedite s-a sfarsit si ne-am continuat 

excursia prin valea inverzita de pe Paraul Cretu (unde se afla si manastirea). Ultima surpriza a 

fost de proportii mai mici, dar intregeste magia acelei zile. Prin locurile izolate din aceasta vale, 

pe unde nu trec decat ciobanii, privirea ne-a fost atrasa de un loc din iarba, in care sclipea o 

bricheta perfect identica cu cea consumata de sotul meu cu o ora inainte. Parca rasarise din 

pamant. Cunosc de zeci de ani aceasta vale, vin aici pe tot timpul verii, intrucat am o casa in 

apropiere si nu stiu cine de prin sat ar fi putut lasa in acele pustietati o asemenea bricheta, repet: 

perfect identica cu cea pe care o consumasem inainte. Ce era sa mai zic? Cand e sa fie, este!"

Povestea aceasta are ca protagonisti doi doctori conferentiari universitari ai catedrei de 

matematica: conf. univ. dr. Livia Sangeorzan si conf. univ. dr. Tofan Doina, precum si un profesor 

universitar: dr. Tofan Mihai (considerat unul dintre cei mai competenti oameni de stiinta in 

domeniul mecanicii din Europa). Intrebati daca sunt de acord sa le declinam identitatea, spre 

uimirea mea, ei au fost de acord, spunand: "Asa a fost, asa ca nu avem nici o retinere". 

Legende si mistere ale Manastirii Sapate in Stanca 

Locul in care se implinesc dorintele 

Ą Intr-una din incaperile manastirii, in locul in care 

patrund razele de soare prin cupola sapata in stanca, 

se spune ca se implinesc toate dorintele bune si curate. 

Acest templu era numit, de altfel, de unii localnici 

Manastirea Ursitelor sau - mai nou - Templul Ursitelor. 

Acum un secol, fetele de maritat si flacaii se urcau pe 

dealul Plesu, unde este sapata manastirea, si aruncau 

o roata cu paie in flacari, cu credinta ca vazand desenele facute de foc si traseul rotii isi vor afla 

"ursita" si se vor casatori in acel an. 

Ą Cel mai bine este sa-ti spui dorintele si sa te rogi pentru implinirea lor in Manastirea Ursitelor in 

trei zile ale anului: Sfantul Gheorghe, Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata. Unii 

localnici, printre care si Gheorghe Moldovan, afirma ca - in anumite momente - viata lor a fost 

schimbata decisiv in bine de catre influenta acestui loc. Un moment relevant povestit de G. 

Moldovan a fost atunci cand, in 1953, era banuit de colaborare cu Rezistenta anticomunista din 

Muntii Fagarasului (care intr-adevar a actionat in acele locuri cu o darzenie si un curaj iesite din 

comun) si era cautat pentru a fi arestat. In acel moment, i-au aparut nopti la rand in vis fiinte de 

lumina, care ii dadeau indicatii ce sa faca, pe unde sa umble si unde sa se ascunda de urmaritorii 

securisti, care cu siguranta l-ar fi trimis in fata plutonului de executie sau intr-una din inchisorile 

mortii. 

Ą O vizitatoare, Cecilia L. din Cluj, povesteste ca in timpul rugaciunii in manastire a vazut (cu 

ochii mintii - n.r.) un sir de fiinte ca niste sfere albe, stralucitoare, urcand spre manastire si in 

urma lor pe mama sa, pe care nu o mai vazuse de mult timp si de care ii era foarte dor. Pe 

moment, nu a stiut cum sa interpreteze aceasta viziune. Ajunsa acasa, insa, a primit pe nepusa 

masa vizita mamei sale, care venise s-o vada. 

Globurile stralucitoare 

Pe filmele aparatelor de fotografiat apar uneori imagini luminoase - care in momentul fotografierii 

nu erau vizibile cu ochiul liber - sub forma unor globuri stralucitoare, de dimensiuni diferite, cu un 

centru alb intens si cu margini translucide. Nu se poate spune prin ce fenomen apar aceste sfere 

de lumina, dar ele nu fac decat sa demonstreze ca aici se produc intr-adevar - in anumite 

momente - fenomene energetice inca necunoscute, comparabile cu cele din celebra padure 

Baciu, de langa Cluj. 

Livia S. din Brasov povesteste ca pe cand se afla intr-o stare de reculegere in interiorul pesterii, 

s-a speriat pur si simplu cand a fost cuprinsa de un val orbitor de lumina, venit din neant. Acelasi 

fenomen, dar de o intensitate mai mica, este povestit si de localnici, care spun ca au avut 

perceptii de acest fel, mai ales cand erau copii. Atunci, ei vedeau adesea globuri de lumina care 

pareau insufletite. Sa fie vorba de aceeasi lumina surprinsa si pe pelicula? 

Cristale de comunicare cu lumea de dincolo

Se vorbeste foarte mult despre niste cristale de cuart prin intermediul carora cei din vechime ar fi 

comunicat din aceasta pestera cu "lumi superioare" ori cu fiinte din alte dimensiuni. G. Moldovan 

afirma chiar ca, in mod periodic, din pamantul pesterii apar asemenea cristale de cuart, care insa 

sunt furate de catre turisti sau de catre amatorii de suveniruri din imprejurimi. Initial, am crezut ca 

aceste cristale sunt o pura fantezie (eventual cu nuante publicitare), dar ulterior am luat 

cunostinta de doua relatari venite din partea unor persoane de a caror buna credinta cu greu te-ai 

putea indoi, care au aruncat o alta lumina asupra situatiei. 

Prima relatare, care a fost inclusa la momentul respectiv si in paginile unor publicatii (cum ar fi 

"Monitoru" de Brasov"), apartine unui reporter al TVR. In 1996, Lucian Babeanu a ajuns impreuna 

cu un grup in Manastirea Sapata in Stanca. La scurt timp dupa intrarea in incinta, camera de 

filmat a reporterului a inceput sa se comporte bizar: pornea si se oprea din inregistrare dupa 

bunul sau plac, neraspunzand la comenzi. Se parea ca acest fenomen nu a fost insotit de alte 

urmari. Ajuns, insa, inapoi la studiouri si vizionand materialele inregistrate, reporterul a observat 

uimit imagini pe care nici el si nici ceilalti nu le vazusera in pestera la momentul filmarii. Pe banda 

apareau sfere de lumina care straluceau intens, iar la un moment dat aparea chiar un obiect, pe 

care reporterul l-a definit ca "un diamant de o marime apreciabila". Dupa o zi, inregistrarile acelea 

bizare, in total sapte minute, au disparut de pe banda, aparand in schimb o silueta invesmantata 

intr-o mantie inchisa la culoare, iar in planul indepartat vazandu-se "o mana luminoasa". Aceasta 

caseta a fost vizionata de mai multi martori, la momentul respectiv. 

O alta relatare este a aceleiasi Doina T., care (in aceeasi zi in care a auzit si corul) a fost martora 

unui fenomen oarecum similar: "Eram in interiorul pesterii si am inchis pentru cateva minute ochii, 

pentru a ma reculege. Cand i-am deschis, vazul mi se obisnuise cu intunericul si pe tavanul 

incaperii in care ma aflam am vazut un cristal stralucitor, de dimensiuni mici (cativa milimetri). Se 

vedea foarte clar pe tavanul incaperii, fiind imposibil sa fi fost un efect de lumina". 

Barbaria vizitatorilor ucide locul 

In urma cu zece-douazeci de ani, manastirea de la Sinca Veche putea fi gasita cu greu printre 

tufele spinoase, vegetatia cu aspect luxuriant si serpii care traversau grabiti potecile de pe dealul 

Plesu. Locuitorii mai vechi de aici spun ca nici ciobanii nu stiau bine unde se afla aceasta 

pestera, in ciuda faptului ca era situata la numai doua-trei sute de metri de drumul pe care 

veneau zilnic cu oile. Dintre cei care ajungeau la pestera, putini indrazneau sa intre pana in 

ultimele incaperi, care erau extrem de intunecoase. Cand am vizitat, recent, Manastirea Sapata in 

Stanca, ea avea un aspect care mi-a parut trist: nume diverse scrijelite in pereti, gunoaie si 

bidoane aruncate, deschiderile si ferestrele din stanca largite de vizitatori. Ceva din stralucirea 

locului disparuse pur si simplu. Mi-a parut bine ca aveam o descriere veche a pesterii, pentru ca 

acum ea nu mai transmitea acelasi farmec. Locul acela minunat parca obosise sub povara 

curiosilor si a turistilor. Am intrebat si alti oameni care cunosteau de mult acele locuri si ei mi-au 

confirmat ceea ce observasem: stralucirea Manastirii din Sinca Veche paleste sub barbaria 

vizitatorilor. Mi s-a povestit ca, din ce in ce mai des, linistea si pacea aceea extraordinara, 

fascinanta a padurii, este sfasiata de difuzoarele in care este racnita muzica vanzatorilor 

ambulanti sau a celor cu gratare si bautura, veniti "la iarba verde", la manastire. Nu este vorba 

doar de o modificare fizica a locului, ci de ceva in plus: atmosfera din acest loc incepe sa fie alta. 

Manastirea de piatra din Sinca Veche are nevoie de ocrotire, de respectul si de smerenia celor 

ce-o viziteaza. Curatenia sufleteasca si incantarea pe care le-a transmis atator zeci si sute de 

vizitatori vor deveni o amintire (si deja au devenit intr-o anumita masura), daca locul acesta va fi 

sufocat de gunoaie si profanat de inscriptii stupide. Daca veti vizita acest loc magic, faceti-o in 

liniste, curatati-i gunoaiele si nu permiteti sa se mai distruga nici un centimetru din el, pentru ca 

altfel vom fi mai saraci cu o minune. 

ILIE TUDOR

CRESTINE 

Sfantul care aduce ploaia 

Moastele facatoare de minuni ale 

Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava 

Ą Moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava 

au transformat Cetatea lui Stefan cel Mare intr-o 

"Mecca" a romanilor de pretutindeni Ą 

Moastele Sfantului IOAN CEL NOU de la Suceava 

sunt adapostite de sute de ani intre zidurile de piatra 

ale bisericii Sfantul Gheorghe, aflata in incinta 

frumoasei manastiri care astazi poarta numele 

sfantului. Din racla de argint in care sunt asezate, 

ramasitele trupesti ale sfantului ocrotesc Bucovina, aduc ploi peste campiile secetoase, ii scapa 

de necazuri si boli pe cei care se roaga cu credinta adevarata si piosenie. Rugaciunile sunt 

primite numai atunci cand vin din suflet inchinat cu adevarat Domnului. "Ajuta-ma Doamne, da-mi 

putere, da-mi vlaga in picioarele astea oloage!", era ruga rostita cu voce tare de un biet suferind. 

Cu miscari greoaie, barbatul s-a asezat in genunchi, sprijinindu-se de un stalp. S-a inclinat spre 

racla, a sarutat coroana de pe crestetul sfantului, apoi a sters usor cu batista locul in care si-a 

asezat buzele. Un calugar aflat langa racla i-a dat un fir de sanziana uscata, o bucatica de vata 

atinsa de sfintele moaste drept talisman si doua farame de anafura. Cu-acelasi chin, omul s-a 

ridicat din nou in picioare, a mai facut o cruce adanca si-a pornit, schiopatand, spre iesirea 

bisericii. Atunci i-am putut zari fata: plangea senin, fara sa scoata vreun sunet, cu lacrimile siroind 

pe obraz. Venise tocmai din Maramures, ca sa ingenuncheze in fata sfantului si sa se roage de 

sanatate: "Vin aici, la Suceava, adus de o chemare mai presus de puterile mele. Prin rugaciune 

fierbinte, prin credinta in Dumnezeu si prin ajutorul miraculos al moastelor Sfantului Ioan cel Nou 

de la Suceava, aproape m-am vindecat. In urma unui accident la coloana, n-am mai putut sa-mi 

misc picioarele aproape un an de zile. Prima oara am venit aici in urma cu cinci ani, pe 24 iunie, 

in noaptea de Sanziene, cand moastele sfantului sunt scoase in curtea bisericii si se fac 

rugaciuni. De atunci, revin aici an de an." 

2 iunie - Minunea dezlegarii de ploi 

Despre Sfantul Ioan cel Nou, cartile sfinte spun ca fusese la viata lui un negutator din Trapezunt, 

martirizat pe teritoriul Moldovei, la Cetatea Alba, fiindca n-a vrut sa se lepede de credinta in Iisus. 

Marele mucenic a fost dezbracat si legat de un cal, care l-a tarat pe strazile orasului, in vazul 

intregii multimi. A murit sfasiat si zdrobit de pietrele drumului. Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava 

este sarbatorit pe ziua de 2 iunie, legata in traditia orala a locului de o minune. 

In 1622, asupra Sucevei se abatuse din nou urgia 

tatarilor. In timp ce navalitorii se indreptau calari spre 

oras, locuitorii Sucevei s-au retras in cetate. 

Mitropolitul Moldovei din acea vreme a voit ca 

impreuna cu soborul bisericesc sa duca si racla cu 

moastele sfinte, pentru a o pune la adapost in cetate. 

Dar racla nu s-a lasat ridicata. Intru induplecare, 

preotii si calugarii au rostit rugaciuni cand, dintr-o 

data, deasupra lumii a inceput sa curga o ploaie 

cumplita, ca un potop. Apele Sucevei s-au umflat, au 

dat afara din matca, revarsandu-se cu furie in fata 

trupelor tataresti, care s-au retras ingrozite. De atunci

a ramas obiceiul ca, in verile secetoase care ard tinuturile Sucevei, moastele sfantului sa fie 

scoase din biseirca si purtate pe strazile capitalei bucovinene. Chiar si in vara anului trecut a avut 

loc o astfel de procesiune. La nici o jumatate de ora dupa ce sfintele moaste au fost asezate la 

locul lor, afara a inceput sa ploua ca din senin. 

24 iunie - Hram bisericesc in noaptea miraculoasa de Sanziene 

La marea sarbatoare crestineasca de "Izvorul Tamaduirii", la Manastirea Sfantul Ioan cel Nou din 

Suceava se tinea un obicei unic in toata tara: dupa slujba din biserica, atat preotii, cat si 

credinciosii pornesc intr-o lunga procesiune catre parcul Sipote, situat la poalele cetatii de scaun 

a lui Stefan cel Mare, pana la un mic izvor despre ale carui unde parintele Vartolomeu, staretul 

manastirii, ne-a spus urmatoarele: "Aceasta apa isi are izvorul sub manastire. Porneste chiar de 

sub racla Sfantului Ioan cel Nou si este facatoare de minuni. De Izvorul Tamaduirii, un sobor de 

preoti sfinteste apa izvorului. Acest ritual il indeplinim de trei ori pe an: de Izvorul Tamaduirii, pe 2 

iunie - ziua martirizarii Marelui Mucenic Sfantul Ioan cel Nou si pe 24 iunie, de Sanziene, cand se 

sarbatoreste hramul bisericii". 

In noaptea magica a Sanzienelor, cand fecioarele imbracate in alb culeg flori neatinse de roua 

pentru a-si impleti cununa, moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava sunt aduse in curtea 

manastirii. In acea noapte cu miros de sanziene parfumate si galbene, zeci de mii de credinciosi 

din toate colturile tarii se aduna de cu seara pentru a inalta rugaciuni si cantari sfantului. Istoviti 

dupa o zi de drum, oamenii se cuibaresc pe lespedea de piatra din biserica, trupuri langa trupuri, 

ori pe iarba din curtea manastirii, asteptand slujba de a doua zi. In noaptea calda, murmurul 

rugaciunilor se inalta spre cerul plin de taina si straluciri: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte 

fara de moarte, Miluieste-ne pe noi". 

NE SCRIU CITITORII 

"S-a interzis accesul la manastiri?" 

LAURA BUDAI 

(Fotografii de CEZAR CIURLICA) 

Va trimit spre dezbatere un caz. Nu doresc sa prezint lucrurile negativ sau sa incriminez pe 

cineva nominal. Dar sa va relatez: am vrut sa merg la o manastire pentru rugaciune si post, 

pentru spiritualizare, purificare sau cum vreti dv. sa spuneti mai bine. Am fost la patru manastiri 

cu calugari, cu conditii de cazare. Peste tot am primit acelasi raspuns: "Nu suntem pregatiti 

pentru a primi persoane din afara manastirii". Iar la o manastire au mai adaugat, cu multa 

"bunavointa": "Mai incercati peste 1-2 ani, chiar peste 3 ani". 

Daca vrem sa ne linistim sufletul, daca suntem disperati si vrem sa ne rugam intr-un loc dedicat 

rugaciunii, daca suntem pe cale de a ne pierde increderea in sine, daca vrem sa ne inaltam 

spiritual si moral - sa mergem oare pana la manastirile tibetane, care isi deschid portile tuturor 

credinciosilor, cucerind cu religia lor lumea intreaga? Simt dorinta puternica sa merg la o 

manastire. Nu sa ma calugaresc, ci sa fiu in apropierea lui Dumnezeu. M-ar interesa o manastire 

in apropiere de Cluj, dar poate fi si in alta zona din tara. Daca este nevoie, as vrea sa pot lua 

legatura cu un for ierarhic superior, pentru a obtine o aprobare. 

Totusi: vi se pare normala aceasta atitudine a manastirilor noastre? Cum ramane cu pilda de 

iubire a lui Iisus? Apostolii lui mergeau sa-i propovaduiasca credinta, nu se inchideau - asemenea

sectelor - intre ziduri de netrecut. Sa se puna semne, atunci, cu "TRECEREA INTERZISA SPRE 

MANASTIRI". 

Manastirea Bunea 

Un pas mai aproape de Dumnezeu 

La Sfanta Manastire Bunea nu se ajunge usor. 

Drumul pieptis si aspru incepe din Vulcana-Bai, 

urcand apoi mereu prin desisul unei paduri ce pare ca 

nu se mai termina. E un drum greu si anevoios, ca 

suisul unei rugaciuni in miez de noapte. 

Sus, dupa o ora de mers fara odihna, te asteapta 

rasplata. In poienita din fata manastirii potopite de 

florile grabite ale primaverii, te simti cu cativa pasi mai 

aproape de Dumnezeu. 

MADALIN PURCARU - Cluj 

Manastirea Bunea e ca salasul unui sihastru. Zidurile inalte si despartitoare de lumea cea 

lumeasca lipsesc. In inima muntelui, padurea straveche, cu trunchiuri de stejari seculari, e 

deopotriva poarta imparateasca si scut. Nimic din zarva lumii si a razboaielor din jur nu razbate 

pana aici. Fara telefon, fara curent electric, ba chiar si fara apa - in afara ploii pe care o strang cu 

zgarcenie in jgheaburi de lemn - cei 9 vietuitori ai manastirii traiesc parca in afara timpului. 

E greu in varf de munte sa astepti ploaia si mila lui Dumnezeu. Pentru calugarii de la Bunea e 

simplu. E chiar rostul si felul lor de a fi. 

La Bunea, totul se obtine cu multa truda - apa si painea mai ales. Cand si cand, la cateva 

saptamani, un frate mai in putere coboara la Vulcana, aducand de acolo ultimele vesti, proviziile 

si posta, ajutat de magarusul Bili, singurul atelaj al manastirii. 

In bisericuta veche de 400 de ani, cateva femei batrane asculta ingenuncheate Sfanta Liturghie, 

intr-o tacere ca de inceput de lume. Un duh de liniste si pace pluteste in biserica mica si 

neincapatoare. Stalpi grosi, din piatra grea si afumata, deschid o intrare stramta, cat sa treaca un 

singur om, spre naosul straluminat de palpairea blanda a lumanarilor. O clipa, te simti ca in 

catacombele primilor crestini, savarsind in ascuns taina comuniunii. Intr-un colt, pe o masa 

ingusta, stau drept ofranda sfanta doua paini, un mar si o sticla cu ulei. Locul are forta. Forta 

simplitatii. Nimic nu e trufas, fara masura. Pana si manastirea, asa cum arata ea, seamana cu o 

casa de padurar, cu doua caturi si o gradina de flori in fata. Alaturi, bisericuta cea veche, ridicata 

din cele 15.000 de caramizi ale lui Bunea Gradisteanu in 1654, cu turla si o singura incapere 

spoita cu var si alba ca o naframa proaspat spalata. 

La Bunea, in pustietatea padurii, redescoperi intensitatea lucrurilor 

simple: painea, apa si rugaciunea netulburata. 

E mare bucurie cand cineva calca pragul manastirii. Staretul Zosima, 

iesind de la altar, ne intampina asa cum se cuvine - cu dragoste si 

binecuvantare. Hainele ne dau de gol. Staretul stie a citi la oameni. Se 

vede ca suntem veniti de departe si osteniti. Ne pofteste la masa, 

scuzand cumva saracia bucatelor. Binecuvantata, mancarea parca 

sporeste. O singura paine ne satura pe toti si chiar mai ramane. 

Dumnezeu are grija de toate. Calugarii stiu asta si indura nevoile cu 

smerenie, dand slava lui Dumnezeu si neuitand a multumi in rugaciunile

lungi de noapte binefacatorilor manastirii care, din putinul lor, au ajutat la tabluirea casei sau la 

alte lucrari trebuincioase. O doamna din Bucuresti, sora sculptorului Pirvan, a daruit 300 de saci 

de ciment. Altcineva, un roman din Germania, le-a aranjat cat de cat o odaie de primire si 

staretia. O editura din Bucuresti, "Lumina din lumina", le tipareste gratuit mici brosuri de 

prezentare. Putin sau mult, milostenia e mare. Culmea e ca ajutorul vine mai putin de la localnici, 

cat de la credinciosii din Radauti sau din Pitesti, care an de an se randuiesc si aduc in spinare tot 

ce trebuie marelui praznic de hramul manastirii. 

"Aici, painea se mananca cu sudoare" 

Izolarea ii pazeste pe calugari de zavera politica si de toata mizeria tranzitiei, dar rautatea lumii 

nu are stavile. Desi nu-i face placere, parintele Zosima recunoaste ca pentru a ridica o noua 

biserica - cea veche nemaiputand fi reparata - a fost in stare sa cerseasca. A facut-o si fratele 

Pantelimon, care, colindand tara cu cartonul in mana, a reusit doar sa se imbolnaveasca de ulcer. 

A batut apoi la portile capitonate ale celor avuti, pana ce un mare patron din Bucuresti l-a dat 

afara, spunandu-i ca mai bine sponsorizeaza o echipa de fotbal, decat o manastire. "E o virtute 

sa fii sincer" - va continua parintele - "si aproape ca-ti vine sa-l admiri, dar un asemenea raspuns 

m-a intristat nespus, intrebandu-ma ce o sa faca omul acesta la Judecata de Apoi. Cum o sa se 

prezinte cu o echipa de fotbal in fata Mantuitorului?" 

In toiul iernii, cand troienile trec de saua calului, manastirea e complet rupta de lume. Luni intregi, 

calugarii postesc si mananca sfios, cu masura, din bruma de provizii. Nu se plang, dar asa cum 

spune parintele Zosima: "Aici, painea se mananca cu sudoare". Se mananca asa cum a randuit, 

de fapt, Dumnezeu. 

A doua Golgota 

Cu exceptia fratelui Vasile Tomescu, un om tacut si cuminte, care se nevoieste aici de peste 20 

de ani, toti ceilalti monahi sunt tineri. E greu de spus de ce au intrat in monahie, si mai ales de ce 

au preferat pustnicia de la Bunea, izolarea si lipsurile singuratatii. 

Staretul Zosima Petru Vlase e om cu carte. A slujit la Patriarhie, a fost secretar al mitropolitului 

Corneanu din Banat, pentru ca apoi sa vina aici de la Manastirea "Saraca" din Timis. Dumnezeu 

a vrut sa schimbe o saracie cu alta. "Am venit in urma cu 4 ani" - isi aminteste parintele - 

"respectand rugamintea si insistentele Inalt Prea Sfintitului Vasile de Targoviste. Am venit sa vad 

si nu am mai putut pleca. Privind paragina in care se aflau toate si obstea putina si risipita, traind 

fiecare in legea lui, am simtit ca o strapungere in inima porunca de a ramane. Era nevoie de mine 

aici." 

Rupt de lume, dar si de smintelile ei, parintele a gasit la Bunea - cum singur recunoaste - o a 

doua Golgota. A impus tipicul de obste si rugaciunile de noapte, a facut primele reparatii din banii 

lui si, peste toate, a incercat sa faca armonie intre frati, impunand regula sinceritatii totale si s 

sfatului in familie, silindu-l cu blandete pe cel cazut in lenevie, ori domolindu-l pe cel prea 

inflacarat cu vorbe potrivite: "Unde te zoresti atata, frate? Nu te forta sa faci mult. Fa putin si cu 

drag". E multa jertfa monahala la Bunea. Din cauza apei, calugarii cresc doar o vacuta si cateva 

pasari pe care le tin incuiate in cuibar de teama hultanilor, iar daca se intampla ca cineva sa se 

imbolnaveasca, doar Bunul Dumnezeu si rugaciunile fratilor il mai pot salva. Nimeni, insa, nu 

cade in descurajare stiind - asa cum frumos spune parintele Zosima - ca Dumnezeu vegheaza si 

"inainte de a-ti trimite crucea pe care o duci, a incalzit-o cu inima Sa cea plina de iubire, a 

cantarit-o cu mainile Sale pline de mangaieri, ca nu cumva sa fie mai grea decat poti duce. Tine-o 

bine si urca de pe Golgota spre Inviere!". 

Se ajunge greu in varful muntelui, la Bunea, dar, o data ajuns acolo, incepi sa intelegi ce vrea sa 

insemne adevaratul urcus. Afundati in stranele lor tocite de ani, calugarii isi potrivesc pasii pe

nevazutele trepte ale scarii duhovnicesti, rugandu-se nu pentru necazurile lor, ci pentru 

cei cu adevarat stramtorati de saracie, boli si razboaie, pentru mantuirea acestei lumi. 

"Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai vindecat sufletul" 

- Clipe de ascultare, langa staretul IUSTIN, de la Manastirea Petru Voda - 

SORIN PREDA 

Fotoreportaj: FLORENTIN POPA 

In locul unde se termina lacul Izvorul Muntelui, la 30 de kilometri de Bicaz, porneste un drum care 

duce spre o salba de manastiri, intre care cea mai mare este Manastirea Neamtului. Drumul este 

presarat cu cruci si troite in fata carora drumetii se opresc sa-si faca sfanta cruce. Din drumul 

mare, din satul Petru Voda, porneste un drum forestier, raspantia fiind marcata cu o cruce. Este 

un drum care urca adanc in munte, in padurile de brad si molid, unde se afla manastirea Petru 

Voda. 

Parcurgem acest drum intr-o zi de luni, dupa ce intunericul s-a lasat. Nu este un drum ca oricare 

altul. Din masina se simte tacerea si pacea acelor locuri. Aproape din kilometru in kilometru, se 

afla o cruce, cu un mic loc de rugaciune. Totul sugereaza un pelerinaj spre un loc sacru. Putinele 

masini care coboara in noapte ne asteapta sa urcam dealul pe drumul inghetat si acoperit cu 

zapada si apoi isi continua calatoria. 

In curtea manastirii, aflata inca in constructie, este putina lume. O cruce mare, cioplita in gheata, 

straluceste fascinant la lumina farurilor. Credinciosii pe care-i intalnim in curte se mira de faptul 

ca nu stim unde se afla staretul Iustin si ne indruma, plini de bunatate, la el. 

Ajungem intr-o salita de asteptare, in fata unei usi de lemn masiv, unde intalnim alti credinciosi 

care au venit sa vorbeasca cu batranul calugar. Nu pomenim faptul ca am venit pentru un 

reportaj, ci doar ne aratam interesul pentru vindecarile prin rugaciune, care am aflat ca s-au 

savarsit aici. Interlocutorii nostri sunt foarte tineri, studenti, care vin aici in mod obisnuit, sa-si ia 

binecuvantarea si sa-si "hraneasca" sufletul cu pacea si credinta manastirii. Da, ei cunosc cazuri 

de vindecare prin rugaciune savarsite aici, dar mai ales de vindecare a sufletului. 

Staretul 

Staretul Iustin este trecut de saptezeci de ani. Are ochii albastri si senini; parul si barba argintii se 

revarsa peste sutana neagra monahala. Trupul este drept si slab, ascetic. Vocea ii este puternica 

si calma, profunda. 

Ma surprinde de la bun inceput, nominalizand cu precizie facultatea pe care tocmai am absolvit-o. 

Este foarte obisnuit sa discute cu tinerii. 

"Oamenii au nevoie acum mai mult ca oricand de spiritualitate, de credinta", spune staretul Iustin. 

Spre surprinderea mea, sfintia sa regreta fatis ca atmosfera spirituala din lacasurile de rugaciune 

si din manastiri nu se afla la inaltimea asteptarilor. "Aceste lacasuri", spune el, "nu au 

efervescenta spirituala care ar fi necesara pentru momentul de acum". Este o inertie pe care el o 

intelege. Materialitatea exercita o atractie pe care, de asemenea, o intelege, dar lucrurile nu se 

afla pe fagasul pe care ar trebui, dupa aproape 10 ani de libertate. Parintele Iustin nu resimte 

acesti ani ca fiind de adevarata libertate, libertate care ar trebui sa fie in suflet, ar trebui sa fie una 

cu regenerarea spirituala... "Acum inteleg ce-mi spuneau in anii ‘50 cei de la Ministerul de Interne

de atunci, pe vremea cand eram intemnitat pentru convingerile mele religioase: ." Marturiile acestea 

tulburatoare despre "boala" spirituala a unei natiuni, facuta sa fie daruita credintei si dragostei de 

Dumnezeu, parintele Iustin le face fara disperare si fara nici un fel de patima. Intelegerea sa 

profunda strabate timpul, unifica evenimentele si cauta cu credinta si speranta spre viitor: "Admir 

fervoarea spirituala si credinta unor tineri care nu sunt monahi, dar al caror spirit ajunge tot mai 

departe". 

Prima treapta: rugaciunea cu voce tare si cu credinta 

Intrebat despre drumul pe care trebuie sa-l urmeze cei ce vor sa-si vindece sufletul si care vor sasi 

sprijine trupul bolnav cu ajutorul spiritului, staretul Iustin raspunde foarte nuantat. Nici un om nu 

poate evolua la fel cu un altul. De aceea, Sfintii Parinti au lasat nenumarate marturii ale 

desavarsirii lor, pentru a vedea ca fiecare om este pedepsit, incercat, ajutat, inaltat de Dumnezeu 

in felul sau. Fiecare mare sfant invocat in rugaciune revarsa asupra noastra un anumit har: 

sfantul Nicolae isi revarsa darurile cu bunatate, sfantul Gheorghe ne da puterea de a birui... Cei 

ce cauta alinarea sau desavarsirea in rugaciune, adesea se grabesc. Toti ar vrea sa inceapa cu 

"Rugaciunea inimii". Dar pana la rugaciunea inimii, pe care doar foarte putini alesi o pot aborda 

cu succes din inceput, sunt multe trepte, dintre care prima este rugaciunea cu voce tare si cu 

credinta, care este cea mai simpla si folositoare in inceput. Tot ceea ce se face la manastire este 

pentru inaltarea spiritului, vindecarea nu este decat o consecinta, si de aceea staretul Iustin nu i-a 

dat atentie si nu a tratat-o ca pe o "entitate separata". "Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai 

vindecat sufletul." 

Ma surprinde din nou cu afirmatia ca in conditiile actuale de progres tehnic, progresul spiritual ar 

fi mult mai rapid daca ar exista intelepciune. Cu naturalete imi spune ca ar fi tare bine daca in 

afara Internetului, pe care il cunoaste acum umanitatea, ar exista si o asemenea interconectare a 

tuturor oamenilor in spirit. Fiinta sa emana bunavointa si optimism. Este una din acele fiinte rare, 

care reusesc si la varste inaintate sa se impace perfect cu prezentul. 

Taina plantelor care aduc vindecarea 

Parintele Iustin este foarte interesat de vindecarea cu plante. Vrea sa intemeieze o bolnita, un 

mic sanatoriu, cum existau acum 100-200 de ani pe langa manastirile mai mari, pe vremea cand 

in aceasta tara binecuvantata vindecarea spiritului si a trupului erau vazute impreuna. Taina 

plantelor care pot aduce vindecare si alinare multor oameni este ca ele provin dintr-un pamant 

sfintit de Dumnezeu si de sufletele oamenilor. In trecut, spune parintele, oamenii, inainte de a se 

duce la lupta, se spalau si se purificau, pentru ca in acea zi ar fi putut sa intre in pamantul care 

era sfant pentru ei. Atunci cand vorbim de pamant, pamantul din care rasar plantele si care ne da 

viata, ar trebui sa folosim si notiunea de sfant. In felul acesta, ierburile de leac si hrana pe care 

ne-o da pamantul ar capata o putere tamaduitoare mult mai mare. 

Despre vindecatori 

Pana omul nu se cunoaste, nu descopera tainele ascunse de Dumnezeu in el insusi, nu va putea 

face prea mult. Trebuie intai sa ne umplem de cunoastere, cunoastere a propriei fiinte, pentru a 

putea apoi sa ne revarsam cu har asupra fiintelor care cer ajutorul. Aceasta este conditia pe care 

trebuie sa o realizeze vindecatorul prin orice mijloace ar face vindecarea. 

Fiecare om trebuie sa-si gaseasca prin rugaciune credinta, dragostea. Altfel nu face decat ceva 

mecanic, fara har.

Rugaciunea vindeca in primul rand sufletul si mintea. La intrebarea: "Ce boli se vindeca prin 

rugaciune?", parintele Iustin raspunde fara sa ezite: "Cele sufletesti, tulburarile psihice". Dupa 

vindecarea sufletului sau impreuna cu aceasta, si corpul poate fi salvat de suferinta. Imi da drept 

exemplu un caz, care de fapt ma adusese la el, al unei bolnave de cancer, care suferise cumplit 

si care desi se hotarase prea tarziu pentru a putea fi ajutata trupeste, si-a gasit prin rugaciune 

seninatatea si alinarea, in mijlocul celor mai cumplite dureri si suferinte. Sunt oameni care ajung 

in viata de dincolo ca niste mucenici, datorita rugaciunii in ceasurile cele mai grele de suferinta. 

Nadejdea 

Pentru a-mi da un exemplu al puterii rugaciunii si, mai ales, al credintei, calugarul Iustin ia cazul 

unei femei care fusese lovita in multiple randuri de viata. Ea a venit la manastire pentru a capata 

un sfat, care sa o ajute sa scape de grijile si apasarea vietii. Parasita de un sot patimas, cu doi 

copii, nu-si afla nici un sprijin in lume. In disperarea ei, aceasta femeie a gasit intr-o zi puterea de 

a se uita, cu nadejde, la o icoana. Aceasta putere de a cere ajutorul sfant, aceasta privire plina de 

nadejde, i-a dat o bucurie si o pace pe care nu le cunoscuse. A realizat atunci bucuria de a avea 

doi copii, de a avea doi baieti sanatosi, si a trait o multumire peste intelegerea obisnuita. I-a 

multumit lui Dumnezeu, simtindu-se - datorita nadejdii ei - eliberata de grijile si de suferinta de zi 

cu zi. 

Puterea de evocare a batranului calugar este neobisnuita. In incapere se revarsa prin cuvintele 

sale un aer de libertate, de libertate in spirit. Mintea si sufletul se simt eliberate in acele momente 

de orice tensiune sau constrangere. Seninatatea staretului se transmite fulgerator in inima 

interlocutorului. 

Despre inceputul oricarui demers de inaltare sau de vindecare a omului, parintele Iustin spune: 

"Taranul, cand pune samanta in pamant, nu-si da voie sa se gandeasca ca poate va veni seceta 

sau inundatiile si samanta nu va rodi. El nu se uita deloc in trecut sau intr-un viitor ipotetic. Inainte 

de a arunca semintele, isi face o cruce mare si spune: ... Si semintele acelea 

vor rodi". 

Minunile crestine de la Ionesti 

ILIE TUDOR 

Cand se intampla departe, in alte tari, minunile sunt mai 

usor de acceptat. Preluate la mana a doua, din paginile 

presei occidentale, ele sunt gata girate, asumate de 

altii, raspunderea cade asupra lor. Ce te faci insa cand 

minunile se petrec langa tine, la cativa pasi, cand esti 

sortit sa le constati si sa le certifici, dezvaluindu-le 

realitatea in pagini mari, de ziar? O realitate cu totul 

aparte, alta decat aceea cu care suntem obisnuiti, dar o 

realitate care-si impune evidenta, prin marturii si 

dovezi. E si cazul "Minunii de la Ionesti", o localitate din 

Arges, unde Iisus si Fecioara Maria li s-au aratat copiilor si satenilor. De 

atunci inainte, Troita inaltata pentru a marca evenimentele sfinte a devenit 

un izvor de miracol crestin

Miracolul crestin de la Ionesti-Arges a inceput anul trecut, cand nea Ion Marin, un 

taran batran si credincios, a avut trei zile la rand aceeasi vedenie. Speriat cumva, 

a mers la preotul Cornel Popescu, marturisindu-se. Maica Domnului, 

invesmantata intr-o mantie stralucitoare, ii cerea sa ridice o Troita la marginea 

satului, in catunul Prodanesti, acolo unde locuiau sapte vaduve singure si fara 

ajutor. 

Cateva luni mai tarziu, trei fetite din sat (Alexandra, Bianca si Cristina) au zarit in 

apa Teleormanului chipul lui Christos, inconjurat de pesti si cu coroana de spini 

pe cap. Impresionate si cumva speriate, au dat fuga sa-si cheme la fata locului si 

parintii. Multi sateni din Ionesti au vazut atunci si dupa aceea chipul 

Mantuitorului, El aparand de mai multe ori in apa, asa cum in ziua in care s-a 

sfintit Troita au vazut trei cruci mari, inaltate pe cer. De fata nu era un singur om, 

ci sute. 

Ionestiul tinde sa devina un fenomen crestin - cel mai mare de la Maglavit 

incoace, mai ales ca la Troita Maicii Domnului de aici au inceput sa se 

implineasca vindecari miraculoase. Nu e loc de vorbe sau de indoiala. Marturiile 

sunt prea numeroase ca totul sa fi fost o simpla impresie, un joc al intamplarii. Ca 

la Medjugorje, Maica Domnului si-a facut salas din curatenia unor copii, trimitand 

mesaje de intarire si de pocainta poporului. Saracia si neprihanirea ii sunt dragi 

lui Dumnezeu. 

Nea Ion Marin vorbeste despre toate acestea cu mare cumpanire. Sunt lucruri cu 

care nu te joci. In timp ce ne insoteste la Troita, vorbele lui urmeaza parca ritmul 

si calcatura pasilor: apasat, rar si fara trufie. Repeta de mai multe ori ca nimic nui 

apartine. El este doar un intermediar, un mesager. "Cine imi da gandurile? Nu 

eu. El le stie pe toate." Visele si aparitiile aievea ale Fecioarei Maria i-au 

schimbat complet viata. Dintr-un pensionar cu patru copii si multe griji pe cap, a 

trecut la o viata aproape monahala. "Inainte, aveam drag de copii, de pomi, de 

animale. Acum, numai pe EL il iubesc." 

Semnele pe care le-au vazut el si satenii din Ionesti te uimesc, oricat de 

neincrezator ai fi. In mai multe randuri, candela de la Troita s-a aprins singura. O 

femeie venita de la Medias s-a spalat pe ochi cu apa de langa Troita si a plecat 

fara a mai avea nevoie de ochelari. O alta, plina de bube, s-a curatat la fata 

imediat. 

Vindecarile miraculoase de la Ionesti se inmultesc in fiecare zi. Incurajati si plini 

de speranta, oamenii vin din toate colturile tarii - unii impinsi de necazuri, altii din 

simpla curiozitate. 

Credem sau nu cu adevarat, ceva se intampla totusi. Multe semne si minuni s-au 

savarsit in ultimul timp la noi. Sa fie Romania o tara aleasa de Dumnezeu, asa 

cum spun unii vizionari si oameni ai bisericii? In vedeniile de la Ionesti, Maica 

Domnului vorbea chiar de o biserica uriasa, a tuturor neamurilor pamantului, care

va fi zidita in Romania, pe un varf de deal. In vis, lui nea Ion Marin i s-au aratat 

mai multe despre viitor, dar - cum singur marturiseste - sunt lucruri pentru care 

inca nu a primit dezlegare sa le vorbeasca. Cuvantul lui Dumnezeu e greu. Nu 

oricine poate sa-l asculte, asa cum nu oricine poate sa inteleaga cum Sfanta 

Fecioara Maria si-a putut alege loc de popas intr-un sat sarac si uitat de lume, 

numit simplu, ca un nume de familie: Ionesti. 

Aparitiile Fecioarei 

- isi aminteste nea Ion Marin.

Prodanesti, langa putul lui Nea Victor, de vedeam casa tatei Florica. Numai ca, 

noapte fiind, afara era lumina ca ziua. Si atunci mi-am zis: "A, deci aici vrea 

Sfanta lacasul". Si zicand asa, a pierit Maica Domnului si eu m-am trezit iar in 

pat. Nici nu stiu cu ce m-am dus si cu ce am venit. Va spun sincer. Dumnezeu e 

sus, iar eu sunt neputincios. Si a doua zi, m-am dus sa vad locul din nou. Si cand 

am ajuns la fantana lui Nea Victor, n-am mai putut inainta, ca parca ma izbea 

ceva si nu mai puteam sa trec. Si se framanta pamantul sub mine. Atunci m-am 

inchinat si am plecat spre casa, fiind convins de dorinta dumnezeiasca. 

Si noaptea iar a venit Maica Domnului, dar acum O asteptam si nu m-am mai 

speriat, si am avut puterea s-O intreb: "Sfanta Marie, Nascatoare de Dumnezeu, 

cum sa fie lacasul sfant?". Si atunci mi-a spus: "Sa-mi faci un lacas cu trei 

turnulete, cu trei trepte, cu trei scaunele si sa nu fie mai mare de trei metri pe trei 

metri. Si sa-l faci cu trei mesteri. Sa nu gresesti, caci asta-i voia Mea". 

Inaltarea Troitei 

A doua zi, mi-am luat inima-n dinti si i-am povestit preotului Cornel Popescu 

toate astea. Coana preoteasa nu m-a crezut. Si atunci, intr-o clipita, a bufnit-o 

sangele pe nas si pe gura. Si a cerut indurare: "Sfanta Fecioara, iarta-ma pe 

mine, pacatoasa!", si numai atunci s-a oprit sangerarea. Si vazand asa puterea 

lui Dumnezeu, preotul a spus oamenilor la slujba ce si cum si s-au adunat bani si 

s-a pornit constructia Troitei. Si, cand aveam nevoie de materiale - fiindca bani 

nu mai erau - Maica Domnului avea grija sa ne scoata in cale cate un credincios, 

care ne ajuta cu ce ne lipsea. Cand am ramas fara BCA-uri, s-a gasit un crestin 

care ne-a donat vreo suta de bucati, ramase de la o constructie. Alta data, cand 

sa invalim acoperisul, a venit cineva si s-a oferit sa ne dea tabla pentru asta. 

Cand totul a fost gata, dupa ce am pictat si sfintii asa cum mi i-a aratat Maica 

Domnului, Ea iar mi s-a aratat si mi-a spus: "La sfintirea Troitei, sa aduci trei 

fecioare, imbracate in rochite lungi, albe, imbrobodite si incaltate in alb, care sa 

duca un covor impaturit in trei, pe care sa-l pui pe scari, ca acolo va sta cineva si 

trebuie primit cum se cuvine". Cand i-am spus preotului acest lucru, preoteasa a 

vrut ca fiicele lor sa duca acel covor, dar Maica Domnului a spus "Nu!". Dar intr-o 

zi, cand m-am dus la Troita, Bianca - fata pictorului - era acolo si, cand am vazuto 

asa mica si bucuroasa de mandretile de sfinti pictati pe pereti, am intrebat-o: 

"Talica stii Tatal Nostru?". Zice "da". "Ia spune..." Si a spus asa de frumos 

rugaciunea, ca i-am zis luŐ tata-sau: "Mai Naita, vrei sa lasi fetita la sfintire, ca 

asa mi-a cerut Maica Domnului?". Si cum vorbeam noi asa, fetita a zis: "Da, 

vreau sa vin, dar sa ma lasi cu prietenele mele, pentru ca si ele stiu Tatal Nostru, 

si ele sunt bune la Dumnezeu". "Asa sa fie, copila, cum zici tu." Si eram bucuros 

ca mi-a scos-o Dumnezeu in drum. Si, cand s-a intalnit fetita cu prietenele ei, au 

mers catetrele la rau si au vazut in apa chipul Mantuitorului. Ei, si-asa mi-am dat 

seama ca pe ele le dorea Maica Domnului. Mi-am zis "Doamne, Te slavesc". Si 

m-am dus la parintii fetelor si le-am spus cum sa le-mbrace, intocmai dupa cum 

imi spusese Sfanta Maria.

Cei trei ingeri si crucile de pe cer 

Si a venit ziua de Sfanta Treime, ziua in care s-a sfintit 

Troita... Eu, cand m-am desteptat, m-am spalat si m-am dus 

intr-o camera sa ma rog, si am spus: "Doamne, arata-Ti 

puterile Tale, pentru ca multi ma crede, dar mai multi nu ma 

crede". Si, cum ma rugam eu acolo, s-au facut trei stele in 

fata mea, si mi-am zis: "Doamne, azi e cu minunea". Si am 

plecat bucuros la sfintire. Dar, pe drum, ma gandeam: "Cum 

am sa stau eu in fata oamenilor, cum am sa stau eu in fata 

poporului? O sa vina oameni cu stiinta, oameni cu carte, si 

eu nici nu stiu sa vorbesc ca lumea... Cum am sa stau eu in 

fata popilor, protopopilor, ca daca ma-ntreaba unul ceva, 

nici n-o sa stiu ce sa raspund"... In clipa aceea, mi-a aparut 

in fata Mantuitorul, doar jumatate, asa, ca-n poza, intr-o 

gaura de lumina de aur, si numai ca-mi zice: "De ce te temi?". Si-mi era tare frica 

de Dansul, ca era aproape de-L puteam atinge cu mana. Si mi-am zis ca - chiar 

de m-o arde, chiar de mi-o lua graiul - trebuie sa-L intreb pe El ce sa fac. Si-am 

zis: "Doamne, eu sunt neputincios. Cum am sa stau eu in fata? De ce n-ati ales 

un popa, de ce n-ati ales un om cu stiinta? Eu n-am nici carte, decat patru clase. 

Nu pot eu sa explic tuturor minunatiile ce le-am trait, daca m-or intreba". "De ce 

te temi?" - mi-a spus Mantuitorul. "Ca Eu ti le voi grai tie pe toate. Si nu pe tine te 

vor asculta, ci pe Mine." Si a pierit. 

Am luat fetitele de acasa, le-am dus la Troita si am intins covorul. Si la Troita au 

venit trei ingeri - eu ii vedeam - si luminau cum este soarele. Si-am intrebat 

multimea de lume: "Vedeti ceva pe covor?". Peste vreo ora am mai intrebat o 

data. Dar nu-i vedea nimeni. Si cand s-a terminat slujba, o data au pierit, ca si 

cum n-ar fi fost. Si am spus: "Doamne, acuma m-ai parasit!". 

Slujba au tinut-o sapte preoti. Au fost invitati si P.S. Calinic, Episcopul Argesului 

si al Muscelului, si I.P.S. Teoctist, Patriarhul Romaniei, dar n-au putut veni, cica. 

Cand mi-a venit randul sa vorbesc multimii, nu mai aveam nici un pic de curaj, 

de-mi tremurau picioarele si ma gandeam ca o sa ma fac de rusine si n-o sa ma 

creada nimeni ce-am vazut eu. Si, cum ma duceam catre microfon, a aparut de 

neunde un porumbel. Si lumea, cand a vazut porumbelul, si-a ridicat privirea spre 

cer. Dar, ce sa vezi? La miazazi era o cruce facuta din nori. Lumea a strigat 

"minune!". Si am vorbit acolo, pret de vreo jumatate de ora, si-n timpul asta 

simteam cand rece-rece, cand ma-nfierbantam deodata, ca Mantuitorul era langa 

mine si cuvintele mele erau cuvintele Lui. Si, la sfarsit, am zis ca va mai fi o 

minune. Imediat, pe cer, la miazanoapte, au mai aparut doua cruci. Si lumea iar 

s-a minunat, iar eu am spus "Doamne, Te slavesc!". Eram tare bucuros ca ma 

crezusera. 

- De atunci, v-a mai aparut vreodata Maica Domnului?

- Nu, dar acum imi apare in fata Mantuitorul. Vine de patru-cinci ori pe zi si-mi 

spune ce si cum sa fac. Chiar si la sfintire, imi spunea: "Nu te teme. Ca Eu te-oi 

umbri in toate. Si graieste mai departe la oameni ca va veni vremea". Sa stiti ca 

asta-i chemarea lumii la credinta. Asta-i chemarea oamenilor la pocainta. Asta-i 

chemarea lui Dumnezeu ca sa-si vada alesii. 

Minuni 

VedetiĘ- continua nea Ion Marin - fantana aceasta este cu apa vie, nu apa 

sfintita, c-o sfintim noi cu agheasma - cum spun preotii. Vedeti banca aceea de 

marmura din fata fantanii? A venit cineva in haine zdrentaroase si a stat cu 

multimea de lume de vorba, si nu l-a cunoscut nimeni. O sa vina in haine de aur 

acuma, si iar o vorbi cu lumea, si iar nu l-o cunoaste nimeni. O sa vie, dupa aia, 

cu slava, sa ne judece. Pentru asta-i chemarea. Adevarul, mai departe, n-o sa vil 

spui cum o sa fie ziua. Asta nu-i dezlegata pentru lume. 

Fantana asta sfanta e tot un semn trimis oamenilor, pentru ca oamenii sa se faca 

bine de toate bolile, pentru ca sa-si ia perdeaua de lucru diavolesc de pe ochi. 

Dumnezeu e milostiv si iarta, cum a iertat si pe talharul de pe cruce care a crezut 

in El. Daca ne intoarcem cu credinta, sa facem fapte bune, sa daruim dragoste, 

daca mergem in sfintele biserici sa ne rugam, Dumnezeu ne iarta pacatele 

noastre. Si iar va spun: Slaviti-L si ajutati-L pe Dumnezeu in opera Lui. O sa vina 

ziua. Iisus a spus: "Daca lumea s-ar intoarce la Tatal Meu, Eu m-as urca la El, in 

al noualea cer, si-as sta de-a dreapta Lui si iar v-as iubi cu mare drag". Adica, nu 

va veni Sfarsitul. Dar daca nu ne-om intoarce la El, sa stiti ca vremea soseste. 

Mesajul trebuie dus mai departe! Dumnezeu a zis: "Nu am nevoie de cei drepti. 

Ei sunt oricum cu mine. Eu vreau oile pierdute, sa-Mi reintregesc turma". 

O sa vedeti timpuri asupritoare. Cutremure, inundatii, iarna grea, ploi cu stele - 

astea sunt tot semne. Intr-o zi, o sa apara o cruce mare pe cer. Mare. Si rosie. 

Sa stiti ca asta este prevestirea. Soseste! Odata, a venit la mine un baiat frumos 

- un arhanghel - si a zis: "Sa nu te temi, ca vremea soseste". A fost ingerul 

Mihail, ca el prevesteste mai inainte vremea. Cand o veni vremea, o sa piara 

Soarele, o sa piara Luna si stelele, o sa fie o crasnire a dintilor si un intuneric 

cum n-a fost. Multe o sa fie asupra noastra. Atunci o sa ne dam seama, daŐ 

degeaba om mai zice "Doamne, Doamne", ca nu ne mai iarta nimenea. Avem 

timp - a dat uietul asta-n lume, a dat suflul asta, s-a dus vocea Lui. A mea - nu. 

Eu sunt neputincios. El le graieste pe toate. Dar daca ne intoarcem la credinta si 

ducem vestea asta, poate Dumnezeu ne ingaduie mai departe. Dumnezeu a zis: 

"Trei trepte mai sunt". Intelegeti? Trei trepte poaŐ sa fie trei mii de ani, dar poaŐ 

sa fie si trei zile, saptamani sau luni. Asa ca trebuie sa ne intoarcem la credinta. 

Eu trebuie sa spun mai departe. Pentru oameni, e inspaimantator. Dar daca ne 

intoarcem cu credinta, aste vremuri nu vor mai fi. 

Pe un varf de deal se va zidi o biserica, de catre toate neamurile pamantului. Si-o 

sa fie aici, in Romania. Si nu numai noi o sa fim, ci toate tarile o sa vina, si n-or

sa stie pentru ce o zideste. Si va fi o treapta de noua metri lungime. Si va avea 

trei usi si doisprezece trepte pana jos. Si va lumina mai abitir ca soarele. Fara sa 

mai fie soare. Cine va lumina? Dumnezeu va lumina atunci. Acolo va fi judecata. 

Adica aici, la noi. Nu se stie unde-i locul. Pana-n vremea aia atunci, o sa inceapa 

niste focare pe toate marginile. La noi in tara, n-are sa fie lovit nimic. Stiti... 

pentru ca ea, aproape-aproape sa spun, va fi mai credincioasa decat jurul asta al 

pamantului. Aici, in jurul nostru, este Mantuitorul. Adica este chipul Lui...> 

Imaginea lui Iisus pe apa 

"Ma numesc Alexandra Gabriela Georgescu, am 10 ani si sunt eleva in clasa a 

IV-a A la Scoala Generala nr. 8 din Pitesti. Asta-vara am mers la tara, la bunici, 

in satul Ionesti. Ma jucam cu prietenele mele, Bianca si Cristina, pe malul raului 

Teleorman; ne uitam la apa, aruncam cu pietricele si ascultam clipocitul lor cand 

se scufundau. Pe garla, apa era tulbure. Plouase cu cateva zile inainte... 

Deodata, in mijlocul raului s-a limpezit apa si am vazut acolo chipul Domnului 

Iisus Christos. Era de o frumusete neasemuita... Parca era viu... Le-am aratat si 

prietenelor mele ceea ce vazusem si ne-am uimit toate de ceea ce era acolo... 

Mantuitorul era ca in icoane: cu coroana de spini pe frunte, cu privirea indurerata, 

iar parul Sau lung se misca in unduirea raului. In jurul Lui erau o multime de 

pestisori mici. Am fugit si i-am spus mamaiei sa vina sa vada si ea, dar nu m-a 

crezut. Mi-a spus ca mi s-a parut, ca poate era vreo broasca cu picioarele 

intinse, vreo umbra de la copaci sau altceva prin apa. M-am dus inapoi - El era 

tot acolo. Mi se rupea inima de mila vazandu-L acolo, in apa, inconjurat de 

pestisori... Era atat de frumos, cum nu-L vazusem niciodata! Au venit bunicul 

Cristinei si mama Biancai, si au vazut si ei chipul Mantuitorului. Tatal Biancai, 

pictorul care a pictat Troita sfanta, L-a vazut si el. Pana la sfintirea Troitei, 

Mantuitorul nu s-a mai aratat. Pe mal, in dreptul locului unde apare de atunci 

mereu pe suprafata apei, s-a ridicat o cruce, iar nenea Iliescu Nicolae a pictat o 

icoana cu chipul lui Iisus, exact asa cum era atunci. Este nemaipomenit ce-am 

putut sa vad atunci. Toate cele ce le-am vazut imi vin mereu in gand si ma rog in 

fiecare noapte lui Dumnezeu sa ma faca vrednica sa mai traiesc asemenea 

momente." 

Epilog 

Troita de la Ionesti s-a binecuvantat la 8 iunie 1998, in ziua Sfintei Treimi. 

Istoricul evenimentului, scris de preotul satului, suna astfel:

neamuri" - spunea proorocul Isaia; "Noua, cei care ne mantuim, ni se arata 

puterea lui Dumnezeu" - spunea Sfantul apostol Pavel. 

Revelatie divina a fost si cu trei zile inaintea sfintirii Troitei: cele trei fetite aflate la 

joaca pe malul raului Teleorman au vazut chipul Mantuitorului oglindindu-se in 

apa, asa cum este pictat pe icoana de pe cruce. Revelatii divine vor acoperi 

pamantul, pentru ca ceea ce este placut inaintea Bunului Dumnezeu sa se 

desavarseasca. Va trebui sa deschidem ochii cu totii, sa privim realitatea 

oranduita de Creator. Sa ne supunem vointei divine, cu toata indaratnicia de 

pana acum. Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, 

ca cine are frica de Dumnezeu, si rusine de oameni va avea. 

A inceput razboiul pentru credinta. Micul Canaan romanesc de la Prodanesti va 

deveni noul Ierusalim pamantesc. Ocrotiti fiind de Maica Domnului, vom fi fericiti 

daca vom trai cu increderea in Dumnezeu in aceste vremuri si le vom suporta 

mangaiati de Duhul Sfant. Harul Domnului nostru Iisus Christos, dragostea lui 

Dumnezeu-Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi toti, amin.> 

Marturii 

Aurelia Ion, Pitesti: "Multumesc Preasfintei Fecioare pentru ca, spalandu-ma cu 

apa de la Troita, mi s-a luat perdeaua de pe ochi de care sufeream de mai multi 

ani". 

Popa Elilian, com. Sapata: "M-am rugat la Troita pentru zamislire de prunc si 

Dumnezeu mi-a auzit dorinta fierbinte, dupa ani si ani de asteptare". 

Sima Ioana, com. Bascov: "Aveam o mana intepenita, de nu ma mai foloseam 

de ea. M-am rugat la Troita, m-am udat cu apa sfintita si, iata, acum ma grabesc 

a scrie drept multumire". 

Vasile Maria, Curtea de Arges: "Eram bolnava de nervi. Nu puteam sa dorm si 

tremuram toata. Am plecat de la Troita sanatoasa si fara nici o problema". 

Niculina Gheorghe, com. Cateasca: "Am avut 6 operatii si medicii nu-mi mai 

dadeau mult de trait. M-au trimis acasa, zicandu-mi ca numai Dumnezeu ma mai 

salveaza. Iata ca m-a salvat!". 

Rizea Dumitru, com. Buzoiesti: "Piciorul drept imi era paralizat. Am venit la 

Troita cu masina unui prieten, adus pe brate. Am plecat pe picioarele mele". 

Bogdan Vieru, sat Hioreni: "Nu mai vedeam cu un ochi. Medicii spuneau ca e 

definitiv compromis. M-am spalat cu apa de la Troita si acum vad". 

Marin Mirela, Ionesti-Arges: "M-am rugat la Troita, pentru ca eram insarcinata, 

sa nasc fara dureri. Noaptea am visat-o pe Maica Domnului care ma ajuta sa

nasc. Dimineata, cand m-am trezit, nici n-am apucat sa deschid gura, ca sotul 

meu, Petrica, mi-a povestit ca visase cum Maica Domnului ma ajuta sa nasc. 

Avusesem acelasi vis". 

Miracole crestine - Schitul Namaesti 

Ocrotita de Dumnezeu si de tAmpla pietroasa a 

Iezerului, mica mAnastire de maici isi tese povestea din 

istorie si legenda 

Namaestiul este un sat mic, asezat de-a lungul 

Argesului, la 7 km vest de Campulung Muscel. Satului i 

s-a dus insa faima datorita schitului cu acelasi nume, 

care adaposteste de multe veacuri o icoana facatoare 

de minuni a Maicii Domnului. Schitul este astazi loc de 

pelerinaj, intrucat mari si multe au fost minunile lui 

Dumnezeu, carora martor le-a stat doar Timpul... 

Atestare documentara si legenda 

FLORENTIN POPA 

SORIN PREDA 

Numele satului Namaesti a fost pentru prima oara pomenit in hrisoavele 

domnesti din secolul XVI, la curtea lui Radu cel Mare (1503), apoi in timpul lui 

Mircea Ciobanu (1547). Niciunde insa nu aparea explicatia toponomiei locului, 

lucru pentru care legenda si-a oferit propriile variante. Cea mai larg raspandita si 

cea care confera locului o aura sfanta este legata de pelerinajul Apostolului 

Andrei in vechea Dacie, in vederea propovaduirii Evangheliei. Ajuns pe aceste 

meleaguri, s-ar fi oprit langa un templu pagan si, uitandu-se pe fereastra din 

dorinta de a vedea un preot - cu care ar fi vrut sa inceapa propaganda - dar 

nezarind pe nimeni, s-ar fi intors catre insotitorii lui si-ar fi spus: NEMO EST ("nu 

e nimeni") - de unde "Namaesti". 

Aceeasi istorie marcata de legende o regasim si-n cazul Icoanei Maicii Domnului. 

Conform specialistilor, icoana dateaza din secolul XVI, fiind de tip Eleusa. 

Conform traditiei populare insa, icoana ar fi pictata de Sfantul Evanghelist Luca, 

exact dupa chipul si asemanarea Maicii Domnului. Secole mai tarziu, in vremea 

Descalecatului lui Negru-Voda, un cioban innoptand pe stanca ce strajuie azi 

manastirea ar fi auzit glasul Maicii Domnului in vis, glas prin care i se pomenea 

de existenta unei icoane sfinte ascunse intr-o grota. Sapand in piatra si gasind 

icoana, ciobanul ar fi pus bazele acestui lacas sfant, urmand intocmai calea 

auzita in vis: "Aici vei face tu biserica, in cinstea si slava intrarii in biserica a

Sfintei Fecioare Maria, izvor de viata si tamaduire" - ceea ce justifica dublul hram 

al manastirii: 21 noiembrie si vinerea din saptamana luminata. 

Icoana Maicii Domnului 

Nimeni nu a putut explica vreodata de ce numarul maicutelor care vietuiesc la 

Namaesti n-a depasit niciodata cifra 33 (numarul anilor Domnului Iisus pe 

pamant). "Sunt venita la Namaesti de peste 75 de ani, ne povesteste maicuta 

Camelia, si-ntotdeauna numarul calugaritelor a fost de 30-33 si asta independent 

de voia noastra. Numarul celor venite a compensat numarul celor care plecau 

sau decedau. Va dati seama ca asta nu putea fi ceva controlat de mana 

omeneasca, si ca la mijloc a fost intotdeauna voia Domnului." 

Tot voia lui Dumnezeu s-a facut si-n ceea ce priveste pozitia in biserica si starea 

actuala a icoanei facatoare de minuni. Icoana este asezata pe peretele din 

stanga al bisericii "pentru ca asa a ales ea insasi", refuzand locul privilegiat din 

altar, prin faptul ca de fiecare data cand era batuta in cui seara, dimineata era 

gasita cazuta. Din nou vocea Maicii Domnului a fost cea care i-a calauzit pe 

calugari, aratandu-le ca icoana trebuie sa fie asezata la indemana credinciosilor, 

pentru ca acestia sa se poata ruga direct la ea. In acelasi mod, Maica Domnului 

i-a invatat pe cei ce au dorit sa restaureze chipul deteriorat al icoanei ca incercari 

de acest fel erau in zadar, deoarece nimeni n-ar mai fi putut picta chipul adevarat 

al Fecioarei. Icoana a fost astfel doar legata in argint la 1798 de Elena 

Postelnicu, pentru ca astazi ea sa fie incadrata de o rama masiva de argint, 

donata la 1903 de d-na Gen. Elena Rosetti. 

Icoana vindeca boli, ajuta femeile sa aiba copii, exorcizeaza puterea 

necuratului 

Multe si mari au fost de-a lungul vremurilor minunile infaptuite de icoana de la 

Namaesti... 

Maicutele in varsta evoca si acum un caz petrecut cu peste 50 de ani in urma, 

dar care le zguduie si astazi amintirea. O femeie de la Predelut (Bran), posedata 

de diavol, deci neputand fi nici o clipa lasata singura din cauza comportamentului 

violent, a fost adusa la manastire legata fedeles intr-o caruta. Dupa o serie de 

slujbe si masluri, femeia a plecat acasa pe picioarele ei, purtandu-se perfect 

normal. 

O alta minune a Maicii Domnului la Namaesti este protectia pe care aceasta a 

pogorat-o asupra uneia dintre calugaritele mai tinere: maica Nimfodora, 

diagnosticata din 1980 cu osteosarcom la femurul stang. Speranta de viata care i 

s-a dat la inceput a fost de doar cateva luni. Maicuta a infirmat insa pronosticurile 

sumbre, invingand boala cu ajutorul credintei.

Numeroase au fost situatiile in care copiii cu boli ce pareau incurabile au fost 

vindecati la Namaesti. O fetita surdo-muta din Constanta a reusit - doar dupa o 

noapte petrecuta la picioarele icoanei - sa articuleze sunetele. O alta, venita din 

Bucuresti, diagnosticata cu afectiuni severe ale muschiului miocardic - oprita, 

deci, de la orice efort fizic - este astazi in putere sa se bucure de toate 

zbenguielile copilariei, caci, tot datorita icoanei, boala s-a ameliorat considerabil 

(lucru de altfel inexplicabil din punctul de vedere al doctorilor). O fetita din 

Mioveni, care la 9 ani cantarea in greutate cat un copil de 4 ani, si care toata 

viata ei putuse digera doar morcovi pisati (!), a reusit o insanatosire miraculoasa 

dupa cateva vizite la Namaesti. 

Icoana aduce pace in familii si inapoiaza pagubasilor obiectul furat 

Nenumarate au fost cazurile in care certurile din familie ori prieteniile stricate siau 

gasit calea de rezolvare prin puterea icoanei. In acelasi mod, exista printre 

localnici credinta ca obiectele furate nu trebuie reclamate la autoritati, ci "rugate" 

sa se intoarca prin puterea Maicii Domnului. Vinovatii vor fi astfel sau prinsi, sau 

se vor marturisi singuri. In clopotnita de la schit, in funiile cu care se trag 

clopotele, se gasesc astfel impletite zeci de biletele aduse de credinciosi din 

toate zonele tarii, bilete cu rugaminti si multumiri catre patroana schitului. 

Icoana - ocrotitoarea manastirii si a satului 

Icoana a parasit o singura data Schitul Namaesti - in timpul primului razboi 

mondial - cand turla bisericii, chiliile si Staretia au fost bombardate. Focul a 

patruns si in biserica, dar in fata icoanei s-a stins in mod miraculos. Totusi, 

pentru protectie, icoana impreuna cu alte cateva odoare bisericesti au fost 

ascunse o vreme la Campulung, la Manastirea Negru Voda. 

Tot puterii icoanei ii este atribuita si protectia pe care maicutele au simtit-o de-a 

lungul intregii perioade comuniste. Desi prigoana impotriva lacasurilor sfinte a 

lasat urme si la Namaesti, manastirea nu a putut fi niciodata desfiintata, iar 

maicutele - niciodata obligate sa plece in alta parte. "Credinta este cea care ne-a 

tinut intotdeauna, marturiseste maicuta Cornelia; caci la fel cum dam corpului 

hrana - si sufletului trebuie sa-i dam credinta. Cu voia Domnului, totul este 

posibil". 

Cat priveste ocrotirea satului de catre icoana sfanta, n-a mai fost nevoie sa cer 

marturia nimanui, caci de-a lungul anilor am trait eu insami asemenea momente 

revelatorii. De cate ori furtuni grele ameninta satul, credinciosii aprind in casa 

lumanarile pastrate din noaptea Invierii si asteapta "mesajul schitului": clopotele 

care prin dangatul lor alunga urgia... 

SANZIANA DEMIAN

Copilaria 

Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la 

Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui Dumnezeu, 

incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al 

trupului, el urmeaza la Adrianopol 'Scoala de medicina traditionala - chirurgie fara cutit si fara 

varsare de sange' (pe-atunci existau doua astfel de scoli: cea de la Adrianopol si-alta la 

Constantinopol, despre care s-ar crede ca functioneaza si astazi). Astfel, tanarul preot Elefterie 

invata metode traditiona-le de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar si prin corectarea 

scheletului osos. Erau invatate niste 'manevre' speciale, prin care se re-aranjau oasele, 

intestinele, articulatiile si chiar organele interne. Daca sistemul osos era in perfecta ordine, 

dispareau blocajele, iar corpul traia in armonie, lipsit de suferinta. Teolog mirean fiind, i s-a cerut 

sa se casatoreasca, pentru a deveni preot. Cum avea o prietena, se sfatuiesc sa se ia, iar de-or 

avea un copil, sa-l dea la manastire. Din pacate, soarta a vrut altfel: la nastere, s-au ivit 

complicatii, astfel incat si mama si fetita au murit. Fara a mai sta pe ganduri, Elefterie se 

calugareste, trece Dunarea si se stabileste la schitul Dervent, in Dobrogea. 

Manastirea Dervent 

In 1936, preotul Elefterie strange bani din toate satele din jur si, la 5 iulie acelasi an, pune 

piatra de temelie a bisericii Dervent (aflata si astazi in satul Galita, comuna Ostrov, judetul 

Constanta), pe locul numit 'Crucea de leac'. 

Legenda spune ca, odinioara, locurile-acestea erau binecuvantate de Dumnezeu, caci 

localnicii aveau o viata tare indestulata, iar cele 4 cruci de piatra ce aparusera ca din senin din 

pamant vindecau si faceau minuni. Din ele n-au mai ramas pana azi decat 3, si acelea roase de 

vreme si de mangaierea oamenilor, de-au ajuns niste cioturi, dar care atrag nenumarati 

credinciosi. In spatele manastirii Dervent, la cateva minute de mers, izvoraste un firicel de apa. 

Se spune ca pe-aici ar fi trecut Sf. Apostol Andrei, ca sa intareasca micile formatiuni crestine deabia 

ivite. Umbland cu toiagul in mana, acesta i-ar fi intrat in pamant si din acel loc ar fi izvorat 

apa. Multi care au venit cu credinta sa bea s-au vindecat. 

Manastirea a fost terminata in 1942, cand parintele Elefterie-i devine si staret. Astazi, 

manastirea Dervent are trei altare, cu trei hramuri: 'Cuvioasa Paraschiva', 'Izvorul Tamaduirii' si 

'Ziua Crucii'. 

Incet-incet, se duce vestea pana departe de preotul cel inalt si slab, foarte bun la suflet, dar 

aspru si drept, care vindeca. O data te fixa patrunzator in ochi, de-aveai impresia ca se uita 

dincolo de tine, pana in suflet. Iti spunea exact ce te-asteapta. Nu indrazneai sa-l minti. Nu 

deschidea niciodata Biblia, dar stia intotdeauna ce necazuri are omul din fata sa si care le era 

rezolvarea: fie o rugaciune, fie o procedura prin care aseza oasele la loc (nu de putine ori facand 

si exorcizari, de cadea deseori el insusi la pamant din cauza efortului). Era exact modelul 

calugarului: foarte cumpatat, plin de Sfintenie, smerit, dar si foarte puternic. Un mare duhovnic. 

Manca putin - peste, cand a ajuns la manastirea Agapia Veche, iar la manastirea Secu manca 

doar o data pe zi si atunci doar de post. Era bun gospodar in toate: si la facut mancare si la pus 

straturi de legume ori de flori. De gatit, gatea mai bine decat maicile. Se ruga mult. Se trezea la 3 

dimineata, cand isi facea rugaciunile, iar ziua o-ncheia dupa miezul noptii. Pentru ca era 

taumaturg, iar oamenii alergau la el ca sa-i vindece trupeste si sufleteste, Duhul Sfant il invatase 

cum sa treaca peste oprelistea (fiind arhimandrit schimonah) de-a rosti mai mult de 7 cuvinte pe 

zi: vorbea, recitand, de fapt, din Biblie. Nici o vorba nu era in desert. Nu a cerut niciodata bani 

pentru tratamente, iar cand lasa cineva un pomelnic si intreba: 'Cat sa dau, parinte?', el 

raspunea: 'Dv. dati cat puteti, iar noi ne rugam cat trebuie'. Meritul parintelui Elefterie este ca a 

inglobat una din renumitele cruci-facatoare-de-minuni de la Dervent chiar in biserica, de vin si azi

olnavi sa-si caute acolo alinarea, chiar dormind langa cruce... 

Stramutarea 

Bineinteles ca securitatea comunista nu vedea cu ochi buni puhoaiele de oameni care luau cu 

asalt drumul Dobrogei, in cautarea calugarului vindecator. Astfel incat, in 1959, staretul Elefterie 

este alungat, impreuna cu ceilalti calugari, iar manastirea devine biserica de parohie; slujbele se 

tin de-acum cu greu, iar comunistii bat scanduri la ferestre, dar oamenii nu pot fi opriti. Atunci, 

primaria aduce macarale si excavatoare, ca sa scoata crucile-facatoare-de-minuni, dar pietrele 

devenisera - inexplicabil - asa de grele, incat utilajele s-au stricat. Parintele Elefterie s-a ascuns o 

vreme prin baltile din imprejurimi, apoi s-a angajat la S.M.T.-ul din zona, unde a si lucrat 14 ani ca 

muncitor. Ajunge la manastirea Neamtului, apoi la Agapia Veche, unde va sta pana-n 1985, cand 

pleaca la manastirea Secu, unde-l si prinde Revolutia. 

Nu prea a fost privit cu ochi buni de unele starete ale manastirilor pe unde a trecut, fie din 

invidie, fie pentru ca vedeau un pericol in atragerea atator multimi de catre un singur preot. Siatunci, 

ori il reclamau la Militie, ori la Mitropolie, ba chiar il obligau sa fixeze taxe pentru 

tratamente, dar il tolerau, ca aducea venit parohiei... Parintele Elefterie primea amenzi, dar nu se 

lasa, trata in continuare, pana ce aceia care-l reclamasera se-mbolnaveau si-i deveneau pacienti, 

marturisind totul, de buna voie. Deseori a fost pradat, dar hotii nu prea aveau ce sa-i fure, caci 

banii ii lua biserica. Totusi, odata, i-au fost furate niste haine preotesti. Si parintele s-a rugat, s-a 

rugat si dupa 3-4 zile hotul s-a-ntors si s-a spanzurat chiar langa poarta manastirii, de nu stiau 

ce-i cu el. Cand s-au dus militienii la el acasa, i-au gasit hainele furate. Rugaciunea parintelui isi 

urmase calea... 

Reintoarcerea 

Dupa Revolutie, parintele Elefterie, in varsta de 89 de ani, este adus la Dervent de calugarii 

care reconstruisera schitul, ca sa le redevina staret. Pleaca in graba de la Secu, insa cere 

aprobarea Patriarhului pentru reinvestirea ca staret la Dervent. Stia el de ce se grabeste... 

Intr-una din zile, spun unii, s-ar fi impiedicat si ar fi cazut pe scari, fracturandu-si trupul, si-asa 

fragil. Altii spun ca-ntr-o noapte diavolul (care-l mai incercase de nenumarate ori, razbunandu-se 

pe el) l-a aruncat din pat. Asa, cu multiple fracturi, a cerut sa mearga-n sfanta biserica pana-n 

ultima clipa. Participa la slujba din Noaptea Invierii apoi, zilnic, binecuvanteaza pe toti cei care, cu 

sufletele stranse de emotie, paseau in biserica. In ultimele 10 zile, timp in care a sosit si 

aprobarea de la Patriarhie, nu a luat decat sfanta Impartasanie. Parintele Elefterie se savarseste 

la 12 mai 1990. A cerut sa fie-nmormantat calugareste (se face o groapa in pamant, iar in lateral 

se sapa o nisa, in care trupul se asaza fara sicriu, invelit doar in mantie si-n rogojina), iar cand anceput 

slujba finala - marturiseau cei prezenti - a prins a izvori atata miros de mir, de s-a umplut 

Valea Dunarii de parfum de trandafiri... 

Si astazi, oamenii ce vin cu credinta la mormantul lui de la Dervent continua sa se 

tamaduiasca, iar harul sau lucreaza mai departe... 

'In preajma lui, 

aveam sentimentul 

minunii' 

Gabriela Moldoveanu i-a fost

in preajma parintelui Elefterie cateva clipe, dar ceea ce a vazut si auzit de la el a marcat-o 

profund. 'Eu sunt filolog de profesie, am fost redactor de carte si, ca sa fiu sincera, l-am cautat pe 

parintele Elefterie la manastirea Secu, in toamna lui 1985, pentru mistica extraordinara pe care-o 

traise si despre care se dusese vestea. Impactul produs asupra mea a fost mult mai profund 

decat imi inchipuisem. M-a acceptat usor, desi mi-a vorbit putin. Te punea in mod natural intr-o 

ascultare ireala, asa cum trebuie sa fie intre un parinte duhovnicesc si un ucenic. Pana-n 1990 

mi-am facut concediile, impreuna cu cativa prieteni, in apropierea chiliei sale. Locuiam in satul 

invecinat manastirii Secu, plecam dis-de-dimineata si ma-ntorceam noaptea. Simteam nevoia sa-l 

ajut cu ceva, sa-l hranesc, sa-i fac curatenie. Nu ma-nduram sa stau langa el, fara a-i darui ceva 

in schimb. Daca ceilalti din grupul meu nu pierdeau nici o miscare din tratamentele parintelui 

(care dorea foarte mult sa-si transmita invatatura), eu, in schimb, stateam mai mult prin 

bucatarie'. 

- Cum vi se parea parintele Elefterie? 

- Cred ca acelasi sentiment il aveam si eu, si bolnavul ce se ridica de sub piciorul lui: aveam 

sentimentul Minunii. Era un mare duhovnic, ce nu-si incepea tratamentele fara moliftele Sf. Vasile 

cel Mare. L-am vazut pe parinte cu 10 zile inainte de a se sfarsi. Era in biserica si binecuvanta 

intruna. M-am oprit in prag si n-am putut sa pasesc mai departe, asa de dens se simtea plutind in 

aer harul lui. Am primit si eu binecuvantarea, si atata suferinta era pe chipul lui, incat niciodata nu 

am inteles mai bine ca atunci patimile Mantuitorului... 

Ultimul ucenic 

Viorel Constantin Butnaru este un om fericit. Timp de 15 ani (din 1975 pana-n 1990) i-a stat in 

preajma parintelui Elefterie, fiindu-i ucenic. Este un tanar blajin (doar este moldovean) care, cand 

povesteste de parintele Elefterie, vocea-i devine soapta, iar chipul i se lumineaza si ghicesti 

undeva, in strafunduri, lacrimi anevoie stavilite... 'Aveam 15 ani cand l-am cunoscut. Pe-atunci noi 

locuiam in Grumazesti, cam la 23 km de Agapia Veche. Si m-a dus intr-o zi mama sa-l vad, ca 

se-auzisera multe despre ce facea. Era-nconjurat de multi oameni, care mai de care cu probleme 

de sanatate. Si numai ce-mi zice: . Ei, cum sa-l tratez, daca nu 

stiam nimic? Atunci imi arata sumar cum sa procedez, cum sa-i trag aceluia oasele, cu mana si 

cu piciorul (mi-aduc aminte ca avea probleme cu coloana si cu mijlocul) si numai ce-l vad pe 

bolnav ca se scoala de jos si zice ca nu-l mai doare nimic. Si-mi da parintele, pe urma, un alt caz. 

Si-i fac si aceluia bine. Iar parintele imi spune la despartire: . 

Tare multi oameni necajiti veneau la parintele Elefterie, iar el nu-i lasa sa plece netratati. Oricine 

venea la dansul, nu pleca acasa pana ce nu era vazut de parintele. El le tragea fruntea, le sucea 

capul - asta putea s-o faca - dar pentru indreptat coloana mai apela si la noi, altfel zacea si cate 2 

saptamani. La Adrianopol, parintele invatase ca toate bolile pot fi tratate fara medicamente si fara 

operatii. Asta am invatat de la dansul, niste proceduri care se aplica coloanei vertebrale, oaselor, 

dar numai dupa ce bolnavul este intins pe jos. Tragi cu mana si apesi cu piciorul, se aud 

cateodata trosnituri, dar - in final - omul pleaca pe picioarele lui. Cu timpul, am transformat 

metoda parintelui, asa cum credeam de cuviinta, iar dansul, vazand ca are eficienta, m-a lasat in 

pace. M-am mutat apoi la Targu Neamt, de unde mergeam la fiecare sfarsit de saptamana (si pe 

urma si de sarbatori) la Agapia. Intre noi se stabilise o legatura deosebita. M-a-ncercat de cateva 

ori (cu tot felul de ispite), dar nu i-am gresit niciodata'. 

- Ce boli ati invatat sa tratati? 

- Dupa cum v-am spus: probleme ale coloanei (lumbago, deplasari de vertebre), dar si 

torticolis, sciatica, enurezis, ocluzie intestinala (se executa o manevra in zona ombilicului, iar 

intestinele se asaza la loc), boli de inima (cardiopatia ischemica, de exemplu, poate fi cauzata de 

o deplasare a umarului care, pus la loc, duce la disparitia bolii), sinuzita, dureri de cap ori 

migrene rebele, amigdalite, dar si altele. De multe ori, pentru aceeasi boala, se gasesc mai multe 

variante de tratament. 

Important este ca durerile de coloana pot fi atenuate pe loc. Am fost de curand la o doamna 

in varsta, careia-i sarise maxilarul si nu mai putea nici manca, nici inchide gura. Se face o

manevra in cruce, se prinde maxilarul si se rasuceste, iar bolnavul simte o pocnitura, iar oasele 

se reasaza. 

- Ce s-a-ntamplat dupa disparitia parintelui Elefterie? 

- Soarta a vrut sa fiu singurul sau ucenic care l-a dus la groapa. De cand a murit parintele, am 

mai multa putere la tratamente. In 8 ani l-am visat de 4-5 ori si, de fiecare data, imi dadea sfaturi 

sau ma avertiza despre cate unul care nu venea cu ganduri curate spre mine. De multe ori am 

fost pus in fata unor cazuri noi, nemaiintalnite, si exact in clipa urmatoare imi venea solutia... 

Pentru mine, parintele Elefterie e ca un Sfant. Deseori ma gandesc la el si-l rog sa ma ajute ca sa 

fac bine altora. 

Pe vremea lui Ceausescu am trimis o scrisoare la Ministerul Sanatatii, spunand ca am o 

metoda aparte de tratament si cer aprobarea s-o aplic. M-au chemat la Spitalul judetean din 

Targu Neamt si mi-au adus 2 cazuri: un bolnav de lumbago si-unul cu luxatie de rotula, carora 

tratamentele din spital nu le imbunatatisera starea. Dupa numai cateva minute, medicii care ma 

supravegheau ramasesera cu ochii mariti de uimire, caci bolnavii erau pe picioare. Intr-un tarziu, 

m-au intrebat: 'Auzi voci?', 'Te doare capul?', apoi m-au pus sa le spun numele latinesc al bolilor, 

de parca asta conta... Dupa doua saptamani, a venit raspunsul: 'Din moment ce nu aveti 

cunostinte medicale corespunzatoare, nu va putem acorda dreptul de practica a metodei dv. de 

tratament'. (In toamna lui '97 am tinut la Targu Mures un curs de osteopatie, la care - printre altii - 

au participat si 10 medici, care s-au aratat foarte deschisi pentru metoda mea...). 

De cativa ani, m-am stabilit in Bucuresti, iar cei care vor sa apeleze la ajutorul meu pot s-o faca 

la tel. 092/73.71.86 (imi cer scuze, nu port telefonul mobil din snobism, ci pentru ca altfel, de la 

Telefoane, as fi obtinut aprobarea unui post obisnuit peste ani si ani). 

Un miracol adevarat: rugaciunea 

RUXANDRA CONSTANTINESCU 

Minuni face numai Dumnezeu 

Un fir de lumina 

In jurul nostru, in fiecare loc, in fiecare clipa, au loc miracole carora nu le dam atentia cuvenita, 

deoarece ne-am obisnuit cu ele si nu ne dam seama ca ele vin de la Dumnezeu. Si, mai ales, 

uitam sa multumim pentru ele. 

Eram tanar casatorit si aveam doi copii. Profesia mea - plina de 

raspundere si cu un program foarte incarcat - nu imi permitea sa ma 

ocup prea mult de familie. Din cauza asta, n-am observat ca sotia mea 

este bolnava si nici ea nu mi-a spus niciodata, probabil pentru a ma 

proteja. La scurta vreme, starea ei s-a agravat si a trebuit s-o internez in 

spital. Dupa sase luni, sotia mea a murit. In dimineata decesului, m-a 

rugat cu lacrimi in ochi sa raman langa ea, dar din cauza aceluiasi 

blestemat de serviciu, n-am putut. I-am promis, in schimb, ca ma intorc 

repede. Cand m-am intors, trecuse in lumea de dincolo. 

Ce-a urmat a fost un cosmar: pe langa chinul vietii de barbat ramas 

singur cu doi copii, ma simteam vinovat si pentru faptul ca nu ii 

respectasem sotiei mele dorinta de a fi langa ea in clipa cea grea. 

Mecanismul vietii familiale se oprise, dar se oprise si mecanismul

gandirii mele. Nu gaseam nici un fel de solutie pentru situatia in care eram: suferinta pierderii 

celei mai apropiate fiinte din viata mea, stresul, grijile cotidiene legate de cei doi copii au avut un 

efect devastator asupra sanatatii mele. M-am prabusit psihic. Nu aveam liniste, eram agitat, nu 

imi gaseam locul. Tratamentul medicamentos era de lunga durata, iar in spital nu ma puteam 

interna, nu ma puteam desparti de copii. Dar tot acest calvar a luat sfarsit intr-o singura clipa, 

datorita unei minuni ce s-a intamplat intr-o zi de duminica. In rugaciunile mele catre bunul 

Dumnezeu, cand L-am intrebat, pentru a mia oara, cu ce-am pacatuit de m-a pedepsit asa de 

crunt, mi-a aparut brusc in minte un fir de lumina stralucitoare, mica cat un bob de nisip: mi-am 

amintit de un ritual bisericesc practicat mult prin partile noastre - dezbracarea preotului de hainele 

bisericesti, la terminarea Sfintei Liturghii, deasupra celor suferinzi si in necaz. Din clipa 

respectiva, in mintea mea, in toata fiinta mea, se nascuse si crestea neincetat speranta 

vindecarii. Singura cale de urmat era calea ce ducea la biserica. Cele doua zile dinaintea primei 

duminici devenisera ani. Nu mai aveam rabdare. A venit si ziua cea mare. Am mers la biserica, 

iar dupa Sfanta Liturghie, parintele, care imi stia necazul, s-a dezbracat de hainele preotesti, cu 

care m-a acoperit, citindu-mi si o rugaciune de ajutor si de vindecare. Cat timp a trecut stand in 

genunchi in fata usii din stanga altarului nu stiu nici azi. Stiu doar ca atunci cand preotul a spus: 

„Ridica-te!”, m-am ridicat si eram un om sanatos. Tremurul din mine disparuse, imi recapatasem 

vointa de a trai. Eram fericit ca imi pot creste copiii, ca le devenisem un sprijin, si nu o povara. 

Ii multumesc bunului Dumnezeu ca mi-a ascultat rugaciunile, ca m-a ajutat sa trec peste 

marea napasta ce se abatuse asupra mea. Cu rugaciuni si cu credinta mare, sa fim convinsi ca 

Dumnezeu ne ajuta. 

(In orasul meu, stiu o biserica unde preotul, la fiecare sarbatoare, dupa terminarea Sfintei 

Liturghii, face cu mare daruire si har rugaciunea cu dezbracarea hainelor preotesti.) 

BRATU CONSTANTIN - str. Macedona nr. 13, bl. A12, ap. 11, Micro 16, Galati (tel. 

0236/45.35.88) 

Sfatul calugarului 

Afirm de la inceput ca nu sunt o femeie evlavioasa; merg rar la biserica, nu aduc slava lui 

Dumnezeu de sapte ori pe zi, nici de trei, si cateodata Il uit de tot. Necredinta mea o pun pe 

seama comunismului in care m-am nascut si-am crescut. Dar asta, doar asa, ca sa arunc vina pe 

„cineva”, nici pe departe nu poate fi o scuza. Parintii mei, tarani cu frica de Dumnezeu, se rugau 

si noaptea, sub cerul plin de stele, ca sa-i auda mai usor Cel de Sus. 

Dar eu sunt o pacatoasa si, pentru ca in decursul vietii facusem atatea 

pacate, doream in taina sa nu fie nimic dincolo. Nici iad, nici rai... nimic! 

Si totusi, viata te pune la mari incercari, cand ajutorul omenesc nu-ti mai 

foloseste. Nimeni si nimic de aici, de pe pamant, nu te mai poate scapa. 

Ajungi la un necaz asa de mare, incat Il cauti cu disperare pe 

Dumnezeu. 

Odata, in Vinerea Mare, m-am dus sa ma spovedesc si sa ma 

impartasesc la o biserica mai departata de parohia mea. Acolo am gasit 

un calugar tanar, care m-a luat la rost inainte de a ma spovedi; daca am 

postit tot postul, daca am facut avorturi etc. In concluzie, mi-a spus ca-s 

foarte pacatoasa si nu ma poate spovedi si impartasi. Pur si simplu, 

striga la mine ca nu va lua el pacatele mele asupra sa. Cand sa ies pe 

usa bisericii, l-am auzit: „Stai, mai este o scapare!”. S-a dus repede la 

biblioteca cu vanzare de langa usa bisericii, a scos o cartulie cu Paraclisul Maicii Domnului 

(rugaciune de care eu nu auzisem niciodata) si a spus: „Nu te pot impartasi acum, dar daca 

citesti „Paraclisul Maicii Domnului” in fiecare zi, poti sa vii dupa Paste, in luna mai, sa te 

impartasesc”. Am cumparat acea cartulie, dar in gandul meu ziceam: „Calugar nebun ce esti, 

asteapta tu mult si bine pana ce voi citi aceasta rugaciune interminabila”. Stiam de undeva ca 

preotii si calugarii trebuie sa transmita cu blandete credinta, ca pacatosul sa nu se inspaimante 

prea tare. Asa ca eram foarte pornita impotriva calugarului si, cum am ajuns acasa, am aruncat

Paraclisul cat colo! Am ramas neimpartasita in acel an. Si vine pe capul meu un necaz atat de 

mare, incat aproape am innebunit. Vazand ca nu-i nici o scapare si nici un ajutor de nicaieri, am 

inceput sa ma rog si sa-L intreb pe Dumnezeu: „Ce sa fac, Doamne? Ce pot sa fac?”. Si deodata 

am avut chef sa scot o carte din biblioteca, sa citesc si sa ma linistesc. Cand incerc s-o scot, ca 

era cam groasa, cade o alta carticica pe jos. Cand s-o ridic, vad ca-i „Paraclisul Maicii Domnului” 

de care uitasem si pe care-l abandonasem acolo. Si atunci, mi s-a luminat mintea si am stiut ce 

trebuie sa fac. L-am citit cu mare atentie, l-am inteles si l-am invatat pe de rost. Si asa am scapat 

de necaz, de parca nici nu fusese. Am fugit sa-l caut pe calugarul acela, sa-i multumesc, dar nu lam 

mai gasit, il transferasera la o alta manastire si nu au vrut sa-mi spuna unde. Mi-a parut tare 

rau. Ii doresc tot binele din lumea de aici si de dincolo. 

TURCULET LAURENTIA - str. Macazului nr. 11, Iasi 

„Minuni face numai Dumnezeu” 

Acum zece ani, mama mea isi pierdea locul de munca de la Uzina „AEROSTAR” din Bacau. 

Cel putin financiar, starea familiei mele nu se arata deloc imbucuratoare, salariul tatalui neputand 

asigura nevoile unei familii de cinci persoane. Mai mult, pentru mama, profund afectata, noua 

situatie devenise o drama psihologica. Din fericire, deruta si depresia create de brusca 

intorsatura a vietii ei nu au durat mult. Dorinta de a munci, de a fi utila familiei si de a contribui la 

bunastarea ei a indemnat-o sa-si intocmeasca o asociatie familiala, avand obiectiv comercial. 

Toate activitatile din aceasta asociatie erau indeplinite de dansa: aprovizionarea cu marfa, 

vanzarea ei, contabilitatea etc. Profitul afacerii, impreuna cu salariul tatalui 

asigura in mod decent nevoile familiei, iar mama era fericita ca putea munci. 

Fericirea ei si a intregii familii nu a durat insa mult, caci peste trei ani de la 

debutul afacerii, in drum spre Bucuresti, mama a avut un accident de masina, 

in care si-a vazut pentru cateva clipe moartea. In timp ce ceilalti pasageri aflati 

cu ea nu au patit nimic, mama a ramas fara rinichiul drept si cu mana dreapta 

macelarita: fractura deschisa de humerus si sectionare de nerv radial. Cu 

acest accident a inceput pentru familia noastra o epoca neagra, de durere si 

suferinte... 

Trairea lui Hristos a fost dintotdeauna ceva important in viata familiei mele, 

aveam si o pravila a noastra..., insa dupa accident, rugaciunile, atat cele 

particulare, cat mai ales cele ale Bisericii (Sf. Maslu in mod deosebit), s-au 

inmultit; candela era aprinsa necontenit la icoana Maicii Domnului. 

Lumina pe care o asteptam intarzia sa apara. 

Chiar mai mult, intunericul parca se adancea: dupa perioade lungi de spitalizari, multiple 

internari pentru tratamente FKT, toate in Bucuresti, adaugand la acestea si sume importante de 

bani (calatorii, medicatie si tratament), evolutia traumatismelor suferite in urma accidentului nu 

arata nimic pozitiv (cele doua jumatati de humerus se departasera, incat un transplant de os era 

iminent, si operatia de nerv nu avusese sfarsit fericit - mana era in continuare neputincioasa, 

semiparalizata), iar pentru mama, teama de noi interventii chirurgicale se cronicizase. In plus, 

incoltise in familia mea un mar al discordiei - cineva anume dorea sa ne dezbine -, asa ca parintii 

mei, afectiv, se departau unul de celalalt. Eu ma straduiam temeinic cu olimpiadele si 

concursurile nationale, insa aveam numai esecuri. Credeam, uneori, ca ne facuse farmece 

cineva! 

Totusi, existau mici satisfactii, traiam mult mai intens intru Hristos, ne simteam mai tari in 

vointa, mai puternici, mai plini de speranta - semn ca Dumnezeu era cu noi. 

Vad azi in acea epoca de cumplite incercari o initiere. Cu toate aceste necazuri, Hristos ne 

inteleptise, ne invatase sa-I traim minunile, ne pregatise pentru clipa cea mare. Cum puteam 

pricepe lucrarea Sa in noi fara aceasta pregatire care, iata, ne-a adus mai aproape de Dansul? 

Urcasem spre El si El coborase spre noi pe o scara - rugaciunea si postul. 

Cand am inteles ca El trebuie sa fie cel mai important lucru din viata noastra si am fost 

suficient de pregatiti, atunci S-a revarsat si Lumina, si impreuna cu Ea, darurile lui Dumnezeu: 

dupa trei ani, jumatatile de humerus drept al mamei s-au sudat ca peste noapte, mana dreapta a

ei lucreaza si tine din scurt toata gospodaria, a lucrat chiar si la camp. Pensionara fiind, mama e 

fericita ca poate munci. Tata, eu (20 ani) si surorile mele (17 si 9 ani) avem nevoie de ea. 

Neintelegerile dintre parinti sunt ale trecutului. Eu am reusit sa obtin la Olimpiada Nationala de 

Chimie premiul al II-lea si sa ma clasific al doilea in lotul olimpic largit, avand astfel trecere libera 

la UMF „Carol Davila” din Bucuresti, Facultatea de Medicina Generala. Pentru anul al II-lea am 

castigat o bursa de studiu in Franta. Nadajduiesc, de asemenea, ca experienta anilor ce au trecut 

se va cunoaste in viitoarea mea cariera de medic. 

Totusi, cea mai mare minune a lui Dumnezeu petrecuta cu noi e ca ne-a invatat sa-I traim 

minunile, iar viata e una dintre ele, cred ca cea mai mare. Minunat ar fi daca toti am sti sa ne 

bucuram de ea... Probleme sunt si acum (pentru a ne tine trezvia aprinsa), insa Hristos nu ne 

pierde nici o clipa din „ochi”. 

Va multumesc si inchei prin cuvintele: „Minuni face numai Dumnezeu”. 

ADRIAN PANTEA - str. Republicii, bl. 68, sc. D, ap. 14, Bacau, jud. Bacau 

Biserica „minunilor” 

Zi de marti, la „Sfantul Anton” 

Ctitorita de Mircea cel Batran si Voda Mircea Ciobanu, Biserica 

„Sfantul Anton” de langa Curtea Veche din Bucuresti are faima ca in 

ea se petrec minuni. Intermediar al lor, prin mila lui Dumnezeu, e 

Sfantul Antonie cel Mare, la icoana caruia vin sa se inchine mii de 

crestini. Loc de inscaunare a marilor domnitori munteni, biserica 

poarta amintirea unui ritual sangeros: noul voda calca prin sangele 

unor berbeci sacrificati chiar in prag, ca semn de barbatie si 

strasnica aducere aminte 

La cativa pasi de agitatia marilor magazine din centrul Bucurestiului, 

Biserica „Sf. Anton” de la Curtea Veche te uluieste prin eleganta si 

simplitatea ei voievodala. O clipa, privind dinspre strada, te crezi in Italia, 

la Siena sau Ravena. Invesmantata in caramida curata si stralucitoare si 

o campanila avantata alaturi, arhitectura bisericii are o respiratie renascentista. De aici, poate, si 

unele confuzii intre ortodoxul nostru parinte Antonie cel Mare (patronul bisericii) si Sf. Anton de 

Padova, cel catolic, cu ale sale biletele celebre, pe care trebuie sa le scrii pentru implinirea 

oricarei rugaciuni. Lucrarea credintei este, insa, aceeasi, iar vindecarile miraculoase par ca 

izvorasc in acest loc ca apa cea buna - temeinic, neostenit si fara numar. 

Marti - ziua de primire a Sfantului 

E marti de dimineata si in fata Bisericii „Sf. Anton” e potop de oameni. Un ac sa-l arunci si nu 

are unde cadea. In frigul muscator al iernii, credinciosii se inghesuie in curtea mereu 

neincapatoare, asteptand pe mai multe randuri sa intre in biserica si sa-si spuna la icoana 

Sfantului dorinta cea mai arzatoare. Necazul nu alege. Fiecare e cu problema lui, cu rugaciunea 

si cu stramtoarea in care se afla. 

Pret de cateva ore, circulatia din mica piata a Hanului Manuc e blocata. Turistii veniti sa 

viziteze Curtea Veche si tot ce a mai ramas din Bucurestiul medieval de altadata privesc curiosi, 

intr-o dunga, fara sa priceapa mare lucru din ceea ce se petrece la doar cativa metri de ei. E

martea Sfantului, ziua lui de primire, randuita asa de nu se stie cand, de nu se stie cine. 

Incet, cu pasi marunti, inaintam pe poarta grea, de stejar invesmantat cu aripi de ingeri si 

arabescuri florale. O liniste intensa, aproape materiala, te cuprinde. Simti ca e bine, ca e cald. 

Surprinzator, vezi foarte multi tineri. Dezgolindu-si capetele inca din pridvor, vorbesc intre ei in 

soapta, cautand peste zidul de trupuri ingenunchiate, locul si chipul din perete al Sfantului. 

Privirile celor mai batrani ii incurajeaza. Sunt pe drumul cel bun. Sfantul Anton e in dreapta, langa 

catapeteasma. Zecile de lumanari aprinse palpaie ca la Inviere. In ciuda aglomeratiei, in biserica 

e pace si ordine desavarsita, cum n-am vazut in nici o alta parte. La portile Altarului si pe laterala, 

in locuri de dinainte pregatite cu manunchi de busuioc si apa sfintita, fiecare preot isi primeste 

credinciosii, randuiti dupa venire. Cu teancul de acatiste intr-o mana si sfanta cruce in alta, preotii 

Alexandru, George, Ion, Preda, Stanculescu sau Provian fac rugaciunile de dezlegare si apoi, cu 

voce usor soptita, rostesc pricina si necazul crestinului: „Emilia se roaga pentru boala ochilor si 

pentru linistea casei”... „Ioana se roaga pentru gasirea unui serviciu si sanatatea copilului aflat 

paralizat pe patul de suferinta”... „Maria roaga pe Sfantul Anton sa-i inapoieze paguba datornicilor 

si sa-i dea zamislire de prunci”. Vocile se intretaie si se alipesc, se completeaza psalmodiat, 

urcand alene spre cer, ca un teribil inventar de necazuri si greutati fara iesire: boala, singuratate, 

tradare, divort, saracie. 

E multa suferinta mocnita in biserica de la Curtea Veche, dar si multa 

lumina si bunavoire. Inca de la intrare, te intampina cu surasul pe buze 

cateva batrane, care iti ureaza bun-venit in Casa Domnului si se ofera 

(daca vrei) sa-ti scrie acatistul, sa te indrume si sa-ti explice randuiala 

locului: ce rugaciuni si paraclise sa citesti, ce psalm sa repeti in fiecare 

seara si cat de important e sa vii la biserica 9 saptamani la rand, iar intr-a 

10-a sa aduci rugaciuni de multumire, sa faci milostenie cu ceea ce poti - 

o paine, o sticla de ulei, un cos cu fructe, o vorba buna macar. Intram in 

vorba cu una dintre ele, care scrie, de zor, pomelnice. O cheama Ileana 

Dima si nu se supara ca o intrerupem. Nu ne intreaba ce necaz ne-a 

adus la biserica. Aranjandu-si tulpanul negru pe cap, ne indeamna sa 

mergem direct la icoana Sfantului si, mai ales, sa nu ne pierdem 

nadejdea. De cativa ani, de cand sta in biserica, a vazut sumedenie de 

vindecari si intamplari uimitoare: un copil olog care a plecat pe picioarele lui acasa, un barbat 

care si-a recastigat intr-un proces de pomina banii investiti intr-o afacere, o demonizata cumplit 

care si-a revenit in simtiri doar dupa cateva slujbe ale parintelui George, o tanara stearpa si fara 

noroc in dragoste, care acum are familie si doi copii si vine mereu la slujba sa multumeasca 

Sfantului pentru minunea facuta. Femeia aminteste in treacat aceste miracole, dar nu zaboveste 

asupra lor, de teama de a nu incalca porunca smereniei si de a-si face siesi rau, indepartand prin 

lauda desarta lucrarea Sfantului. Sincer vorbind, chiar ea are nevoie de grabnic ajutor, cata 

vreme si-a pierdut in doua randuri casa. Odata s-a trezit pe drumuri din cauza baiatului cel mare, 

care a imprumutat bani de la banca si a pus-o sa gireze cu apartamentul. A doua oara, a ingrijit o 

batrana bolnava, cu promisiunea ca-i lasa ei garsoniera. Dupa moartea batranei, rudele n-au mai 

recunoscut nimic si i-au scos lucrurile in strada. Pierzand un acoperis, Sfantul Anton i-a dat un 

altul - chiar propria biserica, unde Ileana vine zi de zi, de dimineata pana seara, ajutand cu o 

parere, cu un sfat, castigand cate un ban, dupa vrerea oamenilor. Necazurile nu au inrait-o si nici 

nu i-au rapit nadejdea, dar nici nu-si face prea multe iluzii cu oamenii. „Traim vremuri rasturnate, 

domnule”, cugeta ea cu amar. „Astazi, un om bun il mai gasesti doar cu racheta. Unii au zece 

case, iar altii traiesc in canal. Sarmanii, habar n-au ca degeaba ai palate, daca sufletul tau e o 

cocioaba.” Se supara si se intristeaza cand vede cat de multi vin la biserica si cat de putini traiesc 

cu adevarat crestineste, in dragoste si mila fata de cel ajuns la necaz. „Daca nu ne smerim noi, o 

face Dumnezeu in locul nostru... Am avut un vecin care era din cale-afara de rau, de zgarcit si de 

trufas. M-am dus acum cateva zile la inmormantarea lui. Stii ce cuminte se facuse? Statea ca un 

prunc. Nici o vorba de ocara nu mai spunea. Nu mai blestema pe nimeni.” Speranta e la 

Dumnezeu si la Sfantul Antonie. Odata, s-a intamplat ca unei femei care se ruga la icoana sa-i 

cada pe umar o floare asezata pe rama. Femeia, cu multi copii si un sot bolnav de cancer, 

astepta de mai multi ani o repartitie de casa. Cum a ajuns la serviciu, a primit telefon de la 

Primarie. „Pe unde umbli, doamna?”, i s-a spus. „Vino sa iei repartitia. E semnata de cateva zile.” 

Pentru Ileana Dima intamplarea vazuta cu ochii ei i-a dat multa nadejde. Marele postitor si

calugar Antonie iti da mai intai un semn. Apoi, intr-o secunda, imprastie tot raul si toata pricina 

intristarii. Important e sa ai macar o farama din rabdarea lui pustniceasca si sa te rogi necontenit. 

La un pas de demolare 

Spontan, in furnicarul din biserica, inghesuiala oamenilor se organizeaza. Ezitand o clipa, cu 

lumanarea in mana si acatistul pregatit din vreme, fiecare isi alege locul de asteptare, dupa 

inspiratia de moment, dupa indemnul inimii. Pe laterale si la Altar 

stau preotii. In fata icoanei Sfantului Antonie cel Mare e locul 

plangerii. Acolo se zaboveste cel mai mult - in genunchi, cu 

lacrimi, cu fruntea lipita prelung de mozaicul pardoselii. Din rama 

bogat argintata, figura prelunga si subtiata de lungi postiri a 

Sfantului priveste intrebator, usor meditativ, dincolo de lume si de 

ispitirile ei. Iesind din Altar, batranul paroh al bisericii, preotul Dinu 

Provian, se inchina anevoie pana la pamant si sterge rama 

stralucitoare cu vata si mir. Multi vad, dar putini stiu ca aceasta 

icoana e singurul lucru ramas neatins de jarul incendiului din 

1847, de atunci Antonie cel Mare devenind patronul lacasului Curtea Veche, alaturi de Maica 

Domnului, al carui prim hram il poarta. 

Ca semanatorul la capat de ogor, parintele Provian priveste o clipa in urma si ofteaza usor. 

Nici toate cantarile si doxologiile lumii acesteia nu ar fi indeajuns sa-i multumeasca Cuviosului 

Antonie pentru ajutorul dat bisericii. Putin inainte de decembrie ‘89, Emil Bobu si alti politruci ai lui 

Ceausescu au vrut sa darame micul paraclis, unde se afla o bijuterie iconografica de la 1490 (ce 

prefigura Sfanta Treime prin cei trei ingeri aparuti lui Avraam) si, alaturi, o superba Evanghelie 

migalita in cerneluri aurite, adusa tocmai de la Lvov. Cum drumul lui Ceausescu trecea chiar prin 

fata bisericii, oamenii lui Bobu mai voiau sa demoleze clopotnita si randul de chilii, arhondaricul si 

cancelaria, vrand sa mute in locul lor tarabele si toata negustoreala zgomotoasa din Piata Unirii. 

Amenintat in fel si chip, chemat pana si in sala de judecata, parintele nu numai ca a refuzat sa 

semneze decizia de daramare, dar, cu o putere pe care nici el nu si-o 

explica, a refacut stranele domnesti, imensul policandru din naos, 

candelele brancovenesti, acoperisul din solzi de arama, deopotriva cu 

temelia mucegaita din cauza infiltratiilor de apa si a condensului ce 

ingheta pe timp de iarna. In decembrie ‘89, dupa nenumarate sicane si 

inspectii financiare, in cancelarie a navalit secretarul de partid de la 

sectorul 4, tov. Nicoda, zicand: „Gata, parinte, buldozerele sunt pe drum. 

Nu le mai opreste nici macar Antonie al tau din ceruri”. A doua zi, o 

huruiala cumplita l-a sculat din somn pe parintele. O clipa, a gandit ca 

soarta bisericii era pecetluita. Dar nu erau buldozerele, ci tancurile 

armatei. Incepuse Revolutia. 

* 

Cand aducem vorba despre minuni, parintele ne indeparteaza cu blandete si reportofonul, si 

aparatul de fotografiat, aratand in schimb spre multimea frematatoare din biserica si zicand: 

„Aceasta e minunea cea adevarata - intoarcerea la credinta, ravna acestor tineri care - in marea 

lor majoritate - marturisesc sincer ca nu au pe nimeni credincios in familie, ca au intrat in casa 

Cuviosului Antonie dintr-o pornire launtrica si de neexplicat, ca asa au simtit ei ca e bine sa faca. 

Pentru ei si pentru tot poporul amarat, tinem biserica deschisa ceas de ceas si zi de zi, fara vreo 

opreliste de priveghi sau de sarbatoare. Nu stiu de unde vine obiceiul zilei de marti si nici nu 

cunosc semnificatia sa mistica. Eu asa l-am gasit acum 30 de ani, cand m-am mutat in parohie 

de la Biserica Alba. Tot asa il pastrez si-l las mostenire viitorului paroh. Porunca e sa se

slujeasca si sa se stea la spovada neintrerupt. La noi, la „Sfantul Anton”- Curtea Veche, este 

marti in fiecare zi.” 

Senin, cu ochii buni si toti 

dintii din gura - la 105 ani 

Privesc indelung icoana asezata in latura dreapta, langa Usile Imparatesti. Se spune ca sfintii 

seamana intre ei. Marele Antonie nu seamana cu nimeni. Asa 

zugravit cum e, in nuante de albastru si negru, Sfantul are forta. E 

inalt si puternic. Aspra si ocrotitoare, marama calugareasca ii 

acopera capul si fruntea pana la jumatate. Din hainele cernite, in 

falduri bogate, apar mainile cu degete subtiri si delicat desenate. 

In una tine sfanta cruce. In alta, zapisul sau testamentar, pe care 

scrie cu litere purpurii, de foc: „Adu-ti aminte ca vei muri si nu vei 

mai pacatui”. Egiptean de neam, trebuie sa fi fost aramiu la chip, 

bland si sever totodata, mereu batran si totusi fara varsta. Marele 

pustnic s-a nascut in anul 251, in Egiptul de Sus, la Eraclea, din 

parinti bogati si de bun nume. Cei care l-au cunoscut il descriu ca blajin, delicat, cu dintii albi, 

stralucitori. Era tanar si bogat. S-ar fi bucurat ca nimeni altul de viata cea usoara, dar Antonie si-a 

ales alt drum. Rascolit de moartea parintilor si de adancitele discutii cu un vecin, „pustnic in fata 

casei”, tanarul traieste o intensa revelatie in biserica si, a doua zi, isi vinde intreaga avere, 

turmele de dobitoace si sutele de pogoane. Ia calea sihastriei, fara sa ezite o clipa. Cu o asprime 

fara egal isi petrece noptile in rugaciune, mancand doar dupa apus, la doua zile - ceva paine, iar 

bautura, apa goala. Ispitit de cele mai necurate ganduri carnale, se zavoraste intr-un mormant, 

unde incepe o lunga si cumplita lupta cu diavolul. Avea 30 de ani, dar deja traise cat altii intr-o 

suta. Lupta insa era la inceput. Stramtorat de curiozitatea oamenilor, Antonie pleaca sa se 

refugieze in „pustia din adanc”. Deja statura lui duhovniceasca era uriasa si facea minuni la tot 

pasul. Trece raul Arsenit pe spinarea crocodililor, vindeca o fecioara din Vurisa Tripoliei, o 

slabanoaga din Leodiceea sau pe un anume dregator, pe nume 

Fronton - orb si cu cancer la limba, iar in pustie le arata celor doi 

frati calugari care il insoteau ce mare e puterea rugaciunii. 

Ramanand fara apa si crezand ca vor pieri, Antonie se va departa 

putin de ei si, cazand in genunchi, va ridica mainile spre cer, 

implorand mila si iertare. In clipa aceea, din nisipul fierbinte va 

tasni izvor de apa rece si curata. 

Parte din viata Sfantului e ascunsa, el traind 20 de ani in 

izolare, intr-o fosta cetate abandonata din muntii Tebaidei, unde a 

zidit usa de la intrare, primind paine (dupa obiceiul tebanilor) doar 

o data la 6 luni, prin acoperisul casei. Spre mirarea tuturor, va iesi din chilia sa zidita ca si cum 

nimic nu s-ar fi intamplat vreme de doua decenii. Nu numai ca infatisarea trupului sau era aceeasi 

ca in totdeauna (nici ingreunat la pas din pricina nemiscarii, nici slabit de posturi si de luptele cu 

diavolii), dar chipul lui capatase transparenta stralucitoare a Harului dumnezeiesc. Primind 

dezlegare si porunca de sus, Cuviosul Antonie incepe sa predice, marturisind cu propria sa traire 

si intarind totul cu aurul faptelor. Deosebea duhurile, lega fiarele si taratoarele cu o singura vorba 

blanda si, peste toate, avea vederea inainte vazatoare, stiind cine, cand si cum a murit, cine are 

nevoie de ajutor si cine il cauta cu gand de viclenie. Desi fara carte, cunostea toate textele sfinte 

si era de o intelepciune peste fire, predicand in mine si inchisori, in piete si cetati despre lupta 

necontenita cu diavolul, despre vedeniile inselatoare, aratand cat de cumplit este pacatul de a 

lenevi, de a pierde fara rost vremea: „Domnul nu ne va ierta de hatarul timpului pierdut, ci se va 

mania din pricina nepasarii noastre (...) Ca Iuda vom pierde osteneala vietii din pricina unei 

singure nopti.” 

Prin viata si indemnurile lui, Antonie a fost piatra de temelie a monahismului ortodox. De la el 

incep si revin toate. A colindat Egiptul si Siria „si cat putu cuprinse si cealalta parte de Rasarit”. A 

fost invatator si exemplu pentru oameni simpli, dar si pentru alti sfinti: Grigore Teologul, Vasile cel

Mare, Atanasie, Grigore de Nissa. A fost un om intreg si fara pata, ispitit fiind de cetele diavolesti 

ca nimeni altul. A invins, dar dupa lupte care, adeseori, il lasau aproape fara suflare, cu trupul plin 

de rani adanci. Simtindu-si sfarsitul aproape, i-a chemat la sine pe cei doi ucenici (Macarie si 

Plorin) cu care pustnicise 15 ani in „muntele dinlauntru” - muntele muteniei. Intarindu-i sa nu se 

teama de diavol si nici de lupta necontenita cu el, si-a impartit hainele. Le-a mai cerut, cu un ultim 

gand, ca trupul sau sa fie ingropat intr-un loc nestiut de nimeni, ca nu cumva lumea sa se 

sminteasca si sa-i poarte osemintele, nici in Egipt, nici prin case, incheind simplu si curat, 

asemeni vietii lui: „Ramaneti cu bine, fiilor, caci Antonie o porneste de aici”. 

O clipa, ucenicii l-au privit neincrezator. Nu parea a fi un om pe moarte. Cuviosul era, ce-i 

drept, bolnav, dar „dulce la vorba, mai dulce inca la fire, ingeresc la chip si mai ingeresc inca la 

cuget, avea toti dintii in gura, ochii buni si pielea fetei nu era stricata de nici o zbarcitura”. Cateva 

ore mai tarziu, vorbele Sfantului se implineau. Era anul 356, ziua 17 a lunii lui ianuarie. Marele 

Antonie implinea 105 ani. 

Ne scriu cititorii 

„Cand sunteti incercati de necazuri, 

indreptati-va rugaciunea spre Dumnezeu” 

Ma numesc Iuliana si sunt o cititoare foarte fidela a revistei „Formula 

AS”. Imi plac toate rubricile din ea, dar cea mai minunata si mai 

apropiata de inima mea este pagina de spiritualitate. Cu ajutorul ei, am 

invatat si eu sa ma rog Bunului Dumnezeu si Sfintei Fecioare Maria. 

In urma cu un an, chinuita de un necaz foarte mare, m-am lasat 

indrumata de un text scris de o cititoare si am tinut, vreme de 40 de 

zile, cu candela aprinsa, Acatistul Maicii Domnului grabnic ajutatoare. 

Am tinut post luni, miercuri si vineri. Eram ferm convinsa ca Maicuta 

Sfanta ma va ajuta sa scap de acel necaz. Si asa a fost. Nici nu s-au 

sfarsit cele 40 de zile si minunea a inceput sa se arate. Problema mea 

se rezolva incet, incet, cu ajutorul Maicii Domnului, care se ruga Fiului 

ei pentru mine. Mergeam duminica de duminica la biserica, iar intr-una 

din zile, in timpul slujbei, am simtit aievea prezenta Sfintei Fecioare, 

care mi-a soptit la ureche ca ma va ajuta. Si asa a fost. A trecut un an de atunci si „problema cea 

neagra” a disparut din viata mea. Ii multumesc din suflet Bunului Tata ceresc pentru ajutorul dat 

si ii povatuiesc pe toti cititorii revistei ca atunci cand sunt incercati de diferite necazuri, sa-si 

indrepte rugaciunile spre Dumnezeu. El ii va ajuta. 

Va multumesc, si eu, ca existati. Sper ca „Formula AS” sa existe vesnic. 

IULIANA ARBORE - Suceava 

_______________________ 

Un fel de dovada

Frumoasele povesti publicate in revista despre rugaciunile care fac minuni m-au indemnat sa 

va scriu si eu aceasta scrisoare, pentru a mai turna o picatura in paharul adevarului. Am 80 de 

ani, sunt bolnava de diabet si am probleme de vedere. Fac aceasta introducere pentru a-mi 

scuza scrisul si greselile de ortografie. Intr-un fel, vreau sa ofer un sfat, desprins dintr-o lunga 

experienta. Toata viata mea am fost protejata de Dumnezeu. Am fost pregatita din timp de El sa 

pot infrunta orice greutati si necazuri, si au fost destule, dar prin credinta le-am depasit. Dar abia 

cand a inceput razboiul, mi-am dat seama ca in viata mea, totul este pregatit de undeva de sus, 

prin vise premonitorii. Eram la Cernauti, incepuse declinul armatei germane. Megafoanele urlau 

victoria nemtilor, care de fapt se retrageau, dupa infrangerea de la Stalingrad. Am visat atunci ca 

vulturul german, cu zvastica in cioc, s-a repezit la mine. Am incremenit, l-am prins de picior, a 

scapat zvastica si mi-a zis: „Ai de trecut prin multe, dar vei scapa, asa cum am scapat eu fierul 

din clont”. A doua zi am aflat ca a inceput evacuarea si ca trebuie sa plec in Oltenia. M-am dus in 

graba in satul bunicilor, ca sa-mi iau ramas bun. Ramanand la ei peste noapte, am mai avut un 

vis. Deasupra satului se facuse un cer negru, din care a iesit suparat Domnul nostru Iisus, care 

arunca pe pamant cu ciori. Dimineata i-am povestit bunicii ce am visat si ea mi-a spus sa plec 

repede, ca peste noi se va abate o nenorocire. Asa a fost. Eu am plecat in graba la Dragasani, 

sotul meu a ramas la Cernauti, nu mai stiam nimic despre el, nu stiam ce voi face maine. Am 

cazut in genunchi in fata icoanei si Bunul Dumnezeu mi-a trimis iar un vis. Sfanta Fecioara mi s-a 

aratat intr-un ocean de lumina, invatandu-ma sa fac o cerere la Ministerul de razboi, ca sunt 

bolnava de cancer. Asa am facut, si peste 48 de ore sotul meu a batut la usa. Am plecat amandoi 

in Banat, unde erau parintii mei, el s-a intors pe front si au trecut multi ani pana ne-am regasit. De 

atunci inainte, viata mea a fost impartita intre rugaciunile mele si ajutorul lui Dumnezeu. In tot ceam 

facut am fost calauzita de El si cred ca si-acum, tot El e cel care ma mai tine in viata, desi nu 

inteleg pentru ce. Aceasta scrisoare este un fel de dovada a mea ca Domnul cel Bun nu ne lasa 

niciodata la rau, daca ne rugam si, mai ales, daca credem cu adevarat. Eu nu mai pot citi ziarul 

dvs. Nu mai vad. Am facut si icoane pe sticla, dar acum sunt un capitol inchis si-mi pare rau. Am 

tinut neaparat sa fac aceasta marturisire, sa-i indemn pe cei aflati la necaz, sa-si afle salvarea in 

rugaciuni. Dumnezeu ii va scoate la mal, cum m-a scos si pe mine. 

Cu respect si dragoste, 

IFTODE LARISA - str. Valea Nucetului nr. 13, 

Urlati, jud. Prahova, cod 106300 

____________________ 

Scrisoare catre ingerul meu 

Dragi oameni de bine, 

In urma cu cateva saptamani mi-am pierdut fetita de patru ani. A avut cancer, localizat la 

ochiul drept. Dupa trei operatii nereusite, i-au scos ochiul. Era un copil chinuit, mutilat, dar era 

fetita mea, singura realizare de pana la 35 de ani. Dumnezeu a vrut sa o ia la el, dupa o lunga 

suferinta. Va rog din suflet sa-mi publicati scrisoarea in pagina cititorilor. Este modul meu de a ma 

mai elibera putin, de a striga lumii intregi cat isi poate iubi o mama copilul. Este cadoul meu 

pentru fetita mea care e acum inger. 

Sunt un om oarecare. Fara nimic iesit din comun, fara realizari profesionale sau materiale. Un 

om care pana mai ieri a avut o minune. Dumnezeu imi daruise o fetita, o minune blonda cu par 

lung si inelat, cu doi ochi albastri, ochi buni, blanzi, veseli si inteligenti. Minunea mea era insasi 

viata mea, singura mea realizare. Era refugiul meu in fata mizeriei inconjuratoare, era, de cele 

mai multe ori, prietena mea, sora mea... Ei ii impartaseam totul si chiar daca nu intelegea prea 

multe, ochii ei senini si plini de iubire suplineau totul. 

Intr-o zi, Dumnezeu a hotarat ca m-am bucurat destul. 

Minunea mea cu ochi albastri avea cea mai cumplita boala: 

cancer. Si tocmai la unul din cei doi ochi, oglinda sufletului ei. 

Minunea mea s-a transformat mai intai intr-un mic monstru, cu un

ochi aproape iesit din orbita. Oamenii o priveau ingroziti, se inchinau si bateau in lemn. Dupa luni 

intregi de chinuri, i-am scos ochiul. Oglinda sufletului ei se transformase in mii de cioburi care-mi 

sfasiau sufletul de cate ori o priveam. 

Probabil ca nu platisem suficient si Dumnezeu mi-a cerut pretul suprem: viata ei. Nu mi-a 

ascultat rugaciunile, nu s-a indurat de lacrimile si de sufletul meu de mama. Sufletul fetitei mele 

era mai pretios pentru El. 

Exista undeva niste oameni care mi-au fost alaturi si pentru care ma rog ca Dumnezeu sa le 

dea sanatate. Numele lor nu conteaza. Numele lor a ramas in sufletul meu si le voi multumi ori de 

cate ori ma voi gandi la minunea mea, adica in fiecare secunda a vietii mele. Numele lor a ramas 

in sufletul fetitei mele si ea se va ruga pentru ei de acolo, de langa Dumnezeu. Sunt colegi si 

prieteni, medici, preoti, cunoscuti sau mai putin cunoscuti, intr-un cuvant, Oameni. 

Drama mea este drama multor mame. Nu le pot incuraja, pentru ca durerea e prea mare. Ma 

rog doar sa le dea Dumnezeu sanatate copiilor si lor puterea de a-i iubi asa cum merita niste 

ingeri. 

Cum sa concentrez intr-o scrisoare o drama de-o viata? Cum sa descriu in cuvinte ce simt 

acum, cand nu-i mai pot vorbi, n-o mai pot alinta, n-o mai pot mangaia? Sunt furioasa pe mine ca 

nu pot mai mult, dar m-am gandit ca acesta ar fi cel mai potrivit dar pentru fetita mea. Copilul meu 

drag, te rog sa ma ierti! Te rog sa ma ierti pentru fiecare clipa in care te-a durut, pentru fiecare 

clipa in care te-am certat sau te-am chinuit, pentru fiecare clipa in care nu ti-am spus cat de mult 

te iubesc. 

Te rog sa ma ierti pentru lunile intregi cand te-am privat de micile bucurii ale copilariei. Pentru 

bomboanele primite pe care mi le dadeai sa le pastrez cu speranta ca, intr-o zi „cand se va face 

ochisorul bine” le vei manca. Pentru prajitura pe care ai avut curajul si puterea doar sa o mirosi, 

pentru ca stiai, la doar trei ani, ca nu ai voie. Te rog sa ma ierti pentru ca nu mai aveam uneori 

puterea sa te mangai, sa ma joc cu tine, sa te rasfat, sa-ti arat cat de mult te iubesc. Te rog sa 

ma ierti pentru ca uneori oboseam si nu aveam puterea, rabdarea si bunul tau simt de a spune: 

„Iarta-ma, te iubesc!”. 

Iti promit ca, de cate ori voi putea, un copil va primi o bomboana sau o prajitura din partea ta. 

Nu-ti mai pot oferi nimic, ingerul meu, dar pot sa vad in ochii altor copii bucuria de a primi o 

bomboana. 

Te iubesc, minunea mea de ieri si ingerul meu de azi. Te iubesc cu toata fiinta mea si ma rog sati 

fie infinit mai bine acolo sus. Iarta-ma, fetita mea, si de acolo de sus, iubeste-ma asa cum ma 

iubeai si pe pamant. As da orice sa te vad, sa te simt, mi-e dor de rasul tau, de forta ta, de 

energia din care ma alimentam si eu. Ai fost punctul meu de sprijin, omuletul cu care imparteam 

bucuriile si necazurile, ziua de ieri si ziua de maine. Fara tine sunt nimic. 

Ma doare tare, fetita mea... N-am sa stiu niciodata cat te-a durut pe tine. N-am sa stiu 

niciodata ce-ai simtit cand sufletul tau chinuit se zbatea sa plece, cand lacrimile din singurul tau 

ochisor se amestecau cu ale noastre. Ma rog doar sa nu te fi durut niciodata asa cum ma doare 

pe mine sufletul acum. 

Daca ma auzi si ma vezi, ingerul meu, ajuta-ma! Ajuta-ma tu, chiar daca eu nu te-am putut 

ajuta. Roaga-L pe bunul Dumnezeu sa te lase sa-mi dai un semn. Sa te stiu linistita si fericita, sa 

stiu ca m-ai iertat si m-ai iubit si ca iti este infinit mai bine acolo sus, fara noi. Te rog copilul meu 

drag, ajuta-ma! 

Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat imensa bucurie de a fi mama. Pentru patru ani am 

avut ceva al meu, ceva din mine. A fost minunea mea si nimic si nimeni n-o va inlocui. 

Nu stiu ce urare se face ingerilor. Stiu doar ca tu esti acum alaturi de ei. Vei ramane 

intotdeauna pentru noi un dar ceresc si, chiar daca ne doare cumplit, trebuie sa-i multumim lui 

Dumnezeu ca ne-a ales pe noi sa fim parintii tai pentru patru ani. 

ANTOLOGIE AS 

Urme romanesti la Meteora

Cine mai stie astazi ca grosul manastirilor Meteore 

au fost inaltate de calugari valahi, ca daniile si 

odoarele au fost facute de domnitori romani? 

O fascinanta bucata de trecut romanesc asteapta 

sa fie reintegrata in prezent 

? ? ?In inima Greciei exista niste stanci ciudate, unice in lume. Ele strajuiesc oraselul Kalambaka 

si sfredelesc linia orizontului, fiind vizibile din orice parte te-ai 

apropia de aceasta asezare. Au fost numite Meteora, probabil 

pentru ca, dupa ce ani de-a randul au fost cercetate cu mijloace 

stiintifice, compozitia lor nu a putut fi detectata in totalitate. Mai pe 

scurt: par picate din cer. Pe varfurile lor lipsite de vegetatie s-au 

ridicat, inca de acum noua secole, manastiri. Mintea nu poate 

pricepe cum pe stanci plesuve s-au putut inclesta asezari 

monahale in care si-au dus viata in rugaciune, multime de calugari, 

printre care si multi romani. Un francez, ajuns la Meteora pe la 

inceputul secolului trecut, afirma: ?Toata aceasta regiune este 

locuita de-o populatie ce are alta obarsie decat cea greceasca. Ei 

graiesc limba valaha si, zice-se, ar fi extrem de credinciosi?. 

? ? ?Dar ce i-a facut pe primii monahi sa salasluiasca in crapaturile 

si in grotele acestor colosi? Sa rabde de sete si sa se hraneasca 

doar cu radacini? Sa nu aiba nici macar o mana de frunze uscate 

pe care sa-si odihneasca, dupa rugaciuni, oasele chinuite? Numai 

credinta adevarata i-a indemnat sa-si caute lacasuri asemeni 

pasarilor cerului si sa-si duca zilele numai pentru a-L slavi pe Dumnezeu si a se ruga pentru 

pacatele lumii. 

Povestea Meteorelor 

? ? ?Inceputul asezarii monastice organizate a fost in secolul al XI-lea. In 1334, calugarul 

Athanasie, alungat de pe Athos in urma invaziilor piratilor, strange 14 calugari si pleaca la Veria, 

in hotarele fostei Valahii Mari (uitata sau ignorata cu desavarsire), prima mare asezare politica 

romaneasca din sudul Dunarii. Acolo, pe una dintre stancile cele mai mari (inalta de 613 metri 

fata de nivelul marii), incepe, cu o munca titanica, ridicarea unei manastiri, numita ?Megalo 

Meteora? (Marea Meteora) - Manastirea ?Schimbarii la 

Fata?. La moartea lui Athanasie (1383), de pe tronul 

aceleiasi Valahii, vine urmas regele Ioan Duca 

Paleologul, cu numele monahicesc de Ioasaf. In fine, 

urmasul sau, Alexie Anghel, semna cu cerneala 

verde: ?Cesar al Valahiei?. Sunt pline actele 

Meteorelor (abandonate azi de cercetatorii romani) de 

pomenirea unor dregatori valahi ca Petrita, Dragu, 

Calota, Bunila... Se pare ca tot un membru al dinastiei 

stapanitoare din Marea Valahie, Ioan Cantacuzino, a 

inaltat si Manastirea ?Sfantul Stefan?. Si astfel, cu 

timpul, mai toate stancile Meteore au fost cuprinse de manastiri, incat azi privesti uimit si te 

intrebi: ?Cum au izbutit monahii dintai sa se urce pe varful lor??. Peretii stancilor sunt drepti, 

pieptisi, fara puncte de reazem. Sub ei se casca hauri prapastioase, prin care se deschid 

fantastice porti, aratand in zare Muntii Pindului. 

? ? ?Fireste, din maretia de altadata, astazi se mai pastreaza doar sase manastiri, restul sunt in 

ruina. De jos, de la baza stancilor, abia se disting cateva fragmente de zidire. De sus insa, de 

langa clopotnita Manastirii ?Sfantul Nicolae?, de pilda, ceea ce vezi te infioara. Secolele, 

oamenii, poate soarta au prefacut in nimic zidurile groase. Un beci surpat, grinzile de lemn peste

care s-a naruit piatra amintesc vremelnicia a tot ce e omenesc. Si mai ales te duc cu gandul la 

ardoarea crescanda cu care s-au rugat monahii de aici, vazandu-se uitati de cei de-un neam cu 

ei. Rugaciuni pentru apropierea de Dumnezeu si domolirea vanitatilor si a aplecarii catre bunuri 

trecatoare ale celor de langa Carpati. Printre pietre si iarba marunta si uscata, un chiup de lut, 

aproape intreg, s-a dovedit mai puternic decat vremea si vantul, decat piatra, decat oamenii care 

au calcat aceste ziduri in cautare de comori. Ce poate fi mai cutremurator ca dainuirea unui 

efemer vas de pamant, intre ziduri macinate de cel putin un veac, pe varful unei stanci cu fata 

spre cer?... 

Urme romanesti sunt in aproape toate manastirile de aici. Ca si la 

Muntele Athos, voievozii nostri din tara au facut danii bogate 

manastirilor ctitorite de fratii lor romani din sudul Dunarii. Neagoe 

Basarab a inzestrat cu odoare alese Manastirea ?Schimbarii la 

Fata?. Si, spun cartile mai vechi, la aceeasi manastire se afla o 

cerere de ajutor catre voievodul Vasile Lupu, intarita cu opt peceti 

ale manastirilor de aici si cu douazeci si una de semnaturi de 

stareti si inalte capete bisericesti. 

? ? ?La Manastirea ?Varlaam? exista Condica Sfintei Manastiri ? 

Bucovat?; cu litere chirilice, dar in buna limba romaneasca, se 

poate citi pe una dintre file ?Toti Sfintii, Hramul Sfintei Manastiri 

Varlaam de la Meteora?. Condica cuprinde sase hrisoave ale 

domnitorilor romani, incepand cu 1609 si sfarsind cu 1790. Pe 

unul din peretii expozitiei de odoare bisericesti de la Varlaam era 

asezat un epitaf brodat cu fir de aur, aidoma celui existent la 

Manastirea ?Putna?, lucrat de Maria de Mangop, cea de-a doua 

sotie a lui Stefan cel Mare. 

? ? ?Voievozii romani au daruit si moaste unor manastiri de pe Meteora: la Manastirea ?Sfantul 

Stefan? se afla degetul mijlociu de la mana stanga a Sfantului Ioan Botezatorul; langa cele doua 

figuri ingenuncheate de pe invelisul de argint sunt inscriptiile Vladislav Voevod si Neacsa 

Doamna. La Marea Meteora - Manastirea ?Schimbarii la Fata? -, exista mana Sfantului Grigore al 

Neocezareei, cumparata de la familia Ghiculestilor, in 1772. Fara indoiala ca in manastirile de la 

Meteora exista icoane si picturi ale mesterilor romani (cum ar fi frescele de la Biserica ? 

Ypapandi?, naruita cu totul astazi), dar inscriptiile cu numele lor s-au sters ori sunt ascunse 

vederii profanilor. 

Scranciobul Reginei Maria 

? ? ?Am mers pe drumul Meteorelor pe jos, ca intr-un pelerinaj. 

Civilizatia, patrunsa aici din ratiuni turistice, nu tulbura misterul, pentru 

ca nu trece dincolo de zidurile groase, de piatra, ale manastirilor. 

Prima dintre manastirile la care astazi se poate ajunge este ?Sfantul 

Nicolae Anapafsos?. Aici s-a pastrat sistemul de scripeti care cobora 

sau ridica poveri ori calugari in pelerinaj. Vizitatorul curios poate 

cerceta pe indelete mecanismele vechi. Se spune ca insasi Regina 

Maria, fascinata de misterul acestor locuri, a dorit sa viziteze 

manastirile. In lipsa drumului, singura cale de a urca pana la poarta 

sfantului lacas era scripetele. Plina de indrazneala, regina s-a ghemuit 

in plasa. Pretioasa povara a inceput sa fie trasa, incetisor, in sus. 

Cateva minute, Regina tuturor romanilor a fost singura, intre vant si 

stanca. Cand a ajuns, calugarii s-au tras cativa pasi inapoi. Nici o 

femeie nu mai urcase pana acolo. Dar unul dintre ei a recunoscut-o. La 

chemat pe staret. Batran, traind o viata in acel lacas cu legi aspre, 

staretul nu i-a ingaduit sa intre. Acolo, aurul coroanei nu stralucea. Mai apoi, uitandu-se in ochii ei 

frumosi si stralucitori, i-a facut semn cu mana sa pofteasca. 

? ? ?Singura manastire de maici este ?Roussanou?. Stanca ingusta pe care este ridicata ?

Roussanou? e inconjurata din toate partile de hau si un pod deasupra prapastiei o leaga de 

stancile vecine, in care e sapat drumul. Istoria acestei manastiri se pierde in negura timpului. 

Chiar numele sau nu se stie de unde vine, probabil - spun cei mai multi - de la unul din calugarii 

inceputului, care ar fi provenit dintr-un sat, Rusana. Documente ale manastirii spun ca la 1388 

era ridicata. Ce se stie cu certitudine este ca a fost manastire de calugari, ca a decazut treptat, 

de-a lungul secolelor, prada si raufacatorilor, si invaziilor straine, ca, pentru a fi salvata, o ultima 

parte din odoarele si documentele vechi a fost dusa la ?Marea Meteora?, cea mai intarita dintre 

manastiri. Calugaritele petrec zilnic sase-sapte ore in rugaciune, iar duminica sau de sarbatori 

stau unsprezece-douasprezece ore in reculegere si post. 

In rugaciunile lor, care au ales de doua ori singuratatea prin calugarie si prin locul lor intre piatra 

si cer - suntem pomeniti toti, cei care uitam ca Dumnezeu este mult mai aproape de lucrurile 

simple decat de nimicurile cu care ne incarcam viata. 

CLAUDIU IONESCU 

In picioarele goale, la Maica Domnului 

Pelerinaj la Manastirea Nicula 

In urma cu peste 300 de ani, Icoana Maicii Domnului de la 

Manastirea Nicula a lacrimat timp de mai multe saptamani. 

Prezente in documente, marturiile celor care au vazut 

intamplarea acrediteaza existenta unui miracol. Ca este adevarat, 

o dovedeste si fervoarea cu care, an de an, in preajma marii 

sarbatori a Adormirii Maicii Domnului, praznuita la 15 august, pe 

drumurile Transilvaniei curg rauri de oameni, pelerini ai credintei, 

ce se-ndreapta catre Nicula, un sat aflat la marginea judetului 

Cluj. Fericiti sau necajiti, bolnavi sau sanatosi, saraci si bogati, 

impliniti sau disperati, toti sunt intariti si calauziti de nadejdea 

netarmurita in puterea facatoare de bine a Maicii lui Dumnezeu 

Pelerinii sperantei 

Vineri, 13 august 2004. Pe drumul care leaga Clujul de Gherla, intre Jucu si Rascruci, siruri 

nesfarsite de oameni, tineri, copii si batrani, merg desculti pe asfaltul fierbinte, cantand imnuri 

religioase, intr-o procesiune desprinsa, parca, dintr-un alt veac. Prin sate, la porti, localnicii ii 

imbie cu apa rece si fructe, cu putine merinde, imbarbatandu-i sa treaca peste oboseala cumplita 

a drumului si peste caldura nemiloasa ce-i urmareste de cand au plecat. In dreptul unei case cu 

fantana la poarta, cateva femei s-au desprins din multime, ca sa-si astampere setea. Asa am 

putut intra in vorba cu ele, afland ca se indreapta spre Manastirea Nicula, unde an de an, pe 15 

august, se celebreaza sarbatoarea Sfintei Maria, strans legata de prezenta unei icoane despre 

care se crede ca face minuni. Pornisera de dimineata, din Cluj, si mai au cateva ceasuri bune de 

mers pana la Iclod, locul in care vor face primul popas de noapte. N-au stat prea mult la povesti 

si, ca sa pot afla mai multe amanunte, a trebuit sa ma alatur convoiului in fruntea caruia mergeau 

doi tineri ce purtau prapuri albi, infatisand chipul bland al Fecioarei. Profilata pe cer, Maica 

Domnului parea ca surade, cu marama usor fluturata de vant. Transpusi de imaginea ei si de 

cantecele melodioase pe care le intonau, pareau sa fi pierdut legatura cu realitatea, absorbiti de 

intensitatea trairii lor. 

„O, Maicuta Sfanta,/ Te rugam fierbinte/ Sa ne-asculti de-a pururi/ Marea rugaminte./ Nu lasa 

Maicuta/ Sa pierim pe cale,/ Ca noi suntem fiii/ Lacrimilor Tale./ Ajuta-ne Maicuta/ Sa ne rugam 

mereu,/ Sa credem totdeauna/ Ca este Dumnezeu.”

Turma si pastorul 

„Asa cum faceau si stramosii lor, ardelenii 

parcurg zeci de kilometri in picioarele goale, 

pentru a o adora pe Maica lui Iisus” 

Izvorate din sute de piepturi, imnurile religioase scoteau tot mai multi locuitori ai satelor pe la 

porti. Desi mai erau doua zile pana la sarbatoare, si multi kilometri de strabatut inca pana la 

Manastire, toti cei cu care am vorbit pareau sa aiba o mare bucurie de impartasit. 

Cecilia Vladut a implinit 76 de ani. Este medic si pana la anii acestia a strabatut drumul spre 

Nicula de mai multe ori. Merge in stanga preotului, in pas vioi, care nu tradeaza deloc oboseala. 

E bucuroasa ca e intre cunoscuti si prieteni, intr-un asemenea moment, pe care-l asteapta tot 

anul. „Drumul acesta il facem catre Maica noastra a 

tuturor, catre Sfanta Maria, care Il tine in brate si-L arata 

lumii pe Pruncul Sfant, cel mai mare miracol si izvor 

nesecat al vietii. Ea este cea care se roaga pentru noi toti 

si pentru intregul pamant. Nu mi-e greu sa fac atata drum 

pe jos, nu simt oboseala, pentru ca stiu ca bucuria si 

implinirea pe care le traiesc sunt nemasurate. Trebuie sa-i 

multumesc in mod deosebit preotului nostru greco-catolic 

Dumitru Suciu, sufletul acestei actiuni, care in modestia 

ce-l caracterizeaza doreste sa ramana un anonim. Este un 

om cu mare har, un preot pentru toti credinciosii, un model de daruire si sacrificiu, dovada a 

acestui lucru fiind si faptul ca in fiecare an, numarul participantilor la pelerinaj e tot mai mare. Eu 

sunt acum cea mai in varsta si ma bucur ca in aceasta procesiune sunt si doua fetite, Alexandra, 

de 10 ani, si Cristina, de aproape 4 ani. E sigur ca fetitele acestea, ca si alti tineri participanti - 

sunt printre noi si liceeni, studenti si chiar straini -, nu vor uita degraba aceasta experienta 

inaltatoare, ca vor duce mai departe in timp traditia aceasta atat de draga ardelenilor, care, asa 

cum se intampla in fiecare an, parcurg si azi, la fel cum faceau stramosii lor, zeci de kilometri in 

picioarele goale, pe frig, caldura sau ploaie, pentru a o adora pe Mama lui Iisus. Atat timp cat voi 

putea, voi participa si eu la pelerinajele anuale de la Nicula.” 

Icoana care vindeca suferinta 

„Vin sute de mii de oameni. 

Se umplu dealurile si vaile dimprejur” 

Cora Iacob nu este la primul drum spre Nicula. A mai fost si anul trecut si e bucuroasa ca a 

putut si in acest an sa se alature grupului de pelerini. „Vine multa lume la Nicula. Vin oameni din 

Salaj, Suceava, Mures, Maramures, din Cluj. Greco-catolicii vin pe jos, asa e traditia. Pornesc 

unii cu cate trei, patru zile inainte, ca sa ajunga la timp, sa prinda Prohodul Maicii Domnului. 

Dorm pe la oamenii din sate, care-i gazduiesc. Noi o sa dormim prima noapte la Iclod. Vom 

ajunge acolo peste cateva ore si vom intra in biserica, pentru slujba de vecernie. Din cate am 

auzit eu, la Nicula, de Adormirea Maicii Domnului, este cea mai mare adunare de oameni la o 

manastire din tara noastra. Vin sute de mii. Se umplu dealul manastirii si vaile dimprejur. Lumea 

vine la Icoana Maicii Domnului ca sa se roage. E o icoana facatoare de minuni. Vindeca si alina 

suferinta. Dar nu la oricine. Pe masura credintei fiecaruia. Iar daca crezi cu adevarat in puterea 

ei, nu se poate sa nu te alaturi celor care ajung la Nicula, la aceasta mare sarbatoare. Pentru 

multi, e greu pana se hotarasc sa participe prima data, apoi, in fiecare an, dorinta de a ajunge la 

Nicula creste, si pentru ei nu mai e sarbatoare, daca nu pot sa se roage la icoana facatoare de 

minuni.”

Adoratie in iarba 

„Cei care ajung la Nicula inconjoara 

biserica veche in genunchi si in coate, 

ca semn de dragoste fata de Maica Domnului” 

Corina Jiman lucreaza la Libraria Universitatii clujene. Are douazeci si sapte de ani si este 

pentru a doua oara in pelerinaj la Nicula. Este ortodoxa si, cu toate acestea, vine in acest grup de 

greco-catolici pentru ca „ascultandu-l pe preotul Suciu, am inteles multe din lucrurile care inainte 

imi erau straine. Am simtit cu adevarat rugaciunea, importanta ei, puterea pe care o are daca e 

spusa din toata inima. Parintele nu face deosebire intre ortodocsi 

si greco-catolici. Pentru dansul toti suntem la fel, oameni care 

doresc sa devina mai curati, mai buni, prin rugaciune, prin 

smerenie, prin devotiunea si sacrificiul cu care suntem datori unii 

fata de altii si toti fata de Dumnezeu, fata de Maica Sfanta si fata 

de Iisus. Recunosc ca poate n-as fi participat la aceste pelerinaje, daca nu l-as fi ascultat pe 

parintele, daca nu as fi vazut cata rabdare are ca sa explice fiecaruia ce e de explicat, cata 

simplitate si modestie in comportament si cata putere de a trece peste nenorocirile care i-au 

marcat viata. Dumnealui este pentru noi un exemplu si pot sa spun ca suntem fericiti ca-l avem in 

mijlocul nostru, sa ne talmaceasca cele neintelese, sa ne ajute sa facem mai simplu si mai usor 

drumul rugaciunii si al smereniei. Noi vom ajunge la manastire numai sambata dupa-amiaza. 

Seara se va scoate icoana facatoare de minuni si va incepe seara de adoratie, slujba prohodului 

Maicii Domnului. Se vor citi si Molitvele Sfantului Vasile cel Mare si se va inconjura biserica de 

trei ori cu icoana in frunte. Stiti ca cei care ajung la Nicula inconjoara de trei ori biserica de lemn a 

manastirii in genunchi si in coate, ca semn al dragostei si pretuirii pe care o au fata de Maica 

Domnului. Toata noaptea de sambata spre duminica se vor canta imnuri, se vor spune rugaciuni, 

iar duminica dimineata, credinciosii vor asista la Liturghia arhiereasca, slujita de I.P.S. 

Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului. E pacat ca, uneori, in ultimii ani, 

certurile dintre greco-catolici si ortodocsi au umbrit sarbatoarea aceasta, atat de mare si 

frumoasa. Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, nu poate fi doar a unora dintre noi. Maica 

Domnului este Maica noastra, a tuturor. Ar trebui lasate la o parte ambitiile si orgoliile si ar trebui 

sa ne rugam mai mult pentru liniste si intelegere intre noi si pentru pace in lume.” 

Cruci de lemn, legate cu spice, si tricolorul 

„Rugaciunea e mai puternica, atunci cand suntem mai multi” 

Elena Motantan a mai fost la Nicula si de fiecare data este tot mai uimita de numarul mare de 

oameni care ajung acolo la aceasta sarbatoare: „Oamenii vin de peste tot, din judetele vecine, cu 

preotul lor in frunte. Poarta steaguri albe, flori, cruci de lemn, pe care sunt legate spice de grau si 

tricolorul. Cat timp asteapta la manastire, canta si se roaga. Sunt acolo multi preoti. Unii 

spovedesc sau cumineca, impartasesc sau fac slujbe de maslu, altii le spun enoriasilor despre 

viata Sfintei Maria sau despre icoana facatoare de minuni. Nu poti sa uiti imaginea atator oameni 

care se roaga impreuna. Eu cred ca si rugaciunea e mai puternica atunci cand sunt mai multi. Pe 

intuneric, la lumina lumanarilor, in ploaie sau frig, cei care ajung la icoana facatoare de minuni nu 

mai simt nici o greutate. Parca cineva iti ia toata oboseala si necazul sau grija, ca si cum ti-ar lua 

o haina de pe umeri. Daca ai vazut-o o data, icoana te atrage sa mai mergi s-o vezi. Nu cred ca 

m-as simti bine daca as lipsi de la aceasta sarbatoare. Toti avem pacate, mai mari sau mai mici, 

mai greu de dus sau mai usor de iertat, si drumul acesta este ca un drum al pocaintei, al 

regretului, al parerii de rau pentru cele gresite. Nici un sacrificiu nu este prea mare atunci cand e 

vorba sa dobandesti mantuirea, si o suta si ceva de kilometri, drumul dus-intors de la Cluj pana la 

manastire, poate fi o Golgota pentru fiecare dintre noi, care sa ne aduca aminte, an de an, de 

patimile celui care a suferit pe cruce”.

Cantecul neintrerupt 

„M-am rugat la icoana si cand 

a fost ascunsa de comunisti” 

Pe Aurica Man din Iclod am intalnit-o in apropierea bisericii din satul ei, asteptand, alaturi de 

alti iclodeni, grupul de pelerini de la Cluj. „In seara asta ii vom primi pe cei de la Cluj la noi in 

biserica si ne vom ruga impreuna cu ei. Pe cei care sunt mai batrani ii vom caza la casele 

noastre, cei mai tineri vor ramane in biserica si vor canta sau se vor ruga pana dimineata, cand 

vor merge mai departe. Mai demult, in saptamana dinaintea Adormirii Maicii Domnului, treceau 

carutele pline de oameni veniti din toate partile. Carutele erau 

impodobite frumos cu flori si stergare, cu toluri tesute in razboi si 

mergeau catre Manastire. Oamenii purtau portul popular si cantau 

cantece religioase tot drumul. Daca unii oboseau, incepeau 

ceilalti cantecul. Faceau cu randul, pentru ca sa nu se intrerupa 

cantarea deloc. Seara, fiecare caruta se oprea la cate o gazda, 

unde innoptau toti. Era o mare cinste pentru cel care avea in 

gazda oameni veniti la „prosetie”, adica procesiune, cum se zicea 

pe atunci. Parca erau mai frati atunci oamenii si parca nu era 

atata mandrie in lume. Asta se intampla inainte sa vina 

comunistii. Eu am implinit acum optzeci si sase de ani si am fost 

la Nicula de cand eram tanara, ca sa ma rog la icoana Maicii Domnului. M-am rugat gandindu-ma 

la ea, inchipuindu-mi-o doar, si atunci cand a fost ascunsa, sa n-o ia comunistii, cand au inchis 

manastirea. Acuma nu mai am putere sa ma duc pana acolo, nu mai pot sta in picioare mult timp, 

dar ii ajut pe altii la drum. Ii gazduiesc pe cei care vin de departe si, dupa ce pleaca, ma tot 

gandesc la ei si ma rog. Eu cred ca cel mai frumos lucru care se poate face la sarbatoarea asta 

este sa te prezinti in fata Preacuratei cu sufletul curat, prin rugaciune, spovedanie si post. Numai 

asa rugaciunea cu care te duci la icoana se implineste. Numai asa vorbele si gandul tau deschid 

portile cerului. Ce-as putea sa va mai spun eu, la anii mei? Eu zic ca e bine sa te rogi mereu, ca 

sa-ti dea Dumnezeu rabdare si putere sa treci fara pacate peste fiecare zi.” 

I-am lasat pe pelerinii clujeni sa mearga mai departe, cantand, inspre Nicula, insotiti de urarile 

si incurajarile celor care ii asteptau la fiecare poarta pe langa care treceau. Marturisesc acum ca 

sunt fericita ca i-am intalnit, pentru ca am inteles de la ei ca oricat de intunecate par uneori 

drumurile si planurile vietii, oricat de amenintatoare intamplarile politice si economice, oricat de 

nesigure promisiunile mai marilor lumii, cata vreme tot mai multi oameni se indreapta spre altare 

ale credintei, speranta nu este pierduta. 

Din istoria Icoanei Maicii Domnului 

facatoare de minuni de la Nicula 

Manastirea Nicula se gaseste in comuna Fizesul Gherlei, la 7 km de Gherla, in judetul Cluj. A 

fost infiintata de pustnicul Nicolae, care a vietuit prin partile acelea pe la 1326. Biserica a ars de 

mai multe ori si a fost reconstruita in 1552, 1700, 1712. In 1973, biserica de lemn, construita in 

stilul bisericilor maramuresene, a ars. Atunci a fost adusa la Nicula o alta biserica de lemn, care 

dateaza din anul 1770, din satul Top, judetul Bistrita-Nasaud. Manastirea adaposteste Icoana 

Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, pictata la 1681, de pictorul Luca din Iclodul Mare. Icoana 

este pictata pe lemn de brad si este intarita cu doua cingatori de brad. Intre 15 februarie si 12 

martie 1699, se spune ca icoana a lacrimat. Exista mai multe insemnari ale unor martori care au 

asistat la acest miracol, printre ei fiind si un grup de ofiteri si soldati romano-catolici din 

„Regimentul de cavalerie Vasas al Mariei Sale Craiesti de Hohenzollern”. Evenimentul a fost 

consemnat si de Conventul din Manastur. Guvernatorul Ardealului, Sigismund Kornis, a luat-o si 

a dus-o la castelul sau din satul Benedic, pentru a o putea reproduce. Se spune ca guvernatorul

ar fi trimis-o chiar la Viena, pentru a putea fi adorata si de catre membrii familiei imperiale 

habsburgice. Dar satenii din Nicula au fost la un pas de a se rascula pentru a-si aduce inapoi 

icoana, si atunci icoana s-a intors din nou la manastire. 

Atat de puternice au fost dragostea si credinta in puterea acestei icoane, incat in Nicula si in 

satele din jur, tot mai multi mesteri au inceput sa picteze icoane. Icoanele Scolii de pictura de la 

Nicula sunt renumite in toata lumea pentru simplitatea lor, pentru precizia desenului, pentru 

culorile vii. 

In 1767, Papa Clement al XIII-lea a emis un decret prin care acorda iertarea pacatelor 

(indulgenta plenara) tuturor acelora care mergeau in pelerinaj la Nicula. 

In 1928, indulgenta a fost recunoscuta si de catre Papa Pius al XI-lea, care a acordat Niculei 

statutul de sanctuar marian, fiind printre cele mai importante locuri de pelerinaje din intreaga lume 

catolica. 

In 1936, cardinalul Iuliu Hossu a incredintat icoana calugarilor 

greco-catolici din ordinul Sfantului Vasile cel Mare, care au pus-o 

in altarul din lemn de tei, unic in lume, al bisericii ridicate in 1884, 

langa bisericuta veche din lemn. In 1948, manastirea grecocatolica 

a fost inchisa, iar staretul, egumenul Leon Man, arestat, 

inchis si ucis de comunisti, in inchisoarea de la Gherla. Fostul 

ingrijitor al manastirii a luat icoana si a ascuns-o, zidind-o intr-un 

perete al casei sale. Inainte sa moara, in 1964, i-a marturisit taina 

staretului manastirii ortodoxe, numit intre timp in vechea asezare monahala. Icoana a fost luata 

de comunisti la cateva zile dupa ce a fost adusa la manastire. La rugamintea episcopului ortodox 

de atunci, a fost pusa in capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj. 

In 1991, a fost restaurata de catre specialisti ai Muzeului de Arta din Cluj, dar din pacate, a fost 

distrusa in mare parte pictura originala. Dupa restaurare, icoana s-a intors la Nicula. 

Icoana a fost in ultimii ani disputata atat de greco-catolici, cat si de ortodocsi. La sarbatoarea 

Adormirii Maicii Domnului din 15 august, se face, an de an, cel mai mare pelerinaj de la noi din 

tara. Sute de mii de credinciosi, greco-catolici si ortodocsi, merg la Nicula, pentru a se ruga, cei 

mai multi pe jos, asa cum cere traditia. 

Exista multe marturii ca s-au petrecut miracole si vindecari in prezenta icoanei si ca urmare a 

rugaciunilor necurmate catre Maica Domnului. La Nicula se construieste acum un centru 

ecumenic care va aduce, poate, linistea si pacea in jurul acestei icoane. 

Cand a murit si cand a inviat 

Iisus? 

- Reluarea unor date calendaristice, dublata de 

studiul configuratiilor astrale din rastimpul martiriului si 

al Invierii Mantuitorului le permite unor astronomi 

romani precizarea exacta a anului, zilei si orei la care 

Iisus a murit si a inviat. Printre sursele folosite se 

numara si enigmatica “Evanghelie dupa Petru”, 

descoperita intr-un mormant din Egipt - 

Informatiile despre moartea lui Hristos pe cruce 

sunt continute in Noul Testament, in evangheliile dupa 

Matei, Marcu, Luca si Ioan. Conform acestora, Iisus a 

OTILIA TEPOSU 

(Fotografiile autoarei)

fost rastignit de Pastele evreiesc, care a cazut intr-o zi de vineri. Marcu spune ca 

l-au rastignit la ceasul al treilea, iar Ioan - la ceasul al saselea. In deplin acord, 

primii trei evanghelisti consemneaza si faptul ca de la “ceasul al saselea, 

intuneric s-a facut peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea”. Singurul care 

nu aminteste de eveniment este Ioan. Imediat dupa ceasul al noualea, Iisus a 

murit si seara, vineri, Iosif din Arimateea L-a pus in mormantul sau. Intr-o 

varianta pierduta a vietii si mortii Mantuitorului, apocrifa Evanghelie dupa Petru, 

din care un fragment a fost descoperit in sicriul unui calugar, ingropat in 

localitatea Akhmin din Egipt, se spune ca intunericul a fost atat de mare, incat 

oamenii mergeau prin Ierusalim cu lampile aprinse. Din pacate, la fel ca multe 

alte relatari similare (au existat zeci de povesti evanghelice despre Hristos), si 

Evanghelia dupa Petru a fost dezavuata si interzisa oficial de catre Papa Gelazi 

I, printr-un decret emis in anul 496. Carte de capatai a templului de la Ierusalim, 

extrem de populara printre crestinii din secolele I si II, Evanghelia dupa Petru se 

baza pe marturiile extrem de concrete ale ucenicilor Mantuitorului, care stiau, 

desigur, data si ora la care Invatatorul lor murise si inviase. Dorinta lui Pavel, 

marele ideolog al crestinismului (care nu L-a cunoscut pe Iisus), de a inlatura 

amanuntele biografice in favoarea divinitatii fapturii Domnului (“noi propovaduim 

pe Hristos cel rastignit”) a scos din circulatie o multime de informatii, atat de utile 

pentru cercetatorul de azi. Iata de ce stradania de a afla cu exactitate ziua, luna 

si ora la care s-au petrecut martiriul si Invierea Domnului este extrem de dificila. 

Istoriografia antica nu spune nimic despre crucificarea lui Iisus, la fel cum 

nici Biblia nu spune nimic despre vremurile in care a trait Iisus. Nicaieri nu se 

vorbeste despre brutala asuprire la care romanii au supus Palestina, despre 

sutele de crucificari la care erau condamnati iudeii. Pe vremea lui Hristos, 

Palestina era un butoi cu pulbere, pentru ca se confruntau doua lumi cu doua 

religii deosebite. Pentru romani, cerul era plin de zei, in vreme ce iudeii credeau 

intr-un singur Dumnezeu, se considerau poporul ales, opunandu-se cultului 

intretinut in jurul imparatilor Romei. In cele patru Evanghelii oficiale, lucrurile 

acestea dispar insa. Singura opozitie existenta in ele este - dupa dorinta expresa 

a lui Pavel - aceea dintre adeptii si opozantii lui Iisus. Putine lucruri aflam si 

despre confruntarea religioasa dintre diferitele grupuri israelite care se 

dusmaneau. Cel mai important dintre ele erau esenienii, care nu sunt pomeniti in 

Noul Testament, desi principiile lor religioase, mai vechi cu o suta de ani, sunt 

preluate in mare masura de catre evanghelisti. Chiar si despre Iisus evanghelistii 

au scris doar ceea ce servea credintei. Cand s-a nascut si cand a murit nu scrie 

in texte si nu exista nici alte izvoare ale vremii din care lucrul acesta sa poata fi 

aflat. Numele lui Hristos nu figureaza in nici o sursa istorica, in mod explicit, 

istoria antica nu spune nimic despre crucificarea Sa. Cronicarii evrei, care au 

descris istoria templului din Ierusalim, nu stiu nimic despre “ruperea in doua a 

catapetesmei”, iar Pliniu cel Batran, autorul “Istoriei Naturale”, care a calatorit 

prin tarile Palestinei, cunoscandu-le bine trecutul, ba chiar a inchinat un capitol 

intreg eclipselor solare, nu aminteste nici un cuvant despre “intunericul” descris 

de evanghelisti. Si totusi, reconstituirea evenimentelor petrecute in urma cu doua 

milenii e posibila...

Prima noapte cu Luna plina... 

“In luna intai, in ziua a patrusprezecea a lunii, 

catre seara, sunt Pastile Domnului”, a randuit Moise 

pentru poporul evreu, celebrand astfel iesirea de sub 

robia egiptenilor, care a tinut 430 de ani. Concret, 

Pastele evreiesc se tine la prima Luna plina, dupa 

echinoctiul de primavara. Daca ziua cu Luna plina 

cade intr-o vineri, asa cum scrie in Cartea Sfanta, 

atunci Pastele evreiesc se tine sambata. Sa luam ca 

exemplu anul acesta, 2002. Echinoctiul de primavara a 

fost pe 20 martie. Prima Luna plina dupa aceasta data 

a fost pe 28 martie. Atunci s-a sarbatorit Pastele 

evreiesc. Deci, ca sa aflam cand a fost rastignit Iisus, 

trebuie sa cautam data echinoctiului de primavara si fazele Lunii, in jurul acelui 

eveniment cosmic. Dar in care an? 

Dupa ce, prin tradarea lui Iuda, Iisus a fost prins in Gradina Ghetsimani, a 

fost dus mai intai la Anna, apoi la Caiafa, in fata sanhedrinului, iar dimineata, 

vineri, la Pilat din Pont. Pana in anul 16, Anna a detinut functia suprema de mare 

preot. Datorita masinatiilor abile si mijloacelor financiare de care dispunea din 

plin, el s-a mentinut la putere pana in anul 67. Aceasta ne explica de ce Iisus a 

fost dus mai intai la Anna si apoi la ginerele sau, Caiafa, care a detinut functia de 

mare preot intre anii 18-36. Iata un prim rezultat concret: Iisus nu putea fi judecat 

si crucificat dupa anul 36. Inca un element: functia de procurator al Iudeii, nu 

prea inalta, caci era subordonata autoritatii guvernatorului Siriei, Pilat din Pont a 

preluat-o in anul 26 si s-a mentinut la putere inca 5 ani dupa moartea lui Seianus 

(anul 31), deci pana in anul 36. In ruinele dezgropate ale teatrului din Cezareea 

(120 km de Ierusalim) s-a descoperit o tablita de piatra pe care era sapat numele 

lui Pilat din Pont. O prima concluzie este ca anul crucificarii lui Iisus este cuprins 

intre 26-36. Dar exact, care? 

Dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea, de la Observatorul Astronomic din 

Cluj-Napoca, au calculat aceasta data, folosindu-se de programul “Jean Meeus”, 

pe calculator. Au studiat intervalul de ani 26-35, extragand ziua si ora 

echinoctiului de primavara, fazele Lunii in jurul acestei date, eclipsele de Soare si 

de Luna pentru lunile martie si aprilie, precum si zilele saptamanii cand au avut 

loc aceste fenomene cosmice. Totul, conform calendarului gregorian, adica cel 

pe care-l folosim noi azi. Dupa cum stim, Iisus a fost rastignit intr-o zi de vineri a 

Pastelui evreiesc, deci intr-o zi de vineri cand este Luna plina si aceasta, dupa 

data echinoctiului de primavara. In cei 10 ani studiati, adica 26-35, prima Luna 

plina dupa echinoctiu a cazut vinerea numai in anii 30 si 33. In anul 30, 

echinoctiul de primavara a fost in 23 martie (joi) si prima Luna plina in 7 aprilie 

(vineri). In anul 33, echinoctiul a fost in 22 martie (duminica) si prima Luna plina 

in 3 aprilie (vineri). In anul 30, in lunile martie - aprilie nu a fost nici o eclipsa de 

Soare sau Luna vizibila de la Ierusalim sau Iudeea. In anul 33 a fost o eclipsa 

totala de Soare, in 19 martie (joi) (maximul ei fiind la ora 15:24) si o eclipsa 

partiala de Luna in 3 aprilie (vineri) cu inceputul la ora 17:51 si sfarsitul la 20:42,

ambele vizibile din Ierusalim si Palestina. Sprijinindu-ma pe acest argument 

stiintific, consider ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 33. Deci a inviat 

catre dimineata zilei de duminica, 5 aprilie, anul 33. 

Biserica si exegetii Bibliei considera ca Iisus a fost 

crucificat in intervalul de ani 30-33. In curtea bisericii 

ortodoxe din orasul Cugir, jud. Alba, exista o cruce cu 

inscriptia “Anul sfant 33-1933”. Anul rezultat mai sus se 

incadreaza in aceste previziuni. Dar ora? 

Locuitorii vechii Palestine numerotau orele 

incepand cu rasaritul Soarelui. De exemplu, ceasul al 

treilea era ora trei dupa rasaritul Soarelui, ceasul al 

saselea era ora sase dupa rasaritul Soarelui si asa mai 

departe. Asa au si scris evanghelistii, dupa cum fiecare 

poate sa citeasca. Deci se pune acum problema: la ce 

ora rasare Soarele la Ierusalim, in ziua de 3 aprilie? 

Avem un avantaj, ca Ierusalimul si Bucurestiul sunt pe 

acelasi fus orar, dar Ierusalimul are coordonatele 

geografice: latitudine N 31¡, 78’ si longitudine E 35¡, 21’. In urma calculelor 

efectuate de dr. Liviu Mircea, in ziua de 3 aprilie, la Ierusalim Soarele rasare la 

ora 5:27 si apune la 17:57. Deci ceasurile scrise in Evanghelii se socotesc 

incepand cu ora 5:27. 

Marcu a scris: “Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea”. Deci Iisus a 

fost crucificat in jurul orei 8:27. Primii trei evanghelisti au relatat ca de la ceasul al 

6-lea pana la ceasul al 9-lea s-a facut intuneric peste tot Pamantul, iar Luca 

adauga in plus: “Cand Soarele s-a intunecat”. Inseamna ca de la ora 11:27 pana 

la 14:27 a fost o eclipsa de Soare, Iisus fiind pe cruce. La ceasul al noualea, deci 

la ora 14:27, Iisus a strigat celebrele cuvinte: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, 

de ce M-ai parasit?”. Apoi a zis: “Mi-e sete”. Deoarece acolo era un vas plin cu 

otet, unul dintre evrei a pus in varful unei trestii un burete inmuiat in acel otet si la 

dus la gura Lui. Dupa ce Iisus a luat otetul, a zis: “Savarsitu-s-a”. Si plecandusi 

capul, si-a dat duhul. Toate aceste evenimente au luat ceva timp, cam intre 10- 

20 de minute. Tinand cont si de faptul ca ceasurile din Evanghelii sunt scrise 

intregi, adica fara a fi specificate minutele, deci ele sunt aproximative, eu cred ca 

nu gresesc daca consider ca Iisus a murit la ora 15, plus-minus 5-10 minute. Iar 

seara, deci in jurul orei 18, L-au ingropat. Toate evenimentele descrise mai sus 

sunt date in ora legala a Ierusalimului. Pentru Bucuresti, la aceste ore se mai 

adauga 27 de minute. 

Cand Soarele s-a intunecat... 

Mai ramane de elucidat intunericul care 

s-a facut cand Iisus era pe cruce. Dupa cum 

stim, Iisus a fost rastignit de Pastele evreiesc, 

care e numai la faza de Luna plina. Dar 

eclipsele de Soare sunt numai la faza de

Luna noua, iar eclipsele de Luna sunt numai la faza de Luna plina. Asadar cand 

Iisus era pe cruce nu putea sa se produca o eclipsa de Soare. O speculatie 

stiintifica de ultim moment acrediteaza ideea unei civilizatii extrasolare, careia si 

Iisus i-a apartinut si care a produs artificial o eclipsa totala de Soare in zona 

Ierusalimului. Dar sa revin cu explicatiile pe Pamant. 

Dupa cum am aratat, in Palestina a fost o eclipsa totala de Soare in data de 

19 martie (joi), anul 33, exact la faza de Luna noua, deci cu doua saptamani 

inainte de rastignirea lui Iisus. De la inceputul si pana la sfarsitul unei eclipse 

sunt aproximativ 5 ore. De la inceputul eclipsei totale si pana la sfarsitul eclipsei 

totale sunt aproximativ 3 ore, adica exact asa cum au scris Matei, Marcu si Luca. 

Daca folosesc limbajul evanghelistilor, intunericul a fost de la ceasul al saptelea 

(ora 13) pana la ceasul al zecelea (ora 16), dar cu doua saptamani inainte de 

crucificarea lui Iisus. Aici trebuie sa fac precizarea ca Evangheliile au fost scrise 

intre anii 36-95 (dupa Teologia crestina), in jurul anului 150 (dupa I.A. Lentmann 

si scoala mitologica), intre anii 100-125 (dupa A. Loisy si scoala mini-istorista) si 

intre anii 50-100 (dupa Zenon Kosidowski). Nici un evanghelist nu a fost martor 

ocular la evenimente si nu avea o pregatire stiintifica. Toate aceste lucruri 

neobisnuite s-au petrecut in cercul irational de fictiune si iluzii in care traiau primii 

adepti a lui Iisus si totodata autorii Evangheliilor. Nu este deci de mirare ca si 

intr-o astfel de relatare, valoroasa din punct de vedere cristologic, privind 

desfasurarea evenimentelor pe Golgota, fiecare dintre ei povesteste altceva. Se 

vede ca fiecare evanghelist s-a inspirat din alte surse si povestiri transmise din 

gura in gura. Cateodata, un evanghelist ori altul, pentru dramatizarea naratiunii 

ori pentru scoaterea in evidenta a vreunei teze, adauga produsul propriei sale 

imaginatii. De exemplu, Ioan - care si-a scris Evanghelia in jurul anului 90, deci la 

aproximativ 57 de ani de la moartea lui Iisus - nici nu mai aminteste de 

intunericul produs cand Iisus era pe cruce. Asadar fenomenul descris de primii 

trei evanghelisti este cu certitudine eclipsa totala de Soare din 19 martie anul 33. 

Cu trecerea anilor, s-a transmis in popor ca, atunci cand Iisus era pe cruce, s-a 

facut intuneric peste Pamant, pentru a se da evenimentului o dimensiune 

cosmica, divina. Dar, repet, eclipsa de Soare a avut loc cu doua saptamani 

inainte de crucificare. 

Un argument in plus pentru sustinerea tezei de mai sus este si faptul ca 

atunci cand Iisus a fost introdus in mormantul lui Iosif din Arimateea, a inceput o 

eclipsa partiala de Luna, vizibila din toata Palestina. Ea a inceput la 17:51 si s-a 

sfarsit la 20:42, deci a tinut tot trei ore, cat au scris si evanghelistii. In limbajul 

popular de acum, spunem ca eclipsa a tinut de la ceasul al 6-lea pana la ceasul 

al 9-lea (post meridian). Este posibil ca limbajul popular de acum sa semene cu 

limbajul popular de pe timpul evanghelistilor, iar ei sa se refere la acest 

eveniment cosmic. In fond, cel mai conservator este poporul, si nu elitele. 

Concluzia mea este, repet, ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 

33, ora 15 (ora Ierusalimului). Folosind o alta metodologie de calcul, Teres 

Agoston, in “Biblia si Astronomia” (Budapesta, 1994), a ajuns aproximativ la 

aceleasi concluzii. Tin sa precizez ca acest articol nu-l puteam scrie fara ajutorul 

direct si generos al dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea de la Observatorul 

Astronomic Cluj-Napoca, al Academiei Romane.

Invierea lui Iisus 

Dupa cum am demonstrat, Iisus a murit 

vineri, 3 aprilie, anul 33, orele 15, si a inviat 

duminica 5 aprilie, anul 33, catre dimineata. 

Firesc se pune intrebarea: in jurul carei ore?, 

deoarece la noi exista obiceiul sa sarbatorim 

Invierea ba la miezul noptii, ba dimineata, in 

functie de obiceiurile locale. Trebuie sa 

precizez ca la Ierusalim, deoarece acolo s-a 

petrecut evenimentul cristic, in ziua de 5 aprilie, 

noaptea se termina la ora 5 si ziua incepe la 

ora 5:25. Intre orele 5 si 5:25 este crepusculul 

de dimineata, popular spus, se amesteca 

noaptea cu ziua. 

Marcu si-a scris Evanghelia in anul 70 (maxim 75), spunand ca “Maria 

Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea... dis-de-dimineata..., pe cand 

rasarea soarele, au venit la mormant”. Deci ele au venit cel mai devreme, la ora 

5:25 si au gasit mormantul gol. 

Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, din care citim: “cand se lumina de 

ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, 

ca sa vada mormantul”. Aici avem de-a face cu crepusculul de dimineata, care 

este intre orele 5 - 5:25, cand Iisus nu mai era in mormant. 

Luca si-a scris Evanghelia in anul 90, deci la 57 de ani de la moartea lui 

Iisus: “iar in prima zi de dupa sambata (duminica), foarte de dimineata, au venit 

ele la mormant... Si au gasit piatra rasturnata...”. Se pare ca ora este 5:25. 

Ioan si-a scris Evanghelia intre anii 90-95, relatand: “Iar in ziua intai a 

saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata, 

fiind inca intuneric...”; aici este vorba de ora 5, cand se termina noaptea. 

Moartea si Invierea lui Iisus nu pot fi elucidate real decat daca se apeleaza 

si la evangheliile apocrife, texte religioase neacceptate in randul scrierilor 

canonice. Printre ele se numara deja numita Evanghelie dupa Petru, care s-a 

bucurat de o autoritate imensa printre primii crestini. Se pare ca ea a fost prima 

Evanghelie scrisa dupa inaltarea lui Iisus si in ea se relateaza exact cum s-au 

petrecut evenimentele. Dezavuat in mod oficial, textul Evangheliei a disparut 

pentru totdeauna. Trebuie sa fim recunoscatori deci mentiunilor lui Origene (185- 

254) si Eusebiu (263-340) ca nu s-a uitat de existenta ei. Este usor de inteles 

tulburarea provocata in randul biblistilor, in anul 1892, cand a fost descoperit in 

apropierea satului Akhmin, din Egiptul de sus, un vechi cimitir din secolul al Vlea, 

iar intr-un sicriu, in care se aflau ramasitele pamantesti ale unui calugar, s-a 

gasit un fragment din Evanghelia dupa Petru, referitor la intamplarile din 

Saptamana Patimilor. 

Martor al evenimentelor din Ierusalim, autorul scrierii afirma ca odata cu 

ingroparea lui Iisus, poporul evreu, inclusiv preotii si sfatul batranilor, a inceput sa

se vaite si sa se loveasca cu pumnii in piept, deoarece a inteles pacatul pe care 

l-a comis. Capeteniile, inspaimantate de murmurul de nemultumire si disperare al 

poporului, s-au adresat lui Pilat, cu rugamintea de a pune straji langa mormant. 

Astfel ca un detasament numeros, de 30 de soldati, aflati sub comanda 

centurionului Petronius, si o mie de slujitori ai preotilor evrei, au blocat intrarea in 

mormant, cu o piatra grea, au pus 7 peceti, si-au intins corturile, incepand o paza 

neintrerupta, ca sa nu se fure cadavrul. Dar iata fragmentul principal al povestirii: 

“Si iata ca in noaptea de sambata catre 

duminica, in vreme ce soldatii faceau de straja cate doi 

cu schimbul, se facu un zgomot in ceruri. Si au zarit 

cerul deschis si doi barbati care coborau din el in mare 

stralucire si se apropiau de mormant. Dar iata piatra 

cu care s-a inchis intrarea, ca se rostogolea singura si 

ca se da la o parte. Mormantul se deschise si cei doi 

tineri intrara in el. Vazand acestea, l-au trezit pe sutas 

si pe batranii care erau si ei acolo si faceau de paza. 

Iar cand le-au povestit ce au vazut, au zarit din nou trei 

barbati iesind din mormant: doi tineri il tineau pe al 

treilea, iar crucea venea in urma lor. Capetele primilor 

doi atingeau cerul, iar capul celui pe care-l duceau 

depasea cerul”. 

Mormantul lui Iisus s-a aflat pe dealul Capatanii (Golgota), chiar pe culmea 

sa stancoasa. Zidurile Cetatii Ierusalim erau cu 80 m mai la vale, in directia est si 

sud, iar poarta de acces cu 120 m mai jos, in directia est. Aici si maximum la 

aceasta distanta (120 m) a stat martorul ocular al Invierii, cel care a vazut 

profilandu-se pe cerul noptii siluetele celor trei barbati. Pentru aceasta, trebuia ca 

Luna sa fi fost pe directia S-V catre V. In noaptea Invierii (4 spre 5 aprilie) a fost 

Luna plina. Deci conditiile de vizibilitate erau excelente si martorii au vazut 

evenimentul cristic in toata realitatea sa. In noaptea Invierii, Luna a rasarit 

sambata seara la ora 18:47 (in 4 aprilie) si a apus duminica dimineata la ora 6:05 

(in 5 aprilie), deci in jurul orei 0:30 era pe directia Sud. La ora 3:15 a fost pe 

directia S-V, iar la ora 4 a fost pe directia S-V catre V. In jurul acestei ore, cei doi 

insi de lumina care au venit din cer L-au luat pe Iisus din mormant, L-au tinut de 

brate (de subtiori), unul in dreapta si celalalt in stanga, si L-au dus cu ei. Iisus 

fiind mai inalt decat cei doi, cu aproximativ un cap, autorul Evangheliei sau alt 

martor ocular care apoi i-a relatat intamplarea a vazut pe fondul Lunii pline 

capetele celor doi tovarasi, iar capul lui Iisus depasea in inaltime discul Lunii 

pline, care era in spatele lor pe cer. Si astfel tragem concluzia ca Iisus avea 1,80- 

1,90 m inaltime, iar tovarasii lui numai 1,60-1,70 m inaltime. La ora aceea, Luna 

plina se afla jos, la orizont, deci deasupra dealurilor. Un argument in plus este si 

faptul ca, in jurul orei 4 dimineata, toti cei de straja dormeau. 

Cei care au lucrat in schimbul trei in regimul comunist sau lucreaza si azi 

stiu ca somnul te apuca dupa ora doua noaptea, iar cei care puteau sau nu mai 

rezistau treji se culcau in jurul orei trei, pana la maximum catre ora cinci. Deci, 

biologic, corpul omenesc doarme sau atipeste in jurul orei patru dimineata. 

Daca luam in considerare Invierea din Evanghelia dupa Petru, intelegem

usor si ce se scrie in Evanghelia dupa Matei referitor la Invierea lui Iisus (28:2-4). 

Adica s-a facut un cutremur mare cand ingerul Domnului a coborat din cer, a 

pravalit piatra de la usa mormantului si sedea pe ea, infatisarea sa era ca 

fulgerul si imbracamintea alba ca zapada si cei care pazeau s-au facut ca morti. 

Apoi, ingerul a vorbit cu femeile. Aceasta este o dovada directa ca Matei s-a 

inspirat din Evanghelia dupa Petru. (Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, iar 

Evanghelia dupa Petru este mai veche, posibil scrisa in anul 35, fiind folosita de 

prima comunitate de crestini din Ierusalim.) Concluzia acestui studiu este ca Iisus 

a inviat in ziua de duminica, 5 aprilie, anul 33, in jurul orei 4 dimineata (ora 

Ierusalimului care este si ora Bucurestiului). Deoarece acum am trecut la ora 

oficiala de vara, ora 4 a devenit ora 5 dimineata. 

Descoperirea de la Akhmin 

Akhmin este o asezare situata in Egiptul de 

Nord, pe malul Nilului. In ultimii ani, i s-a dat o mare 

importanta acestei localitati, datorita descoperirilor 

care s-au facut in cimitirele ei. Dealul Akhmin Ð de 

vreo trei kilometri lungime Ð este “burdusit” cu 

ramasite umane, ingramadite in gropi care contin intre 

opt si zece mici incaperi, aranjate una peste alta. 

Fiecare are cate douasprezece sicrie in ea. Tot aici sau 

descoperit pesteri pline cu mumii, inghesuite toate 

impreuna in aceleasi adancituri. 

Asezarea este cunoscuta mai ales pentru 

papirusurile sale, cele mai cunoscute fiind 

“Evanghelia dupa Petru” si “Apocalipsa dupa Petru”, doua din acele numeroase 

texte neacceptate in randul scrierilor canonice si denumite apocrife. Cu toate 

acestea, Evanghelia s-a bucurat de o autoritate imensa, ea circuland aproape 

300 de ani, pana ce a fost eliminata din circuitul larg al scrierilor recunoscute de 

biserica, disparand pentru totdeauna, cu exceptia fragmentului gasit in 

mormantul din satul egiptean Akhmin. 

TURCU VASILE 

membru al Academiei de Stiinte din New York, SUA

La Viforata, pe urmele Parintelui Arsenie Boca

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?