Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
CYMK<br />
Portal- Portal-<br />
Nichita Stănescu<br />
Având<br />
ca viziune<br />
naşterea şi<br />
moartea<br />
lumii, pietrele genialului<br />
Brâncuşi stau neclintite<br />
ca nişte menhiri într-un<br />
spaţiu viu. Sculptorul<br />
dorea să creeze un univers<br />
mitic pe care arcul<br />
istoriei universale să-l<br />
cuprindă şi să-l asimileze<br />
în zona sa.<br />
Artistul a sfârşit<br />
prin a contempla ceea<br />
ce visase. Unui specialist<br />
prin vederea grupului<br />
de la Târgu-Jiu i se<br />
pot releva izvoarele artei<br />
vechii lumi, sensul şi<br />
amploarea sa într-o viitoare<br />
abstracţiune.<br />
Unui om simplu<br />
suportând şocul brutal<br />
şi divin al vederii artei<br />
îi poate da iluminare asupra<br />
lucrului concret, îl poate<br />
MMĂIASTRA Ă I A S T R A 4<br />
portal_maiastra@yahoo.com<br />
BRÂNCUŞI<br />
(O ieşire din himeric)<br />
La 28 februarie 2006, în cadrul<br />
Ediţiei a VI-a a Zilelor „Marin<br />
Sorescu”, scriitorului craiovean prof.<br />
dr. MARIAN BARBU i s-a conferit<br />
Premiul „Marin Sorescu”, în numele<br />
Academiei Române „pentru statornicia<br />
ca profesor, critic şi istoric literar,<br />
susţinând specifi citatea culturii române<br />
în context universal”.<br />
Autor al unor apreciate volume<br />
de poezie şi proză, dar şi al unor<br />
antologii şi ediţii din scriitori români,<br />
ba chiar al unor scrieri…didactice, dl.<br />
Marian Barbu este un istoric şi critic<br />
literar devotat de ani buni culturii şi literaturii<br />
române, semnând în ultimele<br />
trei decenii lucrări ce pun în evidenţă<br />
un spirit penetrant şi revalorizator:<br />
Romanul de mistere în literatura ro-<br />
asimila în ea însăşi, îl poate<br />
înnebuni. „Poarta eroilor”<br />
sau “Poarta sărutului” sau<br />
poarta tuturor lucrurilor<br />
şi fi inţelor lumii este solitară<br />
ca un sfi nx pe care<br />
fi inţe inefabile au scrijelit<br />
hieroglifa lor secretă.<br />
Motive vechi, semne<br />
ale unui străvechi alfabet<br />
românesc împodobesc<br />
lada de zestre a unui tânăr<br />
care intră prin această piatră<br />
în orizont. Sferele care<br />
echilibrează piatra în dreapta<br />
şi stânga, sfere tăiate şi<br />
aşezate faţă în faţă ca două<br />
faciesuri, ca două jumătăţi<br />
de perfecţiune care nu<br />
poate exista niciodată,<br />
sau ca nostalgia unei<br />
dogme divine cu neputinţă<br />
de realizat.<br />
Poarta are un<br />
stil abstract prin simpla<br />
bruscare a pietrei la<br />
idee. Există un stil brâncuşian<br />
Continuare în pag. 2<br />
mână (1981), Aspecte ale romanului<br />
românesc contemporan<br />
(I-II, 1993-1995), Simbolistica<br />
poeziei lui Ion<br />
Barbu (1997), Reexaminări<br />
critice (1997),<br />
Ipostaze şi metastaze<br />
ale discursului ofi cial<br />
(2000), Trăind printre<br />
cărţi (I-IV, 2001-2008),<br />
Dicţionar biografi c<br />
al membrilor Societăţii<br />
Scriitorilor Olteni<br />
(2003), Ocheanul timpului<br />
– 65 (2004), Medalionul<br />
– structură perimată<br />
de cultură şi educaţie (2006).<br />
Recent, dl. Marian Barbu a închinat<br />
o carte admirabilă amintirii bu-<br />
<strong>Anul</strong> V, Nr. 4 (21)/<strong>2009</strong><br />
Fără să exagerăm, putem afi rma că încă<br />
de la începutul activităţii sale de exeget al artelor<br />
şi de estetician, profesorul şi medicul George<br />
Popa a fost posedat de un spirit puternic şi<br />
înalt, cel eminescian. Din aceste raţiuni, după<br />
ce a investigat tărîmul mai multor<br />
arte (literatura, pictura, sculptura<br />
şi muzica), precum şi substanţa<br />
marilor fi lozofi i ale lumii (hinduismul,<br />
budismul, presocraticii,<br />
Platon, Bruno, Spinoza, Kant,<br />
Schopenhauer, Heidegger ş.a.),<br />
George Popa s-a întors întotdeauna<br />
mai bogat şi mai profund, la<br />
poetul naţional. Graţie acestui<br />
orizont de cunoaştere cuprinzător,<br />
Domnia-Sa face apropieri inedite<br />
şi deschide perspective incitante<br />
în abordarea operei eminesciene,<br />
practicînd un comparatism subtil,<br />
sans rivage. Stau mărturie, în acest<br />
sens, pe lîngă impresionantul număr<br />
de studii şi articole, volumele:<br />
Spaţiul poetic eminescian (1983), Prezentul<br />
etern eminescian (1989), Spiritul hyperionic<br />
sau sublimul eminescian (2003), Libertatea metafi<br />
zică eminesciană (2005) şi Deschideri metafi<br />
zice în lirica lui Eminescu (2007).<br />
Dintru început, trebuie să evidenţiem<br />
perfecta adecvare a discursului critic la opera<br />
examinată. Poet de concepţie, mistuit de o insaţiabilă<br />
sete de absolut, care, în procesul de<br />
creaţie. se transformă în plăsmuiri lirice grandioase,<br />
opera lui Eminescu se cerea interogată cu<br />
nului prieten Marin Sorescu „6 Cărţi<br />
La Lilieci în căutarea<br />
lui marin Sorescu” (Ed.<br />
Sitech, Craiova, <strong>2009</strong>),<br />
sub acest titlu pirandellian,<br />
intenţionând o<br />
„desfoliere” polisemantică<br />
a graiului bulzeştean<br />
în ideea unei mai<br />
profunde înţelegeri a<br />
poetului şi operei sale:<br />
„Decalcul pirandellian<br />
din titlul acestei<br />
cărţi se vrea o desfoliere<br />
de sensuri ale regionalismelor<br />
din subgraiul<br />
oltean, în orizontul căruia se afl ă<br />
şi exprimarea locuitorilor bulzeşteni.<br />
În spaţiul de viaţă al acestora, s-a for-<br />
ISSN: 1841-0642<br />
Trimestrial de cultură editat de CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE GORJ &<br />
SOCIETATEA DE ŞTIINŢE FILOLOGICE DIN ROMÂNIA - FILIALA TÂRGU-JIU, cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN GORJ<br />
metode de cercetare adecvate conţinutului său,<br />
respectiv, investigaţia metafi zică şi, drept corolar<br />
al acesteia, proiecţia în sublim. „Eminescu –<br />
scrie George Popa, justifi cînd acest demers – nu<br />
doar a teoretizat, a experimentat cugetarea, ci a<br />
trăit efectiv ceea ce a gîndit, acele<br />
fulguraţii intelectuale cu ajutorul<br />
cărora a deschis orizonturi vizionare<br />
întrezărite doar de cei rari<br />
şi, din acest motiv, greu accesibile,<br />
denumite de el însuşi sublime<br />
revelaţii ale misterului etern. Or,<br />
aceste străfulgerări ale intelectului<br />
au constituit pentru autorul<br />
Luceafărului, momentele cele<br />
mai intens vieţuite ale eliberării<br />
spirituale”. (1)<br />
Studiul nostru încearcă să<br />
pună în lumină cîteva din coordonatele<br />
care traversează construcţia<br />
ideatică ridicată de George Popa<br />
sub constelaţii metafi zice eminesciene.<br />
Fundamentul acesteia<br />
îşi are rădăcinile înfi pte adânc în apriorismul<br />
românesc, ale cărei tipare prezidează şi modelează,<br />
imperativ şi discret, toate creaţiile culturale<br />
din spaţiul nostru. Colosala dezmărginire<br />
a eului poetic eminescian, vizionarul sublim<br />
şi valoarea supremă a acestei lumi, sacrul, aici<br />
îşi au obârşia. Punctele comune dintre Mioriţa,<br />
Meşterul Manole şi Luceafărul sunt, din acest<br />
unghi, revelatoare. Deşi au teme diferite, în toa-<br />
Leonida MANIU<br />
Continuare în pag. 3<br />
MARIN SORESCU şi Liliecii Liliecii Olteniei<br />
Marian Barbu – „La Lilieci – 6 Cărţi în căutarea lui Marin Sorescu”<br />
(Editura Sitech, Craiova, <strong>2009</strong>)<br />
mat şi biografi a de început a lui marin<br />
Sorescu. Apoi, întoarcerea în timp a<br />
autorului a răsfrânt, prin asimilare<br />
creatoare, limbajul matricial, într-o<br />
viziune asemănătoare sextantului. De<br />
aici, energetismul cuvintelor într-o<br />
inimitabilă polisemie, desfăşurată<br />
aplicat în 6 Cărţi, ale operei liriconarative<br />
La Lilieci.”<br />
Ideea cercetării dialectologice,<br />
cu aplecare pe ciclul Liliecilor, i-a<br />
venit autorului în timpul convorbirilor<br />
sale cu poetul, el însuşi provenind<br />
dintr-o zonă comună de geografi e<br />
lingvistică (arealul Amaradiei lui Macedonski).<br />
O primă cercetare a glosa-<br />
rului regional era publicată prin 1962<br />
<strong>Zenovie</strong> CÂRLUGEA<br />
Continuare în pag. 2
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 2<br />
Urmare din pag. 1<br />
în revista „Limba<br />
română” de către<br />
tânărul student.<br />
Nu mică i-a fost<br />
mirarea poetului<br />
afl ând de interesul<br />
manifestat de<br />
interlocutor pe terenul<br />
geografi ei<br />
lingvistice. Mai târziu, după apariţia<br />
în 2002, sub egida Academiei,<br />
a Operelor fundamentale, criticul<br />
trece la colaţionarea textelor cu<br />
acelea din volumele independente,<br />
constatând inadvertenţe de nepermis…<br />
În acest fel şi-a putut face o<br />
imagine exactă despre poezia soresciană<br />
a universului rural, pătrunzând<br />
în laboratorul de creaţie prin<br />
parcurgerea notelor, comentariilor<br />
şi variantelor ataşate la ediţia academică<br />
(pp. 1537-1621).<br />
Interesul poetului pentru<br />
lexicul local datează dinainte de<br />
apariţia Liliecilor, poate şi datorită<br />
călătoriilor în lumea occidentală şi<br />
în spaţiul american, care i-ar retrezit<br />
dorinţa de „vatra satului natal”,<br />
„de oamenii care au populat-o”, de<br />
„exprimarea” acestora atât de expresivă…<br />
Nu este vorba de o imagine<br />
BRÂNCUŞI (O ieşire din himeric)<br />
Urmare din pag. 1<br />
original de a suferi prin simpla aşezare a pietrei,<br />
de a se bucura printr-o asperitatea ei, de a înţelege<br />
uşor cum este când eşti piatră. Limbajul pietrei,<br />
străduinţa ei de a fi , sugerată de „Masa tăcerii”, e<br />
un limbaj psihic prin care cuvintele le percepem nu<br />
printr-un umil organ al auzului ci prin toate organele<br />
deodată şi copleşitor.<br />
Cine o vede prima dată se aşează şi intră în<br />
lumea misterului stând cu apostolii la masă, constrâns<br />
să fi e singur şi să gândească, în alt plan masa<br />
este existenţa noastră, Marele, Minunatul, Blândul,<br />
Frumosul, Puternicul, Divinul care ţine şi roteşte în<br />
jurul lui pământurile, un sistem cosmic şi material<br />
intuit. Numai masa e perfectă şi continuă, este sferă,<br />
e în bine însăşi, şi îşi este de ajuns, e dogma divină,<br />
mister întreg, iar pământurile sunt sfere mici<br />
tăiate şi puse invers, discontinue, niciodată perfecte,<br />
Iară speranţa întregului pentru că aşezarea lor a<br />
fost aceasta; ca niciodată să nu fi e sferă întreagă.<br />
Lumea poate să iasă din himeric, să spargă<br />
spaţiul restrâns al existenţei, lumea urlă aspirând<br />
MARIN SORESCU şi Liliecii Liliecii Olteniei<br />
decorativă, sămănătoristă ori gândiristă,<br />
ci de o „viziune specifi că<br />
satului românesc, de un topos oltenesc<br />
structurat în biografi a autorului<br />
„ca o matrice din care se ramifi că<br />
amintiri, izbucnesc obiceiuri, fapte<br />
ale unor generaţii ce s-au mişcat în<br />
timp, forţat sau dezinvolt.”<br />
Criticul trece, apoi, în revistă<br />
referinţele critice (primele patru volume<br />
fi ind apărute înainte de 1989),<br />
constatând „o cazuistică<br />
asimilată în<br />
linia tragismului”,<br />
care, în ultimele<br />
două volume, îşi<br />
îndreaptă anecdota<br />
spre „realităţi politice”…<br />
Scriitor cult<br />
în sensul mare al<br />
cuvântului, Sorescu<br />
surprinde metamorfozele<br />
satului bulzeştean<br />
de-a lungul<br />
existenţei sale istorice,<br />
cu obiceiuri,<br />
datini, tradiţii, superstiţii, tipologii,<br />
portrete, reuşind o imagine complexă,<br />
de autentică specifi citate, în<br />
pasta graiului de la confl uenţa a trei<br />
judeţe (Dolj, Olt, Vâlcea).<br />
În căutarea…personajelor soresciene<br />
(ca odinioară Balzac sau<br />
mai recent ca Pirandello în vestita<br />
piesă Şase personaje în căutarea<br />
unui autor), criticul Marian Barbu<br />
constată că poetul s-a întors la prototipuri<br />
ca să înţeleagă „plonjeul<br />
lor în realismul sucit spre fantastic,<br />
în tonalitatea tragică sau şugubeaţă<br />
aliniată în versete postmoderne”…<br />
Partea de rezistenţă a studiului<br />
o constituie<br />
„Dicţionarul repede<br />
deschizător şi<br />
întreprinzător de<br />
sensuri ale Limbii<br />
Române, folosite de<br />
locuitorii din Bulzeşti,<br />
cu ajutorul lui<br />
Marin Sorescu sau<br />
invers, în 6 Cărţi<br />
de…Lilieci” (pp.<br />
49-269), urmat de<br />
un Glosar regional.<br />
Cercetarea dialectologică<br />
este urmărită<br />
de un comentariu al<br />
bibliografi ei Liliecilor, apoi de un<br />
Glosar, ca şi de Comentarii, studii<br />
şi articole despre M. Sorescu semnate<br />
de autor de-a lungul timpului.<br />
La Addenda sunt reproduse,<br />
zonele aerului către infi nit. “Coloana infi nitului” ne<br />
dezechilibrează total sentimentul geografi c, acum,<br />
întâia oară când o vezi, te suge în sus ca marile spaţii,<br />
o ieşire din himeric.<br />
Ea pare o înşirare de sicrie dacice puse unele<br />
peste altele până la nesfârşit, sau o moarte peste altă<br />
moarte, sau un părinte peste alt părinte şi altul şi altul<br />
până la infi nit. .<br />
Pentru că noi nu putem ţine minte numele şi<br />
trupul tuturor părinţilor noştri de la facerea lumii, cu<br />
toată faima şi gloria lor, a fost înălţată “Coloana infi -<br />
nitului” cu trupurile lor, o viziune a vieţii şi a morţii<br />
desfăşurată, intrând în pământ şi tăindu-1 până dincolo<br />
şi atingând cerul şi pătrunzând în infi nit.<br />
A privi cu evlavie acest monument nu e posibil,<br />
a-l privi cu disperare numai cum faci când vezi<br />
idei, sau, mai mult încă, deoarece “Coloana infi nitului”<br />
nu este alegorie, nici simbol, nici idee, ceva<br />
ce nu se poate defi ni, e sculptura, un trup al artei, o<br />
fi inţă vie.<br />
în numele amintitei prietenii, autografele<br />
şi trei portrete făcute autorului<br />
de către poetul-grafi cian, ca şi<br />
nişte „referinţe critice” (fără alcătuirea<br />
listei bibliografi ce din periodicele<br />
vremii! – ne amintim cu plăcere<br />
că în „Luceafărul” semnasem<br />
noi înşine un eseu destul de amplu<br />
privind Toposul oltenesc al „Liliecilor”<br />
sorescieni)…<br />
Studiul dlui Marian Barbu<br />
este prima abordare, din perspectivă<br />
dialectologică, a operei soresciene,<br />
ceea ce era, desigur, mai mult<br />
decât necesar în înţelegerea temeinică<br />
a autorului şi a viziunii sale<br />
caleidoscopice asupra satului natal,<br />
un fel de epopee realistă a spiritului<br />
oltenesc (suculent, anecdotic, tragic,<br />
hilar).<br />
Consultând un bogat corpus<br />
de lucrări de lexicologie şi dialectologie,<br />
de lingvistică şi gramatică,<br />
autorul a reuşit să stabilească sensurile<br />
poeziei, polisemantismul unor<br />
cuvinte şi expresii, restituindu-l<br />
pe Marin Sorescu unei specifi cităţi<br />
regionale inconfundabile cu reverberaţii<br />
mai ample în spiritualitatea<br />
românească.<br />
Misteria Sorescu<br />
La mystere on n’existe pas! La noi,<br />
la Lilieci, s-a născut la sat<br />
cu veşnicia? Acum el cotropeşte<br />
şi cârpeşte lumea cu smaralde.<br />
Călătoreşte, călătoreşte, pretutindeni!<br />
De la Elada la Cioran, la Roma,<br />
Madrid…<br />
Numai atunci când nu mai are unde,<br />
el ne vine şi nouă, într-o vizită<br />
fulgerător de scurtă: o secundă<br />
de o viaţă! În drum spre Vezuviu,<br />
la înapoierea sa din India, acum,<br />
noi (din nou) te aşteptăm, bătrâne,<br />
acolo, undeva sus, unde-ai băut odată<br />
şi vinul nostru, părintele nostru,<br />
numit dureros de luminos: „tamianica”!<br />
Adică, miezul nopţii de vară –<br />
tămâioasa noastră, la ţară!<br />
Adam PUSLOJICI<br />
Kobişniţa,Serbia
pag. 3<br />
EMINESCU...<br />
Urmare din pag. 1<br />
te trei există, graţie unei plămade ancestrale,<br />
înrudiri profunde.<br />
Prima dintre acestea este deschiderea<br />
cosmică, a cărei motivaţie o constituie<br />
reacţia omului faţă de limitele<br />
fi inţei sale pentru a realiza mult râvnita<br />
„eliberare metafi zică” (2). Cea de a doua<br />
similitudine este dată de elanurile iubirii,<br />
care motivează şi asigură energia<br />
necesară împlinirii unor mari năzuinţe.<br />
Următoarea apropiere se legitimează din<br />
perspectiva unei „sacralităţi a Naturii şi a<br />
morţii reunite într-o integralitate centrată<br />
de fi inţa omenească” (3). Este vorba, în<br />
cele din urmă, de o „religiozitate cosmică”<br />
(4), a cărei măreţie este greu de înţeles<br />
astăzi, în contextul monoteismului<br />
creştin şi al scientismului contemporan.<br />
Cel de al patrulea numitor comun este<br />
reprezentat de fenomenologia ontologică<br />
trifazică de model zalmoxic. Ca şi zeii<br />
traci, Orfeu şi Dionysos, protagoniştii<br />
celor trei poeme trec din viaţă în moarte<br />
iniţiatică, pentru a renaşte, în fi nal, pe<br />
un nivel de fi inţare superior. În esenţă,<br />
concluzia pe care o impune logica argumentării,<br />
nu poate fi decât una singură :<br />
„toate cele trei poeme portă către înălţimi”<br />
: balada vrânceană sfîrşeşte deasupra<br />
munţilor în pirotihnia făcliilor miilor<br />
de stele : poemul eminescian se termină<br />
de asemenea la polul ceresc, iar actul<br />
icaric al lui Manole este o cădere în sus<br />
pe vectorul suişului mănăstirii. Această<br />
înaripare, acest elan ascensional constituie<br />
una din componentele apriorismului<br />
primordial românesc, aşa cum a intuit<br />
Eminescu luînd drept simbol al înălţării<br />
muntele…”(5) Volens-nolens, în acest<br />
punct al consideraţiilor, intrăm pe terenul<br />
morfologiei culturii. Însă spre deosebire<br />
de spaţiul mioritic, reprezentat de Blaga<br />
ca o constantă alternanţă pe orizontala<br />
dealului cu valea, George Popa reţine,<br />
bazat pe aceeaşi baladă, „elanul ascensional”<br />
al acesteia şi instituie ca tipar al<br />
matricei noastre stilistice planul vertical,<br />
în consens cu tendinţa spre înalt.<br />
Plămădit din substanţa acestui<br />
apriorism, eul poetic eminescian urmează<br />
entelehia sa, devenind invulnerabil la<br />
presiunile exterioare şi totodată capabil<br />
de a imprima lumii cu care vine în contact<br />
propriul său chip. Codrul dobîndeşte,<br />
în acest context, „sensibilităţi metafi<br />
zice” (6), spaţiul îşi pierde consistenţa<br />
devenind ilimitat, iar clipa se transformă<br />
în prezent absolut. De aici, posibilitatea<br />
apropierilor cu formele kantiene ale intuiţiei<br />
sensibile, timpul şi spaţiul. „Kant<br />
- scrie George Popa – afi rmă că spaţiul<br />
este forma experienţei noastre externe,<br />
iar timpul, forma experienţei noastre interne.<br />
Eminescu converteşte experienţa<br />
spaţială din afară în experienţă internă;<br />
or, spaţiul nostru lăuntric este durată<br />
pură”.(7).<br />
Aprofundînd sugestiile cuprinse<br />
în aceste consideraţii, criticul dezvoltă<br />
una din cele mai subtile şi mai originale<br />
idei ale exegezei sale, care explică, la<br />
nivel fi lozofi c, „unul din marile secrete<br />
ale receptivităţii de excepţie a liricii<br />
eminesciene” (8). Este vorba de modul<br />
în care cele două categorii fi lozofi ce<br />
colaborează sau se întregesc reciproc,<br />
pentru a reprezenta, prin crearea, în<br />
planul artei, a impresiei de nemărginire<br />
spaţială şi temporală, superba reacţie<br />
spirituală a fi inţei care îşi neagă propria<br />
sa fi nitudine. Ca atare, graţie marii sale<br />
„capacităţi de interiorizare”, Eminescu,<br />
utilizînd mişcarea elementelor din natură,<br />
a unei inconfundabile muzici lăuntrice<br />
sau a vibraţiei luminii, „converteşte”<br />
exterioritatea în spaţii ale interiorităţii,<br />
restabilind, în virtutea identităţii dintre<br />
sinele poetic şi lume, „acordul cu universul”<br />
(9). Însă tocmai datorită însuşirilor<br />
cvasimagice ale unui atare cadru,<br />
asistăm la metamorfozarea „continuum-<br />
ului spaţiu-timp exterior în<br />
timp interior, care este un<br />
timp spaţializant : muzica şi<br />
sufl etul sunt un timp particular,<br />
un timp spaţializant, un timp<br />
creator de orizonturi în continuă dilatare,<br />
asemenea unei nepotolite sete de<br />
infi nit”(10). Exemplară rămîne , în acest<br />
sens, analiza poeziei Peste vîrfuri. Astfel,<br />
elementele lumii materiale (apariţia<br />
lunii, neliniştea frunzelor din codru, timbrul<br />
melancolic al cornului) dispar odată<br />
cu stingerea sunetului de corn în depărtări,<br />
determinînd transformarea spaţiului<br />
fi zic în spaţiu al sufl etului, „un orizont<br />
al indefi nsabilului care trece dincolo, în<br />
transviaţă”. (11). Întrebarea fi nală („Mai<br />
suna-vei, dulce corn/ Pentru mine vre o<br />
dată ?”) „înfăptuieşte deschiderea perpetuă<br />
a spaţiului lăuntric” (12). Totodată,<br />
virtuţile muzicale ale întregului „instaurează<br />
cea mai decantată formă de trăire,<br />
şi anume, starea de a fi în sine şi conştiinţa<br />
intensă a fi inţării, conştiinţă care<br />
însemnează oricînd o<br />
extraordinară taină şi<br />
uimire. În felul acesta,<br />
scos de sub măsurile<br />
efemerului, purifi<br />
cat de contingent,<br />
eliberat de sub legile<br />
uzurii, timpul nostru<br />
existenţial devine un<br />
prezent etern, o stare<br />
potenţială deschisă<br />
oricărui model, oricărei<br />
structuri ontologice”<br />
(13).<br />
Grandioasa<br />
propensiune spre ilimitat,<br />
forma eminesciană<br />
de manifestare<br />
a imperioasei dorinţe<br />
de „libertate metafi -<br />
zică”, este susţinută<br />
şi motivată potrivit<br />
„constantelor ” fundamentale<br />
ale spiritualităţii<br />
româneşti,<br />
stabilite de George<br />
Popa, de energia unei<br />
mari iubiri. Ea emană,<br />
în cazul de faţă, din eul profund, Sinele,<br />
cu care se şi identifi că. Nepotolita<br />
aspiraţie a poetului de a ascende spre un<br />
„absolut axiologic” nu poate fi înfăptuită<br />
decît prin iubire. Mişcarea de la increat<br />
la cea de creat şi apoi iarăşi la increat nu<br />
se înfăptuieşte decît prin forţa ei : „dacă<br />
ieşirea din increat a Unului în scopul<br />
creării Multiplului, a lumii, a avut loc<br />
prin iubire – Kama indian, Erosul elen,<br />
dar lumea făurită a fost un impas ontologic,<br />
- ieşirea spre increat, prin confundarea<br />
transindividuală a binomului, are<br />
loc tot prin iubire, însemnînd o anulare a<br />
eronatei geneze” (14). Prezenţa în lirica<br />
de dragoste eminesciană a „unor fl uide<br />
magice, indefi nisabile, venind din abisul<br />
primordialităţii” care „se caută, se cheamă,<br />
se contopesc”, nu poate fi explicată<br />
altminteri. Drama Luceafărului se confundă<br />
cu cea a Sinelui care „în tentativa<br />
de a repara greşala primordială”, eşuează.<br />
„Păcatul astrului, cel al unei naşteri<br />
hibride, a întrecut sublimitatea voinţei<br />
de a restitui Monismul Dintîi prin unirea<br />
cu o fi ică a pământului, lumea secundă a<br />
infi nitei diviziuni”. (15).<br />
În linii mari, etapele ascensiunii<br />
elanului metafi zic eminescian către eliberarea<br />
fi nală sunt, după George Popa,<br />
trei. Pe prima treaptă, prezentă în poezii<br />
precum Cînd însuşi glasul gîndurilor<br />
tace, asistăm la „purifi carea conştiinţei<br />
de procesele mentale rezultate din imixtiunea<br />
multitudinii de voci al lumii din<br />
afara” şi la „autodescoperirea” eului<br />
poetic cu „virtuţi de melodicitate pură”<br />
(16) . Dar odată cu „suspendarea gândirii”<br />
şi cu instalarea în „spaţiul golit al<br />
conştiinţei” a unei pioase stări muzicale<br />
(”cîntul unei dulci evlavii”), aleanul inimii<br />
se poate întrupa în cele mai sublime<br />
plăsmuiri.<br />
Pe cea de a doua treaptă, iubita<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
este identifi cată cu o entitate care nu mai<br />
poate fi depăşită, un fel de suprarealitate<br />
„dincolo de care nu este nimic mai sus,<br />
atît ontologic cît şi axiologic”, - decît<br />
divinitatea. Acum Eminescu utilizează<br />
metafora absolută, o fi gură de stil „al<br />
cărei termen de transfer constituie o realitate<br />
ultimă”. În poezia Apari să dai<br />
lumină, adorata este rînd pe rînd „”zînă<br />
cu farmece cereşti, înger, luceafăr, după<br />
care urmează îndumnezeirea. (17)<br />
În sfîrşit, pe cea de a treia treaptă,<br />
Sinele, aspirînd spre libertatea totală,<br />
tinde să se întoarcă în „Neînceputul absolut”.<br />
Dintr-o notă păstrată într-un manuscris,<br />
afl ăm că Eminescu avea intenţia<br />
de a modifi ca fi nalul Luceafărului după<br />
o sugestie à la Giordano Bruno. În scrierile<br />
sale, fi lozoful renascentist elogia puterea<br />
intelectului genial de a străbate nemărginirea<br />
jubilînd, pentru a pătrunde în<br />
zonele superioare ale cunoaşterii. „Mereu<br />
voi fi asemenea Phoenixului… sufl etul<br />
meu – scrie acesta – suie iluminînd<br />
şi arzînd cu dumnezeiască<br />
iradiere…<br />
Cu focul împreună<br />
mă mistui şi înapoi<br />
în eter mă întorc…<br />
Pentru a ajunge dincolo<br />
de stele şi de<br />
empireul ceresc de<br />
sub eter este nevoie…de<br />
o lumină intelectuală<br />
care vede<br />
dumnezeirea în sine<br />
însuşi, sufl et din sufl<br />
et, viaţă din viaţă,<br />
esenţă din esenţă”.<br />
În spiritul acestor<br />
sublime iluminări,<br />
„sinele eminescian<br />
(Luceafărul n.n.)”<br />
urma să depăşească<br />
atît focul heraclitian,<br />
teluric, cît şi focul<br />
îngheţat, astral,<br />
din fi nalul poemului.<br />
(18).<br />
În acest spaţiu<br />
elevat, deschis<br />
tuturor nemărginirilor,<br />
logica demersului critic nu putea<br />
evita nici abordarea conceptului de geniu<br />
şi nici defi nirea sublimului eminescian.<br />
La drept vorbind, cele două entităţi<br />
estetico-fi lozofi ce se constituie, se întrepătrund<br />
şi se consolidează una cu cealaltă<br />
în cele mai înalte sfere ale spiritului.<br />
Însă, spre deosebire de istoria şi critica<br />
literară curentă care analizează ideea de<br />
geniu la Eminescu numai în perspectiva<br />
poemului fi nit Luceafărul, George Popa<br />
este de părere că textul fundamental pentru<br />
înţelegerea ei exactă trebuie să fi e poemul<br />
postum Povestea magului călător<br />
în stele. Creaţie a unui imaginar ancorat<br />
în grandios şi titanism, poemul nu este<br />
decît o amplă plăsmuire artistică, în cuprinsul<br />
căreia sunt încifrate gînduri despre<br />
„natura şi destinul geniului”. Fiind<br />
o fi inţă excepţională, anormalitate sau o<br />
„greşeală”, ivită în „planul” întocmirilor<br />
eterne, acesta este situat atît în afara legilor<br />
umane cît şi a celor divine. „Nelumea<br />
este sălaşul geniului, pentru că el nu se<br />
afl ă în planul eternităţii lui Dumnezeu”.<br />
(19). În realitate, „nelumea” spre care năzuieşte<br />
geniul, este de fapt „o lume paralelă<br />
celei a divinităţii”, creată în propriul<br />
său sine, prin forţa gîndirii. Pe scurt, „geniul<br />
se substituie dumnezeirii. şi anume,<br />
zeului din preludiul cosmogenezei” (20).<br />
Într-un atare conetext, posibila intenţie a<br />
poetului de a schimba fi nalul Luceafărui<br />
, pentru a-l face pe astrul nemuritor să<br />
se întoarcă în „Neînceputul absolut”, nu<br />
este lipsită de temei.<br />
În acest nestăvilit elan către alte<br />
orizonturi, constantă a apriorismului<br />
românesc, nu este decît „vocaţia unor<br />
mişcări tensionale de înălţare şi depăşire<br />
a sistemului de mărginiri care ne<br />
îngrădesc ontologic şi axiologic”. (21).<br />
O asemenea tendinţă de eliberare metafi<br />
zică defi neşte, în gîndirea lui George<br />
Popa, categoria estetică a sublimului.<br />
Dar, departe de a produce apăsare, spaimă<br />
sau groază, precum susţin unii analişti<br />
de prestigiu ai fenomenului (Longinus,<br />
Burke ş.a.). acesta este văzut ca<br />
un generator şi stimulator de puteri sufl<br />
eteşti nebănuite şi inepuizabile. Avînd<br />
o mare „încărcătură poetico-metafi zică”,<br />
sublimul „fascinează, fecundează cea<br />
mai roditoare imaginaţie a desprinderii<br />
spirituale, a transcenderii”, încît fără a<br />
ne copleşi şi micşora fi inţa, „o amplifi -<br />
că, o intensifi că, o energizează pentru un<br />
nivel existenţial superior”. (22). Ipostaza<br />
eminesciană a acestui tip de sublim,<br />
care „structurează” aproape toată lirica<br />
poetului, este numit spirit hyperionic.<br />
Potrivit capacităţii sale de „transcendere<br />
metafi zică”, acesta cunoaşte trei moduri<br />
de manifestare. În Scrisoarea I, „transcenderea<br />
suie dincolo de temporalitate şi<br />
spaţialitate, de lumea toată, şi anume, în<br />
preludiul ontologic, în anterioritatea increatului”,<br />
în Luceafărul atinge „absolutul<br />
spiritului, înţeles ca imuabilitate”, iar<br />
în Odă (în metru antic) asistăm nu numai<br />
la „ieşirea din orice fi nitudine, dar<br />
din orice onticitate, pentru a locui din<br />
nou infi nitul neantului” (23).<br />
În consideraţiile pe care le face<br />
asupra sublimului, George Popa respinge<br />
de plano prezenţa a „ceea ce produce<br />
groază, întrucît spăimosul distructiv<br />
nu poate înălţa, nu poate spiritualiza,<br />
nu poate transfi gura”. Însă, deoarece,<br />
după Kant, temeiul sublimului nu se afl ă<br />
în lumea fenomenală, ci în noi înşine,<br />
în raţiunea care trezeşte în spirit sentimentul<br />
unei facultăţi suprasensibile prin<br />
care simte superioritatea noastră morală<br />
„asupra naturii în nemărginirea ei” (24),<br />
nu înţelegem de ce „înfricoşătorul” nu<br />
poate sta la obîrşia unei astfel de trăiri<br />
sufl eteşti. Dimpotrivă, această stare este<br />
cu atît mai plină de măreţie, cu cît ne dă<br />
posibilitatea „să descoperim în noi o necesitate<br />
de opoziţie de un cu totul alt tip,<br />
care ne dă curajul să ne putem măsura<br />
cu aparenta atotputernicie a naturii” .<br />
(25). De altfel, pentru spiritele obişnuite<br />
să respire aerul marilor înălţimi ale gîndului,<br />
fi nitudinea , scrie George Popa,<br />
nu poate fi decît terifi antă. De aceea, ea<br />
devine volens-nolens, unul din termenii<br />
constitutivi ai acestei categorii estetice,<br />
la fel ca fenomenele pustiitoare (vulcanii,<br />
uraganele etc.) din „analitica sublimului”<br />
întreprinsă de Kant. În ambele<br />
situaţii însă, a trăi sublim reprezintă un<br />
moment de mare elevaţie spirituală : la<br />
fi lozoful german o atare experienţă are o<br />
fi nalitate morală, ducînd la o înţelegere<br />
mai profundă a conceptelor de libertate<br />
şi demnitate umană, la eminescologul<br />
român, aceasta deschide zări metafi zice<br />
„la un nivel existenţial superior”.<br />
Consolidat şi desăvîrşit de „sentimentul<br />
extraordinar al înălţării, specifi c<br />
apriorismului românesc”, edifi ciul eminescian<br />
nu se putea încheia, după George<br />
Popa, decît în cheia de boltă a valorii<br />
sale spirituale supreme, sacrul. (26). În<br />
universul acesta, totul – natura, viaţa în<br />
genere, creaţia artistică etc. – pare învăluit<br />
într-o adîncă evlavie : „Eminescu<br />
– scrie criticul – a transformat lumea<br />
într-un sanctuar în care se efectuează<br />
euharistia cosmică, transformarea lucrurilor<br />
în idealităţi sfi nte”. (27) . Este semnul<br />
indubitabil al sacralităţii universale,<br />
o „idealitate valorică supraordonată divinităţii,<br />
de care poetul s-a şi îndoit pînă<br />
la negare” (28). În consecinţă, tot ceea<br />
ce este „văzut în lumina acestei valorizări<br />
afl ată mai sus de toate, inclusiv a<br />
unor zei sau a unui întreg panteon vinovat<br />
de acţiuni negative faţă de om” (29),<br />
se încarcă de sacralitate şi ipso facto, de<br />
divin. Ca atare, fl uxul de sfi nţenie curge<br />
dinspre sacru spre divin, şi nu invers.<br />
Revelatoare rămîne, sub acest<br />
aspect, şi observaţia potrivit căreia, exceptînd<br />
scrierile religioase, Eminescu<br />
este poetul care, alături de Hölderlin, foloseşte<br />
extrem de frecvent criteriul său<br />
valoric principal, cuvîntul pag. 4
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 4<br />
Urmare din pag. 1<br />
sfînt, „pentru a învesti cu el în primul<br />
rînd natura cu infi nitele ei componente<br />
precum şi viaţa omenească în diversele<br />
ei manifestări : copilăria, frumuseţea,<br />
iubirea, suferinţa, moartea; sfi nte sunt<br />
visul şi poezia, cîntul, drama faptei, geniile,<br />
graiul românesc, mormîntul mamei,<br />
sfi nte, de asemenea Dacia, umbrele<br />
Basarabilor şi Muşatinilor, istoria din<br />
vechime, fi rile vizionare ale primelor<br />
scrieri ale literaturii noastre ş.a. ” (30).<br />
Dar, la acest punct al exegezei,<br />
cercul se închide, ne întoarcem din nou<br />
acolo de unde am pornit, la „matricea<br />
fundamentală a spiritualităţii româneşti”,<br />
la „religiozitatea cosmică” sau la sacralitatea<br />
Mioriţei şi a Meşterului Manole,<br />
„Nu se poate trăi – observă autorul<br />
– fără a avea ceva sfînt. Românul a<br />
avut din rădăcini sentimentul demnităţii<br />
şi sacralităţii vieţii, încît a înţeles că acela<br />
care nu are nimic sfînt se autoneagă,<br />
nu are loc în viaţă : Cine n’are nimic<br />
sfînt,/ N-aibe loc pe-acest pămînt, sună<br />
un blestem într-un cîntec popular”.<br />
În fi nal, aruncînd o privire de<br />
ansamblu asupra principalelor idei care<br />
structurează exegeza eminesciană a prof.<br />
şi poetului George Popa, constatăm existenţa<br />
unei mari coerenţe de gînd, echivalentă<br />
cu un autentic sistem interpretativ.<br />
Astfel, purtaţi de elanurile apriorismului<br />
românesc, ne ridicăm, graţie energiei Sinelui,<br />
pe trepte metafi zice tot mai înalte<br />
şi mai eliberatoare, care ne pregătesc<br />
intrarea în lumea geniului, a sublimului<br />
şi a sacrului. Toate aceste aspecte se<br />
presupun şi se susţin reciproc. Indiferent<br />
de perspectiva din care se porneşte<br />
în abordarea operei, se ajunge, prin forţa<br />
lucrurilor, şi la celelalte. Bunăoară, consideraţiile<br />
despre geniu se întregesc prin<br />
capitolele dedicate apriorismului, sublimului<br />
şi sacrului, iar cele despre sacru<br />
se explică pin cele pe care deja le-am<br />
menţionat.<br />
În interiorul acestei construcţii,<br />
preocupări mai vechi ale eminescologiei<br />
sunt reluate şi argumentate potrivit<br />
exigenţelor întregului din care fac parte.<br />
Astfel, „viziunea cosmică” şi modul<br />
eminescian de a „gîndi superior”, nu se<br />
datorează infl uenţei culturii germane,<br />
ci faptului că „geniului îi sunt structurale<br />
meditarea pe vectorii universalului,<br />
pe marile întrebări ale existenţei”. La<br />
acest nivel, prezenţa unor idei similare<br />
la creatori din epoci şi spaţii diferite, este<br />
consecinţa unei metafi zici cvasiidentice.<br />
„Pe creste întîlnirea ideilor, coincidenţa<br />
gîndirii este fi rească”. Din atari raţiuni,<br />
înţelegerea pesimismul eminescian ca<br />
pe o simplă înrîurire a fi lozofi ei lui Schopenhauer<br />
sau ca epifenomen al vieţii de<br />
lipsuri pe care a dus-o poetul, este de-a<br />
dreptul rudimentară. Tristeţea geniului<br />
– scrie George Popa – „era engramată<br />
în făptura sa, structurată din depărtări<br />
ancestrale, menindu-l sfîşierii, suferinţei”.<br />
(32). Ca atare, departe de a-şi afl a<br />
justifi carea într-un „presupus pesimism<br />
structural”, produs al unui dezechilibru<br />
umoral, sau într-o acută criză<br />
de identitate (33) a eului poetic, melancolia<br />
este „expresia senină, detaşată<br />
a unei tristeţi metafi zice : contemplarea<br />
lucidă a spectacolului dureros şi evanescent<br />
al existenţei omeneşti” (34).<br />
Pe un alt palier ideatic al acestui<br />
edifi ciu, revine chestiunea adaptabilităţii<br />
sau inadaptabilităţii lui Eminescu la<br />
sfera valorilor tranzitorii sau absolute.<br />
Soluţia adoptată de George Popa nu poate<br />
surveni decît din perspectiva celor din<br />
urmă, adică din cea proprie Sinelui sau<br />
Geniului. Conştiinţa absurdităţii şi efemerităţii<br />
creaţiei, consecinţa „greşelii”<br />
fatale dintru începuturi motivează neaderenţa<br />
poetului nu la „fi inţarea ca atare,<br />
ci la lipsa de valoare a modelului ontic<br />
uman. Nu a fost un inadaptabil a priori,<br />
ci a posteriori”. În pofi da acestui fapt,<br />
- şi aici se face o subtilă disociaţie între<br />
neadaptabilitate şi ataraxie, - Eminescu<br />
nu a fost adeptul unei indiferenţe stoice<br />
faţă de fi inţa umană, ci. în mod constant,<br />
a căutat „soluţii de înălţare spirituală” a<br />
acesteia. Pe scurt, „drama” geniului eminescian<br />
nu este pur ontologică, ci în primul<br />
rînd axiologică”.(35)<br />
De asemenea, tendinţa de a relaţiona,<br />
în procesul de explicare şi evaluare<br />
a literaturii, creaţia poetică eminesciană<br />
cu opere de artă româneşti sau străine,<br />
cunoaşte, în studiile lui George Popa, o<br />
nouă dimensiune, întrucît autorul practică<br />
un comparatism mai larg decît cel<br />
întîlnit îndeobşte în critica literară. În<br />
teoretizările de prestigiu ale comparatismului,<br />
necesitatea examinării literaturii<br />
prin raportare la celelalte domenii ale<br />
artei a devenit tot mai imperioasă, în ultimul<br />
timp. Este ceea ce Dan Grigorescu<br />
numea inspirat comparatism complex,<br />
(36). Or, prin marea sa deschidere către<br />
frumos, George Popa era menit să ilustreze,<br />
la noi, tocmai această direcţie. Apropierile<br />
de muzică, de artele plastice sau<br />
de literatură, susţin şi consolidează argumentarea<br />
ideilor, deschizînd orizonturi<br />
nebănuite interpretărilor viitoare.Astfel,<br />
impresia de disoluţie fi zică şi spirituală a<br />
fi inţei în nemărginitul armoniei cosmice<br />
pe care o sugerează[ unele versuri eminesciene,<br />
o regăsim la fel de tulburătoare<br />
şi în unele compoziţii de Bach. Reascultînd,<br />
bunăoară, „un largo din Trisonatele<br />
pentru orgă ale lui Bach…ne vom da<br />
seama cum fi ecare sunet se desface de<br />
el însuşi şi iradiază în necuprins, şi cum<br />
sufl etul nostru pleacă indefi nit împreună<br />
cu acel sunet. Iar eul nostru se dizolvă -<br />
fi zic şi spiritual – în acest veritabil duh<br />
cosmic al negrăitului. Dar pentru cei<br />
dotaţi cu sensibilitate particulară pentru<br />
muzică, acelaşi efect îl resimt lecturînd<br />
multe din poemele eminesciene, ca, de<br />
pildă, Peste vîrfuri, Dintre sute de catarge,<br />
Mai am un singur dor, O, mamă ş.a.”<br />
(37). Pe de altă parte, gîndul poetului de<br />
a modifi ca fi nalul Luceafărul, făcîndu-l<br />
pe eonul de sus să aspire spre o formă de<br />
eliberare radicală, potrivit unei sugestii<br />
a lui Giordano Bruno, este corelat cu intenţia<br />
lui Schubert de a lăsa neterminată<br />
una din simfoniile sale : „o fascinantă<br />
partitură a întrebărilor mereu reluate şi<br />
mereu fără răspuns : opera non fi nita”.<br />
(38). Ar putea să fi e, în această situaţie,<br />
tributul pe care îl plătesc structurile artistice<br />
spiritului iscoditor ale veacului,<br />
Zeitgeist – ului.<br />
Contribuţia artelor plastice nu este<br />
mai puţin sugestivă. Cîteva exemple :<br />
o sculptură de Rodin, un tablou de Van<br />
Gogh etc. par să sensibilizeze, în registru<br />
plastic, idei şi imagini eminesciene.<br />
Eternul idol, un grup statuar al sculptorului<br />
francez, reprezintă o fată, afl ată în<br />
poziţie verticală şi un bărbat îngenunchi-<br />
at la picioarele ei, într-o totală pierdere<br />
de sine. Ea, idolul, priveşte de sus pe<br />
cel care o adoră rezemîndu-se de pieptul<br />
său, fapt ce o face pe fată să se încline<br />
uşor pe spate, fără a-i ştirbi însă nimic<br />
din încrederea în sine şi atitudinea dominatoare.<br />
„Compoziţia – constată George<br />
Popa – este dezechilibrată spiritual, căci<br />
bărbatul nu îşi afl ă reazem decît în idolul<br />
său: el va cădea dacă acest sprijin dispare.<br />
În schimb, femeia afl îndu-şi reazim<br />
în ea însăşi, nu se dăruie integral, astfel<br />
că va dispune totdeauna de rezerve pentru<br />
a se regăsi”. Rodin eternizează aici<br />
preludiul unei drame eterne, cea a geniului<br />
: „ Investirea sufl etească a geniului în<br />
fi inţa iubită este integrală. Absoluitatea<br />
totalei dăruiri, în contrast cu brutala dezicere<br />
axiologică a iubitei, acest confl ict<br />
irezolvabil constituie drama sublimului<br />
din Luceafărul.” (39).<br />
Pe coordonate estetice apropiate,<br />
stolul de păsări ale morţii şi ale dezastrului,<br />
care, în tabloul lui Van Gogh, Lan de<br />
grîu cu corbi, înnegreşte cerul, întunecă<br />
şi „zarea” poeziei lui Eminescu, Despărţire,<br />
prevestind, graţie semnifi caţiei<br />
simbolului, surpări lăuntrice de dimensiuni<br />
cosmice : „din cuprinsul strîmt al<br />
zidurilor reci izbucneşte fi nalmente şi<br />
se dilată acut un spaţiu malefi c în care<br />
actorii alegorici ai spaimei cosmice sunt<br />
stolul de corbi (amintind ultimul tablou,<br />
profetic, al lui Van Gogh, zugrăvit o lună<br />
înainte de a-şi lua viaţa) şi o vijelie zguduind<br />
din temelii pămîntul…” (40) Spre<br />
deosebire de exemplul precedent, în care<br />
asocierea alcătuirilor artistice s-a făcut<br />
din perspectiva capacităţii acestora<br />
de a sugera idei asemănătoare, de data<br />
aceasta, apropierea dintre cele două opere<br />
a devenit posibilă datorită unui detaliu<br />
comun, stolul de corbi, care e capabil să<br />
dezvăluie dintr-odată sensul întregului.<br />
Nici comparatismul de tip mai<br />
vechi, bazat pe examinarea asemănărilor<br />
sau deosebirilor dintre două sau mai multe<br />
teme, idei, imagini literare etc., nu este<br />
trecut cu vederea. Deşi constituie o prezenţă<br />
constantă, vizibilă pe aproape fi ecare<br />
pagină, acesta benefi ciază şi de alte<br />
capitole de sine stătătoare : Nopţile poeţilor,<br />
Eminescu şi Hölderlin, Eminescu şi<br />
Rilke. Comparînd concepţia pe care o are<br />
despre noapte Novalis („orizont al zborului<br />
său spiritual, unde se afl ă o altfel<br />
de lumină”), Leopardi şi Musset („spaţiu<br />
de meditaţie asupra dramei omului”),<br />
Rainer Maria Rilke („marea dăruitoare<br />
de nemărginire”, preambul al „unifi cării<br />
universale”), creatorul Mioriţei („fundalul<br />
şi catalizatorul acelei taumaturgii<br />
poetice împlinind totalizarea universală”),<br />
Bacovia şi Arghezi („tragică”),<br />
Lucian Blaga („element simbolizând<br />
şi petrecînd sfîrşitul cosmic”), George<br />
Popa constată că după sublima evocare<br />
a „nopţii genezei”, Eminescu „parcurge<br />
evantaiul larg al deschiderilor ontice<br />
pe care le poate înfăptui magia nopţii”.<br />
„Defi nirea antichităţii elene ca pe o lume<br />
ideală pe fondul nocturn al apusului ireversibil”<br />
(Venere şi Madonă), „drama şi<br />
împăcarea sub veghea nopţii dintre înger<br />
şi demon, din poezia cu acelaşi nume”,<br />
„nopţile de basm ale visului şi ale iubirii<br />
transfi guratoare” (Noaptea, Înger de<br />
pază, Crăiasa din poveşti, Făt-Frumos<br />
din tei, Sara pe deal. La steaua, Diana<br />
etc), „clipa prezentului etern al miezului<br />
de noapte care ţine în cumpănă viaţa şi<br />
moartea” (Se bate miezul nopţii), „mediu<br />
de transformare a lumii din afară în<br />
orizont lăuntric” (Peste vîrfuri), „nopţile<br />
dramatice” din Melancolie, Strigoii,<br />
Povestea magului călător în stele, sunt<br />
numai cîteva din ipostazele pe care le<br />
comportă metafora nopţii. Departe de<br />
a reprezenta un simplu motiv romantic,<br />
evocarea nopţii este parte constitutivă<br />
din Weltanschauung–ul eminescian. „Lirica<br />
sa desfăşoară o amplă epopee metafi<br />
zică a nopţii” (41). Multiplele valenţe<br />
ale acesteia ilustrează şi la acest nivel,<br />
neliniştea şi stăruitoarea strădanie a poetului<br />
de a se înălţa dincolo de dincolo.<br />
În concluzie, exegeza prof. George Popa<br />
pune în lumină, graţie fundamentelor<br />
sale apriorice şi coerenţei argumentării,<br />
marile elanuri metafi zice ale unei creaţii<br />
mistuită de nostalgia Absolutului dintru<br />
începuturi. Totodată, capacitatea de<br />
a distinge, în concertul general al artelor,<br />
sunetul unic al liricii eminesciene şi<br />
de a-l pune în relaţie cu tonurile venite<br />
dinspre muzică, pictură, sculptură etc.,<br />
se înscrie în aria preocupării comparatismului<br />
actual o teoretizează, dar nu o<br />
practică. Din aceste considerente, lucrarea<br />
autorului ieşean rămîne, în cîmpul<br />
eminescologiei contemporane, cea mai<br />
de seamă contribuţie dedicată unei opere<br />
sublime.<br />
NOTE<br />
1. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, ed. Timpul, 2005, p.152.<br />
2. George Popa – Deschideri metafi zice<br />
în lirica lui Eminescu, ed. Floare albastră,<br />
2007, p.5.<br />
3. Idem, p.8<br />
4. Mircea Eliade – Încercarea labirintului,<br />
ed. Dacia, 1990, p.54.<br />
5. George Popa – Deschideri metafi zice<br />
în lirica lui Eminescu, p. 9-10<br />
6. George Popa - Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p. 125<br />
7. Idem, p. 83<br />
8. Idem, p. 84<br />
9. Idem, p.83<br />
10. George Popa - Prezentul etern eminescian,<br />
ed. Junimea, 1989, p.124<br />
11. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p. 84<br />
12. Idem, p. 85<br />
13. George Popa – Prezentul etern eminescian,<br />
p. 103<br />
14. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p.124-125<br />
15. Idem, p. 131<br />
16. Deschideri metafi zice în lirica eminesciană,<br />
p. 76<br />
17. Idem, p. 80 şi 81<br />
18. Idem, p.87<br />
19. Idem, p.88<br />
20. Idem, p. 65<br />
21. Spiritul hyperionic sau sublimul<br />
eminescian, ed. Universitas, 2003, p. 173<br />
22. Idem, p. 42<br />
23. Idem, p.176, 182 şi 183<br />
24. Immanuel Kant – Critica puterii de<br />
judecare, ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1981,<br />
p. 155<br />
25. Idem, p. 155<br />
26. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p. 77<br />
27. Idem, p. 78<br />
28. George Popa - Deschideri metafi zice<br />
în lirica lui Eminescu, p. 77<br />
29. Idem, p. 28<br />
30. Idem, p. 42<br />
31. Idem, p. 42<br />
32. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p. 13-14<br />
33. Leonida Maniu – Dor şi armonie în<br />
lirica eminesciană, ed. Institutului European,<br />
2000, p. 120<br />
34. George Popa – Libertatea metafi zică<br />
eminesciană, p. 15<br />
35. Idem, p. 139<br />
36. Dan Grigorescu – Introducere în literatura<br />
comparată, ed. Teoria, 1991<br />
37. George Popa – Prezentul etern eminescian,<br />
p.191-192<br />
38. George Popa – Deschideri metafi zice<br />
în lirica lui Eminescu, p.89<br />
39. George Popa – Spiritul hyperionic<br />
sau sublimul eminescian, p. 135 şi 133<br />
40. Idem, p. 88<br />
41. George Popa – Deschideri metafi -<br />
zice în lirica lui Eminescu, p. 124-133
pag. 5<br />
Într-o eventuală istorie a cuplurilor de intelectuali din<br />
România, schiţată deja, cazul lui Lucian Blaga ar putea fi<br />
deopotrivă ilustrativ şi plurivalent. Zicem ilustrativ având<br />
în vedere charisma intelectuală a unuia din monştri sacri ai<br />
secolului XX, şi plurivalent – deoarece portretul psiho-artistic<br />
al poetului (schiţat şi de noi într-o lucrare precedentă1 ) se<br />
dezvăluie complet în perspectiva unei spiritualităţi de larg<br />
orizont fi losofi c şi mytho-poetic.<br />
Deşi, sub aspect comportamental, poetul aminteşte<br />
de o tipologie artistică cu vechi şi ramifi cate rădăcini culturale<br />
(în care se desluşesc reverberaţiile aşa-zisului „cult<br />
al zeiţei”), vom constata că, în relaţie cu opera sa, prezenţa<br />
„muzelor” devenise o necesitate fi rească, în efortul constant<br />
de transfi gurare şi idealizare. „Darul de a stimula” este, dintre<br />
toate calităţile înzestrării sale, „cel mai frumos ce-l poate<br />
avea o femeie pe plan istoric”: „Acest dar tu-l ai din plin,<br />
cum nici o altă femeie nu l-a avut pentru mine”, îi declară<br />
poetul ultimei sale „muze”, care i-a luminat ultimul deceniu<br />
de viaţă2… Privită din această perspectiv, viaţa şi opera lui Lucian<br />
Blaga ne dezvăluie un orizont deopotrivă uman şi spiritual,<br />
plin de înalte trăiri sufl eteşti, de o vie sensibilitate şi de<br />
o ineluctabilă magie creatoare.<br />
Preocupat el însuşi de realizarea unor documentări<br />
cât mai exacte în acest sens, criticul şi istoricul literar Mircea<br />
Popa – autorul unor pertinente studii şi evocări privind pe<br />
Eugenia Mureşanu şi Elena Daniello -, sesizează importanţa<br />
erotikon-ului blagian în cadrul mai larg al operei, o realitate<br />
inebranlabilă care priveşte atât „vârsta interioară” a poetului,<br />
cât şi „etapizarea” creaţiei în ansamblu:<br />
„Ca în cazul tuturor marilor creatori, vârsta interioară<br />
a lui L. Blaga stă sub semnul Erosului. Acesta traversează<br />
fi ecare etapă a creaţiei lui, o alimentează cu puternicul său<br />
joc de ape freatice, îi întreţine inspiraţia, îi încercuieşte fi inţa<br />
în altă zarişte a creaţiei. Cornelia Blaga, Domniţa Gherghinescu-Vania,<br />
Eugenia Mureşanu, Coca Rădulescu, Elena<br />
Daniello reprezintă nu numai biografi i interioare, ci şi etape<br />
bine conturate ale creaţiei, o ciclicitate a «cântului care arde<br />
materia». Mai mult ca în alte domenii ale creaţiei, poezia sa<br />
se naşte sub semnul unei «muze», a unui fi or interior care<br />
să-i ridice tensiunea ideatică până la starea de frison creator,<br />
născător de trăiri acaparatoare, de mitologii, de legende, care<br />
să dea sens şi durată tonusului existenţial.” 3<br />
Iată de ce ideea realizării acestei cărţi nu are nimic din<br />
gratuitatea speculaţiilor în marginea adevărului, întemeinduse,<br />
aşadar, nu numai pe o motivaţie istorico-literară, menită<br />
a desluşi portretul artistic şi uman, ci şi pe o probantă raportare<br />
la întreaga sa operă, de la poezie şi dramaturgie la proza<br />
de o referenţialitate mai directă, de o circumstanţialitate mai<br />
întreţesută…<br />
„Marele noroc al lui Blaga a fost cel cu Cornelia”,<br />
afi rma târziu, într-un interviu, bunul prieten şi întâiul exeget<br />
al poetului, Vasile Băncilă. 4 Sub zodia incendiară a acestei<br />
iubiri se nasc „Poemele luminii” (până la regăsirea târzie a<br />
„limanului” din Ulise). Şi tot sub pavăza deplină a acestei<br />
înţelegeri de cuplu are loc ampla desfăşurare de registre a<br />
întregii opere. Iată de ce o carte de asemenea perspectivă<br />
trebuie să înceapă de plano şi de jure cu portretul celei ce<br />
i-a fost aproape peste patruzeci de ani de viaţă şi în braţele<br />
căreia a trecut hotarul acestei lumi.<br />
Dar, mai târziu, pe la patruzeci şi cinci de ani, întrun<br />
graţios solstiţiu al sânzienelor – ceea ce poate explica<br />
medicina şi psihanaliza – Lucian Blaga s-a lăsat în voia unui<br />
destin artistic menit a-i justifi ca „slăbiciunile”. E acea „domnie<br />
a soarelui de toamnă” despre care voia să dea seama în<br />
posteritate. Sau, mai omeneşte zis, un fel de răsfăţ sentimental<br />
– care a cam întristat-o pe Cornelia, dar căruia aceasta nu<br />
i se putea opune – îi dezvăluie o ardentă pasionalitate în varii<br />
ipostaze, chiar un spirit boem explicând „drumurile acestea<br />
aufzeider ale lui Blaga”. Pe scurt zis, „Blaga era un iubăreţ”,<br />
spune muzicianul Tudor Ciortea, fratele bunului său prieten<br />
braşovean şi „sponsor” editorial din perioada sibiană. 5<br />
Adică mărturisea că avea „muze”, fapt ce implică, zice<br />
poetul, maximă discreţie, altfel muzele „îşi scot ochii”… Şi<br />
Vasile Băncilă mărturiseşte că „la bătrâneţe Blaga era chiar<br />
frumos”, dar nu era omul care să produsă l’éclaire d’amour.<br />
Cât priveşte „aventurile” de care s-a făcut atâta caz: „Îmi<br />
place să cred c-au fost mai mult literare, fi indcă din versurile<br />
lui se vede că gusta foarte mult metafora. Gusta aproape cu<br />
gura.” 6<br />
„A iubi – aceasta vine<br />
tare de departe-n mine.<br />
A iubi – aceasta vine<br />
tare de departe-n tine.”<br />
(Primăvară)<br />
O părere de luat în seamă este aceea exprimată de<br />
Ovidiu Papadima, care spunea într-un interviu că „era şi ceva<br />
nevinovat în aceste legături de dragoste ale lui Blaga”, adică<br />
„ceva ce răspundea fi rii lui, care era de o mare sensibilitate;<br />
o sensibilitate care nu se putea desfăşura întreagă decât în<br />
1 Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare, Ed. Media Concept,<br />
Sibiu, 2005, pp. 65-115.<br />
2 Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990.<br />
3Penumbre, Cluj, Ed. Nereamia Napocae, 2004, p. 183.<br />
4I.Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate,<br />
Editurile „Saeculum I.O. – Vestala”, Bucureşti, 1995, p.. 52.<br />
5 Ibidem, p. 213.<br />
6 Ibidem, p. 54.<br />
mediul feminin, unde afl a şi înţelegerea necesară”. 7<br />
Conştient de înţelegerea Corneliei care, vorba poetului,<br />
mai închide câte un ochi când el se uită „prin grădinile<br />
altora”, Blaga „a fost unul din poeţii noştri cei mai iubiţi de<br />
femei, sau în orice caz care plăcea femeilor, deşi nu avea<br />
fason şi nici alură de Don Juan”. Avea în el, crede acelaşi<br />
Şerban Cioculescu, „un farmec ciudat”, acel „nu ştiu ce”<br />
care este, de obicei, mai frecvent la femei decât la bărbaţi. 8<br />
În anii lui vârstnici, „îi plăceau fetele tinere, neştiind<br />
– zice acelaşi critic – că femeia matură are o capacitate de<br />
iubire superioară fetei tinere”. 9<br />
Dar, observăm noi, dincolo de Coca Rădulescu, nici<br />
Domniţa, nici Eugenia Mureşanu şi nici Elena Daniello nu<br />
erau chiar la prima tinereţe, ci intelectuale de marcă, familiste<br />
nescorţoase de salon, intrepide, înzestrate cu rare calităţi artistice<br />
ori profesionale.<br />
Ne-am angajat să citim, în relaţia poetului cu aşazisele<br />
«muze», acea motivaţie mai înaltă a erotikon-ului<br />
blagian. Privind lucrurile în cauzalitatea şi cursivitatea lor<br />
fi rească, am ajuns la concluzii nu tocmai pe placul unor legende<br />
puse în circulaţie de „monografi şti” dornici de spectaculos.<br />
E o convingere rezultată din examinarea îndelungată<br />
a datelor (texte şi mărturii) şi, mai ales, din expertiza, nu tocmai<br />
uşoară, a portretului psiho-artistic. Spre exemplu, oricât<br />
de ardentă ni s-ar părea relaţia epistolară cu „prietena poeziei”<br />
de la Braşov (cunoscând şi opţiunile Domniţei – a se<br />
vedea capitolul în cauză), de nicăieri nu rezultă o încălcare<br />
a pragurilor, ci doar un fel de adoraţie şi susţinere, de solidaritate<br />
în spirit şi suferinţă, de reciprocă preţuire spirituală.<br />
La fel în cazul tinerei Coca Rădulescu, despre care poetul îi<br />
scrie fi icei sale, în 1946, că regretata adorată trăise mutatis<br />
mutandis în idealitatea platoniciană a eroilor din romanul<br />
„Sparkenbrok” de Charles Morgan. Iar dacă de Eugenia<br />
Mureşanu poetul se apropiase în momentul revenirii sale în<br />
Clujul postbelic, fi ind ajutat gospodăreşte de familia protopopului<br />
în multe privinţe (Cornelia fi ind ţinută la curent),<br />
în familia medicilor Daniello nu găsea decât o prietenie<br />
sinceră şi o „oază de Europă”, într-un climat socio-politic<br />
agresiv şi pustiitor…<br />
*<br />
Uneori, nu numai în scrisori, poetul îşi surprinde<br />
spiritul boem, schiţând persifl ant, într-o uşoară autoironie,<br />
un ducăuş sentiment la adresa celor câteva „muze”, într-o<br />
concomitenţă şi întrepătrundere numai de el ştiute în 1945:<br />
„Într-o zi de basm înalt<br />
am plecat cu muzele –<br />
să-şi vânture sub cer brumat<br />
inima şi bluzele.<br />
Acolo sus pe mândra coamă<br />
ele vor să treacă-n toamnă,<br />
iară eu să înverzesc<br />
ca un pom dumnezeiesc.”<br />
(În loc de bună dimineaţa!, 1945)<br />
Această „guaşă” auto-persifl antă are, desigur, un fundament<br />
sufl etesc grav, poetul încercând să aducă sub lupa<br />
refl ecţiei fi losofi ce acest sentiment. Căci, nu-i aşa?, precum<br />
zisese în tinereţe – „eu nu-mi am inima în cap / nici creieri<br />
n-am în inimă”… Adică nu confundă una cu alta, dând libertate<br />
deplină artei, stării copleşitoare de „încântare”…<br />
Învestit, precum cariatidele, cu copleşitoarea<br />
„povară” a frumuseţilor, menită să le desăvârşească fi inţa,<br />
femeile poartă prin vreme acea „vie şi nobilă axă” a unui<br />
mers plin de taine, reverberând nobleţea unui cântec ispititor:<br />
„Priviţi linia neînduplecată, dar ca un cântec, a Cariatidelor<br />
ce poartă pe creştet un templu, sau mersul de nimic egalat<br />
al femeii din Sud, ce-şi duce pe cap amfora cu apă, a cărei<br />
greutate cere ecoul de supleţă al coapselor şi replica de graţie<br />
a coloanei.” 10<br />
Iubirea este, ca în lirica populară, „ardere” a sufl etului,<br />
mistuire lăuntrică, combustie a spiritului, văpaie a vegetalului<br />
şi incendiu cosmic, „boală”, „zacere”, nefericire la<br />
limită, - de aici tâlcul unei secvenţe destul de transparente<br />
(Despre iubire) din „Elanul insulei”:<br />
„Când fi ecare celulă din noi devine o inimă, atunci<br />
suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest<br />
chip.” 11<br />
De observat că acelaşi text este reluat în strofa iniţială<br />
a poemului Începuturi (datat 1943-46, în ediţia îngrijită de G.<br />
Gană la Humanitas): 12<br />
„Când fi ecare celulă de sânge din noi<br />
devine o inimă,<br />
atunci suntem bolnavi.<br />
Dar numai iubirea<br />
ne-ncearcă-n asemenea chip.”<br />
Această ardoare profundă, supratelurică şi<br />
supramundană, fi ind deci deasupra eticului, ţine de un faus-<br />
7 Ibidem, p. 391.<br />
8 Ibidem, p. 179.<br />
9 Ibidem, p. 195.<br />
10 Discobolul, Publicom, 1945, p. 57.<br />
11 „Elanul insulei”, Dacia, 1977, p. 152.<br />
12 Lucian Blaga. „Opera poetică”, Humanitas, 1995, p. 603.<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
Erotikon blagian<br />
tianism raportându-se la Absolut, demoniacul transgresând<br />
particularul.<br />
Bătute puternic de luminile refl ecţiei etice, astfel<br />
de reliefuri valorifi că semne iconice ale mitologiei creştine<br />
(Eva, pomul, şarpele, „fructul blestemat”…)<br />
Bun cunoscător al psihologiei feminine, Blaga<br />
conturează adevărate portrete morale în romanul său, accentuând<br />
uneori faţeta idealităţii, precum în cazul Anei<br />
Rareş, alteori punând în evidenţă trăsături ale egotismului<br />
şi sufi cienţei frivole, în nota amară a ironiei şi sarcasmului<br />
(cazul de transsexualism al Olgăi Baba din roman este de un<br />
grotesc hilar).<br />
Rareori, în scrisul său, poetul face loc unor „sentenţe”<br />
nu neapărat misogine, dar de un uşor „schopenhauerism”,<br />
precum în secvenţa Despre femei şi lectură din „Discobolul”:<br />
„Femeile n-ar trebui să citească decât ceea ce li se<br />
potriveşte. Nimic pentru a se instrui dincolo de ceea ce e<br />
scris în anatomia fi inţei lor. Nimic din tot ceea ce le-ar putea<br />
face să gândească altfel decât gândesc. Nimic din tot ceea<br />
ce le-ar constrânge, să simtă alt decât ceea ce ele simt întradevăr.<br />
În caz contrar ele se deteriorează. Uite, zeiţa Venus<br />
stă întinsă pe covorul de clorofi lă. Un fl uture mare zboară şi<br />
i se aşează pe mână. O clipă fl uturele strânge aripile, apoi se<br />
desface subt ochii ei ca o carte. Zeiţa încearcă să descifreze<br />
semnele de pe aripi. Aceasta e singura ei lectură.” 13<br />
Este evidentă şi sugestia privitoare la frumuseţea în<br />
sine, care trebuie ferită de orice pervertiri ale spiritului…<br />
Aşadar, „frumseţe” şi „taină”, două metafore-concept foarte<br />
productive în imaginarul artistic blagian, altfel zis: frumuseţe<br />
sub pecetea tainei, vrajei, misterului…<br />
*<br />
Într-una din evocările sale, Aurel Rău , stabilind<br />
câteva „etape Lucian Blaga”, 14 rememorează, între altele,<br />
una din discuţiile avute în redacţia Stelei clujene cu „fostul<br />
academician”, care „se simţea întinerit”, după propria-i<br />
mărturisire.<br />
Printre cauzeriile provocate de „împătimitul”<br />
A.E.Baconsky, care destindeau atmosfera reuşind să-i apropie<br />
astfel pe interlocutori, cele privitoare la sexul frumos<br />
erau din cele mai antrenante şi gustate. Aurel Rău reţine<br />
şi ideea poetului în privinţa „iubirii fi zice”, care susţinea<br />
„teoria… temporizării fi nalizării” în actul erotic, în ideea<br />
sublimării tensiunii fi ziologice, a convertirii ei în creaţie:<br />
„Vine vorba de iubirea fi zică şi în tonul laic al şuetei dezvoltă<br />
teoria… temporizării fi nalizării, în scopul convertirii elanului<br />
fi ziologic în act…spiritual, în creaţie. Ce vor fi zicând<br />
partenerele. Contează numai sublimarea. Restul, treabă de<br />
iunker, de husar.<br />
Cu persuasiune, femeia trebuie stârnită până la starea<br />
de incandescenţă, moment extrem de interferenţă, când<br />
poetul se sublimează în turnul caietelor şi al cernelii…”<br />
S-a discutat şi de ipostaza „exact inversă” – pentru<br />
care a optat, bunăoară, cu voluptăţi de nesăţios monstru<br />
efeminat, un Rafael Sanzio, găsind în postludiu starea de<br />
„tristia” propice creaţiei… 15<br />
La senectute, cam în aceeaşi perioadă, Lucian Blaga<br />
ar fi mărturisit lui Gheorghe Grigurcu că-şi începuse viaţa<br />
sexuală la 16 ani, rememorând melancolic prostituatele vieneze<br />
de care avusese parte, cu evidentă aplecare nu atât<br />
spre fi orul erotic, cât spre frumuseţea trupului feminin; este,<br />
poate, şi explicaţia nenumăratelor cărţi poştale reprezentând<br />
nuduri expediate Corneliei în anii vienezi.” 16<br />
*<br />
Întrebându-se dacă vor fi fi ind adevărate aceste<br />
„poveşti” privind femeile iubite, Maria Avramescu (soţia<br />
lui Aurel Avramescu) – o prietenă de familie a poetului –<br />
accentuează, în interviul acordat lui Ion Oprişan, că împreună<br />
cu soţul ei „noi nu credem în gogoşile acestea” 17 Deşi poetul<br />
îi scrie la 25 martie 1953 lui Ion Chinezu: „Inima a rămas<br />
totuşi poetică şi nici anexele nu se dau tocmai bătute”, pe<br />
seama acestei legende s-a ivit o întreagă literatură, rezumând<br />
atât de vulgar portretul poetului, în expresii ca „iubăreţ” ori<br />
„afemeiat”. La aceasta se reduceau „viciile” poetului, aşadar,<br />
nu alcoolic, nu fumător, nu cartofor etc. 18<br />
Citind cu mare atenţie corespondenţa şi scrierile poetului,<br />
am ajuns la convingerea că „darul de a stimula” (pe<br />
care-l atribuia femeilor cu întâietate) era acela care îl apropiase<br />
pe poet şi de Domniţa, şi de Hélène. „Prietena poeziei”<br />
din cetatea Braşovului – scrie poetul – „contamina” cu poezie<br />
totul, iar„muza” de la Cluj abordase o altă „tactică” – aceea<br />
a temporizării şăgalnice, a refuzului tăcut, în ciuda invaziei<br />
de epistole secrete şi a poeziilor dedicate. Ca nişte „săbii”<br />
morale, plopii din faţa casei de pe strada „Eminescu 3” se<br />
„împotrivesc”, în ciuda dorinţei ardente a poetului:<br />
13 Cf. Discobolul, ed. cit., p. 55.<br />
14Aurel Rău , Întâlniri cu scriitori, Ed. Univers, 1976, eseul „Etape<br />
Lucian Blaga”, pp. 25-52.<br />
15 Ibidem, p. 34.<br />
16 Cf. Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga, „România literară”,<br />
1995, nr. 17 / pp. 14-15; nr. 18 / p. 10; nr. 19 / p. 10.<br />
17 Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate, ed. cit., p.<br />
27.<br />
18 Vezi dosarul de urmărire informativă, nota agentului Lucreţiu, în:<br />
Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, - cap. Tatăl meu supravegheat de<br />
Securitate, Cluj-Napoca, Apostrof, 2004, pp. 183-219.<br />
pag. 6 <strong>Zenovie</strong> CÂRLUGEA
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 6<br />
Mircea Popa:<br />
La comemorarea semicentenară a scriitorului<br />
VICTOR PAPILIAN (1888, Galaţi – 1956, Cluj),<br />
istoricul şi critical literar clujean Mircea Popa a<br />
editat două lucrări menite a readuce în atenţia publică<br />
personalitatea complexă şi multilaterală a celebrului<br />
medic şi professor de anatomie de la Facultatea de<br />
Medicină din Cluj, devenit unul dintre condeierii şi<br />
scriitorii de prestigiu ai Ardealului: Victor Papilian,<br />
eseu monografi c (Editura Eikon, Cluj-Napoca,<br />
2008; Victor Papilian – Legendă şi Hrisov – scrieri<br />
religioase, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007).<br />
Pasionat de antropologie şi experimentalism în<br />
plan anatomo-fi ziologic, dar dotat şi cu un talent literar<br />
remarcabil, V. Papilian este „singurul dintre toţi scriitorii<br />
români, care, pe lângă o activitate literară apreciabilă,<br />
a rămas şi medic şi om de ştiinţă, reuşind să îmbine, ca<br />
nimeni altul, cele două domenii de creaţie”.<br />
În densul eseu monografi c, Mircea Popa<br />
surprinde etapele vieţii şi preocupările scriitorului, între<br />
care pasiunea pentru artele frumoase iese în evidenţă<br />
prin dăruire exemplară şi competenţă unanim apreciată<br />
(melomanul de altădată va deveni membru fondator al<br />
Filarmonicii „Gh. Dima” din Cluj, preşedinte al consiliului de administraţie şi apoi director al<br />
Operei Române, ca şi al Teatrului Naţional din Cluj).<br />
Prezenţă mai mult decât remarcabilă în revistele literare ale vremii, V. Papilian a fost<br />
un gazetar de notorietate, apreciat de directorul „Gândirii”, Nichifor Crainic, drept unul din<br />
cei mai infl uenţi militanţi din viaţa literară a Transilvaniei.<br />
În continuare Mircea Popa evocă genurile în care s-a ilustrat prozatorul, între<br />
care nuvelistica pe teme fantastice constituie forţa de rezistenţă a literaturii papiliene (G.<br />
Călinescu vedea în acesta un fel de dostoievskianism de tip freudist). Diversitatea tematică,<br />
dexteritatea compoziţională, savoarea lingvistică, viziunea diegezică şi sondarea unor<br />
comportamente recomandă nuvelistica lui V. Papilian drept „un teritoriu bogat şi plin de<br />
surprize, ceea ce-l aşează pe autor în rândul creatorilor interbelici de renume.” Deodată cu<br />
proza scurtă, s-a afi rmat şi vocaţia de romancier, domeniu în care V. Papilian perseverează cu<br />
aceeaşi aplecare în sondarea sufl etului uman şi evidenţierea caracterologic-tipologică, de la<br />
„Ne leagă pământul” la „Chiriaşii nemuririi” (o adevărată frescă balzaciană a Bucureştiului<br />
de la începutului secolului al XX-lea). Reconsiderându-i locul în istoria genului, criticul îl<br />
plasează în imediata vecinătate a lui Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu sau G. Călinescu. Se<br />
cuvine să amintim aici ambiţia scriitorului de a realiza, în genul lui Cezar Petrescu, o veridică<br />
frescă a societăţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut. În multe din scrierile sale<br />
întâlnim radiografi i ale sufl etului românesc din Oltenia. Spiritul alutan are în Victor Papilian<br />
un observator meticulos al mediilor sociale şi caracterelor, al unor moravuri şi tipuri umane,<br />
în sens stendhalian şi balzacian (Nuvele olteneşti îl apropie de gorjeanul Nicolae al Lupului,<br />
iar Coana Truda, Bogdan infi delul – romane postume, sunt: primul al atmosferei de mahala,<br />
celălalt o evocare istorică despre descălecatul transilvan al Moldovei).<br />
Deşi situată sub cota valorică a prozei, dramaturgia lui Victor Papilian este, în<br />
contextul epocii, interesantă, nu atât în plan tematic cât mai ales în intenţia de a-şi „personifi ca<br />
ideile în mici parabole pe teme moral-creştine sau existenţiale”, într-un limbaj scientist,<br />
intelectualist.<br />
Mult mai interesanta este publicistica sa, rămasă în revistele vremii, de la „Darul<br />
vremii” şi „Gând românesc” la „Gândirea”, „Luceafărul”, „Universul literar”…<br />
„Mă socot scriitor ardelean şi mă interesează problemele locale”, mărturiseşte într-un<br />
interviu Victor Papilian, crez ilustrat şi în romanul În credinţa celor şapte sfeşnice. Credincios<br />
Erotikon blagian<br />
pag. 5<br />
„Să evadăm din cuviinţă şi din pravili –<br />
Îndeamnă câteodat’ din inimă un glas.”<br />
(Andante).<br />
Aceeaşi invitaţie bucolică în Echinocţiu de toamnă<br />
: „Vino, să ieşim dintre aceste ziduri, / de sub arcade ce<br />
apasă,/ din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii,/ din ceaţa<br />
ce pe poduri de metal se lasă./Vino pe deal, pe cel din urmă-n<br />
soare,/unde-un trecut de slavă cu sufl are lentă / sub pietre<br />
doarme,/ să strigăm de-acolo după păsările călătoare…”<br />
Momentul erotic este, aşadar, amânat, fi e de rigori<br />
morale, fi e de „întâmplarea” sosită la timp: „Îţi aminteşti?<br />
De fi ecare dat’ / un lucru rar, / o rară întâmplare ne oprea. /<br />
Corabia se cufunda puţin subt greutate, / când luna cobora<br />
pe ea.” (An de răscruce).<br />
Buna-cuviinţă îi dictează poetului cuprins de ardoare<br />
un mesaj tăcut din partea adoratei: „Nu mă atinge!”, ca în<br />
poezia M-am oprit lângă tine:<br />
„M-am oprit lângă tine,<br />
descoperind că părul tău e o fl acără<br />
pe care vântul n-o stinge.<br />
Şi lângă minunea cea mai simplă<br />
am stat cum se cuvine.”<br />
Înciudat (cu „inima grea”) că adorata lui tace ca un<br />
text hermetic, poetul îşi exprimă regretul de a nu putea „să<br />
descifreze” fascinanta realitate ori să „audă” cuvântul de<br />
răspuns:<br />
„Un text şi-o melodie<br />
e iubita mea,<br />
cuvânt acoperit de cântec<br />
cuvânt ce nu-l poţi descifra!<br />
Un text ce mi se cântă<br />
e iubita mea.<br />
Ghicesc oleac’ cuvântul,<br />
dar nu-l pot descifra.<br />
unor ţeluri social-democrate, V. Papilian va milita<br />
în articolele sale pentru drepturile şi libertăţile<br />
inalienabile ale poporului român din Transilvania,<br />
pentru ideea de unitate şi independenţă naţională.<br />
Luptătorul liberal de altădată, înregimentându-se<br />
în PSD-ul lui Titel Petrescu (cu care fusese coleg<br />
la Liceul „Gh. Lazăr” din Capitală), va intra chiar<br />
în bătălia electorală. Devotat socialismului „cu<br />
faţă umană”, el a condamnat ideologia bolşevică<br />
care anihila individul în numele materialismului,<br />
prevenind asupra pericolului de comunizare a<br />
ţării. „Omul trăieşte cu pâine, dar şi cu cuvântul<br />
Domnului” – în acest „adevăr nesmintit” crede V.<br />
Papilian, care îşi va atrage asupra sa ura înverşunată<br />
a celor ce vor pune în practică „scriptura stalinistă”.<br />
Gânditorul democrat burghez, legat de biserică şi<br />
de ideea naţională, putea fi un rău exemplu pentru<br />
tineret, de aici periplul concentraţionar la care a fost<br />
supus (Gherla, Aiud, Văcăreşti, în perioada 1952-<br />
1954). Moare la 14 august 1956, în deplina interdicţie a dreptului la semnătură, lăsând în<br />
urma lui legenda unui profesor pasionat şi a unui scriitor remarcabil sub multe aspecte.<br />
O faţetă aparte a scrisului papilian o constituie scrierile cu caracter „mistic”, „creştin”,<br />
componenta religioasă (izvoarele biblice şi creştine) traversând creaţia sa „ca o axă majoră”<br />
(de la volumul de nuvele „Generalul Frangulea” din 1925 la „Ne leagă pământul” din 1926,<br />
„Sufl etul lui Faust”, 1928 sau romanul spiritualist În credinţa celor şapte sfeşnice, din 1933.<br />
Făcând parte, alături de Sextil Puşcariu, din conducerea „Frăţiei Ortodoxe Române”, V.<br />
Papilian a întreţesut cu toată gravitatea componenta religioasă în scrierile sale (romane, nuvele,<br />
povestiri, piese de teatru) şi crezând în „Misiunea ocrotitoare a bisericii” („Luceafărul”, nr.<br />
2/1941). Un fel de ecumenism, de mărturisire creştină, de spirit evanghelic, de spiritualism<br />
ortodoxist, de înaltă trăire creştină se degajă din scrierile sale de această factură, precum<br />
„Cântarea Cântărilor”, „Evanghelia apocrifă”, „Ecleziastul”, „Apocalipsul”, „Lieduri şi<br />
balade”… Aceste scrieri de reverberaţie ortodoxistă îl plasează pe autor în confreria Galaction<br />
– (Arghezi) – Voiculescu, Nichifor Crainic văzând în Papilian pe unul din cei mai marcanţi<br />
reprezentanţi ai ortodoxismului gândirist (Victor Papilian şi „Gândirea”, în „Gândirea”, nr.<br />
12/1937).<br />
„Mă consider gândirist – mărturiseşte scriitorul într-un interviu – şi sunt fericit şi<br />
mândru de a face parte din cea mai splendidă mişcare de la război încoace…” După dispariţia<br />
lui Gib I. Mihăescu din 1930, Victor Papilian rămâne, de fapt, principalul prozator al<br />
„Gândirii”…<br />
Având în vedere această pregnantă pecete din scrierile sale, criticul Mircea Popa<br />
editează volumul de scrieri religioase „Legendă şi Hrisov”, prevăzut cu o evocare plină<br />
de duioşie semnată de Valeriu Anania, bunul său prieten, dar şi şi cu Prefaţă, urmată de o<br />
„Notă asupra ediţiei”, datorate iniţiatorului acestui gest de recuperare si reconsiderare literaristoriografi<br />
că. Se ştie, de fapt, că Mircea Popa, intrând mai de mult în posesia unui fond<br />
documentar de manuscrise lăsat de autor moştenire familiei, a editat în ultimii ani câteva<br />
scrieri (alături de alţi vrednici editori: Titus Bălaşa şi C. Cubleşan) – între care Decameronul<br />
românesc (1998) - , semnând şi primul studiu monografi c şi fi ind cel dintâi care a realizat,<br />
într-o analiză completă, panoramatică, profi lul uman şi scriitoricesc al unuia dintre cei<br />
mai valoroşi scriitori ai Transilvaniei, militând aşadar pentru „o mai dreaptă cunoaştere şi<br />
apreciere”, din plin meritate.<br />
Mă-nduplecă şi cântul,<br />
dar inima mi-e grea,<br />
ca piatra, ca pământul,<br />
că nu aud cuvântul.”<br />
(Ermetism, cca. 1957-1959).<br />
Ar fi , aşadar, vorba de o „mândră iubire”, care l-ar<br />
ţine în mrejele ei „de zile, săptămâni, de luni, de ani.” (Aripi<br />
de argint, cca. 1954).<br />
Nu pot rămâne nemenţionate nici „galeşul glas”, nici<br />
„şăgalnica vorbă” din Cântecul focului (cca.1954):<br />
„Şi-n galeş surâs înfl oreşti mulţumită, crezând<br />
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,<br />
c-o şăgalnică vorbă…”<br />
E, altfel zis, o parte dintr-o sonată beethoveniană<br />
niciodată cântată (Sonata lunii, cca 1957-1959)<br />
Totul urcă în registrul tainei, ca o resacralizare a lumii,<br />
pe cât de intangibilă pe atât de revelatorie:<br />
„Decât orişice lumină,<br />
mult mai rodnică e taina.<br />
Dacă vrei visul să vină,<br />
peste nud întinde haina.”<br />
(Înţelepciune de grădină, cca 1951-57).<br />
Conştientă de toate câte se întâmplau, ultima adorată<br />
din viaţa poetului, Elena Daniello, a avut-o, ca pacientă, la<br />
cabinetul său de stomatologie, pe Cornelia, căreia i-ar fi spus<br />
direct: „Cornelia, spune-mi, te rog, dacă legătura dintre mine<br />
şi Lucian te deranjează, că eu voi şti să-l elimin din viaţa<br />
mea!”<br />
Foarte echilibrată în hotărâri şi reţinându-şi întotdeauna<br />
eventuale accente afective (Dorli spune că nu-şi<br />
aminteşte ca mama ei s-o fi sărutat vreodată!), Cornelia i-ar<br />
fi răspuns: „Nu! Eu vreau să rămân ceea ce sunt.” Adică<br />
soţia lui legitimă, care înţelegea că Blaga are nevoie, în<br />
creaţia sa, şi de asemenea stimulente afective. Înţelegându-l<br />
perfect „pe Lucian şi arta lui”, soţia rămânea, astfel, mai<br />
departe „monada” indestructibilă şi „constelaţia” din care<br />
făcea parte, însă revendicându-şi locul din mijlocul văpăii<br />
acesteia… 19<br />
19 Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, Ed. Libra, 1999, Bucureşti,<br />
pp. 172-173.<br />
Încercând noi să afl ăm mai multe, ne-am adresat<br />
bunului prieten Ovidiu Drimba (prezidentul colegiului de<br />
redacţie al revistei trimestriale „Portal-Măiastra”, pe care o<br />
coordonăm, la Tg.-Jiu, din 2005), fostul asistent al profesorului<br />
din perioada 1946-47, cununat chiar de familia Blaga<br />
(logodnicei acestuia, Adrienne, poetul îi va dedica un Sonet<br />
cu un fi nal drăguţ, în urma unei călătorii făcute împreună de<br />
la Bucureşti la Cluj).<br />
În scrisoarea din 2 august <strong>2009</strong>, care ne-a găsit întrun…<br />
concediu de lucru, la Olăneşti, dl. Ovidiu Drimba,<br />
pe lângă o seamă de recomandări privind identifi carea unor<br />
documente şi adrese, atât de necesare în documentarea<br />
noastră, ne scrie textual, lăsându-ne să înţelegem opţiunea<br />
poetului pentru o libertate de sine dincolo de orice constrângere<br />
a conivenţei conjugale:<br />
„Ideea cărţii proiectate este excelentă – şi va avea,<br />
sunt foarte sigur, o căutare şi un succes uriaş. Personal, nu<br />
prea vă pot ajuta. Sunt eu «tânărul» (de-atunci) la care Blaga<br />
ţinea mai mult – dar nici să-mi facă confi denţe privind «subiectul»<br />
sau persoanele «în chestie» nu era! Totuşi, mi se pare<br />
elocvent cuvintele cu care mi-a răspuns când l-am întrebat<br />
(în vara lui 1946) despre căsătoria pe care mi-o plănuiam:<br />
«Da, dar să nu-ţi ia total libertatea.» – Ce înţelegea el prin<br />
asta, putem interpreta noi cum credem…”<br />
Mitul erotic al poeziei blagiene nu poate fi înţeles<br />
exact decât în perspectiva evoluţiei sale în timp, în cadrul<br />
unei substanţiale „biografi i sentimentale”. Deşi nu nutrim<br />
nostalgii pentru metoda biografi stă, nu putem, totuşi,<br />
în înţelegerea operei, să facem abstracţie de anumite etape<br />
circumstanţiale ale complicatului proces de creaţie, în care<br />
mitul erotic s-a coagulat în complexitatea unor variabile<br />
existenţiale, defi nind, în principal, o faţetă de mare profunzime<br />
a spiritului blagian, la fel de rezonantă ca alte dimensiuni<br />
ale faustianismului său.<br />
Erotikonul blagian este o zonă sine qua non situată pe<br />
relaţia înţelegerii operei prin om şi a omului prin operă…<br />
(Fragment din lucrarea în curs de editare LUCIAN<br />
BLAGA – SOLSTIŢIUL SÂNZIENELOR. Erotikon)
pag. 7<br />
Un roman de moravuri al vremurilor noastre:<br />
Plurivalentul scriitor albaiulian Ion Mărgineanu<br />
(n. 28 octombrie 1941, Lopadea Veche –<br />
Alba) a abordat cu succes atât poezia cât şi proza<br />
şi dramaturgia, precum şi evocarea documentară<br />
aplicată istoriei şi culturii transilvane. Se adaugă la<br />
acestea câteva mii de articole, prefeţe şi postfeţe,<br />
portrete, crochiuri monografi ce, cronici şi însemnări<br />
literare, eseuri, traduceri şi câteva substanţiale<br />
culegeri de folclor ardelean.<br />
În cadrul prozei sale, care numără şi ea câteva<br />
zeci de titluri, memorabile sunt povestirile, nuvelele<br />
şi câteva romane, între care Oameni nelocuibili,<br />
proiectat în mai multe volume.<br />
Sub acest titlu original şi atât de sugestiv,<br />
autorul strânge o materie bogată de portrete,<br />
întâmplări şi fapte, realizând un fel de cronică a unei<br />
epoci defuncte cu prelungiri până în zilele noastre.<br />
Nefi ind înregimentat vreunei doctrine, Ion<br />
Mărgineanu îşi asumă de la bun început acea libertate<br />
de conştiinţă şi spirit în numele căreia radiografi ază<br />
comportamente şi conştiinţe umane, pe fundalul unor<br />
realităţi sociale şi politice contemporane.<br />
Teama dintre două inimi (al patrulea<br />
volum din ciclul „Oameni nelocuibili”) aduce în<br />
pagină povestea unei tinere nefericite din Basarabia<br />
care optase pentru meseria de gazetar. Tânăra îi<br />
trimite autorului-narator un set de şapte ilustrate<br />
reprezentând imagini în care se condensează un<br />
destin (într-o desfăşurare imprevizibilă, chiar<br />
dramatică). „Domnu’ Poet” o ajută să conştientizeze<br />
contextul social-politic în care trăieşte, acolo, în ţara<br />
în care „limba română abia a ieşit dintr-o prelungită<br />
puşcărie rusofi lă” (p. 124). Întregul roman se<br />
constituie ca un fel de „lungă destăinuire” a unei<br />
conştiinţe prinse într-un „eşafodaj” implacabil.<br />
Absolventa unei specializări mediatice constată<br />
că libertatea de a investiga anumite aspecte este<br />
limitată. Deşi proclamate, drepturile omului sunt<br />
grav amputate de un sistem bazat pe supraveghere,<br />
abuz şi corupţie. Naratorul-personaj se constituie şi<br />
într-o instanţă morală, încercând să-i desluşească<br />
tinerei mecanismul diabolic al acestui sistem. El are<br />
faţă de noua prietenă un sentiment asemănător unei<br />
solidarităţi de cauză sufl etească, tânăra jurnalistă<br />
împărtăşindu-i din întâmplările vieţii sale şi cerându-i<br />
chiar un sfat în momentele de cumpănă.<br />
Autorul nu realizează aici o naraţiune rectilinie,<br />
de cursivitate clasică. Avem de a face, însă, cu o<br />
diegeză oarecum refl exivă, interiorizată, dezvoltând<br />
în contrapunct câteva din episoadele narative ale<br />
romanului. Aceste episoade sunt întreţesute în trauma<br />
epică a evocării într-o manieră modernă, aceea a<br />
dezvoltării în evantai şi a modulaţiei confesionale<br />
contrapunctice. Populată de „oameni nelocuibili”,<br />
această proză este de o referenţialitate caracterologică<br />
expresă, iar maniera de redactare secventează<br />
scenariul epic cu o postmodernitate surprinzătoare.<br />
În fond, este vorba de mai multe „întâmplări” ,<br />
toate legate de meseria jurnalistei. Între toate aşazisul<br />
„foileton social” Copilul dintre două mame<br />
vorbeşte nu atât despre realităţi atât de dramatice,<br />
cât mai ales despre vocaţia tinerei reportere şi despre<br />
problematica posibilităţilor de investigare…<br />
„Funinginea imoralităţilor, crimelor, faptelor<br />
abjecte, a spasmelor şi descoperirii adevărului”<br />
(Periplul umbrei – 7, p. 80) sunt aduse în pagină<br />
cu un fel de indignare difuză, dar mai ales cu acea<br />
luciditate critică a radiografi ei exacte…Este vorba<br />
despre radiografi erea unor comportamente şi<br />
caractere (vezi fi gura prozelitului impostor printre<br />
semenii dezorientaţi), a unor mentalităţi şi vicii<br />
evocate cu o anumită savoare critică. În secvenţa<br />
„Periplul umbrei – 10” sunt evocate întâmplări foarte<br />
apropiate în timp de noi (vazi cazul Haissam cu aşazisa<br />
răpire a ziariştilor şi tot scenariul rămas în…<br />
ceaţă!), prilej pentru autor de a diserta confesiv pe<br />
seama atâtor stratageme şi manipulări. O „atmosferă<br />
cumplită” întreţinută de „toate Antenele, Proteveurile,<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
„OAMENI NELOCUIBILI” - vol. IV:<br />
„Teama dintre două inimi” de Ion Mărgineanu<br />
Naţionale, Televiziunea ofi -<br />
cială” (p. 87). Adevărul „e<br />
proastă marfă” – cum ar zice<br />
autorul „Ciocoilor vechi şi noi”<br />
în urmă cu mai bine de un secol<br />
şi jumătate! - , însă, în ciuda<br />
investigaţiilor şi anchetelor<br />
ofi ciale, rămâne totdeauna ceva<br />
tainic, plin de mister, o fascinaţie<br />
a faptului trăit, o fervoare a vieţii<br />
şi a aventurii, totul în cheie<br />
dramatică. Aici e cazul să amintim „furtul” unui nounăscut<br />
din spital, caz anchetat cu un zel abuziv, cu<br />
consecinţe inimaginabile: „De la psihoza unui furt<br />
s-a ajuns la înmormântarea unei familii”, remarcă un<br />
personaj din secvenţa „Periplul umbrei – 13”. Avem<br />
aici aproape o naraţiune de tip eliadic, în care ni se<br />
dezvăluie frumuseţea unor sufl ete de care se alege<br />
praful, devenind „nelocuibile” şi pustiite…<br />
Dezvăluirile tinerei jurnaliste mărturisinduse<br />
„domnului Poet” sunt, uneori, teribile, iar autorul<br />
nu face decât să le pună în pagină şi să-şi angajeze<br />
conştiinţa şi sufl etul. „Lunga destăinuire e destul de<br />
paşnică, în realitate este cumplită!” îi spusese tânăra<br />
blazată, ale cărei ilustrate (7) sunt decodifi cate<br />
în fi nalul scrierii. Un fi nal „nedeschis” rotunjeşte<br />
această proză densă, modernă şi răscolitoare.<br />
Întâlnirea celor două „inimi” – conotaţia implică şi<br />
imaginea îndrăgitei Basarabii – conferă o terapeutică<br />
a povestirii, o despovărare, o solidaritate de sufl et şi<br />
cuget. Este tocmai ceea ce sugerează această scriere<br />
deopotrivă confesivă şi refl exivă, recomandând un<br />
prozator viguros, stăpân pe tehnicile postmoderne<br />
ale secventării diegezice. O altă faţetă a febrilului<br />
scriitor Ion Mărgineanu, care se zideşte în catedrala<br />
propriilor cuvinte cu vocaţie sacrifi cială şi risipită<br />
dăruire sufl etească…<br />
Adi Cusin<br />
La La spartul spartul târgului<br />
târgului<br />
După cum îşi<br />
amintea Cezar Ivănescu,<br />
Adi Cusin a izbucnit<br />
în lirica mediului<br />
studenţesc ieşan,<br />
ca un copil teribil, gen<br />
Nicolae Labiş, cu care<br />
de altfel semăna şi fi -<br />
zic. Incendiul magnifi<br />
c provocat spontan,<br />
alimentat tot mai puţin,<br />
pe parcursul trecerii<br />
timpului (doar patru<br />
volume de versuri antume)<br />
şi prea puţine<br />
manifestări publice,<br />
s-a transformat într-o<br />
spuză sub care jarul<br />
mocneşte încă. Vreascul,<br />
cu care scormonesc<br />
acum prin spuza<br />
în răcire a volumului postum, îngrijit de soţia sa fraga şi<br />
fi ica Oana, LA SPARTUL TÂRGULUI (Redacţia Publicaţiilor<br />
pentru Străinătate, Bucureşti, 2008) a luat foc şi<br />
după ce a ars, nu s-a carbonizat ci a înfl orit.<br />
Cu ce a impresionat Adi Cusin, atât de puternic, în<br />
volumul său de debut AFI (1968)?<br />
Bănuiesc că prin prospeţimea talentului său nestăvilit.<br />
Lirica sa a adus în cetate aromele unuei căpiţe<br />
de fân. Nu că autorul ar fi introdus teme săteşti în lirica<br />
oraşului, pentru că a fost un poet citadin, dar a adus<br />
prospeţiumea unui sufl et ţărănesc genuin, cu arome pure,<br />
vegetale creind imagini surprinzătoare, memorabile. Poemele<br />
lui Adi Cusin se reţin uşor pentru că ele corespund<br />
profunzimilor sufl etului nostru colectiv: tristeţe senină,<br />
accente subtil ironice, dor fără leac, contemplaţie romantică:<br />
„Pe bulevardul din centrul oraşului/ S-a răsturnat o<br />
căruţă cu fân. / Fluierături, girofaruri, claxoane - / Caii<br />
priveau rugători la stăpân. // Parfumuri arogante cădeau<br />
ruinate / De-o brazdă de iarbă cosită-n imaş. / Poliţişti<br />
agitaţi împingeau către ziduri / Uliţa satului intrată-n<br />
oraş. // Veniţi de–adunaţi – se-ndemnau trecătorii - / Ce-a<br />
mai rămas dintr-un templu ucis. / Adulmecau amintirile<br />
fl orii / Precum anticarii un vechi manuscris. // Pe-atunci<br />
treceau lins prelins limuzine, / Proastele de ierburi se luau<br />
după roţi, / Monumentul de fân începuse să scadă / ca o<br />
pradă uşoară împărţită-ntre hoţi. // A mai rămas doar o<br />
mână de paie / Nici de-o saltea pentr-un somn de păgân.<br />
/ Oraşu-adormise cu capul pe-o piatră / şi visa că-i purtat<br />
de-o căruţă cu fân.”<br />
Cuprins de un inexplicabil „mal de siecle”, sufl etul<br />
poetului s-a retras în carapace, comunicând tot mai<br />
rar, maldărul de fân proaspăt fi ind îngopat tot mai adânc<br />
în amintire. Volumele următoare UMBRA PUNŢILOR<br />
(1970), STAREA A TREIA (1974) şi ŢARA SOMNU-<br />
LUI (1994) sunt marcate de un accentuat dezinteres existenţial.<br />
LA SPARTUL TÂRGULUI se deschide cu aceeaşi<br />
deziluzie faţă de valorile vieţii: „De câte ori deschid<br />
fereastra / Aceeaşi conjunctură nefavorabilă / a astrelor. /<br />
Drept pentru care o închid binişor.”<br />
Bolnav, convins de sfârşitul iminent, Asdi Cusin,<br />
în volumul lăsat moştenire dialoghează cu Dumnezeu, pe<br />
fondul inventarieii vieţii sale efemere: ”Am sădit un poem<br />
/ Am răspândit în lume prunci / Mi-am coborât părinţii-n<br />
/ mormânt / Am respectat nouă din cele / Zece Porunci. //<br />
Am o casă, un gard / şi-o lumină târzie. / Nu mai e nimic<br />
de făcut. // Nu mă pune-n situaţia / de-a scrie.”<br />
Când a dispărut tentaţia scrisului, înseamnă că<br />
Dumnezeu i-a luat harul: „Dumnezeu profi tă de / ocazie,<br />
/ Răsfoieşte o carte / şi trage un pui de somn / pe sofa. /<br />
Distrat, la plecare, / Mută un semn de mătase / la o pagină<br />
unde se sfârşea / Viaţa mea.”<br />
Poetul are senzaţia că s-a născut prea târziu, La<br />
spartul târgului: :”Am venit după, / am trecut pe lângă - /<br />
Mâna ta albă / într-a mea lăsată / Un semn între a fi / şi<br />
nicodată.”<br />
Poetului deziluzionat existenţial nu i-a mai rămas<br />
Z. C.<br />
decât să treacă prin vămile văzduhului: „Cu o mână mă<br />
sprijin de-o cârjă / de apă, / Cu cealaltă mână de-o pală<br />
/ de vânt. / Numai un pas îmi mai trebuie, Doamne, / Să<br />
trec printr-un foc şi un strat / de pământ.”<br />
O ultimă încercare disperată de a se agăţa de viaţă<br />
eşuează: „Mă scapă Domnul / printre degete / ca pe o<br />
monedă / de argint. / Până-n străfundul / vârstei mele /<br />
m-arunc / În palmă să o prind.”<br />
„Stau la pândă asupra / trupului meu / Ca o jivină<br />
asupra / altei jivine. / Atunci când va fi să-l ucid / pe Cel<br />
Rău, / Desparte-mă Doamn, de mine.”<br />
Poetul este convins că după dispariţia sa nu-i va<br />
rămâne nici amintirea: „Cu preţ redus, la ultima strigare,<br />
/ Se vinde titlul meu nobilitar. / Emblema casei – un brăzdar<br />
şi-o fl oare / Cu care în amurgul lumii ar.”<br />
Moartea e resimţită eliberatoare numai în primă<br />
instanţă, apoi legăturile cu pământul, în special cu familia<br />
căreia i s-a dedicat cu trupul şi sufl etul îl trag înapoi:<br />
„Sufl etul meu ia viteză / Spre cea mai curată / lumină. /<br />
Mi se umplu de nemurire / plămânii. / da vai! / În nopţi<br />
înstelate se vede / cum cad / Ca un pietroi împins / cu<br />
piciorul / Din rai / peste buza fântânii.”<br />
Adi Cusin a plecat dintre noi pastrându-şi tonul<br />
hâtru: „Tocmai acum mi-am cumpărat domnia / Cu-o<br />
acadea la Porţile Cereşti / Ca să-mi arăt şi eu fi lotimia /<br />
perdanţilor eterni din Bucureşti.”<br />
Poetul a simţit că i s-au terminat cuvintele şi nu a<br />
mai reuşit să adauge a 101-a scrisoare către Dumnezeu,<br />
la cele 100 ale eminenţelor cenuşii, publicate de un editor<br />
imaginar:<br />
„Iubite Domnule Renẻ Guitton, dacă într-o zi veţi<br />
deschide uşiţa cutiei poştate destintă Scrisorilor către<br />
Dumnezeu şi nu veţi găsi acolo nicio scrisoare, înseamnă<br />
că Dumnezeu a luat-o împreună cu sufl etul meu.” În urma<br />
poetului Adi Cusin a rămas un miros de liliac din vremuri<br />
romantice, mai pure: „Îngroapă-ţi faţa şi închide ochii /<br />
Într-un buchet nebun de liliac / şi ai să simţi mireasma<br />
unori rochii / Ce le-au purtat domniţele-n alt veac.”<br />
Lucian GRUIA
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 8<br />
LUCIAN GRUIA<br />
„CÂINE ÎN RUGĂCIUNE”<br />
Lucian Gruia (n. 1 iulie 1950,<br />
Dej, jud. Cluj) este, între prozatorii<br />
de largi disponibilităţi narative,<br />
un nume din ce în ce mai cunoscut.<br />
Deşi a debutat cu versuri („Amfi -<br />
teatru„, 1976), publicând mai târziu<br />
frumoase poeme de refl exivitate autobiografi<br />
că (Ringul de box, 2004;<br />
Speranţa, 2008), Lucian Gruia a<br />
simţit acea imperturbabilă chemare<br />
spre proză, debutând editorial în<br />
acest gen cu „Culorile neliniştii”<br />
(Ed. Eminescu, 1997), urmată, iată,<br />
de „Câine în rugăciune” – o culegere<br />
admirabilă de texte, aducând în<br />
pagină profi lul uman şi scriitoricesc<br />
al unuia din cei mai talentaţi prozatori<br />
români de azi.<br />
Între timp, refl ecţia eseistică<br />
s-a esenţializat, autorul dedicându-se<br />
cercetării universului artistic<br />
brâncuşian. Punându-se în temă cu<br />
o bibliografi e nu tocmai lesne de<br />
procurat şi parcurs, Lucian Gruia a<br />
reuşit să-şi structureze ideile, convingerile<br />
şi opţiunile estetice în câteva<br />
lucrări, bine primite în lumea<br />
brâncuşiologiei de azi (fi ind girat de<br />
la bun început de reputatul şi regretatul<br />
Ion pogorilovschi): Universul<br />
formelor lui Brâncuşi (2001), Brâncuşi<br />
– repere şi interferenţe (2001),<br />
Momentul revelaţiei în Templul<br />
brâncuşian al eliberării / De ar fi<br />
fost să fi e…, ediţie trilingvă, 2004;<br />
Triptic spiritual: Eminescu - Blaga<br />
– Brâncuşi (2008).<br />
Colaborator fervent al unor<br />
reviste culturale din ţară şi străinătate<br />
(la unele chiar redactor) , de<br />
la „Viaţa românească” şi „Poesis”<br />
la „Origini„ (New-York), L. Gruia<br />
este membru titular al breslei scriitoriceşti,<br />
onorând acest statut cu<br />
seriozitate şi vocaţie plurivalentă.<br />
*<br />
„Câine în rugăciune” cuprinde<br />
treisprezece proze de un realism<br />
magic esenţialmente autobiografi c,<br />
în care pitorescul se îmbină, în mod<br />
seducător, cu refl ecţia de tip eseistic.<br />
Autorul, marcat de câteva eve-<br />
nimente mai puţin plăcute ale vieţii,<br />
reuşeşte, pe spaţii din cele mai<br />
antrenante, cu o sinceritate de-a<br />
dreptul uluitoare. Când tocmai te<br />
afl i în compania acestor dezarmante<br />
confesiuni, puse în pagină cu o<br />
măestrie evidentă, te trezeşti uşor<br />
transportat într-o lume transfi gurată,<br />
de irizări halucinant-simbolice<br />
şi magice, ce fac deliciul acestor<br />
bucăţi. Sunt întâmplări şi experienţe<br />
esenţiale, marcându-l pe om,<br />
îmbogăţindu-l pe artist şi punându-i<br />
în încurcătură pe cei cu care vine în<br />
atingere. Este vorba de o admirabilă<br />
scriitură, plămădită în retortele unui<br />
autobiografi sm deopotrivă transparent<br />
şi translucid, mirifi c. Dejul<br />
natal din spaţiul nord-transilvan<br />
cu „grădina edenicei copilării”, cu<br />
casa părintească şi amintirile rămase<br />
locului, dar mai ales cu Gherla<br />
vecină şi salba de lacuri din apropiere<br />
(autorul fi ind un împătimit<br />
pescar, precedentul volum fi ind o<br />
culegere de “povestiri pescăreşti”)<br />
constituie multe din reperele schiţelor<br />
de faţă (spre exemplu, Bomboniera,<br />
pe motivul casei părăsite,<br />
sau Morminte în soare, o meditaţie,<br />
cam macabră, a sufl etelor eliberate,<br />
regăsindu-se într-o apogeică „Pleromă”<br />
zalmoxiană, în solaritatea<br />
Empireului…)<br />
E vorba, în aceste bucăţi, de<br />
amintiri şi identităţi oarecum plăcute<br />
şi confortabile, căci, odată<br />
strămutat în Capitală, tânărul intră<br />
într-o vâltoare aiuritoare a vieţii.<br />
Absolventul de Politehnică timişoreană,<br />
urmând o altă carieră profesională<br />
decât aceea a părinţilor<br />
(avocaţi), nu va avea deloc o viaţă<br />
scutită de evenimente imprevizibile,<br />
dimpotrivă, va fi mereu în itinerante<br />
recalifi cări profesionale şi<br />
în delicate situaţii familiale. Spirit<br />
oarecum boem şi dispus a trăi în<br />
spaţiul gratuităţii refl exive, Lucian<br />
Gruia se surprinde în „Secvenţe<br />
aniversare” cu o exactitate lucidă,<br />
introspectivă: „Ca ardelean, cât de<br />
cât cinstit, strămutat în Capitală,<br />
am adunat repede sufi ciente insatisfacţii,<br />
nenumărate neîmpliniri şi o<br />
puzderie de vise, pe care, după ce<br />
le evaluam şi catalogam, le aşezam<br />
în saci de plastic, ele, după trăire,<br />
transformându-se brusc într-o pulbere<br />
albă.” La zece ani de la terminarea<br />
liceului, ar fi transportat aceşti<br />
„saci cu preţul amintirilor adunate<br />
de-a lungul anilor” în oraşul de<br />
pe Someş, mai exact „la groapa de<br />
gunoi a oraşului”… Din pulberea<br />
calcinată va prepara în cofraje acele<br />
prefabricate ale viselor: „Cu aceste<br />
(Editura Deliana, <strong>2009</strong>)<br />
elemente improvizate am început<br />
să construiesc la întâmplare, mai<br />
mult în joacă, la modul inconştient,<br />
suprarealist, oniric…”<br />
Aici poate fi decodat programul<br />
prozatorului, care urcă naraţiunile<br />
sale, cazuisticile sale confesive<br />
în registrul suprarealist şi oniric.<br />
Obsesia „pulverizării” vieţii este<br />
una din cele mai pregnante şi transfi<br />
guratoare, putând fi urmărită atât<br />
în „Secvenţe aniversare” cât mai<br />
ales în „Numai nisipul”, o proză<br />
pe motivul opţiunilor confesionale<br />
şi dominată de un aşa zis onirism<br />
liturgic.<br />
Pornind de la situaţii oarecum<br />
anodine, scriitorul are forţa de<br />
a transfi gura realitatea şi de a vedea<br />
sub „camufl ajele” reifi cărilor<br />
profane de tot felul acele ipostaze<br />
epifanice, revelaţioniste, ale esenţializării,<br />
eliberării, absolvirii…<br />
Descendent dintr-o familie<br />
de avocaţi din Dejul de pe Someş şi<br />
tată de familie într-o capitală a tuturor<br />
deziluziilor (chipul soţiei Maria<br />
şi al copilului înfi at Emil „extrem<br />
de neastâmpărat” apar frecvent ca<br />
un echilibru în viaţa artistului), Lucian<br />
Gruia a benefi ciat de această<br />
tumultuoasă aventură biografi stă,<br />
proza sa fi ind un melanj special de<br />
confesivitate şi transfi gurare, de<br />
observaţie realistă şi opţiune halucinant-onirică.<br />
Absenţa vocaţiei<br />
practice este compensată de gratuităţile<br />
exerciţiului literar, transfi gurator<br />
şi esenţializat: „Neavând nici<br />
o aplicaţie tehnică, încă de la început<br />
am marşat totul pe literatura din<br />
care nu câştigi nici un ban.”<br />
Neputându-se, aşadar, adapta,<br />
la condiţiile de concurenţă ale capitalismului<br />
de concurenţă „vorace”,<br />
scriitorul s-a dedicat lumi sale imaginare,<br />
ca un gest refl ex de autoapărare<br />
în faţa inadaptabilului reiterat,<br />
găsindu-şi prieteni în lumea literară<br />
(Victoria Milescu, Florian Huţanu,<br />
Victor Sterom, Isidor Chicet, Stan<br />
V. Cristea ş.a.). El ştie să comunice,<br />
dincolo de convenţiile rigide ale<br />
breslei ierarhizante şi pariază pe autori<br />
a căror valoare nu e deloc modestă.<br />
Uneori, povestirea, oferă mai<br />
multe ipostaze şi asta la modul expozitiv,<br />
de vreme ce, la un moment<br />
dat, autorul ne surprinde cu puneri<br />
în situaţie de genul: „acum, iubite<br />
cititorule, două posibilităţi,…”.<br />
Este vorba de proza „Peştele”, în<br />
care evocă zbaterea sângerândă a<br />
unui peşte aruncat de ape într-un<br />
stăvilar de ciment de la Geaca, de<br />
lângă Gherla, faţă de care autorul<br />
trăieşte sentimente contradictorii<br />
(fi e de a-i da drumul, fi e de a-l sacrifi<br />
ca odată cu propria-i dispariţie<br />
în ape). Antologică, însă, este Biserica<br />
din adâncuri, în care evocă o<br />
dramatică poveste de dragoste petrecută<br />
pe vremea invaziei tătăreşti<br />
de la 1241-42, spusă de un visător<br />
localnic, pe nume Joska-bacsi,<br />
care vine în 1932 din Uzbekistan<br />
pe urmele chemării neamului său,<br />
a acvaticei Ilona, stabilindu-se pe<br />
malul lacului Săcălaia. Povestirea<br />
aminteşte de motivul medalioanelor<br />
regăsite, care certifi că existenţa<br />
unor generaţii istorice.<br />
Şi Câine în rugăciune, din<br />
fruntea culegerii, e o proză de referenţialitate<br />
autobiografi că, eponimă,<br />
evocând furia canină faţă de<br />
directoarea unui leagăn de copii din<br />
Bucureşti care a înstrăinat-o pe fetiţa<br />
ce urma a fi înfi ată de familia<br />
Gruia – episod ce-i rezervă agresivului<br />
solicitant dezamăgit… Sanatoriul<br />
Voila.<br />
E o bucată bine orchestrată<br />
epic, construită pe motivul „câinelui<br />
cu labele amputate şi în rugăciune”<br />
(zărit din tren în gara Ploieşti<br />
Vest, care aminteşte de mai vechiul<br />
dicton homo hominis lupus ….<br />
Întâmplarea ţine de psiho-traumatologie<br />
şi se leagă de nefericitul<br />
accident de circulaţie trăit de autor<br />
în Bucureştii anilor ’80 şi evocat în<br />
Convalescentul.<br />
Obsesia se regăseşte în Iluzia<br />
unui pansament şi devine o cheie<br />
eseistică în decodarea unor secvenţe<br />
narative (ca în „Două mărţişoare”).<br />
Multe din aceste proze sunt<br />
rodul unor „obsesii” sau al unor<br />
amintiri (precum tripticul „Manuela”<br />
amintind de ceea ce în franţuzeşte<br />
se numeşte „vara Sfântului<br />
Martin”), de aici biografi smul dens<br />
al acestor proze şi nevoia de transfi<br />
gurare onirică.<br />
Transparentă (în maniera unui<br />
realism confesiv) şi translucidă (în<br />
cheia unui onirism estetic aparte),<br />
proza lui Lucian Gruia se înscrie pe<br />
direcţia realismului magic. Autorul,<br />
scriitor cu disponibilităţi plurivalente,<br />
este, în registrul prozastic, şi<br />
narativ refl exiv, şi reporter aplicat.<br />
Poate de aici vine marea lui<br />
implicare în tot ceea ce scrie şi totodată<br />
marea lui detaşare<br />
Detaşare de tot ceea ce trăieşte.<br />
Sunt convins că, după aceste admirabile<br />
schiţe şi povestiri, L. Gruia<br />
poate aborda cu succes romanul,<br />
perseverând în structurate diegeze<br />
pe linia realismului oniric.<br />
Dan Radu ABRUDAN
pag. 9<br />
MARIA D’ALBA:<br />
În mai bine de două decenii de la<br />
debut, poezia Mariei D’Alba s-a coagulat<br />
într-o formulă lirică originală, de reale şi<br />
surprinzătoare resurse expresive. Poeta<br />
descinde dintr-o cultură umanistă de larg<br />
orizont,, dar şi din acea tradiţie a liricii<br />
transilvane, pentru care reverberaţiile<br />
chtonicului şi pulsaţiile transcendentului,<br />
altfel zis, pământul, tradiţia şi credinţa<br />
rămân modulele de referinţă ale eului<br />
expresiv (Cenuşa viselor, 1997; Lacrimi<br />
de Marie, 2002). Se adaugă, la acestea,<br />
o vie conştiinţă a destinului artistic, o<br />
redefi nire a menirii scriitoriceşti în raport<br />
cu lumea şi semenii, precum în volumele<br />
La marginea tăcerii, 1992; Chiriaş al<br />
cuvântului, 2003).<br />
Cele două volume din urmă<br />
(Lacrimi fi surate, 2007; Eclipsă de<br />
dor, 2008) constituie atât o decantare a<br />
temelor menţionate, cât mai ales o nouă<br />
redefi nire a profi lului scriitoricesc pe<br />
care poeta albaiuliană ‚l ilustrează cu<br />
prisosinţă.<br />
Eclipsa de dor însumează<br />
cincizeci de poeme de tulburătoare<br />
sonorităţi clasiciste, în care se regăsesc<br />
imaginile „dorului” de apăsate nostalgii<br />
natale (La Dorna, Vânr de Dorna, La<br />
Cuvânt reţinut de lacrimi<br />
Când de tăcerea ta mă-nspin –<br />
brumă căzută din senin,<br />
vântu-i singura cărare<br />
rămasă înspre plecare?<br />
Cuvântul o să-l reţină<br />
lacrima, - sloi de răşină!<br />
Câte-un gând din umbră sare –<br />
greier bolnav de-nserare!<br />
Neculese, scuturate,<br />
visele-s poame uscate!<br />
Căutam doru-n fântână<br />
dar el mă ţinea de mână!<br />
La Dorna<br />
Revin pe dealul colibelor mele<br />
precum păsările la cuiburile lor<br />
cu aripile gândurilor grele<br />
de-atâtea anotimpuri ţesute cu dor!<br />
Revin pe dealul colibelor mele<br />
precum păsările la cuiburile lor…<br />
Trei brazi dintr-o singură rădăcină<br />
străjuiesc cărarea mult mai strâmtăacuma,<br />
gârbovit şi sur gardul mă-ntâmpină<br />
cu un rânjet ştirb, amnezic ca şi bru<br />
ma!<br />
Trei brazi dintr-o singură rădăcină<br />
străjuiesc cărarea mult mai strâmtăacuma!<br />
Doar scheletul a rămas din fântână,<br />
îngropat sub vreascurile de copilărie<br />
atingerea lui durerea-mi amână<br />
un ecou răzbate: Marie! Mariiieee!!!<br />
Doar scheletul a rămas din fântână,<br />
îngropat sub vreascurile de copilărie!<br />
Vântul care-mi dă târcoale-a dispă<br />
rut!<br />
Desculţă-s prin iarba ce mă recunoaş<br />
te,<br />
răcorindu-mi talpa ca şi un sărut<br />
„Eclipsă de Dor”<br />
coliba mea din deal…), dar şi un<br />
anumit fi or de sacralitate, de<br />
aspiraţie şi regăsire liturgică:<br />
„Stropeşte-mă cu Duhul<br />
Sfânt / Să fi u sămânţă de<br />
Cuvânt” (Doamne!). Poeta<br />
cultivă faţă de divinitate o<br />
deosebită smerenie vizând<br />
absolvirea sufl etească<br />
şi mântuirea spiritului,<br />
un fel de redempţiune în<br />
muzicalizări intense sau<br />
reţinute. Departe de fronda<br />
argheziană, poeta trăieşte<br />
un fel de mistică a exorcizării<br />
christice, crezând în mântuirea<br />
harică şi în exorcizarea liturgică.<br />
E atâta aspiraţie de „vindecare”<br />
şi puritate în aceste versuri, încât ideea<br />
de abstragere se conjugă fericit cu<br />
sentimentul unei „culpabilităţi” mundane<br />
(ca în „Doamne în iubirea Ta”), din care<br />
numai mântuirea îl poate salva pe Om,<br />
ceea ce, din fericire, se poate realiza:<br />
„Rând pe rând mi s-au închis<br />
toate uşile din vis,<br />
ferecându-mă-n Cuvânt<br />
ca sicriul în mormânt!<br />
O-ncleştare mi-a cuprins<br />
iubirea ei verde în sânge-mi renaşte!<br />
Vântul care-mi dă târcoale-a dispă<br />
rut,<br />
desculţă-s prin iarba ce mă recunoaş<br />
te!<br />
Pe un dâmb năpădit cu urzici şi scai<br />
mă-mpiedic de coliba care nu mai<br />
este!<br />
Doar pământul are un miros de RAI<br />
decupat anume parcă din poveste!<br />
Pe un dâmb năpădit de urzici şi scai<br />
mă-mpiedic de coliba care nu mai<br />
este…<br />
Vânt de Dorna<br />
Vânt de Dorna, vânt rebel,<br />
te-am purtat ca pe-un inel<br />
care nu a ruginit<br />
cu lacrima poleit!<br />
Aspru dar mângâietor<br />
mi-aţâţai tăciuni de dor,<br />
jarul menţinându-l treaz,<br />
vânt căptuşit cu necaz!<br />
Amirosind a ninsori<br />
m-ai spăriat de-atâtea ori,<br />
ascunzându-te apoi<br />
la umbră de muşuroi!<br />
Vânt de Dorna, vânt pribeag,<br />
mi-ai rămas la fel de drag<br />
ca-n copilăria grea<br />
când mă alintai „C-O STEA”!<br />
Vânt prădalnic, vânt nebun,<br />
câte-aş mai avea să-ţi spun<br />
dar mi-e gândul altoit<br />
cu tăceri de infi nit!<br />
La coliba mea din deal<br />
Într-o lacrimă-am zărit<br />
urmă de cal potcovit<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
sufl etul sub lacăt prins!<br />
Dacă nu m-ai fi găsit,<br />
lacrima-ar fi putrezit,<br />
dar ca semn că m-ai<br />
iertat<br />
Sfi nte, ea a evadat!”<br />
(Lacrima a evadat)<br />
Omul „e sufl et de<br />
cer”, dar s-a îndepărtat<br />
de Divinitate, a uitat<br />
Calea, iar rătăcirea prin<br />
deşertăciunile lumii duce,<br />
desigur, la apostazie şi căinţă.<br />
Încă niciodată, în această<br />
poezie, orizontul mântuirii nu se<br />
întunecă excesiv, căci rămâne, totuşi,<br />
gândul acela viu al credinţei salvaloare<br />
prin rugăciune: „De-atâta deşertăciune<br />
/ Mi-am strâns nod de Rugăciune!”<br />
(Rătăcire)<br />
„Lacrima” sufl etului – împovărată<br />
cu toată această nevoie de aspiraţie<br />
harică – este totodată o „lacrimă de<br />
cer2 – cuminecată celui îndreptăţit şi<br />
întărit în credinţă… Pe scurt zis, ca să<br />
rezumăm într-o antinomie de substanţă,<br />
„lacrima divină” versus „dezordinea din<br />
Cuvânt” (Crucea-i înger ce mă iartă?),<br />
Curcubeu întârziat<br />
dorul-dor m-a înfi at!<br />
Coliba din vârf de deal<br />
pare umbra unui cal!<br />
Nechezatul vântului<br />
şi-l agaţă, bici în cui.<br />
Câte-un greier stresat<br />
cântecul şi l-a uitat<br />
Păsările-n zbor ciuntit<br />
au ţipătul încâlcit!<br />
Cine oare mi-a furat<br />
lacrimi puse la uscat?<br />
De când n-am trecut pe-aici<br />
visele mi-au rămas mici!<br />
Într-ascuns pe dealul meu<br />
s-a mutat chiar Dumnezeu!<br />
Adu-ne harul înapoi!<br />
Atâta de bolnavi sântem<br />
că, Doamne, nu Te mai vedem!<br />
Aproape că am şi uitat<br />
Cuvântul care nu L-ai dat!<br />
Lumina ce-ai aprins-o-n El<br />
orbeşte sufl etul rebel!<br />
Abia cu lacrima putem<br />
să ne desfacem din blestem?<br />
Sântem bolnavi fără să ştim<br />
de moarte cum ne lecuim!<br />
Doamne cât este de amar<br />
Cuvântul părăsit de Har!<br />
Te rog, îndură-Te de noi<br />
Şi-aduni-L, Sfi nte, înapoi!<br />
ceea ce nu suprimă, ci potenţează într-o<br />
relaţie de congruenţă fi rească, puternicul<br />
sentiment de redempţiune sugerat de<br />
însuşi titlul cărţii:<br />
„Mi-e atât de bine<br />
În Dorul de Tine!”<br />
(Sufl etul, dalbă rugăciune)<br />
Maria D’Alba, - un nume, cum<br />
se vede, predestinat pentru aceste<br />
„exorcizări” de lirism sacru, - se apropie<br />
întrucâtva şi de acel „transcendent care<br />
coboară” în lumea satului românesc,<br />
cantabilitatea poeziei sale rezonând cu<br />
spiritul unui acut creştinism cosmic şi<br />
popular, în general, cu mythosophianismul<br />
tradiţiei populare româneşti, amintindune<br />
de arta iconarilor pe sticlă şi de<br />
imemoriale colinde transilvane…<br />
Exprimată de deplin în cele şase<br />
volume de poezii de până acum, poezia<br />
Mariei D’Alba, congruentă cu buna<br />
tradiţie a liricii transilvane, îşi rotunjeşte<br />
în peisajul poeziei de azi un areal propriu,<br />
inconfundabil şi de o spiritualitate uşor<br />
recognoscibilă…<br />
Portal-MĂIASTRA<br />
Doamne în Iubirea Ta!<br />
Doamne, Dumnezeul meu<br />
cât eşti Tu de bun şi eu<br />
nu ştiu să Te preţuiesc<br />
continuând să-Ţi greşesc!<br />
De-atâtea ori m-ai iertat<br />
iar eu iar Te-am supărat,<br />
că-s robită de dor greu<br />
deznădăjduind mereu…<br />
Doamne, în Iubirea Ta<br />
m-ajuţi a Te asculta<br />
venindu-mi în ajutor<br />
spre –a nu fi singură-n Dor!<br />
Ieşirea din Cuvânt<br />
Şi va fi o noapte arsă<br />
de scânteile celeşti,<br />
îngerii-o să-ţi joace-o farsă<br />
ascunzându-ţi unde eşti!<br />
Şi va fi vârtej de gânduri,<br />
istovind orice regret,<br />
patimile, rânduri, rânduri,<br />
se vor destrăma discret…<br />
Şi va fi numai lumină<br />
prin tunel când ne-nălţăm,<br />
blânde şoapte-o să-ntreţină<br />
vraja-n care fi inţăm!<br />
Şi va fi doar bucurie<br />
în Iubirea de Apoi:<br />
CERUL care-o să ne ţie<br />
e chiar sufl etul din noi!<br />
Zvon de îngeri izbucneşte<br />
dinspre fi ecare gând,<br />
larma lor când se-nteţeşte<br />
ne înfi ază pe rând…
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 10<br />
Uneori, spre vremea prânzului, vezi urcând<br />
Copoul, un bărbat impunător, cu înfăţişare plăcută,<br />
anturat de colegi sau studenţi. Este căutat pentru glasul<br />
lui domol şi pentru doza de informaţie, mereu proaspătă,<br />
pe care o deţine şi pe care o transmite şi celorlalţi cu<br />
nedisimulată plăcere. Apoi, ajungând la Universitate,<br />
Traian Diaconescu – fi indcă despre el este vorba – se<br />
grăbeşte să intre în cămăruţa lui, pe uşa căreia scrie “<br />
Şef de catedră”, dar care este deschisă oricui.<br />
Cunoscut ca mare specialist în limbi clasice<br />
pe plan naţional, acesta şi-a făcut un nume din arta<br />
de traducător, luând Premiul literar internaţional<br />
“Francesco Petrarca” la Avignon, în 1979, pentru<br />
traducerea poeziei “Ginta latină” de Vasile Alecsandri<br />
în latină şi Premiul Academiei Ramâne, în 1984, pentru<br />
traduceri din poezia latină în limba română.<br />
N-a făcut niciun fel de rabat muncii sale de<br />
universitar, chiar dacă a lucrat cu doctoranzi, masteranzi<br />
sau simpli studenţi, care nu ştiau încă să se descurce în<br />
vecinătatea unui fi şier de bibliotecă. Iar traducerile sale<br />
în latină – fi e că vizau capodoperele poeziei noastre<br />
populare sau pe Blaga, Arghezi, Bacovia etc. – denotă<br />
nu numai curaj în abordarea şi cunoaşterea perfectă<br />
a limbii latine, ci şi o luptă necurmată cu Timpul,<br />
vremelnic învins de aceste străluciri ale spiritului.<br />
Nu găsim cuvintele potrivite să apreciem cum<br />
se cuvine traducerile din lirica eminesciană în limba<br />
lui Horaţiu. Menţionăm doar că Traian Diaconescu,<br />
dincolo de handicapul (acceptat) al lipsei rimei în lirica<br />
antică, încercă să respecte, pe cât este posibil, alcătuirea<br />
românescă a schemei metrice, - fapt ce n-a interesat<br />
niciodată pe traducători. Acestă grijă permanentă<br />
pentru realităţile prozodice eminesciene (care sunt, de<br />
obicei, minimalizate în favoarea translării conţinutului)<br />
sunt mai puţin specifi ce traducătorului profesionist şi<br />
mai mult poetului autentic, pentru care, construcţia<br />
prozodică, este foarte importantă ca sursă majoră de<br />
muzicalitate. Aşa încât, apariţia volumului de versuri<br />
originale “Anotimpul Acropolei” ( Editura Ars Longa,<br />
Iaşi, <strong>2009</strong>) nu i-a mirat prea mult pe cunoscători,<br />
aceştia fi ind uimiţi doar de faptul că Traian Diaconescu<br />
a aşteptat cu răbdare şi înţelepciune clipa ieşirii târzii în<br />
“Agora” cu producţii proprii.<br />
*<br />
Sunt mai rare cazurile când profesorii universitari<br />
aleg – în anii consacraţi acivităţii didactice – şi altă<br />
postură decât cea în care sunt, îndeobşte, cunoscuţi.<br />
Ironiile inerente (provenind, de obicei, de la colegi cu<br />
sufl etul infi rm) sau zâmbetele condescendante specifi ce<br />
„spiritelor superioare” te însoţesc în permanenţă dacă<br />
ai curajul/insolenţa să scrii şi să publici poezii. În<br />
spaţiul universitar poţi vorbi, cât mai mult, (şi mai bine,<br />
evident) despre poezia altora, trecuţi generos în istoriile<br />
literare mai vechi sau mai noi, dar a comite actul creaţiei<br />
este, desigur, prohibit şi condamnabil. Ca unul care am<br />
„benefi ciat” de aceste „favoruri” privesc recentul act<br />
tipografi c (înlesnit de ieşirea la pensie a autorului) ca pe<br />
o goană dramatică după timpul ireversibil, în care s-a<br />
făcut că uită, decenii la rând, horaţianul „carpe diem”.<br />
*<br />
Purtând sub titlul micropoeme, textele<br />
lirice grupate sub genericul Anotimpul Acropolei,<br />
impresionează, în primul rând, prin dimensiuni. O<br />
poezie de douăsprezece versuri este, deja, una foarte<br />
lungă. Iar dacă reţinem şi faptul că, de obicei, „versul”<br />
corespunde unui cuvânt (sau două), atunci admitem că<br />
risipa verbală este înlocuită cu concentrarea maximă,<br />
sfi dând, parcă, poezia actuală, cu lungimile ei greu<br />
explicabile.<br />
Nenumărate consideraţii prozodice se pot face<br />
cu privire la acest vers a cărei măsură variază între o<br />
silabă şi treisprezece silabe. Uneori, în cadrul poeziei,<br />
nu surprindem nicio rimă – aluzie la poezia grecolatină,<br />
lipsită de această podoabă formală. Alteori,<br />
dimpotrivă, două-trei rime ies în relief, percepute<br />
cu uşurinţă şi datorită scurtimii versului. Este aici o<br />
trimitere la poezia modernă, care, a cultivat decenii la<br />
rând (mai ales prin simbolişti) muzicalitatea, - acest dat<br />
al limbajului de pretutinedeni.<br />
Câţiva zei din bogata mitologie „greco-romană” ,<br />
câteva personaje din Homer, ori numele altor celebrităţi<br />
antice, sau numai marea care împrumută, în Grecia,<br />
culoarea cerului – şi sunt specifi cate elemente care să<br />
determine, încă din prima parte a micropoemelor, un<br />
anumit climat, o anumită atmosferă. Iar în partea a doua<br />
a poeziilor, Traian Diaconescu, reţine efemerul unei<br />
atitudini existenţiale, uneori schiţează o meditaţie sau<br />
emite o judecată de valoare asupra tabloului descris,<br />
manifestă nostalgii în legătură cu „templus fugit” sau<br />
este el însuşi uimit de frumuseţea imaginii pe care<br />
se grăbeşte s-o pună în pagină. Acceptând ab initio<br />
eticheta de manieristă a liricii pe care o scrie, Traian<br />
Diaconescu, n-a considerat necesar să recurgă la titluri.<br />
Micropoemele sale curg, aşadar, în ritmul stabilit, de la<br />
început, de autor fi ind excluse surprizele tematice, sau<br />
de natură prozodică. Pe de altă parte, Acropole are un<br />
singur anotimp, cel care se confundă cu eternitatea şi<br />
cu soarele Eladei.<br />
*<br />
Poetul care surprinde „Sus, / Pe Acropole, /<br />
Rezemat de-o coloană, / Un zeu” ştie să aducă mitologia<br />
aproape, dar, încercând să dialogheze cu puternicii<br />
Olimpului, constată indiferenţa acestora: „Strig / Către<br />
zei: / „Hei!” / Nimeni nu-mi răspunde. / Oare exist? /<br />
Urc / Şi sunt tot mai trist”.<br />
Caracterul voit dialogal este, s-ar putea spune,<br />
una din trăsăturile acestei cărţi. Diogene, Alexandru<br />
Macedon, Penelopa ş.a. sunt chemaţi, uneori, strigaţi,<br />
dar răspunsul lor se confundă adesea cu tăcerea, ca în<br />
acest text în care autorul se imagineză un Ulise virtual:<br />
„ Strig numele tău / Şi tu nu-l auzi, / Penelopa. / Ţeşi /<br />
Pânze amăgitoare / Şi chipul meu / Răsare din lacrimi /<br />
Şi luminează / În loc de lună, / Pe mare”.<br />
Alteori, dialogul chiar se produce. E adevărat,<br />
nu-i vorba de zei (a căror biografi e este îndeajuns de<br />
cunoscută), ci de muze, fi inţe mult mai misterioase<br />
cînd e vorba să vină în sprijinul unui artist. Traian<br />
Diaconescu transcrie un astfel de dialog: „Intră / Muza<br />
/ În camera mea / Şi-o întreb cu glas timorat: / „ Tu i-ai<br />
dictat lui Homer Iliada? / Şi ea / Îmi răspunde: / „Da.”<br />
/ Şi respiră / În media nopţii, / Peste pagina / Mea.” De<br />
remarcat că acestă pozie ascunde un element prozodic<br />
de o mare frumuseţe, practic ignorat de cei mai mulţi<br />
cititori. Versul: „ Tu i-ai dictat lui Homer Iliada?” este<br />
singurul în ritm dactilic (-vv-vv-vv-v) – o aluzie la<br />
ritmul întregului poem atribuit rapsodului grec.<br />
Cu nedisimulată plăcere estetică, autorul evocă<br />
vara, unicul anotimp autentic al Acropolei. Statuile,<br />
amfi teatrele şi ruinele amintesc mereu de antichitate,<br />
într-un prezent ce mai păstrează din vremile străvechi<br />
soarele şi marea. Umbrele, mereu altele, fac legătura<br />
peste timp încercând să răspundă la întrebări cu aspect<br />
de şaradă. Am rezumat, de fapt, o poezie în care autorul<br />
afi rmă, indirect, că aparţine altui timp. Iat-o: „Soare<br />
/ Peste basilici, / Statui / În amfi teatre / Şi prieteni /<br />
Cu privirea întoarsă în sine, / Rătăcind în cetate, /<br />
Printre ruine. / O umbră / Mă întreabă: / Ce este un<br />
supersonic?”<br />
În alte micropoeme, apropierile insolite se<br />
soldează cu efecte poetice remarcabile. Comparaţia<br />
clipei cu o cvadrigă ce aleargă spre infi nit, ca şi<br />
neliniştea existenţială a celui ce caută centrul lumii şi<br />
pe al său formează substanţa unei alte poezii din care<br />
nu lipsesc labirintul şi Minotaurul: „Scapără / Clipa ca<br />
o cvadrigă. / Unde aleargă? / Întrebarea / Cheamă noi<br />
întrebări. / Fumegă, / În labirint, / Minotaurul, / Şi eu, /<br />
Călător spre Delfi , / Caut centrul lumii / Şi-al meu”.<br />
Desigur, nu lipseşte poezia de notaţie, dar în<br />
spaţiul grecesc orice amănunt e revelator şi încărcat<br />
de conotaţii. Ca atare, artistul din totdeauna – deşi<br />
n-o spune aşa – se simte structural legat de peisaj,<br />
contribuid la armonizarea elementelor care-l compun:<br />
„Aici, în Itaca, / Veşnicia / Ţâşneşte din stânci / Şi omul<br />
/ E frate geamăn / Cu zeii. / De aceea, în sufl etul meu, /<br />
Pasărea Phoenix / Cântă / Un imn”.<br />
Personifi carea şi comparaţia (mai rar metafora)<br />
sunt tropi agreaţi. Ei contribuie, adesea, la edifi carea<br />
poeziei, ca în acest exemplu în care, personifi cării<br />
unui sentiment i se adaugă elemente reale, dar cu mare<br />
vechime (soarele, peştera lui Platon), trecute, din nou,<br />
prin lumea imaginară a trăirii iniţiale. Rezultă, astfel,<br />
un text poetic puţin misterios, dar, în mod cert, rafi nat:<br />
„Vorbesc / Cu Tristeţea / Şi-i spun, ca unei / Surori:<br />
/ „Mă doare soarele / Sângerând în nori. / Şi peştera<br />
lui Platon / în care oamenii se spânzură / Încătuşaţi.”<br />
/ Vorbesc / Cu tristeţea / Şi ea îmi răspunde / Cu un<br />
oftat”.<br />
În ce priveşte comparaţiile, ele se găsesc din<br />
abundenţă în Anotimpul Acropolei şi dau strălucire<br />
versurilor care le conţin. Transcriem câteva, în context<br />
liric mai larg: „ La Salonic, / Singurătatea / Are chip<br />
de femeie” ; „Un soare cât dropia / Şi lângă mine, /<br />
Grădina unui mit. / Eutopia.” ; „Luna, / Ochi de rechin,<br />
/ Sângerează”. Ar mai trebui subliniat şi faptul că, întrun<br />
micropoem, frumuseţea Elenei este comparată cu<br />
armele timpului. Dar cucrcubeul – element etern – este<br />
el însuşi element de comparaţie, irizând cu aceleaşi<br />
culori trecutul şi prezentul: „Frumoasă, / Ca scutul<br />
divin al lui Ahile. / Surâzătoare, / Ca arcul regesc al lui<br />
Ulise. / Elena / E curcubeu, / Răsare şi azi în cetate /<br />
Şi-n sufl etul meu”.<br />
După cum s-a putut observa şi din citatele de<br />
mai sus, comparaţiile şi metaforele apar împreună.<br />
Alese cu grijă, acestea din urmă ilustrează, de regulă,<br />
trecutul Greciei, cultura ei: „Şi tu, / Euridice, / Respiri<br />
în sufl etul meu / Şi în mit” ; „Fântâna / Zilei de ieri<br />
/ Curge şi astăzi / În nicăieri” ; „Uneori, / Priveşte<br />
spre mare / Şi aude cum castorii nopţii / Rod nuferi în<br />
aşteptare” ; „Clipa / Gâfâie / În statui” etc.<br />
Infl uenţele blagiene – uneori directe, alteori doar<br />
sugerate – erau imposibil de ocolit dacă ne gândim că<br />
poetul din Lancrăm abordase în ciclul panesc din Paşii<br />
profetului (1921) o tematică întrucâtva înrudită cu cea<br />
din Anotimpul Acropolei. Dar acest lucru se întâmpla în<br />
tinereţea creatoare a lui Traian Diaconescu, aşa cum o<br />
certifi că şi fotografi a publicată pe ultima copertă a cărţii.<br />
Apariţia altor cărţi sub semnătura sa este anunţată, cu<br />
o grabă explicabilă, căci universitarul ieşean a strâns<br />
în decursul anilor, mii de fi şe care trebuie neapărat<br />
valorifi cate. Pentru că (nu-i aşa?) „Timpul / De ieri /<br />
Aleargă spre mâine”.<br />
Adrian VOICA<br />
Volumul face parte dintr-o trilogie lirică, din care a<br />
apărut, zilele acestea, a doua carte - ”Meridianul Socrate”.<br />
Vom reveni. (n.r.)
pag. 11<br />
În preambulul recentului volum de versuri O<br />
SPERANŢĂ NUMITĂ MAYFLOWER (Ed. T, Iaşi,<br />
2008), poetul îşi deconspiră mesajul: ”Oprimat de<br />
Biserica şi Guvernul englez, un mic grup de credincioşi<br />
(...) care se îndârjeau să practice propria religie, s-au<br />
îmbarcat pe vasul Mayfl ower cu gândul de a se stabili<br />
în miraculoasa Lume Nouă (...) Mayfl ower a devenit<br />
simbol al libertăţii de credinţă în epoca colonizării<br />
englezilor în America şi tot timpul după aceea, într-o<br />
ţară prin excelenţă a emigraţiei şi a emigranţilor (...)<br />
Mitul acesta al libertăţii, care fascinează şi intrigă în<br />
egală măsură atât pe oricare persecutat – religios sau<br />
politic – în ţara sa de origine, cât şi pe asupritori, de<br />
călăi şi iude, rămâne viu, viguros şi credibil prin acea<br />
soteriologie imanentă care a fost dintotdeauna model şi<br />
îndreptar al fi inţei umane.”<br />
În căutarea libertăţii de conştiinţă, Gabriel<br />
Stănescu s-a luptat cu îngrădirile impuse la noi de<br />
regimul totalitar comunist, prin odioasa securitate care<br />
împânzise ţara cu informatorii ei de teama cărora nuţi<br />
putei exprima nemulţumirile. Idealul prosperităţii,<br />
democraţiei şi al libertăţii umane era America: „Ani în<br />
şir am pândit orice prilej / Să ajung în America / (...) /<br />
Ani întregi am încercat să trec fraudulos / Fâşia arată<br />
păzită de grăniceri / Şi câini poliţişti / Jur-împrejur<br />
pământul e albit / De oasele fugarilor / Mă antrenam<br />
zilnic să trec Dunărea înot / Plină şi ea de cadavrele<br />
celor care eşuaseră / (...) / Şi dintr-o dată m-am pomenit<br />
/ A creşte ca o ciupercă / pe lemnul putred / Al legendarei<br />
Mayfl ower.”<br />
Ajuns în America cu statutul de refugiat politic,<br />
Gabriel Stănescu a cunoscut pe propria-i piele ceea ce<br />
credea că reprezinta cel mai inalt stadiu al libertăţii<br />
realizat pe pământ. Şi a fost profund dezamăgit. La<br />
tot pasul au apărut îngrădirile (multe din ele de altă<br />
natură decât în ţara de obârşie), dar esenţa fi inţei umane<br />
fi ind pretutindeni aceeai, limitele profunde au cauze<br />
ontologice.<br />
Dacă în România<br />
omul devenise o piesă într-un<br />
mecanism condus politic, în<br />
America robotizarea se datorează<br />
goanei după înavuţire: „Am venit<br />
în această ţară / În speranţa că ei<br />
vor trăi altfel” Dar şi acest altfel<br />
e resimţit alienant pentru fi inţa<br />
umană: „Producem mai multe<br />
şi mai diversifi cate / Bunuri de<br />
consum / Decât acum zece ani<br />
/ Dar mâncăm şi ne îmbrăcăm<br />
mai prost / Decât acum zce ani /<br />
Producem mai multe automobile /<br />
Şi la fi ecare trei minute / Suntem<br />
implicaţi într-un accident de<br />
automobil / producem tot mai<br />
multe medicamente / Dar suntem<br />
tot mai bolnavi”.<br />
Gabriel Stănescu îmi<br />
pare o picătură de mercur care<br />
experimentează continuu fără<br />
a se putea linişti vreodată: „E ceva care mă face să<br />
mă grăbesc / Să trăiesc orice eveniment sub semnul<br />
urgenţei.” Şi totuşi rămâne un optimist irecuperabil:<br />
„Îmi place să văd jumătatea plină a sticlei / Nu<br />
jumătatea goală / partea luminoasă a lucrurilor / Nu cea<br />
întunecată.” Şi care este partea plină a vieţii lui Gabriel<br />
Stănescu dincolo de lungul şir de eşecuri?<br />
Licenţiat al facultăţii de Filosofi e Bucureşti<br />
(1977); devine membru al Uniurnii Scriitorilor din<br />
Romania (în 1990); a publicat peste 15 volume de versuri<br />
şi 7 de eseuri, a fondat: Editura Criterion Publishing<br />
(Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională<br />
a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995),<br />
revista Origini-Romanian Roots (1997), Caietele<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
Ştefan Mihuţ – un dramaturg şi publicist dejan<br />
Potrivit dictonului “toamna<br />
se numără bobocii” septuagenarul<br />
Ştefan Mihuţ şi-a adunat şapte<br />
piese de teatru în volumul CAN-<br />
DIDAŢI LA FERICIRE (Editura<br />
Astra, Dej, 2004), iar contribuţiile<br />
jurnalistice în cartea pe care o<br />
comentez acum, CIOBURI DE<br />
OGLINDĂ DIN VIAŢA NOAS-<br />
TRĂ (Editura Texte, Dej, 2008).<br />
De-a lungul timpului, autorul<br />
a publicat în presă sute de<br />
articole în ziarele şi revistele: Tribuna,<br />
Adevărul de Cluj, Mesagerul<br />
transilvan, Scutul patriei (din<br />
Cluj-Napoca); Revista română<br />
(Iaşi); Foaia poporului (Sibiu);<br />
Viaţa de pretutindeni (Arad); Graiul<br />
Maramureşului (Baia-Mare);<br />
Răsunetul (Bistriţa); Gazeta someşană, Observatorul<br />
someşan, Astra dejană, Deşteptarea credinţei<br />
(Dej), sute de articole cu teme: sociale, economice,<br />
politice, religioase şi în special culturale. Textele selectate<br />
în carte se referă la perioada de după 1989,<br />
care ar fi trebuit să fi e de graţie pentru România.<br />
Pentru că noi ne refamiliarizăm cu democraţia,<br />
între aspectele politice, autorul se referă cu precădere<br />
la momentele electorale, menţionând necesitatea<br />
participării noastre la vot pentru că numai astfel<br />
putem alege personajele mai puţin corupte, care<br />
nu şi-au dat în petic în mandatele anterioare. Starea<br />
de lehamite a celor care nu votează este un fel de<br />
capitulare benevolă, fenomen care demonsterază că<br />
ne merităm soarta, nedorind să schimbăm nimic în<br />
viaţa noastră.<br />
Situaţia economică precară şi nivelul de trai<br />
la limita sărăciei, la care ne-au adus guvernanţii,<br />
sunt descrise pamfl etar în jurnalistica<br />
lui Ştefan Mihuţ, cu referiri<br />
concrete la situaţia urbei, la Dej<br />
şomajul atingînd cota inimaginabilă<br />
de 30 % din populaţia activă.<br />
Profesiunea de jurist a autorului îl<br />
ajută să pledeze acuzator în favoarea<br />
poporului oropsit de excrocii<br />
care ne cârmuiesc fără scrupule.<br />
Ca scriitor, Ştefan Mihuţ<br />
consemnează cu pasiune activităţile<br />
culturale ale municipiului,<br />
cum sunt: festivităţile anulale<br />
Samus, în cadrul cărora au loc<br />
simpozioane pe teme folclorice,<br />
parade ale portului popular, spectcole<br />
de muzică populară şi uşoară,<br />
lansări de cărţi scrise de autori dejeni,<br />
şedinţele cenaclurilor “Radu<br />
Săplăcan” şi “Astra dejană”, spectacole susţinute de<br />
rapsodul Gheorghe Leşe în biserica săpată în salina<br />
de la Ocna Dej.<br />
Autorul dedică medalioane personalităţilor<br />
oraşului, dintre care amintim pe: profesorul de muzică<br />
Teodor Sechei, deţinător a numeroase premii<br />
naţionale obţinute cu formaţiile corale pe care le-a<br />
condus (actualmente dirijează corul bisericii ordodoxe);<br />
matematicianul şi astronomul Leon Birnbaum,<br />
autorul unei cosmogonii originale care lansează<br />
teoria “izvoarelor reci ale universului” (depozite de<br />
energii uriaşe care generează universuri fi nite); pictoriţa<br />
Elena Szervaczius; Vasile Ţopan care a condus<br />
trei decenii Casa de cultură “George Coşbuc”; istoricul<br />
Augustin Pădurean, autor a peste 15 monografi i<br />
dedicate localităţilor din jurul Dejului; profesorul<br />
de limba română Ion Poenaru, etnolog şi folclorist<br />
etc. Din păcate, multe din personalităţile oraşului au<br />
devenit istorie, trecînd în lumea drepţilor: Guilelm<br />
Şorban, compozitorul inspirat al melodiilor nepieritoare<br />
pe versurile eminesciene: “Mai am un singur<br />
dor”, “Pe lîngă plopii fără soţ”, “Sara pe deal”; fi ul<br />
acestuia, Raoul Şorban, violonist, pictor, istoric de<br />
artă, scriitor, distins cu titlul de “Drept între popoare”,<br />
de către Institutul Comemorativ al Martirilor şi<br />
Eroilor Holocaustului “Yad Yasem” pentru că a salvat<br />
sute sau mii de evrei din Ardealul de Nord în<br />
timpul Dicktatului de la Viena, trecându-i graniţa în<br />
România, cetăţean de onoare al Ierusalimului; inginerul<br />
Gheorghe Siminel, care a lăsat în manuscris<br />
un text care formalizează logico-matematic structura<br />
universului; profesorul Dan Mârza, care a condus<br />
cu competenţă timp de un deceniu Despărţământul<br />
Astra dejană; profesorul Emil Lazăr, directorul vremelnic<br />
al Muzeului de Istorie al Dejului, scriitor care<br />
a trudit pentru mai multe cărţi, între care două dedicate<br />
poetului naţional Mihai Eminescu; profesorul<br />
de muzică şi compozitorul Tiberiu Morar; scriitorul,<br />
profesor şi publicist Iosif Batiu; medicul stomatolog<br />
năsăudean Traian Gheorghe Dascăl, care a fi nanţat şi<br />
donat Dejului şi altor localităţi din zona natală sculpturi<br />
de Vlad Prună: Lupa Capitolina, busturile lui:<br />
Eminescu, Coşbuc, Creangă, Rebreanu, Bolyai etc.<br />
Talentul de dramaturg al autorului contribuie<br />
la citirea cu plăcere a textelor jurnalistice, întâmplările<br />
vieţii, derulîndu-se pe scena imaginaţiei noastre.<br />
Ştefan Mihuţ este un martor predestinat să imortalizeze<br />
momente din viaţa oraşului de la confl uenţa<br />
Someşelor. O face cu cinste şi onestitate.<br />
Cartea se bucură de prefaţa pertinentă a criticului<br />
literar al oraşului, Magdalena Vaida.<br />
GABRIEL STĂNESCU – ÎN CĂUTAREA LIBERTĂŢII<br />
internaţionale de poezie (1997) şi<br />
a obţinut titlul de doctor în fi losofi e<br />
cu teza „Particularităţile etnoculturale<br />
ale românilor americani.<br />
Contribuţii la studiul comparativ<br />
al etnosului românesc” (2002).<br />
Gabriel Stănescu e convins<br />
că lupta contează mai mult<br />
decât rezultatul efemer. Aceasta<br />
constituie scopul condiţiei umane:<br />
„Cât preţuieşte Doamne această<br />
viaţă / Fără memorie / Fără<br />
supravieţuitori / Fără învingători<br />
/ Fără Înfrânţi? // Beau pentru ca<br />
să pot uita repede // (Beau să mă<br />
uit?)”; „Va putea cunoaşte cineva /<br />
Lumea înainte ca ea să dispară? /<br />
Cu această întrebare îşi încheie un<br />
poem / Din septembrie 1961 Jack<br />
Kerouac / Când încă nu-l măcinase<br />
boala neiertătoare.”Volumul se<br />
încheie nostalgic şi rotund, cu<br />
scena în care urmaşii navigatorilor vaporului Mayfl ower<br />
admiră admirativ vaporul devenit între timp epavă: „Ce<br />
catarg minunat exclamă unul dintre supravieţuitori<br />
/ Învrednicindu-se să creadă că doar astfel / Corabia<br />
a trecut prin atâtea furtuni / ce pânze zdravene! Se<br />
minuna altul / Ce astrolab grozav! / Ce hărţi meşteşugit<br />
întocmite! Îşi dădură alţii cu părerea / Toţi se minunară<br />
admirativi entuziaşti / Fără să-şi dea seama că falnica<br />
corabie / Nu mai era acum decât o biată epavă.” (fi nal)<br />
Petre Ţutea afi rma că pot exista o mântuire<br />
individuală sau una colectivă. Gabriel Stănescu, cel<br />
care şi-a dedicat viaţa afi rmării spiritualităţii româneşti<br />
în lume, dacă se va mântui, o va face cu neamul său.<br />
Lucian GRUIA
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 12<br />
OCTAVIAN DOCLIN:<br />
Ultimul volum al lui<br />
Octavian Doclin începe în<br />
forţă, cu o poezie în care arta<br />
de a glosa pe teme lirico -<br />
fi lozofi ce devine pretextul<br />
preîntâmpinării unui cititor<br />
dedicat înţelegerii unor<br />
texte provocatoare prin<br />
miza şi deschiderea pe<br />
care le propun. Melancolia<br />
lucidităţii, această primă<br />
poezie ce se constituie într-o<br />
temă-cadru, deschide volumul într-o notă aforistică<br />
ce aminteşte în linii ample de exemplara stilistică<br />
a poeziilor blagiene: „Hei tu cuvântule / intră<br />
înapoi în cuvânt / aşa cum tu ai ieşit / poemule /<br />
din poemă” (Melancolia lucidităţii). Într-un astfel<br />
de ritm, încălzit parcă cu o moliciune aparte, textul<br />
se fracturează treptat, aproape de esenţializare el<br />
devenind emblematic atât ca structură, cât şi ca sens.<br />
În acelaşi context, apelul la memorie, ca instrument<br />
de consolidare a eului, întăreşte structurile cărţii,<br />
făcând-o disponibilă în a cuprinde o elementaritate<br />
implicită: „…memoria / umplându-se / de cenuşa<br />
vieţii tale / cum ştiuca / de icre / Aşa cum niciodată /<br />
gelozia / îndestulată. ” (Sfârşit de poem).<br />
Într-o altă ordine de idei, metaforicul, ca<br />
proiect ce stă la baza volumului Urna cerului<br />
resemantizează realitatea imediată printr-un apel<br />
la scrierea discontinuă, strangulată de imagini,<br />
sugestivă prin chiar capacitatea de a lăsa în suspensie<br />
cursivitatea discursului. Lirismul unei astfel de poezii<br />
este dominat din plin de un spaţiu al vizualului,<br />
peste care se suprapun într-o notă uşor discordantă<br />
semnele curative ale lui homo religiosus.<br />
Colaje de imagini, articulate într-un limbaj<br />
deloc sofi sticat, fi resc şi natural, se desprind treptat<br />
de carte pentru a da lectorului impresia unei trăiri<br />
într-un spaţiu adiţional, criptic, pe care îl percepi<br />
şi îl asumi aproape instantaneu, într-un acces de<br />
generoasă simpatie. Pitorească, dar şi emblematică,<br />
cu o plinătate a ideii care stă să fi e descoperită,<br />
poezia lui Octavian Doclin se lasă pipăită şi văzută.<br />
Asemănător cu efectul produs de întâlnirea unui<br />
tablou plin de culoare, atingerea pupilei pare a vibra<br />
la întâlnirea cu toate cuvintele care nivelează şi<br />
irigă o lume proprie, completă numai la exigenţele<br />
metaforicului: „În afara singurătăţii / înlăuntrul<br />
tăcerii / fusul adună o iubire bogată / pe apa mării<br />
să scrii / cu un pumn de praf şi cenuşă / să cauţi<br />
neprihănită izbăvire / printr-o neascultare ţie egală<br />
/ cu vrăjitoria / născută dintr-o eroare evlavioasă /<br />
aceasta este taina / pe care n-ai timp s-o dezlegi /<br />
atâta timp cât cuvântul ucide” (Vasele îndurării).<br />
Parcurgând cu atenţie poezia lui Octavian<br />
”Urna cerului”<br />
Doclin, interludiile sale scriitoriceşti, precum şi<br />
„eticitatea” crucială a zicerii, cititorul are senzaţia<br />
descoperirii unei fi neţi lirice cu totul specială. Din<br />
text transpare o deplină detaşare de rigiditatea<br />
formelor convenţionale în scriere, suspendarea ideii<br />
între versurile eliptice fi ind o practică recurentă.<br />
Privită din două unghiuri distincte, poezia volumului<br />
Urna cerului pe de o parte se esenţializează, iar pe<br />
de altă parte aduce cu sine o profunzime specială.<br />
Mai mult decât consecvent, poetul care dă greutate<br />
unui discurs liric se îndreaptă cu linearitate înspre<br />
o însemnare punctuală şi simbolică a realităţii. Pe<br />
terenul animismului simbolic, corporalitatea şi mai<br />
ales apelul la sinele corporal menţin poezia în aria<br />
de interes a cititorului: „Brâul cuvintelor / cu care<br />
n-ai ajuns să te încingi vreodată / domoleşte eroarea<br />
pasiunilor tale / nicicând amorţite” - Roua (din<br />
Urna Cerului).<br />
Independente unele de altele, poeziile acestui<br />
volum păstrează prin tema lor o unitate cu structură<br />
bipolară. În vreme ce corpusul de texte permite<br />
observarea dimensiunii de la care se creează anumite<br />
locuri de semnifi care, proprii autorului, amănuntul<br />
simbolic se lasă examinat îndeaproape: „Şi văd peste<br />
umbră / - umbra divină - / din departe-n aproape /<br />
din aproape-n departe / (sfârşit şi început deodată)<br />
/ cum un copil în primul său vis” (Poem minim).<br />
Fluidă şi metaforică, această poezie imprimă<br />
cititorului ritmul entuziast al descoperirii directe.<br />
Structurilor ce resemantizează lumea poetului care<br />
sunt rând pe rând scoase la iveală şi expuse într-un<br />
soi de examinare metodică li se adaugă semnele de<br />
exemplaritate (umbra, ochiul, urna). Prinzând stilul<br />
liric într-o asemenea unitate, autorul Urnei cerului,<br />
redescoperă o dată cu această carte un anume efect<br />
scriitoricesc pe care îl dă forma poeziei - întregului,<br />
precum şi limbajul fl uid, nesubordonat colapsului<br />
sintactic modern.<br />
Conclusiv, Octavian Doclin aruncă în joc toată<br />
forţa expresivă a cuvintelor şi realizează o carte ce se<br />
fundamentează aproape instantaneu pe câteva cadre<br />
şi locuri comune ale literaturii, fără ca acest lucru<br />
să dăuneze originalităţii proprii. Aproape prescris,<br />
subiectul cărţii întreţine o relaţie dinamică cu una<br />
dintre noţiunile importante ale scriiturii: poemul,<br />
atribuindu-i totodată acestuia un duplex uşor<br />
„feminizat”: poema. Într-un astfel de context, poetul<br />
creează o mitologie proprie, exhaustivă, interesantă<br />
şi provocatoare prin capacitatea de a-şi forma propria<br />
determinare: „… şi după ce a fost înghiţit / de poemă<br />
/ cuvântul a fost aruncat afară / din poem / orb, şi mut<br />
a fost aruncat / tot aşa cum fără cusur / va putrezi<br />
în neputrezire / la Curţile Caselor Domnului / de pe<br />
noul Domeniu” (Sfârşit de poem). De departe se<br />
pot recunoaşte în acest poem atribute ale subiectului<br />
orfi c, muţenia şi orbirea<br />
fără de care creaţia pare<br />
a nu se putea naşte.<br />
Îndreptată înspre<br />
explorarea intenţionată<br />
a stimulului religios, o<br />
altă poezie în care par<br />
a se păstra clasicele<br />
exerciţii de stil este şi<br />
Vasele mâniei. Această<br />
poezie se detaşează de<br />
maniera concretă de a<br />
scrie a autorului pentru<br />
a formula un fel de<br />
dicton extrem de atent<br />
la articulările existente<br />
între arta de a zice şi arta<br />
de a fabrica propoziţii<br />
sufi ciente. Întregul<br />
material ce probează discursul liric este astfel dozat<br />
în sintagme compacte. Ideea care se fi xează la capătul<br />
generoasei perspective lirice a acestui text păstrează<br />
în sine o ambivalenţă conotativă magistrală: „Nici<br />
înălţimea nici adâncimea / nici lăţimea şi nici<br />
lungimea / nu ne pot scăpa din mâna / tânărului<br />
Stăpân îşi spuseseră / cele rămase fără rod doar în<br />
pârgă. ” (Vasele mâniei).<br />
Ca într-un fel de dialog imaginar, dincolo de<br />
istoria literară, Octavian Doclin lansează cititorului<br />
provocarea regăsirii unei arte poetice consacrată<br />
de Nichita Stănescu. Cu o precizie în adresarea<br />
directă faţă de cititor, prin poezia Gem (muget),<br />
deci exist, Octavian Doclin aminteşte de strigătul<br />
lui Pygmalion pe care Nichita îl imprimă versurilor<br />
sale, în Către Galateea. La fel de minuţios, oarecum<br />
deconstructivist, autorul Urnei cerului păstrează în<br />
poemul mai sus numit o artă a teoreticului aplicat<br />
metatextual poeziilor sale. Mai mult decât atât, cu<br />
o paradigmatică apropiere pe fi liera Blaga - Barbu<br />
- Arghezi - Nichita Stănescu, Octavian Doclin<br />
proclamă dreptul la o cartografi ere a clasicului<br />
peisaj literar românesc. Antipod uşor ironic al<br />
marilor diatonuri, Gem (muget), deci exist, suprimă<br />
cititorului complexele banalităţii, redându-i plăcerea<br />
de a savura artele palimpsestului: „Ca pe un templu<br />
îngust / pe locul din care ai scos piatră cu piatră<br />
/ cu îndurare mânie şi împăcare / aşa ai construit<br />
poemul / cel minim cândva / un capriciu din moment<br />
ce ostenit / îţi spui acum căutând izbânda / desfătarea<br />
de sine / gem (muget), deci exist” (Gem (muget),<br />
deci exist).<br />
O reeditare necesară:<br />
NICOLAE AL LUPULUI – „Povestiri olteneşti”<br />
Cu prilejul recentului Atelier Naţional de Poezie<br />
„Serile la Brădiceni” (7-8 septembrie a.c.), la Editura<br />
„Măiastra” din Tg.-Jiu a apărut volumul „Povestiri<br />
olteneşti”, de Nicolae al Lupului (1881-1963), unul<br />
din cei mai talentaţi autori gorjeni din spaţiul Olteniei<br />
interbelice.<br />
Numit de criticul literar Şerban Cioculescu drept<br />
„un Creangă al Olteniei”, Nicolae al Lupului s-a impus în<br />
literatură prin volumul de povestiri „Posada Gurenilor” –<br />
povestiri din alte vremuri” (1938), în care apar obiceiuri,<br />
tradiţii, oameni şi locuri din Gorjul de altădată, într-o<br />
lumină de epos pastoral şi inepuizabile resurse narative.<br />
Viziunea popular-arhaică, vigoarea stilistică şi<br />
specifi citatea autentic-gorjenească pot fi reîntâlnite şi în<br />
volumul de „Povestiri olteneşti” din 1946. Tocmai această<br />
specifi citate a obârşiei natale (un soi de gorjenism autentic,<br />
substanţial, robust, cu iz de arhaicitate fabuloasă şi de<br />
magie etno-folcloristică) – pigmentând literatura zonei,<br />
de la Dumitru Tătăroiu, poetul dimierilor de pe Valea<br />
Jaleşului, până la poeţii Dumitru Dănău ori Ion Căpruciu<br />
– face deliciul acestor naraţiuni, în care spiritul locului<br />
fuzionează perfect cu verva paseist-fabulatorie, decantând fragmente de viaţă<br />
despre „locuri şi oameni din alte vremi”…<br />
Salutăm ideea readucerii în atenţie a unuia dintre autorii importanţi ai<br />
Ionuţa Natalia IORGA<br />
Timişoara, 07.11.09<br />
spaţiului nord-oltenesc, agentul sanitar Nicolae al Lupului,<br />
membru al Societăţii Scriitorilor Români (căruia regimul<br />
comunist i-a refuzat reeditarea operei, petrecându-şi restul<br />
vieţii în anonimat).<br />
Prevăzută de o prefaţă semnată de eseistul Ion<br />
Popescu-Brădiceni (care îl vede şi pe mai vechiul confrate<br />
brădicenean neapărat şi musai într-o „trans-modernitate<br />
revitalizantă”, „adaptat la o po(i)etică prozastică absolut<br />
personală, adică proemzială…”), dar şi de o Postfaţă<br />
semnată de alt brădicenean, poetul Ion Căpruciu, scrisă<br />
cu o cerneală mai pe croiala autorului, recenta ediţie din<br />
scrierile lui Nicolae al Lupului ridică, totuşi, un semn<br />
de întrebare: din ce ediţii sunt reproduse textele? Sunt<br />
inserate aici şi scrieri postume? Sau e vorba de o selecţie<br />
din volumele antume?<br />
Lipseşte, aşadar, un Cuvânt al editorului sau o<br />
„Notă asupra ediţiei”, ceea ce se impunea ca atare.<br />
În lumea „restituirilor” literare şi a editorilor de<br />
meserie, astfel de precizări sunt absolut obligatorii,<br />
pentru verifi carea acurateţei textuale şi în vederea unei<br />
ediţii critice (care putea fi aceasta!). Observaţie, de fapt,<br />
comunicată de către noi îngrijitorilor acestui cuprinzător volum, precum şi<br />
redactorului de carte, dl. Vasile Ponea.<br />
Z. C.
pag. 13<br />
Ion Maria<br />
a lua lumină<br />
pentru a ajunge<br />
să iau lumină<br />
a trebuit să cobor<br />
în adânc<br />
în tenebrele sufl etului<br />
omenesc<br />
acolo unde gândurile devin<br />
mai negre<br />
decât noaptea<br />
numai acolo<br />
înconjurată de întuneric<br />
am găsit lumina<br />
care mă mai ţine<br />
încă treaz<br />
încă în picioare<br />
dar noaptea e lungă<br />
lumina mea e pâlpâitoare<br />
şi timpul ei<br />
atât de scurt<br />
Ideea ridicării unui Templu al Iubirii, probabil<br />
că s-a ivit în mintea lui Brâncuşi încă din 1907, anul<br />
„cotiturii”, când a început în sculptura sa să folosească<br />
cioplirea directă, părăsind modelajul obişnuit în epocă<br />
şi în care ajunsese un maestru recunoscut. Era totodată<br />
anul în care a creat prima variantă a sculpturii ce avea<br />
să se intituleze Sărutul, reprezentând o pereche-bust,<br />
îmbrăţişându-se strâns, monolitic, de nedespărţit.<br />
Despre această operă neobişnuită, părând arhaică,<br />
aşa după cum, de altfel, va apare accentuat în varianta<br />
din colecţia Diamond, din 1908/1909, sau cea intitulată<br />
Medalion, din 1921, a căror rugozitate şi încifrare<br />
le aseamănă cu o descoperire arheologică. Brâncuşi<br />
a declarat, în modul lui de exprimare metaforic, că<br />
pentru el înseamnă „Drumul Damascului”. Era vorba,<br />
bineînţeles, de acel moment din Evanghelie când Paul<br />
din Tars, asupritorul creştinilor, pe acest drum, se<br />
preschimba în Apostolul Pavel. Cuvintele lui Brâncuşi<br />
vădesc deopotrivă că se produsese o schimbare esenţială<br />
în opera sa, ca şi unda de sacralitate care o întovărăşeşte.<br />
Trimiţând lucrarea spre a fi expusă la Tinerimea artistică<br />
în 1910, el i-a dat titlul Fragment de capitel. Titlul<br />
îndepărta, oricum, posibilitatea că lucrarea să fi e retrasă<br />
fi ind indecentă, cum i s-a întâmplat lui Rodin la Chicago,<br />
în 1893 (1), dar ideea de capitel sub formă de sărut duce<br />
inevitabil cu gândul la o construcţie arhitectonică legată<br />
de Iubire.<br />
La expoziţia organizată de Duchamp la Brummer<br />
Gallery din New York în 1933, într-o a doua sală, fi gura<br />
o Coloană a sărutului sveltă, gracilă, formată din curbe<br />
graţioase. Şi s-a presupus că ar fi urmat să facă parte<br />
dintr-un Templu al Iubirii plănuit de Brâncuşi împreună<br />
cu Modigliani în anii de după 1913, când Modiglianii a<br />
lucrat sculptură sub infl uenţa lui Brâncuşi. Oricum, de pe<br />
urma lui Modiglianii au rămas unele schiţe de cariatide,<br />
aşezate în învolburări de văluri. Şi oare cariatida lui<br />
Brâncuşi din 1915, în cele două variante ale ei, n-o fi<br />
fost de asemenea menită unui astfel de Templu? În<br />
tot cazul, în volumul „Brâncuşi inedit”, în care Doina<br />
Lemny şi Cristian Robert-Velescu au adunat şi publicat<br />
însemnări şi corespondenţă rămasă de pe urma lui<br />
Brâncuşi, se consemnează că Miliţa Petraşcu îi solicita<br />
încât mă tem<br />
de orice adiere<br />
de vânt<br />
orice adiere care<br />
ar putea veni<br />
din partea cealaltă<br />
a gândurilor<br />
mă mint<br />
ce mult mă mint<br />
că nu îmi este<br />
dor de tine<br />
când tot ce mă înconjoară<br />
îmi spune că exişti<br />
departe de mine<br />
ce mult mă mint<br />
că nu te mai iubesc<br />
şi inima îmi spune<br />
că sunt un mincinos<br />
încerc să nu o ascult<br />
dar fi ecare parte<br />
din mine<br />
te aşteaptă<br />
cum evreii<br />
îl aşteaptă<br />
şi acum<br />
pe Mesia<br />
cortina<br />
au păstrat decorurile<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
din universurile mai vechi<br />
şi le-au pus<br />
în cele noi<br />
poetul simte asta<br />
şi încercă din răsputeri<br />
să dea la o parte<br />
iluzia<br />
să ajungă la esenţe<br />
la decorul prim<br />
şi original<br />
uneori reuşeşte<br />
alte ori nu<br />
dar încearcă mereu<br />
şi fi ecare poem<br />
e doar o cortină<br />
pentru adevărul<br />
suprem<br />
lumină dimineaţa<br />
ce obscură este lumina<br />
dimineaţa<br />
când ai întârziat<br />
şi alergi după autobuz<br />
trecând în fugă<br />
pe ligă lăzile în care<br />
gunoaiele fac<br />
fi lozofi e<br />
şi nu te iau<br />
în seamă<br />
cât de obscură este lumina<br />
dimineaţa<br />
parcă şi Dumnezeu<br />
te priveşte<br />
cu milă<br />
lui Brâncuşi într-o scrisoare, fotografi i şi desene, care au<br />
fost publicate în „Contimporanul” din 1924: un plan al<br />
Templului Dragostei şi fotografi i ce înfăţişează „cei doi<br />
pilaştri” ai amintitului Templu (2).<br />
În cursul anilor 1937-1938, Brâncuşi a executat<br />
la Târgu-Jiu ansamblul de monumente închinat celor<br />
căzuţi în timpul primului război mondial pe râul Jiu. Era,<br />
ca atare, expresia pe de o parte a dragostei cetăţenilor<br />
oraşului, încărcată de recunoştinţă, pentru aceşti eroi.<br />
Întreg Ansamblul pornea de la apele lustrale, purifi catoare,<br />
ale Jiului, ca un drum care ajungea mai întâi la Masa<br />
tăcerii, a hrănirii materiale şi spirituale, sapienţiale întru<br />
fi inţă, pâinea cea de toate zilele şi pâinea Hristică. Apoi,<br />
înaintând prin parcul foşnitor, mai înainte de a ieşi în oraş,<br />
afl a Poarta sărutului, având două Coloane abstractizate,<br />
dominate de ochiul rotund – soare, lumină, conştiinţă<br />
a lumii şi arhitrava reprezentând într-o horă magică<br />
însemnul perechii de pe stela funerară din cimitirul<br />
Montparnasse, al Dragostei care înfrânge moartea. Şi<br />
drumul iese din parc, se înşiruie prin mijlocul oraşului<br />
de-a lungul Căii eroilor, către Biserica Sfi nţii Apostoli<br />
Petru şi Pavel, sfi nţitoarea, purtătoarea jertfei Hristice, a<br />
celei mai mari manifestări de Iubire a omenirii.<br />
Şi prin aceasta, expresia eros-ului ca sentiment<br />
„al tuturor ce s-au iubit pe această lume întru eternitate”<br />
al primei variante a Sărutului, se lărgeşte înglobând alte<br />
posibile înţelesuri: „fi lia” sau „agape”. Şi astfel, drumul<br />
unei Iubiri tot mai avntate, drum drept, se îndrepta spre<br />
ultimul monument, cel al transfi gurării întregului traseu,<br />
al jertfei poate a unei întregi vieţi: şiragul de mătănii,<br />
de continuă rugăciune, al Coloanei fără sfârşit. Perechea<br />
îmbrăţişată a Sărutului iniţial s-a contopit şi preschimbat<br />
într-o înlănţuire de boabe în acelaşi timp curb feminine<br />
şi romboedric masculine, care se înalţă spre cer.<br />
Fără îndoială, Ansamblul de monumente de la<br />
Târgu-Jiu este astfel un Templu al Dragostei desăvârşit.<br />
Dar încă pe când lucra la el, un Maharadjah<br />
din India, vizitând atelierul, a fost vrăjit de operele pe<br />
care le-a găsit acolo, îndeosebi Păsările şi i-a cumpărat<br />
trei Păsări: una albă, alta neagră, alta de bronz auriu,<br />
urmând ca aceasta din urmă, o dată p an, să refl ecte<br />
şi să facă să strălucească pe trupul ei razele de soare.<br />
de la fereastră<br />
după perdea<br />
depărtare<br />
cât de aproape suntem<br />
de Dumnezeu<br />
poate s-a ascuns<br />
în acel bătrân<br />
cerşetor<br />
ori este ascuns<br />
în câinele fără<br />
un picior<br />
ce caută mâncare<br />
prin gunoi<br />
cât de aproape suntem<br />
de Dumnezeu<br />
poate să fi e acel fi r<br />
de iarbă<br />
ce-l călcăm acum<br />
în picioare<br />
ori în piatra<br />
ce-o aruncăm<br />
înspre un prieten<br />
cât de aproape suntem<br />
de Dumnezeu<br />
şi noi nu-l vedem<br />
TEMPLUL BRÂNCUŞIAN AL IUBIRII<br />
Între timp, soţia Maharadjahului, maharana, a murit,<br />
determinându-l pe acesta să dea templului o menire<br />
de sanctuar funerar şi să conţină de asemenea urna cu<br />
cenuşa ei, un Templu al Iubirii şi Morţii aşadar, însă<br />
şi al Eliberării şi Transfi gurării. O frescă cu Păsări în<br />
zbor ar fi marcat singurele Păsări brâncuşiene purtând<br />
aripi... Ar fi fost aceasta poate împlinirea reală a visului<br />
obsesiv brâncuşian de o viaţă, pentru un Templu al<br />
Dragostei, îmbinând-o totodată şi cu cealaltă obsesie: a<br />
Zborului. „Păstrându-şi intactă transparenţa” – observă<br />
Ion Pogorilovschi – „simbolica incintei sacre brâncuşiene<br />
ar fi putut cuprinde şi modula tainic, în sine, vizitatorul<br />
străin sau de oriunde, de orice rasă, întrucât, ca om,<br />
ar fi pătruns acolo încercat de nevoia de înălţare şi de<br />
comuniune cosmică” (4) Dar...nu a fost să fi e!<br />
În schimb, atelierul lui Brâncuşi a început din<br />
ce în ce mai mult, mai cu seamă spre sfârşitul vieţii, să<br />
capete un un aer de sacralitate, la care au fost sensibili<br />
mai totţi cei care i-au trecut pragul. Concentrarea în<br />
lucru, care l-a impresionat pe Isamu Noguchi, ca şi<br />
operele propriu-zise, resimţite ca „idoli”, îndeosebi<br />
însă grija avută de a i se păstra atelierul intact într-un<br />
Muzeu – cu uriaşele Coloane ale Cosoşilor salutând<br />
zorii – sau acel alb invadând asupra a toate, detalii ale<br />
comportării lui de bătrân sfătos şi desigur multe altele,<br />
incita la considerarea atelierului ca fi ind un adevărat<br />
Templu al Iubirii eterne! Din multele faţete ale Iubirii<br />
pe această lume, cea a lui Brâncuşi, a atelierului lui, se<br />
poate numi: creaţia, o creaţie prin care s-a-ntrevăzut<br />
mâna lui Dumnezeu.<br />
Nina STĂNCULESCU<br />
NOTE<br />
1. Barbu Brezianu – „Brâncuşi în România” Editura<br />
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, ediţia II, pag.128, nota 2;<br />
2. Doina Lemny, Cristian Robert Velescu –<br />
„Brâncuşi inedit” Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pag.<br />
124;<br />
3. Marielle Tabart – „Brâncuşi, l’ inventeur de la<br />
sculpture moderne” Decouvertes Gallimard, Centre eorges<br />
Pompidou, Paris, 1995, pag.72;<br />
4. Ion Pogorilovschi – „Brâncuşiana &<br />
Brâncuşiada”, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pag.90.
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 14<br />
CLELIA IFRIM<br />
Prima zăpadă -<br />
galenţii călugăriţelor<br />
urmă pe urmă<br />
Dimineaţa zăpezii. Dimineaţa cu sensul de început,<br />
de prima zăpadă a iernii. Începutul iernii. Începutul anului.<br />
Al doilea vers, ni-no-ji-ni-no-ji-no, în japoneză, dincolo de<br />
înţelesul propriu zis, este şi onomatopeic. ,,Ni“ înseamnă<br />
călugăriţă şi totodată ideea de suprapunere, urmă pe urmă.<br />
Urmele suprapunându-se creează un singur drum, care are<br />
în el începutul şi continuitatea. Orice urmă va fi pereche<br />
cu prima urmă, care a deschis drumul. Perechi de urme.<br />
Dincolo de acest înţeles versul este şi cantabil<br />
sugerând mersul pe o zăpadă uşor îngheţată.<br />
După sunetul silabelor poţi auzi câte călugăriţe<br />
sunt. Sunetul cristalin şi pasul uşor, mai subţire decât<br />
pojghiţa transparentă care acoperă zăpada.<br />
Ultima silabă, no, particulă genitivală sugerează<br />
sensul următorului pas. Un şir continuu.<br />
Dimineaţa zăpezii. Prima zăpadă. Uşor îngheţată.<br />
Călugăriţele merg la slujba de dimineaţă. La prima<br />
slujbă a zilei. Totul este la început. Prima zăpadă, prima<br />
slujbă, primele urme. Se aude sunetul cristalin al saboţilor<br />
de lemn ale călugăriţelor spărgând gheaţa şi deschizând<br />
drumul. Primul drum. Cel care are în el începutul şi<br />
continuitatea.<br />
Al patrulea element<br />
Recitind unul din numerele vechi ale revistei Ko<br />
din Nagoya am găsit şi câteva însemnări despre un haiku<br />
scris de Takaha Shugyo pe care le notasem pe marginea<br />
revistei. Haikul este acesta, şi este publicat în numărul de<br />
primăvară/vară 2003:<br />
Zi geroasă –<br />
ascut securea<br />
până devine transparentă<br />
Frigul este o stare ascuţită. Securea este un obiect<br />
ascuţit. Transparenţa este o culoare ascuţită. Aceeaşi<br />
însuşire în tot haiku-ul. Există şi un al patrulea element,<br />
obiectul cu care se ascute securea. Cifra 4 în Japonia are<br />
o semnifi caţie aparte. Acest al patrulea element, în acest<br />
haiku, are aceeaşi semnifi caţie. Transparenţa securii<br />
face ca să poţi vedea prin ea poarta de aer dintre viaţă şi<br />
moarte.<br />
Singurătatea fotografului<br />
Niji Fuyuno, pe numele adevărat Yunko Yotsuya,<br />
poetă contemporană, dansatoare, pictoriţă, traducătoare,<br />
editor a scris acest frumos haiku despre fl orile de cireş:<br />
Cameră de developat<br />
Am lăsat vederea<br />
cu fl orile de cireş<br />
Prima zăpadă, un haiku de Sute-jo<br />
Spaţiul extern, infi nit, adus în spaţiul mic, în<br />
interiorul unei camere obscure. Gestul obişnuit al<br />
developării şi singurătatea fotografului. Lumina latentă<br />
care se lasă descoperită, care iese la iveală acolo în camera<br />
de developat, unde fl orile de cireş au devenit deja amintire.<br />
Cadrul precis al încăperii, strict, aproape riguros, luminat<br />
de fl orile de cireş. Fotograful este singur cu sine în această<br />
cameră. El developează nu numai o fotografi e, ci şi o clipă<br />
din viaţa sa. Sensul acelei clipe. Lumina latentă care iese<br />
la iveală, intră în scurgerea timpului. Sabi. O vedere cu<br />
fl ori de cireş într-o cameră obscură.<br />
Este un testament artistic, lăsat într-o cameră<br />
specială. Niji Fuyuno este acum departe, dar la marile<br />
sărbători ale sufl etelor, ea se întoarce acasă, şi priveşte<br />
vederea cu fl orile de cireş. Acolo în întuneric, unde se<br />
developează orice viaţă după moarte, fl orile de cireş de<br />
acasă luminează marele drum.<br />
De ce se temea poeta Shushuiki?<br />
Shushuiki este o poetă japoneză care a trăit în<br />
vremea lui Basho. La treisprezece ani a scris acest haiku<br />
care i-a adus celebritatea.<br />
Cireş înfl orind<br />
lângă apa fântânii<br />
Vai! vin beţivii<br />
Cred că nu a scris acest haiku dintr-o contemplaţie<br />
a fl orilor de cireş. La vederea beţivilor apropiindu-se de<br />
fântână să bea apă, s-a speriat. Emoţia ei s-a transformat în<br />
acest haiku, pe care l-a scris imediat şi pe care l-a atârnat<br />
în cireşul înfl orit. Obiceiul de a atârna poeme scrise într-un<br />
copac era, şi este încă, obişnuit. Dar ce căutau acei băutori<br />
de sake în atmosfera fl orilor de cireş? A scris haiku-ul cu<br />
dorinţa de a preveni cireşul şi de a-l proteja? Poezia are<br />
acest dar divin şi uman de a proteja.<br />
Sau poate s-a temut că acei băutori de sake, cu<br />
gălăgia lor ar fi tulburat atât de mult fl orile de cireş, încât<br />
acestea ar fi căzut, s-ar fi desprins de pe ram. Zgomotul<br />
este o otravă sonoră. În atmosfera liniştită a înfl oririi,<br />
hărmălaia beţivilor ar fi „rupt“ fl orile.<br />
Dar cred că înţelesul cel mai adânc, cel mai intim,<br />
este altul. S-a temut că beţivii însetaţi, bând apă, ar fi bătut<br />
totodată şi umbra cireşului înfl orit care se oglindea în<br />
apa fântânii. Şi fără umbra lui, acel cireş înfl orit, nu ar fi<br />
existat.<br />
Oglinda ca spaţiu maxim în haiku<br />
Spaţiul maxim în haiku poate fi dat de kireji. El<br />
împarte haiku-ul în două părţi. Este o oglindă pusă în<br />
interiorul poemului. O pauză a acţiunii. Non-acţiune.<br />
Oglinda nu participă decât prin refl ectare.<br />
Este un spaţiu maxim pentru că oriunde ar fi plasată<br />
oglinda are însuşirea unui spaţiu de centru. Cele două părţi<br />
ale poemului se atrag şi se refl ectă în ea.<br />
Există obiceiul de a citi de două ori un haiku.<br />
Este de fapt o reîntoarcere la începutul poemului. Dar nu<br />
te poţi reîntoarce decât trecând prin centru, prin această<br />
oglindă. Ultimul cuvânt din haiku are legătură cu primul.<br />
Oglinda crează armonia dintre ele. Într-un fel sunt cuvinte<br />
gemene în sensul că depind unul de altul. Legătura lor se<br />
face traversând acest spaţiu. Am ales un haiku de Dumitru<br />
D. Ifrim, publicat în revista Ko din Nagoya, numărul<br />
primăvară-vară 2006.<br />
Plajă pustie –<br />
spuma marii aranjează pe nisip<br />
al vântului desen<br />
Începutul şi sfârşitul poemului se descarcă în pauza<br />
după primul vers. Luate împreună ar suna aşa, desenul<br />
singurătăţii. Kireji-ul, pauza, este un loc gol, care refl ectă<br />
acest desen al singurătăţii. Un spaţiu maxim, acolo la<br />
marginea mării, unde începe altă oglindă.<br />
Depozitele de linişte<br />
În cartea Haiku - poezie veche şi modernă 1 , Jackie<br />
Hardy, editoarea acestei antologii, vine cu o nouă traducere<br />
a haiku-ului lui Basho despre greierii ţârâind.<br />
liniştea!<br />
cântecul greierilor<br />
se scufundă-n stânci.<br />
Nici un zgomot. Cântecul greierilor ca un tot,<br />
ca un singur cântec ce se scufundă, se dizolvă în stânci.<br />
Traducerea general acceptată este aceea că ţârâitul<br />
greierilor perforează stâncile. Este adevărat. Cântecul lor<br />
are această însuşire. De a sfredeli.<br />
Dar folosind verbul sinks, aşa cum apare în<br />
versiunea engleză a antologiei mai sus menţionate, putem<br />
interpreta şi altfel.<br />
To sink înseamnă şi a se scufunda, a se depune pe<br />
fundul unui vas, pe fundul mării. De altfel în original,<br />
după primul vers este silaba ya, kireji-ul, pauza. Această<br />
pauză este timpul în care cântecul greierilor s-a acumulat,<br />
strat pe strat acolo pe fundul stâncilor. Timpul depunerii în<br />
care cântecul greierilor perforând stâncile, s-a scufundat<br />
în ele, s-a depus pe fundul lor. Timpul ca o acumulare a<br />
liniştii. Câte milioane de ani au trecut ca aceste stânci să<br />
devină depozite liniştite? Un vechi proverb spune că apa<br />
ia forma vasului în care este pusă. Cântecul greierilor<br />
depus în stânci ia forma acestora. Trecerea timpului ca<br />
formă vizibilă. Stâncile, aceste depozite de linişte.<br />
Soarele şi luna<br />
Noapte clară … 2<br />
căutătoarea de perle în adânc<br />
lângă luna goală<br />
Dumitru D. Ifrim<br />
Ce este o căutătoare de perle? Una din femeile<br />
care cunosc toate drumurile de apă şi se scufundă goale<br />
în adâncul mării.<br />
A se scufunda în apă este modul lor de viaţă.<br />
Sunt numai femei. Awabiama. Femei scufundătoare.<br />
Specialişti în scufundări spun că bărbaţii nu ar rezista fără<br />
nici un costum la frigul din adâncuri. Femeile nu au nici<br />
un costum. Corpul lor este ca o perlă, ca luna. Goale.<br />
Femeile sunt mai rezistente. Acolo, pe fundul mării ele<br />
1 M. Q. Publications, London, 2002.<br />
2 Premiul de Excelenţă, Ïtoen New Haiku, 1995<br />
caută scoicile cu inima de perlă. Scoicile abalone.<br />
Acolo pe fundul mării ele pot atinge cu mâna, luna<br />
din adâncuri. Propria lor identitate. Luna, ca propria lor<br />
identitate.<br />
A atinge luna este secretul lor. Un secret alb.<br />
Rămâne acolo, în adâncul albastru. Ele urcă la suprafaţă<br />
pentru o gură de aer. Vârful degetului mare de la picioare,<br />
în care se sprijină, făcându-şi vânt să iasă la suprafaţă, este<br />
numai răni.<br />
Femeile goale au un vas de lemn în care strâng<br />
scoicile abalone, pe care îl poartă legat cu o frânghie, în<br />
jurul mijlocului, în dreptul plexului solar.<br />
Soarele şi luna. Amaterasu şi femeile awabiama.<br />
Ama. Ma, spaţiu. În acest spaţiu se vede lumina soarelui şi<br />
a lunii. Femeile purtătoare de Soare şi Lună.<br />
Urcă la suprafaţă, goale, şuroind de apa rece, uneori<br />
fără a fi găsit nici o perlă. Doar luna, acolo pe fundul mării.<br />
Cea mai mare perlă. Niciuna din ele nu o ia. O lasă acolo<br />
în adâncuri.<br />
O noapte de dragoste<br />
Unul din cele mai cunoscute haiku-uri ale lui<br />
Ryokan, este cel cu hoţul şi luna plină din fereastră.<br />
Acest haiku a fost interpretat mai ales pe linia fi lozofi că,<br />
subliniindu-se faptul că hoţul putea să fure din camera<br />
în care a intrat absolut orice, dar nu şi luna plină care se<br />
vedea prin fereastră. Hoţul putea să fure orice, dar nu şi<br />
iluminarea, sugerată prin această interpretare, de lună<br />
plină.<br />
Nu cred că despre iluminare este vorba în acest<br />
haiku. Din două motive. În primul rând, modestia poetului,<br />
şi în general binecunoscuta modestie a japonezilor, l-ar<br />
fi împiedicat să se gândească atunci când îşi găseşte<br />
camera goală, ca lucru compensatoriu, iluminarea, sau<br />
că ar fi un iluminat. Lucrul acesta este specifi c, cu mare<br />
largheţe, occidentalilor, nu şi japonezilor. Şi în al doilea<br />
rând, iluminarea este o stare solară, nu lunară. Niciodată<br />
luna nu a avut valenţa iluminării. Ea sugerează nopţile<br />
de dragoste, nu înţelepciunea. Luna plină este un cuvânt<br />
sezonal de toamnă, şi toamna are loc festivalul dragostei<br />
şi al căsătoriilor.<br />
De aceea cred că o altă linie, un alt cod de<br />
descifrare trebuie folosit în acest haiku, în aparenţă foarte<br />
simplu. Avem două elemente: camera goală şi luna plină.<br />
Între ele fereastra. Centrul în care se adună golul şi plinul,<br />
interiorul şi exteriorul. Două stări opuse cu acelaşi centru.<br />
Fereastra. Prin ea, luna plină, va umple camera goală. O<br />
noapte de dragoste.
pag. 15<br />
Prin vântul singurătăţii<br />
Gânduri frânte ca trestia<br />
de vântul năprasnic al singurătăţii.<br />
Tu în faţa naturii dezlănţuite din tine,<br />
Tu – omul – unealtă deteriorată prin muncă.<br />
vietate denaturată de civilizaţie<br />
cu pofte ascunse şi vechi,<br />
singur în faţa energiilor inverse,<br />
în faţa unui ideal care nu face lumea mai bună,<br />
suferind de nevroză, de singurătatea<br />
care te împinge la fugă sau la sinucidere.<br />
Şi nu ai unde pleca,<br />
pentru că nu te aşteaptă nimeni<br />
şi nu ai de ce muri,<br />
pentru că eşti nimic.<br />
Piatra pustiului<br />
Gândul meu s-a dus pe un deal,<br />
gândul meu a plecat pe un munte,<br />
s-a întors şi iar a plecat<br />
şi n-a mai revenit niciodată.<br />
Poate urmează fi rul unui pârâu<br />
până sus la izvoare,<br />
poate vânează micile vietăţi ale raţiunii,<br />
păsări din imaginaţia cerului<br />
sau îşi ascute auzul<br />
pe piatra pustiului.<br />
Surâs<br />
Până şi poezia e surâsul durerii<br />
o „zădărnicie şi vânare de vânt”<br />
cu ciucuraţi şi clopoţei,<br />
mod fericit de-a arunca în gol<br />
profunzimea,<br />
un nimic pe care dau monedele<br />
de aramă ale anilor<br />
urmând credincios un blestem,<br />
bucurându-mă trist.<br />
Un drum<br />
Un drum amorţeşte în mine<br />
cum s-ar sfârşi şi ar începe<br />
dar nu se mai poate<br />
şi totuşi…<br />
am o poveste de om<br />
am un om de trăit<br />
repede<br />
şi cât mai departe…<br />
Hrănesc o moarte cu alta<br />
trăind din plin<br />
într-un gol fără margini<br />
şi cred că cineva din urmă<br />
vrând să mă ajungă<br />
altfel visează<br />
şi trece prin mine<br />
rătăcindu-se.<br />
Ecou<br />
In memoriam: Ion Chichere<br />
Ghemuit într-un colţ de oraş<br />
Eşti vinovat, zice, te condamn<br />
pentru toate suferinţele tale,<br />
şi pentru tot răul din viaţa apropiaţilor.<br />
Tulburi apele limpezi ale minţilor<br />
în care se oglindeşte iluzia<br />
că lumea înseamnă ceva.<br />
Nu ai sufl etul uscat şi se vede:<br />
Dumnezeu te-a lăsat!<br />
Aşa îţi trebuie dacă n-ai ştiut să renunţi,<br />
dacă n-ai ştiut să te lepezi de sine,<br />
singur vei rămâne cu toate obsesiile,<br />
cu toate dorinţele în veci neîmplinite.<br />
Lumea te-a părăsit şi parcă te bucuri.<br />
Vei rămâne doar tu şi ideea iubirii,<br />
amândoi ghemuiţi într-un colţ de oraş,<br />
ferindu-vă de oameni ca de nişte fi are,<br />
căci altfel<br />
gândul pe care astăzi l-ai ocolit<br />
o să vină să-ţi spună:<br />
„ Dragostea pentru ce ai în clipa aceasta<br />
e durerea pentru tot ce-ai pierdut.”<br />
Margini noi pentru sufl et<br />
Un gol un loc<br />
un strat de somn nedormit<br />
cetate cu unsprezece porţi<br />
unsprezece<br />
ţipete de dragoste<br />
cu tăişul luminii desfăcând<br />
un gol, un loc netrăit;<br />
numai eu uneori îl ocup<br />
cum m-aş desprinde<br />
şi-n urmă s-ar naşte<br />
margini noi pentru sufl et –<br />
alt gol între vârste<br />
alt loc de a fi .<br />
Armonie<br />
Dacă în mijlocul pădurii creşte<br />
un gol rotunjit,<br />
imediat alături, răsare plinul,<br />
cu umbre verzi răcorind locul.<br />
Dacă în luminişul dragostei<br />
a crescut bucuria,<br />
plânsul se pregăteşte să trăiască<br />
pe margini<br />
sugrumând prada ca un şarpe de ceaţă.<br />
Tot ce a putrezit are o poveste<br />
despre care râd orăşenii cafenelelor<br />
( fi losofi i de ţuică ai adevărului)<br />
un sfârşit mai bogat decât începutul,<br />
un început în care se pârguieşte destinul.<br />
Golul oricum trăieşte şi are<br />
o ramură verde de fericire,<br />
pe un trunchi putrezind în lumină.<br />
Alocuţiune<br />
Pe acest pământ în care viitorul suntem noi,<br />
cei cu sufl etul atât de mic,<br />
parcă eu sunt primul locuitor dezamăgit.<br />
Trăiesc spărturi adânci, rupturi întunecate<br />
şi fără nici o legătură cu viaţa.<br />
Lumea e cimitirul în care îmi îngrop sentimentele,<br />
un capitol mărunt în biografi a negurii.<br />
Poate o voinţă mută a morţilor mei<br />
de a trăi eu, pentru toţi, groaza singurătăţii,<br />
de a înţelege adevăratul sens al lumii<br />
şi al omului,<br />
de a scrie despre lacrimă ca despre o lupă<br />
sub care cerul este cea mai apropiată întâmplare.<br />
Sub stele de frig<br />
Când răsăriră stelele de frig ale singurătăţii,<br />
încă mai vindeam păduri închipuite<br />
cu ochii atât de aprinşi<br />
de parcă-aş fi stat până-atunci<br />
într-o fl acără.<br />
Şi după ce le-am văzut şi m-am cutremurat<br />
şi tinereţea s-a ghemuit din pricina sorţii,<br />
am intrat deodată în literele acelui ultim scris,<br />
în care bucuria de-a fi<br />
e o sărbătoare în ajunul tristeţii.<br />
Părinţii<br />
Părinţii stau la lumina fi ului<br />
şi citesc o carte adâncă,<br />
îndepărtată.<br />
Din când în când mai aruncă<br />
privirea pe afară<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
CONSTANTIN OPRICĂ Urme pe sufl et<br />
prin viitor şi zâmbesc.<br />
Apoi intră în ei<br />
până nu se mai văd.<br />
Nimeni<br />
La poalele idealului<br />
creşte o pădure de nepăsare,<br />
iar eu mă zbat în agonia<br />
tinereţii căutând<br />
frumuseţile blânde ale suferinţei,<br />
bogăţiile păzite de singurătate.<br />
Mă târăsc prin sufl et<br />
cum m-aş târî pe pietre,<br />
dar nimeni nu mă poate ajuta<br />
nu poate pătrunde-n orgoliul,<br />
în măreţia neputinţei mele.<br />
Din tot ce am fost şi voi fi<br />
se va ridica o poveste de om,<br />
iar peste ea ca peste o carte<br />
va păşi indiferent un erou:<br />
Timpul.<br />
E bine aici<br />
Mă-ntorc în ocrotitoare mea singurătate<br />
de fi ecare dată ca pentru ultima oară.<br />
E bine aici.<br />
Oamenii nu ajung<br />
şi suferinţa e numai din mine.<br />
Oricum mai mult decât pot să trăiesc.<br />
Poate ar trebui să mă bucur,<br />
poate ar trebui să fi u fericit,<br />
fericirea fi ind meritul celor ce suferă,<br />
al celor ce se jertfesc pentru ceva.<br />
Dar nu mai sunt legat de nimic,<br />
parcă n-aş fi om cu păcate,<br />
trăiesc din inerţie şi ştiu<br />
tot ce va fi în curând,<br />
în curând…<br />
Eminescu<br />
El avea întotdeauna<br />
vârsta ce şi-o închipuia<br />
şi-n mijlocul vârstei bătea un clopot<br />
făcând să se clatine uşile<br />
şi ferestrele vechilor ctitorii<br />
ale limbii române.<br />
Odată, dezbrăcându-se de cămaşă<br />
aceasta i-a zburat<br />
şi s-a prefăcut în lumină,<br />
odată umbra lui a căzut într-o fântână<br />
şi apa s-a răcorit,<br />
vântul a sufl at cu putere<br />
dar el se ţinea de razele lunii<br />
şi striga femeia iubită –<br />
absenţa prin care alerga înspre sine.<br />
Tristeţe de sărbători<br />
In memoriam Jean Cănăvoiu<br />
N-am murit de câte ori am vrut<br />
nici de viaţă nu m-am bucurat,<br />
boli cereşti în mine au căzut,<br />
înălţându-mă sunt tot mai scufundat.<br />
Stau şi mângâi timpul ce s-a scurs,<br />
nici iubita, parcă, nu-i mai dragă,<br />
dau comori de clipe pe-un apus<br />
orice ideal pe-o moarte-ntreagă.<br />
Natura<br />
Sunt neîntreg<br />
îmi lipseşte o parte<br />
o câmpie rotită<br />
o stâncă mută<br />
întreaga natură<br />
şi toate drumurile<br />
încep să se încline…<br />
Din volumul ”Urme pe sufl et”, în pregătire
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 16<br />
Remember<br />
It was around September; combing hemp<br />
a neighbour with loose bosoms: two<br />
cushats, wild certainly<br />
and without a<br />
ring.<br />
I was standing in the boon<br />
craving ecstatically<br />
for her ripe<br />
grace.<br />
I would have liked to meet again on<br />
the paths, in summer, her<br />
unique and swinging pace,<br />
with windings of a<br />
feline.<br />
And I felt a lump in my throat<br />
and it seemed as if I had<br />
eaten apples from the<br />
churchyard of the<br />
thorp.<br />
Ars spectandi<br />
Being an open-eyed mountaineer<br />
I saw<br />
Eve(and)rest.<br />
Stairs<br />
I, the professional scribe,<br />
ex-librarian in Hierapolis, in all my<br />
twelve lives, I will<br />
reembody in Egypt<br />
and I will accompany your strolls through<br />
the Serapeum gardens<br />
and, on my cruises on Nile, I<br />
will climb the time stairs up and down:<br />
only the Moon’s eye will know<br />
my secret love<br />
and the holy Sun<br />
will quietly pass<br />
from one realm into other.<br />
Folk Song<br />
To V.O.<br />
Be my sweetheart a stone pillar<br />
in a Dacian halidom<br />
I would carve her<br />
with my eyes;<br />
Holy God<br />
would give her<br />
wisdom.<br />
And with a rain of sunshine, when<br />
He’d cover her for me,<br />
I would be the one who always,<br />
glorifi es her,<br />
constantly,<br />
till I knock against granite,<br />
marble or hard andesite,<br />
crossing the river of tears,<br />
under skies, in<br />
twilight fears,<br />
and<br />
passing through a strained glass<br />
window (maybe not for very<br />
soon) I would pray to be<br />
her Sun, and for Her<br />
to be my<br />
Moon.<br />
Rit(m)uri erotice<br />
Serpentines<br />
The Adam hill (edenic side)<br />
the silence of the summer afternoon<br />
the scents of savory,<br />
honey balm, common elder<br />
and milkweed<br />
and Her sunny nature<br />
shaped, maybe<br />
in other<br />
times,<br />
on whose serpentines<br />
she slowly descends in a dream<br />
or even climbs<br />
that Tree of<br />
Knowledge.<br />
The Art of Running<br />
By what miracle the glory<br />
of her bosoms slows down<br />
the palm, the thought,<br />
the memory?<br />
Oh Lord, these fragments of dream<br />
and offcuts and serpentines,<br />
aren’t descending<br />
from Heaven?<br />
And in the sacred moments of praying,<br />
even her nature, isn’t rewriting,<br />
with thrill, the art<br />
of running?<br />
Worshipping<br />
¡ That girl with a neck<br />
like a swan from<br />
Hyperboreea !<br />
The Light of Love<br />
Tired amphora, all the wings/handles hurt,<br />
but not the old<br />
wine<br />
(blood of<br />
Dyonisos, from which<br />
the most intense dreamings blossom,<br />
the arts,<br />
and,<br />
fi nally,<br />
the art of good dying:<br />
we learn it again in autumn from<br />
the brave grapes/martyrs,<br />
when<br />
the new must<br />
changes us<br />
into Silenoi and<br />
Satyrs.<br />
Only the Baccahantes know to pour the light<br />
of love into our nature, through all the<br />
vents.<br />
Evocation<br />
(To the reborn one)<br />
And Her fi ngering, not forgotten yet, not<br />
of juggler, but more likely of<br />
goddess,<br />
searching, just for the fun of it,<br />
the yin/yang on the<br />
keyboard,<br />
and that dome<br />
of twilight/vesper light, and<br />
the subtle hypnotic trance,<br />
and the ancestral<br />
fl utter of the<br />
bats,<br />
fl ying nocturnal mice, or the scents: also<br />
lilac; white or dark red, recently<br />
blossomed<br />
and the tuning key, whom the tuner<br />
forgot between the strings<br />
of the Bluthner piano,<br />
and the Egyptian<br />
scent of Her eyes<br />
(on a day of<br />
October.)<br />
Stopping<br />
I arrange the colours for the strained – glass<br />
window in<br />
a steep spiral (as the seeds on the sunfl ower head)<br />
and give you paschal light – light<br />
from the Great Light – fi ltered<br />
through the unpassed<br />
time,<br />
which fl ows from so many<br />
stories, but only in one<br />
of them you will<br />
fl oat over the<br />
abloom<br />
lea:<br />
then time will suddenly stop,<br />
gaining a completely<br />
different<br />
colour.<br />
Alchemies<br />
I praise the heavenly magic;<br />
in a deep state of peacefulness,<br />
I cry for you on Sabbath: you<br />
will be horizon, me<br />
axis…<br />
We will create with our eyes<br />
a protecting triangle,<br />
crossing great<br />
alchemies.<br />
The earthly sky/circle, immersed,<br />
will open mirrors<br />
towards the great<br />
spiral.
pag. 17<br />
Cartea a apărut la editura Art, în anul 2008 şi<br />
a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România<br />
pentru critică, în anul <strong>2009</strong>.<br />
„Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar<br />
trebui să afl ăm?”. Aceste întrebări au stat la originea<br />
cercetărilor autoarei, care a pornit de la considerentul<br />
că analiza scrierilor eminesciene trebuie să se<br />
îmbine cu refl ecţia biografi că, adică lectura „operei<br />
” să implice lectura vieţii. Foarte bine documentată,<br />
mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de<br />
bibliografi e germană, cartea surprinde viaţa cotidiană<br />
a lui Eminescu din perioada berlineză, 1872-1874,<br />
pusă în relaţie cu opera sa, dar şi anumite slăbiciuni<br />
încă nemărturisite despre ultimii ani(de altfel cei mai<br />
controversaţi) ai vieţii poetului.<br />
Cele 330 de pagini sunt sistematizate în trei<br />
părţi, la care se adaugă un prolog şi un epilog, dar<br />
şi o serie de ilustraţii a căror sursă este explicată de<br />
autoare într-un capitol separat, fi nal.<br />
În prolog, Ilina Gregori vorbeşte despre<br />
alegerea subiectului-episodul berlinez din biografi a<br />
eminesciană-una dintre cauze fi ind prezenţa autoarei<br />
în acelaşi oraş şi cealaltă constituind-o primirea<br />
deosebit de favorabilă de care s-au bucurat în 2002<br />
studiul „ Eminescu la Berlin”.<br />
De asemenea, autoarea propune pentru<br />
metoda de cercetare pe care a abordat-o termenul<br />
de onirobiografi e, ceea ce înseamnă reconstituirea<br />
sentimentelor, refl ecţiilor, reveriilor şi viziunilor<br />
pe care i le inspirau mediul, decorul în care a trăit<br />
scriitorul, adică „locul de locuit de personajul”<br />
său, respectiv Mihai Eminescu.<br />
Partea întâi este intitulată „ Eminescu la Berlin”<br />
şi este compusă din 9 capitole cu titluri ample :<br />
• Un capitol nefast în biografi a poetului?<br />
• Berlin, „ oraşul-furnicar”<br />
• Universitatea „ Friedrich Wilhelm”<br />
• Ca schopenhauerian la Berlin. Filosofi a<br />
inconştientului<br />
• Înainte de Berlin: „ Sărmanul Dionis”<br />
• Onirologia schopenhaueriană : o „ reabilitare<br />
a fantomelor?”<br />
• „ Şi popoarele dorm…” Eminescu şi<br />
etnopshihologia<br />
• Basmul - o „ hieroglifă”. Eminescu şi<br />
egiptologia<br />
• Şi totuşi, „ poet naţional”?<br />
În partea întâi, Ilina Gregori reface atmosfera<br />
berlineză a studiilor poetului doctorand, spectrul<br />
preocupărilor lui(aşa cum reiese din caietele<br />
eminsciene): fi losofi e, istorie, drept roman, drept<br />
modern, respectiv nord-american, englez, german,<br />
teoria religiei, mitologia comparată, etnografi a,<br />
egiptologia, gramatică sanuscrită, economie,<br />
geografi e, fi zică, fi ziologie etc. Trimis la Berlin de<br />
Titu Maiorescu pentru a-si obţine doctoratul, în<br />
vederea ocupării catedrei de fi losofi e la Universitatea<br />
din Iaşi, Eminescu se stabileşte în centrul capitalei<br />
prusace. Conform biografi lor, poetul se simţea<br />
adesea profund nefericit la Berlin şi există destule<br />
motive care stau la baza acestei nefericiri: moartea<br />
îi răpeşte unul după altul doi fraţi-pe Ilie de 17 ani<br />
şi pe Şerban, un medic foarte capabil al Berlinului,<br />
starea sănătăţii poetului, care în primăvara lui 1874<br />
era marcat de o paralizie a mâinii drepte. La toate<br />
acestea se adaugă şi o dramă intimă: suferinţa de a se<br />
despărţi de Veronica Miele. În aceste circumstanţe,<br />
spune Ilina Gregori, demontând unele mituri bine<br />
înrădăcinate în istoria literaturii, Eminescu nu este<br />
inactiv şi neimplicat în viaţa socială.<br />
Astfel, autoarea prezintă un alt Eminescu care<br />
nu este izolat social, absent din lume, ci implicat în<br />
viaţa Berlinului, colaborează la celebra enciclopedie<br />
din Leipzig, scrie articole „impresionante”, cum le<br />
numeşte autoarea, pentru editura Brockhaus. Cea mai<br />
importantă activitate, însă, care i-a ocupat şi cel mai<br />
mult timp, dar care i-a asigurat o situaţie fi nanciară<br />
stabilă, a fost aceea de secretar particular la Consulatul<br />
Principatelor de la Berlin. Devine astfel secretarul<br />
lui Theodor Rosetti şi apoi al lui N. Creţulescu,<br />
agenţi consulari ai Principatelor şi Eminescu ajunge<br />
să cunoască foarte bine corespondenţa regelui Carol<br />
al României cu Berlinul natal. În aceeasi perioadă,<br />
pe lângă preocupările literare, începe şi traducerea în<br />
română a „ Criticii raţiunii pure”.<br />
Spre deosebire de Călinescu, ce prezentase un<br />
Eminescu solitar, bolnăvicios, redus la un program<br />
arid de lucru, Ilina Gregori descoperă şi reconstituie<br />
orizontul de viaţă al poetului. Într-un Berlin şantier,<br />
afl at într-o continuă modernizare, Eminescu îl<br />
aprofundează pe Schopenhauer şi termină nuvela „<br />
Sărmanul Dionis”.<br />
Trezit de timpuriu şi atestat încă din perioada<br />
vieneză, interesul lui Eminescu pentru Egipt a luat<br />
la Berlin un caracter net ştiinţifi c şi a câştigat un<br />
fundament solid, graţie prelegerilor lui Carl Richard<br />
Lepsius. Poetul-doctorand era nelipsit de la ele:<br />
notele de la aceste cursuri sunt cele mai ample din<br />
câte s-au păstrat în manuscrisele sale berlineze.<br />
Autoarea reface atmosfera epocii când Lepsius era<br />
considerat „ un al doilea Champollion”, atât prin<br />
lucrările de egiptologie, dar mai ales prin înfi inţarea<br />
Muzeului Egiptean din Berlin a cărui „geometrie<br />
sublimă” reda locurile sacre, „arhitectura interioară<br />
şi decoraţia murală”<br />
„reproduceau structura tipică a templului<br />
egiptean”, cu plafon de sticlă, cu săli în<br />
care „tronau statui colosale”. Prin aceste săli<br />
impresionante, cu exponate unice, Ilina Gregori şi-l<br />
imaginează pe tânărul doctorand studiind, de aceea,<br />
explică autoarea, în epistolele sale glumeţ-galante<br />
Eminescu se recomanda drept „ un egiptean din<br />
antichitate” rătăcit în Berlin.<br />
Deşi exegeţii au considerat perioada berlineză<br />
sterilă din punct de vedere al creaţiei artistice,<br />
Ilina Gregori consideră că Eminescu a fost prolifi c<br />
deoarece acum sunt scrise: „Egipetul ”, „Avatarii<br />
faraonului Tlá”, „Archaeus,”, „ Făt-Frumos din<br />
Lacrimă”, „ Călin Nebunul”, „ Fata-n grădina de<br />
aur”, „ Miron şi frumoasa fărp corp”, „ Luceafărul”,<br />
„ Povestea magului călător în stele”, „Împărat şi<br />
proletar”, „Melancolie”, „Scrisoarea I ” , „Scrisoarea<br />
IV”, „Glossá”, „La aniversară”, „Cezara”.<br />
Partea a doua a cărţii se intitulează „Între<br />
Berlin şi Charlottenburg”, fi ind structurată pe trei<br />
capitole, care urmăresc mutarea poetului în afara<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică - <strong>2009</strong><br />
ILINA GREGORI<br />
„Ştim noi cine a fost Eminescu?”<br />
„Fapte, enigme, ipoteze”<br />
Berlinului, mai degrabă la periferia acestuia.<br />
Autoarea reconstituie strada Orange nr. 6, pe<br />
care s-ar fi mutat Eminescu în Charlottenburg, foarte<br />
aproape de castelul regal. Ilina Gregori îl contrazice<br />
pe Călinescu în ceea ce priveşte noua reşedinţă<br />
a poetului, care nu se mutase „la vreo văduvă”<br />
înconjurat de<br />
„linişti rurale”, cum spunea criticul. În vemea<br />
în care Eminescu s-a mutat la Charlottenburg,<br />
această aşezare avea un statut privilegiat prin<br />
atenţia personală, cu totul specială a suveranilor<br />
care o aleg la început ca reşedinţă de vară preferată<br />
a familiei regale şi apoi reşedinţă permanentă.<br />
Angajat la Agenţia diplomatică a Principatelor<br />
Române în capitala Imperiului german, Eminescu<br />
a locuit chiar în cartierul Casteluiui, „uliţa” lui<br />
constituind un excelent punct de observaţie pentru<br />
reşedinţa Hohenzollernilor. Prin preocupările lui<br />
„circulând între universitate şi casă, între Berlin şi<br />
Charlottenburg, Eminescu „copia” un vechi traseu<br />
regal. El pendula - şi nu din întâmplare - între doi<br />
poli ai unui spaţiu ideal, în care trăiau de peste două<br />
sute de ani regii prusieni”. „Navetist între Berlin şi<br />
Charlottenburg, Eminescu schimba zilnic aerul, dar<br />
rămânea într-un fel pe loc-respira în lumea regilor<br />
Prusiei şi a marilor lor arhitecţi”- spunea Ilina<br />
Gregori.<br />
În această perioadă, Eminescu a luat act regulat<br />
de mesajele-scrisori, depeşe adresate Princepelui<br />
Carol, ceea ce-l ţinea la curent cu actualitatea politică<br />
româno-germană, cu problemele în care Principele<br />
era personal implicat. In opinia autoarei, Eminescu<br />
frecventa sistematic Agenţia diplomatică,într-o<br />
perioada în care,cel puţin din punctul de vedere al<br />
lui Carol însuşi, fusese de-o stabilitate şi rodnicie<br />
cum nu mai cunoscuseră românii înainte. Aprecierea<br />
principelui era călduros confi rmată nu numai de<br />
familia lui din Germania, ci şi de curţile europene<br />
cele mai însemnate, la Viena, Londra sau Moscova.<br />
Partea a treia este intitulată „Bucureşti,28<br />
iunie 1883” şi se deschide cu un fragment din N.<br />
Georgescu,pe care îl voi relua parţial:<br />
„Bucureşti, 28 iunie 1883 […] O caniculă<br />
teribilă îi chinuie pe bucureşteni […] La cafeneaua<br />
Capşa, pe calea Victoriei [...] un tânăr, client obişnuit<br />
al localului pe neaşteptate se lansează într-o amplă<br />
tiradă politică [...] parcurge nervos sala aproape<br />
goală în sus şi-n jos. În culmea surescitării, individul<br />
scoate din buzunar un revolver, conchizând: Şi la<br />
toate acestea nu e decât un singur leac: să împuş pe<br />
rege”.<br />
Istoria literaturii române consemnează cu<br />
reticentă acest incident şi cu extremă discreţie,<br />
fi indcă acela care anunţa că-l va împuşca pe rege, nu<br />
era altul decât Mihai Eminescu. Poate că poetul trăia<br />
pe 28 iunie 1883 ziua cea mai nefericită din viaţa sa<br />
şi aşa prea puţin fericită. Ilina Gregori afi rmă „Se ştie<br />
ce s-a întâmplat în continuare. Determinat de agitaţia<br />
poetului înarmat, un cunoscut al acestuia care se afl a<br />
de faţă, reuşeşte să-l scoată pe Eminescu din local,<br />
oferindu-se să-l însoţească până la Cotroceni pentru<br />
a-şi executa planul. La palat, evident, regele nu<br />
poate fi abordat, aşa că poetul, care probabil uitase<br />
deja scopul plimbării, se întoarse în oraş în compania<br />
aceluiaşi amic, de care se desparte pentru a face o<br />
baie fi erbinte într-un stabiliment pe care îl cunoştea<br />
deja. Rămas singur „amicul” se prezintă de urgenţă<br />
la prefectul Poliţiei, pentru a raporta cazul. Câteva<br />
ore mai târziu, Eminescu este scos cu forţa din baie<br />
de poliţişti şi transportat la sanatoriul doctorului<br />
Şuţu, „Caritas” din strada Plantelor. După câteva<br />
zile, ziarele anunţau îmbolnăvirea gravă a poetului<br />
şi colegului de la „Timpul”, iar „Timpul” însuşi făcea<br />
cunoscută despărţirea redacţiei de colegul doborât<br />
de o boală necruţătoare. Nu se scria, dar toată lumea<br />
ştia: Eminescu înnebunise.<br />
În istoria literaturii această scenă a pătruns<br />
pag. 18
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 18<br />
târziu şi<br />
Urmare din pag. 17<br />
pe căi<br />
ocolite,<br />
având în vedere că „Eminescu în ipostaza de<br />
opoziţionist extremist, rebel anarhist cu pistolul în<br />
mână, decis să-l ucidă pe Regele Carol, nu constituie,<br />
evident, o imagine uşor de suportat. Portretul moral<br />
al poetului – icoana în veneraţia căreia au crescut<br />
atâtea generaţii de români - suferă prin acest adaos o<br />
alterare aproape atroce”.<br />
Autoarea semnalizează că tăcerea sau inhibiţiile<br />
martorilor se prelungesc în reticenţele biografi lor,<br />
care, dacă nu omit cu totul episodul, îl precizează<br />
vag, aluziv, evaziv, ştergând adesea detalii şi nume, în<br />
primul rând pe cel august al victimei virtuale, Carol.<br />
E vorba de ultima zi din viaţa politico – publicistă<br />
a lui Eminescu, o ruptură considerată chiar multă<br />
vreme „drept adevărata moarte a marelui creator,<br />
care ar fi precedat-o cu cinci ani pe cea fi zică din<br />
1889”.<br />
În capitolul „O moştenire în aşteptarea<br />
justei evaluări: publicistica eminesciană”, Ilina<br />
Gregori pune problema reevaluării lui Eminescu din<br />
perspectiva gândirii lui politice, accentuând valoarea<br />
lui de publicist.<br />
Autoarea reface discuţiile de la mijlocul<br />
anilor ’70, în rândul românisticii occidentale despre<br />
valoarea publicisticii eminesciene şi apoi recunoaşte<br />
importanţa publicării Operelor lui Eminescu între<br />
1980-1985 cele cinci volume de publicistică, ceea<br />
ce recomanda o reevaluare radicală a producţiei şi a<br />
geniului eminescian.<br />
Redactor la „Timpul”, ziar de opoziţie,<br />
Eminescu, ce era un monarhist convins şi adept al<br />
dinastiei străine, considera domnia lui Carol un total<br />
eşec, soţul augustei sale colaboratoare, Carmen Sylva,<br />
îl dezamăgeşte, „un abis de netrecut” îl desparte pe<br />
Rege de Ţară - sublinia într-un articol, publicistul.<br />
De altfel situaţia politică devenise explozivă<br />
prin alianţa României cu Puterile Centrale, ceea<br />
ce pentru românii naţionalişti ca Eminescu, era<br />
un semnal de alarmă având în vedere situaţia<br />
confraţilor din Ardeal. Decepţia exprimată în<br />
articole din perioada ianuarie – iunie 1883 este<br />
profundă şi totală, temele abordate de Eminescu sunt<br />
navigaţia pe Dunăre şi deciziile Comisiei Europene<br />
în această privinţă, adică tratatul de la Londra,<br />
revizuirea Constituţiei şi alegerile parlamentare,<br />
înfi inţarea Mitropoliei Catolice Româneşti, într-o<br />
ţară ortodoxă, politica de maghiarizare a românilor<br />
din Transilvania. Tocmai de aceea, în articolele sale,<br />
Eminescu nu se sfi eşte să adauge sistematic numelui<br />
regelui epitetul „Îngăduitorul”, o poreclă ironic –<br />
eufemistică, la care adaugă în încheierea textelor un<br />
salut ironic: „ave Caesar!”. Ultimul cap de acuzare<br />
pe care gazetarul de la „Timpul” îl face regelui,<br />
precedă cu puţine zile prăbuşirea fi nală. Motivul îl<br />
furnizează festivităţile cu ocazia inaugurării statuii<br />
lui Ştefan cel Mare, din iunie, la Iaşi. Această serbare<br />
a ieşenilor fusese confi scată de protipendada politică<br />
din Bucureşti, iar banchetul fusese darnic în băutură<br />
şi discursuri bombastice şi naţionaliste. Un orator<br />
din grupul ofi cialilor reclamase înfi erbântat cele<br />
patru „mărgăritare” (Bucovina, Transilvania, Banat,<br />
Basarabia) care mai lipseau din coroana României,<br />
iar regele nu reprimă, nici nu corectează demagogia<br />
iresponsabilă, după ce tolerase să fi e salutat la<br />
inaugurarea festivităţii ca „Rege al românilor”,<br />
demonstrând pe toată perioada spectacolului ieşeau<br />
o satisfacţie deplină. Eminescu a prevăzut exact, cu<br />
groază, consecinţele politice al acestui pas greşit: o<br />
furtună de proteste internaţionale.<br />
În capitolul „Iunie 1889, strada Plantelor”…,<br />
Ilina Gregori îl prezintă pe Eminescu cinci ani mai<br />
târziu în sanatoriul „Caritas” din strada Plantelor,<br />
cu trei zile înainte de a muri, când este supus unui<br />
interogatoriu- o formalitate medico – juridică pentru<br />
punerea lui sub tutelă.<br />
„- Cum te cheamă?<br />
-Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de<br />
către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus<br />
să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant<br />
cât oul de mare.<br />
-Pentru ce?<br />
-Pentru că eu fi ind moştenitorul lui Matei<br />
Basarab, regele se teme să nu-i iau moştenirea”.<br />
Delirul continuă până în ajunul morţii<br />
sale: Eminescu şi Carol, regele şi ucigaşul lui,<br />
„mărgăritarele” coroanei care infl amaseră spiritele<br />
atunci, devenite acum , ca „pietre de diamant”,<br />
muniţie. În ultima variantă însă, rolurile sunt<br />
inversate: Eminescu însuşi este principele românilor,<br />
iar Carol – ucigaşul – ca autor moral al crimei.<br />
Relaţia profund personală cu Carol s-a impus,<br />
aşadar, sub forma cuplului de adversari ca o constantă<br />
în subiectivitatea poetului. Schema cuplului de rivali<br />
în confl ict violent – funest pentru domnie aminteşte<br />
de poemul „Gemenii”, la care Eminescu a lucrat ani<br />
de-a rândul, subliniază autoarea.<br />
În „Epilog”, Ilina Gregori încearcă să răspundă<br />
la întrebarea „Cine sunt eu?”şi după o lungă teorie<br />
schopenhaueriană ajunge la un răspuns de factură<br />
eminesciană: „Recunoaşte-te în Celălalt”.<br />
În concluzia studiului, la întrebarea: „Ştii<br />
tu cine a fost Eminescu?”, autoarea deliberează o<br />
formulă – defi niţie ce emană din propria lui refl ecţie<br />
şi trăire identitară: >.<br />
Prof. Elena MEDAR,<br />
Colegiul Comercial<br />
„Virgil Madgearu ” Tg-Jiu<br />
NICOLAE DIACONU în memoria contemporanilor<br />
Poetului, brâncuşologului,<br />
eseistului, fondatorului de reviste de<br />
cultură şi editură, Nae Diaconu, aşa cum<br />
îl cunoşteau mare parte dintre gorjenii<br />
apropiaţi de domeniul cultural şi nu<br />
numai, i-a fost dedicat, pe 12 noiembrie,<br />
L-am cunoscut demult, pe vremea când băteam cu<br />
sfi ală la porţile Cenaclului ,,Columna’’, în încercarea de a<br />
fi pe plac magistrului Titu Rădoi. Eram elev de liceu şi, din<br />
când în când, la şedinţe venea şi Nae Diaconu, student la<br />
Cluj şi membru al celebrului grup cultural al ,,Echinoxului’’<br />
ardelean. Sclipitor, inteligent peste măsură, rău în sensul<br />
bun al cuvântului în tot ceea ce ţinea de literarură, Nicolae<br />
îşi avea deja legenda lui printre membrii cenaclului. Era<br />
un ,,furios’’ şi un ,,teribil’’, diferenţa dintre el şi alţii ce se<br />
manifestau la fel fi ind dată însă de o cantitate de informaţii<br />
culturale absolut impresionantă. În fapt, furios şi terbil a<br />
rămas până în ultima clipă a vieţii.<br />
Întâmplarea a făcut să-i urmăresc apoi destinul<br />
pentru că au existat momente în care acesta s-a întretăiat<br />
cu al meu. Mai întâi întâmplarea a făcut ca să ne începem<br />
apostolatul ca dascăli în acelaşi judeţ, în Tulcea: Nae la<br />
Isaccea, eu la Sulina. El, fi re incapabilă să accepte tutela<br />
cuiva, s-a răzvrătit mai repede şi a revenit la Tg-Jiu. Eu<br />
m-am întors abia prin ‘81. La vremea aceea, Nicolae<br />
era deja o personalitate a Târgului şi a zonei, opinia lui<br />
la Târgu–Jiu şi la Ţicleni, locul natal<br />
al acestuia, un moment de omagiere.<br />
Născut la 12 noiembrie 1947, omul de<br />
cultură gorjean, şi-a făcut debutul şi în<br />
publicistică în paginile „Gorjeanului”, pe<br />
atunci „Gazeta Gorjului”, şi a avut în afară<br />
de o perioadă ca profesor şi documentarist<br />
la Casa Corpului Didactic din Târgu-Jiu,<br />
o activitate intensă şi în plan public prin<br />
ocuparea funcţiei de consilier-şef şi apoi<br />
consilier la Inspectoratul pentru cultură<br />
Gorj. S-a stins în vara anului 2005. La<br />
Biblioteca Judeţeană Christian Tell a fost<br />
amenajată o expoziţie de carte consacrată<br />
lui Nicolae Diaconu, care relevează<br />
activitatea şi personalitatea culturală a<br />
poetului şi eseistului gorjean. Biblioteca<br />
Orăşenească „Nicolae Diaconu” din<br />
Ţicleni, în aceeaşi zi, a găzduit o masă<br />
rotundă pe tema „Nicolae Diaconu în<br />
memoria contemporanilor”, moderată de<br />
Alexandra Andrei, director al Bibliotecii<br />
Judeţeane „Christian Tell” la care au<br />
participat oameni de cultură care l-au<br />
cunoscut scriitor – Alexandra Andrei, Ion<br />
Popescu Brădiceni, Spiridon Popescu,<br />
Sorin Lory Buliga, Ion Mocioi, <strong>Zenovie</strong><br />
<strong>Cârlugea</strong>, consilieri locali şi profesori din<br />
Ţicleni, împreună cu Primarul Ţicleniului,<br />
Ing. Jr. Ilie-Ion Ugureanu. Au fost prezenţi<br />
de asemenea şi membrii ai familiei<br />
personalităţii omagiate, soţia acestuia,<br />
profesoara Victoria Diaconu, care au<br />
sprijinit organizarea acestei întâlniri de<br />
sufl et iniţiată de Biblioteca Judeţeană în<br />
colaborare cu Biblioteca Orăşenească<br />
şi Primăria Ţicleni, Centrul judeţean<br />
pentru Consevarea şi Promovarea<br />
Culturii Tradiţionale Gorj şi Centrul<br />
„Constantin Brâncuşi” Tg-Jiu. Pe<br />
lângă rememorarea clipelor în care<br />
s-au afl at, într-un context sau altul,<br />
alături de N. Diaconu, participanţii<br />
au avut ocazia să aplaude frumoasele<br />
recitări de versuri din creaţia<br />
scriitorului, susţinut de elevi ai<br />
Şcolii Generale şi ai Grupului Şcolar<br />
Industrial de Petrol din Ţicleni, care,<br />
din partea Bibliotecii Judeţeane au<br />
primit cărţi. S-a propus cu această<br />
ocazie, editarea integrală a creaţiei lui<br />
Nicolae Diaconu şi a unei reviste de<br />
A mai plecat un OM<br />
în materie de literatură şi artă plastică fi ind acceptată<br />
necondiţionat - chiar dacă uneori cu noduri - de toţi cei<br />
care se închinau acestor muze.<br />
Mai târziu, prin ‘94, am devenit colegi la<br />
Inspectoratul pentru cultură. Atunci a iniţiat câteva proiecte<br />
pe care timpul şi cei care i-au urmat încă n-au reuşit să le<br />
distrugă în totalitate: sprijinirea activităţii editoriale locale,<br />
regândirea Festivalului ,,Tudor Arghezi’’, instituirea<br />
Simpozionului Naţional ,,Brâncuşi’’, editarea revistei<br />
,,Brâncuşi’’ şi a colecţiei de exegeze ,,Brâncuşiana’’,<br />
înfi nţarea Centrului de Cultură şi Artă ,,C. Brâncuşi’’<br />
etc. De altminteri, după ‘89, mai tot ce a avut legătură cu<br />
Brâncuşi a avut obligatoriu legătură cu Nicolae Diaconu.<br />
Pot spune cu mâna pe inimă că omul acesta a ridicat -<br />
prin revistă, colecţia de carte, polemici, iniţiative diverse<br />
- cel mai durabil monument închinat lui Brâncuşi în aceşti<br />
ultimi 15 ani şi în această ţară.<br />
Am crezut dintotdeauna şi cred şi acum că Nicolae<br />
ca poet, eseist, redactor al revistelor ,,Literatorul’’ şi<br />
,,Ramuri’’, făcător el însuşi de reviste şi cărţi de anvergură<br />
cultură locale sub patronajul spiritual al<br />
acestui fi u al Ţicleniului. Conform celor<br />
precizate de Primarul Ilie-Ion Ungureanu,<br />
întâlnirea de anul următor se va desfăşura<br />
la Casa de Cultură a oraşului, într-un<br />
spaţiu nou unde va funcţiona Biblioteca<br />
Orăşenească.<br />
Viorel SURDOIU<br />
naţională a fost una dintre cele mai strălucitoare minţi pe<br />
care le-a avut Gorjul ultimelor decenii. Mai mult, a fost<br />
printre puţinii gorjeni rămaşi în Gorj a cărui personalitate<br />
avea dimensiuni naţionale.<br />
Ştiu că vorbele par de circumstanţă acum, dar dacă<br />
îmi reproşez ceva în legătură cu Nae e că nu i-am spus<br />
niciodată că îl preţuiesc şi îl admir cu sinceritate.<br />
A fost - ce neomenesc este să foloseşti verbul acesta<br />
- de-a lungul vieţii sale mature un reper al simţului critic<br />
şi al dreptei evaluări în mica noastră cultură provincială.<br />
Un cuvânt spus ori câteva rânduri scrise despre cineva<br />
însemnau de fi ecare dată un certifi cat de bună sau proastă<br />
purtare pentru cel care îl primea. Iar în ceea ce priveşte<br />
atât de uzitatul acum termen de ,,management cultural’’,<br />
Nicolae Diaconu a fost cel dintâi profesionist adevărat din<br />
sistemul cultural al acestui judeţ.<br />
Mare pierdere, Doamne. Mare pierdere!<br />
Dumnezeu să-l ierte şi pe noi odată cu el.<br />
Ion CEPOI,<br />
2005
pag. 19<br />
ION POGORILOVSCHI<br />
1. Grila de interpretare a temei Sărutului.<br />
„Gramatică formală” şi „sferă semnifi cantă”<br />
Reprezentarea plastică brâncuşiană a Sărutului<br />
a preocupat statornic critica de artă. Deodată cu<br />
sumedenia de articole şi fl uxul referirilor de context,<br />
pe această temă decupată exegetic din organicitatea<br />
creaţiei sculptorului s-au produs până acum două<br />
cărţi: „Brancusi/The Kiss”, în Statele Unite 1 şi „Le<br />
Baiser”, în Franţa 2 . Performantul interes se explică,<br />
desigur, prin puterea de seducţie vizuală a punerii<br />
în expresie a temei: o temă veche a sculpturii dar<br />
care, la Brâncuşi, uimeşte prin insolitarea ei plastică,<br />
- adevărată „lovitură de teatru” produsă pe fi rul<br />
devenirii universale a artei, la începutul secolului<br />
20, provocând în consecinţă glosa interpretativă.<br />
Interesul se datorează, de asemenea, faptului că<br />
tratarea brâncuşiană a temei Sărutului cunoaşte,<br />
în economia întregii opere, cel mai mare număr de<br />
exprimări, ca şi cea mai mare varietate de reelaborări<br />
şi utilizări diferite, de la cele gândite în piatră şi până<br />
la simplele sigle desenate gestual, pe care artistul le<br />
adăuga afectuos semnăturii şi scrisorilor sale. În fi ne,<br />
tema sculpturală în discuţie este, în corpusul operei<br />
brâncuşiene, cea mai longevivă, acoperindu-i fără<br />
rest durata manifestărilor creatoare: din 1907, an pe<br />
care însuşi Brâncuşi îl indica drept cel de început<br />
al veritabilei lui cariere artistice, şi până în preajma<br />
morţii. După cum consemnează volumul „La dation<br />
Brancusi” (care dă la lumină noi lăzi de documente<br />
din arhiva artistului), prin anii 1953 şi 1954 sculptorul<br />
încă desena pe bucăţi de carton asemenea îmbrăţişări<br />
hieratice 3 . Ca să nu mai vorbim de faptul că, bolnav,<br />
apunea încet în atelierul său, lângă ultima zvâcnire<br />
monumentală a artei sale – proiectul unei Pietre de<br />
hotar, decorate jur-împrejur, sus, jos şi la mijloc<br />
cu motivul Sărutului, lucrare pe care o visa albind<br />
văzduhul patriei, undeva între luncile întristate ale<br />
Prutului, apă ajunsă frontieră nedreaptă a ţării.<br />
Constatarea că i se dedică, în lume, cărţi<br />
întregi relevă poziţia de vârf a Sărutului brâncuşian<br />
în istoria universală a artei. Totuşi, ceva nu-i tocmai<br />
în regulă. Comentariile criticilor de artă, acumulate<br />
timp de o sută de ani (cum poate observa cine are<br />
răgazul să le reitereze) trăiesc în faţa Sărutului o<br />
emoţie rară îndeosebi datorită originalităţii formale<br />
a sculpturalizării brâncuşiene; comentariile poartă<br />
în lume faima Sărutului cu precădere pe acest<br />
considerent. Subiectul sculpturii (banal descris:<br />
un cuplu sărutându-se) şi întreg planul ideativ al<br />
semnifi caţiei capodoperei, aferent subiectului ei,<br />
sunt oarecum neglijate. Ca şi când locul cuvenit<br />
interogării înţelesului brâncuşian al Sărutului ar fi<br />
în subsidiarul interpretărilor. Atragem astfel atenţia<br />
asupra unui generic dezechilibru de organizare<br />
internă a analizelor. Un dezechilibru explicabil: după<br />
cum spuneam, Sărutul brâncuşian a frapat de la bun<br />
început prin „design”, prin totala neconvenţionalitate<br />
a tratării plastice, în vreme ce subiectul sculpturii<br />
apărea, dimpotrivă, ca unul cu totul convenţional,<br />
„oarecare”, „loc comun”, adică un subiect pe seama<br />
căruia devenea oţios să insişti.<br />
Cu toate probele contrare (care ne vor<br />
preocupa), nu se poate spune, totuşi, că interpretările<br />
de până acum ale Sărutului brâncuşian ar fi ignorat<br />
principiul estetic al inseparabilităţii „gramaticii<br />
formale” a operei de artă de „sfera semnifi cantă”<br />
a ei. Insolitul „cioplirii directe” a Sărutului,<br />
primitivismul rafi nat şi în calm acord cu natura –<br />
prestaţie artistică ce zguduia practica sculpturală<br />
scoţând-o din moliciunea ei academistă –, acestea<br />
sau alte aspecte tehnice de „scriitură” brâncuşiană<br />
au fost, desigur, privite drept mijloacele prin care<br />
Brâncuşi a putut să exprime cu o nouă forţă ceea<br />
ce dintotdeauna conotează un sărut: sărbătorescul<br />
preludiu al acuplării, intensitatea paroxistică a<br />
dragostei exprimată în act, sutura de nedislocat a<br />
„jumătăţilor” (ca în platonicianul sau creştinescul<br />
„amândoi un trup să fi ţi”), convertirea prin sărut a<br />
timpului în eternitate ş.a.m.d. Dar toate acestea nu<br />
ajung. Ne propunem prin eseul de faţă să reformulăm<br />
hermeneutic „sfera semnifi caţiei” Sărutului. Într-un<br />
atare scop va trebui, se înţelege, să fi m precauţi, să<br />
nu dezechilibrăm invers balanţa, întorcându-ne cu<br />
spatele la individualitatea epocală a tratării sculpturale<br />
brâncuşiene, ca să subliniem didactic, cu două<br />
linii, „mesajul operei”. Credincioşi menţionatului<br />
principiu „al inseparabilităţii”, va trebui, iată, să<br />
problematizăm noi înşine atât de propria „gramatică<br />
formală” a Sărutului brâncuşian. O vom face, însă,<br />
coborând în adâncul determinărilor ei abisale, adică<br />
trecând din planul gramaticii de suprafaţă în planul<br />
generativ al gramaticii de profunzime, subjacent<br />
întruchipării plastice brâncuşiene. Numai aşa sperăm<br />
să apară şansa unei accederi pe măsură la semnifi caţia<br />
Sărutului, ca să descoperim punctual, încă o dată,<br />
faptul că, prin defi niţie, sculptura brâncuşiană<br />
poartă în ea nu „modernitate” sterilă, ci mari sensuri<br />
şi înfi orări existenţiale; că ea este ca să ne inducă<br />
luminos meditaţia fi losofi că.<br />
După cum se vede, masei interpretărilor de<br />
până acum ale capodoperei brâncuşiene Sărutul i se<br />
poate diagnostica o anumită carenţă de abordare. Însă<br />
o asemenea obiecţie, simplu formulată, riscă prin<br />
generalitatea ei: are relevanţă simptomatică pentru<br />
ansamblul interpretărilor, dar nu este totdeauna şi<br />
la fel de adecvată cazurilor concrete, particulare de<br />
analiză a motivului brâncuşian. Se impun nuanţări.<br />
O primă nuanţare corectivă ar fi o distincţie<br />
dicotomică: comentatorii occidentali ai sculptorului<br />
se exercită, de regulă, mai mult decât conaţionalii<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
„Brâncuşi – Sărutul, nivele de semnificaţie”<br />
Preocupările autorului de interpretare a temei brâncuşiene a Sărutului<br />
datează din anul primelor sale articole referitoare la creaţia marelui sculptor<br />
(1966), ideile din „Poarta sărutului, evoluţia unui motiv” stârnind atunci<br />
interesul lui Petru Comarnescu şi al unor critici străini prezenţi la Colocviul<br />
internaţional Brâncuşi din 1967. După o lungă exercitare exegetică,<br />
autorul propune acum o interpretare a Sărutului de proporţiile unui volum.<br />
Comentariul desfăşurat comportă următoarele părţi:<br />
Partea întâia construieşte critic grila autorului de interpretare a temei<br />
Sărutului, el discriminând polemic şi documentat între „gramatica formală”<br />
a sculpturii (la care, din păcate, se mulţumesc să se refere majoritatea<br />
abordărilor produse pe plan mondial) şi „sfera semnifi cantă” a Sărutului,<br />
ca autentic spaţiu exegetic, explorabil printr-un larg exerciţiu hermeneutic.<br />
Se întreprinde un drastic proces de scoatere a temei brâncuşiene a Sărutului<br />
de sub eticheta erotismului. De erotică aparţine în chip natural, desigur,<br />
gestul uman al sărutului, dar arta lui Brâncuşi, prin esenţa ei, nu poate fi<br />
un atare refl ex mimetic al realului. Se demonstrează că Sărutul brâncuşian<br />
este cioplit, categoric, nu în cheia eroticii ordinare, ci în aceea a necroeroticii<br />
(concept de mare elevaţie ideativ-fi losofi că, aplicat de G. Călinescu operei<br />
eminesciene).<br />
românului Brâncuşi, pe seama şocului formal/<br />
serial/artizanal pe care l-a produs Sărutul, ca episod<br />
negator al clasicismului şi al academismului în artă.<br />
În schimb, comentatorii români nu sunt la fel de<br />
captivaţi de ruptura pe care o marchează Sărutul<br />
în practica istorică a sculpturii; în faţa Sărutului<br />
ei încearcă mai degrabă sentimentul viu al unei<br />
continuităţi transistorice a tentativelor de rostire<br />
artistică umană. Implicit, comentatori români vor<br />
eticheta adesea drept deşarte, dacă nu chiar penibile<br />
abordările de celălalt tip, atunci când ele nu-şi resimt<br />
limitele. Cum nu ne putem referi, practic, la fi ecare<br />
dintre poziţile exprimate în cele două „tabere” –,<br />
pentru grupa celor occidentale propunem o rezonabilă<br />
„reducţie fenomenologică”: socotim reprezentative<br />
pentru grupă cele două cărţi consacrate, în cadrul<br />
ei, Sărutului, de vreme ce acest câmp occidental<br />
al interpretărilor, spre deosebire de cel românesc,<br />
a închinat sculpturii brâncuşiene în cauză (formă<br />
primă şi variante) volume întregi. Dar – secundo –<br />
să observăm că, sub aspectul orientării lor analitice,<br />
volumele amintite – „Brancusi/The Kiss” şi „Le<br />
Baiser” – sunt la rândul lor reductibile la unul singur,<br />
la primul, datorat în întregime americanului Sidney<br />
Geist; căci „Le Baiser”, dincolo de preocuparea sa<br />
tehnică de a alcătui un catalog al tuturor căutărilor<br />
creatoare şi urmelor Sărutului păstrate în Atelierulmuzeu<br />
al artistului, oferă drept exegeză propriu-zisă<br />
a motivului brâncuşian tot Geist, – 40 de pagini<br />
extrase din „Brancusi/The Kiss”, însoţite de cinci<br />
pagini datorate unui alt autor (anexă în ton, de<br />
altfel, cu reţetarul celuilalt de stabilire a „originilor”<br />
sculpturii în discuţie). După cum se vede, criticul de<br />
artă american este considerat în occidentul european,<br />
la fel de bine ca la el acasă, drept somitatea şi<br />
exponentul acestor bazine culturale în materie de<br />
Brâncuşi (ori, cel puţin, în privinţa interpretării<br />
Sărutului).<br />
Încă din 1984, cu prilejul apariţiei în traducere<br />
românească a lucrării „Brancusi/The Kiss”, cea atât<br />
de agreată până astăzi în Occident, am publicat un<br />
articol de întâmpinare4 a ei la porţile culturii noastre,<br />
în care luam distanţă critică faţă de maniera Geist<br />
de comentare a lui Brâncuşi, manieră dezavuată pe<br />
atunci şi de românii Ionel Jianu (de la Paris) sau<br />
Mircea Eliade (de la Chicago). Scriam în „Sărutul<br />
şi viziunile criticilor”: „Pentru exegetul român –<br />
considerat în abstract – al lui Brâncuşi, Sărutul are<br />
prin excelenţă puterea să stârnească ecouri la care<br />
criticul american ar trebui să lepede mult ca să poată<br />
accede (...). Pentru Sidney Geist conformitatea artei<br />
lui Brâncuşi la matricea noastră stilistică nu prea<br />
poate fi o premiză fecundă a demersului său exegetic<br />
(...) el nici măcar nu o semnalează ca ipoteză de lucru<br />
a altora” 5 .<br />
Ce îşi propune analiza – pentru unii<br />
paradigmatică – din „Brancusi/The Kiss”? Se poate<br />
presupune că, naturalmente, autorul scrierii vrea să<br />
releve geniul unic al lui Brâncuşi, geniu probat de<br />
piesa sculpturală Sărutul şi de ulterioarele decantări<br />
ale motivului ivit mai întâi în 1907. Dar ce iese de<br />
fapt, cu ce ne alegem la sfârşitul lecturii acestei<br />
cărţi?<br />
Sub aspectul confi gurării plastice, care îl<br />
pasionează prin excelenţă, criticul – ce nu poate<br />
depăşi un anume orizont interpretativ – nu face decât<br />
să reducă noutatea epocală a Sărutului la ... căutările<br />
altor artişti, contemporani (sau nu) cu Brâncuşi. El se<br />
pag. 20
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 20<br />
Urmare din pag. 19<br />
cheltuie într-o prolixitate de referiri care spulberă<br />
de fapt (în loc să augmenteze) ideea caracterului<br />
excepţional al formei de exprimare sculpturală<br />
brâncuşiană. Iată: procedura „cioplirii directe” a<br />
pietrei Sărutului sculptorul român ar fi văzut-o în<br />
„Ghemuitul” lui Derain, desenul Sărutului e declarat<br />
textual ca fi ind „direct tributar” unui basorelief de<br />
Gauguin, Coloana sărutului ar calchia, la rândul ei,<br />
decoraţiunea unui toc de uşă (sau aşa ceva) întâlnită<br />
de Brâncuşi într-un muzeu francez, Coloana sărutului<br />
cu capitel ar fi „tributară în mare măsură”, ba chiar<br />
„o parafrază” la columna unui oarecare Derré ...<br />
Sobra comentatoare a artei lui Brâncuşi, Nina<br />
Stănculescu, nu va putea să nu eticheteze această<br />
goană deşartă a lui Geist după „fi liaţii şi infl uenţe<br />
uneori de-a dreptul umoristice (deşi el le propune<br />
cu seriozitate de «cercetător»)” 6 . În acelaşi plan al<br />
preocupărilor pentru gramatica formală a Sărutului,<br />
criticul american, el însuşi sculptor, ne atrage<br />
savant spre chestiuni cum ar fi aceea – dintotdeauna<br />
difi cilă – a modurilor în care au fost aşezate, de-a<br />
lungul veacurilor, nasurile iubiţilor îmbrăţişaţi, chiar<br />
dacă cu totul altceva l-a determinat pe Brâncuşi să<br />
recurgă la desfi inţarea completă a lor! „Sărutul ridică<br />
o mulţime de probleme grafi ce specifi ce. Mai întâi,<br />
el aduce două nasuri într-o apropiere care, aşa cum<br />
vom vedea, este, în mod special, iritantă ...” 7 .<br />
Sub aspectul mesajului specifi c vizat de<br />
Brâncuşi prin tema – e drept, mereu abordată de<br />
plasticieni – a capodoperei sale, Geist devine încă<br />
o dată perdant; procedează încă o dată „pe invers”,<br />
dizolvând „diferenţa specifi că” a ideii brâncuşiene<br />
a Sărutului în „genul proxim”, arhicunoscut, al<br />
reprezentării unui episod erotic, etalat ca senzuală<br />
„temă fără vârstă” a artei. „Sărutul a devenit un<br />
subiect captivant pentru reprezentarea intimităţii,<br />
încă din Antichitate, în mod aproape universal” 8<br />
–, şi urmează exemplifi cările. Despre varianta din<br />
1908-1909 a Sărutului, înfăţişând nu două busturi<br />
(ca în 1907), ci două trupuri întregi, Geist se arată<br />
cucerit de curajul artistului de a-şi pune personajele<br />
sculptate să facă sex într-un cimitir. (Chiar dacă<br />
lucrarea brâncuşiană din cimitir e apreciată drept<br />
„discretă”, Geist nu vede în ea altceva decât o<br />
performantă şi nedisimulată „reprezentare a actului<br />
sexual” 9 ). De asemenea, pe seama unei ipostaze<br />
târzii, arhisculpturale a motivului (Poarta sărutului<br />
de la Târgu-Jiu) criticul se va desfăşura astfel:<br />
„Tema Porţii este iubirea şi comuniunea, susţinute<br />
de energia sexuală. Motivele circulare de pe coloane<br />
se reunesc cu înaltele planuri curbate, imediat<br />
dedesubtul lintoului „pentru a crea o imagine magică<br />
a organelor genitale masculine şi feminine contopite.<br />
Curba spre interior a planurilor şi ieşitura cercului<br />
despicat de deasupra pot fi considerate drept o<br />
repetare a mişcărilor caracteristice actului sexual” 10 .<br />
Când e de notorietate faptul că emblemele de pe<br />
stâlpii Porţii sunt, morfologic, skeume izomorfe<br />
ochilor contopiţi din toate variantele Sărutului,<br />
stăruitorul Sidney Geist vede sexe în rut până şi în<br />
această superbă sublimare brâncuşiană a dragostei,<br />
cioplită de opt ori pe coloanele Porţii, – sinecdocă<br />
în piatră numită popular „doi ochi într-o lumină”.<br />
Aproape că înţelegem cu ce orizont de aşteptare a<br />
venit Sidney Geist, în mai multe rânduri, în România,<br />
şi ce a văzut el la dimensiuni ca niciunde în lume, în<br />
Oltenia lui Brâncuşi ...<br />
Erotismul – teza cărţii „Brancusi/The Kiss”,<br />
teză falsă în măsura în care vrea să indice, fără rigori<br />
speciale, subiectul ciclului brâncuşian al Sărutului –<br />
trebuie că are o cauză, gândeşte Geist. Incontestabil –<br />
am spune noi, înainte de a vedea cum identifi că Geist<br />
cauza temei Sărutului – când artistul se situează în<br />
planul trăirii sacre şi al cuprinderii fi losofi ce a temei<br />
erosului, erotismul poate fi solidar conţinutului unor<br />
opere nemuritoare, cu semantism plural, cum este,<br />
de pildă, „Cântarea cântărilor”. La Brâncuşi, Sărutul<br />
e un asemenea simbol polifonic. El îşi resoarbe<br />
anecdoticul (cât există) ca să devină o înaltă situare<br />
meditativă, aptă să întemeieze în contemplator o<br />
curată stare de bucurie spirituală. O bucurie care,<br />
trăită la altitudine sapienţială, inundă compensatoriu<br />
umbrele şi efemeritatea condiţiei noastre umane. E<br />
fi or metafi zic, generalitate, esenţialitate în această<br />
îmbrăţişare emblematică. Sculptura Sărutul – se<br />
mărturisea unui prieten creatorul însuşi – „représente<br />
non un couple, mais tous les couples qui se sont<br />
idolâtrés et agrippés sur la terre. Elle avait été, disaitil,<br />
son chemin de Damas. Pour la première fois, il<br />
y avait exprimé son essentiel” 11 . Însă Sidney Geist<br />
nu e criticul care să-l cultive pe Brâncuşi urmărind<br />
şi punând în ecuaţie exegetică miza artei acestuia:<br />
pasionanta căutare a „esenţei lucrurilor”. El ne trage<br />
încă o dată în jos. Ne propune cu sinceră devoţiune<br />
„o citire atentă a Sărutului”, – dar apetiturile şi<br />
mijloacele sale în această privinţă sunt de cu totul<br />
altă speţă: răscolirea biografi ei sculptorului în<br />
vederea dezvăluirii unei tăinuite „pasiuni personale”:<br />
„În absenţa unui impuls personal, Sărutul ar fi fost<br />
un subiect străin pentru Brâncuşi” 12 îşi formulează<br />
criticul bizara sa ipoteză de lucru, în măsură să-l<br />
facă un căutător al joaselor picanterii. Ne amintim,<br />
– se desfăşura, în 1967, în sala Ateneului Român,<br />
primul Colocviu Internaţional Constantin Brâncuşi,<br />
Sidney Geist venise tocmai de peste ocean ca săşi<br />
susţină public ideea: „Propun ca Sărutul să fi e<br />
considerat ca reprezentând un eveniment din viaţa<br />
sculptorului ...” 13 Ne-ar fi pus pe toţi la lucru pe<br />
fi rul descoperirii sale! Vehicula de la tribună un<br />
timbru (dintr-o emisiune omagială Brâncuşi) ca să<br />
demonstreze cum că Sărutul încifrează un episod<br />
aevea, trăit de sculptor, care se reprezintă pe el însuşi<br />
în compoziţie (fără barbă însă, ca să nu se trădeze).<br />
Uitaţi-vă – ne atrăgea atenţia Geist – femeia e mai<br />
înaltă decât bărbatul, deoarece Brâncuşi era scund<br />
de statură ş.a.m.d. „Femeia mai înaltă ca bărbatul” a<br />
penetrat atunci audienţa ca o sintagmă memorabilă,<br />
cu care aproape că ar merita să înlocuim numele de<br />
„Sidney Greist” în sfera criticii de artă (dacă nu ar fi<br />
prestigioasa sa muncă de alcătuire a unui catalog al<br />
lucrărilor lui Brâncuşi).<br />
Biografi a artistului luminează înţelegerea<br />
operei, se spune. E un principiu metodologic demult<br />
dovedit ca util comentariului de artă. Însă prevalarea<br />
de acest principiu poate fi şi găunoasă. Bunăoară,<br />
principiul nu duce prea departe dacă e folosit ca un<br />
fel de „ochelari de cal” ai interpretării. Semnifi caţia<br />
unei creaţii de artă nu poate fi restrânsă elementar la<br />
datul biografi c intricat ei, întrucât se estimează că ar<br />
fi intricat. Dar obiecţia principală ce se cuvine adusă<br />
mobilizării exegetice a lui Geist pe amănunţite şi<br />
pitoreşti conexări ale Sărutului, cioplit de Brâncuşi,<br />
la viaţa acestuia, – obiecţia principală este:<br />
stăpâneşte oare Sidney Geist, cu adevărat şi până<br />
la relevanţă, biografi a sculptorului a cărui operă o<br />
despică în patru? L-a cuprins el efectiv, în efortul<br />
de explicare a operei, pe omul Brâncuşi, cu mărcile<br />
lui comportamentale, de atitudine în faţa vieţii, cu<br />
modul său de „a locui lumea” în mijlocul Parisului,<br />
cu lecturile lui, cu priceperile, cu ritualurile zilnice,<br />
cu chemarea naturii, cu geografi a reveriilor în faţa<br />
unui trunchi de lemn sau a unei pietre, cu formele<br />
lui de trăire a sacrului, cu vitalele tezaurizări intime<br />
ale copilăriei şi ale obârşiei lui ţărăneşti? Dacă<br />
ar fi stăpânit şi ar fi interogat metodic o asemenea<br />
biografi e a artistului poate că atunci Sidney Geist<br />
ar fi văzut în nemuritorul motiv al Sărutului altceva<br />
decât copulaţia unui bărbat neînsurat cu femei mai<br />
înalte ca el. Să punem degetul pe rană: recursul<br />
criticului Sidney Geist la biografi e rămâne din capul<br />
locului unul derizoriu şi irelevant prin incapacitatea<br />
criticului de a-l socoti pe Brâncuşi român, – de la<br />
structurile antropologice ale imaginarului său şi de<br />
la psihosomatică, şi până la tipul de vatră albă din<br />
mijlocul atelierului, pe care şi-a edifi cat-o singur<br />
ca să se centreze în existenţă. Ce fel de sugestivă<br />
biografi e a inventatorului sculpturii moderne<br />
mai poate fi concepută pe o atare incapacitate?<br />
Reproducem un fragment dintr-un interviu acordat<br />
de alcătuitorul american de monografi i Brâncuşi, la<br />
venerabila vârstă de peste 80 de ani:<br />
„Sidney Geist: Voiam să merg în România,<br />
unde speram să găsesc rădăcinile lui Brâncuşi. Deci,<br />
m-am dus şi nu le-am găsit, şi nu cred că ele sunt<br />
acolo [...]<br />
Doina Lemny: Şi dvs. continuaţi să căutaţi<br />
izvoarele artei lui Brâncuşi?<br />
Sidney Geist: Da, dar ele nu sunt acolo. El nu<br />
este un sculptor român. El este internaţional”... 14<br />
Pentru Geist, Brâncuşi e un metec (un<br />
„rătăcitor”) – şi asta ar conţine, în consecinţă, creaţia<br />
lui: substanţa unei vieţi de metec 15 . Sculptorul român<br />
a fost – cum spun psihologii – o „personalitate<br />
accentuată”. În mediul parizian sau în alte locuri,<br />
biografi a lui probează episoade şi particularităţi<br />
uimitoare. O regulă simplă a recursului la biografi e<br />
în scopurile explicării creaţiei impune sondarea<br />
tocmai a ceea ce este mai aparte, mai propriu fi rului<br />
vieţii unui geniu. De pildă, în chiar perioada anilor<br />
când Brâncuşi medita dăltuind şi dăltuia meditând la<br />
Sărutul său, el aşternea pe o pagină de carnet, alături<br />
de desenul unui bust de femeie, următoarele versuri<br />
compuse de el, pentru el:<br />
Brad de nuntă,<br />
brad de moarte (...)<br />
toate-s una,<br />
una-s toate! 16<br />
Acelaşi om, care căuta să vorbească lumii<br />
printr-o închipuire sculpturală de o şocantă noutate în<br />
epocă, iată, se exprima, totodată, poeticeşte, după cum<br />
am văzut. Poate oare cineva să susţină (inutil, de altfel)<br />
că ar fi vorba aici de o „dedublare a personalităţii”<br />
creatoare, de două felii de viaţă fără legătură una cu<br />
alta? Noi credem, dimpotrivă, că o atare aparentă<br />
autonomie trebuie forţată să vorbească, întrucât<br />
cele două direcţii de manifestare (una sculpturală,<br />
alta literară) decurg din organicitatea universului<br />
psihomental al aceluiaşi om. Numai astfel, prin<br />
efort euristic cumulativ, în măsură să rafi neze actul<br />
critic, se pot afl a şi se pot roti în misterul unei creaţii<br />
chei relevante. Un pariu secret al scrierii eseului<br />
de faţă rezidă tocmai în acreditarea semnifi cativei<br />
relaţii de „vase comunicante” dintre menţionatele<br />
două planuri de manifestare ale aceluiaşi Brâncuşi.<br />
Dar trebuie, mai întâi de toate, să realizezi faptul că<br />
atunci când sculptorul producea asemenea versuri<br />
de mare acurateţe structivă (şi, prin aceasta, de mare<br />
cuprindere ideativă) el nu era un „internaţional”. Am<br />
consumat odinioară ani de viaţă ca să demonstrez<br />
(ajutându-mă de Roman Jacobson, Lotman sau<br />
Noam Chomsky) existenţa unui reprezentativ tipar<br />
stilistic de formulare a liricii româneşti tradiţionale,<br />
prin pachete de câte patru versuri 17 . Or, citatele<br />
patru versuri scrise cu sufl etul de Brâncuşi satisfac<br />
întru totul pattern-ul structurării poetice (implicit<br />
pattern-ul de formulare a unei viziuni asupra lumii)<br />
caracteristic etnoculturii carpatice.<br />
Am vrea să ilustrăm la ce deformări şi deviaţii<br />
de sens poate duce actul de interpretare a unei creaţii<br />
de artă prin apel la „viaţa şi personalitatea artistului”<br />
mizer înţelese. Ne vom referi la conţinutul unei note<br />
polemice pe care Sidney Geist, în „Brancusi/The<br />
Kiss”, o formulează la un moment dat cu adresă la<br />
poetul Alexandru Vlahuţă, conaţionalul de odinioară<br />
al sculptorului. Acesta, scriitorul, publica în 1910<br />
un punct de vedere primordial asupra Sărutului<br />
brâncuşian (sculptura-bust din 1907) pe care el<br />
o vedea exprimând nu pur şi simplu libidoul, ci şi<br />
aluzia morţii, thanaticul: „... o îmbrăţişare dincolo<br />
de moarte, în lumea cea fără de timp, îmbrăţişarea<br />
aceea pentru veşnicie a două îngânări de făpturi<br />
omeneşti, ceva ca o şoaptă nedesluşită ce vine,<br />
parcă, dintr-o poveste” 18 . (De menţionat că Brâncuşi<br />
scotea atunci la vedere Sărutul, sub denumirea de<br />
Fragment de capitel). Unei asemenea decodări a<br />
Fragmentului de capitel (primul Sărut brâncuşian)<br />
expus public, aşadar, pentru prima oară în România,<br />
la „Expoziţiunea de Toamnă – pictură şi sculptură<br />
– a societăţii Tinerimea Artistică” (14 noiembrie –<br />
14 decembrie 1910), Geist îi replică astfel: „Poetul<br />
Alexandru Vlahuţă, scriind în ziarul „Universul”,<br />
din 5 decembrie, spunea că sculptura înfăţişează<br />
«o îmbrăţişare dincolo de moarte, în acea lume fără<br />
timp». Această interpretare a titlului e spulberată de<br />
faptul că tânăra femeie al cărei mormânt este decorat<br />
cu Sărutul şi-a luat [la Paris] viaţa pe 7 decembrie.<br />
Cuvintele lui Vlahuţă cu privire la versiunea iniţială,<br />
mai mică, a acestei lucrări reprezintă o mostră<br />
de imaginaţie poetică şi nu o referire la menirea<br />
funerară a Sărutului de la Paris” 19 . Aşadar spusa<br />
poetului român, precedând evenimentul destinării şi<br />
aşezării de către Brâncuşi a motivului Sărutului pe<br />
un mormânt, nu are temei real, e anacronică, o simplă<br />
înfl oritură poetică; datele biografi ei brâncuşiene nu<br />
ar valida-o. Primul Sărut brâncuşian (cel comentat<br />
de Vlahuţă) nu are nici o legătură cu sentimentul<br />
morţii, conchide Geist.<br />
Curăţind astfel locul de gratuita „mostră<br />
de imaginaţie poetică”, „Brancusi/The Kiss” vine<br />
să ne comunice ea, în stil detectivist (pe bază de<br />
„date biografi ce”!), ce ar înfăţişa primul Sărut, de<br />
ce creatorul i-a zis Fragment de capitel şi de ce l-a<br />
expus în patria sa, în loc să o facă la Paris, unde fusese<br />
executat. „Mai întâi, deoarece el trimisese lucrarea la<br />
Bucureşti pentru a evita riscul compromiterii în Paris<br />
a tinerei femei care-i folosise drept model” 20 . Ciudată<br />
aserţiune, când nici dracul nu s-ar putea recunoaşte<br />
în extrema simplifi care brâncuşiană a celor două<br />
capete, după cum chiar traducătorii români ai cărţii<br />
americane se simt obligaţi să-l rectifi ce pe Geist,<br />
printr-o notă de subsol, de la aceeaşi pagină: „În<br />
această lucrare nu se poate recunoaşte, cu oricâtă<br />
stăruinţă şi bunăvoinţă, chipul concret al unei femei<br />
anume. Chiar dacă ar fi vorba de un model iniţial,<br />
el este cu totul de nerecunoscut după stilizarea şi
pag. 21<br />
abstractizarea la care a recurs Brâncuşi pentru a<br />
crea un simbol cu totul general”. Dar – continuă<br />
scrierea lui Geist – nici chiar locul european,<br />
marginal, de expunere a primului Sărut nu i s-a părut<br />
destul de sigur donjuanului – şi atunci el introduce<br />
o precauţie suplimentară: schimbă până şi titlul<br />
sculpturii, folosindu-se, diversionist, în acest scop,<br />
de terminologia tehnică a arhitecturii. I-a zis lucrării<br />
Fragment de capitel „pentru a distrage atenţia, chiar<br />
şi la Bucureşti, de la propria sa persoană şi de la<br />
posibila sa implicare sentimentală într-un subiect<br />
care ar fi fost intitulat Sărutul” 21 . Denumirii de<br />
Fragment de capitel i se mai dă, în carte, o explicaţie:<br />
tânărul artist probabil că a văzut în Franţa un Capitel<br />
al săruturilor (autor: Emile Derré) şi, pentru că l-a<br />
văzut, a râvnit şi el, mereu, să-şi aşeze propriul Sărut<br />
în vârful unei columne; altfel nu i-ar fi trecut prin<br />
cap. Trebuie observat că galanta „sursă de inspiraţie”<br />
pescuită de Geist este una străină de orice gând al<br />
imortalizării tombale a unei iubiri...<br />
A divagat oare Alexandru Vlahuţă notânduşi,<br />
în cronica sa, impresia citată, care înscrie Sărutul<br />
în alt câmp perceptiv, – unul lărgit de adierea morţii<br />
şi de fi orul eternităţii? Sunt oare „datele biografi ce<br />
Brâncuşi” refractare unei asemenea abordări? Pe fi rul<br />
expunerii noastre vom vedea că mulţi comentatori<br />
români (se poate spune: de regulă) au avut şi au<br />
tendinţa să prizeze în asemenea mod Sărutul,<br />
începând chiar cu prima formă de întruchipare (cea<br />
din 1907) a acestui motiv brâncuşian reprezentativ.<br />
Se impune reconstituirea contextului biografi c<br />
autentic, personalizat corespunzător, al genezei<br />
primului Sărut – context ireductibil la consumarea<br />
de către artist a unei dosnice aventuri amoroase. Ne<br />
afl ăm în anul 1907. Biografi ile Brâncuşi portretizează<br />
altfel acest an din viaţa sculptorului:<br />
- ca exprimând momentul, de maxim relief<br />
evolutiv, al distanţării lui Brâncuşi de Auguste<br />
Rodin (implicit, de maniera sculpturală a Sărutului<br />
acestuia, de un erotism neţărmurit, lucrare ce i-a<br />
atras lui Rodin, printre contemporani, renumele de<br />
„faun, lubric şi erotomaniac”);<br />
- ca anul memorabil al „cotiturii” şi<br />
autodefi nirii artistului, prin dezicere de modele<br />
(„cadavre” vii plătite să pozeze) şi prin recursul său<br />
decisiv la „tăierea directă”, la maieutica întreţinerii<br />
elevate cu bucata de materie, capabilă prin ea însăşi<br />
să-l orienteze în reverie;<br />
- ca anul marii „ciocniri cu realitatea”,<br />
tânărul artist semnând atunci primul său contract<br />
de concepere şi execuţie a unei lucrări cu destinaţie<br />
publică, fapt care i-a forjat, după propria mărurisire,<br />
simţul responsabilităţii artistice;<br />
- ca anul aşezării statornice a meditaţiei<br />
brâncuşiene în orizontul fi losofării şi al sacralităţii,<br />
– urmare a intervenirii acum a unei situaţii fără<br />
precedent: artistul trebuia să imagineze o compoziţie<br />
sepulcrală (Momentul Rugăciunii, sau al lui Petre<br />
Stănescu, pentru un cimitir din România), ceea ce îl<br />
va fi făcut să privească interogativ prăpastia morţii<br />
şi propria experienţă emoţională a cimitirelor, ca şi<br />
spre exemplarele începuturi de exercitare funerară a<br />
sculpturii ca artă: în spaţiul morţii sculptura a fost<br />
dintotdeauna la ea acasă. Filonul religios bizantin,<br />
regăsit acum de Brâncuşi, e dovedit atât de stilul<br />
modelării plastice a Rugăciunii sale, cât şi de<br />
inscripţia discret întipărită pe trupul statuei: Criste,<br />
Criste...<br />
Într-un asemenea climat creativ s-a zămislit<br />
Sărutul, înţelesul Sărutului: câmp semantic colateral/<br />
consonant acaparatorului proiect pentru cimitirul<br />
unui orăşel de provincie românească. Mai limpede<br />
spus, – într-un atare context biografi c a imaginat<br />
meditativul Brâncuşi nu un monument funerar, ci<br />
două, al doilea fi ind stela Sărutului, reprezentând<br />
îmbrăţişarea a două trupuri întregi, lucrare ce va<br />
ajunge apoi în cimitirul Montparnasse. Trebuie<br />
subliniat acest element: sub zodia Monumentului<br />
funerar al Rugăciunii stă, generativ, Sărutul<br />
brâncuşian, atât în reprezentarea lui integrală, cât şi<br />
ca fragment. Fragmentul de capitel este partea pe<br />
care artistul a apucat să o vadă în piatră, în 1907,<br />
din proiectul de anvengură al stelei monumentale,<br />
vizualizată în întregime în anii imediat următori.<br />
Familia de artişti români care, la Paris, l-au îngrijit pe<br />
Brâncuşi până la extincţia lui, au consemnat explicit,<br />
în cartea lor dedicată sculptorului faptul că Sărutul<br />
cu trupuri goale întregi a fost conceput pe deplin<br />
înainte de a-şi afl a precis locaţia funerară. Sărutul<br />
a fost din capul locului un proiect de reînnoire a<br />
statuarei funerare, căci lucrarea a fost creată „avec<br />
l’intuition qui l’avait inspiré lors l’exécution de<br />
La Prière de Buzau” 22 . Chiar admiţând că tânărul<br />
artist încercase şi mai înainte să reprezinte (prin<br />
mărunte eboşe şcolare în lut), tema cuplului atras de<br />
chemarea unirii, abia în climatul anului 1907 va fi să<br />
se producă defi nirea efectivă a temei sale plastice:<br />
sub inducţia modelatoare a lucrului la Rugăciune,<br />
în imaginarul brâncuşian eros şi thanatos ajung să<br />
se întâlnească, să facă corp simbolic comun, ca să<br />
boltească împreună, pentru întregul viitor al creaţiei<br />
lui Brâncuşi, alt soi de semnifi caţie. Totodată, dacă<br />
nu am admite că Sărutul a fost tutelat generativ, în<br />
1907, de sepulcrala Rugăciune, nu am putea explica<br />
sufi cient cum de el aduce deodată, în arta brâncuşiană,<br />
atâta sobrietate formală, atâta ascetism morfologic.<br />
În ce priveşte reorientarea drumului creaţiei<br />
brâncuşiene, petrecută în febrilul an 1907, merită<br />
semnalat un amănunt. Există din acea vreme o<br />
fotografi e de atelier, realizată de artist, a proiectului<br />
în ghips, proaspăt executat, al Rugăciunii 23 .<br />
Descoperim în fotografi e că jos, lipită de soclul<br />
paralelipipedic (de proporţiile unui sarcofag) pe care<br />
tronează ghipsul la scara 1/1, Brâncuşi a aşezat, într-o<br />
poziţie identic orientată, minuscula ipostază iniţială<br />
a elegiacei făpturi îngenunchiate: desigur, spre a fi<br />
prinse şi cumpănite amândouă versiunile dintr-o<br />
privire. Însă – curios lucru – chiar pe sarcofag, pe<br />
lespedea pe care stă Rugăciunea, Brâncuşi dispune,<br />
stingher, o eboşă din 1905 24 înfăţişând miniatural<br />
două capete, de bărbat şi femeie, turmentate de<br />
impulsul erotic. Cu ce rost deliberativ o asemenea<br />
alăturare –, nu mai comentăm; adăugăm doar că în<br />
curând sculptorul va distruge vechea sa reprezentare<br />
mimetică şi exclusiv senzuală a cuplului...<br />
<strong>Anul</strong> 1908 al vieţii artistului curge, stabilizat,<br />
pe făgaşul stărilor, gândurilor şi intenţiilor<br />
creatoare ale anului 1907. O îmbolnăvire gravă<br />
de tifos exantematic restrânge puterea de muncă a<br />
sculptorului. Defi nitivează Sărutul – bust, imaginat în<br />
anul anterior şi, foarte probabil, trece la transpunerea<br />
„fragmentului” într-o stană de piatră mai mare, care să<br />
permită reprezentarea integrală a trupurilor înlănţuite.<br />
Spunem „foarte probabil” deoarece, în corespondenţa<br />
trimisă de la Paris revistei româneşti „Luceafărul”,<br />
Otilia Cosmuţă scrie, referitor la preocupările din<br />
anul 1908 ale compatriotului ei: „Brâncuşi a expus<br />
doar o singură sculptură, fi ind ocupat cu terminarea<br />
unui mare monument de mormânt”. 25 Totodată,<br />
1908 este anul marcat de faptul că acum Brâncuşi<br />
transformă Sărutul în ciclu tematic: închipuie în<br />
piatră încă unul, încă o entitate sculpturală de acest<br />
fel, sensibil diferită de cea originară, deschizând<br />
astfel lunga şi reprezentativa abordare „serială” a<br />
motivului său. Pe linia tezei eseului de faţă, rămâne<br />
să urmărim destinul şi prezenţa, în întreg ciclul, a<br />
conotaţiei thanatice originare a motivului.<br />
Noua ipostază sculpturală, din 1908, a<br />
busturilor înlănţuite (opera nr. 81 în Catalogul Bach,<br />
lucrare afl ată într-o vreme în România, actualmente<br />
într-o colecţie particulară din New York) prezintă<br />
câteva particularităţi elocvente. Ceva mai înaltă<br />
dar, totodată, mai îngustă decât precedenta, noua<br />
confi gurare plastică relevă tendinţa verticalizării<br />
motivului. Pe ansamblul compoziţiei, piatra este<br />
lucrată mai grosolan, cu o excepţie, însă, şi cu un scop<br />
denotabil: tocmai acela de a atrage privirea asupra<br />
celor doi ochi alipiţi, acum mult măriţi (mai înalţi<br />
decât frunţile!) şi mult mai bine reliefaţi. Tratarea<br />
ştearsă a restului, cu accentuarea, prin contrast, a<br />
zonei oculare asigură piesei sculpturale un categoric<br />
„centru vizual”. Toate aceste schimbări de rezolvare<br />
plastică – precum şi altele, de pildă ştergerea în<br />
masa pietrei a curburii calde a sânului feminin –<br />
pot fi consemnate ca demersuri de spiritualizare<br />
a temei urmărite. Sărutul devine în chip accentuat<br />
expresia oglindirii una în alta a două lumi sufl eteşti.<br />
O oglindire ... levitaţională, parcă mai presus de<br />
pământ.<br />
<strong>Anul</strong> care urmează, 1909 este în mod cert<br />
al desăvârşirii sculpturale a apoteoticului Sărut<br />
reprezentând integral două trupuri ingenue, simetric<br />
verticalizate: pereche de făpturi longiline, ca două<br />
lujere în aceeaşi fascie, mai lungi (dacă le-am<br />
desfăşura din poziţia lor ghemuită) decât anatomiile<br />
umane ale picturii lui El Greco; s-ar putea spune:<br />
anticipări giacomettiene. Este greu de presupus că<br />
în lăuntrul atelierului său artistul şi-a putut instala<br />
lucrarea pe soclul pe care i-l imagina ca potrivit. E<br />
cert însă că gândea – se gândise de la bun început<br />
– la o compoziţie columnară, în constituţia căreia<br />
Sărutul de-acum, cu trupurile goale întregi, ar fi<br />
reprezentat abia Capitelul (aşa cum Sărutul din<br />
1907 reprezenta un Fragment din acest Capitel).<br />
Prin logica lucrurilor, suportul columnar trebuia să<br />
fi e mai amplu, mai înalt decât capitelul său, ceea<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
ce, practic, făcea problematică montarea întregii<br />
compoziţii în spaţiul atelierului. Or, dacă avem<br />
indicii cum că Brâncuşi viza o viitoare compoziţie<br />
columnară încă din vremea Fragmentului de capitel<br />
(acesta fi ind numele originar, atestat, dat lucrării<br />
din 1907) atunci să ne întoarcem la acel an spre a<br />
remarca încă o legătură generativă între proiectul<br />
axial al Sărutului şi proiectul Monumentului funerar<br />
al Rugăciunii. În aprilie 1907 sculptorul semnase<br />
importantul contract de realizare a compoziţiei<br />
tombale de la Buzău, din cuprinsul căruia spicuim:<br />
„Moi, Constantin Brancusi, m’engage à exécuter<br />
personnellement (...) un monument funéraire (...)<br />
Le monument va être composé des pieces suivantes:<br />
a) un socle de pierre de 2 m jusqu’à 2,50 m de<br />
hauteur...” 26 Până atunci, lucrările înfăptuite de<br />
tânărul sculptor – care începeau să înfi ripe mediul<br />
atelierului său – fuseseră concepute mult sub cota<br />
de 2 – 2,5 m. pe care o viza contractul acum. Prin<br />
contract, artistul se obliga la alt tip de desfăşurare a<br />
reveriei lui creatoare şi la alt tip de rigori: interferente<br />
proiectelor arhitecturale. În consecinţă, în acelaşi<br />
an, el imagina pe hârtie compoziţia funerară, cu<br />
bustul defunctului Petre Stănescu dispus, după cum<br />
se vede în guaşă, pe o coloană înaltă 27 . În universul<br />
întregii vieţi creatoare brâncuşiene, guaşa din 1907<br />
este documentul celei dintâi intenţii expresive<br />
subliniat axiale a sculptorului. Însă deşi schiţa pentru<br />
cimitirul românesc deţine întâietatea în şirul lung al<br />
verticalizărilor expresive brâncuşiene, prima lucrare<br />
columnară efectiv instalată de sculptor într-un<br />
cimitir va fi stela Sărutului, montată de artist, în situl<br />
ei, în 1911. Or, această stelă a Sărutului se înscrie,<br />
ca înălţime – cum-necum – în cerinţele contractului<br />
menţionat: din creştetele celor doi înlănţuiţi şi până<br />
la pământ (incluzând soclul columnar) lucrarea<br />
are cota de 2,44 m. (Când, în 1914, Brâncuşi va<br />
realiza cu braţele sale, în cimitirul Dumbrava de la<br />
Buzău, componenta columnară cu bustul lui Petre<br />
Stănescu, piesa va măsura înălţimea totală de 2,88<br />
m, artistul permiţându-şi să depăşească acea cotă<br />
maximă a compoziţiei, la care îl obliga contractul;<br />
poate şi datorită experienţei, deja acumulate, cu<br />
stela Sărutului. Oricum, e un crescendo aici: iniţiate<br />
în contextul ideativ al thanaticului, verticalele artei<br />
brâncuşiene, iată, sporesc cronologic, şi vor creşte<br />
până la cota celebrei Coloane fără sfârşit de la<br />
Târgu-Jiu, ea însăşi un însemn votiv, funerar, situat<br />
la patru minute distanţă de cimitirul oraşului.)<br />
1 Sidney Geist, Brancusi/The Kiss, New York, Harper and<br />
Row, 1978; trad. rom.: Brâncuşi/Sărutul, Bucureşti, Editura Meridiane,<br />
1982, cu postfaţă, note şi comentarii de Radu Negru şi Al. Pascu.<br />
2 Le Baiser, Editions du Centre national d’art et de culture<br />
Georges Pompidou, Paris, 1999.<br />
3 La dation Brancusi, dessins et archives, Centre national d’art<br />
et de culture Georges Pompidou, Paris, 2003, p. 45, reproducerile 46<br />
şi 47.<br />
4 Ion Pogorilovschi, „Sărutul şi viziunile criticilor”, în<br />
„Cronica” (Iaşi), nr. 6, 1984.<br />
5 Ion Pogorilovschi, Brâncuşiana & Brâncuşiada, Bucureşti,<br />
Editura Eminescu, 2000, p. 191-192 (reluarea articolului).<br />
6 Nina Stănculescu, Izvoare şi cristalizări în opera lui<br />
Brâncuşi, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1984, p. 102.<br />
7 Sidney Geist, op. cit., edit. rom., p. 25.<br />
8 Ibidem, p. 24.<br />
9 Ibidem, p. 54.<br />
10 Ibidem, p. 74.<br />
11 Henri Pierre Roché, L’enterrement de Brancusi, în<br />
Hommage de la sculpture à Brancusi, Paris, Editions de Beaune, 1957.<br />
12 Sidney Geist, op. cit., ed. rom., p. 49.<br />
13 Sidney Geist, Indicaţii biografi ce în sculptura lui Brâncuşi,<br />
în vol. Colocviul Brâncuşi (13-15 octombrie 1967), Bucureşti, Editura<br />
Meridiane, 1968, p. 106.<br />
14 Doina Lemny în dialog cu Sidney Geist, în „După<br />
Brâncuşi”, (Târgu-Jiu), nr. 1, 2006.<br />
15 În tinereţe, ajuns la Paris, Brâncuşi s-a simţit o vreme<br />
metec, dar a fost o suferinţă pe care a depăşit-o, consolidându-se mai<br />
bine lăuntric, ca să rămână el însuşi. Cf. Maria Rovan Paleolog, Un<br />
„métèque” sub felinarele Parisului, în „Brâncuşi” (Târgu-Jiu), anul III,<br />
nr. 2, 1997.<br />
16 Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească,<br />
Ediţie de Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu, Bucureşti,<br />
Humanitas, 2004, p. 51.<br />
17 Ion Pogorilovschi, Arhetipul expresiei lirice româneşti,<br />
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.<br />
18 Alexandru Vlahuţă, Cuminţenia Pământului, în „Universul”<br />
(Bucureşti), 7 decembrie 1910.<br />
19 Sidney Geist, Brancusi/The Kiss, ed. rom., p. 84.<br />
20 Ibidem.<br />
21 Ibidem, p. 85.<br />
22 Pontus Hulten, Natalia Dumitresco-Alexandre Istrati,<br />
Brancusi, Paris, Flammarion, 1986, p. 81.<br />
23 Brancusi photographe, Présentation et choix de Marielle<br />
Tabart et Isabelle Monod-Fontaine, Paris, Centre National d’Art et de<br />
Culture Georges Pompidou, 1982, R. 2.<br />
24 Cf. Friedrich Teja Bach, Constantin Brancusi, Köln,<br />
DuMont Buchverlag, 1987, Catalog, nr. 25, p. 406.<br />
25 Otilie Kosmutza, Scrisori din Paris: Saloanele, în<br />
„Luceafărul” (Sibiu), 1 octombrie 1908.<br />
26 Pontus Hulten, Natalia Dumitrescu-Alexandre Istrati, op.<br />
cit., p. 69.<br />
27 Ibidem, R. p. 69.
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 22<br />
Sorana Georgescu-Gorjan<br />
Se ştie că sculptorul Constantin Brâncuşi l-a<br />
rugat pe David Lewis să-i promită că nu va scrie<br />
despre el atâta timp cât este în viaţă. Nu i-a lăsat nici<br />
pe alţii să-i scrie biografi a.<br />
A păstrat în schimb cu grijă scrisori, documente,<br />
fotografi i şi însemnări şi a lăsat prin testament ca tot<br />
ceea ce se va afl a în atelier în ziua morţii sale să intre<br />
în custodia Muzeului de Artă Modernă din Paris,<br />
deci în domeniul public. Din păcate o bună parte din<br />
arhiva sa a fost preluată de legatarii săi universali<br />
– Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu – care au<br />
ţinut-o în afara circuitului public. Abia după decesul<br />
acestora, întreaga arhivă brâncuşiană a devenit<br />
accesibilă studiului şi s-au putut corecta unele erori.<br />
Cercetătorii au în faţă o mare cantitate de lucru şi<br />
sunt posibile încă unele surprize.<br />
Mă voi referi la erori de<br />
cronologie pentru perioada 1876-<br />
1904, corectate în timp.<br />
În vechile acte de identitate<br />
din Gorj, se întâlneşte frecvent o<br />
diferenţă de datare între momentul<br />
înregistrării actului şi momentul<br />
naşterii sau decesului, indicat prin<br />
cuvântul “alaltăieri”. Şi în actul de<br />
naştere al lui Constantin Brâncuşi,<br />
înregistrat la 21 februarie 1976, ora<br />
9, stă scris “născut alaltăieri”.<br />
<strong>Anul</strong> şi luna naşterii<br />
sculptorului – februarie 1976 – au<br />
fost percepute corect de toată lumea.<br />
Ambiguitatea lui “alaltăieri” explică<br />
însă de ce, în diverse monografi i sau<br />
documente, ziua apare greşit, 17, 18,<br />
21 sau chiar 22.<br />
Este important de precizat<br />
că în ultima carte de identitate a<br />
artistului din octombrie 1952, ca şi în<br />
testamentul său din 12 aprilie 1956, data naşterii este<br />
consemnată clar – 19 februarie 1976. Monografi i<br />
recente despre sculptor, semnate de Marielle Tabart<br />
sau Barbu Brezianu, indică chiar şi corespondenţa pe<br />
stil nou – 19 februarie / 2 martie.<br />
Din documente publicate de regretatul Barbu<br />
Brezianu, afl ăm că tatăl artistului, Nicolae, botezat la<br />
15 ianuarie 1933, avea 40 de ani la 27 ianuarie 1972,<br />
când s-a căsătorit a doua oară cu Maria Deaconescu,<br />
o tânără de 21 de ani. Era născut probabil în 1932,<br />
nu în 1933. Din prima căsătorie avea trei fi i (Ion,<br />
Gheorghe şi Vasile), din căsătoria cu Maria, a avut<br />
încă trei (Grigore, Constantin şi Dumitru). Mult<br />
dorita fi ică, Eufrosina - Fârsina, s-a născut în 1884<br />
dar a fost copil postum. Decesul tatălui n-a putut<br />
avea loc în 1885, cum s-a consemnat de unii exegeţi,<br />
ci în 1884.<br />
În notiţele autobiografi ce păstrate de Brâncuşi,<br />
se pot găsi informaţii nespus de preţioase. Le găsim<br />
în volumul Brâncuşi inedit, apărut la Humanitas<br />
în 2004, prin grija Doinei Lemny şi a lui Cristian-<br />
Robert Velescu. Sculptorul precizează cu mândrie că<br />
este “Fiu de moşnean, cheabur, din cătunul Hobiţa”<br />
(Bi, p.43) . Eticheta de “ţăran sărac” i-au aplicat-o<br />
alţii. Despre tatăl său va povesti reporterilor că era<br />
om umblat şi că introdusese în sat ferestrele cu geam.<br />
Din ciornele de scrisoare către mamă şi fraţi reies<br />
legăturile trainice de familie.<br />
Tot din notiţele sale afl ăm că a urmat şcoala<br />
primară între 1883 şi 1887, la Peştişani şi apoi la<br />
Brădiceni (Bi, p. 58, 59), ceea ce contrazice spusele<br />
celor care pretindeau că artistul ar fi învăţat să scrie<br />
şi să citească abia la Craiova.<br />
Brâncuşi a ţinut să menţioneze o primă fugă<br />
din sat de o zi, în martie 1886 (Bi, p. 58, 59), dar şi<br />
perioada de ucenicie la Târgu-Jiu, la Moscu (martie<br />
1887), Costică Doitescu şi Ionescu (aprilie, mai),<br />
revenirea la Peştişani toamna şi iarna, la fratele<br />
vitreg, Ion, şi apoi plecarea la Craiova (Bi, p. 58-<br />
60).<br />
Datele care fi gurează în schiţele sale de<br />
autobiografi i nu sunt întotdeauna foarte exacte,<br />
confi rmând ceea ce scria Petre Comarnescu în<br />
legătură cu difi cultatea de a stabili o cronologie :<br />
“ Când povestea, /Brâncuşi/ nu se exprima ca un<br />
istoric, oferind date precise, ci trata faptele biografi ce<br />
pe un plan de legendă”.<br />
Momentul plecării din sat este consemnat de<br />
Brâncuşi atât într-o schiţă de autobiografi e cât şi în<br />
povestirea autobiografi că “Le Genie”, ambele scrise<br />
la persoana a treia: “la etatea de 11 ani a plecat din<br />
sat cutreerând ţara timp de 6 ani fără să dea de veste”<br />
(Bi, p. 43) , “a l’age de 11 ans c’evade du beau pais<br />
et ala 3 jour et 3 nuis a pied car il n y avea pas de<br />
tren” (Bi, p. 56).<br />
Brâncuşi s-a străduit să-şi amintească numele<br />
patronilor la care a lucrat într-o primă perioadă<br />
craioveană. A notat într-un fascinant amestec de<br />
română şi franceză: “1889 moi de mars parti la<br />
Craiova – deux jour a la bariere Severinului, quelques<br />
moi la Troceanu, puis la Ion Gheorghiu până în luna<br />
lui Iunie 1890 intrat la Petre Runcanu /1891 la<br />
Zamfi rescu din iunie pânăn luna lui septembrie 1892”<br />
(Bi, p.60). În altă parte scrie: “1890-1891 Troceanu,<br />
1892 Petre Niculescu 1893 Zamfi rescu” (Bi, p. 58).<br />
Altă enumerare sună: „1889 Ion Gheorghiu 1890<br />
Troceanu 1891 Petre Runcanu 1892 Zamfi rescu”<br />
(Bi, p. 59).<br />
Este interesant că nu este consemnat nicăieri<br />
numele de Spirtaru, proprietarul hanului de la gară<br />
despre care au scris multe V.G. Paleolog şi Petre<br />
Pandrea.<br />
Urmează o nouă etapă: „pânăn martie 1893<br />
la Slatina Mme Stăiculescu (Stela), în luna martie<br />
1893 plecat la Bucureşti pentru câteva zile – la<br />
Piteşti trei luni la Şerbănescu – întors la Craiova<br />
Zamfi rescu Violon Scoala de meserii” (Bi, p. 60).<br />
În alt text găsim: „1893 la Slatina 1894 Bucouresti<br />
Piteşti retour Craiova bureau violon et inscri Ecol<br />
d’Arts et metier Craiova” (Bi, p. 59). În altul avem:<br />
„1894 Slatina Bucouresti Pitesti Serbanescu şi retour<br />
a Craiova Zamfi rescu trei luni ” (Bi, p. 58).<br />
Din notiţele lui Brâncuşi reiese că episodul<br />
Slatina s-a petrecut între două şederi la Craiova şi nu<br />
imediat după plecarea din sat, cum apare în relatările<br />
unor exegeţi.<br />
Momentul astral al Craiovei e consemnat<br />
concis de sculptor: „în luna lui Octombrie 1894, C.I.<br />
Grecescu, minunat că a putut să construească o vioră,<br />
îl face să intre la şcola arte şi meserie din Craiova<br />
– termină cursurile de 5 ani în 4, trecând clasa I şi<br />
II într’un an” (Bi, p.43). Pentru perioada şcolarităţii<br />
craiovene există documente – foi matricole, garanţii<br />
ale mamei, cereri pentru bursă, certifi catul de<br />
absolvire din 28 septembrie 1898. Deplasarea lui<br />
Brâncuşi la Viena într-o vacanţă este menţionată<br />
scurt: “1896 a Viene” (Bi, p.59). Certifi catul de la<br />
fabrica unde lucrase, anexat la o cerere, s-a pierdut<br />
din păcate. Data 1896 este precizată şi de Jianu sau<br />
Istrati, spre deosebire de cei care consemnează anii<br />
1897 sau 1902.<br />
Studiile în Bucureşti sunt menţionate pe scurt:<br />
„în 1898 intră la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti<br />
ea diploma d absolvire en 1902 îş face serviciul<br />
militar expune pentru prima oră ecorcheul anatomic<br />
la Ateneul Român în 1903 face bustul grului Davila<br />
pentru spitalul militar” (Bi, p. 43). În alt text găsim:<br />
„inscris a 1898 a Ecol des Beaux arts a Bucarest<br />
1901 Diplome 1902-3 service militaire” (Bi, p. 59).<br />
Altă variantă este: „Diplomă de absolvire a scoalei<br />
de Arte frumoase de la Bucurest<br />
1902 (1902-1903 serviciu militar)<br />
1903-1904 termină l ecorche, fait<br />
le bust de Davila pour l Hopital<br />
militair a Bucarest” (Bi, p. 58).<br />
Ecorşeul şi Bustul lui<br />
Davila au fost incluse ulterior de<br />
artist în enumerări ale operelor<br />
sale. Fotografi a Ecorşeului a fost<br />
chiar expusă în 1933-34 la New<br />
York, la Galeria Brummer.<br />
Din această perioadă<br />
se păstrează ca documente<br />
certifi cate, procuri, diploma de<br />
absolvire din 24 septembrie 1902,<br />
cereri de ajutor material, fotografi i<br />
ale lucrărilor executate la cursuri.<br />
Ghipsul Vitellius, cu data 1898<br />
înscrisă pe plintă, există şi azi. A<br />
fost realizat în perioada studiilor<br />
bucureştene şi nu ca lucrare<br />
de absolvire la Craiova, fi ind<br />
recompensat la 22 decembrie cu<br />
medalia de bronz pentru “antic bust sculptură”. Altă<br />
lucrare existentă este bustul în gips al prietenului Ion<br />
Georgescu-Gorjan, gazda lui Brâncuşi în perioada<br />
efectuării serviciului militar la Craiova în 1902. La<br />
acest prieten a locuit Brâncuşi şi înainte de a intra ca<br />
intern la Şcoala de meserii. Numele lui Georgescu-<br />
Gorjan ca şi cel al lui Grecescu fi gurează pe procuri<br />
pentru ridicat burse, precum şi în corespondenţa<br />
păstrată de artist.<br />
O problemă foarte controversată a fost cea a<br />
drumului artistului la Paris, pe jos. A devenit aproape<br />
o legendă şi a fost relatat în fel şi chip de diverşii<br />
exegeţi, care l-au apreciat ca desfăşurându-se între<br />
1902 şi 1904 (David Lewis, Giedion-Welcker,<br />
Paleolog) sau între 1903 şi 1904 (Pandrea). Este<br />
interesant ce a găsit de cuviinţă să scrie despre acest<br />
lucru artistul însuşi în schiţele de autobiografi i lăsate<br />
de el.<br />
Într-o ciornă în care trece în revistă<br />
evenimentele din 1976 până în 1913, Brâncuşi scrie<br />
despre sine: „pe la începutul lui Iulie 1904 îl găsim<br />
în Bavaria în drum spre Paris mergând pe jos cun sac<br />
în spate” (Bi, p. 43). Într-o relatare a evenimentelor<br />
dintre 1976 şi 1920, citim „1904 Arivait a Paris” (Bi,<br />
p. 59), iar într-un text care se opreşte la 1927, apare<br />
menţiunea clară „le moi de mai 1904 parti pour Paris”<br />
(Bi, p. 58). Este limpede că drumul spre Paris nu a<br />
durat doi sau trei ani ci câteva luni. Este interesant că<br />
în ziarul Universul din 7 decembrie 1910 Alexandru<br />
Vlahuţă scria că a auzit că Brâncuşi a plecat pe jos<br />
la Paris şi a făcut drumul acesta în vreo patru luni.<br />
Cronologiile recente consemnează intervalul mai-14<br />
iulie 1904.<br />
Pentru cronologia evenimentelor care încep<br />
în iulie 1904 este necesar un nou studiu. Cercetarea<br />
trebuie să ţină seama de documentele devenite recent<br />
accesibile pentru marele public ca şi de publicaţiile<br />
Centrului Pompidou. Domeniul este deosebit de vast<br />
şi se cuvine abordat cu profesionalism.
pag. 23<br />
Adrian Voica<br />
PLECAREA LA NUNTĂ<br />
Chiote horesc a veselie;<br />
În căruţă, neastâmpăr, poşidie.<br />
------------------------------------------poşidie:<br />
droaie (gălăgioasă) de copii sau<br />
oameni.<br />
*<br />
IMPRESIE<br />
Pe potecă trec la cules potici.<br />
Când să mă aplec, dau de ochii-ţi mici.<br />
-------------------------------------------potici:<br />
fl ori de câmp.<br />
*<br />
VECINI DE SCRIS<br />
Face el pragmatie,<br />
Dar e tot pramatie.<br />
-------------------------------------------pragmatie:<br />
lucrare, operă.<br />
*<br />
FRAGMENT DE PREDICĂ<br />
...Păcatul prealăcuieşte<br />
Atâta cât lumea trăieşte.<br />
-------------------------------------------prealăcui,<br />
prealăcuiesc: a dăinui, a<br />
persista.<br />
MILĂ<br />
*<br />
...Căci Dumnezeu a pus în preatărie<br />
Şi care pentru săraci – să fi e...<br />
------------------------------------------preatărie:<br />
boltă cerească, cer.<br />
*<br />
APROAPE DE FINAL<br />
Gânduri ce agonizează –<br />
Cine le precuvântează?<br />
------------------------------------------------precuvânta,<br />
precuvântez: a scrie o<br />
precuvântare (prefaţă), a prefaţa.<br />
*<br />
DOCUMENTARE<br />
Bătrânul stareţ-predoslov<br />
Mai perie cu barba un ceaslov.<br />
-------------------------------------------predoslov,<br />
predoslovi: autor de predoslovii<br />
(prefeţe la cărţile bisericeşti).<br />
*<br />
ÎN PREAJMA FULGERULUI<br />
Doamne, ce prefulgeroasă<br />
Fată mi-a intrat în casă!<br />
-------------------------------------------preafulgeros,<br />
-oasă: foarte strălucitor.<br />
*<br />
STRATEGIE<br />
Fără-nvăluire<br />
Nu-i preţăluire.<br />
-------------------------------------------preţăluire,<br />
preţăluiri: evaluare, estimare.<br />
*<br />
APROAPE UMAN<br />
Vânjosul prigă<br />
În fl ăcări strigă.<br />
Dicţionar cu distihuri<br />
-------------------------------------------prigă:<br />
trunchi de copac tânăr folosit la foc.<br />
*<br />
CASĂ PUSTIE<br />
E-un an de când s-a pristăvit:<br />
Cu sine el s-a otrăvit.<br />
--------------------------------------------------pristăvi,<br />
pristăvesc: a muri.<br />
*<br />
STRUGURII<br />
Trec întâi pe la pritoacă,<br />
Mai târziu râd în bărdacă.<br />
-------------------------------------------pritoacă,<br />
pritoace: vas de lemn în care se<br />
transportă strugurii la teasc.<br />
*<br />
SCRIBI LA INDIGO<br />
Ne potrivirăm din priveală:<br />
Acelaşi toc muiat în smoală.<br />
-------------------------------------------priveală,<br />
priveli: privire, privit.<br />
*<br />
SECETA VIITOARE<br />
(articol de ziar)<br />
Pentru fi ecare raţie<br />
Va trebui o procuraţie.<br />
-------------------------------------------procuraţie,<br />
procuraţii: procură,<br />
împuternicire legalizată.<br />
*<br />
SCHIMBARE DE MACAZ<br />
Cei vechi spuneau: prohorisire;<br />
Cei noi preferă: irosire.<br />
------------------------------------------------prohorisire:<br />
progres.<br />
ALINT<br />
*<br />
Este prostănel<br />
Ca un dovlecel.<br />
-------------------------------------------------<br />
--prostănel,<br />
-ea: prostuţ.<br />
*<br />
ALIENARE<br />
Drumul vechi, cu faţa spre menzil,<br />
Oboseşte până la azil.<br />
-----------------------------------------------menzil,<br />
menziluri: poştă, olac.<br />
*<br />
TARAFUL, APROAPE<br />
Cu rachiţă şi cu raci –<br />
Viaţă, tot mai mult îmi placi!<br />
-------------------------------------------rachiţă:<br />
rachiu.<br />
raci, raciuri: grătar.<br />
*<br />
BLESTEM MODERN<br />
Ne zbatem iar între raiale<br />
Şi năduşeli imperiale.<br />
-------------------------------------------------<br />
(volumul 2)<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
raia, raiale: cetate românească şi regiunea<br />
înconjurătoare<br />
administrată de turci, fi ind un punct<br />
strategic.<br />
*<br />
REPREZENTAŢIE DE TOAMNĂ<br />
Mierea, ca şi vinul, scaldă în ravac<br />
Scufa zeului dionisiac.<br />
--------------------------------------------<br />
ravac, ravacuri: 1. mierea cea mai pură; 2.<br />
vinul de la începutul<br />
stoarcerii strugurilor.<br />
*<br />
ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNS<br />
-Ştii cu cine se mai răzeşeşte?<br />
-Istoria cum nimereşte!<br />
-----------------------------------------------răzeşi,<br />
răzeşesc: a se învecina.<br />
*<br />
APELE OGLINZII<br />
E tocit în răzileturi,<br />
Chiar de-i numai în fi returi...<br />
-----------------------------------------------răzilet,<br />
răzileturi: ticăloşie, nelegiuire.<br />
*<br />
PARLAMENTARUL BUCUROS<br />
-Mă făcui cu-o renie,<br />
Printr-o şiretenie...<br />
-----------------------------------------------renie,<br />
renii: plajă, mal nisipos.<br />
*<br />
DEŞERTĂCIUNE<br />
Totu-i în zadar...Risipitură...<br />
Spinii înfl oresc şi în Scriptură.<br />
-----------------------------------------------risipitură,<br />
risipituri: înfrângere, zdrobire.<br />
*<br />
RAPORT(1907)<br />
Patru dintre rocoşani<br />
I-am prins tocmai la Focşani.<br />
-----------------------------------------------rocoşan,<br />
rocoşani: rebel, răsculat.<br />
*<br />
SFAT<br />
(cosmetică populară)<br />
Un rachiu de dimineaţă<br />
Şi-n obraji ai rumeneaţă.<br />
-----------------------------------------------rumeneaţă,<br />
rumeneţe: rumeneală.<br />
*<br />
SFATUL MAMEI<br />
-Dacă pleci la săniere,<br />
Să te-nfofoleşti, că ger e!<br />
-----------------------------------------------săniere:<br />
plimbare cu sania.<br />
*<br />
NEPOFTIT<br />
Din Dobrogea venit-a sărăcilă<br />
Să plângă el şi altora de milă.<br />
------------------------------------------------sărăcilă:<br />
vânt foarte uscat şi cald care sufl ă<br />
vara, distrugător pentru culturi.<br />
*<br />
SUFERINŢĂ PERPETUĂ<br />
Sătucel, sătuc şi sătucean<br />
Mor şi-nvie-n mine an de an.<br />
-------------------------------------------------sătucel,<br />
sătuc, sătucean: sat mic.<br />
*<br />
ECOU VRÂNCEAN<br />
De când eşti sâmbrar<br />
Şuguieşti arar.<br />
--------------------------------------------------sâmbrar,<br />
sâmbrari: asociat, tovarăş la arat<br />
sau la ciobănie.<br />
şugui, şuguiesc: a glumi.<br />
*<br />
ALEGERE<br />
Decât în praful urbei scândurar,<br />
Mai bine-n vârf de munte pădurar.<br />
-------------------------------------------------<br />
--scândurar,<br />
scândurari: muncitor într-un<br />
depozit de scânduri.<br />
*<br />
NEVROZĂ NEGOCIATĂ<br />
Schimb sonoră prăvălie<br />
Pe tăcuta schimnicie.<br />
-------------------------------------------------<br />
--schimnicie,<br />
schimnicii: loc unde trăieşte<br />
un schimnic; locuinţa acestuia.<br />
*<br />
LA CABINET<br />
Moralul tău cel schipticesc<br />
Cu greu putea-voi să-l cârpesc.<br />
-------------------------------------------------<br />
--schipticesc,<br />
-ască: sceptic.<br />
*<br />
IDENTIFICARE DUPĂ MIROS<br />
După colţ e-un schiz,<br />
Îl simt după iz.<br />
------------------------------------------------schiz:<br />
cartea de joc cu cea mai mare<br />
valoare (la tarot).<br />
*<br />
CORESPONDENŢE<br />
De multele uimiri şi-nchipuiri<br />
Conacul are-atâtea sclipuiri...<br />
-----------------------------------------------sclipuire,<br />
sclipuiri: boltire, arcuire în<br />
construcţii.<br />
*<br />
SPRE CONAC<br />
-Te-oi vedea şi mâine, înfl orit scochin?<br />
Parcă-i drumul mai uşor spre chin.<br />
------------------------------------------------scochin,<br />
scochini: măceş.
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 24<br />
NICOLAE CONSTANTINESCU<br />
Volumul Citite de<br />
mine...Folclor, Etnologie,<br />
Antropologie. Repere ale<br />
cercetării (1967-2007) a<br />
apărut în seria Anotimpuri<br />
culturale a Centrului National<br />
pentru Conservarea<br />
şi Promovarea Culturii<br />
Tradiţionale (Bucureşti<br />
2008, 333 p.) sub semnătura<br />
cunoscutului profesor<br />
universitar şi cercetător<br />
Nicolae Constantinescu.<br />
Ion Taloş<br />
Volumul are într-un fel<br />
caracter autobiografi c.<br />
Îndreptăţeşte la această apreciere nu numai prologul<br />
intitulat “Cade-se a şti...” (Cititorul către citirori),<br />
în care sunt explicate circumstanţele în care autorul<br />
a devenit “comentator de cărţi” pe o durată de patru<br />
decenii, dar şi cărţile selectate, locul unde si felul în<br />
care sunt comentate acestea. Toate indică o personalitate<br />
formată la şcoala celor mai de seamă folclorişti<br />
din generaţia părinţilor lui, între care primul loc e<br />
ocupat de maestrul său, Mihai Pop.<br />
Cea mai mare parte a volumului conţine<br />
recenzii, la care se adaugă articole, comunicări<br />
şi prefeţe, ordonate în capitolele: I. Debut; II.<br />
Fundamente şi III. Tineri etnologi.<br />
Comentariile lui N. Constantinescu au onorat<br />
Gazeta Literară, Limba şi Literatura Română, Analele<br />
Universităţii Bucureşti, România Literară, Limbă<br />
şi Literatură, Viaţa Studenţească, Adevărul Literar<br />
şi Artistic, Argeş, Cultura, Sud, Datina, Scânteia,<br />
LA&I.<br />
Printre autorii din generaţiile vechi, care s-au<br />
bucurat de atenţia lui N. Constantinescu se numără<br />
Al. Dima, Ovidiu Bîrlea, D. Caracostea, Mihai Pop,<br />
Gh. Vrabie, Iuliu A. Zanne, Al. I. Amzulescu, I.<br />
Datcu, V. Nişcov, S. Ispas, I. Taloş ş.a. Nu se poate<br />
cere nimănui să recenzeze tot ce apare din domeniul<br />
lui de specialitate şi, prin urmare, nu trebuie să ne<br />
mire că din palmaresul recenziilor semnate de N.<br />
Constantinescu lipsesc opere ale ardelenilor Ion<br />
Muşlea şi Dumitru Pop, ori ale moldovenilor P.<br />
Caraman, Ion Diaconu sau Ion H. Ciubotaru.<br />
Debutul de recenzent al lui N. Constantinescu<br />
a fost unul destul de furtunos. A avut loc în 1967, cu<br />
recenzarea cărţii lui Liviu Rusu despre Viziunea lumii<br />
în poezia noastră populară, dovedind o surprinzătoare<br />
maturitate, dar şi curajul începătorului, care priveşte<br />
cu ochi critic realizările vârstnicilor, croindu-ţi drum<br />
printre specialiştii cunoscuţi atunci. Era într-adevăr<br />
florentin popescu<br />
Poetul, criticul şi istoricul literar Florentin Popescu are o idee<br />
incitantă de prezentare a activităţii fotoreporterului plin de har Vasile<br />
Blendea, prin 12 secvenţe cinematografi ce care trezesc interesul nostru.<br />
Fiecare secvenţă este tematică: Vasile Blendea şi George Călinescu,<br />
Vasile Blendea şi Geo Bogza, Vasile Blendea şi Eugen Jebeleanu,<br />
Vasile Blendea şi Nichita Stănescu, Vasile Blendea şi Brâncuşi etc. Aş<br />
zice că toate poartă un numitor comun Vasile Blendea şi eternitatea...<br />
Autorul cărţii şi artistul fotograf au fost colegi la Facultatea de<br />
fi lologie din Bucureşti, aşa că se cunoşteau foarte bine. Vasile Blendea<br />
s-a născut la Peştişani (Gorj) în anul 1937 cînd bunicul său, sculptorul<br />
Constantin Brâncuşi ridica, la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârşit.<br />
Vasile Blendea a fost fotograful scriitorilor, actorilor şi<br />
oamenilor de cultură din România, adunând sute de mii de clişee din<br />
care urma să le selecteze pe cele mai reprezentative pentru a alcătui<br />
O ISTORIE CULTURALĂ ÎN IMAGINI - De la George Călinescu<br />
la Nichita Stănescu, proiect care din păcate nu s-a realizat datorită<br />
morţii neaşteptate a rtistului, survenită în ziua de 17 noiembrie 2007.<br />
Poate că totuşi, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, pe a cărei membrii i-a<br />
înveşnicit, albumul va vedea lumina tiparului.<br />
Fotoreporterul avea darul acoricesc de a imita vocile unor<br />
personaje celebre: George Călinescu, Dem Rădulescu, Vasile<br />
Tomazian, Adrian Păunescu, Nicolae Ceauşescu etc. Avea o bunătate<br />
şi o jovialitate proverbiale, la întâlnirile cu publicul (vernisaje, lansări de carte etc)<br />
electriza auditotiul cu glumele şi întâmplările fascinante povestite. Descreţea toate<br />
retrospectivă<br />
un curaj să scrii despre un estetician foarte cunoscut,<br />
ca Liviu Rusu, că oferă o “interpretare prea simplistă<br />
a raportului dintre realitate şi artă”, că recurge la<br />
“aplicarea mecanică a teoriei refl ectării artistice”,<br />
dând “o interpretare neadecvată, deseori sociologistă<br />
a poeziei populare” şi un “comentariu nediferenţiat”.<br />
Constantinescu susţine cu exemple aserţiunile de<br />
mai sus şi nu poţi să nu recunoşti că avea dreptate.<br />
Cea mai critică recenzie la cartea lui Liviu Rusu a<br />
primit răspunsul acestuia, un răspuns de două ori mai<br />
lung decât recenzia, dar neconvingător, pe care N.<br />
Constantinescu îl include în volumul lui. Debutul<br />
lui a fost aşadar unul de succes, care demonstra că<br />
cititorul cărţii avea o viziune clară, nuanţată, de loc<br />
sociologizantă, asupra fenomenului folcloric, şi că e<br />
un tânăr cu viitor în domeniul cercetării. După acest<br />
pas, făcut cu dreptul, Constantinescu dovedeşte<br />
pentru a doua oară curaj scriind despre lucrarea lui<br />
Ovidiu Bîrlea: Poveştile lui Creangă, şi, mai ales,<br />
catalogând-o ca “o contribuţie de prim rang adusă la<br />
întregirea cunoaşterii operei lui Ion Creangă”, în ciuda<br />
faptului că Bîrlea nu se bucura de prea multă simpatie<br />
în catedra din care făcea parte tânărul preparator sau<br />
asistent de atunci. Curajul, obiectivitatea şi spiritul<br />
critic sunt calităţile care transpar şi din alte recenzii<br />
ale lui N. Constantinescu. De altfel, fără aceste<br />
calităţi, recenziile nu sunt recenzii, ci simple articole<br />
de propagandă comercială.<br />
Încercând o sistematizare a publicaţiilor<br />
recenzate de N. Constantinescu putem constata că<br />
ele indică interesul autorului faţă de lucrările care<br />
se constituie în instrumente de lucru ale specialităţii,<br />
cum sunt: Bibliografi a generală a etnografi ei şi<br />
folclorului I şi II, Bibliografi a folclorului românesc pe<br />
anii 1930-1955), dicţionarul bio-bibliografi c realizat<br />
de Iordan Datcu, ori vechiul (din 1928) catalog al<br />
prozei populare, datorat lui Adolf Schullerus, şi apărut<br />
după trei sferturi de veac în traducere românească.<br />
Un interes deosebit arată pentru reeditarea operelor<br />
unora dintre folcloriştii din trecut (Zanne, Canianu,<br />
Pamfi le, Iorga, Golopenţia), sau pentru antologiile<br />
de literatură populară, lucrări care se doresc a fi<br />
reprezentative pentru anumite părţi ale domeniului<br />
şi care sunt menite să stea la dispoziţia publicului<br />
mai larg.<br />
Dintre genurile şi speciile folclorice, proverbul<br />
şi balada au prilejuit autorului recenzii, prefeţe,<br />
comunicări, articole. Sunt de menţionat prefeţele<br />
scrise cu prilejul reeditării unora dintre volumele<br />
celebrei colecţii a lui Iuliu Zanne, ca şi textele<br />
dedicate Mioriţei şi Meşterului Manole, care ocupă<br />
aproape o treime din volumul despre care e vorba.<br />
Cele despre Mioriţa încep cu aniversarea unui secol<br />
şi jumătate de la publicarea primei variante a celebrei<br />
balade şi propune răspunsuri la una dintre întrebările<br />
capitale ale baladei, şi anume: de ce Mioriţa şi nu<br />
alt text folcloric s-a bucurat de preţuirea generală<br />
a românilor, atât a purtătorilor de folclor, cât şi<br />
a scriitorilor, cercetătorilor şi a altor categorii de<br />
creatori? E repusă în discuţie tema autorului şi a<br />
locului de origine al fermecătorului cântec ori se fac<br />
referiri la perspectiva omului de azi asupra Mioriţei:<br />
mândria şi prejudecăţile naţionale, sensul religios<br />
al baladei, traducerile şi gradul ei de pătrundere în<br />
limbile şi culturile altor popoare etc.<br />
Cu privire la Meşterul Manole scrie două<br />
recenzii, întrutotul onorante pentru autorul rândurilor<br />
de faţă, despre volumele din 1973 şi 1997 dedicate<br />
acestei balade, şi o prefaţă la antologia Meşterul<br />
Manole, alcătuită de dânsul împreună cu Gheorghe<br />
Deaconu (Râmnicu Vâlcea 2005). Ca şi în cazul<br />
Mioriţei, N. Constantinescu aduce la zi bilbiografi a<br />
temei şi pune în discuţie perspectiva contemporană<br />
asupra jertfei zidirii, interpretările feministe,<br />
religioase sau sociale ale ei.<br />
Nu mai puţin de 12 texte sunt rezervate unor<br />
tineri etnologi. Faptul e cu atât mai lăudabil, cu<br />
cât prin aceasta e continuată tradiţia profesorului<br />
şi predecesorului său la catedră, Mihai Pop,<br />
care se interesa de tinerii folclorişti din întreaga<br />
ţară, fundamentând astfel ceea ce s-a numit de<br />
către unii Şcoala Mihai Pop. Dintre numeroşii<br />
autori tineri ale căror opere sunt analizate de N.<br />
Constantinescu selectăm pe O. Hedeşan, N. Panea,<br />
R. Raliade, A. Olteanu, M. M. Bălaşa. Pe drept<br />
cuvânt, N. Constantinescu arată că, prin operele<br />
lor, tinerii cercetători fac trecerea de la folcloristica<br />
tradiţională şi etnologie, la antropologia culturală,<br />
fapt care reprezintă o calitate superioară a cercetării<br />
contemporane.<br />
Această “retrospectivă N. Constantinescu”<br />
reprezintă, cum indică subtitlul, câteva “repere ale<br />
cercetării”, devenind un fel de panoramă a evoluţiei<br />
folcloristicii în decursul anilor 1967-2007, din care<br />
pot fi învăţate multe lucruri. Ea indică totodată<br />
formarea şi evoluţia unuia dintre cei mai reputaţi<br />
specialişti pe care-i avem în această disciplină, care<br />
a pornit de la recenzii, a trecut la valoroase articole<br />
şi la îndrumări date tinerilor, care, între timp, au<br />
confi rmat şi au devenit cercetători de renume.<br />
O ISTORIE CULTURALĂ ÎN IMAGINI<br />
- De la G. Călinescu la Nichita Stănescu –<br />
Portrete şi instantanee fotografi ce de Vasile Blendea<br />
(Editura VESTALA, Bucureşti, 2008)<br />
Prof. univ. dr. Ion TALOŞ,<br />
Universitatea din Köln<br />
frunţile şi era căutat de toate personalităţile culturale care doreau să fi e<br />
fotografi ate numai de el.<br />
Cartea lui Florentin Popescu redă multe din aceste întâmplări<br />
picante povestite de Vasile Blendea. Artistul fotograf a realizat<br />
semnifi cative expoziţii fotografi ce dedicate marilor noastre personalităţi<br />
culturale, în ţară şi în străinătate.<br />
A doua parte a cărţii cuprinde mărturiile scriitorilor care l-au<br />
cunoscut pe Vasile Blendea (Gheorge Istrae, Ion Petrache, Nicolae<br />
Dabija, Ion Murgeanu, Sorin Postolache, Zoe Rotaru, Aristide Buhoiu,<br />
Virgiliu Teodorescu, Aureliu Goci, Gheorghe Ciocoi, Tudor Berca),<br />
autografe emoţionante primite de artist şi necroloage (Florentin<br />
Popescu, Iuliana Paloda-Popescu, Stela şi Laurian Stănchescu, Gim<br />
Laurian, Cornel Mihai Ionescu, Nicolae rotaru,Marin Ifrim, Geo<br />
Călugăru, George Teodor Popescu, Grid Modorcea şi Maria Codruţa<br />
Blendea – fi ica artistului).<br />
Fiica sa, care-i seamănă ca temperament, ne spune că tatăl ei,<br />
după moarte s-a întors în lumina din care s-a născut.<br />
Cartea lui Florentin Popescu aduce un omagiu de mare nobleţe<br />
sufl etească artistului fotograf Vasile Blendea, cel care a imortalizat<br />
cu lumină, într-o manieră inconfundabilă, chipurile personalităţilor<br />
culturale ale ţării noastre. Cititorii acestei cărţi vor fi înveseliţi de şotiile<br />
transmise de Vasile Blendea chiar şi după moartea sa.<br />
Lucian GRUIA
pag. 25<br />
Marta Petreu<br />
„Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide<br />
în el pe autor şi când lectorul şi-a asumat acel text devine şi<br />
el captiv”, spunea Umberto Eco. Acest lucru este valabil şi în<br />
cazul operei lui Cioran, care a prins-o captivă pe Marta Petreu,<br />
în încercarea acesteia de a descoperi, dincolo de coerenţa lumii<br />
fi cţionale, sursa inspiraţiei cioraniene. Fiecare text din opera<br />
fi losofului se defi neşte, din perspectiva Martei Petreu, ca o<br />
comunicare a unui conţinut prin intermediul unui limbaj care<br />
permite instaurarea unei dialectici: intenţia autorului de a se<br />
exprima-situând opera pe linia fragilă dintre fi cţiune şi realitateşi<br />
de a exprima. De multe ori, se observă la Cioran, că în dorinţa<br />
de a exprima, ajunge la întoarcerea spre sine, „fi indu-şi sieşi<br />
hrană şi trup”, de clădire a fi cţiunii pe schelele unei memorii<br />
personale, atacată de o permanentă stare maladivă. Cu alte<br />
cuvinte, în dorinţa de a structura un sistem logic al expresiei<br />
lumii, boala devine o căptuşeală, un liant pentru „bucăţiile” de<br />
eu, convertite în substanţa fi cţională.<br />
În ceea ce priveşte cartea Martei Petreu, se observă, încă<br />
din primele pagini, o decanonizare a textului, o reprezentare<br />
grafi că inedită pentru un studiu dedicat unui autor consacrat:<br />
Cioran, care transformă boala în suprapersonaj al operelor sale.<br />
Cartea debutează cu capitolul „Iniţierea în boală” şi<br />
conţine subtitluri sinteză, inserate pe partea stângă a paginii.<br />
Acest mod inedit de structurare a materialului informativ ne-a<br />
incitat la lectură şi analiza textului mai ales că poartă motoul<br />
vieţii lui Cioran: „Ar trebui să existe o singură biografi e: a<br />
bolilor nostre”.<br />
Capitolul debutează cu simptomele bolilor lui Cioran,<br />
reprezentate sub forma unei fi şe clinice, într-o enumeraţie<br />
interminabilă prin care se reprezintă durerea interioară devenită<br />
sursă de inspiraţie pentru autor. Astfel se enumeră stări maladive<br />
cum ar fi : febra continuuă, slabiciunea extremă, furnicături în<br />
nervi şi picioare, dureri de cap, de gât şi de urechi, ceaţa pe<br />
creier, eclipse de memorie, reumatism, sinuzită, miopie şi lista<br />
continuă, făra însă a fi pomenit numele bolii de care s-a temut<br />
cel mai mult, cea care l-a răpus şi ale cărei simptome le-a urmărit<br />
toată viaţa. A fost convins tot timpul că, dacă n-o numeşte, ea<br />
îl va cruţa, totuşi, afi rmând : „o boală, oricât de cumplită, e<br />
suportabilă, cu condiţia să nu-i dai numele” spune în Caiete I,<br />
Ed. Humanitas, 1999, p. 198.<br />
Cel de-al doilea subcapitol „O carieră de suferind”<br />
prezintă umilitoarea inactivitate a lui Cioran datorată bogatei<br />
recolte de simptome maladive şi de boli, în care se afl ă fără<br />
loc de muncă, fără o meserie defi nitivă, fără proprietate, fără<br />
cetăţenie şi fără patrie, defi nibil deci prin negaţii.<br />
Primul capitol surprinde cariera de bolnav a lui Cioran,<br />
debutul bolilor încă din copilărie, simţite sub forma unei<br />
„catastrofe” a insomniei care începe de la vârsta de 16-17<br />
ani, vârsta la care apare şi obsesia morţii. Pentru perioada de<br />
dinainte de această „fractură”, Cioran se autodescrie drept „un<br />
copil fericit şi sănătos”, care avea „mult din felul de a fi al unui<br />
ţăran”, trăia în aer liber şi umbla desculţ până în noiembrie prin<br />
„apa îngheţată a râului ce curgea lângă casa noastră”, aşa cum<br />
afi rmă în Caiete III, p.31. Se pare că aşa a căpătat reumatismul<br />
care l-a torturat toată viaţa şi datorită tratamentului balnear de<br />
la Ocna Sibiului sau Techirghiol s-a declanşat boala psihică,<br />
insomnia, cu revelaţiile ei metafi zice. De fapt, toate maladiile<br />
care l-au măcinat, le pune pe seama eredităţii sale încărcate,<br />
considerându-se punctul terminus al unei „spiţe degenerate” şi<br />
de aceea se credea exclusiv „fi ul mamei” sale, căreia îi reproşează<br />
povara bolilor, în timp ce mama îi răspunde: „Dacă aş fi ştiut,<br />
aş fi avortat”. Bolile au copt în adoleşcentul Cioran o mutaţie<br />
metafi zică, descoperind valoarea fi losofi că a suferinţei, ceea ce<br />
îl face să afi rme: „faptul de a fi fost 3 ani de zile bolnav de boli<br />
care ating pe oameni numai la bătrâneţe m-a separat complet de<br />
ceilalţi”. „Distanţa dintre mine şi cei de aceeaşi vârstă îmi pare<br />
enormă”.(Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, p.56-57)<br />
În capitolul al doilea, intitulat „De la boală la fi losofi e”,<br />
Marta Petreu vorbeşte despre „revelaţiile durerii ” pe care<br />
Cioran le trăieşte la vârsta de 17 ani şi care şi-au pus amprenta<br />
pentru totdeauna pe întreaga lui personalitate, resimţindu-se<br />
„ars până în substanţa intimă a fi inţei lui de fl acăra durerii”.<br />
Experienţa interioară acumulată de el în această perioadă l-a<br />
dus la scris şi de aceea, în aprilie 1932, se retrage în provincie<br />
şi concepe „Pe culmile disperării” până în octombrie 1933,<br />
când afi rma : „Scrisul are valoare numai întrucât obiectivează<br />
o trăire, întrucât dincolo de expresie găseşti viaţa, dincolo de<br />
formă conţinutul. Aş vrea sa scriu ceva cu sânge. Acesta, fără<br />
gândul unui efect poetic, ci concret, în concepţia materială a<br />
cuvântului”. De aceea în eseul „Pe culmile disperării”, boala<br />
este prezentă de la început până la sfârşit, conţinutul cărţii fi ind<br />
format din chiar descoperirile metafi zice pe care tânărul autor<br />
le-a făcut datorită maladiei. Astfel suferinţa a lucrat în el radical<br />
trezindu-l din somnul organic, din fericita inconştienţă a vârstei,<br />
pentru a-l arunca într-o stare care i-a fl atat orgoliul, luciditatea:<br />
„Atunci, în perioada marilor mele insomnii, s-a născut în mine<br />
acel orgoliu care m-a însoţit toată viaţa: orgoliul lucidităţii”.<br />
Turmentat de luciditatea halucinantă a nesomnului şi<br />
încercat de multiple boli, Cioran a descoperit că nu-l interesează<br />
decât textele care provin din trăire, din experimentarea directă<br />
a realului, iar nu acelea care provin din lectură. Mecanismul<br />
acesta de producere a textului, de la trup la sentiment şi apoi la<br />
expresia verbală, a fost valabil pentru Cioran şi 30 de ani mai<br />
târziu, căci dacă durerile de picioare au zămislit „Pe culmile<br />
Disperării”, sinuzita şi durerile de cap au dat naştere la „Odiseea<br />
Ranchiunii”. Tocmai de aceea Marta Petreu îl consideră pe<br />
Cioran „un autor monoton” şi repetitiv, opera născându-se din<br />
experienţa personală a corpului dureros, el nu-şi cenzurează<br />
sinceritatea, este „autorul ce se inspiră din trupul său”.<br />
Într-un alt capitol, Marta Petreu revine la cartea de<br />
debut „Pe culmile disperării” şi accentuează ideea că scrisul<br />
iese din boală, vorbind despre fragmentul „A fi liric” socotit o<br />
artă poetică în care tânărul autor justifi că lirismul ca expresie a<br />
suferinţei: „Nu devii liric decât în urma unei afectări organice<br />
şi toatale” sau „Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat,<br />
mi-a tăiat aripile în plin zbor şi mi-a furat bucuriile la care<br />
aveam dreptul”. În momentele de insomnie, al cărei prim episod<br />
a durat trei ani, dar care l-a urmărit toată viaţa, Cioran a fost<br />
metamorfozat de revelaţiile metafi zice, iar „eul ia locul lumii”,<br />
după cum afi rmă Marta Petreu. În aceste circumstanţe, nesomnul<br />
pereptuu duce la hipertrofi erea eului şi singurătatea cosmică, la<br />
vidarea existenţei, a lumii şi a istoriei de orice umbră de sens:<br />
„iar această istorie nu mai are nicio semnifi caţie, când în tine<br />
cresc cele mai groaznice văpăi şi existenşa ta apare unică şi<br />
singură într-o lume născută numai pentru a-ti consuma agonia<br />
ta”, afi rma eseistul.<br />
Experienţa „bestială” a nesomnului, cum o numea el, a<br />
dus la pierderea încrederii în existenţă, la consideraţia că el este<br />
un accident şi că lumea a fost creata anume pentru a-l tortura,<br />
fi e o reprezentare a sa, „o amăgire”. Astfel ajunge pe culmile<br />
insomniei şi deci ale disperării, considerând că însuşi mitul<br />
biblic al căderii are de-a face cu somnul: Dumnezeu i-a luat<br />
omului inconştienţa originară, adică somnul, dându-i în schimb<br />
conştiinţa şi cunoaşterea, adică trezirea. Iar a fi perpetuu treaz<br />
înseamnă a te afl a în iad. Odata intrat în „patria durerii”- din care<br />
practic, nici n-a mai ieşit vreodată-fi losoful a înţeles diferenţa<br />
dintre omul sănătos şi cel bolnav. Fiinţa sănătoasă îi apare ca „un<br />
animal” care umblă „legat la ochi” şi „de o prostie organică<br />
şi defi nitivă”, în timp ce fi inţa bolnavă descoperă mortea „în<br />
miezul fi inţei”, crescând deodată cu ea.<br />
Boala, spune Cioran, îl transportă pe om „într-o regiune<br />
de existenţă infi nit complicată”, intr-un tărâm interior defi nit în<br />
termeni contradictorii : „beţie interioară”, „fl uiditate epuizantă”,<br />
„elan”, „fl ăcări”, „senzaţia groaznică de topire”, „groaznice<br />
văpăi”, „vârtej abisal” etc. Toate aceste trăiri sunt numite de el,<br />
global, „metoda agoniei”, eul închis în durere fi ind trecut printr-o<br />
baie de foc, pe care Marta Petreu o numeşte „purifi care mistică”.<br />
Autoarea consideră că detaliile senzaţiilor pe care le trăieşte se<br />
apropie de limbajul precis al misticii, ca şi cum durerea de o<br />
anumită intensitate ar activa anumite arhetimpuri ale sacrului,<br />
aţipite în adâncul psihicului. De aceea, susţine autoarea, fi losoful<br />
deţine ştiinţa infailibilă a faptului că o experienţă subiectivă, dusă<br />
până la capăt „te ridică” în planul universalităţii, prilejuindu-ţi<br />
contactul nemijlocit cu „absolutul”.<br />
Cu alte cuvinte, pe lângă extazul religios al credinciosului,<br />
există „extazul metafi zic” şi dacă primul este condiţionat de<br />
credinţă, cel din urmă este condiţionat de suferinţă, de experienţa<br />
disperării. Suferinţa i-a activat lui Cioran arhetipurile trăirii<br />
mistice, cu metaforele ei cromatice, spaţiale şi cognitive. Marta<br />
Petreu descoperă expresiile cromatice ale experienţei mitice,<br />
cum ar fi albul şi negrul, mai bine-zic lumina şi „întunerecul”. El<br />
cunoaşte „beţia luminoasă”, „beţia neagră”, este plin de ”fl ăcări<br />
şi întunecimi”, depune mărturie,că în extaz, „senzaţia fi nală” este<br />
că „mori din cauza luminii şi a întunerecului”, care se amestecă<br />
şi au o anume strălucire încât, comparativ „ziua şi noaptea îşi<br />
pierd orice expresivitate”. În fi nal ne descrie rezultatul călătoriei:<br />
„Şi întunerecul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin<br />
infi nit şi etern decât lumina care te orbeşte pe scările bucuriei<br />
(Pe culmile disperării p.138)”. Experienţa contrară, trăită şi ea<br />
este „beţia de lumină”, „lumina ce te orbeşte”, „scara care duce<br />
la Dumnezeu”, aşa cum o numeşte Marta Petreu. Din contactul<br />
cu bezna care arde şi lumina care te orbeşte, Cioran iese precum<br />
marii mistici, cu certitudinea supremă: „Cunoaşterea adevărată<br />
este cel mai mare întuneric”(idem p.96)<br />
Pe lângă aceste metafore cromatice, Marta Petreu<br />
descoperă şi mişcarea spaţială: una pe verticală, între sus şi<br />
jos, între cel mai sus şi cel mai joc cu putinţă, adică pe culmi,<br />
autorul vorbindu-ne despre „culmile vieţii”, „culmea fericirii”,<br />
„ridicare deasupra lumii”, „scări spre cer”, „înălţările mele”<br />
etc. Cioran descoperă singurătatea uriaşă care poate însemna<br />
„susul de jos”, susul de cel mai joc cu putinţă: „culmile abisale”,<br />
aşa cum formulează în mod oximoronic tânărul mistic. Pentru el<br />
calea de sus şi calea jos sunt una şi aceeaşi: „Nu sunt înălţările<br />
mele căderi?”, „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe<br />
culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălţimi ci şi prăpastii,<br />
adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai<br />
groaznice abisuri. Nu există decât culmi abisale, deoarece de pe<br />
adevăratele culmi te poţi prăbuşi oricând şi numai în asemenea<br />
prăbuşiri atingi culmile” (idem p.74). Iar culmile de jos sunt<br />
infern şi „iad lăuntric” pentru că, dacă Sfântul Augustin a vorbit<br />
despre treptele scării care urcă la cer, ducându-l pe mistic în<br />
Dumnezeu, în mod simetric, Cioran a descris treptele scării care<br />
coboară spre „culmile abisale”. „Şi întunerecul în care ajungi pe<br />
scările durerii nu este mai puţin infi nit şi etern decât lumina ce<br />
te orbeşte pe scările bucuriei”, spunea eseistul.<br />
În capitolul „Boala şi starea de graţie”, Marta Petreu<br />
îl surprinde pe Cioran comparându-se cu Nietzche din „Ecce<br />
hommo” sau cu Dostoievski care şi-a sublimat boala (epilepsia)<br />
în metafi zică. Născută din „experienţa cea mai nefericită” a vieţii<br />
sale, insomnia perpetuă, „Pe culmile disperării”, este considerată<br />
de autor cea mai fi losofi că dintre operele sale, o carte „vampir”<br />
ce reprezintă suferinţa ca stare de graţie: „Fără a fi credincios,<br />
deci fără sprijinul credinţei, mă puteam pune în pielea misticului<br />
cel mai înfl ăcărat, cel mai „desfrânat”. Ştiam exact ce înseamnă<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
starea de graţie şi reuşeam s-o ating fără să recurg la Dumnezeu,<br />
lăsându-mă pur şi simplu în voia impulsurilor şi febrelor mele,<br />
în voia nopţilor albe mai cu seamă”, nota Cioran în Caiete III,<br />
p.260-261.<br />
Tocmai de aceea s-a autodefi nit ca „un religios fără<br />
Dumnezeu”, care a trăit şi experimentat sacrul.<br />
În capitolul “Meseria de bolnav. Fişa clinică de<br />
maturitate” autoarea face o trecere în revistă a bolilor lui<br />
Cioran,astfel încât existenţa fi losofului începe să semene cu o<br />
încleştare zilnică a lui Iacob cu îngerul. În 1964,eseistul este din<br />
ce în ce mai îngrijorat de “eclipsele zilnice ale memoriei”,iar<br />
din cauza durerilor de tot felul (de picioare,de intestine) care îl<br />
înnebunesc şi-l ţin treaz,ia morfi nă să adoarmă. Moartea,pe care<br />
o prezentase exaltat,în tinereţe,se insinuează în meditaţia lui,se<br />
teme de ea pentru că este “absenţă a tot”.<br />
Autoarea realizează pe ani fi şa medicală a fi losofului,fi şă<br />
care este din ce în ce mai bogată: suferă de insomnie,agitaţie n<br />
ervoasă,stomac,fi cat,picioare,sinuzită,creierul se înceţoşează”,a<br />
slăbit “îngrozitor”. În faţa atâtor vătămări corporale,cel ce făcuse<br />
pe vremuri elogiul bolii ca instrument de revelaţie,exclamă<br />
dezolat: “E uimitor cum ne degradăm din punct de vedere fi zic o<br />
dată cu trecerea anilor”.<br />
În 1981,(la 70 de ani) îndrăgostit de frumoasa nemţoaică<br />
Friedgard Schulte-Thoma şi euforizat de chinuitor-miraculoasa<br />
lui poveste de iubire,se însănătoşeşte:”Mă plimb în toiul nopţii<br />
ca o fantomă,pe jumătate fericit,pe jumătate uluit”,afi rmă într-o<br />
scrisoare către fratele său,Relu.<br />
După “acest an de autofl agelare”prin iubire,Cioran<br />
pare,vreme de un deceniu,sănătos sau măcar stabilizat.<br />
Ca remedii împotriva bolii,pe lângă iubire,fi losoful<br />
apelează la mersul pe jos sau cu bicicleta,câte 30 km pe zi,sau<br />
realizează o terapie prin grădinărit ,lucrând cu voluptate în<br />
grădinile prietenilor. La un moment dat, când medicaţia şi<br />
bolile l-au adus într-o sterilitate scriitoricească înnebunitoare<br />
atunci,când reuşeşte să scrie ceva,-constată fericit că scrisul<br />
însuşi este o vindecare.<br />
A scormonit permanent după cauzele bolilor sale şi,pe<br />
langă cauzele ereditare(“Ah,părinţii ăştia care n-au putut să<br />
se abţină!”,exclamă în Caiete,1966),Cioran enumeră excesele<br />
tinereţii- somnifere şi tutun- schimbările de anotimp,de vreme şi<br />
soarele.(“primăvara îmi dă idei suicidare”,afi rmă în Caiete I).<br />
Capitolul fi nal ”Boala fără nume” este impresionant prin<br />
detaliile pe care le dă despre ultimii ani de viaţă ai fi losofului.<br />
Dintre toate bolile lui,Cioran s-a temut cel mai tare<br />
de aceea căreia nu i-a dat numele şi care, de fapt, l-a şi răpus<br />
la vârsta respectabilă de 84 de ani,după o lungă şi uimitoare<br />
degradare. De proasta funcţionare a creierului său a început să se<br />
plângă încă de la 47 de ani: “dezagregare a memoriei”, “ceaţa<br />
mi se lasă pe creier”etc.<br />
Sanda Stolojan,o prietenă a fi losofului,în 1991,observă<br />
că “Cioran a îmbătrânit,povesteşte acelaşi lucru de mai multe<br />
ori şi începe să cam bată câmpii”, socotindu-le semne de<br />
ramolisment. Un alt prieten,Constantin Tocau,povesteşte cum<br />
l-a aşteptat pe Cioran la editură şi după o lungă întârziere ,s-a<br />
pomenit cu un telefon,de la Cioran,care spunea că nu mai găseşte<br />
drumul. Este momentul când este cuprins de o “frică barbară”de<br />
automobile şi când,vrând s-o întâmpine,de revelion,pe Friedgard<br />
Thoma, Cioran încurcă lucrurile şi aşteaptă ore în şir pe un ger<br />
năpraznic la gară,în timp ce fosta lui iubită îl aşteaptă în mansardă<br />
cu Simone Boué, amandouă îngrozite.<br />
În 1992, când Friedgard Thoma îl ia la plimbare,Cioran<br />
o trage spre cimitirul Montparnasse,unde îşi avea pregătit<br />
mormântul. Cioran cunoaşte direcţia,dar nu-şi aminteşte locul<br />
de veci,umblă încolo şi încoace până se opreşte în faţa unei<br />
plăci cenuşii de granit,pe care nu se afl ă niciun nume. Atunci<br />
fi losoful face ceva sfâşietor,după cum afi rmă fosta lui iubită:<br />
“latră de două ori furios şi ameninţător la piatră,două sunete<br />
îngrozitoare,întunecate şi imprevizibile”. În timp ce femeia îi<br />
recită câteva versuri,el,mirat că pe placă nu scrie nimic “cade în<br />
genunchi pe piatra aceea râzând tare şi disperat şi se loveşte cu<br />
palma peste frunte”.<br />
În 5 martie 1993, Cioran a căzut în casă şi şi-a rupt<br />
un picior,fractura se vindecă,însă luciditatea nu-i mai revine<br />
niciodată.<br />
În această perioadă el uită germana, amestecă limbile,<br />
împestriţează franceza cu câte-un cuvânt în româneşte, iar când<br />
este vizitat, regresat în faza infantilă, nu înţelege de ce prietenele,<br />
la plecare,nu-l iau cu ele. Afl at la spital, are uneori crize de<br />
mânie şi agresează alţi pacienţi, e dezorientat spaţial şi nu mai<br />
ştie să citească. Ultimul său limbaj de comunicare a fost privirea<br />
şi surâsul şi îşi relevă natura angelică. Când intră o doamnă<br />
vrea să se ridice în picioare şi încearcă să rostească formule<br />
de politeţe, arăta ca un copil bolnav. Nu mai ştie cine este, nici<br />
cine îl vizitează, dar este fericit când primeşte o vizită. Nu mai<br />
răspunde la conversaţiile despre cărţi la care este provocat de<br />
Aurel Cioran, Sanda Stolejean, ci doar la semnele de afecţiune.<br />
De aceea doreşte să atingă persoanele care îi arată afecţiune şi îşi<br />
manifestă prezenţa prin suspinuri:”un suspin sfâşietor...profund<br />
uman”. La 20 iunie 1995 Sanda Stolojean nota în jurnalul său<br />
(“Ceruri nomade”p.157): “A murit Cioran. Ar fi trebuit să spun:<br />
în sfârşit?”.<br />
Aruncând o privire asupra vieţii fi losofului, Marta<br />
Petreu îl pune sub mitul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de<br />
moarte pentru că în toată opera sa, Cioran, precum Făt-Frumos<br />
în pântecele mamei sale, plânge după tinereţea veşnică şi după<br />
nemurire. Filosoful se considera “fugit în lume” la 22 ani şi refuza<br />
întoarcerea cu condiţia să fi e scutit de bătrâneţe şi de moarte.<br />
Prof. Elena MEDAR
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 26<br />
Starea prozei<br />
Motto:<br />
”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,<br />
Prin care trece albă regina nopţii moartă.’’<br />
(Mihai Eminescu - Melancolie)<br />
Săcălaia, august 1996<br />
Vâslesc molcom prin apa aparent întunecată datorită<br />
adâncimii lacului, vegetaţiei subacvatice, nămolului de pe<br />
fund şi refl ectării cerului înnorat în oglinda fl uidă. Nu am<br />
mai pescuit în lacul Săcălaia de pe vremea când eram elev<br />
de liceu, adică de vreo douăzeci şi cinci de ani. Începând<br />
cu 1990, din cauza jenei fi nanciare, nu ne mai petrecem<br />
concediile (Emil, băieţelul nostru de cinci anişori, Maria,<br />
soţia mea şi cu mine) decât la Dej, la mama acasă.<br />
Prima impresie când ajungi la Săcălaia este că te<br />
afl i în Delta Dunării, luciul apei, de circa un kilometru,<br />
un kilometru şi jumătate lungime şi circa o jumătate de<br />
kilometru lăţime, fi ind ascuns într-un corset de trestii<br />
gânditoare verzi, cu creştetele maronii. Pescuitul se poate<br />
practica numai din bărcile care se închiriază de la cabana<br />
afl ată în apropiere, lângă şoseaua secundară Cluj - Gherla.<br />
Apa este foarte adâncă, începând cu doi, trei metri la<br />
buza stufului şi până la circa trei zeci de metri la mijloc,<br />
justifi când formarea lacului printr-o scufundare tectonică.<br />
În cabana care le este destinată, pescarii pot dormi<br />
în paturile etajate ale camerelor comune, sau în cele din<br />
căsuţele de vară construite mai recent. Ţin minte, pe<br />
vremuri, în vechea clădire, puricii şi ploşniţele ne făceau<br />
harcea - parcea. Dimineaţa, când fotonii imponderabili şi<br />
absolut penetrabili ai luminii, generaţi de reactorul cosmic<br />
solar printr-o reacţie de fi siune/fusiune nucleară divină,<br />
spulberă întunericul umbrei Pământului, pescarii, cu tot<br />
harnaşamentul încărcat în raniţe (mâncare, haine, momeli<br />
etc.) - pentru că nu vor mai ieşii la mal decât în caz de<br />
forţă majoră (nevoi fi ziologice) -, fac coadă la debarcader,<br />
luându-şi în primire, de la cabanier, bărcile şi vâslele<br />
necesare.<br />
Ancorele constituiau încă de pe vremea lui<br />
Ceauşescu, o problemă privată (una dintre puţinele<br />
din România totalitară), fi ecare pescar trebuind să şi le<br />
confecţioneze singur, legând câte un bolovan cu o sfoară/<br />
sârmă, sufi cient de lungi pentru ca greutatea să ajungă pe<br />
fundul lacului. Cum pietre mai acătări nu se prea găsesc în<br />
zonă, pescarii posesori de autoturisme îşi poartă ancorele<br />
în portbagaje, fabricate din saboţii de frână ai vagoanelor,<br />
împrăştiaţi cu dărnicie lângă orice cale ferată din ţară.<br />
Venind o dată cu fratele meu la Săcălaia, nu am găsit o<br />
piatră potrivită pentru ancoră decât la un kilometru de<br />
cabană şi am alergat din răsputeri cu ea în braţe spre<br />
debarcader, înjurând de mama - focului printre dinţii,<br />
imaginându-mi câţi peşti enormi puteam prinde în acest<br />
interval de timp pierdut pentru veşnicie.<br />
Trezindu-mă din reverie, ancorez lângă trestii,<br />
undeva în apropierea debarcaderului. Întind două undiţele<br />
telescopice marca Gipopescar, fi ecare de câte şase metri<br />
lungime, momesc locul cu tărâţe amestecate cu pâine, apă<br />
şi zaţ de cafea.<br />
Aştept încordat prima tresărire a plutei. Ochii îmi<br />
ies din orbite ca la un broscoi orăcăind, sau ca la un câine<br />
făcându-şi nevoile. Zadarnic, pe măsura trecerii timpului<br />
încep să mă plictisesc. Peisajul a devenit cenuşiu. Trestiile<br />
par triste, norii călătoresc încet ca nişte bivoli înjugaţi la o<br />
căruţă la Nima, sat luat în răspăr din această pricină, situat<br />
în apropierea oraşului Gherla. Iminenţa ploii ar trebui să<br />
stârnească peştii.<br />
Într-adevăr, un lin cenuişiu, de vreo jumătate de<br />
kilogram, sare lângă barcă. Repede iau o undiţă, îi pun<br />
în cârlig un boţ de mămăligă cât o nucă şi lansez pluta<br />
exact în centrul rotocoalelor lăsate în apă de săritura fatală<br />
a peştelelui. Îl prind imediat şi îl ridic cu minciogul în<br />
barcă.<br />
‘’Aşa mai merge’’ - îmi zic mulţumit, punând linul<br />
în juvelnic. Speranţele renăscute îmi sunt spulberate de<br />
următoarele ore de acalmie. Nu mai prind decâ tot un lin,<br />
mult mai mic decât primul.<br />
‘’Dar unde sunt plăticile de altădată? - pe care<br />
le prindeam când veneam în vacanţele de vară cu foştii<br />
colegi de şcoală: Dorin Pop (zis Leneşul căci trebuia să<br />
tragem tare mult de el să-l trezim dimineaţa, ca să mergem<br />
la pescuit), Nelu Paşca (zis Noe, pentru că avea o barcă pe<br />
Someş) şi fratele meu Marinel (zis Pictorul, fi ind foarte<br />
talentat la desen, lucru confi rmat astăzi prin câştigarea<br />
existenţei familiei sale)’’ - mă întreb înciudat. Desigur,<br />
eram năbădăioşi, schimbam des locurile de pescuit, spre<br />
disperarea pescarilor bătrâni, care ne spuneau că trebuie<br />
să stăm nemişcaţi ore întregi în barcă. O singură dată leam<br />
respectat sfatul, coechipierii mei rămânând pe mal<br />
să se joace cu mingea şi am pescuit singur toată dupăamiaza.<br />
Într-adevăr am prins două - trei plătici cam de<br />
câte o jumătate de kilogram şi alte zece - douăsprezece<br />
mai mici şi aş mai fi achiziţionat şi altele dacă nu se dădea<br />
semnalul de retragere de pe lac, prin două focuri de armă<br />
trase de cabanier.<br />
‘’Ce vremuri!’’ Surâzând prin negura timpului ridic<br />
ancorele, lăsându-mă plutind în derivă rembaudian, atras<br />
parcă de o cărare misterioasă pe care o descopăr uimit<br />
printre trestiile de pe malul opus şi pe care nu ţin minte să<br />
o fi văzut până acum.<br />
Cerul s-a întunecat şi mai mult. Oglinda lacului<br />
rămâne imobilă. Mă întind pe spate în barcă. Printr-un ochi<br />
senin, deschis brusc printre genele norilor, se prăbuşeşte<br />
în lac un fasicol de raze solare, dezvăluindu-i adâncurile<br />
exact în dreptul misterioasei cărări dintre trestiile adormite.<br />
Mă ridic în picioare urmărind traseul luminii fascinantei<br />
lanterne cosmice aprinse subit.<br />
O mare de ierburi subacvatice, unduindu-se<br />
leneş, se detaşează cu claritate. ‘’Pădurea scufundată!’’<br />
- exclam fără voie. ‘’Dar ce-i asta?’’ O altă imagine se<br />
suprapune peste cea precedentă. O biserică răsturnată, cu<br />
două turle orientate spre adâncuri şi treptele de la intrare,<br />
spre suprafaţa apei! Ca şi cum un edifi ciu de pe mal s-ar<br />
refl ecta în unde.<br />
‘’Ce poate provoca această privelişte halucinantă?’’<br />
Pe mal, dealurile înverzite sunt acoperite de păşuni,<br />
în cer nici un nor nu seamănă cu o biserică şi dacă ar fi<br />
aşa, imaginea ei din oglinda apei s-ar deplasa, modelul<br />
aerian fi ind dus de vânt! Mă ciupesc de mâini, de obraji,<br />
biserica din abisuri persistă! Ierburile încep să freamăte,<br />
făcând loc unei tinere femei, îmbrăcată într-o rochie albă,<br />
lungă. Parcă ţine un copil în braţe şi se plimbă neliniştită<br />
pe trepte, privind înapoi speriată. Pădurea subacvatică se<br />
zbuciumă iar şi apar doi ieniceri cu turbane negre pe cap<br />
şi săbiile trase. Femeia se repede la uşa bisericii, trage<br />
zadarnic de clanţă -, aceasta rămâne încuiată. Începe să<br />
bată deznădăjduită cu pumnii în poartă, îngenunchiază<br />
când soldaţii se apropie, apoi se chirceşte peste copilul<br />
ei, încercând zadarnic să-l protejeze cu scutul trupului ei<br />
fragil.<br />
Soldaţii o răstoarnă sălbatic, smulgându-i odorul<br />
din braţele încleştate şi dispar printre săgeţile apei<br />
învolburate, uriaşe, ameninţătoare. Femeia se agită, îşi<br />
smulge părul, parcă mă vede şi-mi face semne disperate<br />
cu mâna dreaptă, cea stângă rămânând încleştată pe golul<br />
copilului furat din braţe! Dar ce se petrece? Imaginea<br />
dispare brusc, pleoapele norilor s-au închis.<br />
Nu ştiu ce să fac, revin mereu cu barca în locul<br />
iniţial, din care am privit uluitoarea scenă. Îmi ridic<br />
privirile spre cer, norii au înnămolit bălţile văzduhului,<br />
începe ploaia, se stârneşte şi vântul, vâslesc grăbit spre<br />
mal.<br />
Cu riscul de a mă face de râs, îi povestesc<br />
cabanierului cele văzute în lac. Spre surprinderea mea, mă<br />
ia în serios.<br />
- Cum, n-aţi auzit până acum legenda bisericii din<br />
adâncuri? Sunteţi prima oară aici?<br />
- Nu, am mai fost în tinereţe, dar nu ştiu nimic. Vă<br />
rog să-mi povestiţi.<br />
- Bătrânii spun că demult, pe vremea invaziei<br />
tătarilor, ca să scape de ei, o fată frumoasă s-a aruncat<br />
în lac. Trestiile s-au dat la o parte ca s-o ajute să treacă<br />
şi de atunci nu mai cresc pe urmele paşilor ei. Cărarea<br />
miraculoasă e undeva pe malul celălalt, cred că aţi<br />
remarcat-o.<br />
- Da, acum am văzut-o pentru prima oară.<br />
- Ei bine, legenda zice că după înecarea fetei,<br />
în zilele întunecate, când razele soarelui străbat poarta<br />
norilor, ele dezvăluie în adâncuri o biserică răsturnată.<br />
Unii săteni mi-au povestit că au văzut-o de pe dealurile<br />
din jurul lacului, în timp ce munceau la fân şi că ar semăna<br />
cu noua biserică a celebrei mănăstiri Nicula, care se afl ă<br />
la cinci - şase kilometri de noi. Eu, care de două zeci de<br />
ani sunt cabanier aici, nu am văzut biserica scufundată<br />
niciodată. Dacă vreţi să afl aţi amănunte, duceţi-vă acum<br />
că plouă la cârciuma din Sic şi căutaţi-l pe Joska-bácsi.<br />
Daţi-i o palincă şi o să vă povestească tot. E pensionar şi<br />
toată ziua nu face altceva decât să se plimbe pe dealuri,<br />
urmărind să apară biserica din unde.<br />
- Mulţumesc mult, plec chiar acum.<br />
- N-aveţi pentru ce, mult noroc.<br />
Îmi las bagajele în camera închiriată la cabană şi o<br />
prnesc pe jos spre Sic.<br />
Am de mers vreo doi kilometri, de la Săcălaia - sat<br />
românesc situal la un capăt al lacului, la Sic - sat unguresc<br />
aşezat la celălalt capăt (căci am venit cu autobuzul, maşina<br />
personală - o Dacie în stare foarte bună, cumpărată de un<br />
pensionar, fost coleg cu nevastă-mea la Geofi zica astăzi<br />
falimentară -, rămânând cu familia la Dej).<br />
Cârciuma albă, cu cerdac, este amenajată într-o<br />
casă ţărănească veche, masivă, de piatră. Urc treptele şi<br />
pătrund în încăperea joasă, întunecată, datorită ferestrelor<br />
mici, îngropate în pereţii groşi, de cazemată. Cârciumarul<br />
are mustaţa răsucită, poartă cizme şi ca toţi sicanii, cămaşă<br />
albă, pantaloni, vestă şi pălărie negre. Dar şi femeile se<br />
îmbracă numai în alb şi negru, fustele şi iile ca de lapte,<br />
şorţurile şi surtucele înnoptate. Se zice că obiceiul acesta,<br />
al purtării hainelor îndoliate, îşi are obârşia tot în masacrul<br />
provocat de invazia tătarilor, acum mai bine de opt sute de<br />
ani de ani.<br />
Privesc prin sală. Consumatorii stau aşezaţi la mese<br />
joase. Ezit să mă aşez la una dintre ele.<br />
- Căutaţi pe cineva? - mă întreabă cârciumarul cu<br />
voce groasă.<br />
- Pe Joska-bácsi, dar nu-l cunosc.<br />
- Uite-l colo.<br />
Într-un colţ, cu spatele la meseni, descopăr un<br />
bărbat sprijinindu-şi capul în palme.<br />
- Daţi-mi de două ori câte o sută de palincă - mă<br />
adresez cârciumarului. Cu păhărelele în mână mă îndrept<br />
spre masa lui Joska-bácsi.<br />
- Îmi daţi voie? Pot să vă cinstesc ?<br />
Bătrânul, slab şi uscăţiv mă priveşte îndelung cu<br />
ochii migdalaţi, reci şi mici.<br />
- Nu eşti român, dar eşti de pe-aici nu-i aşa? Ia loc.<br />
Mulţumesc de trataţie. Ai sânge asiatic în tine, rusesc ori<br />
mongol, aşa că ai să mă înţelegi mai bine.<br />
- Recunosc, bunicul mamei era polonez, a venit în<br />
Ardeal şi s-a însurat cu o unguroaică transferată în interesa<br />
de serviciu la Dej, tocmai de la Budapesta - pe vremea<br />
Diktatului. Dinspre tată sunt român.<br />
- Ai venit să-ţi povestesc legenda bisericii din<br />
Lacul Ştiucilor?<br />
- Astăzi am văzut-o din barcă. Fascinaţia ei m-a<br />
cuprins şi nu cred că se va mai stinge vreodată. Cabanierul<br />
m-a îndrumat spre dumneavoastră.<br />
- Am admirat-o şi eu de pe dealul de dincolo de<br />
drum, acolo unde este cimitirul care va primi în curând şi<br />
trupul meu. Eşti scriitor?<br />
- Printre altele …<br />
- Bine, ascultă-mă cu atenţie. Ştii de ce îmi ţin<br />
acum capul în palme?<br />
- Nu.<br />
- În fi ecare seară, pe la ora asta, aud clopotele<br />
bisericii din adâncuri şi le voi auzi câte zile voi trăi.<br />
Oamenii din sat mă privesc ca pe o ciudăţenie. Ei nu ştiu<br />
cu-adevărat ce s-a întâmplat demult şi nici nu-i interesează.<br />
Sunt prea ocupaţi cu gospodăriile. Dar eu sunt implicat cu<br />
trupul şi sufl etul. Ascultă-mă cu atenţie!<br />
Joska-bácsi bea o gură de palincă şi continuă<br />
gânditor.<br />
- În 1241 tătarii au invadat Europa, conduşi de<br />
Batu-Han, cel mai mare comandant al împăratului Ogodai,<br />
urmaşul lui Gingis-han. Din Polonia, armata s-a împărţit<br />
în două, o parte îndreptându-se spre Germania, cealaltă,<br />
condusă de însuşi Batu-Han, spre Ungaria, Transilvania<br />
şi Moldova. Această ultimă ramură militară s-a fracţionat<br />
iarăşi, Batu-Han cu grosul hoardei pustiind Ungaria (după<br />
spulberarea oştirii regelui Bela al IV-lea la râul Sajo,<br />
ajungând în fi nal pe coastele Adriaticii); pe când fracţiunea<br />
secundară, condusă de Cadan şi Buri, trecând Carpaţii a<br />
pustiit Ardealul şi Moldova. Cadan a fost stămoşul meu şi<br />
de la el mi se trage totul.<br />
- Nemaipomenit! Cum, când şi mai ales de ce<br />
urmaşii lui Cadan au revenit aici?<br />
- Vei afl a imediat. După ce au pârjolit Vatra-Dornei<br />
(tocmai de Paşti, în 1241), Bistriţa, Dejul şi Gherla, tătarii<br />
au ajuns la Sic. Localnicii se ascundeau în păduri: vai<br />
de cei învinşi! Bărbaţii erau omorâţi, femeile violate, iar
pag. 27<br />
copii luaţi ostatici şi crescuţi pentru a deveni soldaţi. Întrun<br />
grup de prizonieri nefericiţi, nomazii au descoperit o<br />
fată uluitor de frumoasă şi curajoasă, care se numea Ilona.<br />
Când soldaţii s-au năpustit spre ea, fata nu şi-a pierdut<br />
cumpătul, ţinea într-o mână o cruciuliţă de aur, agăţată<br />
la gât cu un lănţişor, iar în cealaltă un cuţit îndreptat spre<br />
inimă. Impresionaţi, ostaşii i-au dus-o în dar lui Cadan.<br />
Acesta a vrut să şi-o facă una dintre numeroasele sale<br />
neveste, dar ea a refuzat, ameninţând că se omoară. Atunci<br />
Cadan i-a jurat că-i va reda libertatea, dacă ea îi va aduce<br />
pe lume un băiat. Neavând încotro fata a consimţit. Hoarda<br />
a plecat mai departe, pustiind Clujul şi Oradea. În 1242<br />
murind Ogodai, Batu-Han, care voia să-i fi e succeesor la<br />
tron cu orice preţ, dă ordin armatei să se retragă la Est<br />
de Carpaţi. Între timp Ilona născuse un băieţel superb.<br />
Când s-a întors Cadan la Sic, Ilona îndrăgind copilul, l-a<br />
implorat pe soţul ei (impus în condiţii de forţă majoră), să<br />
i-l cedeze. Acesta nu s-a înduplecat, poruncind soldaţilor<br />
gărzii sale personale (un fel de precursoare a Serviciului<br />
de Pază şi Protocol actual) să i-l ia cu forţa. Ilona a rămas<br />
împietrită până când strămoşul meu cu copilul în braţe<br />
a trecut dealul în fruntea armatei sale, apoi s-a aruncat<br />
în lac. Era îmbrăcată cu acceaşi rochie albă cu care i-a<br />
fost dăruită lui Cadan. De atunci se zice că trestiile nu<br />
mai cresc pe urmele paşilor ei şi biserica din adâncuri a<br />
început să se arate.<br />
Bătrânului i se umezesc ochii. Soarbe încet o gură<br />
de palincă, oftând. Priveşte îndelung prin geamul îngust<br />
ca şi ochii săi de tătar. Apoi scoate din buzunarul de la<br />
piept al vestei un medalion din aur masiv, reprezentându-l<br />
pe Iisus răstignit, ataşat unui lănţişor din acelaşi material<br />
nobil.<br />
- Vezi cruciuliţa asta? Când i s-a născut băieţelul,<br />
Ilona a comandat o copie după aceea cu care a fost<br />
capturată de tătari şi a prins-o la gâtul copilaşului ei<br />
drag. Originalul, cred că se afl ă acum pe fundul lacului.<br />
Moştenirea aceasta s-a transmis din tată în fi u până la<br />
mine. Şi toţi bărbaţii care au purtat-o, oricât de departe<br />
se afl au, auzeau la fel ca mine, seară de seară, dangătul<br />
clopotelor bisericii scufundate în lacul Săcălaia.<br />
Paharele ni s-au golit şi Joska-bácsi mă roagă:<br />
- Te superi dacă mai aduci un rând?<br />
- Se poate? Vai de mine! - revin rapid cu paharele<br />
pline. Joska-bácsi îşi continuă povestea.<br />
- Eu am venit aici din Uzbekistan. Am locuit la<br />
Samarcand, la poalele munţilor Tian-Şan, unde tatăl meu<br />
era comerciant. O duceam destul de bine, dar seară de seară<br />
tatăl meu se îmbăta, neputând suporta să asculte dangătul<br />
asurzitor al clopoteleor bisericii subacvatice. Mama mea<br />
murise mai devreme, eu, neavând fraţi şi surori, am<br />
vândut totul şi am venit în România. Ştiam de la părinţi<br />
cam pe unde trebuie să ajung şi am sosit aici în anul 1932.<br />
Era infl aţie, aveam bani sufi cienţi şi mi-am cumpărat pe<br />
nimica toată o căsuţă cu un petic de grădină pe malul<br />
lacului. Nu mi-a plăcut negustoria, am fost preocupat<br />
mereu de trecut şi de istoria ciudată a familiei mele. Sunt<br />
un visător nerod şi singuratic. Nu m-am căsătorit pentru<br />
ca să nu transmit copiilor mei de sex bărbătesc blestemul,<br />
devenit între timp blazonul familiei. Ei, dar s-a făcut<br />
târziu pentru un bătrân ca mine, trebuie să plec la culcare.<br />
M-ai ascultat cu deosebită atenţie. Vei scrie despre ce ţiam<br />
povestit? Te rog s-o faci şi să publici legenda bisericii<br />
de sub ape. Promiţi?<br />
- Vă mulţumesc, mă simt onorat.<br />
- Rămâi cu bine!<br />
- Noapte bună!<br />
După plecarea lui Joska-bácsi comand o bere<br />
Ursus cu etichetă roşie şi degustând-o pe îndelete îmi<br />
notez în agendă cele auzite. Gata, am terminat, pornesc<br />
spre cabană. Afară s-a întunecat, iluminându-se totodată.<br />
Niciodată în Bucureşti nu am văzut aşa puzderie de<br />
stele. Aici, în aerul curat ele par mai aproape. Planetele<br />
sistemului nostru solar ne pot oare infl uenţa destinele?<br />
Când orbitele acestor corpuri cereşti se apropie de Pământ,<br />
câmpurile lor gravitaţionale, electro-magnetice, ori de altă<br />
natură pot interfera cu cele biologice/noetice ale noastre?<br />
Cine ar putea să-mi răspundă? Ilona oare?<br />
Ajung la cabană acompaniat de corurile reunite ale<br />
greierilor de pe pajişte şi ale broscoilor din lac. În cameră<br />
s-au mai aciuiat doi confraţi pescari. Stau la taclale şi beau<br />
vin.<br />
- Bine v-am găsit. De unde sunteţi? - îi abordez<br />
nonşalant.<br />
- Bună-seara! De la Cluj. Ciocniţi cu noi un pahar<br />
cu vin?<br />
- Nu, mulţumesc, am băut bere şi palincă. Aţi ieşit<br />
pe lac?<br />
- Da. Dar n-am prins decât 5 - 6 roşioare şi pe<br />
ploaie o ştiucă.<br />
- Mare?<br />
- Cam de un kilogram.<br />
- Frumuşică. Eu n-am prins decât doi lini sub o<br />
jumătate de kilogram.<br />
- Nu mai rentează pescuitul dar ce să faci? E ca<br />
un drog. Odată ce ai început să undiţăreşti nu te mai poţi<br />
lăsa.<br />
- Asta aşa-i. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, sunt<br />
foarte obosit, mă culc. Nu vă deranjaţi din cauza mea,<br />
puteţi face zgomot cât poftiţi, adorm imediat.<br />
Mă întind într-un pat de la etaj, izolându-mă astfel<br />
de lumea exterioară, scufundându-mă în interiorul fi inţei<br />
mele. ”Oare Joska-bácsi a adormit? Ce l-a bulversat într-<br />
atât încât a vândut totul întorcându-se aici pentru a împlini<br />
destinul sumbru al ilustrei sale familii? De ce atât el cât şi<br />
Ilona aşteaptă ajutorul meu? De ce biserica mi s-a arătat<br />
tocmai mie, care vin aici atât de rar?’’<br />
Frământându-mă astfel, aţipesc agitat, într-un<br />
târziu. Nu ştiu cât am dormit efectiv dar mă trezesc<br />
deodată lac de transpiraţie. Mi s-a părut că am auzit<br />
bătând clopotele bisericii subacvatice! Un dangăt greu,<br />
surd, insuportabil, halucinant! Privesc în jur. Când s-a<br />
făcut ziuă? Colegii mei de breaslă au ieşit în larg. Nu<br />
mai am chef de pescuit. Îmi adun bagajele, scot peştii din<br />
juvelnicul ascuns între trestii, predau barca, plătesc taxele<br />
cabanierului şi după un schimb de amabilităţi mă îndrept<br />
agale spre staţia de autobuz. Hurdubaia soseşte gâfâind de<br />
bătrâneţe, urc lejer, îmi cumpăr biletul de la şofer şi mă<br />
aşez pe un scaun în faţă.<br />
Deodată, îmi amintesc de informaţia cabanierului<br />
şi cobor la Nicula. ‘’Să fi e posibilă refl ectarea bisericii de<br />
aici în lacul Săcălaia? Pornesc agale pe drumul şerpuind<br />
pe sub poalele pădurii, spre mănăstirea vestită pentru<br />
icoanele pe sticlă pictate de călugării ei şi căutate de turiştii<br />
occidentali. Ocolesc biserica veche, din lemn înegrit de<br />
vremi şi mă opresc o clipă pe pajijtea din faţa bisericii<br />
noi, construită cu hramul Sfi ntei Marii, unde se adună zeci<br />
de mii de credincioşi în ziua de 15 august (printre care şi<br />
Petre Roman în anii electorali), încerc să intru, dar poartra<br />
lăcaşului este închisă.<br />
‘’Ce să fac?’’ De-odată tresar:’’biserica din piatră<br />
are două turle albe şi seamănă leit cu imaginea răsturnată<br />
a surorii ei gemene întrezărită de mine în adâncuri! Inima<br />
mi-o ia la trap, mă apucă disperarea incognito şi fără<br />
să-mi dau seama încep să lovesc uşa masivă cu pumnii,<br />
aidoma acvaticei Ilona, regina Lacului Ştiucilor, - având<br />
senzaţia indelebilă că voi fi surprins în fl agrant. ‘’De ce<br />
mi se întâmplă mie toate acestea? Blestemată să-mi fi e<br />
zodia!’’ - mă întreb înciudat.<br />
- Opreşte-te! Nu vezi că e încuiată?’’ mă<br />
apostrofează un călugăr gras şi roşcovan.<br />
- Iartă-mă părinte. Bună ziua! Sunt tulburat.<br />
- Bună să-ţi fi e inima! Linişteşte-te.<br />
- Nu te supăra, aş vrea să vorbesc cu stareţul, dar<br />
nici nu ştiu măcar cum îl cheamă. Mă poţi ajuta?<br />
- Desigur fi ule. Te conduc în camera lui. Acum<br />
se roagă. Îl chemă Nicodim, iar numele laic îi este Silviu<br />
Prund. A studiat la Roma şi e foarte evlavios. O să te<br />
lumineze, n-ai venit degeaba.<br />
Însoţitorul meu bate de trei ori discret în uşă.<br />
- Intră Petre! - se aude un glas îndepărtat. Petre<br />
mă introduce în încăpere, se leapădă de mine, retrăgânduse<br />
cu o plecăciune cucernică, adâncă.<br />
Mă fâstâcesc, nu ştiu cum să încep, îmi aşez raniţa<br />
pe duşumea, undiţele deasupra, apoi îl privesc pe stareţul<br />
care stă în genunchi, cu spatele la mine şi cu faţa spre<br />
Răsărit.<br />
- Spune fi ule, nu te sfi i! - mă încurajează Sfi nţia<br />
Sa.<br />
- Uite părinte, am fost le pescuit pe lacul Săcălaia -<br />
intru abrupt în subiect - şi dintr-o dată s-a deschis o poartă<br />
printre nori, razele soarelui dezvăluind o biserică superbă<br />
oglindită în adâncuri. Acum, venind aici mi s-a părut că<br />
seamănă cu biserica nouă a mănăstirii pe care o păstoriţi<br />
cu atâta evlavie...<br />
Stareţul mă opreşte ridicând mâna. Se întoarce<br />
spre mine privindu-mă curios, cu ochii negrii adânciţi în<br />
orbitele enorme. Pare obosit, e slab -, colo, o bocceluţă<br />
de oase!<br />
- Ia loc! - îmi spune brusc înviorat. Ne aşezăm pe<br />
scaunele alăturate mesei.<br />
- Am mai auzit povestea asta, dar biserica<br />
scufundată nu am văzut-o niciodată. M-am rugat mult<br />
pentru liniştea fetei înecate în lac. Ciudat este că atunci<br />
când plouă, uneori am senzaţia că mă înec şi mănăstirea<br />
Nicula se scufundă în apă. Privesc pe geam şi copacii<br />
legănându-se în vânt îmi par o pădure subacvatică.<br />
Tresar.<br />
- De ce te-ai speriat prietene?<br />
- Aceeaşi impresie am avut-o şi eu văzând puhoiul<br />
ierburilor de pe fundul lacului.<br />
- Vezi, ne asemănăm în sensibilitate, dar nu putem<br />
decât să ne reculegem fi ule. Mă voi ruga pentru Ilona şi<br />
pentru tine, ca să-ţi regăseşti liniştea. Te-ai implicat prea<br />
mult în această minune, sau tragedie - cine ştie? Cum te<br />
cheamă?<br />
- Lucian, Sfi nţia Ta!<br />
- Mergi în pace, Domnul să fi e cu tine! - mă<br />
binecuvântează stareţul întorcându-se la rugăciunile lui.<br />
Îi mulţumesc în şoaptă, ieşind tiptil. Mă îndrept spre<br />
sat. O pădure asemănătoare există şi pe culmea unuia<br />
din dealurile de pe malurile lacului Săcălaia. Dar dacă<br />
pajiştea şi mănăstirea s-ar scufunda!…Îmi duc mâna la<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
gură. Am ajuns la staţia de autobuz, amplasată chiar în<br />
faţa unei troiţe reprezentându-l pe Iisus răstignit. A luat<br />
El asupra sa şi păcatul Ilonei? Nu am răgaz să meditez,<br />
autobuzul soseşte.<br />
Ajung pe înserate la Dej, Emil şi Maria se miră că<br />
m-am întors atât de repede.<br />
- Ce-ai prins Tati? - mă interpelează Emil,<br />
abandonându-şi bicicleta şi sărindu-mi în braţe.<br />
- Mai nimic. Uite colea doi peşti mai acătării.<br />
Desfac raniţa şi-i arăt linii.<br />
- Vai ce frumoşi sunt! - exclamă copilul bătând din<br />
palme.<br />
- Ţi-e foame? mă întreabă Maria aprinzând lumina<br />
de exterior, aşezând masa şi scaunele pliante pe iarbă, în<br />
curte.<br />
- Nu prea, totuşi aşi mânca o supă caldă.<br />
Ne aşezăm la masă. Mama mănâncă în casă<br />
privind la televizor o telenovelă care începe şi se termină<br />
cu o melodie, în restul fi lmului toate personajele plângând<br />
continuu.<br />
- În concediul acesta nu mai plec la pescuit! -<br />
hotărăsc ritos la sfârşitul mesei.<br />
- Foarte bine! - mă aprobă familia entuziasmată.<br />
Zilele următoare culegem merele căzute pe jos în<br />
livadă, le zdobim şi le punem în butoaie la fermentat, ca<br />
să le facem la iarnă palinca la care ne închinăm ca la o<br />
icoană. Ne ajută şi Emil, când nu vin copiii vecinilor la<br />
joacă.<br />
Soseşte din păcate şi ultima zi de concediu. Ne<br />
facem bagajele, încărcăm cu mere maşina până la refuz,<br />
ne luăm rămas bun de la mama, lăcrimând ca în serialele<br />
spaniole şi revenim în Bucureşti.<br />
*<br />
* *<br />
Săcălaia, august 1997<br />
Vâslesc surescitat spre locul revelaţiei mele de<br />
acum un an. Am aşteptat trei zile la Dej ca să se înnoreze,<br />
m-am îmbrăcat ieri seara ca o paparudă (cu hainele<br />
ponosite, descoperite în cufărul de zestre al mamei) şi iată<br />
că Dumnezeu m-a ascultat. De cum m-am trezit astăzi, dis<br />
de dimineaţă, a început să burniţeze.<br />
‘’Pe-aci ţi-e drumul băiete!’’ - mi-am zis luând<br />
din bufetul bucătăriei cheile maşinii - conform înţelegerii<br />
încheiate din timp cu nevastă-mea, căreia i-am mărturisit<br />
revelaţia anterioară avută pe Lacul Ştiucilor, mi-am<br />
aruncat bagajele în Dacie şi ţuşti spre Săcălaia.<br />
La Bucureşti, ameninţat zilnic cu restructurarea,<br />
nu am avut dispoziţia necesară pentru a scrie legenda<br />
bisericii din adâncuri. În drum spre Gherla am condus<br />
imprudent, angajându-mă în depăşiri hazardate, totuşi am<br />
ajuns cu bine, dar la gara municipiului puşcăriaş mi s-a<br />
înfundat. Şosaua spre Sic traversează linia ferată şi bariera<br />
era coborâtă. Am ieşit din maşină înjurând, mi-am aprins<br />
pipa umplută cu tutun olandez (pe care mi-o permit o<br />
singură dată pe an, în concediu, întrucât costă 50 de mii<br />
de lei pachetul), pufăind ca o locomotivă cu abur. A mai<br />
trecut şi un marfar nesfârşit, apoi un personal anchilozat,<br />
în sfârşit am scăpat înnebunit.<br />
Ajungând damblagit la Săcălaia, am avut surpriza<br />
să constat că prietenul meu, cabanierul, m-a recunoscut:<br />
- Bine aţi venit! Ce s-a întâmplat? - m-a întrebat<br />
cabanierul sesizându-mi surescitarea.<br />
- Daţi-mi repede o barcă, e o vreme perfectă<br />
pentru pescuit şi fi ind înnorat, poate o rază de soare va<br />
străbate perdelele norilor dezvăluindu-mi iar imaginea<br />
bisericii din adâncuri, pe care o visez în fi ecare noapte! -<br />
i-am răspuns emoţionat.<br />
- Nu aţi uitat-o? Lăsând legenda la o partre, sper<br />
să prindeţi mai mulţi peşti decât anul trecut - mi-a replicat<br />
el.<br />
M-am aruncat în barcă dând din cap fără să<br />
răspund şi iată-mă în drum spre locul făgăduinţei. Nu-mi<br />
întind undiţele, îmi pregfătesc aparatul de fi lmat. Aştept,<br />
aştept. Mă rotesc prin mijlocul lacului în dreptul cărării<br />
enigmatice dintre trestii.<br />
În sfârşit poarta norilor se deschide, razele soarelui<br />
luminând adâncurile. Filmez. Se văd foarte clar ierburile<br />
subacvatice. Biserica nu se mai arată…. Spărtura cerurilor<br />
se închide subit. Ca şi anul trecut începe ploaia. Mă întorc<br />
dezamăgit la mal. ‘’Biserica din adâncuri nu vrea să mi se<br />
arate deoarece nu i-am scris povestea?’’<br />
Ancorez la debarcader, pornesc cu maşina spre<br />
cârciuma din Sic.<br />
Nu-l văd pe Joska-bácsi. Cârciumarul mă<br />
lămureşte:<br />
- A murit anul trecut. S-a înecat în lacul Săcălaia. A<br />
lăsat cu limbă de moarte ca să fi e îngropat cu medalionul de<br />
care nu s-a despărţit niciodată. E înmormântat în cimitirul<br />
din sat, în vârful dealului, acolo pe unde se plimba zilnic<br />
aşteptând să zărească imaginea bisericii scufundate. V-a<br />
lăsat o scrisoare.<br />
Cârciumarul scoate din sertarul tejghelei un plic<br />
îngălbenit şi mi-l întinde. Îl iau mirat şi plec, mulţumindu-i<br />
din mers.<br />
pag. 28
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 28<br />
Urmare din pag. 27<br />
Traversez drumul şi urc tremurând fără jenă dealul<br />
spre mormântul lui Joska-bacsi. Cu ploaia şiroindu-mi<br />
pe faţă, deschid plicul predestinat: ’’După moartea mea<br />
nimeni nu va mai vedea imaginea bisericii din adâncuri şi<br />
nimeni nu-i va mai auzi dangătele clopotelor. Vă implor de<br />
dincolo de mormânt, scrieţi-i povestea, pentru ca familia<br />
mea să aibă pace în lumea veşnică.’’<br />
Ploaia s-a oprit, mă simt întrucâtva vinovat de<br />
această tragedie, în care am fost implicat fără voie. Întrun<br />
an de zile nu am găsit răgazul necesar scrierii legendei<br />
unice în istoria omenirii a bisericii răsturnate în apele<br />
lacului Săcălaia. Cobor plângând poteca cimitirului. S-a<br />
înseninat uluitor, ca şi anul trecut, după ce l-am cunoscut<br />
pe Josca-bacsi. Istoria se repetă măcar meteorologic? O<br />
coloană de lumină îmi călăuzeşte drumul de întoarcere<br />
din cimitir. Cu maşina mă intorc într-o clipă la cabană,<br />
descoperindu-l pe cabanier la terasa localului pe care îl<br />
administrează de atâta vreme.<br />
- Spuneţi-mi cum a murit Joska-bácsi?<br />
- A venit într-o după-amiază noroasă de septembrie<br />
să-mi ceară o barcă. Mi s-a părut ciudat căci nu a mai<br />
făcut-o niciodată. Totuşi i-am dat-o. Când am dat seara<br />
semnalul de retragere el nu a mai apărut. Am plecat după<br />
el. Am găsit barca plutind singură. Se făcu-se noapte, am<br />
anunţat poliţia. A doua zi a venit o echipă de scafandrii<br />
să-l caute, întrucât trupul nu a ieşit la suprafaţă. L-au găsit<br />
cu mâinile încleştate de ierburi şi cu o cruciuliţă de aur la<br />
gât. Nu ştiam că e creştin.<br />
- Scafandrii nu au mai descoperit nimic?<br />
- Nu, dar au văzut peşti enormi, ştiuci de 30 kg.,<br />
crapi de 20, plătici de 4. Nu au putut coborâ prea adânc din<br />
cauza ierburilor uriaşe, încâlcite, precum şi a adâncimii<br />
enorme a apei.<br />
Mulţumesc cabanierului şi mai mult inconştient<br />
îmi iau undiţele, bagajele şi pornesc cu barca spre larg.<br />
Meditând la destinul familiei urmaşilor Ilonei ajung la<br />
locul unde am văzut pentru prima şi ultima oară imaginea<br />
Duminică<br />
Zile, săptămâni… Alb, oraşul.<br />
Filele calendarului, albe.<br />
Şi deodată… tu… în limpezimea privirii.<br />
Cât alb de zăpadă – fl acără,<br />
Zăpada – fi or şi zăpadă – tăcere.<br />
Printre arţari, pe drumuri matinale.<br />
În inimi, speranţa deschiderii<br />
Potirului viu, de petale.<br />
Va fi , totuşi, primăvară.<br />
I se presimt în aer miresmele.<br />
Se aud clopoţeii.<br />
Cum sună ghioceii!...<br />
Aş fi vrut…<br />
Aş fi vrut să fi u armonia muzicii<br />
Care să reverse peste sufl etul tău<br />
Bucuria liniştii şi speranţei.<br />
Mi-ar fi plăcut să mă ştiu<br />
Prospeţimea ierbii care să-ţi umple<br />
Respiraţia de răcoare şi mireasmă.<br />
Depărtarea zării în care să-ţi limpezeşti ochii<br />
M-aş fi vrut.<br />
Mă visam limpezimea apei<br />
Spre care să te apleci,<br />
Drumeţ însetat şi obosit de prea mult deşert.<br />
Aş fi vrut să fi u o ploaie albastră<br />
Din care să mă arcuiesc curcubeu<br />
Până sub fereastra singurătăţii tale.<br />
Dar ce sunt?<br />
Semicentenar<br />
Îşi pleacă toamna fruntea-n brume reci.<br />
Tu când priveşti cocori pierduţi în zare,<br />
Când frunze arămii calci pe cărare,<br />
Numărând anii-n zbor îţi spui:<br />
Cincizeci!<br />
Cu prietenii-mpreună azi petreci.<br />
E bucurie şi e sărbătoare.<br />
Să râzi? Să plângi? Adevărat e oare<br />
Că toamnele trecute sunt<br />
Cincizeci?<br />
În faţa Celui Sfânt, cu umilinţă<br />
Îngenunchind, cuvintele-mi par seci:<br />
Urarea-mi e ca-n pace şi credinţă<br />
Ani mulţi, cu sănătate<br />
Să petreci!<br />
bisericii din adâncuri. Încerc să măsor apa. Iau o lansetă<br />
pe care am agăţat un plumb cu un cârlig ancoră pentru<br />
pescuitul ştiucii cu peşte mic şi îl las să cadă în apă.<br />
Formidabil. Se derulează jumătate din nailonul de o<br />
sută de metri lungime, înfăşurat pe tamburul mulinetei!<br />
Recuperând fi rul, scot cârligul înfăşurat între ierburi. Mă<br />
joc aşa multă vreme privind în gol.’’Ce l-a determinat<br />
pe Joska-bácsi să se sinucidă? Oare premeditase fapta<br />
demult şi întâlnirea cu mine i-a dat prilejul să-şi pună<br />
planul în aplicare, având convingerea că legenda bisericii<br />
scufundate va ajunge în faţa cititorilor?’’ Curăţind<br />
ierburile de pe plumb şi cârlig, înmărmuresc! De unul<br />
dintre braţele cârligului-ancoră atârnă un lănţişor de aur<br />
de care este prins un medalion reprezentându-l pe Iisus<br />
răstignit, aureolat de o fl acără. Lustruiesc medalionul cu o<br />
cârpă moale, pe care o folosesc pentru a-mi şterge mâinile<br />
după ce prind un peşte, cercetându-l atent. Pe revers parcă<br />
scrie ceva! Silabisec:’’I-lo-nka!’’<br />
Revin la mal, predau barca şi vâslele cabanierului<br />
uimit că plec aşa devreme şi revin cu maşina la Sic. Opresc<br />
în dreptul cârciumei şi urc iarăşi la mormântul lui Joskabacsi.<br />
Sap cu levierul maşinii în pământul jilav şi îngrop<br />
medalionul ambalat într-o punguliţă de nailon. De acum,<br />
după mai bine de 800 de ani cruciuliţele s-au regăsit.<br />
Cobor agale, s-a înseninat, mi-e cald. Intru în<br />
cârciumă şi beau o bere Ursus rece. Fie ce-o fi ! Apoi,<br />
urc la volan, pornesc încet spre Dej. Cu gândurile aiurea,<br />
ajung la Nicula. În dreptul troiţei cu Iisus răstignit; îmi<br />
reamintesc de stareţul mănăstiri vizitate anul trecut.<br />
Urc drumul cunoscut şi-l regăsesc pe părintele Nicodim<br />
aşteptându-mă parcă, pe prispă. Îmi face cu mâna un semn<br />
de bun venit.<br />
- N-ai mai trecut demult pe aici fi ule. Cred că<br />
Dumnezeu mi-a ascultat rugile şi am reuşit să ne mântuim<br />
toţi trei: Ilona, tu şi cu mine. Din toamna trecută, când<br />
plouă, nu mai am senzaţia că mă înec şi că mănăstirea<br />
Nicula se scufundă sub ape. Voiam să-ţi comunic şi ţie<br />
acest lucru ca să fi i liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu,<br />
sufl etul Ilonei a fost mântuit în sfârşit. Dar ce-i cu tine, te<br />
Noapte sfântă<br />
Albeşte iar decembrie-n colind<br />
Cu stea, cu magi, cu îngeri şi păstori,<br />
Cu vestea – lumea-ntreagă ocolind –<br />
Că Pruncul Sfânt ne-aduce-n Sărbători<br />
Lumina de la Tatăl răsărind.<br />
Albeşte iar decembrie-n colind…<br />
Şi iar ne-aduc în casă bucurii<br />
Rotund sclipind podoabele pe brad.<br />
Vin fl uturi albi de prin păduri târzii,<br />
În noapte lin pe la ferestre cad<br />
Şi se-mpletesc cu glasuri de copii…<br />
Să fi e iar în sufl et bucurii!<br />
Mărturisire<br />
Mă aplec şi acum peste lume<br />
cu luarea-aminte de odinioară<br />
asupra primei mele cărţi<br />
cu fabule după Esop.<br />
Când sub falii de gând,<br />
printre cute de sufl et<br />
susură<br />
auzit doar de<br />
vârful baghetei<br />
radiestezistului din mine,<br />
sap mărunţel cu degetele şi<br />
el – izvorul –<br />
ţâşneşte<br />
în silabe.<br />
Dacă mă prind<br />
cu mâinile-amândouă<br />
de tivul cerului şi îmi strig numele,<br />
prind ecoul<br />
din căuşul muntelui şi-l închid<br />
într-o cochilie de scoică albă.<br />
Când mi-e dor de mine,<br />
îmi aplec urechea spre inima mea<br />
şi ascult<br />
vuietul mării mele –<br />
cuvântul.<br />
Văd<br />
rogvaiv-ul zilei<br />
uneori proaspăt sub pulberea ploii,<br />
alteori spălăcit de prea mult soare.<br />
Mă surprind sorbind uneori<br />
din el<br />
albastrul fl orii de nu-mă-uita<br />
şi din vârful peniţei răsare<br />
curcubeul – vers.<br />
Anotimpuri<br />
Nopţile lungi mereu tot mai departe,<br />
Sub ţărână iar miracolu-ncolţirii,<br />
Concert şi fl ori de măr la nunta fi rii,<br />
Suişul jucăriei către carte.<br />
Maci roşii-n lan, în grâu iar gust de pâine,<br />
Miros de fân cosit, pe deal şi-n vers;<br />
Iubirea, unic astru-n univers,<br />
Aripi de foc speranţei către mâine.<br />
Aramă-n frunze, ploi, aur în struguri,<br />
Mâini aspre frământându-i vieţii lutul,<br />
Altor păduri punându-le-nceputul<br />
Copaci vânjoşi trecuţi prin vămi de muguri.<br />
Linţoliu alb pe ţară şi pe gând,<br />
Nepoţilor un basm, o poezie,<br />
Mări ce n-au fost şi nici n-au să mai fi e<br />
Şi fulgi topiţi în palmă rând pe rând…<br />
Lângă crucea mamei<br />
Februarie-i dus şi totuşi şi-acum, din Mărţişor<br />
Cad scame albe-ntruna, în hibernal decor.<br />
Cu-obloane-n aţipire închise către stradă<br />
Stau case-ncremenite-a uimire sub zăpadă.<br />
Nimic nu-mi spuneţi astăzi. Lăsaţi-mă-aşadar<br />
Să rup această fi lă. S-o smulg din calendar.<br />
S-o ard. S-o-ngrop. Ce alta aş mai putea să fac?<br />
Cum aş putea vreodată cu moartea-i să mămpac?<br />
Nici veacului, nici clipei nu le mai afl u rostul,<br />
Ca de departe-aud că-n curând va-ncepe postul,<br />
În cimitir nu-i nimeni. Doar eu c-o lumânare;<br />
Mă uit la ea cum arde şi, mamă-ţi cer iertare.<br />
Satul<br />
Mereu promit că mă întorc la tine,<br />
Mereu mai des mă-ntorc decât promit<br />
Şi de-aş sta cât mai mult atunci când vin e<br />
Că-n satul mamei mele am venit.<br />
Ca un copil întind palma spre zare<br />
Şi simt sub degete contur de dealuri<br />
Cu vii pe rod, pruni, meri şi păduri care<br />
Umerii-ţi înfăşoară-n calde şaluri.<br />
Veacuri te-au apăsat dar tânăr creşti;<br />
Fruntea ţi-a asudat de-atâtea ori!<br />
Te mai îmbraci în haine româneşti<br />
Când clopotul l-auzi în sărbători?<br />
Sătenii stau şi-acum la sfat pe pod;<br />
Doar apa râului le-ascultă păsul:<br />
Că-s bani puţini, că traiul nu-i comod,<br />
Că în politică-i doar interesul…<br />
văd abătut, ce ţi s-a mai întâmplat?<br />
- Nimic Sfi nţia Ta, sunt doar obosit. M-am sculat<br />
devreme, am fost la pescuit. Mulţumesc pentru că teai<br />
rugat pentru sufl etul Ilonei şi pentru mine. Rămâi cu<br />
bine!<br />
- Dumnezeu să te aibă în pază fi ule!<br />
Plec gârbovit, parcă am îmbătrânit subit. Simt în<br />
spate privirile iscoditoare ale stareţului. Ştie că nu sunt<br />
mulţumit. Mă întorc, îi zâmbesc, îi fac un semn vag de<br />
salut cu mâna. Stareţul mă binecuvântează, desenând<br />
semnul crucii în aer, sufl ându-l apoi spre mine. Urc la<br />
volan şi pornesc prudent spre casă. Trec prin Gherla, de<br />
data asta bariera este ridicată. Ajung la Dej, urc dealul<br />
Florilor, cobor în centru, - ‘’ iată liceul Andrei Mureşanu,<br />
al cărui elev am fost şi Biserica Reformată, al cărei turn<br />
de 70 de metri se vede de la 10 km. distanţă, când vii<br />
cu maşina spre oraş, pe şoseaua care şerpuieşte pe valea<br />
Someşului’’, urc dealul Mulatău oprindu-mă în dreptul<br />
casei părinteşti, pe strada Gheorghe Lazăr.<br />
Mama este la poartă verifi când cutia poştală.<br />
- Nu am primit astăzi nici o scrisoare - îmi spune -<br />
dar ştiam că vei veni, mi s-a zbătut toată dimineaţa ochiul<br />
drept a veste. N-ai prins nimic?<br />
- Nu, dar nu am fost în principal pentru asta, o să-ţi<br />
povestesc mai târziu.<br />
Deschid poarta şi parchez maşina în curte.<br />
- Ce faci Tati, ai şi venit? - mă întreabă Emil<br />
întrerupându-şi jocul de badminton cu Ramona, fetiţa<br />
vecinilor.<br />
- Da, însă nu am prins nimic.<br />
Maria, aşezată pe bancă fumează la o cafeluţă<br />
şi râde de calităţile mele pescăreşti. De data asta nu mă<br />
deranjează.<br />
Nu descarc maşina, nu mă schimb, nu mănânc, nu<br />
mă spăl pe mâini, mă retrag în camera mare (în care m-am<br />
născut), mă aşez la biroul bunicului, apoi al tatălui meu<br />
şi încep să scriu legenda bisericii din adâncurile lacului<br />
Săcălaia.<br />
Lucian GRUIA<br />
Tractorul e alături de plug,<br />
Maşina-n şură lângă vreo căruţă.<br />
Unde-s perechile de boi de jug?<br />
Pe câmp abia mai vezi câte-o văcuţă.<br />
Aici în sat – au trecut ani d-atunci –<br />
Visul meu de iubire a rămas.<br />
Numai cu amintirile mai trec pe lunci.<br />
Aici ai mei sub glie s-au retras.<br />
Îmi vine greu să cred c-o fi vreodată<br />
O zi-n care, deşi nu te-am uitat,<br />
Casa bunicilor va fi -ncuiată<br />
Şi n-am la cine mai veni în sat.<br />
Mühlbach<br />
În urbea mea natală de vrei vino-ntr-o seară<br />
Şi-ntârzie-ţi plimbarea încet pe bulevard<br />
Să simţi în nări miresme mustind a primăvară,<br />
Să vezi lumini şi stele cum laolaltă ard.<br />
Eşti chiar în vechiul centru cu casele-mbulzite<br />
Sub coifuri ţuguiate –ale unui ev absent;<br />
Dincolo blocuri terne impersonal clădite<br />
De-o mână prea grăbită într-un trecut recent.<br />
Respiră-n râset parcul – mândria oraşului deacum.<br />
Bunică i-a fost piaţa cu pietre-n caldarâm,<br />
Vecină casa unde-ntr-o toamnă sebeşeană<br />
Poposi Mihai – Vodă la dieta transilvană.<br />
În sunete de clopot surprinzi melancolii,<br />
Descoperi că-n turn ceasul, îngălbenit hrisov,<br />
Neostenit ia pulsul prin veacuri fumurii<br />
Bisericii surate cu una din Braşov.<br />
Spre cele patru vânturi vezi turnuri de cetate<br />
Ce-şi spun tăcând povestea cui vrea să le-o<br />
asculte.<br />
În şcoli copiii-s alţii, metodele-s schimbate,<br />
Nu-i timp nici de refl ecţii, nici de lecturi prea<br />
multe.<br />
Josenii şi Susenii, vechi vetre româneşti<br />
Mai dăinuind în umbra trecutelor istorii<br />
Făceau frăţietate cu obştile săseşti,<br />
Beau sub Pripoc licoarea-aurie din podgorii.<br />
S-au dus de-acum pe ape şi morile de apă,<br />
Astăzi oraşul naşte alt freamăt, noi catrene,<br />
Pe alte ritmuri cântă, din alte vremi s-adapă<br />
Şi speră-un loc pe lista de-oraşe europene.<br />
Rămâi încă o zi-n oraşul meu, de poţi,<br />
Să vezi şi Râpa Roşie – o fl acără-n amurg.<br />
Poate vei scrie-o carte, ori poate la nepoţi<br />
Li-i arăta vreodată străvechi–modernul burg.<br />
Rafi la MANIU
pag. 29<br />
GENOVEVA LOGAN<br />
Prolog<br />
În acea zi de noiembrie, o mie nouă sute<br />
optzeci şi......o, dar mai era atât de puţin până<br />
la sfârşitul veacului! Un pas numai şi puneai<br />
piciorul pe tărâmul tremurător al mileniului trei,<br />
scormonit de lentilele zgomotoase ale viitorologilor,<br />
impactologilor şi purtătorilor de cuvânt de tot felul,<br />
gândea Lavinia Mihu, pe cale atunci de a părăsi<br />
încă un loc de muncă – al câtelea oare pe anul acela<br />
încâlcit, anul bulibăşelilor, cum îi spusese avocatul<br />
ei într-o dimineaţă, pe treptele însorite ale Palatului<br />
Justiţiei proaspăt renovat după cutremur, unde ori de<br />
câte ori intrase simţise un puternic miros de târg de<br />
vite şi nu-şi putea explica de ce.<br />
Va căuta altceva, ori va mai şoma o vreme .Va<br />
încerca în răstimp să-şi pună în ordine gândurile. Şi<br />
nu numai atât. Viaţa ei întreagă cerea parcă o nouă<br />
punere în ordine.<br />
Un sentiment neplăcut o smulse brutal din<br />
rezonare: i-au tăiat fraza prin care, în autobiografi a<br />
cerută iar la comitetul de partid, afi rma că de mai<br />
bine de zece ani merge pe sârmă .De ce i-au tăiat-o?<br />
Da capo<br />
Şi încă o zi, da, prima zi din restul zilelor ei,<br />
cum îi plăcea adesea să spună, ultima zi de noiembrie<br />
a unui an care se număra cu o mie nouă sute optzeci<br />
şi.... Cea din urmă zi sub un clopot de sticlă, mai<br />
gândea, cu oarecare efort. Privea încă odată în jur,<br />
din refl ex, ori din imperioasa trebuinţă de a lua acel<br />
ultim mulaj al unei realităţi pe care speri că nu o vei<br />
mai repeta. Zăbovea un timp asupra textului de pe<br />
tabla neagră, spălată de elevi, unde cineva începuse<br />
să consemneze obişnuitul tabel sinoptic:<br />
„Azi este luni,3o noiembrie.<br />
Afară este frig.<br />
Este toamnă.”<br />
În primele zile când a venit aici, impactul cu<br />
această lume afl ată într-o ordine complet diferită îi<br />
păru copleşitor. Enunţurile telegrafi ce scrise pe tablă<br />
în partea dreaptă<br />
sus, înregistrând de fi ecare dată ca un jurnal<br />
de bord ziua, luna, anotimpul anul şi felul în care<br />
este luminat de soare ori bătut de vânt locul în care<br />
se afl ă, îi întăreau tot mai mult convingerea că viaţa<br />
aici se petrece sub un clopot de sticlă.<br />
Venea din valţul neîndurător al unui timp<br />
revolut pentru om, iar aici putea chiar să nu ştie în<br />
ce zi, în ce lună şi an de după Hristos se afl a .Simţise<br />
menghina spaţiului riguros determinat de latitudini<br />
ideologice până-n rărunchi ,iar acum o putea ignora,<br />
se mişca în voie, ca un simplu locuitor al planetei<br />
Pământ. Toate lucrurile aici erau reduse la esenţa<br />
lor primă. Totul se lua de la capăt .Totul începea<br />
cu începutul. Comunicarea se realiza prin semne.<br />
Semnele condensau în ele experienţe acumulate de<br />
generaţii în serie lipsite de auz. În absenţa graiului<br />
fl uxul informaţional se transmitea prin mâini, prin<br />
degetele lor lungi ca nişte antene ale spiritului. Iar<br />
clopotul tainic sub care se stratifi cau în tăcere toate<br />
cele trăite ori ne trăite, se dovedea încăpător şi solid,<br />
odată ce ai intrat aici te puteai considera la adăpost,<br />
înghiţit de neant.<br />
Căută o cretă colorată şi adăugă sub<br />
desfăşurătorul sinoptic de pe tablă:<br />
„Frunzele cad.<br />
Păsările călătoare pleacă spre sud.”<br />
Îşi aminti din nou prima zi când intrase<br />
aici......Începea anul şcolar şi conform tradiţiei<br />
iubitul conducător făcea deschiderea într-unul din<br />
marile centre universitare din ţară. Indicaţiile erau<br />
ca întreg colectivul, profesori şi elevi, să stea în<br />
faţa televizorului, să-i asculte discursul. Televizorul<br />
aici era instalat în sala de sport, cu sonorul dat la<br />
maximum. Numai că prin uşa întredeschisă nu se<br />
vedea nimeni urmărindu-l, şi oricât de tare ar fi<br />
strigat „mult iubitul”, surzii oricum nu îl auzeau.<br />
Constatarea aceasta avusese darul de a o dezinhiba<br />
din prima clipă. Tot ce a urmat semăna perfect cu un<br />
scenariu de operetă:<br />
-Şi ce-aţi făcut, tovarăşa, AŢI COMPLOTAT<br />
ÎMPOTRIVA ORGANELOR? o întrebase directoruladjunct<br />
răsfoindu-i dosarul, când au rămas între patru<br />
ochi.<br />
-Da. Era cât pe ce să scot România din Pactul<br />
Autoarea cu Ion Pogorilovchi (soţul)<br />
şi Vasile Blendea - la cascada Niagara<br />
de la Varşovia .*Aşa cum mă vedeţi, eu....<br />
-Vă lipsesc anumite avize.<br />
-Pot să dau o declaraţie pe proprie răspundere<br />
că nu sufăr de epilepsie şi nu am cazier, nici rude<br />
în străinătate, mai adăugase ea, amintindu-şi de<br />
împrejurările încadrării în munca de jos, cu un an în<br />
urmă, când i se ceruse o astfel de hârtie.<br />
- Nu. Lăsaţi declaraţiile pentru mai târziu.<br />
„Circuitul apei în natură”, scrise acum mare,<br />
pe mijlocul tablei, revenind în prezent.<br />
-Astăzi vom vorbi despre apă, anunţă cu faţa<br />
spre clasă, conturând în aer şi semnul lor pentru apă<br />
– mâna dreaptă mai sus simulând gestul deschiderii<br />
unui robinet, mâna stângă simulând ţinerea unui<br />
pahar dedesubt – deşi nu avea voie să se folosească<br />
de semne, mai ales în procesul predării.<br />
------------------------------<br />
*Este vorba despre o înscenare a securităţii,<br />
numită azi „Afacerea meditaţia transcendentală”. În<br />
1982 a fost folosită ca diversiune pentru declasarea<br />
a sute de intelectuali., trimişi la munca de jos, lipsiţi<br />
de drepturi materiale şi civice, monitorizaţi mai<br />
apoi, de-a lungul anilor, „cu mijloace specifi ce<br />
”.Unii dintre ei nu ştiau de fapt în ce constă M.T.<br />
Prin uşa întredeschisă un turbulent ,tolerat<br />
din ofi ciu, strecura ţeava unui pistol de plastic,<br />
somându-i pe toţi să se predea. Pe hol, plutind<br />
parcă sub acţiunea hipnotică a unui drog, un altul<br />
trecea dinspre bucătărie şi muşca dintr-o felie mare<br />
de pâine prăjită. În buzunare îi mai atârnau câteva<br />
pentru prietenii lui, ori pentru „şeful” care l-a<br />
trimis. Şi mama elevului adus cu somaţii de acasă<br />
tot mai zăbovea printre bănci, nu se îndura să plece<br />
.Împărţea acum la toată clasa ceva dintr-o pungă şi<br />
dădea ultimele sfaturi copilului: cum să se păzească<br />
de frig, unde să-şi ţină banii, ce să-şi pună noaptea<br />
pe cap , la cine să apeleze în caz de nevoie. Iar prin<br />
pereţi răzbătea când şi când vocea unui coleg care<br />
de câteva săptămâni pregătea o lecţie deschisă.<br />
-Care sunt principalele obiective ale actualului<br />
plan cincinal?<br />
-Canalul, răspundea un surd cu voce de cap.<br />
-Numai Canalul? Cum se numeşte Canalul?<br />
Ce nave merg pe Canal?<br />
-Ţara noastră se numeşte Republica Socialistă<br />
România.<br />
- Nu ţara, Canalul. Cum se numeşte Canalul?<br />
Un aer de conchistador în căutarea unor noi<br />
teritorii emana din vocea colegului sârguincios. Abil<br />
în relaţii , versatil cu superiorii, îi devenise agreabil<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
chiar din primele zile, poate prin felul în care se droga<br />
cu lecturi, cădea mereu în picioare când era atacat,<br />
urmărea numai binele în jur, fără a lăsa impresia că<br />
îl interesează.<br />
- Ce alte realizări mai cunoaşteţi?<br />
-Făgărăşanul.<br />
-Nu Făgărăşanul. Trans........ Trans şi mai<br />
cum?<br />
Prin fereastra deschisă se putea urmări un<br />
„11 metri” de mare clasă şi apoi replierea extrem<br />
de rapidă a celor două echipe care-şi disputau<br />
mingea .Competiţii de fotbal răsunătoare ar putea fi<br />
susţinute prin excelenţă de surzi.Ca şi toate celelalte<br />
sporturi de performanţă unde este necesară ruperea<br />
de real,concentrarea.<br />
Gândind în gol, Lavinia Mihu completase între<br />
timp tabla cu formulele chimice de compunere a apei<br />
şi diversele ei reacţii cu alte substanţe. In coloana din<br />
dreapta, destinată jurnalului zilei, mai adăugase cu<br />
cretă colorată:<br />
„După toamnă urmează iarna.<br />
Lunile de iarnă sunt: decembrie, ianuarie,<br />
februarie.<br />
Este multă zăpadă”.<br />
-Numai Transfăgărăşanul? striga în continuare<br />
colegul cu lecţia deschisă. Striga fără să fi e nevoie,<br />
surzii oricum nu auzeau, că de douăzeci de ani<br />
tovarăşul secretar general al partidului înfăptuieşte<br />
o nouă epocă. Cum se numeşte această epocă? Le<br />
răspundea tot el: epoca de aur.<br />
„Azi este luni, 3o noiembrie, 198..?.<br />
Afară este frig.<br />
Este o zi noroasă, de toamnă.”<br />
Să fi e luni, treizeci noiembrie, o mie nouă<br />
sute optzeci şi.....Să poţi să nu-ţi aminteşti imediat<br />
optzeci şi cât? Să fi e o zi pâcloasă ca ectoplasma<br />
unui medium în transă. Vălătuci de nouri la orizont<br />
şi drumuri care nu duc nicăieri. Să fi i mut. Să priveşti<br />
la spectacolul lumii ca la un iarmaroc în care nu te<br />
încumeţi să intri neînsoţit .Să ai lumea ta. Să fi i mai<br />
mult sau mai puţin autist .Să te numeşti Vrăbiescu.<br />
Vrăbiescu C. Eusebiu. Cei din jur să te smulgă mereu<br />
din această lume, să te înghesuie, vrând-nevrând<br />
între ostreţele lumii lor ,pentru că acolo urmează<br />
să-ţi duci zilele, anii .Să nu ai prea multe bucurii,<br />
nici dorinţe .Să fi i poate mai aproape de Dumnezeu<br />
decât de oameni, dar un Dumnezeu al tău, cu totul<br />
personal, care în ziua când te va chema să-i vezi<br />
faţa, îţi va deschide cu mâna lui Porţile Cerului.<br />
Dar până atunci.... Până atunci să desenezi broaşte,<br />
şopârle şi crabi.<br />
Vrăbiescu desena mereu broaşte, şopârle şi<br />
crabi. Într-o etapă anterioară desenase păianjeni.<br />
Fără să-i ceară nimeni. În momentele lui bune se<br />
aşeza în bancă, rupea o foaie din caiet şi începea<br />
migăloasa lui trudă care-l ţinea încordat ore în şir,<br />
chiar dacă între timp se încheia orice program. După<br />
ce termina arunca asupra foii o privire fulgerătoare,<br />
ca un Demiurg ajuns în ziua a şasea, când constata<br />
că „ceea ce a făcut i-a plăcut”. Punea apoi creionul<br />
în buzunar, mototolea rapid foaia într-un ghemotoc<br />
dens, bătucit, şi-l arunca la coş. Cercul se închidea.<br />
Gestul creator era dus până la capăt şi desăvârşit<br />
prin suprimare . După împlinirea lui nu putea urma<br />
decât moartea .În clipele acelea Lavinia se simţea<br />
stingheră printre chipurile tăcute din jur, umilită<br />
chiar de condiţia ei normală. Toate eforturile depuse<br />
pentru a-i ajuta să se exprime, să folosească limbajul<br />
comun, mânuit cu uşurinţă de orice băcan în lumea<br />
normală, îi păreau de prisos.<br />
Uşa se deschidea încet şi un elev din clasele<br />
mari se apropia cu mâna întinsă, rugând-o să-i<br />
schimbe două monede de cinci lei contra unei hârtii de<br />
zece. Semn distinctiv pentru schimbare: întoarcerea<br />
pag. 30
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 30<br />
Urmare din pag. 29<br />
palmei deschise dinspre afară spre înăuntru. Situaţie<br />
tipică la ei: vor mereu să transforme mărunţişul în<br />
bancnote mari şi nu invers. După cum este tipică şi<br />
o altă delectare a lor: aceea de a-şi citi numele de la<br />
codă la cap. Ca şi când l-ar da la întors. Ies câte doi<br />
în faţa tablei şi se iau la întrecere scriindu-l inversat,<br />
ca în oglindă .Unii dintre ei au un scris perfect<br />
în oglindă, cum se spune că şi Leonardo da Vinci<br />
avea..... Întrevăzu o clipă prăpastia ameţitoare care<br />
se întindea între picturile lui Leonardo şi disgrafi ile<br />
de pe tablă. Între minus şi plus infi nitul condiţiei<br />
umane, atâta timp cât acestor copii, însemnaţi de<br />
soartă, li se rezervă din start un loc marginal.<br />
Becul de deasupra uşii semnalizase de mult<br />
pauza. Surzii o zbughiseră afară, la fotbal. În clasă<br />
mai era doar Vrăbiescu. Îşi scutura febril mâinile,<br />
ca după o treabă bine făcută, bătea pasul pe loc, în<br />
tropote scurte, din când în când se lăsa scuturat de<br />
accese de râs. Asta înseamnă că încheiase din nou<br />
un travaliu? Da. Terminase desenul şi, ca de obicei,<br />
îl mototolise şi–l aruncase la coş. Dintre gunoaiele<br />
unde zăcea, ghemotocul de hârtie o sfi da, atrăgând-o<br />
în acelaşi timp cu o forţă magnetică. Iar el, Vrăbiescu,<br />
eliberat acum din menghina vidului şi a subsolicitării,<br />
se replia încet, ca un fl ux revenind între maluri. Urma<br />
să vină mama la şase, să-l ia acasă. Semn distinctiv<br />
pentru mamă: mângâierea fi nă a obrazului, cu<br />
degetele întinse şi rotunjite moale spre vârf. Semn<br />
distinctiv pentru casă: palmele întinse şi împreunate<br />
în unghi ascuţit, în chip de acoperiş.<br />
Când toate se împliniră, Lavinia Mihu se<br />
îndreptă, în sfârşit, spre ieşire, cu senzaţia ciudată<br />
că numai umbra ei se desprinde şi pleacă. Păşea<br />
încet, străduindu-se să nu privească înapoi, în timp<br />
ce prin ziduri, de undeva de la etajele superioare, se<br />
interferau măsurile ritmice ale unei percuţii. Cineva<br />
cu resturi de auz bătea monoton cu palma în pupitru.<br />
Un hipoacuzic. Ori mai mulţi hipoacuzici. Şi-au<br />
descoperit pe neaşteptate această distracţie şi bat de<br />
zor ritmul, ţinându-şi urechea cât mai aproape de<br />
sursa sonoră.<br />
Din mers ,ivite din umbră, mâini întinse<br />
încercau să o atingă, să-i ghicească astfel natura reală<br />
a fi inţei, câmpul afectiv şi rezonanţa biomagnetică,<br />
elemente esenţiale după care , vrând ne vrând, erai<br />
evaluat aici sub clopotul de sticlă. Iar puştiul mai<br />
lipicios, de parcă ar fi avut mereu o valenţă liberă,<br />
cel care căuta în toate persoanele întâlnite o posibilă<br />
mamă, o urmări ca de obicei, târşâindu-şi papucii<br />
până la poartă. Nu-i cerea nimic. N-o atingea cu<br />
mâna, ca ceilalţi. Nici măcar n-o privea. Se ţinea<br />
tăcut pe urmele ei şi atât. Până la poartă.<br />
În staţia de tramvai la ora aceea era pustiu.<br />
Frig, noroi şi funingine. Vânturi tăioase ademeneau<br />
întunericul care intrase parcă de-odată pe toate cele<br />
cinci drumuri de la intersecţie. O vagă nelinişte,<br />
ceva, ca o prezenţă nedorită simţi difuz în spatele ei.<br />
Se întoarse. Scormoni cu privirea culoarul de ceaţă,<br />
înapoi şi înainte. Nimeni. Îşi strânse ochii cu putere,<br />
încercând să ignore disconfortul presupusei prezenţe<br />
străine. Gândi:<br />
Să vii din lumea abandonului totalitar<br />
Unde nimeni pe nimeni nu strigă pe nume.....<br />
Asta o mai linişti.Ca să nu îngheţe ,făcu câţiva<br />
paşi prin ceaţa compactă. Studie cu atenţie toate<br />
contururile materiale din jur: un pom, un chioşc de<br />
ziare, ostreţele unui gard, un pilon. Reveni la locul<br />
unde era marcată staţia de tramvai pe un stâlp.<br />
Te-am mai văzut undeva<br />
Descumpănită, se întoarse îndărăt, cu toată<br />
făptura .În spatele ei păru că observă ceva.<br />
Se repezi hotărâtă, tăind parcă în două plasma<br />
difuză a ceţei . Încercă să-i distingă conturul,<br />
să-l recunoască, poate, pe cel ce-o urma, o fi tot un<br />
surd. Nimeni. De jur-împrejur nici ţipenie. Liniştea<br />
înserării doar. Frig şi funingine .Vălătuci de nouri ca<br />
plumbul. Şi din loc în loc stâlpi. Tot felul de stâlpi<br />
care-n ceaţă păreau că se auto proliferează. O căruţă<br />
cu coviltir se apropia încet către intersecţia celor<br />
cinci drumuri, fără să se audă. Felinarul de vânt se<br />
bălăngănea în urmă, semnalizând stins gabaritul<br />
Şi în faţa ei molocul înfi pt în pavaj, privind-o<br />
intens şi malefi c .O aştepta. O veghea. De la începutul<br />
lumii tot asta făcea.<br />
Nu era orfelinul cu o valenţă afectivă<br />
descoperită, cel care o urmărise până la poartă,<br />
târşâindu-şi papucii şi care îşi căuta în toate fi inţele<br />
întâlnite o mamă de sufl et, ori măcar de împrumut. Nu<br />
era nici cel venit cu somaţie de acasă, nici Ionuţ, cel<br />
cu fruntea boltită de bosse, care-şi desfăcea mereu<br />
pupitrul în bucăţele şi apoi îl recompunea cât ai clipi.<br />
Nu era nici autistul de Vrăbiescu. Nici Trulea, cel<br />
cu un ochi căprui şi unul albastru, nici Jitaru, cel<br />
înrudit prin grafi e cu Leonardo da Vinci. Nu era nici<br />
unul dintre surzii şi muţii demutizaţi de ea vreodată.<br />
Dar era,desigur, un surdo-mut, şi-i striga prin toată<br />
făptura ceva în stare s-o scoată din minţi:<br />
Te-am mai văzut undeva<br />
Hotărâtă să-şi păstreze calmul, îşi schimbă<br />
locul, mai lovi călcâiele ritmic unul de altul, mai<br />
numără stâlpii pulsând cu indecizie în sus, becurile<br />
lipsă, becurile pâlpâind. Făptura era tot acolo.<br />
O fi vre-un soi de călător indecis ,îşi spuse.<br />
O fi vre-un om beat, care a rătăcit drumul. Ori care<br />
aşteaptă să treacă toate tramvaiele, pentru a putea<br />
traversa, în sfârşit, strada. Circula aşa o glumă. Cu<br />
un brav cetăţean turmentat, care a aşteptat până s-au<br />
retras toate tramvaiele în depou, apoi şi-a strigat<br />
camaradul de chefuri: „Vasileeee! Hai că putem<br />
trece!”<br />
Îşi reluă paşii pe loc, monoton. Gândi:<br />
Ştiţi voi de lumea abandonului totalitar<br />
Unde nimeni pe nimeni.....<br />
Ei nu! Asta nu! Simţind cum malefi ca umbră<br />
începe să-i paralizeze şi gândurile, se smulse din<br />
traumă cu un ultim efort şi-o la fugă prin ceaţa<br />
groasă, lichidă.<br />
De după colţ tramvaiul se anunţă, în fi ne,<br />
scoţând un scrâşnet lugubru. Viră rapid şi mai<br />
apucă să se agaţe de scara ultimului vagon. Prin<br />
uşa întredeschisă se aruncă înăuntru, în timp ce<br />
tramvaiul cotea. Nu se aşeză, deşi inima îi bubuia a<br />
furtună. Nu întoarse capul. Nu privi decât pe fereastră,<br />
necontenit şi intens. După două opriri coborî automat<br />
şi pe ultima treaptă a scării îşi dădu seama că nu se<br />
gândise la asta, dar refl exele o serveau ca şi în alte<br />
dăţi. Mai avu timp să alerge înainte, să se strecoare<br />
pe uşa vagonului din faţă, destul de aglomerat acum,<br />
slavă Domnului!<br />
Crâmpeie de timp, jocuri labile de culori şi<br />
imagini din lumea pe care o lăsa în urmă se succedau<br />
rapid pe ecranul minţii .Un sfârşit de primăvară<br />
uscat, toropit de explozia luminii în muguri. Cişmele<br />
pe marginea drumului, un bătrân gânditor îmbrăcat<br />
într-o manta militară cu nasturii smulşi, câini<br />
încălzindu-se la soare şi puradei cu saci de sticle<br />
goale în spate. Ca să nu întârzie, în ziua aceea luase<br />
un maxi-taxi. Abia-şi târa geanta încărcată cu seturi<br />
de ilustrate grupate pe teme, şi „Războiul sfârşitului<br />
lumii” de Losa, un roman de succes care îi servea<br />
drept narcotic în tramvai, în pauzele dintre două<br />
activităţi, sau în şedinţele de<br />
învăţământ politic. Avea gânduri mari .Era<br />
hotărâtă să facă un efort decisiv, poate ultima<br />
încercare de a sparge încremenirea clopotului de<br />
sticlă. Voia să smulgă măcar un zâmbet de pe feţele<br />
plumburii care gravitau în jurul ei, căutându-şi axul<br />
lăuntric. O mâhnea profund neputinţa, absurdul<br />
destinului acestor copii. Pentru că n-au fost doriţi,<br />
şi au fost abandonaţi prin spitale chiar din prima lor<br />
zi,. sau pentru că părinţii lor cu relaţii sus puse au<br />
avut acces la supra doze de pilule contraceptive, ori<br />
pentru că un medic diletant în loc de otită a pus un<br />
diagnostic de encefalită şi a prescris cele mai tari<br />
antibiotice.... Sau pur şi simplu pentru că aceşti surzi<br />
se trag tot din surzi, şi mereu alte serii de surzi vor<br />
aduce pe lume, până când natura, în nemărginita ei<br />
putere de re germinare, va reuşi să-şi diminueze la<br />
minim eroarea....În clasă o aştepta un singur elev,<br />
legat cu o basma albă pe frunte, stil pirat. Aşeza<br />
ceva în echilibru pe pupitrul lui, cu multă minuţie.<br />
Când ea deschise uşa se opri şi indică ceva în sus cu<br />
mâna, articulă şi câteva sunete, greu de interpretat,<br />
- şi el ştia asta, se vedea din mimica lui că trata cu<br />
destulă îngăduinţă pretenţia doamnei profesoare de<br />
a comunica prin cuvinte - mai repetă odată gestul<br />
spre tavan, apoi îşi reluă netulburat migăloasa<br />
preocupare. Aşadar, toţi au şters-o pe sus, la televizor<br />
sau alte năzbâtii. A rămas doar el, şi aşa indispus,<br />
să-i acopere. Ce urma să se mai întâmple, în ordinea<br />
aparenţelor? Să se retragă şi ea, încetul cu încetul,<br />
sub clopotul ei, de beton?<br />
Tramvaiul aluneca acum greu printre staţiile<br />
supraaglomerate. Se apropia ora schimbului trei.<br />
Absorbea cu efort călătorii învineţiţi de frig şi<br />
aşteptare, rareori expulza câte unul, după îndelungi<br />
frecuşuri şi înghionteli.<br />
La o oprire bruscă o călătoare aproximativ<br />
tânără, elegantă, aşezată pe scaunul rezervat<br />
invalizilor, bătrânilor, persoanelor cu copii în braţe,<br />
a alunecat în forţă drept în braţele călătorului din<br />
faţa ei. Nimerise pe scaunul care se mişcă mereu.<br />
Da. În toate tramvaiele 24 scaunul din spatele<br />
vatmanului se mişcă. Scaunul rezervat. Călătoarea<br />
se scuză contrariată, tuşi, zâmbi cu jenă, prinse a-şi<br />
plia îndelung fusta. De la o vreme coborî. Imediat în<br />
urma ei urcă un călător turmentat. Îşi plimbă ochii<br />
înceţoşaţi prin tramvai, urmărind el ştie ce, apoi,<br />
în timp ce toţi aşteptau smirnă, se aşeză pe scaunul<br />
critic. Scaunul nu se mişcă, nu căzu înainte, beţivul<br />
se cobâlţâia cum voia, se lăfăia cu capul pe spate,<br />
fără nici un pericol. Delirul îl ţinea în menghină,<br />
îl proteja. Există, într-adevăr, un înger ocrotitor al<br />
chefl iilor.<br />
Şi din nou şoapta: Te-am mai văzut undeva.<br />
Nu privi înapoi. Nu schiţă nici un gest.<br />
Instinctiv se agăţă cu ambele mâini de spătarul<br />
scaunului rezervat, intuind confuz o posibilă<br />
descărcare. Beţivul mai avu timp să-i trimită peste<br />
umăr o privire evazivă, de o bunătate fundamentală,<br />
înainte de a se lăsa moale în jos. Îl<br />
fură instantaneu somnul.<br />
De la un timp, observând cum toată lumea<br />
coboară, Lavinia Mihu se luă după fl ux.<br />
Scuturându-şi toate încheieturile, tramvaiul<br />
dispăru în curbă, ca o vedenie speriată de cântatul<br />
cocoşilor. Ajunsese din nou în staţia de unde a plecat.<br />
Frigul, laolaltă cu negura răbufniră în forţă pe toate<br />
cele şapte drumuri de la intersecţia care acum nu mai<br />
ducea<br />
nicăieri. Femeia privi în sus şi din sforile albe,<br />
prefi gurate prin ceaţă de becurile fl uorescente înfi pte<br />
pe stâlpi , îşi închipui imense corzi grave pe care<br />
singurătatea ei îşi putea reverbera<br />
acum întreaga ne împlinire.<br />
Decise să parcurgă pe jos drumul spre casă.,<br />
luând pe cont propriu neprevăzutul. Gândurile i se<br />
limpezeau, ca o apă ajunsă, în sfârşit, la câmpie.<br />
Senzaţia mai veche că lucrurile toate vin spre ea,<br />
că o adulmecă, oferindu-şi în acelaşi timp întreaga<br />
lor consistenţă şi forţă, spre a realiza o osmoză, un<br />
câmp al infi nitelor toleranţe, a prins a-şi face loc în<br />
sufl etul ei, pe măsură ce înainta pe străzile complet<br />
pustii. Se simţea la un pas de extaz .Un extaz limită.<br />
Poate extazul încercat de marii asceţi, sau , mai<br />
curând, extazul muribunzilor livraţi spre eterna pace<br />
a nefi inţei. Asta să fi e ACCEPTAREA?<br />
Odată ajunsă acasă, şocul a fost şi mai puternic:<br />
trecând pe lângă o masă încărcată cu ceşti şi pahare,<br />
adunate acolo de cine ştie când - ori poate că ai ei<br />
între timp benchetuiseră –<br />
întinse mâna să le împingă puţin mai spre<br />
centru ,dar înainte de a apuca să le atingă alunecară<br />
toate spre margine şi se rostogoliră în ţăndări. Era ca<br />
un fl uid care antrena pe urmele lui tot ce–i ieşea în<br />
cale, curba liniile obişnuite ale lucrurilor, le reordona,<br />
după legi neştiute, stihinice parcă. Îşi strânse ochii<br />
cu putere, încercând să nu mai facă nici o mişcare.<br />
Gândi:<br />
Eu vin din lumea abandonului totalitar<br />
Unde nimeni pe nimeni nu strigă pe nume<br />
Zilele toate-s o albie fără hotar<br />
Caii singurătăţii aleargă în spume
pag. 31<br />
Se anunţă o nouă carte<br />
Sorana Georgescu-Gorjan, fi ica inginerului Ştefan Georgescu-<br />
Gorjan, cel care a transpus în metal, la Târgu-Jiu, visul lui Constantin<br />
Brâncuşi de a reliza pe pământurile natale o Coloană fără sfârşit, şi-a<br />
dedicate viaţa valorifi cării moştenirii scrierilor tatălui ei despre mare<br />
sculptor roman, precum şi cercetărilor sale proprii în acelaşi domeniu al<br />
brâncuşiologiei. Publicăm, cu acordul domniei sale, câteva texte foarte<br />
interesante, mai puţin cunoscute îndeobşte, din cartea afl ată în curs de<br />
apariţie, AŞA GRĂIT-A BRÂNCUŞI (AINSI PARLAIT BRANCUSI<br />
VIII.1 CLOŞCA – LA COUVEUSE – THE<br />
BROODING HEN<br />
(VIII.1a) [Povestire fantastică] La începutul<br />
lumii, când a văzut omul pentru prima dată o cloşcă pe<br />
ouă, a întrebat-o ce face? (pe vremea ceea animalele<br />
vorbeau aceeaşi limbă ca oamenii). Animalele aveau<br />
foarte mare respect pentru oameni. Cloşca s-a sculat şi<br />
a poftit pe om să caute un loc să şază ca să-i explice. Şi<br />
i-a explicat şi i-a explicat şi atât de mult că întorcânduse<br />
la ouă le-a găsit reci. De aceea şi acum cloştele ne<br />
sar în cap când ne apropiem de cuibul lor.*<br />
(Doina Lemny, Cristian Robert Velescu -<br />
Brâncuşi inedit – Ed. Humanitas, 2004, p. 51)<br />
Histoire de brigands<br />
Il y avait dans les temps très, très, très anciens<br />
temps, quand les hommes ne savaient pa comment les<br />
bêtes viennent au monde… Un jour de ces temps-là,<br />
un homme a trouvé une poule qui couvait ses œufs.<br />
Et comme ces temps-là les bêtes et les hommes se<br />
comprenaient, il lui demanda qu’est-ce qu’elle faisait.<br />
Et comme la poule était gentille – car ces temps-là les<br />
bêtes avaient beaucoup de respect pour les hommes –<br />
Ah! beaucoup, beaucoup, beaucoup plus que maintenant<br />
– elle se leva pour ne pas tenir un homme debout et<br />
s’en alla lui expliquer. Et lui expliqua longtemps,<br />
longtemps, et tant que, quand elle retourna à ses œufs,<br />
les œufs étaient déjà gâtés.<br />
C’est pourquoi que de nos jours les poules qui<br />
couvent les œufs se fâchent à nous crever les yeux<br />
quand nous nous approchons de leur nids.<br />
(This Quarter, 1925, p. 237; Integral, 1925 –<br />
Brezianu, 1998, p. 61, fi g. 108–; Hulten et al., 1986,<br />
p. 166)<br />
Tall Tale<br />
Once upon a time, long, long ago, when men<br />
did not know how animals come into the world…. One<br />
day way back then, a man came across a hen sitting on<br />
some eggs. Since people and animals understood each<br />
other, he asked the hen what she was doing. And since<br />
the hen was considerate and did not want to keep him<br />
on his feet – in those days animals had great respect for<br />
people so very, very, very much more than now – she<br />
got up and went off to tell him. She took a very, very<br />
long time doing so, and by the time she got back, the<br />
eggs had gone rotten.<br />
That is why brooding hens nowadays get spitting<br />
mad at us when we get close to their nests.<br />
(P. Hulten, N.Dumitrascu, Al. Istrati – Brancusi –<br />
Ed. Flamarion, Paris et al., 1987, p. 166, tr. ed. Egan)<br />
VIII.2 FLUTURELE – LE PAPILLON – THE<br />
BUTTERFLY<br />
(VIII.2a) Le beau papillon est mort sous le vitrail<br />
d’en haut. En vain j’ai ouvert les deux grandes portes<br />
et les six vasistas: quatre au-dessus des deux portes<br />
et deux sur le toit d’en face du vitrail. En vain avec<br />
une perche je voulu le faire trouver la sortie. Ce beau<br />
papillon attiré par la lumière s’est cogné la tête contre<br />
la vitre jusqu’à ce qu’il est mort.<br />
C’est ainsi avec nous, quand notre lumière<br />
intérieure est plus grande que notre savoir, nous nous<br />
cassons la tête contre les murs infranchissables, quand<br />
il nous serait si facile de trouver l’issue.*<br />
(P. Hulten, N.Dumitrascu, Al. Istrati – Brancusi<br />
– Ed. Flamarion, Paris et al., 1986, p. 250; Brâncuşi<br />
inedit, 2004, p. 82)<br />
A beautiful butterfl y died beneath the skylight.<br />
I opened the two big doors and the six transoms: four<br />
over the two doors and two in the roof across from the<br />
skylight. But it was no use. I took a pole and tried<br />
to coax it out. Again no luck. The beautiful butterfl y,<br />
drawn by the light, fl ew at the skylight until it died.<br />
So it goes with us. When our inner light outshines<br />
our intellect, we go crashing into impassable walls, and<br />
all the time the way out is so easy to fi nd.<br />
(Hulten et al., 1987, p. 250, tr. ed. Egan)<br />
Frumosul fl uture a murit sub vitraliul de sus.<br />
În zadar am deschis cele două uşi mari şi cele şase<br />
ferestruici: patru deasupra celor două uşi şi două de pe<br />
acoperişul din faţa vitraliului. În zadar cu o prăjină am<br />
vrut să-l fac să găsească ieşirea. Frumosul fl uture atras<br />
de lumină s-a izbit cu capul de geam până ce a murit.<br />
Aşa e şi cu noi, când lumina noastră interioară e<br />
mai mare decât ştiinţa noastră, ne spargem capetele de<br />
ziduri de netrecut, când ne-ar fi atât de uşor să găsim<br />
ieşirea.<br />
(traducere Sorana Georgescu-Gorjan)<br />
VIII.3 BARZA – LA CIGOGNE – THE STORK<br />
(VIII.3a) Histoire de brigands contée par ma<br />
mère<br />
Quand la cigogne a rencontré le moineau pour la<br />
première fois et l’a vu si petit, [elle] se mit tout de suite<br />
en devoir pour le faire grandir. Elle le mit dans son nid<br />
et du matin au soir lui porta tout ce qu’elle trouva de<br />
meilleur pour lui donner à manger, l’entoura de tous<br />
les soins et tous les jours ainsi pendant neuf années.<br />
Un jour de la neuvième année – en plein hiver – elle<br />
s’est donné beaucoup de peine pour trouver quelques<br />
miettes à lui porter. Elle arriva le soir au moineau avec<br />
[pour] ainsi dire rien dans le bec – pour la première<br />
fois n’ayant rien à lui donner à manger. Elle le regarda<br />
attentivement et s’est dit: «Depuis neuf années que je<br />
me donne de la peine et il n’a pas bougé d’une tête<br />
d’épingle!» – et d’un coup de bec l’avala.*<br />
(Hulten et al., 1986, p. 167 fss)<br />
Tall story told by my mother<br />
When the stork met the sparrow for the fi rst time<br />
and saw it so small, she set about making it grow. She<br />
put it in her nest and all day long brought it whatever<br />
she found best to feed it. She looked after it every day<br />
for nine years. One day of the ninth year, in the depth<br />
of winter, she tried hard to fi nd some crumbles to bring<br />
to it. She arrived in the evening at the sparrow having,<br />
so to speak, nothing in its beak – for the fi rst time she<br />
had nothing to give it to eat. She looked attentively at<br />
the sparrow and thought: “For nine years I have taken<br />
troubles and it didn’t grow a bit” and she opened her<br />
beak and swallowed it down.<br />
(traducere Sorana Georgescu-Gorjan)<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
FABULELE LUI BRÂNCUŞI<br />
/ THUS SPAKE BRANCUSI), reunite în capitolul VIII FABULELE<br />
LUI BRÂNCUŞI (LES FABLES DE BRANCUSI / BRANCUSI’S<br />
FABLES). Cartea reuneşte aforismele, maximele, refl ecţiile şi tot ce s-a<br />
păstrat din spusele lui Brâncuşi, selectate cu maximă acribie, pe criteriul<br />
credibilităţii, din publicaţiile vremii şi mărturiile calor care le-au auzit şi<br />
menţionat în cărţi şi reviste, corectând greşelile traducerilor anterioare.<br />
Lucian GRUIA<br />
Povestire fantastică spusă de mama<br />
Când barza a întâlnit vrabia pentru prima oară şi<br />
a văzut-o atât de mică, s-a apucat de îndată s-o facă să<br />
crească. A pus-o în cuibul său şi ziua întreagă îi aducea<br />
tot ce găsea mai bun, ca s-o hrănească. A îngrijit-o aşa,<br />
zi de zi, timp de nouă ani. Într-o bună zi din al noulea<br />
an – în plină iarnă – s-a străduit mult să găsească câteva<br />
fi rimituri ca să i le aducă. A ajuns seara la vrabie,<br />
neavând, ca să spunem aşa, nimic în cioc – pentru<br />
prima oară nu avea ce să-i dea să mănânce. A privit-o<br />
atent şi şi-a spus: “ Timp de nouă ani m-am tot străduit<br />
şi n-a crescut nici c-un vârf de ac” şi deschizând ciocul,<br />
o înghiţi.<br />
(traducere Sorana Georgescu-Gorjan)<br />
VIII.4 COPACUL – L’ARBRE – THE TREE<br />
(VIII.4a) L’arbre déraciné<br />
Sur une seule et petite racine il a poussé très très<br />
haut car autour de lui il y avait des autres [arbres] cent<br />
fois plus âgés et leur ombre l’empêchait de voir le soleil,<br />
mais ils l’aidaient à grandir sans souci de la tempête.<br />
En peu de temps il fut [aus]si haut que les autres. Il vit<br />
le soleil et ivre de joie il poussa plus haut et toujours<br />
sur sa seule et petite racine. Un jour le bûcheron coupa<br />
les grands [arbres] et il resta tout seul sur un grand<br />
espace. La tempête arriva et aussitôt il tomba par terre,<br />
car il n’avait qu’une seule et petite racine.<br />
J’ai serré toutes ses petites branches du sommet,<br />
comme on serre l’être chéri qu’on ne voit plus jamais.<br />
Puis, assis sur son jeune tronc, j’ai noté cette histoire<br />
pour l’écrire sur son écorce que j’ai trouvée, qu’un<br />
passant s’était amusé à découvrir .*<br />
(Hulten et al., 1986, p. 210; Dation Brancusi,<br />
2003, p. 90; Brâncuşi inedit, 2004, p. 93)<br />
The Uprooted Tree<br />
Its root was small, but it grew very, very tall.<br />
Around it there stood other trees a hundred times older;<br />
their shade prevented the sun from coming through, but<br />
thanks to them it could grow without having to worry<br />
about storms. Before long, it was as tall as the others<br />
and could see the sun. Mad with joy, it grew even taller,<br />
but still on its one small root. One day, the woodsman<br />
cut down the big trees, and it was left standing all by<br />
itself in the clearing. A storm came, and it fell right<br />
away, for all it had was that lone little root.<br />
I clasped all of its little branches (at the top), the<br />
way a person clasps the one he loves and will never see<br />
again. Then, seated on its young trunk I recorded this<br />
story, writing it on some white bark which a passerby<br />
had seen fi t to cut away.<br />
(Hulten et al., 1987, p. 210, tr. ed. Egan)<br />
Arborele dezrădăcinat<br />
A crescut foarte înalt, pe o singură rădăcină<br />
mică, căci în jurul lui erau alţi (arbori) de o sută de ori<br />
mai bătrâni şi umbra lor îl împiedica să vadă soarele<br />
dar ei l-au ajutat să crească fără a se sinchisi de furtună.<br />
În scurtă vreme ajunse la fel de înalt ca ceilalţi şi văzu<br />
soarele. Beat de fericire, crescu şi mai mult, dar tot pe<br />
acea unică şi mică rădăcină. Într-o zi, pădurarul tăie<br />
copacii mari şi el rămase singur într-un spaţiu mare.<br />
A venit furtuna şi el căzu de îndată, căci nu avea decât<br />
acea unică şi mică rădăcină.<br />
I-am strâns toate crenguţele din vârf, aşa cum<br />
strângi o fi inţă dragă pe care n-o vei mai vedea vreodată.<br />
Apoi, aşezat pe trunchiul său, am notat această poveste,<br />
ca s-o scriu pe o bucată de scoarţă albă pe care un<br />
trecător se distrase s-o rupă.<br />
(traducere Sorana Georgescu-Gorjan)<br />
(din volumul Soranei Georgescu-Gorjan - AŞA<br />
GRĂIT-A BRÂNCUŞI, afl at în curs de apariţie)
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 32<br />
DUMITRU BĂLAŞA - dacolog şi medievist<br />
Prezent, în ultimii ani de viaţă, la importante<br />
activităţi cultural-ştiinţifi ce, organizate la nivel locat<br />
şi naţional, preotul cercetător Dumitru Bălaşa<br />
aducea cu sine imaginea unui cărturar de renume<br />
în spaţiul Olteniei şi, deopotrivă, pe aceea a unui<br />
cercetător istoric de anvergură naţională, care pe<br />
baza unor minuţioase investigaţii fi lologico-istorice<br />
(a recitit întregul grup de texte din literatura de<br />
specialitate română şi străină) a ajuns la o teorie<br />
„proprie”, materializată în câteva volume deja<br />
scrise. Se face, astfel, o mutare spectaculoasă în<br />
dacologie, menită a legitima preeminenţa unei<br />
civilizaţii străvechi, vatră a „vechii Europe” şi în<br />
acelaşi timp focar de spiritualitate în spaţiul carpato<br />
– mediterano – danubiano – asiatic.<br />
„Teoria” dacologului Dumitru Bălaşa<br />
sprijinindu-se pe o bibliografi e amplă (peste 180<br />
de titluri plus diferite periodice române şi străine)<br />
are meritul de „a lăsa să vorbească mai mult<br />
textele, documentele şi alte citate prin puterea lor<br />
de convingere”. E vorba de o nouă citire a tuturor<br />
textelor de referinţă din antichitatea greco-latină şi<br />
până în zilele noastre deci punerea lor în lumina<br />
adevăratei perspective ştiinţifi ce, la care subscriem,<br />
cu puţine rezerve.<br />
*<br />
În iunie 2002, în Sala Rondă a Intercontinentalului,<br />
la deschiderea lucrărilor celui de-al III-lea<br />
Congres de Dacologie, vocea nonagenarului preot<br />
cercetător DUMITRU BĂLAŞA (1 august 1911 –<br />
22 decembrie 2002) răsuna aparte, lansând încăodată<br />
mobilizatorul mesaj densuşian privind străvechimea<br />
multimilenară a carpato-danubienilor, ca ,,o datorie<br />
a noastră a românilor de pretutindeni să spunem ce<br />
suntem în adevăr”.<br />
Amintind de nedreptatea făcută marelui Nicolae<br />
Densuşianu, în 1908, când a fost ,,împiedicat<br />
să-şi lanseze ideile”, vorbitorul a rememorat succint<br />
problematica activităţii sale de cercetare istorică, de<br />
la Roma Veche la Ler-Galerius Împăratul Daciei<br />
Mari, din Romula Romanaţilor. În fi nalul mult-apreciatei<br />
sale alocuţiuni, părintele Dumitru Bălaşa a<br />
rezumat întreaga problematică a domeniului, căreia<br />
i-a dedicat lucrări întregi, în câteva memorabile<br />
propoziţii, ce se constituie, iată, într-un mesaj către<br />
viitorime, cu reverberaţii mai ample în conştiinţa<br />
naţională a românilor:<br />
,,Noi suntem pe această vatră de milenii, nu<br />
am venit din altă parte.Vă rog pe toţi să vă faceţi un<br />
examen de conştiinţă să vedeţi de unde suntem. Noi<br />
suntem de la Roma Veche, nu de la Roma Italică”.<br />
Acest mesaj mobilizator, pe care însuşi îl<br />
aprecia drept ,,literă de evanghelie pentru istoria<br />
neamului românesc daco-roman ’’, era, de fapt, o<br />
profesiune de credinţă, care acum, după trecerea<br />
sa în Eternitatea Zalmoxiană, capătă o valoare<br />
testamentară, de neştearsă preţuire şi aducere-aminte<br />
faţă de Om, de o Viaţă, de un Destin…<br />
Părintele Dumitru Bălaşa s-a născut la 1<br />
august 1911 în cătunul Dealul Mare, com. Guşoieni,<br />
judeţul Vâlcea. A urmat şcoala primară la Spârleni,<br />
apoi Seminarul Teologic ,,Sf. Nicolae ’’ de la<br />
Râmnicu-Vâlcea (1923-1932), după care se înscrie<br />
la Facultatea de Teologie din Bucureşti, absolvită în<br />
1939. Preoţit în 1934, a slujit la mai multe biserici<br />
din Romanaţi ( Băleasa,1934-1938), Dolj (Hagienuş<br />
şi Craioviţa, 1940 – 1959) şi Vâlcea ( Creţeni şi<br />
Zăvideni, 1959 – 1966), fi ind pensionat în 1972, ca<br />
preot la Catedrala Mitropolitană ,,Sf. Dumitru’’ din<br />
Craiova.<br />
În timpul celui de-al doilea război (1941-1944)<br />
a fost mobilizat pe frontul de răsărit, fi ind decorat cu<br />
Ordinul « Steaua României cu Spade şi Panglică de<br />
Virtute Militară » în gradul de Cavaler.<br />
A suferit ani grei de detenţie politică în<br />
închisorile comuniste de la Piteşti, Jilava, Arad şi<br />
Balta Brăilei (1959 – 1964), dar şi în timpul lui Carol<br />
al II-lea, când suferă o condamnare de trei luni şi o zi<br />
cu privare de libertate (1938).<br />
Cercetătorul Dumitru Bălaşa s-a afi rmat, mai<br />
(1911 – 2002)<br />
întâi, pe tărâmul culturii ecleziastice, colaborând<br />
sau diriguind cunoscute publicaţii precum : Oltenia<br />
(revistă a Institutului de Istorie al Academiei – Filiala<br />
Craiova), Mitropolia Olteniei (1946-1974), periodic<br />
pe care l-a slujit sub trei mitropoliţi : Firmilian,<br />
Teoctist (actualul Patriarh) şi Nestor Vornicescu. În<br />
perioada 1939-45 s-a îngrijit de editarea Monografi ei<br />
Judeţului Dolj, din care au apărut 9 volume ( trei de<br />
documente etnografi ce, trei de documente istorice şi<br />
trei de folclor).<br />
Membru al Societăţii de Slavistică şi<br />
medievist strălucit, părintele Bălaşa a publicat sute<br />
şi sute de articole şi studii de cercetare istoriografi că<br />
şi ecleziastică, între care editarea Hronografului lui<br />
Dionisie Ecleziarhul, în Editura Academiei, rămâne<br />
un model de valorifi care culturală în ediţie critică<br />
(introducere, comentarii etc.), ca şi studiul istoric<br />
,, Luptele pandurilor cu turcii pe Valea Oltului ’’,<br />
Ed. Academiei, 1966. A scris un număr impesionant<br />
de articole pe teme de cultură şi literatură veche, ca<br />
şi temeinice monografi i privind mănăstirile : Căluiu,<br />
Bucovăţ, Tismana ( 2 ediţii), Sadova, Iezerul,<br />
Surpatele, Viezuri, Morunglav, Dobruşa, Coşuna. 1<br />
Dovedindu-se unul din cei mai de seamă<br />
preoţi cărturari pe care i-a avut Biserica Ortodoxă<br />
Română, părintelui Bălaşa i s-a oferit cea mai înaltă<br />
distincţie, « Crucea Patriarhală », de către însuşi<br />
patriarhul Justinian Marina, al cărui sfătuitor a fost<br />
în anii grei ai dictaturii comuniste. Actualul patriarh<br />
Teoctist i-a oferit, în mai 2001, Crucea Mitropolitană<br />
« Firmilian » şi Medalia Comemorativă<br />
« Patriarhul Justinian », felicitându-l personal cu<br />
prilejul acordării titlului de Cetăţean de Onoare al<br />
comunei Suteşti, în august 1995.<br />
1 Preotul cercetător Dumitru Bălaşa are la activ o impresionantă<br />
bibliografi e. Vom enumera doar câteva monografi i<br />
din cele mai apreciate în lumea ştiinţifi că: Alte manuscrise ale<br />
cronicarului Dionisie Eclesiarhul (1940), Date noi despre familia<br />
lui Alexandru al III-lea Voievod, 1569-1576 (1941), Istoricul<br />
Mănăstirii Căluiu şi Istoria Mănăstirii Bucovăţ precum şi Mănăstirea<br />
Tismana (în 200 de pagini; ed. I – 1974 şi ed. II - 1978),<br />
Istoricul Mănăstirii Sadova (1969), Luptele pandurilor cu turcii<br />
pe valea Oltului (1970), Luptele de la Lânărie (Ed. Academiei,<br />
1966), Dobromir – marele ban al Craiovei (Ed. Mitropolia Olteniei,<br />
1959) şi alte monografi i mănăstireşti: Iezerul, Surpatele,<br />
Viezuri, Morunglav, Dobruşa.<br />
A fost secretar de redacţie la revistele Foi Literare (1930, Râmnicu<br />
Vâlcea), Oltenia – revistă a Institului de Isotrie Naţională,<br />
Fiilala Craiova (1940-1946)şi apoi chemat de mitropolitul Firmilian<br />
la conducerea prestigioasei reviste Mitropolia Olteniei<br />
(1966-1974). În 1970 a fost secretar coordonator al volumului<br />
de 600 de ani de la întemeierea celei dintâi Mitropolii în părţile<br />
oltene (circa 600 de pagini), Craiova, 1970, unde are un studiu<br />
principal intitulat De la Mitropolia Severinului la Mitropolia<br />
Olteniei.<br />
Prezent în paginile a sute de periodice<br />
româneşti şi străine, ca şi la diferite congrese,<br />
simpozioane, sesiuni ştiinţifi ce, asociaţii, ligi şi<br />
societăţi culturale, cenacluri, lansări de cărţi, preotul<br />
cercetător Dumitru Bălaşa aducea cu sine imaginea<br />
unui cărturar de larg orizont ideatic, întemeind în<br />
ultimii ani , Aula Academică « Zalmoxis » din<br />
Târgu-Jiu (1994), al cărei preşedinte de onoare a<br />
fost, dar şi Fundaţia Culturală « DOKIANA », la<br />
Suteşti-Vâlcea (împreună cu preotul Ion Marinescu,<br />
1996), al cărei periodic « DOKIANA » a capacitat<br />
colaborări de prestigiu din întreaga ţară şi nu numai,<br />
publicând în această editură ,,Crinii ţarinii’’ (1998),<br />
,,Codicile de la Suteşti-Vâlcea’’ (1999), ,,Roma<br />
Veche, cronică ortodoxă daco-română’’ (2000),<br />
,,Suteşti. Repere istorice’’ (1995).<br />
Marile sale cărţi însă, în care s-a adunat o<br />
cercetare de amănunt, febrilă şi pasionantă, privind<br />
străvechimea multimilenară a traco-geto-dacilor,<br />
au apărut în ultimul deceniu, într-un anotimp de<br />
scuturare a roadelor îndelung rumenite, în văpaia<br />
unei conştiinţe solare, zalmoxiene : De la Zamolxe<br />
la Iisus Hristos ( Ed.,,Cuget Românesc’’, Birda,<br />
1993), Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei<br />
( Ed. ,,Kogaion’’, Buc.,1998 ; Ed. ,,Semne’’,Buc.,<br />
2001, ediţie revăzută şi întregită), Dacii de-a<br />
lungul mileniilor ( Ed. ,,Orfeu’’, 2000), Basmul<br />
romanizării. Dacii întemeietorii Romei (ed.<br />
,,Fundaţia Dor’’, Craiova, 1998), Marele atentat<br />
al Apusului papal împotriva independenţei Dacoromânilor<br />
( Liga Română de Misiune Creştină,<br />
Cluj-Napoca, 1999).<br />
Toate aceste lucrări, vădind o vocaţie<br />
densuşiană şi o fermitate hasdeiană, utilizează un<br />
aparat bibliografi c impresionant şi se constituie<br />
într-o vibrantă mărturie a străvechimii noastre<br />
spirituale şi a continuităţii daco-românilor în vatra<br />
carpato-balcano-pontică, în ciuda tuturor vitregiilor<br />
istorice şi feluritelor interpretări.<br />
A scris până în ultima zi de viaţă, 22 decembrie<br />
2002, când trimite nu mai puţin de 40 de studii şi<br />
scrisori cunoscuţilor şi prietenilor săi din întreaga<br />
ţară. Slujba de prohodire s-a ţinut, în prezenţa<br />
unui public ales, numit prin dorinţă testamentară,<br />
la Catedrala municipală ,,Adormirea Maicii<br />
Domnului’’ din Drăgăşani, unde, între alţii, au vorbit<br />
P.S. Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului şi<br />
preot inspector Porneală Claudiu, delegat din partea<br />
Î.P.S.S. Teofan, mitropolitul Olteniei, precum şi alţi<br />
prieteni şi cărturari de seamă.<br />
Înaintând prin zăpada căzută din belşug, în<br />
acel decembrie de marmoră, cortegiul părintelui<br />
Bălaşa părea el însuşi o corabie cu pânze înaintând<br />
în noianul Eternităţii. Trupul neînsufl eţit al Marelui<br />
Zalmoxian a fost depus in domo suo, la Casa<br />
Coloanelor din Cimitirul Eternitatea, loc de veci<br />
împodobit cu portretele unor mari voievozi şi<br />
scriitori români, străjuit de patru înalţi stâlpi funerari,<br />
- cu origine în stâlpii dacici, - asemănători unor<br />
coloane brâncuşiene ( aplicat studiate cândva ), ca şi<br />
memorabila inscripţie de deasupra uşii metalice :<br />
,,Haec domus columnārum fecērunt in<br />
anno Domini 1973 cum pecuniis aegaliter ambo<br />
participantes I.I.Ionescu et D. Bălaşa. Ornatus meum<br />
artifi cium D. Bălaşa est.’’.<br />
„DE LA ZALMOXE LA IISUS<br />
HRISTOS”.<br />
Aulă Academică „Zalmoxis” de la Tg-<br />
Jiu şi-a propus, în urnă cu zece ani (1995), ca<br />
program ştiinţifi c, o amplă acţiune de investigare şi<br />
reconsiderare a tuturor documentelor (antice, medii<br />
şi moderne) privitoare la străvechimea fi inţării<br />
noastre multimilenare în vatra carpato-danubianopontică.<br />
Cum istoria „ofi cială” vehiculează insistent,<br />
*
pag. 33<br />
de mai bine de un secol, teza cronicărească, naiv<br />
urechistă, a originii noastre „râmlene” (istoriile de<br />
acum 150 de ani începând cu „întemeierea Romei”!<br />
), această societate academică de spirite alese<br />
(născută, în mod semnifi cativ, pe aceste meleaguri,<br />
unde reverberaţiile mitului zalmoxian, dar şi urmele<br />
strălucitei civilizaţii geto-dace sunt dacă nu vii, încă<br />
de receptat!) şi-a propus reconsiderarea rolului jucat<br />
în istoria „VECHII EUROPE” de poporaţiile din<br />
Tracia Mare şi, în special, de „cei mai viteji şi mai<br />
drepţi dintre traci”, - cum îi numea Herodot, părintele<br />
istoriei, pe strămoşii noştri geţii ...<br />
Ideea reconsiderării civilizaţiei geto-dace<br />
şi a rolului jucat de aceasta de-a lungul mileniilor,<br />
e mai veche în cultura română şi ea vine să<br />
contracareze teoria excesivă a romanizării şi<br />
latinizării covârşitoare. Au îmbrăţişat-o cărturari<br />
de prestigiu, de la Petru Maior la Cezar Bolliac,<br />
Nicolae Densuşianu şi Vasile Pârvan, de la Eminescu<br />
la Haşdeu şi Iorga, sau, mai aproape de noi, de la<br />
C.S. Nicolăescu – Plopsor şi Vladimir Dumitrescu<br />
la Silvia Păun, Nicolae Copoiu, Constantin Daniel,<br />
Luca Manta, Paul Tonciulescu, Gabriel Gheorghe şi<br />
atâţia alţi cercetători de marcă ai străvechimii noastre<br />
multimilenare în vatra carpato-balcanică ...<br />
Chiar cercetători străini, precum Marija<br />
Gimbutas (din Los Angeles),belgianul Haral<br />
Hartman, italianul Marco Merlini sau sumerologul<br />
sovietic A. Kifi şin au recunoscut preeminenţa a ceea<br />
ce îndeobşte s-a numit „Vechea Europă” faţă de alte<br />
civilizaţii şi culturi ...<br />
Cercetarea cu metode ştiinţifi ce, de către<br />
specialişti din Occident (metoda cu „Carbon 14”<br />
), a tăbliţelor ceramice descoperite la Tărtăria, pe<br />
Mureş, precum şi a altor asemănătoare descoperite<br />
la sud de Dunăre, în Balcani, duce la acea concluzie<br />
conform căreia Daco-România „este vatra a ceea ce<br />
am numit VECHEA EUROPĂ, o entitate culturală,<br />
cuprinsă între 6500 – 3500 î.e.n., axată pe o<br />
societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare<br />
şi creatoare, care a precedat societăţile indoeuropene.<br />
Ea – conchide Marija Gimbutas – precede<br />
cu câteva milenii pe cea sumeriană” (Civilizaţie şi<br />
cultură; Buc., p. 49 ).<br />
*<br />
Din toată opera sa axată, de vreo două decenii<br />
încoace, pe problematica „străvechimii” traco-getodace<br />
şi „continuităţii” în vatra carpato-balcanică,<br />
Dumitru Bălaşa a publicat, doar fragmentar, în<br />
reviste din ţară şi străinătate.<br />
O primă lucrare mai amplă a sa „DE LA<br />
ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”, a apărută în<br />
1993, la Editura „Cuget Românesc”.<br />
E un „compendiu” structurat pe o viziune<br />
esenţializată, evocând, în tablete ordonate cronologic,<br />
o parte din ampla problematică abordată.<br />
După cum arată şi titlul, lucrarea –<br />
preîntâmpinând celebrul eseu al lui Mircea Eliade<br />
„De la Zalmoxe la Gengis han”, - vine să intre întrun<br />
dialog fertil de idei, nu fără delimitări şi corecţii,<br />
de vreme ce „apropie” numele a doi mari gânditori ai<br />
lumii, două doctrine, care, de fapt, se completează,<br />
printr-un îndelungat proces de „translaţie” spirituală<br />
...<br />
Mergând pe aceeaşi idee, cea de transcendenţă,<br />
ZALMOXISMUL şi CREŞTINISMUL au exprimat<br />
aspiraţia superioară, în desăvârşită idealitate, a unui<br />
popor născut şi crescut în „cultul Soarelui”, căruia<br />
nu i-au fost străine cele mai alese virtuţi şi valori<br />
spirituale (constituind, cum s-a spus deja, baza<br />
medicinii, dreptului şi fi losofi ei europene).<br />
„DE LA ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”<br />
este – aşa cum subliniază prefaţatorul Al.<br />
Stănciulescu-Birda – „un scurt rezumat dintr-un<br />
volum impresionant, în care au fost adunate roadele<br />
unor lungi cercetări din cele mai diverse domenii:<br />
istorie, mitologie, religie, parapsihologie etc. Ideea<br />
centrală ce ne-o transmite în mod convingător lectura<br />
acestor pagini este aceea că poporul român are nu<br />
numai o vechime şi o permanenţă multimilenară<br />
pe aceste locuri, ci şi o cultură populară cu adânci<br />
rădăcini în timp şi ramifi caţii în spaţiu ( ... ) Din punct<br />
de vedere religios supune atenţiei noastre ipoteze<br />
surprinzătoare privind demonologia populară,<br />
moroii, strigoii, farmecele şi vrăjitoriile, zodiile şi<br />
incinerările, vindecările prin bioenergie etc. Până<br />
la publicarea integrală a lucrării, paginile difuzate<br />
prin editura noastră stârnesc curiozitatea şi interesul<br />
cititorilor, îmbogăţindu-le universul spiritual şi<br />
întărindu-le credinţa în adevăratul Dumnezeu ...” (<br />
p. 3 )<br />
„DE LA ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”<br />
(1993) este, de fapt, o sinteză a spiritualităţii dacoromâne,<br />
evocând, în tablouri succesive, infrastructura<br />
unei teosofi i, urmărită de la „GNOSTICISMUL<br />
DACIC” la „GNOSTICISMUL CREŞTIN” ...<br />
Cercetătorul Dumitru Bălaşa îşi începe eseul<br />
cu ... începutul; adică, fără să insiste prea mult ca în<br />
alte lucrări, cu imaginea VECHII EUROPE, de care<br />
vorbea cercetătoarea americană Marija Gimbutas,<br />
cca. 6500 – 3500 î.d.Hr., o entitate culturală axată<br />
pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică,<br />
iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile<br />
indo-europene, ba chiar cu câteva milenii pe cea<br />
sumeriană.<br />
De aici începe „povestea, frumoasa poveste<br />
a celui mai vechi popor din Europa, a Daco-<br />
Românilor”. Aici s-a descoperit, bunăoară,<br />
„primul hominid din Europa” – australanthropus<br />
olteniensis”, de care vorbea savantul Raymond<br />
Dart, pe urmele epocalelor descoperiri ale „fostului<br />
meu amic” – C. Nicolăescu-Plopşor şi ale feciorului<br />
său, Dardu Plopşor.<br />
*<br />
În lucrările sale din ultimele două decenii,<br />
medievistul strălucit care fusese DUMITRU<br />
BĂLAŞA (autor a numeroase monografi i şi a sute<br />
de articole publicate în ţară şi străinătate) se ocupă,<br />
cu o osârdie de-a dreptul apostolică, de problema<br />
străvechimii noastre multimilenare.<br />
Rodul cercetărilor sale – investigând izvoare<br />
interne şi externe, de la mărturiile antice din cultura<br />
greco-latină până la ultimele descoperiri de teren<br />
şi ipoteze ştiinţifi ce, - s-a concretizat în câteva<br />
cărţi solide de erudiţie, unde fi ecare paragraf<br />
este supravegheat de o bibliografi e ce tinde să fi e<br />
exhaustivă, dovedind în acest fel devoţiune, probitate<br />
şi un anume militantism ştiinţifi c.<br />
Cercetătorul istoric Dumitru Bălaşa este UN<br />
MARE PATRIOT pe tărâmul adevărului culturalistoric<br />
şi al demnităţii naţionale.<br />
Sensul „ad litteram” al textelor este supus<br />
unui comentariu şi al înţelesurilor scos din orice<br />
determinare partizană, conjuncturală, cât şi din acea<br />
optică „de epocă”, deseori sesizabilă, când analiza<br />
este minuţioasă şi nuanţată ...<br />
În ultimul timp, graţie constituirii „cercului<br />
academic” de la Tg-Jiu, dl. Bălaşa ne-a încredinţat,<br />
în manuscris, spre lecturare, câteva lucrări, din care<br />
amintim splendida cercetare „ŢARA SOARELUI<br />
SAU ISTORIA DACO-ROMÂNIEI” ( I ), în care<br />
întâlnim şi istorie, şi arheologie, şi mitologie getodacă,<br />
şi poezie, şi consideraţii etno-folclorice,<br />
într-un cuvânt tot ceea ce ar putea să grăiască<br />
despre „eonul” străvechimii geto-dace şi despre<br />
„însemnele” (runifi cate) ale continuităţii noastre<br />
în vatra carpato-danubiano-pontică şi balcanică. E<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
opera unui cercetător „cunoscut în ţară şi străinătate<br />
pentru cercetările sale de istorie, concretizate în mai<br />
multe cărţi şi o puzderie de articole şi studii”, cum<br />
afi rmă prefaţatorul eseului în discuţie, dr. Nicolae<br />
Constantinescu, de la Washington, la 10 mai 1994.<br />
Daco-România este moştenitoarea unei<br />
civilizaţii antice strălucite, care a evoluat de la<br />
matriarhat la patriarhat şi de la regat la imperiu, o<br />
civilizaţie care, punând mai mult accent pe cultură,<br />
a „neglijat” statutul şi rolul unui eventual concept<br />
de „apărare strategică” – cauză pentru care dacoromânii<br />
au plătit scump de-a lungul unei istorii, al<br />
cărei tăvălug a fost necruţător.<br />
Această idee a „muceniciei” daco-române dealungul<br />
vremurilor este reluată, într-o orchestraţie<br />
bibliografi că savantă, amplă, însumând aproape 200<br />
de titluri, în cele două volume ale lucrării „DACII<br />
DE-A LUNGUL MILENIILOR”.<br />
*<br />
Cel mai vechi regat feminin (atestat<br />
documentar) a fost ŢARA SOARELUI – DACIA,<br />
nucleul vechi al Tracii, „spaţiu din care au roit<br />
societatea umană civilizată, teocratică, europeană<br />
de mai târziu”.<br />
Regatul era condus de Marea preoteasă şi<br />
prima regină Dochia (mitronimul acestui străvechi<br />
popor ), numele ei fi ind echivalent cu Soriţa,<br />
reprezentantă pe Terra a Zeului Soare, îngrijitoare a<br />
„Focului sacru” – Soarele în miniatură coborât din<br />
cer. După moarte a fost adorată ca zeiţă, rămânând<br />
mijlocitoare între zeul Soare şi poporul său (chipul<br />
ei apare pe unele monede bătute de Traian, la 112<br />
d. Hr. sau de Filip Arabul: „Cultul zeiţei Dacia era<br />
foarte vechi şi aparţinea atât dacilor propriu-zişi cât<br />
şi Ramanilor, - o ramură viguroasă a Dacilor”.<br />
Geţii de la Gura Sfântă a Istrului au numit-o<br />
HESTIA, iar mult mai târziu romanii i-au zis<br />
VESTA.<br />
DACIA-HESTIA-VESTA reprezintă pe<br />
Marea Preoteasă, îngrijitoare a Focului Sacru, în<br />
ŢARA SOARELUI, - DACIA STRĂVECHE.<br />
Cercetătorul Dumitru Bălaşa îl corectează, în<br />
acest sens, pe Mircea Eliade, care, neavând viziunea<br />
„VECHII EUROPE” în vatra traco-dacică (Corona<br />
Montium) vedea în zeiţa Hestia „prelungirea unui<br />
cult prehellenic”.<br />
Reminiscenţe portretistice ale zeiţei întâlnim<br />
în folclorum românesc, unde ea (o Ileană Cosânzeană<br />
cu păr de aur, cu ochi albaştri) apare peţită de Făt-<br />
Frumos – Fiul Soarelui. Cu toate acestea, Dacia<br />
preferă să rămână Marea Preoteasă, conducătoare<br />
a regatului dacic feminin, în puritate desăvârşită<br />
(ucenicele sale au fost sibilele, despre care se<br />
vorbeşte de timpuriu în cultura daco-română ).<br />
Cultul zeiţei DACIA s-a răspândit rapid în<br />
Tracia Mare, astfel că a trecut în panteonul grec, cu<br />
numele de Hestia („o zeiţă furată”, deci, care, prin<br />
genealogia întocmită de Hesiod, devenea fi ica mai<br />
mare a lui Cronos şi soră a lui Zeus, după cum tot<br />
ea, la romani, a devenit, conform aceleiaşi teogonii<br />
artifi ciale, fi ică a lui Saturn!).<br />
Este consemnată de Hesiod în sec. 8-7 î.d.Hr.<br />
şi de Herodot, la 425. î.d.Hr., dar şi de Diodor din<br />
Sicilia, de la care afl ăm că, aşa cum Zarathustra<br />
a primit legile de la o „zeitate bună” sau Moise<br />
de la Iahve, pentru a le da evreilor săi, tot astfel<br />
„Zalmoxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu<br />
zeiţa Hestia”.<br />
Templul HESTIEI era la Sarmizegetusa<br />
– Regia, unde Soarele de andezit „trebuie pus în<br />
legătură cu Zeiţa Vetrei”. Grecii îi ridicaseră un<br />
templu la Delphi, iar romanii la Roma, în timpul lui<br />
Numa Pompilius (711-673 a. Hr), templu la care a<br />
ucenicit însăşi Rea Silvia, mama celor doi gemeni,<br />
Romulus şi Remus. (cf. FONTES, I, 32-33, 56-57,<br />
768 - passim).<br />
*<br />
Întrucât „manualele de istorie nu amintesc<br />
nici în treacăt de Regina Hestia-Vesta şi nici de<br />
Zalmoxe ca rege”, cercetătorul Dumitru Bălaşa<br />
vorbeşte de un „complex psihologic de inferioritate”,<br />
construit în mentalitatea geto-dacilor odată cu „robia<br />
peninsularilor” şi perpetuat prin „năvala barbarilor”<br />
ori „războaiele imperiilor de mai târziu” ...<br />
Datorită acestui „complex de inferioritate”,<br />
istoriografi a noastră a acordat o importanţă exagerată<br />
ideii de „romanizare” şi „latinitate”, când în realitate
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 34<br />
ar fi vorba de două popoare înrudite (geto-dacii<br />
şi romanii plecaţi în peninsulă) şi de două limbi<br />
„surori”…<br />
Ca mare preot, mare rege şi mare legislator,<br />
Zalmoxis „a trăit cu mult înaintea lui Pitagora”,<br />
cum însuşi Herodot încearcă să afi rme, ceea ce ne<br />
determină să credem că Zalmoxis (1370-1300 î.d.Hr!<br />
) nu a fost „sclavul”, nici ucenicul lui Pitagora, aşadar<br />
lucrurile stau tocmai invers, şcoala pitagoreică fi ind<br />
una de infl uenţă zalmoxiană ...<br />
Normele de comportare, Legile frumoase sau<br />
„BELAGINELE”, fuseseră iniţial alcătuite de regina<br />
Hestia (Vesta), de la care le primeşte Zalmoxis<br />
(precum Moise le primise, pentru evrei, de la Iahve)<br />
şi le transmite poporului dac (Fontes, I. 189). După<br />
aceste legi „s-a condus statul dac şi ele s-au răspândit<br />
în întreaga lume”.<br />
O altă secvenţă urmăreşte „JURĂMÂNTUL<br />
MEDICILOR DIN ŞCOALA ZALMOXIANĂ”,<br />
care se regăseşte în „Jurământul lui Hipocrate”,<br />
depus până azi de medicii din întreaga lume. Că<br />
medicina zalmoxiană, bazată pe incantaţii şi tratament<br />
naturalist, era superioară, în sec. V-VI î.d. Hr., celei<br />
greceşti – o recunoaşte însuşi Socrate într-un dialog<br />
platonician („CHARMIDES”, 101-102 ).<br />
GNOSTICISMUL ZALMOXIAN era un<br />
sistem dualist: spirit şi materie, lumină şi întuneric,<br />
binele şi răul... Spre exemplu: treapta cea mai de<br />
sus a fericirii eterne se realizează în PLIROMA,<br />
o zonă solară, asemănătoare cu „Raiul” creştin,<br />
mântuirea fi ind concepută de gnostici ca un proces<br />
cosmic, transcendent, prin eliberarea si reîntoarcerea<br />
spiritului în sine însuşi. „Pliroma” dacică exprima<br />
„Binele absolut” şi „Fericirea deplină”.<br />
Ca simbol al gnosticismului ofi t, şarpele<br />
apare în Dacia destul de timpuriu, el a adus gnoza<br />
(cunoaşterea) primilor oameni. A fost dezvoltat un<br />
adevărat „cult al şarpelui”, al dragonului, fi ind de<br />
regăsit în steagul dacic, pe diferite obiecte, în diferite<br />
credinţe, ba chiar ca simbol al sănătăţii (ori, azi, pe<br />
cârja arhierească).<br />
Cultul lui Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii, a<br />
pătruns în Dacia înainte de războaiele daco-romane:<br />
„Credinţa Dacilor în nemurirea Sufl etului,<br />
în eternitatea spirituală, în PLIROMA, în<br />
care adepţii lui Zalmoxa vor avea parte de<br />
toate bunătăţile, a coincis cu ÎMPĂRĂŢIA<br />
CERURILOR, din marea doctrină adusă de Iisus<br />
Hristos, a creştinismului propriu-zis”.<br />
Tesalonicul era, susţine dl. Bălaşa, capitala<br />
„IMPERIULUI DAC”, înfi inţat de Galerius cel<br />
Bătrân (293 – 311) şi continuat de Galerius cel Tânăr<br />
(305-313), nepotul de soră (originar din Romula-<br />
Romanaţi). Întreaga Macedonie fusese adusă la noua<br />
credinţă (I, TESOLANICENI, I, 7), desigur, şi prin<br />
îngăduinţa împăratului, care, drept omagiu, a intrat<br />
în folclorul daco-roman ca „LER – împărat” ...<br />
În literatura religioasă apocrifă apar, încă<br />
devreme, SIBILELE, proorociţele (întâlnite pe<br />
frescele unor mănăstiri, chiar la Lainici ), care erau<br />
urmaşe ale zeiţei HESTIA – VESTA, cunoscute şi sub<br />
numele de PROFETESE sau FILOSOFIŢE (cuvântul<br />
„sibilă” fi ind dac şi însemnând „proorociţă”).<br />
Ele erau slujitoare la vatra focului, unde rosteau<br />
rugăciuni în versuri, epode, ininteligibile pentru<br />
neiniţiaţi (proorociţele apar şi în „Vechiul Testament”<br />
), profeţând acolo despre venirea pe pământ a<br />
Dumnezeului – OM MESIA, care va aduce învăţătura<br />
mântuirii omului, a dumnezeirii sale ...<br />
*<br />
O reformă de substanţă în doctrina zalmoxiană<br />
o face destul de târziu Deceneu, marele preot şi<br />
învăţat, la curtea regelui Burebista (cu reşedinţa de<br />
vară în zona buridavensă).<br />
Infl uenţa cultului orgiastic al lui Dionysos,<br />
care anihila cultul zalmoxian, determină pe marele<br />
preot dac Deceneu să refacă şcolile de instruire<br />
fi losofi că şi astronomică, şi să dezvolte medicina şi<br />
ştiinţele teoretice şi practice în general.<br />
Întrucât „BELAGINELE” ajunseseră o literă<br />
moartă şi daco-geţii practicau cultul dionisiac<br />
sfi dând morala zalmoxiană tradiţională, Deceneu<br />
trece la o „reformă de dictat”, ordonând distrugerea<br />
viţei de vie, încercând astfel să repună în drepturi<br />
Codul Belaginelor, al „legilor bune” şi cumpătării<br />
zalmoxiene. Ceea ce a dus la pierderea popularităţii<br />
sale. Burebista a fost ucis în urma unei mari răscoale,<br />
după care marele popor dac şi-a reluat cultivarea viţei<br />
de vie.<br />
Ritualul christic nu respinge vinul, dimpotrivă,<br />
îl socoteşte „sângele Domnului”, ca în taina<br />
Euharistiei.<br />
Concluzia e că „gnosticismul traco-dacic, după<br />
forme şi locuri, durează până în a doua jumătate a<br />
mileniului întâi după Hristos. După ce Sinoadele dau<br />
o formă precisă Creştinismului, acesta se integrează<br />
doctrinei precizate şi din el rămân numai anumite<br />
elemente”.<br />
De fapt, aşa cum se precizează în „TROPARUL<br />
NAŞTERII DOMNULUI”, creştinismul a realizat<br />
trecerea de la cultul Soarelui, al Focului Sacru, la<br />
cultul Domnului Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii<br />
(„răsărit-a lumii lumina cunoştinţei/gnozei...”).<br />
„Trecerea este clară”, afi rmă pr. cercetător Dumitru<br />
Bălaşa. „De la adorarea unui astru cunoscut de<br />
astronomii daci s-a trecut la adorarea unei puteri<br />
divine, a lui Iisus Hristos – Soarele Dreptăţii”. După<br />
patru secole de sânge vărsat, credinţa în „Soarele<br />
Dreptăţii” biruise. Împăratul Galerius recunoaşte,<br />
printr-un edict, creştinismul drept religie de stat, ceea<br />
ce i-a atras popularitatea, intrând în folclorul dacoroman,<br />
după cum observa încă D. Cantemir, sub<br />
numele de „Ler-împărat” ...<br />
Există, crede D. Bălaşa, multe reminiscenţe<br />
gnostice geto-dace în obiceiurile creştine, de la cel al<br />
mărţişorului, bunăoară, la atâtea credinţe, ceea ce se<br />
observă de fapt şi în numele dat zilelor săptămânii,<br />
după cele 7 planete cereşti, de la Ziua Soarelui (Dies<br />
Solis), devenită creştineşte ziua Domnului, până la<br />
Sâmbăta dedicată planetei Saturn, socotit „Pater<br />
Deorum” (iniţial, o zeitate etruscă), amintind de<br />
Dionisos – Sabazius, afl at la baza unor ritualuri<br />
tracice.<br />
Cultivând ştiinţa uraniană şi astronomică, dacii<br />
recunoşteau cele 346 de stele ale cerului, repartizate<br />
în cele 12 constelaţii (reprezentate zoomorf), numite<br />
„zodii”, considerând că infl uenţa acestora asupra<br />
vieţii de pe pământ este covârşitoare... (FONTES, I,<br />
417 ).<br />
*<br />
„PLIROMA” zalmoxiană, din BELAGINELE<br />
geto-dace, poate fi comparată cu Nirvana buddhistă,<br />
dar mai ales cu ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR, din<br />
viziunea creştină, ceea ce ne explică de ce tracodacii<br />
au îmbrăţişat Creştinismul popular înaintea<br />
celorlalte popoare, până în 325 acesta fi ind dominat<br />
de gnosticismul zalmoxian (înaintea popoarelor<br />
din Occident, cum precizează părintele Dumitru<br />
Stăniloaie în „ORIGINEA APOSTOLICĂ A<br />
CREŞTINISMULUI ROMÂNESC”, subliniind:<br />
„Creştinismul poporului român este un creştinism<br />
preroman şi preoccidental”).<br />
„Dumnezeu este TEUENERGIA MAXIMĂ –<br />
afi rmă părintele D. Bălaşa – care dirijează mersul<br />
perpetuu al elementelor cosmice, al elementelor<br />
benefi ce; dacă ar interveni energia malefi că,<br />
echilibrul cosmic total sau parţial ar duce la haosul<br />
iniţial de care vorbeşte marele geniu al omenirii,<br />
Eminescu, în SCRISOAREA I”.<br />
Toti marii preoţi, marii reformatori religioşi<br />
sunt persoane care au intrat în legătură cu Teuenergia,<br />
mai mult sau mai puţin, statornicind legături benefi ce,<br />
direcţionând/reglând fl uxul energiei cosmice.<br />
Există, paralel, şi o „undă malefi că”<br />
(DIABOLENERGIE) exprimată clar de Sf. Ap.<br />
Pavel: Viaţa şi sufl etul omului pot fi infl uenţate/<br />
călăuzite de una sau de alta din acestea ...<br />
Revelată Lumii prin Iisus Hristos, Teuenergia<br />
maximă (divină) vindecă, săvârşind fapte miraculoase<br />
(vezi „doctorii fără de arginţi”, care dispuneau de o<br />
„zestre teuenergetică”).<br />
Există, de asemenea, zice părintele Bălaşa,<br />
„bioenergia umană” care lucrează independent –<br />
„unda bioenergetică a fi inţei noastre” poate să se<br />
îndrepte atât spre acea teuenergie maximă cât şi<br />
spre diabolenergia înjositoare. Descântecele sau<br />
incantaţiile medicilor zalmoxieni, de care vorbeşte<br />
PLATON în „CHARMIDES”, - perpetuate în<br />
descântece, vrăjitorii, nu pot fi înţelese decât în<br />
legătură cu bioenergia, cu terapia zalmoxiană,<br />
venind să exorcizeze teuenergia, întrerupând legătura<br />
corpului/sufl etului cu diabolo-energia ...<br />
Cu alte cuvinte, „DUMNEZEU NU A<br />
MURIT!” – ceea ce dă speranţe Lumii în regăsirea<br />
de sine şi a rostului ei pe Pământ ...<br />
*<br />
Autor a sute de studii publicate în periodice<br />
româneşti şi străine, Preotul cercetător Dumitru<br />
Bălaşa a elaborat în ultimele două decenii cu o<br />
pasiune greu de egalat şi cu o fermitate haşdeină două<br />
masive lucrări: ŢARA SOARELUI SAU ISTORIA<br />
DACOROMANIEI şi DACII DE-A LUNGUL<br />
MILENIILOR, opere fundamentale de dacologie<br />
şi medievistică, adevărate documentare de vastă<br />
informaţie tracologică şi de erudiţie vizionară.<br />
Cercetătorul ne propune, sub aspectul unei<br />
exaustive documentări în tracologie (este colaborator<br />
frecvent al Buletinului european „NOI TRACII”,<br />
apărut în Italia prin grija dlui profesor J.C. Drăgan<br />
şi este membru marcant al Institului Naţional de<br />
Tracologie), o argumentaţie sagace, strânsă, de<br />
mare impact în lumea ştiinţifi că – ideea fi ind aceea<br />
a evidenţierii spiritualităţii traco-dacice de-a lungul<br />
mileniilor, până azi…<br />
De la bun început cercetătorul Bălaşa se<br />
situează pe linia marilor noştri tracologi considerând<br />
că dacii, ca popor, nu au pierit, că provinciile dacice<br />
sunt unităţile administrative străbune, eliberate de<br />
sub presiunea migratorilor şi a imperialiştilor de mai<br />
târziu, provincii ce alcătuiesc DACOROMÂNIA<br />
de astăzi. Cercetătorul vede în România dacică (ca<br />
şi cercetatoarea americană de origine lituaniană<br />
Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură ) „vatra<br />
a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate<br />
culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n, axată pe o<br />
societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi<br />
creatoare, care a precedat societăţile indo-europene<br />
patriarhale.” Aceasta „precede cu câteva milenii pe<br />
cea sumeriană”.<br />
Sprijinindu-se pe cercetări arheologice care<br />
atestă existenţa paleoliticului inferior pe teritoriul<br />
patriei noastre (cca 200.000 – 250.000) sau a<br />
cuaternarului (cca 1,7 – 1,9 milioane ani) Părintele<br />
Bălaşa ajunge la concluzia că „cea mai veche<br />
civilizaţie a Terrei nu rtebuie căutată la Ecuator”<br />
ci la „paralela dacică” care, înconjurând pământul,<br />
ocrotea aici vatra Vechii Europe şi, cu preeminenţă,<br />
a unei strălucite civilizaţii.<br />
Descoperirea celebrelor tăbliţe ceramice<br />
(cu caractere pictografi ce) în 1961 la Tărtăria pe<br />
Mureş (şi recent la Isaia - Iaşi) a pus în încurcătură<br />
pe mulţi sumerologi, acestea nefi ind „un rezultat<br />
al importurilor” ci atestând o străvechime<br />
multimilenară a unui matriarhat getodac. Analiza<br />
stratigrafi că şi cea cu Carbon 14 au stabilit că tăbliţele<br />
de la Tărtăria „au o vechime mai mare decât<br />
tăbliţele sumeriene”. Alte reprezentări pictografi ce<br />
asemănătoare, descoperite fi e la Dala Română<br />
(Alba), fi e în sudul Dunării la Karanova (Bulgaria)<br />
şi Graciniţa (Bosnia) duc la concluzia că „scrierea<br />
a apărut sub forma pictogramelor în sud-estul
pag. 35<br />
Europei şi nu în Mesopotamia”…<br />
Concluzia e că în jurul Dunării Carpatice s-a<br />
dezvoltat poporul trac, din trupul mare, al căruia „sau<br />
desprins triburi, care s-a deplasat spre est pănă<br />
la Nipru (răspândind cultura lor, Cututeni), apoi au<br />
extins civilizaţia bronzului şi a fi erului, denumită<br />
Hallstadt, spre nord în Carpaţi până la Baltica şi pe<br />
Vistula (Polonia de azi) sau de asemenea spre vest<br />
în Panonia, pe Dunărea centrală, deschizând Latium<br />
şi în Italia Centrală prin etruscii veniţi din Anatolia<br />
pe mare, cât şi în Iberia, cunoscuţi sub numele de<br />
Tardesi – Turdeşani, unde au creat prima civilizaţie<br />
iberică; în sfârşit, s-au extins în sud în toată peninsula<br />
Haemusului = Emului prin pelasgi, achei şi dorieni,<br />
iar înaintea lor prin dardanii – fondatori ai Troiei.<br />
Luviţii, hittiţii şi armenii plecaţi de la Dunăre<br />
au poposit şi s-au răspândit până în afundul Anatoliei.<br />
Tribul Phalestinici a dar numele regiunii Palestina,<br />
stabilindu-se în regiunea Gaza a lui Goliath.<br />
Dunărea, precum Nilul pentru egipteni, a fost<br />
leagănul europenilor şi celţilor, care au împânzit<br />
Europa şi, în special, zona mediteraneană, pe toată<br />
întinderea ei, de la este la vest” (v. NOI TRACII,<br />
1987, nr. 1, p. 3-4).<br />
Centrul acestui mare popor traco-dac era<br />
CORONA MONTIUM (Transilvania actuală), unde<br />
există o scriere pictografi că.<br />
Cercetătorii străini puşi în faţa acestor evidenţe<br />
au recunoscut că „DACIA a fost cu adevărat cel<br />
mai vechi centru cultural din întreaga lume, din<br />
cele cunoscute până în prezent” şi că „strămoşii<br />
românilor de azi au exercitat o infl uenţă puternică<br />
asupra culturii întregii lumi antice, respectiv a<br />
vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi<br />
chiar a Chinei” (A. Kifi şim).<br />
Însuşi Platon recunoştea, prin gura lui Socrate,<br />
că „nişte table triunghiulare de aramă” au fost<br />
aduse „de fecioarele hypernboneene” la Delos.<br />
Aceste table aveau un conţinut eschatologic: „După<br />
ce s-a despărţit de trup sufl etul se duce în regatul<br />
lui Hades, pentru judecată” (V.Kernbach). Se ştie<br />
că hyperboreenii locuiau în nordul Dunării şi că textul<br />
inscripţiilor vorbea despre nemurirea sufl etului,<br />
concepţie zalmoxiană.<br />
În sprijinul străvechimii noastre multimilenare<br />
cercetătorul Dumitru Bălaşa se ocupă de „mormintele<br />
princiare străbune” şi de toponimele respective<br />
(tumuli, gorgane, movile, gâlme, morminţi,<br />
hrismon… ) presărate pe întreg teritoriul geto-dacic<br />
(denumirile respective constituie adevărate repere<br />
pentru cercetările geto-dacice).<br />
În continuare Dumitru Bălaşa face pertinente<br />
referiri la HESTIA, regina dacilor în perioada<br />
matriarhatului (1900 î.Hr.), fi ica cea mare a lui Zeus<br />
şi zeiţă a strămoşilor geto-daci, al cărei altar era<br />
vatra andezit de la Sarmisegetuza pe care ardea focul<br />
sacru nestins. Cultul Hestiei a fost dus în Grecia şi la<br />
Roma de Romanii Traco-Daci. Şi de aici la întrebarea<br />
haşdeiană „Perit-au Dacii?” nu e decât un pas, pe<br />
care Părintele cercetător Dumitru Bălaşa îl face.<br />
Regina HESTIA, zeiţa geto-tracilor, a trăit cu<br />
mult înainte de epoca patriarhatului şi deci cu mult<br />
înainte de Zalmoxis. Poetul elen Hesiod (sec. VIII-<br />
VII î.e.n) o socotea printre zeităţile Olimpului şi de<br />
aici ea va primi nişte părinţi imaginari în teologia<br />
elină (devine fi ică a lui Cronos – Timpul, fi u al lui<br />
Uranus – Cerul şi soră cu Zeus, care i-ar fi încredinţat<br />
ei, surorii lui mai mari, Hestia, focul…)<br />
Regină a strămoşilor geto-daci, Hestia a fost<br />
după moarte divinizată şi introdusă de gnosticismul<br />
primar în temple ca şi în panteonul elin şi roman,<br />
fără ca să se mai amintească undeva că fusese o<br />
persoană reală, o strămoaşă a geto-dacilor. La fel<br />
elinii încercau să facă din Zalmoxis un sclav al<br />
lui Pitagora deşi însuşi Herodot şi contemporanul<br />
acestuia, Hellannicos (sec V î.Hr) ar fi spus „mi se<br />
pare că Zalmoxis a trăit cu mult înainte de Pitagora<br />
” (FONTES, 21) şi „s-a întors în patria lui”căci era<br />
trac.<br />
„Pitagora şi elevii lui – conchide Părintele<br />
Bălaşa – au preluat cultura zalmoxiană fără să<br />
menţioneze acest fapt”. E o concluzie de mare impact<br />
în tracologie, menită a impulsiona zalmoxiologia<br />
actuală.<br />
Devenită VESTA la romani, regina – zeiţa<br />
tracă din perioada matriarhală întruchipa focul, un<br />
heliosimbol vestalic; o regină a focului nestins, zeiţă<br />
„trecută în Olimpul grec” –azi pentru noi dar el<br />
fusese elen, elen până la Alexandru cel Mare – ca de<br />
altfel toată cultura traco-dacilor” (o altă dovadă că<br />
vatra traco-geto-dacă a constituit ceea ce îndeobşte<br />
s-a numit: Vechea Europă.)<br />
Aşa cum Moise (sec. al XIII-lea î.Hr.) a<br />
primit LEGILE (Decalogul) de la Iahve, aşa cum<br />
ZARATHUSTRA a primit legile „de<br />
la o zeiţă bună” (înainte de Moise),<br />
tot astfel şi Zalmoxis, regele dacilor, a<br />
primit BELEAGINELE (Frumoasele<br />
legi) de la zeiţa Hestia, fi ind, aşadar,<br />
intermediar între Divinitate şi Om…<br />
În religia zalmoxiană de<br />
transcendenţă adevărată viaţă eternă<br />
se desfăşoară în PLIROMA, zonă<br />
din apropierea Soarelui, unde iarnă<br />
nu era niciodată şi nici întuneric. Aici<br />
gnosticii se bucurau de plentitudinea<br />
fericirii, câtă vreme viaţa terestră<br />
se desfăşura sub infl uenţa celor<br />
douăsprezece constelaţii zodiacale, ce<br />
se cunosc şi azi…<br />
Multe sunt reminiscenţele din<br />
perioada matriarhatului precum credinţa în ursitori<br />
dar şi cultul focului (organizat de regina Hestia şi de<br />
uceniţele ei, pe o bună parte din Tracia Mare, afl ată<br />
sub administraţia geto-dacă) şi numele DACIA,<br />
Dac trebuind a fi puse în legătură cu cultul focului,<br />
cu FOCUL în general, în jurul căruia se desfăşura<br />
întreaga viaţa tribală, regal – matriarhală şi apoi<br />
patriarhală: „DACIA era ţara Focului Sacru, a<br />
Focului Continuu şi cuvântul este autohton”.<br />
O altă zeiţă, BENDIS, era zeiţa lumii, a pădurii<br />
şi a farmecelor dar şi a războiului…Concluzia e că,<br />
după cum uşor se poate constata, „-cultul Soarelui<br />
ceresc şi al Focului Sacru s-a păstrat până în zilele<br />
noastre”, fondul de apel făcându-se cu privire la<br />
arhitectura populară, etnografi că, folclor….<br />
Pe baza unui bogat material arheologic –<br />
„probe” ale unei laborioase cercetări, imposibil<br />
de falsifi cat, greu de trecut sub regimul tăcerii –<br />
cercetătorul Dumitru Bălaşa afi rmă tranşant că<br />
„istoria, marea istorie a lumii îşi are una din origini<br />
şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic”.<br />
„În concluzie, conchide Domnia Sa, în<br />
perioada matriarhatului strămoşii traco-dacilor erau<br />
organizaţi administrativ într-un mare regat; HESTIA<br />
a fost regina strămoşilor, a traco-dacilor în această<br />
epocă. După moarte a devenit mare zeiţă, aşa cum au<br />
fost marile zeiţe ale căror statuete s-au descoperit pe<br />
teritoriul Daco-României. Hestia a fost adorată după<br />
moarte ca zeiţă a focului. În perioada patriarhatului<br />
regele Zalmoxis (cel dintâi rege cunoscut nominal) a<br />
intrat în legătură cu zeiţa Hestia aşa după cum Moise<br />
intrase în legătură cu Iahve” (Fontes Ad Historiam<br />
Dacoromaniae Pertinentes, Ed. Academiei I, 1964;<br />
II, 1970; III, 1975; IV, 1982).<br />
Grecii au introdus în panteonul lor şi pe această<br />
zeiţă „fără să amintească de faptul că ea (la romani<br />
Vesta) a fost regină şi zeiţă a Dacilor, un popor de cea<br />
mi înaltă cultură în antichitate.”<br />
Eroarea unor istorici de a trece pe Zalmoxis<br />
înaintea Hestiei trebuie corectată din capul locului ca<br />
şi intenţia grecilor de a face din Zalmoxis un sclav şi<br />
un învăţăcel al lui Pitagora…<br />
Mitul ancestral al întemeierii Statului Dac<br />
ne duce la perioada matriarhală fi ind legat de un<br />
personaj feminin – DACIA, devenită DOCHIA (sub<br />
infl uenţa Sfi ntei Evdochia – bunăvoinţă, în perioada<br />
creştină).<br />
Civilizaţia geto-dacă a fost extrem de<br />
înfl oritoare dezvoltând astronomia, fi losofi a,<br />
matematicile, medicina, ştiinţele practice…Cel mai<br />
mare jaf al antichităţii a fost deposedarea Daciei<br />
de fabulosul ei tezaur de aur şi argint, transportat<br />
cu carele la Roma şi distrugerea sanctuarelor,<br />
calendarelor – orare, a lăcaşelor de cult, a altarelor…<br />
Ceea ce a făcut Traian în Dacia va face doar Omer cu<br />
Biblioteca din Alexandria!<br />
„Războiul romano – dac a fost de fapt<br />
unul dintre cele mai mari războaie fratricide din<br />
Antichitate. Atât Dacii cât şi Romanii, cu toate<br />
întortocheatele cărări, erau fraţi buni, descindeau din<br />
aceeaşi gintă tracică aşa precum erau în evul mediu<br />
Transilvănenii, Moldovenii şi Muntenii.<br />
Era, de fapt, o răzbunare fratricidă împotriva<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
marelui Decebal (romanii peninsulari fi ind urmaşii<br />
Ramanilor minoritari plecaţi din Dacia mare spre vest<br />
şi aşezaţi în Latium) a faptului că Imperiul Roman,<br />
încă sub Domitian împăratul, plătea tribut unui rege,<br />
în speţă, Dacilor….”<br />
O teribilă ipoteză, devenită, uneori, loc comun<br />
în dacologie, izvorâtă dintr-o anumită perspectivă<br />
lecturală a izvoarelor documentare…A urmat:<br />
supunerea Daciei, luarea unui mare număr de<br />
prizonieri (500.000), marea răscoală a dacilor (117<br />
e.n.), predarea Daciei Romane federaţilor goţi, toate<br />
veniturile mergând, desigur, la Roma, povestea cu<br />
„golirea Daciei” fi ind tratată, amendată cu înaltă<br />
fervoare şi măiestrie ştiinţifi că.<br />
Între 239 şi 311 e.n IMPERIUL ROMAN<br />
dispare şi locul lui este luat de IMPERIUL DAC<br />
înfi inţat de Galer cel Bătrân (293-311). Nepotul de<br />
soră al acestuia, Galer cel Tânăr, creştin gnostic şi dac<br />
din Romula (jud Romanaţi) este autorul unui decret<br />
de recunoaştere a noii religii creştine, ceea ce i-a<br />
adus popularitatea sub numele de „LER ÎMPĂRAT”<br />
, întâlnit frecvent în colindele populare româneşti.<br />
Capitala Imperiului Dac a fost mai întâi la Sirmium,<br />
apoi la Salonicul Creştinat de Sf. Apostol Pavel încă<br />
din sec. I e.n.<br />
Hotărârea Impăratului Galer era îndreptată<br />
împotriva peninsularilor italici şi venea să răzbune<br />
trufi a şi cruzimea romană asupra ţării mame.<br />
Acum centrul de gravitate politică se îndreaptă<br />
spre „Romanitatea Orientală” DACO- ROMÂNIA<br />
MARE.<br />
La Tesalonic (Salonicul de astăzi) Galer a<br />
ridicat un celebru Arc de Triumf- ce reprezintă<br />
„un monument al gloriei dacice” (spre deosebire de<br />
Columna de la Roma şi de Trophaeum Traianei-care<br />
erau monumente ale înfrângerii puterii deacilor).<br />
Arcul de la Salonic (ridicat de Senatul Roman<br />
în jurul anului 304 e.n.) glorifi că în metope victoria<br />
Cezarului GALER asupra perşilor din 297 e.n., cu<br />
ajutorul trupelor de daci – compatrioţii săi, regăsiţi,<br />
cu steag cu tot, în basoreliefurile de pe monument la<br />
loc de cinste.<br />
Imperiul Dac instaurat de Galer ( care se<br />
declarase pe faţă împotriva romanilor peninsulari<br />
cruzi şi trufaşi ) ca şi ARCUL DE TRIUMF de<br />
la Salonic constituie dovezi peremptorii pentru<br />
dăinuirea dacilor de-a lungul mileniilor şi ideea forte<br />
că aşa zisa „nimicire” a neamului dacilor „este o<br />
simplă fi gură retorică de adormit copiii de la anumite<br />
grădiniţe”…<br />
Ideea imperială şi continuitatea dacoromanilor<br />
sunt apoi urmărite de Părintele Dumitru<br />
Bălaşa până în anul 1001 d.Hr. , cercetătorii tracologi<br />
vorbind în consens de „Mileniul Imperial al Daciei”<br />
(v. Ştefan Pascu Noi Tracii, 1986, iunie, pag. 1-2).<br />
Sunt evaluate, apoi, situaţia Imperiului Dac sub<br />
Constantin cel Mare şi reanexarea Daciei Nord<br />
Dunărene la Imperiul Dacic alţi 38 de ani (324-362<br />
e.n.).<br />
Şi de data aceasta în metopele de pe Arcul<br />
lui Constantin cel Mare de la Roma pot fi văzute opt<br />
„căpetenii dacice biruitoare”…<br />
Cele două ARCURI DE TRIUMF glorifi că<br />
victoriile obţinute de armatele dacice şi atestă<br />
continuitatea reală a Imperiului Dac iar stindardul<br />
dac, afl at şi pe un arc şi pe celălalt, „ne dovedeşte<br />
fără îndoială că dacii de pe o parte şi alta a Dunării<br />
formau majoritatea populaţiei şi constituiau<br />
cea mai mare forţă militară a timpului, cu care<br />
împăraţtii romani<br />
pag. 20
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 36<br />
de origine traco-dacică au câştigat atâtea victorii<br />
”.<br />
Indiferent că se numeau carpi, besi, vlahi,<br />
aromâni, români sau daco-români, „dacii (…) nu au<br />
dispărut ci trăiesc şi vor trăi peste veacuri”.Podul<br />
de la Celei-Sucidava (jud. Romanaţi), cel mai mare<br />
pod al antichităţii, construit de Constantin cel Mare<br />
a avut un rol important în stabilirea unor legături<br />
strânse şi operative între populaţiile geto-dacice din<br />
dreapta şi din stânga Dunării. Se contopiseră astfel<br />
sub un singur sceptru imperial DACIA ROMANĂ<br />
şi DACIA LIBERĂ , acţiune de unifi care pe<br />
care o continuă Iustinian creând astfel „un zid de<br />
apărare a Europei în faţa triburilor de migratori,<br />
obligându-i la o viaţă sedentară, civilizată dar cu<br />
mari riscuri pentru autohtoni.”<br />
De acum se organizează pe baze creştine<br />
„episcopiile Dacoromâniei” şi se produce restaurarea<br />
unor cetăţi importante nord şi sud-dunărene începând<br />
apoi marile migraţii barbare şi, asupra acestora, rolul<br />
„civilizator” şi „asimilator” al dacilor.<br />
Aşezarea popoarelor migratoare a dus la<br />
scindarea daco-românilor în Dacia nord-dunăreană<br />
şi cea sud-dunăreană.<br />
Un rol decisiv l-a jucat venirea sclavilor ( lucru<br />
expediat în câteva rânduri, mai mult insistându-se pe<br />
rolul expansionist al hunilor ).<br />
Se pune însă accent pe legăturile vlahilor (<br />
dacoromânilor ) cu Constantinopole şi pe infl uenţa<br />
exercitată de către biserica apuseană ( catolicismul )<br />
asupra Romanităţii Dunărene, ceea ce i-a determinat<br />
apoi pe daco-români să-şi caute sprijin în ortodoxie<br />
care le-a impus o limbă de cult aşa-zisă „slavă<br />
sacră”. Refuzând aşadar catolicismul, daco-românii<br />
şi-au păstrat ortodoxismul dar în haina propagandei<br />
slave…<br />
Întregul Ev Mediu românesc nu va fi scutit<br />
de presiunile Apusului, de atâtea „asalturi” papale<br />
împotriva ortodoxiei ( vezi acţiunile apusenilor<br />
împotriva Voievodatului lui Litovoi independent şi<br />
apoi împotriva Ţării Lotrului ).<br />
Sunt aduse în atenţie câteva elemente de<br />
etnografi e geto-dacă: stâlpul antropomorf, masa<br />
cu trei picioare a străbunilor traci atotprezentă la<br />
evenimente deosebite din viaţa satului ( la ursători,<br />
la botez, la datul de grindă al copiilor, la cununie şi<br />
la moarte ) …<br />
În general, concluzia e aceea conform căreia<br />
„cultura traco-dacilor este iradiată în cultura grecolatină”<br />
(Hestia, forma de regat matriarhal, Pentagrama<br />
magică de la Chindia – Mehedinţi devenită<br />
Diagrama lui Pitagora; Zalmoxianismul – generator<br />
al şcolii pitagoreice, jurământul medicilor traco-daci<br />
devenit „jurământul lui Hipocrate” în lumea ştiinţei<br />
medicale, Esop şi Fedru, Orfeu, Musaios şi Tamiris,<br />
Eumolp, cunoştinţele de medicină, de astronomie, de<br />
matematică ş.a.m.d.)…<br />
*<br />
Daco-geţii vorbeau o limbă tracică, dar tot<br />
o limbă tracică era şi limbă romană. Daco-româna<br />
vorbită de geto-daci era un fel de latină vulgară ( spre<br />
deosebire de cea clasică, limbă de cultură), folosită<br />
atât in Dacia „ocupată” cât şi în Dacia Liberă( pr.D.<br />
Bălaşa, în Buletinul „NOI TRACII”, 1987, iunie, p.<br />
9-13 şi 1986 , nr. 138, p.1). Limba română provine,<br />
aşa cum a arătat pentru prima dată Petru Maior, din<br />
latina vulgară („DISERTAŢIE”), dar aceasta nu era<br />
decât limba dacică”.<br />
Dacă simbioza daco-romană (familială) este<br />
atestată documentar,arheologic şi istoric cu mult<br />
înainte de cotropirea Daciei Mari de către împăraţii<br />
romani( adică înainte de anul fatal 106 e. n.), atunci<br />
şi formarea limbii daco-române , de care vorbeau<br />
lingviştii începe cu multe milenii înainte de această<br />
dată, fi ind şi ea , ca orice limbă, în evoluţie…Grecii<br />
considerau limba latină drept limbă „barbară”,<br />
aşadar „limba latină şi limba dacică erau două limbi<br />
surori”…<br />
„Era imposibil , afi rmă D. Bălaşa, ca limba<br />
celui mai mare popor, acela al Dacilor, să fi e înăbuşită<br />
de limba unui minuscul popor pornit din Latium”.<br />
(II/ 1, p.104).<br />
E vorba , aşadar de acea unitate lingvistică<br />
daco-romană în tot spaţiul nord şi sud-dunărean<br />
al ROMÂNIEI ORIENTALE , carpato-danubiene<br />
şi balcanice ( însuşi Strabo afi rmase că geto-dacii<br />
vorbesc aceeaşi limbă cu tracii, opinie împărtăşită de<br />
mult şi de B.P. Haşdeu). Limba dacă nu a „dispărut”<br />
, aşadar, ea nu este , în noul stadiu evolutiv, decât<br />
limba daco-românilor de astăzi.<br />
Cu mici deosebiri gramaticale, „limba dacogeţilor<br />
era o limbă asemănătoare cu cea de la Roma”,<br />
latina vulgară (dacică) încă de la început şi în primele<br />
trei secole se vorbea în tot Imperiul Roman , ca şi<br />
greaca comună. Etimologiştii noştri ar fi căzut în<br />
păcatul de a accepta „soluţii” latine , câtă vreme era<br />
vorba de variante fonetice de construcţii comune<br />
unei limbi traco-dacice ( a Carpato-Atlanţilor), care<br />
se vorbea pe tot cuprinsul Traco-Daciei mari, din<br />
Răsărit până în Spania şi din Macedonia până la<br />
Baltica, deci o limbă dacică de circulaţie europeană.<br />
Fiind o limbă străveche, preromană, din ea<br />
au derivat toate idiomurile latine , inclusiv limba<br />
sanscrită…De aici înrudirea fi rească între limba<br />
traco-dacă şi cea traco-romană (se exemplifi că cu<br />
elementele de toponimie şi onomastică dacică).<br />
Limba română ar fi , aşadar, „sora mai mare a<br />
limbii latine, întrucât populaţia daco-tracă a fost mai<br />
numeroasă decât cea romană”.(M. Bărbulescu).<br />
Inscripţiile în limba română de la Basarabi<br />
datând din anii 982-993, ne determină să împingem<br />
fenomenul apariţiei scrisului în limba română în<br />
urmă cu 500 de ani ( faţă de Scrisoarea lui Neacşu,<br />
1521) şi cu 400 de ani înaintea Codicelui de la Ieud-<br />
Maramureş (1391).<br />
*<br />
Volumul „MARELE ATENTAT AL<br />
APUSULUI PAPAL ÎMPOTRIVA INDEPEN-<br />
DENŢEI POPORULUI DACO-ROMAN” este o<br />
cercetare meticuloasă de medievist care lucrează<br />
după arhive consacrate şi după un plan bine stabilit<br />
în cronologia evenimentelor, multe din ele cunoscute<br />
deja, însă puse în aceeaşi perspectivă a ideii de<br />
continuitate şi luptă neîntreruptă a poporului dacoroman<br />
pentru păstrarea nealterată a fi inţei sale<br />
istorice.<br />
Cercetătorul porneşte aici de la ideea,<br />
demonstrată deja, că „daco-romanii sunt în vatra<br />
carpato-danubiano-pontică de mii de ani ”.Urmaşi<br />
ai tracilor vestiţi, „de aici au pornit preromânii, din<br />
daci şi din romani s-au născut daco-românii, cu multe<br />
secole înainte de anul 106p.Hr.(II, p. 272, mss).<br />
Vatră a ceea ce cercetătorii au numit „Vechea<br />
Europă” (6500 – 3500 î.e.n), DACO-ROMÂNIA<br />
precede cu câteva milenii civilizaţia sumeriană (o<br />
spune însuşi sumerologul sovietic A. Kifi şim sau<br />
cercetătorul american Marija Gimbutas.)”<br />
După aceste constatări, centrul lumii vechi a<br />
fost Dacia nord-dunăreană.<br />
În jurul anului 1 p. Hr., două popoare tracice,<br />
dacii şi românii, ambele sedentare şi la un nivel de<br />
civilizaţie neatins de altele, îşi disputau întâietatea.<br />
Romanii au învins şi au distrus toate cetăţile dace,<br />
inclusiv „sanctuarul de la Sarmisegetuza, vatra<br />
focului sacru dacic ”, precum şi alte sanctuare,<br />
observatoare/calendare astronomice provinciale etc.<br />
(create de o civilizaţie „cu cel mai vechi şi mai precis<br />
calendar al omenirii”). – „În felul acesta s-a deschis<br />
popoarelor migratoare calea dureroasă, milenară,<br />
peste trupul sfînt al Daciei..” (II, p. 23 mss). Între<br />
toate, slavii şi maghiarii determinând importante<br />
consecinţe.<br />
Venirea maghiarilor în sec. al 9-lea şi stabilirea<br />
lor în Panonia au determinat acţiuni expansioniste<br />
împotriva daco-romanilor din Transilvania<br />
(voievodatele lui Gelu Menumorut şi Glad) – ei au<br />
pus în Panonia bazele unui stat feudal „cu sprijinul<br />
armatelor Apusului, iniţiat de papă.”<br />
Iată că, odată cu sosirea maghiarilor, se comite<br />
de către Apusul papal „MARELE ATENTAT”<br />
împotriva daco-românilor (895-.) De aici luptele<br />
nesfârşite şi atacul ungurilor sprijiniţi de apuseni<br />
împotriva voievozilor transilvăneni.<br />
Odată cu „MAREA SCHISMĂ” din 1054<br />
(între biserica română şi cea constantinopolitană)<br />
se declanşează, ofi cial, de fapt, „lupta bisericească<br />
(sic) pe calea armelor”, prin intermediul ungurilor,<br />
cei dintâi schismatici vizaţi de papalitate fi ind dacoromânii.<br />
În felul acesta, românii ortodocşi iobagi ai<br />
bisericii şi ai nobililor unguri.<br />
A urmat colonizarea cu saşi şi apuseni (1142-)<br />
a Banatului şi Transilvaniei, de către unguri („puţini<br />
la număr”) cu ajutorul papal (coloniştii erau populaţie<br />
săracă şi cavaleri dornici de îmbogăţire rapidă).<br />
Papalitatea a introdus în Transilvania „psihoza<br />
mântuirii prin crimă”, cu scopul aducerii cu forţa<br />
armelor a creştinilor de rit răsăritean sub ascultarea<br />
papilor. Propaganda papală degenerează într-o acţiune<br />
războinică care a dat naştere cruciadelor (Cavalerii<br />
Ioaniţi, Ordinul Templierilor şi cel al Teutonilor) şi<br />
într-o luptă deschisă împotriva ortodocşilor.<br />
Deplasarea atacului spre „schismaticii” din<br />
Daco-România a fost facilitată şi de faptul că acum<br />
îşi fac apariţia la Carpaţi cumanii şi tătarii, care<br />
antrenează într-o luptă deschisă şi neacoperită pe<br />
daco-români.<br />
Prin diferite presiuni (inclusiv prin<br />
„inchizitori” ), Apusul papal încearcă convertirea<br />
daco-românilor la catolicism. În această perspectivă<br />
aşează cercetătorul Bălaşa atacul masiv al armatelor<br />
coloniale conduse de regele apostolic Carol Robert<br />
de Anjou în contra lui BASARAB I (1330) – simbol<br />
al „schismei” răsăritene - . Celebra înfrângere a<br />
papistaşilor este socotită „cea mai strălucită biruinţă<br />
obţinută de daco-români împotriva armatelor<br />
cavalerilor catolici ai Apusului”.<br />
Profi torii acestei campanii papale dusă<br />
împotriva daco-românilor a fost (şi sunt încă)<br />
ungurii, care, fără ajutor armat, n-ar fi putut să se<br />
ridice împotriva unui popor atât de mare precum cel<br />
român.<br />
Lovitura dată daco-românilor de migratori a<br />
fost, secole de-a rândul, repetată de papalitate, prin<br />
braţul ungurilor, „în numele blândului Iisus” (II, p.<br />
338, mss.).<br />
Atentatul papal a continuat până târziu în<br />
numele UNIAŢIEI, care a reuşit „desprinderea unui<br />
braţ al ortodoxiei daco-române – ideea” uniaţiei”a<br />
antrenat şi mulţi transilvăneni ce s-au văzut repede<br />
„traşi pe sfoară şi siluiţi în conştiinţa lor”, mulţi din<br />
ei sfârşind, dacă nu împuşcaţi sau pe roată, cel puţin<br />
în închisorile imperiale ”.<br />
Deşi la 1 Decembrie 1918 se sfârşeşte „robia<br />
acelui străbun teritoriu” (reluată vemelnic în 1840,<br />
prin diktatul vienez atât de mârşav), urmele uniaţiei<br />
au rămas, dând şi azi la iveală confl icte necugetate,<br />
izvorâte din intrigă şi propagandă confesională.<br />
Prinşi, secole de-a rândul (o jumătate de<br />
mileniu, de fapt), în blestematul „cleşte cu trei braţe”,<br />
daco-românii au avut istoria cea mai dramatică între<br />
toate popoarele lumii.<br />
Aceasta este OPERA (două lucrări masive)<br />
cercetătorului istoric DUMITRU BĂLAŞA,<br />
supravegheată la fi ecare paragraf de o bibliografi e<br />
exactă, probă, savantă. O carte a neamului românesc,<br />
ce reface „calea întoarsă” până la mit a fi inţării noastre<br />
în istorie, mândri că avem o istorie multimilenară şi că<br />
venim din imemoriale mituri sarmatice şi coborâtori<br />
din zei, împăraţi, voievozi şi domni, toţi mucenici în<br />
enorma piramidă a fi inţării româneşti în istorie…<br />
Liviu Ioan SINCULICI
pag. 37<br />
Momentul de răscruce în întemeierea statală a Ţării Româneşti<br />
Infl uenţa tot mai accentuată a coroanei maghiare<br />
asupra teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi este,<br />
la 1300, susţinută de documente, cele mai multe<br />
provenite din arhivele ungare.<br />
În anul 1324, voievodul Basarab I se afl a în stare<br />
de vasalitate faţă de Carol Robert de Anjou, regale<br />
Ungariei, numit în documentele ungureşti “Bazarab,<br />
woyvodam nostrum Transalpinum”. Era, aşadar, vorba,<br />
de o relaţie tipică stabilită în Evul Mediu între un rege<br />
al Ungariei şi un domnitor roman.<br />
Un an mai târziu, într-un document din 18 iunie<br />
1325, voievodul muntean este menţionat ca “Basarab<br />
transalpinul, necredincios coroanei maghiare”. În ciuda<br />
unor relaţii relative bune cu papa Ioan al XXII-lea<br />
existente în 1327 (care ţineau nu atât de realităţi cât mai<br />
ales de o anumită tactică a voievodului român), Basarab<br />
va cuceri Banatul şi Cetatea Severinului, refuzând mai<br />
înainte să mai plătească tributul de vasal.<br />
La sfatul unui loial supus pe nume Dionisie<br />
– viitorul ban de Severin – regale ungar hotărăşte<br />
o expediţie de reanexare a teritoriului pierdut,<br />
intenţionând totodată să-l pedepsească exemplar pe<br />
răzvrătitul voievod muntean.<br />
Pornit din reşedinţa regală de la Timişoara, în<br />
fruntea unei puternice armate, în septembrie 1330,<br />
Carol Robert de Anjou recucereşte Banatul de Severin<br />
şi înaintează spre Oltenia, iar de aici spre Curtea de<br />
Argeş, reşedinţa cnezială.<br />
Oferta de pace făcută de Basarab I (prin care<br />
I se promitea regelui 7000 de mărci de argint ca<br />
despăgubire, cedarea cetăţii Severinului şi darea în<br />
gaj a unuia din fi ii săi la curtea regală maghiară) va fi<br />
refuzată de trufaşul Robert de Anjou, care nu va lua în<br />
seamă avertismentul: “numai vă întoarceţi în pace şi vă<br />
feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi<br />
scăpa de dânsele…” Hotărât să-l scoată de barbă din<br />
vizuina lui, cum scrie în Cronica pictată de la Viena,<br />
arogantul rege ajunge cu armata sleită la Curtea de<br />
Argeş pe care, deşi o găseşte pustie, o incendiază…<br />
Tactica aplicată de Basarab, constând în<br />
pârjolirea terenurilor, otrăvirea fântânilor, surparea<br />
vadurilor şi podurilor, a dus la înfometarea armatei<br />
regale, fapt menţionat de cronicarul maghiar.<br />
Basarab apolicase, aşadar, tactica retragerii şi a<br />
hărţuielii – atât de utilizate apoi în momentele cruciale<br />
de luptă ale poporului nostru - , ceea ce va exaspera pe<br />
regele maghiar, care, văzând că nu are sorţi de izbândă<br />
şi nici ce căuta pe aceste teritorii prea îndepărtate de<br />
graniţa Severinului, hotărăşte retragerea.<br />
Deşi unele documente ungureşti, precum şi<br />
cronica lui Jan Dlugosz, vorbesc de un eventual<br />
armistiţiu” încheiat între părţile cobeligerante şi de<br />
îndrumători ai retragerii (ghizi), asiguraţi de Basarab,<br />
ilustrul istoric A.D.Xenopol considera aceasta drept un<br />
pretext istoriografi c ulterior inventat pentru a explica<br />
mai uşor înfrângerea ruşinoasă a armatei regale,<br />
incriminându-i tot pe români de “trădare”…<br />
În Cronica pictată de la Viena, scrisă pe la<br />
1358, de călugărul Marcu, care relatează evenimentul,<br />
se menţionează retragerea armatei ungare printr-un<br />
defi leu strâmt, mărginit de dealuri înalte şi împădurite.<br />
Basarab şi-ar fi dispus luptătorii în patru grupări:<br />
una, ocupând şanţuri şi valuri de pământ, peste care<br />
trebuiau prăvăliţi copaci, avea rolul să închidă ieşirea<br />
din defi leu, alte două grupări, cele mai active, fi ind<br />
menite să atace din cele două laturi, iar a patra grupare<br />
trebuind să închidă defi leul, după intrarea armatei în<br />
strâmtoarea-capcană…<br />
Era aici aplicată o desăvârşită tactrică a<br />
ambuscadei strategice în teren muntos şi strâmt, ceea<br />
ce i-a permis voievodului muntean să obţină o victorie<br />
strălucită, care i-a dus faima în întreaga Europă<br />
medievală. Ambuscada de la Posada a început vineri<br />
9 noiembrie 1330, după intrarea armatei maghiare în<br />
defi leu, şi a ţinut până pe 12 noiembrie, fapt consemnat<br />
de cronicar astfel: “de la ziua a şasea a săptămânii la<br />
ziua a doua a săptămânii viitoare”.<br />
Săgeţi, stânci prăvălite, bolovani, copaci<br />
răsturnaţi, povârnişuri abrupte, apoi săbii şi suliţe au<br />
desăvârşit măcelul pus la cale. Din oastea ungară au<br />
reuşit să scape doar câteva grupuri răzleţe, între care<br />
şi-a salvat viaţa, travestit în simplu soldat, însuşi<br />
regele Ungariei, care se întoarce către patrie tot prin<br />
Timişoara. În cumplitul dezastru (strages maxima)<br />
căzură mulţi nobili şi principi ai coroanei maghiare,<br />
printre care se număra Toma, voievodul Transilvaniei,<br />
Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi<br />
preotul personal al regelui…<br />
„Românii... puseră mâna pe o mare câtime<br />
de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur şi de<br />
argint şi multe vase de preţ”<br />
Cronica lui Johann de Thurocz<br />
Mulţi supravieţuitori au fost luaţi în robie, aşa<br />
după cum însuşi regele recunoştea doi ani mai târziu:<br />
“s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru<br />
neamul unguresc”…<br />
„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili,<br />
fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a<br />
ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua<br />
a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi<br />
aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă<br />
şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de<br />
vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut<br />
mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor<br />
nu se poate so<br />
Cronica pictată de la Viena<br />
Pentru a gasi motive de consolare, anumiţi<br />
istoriografi maghiari menţionează venirea în ajutorul<br />
românilor a unor „cete de tătari” („păgânii vecini”), ba<br />
chiar a unor detaşamente sibiene, ştiindu-se relaţiile<br />
nu tocmai bune ale casei regale cu negustorii din Ţara<br />
Cibinului…(Chronica antiqua).<br />
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa,<br />
şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte<br />
înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai<br />
largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră<br />
cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi<br />
la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea<br />
nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate<br />
părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care<br />
era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit<br />
numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă,<br />
unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi<br />
ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului<br />
prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe<br />
nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului;<br />
nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă,<br />
fi ind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu<br />
totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”<br />
— Cronica pictată de la Viena<br />
Deşi în cronicile vremii nu se precizează locul<br />
“posadei”, în care Basarab I a câştigat independenţa<br />
formaţiunii sale statale, istoricii de mai târziu au emis<br />
mai multe ipoteze.<br />
Să precizăm că denumirea de “Bătălia de<br />
la Posada” aparţine istoricului Nicolae Iorga, care<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
BĂTĂLIA DE LA POSADA DIN ŢARA LOVIŞTEI<br />
o localiza “pe drumul Câmpulungului”… Alţii au<br />
localizat-o în zona Mehadiei (în Banatul de Severin<br />
– Constantin Razachevici), alţii în Valea Prahovei<br />
(Florin-Nicu Smărăndescu) sau pe culoarul Rucăr-<br />
Bran, în Cheile Dâmbovicioarei (N.Iorga).<br />
Socotind atât prin deducţie logică, dar având în<br />
vedere şi operativitatea ce impunea o situaţie de urgenţă<br />
armatei regale, istovită şi hărţuită periodic, drumul cel<br />
mai scurt pentru a trece hotarul în Transilvania, de la<br />
Curtea de Argeş (Castro Argias) este ieşirea, prin Ţara<br />
Loviştei - Titileşti, la Câineni, în Valea Oltului, iar<br />
de aici către Transilvania, drumul de retragere spre<br />
Timişoara fi ind străjuit de vechile cetăţi de pe Valea<br />
Mureşului: Şoimoş, Şiria…<br />
Supranumit Întemeietorul, Basarab I - acel<br />
Negru-Vodă “schismatic” - poate fi socotit fondatorul<br />
Ţării Româneşti, domnind până la moartea sa, în<br />
1352, în neatârnare faţă de coroana ungară, şi fi ind<br />
înmormântat în biserica domnească de la Câmpulung.<br />
Abia după moartea lui Carol Robert (1342) şi<br />
suirea pe tron a fi ului său Ludovic I, mai exact după<br />
1345, relaţiile cu Regatul Ungariei au fost restabilite.<br />
La doi ani după moartea Întemeietorului Basarab<br />
I, urmaşul acestuia, Nicolae Alexandru, recunoaşte<br />
suzeranitatea coroanei maghiare în 1354. Cam ceea ce<br />
s-a petrecut în Moldova după moartea lui Ştefan cel<br />
Mare, în privinţa relaţiilor faţă de Înalta Poartă, care<br />
nu va întârzia să privească spre vechiul teritoriu statal<br />
al Basarabilor…<br />
De remarcat faptul că voievodul face parte<br />
din vestita dinastie a Basarabilor (“dătători de legi şi<br />
datini”, ca şi Muşatinii Moldovei), căreia i se datorează,<br />
de-a lungul secolelor vechi – unirea tuturor teritoriilor<br />
româneşti de la sud de Carpaţi şi a celor nord-dunărene,<br />
cunoscute din străvechime sub numele de Basarabia.<br />
Z. C.<br />
Tg.-Jiu, 3 oct. <strong>2009</strong><br />
Comunicare prezentată la Simpozionul Naţional<br />
”Posada 679” - Râmnicu Vâlcea, 12 nov. <strong>2009</strong><br />
BIBLIOGRAFIE<br />
Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol<br />
Robert în Banatul de Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din<br />
aprilie 1991, pp. 51 - 54.<br />
Neagu Djuvara: O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri de<br />
Neagu Djuvara, Humanitas, 1999.<br />
Vlad Georgescu: Istoria Romanilor de la origini pana in zilele noastre,<br />
Humanitas, 1989, Printed and bound in Germany.<br />
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu: Istoria Romanilordin cele<br />
mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, Bucuresti, 1971.<br />
Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în<br />
„Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55 – 56.<br />
Dictionar Enciclopedic Roman, Ed Politica, Bucuresti, 1965.<br />
Enciclopedia Geografi ca a Romaniei, Ed. Enciclopedica, Bucuresti,<br />
2002.<br />
Istoria Romaniei, Academia Republicii Populare Romane, Editura<br />
Academiei Republicii Populare Romane, Bucuresti, 1962.<br />
Simion Teodor: Culoarul Rucar-Bran - O poarta in Carpati, Editura,<br />
Sport-Turism, Bucuresti, 1990.
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 38<br />
Paul-Emil RAŞCU<br />
„BLITZ KRIEG” PE MELEAGURILE ROMÂNEŞTI<br />
Fulgerătoarea campanie militară de alipire<br />
pentru prima oară în istoria neamului românesc a<br />
celor trei mari provincii locuite de români, subliniază<br />
caracterul tumultos, calităţile excepţionale de om<br />
politic, de bun organiyator şi genial strateg, ale lui<br />
Mihai Vodă Viteazul.<br />
După Unirea Transilvaniei cu Ţara<br />
Românească în urma obţinerii victoriei depline<br />
asupra turcilor la Călugăreni, Mihai ca un desăvârşit<br />
politician, ispiteşte pe Împăratul Rudolf II al Austriei,<br />
solicitându-i “o regească” îngăduinţă pentru<br />
ocuparea Moldovei. Măgulit de această cerere,<br />
deşi favorabil aducerii sub suzeranitatea sa a unei<br />
noi regiuni, împăratul consideră că trebuie să ţină<br />
seama şi de îngrijorarea regelui Poloniei, Sigismund<br />
III, şi desigur şi a turcilor, de a nu îngădui la gurile<br />
Dunării formarea unui mare şi puternic stat feudal<br />
şi, ca urmare, amână răspunsul său. (10.05.1598)<br />
În 21.12.1599 Mihai hotărăşte însă să nu mai<br />
aştepte acordul împăratului şi adunând un număr<br />
de cca. 30.000 oşteni angajaţi cu plată alcătuiţi<br />
din braşoveni, sibieni, unguri, sârbi şi haiducii lui<br />
Baba Novac din Lipova (mercenary, care au impus<br />
Voevodului o cheltuială lunară de 102.000 de talanţi)<br />
şi îi rânduieşte în lungul hotarelor cu Moldova, gata<br />
de luptă.<br />
În 20.04.1600 se dă în sfârşit din Alba Iulia<br />
semnalul de luptă şi ca un strateg de geniu, Mihai<br />
preconizează un “război fulger” (primul blitz-krieg<br />
din istorie). Spre deosebire de marii conducători de<br />
oţti ai timpului care printr-o mobilitate a trupelor<br />
proprii, căutau să obţină într-un anume loc şi<br />
moment o superioritate numerică asupra duşmanilor<br />
pentru a-I ţnvinge, Mihai împarte oastea sa în trei<br />
pâlcuri care au atacat simultan Moldova din trei<br />
Întâia Unire a Ţărilor Române sub Mihai -Vodă Viteazul<br />
direcţii diferite. Ţntr-o epocă lipsită de mijloace de<br />
informare rapidă, cele trei atacuri simultane au creat<br />
în Moldova o stare de îngrijorare şi de panică care a<br />
demoralizat pe domnul Moldovei Ieremia Movilă şi<br />
proprii săi oşteni.<br />
Un prim grup de 10.000 de oşteni conduşi de<br />
Pătraşco, fi ul lui Mihai, a atacat Moldova din Sud,<br />
dinspre Focşani, al doilea grup format din 20.000<br />
de luptători pedeştri şi 8.000 de călăreţi însoţiţi de<br />
37 de tunuri, conduşi de Mihai, a trecut munţii pe la<br />
Breţcu, prin pasul Oituz, urmând să se întâlnească<br />
cu grupul lui Pătraşco la Bacău şi al treilea grup<br />
compus din 7.000 de oşteni din care 2.000 de<br />
bistriţeni, buni cunoscători ai potecilor din munţi,<br />
a trecut pe la 1200m altitudine, prin pasul Suhard<br />
(Cârlibaba) şi prin Câmpulung, îndreptându-se spre<br />
capitala Suceava.<br />
În aceste împrejurări, Ieremia Movilă lasă<br />
câţiva oşteni nepregătiţi pentru apărarea ţării şi<br />
fuge din Suceava, mai întâi la Botoşani şi apoi se<br />
refugiază în spatele zidurilor inexpugnabile ale<br />
cetăţii Hotinului de pe Nistru. Deşi iniţial moldovenii<br />
pricinuiesc pierderi mari atacatorilor, afl area veştii<br />
despre fuga domnului din capitala ţării, face ca<br />
oştenii moldoveni, conform obiceiului, să-şi pună<br />
cuşmele în vârful suliţelor, trec de partea lui Mihai<br />
şi chiar cetatea Sucevei este cumpărată cu bani, încât<br />
apărarea Moldovei se prăbuşeşte.<br />
Numeroasele grupuri ale armatei lui Mihai<br />
pornesc prin Moldova afi rmând noua stăpânire şi<br />
după obiceiul timpului, jefuind localnicii. În nord ei<br />
asediază cetatea Hotinului fără însă a o putea cucerii,<br />
Mihai Vodă intră pe 19.05.1600 în Iaşi, oştenii<br />
ocupând apoi Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia<br />
şi Ismailul, aducând întreaga Moldovă sub stăpânirea<br />
lui Mihai Voievod, dovedind încă o dată prin<br />
aceasta, că Moldova, în concepţia contemporanilor,<br />
cuprindea întreaga regiune românească dintre Prut<br />
şi Nistru cu mult înaintea apariţiei ruşilor la acest<br />
hotar. Planul fi ind îndeplinit, Mihai Voievod se<br />
întoarce în Transilvania unde îl chemau alte urgenţe<br />
şi unde în scurtă vreme urma să fi e ucis mişeleşte.<br />
Sub aspect militar campania lui Mihai Vodă<br />
în Moldova a fost o acţiune fulgerătoare, dar bine<br />
pregătită, având grijă să nu lase spatele trupelor<br />
proprii expuse inamicului, de a ocupa cu precădere<br />
toate cetăţile şi încrucişările de drumuri, creând<br />
şi panică prin atacarea Moldovei simultan din trei<br />
părţi, tactică necunoscută până la această dată în<br />
alte bătălii. Pe plan internaţional, unirea celor trei<br />
ţări româneşti sub cârma unui excepţional militar nu<br />
putea fi însă acceptată de poloni şi turci.<br />
Ocuparea Moldovei de către Mihai Vodaâă<br />
Viteazul a durat astfel exact o lună de zile între 21<br />
aprilie şi 21 mai 1600, dar evenimentul a rămas<br />
puternic întipărit în conştiinţa românilor.<br />
Voevodul Mihai mai avea un mare avantaj<br />
între calităţile sale de luptător. Privind cu atenţie<br />
statuia lui ridicată în Piaţa Universităţii din Bucureşti,<br />
se observă că Mihai ţinea teribila sa secure care<br />
stârnea groaza duşmanilor în luptă în mâna stângâ,<br />
iar frâiele calului său, le ţinea în mâna dreaptă, căci<br />
Mihai Voevod era într-adevăr stângaci, situaţie care<br />
a surprins adeseori în luptă pe duşmanul său. Când<br />
doi luptători călare se atacau între ei, conduceau<br />
caii lor astfel ca trecând unul pe lângă altul, fi ecare<br />
dintre ei să aibe duşmanul pe partea sa dreaptă<br />
pentru a putea aplica lovitura cea mai efi cace. Puţin<br />
ănainte de confruntarea luptătorilor, Mihai îndrepta<br />
însă calul său prin partea stângă a adversarului său,<br />
care astfel se afl a în difi cultate, trebuind să lovească<br />
peste capul calului propriu, în timp ce pentru Mihai,<br />
duşmanul se plasa în locul cel mai la îndemâna sa.<br />
Bibliografi e<br />
1.-CONSTANTINIU FL, O istorie sinceră a<br />
poporului roman, Buc., Ed.Enciclop. Rom. , 1997.<br />
2.-GONŢA AL., Campania lui Mihai Viteazul în<br />
Moldova,Iaşi, Ed.Dosoftei,1998.<br />
3.-HORIA M., Istoria Romăniei în date , Buc.,Ed.<br />
Enciclop. Rom.,1971.<br />
4.-IORGA N., Istoria românilor pentru poporul<br />
românesc Buc.Ed.Minerva, 1993.<br />
5.-LUPAŞ I., Istoria Unirii Românilor , Buc.,<br />
Ed.Scripta,1993.<br />
6.-ŞTEFĂNESCU ŞT. , Ţara Românească de la<br />
Basarab I , “ Întemeietorul ” până la Mihai Viteazul,<br />
Buc,, Ed.Academiei Române,1970.
pag. 39<br />
I<br />
Se împlinesc recent 414 ani de la bătălia pe<br />
care Mihai Viteazul a dat-o la Călugăreni împotriva<br />
turcilor (13/23 august 1595), zi în care Sinan-Paşa,<br />
căzând de pe podul Neajlovului, s-a umplut de ridicol<br />
şi a devenit, totodată, personaj literar de tristă<br />
faimă…<br />
Au urmat campaniile din Transilvania (1599)<br />
şi Moldova (1600), Unirea acestora cu Ţara Românească,<br />
pentru scurtă vreme, gest de preeminentă<br />
semnifi caţie istorică, vizând acea „Restitutio Daciae”…<br />
Împrejurările neprielnice şi jocul intereselor<br />
străine destramă această primă Unire, ba mai mult,<br />
după bătălia de la Curtea-de-Argeş (25 noiembrie<br />
1600) Mihai Voievod se văzu părăsit şi de Buzeştii<br />
ce-i fuseseră mereu alături şi care se închinară domnului.<br />
Pierzând şi Oltenia, Mihai luă drumul exilului<br />
şi, în mare taină, trecu în Ardealul (afl at în mâna<br />
lui Basta şi a imperialilor), pentru a merge la Viena,<br />
unde intra la 12 ianuarie 1601. Va obţine de la împăratul<br />
Rudolf al II-lea sprijin, însă, după recucerirea<br />
Ardealului, va fi ucis mişeleşte de generalul Basta,<br />
împlinindu-se în acest fel un perfi d plan imperial…<br />
Acum, se pare, la sfârşitul lui noiembrie 1600,<br />
când, pierzând şi Oltenia, rămâne fără tron, Mihai<br />
trece cu garda sa prin Pasul Vulcanului spre Ardeal,<br />
în mare taină, pentru a nu fi reperat de odiosul Basta,<br />
viitorul său asasin.<br />
Aşadar, înclinăm să credem, că trecerea lui<br />
Mihai prin Pasul Vulcan acum trebuie să fi avut loc<br />
şi mai puţin în toamna lui 1599. Pentru bătălia ce se<br />
va da la Şelimbăr, trec munţii două mari coloane:<br />
una prin Buzău-Braşov, făcând joncţiune cu secuii,<br />
cealaltă pe la Turnu-Roşu (sau Pasul Vulcan ?!)<br />
având în frunte pe Udrea Băleanul şi fraţii Buzeşti,<br />
cu cete olteneşti, mehedinţene şi gorjeneşti: „În înţelegere<br />
fi ind cu saşii, sigur de-a trage pe săcui în parte-i,<br />
el hotărî a intra cu oastea principală pe la Văleni<br />
şi pasul Boza în Ardeal… Tot într-o vreme el trimise<br />
peste Olt, la Radu Buzescul şi la banul Udrea, ca să<br />
saie şi ei cu toate oştile Craiovei, ale Jiului şi cu ale<br />
Mehedinţilor, să-i iasă înainte către luncile Sibiului<br />
şi, ocupând acest oraş aliat, să ţie calea deschisă către<br />
Alba Iulia, capitala Ardealului şi punctul obiectiv<br />
al operaţiilor războiului”. (N. Bălcescu, Magazin istoric…”tom.IV.,<br />
p.293).<br />
Joncţiunea celor două coloane/oştiri s-a făcut<br />
la 16/26 oct., în apropiere de Sibiu, bătălia dându-se<br />
la Şelimbăr la 18/28 oct.1599. La 1 noiembrie 1599,<br />
Mihai Viteazul intra triumfător în Alba Iulia.<br />
II<br />
În primăvara lui 1932, Societatea Culturală<br />
„CULTUL EROILOR” din Bucureşti a hotărât ridicarea<br />
unui monument închinat memoriei marelui<br />
voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale<br />
prin Pasul Vulcanului (comuna Schela), spre Ardeal.<br />
Locul a purtat din vechime numele de „POAIANA<br />
LUI MIHAI”…<br />
În august 1932, monumentul era gata şi el<br />
sosea în gara Târgu-Jiu, fi ind apoi amplasat, pe la<br />
începutul lunii septembrie, într-un loc de popas de<br />
pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul<br />
Hunedoarei (unde ar fi poposit, împreună cu oastea<br />
lui, Marele Voievod, în urmă cu mai bine de 300 de<br />
ani)…<br />
Cel ce a făcut propunerea şi a stăruit la ridicarea<br />
acestui monument a fost locotenent dr. C. Lupulescu,<br />
fi u al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele<br />
său, studentul Ion Lupulescu…<br />
Monumentul, instalat în septembrie 1932, era<br />
înalt de 6 – 7 metri şi avea în vârf un vultur, iar pe<br />
piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod.<br />
Inaugurarea s-a făcut pe 25 septembrie, de<br />
faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui<br />
numeros public, foarte mulţi participanţi fi ind din<br />
Târgu-Jiu.<br />
Darea onorurilor a revenit unei companii din<br />
Regimentul 18, a unei baterii din Regimentul 7 Artilerie<br />
Grea, participând cu însufl eţire muzica Regimentului<br />
18 Gorj. Serviciul divin a fost ofi ciat de Gr.<br />
Prejbeanu, protoiereul judeţului.<br />
A fost evocată marea idee a Unirii întrevăzută<br />
şi realizată pentru o clipă de Mihai Viteazul, precizându-se<br />
că acesta a întemeiat Mitropolia de la Alba-<br />
Iulia şi că a reorganizat episcopiile Sf. Sinod. Poate e<br />
interesant să amintim că la inaugurare a participat şi<br />
Jean Bărbulescu, directorul – proprietar al „Gorjanului”,<br />
în calitate de secretar al Uniunii Ofi ţerilor de<br />
Rezervă, întrucât, se ştie, acesta fusese combatant în<br />
campaniile primului război mondial.<br />
Frumos ni s-a părut cuvântul (discursul) institutorului<br />
Staicu Pătrăşcoiu, din Sâmbotin, care<br />
a afi rmat că „Mihai<br />
Viteazul a fost<br />
ucis mişeleşte, pe<br />
la spate, dar sufl<br />
etul lui a rămas<br />
viu, electrizând<br />
generaţiile viitoare.<br />
Vin, după el, un<br />
1821, 1848, 1859,<br />
1877 şi, în fi ne,<br />
un 1916”, când visul<br />
lui s-a împlinit<br />
aidoma: „Suntem<br />
datori noi, cei de<br />
azi, să desăvârşim<br />
unirea sufl etească”.<br />
În fi nal, a<br />
luat cuvântul lt.dr.<br />
C. Lupulescu, care<br />
a afi rmat: „Această<br />
bucăţică de pământ<br />
e scumpă în relicve<br />
şi datori suntem<br />
s-o proslăvim şi<br />
să ne îndreptăm cu<br />
pioşenie paşii către<br />
ea, atât în zile de<br />
bucurie, cât şi în<br />
zile de îngrijorare”.<br />
Se cuvine să<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
MIHAI VITEAZUL ÎN MUNŢII GORJULUI<br />
precizăm că fraţii căp. Dr. C. Lupulescu şi magistrat<br />
Ion Lupulescu au condus revista „JIUL”, primul ca<br />
director, iar celălalt ca secretar de redacţie şi magistrat<br />
la Târgu Cărbuneşti (a căzut eroic pe frontul<br />
de Răsărit, în toamna lui 1941). Numărul din iunie<br />
1942 al revistei „Jiul” îi este dedicat sublocotenentului<br />
– erou Ion I. Lupulescu.<br />
„JIUL” era „organ al căminelor culturale din<br />
Valea Jiului”. Apărea la Târgu – Jiu sub egida unui<br />
comitet, condus de ofi ţerul dr. C. Lupulescu (un timp<br />
medic al Sanatoriului Dobriţa). Revista s-a dorit şi a<br />
reuşit să fi e „o tribună liberă şi o expresie a activităţii<br />
factorilor culturali din regiune”. (an I, nr.1/ianfebr.1933).<br />
A apărut în perioada 1933 – 1941.<br />
Mircea IERUBA
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 40<br />
Arh. ANDREI PĂNOIU<br />
Imaginile de faţă reprezintă un act de<br />
acuzare a modului cum este înţeleasă ocrotirea<br />
monumentelor Gorjului - înfaţişează starea de<br />
ruină în care a ajuns, în anii din urmă, un palat<br />
brâncovenesc de care se leagă atâtea fapte istorice,<br />
devenit chiar, la un moment dat, BĂNIA<br />
GORJULUI...<br />
Acesta este importantul palat, ridicat pe o<br />
structură de beciuri boltite, cu fi ride şi traforuri,<br />
cu saloane şi logii pe coloane cu caneluri torsate,<br />
pe care le ridica banul Cornea Brailoiu pe<br />
moşia sa,Vadenii de lângă Târgul Jiului; în afara<br />
numeroaselor acareturi, domeniul palatului mai<br />
dispunea de o baie (turceasca?), aducţiune de<br />
apă de pe terasele Ciocârlaului, pentru alimentarea<br />
fântânilor şi a heleşteului, un parc imens<br />
dus până la ieruga morilor şi o mare bisericăparaclis<br />
a curţii, totul înconjurat de ziduri mari<br />
de piatră, ca o cetate; chiar biserica s-a prevăzut<br />
cu o tainiţă sub clopotniţă.<br />
După distrugerile din timpul razboiului<br />
turco-austriac de la 1738-1739, palatul este refăcut,<br />
simplifi cat cu înfăţişarea ştiută da la începutul<br />
secolului trecut, când ultimii deţinători<br />
Maria şi Dumitru Pleniceanu, dispun înfi inţarea<br />
aici a unui aşezământ, Şcoala de Arte şi<br />
Meserii, care va fuziona cu Şcoala de Ceramică<br />
de la Tg.-Jiu.<br />
Acest strălucit aşezământ, cu clase şi ateliere<br />
pentru metal, lemn, sculptură, ceramică şi<br />
modelaj, a functionat până la Reforma Invăţământului<br />
din anul 1948, când practic totul s-a<br />
desfi inţat; a umat deposedarea de toate bunurile,<br />
înstrăinarea inventarului didactic, suprimarea<br />
alimentării cu apă, devierea lăturalnică a<br />
accesului; demantelările autorizate încep chiar<br />
cu desfacerea cuptorului de ars a pieselor ceramice.<br />
Cum dezastrul înfăţişat nu se poate descrie,<br />
iar o directie a monumentelor istorice şi<br />
o Autoritate protectoare nu există, demonstrativ<br />
trebuie luată în studiu conservarea acestui ansamblu<br />
istoric în stare de ruină, prin Subscriptie<br />
Publică, cu măsuri de salvare a beciurilor, considerate<br />
o capodoperă a artei de a construi.<br />
Lista ilustratiilor:<br />
-1.Localul fostei Şcoli de Arte şi Meserii; lăsat în părăsire<br />
intra în atentia monumentelor istorice într-un program<br />
de*cercetare-restaurare* ca sediu al Muzeului judetean (se<br />
decojesc toate tencuieleile).<br />
-2.O coloană angajată rezultata din desfacerea tencuielilor,<br />
piesa care vine să lămurească problema ştiutelor coloane<br />
dispărute, ale foişoarelor.<br />
-3.Pretinsele restaurări, mereu întrerupte, favorizează,<br />
de fapt, distrugeri metodice.<br />
-4.Starea actuală a ansamblului cu intrările în palat<br />
si la beciuri.<br />
-5.O vedere cuprinzătoare cu starea actuala a ansamblului.<br />
-6.Intervenţii inexplicabile de distrugere a edifi ciului,<br />
identice cu cele de distrugere a cheilor de boltă, ale calotelor<br />
beciurilor.<br />
-7.Alte interventii de distrugere a structurii edifi ciului.<br />
-8.Paraclisul palatului, devenit Biserica satului Vadeni.<br />
-9.Mausoleul legatarilor Maria si Dumitru Pleniceanu,<br />
care lasă şcolii şi 5000 de pogoane de pădure şi terenuri<br />
agricole.<br />
(problematica preluată din rev.<br />
ARHITEXT, Bucureşti, nr.05\<strong>2009</strong>)<br />
BĂNIA GORJULUI<br />
ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ<br />
2<br />
3<br />
4<br />
5<br />
1<br />
6<br />
7<br />
8<br />
9
pag. 41<br />
EROTIKON - restituiri<br />
Editată de<br />
Societatea Culturală<br />
„Lucian Blaga”<br />
din Cluj-Napoca<br />
(Casa Cărţii<br />
de Ştiinţă, 2008),<br />
Domniţa nebănuitelor<br />
trepte este o<br />
dramatizare realizată<br />
de scriitorul<br />
Constantin Cubleşan,<br />
folosindu-se<br />
scrierile memorialistice<br />
ale Domniţei<br />
Gherghinescu-<br />
Vania (Cărarea<br />
pierdută, C.R.,<br />
1970), precum şi<br />
textul unor scrisori<br />
din epistolarul<br />
editat în 1995,<br />
sub egida Muzeul Literaturii Române (Lucian Blaga<br />
– Domniţa Gherghinescu-Vania. Domniţa nebănuitelor<br />
trepte, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Simona Cioculescu),<br />
în care sunt reproduse 157 de scrisori, cele mai<br />
multe aparţinând poetului (98), dar şi Domniţei (56),<br />
aducând în atenţia publică prietenia celebră a poetului<br />
cu „prietena poeziei” din oraşul de la poalele Tâmpei,<br />
din perioada 1941-1948.<br />
Mai mult un montaj de însemnări şi fragmente<br />
epistolare, piesa de teatru a dlui Cubleşan aduce în<br />
scenă, încă de la început, „o femeie trecută binişor de<br />
prima tinereţe”, care, nefi ind întruchiparea idealului de<br />
frumuseţe, avea totuşi „în orice caz un farmec feminin<br />
aparte”. Protagonista – căreia Blaga îi dedicase câteva<br />
poezii în volumul din 1943, Nebănuitele trepte, apare<br />
în „Prologul” piesei „obosită de viaţă, suferindă, copleşită<br />
de tristeţi pe care le suportă însă cu discreţie, fără<br />
tânguire”.<br />
Conform unei didascalii care face trecerea către<br />
conţinutul propriu-zis al piesei, femeia apare într-un<br />
decor familial i de epocă „mult mai tânără, graţioasă,<br />
de o gingăşie aparte, foarte voluntară, dar reţinută totuşi,<br />
suportând tristeţea unei maladii ascunse despre<br />
care vorbeşte cu atâta discretă disperare, uneori”.<br />
În cealaltă parte a scenei, într-o odaie plină de<br />
cărţi şi reviste, apare Lucian, citind cu un surâs complice<br />
scrisorile Domniţei şi scriind, la rândul său, cu<br />
o ferventă adoraţie, muzei braşovene. În acest fel, de<br />
alternanţă fragmentară epistolară, se desfăşoară dramatizarea,<br />
antrenând doar două personaje: Domniţa şi Lucian.<br />
Sunt reproduse fragmente din scrisori, asamblate<br />
într-o fi rească desfăşurare cronologică, din perioada 15<br />
septembrie 1941 – 24 noiembrie 1943. Să precizăm că<br />
poetul se afl a în aceşti ani la Sibiu – unde se afl a în<br />
refugiu Universitatea clujeană, în urma Diktatului de<br />
la Viena din august 1940), iar Domniţa afl ându-se când<br />
la domiciliul familiei Gherghinescu din Braşov, când<br />
la sanatoriul din Moroeni (unde va fi vizitată de poet<br />
în 1942 şi 1945, înainte şi după grele operaţii de plămâni).<br />
În fi nalul piesei, reapare femeia matură „binişor<br />
trecută de prima tinereţe, ce-şi priveşte în urmă cu nostalgie<br />
gingaşă trecutul” – sunt reluate în replica Domniţei<br />
pasaje dintr-o ultimă scrisoare, piesa încheinduse<br />
cu versuri dintr-o poezie blagiană plină de regretul<br />
de a nu mai putea fi împreună: „Depărtarea/a pus între<br />
noi carul cel mare pe cer,/apele-n văi, focul în noapte<br />
pe dealuri,/şi pe pământ a pus anemone şi patimi/cărora<br />
ziua nu le prieşte./ Ca o poveste s-a-nchis. Nici un<br />
semn nu străbate/ vămile, vămile…”<br />
Cine era de fapt Domniţa Gherghinescu-Vania?<br />
Care a fost sensul prieteniei dintre ea şi poet, dincolo de<br />
legenda care s-a tot rostogolit în anecdote, ajungând, ca<br />
bulgărele de zăpadă, la dimensiuni incredibile! A dus<br />
această prietenie la dezechilibrul vieţii conjugale a poetului<br />
sau ea a rămas la limitele decenţei, neangajând<br />
suspiciuni în familiile protagoniştilor? A fost această<br />
reciprocă ardenţă benefi că pentru poet, dar şi de o<br />
întremătoare susţinere pentru pacienta îndelungatelor<br />
sejururi sanatoriale, începând din 1941 până în ultimii<br />
ani de viaţă?<br />
*<br />
Muză în sensul deplin al cuvântului, ca „prietenă<br />
a poeziei”, cum îi zicea poetul, este Domniţa, soţia<br />
prim-procurorului din Braşov, Dumitru Gherghinescu-<br />
Vania, el însuşi un condeier de talent. Soţii Gherghinescu<br />
editau în oraşul de la poalele Tâmpei, în perioada<br />
1941-1943, o frumoasă revistă de poezie – „Claviaturi”,<br />
- redacţia fi gurând la domiciliul din strada Crişan nr. 16<br />
(mai apoi, în 1957, revista „Luceafărul de ziuă”).<br />
Animatoare plină de farmec şi dotată cu o inteligenţă<br />
sclipitoare, Domniţa şi soţul ei Dumitru Gherghinescu<br />
şi-a deschis casa scriitorilor, artiştilor, oamenilor<br />
de ştiinţă, în general, tuturor celor ce gustau literatura<br />
şi artele, care găseau aici un cald climat de distinsă<br />
emulaţie, plăcut şi fermecător chiar prin prezenţa matroanei<br />
care avea, desigur, vocaţia comunicării şi geniul<br />
prieteniei. Prin acest salon de cultură şi spiritualitate<br />
românească au trecut mulţi din scriitorii de seamă ai<br />
vremii, Gherghineştii întreţinând relaţii de amiciţie din<br />
cele mai devotate şi purtând totodată o bogată corespondenţă<br />
cu mulţi din aceştia:<br />
„Cei ce au trecut prin casa ei, din Braşov, strada<br />
Crişan 16, păstrează imaginea de neuitat a amfi trioanei<br />
– şi a trecut pe acolo o întreagă istorie a literaturii<br />
româneşti, de la mai vârstnicii decât gazda Arghezi şi<br />
Blaga, până la începătorii în ale scrisului.<br />
Nu cenaclu, nu societate literară, în sensul tradiţional,<br />
ci mai curând salon, deşi saloanele ţineau de<br />
epoca anterioară primului război mondial. Domniţa asigura<br />
acea intimitate în jurul cărţii, al foii de manuscris,<br />
care era atmosfera trebuitoare lecturii, ştergea distanţe,<br />
emoţii, tracuri, atenua încrederea prea mare în sine însuşi,<br />
sau complexul de inferioritate. Poezia – cu sens de<br />
vrajă prielnică lecturii, oricărei lecturi – se constituia<br />
numaidecât, fără a fi însă ofi ciere, sacerdoţiu, ceremo-<br />
nial, ca la cenaclul lui Macedonski, însă nici redacţie,<br />
ca la Viaţa românească, unde, tot aşa, un mag asirian<br />
săvârşea artă – Ibrăileanu. Domniţa umplea preajma cu<br />
o prezenţă feminină, cu tot ce implica aceasta, de la<br />
solicitarea ţinutei până la omagiu şi alint.<br />
Urmau apoi fermecătoarele ei scrisori, în care ea<br />
se cheltuia, sau mai curând, se realiza, dacă aceasta îi<br />
era vocaţia. Primea şi trimitea scrisori.” (Dorli Blaga,<br />
Tatăl meu, Lucian Blaga, Apostrof, Cluj-Napoca, 2004,<br />
p. 74).<br />
*<br />
Mai agreată, desigur, decât Eugenia Mureşanu<br />
(„antimuza”), Dorli Blaga poartă Domniţei o amintire<br />
frumoasă: „Trebuie să spun că Domniţa era un tip de<br />
inteligenţă sclipitoare, verbal. Totuşi, nu căuta să domine<br />
societatea în care se afl a. Avea o delicateţe deosebită<br />
faţă de familiile admiratorilor ei, nu supăra soţiile, de<br />
exemplu. Boala gravă de care suferea a făcut-o să fi e<br />
generoasă, nu-şi construia confortul psihic pe nefericirea<br />
altora. Nu a căutat să se impună prin scris, ci prin<br />
discreţie. Scrisorile ei, către admiratorii ei, sunt aluzive<br />
şi ne-posesive […]. La câţiva ani după moartea Tatălui<br />
meu mi-a spus că «nu a participat la înmormântarea Tatei,<br />
la Lancrăm, pentru că măcar atunci Cornelia trebuia<br />
să fi e singură cu Lucian»”. (Tatăl meu, Lucian Blaga,<br />
Apostrof, 2004).<br />
Legătura poetului Lucian Blaga cu familia Gherghinescu-Vania<br />
se desfăşoară în perioada 1941-1948,<br />
poetul apropiindu-se oarecum „incendiar” de Domniţa,<br />
ceea ce a constituit un reviriment tonifi ant pentru acesta,<br />
iar pentru „prietena poeziei” o susţinere permanentă<br />
şi o solidarizare de mare afecţiune, de care aceasta avea<br />
nevoie în lupta cu nemiloasa boală care a măcinat-o şi<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
LUCIAN BLAGA ŞI DOMNIŢA GHERGHINESCU-VANIA<br />
chinuit-o, supunând-o unor cumplite operaţii chirurgicale<br />
şi tratamente îndelungate.<br />
*<br />
Un portret deosebit de sensibil i-l face Domniţei,<br />
peste ani, fi ica lui Nichifor Crainic, Furtuna Cojan-Crainic<br />
(deşi se cunosc antipatiile la adresa mentorului<br />
gândirist din corespondenţa poetului cu muza<br />
braşoveană): „Am fost bună prietenă cu Domniţa, eu<br />
copilandră şi ea femeie. Desigur, era o diferenţă de vreo<br />
zece ani între noi… Am fost foarte îndrăgostită de ea.<br />
Avea un farmec, o spontaneitate de şampanie mereu în<br />
efervescenţă. Nu ştiu câtă cultură avea, dar câtă avea o<br />
exploata extraordinar şi o interpreta atât de personal şi<br />
atât de atrăgător, încât era mereu scânteietoare şi mereu<br />
atrăgătoare. Şi fi zic (că era picantă şi frumuşică)<br />
şi, mai ales, intelectual, era omul în jurul căruia roiau<br />
toţi. Şi mai ales bărbaţii erau atraşi şi farmecul combinaţiei<br />
acesteia de picanterie fi zică cu această delicioasă<br />
isteţime şi prospeţime şi originalitate intelectuală.<br />
Şi am auzit de la alţii că a fost o dragoste între ei, că<br />
Lucian mergea la ea la sanatoriu, fi indcă ea – suferind<br />
de plămâni – nu dădea prea mulţi bani pe sănătatea ei,<br />
pierdea nopţile, stătea în fum de ţigară, bea şampanie<br />
rece şi mânca îngheţată, ca pe urmă să stea câteva luni<br />
în sanatoriu, până o reparau iarăşi medicii. Şi iarăşi,<br />
când ieşea, începea să facă abuzuri şi să-şi bată joc de<br />
sănătatea ei. În timpul cât stătea la sanatoriu, am auzit<br />
că Blaga mergea şi stătea câteva zile cu ea, bineînţeles<br />
luându-şi cameră în altă parte, dar ore întregi stătea<br />
cu ea şi-şi manifesta, sigur, dragostea…”( I. Oprişan,<br />
Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate,<br />
Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată,<br />
Editurile Saeculum I.O. – Vestala, Bucureşti, 1995, pp.<br />
235-236).<br />
Într-o pertinentă cronică la Epistolarul Lucian<br />
Blaga – Domniţa Gherghinescu-Vania, criticul literar<br />
Gheorghe Grigurcu, văzând în tânăra femeie „o driadă<br />
intelectualizată”, adică recunoscându-i „condeiul sensibil,<br />
plin de tact”, aducea problematica acestei prietenii<br />
într-o perspectivă corectă:<br />
„Să începem cu o notă înaltă. O Beatrice, o Laura,<br />
o Diotima? O Aspazie sau, vai, o Celimene? Cum<br />
am putea caracteriza mai bine pe Domniţa Gherghinescu-Vania,<br />
«domniţa acum trecută şi ea lângă cealaltă,<br />
din slava evului mediu», Uta din Naumburg, alături<br />
de care a situat-o ardentul ei admirator, Lucian Blaga?<br />
Viaţa ei postumă ne îngăduia o anume libertate de interpretare<br />
ce nu poate face abstracţie de imaginea sa<br />
fantasmatică şi fascinatorie, încă de pe când trăia fi xată<br />
în rezonante stihuri blagiene: «Fiindcă văpaia vă este la<br />
fel. / Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul / sângele, râsul, /<br />
norocul şi focul.»[….]<br />
Chamfort nota: «Dragostea place mai mult decât<br />
căsătoria, pentru simplul motiv că romanele sunt mai<br />
amuzante decât istoria». Or, în amintitul dialog epistolar<br />
avem de a face cu un capitol de dragoste. O amitié<br />
amoureuse, dacă vrem, deşi pentru alţi iluştri moralişti<br />
galici dragostea şi prietenia sunt termeni incompatibili.<br />
Oricum, lipsa căsătoriei, ondulaţiile gratuite, în timp şi<br />
spaţiu, ale acestei relaţii marcate de distanţe geografi ce,<br />
precum după un tipar al simbolului mioritic (deal-vale),<br />
a cărei atmosferă se dizolvă în infi nit, fac ca ea să<br />
vorbească inimii şi conştiinţei cititorilor actuali cu un<br />
particular interes. Castitatea problematică nu poate alcătui<br />
un izvor de speculaţii pentru moralist? Dragostea<br />
eterată în nefi nalizarea ei nu-l poate incita? Ne afl ăm<br />
în planul unor seducătoare indeterminări afective şi al<br />
unui epos tulburător, fi indcă abia punctat. Altminteri<br />
spus, mai mult în literatură decât în realitate. Într-un<br />
mediu dematerializat, fi cţional, în pofi da împrejurării<br />
că ni se oferă date din materia cotidianului, a biografi ilor,<br />
a raporturilor literare şi a operaţiilor de laborator ce<br />
i-au apropiat pe cei doi, pe coridoarele unei comunicări<br />
intermitente, însă sufi cient de fl uide, extinse pe perioada<br />
a opt ani (1941-1948)” (Gheorghe Grigurcu, Poetul<br />
şi Muza, în „România literară”, nr. 34/ 1996).<br />
*<br />
Întregul dialog epistolar dintre Lucian Blaga şi<br />
Domniţa Gherghinescu-Vania, purtat între anii 1941 şi<br />
1948, a fost dat publicităţii în 1995 (Domniţa Nebănuitelor<br />
Trepte, Muzeul Literaturii Române, Ediţie îngrijită,<br />
prefaţă şi note de Simona Cioculescu), cu precizarea<br />
că scrisorile poetului către Domniţa se afl ă la B.A.R.<br />
(Fondul nr. 29/1967), iar cele ale Domniţei către poet<br />
în Arhiva Muzeului Literaturii Române.<br />
Domniţa moare în 1969, însă nu din cauza bolii<br />
majore de care suferea, ci a diagnosticului pus în ultima<br />
vreme de un cardiolog de la Bucureşti (unde este şi înmormântată):<br />
„gravă insufi cienţă respiratorie; se merge<br />
spre cord pulmonar…” „Dar să las asta, scria Domniţa.<br />
Nu spre ce merg mă supără, ci că merg de prea mulţi ani
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 42<br />
şi nu mai ajung…” 1 . O parte din aceste 157 de scrisori,<br />
câte conţine epistolarul (98 aparţinând poetului, 56 Domniţei,<br />
2 lui Gherghinescu-Vania, iar una soţilor Gherghinescu),<br />
fusese publicată<br />
în „Manuscriptum”<br />
(nr. 2/1989 –<br />
nr.2-4/1991)<br />
şi în „Astra”<br />
(1966-1967)<br />
de către poetul<br />
şi publicistulDumitruGherghinescu-Vania<br />
(n. 12 nov.<br />
1900, la Cârceni-Mehedinţi<br />
- decedat<br />
la 5 octombrie<br />
1971<br />
Braşov - Blaga, Domniţa şi<br />
Maria Ţenghea (studenta sibiană)<br />
la Braşov).<br />
Prietenia<br />
cu<br />
Domniţa nu a<br />
trecut niciodată dincolo de limitele decenţei, oricât de<br />
afectuos şi patetic ar fi fost angajat spiritul poetului. În<br />
scrisoarea din 3 iunie 1944, trimisă din Săsciorii Căpâlnei,<br />
Blaga mulţumeşte Domniţei pentru trimiterea<br />
„Universului literar” cu articolul lui Chirnoagă, avertizând-o<br />
expressis verbis: „să ştii că la întâlnire am să<br />
te pup (întâia oară în viaţă!), ceea ce mă tentează, după<br />
cum uşor îţi închipui de când te zării întâia oară întro<br />
casă, care numai din acest singur motiv, mi-a rămas<br />
simpatică!”<br />
La avertismentul sentimental, Domniţa – neîntrecută<br />
în a-i menţine poetului tonusul afectiv, - îi scrie<br />
în data de 7 iunie 1944 din Braşov: „Iată cum îmi făcuşi<br />
miercurea zi de dulce (Îţi spun asta în şoaptă, ca pe un<br />
delict. Acum, s-au limitat la trei pe săptămână, zilele cu<br />
carne şi sfânta Miercuri a fost întotdeauna vegetariană.<br />
Nu căta că sub zodia ei se mai naşte câte un mânz cu<br />
temperament focos…).”<br />
*<br />
Există în acest schimb epistolar câteva imagini şi<br />
simboluri constante menite a întreţine şi a învăpăia comunicarea<br />
– un fel de „coduri” ale afectivităţii intime…<br />
Un laitmotiv al apropierii sufl eteşti între cei doi îl constituie<br />
fi gura de basm a inorogului sau imaginea Utei<br />
medievale, prinţesa burgundă a cărei siluetă aminteşte<br />
de Doamna cu hermina („La Dama dall’Ermellino“ ) a<br />
lui Leonardo da Vinci, întruchipând o tânără în vârstă<br />
de 16 ani.<br />
Expresivitatea sfi elnică şi frumuseţea candidă a<br />
reginei burgunde Uta von Ballenstedt, afl ată în Domul<br />
din Naumburg (sec XII) – devenită cu timpul o imagine<br />
votivă a pangermanismului neoromantic, prototip de<br />
frumuseţe în arta clasică - , semnalată aluziv poetului,<br />
i-a reţinut imediat acestuia atenţia. „Nici pe Uta n-am<br />
uitat-o. Vă veţi avea surpriza oarecum la braţ, amândouă”,<br />
îi scrie poetul la 18 iunie 1941.<br />
În toamna lui 1942, poetul îi scrie Domniţei la<br />
Moroeni că i-a căutat, conform dorinţei, cărţi în limba<br />
franceză „pentru singurătatea ta”: „Ţi-am găsit una, pe<br />
care am luat-o numai aşa după titlu şi care titlu ţinea<br />
loc de-o declaraţie. Dacă ai citi nemţeşte – câte n-aş<br />
găsi!!! Dar aşa – zău Domniţă, e timpul suprem să te<br />
iniţiezi în graiul pe care l-a vorbit suprema Uta! Zău<br />
curat lui D-zeu!”<br />
Domniţa realizase, desigur, subtilul joc al substituţiei<br />
sentimentale, scriindu-i la 15 septembrie din<br />
Braşov: „Uta mă întreabă, din nou, de tine şi poate<br />
că ţi-ar face un semn nostalgic cu mâna, dacă n-ar urî<br />
les mouvements qui deplacent les lignes.” (sentiment<br />
primit cu groază de o femeie care constată pe faţa ei<br />
primele riduri…). Toamna se internează la Moroeni,<br />
unde în decembrie 1941 va suferi prima operaţie (rămâne<br />
aici, cu scurte întreruperi, până în decembrie 1943).<br />
Vara poetul îi trimite poezia Domniţele, considerat de<br />
destinatară „cel mai frumos poem din lume”:<br />
„Aşa am visat eu poezia cu Uta. Şi aş spune că<br />
fi ecare cuvânt l-ai pus după gândul meu. E o corespondenţă<br />
de vis atât de perfect, încât mă sperie puţin.<br />
Turnuri, biserica neagră, slava evului mediu,<br />
1 Cartea pierdută, p. 246<br />
văile Rinului, tovarăşa umbrelor, castă, caldă, albă,<br />
iubitul inel, Ţara burgundă, surele ganguri, arătările<br />
inului, boltă rotundă…<br />
Dragă Lucian, nici nu poţi bănui cât m-ai făcut<br />
de fericită. E o bijuterie Domniţele - «cea mai frumoasă<br />
poezie din lume»”<br />
Poemul fusese publicat în „Preocupări literare”<br />
(nr. 11/1942), împreună cu Răsărit magic, Veghe şi<br />
Sfântul Gheorghe bătrân. Va fi inserat în volumul „Nebănuitele<br />
trepte”, care apare în primăvara lui 1943.<br />
Domniţa idealizase poemul, învăţându-l pe de<br />
rost, continuând să schimbe cu poetul cuvinte din cele<br />
mai tandre pe această temă. Ea se identifi case cu prinţesa<br />
burgundă, al cărei tablou îl purta cu ea în desele<br />
sejururi sanatoriale la Moroeni şi Bucegi. În scrisoarea<br />
din 31 decembrie 1946, expediată din Braşov, îi aminteşte<br />
poetului că „sunt douăzeci de luni de când nu neam<br />
văzut” şi-i scria: „Tocmai în ziua când puneam în<br />
valiză tabloul Utei, care mi-a păzit patul un an întreg<br />
[la sanatoriul Bucegi din Predeal], a sosit scrisoarea ta,<br />
foarte tristă.”<br />
Poetul îi scria despre „tulburarea” de care fusese<br />
cuprins în acel an plin de eşecuri – „anul cel mai rău din<br />
toată viaţa mea” – promiţându-i Domniţei să-i explice<br />
numai ei, între patru ochi, ce i se întâmplase… Somat<br />
că nu a mai dat nici un semn de viaţă în ultimele luni,<br />
poetul îi scrie abia la 20 mai 1947, sfârşindu-şi epistola,<br />
de data aceasta, cu o aluzie la „inorogul” din poezia de<br />
altădată (apărută în „Revista Fundaţiilor Regale” din 11<br />
noiembrie 1942, sub titlu Îndemn de poveste, inclusă în<br />
„Nebănuitele trepte”) – un simbol al gândului-dor care<br />
cutreiera în urmă cu ani, fulgerător, cetatea Braşovului:<br />
„Inorogul nu ţi-l pot trimite să te vadă, căci mi se pare<br />
că a fost măcelărit de evenimente…” Simbolul va persista<br />
până în poezia târzie (Ce aude unicornul)…<br />
„Unicornul” adulmeca, după 1947, în contextul<br />
noilor prefaceri, muzica altor sfere şi, împovărat de<br />
scrumul unor devastatoare arderi lăuntrice, simţea cum<br />
viaţa are „gust de cenuşă”, intuind desigur postura de<br />
proscris în care îl va exila ideologia totalitară a noului<br />
regim…<br />
*<br />
Deşi în „Luntrea lui Caron”, Blaga afi rmă că<br />
„dulcea, scurta, amara poveste” cu „prietena poeziei”<br />
de la Braşov se terminase în 1944, vom constata că ultimele<br />
zvâcniri ale corespondenţei datează din 1948,<br />
acoperind, aşadar, o perioadă în care se mai consumaseră<br />
şi „episoadele” Coca Rădulescu şi Eugenia Mureşanu<br />
(epoca Sibiu), ceea ce relativizează mărturisirea<br />
lui Axente Creangă [alias Blaga] făcută la adresa soţiei<br />
sale Dora:<br />
„Înţelegerea ei faţă de cele câteva «pasiuni»,<br />
ce m-au cuprins, pe rând şi niciodată concomitent, în<br />
cursul anilor, nu era deloc echivalentă unor gelozii, pe<br />
care ar fi fost nevoită să şi le învingă. «Înţelegerea»<br />
ce-o arăta Dora era pur şi simplu o înţelegere înţeleaptă,<br />
şi nu atât a «pasiunilor» mele, cât a «rodniciei»<br />
lor.” ( Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990, p. 12)<br />
*<br />
Dintre toate „muzele” poetului, Domniţa pare<br />
cea mai iniţiată în tainele poeziei şi cea mai discretă<br />
sub aspect scriitoricesc. „Nu pot pricepe – scrie ea – focul<br />
cu care mi-am consumat viaţa pusă mereu în slujba<br />
altora. Ce fel de sufl et am avut, Doamne!?”<br />
Un autoportret de o bolnăvicioasă mizantropie<br />
şi-l face Domniţa în următorul pasaj din Cartea pierdută,<br />
dovadă de vie luciditate şi cumpănită exigenţă de<br />
sine, deloc narcisiste: „Trebuie să ai o anumită fi zionomie,<br />
pentru a ţi se da dreptate…<br />
Dar eu cum să am dreptate, cu această bărbie<br />
de un orgoliu jignitor, cu acest nas ireproşabil, cu gâtul<br />
meu lung, pe care capul stă înfi pt drept, semeţ, ca la o<br />
demonstraţie de capete!<br />
Cunosc exact frumuseţea acestui cap. E aproape<br />
enervantă. Chiar când sunt obosită şi urâţită de insomnii<br />
şi de febră, cu ochii umfl aţi, cu pielea încreţită pe<br />
obraz – liniile şi toată expresia feţei apără, salvează.”<br />
Şi această însemnare sunând ca o profesiune de<br />
credinţă: „Eu înţeleg odihna ca pe o tihnă cu bucurie;<br />
altfel cum să intru în starea aceea de linişte care să te<br />
ducă la activitatea spirituală? Fără asta odihna este un<br />
stat în trândăvie, mai obositoare şi mai deprimantă decât<br />
o muncă primitivă.”<br />
Într-adevăr, foarte discretă în registrul editării<br />
propriilor creaţii, Domniţa se dedica unor servicii puse<br />
în slujba promovării altora, fi ind adeseori mustrată pentru<br />
asemenea „comodităţi”, aşa după cum sună dedicaţia<br />
pe care Arghezi i-o oferă pe volumul său de Scrieri:<br />
„Doamnei Domniţa, cu mustrarea că nu ia pana poeziei<br />
adevărate, aşteptată.” Motto pe care iniţial nu-l înţelege,<br />
ea neavidă de glorie scriitoricească, dar al cărui tâlc<br />
i-l dezvăluie soţul ei: „Abia după ce mi-ai explicat tu<br />
ce înseamnă «mustrarea» aceea pe care nici n-o puteam<br />
descifra, mi s-a luminat un pic inima.” Acest „puternic<br />
temperament artistic, reprimat sau nelăsat să se întrupeze<br />
plenar” (Simona Cioculescu), este surclasat de un<br />
extraordinar simţ al percepţiei valorilor, de setea irepresibilă<br />
de a gusta inefabilul poeziei şi al artei, în genere,<br />
credinţa scriitoarei fi ind aceea că „mediocritatea<br />
în creaţie nu dă niciodată ascendent asupra excelenţei<br />
în receptare”. În câteva fraze publicate în „Convorbiri<br />
literare” (iunie 1970), care vor prefaţa şi „Cartea pierdută”<br />
a Domniţei din 1971, Şerban Cioculescu vedea<br />
în autoarea puţinelor însemnări şi fragmente recuperate<br />
din manuscrise şi scrisori „un mare talent literar”:<br />
„N-am mai întâlnit în tot scrisul nostru o asemenea<br />
putere de eliberare de sub gheara bolii şi a morţii,<br />
care o pândea de multă vreme, o asemenea forţă spirituală,<br />
tradusă prin toată gama ironiei transcendente.<br />
Aceste pagini admirabile ne smulg regretul că ea n-a<br />
fost stăruitor îndemnată de cei ce se desfătau ascultândo,<br />
să-şi noteze însemnările zilnice. Deşi îndemnurile<br />
la potrivită vreme au lipsit, aceste puţine însemnări şi<br />
fragmente vor fi un rar exemplu de egală forţă a condeiului,<br />
ca şi a cuvântului rostit la acest «om» de permanentă<br />
trezie a gândului.” (Domniţa Gherghinescu-Vania,<br />
Cartea pierdută, ediţia citată, pp. 9-10).<br />
*<br />
Receptând ea însăşi, cu excelenţă, creaţia altora,<br />
a preferat „conclavul minţilor scânteietoare”, pentru<br />
care casa soţilor Gherghinescu din Braşov era mereu<br />
Uta von Ballenstedt,<br />
afl ată în Domul din Naumburg (sec XII)
pag. 43<br />
deschisă, ei înşişi fi -<br />
ind nu numai „consumatori”<br />
de literatură<br />
şi artă, dar şi buni<br />
condeieri şi editori<br />
de reviste preţuite în<br />
epocă: „Claviaturi”<br />
şi „Luceafărul de<br />
ziuă”. În ultimii ani,<br />
Dumitru Gherghinescu-Vania<br />
(1900-<br />
1971) – originar din<br />
Cârceni-Mehedinţi –<br />
va fi secretarul fi lialei<br />
din Braşov a Uniunii<br />
Scriitorilor, având la<br />
activ cinci cărţi de<br />
poezii: Drum lung<br />
(1928), Amvonul de<br />
aur (1933), Privighetoare<br />
oarbă (1940),<br />
Timp sonor (1968), Acolo sus, steaua – elegii (1971).<br />
El s-a îngrijit de publicarea în revista „Astra”<br />
(1966-67) a unor fragmente din scrisorile lui Lucian<br />
Blaga, publicând în aceeaşi revistă articolul „Blaga şi<br />
Arghezi” (nr. 1/iunie 1966), în care arată că Domniţa<br />
este cea care a mijlocit cunoaşterea şi apropierea celor<br />
doi mari poeţi, într-o vizită făcută cu toţii la Mărţişor.<br />
La rândul ei, Domniţa realizase nişte traduceri<br />
foarte reuşite din literatura franceză: Prinţişorul de<br />
Antoine de Saint-Exupery, Cărarea pierdută de Alain<br />
Fournier (Editura Gorjan, Bucureşti, 1942), despre care<br />
este vorba într-o parte din scrisorile cu Blaga, Fermina<br />
Marquez şi Din viaţa copiilor de Valery Larbaud…<br />
Autoare a volumului Cartea pierdută (editată<br />
postum, în 1971), care înmănunchează cugetări şi<br />
fragmente, dar şi o parte din corespondenţa acesteia cu<br />
soţul ei, cu Arghezi şi Blaga, - Domniţa a rămas în conştiinţa<br />
literară, în ciuda unei discreţii absolute, ca una<br />
din fi gurile remarcabile ale vieţii noastre culturale interbelice.<br />
Relaţia specială a Domniţei cu Lucian Blaga,<br />
mai ales în urma publicării epistolarului (1995), îi conferă<br />
acesteia o aură de legendă trăită, înfi orată de acea<br />
adiere existenţială martirică. În ciuda bolii, cu care<br />
a luptat din răsputeri şi căreia până la urmă i-a căzut<br />
pradă, Domniţa exprimă un portret aparte, constatat de<br />
contemporani ca atare.Iată, spre exemplu, o apreciere<br />
exprimată de cercetătoarea Melania Livadă (autoarea<br />
unei meritorii abordări eseistice „Iniţiere în poezia lui<br />
Lucian Blaga”, C.R., 1976) adresată poetului, constatare<br />
pe care acesta i-o transcrie Domniţei în epistola<br />
din 8 iunie 1945: „E drept însă, că şi domniţa din ţara<br />
bârsană trebuie să fi fost tare năzdrăvană şi a încălzit<br />
şi animat în chip deosebit această mare inimă!” Şi în<br />
continuare această impresie a poetului de un discret şi<br />
adorabil umor: „De, am fost pus la cuptor, dar m-am<br />
simţit şi mă simt bine, iar când vine vreun critic să deschidă<br />
uşa, mă încearcă să strig: care-i acela bă, de<br />
face corent?”<br />
Câteva săptămâni mai târziu, la 1 august 1945,<br />
poetul îi trimite Domniţei adorate un catren de o jucăuşă<br />
curtoazie:<br />
„Port în braţe şi pe buze<br />
toate cele nouă muze,<br />
cu Domniţa zece<br />
care mi le-ntrece…”<br />
Simţind, probabil, că avangarda sentimentelor<br />
amicale a pătruns pe un teren foarte alunecos, Domniţa<br />
nu-i mai răspunde poetului până în octombrie, după<br />
o vară şi o toamnă „foarte triste”, când poetul se pregăteşte<br />
să plece la Cluj. O nouă scrisoare din 17 noiembrie<br />
1945 îi face cunoscut admiratorului că a avut,<br />
lipsind o lună din Braşov, aceleaşi vechi probleme de<br />
sănătate, boala constituind marea „realizare” a vieţii<br />
sale: „Am impresia că eu mă realizez în tuberculoză,<br />
cum altul se realizează în poezie.” Îl invită pe poet ca,<br />
în decembrie, când merge la Bucureşti, să facă şi „escala<br />
de graţie la Braşov” (scrisoarea din 17 noiembrie<br />
1945).<br />
„Oricât de rău mi-ar fi mie (eu sunt învăţată),<br />
când te ştiu pe tine, undeva, sănătos şi harnic poet” – îi<br />
scrie Domniţa din Sanatoriul Bucegi, la 6 aprilie 1946<br />
– ea se simţea bine. Aceeaşi impresie în scrisoarea din<br />
9 mai 1946: „Nu ştii – ori poate? – cum mă echilibrează<br />
gândul că eşti sănătos şi lucrezi.”<br />
*<br />
Mult s-a fabulat pe seama relaţiei cu Domniţa,<br />
comentatorii fi ind îndreptăţiţi de tonul „ardent” al epistolelor<br />
schimbate între cei doi. Însă, o privire mai atentă<br />
a acestei relaţii din perioada 1941-1948, pe fondul<br />
realităţilor socio-culturale, scoate la iveală deplina înţelegere<br />
şi gingăşia poetului faţă de năpăstuita admiratoare<br />
braşoveancă, ea însăşi, la rândul ei, având nevoie<br />
de preţuirea şi încurajarea venite din partea unui mare<br />
prieten de familie. Era o susţinere morală a unei femei<br />
de spirit supuse la succesive intervenţii chirurgicale,<br />
în cea mai afectuoasă manieră de iubire şi preţuire…<br />
La o privire de amănunt, vom constata că majoritatea<br />
timpului Domniţa şi-l petrece internată la sanatoriile<br />
din Moroeni şi Predeal, revenind la Braşov doar câteva<br />
zile, săptămâni sau puţine luni, în intervalul amintit.<br />
Internările de lungă durată, succesive, soldate cu nu<br />
mai puţin de trei operaţii de deschidere (între care cea<br />
din august 1942, cu eliminarea unei coaste, fusese cea<br />
mai grea, apoi o alta în decembrie 1945), răbdarea cu<br />
care îndură, stoică, toate stricteţele vieţii de sanatoriu,<br />
ştiind că se afl ă „în căutarea Ţării pierdute”, lecturile<br />
cărţilor trimise de poet, îndeosebi propriile opere poetice<br />
şi fi losofi ce, inclusiv revista „Saeculum”, lucrul la<br />
propriile-i traduceri, gândul că marele poet răspundea<br />
cu preaplinul sentimentelor sale unei prietenii sincere,<br />
reuşind să-i stimuleze cu rodnicie lira, - toate acestea<br />
dezvăluie un portret de-a dreptul impresionant, de femeie<br />
spirituală, capabilă de admiraţii şi judecăţi exacte,<br />
de îndemnuri şi preţuiri, pentru care poetul o răsplăteşte<br />
cu deplină încredere şi recunoştinţă.<br />
„Are un dar această Domniţă – îi scrie Blaga lui<br />
Vania la 12 august 1941 – de a contamina de poezie,<br />
cum nu este al doilea!”. „Sunteţi singurii oameni, în<br />
afară de C[ornelia] şi D[orli], cu care mă apăr de completa<br />
singurătate”, îi va mărturisi poetul Domniţei în<br />
epistola din 9 iulie 1943.<br />
Preţuirea şi admiraţia sunt, desigur, reciproce<br />
între familii: „Vania e un om incomparabil. Nu cunosc<br />
un al doilea ca el”, îi scrie poetul Domniţei la 17 februarie<br />
1943.<br />
Când în primăvara aceluiaşi an poetul va edita<br />
volumul „Nebănuitele trepte”, care cuprinde poeziile<br />
cu pricina, Domniţa îi scrie că se simte „intimidată”…<br />
Iar Dorli se arată geloasă, punându-se să numere, în<br />
familie, poeziile dedicate Domniţei: „Cornelia s-a bucurat<br />
de rândurile tale. Şi Dorli (care e însă geloasă,<br />
deoarece D. are în acest volumaş mai multe poezii decât<br />
ea, dar are să-i treacă! ”) – 30 ianuarie 1943.<br />
Tot acest „fl irt” epistolar era, desigur, nevinovat<br />
în sensul moralei conjugale, Cornelia fi ind destul de<br />
chibzuită ca să nu dramatizeze ori să înţeleagă greşit<br />
faptele. De vreme ce aproape fi ecare scrisoare a Domniţei<br />
aducea şi salutări ori „îmbrăţişări” Corneliei şi lui<br />
Dorli, este destul de clar că viaţa de familie nu ar fi<br />
putut fi clintită cu nimic, nici într-o parte, nici în alta.<br />
Poetul aprecia la Domniţa şi caracterul ei voluntar,<br />
dăruirea, generozitatea, altruismul, implicarea în<br />
viaţa cultural-artistică. Ea va face unele reale servicii<br />
poetului, în organizarea unor conferinţe la Braşov, în<br />
realizarea unor colaborări, în reglarea unor relaţii scriitoriceşti<br />
(ei i se datorează, bunăoară, apropierea lui<br />
Blaga de Arghezi, prin organizarea vizitei la Mărţişor,<br />
episod povestit de D. Gherghinescu-Vania într-un articol<br />
din 1966 (Blaga şi Arghezi, în „Astra”, nr.1/iunie<br />
1966). Îl susţine moral pe fi losof în perioada când, în<br />
urma publicării volumului „Religie şi spirit”, începuse<br />
„zarva cu popii” de la Sibiu.<br />
Blaga îi trimite, permanent, cărţile sale, solicitându-i<br />
aprecieri. În toate cazurile, el va avea încredere<br />
deplină în Domniţa, mai ales că aceasta îi recomandă<br />
unele scrieri, spre recenzare, unor reviste. Verifi cat în<br />
atâtea împrejurări, gustul literar-estetic al Domniţei<br />
era unul de maximă încredere. De aici capriciul poetului<br />
de a nu ţine la Braşov conferinţele anunţate în<br />
1943 „decât în prezenţa Poeziei Absolute” (22 ianuarie<br />
1943), adică atunci când aceasta ar fi revenit, din sejururile<br />
sanatoriale, la Braşov (a se vedea scrisorile cu<br />
„Poezia absolută” din 8 şi 22 ianuarie 1943). De aceea,<br />
cetatea îi pare, fără Domniţa, „o rană deschisă” (6<br />
aprilie 1943), - precum mai târziu Bocca del Rio fără<br />
Hélène, - iar simbolul „inorogului” îl găseşte cel mai<br />
potrivit sol al gândului său de preţuire şi dragoste (a se<br />
vedea poemul cu acelaşi titlu).<br />
„Vreau să te ştiu de o sănătate genială cum e<br />
sufl etul Tău” îi scria Blaga în 1942 (la 11 octombrie),<br />
ştiind câtă suferinţă îndură în singurătatea munţilor<br />
admiratoarea sa, care niciodată nu uită să transmită<br />
„multe, multe bune şi frumoase Corneliei Doamna şi<br />
lui Dorli” (12 octombrie 1942, Moroeni).<br />
*<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
O sumară trecere în revistă a perioade 1941-<br />
1948 este clarifi catoare. Aşadar, pe baza epistolarului,<br />
vom constata că, în mai 1941, Domniţa îl felicită „călduros”<br />
pe poet pentru contra-atacul în cazul polemicii<br />
cu Dan Botta, întrebându-l dacă ar putea veni la Sibiu.<br />
Deşi ar fi dat curs invitaţiei, poetul constată cu<br />
regret, din scrisoarea lui D. Gherghinescu-Vania, că<br />
Domniţa fusese internată la Moroeni (22 iunie 1941),<br />
unde va rămâne întreaga vată. În septembrie 1941,<br />
oarecum stabilizată, Blaga o vizitează la Braşov. În<br />
octombrie, soţii Vania vin la Sibiu, dar poetul se afl ă<br />
plecat prin Munţii Făgăraşului cu Marin Ciortea, fostul<br />
coleg de liceu braşovean şi bunul său prieten din<br />
Axente Sever - Copşa Mică („stupidă întâmplare”, va<br />
aprecia el într-o scrisoare către Domniţa). În toamnă<br />
Domniţa se internează din nou la Moroeni, unde Blaga<br />
îi scrie cu aceeaşi gingăşie de vara trecută. „I-am scris<br />
Domniţei – şi am încercat să-i spun nişte glume”, îi<br />
scrie lui Vania la 23 decembrie 1941.<br />
Boala se dovedeşte mereu în asalt, nepermiţând<br />
femeii să părăsească sanatoriul toată iarna lui 1941-42.<br />
Într-o scrisoare din 24 aprilie 1942, aceasta îi lansează<br />
poetului invitaţia de a o vizita aici: „Ai de gând să<br />
te osteneşti până aici, să-mi aduci poemele defi nitive?<br />
Parcă nu pot crede. Vârful cu Dor te aşteaptă inundat<br />
de soare şi pur.”<br />
Vizita poetului la Moroeni are loc între 8 şi 10<br />
august 1942, cu plimbări în natura încinsă şi devălmaşă,<br />
făcându-se şi reuşite fotografi i. La 19 septembrie<br />
poetul îi scrie, fi ind bucuros că după plecarea lui operaţia<br />
la care fusese supusă îi reuşise, amintindu-şi cum<br />
a lăsat-o singură, pe terasa corabiei lui Noe, cu inima<br />
strânsă… Revenind pentru câteva zile la Braşov, Domniţa<br />
va trebui să se interneze din nou. În scrisoarea din<br />
3 noiembrie, aceasta îi preciza: „Eu sunt aici toamna,<br />
cum am fost astă vară”.<br />
Cu o scurtă revedere de anul noul, la 5 ianuarie<br />
1943, Domniţa era din nou internată la Moroeni, de<br />
unde la 7 martie 1943 îi scria poetului: „Tu ştii că e<br />
o jumătate de an de când nu ne-am mai văzut?” La 6<br />
aprilie şi poetul constată că „de un an şi jumătate cetatea<br />
Braşovului avea pentru mine ca o rană deschisă.”<br />
Vara şi toamna 1943 trec fără ca prietenii să se<br />
vadă, ceea ce se va întâmpla abia cu prilejul sărbătorilor<br />
de iarnă, când Blaga vizitează familia Vania, la<br />
Braşov.<br />
În ianuarie-martie 1944, Domniţa se afl ă la Braşov,<br />
iar la 5 aprilie îşi căuta sănătatea la o clinică din<br />
Sibiu, unde poetul o caută la o zi după ce ea se externase.<br />
La 14 aprilie, familia Blaga se retrage la Căpâlna,<br />
unde va rămâne până la începutul lui octombrie 1944.<br />
În ianuarie 1945, Domniţa se afl ă din nou la Sibiu,<br />
tot în căutarea sănătăţii. Pentru câteva luni rămâne<br />
la Braşov, când, pe la jumătatea lui mai, va primi vizita<br />
poetului: „Drumul până la Sibiu a fost un extaz…<br />
Cineva m-a văzut în trăsură prin oraş şi mi-a spus că<br />
eram fericit.”, îi scrie el la 8 iunie 1945 (era ultima lor<br />
întâlnire)…<br />
La 1 august 1945 poetul îi adresează amintitul<br />
catren: „Port în braţe şi pe buze / toate cele nouă muze,<br />
/ cu Domniţa zece / care mi le-ntrece.”<br />
*<br />
În octombrie, Domniţa suferă o grea pierdere<br />
prin moartea lui Mircea, după care se afl ă din nou la<br />
Moroeni, unde rămâne peste iarnă. O nouă operaţie<br />
va suferi în vara lui 1946, efectuată de dr. Cărpinişian<br />
(1904-1970) la Spitalul din Braşov, vestit chirurg<br />
rudă cu poetul, iniţiatorul chirurgiei toracice şi experimentale<br />
din România. După care, la 6 aprilie 1946,<br />
Domniţa se internează la sanatoriul „Bucegi” din Predeal,<br />
de unde-i scrie poetului: „din decembrie nu mai<br />
ştiu nimic”. Se împlineau „douăzeci de săptămâni de<br />
când nu ne-am mai întâlnit”. Adică, mai exact, din mai<br />
1945. Aici va rămâne până în toamna lui 1946, când<br />
poetul se va muta cu familia la Cluj.<br />
La 28 decembrie 1946 acesta îi va mărturisi că<br />
anul ce se încheia fusese „cel mai greu an din toată<br />
viaţa mea”.<br />
Odată cu plecarea la Cluj, corespondenţa dintre<br />
cei doi se răreşte. La 9 mai 1947, felicitându-l, Domniţa<br />
îi aminteşte cu tristeţe: „A venit al doilea mai fără<br />
tine. Iată că putem număra anii de când nu ne-am văzut.<br />
N-aş fi crezut asta niciodată. (…) Mereu mi-e dor<br />
de tine. Tu rămâi singura mea lumină frumoasă”. Îi<br />
aminteşte de ultima venire a lui la Braşov din frumoasa<br />
primăvară a lui 1945:<br />
„Mă gândeam că anotimpul acesta călduţ venea<br />
altă dată, la Braşov, cu tine. Ne plimbam pe sub<br />
castani. Aveai pardesiul pe braţ şi uneori, spre prânz,<br />
îţi purtai pălăria în mână. Ce aer văratic avea astfel<br />
plimbarea noastră. Ştiam că suntem abia în mai, dar<br />
îmi plăcea să-mi închipui că noi depăşisem sezonul.”<br />
La 20 mai 1947, poetul îi scrie din Cluj, despre<br />
„mizeria condiţiilor mele, sufl eteşti şi materiale, ce mă<br />
silesc de la un timp la un refugiu total în creaţie sau în<br />
amintire”. Era o confesiune unică, din care nu lipsea<br />
presentimentul unui implacabil destin…<br />
Astfel se duce întregul an 1947, marcând doar<br />
un singur schimb de scrisori.
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 44<br />
În ianuarie 1948, Domniţa revine cu o scrisoare<br />
în care îşi exprimă „dorul” de toţi, „de casa voastră, de<br />
privirea căprie a lui Dorli”, făcându-i cunoscut poetului<br />
de la Cluj că îl ajută pe Reiner Biemelk la alcătuirea<br />
unei antologii de poezie română tradusă în franceză.<br />
Poetul îi răspunde să aleagă ce crede de cuviinţă (le<br />
recomanda să încerce şi cu Câinele din Pompei) şi îl<br />
salută pe Vania „ca-n vremuri de demult, care sunt ale<br />
unui alt tărâm”…<br />
În scrisoarea din 28 februarie 1948, Domniţa îi<br />
reproşează că se „îndepărtează” de contemporani. Îi trimite<br />
lui Dorli obişnuitul mărţişor. Poetul mulţumeşte<br />
în numele fetiţei sale pentru mărţişor şi-i mărturiseşte<br />
că i s-au adunat în sertar mai multe manuscrise despre<br />
tipărirea cărora nu are „nici o nădejde”…În ultimii doi<br />
ani a îmbătrânit „grozav”, având „scrum de vulcani pe<br />
umeri” şi „sprâncenele arse” (metafore deja folosite în<br />
poemul „Viziune geologică” din Nebănuitele trepte:<br />
„Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea, / adusă rar,<br />
cenuşă din vulcani străini. // …De scrumul abătut pieziş<br />
din alte zări / sprâncenele îmi sunt şi astăzi arse.”)…<br />
Ultima scrisoare a poetului e şi o ultimă spovedanie<br />
faţă de inspiratoarea şi admiratoarea de altădată,<br />
un fel de explicaţie a tot ceea ce se întâmplase:<br />
„Extraordinare greutăţi familiale se îngrămădesc<br />
pe capul meu. Nu mai ştiu de unde să mă adun şi<br />
în plus: toată această nesiguranţă, de la o zi la alta. De<br />
multe ori, aş vrea să nu mai fi u.<br />
Îţi invidiez temperamentul cu care Tu ştii să faci<br />
faţă ăstui timp.<br />
Mie îmi scapă printre degete toată fi losofi a. Şi<br />
trebuie, totuşi, să mă ţin pe picioare, fără de ea.<br />
Şi să nu arăt nimănui nimic din tot ceea ce se<br />
petrece cu mine.”<br />
Viaţa a devenit grea şi „are gust de cenuşă”…<br />
Erau ultimele gânduri adresate prietenilor din<br />
Braşov. La sfârşitul anului, poetul va fi scos din învăţământ<br />
şi din Academie…<br />
În 1956, familia Gherghinescu-Vania, bunul prieten<br />
copşenean Marin Ciortea (cel care a sponsorizat<br />
„Religie şi spirit”, ajutând şi la editarea revistei „Saeculum”)<br />
şi Măriuca Enescu încearcă să reia legătura<br />
cu poetul, uimiţi că, dacă „leatul” s-a schimbat, nu pot<br />
înţelege „schimbarea omului”, pe care îl invită la reluarea<br />
legăturilor:<br />
”Câte-s altfel – omul, leatul!<br />
– Azi am vorbit foarte mult despre… om, despre<br />
un anumit om – despre omul care a exclamat versul<br />
citat. Şi dacă am găsit oarecum natural să se schimbe<br />
leatul, nu am putut să ne împăcăm cu schimbarea omului,<br />
mai ales că discuţiile noastre despre el se desfăşoară<br />
cu emoţii, - încă!<br />
1956, aug. 23.<br />
Gherghinescu Vania;<br />
Domniţa;<br />
Marin Ciortea;<br />
Măriuca Enescu”.<br />
Poetul nu răspunde acestui uşor reproş spiritual,<br />
nici scrisorii din 14 martie 1957 a lui Gherghinescu-Vania,<br />
care-i aducea vestea internării, din nou, a Domniţei,<br />
într-un sanatoriu braşovean. Deşi îi comunică adresa la<br />
care scrisorile ar putea-o găsi, Blaga n-o mai face, retrăgându-se<br />
într-o tăcere defi nitivă:<br />
„Dragă Lucian<br />
Cred că nu e vorbă de a înnoda un fi r, ci de a<br />
merge în continuare pe unele «meridiane» sufl eteşti,<br />
constante.<br />
E aproape de neînţeles cum a putut să treacă<br />
timpul aşa cum a trecut…totuşi.<br />
Cu veche dragoste, / Gherghinescu-Vania<br />
1957 III 14<br />
P.S.Domniţa e în sanatoriu, bolnavă (Sanatoriul<br />
T.B.C., str. Cuza Vodă, camera 70+, or. Stalin).”<br />
Ce mai putea să spună vechilor prieteni, în urma<br />
mărturisirii epistolare din mai 1948. Agonia sa sufl etească<br />
se pare că nu putea fi nici împărtăşită, nici înţeleasă…<br />
*<br />
Târziu, la 17 martie 1963, Dorli o vizitează pe<br />
Domniţa la Sanatoriul din Baloteşti, aceasta sfătuind-o<br />
„să fi e prudentă cu publicaţiile”, adică să dea la iveală<br />
încetul cu încetul din scrierile poetului, „ca să nu se<br />
supere duşmanii”.<br />
Despre vizita lui Dorli la Baloteşti aminteşte, într-o<br />
secvenţă din „Cartea pierdută”, însăşi Domniţa:<br />
„Duminică eram pregătită s-o iau spre Bucureşti.<br />
Pândeam, în hol, un mijloc de locomoţie confortabil,<br />
când apăru cu autobuzul de oaspeţi Dorli. Nu m-a lăsat<br />
inima să mai plecăm. Am rămas cu ea să căutăm urmele<br />
lui Uci (este numele de alint prescurtat de la Tăticu, citit<br />
de-a-ndoaselea, cum le plăcea copiilor).<br />
Între atâtea mii de ciripiri, Dorli mi-a spus că ar<br />
veni, într-o dimineaţă, cu Ivaşcu, care vrea să mă cunoască.<br />
Ne-am întâlnit, în apropierea poeziei lui Blaga:<br />
Mirabila sămânţă – pe aceeaşi lungime de undă […]<br />
Am stat amândouă toată după-amiaza de duminică,<br />
cuibărite în pat şi oftând după trecutul în care trona<br />
Uci. Spre seară am început să adulmec iarăşi o maşină<br />
spre Bucureşti. Îmi era groază să-mi expediez căprioara<br />
cu autobuzul de ora 9, aglomerat şi brutal.”<br />
O însemnare din „Cartea pierdută” vine să ne lămurească<br />
asupra „dizgraţiei” în care poetul de la Cluj<br />
îşi lăsase amicii braşoveni:<br />
„De la amicii noştri, nici un semn. Suntem, se<br />
vede, în dizgraţie. Dar nu mai sufăr atâta… Probabil<br />
fi indcă e mai uşor când suferi pe nedrept…”<br />
Deşi acest sentiment de „nedreaptă” răsplată s-a<br />
coagulat într-o convingere târzie, Domniţa nu ezită să<br />
transmită doamnei Cornelia salutul familiei prietene de<br />
la Braşov, ba chiar să „retrăiască” amintirea plăcută a<br />
fostei prietenii, prin menţinerea legăturii cu Dorli. Întro<br />
scrisoare către Vania îi face cunoscută soţului o stare<br />
de spirit ciudată, ce-i amintea de un cunoscut vers blagian:<br />
„…M-a ars, toată dimineaţa, un soare neverosimil<br />
pentru data la care ne afl ăm. Îmi venea în minte, mereu,<br />
versul acela de Blaga: «sună târziul, nebunul, caldul<br />
septembrie…»”<br />
Altădată, urmărind cu atenţie presa literară, îi<br />
confi rmă lui Vania certitudinea de a fi avut faţă de Bla-<br />
ga o atitudine admirativă neoscilantă şi totodată solidaritatea<br />
cu cel care devenise ţinta unor atacuri ideologice,<br />
venite din partea unui Mihai Beniuc sau P.[etru]<br />
D.[umitriu]: „Lucian Blaga creşte mereu. Ai văzut în<br />
Contemporanul, despre Mirabila sămânţă? – ce elogii,<br />
ce sensuri progresiste i se găsesc?”<br />
Mai târziu, într-o scrisoare către doctoriţa Margareta<br />
Petcu, Domniţa îi comunică prietenei sale (ce se<br />
arăta încercată de frecvente resentimente conjugale!)<br />
un sentiment de blazare şi dezamăgire faţă de imaginea<br />
eponimă a ardorii de altădată: „Pe Uta n-aş mai tăia-o<br />
acum de lângă margraful ei. I-aş înrăma laolaltă. Chiar<br />
dacă uneori m-aş uita pieziş la buzatul de bărbat-său şi<br />
la spada lui…”<br />
Va să zică Domniţa ştia de ce poetul o uitase cu<br />
adevărat! – cu siguranţă că mult mai indignată ar fi rămas<br />
dacă şi-ar fi citit „portretul” din roman, care echivala<br />
cu o …trădare.<br />
Au şi scrierile postume tâlcurile şi soarta lor!<br />
*<br />
În Cartea pierdută a Domniţei, criticul Mihai<br />
Gafi ţa evocă demersurile făcute în vara lui 1970 de<br />
Gherghinescu-Vania pentru a da la iveală „o carte despre<br />
Viaţa şi moartea Domniţei” (după cum scria Zaharia<br />
Stancu într-un „Cuvânt înainte”). În venirile sale săptămânale<br />
la Bucureşti, poetul braşovean nu uita să treacă<br />
pe la mormântul Domniţei, răpusă nu de boala care a<br />
chinuit-o toată viaţa, ci din pricina inimii sale prea mari<br />
şi fără măsură de risipitoare:<br />
„Îi ştiam de doi ani venirile săptămânale, fără<br />
greş, ca să aducă fl ori la mormântul Domniţei, stinsă cu<br />
doi ani înainte. Putea, cel mult, întârzia într-o săptămână,<br />
însă niciodată să lipsească. Nu ne-a afl at în acea zi<br />
de luni, din noiembrie 1971, şi nici nu şi-a amânat pe<br />
a doua zi plecarea înapoi la Braşov, unde fusese, unde<br />
era sanctuarul Domniţei. Ne-a lăsat însă foile conţinând<br />
prezenta «carte a Domniţei». A doua zi, marţi, la<br />
un ceas nu prea târziu, eram vestit că se stinsese şi el,<br />
neaşteptat, ca şi Domniţa, şi tot din cauza inimii. Omul<br />
acesta împlinea chiar în acel noiembrie 72 de ani, lucru<br />
care trebuia să fi e de necrezut oricui îl privea, într-atât<br />
de crudă a fost natura aceasta cu el, ca şi cu Domniţa:<br />
înfăţişarea, mişcările îi erau ale unui om în puterea vârstei,<br />
la 70 nu părea nici de 50. Iar inima, aceea care se<br />
surpase, nevăzut, pe dinăuntru, şi nu mai putea mişca<br />
maşinăria, păstrase doar pentru Domniţa bătaie de adolescent;<br />
după ce ea n-a mai fost, şi-a sleit, din propria<br />
voinţă parcă, şi ultima fărâmă de energie, apoi s-a oprit<br />
de tot.” (Mihai Gafi ţa, Cartea pierdută a Domniţei – în<br />
loc de prefaţă, în: Domniţa Gherghinescu-Vania, Cartea<br />
pierdută, Editura Cartea Românească, Bucureşti,<br />
1971, p. 16-17.).<br />
Z.CÂRLUGEA .<br />
(Fragment din lucrarea LUCIAN BLAGA –<br />
SOLSTIŢIUL SÂNZIENELOR, în pregătire).<br />
TEXTE<br />
LUCIAN BLAGA<br />
Schimbarea zodiei<br />
Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu:<br />
amintire e numai – a unui ceas<br />
care-a fost –<br />
orice vis pentru mâine.<br />
Lângă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu<br />
nu rămâne.<br />
Uită Arcadia! Ceasul ce nu vrea să bată, nero<br />
tunjitul,<br />
neîmplinitul, să-l uiţi.<br />
Cu ceaţa ta spicele n-au legământ,<br />
la curtea ta nu se umplu ulcioarele,<br />
până la tine de-abia străbate cuvânt<br />
din patria<br />
unde domn este soarele.<br />
Basmul e totdeauna la alţii,<br />
minunea aiurea şi astrul în larguri.<br />
În preajma ta – nu!<br />
În imperiul negurii – tu<br />
cufundă-te<br />
şi adună-te-n praguri.<br />
Sub zarea joasă şi fără păţanii<br />
cu jalea pe umeri perindă-se anii.<br />
Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu,<br />
călcând în ţărână peste o fl oare,<br />
sau peste umbra surprinsă<br />
a vreunui zeu,<br />
ce calea-mi aţine, dar nu rămâne.<br />
Încă ieri, numai ieri, doar ieri<br />
mă apăram cu frică<br />
de zodia nouă ce se ridică<br />
Şi azi, dintr-odată, neaşteptat, acest răsărit.<br />
Ce cântec nemăsurat!<br />
Ca unui orb vindecat<br />
lumea-n lumină mi s-a lărgit.<br />
Puterile mişcă-n zenit.<br />
Deschid porţile: Timp neumblat<br />
bine-ai venit,<br />
bine-ai venit!<br />
[1942]<br />
Încântare<br />
Domniţă din ţară bârsană,<br />
lumină sunt, inimă, rană.<br />
Trimite-ţi-aş veste să ştii<br />
veninul cu ce bucurii<br />
pe masă-mi s-amestecă-n cană,<br />
Domniţă din ţară bârsană.<br />
Din visuri născute în zori<br />
trimite-ţi-aş negrele fl ori.<br />
Dar teamă îmi e că le pui<br />
la soare-n răscrucea oricui.
pag. 45<br />
Rămâie, ah, toate, în umbră.<br />
Învoaltă minunea lor sumbră<br />
să crească sub stea năzdrăvană.<br />
Lumină sunt, inimă, rană.<br />
Domniţele<br />
[1941]<br />
Domniţa din basmul acelei cetăţi<br />
într-o zi m-a-ntrebat:<br />
„Tu ştii – ah, tu nu ştii – cine-a fost Uta?”<br />
Amurg mult mai vechi decât zilnicul soare apu<br />
ne,<br />
sporea peste turnuri şi-n preajma bisericii ne<br />
gre.<br />
Tu ştii – ah, tu nu ştii! Cum nu aş şti pe trecuta<br />
domniţă, cealaltă, din slova evului mediu?<br />
Tovarăşa umbrelor astăzi, vie cândva!<br />
Printre armuri, prin surele ganguri<br />
mândră şi albă trăia,<br />
lângă scutul seniorului, Uta.<br />
Caldă şi castă, sub arătările inului,<br />
minunea fi inţei se apăra.<br />
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.<br />
Numai când spicul lega,<br />
ea-n anotimp din cetate ieşea.<br />
Grea suferinţă era frumuseţea ei pentru o ţară<br />
întreagă,<br />
pentru ţara burgundă,<br />
unde şi astăzi ea stă, chip de piatră,<br />
sub boltă rotundă.<br />
Scris i-a fost, scris,<br />
ţintă să fi e, de vis.<br />
Şi mâna Domniţei luat-am şi-am zis:<br />
Acesta e degetul care-ar putea<br />
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.<br />
Fiindcă văpaia vă este la fel.<br />
Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul<br />
sângele, râsul,<br />
norocul şi focul.<br />
Prin ierburi când treci<br />
incendii în rouă<br />
stârneşti – ah, tu nu ştii – la fel amândouă.<br />
Dar poate că nu se cuvine<br />
gândului-cântec să-i prea urmez<br />
pe toate cărările,<br />
şi nici să aşez<br />
în cumpănă toate luminile<br />
şi toate asemănările.<br />
Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu<br />
crezi?<br />
Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferinţele<br />
în faţa acelor frumseţi, ce calea-i aţin<br />
rănindu-l cu-amarul lor farmec.<br />
Sub bolţile-acestea, sub sfi ntele,<br />
e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin<br />
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.<br />
Îndemn de poveste<br />
Din clima fi erbine<br />
a basmului, sfi nte<br />
irog inorog<br />
c-un semn te invoc.<br />
Din verde molatic<br />
s-aude copita,<br />
adânc, păduratic,<br />
apari ca ispita.<br />
Târcoale nu-mi da<br />
şi nu adăsta!<br />
Ci ia-o-nainte<br />
când ceasul va bate,<br />
solie cuminte<br />
spre vechea cetate.<br />
Când intri, ia seama<br />
la podul cu vama,<br />
la numărul casei,<br />
la curtea Frumoasei.<br />
Cu sunet de soartă<br />
loveşte în poartă!<br />
Atinge cu cornul<br />
de trei ori zăvorul<br />
ca-n rituri de leac<br />
rămase din veac.<br />
[1942]<br />
Atinge şi piatra<br />
şi pragul şi vatra.<br />
Şi dacă Frumoasa<br />
îngăduie – vezi-i<br />
aleanul amiezii.<br />
Atinge-i coroana,<br />
obrazul şi geana,<br />
năframa cu lacrimi<br />
şi perna cu patimi.<br />
Tu las-o în schimb<br />
privirea să-şi treacă<br />
şi mâna oleacă<br />
prin albul tău nimb.<br />
C-un muget dă-mi veste –<br />
apoi părăseşte<br />
cetatea şi murii<br />
spre pacea pădurii.<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
[1942]<br />
Cuvinte către fata necunoscută din<br />
poartă<br />
Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă<br />
asupră-ţi:<br />
în poarta la care-am ajuns, trecând prin această<br />
vale,<br />
să fi i straja copilăriei mele. A copilăriei<br />
ce-o duc încă în mine.<br />
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot ano<br />
timpul,<br />
prin toţi anii, sub toate punctele cardinale.<br />
Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce<br />
la sfârşitul ăstui timp<br />
lăsat în urmă între fl oare şi poamă.<br />
Grijeşte tu să nu se stingă secretul micul incen<br />
diu<br />
ascuns în inima brânduşei de toamnă.<br />
Avui şi eu odată spatele ars de urzicele soarelui<br />
şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse de mult,<br />
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria<br />
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă<br />
aici.<br />
Copilăria mea e aici şi astăzi.<br />
Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei<br />
la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine<br />
strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi.<br />
Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi<br />
c-un surâs sau c-un val de frumseţe<br />
năvălit în obraji.<br />
Vorbele mele să nu te mire. La tâmple,<br />
e drept, am o seamă de fi re cărunte<br />
şi câteva gânduri aplecate-ntr-o dungă – pe frun<br />
te.<br />
Tu stârneşte numai o clipă îndurătoarea scânte<br />
ie<br />
ce mai mocneşte în vatră,<br />
scânteia care aleargă şi râde,<br />
mugurul de lumină<br />
ce arde în sânge ca moartea de albină.<br />
Ci poarta e în adevăr aici? Poarta sură<br />
căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?<br />
Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să<br />
apun.<br />
Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic îm<br />
plinirea,<br />
să nu mor mai înainte de-a muri.<br />
Dar iată mă-ntreb: Tu, fata din poartă,<br />
tu – cine eşti?<br />
Şi dacă nu eşti,<br />
atunci unde eşti şi cum vei fi ?<br />
Ardere<br />
Fiinţă tu – găsi-voi cândva cuvenitul<br />
sunet de-argint, de foc, şi ritul<br />
unei rostiri egale<br />
în veci arderii tale?<br />
Al seminţiei mele cel din urmă sunt.<br />
Pumn de lumină – tu, pumn de pământ<br />
Tu rodie<br />
Tu fl oare mie, cu puteri de zodie,<br />
unde şi când găsi-voi singurul cuvânt<br />
în cercul nopţii să te-ncânt?<br />
Nepriceput pe lângă vetre<br />
dar înţeles de zei şi pietre,<br />
cuvântul unde-i – ca un nimb<br />
să te ridice peste timp?<br />
[1942]<br />
Cuvântul unde-i – care leagă<br />
de nimicire pas şi gând?<br />
Mă-ncredinţez acestui an, tu fl oare mie,<br />
ca să sfârşesc arzând.<br />
Veghe<br />
De greul prea lungului joc<br />
acum şi pleoapa mi-e grea.<br />
Mana neagră a visului<br />
să mă slujească ar vrea.<br />
Albă frumseţe tu, fără apunere,<br />
pustietoare minune tu,<br />
gândul – la tine-nnoptatul –<br />
ce treaz mă ţinu! –<br />
până la ora ce nu se-nfi ripă<br />
cu nici o bătaie. Iată acum<br />
se sting jucăuşe ardorile,<br />
cade din lume un drum.<br />
Eu singurul, cât de târziul!<br />
Slugă şi domn<br />
al vegherilor – plec după tine<br />
în largul meu somn.<br />
Dumbrava Roşie<br />
Muşchiul reavăn, negrul murei<br />
ţine cumpănă căldurii.<br />
Ieşi zeiţă din sandale –<br />
vrerea e-a Măriei Tale!<br />
Şi rămâi desculţă-n rouă!<br />
Tremură prelung în glas<br />
întrebarea de-i aievea<br />
astă clipă de popas.<br />
Dobitoacele pădurii<br />
cred în mine, cred în tine.<br />
Întrupându-se tomnatic<br />
sună soarele prin vine.<br />
Capre roşii vin din vale –<br />
copleşiţi stăm amândoi –<br />
vin să-şi uite fericirea<br />
verii calde, lângă noi.<br />
Pe multe drumuri<br />
[1942]<br />
[1942]<br />
[1943]<br />
Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă<br />
gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi,<br />
peste care căzură grabnice brume!<br />
În grădina mea fl orile<br />
spre alte foarte înalte poieni tânjind<br />
mai invocă şi-acum<br />
lumina ta fără de nume.<br />
Unde dormi astăzi – nu ştiu. Nici un cântec<br />
nu te găseşte. Astăzi<br />
tu eşti unde eşti. Iar eu aici. Depărtarea<br />
a pus între noi carul cel mare pe cer,<br />
apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,<br />
şi pe pământ a pus anemone şi patimi<br />
cărora ziua nu le prieşte.<br />
Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate<br />
vămile, vămile.<br />
[1943]
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 46<br />
BRÂNCUŞI - ORIZONTURI CRITICE<br />
(Editura “Scrisul Românesc” - Craiova, <strong>2009</strong>)<br />
Scriitor prolifi c, <strong>Zenovie</strong> <strong>Cârlugea</strong>, fi lolog<br />
cu doctorat în lirica poetului-fi losof-prozator-eseist<br />
şi dramaturg Lucian Blaga, poet înzestrat cu har,<br />
dacolog pasionat, brâncuşiolog de vocaţie, expert în<br />
tradiţiile culturale ale Gorjului, publică în acest an o<br />
lucrare monumentală şi prima de acest gen în lume,<br />
dedicată exegeţilor titanului de la Hobiţa: BRÂNCUŞI<br />
ORIZONTURI CRITICE. Sunt catalogaţi cei mai<br />
importanţi exegeţi brâncuşiologi din ţară şi străinătate,<br />
cu referiri la cercetările lor majore. Să-i pomenim succint<br />
menţionând meteoric principalele contribuţii în domeniu:<br />
1. Olteanul Vasile Georgescu-Paleolog care a<br />
scris prima carte din lume dedicată prietenului<br />
său, “Sculptorul Brâncuşi” în 1937 şi pe a<br />
doua, “Introducere la cunoştinţa operei lui<br />
Brâncuşi”, în 1938;<br />
2. Arhitectul englez David Lewis, autorul<br />
primului studiu monografi c mai amplu,<br />
publicat în Occident, imediat după moartea<br />
“părintelui sculpturii moderne”, în 1957;<br />
3. Carola Giedion-Welcker,<br />
istoric de artă<br />
elveţian, autoarea celebrei monografi i<br />
“Brâncuşi”, din 1958, care îl impune pe<br />
artistul2român în cultura universală;<br />
4. Profesorul şi fi losoful George Uscătescu,<br />
fost titular al catedrei de la Universitatea<br />
madrileană Complutense, unul dintre primii<br />
monografi ai lui Brâncuşi (cu cartea omonimă<br />
publicată în1958);<br />
5. Ionel Jianu,<br />
ajuns în exil din cauza persecuţiilor<br />
la care a fost supus de regimul comunist (cu<br />
contribuţia nemiloasă a academicianului<br />
istoric de artă aservit proletcultismului, George<br />
Oprescu), şi care la editura proprie a tipărit în<br />
1961 prima sa lucrare despre Brâncuşi, cu<br />
cel dintâi catalog ştiinţifi c al operei acestuia,<br />
iar în 1967, împreună cu Petru Comarnescu<br />
şi Mircea Eliade a publicat celebrele eseuri<br />
intitulate “Tėmoignages sur Brancusi”;<br />
6. Peter Neagoe,<br />
autorul romanului romanţat al<br />
sculptorului (“Sfântul din Montparnasse”);<br />
7. Mircea Deac,<br />
autorul monografi ei “Constantin<br />
Brâncuşi”, prima dedicată postum, la noi,<br />
marelui artist (în 1966);<br />
8. Petru Comarnescu,<br />
fi losof şi estetician, care<br />
şi-a dedicat studiile demonstrării legăturilor<br />
inextricabile dintre arta lui Brâncuşi şi<br />
tradiţia românească (cartea sa “Constantin<br />
Brâncuşi, mit şi metamorfoză ân sculptura<br />
contemporană” apare ân 1972 prin grija<br />
cercetătoarei Nina Stănculescu);<br />
9. Juristul Petre Pandea, memorialistul lui<br />
Brâncuşi (“Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”,<br />
1967);<br />
10. Sculptorul american Sidney Geist, cercetător<br />
de marcă a sculpturii hobiţeanului (”Brâncuşi.<br />
Un studiu asupra sculpturii”, publicat la New<br />
York în 1964, tradus în limba română în anul<br />
1973);<br />
11. Athena Tacha Spear,<br />
autorea celei mai<br />
importante cărţi dedicate “Păsărilor lui<br />
Brâncuşi” (Editura New York University<br />
Press, 1969, tradusă în limba română în anul<br />
1976);<br />
12. Senatorul Ion Mocioi, care în lucrarea “Estetica<br />
operei lui Constantin Brâncuşi” publică un<br />
catalog amplu al statuarei artistului;<br />
13. Barbu Brezeanu,<br />
cel mai important<br />
comentator al sculpturilor lui Brâncuşi<br />
realizate în România (“Opera lui Brâncuşi<br />
în România”, 1974, reeditată în mai multe<br />
versiuni în limbile engleză şi franceză);<br />
14. Tretie Paleolog,<br />
al treilea fi u al lui Vasile<br />
Georgescu-Paleolog, confi dent al marelui<br />
artist (“De vorbă cu Brâncuşi despre Calea<br />
Sufl etelor Eroilor”, 1976);<br />
15. Nina Stănculescu,<br />
cea dintâi exegetă care<br />
dedică o carte isihaismului brâncuşian<br />
(“Brâncuşi – Frumos şi har”, 1997);<br />
16. Ion Pogorilovschi,<br />
hermeneutul arhetipal<br />
al “Genezei” (2007) operelor lui Brâncuşi şi<br />
primul care a obţinut doctoratul pe o temă<br />
brâncuşiană în România (“Comentarea<br />
capodoperei” 1976);<br />
17. Dan Grigorescu,<br />
rotunjindu-şi la nesfârşit<br />
lucrarea “Brâncuşi” din 1977, în spaţiul<br />
european şi american;<br />
18. Constantin Zărnescu,<br />
cel care a avut<br />
inspiraţia să adune “Aforismele şi textele lui<br />
Brâncuşi” în 1980, într-o carte de referinţă<br />
pe plan mondial, necesară oricărui exeget,<br />
reeditată până în prezent în nu mai puţin de<br />
patru ediţii;<br />
19. Indianistul Sergiu Al-George, care prin<br />
lucrarea “Arhaic şi universal, Comentarii<br />
indiene la Brâncuşi”, 1981, descoperă<br />
afi nităţile sculptorului român cu arta indiană;<br />
20. Adrian Petringenaru, receptiv la simbolurile<br />
mitologice din arta lui Brâncuşi (“Imagine şi<br />
simbol la Brâncuşi” 1983);<br />
21. Pictorii Natalia Dumitrescu şi Alexandru<br />
Istrati, legatarii testamentari ai lui Brâncuşi,<br />
care împreună cu criticul de artă Pontus Hulten<br />
au publicat o carte importantă, “Brâncuşi”<br />
1986, după ce au sechestrat timp de 30 de ani<br />
arhiva sculptorului, afl ată în atelier la moartea<br />
acestuia;<br />
22. Radu Varia,<br />
care a vrut să se erijeze în<br />
restauratorul “Coloanei infi nite” prin<br />
demolarea acesteia şi autor al unui volum<br />
“Brâncuşi” (1986), foarte contestat pentru<br />
că îl consideră pe artist un membru iniţiat în<br />
cercuri oculte;<br />
23. Universitara maghioară plecată din<br />
Transilvania, Edith Balas, care şi-a dat<br />
doctoratul la Universitatea din Pittsburg cu<br />
o lucrare de mare demnitate având în vedere<br />
originile ei etnice, “Brâncuşi şi tradiţiile<br />
populare româneşti (University of Pittsburg,<br />
1973, tradusă în limba română îm 1998);<br />
24. Universitarul austriac Friederich Teja Bach,<br />
autorul celui mai complet catalog al sculpturilor<br />
lui Brâncuşi, adăugat la prestigioasa sa<br />
carte “Constantin Brâncusi. Metamorphosen<br />
plasticher Form”, 1987;<br />
25. Inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan,<br />
constructorul “Coloanei infi nite”, autorul de<br />
referinţă al realizării capodoperei brânncuşiene<br />
din România (“Am lucrta cu Brâncuşi”,<br />
2004);<br />
26. Universitarul timişorean Dumitru Daba,<br />
lansat “În căutarea lui Brâncuşi” (1989);<br />
27. Antropologul cu sânge albastru, Matei Stârcea-<br />
Crăciun, cercetător al “simbolismului hylesic”<br />
al artei brâncuşiene ( 1992);<br />
28. Cristian Robert-Velescu,<br />
cel care cu<br />
argumente extrem de docte încearcă să-l rupă<br />
pe Brâncuşi de tradiţia romînească – fenomen<br />
imposibil dacă cugetăm drept (“Brâncuşi<br />
iniţiatul” - 1993, “Brâncuşi alchimist” -<br />
1996);<br />
29. Istoricul de artă de la Muzeul Naţional de<br />
Artă Modernă din Paris, Marielle Tabart,<br />
care împreună cu muzeografa şefă Isabelle<br />
Monod-Fontaine au elaborat în 1977 o carte<br />
excepţională, “Brâncusi photographe”;<br />
30. Comisarul de expoziţii de lângă Consiliul<br />
Europei, Serge Fauchereau, pornit “Pe<br />
urmele lui Brâncuşi (“Sur les pas de Brancusi.<br />
De Târgu-Jiu à Philadelphie, via l´Impasse<br />
Ronsin” 1995);<br />
31. Doina Lemny,<br />
muzeograf la Muzeul Naţional<br />
de Artă Modernă din Paris, Centrul “Georges<br />
Pompidou” care a editat împreună cu Marielle<br />
Tabard şapte caiete ale Atelierul brîncuşian<br />
(1998-2002), a scris monografi a de inimă<br />
“Constantin Brâncuşi” (2005) şi a moşit<br />
împreună cu Cristian Robert-Velescu volumul<br />
de documente “Brâncuşi inedit. Însemnări şi<br />
corespondenţă românească” (2004), volum<br />
posibil după ce succesorul legal al Nataliei<br />
Dumitrescu, Theodor Nicole a cedat muzeului<br />
de artă parizian documentele sustrase de<br />
aceasta;<br />
32. Sorana Georgescu-Gorjan,<br />
fi ica inginerului<br />
Ştefan Georgescu-Gorjan, şi editoarea textelor<br />
scrise de tatăl ei (între care enumerăm la loc<br />
de cinste fi lmul ridicării “Coloanei infi nite”,<br />
doamnă care posedă cea mai importantă<br />
bibliotecă Brâncuşi din ţară;<br />
33. Inginerul poet-prozator-eseist-pescar Lucian<br />
Gruia care a structurat liric “Universul<br />
formelor lui Brâncuşi”, (2001).<br />
Pentru întreprinderea acestei munci titanice,<br />
<strong>Zenovie</strong> <strong>Cârlugea</strong> a citit sute de cărţi ale brâncuşiologilor,<br />
mii de articole de prin reviste şi a sintetizat cu competenţă<br />
contribuţia fi ecăruia în domeniu. Nu cred că introducerea<br />
romancierului Peter Neagoe în această galerie a criticilor<br />
de artă era necesară. În locul acestuia merita menţionată<br />
contribuţia fi lologului Nicolae Diaconu, care împreună cu<br />
Ion Pogorilovschi au iniţiat colecţia de carte “Brâncuşiana”,<br />
la editura “Fundaţia Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu”,<br />
în care s-au publicat zeci de cărţi în domeniu. Se mai putea<br />
aminti contribuţia gorjanului Vasile Vasiescu, autorul<br />
unei acide cărţi “Brâncuşi versus Brâncuşi” (2006) din<br />
perioada Varia, când oraşul Tîrgu-Jiu era fără “Coloană”.<br />
În fi nal trebuie să remarc importanţa cărţii lui <strong>Zenovie</strong><br />
<strong>Cârlugea</strong>, atât pentru cercetători cât şi pentru cititori de<br />
toate categoriile. BRÂNCUŞI ORIZONTURI CRITICE<br />
este o istorie a brâncuşiologiei, care va trebui mereu<br />
actualizată, pe măsura aglutinării exegezelor brâncuşiene<br />
de prestigiu. Sper ca şi viitoarele mele cărţi să fi e printre<br />
ele.<br />
Lucian GRUIA<br />
Articol reprodus din ORIGINI – ROMANIAN ROOTS,<br />
vol. XIV, no. 9-10 (146-147), september-october <strong>2009</strong>. A<br />
Review of Literature, Ideas and The Arts , International<br />
Association of Romanian Writers, USA.
pag. 47<br />
Spre Brâncuşi din nou, azi<br />
sunt bucuros şi trist<br />
în patru sute de exemplare<br />
asta este toată<br />
tăcerea mea lustruită<br />
chiar azi pusă la punct<br />
cerul, evident<br />
mă tot aşteaptă<br />
cu o nerăbdare didactică<br />
acolo, la el acasă<br />
sus de tot şi calm ca un rege<br />
imens… stă Constantin<br />
al vostru –<br />
ca un sărut infi nit<br />
şi împietrit de Brâncuşi<br />
şi eu îl sărut –<br />
brusc<br />
o potcoavă oltenească<br />
mi-a sărit în cap,<br />
în ochi, pe buze…<br />
Eveniment editorial<br />
o cer de nevastă!<br />
cam asta ar fi povestea<br />
vieţilor noastre artistice<br />
la care vă tot invit,<br />
<strong>Zenovie</strong>-frate, poete de Taşcu<br />
şi Sorine-numismaticule!<br />
Hai să vorbim!<br />
La Comedia este Divina.<br />
(Cânt la Vama Serbia-România, 22 XI 2006).<br />
Cu Eminescu…<br />
Cu Eminescu Mihail stând de vorbă<br />
la gardul bisericii din Ipoteşti<br />
îmi dau seama, pe neaşteptate,<br />
cum mi-a rămas doar un an-doi<br />
Din viaţă… iar El, ce să mai apun,<br />
în loc de ochi avea două pete negre<br />
şi două inimi de beznă! Mihaiule<br />
al nostru, mă, omule, tu eşti un<br />
om fericit, nu-i aşa? Abia acum<br />
aud lacrima ta, dar nu o mai văd.<br />
Cum este asta posibil? Ai trecut-o<br />
cumva direct în cer sau o mai<br />
porţi în gură, oferită doar Veronicăi?<br />
Nu, cumva, şi tu eşti un trecător<br />
nemuritor ori un nemuritor trecător,<br />
Cum au tot crezut unii? Te văd şi<br />
agăţat pe acest gard, visându-te.<br />
Este un vis din casa pictorului tău<br />
Dumitrescu Mircia… cel care brusc<br />
mă trezeşte cu o lovitură!<br />
(La Bucur, în noaptea<br />
De 12 spre 13 octombrie 2006).<br />
De vorbă cu amicul Cepoi<br />
În jurul meu, o noapte întreagă<br />
nu bate la poartă ci direct<br />
la craniu, unde se deschide<br />
mult mai greu şi numai atunci<br />
când toate cuvintele sunt surde<br />
şi mute, adormite pe gheaţă.<br />
Prietene de la fântâna lui<br />
Arghezi,<br />
ai dat de mine astăzi cu o veste<br />
prea frumoasă, dar eu nu mai pot<br />
să cred în minuni, în petale de<br />
fl ori şi nici în verdeaţa omului,<br />
pentru că acum o noapte întreagă<br />
este în jurul meu şi adânc în<br />
mine,<br />
aşezată-n tronul temeliei şi-n<br />
inima aerului albastru (iubitei<br />
mele din două secole) prin care<br />
şi eu am trecut, cu o viteză pură<br />
de viaţă, locul comun al<br />
destinului<br />
la care maică-mea m-a trântit<br />
în braţe, spunându-ne tuturora<br />
cum numai atunci a fost<br />
fericită…<br />
Iar ochii ei împliniseră doar două<br />
lacrimi. Prima dintre ele şi astăzi<br />
îmi stă frumos pe faţă.<br />
(Belgrad, 17 mai 2008)<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
Integrala ADAM PUSLOJIC în româneşte<br />
În Editura „PROEMA” din Baia Mare<br />
(consilier editorial: Gheorghe PÂRJA) a apărut,<br />
în excelente condiţii grafi ce, format A4, trilogia<br />
lirică „Asimetria durerii” semnată de Acad. Adam<br />
Puslojici, Serbia, membru de onoare al Academiei<br />
Române<br />
- Primul volum ASIMETRIA DURERII<br />
cuprinde volumele: Plâng, nu plâng (1995), Adaos<br />
(1999), Versuri din mers (2003), Trimitor la vise<br />
(2005)<br />
- Al doilea volum, CÂNT POSIBIL, cuprinde<br />
volumele edite: Tăcere lustruită (2006), Muritori,<br />
ce-i cu voi? (2007) şi Hai să vorbim (2008).<br />
- Volumul al treilea, TRECEREA SURÂSULUI,<br />
cuprinde două volume inedite: Poeme bătute-n cuie<br />
şi Dormitorul din lacustre. Volumul se încheie cu<br />
secţiunea Despre poet, în care sunt reproduse câteva<br />
eseuri, articole si prefeţe semnate de: Mircea TOMUŞ<br />
(postfaţa la „Apă bună de băut”, 1986),Mircea<br />
DINESCU („RoČânia literară„, 26.XI.1987), Eugen<br />
SIMION (Fragmente critice, I, 1998 şi „Ziua” nr.<br />
3451 şi 3547, febr. 2006)), Marin SORESCU (1987),<br />
Traian COŞOVEI,Adrian Dinu RACHIERU, Cornel<br />
UNGUREANU, <strong>Zenovie</strong> CÂRLUGEA (postfaţă la<br />
vol. „Tăcere lustruită”, 2006),Gheorghe PÂRJA,<br />
Gh. GRIGURCU („Rom. Literară”, nr. 5/6 febr.<br />
<strong>2009</strong>),Crişu Dascălu, Laurian STĂNCHESCU.<br />
Vom reveni.<br />
Portal-MAIASTRA<br />
Biserica, din drumuri<br />
la Brâncuşi, ea este<br />
a treia ipostază<br />
Această biserică din drumuri<br />
grele şi infi nite, acum mă<br />
obligă să intru mai departe<br />
şi tot mai adânc. Altarul meu<br />
este chiar Dumnezeu, acolo<br />
unde tot cântecul adoarme şi<br />
tace cu capul pe clopot, cu<br />
mama sunetului. Între alb<br />
şi negru, noi alegem roşu,<br />
vinul sângelui, lumina<br />
semnului de Binecuvântare.<br />
Mai sus ca asta… nici nu<br />
se poate imagina astăzi, aici,<br />
la Târgu Jiu, prin acest punct<br />
de salvare, unde au trecut mii<br />
şi mii de sufl ete de soldaţi<br />
îngeriţi şi liniştea lor cântă.<br />
Cânt şi eu.<br />
Defi nitiv<br />
ea este numai<br />
aici, pe pământ, buricul<br />
aerului. Stâlpul cerului.<br />
şi începutul invitaţiei<br />
divine, infi nitul începutului.<br />
Liniaaaa<br />
punctului sfânt, primul<br />
şi ultimul vers din gură<br />
nedeschisă<br />
până astăzi!<br />
Mişcă-te, mai departe.<br />
Opreşte aici,<br />
odată, Doamna.<br />
Coloana infi nită…<br />
La Hobiţa - Adam şi Kolia Milunovici
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 48<br />
Stan V. Cristea<br />
TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN<br />
Studiul monografi c elaborat de Stan V. jocurilor);<br />
Aspectele de teatru constă în scenetele comice<br />
Cristea – TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL - personajul Mutu care îl reprezintă pe zeul executate de Mut: trasează cercul în care vor dansa<br />
TELEORMAN de la ritual la spectacol (Ed. Aius,<br />
Craiova, 2008) şi editat, cu sprijinul Centrului<br />
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii<br />
Tradiţionale Teleorman în anul 2008, reprezintă<br />
dezvoltarea dizertaţiei pentru Master în Managementul<br />
bunurilor culturale, susţinută de etnologul şi fi lologul<br />
teleormănean, în acelaşi an, la Facultatea de Istorie<br />
a Universităţii Bucureşti (conducător ştiinţifi c prof.<br />
Calus sau mai degrabă pe măscăriciul acestuia substiuit<br />
dininităţii (a doua variantă s-ar potrivi caracterului<br />
hâtru al românilor), el nu se supune nimănui în timpul<br />
dansului, nu rosteşte nici un cuvânt, poartă o recuzită<br />
misterioasă şi grotească (mască, haine ponosite, falus),<br />
îi apostrofează prin mimică pe căluşarii care greşesc<br />
fi gurile ori lâncezesc, execută gesturi obscene spre<br />
fete/femei cu sabia lui roşie şi cu falusul de lemn purtat<br />
căluşarii în bătătura gospodarului, organizează podul<br />
din căluşarii pe care-i aliniază în patru labe, sperie<br />
femeile cu falusul, omoară şi organizează prohodul<br />
unui căluşar, urmat de învierea acestuia etc.<br />
Hora fi nală, în care se prind şi sătenii pe un cerc<br />
exterior căluşarilor, reprezintă momentul cathartic al<br />
dansului.<br />
În expunerea făcută până acum putem recunoaşte<br />
momentele căluşului în succesiunea remarcată<br />
De. Georgeta Roşu). O lucrare de asemenea amploare sub şorţ ;<br />
de Gail Kaligman – CALUSUL. SYMBOLIC<br />
şi acribie, pe lângă cercetări etno-folclorice, istorice, - steagul, ciocul calului (o păpuşă de lemn cu TRANSFORMATION IN ROMANIAN RITUAL –<br />
sociologice şi antropologice a necesitat:<br />
- o cercetare teoretică (diferenţierea sensurilor<br />
obiceiului în contextul general al culturii populare<br />
româneşti);<br />
- o cercetare istorică (evoluţia obiceiului de la<br />
primele manifestări cunoscute şi până azi);<br />
- o cercetare tipologică (relevarea<br />
caracteristicilor comune ale Căluşului în diverse<br />
zone geografi ce);<br />
chip uman sau zoomorf, îmbrăctă îndeobşte cu o blană<br />
de iepure), beţele căluşarilor (simbolizând cai);<br />
- demontarea steagului şi aruncarea/îngroparea<br />
ciocului, urmate de dezlegarea jurământului.<br />
Aspectele de vindecare sunt şi ele numeroase:<br />
- alegerea căluşarilor dintre oameni perfect<br />
sănătoşi, care in timpul perioadei de joc ( 3 zile – o<br />
with a foreword by Mirecea Eliade (Chicago, University<br />
of Chicago Press, 1981):<br />
I. Pregătirea<br />
II. Ridicarea steagului şi jurământul<br />
III. Căluşul propriu-zis<br />
A. Colindul din casă în casă în sat:<br />
1. Suita Căluşului:<br />
a) Dansul ritual al căluşarilor;<br />
b) Interludii dramatice;<br />
c) „Hora Căluşului” la care se poate adăuga<br />
- o cercetare nemijlocită (de teren);<br />
„Jucatul copiilor” (dansul deasupra copiilor)<br />
în care s-au urmărit:<br />
2. Ritualul de vindecare (adaptat diverselor<br />
- criterii generale (evoluţia istorică,<br />
răspândirea spaţială şi lingvistică);<br />
- criterii interne (funcţional-tematice,<br />
morfo-funcţionale, sincretice).<br />
În ceea ce priveşte originea şi etimologia<br />
Căluşului, cercetările au cristalizat trei posibilităţi:<br />
a) originea latină ( salică - de la dansurile<br />
rituale ale celor 12 preoţi Sali ai zeului Marte şi ai<br />
situaţii);<br />
B. Dansul în alte sate sau oraşe:<br />
1. Suita căluşului<br />
2. Ritualul de vindecare<br />
3. Lupta rituală (întrecere la dans).<br />
Obiceiul Căluşul se practica din vremi<br />
imemoriale în provinciile locuite de traci la nord şi<br />
sudul Dunării. Mărturiile scrise, în secolul al XVIIIlea,<br />
atestă prezenţa sa în toate zonele locuite de<br />
eroului Hercule, conduşi de un Vates; sabinică –<br />
români. Astăzi mai dăinuie în Transilvania, Oltenia,<br />
reprezentând răpirea acestor fecioare de către romani,<br />
Teleorman şi în sudul Dunării, în unele arii restrânse,<br />
rosalică – de la sărbătoarea rusaliilor şi collosiană<br />
locuite de sârbi şi bulgari. Se practica în săptîmâna<br />
– jocurile unei societăţi iniţiatice din preajma<br />
Colloseum-ului roman);<br />
b) originea greacă ( corenţiană – dansul<br />
ritualic al preoţilor cretani numiţi corenţieni ai cultului<br />
orgiastic al zeiţei Rhea, soţia lui Chronos; agyrtiană<br />
din dansul magic al preoţilor agyrtai ai zeiţei fertilităţii<br />
Demeter);<br />
c) originea tracă (din dansul solar solstiţial<br />
săptămână), după depunerea jurământului de păstrare<br />
a secretului formaţiunii, au interdicţia de a se culca cu<br />
femeile lor;<br />
- în timpul legării steagului dansatorii<br />
mănâncă plante de leac, iar la dezlegarea steagului,<br />
pe cele neîmpărţite sătenilor, rămase aninate de vârful<br />
Rusallilor dar existau şi cu nocazia sărbătorilor de<br />
iarnă, în unele localiotăţi.<br />
În ceea ce priveşte evoluţia Căluşului în<br />
Teleorman, ea este cercetată aplicat, de la începutul<br />
secolului al XIX-lea (când avem deja considerabile<br />
mărturii documentare) şi până în prezent, rezultând<br />
următoarele concluzii (unele generale, aplicabile şi<br />
altor zone geografi ce):<br />
- se practica intens în foarte multe localităţi,<br />
trac Kolabrismos, cu implicaţii medicale, agrare, prăjinii;<br />
latura magică fi ind principală (oamenii fi ind mai<br />
războinice, ludice, cathartice.<br />
- credinţa în puterile miraculoase ale dansului superstiţioşi în aceea vreme);<br />
Analizând o vastă biografi e, Stan V. Cristea<br />
consideră cea mai plauzibilă originea tracă a obiceiului,<br />
dansul ritualic originar suferind modifi cări în decursul<br />
istoriei: în primul rând romane (după cucerirea Daciei<br />
de către Traian), apoi datorate condiţiilor socio-politice<br />
(mai ales în perioada comunistă atee) şi evoluţiei<br />
mentalităţii populaţiei (destructurarea satelor).<br />
Prima atestare documentară a obiceiului analizat<br />
de Stan V. Cristea se datorează lui Nicolae Isthvảnfi şi<br />
prin care: bătătura gospodarilor care îi primea va fi<br />
protejată de rele; vitele care vor mânca drobul de sare<br />
în jurul căruia s-a dansat vor fi sănătoase şi fertile; copii<br />
luaţi în braţe de căluşari în dans, vor creşte sănătoşi;<br />
bătrânii bolnavi, peste care s-a sărit în joc se vor<br />
însănătoşii; smninteala celor legaţi de iele se va sfârşi;<br />
infl uenţa malefi că a zânelor rele va fi alungată (sceneta<br />
răzoiului prin care rusaliile erau alungate cu sabia);<br />
- spargerea blidului/vasului cu apă/bulgăre de<br />
- pe masura evoluţiei mentalităţii, latura magică<br />
s-a estompat în favoarea celei spectaculare (la acest<br />
fapt au contribuit şi interdicţiile impuse de regimul<br />
comunist totalitar ateu şi modernizarea satelor);<br />
- preluarea jocului de către formaţii profesioniste,<br />
mai ales dupăanul 1989, în care coregrafi i, necunoscând<br />
tradiţiile autentice, inventau fi guri spectaculare în<br />
defavoarea celor mitice;<br />
- trecerea jocului din bătătura gospodarului pe<br />
scena festivalurilor (cu rezultate remarcabile pe plan<br />
a fost menţionată în ISTORIA UNGARIEI din 1572. sare, indică, în funcţie de numărul loviturilor de sabie, internaţional – Căluşul fi ind decretat drept capodoperă<br />
Autorul urmăreşte evoluţia istorică a Căluşului din cât va dura viaţa bolnavului;<br />
a Patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii 2001);<br />
secolul al XVIII-lea până în zilele noastre.<br />
- pe lângă dans, alungarea bolilor se face prin<br />
Căluşul cuprinde elemente de ritual, de împărţira fi relor plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu<br />
vindecare, spectacol şi teatru popular. Adstratul ritual etc) pe care căluşarii le poartă la brâu, mutul în traistă<br />
este cel mai vechi şi în curs de uitare. El descinde dintr- şi altele sunt legate de vârful steagului;<br />
un cult solar (simbolizat de zeul Calus, dansul în cerc) , - atingerea femeilor sterpe cu falusul de lemn<br />
unul agricol, ferilizator (mimatul aratului, semănatului, al Mutului va aduce fertilitaea acestora, iar răpirea unei<br />
grăpatulii şi recoltatului) şi altul taumaturgic (de fete de către căluşari (la sfârşitul dansului) va aduce<br />
alungare a smintelilor provocate de iele, de aceea se măritişul acesteia în anul următor.<br />
- În judeţul Teleorman faţă de 103 formaţii<br />
neprofesioniste existente în adoua jumătate a secolului<br />
al XIX-lea acum mai sunt 18, iar din 40 formaţii<br />
artistice profesioniste azi mai funcţionează doar trei.<br />
Lucrarea lui Stan V. Cristea privind TRADIŢIA<br />
CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN este<br />
monumentală atât ca informaţie cât şi ca structurare<br />
tematicăi constituie poate cea mai vastă cercetare<br />
elaborată până în prezent. Ea constituie o carte de<br />
dansa în majoritatea localităţilor în săptămâna rusaliilor) Există momente/scene ale spectacolului despre referinţă pentru viitorii cercetători dar şi pentru cititorii<br />
şi a bolilor cu ajutorul plantelor de leac (usturoi, pelin, care tradiţia pomeneşte că reiterează fapte istorice: dornici să afl e practica şi semnifi caţiile acestui dans<br />
grâu etc). Obiceiul, ca ansamblu, descinde dintr-o<br />
viziune magică a universului, conceput ca manifestare<br />
de forţe benefi ce şi malefi ce care pot fi dominate prin<br />
anumite ritualuri omeneşti. Constituind o reacţie la<br />
jocul nocturn al ielelor, Căluşul diurn aparţine cultului<br />
solar afl at într-o permanentă luptă cu tenebrele.<br />
Elementele rituale sunt următoarele:<br />
- jurământul căluşarilor în faţa vătafului, la<br />
legarea steagului;<br />
trecerea podului peste Dunăre (de către romani când<br />
au pătruns în Dacia ori de către trupele române în<br />
Cadrilater în timpul primului război mondial) – când<br />
Mutul îi aşează pe căluşari în patru labe pentra a trece<br />
peste ei (încercare nereuşită pentru că totdeauna unii<br />
dansatori strică aliniamentul); răpirea sabinelor de<br />
către romani (la sfârşitul dansului, căluşarii se reped să<br />
prindă câte o fată).<br />
Figurile de dans se transmiteau din tată în fi u<br />
ritualic ale cărui începuturi se întreţes, într-un cult<br />
solar ancestral, cu obiceiul colindelor precreştine, cu<br />
Drăgaica şi cu legenda Mioriţei.<br />
Cartea nu-şi propune să găsească soluţi pentru<br />
menţinerea ori revitalizarea obiceiului în Teleorman<br />
ori în alte zone ale ţării ci constată în radiogarfi a<br />
la rece a situaţiei actuale care duce încet şi sigur la<br />
destructurare. În fi nal, autorul îşi exprimă speranţa că<br />
există posibilitatea ca obiceiul să mai dăinuie multă<br />
vreme, poate chiar să fi e conservat.<br />
- organizarea lor într-o confrerie bărbătească în familiile vătafi lor, iar căluşarii le cunoşteau jucând<br />
Lucian GRUIA<br />
secretă (pe parcursul periodei de desfăşurare a câţiva ani împreună.
pag. 49<br />
Ovidiu DRIMBA<br />
Cei din Florenţa<br />
nu ştiau prea multe lucruri<br />
despre Mona Lisa<br />
di Gherardini, a treia<br />
soţie a bătrânului bogătaş<br />
Giocondo. Povestea acestei<br />
căsnicii nepotrivite,<br />
în primul rând din pricina<br />
diferenţei prea mari<br />
de vârstă, era o poveste<br />
obişnuită: chiar tatăl lui<br />
Leonardo, Ser Piero da<br />
Vinci, era cu patruzeci de<br />
ani mai mare decât a patra<br />
sa soţie!<br />
I-a fost comandat acest portret? Sau l-a fascinat<br />
modelul şi a ţinut să-l picteze pentru sine? Dacă era o<br />
comandă, atunci de ce n-a fost predat, de ce n-a fost reclamat<br />
până la moartea soţului Francesco del Giocondo, în<br />
1517? Leonardo n-a lăsat nici o menţiune în însemnările<br />
sale despre acest tablou.<br />
Când a venit pentru întâia dată în atelierul lui,<br />
Mona Lisa avea vreo douăzeci şi patru de ani. La<br />
prima vedere nu părea să aibă nimic deosebit în fi gură:<br />
era o tânără burgheză, care n-avea nici un motiv să fi e<br />
prea veselă, dar nici nu arăta prea nefericită din pricina<br />
dezamăgirilor vieţii. Avea o înfăţişare destul de obişnuită;<br />
şi într-o vreme când idealul de frumuseţe îl întruchipau<br />
femeile subţiri, gingaşe, mlădii, cu gâtul lung şi obrajii<br />
mai ovali, nu s-ar fi putut spune că femeia aceasta destul<br />
de voinică, cu faţa rotundă şi obrajii plini, era frumoasă.<br />
Dar privirea artistului, pătrunzând adâncurile nebănuite ale<br />
sufl etului ei, ghicise că în dosul acestei înfăţişări obişnuite,<br />
asemănătoare unui veşmânt potrivit să acopere un destin<br />
anonim, se ascundea tristeţea molcomă a unei fi ri ce căuta<br />
să se retragă din viaţa-i monotonă şi cenuşie de fi ecare zi, în<br />
lumea gândurilor şi a visurilor. O fi re liniştită, echilibrată,<br />
împăcată: nu naufragiată în apele dezamăgirii, dar nici<br />
avântându-se în zările albastre ale speranţei. Mândră şi<br />
rece, inteligentă şi ageră, calmă şi oglindind adâncimile<br />
unor văzduhuri nesfârşite: ca un iezer de munte. Un<br />
echilibru interior alimentat şi cu înţelepciunea anticilor.<br />
Leonardo afl ă curând că Mona Lisa del Giocondo era o<br />
femeie cultă, care citea curent latineşte şi greceşte; ceea<br />
ce era mai plăcut însă era faptul că nu făcea niciodată caz<br />
de cultura sa. Era o femeie tânără – dar a cărei tinereţe era<br />
umbrită de gândul unei existenţe banale. Era, în defi nitive,<br />
o burgheză oarecare – dar cu simţul unei demnităţi cu<br />
adevărat intelectuale ce lipsea Isabelei d’Este, Beatricei<br />
Sforza, frumoaselor amante ale Maurului, şi în general<br />
tuturor femeilor pe care le pictase până acum. Era o fi inţă<br />
ce respira prin toţi porii feminitate, - dar nu o feminitate<br />
sentimentală, nici senzuală, ci diafana feminitate a unui<br />
rar aliaj de inteligenţă şi suavitate, de ironie şi gingăşie,<br />
de spiritualitate şi poezie.<br />
Nici o făptură pe care o întâlnise până acum nu<br />
exercitase asupra lui o atracţie atât de puternică. Nu că ar<br />
fi iubit-o: Leonardo respecta femeia, dar n-a iubit nici o<br />
femeie. Nici un cuvânt din însemnările sale, nici o anecdotă<br />
din acelea care circulau prin atelierele pictorilor vremii nu<br />
vorbeşte despre vreo „iubire” a artistului. În caietele sale<br />
de însemnări nu pomeneşte niciodată numele Giocondei;<br />
nu face nici cea mai uşoară aluzie nici la persoana ei, nici<br />
la portret. Şi cu toate acestea, timp de patru ani a căutat<br />
să-I descifreze caracterul şi să i-l transpună în culori, cu<br />
toate imperceptibilele-i nuanţe. În faţa stăruitoarelor sale<br />
încercări de a o înţelege, ea parcă se retrăgea tot mai mult<br />
în sine, ca într-o fortăreaţă.<br />
Mona Lisa venea în atelierul pictorului îmbrăcată<br />
astfel decât era moda fl orentină din acea vreme. Poate<br />
pentru că aşa îi ceruse el: Leonardo obişnuia să recomande<br />
pictorilor să se păzească de îmbrăcămintea prea pompoasă<br />
sau prea legată de epocă.<br />
-Evită să reproduce îmbrăcămintea la modă – scria<br />
el. Nu-ţi acoperi personajele cu aur şi cu alte găteli prea<br />
bogate. Nu vezi că strălucitoarea frumuseţe a tinereţii<br />
îşi pierde din desăvârşite când o încarci cu prea multe şi<br />
prea căutate podoabe? N-ai băgat de seamă că omul de la<br />
munte îmbrăcat în veşminte sărăcăcioase are o ţinută mai<br />
frumoasă decât alţii care sunt foarte gătiţi? De asemenea,<br />
lasă la o parte gătelile prea încărcate şi coafurile, atât de<br />
dragi capetelor goale…<br />
În această ţinută, cu atât mai distinsă cu cât era<br />
mai simplă, Mona Lisa se aşeza pe scaun, într-o poziţie pe<br />
care i-o alesese pictorul, potrivit principiilor sale rezultate<br />
dintr-o lucidă conştiinţă artistică:<br />
-Nu desena niciodată o fi gură în întregime din<br />
profi l, din faţă sau din spate – învaţă el, înţelegând că în<br />
„Gioconda”<br />
acest caz elementele centrale ale corpului omenesc cad<br />
monoton într-o aliniere prea dreaptă una deasupra alteia.<br />
De asemenea, nu face niciodată capul drept în mijlocul<br />
umerilor, ci întoarce-l puţin la dreapta sau la stânga –<br />
căci atitudinea trebuie să fi e vie şi activă.<br />
În timpul şedinţelor pictorul îi povestea tot felul<br />
de amintiri personale, unele vesele, altele umbrite de<br />
melancolii şi de tristeţi. Uneori îi împărtăşea rezultatele<br />
ultimelor sale observaţii asupra naturii sau căuta să-I<br />
concentreze atenţia asupra unor probleme de tehnică;<br />
alteori discutau îndelung despre artă sau încerca să o<br />
însenineze povestindu-i legende antice. Şi Mona Lisa îl<br />
asculta atentă, cu aceeaşi privire inteligentă şi uşor ironică<br />
cu care îl întâmpină şi azi pe cel ce merge s-o admire în<br />
muzeul Luvru. Ea asculta cele ce-i spunea Leonardo –<br />
iar pictorul o observa necontenit şi reţinea subtilul joc al<br />
impresiilor.<br />
Şi într-adevăr, portretul redă o extraordinar de<br />
vie impresie de mişcare a jocului de gânduri şi sentimente-<br />
impresie fi xată în sinteza unei fi guri ce radiază valori<br />
spirituale care fac din ea o prezenţă. Căci Mona Lisa nu<br />
este o „făptură de vis”, nu este câtuşi de puţin ireală – ci<br />
este o prezenţă discret- intelectuală, ce porneşte din planul<br />
realităţii, dar îl transcende, contemplându-l din înălţimea<br />
meditaţiei. Este atât de prezentă, încât o clipă ţi se pare<br />
chiar comunicativă- pentru ca, în clipa următoare, să<br />
observi că parcă se retrage în cochilia vieţii sale interioare.<br />
Ţi s-a părut că vezi o femeie voluptoasă – şi totuşi, acum<br />
parcă e mai degrabă rece şi ironică. Privirea ei, care la<br />
început te atrăgea, acum te ţine la distanţă: o privire ce, cu<br />
o clipă înainte era tandră, prietenoasă şi visătoare, şi care<br />
acum este calmă, exprimând o deplină siguranţă de sine<br />
şi o seninătate desăvârşită. Dar iată că, iarăşi, privirea ei<br />
mândră şi rece este încălzită numaidecât de lumina unui<br />
uşor surâs…<br />
Surâsul Giocondei! Câtă cerneală nu vor irosi de-a<br />
lungul veacurilor toţi cei ce vor încerca să-l pătrundă, să-l<br />
înţeleagă şi să-l lămurească şi altora! – Ce putere a avut,<br />
oare, acest surâs, de a-i preschimba pe atâţia poeţi să se<br />
ostenească să devină fi lozofi ? De unde vine acest surâs<br />
leonardesc să-şi facă intrarea în pictură? Din îndepărtatele<br />
adâncuri ale vremurilor – aşa cum este schiţat pe statuile<br />
arhaice, proaspăt descoperite în aşezările etrusce din<br />
Toscana, sau pe statuile medievale? Sau, mai degrabă,<br />
răzbate din străfundurile sufl etului omenesc, investigat şi<br />
schiţat pentru prima oara de Verrocchio în chipul tânărului<br />
David? – Surâsul acesta, atât de deosebit de râsul zgomotos<br />
şi brutal al vechii arte, este desigur un produs al civilizaţiei<br />
noi, al momentului când dezvoltarea societăţii ia tot mai<br />
mult drumul spre inteligenţa şi umanitate, spre respectul<br />
femeii a cărei importanţă în comunitate creşte tot mai mult,<br />
spre dorinţa plăcerilor rafi nate de platonismul spiritualist,<br />
spre apropierea simpatetică de umanişti, fi lozofi , şi artişti.<br />
Fără îndoială că surâsul acesta, traducând efortul sufl etului<br />
de a triumfa asupra pasiunilor trupului, efortul omului<br />
de a imita liniştea şi seninătatea statuară a zeilor este un<br />
refl ex al umanismului. Exprimând înţelepciune, bunătate,<br />
înţelegere – cine era mai chemat decât Leonardo da Vinci<br />
să-l fi xeze pe chipuri pline de spiritualitate?<br />
Surâsul Giocondei nu era o noutate pentru<br />
Leonardo; înfl orise şi pe buzele sfi ntei Ana, şi pe ale<br />
Madonnei Benois; mai târziu un surâs asemănător va da<br />
un farmec ciudat şi sfântului Ioan Botezătorul- şi poate că<br />
artisul îl schiţase încă de mult chiar pe buzele busturilor<br />
pe care le sculptase în tinereţe. Dar fără îndoială că aci<br />
surâsul era mult mai subtil: nu mai era chemat să traducă<br />
gingăşia maternă a madonelor de dinainte, ci să refl ecte<br />
o gamă mult mai bogată şi mai complexă de gânduri şi<br />
sentimente. Desigur: un surâs nelămurit, tainic, ciudat...<br />
– Oare fi indcă el contrastează cu privirea sigură, calmă,<br />
aproape impasibilă? Sau pentru că se asociază intim cu<br />
peisajul fondului în care realismul coexistă cu fantezia şi<br />
poezia cu neverosimilul? Sau poate, mai degrabă, pentru<br />
că închide într-însul aceeaşi bogăţie, aceleaşi înţelesuri<br />
şi contemplarea acestei lumi de pe planul superior<br />
al inteligenţei, pe care o închidea însuşi sufl etul lui<br />
Leonardo?<br />
S-a remarcat că lui Leonardo îi plăcea să strecoare<br />
o mică imagine a propriului său chip în multe din<br />
tablourile sale. (Cea mai cunoscută este fi gura din umbră,<br />
din Închinarea Magilor). – În legătură cu aceasta, artistul<br />
notase, cu o rară fi neţe, că „toţi pictorii au tendinţa de<br />
a aduce propria lor asemănare în portretele pe care le<br />
pictează”; că această invadare a modelului de către<br />
personalitatea pictorului, această involuntară dotare a<br />
chipului pictat cu elemente luate din propria biografi e<br />
spirituală a pictorului, este o lege a creaţiei artistice.<br />
Atunci, oare n-a înzestrat Leonardo chipul Giocondei<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
cu anumite umbre şi lumini proiectate din propria sa<br />
personalitate, privindu-şi apoi modelul ca şi cum şi-ar fi<br />
privit propriu-i chip într-o oglindă? Oare nu tocmai această<br />
regăsire a sa în fi inţa spirituală a modelului l-a reţinut în<br />
mod cu totul neobişnuit să lucreze cu atâta tenacitate, cu<br />
atâta curiozitate, cu atâta pasiune portretul Mona Lisei?<br />
Oare nu este, într-un anumit fel, un autoportret această<br />
imagine de viaţă complexă, subtilă, aproape insesizabilă<br />
în mobilitatea ei, - această fi gură a Giocondei, luminată<br />
de înţelegerea adâncă a lumii şi oamenilor, umbrită mai<br />
degrabă de un uşor scepticism decât ironie, şi nuanţată de<br />
aerul de superioritate blândă ce i se refl ectă în priviri şi<br />
care îi fl utură pe buze ca într-un surâs ?<br />
Astfel, cei patru ani de lucru la portretul Mona<br />
Lisei au însemnat pentru Leonardo nu numai o stăruitoare<br />
încercare de a dezlega enigma personalităţii modelului, ci<br />
şi o îndelungată convorbire cu sine însuşi. Un solilocviu,<br />
pentru care nu simte neapărat nevoia intimităţii unui cadru<br />
de interior. De aceea, nici nu o plasează pe Mona Lisa<br />
într-un interior, aşa cum făceau pictorii nordici, căci pe<br />
el nu-l atrag acordurile melancolice cu tonuri minore ale<br />
atmosferei de interior. Leonardo o plasează în aer liber,<br />
- nu într-o lumină puternică, însă, care ar fi banalizat<br />
formele sau ar fi anulat particularităţile obiectului. Artistul<br />
se fereşte întotdeauna să picteze în lumina soarelui, ce<br />
produce umbre compuse şi exercită prin refl exele sale o<br />
infl uenţă perturbătoare şi, deci, alterează viaţa personală<br />
a modelului.<br />
-Nu picta modelele luminate de soare, ci alege-ţi<br />
un timp când cerul este puţin înnourat – recomanda el<br />
pictorilor. Sau, mai bine, fă portretul înspre seară, când<br />
cad umbrele, când cerul este acoperit de nori sau când<br />
este ceaţă. Aerul acesta e perfect! – continuă el. Lumina<br />
cea mai bună e înspre seară...Priveşte chipurile oamenilor<br />
seara şi observă câtă gingăşie şi pace emană din ele!<br />
Ora recomandată de pictor pentru a lucra este<br />
tocmai ora crepusculară care o scaldă şi pe Mona Lisa<br />
în umeda trasparenţă a feericelor refl exe de aur roşcat. E<br />
ora la care Mona Lisa este reprezentată într-o „loggia”,<br />
având în spate un îndepărtat şi aproape ireal peisaj, de<br />
munţi stâncoşi străbătuţi de râuri, lacuri şi cascade –<br />
peisaj scufundat în lumina stinsă a unui fumuriu apus de<br />
soare. Este o natură în care „aerul se mişcă asemenea<br />
unui fl uviu”, cum spunea pictorul, şi în care „vântul este<br />
asemenea apei în mişcarea sa”. Mai mult ca în celelalte<br />
opere ale sale, Leonardo este preocupat aici de perspectiva<br />
aeriană, de densitatea sau transparenţa aerului ce modifi că<br />
contururile şi culorile obiectelor, de reprezentarea aerului<br />
de densităţi şi la altitudini diferite – şi, în fi ne, de refl exele<br />
umidităţii şi ale cetei...<br />
Dar ceea ce este mai important este că acest<br />
peisaj straniu participă la psihologia modelului. Până la<br />
Leonardo pictorii îşi plasau, simplu, personajul în faţa<br />
unui peisaj limpede; o dată cu portretul Giocondei însă,<br />
modelul, costumul şi peisajul se determină reciproc, se<br />
completează, se lămuresc, unul din aceste elemente există<br />
în funcţie de celelalte două. Figura Mona Lisei, fi gură<br />
nouă prin simplitatea costumului, prin lipsa podoabelor, şi<br />
reprezentată în marime aproape naturală, modifi cată însăşi<br />
concepţia despre portret. Pictând-o, desigur că Leonardo<br />
s-a gândit adeseori – ca în atâtea alte ocazii – la cuvintele<br />
dintr-o epistolă a lui Marsilio Ficino:<br />
-Frumuseţea corpului nu stă deloc în umbra<br />
materială, ci în lumina şi formă; nu în masa întunecată<br />
a trupului, ci într-o proporţie lucidă; nu în greutatea<br />
apăsătoare a cărnii, ci în număr şi măsură.<br />
Această armonie o urmăreşte acum Leonardo,<br />
precum şi redarea adevăratei frumuseţi – a acelei frumuseţi<br />
intelectuale în care s-a regăsit pe sine însuşi, a unei<br />
frumuseţi asemănătoare muzicii gândurilor nelămurite<br />
îndeajuns. Artistul îi sfătuia adeseori pe pictori să nu se<br />
preocupe prea mult de asemănarea fi zică a picturii cu<br />
modelul său – şi prin aceasta Leonardo a deschis o cale<br />
nouă artei portretului. Până la el pictorii se mulţumeau să<br />
reproducă fi del doar realitatea fi zică, materială a modelului.<br />
Iată însă că Mona Lisa depăşeşte simplul adevăr exterior,<br />
proclamând un ideal nou de frumuseţe: frumuseţea<br />
spirituală, ridicându-se deasupra lumii materiale.<br />
... Şi astfel, Mona Lisa – singurul tablou care poartă<br />
semnătura artistului şi despre care se ştie cu certitudine<br />
absolută că a fost executat numai de mâna lui, - dar despre<br />
care n-a lăsat nici o menţiune în însemnările sale, cu o<br />
conştiinţă neclintită a unei atari superiorităţi, poate privi<br />
cu zâmbetul său liniştit şi rece vicisitudinile acestei lumi.<br />
Ce-i pasă ei că timpul şi mâinle unor pictori nepricepuţi au<br />
încercat să o restaureze? Ce-i pasă că strălucirea pielei s-a<br />
dus, iar culorile s-au mai întunecat? Ce-i pasă că roşul a
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 50<br />
ORIGINILE PAPALITĂŢII<br />
La începutul secolului al V-lea episcopii<br />
creştini deveniseră persoanele cele mai proeminente<br />
– în afara lumii ofi ciale – de care autorităţile romane<br />
trebuiau să ţină seama; iar când comunitatea creştină<br />
a ajuns să formeze marea majoritate a locuitorilor<br />
unui oraş, episcopul era, practic, persoana cea mai<br />
infl uentă din regiune. Episcopii aveau, moştenită prin<br />
tradiţie, o putere de judecători sau, de arbitri între<br />
creştini (la fel ca rabinii în comunităţile iudaice).<br />
Un decret al Împăratului Constantin din 318 le<br />
recunoaştea calitatea de judecători, iar începând<br />
din 333 jurisdicţia lor era recunoscută şi în cauzele<br />
civile, chiar dacă una din părţi<br />
nu voia să apară în faţa lor.<br />
În 598, Grigorie cel<br />
Mare scriindu-i episcolului<br />
din Alexandria afi rma că toţi<br />
episcopii sunt egali, iar în<br />
scrisoarea sa din 751 adresată<br />
Sf. Bonifaciu, papa Zaharia<br />
se numeşte pe sine însuşi<br />
„co-episcopus”. În sec. IX<br />
încă, alegerea episcopulului<br />
Romei era o chestiune care<br />
privea numai biserica locală a<br />
oraşului Roma.<br />
În ierarhia ecleziastică,<br />
un rang superior celui de<br />
episcop nu exista; toţi episcopii,<br />
prin urmare, inclusiv cel al<br />
Romei, erau egali între ei. În<br />
primele concilii (care s-au<br />
ţinut în Răsărit), nici episcopul<br />
Romei şi nici alţi episcopi din<br />
dioceze occidentale importante<br />
n-au avut un rol preeminent.<br />
Dar, încă din sec. V episcopul<br />
Romei îşi arogă ambiţiosul<br />
titlu roman de Pontifex<br />
maximus (păstrat până azi, sub<br />
forma „Suveranul Pontif); în<br />
secolul anterior, papa Siricius<br />
ţinuse să adopte în decretele sale limbajul solemn al<br />
edictelor imperiale, renunţând la limbajul fratern al<br />
pastoralelor; termenul de Sedes apostolica, înainte<br />
indicând orice comunitate fondată de unul dintre<br />
apostoli, acum este rezervat exclusiv reşedinţei<br />
episcopulului Romei ; iar începând din sec. VI,<br />
cuvântul „papă” – care până acum denumise, în<br />
Biserica apuseană, orice episcop a cărui eparhie sau<br />
ale cărui virtuţi personale îi confereau un prestigiu<br />
deosebit – va deveni şi va rămâne titlul onorifi c doar<br />
al episcopului Romei.<br />
În sec. V, episcopul Romei era egal – conform<br />
tradiţiei de egalitate dintre apostoli – cu episcopii<br />
Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului. Nici după<br />
ce cuceritorii musulmani au desfi nţat aceste trei<br />
patriahate, episcopul-patriarh al „Noii Rome”, al<br />
Constantinopolului, n-a avut nici o autoritate asupra<br />
Bisericii din Occident. Episcopul Romei – centrul<br />
civilizaţiei occidentale în perioada migraţiilor – a<br />
rămas autoritatea ecleziastică supremă. Teologic,<br />
pretenţia sa la hegemonie asupra celorlalţi<br />
episcopi şi-a găsit o justifi care care într-un text al<br />
evanghelistului Matei*, - interpretat ca o confi rmare<br />
a primatului asupra celorlalţi apostoli acordat lui<br />
Petru, care fusese martirizat tocmai la Roma.<br />
*„Tu esti Petru şi pe această piatră voi zidi<br />
Biserica mea/.../ Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei<br />
cerurilor, şi orice vei lega(= hotărî – n.n. O.D.) pe<br />
pământ va fi legat şi în ceruri... ”, ( Evanghelia<br />
lui Matei, XVI, 18-19). – Formularea echivocă,<br />
interpretată în feluri diferite; majoritatea criticii<br />
exegetice chiar contestă autenticitatea acestor cuvinte,<br />
considerându-le o creaţie posterioară a comunităţii<br />
aramaice (cf. F. Heiler). După papa Damasus I<br />
(66-384), episcopii Romei şi-au fondat pe acest<br />
text pretenţia supremaţiei lor de origine divină, nu<br />
numai spirituală, ci şi jurisdcţională, asupra întregii<br />
Biserici. Totuşi, în sec. V teologul de autoritate<br />
unanim recunoscută Aurelius Augustinus, nu face<br />
– în lucrarea sa: Unitatea Bisericii – nici o aluzie<br />
la supremaţia, în materie de dogmă, a episcopului<br />
Romei; iar mai târziu, papa Leon I profesa că acele<br />
„chei ale împărăţiei cerurilor” nu i-au fost date numai<br />
lui Petru, ci tuturor episcopilor păstori ai Bisericii<br />
(cunctis ecclesiae rectoribus).<br />
Împrejurările poilitice au favorizat consolidarea<br />
papalităţii. Prestigiul politic al episcopulului Romei<br />
s-a format şi datorită crizei de autoritate din fosta<br />
capitală a Imperiului, rămasă acum fără un împărat,<br />
fără instituţii civile şi fără o efi cienţă apărare militară.<br />
Ori, acum, tocmai episcopul Romei, papa Leon I este<br />
cel care salvează Roma în 452, când reuşeşte să-l<br />
convingă pe Attila să renunţe la ocuparea oraşului; şi<br />
din nou în 455 pe vandalul Geiseric să se abţină, dacă<br />
nu de la jaf, măcar de la distrugeri şi masacre. Aşa<br />
după cum, în anii de secetă şi de foamete, episcopul<br />
Romei era cel care se ocupă de organizarea ajutorării<br />
populaţiei. – Pe de altă parte, episcopii din alte ţări<br />
ale Occidentului, incapabili să apere proprietăţile<br />
bisericeşti contra secularizării lor de către autoritatea<br />
regală, apelau la infl uenţa – politică sau spirituală –<br />
a episcopului Romei, ale cărui scrisori adresate lor<br />
introduceau o disciplină în viaţa ecleziastică. Încât,<br />
„chiar când însăşi curtea papală va deveni un centru<br />
de intrigi şi de corupţie, papa, ca şef al Bisericii<br />
creştine, a rămas în imaginaţia Evului Mediu/<br />
occidental – n.n. O.D./ un legislator şi un călăuzitor<br />
ideal” (C. Delisle Burns).<br />
Cum bisericile creştine din Apus au trebuit<br />
să suporte de-a lungul secolelor V şi VI controlul<br />
autoritar al regilor barbari arieni, episcopul Romei a<br />
ajuns să fi e considerat şi în Răsărit ca reprezentantul<br />
întregii creştinităţi din Occident; aceasta, atât din<br />
motivul că eparhia lui era sediul singurului patriarhat<br />
din Apus, cât şi pentru că această eparhie era singura<br />
care menţinea un contact permanent cu autorităţile<br />
din Constantinopol.<br />
Dar, în timp ce în ţările răsăritene hotărârile<br />
în probleme de dogmă, de liturghie şi de disciplină<br />
ecleziastică erau luate în colectiv, de către toţi episcopii<br />
întruniţi în sinoade, în Biserica latină s-a instituit<br />
principiul autorităţii personale absolute a papei. În<br />
materie de dogmă, papii îşi vor aroga şi exercita<br />
autoritatea supremă emiţând – ca o completare a<br />
canoanelor – decretaliile. (Răspunsuri, date sub formă<br />
de scrisori, la chestiuni de dogmatică sau de morală,<br />
ridicate de episcopi sau abaţi; răspunsuri care au o<br />
valoare de regulă pentru toate cazurile asemănătoare.<br />
Prima decretalie este cea dată de papa Siricius în 385.<br />
Decretaliile au început să fi e adunate din sec. VI; dar<br />
prima culegere completă a apărut în 1159. Şi după<br />
această dată papii au continuat să emită decretalii.<br />
Cât priveşte „infailibilitatea” papei însă în materie<br />
de dogmă şi de morală, deşi practic era acceptată în<br />
sec. IX, n-a fost decretată formal decât cu o mie de<br />
ani mai târziu – de către Conciliul din Vatican din<br />
1870. În teologie, autoritatea absolută a papei în<br />
sistemul dogmatic a fost recunoscută şi introdusă în<br />
special de către Toma din Aquino în scrierile sale.<br />
Acest „sistem imperial”, de „dictatură papală” (ca<br />
să folosim termenii unor istorici medievişti) nu s-au<br />
constituit, în mod ferm, înainte de anul 800. Dar în<br />
prima jumătate a secolului al IXlea,<br />
instituţia papalităţii în forma<br />
sa defnitivă, ca rezultat al unei<br />
graduale evoluţii, devenise…<br />
Spre a sancţiona această<br />
„dictatura papală” a fost invocat<br />
faimosul act cunoscut sub titlul<br />
de Donatio Constantini.<br />
Nu se ştie cine este autorul<br />
acestui document fals, nici unde,<br />
nici când a fost redactat (în<br />
orice caz, în jurul anului 800).<br />
În acest act, a cărui autenticitate<br />
a fost pusă la îndoială încă din<br />
sec. X şi care poartă data de<br />
313, Împăratul Constantin dona<br />
papei Silvestru şi urmaşilor săi<br />
„supremaţia asupra celor patru<br />
înalte sedii/ patriarhale – n.n.<br />
O.D./ din Alexandria. Antiohia,<br />
Ierusalim şi Constantinopol/…/,<br />
venituri şi teritorii din Occident<br />
şi Orient/…/, în Tracia, Grecia,<br />
Asia, Africa, în Italia şi în<br />
diferite insule/…/, palatul nostru<br />
imperial Lateran, diadema, adică<br />
coroana noastră, aşa cum se<br />
cuvine împăraţilor/…/ Şi pentru<br />
că demnitatea pontifi cală să nu<br />
fi e mai prejos, ci să aibă o putere<br />
şi o glorie mai mare decât Imperiul pămâântesc, -<br />
îi dăruim susnumitului prea-sfânt pontif Silvestru,<br />
papa universal, şi urmaşilor lui/…/ ca posesiuni de<br />
drept ale Sfi ntei Biserici Romane/…/ şi oraşul Roma<br />
şi toate provinciile, locurile şi oraşele din Italia şi din<br />
tot Occidentul. De aceea, am crezut de cuvinţă să<br />
mutăm Imperiul nostru şi puterea domniei în Orient,<br />
şi să fondăm în ţinutul Bizanţ, locul cel mai potrivit,<br />
un oraş cu numele nostru, şi să ne stabilim acolo<br />
domnia, căci nu e drept ca Împăratul pământesc să<br />
domnească acolo unde Împăratul ceresc a stabilit să<br />
fi e regatul preoţilor şi al Capului religiei creştine”.<br />
Falsul a fost dovedit, cu argumente defi nitiv<br />
irefutabile, de către marele umanist Lorenzo Valla, în<br />
scrierea sa De falso credita et ementita Constantini<br />
donatione declamatio (1440). Pe la mijlocul sec. IX<br />
s-a mai fabricat un fals, tot în interesul papalităţii:<br />
aşa – numitele Decretalii Isidoriene – o colecţie de<br />
„documente”, care susţin autoritatea episcopului<br />
Romei asupra tuturor celorlalţi episcopi, neagă<br />
dreptul suveranilor laici de a se amesteca în treburile<br />
Bisericii, şi proclamă obligaţia suveranilor de a se<br />
supune puterii spirituale. În Decretaliile Isidoriene<br />
a fost introdus pentru prima dată şi principiul<br />
infailibilităţii papilor. Palatul Lateran a fost un<br />
palat din Roma (afl at pe terenul care aparţinuse<br />
familiei romane Lateranus) dăruit de Fausta, soţia<br />
împăratului, papei Silvestru – timp de un mileniu a<br />
rămas palatul de reşedinţă al papilor. Alături se afl ă<br />
bazilica cu acelaşi nume, cea mai importantă biserică<br />
din Roma începând din timpul lui Constantin, care<br />
a construit-o în 324. Azi, biserica (reconstruită) este<br />
catedrala Romei.<br />
Era cât se poate de clar că, prin acest fals,<br />
politica pontifi cală caută să pună bazele teoretice ale<br />
supremaţiei Bisericii asupra Imperiului. Papalitatea<br />
teocratică pretindea supunere absolută nu numai din<br />
partea oamenilor Bisericii, ci şi a suveranilor laici.
pag. 51<br />
Urmare din pag. 52<br />
mecanice, acţionate cu un sistem de roţi dinţate.<br />
Apoi, o trompetă cu cheie, după aceea un instrument<br />
pe care el îl numeşte „viola organista” (o mică orgă<br />
acţionată de o manivelă, gen fl aşnetă, sau „viola da<br />
orb”, cum se numeşte în italiană ), şi încă alte tipuri<br />
de instrumente. Preocuparea lui era mai mult de<br />
ordin mecanic decât muzical propriu-zis. Leonardo<br />
căuta permanent să ajute practica instrumentistului,<br />
să-l ajute găsindu-i soluţii mecanice de execuţie<br />
muzicală. Şi cam la atâta se reduc tangenţele lui<br />
Leonardo cu muzica.<br />
E adevărat că în manuscrisele sale păstrate la<br />
castelul din Windsor se găsesc notate, pe o pentagramă<br />
modernă, şi două fraze muzicale, foarte scurte: una<br />
de numai cinci note, cealaltă de opt note. Atât. La<br />
aceasta se rezumă activitatea, gratuit menţionată<br />
uneori, de „compozitor”, a lui Leonardo. Dacă<br />
printre numeroasele sale preocupări ar fi înscris-o<br />
şi pe cea de compozitor, fără îndoială că celebrul<br />
editor fl orentin contemporan Ottaviano Petrucci –<br />
care, începând din 1501, a editat importante culegeri<br />
cuprinzând compoziţii ale nenumăraţilor autori<br />
italieni ai timpului – l-ar fi inclus cu siguranţă şi pe<br />
foarte cunoscutul pictor şi inginer militar al ducelui<br />
Milanului.<br />
Leonardo da Vinci, compozitor? Categoric, nu.<br />
Totuşi nu arareori numele lui este confundat (chiar<br />
de câte un muzicolog superfi cial!) cu Leonardo da<br />
Vinci, compozitor napoletan care a trăit cu două sute<br />
şi ceva de ani mai târziu – a murit în 1730, - autor a<br />
14 comedii muzicale, a numeroase oratorii şi piese<br />
de muzică instrumentală, precum şi a nu<br />
mai puţin de 25 de melodrame, unele pe<br />
librete scrise de ilustrul poet al timpului,<br />
Metastasio.<br />
Soarta manuscriselor lui<br />
Leonardo<br />
Care a fost soarta celor aproape<br />
zece mii de pagini manuscrise ale lui<br />
Leonardo da Vinci? Câte din acestea s-au<br />
păstrat până azi? Şi de unde anume?<br />
Istoria acestora începe în 1518,<br />
când Leonardo, scriindu-şi testamentul<br />
(cu un an înaintea morţii), îl desemnează<br />
pe cel mai iubit dicipol al său, Francesco<br />
Melzi, ca unic moştenitor al tuturor<br />
manuscriselor, desenelor şi al foarte<br />
preţioaselor sale cărţi; cărţi al căror<br />
inventar complet, două liste alcătuite de<br />
el, de 40 plus 116 titluri, este revelator<br />
pentru cunoaşterea surselor livreşti ale<br />
gândirii lui Leonardo şi pentru etapele<br />
formaţiei sale culturale.<br />
În 1519, când Leonardo se stinge<br />
(fusese invitat în Franţa de regele<br />
Francisc I) într-un foişor al castelului<br />
din Amboise, Melzi se întoarce în<br />
patrie aducând cu el şi această preţioasa<br />
moştenire, pe care o păstrează cu o devoţiune timp de<br />
peste cincizeci de ani în vila sa din Vaprio d’Adda,<br />
lângă Milano. La moartea lui Melzi (în 1570), un<br />
preot, pe nume Gavardi, preceptor al nepoţilor lui<br />
Melzi, pune stăpânire pe cele 13 volume groase de<br />
manuscrise şi le duce la Florenţa, să le vândă marelui<br />
duce al Toscanei. Afacerea proiectată nu reuşeşte.<br />
Un călugăr, Mazenta, îl convinge pe necinstitul preot<br />
Gavardi să restituie manuscrisele furate; dar fi ul<br />
pictorului Melzi, Horazio, reacţionează surprinzător<br />
de ciudat: i le dăruieşte preotului!<br />
Povestea ajunge la urechile sculptorului<br />
Pompeo Leoni, care îl convinge pe Horazio Melzi să<br />
revină, să revoce darul făcut preotului Gavardi. Dar<br />
acesta, din cele 13 volume de manuscrise nu poate<br />
restitui decât 7; căci 3 le dăruise ilustrului cardinal<br />
Federico Borromeo, iar alte 3 trecuseră, nu se ştie de<br />
ce şi cum, în proprietatea fraţilor cinstitului călugăr<br />
Mazenta. Sculptorul Leoni – care a trăit mult timp în<br />
Spania, în serviciul lui Filip al II-lea – cumpără cele<br />
7 volume de manuscrise şi le ia cu el în Spania, unde<br />
amestecă fi lele manuscriselor, le separă, le adună la<br />
un loc în volume noi, în modul cel mai arbitrar (ca să<br />
nu zicem haotic). Din această paginaţie dezastruoasă<br />
au luat naştere celebrul codice afl at azi în Biblioteca<br />
Ambrosiana din Milano (Codex Atlanticus), codicele<br />
afl at în Biblioteca Regală din Windsor şi alte codice<br />
(dintre care, două au fost descoperite în 1967 în<br />
Biblioteca Naţionala din Madrid; descoperire care,<br />
evident, a produs o justifi cată senzaţie).<br />
După moartea sculptorului Leoni,<br />
toate cele 7 codice sunt lăsate moştenire<br />
unui pictor, care în 1622 le duce la Milano<br />
şi le vinde marchizului Galeazzo Arconati.<br />
Regele Angliei vrea să i le cumpere oferindu-i<br />
o sumă fabuloasă, - dar marchizul refuză<br />
şi, după cinci ani, le dăruieşte Bibliotecii<br />
Ambrosiana. Din nefericire, în 1796, în<br />
timpul ocupaţiei Milanului de către trupele<br />
franceze, manuscrisele şi desenele lui<br />
Leonardo sunt cosiderate de Napoleon pradă<br />
de război şi duse la Paris: Codex Atlanticus<br />
la Bibliothèque Nationale, celelalte codice la<br />
Biblioteca Institutului Franţei. După Pacea<br />
de la Viena din 1815, baronul Ottenfels,<br />
delegatul austriac pentru recuperarea<br />
operelor de artă luate ca pradă de război de<br />
către francezi în Italia, găseşte la Paris numai<br />
Codex Atlanticus, uitând de cele intrate în<br />
Biblioteca Institutului Franţei.<br />
Să trecem acum la o rapidă descriere a<br />
celor zece (în total) codice de manuscrise şi<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong><br />
Scriitorul Leonardo da Vinci<br />
desene rămase de la Leonardo.<br />
Primul şi cel mai celebru se numeşte<br />
„atlanticus” pentru că are formatul (44cm pe 65cm)<br />
obişnuit al atlaselor geografi ce („atlas” în italiană se<br />
spune atlante). Este un volum legat în piele roşie,<br />
conţine 804 pagini, în care sunt adunate circa 1750<br />
de texte, schiţe şi desene privind cele mai diferite<br />
domenii ale ştiinţei şi tehnicii. A fost restaurat recent,<br />
dându-se materialului o organizare mai raţională.<br />
(Profesorul Augusto Marinoni a terminat – în urmă<br />
cu aproximativ 15 ani – o ediţie critică a codicelui,<br />
cu totul excepţională, în 12 volume in-folio).<br />
Codicele Trivulzian, conţinând 51 de fi le, se afl ă în<br />
Biblioteca Trivulziana d la Castello Sforzesco din<br />
Milano. Codicele Despre zborul păsărilor, păstrat în<br />
Biblioteca Reale din Torino, are 16 fi le în total. Cele<br />
de la Biblioteca Regala din Windsor – 132 de fi le,<br />
cuprinzând desene de anatomie. Alte trei codice se<br />
afl ă tot în Anglia, - dintre care cel păstrat la „Victoria<br />
and Albert Museum” din Londra totalizează 300 de<br />
fi le! La Biblioteca Laurenziana din Florenţa se afl a<br />
aşa – numitul Tratat de arhitectură civilă şi militară;<br />
iar în Biblioteca Vaticana, cel intitulat Tratatul<br />
despre pictură, compilat de Francesco Melzi dintr-o<br />
cantitate de manuscrise cu acest subiect, din care trei<br />
sferturi au dispărut! Apoi, manuscrisele rămase în<br />
Biblioteca Institutului Franţei adunate în 12 fascicole.<br />
Se mai afl ă câte o singură fi lă în muzeele din Weimar,<br />
München, Basel, Paris, Modena, Haga şi New York.<br />
În sfârşit, cele două mari codice din Madrid, amintite<br />
mai sus, cuprind aproape 700 de pagini de texte şi<br />
desene; şi reprezintă – numai aceste două codice! –<br />
cam 20 la sută din totalul manuscriselor cunoscute,<br />
păstrate, ale lui Leonardo.<br />
Povestea soartei pe care au avut-o manuscriselor<br />
lui Leonardo da Vinci este o istorie tristă; cu atât mai<br />
tristă cu cât studioşii operei lui Leonardo sunt de<br />
părere că totalul manuscriselor (cuprinzând, evident,<br />
şi schiţe, desene etc.) pe care le avem păstrate azi<br />
– deci aproximativ 1750 de fi le – reprezintă abia<br />
a cincea parte, cel mult a cincea parte din ceea ce<br />
a lăsat acest om – „asemenea căruia Naturii îi este<br />
cu neputinţă să mai creeze un altul”. Abia a cincea<br />
parte! Restul – poate s-a pierdut pentru totdeauna;<br />
sau, poate, a rămas ascuns…cine ştie unde? Şi, cine<br />
ştie până când?
CYMK<br />
Portal-MĂIASTRA <strong>Anul</strong> V, nr. 4(21)/<strong>2009</strong> pag. 52<br />
Scriitorul Leonardo da Vinci<br />
Leonardo şi-a înscris numele la loc de frunte<br />
nu numai în istoria artei, a ştiinţelor, a tehnicii, ci şi<br />
în istoria literaturii. În cele câteva mii de fi le pline de<br />
schiţe, desene, calcule, observaţii şi geniale intuiţii<br />
ştiinţifi ce (şi din care ni s-au păstrat aproximativ<br />
1800 de fi le) se găsesc şi nenumărate texte literare,<br />
variate ca gen şi ca dimensiuni. Şi binecunoscutul<br />
său Tratat despre pictură – titlul sub care este<br />
cunoscută compilaţia efectuată de discipolul său<br />
preferat Francesco Melzi din notaţiile răzleţe despre<br />
artă ale lui Leonardo (texte autografe dintre care trei<br />
sferturi au dispărut), - deci şi acest Tratat despre<br />
pictură prezintă un real interes de ordin literar,<br />
întrucât conţine pagini scrise cu o mare fi neţe şi<br />
sensibilitate, cu o vie plasticitate a expresiei, cu o<br />
emoţionantă căldură umană a tonului şi, în general,<br />
cu un stil de o supremă eleganţă.<br />
Dar paginile manuscriselor lui Leonardo mai<br />
cuprind şi sute de cugetări, de sentenţe, de maxime.<br />
Apoi, anecdote (sau, ceea ce noi numim mai<br />
potrivit „snoave”), şi alegorii, şi descrieri fantastice<br />
de fenomene naturale, şi legende sau povestiri cu<br />
lungi părţi descriptive despre animale exotice ori<br />
imaginare (povestiri caracteristice aşa – numitelor<br />
„bestiarii” medievale, de felul celor cuprinse în<br />
cartea din literatura noastră populară cunoscută<br />
sub titlul Albinuşa, sau Floarea darurilor). Şi, în<br />
sfârşit, mai cuprind manuscrisele lui Leonardo şi<br />
foarte originale, admirabile fabule, în proză: „Prima<br />
mare proză a Italiei” - recunoaşte istoricul literar Fr.<br />
Flora - „Proza cea mai înaltă a primei perioade a<br />
Renaşterii”.<br />
Genul fabulei cunoscuse o dezvoltare<br />
înfl oritoare în Evul Mediu, perioadă care avea,<br />
cum se ştie, o predilecţie cu totul deosebită<br />
pentru alegorie, pentru satiră, pentru predica<br />
moralizatoare: trei atitudini, trei preferinţe cărora<br />
genul fabulei, adunându-le la un loc, le dădea viaţă,<br />
colorit, atractivitate. Dar după Evul Mediu, cultura<br />
Renaşterii şi oamenii ei nu mai puteau aprecia nici<br />
structura, nici sensurile, nici funcţia moralizatoare,<br />
fi nalitatea didacticistă a fabulei, drept care umanişti<br />
dintre cei mai iluştri se îndreaptă spre Antichitate,<br />
imitându-l în exerciţiile lor de erudiţie pe fabulistul<br />
latin Fedru, sau traducând din greceşte în limba<br />
latină pe Esop.<br />
În acest timp, Leonardo deschide genului<br />
fabulei un drum nou, original, independent de<br />
modelul anticilor, - şi în care fantezia sa poetică,<br />
lipsa didacticismului plat, ostentativ, şi simpla<br />
voluptate de a povesti îi dau posibilitatea să<br />
realizeze adevărate mici bijuterii literare. Cele 54<br />
de fabule (dintre care, mai bine de 30 sunt doar<br />
schiţate în trei-patru rânduri sunt impregnate de un<br />
fi n şi intens lirism; s-ar putea spune că Leonardo,<br />
care n-a scris niciodată versuri originale, şi-a căutat<br />
o compensaţie a valenţelor sale literar-lirice în<br />
această proză poetică. Fondul fi losofi c se percepe<br />
imediat. Pentru Leonardo, natura rămâne divinitatea<br />
supremă, căreia el i se închină cu o devoţiune totală;<br />
legile ei pot fi luate ca modele de supremă armonie,<br />
constituind adevărate lecţii de înţelepciune, de<br />
echilibru, de măsură, de prevedere, de raţionalitate,<br />
- o invitaţie la modestie, la prudenţă şi la bun simţ.<br />
Sub raport tematic fabulele lui Leonardo au<br />
un marcat fond autobiografi c, traducându-i propria<br />
experienţă de viaţă; sau, conţin aluzii critice la<br />
viaţa şi oamenii timpului; sau, exprimă o concluzie<br />
fi losofi co-morală extrasă din studiul naturii - şi<br />
aceasta este tema cea mai frecventă. O derogare<br />
de la tradiţiile geniului (deci o notă accentuată de<br />
originalitate) o reprezintă felul personajelor din<br />
aceste fabule având rol de protagonişti. Animalele<br />
sunt prezente doar în patru fabule (din totalul de<br />
54); păsările - în trei, insectele - în şapte, iar omul<br />
– doar episodic, iar nu ca protagonist. În schimb,<br />
Leonardo preferă să-şi caute personajele (şi<br />
aceasta este o altă notă originală pe care o aduce<br />
în fabulistica universală cultă) mai ales în regnul<br />
vegetal - în 18 fabule; apoi, printre elementele<br />
naturii - în 10 fabule (apă, foc, zăpadă, soare ş.a.);<br />
sau, printre diferite obiecte - în 7 fabule (piatra şi<br />
amnarul, hârtia şi cerneala, lumânarea şi lampa,<br />
bolovanul şi drumul etc.). Fabula Briciul şi rugina,<br />
atât de originală ca idee, este caracteristică pentru<br />
omul Leonardo, a cărui curiozitate ştiinţifi că,<br />
susţinută de un efort enorm şi continuu, n-a fost<br />
de nimeni egalată vreodată. Ideea fabulei este că<br />
lenea, aroganţa, comoditatea şi superfi cialitatea, nu<br />
numai că îl menţin pe om la un nivel de incultură,<br />
dar – ceea ce e mai grav – cu timpul îi atrofi ază şi<br />
inteligenţa:<br />
<br />
Leonardo şi muzica<br />
Geniul poliedric al lui Leonardo da Vinci n-a<br />
neglijat nici preocupările muzicale. Dimpotrivă,<br />
ilustrul biograf al artiştilor Renaşterii italiene,<br />
Giorgio Vasari, scrie că era un „eccellente musico”,<br />
ba chiar că „i-a întrecut pe toţi ceilalţi muzicieni”<br />
(musici); adăugând că Leonardo cânta cu vocea<br />
lui frumoasă în formaţiuni polifonice, sau singur,<br />
acompaniindu-se la liră, instrument la care cânta<br />
foarte bine.<br />
În timpul anilor de ucenicie la Florenţa, în<br />
atelierul renumitului pictor şi sculptor Verrocchio,<br />
Leonardo frecventa cercuri artistice de orice natură,<br />
inclusiv muzicale; în acei ani a studiat şi muzica,<br />
dar ca autodidact. A inventat, spre a se acompania,<br />
o liră având forma ciudată a unui cap de cal; este<br />
instrumentul cu care se va prezenta mai târziu la<br />
curtea ducelui Milanului, Ludovico Moro. La curtea<br />
ducală întreţine relaţii de prietenie cu Franchino<br />
Gaffurio, renumit teoretician muzical, profesor de<br />
muzică al curţii, „maestro di capella” al Domnului<br />
din Milano, distins umanist şi compozitor, autor a 15<br />
mese, 37 motete, etc., în stilul maeştrilor fl amanzi.<br />
Leonardo era prieten intim şi cu familiile a patru<br />
faimoşi maeştri fabricanţi de instrumente cu coarde,<br />
originari din Lyon, cu care discuta probleme de fi zică<br />
şi de mecanică legate de sonoritatea instrumentelor.<br />
Cum unuia din aceştia i se atribuie un mare merit în<br />
invenţia violinei, se pare că Leonardo a avut rolul<br />
de teoretician al construcţiei acestui instrument.<br />
(Stadiul defi nitiv al transformărilor care a dus la<br />
apariţia violinei va fi marcat în secolul al XVI-lea de<br />
meşterii Andrea Amati din Cremona şi de ucenicii<br />
lui, Stradivari şi Guarnieri).<br />
Preocupările muzicale ale lui Leonardo<br />
s-au manifestat în numeroasele schiţe şi desene<br />
din manuscrisele sale, - studii în vederea creaţiei<br />
unor instrumente noi, sau de perfecţionare a unora<br />
vechi. Nici aici fantezia genialului inventator n-are<br />
margini; întotdeauna însă fantezia sa e dirijată de<br />
calcule matematice şi de principii mecanice clare.<br />
Astfel, schiţează tipuri noi de instrumente, de sufl at,<br />
cu coarde sau de percuţie, de timpane, de tobe,<br />
pag. 51
Change language