Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I” 

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate 

CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ INTERNAŢIONALĂ 

STRATEGII XXI 

CU TEMA: 

COMPLEXITATEA ŞI DINAMISMUL 

MEDIULUI DE SECURITATE 

22-23 NOIEMBRIE 2012, BUCUREŞTI 

Vol. 1 

Coordonatori: 

Dr. Cristian BĂHNĂREANU 

Dr. Mirela ATANASIU 

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I” 

BUCUREŞTI, 2012

COMITET ŞTIINŢIFIC 

- Prof. univ. dr. Teodor FRUNZETI, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- Prof. univ. dr. Ion ROCEANU, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- CS II dr. Petre DUŢU, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- Lect. univ. dr. Bogdan AURESCU, Universitatea din Bucureşti, România 

- Prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ, Academia de Studii Economice, România 

- Prof. univ. dr. Rudolf URBAN, Universitatea de Apărare, Cehia 

- Prof. univ. dr. ing. Pavel NECAS, Academia Forţelor Armate, Slovacia 

- CS II dr. Alexandra SARCINSCHI, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- CS III dr. Cristian BĂHNĂREANU, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- CS dr. Mihai-Ştefan DINU, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- ACS Cristina BOGZEANU, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, România 

- CS II dr. Petre DUŢU 

- Dr. Irina TĂTARU 

- Dr. Mirela ATANASIU 

- Dr. George RĂDUICĂ 

- Daniela RĂPAN 

- Doina MIHAI 

- Marioara PETRE-BĂJENARU 

COMITET ORGANIZATORIC 

COPYRIGHT: Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor aferente, cu 

condiţia precizării sursei. 

• Responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor. 

ISSN: 

ISSN-L: 1844-3087978-973-663-856-5 (varianta CD) 

2

CUPRINS 

SECŢIUNEA 1: ASPECTE NOI ÎN EVOLUŢIA MEDIULUI 

DE SECURITATE INTERNAŢIONAL.................................................... 7 

NATO ÎN ACTUALUL MEDIU DE SECURITATE. OBIECTIVE 

STRATEGICE ............................................................................................................. 9 

Dr. Sorin IOAN 

PARADIGME ŞI ABORDĂRI ALE SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE.......... 19 

Dr. Gabriel GABOR 

ŞTIINŢĂ-TEHNOLOGIE-INOVAŢIE ŞI COMPETITIVITATE 

PENTRU SECURITATE .......................................................................................... 40 

Dr. Alexandra SARCINSCHI 

RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA MEDIULUI INTERNAŢIONAL 

DE SECURITATE ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE GLOBALE. 

OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA .................................................................. 51 

Dr. Iulian POPA 

IMPACTUL STATELOR EMERGENTE ASUPRA CENTRELOR 

DE PUTERE REGIONALE ŞI INTERNAŢIONALE............................................ 63 

Sever ZANC 

George SAS 

FUNDAMENTELE PROTECŢIEI INFRASTRUCTURILOR CRITICE ............ 76 

Dr. Vasile BOGDAN 

REALIZAREA PROTECŢIEI INFRASTRUCTURILOR CRITICE ..................... 85 

Dr. Vasile BOGDAN 

INTEROPERABILITATEA STRUCTURALĂ ŞI ACŢIONALĂ 

A SISTEMELOR INFORMAŢIONALE MILITARE LA NIVEL 

NAŢIONAL ŞI AL ALIANŢELOR MILITARE....................................................... 94 

Neacşu DUMITRU 

TENDINŢE ŞI OPŢIUNI DE DEZVOLTARE A SISTEMULUI 

INFORMAŢIONAL STRATEGIC PENTRU SPRIJINUL DECIZIONAL 

AL ACŢIUNILOR MILITARE MODERNE .......................................................... 109 

Neacşu DUMITRU 

METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE CE POT FI UTILIZATE 

PENTRU EFICIENTIZAREA COOPERĂRII ÎN CADRUL 

COMUNITĂŢII NAŢIONALE DE INFORMAŢII............................................... 122 

Dr. Visarion NEAGOE 

Nicuşor MOLDOVAN 

3

PROVOCĂRI LA ADRESA MEDIULUI CONTEMPORAN 

DE SECURITATE.................................................................................................... 131 

Liviu IONIŢĂ 

ABORDĂRI DE MARKETING ÎN SISTEMUL RECRUTĂRII 

ŞI SELECŢIEI PERSONALULUI MILITAR DIN ARMATA 

REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII........................................................... 143 

Dr. Mihai Bogdan ALEXANDRESCU 

RECRUTAREA ŞI SELECŢIA RESURSELOR UMANE ÎN CADRUL 

FORŢELOR MILITARE CANADIENE ................................................................ 151 

Dr. Mihai Bogdan ALEXANDRESCU 

PUNCTE DE VEDERE PRIVIND DIMENSIUNEA INTELLIGENCE-LUI 

SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE ŞI NAŢIONALE ........................................ 157 

Cristina CHIRIAC 

EXPLOATAREA SURSELOR DESCHISE ŞI DEZVOLTAREA 

CUNOAŞTERII / ÎNŢELEGERII........................................................................... 163 

Mircea MOCANU 

NOUL SISTEM DE SALARIZARE DIN ROMÂNIA ÎN CONDIŢIILE 

CRIZEI ECONOMICE MONDIALE ..................................................................... 174 

Ion VASILE 

EXTINDEREA SECURITĂŢII DIN SUD-ESTUL EUROPEI 

SUB IMPACTUL INTELLIGENCE-ULUI POLITIC .......................................... 185 

Valentin-Bogdan DĂNILĂ 

SUBSISTEM SOFTWARE PENTRU ADMINISTRAREA LA DISTANŢĂ 

A UNUI ECHIPAMENT CRIPTOGRAFIC .......................................................... 193 

Gheorghe GUIMAN 

Daniel HRIŢCU 

Ionuţ RĂDOI 

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR PERSONALULUI MILITAR PE BAZA 

FUNDAMENTELOR ERGONOMIEI ................................................................... 200 

Dr. Tania STOEAN 

EFECTELE APLICĂRII SANCŢIUNILOR DISCIPLINARE 

ÎN ORGANIZAŢIA MILITARĂ.............................................................................. 204 

Dr. Tania STOEAN 

CADRUL JURIDIC DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ 

ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CIVILE ............................................................... 210 

Dr. Constantin IORDACHE 

Ioan NIŢICĂ 

4

CONTEXTUL APARIŢIEI DIPLOMAŢIEI APĂRĂRII 

ŞI IDENTIFICAREA ARIEI SALE DE RESPONSABILITATE ........................ 221 

Sorin FETIC 

ASPECTE COMUNICAŢIONALE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 

PRIVIND CONSILIEREA PASTORALĂ ÎN ARMATA ROMÂNIEI ................. 228 

Constantin BRATU 

SECŢIUNEA 2: ECHILIBRUL DE PUTERE ÎN CONTEXTUL 

EVOLUŢIILOR RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE .........................235 

PREDICTIBILITATEA ÎN SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - 

DILEMĂ SAU POSIBILITATE?............................................................................ 237 

Dr. Vasile ROMAN 

PROBLEMA SECURITIZĂRII ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – 

O ABORDARE CONSTRUCTIVISTĂ ................................................................... 249 

Dr. Ioan CRĂCIUN 

GLOBALIZAREA, NOUA REALITATE MONDIALĂ......................................... 254 

Dr. Eugen BĂDĂLAN 

Costin-Mădălin ZOTOI 

IMPORTANŢA PIEŢELOR EMERGENTE ŞI ROLUL PLATFORMELOR 

DE EXPORT ALE ROMÂNIEI PENTRU ZONELE NON-UE ........................... 263 

Adrian-Marius DOBRE 

„STRATEGIA LIBERTĂŢII” – NOUA STRATEGIE A SUA 

PENTRU LUMEA ARABĂ ..................................................................................... 273 

Dr. Richardo NEDELA 

ARMATA ROMÂNIEI ŞI TRANSFORMAREA EI PENTRU A RĂSPUNDE 

EXIGENŢELOR MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL............................... 283 

Dr. Dorin – Marinel EPARU 

PROGRAMUL NUCLEAR IRANIAN ŞI DINAMICA SECTORULUI 

MILITAR ÎN CADRUL COMPLEXULUI DE SECURITATE 

AL STATELOR ARABE DIN ZONA GOLFULUI PERSIC................................ 288 

Eugen LUNGU 

DE LA HARD POWER LA SOFT POWER. PUTEREA INTELIGENTĂ .......... 300 

Dr. Silviu NEGUŢ 

Dr. Marius-Cristian NEACŞU 

5

PROBLEMATICA SECURITĂŢII MEDIULUI CA VARIABILĂ 

STRATEGICĂ ÎN EVOLUŢIA MEDIULUI DE SECURITATE 

INTERNAŢIONAL .................................................................................................. 311 

Dr. Francisc TOBĂ 

ARHITECTURA SISTEMULUI DE COMANDĂ ŞI CONTROL 

ÎN OPERAŢIILE GRUPĂRILOR DE FORŢE DE NIVEL OPERATIV............. 324 

Niculai - Tudorel LEHACI 

ORGANIZAREA SISTEMULUI DE COMANDĂ ŞI CONTROL 

ÎN CONFLICTELE MILITARE DESFĂŞURATE ÎN TEATRELE 

DE OPERAŢII DIN IRAK ŞI AFGANISTAN ....................................................... 334 

Niculai - Tudorel LEHACI 

AMENINŢĂRI, PROVOCĂRI ŞI RISCURI LA ADRESA SISTEMELOR 

DE COMUNICAŢII UNIFICATE PROVENITE DIN SPAŢIUL 

CIBERNETIC MODERN....................................................................................... 340 

Daniel BRĂTULESCU 

CERINŢE ŞI OPORTUNITĂŢI PENTRU ASIGURAREA 

INTEROPERABILITĂŢII SISTEMELOR DE COMUNICAŢII UNIFICATE 

ÎN OPERAŢIILE MILITARE DE COALIŢIE ...................................................... 344 

Daniel BRĂTULESCU 

FORME DE VIOLENŢĂ NEREGLEMENTATE ÎN DREPTUL 

INTERNAŢIONAL UMANITAR............................................................................ 349 

Cristina ŞTEFAN 

„PAVILIONUL DE COMPLEZENŢĂ” FACTOR DE RISC ÎN MEDIUL 

DE SECURITATE.................................................................................................... 361 

Dr. Andrian Sirojea MIHEI 

CELE PATRU LIBERTĂŢI ŞI DIMENSIUNEA CONCEPTULUI 

DE SECURITATE ÎN EUROPA............................................................................. 371 

Dr. Grigore SILAŞI 

Ovidiu Laurian SIMINA 

INDEX DE AUTORI................................................................................................ 393 

6

SECŢIUNEA 1: 

Aspecte noi în evoluţia mediului 

de securitate internaţional 

7

NATO ÎN ACTUALUL MEDIU DE SECURITATE. 

OBIECTIVE STRATEGICE 

Dr. Sorin IOAN * 

In this time of uncertainty, a strong NATO is a source of 

confidence. It is an essential contributor to wider international 

security and stability. It means we can face today’s challenges 

from a position of strength 1 . 

Anders Fogh Rasmussen - NATO Secretary General 

Rezumat: Provocările mediului de securitate actual impune necesitatea transformării 

Alianţei, concomitent cu menţinerea unui nivel ridicat de reacţie la stimulii externi în scopul 

promovării intereselor şi valorilor fundamentale ale organizaţiei. Încă de la înfiinţare, NATO a 

acţionat cu prioritate pentru asigurarea securităţii ţărilor membre, adaptându-se continuu la 

provocările mediului de securitate. Astfel, se poate afirma că obiectivele organizaţiei au fost relativ 

constante. Ceea ce a diferit, în funcţie de epocă, a fost abordarea realizării acestora. 

În prezent, pe fondul unei crize economice puternice şi prelungite, NATO se află în faţa unor 

noi riscuri şi ameninţări, care impun, din nou, o revizuire a abordării problemelor de securitate, a 

mecanismelor funcţionale şi structurii organizatorice. Asigurarea capabilităţilor relevante, 

cooperarea cu alţi actori, precum şi operaţiile Alianţei reprezintă priorităţi curente ale NATO, 

priorităţi care impun identificarea şi dezvoltarea unor direcţii de acţiune pragmatice de 

perspectivă în raport cu evoluţia mediului de securitate. 

Cuvinte-cheie: NATO, transformare, capabilităţi, misiuni, Afganistan, concept strategic 

1. Introducere 

Încheierea celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale lăsa în urmă o Europă 

răvăşită de atrocităţile unui război total, deosebit de violent, greu de imaginat în zilele 

noastre. Spaţiul european postbelic abunda de imagini apocaliptice, cu oraşe în care, 

printre ruinele încă fumegânde, milioane de copii orfani înfometaţi îşi plângeau 

părinţii dispăruţi în cavalcada războiului. Oamenii, la adăpostul taberelor de refugiaţi 

sau aşteptând în cozi interminabile pentru a primi raţiile sărăcăcioase de alimente, 

visau, cu efervescenţa şi entuziasmul supravieţuitorului, o lume mai bună, vărsând 

totodată lacrimi de tristeţe pentru cei aproximativ 36 de milioane de europeni pierduţi 

în ororile războiului. 

Sub aceste auspicii, autorităţile vremii din ţările europene se găseau în faţa 

unor provocări complexe, fireşti etapelor post-conflict, determinate de necesităţile 

imperioase de a sprijini populaţia aflată în mare nevoie, a stabiliza situaţia generală şi 

de a pune bazele reconstrucţiei naţiunilor, în unele situaţii de la zero. Chiar şi în 

condiţiile în care Statele Unite al Americii, renunţând la politica izolaţionistă 

tradiţională, aveau să se implice activ în reconstrucţia europeană, atât prin Planul 

* 

General-locotenent profesor universitar, şeful Statului Major al Forţelor Terestre. 

1 

Rasmussen Anders Fogh, NATO – delivering security in the 21st century, 04 July 2012, 

http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_88886.htm accesat la data de 12.10.2012. 

9

Marshall, cât şi prin alte mijloace contribuind substanţial la stabilizarea economică a 

Europei. Contextul general era încă departe de a fi unul favorabil unui progres rapid, 

dată fiind reticenţa naţiunilor de a se lansa în iniţiative de cooperare economică şi 

politică în absenţa unor garanţii ferme de securitate. Traumele războiului se 

manifestau la nivelul conştiinţei colective, fiind greu de înţeles cum s-ar fi putut ca 

ţări, care nu demult se confruntau pe câmpurile de luptă, să identifice soluţii comune 

de revenire la normalitate. Mai mult decât atât, politica agresivă a Uniunii Sovietice 

de a îşi impune influenţa şi dominaţia asupra Europei, prin mişcările comuniste 

locale, a fost percepută ca o ameninţare generală majoră contribuind la accentuarea 

climatului de insecuritate, marcând totodată zorii Războiului Rece. 

În aceste condiţii, câteva din democraţiile vest-europene au lansat proiecte de 

cooperare militară prin care să promoveze un cadru larg de apărare comună în faţa 

ameninţărilor venite din est, cel mai relevant fiind cel prin care s-au pus bazele 

Uniunii Occidentale, în anul 1948. Chiar şi în aceste condiţii, problemele de 

securitate erau departe de a-şi fi găsit rezolvarea, la scurt timp fiind identificată 

nevoia de a construi un sistem de securitate transatlantic care să descurajeze o 

potenţială agresiune a Uniunii Sovietice, concomitent cu interzicerea revenirii la 

putere a regimurilor militarist-naţionaliste, şi care să asigurare condiţiile de integrare 

politică. 

În consecinţă, după îndelungi discuţii şi dezbateri, la 4 aprilie 1949 se 

semnează Tratatul Atlanticului de Nord, actul de naştere al NATO, prin care noii 

Aliaţi 2 stabileau cu prioritate că un atac armat asupra unuia sau mai multor membri 

va fi considerat un atac împotriva tuturor şi se obligau să întreprindă, într-o astfel de 

situaţie, tot ceea ce este necesar pentru a respinge orice agresiune, inclusiv 

întrebuinţarea forţelor armate, definind în acest mod funcţia de bază a noii 

organizaţii: apărarea colectivă. 

Evoluţia ulterioară a Alianţei avea să demonstreze determinarea acesteia de a 

promova şi proteja valorile şi interesele comune ale membrilor, de a se adapta 

permanent schimbărilor mediului de securitate indiferent de complexitatea 

provocărilor ce s-au manifestat. Beneficiile tratatului au fost vizibile relativ imediat 

după semnarea acestuia, naţiunile europene occidentale, ajutate economic de către 

SUA şi la adăpostul umbrelei de securitate oferite de NATO, realizând progrese 

economice rapide şi spectaculoase, concomitent cu dezvoltarea dimensiunii politice a 

organizaţiei. Maturizarea rapidă a Alianţei a determinat ca trăsătura fundamentală a 

acesteia să devină flexibilitatea, atât în raport cu principala ameninţare reprezentată 

de Blocul Comunist 3 , cât şi cu problemele de natură internă 4 . Mai mult decât atât, în 

relaţia cu principalul adversar, Uniunea Sovietică, NATO a făcut primul pas pentru 

detensionarea situaţiei ca urmare a Crizei rachetelor din Cuba. Astfel, începând cu 

2 

Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, 

Marea Britanie, Statele Unite. 

3 

În anul 1955 se înfiinţează Tratatul de la Varşovia, în replică la accederea în NATO a Germaniei 

de Vest. 

4 

A se vedea situaţia retragerii Franţei din structurile militare ale NATO în anul 1966, fapt ce a 

demonstrat că organizaţia poate tolera puncte de vedere diferite ale membrilor, comparativ cu 

Tratatul de la Varşovia. 

10

anul 1967, organizaţia începe să acţioneze nu numai pentru menţinerea echilibrului 

de fapt, ci şi pentru a deschide căi de dialog cu membrii Tratatului de la Varşovia, 

contribuind astfel la punerea bazelor O.S.C.E. 

Semnarea de către SUA şi Uniunea Sovietică a Tratatului privind Armamentul 

Nuclear cu Rază Medie de Acţiune în 1987, pierderea de către comunismul sovietic a 

luptei intelectuale cu Vestul, situaţia din Polonia de la sfârşitul anilor `80 în care 

regimul comunist s-a văzut nevoit să facă unele concesii unei formaţiuni democratice, 

precum şi declinul economiilor comuniste au reprezentat indicatori clari că Războiul 

Rece se apropia implacabil de sfârşit. 

Căderea comunismului în anul 1989 a adus odată cu bucuria realizării 

condiţiilor pentru instaurarea democraţiei şi păcii în Europa şi multe frământări 

privind viitorul rol al NATO. 

2. NATO în era post Război Rece – noi probleme de securitate 

În mod evident, evenimentele majore petrecute pe arena internaţională în 

ultimii 20 de ani au influenţat deopotrivă fizionomia actualului mediu de securitate, 

cât şi evoluţia NATO. În anul 1991, NATO se găsea într-o poziţie similară cu cea din 

anul 1949, aceea de element de bază în reconstrucţia arhitecturii de securitate 

europene. Înfiinţarea în anul 1991 a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic a permis 

deschiderea unor canale de consultare cu ţările din centrul şi estul Europei, precum şi 

Asia Centrală, ţări care vedeau realizabile aspiraţiile lor de democratizare, stabilizare 

şi integrare europeană numai în condiţiile cooperării cu Alianţa. În acelaşi spirit, 3 ani 

mai târziu se pun bazele Dialogului Mediteranean prin care NATO, alături de Egipt, 

Israel, Iordania, Mauritania, Maroc, Tunisia şi, mai târziu Algeria, extinde cooperarea 

în domeniul securităţii în zona Mării Mediterane. 

Urmare a conflictelor din fosta Iugoslavie (în care NATO s-a implicat în 

sprijinul eforturilor de pace al Organizaţiei Naţiunilor Unite), Nagorno-Karabakh, 

Georgia şi altele, a fost evidenţiat faptul că vidul de putere rămas în urma disoluţiei 

Blocului Comunist reprezenta o sursă periculoasă de instabilitate, fapt ce reafirma 

necesitatea întăririi cooperării, ca instrument de promovare a intereselor NATO. O 

consecinţă deosebit de importantă a fost crearea în anul 1994 a Parteneriatului pentru 

Pace, forum prin care toate naţiunile, care doreau să se desprindă din izolarea 

strategică, puteau să coopereze cu Alianţa pentru reforma şi modernizarea instituţiilor 

democratice şi militare, fiindu-le deschis totodată drumul pentru aderarea la 

organizaţie. Procesul de extindere s-a concretizat la Summitul NATO din anul 1999, 

desfăşurat pe fondul evenimentelor din Kosovo, când Polonia, Cehia şi Ungaria au 

fost admise ca membre depline ale Alianţei, evidenţiind un nou obiectiv fundamental 

al organizaţiei necesar pentru consolidarea democraţiei şi securităţii în Europa. 

Experienţa NATO în Bosnia şi Kosovo a demonstrat necesitatea ca Alianţa să 

se transforme într-o organizaţie mult mai dinamică şi proactivă. Doctrina represaliilor 

nucleare specifică Războiului Rece trebuia înlocuită cu o abordare mult mai 

pragmatică, guvernată de determinarea Aliaţilor de a întrebuinţa forţa militară în mod 

echilibrat şi în cooperare cu elemente specifice diplomaţiei, dezvoltării economice şi 

11

ajutorului umanitar, după ce ar fi fost epuizate toate mijloacele paşnice de soluţionare 

a conflictului, chiar dincolo de graniţele tradiţionale ale NATO. 

În consecinţă, în conceptul strategic din anul 1999, NATO percepea mediul de 

securitate ca fiind deosebit de complex, caracterizat de noi riscuri în care erau incluse 

conflictele etnice şi de opresiune, subdezvoltarea economică, prăbuşirea sistemelor 

politice şi proliferarea armelor de distrugere în masă. Din nefericire, anul 2001, avea 

să confirme temerile organizaţiei în momentul în care SUA a fost atacată de gruparea 

teroristă al-Qaida, demonstrând că dezordinea socială din unele zone îndepărtate ale 

lumii poate afecta dramatic securitatea, cu consecinţe teribile pentru cetăţenii 

Alianţei. Reacţia lumii civilizate s-a concretizat în intervenţia militară în Afganistan a 

unei coaliţii de forţe din care au făcut parte şi multe naţiuni membre NATO. Lansată 

în anul 2001, Operaţia Enduring Freedom a urmărit iniţial lichidarea bazelor de 

operare şi capturarea liderilor al-Qaida. Ulterior, prin Rezoluţia nr. 1386 din 

decembrie 2001, O.N.U. mandatează Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă 

(ISAF) să sprijine stabilizarea Afganistanului şi să asigure condiţiile necesare 

instaurării unei păci durabile în zonă, misiune care, începând cu anul 2003, este 

preluată de NATO. 

Concomitent cu desfăşurarea misiunii ISAF, NATO a continuat dezvoltarea 

politicii de cooperare, atât prin iniţierea unor noi parteneriate, cât şi prin extinderea 

organizaţiei. Astfel, în anul 2002, se înfiinţează Consiliul NATO-Rusia, iar în anul 

2004 se pun bazele Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul, prin care se realizau noi 

punţi de legătură cu ţări din zona extinsă a Orientului Mijlociu. În acelaşi timp, în 

anul 2004 şi 2009 sunt admise noi state, printre care şi România, numărul membrilor 

ajungând astfel la 28. 

3. Abordarea NATO a securităţii în secolul XXI 

În teatrele de operaţii din Afganistan, Bosnia şi Kosovo, aliaţii au realizat că 

întrebuinţarea numai a instrumentului militar nu este suficientă pentru soluţionarea 

unei crize. Menţinerea unui climat de pace s-a dovedit la fel de dificilă ca impunerea 

păcii. Domeniul de referinţă al securităţii s-a extins incluzând protecţia individului în 

faţa extremismului alimentat de instabilitate şi de eşuarea statelor. Acest fapt a fost 

ilustrat de criza din Libia, unde NATO s-a implicat pentru a asigura protecţia civililor 

în faţa atacurilor lansate împotriva acestora de propriul guvern, fapt ce a contribuit 

substanţial la finalizarea conflictului şi realizarea condiţiilor minime pentru 

reconstrucţie şi reconciliere. 

Menţinerea păcii a devenit nu doar o problemă prin care trebuie asigurată o 

serie de elemente ale securităţii, ci trebuie să contribuie în fond la progresul 

umanităţii. Aşa cum au demonstrat conflictele recente, cele mai multe dintre 

ameninţările actuale nu sunt strict militare. Parametrii şi trăsăturile acestora sunt mai 

degrabă de natură hibridă, se manifestă multidimensional şi, prin urmare, nu pot fi 

neutralizate numai prin „setul de instrumente” tradiţionale militare ale NATO, fiind 

imperios necesară o abordare holistică şi cuprinzătoare a acestor ameninţări. „Nici 

una dintre aceste ameninţări sau provocări nu pot fi contracarate sau rezolvate doar 

12

printr-o acţiune militară. Una dintre principalele lecţii învăţate de către NATO din 

misiunea sa în Bosnia, este faptul că determinarea şi capacităţile militare nu sunt 

suficiente atunci când acţionează în state eşuate. Instrumentul militar poate contribui 

la restabilirea unui climat de siguranţă şi securitate, dar pentru gestionarea 

problemelor privind guvernarea, statul de drept, dezvoltarea economică şi a 

serviciilor civile de bază, este nevoie de experţi şi capacităţi civile specializate care 

să acţioneze în complementaritate cu cele militare. Această expertiză civilă trebuie 

să fie integrată de la început în procesul planificării militare, pentru a maximiza 

efectele cooperării civil-militare” 5 . Alianţa nu este şi nici nu va putea deveni 

vreodată o agenţie civilă de reconstrucţie, dar poate aduce o importantă contribuţie la 

un eventual răspuns internaţional coerent. În acest fel, acţiunile şi eforturile depuse 

de NATO vor fi eficiente numai dacă aceasta îşi va dezvolta capacitatea de a lucra 

împreună cu alţi actori, ţări sau organizaţii care pot asigura resurse şi expertiză în 

reconstrucţia modernităţii. 

Astfel, în Noul Concept strategic adoptat cu ocazia Summitului de la Lisabona 

(2010), NATO se angajează să acţioneze pentru soluţionarea crizelor în toate fazele 

de manifestare ale acestora într-o manieră multidimensională, care necesită creşterea 

rolului cooperării în domeniul securităţii 6 . Această idee reprezintă tocmai esenţa 

conceptului „abordării cuprinzătoare” a problemelor de securitate. Instabilitatea 

geopolitică impune identificarea unor soluţii complexe pentru soluţionarea crizelor, 

în care instrumentul militar şi cel diplomatic trebuie să fie întrebuinţate în mod 

concertat şi coerent, alături de acţiuni specifice pentru stabilizare. 

De asemenea, noul concept strategic, descrie mediul de securitate actual fiind 

caracterizat de existenţa unui set larg de oportunităţi şi provocări de securitate aflate 

în evoluţie continuă şi care includ ameninţările convenţionale, chiar dacă 

probabilitatea de apariţie este scăzută. „Interesele strategice actuale transcend 

graniţele naţionale. Războaiele viitoare nu vor mai avea ca obiectiv cucerirea de 

teritorii, ci se vor concentra asupra obţinerii accesului la resurse energetice, apă, 

resurse materiale şi asupra realizării dominaţiei informaţionale şi culturale, precum 

şi asupra realizării condiţiilor de prosperitate” 7 . În acest context, Alianţa priveşte cu 

îngrijorare unele evoluţii ale mediului de securitate, în special cele legate de 

menţinerea activă a unor conflicte regionale, creşterea cheltuielilor de apărare în 

anumite ţări ale lumii şi achiziţiile de echipamente militare deosebit de moderne de 

către unele puteri emergente. Fenomenul globalizării, noile provocări de securitate, 

cum ar fi atacurile cibernetice, constrângerile din sfera resurselor şi cea de mediu, 

incluzând riscurile referitoare la cererea tot mai mare de energie sau limitarea 

5 Massimo PANIZZI, The emerging security challenges under NATO’s New Strategic Concept, 16 

Nov. 2011, http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_81033.htm, accesat la data de 12.10.2012. 

6 Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty, 

Lisbon, 2010, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf accesat la data de 

30.05.2012. 

7 Ivan DEBONO, The relevance of NATO today, The times, Saturday, May 19, 2012, 

http://www.timesofmalta.com/articles/view/20120519/opinion/The-relevance-of-Natotoday.420324. 

13

accesului la surse de energie, starea de sănătate a populaţiei, modificările climaterice, 

lipsa apei potabile în anumite zone şi apariţia unor noi tehnologii cu potenţial 

distructiv reprezintă deopotrivă aspecte care vor afecta fizionomia mediului de 

securitate din sfera de interes a NATO. Manifestarea continuă a fenomenului de 

creştere a capabilităţilor unor actori non-statali, alături de existenţa unor state aflate în 

declin reprezintă de asemenea potenţiale surse de instabilitate care pot evolua rapid în 

conflicte. Aceşti factori, la care se adaugă provocările şi ameninţările curente, 

proliferarea rachetelor balistice şi armelor de distrugere în masă, pirateria şi 

terorismul, definesc complexitatea mediului de securitate şi accentuează natura 

impredictibilă a acestuia. 

Mediul economic actual aduce, prin instabilitatea sa, o serie aparte de 

provocări la adresa securităţii. În primul rând, prin măsurile economice de austeritate 

adoptate de foarte multe naţiuni în scopul atenuării efectelor crizei economice s-au 

creat premisele de instabilitate internă, chiar în statele membre NATO, cu efecte 

indirecte asupra securităţii regionale. Manifestarea acestui fenomen poate avea efecte 

negative asupra strategiei de ansamblu a Alianţei, efecte determinate de 

imposibilitatea respectării angajamentelor asumate de către membri sau de 

îngreunarea procesului de luare a deciziei. În particular, reducerea cheltuielilor 

pentru apărare, reduceri care vor continua cu siguranţă, reprezintă reale probleme 

în menţinerea unor forţe militare convenţionale în parametrii de modernitate şi 

eficienţă. 

Alianţa Nord Atlantică a devenit mai mult decât o organizaţie regională şi 

acţionează cu fermitate, într-o manieră din ce în ce mai flexibilă, inovativă şi 

pragmatică, în direcţia construirii şi menţinerii păcii, a securităţii la nivel planetar. 

Astfel, NATO a identificat şi acţionează în concordanţă cu legile internaţionale 

pentru îndeplinirea a 3 sarcini esenţiale 8 , necesare îndeplinirii acestor obiective şi 

anume: 

- apărarea colectivă – prin care membrii NATO reafirmă obligativitatea de aşi 

acorda asistenţă reciprocă atât în cazul unei agresiuni externe asupra oricărui 

membru, cât şi în situaţia apariţiei unei ameninţări la adresa securităţii oricărui 

membru; 

- managementul crizelor – prin care Alianţa se angajează să se implice, 

utilizând o varietate de metode şi mijloace politico-militare, în prevenirea 

potenţialelor crize care pot afecta securitatea organizaţiei, în gestionarea celor deja 

declanşate şi în consolidarea stabilităţii post-conflict, dacă aceasta asigură plusvaloare 

securităţii Alianţei; 

- securitatea prin cooperare – prin care NATO se va implica în problemele de 

securitate internaţională acţionând atât în direcţia realizării unor parteneriate cu ţări 

sau organizaţii internaţionale relevante pentru menţinerea unui mediu de securitate 

stabil, cât şi în direcţia controlului armamentelor, pentru neproliferarea acestora. În 

8 

Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty, 

Lisbon, 2010, art. 4, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf accesat la data 

de 30.05.2012. 

14

acelaşi timp organizaţia rămâne deschisă tuturor democraţiilor europene care doresc 

să se alăture acesteia. 

Obiectivul fundamental al NATO, exprimat în articolul 5 al Tratatului de la 

Washington, rămâne neschimbat, dar cerinţele pentru respectarea lui s-au 

transformat. Noul Concept Strategic subliniază că o agresiune militară convenţională 

împotriva Alianţei sau a membrilor săi este puţin probabilă, însă această posibilitate 

nu trebuie ignorată. De aceea, pentru a rămâne credibilă, NATO trebuie să elaboreze 

planuri de contingenţă adecvate, să deţină, prin membrii organizaţiei, forţe militare 

pregătite să acţioneze rapid şi care să fie susţinute de o logistică robustă. De 

asemenea, NATO trebuie să identifice soluţii pentru a contracara, atât ameninţările la 

adresa Alianţei, în sensul articolului 5, cât şi pe cele care se pot manifesta în 

interiorul organizaţiei, indiferent de originea lor. 

Pentru asigurarea capabilităţilor necesare acestui deziderat, pe fondul crizei 

economice actuale, NATO a dezvoltat conceptul de „apărare inteligentă” (Smart 

Defence) care vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru 

apărare, în scopul menţinerii capacităţii de a-şi îndeplini misiunile şi, implicit, nivelul 

de ambiţie. Conceptul a fost promovat în luna martie 2011, pe timpul reuniunii 

informale a miniştrilor apărării din statele membre NATO, şi are la bază cooperarea 

multinaţională pe trei direcţii de acţiune specifice şi anume: identificarea şi 

ierarhizarea cerinţelor critice de capabilităţi, promovarea unei colaborări extinse în 

domeniul apărării şi dezvoltarea capabilităţilor NATO prin abordări multinaţionale 

inovative. În vederea facilitării procesului de dezvoltare şi utilizare în comun a 

capabilităţilor, proiectele dezvoltate sub egida Smart Defence au fost grupate în trei 

categorii şi anume: pilonul 1 – proiecte recomandate (proiecte care au o naţiune lider 

şi pot fi implementate în prima fază), pilonul 2 – proiecte posibile (proiecte pentru 

care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost 

identificată o naţiune lider) şi pilonul 3 – propuneri (proiecte venite din partea 

industriei şi a naţiunilor, care nu pot fi dezvoltate deocamdată datorită resurselor 

insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun 

potenţial pentru dezvoltarea ulterioară a ţintelor de capabilităţi în cadrul procesului 

NATO de planificare a apărării). Având în vedere capabilităţile critice agreate în 

2010, precum şi zonele prioritare de completare a deficitelor indicate de procesul de 

planificare a apărării NATO, în cadrul reuniunii de la Chicago din luna mai a acestui 

an, şefii de state şi de guverne au aprobat lansarea proiectelor multinaţionale din 

pilonul 1 şi au agreat aplicarea politicilor din Pachetul de apărare pentru Summit-ul 

de la Chicago. 

România acordă o atenţie deosebită cooperării sub auspiciile acestei iniţiative, 

implicându-se în 40 din totalul de 148 de proiecte de dezvoltare şi utilizare în comun 

a capabilităţilor, această cooperare fiind o direcţie de acţiune distinctă în Programul 

de Guvernare 9 , aprobat de Parlamentul României în data de 07.05.2012. 

9 

Programul de guvernare 2012, http://www.gov.ro/upload/articles/117322/programul-deguvernare-2012.pdf. 

15

În spiritul creşterii eficienţei forţelor aliate şi în complementaritate cu „Smart 

Defence”, NATO a dezvoltat „Iniţiativa Connected Forces” 10 , prin care se vizează 

dezvoltarea unor relaţii funcţionale între structurile aliate de educaţie şi pregătire, în 

vederea creşterii interoperabilităţii (abilitatea forţelor aliate de a opera împreună, de a 

se interconecta). Iniţiativa este construită în jurul a 3 funcţii principale reprezentate 

de extinderea educaţiei şi instruirii, creşterea numărului de exerciţii desfăşurate în 

comun de forţele aliate prin utilizarea cadrului organizaţional asigurat de Forţa de 

Răspuns NATO şi printr-o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării 

interoperabilităţii capabilităţilor tehnice. 

Relevanţa iniţiativei este dată în principal de perspectiva în care Alianţa îşi va 

reduce tempo-ul operaţional, acest demers fiind soluţia prin care se va putea menţine 

abilitatea forţelor de a opera împreună în cadrul operaţiilor viitoare. Prima cerinţă 

fundamentală pentru implementarea conceptului este abilitatea de a comunica. La 

nivelul de bază, aceasta presupune capacitatea indivizilor de a comunica în aceeaşi 

limbă folosind aceleaşi tehnologii. La un nivel mai înalt, presupune folosirea 

aceloraşi abordări conceptuale, doctrine, concepte şi proceduri comune şi folosirea 

echipamentelor şi sistemelor capabile să funcţioneze la distanţe mari şi în condiţii 

neprielnice. A două cerinţă pentru ca forţele să poată opera împreună o reprezintă 

instruirea în comun. Aceasta implică instruire şi exerciţii întrunite şi multinaţionale, 

de o complexitate care să pună la încercare aspecte umane, procedurale, logistice şi 

de echipamente. În mod firesc această cerinţă va duce la o a treia cerinţă importantă, 

nevoia de validare a eforturilor şi certificare a rezultatelor obţinute. 

Operaţiile şi misiunile curente ale Alianţei subliniază determinarea acesteia şi 

materializează eforturile subscrise obiectivului privind participarea la managementul 

crizelor. Indiscutabil, efortul principal în această direcţie este reprezentat de 

finalizarea misiunii ISAF din Afganistan şi pregătirea contribuţiei NATO la 

reconstrucţia ţării după acest moment. În 2010 s-a stabilit strategia de retragere din 

Afganistan care vizează transferul progresiv al responsabilităţii operaţiilor specifice 

luptei armate către armata afgană până în 2014. 

Analizând situaţia actuală din Afganistan se observă progrese în transferul de 

responsabilităţi către autorităţile afgane, estimându-se că în anul 2013 procesul de 

tranziţie se va finaliza în fiecare district şi provincie din Afganistan, permiţând 

trecerea misiunii internaţionale de la rolul de luptă la un rol preponderent de sprijin. 

Până la sfârşitul anului 2014, atunci când se va intra într-o nouă fază a tranziţiei, 

probabil vor mai exista situaţii în care vor fi implicate forţele NATO, dar tendinţa va 

fi de creştere a ponderii activităţilor de sprijin în defavoarea celor de luptă. La 

sfârşitul anului 2014, conform graficului agreat, forţele afgane vor fi deplin 

responsabile pentru securitate. La Conferinţa Internaţională privind Afganistanul care 

a avut loc în decembrie 2011, comunitatea internaţională s-a angajat să sprijine 

Afganistanul dincolo de anul 2014 11 , iar NATO va participa alături de alţi actori în 

10 

http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_84865.htm, accesat la data de 12.10.2012. 

11 

The International Afghanistan Conference in Bonn, 5 December 2011, 

http://eeas.europa.eu/afghanistan/docs/2011_11_conclusions_bonn_en.pdf 

12.10.2012 

16 

accesat la data de

construirea unor forţe afgane suficiente şi eficiente capabile să furnizeze securitate 

pentru propria lor ţară. 

De asemenea, Noul Concept Strategic oferă ţărilor partenere organizaţiei de pe 

tot cuprinsul globului mai multe oportunităţi pentru dialog şi cooperare, un rol 

important fiind acordat intensificării cooperării cu Rusia. Acest aspect reflectă 

conştientizarea faptului că partenerii sunt esenţiali pentru abordarea provocărilor 

globale de securitate cu care NATO se confruntă în prezent, precum şi existenţa unui 

consens larg în cadrul Alianţei că, atât parteneriatele existente, cât şi cele de 

perspectivă trebuie să devină eficiente. Noua politică a fost concepută, nu numai 

pentru a facilita intensificarea dialogului între partenerii actuali şi în cadrele de 

parteneriat existente, ci pentru a crea oportunităţi de cooperare, care ar fi fost anterior 

disponibile doar într-una din structurile de parteneriat NATO consacrate. 

În acest sens, în aprilie 2011, miniştrii de externe ai NATO s-au întâlnit la 

Berlin, unde au adoptat o politică de parteneriat menită să faciliteze acorduri de 

parteneriat eficiente şi mai flexibile cu parteneri din ce în ce mai numeroşi şi mai 

diferiţi. Totodată, mişcările arabe din primăvara anului 2011 au subliniat una dintre 

principalele provocări pentru promovarea politicii de cooperare. Astfel, NATO a fost 

nevoită să angajeze discuţii cu unele „state nedemocratice”, dar relevante pentru 

soluţionarea crizelor, state ale căror practici politice interne sunt diferite de valorile 

liberale democratice pe care NATO s-a angajat să le apere şi care rămân la baza 

identităţii sale - libertatea individuală, democraţia, drepturile omului şi statul de 

drept. Acest fapt va impune analiza viitoare a mijloacelor de rezolvare a acestei 

dileme. 

Concluzii 

Alianţa a fost proiectată ca organizaţie politico-militară cu rolul de a apăra 

democraţiile fragile din Europa din epoca post război mondial împotriva agresiunii 

comuniste reprezentată de capabilităţile militare în dezvoltare ale fostei Uniuni 

Sovietice. După prăbuşirea comunismului, apărarea teritoriului a devenit mult mai 

puţin importantă decât proiectarea stabilităţii şi susţinerea intereselor de securitate ale 

aliaţilor în alte zone ale lumii. Acţionând preventiv, Alianţa nu a aşteptat ca 

ameninţările la adresa securităţii sale să se manifeste în propriul teritoriu, ci a preferat 

să se confrunte cu acestea la distanţe strategice, prin stabilizarea unor state şi societăţi 

îndepărtate, care în marea lor majoritate nu vor face niciodată parte din Alianţă. 

NATO a evoluat dintr-o organizaţie pentru apărare într-o organizaţie de 

securitate – de la o singură misiune (de apărare) oferă acum membrilor şi partenerilor 

săi o gamă de servicii de securitate, de la protecţie imediată până la cooperare pe 

termen lung. „În aceste vremuri incerte, o Alianţă puternică reprezintă o sursă de 

încredere. Organizaţia este un contribuitor esenţial la menţinerea securităţii şi 

stabilităţii internaţionale. Aceasta înseamnă că ea poate face faţă provocărilor 

actuale de pe o poziţie de forţă”. 12 . 

12 

Anders Fogh RASMUSSEN, “NATO – delivering security in the 21st century”, 4 July 2012, 

http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_88886.htm accesat la data de 12.10.2012. 

17

NATO colaborează în mod activ cu alţi actori şi organizaţii internaţionale în 

probleme legate de apărare şi de securitate şi încearcă să dezvolte această cooperare. 

Complexitatea operaţiilor actuale de stabilitate şi în sprijinul păcii, precum şi natura 

provocărilor de securitate ale secolului XXI necesită o abordare cuprinzătoare, care 

să combine în mod eficient instrumentele politice, civile şi militare. Asigurarea 

securităţii implică însă mult mai mult decât asigurarea apărării – în loc de o strategie 

şi un set unic de răspunsuri militare, acum sunt mult mai multe opţiuni posibile şi este 

necesară o gamă variată de capabilităţi militare şi civile care trebuie dezvoltate şi 

menţinute. 

Pentru a reuşi, Alianţa va trebui să demonstreze capacitatea reală de a 

contracara noile provocări de securitate, să armonizeze poziţiile aliate privind crizele 

potenţiale sau reale regionale şi să stabilească cât mai multe parteneriate în Africa de 

Nord, Orientul Mijlociu, şi regiunea Asia-Pacific pentru a crea o comunitate de 

securitate structurată prin consultări, pregătire şi interoperabilitate. 13 

Bibliografie: 

1. DEBONO, Ivan, The relevance of Nato today, The times, 19.06.2012, 

http://www.timesofmalta.com/articles/view/20120519/opinion/The-relevanceof-Nato-today.420324; 

2. DOLGHIN, Nicolae, Spaţiul şi viitorul războiului, Bucureşti: Editura UNAp 

„Carol I”, 2007; 

3. FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securităţii, Bucureşti: Editura Militară, 

2006; 

4. PANIZZI, Massimo, The emerging security challenges under NATO’s New 

Strategic Concept, 16 Nov. 2011, http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions 

_ 81033.htm, accesat la data de 12.10.2012; 

5. RASMUSSEN, Anders Fogh, “NATO – delivering security in the 21st 

century”, 04 July 2012, http://www.nato.int/cps/en/natolive/ 

opinions_88886.htm accesat la data de 12.10.2012.; 

6. SHEA, Jamie, Keeping NATO Relevant, Policy Outlook, April 2012; 

7. Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North 

Atlantic Treaty, Lisbon, 2010, art. 4, http://www.nato.int/lisbon2010/strategicconcept-2010-eng.pdf 

accesat la data de 30.05.2012; 

8. Summit Declaration on Defence Capabilities: Toward NATO Forces 2020, 20 

May. 2012, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_87594.htm. 

13 

Jamie SHEA, Keeping NATO Relevant, Policy Outlook, April 2012. 

18

PARADIGME ŞI ABORDĂRI 

ALE SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE 

Dr. Gabriel GABOR * 

Rezumat: Securitatea a fost mereu una dintre temele principale abordate de teoria relaţiilor 

internaţionale, începând de la întrebări fundamentale care nu au fost niciodată epuizate precum 

„De ce au loc războaiele?” până la „Care sunt bazele unui sistem de pace universală?”. În ultimă 

instanţă, diferentele dintre teoreticieni se referă la imperativul acţiunii: poate fi schimbată lumea 

prin acţiune politica (ex., cooperarea în domeniul securităţii) sau lumea este guvernată de legi 

obiective, scăpând controlului individului (sau statului) si la care acesta trebuie să se supună fără 

a încerca să le schimbe, dacă doreşte să supravieţuiască şi să prospere. 

Ne propunem să prezentăm câteva dintre cele mai importante abordări teoretice ale 

problematicii securităţii. Criteriul de selecţie al acestor metode l-a constituit amplitudinea 

câmpului analitic şi funcţionalitatea lor metodologică în raport cu cercetarea noastră. Nu dorim să 

cercetăm exhaustiv aceste categorii teoretice, ci să evidenţiem acele elemente necesare 

reconstituirii imaginii propagate de aceste abordări privitoare la problematica securităţii 

internaţionale în general şi a securităţii europene în special. Ne vom axa pe câteva paradigme: 

realistă, liberal-instituţionalistă, globalistă şi socio-constructivistă, totodată urmând a raporta 

dezvoltarea PESC la teoriile integrării. 

Cuvinte-cheie: securitate, paradigme, securitate internaţională. 

Nu există o definire unanim acceptată a câmpului de studiu al teoriei relaţiilor 

internaţionale, tot aşa cum nu există decât definiţii convenţionale ale disciplinei din 

care face parte. Totuşi, aşa cum remarca Chris Brown, principalele concepţii cu 

privire la originile teoriei sunt următoarele: (1) s-a dezvoltat ca răspuns la 

evenimente/schimbări care au avut loc în lumea reală (concepţia convenţională) sau 

(2) procesul de dezvoltare a teoriei (theory development) este un proces intradiscursiv, 

un produs al dinamicii din cadrul unei comunităţi particulare (abordarea 

revizionistă susţinută de unii istorici) 1 . Cele două concepţii evocă mai vechea dilemă 

filosofică a relaţiei structură-agent (agenţie), care se poate reduce, de fapt, la 

următoarea propoziţie: în ce măsură noi suntem produsul mediului în care trăim 

raportat la gradul în care ne putem determina viitorul 2 . 

De asemenea, cele două perspective nu sunt reciproc exclusive, cum s-ar putea 

credea la prima vedere, cel puţin dacă privim evidenţa empirică atât de bogată în 

secolul XX şi începutul secolului XXI. Teoreticienii au încercat să ofere un răspuns 

atât provocărilor reale la adresa politicii statelor, cât şi provocărilor intelectuale 

lansate de ceilalţi teoreticieni. 

Ei s-au lăsat adesea influenţaţi sau înşelaţi de evenimente şi procese şi s-au 

chiar auto-înşelat în dorinţa lor de a simplifica realitatea, de a introduce criterii 

obiective de analiză, care să permită creşterea capacităţii de predicţie. Totuşi, nu se 

* 

General-maior, Şeful Direcţiei Personal şi Mobilizare, gaborsmg@yahoo.com. 

1 

Chris BROWN, Understanding International Relations, ediţia a 2-a, Palgrave, Londra, 1997, 

p. 21. 

2 

Stuart McANULLA, Structure and Agency, în David Marsh, Gerry Stoker (ed.), Theory and 

Methods in Political Science, Palgrave, Houndsmill, New York, p. 272. 

19

poate spune că teoriile nu au influenţat deloc procesele decizionale atât în instituţiile 

guvernamentale, cât şi în entităţile nonguvernamentale. Înainte de a analiza în 

profunzime subiectul, este necesar să clarificăm rolul şi funcţiile teoriei relaţiilor 

internaţionale. În lucrarea lor, Lepgold şi Nincic fac distincţie în primul rând între 

două categorii, „relaţii internaţionale” şi „teoria relaţiilor internaţionale”. „Relaţiile 

internaţionale constau în schimburi politice, economice, militare, sociale şi culturale 

care au loc între graniţele statelor suverane, atât în contexte instituţionalizate, cât şi 

ad-hoc. De asemenea, studiul relaţiilor internaţionale a angajat mereu participarea 

istoricilor, juriştilor, teologilor, filosofilor, psihologilor şi economiştilor, alături de 

politologi. Trebuie, prin urmare, să distingem între relaţii internaţionale ca un set de 

procese ale lumii reale şi ştiinţa care analizează aceste procese” 3 . 

Cei doi autori concep, totodată, teoria în sensul ei modern, ca pe o „sumă a 

eforturilor întreprinse de cercetătorii ştiinţelor sociale şi în special de politologi, de a 

relata despre procesele interstatale şi trans-statale, probleme şi rezultate în general în 

termeni de cauzalitate” 4 . Fie că vorbim de funcţiile lor normative, explicative sau 

predictive, teoriile constituie tentative de înţelegere a evenimentelor internaţionale 

dincolo de caracterul lor particular, ceea ce presupune reducţionism şi generalizare. 

Ele îşi propun să creeze „imagini”, „modele” virtuale ale realităţii politice 

internaţionale, pe baza cărora pot fi realizate predicţii cu un anumit grad de 

probabilitate. 

Conform lui Paul R. Viotti şi Mark V. Kauppi, o teorie este „o construcţie 

intelectuală care ajută cuiva să interpreteze ceva într-un mod care să faciliteze 

explicaţia şi predicţia particularităţilor şi recurentelor sau repetiţiilor fenomenelor 

observate 5 . A gândi teoretic înseamnă a fi interesat de tendinţele centrale, aşa cum se 

exprimă James Rosenau 6 . Aceeaşi tendinţă reducţionistă este reflectată în definiţia pe 

care o dă Kenneth Waltz teoriei: „O teorie este o fotografie, formata mental, a unui 

domeniu delimitat sau domeniu de activitate. 

Teoria descrie organizarea domeniului şi conexiunile între părţile sale” 7 . În 

prezent, „superioritatea” generalizării şi predicţiei este din ce în ce mai contestată, 

odată cu apariţia unor curente precum constructivismul sau post-pozitivismul care 

contestă caracterul obiectiv al cunoaşterii ştiinţifice în acest domeniu al ştiinţelor 

sociale, relaţiile internaţionale. 

Aşa cum am arătat mai sus, răspândirea disciplinei relaţiilor internaţionale şi 

implicită creştere a comunităţii academice interesate de acest domeniu au transformat 

teoriile relaţiilor internaţionale în categorii mai vaste şi aparent mai abstracte dar 

exprimând în esenţă acelaşi lucru, cum ar fi meta-teorii, paradigme, programe de 

cercetare sau comunităţi epistemice. În ultima instanţă, preluând metodologia 

lakatosiană, la care se raportează adesea teoreticienii în încercarea lor de a atribui 

3 

Joseph LEPGOLD, Miroslav NINCIC, op. cit., p. 4. 

4 

Ibidem, p. 5. 

5 

Paul R. VIOTTI, Mark V. KAUPPI, International Relations Theory: Realism, Pluralism, 

Globalism, and Beyond, Allyn and Bacon, Boston, Londra etc., 1999, p. 3. 

6 

James ROSENAU, Thinking Theory Thoroughly, în Paul R. VIOTTI, Mark V. KAUPPI, op. cit., 

pp. 29-37. 

7 

Kenneth WALTZ, Evaluating theories, American Political Science Review, nr. 91, 1997, p. 913. 

20

caracter ştiinţific ipotezelor lor, fiecare teorie (progresivă) încearcă să convingă cât 

mai mulţi adepţi, respingând propoziţiile centrale ale celorlalte teorii, încercând să le 

substituie prin oferirea unei perspective mai coerente şi mai valide în raport cu 

evidenţa empirică. De asemenea, teoriile (cu sensul de programe de cercetare) se 

înconjoară cu centura protectivă de ipoteze auxiliare 8 . O altă formulă distinge între 

teorii şi metode sau teorii şi abordări. 

Problema cu care s-a confruntat şi continuă să se confrunte teoria este însă de 

altă natură. Dacă teoreticienii din prima generaţie îşi propuneau nici mai mult, nici 

mai puţin, decât să continue opera unor autori clasici precum Niccolo Machiavelli şi 

anume cea de a oferi consultanţă factorilor de decizie, teoreticienii contemporani au 

încercat să stabilească graniţele unei noi ştiinţe, pierzând adesea contactul cu 

realitatea practică. Barry Buzan şi Richard Little au ilustrat acest fapt referindu-se 

direct la modelele formale construite de teoreticieni. Conform lor, metaforele 

imaginate de teoreticieni pentru a descrie natura sistemului global contemporan (bile 

de biliard, pânze de păianjen, caracatiţe etc.) au eşuat sistematic în tentativa lor de a 

depăşi graniţele disciplinei (relaţiilor internaţionale), conceptele cu care au operat ei 

rămânând nefamiliare vocabularului popular şi chiar pentru vocabularul general al 

altor ştiinţe sociale 9 . 

Securitatea a fost mereu una dintre temele principale abordate de teoria 

relaţiilor internaţionale, începând de la întrebări fundamentale care nu au fost 

niciodată epuizate precum „De ce au loc războaiele?” până la „Care sunt bazele unui 

sistem de pace universală?”. În ultimă instanţă, diferentele dintre teoreticieni se referă 

la imperativul acţiunii: poate fi schimbată lumea prin acţiune politică (ex. cooperarea 

în domeniul securităţii) sau lumea este guvernată de legi obiective, scăpând 

controlului individului (sau statului) şi la care acesta trebuie să se supună fără a 

încerca să le schimbe, dacă doreşte să supravieţuiască şi să prospere. 

Ne propunem să prezentăm câteva dintre cele mai importante abordări teoretice 

ale problematicii securităţii. Criteriul de selecţie al acestor metode l-a constituit 

amplitudinea câmpului analitic şi funcţionalitatea lor metodologică în raport cu 

cercetarea noastră. Nu dorim să cercetăm exhaustiv aceste categorii teoretice, ci să 

evidenţiem acele elemente necesare reconstituirii imaginii propagate de aceste 

abordări privitoare la problematica securităţii internaţionale în general şi a securităţii 

europene în special. Ne vom axa pe câteva paradigme: realistă, liberalinstituţionalistă, 

globalistă şi socio-constructivistă, totodată urmând a raporta 

dezvoltarea PESC la teoriile integrării. 

8 

Conform lui Colin şi Miriam Elman (Progress in International Relations Theory: Appraising the 

Field, Mass. MIT Press, Cambridge, 2003), aceste propoziţii sunt testate, ajustate şi reajustate şi 

înlocuite pe măsura apariţiei de noi evidente. Autorii citează cazul programului de cercetare realist, 

care distinge între două versiuni de centura protectivă: realismul defensiv, în care statele îşi 

maximizează securitatea aparând status-quo-ul; realismul ofensiv, în care statele realizează acelaşi 

lucru maximizându-şi puterea (p. 19). 

9 

Barry BUZAN, Richard LITTLE, International Systems in World History: Remaking the Study of 

International Relations, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 9. 

21

1. Paradigma realistă 

Realismul a depăşit de mult graniţele unei simple teorii a relaţiilor 

internaţionale. Mai corect ar trebui să vorbim de „realisme” (realism politic, 

neorealism, realism structural, realism neoclasic, realism ofensiv, realism defensiv 

etc.), în funcţie de modul în care se fundamentează metodologic şi îşi apără ipotezele 

ştiinţifice. Alţi autori disting între două programe de cercetare realiste, „realismul 

hegemonic” şi „realismul echilibrului puterilor” 10 . Însă tocmai varietatea şi 

adaptabilitatea realiştilor la schimbările majore care au avut loc în cadrul sistemului 

internaţional (de fapt răspunsul lor la dezbaterile cu proponenţii altor teorii şi 

paradigme) au făcut ca realismul să rămână până în prezent şcoala dominantă de 

studiu al relaţiilor internaţionale. Aproape toţi autorii (realişti sau opuşi realismului) 

recunosc existenţa unui program de cercetare realist sau a unei paradigme realiste. 

În general, putem afirma că toţi teoreticienii realişti au în centrul preocupărilor 

lor rolul puterii în asigurarea securităţii (variabilă cheie explicând comportamentul 

(actorilor) şi statul ca principal furnizor de securitate (ontologie statistă) 11 . 

Abordarea realistă reprezintă abordarea tradiţională a studiilor de securitate, 

centrată aproape exclusiv pe puterea militară ca mijloc de realizare a securităţii 

naţionale. De fapt, o analiză atentă a istoriei Războiului Rece relevă faptul că 

principalele critici aduse realismului (de către şcolile globalistă şi liberală) au fost 

critici mai mult sau mai puţin conjuncturale, legate de momentele de destindere în 

relaţiile americano-sovietice, atunci când se părea că armele îşi pierdeau importanţa 

în favoarea altor mijloace de acumulare a puterii 12 . În perioadele de conflictualitate 

ridicată între naţiuni, principiile realiste nu au putut fi combătute cu prea mult succes. 

Iar aceste perioade, din păcate, nu au lipsit. 

Analiza realistă cu privire la securitate derivă direct din modul în care realiştii 

îşi imaginează politica internaţională, ca pe o arenă brutală în care statele urmăresc 

oportunităţi de profit de pe urma altor state şi prin urmare au prea puţin interesul să 

aibă încredere în celelalte. 

Viaţa politică normală este văzută ca o luptă pentru putere, în care statul aspiră 

la a deveni nu numai cel mai important actor din sistem, dar si pentru a se asigura că 

nici un alt stat nu îşi realizează acest obiectiv 13 . Pentru realiştii clasici (precum Carr, 

Niebuhr, Kennan sau Morgenthau), auto-condiţionaţi de primatul interesului naţional, 

această viziune asupra politicii internaţionale era una de nezdruncinat. Puterea apare 

aproape ca un scop în sine, interesul naţional definindu-se, în politica internaţională, 

10 

Jonathan M. DiCICCO si Jack S. LEVY, The Power Transition Research Program: A 

Lakatosian Analysis, în Colin Elman, Miriam Fendius Elman (ed.), Progress in International 

Relations Theory: Appraising the Field, MIT Press, Cambridge, Londra, 2003, p. 111. 

11 

Andrei MAKARYCHEV, Alexander SERGUNIN, International Security, Teaching 

International Relations Online, Berlin, 2002. 

12 

Vezi Jean-Jacques ROCHE, Théories des relations internationales, Editions Montchréstien, 

Paris, 2001, pp. 37-38. 

13 

John J. MEARSHEIMER, The False Promise of Institutions, în Michael E. Brown, Sean M. 

Lynn-JONES,; Steven E. MILLER (ed.), The Perils of Anarchy: Contemporary Realism and 

International Security, Cambridge MIT Press, 1995, p. 336. 

22

în termeni de putere 14 . Securitatea apare, astfel, la intersecţia între interesele actorilor 

internaţionali, iar cea mai naturală formă a ei este, în concepţia realiştilor clasici, 

echilibrul de putere. Cel care va modifica parţial ordinea gândirii realiste va fi 

Kenneth Waltz, părintele neorealismului. Una dintre lucrările care reflectă 

perspectiva realistă asupra securităţii este lucrarea acestui autor intitulată Omul, statul 

şi Războiul, publicată pentru prima dată în 1954. 

Cele trei imagini proiectate de Waltz pentru a identifica cauzele războiului 

sintetizează principalele argumente ale realiştilor şi prefigurează neorealismul. Astfel, 

prima „imagine” corespunde viziunii pesimiste a realismului privitoare la natura 

umană (dar este inspirată şi de studiile behavioriste). Firea omului este esenţialmente 

rea, supusă unor impulsuri egoiste, aceşti factori psihologici amplificându-se în 

prezenţa unei patologii mentale. Cea de-a doua imagine identifică statul ca unitate la 

nivelul căreia se ia decizia, decizie care este adesea rezultatul comportamentului 

colectiv, adesea eronat (spre exemplu la nivelul mentalităţii colective se proiectează 

imaginea distorsionată a „celuilalt” atunci când două societăţi intră în conflict). A 

treia imagine este cea sistemică, a comportamentului statului la nivelul sistemului 

internaţional, comportament determinat de condiţia anarhiei internaţionale ce induce 

dilema securităţii: „Forţa reprezintă un mijloc prin care statele îşi ating scopurile 

externe, fiindcă nu există nici un proces consistent şi eficient de reconciliere a 

conflictelor de interese care apar, inevitabil, între unităţile similare, aflate într-o stare 

de anarhie” 15 . 

Neorealismul iniţiat de Kenneth Waltz la mijlocul anilor ‘70 ca o reacţie faţă 

de behaviorism şi teoriile transnaţionaliste, precum şi realismul structural dezvoltat 

de autori precum Barry Buzan, Charles Jones sau Richard Little în anii ‘80, se 

îndepărtează de tradiţia realistă prin susţinerea unei perspective structuraliste 16 

privitoare la sistemul internaţional şi unei definiţii mai ample a conceptului de 

securitate, în acest context. Securitatea, preponderent naţională şi axată pe puterea 

militară la realişti, capătă la neorealişti o dimensiune sistemică. Trebuie să remarcăm 

faptul ca neorealismul se naşte într-un context internaţional dominat de conflictul 

geostrategic dintre superputeri, dar şi de creşterea tot mai evidentă a interdependenţei 

economice dintre state, care anulează formula puterii bazate exclusiv pe forţa 

armelor. 

Totodată, victoria lui Reagan asupra democraţilor în alegerile din 1980 a 

antrenat o revenire la o politică externă a Casei Albe bazată pe conceptul de putere şi 

mai puţin pe premisele transnaţionaliste ale viziunii lui Brzezinski sau viziunea 

moralistă promovată de Jimmy Carter 17 , fapt ce a dat un nou impuls realiştilor 

concentraţi în jurul lui Kenneth Waltz. În fapt, (neo-)realismul devine în acest 

14 

Hans MORGENTHAU, Six principles of political realism, în Politics Among Nations: The 

Struggle for Power and Peace, ediţia a 5-a, Alfred A. Knopf, New York, 1978, pp. 4-15. 

15 

Kenneth N. WALTZ, Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001, p. 242. 

16 

Conform structuralismului, realitatea socială este guvernată printr-o interacţiune complexă de 

structuri ideologice, economice şi politice relativ autonome una în raport cu alta. Totuşi, indivizii 

(sau agenţii) nu sunt conştienţi de existenţa lor si nu au putere autonomă, ei fiind doar purtători ai 

acestor structuri (vezi Stuart McAnulla, art. cit., p. 275). 

17 

ROCHE, op. cit., p. 38. 

23

moment o paradigmă a relaţiilor internaţionale, un punct de plecare pentru mai multe 

teorii care preiau o parte din premisele sale 18 : realismul structural, realismul liberal 

(care evocă posibilitatea cooperării între state, nu numai a conflictului perpetuu 

pentru putere), teoria regimurilor 19 (principii, norme, reguli si proceduri care 

constrâng comportamentul statelor într-un domeniu dat – vezi regimurile de 

securitate – trecerea de la viziunea stat-centrică asupra securităţii la viziunea 

sistemică 20 ), societatea anarhică a lui Hedley Bull sau realismul „neoclasic” al lui 

Barry Buzan. 

Conform neorealiştilor, variabila cheie explicând comportamentul statului nu o 

mai constituie puterea ca „scop în sine”, ci „sistemul statelor”, caracterizat prin 

anarhie. Sistemul şi structura violenţei materiale într-un mediu anarhic de state cu o 

distribuţie inegală a capabilităţilor militare, provoacă statele să fie veşnic preocupate 

cu supravieţuirea şi securitatea 21 . Sau după cum se exprima Waltz, într-un mediu 

anarhic, securitatea este ţelul cel mai înalt al unui stat. Numai după ce acesta reuşeşte 

să-şi asigure supravieţuirea, el poate să încerce să atingă obiective subsidiare precum 

liniştea, profitul sau puterea 22 . În fapt, statele sunt nevoite să acţioneze pe baza unui 

sistem de auto-ajutor (self-help), adică să conteze pe capabilităţile materiale proprii, 

nu pe cele ale altor entităţi şi din acest motiv sunt nevoite să urmărească dobândirea 

puterii prin mijloace variate. Sub condiţia anarhiei, statele sunt nevoite să se 

echilibreze reciproc mereu, altfel supravieţuirea lor fiind pusă sub semnul întrebării 23 . 

Sistemul internaţional este, conform neorealiştilor, compus din trei elemente de bază: 

principiul ordonator (anarhia), diferenţierea unităţilor (caracterizate prin similaritatea 

funcţiunilor şi caracteristicilor statului) şi distribuţia capabilităţilor 24 . Un concept 

cheie al realismului îl constituie „echilibrul puterilor”, modelul cel mai închegat pe 

care îl propun adepţii acestui curent pentru a înţelege securitatea internaţională. 

Indiferent dacă puterea este un scop în sine sau un mijloc pentru supravieţuire 

într-un mediu anarhic, acumularea ei creează premisele instituirii unui sistem 

hegemonic. Statele – actori raţionali - au tendinţa naturală să contracareze tendinţele 

hegemonice ale altor state, de unde şi balanţa de putere care se instituie între ele şi 

care are caracter permanent, indiferent dacă este recunoscută ca atare sau nu. Altfel 

18 

În general aceşti teoreticieni recunosc, alături de neorealism, rolul primordial al statului în 

relaţiile internaţionale, anarhia ca principiu de funcţionare şi nevoia statelor de a supravieţui într-un 

mediu anarhic, pe baza principiului de self-help, constrângerea sistemului internaţional asupra 

unităţilor componente. 

19 

Asociată mai adesea cu liberalismul instituţional. 

20 

Autorul care dezvoltă ideea regimurilor de securitate este Robert JERVIS în lucrarea sa 

Perceptions and Misperceptions in International Politics, Princeton, New York, Princeton 

University Press, 1976. 

21 

Edward A. KOLODZIEJ, op. cit., p. 135. 

22 

Kenneth WALTZ, 1979, apud: Joseph M. GRIECO, Realismo e neorealismo, în G.J. 

IKENBERRY, V.E. PARSI (ed.), Teorie e metodi delle Relazioni Internazionali, Editori Laterza, 

Roma-Bari, 2001, p. 32. 

23 


24 

Vezi Neorealism: EU as an International Actor?, în EU-E learning units. Internet: 

http://www.epsnet.org/episteme/Unit2/Unit2%20II.1%20neorealism/unit2_II.1_neorealism_A.htm 

(accesat în 10.01.2006). 

24

spus, puterea se extinde până acolo unde întâlneşte o putere pe măsură ei. Este un 

principiu natural care poate fi asociat atât politicii domestice, cât si celei 

internaţionale. Conform lui Waltz, balanţa de putere poate fi explicată ca un rezultat 

al constrângerilor sistemului internaţional: „Un sistem de auto-ajutor este unul în care 

cei care nu se ajută pe ei înşişi sau o fac mai puţin eficace decât alţii, nu vor prospera, 

se vor expune la pericole, vor suferi. Teama de asemenea consecinţe nedorite 

stimulează statele să se comporte în modalităţi care tind spre crearea de echilibre de 

putere” 25 . 

Realismul neoclasic sau post-clasic dezvoltat de Barry Buzan (1983) se 

îndepărtează de tradiţia (neo-)realistă cu care se angajează într-o nouă dezbatere, 

„dezbaterea între cele două realisme”. Realismul neoclasic abordează concepte 

precum pacea, puterea şi interesul având ca referent conceptul analizat în această 

lucrare: securitatea. Buzan contestă caracterul obiectiv al conceptelor care stau la 

baza teoriei realiste şi neorealiste (putere, interes naţional) dar şi a acelor concepte ce 

formează infrastructura teoriei transnaţionaliste 26 (spre exemplu, pacea, care nu ar 

avea o valoare explicativă superioară puterii) 27 . Autorul contestă chiar posibilitatea de 

a defini un concept atât de complex şi problematic precum cel de securitate, 

remarcând faptul că însăţi natura securităţii sfidează încercarea de a da o definiţie 

general acceptată 28 . Autorul preia parţial de la Waltz analiza la trei nivele, pe care 

însă o dezvoltă în maniera specifică: raporturile individ-stat (felul în care indivizii îşi 

concep securitatea prin raportare la Stat; statul nu asigură o securitate perfectă 

cetăţenilor săi şi uneori, în numele securităţii naţionale, face atingeri grave la 

securitatea individului – cazul statelor slabe), raporturile stat-stat (felul în care statele 

se raportează unele la altele pentru a-şi realiza securitatea. Buzan face distincţia între 

state puternice - afectate numai de ameninţări externe şi state slabe – în cazul cărora 

apar atât ameninţări interne, cât şi externe. 

Al treilea element prin care analiză lui Buzan se aseamănă cu cea a lui Waltz 

este manieră în care societatea statelor participă la această securitate. Buzan preia şi 

conceptul de anarhie, clasificând-o în doua categorii: anarhie imatură, sinonimă cu 

starea de haos şi anarhie matură, recunoaşterea legitimităţii suverane) 29 . Dar ceea ce îl 

face pe Barry Buzan un neorealist în adevăratul sens al cuvântului este accentul pe 

stat ca „obiect referent” al securităţii. Deşi securitatea umană este cea care contează 

în ultima instanţă, statul este singura instituţie capabilă să asigure securitatea în faţa 

unui mediu internaţional anarhic de state înarmate, susţine autorul britanic 30 . 

25 

Kenneth WALTZ, Theory of International Politics, Addison-Wesley Press, Reading MA, 1979, 

p. 118. 

26 

Această teorie este dezvoltată de Robert O. Keohane si Joseph S. Nye în volumul Transnational 

Relations and World Politics, Harvard University Press, Cambridge, 1972. 

27 

Roche, op. cit., p. 56. 

28 

Barry BUZAN, People, States, and Fear: An Agenda of International Security Studies in the 

post-Cold War Era, Longman, 1991, p. 16. 

29 


30 

David MUTIMER, Beyond Strategy, în Craig A. SNYDER, Contemporary Security and 

Strategy, Deakim University, 1999, p. 80. 

25

Barry Buzan defineşte termenul de “complex de securitate”, aproximând 

conceptul de „comunitate de securitate” dezvoltat de Karl Deutsch la sfârşitul anilor 

50 (concept revendicat şi de programul de cercetare liberal). Teoria „clasică” a 

complexului de securitate dezvoltată de Buzan în prima ediţie a volumului sau 

People, States and Fear (prima ediţie apărută în 1983) porneşte de la constatarea că 

toate statele sunt cuprinse într-o reţea globală de interdependenţa a securităţii. Dar, de 

vreme ce ameninţările politico-militare străbat mai uşor distanţe scurte, insecuritatea 

este adesea asociată cu proximitatea 31 . Tiparul normal de interdependenţă de 

securitate într-un sistem geografic divers şi anarhic este unul al cluster-ilor 

regionali 32 , denumiţi de autor „complexe de securitate”. 

Teoria complexului de securitate (apărând în lucrările „Şcolii de la 

Copenhaga”) sub iniţialele RSCT, este un exemplu al dialogului în domeniul 

securităţii între adepţii a trei curente teoretice: neorealismul, globalismul şi 

constructivismul. 

Însumând cele afirmate mai sus, observăm încă o dată principalele puncte de 

reper ale abordării realiste în domeniul securităţii internaţionale: statul ca referent 

obiectiv al securităţii rămâne principalul reper comun al realiştilor, fie ca vorbim de 

stat ca actor individual implicat în acumularea puterii (sensul realismului clasic), fie 

că vorbim de sistemul de state (sensul neorealismului). Puterea este percepută fie ca 

scop în sine (realismul clasic), fie ca obiectiv maximal după ce se asigură în prealabil 

supravieţuirea statelor într-un mediu anarhic (neorealismul sau realismul structural). 

Echilibrul puterilor decurge din caracterul raţional al actorului, statul-naţiune, pentru 

ca statele au tendinţa naturală să se echilibreze reciproc, cu scopul de a preveni 

dominaţia unuia asupra tuturor celorlalte (hegemonia). Un element important îl 

observăm în acest caz faptul ca firmele pot fi înlocuite cu statele constituie anarhia, 

fie ca este cauzată de comportamentul statului, fie de caracterul sistemului 

internaţional. 

Globalizarea şi interdependenţa nu anulează logica neorealistă, după cum 

afirma liberalismul instituţional, ci conectează statele într-o reţea globală de 

ameninţări (amintind de conceptul de societate a riscului) şi reţele regionale de 

interdependenţa strategică (complexe de securitate). Statul nu poate conta decât pe 

sine însuşi pentru a-şi asigura securitatea, acumulând capabilităţi (militare). Însă, aşa 

cum au recunoscut şi neorealiştii, aceste capabilităţi sunt mai uşor de procurat de 

către statele puternice, cu o coeziune internă mai ridicată, cu relaţii externe mai 

dezvoltate. 

31 Barry BUZAN, Ole WÆVER, Jaap de WILDE, Security: A New Framework for Analysis, 

Boulder, London: Lynne Rienner Publishers, 1998, pp. 10-11. 

32 Expresia, utilizata de Buzan şi colegii săi, este preluată din limbajul economic. S-ar putea 

traduce concentrare regională, însă datorită specificului său, am preferat o traducere aproximativă 

care să nu piardă termenul original din limba engleză, procedeu deja observat în mai multe lucrări 

din domeniul ştiinţelor sociale din România. Un „cluster regional” poate fi definit ca „o concentrare 

delimitată geografic de firme interdependente” (Regional Clusters for Europe, Observatory of 

European SMEs, 2002/nr. 3, Comisia Europeană, Bruxelles, p. 13). 

26

Realismul si neorealismul, alături de instituţionalismul liberal, în tentativa lor 

de a transforma relaţiile internaţionale într-o ştiinţă, bazată pe normele şi canoanele 

pozitivismului (paradigma actorului raţional), nu vor reuşi să se adapteze 

schimbărilor sistemice ample care au avut loc la sfârşitul Războiului Rece tocmai 

datorită faptului că şi-au auto-impus nişte limite privind metodologia şi evidenţa 

empirică acceptată 33 , adică tocmai datorită reducţionismului atât de lăudat pentru 

utilitatea lui pentru generalizare şi predicţie. 

Neorealismul a lăudat modelul bipolar şi a crezut în stabilitatea lui, numai 

pentru faptul că SUA şi URSS dispuneau de cele mai mari arsenale strategice din 

lume şi nu se părea ca aceasta situaţie poate fi schimbata în viitorul apropiat 33 . Waltz 

şi colegii săi ignorau importanţa colosală a ideilor, culturii, instituţiilor politice, 

caracterului guvernării şi a birocraţiilor interne concurente care puteau schimba din 

interior un regim politic, fără a se supune logicii sistemice. 

În concluzie, neorealismul (în special varianta waltziană) a fost aparent 

invalidat ca program de cercetare chiar prin deznodământul Razboiului Rece, ceea ce 

nu înseamnă că nu a avut o contribuţie remarcabilă la evoluţia disciplinei relaţiilor 

internaţionale. Pornind de la metodologia lakatosiană, realiştii nu s-au lăsat 

descurajaţi şi nu şi-au abandonat total premisele în faţa evidenţei empirice aduse de 

alţi teoreticieni, aşa cum credea că trebuie procedat Karl Popper în a sa teorie a 

cunoaşterii. 

Realiştii au promovat modelul „bilei de biliard” ce ilustrează anarhia ce 

guvernează raporturile dintre state, aşa cum ilustrează şi 34 conform lui Richard Ned 

Lebow, neorealismul (aşa cum apare în lucrarea lui K. Waltz, Theory of Internaţional 

Politics) şi-a limitat analiza la două variabile: variabila dependentă o constituia 

înclinaţia spre război a sistemelor internaţionale (proprietate sistemică), în timp ce 

variabila independentă o constituia polaritatea sistemului (caracteristică structurală a 

acestuia). Acest caracter reducţionist al teoriei sale l-a făcut pe Waltz să continue să 

afirme şi după 1990 că sistemul internaţional este unul bipolar, deoarece predicţia 

neorealistă cum că sistemele multipolare sunt mai înclinate spre război nu se 

împlinea. Dezbaterile clasice şi contemporane în care este angajat realismul continuă 

şi în prezent în teoria relaţiilor internaţionale şi nu doar în raporturile lor cu 

teoreticienii non-realişti. Interesant este faptul că realiştii se prezintă unitar sub 

aceasta sintagmă în faţa teoreticienilor liberali şi critici cu care polemizează, în timp 

ce în interiorul realismului neoclasic s-au detaşat două branşe aflate în dispută, 

realismul ofensiv şi realismul defensiv 35 . 

În esenţă disputa lor se centrează în jurul comportamentului actorului principal 

al relaţiilor internaţionale, statul: realismul defensiv (teoria dominantă în interiorul 

programului de cercetare realist) susţine că statele echilibrează puterea sau 

33 


34 

Vezi Richard Ned LEBOW, The Long Peace, the end of the Cold War, and the Failure of 

Realism, International Organization, vol. 48, nr. 2 (primăvara 1994), pp. 249-277 (JSTOR). 

35 

O prezentare sintetică, deşi părtinitoare a acestei dezbateri poate fi regăsită în articolul semnat de 

Jeffrey W. TALIAFERRO, Security-Seeking Under Anarchy: Defensive Realism Reconsidered, 

International Security, 25, 3, Winter 2000/2001, pp.152-86. 

27

ameninţările, în vreme ce realismul ofensiv sugerează că statele se angajează într-un 

comportament prădător 36 , adică nu ezită să profite de slăbiciunea celorlalte state. 

2. Paradigma liberală 

Liberalismul nu porneşte de la respingerea ideii realiste conform căreia statul 

este un actor cheie al relaţiilor internaţionale, dar contestă caracterul unitar şi unic al 

acestui actor. Pentru paradigma liberal-instituţionalistă, actorii non-statali 

(corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale, ONG-urile) sunt tot atât de 

importanţi precum statul-naţiune în definirea securităţii internaţionale. Securitatea 

internaţională poate fi asigurată mai degrabă prin echilibrarea intereselor diferiţilor 

actori, prin negocieri şi stabilirea de regimuri de securitate internaţională, decât prin 

înarmare şi cursa înarmărilor 37 . 

Trebuie să precizăm că această teorie nu se confundă cu o anumită ideologie 

politica, ci este rezultatul împărtăşirii unor valori democratice de inspiraţie anglosaxonă, 

favorabile ideii de progres şi cooperare internaţională. Aceste idei sunt puse 

în opoziţie cu principiile unei gândiri conservatoare, cum este cea specifică 

realismului clasic. Dacă ar fi să-l subsumăm unor paradigme teoretice mai ample, 

instituţionalismul liberal se înscrie în cadrul paradigmei alegerii raţionale, alături de 

neorealism. 

Comunitatea social democrată occidentală a lansat ideea “securităţii comune”, 

inspirând mai multe concepte cum ar fi parteneriat, securitate cooperativă, securitate 

mutuală etc., toate bazate pe principiul reţinerii de la utilizarea forţei şi cooperarea 

între inamici şi foşti inamici 38 . Mai târziu, teoriile interdependenţei complexe (sau 

dependenţei reciproce) au pornit de la ipoteza (confirmată în cazul Occidentului) ca 

gradul înalt de interconectare al societăţilor constituie un puternic factor inhibitor 

pentru război ca instrument de reglementare a relaţiilor internaţionale 39 . 

Teoria interdependenţei complexe (din care s-a dezvoltat ulterior 

„transnaţionalismul” 40 ) dezvoltată de Keohane şi Nye se opunea paradigmei 

dominante în timpul Războiului Rece, cea a securităţii naţionale, în spatele căreia se 

aflau considerente de putere şi interes naţional. Însă autorii remarca faptul ca 

interdependenta complexa nu garantează a priori beneficiul reciproc. 

36 

Stephen M. SAIDEMAN, The Ties That Divide: Ethnic Politics, Foreign Policy, and 

International Conflict, Columbia University Press, New York, 2001, p. 18. 

37 

Sergunin MAKARYCHEV, art. cit. 

38 

Ibidem. 

39 

Teoriile de inspiraţie liberală, precum şcoala liberală de inspiraţie kantiana sau aşa-numita pax 

democratică, idee dezvoltată de Melvin Small şi David Singer, propun o viziune moralistă asupra 

relaţiilor internaţionale. Teoria păcii democratice respinge abordarea realistă, susţinând că „natura 

regimurilor” exercită o influenţă mai determinantă decât puterea, interesul sau securitatea asupra 

vieţii internaţionale şi că este posibilă o pacificare de durată a relaţiilor internaţionale asigurându-se 

promovarea valorilor democratice (vezi Roche, op. cit., p. 89). 

40 

Teoria interdependenţei complexe sau a transnaţionalismului este dezvoltată pentru prima dată, 

într-un climat politic internaţional de destindere bipolară, în volumul publicat de Robert O. 

KEOHANE şi Joseph S. NYE, Transnational Relations and World Politics, Cambridge: Harvard 

University Press, 1972, 428 p. 

28

Trebuie remarcat faptul că abordări transnaţionaliste au fost dezvoltate şi în 

cadrul paradigmei globaliste. Dimpotrivă, interdependenţa asimetrică poate fi o sursă 

de putere, putere gândită ca reprezentând controlul asupra resurselor 41 sau control 

asupra rezultatelor unei tranzacţii 42 . 

Cele două dimensiuni introduse de Keohane şi Nye în analiza interdependenţei 

complexe – vulnerabilitate şi sensibilitate - pot fi instrumente utile pentru cercetătorul 

care îşi propune să reconstituie sursele securităţii/insecurităţii care apar în relaţia 

dintre doi actori ipotetici. Sensibilitatea implică viteza şi amploarea schimbării induse 

de către un prim stat asupra celuilalt 43 sau, aşa cum se exprimau Keohane şi Nye, cât 

de repede schimbările dintr-o ţară antrenează schimbări în alta şi cât de mari sunt 

efectele de cost. Vulnerabilitatea rezidă în disponibilitatea relativă şi fără costuri 

sporite a alternativelor. 

Ea mai poate fi definită ca dispoziţia unui actor de a suferi costuri impuse prin 

evenimente externe chiar şi după ce politicile au fost modificate. Proporţia acestor 

costuri şi disponibilitatea politică de a le suporta constituie măsura vulnerabilităţii 44 . 

Programul de cercetare instituţionalist propus de Keohane şi Nye susţine că 

interacţiunile internaţionale sunt mai bine sugerate de „modelul pânzei de păianjen 45 ” 

decât de cel al „bilei de biliard”. 

Aplicaţiile modelului de mai sus depăşesc cadrul relaţiilor economice. Cei doi 

autori au încercat să imagineze, de fapt, un model alternativ celui susţinut de realişti, 

dar care se bazează tot pe raţionalitatea actorului, pe calculul sau utilitar. Între 

modelul balanţei de putere şi cel al balanţei de interese sunt diferente mici. Ele ţin 

doar de comportamentul aşteptat al actorului. 

Modelul, chiar analizat prin prisma economică îşi dovedeşte limitele, el 

presupunând că producătorii şi consumatorii ajung la un nivel de compromis între 

preţ şi cantitatea de bunuri de pe piaţă. În realitate, producătorii pot stoca produsele 

atunci când preţul scade pentru a le scoate pe piaţă în perioade de sub-producţie 46 . 

Liberalii au susţinut în anii 80-90 conceptul de securitate prin cooperare, axat 

pe următoarele dimensiuni, devenite aproape universal acceptate în literatura de 

specialitate a ultimilor ani: securitatea individuală (protecţia internă şi externă a 

drepturilor omului), securitatea colectiva (menţinerea stabilităţii şi păcii în cadrul 

spaţiului comun de securitate), apărarea colectivă (protecţia reciprocă în faţa 

agresiunii externe), stabilitate (promovarea activă a conceptului în teatrele de conflict 

care pot ameninţa valorile de securitate comună, folosind mijloace politice, 

economice, informaţionale şi dacă e nevoie militare) 47 . 

41 

Robert O. KEOHANE, Joseph S. NYE, Power and Interdependence, Harper Collins Publishers, 

1989, p. 11. 

42 


43 


44 

Robert O. KEOHANE, Joseph S. NYE, op. cit., pp. 12-14. 

45 

Model preluat din ştiinţele economice. Modelul explica fluctuaţiile ciclice între cerere şi ofertă 

atunci când există întârzieri între răspunsul producătorilor şi schimbarea preţului unui produs. 

46 


47 Sergunin MAKARYCHEV, op. cit. 

29

Aceasta perspectivă teoretică se regăseşte şi în studiile critice asupra securităţii. 

Mai mult, o analiză critică asupra securităţii europene pune în evidenţă faptul că 

integrarea şi construcţia europeană în ansamblul lor au fost bazate pe premisele unei 

culturi comune a securităţii care lipsea Europei în secolele în care aceasta era 

preocupată de menţinerea unui precar echilibru al puterilor. Astfel, procesul 

construcţiei europene este denumit de unii autori „instituţionalizare europeană”, 

bazată pe argumentul că o reţea de instituţii dezvoltate în timpul Războiului Rece a 

concentrat statele vest-europene, creând cadre de cooperare economică, politică şi 

militară în care politicile naţionaliste au fost descurajate. 

Istoria integrării europene (includem aici şi componenta transatlantică) vine să 

ateste faptul că tocmai ceea ce separa Europa de alte continente este nivelul fără 

precedent de ridicat al cooperării instituţionalizate între nişte state naţiune care au 

luptat unele împotriva altora zeci de războaie în ultimele secole. În cursul Războiului 

Rece, în Europa Occidentală s-a dezvoltat singura alianţă din lume care nu se baza pe 

hegemonia totală a unei singure „Mari Puteri”, ci pe valori şi interese împărtăşite, iar 

începând din anii ’50, statele europene au început să concedeze o parte din 

suveranitatea lor naţională instituţiilor comunitare, realizând un management 

cooperativ al politicii interne şi externe într-un cadru european 48 . Liberalismul 

instituţional (datorită dezbaterii lor cu neo-realiştii, aceşti teoreticieni se mai 

intitulează şi neo-liberali) nu îşi propunea să înlăture statul din poziţia sa de actor 

central al relaţiilor internaţionale. Instituţionaliştii îşi propun să extindă doar scopul 

intereselor statului, dincolo de limitele securităţii naţionale, înspre „interdependenţa 

multidimensională economic, social şi ecologic” 49 . 

În privinţa securităţii, instituţionaliştii nu se îndepărtează prea mult de realişti 

(în special de „şcoala engleză”). Astfel, ei confirmă faptul că puterea militară este 

factorul determinant al rezultatelor relaţiilor interstatale, atunci când este invocată 

(!), ca liderii (factorii de decizie) sunt actori raţionali, adică iau deciziile pe care le 

consideră optime, însă sunt marcaţi de incertitudine deoarece îţi urmăresc interesele 

sub condiţia anarhiei 50 . Asemenea realiştilor, instituţionaliştii sunt preocupaţi de 

problema „dilemei prizonierului”, însă ei susţin că instituţiile şi regimurile pot 

îmbunătăţi colaborarea dintre state, constrângându-le la un anumit tipar de acţiune 

predictibil, care reduce gradul de incertitudine şi neîncredere reciprocă. Totodată, ei 

extind, după cum am văzut mai sus, nivelele de analiză (reduse la trei de realişti şi 

neorealişti). 

Totuşi, nici şcoala liberală nu este unitară. Am văzut că instituţionalismul 

liberal se îndepărtează mult de tradiţia liberală şi se apropie metodologic de 

neorealism, teorie cu care polemizează. De fapt, ambele pornesc de la premisele 

„alegerii raţionale” (rational choice). Dacă logica realistă mai este folosită astăzi 

pentru a înţelege securitatea naţională, iar studiile strategice rămân esenţialmente stat- 

48 Przemyslaw GRUDZINSKI, Peter van HAM, A Critical Approach to European Security: Identity 

and Institutions, PINTER, Londra, New York, 1999, pp. 3-4. 

49 Robert O. KEOHANE, Joseph S. NYE, Power and Interdependence, 2001, p. 246, citaţi în 


50 Edward A. KOLODZIEJ, op. cit., p. 151. 

30

centrice şi dominate de realişti, trebuie totuşi remarcat faptul că şi logica 

instituţionalist-neoliberală a avut un impact semnificativ asupra studiilor de 

securitate. În primul rând, liberalismul economic promovează câştigul absolut al 

tranzacţiilor economice pentru toţi actorii implicaţi (jocul de tip win-win), spre 

deosebire de jocul win-loose promovat de realişti. Aceasta este esenţa conceptului de 

„pace perpetuă” la care se referea Immanuel Kant 51 , ideea potrivit căreia comerţul 

liber promovează cooperarea între state dar şi dilema prizonierului dezvoltată în 

teoria jocurilor descrie o situaţie de luare a deciziei de către doi actori raţionali sub 

condiţia incertitudinii. Doi prizonieri sunt izolaţi şi interogaţi de poliţie în legătură cu 

implicarea lor într-o crimă. Ambii ar putea fi eliberaţi dacă ar colabora şi nu s-ar 

denunţă reciproc. Dar daca unul defectează şi celalalt nu, atunci primul poate fi 

eliberat, în timp ce al doilea primeşte 10 ani de închisoare. Dacă cei doi se denunţă 

reciproc, ambii vor primi sentinţe mai uşoare (3 ani). Desigur, prima situaţie este cea 

mai acceptabilă pentru cei doi, dar intervine neîncrederea şi tentaţia de a denunţa ceea 

ce conduce la un rezultat negativ. 

3. Paradigma globalistă 

În cadrul acestui subcapitol vom aborda câteva teorii şi abordări având ca 

obiect referent al securităţii sistemul global. Cu toate că unii autori le adună sub 

cupola paradigmei globaliste, unele diferă simţitor de globalism, dar împărtăşesc şi 

dezvoltă critica acestuia la adresa realismului. Unele se situează aproape de 

constructivism, abordare teoretică pe care o vom analiza în secţiunea următoare a 

lucrării noastre. Pentru a clarifica mai bine punctul nostru de vedere, este necesară o 

precizare: ne raliem definiţiei globalismului concepută de Paul R. Viotti si Mark V. 

Kauppi în lucrarea lor magistrală 52 . O altă precizare este că „globalismul”, la fel ca 

idealismul (utopismul), are şi o conotaţie peiorativă, atribuită în special de criticii săi, 

care îi atribuie mai ales calitatea unei ideologii, nu a unei paradigme 53 . Viotti şi 

51 

Vezi Immanuel KANT, Eseu asupra pacii perpetue (1795). Kant propunea o schema de „pace 

perpetuă”văzută ca o normă morală care urmează să fie urmărită de oamenii sensibili. Propunerea 

sa este bazată pe convingerea că sistemul de state naţiuni şi interese naţionale dominante poate fi 

restructurat printr-o ordine politică iluminată, alţi actori (individul căpătând un profil deosebit de 

important). Aşa cum am mai afirmat, cel mai interesant studiu de caz îl constituie instituţiile 

europene şi euro-atlantice. Această „logică liberală” se regăseşte astăzi în limbajul politicodiplomatic 

al democraţiilor şi nu se poate nega faptul că a promovat pacea şi progresul economic şi 

social, chiar dacă numai într-o anumită parte a lumii. 

52 

Paul R. VIOTTI, Mark V. KAUPPI, op. cit. 

53 

Iată o ilustrare a acestei critici: „Globalismul reduce noua complexitate a globalităţii şi 

globalizării la o singură dimensiune economică care este ea însăşi concepută în maniera liniară ca o 

expansiune constanta a dependenţei de piaţă mondială. Toate celelalte dimensiuni (globalizarea 

ecologică, globalizarea culturală, policentrismul politic, emergenta spaţiilor transnaţionale sunt 

tratate, dacă sunt, numai în limitele asumpţiei dominatiei globalizării economice. Societatea 

mondiala este astfel trunchiata si falsificata ca societate de piata mondiala). În acest sens, 

globalismul neo-liberal este o forma de gândire si acţiune uni-dimensionala, o viziune economista 

mono-cauzala a lumii” (Beck, 2000 apud Maurice MULLARD, The Politics of Globalisation and 

Polarisation, Edward Elgar Publishing, Northhampton, 2004, p. 41). 

31

Kauppi identifică patru asumpţii teoretice ale globalismului, corespunzând unei 

viziuni global-centrice despre lume 54 : (1) necesitatea înţelegerii contextului global în 

care interacţionează statele şi alte entităţi; (2) globaliştii subliniază importanţa 

analizei istorice în înţelegerea sistemului internaţional, factorul istoric şi 

caracteristica definitorie al sistemului fiind capitalismul; (3) existenţa unor 

mecanisme particulare de dominaţie care menţin statele din Lumea a Treia în afara 

procesului de dezvoltare şi contribuie la o dezvoltare globală inegală; (4) factorii 

economici sunt critici pentru explicarea evoluţiei şi funcţionarii sistemului global 

capitalist şi menţinerea într-o poziţie subordonată a o constituţie republicană, un 

sistem statal federal şi o cetăţenie globală, pentru a fonda o comunitate a umanităţii. 

Desigur, critica este mult prea dură şi omite existenţa unor teorii critice la 

adresa economiei politice internaţionale în cadrul paradigmei statelor Lumii a Treia. 

Desigur, această definiţie ar putea conduce la ipoteza ca globalismul este identic cu 

marxismul, însa chiar şi Viotti şi Kauppi refuză aceasta asociere, subliniind că există 

globalişti non-marxişti. De asemenea, mai putem vorbi de un globalism neoliberal 

care opune „dependenţei” o altă viziune asupra lumii, „interdependenţa”. Aceasta 

şcoala a globalismului neoliberal se încadrează însă, din perspectiva studiilor de 

securitate, în paradigma liberal-instituţională. 

Conform globalismului, securitatea internaţională poate fi asigurată, însă este 

necesar să fie cunoscute sursele insecurităţii (cauzele violenţei şi comportamentului 

violent). Perspectiva globalistă indică o noţiune extinsă a securităţii, implicând mai 

multe domenii: economic, societal, ecologic, cultural etc. Globaliştii concep 

securitatea ca ordine socială asigurând condiţii favorabile pentru dezvoltarea creativă 

şi sigură a fiinţei umane, absenţa ameninţărilor permiţând o asemenea dezvoltare 

(vezi mai sus conceptul de securitate societală) 55 . 

Globalismul este parte a celei de-a treia dezbateri clasice în teoria relaţiilor 

internaţionale 56 , dezbaterea realism-globalism, desfăşurată cu precădere în cursul 

anilor ‘80. Deşi globalismul şi liberalismul au foarte multe lucruri în comun (legătura 

între cele două programe de cercetare fiind asigurată de teoria transnaţionalistă 

dezvoltată de Keohane şi Nye), totuşi există elemente care le diferenţiază. În primul 

rând, liberalismul instituţional nu se îndepărtează foarte mult de premisele statcentrice 

şi pozitiviste ale neorealismului. Globalismul pune sub semnul întrebării 

chiar şi aceste premise. Mai mult, unii teoreticieni globalişti se întreabă dacă statul nu 

este un factor de insecuritate pentru individ, nu numai un furnizor de securitate al 

acestuia. Dacă instituţionaliştii sunt în studiile de securitate adepţii unei agende 

extinse a securităţii („wideners”, vezi Introducerea), dar având în continuare ca obiect 

referent statul, globaliştii sunt adepţii unei agende aprofundate a securităţii. De fapt, 

globaliştii susţin o viziune antitetică asupra lumii în raport cu cea realistă, este vorba 

de una centrată pe „globalizare” şi pe „deteritorializarea politicii mondiale”, pe 

recunoaşterea rolului independent al entităţilor transnaţionale şi se concentrează 

54 

Paul R. VIOTTI, Mark V. KAUPPI, op. cit., pp. 341-342. 

55 

Andrei MAKARYCHEV, Alexander SERGUNIN, op. cit. 

56 

Prima dezbatere a fost cea opunând realismul şi idealismul, iar cea de-a doua scientism versus 

tradiţionalism (revoluţia behaviorist-sistemică). 

32

asupra modului în care suveranitatea teritorială, ca principiu ordonator al activităţii 

umane, este redefinită sau chiar depăşită de reţele de interacţiune care implică multe 

categorii de actori şi multe categorii de nivele 57 . 

4. Abordarea constructivistă 

Cu toate că în ultimul deceniu se remarca o dezvoltare tot mai importantă a 

teoriilor constructiviste, nu se poate spune că ele se integrează într-o noua paradigmă 

a relaţiilor internaţionale, cu toate ca unii autori (chiar rivali) situează 

constructivismul între cele trei paradigme dominante ale relaţiilor internaţionale, 

alături de realism si liberalism 58 . Totuşi, chiar constructiviştii (precum Alexander 

Wendt sau Nicholas Onuf) refuză să atribuie această calitate constructivismului. 

Conform lui Onuf, „Constructivismul nu este o teorie, este o abordare a cercetării 

sociale. Este în mod special relevant şi pertinent ca un instrument de critică la adresa 

teoriilor empirice şi normative larg răspândite” 59 . Acelaşi lucru îl recunoaşte 

Alexander Wendt: „Constructivismul nu este o teorie a politicii internaţionale. Tot 

astfel precum teoria alegerii raţionale, (constructivismul, n. tr.) este substanţial 

nelimitat si aplicabil oricărei forme sociale – capitalism, familii, state etc. – aşa încât 

pentru a spune ceva concret, trebuie să specificam care actori (unităţi de analiză) şi 

structuri (nivele) ne interesează” 60 . Iată câteva motive pentru care constructiviştii şiau 

ajustat răspunsul ca o critică la teoriile existente, nu neapărat ca o imagine nouă a 

relaţiilor internaţionale. Mai mult, constructivismului îi lipseşte un set unificat de 

predicţii pentru a putea fi definit ca o teorie, cel puţin în sensul acceptat de 

comunitatea ştiinţifică. Cu toate acestea, ceea ce se poate atribui constructivismului 

sau reflectivismului 61 este calitatea lor integrativă. Constructivismul a preluat o mare 

parte din ideile şcolilor critice la adresa curentelor principale din teoria relaţiilor 

internaţionale. În studiile de securitate putem vorbi deja, credem noi, de o paradigmă 

constructivistă. 

Importanţa constructivismului în dezvoltarea studiilor de securitate nu rezidă 

atât în noutăţile pe care le aduce, ci tocmai în această critică pe care o lansează 

paradigmelor dominante. În viziunea lor, atât securitatea individuală, cât şi cea statală 

(ţinând de concepţiile ontologice ale liberalilor şi realiştilor) sunt „constructe 

sociale”, susceptibile la o reformulare fără limite de timp realizată de către actori 

dispuşi sau predispuşi, nu ca un concept static, bazat pe condiţii imuabile, după cum 

presupun realiştii 62 (spre exemplu condiţia anarhica a sistemului internaţional). 

57 

Barry BUZAN, Ole WAEVER, Regions and Powers: The Structure of International Security, 

Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 7. 

58 

Stephen M. WALT, International relations: one world, many theories, în Foreign Policy, 

Washington, Spring 1998, pp. 29-46. Conform lui Walt, constructivismul a substituit „marxismul” 

ca paradigmă a relaţiilor internaţionale. 

59 

Onuf apud Edward A. KOLODZIEJ, op. cit., p. 259. 

60 

Alexander WENDT, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, 

Cambridge, 2001, p.193. 

61 

Aşa defineşte acest curent Robert O. Keohane. 

62 


33

Constructivismul nu respinge toate asumpţiile teoretice ale paradigmelor 

rivale. De pildă, nu respinge ideea existenţei anarhiei, dar contestă impactul ei asupra 

comportamentului statelor. Ceea ce critică însă la realişti şi liberali este accentul lor 

pe factorii materiali, cum ar fi puterea sau comerţul, constructiviştii subliniind în 

schimb impactul ideilor 63 . În loc sa accentueze rolul statului de maximizator al 

interesului, urmărind în primul rând supravieţuirea, constructivismul subliniază că 

interesul şi identitatea statului sunt un produs maleabil al proceselor istorice, 

manifestări ale discursurilor dominante reflectând credinţele şi normele de 

comportament acceptate la nivel social 64 . În dezbaterea sa cu realismul neoclasic 

reprezentat de Mearsheimer 65 , Wendt nu respinge asumpţiile realiste, dar susţine ca 

este necesar să analizăm relaţiile sociale, nu numai capabilităţile materiale 66 . Mai 

mult, respingând unele dintre acuzaţiile lui Mearsheimer, Wendt apreciază că 

propriul său curent este, ca şi neorealismul, un curent structuralist. Însă, în vreme ce 

neorealiştii cred că „structura” este formată dintr-o distribuţie de capabilităţi 

materiale, Alexander Wendt accentuează rolul „structurilor sociale”. Acest concept 

nu îi apartine nici lui şi nici constructiviştilor, situându-se în centrul dezbaterii 

structura-agent din anii ’80 (cunoscută şi sub denumirea de a 3-a dezbatere, realismglobalism) 

67 . „Structurile sociale” sunt definite însă altfel de constructivişti prin 

„înţelegeri, aşteptări sau cunoaştere împărtăşite”. 68 Ele nu sunt doar abstracte sau 

teoretice, ci sunt cuprinse în practica politică a statelor 69 . 

O altă explicaţie decât cea clasică: „O dilema de securitate (...) este o structura 

socială compusă din înţelegeri intersubiective în care statele sunt atât de 

neîncrezătoare (unele în celelalte, n.tr.) încât fac cele mai sumbre asumpţii în legătură 

cu intenţiile altora şi ca rezultat îşi definesc interesele în termeni de auto-ajutor” 70 . 

Similar, o „comunitate de securitate” (Wendt abordează de dată aceasta un subiect 

favorit al scolii liberale) reprezintă o altă structură socială, „una compusă din 

cunoaştere împărtăşită, în care statele au încredere unele în altele că pot rezolva 

disputele fără (a recurge la, n. tr.) război” 71 . 

Un alt element important adus în discuţie de Alexander Wendt şi 

constructivişti se referă la problema anarhiei sistemice, concept central al 

63 

Stephen M. WALT, International relations: one world, many theories, în Foreign Policy, 

Washington, Spring 1998, p. 40. 

64 

Ibidem, p. 41. 

65 

Dezbaterea a fost provocată de articolul lui John J. MEARSHEIMER, The False Promise of 

International Institutions, apărut în revista International Security (Winter 1994/95, Vol. 19, No. 3), 

pp. 5-49. Răspunsul lui Alexander Wendt l-a reprezentat articolul Constructing International 

Politics, apărut tot în International Security (Summer 1995, Vol. 21, nr. 1), pp. 71-81. 

66 

Michael E. BROWN et al. (ed.), op. cit., p. xxx. 

67 

Alexander Wendt s-a implicat în această dezbatere (vezi Alexander WENDT, The Agent- 

Structure Problem in International Relations Theory, International Organization, vol. 41, nr. 3, 

summer 1987, pp. 335-370). 

68 

Alexander WENDT, Constructing International Politics, International Security, vol. 20, nr. 1, 

summer 1995, pp. 71-81. 

69 

Michael E. BROWN et al. (ed.), op. cit., p. 418. 

70 

Alexander WENDT, Constructing International Politics, loc. cit. 

71 Ibidem. 

34

neorealiştilor, dezbătut totodată şi de neoliberali. Explicaţia pe care o dă Wendt este 

următoarea: „auto-ajutorul şi politica de putere nu urmează nici logic şi nici cauzal 

din anarhie şi dacă ne regăsim astăzi într-o lume a auto-ajutorului, aceasta se 

datorează procesului, nu structurii. Nu există o logică a anarhiei, în afara de practicile 

care creează şi concretizează o structură de identităţi şi interese în locul alteia; 

structura nu are existentă sau puteri cauzale în afara proceselor. Auto-ajutorul şi 

politica de putere sunt instituţii, nu caracteristici esenţiale ale anarhiei. Anarhia este 

ceea ce fac statele din ea” 72 . 

Răspunsul autorului la aserţiunea centrală a neorealiştilor trimite la importanţa 

pe care o au structurile sociale în politica internaţională. În centrul acestora se află 

noţiuni sociologice precum „identitate” şi „interes” care vor intra de acum înainte în 

studiul relaţiilor internaţionale într-o nouă lumină. Desigur, aceasta revoluţie 

conceptuală nu i se datorează doar lui Wendt, ci multitudinii de teorii critice care vor 

ataca asumpţiile centrale ale structuraliştilor (neorealişti şi neoliberali) mai ales după 

eşecul acestora de a răspunde la întrebarea fundamentală: Cum se va sfârşi Războiul 

Rece? Rolul ideilor, culturii, identităţii şi interesului va fi abordat de o pleiadă de 

cercetători, pe care Michael Desch îi defineşte sub sintagma „culturalişti” 73 . 

O altă întrebare pe care încearcă să o rezolve constructiviştii este următoarea: 

de unde îşi inspiră identitatea/identităţile actorii politici? În vreme ce realiştii susţin 

că interesele statului sunt constante în timp, constructiviştii afirmă că acestea se 

schimbă deoarece şi identităţile actorilor se schimbă sau evoluează. Mai mult, chiar 

statele pot avea, asemenea fiinţelor umane, mai multe identităţi, ele nefiind, la urma 

urmelor, decât construcţii sociale 74 . Pornind de la aceste constatări, constructivismul 

(sau „teoria socială”, cum îl defineşte Alexander Wendt) îşi propune să studieze în 

domeniul studiilor de securitate relaţia dintre securitate, identitate şi interese. Cea mai 

importantă tentativă de acest gen este reprezentată de Barry Buzan şi asociaţii săi, în 

special Ole Waever şi Jaap de Wilde, aşa-zisa „şcoală de la Copenhaga”. 

Şcoala de la Copenhaga (Barry Buzan 75 , Ole Waever, Bjorn M.ller, Jaap de 

Wilde etc.) a depăşit cadrul analitic al realiştilor şi globaliştilor, enunţând ideea că 

grupările/comunităţile umane trebuie să fie actori ai securităţii, ceea ce a condus la 

conceptul de securitate societală: abilitatea unei societăţi de a-şi menţine caracterul 

său esenţial în faţa unor condiţii diferite provocându-i identitatea şi cadrul cultural 76 . 

De fapt, această „şcoală” oferă parţial răspunsul dezbaterii dintre Mearsheimer şi 

Wendt, nu întâmplător teoreticienii ei fiind sau realişti neoclasici sau constructivişti. 

Aceşti autori au reevaluat şi conceptul de securitate umană, acoperind aspecte 

religioase, etnice, de gen, de mediu etc. O bună parte din conceptele cu care operează 

72 

Alexander WENDT, Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power 

Politics, International Organization, vol. 46, nr. 2 (spring, 1992), pp. 391-425. Citatul este de la p. 

395. 

73 

DESCH, art. cit. 

74 

KOLODZIEJ, op. cit., p. 261. 

75 

Deşi Barry Buzan este un cunoscut reprezentant al „English School” (şcolii engleze), având în 

vedere colaborarea sa cu cercetătorii fostului Institut de Studii ale Păcii din Copenhaga, este 

cunoscut ca făcând parte şi din „şcoala de la Copenhaga”. 

76 

Andrei MAKARYCHEV, Alexander SERGUNIN, op. cit. 

35

„Şcoala de la Copenhaga” le-am definit în introducerea lucrării noastre, aşa încât nu 

considerăm necesară repetarea lor. Se poate spune că „Şcoala de la Copenhaga”, dar 

şi alte şcoli scandinave de studiu al relaţiilor internaţionale (ne referim în special la 

cele de la Oslo si Stockholm) încearcă principala replică în studiile de securitate la 

dezbaterea structură-agenţie care a dominat anii ’90. 

Barry Buzan sintetizează în lucrarea sa People, States and Fear... (1983, 1989) 

care sunt principalele domenii ale securităţii în viziunea şcolii de la Copenhaga. 

Astfel, în viziunea lui, securitatea colectivităţilor umane este afectată de factorii din 

cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal şi de mediu (ambiental) 77 . 

Aceasta abordare sectorială a securităţii s-a regăsit în dezbaterile sale ulterioare cu 

teoreticienii de la Copenhagen Peace Research Institute, al căror rezultat concret a 

fost un număr de cărţi esenţiale pentru cercetătorii interesaţi de studiile de securitate 

contemporane, unele menţionate în eseul bibliografic din introducerea acestei lucrări. 

În viziunea şcolii globaliste, agenda securităţii este extinsă, justificându-se 

acum utilizarea termenului de securitate globală, deşi accepţiunea utilizată de 

globalişti nu diferă foarte mult de cea a şcolii instituţionalist-liberale, identificând 

„securitatea internaţională” cu cea mai vastă expresie a securităţii 78 . Securitatea poate 

fi considerată globală astăzi însă nu prin raportare la instituţii, ci prin raportare la 

agenda comună a securităţii şi percepţiile comune ale ameninţărilor. 

Barry Buzan identifică trei dintre cauzele pentru care s-a ajuns la adoptarea 

unei asemenea agende astăzi (atât în studiile de securitate, cât şi în documentele de 

lucru ale organizaţiilor internaţionale): schimbarea priorităţii între problemele de 

securitate, cauzată de creşterea densităţii; calităţile politice utile ale conceptului; şi 

calităţile sale intelectual integrative 79 . Creşterea densităţii (sistemului internaţional) 

creează un puternic joc combinat între anarhie şi interdependenţă 80 (autorul combină 

două concepte aparţinând paradigmelor analizate mai sus). 

Aceeaşi creştere a densităţii schimbă profilul ameninţărilor şi vulnerabilităţilor 

care definesc problema securităţii. Statele mai dezvoltate îşi pierd tot mai mult 

temerea faţă de atacuri militare externe, în parte şi pentru că ele sunt cuprinse în 

„comunităţi de securitate” – rezultate în urma unor transformări a normelor sociale, 

percepţiilor politice şi intereselor economice. Totodată, creşte gradul de 

conştientizare al ameninţărilor non-militare sau non-teritoriale (financiare, 

comerciale, societale, ecologice), iar aceste ameninţări cresc în influenta fără a ţine 

seama de scăderea celor militare. 

77 

Barry BUZAN, citat de David MUTIMER, op. cit., p. 79. 

78 

Securitatea globală în sine se referă la un sistem de ordine sau securitate mondială, întruchipând 

un program de securitate comună al comunităţii globale. Acest concept, conceput de Comisia Palme 

– Comisia Independentă asupra Dezarmării şi Problemelor de Securitate în 1982, nu descrie 

adecvat, conform Helgei HAFTENDORN (art. cit., pp. 11-12) situaţia reala a umanităţii deoarece ar 

presupune existenţa unor instituţii puternice, dacă nu chiar al unui „guvern mondial”. 

79 

Barry BUZAN, op. cit., pp. 368-370. 

80 

Pentru a ilustra acest fapt, este suficient să ne raportăm la numărul de state membre ale ONU, 

care a depăşit cifra de 190, chiar dacă multe nu sunt relevante pentru procesarea politicii 

internaţionale. Dar trăim într-o adevarată „galaxie” a actorilor substatali, statali şi transnaţionali 

implicaţi în diverse grade şi la diverse nivele în interdependenţe de securitate. 

36

Şcoala de la Copehaga a introdus noţiunea de „securitizare” – ridicarea unor 

probleme de securitate deasupra politicii, făcându-le să fie acceptate şi împărtăşite de 

întreaga societate. Ole Wæver este autorul acestui termen. Wæver remarca faptul că 

identificarea problemelor de securitate a fost şi este un privilegiu de care se bucură 

statele naţiuni prin intermediul elitelor care le guvernează. Doar statele pot reclama 

folosirea instrumentului securitizării unei probleme pentru a dobândi controlul asupra 

ei. Însă de cele mai multe ori tendinţa statelor este de a militariza problemele în timp 

ce le securitizează (evident aceasta reclama costuri care uneori pot depăşi beneficiile 

unui asemenea curs de acţiune). Soluţia lui Wæver este aceea a desecuritizării, adică 

îndepărtarea progresivă a problemelor de pe agenda de securitate, lăsându-le doar pe 

cele militare. Scopul final al acestei desecuritizări ar fi demilitarizarea vieţii 

politice 81 . O altă noţiune, amintită mai sus, este cea de „complex de securitate 

regională”. 

Acest concept ilustrează poate cel mai bine fuziunea între două abordări 

teoretice atât de distincte cum este neorealismul şi constructivismul. Este exact ceea 

ce îşi propun adepţii RSCT 82 , Barry Buzan şi Ole Waever, atunci când afirma: 

„TCSR foloseşte un amestec de abordări materialiste şi constructiviste. În partea 

materialistă foloseşte idei legate de teritorialitate şi distribuţia de putere care sunt 

apropiate de cele ale neorealismului (...), dar contrazice tendinţa analizei neorealiste 

de a se concentra puternic pe structura nivelului global. În partea constructivistă, 

TCSR construieşte pe teoria securitizării stabilită în lucrări anterioare (...), care se 

concentrează pe procesele politice prin care problemele de securitate sunt 

construite”. 83 

Această analiză a studiilor de securitate contemporane este departe de a fi 

exhaustivă. Alături de teoriile, paradigmele şi abordările pe care le-am menţionat mai 

sus, există un numar imens de autori şi lucrări ce abordează problematica securităţii 

contemporane şi care îşi revendică apartenenţa la alte programe de cercetare. 

Menţionăm aici behaviorismul, feminismul, post-modernismul sau poststructuralismul. 

Unii teoreticieni sunt catalogaţi sau se auto-cataloghează ca 

„teoreticieni critici”, făcând parte din aşa-zisa critical theory, dar pot fi încadraţi şi ca 

globalişti sau constructivişti. În esenţa, toate aceste teorii se opun paradigmelor 

dominante din studiile de securitate şi în special realismului şi neorealismului. 

Analiza lor depăşeşte obiectivele acestei lucrări. Ceea ce am încercat să indicăm este 

faptul că definirea securităţii este o întreprindere dificilă şi ca „împrumuturile” 

teoretice sunt necesare spre a putea face lumina în acest univers intelectual. 

Oricum, remarcăm că dacă am confrunta aceste abordări teoretice cu realitatea, 

ar deveni mai evident faptul că, indiferent de polemicile intelectuale, avem de-a face 

cu două perspective opuse: una tradiţionalistă, stat-centrică, axată pe aspectele de 

putere şi interes (corespunzătoare studiilor de securitate) şi una critică, axată pe o 

definiţie mai amplă sau mai aprofundată a securităţii. Dincolo de aceste aspecte, 

fiecare dintre abordările menţionate are o contribuţie majoră la clarificarea 

81 

David MUTIMER, op. cit., p. 80. 

82 

Teoria Complexului de Securitate Regională. 

83 

Barry BUZAN, Ole WAEVER, op. cit., p. 4. 

37

conceptuală a securităţii: realitatea confirmă faptul că statul-naţiune este un actor 

esenţial al securităţii, dar nu şi unicul; interdependenţa în materie de securitate face 

ca statele să fie mai favorabile cooperării decât conflictului, datorită câştigurilor 

relative implicate şi costurilor induse de starea de conflict; este necesară o abordare 

comprehensivă a securităţii (o perspectivă sectorială). Securitatea poate fi gândită în 

continuare în termeni de actori (de pildă statul ca referent analitic), interacţiuni/ 

tranzacţii (interdependenţe, sensibilităţi, vulnerabilităţi), efecte sistemice 

(globalizarea, fenomenele transnaţionale). 

Aşadar, diversele teorii cu privire la securitate ne-au ajutat să stabilim nivelele 

de analiză relevante pentru lucrarea de faţă. Este însă util să raportăm Politica 

Externă şi de Securitate Comună a UE la teoriile integrării, nu numai la teorii 

generale cu privire la securitate. De ce? În primul rând, teoriile integrării au ca obiect 

tocmai actorii, instituţiile şi procesele. În al doilea rând, deşi fac parte din paradigma 

instituţionalistă, ele au fost influenţate si de celelalte paradigme din studiile de 

securitate. Tema integrării politice europene a atras mulţi apologeţi, dar şi mulţi 

critici. 

Bibliografie: 

1. BROWN, Chris, Understanding International Relations, ediţia a 2-a, Londra: 

Palgrave, 1997; 

2. BUZAN, Barry, People, States, and Fear: An Agenda of International Security 

Studies in the post-Cold War Era, Longman, 1991; 

3. BUZAN, Barry; LITTLE, Richard, International Systems in World History: 

Remaking the Study of International Relations, Oxford: Oxford University 

Press, 2000; 

4. BUZAN, Barry; WAEVER, Ole, Regions and Powers: The Structure of 

International Security, Cambridge: Cambridge University Press, 2003; 

5. BUZAN, Barry; WÆVER, Ole; de WILDE, Jaap, Security: A New Framework 

for Analysis, Boulder, London: Lynne Rienner Publishers, 1998; 

6. DiCICCO, Jonathan M.; LEVY, Jack S., The Power Transition Research 

Program: A Lakatosian Analysis, în Colin Elman, Miriam Fendius Elman 

(ed.), Progress in International Relations Theory: Appraising the Field, 

Londra, Cambridge: MIT Press, 2003; 

7. GRUDZINSKI, Przemyslaw; van HAM, Peter, A Critical Approach to 

European Security: Identity and Institutions, New York, Londra: PINTER, 

1999; 

8. KEOHANE, Robert O.; Nye, Joseph S., Power and Interdependence, Harper 

Collins Publishers, 1989; 

9. LEBOW, Richard Ned, The Long Peace, the end of the Cold War, and the 

Failure of Realism, International Organization, vol. 48, nr. 2 (primăvara 1994); 

10. MAKARYCHEV, Andrei, SERGUNIN, Alexander, International Security, 

Berlin: Teaching International Relations Online, 2002; 

11. McANULLA Stuart, Structure and Agency, în David MARSH, Gerry 

STOKER (ed.), Theory and Methods in Political Science, New York, 

Houndsmill: Palgrave; 

38

12. MEARSHEIMER, John J., The False Promise of Institutions, în Michael E. 

BROWN, Sean M. LYNN-JONES; Steven E. MILLER (ed.), The Perils of 

Anarchy: Contemporary Realism and International Security, Cambridge: MIT 

Press, 1995; 

13. MEARSHEIMER, John J., The False Promise of International Institutions, 

International Security (Winter 1994/95), Vol. 19, No. 3; 

14. MORGENTHAU, Hans, Six principles of political realism, în Politics Among 

Nations: The Struggle for Power and Peace, ediţia a 5-a, New York: Alfred A. 

Knopf, 1978; 

15. MUTIMER David, Beyond Strategy, în Craig A. SNYDER, Contemporary 

Security and Strategy, Deakim University, 1999; 

16. ROCHE, Jean-Jacques, Théories des relations internationales, Paris: Editions 

Montchréstien, 2001; 

17. SAIDEMAN, Stephen M., The Ties That Divide: Ethnic Politics, Foreign 

Policy, and International Conflict, New York: Columbia University Press, 

2001; 

18. TALIAFERRO, Jeffrey W., Security-Seeking Under Anarchy: Defensive 

Realism Reconsidered, International Security, 25, 3, Winter 2000/2001; 

19. VIOTTI, Paul R.; KAUPPI, Mark V., International Relations Theory: Realism 

Pluralism, Globalism, and Beyond, Boston, Londra etc.: Allyn and Bacon, 

1999; 

20. WALT, Stephen M., International relations: one world, many theories, în 

Foreign Policy, Washington, Spring 1998 

21. WALTZ, Kenneth N., Omul, statul şi războiul, Iaşi : Institutul European, 2001; 

22. WALTZ, Kenneth, Theory of International Politics, Addison-Wesley Press, 

Reading MA, 1979; 

23. WALTZ, Kenneth, Evaluating theories, American Political Science Review, 

nr. 91, 1997; 

24. WENDT, Alexander, Anarchy is what States Make of it: The Social 

Construction of Power Politics, International Organization, vol. 46, nr. 2 

(spring, 1992); 

25. WENDT, Alexander, Constructing International Politics, International 

Security, vol. 20, nr. 1, summer 1995. 

39

ŞTIINŢĂ-TEHNOLOGIE-INOVAŢIE ŞI COMPETITIVITATE 

PENTRU SECURITATE 

Dr. Alexandra SARCINSCHI * 

Rezumat: Ştiinţa-tehnologia-inovaţia deţin un rol fundamental în dezvoltarea coerentă a 

omenirii, promovarea acestor elemente fiind o condiţie de bază în realizarea securităţii naţionale şi 

internaţionale, dar şi o tendinţă de evoluţie ce are nevoie de un mediu caracterizat de securitate 

pentru a se dezvolta. Investind în acest trinom este posibilă, pe de o parte, reducerea problemelor 

sociale şi economice ale unei ţări şi, pe de altă parte, sporirea competitivităţii şi securităţii 

aceleiaşi ţări. 

Cuvinte-cheie: ştiinţă, tehnologie, inovaţie, competitivitate, securitate, stat slab, stat eşuat. 

Despre dimensiunile securităţii naţionale au fost scrise zeci de mii de pagini în 

care securitatea a fost analizată în relaţie cu toate cadrele vieţii sociale (de la cel 

geografic la cel psihologic), însă mai puţin spaţiu a fost alocat corelaţiilor cu ştiinţa, 

tehnologia şi inovaţia, vectori ai dezvoltării umane. Problematica pe care o supunem 

dezbaterii nu se referă la tehnica şi tehnologiile militare sau Revoluţia în Domeniul 

Militar, după cum ar putea părea la o primă vedere, ci, dimpotrivă, vom aduce în 

discuţie aspecte generale, precum provocările de securitate ce decurg din 

marginalizarea, voită sau nu, de către un stat a trinomului ştiinţă-tehnologie-inovaţie. 

Analiza va include, pe lângă un cadru teoretic ce considerăm a fi deosebit de necesar, 

corelaţii între nivelul de stabilitate/risc de eşec al unui stat şi competitivitatea 

acestuia, relevând legătura indiscutabilă între capacitatea unei ţări de a gestiona acest 

trinom şi cea de dezvoltare/supravieţuire a statului respectiv. 

1. Securitate şi dezvoltare durabilă pe baza trinomului ştiinţă-tehnologieinovaţie 

Studiul securităţii la oricare dintre nivelurile sale - de la individul uman la 

societatea globală – trebuie să ia în considerare sporirea interdependenţei mondiale a 

cărei principală consecinţă este crearea unui mozaic de noi situaţii interne, în care 

fiecare individ uman este subiect al tendinţelor globale. Drept consecinţă, se nasc 

vulnerabilităţi, în special la influenţele externe, ce variază de la ţară la ţară, în funcţie 

de cadrul istoric, politic, economic şi social existent. Ca răspuns la această 

interdependenţă globală, comunitatea internaţională şi-a propus sporirea securităţii, în 

general, prin implementarea unor concepte, politici şi strategii destinate diverselor 

sfere ale vieţii umane. Unul dintre aceste concepte globalizate şi globalizante este 

dezvoltarea durabilă. 

Dezvoltarea durabilă constituie unul dintre principalele deziderate ale omenirii 

formulate în ultimul secol. Din păcate, deşi se află pe agendele celor mai importanţi 

* 

Cercetător ştiinţific gradul II, Centrul de Studii Strategice de Securitate şi Apărare din 

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, alex_sarcinschi@yahoo.com. 

40

actori internaţionali statali şi nonstatali, fiind subiect de dezbatere al celor mai 

renumite think-tank-uri, conceptul pare a fi unul ambiguu, de o prea vastă 

adresabilitate ce poate dăuna aplicării sale concrete. Legătura strânsă între economie, 

societate şi mediu propusă de acest concept este viabilă din punct de vedere teoretic 

şi practic, însă complexitatea ce derivă de aici face dificilă obţinerea rezultatelor 

pozitive la scară largă. Mai mult, criza economico-financiară din ultimii ani a 

întârziat cu mult respectarea termenelor şi atingerea obiectivelor stabilite prin 

documentele programatice referitoare la dezvoltarea durabilă. În acest context, 

problemele de securitate sporesc, solicitând din ce în ce mai multe resurse pentru 

rezolvarea lor şi împiedicând dezvoltarea pe coordonatele stabilite de către 

comunitatea internaţională. 1 

Agenda 21, unul dintre documentele de bază referitoare la dezvoltarea durabilă 

adoptat în anul 1992 de către 178 de guverne, se adresează problemelor sociale şi 

economice (sărăcie, schimbarea modelelor de consum, sănătate, mişcarea populaţiei 

etc.), celor referitoare la conservarea şi gestionarea resurselor pentru dezvoltare 

(protecţia atmosferei, combaterea despăduririlor, protejarea mediilor fragile, 

conservarea diversităţii biodiversităţii, controlul poluării) şi grupurilor principale ale 

societăţii (copii şi tineri, femei, ONG-uri, autorităţi locale, patronate şi sindicate) al 

căror rol se doreşte a creşte. De asemenea, Agenda 21 furnizează şi modalităţile de 

implementare a obiectivelor prin ştiinţă, transfer tehnologic, educaţie, instituţii 

internaţionale şi mecanisme financiare 2 . Odată cu Agenda 21, la Summit-ul de la Rio, 

în cadrul căreia a fost adoptată, au fost propuse şi 27 de principii ce vin în sprijinul 

atât al înţelegerii ideii de dezvoltare durabilă, cât şi al aplicării Agendei. Unul dintre 

aceste principii (nr. 9) face referire directă la importanţa ştiinţei şi tehnologiei în 

atingerea dezideratelor dezvoltării durabile: Statele trebuie să coopereze pentru 

întărirea capacităţii administrative interne destinate dezvoltării durabile, 

îmbunătăţind nivelul de înţelegere ştiinţifică prin schimburi de cunoştinţe ştiinţifice şi 

tehnologice şi prin intensificarea dezvoltării, adaptării, diseminării şi transferului 

tehnologiilor, inclusiv a tehnologiilor noi şi inovatoare 3 . 

Alături de Agenda 21, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM), 

adoptate în cadrul Summit-ului Mileniului din septembrie 2000, au fost stabilite 

pentru a întări eforturile în sensul dezvoltării omenirii şi asigurării securităţii acesteia. 

Simpla lecturare a celor opt obiective (reducerea sărăciei severe; accesul universal la 

ciclul primar de învăţământ; promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor; 

reducerea mortalităţii la copii; îmbunătăţirea sănătăţii materne; combaterea 

HIV/SIDA şi a tuberculozei; asigurarea durabilităţii mediului; crearea unui 

1 

Pentru mai multe detalii, vezi Alexandra SARCINSCHI, Dezvoltarea durabilă – deziderat viabil 

într-o lume în criză?, în „Lumea 2011. Enciclopedie politică şi militară (Studii strategice şi de 

securitate)”, Teodor FRUNZETI şi Vladimir ZODIAN (coord.), Bucureşti: Ed. CTEA, 2011, 820 

pag., pp. 98-117. 

2 

UN Department of Economic and Social Affairs, Division for Sustainable Development, Agenda 

21, 1992, URL: http://www.un.org/esa/dsd/agenda21/res_agenda21_00.shtml. 

3 

UN General Assembly, Report of the United Nations Conference on Environment and 

Development (Rio de Janeiro, 3-14 June 1992), Annex I, Rio Declaration on Environment and 

Development, URL: http://www.un.org/documents/ga/conf151/aconf15126-1annex1.htm. 

41

parteneriat global pentru dezvoltare 4 ) trimite la ideea sprijinului trinomului ştiinţătehnologie-inovaţie 

în identificarea şi dezvoltarea mijloacelor necesare realizării lor. 

Summit-ul Rio+20, din iunie 2012, a adus în discuţie problema revizuirii ODM 

după 2015 (termenul stabilit pentru atingerea celor opt obiective), fiind propusă 

sintagma Obiective de dezvoltare durabilă (ODD). ODD vor fi stabilite de către un 

grup de lucru ce va fi constituit până la sfârşitul anului în curs (2012) pe baza câtorva 

criterii enunţate în documentul final al Summit-ului, The Future We Want (Viitorul 

pe care îl dorim): să fie orientate către acţiune, concise şi uşor de comunicat, limitate 

ca număr, orientate către aspiraţii, globale şi universal aplicabile ca natură, orientate 

către domeniile prioritare ale dezvoltării durabile 5 . Ideea formulării ODD a fost rapid 

acceptată de majoritatea membrilor ONU deoarece, la bază, promovează unul dintre 

dezideratele universal-valabile, anume bunăstarea umană şi, evident în strânsă 

corelaţie cu aceasta, securitatea la toate nivelurile. Experţii explică conceptul de 

bunăstare umană prin clasica abordare bazată pe relaţiile dintre dezvoltarea 

economică, sustenabilitatea de mediu 6 şi incluziunea socială, dar completată printrun 

element esenţial, anume buna guvernare la toate nivelurile (local, naţional, 

regional şi global), deoarece dezvoltarea durabilă vizează toate ţările lumii şi nu ce ar 

trebui să facă actorii bogaţi pentru cei săraci, dar mai ales ce ar trebui să facă 

împreună toate ţările lumii pentru bunăstarea globală a generaţiei actuale şi a celor 

care vor veni 7 . De asemenea, nu se poate vorbi despre bunăstare fără a face referire la 

componenta ştiinţifică şi tehnologică deoarece eradicarea sărăciei - principalul scop 

atât al dezvoltării durabile, cât şi al ODM şi, cu siguranţă, al viitoarelor ODD – nu 

poate fi realizată fără extinderea razei de diseminare a tehnologiilor cruciale 

(medicină şi diagnoză, electrificare, comunicaţii etc.) dinspre ţările cu venituri mari şi 

medii către cele cu venituri reduse. Pentru a se dezvolta în sensul dorit de 

documentele enunţate, lumea va avea nevoie de noi tehnologii şi de noi modalităţi de 

organizare a activităţii umane astfel încât standardele de viaţă să fie îmbunătăţite fără 

a afecta mediul înconjurător. În consecinţă, schimbarea tehnologică şi schimbarea 

socială sunt considerate a fi critice atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace. 

Se observă astfel necesitatea accentuării trinomului ştiinţă-tehnologie-inovaţie 

în dezvoltarea coerentă a omenirii, ca o condiţie de bază în realizarea securităţii 

4 

Centrul de informare ONU pentru România, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului, f.a., URL: 

http://www.onuinfo.ro/odm/. 

5 

UN, Agenda item 10. Outcome of the Conference. The Future We Want, A/CONF.216/L.1, Rio de 

Janeiro, 20-22 June 2012, p. 46. 

6 

Cf. Marcel D. POPA, (coord.), Dicţionar enciclopedic. Vol. VI (R-T), Editura Univers 

Enciclopedic, Bucureşti, 2006¸ sustenabilitatea reprezintă calitatea unei activităţi antropice de a se 

desfăşura fără a epuiza resursele disponibile şi fără a distruge mediul, deci fără a compromite 

posibilităţile de satisfacere a nevoilor generaţiilor următoare. Conferinţa Mondială asupra mediului 

de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenţie deosebită acestui concept, care implică stabilirea 

unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi găsirea de resurse alternative. Când 

se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei ţări sau regiuni, este de obicei preferat 

termenul sinonim dezvoltare durabilă. 

7 

, Jeffrey D. SACHS, From Millenium Development Goals to Sustainable Development Goals, în 

„The Lancet”, Volume 379, Issue 9832, 9 June 2012, pp. 2206 – 2211, URL: 

http://jeffsachs.org/wp-content/uploads/2012/06/From-MDGs-to-SDGs-Lancet-June-2012.pdf. 

42

naţionale şi internaţionale, dar şi ca tendinţă de evoluţie ce are nevoie de un mediu 

caracterizat de securitate pentru a se dezvolta. Elementele trinomului enunţat 

evoluează în permanenţă, fiind influenţate de schimbările structurale ce se petrec în 

economia globală, de globalizarea constantă a activităţii de inovare şi de apariţia unor 

noi actori şi a unor noi modalităţi de inovare şi dezvoltare. Ştiinţa, tehnologia şi 

inovaţia sunt componente importante ale strategiilor de creştere economică şi a 

nivelului de trai, precum şi ale strategiilor pentru reducerea sărăciei, iar acestea sunt 

baza sporirii nivelului de securitate naţională şi internaţională. Aserţiunea este 

valabilă atât în cazul ţărilor dezvoltate, industrializate, cât şi în cazul ţărilor în curs de 

dezvoltare. Acestea din urmă nu pot prospera dacă nu îşi consolidează capacitatea 

ştiinţifică, tehnologică şi inovatoare ce le va permite să se încadreze în economia 

globală din ce în ce mai competitivă şi în sistemul comerţului deschis. 

Introducem aici şi conceptul de competitivitate, ce include, pe lângă 

componente instituţionale (instituţii, infrastructură, sănătate, educaţie, mediu 

macroeconomic, piaţa de bunuri, piaţa muncii, piaţa financiară etc.) şi componente 

referitoare la ştiinţă-tehnologie-inovaţie (pregătirea tehnologică şi capacitatea de 

inovare) 8 . Acest concept este esenţial deoarece securitatea naţională şi internaţională 

nu pot fi realizate fără centrarea pe iniţiative ce cresc competitivitatea şi calitatea 

vieţii, concurând, în aceleaşi timp, pentru întâmpinarea cu succes a provocărilor la 

adresa securităţii. 

Din cele enunţate mai sus se poate desprinde o ipoteză: stabilitatea/riscul de 

eşec a/al unui stat este corelată/corelat cu nivelul de competitivitate al acestuia. În 

cele ce urmează vom încerca să validăm această ipoteză prin analiza unor statistici 

referitoare la aceste două elemente. 

2. Securitate, state slabe/eşuate şi competitivitate 

Statul este, în prezent, supus unei presiuni duble: internă, de a satisface nevoile 

de bază ale cetăţenilor şi instituţiilor sale, şi externă, de a face faţă transformărilor ce 

se desfăşoară la nivel internaţional 9 . Globalizarea este deja cunoscută ca unul dintre 

factorii principali ai erodării suveranităţii statului, pieţele globale, reţelele 

transnaţionale, normele internaţionale şi valorile cosmopolite reducând semnificativ 

rolul şi sfera de control al/a statelor. În acest context, statul trebuie să îşi păstreze şi 

să dezvolte capacitatea de a furniza unele dintre bunurile politice fundamentale 

asociate statalităţii: securitate fizică, instituţii politice legitime, management 

economic şi bunăstare socială. Eşecul voit sau nu în furnizarea acestor bunuri îl 

definesc drept stat slab 10 . Subiectul statelor slabe a devenit la modă în relaţiile 

8 

, Klaus SCHWAB (ed.), Insight Report. The Global Competitiveness Report 2012-2013. Full data 

edition, World Economic Forum, Geneva, 2012, pp. 4-8, URL: 

http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2012-13.pdf. 

9 

Pentru mai multe detalii, vezi SARCINSCHI, Alexandra, State între slăbiciune, eşec sau colaps, 

în „Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (Studii strategice şi de securitate)”, Teodor 

FRUNZETI şi Vladimir ZODIAN (coord.), Bucureşti: Ed. CTEA, 2009, 1104 pag., pp. 161-178. 

10 

Stewart PATRICK, Weak States and Global Threats: Fact or Fiction?, în „The Washington 

Quarterly”, No. 29:2, Spring 2006, pp. 27-53. 

43

internaţionale începând cu a doua parte a anilor ’90, acestea fiind privite ca o 

epidemie a sistemului internaţional, ale cărei simptome, născute prin combinarea unei 

largi varietăţi de factori, lăsate netratate, ar putea contribui la propagarea instabilităţii 

în regiuni vaste ale lumii. Cel mai des vehiculat scenariu era cel în care violenţele 

dintr-un stat slab ar lua amploare afectând şi statele vecine, iar comunitatea 

internaţională ar fi nevoită să intervină. 11 Acest scenariu a devenit realitate în cazul 

destrămării Iugoslaviei şi în cel al intervenţiilor militare în Orientul Apropiat. 

În comparaţie cu alte ţări în curs de dezvoltare, există posibilitatea ca statele 

slabe să fie mai grav afectate de creşterea înceată sau nulă a economiei şi să fie foarte 

departe de atingerea până în anul 2015 a ODM. În cele mai multe cazuri, cetăţenii 

acestor state slabe sunt săraci şi subdezvoltaţi, suferă de boli cronice şi au o speranţă 

de viaţă scăzută, sunt privaţi de accesul la educaţie şi servicii de sănătate 

fundamentale, sunt victime ale discriminării de gen şi nu au acces la tehnologia 

modernă. 

Cauzele slăbiciunii diferă de la stat la stat. Este evident că sărăcia erodează 

capacitatea statului prin degradarea capitalului uman, împiedicarea dezvoltării 

instituţiilor şi pieţelor eficiente, crearea unui mediu favorabil guvernării corupte, 

alimentarea conflictelor. Deşi sărăcia accentuează slăbiciunea statului, slăbiciunea 

este consecinţă şi a deficitului altor capacităţi: lipsa de legitimitate politică, lipsa de 

competenţă în guvernarea economică şi în asigurarea serviciilor esenţiale către 

populaţie, dar şi prin absenţa securităţii evidenţiată prin prezenţa conflictului şi a 

instabilităţii. Fiecare dintre aceste probleme de capacitate pot, la rândul lor, să 

exacerbeze sărăcia 12 . 

Când statul nu poate furniza decât o cantitate foarte limitată de bunuri politice 

esenţiale, se poate vorbi despre stat eşuat. Aceste state îşi pierd treptat rolul de 

furnizori principali de bunuri politice în favoarea unor actori nonstatali sau chiar a 

unor „lorzi ai războiului”. Astfel, un stat eşuat este o formă de organizare politică 

lipsită de conţinut care nu este capabilă sau nu doreşte să îşi îndeplinească obligaţiile 

fundamentale ce-i revin ca stat-naţiune în lumea contemporană. Într-un asemenea 

stat, instituţiile sunt defectuoase, dezbaterea democratică este absentă, juridicul este 

derivat din executiv şi nu independent, cetăţenii ştiu că nu se pot baza pe sistemul 

judiciar, birocraţia şi-a pierdut simţul responsabilităţii profesionale şi este un factor al 

oprimării cetăţenilor. Robert Rotberg identifică şi alte caracteristici ale statului eşuat: 

distrugerea infrastructurii (linii telefonice şi transport ineficiente, rezerve de apă 

potabilă secătuite, întreruperi în furnizarea curentului electric, facilităţi educaţionale 

şi medicale degradate); creşterea analfabetismului; creşterea ratei mortalităţii 

infantile; creşterea sărăciei; adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci; dezvoltarea 

corupţiei; imposibilitatea de a proiecta puterea în afara limitelor capitalei 

11 

Stacy R. CLOSSON, The Nexus of the Weak State and International Security: It All Depends on 

the Location of Sovereignty, Paper presented at the British International Studies Association, 2006 

Annual Conference, University of Cork, Ireland, p. 2. 

12 

Lael BRAINARD, Derek CHOLLET (Eds.), Too Poor for Peace? Global Poverty, Conflict, and 

Security in the 21 

44 

st Century, The Brookings Institution, Washington, 2007, p. 34.

administrative şi de a controla periferiile naţionale; creşterea ratei criminalităţii; 

creşterea nivelului de insecuritate. 13 

Se observă că în aceste state, conform definiţiei, ştiinţa, tehnologia şi inovaţia 

nu numai că nu sunt obiect al politicilor guvernamentale, ci, dimpotrivă, sunt privite 

ca elemente negative. Cel mult, într-un astfel de stat, acest trinom poate fi promovat 

doar pentru dezvoltarea unor noi mijloace şi instrumente de control şi opresiune. 

Statele slabe/eşuate, în cele mai multe dintre cazuri, nu reuşesc să întrunească 

precondiţiile pentru aplicarea modelelor standard de dezvoltare economică promovate 

de către ONU . În general, acest tip de state sunt caracterizate de un grad ridicat de 

violenţă internă ce face şi mai dificilă ajutorarea lor. Cele mai grave situaţii se 

înregistrează în statele eşuate, unde eroziunea capacităţii statului a atins cote înalte, 

perspectivele economice sunt negative, iar posibilitatea apariţiei unui conflict violent 

este foarte mare. 

În acest context, corelaţia dintre nivelul de nivelul de stabilitate/risc de eşec al 

unui stat şi competitivitatea acestuia este evident deoarece ambele elemente ale 

analizei sunt definite în funcţie de capacitatea statului de a furniza anumite bunuri 

cetăţenilor săi. 

Competitivitatea este definită drept set de instituţii, politici şi factori care 

determină nivelul de productivitate al unei ţări 14 . Acesta din urmă determină nivelul 

de prosperitate şi, în consecinţă, nivelul de securitate alături de alţi indicatori. 

Competitivitatea are la bază 12 coloane: 1) instituţii; 2) infrastructură; 3) mediu 

macroeconomic; 4) sănătate şi educaţie primară; 5) educaţie superioară şi instruire; 6) 

eficienţa pieţei de bunuri; 7) eficienţa pieţei muncii; 8) dezvoltarea pieţei financiare; 

9) nivelul de pregătire tehnologică; 10) dimensiunea pieţei; 11) sofisticarea 

afacerilor; 12) inovaţia 15 . Aceste coloane se susţin una pe cealaltă şi o slăbiciune în 

oricare dintre domeniile enunţate poate avea un impact negativ asupra celorlalte. De 

exemplu, capacitatea puternică de inovaţie (coloana 12) nu poate fi realizată fără o 

forţă de muncă sănătoasă, bine educată şi instruită (coloanele 4 şi 5) care este 

capabilă să absoarbă noi tehnologii (coloana 9), iar fără finanţarea suficientă a 

cercetării şi dezvoltării (coloana 8) sau fără o piaţă a bunurilor eficientă, nu este 

posibilă introducerea pe piaţă (coloana 6) a noilor tehnologii (coloana 9) 16 . Prin 

agregarea acestor elemente, sunt identificate trei tipuri de economii: 

- nivelul 1: economii bazate pe factor, ce au drept elemente-cheie coloanele 

de la 1 la 4 (cerinţe de bază); 

- nivelul 2: economii bazate pe eficienţă, cu elemente-cheie coloanele 5-10 

(promotori ai eficienţei); 

- nivelul 3: economii bazate pe inovaţie, în care coloanele 11 şi 12 sunt 

esenţiale (factori de inovare şi sofisticare). 

13 

Robert I. ROTBERG, Nation-State Failure: A Recurring Phenomenon?, NIC 2020 Project, 2003, 

p. 3-4. 

14 

Klaus SCHWAB, (ed.), op. cit., 2012, pp. 4-7. 

15 Idem, p. 8. 


45

În Raportul Forumului Economic Mondial, The Global Competitiveness Report 

2012-2013 (Raportul global asupra competitivităţii 2012-2013 - RGC), sunt 

identificate conform acestei tipologii 38 de economii bazate pe factor, 17 economii 

aflate în tranziţie de la nivelul 1 la nivelul 2, 33 de economii bazate pe eficienţă, 21 

de economii în tranziţie de la nivelul 2 la nivelul 3 şi 35 de economii bazate pe 

inovaţie. În cele ce urmează vom corela scorurile câtorva dintre ţările analizate în 

Raport, cu scorurile obţinute de acestea într-o statistică a statelor eşuate realizată de 

către Fondul pentru Pace. 

Fondul pentru Pace, în Failed States Index (Indexul statelor eşuate - ISE), 

propune 12 indicatori pentru analiza eşecului unui stat: presiuni demografice; mişcări 

masive de refugiaţi sau persoane dislocate intern, ce creează urgenţe umanitare 

complexe; moşteniri ale unor grupări ce doreau răzbunare sau paranoia de grup; 

emigrare masivă a clasei medii şi a elitelor profesionale; dezvoltare inegală în cadrul 

diverselor grupuri sociale; sărăcie, declin economic sever; pierderea legitimităţii 

statului; deteriorarea progresivă a serviciilor publice; suspendarea sau aplicarea 

arbitrară a statului de drept şi nerespectarea drepturilor omului; aparat de securitate ce 

operează ca stat în stat; crearea elitelor divizate; intervenţia altor state sau actori 

politici externi 17 . În urma analizei acestor indicatori în 117 ţări, a fost format un 

clasament în care valorile mari (maxim 10) semnifică faptul că statul respectiv are 

caracteristicile unui stat eşuat, în timp ce valorile mici, apropiate de 0, semnifică 

absenţa acestor caracteristici. Sunt astfel stabilite patru mari categorii de statusuri ale 

statelor: alertă, avertizare, stabil şi sustenabil. 

Pornind de la ISE, vom încerca să arătăm existenţa corelaţiilor între nivelul de 

stabilitate/risc de eşec al unui stat şi competitivitatea acestuia, pe baza analizei unui 

eşantion format din primele trei ţări cu cel mai mare punctaj din fiecare categorie de 

status de alertă, precum şi ţara cu cel mai scăzut punctaj, adică cea cu cel mai mare 

nivel de sustenabilitate. Întrucât pentru statele cu cel mai mare punctaj, cele aşanumit 

eşuate (Somalia, RD Congo şi Sudan), nu există date în RGC, am introdus în 

eşantion următoarele trei ţări din ISE din categoria alertă pentru care există date 

despre nivelul de competitivitate (Ciad, Zimbabwe şi Haiti). 

17 

The Fund for Peace, Failed States Index 2012, 2012, URL: 

http://www.fundforpeace.org/global/?q=fsi-grid2012. 

46

Nr. 

crt. 

1 

2 RD Congo 

111,2 

fără date 

fără date 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

Ţară 

Somalia 

Sudan 

Ciad 

Zimbabwe 

Haiti 

Iran 

Rwanda 

Malawi 

România 

Kuwait 

Mongolia 

Australia 

Islanda 

Olanda 

Finlanda 

Scor ISD 

149,9 

109,4 

107,6 

106,3 

104,9 

89,6 

89,3 

88,8 

59,5 

58,9 

58,8 

29,2 

29,1 

28,1 

20 

Nivel de alertă 

Alertă 

Avertizare 

Stabil 

Sustenabil 

Scor RGC 

3,05 

3,34 

2,90 

4,22 

4,24 

3,38 

4,07 

4,56 

3,87 

5,12 

4,74 

5,50 

5,55 

Tabel nr. 1 - State eşuate/sustenabile şi state necompetitive/ competitive 18 

Nivel de dezvoltare 

1 

1 

1 

Tranziţie 1-2 

1 

1 

2 



Se observă că, în majoritatea cazurilor, un scor ISD înalt este corelat cu un scor 

RGC scăzut, cu alte cuvinte, cu cât un stat are un nivel de alertă mai ridicat, cu atât 

nivelul de dezvoltare este mai redus. 

În eşantionul de mai sus se observă trei cazuri ce pot fi numite excepţii, pentru 

care nivelul de alertă nu este corelat cu cel de dezvoltare: Iran, Kuwait şi Mongolia. 

Trebuie subliniat faptul că nivelurile de dezvoltare nu reprezintă simpla însumare a 

indicatorilor reprezentaţi de cele 12 coloane ale competitivităţii, ci este vorba despre 

ponderi diferite ale acestora în stabilirea nivelului la care se află fiecare ţară 

(indicatorii corespunzători coloanelor 1-4: 60%; 5-10: 35%; 11-12: 5% ), astfel că 

pot exista discrepanţe între clasificarea crescătoare a ţărilor în funcţie de scorul RGC 

şi nivelele de dezvoltare (cum se observă, de exemplu, în cazul României care, deşi 

are un scor inferior Iranului şi Rwandei, este încadrată într-o categorie superioară de 

dezvoltare). Mecanismele acestei situaţii trebuie căutate în cei 12 indicatori ai ISE şi 

cele 12 coloane ale competitivităţii din RGC. 

Indicatorii ISE pot fi încadraţi în trei domenii: social (presiuni demografice; 

mişcări masive de refugiaţi sau persoane dislocate intern, ce creează urgenţe 

umanitare complexe; moşteniri ale unor grupări ce doreau răzbunare sau paranoia de 

grup; emigrare masivă a clasei medii şi a elitelor profesionale), economic (dezvoltare 

inegală în cadrul diverselor grupuri sociale; sărăcie, declin economic sever), politic şi 

militar (pierderea legitimităţii statului; deteriorarea progresivă a serviciilor publice; 

suspendarea sau aplicarea arbitrară a statului de drept şi nerespectarea drepturilor 

18 

Conform statisticilor prezentate: Failed States Index 2012 şi The Global Competitiveness Report 

2012-2013. 

47 

3 

3 

3 

3

omului; aparat de securitate ce operează ca stat în stat; crearea elitelor divizate; 

intervenţia altor state sau actori politici externi). Se observă că, în principal, primele 

două domenii pot fi corelate cu competitivitatea, ce are la bază o componentă 

preponderent economică, chiar dacă implică şi una politică, identificată prin instituţii 

al căror rol este de a favoriza competitivitatea şi creşterea. Astfel, în cazul Iranului, 

de exemplu, scorul ISE ridicat este influenţat de indicatorii politici şi militari ce 

însumează peste 50% din punctajul final, plasând ţara la un nivel ridicat de alertă, 

deşi, din punct de vedere al scorului RGC, Iranul (4,22) este mai bine plasat decât 

România (4,07). Mai mult, aceleaşi probleme de natură politică şi militară 

influenţează negativ indicatorii sociali şi economici de bază, astfel că Iranul este 

inclus în categoria ţărilor în tranziţie de la economia bazată pe factor la cea bazată pe 

eficienţă, deşi deţine un punctaj mai mare decât ţări care se află la primele trei 

niveluri de dezvoltare: Grecia (nivelul 3, scor RGC 3,86), Slovacia (nivelul 3, scor 

RGC 4,14), Argentina (tranziţie de la nivelul 2 la 3, scor RGC 3,87), Croaţia 

(tranziţie de la nivelul 2 la 3, scor RGC 4,04), Muntenegru (nivelul 2, scor RGC 

4,14), Ucraina (nivelul 2, scor RGC 4,14) etc. Aceasta se traduce prin aceea că 

situaţia politică, socială şi economică dificilă a Iranului se reflectă şi în ceea ce 

priveşte factorii sofisticare şi inovare care sunt definitorii pentru un nivel ridicat de 

dezvoltare a unei ţări (conform unui clasament pe baza acestor doi indicatori, Iranul 

se află pe poziţia 77 în lume, spre deosebire de poziţia 66 pe care o ocupă în 

clasamentul stabilit pe baza indexului global RGC). 

Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în Kuwait şi Mongolia unde, deşi scorul 

RGC este mai mare decât al unor ţări aflate la niveluri superioare de dezvoltare, 

probleme sociale şi economice se reflectă în scorurile pentru indicatorii referitori la 

eficienţă, sofisticare şi inovare. 

În consecinţă, se poate afirma că există o relaţie biunivocă între nivelul de 

alertă al unei ţări şi cel de dezvoltare, măsurate cu instrumentele puse la dispoziţie de 

ISE şi RGC. Nu numai că slăbiciunea unui stat se reflectă în competitivitate redusă, 

dar şi aceasta din urmă predispune la eşec în furnizarea de bunuri politice esenţiale. 

Concluzii 

Ştiinţa-tehnologia-inovaţia sunt elemente de bază ale dezvoltării durabile. 

Aceasta înseamnă că investind în acest trinom este posibilă, pe de o parte, reducerea 

problemelor sociale şi economice ale unei ţări şi, pe de altă parte, sporirea 

competitivităţii şi securităţii aceleiaşi ţări. Eşecul în dezvoltarea şi promovarea în 

scopuri benefice omenirii a ştiinţei, tehnologiei şi inovaţiei unei ţări poate determina 

eşecul statului respectiv întrucât acesta nu va mai fi capabil să ofere cetăţenilor nici 

bunăstare, nici motive pentru legitimarea sa. Un stat care nu doreşte sau nu poate să 

dezvolte trinomul menţionat favorizează intenţionat sau nu sărăcia, migraţia forţei de 

muncă înalt calificate, şomajul, analfabetismul, corupţia, poluarea, discriminarea, 

crima organizată, terorismul etc. şi, implicit, un nivel scăzut de dezvoltare şi unul 

ridicat de insecuritate. 

48

Aşadar, stabilitatea/riscul de eşec a/al unui stat este corelată/corelat cu nivelul 

de competitivitate al acestuia. Relaţia este biunivocă, complexă şi complicată, 

incluzând elemente multiple, ilustrate de indicatorii prezentaţi anterior, ce se 

influenţează unele pe altele, deşi fac parte din domenii diferite ale vieţii sociale. În 

consecinţă, ştiinţa, tehnologia, inovaţia, competitivitatea şi securitatea stau la baza 

progresului omenirii creându-l, dar fiind şi potenţate de către acesta. 

Bibliografie: 

1. Centrul de informare ONU pentru România, Obiectivele de dezvoltare ale 

mileniului, f.a., URL: http://www.onuinfo.ro/odm/; 

2. The Fund for Peace, Failed States Index 2012, 2012, URL: 

http://www.fundforpeace.org/global/?q=fsi-grid2012; 

3. UN Department of Economic and Social Affairs, Division for Sustainable 

Development, Agenda 21, 1992, URL: http://www.un.org/esa/dsd/agenda21/ 

res_agenda21_00.shtml; 

4. UN General Assembly, Report of the United Nations Conference on 

Environment and Development (Rio de Janeiro, 3-14 June 1992), Annex I, Rio 

Declaration on Environment and Development, 1992, URL: 

http://www.un.org/documents/ga/conf151/aconf15126-1annex1.htm; 

5. UN, Agenda item 10. Outcome of the Conference. The Future We Want, 

A/CONF.216/L.1, Rio de Janeiro, 20-22 June 2012; 

6. BRAINARD, Lael; Derek CHOLLET (Eds.), Too Poor for Peace? Global 

Poverty, Conflict, and Security in the 21 st Century, Washington: The Brookings 

Institution, 2007. 

7. CLOSSON, Stacy R., The Nexus of the Weak State and International Security: 

It All Depends on the Location of Sovereignty, Paper presented at the British 

International Studies Association, 2006 Annual Conference, University of 

Cork, Ireland; 

8. FRUNZETI, Teodor şi Vladimir ZODIAN (coord.), Lumea 2011. Enciclopedie 

politică şi militară (Studii strategice şi de securitate), Bucureşti: Ed. CTEA, 

2011, 820 pag., pp. 98-117; 

9. FRUNZETI, Teodor şi Vladimir ZODIAN (coord.), Lumea 2009. Enciclopedie 

politică şi militară (Studii strategice şi de securitate), Bucureşti: Ed. CTEA, 

2009, 1104 pag., pp. 161-178; 

10. PATRICK, Stewart, Weak States and Global Threats: Fact or Fiction?, în 

„The Washington Quarterly”, No. 29:2, Spring 2006, pp. 27-53; 

11. POPA, Marcel D. (coord.), Dicţionar enciclopedic. Vol. VI (R-T), Bucureşti: 

Editura Univers Enciclopedic, 2006; 

12. ROTBERG, Robert I., Nation-State Failure: A Recurring Phenomenon?, NIC 

2020 Project, 2003, URL: http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/ 

cia/nic2020/panel2_nov6.pdf; 

49

13. SACHS, Jeffrey D., From Millenium Development Goals to Sustainable 

Development Goals, în „The Lancet”, Volume 379, Issue 9832, 9 June 2012, 

pp. 2206 – 2211, URL: http://jeffsachs.org/wp-content/uploads/2012/06/From- 

MDGs-to-SDGs-Lancet-June-2012.pdf; 

14. SCHWAB, Klaus (ed.), Insight Report. The Global Competitiveness Report 

2012-2013. Full data edition, World Economic Forum, Geneva, 2012, URL: 

http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2012- 

13.pdf. 

50

RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA MEDIULUI INTERNAŢIONAL 

DE SECURITATE ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE GLOBALE. 

OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA 

Dr. Iulian POPA * 

Rezumat: În perioada actuală, situaţia internaţională capătă aspecte deosebit de complexe 

în paralel cu un dinamism specific sferei relaţiilor internaţionale. 

Securitatea globală trebuie privită din mai multe perspective, respectiv din puncte de vedere 

politic, militar, economic, ecologic, alimentar sau demografic. 

Specificitatea acestei situaţii de ansamblu cu totul deosebită constă în aceea că se derulează 

pe fondul unor crize economice şi financiare severe, care accentuează dificultatea în a identifica 

soluţii la problemele dificile care trebuiesc rezolvate de comunitatea internaţională. 

La toate acestea, se adaugă şi nevoia de vigilenţă în ceea ce priveşte fenomenul 

terorismului, inclusiv în privinţa României, care nu trebuie să se considere ferită de acest tip de 

ameninţări. 

Pe de altă parte, în privinţa României, pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai 

aproape de acurateţe, trebuie să luăm în discuţie şi oportunităţile pe care le are, elemente care pot 

oferi un suport în a înfrunta cu succes riscurile şi ameninţările. 

Toate acestea pot fi privite ca aspecte noi în evoluţia mediului de securitate internaţional, 

ca elemente ce trebuiesc privite în complexitatea şi – mai ales – în simultaneitatea lor. 

Cuvinte-cheie: riscuri, ameninţări, criză economică, 

Dintotdeauna, domeniul relaţiilor internaţionale a fost considerat ca fiind cel 

mai dinamic dintre toate ştiinţele. Asta pentru că, de exemplu, în domeniul fizicii, 

chimiei sau matematicii apar elemente noi odată la câţiva ani sau zeci de ani, în timp 

ce în sfera relaţiilor internaţionale zilnic apar noi evenimente, noi evoluţii sau 

involuţii. 

De aceea, pentru a performa în aceste domenii, este necesară o permanentă 

informare, o bună putere de sinteză şi analiză, asemenea unui joc de şah, în care 

trebuie să anticipezi mutările adversarului. În context, este interesant de menţionat că 

diplomaţia rusă este considerată una dintre cele mai redutabilă. Dar o mică parte din 

publicul larg ştie că la angajarea în ministerul rus de externe, ca probă eliminatorie, 

este jocul de şah. 

Perioada pe care o parcurgem este de o complexitate deosebită, fiind 

caracterizată de suprapunerea unui complex de riscuri şi ameninţări, toate pe fondul 

crizelor economice şi financiare, care fac şi mai complicată situaţia internaţională. 

Riscurile şi ameninţările existente sunt de natură politice, militare, ecologice, 

economice, alimentare, cibernetice, teroriste, demografice şi probabil că nu le-am 

enumerat decât pe cele mai vizibile. Să încercăm să identificăm pe cele mai 

semnificative dintre acestea, după care să reliefăm – paradoxal la prima vedere - şi 

oportunităţile pentru România în acest context extrem de complicat. 

* 

Doctor în Ştiinţe Politice şi absolvent a două cursuri de specializare în Germania, în domeniul 

cooperării şi securităţii europene şi euro-atlantice; consilier în Ministerul Apărării Naţionale. 

51

1. Riscuri şi ameninţări 

1.1. Evoluţii din sfera politico-militară 

Situaţia din Uniunea Europeană 

Criza economică şi financiară a contribuit la deteriorarea şi a situaţiei din 

Uniunea Europeană. Evoluţiile economice influenţează direct mişcările din zona 

politicului în toate ţările comunitare. Elementele care evidentele evoluţii sunt acelea 

care arată schimbarea de guverne în mai multe ţări, regimurile de centru-dreapta fiind 

înlocuite cu guverne de centru-stânga, considerate mai apropiate de interesele claselor 

sociale cu venituri mai modeste. 

Se poate pune întrebarea: ce legătură acest aspect cu tema abordată în discuţie? 

Corelarea este după cum urmează. În Europa, tendinţa populaţiei este de îmbătrânire 

(spre deosebire de SUA). Este firesc ca aceste comunităţi mai înaintate în vârstă să 

aibă orientări politice mai de centru-stânga. Este evident că nevoile acestor oameni 

sunt legate mai curând legate de aspecte sociale precum: asistenţă medicală, pensii, 

alte ajutoare sociale. Unei populaţii de acest tip este mai dificil de propus sau promis 

bugete mai de austeritate, iar apoi să li se promită programe de înarmare sau de 

dotare a serviciilor speciale, ale Poliţiei sau ale Armatei. 

La sfârşitul lunii septembrie 2012, la Bruxelles a fost organizată o reuniune cu 

tema Schimbarea rolului serviciilor de informaţii după 9 septembrie 200, cu lecţii 

pentru guverne, industrie şi societatea civilă. În cadrul dezbaterilor, Lordul George 

Robertson (fostul secretar general al NATO) a caracterizat situaţia actuală ca fiind 

una complicată, în primul rând datorită lipsei resurselor adecvate, care să poată 

susţină măsurile corespunzătoare pentru contracararea riscurilor şi ameninţărilor. 

Ţinând cont de faptul că România are drept partener economic în ponderea cea 

mai importantă, este evident că şi România este afectată de aceste evoluţii, inclusiv in 

corelarea dintre evoluţiile economice, bugetele naţionale şi – implicit – finanţarea 

instituţiile din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Este de mare 

actualitate – în cazul României – situaţia cu achiziţia avioanelor care să intre în 

dotarea Forţelor Aeriene ale Armatei, în contextul în care resursa de zbor a flotei 

României expiră în 2-3 ani. 

Este o situaţie foarte delicată, pentru că este complicat de explicat publicului 

larg că în vremuri atât de dificile din punct de vedere economic şi financiar trebuie să 

cumpărăm avioane. Din păcate, acum circa 3 ani chiar un marcant lider politic, fost 

premier, a lansat pe piaţă celebra întrebare: „De ce să cumpărăm avioane, că România 

nu e în război?”. E trist dacă un lider politic marcant nu înţelege subiectul, ce 

pretenţii să mai avem la omul obişnuit, preocupat de nevoile şi grijile zilnice. 

Prin urmare, o ţară fără dotările – în cazul exemplificat necesare Forţelor 

Aeriene – este vulnerabilă. Este adevărat, nu suntem în război. Şi este bine că nu 

suntem în război. Dar oare e indicat să înceapă un război şi abia atunci să începem 

procedurile pentru dotare? Majoritatea publicului larg nu ştie că procedurile pentru 

achiziţii durează ani de zile, în cadrul contractelor mari. 

Revenind la situaţia de ansamblu la nivel internaţional, trebuie amintit că toate 

ţările au fost nevoite să-şi restrângă bugetele de apărare – în cazul de care vorbim. 

52

Chestiunea care se pune şi cred că ar fi recomandabil în această situaţie dificilă, reală, 

serioasă ar trebui să abordeze următoarele elemente: 

- stabilirea priorităţilor şi: 

- gândirea unor dotări prin programe derulate pe mai mulţi ani, pentru a uşura 

sarcina bugetară. 

În cazul concret al României şi ţinând cont de concluziile de la mai multe 

conferinţe internaţionale la care am participat, apreciez că ar trebui modificarea 

filosofiei de achiziţii, astfel: în prezent, se încep mai multe programe de achiziţii şi se 

alocă anual câte puţin pentru mai multe astfel de programe. În Occident se optează 

pentru formularea priorităţilor şi se rezolvă pe rând, dar integral, fiecare program în 

parte. Anul următor se alocă bani pentru următoarele programe de pe lista de 

priorităţi stabilită. Şi tot aşa. 

La nivel european se remarca o stare de nervozitate, inclusiv în Parlamentul 

European. Acum, aici, dominant este grupul parlamentar popular, dar tendinţa este de 

schimbare anul viitor (2013) către socialişti şi liberali, dacă ţinem cont de tendinţa 

remarcată în ultimii 2-3 ani în alegerile naţionale. Aceasta conduce la o stare de 

incertitudine mai ales în ceea ce priveşte bugetele viitoare, pentru că de la bugete 

pornesc toate discuţiile, toate calculele în ceea ce priveşte dotarea pentru domeniile 

care ţin de securitate. 

Situaţia din Orientul Mijlociu 

În momentul în care scriu aceste rânduri (26 septembrie 2012) elementele din 

această parte a lumii se prezentau – în mare – după cum urmează: Iranul şi-a 

intensificat programul nuclear, ajungând la peste 3.500 de centrifuge pentru 

îmbogăţirea uraniului, având ambiţia declarată de a depăşi cifra de 7.000. Liderii 

iranieni susţin că este vorba de un program civil, care vizează domenii precum cel al 

sănătăţii sau cel al obţinerii de energie electrică. Israelul acuză că este vorba de un 

program intensificat pentru obţinerea armei nucleare şi insistă să obţină sprijin 

internaţional care să le permită să atace instalaţiile nucleare ale Iranului (majoritatea 

acestora aflându-se în subteran). 

Pe de altă parte, lumea arabă ameninţă cu replici foarte dure la adresa 

Israelului, toată situaţia riscând să degenereze într-un conflict foarte periculos. Unii 

lideri arabi vorbesc chiar de un al III-lea război mondial. 

În altă ordine de idei, în luna noiembrie 2012, în SUA vor avea loc alegeri 

prezidenţiale. Liderii israelieni încearcă să convingă Administraţia Obama să dea 

binecuvântarea declanşării atacului asupra Iranului până la alegerile din noiembrie. 

Până acum nu au reuşit, iar preşedintele Obama a declarat că va face tot posibilul ca 

acest atac să nu aibă loc, cel puţin până la alegeri sau pe durata mandatului său, 

acesta preferând calea negocierilor. 

Oamenii de ştiinţă apreciază că Iranul nu are cum să realizeze bomba nucleară, 

din punct de vedere tehnic, mai devreme de un an şi jumătate. Cu alte cuvinte, nu s-ar 

justifica graba unui asemenea atac care ar fi extrem de riscant din perspectiva 

posibilelor evoluţii şi consecinţe pentru întreaga comunitate internaţională. 

La sfârşitul lunii septembrie 2012, la New York a avut loc o nouă serie de 

negocieri între Iran şi G5 + 1, la nivel de miniştri de externe. Grupul celor şase mari 

53

puteri care negociază cu Teheranul în controversatul dosar nuclear iranian este 

constituit din cele 5 ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU 

(China, Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA) plus Germania. 

Reprezentanţi ai autorităţilor iraniene afirmă că / în cazul eşuării negocierilor 

cu G5 + 1 / Iranul va obţine uraniu îmbogăţit 60%, necesar funcţionării submarinelor 

sale. Experţii nucleari occidentali consideră că Iranul obţine deja uraniu îmbogăţit 

peste nivelul permis, acela de 20% (uraniul îmbogăţit 90% serveşte la fabricarea 

bombei atomice). 

În tot acest joc diplomatic şi politic, Federaţia Rusă se plasează discret de 

partea arabilor, inclusiv prin furnizarea de armament. 

La toate aceste aspecte prezentate se adaugă situaţia incendiară din nordul 

Africii, unde în mai multa ţări s-au schimbat regimurile politice şi trebuie avut în 

vedere predictibilitatea acestor noi guverne, al căror comportament n-a fost încă 

neverificat, evoluţiile fiind recente. 

În acest moment (începutul lunii octombrie 2012), dosarul Siriei este cel mai 

îngrijorător, pentru că se afundă tot mai mult într-un război civil cu multe victime 

(peste 31 000, până în octombrie 2012) – îndeosebi în rândul civililor – iar populaţia 

se confruntă cu o criză alimentară din ce în ce mai extinsă. Pe lângă problemele 

interne, legate de protestele împotriva actualului regim, a apărut şi un aspect de relaţii 

externe. Este vorba de faptul că în noaptea de 3 spre 4 octombrie 2012, Turcia a fost 

bombardată de pe teritoriul sirian. În aceeaşi noapte, la Bruxelles a avut loc o 

reuniune a ambasadorilor NATO pentru a evalua situaţia, putându-se invoca art. 5 din 

Tratatul NATO, care prevede că un atac împotriva unui stat membru NATO este 

considerat atac împotriva tuturor. De cealaltă parte, oficiali sirieni au declarat că vor 

declanşa o anchetă pentru a se stabili vinovaţii, sugerând că nu este o acţiune 

guvernamentală, ci că ar fi acţiunea unor grupări teroriste sau ale rebelilor, în 

încercarea de a provoca Turcia împotriva regimului lui Bashar al Ashad. Evoluţiile 

sunt într-o continuă şi rapidă derulare. 

Din toate aceste elemente, se poate concluziona că – pe acest subiect – situaţia 

este deosebit de complexă, dinamică, periculoasă şi – cel mai grav – cu totul 

imprevizibilă. Asta pentru că se ştie că în orice analiză în acest domeniu, gradul de 

predictibilitate este primul aspect luat în a evalua un actor internaţional, o regiune sau 

stare conflictuală. 

Nici România nu este în perfectă siguranţă raportat la această regiune, având în 

vedere faptul că – potrivit celor mai recente evaluări – rachetele cu rază medie de 

acţiune ale Iranului pot atinge şi teritoriile Bulgariei şi României. Ne rămâne să 

sperăm că diplomaţia românească va proba din nou talentul, tradiţia şi buna reputaţie 

în a fi mediator eficient în Orientul Mijlociu, inclusiv în interes propriu. 

Situaţia din fostul spaţiu iugoslav 

Kosovo constituie principalul subiect controversat al acestei regiuni. În 

încercarea de găsi soluţii, în octombrie 2012, guvernul sârb a stabilit o echipă de 

negociatori care să lucreze cu reprezentanţii provinciei Kosovo. 

54

Situaţia din vecinătatea estică a României 

Republica Moldova şi Ucraina reprezintă două puncte importante pe agenda de 

politică externă a României, inclusiv din perspectiva agendei de securitate. În primul 

rând pentru ţara noastră, în al doilea rând pentru Uniunea Europeană, ţinând cont de 

faptul că noi am devenit graniţa de est a UE. 

Republica Moldova are dezavantajul că este de interes şi pentru sfera de interes 

a Federaţiei Ruse. Din această perspectivă, este de înţeles grija cu care trebuie 

abordată de către diplomaţia română acest subiect. 

De exemplu, presiunile Moscovei au condus – indirect – la o decizie care nu 

face cinste Republicii Moldova. Este vorba de faptul că dialogul Chişinăului cu 

Uniunea Europeană se derulează prin Budapesta. 

Sau: alt exemplu: în ultima vreme, s-a tot acreditat ideea că se pune la cale 

unirea Republicii Moldova cu România, incitând la antiromânism, crescând 

sentimentul antiromânesc. 

Privitor la Transnitria, această provincie separatistă si-a declarat independenţa, 

iar Rusia este gata să o recunoască. Aceasta, probabil ca răspuns la preconizata 

intenţie a guvernului de la Chişinău de a modifica constituţia ţării, astfel aceasta să-i 

permită găzduirea de baze militare ale NATO pe teritoriul Republicii Moldova. 

Ucraina – pe de altă parte – rămâne acelaşi vecin neprietenos cu România, în 

toate subiectele de interes comun, respectiv: Insula Şerpilor, Canalul Bâstroe, 

Combinatul de la Krivoi Rog, situaţia românilor din Ucraina (Bucovina). Mai mult, 

recent un politician ucrainean a lansat ideea că regiunea Bosniei ar putea deveni un 

motiv de conflict între Ucraina şi România. Şi, continua acesta aberaţia, România 

fiind stat membru NATO va fi ajutat de Alianţă şi ar fi o luptă inechitabilă. Iată deci 

o situaţie pe care diplomaţia românească trebuie să o gestioneze cu multă răbdare, 

tenacitate şi înţelepciune. 

Iată doar câteva exemple din vasta şi complexa problematică a aspectelor ce 

pot conduce la factori de risc şi / sau ameninţări în vecinătatea apropiată din estul 

României, care trebuiesc gestionate cu atenţie, privite în ansamblu, ţinând cont de 

intercorelările inerente. 

Situaţia din Asia şi Asia-Pacific 

Acest continent este într-o frenezie crescândă, căpătând o pondere tot mai mare 

atât în plan politic, dar şi economic. Întreaga regiune beneficiază de bogăţii subterane 

de tot felul. Din păcate, această regiune a lumii este printre cele mai dense, ca zone 

conflictuale, şi nu rareori tocmai bogăţiile subterane constituie adevăratele cauze ale 

conflictelor. 

Este edificator de amintit de conflictele din Irak, Afganistan, Cecenia, Osetia 

(Georgia / Federaţia Rusă), Nagorno-Karabach (Armenia / Azerbaidjan), Pakistan / 

India. 

Mai nou, din septembrie 2012 a apărut şi un diferend în Asia-Pacific, între 

China şi Japonia, obiectul disputei constituindu-l controlul asupra insulelor Senkaku, 

despre care se spune că ar avea importante de hidrocarburi şi peşte. 

Aceste insule sunt situate la circa 200 km nord-est de Taiwan şi 400 km de 

Okinawa, fiind administrate de Japonia şi revendicate de China. Conflictul diplomatic 

55

dintre Tokyo şi Beijing s-a declanşat după ce statul japonez a semnat un acord prin 

care prelua trei din cele cinci insule de la un proprietar privat, om de afaceri japonezi. 

Un eventual conflict militar între aceste două puteri ar putea degenera 

incontrolabil, cu consecinţe greu de estimat, nu doar pentru regiunea respectivă. 

O altă chestiune sensibilă în regiunea Asia-Pacific o constituie existenţa 

rachetelor balistice nord-coreene, care reprezintă o ameninţare permanentă la adresa 

securităţii în regiune, putând declanşa un conflict armat în peninsula coreeană. 

Situaţia din Africa 

La Adunarea Generală a ONU din octombrie 2012 au fost analizate crizele şi 

conflictele mondiale actuale, precum şi riscurile şi ameninţările de care trebuie să se 

ţină cont. 

În privinţa Africii, zonele îngrijorătoare – altele decât cele din nordul 

continentului, în Siria, despre care am amintit anterior – sunt în Mali, R. D. Congo, 

Somalia şi Yemen. 

În ceea ce priveşte situaţia din Mali, miniştrii europeni ai afacerilor externe, la 

data de 15 octombrie 2012, şi-au dat acordul pentru planificarea unei misiuni militare 

a Uniunii Europene, în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comune. Se 

urmăreşte reglementarea gravei crize politice şi militare din ţară. Practic, se 

intenţionează să se ajute armata statului african să se recucerească nordul ţării, ocupat 

de grupuri islamiste. Justificarea intervenţiei a fost sintetizată de ministrul francez al 

apărării, apreciind că ţara este pe cale să devină un „sanctuar terorist”, spunând că 

integritatea statului Mali înseamnă securitatea Europei. 

Somalia se confruntă cu problema pirateriei din apele din vecinătatea sa estică, 

dar şi cu probleme sociale grave. Chestiunea pirateriei se prelungeşte şi comunitatea 

internaţională se străduieşte să aducă normalitatea în regiune. Ţara noastră a trimis o 

fregată în zonă („Regele Ferdinand”), în cadrul operaţiunii / antipiraterie / „Atalanta”, 

din Golful Aden. 

1.2. Riscuri şi ameninţări teroriste 

Este contraproductivă ideea potrivit căreia trebuie să ne liniştim în privinţa 

ameninţărilor teroriste. Recent, directorul Serviciului Român de Informaţii, a declarat 

într-un interviu că România nu se poate considera în afara riscurilor şi ameninţărilor 

teroriste, dimpotrivă aceste sunt în creştere – în privinţa României. Mai mult, în luna 

octombrie 2012, acest subiect a fost unul dintre subiectele dezbătute într-o şedinţă a 

CSAT, în contextul recentului atenta de la Burgas, în Bulgaria. Să mai amintim şi 

faptul că, recent, un lider terorist afgan a declarat că România şi Bulgaria se afla pe 

harta ţărilor ce sunt expuse riscului terorist. Prin urmare, se impune o vigilenţă sporită 

în privinţa monitorizării eventualelor surse de risc. 

La nivel global, ameninţările şi riscurile teroriste par a fi amplificate de 

contextul internaţional complicat, atât din punct de vedere al evoluţiilor politice, cât 

şi economice şi financiare. Cu alte cuvinte, criza economică conduce la criza de 

resurse financiare, care la rândul ei conduce la criză de resurse pentru instituţiile care 

au în atribuţii sarcini ce se ocupă de securitatea şi siguranţa fiecărei ţări în parte. Se 

56

pare că de acest context internaţional încearcă să profite şi promotorii acestor idei 

care consideră că terorismul reprezintă singura modalitate de a se face dreptate. 

1.3. Riscuri alimentare 

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) 

avertizează de mai mult timp că mâncarea va deveni noul petrol, iar pământul va 

deveni noul aur. 

Este o corelare între schimbările climatice şi criza alimentară, pentru că aceste 

modificări ale evoluţiilor normale ale climei conduc automat la decimarea culturilor, 

la înfometarea animalelor, la creşterea preţurilor pentru alimente, la creşterea 

preţurilor pentru combustibili, care antrenează creşterea în lanţ a tuturor cheltuielilor. 

De exemplu, pentru România, seceta a condus la reducerea drastică a resurselor 

de apă, ce a condus la reducerea producţiei agricole – domeniu care constituie un 

capitol esenţial în PIB-ul ţării. Mai mult decât atât, lipsa apei a condus la lipsa 

resurselor pentru hidrocentrale, deci a însemnat o reducere îngrijorătoare a resurselor 

de apă, atât de necesare inclusiv pentru răcirea centralei nucleare de la Cernavodă. 

Revenind la schimbările climatice, să trebuie să arătăm că biocombustibilii / 

vedeta anilor 2000 / nu mai sunt ceea ce păreau a fi. Asta pentru că în estimarea 

iniţială, mai mult combustibili ar fi trebuit să însemne nevoia de mai puţine alimente. 

Iată că nu se întâmplă aşa. Deci chiar avem nevoie de multe alimente, pe măsura 

numărului tot mai mare al populaţiei planetei. 

O altă problemă recent apărută este aceea care se referă la speculaţia pe bursele 

de mărfuri agricole, care cresc artificial preţul acestor mărfuri, începând cu anul 

2008, când a început criza economică mondială, deci inclusiv criza agricolă. 

Soluţia ar constitui-o crearea unei Bănci Centrale pentru Cereale şi a unei 

Burse Internaţionale a Cerealelor, care ar putea limita comiterea unor abuzuri în ceea 

ce priveşte crearea unor speculaţii greu de controlat. 

Pe de altă parte, o altă soluţie ar fi promovarea ideii de a schimba obiceiurile 

de consum, ca de exemplu: carnea nu mai este un produs de lux. În ultimii 20 de ani 

s-a dublat consumul. Numai în China, India, Brazilia, Rusia (BRIC) a crescut simţitor 

venitul anual pe cap de locuitor. An de an apare o creştere a consumului de alimente. 

Oferta este limitată. Ce e de făcut? 

Prin urmare, o populaţie înfometată este o populaţie greu de controlat, uşor de 

manipulat şi uşor de păcălit, deci de a fi în riscuri şi ameninţări. 

1.4. Riscuri şi ameninţări ecologice 

Dacă în urmă cu 30-40 de ani tematica mediului nu era de interes sau era 

privită ca fiind un moft, la începutul mileniului III problematica mediului pare a fi 

devenit a doua, ca preocupare, pentru comunitatea internaţională. Subiectul este vast 

şi ar necesita volume întregi de analize. 

Cum spaţiul este restrâns, ne vom limita la a puncta principalele elemente de 

interes şi de actualitate. 

Modificările climatice sunt tot mai îngrijorătoare, de la an la an. Încălzirea 

accelerată nu mai este un subiect doar pentru seminarii, a devenit deja o problemă 

57

foarte serioasă pentru sănătatea locuitorilor planetei. Aceste schimbări climatice 

conduc chiar la schimbarea anotimpurilor, iar fenomenele extreme – precum 

inundaţiile sau căderile abundente de zăpadă – au consecinţe sociale şi economice 

deosebit de serioase. În acest lanţ al logicii se deduce că aceste schimbări climatice 

afectează indirect economia unei ţări sau situaţia socială a acesteia. 

Ţinând cont de aceste efecte, liderii europeni au decis în 2007 că se impune 

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, cu 30% până în 

2030 şi cu cel puţin 50% până în 2050, raportat la anul 1990. 

De asemenea, a apărut conceptul de nevoie de adaptare la noile condiţii 

climatice, nevoia de contracarare a posibilelor inundaţii, cutremure, temperaturi mai 

ridicate decât cele normale. Totodată, se impune nevoia de a identifica modalităţile 

de a gestiona mai economicos resursele de apă, resurse tot mai reduse şi mai 

preţioase. 

Printre motivele de preocupare faţă de evoluţiile climatice, putem aminti 

următoarele: 

- creşterea temperaturii medii anuale cu aproape 1 grad Celsius (în anumite 

regiuni, această creştere este între 2 – 4 grade; 

- criza alimentară poate să se accentueze, pe fondul apariţiei fenomenului de 

secetă; 

- starea sănătăţii oamenilor şi animalelor se poate agrava datorită 

fenomenelor naturale extreme, devenite tot mai frecvente; 

- presiunea asupra bugetelor creşte, aici înţelegând bugetele destinate 

contracarării efectelor asupra climei tot mai ciudate (noi standarde la 

construcţii, realizarea de noi diguri, materiale şi mijloace de pută împotriva 

incendiilor – urmare a căldurilor extreme etc.). 

- reducerea PIB-lui fiecărei ţări, ca urmare a afectării unor importante 

sectoare de activitate, precum: agricultura silvicultura, turismul (îndeosebi 

cel de litoral), transporturile şi infrastructura etc. 

În concluzie, este imperativ ca România să adopte măsurile adecvate pentru a 

diminua impactul schimbărilor climatice pe teritoriul său şi pentru a proteja populaţia 

de efectele negative ale schimbărilor climatice. 

1.5. Riscuri şi ameninţări economice 

Din 2008, întreaga comunitate internaţională se confruntă cu o criză economică 

severă. Cum toate economiile sunt în scădere de formă, este evident că şi resursele 

produse sunt tot mai scăzute. Ca atare, resursele pentru domeniile de securitate, 

ordine publică şi siguranţă naţională sunt de la an la an tot mai reduse. 

De pildă, situaţia României – domeniul apărării - se prezintă astfel: conform 

angajamentelor faţă de NATO, bugetul M.Ap.N. ar trebui să fie de 2,38% din PIB. În 

ultimii 4 ani, bugetele au fost din ce în ce mai mici, ajungându-se / pentru anul 2012 

/ la procentul de 1,1% din PIB, adică mai puţin de jumătate din cât ar fi trebuit. Şi 

celelalte instituţii militare au bugetele în scădere. Cel puţin pentru următorii 2-3 ani, 

pentru România apare o dificultate suplimentară, din punct de vedere economic, deci 

şi pentru bugetele aferente domeniilor apărării ori securităţii naţionale, în sensul că 

58

urmează ani în care ţara noastră are un „vârf de sarcină” în ceea ce priveşte serviciul 

datoriei externe. 

În asemenea circumstanţe, instituţiile statului cu responsabilităţi în asigurarea 

securităţii funcţionează la limita de jos. De cele mai multe ori, parte din bugetul 

acestora care este frecvent aproape de zero este cea legată de înzestrarea acestora. 

Prin urmare, aspectele economice, criza actuală, afectează sever instituţiile 

amintite ale statului (şi asta e valabil în toate ţările, poate cu excepţia Chinei), care 

trebuie să compenseze lipsa resurselor cu o sporire a vigilenţei pentru a contracara 

eventuale riscuri şi ameninţări la adresa securităţii populaţiei, a infrastructurii, a 

statului în general. 

Pe de altă parte, ca o constrângere suplimentară, factorii de decizie români 

trebuie să fie prudenţi referitor la gradul de îndatorare. O sumă prea mare ajută pe 

moment, dar constituie o povară pentru viitor. Ca atare, trebuie găsit un optim. 

1.6. Riscuri şi ameninţări cibernetice 

Extinderea şi dezvoltarea sistemelor informaţionale a condus la situaţia că 

practic nu mai există domeniu care să utilizeze tehnica de calcul, cu toate beneficiile 

acesteia. 

Tocmai această extindere poate crea vulnerabilităţi ale diferitelor sisteme cu 

consecinţe imprevizibile, greu de estimat, în funcţie de domeniul atacat. A apărut şi sa 

consacrat deja noţiunea de cyberterorism. Interconexiunea dintre mai toate 

domeniile vieţii sociale trebuie să îndemne autorităţile la maximă prudenţă şi atenţie 

pentru a se evita atacuri reuşite ale teroriştilor. Serviciile speciale şi-au creat deja 

departamente speciale care se ocupă de acest subiect, ce a devenit foarte important. 

Să ne imaginăm ce consecinţe ar avea un atac reuşit al unui hacker asupra 

sistemului bancar. Ce haos ar apărea, cum ar putea populaţia să-şi piardă economiile, 

ce brambureală ar apărea la nivelul întregii societăţi. 

Complexitatea domeniului, importanţa sa, face ca specialiştii de vârf din 

domeniul IT să fie foarte căutaţi şi foarte bine plătiţi. Adesea cei mai buni sunt 

recrutaţi chiar de pe băncile facultăţilor. În unele ţări, dar şi la Pentagon, chiar şi 

hackeri foarte „talentaţi” sunt recrutaţi şi folosiţi în scopuri nobile. 

În octombrie 2012, în presa internaţională a apărut ideea cum că NATO şi 

Rusia se pregătesc intens pentru un război electronic (Agerpres / 18 octombrie 2012). 

De altfel, Moscova nu ascunde planurile sale privind elaborarea de arme cibernetice. 

Astfel, de curând Ministerul rus al Apărării a anunţat organizarea unui concurs în 

vederea studierii potenţialului de arme informaţionale ofensive. 

În perioada 13-16 noiembrie 2012, NATO a organizat un exerciţiu militar 

(„NATO Cyber Coalition 2012”). Scenariul preconizat a fost, potrivit unor surse, 

gândit astfel: o ţară africană a intrat în conflict cu NATO şi a atacat masiv cibernetic 

două ţări ale Alianţei, Ungaria şi Estonia. Hackerii agresori africani reuşesc, cu 

ajutorul unui virus, să scoată din funcţiune aparatele de bord ale unui avion militar de 

transport al Alianţei, avion care se prăbuşeşte pe teritoriul Ungariei, eveniment care 

are drept consecinţă moartea unor militari NATO şi a unor civili paşnici. Simultan, 

hackerii desfăşoară o serie de atacuri cibernetice în masă asupra unor obiective de 

59

infrastructură din Estonia, fapt care duce la paralizarea activităţii din această ţară. 

Într-o reuniune de urgenţă a NATO, se decide că prejudiciul adus de hackeri este 

suficient pentru a pune în aplicare Articolul 5 din Tratatul privind securitatea 

colectivă semnat la Washington (la 4 aprilie 1949). Alianţa trebuie să repare 

prejudiciul, să-l repereze pe agresor şi să propună măsuri pentru un contraatac, prin 

mijloace cibernetice şi militare. 

În pofida faptului că în scenariu este vorba de o „ţară africană”, în realitate 

agresorii cibernetici (cei mai probabili) sunt consideraţi Rusia, China şi Iran. De 

altfel, recent, secretarul american al apărării, Leon Panetta, a ameninţat cu „măsuri 

preventive eficiente”, în cazul descoperirii unui pericol cibernetic serios la adresa 

securităţii naţionale a SUA. Potrivit demnitarului american, consecinţele unor 

asemenea atacuri, dacă acestea s-ar produce, pot fi comparate cu atacurile teroriste 

din 11 septembrie 2001 şi ar putea duce la un „Pearl Harbor cibernetic”. 

1.7. Riscuri şi ameninţări demografice 

La prima vedere, formularea poate părea ciudată şi ar putea să apară întrebarea 

ce legătură ar putea să aibă factorul demografic cu domeniul securităţii. 

Raţionamentul este după cum urmează: 

Populaţia în Europa, ca medie, scade numeric şi îmbătrâneşte În SUA 

fenomenul este invers, adică creşte ca număr şi scade – ca medie de vârstă. 

Pe termen lung, din punct de vedere economic, îmbătrânirea populaţiei (şi 

România intră în această categorie) înseamnă deformarea piramidei categoriilor de 

vârstă, care se traduce prin scăderea numărul persoanelor active, care trebuie să 

întreţină la pensie tot mai multe persoane inactive, ieşite din sistemul economic. 

Consecinţele pe termen mediu şi lung ale acestei tendinţe pot deveni greu de estimat 

şi deosebit de grave. 

Din perspectivă militară şi de securitate, această tendinţă de scădere 

demografică are de asemenea consecinţe negative, pentru că înaintarea în vârstă – ca 

medie – a populaţiei nu este de natură să speranţe cu privire la îmbunătăţirea 

performanţelor şi abilităţilor militare, sportive şi de altă natură, necesare acestor 

meserii specifice, distincte. Eufemistic vorbind, peste 10 – 20 de ani tinerii doritori să 

lucreze în aceste domenii de activitate vor deveni tot mai rari şi mai preţioşi. 

2. Oportunităţi pentru România 

2.1. Scutul antirachetă 

Deşi este o chestiune criticată şi în interior şi în exterior, acest subiect poate 

deveni o oportunitate pentru România, dacă va fi abordată şi implementată cu 

inteligenţă, cu tact, cu perseverenţă în colaborare cu partenerii americani, dar şi cu 

ceilalţi aliaţi din NATO. 

Decizia acceptării amplasării scutului antirachetă pe teritoriul României a fost 

una îndrăzneaţă şi cu viziune. Succint, argumentele pot fi amintite astfel: 

a) consolidarea parteneriatelor noastre, demonstrând prin fapte că putem 

depăşi cadrul teoretic al colaborării; 

60

) sporirea încrederii aliaţilor în modul de colaborare cu Armata României; 

c) punerea pe harta Europei a ţării noastre din punct de vedere al 

coordonatelor strategice şi militare; 

d) adăugarea la zestrea naţională a unei noi şi bogate experienţe, atât din punct 

de vedere al colaborării între militari, cât şi din punct de vedere al 

schimbului de tehnologie; 

e) îmbunătăţirea infrastructurii în regiune, similar cu dezvoltările apărute în 

Dobrogea, în regiunea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu; 

f) crearea de noi locuri de muncă în regiune. 

2.2. Parteneriatul strategic cu SUA 

În ciuda faptului că unii analişti tendenţioşi consideră că SUA sunt o 

superputere în decădere, pentru încă cel puţin 20 – 30 de ani acestea vor rămâne cea 

mai mare putere politică, economică şi militară. Prin urmare, este în interesul 

României să aibă o relaţie privilegiată cu SUA. 

Este o oportunitate pentru noi de a avea o relaţie privilegiată cu această 

superputere şi această abordare trebuie menţinută indiferent de partidul care este la 

guvernare, respectiv cine este la Casa Albă, un republican sau un democrat. Este 

important de menţionat aceasta, în contextul în care – la momentul scrierii acestui 

material nu ştim cine va fi noul preşedinte al SUA (Barak Obama – democrat – sau 

Mitt Romney – republican), după alegerile din 6 noiembrie 2012. 

Pe lângă buna colaborare la nivel politic şi economic, pentru domeniul militar 

două pot fi exemplele în care a fost dovedită buna colaborare dintre România şi SUA: 

este vorba de modernizarea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu şi de poligonul 

de la Cincu, jud. Braşov. 

În cazul bazei militare americane de la Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa nu 

ştim valoarea în investiţia în baza militară propriu-zisă, fiind bucătăria internă a SUA, 

dar putem constata îmbunătăţirea infrastructurii din regiunea respectivă, ceea ce 

reprezintă un bun de care se bucură localnicii. 

În privinţa poligonului de la Cincu, partea română a venit cu locaţia, iar partea 

americană a venit cu investiţia, care până în noiembrie 2012 se cifrează în jurul 

valorii de 21 milioane de dolari SUA. 

La această colaborare pe teritoriul nostru naţional, se cuvine să amintim de 

foarte buna colaborare din teatrele de operaţii, unde comandanţii americani îi cotează 

pe militarii români ca fiind de foarte înalt nivel. 

Ca o concluzie la cele prezentate, se poate aprecia că – în cadrul acestui 

parteneriat – ambele părţi sunt de bună credinţă, acţionează corect şi se bucură de 

beneficii reciproce. 

2.3. Alte parteneriate strategice 

Pe lângă parteneriarul strategic cu SUA, România a semnat documente care au 

iniţiat noi parteneriate strategice. Acestea sunt semnate cu: Germania, Marea 

Britanie, Franţa, Italia, Polonia, Turcia, Ungaria, Coreea de Sud, Azerbaidjan. 

61

Practic, doar parteneriatul strategic cu Ajerbaidjanul a căpătat o formă 

concretă, fiind conturat plecând de la dosarul energetic. Este cunoscut faptul că 

Ajerbaidjanul este o ţară bogată în resurse de petrol şi gaze naturale. Apoi este de 

reţinut faptul că ambele ţări au relaţii foarte bune cu SUA. Pentru a completa 

imaginea de ansamblu a acestei teme, să mai amintim că Ajerbaidjanul este în război 

latent cu Armenia, sprijinită făţiş de Rusia. 

Cât priveşte celelalte parteneriate, să recunoaştem că acestea se manifestă mai 

degrabă la nivel declarativ, sau în cadrul unor consultări, conferinţe, seminarii, 

eventual exerciţii efectuate în comun. Cel puţin până acum. 

Concluzii 

Perioada pe care o traversăm este extrem de complicată. Riscurile şi 

ameninţările sunt pe cât de diverse, pe atât de sofisticate, după cum am arătat de-a 

lungul lucrării. Prin urmare, nu trebuie să ne gândim decât la aspectele militare ale 

acestei teme. 

Pentru preîntâmpinarea unor eventuale evenimente catastrofice, trebuie să 

existe o colaborare foarte bună între toate instituţiile cu responsabilităţi în sectorul 

securităţii, ordinii publice şi siguranţei naţionale. 

La aceste instituţii trebuie să se alăture toate sectoarele importante din 

societate, precum învăţământul, infrastructura, sănătatea, mass media. De asemenea, 

rezervele statului trebuiesc consolidate, pentru a se putea face faţă la eventuale 

catastrofe naturale, dar şi în situaţii de conflict militar. 

Bibliografie: 

1. ***Agenţia de Presă AGERPRES (18 octombrie 2012). 

2. ***Proiectul G2G08 / RM /6/2, Îmbunătăţirea capacităţii efective şi 

dezvoltarea politicii privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice în 

România. 

3. POPA, Iulian, Contribuţii la înţelegerea operaţiunilor de menţinere a păcii, 

Bucureşti: Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2005. 

4. POPA, Iulian, Organizaţii Internaţionale, Bucureşti: Editura CTEA, 2007. 

62

IMPACTUL STATELOR EMERGENTE ASUPRA CENTRELOR 

DE PUTERE REGIONALE ŞI INTERNAŢIONALE 

Sever ZANC* 

George SAS** 

Rezumat: Având în vedere faptul că lupta pentru putere a fost o permanentă caracteristică 

a istoriei umanităţii, decidenţii politici implicându-se în aceasta ori de câte ori au încercat să-şi 

îndeplinească scopurile, considerăm că spiritul de competitivitate va rămâne şi pe viitor o 

caracteristică esenţială a relaţiilor internaţionale. Schimbările majore de paradigmă care au 

marcat trecerea la noul mileniu şi problemele pe care omenirea în ansamblul său trebuie să le 

rezolve menţin acest spirit de competitivitate şi marchează evoluţia configuraţiei politice 

internaţionale spre echilibru. Emergenţa unor state în actualul context influenţează în mod decisiv 

relaţiile internaţionale fie prin exploatarea unor contexte internaţionale favorabile, fie prin 

exploatarea unor situaţii de nişă în care o caracteristică proprie deţinută sau dezvoltată le ajută în 

afirmarea ca centre de putere regionale sau chiar internaţionale. 

Cuvinte cheie: state emergente, BRICS, centre de putere, globalizare, relaţii internaţionale, 

multipolaritate. 

Noţiuni introductive 

Dintotdeauna, cercetătorii aplecaţi asupra studierii fenomenului relaţiilor 

internaţionale şi relaţiilor dintre state au fost preocupaţi de modul în care acestea vor 

evolua pe termen mediu şi lung. Deoarece schimbările de paradigmă survenite la 

finele deceniului opt şi respectiv nouă al secolului trecut au marcat schimbări 

esenţiale şi în cadrul „marii table de şah”, tot mai pregnant întrebările referitoare la 

modul în care relaţiile internaţionale vor evolua au căpătat o importanţă aparte. 

Desigur că acest studiu nu poate analiza toate tendinţele ce se doresc a fi exprimate 

pe scena internaţională ale tuturor actorilor politici implicaţi, dar va căuta să prezinte 

unele idei şi teorii exprimate la nivel politic, precum şi realitatea existentă pe scena 

politică mondială actuală şi opţiunile exprimate sau înţelese ale principalelor 

competitoare la dezvoltarea influenţelor globale. 

Nu există în DEX o definiţie a structurii de putere sau a centrelor de putere, 

dar, analizând noţiunile putem afirma că, structuri de putere pot fi state sau 

organizaţii care deţin resurse şi capacităţi economice, politice, militare, financiare de 

natură să le permită influenţarea altor entităţi mai mici şi să le determine pe acestea să 

adopte o conduită care să nu lezeze interesele acestora. Putem avea structuri de putere 

regionale sau mondiale, iar exemplul cel mai elocvent poate fi oferit de către Statele 

Unite ale Americii sau Federaţia Rusă. 

Făcând o introspecţie în trecutul apropiat pe harta geopoliticii mondiale, şi mai 

cu seamă în ultimele două secole observăm existenţa a trei perioade distincte de 

manifestare a centrelor de putere. 

* 

Colonel, comandantul Batalionului 811 Infanterie. Dej. 

** 

Colonel, comandantul Batalionului 817 Artilerie, Prundu Bârgăului. 

63

1. În secolul XIX şi prima parte a secolului XX, am observat o împărţire 

multipolară a puterii la nivel mondial şi o luptă permanentă pentru câştigarea sferelor 

de influenţă cu actori principali, Germania, Franţa, Marea Britanie, Imperiul Ţarist şi 

Statele Unite ale Americii. Lupta pentru putere a condus la două războaie mondiale 

cu pierderi de resurse imense pentru întreaga omenire, dar a condus la o schimbare a 

centrelor de putere mondială. A apărut bipolarismul centrelor de putere. 

2. Astfel, după cel de-al doilea război mondial, sferele de influenţă şi de putere 

au fost împărţite între SUA şi Uniunea Sovietică. Cele două superputeri au căutat, dar 

prin mijloace diferite, să obţină hegemonia asupra întregului sistem politic 

internaţional. În timp ce Uniunea Sovietică a abordat o ideologie a dreptului maselor 

proletare de a conduce sistemul politic propriu, asigurat de o forţă militară uriaşă, 

Statele Unite au dezvoltat un sistem economic ce a permis celorlalte state afectate de 

război să se refacă economic, dar într-un sistem politic influenţat de americani. 

Dezvoltarea economică accentuată a statelor din vestul Europei, crearea Uniunii 

Europene, care are la baza sa, raţiuni economice, a condus la accentuarea hegemoniei 

SUA în lume şi în cele din urmă la colapsul Uniunii Sovietice. Războiul Rece lua 

sfârşit, iar învingătorul erau SUA. 

3. Sfârşitul secolului XX scoate în prim-planul sistemului politic internaţional 

o singură super-putere Statele Unite ale Americii. Timp de aproape 20 de ani SUA a 

fost singurul stat care şi-a manifestat influenţa peste tot în lume. Astăzi însă, se pare 

că această hegemonie se apropie de sfârşit, noi actori căutând să aspire la împărţirea 

puterii în sistemul politic mondial. 

1. Dispersia puterii în sistemul politic mondial actual 

1.1. Teoria nonpolarităţii 

La o primă vedere, lumea de astăzi pare să fie multipolară. Principalele puteri 

(China, Uniunea Europeană, India, Japonia, Rusia şi Statele Unite), combinate, 

reunesc cam jumătate din populaţia globului, 75% din PIB-ul global şi 80% din 

cheltuielile destinate apărării. 

Totuşi, unii analişti consideră că aparenţele sunt înşelătoare. Lumea de astăzi 

diferă substanţial de ceea ce numim un sistem multipolar clasic, pentru că se observă 

o dispersare fără precedent a puterii către numeroşi centri de putere, dintre care doar 

o parte sunt state. 

Într-adevăr, o emblemă a noii lumi este aceea că statele-naţiuni şi-au pierdut 

monopolul asupra puterii şi capacităţii de a influenţa singure dinamicile globale. 

Autoritatea şi puterea statelor este astăzi împărţită cu actorii principali ai globalizării: 

organizaţii globale şi regionale, ONG-uri, corporaţii internaţionale. 

Primatul Americii este contestat şi în domeniul eficienţei militare: a aloca 

bugete imense apărării nu înseamnă o securitate absolută. Momentul 11 septembrie 

2001 a arătat cum o organizaţie teroristă poate cauza, cu investiţii minimale, niveluri 

de distrugere de mare amploare. Multe dintre inovaţiile tehnologice de ultima oră ale 

armatei SUA au o utilitate redusă în contextul campaniilor de insurgenţă şi de gherilă 

urbană. 

64

Totuşi, Statele Unite rămân încă cea mai compactă concentrare de putere. 

Cheltuielile lor militare se ridică la mai mult de 500 de miliarde anual, dispune de cea 

mai modernă armată din lume şi de cea mai dezvoltată economie. Însă această 

realitate nu trebuie să ascundă declinul poziţiei Statelor Unite în lume, iar un declin 

relativ al puterii atrage o scădere semnificativă a independenţei şi a influenţei sale 

globale. Deşi PIB-ul SUA reprezintă încă 25% din cel global, totuşi, acest procent va 

scădea încet, dar sigur, dacă avem în vedere ritmurile de dezvoltare a economiilor 

asiatice, cu o rată de creştere de 2-3 ori mai mare decât cea a Statelor Unite. 

În egală măsură, globalizarea sporeşte puterea actorilor nonstatali: exportatorii 

de energie, organizaţiile teroriste, firmele multinaţionale. Este din ce în ce mai 

evident faptul că a fi astăzi cel mai puternic stat nu echivalează cu a deţine un 

cvasimonopol asupra puterii. Aceasta a crescut volumul, viteza şi importanţa 

fluxurilor transfrontaliere de toate tipurile, de la droguri, e-mail-uri, gaze cu efect de 

seră, bunuri şi persoane, până la semnale de televiziune şi radio, virusuri (virtuale şi 

reale) şi arme. Multe dintre aceste fluxuri scapă controlului guvernelor şi se fac fără 

ştirea acestora. 

O lume nonpolară înseamnă şi absenţa predictibilităţii formulelor instituţionale 

şi a alianţelor, a structurilor de ordine care au definit epocile anterioare. Alianţele îşi 

vor diminua mult din importanţa actuală, fie şi pentru faptul că în mod tradiţional 

acestea sunt structuri care presupun o predictibilitate a ameninţărilor, a obligaţiilor, a 

capacităţii de a fi solidari. Raporturile dintre state vor fi din ce în ce mai selective, 

mai situaţionale. Va fi mai greu să operăm clasificări riguroase de tipul state 

adversare /state aliate; vom avea situaţii în care statele vor coopera, dar şi momente în 

care se vor afla pe poziţii complet divergente. Creşte importanţa consultărilor, dar, în 

primul rând, a abilităţii de a construi coaliţii flexibile, coaliţii ale contextului. Avem 

însă o certitudine: timpul diplomaţiei de tipul „sunteţi fie cu noi, fie împotriva 

noastră” a trecut. Prin urmare, susţin aceşti analişti, există astăzi, zeci de centre de 

putere semnificative, printre care puteri regionale, organizaţii internaţionale, 

companii, piaţa media, mişcări religioase, organizaţii teroriste, carteluri ale drogurilor 

şi ONG-uri care distribuie putere. 

1.2. Teoria multipolarităţii 

Contrar opiniilor exprimate de aceşti analişti şi prezentate mai sus, alţi 

cunoscători ai spectrului politic mondial opinează că statele-naţiuni au rămas unităţile 

politice principale care, prin politica lor externă, determină evoluţia relaţiilor 

internaţionale şi organizarea globală a societăţii umane. Diversitatea progresului 

economic, avansul necruţător al globalizării şi acutizarea incertitudinilor în societatea 

umană au generat emoţii colective puternice, perspective noi şi ambiţii naţionale 

intense, care afectează identitatea populaţiilor, generează conflicte interne şi 

internaţionale şi influenţează deciziile guvernanţilor. 

Conform teoriei multipolarităţii, Statele Unite, în baza datelor economice, vor 

fi obligate să accepte în „clubul hegemonilor” centrele de putere din China, Uniunea 

Europeană, Japonia, India şi Rusia. Consecinţele politice, economice şi militare ale 

reîmpărţirii puterii între state sunt imprevizibile. America va trebui să renunţe la rolul 

65

de hegemon unic şi să accepte compromisuri majore. Alte state, conştiente de 

redistribuirea puterii, vor gravita spre noile centre de putere şi se vor distanţa de 

alianţele anterioare. Ascensiunea economică a altor centre de putere va crea 

instabilitate. Noile puteri, nesatisfăcute de ierarhia anterioară, nu vor mai accepta un 

statut „subordonat”. Alianţe si parteneriate mai mult sau mai puţin „naturale” între 

centrele de putere globală pot duce la o configuraţie multipolară fluidă, plină de 

rivalităţi, suspiciuni şi confruntări periculoase. Din nefericire, experienţa din trecut 

sugerează că redistribuirea puterii între state tinde să creeze conflicte politice şi 

militare. 

În timp însă pot apărea pretenţii. State precum China pot ajunge la un PIB 

comparabil cu cel al Statelor Unite. Dar, în cazul Chinei, acest rezervor de bunăstare 

va fi cu siguranţă absorbit, într-o primă fază, de imensa sa populaţie şi nu va putea fi 

utilizat pentru finanţarea unor angajamente globale comparabile cu cele pe care 

Statele Unite şi le asumă astăzi. 

Sfârşitul unipolarităţii a fost grăbit şi de erorile strategice ale Statelor Unite. 

Atât prin ceea ce au făcut, cât şi prin ceea ce nu au reuşit să facă, Statele Unite au 

accelerat apariţia unor centre de putere alternative în lume, slăbindu-şi astfel propria 

poziţie. 

Prin urmare multipolaritatea centrelor de putere este o realitate care pe zi ce 

trece îşi face simţită tot mai accentuat prezenţa pe scena politică internaţională, iar 

fiecare centru de putere va trebui să ia in considerare şi intenţiile celorlalte centre 

atunci, când îşi propun să se manifeste în oricare parte a lumii. 

2. Emergenţa structurilor de putere reflectată la nivel regional 

Pentru a elabora o politică externă competentă, liderii statelor au nevoie de 

acces la informaţii utile, de capabilitatea de a face analize raţionale şi de o cultură 

politică matură. Ambiţiile, pretenţiile şi atitudinea celorlalte state şi, mai ales, a 

statelor puternice, cu interese majore în regiunea respectivă, au o influenţă directă 

asupra celor care iau decizii de politică externă. Liderii trebuie să ţină cont şi de 

aspiraţiile, opiniile şi emoţiile colective ale populaţiilor proprii. În orice sistem social 

în care autorităţile servesc interesele naţionale, guvernanţii au nevoie de susţinere 

politică „acasă”. Politicienii tind să exagereze anumite aspecte politice pe care le 

consideră favorabile şi să ignore informaţii reale care le-ar contrazice criteriile 

decizionale. Percepţiile publicului autohton, formate în parte de promisiunile 

nerealiste ale politicienilor, îi pot forţa pe guvernanţi să ia decizii politice eronate. 

1. În Statele Unite, Canada şi Uniunea Europeană, o parte dintre cetăţeni sunt 

alarmaţi de ascendenţa altor centre de putere care, în timp, ar putea periclita 

„civilizaţia occidentală”. Temându-se că vor fi copleşiţi de imigranţi neasimilabili, 

vest-europenii se simt timoraţi de erodarea propriei identităţi. Ei sunt ostili faţă de 

globalizare, care, în percepţia lor, înseamnă reducerea salariilor, pierderea slujbelor şi 

eliminarea beneficiilor sociale. 

2. În urma multor eşecuri, o mare parte din populaţia ţărilor musulmane se 

simte profund umilită. Resentimentele musulmanilor faţă de occidentali, consideraţi 

66

esponsabili pentru insuccesele proprii, s-au exacerbat până la nivel de ură. În 

consecinţă, o parte importantă din lumea musulmană tinde să se coaguleze în jurul 

elementelor radicale, să adopte un fundamentalism religios fanatic şi să considere că 

actele detestabile de violenţă împotriva civililor sunt justificabile. 

3. Africanii de la sud de Sahara, având natalitate exuberantă, şomaj exorbitant 

şi guvernanţi corupţi, se zvârcolesc în sărăcie. Infestaţi de maladii, învrăjbiţi de 

războaie interminabile şi lipsiţi de educaţie, africanii din sudul continentului au 

perspective sumbre de redresare. 

4. Încurajate de creşterea economică efervescentă şi de succesul reformelor 

liberalizante, locuitorii din China, India şi Asia de Sud-Est manifestă optimism, 

dinamism şi încredere în viitor. Guvernanţii respectivi, simţindu-se acceptaţi de 

public, aspiră să menţină stabilitatea politică, să-şi consolideze imaginea de 

susţinători ai dezvoltării economice şi să evite temporar conflagraţii majore, care lear 

putea periclita legitimitatea. Inevitabil, aceste state vor deveni din ce în ce mai 

puternice pe arena internaţională şi vor afecta evoluţia geopolitică a omenirii. 

5. Traumatizată de haosul tranziţiei postcomuniste, populaţia Rusiei a acceptat 

autoritarismul „ţarului” Putin, în speranţa că ţara îşi va redobândi statutul de putere 

globală, că Rusia îşi va ameliora respectabilitatea pe arena internaţională şi că Putin 

împreună cu Medvedev, aşa cum au promis, vor recupera grandoarea din vremea 

sovietică. Împuterniciţi cu veniturile de la exportul de petrol şi gaze naturale, liderii 

de la Kremlin au adoptat o politică externă duplicitară, arogantă şi agresivă. 

6. Ţările din Europa Centrală şi de Est încă nu sunt capabile să renunţe la 

identitatea naţională în favoarea europenismului. Neavând suficientă încredere în 

capabilitatea militară şi înclinaţiile politice ale autorităţilor de la Bruxelles faţă de 

Rusia, noile democraţii din Europa Centrală şi de Est sunt convinse că menţinerea 

unei alianţe speciale cu NATO şi mai ales cu Statele Unite le conferă perspective de 

securitate mai valide. 

Existenţa unor resurse uriaşe dublate de o economie aducătoare de profituri şi o 

politică echilibrată au propulsat în ultimii ani o serie de state în elita sistemului politic 

internaţional, acestea putând râvni la statutul de mari puteri şi ridicând pretenţii 

asupra sferelor de influenţă. Astfel, poate fi menţionat grupul BRIC format din patru 

ţări care cunosc în prezent o creştere economică rapidă şi care ar putea urca, în 

curând, între cele mai mari puteri mondiale. Este vorba despre Brazilia, Rusia, India 

şi China. La acestea, ar mai putea fi adăugat cu oarece rezerve şi Mexicul. Grupul 

american Goldman Sachs a prevăzut că economiile acestor ţări vor eclipsa total 

actualele mari puteri ale lumii, până în anul 2050. Împreună, ţările BRIC adună peste 

25% din suprafaţa totală a Terrei, 40% din populaţia lumii şi însumează un produs 

intern brut de 15.435 trilioane de dolari. Împreună, ar fi o forţă de neoprit şi ar ocupa 

locul 1 în orice clasament, la nivel mondial, mai notează Goldman Sachs. Conştienţi 

de acest fapt, liderii celor patru ţări au început deja să stabilească relaţii şi legături, 

făcând alianţe menite, în primul rând, să răstoarne dominaţia SUA atât în domeniul 

economic, cât şi în cel politic. 

Într-o primă fază, China şi Rusia au format „Shanghai Cooperation 

Organization” (SCO), împreună cu republicile ex-sovietice din zona Asiei Centrale, 

67

ogate în resurse energetice. Prin urmare, cele două puteri, cărora li s-a alăturat şi 

India de curând, controlează acum rezerve uriaşe de petrol, într-o zonă unde 

americanii au încercat în mai multe rânduri să îşi extindă influenţa. Nici India şi 

Brazilia nu stau cu mâinile în sân, volumul cooperării economice bilaterale crescând 

de la an la an. Potrivit unor previziuni ale Băncii Mondiale, China va întrece SUA la 

capitolul dezvoltare economică până în anul 2027, India va ajunge la nivelul 

americanilor în 2050, iar ţările BRIC, per total, vor depăşi G7 până în 2032. Şi cifrele 

înaintate de Organizaţia Mondială Comerţului (OMC) susţin aceste ipoteze. Astfel, 

potrivit OMC, comerţul la nivel mondial a crescut în 2007 cu 15%, iar mai mult de 

jumătate din această creştere se datorează ţărilor aflate în plin avânt economic. Însă, 

America are încă o influenţă majoră asupra politicii interne şi internaţionale a 

celorlalte state, dar rolul de hegemon global al acesteia începe să fie contestat de către 

centrele de putere în ascensiune. Pe de altă parte, Uniunea Europeană şi Japonia, 

aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, s-au detaşat de unele aspecte de politica externă a 

Washingtonului. De când a renunţat la socialism, India a progresat economic în mod 

remarcabil. Această ţară democrată, având peste un miliard de locuitori, promite să 

devină un centru de putere redutabil. Dar cel mai mare rival al Americii şi cel mai 

aprig pretendent la hegemonia mondială este China. 

Asia de sud-est cuprinde un teritoriu vast, o regiune cu peste 580 milioane de 

locuitori, cu un PIB combinat în 2010 de circa 1,5 trilioane de dolari SUA, cu multe 

resurse naturale si energetice, fiind, totodată, o piaţa uriaşă şi un centru de atracţie 

pentru investiţiile străine, inclusiv pentru cele provenite din Uniunea Europeană. 

Într-o retrospectivă istorică, prima observaţie în definirea dezvoltărilor din Asia 

de sud-est este aceea că aici s-au conturat, cu mulţi ani în urmă şi mult mai devreme 

în comparaţie cu alte zone, economiile emergente denumite „tigri asiatici”. Primii 4 

„tigri” au fost Hongkong, Singapore, Coreea de Sud si Taiwan, cărora le-au urmat 

Indonezia, Malayesia, Thailanda si China. În perioada 1960 – 1995, ritmul de creştere 

al economiilor acestor ţări a fost în jur de 6% pe an, propulsând zona, prin aceste 

performanţe, în topul listei creşterii mondiale. 

Catalizatorul acestor progrese l-a reprezentat prezenţa masivă a capitalului 

străin. A urmat apoi criza financiară din 1997 – 1998, care a lovit în cea mai mare 

parte Thailanda şi Indonezia, dar a afectat întreaga zonă, ceea ce demonstrează că 

miracolul asiatic nu a dispus de o bază economică naţională sau regională solidă, 

pentru a face faţă crizelor şi recesiunilor. 

Preşedintele Indoneziei, pe timpul vizitei sale în Germania, referindu-se la 

efectele crizei din 1997 – 1998 pentru ţara sa, a subliniat că economia Indoneziei s-a 

contractat într-un procent de 13%. 

Asiei de sud-est îi revin un loc şi un rol aparte, deosebit de importante, în 

contextul „Viitorului Economiei Mondiale”, date fiind dezvoltările şi evoluţiile spre 

integrarea regională, care s-au declanşat, pe viziuni succesive de perspectivă, odată 

cu formarea Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est – ASEAN, în anul 1967, şi care, 

în următorii patru ani, mai exact până în 2015, va atinge o etapă semnificativă – 

crearea Comunităţii Asean. 

68

În anul 2003, în insula Bali, în baza Viziunii ASEAN 2020, şefii de stat şi de 

guvern din cele 10 ţări membre ale ASEAN – Indonezia, Malayezia, Thailanda, 

Filipine, Singapore (cele 5 ţări fondatoare), Vietnam, Brunei, Cambodgia, Laos şi 

Myanmar (al doilea grup acceptat ulterior în organizaţie, prin extindere) au adoptat, 

în cadrul Summitului de atunci, Declaraţia Bali Concord II. 

Declaraţia, cu simbol istoric, a prevăzut crearea Comunităţii ASEAN până în 

2020. În 2007, la acelaşi nivel, s-a stabilit ca proiectul sa fie realizat până în 2015. 

3. Structurile actuale de putere ale lumii 

3.1. Statele Unite Ale Americii 

Având o deosebită putere militară, economică şi politică, Statele Unite ale 

Americii au influenţat, timp de mai bine de 20 de ani, politica mondială. Toate 

deciziile majore ale lumii au purtat girul marii puteri menţionate. Astăzi, totuşi, se 

prefigurează tot mai mult ideea că era unipolară, de dominaţie americană s-a sfârşit. 

A durat circa două decenii, ceva mai mult de un moment în termeni istorici. De ce s-a 

încheiat? O explicaţie este istoria, spune Richard Hass, preşedinte al Council on 

Foreign Relations. 

Ascensiunea noilor centre de putere la nivel mondial nu poate fi oprită. 

Rezultatul este un număr şi mai mare de actori capabili sa exercite o influenţă în plan 

regional sau global. Aceasta nu înseamnă că SUA au devenit mai slabe, ci că multe 

alte entităţi au devenit mai puternice. Totuşi, analizând condiţiile care au condus la 

apariţia mai multor structuri de putere trebuie să precizăm că unele dintre ele se 

regăsesc în sistemul politic american şi deciziile luate în ultimii 10 ani. Astfel, putem 

preciza că unul din principalele motive pentru care unipolaritatea s-a sfârşit este 

însăşi politica SUA. Atât prin ceea ce au făcut, cât şi prin ceea ce nu au reuşit să facă, 

SUA au accelerat emergenţa unor noi centre de putere şi şi-au slăbit propria poziţie în 

relaţia cu ele. 

Politica energetică a SUA (sau mai degrabă absenţa ei) este un alt motiv aflat 

în spatele sfârşitului unipolarităţii. Încă de la primele şocuri petroliere din anii ’70, 

consumul de petrol al SUA a crescut cu circa 20%, iar importurile de produse 

petroliere au depăşit dublul ca volum şi s-au dublat aproape ca procent al consumului. 

Această creştere a cererii de petrol străin a contribuit la creşterea preţului mondial de 

la peste 20 de dolari barilul la peste 100 de dolari barilul. Rezultatul este un transfer 

enorm de bunăstare şi de pârghii către acele state care deţin rezerve energetice. Şi 

politica economică a jucat un rol. 

Preşedintele George W. Bush a purtat războaie costisitoare în Afganistan şi 

Irak, a permis o creştere a cheltuielilor discreţionare cu 8% pe an şi a redus 

impozitele. Poziţia fiscală a SUA a scăzut de la un surplus de peste 100 miliarde 

dolari, în 2001, la un deficit estimat la circa 250 miliarde dolari, în 2007. Deficitul de 

cont curent în creştere vertiginoasă este în prezent cu peste 6% mai mare decât PIBul. 

Acest lucru presează în jos dolarul, stimulează inflaţia şi contribuie la acumularea 

de bunăstare şi putere în alte părţi ale lumii. Slaba reglementare a pieţei ipotecare şi 

criza creditelor ce a decurs au exacerbat aceste probleme. 

69

Ca urmare, Statele Unite trebuie să se adapteze unei configuraţii multipolare de 

putere. Sistemul politic intern american poate propune mecanismele de lucru într-o 

lume multipolară. 

Conceptul de balanţă a puterii reprezintă esenţa gândirii politice americane. 

Înţelegerea mecanismului republican al separaţiei puterilor în stat îl va pregăti bine pe 

Obama pentru multipolaritate. Nu trebuie să domine noul sistem sau să oprească 

ascensiunea statelor emergente, ci doar să le menţină puterea controlabilă, prin 

crearea unui echilibru. 

3.2. Uniunea Europeană 

Uniunea Europeană este o altă structură de putere care se manifestă pe plan 

internaţional, în special în plan economic, dar nu trebuie uitat faptul că majoritatea 

membrilor săi sunt şi membri ai Alianţei Nord Atlantice NATO, cea mai însemnată 

putere militară a lumii. Capacitatea militară a alianţei este cu mult superioară oricărei 

alte forţe militare din lume. 

În privinţa puterii mondiale manifeste a Uniunii Europene, trebuie să 

menţionăm influenţa majoră într-o organizaţie globală precum OMC, în corpurile 

specializate ale ONU, de asemenea la întâlnirile la vârf internaţionale privind mediul 

şi dezvoltarea durabilă. 

Trebuie să recunoaştem însă că deviza UE (unitate în diversitate) şi-a pus 

amprenta asupra luărilor de poziţie pe arena mondială: din punct de vedere politic şi 

diplomatic, nu s-a ajuns ca statele membre şi Uniunea în ansamblul ei, să vorbească 

pe o singură voce în probleme de importanţă fundamentală precum pacea şi 

stabilitatea, terorismul, Orientul Mijlociu şi aprobarea sau dezaprobarea politicii SUA 

în context, rolul şi componenţa Consiliului de Securitate al ONU, mai nou, problema 

independenţei Kosovo. 

Desigur, UE are o mai mare influenţă pe scena politică mondială atunci când 

vorbeşte cu o singură voce în problemele internaţionale. Negocierile comerciale sunt 

un bun exemplu în acest sens. Statutul UE de putere mondială se datorează fără 

îndoială forţei sale economice. Având o pondere în PIB mondial de 23% şi fiind 

principalul partener comercial al lumii (locul 1 la import cu 18% în totalul mondial 

faţă de 16% SUA şi locul 2 la export), Uniunea Europeană este cu siguranţă o putere 

mondială din punct de vedere economic, dar şi primul importator mondial de energie. 

Prin crearea Politicii Externe şi de Securitate Comună, Uniunea şi-a creat 

propria dimensiune politică activă, pe care o adaugă rolului său major ca putere 

comercială şi economică pe arena mondială. Dar să nu uităm că aici este vorba de 

dimensiunea inter-guvernamentală şi nu supra-naţională, integratoare a Uniunii 

Europene. 

În 1999, după încheierea conflictului din Kosovo, Consiliul de Securitate al 

ONU a autorizat o Misiune Administrativă pentru a începe procesul construirii păcii, 

democraţiei, stabilităţii şi auto-guvernării. Unul dintre cei patru piloni ai Misiunii a 

intrat în responsabilitatea UE: reconstrucţia economică, refacerea şi dezvoltarea. De 

fapt, Uniunea Europeană a avut contribuţia cea mai mare din punct de vedere 

70

financiar şi uman în refacerea distrugerilor provocate de război şi a deceniilor de 

neglijare a provinciei de către autorităţile comuniste. 

Sfârşitul războiului rece a diminuat în mare parte dependenţa europeană de 

garanţiile de securitate americane oferite prin intermediul NATO. Dispariţia 

pericolului prezentat de Uniunea Sovietică a eliminat într-o anumită măsură şi 

coeziunea existentă între statele europene în ceea ce priveşte problemele politicii 

externe şi apărării. Astfel se poate explica progresul relativ minor înregistrat prin 

tratatele de la Maastricht şi Amsterdam pe linia definirii unei politici europene de 

securitate. 

3.3. China 

Economia Chinei, a doua de pe glob, va creşte cu numai 7,7% în acest an, faţă 

de 9,3% anul trecut, dar riscul unei aterizări forţate este „redus”, iar creşterea ar urma 

să se accelereze în 2013, la 8,1%, a anunţat luni Banca Mondială (BM), preluată de 

AFP. 

Creşterea Chinei va încetini în acest an la 7,7%, faţă de 9,3% anul trecut, din 

cauza reducerii exporturilor şi a unei creşteri mai puţin rapide a investiţiilor a 

anticipat banca în ultimul său raport privind Asia de Est şi zona Pacificului, dat 

publicităţii la Singapore. 

BM se aştepta până în prezent la un avans de 8,2% al economiei chineze în 

acest an. 

Creşterea Produsului Intern Brut (PIB) al Chinei se va accelera din nou în 

2013, ajungând la 8,1%, datorită îndeosebi efectelor măsurilor de relansare 

economică adoptate de guvern şi a majorării aşteptate a investiţiilor, a precizat BM. 

Încetinirea din acest an a Chinei este semnificativă, iar unii specialişti se tem că 

s-ar putea agrava, avertizează BM, menţionând totodată că nu se aşteaptă la o 

prăbuşire vertiginoasă a creşterii economice. 

Riscul unei aterizări forţate rămâne redus, adaugă BM. 

Încetinirea Chinei ar urma să antreneze după sine ansamblul ţărilor în curs de 

dezvoltare din Asia de Est şi zona Pacificului, a căror creştere se va plafona în acest 

an la 7,2%, cu un punct sub valoarea de anul trecut. Ţările din regiune numite „în 

curs de dezvoltare” nu includ Japonia şi Australia, potrivit definiţiei Băncii Mondiale. 

Economia regiunii se va relansa în 2013 pentru a ajunge la 7,6%, alimentată de 

cererea internă, însă o agravare a crizei din zona euro, o consolidare a măsurilor de 

austeritate bugetară în Statele Unite sau încetinirea prelungită a creşterii chineze 

rămân factori importanţi de risc, atrage atenţia BM. 

Nicio regiune în curs de dezvoltare nu va fi ferită, dacă situaţia din Europa va 

continua să se degradeze în mod semnificativ (...) O criză „majoră” va antrena o 

cădere de peste două puncte a creşterii PIB din regiune în 2013, avertizează Banca 

Mondială. 

Acum, China trebuie luată în seamă de către celelalte structuri de putere, şi nu 

mai poate fi izolată, ci integrată în sistemul mondial de putere. 

71

3.4. Rusia 

Rusia, pare un adversar redutabil al SUA, pe teren politic şi, mai ales pe teren 

economic. Ca întindere, Rusia este cea mai mare ţară din lume, ocupând a opta parte 

din suprafaţa totală a globului. Este atât de mare, încât are vecini şi pe continentul 

asiatic (China) şi pe cel european (Norvegia, de exemplu). De altfel, este situată la o 

aruncătură de băţ şi de Statele Unite, dar şi de Japonia. Ca populaţie, însă, se află abia 

pe locul 9 în lume, cu 142 de milioane de locuitori. 

Nu aceste date, însă, plasează Rusia între marile puteri ale lumii, ci resursele 

sale de energie şi rezervele de minerale, cele mai mari din întreaga lume. Asta pe de o 

parte, pentru că, pe de altă parte, această ţară este una dintre puterile nucleare 

recunoscute şi deţine cel mai mare arsenal de arme de distrugere în masă. După 

revenirea la putere a lui Vladimir Putin, Rusia a început să se ridice încet, dar sigur, 

economia a crescut, salariile au crescut de opt ori, iar rata şomajului s-a înjumătăţit. 

Atuurile Moscovei pe plan extern sunt petrolul şi gazele, dar şi lemnul – acestea, 

alături de metale, însumează circa 80% din exporturile ţării. Pe lângă dezvoltarea 

economică, Rusia este recunoscută şi pentru educaţia de calitate, pentru cercetare şi 

pentru industrie. Potrivit UNESCO, Rusia are cei mai mulţi absolvenţi de studii 

superioare la nivel european. Referitor la poziţia geostrategică pe care o ocupă Rusia 

şi la pretenţiile exprimate, în cercurile de intelectuali ruşi circulă tot mai des idei 

legate de teoria „eurasiatismului”. 

Dacă ne uităm în politica dusă de preşedintele Putin observăm că aceste idei se 

regăsesc puse în practică într-o anumită măsură în ultimii 5-6 ani de către guvernanţii 

ruşi. 

Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de 

creştere a populaţiei şi, în acelaşi timp, sunt printre cele mai sărace republici ale 

fostului spaţiu sovietic. Peste toate aceste state, se întinde umbra Rusiei, forţa militară 

şi resursele de care dispune făcând-o prima putere cu rol de decizie în zonă. 

Încercările altor centre de putere de a se infiltra în zonă sunt deocamdată destul de 

slab resimţite. 

3.5. India 

Cu o creştere economică de 9% pe an, un program nuclear militar şi o 

populaţie de peste un miliard de locuitori, potenţialul Indiei şi locul ei pe scena 

mondială nu poate fi ignorat. Cel puţin pentru următoarele două decenii, India va fi 

foarte dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic. Aici trăieşte o cincime 

din populaţia lumii, iar 54% dintre indieni au sub 25 de ani. India rămâne al doilea 

mare producător de specialişti cu calificări înalte din lume – după Statele Unite. În 

numai 20 de ani de aici înainte, India va avea un surplus de forţă de muncă calificată, 

în vreme ce majoritatea ţărilor din lume vor avea un deficit de specialişti din cauza 

îmbătrânirii populaţiei. În această ţară trăieşte o cincime din populaţia lumii, iar 54% 

dintre indieni au sub 25 de ani. 

Sistemul de educaţie este foarte bun, iar India rămâne al doilea mare 

producător de specialişti cu calificări înalte din lume după Statele Unite. Acum se 

crede că India ar trebui să solicite un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU 

72

dacă acesta va fi restructurat. În termeni economici, militari, strategici şi diplomatici 

nu există nici un dubiu că poziţia Indiei se întăreşte. Este încă imposibil de prezis 

dacă India va reuşi să-şi exploateze la maximum potenţialul, dar mulţi indieni 

consideră că ţara lor este finalmente gata să ocupe locul pe care-l merită pe scena 

internaţională. Deşi India va înfrunta o presiune severă ca urmare a schimbărilor 

climatice cauzate de încălzirea globală, atitudinea Guvernului de la New Delhi este 

una de nepăsare faţă de criza ce se iveşte. El a fost totuşi de acord ca ţările dezvoltate, 

responsabile pentru marea parte a emisiilor de gaze ce cauzează încălzirea globală, să 

aibă parte de un nivel mai ridicat de restricţii. 

3.6. Brazilia 

Pe locul 5 în topul mondial din punctul de vedere al exporturilor şi al 

numărului de locuitori, cu aproape 190 de milioane de cetăţeni, se află Brazilia. În 

America de Sud, însă, această ţară domină ambele clasamente, fiind şi cea mai mare 

şi cea mai populată. Aici reformele economice bine gândite au stat la baza dezvoltării 

ţării, care a ajuns a zecea economie a lumii şi a noua din punctul de vedere al 

produsului intern brut, potrivit FMI şi Băncii Mondiale. După ce şi-au dezvoltat 

sectoarele interne ale economiei (agricultura, mineritul, serviciile), brazilienii s-au 

concentrat pe exporturi, iar în prezent vând peste hotare tot felul de produse, de la 

cafea şi soia, la avioane şi automobile, de la electronice, textile şi încălţăminte, la suc 

de portocale şi oţel. În anul 2002, Brazilia a primit de la FMI un ajutor record de 30 

de miliarde de dolari, menit să relanseze economia. Liderii ţării au folosit extrem de 

inspirat banii, astfel că împrumutul a fost returnat înainte cu un an de termenul limită, 

în anul 2005. Economia s-a pus pe picioare cum nu se poate mai bine, iar apoi 

autorităţile s-au gândit la infrastructură. 

Agricultura braziliană, în special masivele producţii de soia, se orientează spre 

cererea statelor din Asia de sud-vest, India şi China fiind principalele destinaţii. 

Exporturile agricole din Brazilia spre China le-au depăşit pe cele din SUA către 

Japonia. Iar Brazilia are încă potenţial agricol, chiar şi în condiţiile competiţiei dintre 

culturile de soia pentru export şi trestie pentru etanol: din 440 milioane hectare de 

teren arabil, doar 1% este folosit pentru trestie, 4% pentru soia şi 27% pentru 

zootehnie. Majoritatea terenurilor aparţin marilor latifundiari locali sau 

multinaţionalelor agricole. De aceea, China vrea să investească în agricultura 

braziliană şi infrastructura aferentă ei, pentru a-şi asigura aprovizionarea cu alimente 

dincolo de cei care o controlează acum. Din 2004, Brazilia şi-a dublat anual 

exporturile de soia în China, până la 11 milioane de tone anul trecut. Imensitatea 

volumului pune Braziliei două probleme: dependenţa de exportul materiilor prime şi 

diversificarea achizitorilor. 

Prin urmare, este clară tendinţa Braziliei de a acapara importante pieţe de 

desfacere şi de a-şi spori influenţa economică la nivel mondial în acelaşi timp cu 

emiterea unor pretenţii de accedere în Consiliul de Securitate şi totodată de creştere a 

influenţei sale în arena mondială. 

73

Concluzii 

Noua structură de putere a lumii, indiferent de abordările pe care le iniţiază 

diverse state este multipolară. Nici o structură de putere nu se va putea implica intr-o 

altă parte a lumii fără să ţină seama şi de interesele celorlalte structuri de putere. 

Vechile structuri de putere, Statele Unite şi Uniunea Europeană vor trebui să se 

adapteze la noul echilibru al puterii. Omisiunea recunoaşterii polilor de putere în 

ascensiune şi integrarea lor în structurile de putere existente nu poate conduce decât 

fie la un conflict militar mondial, fie la construirea unei noi ordini mondiale în care 

vechii poli de putere să deţină o influenţă mult redusă. Ultimul set de discuţii pe tema 

comerţului, la Cancún, a fost oprit de Brazilia şi în mare parte şi de India. Impulsul 

acestor superputeri este să critice Brazilia şi China, dar de fapt scopul lor ar trebui să 

fie exact opusul. Ar trebui să îi facă să se simtă destul de puternici pentru ca să se 

considere regulatori ai sistemului global. Care este secretul ţărilor ce aspiră la titlul de 

lideri ai lumii? În primul rând, munca şi resursele. Atuul lor este numărul mare de 

locuitori apţi de muncă, muncitori care nu cer salarii mari, dar sunt dispuşi să lucreze 

mult şi bine, resursele bogate şi liberalismul economic promovat de guvernanţi. În al 

doilea rând, reformele economice bine puse la punct, continuitatea şi hotărârea 

autorităţilor de a pune lucrurile în mişcare pentru creşterea nivelului de trai al 

populaţiei. Care este rolul şi poziţia României între aceste structuri de putere? 

Interesele României trebuie să corespundă şi cu interesele structurilor de putere din 

care face parte, respectiv Uniunea Europeană şi pe plan militar NATO. Politica sa de 

dezvoltare a influenţei şi puterii regionale trebuie să se muleze pe politicile 

structurilor menţionate, ţinând seama de interesul naţional şi de situaţia geopolitică 

din regiune? 

Bibliografie: 

1. DaVANZO, Julie Harun; Clifford, DOGO; GRAMMICH, A., China and 

India, 2025- A Comparative Assesment, Rand National Defense Institute; 

2. MANEA, Octavian, The Age of Nonpolarity-What will follow US Dominance, 

Foreign Affairs; 

3. SARCINSCHI, A, Rolul actorilor statali în configurarea mediului 

internaţional de stabilitate, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de 

Apărare “Carol I”, 2010; 

4. SMITH, Jack A, BRIC Becomes BRICS: Changes On The Geopolitical 

Chessboard, Foreign Policy Journal, ianuarie 2011; 

5. Consiliul Naţional de Informaţii al SUA, Lumea în 2020 – O schiţă a viitorului 

global prezentată de Consiliul Naţional de Informaţii al SUA, Bucureşti: 

Editura Cartier, 2010; 

6. http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Impactul%20crizei%20georgiene.pdf; 

7. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/sesiune_2011_vol1.pdf; 

8. http://ec.europa.eu/regional_policy/international/pdf/external_mo.pdf; 

74

9. http://www.stats.gov.cnenglishstatistical/dataother/databrics/2011/P020110412 

519; 

10. [SURSA] Ambasador George SAVUICA, Preşedinte, Institutul Roman de 

Studii Euro-Asiatice. 

75

FUNDAMENTELE PROTECŢIEI 

INFRASTRUCTURILOR CRITICE 

Dr. Vasile BOGDAN * 

Rezumat: Declanşarea eforturilor coerente privind asigurarea protecţiei presupune 

edificarea unui sistem coerent referitor la fundamentele eforturilor în domeniu. Definirea 

fundamentelor asigură înţelegerea unitară a situaţiei infrastructurilor şi realizarea nevoilor de 

realizat. Considerăm importantă atingerea aspectelor de fundamentare a efortului, cum ar fi 

componentele, particularităţile şi fizionomia. Respectivele fundamente pot să facă posibilă mai 

uşoara înţelegere a corelaţiei dintre măsurile de protecţie şi reacţia post-atac. Corelaţia respectivă 

poate conferi disiparea efortului responsabililor facilităţilor în cuprinsul celor două etape de efort 

major. 

Cuvinte-cheie: infrastructuri critice; protecţia infrastructurilor critice; sub-zona de 

proximitate a facilităţilor; sub-zona de influenţă; sub-zona de interes. 

Introducere 

Definim infrastructurile critice ca fiind sisteme sau obiective (derivate ale 

acestora) ce dispun de funcţionalitate, continuitate şi integritate de interes vital 

pentru organizaţia (sistemului) căruia îi aparţin. 

Protecţia infrastructurilor critice (PIC) se referă la măsuri coerente ce au drept 

scop asigurarea funcţionalităţii, continuităţii şi integrităţii infrastructurilor critice 

naţionale şi europene, prin reducerea vulnerabilităţilor, descurajarea, diminuarea şi 

neutralizarea acţiunii factorilor destabilizatori. 

PIC cuprinde activităţile parcurse gradual în scopul determinării 

infrastructurilor, desemnarea acestora, evaluarea şi analiza riscurilor, asigurarea 

protecţiei informaţiilor clasificate, realizarea planurilor de securitate a operatorilor de 

infrastructură critică, stabilirea elementelor de cooperare şi sprijinului de comunicaţii, 

precum şi exerciţii, rapoarte, reevaluări şi actualizări ale planurilor destinate 

securizării. Protecţia poate fi considerată aşadar ca fiind totalitatea măsurilor de 

contracarare a acţiunilor factorilor distructivi, pentru menţinerea viabilităţii unei 

infrastructuri critice. 

Măsurile de protecţie vor avea ca scop reducerea progresivă, până la un nivel la 

care nu prezintă vreun risc major, a acţiunilor factorilor distructivi ce pot afecta 

infrastructura critică. 

Implementarea măsurilor de protecţie va trebui realizată în acord cu valoarea 

factorilor destabilizatori ce pot acţiona asupra sistemelor avute în vedere. Protecţia va 

trebui să confere condiţii favorabile de desfăşurare a activităţii complexe a 

sistemelor, să facă posibilă realizarea neîngrădită a funcţiilor de bază ale 

infrastructurilor în discuţie. 

* 

Colonel în cadrul structurilor de apărare naţională şi ordine publică, domeniul apărare 

împotriva terorismului, Bucureşti, bogdan_cvasile@yahoo.com. 

76

1. Scopul protecţiei 

Protecţia se realizează pe durata a cinci faze: semnalarea; pregătirea; 

gestionarea crizei; limitarea pierderilor; refacerea. 

Protecţia infrastructurilor critice este planificată, organizată şi realizată în 

scopul menţinerii viabilităţii facilităţilor. Scopul protecţiei se atinge prin instituirea 

neîntreruptă a unui ansamblu coerent de măsuri dinamice şi statice, în măsură să 

preîntâmpine producerea de acţiuni ostile la adresa securităţii facilităţilor, desfăşurate 

de factorii destabilizatori. 

Timp 

iniţial 

Faza 1 Faza a 2-a Fazele a 3-4-a Faza a 5-a 

Descoperirea factorilor distructivi 

Considerăm că în cazul obiectivelor fizice, scopul protecţiei ăl reprezintă 

descoperirea prezenţei şi acţiunii factorilor distrugători, zădărnicirea acţiunii acestora 

şi reconfigurarea măsurilor de protecţie a populaţiei şi facilităţilor. Detalii în fig. 1. 

2. Zonarea măsurilor de protecţie 

Întârzierea / anihilarea factorilor distructivi 

Protecţiei populaţiei şi facilităţii 

Măsurile privind securizarea obiectivelor de interes sunt eşalonate pe o 

adâncime considerabilă. Distribuţia acestora este neuniformă în spaţiul adiacent 

facilităţii protejate. Trebuie stabilită distanţa de la care prezintă interes să fie luate în 

calcul măsurile de securitate pentru un obiectiv ipotetic. Părerile pot să difere. În 

practică este dificil de asigurat un punct de vedere unanim acceptat. 

Pentru a oferi un reper analitic, considerăm că măsurile operaţionale de 

resortul securizării pot fi structurate şi aplicate pe spaţii distincte de acţiune. Din 

considerente tactic-aplicative, apreciem că zona operaţională ce caracterizează 

obiectivele poate fi împărţită pe mai multe subdiviziuni, astfel: 

- perimetrul obiectivului; 

- sub-zona de proximitate a facilităţii; 

- sub-zona de influenţă; 

- sub-zona de interes. 

77 

Timp 

final 

Figura nr.1 -Liniile de forţă ale protecţiei infrastructurilor

Perimetrul obiectivului reprezintă spaţiul real ce aparţine obiectivului, până la 

care securizarea se realizează la dimensiunea necesară. Este şi limita până la care se 

menţine jurisdicţia autorităţii ce exercită dreptul de proprietate asupra facilităţii. După 

cum se ştie, sistemul protejat se poate regăsi în proprietate de stat sau privată. 

Dincolo de perimetru, jurisdicţia încetează, intervenind limitări serioase privind 

instituirea de măsuri sau acţiuni, impuse de către proprietarul obiectivului. 

Caracteristica spaţiului este omogenitatea măsurilor întreprinse şi 

dimensionarea acestora la un nivel maxim. 

Sub-zona de proximitate a facilităţii (sub-zona A) este spaţiul ce înconjoară 

perimetrul obiectivului, în care acţiunile desfăşurate de factorii destabilizatori pot 

afecta în mod direct facilitatea. Ca dimensionare spaţială, este delimitat de distanţa 

maximă la care se manifestă capacitatea de angajare a facilităţii protejate prin focul 

eficace al armamentului de infanterie. În acest spaţiu, infrastructurile mai pot fi 

angajate de la mică distanţă prin încărcături explozive (camioane capcană sau veste 

explozive), grenade de mână, cockteiluri Molotov, sisteme letale de aruncare a 

vectorilor de la distanţă mică (arbalete), aruncătoare de grenade pentru puşcă, alte 

mijloace. În dimensionare matematică, adâncimea acestei fâşii poate fi de 200-300 

de metri. 

Sub-zona de influenţă (sub-zona B) se referă la spaţiul până la care facilitatea 

poate fi angajată cu focul executat prin ochire indirectă cu guri de foc de calibru mic 

(60-82 mm). Respectivele guri de foc se pot regăsi în arsenalul unora dintre factorii 

destabilizatori la adresa infrastructurilor critice (Forţele Speciale, trupele de 

comando, elementele insurgente sau chiar diaspora, în anumite condiţii). În 

dimensiune matematică, sub-zona poate avea o extindere de 2-3 km. 

Sub-zona de interes (sub-zona C) pentru obiectiv se referă la spaţiul în care 

facilitatea poate fi angajată cu focul executat din guri de foc cu ochire indirectă, guri 

de foc artizanale, precum şi cu rachete portabile sol-sol. În teren, sub-zona poate 

cuprinde o dezvoltare în adâncime de până la 7-10 km faţă de obiectiv (5-7 km de 

zona de influenţă). La obiectivele cu dezvoltare liniară extinsă, zonele de interes 

operaţional vor anvelopa facilităţile respective pe toată dimensiunea acestora. 

Pe mai departe, pot fi adresate mai multe întrebări privind securizarea. Totuşi, 

precizăm că respectiva dimensionare a spaţiilor de angajare cu foc specifice 

facilităţilor protejate, în structurarea menţionată anterior, sunt în acord cu concluziile 

din derularea conflictelor recente ce au avut loc în lume (fosta Iugoslavie, Orientul 

Apropiat, Irak, Afganistan), în care infrastructurile de interes major au fost angajate 

prin modalităţi distructive. 

Dincolo de aceste subzone de interes operaţional (A,B şi C), se menţine zona 

de interes informaţional, în care pot fi distribuite măsurile adecvate de asigurare 

informativă. Măsurile vor excede capacităţii de suport a facilităţii protejate, pentru 

respectiva situaţie fiind instituite măsuri diferenţiate întreprinse de agenţiile 

specializate. 

78

3. Fundamentele protecţiei 

3.1. Principiile 

Principiile ce caracterizează protecţia obiectivelor critice sunt: prevenţia, 

eficienţa, continuitatea, direcţionalitatea, integrarea măsurilor, suficienţa şi 

simplitatea planurilor. 

Prevenţia presupune că eforturile privind securizarea facilităţilor sunt 

întreprinse pentru preîntâmpinarea şi descurajarea producerii unor lovituri care să le 

altereze sau distrugă funcţionalitatea. 

Eficienţa are în vedere că măsurile realizate trebuie să servească scopului 

pentru care au fost instituite, aşadar să zădărnicească producerea de atacuri 

distructive asupra acestora. 

Continuitatea prioritizează că protecţia obiectivelor trebuie să fie instituită cu 

caracter permanent, orice întrerupere în administrarea măsurilor respective putând 

conduce la producerea unor acte deliberate ale unor agenţi distructivi. 

Direcţionalitatea presupune că măsurile întreprinse sunt focusate pentru 

contracararea unor posibile acţiuni, determinate apriori prin analiza ameninţării. 

Integrarea măsurilor se referă la faptul că asigurarea protecţiei facilităţilor nu 

poate fi atinsă prin impunerea unei singure posibilităţi, fiind necesară coroborarea 

unui set amplu de măsuri şi acţiuni, elaborate într-o gândire unitară. 

Suficienţa presupune că măsurile instituite la facilităţi trebuie să asigure unui 

nivel rezonabil al securităţii în raport cu ameninţările probabile, fără a putea atinge 

nivelul de securizare de 100% al acestora. 

Simplitatea planurilor impune că pentru asigurarea viabilităţii măsurilor 

întreprinse, planurile pentru securizarea obiectivelor trebuie să fie inteligibile, uşor şi 

rapid de aplicat. 

3.2. Componentele 

Componentele sunt constituite din elemente tehnice, armamente, softuri şi 

resursa umană specializată. 

Elementele tehnice se referă al mijloacele de suport tehnic utilizate pentru 

implementarea măsurilor de securizare. Poate fi menţionată multitudinea de 

reprezentări avute în vedere: împrejmuirea perimetrală, porţi, dispozitive de control 

acces, bariere, reţele de sârmă ghimpată sau electricitate, sisteme de iluminare 

perimetrală sau interioară, dispozitive de control antiterorist, sisteme de supraveghere 

în infraroşu sau termice, staţii de transformare şi generatoare autonome, capcane etc. 

Armamentele pot include sistemele de armamente şi muniţii la dispoziţia 

elementelor de pază, mijloace de neutralizare sau semnalizare, mijloacele de protecţie 

individuală (veste antiglonţ, căşti balistice), sistemele de observare şi mijloacele de 

comunicaţii, mijloace tehnice speciale adaptate cerinţelor de securizare a obiectivului, 

alte mijloace. 

Elementele soft se referă la totalitatea sistemelor informatice de implementare 

a securizării (sisteme de calculatoare, carduri de acces) şi a programelor distincte 

79

pentru impunerea măsurilor destinate securizării. Locul de centralizare a efortului 

componentei este dispeceratul de securizare. 

Componenta umană este reprezentată de structurile specializate destinate 

asigurării securizării infrastructurii, cât şi asigurării intervenţiei în situaţii de urgenţă 

la obiectiv. Componenta umană va avea în vedere respectarea principiului rezervei, în 

situaţiile de utilizare a acesteia, rezerva trebuind să fie reconstituită în timp cât mai 

scurt. 

3.3. Particularităţile 

Principalele caracteristici ce privesc protecţia infrastructurilor critice sunt: 

coordonarea unitară a măsurilor în plan naţional la nivelul Executivului, menţinerea 

unui deficit rezonabil de securitate, eforturi interagenţii. 

Coordonarea unitară a măsurilor în plan naţional la nivelul Executivului. 

Multitudinea de facilităţi critice la nivel naţional se regăseşte în subordinea diferitelor 

ministere sau agenţii. Pentru asigurarea coordonării unitare a măsurilor la nivel 

naţional, elaborarea liniilor directoare, stabilirea politicilor şi planurilor, precum şi 

coordonarea efectivă a eforturilor în domeniu trebuie asigurate la nivelul Guvernului, 

reprezentat de instituţia Primului Ministru. 

Menţinerea unui deficit rezonabil de securitate. Oricât de multe măsuri ar fi 

întreprinse şi oricât de bine structurate ar fi acestea, nici un obiectiv nu poate avea o 

securitate asigurată 100%. Important este ca: 

- nivelul protecţiei să fie la nivelul aşteptărilor, în acord cu nivelul 

ameninţării; 

- să fie cunoscute principalele minusuri în asigurarea nivelului securizării, 

spre a fi întreprinse măsuri urgente în perioada de pre-criză (intensificarea acţiunii 

posibil distructive a factorilor destabilizatori). 

Calculul nivelului de securitate poate fi realizat în variantă matematică. Astfel, 

propunem un sistem de referinţă în care putem să analizăm cerinţele securizării în 

raport cu gradul de satisfacere a patru parametri de referinţă: 

- măsuri de protecţia forţei dinamice; 

- măsuri de protecţia forţei statice; 

- sprijin cu informaţii; 

- cooperare locală. 

Pentru fiecare parametru, pe o scară valorică cu nivelurile crescătoare de la 0 la 

5, am determinat nivelul de asigurare propus sau posibil de atins. Astfel, alocarea 

nivelurilor valorice, în cazul analizat poate fi astfel: 

- măsuri dinamice de protecţia forţei, nivelul (2); 

- măsuri de protecţia forţei statice, nivelul (4); 

- sprijin cu informaţii, nivelul (5); 

- cooperare locală, nivelul (5). 

La calculul necesarului de securizare posibil a fi atins de infrastructură, calculul 

matematic din cazul de faţă ne indică satisfacerea a 30 unităţi (însumarea suprafeţelor 

în mărime de 5, 10, 10, 5). Rezultă că dintr-un total teoretic absolut de 50 unităţi 

80

posibile de atins, avem asigurată o protecţie situată la procent de 60% din 

posibilităţile maxime. 

Efortul analitic trebuie comutat pentru fiecare subindicator din cei patru. 

Minusurile fiecărui parametru individual (până la nivelul 5, care semnifică optimul), 

trebuie să fie compensate prin intervenţii corective. Setul respectiv de măsuri trebuie 

stabilit anterior încheierii procedeului de securizare. Responsabilii cu securizarea 

facilităţii vor trebuie să fundamenteze realist protocolul final, în sensul acoperirii 

deficitului de securitate prin măsuri adecvate. Vor fi executate simulări pe calculator 

sau în teren (mixte) pentru validarea soluţiilor adoptate. Încercăm foarte succint o 

trecere în revistă a posibilităţilor de creştere a măsurilor evaluate anterior la nivelurile 

comensurate în fig.2. 

Sprijin informații 

Legenda 

Trupe proprii 

Factorul destabilizator 

5 

4 

3 

Măsuri PF dinamice 

2 

1 

1 1 

2 

2 

5 

4 

3 

3 

4 

5 

Măsuri PF statice 

Figura nr. 2 - Graficul operaţional al măsurilor securizării 

Pentru corectarea măsurilor statice de protecţia forţei, apreciate la nivelul (4) 

vor fi sporite eforturile pentru asigurarea de camere cu supraveghere în infraroşu şi 

termale, va fi realizată optimizarea conexiunii disperat - QRF, va spori valoarea de 

obstacol a elementelor fizice de oprire a intruziunii ori va fi îmbunătăţită siguranţa 

fizică perimetrală. 

81 

1 

2 

3 

4 

5 

Cooperarea 

locală

Creşterea măsurilor dinamice de protecţia forţei, determinate apriori a fi de 

nivelul (2) pot presupune restudierea variantelor de intervenţie, reluarea informării şi 

acţiunii QRF, restudierea variantelor de desfăşurare, optimizarea cooperării structurii 

proprii cu subunitatea destinată intervenţiei, regândirea planului de acţiune, 

optimizarea sistemului de preluare a QRF prin călăuze, stabilirea semnalelor de 

recunoaştere, a parolelor etc. 

Sprijinul cu informaţii, apreciat de nivelul (5) este situat pe nivelul optim. Nu 

sunt necesare măsuri de sporire a supravegherii, analizei şi diseminării informaţiilor 

despre factorul destabilizator în domeniu. Pentru cazul de faţă au fost realizate de 

nivelul corect: definirea factorului destabilizator, analiza posibilităţilor de manifestare 

a ameninţării, sunt identificate posibilităţile adverse privind modul de acţiune în 

diferite situaţii, sunt prevăzute efecte graduale adverse în timp şi spaţiu, fiind propuse 

posibilităţi de contracarare, măsuri de resortul propriu şi al eşalonului superior, altele. 

Cooperarea locală, apreciată de nivelul (5) este optimă. Disfuncţiile proprii 

sistemului protejat sunt preluate şi executate suplimentar prin participarea forţelor 

locale la organizarea, planificarea şi realizarea intervenţiei la infrastructura-ţintă. Au 

fost stabilite cursurile de acţiune pe tipuri de ameninţare, este determinat lanţul de 

comandă, sunt cunoscute variantele de exterioare de lucru, fiind executate suficiente 

antrenamente. 

Exemplul utilizat pentru ilustrarea asigurări securităţii obiectivului este un 

model matematic relativ simplu. Pentru acurateţea calculului, implementarea gradului 

real de protecţie poate fi calculat funcţie şi de alţi parametri (calificarea personalului 

destinat, capacitatea operaţională a structurilor de intervenţie, timpii de reacţie, gradul 

de acoperire a variantelor de acţiune posibil a fi activate de factorii destabilizatori, 

riscul accidental, forme complexe de acţiune. 

Se impune a fi luate în calcul eforturile interagenţii în asigurarea protecţiei. 

Facilităţile critice au o dispunere aleatoare în teritoriu, securizarea acestora fiind 

atributul proprietarului nemijlocit. Pentru uşurarea efortului preventiv sau reactiv, 

colaborarea inter-instituţii ale statului trebuie să atenueze disfuncţiile, oferind o 

finalitate reciproc benefică. 

Pentru atingerea unui nivel ridicat al asigurării informative, este prioritar să fie 

armonizat efortul interagenţii responsabile cu asigurarea datelor ce privesc acţiunea 

factorilor distructivi la adresa facilităţilor critice. 

3.4. Fizionomia 

Fizionomia implementării măsurilor de protecţie a infrastructurilor critice are 

în vedere o succesiune de măsuri şi acţiuni, astfel: 

- stabilirea cadrului general; 

- evaluarea factorilor distructivi; 

- stabilirea cerinţelor securizării; 

- delimitarea cadrului de funcţionare; 

- fundamentarea proiectului de protecţie; 

- implementarea proiectului. 

82

Stabilirea cadrului general de implementare reprezintă reperul declanşator în 

realizarea protecţiei. Se impun a fi analizate elemente de fundamentare a 

infrastructurii critice în atenţie: denumirea facilităţii şi cărei tipologii îi aparţine; 

scopul şi obiectul de activitate (funcţii); beneficiarul facilităţii; evaluarea cerinţelor 

de securizare (pe o scală de la 0 la 5, sau de la 0 la 10, după caz); elemente tipodimensionale, 

caracteristici tehnice şi funcţionale; 

încadrarea generală cu personal, precum şi structura socio-profesională a 

personalului angajat; relaţionarea facilităţii pe verticală şi orizontală, în plan local, 

naţional şi european (global); alte date. 

Evaluarea factorilor distructivi se execută în scopul identificării prezenţei sau 

acţiunii viitoare a factorilor de ameninţare asupra facilităţii, modelarea acţiunii şi 

estimarea efectelor produse. In mod evident, este una dintre cele mai importante 

secvenţe, rezultatele analizei constituind fundamentul măsurilor de protecţie adoptate 

la infrastructura avută în vedere. 

In cadrul evaluării ameninţării vor trebui să fie analizate: existenţa şi natura 

factorilor distructivi (definirea factorilor, mod de existenţă şi frecvenţa de 

manifestare, amploarea efectelor generate în mod curent, zonarea acţiunii acestora şi 

a calendarului posibil de manifestare); modul de interacţiune al factorilor de risc cu 

infrastructura selectată (efecte produse, funcţii ale facilităţii afectate, amploarea 

impactului produs); estimarea acţiunilor viitoare a factorilor distructivi la adresa 

infrastructurii vizate; momente sau posibilităţi de cumulare/amplificare a efectelor la 

adresa infrastructurii vizate. 

Concluziile obţinute din analiza ameninţării vor fi materializate sub forma unor 

recomandări adresate factorilor implicaţi în securizarea facilităţii. 

Stabilirea cerinţelor securizării se referă la identificarea parametrilor şi a 

nivelurilor de protecţie estimate a fi atinse în asigurarea securizării. Astfel, caietul de 

sarcini va defini cerinţele de atins în securizarea infrastructurii, pe componente ale 

acesteia (protecţia fizică, protecţia industrială, sprijinul cu informaţii, intervenţia etc). 

Identificarea cadrului de funcţionare va fi direcţionat pe stabilirea elementelor 

de principiu privind modul de constituire, funcţionare a infrastructurii în atenţie. In 

afara elementelor enunţate, vor fi identificate regulile de organizare internă, ierarhia 

de comandă/control, relaţionarea cu structuri similare. 

Fundamentarea proiectului de protecţie se realizează printr-un document 

distinct, integrator, ce are punctul de plecare în reperele furnizate de contextul de 

implementare, cadrul de funcţionare a infrastructurii, coroborate cu rezultatele 

reieşite din evaluarea ameninţării. Realizarea proiectului va fi în acord cu cerinţele 

securizării, procedând la punerea în stare de funcţionare. 

In fundamentarea proiectului se va ţine seama de 4 indicatori secvenţiali: 

măsuri de securizare statice; măsuri de securizare dinamice; suportul cu informaţii; 

colaborarea locală (regională). 

În cadrul măsurilor practice de implementare, fiecare indicator va fi definit prin 

nivelul de potenţial prevăzut. La rându-i, fiecare nivel trebuie să fie definit cu 

exactitate prin cuantificarea valorică a potenţialului. Este important să fie determinate 

atent pragurile de trecere de la un nivel inferior la următorul palier valoric. Pentru 

83

constituirea proiectului vor fi prevăzute forţe, mijloace, echipamente, planuri, 

principii şi reguli de utilizare a forţelor şi mijloacelor. 

Implementarea proiectului cumulează măsurile şi acţiunile întreprinse pentru 

transpunerea în practică a proiectului de protecţie a facilităţii. Parcurgerea graduală a 

fazelor de implementare a proiectului va fi urmată de verificarea viabilităţii acestuia, 

finalizată de certificarea atingerii parametrilor înscrişi în caietul de sarcini. 

Concluzii 

In toate situaţiile, responsabilii cu securizarea infrastructurilor critice iau în 

calcul, în primul rând, asigurarea protecţiei necesare la nivelul infrastructurii, deci 

asigurarea măsurilor defensive. De regulă, la asigurarea securizării obiectivelor este 

acordată o atenţie mai redusă dimensiunii reactive, poate mai mult din aspecte 

psihologice decât raţionale. 

Amplitudine 

Protecţia 

(iniţială) 

Cele două dimensiuni ale securizării sunt complementare. Protecţia sintetizează 

dimensiunea defensivă, cu accentuat rol preventiv, de descurajare. 

Reacţia ulterioară denotă o dimensiune reactivă, în care factorul destabilizator 

ce a angajat facilitatea critică trebuie stopat din evoluţie, redus potenţialul combativ 

al acestuia, eliminat din spaţiul obiectivului, trecându-se la re-securizarea facilităţii. 

Re-securizarea va fi realizată la un nivel sporit faţă de situaţia anterioară la obiectivul 

- ţintă. Detalii în fig. 3. 

Bibliografie: 

1. BĂDĂLAN, E.; SAVU, Gh.; BOTOŞ, I.; BOGDAN. V.; Tratat de criză 

teroristă. Bucureşti: Editura Militară, 2011. 

2. BOGDAN, V., Protecţia infrastructurilor critice, Bucureşti: Editura Militară, 

2012. 

84 

Protecţia 

(ulterioară) 

Unităţi de măsură Timp 

Figura nr.3 - Comparaţia protecţie-reacţie post-angajare - protecţie ulterioară

REALIZAREA PROTECŢIEI INFRASTRUCTURILOR CRITICE 

Dr. Vasile BOGDAN * 

Rezumat: Executarea acţiunilor specifice pentru afectarea infrastructurilor critice sunt 

diverse ca forme de desfăşurare. De asemenea, respectivele eforturi ale factorilor distrugători 

sunt coroborate cu alte manifestări ce pot afecta stabilitatea facilităţilor. Pentru realizarea 

protecţiei infrastructurilor critice, se recomandă depăşirea formelor individuale de protecţie. 

Măsurile conjugate, tip reţea, în care responsabilitatea naţională este situată pe prim plan are 

şanse de împlinire. Racordarea posibilităţilor şi a efortului individual trebuie realizată sub 

aceeaşi baghetă, practic la coordonarea GOLD. De asemenea, se impune asigurarea măsurilor 

concordante nivelului de risc generat, cât şi supravegherea verticală. Observarea verticală va fi 

conjugată posibilităţilor electrono-optice remarcabile din ultima perioadă, cât şi aspectelor 

concrete ale asigurării informatice. Datele integratoare din plan vertical, obţinute în timp real, 

pot fi edificatoare pentru desfăşurarea operaţiei la criza infrastructurilor critice. 

Cuvinte-cheie: securizare; intervenţie; avertizare timpurie; supraveghere; acţiuni limitate. 

Introducere 

Protecţia infrastructurilor critice este o realitate permanentă a evoluţiei umane, 

dar care a căpătat conotaţii deosebite în ultimul timp. In mod normal, asemeni 

fiecărei acţiuni complexe derulate pe termen lung, protecţia infrastructurilor critice 

se realizează în baza unui proces ştiinţific. 

Ciclul respectiv conţine două etape distincte: 

- planificarea protecţiei; 

- execuţia protecţiei. Detalii în fig.1. 

Planificare Execuţie 

Decizie Implementare Intervenţie Consecinţe 

- Informare 

- Analiza 

factorilor distructivi 

- CoA 

- Protecţia oferită 

- Validarea deciziei 

- Pregătirea forţelor 

şi 

mijloacelor 

- Pregătirea zonei 

- Intrarea în 

dispozitiv 

- Lucrul efectiv, 

după planuri 

- Decizia 

- Realizarea 

dispozitivului 

- Acţiunea 

- Consolidarea 

finalităţii 

- Stoparea acţiunii 

distrugătoare 

- Redesfăşurare 

- Analiză 

- Modificare reguli 

interne 

- Reluare acţiune 

sistem 

Figura nr.1 - Implementarea generală a protecţiei 

Managementul consecinţelor la infrastructura critică va conduce la reducerea 

urmărilor acţiunilor facilităţii distructive asupra facilităţii, eliminarea/reducerea 

* 

Colonel în cadrul structurilor de apărare naţională şi ordine publică, domeniul apărare 

împotriva terorismului, Bucureşti, bogdan_cvasile@yahoo.com. 

85

posibilităţii de acţiune în viitor a factorului distrugător şi optimizarea măsurilor 

protective la obiectiv şi în rândul personalului. 

2. Măsuri în interiorul infrastructurii 

După cum este normal, unele dintre măsuri pot fi efectuate în interiorul 

facilităţii de interes. Respectivele măsuri sunt îndeobşte utilizate de fiecare facilitate 

în modalităţi proprii, în acord cu contextul operaţional de dispunere a acesteia, 

natura, valoarea, funcţionalitatea, componenta, relaţionarea spaţială şi ierarhică. În 

mod indubitabil, măsurile depind de acuitatea şi frecvenţa acţiunilor distrugătoare 

ale factorilor destabilizatori. 

2.1. Securizarea 

Implementarea măsurilor statice trebuie privită cu flexibilitate. Datorită 

progreselor obţinute în perfecţionarea preciziei vectorilor de lovire, este aberant să 

fie gândită asigurarea protecţiei infrastructurilor critice în mod pur izolat. Realizarea 

dezideratului protecţie nu începe de la împrejmuirea perimetrală şi nu se încheie la 

intrarea principală în obiectiv. 

Cuprinde setul unitar de factori protectivi prin a căror instituire se reduce 

ori stopează tentativele de infiltrare a factorului destabilizator în facilitatea critică. 

Evident că paleta măsurilor statice este extrem de diversificată. 

Împrejmuirea perimetrală are rol de interdicţie a accesului neautorizat şi, în 

situaţii critice, de respingere a acţiunii factorului destabilizator. 

Sistemele tehnice de supraveghere şi control se pot grupa în: 

- dispeceratul de supraveghere; 

- mijloace de supraveghere perimetrală; 

- sisteme de control acces. 

Funcţie de concepţia de securizare a facilităţii, sistemele vor avea 

reprezentări diferite. Funcţie de suportul financiar alocat, pe cât posibil, 

echipamentele vor fi complementare pentru evitarea disfuncţiilor datorate 

nefuncţionării sau funcţionării necorespunzătoare. 

2.2. Intervenţia 

Intervenţia este acţiunea dinamică, prin care structurile desemnate sunt în 

măsură să acţioneze pentru limitarea acţiunii factorilor perturbatori asupra 

infrastructurii critice, limitarea efectelor acestora şi refacerea integrităţii sistemului 

afectat. 

Intervenţia cuprinde un pachet sporit de factori şi măsuri protective prin a 

căror instituire se are în vedere contracararea încercărilor de intruziune în forţă a 

factorului destabilizator în facilitatea critică. Măsurile statice întreprinse sunt 

diverse, fiind instituite în raport cu natura ameninţării. 

86

3. Măsuri în afara infrastructurii 

Ca modalitate expresă, structurile naţionale responsabile vor efectua în mod 

permanent studiul apariţiei factorilor distructivi, progresia şi gradul de risc presupus 

de potenţialul acestora. Preocuparea respectivă este permanentă, efectuată de forţe 

specializate şi va extinde măsurile generale luate în mod independent la sistemul 

protejat. 

Tipurile de acţiune pot fi direcţionale, reţea, combinate sau etajate. Cele mai 

bune rezultate se obţin prin executarea simultană a acestora, funcţie de cadrul 

operaţional de dispunere a sistemelor protejate şi de analiza factorilor distructivi. 

Dintre măsurile dinamice luate în exteriorul facilităţii- ţintă, pot fi amintite: 

avertizarea timpurie, supravegherea căilor de acces, acţiunile limitate pe direcţii 

ameninţate, acţiunile în raioane de risc, intervenţia limitată, evacuarea, altele. 

3.1. Avertizarea timpurie 

Avertizarea timpurie se referă la setul de măsuri întreprinse în mod deliberat 

pentru sesizarea apariţiei factorilor destabilizatori, înainte ca respectivii să acceadă 

în zona de interes a facilităţii. 

Factori distructivi 

H1 H2 

Mijloc ISR 

Blocare 

FD1 FD2 

Securizare 

Anihilare 

IC 

Scopul avertizării timpurii prioritizează cunoaşterea în avans a momentului 

apariţiei şi direcţiilor de evoluţie a factorilor destabilizatori, în scopul declanşării 

măsurilor adecvate de contracarare. 

Fizionomia presupune alocarea de vectori tehnici sau elemente HUMINT 

(fig. 2). 

Forţele şi mijloacele pot fi diferite. Vectorii tehnici pot consta din: sisteme 

satelitare, ISR, aerostate staţionare, sisteme TV automate etc. Elementele HUMINT 

pot acţiona disimulat sau la vedere. Valoarea forţelor şi mijloacelor alocate depinde 

87 

Zona de interes 

5 - 15 km 

Figura nr. 2 - Avertizarea timpurie

de posibilităţile structurii trimiţătoare, contextul operaţional şi natura facilităţii 

critice. 

Desfăşurare. Vectorii sunt deplasaţi la limita exterioară a spaţiului de interes 

al infrastructurii. Supravegherea se va realiza pe direcţii de interes, în vederea 

sesizării apariţiei factorilor distructivi. La descoperire vectorilor distructivi, va fi 

avertizat imediat dispeceratul. Elementele informării vor cuprinde: definirea 

factorului, natura, valoarea, direcţia de deplasare, estimarea deplasării în spaţiu şi 

timp, elemente de prognoză şi posibilităţi în timp. Supravegherea se va continua pe 

toată durata avansării spre facilitatea protejată, fiind transmise date în mod continuu 

la dispecerat. 

3.2. Supravegherea căilor de acces 

Supravegherea căilor de acces constă în acţiuni executate distinct pentru 

monitorizarea apariţiei şi manifestării factorilor destabilizatori în zona de interes, 

anterior apropierii acestora de facilitatea critică. 

Scopul misiunii vizează determinarea cu exactitate a direcţiilor de afluire a 

factorilor destabilizatori, identificarea parametrilor cantitativi şi calitativi, intenţiilor 

şi posibilităţilor acestora privind afectarea securităţii infrastructurii protejate, cât şi 

pentru impunerea măsurilor eficiente de contracarare. 

Fizionomia presupune repartizarea de elemente HUMINT cu suficienţi vectori 

tehnici la dispoziţie. Forţele şi mijloacele alocate vor fi distribuite în zona de interes. 

După caz, supravegherea poate fi fixă sau mobilă. Cele mai bune rezultate se obţin 

prin combinarea acestor două modalităţi. Detalii în fig.3. 

Factori 

FD1 FD2 FD3 

H1 H2 

Rezervă 

(QRF) 

IC 

Forţele şi mijloacele întrebuinţate pot fi relativ asemănătoare cu cele folosite 

în cadrul avertizării timpurii. Valoarea forţelor şi mijloacelor implicate este 

variabilă. 

Desfăşurare. Vectorii proprii de supraveghere sunt distribuiţi în interiorul 

spaţiului de interes al infrastructurii. Supravegherea se va realiza pe direcţiile 

probabile de afluire, monitorizând apariţia factorilor distructivi. Informarea va fi 

permanentă, în acord cu progresia factorilor de ameninţare spre facilitatea protejată. 

88 

Figura nr.3 - Supravegherea căilor de acces

Se recomandă utilizarea elementelor de suport tehnic pentru transmiterea datelor 

despre factorii destabilizatori. Elementele informării vor cuprinde: natura, tăria şi 

valoarea factorului, direcţia, platformele şi ritmul de deplasare, definirea 

parametrilor capabilităţi, estimarea posibilităţii angajării facilităţii protejate, prin ce 

procedeu şi în ce relaţie spaţiu/timp. Supravegherea se va accentua pe măsura 

avansării spre facilitatea ţintă, elementele de pondere majoră şi noutate prezentând 

un interes sporit privind informarea. 

3.3. Acţiuni limitate pe direcţii ameninţate 

Acţiunile limitate pe direcţii ameninţate sunt forme dinamice de angajare 

executate unitar pentru stoparea/întârzierea afluirii factorilor destabilizatori pe căile 

de acces ce conduc spre facilitatea critică, cât şi pentru monitorizarea evoluţiei 

ameninţării. 

Scopul acţiunilor vizează oprirea sau întârzierea acţiunilor potenţial ostile 

asupra obiectivului protejat. 

H1 

FD1 FD2 

H3 

Rezervă 

(QRF) 

H4 

IC 

H 

Figura nr. 4. Executarea acţiunilor limitate pe direcţii de risc 

Concepţia misiunii va cuprinde referiri la: subunitatea destinată misiunii 

(efective, dotare, sprijin); misiunea structurii; repere geografice şi de timp, 

succesiunea abordării acestora; procedee activate, cu referiri de timp şi spaţiu; 

variante în situaţii critice; cooperarea. 

Fizionomia presupune utilizarea elementelor HUMINT sau combat, cu vectori 

tehnici de supraveghere la dispoziţie. Forţele şi mijloacele alocate vor fi distribuite 

pe direcţiile ameninţate. Acţiunile vor fi executate din poziţii staţionare sau din 

mişcare. În mod evident, cele două modalităţi pot fi întrebuinţate în manieră 

combinată. 

Valoarea forţelor şi mijloacelor implicate diferă. Detalii în fig. 4. 

Desfăşurare. Structurile destinate acţiunii sunt utilizate în interiorul spaţiului 

de interes al infrastructurii. Acţiunile vor fi canalizate pe direcţiile de afluire a 

elementelor cu potenţial ostil. Monitorizarea va fi permanentă, fiind efectuate acţiuni 

89 

FD4 

H2

de contracarare a factorilor de ameninţare. Elementele de suport tehnic vor transmite 

datelor despre factorii destabilizatori la dispecerat sau la punctul de comandă. 

Elementele informării vor fi mai intens structurate pe definirea ameninţării. 

Acţiunile vor spori în intensitate, pe măsura apropierii de facilitatea protejată. 

3.4. Acţiuni în raioane de risc 

Acţiunile în raioane de risc sunt forme dinamice, selective de angajare, 

executate destructurarea /afectarea factorilor destabilizatori, aflaţi în raioane de 

dispunere sau pe baza de plecare la acţiune, pentru preîntâmpinarea acţiunilor ostile 

la adresa facilităţii critice. 

Scopul acţiunilor prioritizează oprirea sau întârzierea acţiunilor cu potenţial 

ostil la adresa obiectivului protejat. 

Concepţia misiunii va detalia elemente ce privesc: subunitatea alocată 

misiunii (efective, dotare, sprijin); misiunea; repere geografice şi de timp, 

succesiunea atingerii acestora; procedee utilizate, în timp şi spaţiu; acţiuni în situaţii 

limită; cooperarea. Detalii în fig.5. 

Fizionomia presupune folosirea de elemente HUMINT sau combat, sprijinite 

de vectori tehnici de supraveghere. Întrebuinţarea forţele şi mijloacele se va realiza 

în raioanele de dispunere a ameninţării. Acţiunile vor fi executate combinat din 

staţionare şi din mişcare. În anumite situaţii pot fi desfăşurate acţiuni acoperite. 

Valoarea forţelor şi mijloacelor implicate va fi în acord cu dimensiunea 

raionului, natura şi valoarea ameninţării, cât şi cu finalitatea dorită. 

Desfăşurare. Structurile alocate vor fi utilizate pentru acţiuni în interiorul 

spaţiului de interes. Formele acţionale dinamice vor fi executate în raioanele de 

dispunere a elementelor cu potenţial ostil. Monitorizarea ameninţării va fi 

permanentă, fiind accentuată pe durata acţiunilor de contracarare întreprinse. 

FD1 

H1 H2 

FD2 

H3 QRF 

H4 

IC H 

Parte din forţe vor bloca raionul, iar majoritatea acestora vor executa acţiuni 

pe direcţii paralele sau convergente spre sectorul blocat. Între forţele aflate în 

90 

FD3 

Figura nr. 5 - Executarea acţiunilor în raioane de risc

staţionare şi contingentul ce acţionează pe direcţii paralele va fi legătură radio. 

Acţiunea va fi monitorizată cu mijloace aeriene de supraveghere. 

Datele de interes vor fi transmise la punctul de comandă, după caz. 

3.5. Intervenţia limitată 

Intervenţia limitată este o acţiune preventivă ce cuprinde acţiuni executate 

dinamic, cu obiective scăzute, pentru reducerea sau anihilarea potenţialului factorilor 

destabilizatori, aflaţi în raioane de dispunere sau pe căile de acces. 

Scopul acţiunilor vizează îndepărtarea sau reducerea impactului acţiunilor 

potenţial ostile asupra obiectivului protejat. 

Concepţia intervenţiei se va referi la: subunitatea angajată (efective, dotare, 

sprijin tehnic, informatic şi logistic); misiunea structurii; repere geografice, de timp, 

şi succesiunea atingerii lor; procedee utilizate în timp şi spaţiu; cooperarea. 

Fizionomia presupune folosirea de elemente combat cu mobilitate ridicată, 

sprijinite de vectori tehnici de supraveghere. Lovitura preventivă se va realiza în 

raioanele de dispunere a ameninţării sau pe timpul deplasării. Acţiunile vor fi 

executate din mişcare, cu intensitate maximă. Monitorizarea aeriană (ISR) este 

obligatorie. Detalii în fig.6. 

Valoarea forţelor şi mijloacelor angajate depinde de capacitatea operaţională a 

factorilor ostili, cât şi cu finalitatea dorită. 

FD1 

QRF1 

H1 H2 

IC 

QRF 4 

QRF2 

FD2 

Desfăşurare. Structura alocată intervenţiei (combat sau Quick Reaction Force, 

QRF) va fi proiectată în raioanele de dispunere a elementelor cu potenţial ostil sau 

pe căile de acces. După caz, deplasarea se va realiza cu platforme de deplasare 

aeriană sau terestră. Monitorizarea aeriană a ameninţării va fi permanentă, îndeosebi 

în perioada premergătoare angajării entităţii ostile şi pe durata contactului. Datele 

misiunii vor fi transmise la punctul de comandă în timp util. 

91 

QRF3 

Figura nr.6 - Intervenţia limitată

3.6. Evacuarea 

Evacuarea se referă la acţiunile executate în situaţie extremă, pentru 

schimbarea locului de dispunere a elementelor esenţiale ale facilităţii critice, atunci 

când intenţiile şi potenţialul factorilor destabilizatori conturează ca iminentă lovirea 

şi distrugerea obiectivului. 

Scopul evacuării au în vedere mutarea obiectivului/componentelor esenţiale 

ale acestuia într-un spaţiu geografic dispus în afara acţiunii factorilor distructivi. 

Fizionomia are în vedere folosirea de elemente proprii sau/şi structuri suport 

specializate ce vor desfăşura măsuri tehnice (dezasamblare a elementelor 

componente), e acţiuni privind transportul acestor elemente spre altă locaţie, urmate 

de reasamblarea acestora şi punerea în stare de funcţionare. 

Valoarea forţelor şi mijloacelor utilizate vor fi în acord cu partea de obiectiv 

evacuată, dimensionarea volumetrică şi priorităţile. 

FD1 

Desfăşurare. Va fi pus în aplicare planul de evacuare existent la obiectiv. 

Priorităţile vor fi abordate în urgenţa prevăzută în planul evacuării. 

Datele misiunii vor fi transmise la punctul de comandă. 

Concluzii 

H1 FD2 

H2 

ISR 

IC 

QRF 

o 

o 

După caz, măsurile pot fi realizate sincronizat, static ori dinamic. 

Implementarea protecţiei se realizează pe o durată de timp îndelungată, fiind 

una dintre atribuţiile de bază ale oricărei instituţii. Fiecare infrastructură va fi în 

măsură să aplice regulile specifice în mod constructiv, prin punerea în practică a 

sarcinilor din planurile privind securizarea. 

92 

FD4 

Coloana evacuare 

Figura nr. 7 - Evacuarea

Permanenţa presupune realizarea acesteia pe toată durata activităţilor 

cotidiene, fără afectarea activităţilor zilnice ale sistemului. Pe durata crizei, parte din 

activităţi pot fi desfăşurate cu măsuri suplimentare de protecţie ori parte dintre 

acestea vor fi suspendate. 

Diferenţierea are în vedere efectuarea măsurilor de protecţie în mod distinct, 

funcţie de tipologia factorilor în cauză. Amploarea, diversitatea, locul, succesiunea 

vor fi realizate conform prognozelor de evoluţie a factorilor distructivi. 

Respectivelor măsuri vor ţine seama de atribuţiile specifice fiecărei funcţii alocate în 

tabelul de personal ori în diagrama de intervenţie. 

Robusteţea trebuie să aibă în vedere posibilitatea de a contracara în mod 

eficient fiecare dintre factorii distrugători. Funcţie de gradul de acuitate al acţiunilor, 

caracteristicile sistemelor trebuie să exprime posibilităţile de contracarare a fiecărei 

ameninţări posibile. 

Multivalenţa măsurilor întreprinse trebuie să aibă în vedere realizarea unor 

acţiuni şi activităţi care să aibă în vedere acţiuni sincronizate pentru combaterea 

factorilor de risc ce produc efecte asupra sistemelor- ţintă. Toţi factorii ostili trebuie 

contracaraţi în egală măsură. 

Bibliografie: 

3. BĂDĂLAN, E.; SAVU, Gh.; BOTOŞ, I.; BOGDAN. V.; Tratat de criză 

teroristă. Bucureşti: Editura Militară, 2011. 

4. BOGDAN, V., Protecţia infrastructurilor critice, Bucureşti: Editura Militară, 

2012. 

93

INTEROPERABILITATEA STRUCTURALĂ ŞI ACŢIONALĂ 

A SISTEMELOR INFORMAŢIONALE MILITARE 

LA NIVEL NAŢIONAL ŞI AL ALIANŢELOR MILITARE 

Neacşu DUMITRU * 

Rezumat: The performance of the strategic informational system has a decisive influence in 

organizing, commanding and coordination of the military actions and preventing strategic surprise. 

An important way to increase the performance of a strategic information system is the 

development and improvement of his intelligence, computer and communications subsystems which 

ensures defense information management taking into consideration precise objectives of 

operativity, optimization, rationalization, efficiency and eficacity. 

Informational interoperability represents an important goal at the national and allied level in 

the context of the new security challenges. The interoperability is known as a multiplier factor of a 

jointed forces witch implies the continuous adaptation to the requirements enforced by the new concepts 

of warfare in the modern battlefield. 

Keywords: interoperability, compatibility, informational system, global information 

network, standardization, liaison level, intelligence sharing, intelligence superiority, cooperation. 

1. Elementele definitorii ale creşterii performanţei sistemului 

informaţional strategic 

Realizarea unei conduceri operative şi de calitate nu poate fi realizată decât în 

cadrul unei structuri informaţionale adecvate. Componentă a managementului, 

sistemul informaţional exercită o influenţă deosebită asupra funcţionării şi eficienţei 

organizaţiei militare. Sistemul informaţional vehiculează informaţiile între 

subsistemele condus şi conducător, reprezentând latura dinamică a sistemului 

managerial. Suprapus peste structura organizatorică, sistemul informaţional asigură 

coeziunea sistemului managerial pe care îl modelează în întregime. 

Abordarea organizaţiei militare ca sistem impune precizarea că, pentru a 

funcţiona, aceasta trebuie să îndeplinească şi condiţia existenţei unui schimb 

permanent de informaţii între elementele sale, precum şi între ansamblul său şi alte 

sisteme din mediul extern. 

Majoritatea autorilor care au analizat organizaţiile, teoretic şi practic, cât şi 

specialiştii în informatică, cercetări operaţionale şi cibernetică consideră că 

ansamblul elementelor cu caracter informaţional dintr-o organizaţie se constituie întrun 

sistem de sine-stătător – sistemul informaţional (S.I.) 1 . 

Evaluând caracteristicile sistemului informaţional se poate aprecia măsura în care 

informaţiile furnizate de acesta sunt adecvate, fiabile, rapide şi eficiente managementului 

organizaţiei. Întregul proces managerial apare ca unul de însuşire şi transmitere a datelor şi 

informaţiilor. Momentul central al procesului este reprezentat de situaţia în care se adoptă 

decizia, care va consta în alegerea unuia din numeroasele moduri de acţiune. 

* 

Colonel doctorand, U.M.02472 Bucureşti, neacsu_dumitru_army@yahoo.co.uk. 

1 

Cf. Ion STOIAN, Sisteme informatice militare pentru conducerea trupelor – proiectare şi 

realizare, Editura AÎSM, Bucureşti, 2002, p.34. 

94

Adoptarea deciziei generează informaţia decizională, care se transmite la 

executanţi sub formă de planuri, sarcini, decizii, comenzi şi le serveşte ca impuls spre 

acţiuni coordonate şi orientate spre scopuri manageriale precise. 

În organizaţia militară, cadrele de conducere şi subordonaţii sunt legaţi între ei 

prin informaţii, care furnizează o reţea comunicaţională unică. În această reţea o 

ieşire informaţională de la un organ reprezintă o intrare informaţională pentru altele. 

Fiecare conducător reprezintă un nod al reţelei comunicaţionale în care se 

întrepătrund o multitudine de informaţii. Sursele informaţionale se caracterizează prin 

conţinut, intensitate şi regim temporal. 

Analiştii 2 arată că, din perspectiva asigurării informaţionale, statele majore sunt 

predispuse, în derularea planificării acţiunilor militare, la două mari pericole: lipsa de 

informaţii, evident şi sub aspectul neveridicităţii şi sufocarea cu informaţii, (avem în 

vedere, în special, blocajul de flux, repartiţia neierarhizată, distribuţia 

necorespunzătoare între domenii, neesenţializarea şi neprelucrarea de sinteză etc.). 

Dacă, în ceea ce priveşte primul aspect, comandanţii s-au confruntat în permanenţă, cel 

de-al doilea aspect era sesizabil încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi şia 

accentuat prezenţa în războaiele locale contemporane, fiind pericolul primordial al 

nefundamentării ştiinţifice a deciziilor. 

În condiţiile războiului cibernetizat, sufocarea informaţională reprezintă o 

adevărată catastrofă, fiind, după cum se anticipează, principala cauză a blocărilor 

funcţionale ale sistemelor militare şi, deci, a neîndeplinirii misiunilor. Aceasta este 

cauzată, în principal, de aşa-numitul stres al lipsei de legătură directă cu realitatea şi de 

neîncrederea în contactul informaţional realizat de sistem. Din acest moment decurge, cu 

implicaţii semnificative, şi dorinţa de a «şti tot», irelevantă pentru conducerea modernă 

şi eficientă. Problema concretă care se pune pentru un decident nu este de «a şti tot», ci 

de «a şti ce trebuie să ştie» şi, mai ales, «când trebuie să ştie». Efectul sufocării 

informaţionale se răsfrânge şi asupra structurilor de execuţie, care vor fi blocate în 

demersul lor de a-şi îndeplini misiunea încredinţată. 

În consecinţă, pe timpul utilizării mijloacelor moderne este necesară elaborarea 

unei noi metodologii informaţionale care să asigure circulaţia adecvată a 

informaţiilor, în conformitate cu ordonarea obiectivelor şi cu planificarea misiunilor, 

obţinând o fluidizare a intrărilor în reţea, termene clare de actualizare a stocului de 

date, identificarea informaţiilor-cheie pentru momentul în care se desfăşoară lupta şi, 

astfel, pentru definirea situaţiilor operative, blocarea şi eliminarea informaţiilor 

redundante şi, în fine, facilitarea cu precădere a circulaţiei informaţiilor din aşanumitul 

„sistem de informaţii critice pentru comandant“. 

Studiile efectuate asupra diverselor tipuri de structuri militare au arătat că se 

manifestă încă deficienţe majore în funcţionarea sistemului informaţional ceea ce generează, 

la rândul lor, disfuncţionalităţi în celelalte componente ale sistemului de management, 

calitatea necorespunzătoare a deciziilor etc. Deficienţe ca distorsiunea, filtrajul, redundanţa 

sau supraîncărcarea canalelor informaţionale au devenit de acum clasice. 

2 

Ion ANGHELOIU, Automatizare şi informatizare în domeniul militar, Bucureşti: Editura Militară, 

1990, p.47. 

95

Distorsiunea presupune o modificare parţială, întâmplătoare a conţinutului 

unei informaţii în etapa culegerii şi transmiterii ei de la emiţător către receptor şi este 

determinată de: manipularea necorespunzătoare a suporţilor de date şi informaţii în 

situaţia transmiterii lor; diferenţa între pregătirea persoanelor implicate în vehicularea 

informaţiilor; utilizarea de mijloace nepotrivite pentru înregistrarea sau pentru 

transmiterea informaţiilor. 

Filtrajul reprezintă modificarea intenţionată a fondului unei informaţii prin 

intervenţia pe parcursul înregistrării, transmiterii şi prelucrării acesteia de către 

persoane interesate ca beneficiarul să primească un mesaj eronat sau schimbat. 

Redundanţa reprezintă pe de o parte existenţa în exces a unor informaţii decât 

sunt strict necesare pentru realizarea unui anumit scop şi, pe de altă parte, culegerea, 

înregistrarea, transmiterea sau prelucrarea repetată a unui set informaţii. Situaţia 

apare ca urmare a absenţei coordonării sau a unei coordonări defectuoase a unor 

segmente ale sistemului managerial. 

Supraîncărcarea canalelor de comunicaţie este acea situaţie în care volumul 

informaţiilor vehiculate pe anumite circuite depăşeşte capacitatea de transmitere 

informaţională a acestora. Supraîncărcarea se datorează nerespectării caracterului 

piramidal al sistemului informaţional, nedimensionării judicioase a fluxurilor 

informaţionale şi redundanţelor existente în cadrul sistemului informaţional. 

O direcţie importantă pentru creşterea performanţei unui sistem informaţional 

strategic este elaborarea şi perfecţionarea subsistemelor sale de informaţii, informatic 

şi de comunicaţii pentru asigurarea managementului informaţiilor pentru apărare care 

trebuie să respecte următoarele obiective: creşterea operativităţii în informarea 

conducerii şi a calităţii procesului decizional la toate nivelurile ierarhice; optimizarea 

sau raţionalizarea activităţilor, cu satisfacerea unor cerinţe funcţionale şi de 

performanţă ridicate; perfecţionarea structurilor de conducere şi de execuţie; 

organizarea unor fluxuri informaţionale optime şi asigurarea prelucrării datelor astfel 

încât informaţiile obţinute să satisfacă, din punct de vedere al operativităţii şi al 

calităţii, cerinţele sistemului de conducere. 

Sistemul informaţional militar strategic este un sistem ierarhic deschis 3 , cu 

unele componente care adoptă structura de sistem închis 4 , este structurat pe reţele, 

orientat pe procesele de asigurare a informaţiilor, comunicaţii şi informatice, perfect 

adaptabil noilor schimbări în plan structural şi acţional şi al mediului de acţiune. 

3 

„Un circuit informaţional este deschis atunci când informaţia circulă într-un singur sens şi, ca 

urmare, ea nu generează o informaţie de răspuns care să parcurgă circuitul informaţional în sens 

invers. Pe aceste circuite informaţionale deschise circulă informaţiile care provin de la mijloacele 

de cercetare, mesajele conţin informaţii de înştiinţare centralizată sau descentralizată etc. În 

funcţie de natura informaţiilor, acestea pot fi adresate unuia sau mai multor destinatari”, G. 

ALEXANDESCU, I. STOIAN, L. STĂNCILĂ, Sistemul informaţional al managementului 

acţiunilr militare, Editura AISM, Bucureşti, 2003, p.91. 

4 

„În cazul circuitelor informaţionale închise, informaţiile de stare furnizate de organele de execuţie 

circulă către organele de conducere (decizie) care, în urma prelucrării informaţiilor, iau anumite 

hotărâri pe baza cărora elaborează informaţii de comandă care circulă de la eşalonul superior 

către eşalonul inferior. Avem de-a face, în acest caz, cu aplicarea principiului conexiunii inverse 

(cu buclă de reacţie), specific sistemelor cibernetice.”, ibidem, p.92. 

96

Sistemul are un rol deosebit în fundamentarea şi luarea deciziilor la nivel strategic şi 

contribuie la creşterea eficienţei nivelului operaţional al structurilor de la acest nivel, 

constituind un element principal al structurii războiului bazat pe reţea utilizat în 

operaţiile moderne, componentele sale definind reţeaua informaţională globală a 

acestora. 

Reţeaua/grila informaţională globală contribuie la cunoaşterea spaţiului de 

confruntare şi reprezintă un ansamblu interconectat, de la terminal la terminal, de 

capabilităţi informaţionale, procese asociate şi personal pentru culegerea, prelucrarea 

(procesarea) şi managementul informaţiilor la cerere pentru decidentul militar şi politicomilitar, 

incluzând sistemele de informaţii, comunicaţii şi informatică, servicii, software, 

baze de date, servicii de securitate necesare pentru obţinerea superiorităţii informaţionale. 

Principalele caracteristici ale unui sistem informaţional modern sunt 5 : 

- dinamic, complex, ierarhizat, cu funcţionare la timp real, tolerant la erori, cu 

structură distribuită, având un număr mare de elemente funcţionale pentru culegerea, 

transmiterea, memorarea, prelucrarea, afişarea şi diseminarea informaţiilor, precum şi 

pentru utilizatori (persoane sau procese care necesită informaţii potrivit competenţelor cu 

drept legal de acces la sistemul informaţional prin conectare directă şi care este 

identificată univoc prin simboluri sau caractere speciale); 

- cuprinde resursele de date şi informaţii, precum şi un ansamblu de calculatoare 

interconectate prin canale de comunicaţii proprii eşalonului reprezentat, capabilă să 

asigure automatizare a proceselor decizionale, de modelare şi optimizare a deciziilor; 

- utilizează tehnologia (procese, metode, operaţii) informaţiilor şi comunicaţiilor 

ca resursă strategică de bază a organizării, tratării unitare a informaţiilor şi exploatării 

sistemului informaţional în contextul evoluţiilor dinamice actuale, precum şi pentru 

asigurarea unei conectivităţi suficient de largi, în condiţiile protecţiei împotriva 

atacurilor cibernetice şi actualizării în raport cu realizările în domeniu; 

- concepţia, structura şi funcţionalitatea sistemului informaţional se stabileşte în 

concordanţă cu structura organizatorică, obiectivele, funcţiile şi dimensiunile 

activităţilor planificate, cu complexitatea cerinţelor sale informaţionale pentru 

management şi execuţie precum şi gradul de confidenţialitate a datelor vehiculate; 

- asigură anticiparea şi previzionarea informaţiilor necesare pentru comandă şi 

control şi creşterea gradului de cunoaştere a mediului comun de operare, pe baza 

experienţei acumulate şi a culturii tehnico-ştiinţifice a personalului încadrat; 

- funcţionează pe baza aplicării unor proceduri informaţionale 6 şi proceduri de 

operare standard 7 , precum şi pe adoptarea unui model unic de reprezentare a datelor 

în formă digitală, indiferent de categoria informaţiilor vehiculate, dezvoltă intensiv 

5 

Cf. Constantin ALEXANDRESCU, Gelu ALEXANDRESCU, Gheorghe BOARU, Sisteme 

informaţionale – fundamente teoretice, Editura UNAp, Bucureşti, 2009, pp. 198-203. 

6 

Prin proceduri informaţionale este desemnat ansamblul elementelor prin care se stabilesc 

modalităţi de culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare şi arhivare a unei categorii de informaţii, 

cu precizarea operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor, a suporturilor, formulelor, modelelor şi 

mijloacelor de tratare a informaţiilor folosite, cf. O. NICOLESCU şi alţii, Sistemul informaţional 

managerial al organizaţiei, 2001, p.35. 

7 

Procedurile de operare standard cuprind o serie de metode şi instrucţiuni definite anterior, axate 

pe rezolvarea aspectelor operaţionale ale acţiunii ce trebuie desfăşurată, AAP-6/2008, pp.3-1-4. 

97

diseminarea informaţiilor în format electronic, cu preponderenţă în formă vizuală 

(text, grafică) sau combinat (audio-video), care asigură un randament mai mare de 

asimilare a acestora în timp scurt şi permite exercitarea unui control eficient şi eficace 

asupra informaţiilor; 

- realizează concordanţa dintre categoriile şi volumele de informaţii ce pot fi 

culese şi diseminate cu necesităţile decizionale şi operaţionale ale eşalonului pentru 

care funcţionează potrivit principiului „necesitatea de a cunoaşte”, evitând 

supraîncărcarea şi funcţionarea greoaie a actului decizional; 

- determină necesarul de resurse de date şi informaţii din alte sisteme 

informaţionale, structuri specializate sau personal propriu în funcţie de cerinţele 

informaţionale ale eşalonului respectiv prevăzându-se totodată şi surse suplimentare 

care să fie utilizate în situaţii critice, ce necesită cantităţi mari de informaţii diverse, 

dobândite în timp foarte scurt; 

- asigură unitatea metodologică a tratării informaţiilor şi a posibilităţilor de 

utilizare eficientă şi legitimă a sistemului informaţional de către întregul personal 

autorizat şi afişarea informaţiilor la punctele de lucru ale acestuia, pentru optimizarea 

funcţiilor structurii militare; 

- asigură dependenţa cantităţii de informaţie vehiculată în sistem de organizarea 

fluxurilor şi circuitelor informaţionale precum şi de capacitatea canalelor de comunicaţii 

la dispoziţie; asigură ierarhizarea circulaţiei şi transmiterii informaţiilor în funcţie de 

structura piramidală şi importanţa acestora; 

- asigură adaptarea, în timp real, a ipotezelor de lucru ale sistemului 

informaţional la condiţiile operaţionale concrete din structura militară pentru a face 

faţă unor situaţii neprevăzute şi a asigura cerinţele viitoare de informaţii necesare 

proceselor decizionale şi operaţionale; 

- flexibil, versatil şi transparent din punct de vedere al accesului şi localizării 

informaţiilor, replicării şi actualizării lor în bazele de date distribuite, procedurilor de 

control aplicabile tuturor suporţilor magnetici şi transferului de date pe aceştia, 

asigurând conexiunea inversă pentru compararea continuă şi evaluarea a ceea ce s-a 

realizat în raport cu ce s-a propus; 

- întregul proces informaţional trebuie să fie obiectiv, strict organizat şi 

direcţionat, fără ambiguităţi şi acţiuni desfăşurate la întâmplare, iar informaţiile să 

aibă destinatari şi grad de confidenţialitate precum şi modalităţi de stocare autorizate; 

- să dispună de metode şi tehnici care să împiedice modificarea intenţionată a 

conţinutului informaţiei sau schimbarea parţială neintenţionată a acestuia pe timpul 

îndeplinirii funcţiilor informaţionale; 

- organizarea sistemului să se facă în strictă concordanţă cu standardele 

internaţionale, ale UE şi NATO în domeniu, iar protocoalele de comunicaţii, de 

transfer al informaţiilor şi de interfaţare, precum şi nivelul structurilor logice ale 

informaţiei utilizate să fie strict reglementate pentru a se asigura interconectivitatea 

cu structurile militare externe partenere; 

- să permită realizarea compatibilităţii tehnice, inclusiv electromagnetice şi 

interoperativităţii funcţionale în interiorul sistemului, precum şi cu alte sisteme 

98

informaţionale cu care realizează schimb de informaţii, pentru asigurarea posibilităţilor 

de formalizare şi transmitere oportună a cererilor şi răspunsurilor către destinatari; 

- asigurarea raţionalizării şi tipizării structurii informaţiilor vehiculate în sistem 

în formate esenţializate, uşor de completat, transmis, prelucrat şi asimilat, asigurarea 

generării automate de mesaje/documente utilizând informaţiile din bazele de date; 

- asigură fiabilitatea sistemului informaţional în orice condiţii de funcţionare, 

inclusiv la scoaterea parţială din funcţiune a unor echipamente sau în caz de 

agresiune informaţională; 

- mijloacele tehnice ale acestuia să permită elaborarea rapidă a documentelor 

pentru managementul conducerii, prelucrarea textelor, informaţii multimedia, grafică 

interactivă şi lucrul în reţele Internet şi Intranet; 

- rolul important deţinut de informaţia geografică in cadrul sistemului, ceea ce 

presupune asigurarea obţinerii acesteia în timp real şi cu înaltă autenticitate, prin 

includerea în cadrul sistemului informaţional a unui sistem pentru informaţii 

geografice (GIS – Geographic Information System 8 ). Datele despre zona de interes 

pot fi completate, la nevoie, cu imagini din satelit sau din alte surse; 

- permite integrarea sistemului de poziţionare globală (GPS – Global Positioning 

System) pentru identificarea cu precizie, în spaţiu, a elementelor organizatorice şi 

tehnice ale sistemului informaţional, a structurilor decizionale şi operaţionale pentru 

care se asigură date şi informaţii; 

- asigură protecţia informaţiilor prin secretizarea magistralelor şi canalelor de 

comunicaţii, controlul accesului în reţele şi utilizarea dispozitivelor de protecţie precum şi 

criptarea, prin software, a comunicărilor; 

- asigură optimizarea parametrilor de exploatare şi funcţionare a reţelelor componente 

(informaţii, comunicaţii, calculatoare) incluse în infrastructura informaţională; 

- permite aplicarea managementului informaţiei, care se bazează pe aplicarea 

eficientă şi oportună a principiilor conducerii ştiinţifice privind previziunea, 

planificarea, organizarea, direcţionarea, coordonarea şi controlul activităţilor 

informaţionale ale eşalonului vizat; 

- să fie constituit dintr-o mulţime de surse de informaţii şi centre de prelucrare 

dispuse spaţial, legate în reţea, care funcţionează întrunit pentru realizarea unor 

proceduri de integrare a informaţiilor într-un ansamblu de baze de date relaţionate şi 

structurate corespunzător, cu posibilităţi de extindere, reconfigurare şi duplicare a 

serviciilor informaţionale atât pe verticală cât şi pe orizontală; 

- să dispună de o logistică performantă care să asigure toate condiţiile tehnicomateriale 

şi de mentenanţă necesare pentru o funcţionare sigură şi neîntreruptă. 

În contextul geopolitic actual, în stabilirea criteriilor de performanţă ale unui sistem 

informaţional militar strategic putem aprecia ca fiind determinante următoarele 

considerente: 

8 

Sistemul pentru informaţii geografice (GIS) este un ansamblu compus din echipamente de calcul, 

programe, personal, metode şi tehnici care permit procesarea de date şi exploatarea de hărţi geotopografice. 

GIS este un sistem de gestiune unei baze de date care, de regulă, prezintă utilizatorului 

datele într-un mod interactiv, ce poate fi interogată şi analizată. www.gis.com 

99

- creşterea exponenţială a influenţei fenomenelor de globalizare şi liberalizare ce 

determină amplificarea sistemului de transformare a societăţii româneşti spre 

tipologii gen „societate informaţională“ şi, implicit, a forţelor armate, în calitatea lor 

de componentă a societăţii româneşti; 

- cerinţele de interoperabilitate stabilite de integrarea în Alianţa Nord-Atlantică 

sau Uniunea Europeană şi de participarea la viitoarele coaliţii anticipate, în contextul 

contemporan al mediului de securitate internaţională; 

- transformările sistemelor militare, în perspectiva evoluţiilor mediului de 

securitate, prin asigurarea asimetrică a dominantei informaţionale; 

- necesitatea optimizării mecanismelor interne de funcţionare ale sistemului 

militar în condiţiile reducerii resurselor tradiţionale, umane şi materiale; 

- criteriile actuale de evaluare a acţiunii militare, de exemplu, realizarea 

obiectivelor militare cu scăderea spre „zero“ a pierderilor umane; 

- acţiunea întrunită – integrarea sinergică a componentelor aeriană, terestră şi navală în 

spaţiul de luptă; 

- viitoarele misiuni ale forţei întrunite, care determină sarcini tot mai grele reflectate în 

caracteristicile şi parametrii angajării: precizie, mobilitate, flexibilitate, letalitate, 

sustenabilitate, capacitate de supravieţuire, vizualizare, comandă şi control etc.; 

- proiectele şi programele naţionale de „operaţionalizare structurală şi de 

modernizare“, precum şi de proiectare a forţelor aflate în derulare; 

- evaluarea fezabilităţii pornind de la premisa diminuării costurilor tradiţionale, viteza 

de transformare fiind în concordanţă cu capacitatea de acomodare a factorului uman; 

- adaptarea planificării sistemului naţional de conducere în situaţii de criză la 

ameninţările şi vulnerabilităţile informaţionale şi dezvoltarea unor capacităţi eficiente 

de răspuns la potenţialele ameninţări identificate; 

- reorientarea modernizării componentelor militare în sistemul mai larg al 

securităţii naţionale, conform principiilor Războiului Bazat pe Reţea. 

De asemenea, pare inevitabilă dezvoltarea unei reţele informaţionale comune 

tuturor entităţilor din sistemul de apărare şi securitate naţională, care să permită 

dezvoltarea, achiziţia, intrarea în serviciu şi operarea aplicaţiilor, comunicaţiilor şi a 

capacităţilor de procesare, necesare pentru asigurarea succesului misiunilor 

multinaţionale, într-un mediu integrat şi sincronizat. 

2. Capabilităţi de realizare a interoperabilităţii sistemului informaţional 

strategic la nivelul alianţelor 

Pentru Armata României, transformarea reprezintă un sistem de activităţi care 

permite susţinerea intereselor strategice. Documentul care reglementează acest proces 

complex la nivel naţional este Strategia de transformare a Armatei României. 

Aceasta stabileşte ca obiectiv general realizarea unor structuri moderne, integral 

profesionalizate, cu un nivel sporit de mobilitate, eficienţă, flexibilă, dislocabilă şi 

sustenabilă, dispunând de capacitatea de a opera întrunit şi a participa la un larg 

spectru de acţiuni, atât în spaţiul naţional, cât şi în alte zone de pe mapamond. 9 

9 

Cf. Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, pp.15-16. 

100

Pentru stabilirea acestui proces au fost stabilite trei etape: I – Etapa finalizării 

înlocuirilor de bază (2005 – 2007); II – Etapa integrării operaţionale în NATO şi în 

UE (2008 – 2015); III – Etapa integrării complete în NATO şi în UE (2016 – 2025), 

care au asigurat/vor asigura îndeplinirea obiectivelor transformării pe termen scurt, pe 

termen mediu şi lung. Etapa a doua, în plină derulare, are ca principale obiective: 

continuarea operaţionalizării structurilor destinate NATO şi UE; finalizarea 

restructurării componentei logistice la nivel strategic şi operativ; realizarea 

achiziţiilor de echipamente moderne şi a programelor necesare de înzestrare; 

reorganizarea învăţământului militar; evaluarea corectă, sistemică şi structurală a 

forţelor armate naţionale în cadrul NATO şi al UE şi fundamentarea rezoluţiilor de 

corecţie şi remediere a legilor, proceselor, programelor şi planurilor în derulare. 

Transformarea militară este un proces continuu de creştere şi integrare de noi 

noţiuni, strategii, doctrine şi competenţe cu scopul de a creşte eficienţa şi nivelul de 

interoperabilitate a structurilor de forţe şi de adaptare la noul sistem de securitate, aflat în 

permanentă schimbare, care pune accent pe necesitatea de reevaluare a sistemului 

militar ca principal izvor de credibilitate. Aceasta impune schimbări la nivelul legilor şi 

doctrinelor, organizării şi compunerii forţelor, capabilităţilor, lucrului în domeniul 

instruirii, educaţiei şi al achiziţiilor, managementului sistemului de personal şi al 

eşalonării pe bază de proiecte, care devin cele mai importante domenii de realizare a 

transformării. Tipurile de structuri militare trebuie să se înscrie în cele trei principale 

priorităţi: capacitatea de dislocare, interoperabilitatea şi sustenabilitatea. 

Specialiştii militari occidentali au definit interoperabilitatea ca fiind capacitatea 

unor sisteme/entităţi de a asigura/accepta servicii către/de la alte sisteme/entităţi în 

vederea utilizării acestora pentru o cooperare eficientă. 

În domeniul C4I, interoperabilitatea reprezintă capacitatea sistemelor sau 

echipamentelor din structură de a se interconecta direct şi în combinaţii eficiente. 

Interoperabilitatea se realizează, în primul rând, prin întrebuinţarea de echipamente şi 

sisteme cu performanţe apropiate/comune. Elementele necesare pe care se bazează 

interoperabilitatea sunt în principiu: compatibilitatea, standardizarea, nivelul de legătură. 

Compatibilitatea este dată de capacitatea a două sau mai multe elemente/ 

componente ale unui sistem de a exista şi lucra în acelaşi mediu, fără interferenţe 

reciproce. Prin compatibilitate, elementele organizatorice care compun o structură 

(efective, tehnică, armament, comunicaţii etc.), trebuie să fie organizate după 

standarde, principii, proceduri apropiate sau similare şi care folosesc elemente de 

compatibilitate, în primul rând sistemele informatice, pentru ca eficienţa acţiunilor 

comune să fie optimă. Compatibilitatea electromagnetică se ia în considerare de la 

primele etape ale proiectării şi pe întreaga durata a dezvoltării, testării, evaluării şi 

utilizării operaţionale a tuturor sistemelor. O cerinţă esenţială a creşterii eficienţei şi 

eficacităţii managementului informaţiei pentru apărare la nivel strategic o reprezintă 

realizarea deplinei compatibilităţi între sistemele informaţionale ale componentelor 

operaţionale ca subsisteme ale sistemului informaţional strategic întrunit. Această 

caracteristică trebuie urmărită a se realiza atât în plan structural, cât şi metodologic 

pentru a permite o rapidă şi eficientă relaţionare pe verticală şi orizontală, respectiv un 

flux oportun şi complet de date şi informaţii, având la bază o concepţie unitară şi un set 

101

de definiţii, reguli, limbaje, metode etc. comune sau foarte bine cunoscute de toate 

structurile şi întregul personal implicat. Se poate afirma că această compatibilitate este 

indisolubil legată de complementaritatea sistemelor informaţionale ale tuturor 

componentelor de forţe. 

Standardizarea sistemelor C4I rezultă din obiectivele de bază ale Sistemelor de 

Comandă şi Control şi ale Sistemelor Informatice ale Apărării, care se pot conjuga 

sau interconecta cu sistemele operaţionale de la nivel operativ şi tactic. Sistemul de 

legătură este reprezentat de contactul personal sau legătura realizată între elementele 

structurilor militare care asigură acordul reciproc şi realizarea unor scopuri şi acţiuni 

unitare. Atributele cele mai importante ale legăturii sunt: monitorizarea permanentă, 

coordonarea şi consilierea eficientă, asistarea comandantului. 

Reuşita operaţiilor NATO depinde hotărâtor de realizarea funcţionării eficiente 

a fluxurilor de comandă ale forţelor întrunite, mai ales când operaţiile au caracter 

multinaţional. Interoperabilitatea reprezintă un element esenţial, recunoscut ca 

multiplicator al forţei. Procesul de generare a forţelor trebuie să aibă în vedere atât 

misiunile forţelor cât şi condiţia ca acestea să fie interoperabile. 

Scopul politicii NATO pentru interoperabilitate este de a defini stările finale, 

principiile, responsabilităţile naţiunilor şi ale comitetelor superioare ale Alianţei 

pentru identificarea şi îndeplinirea cerinţelor specifice. Obiectivele de 

interoperabilitate se referă la: abilitatea de a comunica – prin utilizarea aceluiaşi 

limbaj, a procedurilor comune, a echipamentului interoperabil pentru consultare, 

comandă, control, comunicaţi şi informatică; abilitatea de a opera împreună – prevede 

pregătirea şi desfăşurarea cu succes a operaţiilor multinaţionale, utilizând doctrinele, 

tacticile şi procedurile necesare pentru angajarea forţelor combatante, de sprijin de 

luptă şi de sprijin logistic; abilitatea de a oferi/beneficia de sprijin - subliniază 

necesitatea aplicării procedurilor, standardizării echipamentelor şi abilităţii de a oferi 

echipamente proprii în sprijinul forţelor altor naţiuni. 

Instruirea şi participarea în comun la exerciţii au un rol important întrucât permit 

îmbunătăţirea relaţiilor interumane, a comunicaţiilor, înţelegerea doctrinelor, tacticilor, 

tehnicilor şi procedurilor precum şi verificarea nivelului de interoperabilitate a sistemelor 

şi echipamentelor, indicând, astfel, premergător desfăşurării operaţiilor, domeniile în care 

este necesară îmbunătăţirea interoperabilităţii. 

Schimbările intervenite în mediul de securitate au adus profunde transformări 

în Alianţa Nord-Atlantică, devenind dintr-o alianţă politico-militară într-o alianţă de 

securitate, iar serviciilor de informaţii militare i-au revenit noi abordări în 

planificarea culegerii, prelucrării şi diseminării de informaţii strategice. În acest 

context, s-a impus necesitatea ca misiunile de culegere ale statelor Alianţei să se 

diversifice şi să evolueze de la abordarea unor obiective strict militare către obiective 

care pot influenţa major securitatea statelor şi chiar regională sau globală. 

Superioritatea în sfera informaţiilor trebuie să se execute prin creşterea sprijinului 

cu date şi informaţii strategice şi anume: avertizarea timpurie în zonele definite ca 

ameninţări majore la adresa securităţii ţărilor membre; analiza potenţialului de 

dezvoltare a unor ameninţări dincolo de graniţele Alianţei; urmărirea şi evaluarea 

102

factorilor de risc naţionali şi transnaţionali, geopolitici, economici şi politici, sociologici 

şi militari pentru a evita transformarea unor riscuri în reale ameninţări. 

Furnizarea de produse de intelligence, în special cele referitoare la ameninţările 

cu implicaţii internaţionale, nu se poate realiza folosind în mod exclusiv propriile 

capacităţi de obţinere de informaţii, recurgându-se la schimbul de informaţii în cadrul 

Alianţei şi în cadrul bilateral, al parteneriatelor strategice. 

Dezvoltarea şi realizarea schimbului de date şi informaţii în timp oportun şi 

real, la nivel aliat sau naţional, strategic sau tactic-operativ are permanent la bază 10 : 

- un sistem sigur, eficient, flexibil şi prompt de fuziune de informaţii credibile, 

reale, oportune şi relevante; 

- dezvoltarea forţelor de sprijin cu informaţii; 

- extinderea posibilităţilor de culegere de date şi informaţii prin extinderea 

capacităţilor HUMINT, a celor prin satelit şi interceptării legăturilor satelitare clasice 

şi a unor emisii electromagnetice; 

- integrarea unor structuri cu specific nonmilitar în sistemul de analiză sau 

accesul la cunoştinţele lor în domeniile de lucru, precum şi acceptarea standardizării 

ca mod de integrare rapidă a componentelor şi de asigurare a interoperabilităţii 

tehnologice cu structuri similare din zona Alianţei; 

- onestitatea în activitatea de schimb de informaţii pentru evitarea evoluţiei în cerc a 

informaţiei. În realizarea schimbului de informaţii este necesară oferirea acelor informaţii 

culese şi procesate cu propriile capabilităţi şi nu cele primite de la alţi parteneri; 

- asigurarea constantă a protecţiei surselor; 

- evitarea tendinţelor de extindere a secretomaniei excesive. 

Cooperarea în domeniul specific intelligence-lui impune o nouă etapă în 

conlucrarea dintre structurile de specialitate: mutarea centrului de greutate din zona 

schimbului de informaţii cu aspect de generalitate spre colaborarea pe cazuri şi acţiuni 

punctiforme, ca modalitate de valorificare corectă a potenţialului oferit de cei implicaţi. 

Transformarea unităţilor de informaţii este un proces amplu şi continuu de 

dezvoltare şi însuşire de noi concepte, noi strategii şi doctrine, tehnici, tactici, 

compatibilităţi şi proceduri, cu scopul de a ridica eficienţa şi nivelul de 

interoperabilitate al acestora şi de acomodare la noul mediu de securitate. 

Procesul de transformare presupune schimbări de natură conceptuală în 

domeniul doctrinelor, organizării unităţilor de informaţii, educaţiei şi 

managementului de personal, activităţilor de procurare şi analiză etc. În plan 

conceptual s-a acţionat pentru scurtarea ciclului informaţional, sporirea vitezei de 

culegere, analiză şi de diseminare a informaţiilor obţinute, creşterea calităţii şi 

reducerea timpului de analiză şi de elaborare a produselor de informaţii prin 

introducerea sistemelor noi de gestiune şi pregătire a informaţiilor. 

În planul capabilităţilor s-a pus accentul pe asigurarea cu date şi informaţii 

multisursă în zona de operaţii, folosirea propriilor echipe HUMINT, SIGINT şi IMINT, 

comandate unitar precum şi realizarea procesării datelor şi informaţiilor prin intermediul 

structurilor proprii de analiză dislocate în zonă. 

10 

Sergiu MEDAR, Cooperarea dintre structurile de informaţii ale Armatei Române şi serviciile 

străine de informaţii, Infosfera nr.3/2009, p.24. 

103

La nivelul Alianţei nord-atlantice, structura responsabilă pe linie de informaţii este 

Divizia de informaţii (Intelligence Division – J2ID). Statul Major Internaţional 

(International Military Staff – IMS), prin J2ID, asigură: informarea statelor membre 

asupra direcţiilor pe linie de informaţii şi a termenelor când acestea trebuiesc 

soluţionate; coordonează un număr de birouri şi grupuri de lucru cum ar fi: Biroul de 

Securitate (Security Office - SO) - responsabil cu securitatea infrastructurii şi 

organizaţională, precum şi cu toate problemele de siguranţă în cadrul comandamentelor 

NATO; Comitetul Special (Special Committee - SC) - dezbate toate aspectele legate de 

securitatea NATO; Comitetul pentru Informaţii (Intelligence Committee -IC) - organ de 

consiliere pe probleme de spionaj, contraspionaj şi alte ameninţări la adresa NATO, 

îndeosebi de natură teroristă; Unitatea de informaţii pentru ameninţare teroristă 

(Terrorist Threat Intelligence Unit - TTIU) care operează un Sistem de Informaţii de 

Avertizare (NATO Intelligence Warning System - NIWS); Centrul de Situaţie 

(Situational Centre - SITCEN) – monitorizează toate crizele emergente de pe glob şi 

gestionează mesajele sosite; Unitatea PfP de legătură pe linie de informaţii (Intelligence 

Logistic Unit - ILU) – bazată pe planul de acţiune partenerial antiterorist (Partnership 

Action Plan Terrorism - PAP-T), este un forum pentru informare, consultare şi schimb 

de date. 

Divizia Informaţii din IMS răspunde de toate estimările şi informaţiile 

strategice, conduce politica de informaţii, direcţionează bazele informatice de date şi 

furnizează dispoziţii/instrucţiuni pe linie de informaţii, tipizate electronice şi 

administrative, precum şi orice informaţii utile statelor membre. De asemenea, 

elaborează avertizări strategice şi sprijină managementul crizelor. Este alcătuită dintro 

structură de evaluare, o structură de informaţii curente şi avertizare, precum şi o 

structură de documentare şi organizare în domeniu. 

ID/IMS consiliază Comitetul Militar (Military Committee – MC) şi IMS cu 

privire la informaţiile strategice sau alte topici în materie de informaţii şi sprijină 

Comanda Aliată pentru Operaţii (Allied Command Operations – ACO). Este şi sediul 

în care se întâlnesc şefii structurilor (agenţiilor) de informaţii ale statelor membre şi, 

uneori, chiar şi cei ai statelor partenere (PfP). ID este pe deplin angajată în 

coordonarea informaţiilor în cadrul NATO şi furnizează avertizări strategice către 

MC şi ACO/SHAPE (prin J2). ACO (îndeplineşte şi funcţia de SHAPE) se află în 

subordinea SACEUR, care are, în calitatea sa de comandant al EUCOM, dublă 

comandă. SHAPE este comandamentul strategic militar şi operaţional de cel mai înalt 

nivel în NATO. 

Structura de informaţii J2 a SHAPE este, în mod practic, un birou însărcinat cu 

pregătirea informaţiilor la nivel strategic şi operaţional pentru toate fazele operaţiilor 

în care este implicată Alianţa, gestionează primirea / transmiterea datelor şi joacă un 

anumit rol în problemele de securitate a personalului din cadrul comandamentelor 

NATO. SHAPE J2 are o privire de ansamblu şi supraveghează structurile 

J2/G2/A2/N2 ale eşaloanelor inferioare, forţele desfăşurate (întrunite sau combinate) 

şi menţine, la Mons, o Celulă de situaţie pentru domeniul de informaţii al NATO 

(asistat de computer) şi care furnizează informaţii pentru NATO prin intermediul 

104

BICES 11 . SHAPE J2 susţine, de asemenea, un număr de grupuri de lucru pe probleme 

de informaţii cum ar fi estimări, tendinţe tehnologice, date specifice domeniului, 

securitatea comunicaţiilor, probleme de avertizare sau informaţii specifice 

categoriilor de forţe armate. 

NATO menţine trei comandamente de forţe întrunite (Joint Forces Command - 

JFC) şi un număr de comandamente de sprijin, fiecare dintre acestea având, în funcţie 

de specialitate şi nivel, propria structură de informaţii (J2/G2/A2/N2). 

Acest nivel este considerat, în prezent, cheia de boltă a informaţiilor în sprijinul 

forţelor desfăşurate şi întrebuinţate. De regulă, forţele multinaţionale întrebuinţate în operaţii 

(cum sunt cele din Afganistan) beneficiază de un Centru întrunit de informaţii (Joint 

Intelligence Center - JIC). 

La nivel tactic, fiecare comandant va formula propriile-i cerinţe de informare 

(Commander’s Critical Information Requirement - CCIR), în baza cărora, structurile de 

informaţii J2/G2/A2/N2 vor dezvolta Cerinţele Prioritare de Informare ale Comandantului 

(Commander’s Priority Intelligence Requirement - PIR). Aceste date vor fi disponibile ca 

şi informaţii de bază şi/sau curente. Ele includ: estimări de informaţii; monitorizări, 

evaluări şi predicţii; indicaţii şi avertizări; informaţii de bază; informaţii curente; ordine 

de luptă; sprijin pentru alte zone de luptă; informaţii pentru desemnarea ţintelor 

(targeting). 

Statele membre NATO contribuie la aceste date, comun convenite şi publicate 

de către ID/IMS. Informaţiile curente vor fi obţinute de către comandamentele NATO 

sau de către cele din teatrele de operaţii (CJTF HQ) folosind contribuţiile naţionale pe 

linie de informaţii sau cele culese de către forţele din zonele de operaţii întrunite 

şi/sau din apropierea acestora. 

În cadrul Alianţei, toate procedurile de iniţiere a informaţiilor se bazează pe 

gestionarea cerinţelor de coordonare a culegerii de informaţii (Collection Coordination 

Intelligence Requirements Management - CCIRM). Iniţial, în mod tradiţional, culegerea 

de informaţii era axată pe echipament, tehnologie, doctrină şi instrucţie, legislaţie şi 

schimbări structurale şi de calitate în cadrul comenzii şi al trupelor. În prezent, noua 

configuraţie a războiului (asimetric, hibrid) a schimbat priorităţile informaţionale astfel 

încât procesul de culegere – supraveghere - recunoaştere (Intelligence, Surveillance and 

Reconnaissance - ISR) este îndreptat asupra terorismului, fanatismului individual şi 

colectiv, forţelor de guerilă, clanurilor, comunităţilor mici şi izolate, structurilor sociale, 

depistării traficului de armament uşor şi al întrebuinţării dispozitivelor explozive 

improvizate (Improvised Explosive Disposal - IED). 

Activităţile de informaţii din Irak şi Afganistan au sprijinit desfăşurarea tuturor 

activităţilor specifice dintr-un teatru de operaţii (Theatre of Operations - TO), 

respectiv: planificarea, asigurarea securităţii de orice fel, raportarea în timp util a 

datelor despre situaţie şi atacuri, indicarea ţintelor, probleme organizaţionale, 

planificarea şi coordonarea de informaţii în câmpul de luptă, prevenirea fratricidului, 

planificarea transporturilor şi a logisticii, interoperabilitatea reţelelor şi elementelor 

11 

BICES (Battlefield Information and Collection Exploitation System) a fost dezvoltat în anii 1997- 

1998 pentru a face legătura sistemului, bazat pe computere, LOCE (Linked Operational Intelligence 

Centers Europe) al USEUCOM, cu 2700 de utilizatori. 

105

hardware, precum şi coordonarea sprijinului aerian. S-a constatat că informaţiile de 

nivel tactic nu se pot baza doar pe cele procurate din surse tehnice (TECHINT – 

Technical Intelligence) şi că trebuie revigorată exploatarea HUMINT (Human 

Intelligence), pe baza principiilor „persoană – la - persoană”, proces cunoscut sub 

denumirea de „informaţii sociale”. 

Domeniul infomaţiilor în cadrul NATO este reglementat şi direcţionat de către o 

multitudine de publicaţii şi circa 40 de STANAG-uri referitoare la: recunoaştere aeriană, 

arhitectura C4ISR şi C4ISTAR, proceduri pentru legăturile de date, ghiduri pentru 

activitatea de informaţii, reglementări pentru interconectarea software-ului care 

gestionează date sensibile din domeniul informaţiilor (CRONOS, Sistemul de informare 

C2 maritim). Nivelul administrativ coordonează, în conformitate cu deciziile politice şi 

militare, distribuirea datelor de informaţii către statele membre şi cele partenere (PfP). 

Există, încă, o tendinţă naţională şi de agenţie de a păstra informaţii „doar pentru 

casă” (în interes propriu), din diferite raţiuni: personale, „gândire de grup”, politice, 

organizaţionale (politica internă), lipsă de încredere reciprocă etc. În ultimii ani, NATO a 

cules un volum imens de date şi informaţii organizate, în prezent, în formate electronice. 

Partajarea acestor date se face pe baza politicii, tradiţionale în domeniul informaţiilor, a 

„nevoii de cunoaştere”, fiind necesară prevenirea oricărei breşe de securitate. 

SUA şi-a adaptat reglementările interne la cele ale Alianţei, mai precis a impus 

şi în NATO propriile-i reglementări (altfel, ar fi subminat clasificarea documentelor 

din cauza standardelor diferite), exemplu urmat şi de către alte state. Cu toate acestea, 

există şi reglementări bilaterale, în funcţie de parteneriatele încheiate, dar care nu 

contravin politicii oficiale a NATO în domeniu. SUA şi NATO au prevederi pentru 

înregistrarea documentelor, accesul de securitate, protecţia informaţiilor şi asupra 

echipamentului şi armamentului special. De acest aspect răspunde, în cadrul Alianţei, 

Biroul de Securitate al NATO, iar la nivel naţional, fiecare stat îşi desemnează o 

agenţie proprie care să răspundă de menţinerea standardelor de securitate convenite. 

Schimbul de informaţii a devenit o necesitate când NATO a început să opereze în 

Balcani, îndeosebi pe timpul operaţiei „Allied Force” din 1999 (Serbia). După acest 

conflict, schimbul de date a devenit efectiv. 

Interoperabilitatea rămâne cheia succesului Alianţei. În ciuda discuţiilor şi 

comentariilor pe tema transformării şi perfecţionării domeniului de informaţii în 

cadrul NATO, acesta continuă să rămână o prerogativă naţională. 

Unele dintre conceptele şi tehnologiile apărute şi atribuite Revoluţiei în 

afacerile militare (RAM) precum TECHINT, ELINT, sistemele de ciber-război, GPS 

şi J-STARS, au avut un enorm impact asupra domeniului informaţiilor, comparabile 

cu ceea ce este, spre exemplu, AWACS (Airborne Warning and Control System), 

sistemele de transmisii-legături de date (Data Link) şi armele cu lansare din afara 

razei vizuale (Beyond Visual Range - BVR) pentru războiul aerian. Comunicaţiile 

furnizează situaţia în timp real, de mare valoare şi cu maximă autenticitate. GPS 

furnizează indicaţii precise pentru lovirea ţintelor. Sistemele de senzori integraţi 

C4ISR/C4ISTAR furnizează date de intrare şi ieşire, bazate pe legăturile de date şi 

alte reţele, combină şi compară imagistica furnizată de cercetarea aeriană (MAV, 

UAV, elicoptere) şi cea satelitară. Interpretarea imaginilor este parţial automată şi 

106

analizată electronic. Radarul cu apertură sintetică (Synthetic Aperture Radar - SAR) a 

permis creşterea calităţii imaginilor. Echipamentul de sprijin ajută analistul de 

informaţii să identifice ţintele, chiar şi atunci când nu sunt zărite decât frânturi din 

aceasta. 

În concluzie, reuşita operaţiilor NATO depinde hotărâtor de realizarea funcţionării 

eficiente a fluxurilor de comandă ale forţelor întrunite, mai ales când operaţiile au 

caracter multinaţional. Interoperabilitatea reprezintă un element esenţial, recunoscut ca 


misiunile forţelor cât şi condiţia ca acestea să fie interoperabile. 

Interoperabilitatea la nivelul sistemului informaţional presupune atât 

compatibilizarea şi standardizarea elementelor componente ale subsistemelor de 

comunicaţii şi informatică dar şi subsistemului de informaţii, coordonat nemijlocit de 

către serviciul de informaţii militare şi responsabil cu prevenirea surprinderii 

strategice şi furnizarea sprijinului de informaţii pentru operaţiile militare naţionale 

sau la care România participă. Pentru furnizarea de produse de intelligence se 

întrebuinţează atât propriile capacităţi de culegere de informaţii cât şi cele rezultate 

din schimbul de informaţii în cadrul Alianţei şi al parteneriatelor strategice. 

Participarea cu trupe la operaţiile multinaţionale reprezintă o obligaţie a 

României faţă de Alianţa Nord-Atlantică şi contribuie substanţial la creşterea 

imaginii în lume a Forţelor Armate române ca participant activ şi de încredere în 

efortul colectiv de asigurare a stabilităţii regionale şi globale şi în lupta împotriva 

terorismului şi ameninţărilor asimetrice. 

Transformările continue în domeniul militar, ca răspuns la noile provocări ale 

mediului de securitate, impun adaptarea continuă a sistemului informaţional pentru a 

răspunde la capacitatea maximă de oportunitate şi eficienţă. 

Conceptele precum războiul bazat pe reţea şi capabilităţi NATO facilitate de 

reţea sunt destinate să dezvolte şi să extindă capacităţi importante în managementul 

informaţilor pentru apărare. 

Sistemele C4I şi-au dovedit utilitatea în recentele confruntări armate şi misiunile 

efectuate în teatrele de operaţii şi se impune extinderea conceptului ISR de la nivel tactic 

la nivel strategic pentru realizarea conducerii în timp real, indiferent de eşalon. Acest 

deziderat presupune concentrarea eforturilor pe următoarele direcţii: pregătirea 

personalului, introducerea de echipamente şi proceduri moderne de culegere, prelucrare, 

diseminare şi stocare a datelor şi informaţiilor, interoperabilitatea cu sistemele moderne de 

la nivelul NATO şi UE, dezvoltarea, implementarea şi interconectarea de sisteme integrate 

care să asigure continuitatea conducerii, luarea deciziei militare şi transmiterea acesteia în 

condiţii de protecţie şi siguranţă. 

Evitarea surprinderii în domeniul informaţional va fi una din tendinţele dominante 

ale următorilor ani. Stăpânirea informaţiei înseamnă putere reală. Armata României va 

trebui să-şi perfecţioneze în continuare capacităţile necesare desfăşurării confruntării 

informaţionale. În acest sens, realizarea interoperabilităţii sistemului informaţional 

strategic, a componentelor sale, sistemul de informaţii, de comunicaţii şi informatic, este 

o prioritate în condiţiile efortului conjugat în cadrul alianţelor de a identifica oportun 

ameninţările asupra securităţii naţionale şi regionale şi a acţiona în consecinţă. 

107

Bibliografie: 

1. ***Strategia de transformare a structurii de forţe a Armatei României”, 

Bucureşti, 2005. 

2. ALEXANDRESCU, C.; ALEXANDRESCU G.; BOARU, Gh., Sisteme 

informaţionale – fundamente teoretice, Bucureşti: Editura UNAp., 2009. 

3. MEDAR T. S. – coordonator, Capabilităţi ale serviciilor moderne de 

informaţii militare, Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 

2007. 

4. SAVU, Gh., Informatiile militare şi surpinderea strategică, Bucureşti: Editura 

U.N.Ap., 2006. 

5. TOPOR, S.; CĂLIN I.; NIŢU, C., CRĂCIUN, N., Despre informaţii şi sisteme 

informaţionale militare, Bucureşti: Editura Bren, 2008. 

108

TENDINŢE ŞI OPŢIUNI DE DEZVOLTARE A SISTEMULUI 

INFORMAŢIONAL STRATEGIC PENTRU SPRIJINUL DECIZIONAL 

AL ACŢIUNILOR MILITARE MODERNE 

Neacşu DUMITRU * 

Rezumat: The modern military conflicts employ the informational technology as a way to 

achieve economy of time, human, technical and material resources; hence information becomes 

fundamental in achieving success. Through analyzing the latest conflicts, a conclusion can be drawn, 

and that is that the main factors that can pose an influence over the battle’s outcome are the 

weaponry and the equipment, the military personnel, doctrine and strategy and nevertheless the 

information and the communications. 

The need for information obtained, analyzed and transmitted “real-time” about the enemy 

and terrain led to the increase of the role and importance of information and intelligence products. 

The current challenges of the security environment, the accelerated development in the 

information technology and communications fields, the informational globalization as well as the 

nature and diversity of military actions carried out by the armed forces in a more and more 

integrated and digitized space, require a reconfiguration and an efficient functioning of a system 

capable to respond to the needs for information of all decision-makers, from tactical to strategic 

level. 

New tendencies and options in the development of strategic informational systems target the 

development of operational capabilities limiting the costs and orienting towards networking of 

information sources, decision-makers and executants, according to the new concepts like Network 

Centric Warfare and NATO Network Enabled Capability. 

Cuvinte-cheie: Information System, Communications and Computer System, Intelligence 

System, strategic surprise preventing, Intelligence Preparation of the Battlefield, decision-making 

process, ISR model, sharing the products of intelligence, efficiency, process of management. 

Ca sistem dinamic complex, cu funcţionare în timp aproape real şi cu grad 

foarte mare de automatizare, sistemul informaţional este rezultatul unei decizii de 

management a structurii militare pentru care trebuie să funcţioneze şi se 

caracterizează printr-o structură dezvoltată de reţele interconectate, bazate pe 

utilizarea tehnologiei moderne a informaţiei şi comunicaţiilor. 

Stabilirea structurii sistemului informaţional se face în concordanţă cu 

organizarea, misiunile, dispunerea şi cerinţele informaţionale ale proceselor 

decizionale (de comandă şi control) şi de execuţie ale structurii militare pentru care 

este creat, cu metodologia adoptată pentru culegerea, transmiterea şi prelucrarea 

informaţiilor, precum şi cu realizările ştiinţifice în domeniu. 

Abordând sistemul informaţional din punct de vedere militar, acesta se compune 

din: personalul pentru organizare şi exploatare; infrastructura organizaţională (sisteme de 

informaţii, comunicaţii şi informatică); sistemul de control şi management; structura de 

logistică a sistemului informaţional, incluzând şi echipamentele conexe. Cea mai mare 

* 

Colonel doctorand, U.M.02472 Bucureşti, neacsu_dumitru_army@yahoo.co.uk. 

109

importanţă pentru sistemul informaţional o are infrastructura sa 1 , din care componenta 

care dă adevăratul sens al existenţei acesteia este sistemul de informaţii al organizaţiei 2 . 

Infrastructura informaţională cuprinde ansamblul sistemelor (reţelelor) de 

informaţii, comunicaţii şi informatice (calculatoare), împreună cu bazele de date, 

mijloacele tehnice şi produsele software pentru tratarea informaţiilor, integrate într-o 

reţea globală şi interconectate funcţional, care trebuie să asigure o mare capacitate de 

informare pentru comandă şi control (management), disponibilă tuturor utilizatorilor 

autorizaţi ai structurii militare, in funcţie de nivelul lor decizional. Este o entitate 

dinamică şi eterogenă, cu o configuraţie versatilă şi adaptabilă. 

În cadrul sistemului informaţional, infrastructura cuprinde: sistemul de 

informaţii, cuprinzând reţeaua informaţională cu resursele de date şi informaţii, 

circuitele şi fluxurile informaţionale, procesele şi procedurile aferente, precum şi 

utilizatorii; sistemul de comunicaţii, care reprezintă ansamblul constituit din centrele şi 

liniile de comunicaţii împreună cu componentele acestora de ordin tehnic, logic şi de 

management, cu diverse destinaţii, la care se adaugă terminalele asociate diferitelor 

categorii de canale, interconectate corespunzător misiunilor, locului şi timpului de 

realizare, organizate într-o structură determinată; sistemul informatic, care reprezintă 

ansamblul compus din personal, metode şi tehnici de lucru, echipamente de introducere 

şi extragere a datelor, de calcul, memorare şi comunicaţii, produse software şi proceduri 

având ca destinaţie realizarea funcţiilor de culegere, transmitere, prelucrare, stocare şi 

prezentare automată a datelor şi informaţiilor, într-un format adecvat pentru folosirea de 

către utilizatori în procesul de fundamentare a deciziei. 

Direcţia Informaţii Militare (DIM) constituie elementul cheie al procesului de 

asigurare informaţională a organelor strategice de decizie (conducerii militare şi 

politico-militare) a statului şi de execuţie (organele centrale ale Ministerului Apărării 

Naţionale, Statului Major General, statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei, 

mari unităţi) şi coordonatorul de bază al sistemului de informaţii din cadrul 

sistemului informaţional la nivel strategic. 

În cadrul Armatei României structurile de informaţii militare organizate în cadrul 

Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării (DGIA) asigură identificarea riscurilor interne şi 

externe militare şi non-militare, precum şi a ameninţărilor la adresa intereselor fundamentale 

ale României pentru evitarea surprinderii de orice gen şi în special a celei strategice 3 . 

Informaţiile din zonele de operaţii constituie un factor esenţial pentru protecţia 

forţelor naţionale şi aliate şi sunt culese în principal de către subunităţile de informaţii din 

1 

Pornind de la teoria rolurilor manageriale, G. Mentzas propune următoarele obiective ale 

sistemelor informaţionale: sprijinirea procesului informaţional, respectiv culegerea, filtrarea şi 

vehicularea datelor privind organizaţia; sprijinirea procesului de comunicaţie care asigură folosirea 

simultană a informaţiei de către mai mulţi utilizatori; sprijinirea procesului decizional prin utilizarea 

sistemului informatic [G. Mentzas, A functional Taxonomy of Computer−based information 

systems, International Journal of Information Management, vol. 14, 1994, pp. 397−414]. 

2 

Constantin ALEXANDRESCU, Gelu ALEXANDRESCU, Gheorghe BOARU, Sisteme 

informaţionale – fundamente teoretice, Editura UNAp., Bucureşti, 2009, p.209. 

3 

Surprindere strategică - este forma cea mai amplă, mai complexă şi mai cuprinzătoare de 

surprindere, cu efectele cele mai dramatice asupra securităţii, integrităţii şi independenţei naţionale. 

Sunt puţine cazurile când surprinderea strategică a fost evitată 

110

teatrele de operaţii. Elementul principal al acestor structuri, în folosul căruia activează 

toate celelalte este Direcţia Informaţii Militare (DIM), care are o legătură de subordonare 

faţă de DGIA şi mai multe legături de asigurare cu date şi informaţii militare, cu toate 

celelalte componente. La fel ca orice serviciu modern de informaţii militare, în privinţa 

informaţiilor militare strategice, DIM îşi reaşează activitatea şi materializează treptat o 

nouă abordare bazată pe următoarele direcţii principale de acţiune, astfel: cunoaşterea 

foarte bună a lecţiilor istoriei; dezvoltarea mijloacelor şi procedurilor de culegere a 

informaţiilor care provin din surse deschise, cu scopul de a realiza o cuprindere (acoperire) 

informativă globală; exploatarea tuturor capacităţilor naţionale de informaţii, prin 

aplicarea principiului “all sources intelligence” 4 ; dezvoltarea caracterului de proactivitate 

a DIM la evenimentele de interes; creşterea gradului de modernizare şi integrare a 

capabilităţilor proprii serviciului, cu serviciile militare din statele membre NATO. 

DIM reprezintă principalul furnizor de informaţii şi sprijin informativ al deciziei 

pentru organele strategice de decizie (conducerea militară şi politico-militară a statului) 

şi de execuţie (organele centrale ale Ministerului Apărării, Naţionale, ale Statului Major 

General, ale statelor majore din structura categoriilor de forţe, ale marilor unităţi de forţe 

întrunite şi de arme/specializări). 

DIM desfăşoară o activitate continuă de culegere de informaţii şi de informare 

a beneficiarilor asupra evoluţiilor fenomenului militar şi politico-militar internaţional 

care ar putea influenţa interesele externe, suveranitatea şi integritatea statului, 

aflându-se permanent în stare gata de luptă, îndeplinindu-şi permanent misiunile prin 

următoarele principale activităţi specifice 5 : 

Conducerea şi coordonarea cercetării se realizează prin DIM, unicul organism 

responsabil în cadrul Armatei României, responsabilitate îndeplinită prin: stabilirea 

nevoilor de informaţii strategice şi centralizarea acestora de la toate structurile de 

cercetare ale Armatei; precizarea misiunilor de cercetare şi repartizarea acestora pe 

organe de culegere, forţe şi mijloace de cercetare; conducerea activităţii de cercetare 

desfăşurată de structurile subordonate nemijlocit (ataşatura apărării, cercetarea 

electronică, informaţii geografice şi fotografice, cercetarea în dispozitivul 

adversarului şi alte organe de culegere de informaţii aflate la dispoziţia DIM). 

Centralizarea, prelucrarea şi exploatarea într-un sistem informaţional unic a 

tuturor informaţiilor furnizate de organele de cercetare au ca finalitate informaţia militară, 

centralizată, prelucrată şi exploatată de DIM în scopul asigurării sprijinului informaţional 

necesar conducerii militare şi politico-militare. Concomitent, DIM asigură cunoaşterea în 

detaliu a situaţiei militare şi politico-militare şi a forţelor armate din statele studiate în 

vederea pregătirii corespunzătoare a Armatei României atât pentru integrarea deplină în 

NATO şi asigurarea sprijinului informaţional al forţelor naţionale dislocate în teatre, cât şi 

pentru realizarea capacităţilor necesare descurajării şi respingerii oricărei agresiuni externe 

îndreptate împotriva statului. 

4 

All Surces Intelligence - produs prin valorificarea tuturor surselor disponibile ale unui serviciu de 

informaţii, la un moment dat. 

5 

Cf. Gheorghe SAVU, Rolul şi misiunile serviciului de informaţii militare. Activităţile necesare 

executării cercetării strategice, Gândirea Militară Românească, Nr.6/2006. 

111

Asigurarea oportună a informaţiei reprezintă punerea la dispoziţie suficient de 

devreme a informaţiei pentru a veni în sprijinul planificării, de a influenţa deciziile şi 

modul de executare a acţiunilor şi a preveni realizarea surprinderii, asigurând 

concomitent continuitate, premergător, în timpul şi după executarea unei acţiuni militare. 

Prevenirea surprinderii unei agresiuni se realizează prin furnizarea unor produse 

care conţin informaţii de avertizare referitoare la evoluţia fenomenului militar şi politicomilitar 

internaţional ce ar putea afecta negativ interesele fundamentale ale statului sau ar 

putea fi utilizate în luarea deciziilor curente ale politicii militare externe. Aceste produse se 

constituie în alerte ce atrag atenţia factorilor de decizie militară şi politico-militară asupra 

evoluţiilor periculoase ale fenomenului militar şi politico-militar internaţional, avertizarea 

presupunând identificarea sau prevederea evenimentelor care ar putea cauza angajarea 

forţelor armate sau ar avea efect instantaneu şi dăunător asupra obiectivelor politicii 

militare externe a statului, cum ar fi loviturile de stat, declanşarea unor conflicte armate, 

acte teroriste grave, asasinate etc. 

Asigurarea informaţională în timp de război se constituie într-una dintre cele 

mai importante activităţi ale DIM. Pe timp de război, la nivel strategic, potrivit 

deciziilor autorităţilor naţionale, SMG îi revine responsabilitatea exercitării 

conducerii operaţionale, prin şeful acestuia, respectiv a comenzii militare (comanda 

totală sau deplină - Full Command) a Armatei României şi a acţiunilor acestora în 

cadrul operaţiilor militare. El ordonă, în situaţii de criză majoră şi pe timp de război, 

constituirea şi intrarea în acţiune a Centrului Naţional Militar de Comandă 6 , al cărui 

comandant este, fiind subordonat direct CSAT. Şeful Statului Major General, cea mai 

înaltă autoritate militară, consiliază preşedintele ţării şi ministrul apărării naţionale şi 

are responsabilitatea exercitării comenzii asupra forţelor participante la operaţii, prin 

structurile specializate. 

În scopul îndeplinirii scopului propus, pentru desfăşurarea acţiunilor militare, se 

vor constitui grupări de forţe operaţionale a căror valoare şi compunere vor fi 

determinate de dinamicitatea şi spaţialitatea acţiunilor militare, nevoile acţionale 

generate de situaţia strategică şi operativă, capacitatea operaţională a forţelor existente, 

de regenerare şi dimensionare a acestora etc. La nivel operativ, conducerea operaţională, 

în zona de responsabilitate stabilită, este atributul comandantului Comandamentului 

Operaţional Întrunit care, la ordinul şefului Centrului Naţional Militar de Comandă, va 

constitui o grupare de forţe întrunită, sub comanda sa deplină. Aceasta exercită comanda 

şi controlul operaţional (Operational Command - OPCOM/ Operational Control - 

OPCON 7 ) asupra marilor unităţi şi unităţilor din structura de forţe a Armatei României 

subordonate, la ordinul şefului Statului Major General, de la statele majore ale 

categoriilor de forţe, prin act de predare-primire. Comandanţii marilor unităţi, unităţilor, 

precum şi cei ai subunităţilor/detaşamentelor, exercită conducerea operaţională la nivel 

tactic (Tactical Command - TACOM. 

Pentru realizarea operaţiilor planificate la nivel strategic, DIM îndeplineşte şase 

misiuni de bază, care generează distribuirea produselor informative necesare satisfacerii 

cererilor de informaţii şi sprijinirii misiunilor, respectiv: emiterea avertizării; pregătirea 

6 

Cf. Strategia de transformare a structurii de forţe a Armatei României, Bucureşti, 2005, p. 22. 

7 

AAP-15 „Glossary of Terms”, 2003, p. 109. 

112

informativă a spaţiului de luptă; estimarea capacităţii de luptă a adversarului; 

identificarea principalelor ţinte de distrus; protecţia forţelor proprii; evaluarea 

distrugerilor provocate adversarului. 

Emiterea avertizării asigură înştiinţarea timpurie a comenzii pentru prevenirea 

surprinderii prin anticiparea şi reducerea riscului generat de acţiunile adversarului. 

În conflictul armat deschis sau în cadrul altor acţiuni militare, DIM trebuie să 

identifice în mod oportun acele ameninţări, reale sau posibile, ce ar putea influenţa natura 

acţiunilor, cum ar fi: posibilitatea utilizării armelor de distrugere în masă; violarea 

tratatelor şi acordurilor internaţionale; dislocarea neaşteptată a forţelor în zona probabilă 

de desfăşurare a acţiunilor de luptă; modificarea neaşteptată a intenţiilor adversarului; 

schimbarea sprijinului populaţiei faţă de anumite operaţii. 

Pregătirea informativă a spaţiului de luptă trebuie să asigure, la nivelul strategic 

al conducerii militare şi politico-militare, toate informaţiile necesare înţelegerii spaţiului 

de luptă şi a opţiunilor pe care acesta le oferă forţelor proprii, aliate/de coaliţie şi 

adverse. Pregătirea informativă a spaţiului de luptă reprezintă procesul de analiză şi 

integrare a ameninţărilor cu mediul dintr-un spaţiu geografic, tridimensional şi în toate 

spectrele, desfăşurat continuu şi sistematic prin parcurgerea următorilor paşi 8 : definirea 

mediului din spaţiul de acţiune; descrierea ameninţărilor generate de mediu; integrarea 

ameninţărilor. Parcurgerea sistematică a acestor etape permite DIM să furnizeze 

comenzii strategice informaţiile necesare aplicării selective şi maximizării puterii de 

luptă la momentele şi în punctele critice în spaţiul de luptă. 

Estimarea capabilităţilor adversarului are ca scop asigurarea comenzilor cu 

informaţia care să asigure o percepţie corectă asupra spaţiului de luptă şi încărcării 

acestuia cu capabilităţi adverse, contribuind astfel prin cunoaştere la reducerea nivelului 

riscului şi a gradului incertitudinii pe timpul pregătirii şi punerii în aplicare a planului. 

Identificarea şi supravegherea principalelor ţinte asigură informaţia necesară 

capacităţilor de lovire pentru angajarea şi nimicirea obiectivelor strategice ale inamicului 

prin exercitarea forţei cu mijloace de foc şi/sau electromagnetice. Generic această activitate 

are ca bază de pornire informaţiile deţinute de DIM încă din timp de pace şi presupune 

angajarea unor importante capacităţi de cercetare şi de luptă în zonele de interes, în scopul 

pregătirii funcţionării eficiente a canalelor informaţionale din structura tuturor vectorilor 

informaţionali, în strânsă colaborare cu structurile aliate sau din coaliţie, participante la 

viitoarea operaţie militară. 

Protecţia forţei constă în identificarea, localizarea şi urmărirea capacităţilor 

inamicului de a lovi şi afecta forţele, facilităţile şi acţiunile proprii sau aliate, DIM 

asumându-şi următoarele responsabilităţi: identificarea şi contracararea 

capabilităţilor de colectare ale adversarului; evaluarea vulnerabilităţii forţelor proprii 

şi aliate şi a capacităţii adversarului de a le cunoaşte şi exploata în folos propriu; 

estimarea percepţiilor adversarului asupra principalelor capacităţi aliate şi a modului 

în care acesta le va ataca sau influenţa; identificarea contramăsurilor esenţiale care să 

interzică accesul adversarului la capabilităţile critice ale forţelor proprii şi aliate; 

desfăşurarea activităţilor de evaluare a riscurilor şi ameninţărilor. 

8 

Cf. Intelligence Handbook, Regional Training Centre, Chapter 4, Intelligence Preparation of the 

Battlefield (IPB), Process, , Bucureşti 1998, p. 4. 

113

Evaluarea pierderilor produse adversarului permite comenzilor să determine 

modul în care acţiunile forţelor proprii au avut efectul evaluat în planificare, având ca 

scop adaptarea cursului de acţiune şi declanşarea următoarei faze a acţiunii. În cazul 

în care condiţiile operaţionale planificate nu au fost îndeplinite, imaginea de stare a 

pierderilor produse adversarului asigură comenzii informaţiile necesare pentru a 

decide dacă, cum şi când trebuie să adapteze planul ori pentru a relua lovirea 

anumitor ţinte ori pentru modificarea cursului acţiunilor viitoare. 

Asigurarea informativă la pace şi război este definit de totalitatea activităţilor de 

culegere de informaţii, evaluare, interpretare şi diseminare a produselor informative cât 

şi a modului lor de desfăşurare, activităţi care se execută într-o succesiune şi cu algoritmi 

bine definiţi. Procesul de asigurare cu informaţii militare la nivel strategic are un 

caracter ciclic, fiind cunoscut generic sub denumirea de ciclu informaţional şi constând 

în totalitatea etapelor specifice activităţii informative, de la identificarea unei nevoi de 

informaţii până la furnizarea produsului informativ beneficiarului. 

Tendinţa actuală în domeniul militar constă în integrarea, la fiecare eşalon 

ierarhic, a sistemului de comandă şi control cu sistemul informaţional, constituindu-se 

sistemul informaţional pentru comandă şi control sau sistemul C4ISR (comandă, 

control, comunicaţii, calculatoare, informaţii, supraveghere şi recunoaştere) cum este 

denumit în Armata României. 

Compatibilitarea şi integrarea deplină a sistemelor categoriilor de forţe ale 

armatei împreună cu celelalte componente ale sistemului C4ISR al Armatei României 

va duce inevitabil la realizarea obiectivul fundamental, acela de a obţine şi asigura, în 

timp util, informaţii critice şi relevante la toate eşaloanele pentru facilitarea 

înţelegerii unitare de către forţele participante a spaţiului de luptă şi să le valorifice în 

mod eficient pentru îndeplinirea obiectivelor planificate în toate formele şi 

procedeele acţiunilor militare. 

Provocările actuale ale mediului de securitate, dezvoltarea accelerată în 

domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, globalizarea informaţională 

precum şi natura şi divesitatea acţiunilor militare desfăşurate de forţele armate într-un 

spaţiu tot mai integrat şi digitalizat impun o reconfigurare şi o funcţionare eficientă a 

unui sistem capabil să răspundă nevoilor de informaţii ale tuturor decidenţilor, de la 

nivel tactic la nivel strategic. Natura, conţinutul şi forma misiunilor pe care forţele 

armate le îndeplineşte atât în plan naţional cât şi internaţional impun deţinerea 

informaţiilor absolut necesare şi suficiente pentru atingerea obiectivelor. 

Utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei în procesul de culegere, procesare, 

stocare şi utilizare a informaţiilor pentru apărare generează o dependenţă care le face 

vulnerabile la operaţiile de informaţii inamice, de a modifica sau manipula datele, a 

ataca infrastructurile esenţiale sau pentru a perturba procesul de luare a deciziei sau 

capacităţile de culegere a informaţiilor. 9 

În plină eră informaţională, pe primul plan de situează utilizarea tehnologiei 

informaţiei şi a comunicaţiilor pentru a valoriza potenţialul uriaş al elaborării, 

transmiterii şi prelucrării rapide a informaţiei. Aceasta generează la rândul ei nevoia 

9 

Cf. Teodor FRUNZETI, Informaţiile pentru apărare în era societăţii bazate pe cunoaştere, revista 

Infosfera nr.3, 2010, p.11. 

114

de schimbare radicală a principiilor tradiţionale ale managementului şi evidente 

transformări în ceea ce priveşte strategia şi doctrina, organizarea, dotarea, instruirea, 

lupta şi operaţia, protecţia şi modul de soluţionare a conflictelor, influenţe care se 

manifestă prin creşterea complexităţii acţiunilor militare datorită împletirii scopurilor 

militare cu cele civile, implicării în acţiuni a alianţelor şi parteneriatelor, a contopirii 

clasicelor niveluri strategice, operative şi tactice la nivelul unei singure operaţiuni. 

Utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor are scopul de a dezvolta 

capabilităţi operaţionale limitând costurile şi orientând către lucrul în reţea a surselor 

de informaţii, decidenţilor şi executanţilor. Concepte precum războiul bazat pe reţea 

şi urmaşul său, capabilităţile NATO facilitate de reţea (NNEC – NATO Network 

Enabled Capability), sunt desemnate să dezvolte şi să extindă capacităţi importante, 

spre exemplu: culegerea, prelucrarea şi diseminarea informaţiilor; calitatea deciziei şi 

eficienţa comenzii; cooperarea între structuri diferite şi între niveluri diferite ale 

aceleiaşi structuri; flexibilitatea utilizării unităţilor şi sistemelor de apărare. 10 

Potrivit specialiştilor în domeniul militar, forţa militară a viitorului trebuie să fie 

dislocabilă, cu capabilităţi întrunite, care să-i permită să desfăşoare un spectru complet de 

operaţii, complet interoperabilă cu forţele coaliţiilor din care face parte, dar şi cu autorităţile 

civile şi nonguvernamentale. Această forţă trebuie să fie uşor reconfigurabilă, să dispună 

de capabilităţi de autosusţinere şi să poată să opereze într-un mediu în care toate sistemele 

tehnice, centrele de decizie şi vectorii de lovire sunt integrate. 

Noul tip de confruntare armată determină luarea în calcul a următoarelor elemente: 

- determinarea raportului de forţe nu trebuie să mai fie unilateral (energetic) şi nici static, 

este necesar să cuprindă şi coeficienţi de amendare sau de multiplicare informaţională; 

- dispariţia noţiunii clasice de front atrage, în mod normal, şi dispariţia 

conceptului de sector principal de luptă, ceea ce a impus atât conceptul de „apărare 

omnidirecţională“, cât şi conceptul de „concentrare de vectori“, renunţând la 

conceptul concentrării clasice sau statice de trupe; 

- raportul clasic 3:1 ca minim necesar între forţele care atacă şi forţele care se 

apără va fi puternic amendat de viteza şi puterea acţională a sistemelor militare de 

luptă angajate în teatrul de operaţii; 

- rezerva va fi multidimensională, cu viteză de reacţie adecvată intervenţiei şi cu 

un grad sporit de compatibilitate acţională şi informaţională; 

- potenţialul de luptă de care dispune sistemul militar nu va fi o însumare a 

posibilităţilor de luptă ale subsistemelor, ci este un factor de calitate, cu totul nou, 

aproximat pe baza legii pătratice a lui Lancaster; 

- contraatacul va rămâne un multiplicator de putere, precum în cazul clasic, fiind 

privit ca un factor de dinamism acţional, în măsură să conducă atât binomul măsuri 

inamice – contramăsuri proprii, cât binomul măsuri proprii – contramăsuri inamice, 

bineînţeles cu preluarea iniţiativei de la adversar; 

- victoria trebuie prevăzută, obţinută şi evaluată cel puţin în cele trei dimensiuni 

(informaţională, structurală şi acţională), pentru că altfel se transformă doar în 

10 

Cf. G. TIMOFTE, R.V. VASILE, Direcţiile de evoluţie a sistemelor C4ISR impuse de cerinţele 

rezultate din conflictele militare contemporane, Sesiunea de comunicări ştiinţifice Strategii XXI, 

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2008, p. 2. 

115

succese parţiale sau înşelătoare, în unele cazuri, cu consecinţe mult mai serioase 

decât o înfrângere; 

- obiectul principal al confruntării nu trebuie să fie distrugerea tehnicii şi nimicirea 

forţelor vii, ci, mai degrabă anihilarea sistemelor militare ale adversarului; 

- eşalonarea nu mai trebuie evaluată ca o separare de structuri de forţe, ci ca o 

ierarhizare de sisteme militare flexibile şi adaptabile cerinţelor teatrului de operaţii; 

- riscul asumat este un risc operaţional, cu o dezvoltare dinamică în timp, mereu 

dependent de resursele aflate la dispoziţie. 

Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge 

din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare şi modul de folosire a informaţiilor. 

Informaţiile şi tehnologiile de vârf, dublate de concepte doctrinare adecvate, 

înseamnă putere. Preţul progresului este enorm, dar, odată efectuat, el oferă 

posibilităţi, avantaje şi câştiguri extraordinare. 

În contextul oferit de dezvoltările tehnologice şi informaţionale actuale şi de 

perspectivă se remarcă direcţii specifice de acţiune în armatele moderne care vizează 

concentrarea activităţilor pentru asigurarea formaţiunilor luptătoare cu sistemele specifice 

spaţiului de luptă modern, asigurarea interoperabilităţii comune prin realizarea sistemelor 

C4I ce conlucrează în operaţii comune şi combinate, modernizarea planurilor de sprijin, 

digitizarea spaţiului de luptă, optimizarea mijloacelor pentru prelucrarea informaţiilor şi 

implementarea securităţii acestora la toate nivelurile, asigurarea supremaţiei 

electromagnetice, achiziţia sistemelor integrate folosind tehnologia comercială, utilizarea 

modelării şi simulării în pregătirea luptătorilor etc. 

Tendinţa actuală în domeniul militar constă în integrarea, la fiecare eşalon 

ierarhic, a sistemului de comandă şi control cu sistemul informaţional, constituinduse 

sistemul informaţional pentru comandă şi control (CCIS – Command, Control and 

Information System) sau sistemul C4I aşa cum este denumit în NATO şi în armata 

noastră, sistem care admite o arhitectură deschisă, constituind o reţea globală care 

suportă fluxuri informaţionale orizontale şi verticale şi asigură interconectarea 

virtuală între elementele dispozitivului strategic, operativ şi tactic. 

Operaţia împotriva Irakului a oferit Pentagonului o primă idee despre războiul 

viitorului. Combinând tehnici de război electronic, de război în domeniul C4I, precum şi 

operaţii psihologice, coaliţia a lansat împotriva sistemului irakian de informaţii un atac 

care a grăbit sfârşitul conflictului, întrebuinţând sisteme moderne de comunicaţii, 

navigaţie şi de desemnare a ţintelor pentru a asigura interacţiunea concretă şi sincronizarea 

eforturilor sistemelor de recunoaştere şi de angajare a acestora, într-un nou concept, al 

războiului bazat pe reţea. Acest concept conţine şase capacităţi de bază 11 : capacitatea de a 

utiliza reţele reale sau virtuale care sunt echipa cu sisteme C4ISR (similare) dotate cu 

echipamente şi produse software performante; capacitatea de a construi baze de date şi 

cunoştinţe corespunzătoare; abilitatea de a construi forţe rapide multirol, în special 

expediţionare, interoperabile; posibilitatea de a produce şi conecta sisteme de arme; 

capacitatea de proiecţie a structurilor de forţe; o capacitate logistică în reţea. 

În scopul valorificării acestor evoluţii ştiinţifice, tehnice şi militare de pe plan 

mondial şi în armata noastră s-au întreprins studii şi acţiuni de analiză a situaţiei actuale 

11 

Cf. Teodor FRUNZETI şi colectiv, Război şi haos, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, pp. 35-36. 

116

în domeniul comenzii şi controlului, a comunicaţiilor militare, precum şi de elaborare a 

concepţiei de realizare a unor sisteme de informaţii, într-o concepţie unitară, cu o mare 

capacitate de integrare a tuturor elementelor spaţiului de luptă. 

Analiştii militari evidenţiază rolul superiorităţii informaţionale în contextul 

mutaţiilor calitative ce vizează creşterea puterii de prelucrare a informaţiilor, prelucrarea 

distribuită, creşterea capacităţii de prelucrare a software-ului, realizarea superiorităţii în 

cunoaştere prin doctrine, instruire, educaţie şi utilizarea instrumentelor de cunoaştere 

superioare, display holografic, mijloace vizuale de luare a deciziilor inteligente. Toate 

aceste mutaţii vor spori viteza de elaborare şi prezentare a deciziilor şi va reduce durata 

ciclului complet de luare a deciziei, conducerea tinzând a se realiza în timp real la toate 

eşaloanele, de la zile şi ore la minute şi secunde prin lucrul simultan, transformând 

conducerea dintr-un proces punctual într-unul continuu. 

Principalele direcţii de acţiune identificate în acest sens sunt următoarele: 

perfecţionarea pregătirii personalului şi eficientizarea echipamentelor, comunicaţiilor 

sau procedurilor utilizate în activitatea de comandă şi control (C2); perfecţionarea 

pregătirii forţelor, modernizarea doctrinelor şi procedurilor, structurilor şi 

echipamentelor, software-ului şi activităţilor de comunicaţii care contribuie la 

funcţionarea optimă a sistemului de comandă şi control ale sistemelor C4I (comandă 

şi control, comunicaţii şi computere, informaţii); obţinerea şi procesarea informaţiilor 

despre forţele adversarului, despre sistemele de armament ale acestuia, performanţele 

tehnicii de luptă, evoluţia operaţiilor din zona de luptă, transmiterea şi primirea 

misiunilor în timp optim. 

Atât în doctrina NATO, cât şi în doctrinele naţionale ale armatelor moderne, se 

accentuează necesitatea realizării unor sisteme complexe, integrate. Aceste sisteme 

includ doctrine, proceduri, structuri organizatorice, personal, echipamente, utilităţi şi 

comunicaţii destinate să-l sprijine pe comandant în exercitarea comenzii şi controlului în 

toate fazele acţiunii militare 12 . Acestea formează un „complex de sisteme” indispensabil 

funcţionării „sistemului nervos militar” care interconectează componentele punctului de 

comandă, punctele de comandă între ele şi cu executanţii, oferă posibilitatea culegerii, 

prelucrării, stocării, analizei şi diseminării informaţiilor, asigurând suportul tehnic 

necesar executării acestora precum şi cunoaşterea spaţiului de luptă şi a evoluţiei 

acţiunilor militare, contribuind definitiv la realizarea succesului. Sistemele integrate sunt 

constituite din subsisteme, cu un nivel înalt de inter-relaţionare: subsistemul de comandă 

şi control (C2); subsistemul de informaţii; subsistemul de comunicaţii şi informatică; 

sistemele de conducere a focului, de recunoaştere etc. 

Principala cerinţă a acestor sisteme integrate o reprezintă interoperabilitatea, aceasta 

permiţând interconectarea elementelor structurale şi transferul de informaţii în mod oportun. 

Interoperabilitatea se asigură pe verticală şi orizontală, atât în interiorul sistemului cât şi 

între acesta şi alte sisteme cu care relaţionează. 

Conceptul de sistem C4I 13 a fost reprezentat, până la forma actuală, de o serie 

de termeni ce au creat uneori confuzii privind interpretarea. Astfel, sintagma C4I s-a 

extins, de la conceptul C2 (semnificând comanda şi controlul), la conceptul C3 

12 

Cf. Ion ROCEANU, Fundamente ale sistemelor C4I, Bucureşti, 2004, p.40. 

13 

Automatic Data Processing (ADP) NATO Glossary, AdatP-2(G), Nov.1994. 

117

(comandă, control, comunicaţii), etapă în care rolul sistemelor de comunicaţii a 

devenit tot mai vital în gestionarea noilor sisteme de armament 14 . 

Prin sporirea ponderii componentei informaţionale s-a impus ca importantă şi 

gestionarea unei noi componente tot mai decisive a operaţiei militare – confruntarea 

informaţională care implică producerea şi diseminarea datelor şi informaţiilor 

militare, aspect ce a condus la varianta C3I. Evoluţia sistemelor de luptă a impus 

necesitatea prelucrării unui volum mare de informaţii şi luarea deciziilor în timp 

deosebit scurt. Acest lucru a determinat omniprezenţa aparatelor de calcul, ceea ce a 

condus la reformularea sistemului din C3I în C4I. 

Publicaţiile militare de specialitate şi majoritatea doctrinelor şi regulilor militare 

occidentale promovează conceptul „C4I systems”, iar NATO utilizează conceptul C3I cu 

sensul de „comandă şi control, consultanţă şi informaţii”, iar prin CIS apar reprezentate 

aparatele de comunicaţii şi informatice ca şi sisteme de suport informaţional. 

Sistemele de comandă, de control şi de comunicaţii, computere, informaţii, 

supraveghere şi recunoaştere – C4ISR care vor sprijini forţele militare ale României 

trebuie să aibă capabilitatea de a se adapta rapid la cererile luptătorului pentru a face 

disponibile informaţiile care sunt importante, pentru a le asigura acolo unde sunt necesare 

şi pentru a garanta că ajung în forma corectă şi în timp oportun spre a fi utilizate. În mod 

esenţial, obiectivul fundamental al sistemelor C4ISR este de a obţine informaţiile critice la 

locul corespunzător şi la timp pentru a permite forţelor să câştige în oportunitatea 

acţiunilor şi pentru a îndeplini obiectivele întregii game de operaţii militare. 

Pentru prima dată se încearcă dezvoltarea sistemelor militare din clasa C4ISR, 

prin elaborarea şi aprobarea unui document de tip strategie, care să ţină cont de 

conjunctura politico-militară naţională şi internaţională, precum şi de un set de factori, 

printre care: aprobarea concepţiei de comandă-control a structurii de forţe; activitatea 

de analiză a stadiului de îndeplinire a obiectivelor forţei asumate faţă de NATO; 

aprobarea noului concept strategic al NATO şi a viziunii NATO pentru domeniul C3 

(consultanţă, comandă şi control); lecţiile învăţate din teatrele de operaţii; apariţia 

recentă în cadrul legislaţiei naţionale a unor prevederi referitoare la protecţia 

informaţiilor structurilor critice, inclusiv a celor din domeniul tehnologiei informaţiei şi 

comunicaţiilor, sau la apărarea cibernetică; limitarea temporară, generată de criza 

economico-financiară mondială, a resurselor financiare alocate funcţionării şi, mai ales, 

dezvoltării sistemelor militare de comunicaţii şi informatice. 15 

Scopul capabilităţilor CIS/C4ISR ale Armatei României este să asigure 

suportul tehnologic şi informaţional pentru: consultări politico-militare la nivel 

naţional şi al NATO, ca un proces de schimb de informaţii între structurile cu 

responsabilităţi, în vederea definirii opţiunilor de răspuns, armonizării poziţiilor şi 

luării unor decizii; dezvoltarea, implementarea şi interconectarea de sisteme integrate 

de comandă, control, comunicaţii, calculatoare, informaţii, supraveghere şi 

recunoaştere, cu nivel de performanţă, interoperabilitate şi eficienţă, suficiente pentru 

a-i permite structurii de forţe să evalueze corect situaţia, să planifice şi să execute 

14 

Cf. Ion ROCEANU, Fundamente ale sistemelor C4I, Bucureşti, 2004, p.49. 

15 

Ovidiu TÂRPESCU, Constantin POSTOLACHE, Strategia de dezvoltare a capabilităţilor 

CIS/C4ISR în Armata României în perspectiva anului 2020, G.M.R. 3/2011, p.41. 

118

misiuni la toate nivelurile (tactic, operativ şi strategic); protejarea sistemelor şi 

informaţiilor prin implementarea conceptelor de securitate informaţională, inclusiv de 

apărare cibernetică; planificarea şi execuţia misiunilor care necesită cooperarea cu 

structuri din cadrul Sistemului de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională şi 

cu cele civile, în situaţii de criză sau calamităţi naturale. 

Principiile care stau la baza acţiunilor din cadrul programelor de implementare a 

capabilităţilor CIS/C4ISR constau în: asigurarea interoperabilităţii sistemelor vizând 

interconectarea facilă şi controlată a acestora, transferul de informaţii şi servicii între 

componente şi cele similare din alte sisteme; asigurarea compatibilităţii tehnice şi 

funcţionale a subsistemelor componente, precum şi a sistemelor, în ansamblu, cu mediul 

în care lucrează; realizarea şi dotarea echipamentelor tehnice şi a produselor software cu 

module comune care asigură bazele compatibilităţii din fazele de proiectare şi de realizare 

a sistemelor; asigurarea flexibilităţii sistemelor prin standardizare şi prin utilizarea 

componentelor hardware şi software şi a subsistemelor fixe şi mobile; asigurarea unei 

fiabilităţi ridicate prin utilizarea unor echipamente cu rate de defectare mici, corecţia 

erorilor, standardizarea echipamentelor şi a procedurilor de lucru, implementarea unor 

programe de mentenanţă viabile; pregătirea personalului şi folosirea procedeelor şi a 

echipamentelor specializate care să asigure un grad ridicat de securitate informaţională; 

stabilirea şi aplicarea măsurilor de asigurare şi de protecţie electronică şi fizică. 

Armata română dispune de o reţea militară naţională de comunicaţii care 

cuprinde atât o infrastructură fixă, cât şi capabilităţi dislocabile pe teritoriul naţional 

sau în teatrele de operaţii, sisteme de comunicaţii satelitare şi sisteme de 

radiocomunicaţii monocanal. Aplicaţiile şi serviciile informatice asigurate în reţelele 

existente furnizează un minimum de servicii necesare nu doar activităţilor curente, ci 

şi conducerii exerciţiilor şi misiunilor din teatrele de operaţii. 

Nevoia de pregătire şi dislocare foarte rapidă, cerinţele stricte de 

interoperabilitate cu partenerii şi cooperare cu organizaţiile internaţionale din zonele 

de responsabilitate, în condiţiile diversificării ameninţărilor directe şi indirecte, 

reprezintă provocări deosebite pentru sistemele de comunicaţii şi informatică, rolul 

acestora fiind acela de a facilita la un nivel maxim posibil integrarea tuturor actorilor 

acţiunilor militare, asigurând, în acelaşi timp, capabilităţile tip C4ISR necesare 

comenzii şi controlului, planificării şi ducerii acţiunilor de luptă. 

La nivel internaţional, acestor provocări li s-a răspuns cu un concept nou, 

revoluţionar, cunoscut sub denumiri diferite, precum Network Centric Warfare – 

NCW, Network Enabled Capabilities – NEC, în funcţie de ţara sau organizaţia care a 

dezvoltat sau implementat conceptul, traduse în mediul militar şi ştiinţific românesc 

prin echivalentul război bazat pe reţea – RBR. 

La nivel strategic, sistemul de informaţii se impune a fi integrat sub 

coordonarea structurii de informaţii militare care asigură o direcţionare şi o 

conducere unitară a eforturilor de culegere, stabilirea nevoilor de informaţii strategice 

şi centralizarea acestora la toate structurile de cercetare ale Armatei, precizarea 

misiunilor de cercetare şi repartiţia acestora, conducerea activităţii de cercetare a 

structurilor subordonate nemijlocit, astfel încât centralizarea, prelucrarea şi 

exploatarea informaţiilor să se realizeze într-un sistem informaţional unic. Acest 

119

deziderat presupune o serie de direcţii de acţiune care să vizeze utilizarea la înalt 

nivel a vectorilor informaţionali (imagistic, electromagnetic, de semnătură specifică, 

tehic, uman, multispectru) precum şi dezvoltarea şi modernizarea acestora în pas cu 

noile evoluţii tehnico-ştinţifice. Acumularea, producerea şi diseminarea produselor de 

„intelligence” într-o paradigmă sistemică de funcţionare a proceselor de pregătire 

informativă întrunită a spaţiului de luptă presupune angajarea de resurse cu 

proprietăţi calitative sporite, utilizarea acestora cu un înalt grad de profesionalism, 

asigurarea condiţiilor şi modalităţilor de generare şi regenerare permanentă a 

acestora, a mecanismelor adecvate de comandă, coordonare şi control. 

Responsabilitatea componentei care asigură activitatea de informaţii trebuie să 

se bazeze pe câteva principii care determină, în final, eficienţa acesteia: controlul 

centralizat al informaţiilor de securitate obţinute (culese), în aşa fel încât să fie evitată 

duplicarea acestora şi apariţia paralelismelor; exploatarea în totalitate şi într-un mod 

sistematic a surselor de informaţii; interpretarea informativă a datelor; realizarea 

accesului la datele relevante pentru cei care au nevoie de ele, acestea pierzându-şi 

valoarea dacă nu pot fi folosite de cei interesaţi; realizarea unui raport optim între 

cererile de informare ale decidentului militar şi receptivitatea structurii de informaţii 

pentru satisfacerea acestora; revederea permanentă, reevaluarea şi reactualizarea 

aprecierilor şi estimărilor informative. 

Asigurarea unui mediu integrat şi sincronizat asigură în mod decisiv evitarea surprinderii 

strategice, luarea măsurilor preemptive şi îndeplinirea cu succes a misiunilor şi ar permite: 

avertizarea asupra situaţiei spaţiului de luptă folosind o imagine operaţională comună 

(aeriană, terestră, navală şi spaţială); asigurarea mijloacelor de planificare colaborativă cu 

participarea tuturor structurilor operaţionale relevante, multifuncţionale, dispersate; 

angajarea şi dispersarea efectelor şi a informaţiei în locul angajării forţelor; dezvoltarea 

capacităţilor de comandă, control şi alocare a ţintelor; fuziunea relaţiei senzor-factor de 

decizie cu cea dintre factorul de decizie şi capacitatea desemnată pentru acţiune/ripostă. 

În concluzie, reuşita operaţiilor NATO depinde hotărâtor de realizarea funcţionării 

eficiente a fluxurilor de comandă ale forţelor întrunite, mai ales când operaţiile au caracter 

multinaţional. Interoperabilitatea reprezintă un element esenţial, recunoscut ca 


misiunile forţelor cât şi condiţia ca acestea să fie interoperabile. Asigurarea unui mediu 

integrat şi sincronizat asigură în mod decisiv evitarea surprinderii strategice, luarea 

măsurilor preemptive şi îndeplinirea cu succes a misiunilor. 

Interoperabilitatea la nivelul sistemului informaţional presupune atât 

compatibilizarea şi standardizarea elementelor componente ale subsistemelor de 

comunicaţii şi informatică dar şi subsistemului de informaţii, coordonat nemijlocit de 

către serviciul de informaţii militare şi responsabil cu prevenirea surprinderii 

strategice şi furnizarea sprijinului de informaţii pentru operaţiile militare naţionale 

sau la care România participă. Pentru furnizarea de produse de intelligence se 

întrebuinţează atât propriile capacităţi de culegere de informaţii cât şi cele rezultate 

din schimbul de informaţii în cadrul Alianţei şi al parteneriatelor strategice. 

Transformările continue în domeniul militar, ca răspuns la noile provocări ale 

mediului de securitate, impun adaptarea continuă a sistemului informaţional pentru a 

120

ăspunde la capacitatea maximă de oportunitate şi eficienţă. Conceptele precum războiul 

bazat pe reţea şi capabilităţi NATO facilitate de reţea sunt destinate să dezvolte şi să 

extindă capacităţi importante în managementul informaţilor pentru apărare. 

Sistemele C4I şi-au dovedit utilitatea în recentele confruntări armate şi misiunile 

efectuate în teatrele de operaţii şi se impune extinderea conceptului ISR de la nivel tactic 

la nivel strategic pentru realizarea conducerii în timp real, indiferent de eşalon. Acest 

deziderat presupune concentrarea eforturilor pe următoarele direcţii: pregătirea 

personalului, introducerea de echipamente şi proceduri moderne de culegere, prelucrare, 

diseminare şi stocare a datelor şi informaţiilor, interoperabilitatea cu sistemele moderne de 

la nivelul NATO şi UE, dezvoltarea, implementarea şi interconectarea de sisteme integrate 

care să asigure continuitatea conducerii, luarea deciziei militare şi transmiterea acesteia în 

condiţii de protecţie şi siguranţă. 

Bibliografie: 

1. Intelligence Handbook, Regional Training Centre, Chapter 4, Intelligence 

Preparation of the Battlefield (IPB), Process, Bucureşti, 1998; 

2. Strategia de transformare a structurii de forţe a Armatei României”, 

Bucureşti, 2005; 

3. ALEXANDRESCU, C.; ALEXANDRESCU, G.; BOARU, Gh., Sisteme 

informaţionale – fundamente teoretice, Bucureşti: Editura UNAp., 2009; 

4. SAVU, Gh., Rolul şi misiunile serviciului de informaţii militare. Activităţile 

necesare executării cercetării strategice, Gândirea Militară Românească, 

Nr.6/2006: 

5. FRUNZETI, T., Informaţiile pentru apărare în era societăţii bazate pe 

cunoaştere, revista Infosfera nr.3, 2010; 

6. FRUNZETI, T. şi colectiv, Război şi haos, Bucureşti: Editura CTEA, 2009; 

7. ROCEANU, I., Fundamente ale sistemelor C4I, Bucureşti, 2004; 

8. TIMOFTE, G.; VASILE, R.V., Direcţiile de evoluţie a sistemelor C4ISR 

impuse de cerinţele rezultate din conflictele militare contemporane, Sesiunea 

de comunicări ştiinţifice Strategii XXI, Bucureşti: Universitatea Naţională de 

Apărare „Carol I“, 2008; 

9. TÂRPESCU, O.; POSTOLACHE, C., Strategia de dezvoltare a capabilităţilor 

CIS/C4ISR în Armata României în perspectiva anului 2020, G.M.R. 3/2011; 

10. TOPOR, S.; CĂLIN, I.; NIŢU, C.; CRĂCIUN, N., Despre informaţii şi 

sisteme informaţionale militare, Bucureşti: Editura Bren, 2008. 

121

METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE CE POT FI UTILIZATE 

PENTRU EFICIENTIZAREA COOPERĂRII ÎN CADRUL COMUNITĂŢII 

NAŢIONALE DE INFORMAŢII 

Dr. Visarion NEAGOE * 

Nicuşor MOLDOVAN ** 

Rezumat: Cooperation in the National Intelligence Community ensures optimum and 

effective use of all intelligence resources, participating in carrying out specific actions and 

operations, provided by the component institutions. 

In the intelligence field, efficiency implies the existence of effects in causal relation with 

efforts to obtain it, and effectiveness consist in achieving tasks and objectives in such conditions. 

Efficiency cooperation within the National Intelligence Community is not an end in itself but 

a decisive boost efficiency and effectiveness of intelligence field. Also, it is an objective necessity, 

due to the emergence and trends of potential new risks and threats to national security of Romania. 

The efficiency process of cooperation within the National Community does not occur 

randomly. To be viable there must be a national strategy, which circumscribes similar processes in 

the countries members of NATO and the EU, or general global trends and specific protocols for 

each field, mission, area of responsibility, period, etc. 

Cuvinte-cheie: cooperare, eficienţă, cficacitate, eficientizare, intelligence. 

Introducere 

Motto: 

„Cel mai eficient serviciu de spionaj au ţările despre care nici nu 

se ştie că ar avea aşa ceva”. 

(Victor Martin 1 ) 

Tot mai des, şi cu atât mai mult în ultima perioadă, se foloseşte eficientizarea 

atât ca termen cât şi ca acţiune. Dar mulţi confundă eficienţa cu eficacitatea şi de 

multe ori se confruntă cu numeroase probleme. Eficacitatea înseamnă a face ce 

trebuie, eficienţa înseamnă a face cât mai bine. Având în vedere aceste aspecte, 

putem spune că eficientizarea ar trebui să fie o combinaţie de eficienţă şi eficacitate. 

Chiar dacă faci ce trebuie, e clar că nu îţi permiţi risipa dar pe de altă parte nici 

nu poţi face cu randament maxim ceva ce nu trebuie. Teoria afirmă iar realitatea 

confirmă faptul că eficientizarea în exces are consecinţe nefaste. 

Cooperarea în cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii asigură utilizarea 

optimă şi eficace a tuturor resurselor destinate domeniului intelligence, participante la 

desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor specifice, puse la dispoziţie de către instituţiile 

componente. 

Eficientizarea cooperării în cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii este 

principalul „furnizor” de performanţe în domeniul intelligence. 

* 

General maior (r.), profesor universitar asociat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, 

visarionneagoe@yahoo.com 

** 

Colonel, doctorand, Serviciul Român de Informaţii, mpnicu@yahoo.com. 

1 

Victor MARTIN, Carte de citit la volan (aforisme), Editura MJM, Craiova, 2005. 

122

În domeniul intelligence, eficienţa presupune existenţa unor efecte, în raport 

cauzal cu eforturile depuse pentru obţinerea lor, iar eficacitatea constă în realizarea 

sarcinilor şi îndeplinirea obiectivelor în condiţiile stabilite. 

Pentru asigurarea securităţii naţionale este necesară obţinerea de performanţe 

în domeniile apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale. Eficientizarea cooperării 

în cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii nu constituie un scop în sine, ci un 

factor decisiv de amplificare a eficienţei şi eficacităţii domeniului intelligence. Din 

acest punct de vedere, se impune un management performant, prestat de manageri 

profesionişti. 

1. Eficienţă – eficacitate – eficientizare 

Ideea centrală a conducerii organizaţiei constă în realizarea eficientă a 

activităţilor acesteia. În mod obişnuit, în acest plan sunt utilizate trei concepte, aflate 

în strânsă legătură – eficacitate, eficienţă şi eficientizare. 

Eficienţa semnifică măsura rezultatelor unei activităţi prin raportare la 

eforturile făcute în timpul desfăşurării activităţii respective. Sunt foarte cunoscute şi 

lesne de înţeles sensurile eficienţei în fizică şi în economie, unde aceasta reprezintă 

randamentul utilizării energiei (randamentul fiind cu atât mai mare cu cât energia 

pierdută între intrare şi ieşire este mai mică), respectiv raportul dintre câştigul 

economic şi cheltuieli (eficienţa fiind ridicată atunci când câştigurile sunt cât mai 

mari cu cheltuieli cât mai reduse). 

„Eficienţa este fundamentul succesului” sau „Eficienţa este fundamentul 

supravieţuirii.” 2 

În ştiinţele sociale, în sociologie, în teoria organizaţiilor şi în management, 

analiza eficienţei este mai dificilă decât în fizică şi în economie, în primul rând 

datorită dificultăţilor de a compara intrările (input-urile) şi ieşirile (output-urile), 

acestea având, de regulă, unităţi de măsură, diferite. Drept urmare, atât în ştiinţele 

sociale, cât şi în limbajul comun, eficienţa înseamnă maximizarea rezultatelor şi 

diminuarea costurilor. 

„Eficienţa măsoară cât de bine au fost folosite resursele.” 3 

În sens general, a fi eficient înseamnă a face un lucru cât mai bine, cu costuri 

cât mai reduse. Altfel spus, eficienţa este raportul dintre eficacitate (care constă, cum 

arătam, în gradul de realizare a obiectivului stabilit, a funcţiei) şi cost (cheltuielile de 

resurse şi efectele negative ale respectivei activităţi). 

Deci: 

Eficacitate 

Eficienta = 

Costuri 

2 

John C. MAXWELL, Dezvoltă liderul din tine, Editura Amaltea, Bucureşti, 1999. 

3 

Gh. Gh. IONESCU, Emil CAZAN, Adina Letiţia NEGRUŢĂ, Modelarea şi optimizarea 

deciziilor manageriale, Editura Dacia, 1999, p. 60. 

123

„Praxiologia sau teoria generală a acţiunilor eficiente s-a născut ca o 

disciplină filosofică şi logico-metodologică din reflecţia sistematică asupra statutului 

activităţilor umane. Obiectivul pe care praxiologia şi l-a asumat a fost să 

construiască un aparat conceptual unitar şi un limbaj corespunzător prin care să 

poată descrie şi califica din punct de vedere al eficienţei toate tipurile de activităţi 

umane, oferind norme şi criterii pentru raţionalizarea şi sporirea eficienţei.” 4 

Eficienţa conducerii se bazează pe raportul dintre structurarea şi corelarea 

optimă a funcţiilor conducerii. Din multitudinea perspectivelor în care pot fi privite 

conducerea şi funcţiile sale, cea mai utilă este tocmai perspectiva eficienţei, în 

temeiul căreia sunt ordonate activităţile vitale ale conducerii, cunoaşterea domeniului 

condus, a totalităţii problemelor care sunt supuse soluţionării, prin diagnoză, 

detectarea tendinţelor evolutive ale organizaţiei şi construirea proiectului de evoluţie 

a sa pentru rezolvarea noilor probleme cu care se confruntă, prin prognoză şi 

construcţie prospectivă, momentul esenţial al formulării şi adoptării deciziei 

referitoare la soluţionarea unei probleme sau la viaţa întregii organizaţii, organizarea 

implementării deciziei, în primul rând prin planificare şi asigurarea cooperării în 

interiorul organizaţiei şi între organizaţii, motivarea personalului organizaţiei pentru a 

se obţine acţiunea eficientă a acestuia, controlul, drept funcţie a conducerii, este 

activitatea prin care rezultatele sunt măsurate, sunt comparate cu costurile şi se 

stabilesc măsurile de corecţie corespunzătoare pentru noul ciclu de activitate, efectele 

controlului influenţând noua diagnoză ş.a.m.d. 

„Vom numi eficienţă o acţiune care conduce la un efect intenţionat ca scop.” 5 

Deci, în sens praxiologic, eficienţa este concepută ca un raport de concordanţă între 

rezultatul obţinut prin acţiune şi scopul propus. 

În practică conceptul de eficienţa este întâlnit sub două accepţiuni: ca 

performanţă – rezultate cât mai mari şi ca efecte cât mai mari în raport cu resursele 

alocate. Prima accepţiune are o conotaţie mai restrânsă şi se defineşte ca eficacitate 

iar cea de-a doua accepţiune tratează o activitate prin prisma corelaţiei între nivelul 

efectelor şi cel al eforturilor şi se defineşte ca eficienţă. 

Eficacitatea reprezintă măsura în care o activitate satisface o necesitate, 

realizează un obiectiv, îndeplineşte o funcţie. Spre exemplu, eficacitatea Sistemului 

securităţii naţionale este dată de gradul în care acesta reuşeşte să asigure securitatea 

naţională a României şi, implicit, să contribuie la asigurarea securităţii regionale şi 

globale. 

Eficacitatea unei activităţi poate fi pozitivă (funcţia, activitatea avută în vedere 

sunt realizate într-o oarecare măsură), nulă (o activitate de propagandă nu convinge 

pe nimeni, de exemplu) sau negativă (prin activitatea respectivă obţinându-se efecte 

contrare celor urmărite). În concluzie, eficacitatea este o caracteristică a funcţiilor 

organizaţiei (şi, în particular, a funcţiilor conducerii), indicând gradul de realizare, 

măsurat prin efecte, a acestora. 

4 

Ofelia VASILESCU, Praxiologia formală şi logica acţiunii, suport teoretic al construirii unor 

sisteme expert, în Analele Universităţii Spiru Haret nr.4, 2002, p.137. 

5 

Tadeusz KOTARBINSKI, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura politică, Bucureşti, 1976, p.148. 

124

„Eficacitatea este definită ca nivelul sau ponderea în care obiectivele au fost 

realizate.” 6 

Eficacitatea unei organizaţii este condiţionată de abilitatea managerilor, de a 

asigura utilizarea resurselor umane, materiale şi informaţionale în atingerea 

scopurilor. Conţinutul principal al procesului decizional îl reprezintă selectarea unei 

alternative din cele aflate la dispoziţia managerilor. 

Praxiologia presupune astfel, dezvoltarea unor categorii cum sunt cele de: act 

elementar, autor, impuls intenţionat, operă, produs, unelte şi încăperi, mijloace şi 

metode, posibilitatea acţiunii, actul complex, valorile practice ale acţiunii, 

eficientizarea acţiunilor, pregătirea acţiunilor, instrumentalizarea acţiunilor,etc. 

Eficientizarea reprezintă acţiunea, procesul (complexul de măsuri şi acţiuni) de 

creştere a eficienţei, sau altfel spus, înseamnă rentabilizare. 

2. Eficientizarea cooperării în domeniul intelligence 

Eficientizarea cooperării în domeniul intelligence presupune un proces amplu 

şi complex, ce implică întrebuinţarea unei game largi de măsuri de natură 

decizională, organizatorică, acţională, tehnică, logistică, financiară, educaţională etc, 

ce vizează crearea celor mai favorabile condiţii, astfel încât obiectivele, scopurile 

comune ale serviciilor de informaţii să fie îndeplinite la timp, cu efortul uman şi 

material cel mai mic posibil. 

Procesul de eficientizare a cooperării în domeniul intelligence nu poate avea 

rezultatele scontate fără o fundamentare temeinică a deciziilor pe toate palierele de 

acţiune, toate acestea circumscrise necesităţii de a atinge obiectivele/scopurile 

comune. Acest lucru nu se poate realiza fără o precisă şi oportună măsurare a 

parametrilor sistemului de intelligence în dinamica sa, în raport cu referinţele stabilite 

iniţial pentru întreaga acţiune. 

Procesul de eficientizare a cooperării în domeniul intelligence este dependent 

de criteriile de performanţă. Această dependenţă ţine, atât de necesitatea luării celei 

mai potrivite decizii cu privire la acţiunea în comun, cât şi din nevoia de a cuantifica 

efectele acesteia, rezultând practic modalitatea prin care, indirect, ele contribuie la 

creşterea eficienţei. 

Eficientizarea cooperării în domeniul intelligence va trebui fundamentat pe 

baza evaluării temeinice a influenţelor pe care le produc, sau le-ar putea produce 

dinamica parametrilor acestor variabile, urmărindu-se cu precădere ponderarea lor în 

raport de obiectivele şi scopurile comune ale acţinii. 

Procesul de eficientizare a cooperării în domeniul intelligence presupune 

executarea evaluării pe toate momentele/etapele acţiunii, dar şi pe fiecare participant 

în parte. În acest context, evaluarea trebuie să plece atât de la scopurile acţiunii în 

sine, dar şi de la rolul şi locul domeniului intelligence în cadrul Sistemului securităţii 

naţionale. 

6 

Gh. Gh. IONESCU, Emil CAZAN, Adina Letiţia NEGRUŢĂ, Modelarea şi optimizarea 

deciziilor manageriale, Editura Dacia, 1999, p. 60. 

125

Eficientizarea cooperării în domeniul intelligence are ca scop principal 

integrarea structurilor participante, asigurarea eficacităţii şi oportunităţii acţiunilor, 

iar prin aceasta îndeplinirea misiunilor şi atingerea obiectivelor comune în timpul cel 

mai scurt cu putinţă, cu pierderi cât mai reduse posibil. Sunt urmărite la acest nivel în 

general aspectele calitative ale acţiunilor/operaţiilor de intelligence. Practic sunt 

valorizate toate capabilităţile acumulate în perioadele anterioare, de constituire, 

încadrare, dotare, antrenare şi evaluare. 

Eficientizarea cooperării în domeniul intelligence vizează toate componentele 

sistemului, începând cu fundamentele teoretice, strategii, structuri, sisteme de 

selecţie, formare şi antrenare a personalului, înzestrare, comanda şi controlul, gradul 

de interoperabilitate, standardizare şi integrare în raport cu cerinţele interne şi externe 

(NATO, UE), nivelul şi calitatea susţinerii logistice etc. 

Ca şi activitatea componentelor Sistemului securităţii naţionale, cea a 

structurilor de intelligence, şi mai ales a Comunităţii Naţionale de Informaţii, este 

supusă nevoii de eficienţă. Realizarea unui nivel cât mai ridicat al eficienţei în 

domeniul intelligence, presupune acţiunea conştientă a tuturor structurilor implicate, 

aflate în diferite tipuri şi situaţii de cooperare, sub impulsul unui ansamblu de factori 

(cauze) obiectivi şi subiectivi, precum şi a influenţelor directe sau indirecte ale unei 

game variate de condiţionări ce se manifestă atât în interiorul sistemului cât şi în 

afara acestuia, prin întrebuinţarea unei palete largi de mijloace şi procedee de acţiune, 

toate acestea putând fi înglobate în ceea ce am putem defini drept proces de 

eficientizare. 

3. Metode, tehnici şi instrumente ce pot fi utilizate pentru eficientizarea 

cooperării în cadrul comunităţii naţionale de informaţii 

Metoda ABC (Activity Based Costing) 

Aceasta este o metodă de calcul de tip absorbant (full-costing) în care 

instituţia/serviciul este privit ca o reţea de procese transversale. Procesul este definit 

ca ansamblu de activităţi ce concură la realizarea unui obiectiv. Activitatea este un 

ansamblu de de operaţiuni ordonate şi legate între ele. Operaţiunile consumă resurse 

iar costul acestora va fi încorporat prin intermediul inductorilor de cost (chei de 

repartiţie utilizate pentru afectarea resurselor la activităţi). 

Costul complet (costul complet al operaţiunilor desfăşurate în comun) se obţine 

astfel: cheltuieli directe (valoarea tehnicii, echipamentelor, mijloace etc.) plus 

cheltuieli indirecte ale centrelor de regrupare care sunt imputate cu prorata 

inductorilor de activitate (combustibil, materiale specifice etc.). 

Metoda ABC consideră că toate activităţile sunt principale în determinarea 

costurilor operaţiunilor. Pentru metoda ABC activităţile sunt considerate ca loc unde 

este studiată legea de comportament a cheltuielilor în funcţie de activităţile 

desfăşurate; calculul costului operaţiunilor nu este decât un proces secundar a ceea ce 

este primordial: costul activităţilor şi procesului. Noţiunea de activitate este mai 

apropiată de preocupările personalului implicat decât noţiunea de operaţiune. 

Tehnica Benchmarking 

126

Benchmarking-ul presupune confruntarea practicilor organizaţionale între 

componentele Comunităţii Naţionale de Informaţii, sau, altfel spus, compararea 

rezultatelor obţinute de acestea în cadrul acţiunilor desfăşurate în comun. A practica 

benchmarking-ul în intelligence este echivalent cu a merge în căutarea celor mai bune 

metode utilizate în domeniu, aceste metode permiţând Comunităţii Naţionale de 

Informaţii să-şi amelioreze performanţele. 

Benchmarking-ul este o metodă a managementului modern, menit să conducă 

la creşterea performanţelor Comunităţii Naţionale de Informaţii prin „observarea” 

între componentele sale şi stabilirea performanţelor ce trebuie obţinute. 

Serviciul care doreşte să practice benchmarking-ul urmăreşte să realizeze o 

superioritate faţă de celelalte componente ale Comunităţii Naţionale de Informaţii, 

măsurând distanţa care le separă şi stabilind măsurile de întreprins pentru mobilizarea 

energiilor sale în vederea creşterii performanţelor. Scopul benchmarking-ul este de a 

releva serviciului modul în care altele obţin performanţe. Benchmarking-ul este un 

proces de management ce se manifestă prin autoîmbunătăţire, deci este un proces care 

trebuie să fie realizat în mod continuu pentru a-şi dovedi eficienţa. 

Tehnica QUARTERBACK 

Tehnica Quarterback se concretizează într-o abordare sistemică a colectării de 

informaţii la aplicaţii, exerciţii, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice, seminarii, expoziţii, 

vizite, schimburi de experienţă, simpozioane, ateliere etc. Culegerea informaţiilor 

este facilitată de concentrarea deosebită de specialişti, de dezbaterile şi confruntările 

ştiinţifice sau acţionale, de multitudinea documentaţiei, materialelor de prezentare, 

pliantelor, imaginilor etc. 

Principalul atu al culegerii de date şi informaţii în astfel de situaţii îl constituie 

confruntarea ştiintifică, considerată de fapt o autentificare a informaţiilor prezentate 

şi, deci, o garantare a veridicităţii acestora. Aspectul principal al culegerii 

informaţiilor în astfel de situaţii se referă la încadrarea în strategia generală de acţiune 

în domeniul intelligence. În acest fel, se realizează o dublă comparare vizând 

informaţiile despre mai multe servicii din cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii, 

pe de o parte, precum şi informaţiile despre acelaşi serviciu în diferite intervale de 

timp, pe de altă parte. 

Metoda schimbului de locuri 

De multe ori, pentru a înţelege imaginea unui serviciu cu care se cooperează 

trebuie sa te situezi în locul acestuia, să vezi cum gândeşte, cum simte, cum se 

comportă şi, mai ales, în acţiunile desfăşurate în comun, cum raţionează. Cea mai 

directă cale de a te situa în locul partenerului de cooperare este sa-i înţelegi scopurile. 

Scopurile reprezintă aspecte mai tangibile decât personalitatea acestuia, de 

aceea raspunsul la întrebările: Ce anume încearcă să realizeze partenerul? Cum îşi 

defineşte acesta succesul? reprezintă o primă treaptă a transferului de personalitate. 

Scopurile sunt elemente care înlesnesc cunoaşterea raţionalităţii partenerului şi 

reprezintă, deci, o transferabilitate pe un palier static. Pentru a completa acest lucru, 

este necesară şi cunoaşterea comportamentului acestuia, deci supoziţiile, credinţele şi 

modalităţile de acţiune derivate, ale acestuia. 

127

Cum este privită? Care este aprecierea proprie? Cum acţioneazî în mediu? sunt 

3 intrebari la care răspunsurile asigură a doua treaptă a transferabilităţii de 

personalitate. Conform aprecierilor lui Michael Porter din Strategia afacerilor, 

metoda schimburilor de locuri sau a transferabilităţii de personalitate, se bazează pe 

răspunsurile la patru întrebări: Ce urmează să faca partenerul? Care sunt opţiunile 

proprii? Cum va reacţiona partenerul? Cât de eficientă va fi reacţia partenerului? 

Analiza SWOT 

Prin analiza SWOT se studiază concomitent caracteristicile cooperării în cadrul 

Comunităţii Naţionale de Informaţii: puncte tari şi puncte slabe, alături de 

oportunităti şi ameninţări, care o pot influenţa, ajutând la definirea unor strategii şi 

direcţii corespunzătoare de activitate. Punctele tari şi punctele slabe se referă la 

aspectele din interiorul problemei analizate, iar oportunităţile şi ameninţările sunt 

factorii externi care se referă la aspecte din afara acesteia. 

Puncte tari (Strengths) 

Puncte slabe (Weaknesses) 

ELEMENTE INTERNE ELEMENTE EXTERNE 

• stimulează munca colaborativă; 

• se bazează pe generarea de idei noi; 

• combină idei, se completeză reciproc; 

• asigură o bună informare din surse diferite; 

• dezvoltă capacităţi autoevalutive; 

• dezvoltă capacităţi cognitive: imaginaţie, 

creativitate, investigaţie; 

• interrelaţionare pozitivă prin comunicare, 

negociere, conflict constructiv; 

• dezvoltă abilităţi de comunicare; 

• stimulează atitudini metacognitive; 

• utilizează conştient mecanisme de gândire 

logică, critică. 

• promovează competenţele reale; 

• toţi partenerii pot oferi alternative valoroase de 

soluţionare a problemelor; 

• se pot exprima propriile nemulţumiri, dar şi 

expectaţiile prin exprimarea dorinţelor şi 

satisfacţiilor; 

• soluţionarea problemelor este atât profitul 

comunităţii cât şi al fiecărui participant; 

• comunitatea dă posibilitatea testării ideilor. 

Oportunităţi /ocazii 

(Opportunities) 

• posibile opoziţii de scopuri şi 

obişnuinţe ale partenerilor; 

• dificultăţi de comunicare între 

parteneri; 

• dificultăţi de coordonare din 

partea celor desemnaţi; 

• unii parteneri pot încerca să 

domine; 

• performanţa unor parteneri poate 

scădea uneori, atunci când sunt 

obligaţi să colaboreze cu alţi 

parteneri. 

Reengineering 

Reengineering-ul reprezintă reproiectarea radicală a proceselor organizaţionale 

pentru a se obţine îmbunătăţiri majore cum ar fi: îmbunătăţirea timpului de reacţie, 

scăderea resurselor alocate, creşterea performanţei. 

Procesul de reengineering reprezintă o regândire fundamentală a proceselor 

unui serviciu din cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii şi o reproiectare radicală 

a acestuia, în vederea obţinerii unor îmbunătăţiri semnificative a anumitor indicatori, 

128 

Riscuri /Pericole (Threats) 

• dependenţa excesivă de ceilalţi; 

• evitarea propriilor 

responsabilităţi; 

• unii muncesc şi pentru alţii; 

• impunerea unor idei, soluţii.

consideraţi astăzi critici în evaluarea performanţelor, cum ar fi resursele, performanţa, 

viteza de reacţie. 

Tehnica ORTID 

Tehnica ORTID (Obiective, Resurse, Transformare, Integrare, Dezvoltare) 

constă în soluţionarea problemelor cu care apar în cadrul acţiunilor de cooperare în 

funcţie de importanţa lor, prin prisma unor criterii reprezentate de obiective, resurse, 

transformare, integrare, dezvoltare. 

Această tehnică este utilizată pentru identificarea şi ierarhizarea problemelor cu 

care se confruntă Comunitatea Naţională de Informaţii prin: definirea factorilor 

determinanţi în soluţionarea problemelor; interpretarea corelată a criteriilor utilizate; 

identificarea căilor de rezolvare a problemelor; stabilirea priorităţilor în soluţionarea 

problemelor. 

Concluzii 

Eficienţa reprezintă o caracteristică obiectivă şi necesară a tuturor acţiunilor, 

proceselor şi fenomenelor circumscrise demersurilor conştiente ale omului, canalizate 

în direcţia satisfacerii unor dorinţe, nevoi, aspiraţii, trebuinţe, a unor necesităţi etc. 

În acelaşi timp, eficienţa nu este doar un raport abstract între efecte şi resursele 

consumate, ci un proces mult mai complex, care incumbă transformarea unor valori 

în alte valori. 

Fiind prin excelenţă un proces de transformare a acumulărilor cantitative 

înglobate în sistem în efecte calitative, care permit îndeplinirea misiunilor mai rapid, 

cu eforturi cât mai mici şi fără pierderi, procesul de eficientizare a cooperării în 

cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii presupune existenţa atât a unui mecanism 

de monitarizare a sa, cât şi a unuia de evaluare. 

Eficientizarea cooperării în cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii este o 

necesitate obiectivă, determinată de manifestarea şi tendinţele de evoluţie a unor 

potenţiale noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. 

Procesul de eficientizare a cooperării în cadrul Comunităţii Naţionale nu se 

produce aleator. Pentru a fi viabil trebuie să existe o strategie la nivel naţional, care să 

se circumscrie proceselor similare desfăşurate în ţările membre NATO şi UE, sau 

tendinţelor generale la nivel global, precum şi protocoale specifice pe fiecare 

domeniu de activitate, misiune, zonă de responsabilitate, perioadă etc. 

Procesul de eficientizare a cooperării în cadrul Comunităţii Naţionale de 

Informaţii reprezintă un obiectiv prioritar pentru Sistemul securităţii naţionale a 

României. Acesta ar trebui să cuprindă ca arie, pe de o parte elementele sistemului de 

intelligence – structură, relaţii, înzestrare, pregătire, etc, iar pe de altă parte să vizeze 

optimizarea şi eficientizarea relaţiilor şi proceselor derulate cu celelalte structuri, 

ierarhic superioare, aflate pe orizontală sau în alte poziţii ori raporturi, şi toate acestea 

sincronizate cu procesele similare derulate la nivelul statelor membre NATO şi UE. 

129

Bibliografie: 

1. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, 

http://www.presidency.ro; 

2. Strategia naţională de apărare, Bucureşti, 2010, http://www.presidency.ro; 

3. Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României; 

4. Legea 415 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare 

al Ţării; 

5. Lege privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate, propunere 

de proiect, http://www.audieripublice.ro; 

6. CSAT, Hotărârea nr. 146 din 18.11.2005 privind organizarea şi funcţionarea 

Comunităţii Naţionale de informaţii; 

7. Legea securităţii naţionale a României, proiect, 2007, http://www.gov.ro; 

8. CSAT, Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, iunie 2004; 

9. DUVAC, Ion, Comunitatea Naţională de Informaţii şi cultura de intelligence a 

decidenţilor politici - actualităţi şi perspective (suport curs), Facultatea de 

Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti, 2009; 

10. FRUNZETI, Teodor şi colectiv, Raţionalizare şi eficienţă în acţiunea militară, 

Bucureşti: Editura Militară, 2009; 

11. MARIN, Ionel, Comunitatea de Informaţii - soluţia problemelor de securitate, 

Bucureşti: Editura ANI „Mihai Viteazul”, 2004; 

12. NICOLESCU, Ovidiu, Verboncu, Ion, Metodologii manageriale, Editura 

Tribuna Economică, Bucureşti, 2001; 

13. PETRESCU Stan, Despre Intelligence Spionaj - Contraspionaj, Bucureşti: 

Editura Militară, 2007; 

14. RĂDOI, Mireille, Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Bucureşti: 

Editura Tritonic, 2004; 

15. VERBONCU, Ion; ZALMAN, Michael, Management şi performanţe, 

Bucureşti: Editura Universitară, 2005; 

16. Viziunea strategică 2011-2015 „SRI în era informaţională”; 

17. Competiţie şi cooperare între agenţiile de intelligence (naţional şi 

internaţional), http://isop.ro; 

18. Intelligence-ul privat, http://andreivocila.wordpress.com; 

19. http://www.presidency.ro; 

20. http://www.gov.ro. 

130

PROVOCĂRI LA ADRESA 

MEDIULUI CONTEMPORAN DE SECURITATE 

Liviu IONIŢĂ * 

Rezumat: Provocările la adresa mediului de securitate s-au dezvoltat şi evoluat odată cu 

acesta şi sunt în interdependenţă cu tendinţele de manifestare în plan global a principalilor actori 

statali şi nonstatali. Aceste provocări sunt strâns legate de vulnerabilităţile mediului de securitate 

şi de ameninţările generate de evoluţia principalelor crize şi conflicte de la nivel mondial. 

Mediul contemporan de securitate este rezultatul transformărilor determinate de două 

evenimente majore, sfârşitul Războiului Rece şi evenimentele de la 11 septembrie 2001, care au 

produs schimbări radicale în cadrul relaţiilor internaţionale. 

O serie de fenomene complexe cum ar fi globalizarea, terorismul internaţional, 

proliferarea armamentelor, violenţa etnică şi religioasă, criminalitatea organizată, 

problemele populaţiei şi altele, se constituie în provocări majore ale mediului contemporan 

de securitate. 

Cuvinte-cheie: globalizare, terorism, securitate, provocări, conflicte, criză, 

proliferare 

Introducere 

O caracterizare reală a mediului de securitate contemporan nu poate fi făcută 

fără o analiză a evoluţiilor geopolitice ce au urmat Războiului Rece. Situaţia 

geopolitică actuală, precum şi situaţia de securitate la nivel global au puternice 

rădăcini în evoluţiile care au avut loc în ultimele două decenii la nivel mondial. 

Putem să apreciem că mediul global de securitate actual are ca repere istorice 

două evenimente majore: sfârşitul Războiului Rece şi atacurile de pe teritoriul SUA 

de la 11 septembrie 2001. Ambele evenimente constituie puncte de cotitură în 

evoluţia lumii moderne, ele marcând începutul unor puternice transformări la nivel 

global şi a unor schimbări majore în sistemul relaţiilor internaţionale. 

În perioada de după Războiul Rece, în anii '90, mediul global de securitate 

putea fi caracterizat prin transformările politice, ideologice, economice şi sociale 

cauzate de dispariţia sistemului bipolar şi căderea comunismului. Majoritatea statelor 

au fost preocupate de propria dezvoltare şi securitate, cu toate că în acea perioadă nu 

se întrevedeau care vor fi motivele unei noi confruntări la nivel global. Din punctul 

de vedere al ameninţărilor globale, perioada poate fi caracterizată ca una de linişte, 

tulburată doar de câteva conflicte cu caracter local ale căror consecinţe nu depăşeau 

spaţiul de confruntare şi zona adiacentă (războiul din Golf şi războiul generat de 

dezintegrarea Iugoslaviei). 

Perioada de după 2001 a fost diferită de cea anterioară şi prin faptul că 

principalul fenomen în plan securitar, războiul global împotriva terorismului, a 

cuprins întreaga lume şi a produs schimbări profunde în cadrul mediului de securitate. 

* 

Consilier, expert în probleme de securitate şi apărare în cadrul MApN şi doctorand în 

informaţii şi securitate naţională la Universitatea de Apărare Naţională ”Carol I”, Bucureşti, 

România, lionita@mid.ro. 

131

Provocările mediului contemporan de securitate îşi au germenii în perioada de 

dinainte a Războiului Rece, dar cele mai multe din acestea s-au adaptat şi dezvoltat 

pe parcurs în funcţie de factorii de mediu şi schimbările cauzate de evenimentele 

importante ale ultimelor două decenii. Printre acestea, evidenţiem: 

- Globalizarea, fenomenul cu cea mai puternică dezvoltare la nivel mondial şi 

cu cel mai mare efect asupra mediului contemporan de securitate, a cunoscut o 

amploare deosebită după Războiul Rece, când s-a produs ruperea barierelor 

ideologice, culturale, politice, economice şi tehnologice dintre Vest şi Est, dar şi 

expansiunea principiilor de liberalizare a pieţei de capital. 

- Terorismul, o altă provocare majoră a mediului contemporan de securitate, a 

devenit principala ameninţare a lumii civilizate după evenimentele de la 11 

septembrie 2001, când a început să devină o preocupare majoră pentru toate statele 

occidentale şi nu numai. 

- Proliferarea armamentelor a constituit întotdeauna o prioritate pentru 

organismele internaţionale cu atribuţii în domeniul securităţii. Asocierea însă, în 

ultimul timp, cu actorii statali sau nonstatali care sprijină sau practică terorismul a 

promovat fenomenul în fruntea listei provocărilor mediului contemporan de 

securitate. 

- Violenţa etnică şi religioasă a existat cu mult timp înainte de Războiul Rece 

şi a avut manifestări şi pe timpul derulării acestuia, dar amploarea acestui fenomen în 

ultimele două decenii a demonstrat că lumea modernă nu dispune de mijloacele 

necesare gestionării unor conflicte care au la bază divergenţe pe teme etnice sau 

religioase. În această perioadă, s-a intensificat conflictul arabo-israelian, au izbucnit 

conflictele interetnice din fostul spaţiu iugoslav, iar violenţele generate de 

exacerbarea radicalismul islamic au cunoscut o dezvoltare fără precedent. 

- Problemele majore ale populaţiei cum ar fi sărăcia, foametea, degradarea 

educaţiei, bolile etc., s-au intensificat în anumite zone ale lumii, în pofida evoluţiei 

ştiinţei, a dezvoltării tehnologice şi a eforturilor comunităţii internaţionale de a le 

soluţiona. 

Pe de altă parte, evoluţiile geopolitice din ultimii ani şi efectele globalizării au 

creat condiţiile dezvoltării economice şi sociale pentru o mare parte a lumii dar, în 

acelaşi timp, au generat vulnerabilităţi în domeniul mecanismelor economicofinanciare 

ce au dus la declanşarea celei mai mari crize economico-financiare din 

ultimii 80 de ani. 

Lucrarea de faţă îşi propune să realizeze o prezentare a condiţiilor globale care 

au generat apariţia/menţinerea provocărilor actuale la adresa mediului de securitate 

precum şi o caracterizare succintă a acestora. 

1. Evoluţia mediului de securitate în perioada post Război Rece 

1.1. Evoluţia mediului de securitate în anii '90 

Perioada Războiului Rece a fost dominată de confruntarea strategică dintre 

SUA şi URSS, disputa ideologică dintre capitalism şi comunism, situaţia 

132

geopolitică ce a ţinut Europa şi Germania divizate timp de 40 de ani şi lupta 

pentru controlul Lumii a Treia. 

Finalul acestei mari confruntări a surprins pe toată lumea, atât prin 

rapiditatea şi impredictibilitatea cu care s-au desfăşurat evenimentele, cât şi prin 

transformările majore care s-au produs imediat după 1989, în principal la nivelul 

fostului bloc comunist. Analiştii acelor vremuri nu au reuşit să prevadă modul în 

care se va încheia Războiul Rece. Ba mai mult, nici acum nu sunt cunoscuţi în 

totalitate factorii care au dus la căderea comunismului şi dizolvarea blocului 

sovietic. 

Coordonatele principale ale lumii post Război Rece au fost marcate de 

creşterea dominaţiei SUA la nivel global, refacerea geografică şi politică a 

Europei prin reunificarea Germaniei şi reintegrarea statelor foste comuniste şi 

menţinerea decalajului între Nord şi Sud. Pe acest fond, din cadrul sistemului 

politic internaţional a dispărut ideologia comunistă şi statele din estul Europei au 

început să pună în practică principiile liberalismului. 

Dacă în timpul Războiului Rece dezvoltarea geografică a capitalismului a 

fost limitată de opoziţia comunismului, începând cu anii '90 globalizarea şi 

principiile pieţei libere s-au răspândit cu rapiditate în întreaga lume. 

În sfera echilibrului puterii, evoluţia de la începutul anilor '90 a fost 

marcată de dispariţia sistemului bipolar şi instalarea unipolarităţii, prin creşterea 

hegemoniei SUA. Aceasta s-a datorat unei combinaţii de factori care a inclus 

destrămarea URSS, înfrângerea rapidă a Irakului în 1991, creşterea foarte 

puternică a economiei americane şi, nu în ultimul rând, nivelului ridicat al 

alocărilor bugetare pentru apărare (la finele anilor '90, cheltuielile SUA pentru 

asigurarea securităţii se situau la nivelul cheltuielilor însumate ale celorlalte state 

ale lumii) 1 . 

Pentru Rusia, anii '90 au reprezentat o perioadă de declin pe toate 

planurile. Chiar dacă a fost principalul moştenitor al URSS, problemele de pe 

plan intern (economie nefuncţională, lupte politice, corupţia generalizată, 

probleme sociale, războiul din Cecenia etc.) şi izolarea internaţională au dus la 

limitarea opţiunilor Moscovei de intervenţie la nivel global. 

Pentru Europa, coordonatele principalelor dezvoltări ale primului deceniu 

de după Războiul Rece au fost reprezentate de: unificarea Germaniei, extinderea 

şi reintegrarea europeană, războiul din fosta Iugoslavie şi decizia de extindere a 

NATO. 

Pentru Uniunea Europeană, dezintegrarea Iugoslaviei a constituit primul 

examen major pe care nu a reuşit să-l treacă. Intervenţia militară a SUA/NATO 

în spaţiul iugoslav a demonstrat că Europa nu poate să-şi asigure securitatea de 

una singură şi că SUA rămân singurul furnizor de securitate în spaţiul european. 

Ca o concluzie, perioada de după Războiul Rece a fost caracterizată de 

transformări majore în plan securitar, determinate de sfârşitul bipolarităţii, 

colapsul comunismului şi dezintegrarea URSS, expansiunea SUA (în plan politic, 

1 

Michael COX, From the cold war on terror, în lucrarea The Globalization of the world politics, 

ediţia III-a, Oxford University Press, 2005, p. 134. 

133

economic şi militar), refacerea şi reaşezarea Europei, declinul Rusiei, creşterea 

economică a Chinei şi declanşarea unor conflicte (Irak, spaţiul fost Iugoslav). 

1.2. Evoluţia mediului de securitate după 11 septembrie 2001 

Există o serie de similitudini între evenimentele care au determinat 

sfârşitul Războiului Rece şi atacurile împotriva Americii de la 11 septembrie 

2001: nu au fost prevăzute, nu au fost elucidate în totalitate şi au avut efecte 

majore în evoluţia geopolitică a lumii, generând transformări majore ale mediului 

global de securitate. 

Atacurile asupra Americii de la 11 septembrie 2001 nu ar fi trebuit să 

constituie o surpriză. O analiză atentă a factorilor care au favorizat desfăşurarea 

evenimentelor demonstrează că ceea ce a avut loc la 11 septembrie 2001, sau 

ceva asemănător, era foarte probabil să se întâmple. Existau indicii cu privire la 

amploarea luată de radicalismul islamic, asocierea dintre SUA şi Israel, 

desfăşurarea anterioară a mai multor atacuri asemănătoare, dar de amploare 

redusă, legate de numele lui Osama ben Laden, precum şi evoluţiile periculoase 

în cadrul elementelor extremist-teroriste din unele state (Pakistan, Arabia Saudită 

şi Afganistan). 

Evenimentul important care a schimbat lumea după 11 septembrie 2001 nu 

îl constituie atacurile în sine, ci decizia SUA de a declanşa o campanie militară 

fără precedent, la nivel global, împotriva terorismului internaţional. Războiul 

împotriva terorismului a generat conotaţii la nivel planetar: a divizat lumea în 

state civilizate şi state care sprijină terorismul, a alimentat conflictul între 

valorile occidentale şi cele ale lumii musulmane, a extins la scară planetară 

spaţiul de manifestare a ameninţărilor teroriste, a dus la radicalizarea adepţilor 

Islamului, a dus la creşterea numărului organizaţiilor teroriste şi a membrilor 

acestora, a dezvoltat fără precedent fenomenul insurgenţei. 

Prima fază a campaniei antiteroriste declanşată de SUA a reprezentat-o 

ocuparea Afganistanului şi eliminarea regimului taliban care l-a sprijinit şi 

găzduit pe liderul (Osama ben Laden) organizaţiei teroriste (Al Qaeda), autorul 

atacurilor de la 11 septembrie. Ulterior, strategia americană s-a îndreptat spre 

combaterea terorismului islamic în întreaga lume, în special în statele care au 

sprijinit în diferite forme acest fenomen. A apărut astfel aşa numita axă a răului, 

reprezentată de Iran, Irak şi Coreea de Nord, definită de fostul preşedinte 

american, George W. Bush, ca state care sprijină ameninţările la adresa lumii 

civilizate. Acuzele directe adresate celor trei state au fost că intenţionează să 

deţină arme de distrugere în masă (arme nucleare în cazul Iranului şi al Coreei de 

Nord şi substanţe toxice de luptă, în cazul Irakului) sau că sprijină radicalismul 

islamic şi terorismul internaţional (Iranul şi Irakul). 

În acest context, administraţia de la Washington a declanşat o puternică 

campanie mediatică împotriva Bagdadului, acuzând regimul lui Saddam Hussein 

că deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, că are legături cu Al- 

Qaeda şi că reprezintă un pericol iminent pentru Umanitate. Chiar dacă nu au 

existat probe pentru aceste acuzaţii (care, mai târziu, s-au dovedit false), la acea 

134

vreme, Casa Albă susţinea că războiul din Irak nu poate fi evitat, el făcând parte 

din războiul global împotriva terorismului. 

La 20 martie 2003, a început invazia coaliţiei internaţionale conduse de 

SUA în Irak, care încălca flagrant dreptul internaţional şi care nu dispunea de 

aprobare din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. 

Ca şi în Afganistan, obiectivele imediate ale campaniei militare au fost 

atinse în foarte scurt timp. Armata irakiană nu a reuşit să facă faţă unui adversar 

mult mai bine pregătit şi echipat, ceea ce a dus la eliminarea de la putere a lui 

Saddam Hussein şi a regimului pe care acesta îl conducea. 

Perioada care a urmat a fost caracterizată de angrenarea unor coaliţii 

internaţionale conduse de SUA sau NATO în conflicte majore (Afganistan şi 

Irak) sau locale (Balcanii de Vest), ceea ce a necesitat imense cheltuieli militare, 

pierderi umane şi materiale şi a determinat efecte economice pe termen lung. 

Modul în care s-au derulat aceste campanii militare demonstrează că 

strategiile SUA de angajare în conflictele importante au fost bine puse la punct, 

operaţiile militare majore fiind încununate cu succes, însă au lipsit cu desăvârşire 

strategiile post conflict sau mai bine zis, nu a existat o viziune clară asupra ceea 

ce se va întâmpla după intervenţia militară. Din acest motiv, atât Afganistan, cât 

şi Irak, se află astăzi în colaps din punct de vedere politic, social, economic şi al 

securităţii. 

2. Provocări ale mediului de securitate contemporan 

Principalele provocări la adresa mediului de securitate contemporan se 

asociază cu procesele economico–sociale în derulare, resursele materiale 

existente, condiţiile de mediu şi multiplele ipostaze ale comportamentului 

actorilor statali şi nonstatali. 

În cele ce urmează vom face o succintă prezentare a domeniilor de 

manifestare şi a tendinţelor de evoluţie ale principalelor provocări ale mediului 

contemporan de securitate. 

2.1. Globalizarea 

Reprezintă fenomenul care generează cele mai multe provocări la adresa 

mediului de securitate având implicaţii în toate domeniile vieţii sociale (politic, 

economic, militar, cultural etc.). 

Fenomenul globalizării a evoluat de-a lungul timpului ajungând astăzi la 

un nivel greu de imaginat la mijlocul secolului trecut. Astfel, dezvoltarea tot mai 

accentuată a legăturilor de interdependenţă dintre indivizi la nivel planetar a 

făcut ca lumea de astăzi să devină un singur sistem social. Legăturile sociale, 

economice şi politice care traversează graniţele dintre state condiţionează în mod 

marcant soarta indivizilor, aceştia devenind subiecţi ai sistemului global în 

interiorul căruia se dezvoltă şi evoluează. 

Globalizarea se manifestă variat în toate domeniile vieţii sociale. În 

domeniul militar, de referinţă pentru mediul de securitate, globalizarea se 

manifestă prin comerţul de armament la nivel global, proliferarea armelor de 

135

distrugere în masă, amploarea terorismului internaţional, creşterea semnificativă 

a corporaţiilor militare transnaţionale şi altele. 

Globalizarea favorizează apariţia de noi centre de putere cum ar fi 

companiile transnaţionale şi organizaţiile nonguvernamentale internaţionale. 

Aceşti noi actori internaţionali folosesc din plin avantajele erei informaţionale, 

atât pentru a-şi asigura îndeplinirea obiectivelor propuse, cât şi pentru a-şi afirma 

şi consolida prezenţa în noul joc global de putere. 

Efectele globalizării au adus în centrul atenţiei comunităţii internaţionale 

probleme precum: comunicaţiile, armele convenţionale, corupţia, asistenţa pentru 

dezvoltare, finanţele globale, comerţul internaţional, conflictele intrastatale, 

sănătatea, drepturile omului, comunicarea globală, conservarea naturii, armele 

nucleare, biologice şi chimice, poluarea, refugiaţii, crima organizată 

transfrontalieră şi terorismul. 

Aceste vulnerabilităţi impuse de globalizare au creat nu numai noi medii 

conflictuale, noi riscuri şi ameninţări, dar şi dimensiuni inedite de răspuns din 

partea politicilor de securitate, care presupun dezvoltarea unor capabilităţi de 

gestionare a crizelor 2 . 

Impactul globalizării asupra mediului de securitate se manifestă atât prin 

consecinţele directe pe care globalizarea le generează, cât şi prin rolul acesteia de 

catalizator al celorlalte provocări. 

2.2. Terorismul internaţional 

Este unul dintre cele mai complexe şi, totodată, cele mai complicate fenomene 

ale lumii contemporane cu influenţe accentuate asupra mediului de securitate. 

Terorismul este strâns legat de zonele întunecate ale fenomenelor de putere, de 

extremele şi excesele acesteia, ceea ce face ca termenul de terorism să fie foarte greu 

de definit. Una din definiţiile care caracterizează într-o bună măsură fenomenul 

terorist este cea din Enciclopedia Universală Britanică: „utilizarea sistemică a 

violenţei pentru a crea un climat general de frică în rândul unei populaţii şi, prin 

aceasta, pentru a îndeplini un anume obiectiv politic” 3 . 

În cartea Sociologie politică, profesorul Virgil Măgureanu analizează 

principalii factori care au contribuit la amplificarea şi dezvoltarea mişcărilor 

teroriste 4 . Potrivit autorului, primul şi cel mai important factor îl reprezintă 

dezvoltarea terorismului de stat spre jumătatea secolului trecut, în Germania şi 

Uniunea Sovietică, unde regimurile politice extremiste din cele două state au utilizat 

pe scară largă violenţa pentru a-şi atinge scopurile politice. 

Al doilea factor îl reprezintă cel de-al Doilea Război Mondial în care cele două 

sisteme totalitare au recurs la violenţă pentru a putea stăpâni lumea. 

2 

Efectele globalizării asupra securităţii statelor, http://studiidesecuritate.wordpress.com/2011/ 

04/05/ efectele-globalizarii-asupra-securitatii-statelor/, accesat la 14.10.2012. 

3 

Enciclopedia Universală Britanică, Bucureşti, Editura Litera, 2010, vol. 16, p.183. 

4 

Virgil, MĂGUREANU, Sociologie politică, Bucureşti, Editura RAO International Publishing 

Company, 2006, p. 506. 

136

Cel de-al treilea factor îl constituie Războiul Rece, acesta însemnând de fapt 

prelungirea războiului clasic într-un mod fragmentat cu utilizarea tuturor armelor 

posibile, inclusiv a celor de propagandă. Potrivit profesorului Măgureanu, ”în timpul 

Războiului Rece, terorismul revoluţionar a fost susţinut continuu de sistemul 

comunist, în cea mai bună tradiţie a stângii extremiste, dar nici de partea cealaltă nu 

au lipsit mijloacele de o violenţă extremă” 5 . 

Al patrulea factor îl reprezintă căderea comunismului. Chiar dacă sursa 

terorismului revoluţionar a secat odată cu căderea sistemelor comuniste din Europa, 

diminuarea fenomenului terorist nu a avut loc. 

Cauzele terorismului contemporan sunt complexe şi se află în dinamica 

crizelor economice, culturale şi sociale, în politica de alienare a tinerilor (îndeosebi 

musulmani) care trăiesc în străinătate, în reacţiile virulente la influenţele intrinseci pe 

care le exercită civilizaţia occidentală asupra zonelor încremenite în fantasme şi 

prejudecăţi, în recrudescenţa anomiei sociale, criminalităţii şi traficanţilor 6 . 

Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configuraţia 

mereu schimbătoare şi nesigură a societăţii actuale şi în starea de haos pe care o 

parcurge omenirea. Nu întâmplător, desigur, atacurile teroriste se îndreaptă împotriva 

Statelor Unite ale Americii şi aliaţilor acestora, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei 

Occidentale şi chiar împotriva unor ţări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi 

Turcia şi Pakistanul. 

Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. Chiar dacă odată cu lichidarea 

liderului Al Qaeda (mai 2011), acţiunile acestei organizaţii s-au împuţinat, pe termen 

mediu şi lung, ele nu vor dispărea. Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în continuare 

atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului. Ele 

vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituţii publice, organizaţii 

internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de 

comunicaţii, reţele Internet etc. 

2.3. Proliferarea armamentelor 

În contextual actual, armele de distrugere în masă şi sistemele de armament 

convenţional ultramodern pot constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii 

internaţionale, dacă ajung în posesia unor actori statali (ex. Coreea de Nord şi Iran) 

sau nonstatali (organizaţii teroriste) care le pot utiliza împotriva lumii civilizate. 

Deşi proliferarea este susţinută de un număr restrâns de state şi actori 

nonstatali, aceasta reprezintă un pericol real prin diseminarea tehnologiilor şi 

informaţiilor, pentru faptul că statele proliferatoare se pot ajuta între ele. 

La ora actuală, principala preocupare a comunităţii internaţionale în domeniul 

proliferării armelor nucleare o reprezintă aşa zisul Dosar nuclear iranian. 

5 


6 

Gheorghe VĂDUVA, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii şi apărării 

naţionale, în condiţiile statutului României de membru NATO, Bucureşti, Editura Universităţii 

Naţionale de Apărare ”Carol I”, 2005, p. 11. 

137

Programul nuclear al Iranului a fost lansat în 1950, cu ajutorul Statelor Unite, 

ca parte a programului intitulat „Atomi pentru Pace” 7 . Participarea Statelor Unite şi 

guvernelor din Europa de Vest la dezvoltarea programului nuclear al Iranului a 

continuat până la revoluţia din 1979 din Iran. Ulterior acestui moment, guvernul 

iranian a abandonat temporar unele elemente ale programului, după care a continuat 

dezvoltarea acestuia fără asistenţă din Occident. Programul nuclear iranian a inclus 

mai multe site-uri de cercetare, două mine de uraniu, un reactor de cercetare şi 

instalaţiile de procesare a uraniului (trei facilităţi de îmbogăţire a uraniului). 

Primul reactor nuclear din cadrul centralei nucleare de la Bushehr, construit cu 

sprijinul unor companii ruse, a fost dat în folosinţă în septembrie 2011. După aceasta, 

autorităţile de la Teheran au anunţat că se află în lucru o altă centrală nucleară, de 360 

MW şi că vor continua programul de construire a unor noi centrale nucleare de putere 

medie. 

În toată această perioadă, Statele Unite şi Israelul au adus acuzaţii regimului de 

la Teheran că utilizează tehnologii duale în scopul realizării de armament nuclear. 

Urmarea unui raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA), în 

noiembrie 2011, Iran a fost acuzat pentru desfăşurarea unor cercetări şi experimente 

în scopul dezvoltării capacităţilor de producţie a unor arme nucleare 8 . 

Controversele asupra programului nuclear iranian au la bază lipsa de 

transparenţă din partea autorităţilor acestui stat de a raporta către IAEA date relevante 

cu privire la procesul de îmbogăţire a uraniului. Uraniul îmbogăţit poate fi utilizat 

drept combustibil pentru centralele nucleare sau pentru arme nucleare (în cel de-al 

doilea caz, cu un nivel de îmbogăţire superior). Iran susţine că dezvoltă facilităţi 

nucleare în scopuri paşnice, iar gradul de îmbogăţire a uraniului de sub 5% este 

relevant pentru utilizarea acestuia drept combustibil pentru centralele nucleare. 

Dosarul Iranian continuă să rămână o problemă controversată la nivel mondial 

ce poate oricând să genereze un conflict pe plan regional, cu conotaţii majore la 

adresa mediului de securitate internaţional. 

2.4. Violenţa etnică şi religioasă 

Recrudescenţa fenomenelor etnice şi religioase nu este exclusiv un efect al 

globalizării. Ea are multiple conotaţii istorice, culturale şi economice. Spre deosebire 

de mişcările etnice, mişcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal, 

considerând că opiniile pe care le exprimă trebuie să fie însuşite de toţi credincioşii 

propriei religii. Există tendinţa de a crea o motivaţie transfrontalieră, transferând 

astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatică spre motivaţia unor acţiuni 

politice. Aceste mişcări extremiste au caracter exclusivist şi resping orice opţiuni 

7 

În anul 1950, Statele Unite au lansat programul "Atomi pentru Pace", program care a furnizat 

echipamentele şi informaţii pentru şcoli, spitale şi instituţii de cercetare, în Statele Unite şi în 

întreaga lume. Primele reactoare nucleare din Iran şi Pakistan au fost construite în cadrul acestui 

program. 

8 

Raportul directorului general al AIEA „Punerea în aplicare a garanţiilor Acordului de 

neproliferare nucleară, precum şi a unor dispoziţii relevante ale rezoluţiilor Consiliului de 

Securitate referitoare la Republica Islamică Iran”, postat pe: http://www.isisonline.org/uploads/isis-reports/documents/IAEA_Iran_8Nov2011.pdf, 

accesat la 20.05.2012. 

138

contrare celor pe care le promovează, atât cele teologice, cât şi cele politice sau în 

legătură cu ordinea socială. În plan practic, aceasta înseamnă că în societăţile în care 

asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un 

credincios este considerat un cetăţean „de categoria a doua”. În plus, ele au un 

caracter militant activ, utilizând cu uşurinţă mijloace coercitive. 

Deşi mişcările religioase extremiste militante nu constituie singurul actor 

nonstatal ale cărui activităţi contribuie la propagarea şi exacerbarea violenţei, mulţi 

experţi consideră că ele au tendinţa să stimuleze anumite tipuri de activităţi 

internaţionale destabilizatoare. Între altele, se evidenţiază iredentismul, adică tendinţa 

unor grupuri etnice sau a unor grupări religioase de a revendica teritorii într-o zonă 

adiacentă, care în unele cazuri a fost pierdută în favoarea unui alt stat care o deţine în 

prezent. Pentru a îndeplini un asemenea obiectiv, de cele mai multe ori, este utilizată 

forţa armată. 

2.5. Criza economico-financiară 

Criza economică mondială declanşată în 2008 reprezintă cel mai elocvent 

exemplu de manifestare a efectelor globalizării în domeniul finanţelor mondiale. 

Aceasta este una dintre cele mai mari ameninţări la adresa securităţii mondiale, cu un 

puternic impact negativ asupra creşterii economice globale şi consecinţe politice, 

strategice şi sociale. 

Recesiunea economică generată de haosul din sistemul financiar a produs 

panică pe piaţa interbancară, în cercurile de afaceri şi în mediul politic şi social. 

Declanşată iniţial în Statele Unite, criza s-a extins foarte rapid în Europa Occidentală 

şi, pe fundalul globalizării, s-a răspândit vertiginos în restul lumii. 

Începuturile recesiunii s-au manifestat în criza creditelor ipotecare din Statele 

Unite, care s-a propagat rapid la nivelul tuturor statelor şi a întregului sistem bancar, 

culminând cu falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers. 

Ulterior, băncile centrale au fost nevoite să aloce sume uriaşe pentru a salva 

alţi giganţi financiari, dar dificultăţile nu s-au oprit aici şi, rând pe rând, în 2009, 

majoritatea economiilor din Europa, inclusiv Germania, Franţa sau Austria, au intrat 

în recesiune. 

Pe măsură ce recesiunea s-a instalat în toate ţările, populaţia şi companiile au 

fost puternic afectate, consumul s-a prăbuşit, iar profiturile au scăzut rapid. Astfel, 

efectele globalizării au făcut ca de la o criză a sectorului financiar-bancar privat să se 

ajungă la o criză publică a statelor care nu au mai putut să îşi încaseze veniturile şi au 

cheltuit prea mult, cel mai discutat caz fiind cel al Greciei. 

Modul în care s-a declanşat şi dezvoltat această criză precum şi efectele pe care 

aceasta le-a avut asupra economiei mondiale, a scos în evidenţă vulnerabilităţile lumii 

actuale generate în special de fenomenul de globalizare. 

2.6. Criminalitatea organizată 

Transformările din economia globală şi politica internaţională de după 

Războiul Rece au dat un impuls puternic activităţii criminale şi au consolidat 

organizaţiile acesteia. 

139

Bazându-se pe creşterea traficului internaţional ilegal de bunuri, bani şi 

persoane, organizaţiile criminale şi-au extins influenţa şi puterea, au devenit şi mai 

bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest tip de acţiune a 

devenit o ameninţare reală la adresa securităţii naţionale a multor state, precum şi la 

adresa securităţii internaţionale în general. 

În majoritatea ţărilor fost comuniste, violenţa, corupţia şi jefuirea fără scrupule 

a bogăţiilor şi averilor naţionale (a se vedea ţara noastră, în care foarte mulţi directori 

de întreprinderi de stat au reuşit dubla „performanţă” de a aduce în stare de faliment 

întreprinderile pe care le conduceau şi, în acelaşi timp, de a se îmbogăţi datorită 

firmelor „căpuşă” create în acelaşi domeniu de activitate) asociate cu organizaţiile de 

tip mafiot în formare şi în ascensiune pun în pericol reformele democratice şi trezesc 

nostalgia pentru regimurile autoritare în zonele cele mai defavorizate ale populaţiei. 

În multe ţări precum SUA, Japonia, Italia şi, mai nou, F. Rusă şi Ucraina se 

manifestă îngrijorare în legătură cu amploarea crescândă a operaţiilor ilegale ale 

grupurilor de crimă organizată, cu lărgirea ariei geografice a influenţei acestora şi cu 

puterea crescândă pe care o deţin. Drept rezultat al activităţii transfrontaliere, 

organizaţiile criminale sunt capabile să acumuleze bogăţii şi putere într-o asemenea 

măsură încât pun în pericol eficacitatea şi chiar legitimitatea funcţionării aparatului 

de stat din unele ţări. 

2.7. Problemele populaţiei 

Principala problemă a populaţiei este tendinţa de creştere ritmică care se 

manifestă cu pregnanţă în China, India, Asia de Sud–Est, Orientul Apropiat şi 

Mijlociu. Până spre 2050, actuala populaţie, de 7 miliarde locuitori, probabil că 

se va dubla. 

În secolul XXI, Asia va rămâne cea mai populată zonă a lumii, în timp ce 

populaţia Africii se va tripla, de la peste un miliard în 2011 la 3,6 miliarde în 

2100 (Figura 1) 9 . 

Expansiunea demografică (cu urmări economice, şocuri politice şi militare) 

se intersectează cu îmbătrânirea şi reducerea populaţiei în Rusia şi chiar în SUA 

şi UE. Suprapopularea unor ţări şi regiuni, coroborată cu accentuarea sărăciei în 

spaţiile respective, alimentează valurile de imigranţi ce ameninţă să „inunde” UE 

şi SUA. 

9 

http://esa.un.org/unpd/wpp/Analytical-Figures/htm/fig_2.htm, accesat la 02.05.2012 

140

Figura nr. 1 – Proiectarea şi estimarea populaţiei în principalele zone ale lumii, 

pentru perioada 1950 – 2100 (în miliarde) 10 

Alte probleme ale populaţiei sunt generate de boli, sărăcia extremă şi 

degradarea educaţiei. 

Concluzii 

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale 

mediului de securitate, devenit din ce în ce mai fluid şi flexibil, cu posibilităţi 

multiple de evoluţie, în funcţie de predominanţe, tendinţe politice şi economice şi 

în special, de interesele principalilor actori statali şi non statali de pe arena 

internaţională. 

Principalele confruntări militare la nivel global din ultimul deceniu 

(campaniile din Irak şi Afganistan) au avut ca dominantă constituirea unor 

coaliţii de state, cu reprezentare mare la nivel planetar, care au acţionat sub 

conducerea SUA, pentru a îndepărta de la putere regimuri nedemocrate, a anihila 

reţele teroriste şi a sprijini funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului. 

Ambele conflicte au avut un caracter profund asimetric, iar dezvoltarea acestora 

a generat alte probleme în planul securităţii, pentru care comunitatea 

internaţională nu are în prezent soluţii viabile de rezolvare. 

La nivel local şi regional, există numeroase tensiuni şi focare de conflict, 

de la cele latente şi îngheţate (Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Cipru, Orientul 

Mijlociu, Transnistria, Caucazul de Nord şi de Sud, Peninsula Coreea, Kashmir 

etc.), până la cele în desfăşurare (Irak şi Afganistan). 

10 

United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2011), World 

Population Prospects: The 2010 Revision, New York (actualizat la 15.04.2012), 

http://www.un.org/esa/population/, accesat la 23.95.2012. 

141

Estimăm că şi în anii următori, tendinţele de insecuritate se vor înscrie în 

aria confruntărilor dintre marile puteri, pretendente la supremaţie şi resurse, în 

cea a confruntărilor dintre lumea civilizată şi actori nonstatali din sfera 

terorismului, criminalităţii, economiei subterane, traficului de droguri şi carne 

vie, precum şi cea a luptei dintre adepţii globalizării forţate şi cei ai menţinerii 

suveranităţii naţionale, individualităţii şi independenţei entităţilor statale. 

La fenomenele politice şi sociale care au marcat ultimul deceniu, se pot 

adăuga cele cu manifestare recentă, aflate încă în desfăşurare, ale căror 

consecinţe şi finalitate sunt încă greu de anticipat: Criza economică mondială şi 

Primăvara Arabă. 

Bibliografie: 

1. ***Efectele globalizării asupra securităţii statelor, http://studiidesecuritate. 

wordpress.com/2011/04/05/efectele-globalizarii-asupra-securitatii-statelor/; 

2. ***, Enciclopedia Universală Britanică, Bucureşti: Editura Litera, 2010; 

3. ***, The Globalization of the world politics, ediţia a III-a, Londra: OXFORD 

UNIVERSITY PRESS, 2005; 

4. FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Bucureşti: Editura CTEA, 2009; 

5. FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi: Editura 

Institutul European, 2006; 

6. FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică 

şi militară, Bucureşti: Editura CTEA, 2009; 

7. HLIHOR, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor 

internaţionale contemporane, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de 

Apărare „Carol I”, 2005; 

8. MĂGUREANU, Virgil, Sociologie politică, Bucureşti: Editura RAO 

International Publishing Company, 2006; 

9. Raportul directorului general al AIEA, http://www.isis-online.org/uploads/ 

isis-reports/documents/IAEA_Iran_8Nov2011.pdf; 

10. United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population 

Division (2011), World Population Prospects: The 2010 Revision, New York 

(actualizat la 15.04.2012), http://www.un.org/esa/population/; 

11. VĂDUVA, Gheorghe, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa 

securităţii şi apărării naţionale, în condiţiile statutului României de membru 

NATO, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare ”Carol I”, 2005. 

142

ABORDĂRI DE MARKETING ÎN SISTEMUL RECRUTĂRII 

ŞI SELECŢIEI PERSONALULUI MILITAR DIN ARMATA 

REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII 

Dr. Mihai Bogdan ALEXANDRESCU * 

Rezumat: Problema recrutării oamenilor de calitate pare să fie, mai mult sau mai puţin, 

una universală. Armatele se confruntă cu dificultăţi în recrutarea şi menţinerea personalului 

militar. Motivele sunt generate de schimbarea valorilor din societatea civilă. Interesul şi motivaţia 

intrării în armată sunt în scădere, în special printre tineri. Competiţia între piaţa privată şi armată 

este în creştere, datorită nivelului ridicat de educaţie al tinerei generaţii şi a ratei scăzute a 

şomajului. În acest referat se prezintă succesul şi provocările în recrutarea personalului militar 

profesionist în cadrul Armatei Britanice. 

Cuvinte-cheie: strategie, promovare, profesie militară, recrutare, selecţie, marketing. 

În armata britanică, recrutarea şi selecţia sunt etape inseparabile ale unui 

proces, care are drept scop furnizarea personalului către sistemul de formare a 

soldaţilor şi ofiţerilor. 

Din 100 de solicitanţi, în medie: 76 se prezintă la selecţie, 40 sunt admişi în 

faza de pregătire, 32 reuşesc să treacă de această fază, iar 30 sunt angajaţi. 

Pentru a deveni ofiţer al armatei britanice, pot fi parcurse mai multe căi. Dar 

indiferent de cale sau dacă solicitantul are sau nu studii universitare, dacă este civil 

sau soldat, el trebuie să treacă, de regulă, prin următoarele trei etape: 

1. Biroul de Informare privind Cariera; 

2. Comisia de selecţie (trei zile si jumătate); 

3. Academia Militară Regală Sandhurst (unica academie militară din Marea 

Britanie, şcolarizarea durează 11 luni). 

Dacă este vorba de un soldat, ceea ce se aşteaptă de la el nu este o inteligenţă 

deosebită ci disciplină, simţul datoriei, priceperea în specializarea sa, abilitatea de 

luptător, spiritul de grup (nu se cultivă calităţi de leadership) şi calitatea de a fi 

ascultător, uşor de condus în timpul unei crize. 

Un civil care doreşte să se angajeze ca soldat în Forţele Terestre ale Marii 

Britanii, parcurge următoarele etape: 

1. Biroul de Informare privind Cariera(de la câteva luni, la câţiva ani-dacă nu 

este eligibil sau nu a terminat studiile universitare); 

2. Centrul de Selecţie (două zile) 

3. Regiment de Pregătire - faza 2 (durată variabilă, în funcţie de specializare); 

4. Şcoală - faza 2 (durată variabilă, în funcţie de specializare); 

5. Şcoală/centru de excelenţă - faza 3; 

6. Încadrarea în funcţie. 

Costurile pentru formarea unui soldat sunt ridicate, de aceea există o 

preocupare deosebită pentru reducerea pierderilor, indiferent de motive. De exemplu, 

costul recrutării este de 3.400 de lire sterline de persoană, iar costul pentru un 

* 

Locotenent-colonel economist, Centrul Cultural şi Asistenţă Socială, Braşov. 

143

absolvent al primei faze de pregătire este de 7.780 de lire. O durată de pregătire de 11 

luni de la Academia Regală Militară Sandhurst costă 37.500 de lire, iar formarea 

unui subofiţer de artilerie, timp de 46 de săptămâni, 130.200 de lire. 

Prezenţa femeilor în Forţele Terestre este privită cu multă naturaleţe. 

Promovarea profesiei militare nu este orientată pe gen, nu există nici un mesaj special 

pentru femei, toate materialele se adresează tuturor. Sunt câteva arme (specialităţi 

militare) la care femeile nu au acces: infanterie, blindate, submarine, comando. 

Selecţia este mixtă (nu există serii cu fete şi serii cu băieţi). Toate probele şi 

standardele sunt comune (stabilite pentru profesie, nu pentru gen). Se consideră că în 

timpul instrucţiei, femeile sunt capabile să atingă aceleaşi standarde de performanţă, 

dar într-un timp mai îndelungat decât bărbaţii. 

1. Agenţia de Recrutare şi Pregătire a Forţelor Terestre (Army Training 

& Recruiting Agency - ATRA Upavon, Wiltshire) 

ATRA s-a constituit în 1997 prin fuzionarea structurii de pregătire cu cea de 

recrutare, din necesitatea de a conferi unitate şi maximum de coerenţă procesului de 

recrutare, selecţie şi pregătire a tinerilor care doresc să se alăture Forţelor Terestre ale 

Marii Britanii. 

Începând de la primul contact cu un birou de informare privind cariera militară 

şi până la angajarea în rândul Forţelor Terestre, totul este condus dintr-un singur loc. 

ATRA este cea mai mare agenţie non-profit guvernamentală şi cea mai mare 

agenţie de acest fel din Europa. 

ATRA face parte integrantă din „Comandamentul Personalului şi Pregătirii” 

(unul dintre comandamentele Forţelor Terestre, aflat în subordinea Generalului 

Aghiotant-locţiitor al şefului Forţelor Terestre). 

Misiunea ATRA este aceea de a furniza Armatei Britanice numărul necesar de 

militari bine instruiţi şi motivaţi, pentru satisfacerea cerinţelor sale operaţionale. 

Obiectivele ATRA sunt: 

● Să furnizeze clienţilor săi, personalul de care au nevoie, în numărul, cu 

deprinderile, la standardele şi la momentul cerut; 

● Să se încadreze în resursele alocate. 

Domeniile de responsabilitate ale ATRA: 

Recrutare (inclusiv activitatea de marketing); 

Selecţie; 

Faza 1 de pregătire-pregătirea de bază a soldaţilor şi ofiţerilor-cadeţi; 

Faza 2 de pregătire - pregătirea specialiştilor în diverse arme, pentru primul 

serviciu în cadrul regimentelor sau corpurilor; 

Faza 3 de pregătire - pregătire avansată, continuarea pregătirii şi dezvoltării 

profesionale, în scopul avansării (oferă o carieră). 

ATRA primeşte de la structurile Generalului Aghiotant: strategia, nevoia de 

pregătire („ce?” şi „câţi?”) şi standardele de pregătire necesare pentru fiecare armă 

din Forţele Terestre (validate de directorii armelor/serviciilor). 

ATRA are aproximativ 11.700 de angajaţi, din care 43% sunt civili. 

144

Pentru anul 2000-2001, alocaţia bugetară a ATRA a fost de 700 milioane lire. 

Anual, în medie, 12 500 de recruţi se află într-o formă sau alta de pregătire. 

2. Sistemul britanic de promovare, recrutare, selecţie şi pregătire 

În Armata Britanică, recrutarea şi selecţia sunt strâns legate una de cealaltă, 

inseparabile, etape care se întrepătrund, ale aceluiaşi proces, chiar dacă se desfăşoară 

în două locuri: birouri de informare privind cariera şi centre de selecţie. Recrutorii nu 

aplică doar criterii, ei încep procesul de selecţie, participă la el. De aceea centrele de 

selecţie nu sunt „sufocate” de „nechemaţi”, consumându-se resurse, inutil. De fapt, 

recrutorii sunt cel mai mult timp în contact cu potenţialii recruţi, chiar şi după 

încheierea selecţiei. 

Procesul de recrutare şi selecţie se desfăşoară astfel: solicitantul vine la biroul 

de informare privind cariera şi poartă prima discuţie la recepţie. Dacă îndeplineşte 

criteriile de recrutare, primeşte informaţiile şi formularele pentru completare. Un 

medic apreciază, în funcţie de antecedentele medicale ale candidatului, dacă acesta 

este apt sau nu pentru serviciul militar. Potenţialul recrut susţine testul de aptitudini 

„BARB” (pe calculator), pentru evaluarea capacităţii de învăţare. Dacă nu obţine 

scorul minim la test sau medicul apreciază că nu este apt din punct de vedere 

medical, este respins. Dacă este admis, candidatul participă la un interviu de evaluare. 

În urma acestui interviu, poate fi respins. Dacă este admis, candidatul trebuie să se 

hotărască pentru un anumit post (armă/specialitate). 

La centrul de selecţie, potenţialul recrut trece printr-o examinare medicală 

eliminatorie, apoi prin testarea fizică (eliminatorie), testarea aptitudinilor tehnice, 

testarea aptitudinilor militare, testarea reacţiilor şi atitudinii faţă de viaţa militară şi 

instrucţie, aprecierea maturităţii, motivaţiei şi hotărârii, iar în final, participă la 

interviul de evaluare (în continuarea celui de la recrutare) şi, dacă este admis şi este 

cazul, se face şi orientare profesională. 

Toţi potenţialii recruţi trebuie să susţină, la recrutare, un test (BARB) 

computerizat, care evaluează capacitatea de învăţare. BARB este asemănător unui 

test de inteligenţă, dar cu un grad de dificultate destul de scăzut şi are semnificaţia 

unui test de aptitudini pentru profesia militară, fiind eliminatoriu. 

Britanicii acordă importanţă fiecărui potenţial recrut, făcând eforturi deosebite 

pentru menţinerea interesului şi motivarea acestora. Ei se consideră în competiţie cu 

marile firme de recrutare a forţei de muncă şi cu cele mai importante şi cunoscute 

societăţi private. De aceea, probabil, dau o importanţă atât de mare conceptului de 

„nurturing”. Semnifică atitudinea de permanentă grijă, menţinerea contactului, 

întreţinerea interesului, încrederii, manifestată de recrutori, faţă de candidaţii care nu 

au putut fi recrutaţi/selecţionaţi din unul dintre următoarele motive: 

- nu au încă o vârstă eligibilă; 

- nu sunt hotărâţi; 

- au fost respinşi din motive medicale sau fizice, care se pot remedia într-un 

interval anume de timp; 

- nu sunt încă suficient de maturi pentru a fi recrutaţi. 

145

Menţinerea interesului şi încrederii este foarte importantă mai ales pentru 

viitorii ofiţeri, pentru că, în timpul celor câţiva ani de studii universitare (civile), pot 

fi recrutaţi de diverse firme. 

"Creşterea" potenţialilor recruţi începe cu câţiva ani înainte de absolvirea unei 

forme de învăţământ. Recrutorii nu caută candidaţii abia în ultimul lor an de studiu, 

pentru că atunci este, de obicei, prea târziu. 

Aproximativ 10% din personalul Forţelor Terestre este alcătuit din femei. La 

Şcoala de Artilerie, 16-19% dintre cursanţi sunt femei, în toate specialităţile: tehnice, 

logistice, de luptă. Femeile sunt considerate, în medie, chiar mai bune decât bărbaţii. 

Problema este de a le păstra. 

Pregătirea instructorilor (caporali, sergenţi, subofiţeri) se bazează pe insuflarea 

principiului „lead not drive”, adică „a călăuzi”, „a influenţa”, nu „a mâna”. 

Instructorii pot fi militari sau civili, femei sau bărbaţi. 

Stilul de instruire practicat în Armata Britanică se bazează pe disciplină severă, 

menţinerea unor înalte standarde de performanţă, încurajarea în depăşirea propriilor 

limite, fair-play, simţul umorului, compasiune pentru cei mai puţin capabili, mai 

slabi. 

Viitorii militari trebuie să fie fermi, drepţi şi sensibili. 

Există o grijă deosebită pentru minorităţi şi respectarea identităţii şi 

obiceiurilor lor culturale, religioase, alimentare etc. Sunt interzise orice forme de 

hărţuire sau de discriminare. 

Toţi instructorii primesc şi poartă asupra lor, broşura intitulată „Codul practic 

al instructorului”, care este un ghid, un îndrumar comun pentru toţi instructorii din 

şcolile Agenţiei de Recrutare şi Pregătire a Forţelor Terestre. Codul abordează, sub 

formă de principii, probleme ca: ethos-ul pregătirii, conducerea instruirii, evoluţia, 

dezvoltarea pregătirii, filozofia ATRA în domeniul pregătirii, principiile ATRA în 

domeniul angajării, principiile după care ATRA se ghidează în problemele care 

privesc grupurile minoritare. 

ATRA organizează cursuri de câteva săptămâni, pentru personalul recrutor 

(ofiţeri şi subofiţeri). Scopul cursului este de a dezvolta acele deprinderi, cunoştinţe şi 

aptitudini ale instructorilor, care să determine trecerea cât mai multor recruţi de la 

Faza 1 la Faza 2 de instrucţie, bine pregătiţi, la standardele cerute. Recrutorii sunt 

aleşi dintre cei mai capabili foşti recruţi, considerându-se că aceştia pot reprezenta cel 

mai bine profesia militară. 

Centrele de selecţie funcţionează 40 de săptămâni pe an, 4 zile pe săptămână. 

Procesul de selecţie este complex şi vizează: examinarea medicală, testarea 

aptitudinilor tehnice, testarea fizică, testarea aptitudinilor militare, reacţii şi aptitudini 

faţă de viaţa de militar şi instruire, interviul final de evaluare. Timp de două zile, cât 

durează selecţia, potenţialii recruţi au un program şi sunt trataţi ca şi când ar fi 

soldaţi, pentru a şti ce-i aşteaptă mai departe. Unii se hotărăsc să renunţe după această 

experienţă. 

Evaluarea se încheie cu calificativul „admis” sau „respins”. 

Prin testarea aptitudinilor militare se doreşte aflarea capacităţii candidaţilor de 

a lucra în echipă, de a urma instrucţiunile. Testele cuprind, printre altele, lecţii de 

146

îndemânare (aruncarea grenadei), parcurgerea unui traseu cu obstacole, în sală, teste 

situaţionale. La final, participanţii la teste sunt notaţi astfel: „selecţionat”, „prezintă 

risc” sau „amânat”. 

Din punct de vedere statistic, rezultatele procesului de selecţie se prezintă 

astfel: 

Din totalul celor care prticipă la selecţie, sunt admişi 59%; 

Situaţia celorlalţi 41% este următoarea: 

- 4% respinşi din motive medicale; 

- 24% amânaţi din motive medicale (ei se pot întoarce după rezolvarea 

problemei); 

- 7% amânaţi la testul fizic; 

- 1% se retrag (îşi dau seama că au făcut o alegere greşită, nu rezistă); 

- 5% amânaţi în urma interviului final de evaluare, de către ofiţerul responsabil 

de selecţie (de exemplu, din cauza imaturităţii); 

După cum se poate observa, procentul celor respinşi categoric este foarte mic, 

marea majoritate a respinşilor fiind, de fapt, amânaţi. Ei sunt ţinuţi sub observaţie, 

având şansa de a participa la o altă selecţie, după rezolvarea problemelor sau o mai 

bună pregătire. 

3. Strategia de promovare a profesiei militare în Regatul Unit 

Activităţile care sprijină strategia de marketing a ATRA, includ: 

♦ Studii de piaţă; 

♦ Publicitate; 

♦ Activităţi promoţionale; 

♦ Literatură. 

Din bugetul de 55 milioane lire, alocat promovării, 35% revine activităţii de 

marketing (19 milioane lire). 

Studiile de piaţă se fac la nivel naţional şi regional şi evidenţiază percepţiile şi 

aspiraţiile grupului-ţintă. Aceste studii trebuie să identifice grupul-ţintă (unde se află 

şi care este comportamentul său). Unele părţi ale grupului-ţintă necesită o campanie 

de promovare specifică. Studiile de piaţă includ campanii publicitare. 

Populaţia-ţintă, în Marea Britanie, numără 6,4 milioane de persoane. Dintre 

aceştia, 77% nu sunt interesaţi de o carieră în armată, 7% solicită înscrierea, iar 16% 

ar putea fi interesaţi într-o oarecare măsură. Interesul va fi concentrat asupra atragerii 

acestor 16%. 

Majoritatea femeilor nu sunt atrase de profesia militară. Dintre cele interesate, 

10% ar dori o carieră de soldat, iar 15-20% , o carieră de ofiţer. În Forţele Terestre 

ale Marii Britanii, 9-10% sunt femei. 

Cheia viitorului se află în calitate de aceea, britanicii nu sunt interesaţi de cei 

care nu au un loc de muncă sau cei care nu urmează o formă de învăţământ. 

Activităţile promoţionale ale strategiei naţionale de marketing şi efortul de 

recrutare, se desfăşoară în afara campaniei principale de recrutare. Acestea includ 

activităţi care implică planul naţional de învăţământ. 

147

Atât în timpul recrutării şi selecţiei, cât şi la începutul Fazei 1 de pregătire, 

potenţialul soldat sau ofiţer trebuie să simtă „gustul” armatei, „aroma” milităriei, 

pentru a lua decizia în cunoştinţă de cauză, să ştie cel aşteaptă şi dacă poate face faţă 

unei asemenea schimbări în viaţa lui. 

Pentru a le da candidaţilor gustul milităriei, se folosesc diverse mijloace. 

Astfel, tinerii care doresc, sunt duşi de către recrutori, o zi şi o noapte într-o bază 

militară, unde au acelaşi program cu cel al soldaţilor. Dacă le-a plăcut, urmează o 

„tabără” de 5 zile, iar dacă mai vor, li se oferă chiar mai multe zile. În aceeaşi idee, 

programul zilelor în care se desfăşoară selecţia candidaţilor este conceput în stilul 

programului unei unităţi militare, acesta fiind un "test" relevant pentru capacitatea de 

adaptare la viaţa militară. 

Un principiu respectat în toate etapele prin care trece candidatul, este acela de a 

îi pune la dispoziţie diverse materiale (casete-video, broşuri), care să ofere o imagine 

cât mai completă asupra a ceea ce îl aşteaptă, fie că este vorba despre testele de la 

recrutare şi selecţie, fie că este vorba, mai departe, despre programul de pregătire şi 

viaţa de militar, în general. De exemplu, potenţialii recruţi primesc o broşură cu cele 

5 variante ale testului eliminatoriu (BARB Tests) pe care trebuie să îl susţină la 

recrutare, înaintea interviului. 

În afara materialelor şi explicaţiilor pe care le primesc direct, potenţialii 

candidaţi îşi pot procura din magazine, contra cost, produse informatice conţinând 

pachete software interactive, produse de ATRA, foarte atractive, cu prezentarea 

selecţiei, instrucţiei de bază de la regimente, diverse lecţii(cum ar fi citirea unei 

hărţi), trecerea în revistă a facilităţilor din bazele de pregătire, adresele de Internet ale 

tuturor Regimentelor de Pregătire etc. 

În materie de promovare, britanicii consideră că esenţial este rolul recrutorului. 

Este foarte importantă şi influenţa pe care o exercită „foştii”-soldaţi sau ofiţeri care 

au ieşit din sistem şi care fac parte din familiile sau grupul de prieteni, cunoştinţe ale 

potenţialilor recruţi. 

Campaniile publicitare sunt orientate spre două mari categorii de populaţie: 

- populaţia pre-eligibilă (13-16 ani); 

- populaţia eligibilă (16-24 ani şi peste). 

Se utilizează campanii integrate de publicitate, care includ toate formele 

media. Acestea generează interesul pentru cariera militară. 

Publicitatea naţională este realizată şi organizată în colaborare cu agenţia de 

publicitate Saatchi and Saatchi şi cu Biroul Central de Informaţii. 

Există mai multe modalităţi de a spori interesul, încrederea potenţialilor recruţi, 

eligibili sau pre-eligibili, începând chiar de la vârste foarte mici. De exemplu: 

● număr de telefon la care se pot obţine informaţii despre cariera militară; 

● pentru toate şcolile dintr-o anumită regiune, există un număr de ofiţeri de 

legătură - consilieri pentru probleme privind cariera în Forţele Terestre 

(„Army Carears Adviser”), a căror sarcină principală este aceea de a îi 

convinge pe elevi, dar şi pe profesorii lor, despre multiplele oportunităţi ale 

unei cariere militare; elevii ştiu cui să se adreseze şi cu cine pot discuta 

148

despre cariera militară, de la cine pot obţine toate informaţiile de care au 

nevoie; 

● au fost proiectate broşuri (manuale) de educaţie cetăţenească 

(„citizenship”), adresate copiilor de 10-11 ani; lecţiile sunt susţinute de 

către profesorii din şcoli; abordează diverse teme, cum ar fi drepturile 

omului; copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni, iar ca buni 

cetăţeni britanici, vor dori să intre în armată; 

● tot pentru tinerii pre-eligibili sau aflaţi în primii ani de eligibilitate (13-17 

ani), se tipăreşte o revistă deosebit de atractivă, „Camouflage”, distribuită 

gratuit tinerilor înscrişi în clubul „Camouflage”; acest club are 62.150 de 

membri, dintre care, 22.800 au 15 ani, 28% sunt de sex feminin, iar 21% au 

e-mail; 

● în orice moment, tinerii au posibilitatea de a accesa paginile de Internet ale 

armatei; ei pun întrebări, sunt încurajaţi de faptul că nu se află faţă în faţă 

cu recrutorul; prin intermediul Internetului au acces la diverse informaţii 

detaliate, materiale video, reclame TV; pentru potenţialul candidat este mai 

simplu, mai plăcut şi mai uşor aşa, decât să vină la Biroul de Informare 

privind Cariera. 

Internetul este considerat mijlocul de publicitate cel mai frecvent folosit în 

prezent, atât pentru difuzarea de spoturi publicitare TV, campanii narative şi video, 

cât şi pentru dialogul cu potenţialii recruţi. 

Reclamele TV sunt concepute în aceeaşi notă de captare a interesului. Pentru 

aceasta, ele sunt foarte amuzante, gândite şi realizate în spiritul mentalităţii, 

comportamentului şi limbajului adolescenţilor. Unele fac referire chiar la 

„preocupări” specifice vârstei, cum este interesul faţă de sexul opus. Un exemplu de 

spot publicitar, ar fi cel pe tema: „Te afli faţă-n faţă cu inamicul. Ce armă foloseşti 

mai întâi? Dacă vrei să afli răspunsul, sună la ….. sau vino la biroul de informare 

privind cariera …..”. Alt gen de spot publicitar poate să nu aibă absolut nici o 

legătură cu Armata, să fie mai "trăznit" până la ultimul cadru, în care apar, pentru 

câteva secunde, adresa şi numărul de telefon la care se pot obţine informaţii despre 

Forţele Terestre. 

Mesajele sunt comune ambelor sexe, nu există nici o particularizare sau referire 

explicită la gen. În imagini apar femei şi bărbaţi de etnii diferite. 

Sloganurile Forţelor Terestre ale Marii Britanii sunt: „Fii cel mai bun” şi 

„Forţele Terestre-cariera primei opţiuni”. 

Pentru viitorul apropiat, armata britanică îşi propune să facă faţă competiţiei cu 

ceilalţi angajatori care operează pe piaţa forţei de muncă, să obţină mai multă calitate 

cu costuri mai mici, să reducă pierderile înregistrate în rândul potenţialilor ofiţeri, 

între comisia de selecţie şi ocuparea postului (cei care îşi continuă studiile sunt, între 

timp, recrutaţi de alte firme), să dezvolte parteneriatul public - privat în domeniul 

recrutării etc. 

149

Bibliografie: 

1. ALEXANDRESCU, M.B., Marketing recruitment and selection of human 

resources in some of the most developed countries members of North-Atlantic 

Treaty Organization(NATO), Fiveth International Conference „Mechanics and 

Machine Elements”, 5-7 november 2009, Sofia, Bulgaria; 

2. ALEXANDRESCU, M.B., Marketingul resurselor umane în Armata 

României. Politici şi strategii, Bucureşti: Editura Militară, 2010; 

3. BELU, D., Politicile de recrutare, selecţie şi dezvoltare a carierei în domeniul 

militar, Braşov: Editura Universităţii „Transilvania”, 2002; 

4. BELU, D., Concepţii şi practici privind managementul resurselor umane în 

domeniul militar, Braşov: Editura Universităţii „Transilvania”, 2002; 

5. BELL, M., Marketing: Concepts and Strategy Ed. a 2-a, Houghton Miffein, 

1972; 

6. MARIN, I., Recrutarea şi selecţia resurselor umane, Bucureşti: Editura 

Academiei de Studii Economice, 2001; 

7. www.army.forces.gc.ca; 

8. www.army.mil; 

9. www.army.mod.uk; 

10. www.goarmy.com; 

11. www.mod.uk. 

150

RECRUTAREA ŞI SELECŢIA RESURSELOR UMANE 

ÎN CADRUL FORŢELOR MILITARE CANADIENE 

Dr. Mihai Bogdan ALEXANDRESCU * 

Rezumat: Forţele canadiene trebuie să anticipeze condiţiile pieţei forţei de muncă înainte 

de a începe procesul de recrutare, transformând astfel ameninţările în oportunităţi. Necesitatea de 

a recruta pentru a asigura necesarul de militari, cere ca structurile responsabile de această 

activitate, să atragă un număr mai mare de candidaţi decât cei înrolaţi pentru a furniza un număr 

suficient de candidaţi de calitate care să asigure necesarul Forţelor Armate. În consecinţă 

materialul de faţă îşi propune să prezinte sintetic organizarea şi desfăşurarea procesului de 

recrutare şi selecţie a resurselor umane în cadrul Forţelor Armate Canadiene. 

Cuvinte-cheie: strategie, promovare, profesie militară, recrutare, selecţie. 

Canada este o ţară întinsă, dar marea majoritate a populaţiei este concentrată pe 

100 mile de-a lungul graniţei de sud. Există 40 de Centre de Recrutare şi 

detaşamente, care sunt distribuite pe o suprafaţă ce acoperă aproximativ 15 milioane 

km 2 . Concentraţia populaţiei variază mult de la o zonă a ţării la alta. Trei sferturi din 

populaţia Canadei locuieşte în provinciile din estul Manitobei (provincie localizată în 

preria din centrul Canadei la sud-vest de golful Hudson având capitala la Winnipeg). 

Restul populaţiei din vest este rar distribuită pe cealaltă jumătate a ţării. 

Forţele militare canadiene trebuie să reflecte demografia Canadei. În acest sens 

oportunitatea semnificativă o reprezintă noii candidaţi pe piaţa forţei de muncă ce 

provin din următoarele categorii sociale: femei, popoare aborigene si minorităţi. 

Succesul recrutării din aceste categorii demografice ţintă, reflectă eficacitatea 

măsurilor întreprinse de Departamentul Recrutării din cadrul Forţelor Canadiene 

(DRCF) ca instituţie reprezentativă a statului. Înlocuirea celor mai experimentaţi 

soldaţi, navigatori, piloţi bărbaţi şi femei înseamnă că abilitatea, potenţialul 

conducerii ca şi maturitatea ei devin criteriile esenţiale în atragerea şi înrolarea 

persoanei potrivite şi de calitate pentru organizaţie. 

1. Elemente de marketing strategic în planul operaţional de recrutare al 

Forţelor Canadiene 

Planul operaţional este emis sub autoritatea Comandantului Departamentului 

de Recrutare din cadrul Forţelor Canadiene (DRFC). Acest document constituie 

Dispoziţia Şefului de Personal pentru operaţionalizarea recrutării în Forţele Militare 

Canadiene. Planul conţine îndrumări la nivel strategic şi indicaţii la nivel operaţional 

pentru staff-ul DFRC şi pentru comandanţii Centrelor de Recrutare din cadrul 

Forţelor Canadiene pentru anul fiscal următor. 

Mediul extern (piaţa forţei de muncă) în care forţele canadiene îşi desfăşoară 

activitatea de recrutare, este caracterizat de către angajatori ca fiind foarte competitiv 

pentru candidaţi. Această competiţie este determinată de abilitatea sectorului privat 

* 

Locotenent-colonel economist, Centrul Cultural şi Asistenţă Socială, Braşov. 

151

de a se adapta şi de a fi inovativ. Acesta reprezintă un avantaj competitiv distinct 

pentru sectorul privat. 

Pentru eficienţa activităţii de recrutare, Departamentul de Recrutare din cadrul 

Fortelor Canadiene (DRFC) conlucrează cu generatorii de forţă de muncă, pentru a 

evita poziţia agresivă de pe piaţa muncii şi a dezvolta o poziţie fermă în relaţia cu 

ceilalţi competitorii. 

Ghidul Guvernului Canadei cuprinde indicaţiile pentru dezvoltarea Forţelor 

Armate, obiective strategice, oportunităţi, elemente forte şi ameninţări. 

Ameninţarea, care este luată în considerare este reprezentată de factorii externi 

cu care DRFC se confruntă pe parcursul exercitării misiunii sale, cum ar fi: 

1. Percepţia publică asupra Forţelor Canadiene. Demografia indică faptul 

că resursa numită bază de candidaţi este în continuă reducere. În ultimii 

ani DRFC a avut succes pentru îndeplinirea misiunii, ca urmarea unei 

imagini favorabile a societăţii civile despre Forţe Canadiene. Pe de altă 

parte dacă evenimente naţionale sau internaţionale schimbă percepţia 

publicului despre Forţele Canadiene sau misiunea lor, aceasta va limita 

capacitatea DRFC de a reface baza de candidaţi. 

2. Competiţia de pe piaţa forţei de muncă. Economia puternică din prezent 

este rezultatul previzionării din ultimii ani. Cum natalitatea este în 

creştere în următorii ani, numărul de oameni ai muncii va creşte, astfel 

că va creşte şi provocarea de a îi atrage în armată. 

Creativitatea este caracteristica de bază a activităţii specialiştilor în marketing 

şi publicitate ca elemente cheie care vor asigura succesul misiunii şi al sistemului de 

recrutare. 

Planul Strategic de Recrutare a Forţelor Canadiene (SIP) conţine 4 direcţii de 

operare utilizate ca axe de dezvoltare: 

• Marketing, care include atragerea, publicitatea, planificarea şi prospectarea 

pieţei muncii pentru acoperirea necesarului de recruţi; 

• Procesarea, care include producţia, selecţia şi modelul procesării 

candidaţilor pentru înrolare; 

• Managementul capacităţii de recrutare – include cunoaşterea, dezvoltarea 

doctrinelor, instruire, standardelor şi cuantificarea performanţei; 

• Managementul forţei – include toate activităţile specifice altele decât cele 

de recrutare, managementul carierei resurselor umane, Comanda Controlul 

şi Comunicaţiile, Tehnologia Informaţiei, Controlul şi Logistica. 

Prioritatea DRFC este de a asigura Forţele Canadiene cu recruţi de calitate în 

scopul realizării forţei de susţinere şi cerinţelor de extindere aşa cum sunt stabilite de 

SIP. Altă prioritate este creşterea numărului candidaţilor pentru Forţele Canadiene 

din grupurile ţintă cu prioritate pe minorităţile de indigeni, pentru a reflecta mai bine 

diversitatea societăţii canadiene. Simplificarea procesului de recrutare reduce 

întârzierile inerente prin asigurarea celui mai bun serviciu clientului. Aceste trei 

aspecte domină în ultimii ani activităţile DRFC. 

Conducerea operaţiunilor. Pentru operaţionalizarea recrutării sunt parcurse trei 

faze: orientarea, conducerea şi evaluarea. 

152

Faza 1 - Faza de orientare va include reanalizarea resurselor, angajamentul cu 

alte instituţii cointeresate şi comunicarea planului la toate nivelele intern şi extern în 

DFRC. 

Faza 2 - Prin faza de conducere se exploatează toate resursele cercetărilor de 

marketing pentru a orienta echipa de recrutare în piaţă şi a câştiga războiul pentru 

talent. Cele patru linii de operare trebuie sincronizate pentru a îndeplini obiectivele 

propuse. Îndeplinirea obiectivelor prioritare pe toate liniile de operare reprezintă o 

activitate critică pentru succesul misiunii. Planul trebuie să fie îndeajuns de flexibil 

pentru a schimba resursele aşa cum se solicită. 

Faza 3 - Faza de evaluare, prin măsurarea performanţei şi cunoaşterea 

structurii de management, sunt revizuite rezultatele DFRC şi sunt identificate orice 

ajustări necesare pentru operaţiunile viitoare. 

2. Campania naţională de marketing privind recrutarea în Armata 

Canadiană 

Campania naţională de marketing este o campanie publicitară, care are ca scop 

sprijinirea eforturilor de recrutare într-o anumită perioadă a anului. Strategia de 

comunicare reflectă priorităţile prezentate de către Grupul Canadian al Forţelor de 

Recrutare (CFRG) şi respectă normele şi orientările Guvernul Canadei. 

ADM (PA) Advertising Group (AD Grup) sprijină efortul Forţelor Canadiene 

de a înlocui retragerea anuală de personal (de aproximativ 10.000), la care se adaugă 

resursa umană necesară, în vederea creşterii numărului de forţă de muncă activă şi de 

rezervă. 

Obiectivul campaniei de marketing este acela de a îndeplini planul strategic 

prin aportul cu personal de calitate, pentru ocuparea funcţiilor vacante şi creşterea 

necesarului de personal. Creşterea gradului de încredere al populaţiei faţă de armată 

şi sublinierea rolului de angajator care alege, se conectează cu tinerii canadieni, 

pentru stimularea dorinţei acestora şi atragerea lor spre profesia militară. 

Grupuri ţintă 

Grupul demografic ţintă se împarte în două subgrupuri: 

‐ subgrupul orientat spre acţiune: predominant de sex masculin cu vârsta între 

18-24 ani, absolvenţi de liceu şi colegiu; Cerinţele actuale de recrutare ale 

Forţelor Canadiene subliniază necesitatea pentru un număr mai mare de 

personal orientat către acţiune, pentru a servi în forţele combatante. 

Publicitatea, este orientată către grupul axat spre acţiune din piaţa ţintă, dar în 

acelaşi timp include femeile şi toate minorităţilor naţionale; 

‐ subgrupul social concentrat: bărbaţi şi femei, absolvenţi de colegiu şi 

învăţământ universitar, în principal, având vârsta între 22-34 ani; absolvenţi de 

învăţământ universitar, colegiu, şi/sau de liceu ce intră într-o fază de căutare a 

carierei. 

Pieţele geografice ţintă, sunt determinate de interesele strategice ale armatei, 

pentru pieţele engleză şi franceză, din întreaga Canada, sau pe anumite zone 

geografice cum ar fi coridorul Quebec-Windsor, Prairies, Columbia Britanică, 

153

Atlantic Canada. Principalele aspecte ale campaniei pot fi axate pe anumite regiuni 

geografice, pentru a maximiza contactul cu comunităţile etnice, cum ar fi 

comunităţile chineze din Vancouver şi Toronto. 

Strategia campaniei de recrutare. Strategia pe mai multe nivele este proiectată 

pentru a ajunge la o audienţă selectivă a potenţialilor recruţi care reprezintă 

aproximativ 3-5% din populaţia canadiană şi motivarea acestora în a solicita mai 

multe informaţii despre o carieră în armată prin vizitarea site-ului de recrutare al 

Forţelor Canadiene. 

Frecvenţa şi repetiţia sunt esenţiale, pentru dezvăluirea noului concept despre 

Armată. 

Agenţia Ad Group exploatează diversele evenimente din viaţa populaţiei 

studiate, analizând poziţia massmediei, realizarea expunerii maxime în timpul 

perioadelor de vârf. Agenţia ia în considerare evenimente precum: sărbătorile de 

iarnă, vacanţe (turism, pregătirea pentru absolvire), evenimente sportive (Olimpiada, 

NHL Playoffs, Campionatele Hockey World) şi face recomandări adecvate în ceea ce 

priveşte creativitatea şi eficienţa costurilor legate de publicitate. 

Sunt folosite următoarele mijloace mass-media, pentru a crea oportunităţi de 

ocupare a forţei de muncă: 

- Imprimate: ziarele şcolii, ziarele etno-culturale, cotidienele gratuite (Dose, 

24, Metro), reviste pentru tineret şi ziare de divertisment, profesional sau reviste 

comerciale şi/sau o revistă pentru grupuri de ocupare a forţei de muncă menţionate 

mai sus(de exemplu: de sănătate, de inginerie profesii, capelani, piloţi,); 

- Internet 

• suma alocată: aproximativ $ 200.000, 

• orientat către segmentul de piaţă format din tineri având vârsta între 17-24 ani, 

• segment pentru grupul etno-cultural, 

• publicitate pe site-ul privind ocuparea forţei de muncă pentru grupurile 

menţionate (de exemplu: sănătate, profesii inginereşti, capelani, piloţi); 

- TV 

• de înaltă frecvenţă cu ajutorul massmediei specializate, 

• dacă nu se poate, de înaltă frecvenţă numai în principalele centre urbane; 

- Radio 

• pentru comunităţile mici şi pentru comunităţile etnice şi/sau comunităţile 

aborigene; 

- Out-of-Home sau Out Door 

• postate pe universităţi şi colegii sau în apropierea acestora, 

• indicatoare şi afişe pe panouri în campus, 

• dacă este imposibil accesul în campus, afişarea posterelor pe rute de autobuz 

care călătoresc la/de la colegiu/universitate, 

• furnizarea de sugestii privind raportul cost-eficienţă în ceea ce înseamnă 

publicitatea pe mijloacele de transport în comun; 

- Evenimente cum ar fi Calder sau Stanley Cup, şi alte evenimente care să 

vizeze ţinta demografică; 

154

- Plasarea de produse - sunt solicitate sugestii cu privire la eficienţa costurilor 

pentru plasarea de produse în spectacolele de succes ale Televiziunii Canadiene. 

Tacticile de publicitate 

Utilizarea conceptului „Prezenţă puternică şi mândru creativ” 

Obiectivul este acela de a menţine publicitatea în perioada anterioară 

prezentării noului concept creativ, în principal prin medii, cum ar fi Internet, 

imprimate şi, posibil prin cinematografe. 

Universitatea / Campanie Profesională 

Deoarece recrutarea pentru serviciile de sănătate este prioritară, pentru 

promovarea oportunităţii carierei în acest domeniu apelează la concepte creative 

susţinute de conceptul generic al serviciilor de sănătate „Recunoaşterea face toată 

diferenţa” sau „Opţiunile fac toată diferenţa”. 

Listarea de anunţuri în ziarele campusurilor şi pe indicatoarele din campus 

(folosind atât publicitate generală cât şi specifică) va fi folosită pentru studenţii din 

ultimul an. Se pot posta reclame în registrele studenţilor pentru anul şcolar în curs, cu 

condiţia să nu se depăşească termenele de rezervare, astfel(toate universităţile): 

• imprimate în campus, 

• indicatoare în campus (Zoom, New Ad), 

• reclame pe autobuzele din campus sau din afara campusului (aproape de 

instituţie şi în drumul către aceasta), 

• Internet, 

• reviste etnice/diverse(revista SAY, Ziua Internaţională a Femeii etc.). 

Colegiul Universitar şi Campania Absolvenţilor. Obiectivul este acela de 

conştientizarea absolvenţilor şi a studenţilor din cadrul anumitor specialităţi, că 

Forţele Canadiene au un proces de recrutare activ prin stimulente sau prin programe 

subvenţionate de educaţie. Pentru a ajunge la segmentul de studenţi, se folosesc în 

campus indicatoare(postere) şi anunţuri în ziarele studenţeşti. 

Marina şi Armata Out-of-Home: 

Pentru a ajunge la publicul ţintă, sunt utilizate în afara universităţilor şi 

colegiilor importante sau în alte locaţii unde se poate ajunge uşor la publicul ţintă 

orientat spre acţiune, astfel: postere, autobuze (reclame pe autobuze, indicatoare 

interioare sau exterioare, sau ambalaje în cazul în care acestea sunt accesibile). 

Bugetul total pentru aceste campanii naţionale este aproximat la suma de $ 

3,000,000 din care: cinema 25%, mass-media 65%, Internet 5%, media populare 5%. 

Campania se derulează în cele mai importante centre canadiene. 

Bibliografie: 

1. ALEXANDRESCU, M.B., Marketing recruitment and selection of human 

resources in some of the most developed countries members of North-Atlantic 

Treaty Organization(NATO), Fiveth International Conference „Mechanics 

and Machine Elements”, 5-7 november 2009, Sofia, Bulgaria; 

2. ALEXANDRESCU, M.B., Marketingul resurselor umane în Armata 

României. Politici şi strategii, Bucureşti: Editura Militară, 2010; 

155

3. *** Procesul de recrutare în cadrul Forţelor Armate profesionalizate ale 

NATO, Bucureşti, septembrie, 2005; 

4. www.army.forces.gc.ca. 

156

PUNCTE DE VEDERE PRIVIND DIMENSIUNEA INTELLIGENCE-LUI 

SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE ŞI NAŢIONALE 

Cristina CHIRIAC * 

Rezumat: The international security could be analysed from functional (systemic) and 

structural points of view. From the systemic point of view, the global security is characterized by 

five major systems: political, economical, social (socio-demographic), cultural and ecological. 

From structural point of view, besides the above systems there are another ones: military, 

intelligence, communications and infrastructure (the critic infrastructure, health, culture, education 

and research). 

The economic aspect is the basis for the national security of each state and represents, first 

of all, the economic capability to support the state sovereignty and its geopolitical stand in the 

world and also to independently establish the state economic policy and to adapt to the new 

development conditions. 

Without minimizing the other aspects of security, the intelligence (resources, products) one 

is also important. 

In conclusion, the national security, seen as a system or a structure, is running through a 

reform and modernization process in order to adapt to the challenges of the 21st Century and the 

requirements triggered by NATO and EU memberships. 

In this context there is a need for security politics and strategy which could ground and 

assess the national security condition. 

Cuvinte-cheie: international/global security, national security, political aspect of security, 

economical aspect of security, the social (socio-demographic), cultural, ecological and military 

aspect of security, intelligence aspect (security intelligence). 

1. Consideraţii teoretice 

Agenda de securitate a actorilor statali şi nonstatali include astăzi dimensiunile 

consacrate ale securităţii internaţionale 1 , securitatea economică, militară, politică, dar 

şi pe cele ale securităţii umane şi dimensiunile nonmilitare ale acesteia 2 , cum sunt 

cele: alimentară (a hranei), demografică, mediului, comunităţii, securitatea personală, 

individuală. 

Redefinirea conceptului de securitate 3 se desfăşoară într-un context în care 

actorii statali şi nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securităţii, 

în conformitate cu tradiţionala distincţie între Nord şi Sud din relaţiile internaţionale: 

Nordul şi-a centrat atenţia pe terorism şi armele de distrugere în masă, în timp ce 

Sudul este preocupat de sărăcie şi subdezvoltare. 

Elaborarea unei viziuni comune asupra securităţii este posibilă numai prin 

conştientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul 

* 

Doctorand al Academiei Române, cristina.chiriac2010@yahoo.com. 

1 

Numită şi „colectivă“ - Marian SANDU, Eugen SITEANU, Securitatea Naţională prin 

Securitatea Colectivă, Editura CTEA, Bucureşti, 2007. 

2 

Teodor FRUNZETI, Vladimir ZODIAN (coordonatori), Lumea 2009, Enciclopedie Politică şi 

militară (studii strategice de securitate). 

3 

Pentru definiţiile şi evoluţia conceptului de securitate se poate consulta şi Marian SANDU, Eugen 

SITEANU, op. cit., pp. 238- 244. 

157

existenţei unor vulnerabilităţi, riscuri, pericole şi ameninţări comune, ce necesită 

soluţii de aceeaşi natură. De aceea au apărut concepte noi sau redefinite cele mai 

vechi cum ar fi securitate internaţională/colectivă 4 securitate comună/securitate prin 

cooperare 5 , securitate naţională 6 , securitatea teritoriului/spaţiului de interes 7 . În 

documentele americane este definit şi conceptul de securitate a spaţiului de interes, 

adică Homeland Security 8 . Aceste concepte accentuează fie dimensiunea militară, fie 

pe cele nonmilitare predominante. 

Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de 

securitate, cu o viziune centrată pe stat 9 şi pe dimensiunea militară şi noul tip de 

abordare multiconceptuală a securităţii şi a dimensiunilor sale, care extind sfera 

agendei de securitate de la analiza problemelor militare la analiza, în paralel, a celor 

nonmilitare 10 . 

2. Dimensiunile securităţii 

Securitatea este condiţia esenţială a democraţiei, rezultată din esenţa pactului 

social, care obligă statul, ca expresie organizată a unor trebuinţe ale unei populaţii sau 

naţiuni, să protejeze şi să promoveze interesele colectivităţii (comunităţi sociale şi 

cetăţeni), care îşi asumă obligaţia de a veghea asupra tuturor şi a fiecăruia. 

Securitatea internaţională şi naţională pot fi analizate atât din punct de vedere 

funcţional (sistemic) cât şi structural. 

Dacă din punct de vedere sistemic, securitatea globală poate fi caracterizată de 

cinci subsisteme majore: politic, economic, social (socio-demografic, cultural şi 

ecologic 11 , din punct de vedere al structurii, acesta poate fi caracterizată de 

dimensiunile sale consacrate economică, socială, politică, militară, dar şi ecologică, 

4 

Marian SANDU, Eugen SITEANU, op. cit., p. 208. 

5 

Cf. Richard CHOEN, Micael MIHALKA, Securitate prin cooperare conţine patru componente: 

securitatea individuală, colectivă, apărarea colectivă şi promovarea activă şi proiectarea 

stabilităţii, şi ar trebui să mai includă şi securitatea naţională (apud: Eugen BĂDĂLAN, Laurian 

ZAHARESCU, Sisteme Globale de Securitate - curs, Editura CTEA, Bucureşti, 2006, p. 126). 

6 

Conceptul securitate naţională în conformitate cu textul Doctrinei naţionale a informaţiilor pentru 

securitate. 

7 

Conform Teodor FRUNZETI şi Alexandra SARCINSCHI, Securitatea internaţională. 

Dimensiuni, strategii, politici în Teodor FRUNZETI, Vladimir ZODIAN (coordonatori), Lumea 

2009, Enciclopedie Politică şi militară (studii strategice de securitate), Editura CTEA, Bucureşti, 

2009, pp. 33-76, traducerea ad litteram a conceptului „Homeland Security” este „securitatea 

patriei”, însă ea nu poate cuprinde toate caracteristicile prezentate de teoriile americane şi europene 

în domeniu. O astfel de sferă de definire este mult prea îngustă pentru a putea reflecta complexitatea 

conceptului. Deci este vorba despre securitatea a ceea ce numim “casă”, fie că acest spaţiu este 

teritoriul naţional, fie cel al Uniunii Europene, fie cel transatlantic. 

8 

The National Strategy for Homeland Security, Office of the Homeland Security, USA, 2002, p. viii, 

apud: Teodor FRUNZETI, şi Alexandra SARCINSCHI, op. cit., în Teodor FRUNZETI, Vladimir 

ZODIAN (coordonatori), op. cit., 2009, pp. 33-76,, p. 61. 

9 

Edward A. KOLODZIEIJ, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom, 2007, p. 41. 

10 

Idem, op. cit., p. 391, aceste analize ar trebui integrate (n.n.). 

11 

Apud: Teodor FRUNZETI şi Alexandra SARCINSCHI, op. cit., în Teodor FRUNZETI, Vladimir 

ZODIAN (coordonatori), op. cit., 2009, pp. 33-76, p. 36. 

158

de sănătate, cultură, educaţiei şi cercetare, comunicaţională, şi de intelligence 

(informaţiilor de securitate). 

Informaţia de securitate (produsul de intelligence) reprezintă un element 

important al securităţii naţionale. Există chiar o dimensiune informaţională (din punct 

de vedere funcţional sistem/subsistem informaţional) a securităţii naţionale, care 

cuprinde totalitatea sistemelor de culegere, stocare, prelucrare, transmitere şi utilizare 

a informaţiilor ce au tangenţă cu securitatea naţională, zonală, regională, globală (se 

au în vedere sistemele de calcul electronic, utilizarea Internetului, a noilor tehnologii 

ale informaţiei şi comunicaţiei în beneficiul mediului de securitate). Elementele 

funcţionale ale acestei dimensiuni (funcţional - subsistem) sunt: informaţii, suporţi ai 

acesteia, centre de culegere, stocare, prelucrare, analiză şi difuzare a informaţiilor, 

reţele şi căi de transmisie sau distribuie a informaţiilor; sisteme informatice, 

mijloace de informare în masă (presă scrisă, radio, radioteleviziune etc.) întrebuinţate 

în folosul securităţii naţionale; reguli de operare cu informaţia în acest scop; 

structuri specializate în domeniile informaţiilor, contrainformaţiilor, protecţiei 

psihologice etc. 12 

Fiecare dimensiune a securităţii este profund şi semnificativ dependentă de 

dimensiunea de intelligence (informaţională), de volumul şi calitatea informaţiilor 

achiziţionate, stocate, procesate şi utilizate. Dar şi securitatea internaţională şi 

naţională la rândul lor, prin indicatorii lor de stare şi prin evaluări periodice, 

influenţează fiecare dimensiune în parte, inclusiv dimensiunea de intelligence 

(informaţională). 

De aceea orice strategie economică, politică, militară, culturală etc. prin care se 

urmăreşte atât de către fiecare stat în parte, cât şi de grupuri de state, membre sau nu 

ale unor alianţe politico-militare, economice sau de altă natură, menţinerea stării de 

normalitate a securităţii, nu este posibilă fără existenţa unei informaţii pertinente, 

obiective, veridice şi oportune despre fiecare dimensiune a aceştia. Desigur, accesul 

la aceste informaţii depinde într-o mare măsură şi de statutul şi rolul pe care fiecare 

stat îl are într-o zonă, regiune sau în lume. La rândul lor, acestea două atribute - statut 

şi rolul - sunt dependente de informaţiile securitate din dimensiunea economică şi 

militară, privind resursele demografice, tehnologice şi din celelalte dimensiuni ale 

securităţii naţionale. 

Orice ameninţarea la adresa securităţii poate fi caracterizată de valoarea acestor 

informaţii, din dimensiunea intelligence-ului naţional şi internaţional. 

În concluzie, între dimensiunile securităţii există raporturi de interdependenţă. 

De aceea, orice modificare ce apare într-una din componente sau la nivelul unei 

dimensiuni influenţează starea celorlalte, fie în sens pozitiv, fie negativ, în funcţie de 

caracterul acţiunii exercitate şi, implicit, în ansamblu, de starea de securitate. 

Un exemplu în acest sens sunt şi constrângerile economice resimţite de individ 

ori de comunităţile sociale acutizate de sărăcie, corupţie sau crizele economice ce 

12 Vezi pe larg, Tiberiu TĂNASE, Sistemul naţional de securitate sau sistemul securităţii naţionale 

- necesitatea folosirii unei terminologii unitare în domeniul securităţii naţionale, a X-a Sesiune de 

comunicări ştiinţifice, Editura ANI, 2004, p. 247. 

159

trebuie prevenite prin obiectivele strategiilor şi politicilor economice, sociale şi, în 

final, de securitate naţională. 

După cum am prezentat un rol deosebit revine şi dimensiunii de intelligence, în 

care rolul de a gestiona informaţiile de securitate revine serviciilor de informaţii. 

În acest sens, actuala Strategie de Securitate Naţională susţine că activitatea 

serviciilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate reprezintă o componentă 

esenţială a sistemului securităţii naţionale, având ca scop principal prevenirea şi 

avertizarea oportună privind riscurile şi ameninţările care creează sau pot crea 

pericole la adresa valorilor şi intereselor fundamentale ale României, precum şi 

protecţia adecvată împotriva unor astfel de pericole. 

Priorităţile acestei activităţii vor viza: lupta împotriva terorismului 

internaţional, a proliferării armelor de distrugere în masă şi a celorlalte riscuri 

transnaţionale; monitorizarea eficientă a conflictelor locale care pot pune în pericol 

securitatea României, a aliaţilor şi partenerilor, sau drepturile fundamentale ale 

omului; contracararea criminalităţii transfrontaliere organizate, a corupţiei şi a 

altor activităţi ilicite care pot pune în pericol securitatea naţională. 13 

În aceste condiţii, misiunile şi atribuţiile structurilor de intelligence se află în 

permanentă adaptare şi diversificare. 

Din perspectiva României, asigurarea securităţii internaţionale şi naţionale 

necesită: 

- accelerarea procesului de transformare democratică a societăţii româneşti şi 

realizării obiectivelor privind integrarea în spaţiul de securitate euroatlantică.Ca 

naţiune interesată să se integreze în spaţiul de securitate euroatlantic, modelul de 

urmat decurge din valorile şi normele asumate de comunitatea euroatlantică şi din 

capacitatea de a ne afirma ca parteneri. Pentru a deveni parteneri în noua arhitectură 

de securitate euroatlantică este nevoie de o guvernare flexibilă şi adaptabilă, care să 

reprezinte cetăţenii şi în care aceştia să aibă încredere; poziţia României depinde de 

capacitatea factorilor politici şi a societăţii civile de a construi un sistem democratic, 

viabil; 

- crearea şi susţinerea mecanismelor legale privind combaterea corupţiei, 

expresia degradării puterii şi a capacităţii de gestionare (afectarea actului conducerii); 

în cadrul acestui demers, o atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii şi combaterii 

crimei organizate, care constituie unul dintre pilonii majori ai corupţiei; 

- abordarea globală a ameninţărilor transfrontaliere, în mod deosebit a 

terorismului, care constituie ameninţarea comună pentru toate statele democratice; 

- forţele de securitate ale României trebuie să se reformeze continuu, pentru a 

face faţă noilor ameninţări. 

Sistemul de securitate românesc se află într-un proces de reformă şi 

modernizare, pentru a se adapta provocărilor secolului al XXI-lea şi cerinţelor ce 

decurg din calitatea de stat membru NATO. 

Securitatea naţională trebuie construită printr-un management integrat, 

procesându-se informaţii multiple, informaţia fiind definitorie în construirea 

13 

Cf. Strategiei de Securitate Naţională - adoptat în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării 

din 17 aprilie 2006, prin Hotărârea nr. 62. 

160

sistemului integrat al securităţii naţionale. In acest context, apare necesitatea unor noi 

metodologii şi forme de acţiune pentru armonizarea eforturilor tuturor organismelor 

abilitate în contracararea acestora. 

Prin realizarea obiectivelor integrării europene se poate asigura o calitate a 

vieţii superioare tuturor cetăţenilor români, o securitate naţională corespunzătoare 

statutului de stat membru al NATO şi UE. 

Bibliografie: 

1. ***Strategia de Securitate Naţională - România Europeană, România Euro- 

Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi 

prosperă, Bucureşti, 2006, adoptat în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a 

Ţării din 17 aprilie 2006, prin Hotărârea nr. 62; 

2. ALEXANDRESCU, Grigore, Ameninţări la mediul de securitate în studii de 

securitate şi apărare, volumul I, Bucureşti: Editura UNAP, 2005; 

3. BARI, I., Probleme globale contemporane, Bucureşti: Editura Economică, 

2003; 

4. BĂDĂLAN, Eugen; ZAHARESCU, Laurian, Sisteme Globale de Securitate - 

curs, Bucureşti: Editura CTEA, 2006; 

5. DOLGHIN, Nicolae; SARCINSCHI, Alexandra; Dinu, Mihai-Ştefan, Riscuri 

şi ameninţări la adresa securităţii României. Actualitate şi perspectivă, 

Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004; 

6. DUŢU, Petre, Populaţia Mondială şi securitatea internaţională, Bucureşti: 

Editura UNAP, 2005, 

7. DUŢU, Petre, Securitatea umană şi calitatea vieţii în contextul integrării 

europene a României, "Impact Strategic", nr. 1 [22]/2007; 

8. FRUNZETI, Teodor; ZODIAN, Vladimir (coordonatori), Lumea 2009, 

Enciclopedie Politică şi militară (studii strategice de securitate). 

9. KOLODZIEIJ, Edward A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Iaşi: Editura 

Polirom, 2007; 

10. MEDAR, Sergiu T., Diplomaţia Apărării, Bucureşti: Editura CTEA, 2006. 

11. NICHIPORUK, Brian, The Security Dynamics of Demographic Factors, 

RAND Corporation, 2000; 

12. SANDU, Marian; SITEANU, Eugen, Securitatea Naţională prin Securitatea 

Colectivă, Bucureşti: Editura CTEA, 2007; 

13. SMITH, D., World at War, în "The Defense Monitor", voi. XXXV, nr. 3, 

May/June 2006, Center for Defense Information. 

14. TĂNASE, Tiberiu, Sistemul naţional de securitate sau sistemul securităţii 

naţionale - necesitatea folosirii unei terminologii unitare în domeniul 

securităţii naţionale, a X-a Sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura ANI, 

2004; 

15. Office of the Homeland Security, The National Strategy for Homeland 

Security, USA, 2002; 

16. TOMA Andrei, Globalizarea: provocări, riscuri şi pericole, Chişinău: ASEM, 

2005; 

161

17. TOMA, Andrei; GALAJU, Ion. Securitatea economică internaţională - 

consecinţă a globalizării, Conferinţă internaţională: „Ştiinţa, businessul, 

societatea: evoluţii şi intercorelări în condiţiile integrării în spaţiul economic 

european” din 12-14 februarie 2004, Vol. I, Chişinău: ASEM, 2004; 

18. World Meteorological Organization şi UN - Climate Change 2001: Summary 

for Policymakers. A Report of Working Group of the Intergouvemmental Panel 

on Climate Change, 2001; 

19. ZAINEA, Eugen, Surse de conflict ale secolului XXI, în “Geopolitica” nr. 7- 

8/2004. 

162

EXPLOATAREA SURSELOR DESCHISE 

ŞI DEZVOLTAREA CUNOAŞTERII / ÎNŢELEGERII 

Mircea MOCANU ∗ 

Rezumat: Cerinţele decizionale ale mediului de securitate contemporan impun valorificarea 

tuturor informaţiilor disponibile, atât din surse protejate, cât şi din surse deschise. Creşterea 

exponenţială a volumului de informaţii publice a dus la consacrarea noţiunilor de «intelligence din 

surse deschise» (OSINT), «expertiză din surse deschise» şi «mediu informaţional total». Pentru 

exploatarea surselor deschise au fost înfiinţate structuri specializate, doctrine şi reglementari 

specifice. 

În anul 2008, teoreticienii militari au dezvoltat conceptul «Knowledge development», în 

conexiune cu Operaţiile bazate pe efecte şi Războiul bazat pe reţea. Dezvoltarea şi implementarea 

conceptului au decurs simultan şi rezultatele nu au răspuns aşteptărilor pentru că au introdus 

confuzie şi complicaţii practice, între care stabilirea responsabilităţilor şi explozia cerinţelor 

informaţionale. În consecinţă, conceptul de Operaţii bazate pe efecte şi alte concepte asociate au 

fost suspendate. 

La scurt timp a fost iniţiat conceptul de «Înţelegere», concretizat, în anii 2010 - 2011, în 

documente doctrinare care separă activităţile cognitive din domeniul decizional de «mediul unic de 

intelligence». Noul concept renunţă la abordarea exhaustivă a exploziei informaţionale şi ia în 

considerare limitările operaţionale, logistice şi umane. 

Pentru activitatea de sprijin informativ, învăţămintele conduc la necesitatea menţinerii unui 

echilibru pragmatic între dezvoltările teoretice şi posibilităţile concrete de implementare a ideilor 

novatoare în condiţiile complexe ale mediului operaţional contemporan. 

Cuvinte-cheie: OSINT, mediul informaţional, dezvoltarea cunoştinţelor, înţelegerea. 

Introducere 

Domeniul intelligence nu este singurul actor în spaţiul de confruntare 

informaţional contemporan. Informaţiile obţinute din realitatea mediului de securitate 

de către compartimentele de culegere ale serviciilor de informaţii nu sunt numai 

informaţii secrete, ci şi informaţii publice, obţinute din surse deschise. La rândul lor, 

factorii de decizie obţin informaţii din realitate şi prin alte căi decât structurile de 

intelligence: informaţii despre forţele proprii, despre actori aliaţi sau neutri, despre 

spaţiul de con-fruntare, cât şi date ştiinţifice, istorice, orice informaţii publice de 

documentare generală. 

1. Complexitatea mediului informaţional contemporan 

Recent, spaţiul informaţional extins, în care nu se mai vorbeşte despre 

«informaţii din surse deschise» pur şi simplu, ci despre «expertiză din surse 

∗ 

Colonel inginer, analist principal în Direcţia Generală de Informaţii a Apărării / MApN, 

doctorand în ştiinţe militare şi informaţii la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, 

Bucureşti, România, e-mail: mirceamocanu@yahoo.com. 

163

deschise», a fost denumit, în ansamblu, „mediu informaţional total” 1 , iar informaţiile 

din surse deschise au devenit un multiplicator de forţă şi modalitate de economisire 

de resurse pentru domeniul militar şi pentru domeniul securităţii, în general. 

În condiţiile Erei informaţionale, spaţiul de confruntare informaţional prezintă 

câteva tendinţe importante 2 , între care: 

- explozia informaţională generată de extinderea folosirii Internetului, a 

televiziunilor de ştiri («efectul CNN») şi telefoniei mobile, precum şi de 

capacităţile enorme de prelucrare ale reţelelor de calculatoare; 

- deschiderea către accesul public a unor domenii informaţionale care erau 

anterior protejate şi destinate unui acces privilegiat; 

- creşterea importanţei informaţiilor de natură culturală în operaţiile militare 

– aşa-numitul «teren uman», mai ales în cazul campaniilor expediţionare 

desfăşurate în zone departe de regiunile de interes evident, în cazul 

operaţiilor umanitare (de exemplu pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor 

naturale) sau neconvenţionale (cum operaţiile împotriva pirateriei); 

- creşterea rolului instituţiilor interguvernamentale şi al organizaţiilor 

neguvernamentale, atât în rezolvarea crizelor, cât şi în operaţii militare. 

Toate aceste tendinţe determină utilizarea masivă a informaţiilor nesecrete 

relevante pentru gestionarea situaţiei de securitate sau pentru desfăşurarea operaţiilor 

militare. Ponderea imensă a informaţiilor publice utilizate de serviciile de intelligence 

a fost confirmată de directorul CIA 3 , care a declarat în faţa unui comitet al 

Congresului că „mai mult de 80% (din informaţiile folosite de CIA) sunt obţinute din 

surse deschise” 4 . Procentajul nu a fost niciodată infirmat sau corectat de către 

serviciile de informaţii. Totodată, sursele de informaţii publice manifestă o 

extraordinară dinamică: în anul 2002, „unul dintre cataloagele Internet primea zilnic 

22.000 de noi înscrieri” 5 de site-uri. 

La acestea se adaugă noile posibilităţi de informare denumite generic «new 

media», care marchează o deschidere a spaţiului informaţional către cetăţeanul de 

rând, devenit nu numai consumator, dar şi generator spontan de informaţii, dintre care 

multe sunt de interes pentru mediul de securitate. Acest vast domeniu, cu un întreg 

cortegiu de particularităţi, nu intervine însă în ecuaţia consumului de informaţii de 

către autorităţile relevante din mediul de securitate, întrucât exploatarea lor judicioasă 

necesită specializarea şi procedurile specifice serviciilor de informaţii. De aceea, 

1 

Apud dr. William M. NOLTE, Rethinking War and Intelligence, în compendiul Rethinking the 

Principles of War, editat de Anthony McIvor, la Institutul Naval al SUA, Annapolis, Maryland, 

2006, p 432. 

2 

Primele două menţionate şi în NATO Open Source Intelligence Handbook, Comandamentul Aliat 

Suprem Atlantic (SACLANT), Norfolk, SUA, noiembrie 2001, p 3. 

3 

Allen Welsh DULLES, director al Agenţiei Centrale de Informaţii din SUA (CIA) în perioada 

1953 – 1961. 

4 

Richard S. FRIEDMAN, Review Essay – Open Source Intelligence, în compendiul NATO Open 

Source Intelligence Reader, editat de Comandamentul Suprem Atlantic (SACLANT), Norfolk, 

SUA, februarie 2002, p 17. 

5 

Mats BJORE, Open Source – Lessons Learned, în compendiul NATO Open Source Intelligence 

Reader, citat, p 82. 

164

«new media» nu influenţează logica exploatării surselor deschise în cadrul sprijinului 

informativ. 

Informaţiile din surse deschise pot fi împărţite în trei categorii 6 : 

- literatura «albă» (ziare, cărţi, emisiuni radio şi TV, Internetul, diferite 

publicaţii); 

- literatura «efemeră» (publicaţii de interes extrem de scurt – orare de 

funcţionare, agende ale unor manifestări publice), precum şi 

- literatura «gri» (materiale disponibile prin canale specializate şi care nu intră în 

sistemele obişnuite de distribuţie publică). 

În logica mediului informaţional extins este esenţial transferul de informaţii 

pentru a realiza dezvoltarea cunoştinţelor şi atingerea înţelegerii: „Nu este suficient 

să transformi informaţia în cunoştinţe, este necesar să comunici cu cei care primesc 

cunoaşterea, pentru a ajunge la implementarea sa. Dar înţelepciunea nu se 

transferă” 7 , ea rămânând proprie nivelului cognitiv individual. Butada care reflectă 

aceste niveluri cognitive spune că „intelligence (cunoaşterea) înseamnă să ştii că 

roşia este un fruct, în timp ce înţelegerea (înţelepciunea) înseamnă să nu pui roşii în 

salata de fructe” 8 . Nivelul superior al înţelegerii a fost adăugat pentru a atinge 

înţelepciunea şi „triada «informaţie – cunoaştere - înţelepciune» va caracteriza 

societatea secolului al XXI-lea. Va defini, pe termen lung, provocările extraordinare 

ale erei informaţionale” 9 . Acest progres în profunzimea domeniului cognitiv nu vine, 

însă, fără complicaţii, după cum s-a putut vedea. 

În mod inevitabil, factorii de decizie vin în contact cu informaţii din surse 

deschise pe două căi: pe de o parte, prin produsele informative realizate din 

informaţii all-source, care includ şi astfel de informaţii, iar pe de altă parte pe cale 

directă, prin posibilităţile de informare nemijlocită sau prin sistemul informaţional 

realizat de structurile de management al cunoştinţelor. Această dublare parţială nu ar 

trebui să constituie o problemă, ubicuitatea informaţiei publice fiind o realitate la care 

trebuie să se adapteze toţi actorii activi în spaţiul informaţional. 

Complexitatea fluxului contemporan de informaţii corespunde modelelor 

semiotice ale teoriei comunicării. Totodată, problema managementului cunoştinţelor 

corespunde viziunii Şcolii de la Palo Alto, care compară comunicarea, ca „proces 

social permanent, în care diferite sisteme de comportament concură la producerea 

sensului” 10 , cu manifestarea unei orhestre: „Comunicarea nu poate fi concepută decât 

ca un sistem… în care actorul social participă în fiecare moment, fie că vrea sau 

6 

Mason H. SOULE, R. Paul RYAN, Grey Literature, în NATO Open Source Intelligence Reader, 

citat, p 24. 

7 

George Cristian MAIOR, Editorial în revista Intelligence a Serviciului Român de Informaţii, nr 

21, martie – mai 2012. 

8 

Cu variantele din paranteze, citatul preia un text prezentat în instrucţiunea JDP 04 Understanding 

(Joint Doctrine Publication 04), Shrivenham, Marea Britanie, decembrie 2010, p 2-1, unde Centrul 

de Dezvoltare, Concepte şi Doctrină al Ministerului britanic al Apărării reinterpretează un citat din 

Peter Kay: List of Universal Truths, 2010. 

9 

George Cristian MAIOR, Op.cit. 

10 

Dorina SĂLĂVĂSTRU, Psihologia educaţiei, seria Collegium. Psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 

2004, p 181. 

165

nu… el face parte din fenomenul comunicării, aşa cum muzicianul face parte din 

orchestră. Dar în această vastă orchestră culturală nu există nici dirijor, nici 

partitură. Fiecare cântă acordându-se la ceilalţi. Doar un observator extern… poate 

să identifice partitura ascunsă şi să o transcrie, fapt care, evident, se va dovedi 

extrem de complex şi de dificil” 11 . 

2. Problematica domeniului intelligence din surse deschise 

Serviciile speciale colectează şi procesează informaţii nesecrete alături de 

informaţiile secrete şi pot realiza produse informative folosind numai informaţii 

publice, domeniul aferent constituind disciplina de intelligence numită OSINT – 

culegerea de informaţii direct din surse deschise (Open Source INTelligence). 

Produsele OSINT sunt folosite, în general, în relaţiile cu organismele şi 

misiunile ONU şi cu organizaţii neguvernamentale, precum şi în activitatea de relaţii 

publice. În afară de aceste destinaţii, producerea de OSINT de către structurile de 

intelligence are o justificare limitată, de exemplu pentru a se asigura o diseminare 

generalizată - cazul Studiilor de ţară (Country Books) sau al documentarelor de 

informare culturală. În principiu însă, beneficiarii obişnuiţi din domeniul securităţii 

sau din domeniul militar au nevoie de informaţii integrate din toate sursele posibile 

(all-source intelligence). 

Prin integrarea informaţiilor din toate sursele disponibile, structurile de 

intelligence „generează cunoştinţe de intelligence”, care asigură necesarul factorilor 

de decizie pentru domeniul informativ, văzută ca activitate continuă a procesului de 

intelligence (alături de analiză, evaluare şi diseminare) 12 . 

O categorie aparte de OSINT sunt OSINT validate (OSINT-V), definite, în 

doctrina NATO, ca fiind informaţii din surse deschise cărora li se poate atribui un 

grad înalt de certitudine 13 . Valoarea sporită a OSINT-V este conferită prin 

confirmarea acestora de către analistul de intelligence, care nu adaugă informaţii 

secrete dar validează informaţiile provenite din surse deschise după verificarea 

credibilităţii surselor şi informaţiilor. 

De altfel, chiar produsele OSINT realizate de structuri de intelligence implică o 

anumită validare, pentru că analiştii de intelligence nu pot ignora cunoaşterea de 

informaţii şi evaluări clasificate atunci când întocmesc evaluări pentru produsele 

OSINT. Structurile de intelligence all-source nu pot realiza produse «autentic 

nesecrete» pentru subiectele în care au cunoştinţă despre informaţii secrete, pentru că 

aplică intenţia specifică, procedurile analitice şi expertiza specializată şi, mai ales, au 

în vedere şi evaluări prealabile clasificate. De aceea, opiniile publice ale 

reprezentanţilor unor structuri de intelligence sau a unor oficiali care sunt deserviţi de 

11 

Yves WINKIN (editor, La nouvelle communication, Paris, Seuil, 1981, citat în Dorina Sălăvăstru, 

Op.cit., pp 181 - 182. 

12 

Apud: ATP 2-22.9 Open Source Intelligence, instrucţiune a Departamentului Forţelor Terestre ale 

SUA, Washington, 10 iulie 2012, pp. 1-2, 1-3. 

13 

Apud: NATO Open Source Intelligence Handbook, citat, p. 3. 

166

servicii de informaţii sunt mai valoroase chiar atunci când se referă la evenimente 

cunoscute. 

Pe de altă parte, pentru informaţii nesecrete care trebuie tratate cu mai multă 

atenţie există categorii de tipul „Numai pentru uz oficial”, iar reglementările din 

Forţele Armate ale SUA introduc sintagmele „informaţie nesecretă controlată” sau 

„informaţie sensibilă dar nesecretă” 14 . 

Pentru exploatarea domeniului OSINT există practici diferite, în abordare 

holistică sau organizate pe sub-domenii de informaţii publice. 

De exemplu, în Statele Unite funcţionează Centrul pentru Surse Deschise 15 , în 

componenţa CIA, structură care deserveşte întreg guvernul SUA. Totodată, în anul 

2010, Pentagonul a stabilit 16 responsabilităţi privind domeniul OSINT chiar la nivelul 

sub-secretarului apărării pentru intelligence. De asemenea, prin reglementări din iulie 

2012, Departamentul Forţelor Terestre al SUA a stabilit arhitectura de OSINT 

coborând de la nivel naţional până la nivel de brigadă 17 . Dincolo însă de structuri, 

reglementările stabilesc funcţionalitatea domeniului OSINT şi fundamentarea 

tehnologică prin reţele, produse software specializate şi servicii IT. Structurile 

constituite au un caracter combinat, ele realizând, în acelaşi timp, atât culegerea 

informaţiilor din surse deschise, cât şi analiza şi diseminarea lor. Specificitatea 

domeniului a generat şi termeni noi. Astfel, operatorii din structurile OSINT sunt 

analişti dar ei lucrează ca «dezvoltatori» pentru situaţia operaţională sau pentru ţinte, 

culeg dar şi «achiziţionează» informaţii prin «documentare» (research) şi produc 

inclusiv «studii» 18 . 

La rândul ei, Alianţa Nord-atlantică a formulat, în anii 2001 şi 2002, un set de 

trei documente ce fundamentează doctrina Alianţei în acest domeniu: NATO Open 

Source Intelligence Handbook (noiembrie 2001), NATO Open Source Intelligence 

Reader (februarie 2002) şi Intelligence Exploitation of the Internet (octombrie 2002). 

O soluţie alternativă de exploatare a surselor deschise este privatizarea 

domeniului OSINT, prezentată chiar pentru structuri cum este Uniunea Europeană, 

unde ar aduce beneficii prin depăşirea reţinerilor în schimbul de intelligence şi prin 

economisirea de resurse. Privatizarea OSINT este studiată 19 în domeniile ţinte, surse, 

metode şi costuri. 

14 

ATP 2-22.9 Open Source Intelligence, citată, pp. 2-9. 

15 

În anul 1941, Comisia Federală de Comunicaţii a SUA a constituit Serviciul de Monitoizare a 

Difuziunilor Străine (FBMS - Foreign Broadcast Monitoring Service). La sfârşitul celui de-al 

Doilea Război Mondial, aceasta a trecut în subordinea Pentagonului, iar prin Legea Securităţii 

Naţionale din 1947 s-a transformat în Serviciul de Informare din Difuziuni Străine (FBIS – Foreign 

Broadcast Information Service), în subordinea CIA, până în noiembrie 2005, când a fost anunţată 

schimbarea numelui în Centrul pentru Surse Deschise (Open Source Center). Sursa: 

http://en.wikipedia/wiki/Foreign_Broadcast_Information_Service, accesată la 31.08.2012. 

16 

Prin Instrucţiunea 3115.12 din 24 august 2010, a Departamentului Apărării al SUA, publicată la 

adresa www.dtic.mil/whs/directives/corres/pdf/311512p.pdf, accesată la data de 31.08.2012. 

17 

*** ATP 2-22.9 Open Source Intelligence, citată, pp. 1-2, 2-6, E-4 – E-7. 

18 

*** ATP 2-22.9 Open Source Intelligence, citată, pp. 2-13 – 2-16, 3-3 – 3-4, 4-1. 

19 

Dr. Andrew RATHMELL, The Privatisation of Intelligence: A Way Forward for European 

Intelligence Cooperation – “Towards a European Intelligence Policy”, în volumul NATO Open 

Source Intelligence Reader, citat, pp. 74 - 79. 

167

La nivel naţional şi la nivel operaţional, prezintă interes raţionamentul pentru 

care capacităţile analitice OSINT sunt integrate în capacităţile analitice generale (allsource), 

în doctrina britanică: „aceleaşi competenţe analitice şi procese manageriale 

sunt necesare atât pentru informaţii din surse deschise, cât şi pentru informaţii 

clasificate” 20 . Această abordare diferenţiază domeniul OSINT de celelalte discipline 

de intelligence, în care specificitatea informaţiilor impune analiza specializată a 

datelor, informaţiilor, mostrelor culese, înaintea analizei all-source. 

Prin specificul domeniului, în special autonomia conferită de distanţa faţă de 

activităţi ce implică informaţii secrete, operatorii OSINT îndeplinesc sarcini specifice 

tuturor etapelor ciclului informativ, începând cu direcţionarea activităţilor curente, 

managementul culegerii, evaluarea şi dezvoltarea surselor, culegerea / documentarea, 

procesarea, analiza, producţia şi chiar diseminarea. 

Deşi este privită ca «ruda săracă» în familia intelligence, pentru nu operează cu 

informaţii secrete, disciplina OSINT se dovedeşte a fi extrem de dinamică, mai ales 

după extinderea ramurii new media şi este, probabil, domeniul care integrează cel mai 

avansat activităţile din etapele ciclului informativ, ştergând barierele dintre 

direcţionare, culegere, analiză şi diseminare. 

3. Soluţii de gestionare a mediului informaţional total 

După cum am menţionat, informaţiile din surse deschise, tot mai numeroase, 

sunt folosite în mod direct şi de către factorii de decizie, politicieni şi planificatori 

civili, comandanţi şi ofiţeri de stat major. Sistematizarea întregului proces 

informaţional este realizată, în prezent, prin activitatea numită managementul 

cunoştinţelor la nivel decizional, care include şi produsele informative după 

diseminarea lor. 

În doctrina forţelor armate ale SUA, managementul cunoştinţelor este definit 

ca fiind „actul de creare, organizare, aplicare şi transferare a cunoştinţelor pentru a 

facilita înţelegerea situaţiei şi luarea deciziilor” 21 . În esenţă, definiţia nu diferenţiază 

managementul cunoştinţelor de activitatea domeniului intelligence decât prin absenţa 

oricărei referiri la caracterul informaţiilor vizate. Tot în viziunea Pentagonului, 

cunoştinţele generale procesate în sprijinul factorilor de decizie sunt împărţite în 

cunoştinţe explicite şi cunoştinţe tacite, ultimele constând în „înţelegere dobândită 

prin studiu, experienţă, practică şi interacţiune umană” 22 . Diferenţierea este similară 

ierarhizării din intelligence, în date, informaţii şi cunoştinţe, şi trimite la nivelurile de 

operare în domeniul cognitiv al confruntării, în logica Războiului bazat pe reţea 

(RBR). 

20 

JDP 2-00 Understanding and Intelligence Support to Joint Operations (Joint Doctrine 

Publication 2-00), Centrul de Dezvoltare, Concepte şi Doctrină al Ministerului britanic al Apărării, 

Shrivenham, Marea Britanie, august 2011, pp. 5-18. 

21 

FM 6-01.1 Knowledge Management Section, Departamentul Forţelor Terestre ale SUA, 

Washington, 2008, p. 1-1. 

22 

Idem, pp. 1-2. 

168

Pentru rezolvarea managementului cunoştinţelor la nivel decizional, pe baza 

eforturilor grupului de lucru constituit în anul 2007 la nivelul celor două 

comandamente strategice, în anul 2008, Alianţa Nord-atlantică a definitivat 23 

conceptul de «dezvoltare a cunoştinţelor» (KD), menit să ducă la „menţinerea unei 

cunoaşteri comune a situaţiei bazată pe o înţelegere cuprinzătoare a spaţiului de 

angajare, în special în domeniul militar” 24 . Potrivit concepţiei NATO, „dezvoltarea 

cunoştinţelor este integrarea datelor izolate într-un corp util de informaţii şi 

relaţionări şi sprijină planificarea, execuţia şi evaluarea prin asigurarea unei viziuni 

holistice a spaţiului de angajare … Această înţelegere permite comandantului şi 

statului major să identifice cele mai eficace instrumente politice, militare, civile şi 

economice disponibile pentru atingerea efectelor dorite” 25 . 

Operând în spaţiul informaţional, noul domeniu KD a preluat mulţi termeni, 

precum şi structuri şi proceduri din domeniul intelligence, care a ajuns la maturitate 

din punct de vedere conceptual. Ca etape ale ciclului KD au fost definite culegerea, 

analiza şi facilitarea accesului / accesul. Ultima etapă evident reprezintă diseminarea 

din ciclul intelligence, iar cuvântul «acces» subliniază extinderea domeniului 

informaţional şi atitudinea pro-activă a factorilor de decizie pentru obţinerea 

informaţiilor necesare. 

Similar evoluţiei altor concepte complexe şi sisteme mari, dezvoltarea şi 

implementarea conceptului KD a avut loc treptat, datorită necesităţii practice, 

înaintea formalizării conceptului şi verificării soluţiilor organizaţionale. 

Nivelul de ambiţie al conceptului este asumat explicit în documentul 

constitutiv: „una dintre utilizările operaţionale cele mai imediate ale acestui 

document va fi pavarea drumului pentru dezvoltarea capabilităţilor KD necesare 

pentru implementarea, într-un final, a conceptului Operaţiilor bazate pe efecte 26 în 

structura militară a NATO” 27 . 

De altfel, ca o „activitate continuă, adaptivă şi interconectată în reţea, care 

presupune o «comunitate de interes» operând într-un «mediu colaborativ»” 28 , KD 

presupune realizarea superiorităţii informaţionale, printr-o „înţelegere cuprinzătoare 

a spaţiului de angajare (militară) într-un context multinaţional şi interdepartamental 

… cu considerarea tuturor funcţiilor Operaţiilor bazate pe efecte (OBE), adică 

planificarea bazată pe efecte, execuţia bazată pe efecte şi evaluarea bazată pe 

efecte” 29 . 

În afară de aceasta, prin aplicarea principiilor RBR, conceptul KD implică 

«analiza unor sisteme de sisteme» (SoSA) 30 şi gestionarea unui număr de reţele 

23 

Knowledge Development Concept, Comandamentul Aliat pentru Transformare şi Comandamentul 

Aliat pentru Operaţii (document NATO Bi-SC), SHJ5PLANS/7740-033/08 – 205080 din 

12.08.2008. 

24 

Idem, p 3. 

25 


26 

Operaţii bazate pe efecte / OBE (Effects Based Operations / EBO). 

27 

Knowledge Development Concept, citat, p. 3. 

28 

Idem, p. 8. 

29 

Apud: Knowledge Development Concept, citată, p. 5. 

30 

SoSA – system-of-systems-analysis: analiza sistemului de sisteme. 

169

extinse, de diferite categorii, cu baze de date voluminoase interconectate şi 

standardizări complicate, şi implică, de asemenea, schimbul extins de informaţii, 

traversând multiple domenii, eşaloane şi chiar frontiere. Implementarea conceptului 

KD a impus efortul de coordonare a unor activităţi fragmentate în cadrul structurilor 

operaţionale şi de transformare a modului de lucru pe palierele de management al 

informaţiilor, de management al cunoştinţelor şi de stocare selectivă a datelor, toate 

într-un proces combinat şi în condiţiile unor operaţii militare în desfăşurare. Mai mult 

chiar, toate aceste complicaţii cibernetice se extind semnificativ (estimat 70%) în 

afara sistemelor proprii comandamentelor militare, în mediul informaţional global. 

4. Dificultăţile implementării conceptului Knowledge Development 

În practică însă, conceptul OBE, generat în intenţia iniţială de a optimiza 

managementul ţintelor în loviturile aeriene şi „injectat prematur” în operaţii întrunite, 

nu a dat rezultatele scontate pentru că amploarea activităţilor aferente a suprasolicitat 

capacităţile de planificare şi de culegere de informaţii, a introdus confuzie în 

îndeplinirea misiunilor şi a indus aşteptări de predictibilitate mult peste posibilităţile 

estimate rezonabil 31 . Critica timpurie a analistului Milan Vego la adresa OBE (2006) 

se reflectă inevitabil şi situaţia KD: „tendinţa de utiliza unităţi de măsură pentru a 

evalua aspecte esenţialmente necuantificabile ale războiului întăreşte viziunea 

nerealistă potrivit căreia războiul ar fi o ştiinţă şi nu o artă şi o ştiinţă” 32 . 

Semieşecul conceptului OBE a fost semnalat de Forţele terestre ale SUA în 

anul 2007 33 şi marcat de către generalul James Mattis, care a subliniat că trebuie să ne 

concentrăm atenţia „asupra inamicului, şi să reducem, nu să agravăm fricţiunile 

noastre interne. Căutăm să reducem fricţiunea (în structura) proprie şi nu să 

injectăm terminologie dificil de înţeles şi procese care necesită personal tot mai 

numeros… şi care tinde să inhibe fluxul de informaţii şi să împiedice decizia 

rapidă” 34 . În consecinţă, generalul Mattis a interzis folosirea conceptului OBE şi a 

conceptelor asociate 35 , în Comandamentul Forţelor Întrunite ale SUA 36 . 

Asocierea KD la principiile OBE atrage după sine neajunsurile strădaniei 

deterministe de «supramatematizare» a procesului de planificare operaţională şi 

complică luarea deciziilor prin birocratizarea complexităţii mediului operaţional; 

altfel spus prin încercarea de organizare a haosului clausewitzian, prin stabilirea şi 

urmărirea unor obiective operaţionale multidisciplinare greu de atins, situate inclusiv 

31 Apud Gl. James N. MATTIS, USJFCOM Commander's Guidance for Effects-Based Operations, 

Comandamentul Forţelor Întrunite, Departamentul Apărării al SUA, Norfolk, SUA, 14.08.2008, 

publicată la adresa www.carlisle.army.mil/USAWC/parameters/Articles/08autumn/mattis.pdf, 

accesată la data de 12.10.2012, p. 20. 

32 Milan N. VEGO, Effects-Based Operations: A Critique, Joint Forces Quarterly 41, aprilie 2006, 

p. 51. 

33 Gl. James N. MATTIS, Op.cit., p. 22. 

34 Idem, p 24. 

35 „Evaluarea reţelei operaţionale” (Operational Net Assessment / ONA) şi „analiza sistemului de 

sisteme” (System of Systems Analysis / SoSA). 

36 Gl. James N. MATTIS, op.cit., p. 23. 

170

în afara mediului militar şi cu considerarea în amănunţime a unei multitudini de 

factori nemilitari dificil de măsurat. 

Conceptul KD îşi asumă elucidarea matematicistă a complexităţii inclusiv prin 

abordarea şi analizarea sistemelor de sisteme (SoSA), în condiţiile dinamicii mediului 

de securitate şi operaţional contemporan şi al haosului clausewitzian tipic războiului. 

Acest lucru implică nu numai un volum imens de informaţii şi o viteză de calcul 

extraordinară, nu numai coordonarea cibernetică a unor sisteme diferite, ci chiar 

creşterea exponenţială a cererii de informaţii de toate categoriile, inclusiv 

intelligence. Astfel, conceptul KD impune structurilor informaţionale, implicit şi 

celor de intelligence, o presiune enormă atât asupra culegerii, cât şi analizei, ambele 

într-un ritm operaţional tot mai intens. 

Prin definirea domeniului KD ca fiind o responsabilitate generală a fiecărui 

comandament şi prin încercarea de implementare a conceptului la această scară, 

complexitatea problematicii KD a provocat dificultăţi şi în privinţa locului structurii 

organizatorice în arhitectura sistemului militar. Ca locaţii propozabile au fost 

considerate J2, J3, J5, centrele de situaţie şi centre de fuziune de intelligence externe 

sau deasupra tuturor acestora, având în vedere că „implementarea programului ar 

trebui să includă dezvoltarea de sisteme analitice, doctrine şi proceduri, precum şi 

socializarea, educarea şi pregătirea diferitelor niveluri de beneficiari (comandanţi, 

state majore, analişti)” 37 . În oricare situaţie, dificultăţile amplasării organismelor de 

instrumentare a cunoştinţelor în cadrul comandamentelor militare reflectă importanţa 

şi sensibilitatea nivelului cognitiv superior, unde produsele de intelligence au un rol 

esenţial. Ca rezultat, serviciile de informaţii trebuie să se adapteze pentru a asigura 

eficacitatea sprijinului informativ, iar etapa de «viaţă» a produselor de intelligence 

după diseminarea lor devine tot mai importantă pentru serviciile de informaţii. 

Se pare că metafora orhestrei, imaginată în anul 1981, ilustrează dificultăţile 

manifestate la începutul mileniului III în formalizarea conceptului KD. Acesta s-a 

dorit o abordare birocratică a unui fenomen cu prea multe variabile şi mult prea 

încărcat de natură umană pentru a se preta unui determinism prea simplificator şi, 

totodată, prea ambiţios pentru a servi în mod eficient cerinţele operaţionale în 

condiţiile RBR. 

5. Conceptul de «Înţelegere» – un compromis? 

Serviciul de informaţii militare din Marea Britanie a generat reglementări 

naţionale care abordează cu pragmatism conceptul KD, introducând termenul suprem 

de «înţelegere», pe care îl asociază comenzii: „înţelegerea este… abilitatea de a 

plasa cunoştinţele într-un context mai larg, pentru a oferi opţiuni procesului de luare 

a deciziei… Astfel, înţelegerea este un element obligatoriu al deciziei” 38 . În această 

abordare însă 39 , înţelegerea nu este inclusă în «mediul unic de intelligence», cu care 

comunică prin elemente specifice etapelor de diseminare şi direcţionare ale ciclului 

37 

Knowledge Development Concept, citată, p. 14. 

38 

JDP 04 Understanding (Joint Doctrine Publication 04), citată, p iii. 

39 

JDP 2-00 Understanding and Intelligence Support to Joint Operations, citată, pp., 5-3. 

171

informativ. În acest fel, mediul unic de intelligence este asociat strict domeniului 

epistemic, sub jurisdicţia structurii de intelligence, în timp ce înţelegerea este asociată 

strict spaţiului de responsabilitate al decidentului, în domeniul deontic. 

Definirea nivelului de înţelegere ca fiind proprie conducerii subliniază legătura 

directă a înţelegerii cu decizia şi întăreşte distincţia acesteia faţă de analiza de 

intelligence, care asigură construcţia superiorităţii informative în sprijinul înţelegerii. 

Totodată, înţelegerea ar trebui, totuşi, să fie considerată şi parte a «mediului unic de 

intelligence», datorită conţinutului de substanţă informativă acţionabilă, precum şi 

datorită participării directe la atingerea înţelegerii şi interesului major al structurii de 

intelligence faţă de aplicarea înţelegerii, anume decizia şi acţiunea subsecventă. 

Doctrina britanică scoate în evidenţă şi două sensuri ale achiziţiei şi dezvoltării 

cunoştinţelor pentru a realiza înţelegerea, anume în direcţia profunzimii cunoştinţelor 

(insight), prin cunoaşterea situaţiei şi analiză, şi în direcţia anticipării evenimentelor 

viitoare (foresight), care presupune cunoştinţe şi judecată 40 . Detaliind «procesul de 

luare a deciziei de nivel avansat» (enhanced decision-making), judecata este apreciată 

ca fiind „cel mai important element al deciziei şi cere experienţă şi practică”, 

implicând gândirea creativă (mai precis intuiţia), comunicarea, exploatarea reţelelor, 

revizuirea permanentă, prioritizarea şi alocarea de misiuni şi sarcini, dar şi asumarea 

de riscuri 41 . Tot doctrina britanică prevede înfiinţarea de «grupuri de sprijin 

operaţional de intelligence» care să constituie, mai mult decât capabilităţi de 

intelligence cu analiză din toate sursele, „un think-tank pentru comandant, care să 

exploreze idei şi concepte” 42 . 

Considerând înţelegerea ca fiind în egală măsură o atitudine mentală şi o 

activitate, au fost identificate implicaţii comune ale înţelegerii, pentru comandanţi şi 

structurile de intelligence 43 , la nivel operaţional. În privinţa atitudinii mentale au fost 

identificate implicaţii în etos şi în filozofia propriei activităţi, prin datoria de a 

împărtăşi cunoştinţele în mod pro-activ, în modul de producere a viziunii şi intenţiei, 

în planificare şi în luarea deciziilor, precum şi în dexteritatea lucrului cu probleme 

complexe şi ambigue. Ca activităţi necesare au fost luate în considerare cerinţa 

sporită de înţelegere a aliaţilor, adversarilor, a actorilor neutri şi a noastră înşine, cât 

şi necesitatea monitorizării şi evaluării consecinţelor deciziilor luate, pentru a învăţa, 

a ne adapta şi a lua decizii tot mai bune. 

Concluzie 

Asocierea comandanţilor cu operatorii din structurile de intelligence cu privire 

la implicaţiile înţelegerii ca nivel suprem al domeniului cognitiv subliniază integrarea 

esenţială a conţinutului produselor informative în decizie. Astfel, destinul 

informaţiilor după diseminare este o responsabilitate de cel mai înalt grad a 

40 

JDP 04 Understanding (Joint Doctrine Publication 04), citată pp, 2-1, 2-2. 

41 

Idem, pp. 4-3 – 4-8. 

42 

Idem, pp. 5-19. 

43 

Apud: JDP 2-00 Understanding and Intelligence Support to Joint Operations, citată, pp., 1-9. 

172

structurilor de intelligence, susţinând astfel includerea construcţiei superiorităţii 

informative ca etapă esenţială a ciclului informativ. 

Poate că valorile conceptului KC nu sunt total epuizate, însă, pentru activitatea 

de intelligence, învăţămintele privind soarta KD conduc la necesitatea menţinerii unui 

echilibru pragmatic între dezvoltările teoretice şi posibilităţile concrete de 

implementare a ideilor novatoare în condiţiile complexe ale mediului operaţional 

contemporan. 

Astfel, în Era informaţională, atât stabilirea cerinţelor informative cât şi 

dezvoltarea de arhitecturi OSINT şi all-source trebuie prioritizate cu realism, pentru a 

asigura fezabilitatea sarcinilor de culegere şi analiză în condiţiile RBR, precum şi 

calitatea produselor de intelligence potrivit intenţiei comandantului. 

Bibliografie: 

1. ***, ATP 2-22.9 Open Source Intelligence, instrucţiune a Departamentului Forţelor Terestre 

ale SUA, Washington, 10 iulie 2012; 

2. ***, FM 6-01.1 Knowledge Management Section, Departamentul Forţelor Terestre ale SUA, 

Washington, DC, SUA, august 2008; 

3. ***, JDP 04 Understanding (Joint Doctrine Publication 04), Centrul de Dezvoltare, 

Concepte şi Doctrină al Ministerului britanic al Apărării, Shrivenham, Marea Britanie, 

decembrie 2010; 

4. ***, JDP 2-00 Understanding and Intelligence Support to Joint Operations (Joint Doctrine 

Publication 2-00), Centrul de Dezvoltare, Concepte şi Doctrină al Ministerului britanic al 

Apărării, Shrivenham, Marea Britanie, august 2011; 

5. ***, Knowledge Development Concept, Comandamentul Aliat pentru Transformare şi 

Comandamentul Aliat pentru Operaţii, SHJ5PLANS/7740-033/08 – 205080 din 12.08.2008. 

6. ***, NATO Open Source Intelligence Handbook, Comandamentul Suprem Atlantic 

(SACLANT), Norfolk, SUA, noiembrie 2001; 

7. ***, NATO Open Source Intelligence Reader, editat de Comandamentul Suprem Atlantic 

(SACLANT), Norfolk, SUA, februarie 2002; 

8. MAIOR, George Cristian, Editorial, în revista Intelligence a Serviciului Român de 

Informaţii, nr. 21, Bucureşti, România, martie – mai 2012; 

9. MATTIS, James N. (Gl.), USJFCOM Commander's Guidance for Effects-Based 

Operations, Comandamentul Forţelor Întrunite, Departamentul Apărării al SUA, Norfolk, 

SUA, 14 August 2008, publicată la adresa www.carlisle.army.mil/USAWC/ 

parameters/Articles/08autumn/mattis.pdf; 

10. McIVOR, Anthony (editor), Rethinking the Principles of War, Institutul Naval al SUA, 

Annapolis: Maryland, 2006; 

11. SĂLĂVĂSTRU, Dorina, Psihologia educaţiei, seria Collegium. Psihologie, Iaşi: Editura 

Polirom, 2004; 

12. VEGO, Milan N., Effects-Based Operations: A Critique, Joint Forces Quarterly 41, aprilie 

2006. 

173

NOUL SISTEM DE SALARIZARE DIN ROMÂNIA 

ÎN CONDIŢIILE CRIZEI ECONOMICE MONDIALE 

Ion VASILE * 

Rezumat: Declanşată, oficial, în 2007, criza economică mondială a avut efecte defavorabile 

asupra creşterii economice globale, a avut consecinţe politice, strategice şi sociale. Pe fundalul 

globalizării, criza s-a extins din Statele Unite ale Americii în Europa Occidentală şi apoi, 

vertiginos, în restul lumii. Evident, economia României a suferit şi suferă din plin efectele crizei 

internaţionale, pachetele de măsuri adoptate de diferite economii neputând fi aplicate în mod 

mecanic. Deficitul de cont curent mare indică dependenţa economiei româneşti de finanţarea 

externă. Presa de specialitate a anului 2009 vorbea despre necesitatea întăririi semnificative a 

politicii fiscale şi a celei salariale. În acest context, în anul 2009, începea activitatea de reformare 

a sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar. Noua reformă a salarizării 

preconiza armonizarea sistemului de salarizare susţinut din fondurile publice, prin utilizarea de 

principii şi criterii unitare de stabilire şi ierarhizare a salariilor de bază. Guvernul, în Acordul 

Stand – By cu Fondul Monetar International, se angaja să adopte legea salarizării unice până la 30 

octombrie 2009, să unifice şi să simplifice grila de calcul a salariilor, precum şi sistemul de 

bonusuri aplicate în sectorul public. Discutată luni de zile de către sindicate, patronate şi 

specialişti din diverse minsitere, legea salarizării unitare din sistemul bugetar a avut cel puţin 13 

variante înaine de a fi asumată de executivul condus de premierul Emil Boc în luna septembrie 

2009. Ulterior, o comisie bipartită a propus Guvernului o nouă Lege – cadru, asumată, de 

asemenea, de către acesta, în decembrie 2010. Astfel unul dintre cele mai controversate demersuri 

legislative din ultimii ani a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, având ca principal scop eliminarea 

discrepanţelor salariale din sistemul bugetar. 

Cuvinte cheie: economie, globalizare, criză, salariu, bugetar, armonizare, lege. 

Introducere 

Într-un univers cu mecanisme şi evoluţii precise, dar insuficient disecate de 

umanitate, cu semne şi predicţii pe care nu le putem descifra, evoluţia comunităţii 

internaţionale, accentuată în ultimele decenii, stă sub semnul globalizării, al 

interdependenţelor şi interacţiunii. Întregul mediu internaţional de securitate este 

afectat de deteriorarea economiei globale datorită crizei, una din cele mai mari 

ameninţări la adresa securităţii mondiale. Sărăcia, resentimentele oamenilor rămaşi 

fără locuri de muncă - grevele, numărul crescut de îmbolnăviri, foametea, 

influenţează negativ sistemele de securitate socială. 

În trecut, SUA şi Europa Occidentală erau principalele surse de capital privat, 

ceea ce a dus la o deosebită influenţă, care se va diminua în viitor. Guvernele 

comunităţii euro – atlantice vor ezita să se mai implice în costisitoarele activtiăţi 

externe. Cu certitudine, guvernele se vor confrunta cu dificultăţi financiare care vor 

slăbi voinţa de a implementa politici care să permită evitarea adâncirea diviziunilor 

pe plan mondial. Alegerile pe care le vor face, dincolo de obiectivele şi interesele 

naţionale declarate, vor determina evoluţia lumii în următorii zece ani. 

* 

Colonel, doctorand în Ştiinţe Militare, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, 

Bucureşti, România, ivasile@mapn.ro 

174

Din păcate, analizele publice, dezbaterile, chiar şi ştiinţele economice nu au 

capacitatea reală de a explica ce se întâmplă, de a prezice evenimentele importante, 

de a oferi soluţii viabile, practici economice adecvate. Recomandările specialiştilor 

sunt de multe ori contradictorii cu privire la măsurile care trebuiesc luate astfel încât 

să fie posibilă restabilirea încrederii în sistemul financiar, să aplaneze depresiunea 

economică actuală. 

Politicul, interesul meschin al partidelor, guvernează nefast dimensiunea 

economică. Alianţe, interese de grup, alegeri, etc. devin piedici in interiorul unei 

naţiuni. Într-o lume în care cele mai cele mai probabile ameninţări pentru următorii 

zece ani sunt neconvenţionale şi ar include, în principal, atacuri cu rachete balistice 

(cu sau fără încărcătură nucleară), atacuri ale unor grupuri teroriste internaţionale, 

atacuri cibernetice de diferită intensitate precum şi alte ameninţări (întreruperi ale 

fluxurilor energetice sau liniilor de aprovizionare maritime, consecinţele schimbărilor 

climatice, etc), criza financiară s-a dovedit a fi una dintre ameninţările puternice la 

adresa securităţii. 

1. Conceptul de securitate 

Concept larg, complex, securitatea naţională este greu de definit pentru 

specialişti. Etimologic, termenul de „securitate” provine din latinescul securitas, -atis 

este definit ca fiind „faptul de a fi la dăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi 

de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol” 1 . 

Lucrări considerate fundamentale pentru dezvoltarea conceptului de securitate 

sunt cele ale lui John Hertz, Robert Jervis, Arnold Wolfers. Începuturile conceptuale 

au fost marcate de dominaţia ideii de securitate naţională şi de interpretarea 

militarizată. Abordarea noţiunii de securitate restrânsă la nivelul statelor individuale, 

la cel al problemelor militare, a fost criticată şi privită ca extrem de îngustă. Sfârşitul 

anilor 80 a dus la reconsiderarea conceptului. 

În abordarea problemelor securităţii sunt luate în considerare interdependenţele 

ce se manifestă în cadrul unui sistem global şi multidimensional. Aceste 

interdependenţe au generat, la rândul lor, efecte precum: necesitatea unui efort 

internaţional de soluţionare a unor probleme din sfera securităţii naţionale, tendinţa 

de creştere a importanţei regionalizării în defavoarea statului naţional, transformarea 

alianţelor politico-militare în organizaţii de securitate regionale sau includerea unor 

pârghii şi obiective economice în cadrul strategiilor de securitate naţională. 

Cu siguranţă, datorită multiplelor accepţiuni ale conceptului de securitate, 

respectiv securitate naţională, în sine, dar şi datorită plurivalenţelor temporale, pentru 

a putea obţine o definiţie de sinteză trebuie să ţinem cont de o multitudine de factori 

interni şi internaţionali, fără a ţine cont de frontiere, printre care: globalizarea, 

evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie, 

noile ameninţări şi riscuri. 

1 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu 

Iordan”, Bucureşti, Ediţia aII-a, Editura Univers Enciclopedic, pp.1195 – 1196. 

175

Huntington definea securitatea naţională ca fiind „un produs de localizare 

geografică a politicii europene”. Richard Smoke 2 consideră „că nici o definiţie a 

securităţii naţionale nu a fost general acceptată. Securitatea naţională cuprinde, în 

general, studiul problemelor de securitate ale unei naţiuni, politicile şi programe de 

rezolvare a acestor probleme şi, deasemenea, procesul guvernamental prin care aceste 

procese şi programe sunt formulate şi realizate”. 

Barry Buzan în cartea sa „Popoarele, statele şi teama” defineşte şi 

argumentează sectoarele principale ale securităţii: militar, politic, economic, social şi 

mediu, fiecare definind un punct central în cadrul problematicii securităţii. 

Un alt element de mare interes pentru dezbaterea de specialitate este securitatea 

umană, axată, evident, în mod exclusiv, pe individ, pe nevoia de a proteja viaţa la 

nivelul de bază. Denumită de ONU „freedom from want” (eliberarea de nevoie), în 

cercurile academice a fost restrânsă la „freedom for fear” (eliberarea de teamă) – din 

perspectiva violenţei înăuntrul şi în afara statului, statul apare ca prim factor potenţial 

destabilizator al securităţii individului. 

Ruxandra Stoicescu 3 , „parafrazându-l pe Alexander Wendt, securitatea este 

ceea ce fac statele din ea”, enumeră câteva elemente şi criterii definitorii pentru 

studiul securităţii: „statul rămâne principala entitate în atenţie; securitatea se referă la 

capacitatea unui sistem de a procesa elementele de diferenţă cu alte sisteme, având 

astfel legătură cu identitatea sa politică, socială şi militară; necesitatea studiilor de caz 

empirice pentru a defini securitatea la un nivel mai complex decât un al unui singur 

stat. În opinia domniei sale, noţiunea de securitate îşi dovedeşte utilitatea şi 

necesitatea în situaţia în care statul însuşi devine un pericol la adresa umanităţii 

(individ sau grup)”. Tocmai de aceea pledează pentru teoria că securitatea nu trebuie 

luată ca o stare imuabilă, ci ca un proces, o practică politică care variază, de aici, 

rezultând necesitatea studiilor de caz. 

Complicarea a intervenit prin chestiunea terorismului, care a şi permis o 

anumită remilitarizare a securităţii, nu neapărat în stil tradiţional. 

La nivelul statului, concepţia despre securitatea naţională o regăsim, în primul 

rând, în strategia sau doctrina de securitate naţională, elaborată de administraţia 

respectivă. Regăsim astfel, stabilite, principalele priorităţi, ameninţări şi pericole 

identificate şi paternul propriu, propria viziune despre securitate. 

Am putea concluziona că securitatea este un sistem funcţional multietajat, 

extrem de complex, cu determinări date de desfăşurarea continuă a proceselor de 

interacţiune şi contrapunere între interesele persoanei, ale societăţii, ale statului şi 

ameninţările la adresa acestora, indiferent dacă au caracter intern sau extern. 

2 

Richard SMOKE, National Security and the Nuclear Dillema, ed. a II-a, Random House, New 

York, p.301. 

3 

Ruxandra STOICESCU, Conceptul de securitate, în « Politica de Securitate Naţională. Concepte, 

instituţii, proces », Editura Polirom, Bucureşti 2007, pp. 96 – 97. 

176

2. Dimensiunea economică a securităţii. Urmările crizei economice 

mondiale 

2.1. Dimensiunea economică a securităţii 

Economică prin excelenţă, societatea umană are de gestionat resurse – actual 

din ce în ce mai limitate, grefate de o criză economică al cărui spectru nu se grăbeşte 

să ne părăsească. Răsfoind orice dicţionar juridic, găsim definiţia securităţii 

economice. Aflăm astfel că avem un element esenţial al securităţii oricărui stat 

concretizat în existenţa condiţiilor de exercitare deplină a dreptului statului respectiv 

de a dispune în mod absolut liber de resursele naţionale – materiale, umane şi 

financiare. Deci, securitatea economică este o componentă importantă a securităţii 

naţionale, ce desemnează starea economiei fundamentată pe prosperitate, legalitate, 

echilibru şi stabilitate. Este bazată pe principiile economiei de piaţă, exprimată prin 

ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, juridică, politică, 

socială, etc. Putem spune că valorile de interes major, specifice acesteia, aşa cum sunt 

ele statuate constituţional sunt următoarele: economia de piaţă, concurenţa loială, 

resursele naturale, echilibrul ecologic, dezvoltarea economică, proprietatea, libertatea 

economică, sistemul financiar, activitatea bancară, protecţia socială, cercetarea 

ştiinţifică, tehnologia naţională, dreptul de autor. 

Teoretic, problematica securităţii economice este relativ uşor de schiţat; 

contradicţiile apar la nivelul strategiilor pe care statele ar trebui să le adopte pentru a 

obţine securitatea economică. Şi ne reîntoarcem la una dintre temele pe care le-am 

abordat în referatele anterioare, respectiv opoziţia dintre poziţia liberală şi cea 

mercantilă. Barry Buzan 4 sintetizează opoziţia: „Liberalii tind să vadă sistemul 

economic cu ochii consumatorului. Ei vor să maximizeze posibilităţile de producţie şi 

sînt pregătiţi să nu ţină cont de chestiunile de vulnerabilitate în urmărirea eficienţei şi 

a abundenţei. Mercantiliştii tind să vadă sistemul economic cu ochii producătorului şi 

sînt pregătiţi să sacrifice presupusele eficienţe pentru a menţine un puternic element 

de independenţă ... Astfel, la liberali, elementul de securitate este acela că o 

activitatea relativ nestînjenită a pieţei ori rezolvă, ori elimină multe dintre problemele 

legate de resurse şi dezvoltare ... Argumentul mercantilist pune interesele securităţii 

naţionale înainte, considerînd consecinţele vulnerabilităţii drept o capitulare absolut 

inacceptabilă în faţa pieţei”. 

Dincolo de dezbateri conceptuale, asigurarea securităţii economice este 

rezultatul interacţiunii dintre factorii interni şi cei externi care potenţează sau nu 

întreg procesul de producţie, repartiţie şi consum al bunurilor şi serviciilor realizate 

într-o economie naţională. Actorii statali şi nonstatali joacă un rol deosebit de 

semnificativ în realizarea securităţii economice atât la nivel naţional, cât şi regional şi 

global. Noile vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări cu care se confruntă astăzi omenirea 

impun, la începutul acestui secol, ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate să se 

articuleze în jurul principiilor securităţii internaţionale, al securităţii naţionale şi al 

securităţii umane. Această relaţie va permite satisfacerea simultană a nevoilor 

globale, statale, ale popoarelor şi ale persoanelor. Liantul acestei relaţiei se găseşte în 

4 

Barry BUZAN, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, 2000, p.248. 

177

securitatea economică, în calitatea sa de dimensiune a securităţii internaţionale şi 

statale, precum şi de resursă a securităţii umane. 

2.2. Urmările crizei economice mondiale 

În 2007 – izbucnea criza financiară şi economică globală. Inevitabil, criza a 

avut efecte defavorabile asupra creşterii economice globale, a avut consecinţe 

politice, strategice şi sociale. Pe fundalul globalizării, criza s-a extins din Statele 

Unite ale Americii în Europa Occidentală şi apoi, vertiginos, în restul lumii, în 

funcţie de expunerea avută de ţara respectivă pe piaţa americană. Sume uriaşe au fost 

investite de către guvernanţii din Europa Occidentală în structurile financiare interne. 

În ţări precum Germania, Franţa, Anglia, producţia industrială a scăzut cu 20 – 25 %. 

Încercând să prevină falimentarea masivă şi consecinţele drastice ale crizei, 

liderii politici din multe tari, şi-au fixat ca obiectiv prioritar prevenirea prăbuşirii 

sistemului financiar internaţional. Europa, confruntată cu recesiunea economică, a 

investit sume uriaşe în structurile financiare interne. A scăzut producţia, a crescut 

şomajul şi lipsa de neîncredere a consumatorilor, nesiguranţa cetăţenilor. 

Cel mai bine se pare că a rezistat China – cu rezerve valutare uriaşe, surplus 

comercial, cu o capacitate de stimulare a produsului intern. În 2008, balanţa 

comercială externă a Chinei a rămas pozitivă. 

Rusia a trecut şi ea printr-o perioadă foarte grea. Putin a decis să combată 

criza, spun specialiştii, prin controlul informaţiilor şi prin represiuni politice. 

Pe durata crizelor financiare internaţionale scad cerinţele pentru resursele 

naturale, servicii şi produse, determinând efecte negative pentru ţările cu economii 

bazate pe export. 

Se vorbeşte despre o reluare a crizei financiare care s-a produs în anii 1929 – 

1933. Este considerată astfel ca urmare a faptului că şi acum au fost depistaţi o serie 

de factori premergători identici celor de acum 80 de ani, ca urmare a faptului că a 

cuprins mai multe sectoare din economie. 

Expansiunea creditului ipotecar, încurajat de micşorarea repetată a politicii 

dobânzii de FED, de modificarea legislaţiei bancare, reprezintă, în viziunea 

specialiştilor sursa crizei actuale. 

Din păcate, ştiinţele economice nu pot oferi explicaţii totale pentru ceea ce se 

întâmplă, predicţii sigure pentru evenimente importante sau soluţii valide. 

Declanşarea şi evoluţia critei actuale nu au fost anticipate de specialiştii în economie. 

Cu toate eforturile, vitalitatea pieţelor de capital va fi cu greu recuperată. 

Criza datoriilor suverane – relaţiile dintre state/guverne şi creditorii lor - a 

apărut odată cu criza provocată de începutul prăbuşirii economiei. Soluţiile de 

urgenţă s-au concretizat în tratamentul devenit standard: pierderile uriaşe din pasivul 

băncilor private au fost transferate în pasivul aceloraşi bănci, cumpărate însă de stat. 

Soluţia devine credibilă pentru ţările puternice, care pot tipări hârtie monetară pe care 

nici o bancă, nici o tranzacţie cu mărfuri ori monedă nu o ocolesc. Dar devine lipsită 

de substanţă în ţări ca Grecia – problema datoriilor devine europeană, apoi globală. 

În ultimii ani austeritatea a încercat să îngrădească răspândirea crizei datoriilor 

şi să nu adâncească situaţia internaţională. Dar economiile reale au fost distruse – 

178

milioane de oameni au sărăcit, mii de afaceri au dat faliment. Guvernele resimt lipsa 

măsurilor de relansare economică. 

Numeroşi analişti văd în fondul de salvare din zona euro, constituit sub numele 

de Mecanismul European de Stabilitate (MES), o modalitate de salvare a ţărilor de 

criza datoriilor suverane. Noile instrumente de salvare au fost avizate de Curtea 

Constituţională de la Karlsruhe. MES va funcţiona ca şi orice altă organizaţie 

financiară, conducerea fiind asigurată de şeful Fondului European de Salvare 

Financiară, Klaus Regling. Pentru asigurarea stabilităţii financiare, MES are prevăzut 

un buget de 700 miliarde EURO – 80 miliarde plătite de cele 17 state ale zonei euro, 

620 de miliarde – garanţii de stat. O sumă mobiliă de 500 de miliarde poate fi 

împrumutată. Experţii în domeniu au păreri împărţite asupra posibilităţilor reale de 

acoperire a necesităţilor financiare în condiţiile în care ar avea loc explozii în Spania 

sau Italia. Planurile de austeritate implementate de guvern, efectele crizei datoriilor, 

respectiv gradul uriaş de îndatorare, competitivitatea redusă, au făcut din cea a treia 

mare economie a zonei euro, Italia, una dintre verigile slabe ale Europei. Spania 

trebuie să anunţe un nou pachet structural de reforme până la sfârşitul lui septembrie. 

Ministrul pañol de finanţe insista, conform presei internaţionale, că programul actual 

de reforme şi de reducere a deficitului este pe calea cea bună. Grecia a căpătat timp, 

mai mulţi miniştrii de finanţe lăsând să se înţeleagă că Atena poate beneficia de mai 

mult timp pentru implementarea reformelor. În acest timp, exporturile şi importurile 

Chinei au crescut în luna august mai puţin decât erau prognozate, ducând la 

accentuarea temerilor că are loc o încetinire bruscă a economiei. 

Prima întâlnire a Consiliului guvernatorilor MES a avut loc pe 8 octombrie, 

întâlnirea echivalând cu intrarea în vigoare a noului sistem de salvare a Zonei Euro. 

Olivier Blanchard 5 , economistul şef al Fondului Monetar Inernaţional, 

comentând pe marginea crizei datoriilor, declara recent că “nu este un deceniu 

pierdut.... Dar cu siguranţă este nevoie de cel puţin zece ani de la debutul crizei 

pentru ca economia mondială să revină la o stare decentă....”. Aserţiunea publicistului 

francez Jean – Marie Colombani 6 defineşte, în opinia mea, adevărata problemă a 

anului 2012:”Găsirea drumului corect, a dozei corecte între ceea ce este obligatoriu 

pentru a scăpa de datoriile publice care paralizează şi măsurile de recuperare necesare 

pentru a găsi calea creşterii şi a reda speranţa este astăzi lucrul cel mai greu de 

făcut.” 7 Lăudata austeritate europeană trebuie să lase locul unei noi strategii de 

dezvoltare globală. 

3. Reformarea cadrului legislativ care reglementează salarizarea în 

România 

Pe fondul efectelor crizei economice mondiale, fostul ministru al finanţelor, 

Daniel Dăianu, avertiza, încă din 2008, asupra accentuării derapajului inflaţionist şi a 

adâncirii deficitului extern, dar mai ales asupra pierderii încrederii în leu. 

5 

Interviu acordat site-ului Portfolio.hu, citat de Reuters, 4 octombrie 2012. 

6 

Fost director al cotidianului „Le Monde” în perioada 1994 – 2007. 

7 

Articol apărut în cotidianul spaniol „El Pais”. 

179

Deficienţele structurale şi instituţionale ale României au fost cu atât mai 

vizibile în accentuarea efectelor crizei. Odată cu integrarea în spaţiul european, 

România a renunţat la formule economice tipice anilor 90, scoţând la lumină noi 

deficienţe.. Nepregătită să înfrunte criza, România a devenit una dintre cele mai 

afectate ţări, efectele crizei resimţindu-se către toate zonele: social, instituţional..... 

Să ne amintim de închiderea fabricii Nokia de la Cluj. Pentru România, unul dintre 

pericole a fost şi este atât cel al retragerii investitorilor, cât şi cel al retragerii 

capitalului străin al băncilor străine. O consecinţă directă pe plan intern a crizei 

mondiale a fost, începând cu 2009, stoparea investiţiilor străine. S-au adăugat 

reducerea consumului intern, schimbarea normelor de creditare, scăderea continuă a 

exporturilor, substanţierea importurilor. Principalele provocări la adresa stabilităţii 

financiare, identificate în „Raportul asupra stabilităţii financiare-ediţia 2012” 8 , 

elaborat de Banca Naţională a României, rămân riscul de credit (în special provenind 

din stocul de credite în valută acordate anterior debitorilor neacoperiţi la riscul 

valutar) şi riscul asociat reînnoirii substanţiale a finanţării externe a instituţiilor 

bancare autohtone cu capital majoritar străin. 

2009 a fost anul în care Guvernul a încheiat un acord cu Fondul Monetar 

Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană, ca soluţie în faţa crizei.Un 

obiectiv asumat de Guvern a fost cel al reformării cadrului legislativ care reglementa 

salarizarea în sectorul bugetar. În anul 2009, salariile de bază ale personalului din 

sectorul bugetar erau stabilite prin 39 de acte normative, cu următoarele principii 

generale: 

i) între o limită minimă şi una maximă pentru personalul contractual din 

sectorul bugetar şi personalul militar; 

ii) valorile punctuale pe tranşe de vechime pentru personalul din învăţământ; 

iii) niveluri unice pentru funcţiile de demnitate publică şi asimilate acestora; 

iv) niveluri punctuale pentru funcţionarii publici. 

Cele peste 400 de niveluri de salarizare ultilizate nu mai corespundeau 

ierarhizării iniţiale între funcţii şi domenii de activitate. Ca urmare a situaţiei create, 

raportul dintre salariul minim din sectorul bugetar şi salariul maxim din acelaşi sector 

era, în anul 2009, de 1/29. 

Proiectul legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri 

publice a fost elaborat prin consultări şi negocieri între Guvern şi partenerii sociali, 

desfăşurate, începând cu luna martie 2009, la sediul Ministerului Muncii, Familiei şi 

Protecţiei Sociale. La baza acestui demers legislativ s-au avut în vedere principiile 

convenite cu partenerii sociali şi partidele politice, şi anume: 

a) reglementarea unitară a salarizării personalului din sectorul bugetar, plătit 

din fonduri publice; 

b) raportul între salariul de bază minim şi salariul de bază maxim al 

personalului din sectorul bugetar era preconizat de la 1 la 12, apropiindu-se de 

practicile europene; 

8 

Banca Naţională a României, Raportul asupra stabilităţii financiare, Ediţia 2012. 

180

c) se proiecta armonizarea sistemului de salarizare a personalului plătit din 

fonduri publice, ţinând cont de importanţa, răspunderea, complexitatea activităţii şi 

nivelul studiilor necesare pentru desfăşurarea activităţii; 

d) se recomandau creşteri salariale necesare realizării acestui obiectiv prin 

luarea în considerare a indicatorilor macroeconomici şi evoluţia indicatorilor sociali; 

e) ipoteza de aplicare prevedea faptul că salariul de bază, soldele sau 

indemnizaţiile lunare de încadrare, după caz, vor deveni principalul element al 

câştigului salarial, prin includerea în acestea a unor sporuri şi indemnizaţii, dup caz, 

care au un caracter general; 

f) se proiecta crearea unei noi ierarhii a salariilor de bază, atât între domeniile 

de activitate, cât şi în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi 

importanţa activităţii desfăşurate; 

g) construcţia noului act normativ urmărea ca, la trecerea de la vechiul sistem 

de salarizare la noul sistem de salarizare, nici o persoană să nu înregistreze o 

diminuare a salariului brut de care beneficia potrivit reglementărilor în vigoare la 31 

decembrie 2009. 

Legea-cadru nr.330/2009 propunea ca raportul între salariul minim brut şi 

câştigul salarial mediu brut să crească astfel încât în anul 2015 să se apropie de ţinta 

de 50%. Se proiecta ca salariul de bază, soldele sau indemnizaţiile lunare de 

încadrare, după caz, vor deveni principalul element al câştigului salarial, prin 

includerea în acestea a unor sporuri care au un caracter general. 

Legea-cadru nr.330/2009 a prevăzut ca sporurile pentru condiţii de muncă să se 

acorde în continuare separat. Suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru 

fiecare ordonator principal de credite nu putea depăşi , în medie 30% din salariile de 

bază, soldele la funcţia de bază sau indemnizaţiile lunare de încadrare, după caz. 

Suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu putea depăşi 30% pentru fiecare 

angajat din sectorul bugetar. Guvernul avea posibilitatea aprobării de depăşiri ale 

acestei limite pentru anumite categorii de personal şi pentru condiţii temporare de 

muncă care fac necesară acordarea unei plăţi suplimentare, cu respectarea limitei de 

30% pentru fiecare ordonator principal de credite. Legea-cadru nr.330/2009 a fost în 

vigoare de la 1 ianuarie la 31 decembrie 2009. 

Pentru clarificarea mecanismului de calcul al drepturilor salariale cuvenite în 

anul 2010, s-a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele 

măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi 

stabilirea salariilor acestora. Această ordonanţă de urgenţă prevedea, în principal, 

acordarea în anul 2010 a drepturilor salariale la nivelul stabilit la 31 decembrie 2009. 

Începând cu 3 iulie 2010, data aplicării prevederilor Legii nr.118/2010 privind 

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al 

salariilor/ soldelor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, stabilite în 

conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru nr.330/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a 

Guvernului nr.1/2010, s-au diminuat cu 25%. 

În conformitate cu art.41 alin.(1) din Legea-cadru nr.330/2009, începând cu 

1 ianuarie 2011 şi până la 31 decembrie 2012 sistemul public de salarizare şi 

ierarhizare trebuia reformat şi simplificat printr-un proiect de lege, care să prevadă 

181

inclusiv: reducerea numărului de funcţii din sectorul bugetar, trecerea treptată la 

salarii nominale, îmbunătăţirea ierarhiilor în cadrul domeniilor bugetare şi a 

sistemului de grade, gradaţii şi trepte salariale. 

În vederea reformării sistemului unitar de salarizare a personalului din sectorul 

bugetar, în perioada decembrie 2009 – 30 iunie 2010 şi-a desfăşurat activitatea în 

cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale o comisie bipartită formată 

din specialişti ai Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ai Ministerului 

Finanţelor Publice, ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, ai Ministerului 

Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ai Ministerului Afacerilor Externe, ai Ministerului 

Apărării Naţionale, ai Ministerului Sănătăţii şi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării şi 

Inovării şi câte un reprezentant desemnat de către confederaţiile sindicale 

reprezentative la nivel naţional. 

Comisia bipartită a elaborat noul act normativ fundamentat pe evaluarea 

eşantionului de posturi din sectorul bugetar pe baza celor şapte criterii de evaluare 

agreate şi pe extrapolarea rezultatelor obţinute din evaluarea posturilor la nivelul 

tuturor funcţiilor din sectorul bugetar. Criteriile care stau la baza ierarhizării 

funcţiilor în cadrul noului sistem sunt următoarele: 

a) cunoştinţe şi experienţă; 

b) complexitate, creativitate şi diversitatea activităţilor; 

c) judecata şi impactul deciziilor; 

d) influenţa, coordonarea şi supervizare; 

e) contacte şi comunicare; 

f) condiţii de muncă; 

g) incompatibilităţi şi regimuri speciale. 

La baza elaborării Legii-cadru nr.284/2010 s-au avut în vedere principiile 

enunţate în cadrul art.41 alin.(2) din Legea-cadru nr.330/2009: 

a) stabilirea unui sistem reformat şi simplificat de ierarhizare în sectorul 

bugetar, care să cuprindă grupuri ocupaţionale şi grade şi care să se bazeze pe o 

metodologie de evaluare pe bază de ocupaţie şi responsabilităţi, astfel încât să 

promoveze remuneraţia egală pentru muncă egală; 

b) stabilirea unei grile unice pentru toate instituţiile publice care fac obiectul 

acestei legi, care să definească nivelul salariului de bază pentru toate poziţiile din 

toate grupurile ocupaţionale; 

c) competitivitatea în raport cu piaţa muncii, în cadrul constrângerilor bugetare, 

pentru a atrage şi a menţine personal calificat. 

Legea-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din 

fonduri publice, cu modificările ulterioare, îşi propune realizarea unui nou sistem de 

salarizare a personalului plătit din fonduri publice, introducerea unui sistem coerent 

de ierarhizare a posturilor, o nouă viziune legislativă unitară, pe termen mediu şi 

lung. Vizează conversia de la sisteme de salarizare neomogene la unul unitar pentru 

tot personalul plătit din fonduri publice. Operaţiunea tehnică de conversie de la 

sistemele de salarizare neomogene la unul unitar pentru tot personalul plătit din 

fonduri publice este util să aibă în vedere prevederea evoluţiei viitoare a transformării 

metodologiei de calculare a soldelor şi salariilor, în raport cu noul sistem coerent de 

182

ierarhizare a posturilor. Noul sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri 

publice are în vedere stabilirea soldelor de funcţie şi salariilor de bază prin înmulţirea 

coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare cu valoarea de 

referinţă. 

Concluzii 

Experienţa anilor 2009-2011 ne-a demonstrat că demararea reformării cadrului 

legislativ pentru reglementarea salarizării în sectorul bugetar, etapele succesive şi 

apoi asumarea legii au constituit un subiect extrem de controversat în societatea 

românească, mai ales în condiţiile generate de efectele crizei mondiale. Motivul 

întregului demers a fost armonizarea sistemului de salarizare a personalului plătit din 

fonduri publice. Implementarea noului sistem de salarizare se preconiza a fi realizată 

etapizat. Suntem în octombrie 2012 şi actualul climat macroeconomic din România 

nu permite, încă, dezvoltarea unor proiecţii financiare care să asigure definirea unor 

marje salariale sustenabile. 

În perioada ianuarie – iulie 2012 9 , în România, contul curent al balanţei de plăţi 

a înregistrat un deficit de 2.436 milioane euro, în scădere cu 35,4 la sută faţă de 

perioada ianuarie – iulie 2011, pe fondul evoluţiei balanţei veniturilor (+743 milioane 

euro), serviciilor (+314 milioane euro) şi transferurilor curente (+310 milioane euro). 

Deficitul contului curent în perioada ianuarie – iulie 2012 a fost finanţat în 

proporţie de 37,2 la sută prin investiţii directe ale nerezidenţilor în România, care au 

totalizat 907 milioane euro (faţă de 963 milioane euro în perioada ianuarie – iulie 

2011), din care participaţiile la capital consolidate cu prevederea netă estimată au 

însumat 107 milioane euro, iar creditele intra – grup (creditele dintre investitorului 

străin şi firma rezidentă) 800 milioane euro. 

Datoria externă pe termen mediu şi lung a însumat 78.189 milioane euro la 

31 iulie 2012 (79,6 la sută din total datorie externă), în creştere cu 3,4 la sută faţă de 

31 decembrie 2011. 

Datoria externă pe termen scurt a înregistrat la 31 iulie 2012 nivelul de 2005 

milioane euro (20,4 la sută din total datorie externă), în scădere cu 12,2 la sută faţă de 

31 decembrie 2011. 

Apreciez că şi în anul 2013 vom asista la menţinerea cuantumului brut al 

salariilor de bază/ soldelor funcţiei de bază/ salariilor funcţiei de bază/ 

indemnizaţiilor de încadrare la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din 

fonduri publice pentru luna decembrie 2012. De asemenea, în anul 2013, cuantumul 

sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de 

salarizare, consider că se va menţine la acelaşi nivel pentru luna decembrie 2009. 

În concluzie, consider că numai reducerea discrepanţelor sociale şi economice 

şi implicit o creştere economică sustenabilă determină poate permite aplicarea 

prevederilor legii-cadru. 

9 

Banca Naţională a României, comunicat de presă – 11.09.2012, Balanţa de plăţi şi datoria externă 

– iulie 2012. 

183

Bibliografie: 

1. Banca Naţională a României, Raportul asupra stabilităţii financiare, Ediţia 

2012. 

2. Banca Naţională a României, comunicat de presă – 11.09.2012, Balanţa de 

plăţi şi datoria externă – iulie 2012. 

3. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a, Academia Română. 

Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti: Editura Univers 

Enciclopedic; 

4. BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, 2000; 

5. SMOKE, Richard, National Security and the Nuclear Dillema, ed. a II-a, 

Random House, New York; 

6. STOICESCU, Ruxandra, Conceptul de securitate, în « Politica de 

Securitate Naţională. Concepte, instituţii, proces », Bucureşti: Editura 

Polirom, 2007. 

184

EXTINDEREA SECURITĂŢII DIN SUD-ESTUL EUROPEI 

SUB IMPACTUL INTELLIGENCE-ULUI POLITIC 

Valentin-Bogdan DĂNILĂ * 

Rezumat: Cu toate că transformările înregistrate în mediul internaţional de securitate au ca 

viziune consolidarea păcii şi securităţii mondiale şi, implicit reducerea tensiunilor conflictuale de 

orice natură şi a cauzelor generatoare de divergenţe internaţionale majore nu pot fi ignorate 

conflictele Israel – Iran, Siria – Turcia sau Turcia – Cipru. 

În ceea ce priveşte mediul internaţional de securitate acesta este încărcat de riscuri şi 

ameninţări grave – terorism şi teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice şi 

rivalităţi religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune şi conflict întreţinute de 

forţe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca şi unele evenimente neprevăzute. 

De asemenea, multiplele vulnerabilităţi interne şi colective ce se regăsesc în Europa de Sud 

- Est, în special în Peninsula Balcanică sau în spaţiul Caucazo-Caspic, dar şi în altele, pot 

determina situaţii imprevizibile, în funcţie de caracterul riscurilor la adresa securităţii statelor din 

zonă. 

Necontrolarea acestor riscuri care aduc atingere securităţii statelor din această zonă 

generează acte destabilizatoare şi crize politico-militare ori la proliferarea crimei organizate în 

domeniile economic, social, ştiinţific, cultural, civic etc., la care se adaugă migraţia clandestină şi 

fluxurile masive de refugiaţi. 

În condiţiile date este evident că ţările din zona Mării Negre rămân conectate la mediul 

internaţional de securitate şi orice transformare majoră intervenită va fi resimţită şi aici, dar şi 

viceversa. 

În altă ordine de idei, nu întotdeauna definiţiile ştiinţifice se află la baza politicilor de 

securitate, ci studiile întemeiate pe reprezentarea socială a securităţii, pe imaginea pe care 

decidenţii politici o au despre anumite probleme de securitate. 

Cuvinte-cheie: cooperare, organizaţii, spaţiu de interes, actori-cheie, globalizare, 

integrare. 

Introducere 

Extinderea Alianţei Nord – Atlantice de la Marea Baltică la Marea Neagră 

confirmă preocupările Statelor Unite ale Americii pentru controlul regiunii de 

margine sau a „bordurii maritime” a Eurasiei, unde se regăseşte cea mai mare parte 

din resursele energetice ale lumii, fapt ce îi conferă acesteia o dimensiune 

geostrategică, geopolitică şi geo-economică aparte. 

În acelaşi timp, politica Rusiei este activă şi are ca obiectiv să limiteze curentul 

american dar prin menţinerea unui dialog între Moscova şi Washington. 

Folosind aceste criterii de selecţie, se observă că, în Europa, cele mai importante 

organizaţii internaţionale care activează sau au activat în trecutul apropiat sunt: 

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord 

(NATO), Uniunea Europeană (UE), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în 

* 

Doctorand, programul de doctorat „Ştiinţe militare şi informaţii” din cadrul Academiei 

Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul” din Bucureşti, danila.valentin.bogdan@gmail.com. 

185

Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi fosta Uniune a 

Europei Occidentale (WEU). 

În Europa post-Război Rece, configurarea soluţiilor pentru menţinerea păcii şi 

stabilităţii reprezintă o misiune nu tocmai uşoară. Chiar şi înainte de momentul 

căderii Zidului Berlinului, la începutul secolului trecut, Europa a fost nevoită să se 

confrunte cu situaţii de criză ce au vizat atât teritoriul naţional al statelor implicate, 

cât şi lupta pentru alte spaţii. 

Una din raţiunile pentru care regiunea Mării Negre este tot mai percepută ca 

parte a unui continuum geografic ce implică interese occidentale majore, este energia. 

Regiunea Mării Negre este pe punctul de a deveni o filieră mult mai importantă decât 

se estima iniţial pentru fluxurile de petrol rusesc sau caspic către Europa. 

Deoarece capacitatea de tranzit a strâmtorilor turceşti tinde să fie depăşită de 

exporturile sporite de ţiţei, în principal din Rusia şi Kazahstan, se proiectează, în 

prezent, noi oleoducte ocolitoare pornind din porturile de pe litoralul vestic al Mării 

Negre către pieţele europene. 

Natura sistemică a principalelor riscuri şi instabilităţi, provocată de cauze 

structurale, moşteniri din trecut, diversitatea etnică şi religioasă a spaţiului, conţinutul 

social eterogen şi cultura politică joasă, precum şi politicile unor state aparte necesită 

un sistem complex de strategii inter-relaţionale ale Uniunii Europene cu un sofisticat 

management de implementare. 

Deşi nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii extinse a 

Mării Negre, având în vedere strict criteriul geografic, ea include cele 6 state riverane 

(România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). 

Cu toate acestea ternul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politicoeconomică, 

decât la una geografică, astfel încât trebuie luată în calcul importanţa 

politică, economică şi strategică a unor ţări precum Republica Moldova, Armenia, 

Azerbaidjan şi Grecia. 

Dacă extindem discuţia la regiunea Mării Negre, avem Republica Moldova ca 

ţară neutră şi aspirantă la integrarea europeană (fără o soluţie de securitate stabilă), 

Azerbaidjanul alt aspirant la NATO şi cu dorinţe declarate – chiar dacă nu 

formalizate - în direcţia UE, şi Armenia, încă dependentă militar şi strategic de 

Moscova, dar aspirantă spre aceeaşi perspectivă a bunăstării europene. 

Astfel, Marea Neagră nu mai poate fi o mare închisă – cu atât mai mult cu cât 

toate statele riverane şi cele din WBSR sunt membre ale Parteneriatului pentru Pace. 

Un alt argument ţine de sectarismul şi limitele manifestate de organizaţiile strict 

regionale, lipsite de eficienţă – Cooperarea Economică la Marea Neagră, Blackseafor, 

etc. – din cauza limitării participării la zona de cooperare a instituţiilor din care 

statele fac parte – NATO şi Uniunea Europeană 1 . 

1 

Iulian CHIFU, Decizia de securitate în Republica Moldova, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 

2009, p. 37. 

186

1. Activitatea NATO şi a Rusiei în Sud –Estul Europei 

Un alt subiect unanim acceptat este nevoia de a proteja rutele energetice din 

regiune, fie că este vorba despre conductele pe ruta Baku-Tbilisi-Ceyhon, fie despre 

proiectele TRACECA, fie despre traseele Bako-Tbilisi Soupsa sau cele pe cale ferată 

Tbilisi-Poti şi Tbilisi-Bathumi, fie despre traseul Nabucco sau planificatul White 

Stream cu variantele Soupsa – Constanţa prin Crimeea şi ramificaţia Odessa Brody 

Gdansk, pentru transportul de gaz în nordul Europei 2 . 

Statele de pe litoralul vestic dau dovadă de control eficient al celor două 

fenomene în special al terorismului, în timp ce statele din zona caucaziană se 

confruntă cu o instabilitate politică ce permite refugierea pe teritoriul lor a unor reţele 

afiliate la reţelele internaţionale teroriste. 

Pe fondul acestei situaţii, României i-a revenit sarcina atât de a asigura malul 

vestic al Mării Negre alături de Bulgaria, cât şi de a trimite trupe în Afganistan şi 

Irak. 

Din punct de vedere al crimei organizate, reţine atenţia faptul că binomul 

Afganistan-Turcia este, fără îndoială, la momentul actual cel mai cunoscut şi mai 

periculos tandem al drogurilor de mare risc, în special al heroinei. Afganistanul este 

principalul producător de opiacee (deţinând în 2007 o pondere de 92% din producţia 

mondială de profil) şi are un cuvânt greu de spus în economia ilicită mondială. 

În regiunea extinsă a Mării Negre, conflictele etnice, societăţile post-conflictuale 

şi devastarea economică reprezintă aceleaşi condiţii de confruntări întâlnite în 

Orientul Mijlociu extins. 

De asemenea, ameninţările din regiunea Mării Negre îşi au originea atât în 

exterior cât şi în interior, cele mai importante dintre aceste fiind: 

- intensificarea influenţei geopolitice a instituţiilor internaţionale şi a altor state 

care, în încercarea de a-şi rezolva diferendele şi de a-şi satisface propriile interese 

ajung să le ignore pe cele locale; 

- incapacitatea regională de a crea noi structuri şi maceanisme eficiente de 

întărire a securităţii şi apărării, precum şi incapacitatea instituţiilor internaţionale de a 

veni cu soluţii eficiente şi coerente în cazul unor conflicte acute; 

- instabilitatea politică naţională observată într-o serie de state din regiune; 

- competiţie regională externă şi internă pentru căile de transport şi acces la 

resursele energetice din regiunea caspică 3 . 

Organizaţiile voluntare internaţionale (mai degrabă ilegale) devin mai active în 

special atunci când anumite păţi ale regiunii rămân în afara controlului membrilor 

legitimi – statele – ai comunităţii internaţionale. Domeniile lor de expertiză pornesc 

de la terorism şi introducere frauduloasă a armelor de distrugere în masă până la 

prostituţie şi trafic de persoane, iar agenţiile lor, ca şi narcoticele şi armele pe care le 

exportă, reprezintă un real pericol pentru Europa, SUA şi întreaga lume. 

2 

Idem. 

3 

Ioana Monica ILIE, Ameninţări şi oportunităţi la Marea Neagră. Probleme de securitate în 

regiunea extinsă a Mării Negre, Lucrare de masterat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 

2006, pp.41-42. 

187

Aşa cum răspunde Sergei Konoplyov (Directorul Programului de Securitate la 

Marea Neagră şi al Programului de Securitate SUA-Rusia, în cadrul Universităţii 

Harvard) într-un interviu prezentat de Supliment la Pulsul Geostrategic 109, „Zona 

Extinsă a Mării Negre este deja parte din interesul de a considera această regiune nu 

doar una de litoral estic, ci care să includă şi Caucazul şi ţări ca Azerbaidjan şi 

Moldova, fără ieşire la mare” 4 . 

Pe de altă parte, interesele Rusiei sunt evidente în zonă: Belarus-ul şi Ucraina 

sunt statele slave ce desăvârşesc unitatea slavă, zona de influenţă pan-slavistă, 

simbolul vechiului Imperiu. Totuşi, originea comună nu este suficientă pentru a 

şterge memoria ucrainenilor despre foametea şi pauperitatea la care a fost damnată în 

epoca stalinistă. Moldova reprezintă avanpostul rus la Uniunea Europeană, iar 

Georgia (Caucazul) este avanpostul Mării Negre şi traiectul conductelor de livrări de 

energie către Europa, alături de Belarus. 

În context, Moscova a utilizat diplomaţia energetică pentru a supune şi a 

„pedepsi” ecourile pro-occidentale ale vecinilor. Invitaţia pe care aceştia au adresat-o 

UE şi NATO au fost percepute ca ostile la Moscova. Replica a constat în sistarea 

livrărilor de hidrocarburi către vecinii ostili, şi chiar ducerea la îndeplinirea 

prognozelor. Tactica a fost una de succes pe termen scurt, întrucât Europa a somat 

statele victimizate la reconsiderarea poziţiei, în timp ce tonalitatea vis-a-vis de 

furnizor este una docilă, sfătuind, cel mult, Moscova la o regândire de poziţii şi 

sugerând o remediere a litigiilor. Europa vedea prin aceasta o ameninţare directă la 

securitatea energetică europeană. 

Intervenţia în Georgia a fost una de amploare, şi cu implicaţii multiple. 

Războiul de cinci zile care a supus regimul de la Tbilisi a fost o declaraţie răspicată 

că Rusia nu va asista tacit la expansiunea NATO în zona ei de influenţă, însă a relevat 

slăbiciunile sale militare, lipsa de coeziune a atacului, armamentul de generaţie 

desuetă. 

În privinţa Ucrainei, putem afirma că acest litigiu ruso-ucrainean este unul de 

fond; poziţiile Ucrainei sunt intransigente în ceea ce priveşte flota Mării Negre, baza 

militară de la Sevastopol (simbolul cruciadei ruse în Ucraina), posesiunea Crimeei. 

Belarus-ul se află într-un mariaj formal cu Moscova. La 26 mai, 1995 a fost 

încheiată Uniunea Vamală Rusia-Belarus, la 2 aprilie, 1996 a fost creată Uniunea 

Republicilor Suverane, iar la 2 aprilie, 1997 a luat fiinţă Uniunea Rusia-Belarus. În 

pofida acordurilor, există disensiuni în plan practic. Ca exemplu, declaraţiile 

Belarusului sunt departe de a fi pozitive faţă de Kremlin, iar în privinţa republicilor 

separatiste osetine, Belarus nu a recunoscut independenţa Abhaziei şi Osetiei. 

În tot acest timp, majoritatea locuitorilor din Balcani îşi arată pesimismul faţă 

de viitorul ce îi aşteaptă punându-şi încrederea în aderarea la Uniunea Europeană, 

fapt relevă inclusiv de un sondaj Gallup dat publicităţii, pe 2 iulie 2012, de către 

agenţia Reuters. 

Potrivit sondajului, principalele motive de pesimism sunt sărăcia, şomajul, 

lipsa de încredere în politicieni şi teama de posibile conflicte în viitor. În aceste 

4 http://www.ingepo.ro/materiale/485. 

188

condiţii, aproape o treime din tinerii din ţările participante la sondaj ar dori să plece 

din ţară. 

2. Reprezentarea securităţii în regiunea Mării Negre 

Conflictele interetnice continuă să reprezinte un motiv de preocupare pentru 

locuitorii din Balcani: 41% dintre macedoneni sunt de părere că în următorii cinci ani 

va mai exista un astfel de conflict în regiune, ca şi 18% dintre sârbi şi 15% dintre 

muntenegreni. Circa 27% dintre macedoneni se aşteaptă ca acest conflict să aibă loc 

chiar în ţara lor. 

Cei mai pesimişti s-au dovedit a fi etnicii albanezi din Kosovo, 73% dintre ei 

afirmând că viaţa în străinătate ar fi cu siguranţă mai bună. Urmează macedonenii, cu 

68%, muntenegrenii şi sârbii, cu 52%. 

Bulgarii, care au devenit cetăţeni UE anul acesta, sunt cei mai optimişti, doar 

35 la sută preferând să lucreze în străinătate. Locuitorii Croaţiei, probabil următorul 

stat care va adera la UE, s-au arătat la rândul lor destul de optimişti, numai 38% 

apreciind că în străinătate le-ar fi mai bine. 

În privinţa situaţiei economice, doar 11% dintre macedoneni şi 15% dintre 

sârbi, muntenegreni şi bulgari au calificat-o drept bună. Uşor mai optimişti în această 

privinţă sunt croaţii şi albanezii, cu 17% şi respectiv 18% dintre opinii. 

Toţi participanţii la sondaj au afirmat că principala problemă care trebuie 

reglementată pentru a stimula dezvoltarea este corupţia, urmată de libera circulaţie a 

bunurilor şi persoanelor şi de aderarea la UE” 5 . 

De altfel, întreaga regiune caucaziană are îndreptată asupra sa privirile 

analiştilor politici care nu încetează să facă previziuni asupra aspectelor de ordin 

militar, politic sau al resurselor din această zonă, în special din Caucazul de Sud. 

Importanţa acestei regiuni este dată, în mod special de competiţia dintre trei principali 

actori: Rusia, SUA, Turcia, la care se mai adaugă Iranul şi Israelul 6 . „Primăvara arabă 

şi mai ales ultimele evoluţii din Siria, programul nuclear iranian, dar şi situaţia din 

Caucaz, sunt numai câteva din problemele geopolitice actuale în care Turcia are şi 

poate juca un rol important”. 7 

Dintre toţi actorii menţionaţi, Turcia poartă cea mai mare răspundere pentru 

situaţia din Siria. Semnificativ în acest sens este numărul mare a refugiaţilor din Siria, 

aproximativ 13.500 de oameni ce s-au retras în regiunile Hatay, Gaziantep şi 

Şanhurfa. 

În privinţa situaţiei din Siria, Turcia joacă şi poate juca în continuare un rol 

foarte important, iar poziţiile adoptate până acum de Ankara pot fi apreciate ca fiind 

deosebit de echilibrate şi precaute. Reţine atenţia că întreaga zona orientală a fost şi 

este recunoscută pentru tradiţia pe care o poartă în situaţiile de conflict. Astfel, se 

poate vorbi de state mari, cu oarecare influenţă, ca şi Turcia, Iran, India, Afganistan, 

însă istoria a demonstrat că un focare de conflict în areal a determinat, de cele mai 

5 

http://www.divers.ro/documentar_ro?wid=37456&func=viewSubmission&sid=7492. 

6 

http://www.ingepo.ro/materiale/553/editorial-la-pulsul-geostrategic-124. 

7 

http://www.ingepo.ro/materiale/529/punct-de-vedere-la-118. 

189

multe ori, reacţii în lanţ în perimetru. Elementul de adversitate regional pleacă de la 

diferenţele cultural-regionale, opunând musulmanii arabilor sau evreilor. 

De asemenea, potrivit lui L. Karl Brown, regiunea a fost, permanent, un sistem 

penetrat, supus unui nivel ridicat de intervenţie externă, ceea ce a alimentat, în 

funcţie de interesele terţilor, ostilitatea arabo-israeliană. Aceasta s-a datorat resurselor 

considerabile de petrol şi aşezării geografice, la confluenţa intereselor NATO (prin 

Turcia), Rusiei, Chinei şi, mai nou, UE. 

Războiul din Iraq-2003 a fost maniera SUA de a demonstra Rusiei că nu ţin 

cont de ambiţiile sale de lider mondial şi de mare putere, atrăgând divergenţe din 

partea Moscovei, dar şi din partea UE. Cu toate acestea, Rusia nu s-a implicat în 

reglementarea conflictului, lăsând această misiune Germaniei şi Franţei. Neajunsul 

Rusiei produs de conflictul iraqian consta în faptul că instabilitatea regională aducea 

cu sine pierderea datoriei de câteva miliarde de dolari a Irakului faţă de Moscova şi a 

contractelor economico-militare între ruşi şi regimul Hussein. În 2004, Moscova a 

anulat 90% din datoria externă şi a promis investiţii de patru miliarde de dolari 

pentru reconstrucţia ţării. Rusia a condamnat intervenţia americană, erijându-se în 

apărător al cauzei arabe. 

În 2003, Rusia a participat la Organizaţia Conferinţei Islamice, în virtutea 

moştenirii musulmane de la fosta URSS. A obţinut, în 2005, statusul de observator al 

OCI 8 . 

În relaţia cu Israel, Rusia are o bună cooperare antiteroristă, serviciile secrete 

israelite pregătind un număr de spioni ruşi în instituţiile şi spiritul proprii. În 2006, 

Rusia a găzduit o întrevedere cu liderii Hamas pentru a negocia poziţia de forţă (chiar 

şi soft) a Rusiei, moment intens criticat de SUA şi statele UE. 

Relaţia cu Iran este una cu totul deosebită; continuând linia Elţîn, Rusia a ales 

să livreze Teheranului armament şi tehnologie nucleară şi balistică, în ciuda reacţiilor 

ostile ale SUA, UE şi Israelului. Discursul Rusiei este echilibrat; Lavrov şi Putin au 

cerut Teheranului o mai mare transparenţă în dosarul nuclear – şi totuşi, a susţinut în 

Consiliul ONU, G8 şi OCS cauza iraniană, subliniind că experimentele şi demersurile 

nucleare 9 ale Iranului sunt strict industriale. Rusia a investit în Iran pentru construirea 

reactorului nuclear de la Buşrer şi iniţiază negocierile pentru construirea altor 

reactoare. Politica Moscovei vizează şi apropierea energetică; se observă că Rusia a 

fost şi „răsplătită” în acest sens prin acordarea accesului la un bazin petrolifer iranian 

(care a fost vizat de proiectul Nabucco al Uniunii Europene). Cooperarea rusoiraniană 

s-a materializat şi pe palierele submarine, echipamente industriale. În 2001, 

acestea au semnat Pactul de Cooperare Civilă şi Militară, prin care se reglementa 

problema destinaţiei civile-militare a instalaţiilor nucleare iraniene de îmbogăţire a 

uraniului. 

Mai mult, Rusia a invitat Iranul să participe ca observator al OCS, 

prefigurându-se şi o eventuală aderare la organizaţie. Aliaţii importanţi regionali ai 

Rusiei (chiar şi circumstanţiali) sunt Siria, Iran, dar a orientat eforturi şi către Israel. 

8 

H. Carrere d`ENCAUSSE, URSS a murit, trăiască Rusia!, Bucureşti, Editura Artemis, 2010. 

9 

http://www.cadranpolitic.ro/?p=2844 accesat la 7 iulie 2011. 

190

Cel mai important de reţinut este faptul că în timp ce Rusia încearcă să 

dezvolte relaţia economică cu Turcia, Alianţa Nord Atlantică pune accent pe 

înzestrarea armatei din această ţară, renunţând chiar şi la unele datorii de ordin 

financiar înregistrate pe parcursul cooperării, toate acestea creionând portretul unui 

lider regional de statutul celor două mari puteri. 

În aceeaşi ordine de idei, nu greşim dacă afirmăm că SUA şi NATO „s-au 

mutat” în aşa zisul Orient Mijlociu Mare, inclusiv în România, Bulgaria, Caucaz. 

Concluzii 

Lumea de astăzi trece printr-o perioadă de transformări fundamentale, care 

îi va determina dezvoltarea şi configurarea generală a relaţiilor dintre cei mai 

importanţi jucători în următorul deceniu. Deşi similară cu precedentele perioadecheie, 

de această dată, poate fi descrisă ca „haos ordonat”. Deci, acum putem 

vedea dimensiunile „mişcărilor tectonice” ale sistemelor globale şi regionale, aşanumitele 

„cutremure” periodice. Este dificil de prezis durata exactă a acestei 

perioade, dar cel mai probabil, respectivul proces va continua până la sfârşitul 

deceniului în curs, atunci când configuraţia de bază a noului sistem va fi în cele din 

urmă cristalizată şi ferm stabilită. 

Complexitatea acestei perioade constă în faptul că procesul de schimbare 

a balanţelor globale impune schimbarea matricei socio-economice, în care au 

loc schimb diferite pentru mult mai mult timp. Există o concurenţă sporită între cei 

mai importanţi jucători din geopolitica globală, atât între ei, cât şi pentru cele mai 

valoroase resurse (în acest caz, cele naturale joacă rolul principal). Foarte des, acest 

lucru duce la o situaţie de „război al tuturor împotriva tuturor”, în care regula 

principală este „fără reguli”. 

Creşterea importanţei regiunii Mării Negre este determinată de potenţialul 

rutelor de tranzit, în special a conductelor pentru transportul resurselor energetice din 

zona caspică şi Asia Centrală şi este, în acelaşi timp, în apropierea zonelor de interes 

special pentru Statele Unite (Balcani, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală). Pentru 

accesul la resurse energetice sunt în competiţie parteneri noi, dar şi vechi, puteri 

regionale de nivel 2 şi 3, precum şi cei globali (SUA), care întrebuinţează toată gama 

instrumentelor de putere pentru promovarea intereselor specifice. 

În condiţiile actuale, globalizarea şi regionalizarea sunt laturi ale aceluiaşi 

proces: ceea ce se întâmplă în Asia Centrală şi în Caucaz, precum şi în jurul Mării 

Negre, afectează în mod direct marile puteri, pentru că, graniţele lor nu mai 

constituie obstacole de netrecut pentru terorismul global, pentru efectele lipsei de 

protecţie şi măsurilor de reabilitare a mediului. 

Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări 

politice, conflicte armate, piraterie ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, 

cutremure sau la distrugeri provocate de „mâna omului". 

191

Bibliografie: 

1. ASMUS, Ronald D.; DIMITROV, Konstantin; FORBRIG, Joerg, O nouă 

strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Bucureşti: Editura IRSI, 

2004; 

2. CHIFU, Iulian, Decizia de securitate în Republica Moldova, Bucureşti: Editura 

Curtea Veche, 2009; 

3. D'ENCAUSSE, H. Carrere, The USSR is dead, long live Russia!, Bucharest: 

Ed. Artemis, 2010; 

4. ILIE, Ioana Monica, Ameninţări şi oportunităţi la Marea Neagră. Probleme de 

securitate în regiunea extinsă a Mării Negre, Lucrare de masterat, Bucureşti: 

Academia de Studii Economice, 2006; 

5. LITEANU, Traian; ONIŞOR, Constantin; MIHALACHE, Veronica, NATO. 

Securitate integrată, Bucureşti: Editura A.N.I, 2006; 

6. SARCINSCHI, Alexandra; DINU, Mihai, Crize şi instabilitate în Europa, 

Bucureşti: Ed. UNAp., 2010;. 

7. VOCILĂ, Andrei, http://andreivocila.wordpress.com/2010/09/20/mediul-desecuritate-in-zona-extinsa-a-Marii-Negre. 

192

SUBSISTEM SOFTWARE PENTRU ADMINISTRAREA 

LA DISTANŢĂ A UNUI ECHIPAMENT CRIPTOGRAFIC 

Gheorghe GUIMAN * 

Daniel HRIŢCU ** 

Ionuţ RĂDOI *** 

Rezumat: Scopul sub-sistemului propus în aceasta prezentare este de a permite administrarea 

la distanţă a unui echipament criptografic care asigură servicii de criptare/decriptare 

situat între nivelele reţea şi transport ale modelului OSI. Ideea administrării la distanţă a 

echipamentelor de reţea nu este nouă şi a apărut ca o necesitate datorită numărului mare de astfel 

de echipamente si a numărului mare de parametri funcţionali care trebuie configuraţi pentru 

acestea. Efortul dezvoltării unor astfel de sisteme de administrare a condus şi la apariţia unor 

protocoale şi standarde care să permită interconectarea echipamentelor şi sistemelor de la 

producători diferiţi. Baza dezvoltării acestor sisteme este astăzi asigurată de protocolul Simple 

Network Management Protocol Version 3 (SNMPv3) care defineşte o nouă arhitectură şi introduce 

caracteristici de securitate la nivel de mesaj (confidenţialitate şi integritatea pachetelor, autentificarea 

surselor mesajelor), autorizare şi controlul accesului la servicii şi informaţii. Arhitectura 

propusă de SNMPv3 este de asemenea flexibilă permiţând coexistenţa simultană a mai multor 

modele de securitate. Lucrarea se axează în principal pe prezentarea arhitecturii sub-sistemului 

software, modelului de securitate ales şi câteva consideraţii generale despre implementare. 

Cuvinte-cheie: software, subsistem, echipament criptografic, SNMPv3. 

1. Introducere 

1.1. Arhitectura unui sistem pentru administrarea la distanţă a 

echipamentelor de reţea 

Arhitectura unui sistem pentru administrarea la distanţă a echipamentelor de 

reţea conţine 4 componente esenţiale: echipamentele administrate, agenţii software 

care rulează de obicei chiar pe echipamentele administrate, un sistem de management 

constituit din aplicaţii software care rulează pe o staţie de lucru şi un protocol de 

comunicaţie între agenţii software şi sistemul de management. 

Sistem de 

management 

Agent Cfg 1 

Echipament 

Agent Cfg 2 

Echipament 

Agent Cfg n 

Echipament 

ROUTER 

WAN 

Figura nr. 1 - Arhitectura unui sistem pentru administrarea echipamentelor de reţea 

* 

CP II, inginer, Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară – ACTTM, 

România. 

** 

Locotenent inginer, Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară – ACTTM, 

România. 

*** 

Inginer, Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară – ACTTM, România. 

193

Administrarea se face de la o staţie de lucru prin intermediul unui sistem de 

management care schimbă mesaje cu agenţii care acţionează ca interfeţe între 

echipamentele de reţea şi sistemul de administrare. Tipurile de mesaje, conţinutul 

informaţional, succesiunea acestora, sunt descrise de protocolul SNMPV3. 

1.2. Protocolul SNMPV3 

Protocolul SNMPV3 (Simple Network Management Protocol) este standardul 

care guvernează comunicarea între sistemul de management şi agenţii echipamentelor 

de reţea. 

Descris în modul cel mai simplu SNMP este un protocol de tipul 

cerere/răspuns. Sistemul de management transmite o cerere către un sub-sistem 

software care rulează pe dispozitivele de gestionat iar acesta transmite un răspuns. 

Suplimentar un sub-sistem poate transmite asincron sistemului de management 

informaţii de stare. Această funcţionare este implementată prin definirea unui set de 

operaţii după cum urmează: GET, GET-NEXT, RESPONSE, SET, TRAP, GET- 

BULK, INFORM. Cererile pentru executarea acestor operaţii precum şi datele 

asociate sunt transmise sub forma unor mesaje care conţin diverse câmpuri aşa este 

prezentat în Figura nr. 2 şi Figura nr. 3. 

Versiune 

mesaj 

ID 

mesaj 

Lungime 

maximă 

mesaj 

Flag‐uri 

mesaj 

Figura nr. 2 - Structura header-ului SNMPV3 

194 

Model 

securitate 

Parametri 

securitate 

Context Tip PDU Câmpuri 

ID Nume GET, GET‐NEXT, SET, 

TRAP, INFORM 

ID 

cerere 

ID Nume GET‐BULK ID 

cerere 

ID Nume RESPONSE ID 

cerere 

PDU + informații 

context 

0 0 variabile 

(OID) + 

valori 

Număr de 

variabile 

(primele în listă) 

cu o singură 

valoare 

Număr de 

variabile (după 

primele în listă) cu 

valori multiple 

variabile 

(OID) + 

valori 

variabile 

(OID) + 

valori 

Figura nr. 3 - Structura PDU a SNMPV3 

Câmpul denumit variabile este constituit în realitate de o listă de identificatori 

(OID) şi valorile asociate acestora. Fiecare variabilă identificată prin OID este unică 

şi este definită într-o bază de informaţii standardizată numită MIB (Management 

Information Base) pe baza căreia se face translatarea şirurilor numerice OID într-o 

denumire (etichetă) standard, care poate fi citită de om, a acelei variabile (obiect). 

Pentru a face eficientă căutarea etichetei unui OID, mulţimea de OID-uri este 

structurată ierarhic sub formă de arbore (ex: 1.3.6.1.2.1......), pe nivelul cel mai de jos 

se află variabilele, nivelul imediat superior fiind un grup.

Carenţa versiunile anterioare ale SNMPV3 o constituie lipsa securităţii în 

transmiterea informaţiilor, singurul element fiind o trivială autentificare pe baza 

şirului de caractere din câmpul “Community” care acţiona ca o parolă. Protocolul 

SNMPV3 corectează această deficienţă prin introducerea unor caracteristici de 

securitate care acţionează la nivelul pachetelor SNMP şi la nivelul controlului 

accesului la informaţiile MIB: 

- User-based Security Model (USM) - descrie modul cum se face 

autentificarea (pe baza algoritmului MD5, SHA) şi criptarea/decriptarea (pe 

baza algoritmului 3DES, AES) pachetelor SNMP; 

- View-based Access Control Model (VACM) - controlează tipul de acces la 

un anumit obiect MIB 

Raportat la modelul OSI SNMPV3 este un protocolul de tip aplicaţie situat deasupra 

nivelului transport aşa cum este arătat în Figura nr. 4. 

SISTEMUL DE 

MANAGEMENT 

SUBSISTEM 

mesaje SNMPV3 

SNMPV3 SNMPV3 

TRANSPORT 

REŢEA 

LEGĂTURĂ DE DATE 

195 

Figura nr. 4 - SNMP şi arhitectura OSI 

Pachetul SNMPV3 este încapsulat într-o datagramă UDP ca înFigura 5, 

sistemul de management folosind portul UDP 161 pentru a transmite cereri şi a 

recepţiona date şi portul UDP 162 pentru a recepţiona evenimente şi alarme de la 

subsistem. În Figura 5 se poate observa că porţiunea PDU + context este criptată şi 

întregul pachet SNMPV3 este autentificat. 

DATA LINK IP UDP 

2. Arhitectura funcţională a sub-sistemului 

TRANSPORT 

REŢEA 

LEGĂTURĂ DE DATE 

obiecte 

MIB 

SNMPV3 Header SNMPV3 PDU + context 

Autentificat 

Criptat 

Figura 5 - Structura unui pachet SNMPV3 încapsulat 

Arhitectura funcţională a sub-sistemului prezentată în Figura nr. 1Figura nr. 6 

este formată din diverse blocuri care implementează arhitectura funcţională şi de 

reţea a protocolului SNMPV3 după cum urmează: 

• Nivelul hardware este reprezentat de controlerul de reţea; 

• Drivere reprezintă o componentă software special dezvoltată pentru 

programarea şi accesul la controlerul de reţea. Nivelul hardware şi driverele 

controlerului de reţea implementează nivelul legătură de date din modelul 

OSI; 

• Pe nivelul reţea sunt implementate serviciile de bază IPV4 cum sunt ARP, 

IP, ICMP;

• Pe nivelul transport sunt implementate serviciile protocolului UDP; 

• Modulul procesare mesaje: 

o filtrează mesajele în concordanţă cu nivelul de securitate, modelul de 

securitate, modelul de procesare, implementate; 

o prepară pentru transmisie mesajele în concordanţă cu modelul de 

procesare, nivelul de securitate, modelul de securitate implementate; 

o înregistrează pentru statistici caracteristicile mesajelor recepţionate, 

transmise; 

Modul 

execuţie şi 

generator 

răspunsuri 


notificări 

Servicii UDP 

Servicii IPV4 

Drivere 

Module MIB 

Modul control 

acces 

Modul securitate 

Modul procesare mesaje SNMPV3 

Nivel hardware 

Figura nr. 6 - Arhitectura funcţională a subsistemului 

• Modulul de securitate implementează modelul “User-based Security 

Model” (USM) descris de specificaţiile protocolului în RFC 3414 şi RFC 3826. Prin 

acest model de securitate protocolul adaugă caracteristici esenţiale de securitate 

pentru mesajele schimbate de entităţile SNMP prin medii necontrolate: integritatea, 

autentificarea originii şi confidenţialitatea mesajelor. Pentru îndeplinirea acestora au 

fost alese metodele HMAC-SHA-96 (integritate, autentificare) şi CFB128-AES-128 

pentru confidenţialitate; 

• Modulul de control al accesului la obiectele MIB implementează modelul 

„View-based Access Control Model” (VACM) descris în RFC 3415. Controlul 

accesului apare în cererile de citire şi scriere a obiectelor MIB precum şi în 

notificările care se transmit unui sistem de management. Scopul modului este de a 

verifica dacă un anumit tip de acces este permis asupra unui anumit obiect (sau 

instanţă) pentru un anumit sistem de management. 

• Modulul de execuţie şi generator de răspunsuri şi notificări implementează 

două din tipurile de aplicaţii descrise de RFC 3413 “Command Responder 

Applications” şi “Notification Originator Applications”: 

o execută operaţiile cerute prin mesajele de tip SNMP “Read-Class” şi/sau 

„Write-Class” şi generează răspunsurile corespunzătoare 

o monitorizează dispozitivul criptografic pentru diverse condiţii şi 

evenimente şi generează mesaje de tip “Notification-Class” 

196

Executarea operaţiilor cerute şi generarea răspunsurilor şi notificărilor sunt 

condiţionate de aplicarea serviciilor şi restricţiilor implementate de modulul 

de securitate şi modulul de control al accesului. 

• Blocul de module MIB implementează următoarele module MIB: 

o setul (MIB-II parţial) esenţial de variabile specifice dispozitivelor de 

reţea de tip TCP/IP descris de RFC 1213 : system, interfaces, ip, icmp, 

tcp, udp, snmp; 

o MIB privat pentru managementul variabilelor specifice dispozitivului 

criptografic; 

o MIB privat pentru managementul sistemului de securitate şi acces; 

Componente implementate pe nivelurile legătură de date, reţea şi transport sunt 

comune şi echipamentului de criptare. 

4. Consideraţii legate de implementare 

Sub-sistemul pentru managementul la distanţă al dispozitivului criptografic este 

în curs de implementare pe o platformă hardware de dezvoltare de tipul XILINX 

ML507 cu procesor Power PC 440. Serviciile de reţea până la nivelul transport 

(comune şi echipamentului criptografic) sunt asigurate de o librărie (lwIP-1.3.0) care 

implementează protocolul TCP/IP, completată şi modificată corespunzător. 

Componentele software care implementează protocolul SNMPV3 au fost 

dezvoltate folosind limbajul de programare C. 

5. Arhitectura unui sistem pentru administrarea de la distanţă a unui 

echipament criptografic 

Arhitectura sistemului pentru administrarea la distanţă a echipamentelor 

criptografice este prezentată în Figura nr. 7. 

ROUTER 

B 

IPCRIPTO 

BLACK 

RED 

AGENT 

SNMPV3 

A 

MNG 

WAN 

ROUTER 

ROUTER 

Figura nr. 7 - Arhitectura unui sistem pentru administrarea la distanţă a echipamentelor 

criptografice 

În Figura nr. 7 se pot identifica următoarele componente: 

197 

BLACK 

IPCRIPTO 

RED 

AGENT 

SNMPV3 

IPCRIPTO 

BLACK 

RED 

AGENT 

SNMPV3 

LAN 1 

LAN N

- staţia de management pe care rulează aplicaţia software prin care operatorul 

realizează managementul la distanţă şi local; 

- echipamentul criptografic IPCRIPTO care include 2 interfeţe de reţea 

(WAN către reţele la distanţă şi LAN către reţeaua locală) şi sub-sistemul 

software SNMPV3 prin intermediul căruia se realizează managementul; 

- infrastructură tipică de reţea pentru transportul pachetelor de date: routere, 

echipamente WAN etc.; 

- reţele locale pentru care se asigură comunicaţia criptată prin echipamentele 

IPCRIPTO. 

Analizând Figura nr. 7 se pot observa următoarele caracteristici importante: 

- în punctul A situat în reţeaua locală staţiei de management structura 

pachetului SNMPV3 este cea prezentată în Figura 5; 

- în punctul B situat după echipamentul criptografic IPCRIPTO (în reţeaua 

WAN) întreg pachetul SNMPV3 este criptat şi autentificat suplimentar de 

echipamentul criptografic (de asemenea adresa IP a staţiei de lucru este 

ascunsă); 

- mai mult, datorită introducerii echipamentului criptografic, aplicaţii pentru 

managementul la distanţă bazate pe versiuni anterioare ale protocolului 

SNMP (V1, V2) pot gestiona la distanţă echipamente ( situate în LAN1, ... 

LANn) în condiţii de securitate îmbunătăţită mesajele fiind criptate şi 

autentificate de echipamentul criptografic. 

Concluzii 

Ideea managementului la distanţă a echipamentelor de reţea nu este nouă dar 

aduce beneficii substanţiale reducând costurile de administrare prin eliminarea 

necesităţii deplasării la locaţiile echipamentelor, administrare şi control centralizat, 

posibilităţi de automatizare. Introducerea cerinţelor de securitate, începând cu 

versiunea a treia a protocolului SNMP, a transformat serviciul de management la 

distanţă într-un serviciu de încredere prin asigurarea confidenţialităţii şi integrităţii 

mesajelor şi autentificarea originii. În concluzie orice echipament de reţea, inclusiv 

unul criptografic, trebuie să implementeze un astfel de serviciu. 

Bibliografie: 

1. RFC 3411 - An Architecture for Describing Simple Network Management 

Protocol (SNMP) Management Frameworks; 

2. RFC 3412 Message Processing and Dispatching for the Simple Network 

Management Protocol (SNMP); 

3. RFC 3413 Simple Network Management Protocol (SNMP) Applications; 

4. RFC 3414 User-based Security Model (USM) for version 3 of the Simple 

Network Management Protocol (SNMPv3); 

5. RFC 3415 View-based Access Control Model (VACM) for the Simple Network 

Management Protocol (SNMP); 

198

6. RFC 3826 The Advanced Encryption Standard (AES) Cipher Algorithm in the 

SNMP User-based Security Model; 

7. RFC 1213 Management Information Base for Network Management of 

TCP/IP-based internets: MIB-II. 

199

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR PERSONALULUI MILITAR 

PE BAZA FUNDAMENTELOR ERGONOMIEI 

Dr. Tania STOEAN * 

Rezumat: Considerăm că este necesar a analiza impactul reprezentat de această tânără 

ştiinţă identificată ca element definitoriu în structura activităţilor de management a personalului. 

Amploarea teoretică a ergonomiei şi-a regăsit aplicabilitatea cu generozitate în sectorul de 

activitate definit de aria militară. 

Cuvinte cheie: ergonomie, activitate lucrativă, sector de activitate. 

Ergonomia este considerată ca fiind „ştiinţa adaptării locurilor de muncă la 

caracteristicile lucrătorilor” 1 . Ergonomia – ştiinţa organizării locurilor de muncă 

potrivit cerinţelor instituţiei, capacităţilor şi capabilităţilor angajaţilor – a fost 

dintotdeauna în atenţia managerilor. 

Ergonomia este o ştiinţă a organizării muncii în funcţie de condiţiile de mediu, 

de cerinţele postului şi de posibilităţile reale de implementare. Are în vedere 

identificarea şi utilizarea acelor procese care să permită să minimizarea efortului 

depus concomitent cu maximizarea efectului dorit, raţionalizarea consumurilor şi 

creşterea calităţii serviciilor sau produselor, în general, a efectelor finale ale muncii. 

Americanii utilizează termenul de inginerie a factorilor umani, concomitent 

cu cel de ergonomie. Europenii, cu excepţia bulgarilor (care întrebuinţează termenul 

de antropotehnică) şi de germani (care folosesc termenul de ştiinţa muncii – 

Arbeitswissenshaft), utilizează generic termenul de ergonomie. 

În aceste moment nu există o definiţie unanim acceptată a conceptului de 

ergonomie. Aurel Manolescu 2 , citându-l pe Maurice de Montmollin (care a publicat, 

în 1986, la editura La Découverte din Paris, lucrarea L’Ergonomie), arată că, în lume, 

există „două mari curente complementare care caracterizează ergonomia”: 

- ergonomia utilizează ştiinţele pentru ameliorarea condiţiilor de muncă; 

- ergonomia reprezintă studiul efectiv al muncii în vederea ameliorării acesteia. 

Primul curent s-a dezvoltat îndeosebi în Statele Unite ale Americii, iar cel de al 

doilea curent pe continentul european. Atât cele două curente de opinie cât şi toate 

definiţiile agreate de autori situează în plan central individul în corespondenţă cu 

mediul. 

Ergonomia poate fi privită ca o ştiinţă a efectului sau a rezultatului muncii 

omului, concretizată în creşterea productivităţii, dar şi ca o ştiinţă a ameliorării 

efortului depus de individ în cadrul activităţilor lucrative. 

* 

Asistent universitar, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, tania_stoean@yahoo.com. 

1 

MANOLESCU A., Managementul resurselor umane, Ediţia a patra, Editura Economică, 

Bucureşti, 2003, p. 89, citat din De CENZO, A. DAVID, P. Stephen ROBBINS, Personnel/Human 

Resource Management, Englewood Clifs, Pretince Hall, 1988, p. 7, 603 şi 604. 

2 

MANOLESCU A., Managementul resurselor umane, Ediţia a patra, Editura Economică, 

Bucureşti, 2003, p. 99. 

200

Din acest motiv, ergonomia se constituie, deopotrivă, pe o dimensiune 

multidisciplinară şi pe una interdisciplinară, întrucât întrebuinţează, pentru a-şi defini 

scopul şi obiectul o paletă foarte largă de domenii conexe. 

Modelul pluridisciplinar al ergonomiei ar putea fi reprezentat astfel: 

Cerinţe ale situaţiei, presiuni demografice, economice, exigenţe impuse de 

NATO şi de UE, alte presiuni exterioare, determinări interioare specifice 

organizaţiei militare 

Psihologia militară 

Sociologia militară 

Ştiinţa militară 

Medicina muncii 

Igiena muncii 

Ştiinţele tehnice 

Ştiinţele economice 

Fiziologia 

Antropometria 

MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE DIN ARMATĂ 

Figura nr. 1 – Un model pluridisciplinar al ergonomiei 

Ergonomia pluridisciplinară este o construcţie radială, cu efecte complexe. În 

acelaşi timp ergonomia bazată pe o dimensiune pluridisciplinară este una de tip 

flexibil dar, în acelaşi timp, pasiv. Se prezintă ca o interfaţă între domeniul ştiinţelor 

(medicină, psihologie, sociologie, fiziologie, antropometrie, igiena muncii, ştiinţele 

tehnice etc.) şi activitatea desfăşurată de individ având menirea de a o îmbunătăţi. 

Scopul final îl constituie „mărirea longevităţii profesionale şi biologice” 3 . 

Cel mai adesea, se constituie într-un instrument al calităţii actului managerial, 

dar, în acelaşi timp, prin intermediul efectelor multiple şi complexe pe care le 

produce, poate deveni o modalitate indirectă (ca interfaţă) de optimizare a 

managementului resurselor umane. Este, însă, un suport foarte important, 

indispensabil chiar, întrucât defineşte cerinţa ştiinţifică în acţiune concretă, ajutând la 

optimizarea efortului şi la creşterea eficienţei acţiunii umane, fiind cu alte cuvinte, un 

generator de capabilitate. Această capabilitate este condiţionată de evoluţia mentală a 

indivizilor, de progresul tehnic şi ştiinţific. Cu siguranţă ştiinţa a evoluat, mentalitatea 

umană a evoluat, ceea ce înseamnă progres. Datorită acestui concept am asistat la 

3 

Ghe. POPA, Ş. POPESCU, A. DOROBANŢ, Ergonomie. Aplicaţii în domeniul militar, Editura 

Militară, Bucureşti, 1981, p. 19. 

201 

ERGONOMIA 

Studiul factorilor de solicitare a omului 

EFECT 

Optimizarea MRU

evoluţii spectaculoase în evoluţia obiectelor. Cauza acestor modificări de parametri 

calitativi a fost determinată de competiţia între organizaţii, de cererea utilizatorilor, 

de dorinţa de crea obiecte silenţioase. 

O altă abordare de arhitectură a ergonomiei o reprezintă sinteza. Există un tip 

de ergonomie definită pe intersecţia domeniilor ştiinţelor enunţate. Considerăm 

aceasta ca fiind o ergonomie activă, a cărei funcţie principală este aceea de a 

optimiza. Astfel, ergonomia activă este o modalitate de conducere a sistemelor şi 

proceselor acţiunii umane la o formă minimală care poate asigura cel mai înalt grad 

de eficienţă. 

În instituţia militară impactul revoluţiei tehnologice a produs transformări 

substanţiale şi în ceea ce priveşte solicitarea personalului de la toate eşaloanele, dar 

îndeosebi a celor care încadrează comandamentele şi unităţile luptătoare. 

Apreciem că există solicitări profesionale care se manifestă, în toate armele şi 

specialităţile din organizaţia militară, precum şi în toate compartimentele, pentru 

toate posturile şi pentru toate funcţiile. De exemplu, pentru un ofiţer care lucrează 

într-un comandament de mare unitate sau într-un stat major, solicitarea profesională a 

evoluat, în principiu, astfel: 

NC Caracteristicile 

solicitării 

1 Forţa (elaborarea 

manuală) 

2 Energia 

(consumul de 

energie) 

3 Îndemânarea 

(priceperea) 

4 Observaţia 

5 Atenţia 

6 Rezistenţa la 

monotonie 

7 Stresul 

(responsabilitate) 

Elaborarea 

empirică şi 

transmiterea 

documentelo 

r de 

conducere 

Elaborarea 

tipizată şi 

transmiterea 

documentelor 

de conducere 

202 

Elaborarea 

standardizată 


transmiterea 

documentelor 

de conducere 

Folosirea sistemelor 

C4 

(Comandă, Control, 

Comunicaţii 

Computere) şi a 

reţelei în elaborarea 

şi transmiterea 

documentelor de 

conducere 

Tabelul nr.1- Solicitarea profesională 

Un alt exemplu ar fi cel cu privire la conceperea şi redactarea unui ordin de 

operaţii care a impus, cel mai adesea, un consum ridicat de energie şi de timp. 

Uneori, la documentele necesare declanşării unei operaţii, se lucra timp îndelungat 

ceea ce conducea, adesea, la epuizarea fizică a personalului comandamentului. Odată 

cu apariţia documentelor tipizate, cu introducerea sistemelor de comunicaţii digitale, 

cu standardizarea şi echiparea corespunzătoare a sistemelor C4 (Comandă, Control,

Comunicaţii, Computere), activitatea ofiţerului de stat major a cunoscut transformări 

radicale, accentul trecând pe elaborarea unor variante posibile ale cursului acţiunii, pe 

planificarea detaliată, pe analizarea şi cunoaşterea efectelor. 

Managementul activităţii de stat major s-a deplasat semnificativ spre latura 

creativă, pentru găsirea celor mai potrivite soluţii, în funcţie de scopurile fixate, dar şi 

de efectele previzibile. Personalitatea ofiţerului din comandament a crescut, cultura 

organizaţională specifică statului major a evoluat, importanţa procesului de concepere 

a cursului acţiunilor şi de asigurare complexă a acestuia a crescut, activităţile de 

rutină au fost trecute pe seama maşinii, iar personalul care desfăşoară activităţi în 

statul major îşi regăseşte din ce în ce mai mult vocaţia de „inginerie” tactică, 

operativă sau strategică. 

Concluzii 

Fără un suport ergonomic puternic, fără sprijinul direct sau indirect, integrat 

sau particular al ştiinţelor fundamentale enunţate, dar şi al experienţei acumulate în 

procesul de pregătire a armatei, în teatrele de operaţii, în modernizarea instituţiei, 

managementul resurselor umane nu poate fi altceva decât o încercare empirică de 

soluţionare a unor probleme organizatorice şi de relaţii interumane. 

Particularizând, afirmăm că ergonomia este o ştiinţă a optimizării activităţilor 

lucrative. De aceea managementul resurselor umane este, din ce în ce mai mult, o 

ştiinţă, o experienţă şi o artă de asamblare şi integrare a resursei inteligente, creative, 

în sisteme dinamice şi complexe, coerente şi consistente de exprimare şi punere în 

valoare a vocaţiei, capacităţii şi capabilităţii umane, în folosul fiinţei umane, devenirii 

societăţii omeneşti şi civilizaţiei umane. 

Opinez că ergonomia este unul dintre cele mai eficiente instrumente de 

optimizare a managementului resurselor umane şi, în acelaşi timp, un efect al 

unui foarte bun act managerial. 

Bibliografie: 

1. BURLEA ŞCHIOPIU, A., Relaţia om-calculator. Consideraţii ergonomice. 

Craiova: Editura CERTI, 1999. 

2. ROŞCA, C. (coordonator), BURLEA SCHIOPIU, A., Dicţionar de ergonomie, 

Craiova: Editura CERTI, 1997. 

3. POPA, Ghe., POPESCU, Ş., DOROBANŢ, A., Ergonomie. Aplicaţii în 

domeniul militar, Bucureşti: Editura Militară, 1981. 

4. MANOLESCU, A., Managementul resurselor umane, Ediţia a patra, 

Bucureşti: Editura Economică, 2003. 

5. SPERANDIO, J.C., L'Ergonomie du travail mental, Collection de Psychologie 

Appliquée. Paris: Masson, 1984. 

6. LEFETER, V., MANOLESCU, A., DEACONU, A., Ergonomie, Bucureşti: 

Editura Economică, 2010. 

7. http://www.nclabor.com/osha/etta/indguide/ig9.pdf. 

203

EFECTELE APLICĂRII SANCŢIUNILOR DISCIPLINARE 

ÎN ORGANIZAŢIA MILITARĂ 

Dr. Tania STOEAN * 

Rezumat: Rolul acestei lucrări este, în primul rând, de a clarifica anumite aspecte privind 

modul de raportare al şefului/comandantului în luarea unei decizii cu efect disciplinar, dar şi de a 

reliefa posibilele riscuri, disfuncţii sau erori ce pot apărea ca urmare a aplicării/neaplicării 

corecte a sancţiunii disciplinare. 

Cuvinte-cheie: disciplină, sancţiune, infracţiune, responsabilitate personală şi profesională. 

Din cele mai vechi timpuri, coerciţia, sub toate formele sale, a reprezentat o 

modalitate de reglare sistemică, de corectare a devianţelor de la norme, legi şi 

regulamente; zicerile populare „frica păzeşte bostanul” sau „bătaia e ruptă din rai” au 

relevanţă atât la nivelul celulei familiei, cât şi în cultura organizaţională a tuturor 

structurilor, indiferent de nivelul ierarhic. Astfel, cutumele bătrânilor, orice formă şi 

tip de contract social, lege sau regulament de orice natură au inserate în conţinut 

prevederi care vin să întărească prin sancţiuni sau pedepse, încălcările de la normele 

acceptate iniţial. 

Prin esenţa sa, armata este o instituţie care se bazează pe respectarea întrutotul 

a tuturor prescripţiilor care reglementează activitatea specifică, disciplina şi ordinea 

guvernând orice activitate, indiferent de nivelul de angrenare sau reprezentare. În 

acest sens, societatea civilă asociază organismul militar cu noţiunile de onoare, 

demnitate, respect, loialitate, responsabilitate, sacrificiu şi respect al legii. Imaginea 

individului îmbrăcat în haine cazone devine un factor de echilibru, de încredere, de 

respect şi de apartenenţă la naţiune. 

Regulamentele prevăd moduri de acţiune clare şi concise în toate împrejurările 

în care se poate regăsi militarul; este prevăzut modul în care se echipează, locul în 

care se odihneşte, aspecte privitoare la alimentaţie, drepturile şi obligaţiile care îi dau 

individualitate în organizaţie sau în exteriorul ei. „Toate aceste reguli se 

subordonează unei cerinţe fundamentale - asigurarea ordinii şi disciplinei militare” 1 . 

În general, conştiinţa formată a militarului este suficientă pentru a canaliza 

individul pe traseul corect al unei conduite ireproşabile; alteori, din păcate, datorită 

unor cauze obiective sau subiective, intervenţia şefului/comandantului este absolut 

necesară în îndreptarea unor stări de fapt sau de drept. Necesitatea menţinerii 

climatului specific impune luarea unor măsuri de îndreptare, de coerciţie, asupra 

acelor militari care se abat de la normalitatea organizaţională. 

În instituţia militară rolul disciplinei a fost consemnat, în principal, ca un 

mijloc de atragere a răspunderii membrilor săi în eventualitatea comiterii unei abateri 

* 

Asistent universitar, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, tania_stoean@yahoo.com. 

1 

Gheorghe NISTOREANU (coordonator), Vasile DOBRINOIU, Alexadru BOROI, Ilie PASCU, 

Ioan MOLNAR, Valerică LAZĂR, Dreptul penal – partea specială, Editura Europa Nova, 

Bucureşti, 1999, p. 617. 

204

de la cutumele prestabilite. Disciplina 2 trebuie înţeleasă şi ca un mijloc prin care 

membrii unei comunităţi respectă un act normativ care implică o stare de armonie în 

disonanţă totală cu starea de anarhie, conflictogenă. De cele mai multe ori disciplina a 

fost înţeleasă ca un act de educare la nivel de micro-comunitate sau de macrocomunitate, 

dacă ne raportăm la arealul naţional. 

În ceea ce priveşte disciplina impusă de regulamentele militare, acestea sunt 

prevăzute în reglementări juridice de ordin intern, dar cu impact deosebit în legislaţia 

naţională, de pildă în Codul penal se prezintă un capitol important dedicat 

infracţiunilor 3 comise atât de cadrele militare cât şi de personalul civil. Sub incidenţa 

acestui act normativ deosebit de important se regăsesc următoarele fapte: absenţa 

nejustificată, dezertarea, încălcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului, 

lovirea inferiorului, punerea în mişcare a acţiunii penale, capitularea, părăsirea 

câmpului de luptă, zborul neautorizat etc. Actul normativ menţionează delictele 

săvârşite de personalul civil printre care se evidenţiază sustragerea de la recrutare, 

neprezentarea la încorporare etc. 4 

Măsura de stipulare în cuprinsul Codului penal a unor posibile fapte care intră 

sub incidenţa infracţiunilor săvârşite de cadrele militare sau civile a fost posibilă 

datorită numeroaselor fapte săvârşite, cu consecinţe deosebit de grave asupra statului, 

organizaţiei şi individului. 

Au fost identificate mai multe tipuri de sancţiuni pentru persoanele care nu se 

încadrează în limitele de disciplină impuse precum mustrarea verbală, mustrarea 

scrisă, avertisment etc. 

De cele mai multe ori măsurile impuse determină apariţia unor situaţii mai 

puţin agreate de cei care sunt beneficiarii unor astfel de măsuri. Se pot evidenţia 

diverse situaţii cu impact negativ care, în cele mai frecvente situaţii, reprezintă cauza 

care a declanşat indisciplina respectivului militar. De regulă, actul de indisciplină se 

găseşte în situaţie de interdependenţă cu activitatea desfăşurată. 

În acest sens am încercat să identificăm factorii care influenţează negativ 

efectul sancţiunii disciplinare: 

- factori decizionali: 

- exercitarea defectuoasă a actului de comandă; 

- lipsa de experienţă; 

- inconsecvenţă în luarea deciziei de sancţionare; 

- necunoaşterea legislaţiei în vigoare; 

- necunoaşterea personalului din subordine; 

- lipsa de transparenţă organizaţională; 

- lipsa de fermitate şi exigenţă; 

2 

Disciplina (DEX) - 1.totalitatea regulilor de conduită şi de ordine obligatorii pentru membrii unei 

colectivităţi; supunere a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile date de conducere etc. ◊ 

spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 2. ramură a unei ştiinţe; domeniu, specialitate. 

3 

Infracţiune (DEX) - Faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în 

săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege. 

4 

Legea 140/1996 privind Codul Penal, Partea specială, Titlul X Infracţiuni contra capacităţii de 

apărare a României, Infracţiuni săvârşite de militari, Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili, 

Infracţiuni săvârşite de civili, art.331-361. 

205

- promovarea unui sistem motivaţional incorect; 

- factori executivi: 

a) nerespectarea întocmai a legilor şi regulamentelor militare; 

b) necunoaşterea normelor care reglementează domeniul de activitate; 

c) lipsa de profesionalism; 

d) neasumarea răspunderii pentru faptele săvârşite; 

e) nivelul de trai. 

Rolul şefului/comandantului este esenţial în realizarea climatului disciplinar 

la nivelul structurii; în acest sens, datorită factorilor mai sus menţionaţi, pot apărea 

erori semnificative în proiectarea unui sistem corect privind autoritatea militară. 

Discutând despre conceptul de disciplină se impune a prezenta modalitatea 

prin care aceasta se împlineşte, şi anume autoritatea managerială. Prevalând 

înţelesul semantic vom înţelege cadrul de manifestare: personal şi profesional. 

Autoritatea profesională este conferită de ansamblul cunoştinţelor profesionale 

pe care un individ le posedă şi le exercită. Putem aprecia că nu este suficient a poseda 

o pregătire destoinică în profesia pe care ne-am ales-o. Adesea, această formă de 

manifestare este necesar a fi dublată de carisma individului, întărită de 

principialitatea şi de consecvenţa asumată. 

Autoritatea personală este acordată prin concursuri profesionale sau prin 

numiri în funcţii. Există situaţii când un individ posedă suficientă autoritate personală 

dar nu deţine o autoritate profesională recunoscută. Idealul, este acela de a cumula 

autoritatea personală cu autoritatea profesională. Acesta este angajatul de succes. 

Astfel de circumstanţe nu vor cauza incidente care să impună eventuale sancţiuni 

disciplinare. 

În general, în momentul în care optează pentru cariera militară, individul 

acceptă aprioric rigorile specifice. Astfel, putem vorbi de un „nou-născut” care are 

deja, într-o formă primară, ideea disciplinei militare. De asemenea, rolul testelor 

psihologice este şi acela de a identifica personalităţile incompatibile cu cariera 

militară şi de a alege subiectul în funcţie de cerinţele sistemice. Aceste premise sunt 

pozitive şi ar trebui să genereze o selecţionare viabilă cu efecte pozitive din toate 

punctele de vedere. Totuşi, realitatea demonstrează că sunt situaţii, şi nu puţine, în 

care personalul militar, în toate etapele formării şi devenirii sale, devine subiectul 

încălcării normelor sistemului în care a intrat, săvârşind o gamă largă de abateri 

disciplinare şi nu numai. 

În acest sens, având în vedere cele mai sus menţionate, e normal să ne întrebăm 

care sunt cauzele care determină transformarea individului în generator de „probleme 

de disciplină”: 

a) selecţia defectuoasă; datorită unor motivaţii obiective sau subiective, 

nu de puţine ori, intră în sistem, indivizi care sunt incompatibili cu viaţa 

militară; 

b) formatori neprofesionişti, nemotivaţi, coruptibili; 

c) absenţa motivaţiei în carieră-promovarea, uneori, a incompetenţei, 

„nepotism”; 

d) absenţa unui model profesional; 

206

FAMILIA 

e) rolul familiei, societăţii civile. 

SOCIETATE 

COMPETENT 

DA 

PROMOVAT 

ANGAJAT 

Figura nr. 1 - Rolul individului în desfăşurarea actului profesional 

Combaterea actelor de indisciplină se poate efectua prin destructurarea 

factorilor cauzatori. În principal, la nivel de microstructură până la nivel de 

macrostructură este recomandată coabitarea profesională. Este necesară medierea 

stărilor conflictogene încă de la primele semne ale apariţiei unui astfel de semnal. 

Apreciez că un rol semnificativ în diminuarea stărilor de stres şi de indisciplină îl 

deţin şefii/comandanţii în principal prin atitudinea cu care reuşesc să disimuleze acte 

dăunătoare întregului colectiv. Existenţa unor grupări în cadrul aceleiaşi 

microstructuri determină apariţia partizanatului sau a subiectivismului din partea 

superiorilor în tratarea corectă a deficienţelor semnalate. 

Prin natura sa omul este menit să răspundă solicitărilor cu prioritate în situaţiile 

care presupun prezenţa unui mijloc de coerciţie: imperativul din tonalitatea vocii, 

diverse măsuri de constrângere, controlul social şi profesional, reamintirea măsurilor 

de pedeapsă în caz de necoabitare etc. Este greu de crezut că, omul de astăzi poate 

înţelege şi poate agrea exprimarea elegantă, cu atât mai mult într-un mediu cazon. 

207 

ANGAJATOR 

DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE 

DA 

ÎNDREPTARE 

INCOMPETENT 

SANCŢIONAT 

NU 

DEMITERE

Aceasta este principala motivaţie pentru care au fost realizate regulamente: de 

ordine interioară, de disciplină militară, de deontologie şi etică profesională, etc. În 

sprijinul punerii în practică a măsurilor executorii privind abaterile disciplinare au 

fost stabilite organisme cu rol de constatare. 

Nerespectarea deontologiei profesionale, a eticii morale, sunt acţiuni menite să 

aducă prejudiciu însemnat profesionistului cât şi organizaţiei. Sunt multiple situaţiile 

în care un individ care îşi desfăşoară activitatea într-o instituţie este şi membru al 

unui organism profesional este sancţionat atât de instituţia în care activează cât şi de 

organismul profesional care i-a eliberat certificatul de liberă practică (de exemplu un 

psiholog). Sancţiunile pe care organismul profesional le poate lua sunt măsuri simple 

sau extrem de dificile pentru practician care merg până la excluderea din profesie. În 

acest sens se poate înţelege că dacă organismul profesional i-a retras sprijinul 

profesional excluzându-l din profesie nu mai poate practic profesia respectivă în 

instituţia în care lucrează. Codul Muncii 5 actualizat prevede specificaţii concrete în 

acest sens în capitolul referitor la încetarea de drept a contractului individual de 

muncă prin art. 56 lit. g) de la data retragerii de către autorităţile sau organismele 

competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea 

profesiei; cât şi la lit. h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei 

funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii 

definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia. 

Nu trebuie omise situaţiile prin care stările conflictogene şi, implicit, de 

indisciplină apar ca urmare a lipsei de respect faţă de un individ care se situează pe 

un grad sau pe o treaptă profesională inferioară şi care deţine şi exprimă opinii. 

Dreptul la liberă exprimare pentru toţi cetăţenii ţării este un act consimţit prin 

Constituţie, indiferent de nivelul de pregătire profesională, vârstă, experienţă etc. 

Astfel, art.23 alin.(1) şi (2) prevăd „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor 

sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin 

imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. 

Cenzura de orice fel este interzisă”. 6 Aşadar, exprimarea unei opinii nu înseamnă a 

impune reguli, a stabili pârghii sau linii directoare. 

În concluzie, putem afirma că „organizarea unui proces de lucrativ implică 

respectarea unor reguli sau norme de conduită de către participanţii la munca în 

grup” 7 . Astfel, disciplina muncii trebuie înţeleasă nu doar prin prisma obligaţiei 

contractuale, ci şi prin natura relaţiilor sociale, iar aplicarea sancţiunilor disciplinare 

în cadrul răspunderii disciplinare trebuie văzută ca un mijloc corectiv benefic. 

Bibliografie: 

1. ***Codul penal, Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, 2011; 

2. ***Constituţia României, 2003; 

5 

Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 — Codul Muncii, art.56 - 

Cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă. 

6 

Constituţia României, 2003. 

7 

Constantin BELU, Dreptul muncii – ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universitaria, Craiova, 

2005, p. 224. 

208

3. ***Legea 140/1996 privind Codul Penal, Partea specială, Titlul X Infracţiuni 

contra capacităţii de apărare a României; 

4. ***Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 — 

Codul Muncii; 

5. ***Legea nr.53/2003 - Codul Muncii; 

6. BELU Constantin, Dreptul muncii – ediţie revăzută şi adăugită, Craiova: 

Editura Universitaria, 2005; 

7. COJOCARU Dragoş, Infracţiuni contra capacităţii de apărare, Bucureşti: 

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975; 

8. http://www.revistaclipa.com/4587/2010/11/vitralii/arta-de-a-retrai-istoria; 

9. NISTOREANU Gheorghe (coordonator), DOBRINOIU Vasile, BOROI 

Alexandru, PASCU Ilie, MOLNAR Ioan, LAZĂR Valerică, Dreptul penal – 

partea specială, Bucureşti: Editura Europa Nova, 1999. 

209

CADRUL JURIDIC DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ 

ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CIVILE 

Dr. Constantin IORDACHE * 

Ioan NIŢICĂ ** 

Rezumat: În condiţiile unui mediu de securitate plin de provocări la adresa securităţii 

umane, pusă în pericol de riscurile şi ameninţările de natură militară sau datorate terorismului, de 

riscurile naturale, tehnologice sau biologice, cu efecte pe arii tot mai extinse, cooperarea în 

domeniul protecţiei civile între organizaţiile internaţionale, bazată pe un cadru juridic bine 

articulat şi instrumente specializate, constituie soluţia succesului pentru protecţia vieţii, bunurilor 

materiale, valorilor culturale şi mediului. Ca în toate domeniile ce ţin de securitatea internaţională, 

şi în acesta, ONU are rolul determinant în obţinerea unei sinergii a eforturilor organizaţiilor 

internaţionale, între care cele ale NATO şi UE sunt cele mai consistente. 

Cuvinte-cheie: protecţie civilă, afaceri umanitare, urgenţe civile, mecanism de protecţie 

civilă, instrument de protecţie civilă. 

Introducere 

Mediul internaţional de securitate are în centru securitatea individului uman, ca 

punct de referinţă în întreaga evoluţie a societăţii. De aceea, atunci când viaţa 

individului uman a fost ameninţată de riscurile naturale, de cele datorate activităţilor 

umane sau de conflictele militare, au fost identificate măsuri de protejare, care, pe 

măsura dezvoltării societăţii şi sporirii riscurilor şi ameninţărilor, au fost 

instituţionalizate sub denumirea generică de protecţie civilă. 

Influenţa puternică şi determinantă a fenomenului de globalizare asupra 

mediului de securitate are un impact semnificativ şi asupra protecţiei civile, din 

fericire unul pozitiv. 

O manifestare a fenomenului de globalizare în domeniul protecţiei civile o 

constituie adoptarea legislaţiei internaţionale în domeniul umanitar, cu referiri la 

problematica apărării vieţii, valorilor culturale şi bunurilor, precum şi apariţia 

organizaţiilor internaţionale cu rol în asigurarea protecţiei civile. 

Un aspect deosebit de important al globalizării în domeniul protecţiei civile îl 

constituie asistenţa furnizată de organizaţiile internaţionale cu atribuţii în acest 

domeniu, bazată pe cooperarea şi sprijinul reciproc dintre acestea. 

Având în vedere rolul unic la nivel internaţional al ONU, de prim actor în 

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi statutul euroatlantic al ţării 

noastre, în analiza cadrului juridic de cooperare internaţională în domeniul protecţiei 

civile vom face referire la instrumentele ONU, NATO şi UE pentru realizarea 

protecţiei civile, precum şi la mecanismele cooperării dintre aceste organizaţii. 

* 

Colonel profesor universitar, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. 

** 

Colonel doctorand în „Ştiinţe militare şi informaţii”, Universitatea Naţională de Apărare 

„Carol I”. 

210

1. Instrumente ale ONU pentru realizarea activităţilor protecţiei civile 

Principalele instrumente ale ONU care contribuie la realizarea protecţiei civile 

– protecţia vieţii, bunurilor, valorilor culturale şi a mediului – vizează menţinerea 

păcii, prevenirea proliferării nucleare, ajutorarea victimelor conflictelor armate, 

eliminarea minelor antipersonal, reducerea efectelor dezastrelor naturale, protecţia 

mediului, prevenirea epidemiilor şi interzicerea substanţelor toxice. 

Operaţiunile ONU de menţinere a păcii au evoluat, de la trimiterea de personal 

neînarmat sau purtând arme uşoare între cele două forţe armate aflate în conflict, la o 

abordare multidimensională a acestora care a început să includă tot mai multe 

elemente non-militare, pentru a asigura durabilitatea păcii, în special în conflictele 

armate interne. Astfel, sunt avute în vedere cooperarea cu organizaţiile regionale şi 

protejarea civililor în faţa conflictului, evidenţiind astfel faptul că activităţile de 

protecţie civilă trebuie avute în atenţie în orice situaţie de conflict armat. 

Sediul materiei în ceea ce priveşte protejarea civililor în conflictele armate 

interne este reprezentat de Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1296 din 19 aprilie 

2000 care prevede, ca misiuni de protecţie civilă, deminarea, prevenirea producerii 

epidemiilor şi asigurarea asistenţei umanitare. 

Prin Rezoluţia nr. 1674 din 28 aprilie 2006, Consiliul de Securitate cere tuturor 

părţilor implicate în conflicte armate să respecte şi Convenţiile de la Geneva din 1949 

şi Protocoalele adiţionale din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate, 

precum şi dreptul războiului prevăzut în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. 

Prevenirea proliferării nucleare este una dintre misiunile Agenţiei 

Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) care, prin intermediul sistemului său 

de control, verifică respectarea de către state a angajamentelor asumate, prin Tratatul 

de neproliferare a armelor nucleare şi acordurile similare, de a folosi materialele şi 

instalaţiile nucleare numai în scopuri paşnice. 

O contribuţie importantă la protecţia victimelor conflictelor armate şi a celor 

ale situaţiilor de urgenţă revine, Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor 

Unite (UNHCR). Acesta întocmeşte, pentru fiecare dintre ţările în care îşi va 

îndeplini misiunile, un plan de operaţii (Country Operations Plan) în care sunt 

stipulate, clar şi concis, obiectivele şi priorităţile ajutorului umanitar de furnizat. 

Aceste planuri de operaţii includ şi o inventariere a nevoilor de ajutor şi a 

parteneriatelor, existente sau necesare, cu alte agenţii ONU, organizaţii internaţionale 

sau ONG-uri. 

Un alt actor important al ONU în domeniul umanitar, care asigură îndeplinirea 

unor misiuni de protecţie civilă în situaţii de urgenţă, este Biroul Naţiunilor Unite 

pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (UNOCHA/OCHA). Acţiunea OCHA are 

la bază un cadru strategic ce asigură îndeplinirea la timp a sarcinilor umanitare, în 

conformitate cu mandatul ce-i este încredinţat. 

Un pilon de bază al cadrului strategic al OCHA este constituit de parteneriate. 

Acestea vizează lărgirea coaliţiei pentru acţiuni umanitare multilaterale. Scara şi sfera 

de aplicare a provocărilor globale necesită lucrul împreună, în moduri noi, cu 

parteneri noi. Parteneriatul a fost întotdeauna parte integrantă a eforturilor OCHA. 

211

Unul dintre cele mai importante instrumente ale OCHA pentru acordarea 

sprijinului în situaţii de urgenţă este Sistemul Naţiunilor Unite pentru Evaluare şi 

Coordonare în Caz de Dezastre (UNDAC) care are rolul de a asigura ONU 

capacitatea de a sprijini un stat membru afectat de o situaţie de urgenţă şi de a asigura 

cooperarea între nivelurile de răspuns statal, regional şi internaţional. UNDAC 

asigură ONU nevoile de informaţii imediate şi calificate pe timpul primei faze a 

situaţiilor de urgenţă cu debut brusc şi coordonarea ajutorului internaţional spre 

nivelul naţional şi/sau direct în zona afectată de dezastru. UNDAC poate desfăşura 

echipe şi experţi oriunde în lume, în foarte scurt timp de la notificare (12-24 de ore). 

În caz de cutremure, echipele UNDAC sunt mandatate să înfiinţeze Centrul de 

coordonare a operaţiunilor în teren (OSOCC) pentru a sprijini coordonarea 

Echipelor de căutare şi salvare urbană (USAR), conform conceptului „Consolidarea 

efectivă şi coordonarea asistenţei internaţionale privind căutarea şi salvarea 

urbană”, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 57/150 din 16 

decembrie 2002. 

Un instrument operaţional al ONU în domeniul protecţiei civile este şi Grupul 

consultativ internaţional de căutare şi salvare (INSARAG), o reţea de ţări expuse 

dezastrelor şi ţări care asigură sprijin în caz de dezastre, precum şi de organizaţii 

dedicate căutării şi salvării urbane şi coordonării operaţionale în teren, înfiinţat în 

1991 la iniţiativa echipelor internaţionale SAR (căutare şi salvare) care au acţionat la 

cutremurul din Armenia din 1988. 

Pentru a se asigura participarea internaţională şi coordonarea echipelor de 

căutare şi salvare, ONU a decis ca secretariatul INSARAG să funcţioneze în cadrul 

Secţiunii de suport a coordonării în teren a OCHA, Sucursala din Geneva. 

INSARAG a creat o reţea mondială de echipe de căutare şi salvare urbană 

(USAR), a dezvoltat ghidul specific şi un sistem de clasificare a echipelor USAR şi 

este mandatată să facă pregătirea pentru intervenţia în situaţii de urgenţă şi răspunsul 

mai eficiente şi, prin urmare, să salveze mai multe vieţi, să reducă suferinţa şi să 

minimalizeze consecinţele negative, să îmbunătăţească cooperarea între echipele 

internaţionale USAR care lucrează în clădirile prăbuşite, să promoveze activităţile 

menite să îmbunătăţească pregătirea echipelor USAR în ţările expuse dezastrelor, 

acordând prioritate ţărilor în curs de dezvoltare, să dezvolte proceduri şi sisteme de 

cooperare eficientă între echipele USAR care cooperează la acţiuni internaţionale, 

precum şi să întocmească proceduri specifice şi ghiduri de bune practici. 

Având în vedere experienţa acţiunilor umanitare şi participarea a numeroase 

agenţii, organizaţii şi tipuri de structuri la astfel de misiuni, ONU a creat un cadru al 

coordonării dintre civili şi militari. Coordonarea civili-militari în acţiunile umanitare 

ale ONU (UN-CMCoord) facilitează dialogul şi interacţiunea între actorii civili şi 

militari, esenţiale pentru protejarea şi promovarea principiilor umanitare, pentru a 

evita concurenţa, a reduce inconsecvenţa şi, atunci când este cazul, a urmări obiective 

comune. 

UN-CMCoord este un cadru care îmbunătăţeşte o mai largă înţelegere a 

acţiunilor umanitare şi ghidează actorii politici şi militari înspre o mai bună susţinere 

a acestei acţiuni. UN-CMCoord este esenţială în situaţiile de urgenţă complexe şi în 

212

mediile cu risc ridicat, pentru a facilita accesul ajutorului umanitar, a proteja civilii şi 

pentru a asigura securitatea personalului organizaţiilor umanitare. 

Una dintre misiunile de protecţie civilă desfăşurate de ONU este deminarea, a 

cărei coordonare este în sarcina Serviciului ONU pentru Deminare (UNMAS), 

înfiinţat în anul 1997 prin comasarea şi reorganizarea Unităţii de deminare din 

Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii (DPKO) şi Unitatea de 

deminare a OCHA. UNMAS are un rol unic în misiunile de menţinere a păcii, dar şi 

în cele umanitare şi în îndeplinirea acestuia execută scoaterea şi distrugerea minelor 

terestre şi a elementelor explozive rezultate în urma războiului, marcarea zonelor 

minate, educarea populaţiei cu privire la riscurile la care se expune şi la 

comportamentul preventiv care trebuie adoptat pentru a evita pericolul, asigură 

asistenţă medicală şi socială pentru victime, desfăşoară campanii pentru renunţarea la 

producţia, comerţul, transportul şi folosirea minelor, dar şi pentru drepturile 

persoanelor mutilate şi, de asemenea, sprijină ţările pentru a-şi distruge stocurile de 

mine antipersonal, conform Convenţiei asupra interzicerii folosirii, depozitării, 

producerii şi transportului minelor antipersonal şi asupra distrugerii lor, intrată în 

vigoare la 1 martie 1999. 

Cel mai important instrument operaţional al ONU în ceea ce priveşte apărarea 

împotriva dezastrelor – Cadrul de acţiune 2005-2015: Dezvoltarea capacităţii de 

rezistenţă a naţiunilor şi comunităţilor în faţa dezastrelor, cunoscut drept „Cadrul de 

Acţiune Hyogo” – a fost adoptat la Conferinţa mondială privind reducerea 

dezastrelor, desfăşurată în perioada 18-22 ianuarie 2005, la Kobe, Hyogo, Japonia. 

Cadrul de acţiune Hyogo (HFA) este primul plan care explică, descrie şi 

detaliază ce trebuie făcut în toate sectoarele şi de către toţi actorii pentru a reduce 

pierderile cauzate de dezastre. Acesta a fost dezvoltat şi convenit cu numeroşi 

parteneri de care era nevoie pentru a reduce riscul de dezastre - guverne, agenţii 

internaţionale, experţi în dezastre şi mulţi alţii -, aducându-i într-un sistem comun de 

coordonare. HFA evidenţiază cinci priorităţi de acţiune 1 oferind principiile directoare 

şi mijloacele practice de realizare a rezistenţei în faţa dezastrelor. Scopul său este de a 

reduce substanţial pierderile în caz de dezastre până în 2015, prin dezvoltarea 

rezistenţei naţiunilor şi a comunităţilor în faţa acestora. Aceasta înseamnă reducerea 

pierderilor de vieţi şi de bunuri şi protejarea mediului atunci când dezastrele lovesc. 

2. Protecţia civilă în cadrul planificării cooperării pentru urgenţe civile a 

NATO 

În timp ce ONU îşi păstrează rolul principal în coordonarea ajutorului 

internaţional în caz de dezastre, NATO oferă un cadru eficient în care resursele 

militare şi cele civile pot fi utilizate pentru atingerea unui obiectiv dorit. Politica 

Alianţei de gestionare a crizelor a fost adaptată în raport cu natura complet diferită a 

riscurilor cu care aceasta se confruntă în prezent şi unul din elementele pe care se 

1 

Hyogo Framework for Action 2005-2015: Building the Resilience of Nations and Communities to 

Disasters, Extract from the final report of the World Conference on Disaster Reduction 

(A/CONF.206/6), International Strategy for Disaster Reduction, United Nations. 

213

azează este cooperarea. Având în vedere această nevoie de cooperare, planificarea 

pentru urgenţe civile din NATO, vizează, în ceea ce priveşte protecţia civilă sprijinul 

pentru autorităţile naţionale în situaţii de urgenţă, sprijinul autorităţilor naţionale 

pentru protecţia populaţiei împotriva efectelor armelor de distrugere în masă şi 

cooperarea cu ţările partenere în prevenirea şi gestionarea dezastrelor. 

Planurile pentru urgenţe civile reprezintă un amplu program nemilitar de 

activităţi în cooperare, incluzând seminarii, ateliere de lucru, exerciţii, cursuri de 

perfecţionare şi schimburi de informaţii cu un accent din ce în ce mai evident pe 

misiunile de protecţie civilă, în special datorită creşterii în intensitate, frecvenţă şi 

urmări a dezastrelor naturale. 

Pregătirea pentru cazuri de dezastre şi protecţia populaţiei sunt elementele 

comune ale majorităţii activităţilor din cadrul Parteneriatului pentru Pace în domeniul 

planurilor pentru urgenţe civile. O atenţie specială este acordată avalanşelor, 

accidentelor chimice, cutremurelor, inundaţiilor, accidentelor nucleare şi 

transportului de produse periculoase. În aceste activităţi sunt implicaţi toţi partenerii, 

la diferite nivele ale administraţiei locale şi naţionale, precum şi la nivelul 

organizaţiilor neguvernamentale. 

Grupul NATO pentru Transport a stabilit mecanisme de coordonare a 

resurselor naţionale civile de transport pentru a fi utilizate de Alianţă în domenii 

precum evacuarea în masă şi evacuarea medicală. De asemenea, NATO a dezvoltat 

un memorandum privind facilitarea transportului transfrontalier de resurse civile 

vitale, accelerând şi simplificând asistenţa internaţională furnizată în caz de incident 

major. 

Ţările partenere şi-au adus o contribuţie semnificativă la planificarea pentru 

urgenţe civile a NATO şi la pregătirea capacităţilor de intervenţie în caz de dezastre. 

Ţările Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic sunt reprezentate în structurile de 

planificare pentru urgenţe civile ale alianţei şi sunt implicate în activităţi de educaţie 

şi formare profesională. 

În urma summit-ului de la Riga din 2006, au fost luate măsuri pentru a spori 

capacitatea forţelor NATO de a sprijini eforturile de stabilizare şi reconstrucţie în 

toate fazele crizelor. Responsabilităţile principale pentru stabilizare şi reconstrucţie 

revin în mod normal altor actori precum organizaţiile locale şi internaţionale şi 

organizaţiile nonguvernamentale. Cu toate acestea, problemele de securitate pot 

împiedica aceşti actori să-şi îndeplinească responsabilităţile. 

Expertiza civilă, provenind din experienţa naţională, poate fi solicitată în viitor 

pentru a asigura consilierea militarilor în contextul sprijinului pentru stabilizare şi 

reconstrucţie, în coordonare cu ţara gazdă. Expertiza civilă ar putea asigura 

consultanţă pe probleme precum reconstrucţia industriei locale, reţele de transport, 

relansarea producţiei agricole, reconstrucţia infrastructurii de sănătate şi a celei civile 

de comunicaţii. 

214

3. Mecanismul european de protecţie civilă 

Cooperarea în domeniul protecţiei civile în cadrul UE are la bază Decizia 

Consiliului din 8 noiembrie 2007 de instituire a unui mecanism comunitar de 

protecţie civilă (reformă) (2007/779/CE, EURATOM) şi vizează protecţia populaţiei, 

mediului înconjurător, bunurilor şi patrimoniului cultural în situaţii de dezastre 

naturale sau tehnologice, acte de terorism, inclusiv poluări marine, produse pe 

teritoriul Uniunii sau în afara acestuia. 

Mecanismul de protecţie civilă astfel instituit constă într-o serie de elemente şi 

acţiuni 2 , care cuprind identificarea şi instruirea echipelor de intervenţie, activităţi de 

pregătire pentru intervenţie, constituirea şi trimiterea de echipe de evaluare şi/sau 

coordonare, instituirea şi gestionarea Centrului de monitorizare şi de informare 

(MIC), instituirea şi gestionarea unui Sistem comun de comunicare şi informare în 

situaţii de urgenţă (CECIS) pentru a permite comunicarea şi schimbul de informaţii 

între MIC şi punctele operaţionale de contact din statele membre, dezvoltarea 

sistemelor de detectare şi de alertă timpurie în caz de dezastre, suplimentări de 

transport pentru situaţii de urgenţă majora, asistenţă consulară s.a. 

Conform CPM, statele membre furnizează, în mod voluntar, informaţii 

generale relevante cu privire la echipele de intervenţie, experţii care pot fi chemaţi să 

lucreze în cadrul echipelor de evaluare şi/sau coordonare, modulele şi alte mijloace 

de intervenţie pe care le pot pune la dispoziţie, actualizându-le prompt atunci când 

este necesar. Statele membre care doresc pot furniza informaţii şi despre capacităţile 

militare care ar putea fi folosite prin CPM pentru asistenţă în domeniul protecţiei 

civile. 

Statele membre trebuie să asigure transportul oportun al asistenţei de protecţie 

civilă pe care o oferă prin intermediul mecanismului. Dacă solicită, pot beneficia, în 

anumite condiţii, de sprijinul Comisiei Europene pentru transportul forţelor şi 

mijloacelor. 

Statul membru care este afectat de o situaţie de urgenţă şi anticipează o 

posibilă solicitare de sprijin prin intermediul CPM, notifică imediat acest fapt prin 

MIC pentru a permite Comisiei să informeze statele membre şi să activeze serviciile 

competente. 

Statele membre care primesc cererile de asistenţă prin CPM trebuie să decidă 

în cel mai scurt timp dacă le pot da curs şi să informeze statul solicitant, direct sau 

prin intermediul MIC, menţionând şi aria de acoperire şi condiţiile asistenţei pe care 

o poate acorda. În cazul în care este informat numai statul membru solicitant, acesta 

va informa MIC pentru a se evita suprapunerea inutilă a eforturilor. 

Conducerea intervenţiilor de asistenţă în situaţii de protecţie civilă este 

responsabilitatea statului solicitant care va stabili concepţia generală şi sarcinile 

diferitelor forţe de intervenţie, inclusiv a celor asigurate prin CPM. În cazul în care 

sunt solicitate şi trimise în teren echipe de evaluare şi/sau intervenţie, acestea vor 

2 

Decizia Consiliului din 8 noiembrie 2007 de instituire a unui mecanism comunitar de protecţie 

civilă (reformă) (2007/779/CE, Euratom), în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. 

215

facilita coordonarea între echipele de intervenţie şi vor asigura legătura cu autorităţile 

competente ale statului membru solicitant. 

Intervenţiile în afara teritoriului UE, în caz de situaţie de urgenţă majoră, se pot 

desfăşura autonom sau ca o contribuţie la o intervenţie condusă de o organizaţie 

internaţională. Dacă solicitarea de asistenţă este transmisă prin MIC, „statul membru 

care deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene asigură coordonarea generală 

a intervenţiilor de asistenţă în domeniul protecţiei civile, respectând rolul 

operaţional de coordonare al Comisiei” 3 . 

Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene asigură coordonarea politică şi 

strategică a utilizării CPM, în special când se pune problema facilitării şi gestionării 

crizelor prin intermediul acestuia şi când se solicită intervenţia în afara teritoriului 

UE. 

Coordonarea operaţională a asistenţei prin CPM revine Comisiei, în strânsă 

cooperare cu Preşedinţia. 

Cu acordul Preşedinţiei, Comisia poate să îndeplinească şi alte sarcini 

operaţionale. În strânsă cooperare cu Preşedinţia, Comisia poate să desemneze 

echipele de evaluare şi/sau coordonare. 

Comisiei îi revine responsabilitatea instituirii normelor de punere în aplicare a 

CPM, privind resursele disponibile pentru intervenţie, MIC, CECIS, echipele de 

evaluare şi/sau coordonare, programul de instruire, modulele, sistemele de detectare 

şi alertă timpurie, resursele medicale, precum şi privind intervenţiile pe teritoriul UE 

sau în afara acestuia. 

La propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului European, Consiliul a 

adoptat, pe 5 martie 2007, ca manifestare a solidarităţii europene faţă de ţările 

afectate de urgenţe majore, Decizia de instituire a unui instrument financiar de 

protecţie civilă (2007/162/CE, Euratom) cu scopul de a îmbunătăţi eficienţa reacţiei 

în caz de urgenţe majore, măsurile de prevenire şi pregătire pentru toate tipurile de 

urgenţe, precum şi pentru a facilita cooperarea între statele membre în domeniul 

protecţiei civile. La adoptarea deciziei, Comisia a avut în vedere principiile 

economiei, eficienţei şi eficacităţii, precum şi faptul că asistenţa financiară poate fi 

acordată inclusiv persoanelor fizice. 

Pentru realizarea protecţiei civile la nivelul UE, a fost instituit pentru perioada 

1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2013 un instrument financiar de protecţie civilă, cu 

un buget iniţial de 189.800.000 euro, în temeiul căruia să se poată acorda asistenţă 

financiară, atât ca o contribuţie la îmbunătăţirea eficacităţii reacţiei în caz de urgenţe 

majore, în special în contextul Deciziei 2001/792/CE, Euratom, cât şi ca o contribuţie 

la îmbunătăţirea măsurilor de prevenire şi pregătire pentru toate tipurile de urgenţă, 

cum sunt dezastrele naturale şi cele provocate de om, actele teroriste, inclusiv 

terorismul cu mijloace chimice, biologice, radiologice şi nucleare, precum şi 

accidentele tehnologice, radiologice şi ecologice. Protecţia pe care trebuie să o 

asigure mecanismul financiar vizează în special persoanele, dar şi mediul şi bunurile, 

inclusiv patrimoniul cultural, în interiorul sau în afara UE, luând în considerare, de 

3 Ibidem, art. 8, pct. (2). 

216

asemenea, nevoile specifice ale regiunilor izolate, ultraperiferice, insulare sau ale 

altor regiuni din UE. 

Identificând o serie de probleme în funcţionarea celor două mecanisme 

europene în domeniul protecţiei civile – mecanica reactivă şi ad hoc a cooperării în 

materie de protecţie civilă la nivelul UE limitează eficienţa, eficacitatea şi coerenţa 

răspunsului european în caz de dezastre; nu sunt disponibile capacităţi esenţiale de 

răspuns (lacune în materie de capacitate); soluţiile limitate şi procedurile anevoioase 

în domeniul transportului reprezintă impedimente pentru o capacitate optimă de 

răspuns; nivelul de pregătire din punct de vedere al formării şi exerciţiilor este 

limitat; nu există o integrare a politicilor în materie de prevenire – Comisia 

Europeană a depus la Parlamentul European şi la Consiliul Uniunii Europene, pe data 

de 20.12.2011, o propunere de Decizie privind un mecanism de protecţie civilă al 

Uniunii prin care se doreşte înlocuirea Deciziei Consiliului privind mecanismul de 

protecţie civilă şi a Deciziei Consiliului privind instrumentul financiar de protecţie 

civilă cu o Decizie care reuneşte cele două documente într-un singur act juridic. 

Propunerea vizează: sprijinirea, coordonarea şi completarea acţiunilor statelor 

membre în materie de protecţie civilă, cu scopul sporirii eficienţei sistemelor de 

prevenire, pregătire şi răspuns în caz de dezastre naturale şi provocate de om, de orice 

tip, în interiorul şi în afara Uniunii; creşterea securităţii cetăţenilor UE şi consolidarea 

capacităţii de rezistenţă la dezastrele naturale şi provocate de om; sprijinirea şi 

promovarea măsurilor de prevenire a dezastrelor pentru reducerea costurilor suportate 

de economia UE în caz de dezastre şi, în consecinţă, diminuarea obstacolelor care 

afectează creşterea economică; reducerea la minimum a impactului advers în plan 

social, economic şi de mediu al dezastrelor care pot afecta regiunile şi persoanele cele 

mai vulnerabile, contribuind astfel la o creştere mai sustenabilă şi favorabilă 

incluziunii; simplificarea prin reunirea într-un singur text a dispoziţiilor care privesc 

funcţionarea mecanismului şi cele care privesc finanţarea activităţilor din cadrul 

acestuia; punerea în aplicare a clauzei de solidaritate. 

4. Cooperarea între ONU, NATO şi UE în domeniul protecţiei civile 

Pentru a obţine o sinergie a eforturilor şi a maximiza rezultatul acţiunilor de 

protecţie civilă, a elimina sincopele în acţiunile de prevenire şi de salvare, a evita 

dublarea eforturilor şi, implicit, a costurilor, pentru a evita blocajele şi reacţia 

necorespunzătoare, precum şi nemulţumirile salvatorilor şi celor asistaţi, ONU a 

dezvoltat mecanisme de cooperare în domeniul afacerilor umanitare/protecţiei civile 

ce sunt respectate de toţi actorii implicaţi în astfel de misiuni. 

Cel mai important dintre acestea, dezvoltat de UNOCHA, este Sistemul 

Naţiunilor Unite pentru Evaluare şi Coordonare în Caz de Dezastre (UNDAC). 

Conform acestuia, cele mai bune rezultate ale coordonării se ating dacă aceasta este 

participativă, în sensul că trebuie să aibă la bază implicarea actorilor şi consensul 

acestora asupra structurii şi conţinutului ajutorului, este imparţială, deci procesul de 

coordonare nu trebuie să favorizeze o organizaţie sau alta ci să identifice corect 

competenţele acestora şi a le armoniza în cadrul misiunilor, transparentă, bazată pe 

217

încredere, un flux de informaţii partajate şi un proces decizional public şi onest, 

precum şi utilă, în sensul de a se obţine rezultatele scontate, într-un cuvânt dacă în 

astfel de misiuni vorbim de cooperare. 

Există două niveluri de coordonare, interconectate, cel strategic şi cel 

operaţional. Coordonarea strategică urmăreşte atingerea scopului programului de 

asistenţă şi constă în întocmirea unui plan strategic ce include sarcini şi 

responsabilităţi, în conformitate cu mandatele şi capacităţile organizaţiilor 

participante. Coordonarea operaţională vizează două cerinţe, prima se referă la 

coordonarea de fond, pe zone geografice şi categorii de populaţie, într-un mod 

complementar, a acţiunii actorilor umanitari iar cea de a doua se referă la asigurarea 

suportului comun, de securitate, logistic şi de comunicaţii, pentru forţele dislocate în 

zona afectată de dezastre. 

În vederea realizării coordonării operaţionale în domeniul protecţiei civile, 

UNOCHA poate solicita sprijinul altor organisme ale ONU care au sarcini umanitare, 

astfel: Centrul de informare în probleme umanitare, Centrul întrunit de logistică al 

Naţiunilor Unite, Departamentul pentru siguranţă şi securitate al Naţiunilor Unite, 

Coordonarea civili-militari în acţiunile umanitare ale ONU, Serviciile umanitare 

aeriene ale Naţiunilor Unite etc. 

Întotdeauna, atunci când la acţiunile de asistenţă internaţională în situaţii de 

urgenţă participă resurse ale ONU, NATO şi UE, coordonarea se realizează de către 

structurile specializate ale ONU, după procedurile ONU. Astfel, conform CPM, 

Articolul 8, punctul (7) „Coordonarea operaţională se integrează deplin în cadrul 

coordonării generale asigurate de UNOCHA, când acesta este prezent, cu 

respectarea rolului său de conducere” iar în cazul situaţiilor de urgenţă majoră, 

produse în afara teritoriului UE, „posibila utilizare a mijloacelor şi capacităţilor 

militare în vederea sprijinirii protecţiei civile ar trebui să respecte principiile 

orientărilor relevante ale ONU”. 

Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului în caz de Dezastre 

(EADRCC), ca instrument operaţional al Comitetului de Planificare pentru Urgenţe 

Civile (CEPC) din cadrul NATO, menţine o legătură permanentă cu UNHCR, 

UNOCHA, UE şi alte organizaţii implicate în efortul umanitar internaţional. 

Sub „umbrela” Organizaţiei Naţiunilor Unite funcţionează Sistemul Global de 

Alertă şi Coordonare în caz de Dezastre (Global Disaster Alert and Coordination 

System – GDACS). Acesta este un cadru de cooperare între Naţiunile Unite, Comisia 

Europeană, manageri pentru situaţii de dezastru şi sisteme de monitorizare a 

dezastrelor din lumea întreagă şi îşi propune completarea informaţiilor şi înlăturarea 

lipsei de coordonare, imediat după producerea dezastrelor majore. 

GDACS oferă acces în timp real, prin Internet, la sistemul de informaţii în caz 

de dezastre, precum şi la instrumentele aferente pentru coordonare. 

GDACS asigură alertarea şi estimarea impactului în urma dezastrelor majore 

prin intermediul unui serviciu de evaluare multi-risc a impactului dezastrelor, 

administrat de Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene (JRC). Pentru acest 

scop, JRC stabileşte parteneriate ştiinţifice cu organizaţii care monitorizează riscurile 

la nivel global. Datele pertinente sunt integrate automat în GDASC. 

218

O activitate importantă desfăşurată de GDACS o constituie elaborarea 

standardelor şi liniilor directoare pentru schimbul de informaţii în caz de dezastre 

internaţionale. De asemenea, GDACS oferă managerilor pentru situaţii de dezastru 

din întreaga lume o platformă de coordonare în timp real „VirtualOSOCC” 

(http://vosocc.gdacs.org). 

GDACS coordonează crearea şi difuzarea de hărţi şi imagini prin satelit în caz 

de dezastre. Acest serviciu este facilitat de Institutul pentru Formare şi Cercetare al 

Naţiunilor Unite (UNITAR) şi Programul de Aplicaţii Operaţionale prin Satelit 

(UNOSAT). Hărţile relevante sunt integrate în mod automat în VirtualOSOCC. La 

fel, prognozele meteo detaliate sunt furnizate rapid, la cerere, de către SARWeather 

(Search and Rescue Weather) şi integrate în VirtualOSOCC. 

Multe guverne şi organizaţii de răspuns în caz de dezastre se bazează pe 

alertele şi estimările automate de impact furnizate de GDACS, pentru a solicita 

asistenţă internaţională. 

Concluzii 

Intervenţiile de asistenţă în domeniul protecţiei civile constituie o necesitate 

impusă de incidenţa tot mai mare, pe fondul schimbărilor climatice, a dezastrelor 

naturale, de amploarea transfrontalieră a unor dezastre tehnologice, de imperativul 

protejării mediului înconjurător, precum şi de nevoile de asigurare a supravieţuirii 

pentru populaţiile afectate de conflictele locale, care presupune o foarte bună 

cooperare între instituţiile internaţionale ce îndeplinesc şi atribuţii umanitare specifice 

protecţiei civile, cooperare bazată pe un cadru juridic coerent, pus în aplicare de 

structuri specializate, pe proceduri adaptate continuu la realităţile situaţiilor ce 

reclamă asistenţa de protecţie civilă şi, mai ales, pe un schimb continuu de informaţii 

relevante. 

Cooperarea ONU, NATO şi UE, articulată pe cadrul dezvoltat de ONU, are un 

rol esenţial în succesul misiunilor de asistenţă internaţională în domeniul protecţiei 

civile. 

Bibliografie: 

1. *** Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite; 

2. *** Convenţia de la Ottawa din 1997 privind interzicerea utilizării, stocării, 

producţiei şi transferului minelor antipersonal şi privind distrugerea lor; 

3. *** Convenţia ONU din 1980 privind interzicerea sau restricţionarea utilizării 

unor anumite arme convenţionale care pot fi considerate ca având efecte 

traumatice sau nediscriminate; 

4. *** Decizia Consiliului din 5 martie 2007 de instituire a unui instrument 

financiar de protecţie civilă (2007/162/CE, Euratom); 

5. *** Decizia Consiliului din 8 noiembrie 2007 de instituire a unui mecanism 

comunitar de protecţie civilă (reformă) (2007/779/CE, Euratom); 

6. *** IAEA–EU JOINT ACTION Partnership in Improving Nuclear Security, 

IAEA, Viena, decembrie 2011; 

219

7. *** INSARAG Pregătire – Răspuns, Biroul ONU de Coordonare a Afacerilor 

Umanitare; 

8. *** Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110, Brussels 

– Belgium, 2001; 

9. *** MINE Action Programming Handbook, Serviciului ONU pentru 

Deminare, ianuarie 2012; 

10. *** UNDAC Handbook, Biroul ONU de Coordonare a Afacerilor Umanitare; 

11. ***Convenţia din 1972 privind interzicerea dezvoltării, producerii sau stocării 

armelor bacteriologice (biologice) şi toxice şi privind distrugerea lor; 

12. ***Tratatul Atlanticului de Nord din 04/04/1949, Publicat in Monitorul 

Oficial, Partea I nr. 185 din 03/03/2004; 

13. CLOŞCĂ, Ionel; SUCEAVĂ, Ion, Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti: 

Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., 1992; 

14. DRAGOMAN, Ion, Drept internaţional umanitar, Constanţa: Editura 

Fundaţiei „Andrei Şaguna”, 1999; 

15. IORDACHE, Constantin, Cadrul juridic de limitare a efectelor războiului 

asupra mediului natural şi populaţiei civile, Bucureşti: Editura Universităţii 

Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005; 

16. IORDACHE, Constantin; COMAN, Daniela; BODESCU, Alin, Drept 

internaţional umanitar, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare 

„Carol I”, 2009. 

220

CONTEXTUL APARIŢIEI DIPLOMAŢIEI APĂRĂRII 

ŞI IDENTIFICAREA ARIEI SALE DE RESPONSABILITATE 

Sorin FETIC ∗ 

Rezumat: Diplomaţia apărării este un subiect care merită atenţie deoarece poate avea 

capacitatea să coordoneze un nou mod de gândire, un nou mecanism de răspuns la noile provocări, 

riscuri şi ameninţări generate de fenomenul globalizării. În timp ce globalizarea provoacă seisme 

în modul de gândire a noii arhitecturii de securitate internaţională, diplomaţia apărării oferă 

mecanismul necesar înfruntării efectelor negative generate de transformările la nivel global. 

Cuvinte-cheie: diplomaţie, diplomaţia apărării, controlul armamentelor. 

1. Aspecte teoretice ale diplomaţiei 

În mediul de securitate contemporan, diplomaţia 1 cunoaşte un nivel de 

dezvoltare fără precedent. Aflându-se într-o vitală legătură cu cercetarea ştiinţifică 

avansată în domeniul ştiinţelor politice, teoriilor despre stat şi suveranitate, cu 

dezvoltarea tehnologiilor de producţie din toate ramurile economiei, cu posibilităţi de 

comunicare în timp real, cu gradul de educaţie al oamenilor, diplomaţia a început să 

reprezinte un ansamblu complex de variabile şi constante interdependente şi din 

domenii ştiinţifice cât mai diferite, care poate deveni cel mai eficient instrument al 

politicii externe a unui stat suveran sau a unei organizaţii interguvernamentale pentru 

a-şi realiza obiectivele strategice. 

Diplomaţia mai poate fi considerată un spaţiu conceptual unde se întâlnesc să 

negocieze sau să stabilească doar un simplu contact două sau mai multe părţi care 

sunt mandatate, într-o situaţie normală, de aparţinătorii legitimităţii, să susţină poziţia 

sau să impună voinţa trimiţătorilor sau statelor acreditante. 

Deşi nu este un subiect cuantificabil, diplomaţia este un indicator calitativ 

asupra nivelului de dezvoltare a unei societăţi deoarece diplomaţia, prin 

complexitatea de care este caracterizată, poate fi accesată într-un moment istoric în 

care poate fi necesară îmbinarea informaţiilor din mai multe domenii precum istoria, 

ştiinţele politice, teoriile relaţiilor internaţionale, geopolitică, economie. 

Diplomaţia din zilele noastre are la bază proto-diplomaţia comunităţilor umane 

din cele mai vechi timpuri care, în sălbăticia şi barbarismul lor, găseau câteodată 

calea de mijloc fie pentru că se speriau de prea multă vărsare de sânge şi prea multe 

pierderi umane şi materiale, fie pentru că reuşeau să îşi cumpere pacea şi liniştea prin 

intermediul unor bunuri materiale sau chiar pentru că aveau inteligenţa de a opri lupta 

în speranţa pornirii unor negocieri. 

∗ Locotenent, doctorand în domeniul „Informaţii şi securitate naţională”, Universitatea 

Naţională de Apărare “Carol I”, feticsorin@yahoo.com. 

1 „Formă distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea 

unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a 

intereselor statelor prin înţelegeri directe”. Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, 

p. 356. 

221

Modul de desfăşurare al diplomaţiei din zilele noastre este rezultatul unui 

proces de câteva sute de ani în care au avut loc multe transformări cauzate de 

modificările prin care au trecut marile imperii, de evoluţia relaţiilor dintre acestea, de 

războaiele care au avut loc pentru câştigarea supremaţiei în anumite regiuni ale 

Europei, Asiei, Orientului Îndepărtat, de relaţiile economice dintre diferite ţări, de 

dezvoltarea tehnologică, industrială şi ştiinţifică. 

Secolul al XXI-lea, este un secol al evoluţiei fireşti şi al progresului inevitabil 

în care diplomaţia îşi accentuează rolul de promotoare a păcii şi al dialogului 

perpetuu şi eficient pentru mijlocirea negocierilor şi găsirea soluţiilor paşnice. Dar cu 

toate acestea, în secolul al XXI-lea, încă mor oameni fie în războaie, fie în confruntări 

interne între facţiuni, fie de foame, fie din extremism religios ceea ce demonstrează 

că avansul tehnologic, nivelul educaţional, inteligenţa şi metodele sofisticate de 

negociere nu pot opri vărsarea de sânge şi starea de insecuritate. 

Secolul al XXI-lea este un secol nou cu ameninţări şi riscuri noi, dar şi unele 

moştenite, în special din ultima decadă a secolului trecut, amplificate de alte 

ameninţări şi riscuri generate de o serie de factori cum sunt: globalizarea, proliferarea 

armelor de distrugere în masă, dependenţa oamenilor şi statelor de cyberspaţiu (care 

atacat de viruşi informatici sau hakeri poate afecta serios securitatea statelor), 

mutarea centrelor de putere, dependenţa de resurse, sărăcia, foametea, oscilaţiile 

antagonice dintre consum şi producţie, modificările de climă cu influenţele asupra 

agriculturii, extremismul religios, extremismul naţionalist, separatismul etnic, crizele 

de identitate a statelor, gradul de alfabetizare al populaţiei, bolile incurabile, 

oscilaţiile antagonice ale natalităţii şi mortalităţii în diferite regiuni de pe glob. 

2. Contextul apariţiei diplomaţiei apărării 

După încheierea Războiului Rece, mediul de securitate internaţional a intrat 

într-o nouă etapă prin schimbarea raporturilor de putere dintre cei mai importanţi 

actori statali internaţionali. În acest caz, se poate afirma că echilibrul de putere, atât 

de important în timpul Războiului Rece, a fost deteriorat de falimentul blocului 

comunist. Au început să apară în avalanşă noi schimbări în relaţiile dintre state, au 

apărut chiar şi state noi dar, cele mai evidente transformări le-a suferit conceptul de 

securitate. 

Delimitat în timp şi spaţiu, Războiul Rece, a adus faţă în faţă două ideologii 

care până la urmă au reuşit să traseze frontiere liniare pe harta lumii în a doua 

jumătate a secolului al XX-lea. Aceste frontiere au despărţit ţările şi popoarele, 

vinovate doar că se aflau aşezate în anumite spaţii geografice care trebuiau să fie în 

zona de influenţă a unui anumit actor statal. 

Războiul Rece a fost un rezultat al neîncrederii între state şi al lăcomiei de 

influenţă. Neîncrederea din acea perioadă era alimentată de faptul că fiecare dintre cei 

doi poli de putere îl suspecta pe celălalt de rea-voinţă, de acţiuni subversive care 

puteau provoca mişcări de mase şi revoluţii, de spionaj tehnologic şi economic. 

Neîncrederea mai era alimentată de impredictibilitatea intenţiilor părţilor care îşi 

mascau excesiv activităţile şi numărul mare de spioni şi reţele de spionaj care 

222

acţionau pe teritoriile celor două blocuri, care în realitate reprezentau indicatorii 

existenţei unor strategii de cunoaştere a adversarului pentru a-l putea învinge într-o 

eventuală confruntare, nu pentru a pune bazele unei eventuale cooperări. 

În perioada Războiului Rece s-a inoculat oamenilor, printr-o propagandă 

sofisticată, sentimentul fricii, o frică permanentă ce producea insecuritatea care 

asigura libertate de acţiune guvernelor şi dădea legitimitate măsurilor extreme cum a 

fost începerea unor războaie. 

În perioada de timp în care a avut loc Războiului Rece a fost evidentă 

competiţia pentru înarmare, alimentată de ambiţia fiecăreia dintre cele două 

superputeri de a deţine cele mai bune şi cele mai performante arme. Această 

competiţie a fost extrem de costisitoare pentru ambele puteri dar în special pentru 

economia URSS a cărei filozofie de economie planificată şi centralizată s-a dovedit a 

fi ineficientă, deoarece cheltuielile uriaşe solicitate de complexul militaro-industrial 

au condus-o către un deficit bugetar foarte mare. 

Terminarea Războiului Rece a determinat apariţia unui sistem internaţional în 

care raporturile, principiile, ierarhizarea şi relaţiile dintre noii actori statali au 

cunoscut o transformare importantă. Atenţia de la conceptul de securitate colectivă 

promovat de cele două alianţe politico-militare (Tratatul de la Varşovia şi Alianţa 

Nord-Atlantică), a început să fie deturnată spre securitatea internaţională şi regională. 

Indiferent dacă a avut în intenţie sau nu, căderea URSS a modificat arhitectura de 

securitate europeană şi internaţională. 

Existenţa unei mase critice de armament nuclear şi chimic pentru care nu s-au 

mai găsit fonduri pentru conservare şi păstrare în deplină securitate şi care, în unele 

cazuri, a scăpat de sub controlul statelor, reforma în armatele statelor foste comuniste, 

reducerea numărului şi cantităţilor de armament şi muniţie convenţională au fost 

problemele de importanţă majoră după 1990. 

Încheierea Războiului Rece nu a răspuns afirmativ la toate aşteptările 

oamenilor, deoarece aceasta nu a însemnat instaurarea păcii internaţionale, nu a pus 

capăt confruntărilor, violenţelor şi ameninţărilor, ci a fost doar începutul unei noi 

etape a vieţii internaţionale neocolite de frământări serioase. Unele dintre noile 

entităţi statale şi nestatale care s-au creat, uneori lipsite de legitimitate, au fost după 

caz fie promotoarele unor acţiuni teroriste, fie victimele terorismului. După 1990, mai 

mult ca oricând, s-au înmulţit conflictele generate de separatism, de secesionism, de 

revendicări etnice şi conflicte religioase care au avut în primul rând ca efect 

fărâmiţarea statelor şi în al doilea rând dezvoltarea fără precedent a fenomenului 

terorist. 

Pentru satisfacerea tuturor acestor necesităţi a apărut la nivel internaţional un 

nou domeniu al diplomaţiei care a fost denumit diplomaţia apărării. 

223

3. Aria de responsabilitate a diplomaţiei apărării 

Conceptul de „diplomaţia apărării” a apărut pentru prima dată în Strategic 

Defence Review 2 , elaborat în iulie 1998 şi prezentat Parlamentului Marii Britanii de 

către Secretarul de Stat pentru apărare, George Robertson, care va deveni în 1999 

Secretarul General al NATO. 

Lansându-se acest nou concept, statele, în marea lor majoritate, l-au acceptat şi 

au înţeles că lumea este într-o continuă schimbare, iar lipsa de predictibilitate şi 

instabilitatea politică şi economică, alături de noile riscuri şi provocări necesită 

strategii şi moduri de gândire noi care să poată controla, respectându-se o viziune 

democratică, fenomenele generatoare de insecuritate. 

Diplomaţia apărării a fost considerată, în Strategic Defence Review din iulie 

1998, ca fiind una dintre cele 8 misiuni stabilite pentru ca armata britanică să îşi 

îndeplinească rolul de a apăra statul englez. Diplomaţia apărării a devenit o misiune 

de sine stătătoare din punctul de vedere al Armatei Marii Britanii deoarece, printre 

altele, aceasta avea rolul de a construi şi a menţine încrederea între state, a preveni 

conflictele, a interveni în operaţiunile în sprijinul păcii şi de ajutor umanitar şi se 

referea în special asupra spaţiului european 3 . 

Deşi despre activităţile, care dădeau substanţă diplomaţiei apărării, nu s-a 

discutat prima oară în acest Strategic Defence Review, a fost pentru întâia dată când 

au fost denumite astfel. Mai exact, despre unele activităţi incluse în diplomaţia 

apărării cum ar fi prevenirea conflictelor, ajutorul umanitar, operaţiunile în sprijinul 

păcii, s-a mai discutat şi după 1990 sau chiar în timpul Războiului Rece dar de data 

aceasta ele au fost introduse într-un domeniu mai larg, mai complex şi mai bine 

organizat şi sistematizat care printr-o sumă de activităţi sincronizate puteau produce 

stabilitate, echilibru şi pace în mediul internaţional contemporan. 

Printre reperele mai importante lansate de Strategic Defence Review cu privire 

la componenţa diplomaţiei apărării se găseau 4 : controlul armamentelor şi 

neproliferarea armelor de distrugere în masă (care includeau tehnici de inspecţie şi 

monitorizare a respectării acordurilor încheiate în vederea reducerii armamentelor şi 

sistemelor de armament), Programul de Outreach (care se referea la ţările din Europa 

de Est cărora li s-a asigurat asistenţă, în special pentru introducerea controlului civil 

asupra armatei), iniţiativele de educaţie şi instrucţie (care au facilitat accesarea unui 

sistem de burse la instituţii de prestigiu din Marea Britanie, pentru formarea unor 

competenţe în domeniul managementului civil al apărării necesar angajaţilor din 

domeniul apărării din ţările Europei de Est). 

Un loc important în operaţionalizarea diplomaţiei apărării revine ataşaţilor 

apărării militari, aero şi navali, care participă la procesul de securitate şi cooperare 

internaţională, facilitează şi promovează dialogul între state pe probleme de apărare şi 

2 Strategic Defence Review, Ministerul Apărării, Marea Britanie, iulie 1998, 

http://www.mod.uk/NR/rdonlyres/65F3D7AC-4340-4119-93A2- 

20825848E50E/0/sdr1998_complete.pdf , accesat la 26 februarie 2012. 



224

securitate, se documentează atent (folosind metode licite) cu privire la problemele 

sociale şi politico-militare din ţările unde sunt acreditaţi şi totodată se documentează 

cu privire la cantitatea de forţe armate şi tehnică militară concentrată într-o zonă şi la 

capabilităţile acesteia (folosind tot metode licite), astfel putând participa la 

negocierile diplomatice prin intermediul expertizei pe care au acumulat-o despre un 

conflict sau despre alt fenomen care ameninţă securitatea din regiune. 

Diplomaţia apărării este un subdomeniu al diplomaţiei care s-a născut din 

necesitatea de a se evita escaladarea conflictelor şi interzicerea utilizării forţei, însă 

nu exclude existenţa forţei armate ca argument în negocierile diplomatice. Diplomaţia 

apărării, ca de altfel diplomaţia în general, nu foloseşte forţa ca argument în 

negocieri, ci foloseşte puterea argumentului potrivit şi bine documentat pentru a 

descuraja folosirea forţei de către generatorii de crize şi conflicte. Partea care 

accesează diplomaţia apărării, pentru a fi credibilă, trebuie să dispună de o serioasă 

capacitate de a mobiliza forţa armată şi a o proiecta cu oportunitate într-o arie de 

operaţii. Cu alte cuvinte, forţa armată sprijină diplomaţia apărării în operaţii de 

stabilitate, în misiuni de impunerea embargourilor, în misiuni de menţinere a zonelor 

tampon, în misiuni de menţinere a păcii. Când diplomaţia apărării eşuează şi situaţia 

conflictuală escaladează rapid şi incontrolabil, forţa armată poate interveni pentru a 

impune pacea. 

Diplomaţia apărării susţine controlul armamentelor confirmând totodată 

necesitatea statelor de a menţine arme însă doar pentru a le constitui ca un element de 

descurajare credibilă şi ca elemente care să le asigure suveranitatea statală în 

momentul în care se porneşte o ofensivă împotriva lor. Controlul armamentelor se 

realizează prin intermediul unor tratate şi înţelegeri care sunt rezultatele negocierilor 

diplomatice, care la rândul lor se înscriu în aria de responsabilitate a diplomaţiei 

apărării. Controlul armamentelor şi în special reducerea numărului de armamente 

contribuie la creşterea încrederii între state şi la edificarea unui mediu internaţional 

de securitate mai relaxat în care tensiunile încep să devină nejustificate în momentul 

când statele din bună credinţă şi proprie iniţiativă renunţă la cantităţi mari de 

armament şi muniţii a cărei păstrare şi întreţinere în condiţii de siguranţă devine 

costisitoare (apărând chiar riscul sustragerii din depozite de către traficanţii de arme 

prin diferite metode de la corupţie până la furt). Uneori, acest armament este 

depozitat în enclave, în apropierea graniţelor dintre state sau în raza de interes 

strategic pentru îndeplinirea unor misiuni ulterioare pe un teritoriu ţintă având un 

scop uşor identificabil ameninţător şi provocator. 

Tot în aria de responsabilitate a diplomaţiei apărării, poate fi inclus subiectul 

care aduce în prim plan necesitatea de regândire a modului de organizare a armatelor 

statelor. Odată cu terminarea Războiului Rece s-a schimbat raportul de forţe între 

unele state şi s-a ajuns la concluzia că progresul tehnologic înregistrat de omenire în a 

doua jumătate a secolului al XX-lea are efecte de necontestat şi toate organizaţiile 

sociale, inclusiv armata, trebuie obligatoriu supuse proceselor de transformare. 

Secolul al XX-lea a fost un secol al descoperirilor ştiinţifice continue, al luptei pentru 

doborârea recordurilor în toate domeniile existenţei şi a lăsat ca moştenire secolului 

al XXI-lea o cantitate importantă de cunoştinţe şi informaţii, o capacitate tehnologică 

225

şi ştiinţifică nemaiîntâlnită, iar specia umană a devenit în mod contradictoriu mai 

puternică dar şi mai vulnerabilă ca oricând. La început de secol XXI, umanitatea prin 

actorii statali şi cei nestatali are rolul de a gestiona ceea ce a moştenit din secolul al 

XX-lea. Începând de la gestionarea spaţiului virtual, care are tendinţa de a face 

oamenii cât mai dependenţi de calculatoare şi de fluxurile informaţionale şi până la 

gestionarea spaţiul abstract al economiei care a pus bazele interdependenţelor, 

statelor dar mai ales organismelor internaţionale le-a revenit rolul de a conserva 

securitatea la toate nivelurile ei (individuală, naţională, regională şi internaţională). 

Cum costurile noilor sisteme de armament sunt direct proporţionale cu nivelul 

lor de performanţă şi cum ameninţările, vulnerabilităţile şi riscurile au căpătat valenţe 

de neimaginat, statelor nu le-a trebuit o matrice decizională prea complicată să îşi dea 

seama că singure nu îşi pot asigura securitatea naţională. Pentru a înfrunta în mod 

organizat şi eficient provocările şi noile ameninţări vehiculate în mediul internaţional 

contemporan, statele prin intermediul instrumentului diplomaţiei, ca factor principal, 

şi prin intermediul diplomaţiei apărării, ca factor specializat şi cu expertiză în 

domeniul securităţii şi apărării, au reuşit să construiască relaţii trainice şi de încredere 

fie prin intermediul alianţelor care s-au constituit în urma unor tratate (şi care au 

obiective şi clauze precise şi se întind pe o perioadă mai lungă de timp), fie prin 

intermediul coaliţiilor care se constituie conjunctural şi temporar pentru un singur 

scop. 

Concluzii 

În prezent, se poate afirma că alianţele şi coaliţiile sunt un rezultat concret al 

diplomaţiei apărării care prin valenţele pe care le deţine a reuşit să polarizeze 

entităţile statale şi să găsească numitorul comun al intereselor de securitate ale 

grupurilor de state care au decis că, însumându-şi resursele de care dispun, îşi pot 

promova interesele naţionale şi asigura securitatea, apărarea şi pacea. 

Prin diplomaţia apărării s-a creat un canal de comunicare şi un cadru în care 

statele au ca numitor comun asigurarea securităţii naţionale, regionale şi 

internaţionale folosind cooperarea militară, manifestată în primul rând prin punerea în 

comun a capabilităţilor militare pentru satisfacerea unor necesităţi şi îndeplinirea 

unor obiective care coincid. În mediul de securitate contemporan, majoritatea statelor 

nu îşi permit susţinerea din punct de vedere financiar a unei forţe armate care să fie 

pregătită să îndeplinească toate misiunile solicitate pentru a răspunde diversităţii de 

ameninţări şi riscuri. 

Considerăm că diplomaţia apărării se evidenţiază prin două dimensiuni 

importante: prima este faptul că aceasta foloseşte protocolul diplomatic pentru a 

facilita fie un proces de luare a unor decizii, fie o negociere diplomatică, iar a doua 

dimensiune relevă faptul că diplomaţia apărării reprezintă un cadru în care se adună 

reprezentanţii statelor, mandataţi să transmită poziţia ţării lor în legătură cu un 

eveniment internaţional, însoţiţi de deţinătorii de expertiză pe anumite probleme 

militare, de apărare şi securitate de care în mod teoretic ar trebui să se ţină seama în 

luarea deciziilor politico-militare. 

226

Pentru ca diplomaţia apărării să fie credibilă, trebuie susţinută, aşa cum 

aminteam şi mai sus, de o forţă credibilă asigurată de instrumentele de putere ale 

statului. Deşi poate părea un nonsens ca diplomaţia să fie susţinută de forţă, 

paradoxul este iniţiat de natura umană care de-a lungul istoriei a arătat că deciziile de 

importanţă strategică au fost luate de statele care au deţinut forţa cea mai mare. În 

mediul internaţional contemporan, pentru ca un actor statal să fie ascultat, trebuie să 

dispună de putere, ceea ce îi permite în cadrul negocierilor să folosească toleranţa şi 

compromisul, dar îi asigură şi posibilitatea de a pretinde sau de a ceda. 

Bibliografie: 

1. *** Dicţionar diplomatic, Bucureşti: Editura Politică, 1979; 

2. *** Strategic Defence Review, Ministerul Apărării, Marea Britanie, iulie 1998. 

3. *** Policy Paper No 1. Defence Diplomacy, Ministerul Apărării, Marea 

Britanie, 2000; 

4. ANGHEL, Ion M., Dreptul diplomatic. Relaţiile, privilegiile şi imunităţile 

diplomatice, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; 

5. ANGHEL, Ion M., Dreptul diplomatic. Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia 

multilaterală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987; 

6. CHUTER, David, Defense Transformation, Pretoria: Published by the Institute 

for Security Studies Studies, 2000; 

7. DOHOTARU, Ion (coord.), Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi 

adevăr, Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 1994; 

8. DUŢU, Petre, BOGZEANU, Cristina, Interesele naţionale şi folosirea 

instrumentelor de putere naţională pentru promovarea şi apărarea acestora, 

Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010; 

9. FRUNZETI, Teodor, Diplomaţia apărării, Bucureşti: Editura Universităţii 

Naţionale de Apărare „Carol”, 2011; 

10. FRUNZETI, Teodor, Buşe, Dorel, Relaţii internaţionale, Bucureşti: Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare „Carol”, 2010; 

11. http://www.mod.uk/; 

12. http://www.defense.gov; 

13. http://www.state.gov; 

14. http://www.whitehouse.gov; 

15. http://www.defensa.gob.es; 

16. http://www.lamoncloa.gob.es. 

227

ASPECTE COMUNICAŢIONALE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 

PRIVIND CONSILIEREA PASTORALĂ ÎN ARMATA ROMÂNIEI 

Constantin BRATU * 

Rezumat: Biserica Ortodoxă Română a reuşit să fie de-a lungul timpului un factor de 

stabilitate şi de comuniune în societatea românească. A adoptat o atitudine realistă faţă de 

tensiunile sociale care ameninţă stabilitatea şi coeziunea comunităţii, de scăderea calităţii vieţii, şi 

de dificultăţile tranziţiei economice prelungite. Prin membri ei s-a implicat în problemele societăţii, 

alcătuind forme noi de pastoraţie, sprijinind orice efort de a combate nedreptatea, de a reduce 

violenţa, de a depăşi conflictele prin dialog, de a modela personalităţi şi comportamente, fiind 

îndreptată spre slujirea omului. 

Studiul de faţă îşi propune să integreze elemente specifice consilierii pastorale în mediul 

militar. Consilierea pastorală în mediul militar presupune o activitate responsabilă, fiindcă 

foloseşte resurse spirituale şi psihologice pentru a ajuta la vindecarea şi confortul psihic al 

militarului. 

Consilierea pastorală constituie o perspectivă de studiu, deoarece mecanismele şi tehnicile 

comunicaţionale moderne pot aduce o lumină inovatore asupra modului de a acorda asistenţă 

religioasă în situaţiile de criză din vieţile militarilor. 

Cuvinte cheie: consiliere pastorală, biserică, armată, comunicare. 

Introducere 

Biserica şi Armata fac parte din categoria instituţiilor chemate să modeleze 

fiinţa umană, fiinţa unui neam. Prin autonomia pe care şi-au definit-o pe plan naţional 

în decursul istoriei, Biserica şi Armata, au devenit o adevărată motrice a societăţii 

româneşti , „aşa cum olarul, sculptorul sau fierarul, frământând lutul, piatra, lemnul 

sau fierul, materializează ideile pe care le au în imaginaţia lor, tot astfel, fiecare 

credincios şi slujitor al Bisericii trebuie să modeleze mereu chipul şi fiinţa umană de 

la naştere până la mormânt, ca să treacă dincolo de pragul acesta în veşnicie, ca fiinţă 

divino-umană.” 1 

Biserica şi Armata, ca actanţi sociali au creat imagini şi modele, au elaborat 

moduri de concepere şi de raportare în societate, au impus modele generale de 

conduită socială, norme şi valori, au contribuit la unitatea oamenilor, organizându-i în 

jurul unor valori de importanţă majoră, – demnitatea, principialitatea, patriotismul, 

onoarea, loialitatea faţă de ţară, curajul, spiritul de sacrificiu, camaraderia, 

comunicarea, generozitatea, respectul, responsabilitatea – elemente de originalitate şi 

importante suporturi identitare ce solidarizează fiinţele umane într-un public 

specializat. 

Deschiderea Bisericii Ortodoxe Române faţă de lumea de azi s-a concretizat în 

principii şi forme noi de pastoraţie şi de angajare faţă de societatea în care ea îşi 

* 

Doctorand al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. 

1 

Patriarhul Teoctist, Mesajul Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe 

Române adresat trupelor de uscat ale Armatei Române, la Sărbătoarea ocrotitorului lor spiritual 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, 23 aprilie 2000, în Revista Trupelor de Uscat Nr.2/2000, 

Bucureşti, Editura Statul Major al Trupelor de Uscat, 2000. 

228

desfăşoară activitatea. Datorită evoluţiei permanente a omului şi îmbrăţişarea 

conceptului de noutate, s-a simţit nevoia tot mai acută a Bisericii de a se implica şi 

oferi un ajutor omului în vederea împlinirii normelor morale. „Biserica Ortodoxă a 

adoptat o atitudine realistă şi în acelaşi timp naturală şi teologică: aceea a unui 

apostolat social al clerului ortodox şi al laicilor care corespunde slujirii practice a 

Bisericii în societate, bazată pe mandatul său divin; mai exact se înţelege preocuparea 

Bisericii de viaţa socială a membrilor săi, slujirea aspiraţiilor societăţii umane.” 2 

Armata constituie forţa principală, coloana vertebrală a întregului sistem 

naţional de apărare, rolul său constând în apărarea poporului, a independenţei şi 

suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi a dreptului poporului nostru la 

libertate deplină. Responsabilitatea pe care o impune instituţia militară membrilor ei, 

presupune înalte abilităţi profesionale. Abilitatea caracteristică militarului dobândită 

prin procesul de formare şi perfecţionare este supusă unor reguli stricte. Relaţiile 

dintre militari sunt puternic influenţate de societate. Întrucât şi militarii trăiesc în 

societate trec prin diferite probleme de viaţă, confruntându-se cu grijile zilnice, 

solicitările tranziţiei, crizele multiple, cât şi erorile personale şi de relaţie, suferinţă, 

doliu. Potenţialul Bisericii pentru rezolvarea acestor conflicte interioare şi 

exterioare, atât pentru schimbările comportamentale individuale cât şi, prin 

implicarea colectivă a indivizilor, pentru schimbările sistematice, oferă promisiuni 

semnificative pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, prin acţiunea de consiliere 

pastorală. 

2. Conceptul de „consiliere pastorală”. 

Omul şi-a conştientizat calitatea sa de fiinţă socială, precum şi faptul că el nu 

reprezintă o simplă verigă din componenţa unui lanţ de entităţi, ci o existenţă menită 

să faciliteze şi să înfrumuseţeze vieţile semenilor săi prin tot ceea ce face. Acţiunea 

prin care îşi împlineşte acest rol este şi cel de consiliere. În acest sens, „consilierea 

constituie o modalitate aparte de comunicare interumană, bazată pe încredere 

reciprocă, sinceritate şi disponibilitate, născută din dorinţa cuiva de a veni în ajutorul 

unui alt semen de-al său şi constând într-un transfer de experienţă şi de cel în 

competenţă spre cel aflat în nevoie, prin acordarea spontană a unor îndemnuri şi 

sfaturi. Altfel spus constituie un demers de comunicare cu caracter interactiv şi 

permisiv prin care se oferă călăuzire unui semen într-o problemă care depăşeşte 

competenţele şi puterea de rezolvare a celui căruia i se adresează.” 3 

Consilierea pastorală este „specializarea în slujire pastorală oferită persoanelor 

individuale, cuplurilor sau familiilor care trec prin suferinţă, necaz şi durere, capabile 

să-şi prezinte situaţia, cu dorinţa de a căuta ajutor pastoral creştin pentru a face faţă 

2 

Pr. dr. Mihail POPESCU, Clerul ortodox şi responsabilitatea moral-politică a laicilor în 

societate, în revista „Ortodoxia”, nr. 3-4, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al 

Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 105. 

3 

Psiholog dr. Maria PAŞCA, preot dr. Teofil TIA, Psihologie pastorală, Alba Iulia, Editura 

Reîntregirea, 2007, p. 104. 

229

acestei situaţii.” 4 Termenul pastoral înseamnă relaţia păstorului de suflete (preotul) 

cu credincioşii săi, atât în sensul responsabilităţii, cât şi al atitudinii. Datorită acestui 

tip de slujire, comportamentul fiecărei fiinţe se concentrează în jurul unor valori, 

întrupându-se în fapte concrete de viaţă. 

1.1. Vechimea preocupărilor pentru consiliere pastorală 

Rădăcinile istorice ale consilierii îşi trag seva din trecutul imemorial al 

practicilor colective şi individuale vindecătoare în aşa-numitul „sfat al bătrânilor” 

din comunităţile religioase. Sfatul duhovnicesc practicat în matricea spirituală 

creştină, practicile de vindecare sufletească şi trupească au oferit soluţii persoanelor 

aflate în suferinţă. În mod exclusiv clericii au fost aceia care s-au ocupat, timp de 

secole, de problemele oamenilor, oferindu-le ajutorul celor confruntaţi cu o 

diversitate de situaţii ale vieţii. Această instituţie a sfătuirii era văzută ca mijloc de 

stabilizare socială şi ca modalitate de conservare a ordinii într-o anumită comunitate. 

Consilierea pastorală a avut o evoluţie etapizată: „Folosirea religiei şi a 

psihologiei în scopuri psihoterapeutice a început în anul 1930, prin colaborarea dintre 

Norman Vincent Peale, un preot celebru, şi Smiley Blanton, un psihiatru de mare 

calibru, care au format împreună Fundaţia Americană de Religie şi Psihiatrie astăzi 

institutul Blanton-Peale. Cu trecerea anilor, rolul consilierii pastorale a evoluat de la 

consilierea religioasă sau spirituală la psihoterapie pastorală, care integrează teologia 

şi ştiinţele comportamentale. Asociaţia Americană a Consilierilor Pastorali 

(A.A.C.P.) a fost fondată în 1963 ca organizaţie ce autorizează consilieri pastorali, 

acreditează centrele de consiliere pastorală şi aprobă programele de pregătire. Este o 

organizaţie inter-religioasă, reprezentând peste 80 de grupuri profesionale, incluzând 

protestanţii, catolicii şi evreii. Nu admit secte, dar respectă angajamentele spirituale şi 

tradiţiile religioase ale acelora care doresc asistenţă, fără să impună consiliatului 

convingerile religioase ale consilierului.” 5 

La nivel psihosocial „sfătuirea apare ca un mecanism reglator social şi de 

reducere a influenţei negative a psiho-traumelor şi a consecinţelor lor, a suferinţei şi 

chiar a devianţei sociale. În general, linia propusă este menită să conserve valorile 

culturii respective, reprezentate prin obiceiuri, reguli, concepţii, instituţii… prin 

sfătuire a fost încurajat comportamentul prosocial, care are o mai mare eficacitate în 

rezolvarea problemelor esenţiale ale existenţei şi asigură securitatea membrilor 

grupului. În vederea eliminării oricăror surse de confuzie, fiecare societate elaborat 

propriul set de criterii de valoare ale comportamentului normal versus devianţă, 

precum şi un mod de rezolvare a situaţiilor cu risc” 6 Ajutând oamenii să-şi dezvolte 

caracteristici personale – amabilitate, preocupare, sensibilitate, răbdare – vor reuşi să 

stabilească relaţii interpersonale mult mai bune care presupun aptitudini, inclusiv 

abilitatea de a asculta, de a comunica şi de a înţelege. 

4 

Sorin SĂNDULACHE, Consiliere şi psihoterapie pastorală, Bucureşti, Editura Institutului 

Teologic Adventist, 2006, p. 25. 

5 

Psiholog dr. Maria PAŞCA, preot dr. Teofil TIA, op. cit, pp. 111-112. 

6 

Constantin OANCEA, Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti, Editura Vavila Edinf, 2002, p. 47. 

230

1.2. Persoanele implicate în actul consilierii pastorale 

Consilierea este un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe 

încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Această relaţie asigură exprimarea 

ideilor şi sentimentelor în legătură cu o problemă şi oferă sprijin în clarificarea 

sensurilor fundamentale, în identificarea unor pattern-uri valorice pe baza cărora se 

pot formula soluţii. „Consilierea pastorală este o formă unică de consiliere care 

foloseşte în egală măsură resurse spirituale şi psihologice pentru a ajuta la vindecarea 

şi confortul psihic al oamenilor. Ea este oferită de un consilier pastoral autorizat, care 

nu este doar un specialist în tulburări mintale, ci are şi o pregătire religioasă 

profundă.” 7 

În structurile armatei, preotul militar asigură procesul de consiliere pastorală, 

oferind sprijin moral problemelor din viaţa militarilor şi celorlalte categorii de 

personal din serviciul instituției militare. Preotul militar, folosind eficient principiile 

moralei creştine şi elemente de psihologie pastorală şi sociologie, specifice mediului 

militar, poate contribui împreună cu alţi factori de răspundere, la reuşita activităţilor 

şi programelor destinate îmbunătăţirii aspectelor specifice vieţii militare. 

1.3. Obiectivele consilierii pastorale 

În activitatea de consiliere pastorală scopul este sprijinirea celor aflaţi în 

suferinţă şi probleme în a-şi rezolva situaţiile neplăcute din viaţă prin resurse proprii, 

prin adoptarea atitudinilor, concepţiilor şi comportamentelor manifestate în contexte 

existenţiale specifice, învăţând să facă faţă problemelor vieţii prin dezvoltarea 

integralităţii spirituale şi etice a fiinţei umane. 

Promovarea sănătăţii şi a stării de bine caracterizată prin funcţionarea optimă 

din punct de vedere somatic, fiziologic, intelectual, emoţional, social şi spiritual este 

obiectivul principal al consilierii pastorale. 

În viziunea lui Corey 8 , obiectivele consilierii sunt următoarele: restructurarea 

personalităţii, descoperirea inconştientului, generarea unor interese sociale, 

conştientizarea semnificaţiei vieţii, rezolvarea şi vindecarea unor tulburări 

emoţionale, examinarea unor hotărâri şi decizii mai vechi şi înlocuirea cu altele noi, 

dezvoltarea încrederii în sine, cultivarea asertivităţii, reducerea anxietăţii, diminuarea 

comportamentului mal-adaptativ şi învăţarea unor modele adaptative noi, câştigarea 

unui control eficient asupra propriei vieţi. 

7 

Psiholog dr. Maria PAŞCA, preot dr. Teofil TIA, op. cit., p. 112. 

8 

Sorin SĂNDULACHE, op. cit, apud Corey G, Manual for theory and practice of counseling and 

psychotherapy, 4 

231 

th ed, Pacific Grove, CA:Brooks/Cole, 1996, p.137.

Asistarea în procesul de autocunoaştere dezvoltă în comportamentul persoanei 

înţelegerea propriilor simţăminte şi relaţii, eliberarea de dominaţia experienţelor 

trecute, conştiinţa de sine, abandonarea faţadelor sau măştilor protectoare care îi 

împiedică să-şi dezvăluie în mod autentic originalitatea şi umanitatea proprie, să 

experimenteze relaţii reciproce complete şi depline. Dobândirea abilităţilor pentru a 

relaţiona într-o manieră care conduce la dezvoltare reciprocă, oferă încrederea în 

propria persoană, cu dimensiunile sale biologice, psihice, sociale, culturale şi moralspirituale 

aşa cum a fost creată de Dumnezeu, cu conştiinţă şi valori. 

3. Exercitarea procesului de consiliere pastorală în spaţiul militar 

S-a ajuns ca în zilele noastre, consilierea pastorală să se desfăşoare nu doar în 

biserică, ci şi în comunitate, respectiv în ONG –uri, spitale, armată, penitenciare. 

Activitatea procesului de explorare împreună a elementelor cheie îl ajută pe consiliat 

să conştientizeze mai adecvat şi mai complet propriile nevoi, aşteptări şi posibilităţi 

de a face faţă sau de a rezolva şi depăşi problemele personale. În opinia doamnei 

prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan acest proces se realizează conform următoarelor 

etape: 9 

• Evaluarea completă a cazului în contextul situaţiei de viaţă cu care se 

confruntă. 

• Identificarea problemei de bază şi a celor derivate din perspectiva 

clientului şi a consilierului. 

• Schiţarea obiectivelor consilierii împreună cu clientul şi acceptarea 

contractuală a cadrului consilierii (durata şi frecvenţa şedinţelor, 

locaţia, clarificarea intenţiilor, aşteptărilor mutuale şi maniera de 

colaborare pe parcursul consilierii, asigurarea clientului de respectarea 

principiului de confidenţialitate). 

• Realizarea relaţiei şi stimularea alianţei terapeutice, a contactului 

facilitator muncii de explorare şi clarificare. 

• Explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi 

comportamentale ale clientului la problema identificată şi conectarea lor 

cu obiectivele iniţiale. 

• Reformularea obiectivelor de lucru în funcţie de evoluţia relaţiei şi de 

reactivitatea clientului în procesul de consiliere. 

• Facilitarea insight-urilor şi descoperirea împreună a soluţiilor posibile. 

• Conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente 

şi scenarii de viaţă, proiectarea şi luarea noilor decizii. 

• Implementarea deciziilor şi strategiilor alternative în propria viaţă. 

• Susţinerea consilierului şi validarea soluţiilor rezolutive de viaţă 

practicate de către client. 

• Evaluarea finală a rezultatelor consilierii. 

9 

Iolanda MITROFAN, Adrian NUŢĂ, Consilierea psihologică: cine, ce şi cum?, Bucureşti, 

Editura SPER, 2005, pp.23-24. 

232

• Încetarea de comun acord a consilierii cu menţinerea unui contact 

catamnestic de confirmare a evoluţiei, ca şi de reluare a unui nou ciclu în 

caz de nevoie. 

Metodologia şi tehnica, talentul, atitudinea, motivaţia interioară şi comunicarea 

sunt elementele ce modelează credinţa şi starea spirituală a persoanei. Comunicarea 

este mijlocul principal prin care se reglează raporturile interpersonale, se creează şi se 

întreţine atmosfera prielnică muncii rodnice, se previn, iar când este cazul, se 

detensionează stările conflictuale. Prin intermediul comunicării „se formează noi 

convingeri, se consolidează cele anterioare cu caracter pozitiv, se înlătură 

mentalităţile şi practicile perimate, în discordanţă cu exigenţele organismului militar. 

Mai pe scurt, când comunicarea este bine concepută şi desfăşurată, se obţine 

modelarea şi remodelarea personalităţilor militarilor, sintalitatea organizaţiei militare 

în ansamblul său pentru ca la nevoie, să poată îndeplini misiunile încredinţate de 

conducerea statului” 10 . Relaţiile sănătoase reprezintă siguranţa sănătăţii mentale, 

emoţionale şi spirituale. 

Militarii, oricât de diferiţi ar fi din punct de vedere cultural, nu rămân 

indiferenţi în faţa fluxului de evenimente, ci dezbat – chiar cu tărie – asupra direcţiei 

schimbării potrivite pentru ei înşişi, pentru comunitatea lor, reflectând că perpetuarea 

sistemului de valori propriu armatei – patriotismul, onoarea, demnitatea, loialitatea 

faţă de ţară, curajul, spiritul de sacrificiu, camaraderia – alcătuiesc realizarea unui 

simţ al perfecţiunii comune. Procesul de consiliere pune „accentul pe dimensiunea de 

prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale 

şi pe cea a rezolvării de probleme” 11 . 

Concluzii 

Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înţelegere mai profundă a 

gândurilor, a trăirilor emoţionale care asigură şansele unui nivel optim de dezvoltare 

a resurselor personale. „Consilierea încearcă să furnizeze încurajare şi călăuzire 

pentru cei care se confruntă cu pierderi, decizii sau dezamăgiri. Poate stimula 

personalitatea pentru creştere şi dezvoltare, poate ajuta oamenii să facă faţă în mod 

eficient problemelor vieţii, conflictelor lăuntrice, emoţiilor care par să-i copleşească, 

asistă persoane individuale, membrii unor familii, cupluri şi rezolvă tensiuni 

interpersonale sau tulburări de relaţie” 12 . 

Consilierea pastorală ne fortifică, ne conferă supleţea adaptării, ne capacitează 

să ne bucurăm de pace, fericire şi echilibru, ne face stăpânii şi slujitorii înţelepciunii 

profunde, a spiritualităţii autentice, care vine de Sus. Acest proces necesar al 

cercetării şi descoperirii de sine ne aşează în raporturi scripturistice şi ştiinţifice cu 

noi înşine, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu mediul natural şi social. 

10 General de divizie (r) dr. Gheorghe ARĂDĂVOAICE, Comunicarea în mediul militar, Bucureşti, 

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997, p.4. 

11 Psiholog dr. Maria PAŞCA, preot dr. Teofil TIA, op. cit, p. 110. 

12 Sorin SĂNDULACHE, op. cit, p. 28. 

233

Bibliografie: 

1. ARĂDĂVOAICE, Gheorghe, Comunicarea în mediul militar, Bucureşti: 

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997; 

2. MITROFAN, Iolanda, NUŢĂ, Adrian, Consilierea psihologică: cine, ce şi 

cum? Bucureşti: Editura SPER, 2005; 

3. OANCEA, Constantin, Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti: Editura 

Vavila Edinf, 2002; 

4. PAŞCA, Maria, TIA, Teofil, Psihologie pastorală, Alba Iulia: Editura 

Reîntregirea, 2007; 

5. POPESCU, Mihail, Clerul ortodox şi responsabilitatea moral-politică a 

laicilor în societate, în revista „Ortodoxia”, nr. 3-4, Bucureşti: Editura 

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000; 

6. SĂNDULACHE, Sorin, Consiliere şi psihoterapie pastorală, Bucureşti: 

Editura Institutului Teologic Adventist, 2006; 

7. TEOCTIST Patriarhul, Mesajul Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul 

Bisericii Ortodoxe Române adresat trupelor de uscat ale Armatei Române, la 

Sărbătoarea ocrotitorului lor spiritual Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, 23 

aprilie 2000, în Revista Trupelor de Uscat Nr.2/2000, Bucureşti: Editura Statul 

Major al Trupelor de Uscat, 2000. 

234

SECŢIUNEA 2: 

Echilibrul de putere în contextul 

evoluţiilor relaţiilor internaţionale 

235

236

PREDICTIBILITATEA ÎN SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - 

DILEMĂ SAU POSIBILITATE? 

Dr. Vasile ROMAN * 

“Istoria este chintesenţa biografiilor marilor oameni care au populat universul, 

suma a vieţii unice a oamenilor excepţionali care au dat un sens şi o direcţie omenirii.” 

Thomas Carlyle 

Rezumat: O abordare a securităţi naţionale, prin analiza social comportamentală, ar putea 

porni de la trei piloni de bază: istoria statului (ca reflectare a comportamentului social), 

trebuinţele individului (după teoria lui Maslow) şi obiectivele generale ale comunităţilor din cele 

mai vechi timpuri: supravieţuire, prosperitate şi securitate (într-un anumit mod legate de teoria 

necesităţilor individuale). 

Istoria a dovedit două lucruri extrem de importante privind diferenţa dintre predictibilitate 

şi comportamentul statal în relaţie cu garantarea securităţii statale: schimbarea strategiei în 

funcţie de conjunctură (interesele primează) şi acţiunea în raport cu interesele de moment (în 

anumite momente este mai indicat să aştepţi decât să te angajezi). 

Maslow susţine că un individ are cinci trebuinţe şi anume: fiziologice, de securitate de 

apartenenţă, de stimă şi de actualizare, iar acestea se vor reflecta , prin comportamentul 

popoarelor şi la nivel atitudinii statului. 

Dacă supravieţuirea, prosperitatea şi securitatea sunt dezideratele societăţii atunci cu 

certitudine ultima trebuie să fie analizată numai în raport de interdependenţă cu primele două. 

Cuvinte-cheie: securitate, trebuinţe, istorie, prosperitate, interese, proces, dimensiuni. 

1. Consideraţii generale 

Lumea în întregul ei, ca expresie geografică pământ, ca expresie a vieţuirii 

populaţie, nu este un dat conservat ci mai sigur un element transformat şi 

transformator, atât prin dorinţa şi puterea oamenilor cât şi prin apariţia unor şocuri 1 

pe care mintea umană nu le-a previzionat. 

Omul doreşte să modifice solul şi subsolul şi în marea majoritate a timpului 

reuşeşte. Amenajările reliefului, modernizarea acestuia în funcţie de nevoi se 

realizează pentru dezvoltarea confortului şi se bazează pe planuri cu finalitate. Ceea 

ce omul nu va reuşi să realizeze este prevenţia în raport cu atitudinea naturii, reacţiile 

solului, apei, efectul vântului, manifestări care pun în pericol sau distrug, cu efecte 

catastrofale, ceea ce omul construieşte. 

Încercam să construim clădiri şi şosele care să reziste la un anumit grad al 

cutremurelor dar nu putem şti care va fi următoarea intensitate a acestora. Gândim 

sisteme duble, triple, cvadruple de securitate dar realizam că se poate întâmpla ca 

toate acestea să fie afectate concomitent. 

Şocurile fizice nu pot fi predictibile, pentru că ele sunt un dat de la Dumnezeu 

sau natură. Gândind la şocurile pe care le pot produce vieţuitorii planetei suntem în 

* 

General de brigadă, Comandant al Brigăzii 15 Mecanizată „Podu Înalt”. 

1 

Termen uzitat în limba engleză - wild cards - tradus ca eveniment neprevăzut care prin 

manifestare produce un dezechilibru major. 

237

aceeaşi situaţie, adică în imposibilitatea de a previziona cum se vor manifesta 

oamenii mâine în raport cu astăzi. 

Omul prin natura sa, prin educaţie, dar mai ales prin nevoia de a-şi satisface 

trebuinţele personale baleiază de la pasivitate la acţiune şi de la altruism la egoism. 

Se poate considera că istoria se repetă, că are ciclu de manifestare şi deci 

putem anticipa următoarele comportamente ale statelor în raport cu un anumit gen de 

premise, deci putem să vorbim de predictibilitate. Putem vorbi cu predictibilitate şi 

dacă analizăm teoriile geopolitice ale lui M.D. Mackinder 2 sau A.T. Mahan 3 privind 

tendinţa statelor puternice, în special SUA, pentru controlul Hertland-ului. 

Astăzi aceste teorii, par să se manifeste în strategia marilor puteri dar 

comportamentul actorilor sociali, dar mai ales economici şi financiari, pare să fie 

totuşi impredictibil. 

Îndoielile determinate de modul în care comunităţile sociale au evoluat atât ca 

nivel de cunoaştere dar mai mult ca şi pretenţii sociale ne obligă să avem un anumit 

grad de reticenţă. 

Educaţia şi progresul societăţii, pornind de la individ şi mergând până la 

comunitatea internaţională, trecând prin naţiune şi stat, nu reprezintă certitudinea că 

se poate realiza o predicţie a comportamentului social civilizat, constructiv, 

pacificator. 

O analiză făcută în jurul anilor 1970 în SUA 4 demonstrează că la o investiţie 

anualã de 45 miliarde de dolari în învăţământ, în special în cel de stat, rezultatele la 

teste de aptitudini au dovedit o scădere de 49 puncte la aptitudinile verbale şi cu 32 

de puncte la cele matematice. 

Studiul a demonstrat de asemenea trei lucruri importante şi anume opoziţia 

crescută a celor educaţi faţă de deciziile guvernului, prin contestaţii, demonstraţii şi 

greve, creşterea numărului de persoane care nu mai doreau să se angajeze în 

producţie ci doar în zona activităţii serviciilor şi consultaţiilor şi nu în ultimul rând 

creşterea ratei criminalităţii şi violenţei familiale şi comunitare. 

Acest paradox poate fi observat şi în evoluţia societăţii actuale care prin oferta 

tehnologică dar şi prin apartenenţa la anumite organizaţii şi comunităţi economice, 

financiare şi politice (de genul Uniunii Europene) nu mai doresc să fie încadrate zone 

de producţie ci doar de proiectare, consum şi servicii. Astfel producţia se doreşte a fi 

plasată în lumea slab dezvoltată (Africa) sau zone cu forţe de muncă ieftină (Asia) 

fără a fi urmărită vulnerabilitatea istorică a acestui mod de viaţă. Istoria a dovedit că 

societăţile, imperiile care s-au dezvoltat prin efortul coloniilor au fost sortite 

dispariţiei (exemplu regatul spaniol sau portughez), şi că astăzi coloniile vin şi 

investesc în fostele imperii. 

2 

Amiral al Flotei SUA, autor a unor studii de geopolitică (The interest of America in Sea Power, 

etc.). 

3 

Profesor de geografie la Universitatea Oxford, autor a unor studii de geopolitică (Pivotul geografic 

al istoriei etc.). 

4 

Paul JOHNSON, O istorie a lumi moderne 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 

p.622. 

238

În acest context este de dorit ca în analizele de securitate să ia în consideraţie 

trecutul ca lecţie de istorie iar prezentul ca element comparativ al istoriei. 

O abordare a securităţi naţionale, prin analiza social comportamentală, ar putea 

porni de la trei piloni de bază: istoria statului (ca reflectare a comportamentului 

social) teoria trebuinţelor individului (după teoria lui Maslow) şi obiectivele generale 

ale comunităţilor din cele mai vechi timpuri. 

2. Perspectiva istorică 

Analizând, în aceste condiţii, securitatea naţională a României constatăm că, 

în istoria celor peste 2000 de ani, a fost în marea ei majoritate o problemă de politică 

şi că a fost influenţată într-o mai mică măsură, în perioada secolului I –XVIII, de 

dorinţa maselor. 

O trecere rapidă prin istorie dovedeşte că masele populare şi-au coagulat 

energiile la ,,ordin” atunci când domnul sau voievodul a identificat, fie nevoia, fie 

oportunitatea istorică pentru poziţionarea provinciei, ţării sau voievodatului într-un 

anumit plan politic sau militar. 

Până în secolul XVIII provinciile Româneşti şi-au garantat suveranitatea prin 

alianţele stabilite de domnii în raport cu pretenţiile suzerane ale imperiilor de vest, 

nord sau sud, iar populaţia a acceptat atât lupta cât şi tributul în funcţie de dorinţa 

boierilor sau în funcţie de capacităţilor fizice sau psihice ale domnilor. 

Mijlocul secolului XIX aduce, în comportarea elitei politice în formare, ideea 

de putere prin unire dar şi aceea de securitate prin apropiere de anumite curente, în 

special cele specifice vestului şi care aveau ca bază nu doar teoria realistă a faptului 

că securitatea este egală cu puterea militară a ţării şi a alianţei, dar şi experienţa 

acestor ţări sau alianţe. 

Securitatea Regatului României este garantată şi predictibilă prin aducerea 

dinastiei germane HOHENZOLLER-SIGMARINGEN în anul 1866 la conducerea 

statului. Ea reprezenta legătura cu puterile occidentale şi prin aceasta garanţia că 

puterile estice (Rusia Ţaristă) şi sudică (Imperiul Otoman) vor constrânge mai puţin 

deciziile economice, politice şi de securitate ale Regatului României. 

Istoria celor două războaie mondiale, a dovedit două lucruri extrem de 

importante privind diferenţa dintre predictibilitate şi comportamentul statal în relaţie 

cu garantarea securităţii statale. 

Securitatea României nu a fost predictibilă nici în alianţe şi nici în acţiune, 

pentru că deşi pe termen scurt România s-a alăturat unor alianţe (Antanta, în primul 

război mondial) beneficiile prevederilor tratatului nu au fost analizate atent iar 

implicarea a fost incoerentă dovedind un grad ridicat de inconsecvenţă. 

Revenirile teritoriale după primul războiul mondial (Basarabia, Bucovina, 

Transilvania) justifică pentru unii faptul s-a trecut de partea Antantei dar, nu poate fi 

cel mai important argument, având în vedere faptul că în finalul războiului toate 

popoarele au primit, prin efortul lui W.Wilson, consensul marilor puteri şi acţiunile 

ferme ale delegaţiei României (demne de apreciat), dreptul la autodeterminare. 

România a avut beneficii dar şi pierderi pentru că aliaţii de la est dincolo de acţiunea 

239

ostilă au prejudiciat poporul român de tezaurul naţional (azi obiect al recomandărilor 

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, fără ecou în Federaţia Rusă). 

Cel de al doilea război mondial a adus pierderi teritoriale, solicitări enorme 

pentru despăgubiri de război, alipirea blocul comunist (distrugerea elitei şi economiei 

româneşti) cu acordul foştilor noştri aliaţi din vest. 

Suferinţa României în opinia mea, în urma celor două războaie mondiale nu 

este doar materială ci una de imagine în memoria colectivă, de impredictibilitate în 

relaţia cu aliaţii şi de tendinţă în schimbarea taberei în funcţie de anumite conjuncturi 

– împreună la victorie şi singuri la înfrângere. 

Germania şi poporul german, indiferent de regim s-a bazat pe România şi pe 

români, dar au primit dovada neîncrederii, Rusia şi poporul rus care de foarte multe 

ori au fost priviţi ca buni prieteni, (deşi avem o teamă viscerală faţă de acţiunile lor) 

pornesc, de fiecare dată, de la premisa că vom trăda aliaţii (alţii decât ei) şi ne vom 

alătura lor oricât de negativ ar fi rezultatul. 

Alianţele postbelice, fie tratatul de la Varşovia (impus în blocul comunist) în 

care România şi-a stabilit un anumit grad de independenţă (interesant faptul că 

aceasta este în mentalul nostru şi al conducătorilor) precum şi dorinţa finalizată de 

accedere la NATO sunt dovezi al analizelor făcute sub imperiul realităţilor istorice 

trecute, teama de a nu fi singuri, teama de revirimentul Rusiei (iată că aceasta se 

produce!) precum şi dorinţa de a aparţine, cel puţin în alianţa, occidentului. 

Dorinţa a fost mai presus de calcul costurilor de predictibilitate a viitorului, de 

alternative strategice, dar şi de posibile alianţe, înţelegeri cu ţările vecine (bazate pe 

relaţiile istorice - spre exemplu aderarea pentru început la grupul de la Visegrad 

alături de mai vechiul aliat - Polonia). 

Mai mult decât atât tendinţa generală de a face parte din orice tip de structură 

ce apare la orizont fără a analiza atât beneficiile cât şi eforturile fac, în opinia mea, 

România puţin credibilă în analize de oportunitate dar şi în procesul de negociere al 


3. Perspectiva psihologică 

A doua perspectivă în domeniul securităţii se referă la analiza 

comportamentului uman şi reflectarea acestuia în predictibilitatea securităţi naţionale. 

Poporul Român poate fi definit (fără lipsă de modestie) un neam eroic atunci 

când istoria îl provoacă la apărare, este un neam unit atunci când nevoia îi 

demonstrează că singur individul nu reprezintă nimic şi este greu determinat spre 

efort fizic atunci când prin sprinteneala minţi găseşte soluţii facile. 

Maslow 5 susţine că un individ are cinci trebuinţe şi anume: fiziologice, de 

securitate de apartenenţă, de stimă şi de actualizare. 

Trecerea în revistă a trebuinţelor fiziologice de hrană, locuinţă, activitate şi 

odihnă ne îndeamnă să afirmăm că românii nu sunt un popor prea pretenţios. În 

istorie, a demonstrat că şi-a apărat ,,sărăcia şi nevoile”. Evoluţia socio-economică a 

5 

Psiholog umanist american, cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei 

nevoilor umane. 

240

omânilor, în pofida resurselor solului, a fost înceată şi a trecut cu greu (în ultima 

parte a secolului XX) de la agrarian spre industrial. Dezvoltarea tehnologică a 

României nu este una extraordinară şi nici procesul know-how nu este punctul său 

forte. 

Astăzi problema care se pune este dată mai mult de dorinţa muncii şi aici 

observăm că încă suntem în doua tabere: cei care vor să muncească şi să fie plătiţi şi 

care pleacă în occident sau angajaţi în domeniul privat, angajaţi serios în activitate şi 

o altă categorie a celor care aşteaptă ca statul să le rezolve toate problemele. Există şi 

o categorie a angajaţilor statului care consideră că implicarea lor trebuie să fie minoră 

atât în gestionarea resurselor, cât şi în valoarea rezultatelor. Acest comportament 

devine periculos dat fiind faptul că oprobriul privind incompetenţa şi neangajarea nu 

se adresează persoanelor sau grupurilor ci statului ca instituţie. 

Trebuinţa securităţii, reflectă în protecţia împotriva ameninţării, privării de un 

drept sau de arbitrariu se reflectă în filonul naţional prin reacţia de ultim moment. 

Românul este contemplativ la pericol se gândeşte că nu i se poate întâmpla lui, iar 

dacă i se întâmplă seamănului este mai puţin important. Securitatea este lăsată pe 

seama organelor statului iar spiritul civic este puţin dezvoltat. 

Agresiunea verbală şi fizică astăzi a devenit comportament naţional, cultivată 

fiind prin limbaj atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţi. 

Românul nu a fost slugarnic dar a fost educat obedient prin credinţă şi religie 

(împăcarea cu soarta nu este o virtute, Dumnezeu ajută pe cel care se ajută), prin 

atmosfera şcolii, prin libertatea de decizie a vechilului, prin credinţa în puterea divină 

a domnului (fie el venetic sau pământean). 

Obţinerea securităţii individuale a pendulat între concesie sau compromis şi 

traficul de influenţă, (de cumpărare a poziţiei de domn sau nemazilire, până la plata 

pentru dreptul de a exista) de sus şi până jos. A fost şi este mai uşor să-ţi garantezi 

securitatea prin apartenenţa la grup de interese sau prin protector decât prin spirit 

civic, prin luptă împotriva privării, atacării ameninţării în perioada de prefigurare a 

acestora. 

Trebuinţa apartenenţei, cu laturile ei de prietenie şi dragoste, alături de asociere 

sunt paradoxul românului. 

Poporul român este extrem de cald, primitor, iubitor de oameni şi poate chiar 

să plângă atunci când se produce o catastrofă chiar dacă aceasta nu-l afectează în plan 

personal. Paradoxul este reţinerea în a desfăşura activităţi în comun, lipsa dorinţei de 

asociere, de a construi împreună cu alţii. 

Suspiciunea legată de sentimentul neîncrederii îl poartă de la lupta împotriva 

patronilor, care se pare că se îmbogăţesc pe nedrept şi nu acordă salarii corecte, până 

la a urâ sistemul de asociere a resurselor (fermele, spre exemplu, necesare realizării 

atât a unui grad sporit de productivitate cât şi un sistem de desfacere performant). 

Fuga de cooperare de la individ merge spre fuga de cooperare, sau mai mult 

spre concurenţa între instituţii, fără a vedea că rezultatul sumei eforturilor 

individuale este mai mic decât rezultatul eforturilor însumate. 

241

Analizând a patra trebuinţă, a încrederii şi stimei de sine precum şi a dorinţei 

de dezvoltare personală, putem spune ca românul se situează într-o zonă destul de 

apreciată atunci când vorbim de cultură. 

Stima de sine şi încrederea în propriile forţe este destul de mioritică (în sensul 

acceptării sorţii) neavând şi neclamând potenţialul propriu. Există o frică a poporului 

(poate şi pentru că se înţelege greşit conceptul de laudă de sine) de a se prezenta şi 

manifesta mândru, cunoscător, încăpăţânat, doritor de mai mult, perseverent, de 

cuvânt şi conştient de propria valoare. 

Sunt apreciaţi vecinii polonezi că au spirit catolic, nemţii că sunt punctuali în 

tot ceea ce fac, sunt criticaţi francezii că sunt prea plini de ei înşişi, sunt judecaţi unii 

că sunt excesiv de duri dar nu vrem să ne situăm în nici o categorie. Românii se 

mândresc cu ospitalitatea şi cu deţinătorii de premii Nobel dar când discută sau când 

negociază cu alte seminţii sunt reticenţi să se manifeste ca oameni care au încredere 

în potenţialul propriu şi sunt conştienţi că deţin acest potenţial. 

Riscant şi ruşinos este şi comportamentul celor care odată plecaţi din ţară îşi 

caracterizează semenii cu cele mai urâte epitete scoţând în evidenţă negativul, făcând 

abstracţie de valori, comportamente şi calităţi, situându-ne astfel într-un grup definit 

ca paria. 

Sunt celebre cuvintele lui Petru Rareş care spune că „vom fi iarăşi ce am fost şi 

mai mult decât atât”, pentru că miza pe un popor mândru. Acest dicton trebuie să fie 

deviză naţională pentru că potenţial există dar trebuie cultivat. 

Dorinţa de dezvoltare trebuie conştientizată social şi educată instituţional. 

Şcoala şi familia trebuie să acţioneze la unison pentru calitate conştiente că 

reformele în educaţie făcute în pripă, ambigue şi eterne distrug filonul cultural al unei 

naţiuni. 

Educaţia este o responsabilitate personală dar şi una naţională. Sintagma „cea 

mai importantă resursă a societăţii este omul” fără suport educaţional rămâne 

utopică. Fuga de cultură, fuga de efort intelectual, fuga după diplome fără bază de 

cunoaştere nu trebuie să fie acceptate sau tolerate. Noua generaţie nu se poate educa 

în faţa televizorului şi nici în reţele de socializare ci în cadru instituţional. 

Dezvoltarea individului nu se poate face coborând standardele de evaluare ci 

prin efort de convingere şi de ce nu de constrângere sau triere pentru a respecta un set 

de valori umane. 

Şcolile nu pot funcţiona pentru bani sau pentru corpul didactic ci trebuie să 

funcţioneze pentru a furniza societăţii produsul finit – omul cunoscător, specialist în 

domeniu şi nicidecum ignorantul sau indolentul cu diplomă. Educaţia nu este meserie 

ci vocaţie, este dragoste pentru neam. 

Ultima trebuinţă, cea de actualizare, ne duce spre înaltul nivel al excelenţei, al 

creaţiei, al maximizării potenţialului, ne duce spre elite. 

Românii au avut şi au elite, numai că uneori ori acestea nu au fost în măsură să 

se facă înţelese sau au fost eclipsate de falsele elite. Parafrazându-l pe Napoleon în 

legătură cu bastonul de mareşal, se poate spune că în fiecare individ există un mare 

talent, o mare capacitate, un lider extraordinar dar, şi aici există un mare dar, totul 

este dat de dorinţa individului de a deveni şi a societăţii de a-l cultiva. 

242

La români competiţia corectă este vizibilă în sport şi pe băncile şcolilor 

(ciclurie primare) şi este înlocuită de interese meschine urcând treptele sociale. 

Descurajarea instituţiilor, falsa percepţie că valorile se dezvoltă doar în afara 

ţării, ideea că omul de valoare nu este căutat, îi determină pe români să caute 

împlinirea profesională şi realizarea materială în afara graniţelor. 

Faptul că inventatorii români şi-au materializat ideile în afară, deţinătorii de 

Nobel s-au dezvoltat în afara României, elitele interbelice s-au şcolit în occident sunt 

invariabilele argumente că în România este imposibil să se realizeze valori autentice. 

Falsul teoriei face ca poporul să aştepte şi să accepte ideea că nu putem 

produce dar putem importa. Importul este benefic atunci când se pretează domeniului 

şi este periculos când el nu se poate racorda realităţilor. 

Este benefic atunci când un individ care excelează într-un domeniu se dezvoltă 

în instituţii din afara ţării, dar se impune condiţia dezvoltării pentru ţară, dezvoltării 

pentru valorile naţionale, pentru societatea românească. 

Importul de teorii care nu se aplică socialului sau economicului românesc 

alături de experimente făcute de neexperimentaţi vor opri mersul social normal, îl vor 

convulsiona şi îl vor trage înapoi. 

Dezvoltarea elitelor trebuie făcută la bază prin atitudine şi apoi progresiv în 

piramida profesiei. Omul înţelept se pune în slujba semenilor şi societăţii, face efort 

pentru punerea în mişcare a energiilor şi are viziunea viitorului ţării. El este vector 

pentru mase, este exemplu pentru generaţii şi catalizator pentru energii. 

4. Perspectiva socio-umană 

Trecând de la individ la umanitate se constată că acţiunile din toate timpurile, 

spaţiile şi evoluţiile s-au centrat pe trei mari componente: supravieţuire, prosperitate 

şi securitate 6 . 

Analizând istoria României (succint în primele pagini ale articolului) am 

prezentat o opinie asupra modului în care am tratat securitatea prin prisma alianţelor 

dar fără a analiza comportamentul socio-uman. 

Abordând ideea de continuitate, ca popor, constatăm că filonul românesc este 

dăinuitor în istorie (peste 2000 de ani aproape în aceleaşi graniţe terestre). 

Supravieţuirea ca obiectiv central a unit triburile geţilor şi dacilor sub Burebista şi 

Decebal, nevoia supravieţuirii a dus la pârjolirea ţării în epoca medievală de către 

locuitorii acestei ţări, îndemnul sau ordinul domniilor. Dorinţa supravieţuirii a 

mobilizat masele de militari şi a canalizat energiile umane în eforturile războiului de 

independenţă, primului şi celui de-al doilea război mondial. Supravieţuirea astăzi este 

pusă în pericol de două elemente extrem de importante: migraţia şi natalitatea. 

„Ubi bene ibi patria” – acest dicton latin, de altfel foarte iubit de lumea 

globalizată, suscită o analiză a comportamentului uman care trebuie să asigure 

suportul supravieţuirii. 

6 

Gheorghe VĂDUVA, Întoarcere la izvoarele de mâine, în Impact Strategic nr.2, Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012. 

243

Fuga după confort şi civilizaţie, educaţia familiei în ţara în care este asigurat un 

loc de muncă şi o remuneraţie consistentă, asimilarea unor valori individualiste, dau 

nota îndoielii în angajamentul popular. De asemenea egoismul cu care indivizii îşi 

protejează propria afacere, dezinteresul pentru interes naţional (exemplu sunt 

preţurile cerute de proprietari pentru bunuri necesare de expropriat în interes public) 

trebuie să dea de gândit atunci când se fac predicţii privind securitatea naţională. 

Analizând natalitatea cred că este binevenită explicaţia unui ţăran în vârstă vis 

a vis de migraţie: „nu este adevărat că avem mulţi tineri care migrează şi se goleşte 

ţara, ci avem mame care nasc prea puţini copii”. Scăderea natalităţii, rata crescută a 

migraţiei ne determină să ne punem întrebarea legată de cine vor fi cei pentru care 

construim securitatea şi cum vor arăta cei care încadrează instituţiile securităţii. 

Un popor nu poate supravieţui dacă nu este legat conştient şi motivat de solul 

ţării sale şi mai mult un popor nu poate supravieţui dacă mamele nu nasc copii. 

Egoismul carierist, frica de viitor, dorinţa de a menţine confortul, dezinteresul 

părinţilor de a creşte copii şi a bunicilor de a creşte nepoţi, precum şi inconsecvenţa 

instituţiilor statului în a dezvolta o strategie pentru perpetuarea neamului reprezintă 

un mare risc în supravieţuire. Mai mult decât atât, lipsa educaţiei patriotice şi 

transferul responsabilităţii supravieţuirii în graniţe, către instituţii profesionalizate 

(armata, structuri de securitate) mai mult sau mai puţin finanţate, sunt argumente care 

trebuie luate în calculul în analiza de securitate. 

Dorinţa de a prospera este un alt element al acţiunii umane care caracterizează 

existenţa. Prosperitatea este, în general, în dorinţa celui educat, a celui puternic, a 

celui care conştientizează cât de uşoară devine existenţa atunci când profitul din orice 

activitate este maxim. 

Prosperitatea la români nu a fost niciodată obiectiv existenţial, ea a apărut şi a 

dispărut în funcţie de regimul politic. Pentru români prosperitatea este definită de 

occident în plan internaţional şi de cei care au înşelat statul, pe plan intern. 

Lupta pentru resurse nu este caracteristică românilor, ei au luptat să le 

protejeze pe cele pe care solul şi subsolul le oferă. Românii vând ieftin şi cumpără 

scump, nu cunosc preţul real şi sunt prea mândri pentru a se consulta cu alţii. 

Dezinteresul pentru prosperitate în acţiunea globalizată, pentru acces la resurse, 

sunt date de lipsa politicilor şi strategiilor necesare pentru a fi acceptaţi la masa 

negocierilor. În acest sens este relevant faptul că România nu are câştiguri materiale 

semnificative, deşi s-a alăturat coaliţiilor statelor participante cu forţe atât în 

Afghanistan cât şi în Irak. 

Simţul prosperităţii se cultivă, nu se moşteneşte, iar în acest sens primul 

exemplu trebuie să fie dat de educaţia individului pentru bună stare şi fără a nega 

nevoia de „comoară în ceruri”. 

A trăi bine, a trăi civilizat nu este condamnabil ci de dorit. A avea 

infrastructură, a avea un nivel decent de muncă şi de odihnă, a beneficia de 

dezvoltarea tehnologică trebuie să devină ţel în viaţa omului dar şi cea a statului. 

244

5. Perspectiva concluzivă 

Ultimul domeniu de analiză, cel al securităţii ca acţiune umană, doresc să se 

constituie ca o concluzie a acestui material, cu scop de coroborare a celor enunţate 

anterior şi care ar putea defini o politică de securitate naţională predictibilă. 

Pornind de la trecutul şi reflectând la prezentul alianţelor şi uniunilor fie ele 

militare sau economice, atunci când cercetăm un spaţiu care să aparţină ca strategie a 

ţării noastre trebuie să fundamentăm analiza raţională pe următoarele considerente: 

a) pericolul pentru securitatea României a fost în istorie omnidirecţional (mai 

puţin Marea Neagră) dar s-a manifestat cu preponderenţă din zona estică; 

b) în aceeaşi situaţie cu România, s-au aflat în marea majoritate a timpilor 

istorici şi alte state (spre exemplu, Polonia) şi de aceea este indicat să le urmărim 

comportamentul în toate domeniile - politic, economic, social şi să căutăm cu acestea 

o relaţie bazată pe cooperare şi efort comun în plan politic, diplomatic şi economic 

dar mai ales militar; 

c) majoritatea alianţelor din care România a făcut parte s-au manifestat doar în 

momentul în care statele componente au avut un interes şi mai puţin când România a 

avut nevoie (gestul nu este condamnabil pentru că sintagma prieteniei între state este 

definită de cuvântul interes şi de aceea interesul României trebuie să fie element de 

bază în stabilirea relaţiilor strategice); 

d) parteneriatul strategic cu o putere globală garantează securitatea atât timp 

cât acest interes este garantat. Dacă România ştie să-şi dovedească utilitatea şi dacă 

atrage interesul acestei puteri atunci putem conta pe un grad ridicat de sprijin. Aici 

trebuie urmărite teoriile geopolitice care ne demonstrează că ideile lui M.D. 

Mackinder sau A.T. Mahan sunt actuale ca mod de manifestare a marilor puteri; 

e) vecinii românilor au fost în istorie prieteni şi duşmani în funcţie de 

propriile interese şi nu de teorii sau apeluri politice. Lumea se schimbă, dar studiul 

geopolitic ne dovedeşte că interesul pentru pivotul lumii - Eurasia rămâne acelaşi. În 

această luptă pentru control trebuie să se identifice interesul, să fie negociat şi să se 

aleagă tabăra care are acelaşi interes cu al Românie; 

f) pe scena Europei marii actori au fost şi rămân aceeaşi (Rusia, Germania, 

Franţa Marea Britanie, Turcia). Relaţiile dintre aceştia rămân paşnice dar modul de 

urmărire în atingerea intereselor proprii sunt în permanentă schimbare. 

g) Turcia nu este primită în UE (poate pe moment) dar se manifestă ca un 

actor important în Orientul Mijlociu (România se află în proximitate şi poate fi un 

liant cu lumea islamică); 

h) Rusia manifestă aceiaşi relaţie pe care a avut-o, în perioada interbelică, cu 

principalele ţări europene şi în special cu Germania; 

i) se constată o extindere a comunităţilor (NATO/UE) şi prin aceasta 

consensul, dar mai mult angajamentele, sunt extrem de greu de determinat iar ajutorul 

poate veni mult prea târziu. Deşi membre NATO/UE, ţările care în istorie au avut 

prejudicii din cauza unui actor european (în special din partea de est a Europei) şi-au 

creat instrumente zonale/regionale de securitate şi aceste gesturi nu sunt 

condamnabile (grupul Visegrad, pactul Nordic); 

245

j) demilitarizarea Europei (soluţia soft-dezinteresul pentru investiţie în forţele 

de securitate, căutând mai mult investiţii comune în producţia de armament vandabil 

pe pieţele externe), transferul interesului militar al SUA din Europa în Asia şi 

dezvoltarea economică şi militară a Rusiei sunt factori de influenţă în analiza de 

securitate; 

k) politicile de securitate sunt o obligaţie a statului, dar se constată că acestea 

sunt adeseori influenţate de factorul economic, care trece peste vulnerabilităţile pe 

care le generează cu scop de profit. Prezenţa banilor şi a companiilor ruseşti în 

economia statelor UE (export de gaze naturale, import de tehnologie, civilă şi 

militară) sunt dacă nu o ameninţare atunci cu siguranţă o vulnerabilitate la adresa 

securităţii; 

l) mutarea conflictelor în Asia nu este o certitudine că acestea nu vor migra în 

Europa. Parcurgem criză financiară care determină masele să fie violente, care 

transformă regimurile politice, care tind să aducă în avanscenă radicalismul. 

Minorităţile solicită tot mai multe şi mai aberante drepturi care de multe ori le sunt 

satisfăcute de dragul păcii sociale. Perseverenţa cu care minorităţile urmăresc 

autonomia şi corelarea acţiunilor revendicative cu situaţii de criză socio-economică, 

reprezintă pentru România un element de vulnerabilitate; 

m) în general alianţele garantează stoparea conflictelor şi nu neapărat refacerea 

graniţelor. Supravieţuirea românilor ca popor în acelaşi teritoriu (şi poate chiar extins 

în vechile graniţe) se poate realiza având o politică de securitate care să pornească de 

la analiza şi definirea: interesului naţional vital, a celor principale şi de asemenea a 

celor secundare. 

Interesului naţional vital trebuie să fie reprezentat de permanenţa existenţei 

statului român în actualele graniţe. 

Interesele naţionale principale de urmărit pentru a asigura interesul vital trebuie 

să fie: 

- protejarea resurselor solului şi subsolului, urmărind exploatarea raţională 

a acestora; 

- dezvoltarea economică prin aport de capital autohton (garantarea 

împrumuturilor de către stat), dar şi prin import de capital străin condiţionând accesul 

prin garantarea longevităţii investiţiei. Experienţa ne-a dovedit că marile concerne 

internaţionale nu au legătură cu ţările ci doar cu preţul forţei de muncă şi cu gradul de 

profit; 

- obţinerea, menţinerea şi garantarea accesului la piaţa externă a resurselor 

şi importului de înaltă tehnologie; 

- dezvoltarea relaţiilor cu statele în care este prezentă diaspora 

românească. Scopul acestor relaţii trebuie să fie acela de a ne proteja co-sangvinii, de 

a exploata imaginea bună pe care aceştia au creat-o ţării noastre sau în caz de nevoie 

în a determina pe concetăţenii noştri să se adapteze la cerinţele acestor state. 

Problemele concetăţenilor care muncesc în afara graniţelor trebuie să fi o problemă a 

statului şi nu doar a comunităţii respective; 

246

- creşterea numerică a populaţiei până la nivelul care garantează 

potenţialul necesar pentru dezvoltarea economică, socială şi de securitate necesar 

unui stat de dimensiune medie; 

Interesele secundare necesar de urmărit sunt: 

- integrarea graduală în uniuni şi alianţe (dacă nu suntem deplin integraţi 

nu înseamnă că nu existăm) în funcţie de transformările pe care acestea le suferă. 

Statutul de membru NATO şi UE trebuie să fie exploatat în a propune soluţii care ne 

avantajează, în a ne ralia opiniilor şi modelelor care aduc câştig economic şi de 

securitate; 

- angrenarea în acţiuni în zone de reconstrucţie cu scopul clar de a sprijini 

populaţiile în situaţii dificile (crize interne, conflicte interetnice), dar urmărind 

permanent echilibrul dintre cheltuieli şi beneficii politice, diplomatice sau 

economice; 

- dezvoltarea unui statut de vector regional de securitate în zona mării 

Negre şi bazinului Dunării. 

Protejarea intereselor de securitate şi predictibilitatea în acţiunile contra 

insecurităţii este necesar să se bazeze pe : 

- dezvoltarea valorilor naţionale, cinste, corectitudine, unitate, respect 

pentru muncă şi celor ştiinţifice, printr-o politică de educaţie naţională. Este nevoie 

de inteligenţa care să producă noi idei şi soluţii pentru noi tehnologii, de forţa de 

muncă educată pentru producţie economică (industrie şi agricultură), de personal 

calificat pentru sănătate şi educaţie, de oameni cultivaţi care să dovedească gradul 

înalt de civilizaţie al ţării; 

- dezvoltarea unor relaţii economice, culturale şi de securitate în ţările din 

proximitatea graniţelor (Turcia, Polonia, Cehia, Ucraina, Serbia) care au iniţiative în 

acest sens. Baza relaţiilor trebuie să fie analizele profunde în care pericolul nu este 

nici utopic, nici imaginar şi nici generalizat; 

- dezvoltarea structurilor de securitate în raport cu riscurile şi 

vulnerabilităţile la adresa securităţii şi nu în raport cu posibilităţile financiare (în 

istorie s-a dovedit că resurse nu s-au găsit decât rar şi târziu). Criza nu poate fi o 

permanentă scuză ci o provocare pentru a gândi eficient, holistic în interesul statului 

şi corelat cu interesul naţional şi modul de securizare a acestuia. 

Realitatea birocratizării societăţilor, dar mai ales a structurilor de conducere 

unionale si a alianţelor (nu trebuie să contestăm valoarea profesională ci doar să 

manifestăm reţineri legate de viziune, înţelegerea culturii, capacitatea şi dorinţa de 

motivare a comunităţilor) coroborată cu semnificaţia motto-ului acestui articol ne 

duce spre ideea că România poate şi trebuie să fie o ţară sigură şi cu viitor previzibil. 

Condiţiile determinante sunt date de realizarea unităţii energiilor intelectuale şi 

volitive într-o manieră altruistă, constituirea acestora într-un real think-thank care să 

persuadeze decidenţii dimensiunilor politice, sociale şi economice pentru a realiza 

ceea ce ne dorim – predictibilitatea unui viitor sigur al ţării noastre. 

Sintagma că „securitatea înseamnă orice dar nu orice înseamnă securitate” 

trebuie să ne determine să gândim că problema strategiei existenţei şi continuităţii 

României nu trebuie să fie o problemă tratată în subsidiar. 

247

Bibliografie: 

1. TAMAŞ, Sergiu, Geopolitica, Bucureşti: Editura Noua Alternativă; 

2. VĂDUVA, Gheorghe, Întoarcere la izvoarele de mâine, în „Impact Strategic” 

nr.2, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, 2012. 

248

PROBLEMA SECURITIZĂRII ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – 

O ABORDARE CONSTRUCTIVISTĂ 

Dr. Ioan CRĂCIUN * 

Rezumat: The post Cold War security agenda has been moved towards more interpretative 

modes of analysis by including referent objects other than state, as well as sectors of security other 

than military. One of the most interpretative modes of analysis has been proposed by the so called 

Copenhagen School of taught, who developed securitization theory as an analytical framework to 

broaden the security agenda and framing of a security problem as a speech-act. While, the focus of 

securitization literature is almost exclusively on: describing the process of securitization, 

explaining why it occurs, and examining, in a normative way, whether it is legitimate or not the 

purpose of this paper is to is to address some of its implications, especially in the strategic thinking. 

This is why the subject of this paper calls for an incursional study into what securitization does 

based on the main ideas developed by the main scholars of the Copenhagen School Barry Buzan, 

Ole Waever & Jaap de Wilde. 

Cuvinte-cheie: RI, abordare constructivistă, securitizare, sistem internaţional. 

În mod tradiţional studiile de securitate au fost dominate de concepţiile realiste 

şi neo-realiste care defineau securitatea în condiţiile existenţei unei ameninţări şi a 

folosirii controlate a forţei de către state ca principali actori într-un sistem 

internaţional anarhic 1 . Dar în perioada post Război Rece studiile de securitate, în 

special teoriile critice au determinat schimbarea acestei viziuni prin plasarea agendei 

de securitate într-un cadru analitic mult mai elaborat. Prin introducerea altor obiecte 

de referinţă în afara statelor, precum şi a sectoarelor securităţii alături de cel militar 2 

s-a redefinit atât cadrul analitic cât şi modul de interpretare al agendei de securitate. 

Unul dintre cele mai interpretative moduri de analiza a securităţii a fost 

promovat de către Şcoala de la Copenhaga care a dezvoltat teoria securitizării ca un 

mecanism de analiză lărgită a agendei de securitate şi care cataloghează problemele 

de securitate drept acte persuasive 3 . Teoria securitizării nu defineşte securitatea ca pe 

o condiţie obiectivă ci ca pe o construcţie socială care rezultă în urma unui proces 

social specific şi care de fapt constituie cel mai elaborat cadru de analiză al 

problemelor de securitate contemporane. Chiar dacă teoria securitizării a devenit una 

dintre strategiile cele mai apreciate în abordarea practică a problemelor de securitate, 

au apărut şi o serie de critici la adresa ei, în special referitoare la incapacitatea Şcolii 

de la Copenhaga de a contextualiza procesul de securitizare şi dezinteresul în 

abordarea înţelesului şi conţinutului securităţii. Una dintre consecinţe, spre exemplu, 

* 

Comandor profesor universitar, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. 

1 

Stephen M. WALT, The Renaissance of Security Studies, in International Studies Quarterly 

35/1991, p. 212. 

2 

For example, Barry BUZAN, States and Fear and Barry BUZAN, Ole WAEVER & Jaap de 

WILDE, Security a New Framework for Analysis. 

3 

Ole WAEVER, Securitization and De-securitization, in Ronnie Lipschutz (ed) On Security, 1995, 

New York: Columbia University Press, pp. 46-86. 

249

este că teoria nu conceptualizează legătura directă dintre pârghiile securităţii şi 

finalităţile politicii externe. 

Cu toate acestea, majoritatea celor interesaţi de construcţia problemelor de 

securitate specifice politicii internaţionale contemporane folosesc din ce în ce mai 

mult teoria securitizării ca instrument principal de analiză. 

În timp ce atenţia literaturii de specialitate este aproape în totalitate concentrată 

pe descrierea procesului de securitizare, explicând de ce sa întâmplă aşa cum se 

întâmplă şi examinând de o manieră normativă legitimitatea procesului, scopul 

acestui articol este de a analiza securitizarea dintr-o perspectivă diferită şi anume de a 

analiza câteva din implicaţiile acestei teorii la nivelul gândirii strategice specifică 

comunităţii de securitate şi apărare. De aceea acest articol reprezintă de fapt o 

reflecţie referitoare la efectele securitizării asupra gândirii strategice specifice 

comunităţii de securitate şi apărare bazată pe ideile dezvoltate de cei mai proeminenţi 

reprezentanţi ai Şcolii de la Copenhaga Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde. 

1. Ce este securitizarea? 

Există o opinie general acceptată referitoare la faptul că Şcoala de la 

Copenhaga are o contribuţie substanţială în dezvoltarea teoriei securitizării. 

Conceptele de bază dezvoltate de către această şcoală sunt cele referitoare la 

sectoarele securităţii, complexele regionale de securitate şi securitizarea. Deşi,toate 

aceste concepte sunt general acceptate, totuşi se consideră că teoria securitizării 

reprezintă contribuţia de bază a acestei şcoli. 

Conceptul securitizării a fost introdus in relaţiile internaţionale la mijlocul 

anilor 1990 fiind pentru prima oară menţionat de către Ole Wæver ca un mod 

discursiv 4 de construcţie a ameninţărilor de securitate şi apoi pe deplin tratat în cartea 

“Securitatea: Un nou cadru de analiză”, publicată în 1998 de către cei mai 

proeminenţă exponenţi ai Şcolii de la Copenhaga: Barry Buzan, Ole Wæver and Jaap 

de Wilde. În primele lor luări de poziţii Buzan et comp. definesc securitatea ca pe un 

act persuasiv prin care se cataloghează o anumită chestiune ca reprezentând o 

ameninţare iar securitizarea ca pe o transpunere a unor fenomene din lumea politicii 

reale într-o zonă de urgenţă, a hiper-politicii. Securitizarea este în totalitate de natură 

constructivistă 5 susţinea Buzan şi Wæver deşi teoriile constructiviste sunt destul de 

diversificate, de aceea teoria securitizării trebuie foarte bine evaluată şi înţeleasă. 

Într-o explicaţie simplă securitizarea examinează în principiu modul în care 

problemele de securitate apar, evoluează şi dispar şi s-a dovedit a fi un instrument 

analitic extrem de util, o provocare pentru înţelegerea obiectivă a ameninţărilor 

tradiţionale ale securităţii. În acest mod, concepţiile realiste centrate pe securitatea 

statelor şi orientate pe o abordare militară a chestiunilor de securitate este provocată 

de Şcoala de la Copenhaga prin insistenţa cu care logica securităţii este explorată 

4 nd 

P.D. WILLIAMS, Security Studies an Introduction, 2 edition, Routledge Taylor & Francis 

Group, London and New York, 2008, p. 72. 

5 

Idem. 

250

pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre securitate interpretat ca un concept 

teoretic şi procesul securitizării, un proces aproape politizat 6 . 

Eleganţa acestui model analitic a generat un interes academic imens, în acelaşi 

timp atrăgându-şi şi o serie de critici. În principal dezbaterile aveau ca scop principal 

dezvoltarea acestui nou cadru de analiză şi îmbunătăţirea coerenţei noii metode. Pe de 

altă parte, controversele se bazau pe inconsistenţa conceptuală identificată în cadrul 

teoriei securitizării. Pe de o parte teoria sugerează înţelegerea securitizării ca un 

proces concentrat pe puterea actului persuasiv iar pe de altă parte pretinde că 

securitatea este rezultatul unui proces inter-subiectiv. 

Aşa cum am arătat deja, literatura de specialitate este în special orientată către 

descrierea procesului de securitizare, iar teoria securitizării este bine primită de către 

comunitatea de securitate şi apărare deşi nici în cadrul acestei comunităţi nu lipsesc 

controversele de tipul celor expuse mai sus. Dar scopul acestui articol nu este de a 

ilustra aceste controverse ci acela de a trata unele implicaţii ale teoriei pentru 

gândirea strategică specifică acestei comunităţi. Plecând de la ideea că ştim la ce ne 

referim când folosim conceptul de securitate este foarte important să înţelegem 

efectele produse de actul declarării unei chestiuni ca problemă de securitate printr-un 

act persuasiv public acceptat. În acest context este interesant de identificat ce efecte 

produce securitizarea în domeniul gandirii strategice specifice comunităţii de 

securitate şi apărare. 

2. Ce face securitatea? 

Înţelesul securităţii rezidă din discursul persuasiv care identifică o ameninţare 

de securitate şi reclamă măsuri de urgenţă. Spunând “securitate” reprezentanţii 

statelor declară existenţa unei situaţii de urgenţă şi îşi asumă dreptul de a folosi orice 

mijloace ce sunt necesare pentru a împiedica evoluţia ameninţării 7 . Dacă acest fapt 

este adevărat atunci decizia de a securitiza este una politică iar procesul de 

securitizare nu este unul “inocent sau neutru” 8 , ci unul care depinde de gradul de 

acceptare sau respingere a actului persuasiv de către o comunitate şi de contextul 

social în care securitizarea se produce. În consecinţă, încadrarea unei probleme de 

securitate declarate trebuie contextualizată şi foarte bine înţeleasă. Spre exemplu întro 

situaţie de incertitudine sau criză comunitatea de securitate şi apărare va fi mult mai 

receptivă la problemele de securitizare şi la iniţierea diferitelor strategii de securitate. 

Cu alte cuvinte catalogarea unei probleme de securitate ca o chestiune de 

politică specială împreună cu oferirea unei motivaţii pentru activarea unor măsuri 

speciale de gestionare a acesteia reprezintă ceea ce securitatea face în termeni practici 

în afara actului persuasiv propriu-zis. Dar ce înseamnă acest lucru pentru gândirea 

6 

Barry BUZAN, Ole WAEVER & Jaap de WILDE, Security a New Framework for Analysis. 

Boulder, CO: Lynne Rienner, 1998, p. 6. 

7 

O.WAEVER, op .cit., p. 88. 

8 

J. HUYSMANS, Language and the Mobilization of Security Expectations: The Normative 

Dilemma of Speaking and Writing Security, Paper presented at the ECPR Joint Sessions, Manheim, 

26-31 March 1999, p. 26. 

251

strategică? Are acest fapt vreun efect asupra strategilor din domeniul securităţii şi 

apărării? Răspunsul este bineînţeles afirmativ; securitatea interconectează sisteme de 

cunoaştere, practici reprezentative şi forme instituţionale care formulează viziuni, 

orientează procese şi acţionează în diferite moduri 9 . Strategii vor începe prin a 

reflecta asupra problemelor de securitate, în special asupra implicaţiilor acestora şi a 

posibilelor soluţii inclusiv cele militare. Rezultatele vor fi apoi oferite practicienilor 

pentru a fi comparate cu realităţile existente şi ajustate cu strategiile oferite de alte 

comunităţi din afara domeniului de securitate şi apărare. În cele din urmă va fi 

analizat gradul de urgenţă al problemelor de securitate în discuţie urmând ca acestea 

să fie încadrate într-o agendă a priorităţilor. La finalul acestui ciclu chestiunile de 

securitate invocate vor fi scoase din zonă gândirii strategice şi mutate la nivele 

executive mai joase. 

Strategii analizează situaţiile şi evenimentele aşa cum le percep ei în contextul 

social în care le identifică. Percepţiile şi concluziile lor depind foarte mult de modul 

în care aceste probleme sunt încadrate îi reprezentate în contextul social existent. 

Acest articol încearcă de fapt să întărească ideea că încadrarea unei chestiuni de 

securitate are o relevanţă extrem de ridicată în analizele specifice relaţiilor 

internaţionale. 

Concluzie 

Ameninţările de securitate vor exista întotdeauna iar securitizarea va fi pe 

deplin justificată şi probabil benefică. Securitatea nu este nici pozitivă dar nici 

negativă ci este dependentă de chestiunea de securitate în cauză 10 . Bineînţeles, 

percepţiile şi contextul social se schimbă permanent dar dat fiind efectul încadrării 

problemelor de securitate în acest context securitizarea va rămâne o teorie valabilă iar 

efectele sale asupra gândirii strategice extrem de importante. 

Securitatea este o practică, un mod special de a încadra o problemă 11 . 

Bibliography: 

1. BUZAN, Barry, WAEVER Ole & Jaap de WILDE, Security a New 

Framework for Analysis. Boulder, CO: Lynne Rienner, 1998; 

2. BUZAN, B.; WÆVER, O. Slippery? Contradictory? Sociologically 

Untenable? The Copenhagen School Replies, Review of International Studies, 

23, 1997; 

3. BURKE, A., Aporias of Security. Alternatives, 2002; 

9 

A. BURKE, Aporias of Security. Alternatives, 2002, p.2. 

10 

R. FLOYD, Towards a consequentialist evaluation of security: bringing together the 

Copenhagen and the Welsh Schools of security studies, Review of International Studies, 33, 2007, 

pp. 338. 

11 

O. WAEVER, Insecurity, security and asecurity in the West European non-war community, 

Cambridge, 1998, p.80. 

252

4. HUYSMANS, J., Language and the Mobilization of Security Expectations: 

The Normative Dilemma of Speaking and Writing Security, Paper presented at 

the ECPR Joint Sessions, Manheim, 26-31 March 1999; 

5. WALT, Stephen M, The Renaissance of Security Studies, in International 

Studies Quarterly 35/1991; 

6. WAEVER, Ole, Securitization and De-securitization, in Ronnie Lipschutz (ed) 

On Security, 1995, New York: Columbia University Press; 

7. WILLIAMS, P.D., Security Studies an Introduction, 2 nd edition, London and 

New York : Routledge Taylor & Francis Group, 2008. 

253

GLOBALIZAREA, NOUA REALITATE MONDIALĂ 

Dr. Eugen BĂDĂLAN * 

Costin-Mădălin ZOTOI ** 

Rezumat: Urmare cooperării tradiţionale între state, în principal prin dezvoltarea 

comerţului, mileniul al III-a a debutat sub semnul interconectării globale a economiilor naţionale. 

Pe de o parte, această realitate a reprezentat baza consolidării fără precedent a relaţiilor dintre 

state, organizaţii internaţionale şi conglomerări economice, iar, pe de altă parte, o premisă ce 

prefigura materializarea celor mai pesimiste prognoze, respectiv cele care se refereau la extinderea 

fenomenelor asociate amplificării criminalităţii organizate transfrontaliere, terorismului, 

proliferării armelor de distrugere în masă, intensificării traficului de droguri, precum şi la apariţia 

unor crize economico-financiare globale. Având în vedere că, în perspectivă istorică, globalizarea 

se va derula din ce în ce mai repede, actorii internaţionali se află într-o cursă contra cronometru 

de fructificare a oportunităţilor oferite de proces şi de evitare/combatere a efectelor negative ce 

rezultă din acesta. 

Cuvinte-cheie: globalizare, dimensiune, securitate, economic, politic, social, naţional. 

Introducere 

Globalizarea, noţiune care apare cu o frecvenţă din ce în ce mai mare la 

începutul secolului al XXI-lea, desemnează un angrenaj complex de procese 

dinamice de uniformizare mondială, aflate într-o permanentă evoluţie, care integrează 

toate sferele existenţei umane - economice, sociale, politice, culturale, administrative 

şi de securitate, a căror desfăşurare de ansamblu se întinde pe perioade istorice şi în 

care actorii mondiali, regionali, locali şi individuali cooperează sau, dimpotrivă, 

desfăşoară activităţi antagonice în vederea asimilării, în diferite moduri, la nivel 

global, regional sau local a unor sub-sisteme sau valori naţionale. Cu alte cuvinte, 

globalizarea desemnează, pe de o parte capacitatea unui fenomen de a produce efecte 

în altă parte a lumii, iar, pe de altă parte, procesul de eliminare a disparităţilor 

existente între state. 

În materia globalizării, dezvoltarea socială şi-a spus cuvântul deoarece 

protagoniştii acesteia nu fac parte neapărat din rândul statelor, entităţi care îşi găsesc 

tradiţional locul în relaţii mondiale, ci pot fi şi organizaţii internaţionale, companii 

naţionale sau mari corporaţii şi trusturi globale care au dobândit sau, după caz, 

depăşit, cel puţin pe plan economic, puterea unor ţări din lumea a treia. 

Efectele globalizării pot fi observate în fiecare zi de orice locuitor al 

Pământului care are acces la sursele de informare publică ce conţin date transmise 

instantaneu din toate colţurile lumii şi care relevă, într-un anumit grad, 

interdependenţe globale. Relaţia tradiţională cauză–efect a suferit o transformare 

fundamentală în condiţiile în care, în prezent, transcende nivelul naţional. Rezultatele 

* 

General (r.) profesor universitar, conducător de doctorat în cadrul Universităţii Naţionale de 

Apărare “Carol I”, Bucureşti, România. 

** 

Doctorand în Ştiinţe Militare în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 

Bucureşti, România, zotoi_mada@yahoo.co.uk. 

254

sale, pozitive sau nu, pot fi percepute prin fiecare dintre simţurile umane cu toate că, 

nu întotdeauna, pot fi clasificate ca fructe ale globalizării. 

Procesul de globalizare, aflat în plină derulare la scară mondială, precum şi 

principalii săi actori, marchează în mod direct şi indirect atât viaţa tuturor locuitorilor 

Pământului, cât şi raportul securitate globală – securitate naţională. Globalizarea duce 

inevitabil către uniformizare, tendinţă care excede graniţelor naţionale şi care 

presupune, în mod obligatoriu, promovarea unor modele de dezvoltare. Astfel, lupta 

care se poartă în prezent între state se traduce, pe de o parte, în competiţia pentru 

fructificarea efectelor benefice ale procesului, iar, pe de altă parte, în promovarea 

agresivă a propriului model de globalizare – izvor de bunăstare socială şi în 

combaterea repercusiunilor negative ale aceluiaşi proces care pot împărţi statele lumii 

în două categorii distincte: câştigători şi faliţi. 

1. Dimensiunile globalizării 

Globalizarea se manifestă pe toate palierele activităţii sociale – şi, implicit, 

existenţei umane, având vizibilitate în special pe planurile comunicaţiilor şi 

economic. Cu toate că, pentru simplificare, este acceptată aserţiunea potrivit căreia 

globalizarea a apărut după cel de-al doilea război mondial, competiţia dintre state 

pentru resurse şi dependenţa acestora de comerţul internaţional, efecte specifice ale 

globalizării, au apărut în formă organizată imediat după evul mediu. Se poate afirma, 

fără temerea de a greşi, că istoria internaţională a comerţului dintre actorii inter şi 

intrastatali reprezintă, în acelaşi timp, devenirea globalizării în fiecare dintre fazele 

determinante ale acesteia. Astfel, pot fi identificate în prim-plan următoarele 

dimensiuni arhetipale ale acestui fenomen deosebit de complex ce include elemente 

de istoric, realităţi şi tendinţe: economică, politică, de securitate, socială, 

administrativă şi culturală. 

Dimensiunea economică a globalizării constituie cea mai reprezentativă faţetă 

a acestui complex fenomen fiind, totodată şi cea mai vizibilă. Expresie a intereselor 

financiare comune ale persoanelor fizice, juridice, comunităţilor sau statelor, 

dezvoltarea economică transcende frontierele naţionale, neputând suferi îngrădiri 

artificiale. Cu toate acestea, se poate observa că decalajele economice intrastatale - 

între straturile sociale şi interstatale se adâncesc, ducând la „sărăcirea şi mai 

accentuată şi la creşterea instabilităţii în ţările deja sărace” 1 . 

Printre procesele care concură la realizarea dimensiunii economice a 

globalizării putem enumera: atenuarea protecţionismului economic la nivel statal şi, 

implicit, deschiderea, într-o oarecare măsură, a pieţii naţionale în exterior în toate 

segmentele ei, libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a 

capitalurilor (incluzând, la nivel european, uniunea vamală, cooperarea vamală şi 

interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre), globalizarea cooperării şi 

producţiei de bunuri, precum şi existenţa şi dezvoltarea marilor corporaţii care devin 

actori ai globalizării prin ei înşişi. De asemenea, dimensiunea economică a 

1 

Eugen BĂDĂLAN, Laurian ZAHARESCU şi Vasile BOGDAN, Sisteme globale de securitate, 

Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, pp. 111. 

255

globalizării este favorizată şi de „dispariţia privilegiului informaţional global” 2 (cea 

mai mare parte a ştirilor de interes public se difuzează şi se recepţionează, aproape 

simultan, în întreaga lume graţie sateliţilor şi a celorlalte componente ale 

infrastructurii informaţionale), promovarea concurenţei loiale şi a dezvoltării 

durabile, interdependenţa economiilor naţionale în contextul economiei globale, 

existenţa organizaţiilor mondiale cu vocaţie în asigurarea globalizării economice 

(Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană de Investiţii etc.), 

implicarea proactivă a marilor puteri în atenuarea efectelor crizei economicofinanciară 

globală (China şi-a anunţat intenţia de a asista financiar statele din zona 

euro în vederea depăşirii crizei economico – financiare globale, în condiţiile în care 

acestea reprezintă „principala piaţă de export a Chinei şi cea mai importantă sursă de 

import tehnologic” 3 ), precum şi, nu în ultimul rând, criza economico-financiară 

globală. Criza mondială contribuie la realizarea dimensiunii economice a globalizării 

deoarece, pentru depăşirea ei, după cum rezultă şi din poziţiile oficiale exprimate de 

principalii actori de pe scena economiei globale, este nevoie de efortul continuu 

conjugat a numeroase naţiuni şi organizaţii financiare internaţionale. 

Palierul politic al globalizării este constituit de totalitatea deciziilor politice cu 

privire la integrarea politică a statelor, la procesul de conducere politică globală a 

acestora prin intermediul structurilor de putere internaţionale, precum şi de 

concretizarea proiectelor politice transnaţionale. 

Dimensiunea de securitate a globalizării constituie cea mai problematică parte 

integrantă a acesteia deoarece realizarea ei trebuie să facă faţă mai multor provocări, 

dintre care enumerăm: suveranitatea statelor, globalizarea ameninţărilor asimetrice, 

interesele antagonice ale principalilor actori statali care se pot manifesta la nivel 

mondial şi ineluctabila coliziune între tipurile de globalizare promovate de marile 

puteri. Pe acest palier, globalizarea se manifestă prin extinderea sferelor de influenţă 

a unor ţări prin intermediul promovării alianţelor internaţionale din care fac parte şi 

lărgirea acestora prin admiterea de noi membri, concomitent cu fragmentarea 

entităţilor statale multinaţionale şi cu crearea unei noi arhitecturi de securitate 

internaţională stabile. Treptat, se creează o nouă ordine mondială axată pe 

fundamentele globalizării, iar securitatea naţională se metamorfozează având tendinţa 

deplasării către securitatea individului. 

Globalizarea militară reprezintă un sub-proces subsecvent globalizării de 

securitate definit de interconectarea, pe diverse niveluri, a capabilităţilor militare ale 

entităţilor politice pe fundamentele unor scopuri comune, cu răsfrângere asupra 

raporturilor militare de pe întreg mapamondul. Aceasta se manifestă pe trei 

coordonate principale: amplificarea mondială a operaţiunilor specifice luptei armate, 

de sprijin sau de stabilitate; dinamica globală a armamentului şi tehnologiilor cu 

aplicabilitate militară şi implicit a pieţelor de desfacere a acestuia, prin intermediul 

alianţelor militare sau punctual, în funcţie de interesele identificate; expansiunea 

2 

John NAISBITT, Megatendinţe, Bucureşti, Editura Politică, 1989, p. 101. 

3 

Wall Street Journal, 06.02.2012, China Takes on Skeptics of Aid to Euro Zone, articol accesat în 

data de 23.04.2012 la http://online.wsj.com/article/SB10001424052970203315804 

577204760639996168.html. 

256

geoguvernării în problemele militare şi de securitate. Această ultimă dimensiune 

reprezintă expresia abordării realismului politic, potrivit căreia politica externă a unui 

stat este bazată pe putere, iar echilibrul de putere este privit ca mecanism de asigurare 

a ordinii mondiale. 

Dimensiunea socială a globalizării se răsfrânge nemijlocit asupra individului - 

membru al unei colectivităţi prin promovarea la nivel internaţional a drepturilor şi 

libertăţilor fundamentale ale omului şi garantarea lor, a democraţiei, a valorilor 

umane, a protecţiei sociale a categoriilor defavorizate, precum şi prin schimbul de 

resurse educaţionale. Suplimentar, se constată că „globalizarea oferă un grad de 

libertate individual pe care nici un stat nu-l poate asigura” 4 . 

În context, constatăm că o formă de manifestare a globalizării social-juridice 

este reprezentată chiar de dreptul internaţional public, pe palierul actelor juridice 

încheiate între mai mult de două entităţi care au calitatea de subiect de drept 

internaţional public. 

Din nefericire, chiar în debutul secolului al XXI-lea se poate afirma că pe 

mapamond există decalaje incredibil de mari în ceea ce priveşte gradul de civilizaţie 

atins de indivizi, distanţare în timp care îi plasează pe unii dintre aceştia, în raport cu 

ceilalţi, în plină epocă premergătoare formării unităţilor statale. 

Dimensiunea culturală a globalizării se manifestă prin acţiuni culturale amplu 

popularizate, sub egida unor importanţi actori internaţionali de genul United Nations 

Educational, Scientific and Cultural Organization – UNESCO şi UE, realizându-se 

astfel circulaţia valorilor culturale naţionale pe plan mondial, acceptarea valorilor 

globale comune şi edificarea unui sistem comun de valori. Dimensiunea culturală a 

globalizării nu se poate realiza decât prin acceptarea şi îmbrăţişarea unităţii în 

diversitate. În caz contrar, dacă statele şi culturile lor se resping reciproc şi nu 

interferează se poate ajunge relativ uşor la discriminare, calea fiind deschisă astfel 

spre conflict. 

2. Factori care amplifică sau încetinesc globalizarea 

Printre factorii care frânează globalizarea putem aminti: lupta mondială pentru 

resursele naturale exploatabile necesare economiilor naţionale şi pentru pieţele de 

desfacere – expresie a interesului statal primordial; decalajele economice greu de 

recuperat; divergenţele istorice între state; exprimarea exacerbată a identităţii 

culturale şi naţionale, precum şi a suveranităţii statelor; teama de reacţiile în lanţ 

provocate de globalizare; anumite tendinţe de regionalizare. 

Lupta globală pentru resursele naturale şi pieţele de desfacere a devenit o 

competiţie acerbă continuă a cărei intensitate aduce aminte de un război, un rezultat 

previzibil al manifestării regulilor economice, în care subiecţii de drept internaţional 

public şi privat (state, organizaţii internaţionale, companii naţionale ori mari 

corporaţii transnaţionale) încearcă să dobândească cât mai ieftin şi cu cât mai puţine 

condiţii, unii de la alţii, materii prime sau diverse alte resurse necesare dezvoltării 

4 

Teodor FRUNZETI, Geostrategie, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, 

2009, p. 122. 

257

statale şi/sau economice. Acumularea de resurse stă la baza oricărui proces economic, 

este indispensabilă pentru întreţinerea circuitului economic într-un sistem dat şi 

presupune stabilirea unor relaţii de interdependenţă între entitatea sursă şi 

consumator. 

Decalajele economice semnificative între state sunt de natură a genera în 

rândul ţărilor sărace poziţii contrare globalizării, proces care este perceput ca 

gravitând în jurul exploatării săracilor de către bogaţi. De altfel, globalizarea va 

împarte statele în două categorii: învingători şi învinşi. 

Divergenţele istorice între state, de regulă riverane, precum şi exprimarea 

exacerbată a identităţii culturale şi naţionale, precum şi a suveranităţii statale 

generează la nivel naţional, în rândul populaţiei şi al decidenţilor, o percepţie eronată 

asupra calităţii şi a intereselor manifestate de potenţiali parteneri de cooperare. De 

multe ori cooperarea, ca palier al globalizării, între diverşi subiecţi de drept 

internaţional nu s-a putut materializa ori nu a depăşit un nivel incipient din cauza 

prejudecăţilor subiective manifestate în relaţiile stabilite şi care au determinat în locul 

unei deschideri internaţionale dezirabile, introvertirea. 

Teama de reacţiile în lanţ generate de anumite intervenţii punctuale în ţesătura 

de relaţii globale a indus o anumită rezervă actorilor cu manifestare mondială care au 

căutat, întotdeauna, să prevadă cele mai insignifiante efecte ale propriilor acţiuni 

înainte de a materializa orice iniţiativă. Analiza efectuată în context global implică 

costuri importante de timp iar rezultatele sale pot determina modificări conceptuale 

ale oricărei iniţiative sau chiar împiedicarea acesteia. 

Regionalizarea poate fi definită ca o modalitate prin care statele, ca urmare a 

dimensiunilor sau capacităţilor relativ reduse, se pot asocia în vederea depăşirii 

dificultăţilor întâmpinate pe plan mondial. Aceasta poate reprezenta, totodată, atât un 

instrument de protecţie împotriva efectelor nedorite ale globalizării cât şi o etapă a 

devenirii acesteia. Astfel, unii autori consideră că politica Uniunii Europene nu este 

suficient de deschisă spre globalizare „cu excepţia primului-ministru englez, 

conducătorii europeni nu au argumentat public că interesele europene sunt nesigure 

într-o lume nesigură sau că Europa ar trebui să globalizeze responsabilităţile de 

securitate într-o eră a globalizării” 5 . 

În context, putem aprecia că modelul contemporan de regionalizare este 

constituit de entitatea sui generis numită Uniunea Europeană. 

Elementele care favorizează globalizarea sunt: consolidarea pieţei economice 

globale, accentuarea interdependenţei economice, dezvoltarea fulminantă a 

tehnologiilor şi a comunicaţiilor, libera circulaţia a bunurilor, serviciilor, capitalurilor 

şi persoanelor, existenţa şi activitatea organizaţiilor internaţionale cu vocaţie proglobalizare 

sau integrantă (ex. Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, 

Organizaţia Mondială a Comerţului), precum şi abordarea integrată a problemelor 

globale în vederea realizării efectului de sinergie. 

5 

David C. GOMPERT, What does America want of Europe în Shift or Rift – Assesing UE-EU 

relations after Iraq, European Union Institute for Security Studies, Ed. Gustav Lindstrom - 

Transatlantic Book, Paris, 2003, p. 50. 

258

Consolidarea pieţei economice globale încurajează şi facilitează în mod direct 

cooperarea economică între actorii internaţionali, constituind un veritabil izvor de 

globalizare. Chiar şi în prezent, existenţa pe plan internaţional este condiţionată de 

prezenţa şi menţinerea pe piaţa economică globală. De asemenea, cooperarea 

economică generează interdependenţă între actorii cu manifestare internaţională, care 

au nevoie unii de alţii, atât pentru asigurare de sprijin nepatrimonial (intermediere 

relaţii internaţionale, oferirea de garanţii suplimentare etc.), cât şi pentru furnizarea 

de resurse rare, în vederea augmentării dezvoltării proprii. 

Prăbuşirea blocului sovietic a determinat sfârşitul erei sistemului economiei 

centralizate şi a regimului politic clasic comunist şi a însemnat, totodată, relansarea 

legăturilor internaţionale nerestricţionate ale statelor care se aflau, odinioară, în sfera 

exclusivă de influenţă a URSS. Odată cu prăbuşirea URSS, Europa s-a reîntregit. 

Dezvoltarea fulminantă a tehnologiilor şi comunicaţiilor a determinat, pe lângă 

dezvoltarea pieţei internaţionale şi accentuarea competiţiei pe acest segment, 

relansarea legăturilor între actorii internaţionali, facilitând, totodată, schimbul 

instantaneu de informaţii. Avansul tehnologic în acest domeniu a permis, spre 

exemplu, apariţia burselor în care sunt listate persoane juridice de diverse 

naţionalităţi şi unde tranzacţiile se efectuază în timp real. 

Libera circulaţia a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, ridicată la 

rang de politică în unele zone ale globului, permite, în stadiu experimental, depăşirea 

graniţelor tradiţionale ale aşa-numitei ficţiuni juridice care este statul, generând 

globalizare întrucât, deşi se realizează în anumite regiuni, declanşează în mod 

automat intensificarea interacţionării cu restul lumii. 

3. Determinările globalizării la nivelul securităţii statelor 

Globalizarea, proces complex aflat în plină desfăşurare, generează reverberaţii 

pe toate palierele activităţii umane, inclusiv în dimensiunea securităţii naţionale. 

Statul nu mai reprezintă o entitate singulară ci o entitate singulară între altele, 

asemenea ei, interconectate. Interdependenţa, cu oportunităţile şi restricţiile ei, 

determină reevaluarea permanentă a premiselor securităţii naţionale. În consecinţă, 

securitatea unui stat se realizează, în prezent, prin gestionarea eficientă, pe fondul 

globalizării, a riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor identificate. 

Securitatea statelor reprezintă condiţia sine qua non a existenţei acestora, starea 

de echilibru concret necesară prosperităţii cetăţenilor proprii şi/sau garanţia 

menţinerii, dezvoltării şi afirmării pe scena mondială. 

Într-o exprimare relativ neconvenţională, securitatea unui stat poate fi 

comparată cu starea de sănătate a unui organism viu, reprezentând mai exact „starea 

de abilitate fizică, emoţională, mentală, precum şi capacitatea socială de a face faţă 

mediului” 6 . Astfel, securitatea poate fi privită ca starea de echilibru care permite 

statului exercitarea nestingherită şi completă a tuturor atribuţiilor funcţionale în 

cadrul strict definit de aspiraţiile şi interesele naţionale. Asemănările nu se opresc 

aici; ca şi sănătatea, securitatea este ameninţată permanent de o serie de factori: 

6 

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 14, Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 13. 

259

interni şi externi, voluntari şi involuntari, individuali, colectivi sau chiar globali etc. 

care se pot adresa unei anumite stări de vulnerabilitate a acesteia şi care pot conduce, 

în lipsa unei gestionări corespunzătoare, in extremis, la dezagregarea entităţii statale. 

Securitatea unui stat reprezintă o abordare conceptuală integrată a securităţii 

fiecărei dimensiuni de activitate în parte, toate privite, atât pe plan intern, cât şi pe 

plan extern – în relaţie cu alte state sau, după caz, organizaţii internaţionale – în 

contextul generos al dezvoltării durabile. Astfel, se poate vorbi de: securitate 

economică, securitate politică, securitate energetică, securitate ecologică, securitate 

demografică, securitate militară etc. 

Conceptul naţional de securitate a fiecărui stat este definit fie de Strategia de 

securitate naţională, fie de un alt document similar, inclusiv prin Cartă albă, 

accesibil publicului larg, care afirmă fără echivoc angajamentul oficial al unui stat 

pentru siguranţa şi prosperitatea cetăţenilor, aliaţilor şi partenerilor săi. De pildă, 

securitatea naţională a României este definită prin: „condiţia fundamentală a 

existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are 

ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale” 7 , sau ca „drept 

imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează 

pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, 

cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale” 8 . Altfel spus, în accepţiune teoretică, 

securitatea naţională a unui stat de drept poate fi percepută ca starea de legalitate 

constituţională (existentă şi menţinută) concentrată pe ocrotirea valorilor, intereselor 

şi obiectivelor naţionale, iar, la nivel subiectiv, individual, ca drept declarativ moral 

al fiecăruia dintre cetăţenii săi şi, implicit, ca obligaţie corelativă indivizibilă a 

angrenajului instituţional naţional. 

Diferenţa dintre dimensiunea teoretică şi cea concretă a securităţii este dată de 

imparitatea dintre tiparul ideal şi modelul real marcat de riscuri, vulnerabilităţi, 

ameninţări şi agresiuni, identificate sau nu la un anumit moment, aflat într-o 

permanentă transformare. În context se impune o precizare relevantă, anume că 

mediul internaţional, în special prin existenţa unor organizaţii colective în a căror 

activitate se implică activ statele membre, îşi pune din ce în ce mai pregnant 

amprenta asupra securităţii naţionale eliminând, adăugând sau chiar augmentând 

categoriile de riscuri, vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi agresiuni. 

Procedeele de analiză a securităţii unei entităţi (stat sau chiar organizaţie 

internaţională) pot releva analize complete şi fundamentate a riscurilor, 

vulnerabilităţilor, ameninţărilor şi agresiunilor prezente la adresa securităţii entităţii, 

stadiul de dezvoltare a acesteia, precum şi eventuale previziuni cu privire la devenirea 

subiectului, putând servi la adoptarea anticipativă de măsuri preventive adecvate de 

către decidenţii politici. 

Orice abordare a studiului unui stat sau unei organizaţii presupune obligatoriu 

şi atingerea dimensiunilor securităţii acestora, cel puţin la nivel contextual. Mai mult, 

fenomenele specifice securităţii îşi pun amprenta într-o anumită măsură asupra 

fiecărei activităţi întreprinse individual sau în mod organizat de oameni. 

7 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, p. 7. 


260

În altă ordine de idei, asigurarea securităţii naţionale a unui stat revine, 

proporţional, atât instituţiilor specializate, cât şi fiecărui cetăţean, iar riscurile, 

vulnerabilităţile, ameninţările şi agresiunile, toate apreciate ca pericole la adresa 

acesteia, afectează direct sau indirect interesele şi valorile naţionale şi se răsfrâng, în 

egală măsură, asupra fiecărui individ în parte. 

Concluzii 

În lumina realităţii, în varianta extinsă a noţiunii, globalizarea apare ca 

ansamblu complex de procese dinamice cu desfăşurare paralelă în toate domeniile de 

activitate umană, a căror evoluţie se întinde pe perioade istorice, şi în care actorii 

mondiali, regionali, locali şi individuali cooperează sau, dimpotrivă, desfăşoară 

activităţi antagonice în vederea integrării, în diferite moduri, la nivel global, regional 

sau local a unor sub-sisteme sau valori naţionale. Rezultatele globalizării, deopotrivă 

pozitive şi negative, precum şi parcursul desfăşurat şi preconizat al acestui proces, fac 

obiectul analizei permanente a actorilor internaţionali implicaţi, respectiv state, 

corporaţii şi organizaţii internaţionale, care se află într-o continuă competiţie în 

vederea fructificării şi/sau provocării consecinţelor benefice şi a combaterii efectelor 

maligne ale procesului. 

Cu toate că globalizarea a fost iniţiată de activităţile comunităţilor umane, 

modalitatea de derulare a acesteia la nivel macro nu mai poate fi controlată, prevăzută 

şi direcţionată cu acurateţe la nivelul statelor tradiţionale, acestea putând aborda, în 

schimb, doar episoade punctuale, fără a avea capacitatea de a influenţa major întregul 

proces. 

Globalizarea a permis, pentru prima dată în istoria omenirii, apariţia, 

dezvoltarea şi materializarea (parţială) conceptului de securitate globală. Stare 

complementară securităţii naţionale, securitatea globală îşi atinge obiectivul ambiţios 

de asigurare a unui climat sporit de stabilitate şi predictibilitate la nivel mondial, pe 

baza realizărilor securităţii naţionale şi regionale. 

Globalizarea determină în permanenţă evoluţii previzibile sau nu, atât pe plan 

naţional, cât şi pe plan mondial. Având în vedere că asigurarea securităţii proprii 

reprezintă pentru un stat prioritatea zero, instituţiile de resort ale acestuia analizează, 

pe de o parte, evoluţia obiectivă a fenomenului pe plan mondial, iar, pe de altă parte, 

efectele globalizării care pot aduce prejudicii pe plan naţional şi identifică 

concomitent direcţiile adecvate de acţiune care permit limitarea repercusiunilor 

negative. 

Bibliografie: 

1. ***Enciclopedia Universală Britannica, vol. 14, Editura Litera, Bucureşti, 

2010; 

2. ***Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007; 

3. ***China Takes on Skeptics of Aid to Euro Zone, articol publicat în ediţia 

electronică a Wall Street Journal din data de 06.02.2012, disponibilă la adresa 

261

http://online.wsj.com/article/SB10001424052970203315804577204760639996 

168.html; 

4. BĂDĂLAN, Eugen; ZAHARESCU, Laurian; BOGDAN, Vasile, Sisteme 

globale de securitate, Bucureşti: Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 

2009; 

5. FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Bucureşti: Ed. Centrului Tehnic – Editorial 

al Armatei, 2009; 

6. GOMPERT, C. David, What does America want of Europe în Shift or Rift – 

Assesing UE-EU relations after Iraq, European Union Institute for Security 

Studies, Paris: Ed. Gustav Lindstrom - Transatlantic Book, 2003; 

7. NAISBITT, John, Megatendinţe, Bucureşti: Ed. Politică, 1989. 

262

IMPORTANŢA PIEŢELOR EMERGENTE ŞI ROLUL PLATFORMELOR 

DE EXPORT ALE ROMÂNIEI PENTRU ZONELE NON-UE 

Adrian-Marius DOBRE * 

Rezumat: In the last years, this world’s paradox has been focused on the discrepancy 

between the slippery slope the european countries have entered and the rapid and surprising 

economic growth of emerging markets. 

Easily can be seen that emerging markets already have an important role in rebalancing the 

global economy, or its redirection. The contrast between the spectacular growth of emerging 

markets and the debt level of European countries enhanced the perception of a bloc of emerging 

states, although reality shows that there are deep fissures, specific to a fierce competition in a 

world of interests. Emerging countries are ground by an increasing distrust, primarily towards 

Europe, the "sick man" of the global economy, but especially towards themselves. 

Moreover, competition also creates opportunities and value, while decline and/or stagnation 

in Europe delays reinventing mechanisms, entities, strategies and approaches. Distrust, 

opportunism and populism in the European level are increasingly oppressive and put pressure on 

the future of the "old continent". 

Cuvinte-cheie: pieţe emergente, platformă de export, UE, non-UE. 

Introducere 

Încă identificăm o dificultate în a defini şi a explicita conceptul de economie 

emergenta, cu atât mai mult cu cât exemplele îmbracă forme distincte de evoluţie şi 

manifestare. 

Unele aprecieri dezvăluie că economiile emergente sunt economiile aflate în 

tranziţie sau acele economii care, prin reforme structurale, părăsesc faza de economie 

închisă pentru a îmbrăţişa economia de piaţă 1 . Totuşi, nu putem considera aceasta 

definiţie ca fiind cea mai exactă, în special când trecem la etapa de operaţionalizare a 

conceptului şi transpunerea lui în realitate. 

Mai multe instituţii şi publicaţii precum Fondul Monetar Internaţional, 

Standard&Poor’s, The Economist, Platforma Media Online Dow Jones, au realizat 

liste ale economiilor emergente care cuprind de la 150 de state la 6, având drept 

indicatori o diversitate de factori şi care decurg din interpretările lor asupra 

termenului de „economie emergentă”. 

Cele mai cunoscute „liste”, constituite în grupuri şi alianţe ale economiilor 

emergente sunt BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud), „Următorii 

Unsprezece” (Bangladesh, Egipt, Indonezia, Iran, Mexic, Nigeria, Pakistan, Filipine, 

Coreea de Sud, Turcia şi Vietnam) sau „Ţările Generatoare de Creştere Globală” 

(Bangladesh, China, Egipt, India, Indonezia, Irak, Mongolia, Nigeria, Filipine, Sri 

Lanka şi Vietnam). 

* 

Secretar general, Fundaţia Europeană “Titulescu”, adrian-marius.dobre@addo.ro. 

1 

Philip NICHOLAS, Legal Theory of Emerging Economies, University of Pennsylvania Press, 

1999, p. 230. 

263

O temă importantă discutată cumulativ în dezbaterile privind economiile 

emergente, o constituie legătura dintre evoluţia acestora şi stimularea creşterii 

comerţului mondial, care conform unor statistici OCDE a crescut cu 8% în 2012 faţă 

de 2011, ţările BRICS fiind responsabile pentru 45% din creşterea actuală. 2 

Astfel, supremaţia G7 cunoaşte deja un „adversar” în competiţia economică 

acerbă din întreaga lume. 

Impactul pieţelor emergente asupra configurării sistemului internaţional devine 

important în contextul crizei economico-financiare de pe pieţele americane şi 

europene. 

1. Pieţele emergente: Care este reţeta creşterii economice? 

Majoritatea studiilor realizate în ultimul an au un punct comun, clasa mijlocie 

reprezintă fundamentul creşterii economice de pe pieţele emergente, în principal din 

China, Brazilia, India, dar şi din alte state ale Americii Latine. 3 Creşterea veniturilor a 

declanşat o creştere a consumului intern foarte mare, într-un timp relativ scurt, cât şi 

o cerere a serviciilor de creditare. Pe lângă creşterea cererii interne, datele 

demografice optimiste din aceste ţări, ce sunt favorabile stimulării forţei de muncă, 

devin un atu pentru atragerea investiţiilor străine. 

Pe termen lung se preconizează că statele emergente din Asia (China, India, 

Indonezia) şi America Latină vor asigura 40% din consumul planetei. 4 În acest 

context, pieţele emergente au un grad de absorbţie extrem de mare al unor game 

variate de produse, cererea fiind implicit mult mai mare. Mergând pe un astfel de 

raţionament, orientarea exporturilor pe structura cererii din aceste state poate 

reprezenta un element de creştere economică şi pentru statele exportatoare. 

Cu precădere, economiile emergente excedentare din Asia tind să se bazeze pe 

cererea internă ca factor de creştere şi vor susţine această tendinţă prin reforme 

structurale. Un exemplu în acest sens îl observăm în Indonezia, care a adoptat la 

începutul acestui an (2012) legi privind securitatea socială. 5 

Abundenta relativă a resurselor naturale este un factor întâlnit în economiile 

emergente mari, în special cele de petrol şi gaze naturale: Iran, Irak, Brazilia, Mexic, 

Egipt, Indonezia, China sunt printre primele 30 de tari cu rezerve considerabile de 

petrol din lume. 6 

2 

Statistici Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, consultat online la 

http://stats.oecd.org/ 

3 

D. NAYYAR, China, India, Brazil, and South Africa in the World Economy: Engines of Growth?, 

in Discussion Paper Nr. 05, World Institute for Development Economics Research, United Nations 

University, 2008. 

4 

Ernst&Young, Slowdown in rapid-growth markets to be short-lived, iulie 2012. 

5 

Marleen DIELEMAN, Jean J. BODDEWYN, Using Organization Structure to Buffer Political 

Ties in Emerging Markets: A Case Study, National University of Singapore, NUS Business School, 

Singapore, 2012. 

6 

Andrei LEVCHENKO, Jing ZHANG, “The Evolution of Comparative Advantage: Evolution and 

Welfare Implications”, in NBER Working Paper, Nr. 16806, 2011. 

264

O populaţie mare este considerată un activ economic important, mai ales în 

contextul unei cereri din cadrul ţării, cum ar fi de exemplu India, tara cu cea mai 

mare populaţie activa din lume. Pe de altă parte, economiile dezvoltate şi majoritatea 

statelor europene se confrunta cu o îmbătrânire a populaţiei. 7 

Diversificarea sectoarelor economice şi consolidarea lor, cu precădere sectorul 

serviciilor, dar şi sectorul industrial. Acestea au fost, de exemplu, principalul motor al 

creşterii economice din China. În contrapondere, importanta agriculturii a scăzut, dar 

rămâne în ritmul evolutiv economic 8 . 

Atragerea de investiţii străine şi în special investiţiile de capital uman au un rol 

esenţial în modelarea sustenabilităţii creşterii economice 9 . 

Creşterea productivităţii şi urbanizarea sunt factori care au contribuit într-o 

pondere considerabilă la efortul de creştere, iar acest lucru îl putem observa cel mai 

bine în India. 10 

Pe lângă aceste aprecieri pozitive şi constructive, regăsim şi perspective 

sceptice care atrag atenţia asupra existenţei unor factori inconştienţi (intrări masive de 

capital, explozia creditelor, creşterea economiei de consum în manieră nesustenabilă, 

boom-ul materiilor prime), precum şi a unor vulnerabilităţi ce pot cauza fisuri 

ritmului alert de creştere economică din aceste ţări. 11 

Câteva dintre scenariile ce pun în lumină deficienţele economiilor emergente 

fac referire la inegalităţile profunde din societate, lipsa infrastructurii, un grad scăzut 

al forţei de muncă calificată, exploatarea materiilor prime în exces şi înstrăinarea lor 

în schimbul produselor manufacturate, legile rigide ale pieţei de muncă, lipsa 

inovaţiei şi investiţii insuficiente în domeniul educaţiei publice. Sunt aspecte ce se 

regăsesc în mai multe dintre economiile emergente, considerate vulnerabilităţi pentru 

un scenariu viabil al creşterii sustenabile. 

Totuşi, nu putem conchide că aceste deficienţe nu vor fi remediate în timp, 

drept urmare oportunităţile oferite de aceste pieţe ar trebui fructificate atât timp cât 

oferă plus valoare. 

2. Statele emergente reclamă mai multă putere 

În cadrul Summit-ului Los Cabos din 18 iunie 2012 12 , economiile BRICS au 

convenit declanşarea unui proces de creare a unui fond de rezerve internaţionale la 

7 

P. BALAKISHNAN, Economic Growth in India: History and Prospect, Oxford University Press, 

New Delhi, 2010. 

8 

James HARRIGAN, Hayan DENG, “China’s Local Compartive Advantage”, in Robert C. 

FEENSTRA, Shang-Jin WEI, ed., China’s Growing Role in World Trade, University of Chicago 

Press, Chicago, 2010, pp. 109-136. 

9 

D. NAYYAR, op.cit. 

10 

P. BALAKISHNAN, Economic Growth in India: History and Prospect, Oxford University Press, 

New Delhi, 2010. 

11 

Joon-Ho HAHM, Frederic S. MISHKIN, Hyun SONG SHIN, Kwanho SHIN, “Macroprudential 

policies in open emerging economies”, in NBER Working Paper, Nr. 17780, 2012. 

12 

Declaraţiile Summitului G20, Los Cabos, Mexic, 18 iunie 2012, consultat online la: 

http://www.g20.utoronto.ca/2012/2012-0619-loscabos.html 

265

care s-ar putea adăuga un acord swap (schimb valutar) între statele grupului. Un 

demers ce evidenţiază intenţia BRICS de a-şi consolida structura financiară, de a-şi 

îmbunătăţi imaginea la nivel mondial prin crearea unei solidarităţi interne puternice 

cu scopul de a induce percepţia formării unui grup puternic în economia mondială. 

Încă de la formare, BRICS a primit eticheta de grup formal al unor ţări aflate 

într-un proces dinamic de creştere economică. Nu şi-au interconectat interesele şi nu 

au dezvoltat platforme comune de cooperare într-o manieră solidă. 

Influenţa lor economică nu poate fi contestată, însă puterea politică da. În 

ultimul an s-au înregistrat declaraţii şi iniţiative ce arată ambiţia acestor state de a 

reforma instituţiile mondiale şi de a contesta divizările tradiţionale ale sistemului 


În principal ele au intervenit în accelerarea reformei Fondului Monetar 

Internaţional şi a Băncii Mondiale, poziţie precizată într-un comunicat publicat după 

Summitul de la New Delhi din 29 martie 2012. 13 

Miza principală a criticilor şi a cerinţelor o reprezintă obţinerea dreptului la 

mai multe voturi în cadrul FMI, astfel că Declaraţia de la Delhi pleacă de la premisa : 

capacitatea de creditare a FMI ar trebui să se bazeze pe faptul că toate statele membre 

au drepturi egale. 

Într-un avânt de a se poziţiona în actor decisiv nu se conştientizează că astfel ar 

trebui să se asume, în mod implicit, şi responsabilitatea globală. Totuşi, mesajul 

transmis de BRICS nu poate fi ignorat, iar importanta pieţelor în curs de dezvoltare 

rapidă se traduce inevitabil prin ponderea lor în economia globală. Cer o reprezentare 

proporţională cu greutatea economiilor lor în instituţiile internaţionale. 

Divizarea “Nord bogat” versus “Sud sărac” este prima critică adusă Băncii 

Mondiale care nu şi-a îndeplinit rolul de mediator şi nu a respectat spiritul 

principiilor, de parteneriat egal, pe care le promovează. Reclamă formarea unui tip de 

dependenţă bazat pe mecanismul de „donatori şi destinatari”. 

Primul pas către consolidarea BRICS apare o dată cu „Declaraţia de la 

Delhi” 14 şi astfel se pot evidenţia o serie de iniţiative şi schimbări: 

- Se reclamă o reprezentare la vot în cadrul FMI proporţională cu influenţa 

economiilor lor; 

- Consideră oportună candidatura ţărilor BRICS la preşedinţia Băncii Mondiale, 

în condiţiile unui proces de selecţie deschis, transparent şi bazat pe merite; 

- Au declanşat demersuri în crearea unui sistem valutar multipolar, prin 

intermediul căruia instituţiile financiare BRICS să se crediteze reciproc în 

monedele lor naţionale, scăzând astfel ponderea dolarului în plăţile lor 

reciproce şi izolîndu-se de fluctuaţiile dolarului pe pieţele bursiere 

internaţionale; 

13 

Planul de Acţiune de la Delhi, Al 4lea Summit BRICS, New Delhi, 29 martie 2012, consultat 

online la: http://www.brics.utoronto.ca/docs/120329-delhi-declaration.html#actionplan. 

14 

Declaraţia celui de-al 4lea Summit BRICS de la New Delhi, 29 martie 2012, consultat online la: 

http://www.bricsindia.in/delhi-declaration.html. 

266

- Consolidarea cooperării financiare prin crearea unei Bănci de Dezvoltare ce 

poate mobiliza resursele necesare desfăşurării de proiecte de infrastructură şi 

dezvoltare durabilă între statele BRICS şi alte economii emergente. 

Procesul de consolidare a BRICS seamănă până acum cu dorinţa de a prelua 

leadership-ul în ceea ce înseamnă pieţe emergente şi de a reprezenta interesele 

comune prin intermediul unei singure voci. 

În mod inevitabil ne întrebăm dacă pieţele emergente sunt pregătite să preia 

responsabilitatea leadership-ului creşterii economice mondiale. 

A fi un actor economic cheie implică mai multe roluri cu multiple faţete ce ar 

putea ajuta economia globală în combaterea dezechilibrelor grave. Amintim politicile 

interne solide, o cooperare regională cu un aport politic semnificativ, o creştere a 

schimburilor comerciale, a investiţiilor, o integrare mai bună a cooperării 

macroeconomice şi financiare cu scopul de a asigura stabilitatea economică 

regională, precum şi un rol mai puternic de conducere în cadrul discuţiilor privind 

evoluţiile economice globale actuale, cum ar fi reforma sistemului monetar 


Asumarea guvernanţei economice de către pieţele emergente poate reprezenta o 

provocare pe care lumea cu greu ar accepta-o. Cu siguranţă aceasta trebuie să reflecte 

realităţile economiei globale, ceea ce presupune o mai bună reprezentare a pieţelor 

emergente în instituţiile financiare internaţionale, dar până la preluarea leadershipului 

mondial, în mod evident, exista o mare distanţă. 

3. Strategii de export orientate pe pieţele emergente 

Cine exportă?, Ce exportă? şi Unde exportă? sunt doar câteva din preocupările 

de top ale guvernelor sau ale unor guverne ce şi-au propus să implementeze un plan 

de creştere economică, bazat pe extinderea exporturilor, în special pe pieţele 

emergente, unde prezenţa unor state lipseşte cu toate că accesul este facil sau cel 

puţin posibil. 

Ţările care s-au gândit primele la o astfel de strategie sunt statele G7 care au 

dezvoltat programe, au creat instituţii şi relaţii pentru a facilita exporturile către 

pieţele emergente. 

În acest capitol, voi supune atenţiei câteva strategii de export orientate către 

pieţe mai puţin accesate, în special ignorate de unii europeni. De asemenea, putem 

remarca şi un apetit crescut al statelor dezvoltate de a învesti în economiile 

emergente, cu toate că riscul este pe măsură potenţialului lor. 

Un prim exemplu de sistem funcţional de export luat în considerare este cel 

francez, un sistem bine structurat şi organizat, cu instituţii puternice şi flexibile 

printre care Ministerul Economiei şi Ministerul Comerţului Exterior, misiunile 

economice, instituţii de pe lângă misiunile diplomatice ale Franţei, Camerele de 

Comerţ Franceze în străinătate şi Agenţia Ubifrance. Aceşti actori clar definiţi au la 

baza principii şi obiective clar definite iar activitatea de export capăta astfel o 

dimensiune strategică foarte eficientă. 

267

Aspectele cele mai interesante identificate în strategia de export franceză, pe 

lângă cele deja menţionate, sunt, la acest moment, Agenţia UbiFrance şi rolul IMMurilor 

15 în politica de export a Hexagonului. 

De ce este importantă Agenţia UbiFrance 16 ? Răspunsurile pot fi diverse, de la 

rolul său în dezvoltarea internaţională a companiilor franceze, a organizării şi 

informării în domeniul exportului şi a cooperării economice internaţionale, până la 

sistemul de tip reţea prin care realizează interacţiunea cu actorii economici privaţi sau 

publici, armonizând astfel posibilităţile de producţie cu cerinţele de pe pieţele de 

desfacere. 

Cu alte cuvinte, Agenţia este nucleul unei diplomaţii economice, comerciale, 

care are imprimată o abordare a exportului şi a relaţiilor economice internaţionale 

orientată către statele emergente. Promovează parteneriatele tehnologice, creează 

reţele sociale, ţine cont de particularităţile culturale ale partenerilor externi, plasează 

întotdeauna clientul în centrul strategiei economice. 

În ceea ce priveşte IMM-urile şi rolul lor în politica de export franceză, este 

important de menţionat că programul propus de guvern implică studii de identificare 

a noilor pieţe potenţiale, companiile sunt sprijinite să realizeze parteneriate cu scopul 

de a rezista pe piaţa exporturilor şi se derulează campanii de informare şi orientare în 

procesul de export. 

Acelaşi accent pus pe IMM-uri în politica de export 17 îl regăsim şi la germani, 

care au lansat un proiect viabil, astfel încât fiecare a doua înterprindere ÎMM devine 

un produs inovativ dedicat exportului, prin garanţii la creditele de export, prin 

finanţarea activităţilor, precum şi alte instrumente funcţionale. 

Pentru promovarea economiei germane şi a intereselor germane în străinătate, 

Germania prezintă o strategie în cinci puncte: promovarea exporturilor, promovarea 

investiţiilor interne şi externe, diplomaţia publică, diplomaţia convenţională şi 

diplomaţia economică. 

Datorită performanţei puternice a sectorului de export german, guvernul a 

acordat o atenţie deosebită politicii comerciale prin sprijinirea politicilor de 

liberalizare comercială şi a accesului liber şi echitabil la acorduri de liber schimb. 18 

Unul din principiile de bază ale strategiei guvernamentale este evitarea 

acordării sprijinului orientat către întreprinderi individuale, aceasta prevede mijloace 

limitate pentru promovarea economică externă în comparaţie cu alte ţări, cum ar fi 

Franţa. 19 

Chiar dacă Germania a înregistrat performanţe economice în timpul crizei 

financiare, guvernul este criticat. Politicile de liberalizare sunt contestate în mare 

15 

Ajutarea IMMurilor pentru implicarea în exporturi, consultat online la: 

http://www.ubifrance.fr/debuter-a-l-export.html 

16 

UbiFrance, consultat online la: http://www.ubifrance.fr/default.html. 

17 

Deutsche Gesellschaft für Internationale Zusammenarbeit, Small and Mediul Enterprises 

Financing and Development, consultat online la: http://www.giz.de/themen/en/11163.htm. 

18 

Andreas FALKE, Der Export(vize)weltmeister im Welthandelssystem des 21 Jahrhunderts, in 

Deutsche Außenpolitik, VS Verlag, 2010. 

19 

Ministerul German al Economiei şi Inovaţiei, consultat online la: 

http://www.bmwi.de/English/Navigation/root.html. 

268

parte de populaţie din cauza impactului social. Succesul sectorului de export este pus 

pe seama unui fenomen microeconomic de jos în sus, care a inclus moderarea 

salarială şi restructurarea, şi nu pe reformele structurale ale guvernului german. 20 

Marea Britanie şi-a consolidat o diplomaţie comercială puternică, bazată pe trei 

piloni importanţi: informare comercială (colectarea şi difuzarea de informaţii 

comerciale relevante şi cercetarea de piaţă bazată pe reţeaua de oficii din ţările 

gazdă); conexiuni comerciale (dezvoltarea de reţele între întreprinderi şi contacte 

guvernamentale atât în Marea Britanie cât şi în ţările gazdă) şi promovare comercială 

(promovarea de bunuri şi servicii din Marea Britanie în ţările gazdă, prin organizarea 

de târguri şi publicitate). 21 

Pe acest suport solid dezvolta programe aplicate, incluse în Agenda UKTI de 

Promovare a Exportului şi evaluate prin Sondajul de Monitorizare a Performanţei şi 

Impactului (PIMS - realizează interviuri cu beneficiarii programelor UKTI pe o bază 

trimestrială printr-o companie independentă de cercetare de piaţă) 22 . 

Statele Unite ale Americii şi China duc o luptă acerbă în ceea ce priveşte pieţele 

de desfacere pentru export, se întrec în investiţii şi în capturarea de materii prime. 

Orientarea lor către pieţele emergente este destul de evidentă, atât din punct de 

vedere politic şi de securitate cât şi economic. 

SUA s-au întors în Asia, şi-au stabilit „pivotul” politicii externe în Asia 

Centrală şi de Est, au o strategie concretă pentru Africa 23 iar în America Latină au 

fost mereu prezenţi. 

Cei mai mari parteneri pentru cooperare ai SUA sunt cele 34 de ţări ale 

Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE), precum Franţa şi 

Germania, aliaţii din America de Nord, Canada, sau puteri economice est-asiatice, 

inclusiv Japonia şi Coreea de Sud. Aceste ţări sunt unite prin angajamentul lor pentru 

democraţie şi faţă de un mediu pentru o economie liberă de piaţă. 

Cele mai mari economii emergente, precum Brazilia, Rusia, India şi China sunt 

atât state concurente cât şi partenere ale SUA, China fiind un bun exemplu al acestui 

tip de parteneriat hibrid. 

BRICS reprezintă atât o provocare cât şi o oportunitate pentru creşterea 

economică din SUA deoarece acestea concurează direct unele cu altele în producţie şi 

servicii. În timp ce aceste ţări încep să pătrundă rapid în economia globală, lor le 

lipsesc multe dintre resursele şi capacitatea necesară pentru a sprijini această creştere. 

În plus, colaborarea economică cu aceste ţări oferă beneficii enorme, precum şi o 

oportunitate pentru SUA de a face incursiuni în economia lor şi de a exercita mai 

multă putere şi influenţă. 

20 Kenneth DYSON, Germany’s Gathering Crisis, Palgrave Macmillan, Londra, 2009. 

21 Donna LEE, “The Growing Influence of Business in U.K. Diplomacy”, in International Studies 

Perspectives, Nr. 5, 2004, pp. 50‐54. 

22 UKTI, What is PIMS?, 2010, consultat online la: http://www.ukti.gov.uk/uktihome/aboutukti/ 

item/115854.html. 

23 

Strategia SUA pentru Africa Sub-Sahariană, 14 iunie 2012, consultat online la: 

http://www.whitehouse.gov/sites/default/files/docs/africa_strategy_2.pdf. 

269

Este important de reţinut că America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu sunt 

mai mult regiuni partenere decât concurente pentru Statele Unite ale Americii. De 

exemplu, în timp ce exporturile americane către Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 

(MENA) au crescut de la 19.4 milioane dolari în 2000 la 50 miliarde dolari în 2007, 

alte câteva ţări, în special China, au reuşit să îşi crească exporturile cu un ritm mai 

rapid. Astfel, pentru a fi mai competitivă, Statele Unite ale Americii are drept scop 

crearea mai multor parteneriate în aceste regiuni. 

China îşi consolidează prezenţa în Africa şi nu pierde nicio ocazie de a „cuceri” 

Europa şi de a juca un rol important în regiune. 

Strategia sa cuprinde regiuni precum naţiunile vestice, statele vecine şi 

regionale şi Africa. 

În ceea ce priveste naţiunile vestice, China încearcă să transfere centrul 

comerţului global de la Wall Street la Shanghai (Pudong District). Pentru a face acest 

lucru, China trebuie să atragă investiţii de capital de peste mări şi să creeze un mediu 

de afaceri favorabil ţărilor pentru a-şi transfera start-up-urile şi sediile. China se 

concentrează pe ţările occidentale pentru atragerea de capital prin crearea impresiei 

că este un actor economic responsabil şi un loc atractiv pentru a învesti. 

Pe măsură ce China continuă să-şi intensifice dominaţia economică, vecinii săi 

regionali au început să reacţioneze cu ezitare, şi, în unele cazuri, cu ostilitate, la unele 

dintre neregulile financiare din China (de exemplu, manipularea monedei). Pentru a 

combate această reacţie, China a încercat să-şi folosească iniţiativele diplomaţiei 

economice pentru a calma emoţiile regionale prin prezentarea sa ca o ţară liniştită, 

interesată numai de creşterea economică şi integrarea regională stabilă, spre deosebire 

de percepţia comună, greşită, de viitor hegemon. 

China caută respectarea suveranităţii sale şi relaţii paşnice cu statele vecine. În 

plus, China îşi foloseşte puterea economică din regiune pentru a înlătura orice temeri 

legate de poziţia sa dominantă prin crearea unei relaţii comerciale, energetice şi de 

afaceri trans-naţionale. 

China este foarte interesată de Africa, nu din motive altruiste, ci în primul rând 

pentru că Africa este un continent bogat în minerale şi produse de bază pe care ea le 

caută cu disperare. Acest lucru a determinat China să încheie acorduri dubioase cu 

state precum Sudanul pentru drepturi petroliere. Cu toate acestea, China a folosit 

diplomaţia economică în Africa pentru a crea impresia că este un partener de 

dezvoltare alternativ. China a folosit credite preferenţiale, credite concesionale, 

credite fără constrângeri şi a refuzat în mod constant să abordeze problema 

drepturilor omului în Africa în chestiuni de afaceri; în schimb China este văzută ca un 

promotor al dezvoltării Africii şi încheie acorduri energetice şi de afaceri. 

4. Ce înseamnă o „Platformă de Export”? 

Statele europene au nevoie de un nou model de creştere economică, un model 

de creştere durabil, echilibrat, cu o atenţie mai mare acordată finanţării interne şi 

construirii sau reconstruirii sectoarelor de export. 

270

Ţările baltice şi o parte din statele din Europa Centrală au înţeles acest lucru şi 

procesul se afla deja în desfăşurare, exporturile recuperează din ritm, iar orientarea 

externă a exporturilor cunoaşte o diversitate ce nu era întâlnită nici înainte de criza 

globală. 

Astfel că, Platforma de Export este un element de bază al noului model de 

creştere, este o abordare complexă şi completă transpusă într-o strategie, într-un 

proiect naţional, este o formă şi o componentă în acelaşi timp a diplomaţiei 

economice din România. 

În contextul modificărilor decurse din criza economico-financiară şi 

constituirea unei contraponderi a economiilor dezvoltate, concretizate în economiile 

emergente, se impun abordări diferite în vederea alegerii celor mai eficiente politici 

economice naţionale. 

Având în vedere exemplele din capitolul anterior, România îşi poate dezvolta o 

astfel de politică cu scopul de a crea premisele unei creşteri economice reale şi solide 

şi implicit, de a-şi contura un rol mai important în noua dinamică internaţională. 

Politica internaţională a devenit din ce în ce mai economică, astfel că o nouă 

abordare a poziţionării în raport cu cele mai mari centre de putere, sau cele mai noi ( 

generate în mare măsură, în acest moment şi de puterea economică), devine o 

prioritate în politica externă a unui stat, cu atât mai mult european sau de oriunde de 

pe glob. 

Bibliografie: 

1. ***Declaraţia celui de-al 4lea Summit BRICS de la New Delhi, 29 martie 

2012; 

2. ***Declaraţiile Summitului G20, Los Cabos, Mexic, 18 iunie 2012; 

3. ***Strategia SUA pentru Africa Sub-Sahariană, 14 iunie 2012; 

4. ***Planul de Acţiune de la Delhi, Al 4lea Summit BRICS, New Delhi, 29 

martie 2012; 

5. ***Statistici Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; 

6. Ernst&Young, Slowdown in rapid-growth markets to be short-lived, iulie 

2012; 

7. BALAKISHNAN, P., Economic Growth in India: History and Prospect, New 

Delhi: Oxford University Press, 2010; 

8. DIELEMAN, Marleen, BODDEWYN, Jean J., Using Organization Structure 

to Buffer Political Ties in Emerging Markets: A Case Study, National 

University of Singapore, NUS Business School, Singapore, 2012; 

9. DYSON, Kenneth, Germany’s Gathering Crisis, Londra: Palgrave Macmillan, 

2009; 

10. FALKE, Andreas, Der Export(vize)weltmeister im Welthandelssystem des 21 

Jahrhunderts, in Deutsche Außenpolitik, VS Verlag, 2010; 

11. FEENSTRA, Robert C., WEI, Shang-Jin, China’s Growing Role in World 

Trade, Chicago: University of Chicago Press, 2010; 

271

12. HAHM, Joon-Ho; MISHKIN, Frederic S.; SONG; SHIN, Hyun; SHIN, 

Kwanho, Macroprudential policies in open emerging economies, in NBER 

Working Paper, Nr. 17780, 2012; 

13. LEE, Donna, The Growing Influence of Business in U.K. Diplomacy, in 

International Studies Perspectives, Nr. 5, 2004; 

14. LEVCHENKO, Andrei; ZHANG, Jing, The Evolution of Comparative 

Advantage: Evolution and Welfare Implications, in NBER Working Paper, 

Nr. 16806, 2011; 

15. NAYYAR, D., China, India, Brazil, and South Africa in the World Economy : 

Engines of Growth?, in Discussion Paper Nr. 05, World Institute for 

Development Economics Research, United Nations University, 2008; 

16. NICHOLAS, Philip, Legal Theory of Emerging Economies, Pennsylvania: 

University of Pennsylvania Press, 1999; 

17. www.bmwi.de; 

18. www.giz.de; 

19. www.ubifrance.fr; 

20. www.ukti.gov.uk. 

272

„STRATEGIA LIBERTĂŢII” – NOUA STRATEGIE A SUA 

PENTRU LUMEA ARABĂ 

Dr. Richardo NEDELA ∗ 

Motto: 

„În lume nu există decât două puteri: sabia şi mintea, 

iar pe termen lung sabia este întotdeauna învinsă de minte”. 

Napoleon 

Rezumat: Mişcările populare de emancipare care au bulversat ţările arabe începând de 

anul trecut, cunoscute sub numele de „Primăvara arabă”, au fost stimulate, încurajate şi susţinute 

în mod oficial de Statele Unite ale Americii, iar în cazul Libiei inclusiv militar. Acest fenomen ale 

cărui ecouri încă mai reverberează, după cum ne arată situaţia din Siria, indică o schimbare 

majoră în strategia SUA în ceea ce priveşte regiunea geo-politică a lumii arabe. 

Noua strategie, care ar putea fi numită „Strategia libertăţii”, şi ale cărei prime semne pot fi 

urmărite încă în Strategia naţională pentru combaterea terorismului din 2003, comportă multiple 

consecinţe – inclusiv noi riscuri şi ameninţări – pentru mediul de securitate regional şi global pe 

care îl remodelează. 

Marea provocare a acestei strategii este aceea de a promova conceptul central al 

civilizaţiei occidentale – libertatea, cu diversele ei forme – în mediul eterogen arab, această 

provocare adresându-se în egală măsură şi serviciilor de intelligence. 

Cuvinte-cheie: strategia S.U.A, „Primăvara Arabă”, geo-politică, libertate, analiză 

strategică. 

Introducere 

Pentru zeci de ani, Statelor Unite ale Americii au fost mai interesate de statele 

arabe decât de popoarele acestor state. 

O vreme, Statelor Unite le-au păsat mai mult ca dictaturile din ţările arabe să 

nu le afecteze pe ele decât pe popoarele care au suferit de pe urma acestor regimuri. 

De exemplu, Hosni Mubarak, preşedintele Egiptului, a fost multă vreme 

susţinut de Statele Unite ale Americii doar pentru că prin politica sa externă asigura 

stabilitatea în Orientul Mijlociu. Politica internă a lui Hosni Mubarak a fost trecută, 

dacă nu cu vederea, atunci pe planul doi. Doar pentru că Hosni Mubarak oferea 

moderaţie în contextul relaţiilor arabo-israeliene şi sprijin împotriva ameninţărilor 

fundamentalismului islamic, Statele Unite l-au sprijinit, inclusiv financiar. Iată cum 

era descrisă relaţia SUA-Egipt de Washington Post în 2006: „Egiptul, un aliat 

puternic al Statelor Unite, primeşte un ajutor de 2 miliarde de dolari anual din partea 

Statelor Unite” 1 . Sprijinul Egiptului lui Hosni Mubarak în Războiul din Golf ca şi 

poziţia acestuia în timpul Războiului din Irak au fost mai importante decât faptul că 

Hosni Mubarak se folosea de o Lege extraordinară – în vigoare încă din 1967 – 

∗ 

Lector universitar, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Bucureşti, România, 

nedela.richardo@gmail.com. 

1 

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/04/30/AR2006043001039.html, 

accesat la 05.09.2012. 

273

pentru a guverna, pentru a păstra şi a-şi consolida puterea. Or, această lege avea un 

puternic caracter anti-democratic permiţând încălcarea drepturilor şi libertăţilor: 

potrivit legii „puterile poliţiei sunt extinse, drepturile constituţionale sunt suspendate, 

iar cenzura este legalizată. Legea circumscrie foarte precis orice activitate politică 

neguvernamentală şi demonstraţiile de stradă, organizaţiile politice neguvernamentale 

şi donaţiile financiare nedeclarate sunt formal interzise” 2 . Sub pretextul acestei legi 

autorităţile puteau să reţină cetăţeni în închisoare fără a fi judecaţi pe o perioadă 

nedeterminată, astfel că, potrivit unelor surse 3 apropiate opoziţiei, ca urmare a 

aplicării acestei legi fiind reţinute în jur de 17.000 de persoane, numărul 

condamnaţilor din motive politice estimându-se la 30.000. Abia în 2005, adică după 

evenimentele din 9/11, preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, cerea Egiptului 

„să facă paşi spre promovarea libertăţii de exprimare şi asociere ca parte a proiectului 

Statelor Unite de democratizare a Orientului Mijlociu” 4 . 

La fel, Statele Unite n-au fost deranjate atât de regimul autoritar impus de 

Muammar Gaddafi propriului popor, cât de problemele pe care Gaddafi le punea 

Statelor Unite şi Occidentului, în general. Iar când au încercat să-l înlăture de la 

putere 5 au făcut-o doar ca răspuns la acţiunile anti-americane 6 şi anti-occidentale 7 ale 

conducătorui libian, nu ca reacţie la guvernarea anti-democratică, dictatorială, din 

propria ţară. În mod ironic, după 9/11 unii lideri occidentali vedeau în Muammar 

Gaddafi chiar un aliat în războiul împotriva terorismului 8 . 

Pentru a rezuma, multă vreme politica externă a guvernului american a fost 

determinată de axioma – firească, naturală, în fond – de a salvgarda valorile, 

libertăţile şi bunăstarea doar pentru propriul popor. 

Această strategie egoistă avea să se schimbe în mod dramatic. 

1. 9/11 şi „Războiul împotriva terorii” 

După 9/11 lumea nu a mai fost la fel. 

La şapte ani după aceea, preşedintele Statelor Unite spunea: „Mulţi ani, 

naţiunea noastră a văzut în aceste atacuri incidente izolate, şi am răspuns cu măsuri 

limitate. Aceasta s-a schimbat pe 11 septembrie 2001. În acea dimineaţă, americanii 

s-au trezit cu ştirile despre un avion prăbuşindu-se în Turnul de Nord al World Trade 

Center. În intervalul a 90 de minute, un al doilea avion lovea Turnul Sudic, un al 

2 http://en.wikipedia.org/wiki/Emergency_law_in_Egypt, accesat la 05.09.2012. 

3 http://weekly.ahram.org.eg/2005/759/eg8.htm, accesat la 05.09.2012. 

4 http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/04/30/AR2006043001039.html, 

accesat la 05.09.2012. 

5 http://www.history.com/this-day-in-history/us-bombs-libya, accesat la 05.09.2012. 

6 http://www.nytimes.com/2001/11/14/world/4-guilty-in-fatal-1986-berlin-disco-bombing-linked- 

to-libya.html, accesat la 05.09.2012. 

7 http://www.bbc.co.uk/news/uk-scotland-south-scotland-12552587, accesat la 05.09.2012. 

8 http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/3566545.stm, accesat la 05.09.2012. 

274

treilea străpungea cercurile Pentagonului, iar un al patrulea dispărea de pe cer 

deasupra Pennsylvaniei. La lăsarea serii, soarele apunea într-o lume foarte diferită” 9 . 

Impactul atacului asupra Statelor Unite ale Americii a fost teribil, iar 

consecinţele sale au atins cote planetare, în spaţiu, şi istorice, în timp. 

Deşi importante, nu atât pierderile de vieţi omeneşti şi pagubele materiale au 

fost cele care au şocat poporul american şi o lume întreagă, cât faptul că atacul a 

arătat că Statele Unite ale Americii – cel mai avansat şi mai puternic stat din lume – 

sunt vulnerabile. Iar pentru ca acest mesaj să fie înţeles de toţi – în primul rând de 

americani – au fost atacate simboluri ale SUA, adică lucruri de cea mai mare 

însemnătate, lucruri cu semnificaţie deosebită pentru toţi americanii şi binecunoscute 

de toţi ne-americanii. 

În discursul prin care s-a adresat Camerelor reunite şi naţiunii, preşedintele 

SUA a menţionat în mod expres intenţia şi efectul atacului: „Naţiunea noastră a fost 

avertizată: Nu suntem imuni la un atac” 10 . Şi, într-adevăr atacul a avut rezultatul 

scontat, a fost perceput ca o declaraţie de război şi i s-a răspuns ca atare. La 26 de zile 

de la atac 11 , Statele Unite ale Americii declanşau „Războiul împotriva terorismului” 

sau „Războiul global împotriva terorismului” prin bombardarea Afganistanului 

condus de regimul taliban. Astfel a fost numită informal şi popularizată chiar de 

preşedintele SUA reacţia promptă, hotărâtă a Statelor Unite la agresiunea din 

septembrie 2001, iar această denumire este semnificativă pentru modul cum au 

înţeles Statele Unite situaţia şi cum au ales să-i răspundă. 

Pornim de la presupunerea rezonabilă că omul a încercat întotdeauna să 

folosească cuvintele cele mai adecvate pentru a-şi face cunoscute gândurile, pentru a 

a-şi comunica mesajul pe care vrea să-l comunice. 

Aşadar, avem trei elemente-cheie care constituie cadrul conceptual analitic al 

strategiei Statelor Unite ale Americii după 9/11. 

1.1 . Teroarea/Terorismul 

Cuvântul folosit cel mai adesea de americani a fost acela de „teroare”, mai 

degrabă decât acela de „terorism”: „Război împotriva terorii”. Nu e diferenţă foarte 

mare, însă e o nuanţă care merită subliniată. Adică, ceea ce au perceput SUA prin 

atacul de la 9/11 a fost teroare şi de la această percepţie, de la acest sentiment teribil a 

pornit răspunsul ulterior al Statelor Unite şi tot de aici trebuie începută orice analiză, 

psihologică, socială sau politică a acestuia. 

Acest sentiment, de teroare, nu este o frică, o spaimă oarecare şi nici măcar o 

angoasă obişnuită, ci frică, spaimă şi angoasă la cea mai mare intensitate şi la nivelul 

unei întregi naţiuni. 

Acestei realităţi urmau instituţiile statului să-i găsească o abordare adecvată şi 

un răspuns optim. Lupta avea să fie una cum nu mai fusese nici o alta în toată istoria 

omenirii: împotriva terorii. Adică, nu doar împotriva teroriştilor, ci împotriva 

9 

http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2008/12/20081217-6.html, accesat la 

05.09.2012. 

10 

http://www.britannica.com/presidents/article-9398253, accesat la 06.09.2012. 

11 

http://nymag.com/news/articles/wtc/1year/numbers.htm, accesat la 06.09.2012. 

275

oricăreisurse de teroare, fie individ, organizaţie non-statală, stat sau a oricărei alte 

entităţi care o sprijină. Statele Unite aveau să confrunte mai mult decât indivizi sau 

state, aveau să confrunte un fenomen. 

1.2 . Războiul 

Au mai fost şi alte atacuri teroriste în trecut, dar nici unul n-au determinat o 

declaraţie de război din partea Statelor Unite. Atacul din 9/11 n-a fost considerat un 

„simplu” atac terorist, o agresiune izolată căreia Statele Unite să-i răspundă punctual. 

Atacul din 9/11 a fost perceput ca un act de război: „În 11 septembrie, duşmanii 

libertăţii au comis un act de război împotriva ţării noastre”, spunea preşedintele 

Statelor Unite în discursul menţionat mai sus 12 . 

Iată de ce răspunsul Statelor Unite a fost pe măsură: nu un atac, nu o bătălie, nu 

o acţiune secretă, ci război. Aceasta întrucât aceşti „duşmani ai libertăţii” nu erau 

doar persoane, ci şi organizaţii internaţionale şi chiar state. Răspunsul Statelor Unite 

nu era o chestiune care să privească doar forţele de poliţie, forţele speciale sau 

serviciile secrete, ci şi, în primul rând, forţele armate regulate ale Statelor Unite. 

După şapte ani, în discursul său ţinut la forumul Consiliului Atlanticului, 

directorul C.I.A. accentua acelaşi lucru: „Acest război – şi daţi-mi voie să subliniez 

asta – n-ar trebui să faceţi greşeala să credeţi că acesta este altceva decât un război. 

Acest război este departe de a se fi încheiat” 13 . 

1.3 . Caracterul global. Al treilea război mondial 

„Războiul împotriva terorii” nu avea să fie un război obişnuit. 

În primul rând, Statele Unite înfruntau un inamic atipic a cărui ameninţare era 

asimetrică. Înlăturarea regimului taliban n-a fost decât o etapă din acest război. Dar 

chiar şi în Afganistan războiul este neconvenţional: inamicul nu are o identitate bine 

conturată, atacă în ambuscadă, izolat, de cele mai multe ori prin atacuri sinucigaşe 

greu de prevăzut. Apoi, acest război urma să fie purtat pretutindeni unde s-ar fi găsit 

terorişti sau unde ei ar fi găsit adăpost şi sprijin. Tocmai de aceea „Războiul 

împotriva terorii” a mai fost numit şi „Războiul global împotriva terorii”. 

În al doilea rând, Statele Unite s-au angajat în acest război cu o foarte mare 

determinare: „Vom dirija orice resursă disponibilă – orice mijloc diplomatic, orice 

instrument al intelligence-ului, orice instrument de impunere a legii, orice influenţă 

financiară şi orice armă de război ar fi necesară – pentru dezmembrarea şi înfrângerea 

reţelei terorii globale... Răspunsul nostru implică mult mai mult decât represalii 

imediate şi lovituri izolate. Americanii n-ar trebui să se aştepte la o bătălie, ci la o 

lungă campanie, cum n-am mai văzut alta niciodată. Ar putea să cuprindă lovituri 

dramatice, vizibile la televizor şi operaţiuni secrete, secrete chiar şi în succes. Îi vom 

înfometa pe terorişti financiar, îi vom întoarce pe unul împotriva altuia, îi vom hăitui 

dintr-un loc în altul, pînă nu vor mai avea unde să se adăpostească sau să se 

odihnească. Şi vom urmări naţiunile care acordă ajutor şi refugiu terorismului. 

12 


13 

https://www.cia.gov/news-information/speeches-testimony/speeches-testimony-archive- 

2008/directors-remarks-at-the-atlantic-council.html, accesat la 10.09.2012. 

276

Fiecare naţiune, în fiecare regiune, are acum de luat o decizie. Fie sunteţi cu noi, fie 

sunteţi cu teroriştii. Din această zi înainte, orice naţiune care continuă să găzduiască 

sau să sprijine terorismul va fi văzut de Statele Unite ca un regim ostil” 14 . 

În al treilea rând, „Războiul global împotriva terorii”, avea să cuprindă 

numeroase alte războaie purtate fie doar de Statele Unite, fie de Statele Unite 

împreună cu partenerii săi din NATO. Iată denumirea oficială a acestor războaie: 

„Operaţiunea Străduinţă Neobosită”, „Operaţiunea Libertate Durabilă” („Operaţiunea 

Libertate Durabilă – Afganistan”, „Operaţiunea Libertate Durabilă – Filipine”, 

„Operaţiunea Libertate Durabilă – Cornul Africii”, „Operaţiunea Libertate Durabilă – 

Trans-Sahara”), „Zone de interdicţie a zborului în Irak”, „Operaţiunea Libertate în 

Irak”, „Operaţiunea Zori Noi”, la care se adaugă luptele din Pakistan, Yemen şi 

Kaşmir. 

Un război de o asemenea anvergură, care să implice resurse atât de importante, 

să fie purtat la scară globală şi să antreneze atâtea naţiuni, nu poate fi numit decât un 

război mondial: Al treilea război mondial. 

2. Structura terorii şi războiul ideilor 

Dar „Războiul împotriva terorii” era un război diferit şi dintr-o altă perspectivă. 

Pentru că, deşi răspunsul armat avea să fie prompt, prin atacarea Afganistanului, lupta 

armată nu era totul, şi aceasta a fost decizia politică care a urmat analizei strategice 

ulterioare atacului: „[...] în acele prime săptămâni de incertitudine nu a existat nici un 

precedent indiscutabil de urmat. Eram confruntaţi cu o alegere printre multe evoluţii 

diferite a evenimentelor. La un capăt al spectrului, am fi putut răspunde printr-o 

strategie pur defensivă – chirchindu-ne în spatele graniţelor noastre şi retregându-ne 

de pe scena lumii. La celălalt capăt al spectrului, puteam să căutăm răzbunare prin 

represalii imediate – atacând naţiunile care sprijină teroarea, fără nici o strategie mai 

largă cu care să abordăm adevăratele cauze ale problemei. Am respins ambele 

extreme în favoarea unei abordări deliberate şi cuprinzătoare – una în care am folosit 

toate elementele puterii naţionale pentru a păstra America în siguranţă acasă, 

înţelegerea faptului că trebuia să purtăm bătălia cu inamicul peste hotare şi ideea de a 

promova libertatea ca alternativă la teroare” 15 . 

Analiza ameninţării teroriste făcute în Strategia Naţională pentru Combaterea 

Terorismului din 2003 a dus la următoarea structură a terorii 16 : 

14 


15 

http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2008/12/20081217-6.html, accesat la 

05.09.2012. 

16 

https://www.cia.gov/news-information/cia-the-war-on-terrorism/Counter_Terrorism_ 

Strategy.pdf, p. 6, accesat la 10.09.2012. 

277

Această structură a terorii va determina o strategie complexă pentru reducerea 

şi anihilarea ei, care să se adreseze în mod difeirt fiecărui nivel al ameninţării în 

parte. 

La nivelul organizaţiilor şi al liderilor, strategia a fost aceea de confruntare 

directă, violentă în vederea anihilării ameninţării. 

La nivel de state, al statelor care sprijină direct sau indirect terorismul, strategia 

a fost aceea a constrângerii multiple şi graduale: sancţiuni politice, economice şi, în 

cele din urmă, acţiuni militare: război. Aşa s-a întâmplat în Afganistan şi aşa s-a 

întâmplat în Irak. 

Însă la primul nivel, cel mai larg, la nivelul condiţiilor fundamentale de apariţie 

a terorismului, abordarea a fost diferită. Căci aici altele sunt realităţile decât la 

nivelurile superioare: „La bază, condiţii fundamentale ca sărăcia, corupţia, conflictul 

religios şi dezbinarea etnică creează oportunităţi de exploatare pentru terorişti. Unele 

din aceste condiţii sunt reale iar unele sunt fabricate. Teroriştii folosesc aceste 

condiţii pentru a-şi justifica acţiunile şi a avea susţinere mai largă. Credinţa că 

teroarea este o modalitate legitimă de a aborda asemenea condiţii şi a înfăptui 

schimbări politice este o problemă fundamentală care permite terorismului să se 

dezvolte şi să crească” 17 . 

La acest nivel, se impune altă strategie: pe lângă eforturile Statelor Unite de 

rezolvare a disputelor regionale, de a susţine dezvoltarea economică, socială şi 

politică, bazată pe economia de piaţă, buna guvernare şi statul de drept, diminuarea 

acestor condiţii de bază necesită şi câştigarea, împreună cu aliaţii Statelor Unite, a 

războiului ideilor, pentru susţinerea valorilor democratice şi promovarea libertăţii 

economice. Iar în această misiune Statele Unite nu se simte obligată să acţioneze 

singură, întrucât „lupta împotriva terorismului nu este doar lupta Americii. Prietenii şi 

aliaţii noştri se confruntă cu multe din aceste ameninţări. Pentru America este esenţial 

să lucreze în această campanie împreună cu prietenii şi aliaţii săi” 18 . Pentru câştigarea 

războiului ideilor, Strategia menţiona că „Statele Unite va urmări să sprijine 


18 Ibidem, p. 23. 

278

guvernele moderate şi moderne, mai ales în lumea musulmană. Vom continua să 

asigurăm musulmanii că valorile americane nu sunt împotriva islamului” 19 . 

Nimic nu este mai convingător pentru schimbarea strategiei Statelor Unite, 

decât înseşi cuvintele preşedintelui Statelor Unite, care au reconfirmat schimbarea 

adusă de Strategia din 2003: „După 11 septembrie, ne-am refăcut strategia de 

protejare a poporului american în jurul a trei principii” 20 . Este semnificativ faptul că 

unul din aceste principii se referă la idei, la valori, la libertate: „Al treilea, am 

recunoscut că războiul împotriva terorii este mai mult decât o bătălie a armelor. Este 

o luptă ideologică pentru inimi şi pentru minţi. Şi, pentru a învinge, trebuie să 

contrapunem ideologiei urii a teroriştilor o alternativă plină de speranţă bazată pe 

libertate şi dreptate. Astfel, după îndepărtarea regimurilor periculoase din Afganistan 

şi Irak, am refuzat să luăm calea uşoară a schimbării unui lider puternic cu altul. În 

schimb, am rămas pentru a ajuta tinerele democraţii să apară ca faruri călăuzitoare ale 

speranţei pentru popoarelor din Orientul Mijlociu. Am sporit sprijinul nostru pentru 

reformatorii democraţiei şi dizidenţi în toată lumea. Ne-am extins eforturile pentru a 

combate condiţiile de disperare şi lipsă a speranţei care au dat naştere la ură şi 

radicalism” 21 . 

În acest context, al războiului ideilor – parte a „Războiului împotriva terorii” – 

pot fi situate şi evenimentele cunoscute sub numele de „Primăvara arabă”. 

3. Promovarea libertăţii. Susţinerea „Primăverii arabe”. 

De ce să renunţe Statele Unite un aliat „credincios” ca Hosni Mubarak? De ce 

i-a cerut preşedintele Statelor Unite lui Hosni Mubarak să renunţe la putere 22 ? De ce 

să vrea să-l dea jos de la putere pe Muammar Gaddafi, cu ajutorul aliaţilor NATO, 

când acesta îşi arătase determinarea împotriva Al-Qaida, ba chiar începuse să câştige 

încrederea occidentalilor? 

La aceste întrebări nu poate fi decât un singur răspuns: pentru că Statele Unite 

– şi partenerii săi occidentali – au fost de partea oponenţilor acestora, au fost de 

partea majorităţii popoarelor care s-au răzvrătit împotriva dictaturilor lor. 

Statele Unite au ales să renunţe la un aliat fidel şi să rişte o turnură 

nefavorabilă a evenimentelor – cum ar fi succesiunea la putere a islamismului 

fundamentalist – pentru că de data aceasta au decis să considere mai valoroasă 

libertatea popoarelor musulmane, chiar dacă în aceste regiuni democraţia nu 

înseamnă acelaşi lucru ca în Occident, datorită combinării cu elemente ale religiei 

islamice. 


20 http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2008/12/20081217-6.html, accesat la 

05.09.2012. 

21 http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2008/12/20081217-6.html, accesat la 

05.09.2012. 

22 http://www.youtube.com/watch?v=WLa3QudS1GM, accesat la 14.09.2012. 

279

Putem remarca, de altfel, că şi în latura militară a „Războiului împotriva 

terorii” se face referire la conceptul de libertate: numele oficial al acestei operaţiuni 

fiind „Libertate Durabilă” („Enduring Freedom”). 

Şi, chiar dacă Statele Unite n-au fost la originea „Primăverii Arabe”, ele au 

susţinut-o puternic, cel puţin la nivel oficial. E ca şi cum Statele Unite ar vrea ca 

popoarele musulmane să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce fac şi pentru ceea 

ce doresc. Să nu mai dea vina pe dictatorii din ţările lor sau pe Statele Unite care le-ar 

conveni asemenea dictatori, cum s-a întâmplat în trecut. 

În războiul ideilor, ceea ce este important este convingerea popoarelor 

musulmane că valorile Statelor Unite şi ale Occidentului pot nu doar coexista cu cele 

musulmane, dar şi că sunt dezirabile. La 11 ani de la 9/11, preşedintele Statelor Unite 

face în continuare apel la lumea arabă pentru a asigurarea libertăţilor. În discursul 

ţinut la Organizaţia Naţiunilor Unite, el şi-a folosit cea mai mare parte a cuvântării de 

30 de minute vorbind despre mişcarea democratică arabă şi urmările sale: „Noi facem 

asta [valorizăm Primul Amendament, nota noastră], deoarece într-o societate diversă, 

eforturile de a restrânge dreptul la opinie poate deveni un mijloc pentru a reduce la 

tăcere cricicile sau pentru a oprima minorităţile. Noi facem asta deoarece dată fiind 

puterea credinţei în vieţile noastre şi pasiunea pe care diferenţele religioase o poate 

inflama, cea mai puternică armă împotriva discursului urii nu este represiunea, este 

mai mult vorbire – vocile toleranţei care se strâng împotriva bigotismului şi 

blasfemiei şi susţin valorile înţelegerii şi respectului mutual. Nu există discurs care să 

justifice violenţa oarbă. Nu există cuvinte care să scuze uciderea inocenţilor. Nu 

există înregistrare video care să justifice un atac asupra unei ambasade. Nu există 

demfăimare care să ofere o scuză unor oameni pentru a da foc la un restaurant în 

Liban sau pentru a distruge o şcoală în Tunis sau pentru a provoca moarte şi 

distrugere în Pakistan” 23 . 

Că Statele Unite au dezvoltat o nouă strategie a fost remarcat şi de analişti ai 

politicii internaţionale. În articolul intitulat „Noua doctrină a Statelor Unite”, George 

Friedman notează că „în conformitate cu noua doctrină, absenţa unui interes 

semnificativ din partea SUA înseamnă că soarta unui stat precum Siria stă în mâinile 

poporului sirian şi ale statelor vecine. (...). Statele Unite au intrat într-o perioadă în 

care trebuie să facă transferul de la dominaţia militară la o manipulare mai subtilă. 

(...). Este vorba despre o maturizare a politicii externe a SUA, nu o degradare a ei. 

(...). Un punct de vedere important este acela că nimeni nu a decis adoptarea aceste 

noi doctrine, ea a părut în conformitate cu realitatea cu care se confruntă SUA. 

Acesta este modul de apariţie a unei doctrine puternice” 24 . 

La rândul său, Thomas L. Friedman ajunge la concluzii similare, întrebându-se 

„Cum poate să aibă impact Statele Unite într-o regiune întretăiată de atâtea conflicte 

şi agende? Începem prin a spune clar că noile guverne arabe sunt libere să-şi aleagă 

calea pe care o doresc, dar le vom sprijini doar pe acelea care sunt de acord că ţările 

care prosperă azi: 1) îşi educă poporul la cele mai moderne standarde; 2) le dau 

23 

http://www.nytimes.com/2012/09/26/world/obamas-speech-to-the-united-nations-generalassembly-text.html?pagewanted=all, 

accesat la 28.09.2012. 

24 

http://www.stratfor.com/weekly/emerging-doctrine-united-states, accesat la 10.10.2012. 

280

putere femeilor; 3) îmbrăţişează pluralismul religios; 4) au mai multe partide, alegeri 

regulate şi o presă liberă; 5) îşi menţin angajamentele din tratate şi 6) îi ţin sub 

control pe extremiştii lor cu ajutorul forţelor de securitate guvernate de domnia 

legii” 25 . 

Concluzii 

Vechea strategie a Statelor Unite îşi are originea în politica de relaţii 

internaţionale care aparţinea lumii moderne, a cărei ordine „este dată de 

recunoaşterea principiului suveranităţii şi, în paralel de separarea clară dintre 

afacerile interne şi cele externe ale statului, cu menţiunea că interferenţa externă în 

treburile interne este interzisă” 26 . Această strategie şi-a dovedit limitele în Europa. 

Sistemul de forţe care a înlocuit sistemul lumii moderne este cel postmodern, „bazat 

pe deschidere şi transparenţă”, caracteristica fundamentală a lumii postmoderne fiind 

aceea că „distincţia dintre politica internă şi afacerile externe încep să dispară” 27 . Iar 

într-o astfel de lume postmodernă, trebuie avut în vedere faptul că „Războiul se referă 

la schimbarea modului de a gândi al oamenilor, sau cel puţin la schimbarea 

comportamentului lor. Dacă armele moderne creează iluzia că îi poţi gestiona pe 

străini de la distanţă, atunci aceste arme sunt la fel de periculoase pentru cei care le 

deţin ca şi pentru victimele lor. [...]. Dacă descoperim că suntem eficienţi la purtarea 

războiului şi inepţi în ceea ce priveşte pacea atunci înseamnă că ne întoarcem la 

abordarea lui Ginghis-Han sau Timur Lenk” 28 . 

Statele Unite ar putea oricând să zdrobească o ţară musulmană sau chiar o 

regiune. Însă „ceea ce faci după încheierea conflictului este elementul care aduce 

stabilitate şi permite refacerea. [...]. Napoleon pare să fi spus: ’Nimic permanent nu 

poate fi fundamentat pe forţă’”. 

Dincolo de războiul armelor, ca să învingă cu adevărat, Statele Unite au nevoie 

să câştige şi războiul ideilor. Iar noua sa strategie vine tocmai cu această importantă 

complementaritate. Căci decizia politică de schimbare a strategiei pentru lumea arabă 

pare să fi fost luată în urma unei analize strategice din care a rezultat că este mai bine, 

atât pentru Statele Unite cât şi pentru statele arabe, ca libertatea şi beneficiile ei să nu 

fie apărate şi circumscrise doar unei părţi a lumii, ci – mai ales sub exigenţa 

globalizării – să fie împărtăşite şi extinse la cât mai multe popoare. 

Bibliografie: 

1. COOPER, Robert, Destrămarea naţiunilor, Bucureşti: Editura Univers 

Enciclopedic, 2007; 

2. http://georgewbush-whitehouse.archives.gov; 

3. http://global.nytimes.com; 

25 

http://www.nytimes.com/2012/10/10/opinion/friedman-what-romney-didnt-say.html, accesat la 

14.10.2012. 

26 

Robert COOPER, Destrămarea naţiunilor, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 48. 

27 Ibidem, pp. 55-56. 


281

4. http://nymag.com; 

5. http://weekly.ahram.org.eg; 

6. http://www.bbc.co.uk; 

7. http://www.britannica.com; 

8. https://www.cia.gov; 

9. http://www.history.com; 

10. http://www.washingtonpost.com; 

11. http://www.wikipedia.org; 

12. https://www.youtube.com. 

282

ARMATA ROMÂNIEI ŞI TRANSFORMAREA EI 

PENTRU A RĂSPUNDE EXIGENŢELOR 

MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL 

Dr. Dorin – Marinel EPARU * 

Rezumat: În ultimul deceniu, organismul militar a parcurs un amplu proces de reformă şi 

modernizare în scopul creării unor capacităţi de apărare credibile şi eficiente, adaptate noului 

mediu de securitate. Acest proces a fost permanent corelat cu cerinţele aderării la Alianţa Nord 

Atlantică şi a beneficiat de sprijin din partea NATO şi a statelor membre. 

Statutul de membru al Alianţei şi al UE impune asigurarea capacităţilor ce vor fi puse la 

dispoziţie pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, exercitarea 

unui rol important în dezvoltările conceptuale apărute în noul context de securitate, precum şi 

participarea activă la procesul de transformare şi dezvoltare a noi capabilităţi. Această schimbare 

fundamentală de perspectivă, ce a impus şi translaţia de la apărarea teritorială statică către o 

perspectivă globală a angajamentelor militare, influenţează transformarea forţelor armate ale 

României. 

Cuvinte-cheie: mediul de securitate, transformarea militară, politici de securitate, 

remodelarea forţelor, eficientizarea folosirii resurselor. 

La momentul actual, mediul de securitate al României este modelat de cerinţe 

cu caracter transformaţional profund pentru organismul militar, ce sunt accentuate de 

atenuarea delimitărilor între domeniile de acţiune militar, economic, diplomatic şi 

determinate de progresul tehnologic, revoluţia în afacerile militare şi efectele 

globalizării. Premisele fundamentale ale politicii de securitate au fost adaptate prin 

încorporarea unor noi misiuni ale forţelor armate în domeniul securităţii şi prin 

definirea parametrilor de adaptare a structurilor militare la acestea. 

În prezent, „politica de securitate include noi misiuni pentru forţele armate, 

pornind şi de la premisa că acestea sunt pregătite pentru a veni în sprijinul altor 

instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii" 1 . 

Implicarea forţelor armate inclusiv în acţiuni cu caracter non-militar răspunde 

unor cerinţe de asigurare a eficienţei acţiunii şi capacităţii de răspuns rapid. În acest 

sens, va fi îmbunătăţită capacitatea Forţelor Armate ale României de angajare în 

misiuni de stabilizare şi reconstrucţie şi în operaţii cu o dimensiune civilă mai 

pronunţată, inclusiv în operaţii de intervenţie la dezastre. De aceea România va 

urmări accentuarea coordonării între instituţiile din domeniile militar, diplomatic, al 

informaţiilor şi economic. 

Procesul de transformare militară va fi intercorelat cu transformarea la nivelul 

Alianţei Nord-Atlantice şi al componentei de apărare al UE la viitoarele evoluţii la 

nivelul politicii europene de securitate şi apărare şi cu alte procese similare ale unor 

* Colonel profesor militar, Comisia didactică nr.1 – Ştiinţe militare. Studii strategice şi de 

apărare, Departamentul operaţii întrunite, studii strategice şi de securitate, Universitatea 

Naţională de Apărare „Carol I”. 

1 Teodor FRUNZETI, colectiv, Lumea 2011, Editura CTEA, Bucureşti, 2011, p.78. 

283

aliaţi strategici ai României, în vederea asigurării conectării la evoluţiile relevante. 

România va continua să sprijine amplul proces de transformare a NATO, care va 

permite Alianţei să răspundă mai eficient la noile ameninţări, să dispună de capacitate 

de acţiune globală şi de reacţie rapidă, adecvate întregului spectru de misiuni 

asumate. 

Transformarea militară reprezintă un instrument deosebit de eficient în 

consolidarea rolului apărării în cadrul politicii de securitate. România urmăreşte 

crearea unor forţe expediţionare moderne, flexibile şi eficiente, avansate tehnologic, 

capabile să asigure credibilitatea apărării şi îndeplinirea angajamentelor asumate pe 

plan internaţional. 

Transformarea oferă oportunitatea structurării, echipării şi instruirii forţelor 

militare astfel încât să poată îndeplini şi noile misiuni impuse de actualul context de 

securitate, independent şi în cadru multinaţional, în organizaţii sau coaliţii. Pentru 

sprijinul angajamentelor internaţionale ale României, reforma şi modernizarea 

forţelor armate va evolua în direcţia constituirii de forţe şi capabilităţi dislocabile, cu 

capacitate de auto-susţinere în teatrele de operaţii şi cu capacitate de reacţie în timp 

scurt. Va fi urmărită îmbunătăţirea capacităţii de operare întrunită şi în cadru 

multinaţional, sporirea eficacităţii procesului de generare a forţelor şi utilizării 

resurselor alocate pentru apărare. Va continua cooperarea multinaţională pentru 

dezvoltarea unor capabilităţi moderne, inclusiv în domeniul deţinerii şi operării în 

comun a acestora, în cadrul NATO şi UE. 

Creşterea vitezei de reacţie în operaţii necesită sporirea capacităţii de adaptare 

şi reacţie instituţională, corelată cu îmbunătăţirea cooperării interagenţii şi 

perfecţionarea mecanismelor de control civil şi democratic asupra organismului 

militar. De asemenea, va fi acordată o atenţie deosebită capacităţii forţelor militare de 

a opera cu organizaţiile non-guvernamentale, care joacă un rol tot mai important în 

actualele operaţiuni şi de a interacţiona eficient cu populaţia civilă din teatrele de 

operaţii. 

În domeniul conceptual, procesul de transformare militară vizează revizuirea 

doctrinelor, a sistemului de instruire a forţelor şi modului de ducere a acţiunilor 

militare. Va fi accentuată introducerea graduală a abordării operaţiilor bazată pe 

efecte, pornind de la capacităţile necesare, deplasând accentul de pe modelul bazat pe 

consum ridicat de forţe şi resurse pe creşterea capacităţii distructive şi a precizie 

utilizării forţei, inclusiv prin dezvoltarea unor forţe care implementează conceptul 

războiului bazat pe reţea, utilizând tehnologia informaţiei, descentralizarea deciziilor 

la nivel tactic şi operativ şi utilizarea în timp real a informaţiilor. 

În domeniul planificării militare, noile misiuni ale forţelor armate necesită 

perfecţionarea sistemului şi redefinirea conceptelor şi strategiilor de planificare a 

apărării, în scopul creşterii capacităţii de adaptare la dinamica provocărilor 

contemporane şi din perspectiva utilizării mai eficiente a resurselor, atât a celor 

alocate pentru apărare, cât şi altor resurse din domeniul securităţii. România va 

continua armonizarea procedurilor de planificare cu cele existente în cadrul Alianţei 

Nord Atlantice şi UE. 

284

Transformarea militară este un proces continuu, extrem de complex. Pentru 

realizarea transformării vor fi folosite resurse materiale, financiare şi organizaţionale, 

potenţialul intelectual al resursei umane şi, nu în ultimul rând, resursele politice şi 

sprijinul din partea societăţii româneşti. Eficientizarea folosirii resurselor va fi 

asigurată prin respectarea principiilor referitoare la aplicarea unui management pe 

bază de programe integrate şi coordonării instituţiilor implicate în utilizarea 

resurselor, precum şi prin măsuri de consolidare a transparenţei utilizării fondurilor 

publice în folosul contribuabililor. 

În derularea sa, transformarea trebuie să includă două componente vitale: 

inovaţia şi modernizarea, pentru a menţine cultura schimbării în scopul asigurării de 

avantaje în competiţia specifică erei informaţionale precum şi în scopul remodelării 

conducerii, educaţiei, proceselor şi organizaţiilor şi al menţinerii echilibrelor 

organizaţionale. 

Din această perspectivă, cerinţa fundamentală a transformării este 

continuitatea, care impune crearea şi anticiparea viitorului, relaţionând co-evoluţia 

conceptelor, proceselor, organizaţiilor/structurilor şi tehnologiilor. Prin urmare, 

transformarea militară trebuie privită ca un proces căruia îi este subsumat un set de 

semnificaţii, aflate în relaţii de interdependenţă. 

Transformarea înţeleasă ca mod de adaptare – presupune remodelarea forţelor 

armate în conformitate cu noile caracteristici ale mediului de securitate. 

Transformarea înţeleasă ca reformă a domeniului apărării – implică modernizarea 

infrastructurii militare, îmbunătăţirea metodelor şi practicilor de management al 

resurselor pentru apărare (în special în ceea ce priveşte achiziţiile de armamente, 

logistică, politică de personal) şi reevaluarea eficientei PPBS în noul context, 

reducerea mărimii forţelor, schimbarea modului de planificare prin trecerea de la 

planificarea bazată pe ameninţări la cea bazată pe capabilităţi. 

Transformarea înţeleasă ca efect al revoluţiei în afacerile militare – presupune 

adoptarea şi implementarea noilor doctrine de utilizare a forţelor armate în condiţiile 

dezvoltării tehnologice a armamentului şi echipamentelor militare, restructurării 

forţelor armate în concordanţă cu cerinţele erei informaţionale (unităţi de luptă reduse 

numeric, cu grad ridicat de independenţă şi mare putere de lovire), flexibilităţii 

ierarhiei de comandă, punerii accentului pe capacitatea de a desfăşura operaţii în reţea 

(nu pe platforme de luptă) şi interoperabilităţii diferitelor categorii de forţe. 

„Transformarea militară implică schimbări la nivelul doctrinelor, organizării 

şi structurii forţelor, capabilităţilor, activităţii de informaţii, instruirii, educaţiei şi 

achiziţiilor, managementului personalului şi programării bugetare, care devin astfel 

principalele domenii de aplicare a transformării în domeniul militar” 2 . 

Privit ca un proces strategic, începând cu 2012, transformarea Armatei 

României trebuie asociată celei de transformare a Alianţei Nord-Atlantice şi 

componentei de apărare a UE. 

În acest context, obiectivul fundamental al transformării constă în a asigura 

capacitatea necesară Armatei României de a promova şi proteja interesele naţionale 

2 

F. REPEZ. Gh. DEACONU, Securitate şi insecuritate în epoca globalizării, Editura Universităţii 

Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2011, p 127. 

285

în faţa ameninţărilor curente şi a celor viitoare. Realizarea obiectivului menţionat 

impune câştigarea abilităţii şi flexibilităţii de a proiecta rapid forţele şi apoi de a le 

susţine în orice teatru de operaţii unde trebuie să fie în măsură să acţioneze în întregul 

spectru de conflicte şi misiuni: conflicte de mică intensitate; operaţii de răspuns la 

criză; acţiuni de asistenţă umanitară; operaţii de tip Articol V şi Non-Articol V. 

Aceasta este de fapt esenţa transformării: trecerea de la o „armată de apărare” la o 

„armată de stabilitate”, cu accent pe maximizarea eficienţei forţelor şi dobândirea 

capabilităţii de a prevedea evoluţia mediului strategic şi, implicit, de a găsi, în timpul 

oportun, calea de adaptare la acesta. 

Există o serie de raţiuni care impun abordarea cu prioritate a transformării 

Armatei României, printre care: schimbări esenţiale în tipologia războaielor; 

necesitatea adaptării concepţiei de ducere a operaţiilor şi a capabilităţilor Armatei la 

noile riscuri şi ameninţări; adaptarea structurii de forţe la exigenţele noilor tehnologii; 

necesitatea existenţei unui timp suficient pentru implementarea schimbărilor/ 

transformărilor. Desigur, Armata României se va transforma gradual, în măsură să 

acopere toate domeniile şi să dobândească întreaga gamă de capabilităţi de care 

NATO şi UE au nevoie, corespunzător acţiunii întrunite şi efortului multinaţional, în 

concordanţă cu filozofia conceptului „Războiului bazat pe reţea”. 

Forţele militare trebuie să fie pregătite diferenţiat şi diversificat, pe baza 

doctrinelor de luptă moderne, pentru o gamă largă de misiuni clasice şi 

neconvenţionale, orientate spre obiective, corespunzător noilor modalităţi de ducere a 

războiului, în rândul cărora misiunile antiteroriste, contra-proliferare, contrainsurgenţă 

şi de reconstrucţie post-conflict vor avea o pondere însemnată. Vor fi 

dezvoltate capacităţi adecvate de intervenţie umanitară şi stabilizare, de sprijinire a 

autorităţilor publice în cazul unor urgenţe civile generate de factori geo-fizici, meteoclimatici 

sau de altă natură, precum şi pentru misiuni de securitate publică, în 

conformitate cu prevederile constituţionale, ale legilor ţării şi obligaţiilor asumate în 

cadrul organizaţiilor de securitate la care România este parte. O atenţie deosebită va 

fi acordată transformărilor în domeniul planificării apărării, în care scop se va finaliza 

procesul de armonizare a procedurilor naţionale de planificare cu procedurile 

standard care funcţionează în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, Uniunii Europene şi 

parteneriatelor strategice. În acest context, va fi perfecţionat procesul de planificare a 

forţei, vor fi adoptate noi principii şi concepte operaţionale şi va fi elaborată o nouă 

strategie militară. 

Transformarea apărării nu reprezintă un scop în sine, ci răspunsul adecvat la 

evoluţia mediului de securitate, la transformarea NATO , a UE şi la angajamentele pe 

care România şi le-a asumat pe plan internaţional. 

România trebuie să dezvolte cu prioritate programe prin care vor fi sporite 

capabilităţile naţionale şi regionale de monitorizare, intervenţie rapidă pentru 

prevenirea şi contracararea riscurilor provenite din spaţiul maritim. De asemenea, vor 

fi susţinute iniţiativele prin care va fi crescută capacitatea regională de răspuns la 

crize şi de contracarare a proliferării, precum şi cele prin care va fi îmbunătăţit cadrul 

legislativ pentru sporirea încrederii la nivel regional. 

286

Abordarea coerentă presupune, interagenţii la nivel naţional şi promovarea 

identităţii regionale (atât la nivelul aliaţilor, cât şi al partenerilor). Se va urmări 

evitarea paralelismelor şi folosirea eficientă a resurselor, respectiv o abordare 

concertată şi coordonată a proiectelor naţionale şi a celor în format multilateral. La 

nivel executiv, vor fi realizate planuri de acţiune interagenţii cu stabilirea clară a 

responsabilităţilor ce revin instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii. Pentru 

promovarea identităţii regionale, România trebuie să se sprijine pe o strategie de 

comunicare focalizată la nivelul comunităţii euro-atlantice. În acest sens, vor fi 

folosite relaţiile de parteneriat special ale României cu alte ţări. 

Bibliografie: 

1. CLAUSEWITZ, K. V., Despre război, Bucureşti: Editura Militară, 1982. 

2. FRUNZETI T., colectiv, Lumea 2011, Bucureşti: Editura CTEA, 2011; 

3. FRUNZETI T., BĂDĂLAN E., Simetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, 

Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2004; 

4. MARTIN, Hans-Peter, SCHUMANN, Harald, Capcana globalizării, 

Bucureşti: Editura Economică, 2001; 

5. MUREŞAN, M., VĂDUVA, Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, 

Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004; 

6. REPEZ, F., DEACONU, Gh., Securitate şi insecuritate în epoca globalizării, 

Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2011; 

7. ONIŞOR Constantin, Teoria strategiei militare - realitatea XX, perspective 

XXI, Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999; 

8. TOFFLER A. şi H., Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, 

Bucureşti: Editura Antet, 1996; 

9. TZÎ Sun, Arta războiului, Bucureşti: Editura Aurelia, 1996; 

10. *** Colectiv de autori, Tratat de Ştiinţă Militară, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti: 

Editura Militară, 2001. 

287

PROGRAMUL NUCLEAR IRANIAN ŞI DINAMICA SECTORULUI 

MILITAR ÎN CADRUL COMPLEXULUI DE SECURITATE AL STATELOR 

ARABE DIN ZONA GOLFULUI PERSIC 

Eugen LUNGU * 

Rezumat: The Iranian nuclear program is one of the important issues in current 

international relations. The possibility that Iran could produce nuclear weapons in the near future 

has created concern among the Gulf nations. These Arab countries are now faced with a security 

dilemma and have started to develop modern defense capabilities in partnership with the U.S. If a 

diplomatic solution for the Iranian nuclear program is not reached, probably the Persian Gulf 

region will be the stage of a continuous armament race. The participation of major international 

state actors in solving this very sensitive issue could lead to a diplomatic solution and avoiding a 

new armed conflict in the Middle East. 

Cuvinte-cheie: Iranian nuclear program, nuclear weapons, Gulf nations, security, defense 

capabilities. 

Introducere 

În ultimii ani agenda securităţii globale a făcut mereu referire la dosarul 

nuclear iranian, comunitatea internaţională manifestând îngrijorare faţă de 

consecinţele grave pe care le-ar putea avea eşecul negocierilor cu Iranul şi înarmarea 

acestui stat cu arma nucleară. Posibila realizare a armei atomice de către iranieni, în 

situaţia în care comunitatea internaţională nu va acţiona eficient şi ferm în această 

problemă, pune în gardă statele democratice, inclusiv statele arabe 1 din regiunea 

Golfului Persic, aflate în vecinătatea marelui stat islamic din Orientul Mijlociu. 

Conform raportului anual SIPRI pentru anul 2011 „armele nucleare rămân un atribut 

al puterii la nivel internaţional” 2 şi din perspectiva acestui lucru, putem afirma, din 

păcate, că se menţine tentaţia producerii sau deţinerii de arme nucleare de către unele 

regimuri nedemocratice din diferite zone ale lumii în scopul de a-şi amplifica puterea 

şi influenţa în acele arii geopolitice. 

Opinia specialiştilor cu privire la stadiul la care a ajuns Iranul în domeniul 

dezvoltării programului său nuclear în scopuri militare este, oarecum, diferită. 

Conform ultimelor date comunicate public de către o serie de analişti independenţi, 

precum şi pe baza rapoartelor unor institute de cercetare în domeniul securităţii 

Orientului Mijlociu, se apreciază că nu va mai trece mult timp până când Iranul va 

putea fabrica primele arme nucleare. Dacă israelienii 3 susţin că regimul de la Teheran 

* 

Lector universitar doctorand, Universitatea Europei de Sud –Est „LUMINA”. 

1 

Vom avea în vedere, în cadrul analizei, acele state arabe riverane la Golful Persic, care fac parte 

din Consiliul de Cooperare al Golfului: Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Oman, 

Kuweit şi Qatar. 

2 

Dan ZAVALEANU, Raport: Pericolul nuclear ameninţă omenirea, cotidianul.ro, 14 octombrie 

2012, http://www.cotidianul.ro/raport-pericolul-nuclear-ameninta-omenirea-184920/. 

3 

Iran's nuclear program, The New York Times, October 9, 2012, http://topics.nytimes.com/ 

top/news/international/countriesandterritories/iran/nuclear_program/index.html. 

288

poate produce prima armă nucleară în primăvara, sau vara anului 2013, un raport 4 al 

unui institut american din domeniul securităţii internaţionale, publicat în SUA în 

octombrie 2012, precizează că Iranul ar putea avea arme nucleare într-un interval de 

10-14 luni. De asemenea, de cealaltă parte, oficialităţile regimului de la Teheran 

neagă acuzele care se aduc Iranului referitor la programul său nuclear în scopuri 

militare şi, pe diverse canale diplomatice încercă să convingă comunitatea 

internaţională de faptul că acest stat nu a încălcat legislaţia internaţională, dezvoltând 

doar un program nuclear civil pentru obţinerea energiei electrice. De exemplu, la o 

recentă dezbatere 5 pe problematica dosarului nuclear iranian la care a participat şi 

ambasadorul Iranului la Bucureşti, acesta se întreba retoric cu privire la „termenele” 

care vor fi lansate, mereu, din spaţiul occidental privind „inevitabilitatea înarmării 

Iranului cu arma nucleară”, date care niciodată nu se vor adeveri. Acesta sesiza un 

fapt care, oricât am fi de „euroatlantici”, nu se poate să nu ne facă să rămânem pe 

gânduri ţinând seama de faptul că presa de la noi, ca şi cea din Occident mai puţin a 

insistat pe acest lucru atunci când s-a abordat dosarul iranian: începând din 1992 când 

Benjamin Netanyahu, pe atunci parlamentar israelian, a lansat pentru prima dată 

ideea înarmării Iranului cu arma nucleară în câţiva ani; au urmat de atunci numeroase 

declaraţii ale unor lideri israelieni sau americani care au indicat „cu precizie” anul 

când Iranul va avea primele arme nucleare, termene care din fericire nu s-au adeverit. 

Ambasadorul iranian se întreba, poate îndreptăţit, câte astfel de termene „inevitabile” 

vor fi indicate în anii următori referitor la agresivitatea programului nuclear iranian? 

La începutul acestui an Robert Fisk, spunea ceva asemănător: „Preşedintele israelian 

ne avertizează acum că Iranul este pe punctul de a produce o armă nucleară. Cu toate 

acestea, noi reporterii nu menţionăm că Shimon Peres, în calitate de prim-ministru 

israelian, a spus exact acelaşi lucru în 1996. Asta a fost acum 16 ani. şi nu ne amintim 

că actualul prim-ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a declarat în 1992 că Iranul 

ar avea o bombă nucleară până în 1999. Asta ar fi cu 13 de ani în urmă. Aceeaşi 

poveste veche 6 . 

Statele arabe din zona Golfului Persic, ale căror opţiuni prooccidentale sunt 

binecunoscute, reprezentând un complex subregional de securitate, au început să 

perceapă tot mai mult, în ultimii ani, pericolul iranian datorită programului său 

nuclear care, conform declaraţiilor liderilor occidentali, continuă să fie dezvoltat în 

ascuns de regimul de la Teheran. În acest sens, suntem de acord cu faptul că ”Un 

adversar echipat cu un număr mare de arme nucleare şi de sisteme adecvate de 

lansare poate constitui o ameninţare prin capacitatea de distrugere rapidă a unei 

societăţi, lucru care nu este valabil pentru un adversar care nu posedă arme de 

4 

Paul CIOCOIU, Rapot american: Iranul poate produce bomba nucleară într-un an, evz.ro, 

09.10.2012, http://www.evz.ro/detalii/stiri/Raport-american-Iranul-poate-produce-bomba-nuclearntr-un-an-1004850.html. 

5 

Dezbaterea s-a intitulat ”Programul nuclear iranian. Strategii de securitate regională”, organizată 

de Geopolitica Club Cafe şi ASGRI, în data de 13.10.2012 la Biblioteca Metropolitană din 

Bucureşti. 

6 

Robert FISK, We've been here before-and it suit Israel that we never forget ”Nuclear Iran”, 

http://www.independent.co.uk/voices/commentators/fisk/robert-fisk-weve-been-here-before--and-itsuits-israel-that-we-never-forget-nuclear-iran-6294111.html, 

accesat la data de 12.10.2012. 

289

distrugere în masă. În mod similar mărimea şi echipamentele forţelor armate 

determină tipul de ameninţare pe care acestea le prezintă” 7 . Rămâne de văzut, însă, 

dacă se va dovedi cu date indubitabile că Iranul are un program nuclear în scopuri 

militare. 

Pornind de la scenariile pesimiste privind schimbarea echilibrului geopolitic în 

plan regional în situaţia înarmării Iranului cu mijloace nucleare, grupul de state arabe, 

membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), au început, în mod 

independent, să-şi dezvolte o serie de strategii în domeniul apărării, urmărind să-şi 

întărească sectorul militar al securităţii pentru a putea contracara un potenţial pericol 

care ar putea apărea din partea Iranului. În acelaşi timp, prezenţa şi influenţa în 

regiunea Orientului Mijlociu a unor actori statali importanţi- SUA şi cele mai 

puternice state occidentale, pe de o parte, China şi Federaţia Rusă, pe de altă parte, 

demonstrează interesul major faţă de această regiune a principalilor puteri ale lumii 

actuale. O serie de specialişti în studii de securitate nu s-au ferit să afirme că de fapt, 

„dosarul nuclear iranian” este pretextul pentru redesenarea zonelor de influenţă în 

Regiunea Orientului Mijlociu, pentru unii dintre cei mai puternici actori statali din 

lume. Se poate spune, astfel, că această densitate de actori statali extraregionali 

prezenţi în Orientul Mijlociu, rivalităţile geopolitice dintre aceştia pentru creşterea 

influenţei în cea mai bogată regiune în hidrocarburi din lume, creează îngrijorare din 

perspectiva dinamicii securităţii acestei zone şi determină fiecare stat arab din 

regiunea Golfului să privească cu mult mai mare atenţie problema securităţii militare 

pentru viitorii ani. De altfel, în ceea ce priveşte regiunea Golfului Persic „interesul 

puterilor externe faţă de resursele de petrol este de natură să facă din această zonă una 

în care o implicare continuă a marilor puteri poate fi garantată” 8 . 

1. Programul nuclear iranian-un potenţial pericol pentru securitatea 

globală? 

Multe dintre analizele geopolitice din spaţiul occidental privind situaţia actuală 

din Orientul Mijlociu au ajuns la concluzia că, prin modul în care Iranul a evitat să se 

conformeze Rezoluţiilor adoptate de ONU cu privire la programul său nuclear, acest 

stat a demonstrat că intenţionează în anii următori să modifice, în favoarea sa, 

distribuţia puterii în această regiune. O serie de specialişti în studii de securitate 

opinează că balanţa de putere regională s-ar schimba, categoric, în situaţia în care 

puterea de la Teheran ar reuşi să ducă la îndeplinire programul să nuclear în scop 

militar, ceea ce ar însemna o modificare fundamentală a situaţiei generale de 

securitate din Orientul Mijlociu şi din regiunile apropiate, inclusiv pe continentul 

european. De fapt, nu constituie o necunoscută faptul că, cu câteva decenii în urmă, 

Iranul îşi propunea să devină cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu. De exemplu, 

acum câţiva ani, un tânăr profesor universitar iranian, Ali Bagheri, adjunct al 

Consiliului Suprem pentru Securitate Naţională spunea cu încredere, referindu-se la 

7 

Barry BUZAN, Ole WAEVER, Jaap de WILDE, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura 

CA Publishing, Cluj Napoca, 2011, p.90. 

8 

Ibidem, p.103. 

290

epoca post Război Rece că „Lumea urmează să aibă mai multe puteri, iar printre 

acestea se va număra şi Iranul” 9 . Acest tip de declaraţie, dar mai ales unele venite în 

ultimele decenii din partea unor reprezentanţi ai puterii de la Teheran, pot fi 

interpretate ca făcând parte dintr-o strategie pe terme lung a Iranului de a deveni stat 

lider în regiunea Orientului Mijlociu. Dacă avem în vedere evenimentele majore 

petrecute de mai bine de un an şi jumătate în cadrul Primăverii Arabe, în Orientul 

Mijlociu şi Africa de Nord, trebuie să remarcăm faptul că modificarea situaţiei 

geopolitice la nivelul acestor două regiuni a determinat ca principalii actori 

extraregionali – SUA, Federaţia Rusă, China, cele mai puternice state de pe 

continentul european, UE - să-şi sporească influenţa, cu scopul „resetării”, cât mai 

avantajos cu putinţă, a relaţiilor cu statele arabe care au răsturnat regimurile 

autocratice şi intensificării cooperării cu statele arabe care deţin cele mai importante 

rezerve de hidrocarburi. 

Îngrijorarea privind dezvoltarea de către Iran a unui program nuclear în scopuri 

militare a fost remarcată în textul declaraţiei finale a Summitului NATO de la 

Chicago: „Împărtăşim serioasa îngrijorare a Consiliului de Securitate al Organizaţiei 

Naţiunilor Unite privind programul nuclear al Iranului şi facem apel la Iran să 

respecte pe deplin toate obligaţiile internaţionale, inclusiv toate rezoluţiile relevante 

ale Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului 

Guvernatorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Facem apel la Iran, 

în continuare, să coopereze cu comunitatea internaţională pentru a promova 

încrederea în natura exclusiv paşnică a programului său nuclear, în conformitate cu 

obligaţiile sale din tratatele internaţionale” 10 . Este clar faptul că analizând din 

perspectiva realismului politic, problema dosarului nuclear iranian s-a transformat, în 

primul rând, într-o dispută între principalii actori extraregionali din Orientul Mijlociu 

care au interese divergente cu privire la menţinerea actualului echilibru de putere în 

plan regional, ceea ce echivalează cu poziţionarea acestora, din punct de vedere 

politic, în raport cu cele mai bogate state din regiune din punct de vedere al resurselor 

de hidrocarburi. 

În afara puternicilor actori extraregionali, problema posibilei înarmări a 

Iranului cu arma nucleară a început să preocupe tot mai mult statele din regiunea 

Golfului, îngrijorate de posibilitatea modificării balanţei de putere în plan regional, 

ceea ce ar însemna o schimbare fundamentală a situaţiei de securitate în această arie 

geopolitică. Referindu-se la raţionamentul care stă la baza acţiunii unei mari puteri 

pentru a-şi conserva sau amplifica influenţa într-o arie geopolitică John J. 

Mearsheimer afirma: „O mare putere nu va căuta doar să obţină puterea pe seama 

altor state, ci încercă şi să combată rivalii hotărâţi să câştige puterea ei. Astfel, o mare 

putere va apăra balanţa de putere atunci când schimbările ce se întrevăd favorizează 

un alt stat şi va încerca să submineze această balanţă dacă direcţia schimbării este în 

9 

Corneliu VLAD, Iranul la rece, Edituta Top Form, Bucureşti, 2011, p.159. 

10 

Chicago Summit Declaration, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_87593.htm? 

mode=pressrelease, accesat la data de 17.10.2012. 

291

favoarea sa” 11 . Acest principiu al realismului politic este aplicat întocmai în cazul 

Orientului Mijlociu, dosarul nuclear iranian căpătând o miză extrem de importantă 

pentru principalii actori extraregionali care îşi „încrucişează” interesele în această 

regiune, fiind expresia faptului că lumea actuală a început să se manifeste, tot mai 

mult, drept una multipolară, în care nu este greu de observat o diminuare a rolului de 

hegemon global al SUA în sistemul relaţiilor internaţionale, comparativ cu ultimul 

deceniu al secolului trecut. 

Scenariile privind evenimentele care ar urma în cazul în care Teheranul ar reuşi 

să fabrice arma nucleară sunt dintre cele mai pesimiste, atât in ceea ce priveşte 

securitatea regională, cât şi al impactului asupra mediului global de securitate. Iată, 

cum îşi imaginează un autor, o parte din consecinţele producerii armei atomice de 

către Iran: „Ar creşte riscul producerii unui război, atât convenţional cât şi atomic, în 

Orientul Mijlociu; mai multe state din regiune şi-ar putea dori, de asemenea, să 

devină puteri nucleare; echilibrul geopolitic din Orientul Mijlociu s-ar altera, iar 

eforturile de a opri răspândirea armelor nucleare ar fi compromise; apariţia unui Iran 

nuclear - chiar si unul care este mulţumit să aibă doar materialele şi infrastructura 

necesare pentru a asambla o bombă pe termen scurt, mai degrabă decât un arsenal 

nuclear - ar fi văzute ca o înfrângere diplomatică majoră pentru Statele Unite ale 

Americii” 12 . 

Conform unor surse publice de informare, în scopul întăririi capacităţii sale de 

apărare Arabia Saudită nu exclude, în viitor, posibilitatea achiziţionării de arme 

nucleare şi alte arme de distrugere în masă, drept măsură de contracarare a 

arsenalului nuclear deţinut de statul evreu precum şi în scopul întăririi securităţii sale 

în situaţia în care Iranul s-ar dota cu armament nuclear. Acest lucru a fost subliniat în 

decembrie 2011 de către prinţul saudit Turky al-Faysal, un influent membru al 

familiei regale din Arabia Saudită:” „În cazul în care eforturile noastre şi eforturile 

depuse de comunitatea internaţională nu reuşesc să lichideze arsenalul nuclear, 

chimic şi biologic israelian şi să prevină Iranul de la dobândirea aceloraşi arme, 

atunci de ce nu ar trebui să studiem serios toate opţiunile disponibile, inclusiv 

achiziţionarea de arme de distrugere în masă, astfel încât generaţiile viitoare să nu 

dea vina pe noi pentru că am neglijat cursurile de acţiune, referitoare la proliferarea 

pericolelor care ne privesc” 13 . 

Temerea că programului militar nuclear iranian ar avea succes a determinat o 

serie de specialişti în studii de securitate să afirme să acest lucru ar putea declanşa o 

cursă a înarmărilor nucleare în regiune, competiţie la care şi statele arabe din Golf vor 

trebui să dezvolte relaţii de securitate cu actori statali care au dezvoltate capacităţi în 

acest domeniu şi să găsească soluţii pentru întărirea sectorului securităţii militare. În 

11 

John J. MEARSHEIMER,Tragedia politicii de for ă, Editura AntetXX Press, Filipe tii de Târg, 

2001, p.8. 

12 

James M. LINDSAY şi Ray TAKEYH, After Iran gets the bomb, Foreign Affairs, 

http://www.foreignaffairs.com/articles/66032/james-m-lindsay-and-ray-takeyh/after-iran-gets-thebomb, 


13 

Arabia saudită nu se lasă mai prejos-se dotează cu arme nucleare, 

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/arabia-saudita-nu-se-lasa-mai-prejos-se-doteazacu-arme-nucleare-1137948, 

accesat pe 17.10.2012. 

292

acest context, al posibilelor evoluţiile nefavorabile în „problema iraniană”, conform 

unor declaraţii venite din zona statelor arabe din Golf se afirmă că aceste state vor fi 

nevoite să apeleze la „umbrela nucleară” a unor actori statali care au dezvoltate 

capacităţi nucleare în cadrul structurilor militare, cum ar fi SUA, Pakistan sau chiar şi 

Israel. Iată cum ne prezintă profesorul iranian Ezzatollah Ezzati modul cum 

reacţionează unele state arabe din zonă atunci când percep că securitatea lor poate fi 

ameninţată: „Teama de vecinii radicali a făcut ca unele state bogate în petrol să 

prefere să stabilească relaţii de securitate cu Occidentul, decât să aibă încredere în 

oricare dintre organismele de securitate internaţionale arabe” 14 . Chiar dacă afirmaţia 

aparţine unui specialist iranian în geopolitică, considerăm că este corect formulată, 

reflectând strategia de acţiune pe care au adoptat-o statele arabe din CCG pentru a-şi 

proteja propria securitate împotriva pericolului care ar putea apărea din partea unui 

actor regional cu o putere superioară. 

Relaţiile politice şi militare pe care SUA le-a dezvoltat în ultimele decenii cu 

statele arabe din Consiliul de Cooperare al Golfului stau la baza dezvoltării unei noi 

arhitecturi de securitate în zona Golfului, un obiectiv extrem de important pentru 

Washington din perspectiva diminuării creşterii influenţei iraniene în regiune după 

retragerea trupelor americane combatante din Irak, la finele anului 2011. Se 

preconizează că, în următorii ani, în spiritul promovat de Iniţiativa de Cooperare de la 

Istanbul (ICI), demarată în anul 2004, precum şi a relaţiilor de securitate pe care le 

promovează, deopotrivă, monarhiile arabe din zona Golfului cu SUA şi alte puteri 

occidentale, urmează se va dezvolta o arhitectură militară de securitate în această 

subregiune a Orientului Mijlociu care va duce la îmbunătăţirea percepţiei populaţiei 

privind nivelul de securitate atins împotriva unei posibile ameninţări iraniene, sau 

altui actor puternic din regiune. Aşa cum se cunoaşte, Iniţiativa de Cooperare de la 

Istanbul a fost lansată în scopul întăririi cooperării între statele Alianţei Nord- 

Atlantice şi cele ale Orientului Mijlociu, interesate să adere la acest cadru 

instituţionalizat de acţiune comună pentru întărirea securităţii regionale. Până în 

prezent au aderat la această iniţiativă patru state din zona Golfului Persic-Kuweit, 

Bahrein, Qatar şi Emiratele Arabe Unite, ceea ce justifică interesul şi preocuparea 

majorităţii statelor Consiliului de Cooperare al Golfului în problema prezervării 

securităţii faţă de posibilele ameninţări care ar putea apărea la nivel regional. Deşi 

criticată de către adversarii Occidentului pentru faptul că puterile occidentale au făcut 

un nou „pas” pentru a-şi apăra interesele în regiunea Orientului Mijlociu, sub 

„generoasa” umbrelă euroatlantică, privită din perspectiva securităţii militare a 

regiunii această iniţiativă NATO are menirea de a descuraja, momentan, dar şi de a 

preîntâmpina un dezechilibru de forţe în regiune în situaţia în care Iranul s-ar dota cu 

armament nuclear. Astfel, declaraţia finală a Summitului NATO de la Chicago, 

referindu-se la parteneriatele cu statele care au aderat la ICI preciza faptul că NATO 

”Este gata să ia în considerare furnizarea, la cerere, pentru a sprijini partenerii noştri 

din regiune în domenii cum ar fi securitatea şi dezvoltarea instituţională, 

modernizarea apărării, dezvoltarea capacităţilor militare, precum şi relaţiile civil- 

14 

Ezzatollah EZZATI, Geopolitica în secolul XXI, Editura Top Form, Bucureşti, 2010, p.150. 

293

militar. Programele individualizate ne va permite să ne concentrăm asupra 

priorităţilor convenite pentru fiecare ţară parteneră” 15 . 

2. Programul nuclear al Teheranului şi dinamica sectorului militar de 

securitate al statelor arabe din Golful Persic 

Conform informaţiilor difuzate în mass-media, precum şi a declaraţiilor unor 

oficiali ai Teheranului, problema dosarului nuclear iranian a fost „lansată” în sfera 

internaţională începând cu anul 1992 când Benjamin Netanyahu, pe atunci membru al 

parlamentului israelian, atrăgea atenţia că într-un interval de 3-5 ani Iranul va obţine 

arma nucleară. Ulterior, o serie de personalităţi politice israeliene şi americane, au 

indicat alte termene referitoare la momentul în care se vor materializa intenţiile 

agresive ale Iranului de a fabrica arme nucleare: în 1992, ministrul de externe 

israelian Shimon Peres a indicat anul 1999, Donald Rumsfeld a afirmat în anul 1998 

că Iranul va putea fabrica arme nucleare începând cu anul 2003 etc. Conform 

afirmaţiilor unor înalte oficialităţi americane, preluate de mass-media, începând cu 

1994, Washingtonul abordează în cadrul relaţiilor internaţionale posibila înarmare a 

Iranului cu arma nucleară. Într-un studiu apărut sub egida Air University Press 

(Alabama), în decembrie 1999, se arăta că după primul Război din Golf (1991) 

„Iranul s-a concentrat şi şi-a dezvoltat cu atenţie capacităţile militare. Grupările 

masive de infanterie şi artilerie, forţele dominante în războiul dintre Iran şi Irak, sunt 

înlocuite de forţe care să se concentreze pe misiuni specifice. Acest stat a dezvoltat o 

capacitate militară substanţială care ameninţă transportul maritim prin Strâmtoarea 

Hormuz şi în restul Golfului şi a dezvoltat o capacitate de război neconvenţional, care 

se poate proiecta în Golf şi de-a lungul regiunii. Au crescut constant rachetele sale, 

capabilităţile sale de război chimic şi biologic şi caută să obţină arme nucleare” 16 . 

Aşadar, problema unui posibil arsenal nuclear iranian devenise o chestiune care 

preocupa încă din anii '90 mediul politic, dar şi cel academic, începând să 

neliniştească tot mai mult opinia publică americană. 

Totuşi, trebuie luate în seamă şi alte puncte de vedere atunci când se vorbeşte 

de iminenta producere a armei nucleare de către Iran, mai ales că multe dintre 

semnalele de alarmă pe această temă provin din mediul politic, israelian sau 

american. Un punct de vedere, în acest sens, aparţine lui Shannon Kile, şeful de 

proiect privind armele nucleare al institutului SIPRI care afirma, nu de mult, 

următoarele: "Eu încă mai cred că putem vorbi de mai mulţi ani de acum înainte legat 

de faptul că ... Iranul ar putea dezvolta o armă nucleară şi, desigur, înainte de putea 

avea o armă nucleară care ar putea fi lansată" 17 . Este declaraţia a unui specialist care 

vine să contrazică faptul că Iranul ar avea capacitatea, din punct de vedere tehnic, de 

15 

Chicago Summit Declaration, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_87593.htm? 

mode=pressrelease. 

16 

Barry R. SCHNEIDER, Middle East Security Issues. In the shadow of weapons of mass 

destruction proliferation, Air University Press, Library of Congress Cataloging-in-Publication Data, 

1999, p.30. 

17 

Fredrik DAHL, Iran may still be years away from any nuclear-armed missile, Reuters, 

02.10.2012, http://in.mobile.reuters.com/article/worldNews/idINDEE89107S20121002. 

294

a realiza o armă nucleară capabilă să fie lansată spre o anumită ţintă. În aceeaşi 

direcţie se înscrie şi afirmaţia ambasadorului Iranului la Bucureşti, excelenţa sa 

domnul Prof.dr. Bahador Aminian, în data de 13.10.2012, care preciza că „Iranul nu 

are scopuri nucleare în domeniul militar” 18 . 

Dincolo de informaţiile care ne parvin din spaţiul occidental privind „stadiul” 

la care a ajuns programul nuclear iranian în scopuri militare, de măsurile restrictive 

luate de instituţii internaţionale împotriva statului Iranian, nu putem să nu ne 

întrebăm dacă cealaltă „parte” a acestei dispute - cei care susţin ca Iranul nu are un 

program nuclear care sa vizeze construcţia armelor atomice - susţin sau nu lucruri 

adevărate. Dacă ne referim la cazul Irakian, la faptul că acuzaţiile administraţiei Bush 

referitoare la deţinerea de către Saddam Hussein a armelor de distrugere în masă nu 

s-au adeverit după invazia Irakului de către forţele americane şi engleze în 2003, 

rezultă două aspecte evidente: comunitatea internaţională va fi mult mai atentă la 

acest gen de acuze, ca în cazul Iranului, iar o acţiune militară împotriva regimului de 

la Teheran în condiţiile în care nu sunt probe concrete despre realizările nucleare 

iraniene în domeniul militar ar fi lipsită de legitimitate şi nu ar beneficia de un sprijin 

substanţial la nivel internaţional. 

În încercarea de a contrabalansa puterea foarte mare a Iranului, dacă acest stat 

s-ar dota în viitorii ani cu arme nucleare, o serie de lideri din statele CCG au propus o 

serie de proiecte politice subregionale care includ diferite formule de integrare 

economică, industrială, aerospaţială, în domeniul educaţiei dar şi al apărării comune. 

Astfel, prinţul saudit Turki al-Faisal afirma la finele anului 2011: „Putem crea un 

sistem unificat în Peninsula Arabică, un Consiliu ales, o forţă armată unificată, cu o 

industrie de apărare unificată. Putem realiza, de asemenea, un sistem economic cu o 

monedă unică, am putea înfiinţa o agenţie aerospaţială unificată, un sistem unificat al 

industriei IT, o industrie auto, un sistem de învăţământ cu o curriculă unitară” 19 . Se 

poate observa din această declaraţie, ca şi din altele referitoare la problematica 

apărării comune, dorinţa evidentă a unor lideri arabi din regiunea Golfului de a găsi 

soluţii viabile în domeniul securităţii militare care să contracareze un potenţial pericol 

major din partea Iranului sau a unui alt stat puternic din regiune. De asemenea 

programele în domeniul apărării care au început să fie dezvoltate de către statele 

arabe din Golf, cu sprijinul SUA, dovedesc faptul că sectorul militar al securităţii 

acestei subregiuni a Orientului Mijlociu are o dinamică destul de accentuată. 

Conform informaţiilor furnizate de mass-media 20 , statele din Golf au declanşat 

unul dintre cele mai ambiţioase programe de întărire a capacităţilor militare, avânduse 

în vedere cumpărarea de armament din SUA, în următorii ani, în valoare de 123 

miliarde de dolari. Contractul de furnizare a unui „pachet” de arme americane către 

Arabia Saudită este estimat la 67 miliarde de dolari care va conţine 85 de avioane de 

18 

Afirmaţia a fost făcută în cadrul dezbaterii ”Programul nuclear iranian. Strategii de securitate 

regională”, organizată de Geopolitica Club Cafe şi ASGRI. 

19 

Katerina NICOLAS, Saudi Prince urges GCC to consider acquiring nuclear weapons, Digital 

Journal, December 6, 2011, http://digitaljournal.com/article/315627, accesat pe 15.10.2012. 

20 

Alan PURKISS, Gulf States Order $123 Billion of U.S. Weaponry to Counter Iran, FT Says, 

http://www.bloomberg.com/news/2010-09-21/gulf-states-order-123-billion-of-u-s-weaponry-tocounter-iran-ft-says.html, 


295

luptă F 15 iar alte 70 de avioane vor fi modernizate în conformitate cu cerinţele 

operaţionale actuale. De asemenea în cadrul acordului cu SUA, urmează să fie 

modificate sistemele de radar saudite, sistemele de rachete defensive şi modernizată 

flota Arabiei Saudite. Alte state din Golf, conform Institutului pentru Analiza Militară 

a Orientului Apropiat şi Golfului, au convenit contracte de cumpărare de echipamente 

militare americane. Emiratele Arabe Unite vor dezvolta contracte de cumpărare a 

unui sistem de apărare pe baza de rachete de înaltă altitudine şi unul de modernizare a 

sistemelor defensive pe baza de rachete Patriot, ambele în valoare de 35-40 miliarde 

de dolari. Kuweitul şi Omanul urmează că aloce 7 miliarde de dolari, respectiv 12 

miliarde de dolari, până în 2014, pentru noi sisteme de comandă şi control dar şi 

pentru cumpararea sau modernizarea unor avioane de luptă. De asemenea planul 

Washingtonului de a instala un scut antirachetă 21 în statele din zona Golfului Persic 

se înscrie pe linia dezvoltării sectorului militar al securităţii statelor care alcătuiesc 

complexul subregional de securitate din această zonă şi justifică, dacă mai era nevoie, 

interesul enorm al SUA faţă de această regiune unde interesele economice ale marilor 

corporaţii americane sunt enorme. 

Concluzii 

Statele din zona Golfului, la fel ca întreaga comunitate internaţională au motive 

serioase de nelinişte atât timp cât se va tergiversa clarificarea problemelor privind 

dosarul nuclear al Teheranului. În acest sens, dosarul iranian ar putea duce la o serie 

de consecinţe deosebit grave în planul securităţii atât în cazul în care Iranul ar reuşi 

producerea armelor nucleare, precum şi în situaţia în care s-ar decide desfăşurarea 

unei acţiuni militare preventive împotriva Iranului de către Israel sau SUA. Conform 

aprecierii lui Ray Takeyh, specialist în problema dosarului atomic iranian „Fiecare 

ţară are potenţialul de a deveni un stat deţinător de arme nucleare. Unele ţări - 

Japonia, de exemplu, ar putea avea un program scurt de dezvoltare a acestui sector 

militar, datorită avansului deţinut în domeniul dezvoltării programului nuclear civil. 

Alte ţări, cum ar fi Arabia Saudită, Egiptul, Brazilia, Australia şi Nigeria nu au 

aceleaşi capacităţi nucleare civile şi astfel ar avea un parcurs mai lung, dar acestea ar 

putea realiza cu siguranţă acest lucru în cele din urmă. Iranul se află undeva la 

mijloc” 22 . Având in vedere reputaţia şi experienţa autorului citat, atât în problemele 

programului nuclear iranian cât şi în şi cele privind geopolitica regiunii Golfului, nu 

putem să nu observăm că sunt indicate două state din Orientul Mijlociu care au 

capacitatea de a produce arme nucleare, chiar daca acest lucru nu s-ar realiza într-un 

timp scurt. Iar Arabia Saudită, aşa cum am arătat în capitolul anterior, este un stat din 

regiunea Golfului care are temeri serioase privind pericolul pe care l-ar reprezenta un 

Iran posesor al armei nucleare. Cu siguranţă că, aşa cum susţin o serie de experţi în 

21 

Mohamaud HABBOUSH, Gulf states struggle to agree on missile shield, Reuters, 

http://www.reuters.com/article/2012/04/30/us-gulf-missile-defence-idUSBRE83T0QB20120430, 

accesat pe data de 16.10.2012. 

22 

Ray TAKEYH, Introduction-What do we know? (Iran: The nuclear challenge), 

http://www.cfr.org/iran/ iran-nuclear-challenge/p28330?excerpt=1, accesat pe 08.10.2012. 

296

domeniul studiilor de securitate, înarmarea Iranului cu mijloace de atac nuclear ar 

declanşa o cursă a înarmărilor în plan regional, iar înscrierea Arabiei Saudite pe lista 

deţinătorilor de arme nucleare ar fi doar o chestiune de câţiva ani, având în vedere 

capacităţile acestui stat de a se dezvolta şi în acest domeniu. 

Conform declaraţiei unui oficial saudit, publicată in mass-media la jumătatea 

anului 2011, acest stat arab urmează să-şi dezvolte 23 importante capacităţi nucleare 

civile în următoarele două decenii. În acest sens vor fi investiţi aproximativ 80 de 

miliarde de dolari pentru construcţia a 16 reactoare nucleare până la sfârşitul anului 

2030, investiţie care se doreşte să acopere circa 20% din necesarul de energie 

electrică al Arabiei Saudite. Este evident că, în aceste condiţii, Arabia Saudită va 

avea acces la cele mai moderne tehnologii nucleare civile şi va putea să-şi dezvolte 

acest sector al economiei în condiţii apropiate de nivelul atins în unele economii 

avansate ale lumii. În acelaşi timp, declanşarea acestui program ambiţios de 

dezvoltare a domeniului energiei nucleare de către regatul saudit, poate fi considerat 

un pas important al oficialităţilor de la Riad în direcţia scăderii dependenţei 

energetice faţă de petrol, dar şi o contramăsură în vederea protejării faţă de potenţiala 

ameninţarea nucleară din partea unor state din Orientul Mijlociu care deţin sau s-ar 

putea înarma, în viitor, cu mijloace atomice. 

Dosarul nuclear al Iranului rămâne una dintre problemele delicate în 

domeniului relaţiilor internaţionale actuale. Complexitatea problemei derivă mai ales 

din faptul că în jurul acestei subiect se află câteva dintre cele mai puternice state ale 

planetei, „grupate” în două tabere divergente. Spre deosebire de Irakul anului 2003 

când situaţia geopolitică regională era diferită iar SUA era, poate, la apogeul puterii 

sale, în anul 2012 lucrurile sunt mult schimbate în Orientul Mijlociu. Nu puţini sunt 

specialiştii în studii de securitate care afirmă că o soluţie militară în cazul Iranului, fie 

că ar fi vorba de o acţiune militară a Israelului sau una condusă de SUA, ar fi de un 

risc incomparabil mai mare cu cel asumat de forţele anglo-americane care au condus 

invazia din Irak. De altfel nu putem să nu fim de cord cu Cris Martenson care afirma 

în acest an că acum „Iranul are mult mai mulţi aliaţi puternici, şi anume Rusia şi 

China, faţă de izolarea extraordinară a Irakului, la începutul războiului din Irak” 24 . 

Este un adevăr pe care Washingtonul nu-l poate ignora, motiv pentru care credem că 

varianta unei soluţii diplomatice va trebui să fie avută în vedere în continuare pentru 

rezolvarea crizei iraniene. 

O altă faţetă a acestei subiect actual, devenit tot mai vizibil în cadrul 

problematicii securităţii globale, se referă la onestitatea informaţiilor privind 

existenţa, cu adevărat, a unui program militar nuclear al Iranului. Experienţa 

războiului din Irak din anul 2003 când s-a invocat faptul că Irakul construieşte arme 

de distrugere în masă, fapt infirmat după îndepărtarea de la putere a lui Saddam 

Hussein, pune pe gânduri orice om care este animat de ideea de stabilitate şi pace în 

23 

Katerina NICOLAS, Clean energy plan for Saudi as it announces 16 nuclear reactors to be built, 

http://news.helium.com/news/13474-clean-energy-plan-for-saudi-as-it-announces-16-nuclearreactors-to-be-built, 

accesat pe 09.10.2012. 

24 

Cris MARTENSON, Iran: Oh, No; Not Again, http://lewrockwell.com/martenson/ 

martenson15.1.html, accesat la data de 13.10.2012. 

297

lumea de astăzi. Robert Fisk, cunoscut jurnalist englez specializat pe problemele 

Orientului Mijlociu, se întreba la începutul acestui an, şi probabil muţi oameni oneşti 

reflectează la acest lucru „De fapt, noi nu ştim cu adevărat dacă Iranul lucrează la 

fabricarea unei arme nucleare” 25 . 

Dorinţa Iranului de a fi cea mai mare putere regională din Orientul Mijlociu, 

idee susţinută şi de geopoliticieni iranieni, alimentată de multitudinea informaţiilor 

apărute în mass-media privind capacitatea acestui stat de a produce arme nucleare 

într-un timp relativ scurt, va continua să creeze nelinişte în rândul statelor arabe din 

regiunea Golfului. În raport cu Iranul, principalul stat din Orientul Mijlociu care este 

perceput drept un pericol potenţial la adresa securităţii lor, statele arabe din Golf 

„trăiesc” binecunoscuta dilemă a securităţii ceea ce face ca politicile lor militare să 

fie diferite de alte perioade istorice, fiind catalogate de unii specialişti ca făcând parte 

dintr-o primă etapă a unei „noi curse a înarmărilor” în plan regional. Este, desigur, 

dificil de pronosticat cum va evolua mediul de securitate în regiunea Golfului, dată 

fiind complexitatea situaţiei din această subregiune a Orientului Mijlociu (prezenţa 

bazelor militare ale SUA, existenţa unor „filiale” ale reţelei teroriste Al Qaeda, 

activităţile comune ale unor state arabe cu Alianţa Nord-Atlantică pe baza 

prevederilor Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul etc), dar şi o serie de diferenţe de 

ordin cultural şi religios (statele membre ale CCG sunt arabe iar Iranul este un stat cu 

o majoritate şiită). Cu toate acestea, comunitatea internaţională are speranţe că, în 

viitorul nu prea îndepărtat, poate se vor găsi soluţii diplomatice şi pentru clarificarea 

dosarului nuclear iranian pentru ca Orientul Mijlociu să nu mai cunoască ororile 

războiului, ca acum nouă ani când a fost declanşat războiul împotriva Irakului lui 

Saddam Hussein. 

Bibliografie: 

1. Barry BUZAN, Ole WAEVER, Jaap de WILDE, Securitatea. Un nou cadru de 

anailiză, Cluj Napoca: Editura CA Publishing, 2011; 

2. Paul CIOCOIU, Rapot american: Iranul poate produce bomba nucleară întrun 

an, evz.ro, http://www.evz.ro/detalii/stiri/Raport-american-Iranul-poateproduce-bomba-nuclear-ntr-un-an-1004850.html; 

3. Dahl FREDRIK, Iran may still be years away from any nuclear-armed missile, 

Reuters, http://in.mobile.reuters.com/article/worldNews/idINDEE89107S2 

0121002; 

4. Ezzati EZZATOLLAH, Geopolitica în secolul XXI, Bucureşti: Editura Top 

Form, 2010; 

5. FISK, Robert, We've been here before-and it suit Israel that we never forget 

”Nuclear Iran”, http://www.independent.co.uk/voices/commentators/fisk/ 

robert-fisk-weve-been-here-before--and-it-suits-israel-that-we-never-forgetnuclear-iran-6294111.html 

25 

Robert FISK, We've been here before-and it suit Israel that we never forget ”Nuclear Iran”, 

http://www.independent.co.uk/voices/commentators/fisk/robert-fisk-weve-been-here-before--and-itsuits-israel-that-we-never-forget-nuclear-iran-6294111.html, 


298

6. FISK, Robert, We've been here before-and it suit Israel that we never forget 

”Nuclear Iran”, http://www.independent.co.uk/voices/commentators/fisk/ 

robert-fisk-weve-been-here-before--and-it-suits-israel-that-we-never-forgetnuclear-iran-6294111.html; 

7. HABBOUSH, Mohamaud, Gulf states struggle to agree on missile shield, 

Reuters, http://www.reuters.com/article/2012/04/30/us-gulf-missile-defenceidUSBRE83T0QB20120430; 

8. LINDSAY, M James şi Ray TAKEYH, After Iran gets the bomb, Foreign 

Affairs, http://www.foreignaffairs.com/articles/66032/james-m-lindsay-andray-takeyh/after-iran-gets-the-bomb; 

9. MEARSHEIMER, J. John, Tragedia politicii de forţă, Filipeştii de Târg: 

Editura AntetXX Press, 2001; 

10. MARTENSON, Cris, Iran: Oh, No; Not Again, http://lewrockwell.com/ 

martenson/martenson15.1.html; 

11. NICOLAS, Katerina, Saudi Prince urges GCC to consider acquiring nuclear 

weapons, Digital Journal, December 6, 2011, http://digitaljournal.com/ 

article/315627; 

12. PURKISS, Alan, Gulf States Order $123 Billion of U.S. Weaponry to Counter 

Iran, FT Says, http://www.bloomberg.com/news/2010-09-21/gulf-states-order- 

123-billion-of-u-s-weaponry-to-counter-iran-ft-says.html; 

13. SCHNEIDER, R. Barry, Middle East Security Issues. In the shadow of 

weapons of mass destruction proliferation, Air University Press, Library of 

Congress Cataloging-in-Publication; 

14. TAKEYH, Ray, Introduction-What do we know? (Iran: The nuclear 

challenge), http://www.cfr.org/iran/iran-nuclear-challenge/p28330? excerpt=1; 

15. VLAD, Corneliu, Iranul la rece, Edituta Top Form, Bucureşti, 2011; 

16. Zavaleanu, Dan, Raport: Pericolul nuclear ameninţă omenirea, cotidianul.ro, 

14 octombrie 2012, http://www.cotidianul.ro/raport-pericolul-nuclearameninta-omenirea-184920/; 

17. Chicago Summit Declaration, http://www.nato.int/cps/en/natolive/ 

official_texts_87593.htm?mode=pressrelease. 

299

DE LA HARD POWER LA SOFT POWER. PUTEREA INTELIGENTĂ 

Dr. Silviu NEGUŢ * 

Dr. Marius-Cristian NEACŞU ** 

Rezumat: Power, the most perennial human phenomenon, one that has transgressed the 

entire human history, relied for millennia on the use of force, thus receiving the name hard power. 

Lately, two concepts have started circulating, introduced by American analyst Joseph Nye Jr.: the 

soft power and the intelligent/smart power. Soft power is represented by such elements of influence 

that are neither violent, nor coercive, it is greatly dependent on three resources (culture, political 

values and foreign policy) and it implies attraction, persuasion and the primary use of diplomacy. 

Intelligent power is based on the preferably simultaneous use of the two previous concepts. These 

two new concepts (soft power and intelligent power) have gradually captivated the attention of 

political administrations around the world. This study is aimed to be a comparative and 

interpretative analysis of the currently used concepts that are part of power’s semantic family. 

Cuvinte cheie: power, hard-power, soft-power, intelligent power, smart power 

1. Introducere sau Despre putere 

Puterea este cel mai peren fenomen uman, fenomen care s-a manifestat 

constant din cele mai vechi timpuri – de la primii oameni ai cavernelor, ce îşi 

disputau adăpostul şi hrana – până în vremurile moderne. Sau, cum spunea un 

geopolitician brazilian contemporan: „Puterea este unica modalitate eficace 

cunoscută de societatea omenească aptă să-i asigure perpetuarea şi supravieţuirea. În 

societatea concurenţială din ultimele şase milenii, puterea reprezintă încununarea 

altor două mari aspiraţii ale fiinţei umane: bogăţia şi prestigiul. Bogăţia, prestigiul şi 

puterea străbat timpurile împreună. Unde se află una dintre ele, vor apărea inevitabil 

şi celelalte două” 1 . 

Nimeni nu a definit mai bine dorinţa de putere, mijloacele de a accede la ea şi 

de a o păstra decât florentinul Niccolo Machiavelli (1469-1527), în lucrarea 

„Principele”, scrisă în 1513. Doctrina sa politică nu se reduce la ceea ce, în mod 

curent, se numeşte machiavelism: scopul scuză mijloacele. El a introdus, de fapt, o 

nouă concepţie politică: „suveranul nu trebuie să fie preocupat de binele comun (cum 

susţinea filozoful grec Aristotel, în faimoasă sa lucrare Politica) şi nici să se afle în 

slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii (cum pretindea teologul şi filozoful latin Aurelius 

Augustinus, mai cunoscut drept Sfântul Augustin), ci trebuie să-şi stabilizeze puterea 

şi să ştie să utilizeze forţa şi, mai ales, aparenţele” 2 . 

Dicţionarele, enciclopediile şi alte lucrări de referinţă sunt relativ sărace în 

definirea termenului „putere”, precum şi a celor de „mare putere” şi „superputere”, în 

* 

Profesor universitar, Academia de Studii Economice, geograf şi geopolitician, Bucureşti, 

România, silviu.negut@gmail.com. 

** 

Lector universitar, Academia de Studii Economice, geograf şi geopolitician, Bucureşti, 

România, marius.neacsu@biblioteca.ase.ro. 

1 

José NIVALDO Junior, Machiavelli, Puterea. Istorie şi marketing, Editura Economică, Bucureşti, 

2001, p. 24. 

2 

Niccolo MACHIVELLI, Principele, Editura Antet, Filipeştii de Târg, fără an. 

300

sensul care ne interesează, cel geopolitic. În schimb, astfel de lucrări sunt mai 

generoase în privinţa puterii ca fenomen social: „Putere: fenomen social fundamental 

care consistă în capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor prin utilizarea 

diferitelor mijloace de persuasiune şi constrângere; puterea se exprimă într-o relaţie 

asimetrică (conducere – supunere şi/sau dominare – subordonare) între factorii la 

nivelul cărora ea se manifestă” 3 . Unii analişti pun semnul egal între putere şi 

influenţă, edificatoare în acest sens fiind definiţia lui Robert Dahl: „Puterea lui A 

asupra lui B este capacitatea lui A de a obţine ca B să facă ceva ce n-ar fi făcut fără 

intervenţia lui A”. Iată că deja apare ideea de presiune, de forţă. 

Puterea politică (formă a puterii sociale) „include puterea suverană a statului 

(menţinută nu numai prin , ci şi prin )” 4 ; se 

manifestă prin utilizarea celorlalte „puteri” (economică, militară etc.) drept bază şi 

instrumente ale sale, în conformitate cu ţelurile către care tinde. Există o relaţie foarte 

strânsă între puterea politică şi puterea economică: fără a fi în mod direct generată de 

către puterea economică, puterea politică îşi datorează, în bună măsură, atât 

fundamentul cât şi instrumentele sale, acesteia. 

Putere internaţională: concept potrivit căruia „exercitarea puterii de către unul 

sau mai multe state (mari puteri, imperii) tinde în esenţă să îndeplinească în viaţa 

internaţională un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii” 5 . 

Importantă, în context, este şi relaţia dintre politică şi putere. Politica în mai 

multele sale sensuri: a) suprastructură a sistemului social, incluzând conştiinţa 

politică, relaţiile politice, instituţiile şi organizaţiile politice; b) tactica, strategia, 

metodele şi mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor 

fixate; c) arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor 

umane, prin care se instituie şi menţine ordinea internă şi se garantează securitatea 

externă a comunităţilor respective. Un aspect important al politicii, prin prisma 

domeniului pe care îl abordăm, este politica externă, respectiv totalitatea metodelor şi 

mijloacelor pe care le foloseşte un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan 

internaţional. Dar, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, obiectivele puterii sunt 

dirijate şi atinse printr-o politică a puterii. 

Actorii scenei internaţionale aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri: 

„Primul este utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea 

comportamentului competitorului. Ceea ce înseamnă utilizarea forţei militare, în 

principal, pentru a impune voinţa proprie asupra inamicului/competitorului. Cea de-a 

doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirectă sau cooptivă (a doua faţă a 

puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor asupra celorlalţi, 

în scopul schimbării comportamentului acestora din urmă” 6 . 

3 

***, Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, 

p. 373. 

4 


5 


6 

Mihai E. IONESCU, După hegemonie, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 13. 

301

Încă din vechi timpuri, sursa politicii puterii a fost dată de inegalitatea dintre 

state. În literatura de specialitate este citat un exemplu deosebit de relevant în acest 

sens, menţionat de marele istoric, şi, totodată, politician antic atenian, Tucidide (460– 

396 î.Hr.) în opera sa fundamentală „Istoria războiului peloponeziac”, care înfăţişează 

lupta pentru supremaţie în lumea greacă, dintre Sparta şi Atena, între 431 şi 411 î.Hr. 

Acesta ne spune că, în anul 416 î.Hr., atenienii au pornit o expediţie de pedepsire a 

melienilor (locuitorii insulei Melos/Milos), aliaţi ai Spartei, care refuzau să se supună 

Atenei. Potrivit obiceiului încetăţenit, atenienii au trimis o solie care să-i convingă pe 

melieni să se supună de bună voie, mesajul fiind mai mult decât clar: „Atât noi, cât şi 

voi, ştim că în treburile oamenilor problema dreptăţii intervine numai dacă presiunea 

necesităţii este egală asupra ambelor părţi şi că cel puternic stoarce ce poate şi cel 

slab dă ceea ce trebuie” (melienii n-au cedat şi, ca urmare, au fost masacraţi). 

Concluzia, deloc greu de tras: „discuţia despre drepturi nu are sens decât între egali; 

în condiţii de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui mai tare. Şi tocmai 

astfel de «legi» guvernează şi relaţiile dintre state încă de la începuturile existenţei 

lor, pentru că între popoare şi state s-au creat, încă în perioada formării lor, inegalităţi 

din punctul de vedere al teritoriului, populaţiei, resurselor naturale, dezvoltării 

materiale şi spirituale” 7 . 

Superioritatea de acest fel a unor puteri a generat în decursul timpului un alt fel 

de superioritate: cea a cetăţenilor acelor state, care se consideră deasupra celorlalţi. Şi 

avem exemple din Antichitate şi până astăzi. De pildă, când un locuitor al Romei 

antice încălca regulile dintr-o regiune stăpânită de romani, şi i se atrăgea atenţia, 

răspundea civis romanus sum – „sunt cetăţean roman”, aşadar că el se supune numai 

legilor Romei, nu şi celor locale. După cel de-al Doilea Război Mondial, în ţările 

comuniste, cetăţenii sovietici (de la militari la civili) se considerau şi se manifestau 

superiori localnicilor; de altfel şi în multe din manifestările de la Moscova după 

destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, nostalgia după „Mama Rusie” era şi este 

acompaniată de dispreţul faţă de cei care au ales o altă cale. Chiar şi americanii au, în 

unele cazuri, manifestări de dispreţ pentru alte naţii ori se consideră a fi deasupra 

legilor internaţionale. 

Foarte bine a surprins asemenea atitudini analistul american Karl Deutsch: 

„Dar cu cât o ţară este mai mare şi mai puternică, cu atât conducătorii, elitele şi 

adesea chiar şi populaţia ei îşi ridică nivelul aspiraţiilor în afacerile internaţionale. Cu 

alte cuvinte, ele se văd tot mai mult predestinate sau obligate să pună treburile lumii 

în ordine, sau cel puţin să le ţină într-o anumită ordine care li se pare lor sănătoasă”. 

Pe Terra există, în prezent, numeroase state, aproape 200, mai exact 194, 

ultimul care şi-a dobândit independenţa fiind Sudanul de Sud (2011). Unele mici, 

altele de mari dimensiuni. Unele ce dăinuie de sute sau chiar mii de ani ca formă 

statală, uneori circumscriindu-se aproape aceluiaşi spaţiu geografic, altele, 

majoritatea de fapt, fiind produsul unor evenimente cvasirecente. 

Aproape în tot decursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât 

altele, şi nu de puţine ori în dauna altora. În trecut se vorbea de imperii, mari imperii: 

7 

Corneliu BOGDAN, Eugen PREDA, Sferele de influenţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 

Bucureşti, 1986, pp. 16-17. 

302

oman, part, persan, chinez şi altele, în Antichitate, mongol, otoman, portughez, 

spaniol, britanic şi altele în Evul Mediu (unele şi mai târziu), ţarist (rus), austro-ungar 

şi altele. În vremurile moderne, şi mai ales în secolul al XX-lea şi în prezent, se 

vorbeşte de mari puteri. 

Statutul lor de forţe proeminente ale lumii şi l-au menţinut – nu de puţine ori 

chiar extins – în trecut mai ales prin cuceriri, iar în zilele noastre prin dominaţie: o 

dominaţie militară, economică, ideologică ori chiar prin toate acestea la un loc. 

Imperiile în trecut, marile puteri în timpurile moderne şi în prezent, au intrat în 

conflict pentru a-şi spori ariile de influenţă. Dar, în acelaşi timp, nu de puţine ori, au 

ajuns la înţelegeri în privinţa sferelor de influenţă, neţinând în nici un fel seama de 

statele şi popoarele circumscrise de acestea, de interesele şi dorinţele acestora. 

Statutul de mare putere a fost raportat, dintotdeauna, la capacitatea de a purta 

război, aşadar la puterea dură. Aceasta fiind, de altfel, o reflectare în mare parte a 

forţei economice. În decursul timpului, celor două (forţa militară, de regulă terestră, 

şi cea economică), li s-au alăturat şi altele (forţa navală şi/ori aeriană, deţinerea armei 

nucleare, sau capacitatea de a o avea rapid, putere cosmică, membru permanent al 

Consiliului de Securitate al ONU) 8 . 

Este interesant că manifestările de putere ca forţă dură nu mai presupun 

neapărat folosirea mijloacelor militare, ci şi intervenţii de alt fel, nu mai puţin 

eficiente, cum este cazul „robinetului petrolului” şi „războiului gazelor” utilizate de 

Rusia în ultima vreme. 

Toate acestea ne amintesc de aserţiunea unui analist american, cum că „totul 

are un preţ, iar acest lucru este cu siguranţă adevărat în cazul puterii” 9 . 

2. Puterea dură 

Se poate spune că aproape întreaga istorie a omenirii a fost dominată de forţă, 

concretizată în conflicte, războaie: un analist a identificat în ultimele trei milenii doar 

circa 190 de ani fără războaie – poate vor fi avut loc şi în acei ani, dar n-a reuşit să le 

identifice. Aşadar s-a folosit puterea dură (hard power). Foarte bine punctează, în 

acest sens, analistul francez Frédéric Encel: „Puterea conferă putere asupra celorlalţi 

(…). Din momentul în care identificăm câmpul relaţiilor internaţionale drept 

, presupunem că statele care evoluează pe aceasta se comportă, intrinsec, 

ca fiarele sau ca gladiatorii, altfel spus, că acţionează ca nişte prădători (…). Când 

împrejurările devin favorabile în ceea ce priveşte raporturile de forţă, rare sunt statele 

care să reziste tentaţiei de a-şi spori puterea” 10 . 

Chiar şi un renumit om de ştiinţă şi filozof francez, Blaise Pascal – preocupat 

în partea a doua a scurtei sale vieţi (a murit la vârsta lui Eminescu) de „grandoarea” 

omului ca privilegiu al gândirii şi conştiinţei – afirma că „Esenţialul pe pământ este 

8 

Pentru mai multe detalii privind conceptele „putere”, „mare putere”, „superputere” vezi Silviu 

Neguţ (2008), Geopolitica. Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, pp. 43-59. 

9 

Jeffry PFEFFER, Puterea. De ce unii reuşesc să o obţină, iar alţii nu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 

p. 161. 

10 

Frédéric ENCEL, Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, Chişinău, 2011, p. 106. 

303

puterea (sublinierea noastră), iar în ceruri, credinţa”. În acelaşi spirit, un analist 

român afirmă: „Violenţa, forţa, banii, bogăţia, secretele tehnologice, relaţiile şi 

informaţiile sunt principalele elemente ale puterii. Cu aceste instrumente folosite cu 

abilitate conduc lumea împăraţii, regii, preşedinţii de ţară sau militarii şi liderii 

economici. Istoria a arătat că puterea, de cele mai multe ori, a călcat în picioare şi va 

distruge fiinţe umane mai slabe sau slab organizate social” 11 . 

S-a scris enorm de mult despre război 12 – definit, de regulă, drept conflict 

armat între două sau mai multe grupuri, clase sociale sau state, pentru realizarea unor 

interese economice şi politice – începând cu filozoful antic chinez Lao Zi (secolul VI 

î. Hr.) şi continuând cu cărţile (mai ales memoriile) atâtor faimoşi conducători 

militari, între care Caesar (Comentarii de bello Gallico, Comentarii de bello civili), 

Napoleon Bonaparte (Oeuvres de Napoleon à Sainte-Hélène, tradusă sub titlul de 

Memoriile lui Napoleon), Karl von Clausewitz (Von Kriege/Despre război), Bernard 

Law Montgomery (Foreward to Victory), Dwight Eisenhower (Crusade in Europe), 

Charles de Gaulle (Mémoires de guerre) etc. 

Faimosul Von Clausewitz, ce afirma în urmă cu aproape 200 de ani, că 

„războiul nu este altceva decât politica de stat continuată cu alte mijloace” şi îl 

definea drept „un act de violenţă, pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voinţa 

(…). Violenţa, adică violenţa fizică (deoarece violenţa morală nu există în afara 

conceptului de stat şi a celui de lege) este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului 

voinţa noastră, scopul” 13 . Acesta, scopul, a făcut atât de multe victime în decursul 

timpului, a dus la dispariţia nu numai a mii, milioane, zeci de milioane de oameni, ci 

şi a atâtor şi atâtor state 14 . 

Omenirea a cunoscut tot felul de războaie, de o varietate aproape incredibilă, ca 

motivaţii şi durată: de numai „şase zile” (iunie 1967, Israel vs. Egipt, Siria şi 

Iordania), dar şi de „şapte ani” (1756-1763, între Anglia, Prusia şi Portugalia, pe de o 

parte, şi Franţa, Austria, Rusia, Suedia, Saxonia şi Spania, pe de altă parte), de 

„treizeci de ani” (1618-1648, între principii protestanţi din Imperiul Romano- 

German, pe de o parte, şi principii catolici şi împărat, pe de altă parte, transformat 

apoi într-un război european generalizat) şi chiar de „o sută de ani” (1337-1453, 

conflict armat între Anglia şi Franţa pentru teritoriile franceze stăpânite de dinastia 

engleză şi pentru Flandra). O tipologie mai amănunţită am prezentat în capitolul 

afectat conflictelor, în lucrarea „Geooplitica. Universul puterii” (2008). Important de 

subliniat este faptul că, acum la începutul mileniului III, conflictele/războaiele nu 

sunt de domeniul trecutului, ci o prezenţă vie. După prăbuşirea comunismului în 

Europa şi implozia Uniunii Sovietice se credea că va veni pacea adevărată, dar n-a 

11 Victor DUŢĂ, Religie şi putere. Noua ordine internaţională, Editura Ştefan, Bucureşti, 2008, p. 

5. 

12 Vezi, în acest sens, şi capitolul „Stare conflictuală-conflict-război” din Silviu NEGUŢ (2008), op. 

cit., pp. 216-252. 

13 Carl von CLAUSEWITZ, Despre război, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, fără an, p. 6, 

respectiv p. 9. 

14 

O idee asupra zonelor periculoase, nesigure, din lume oferă lucrarea lui Robert PELTON, The 

world's most dangerous places, 4 

304 

th edition, Harper Collins Publisher, New York, 2000.

fost aşa, s-a instalat Pacea Rece (Cold Peace, Janusz Bugajski, 2005). Mai mult, s-a 

văzut că pacea ucide (Peace Kills, P. J. O'Rourke, 2004). 

Ultimul analist amintit, americanul P. J. O'Rourke, prezent în mai multe teatre 

de război din lume, sesizează antinomia lumii de azi – o lume în care primează încă 

forţa dură – dintre hegemonul american şi contestatarii săi. 

După aprecieri pertinente privind alţi principali actori contemporani, cu 

slăbiciunile lor ca puteri (Rusia, China, Uniunea Europeană), O'Rourke afirmă: „(…) 

Cheltuielile militare ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei la un loc nu ating 

nici o treime din bugetul pentru apărare al Statelor Unite. SUA cheltuiesc pentru 

apărare mai mult decât ţările pomenite mai sus, plus Rusia, plus China, plus 

următoarele şase ţări din topul celor care alocă cei mai mulţi bani în acest scop”. Şi 

continuă foarte plastic: „Orice efort militar sau diplomatic multilateral care include 

Statele Unite e ca o echipa de canotaj în care Arnold Schwarzenegger este cârmaciul, 

iar Nadia Comăneci trage la rame. Când celelalte ţări cer un rol în exercitarea puterii 

globale, America poate pune o altă întrebare americană fundamentală: ” 15 . 

3. Puterea blândă (soft power) 

Conceptul este destul de nou, fiind lansat, în 2004, de către profesorul 

universitar şi analistul american Joseph Nye Jr. într-un articol publicat în revista 

„Public Affairs” 16 şi dezvoltat, ulterior, într-o carte 17 . Potrivit acestuia puterea blândă 

corespunde „elementelor de influenţă nici violente, nici coercitive” şi, în cazul unei 

ţări, depinde în mare măsură de trei resurse de bază: 

• cultura – aspectele prin care aceasta este atractivă pentru alţii; 

• valorile sale politice – când se ridică la nivelul acestora pe plan intern şi 

extern; 

• politicile externe – când alţii le consideră legitime şi deţinătoare de 

autoritate morală. 18 

Puterea blândă presupune atracţie, persuasiune, folosirea prioritară a 

diplomaţiei. 

Un analist francez – interesant că nu unul american – vorbeşte de „capacitatea 

extraordinară de a atrage a Statelor Unite” într-o mare parte a lumii, mai ales după cel 

de-al Doilea Război Mondial: „Chiar şi astăzi, cea mai consumată băutură din lume 

este Coca-Cola, limba cea mai utilizată din toată lumea, pe lângă limbile vernaculare, 

este engleza (în realitate, o formă aproximativă de , 

întrebuinţând vocabularul de bază), cea mai purtată haină rămân blugii, cele mai 

15 

P. J. O'ROURKE, Pacea ucide. O nouă perspectivă asupra imperialismului american, Editura 

Antet, Filipeştii de Târg, 2004, p. 14. 

16 

Joseph NYE Jr., Soft Power. The Means to Succes in World Politics, în „Public Affairs”, nr. 147, 

2004 

17 

Joseph NYE Jr., The Future of Power (tradusă în limba română Viitorul puterii, în 2012), Ed. 

Polirom, Iaşi, 2010. 


305

văzute filme sunt produse la Hollywood, cele mai prestigioase universităţi se află în 

Statele Unite, modelul arhitectural dominant şi înfloritor este buildingul (inaugurat la 

New York în 1902 o dată cu Flatiron Building), cele mai importante tendinţe şi 

şlagăre muzicale se nasc în States, sporturile americane, precum basseball-ul, devin 

cele mai populare etc.” 19 . Este interesantă concluzia pe care o trage Encel, şi anume 

aceea că societatea americană este cea care creează, într-o măsură mai mare decât 

statul american, norma la scară planetară. Şi se pare că are dreptate. 

Ideea care transpare din cele de mai sus este aceea că valorile culturale – 

cultura 20 în sensul său cel mai larg (totalitatea valorilor materiale şi spirituale create 

de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestora) – pot da unui stat 

mai multă putere decât forţa militară. Sunt în cauză elemente proeminente din 

domeniile artei, literaturii, religiei, ştiinţei, sportului etc. 

Potrivit adepţilor conceptului de putere blândă, statele care o folosesc au mult 

de câştigat, mai mult decât în cazul utilizării puterii dure. Exemplul cel mai 

concludent este cel al Chinei comuniste, al cărei prestigiu internaţional a crescut 

foarte mult graţie unor evenimente, precum: găzduirea Jocurilor Olimpice de Vară 

(2008) şi Expoziţia Universală (Shanghai, 2010), considerate a fi cele mai bine 

organizate şi spectaculoase dintre toate de până acum; atribuirea premiului Nobel 

pentru literatură scriitorului Mo Yan (2012); fondarea câtorva sute de Institute 

Confucius pentru promovarea culturii chineze în lume; extinderea transmisiunilor de 

radio şi televiziune internaţionale; atragerea studenţilor străini în universităţile sale; 

câştigarea titlului de Miss World pentru prima dată de o chinezoaică, Zhang Zilin, în 

2007, repetat după numai cinci ani, de o altă reprezentantă a Chinei (Yu Wenxia, 

2012). 

Numai că aceste „punctări” ale Chinei pe scena internaţională, au fost 

contracarate, în bună măsură – în ciuda faptului că preşedintele Hu Jintao declarase, 

în octombrie 2007, intenţia Chinei de a-şi spori puterea blândă –, de unele măsuri 

aparţinând puterii dure: persecuţiile recente din Tibet şi din Regiunea Autonomă 

Xinjiang-Uyghur şi împotriva unor activişti pentru drepturile civile, cazul cel mai 

cunoscut fiind cel al lui Liu Xiabao, căruia i s-a interzis chiar şi aprticiparea la 

festivitatea de înmânare a Premiului Nobel pentru Pace (2011). 

Şi România a beneficiat, uneori, în perioada comunistă, de elemente ale puterii 

blânde, chiar dacă, în cazul celor politice, realitatea era, în fapt, diferită de cea 

vehiculată: Nicolae Ceauşescu a determinat un val de apreciere şi simpatie în lumea 

occidentală (pentru el şi, implicit, România), în urma evenimentelor din august 1968, 

când România nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei de către ţările 

19 

Frédéric ENCEL (2011), op. cit., pp. 122-123. 

20 

După cum se ştie nu există o unitate de păreri în cea ce priveşte definirea culturii şi diferenţierea 

ei de civilizaţie. Au fost deja identificate aproape 200 de definiţii. Unii autori folosesc noţiunea de 

cultură pentru a desemna doar domeniul spiritual şi pe cea de civilizaţie pentru ansamblul 

mijloacelor cu care omul se adaptează la mediu (fizic şi social), sinonim cu cultura materială. În 

consecinţă, există tot atâtea culturi şi civilizaţii câte popoare (Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi 

civilizaţiei, 1984) . Potrivit altor autori există mii de culturi (mai exact 10 000!), dar o singură 

civilizaţie (Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, 1998). Alţi autori consideră cei 

doi termeni sinonimi. 

306

membre ale Tratatului de la Varşovia, la iniţiativa Uniunii Sovietice, dar Ceauşescu a 

şi criticat dur această intervenţie. 21 Gestul conducătorului român a fost interpretat ca 

o distanţare faţă de Moscova – de unde şi „cultivarea” sa ulterioară de către liderii 

occidentali (în principal cei americani, nu mai puţin de trei preşedinţi ai Statelor 

Unite – Richard Nixon, Gerald Ford şi Jimmy Carter –, vizitând România) –, în fapt 

el urmărindu-şi doar proiectul său personal dictatorial de preamărire. 

În schimb, în domeniul culturii, în sensul definit mai înainte, România a 

punctat pozitiv graţie unor creatori de excepţie (unii stabiliţi în străinătate şi 

recunoscuţi/„recuperaţi” abia după moarte), precum: Constantin Brâncuşi (sculptor), 

George Enescu (compozitor, violonist, pianist), Sergiu Celibidache (dirijor), Mircea 

Eliade (scriitor şi istoric al religiilor), Henry Coandă (pionier al aviaţiei mondiale) şi 

atâţia alţii. Un domeniu în care România şi-a afirmat puterea blândă cu un mare efect 

este sportul, la multe Jocuri Olimpice de Vară, campionate mondiale şi europene, 

sportivii români ocupând, per ansamblu, un loc cu mult superior poziţiei României 

(ca suprafaţă şi populaţie) pe Glob sau pe continent. Deşi mulţi sportivi s-au remarcat 

(mai ales în domenii precum gimnastica, scrima, caiac-canoe, tenis, atât de câmp, cât 

şi de masă, lupte greco-romane, handbal ş.a.) s-au impus prin efectul propagat în 

toată lumea (vorbindu-se de români, de România), sportivi precum: Nadia Comăneci 

(prima în istoria sportului în cauză, care obţinut nota maximă, 10.00, la Olimpiada de 

la Montreal din 1976, şi graţie „momentului de suspans” de la Jocurile Olimpice de la 

Moscova, din 1980) şi tenismenilor Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, graţie în principal 

disputării a trei finale ale Cupei Davis (1969, 1971, 1972; în plus, Ilie Năstase fiind 

câştigător al multor mari turnee de tenis, precum şi al Turneului Campionilor). 

4. Puterea inteligentă (intelligent power/smart power) 

Cum în timpurile noastre – şi predictibil că şi în viitor –, puterea blândă nu este 

soluţia tuturor problemelor, soluţia este puterea inteligentă (intelligent power/smart 

power), care presupune combinaţia dintre puterea dură (hard power), a coerciţiei şi 

plăţilor, cu puterea blândă (soft power), a persuasiunii şi atracţiei. 22 De la aparent un 

concept oarecare vehiculat de analişti, acesta a intrat în atenţia guvernanţilor. Astfel, 

Hillary Clinton, Secretarul de Stat (Ministrul Afacerilor Externe) al celei mai mari 

puteri, Statele Unite, declara, sugestiv în acest sens, în 2008, cu ocazia instalării lui 

Barack Obama ca preşedinte: „America nu poate să rezolve problemele cele mai 

presante de una singură, iar lumea nu poate să le rezolve fără America. Trebuie să ne 

folosim de ceea ce se numeşte (sublinierea noastră), de toată 

seria de instrumente de care dispunem”. Cu un an mai înainte, Secretarul Apărării, 

Robert Gates, ceruse Congresului, contrar predecesorilor săi, nu mai mulţi bani 

pentru armată, ci pentru instrumente ale puterii blânde (diplomaţia, asistenţa 

21 

Inclusiv în ţară a determinat un mare val de simpatie. 

22 

Joseph NYE Jr. (2004), op. cit. 

307

economică, comunicaţiile), argumentând „necesitatea de a consolida capacitatea de a 

recurge la puterea blândă şi de a o integra mai bine cu puterea dură” 23 . 

Rusia, în schimb, nu pare încă dispusă să combine cele două tipuri de putere, 

apelând în continuare la puterea dură: intervenţia militară din Georgia, august 2008 

(în contrast cu China, care, în acea vreme, impresiona lumea prin organizarea 

exemplară a Jocurilor Olimpice şi marele număr de medalii câştigate), reprimarea 

manifestărilor antiguvernamentale şi antiprezidenţiale, cu ocazia alegerilor 

parlamentare (2011) şi prezidenţiale (2012) etc. De altfel, invazia rusă în Georgia a 

avut un efect negativ incomensurabil mai mare decât realitatea conflictului, ceea ce 

i-a făcut pe unii analişti, între care Edward Lutwak, să aprecieze că puterea blândă 

este irelevantă. 

În cazul Statelor Unite, putem afirma că acestea au început să folosească 

puterea inteligentă încă imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Un prim pas a fost Planul Marshall, iniţiat de George Catlett Marshall (1880- 

1959; general, şeful statului major al armatei americane între 1947-1949), şi om 

politic (Secretar de Stat, 1947-1949), plan de sprijinire a refacerii şi dezvoltării 

economiei ţărilor europene după a doua mare conflagraţie mondială, în perioada 

aplicării acestuia (1948-1952) guvernul american acordând ţărilor din Europa de Vest 

credite şi subvenţii de circa 15 miliarde de dolari (sumă imensă pentru acea vreme). 

Un alt pas a fost Programul Fulbright (Fulbright scholarship), iniţiat în 1946 

de juristul şi omul politic (senator vreme de 30 de ani, 1945-1975), program, încă în 

derulare, de care au beneficiat şi încă beneficiază şi în prezent, anual, mii de tineri 

studenţi, masteranzi, doctoranzi, cercetători, profesori. 

Au urmat: 

- prima aselenizare (20 iulie 1969), în cadrul misiunii navei cosmice „Apollo 

11” care, graţie transmisiei televizate în direct în toată lumea (inclusiv în România şi 

alte ţări comuniste), a punctat enorm pentru Statele Unite. Primii paşi făcuţi pe solul 

lunar şi cuvintele rostite de către astronautul Neil Armostrong (1930-2012) – „Un pas 

mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” – vor face înconjurul lumii, 

determinând, vrând-nevrând, un val de simpatie faţă de cei care au realizat o 

asemenea performanţă, chiar dacă nu întotdeauna şi pentru marea putere americană. 

- prima navetă spaţială (vehicul spaţial cu echipaj uman care se lansează în 

spaţiul cosmic cu ajutorul unei rachete puternice şi revine pe Pământ cu mijloace 

proprii de bord), respectiv Columbia, care a zburat în perioada 12-14 aprilie 1981 (cu 

astronauţii John Young şi Robert Crippen), repetat în intervalul 11-16 noiembrie 

1982 (cu patru cosmonauţi: Vance Brandt, Robert Overmyer, Joseph Allen şi William 

Lenoir); au urmat alte navete, precum: Challenger, Discovery, Atlantis, Endeavour. 

Se pot identifica, desigur, şi alte exemple… 

Este interesantă punerea în antiteză a unor manifestări ale puterii blânde şi, 

respectiv, dure, aşa cum a făcut-o, în 2008, analistul francez Dominique Moisi, care 

aprecia că, în acel an, „în timp ce China dorea să seducă şi să impresioneze lumea 

prin numărul de medalii olimpice câştigate, Rusia vrea să impresioneze 

23 

Thom SHANKER, Defense Secretary Urges More Spending for U.S. Diplomacy, în „New York 

Times”, 27 noiembrie 2007. 

308

demonstrându-şi superioritatea militară – puterea blândă a Chinei versus puterea dură 

a Rusiei” 24 . În plus, aşa cum remarcă Joseph Nye jr., recurgerea de către Rusia la 

puterea dură, în 2008, i-a schimbat profund pretenţiile de legitimitate şi a semănat 

frica şi neîncrederea în cea mai mare parte a lumii, vecinii europeni devenind mai 

precauţi – una dintre consecinţele imediate fiind revenirea Poloniei asupra deciziei de 

a se opune instalării scutului antirachetă –, iar ceilalţi membri ai Organizaţiei de 

Cooperare de la Shanghai, nu i-au oferit sprijin. 25 

Concluzii 

Analiza fenomenului puterii din perspectivă geopolitică şi, în special, a 

translaţiei acestuia dinspre dimensiunea „hard” spre cea „soft”, conduce la o serie de 

concluzii pe care le vom reda succint: 

Puterea este un fenomen social. Deşi cu o amprentă biologică (motiv pentru 

care s-a dezvoltat un adevărat curent de gândire în şcoala realistă a relaţiilor 

internaţionale orientat spre studiul determinismului biologic în manifestarea puterii), 

fenomenul puterii se înscrie cu precădere în registrul uman, considerabilă fiind 

dominaţia nu a individului faţă de un alt individ, ci a unei structuri geopolitice asupra 

alteia. Perspectiva geopolitică aduce în discuţie rolul pe care îl joacă realitatea 

spaţială (geografică) în manifestarea puterii, dominaţiei sau influenţei. 

Prevalenţa „puterii dure” în istorie. Întreaga evoluţie a societăţii umane a fost 

marcată de manifestările de putere, miile de ani scurse înregistrând o predispoziţie 

spre manifestarea puterii dure, punitive, coercitive, militare în dauna celei blânde, 

non-violente. Conflictul/războiul a marcat întreaga evoluţie geopolitică de la cele mai 

vechi mega-structuri – imperiile antice –, şi până în prezent, ultimul stat apărut pe 

harta politică lumii, în 2011, Sudanul de Sud, realizându-se sub aceleaşi auspicii ale 

manifestărilor violente. 

De la „puterea dură” la „puterea blândă” sau de la diplomaţia puterii 

(puterea forţei) la puterea diplomaţiei (forţa puterii). Mutaţiile geopolitice ce s-au 

produs pe scena internaţională odată cu sfârşitul Războiului Rece – multiplicarea 

actorilor geopolitici non-statali şi diminuarea atribuţiilor statului, multă vreme 

singurul actor geopolitic pe „marea tablă de şah”, fragmentarea teritorială dublată de 

extinderea blocurilor regionale supra-statale, efectul global al mass-mediei etc. –, au 

generat un transfer dinspre puterea dură (a cărei utilizare nu mai este atât la 

îndemână) spre puterea blândă. Este o radicală schimbare de sens: în cazul primei 

forme, sensul este dinspre „hegemon” spre „sateliţi” (invaziile militare, manifestările 

de forţă ş.a.m.d.), în timp ce în cazul puterii blânde sensul este inversat, dinspre 

„sateliţi” (care doresc să achieseze la anumite valori sau se simt atraşi de un anumit 

mod de viaţă superior) spre „hegemon” (ce domină prin forţa exemplului pozitiv). 

Puterea inteligentă sau mix-ul de putere. Realitatea prezentului confirmă 

tendinţa şi predilecţia spre utilizarea nuanţată şi simultană a formelor puterii: a forţei 

(când este cazul, dar cu o tendinţă vădită de „umanizare” a războiului) în paralel cu 

24 

Dominique MOISI, Russia’s Neurotic Invasion, în „Project Syndicate”, 21 august 2008. 

25 

Joseph NYE Jr. (2004), op. cit., p. 10. 

309

forma blândă a puterii (influenţa prin cultură, programe educaţionale etc.). Această 

utilizare combinată a formelor puterii definesc „puterea inteligentă”. 

Bibliografie: 

1. BOGDAN, Corneliu; Preda, Eugen, Sferele de influenţă, Bucureşti: Editura 

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986; 

2. CLAUSEWITZ, Carl von, Despre război, Filipeştii de Târg: Editura Antet XX 

Press, fără an; 

3. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică 

şi Enciclopedică, 1984; 

4. DUŢĂ, Victor, Religie şi putere. Noua ordine internaţională, Bucureşti: 

Editura Ştefan, 2008; 

5. ENCEL, Frédéric, Orizonturi geopolitice, Chişinău: Editura Cartier, 2011; 

6. IONESCU, Mihai, După hegemonie, Bucureşti: Editura Scripta, 1993; 

7. MACHIVELLI, Niccolo, Principele, Filipeştii de Târg: Editura Antet, fără an; 

8. MALIŢA, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie: spre 

geomodernitatea secolului XXI, Bucureşti: Editura Nemira, 1998; 

9. NEGUŢ, Silviu, Geopolitica. Universul puterii, Bucureşti: Editura Meteor 

Press, 2008; 

10. NIVALDO Junior, José, Machiavelli, Puterea. Istorie şi marketing, Bucureşti: 

Editura Economică, 2001; 

11. NYE Jr., Joseph, Viitorul puterii, Iaşi: Ed. Polirom,. 2012; 

12. NYE Jr., Joseph, Soft Power. The Means to Succes in World Politics, în 

„Public Affairs”, nr. 147, 2004; 

13. O'ROURKE, P. J., Pacea ucide. O nouă perspectivă asupra imperialismului 

american, Filipeştii de Târg: Editura Antet, 2004; 

14. PELTON, Robert, The world's most dangerous places, 4 th edition, New York: 

Harper Collins Publisher, 2000; 

15. PFEFFER, Jeffry, Puterea. De ce unii reuşesc să o obţină, iar alţii nu, Iaşi: 

Editura Polirom, 2011; 

16. SHANKER, Thom, Defense Secretary Urges More Spending for U.S. 

Diplomacy, în „New York Times”, 27 noiembrie, 2007; 

17. ***, Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, 1977. 

310

PROBLEMATICA SECURITĂŢII MEDIULUI CA VARIABILĂ 

STRATEGICĂ ÎN EVOLUŢIA MEDIULUI DE SECURITATE 

INTERNAŢIONAL 

Dr. Francisc TOBĂ * 

Rezumat: Mediul internaţional de securitate devine tot mai complex şi asistăm la un 

fenomen dinamic de emergenţă a unor dimensiuni noi ale sferei securităţii naţionale, regionale sau 

internaţionale. România, prin caracteristicile sale naturale, devine tot mai preocupată de domeniul 

securităţii mediului, domeniu care impune reconsiderări conceptuale şi instituţionale cu maximă 

urgenţă, mai ales că problematica reducerii dramatice a resurselor devine una din variabilele 

strategice în managementul conflictelor locale sau regionale. Pe parcursul a trei ani, autorul în 

calitate de consilier al comisarului general al Gărzii Naţionale de Mediu, a realizat o documentare 

solidă având ca finalitate elaborarea unui proiect de „Strategie Naţională pentru Securitatea 

Mediului“. Lucrarea îşi propune să evidenţieze principalele concluzii ale acestui demers. 

Cuvinte-cheie: securitatea mediului, securitatea naţională, dezvoltare durabilă, resurse 

naturale. 

Introducere 

În ultima perioadă tot mai mulţi experţi susţin că activităţile umane generează 

o presiune asupra mediului natural, stare care induce efecte tot mai semnificative în 

sfera securităţii naţionale sau internaţionale. Definirea domeniului securităţii 

mediului impune corelarea unor multitudini de domenii subsecvente mai ales dacă se 

defineşte securitatea, în mod generic, ca interacţiunea dintre economic, social şi 

bunăstarea generală. 

Problematica gestionării resurselor şi, mai ales, accesul şi exploatarea lor din 

perspectiva dezvoltării durabile devine tot mai mult o problemă de management al 

securităţii naţionale, ele fiind clar incluse în ceea ce definim a fi resursele de 

securitate. Fostul secretar de stat al SUA, Colin Powell, afirma (2002) 1 că 

dezvoltarea durabilă este o problemă simultan de moralitate şi umanitarism dar, în 

acelaşi timp, este un imperativ de securitate. Sărăcia, degradarea mediului şi 

disperarea indivizilor sau a unor comunităţi umane întregi constituie factori 

distructivi ai societăţilor şi naţiunilor iar cumularea acestor factori pot destabiliza 

state şi chiar regiuni întregi. 

Soluţionarea acestor probleme constituie una din cele mai mari dileme a lumii 

contemporane iar varietatea opţiunilor, prin care se rezolvă problema sărăcirii 

resurselor, este direct determinată de caracteristicile economice, sociale, politice şi 

culturale ale fiecărei naţiuni. 2 Din păcate predicţiile şi managementul sistemelor 

ecologice – având ca obiectiv evitarea reducerii dramatice a resurselor naturale – se 

dovedesc a fi procese extrem de complexe ca rezultat al prezenţei unei familii variate 

* 

Conferenţiar universitar, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti. 

1 

http://www.un.org/jsummit/html/media_info/pressreleases_factsheets/unep_press_release_508.pdf 

2 

Thomas F. HOMER-DIXON, Environment, Scarcity, and Violence, Princenton University Press, 

SUA, 1999, ISBN-13:978-0-691-08979-9, p.26. 

311

de factori, a coexistenţei mai multor tipuri de echilibre şi a comportamentului haotic 

al factorului uman. 

Devine tot mai evident că sistemele naturale – de la clima globală la pescuitul 

regional sau păduri – sunt dinamice şi interdependente. Supra-extracţia (sau 

deteriorarea) unei resurse într-un asemenea sistem generează un lanţ de efecte şi 

reducerea resurselor în întregul mediu ecologic înglobant. Pădurile, spre exemplu, nu 

constituie doar sistemul care oferă lemn pentru combustibil, construcţii sau hârtie. Ele 

reduc amplitudinea variaţiilor ciclului hidrologic reducând efectele precipitaţiilor 

absorbind apa şi reintroducând-o în circuit prin transpiraţie, stabilizează solul şi reduc 

eroziune, absorb şi fixează bioxidul de carbon în atmosferă (care poate determina 

încălzirea globală) şi, nu în ultimă instanţă, oferă habitatul pentru o mare varietate de 

organisme. Fiecare din aceste funcţiuni ajută şi susţin alte componente ale sistemelor 

ecologice. 

Ca atare despăduririle pot genera mai mult decât reducerea cantităţii de lemn 

pentru comunităţile locale determinând diminuarea potenţialului solului, al 

precipitaţiilor, a potenţialului hidrologic al naţiunii şi implicit al generării de energie 

curată cu ajutorul hidrocentralelor sau al transportului fluvial precum şi reducerea 

potenţialului de irigare a culturilor agricole. Dacă reducerea potenţialului forestier 

este semnificativă se poate afecta sever biodiversitatea care oferă resurse pentru 

medicină şi diferite ramuri industriale. Unul din efectele tot mai îngrijorătoare este şi 

modificarea parametrilor climatici. 3 

Bruce Babbit, fost secretar pentru Afaceri Interne al SUA (1993-2001) şi actual 

preşedinte al Consiliului de Directori al Fondului Mondial pentru Viaţă Sălbatică, 

afirma că „dacă vrei să trimiţi o ţară pe drumul dezastrului, principala resursă de care 

ai nevoie nu e petrolul, aurul sau diamantele, ci altceva puţin mai prozaic – pomii” şi 

„Banca Mondială apreciază că veniturile şi resursele pierdute costă anual circa zece 

miliarde de dolari – de opt ori cantitatea de ajutoare oferită pentru managementul 

sustenabil al pădurilor”. 4 La ora actuală este recunoscut public că din fondul forestier 

al României dispar zilnic 3 ha de pădure! 

Am prezentat, cu titlu de exemplificare, doar una din faţetele domeniului 

cunoscut sub numele de securitatea mediului. Ca efect al conştientizării necesităţii 

obiective a gestionării adecvate a resurselor naturale la nivelul Ministerului Mediului 

şi Pădurilor, prin Garda Naţională de Mediu, în anul 2011 a fost demarat un proces de 

realizare a unui document intitulat „Strategia Naţională pentru Securitatea Mediului”. 

Prin ordinul ministrului a fost constituit un grup de lucru coordonat de comisarul 

general al Gărzii Naţionale de Mediu. Secretariatul tehnic şi operaţional a fost 

coordonat de autorul acestui material. Din păcate schimbarea echipei de guvernare 

din luna mai 2012 a determinat stoparea acestui demers. Vom prezenta unele aspecte 

identificate în generarea variantei de lucru şi al bazei de date. Datele au fost furnizate 

de direcţiile de specialitate ale ministerului iar grupul de lucru a inclus şi un grup 

reprezentativ pentru mediul ştiinţific şi academic. 

3 

Ibidem, pp.40-41. 

4 

Foreign Policy Romania, iulie/august 2010, p.58. 

312

1. Securitatea mediului ca variabilă strategică 

1.1.Definiri conceptuale 

În urma experienţei acumulate considerăm că o posibilă definire a conceptului 

de securitate naţională poate avea următoarea formă: 

Securitatea naţiunii este, simultan, un parametru de stare şi o procesualitate 

pe care naţiunea a moştenit-o, a acumulat-o în evoluţia ei istorică şi o poate genera în 

complementaritate cu potenţialul tuturor capabilităţilor naţionale şi internaţionale 

colective, având ca finalitate identificarea şi gestionarea performantă a 

vulnerabilităţilor, riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor de orice formă, interne şi 

externe. 

Teza 1 – Instituţiile statului, comunităţile şi fiecare cetăţean vor acţiona în 

domeniul securităţii naţiunii în conformitatea cu principiul precauţiei şi al echilibrului 

între obiective şi resursele disponibile având ca finalitate prezervarea aspectelor 

fundamentale ale identităţii şi valorilor naţionale precum şi generarea 

premiselor favorabile dezvoltării durabile. 

Teza 2 – Securitatea naţiunii nu mai este monopolul exclusiv al statului iar 

gestionarea sa efectivă are la bază parteneriatul public-privat şi comunicarea 

performantă, în baza unor reglementări moderne privind colaborarea cu mediul 

academic şi ştiinţific, mediul de afaceri, societăţile furnizoare de servicii de securitate 

şi societate în ansamblul ei. 

Avansăm şi o posibilă definire a conceptului de securitate a mediului, astfel: 

Securitatea mediului este o procesualitate politică, socială şi economică care 

permite securizarea mediului biotic si abiotic si, mai ales, menţinerea echilibrului 

între ele ca rezultat al activităţii umane. Ecosistemele naturale şi socio-economice 

trebuie gestionate din perspectiva dezvoltării durabile care asigură bunăstarea 

generală actuală şi a generaţiilor viitoare şi generarea resurselor de securitate pentru o 

naţiune. Securitatea mediului este una din dimensiunile securităţii naţionale. 

1.2. Securitatea mediului 

În mediile academice internaţionale se afirmă că cine va rezolva problema 

securităţii mediului poate candida la două premii Nobel, unul pentru pace şi unul 

pentru ştiinţă. Într-o lume globalizată soluţia de supravieţuire a civilizaţiei este 

dezvoltarea durabilă care susţine paradigma economică mondială actuală: cu tot mai 

puţine resurse să se realizeze valoare adăugată tot mai mare. Doar în acest mod se 

poate realiza adevărata „flotabilitate economică” iar civilizaţia trebuie să opteze 

pentru soluţiile naturii şi să treacă de la confruntarea cu natura la coabitarea cu ea. 

Constituţia României (2004) prevede la art.35 (1) faptul că „statul recunoaşte 

dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” iar 

art.35 (2) afirmă că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”. 

Demn de reţinut este şi art.135 (2b) care susţine că statul trebuie să asigure 

„exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional”. 

În timpul războiului rece, politica mare a dominat agenda securităţii naţionale 

şi a vizat problematicile păcii şi războiului, descurajarea nucleară şi managementul 

313

crizelor, diplomaţia consfătuirilor, controlul armamentului şi alianţele politice. În 

contrast, politica mică – mediul, managementul resurselor sărace sau efortul de 

constrângere a creşterii populaţiei – au fost adesea percepute ca surse de dispute dar 

foarte rar ca ameninţări la adresa securităţi naţionale. 

La ora actuală, agresiunile la adresa biodiversităţii, mai ales defrişările 

pădurilor tropicale, specifice unor regiuni sau teritorii, pot distruge în timp 

„moştenirea comună a umanităţii”. Defrişările distrug habitatele faunei – pădurile 

tropicale găzduiesc jumătate din speciile cunoscute – şi au efecte climatice regionale 

întrucât copacii constituie legătura fundamentală în circuitul apei între sol şi 

atmosferă, prin procesul evaporării. Copacii fixează solurile controlând eroziunea 

împotriva alunecărilor de teren şi a inundaţiilor. 

Problemele de mediu globale/regionale generează uneori probleme locale acute 

şi, în egală măsură, deteriorarea locală a mediului poate produce consecinţe de mediu 

la nivel regional sau global. 

Problematica mediului a devenit un domeniu de maxim interes şi pentru 

decidenţii strategici militari aceştia centrându-se tot mai mult asupra posibilelor 

consecinţe ale utilizării arsenalelor nucleare, chimice sau biologice. Deteriorarea 

mediului determinată de fabricarea, întreţinerea şi amplasarea echipamentelor 

militare trebuie avute în vedere din perspectiva securităţii mediului. 

Cei care susţin că resursele, mediul şi problemele generate de creşterea 

populaţiei trebuie incluse pe agenda securităţii naţionale susţin, uneori simplist, că 

dezvoltarea globală ameninţă sănătatea şi bunăstarea, atât a indivizilor, cât şi a 

statelor şi, ca atare, pot fi considerate ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. 

La ora actuală analiştii în sfera intelligence vorbesc tot mai mult despre 

„blestemul resurselor”, cel mai uşor decelabil în situaţia de instabilitate cronică a 

unor state subdezvoltate, şi nu numai. Producţia de gaz, petrol sau minerale 

acţionează ca un magnet pentru cursa înarmărilor sau intervenţiile externe. 5 

Agresiunile actuale nu vizează cucerirea teritorială ci acapararea exploatării 

resurselor, spolierea bogăţiilor unor naţiuni cu consecinţe ireversibile, de cele mai 

multe ori, asupra echilibrelor naturale. 

Problematica securităţii mediului a început să fie recunoscută la mijlocul 

deceniului al optulea când în raportul final al Comisiei Brundtland a fost inclus un 

capitol referitor la acest domeniu. Raportul semnala că „problemele de mediu ale 

săracilor vor afecta în egală măsură şi pe cei bogaţi, într-un orizont de timp nu prea 

îndepărtat, generând instabilitate politică şi turbulenţe”. Demn de remarcat este fraza 

cu care începe raportul Comisiei Brundtland: „Pământul nostru este unic, lumea 

noastră nu este”. A fost, şi va fi, o invitaţie lansată întregii comunităţi planetare de a 

soluţiona problematica securităţii mediului în beneficiul întregii civilizaţii umane. 

În anul 1989, Mihail Gorbaciov afirma că „ameninţările viitoare venite din cer 

nu sunt determinate atât de rachetele nucleare cât de deteriorarea stratului de ozon şi 

de încălzirea globală”. Tot el propunea, la acel moment, realizarea unui Consiliu 

pentru Securitatea Mediului la nivelul ONU. 

5 

George Cristian MAIOR, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul 

XXI”, editura RAO International publishing company, 2009. 

314

În ultimele decenii mediului politic internaţional a conştientizat importanţa 

fundamentală a relaţiilor dintre mediu şi securitatea umană şi a naturii în ansamblul 

ei. Studiile elaborate în sfera securităţii mediului au evidenţiat că: 

• mediul este problema care deţine cele mai semnificative specificităţi 

transnaţionale; 

• în următorii o sută de ani o treime din suprafaţa uscată globală se va 

transforma în cadrul unor procese care vor obliga umanitatea să opteze 

între consum, serviciile ecosistemelor, refacerea mediului natural, 

conservarea şi managementul acestuia; 

• securitatea mediului este elementul central al securităţii unei naţiuni, 

incluzând procesele dinamice şi inter-determinările între baza existentă a 

resurselor naturale, configuraţia socială a statului şi potenţialul economic 

specific, determinante pentru stabilitatea locală şi regională, şi 

• mediul natural joacă un rol tot mai important în menţinerea păcii, 

emergenţa conflictelor, destabilizarea şi insecuritatea comunitară şi 

umană. 

Se poate susţine că securitatea mediului, într-un sens larg, poate afecta 

umanitatea şi instituţiile actuale oriunde şi oricând. Abilitatea decidenţilor (sau 

inabilitatea uneori) de a identifica şi realiza arhitecturi instituţionale novatoare, 

simultan cu promovarea unor tehnologii orientate spre dezvoltarea durabilă care să 

permită gestionarea performantă a provocărilor în acest domeniu, va permite 

potenţarea, sau vulnerabilizarea, securităţii mediului la nivel global. 

Conceptual se poate realiza o diferenţiere între serviciile oferite de mediul 

natural şi resursele naturale precum mineralele, petrolul sau gazele naturale. În 

realitate, exploatarea acestor resurse naturale poate determina degradarea severă a 

mediului natural prin poluare, infrastructură, corupţie sau conflicte violente – pe 

scurt, se insecurizează mediul natural. 

Gestionarea problematicii securităţii mediului este în atenţia unor instituţii de 

prestigiu la nivel internaţional, precum „Institutul pentru Securitatea Mediului” 6 , care 

au realizat un studiu intitulat „Horizon 21”. Profesorul Norman Myers a realizat un 

studiu de înalt nivel ştiinţific privind elementele de continuitate şi de noutate în sfera 

securităţii mediului. 7 El pune accentul pe potenţialul de generare a unor conflicte 

semnificative din raţiuni de acces la resursele naturale vitale, precum apa, spre 

exemplu. În ultima jumătate de secol au avut loc peste 450 de conflicte din această 

cauză. Cel puţin 261 din marile cursuri de apă la nivel global delimitează teritorii 

naţionale: 176 curg între două state, 48 delimitează trei state şi 37 delimitează patru 

6 

Institute for Environmental Security – www.envirosecurity.org . Acest Institut a fost fondat în anul 

2002, este o organizaţie neguvernamentală internaţională şi are ca obiectiv creşterea atenţiei 

politice asupra securităţii mediului ca modalitate de a sigura condiţiile menţinerii păcii şi a 

dezvoltării durabile. 

7 

Norman MYERS, Environmental Security:What's New and Difere, el a fost consultantul special al 

Conferinţei pentru Mediu, Securitate şi Dezvoltare Durabilă, Haga, mai 2004. Studiul s-a bazat pe o 

documentare realizată în cadrul Universităţii Păcii, 2002. 

315

sau mai multe state. Deşertificarea şi seceta, la nivel global, ameninţă existenţa a 

peste unui miliard de oameni din mai bine de 110 state. 

În opinia profesorului Norma Myers, în rezumat, securitatea mediului poate fi 

definită ca arhitectura relaţională care se referă la factorii de mediu – apă, sol, 

vegetaţie, climă şi alte componente de bază care constituie fundamentul natural al 

unei naţiuni – care pot perturba toate activităţile socio-economice şi vulnerabiliza 

stabilitatea politică. Din această perspectivă atunci când resursele mediului sunt 

degradate, sau epuizate, creşte şi gradul de insecuritate al unei naţiuni. Abordarea 

adecvată trebuie să vizeze obiectivul general: securitate pentru toţi, securitate pentru 

totdeauna. 

Fundaţia pentru Securitatea Mediului & Sustenabilitate 8 avansează următoarea 

definiţie: securitatea mediului poate fi considerată o condiţie specifică unei naţiuni 

sau regiune, bazată pe o guvernare performantă, management capabil şi utilizarea 

durabilă a propriilor resurse naturale şi a mediului, necesară evoluţiei prin stabilitate 

socială, economic şi politică pentru asigurarea bunăstării populaţiei. 

Utilizarea durabilă a resurselor naturale şi a mediului devin variabile critice 

pentru stabilitatea politică şi economică şi a bunăstării sociale. „Guvernarea 

mediului” poate fi definită ca totalitatea tradiţiilor şi instituţiilor prin care este 

exercitată puterea, responsabilitatea şi autoritatea în domeniul resurselor naturale ale 

unei naţiuni. În mediile academice internaţionale este agreată următoarea definiţie: 

securitatea mediului este relaţia dintre problemele de securitate, precum conflictele 

armate, şi mediul natural. Acest domeniu s-a impus mai ales în urma examinării 

relaţiilor dintre potenţialul scăzut al resurselor naturale şi conflicte. 

Organizaţiile internaţionale relevante nu au avansat o definire a conceptului 

care să permită elaborarea politicilor în domeniul mediului. Spre exemplu, Programul 

Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) 

nu au adoptat o definiţie privind securitatea mediului. UNEP a făcut unele precizări 

în raportul din anul 1994 privind dezvoltarea umană (pg.28) considerând 

„ameninţările de mediu la adresa ţărilor sunt o combinaţie a degradării ecosistemelor 

locale şi ca atare a sistemului global. Acestea constituie ameninţări la adresa 

securităţii mediului”. 

2. Strategia naţională pentru securitatea mediului 

2.1. Strategie – definiri conceptuale 

În cadrul acestui document, o premieră în domeniul mediului în România, se 

fac câteva precizări privind conceptul de strategie. Există, de foarte multe ori, o 

confuzie între politica într-un domeniu şi strategia din sfera respectivă. Politica este 

format dintr-un set de obiective care definesc ceea ce se doreşte a se realiza la nivelul 

unei naţiuni în acel domeniu. Strategia este, în esenţă, o activitate practică şi 

pragmatică şi realizează integrarea politicii cu acţiunea. 

Dacă ne referim la „marea strategie”, adică la un document de nivel strategic 

naţional, atunci va fi elaborat un document care permite coordonarea şi orientarea 

8 www.fess-global.org. 

316

tuturor resurselor naţionale, sau a unui grup de acţiuni, pentru atingerea unor 

obiective politice. Orice strategie trebuie abordată dintr-o perspectivă 

interdisciplinară şi reprezintă un proces, o adaptare constantă la condiţiile şi 

circumstanţele existente într-o lume în care şansa, incertitudinea şi ambiguitatea sunt 

dominante. 

Strategia urma a fi un instrument operaţional pentru decidenţii de nivel 

naţional şi local, prin identificarea setului de probleme, din domeniul mediului, ce pot 

constitui riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale, principalele direcţii de 

acţiune, etapizarea acestora, definirea responsabilităţilor şi alocare resurselor 

adecvate pentru avertizarea timpurie, prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă. 

Strategia viza securizarea performantă a resurselor mediului natural şi, în final, 

permitea statului să gestioneze performant resursele de securitate pe care le deţine şi 

să genereze premisele dezvoltării durabile şi creşterii bunăstării generale a populaţiei. 

Pentru realizarea unei perspective unitare de abordare a domeniilor incluse în 

strategia naţională pentru securitatea mediului a fost elaborată o metodologie care a 

permis generarea elementelor de input şi integrarea acestora într-un document cu 

valenţe naţional-strategice. Metodologia a fost pusă la dispoziţia celor implicaţi în 

procesul de elaborare a documentului final. 

2.2. Filosofia documentului 

După constituirea grupului de lucru coordonatorul grupului tehnic şi 

operaţional a avansat elementele constitutive ale filosofiei de realizare a proiectului 

pentru a exista o coerenţă a viziunii de realizare atât a documentării, cât şi a realizării 

documentului final. Principalele orientări au fost următoarele: 

• se va evidenţia intercondiţionarea securităţii mediului cu domeniul securităţii 

naţionale şi, mai ales, se va accentua faptul că mediul natural oferă resursele 

necesare securităţii unei naţiuni; 

• vulnerabilităţile vor fi evidenţiate analizând fiecare componentă în parte – 

apele, aerul, pădurile, biodiversitatea, ecosistemele, resursele naturale, ş.a.; 

• se va identifica şi potenţialitatea reală a ţării din perspective economicofinanciare 

pentru a se evita elaborarea unui document care să nu poată fi 

implementat din lipsa resurselor financiare – se va evita abordarea pur teoretică 

fără finalitate practică; 

• după ce se va realiza această „captare a stării” actuale se vor propune 

principalele modalităţi de acţiune pentru menţinerea echilibrelor naturale în 

limitele care să permită dezvoltarea durabilă; 

• modalităţile de acţiune se vor baza pe abordarea integratoare/holistică şi pe 

utilizarea eficientă a resurselor disponibile la nivel naţional – se va pune 

accentul pe principala resursă (practic inepuizabilă) care este cetăţeanul, 

beneficiar dar şi furnizor de securitate atât la nivel personal, comunitar, cât şi 

naţional; 

• se va pune accentul, în modalităţi explicite, pe direcţiile vizionare precum 

economia verde, producţia şi consumul durabile; 

317

• abordarea va oferi şi soluţii privind reconfigurarea/adaptarea instituţională care 

să permită, pe de o parte, racordarea la modelele internaţionale şi, pe de altă 

parte, implementarea cu succes a prevederilor strategiei naţionale pentru 

securitatea mediului – se vor identifica mecanismele de monitorizare şi va fi 

prevăzut intervalul de timp în care se va realiza o evaluare a rezultatelor şi se 

va îmbunătăţi documentul în ansamblul său; 

• documentul va prevedea, în mod clar, care sunt resursele necesare finalizării 

acţiunilor şi în responsabilitatea căror instituţii este fiecare acţiune – 

responsabilizarea explicită constituie una din premisele favorabile 

implementării strategiei naţionale pentru securitatea mediului. 

• se va urmări corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a 

programelor investiţionale, în profil intersectorial şi regional, cu potenţialul şi 

capacitatea de susţinere a capitalului natural; 

• documentul va susţine, prin abordarea sa, menţinerea, consolidarea, extinderea 

şi adaptarea continuă a configuraţiei structurale şi potenţialului de funcţionare 

optimă a capitalului natural ca premisă fundamentală de contracarare a 

presiunii dezvoltării sociale şi creşterii economice şi, mai ales, în raport cu 

impactul imprevizibil al modificărilor climatice; 

• acest document este parte integrantă a procesului de reevaluare complexă a 

documentelor programatice, strategiilor şi programelor naţionale prevăzute în 

„Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013- 

2020-2030”. 

2.3. Structura strategiei naţionale pentru securitatea mediului 

Pentru a fi implementată filosofia generării documentului final a fost propusă 

şi validată o structură a documentului final având următoarea formă: 

a. Preambul/argument 

a.1. Nevoia definirii acestui domeniu din perspectiva Strategiei de Securitate 

Naţională a României şi a altor documente din sfera securităţii naţionale sau 

internaţionale; 

a.2. Finalitatea acestei strategii. 

b. Precizări conceptuale 

b.1.Modalitatea în care problematica mediului este reflectată în principalele 

documente la nivel naţional şi internaţional; 

b.2. Studii privind definirea securităţii mediului; 

b.3. Avansarea unei posibile definiţii a securităţii mediului din perspectiva 

României. 

c. Strategia pentru fiecare domeniu vizat – factorii de mediu - în care se 

identifică, conform metodologiei, riscurile şi ameninţările la adresa mediului şi a 

securităţii naţionale ca efect al unor probleme actuale identificate sau a unor posibile 

incidente naturale sau umane de mediu. Se vor identifica 3-5 riscuri şi ameninţări 

specifice, se va propune un minim plan de acţiune, intervalul de timp, cine are 

responsabilitatea îndeplinirii planului de acţiune şi cu ce costuri. 

c.1. dezvoltarea durabilă; 

318

c.2. aerul; 

c.3. solul; 

c.4. apele; 

c.5. pădurile; 

c.6. biodiversitatea şi ecosistemele; 

c.7. schimbările climatice; 

c.8. deşeurile – inclusiv cele radioactive; 

c.9. resursele strategice; 

c.10. modificările genetice. 

d. Adaptare legislativă şi instituţională 

d.1. situaţia din perspectiva stării actuale; 

d.2. posibile adaptări legislative ca efect al unor fenomene naturale sau posibile 

incidente de mediu considerate ameninţări la adresa securităţii mediului; 

d.3.propuneri de reconfigurarea instituţională. 

e. Realizarea unui sistem naţional de monitorizare şi avertizare timpurie 

e.1. imageria satelitară; 

e.2. imageria aeriană – folosirea potenţialului avionului King Air de la INCAS 

– Bucureşti; 

e.3. monitorizarea cu ajutorul avioanelor uşoare fără pilot – UAV; 

e.4. realizarea unui sistem naţional integrat de monitorizare şi avertizare 

timpurie – realizarea unei integrări cu platforma naţională pentru situaţii de urgenţe 

civile; 

e.5. cooperarea transfrontalieră; 

e.6. utilizarea produselor intelligence; 

e.7. utilizarea sistemului de informaţii geografice (SIG). 

f. Proceduri specifice de implementare – după avizarea documentului de 

către CSAT se vor detalia pe diferite domenii din sfera securităţii mediului 

g. Revizuirea şi adaptarea documentului – se va prevedea intervalul de timp 

în care acest document va fi revizuit şi adapta, cine va realiza acest proces şi în ce 

interval de timp. 

2.4. Metodologia de elaborare a strategiei 

În urma studierii unei semnificative literaturi din sfera securităţii şi a 

posibilelor metodologii de elaborare a documentului final a fost propusă, şi aprobată 

de conducerea ministerului, următoarea metodologie de elaborare a strategiei 

naţionale pentru securitatea mediului, astfel: 

a. Definirea situaţiei actuale 

- va fi realizată în baza celor mai recente informaţii disponibile; 

- se impune claritatea ca o condiţie esenţială pentru realizarea unei strategii eficiente; 

- va fi definită din perspectiva documentelor de bază precum Programul de 

Guvernare; Programul Naţional de Reformă; Strategia de Securitate Naţională a 

României; Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 

2013-2020-2030; documente specifice ale UE şi ONU etc. 

319

. Identificarea problemelor 

- după developarea stării actuale poate fi definit foarte clar setul de probleme reale; 

- se impune realism şi nu exagerarea calitativă sau cantitativă; 

- a se evita interpretarea realităţii din perspectiva propriilor percepţii; 

- problemele pot fi actuale şi de perspectivă (termen scurt, mediu şi lung), acestea 

din urmă pot fi generate de nesoluţionarea problemelor actuale; 

- se va realiza o listă de priorităţi a problemelor, care are la bază opţiunile bazate pe 

potenţialul real de gestionare a problemelor. 

c. Identificarea obiectivelor 

- după identificarea problemelor şi prioritizarea lor se vor alege obiectivele pe 

termen scurt, mediu şi lung la nivel regional, naţional şi transnaţional; 

- obiectivele vor fi abordate din perspectivă holistică, avându-se în vedere 

intercondiţionările la nivel naţional şi internaţional; 

- se va realiza analiza potenţialelor opţiuni de soluţionare a problemelor – prin 

realizarea obiectivelor – şi se va face apel la întregul spectru de politici specifice 

domeniului de referinţă (dezvoltare durabilă, economia verde, poluare, deşeuri, 

silvicultură, ape, biodiversitate etc.); 

- fiecare obiectiv va fi definit SMART (S - Specific, M - Măsurabil, unde este posibil 

chiar prin indicatori, A - ce poate fi Atins, R - Relevant, realist, T – încadrat în Timp, 

cu un orizont de Timp în care trebuie realizat) 

c. Identificarea altor interese concurente 

- identificarea obiectivelor şi problemelor altor actori, naţionali sau transnaţionali, 

este vitală în cadrul abordării strategice; 

- un caz semnificativ este Roşia Montană (şi cele din sfera resurselor strategice). 

d. Identificarea şi analiza opţiunilor 

- identificarea opţiunilor/soluţiilor posibile şi fezabile în realizarea obiectivelor 

propuse; 

- analiza fiecărei opţiuni/set de opţiuni din perspectiva costurilor şi riscurilor 

asociate; 

- la nivelul strategiei naţionale opţiunile vor include unul sau mai multe 

mijloace/instrumente ale strategiei naţionale (politice, economice, psihologice, 

informaţionale, militare, etc.); 

- opţiunile pot apela la două sau mai multe mijloace, simultan sau secvenţial; 

- exemple: mijloacele politice pot fi utilizate pentru adaptarea legislaţiei şi buna 

guvernare, mijloacele diplomatice pentru promovarea poziţiei şi intereselor României 

în cadrul unor organisme/organizaţii internaţionale ( UE, ONU – a se vedea RIO+20); 

- în această etapă se impune creativitate profesională din partea celor care fac parte 

din grupul de lucru şi consiliul ştiinţific; 

- trebuie admisă ipoteza că unele probleme nu se pot rezolva, nu au soluţii imediate 

(de regulă din considerente obiective). 

e. Selectarea opţiunilor 

- este etapa finală a procesului de realizare a strategiei; 

- fiecare opţiune, analizată raţional în termeni de costuri şi riscuri, va fi examinată 

din perspectiva probabilităţii de a soluţiona problemele şi de realizare a obiectivelor; 

320

- în această etapă trebuie avută în vedere şi întrebarea: „dar dacă procesul nu 

evoluează conform planului care sunt alternativele posibile?”; 

- pentru implementarea soluţiilor alese se vor elabora proceduri specifice domeniilor 

şi se va promova apelul la un sistem integrat de monitorizare şi avertizare timpurie 

(nu pot fi neglijate serviciile oferite de imageria spaţială sau soluţia avansată deja de 

INCAS „Elie Carafoli” privind monitorizarea calităţii aerului şi solului prin utilizarea 

ATMOSLAB). 

f. Procesualitatea activităţilor 

- o strategie este o procesualitate care nu se încheie odată cu implementarea soluţiilor 

alese; 

- în realitate, fiecare opţiune privind utilizarea mijloacelor impune reoptimizarea 

acestora din perspectiva dinamicii evenimentelor şi a evaluării performanţelor 

acţiunilor de implementare, care vizează soluţionarea problemelor şi realizarea 

obiectivelor (în raport cu situaţia actuală precum şi a celor pe termen scurt, mediu şi 

lung); 

- se vor impune modificări, ajustări şi adaptări iar acestea vor impune noi evaluări, 

într-o procesualitate continuă, atunci când se constată abateri semnificative de la 

planul iniţial; 

- abordările unei strategii naţionale trebuie să fie flexibile şi integratoare, până când 

vor fi realizate obiectivele vizate. 

3. Generarea bazei de date 

În baza metodologiei de elaborare a strategiei naţionale pentru securitatea 

mediului şi a filosofiei documentului final compartimentele de specialitate din 

Ministerului Mediului şi Pădurilor, reprezentanţii altor ministere (Ministerul 

Administraţiei şi Internelor, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de 

Afaceri, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii) şi ai mediului 

academic şi ştiinţific (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice) au înaintat documente 

relevante pentru fi integrate în proiectul strategiei. 

Au fost înaintate analize şi propuneri în domeniile ape, biodiversitate, deşeuri, 

dezvoltare durabilă, păduri, schimbări climatice, zona montană, global information 

system şi legislaţie. În aceste domenii specialităţii care au făcut parte din grupul de 

lucru au realizat o developare a stării actuale (la nivelul lunii martie 2012) şi au 

înaintat propuneri privind viitoarele acţiuni care să permită gestionarea adecvată a 

resurselor naturale. 

În baza acestor date secretariatul tehnic şi operaţionale a demarat procesul de 

realizare a draftului strategiei naţionale pentru securitatea mediului. După summitul 

Rio+20, din luna iunie 2012, urma ca şi documentele aprobate la această reuniune de 

nivel global să fie avute în vedere la definirea proiectului strategiei. 

Reconfigurarea politică din luna mai 2012 a stopat acest demers. 

321

Concluzii 

În finalul acestui material apreciez oportună prezentarea unora din opiniile 

avansate de membrii grupului de lucru, mai ales în ceea ce privesc riscurile la adresa 

securităţii mediului. 

Referitor la domeniul ape au fost sesizate riscurile pe care le prezintă 

securitatea construcţiilor hidrotehnice (baraje, diguri, sisteme de hidroamelioraţii, 

etc.), asigurarea apei în cantităţile şi/sau calităţile necesare pentru populaţie, 

industrie, agricultură, urbanism, acvacultură, navigaţie sau sistemul hidroenergetic 

naţional. Una din problemele sesizate de specialităţii din direcţia ape a fost şi 

siguranţa şi stabilitatea terenurilor aferente construcţiilor şi amenajărilor hidrotehnice 

întrucâît prin realizarea acestor construcţii strategice se pot genera premisele punerii 

în instabilitate a unor prismuri de rocă din fundaţie şi/sau din versanţi. 

În domeniul biodiversităţii „Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a 

României Orizonturi 2010-2020-2030” vizează obiective pentru menţinerea, consolidarea, 

extinderea şi adaptarea continuă a configuraţiei structurale şi a capacităţii 

funcţionale a biodiversităţii ca fundament pentru menţinerea şi sporirea potenţialului 

naţional de suport în corelare cu presiunea dezvoltării sociale, al creşterii economice 

şi impactul previzibil al modificărilor climatice. Pe teritoriul României se află un 

număr mare de regiuni biogeografice şi o varietate largă de habitate naturale şi specii 

sălbatice de interes comunitar aflate în mare parte într-o stare de conservare 

favorabilă. Cu toate acestea, indicatorul conservarea biodiversităţii pentru România 

are cea mai mică valoare în comparaţie cu celelalte state membre, şi anume 4,2. 

Suprafaţa ariilor naturale protejate, de interes naţional, reprezintă 7% din suprafaţa 

ţării iar suprafaţa totală a siturilor Natura 2000 reprezintă 22,68% din suprafaţa 

teritoriului României. O importanţă aparte trebuie acordată biodiversităţii din 

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării care deţine un habitat de excepţie. 

Diferenţierea spaţiului deltaic, de la prima bifurcaţie către ţărmul mării şi de la 

braţele principale spre interior, este rezultatul evoluţiei în timp, care a dus la 

formarea grindurilor, lacurilor, gârlelor şi terenurilor amfibii şi respectiv, a 

ecosistemelor. Deoarece ecosistemele din deltă sunt în strânsă interacţiune şi toate 

determinate de fluviul Dunărea şi de energia primită de la soare, acest angrenaj 

abiotic este considerat ca un sistem, un nivel supra-eco-sistemic de organizare a 

materiei. O importanţă deosebită o reprezintă desemnarea ca sit de importanţă 

comunitară, care adăposteşte 29 tipuri de habitate în bioregiunea stepică şi 3 tipuri de 

habitate în bioregiunea pontică, în cadrul reţelei ecologice europene Natura 2000. 

Având în vedere configuraţia morfo-hidrografică, asociaţiile floristice şi faunistice, 

impactul activităţilor antropice în decursul timpului, în Rezervaţie, au fost identificate 

două categorii de ecosisteme şi anume: ecosisteme naturale parţial modificate de 

om şi ecosisteme antropice. Au fost descrise 23 de ecosisteme naturale parţial 

modificate de om distribuite pe toată suprafaţa Rezervaţiei, de la braţele Dunării până 

la plajele marine precum şi 7 ecosisteme antropice ce includ amenajările agricole, 

piscicole şi silvice sau aşezările umane (urbane şi rurale). 

322

O altă dimensiune a strategiei naţionale pentru securitatea mediului o constituie 

aurul verde – pădurile. Ca atuuri la acest domeniu specialiştii au semnalat calitatea 

superioară a pădurilor, gestionarea durabilă în baza amenajamentelor silvice 

întocmite pentru majoritatea pădurilor din România, existenţa unui corp de specialişti 

cu înaltă calificare şi experienţă precum şi existenţa unor structuri silvice de 

administrare cu stabilitate în timp care pot asigura continuitate în gospodărirea şi 

dezvoltare durabilă a fondului forestier. 

Printre riscurile în acest domeniu la adresa securităţii mediului au fost 

semnalate, printre altele, fragmentarea exagerată a fondului forestier aflat în 

proprietate privată (există la ora actuală peste 80.000 de proprietari de păduri), 

neacordarea susţinerii financiare de la bugetul de stat pentru proprietarii de păduri, 

accesibilitatea redusă în condiţiile unei reţele de drumuri forestiere insuficiente (mult 

sub media din Uniunea Europeană - 5,6 ml/ha faţă de 30ml/ha) şi amplificarea 

graduală a presiunilor exercitate asupra pădurilor. 

Propuneri extrem de valoroase pentru realizarea proiectului strategiei naţionale 

pentru securitatea mediului au fost înaintate de prof. dr. Radu Rey, preşedintele 

Forumului Montan din România în condiţiile în care zona montană reprezintă 32% 

din suprafaţa teritoriului naţional şi include 3,2 milioane ha agricole (2,5 milioane ha 

păşuni şi fâneţe), 3,6 milioane locuitori (2,1 milioane agricultori montani), 27 de 

judeţe cu munţi (7 regiuni de dezvoltare) din care 744 localităţi ( 84 de oraşe mici, 

656 de comune cu 3.320 de sate). 

La ora actuală baza de date şi o primă variantă a proiectului Strategiei 

Naţionale pentru Securitatea Mediului se află în posesia autorului acestui material, 

care a elaborat atât filosofia documentului, cât şi metodologia de elaborare a sa. În 

luna iunie, ca rezultat al lipsei de interes al decidenţilor politici din minister de a 

continua acest demers, autorul s-a retras din funcţia de consilier al comisarului 

general al Gărzii Naţionale de Mediu. Poate că după alegerile din luna decembrie 

acest demers va fi reluat întrucât este de domeniul evidenţei că securitatea mediului 

devine tot mai mult una din variabilele strategice ale mediului naţional, regional şi 

internaţional de securitate. 

Bibliografie: 

1. HOMER-DIXON, Thomas F.,Environment, Scarcity, and Violence, Princenton 

University Press, SUA, 1999; 

2. MAIOR, George Cristian, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii 

internaţionale în secolul XXI”, editura RAO International publishing company, 

2009; 

3. MYERS, Norman, Environmental Security:What's New and Difere, 2002; 

4. Foreign Policy Romania, iulie/august 2010; 

5. Institute for Environmental Security – www.envirosecurity.org; 

6. www.fess-global.org; 

7. http://www.un.org/jsummit/html/media_info/pressreleases_factsheets/unep_pre 

ss_release_508.pdf. 

323

ARHITECTURA SISTEMULUI DE COMANDĂ ŞI CONTROL 

ÎN OPERAŢIILE GRUPĂRILOR DE FORŢE DE NIVEL OPERATIV 

Niculai - Tudorel LEHACI * 

Rezumat: Noul context geopolitic şi geostrategic impune optimizarea şi sincronizarea 

mecanismelor şi procedeelor de acţiune cu cele existente la nivelul alianţelor pentru a menţine o 

capacitate militară a statului adecvată, care să răspundă pe deplin misiunilor ce revin armatei. Pe 

de altă parte, asigurarea capacităţii optime de reacţie în orice situaţie se poate realiza doar prin 

implementarea unui sistem naţional integrat de management al riscurilor, ce trebuie să articuleze 

într-o reţea modernă şi funcţională toate structurile civile şi militare, din administraţia centrală şi 

locală, cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale astfel încât să se asigure coordonarea eficientă 

a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, 

controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau 

reconstrucţia stării de normalitate. 

Cuvinte-cheie: sistem, comandă, control, operativ, interoperabilitate. 

Începutul noului mileniu cunoaşte transformări profunde a situaţiei geopolitice 

la nivel mondial, determinate de evoluţia unor procese şi fenomene de natură militară 

şi nonmilitară, care au un impact major atât asupra stării de securitate a statelor, cât şi 

asupra politicii de protejare a intereselor lor naţionale. 

Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice securităţii mondiale 

obligă statul român să-şi adapteze strategia proprie de securitate la evoluţiile care se 

produc în mediul internaţional, impunându-se în acest sens abordarea unei viziuni 

sistemice pentru consolidarea capabilităţilor de contracarare a riscurilor şi 

ameninţărilor asimetrice ce pot afecta interesele naţionale ale României. 

Calitatea de membru al Alianţei Nord-Atlantice oferă oportunităţi dar impune 

noi obligaţii pentru Armata României. Din punct de vedere al asigurării securităţii, 

România nu mai este singură. Ca membră NATO, România se bazează pe forţa 

aliaţilor în apărarea teritoriului şi a intereselor sale naţionale. În acelaşi timp România 

participă la efortul colectiv de apărare în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi îşi 

îndeplineşte angajamentele militare asumate. Pentru aceasta, ţara noastră trebuie să-şi 

optimizeze şi sincronizeze mecanismele şi procedeele de acţiune cu cele existente la 

nivelul alianţei pentru a menţine o capacitate militară adecvată, care să răspundă pe 

deplin misiunilor ce revin armatei în noul context geopolitic şi geostrategic. În acest 

context, abordările teoretice privind sistemul de comandă şi control al grupărilor de 

forţe de nivel operativ trebuie să vizeze evaluarea integrată a modului de manifestare 

şi a consecinţelor probabile ale unor scenarii în situaţii de criză, conflict şi 

postconflict, în mediul intern şi internaţional. 

1. Dimensiunea conceptuală a comenzii şi controlului 

Conducerea trupelor s-a exercitat din cele mai vechi timpuri, însă conceptul de 

comandă şi control a prins contur şi a fost clar delimitat în ultimele decenii, odată cu 

* 

Maior, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”. 

324

activitatea intensă de cercetare ştiinţifică desfăşurată de armatele moderne pentru 

automatizarea amplă a proceselor de luare a deciziei şi a tehnicii de luptă. 

În vocabularul militar românesc termenii de ,,comandă”, ,,control” şi sintagma 

de ,,comandă şi control” au intrat relativ recent, mai precis la începutul anilor 1990, 

odată cu aderarea ţării noastre la ,,Programul Parteneriatului pentru Pace”. Preluarea 

directă a conceptului din publicaţiile NATO şi introducerea lui în doctrinele, 

instrucţiunile şi regulamentele militare nu au fost însoţite de o elaborare suficientă a 

conţinutului acestora, situaţia nefiind specifică doar mediului militar românesc. Pe 

multe meridiane, dezbaterile privind natura şi semnificaţia comenzii şi controlului 

tind să clarifice confuzia care persistă atât asupra modului, cât şi asupra 

circumstanţelor în care aceştia sunt folosiţi. 

Comanda şi controlul reprezintă esenţa acţiunii militare moderne şi constituie 

motorul şi factorul decisiv în obţinerea succesului în confruntările militare ale acestui 

început de mileniu. Interdependenţa comenzii şi controlului face ca aceste două 

procese să nu poată fi analizate decât împreună, chiar dacă, până la un anumit punct 

acestea ar putea fi tratate şi separat. 

Comanda 1 este autoritatea pe care un comandant în serviciul militar o exercită, 

conform legii, asupra subordonaţilor în virtutea unui grad sau a unei funcţii. Ea 

include autoritatea şi responsabilitatea folosirii eficiente a resurselor la dispoziţie 

pentru planificarea, organizarea, îndrumarea, coordonarea şi controlul forţelor în 

scopul îndeplinirii misiunilor încredinţate. Include de asemenea responsabilitatea 

pentru starea de sănătate, bunul trai, moralul şi disciplina personalului subordonat. 

Controlul 2 reprezintă utilizarea forţelor şi sistemelor operaţionale din spaţiul de 

luptă în scopul îndeplinirii misiunii în concordanţă cu intenţia comandantului. Acesta 

include colectarea, procesarea, afişarea, stocarea şi diseminarea informaţiilor 

relevante pentru crearea imaginii operaţionale comune şi folosirea acestora, în mod 

deosebit de către statul major, pe timpul desfăşurării operaţiilor. Controlul permite 

comandanţilor să conducă execuţia acţiunilor subordonaţilor pentru a se conforma 

intenţiei acestuia. 

Spre deosebire de funcţiunile de comandă, care rămân relativ asemănătoare la 

toate eşaloanele de comandă, funcţiile controlului cresc în complexitate la fiecare 

eşalon superior. Totuşi, indiferent de eşalonul la care se manifestă comanda şi 

controlul se condiţionează reciproc. În timp ce comanda constă în autoritate, 

elaborarea deciziilor şi conducere, controlul reprezintă modul în care comandanţii 

exercită comanda. Comandanţii nu pot comanda eficient forţele fără control. În mod 

similar, controlul nu este funcţional fără actul de comandă. Comanda deţine 

primordialitatea, dar este insuficientă fără control. Procesul de comandă şi control nu 

este unilateral orientat de sus în jos, orientare care impune controlul subordonaţilor, 

ci este un proces multidirecţional prin feedback-ul realizat atât pe orizontală, cât şi pe 

verticală. 

1 

FM 6-0, Command and Control of Army Forces, Department of the Army, Washington DC, 2003, 

p. 2-2. 

2 

FM 6-0, Command and Control of Army Forces, Department of the Army, Washington DC, 2003, 

p. 3-1. 

325

Înţelegând funcţionarea sistemului de comandă şi control putem afirma că 

acesta reprezintă o combinaţie de artă şi ştiinţă. În timp ce comanda este de obicei o 

artă, dar uneori poate fi şi o ştiinţă, controlul este mai mult o ştiinţă, dar este în 

acelaşi timp şi artă. Ştiinţa analizează procese şi fapte pe baza unor principii fizice şi 

materiale, în timp ce arta, în contrast cu ştiinţa, necesită anumite deprinderi bazate pe 

calităţi, obţinute prin instruire, care nu pot fi dobândite decât prin studiu sau ca 

rezultat al educaţiei. 

Analiza şi studierea domeniului comenzii şi controlului presupune în primul 

rând analiza şi înţelegerea mediului global în care au loc acţiunile. Mediul global de 

ducere al acţiunilor militare presupune existenţa a trei domenii distincte de 

manifestare a confruntării între părţi: domeniul fizic, informaţional şi cognitiv 3 . 

Domeniul fizic, este locul în care componentele energetice ale acţiunii militare 

se confruntă şi tind să influenţeze situaţia existentă la acel moment dat. Este locul 

unde are loc lovirea, protecţia şi manevra în toate mediile (dimensiunile) fizice ale 

spaţiului de luptă (terestru, aerian, naval, cosmic) iar în ideea acestui autor, chiar şi 

în mediul virtual. Tot în acest domeniu se regăsesc componentele hardware şi 

software, precum şi infrastructura de comunicaţii necesare asigurării sprijinului 

comenzii şi controlului. 

Domeniul informaţional este, aşa cum îi sugerează şi numele, locul unde 

informaţia ocupă locul primordial. Acest domeniu reprezintă spaţiul delimitat 

exclusiv imaginar şi niciodată fizic, unde informaţia este creată, manipulată, 

distribuită şi unde de altfel se manifestă rezultatele proceselor de comandă şi control. 

Acest domeniu nu este asociat exclusiv componentei informaţionale a acţiunii 

militare şi poate fi mult mai larg ca spectru de referinţă, poate include după unele 

păreri, chiar şi aspecte ale confruntării în spaţiul virtual, psihotronic, cibernetic care 

combină elemente şi din celelalte domenii. 

Domeniul cognitiv, este în mintea oamenilor şi cuprinde percepţiile, 

cunoştinţele, înţelegerea, credinţele şi valorile şi este locul unde se iau deciziile. Din 

perspectiva comenzii şi controlului, acest domeniu este locul unde se regăsesc acele 

valori ale artei militare: arta conducerii, morala, coeziunea, nivelul instruirii, 

experienţa, nivelul cunoştinţelor. Acesta este domeniul care poate conduce la victorii 

strălucite sau la înfrângeri dureroase, acesta este domeniul care trebuie modelat şi 

sprijinit. 

Totuşi, în pofida utilizării destul de frecvent a sintagmei, ,,comanda şi 

controlul” par a nu fi suficient de bine definite şi înţelese, stârnind uneori dispute şi 

controverse, care denotă atât complexitatea proceselor pe care le definesc, dar şi 

caracterul lor evolutiv. 

Încercând să delimiteze cei doi termeni, John Boyd descria comanda ca fiind 

,,acţiunea de a direcţiona, a ordona, în timp ce controlul înseamnă a reglementa, a 

restrânge, a păstra ceva în limitele unui standard” 4 . În general, comanda şi controlul 

sunt termeni militari utilizaţi în gestionarea personalului şi a resurselor. Referindu-se 

3 

Ion Roceanu, Sisteme C4I comandă şi control, comunicaţii, computere şi informaţii, 2004, p.70 

4 

John Boyd, An Organic Design for Command and Control, A Discourse on Wining and Losing, 

lectures notes, 1987, pp. 47-54. 

326

la includerea controlului în conţinutul comenzii şi la faptul că fără control nu se poate 

exercita comanda, Greg Todd sublinia inseparabilitatea comenzii de control - ,,dacă 

atomul poate fi divizat, atunci şi actul de comandă poate fi separat” 5 

Dincolo de abordarea conceptuală amintită, specialiştii NATO, în special 

comunitatea dedicată strict studiului comenzii şi controlului, atribuie sintagmei 

,,comandă şi control” o înţelegere mai largă, dezvoltând astfel o definiţie de lucru 

care ne ajută să înţelegem mai bine sfera de cuprindere şi domeniul de acţiune. 

Astfel, ,,comanda şi controlul reprezintă o funcţie a comandantului, a statului major 

şi a altor elemente de comandă, destinată menţinerii unui nivel ridicat de 

operativitate, pregătirii operaţiilor şi conducerii trupelor în vederea îndeplinirii 

misiunii. Conceptul include achiziţia continuă a informaţiilor, fuziunea, revederea, 

reprezentarea, analiza şi evaluarea acestora, elaborarea planurilor de conducere, 

stabilirea misiunilor pentru forţe, planificarea operaţională, organizarea şi 

menţinerea cooperării, asigurarea sprijinului de luptă şi a sprijinului logistic, 

organizarea comenzii şi controlului la eşaloanele subordonate, precum şi 

conducerea trupelor pe câmpul de luptă 6 ”. 

2. Impactul noilor tehnologii asupra sistemelor de comandă şi control 

Fizionomia luptei moderne conferă sistemului de conducere noi dimensiuni şi 

caracteristici vizând, în mod special, dominarea acestora de către elementul 

informaţional şi decizional prin coordonarea permanentă a tuturor categoriilor de 

forţe armate şi a genurilor de arme, atât pe orizontală cât şi pe verticală, în toate 

mediile de confruntare. 

Teatrul de operaţiuni al viitorului, complet cibernetizat, va constitui o realitate 

în următoarele decenii, confirmată de cel puţin două aspecte. Primul aspect se referă 

la procesul integrării sistemelor de automatizare a conducerii trupelor cu sistemele de 

armament de înaltă precizie precum şi la apariţia şi utilizarea roboţilor, vehiculelor 

telecomandate şi muniţiilor inteligente. Al doilea aspect este definit de metodologia 

conducerii acţiunilor militare în condiţiile cibernetizării, care schimbă complet 

conţinutul procedurilor de acţiune. 

Ca urmare, pe plan mondial, există o preocupare constantă pentru 

perfecţionarea sistemelor de conducere de la toate eşaloanele care să aducă un avantaj 

substanţial şi chiar decisiv în cazul unei confruntări. Studiile realizate până în prezent 

arată că atunci când potenţialul de luptă al părţilor este sensibil egal, realizarea 

superiorităţii asupra inamicului este posibilă numai în conducere, domeniu foarte 

greu de cuantificat în raportul de forţe, dar cu o influenţă hotărâtoare asupra 

deznodământului operaţiei. Acest aspect ne conduce la ideea că dezvoltarea şi 

perfecţionarea sistemului de comandă şi control reprezintă un important factor de 

putere al comandamentelor şi structurilor luptătoare, care depinde de implementarea 

unor doctrine noi în concordanţă cu calitatea personalului, instruirea forţei, 

modularitatea, flexibilitatea, eficienţa şi tehnologiile moderne. 

5 

Greg Todd, Catharis, Washington National Defense University Press, 1986, p. 14. 

6 

Definiţie disponibilă pe: http//www.nato.int/nsa/. 

327

Câmpul de luptă al viitorului încă nu a fost definit unanim de către specialişti, 

continuă să fie controversat în privinţa raportului om-sistem, iar uneori este etichetat 

ca o „aventură tehnică" 7 . În acest context, se desprind unele tendinţe specifice de 

evoluţie a spaţiului de confruntare al secolului XXI 8 , care, în esenţă, surprind 

următoarele aspecte: 

foarte important, la nivel strategic şi operativ, va fi ritmul într-un spaţiu 

de confruntare cu densitate redusă; acest lucru impune întrebuinţarea unor forţe de 

dimensiuni mai mici, mai mobile, a sistemelor de comandă-control, de supraveghere, 

şi de cercetare avansate; 

ameninţările asimetrice vor determina cerinţele operaţionale pentru 

protecţia multidimensională a forţelor şi mijloacelor faţă de întreaga gamă de atacuri, 

incluzând armele de distrugere în masă şi terorismul; 

dezvoltarea tehnologică va impune atenuarea diferenţelor dintre focul 

direct şi cel indirect, dintre capacităţile de luptă şi cele de sprijin de luptă sau 

logistice; 

doctrinele şi conceptele operaţionale trebuie să fie dinamice şi 

interactive, recunoscut fiind faptul că multe arme şi sisteme vor fi folosite şi în alte 

scopuri, pentru care nu au fost destinate iniţial; 

mediul urban va fi, probabil, foarte frecvent folosit pentru conflictele 

secolului XXI; 

exploatarea spaţiului cosmic, dominaţia informaţională, digitalizarea şi 

spectrul electromagnetic vor asigura o nouă bază, modernă, pentru realizarea unor 

avantaje importante în ceea ce priveşte precizia, rapiditatea în decizii, viteza de 

manevră şi masarea efectelor la distanţe mult mai mari; 

standardizarea şi interoperabilitatea vor avea o importanţă crescută în 

realizarea simultaneităţii pe timpul operaţiilor întrunite sau multinaţionale; 

necesitatea schimbării structurii forţelor devine indubitabilă şi decurge 

din schimbările care vor avea loc în mediul de securitate, din complexitatea 

operaţiilor întrunite şi multinaţionale, din impactul tehnologiilor avansate şi naturii 

conflictelor asupra fizionomiei acţiunilor, precum şi din limitarea continuă a 

resurselor la dispoziţie. 

Având în vedere tendinţele probabile de evoluţie a fizionomiei acţiunilor 

militare, este posibil ca şi componentele capacităţii operaţionale a forţelor să sufere 

modificări. În acest sens, noile tehnologii vor influenţa direct sistemele de comandă şi 

control, care vor urmări să asigure următoarele probleme: 

conducerea şi coordonarea forţelor subordonate prin realizarea unui 

sistem de management al acţiunilor în timp real, în condiţiile distanţelor mari până la 

forţele subordonate şi ale unui mediu electromagnetic ostil; 

7 

Marin SĂLAJAN, Impactul câmpului de luptă al viitorului asupra pregătirii şi desfăşurării 

acţiunilor militare întrunite, Colegiul de Război, Universitatea Naţională de Apărare „CAROL 

I", Bucureşti, 2003, p. 20. 

8 

Organizaţia pentru Cercetare şi Tehnologii a NATO, LAND OPERATIONS IN THE YEAR 

2020, Bruxelles, 1999, pp. 12-13. 

328

executarea acţiunilor specifice războiului de comandă şi control (C2), 

care presupune abilitatea de a detecta, identifica sisteme C2 ale adversarului, folosind 

toate mijloacele şi procedeele la dispoziţie, precum şi de a proteja şi apăra propriile 

sisteme C2, prin cunoaşterea şi înţelegerea vulnerabilităţilor acestora, identificarea şi 

luarea contramăsurilor necesare; 

determinarea cursului optim al acţiunilor printr-o planificare dinamică şi 

flexibilă, cunoaşterea permanentă a situaţiei şi realizarea capacităţilor necesare pentru 

îndeplinirea deciziilor comandanţilor; 

obţinerea şi punerea la dispoziţie a datelor şi informaţiilor 

corespunzătoare, în timp real şi în volumul, forma şi locul necesare cursurilor 

acţiunilor, satisfăcând nevoile de informaţii ale comandanţilor în legătură cu misiunea 

încredinţată, forţele adversarului, trupele proprii, terenul şi starea vremii; 

avertizarea asupra situaţiei prin procurarea rapidă, prelucrarea oportună 

a datelor şi informaţiilor necesare şi diseminarea acestora în forma şi cantitatea 

corespunzătoare fiecărui nivel de comandă; 

gestionarea informaţiilor publice, astfel încât să existe capacităţi de 

prezentare proactivă a informaţiei, pentru a obţine sprijinul opiniei publice şi a 

coordona eficient, în timp util, difuzarea informaţiilor cu imaginile despre situaţie, 

atât către mass-media cât şi către forţe. 

Dinamica evoluţiei tehnologice a determinat, în ultimele decenii, mutaţii 

majore în toate domeniile activităţii socio-umane, dar cele mai spectaculoase - sau 

poate doar cele mai vizibile - au fost cele din domeniul militar, uneori schimbând 

profund esenţa acţiunilor militare. Conceptele clasice cu care operau majoritatea 

specialiştilor - spaţiul şi timpul - au fost dramatic alterate prin digitalizare, 

consecinţele acestui proces fiind materializate în creşterea letalităţii, rapidităţii în 

decizii şi a dinamicii acţiunilor militare. 

Pe de altă parte, spectaculoasa dezvoltare a comunicaţiilor şi îndeosebi 

combinarea acestora cu sistemele informatice avansate au determinat scurtarea 

drastică a timpului de culegere, identificare, transmitere, prelucrare şi diseminare a 

datelor şi informaţiilor, precum şi necesitatea informării şi conducerii în timp real, în 

concordanţă cu rata înaltă a schimbărilor ce au loc pe câmpul de luptă. Aceste aspecte 

au şi ele, la rândul lor, efecte asupra structurilor de conducere, fluxurilor 

informaţionale şi atribuţiilor ce revin statelor majore pe linia planificării, organizării 

şi coordonării operaţiilor. În aceste condiţii timpul necesar pentru planificarea 

acţiunilor se reduce foarte mult, impunându-se luarea unor decizii rapide şi 

elaborarea oportună a planurilor şi ordinelor de multe ori concomitent cu ducerea 

acţiunilor. 

Trecând la o analiză ceva mai detaliată a implicaţiilor şi tendinţelor de 

dezvoltare tehnologică în perspectiva următoarelor două decenii, constatăm o serie 

largă de opinii, majoritatea convergente spre aceleaşi concluzii. Potrivit unui studiu 

efectuat de specialişti ai ţărilor membre NATO 9 , impactul tehnologiilor moderne 

asupra fenomenului militar va fi profund, cu consecinţe şi schimbări semnificative în 

9 

Organizaţia pentru Cercetare şi Tehnologii a NATO, LAND OPERATIONS IN THE YEAR 

2020, Bruxelles, 1999, pp. 15-16. 

329

planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare sau non militare. Unele din aceste 

aspecte sunt prezentate în continuare. 

Digitalizarea câmpului de luptă reprezintă o problemă extrem de actuală şi 

complexă care va permite cunoaşterea permanentă, în timp real, a situaţiei, luarea şi 

transmiterea în timp util a măsurilor corespunzătoare. Acest proces permite, totodată, 

conectarea tuturor sistemelor de pe câmpul de luptă într-un singur sistem, aşa numitul 

"sistem de sisteme", inclusiv a senzorilor şi armamentelor. În acest mod, procesul de 

coroborare a datelor şi de luare a deciziilor va facilita punerea la dispoziţia 

comandantului a informaţiilor, inclusiv a schimbărilor care survin pe parcursul 

desfăşurării acţiunilor, într-o manieră cât mai apropiată de nevoile acestuia. 

De asemenea, digitalizarea va permite comandanţilor de la toate eşaloanele să 

aibă la dispoziţie, în timp real, imaginea clară şi completă a câmpului de luptă, cu 

reprezentarea atât a situaţiei adversarului cât şi a trupelor proprii, concomitent cu 

posibilitatea de a transmite ordine grafice ori scrise, semnale de prevenire şi alarmare, 

date referitoare la starea trupelor, executarea focului, planificarea acţiunilor şi 

asigurarea logistică. 

Fără pretenţia de a fi epuizat analiza problemelor la care ne-am referit, 

considerăm că am reuşit o trecere în revistă a principalelor elemente ale tehnologiei 

moderne care au o influenţă majoră şi un impact direct asupra schimbărilor în 

domeniul comenzii şi controlului la începutul mileniului trei. Concluzia care se 

desprinde este aceea că schimbarea/transformarea conceptuală (în gândire, în 

concepţii, în idei, în planificare etc.) este la fel de necesară şi trebuie să ţină pasul cu 

noile transformări în domeniul tehnologic. Generalul Henry H. Arnold, fost şef al 

Forţelor Aeriene ale SUA, referitor la acest aspect spunea că „principiile valabile ieri 

nu se mai aplică... ... trebuie să gândim în termenii viitorului" 10 . 

3. Sistemul de comandă şi control al structurilor de nivel operativ 

Inovaţiile majore produse în domeniul tehnologiei la mijlocul secolului al XIXlea 

au fost calea ferată şi telegraful. Prima a crescut mobilitatea armatelor, în timp ce 

introducerea telegrafului a însemnat creşterea controlului exercitat de la distanţă. 

Pentru toate forţele, mobilitatea şi acţiunile de luptă centrate pe reţea sunt elemente 

fără de care nu se pot găsi soluţii la provocările actuale. În acest context, statele 

occidentale, cu armate moderne, au înţeles că un factor generator de superioritate în 

domeniul militar este reprezentat de dezvoltarea capacităţilor de comandă şi control. 

Astfel, acestea au dezvoltat sisteme tehnice şi proceduri capabile să sprijine comanda 

şi controlul trupelor de la nivel strategic până la nivel tactic oferind informaţii şi 

radiografii complete şi în timp real asupra zonelor de desfăşurare a acţiunilor. 

La eşaloanele operative, pentru definirea în mod sintetic a conducerii este 

utilizată tot mai mult sintagma comandă şi control. Aceasta exprimă esenţa 

procesului de comandă, modul în care comandanţii, împreună cu structurile aferente, 

asigură desfăşurarea organizarea, conducerea, coordonarea, îndrumarea şi controlul 

pentru îndeplinirea misiunii ordonate. 

10 

William A. COHEN, Înţelepciunea generalilor, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001, p. 19. 

330

Înţelegerea domeniului comenzii şi controlului presupune în primul rând 

studierea şi analiza mediului global în care au loc acţiunile militare în 

contemporaneitate şi probabil în viitor. 

O arhitectură eficientă a sistemului de comandă şi control a grupărilor de forţe 

de nivel operativ în operaţii şi nu numai, trebuie să acopere şi să răspundă cerinţelor 

celor trei domenii definite în primul capitol (fizic, cognitiv şi informaţional). 

Potrivit experienţei armatelor occidentale şi standardelor NATO, sistemele de 

comandă şi control pentru grupările de forţe întrunite cu rol operativ trebuie să 

cuprindă următoarele sisteme interconectate tehnic şi funcţional: sistemul de 

comandă şi control; sistemul de asigurare a informaţiilor; sistemul de comunicaţii; 

sistemul reţelelor de calculatoare. 

Sistemul de comandă şi control reprezintă un ansamblu de activităţi de 

management al informaţiilor, proceduri, echipamente şi mijloace auxiliare utilizate de 

comandant pentru conducerea acţiunilor militare. Sistemul de comandă şi control îl 

sprijină pe comandant prin realizarea a trei funcţii importante: crearea şi actualizarea 

imaginii operaţionale comune; accelerarea procesului de elaborare a deciziilor prin 

creşterea vitezei şi preciziei acestuia; desfăşurarea activităţii de pregătire şi 

transmitere a ordinelor de acţiune. 

Sistemul de asigurare a informaţiilor realizează toate funcţiile privind 

procurarea, analiza, sinteza şi fuziunea tuturor datelor purtătoare de informaţii pentru 

comandă şi control. Prin sinteza şi fuziunea informaţiilor obţinute pe câmpul de luptă, 

trebuie să se asigure crearea imaginii grafice comune, care va fi afişată simultan la 

toate componentele din compunerea grupării de forţe întrunite. 

Sistemul de comunicaţii reprezintă un ansamblu de echipamente, metode, 

proceduri şi personal specializat, organizat pentru îndeplinirea funcţiilor de transfer al 

informaţiilor. 

Sistemul reţelelor de calculatoare încorporează reţelele locale de calculatoare 

ale punctelor de comandă (de bază, de rezervă, înaintat), ale punctelor de comandă 

similare şi ale componentelor subordonate. Ceea ce defineşte sistemul reţelelor de 

calculatoare este caracterul său deschis, structura ierarhică distribuită şi organizarea 

modulară, care permit atât funcţionarea integrată în cadrul grupării de forţe întrunite 

cu rol operativ, cât şi independentă în cadrul fiecărei componente, asigurându-se 

schimbul reciproc şi oportun de informaţii în orice condiţii. 

Analizând structura sistemului de comandă şi control al unei grupări de forţe de 

nivel operativ putem afirma că este constituit din mai multe sisteme, modularizate, 

integrate şi interdependente, care din punct de vedere arhitectural pot fi grupate în trei 

componente: 

arhitectura operaţională care realizează o descriere a proceselor şi 

activităţilor precum şi a fluxurilor informaţionale, necesare pentru a îndeplini sau a asista 

activităţile militare; 

arhitectura de sistem ce reprezintă structura logică şi principiile de operare 

ale unui ansamblu, specific sistemului de comandă şi control. Acesta din urmă include 

servicii, funcţii şi standarde de interfaţă pentru a atinge performanţele cerute, în condiţiile 

constrângerilor specificate; 

331

arhitectura tehnică care reprezintă identificarea elementelor fizice ale 

arhitecturii de sistem, precum şi a dispunerii acestora într-un mod ce descrie structura 

fizică, funcţiile tehnice, caracteristicile de proiectare şi atributele tehnice care pot fi 

realizate de către fiecare componentă în parte 11 . 

Sistemele de comandă şi control existente la nivel naţional, precum şi sistemele 

informaţionale pe care le conţin se află în acest moment într-o perioadă de tranziţie. 

Aderarea României la NATO şi participarea structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei 

naţionale la misiuni alături de structuri similare ale altor state au impus modificarea şi 

adaptarea sistemelor de comandă şi control, atât doctrinar cât şi fizic, tehnologic, de la 

nivel strategic până la nivelul tactic. 

Având la bază cerinţa NATO de a face faţă tuturor ameninţărilor, precum şi 

natura responsabilităţilor ce revin armatei prin desfăşurarea operaţiilor pe teritoriul 

naţional, în aria de responsabilitate a NATO, precum şi într-un mediu strategic mai 

extins, influenţat permanent de factori care impun schimbarea, România a început 

dezvoltarea unei concepţii noi privind comanda şi controlul structurilor de forţe din 

Armata României. Noua concepţie pune bazele unei arhitecturi de comandă-control a 

Armatei României suplă, în care numărul eşaloanelor sistemului de comandă-control 

se reduce semnificativ, având loc o delimitare clară a structurilor cu sarcini 

operaţionale de cele cu sarcini preponderent administrative, care să-i permită 

realizarea unui flux informaţional-decizional eficient în măsură să asigure timpul 

necesar pentru reacţie în contextul noii fizionomii a războiului. 

Sistemele de comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, 

supraveghere şi recunoaştere (C4ISR) care sprijină forţele militare ale României 

trebuie să aibă capabilitatea de a se adapta rapid la cererile luptătorului, pentru a face 

disponibile informaţiile care sunt importante, a le asigura acolo unde sunt necesare, şi 

pentru a garanta că ajung în forma corectă şi în timp oportun pentru a fi utilizate. 

Obiectivul fundamental al sistemelor C4ISR este de a obţine informaţiile critice la 

locul corespunzător şi la timp pentru a permite forţelor să câştige în oportunitatea 

acţiunilor şi pentru a îndeplini obiectivele întregii game de operaţii militare. 

La nivelul Statului Major General s-a considerat că realizarea conducerii 

forţelor impune existenţa unui sistem C4ISR integrat la toate eşaloanele. Sistemele 

C4ISR trebuie să asigure, în condiţiile dinamismului deosebit al acţiunilor militare şi 

al fluidităţii dispozitivelor, acoperirea cu posibilităţi de conducere a întregului spaţiu 

de responsabilitate, a realizării comenzii şi a controlului în timp real al forţelor şi 

mijloacelor la dispoziţie, precum şi sprijin logistic. 12 

La nivel mondial, din punct de vedere evolutiv, sistemele de comandă şi 

control au cunoscut transformări majore, în pas cu dinamica tehnologică fără 

precedent, la nivelul armatelor moderne simţindu-se nevoia implementării unor 

sisteme care să răspundă tuturor provocărilor mediilor de confruntare, de tipul 

C5I2SR (sistemul de sisteme modularizat de comandă, control, comunicaţii, 

11 

Gruia TIMOFTE, Sistemul strategic de comandă şi control al Armatei României, Ed. A.Î.S.M., 

Bucureşti, 2001, pp.24 – 25. 

12 

Concepţia C4ISR pentru Armata României, SMG, Bucureşti, 2004, p. 15 

332

computere, cooperare, informaţii, interoperabilitate, supraveghere, recunoaştere). O 

abordare detaliată a acestor modele de sisteme va fi realizată într-un material următor. 

Concluzionând, putem afirma că, la nivel operativ, sinergia trebuie să fie 

focusată pe integrarea componentelor sistemului de comandă şi control, astfel încât 

efortul lor total să poată duce forţele la capacitatea de a exercita într-un mod decisiv 

îndeplinirea obiectivelor. 

Bibliografie: 

1. BOYD John, An Organic Design for Command and Control, A Discourse on 

Wining and Losing, lectures notes, 1987. 

2. COHEN A. William, Înţelepciunea generalilor, Filipeştii de Târg: Editura 

Antet, 2001. 

3. ROCEANU Ion, Sisteme C4I comandă şi control, comunicaţii, computere şi 

informaţii, 2004. 

4. SĂLAJAN Marin, Impactul câmpului de luptă al viitorului asupra pregătirii şi 

desfăşurării acţiunilor militare întrunite, Colegiul de Război, Bucureşti: 

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I", 2003. 

5. TIMOFTE Gruia, Sistemul strategic de comandă şi control al Armatei 

României, Bucureşti: Ed. A.Î.S.M., 2001. 

6. TODD Greg, Catharis, Washington: National Defense University Press, 1986. 

7. Concepţia C4ISR pentru Armata României, Bucureşti: SMG, 2004. 

8. FM 6-0, Command and Control of Army Forces, Washington DC: Department 

of the Army, 2003. 

9. Organizaţia pentru Cercetare şi Tehnologii a NATO, Land operations in the 

year 2020, Bruxelles, 1999. 

10. http//www.nato.int/nsa/ 

333

ORGANIZAREA SISTEMULUI DE COMANDĂ ŞI CONTROL 

ÎN CONFLICTELE MILITARE DESFĂŞURATE 

ÎN TEATRELE DE OPERAŢII DIN IRAK ŞI AFGANISTAN 

Niculai - Tudorel LEHACI * 

Rezumat: Strategiile şi cu atât mai mult strategii nu deţin soluţii perfecte, algoritmi 

universali, a căror aplicare să garanteze succesul unei campanii militare, capitalizarea experienţei 

celor care au îndeplinit misiuni în diferite teatre de operaţii reprezintă un deziderat în plan practic, 

lecţiile învăţate trebuie să rămână permanent în atenţia noastră ca lecţii de învăţat. 

Cuvinte-cheie: sistem, comandă, control, operativ, conflict. 

Comanda şi controlul structurilor militare de coaliţie sunt adesea insuficient 

dezvoltate, echipele de comandă fiind conduse mai mult de cerinţe politice decât de 

dorinţa de a forma un staff eficient şi integrat. Includerea şi integrarea punctelor de 

vedere ale tuturor participanţilor la coaliţie determină faptul că fiecare coaliţie va 

avea propriul său specific în ceea ce priveşte comanda şi controlul. Dificultatea de a 

forma o forţă militară eficientă şi coerentă cu trupe ale diverselor state contribuitoare 

este un lucru recunoscut la nivelul statelor, acesta constituind un factor principal pe 

agenda liderilor pentru soluţionare rapidă şi eficientă. 

Operaţiile multinaţionale desfăşurate până în prezent au scos în evidenţă o serie 

de neajunsuri care necesită a fi eliminate, în scopul eficientizării grupărilor de forţe, 

cum ar fi: realizarea deficitară a comenzii şi controlului cauzate de loialitatea dublă a 

structurilor de forţe naţionale, agenda ascunsă, dualitatea sistemului de comandă, 

precum şi constrângerile naţionale sau multinaţionale; lipsa de experienţă a 

personalului unor structuri naţionale în gestionarea conflictelor şi lipsa unor 

cunoştinţe fundamentale privind teoria şi practica conflictelor armate moderne; 

tendinţa SUA de a domina coaliţiile din care face parte. 

În ceea ce priveşte conflictele din Irak, faţă de primul conflict din 1991, în care 

efortul a fost concentrat în special pe mijloacele militare şi pe trupe, în al doilea 

conflict s-a urmărit decapitarea regimului lui Saddam Husein prin ţintirea bazelor 

puterii instituţionale ale regimului de la Bagdad, inclusiv a palatelor prezidenţiale, a 

bazelor şi cazărmilor militare şi a celor de poliţie şi securitate. 

În acest context, dacă pe timpul desfăşurării operaţiei ,,Desert Storm”, 

generalul Norman Schwarzkopf a decis să nu aibă în subordine un comandant al 

componentei terestre care să integreze operaţiile acesteia, alegând să comande 

personal operaţiile terestre, pentru operaţia ,,Iraqi Freedom”, generalul Tommy 

Franks a hotărât să stabilească un comandament combinat al componentei terestre 

(CFLCC – Combined Forces Land Component Command) care să-şi asume comanda 

şi controlul tuturor forţelor care urmau să execute operaţii terestre, indiferent dacă 

aparţineau componentei terestre, ori de infanterie marină ale SUA sau forţelor terestre 

ale Coaliţiei. La 20 noiembrie 2002, generalul Franks a destinat comandamentul 

Armatei a 3-a a Statelor Unite ale Americii pentru a constitui comandamentul 

* 

Maior, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”. 

334

componentei terestre, dislocat la vremea respectivă la Fort McPherson, Georgia, 

SUA. Acest ordin a constituit baza legală pentru organizarea şi încadrarea de manieră 

combinată a comandamentului respectiv. În iarna lui 2001 şi în primăvara lui 2002, 

comandamentul Armatei a 3-a a funcţionat CFLCC pentru Operaţia Enduring 

Freedom, din Afganistan, majoritatea personalului funcţionând în Camp Doha, 

Kuweit. 

În urma acestei reorganizări a statului major, generalul locotenent McKierman 

a urmărit să renunţe la aşa zisa structură tradiţională, organizată pe module specifice 

domeniilor de activitate: administrativ, informaţii, operaţii şi logistică, structură de 

sorginte napoleoniană, şi a adoptat o nouă structură specifică funcţiilor pe care le va 

îndeplini comandamentul: operaţii, manevră, efecte, informaţii, protecţie şi susţinere, 

acesta fiind considerat un model funcţional. „Această nouă organizare a necesitat 

reanalizarea sistemului de relaţii de comandament, noi procese, o nouă arhitectură a 

sistemului digitalizat”. 1 

Operaţionalizarea arhitecturii organizatorice şi cea a sistemului specific de 

comunicaţii presupunea ca procesul de planificare deliberată, precum şi cel de 

execuţie să fie eficiente. Deşi forţele terestre au început să realizeze aceste elemente 

încă din tipul operaţiei „Desert Storm”, eforturile au ajuns să fie fructificate cu ocazia 

operaţiei „Iraqi Freedom”. 

Referitor la lecţiile învăţate din operaţia ,,Iraqi Freedom”, raportul postacţiune 

al Diviziei 3 Infanterie a SUA, face referire la următoarele deficienţe pe linie de 

comandă şi control constatate pe timpul desfăşurării operaţiilor 2 : 

echipamentele radio de abonat mobil nu satisfac cerinţele de comunicaţii 

pentru conducerea acţiunilor de luptă pe timpul deplasărilor pe distanţe mari a 

punctelor de comandă. De aceea, este necesar un nou sistem de comunicaţii capabil 

să asigure conexiuni de voce şi date în întregul spaţiu de luptă al diviziei, la distanţe 

mari şi pe timpul deplasărilor; 

trupele de uscat trebuie să-şi sprijine unităţile prin asigurarea accesului la 

sistemele de comunicaţii prin satelit, atât pe timpul instruirii cât şi pe timpul 

desfăşurării operaţiilor (conform principiului „instruieşte-te ca în luptă”); 

compartimentul G6 trebuie să determine necesităţile de comunicaţii prin 

satelit, iar comandantul corpului de armată să stabilească priorităţile de utilizare a 

acestora; 

compartimentul G6 va menţine conectarea telefoanelor şi calculatoarelor 

prin fir la punctele de comandă ale diviziei numai dacă se menţin configuraţii de tipul 

centrului operaţional tactic; 

divizia trebuie să aibă un acces facil la frecvenţele pentru sistemul radio de 

abonat mobil care trebuie coordonate, analizate pentru a elimina conflictele şi alocate 

de către un manager al frecvenţelor de la eşalonul superior, dispus în apropierea 

dispozitivului diviziei; 

1 

http://call.army.mil/links/lessons.asp. 

2 

Third Infantry Division (Mechanized) After Action Report Operation IRAQI FREEDOM, Fort 

Hood, Texas, 2004, pp. 2-5, 183-196, 265-268. 

335

securitatea comunicaţiilor şi procedurile de operare standard trebuie 

revalidate, repetate şi distribuite tuturor eşaloanelor pentru a se asigura că unităţile 

cunosc procedurile corecte pentru securitatea comunicaţiilor şi aplicarea coordonată a 

planurilor. Transmiterea cheilor de criptare de grup prin reţeaua radio de abonat 

mobil reprezintă o măsură de rezervă faţă de transmiterea normală a acestora, mai 

ales atunci când există constrângeri generate de distanţele mari; 

în timp ce în cazul telefoanelor din sistemul de sateliţi „Iridium” au fost 

sesizate unele dificultăţi în utilizarea lor şi fiabilitatea relativ scăzută a acestora, 

sistemul de comunicaţii prin satelit INMARSAT şi-a demonstrat eficienţa în 

asigurarea conectivităţii limitate în voce şi date pentru vehiculele C2 pe timpul 

deplasării, însă terminalele din acest sistem au fost aduse prea târziu în cadrul 

diviziei; 

la nivelul diviziei se constată nevoia de mai multe mijloace radio 

monocanal prin satelit, chiar dacă lucrează numai în trei reţele (comandă şi control, 

operaţii şi cercetare, sprijin de foc), în scopul asigurării mijloacelor radio pentru 

elemente sau cerinţe neprevăzute şi echipele de luptă ale brigăzilor la distanţe foarte 

mari. 

Spre deosebire de cele prezentate anterior, în ceea ce priveşte conflictele din 

spaţiul ex-Iugoslav, după încheierea misiunilor, specialiştii NATO au analizat modul 

de ducere a operaţiilor şi au ajuns la anumite concluzii şi învăţăminte, din care redăm 

în continuare câteva: 

conducerea NATO ar fi trebuit să-şi definească cu claritate modul de acţiune 

încă de la începutul misiunii, atât din punct de vedere militar cât şi civil; 

pe timpul planificării / configurării forţei ar fi trebuit prevăzută o forţă de 

rezervă; 

Comandamentul Aliat de Reacţie Rapidă ar fi trebuit să deţină OPCOM 

pentru această operaţie; 

NATO trebuie să-şi redefinească conceptul aranjamentelor de comandă şi 

control în sensul de al eficientiza; 

pe timpul ducerii operaţiei pot apare contradicţii pe linie de comandă şi 

control, atunci când nu corespund reglementările naţionale cu cele ale NATO, mai 

ales în privinţa controlului operaţional, datorită diferenţelor de interpretări ale acestei 

relaţii de autoritate de comandă. 

În ceea ce priveşte operaţia ,,Enduring Freedom” din Afganistan, declanşată la 

data de 7 octombrie 2001, aflată încă în desfăşurare, operaţiunea a început cu o 

campanie aeriană ofensivă în care au fost întrebuinţate aproximativ 350 aeronave din 

toate categoriile de aviaţie, majoritatea aparţinând SUA, la care s-au adăugat cele 

britanice, franceze, germane şi ale altor state. Chiar dacă operaţia încă nu s-a încheiat 

şi nu au fost încă publicate rapoarte complete post acţiune, vom încerca vom încerca 

totuşi o ,,radiografie” a campaniei. Campania aeriană poate fi considerată de 

amploare medie, atât din punctul de vedere al volumului de tehnică întrebuinţată, cât 

şi din cel al întinderii în timp. Au fost executate 15.000 de ieşiri de aviaţie, din care 

7.100 aparţin Forţelor Aeriene ale SUA, iar diferenţa, aviaţiei celorlalte state 

partenere. Forţele aeriene ale SUA au executat 450 ieşiri de aviaţie în misiuni de 

336

ecunoaştere, de supraveghere şi cercetare şi 3.150 ieşiri de aviaţie în misiuni de atac 

la sol şi bombardament, lansând un total de 6.500 tone de muniţie. Până la data de 07 

decembrie 2001, s-au lovit şi distrus trei sferturi din obiectivele planificate la 

începutul campaniei. 

Atunci când NATO prelua sarcina coordonării Forţei Internaţionale de 

Asistenţă de Securitate (ISAF) din Afganistan în vara anului 2003, Alianţa îşi asuma 

un angajament politic pe termen lung pentru sprijinirea guvernului şi a poporului 

afgan. În acelaşi timp, angajamentul NATO reprezenta un indiciu clar al modului în 

care Alianţa se adapta la cerinţele securităţii secolului XXI – o Alianţă pregătită şi 

dornică să contribuie la lupta împotriva terorismului şi la eforturile mai ample ale 

comunităţii internaţionale vizând asigurarea securităţii în zonele aflate în afara 

spaţiului euroatlantic. 

Spre deosebire de alte misiuni ale NATO, de aproape trei ani, misiunea din 

Afganistan prezintă în continuare provocări deosebite pentru Alianţă. Prin 

intermediul ISAF, NATO îndeplineşte un rol cheie de asigurare a asistenţei în 

domeniul securităţii şi realizează o revoluţie conceptuală. În îndeplinirea principalei 

sale misiuni, cea de a asigura asistenţă autorităţilor afgane, Alianţa şi-a asumat noi şi 

complexe sarcini de stabilizare într-un mediu de departe mai solicitant decât cel al 

altor operaţii conduse de NATO. De aceea, din multe puncte de vedere, Afganistanul 

a devenit un caz-test pentru transformarea NATO. ISAF şi NATO sunt supuse în 

fiecare zi unor teste care vizează, începând de la capacitatea lor de acţiona în zone 

îndepărtate şi deseori periculoase, până la posibilitatea de a genera forţele necesare 

pentru îndeplinirea cerinţelor militare ale unei misiuni care se desfăşoară la o mare 

distanţă. Asigurarea succesului continuu al acestei misiuni este în egală măsură 

importantă pentru NATO şi Afganistan. 

Îmbunătăţirea şi aplicarea pe scară largă a conceptului „Războiului Bazat pe 

Reţea” (Network Centric Warfare) fundamentat şi îmbunătăţit în urma lecţiilor 

învăţate din războiul din Golf (1990-1991- Operaţiunea ,,Desert Storm”) şi din 

campania din Kosovo, (1999- Operaţiunea ,,Allied Forces”) este un concept aplicat în 

timpul acestei operaţii. Principiul general care stă la baza acestui concept este cel al 

interconectivităţii dintre echipamentele de cercetare şi comunicaţii instalate pe 

diferite platforme, cum ar fi: sateliţi, avioane fără pilot, avioane de vânătoarebombardament, 

bombardiere strategice sau ,,pe oameni”, respectiv, echipe de 

cercetare în adâncimea dispozitivului inamicului. 

Acest transfer neîngrădit al informaţiilor de la o platformă la alta (realizat 

inclusiv prin mijloace de cercetare spaţială), s-a dovedit a fi extrem de util, mai ales 

în lovirea ţintelor de oportunitate, cum ar fi trupe şi tehnică în mişcare, convoaie ale 

liderilor Al-Qaeda şi talibani aflate în deplasare. A fost reconsiderat rolul aviaţiei de 

bombardament strategic, majoritatea misiunilor executate de către aceasta fiind de 

nivel tactic. Avionul fără pilot RQ-1 ,,Predator”, echipat cu rachete antiblindate 

dirijate prin laser de tipul ,,Hellfire”, a fost întrebuinţat în premieră în acţiuni de luptă 

pentru lovirea unor ţinte terestre, sistemul fiind comandat de la mare distanţă. 

Prin operaţia Enduring Freedom, SUA şi aliaţii săi şi-au îndeplinit cele mai 

multe dintre scopurile stabilite şi urmărite în Afganistan. Operaţia a pus în evidenţă 

337

importanţa forţei aeriene, flexibilitatea, puterea distructivă, siguranţa şi oportunitatea 

acesteia, a creat posibilitatea experimentării unor categorii de tehnică militară, 

utilizate sau nu până la momentul declanşării acesteia, precum şi aplicarea unor 

concepte şi procedee noi de acţiuni militare. 

Desfăşurarea operaţiilor în condiţiile geoclimatice şi militare deosebit de dure 

din Afganistan au constituit un test de anduranţă, atât pentru personalul participant, 

cât şi pentru tehnica şi echipamentele din înzestrare. Participarea la operaţii a 

detaşamentelor din cadrul Forţelor Terestre ale armatei României şi îndeplinirea cu 

succes a diversităţii de misiuni încredinţate a pus în evidenţă evoluţia ascendentă a 

sistemului de pregătire şi instruire a militarilor români, iar experienţa acumulată în 

cadrul misiunilor internaţionale a reliefat importanţa procesului de selecţie a 

personalului participant în scopul generării unor detaşamente bine închegate, cu un 

nivel ridicat de coeziune. 

Din punctul de vedere al suportului tehnic al sistemului de comandă şi control, 

acest conflict a demonstrat valabilitatea principiului exprimat prin cine deţine 

superioritatea informaţională deţine un avantaj enorm în planificarea şi desfăşurarea 

acţiunilor militare şi a evidenţiat faptul că digitalizarea este forţa motrice către 

interdependenţa operaţiei întrunită. 

În ceea ce priveşte forţele participante, admitem că subordonarea directă către 

comandantul forţei este mai importantă decât legătura cu autorităţile naţionale, care 

nu ar trebui să exercite comanda zilnică. Comanda naţională ar trebui exercitată doar 

pentru rapoarte de informare periodice, diverse situaţii administrative, etc. Noţiunea 

de forţe multinaţionale transcede operativ importanţa autorităţilor naţionale. 

Tensiunile dintre deciziile multinaţionale şi cele naţionale persistă şi în zilele noastre 

şi nu se întrezăreşte o soluţie care să convină ambelor părţi în viitorul apropiat. 

Extensia comenzii naţionale în detrimentul celei multinaţionale este dată şi de 

existenţa unui acord agreat de ambele părţi. Pe de altă parte, existenţa unei misiuni 

clare a forţelor multinaţionale, legală, având obiectivele clar definite, determină 

autorităţile naţionale să aloce structurile de forţe la dispoziţia acestora. Prin contrast, 

dacă termenii misiunii sunt neclari, ambigui, autorităţile naţionale nu vor pune la 

dispoziţia forţei structurile de forţe necesare sau se vor eschiva cât pot de mult. 

Pentru înţelegerea deplină a modului cum acţionează comanda forţelor multinaţionale 

trebuie să subliniem faptul că, atunci când violenţa mediului de securitate este 

scăzută, constrângerile care acţionează asupra comandantului forţei sunt minime. În 

contradicţie, pe măsură ce ostilitatea violentă a populaţiei creşte, autoritatea 

comandantului forţei scade, crescând din nou pe măsură ce situaţia generală tinde 

către declanşarea războiului. 

În concluzie, putem subscrie pe deplin afirmaţiilor autorilor lucrării ,,Potenţialul 

de luptă al forţelor armate”, care definesc comanda şi controlul ca fiind ,,un proces atât 

de pregnant, încât toate acţiunile esenţiale din luptă provin din el, exceptând acţiunea 

naturii. Acest proces trebuie să faciliteze libertatea de acţiune, delegarea autorităţii şi a 

conducerii în orice punct critic de pe câmpul de luptă.” 3 Eficacitatea forţelor militare 

3 

Col.dr.Ion BĂLĂCEANU, lt.col.dr. Daniel DUMITRU, col.(r)dr. Ion IOANA, Potenţialul de 

luptă al forţelor armate, Editura Top Fort, Bucureşti, 2006, p.178. 

338

multinaţionale depinde de capacitatea lor de a opera eficient împreună. Operaţiile 

militare trebuie să fie pregătite şi executate cu toate categoriile de forţe, întrunit şi cu 

eforturi concentrate, realizând utilizarea maximă a puterii statelor şi forţelor participante 

şi în deplin acord cu factorii situaţiei. La nivel operativ, sinergia trebuie să fie focusată 

pe integrarea componentelor naţionale, astfel încât efortul lor total să poată duce forţele 

la capacitatea de a exercita într-un mod decisiv îndeplinirea obiectivelor. 

Acţiunile militare moderne sunt deosebit de complexe, sistemul complex 

propriu intrând permanent într-o competiţie acerbă cu sistemul complex al 

inamicului. Fiecare sistem are numeroase elemente care la rândul lor pot fi sisteme 

complexe care interferează şi intră în relaţie cu multe alte sisteme. Rezultatele acestor 

interacţiuni sunt, de regulă, greu de prevăzut şi probabil greu de controlat. 

Din punct de vedere al dimensiunii, aşa cum au demonstrat deja conflictele 

recente, războaiele viitorului sunt prefigurate a se desfăşura într-un spectru foarte larg 

al acţiunii şi reacţiunii, într-un spaţiu multidimensional pe care se definesc, între 

altele, şi următoarele tipuri de războaie: cosmic, cibernetic, psihologic, mediatic, 

economic, cultural, genetic, geofizic şi cel purtat prin mijloace militare 4 . 

Schimbările cele mai profunde în fizionomia acţiunilor militare probabil că vor 

veni nu din partea sistemelor clasice de arme (care vor continua, totuşi, să evolueze în 

precizie, complexitate şi bătaie), ci din cea a aplicării tot mai largi a tehnologiei 

neconvenţionale a informaţiei, esenţa acestor evoluţii constând în efectele combinării 

armelor de precizie la mare distanţă cu reţelele de senzori şi de procesare a datelor în 

timp real, integrând în sisteme digitale echipamente de identificare, vehicule aeriene, 

terestre şi navale fără echipaj, sisteme de informaţii, supraveghere şi cercetare 

moderne 5 . 

Bibliografie: 

1. BĂLĂCEANU, I.; DUMITRU, D.; IOANA, I., Potenţialul de luptă al forţelor 

armate, Bucureşti: Editura Top Fort, 2006. 

2. MITULEŢU, I.; STANCU M. Conflicte militare. Lecţii învăţate, curs, 

Bucureşti: Editura U.N.Ap. ,,Carol I”, 2010. 

3. MUREŞAN, M.; VĂDUVA, Gh.; Războiul viitorului, viitorul războiului, 

Bucureşti: Editura U.N.Ap. ,,Carol I”, 2007. 

4. PAUL, V.; COŞCODARU, I., Centrele de putere ale lumii, Bucureşti: Editura 

ştiinţelor sociale şi politice, 2003. 

5. Third Infantry Division (Mechanized) After Action Report Operation IRAQI 

FREEDOM, Fort Hood, Texas, 2004. 

6. http://call.army.mil/links/lessons.asp 

4 

M. MUREŞAN, Gh. VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura U.N.Ap. 

,,Carol I”, Bucureşti, pp. 494-495. 

5 

V. PAUL, I. COŞCODARU, Centrele de putere ale lumii, Editura ştiinţelor sociale şi politice, 

Bucureşti, 2003, pp. 186-187. 

339

AMENINŢĂRI, PROVOCĂRI ŞI RISCURI 

LA ADRESA SISTEMELOR DE COMUNICAŢII UNIFICATE 

PROVENITE DIN SPAŢIUL CIBERNETIC MODERN 

Daniel BRĂTULESCU * 

Rezumat: Ameninţările, provocările şi riscurile la adresa sistemelor de comunicaţii 

unificate (SCU) provenite din spaţiul cibernetic modern sunt reprezentate de posibilităţile de 

proiectare, organizare şi realizare a transferului informaţional neautorizat, ca urmare a 

dezvoltărilor tehnologice generate de societatea contemporană informaţională. Diminuarea 

efectelor acestora poate fi realizată prin proceduri de protecţie şi securizare a serviciilor de 

comunicaţii şi informatice asigurate de SCU, care impun corelarea coerentă a standardelor, 

politicilor şi aplicaţiilor specifice de criptare informaţională a comunicaţiilor cu grupurile 

corespunzătoare de interese, în conformitate cu relaţiile stabilite în baza cerinţelor operaţionale 

ale misiunii între utilizatorii participanţi la operaţiile de coaliţie, în funcţie de rolurile deţinute de 

aceştia în structurile organizatorice. 

Produsele informaţionale generate şi/sau transferate de SCU trebuie să îndeplinească, 

conform nevoilor de comandă şi control ale teatrului de operaţii, cerinţe specifice de integritate şi 

confidenţialitate, care sunt implementate şi reprezentate la nivelul coaliţiei în funcţie de politicile 

de securitate agreate la nivelul teatrului de operaţii. 

Cuvinte-cheie: cerinţe de schimb informaţional, high-tech, hardware, spaţiul cibernetic. 

Ameninţările, provocările şi riscurile la adresa sistemelor de comunicaţii 

unificate (SCU) provenite din spaţiul cibernetic modern sunt reprezentate de 

posibilităţile de proiectare, organizare şi realizare a transferului informaţional 

neautorizat, ca urmare a dezvoltărilor tehnologice generate de societatea 

contemporană informaţională. Diminuarea efectelor acestora poate fi realizată prin 

proceduri de protecţie şi securizare a serviciilor de comunicaţii şi informatice 

asigurate de SCU, care impun corelarea coerentă a standardelor, politicilor şi 

aplicaţiilor specifice de criptare informaţională a comunicaţiilor cu grupurile 

corespunzătoare de interese, în conformitate cu relaţiile stabilite în baza cerinţelor 

operaţionale ale misiunii între utilizatorii participanţi la operaţiile de coaliţie, în 

funcţie de rolurile deţinute de aceştia în structurile organizatorice. 

Dezvoltarea societăţii tehnologice contemporane poate genera ameninţări la 

adresa SCU, utilizate pe perioada derulării operaţiilor de coaliţie, situaţie care poate 

cauza ineficienţă în derularea corespunzătoare a procesului de luare a deciziei 

specific teatrului de operaţii şi poate influenţa, în mod negativ, transferul 

informaţional configurat în funcţie de cerinţele de schimb informaţional (IER) ale 

misiunii. Caracteristicile ameninţărilor provenite din spaţiul cibernetic modern sunt 

următoarele 1 : 

• cauzalitatea complexă rezultată din incompatibilităţile conceptuale şi 

informaţionale existente între sistemele de comunicaţii şi informatice; 

* 

Colonel doctorand, şef birou/Ministerul Apărării Naţionale, danbratulescu@yahoo.com. 

1 

T. FRUNZETI, M. MUREŞAN, Gh. VĂDUVA, Război şi haos, Editura Centrului Tehnic - 

Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, pp.27-29. 

340

• amprenta pusă asupra noilor conflicte militare de decalajele imense 

existente între civilizaţia high-tech şi TIC (tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor), 

comparativ cu civilizaţiile tradiţionale, diversificate, cu obiceiuri şi valori ancestrale; 

• efectul tehnologic dat de diferenţele tehnologice; 

• intensitate variabilă a acţiunilor de protecţie a comunicaţiilor şi război 

electronic, acţiuni de dominare/control absolut sau monitorizare secvenţială a 

spectrului informaţional, configurat în funcţie de aria de responsabilitate a operaţiilor 

de coaliţie contemporane; 

• disimetria şi asimetria; 

• omniprezenţa binomului acţiune – reacţie şi apariţia unui nou tip de binom 

terorism – antiterorism, precum şi modul în care societatea informaţională previne, 

clarifică şi nuanţează aceste acţiuni; 

• prevenţia şi caracterul primitiv sau represiv; 

• caracterul în mozaic şi imprevizibilitatea. 

Produsele informaţionale generate şi/sau transferate de SCU trebuie să 

îndeplinească, conform nevoilor de comandă şi control ale teatrului de operaţii, 

cerinţe specifice de integritate şi confidenţialitate, care sunt implementate şi 

reprezentate la nivelul coaliţiei în funcţie de politicile de securitate agreate la nivelul 

teatrului de operaţii. 

Provocările la adresa SCU provenite din spaţiul cibernetic modern sunt 

reprezentate ca reacţii adverse, pe perioada derulării conflictelor militare actuale 

desfăşurate în Irak şi Afganistan, la capabilităţile mediului informaţional 

contemporan, datorită dezvoltărilor de tehnologie de înalt nivel şi a TIC asimilate, 

fapt pentru care acestea pot fi materializate prin următoarele capacităţi esenţiale 2 : 

• capacitatea de a realiza şi folosi reţele reale şi virtuale, precum şi modalitatea 

de echipare a acestora cu sisteme de comandă şi control dotate cu aplicaţii hardware 

şi software specifice; 

• capacitatea de a configura baze de date informaţionale; 

• abilitatea de a dispune în timp oportun organizarea unor forţe rapide şi 

flexibile, îndeosebi expediţionare, interoperabile, care dispun în timp real de servicii 

oportune şi eficiente de comunicaţii şi informatice; 

• capacitatea de a organiza şi integra sisteme şi echipamente diferite; 

• capacitatea de proiecţie şi reconfigurare dinamică a forţelor şi mijloacelor de 

comunicaţii şi informatice; 

• asigurarea capacităţii logistice în reţea. 

Mediul informaţional contemporan reiterează nevoia, permanent crescândă, de 

comunicare, plecând de la nivel individual până la necesitatea de comunicare la nivel 

strategic. Informaţia transferată de la emiţător către receptor şi modul în care aceasta 

polarizează atenţia celor cărora li se adresează, trebuie să demonstreze eficienţă şi 

utilitate. Complementar valenţelor transmiţătorului apare şi modul prin care 

infrastructura tehnică precum şi echipamentele şi mijloacele de suport, pot asigura 

oportun şi în volum complet transmiterea semnalului util. În acest sens, 

2 

T. FRUNZETI, M. MUREŞAN, Gh. VĂDUVA, op. cit., pp.37-38. 

341

caracteristicile esenţiale ale unui sistem de comunicaţii specific unui mediu 

informaţional contemporan sunt următoarele: 

• capabilităţi multiple de comunicare, atribuite unuia sau mai multor sisteme 

sau mijloace tehnice şi utilizarea acestora cu scopul de persuasiune şi/sau informare; 

• existenţa şi folosirea canalelor de comunicaţii cu posibilităţi de distribuire a 

informaţiei la nivel global; 

• planificarea şi asigurarea unor standarde de performanţă ridicate, privind atât 

posibilităţilor de realizare a transferului informaţional, în timp real, cât şi a 

arhitecturilor tehnice utilizate sau al soluţiilor terminale de publicare a informaţiilor; 

• posibilitatea de diminuare sau eliminare totală a factorilor perturbatori sau 

mediilor de interferenţă, care nu trebuie să afecteze calitativ posibilităţile de transfer 

informaţional; 

• adoptarea unor posibilităţi diversificate de interconectare şi/sau convergenţă a 

sistemelor şi echipamentelor, prin implementarea unor standarde de interoperabilitate 

comune; 

• menţinerea în funcţiune a sistemelor pe o perioadă îndelungă de timp, prin 

adoptarea posibilităţilor multiple şi diversificate de surse de energie; 

• implementarea, dacă este necesar, a unor versiuni multiple de 

securizare/criptare a informaţiilor vehiculate, specifice atât fluxului informaţional cât 

şi echipamentelor terminale. 

Apreciem că un risc la adresa SCU provenit din spaţiul cibernetic modern îl 

reprezintă dezvoltarea site-urile reţelelor de socializare 3 (SNS). Acestea au ca 

potenţial fundamental schimbarea caracterului de viaţă şi au rol de socializare, găsire 

a identităţii individuale şi clasei de apartenenţă, în conformitate cu nevoile spirituale 

proprii fiecărui individ. La nivel de grup de entităţi, SNS modelează şi pot fi 

direcţionate spre configurarea unui anumit tip de identitate, în funcţie de interesele şi 

preocupările celor care gestionează reţeaua. 

Prezintă importanţă modul cum site-urile de socializare evoluează şi cum, în 

mod special, efectele acestora au implicaţii inclusiv în domeniul militar care pot fi 

anticipate, controlate şi coordonate. Întrebările actuale care necesită răspuns privind 

SNS sunt următoarele: 

• identificarea procedeelor şi formelor prin care aceste site-uri pot desfăşura 

activităţi specifice de mobilizare ale indivizilor sau de modificare a 

comportamentelor acestora, precum şi modul specific de întrebuinţare în 

conformitatea cu interesele organizaţiei militare; 

• atragerea şi dezvoltarea în interesul organizaţiei militare a nevoilor de 

colaborarea şi socializare ale militarilor, pentru ca ulterior, beneficiind de o 

capacitatea fizică şi mentală refăcută, să permită utilizarea acesteia pe perioada 

derulării acţiunilor militare. 

Necesitatea asigurării în cadrul SCU a unor capabilităţi de comunicaţii şi 

informatice oportune, eficiente şi diversificate, conform particularităţilor şi nevoilor 

3 

Nicole B. ELLISON, Cliff LAMPE, Charles STEINFIELD, Social Network Sites and Society: 

Current Trends and Future Possibilities, Michigan State University, 2009, pp.1-3. 

342

specifice de relaţionare ale mediului operaţional, se confruntă cu ameninţările şi 

riscurile reprezentate de scurgerile de informaţii, interferenţele electromagnetice şi 

bruiajul generat de forţele şi sistemele inamice tot mai performante, situaţie în care 

pentru echilibrarea balanţei privind asigurarea unor comunicaţii protejate, managerii 

de sistem, specialiştii de comunicaţii şi informatică şi utilizatorii terminalelor 

arhitecturii de CU, concură atât la implementarea normelor cât şi la respectarea 

procedurilor de securitate agreate la nivelul coaliţiei, prin dezvoltarea şi acceptarea 

condiţiilor impuse de nivelurile specifice de clasificare a informaţiilor. 

Bibliografie: 

1. FRUNZETI, T.; MUREŞAN, M.; VĂDUVA, Gh., Război şi haos, Bucureşti: 

Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, 2009; 

2. ELLISON, Nicole B.; LAMPE, Cliff; STEINFIELD, Charles, Social Network 

Sites and Society: Current Trends and Future Possibilities, Michigan State 

University, 2009. 

343

CERINŢE ŞI OPORTUNITĂŢI PENTRU ASIGURAREA 

INTEROPERABILITĂŢII SISTEMELOR DE COMUNICAŢII UNIFICATE 

ÎN OPERAŢIILE MILITARE DE COALIŢIE 

Daniel BRĂTULESCU * 

Rezumat: Cerinţele şi oportunităţile serviciilor de comunicaţii şi informatice pentru 

asigurarea interoperabilităţii sistemelor de comunicaţii unificate (SCU), pe perioada desfăşurării 

operaţiilor militare de coaliţie, sunt reprezentate de capabilităţile informaţionale ale diferitelor 

categorii de echipamente, mijloace şi aplicaţii software şi hardware din compunerea acestor 

sisteme care, prin proceduri specifice de interconectare şi interfaţare tehnică, generează 

infrastructuri arhitecturale unificate, ce pot asigura un transfer informaţional oportun, în 

conformitate cu cerinţele şi nevoile de comandă şi control operaţionale specifice teatrului de 

operaţii. 

Capabilităţile tehnice informaţionale ale sistemelor de comunicaţii şi informatice actuale 

trebuie să îndeplinească standardele şi procedurile specifice de compatibilitate şi interoperabilitate 

sistemică, în vederea planificării, organizării şi realizării unui flux informaţional eficient, asigurat 

în folosul forţelor participante la misiune. 

Cuvinte-cheie: comunicaţii unificate, mobilitate, interconectare sistemică. 

Cerinţele şi oportunităţile serviciilor de comunicaţii şi informatice pentru 

asigurarea interoperabilităţii sistemelor de comunicaţii unificate (SCU), pe perioada 

desfăşurării operaţiilor militare de coaliţie, sunt reprezentate de capabilităţile 

informaţionale ale diferitelor categorii de echipamente, mijloace şi aplicaţii software 

şi hardware din compunerea acestor sisteme care, prin proceduri specifice de 

interconectare şi interfaţare tehnică, generează infrastructuri arhitecturale unificate, 

ce pot asigura un transfer informaţional oportun, în conformitate cu cerinţele şi 

nevoile de comandă şi control operaţionale specifice teatrului de operaţii. 

Posibilitatea de integrare a capabilităţilor informaţionale ale diferitelor 

categorii de echipamente de comunicaţii şi informatice în CU reprezintă o tendinţă 

reală a sistemelor actuale, care se materializează prin standardizarea şi convergenţa 

IP a formatelor informaţionale de date transferate, prin implementarea posibilităţilor 

hardware şi software de interfaţare specifice CU şi prin îndeplinirea capabilităţilor de 

lucru colaborativ, în vederea configurării unei singure arhitecturi tehnice care să pună 

la dispoziţia utilizatorilor servicii de comunicaţii de voce, date şi videoteleconferinţă 

(VTC), criptate şi în clar, asigurate în timp real. 

Capabilităţile tehnice informaţionale ale sistemelor de comunicaţii şi 

informatice actuale trebuie să îndeplinească standardele şi procedurile specifice de 

compatibilitate şi interoperabilitate sistemică, în vederea planificării, organizării şi 

realizării unui flux informaţional eficient, asigurat în folosul forţelor participante la 

misiune. 

Cerinţele tehnice pentru asigurarea interoperabilităţii SCU sunt asigurate de 

următoarele capabilităţi informaţionale (figura nr. 1), care trebuie să fie îndeplinite de 

echipamentele şi mijloacele de comunicaţii şi informatice ce alcătuiesc arhitectura 

* 

Colonel doctorand, şef birou/Ministerul Apărării Naţionale, danbratulescu@yahoo.com. 

344

sistemelor de comunicaţii şi informatice, pe perioada desfăşurării operaţiilor de 

coaliţie de nivel operativ: 

Mobilitate 

Disponibilitate 

Modularitate 

Capabilităţi 

informaţionale 

Eficienţă 

Fiabilitate 

Flexibilitate 

Figura nr. 1 - Interdependenţa capabilităţilor informaţionale ale mijloacelor de 

comunicaţii şi informatice în operaţiile de coaliţie 

• disponibilitate – reprezintă capacitatea elementelor tehnice arhitecturale de a 

fi capabile să asigure servicii de comunicaţii şi informatice de voce, date VTC, la 

momentul oportun, în funcţie de cerinţele şi nevoile operaţionale specifice misiunii. 

Prezenta cerinţă impune derularea coerentă a activităţilor privind planificarea, 

organizarea şi menţinerea unui grad ridicat de operativitate a elementelor componente 

ale sistemelor de comunicaţii şi informatice 1 , în vederea asigurării permanente şi în 

volum complet a serviciilor specifice; 

• mobilitate – defineşte capacitatea mijloacelor de comunicaţii şi informatice 

de a fi uşor transportabile, dislocabile şi desfăşurabile astfel încât, în funcţie de cursul 

derulării operaţiilor de coaliţie, să poată fi interconectate în sistem, cu respectarea 

cerinţelor specifice de interoperabilitate şi a politicilor specifice de securitate. Cerinţa 

menţionată oferă posibilitatea elementelor tehnice de comunicaţii şi informatice de a 

fi utilizate cu rapiditate, la locul potrivit şi la momentul oportun, fiind definită ca o 

capabilitate care este influenţată de capacităţile de transport în interiorul teatrului de 

operaţii; 

• eficienţa – reprezintă capacitatea atât a personalului specializat de a proiecta, 

organiza şi realiza arhitectura sistemului, cât şi a elementelor/echipamentelor tehnice 

componente ale acestuia de a asigura servicii de comunicaţii şi informatice de bună 

calitate, care prin intermediul fluxului informaţional vehiculat să producă efectul 

aşteptat de transmitere şi recepţionare oportună a informaţiilor; 

• flexibilitatea – defineşte capacitatea mijloacelor de comunicaţii şi informatice 

de a dovedi disponibilitate, prin caracteristicile tehnico-tactice constructive, faţă de 

1 

Unified Communications: Top 10 Architecture Considerations, Adamo White Paper, Cupertino, 

USA, June 2007, pp.3-9. 

345

nevoile de comandă şi control operaţionale ale misiunii. Această cerinţă se manifestă 

prin capabilităţile echipamentelor tehnice de a oferi posibilităţi multiple de servicii de 

comunicaţii şi, totodată, de a accepta versiuni diferite de interconectare şi interfaţare, 

în sensul asigurării unor modalităţi multiple de reconfigurare sistemică. Soluţia aleasă 

de configurare/reconfigurare arhitecturală trebuie să urmărească utilizarea 

elementelor tehnice de comunicaţii şi informatice astfel încât, în conformitate cu 

particularităţile mediului operaţional, capabilităţile specifice să poată fi transferate cu 

uşurinţă, în scopul diminuării sau suplimentării serviciilor specifice alocate 

utilizatorilor; 

• modularitatea – reprezintă capacitatea mijloacelor de comunicaţii şi 

informatice de a fi constituite sub forma unor elemente componente delimitate fizic 

denumite module, care definesc în integralitatea lor elementul tehnic respectiv prin 

interconectarea acestora şi oferă oportunităţi de executare, cu uşurinţă, a procedurilor 

specifice de îmbunătăţire sistemică sau soluţionare a eventualelor defecţiuni; 

• fiabilitatea – reprezintă capacitatea echipamentelor de comunicaţii şi 

informatice de a fi utilizate o perioadă de timp îndelungată. Prezenta cerinţă 

generează, în mod suplimentar faţă de durata de funcţionare specifică, necesitatea 

elementelor tehnice menţionate de a permite sub diferite forme interfaţări şi 

interconectări şi de a asigura posibilităţi suplimentare de îmbunătăţire şi modernizare 

sistemică. 

Oportunităţile identificate în asigurarea interoperabilităţii SCU sunt 

reprezentate prin posibilităţile de integrare a sistemelor de comunicaţii şi informatice 

tradiţionale în SCU şi vizează îmbunătăţirea serviciilor de comunicaţii asigurate prin 

suplimentarea capacităţilor de trafic realizate şi prin creşterea calităţii serviciilor de 

comunicaţii şi informatice puse la dispoziţie, coroborate cu posibilitatea de 

organizare a transferului informaţional, în timp real, către utilizatorii dislocaţi în 

diferite zone operaţionale, ce au devenit specifice acţiunilor militare contemporane 

tot mai variate. 

În acest sens, apreciem că la nivelul Armatei României (AR) capabilităţile 

informaţionale identificate anterior şi interdependenţa generată între acestea 

reprezintă considerente definite în Dispoziţia de organizare şi funcţionare a 

sistemelor de comunicaţii şi informatice ale AR (SCIAR), care reprezintă capacitatea 

echipamentelor şi mijloacelor tehnice specifice de a asigura, conform cerinţelor de 

comandă şi control operaţionale, servicii oportune şi eficiente şi oferă posibilitatea ca, 

prin intermediul asimilării dezvoltărilor tehnologice actuale specifice societăţii 

contemporane, să permită transferul şi integrarea sistemelor tradiţionale în SCU. 

Oportunităţile specifice operaţiilor de coaliţie pentru asigurarea 

interoperabilităţii SCU sunt generate de proceduri şi standarde specifice de interfaţare 

şi interconectare sistemică a diferitelor categorii de mijloace, care definesc 

infrastructura arhitecturală de comunicaţii şi informatică, care trebuie să 

îndeplinească următoarele cerinţe tehnice semnificative: 

• accesul funcţiilor de bază şi serviciilor de comunicaţii şi informatice să poată 

fi facilitate prin îmbunătăţirea proceselor şi fenomenelor specifice privind securitatea 

tehnologiilor Web; 

346

• asigurarea sprijinului adaptiv al sistemului şi reţelelor configurate să fie 

generate printr-o comunitate de aplicaţii hardware şi software şi reprezentate, de 

furnizorii şi beneficiarii de informaţii vehiculate, prin intermediul fluxul 

informaţional operaţional; 

• criptarea informaţiilor să se organizeze şi realizeze în conformitate cu nivelul 

de clasificare al acestora, iar partajarea lor, prin corelarea nivelului de clasificare cu 

atribuţiile, responsabilităţile şi drepturile privind accesul la informaţii al utilizatorilor; 

• reprezentarea capabilităţilor resurselor informaţionale şi a serviciilor de 

comunicaţii şi informatice de voce, date şi VTC, să fie planificate, organizate şi 

asigurate astfel încât să justifice cererea acestora, în scopul îndeplinirii cerinţele de 

schimb informaţional şi în conformitate cu nevoile de comandă şi control 

operaţionale; 

• distribuirea informaţiilor în cadrul structurilor participante la operaţiile de 

coaliţie să se bazeze pe metode şi proceduri specifice, care să asigure atât reducerea 

sau diminuarea supraîncărcării informaţionale, prin capabilităţi de rutare dinamică a 

transferului informaţional, cât şi vehicularea, cu uşurinţă, a informaţiilor între 

utilizatori; 

• asigurarea interoperabilităţii tehnice şi procedurale să poată fi organizată şi 

realizată prin specificaţiile serviciilor funcţionale, puse de acord conform 

standardelor acceptate la nivelul Alianţei. Specificaţiile serviciilor de comunicaţii şi 

informatice pot fi publicate într-un registru comun la nivelul Comandamentului 

Multinaţional Întrunit (JTF HQ) 2 , conform unui standard agreat la nivelul coaliţiei 

sau pot fi distribuite în reţea. 

Interoperabilitatea şi compatibilitatea echipamentelor şi mijloacelor de 

comunicaţii şi informatice în comunicaţiile unificate (CU) şi posibilitatea de 

organizare şi realizare a transferului sistemelor de comunicaţii şi informatice 

tradiţionale spre SCU reprezintă o tendinţă actuală a sistemelor specifice, care se 

poate realiza prin următoarele cerinţe 3 : 

• desfăşurarea coerentă a investiţiilor privind proiectarea arhitecturală a unei 

singure infrastructuri tehnice, care să beneficieze de posibilităţile de transfer 

informaţional IP; 

• identificarea capabilităţilor tehnice necesare, implementarea şi asimilarea 

acestora în sistemul tehnic arhitectural, conform aplicaţiilor hardware şi software de 

interfaţare şi a porţilor de intrare specifice CU; 

• îndeplinirea condiţiilor specifice de conectivitate şi utilizarea echipamentelor 

care procesează semnal IP; 

• proiectarea şi organizarea unor reţele de înaltă disponibilitate; 

• îndeplinirea condiţiilor de interoperabilitate şi compatibilitate tehnică şi 

procedurală; 

2 

NC3A, Notification of Intent new NATO Headquarters Active Network Infrastructure, Brussels, 

Belgium, August 26, 2011, pp.1-5. 

3 

Microsoft Unified Communications Network Architectures, March 27, 2012, 

http://ebookbrowse.com/microsoft-unified-communications-network-architectures-pdf-d327648648 


347

• utilizarea arhitecturală a configurărilor de tip drop-insert; 

• implementarea şi utilizarea directoarelor active de migrare a fluxurilor 

informaţionale. 

Îndeplinirea condiţiilor de interoperabilitate şi compatibilitate a echipamentelor 

şi mijloacelor de comunicaţii şi informatice reprezintă cerinţa esenţiale a SCU 

utilizate în operaţile de coaliţie contemporane. Aceasta este generată de nevoile 

operaţionale specifice desfăşurării misiunii şi este caracterizată ca tendinţă 

contemporană a acestor sisteme, prin cuantificarea beneficiilor utilizării unei singure 

infrastructuri tehnice arhitecturale, în organizarea şi realizarea transferului 

informaţional al serviciilor diversificate de comunicaţii şi informatice, criptate şi 

necriptate, transmise în timp real, în conformitate cu cerinţele şi nevoile de comandă 

şi control. 

Bibliografie: 

1. NC3A, Notification of Intent new NATO Headquarters Active Network 

Infrastructure, Brussels, Belgium, August 26, 2011; 

2. Unified Communications: Top 10 Architecture Considerations, Adamo White 

Paper, Cupertino, USA, June 2007; 

3. Microsoft Unified Communications Network Architectures, March 27, 2012, 

http://ebookbrowse.com/microsoft-unified-communications-networkarchitectures-pdf-d327648648 


348

FORME DE VIOLENŢĂ 

NEREGLEMENTATE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 

Cristina ŞTEFAN * 

Rezumat: În vreme ce unele tipuri de ameninţări convenţionale au fost contracarate şi 

ulterior îndepărtate, altele noi, neconvenţionale, le-au luat locul dovedindu-se a fi mai periculoase. 

Mediul de securitate internaţional se află într-o continuă şi rapidă schimbare. 

Apare astfel, o nouă categorie de riscuri, asimetrice, neconvenţionale, neoclasice, ce pot 

consta în acţiuni armate şi nearmate, deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii şi apărării 

naţionale prin provocarea de consecinţe directe sau indirecte asupra vieţii social-economice a 

ţării. Între riscurile şi ameninţările de acest tip se pot enumera: terorismul transnaţional şi 

internaţional, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi de carne vie, spălarea de bani, 

contrabanda cu arme, proliferarea armelor de distrugere în masă, ameninţări de natură ecologică, 

războiul mediatic, războiul cibernetic, războiul informaţional, războiul psihologic, corupţia, 

extremismul de dreapta şi religios, etc. 

Cuvinte-cheie: ameninţare, terorism, extremism, crima organizată, război cibernetic, 

război mediatic. 

1. Noi ameninţări la adresa securităţii şi apărării 

1.1 Conceptul de ameninţare 

Conceptul de „ameninţare”, în opinia sociologul german G. Bechmann, a 

devenit o funcţie de alarmă în raport cu reprezentarea nesiguranţei. 1 Conştientizarea 

riscurilor şi pericolelor facilitează transformarea acestora în ameninţare. Ameninţările 

şi, în mod deosebit înţelegerea esenţei acestora, au cunoscut în timp abordări diferite. 

Investigaţiile ştiinţifice din ultima vreme acordă o mare atenţie acestei problematici 

având în vedere faptul că ameninţările sunt într-o permanentă schimbare de formă. 

Acceptarea sau neacceptarea ameninţărilor nu poate fi făcută fără a cunoaşte 

dimensiunile multiple ale acestora şi în primul rând cea socială şi temporală. În felul 

acesta ameninţările se subsumează caracteristicilor societăţii moderne. 

Au apărut astfel o serie de noţiuni cu ar fi: „ameninţare cu forţa” (acţiunea prin 

care un stat sau mai multe state săvârşesc acte politice, economice, militare sau de 

altă natură, cu scopul de a impune altui stat sau altor state să renunţe la deplina 

exercitare a drepturilor şi atributelor suverane) 2 sau „ameninţarea militară externă”, 

pe care analiştii o înţeleg ca fiind ameninţarea ce priveşte securitatea pe plan militar 

şi a cărei sursă se situează în afara frontierelor naţionale. Ea poate să aibă ca origine 

„revendicări teritoriale, o ingerinţă în problemele interne ale unei ţări, prezenţa unor 

focare de conflict armat îndeosebi aproape de frontierele unui stat sau de cele ale 

* 

Doctorand în Ştiinţe militare, Universitatea Naţională de Apărare, anul I, Bucureşti, România, 

stefan_cristina73@yahoo.ro. 

1 

G.BECHMANN (coord.), Opladen Wesrdeutscher Verlag, 1993, p.242. 

2 

M.Ap.N., Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile politici militare, 

securităţii naţionale şi apărării armate, Ed. Militară, Bucureşti, 2000, p.30. 

349

aliaţilor săi sau desfăşurarea şi amplificarea puterii grupărilor de forţe susceptibile de 

a bulversa echilibrul de forţe existent în zonă 3 ”. 

În planul abordării problematicii securităţii există tendinţa de a considera 

sinonimi, acordându-li-se aceeaşi valoare, termenilor de pericol, risc, ameninţare, 

vulnerabilitate. 

2. Tipuri de ameninţări şi forme de violenţă 

2.2. Ameninţări transfrontaliere şi actualii factori de risc la adresa 

securităţii şi apărării 

Un număr considerabil de ameninţări convenţionale au fost îndepărtate, dar 

numai pentru a fi înlocuite de altele noi, neconvenţionale, care se dovedesc a fi mai 

periculoase. Securitatea este din ce în ce mai puţin o problemă militară, aspectele de 

ordin militar şi strategic în ecuaţia securităţii fiind atenuate de cele de ordin politic, 

economic, ecologic, social. 

Ameninţările non-clasice la adresa securităţii unei regiuni sau chiar a celei 

globale s-au multiplicat după sfârşitul Războiului Rece. Astfel, acţiunile teroriste, 

crima organizată, fundamentalismul religios, traficul de droguri, epidemiile etc. sunt 

şi manifestări grave ale secolului XX. 

Se poate spune că extinderea NATO şi extinderea UE au influenţat în sens 

pozitiv şi în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană. Mediul de 

securitate european s-a consolidat, ca urmare a multiplicării eforturilor statelor 

democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene. Condiţiile 

favorabile existente în actualul mediu de securitate oferă posibilitatea unei destinderi 

reale în care elementele definitorii ale relaţiilor între state sunt cooperarea, dialogul, 

consultarea şi întrajutorarea. 

Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile dialogului politic şi ale diplomaţiei 

preventive se menţin încă puncte de divergenţe. Amplificarea şi diversificarea 

riscurilor şi direcţionarea acestora în condiţiile existenţei unor vulnerabilităţi interne 

şi a unor conjuncturi favorizante pot genera ameninţări la adresa mediului 

internaţional de securitate, care impun adoptarea unor noi modalităţi de acţiune 

flexibile şi eficiente. 

2.2.1 Terorismul. Abordare psihologică 

Fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicaţii globale greu de prevenit şi 

gestionat. El reprezintă o acţiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de 

violentă, desfăşurată în afara şi contra normelor internaţionale. Evoluţia societăţilor 

în diversitatea lor confirmă că, la nivel internaţional, s-a produs o interferare a 

elementelor de specificitate ale fenomenului terorist cu cele ale crimei organizate, 

reprezentată prin: 

- mijloacele financiare obţinute de grupările teroriste din comiterea unor 

activităţi specifice crimei organizate, care facilitează dezvoltarea oportunităţilor 

3 Dictionaire interarmes, op. cit., p.147. 

350

organizatorice şi operative ale acestora, precum şi consolidarea şi extinderea 

structurilor la nivel mondial; 

- implicarea terorismului în activităţile specifice crimei organizate conduce la 

generarea unor conflicte de interese grave, pentru a căror rezolvare se folosesc 

metode ce conduc la acte săvârşite cu grad sporit de violenţă; 

- interferenţa dintre faptele de terorism şi cele care intră în sfera crimei 

organizate conduce la creşterea capacităţii de execuţie a acesteia din urmă, fiind 

determinată şi modelată de accesul la infrastructura şi experienţa organizaţiilor 

teroriste. 

Acţiunile teroriste contemporane se înfăţişează sub diferite forme concrete de 

manifestare, pornind de la clasicele asasinate, răpiri, atacuri asupra unor clădiri, acte 

de piraterie, sabotaje, terorism ecologic, până la noi forme noi de terorism precum 

ciber-terorismul sau terorismul NBC. 

Terorismul în sine foloseşte deliberat si sistematic mijloace violente ori 

ameninţări care trebuie sa aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă, panică, 

nesiguranţă, ignorând orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav 

atât structura socială cât şi individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de 

percepţie a imaginii societăţii de care membrii acesteia depind şi in care îşi pun toată 

încrederea. 

Ca actul terorist să fie cât mai perturbat, el trebuie sa se remarce printr-o 

acţiune masivă de groază, care sa producă rapid o mare ruptură psihologică şi 

afectivă între conducerea societăţii şi membrii ei; să genereze o explozie de 

comentarii in mass-media cu un impact social paralizant si destabilizator. 

Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunţat simt al frustrării, 

al unei nedreptăţi sau injustiţii sociale ori politice. El blamează de fiecare data o 

instanţă sau o autoritate politică, considerând ca injustiţia nu poate fi înlăturată decât 

printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi autodefinit ca fiind 

„tactica ultimei soluţii”. 

Analizând organizarea, observăm că ea are o structură piramidală. În primul 

rând se află liderul sau conducătorul organizaţiei. Locul al II- lea este ocupat de 

cadrele active si executanţii, bărbaţi şi femei, care participă la antrenarea celorlalţi, 

dar şi la executarea atacurilor. Cel de al treilea rând este ocupat de susţinătorii activi. 

În ultimul rând se află susţinătorii pasivi sau complicii. 

Încercând o abordare din punct de vedere psihologic a ideii de terrorism putem 

spune că pentru a putea înţelege psihologia „teroriştilor”, trebuie să ne aşteptăm la 

variaţii esenţiale între indivizii implicaţi. Nu există o cale spre terorism. A deveni 

terorist este pentru cei mai mulţi oameni un proces. Nu este de obicei ceva care se 

întâmplă repede sau uşor. 

Ideea de terorist şi terorism stă la baza multor mituri, unul dintre cele mai 

comune este cu siguranţă acela că teroriştii sunt fanatici nebuni: psihopaţi complet 

imuni la suferinţa victimelor lor şi întotdeauna apărându-şi cauza într-un mod crud. 

Comportamentul extremist, de orice tip, invită la opinii extreme în ceea ce-l 

priveşte pe individ. În consecinţă, a devenit periculos de uşor pentru societate să 

eticheteze teroriştii ca fanatici alienaţi mintal. 

351

Terorismul e o problemă veche şi persistentă, el iese la suprafaţă mereu pentru 

că natura umană e ceea ce este, şi circumstanţele care îl produc continuă să apară de-a 

lungul timpului. De obicei, terorismul violent este simptomul unor probleme 

fundamentale. 

Putem doar spera că evenimente precum cele din 11 septembrie 2001 sau 

recent cele de la Moscova (29 martie 2010, atentatul kamikaze de la metrou soldat 38 

de victime) vor încuraja o apreciere mai mare a informaţiilor pe care le avem, şi vor 

duce la o clarificare a miturilor şi zvonurilor care persistă şi continuă să domine acest 

început de secol. 

2.2.2. Criminalitatea organizată transfrontalieră 

Criminalitatea reprezintă o realitate cotidiană, de o gravitate extremă, atât prin 

prejudiciile pe care le cauzează valorilor umane şi materiale ale societăţii în 

ansamblul ei, cât şi prin forţa cu care este capabilă să penetreze şi să altereze climatul 

economic, social, politic şi chiar militar, afectând nu numai ordinea de drept, cât şi 

fiinţa naţională, în diversele sale forme de manifestare. Criminalitatea organizată nu 

şi-a făcut nici o problemă din a acţiona dincolo de ceea ce, până nu demult, erau 

considerate drept graniţe naţionale, exploatând regimul de liberă circulaţie a 

mărfurilor, mijloacelor financiare şi a persoanelor. Organizaţiile criminale moderne 

au împrumutat de la mafia clasică modalităţi de acţiune, comportându-se ca o putere 

totalitară, înregimentând, în scopul rezolvării intereselor proprii, oameni politici, 

funcţionari din administraţia publică, judecători, poliţişti, ziarişti etc. La ora actuală, 

se poate remarca tendinţa globalizării, organizaţiile criminale evoluând de la 

ermetismul etnic original, spre o adevărată internaţionalizare. Privită la scară 

planetară, criminalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic şi vector 

de dominaţie şi control pe areale importante. 

Din punct de vedere juridic, prin crima organizată se înţelege „activităţile 

desfăşurate de orice grup constituit din cel puţin trei persoane, între care există 

raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să 

controleze teritorii, pieţe sau sectoare ale vieţii economice şi sociale interne sau 

străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei sau coruperii, urmărind fie 

comiterea de infracţiuni, fie infiltrarea în economia reală” 

Organizaţii teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de 

avioane, răpirile de persoane, etc. sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase 

sau rasiale). 

Terorismul internaţional constituie o formă de manifestare a crimei organizate 

transnaţionale ale căror consecinţe dramatice sunt resimţite de întreaga comunitate 

mondială. 

2.2.2.1. Traficul de droguri, substanţe psihotrope şi precursori ai acestora 

Organizaţiile criminale, a căror preocupare, este traficul de droguri sunt 

interesate de amplificare conflictelor locale, starea de continuă instabilitate fiindu-le 

propice activităţii lor. Speculând în mod deosebit lacunele de ordin legislativ, precum 

şi situaţia economică, politică şi socială din fostele state comuniste, traficanţii de 

352

droguri nu pierd prilejul de a-şi amplifica aria lor de acţiune, urmărind pe de o parte 

lărgirea pieţei, iar pe de altă parte, găsirea de noi rute de transport către distribuitorii 

şi consumatorii „tradiţionali”. Narco-traficul reprezintă însă doar una din afacerile 

crimei organizate, o infracţiune de referinţă, deosebit de profitabilă. Acest flagel al 

secolului XXI prin gradul de periculozitate pe care îl incumbă, impune tratarea cu 

prioritate şi exhaustivă, deoarece el este resimţit în egală măsură de statele lumii. 

2.2.2.2. Migraţia ilegală şi traficul de carne vie 

Deschiderea graniţelor, eliminarea vizelor şi respectarea principiului prevăzut 

în Carta ONU care stipulează dreptul la libera circulaţie a persoanelor, au asociat şi 

interese negative, între care o adevărată expansiune a intenţiilor de deplasare a 

persoanelor înspre statele dezvoltate, sub interese diverse şi prin mijloace ilegale. 

Actualmente, migraţia ilegală este alimentată de resortisanţi, mai ales din ţări africane 

şi asiatice subdezvoltate, care se află, în majoritatea lor, în drum spre ţările dezvoltate 

din Europa Occidentală sau chiar de dincolo de ocean. 

Este din ce în ce mai evident că migraţia ilegală atrage după sine şi un adevărat 

import de insecuritate, reprezentând o adevărată pepinieră pentru criminalitatea 

organizată transfrontalieră. În paralel cu fenomenul migraţiei ilegale, o conotaţie 

aparte o are emigraţia deghizată, reprezentată de prostituate, proxeneţi şi traficanţi de 

fiinţe umane- foarte frecvent, de copii – care aduce după sine pericole nebănuite, 

precum răspândirea virusului HIV, boli venerice, tuberculoză, şi chiar folosirea 

copiilor vânduţi drept bancă de organe. 

2.2.2.3. Spălarea de bani 

Spălarea de bani se poate defini prin preocuparea de a disimula provenienţa, 

natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor provenite din infracţiuni din 

domeniul infracţionalităţii organizate, incluzând mişcarea sau convertibilitatea prin 

procedee electronice de transmitere, cu scopul de da acestor fonduri aspectul că sunt 

rezultate din activităţi legale. Într-o ţară cu o situaţie financiară precară, scoaterea a 

milioane sau miliarde de dolari anual din procesul normal de creştere economică 

reprezintă un real pericol. 

2.2.2.4. Contrabanda cu arme, muniţii şi explozivi 

Schimbarea destinaţiei finale a exporturilor de produse strategice contribuie 

substanţial la creşterea potenţialului militar al unor state, la proliferarea armamentelor 

şi, prin urmare, la creşterea instabilităţii şi tensiunilor pe plan regional şi 

internaţional. Conexat adesea cu terorismul, acest comerţ ilicit este apanajul crimei 

organizate. Reţelele clandestine internaţionale activează, de multe ori, cu acceptarea 

tacită a unor state, care sunt interesate să alimenteze focarele de război din diferite 

colţuri ale planetei pentru a-şi vinde armele din stoc, considerate depăşite sau uzate 

moral. În acest sens securitatea naţională ar putea fi afectată de: proliferarea 

deţinătorilor de arme de foc procurate prin intermediul traficanţilor; apariţia unor 

bande organizate de infractori care pot utiliza în acţiunile lor armele de foc; apariţia 

în unele zone ale ţării a formaţiunilor paramilitare şi a unor depozite clandestine de 

353

armament şi muniţie; şantajul şi ameninţarea cu arme de foc; comerţul ilicit cu arme 

ar putea favoriza apariţia unor „organizaţii” autohtone de tip terorist sau întări unele 

nuclee de acest gen. 

2.2.3. Proliferarea armelor de distrugere în masă 

Proliferarea reprezintă un proces prin care un nou tip de armament este 

introdus într-un stat sau într-o zonă în care, până atunci nu a fost prezent, obiectul 

acesteia constituindu-l sistemele de armament de înaltă tehnologie şi armele de 

distrugere în masă, de natură nucleară, biologică şi chimică, cât şi mijloacele de 

transport la ţintă a acestora, precum şi rachetele. 

În condiţiile în care regionalizarea constituie principala tendinţă a puterii şi 

strategiei militare în lumea ulterioară a războiului rece, se produce o proliferare a 

armelor, inclusiv a celor de distrugere în masă, în regiuni care, până în acel moment, 

nu prezentau îngrijorare pentru comunitatea internaţională, din punct de vedere al 

acumulărilor excesive de arme. 

Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o ameninţare de maximă 

importanţă la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Deşi există instrumentele 

juridice de control, stabilite prin tratate şi acorduri internaţionale, care au ca obiect de 

reglementare neproliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), în prezent, 

proliferarea ADM cunoaşte o dublă determinare. Prima se referă la exportul ilegal a 

unor echipamente, tehnologii, materii prime, licenţe referitoare la producerea de arme 

nucleare, biologice, chimice sau balistice. 

2.2.4. Ameninţări de natură ecologică cu caracter transnaţional 

Securitatea mondială este un concept generat de relaţia dintre condiţiile de 

mediu şi interesele de securitate, care a devenit catalizator al stabilităţii socio-politice 

cu valenţe internaţionale. Intervenind în ecuaţia securităţii în special în momentele 

critice ale dezvoltării sociale, ameninţarea de natură ecologică conduce de fapt la 

producerea unei stări de insecuritate a unei regiuni sau ţări. 

Transformările de mediu pot afecta sistemul de securitate. În anumite condiţii, 

ameninţările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare. Se 

anticipează că o ţintă a activităţilor teroriste o va constitui mediul înconjurător sau, 

mai bine zis, afectarea în mod imprevizibil a ambientului cotidian al unei comunităţi, 

context în care asigurarea securităţii ecologice va deveni o prioritate. Derularea cu 

intenţie, sub masca activităţilor economice, a unor activităţi ce au ca rezultat 

deteriorarea mediului înconjurător, constituie cele mai noi provocări la adresa 

securităţii, fiind atacuri asimetrice care constau în acţiuni nearmate, deliberate, 

urmărind inducerea panicii şi distrugerea unor simboluri ale stabilităţii regionale sau 

mondiale. 

2.2.5. Războiul mediatic 

Războiul mediatic este confruntarea dintre mass-media aparţinând unor tabere 

aflate în stare de conflict armat, pentru a impune atât propriei opinii publice, cât şi 

celei internaţionale, propria versiune privind cauzele, desfăşurarea şi consecinţele 

354

ăzboiului în sine. În sens larg, războiul mediatic cuprinde întreg spectru de 

confruntări, purtate exclusiv de mass-media, atât între presa provenind din taberele 

adverse aflate în conflict, cât şi cele dintre diferitele organe ale mass-media 

aparţinând aceleiaşi părţi, referitoare la războiul în cauză, pentru impunerea propriilor 

puncte de vedere 4 . 

Guvernul iugoslav a publicat pe o pagină de Internet în primăvara anului 1999 

următoarea definiţie: Războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici şi 

presiuni psihologice aplicate de lobby-ul internaţional, organizaţii şi indivizi pentru 

atingerea scopurilor lor politice, prin utilizarea mass-media împotriva unor grupuri 

ţintă din propria ţară sau în străinătate pe perioade extinse de timp 5 . 

Confruntarea nu este sesizată de majoritatea populaţiei din cauza insuficentei 

pregătiri a ei în domeniu. Metodele de luptă sunt adaptate armelor cu care se poartă 

confruntarea: informaţia, cuvântul, imaginea. Acţiunile vizează scopuri greu de 

urmărit pentru un om obişnuit. 

Războiul mediatic are că ţintă de cele mai multe ori, o naţiune, un stat şi acest 

lucru duce la o confruntare de mari dimensiuni cu repercusiuni pe plan mondial. 

Atacatorul este la rândul lui, de cele mai multe ori, un alt stat. Confruntarea nu prea 

apare în nici o strategie sau doctrina militară. O astfel de menţiune ar însema automat 

recunoaşterea implicării armatei în mass-media ceea ce ar pune sub semnul întrebării 

libertatea şi independenţa presei. 

2.2.6. Războiul cibernetic 

Uşor de organizat, ieftin de implementat şi dificil de prevăzut, atacurile 

cibernetice au crescut în ultimii ani ca număr, diversitate şi intensitate, dovedind că 

spaţiul cibernetic este un mediu dinamic, în care pot avea loc variate game de acţiuni, 

evidenţiind vulnerabilităţile sistemelor şi infrastructurilor cibernetice. 

Multe vulnerabilităţi ale reţelelor de comunicaţii sunt uşor de exploatat, iar 

oamenii şi organizaţiile de pretutindeni se pot conecta la aceste reţele, dincolo de 

graniţele naţionale. De asemenea, tehnologia informaţiei permite cu uşurinţă 

ascunderea locului şi identităţii persoanelor şi organizaţiilor care profită de aceste 

vulnerabilităţi. 

Instrumente şi resurse de atac pot fi găsite chiar şi pe Internet. Totodată, sunt 

descoperite şi exploatate permanent noi vulnerabilităţi ale reţelelor. Mai mult decât 

atât, interconectarea reţelelor şi dependenţa tot mai crescută de aceste infrastructuri 

fac din activitatea în reţea o perspectivă tot mai atractivă pentru hackeri şi pentru cei 

care se ocupă cu culegerea de informaţii 6 . 

În timp, a luat naştere un nou spaţiu – „ciberspaţiul” – în care există noi tipuri 

de vulnerabilităţi, noi vectori de atac şi în care atacatorii nu mai sunt limitaţi de 

locaţia lor geografică. Ciberspaţiul se extinde pe glob oriunde există calculatoare şi 

Internet sau orice alt mijloc de comunicare. Mai mult, conflictele umane moderne s- 

4 

Cătalin HENTEA, Propaganda fără frontiere, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 24. 

5 

http:/.gov.yu/mediawar/mediawar.htm - luna februarie 1999. 

6 

Gabriel CURCULESCU, Mircea ŞTEFAN, Capabilitatea CERT vs. agresiunea cibernetică în 

spaţiul euro-atlantic, Revista Intelligence, nr. 19, Bucureşti, 2011, p. 46. 

355

au extins din spaţiul fizic şi în ciberspaţiu prin intermediul atacurilor cibernetice. 

Astfel de atacuri afectează datele, procesele şi mediul de reţea. Când astfel de atacuri 

sunt motivate politic, ele fac parte din aşa-numitul război cibernetic (cyberwarfare). 

Gradul de atractivitate al războiului cibernetic, ce se prefigurează, paradoxal, în 

timp de pace, este în plină creştere şi este justificat de raţiuni de ordin politic, 

strategic şi economic: costul redus al unui astfel de război/atac, anonimitatea sa, 

pierderile minime de vieţi omeneşti, independenţa de timp şi loc de desfăşurare 7 . 

Războiul cibernetic în sine este destul de vechi, numai termenul este relativ 

nou. Termenul este derivat din „cibernetică” şi a început să se folosească la începutul 

secolului XX, pentru a descrie relaţia dintre oameni şi diferite sisteme. „Cyber” este 

termenul grecesc pentru pilot. Atunci când au apărut computerele, la sfârşitul anilor 

`40, cibernetica era un cuvânt la modă, iar „cyber“ a devenit un prefix pentru orice 

avea legătură cu computerele. Până la sfârşitul anilor `90 puteam auzi termeni noi, 

precum cyber-management, cyber-şcoală şi cyber-război. Dar termenul de război 

cibernetic se află încă la început, Mai simplu spus, războiul cibernetic se referă la 

utilizarea tuturor instrumentelor electronice sau de calculator disponibile pentru a 

opri aparatura electronică şi comunicaţiile inamicului 8 . 

2.2.7. Războiul informaţional – Operaţii informaţionale. 

Termenul de E-Defence, prin analogie cu e-business, defineşte interconectarea 

afacerilor militare, noua revoluţie a afacerilor militare. Prin afacere militară se 

înţelege orice activitate din cadrul organizaţiei militare care susţine un obiectiv 

specific acesteia. 

Societatea informaţională este societatea care se bazează pe utilizarea, cu 

prioritate, a informaţiei. 

Societatea informatică este o parte a societăţii informaţionale care utilizează, 

pentru culegerea, stocarea, prelucrarea, transmiterea şi utilizarea informaţiilor, 

tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor IT&C (Information Technology and 

Communications). 

Războiul şi operaţiile informaţionale sunt realităţi deja consacrate în spaţiul 

euroatlantic, şi nu numai. Capacităţile în acest domeniu constituie, pentru ţări cum 

este şi România, soluţii de contrabalansare a asimetriilor de putere. 

Acţiunile de natură informaţională (în practică, operaţii informaţionale) au şi 

vor avea loc pe tot parcursul ciclului pace – criză – conflict - pace. Este, aşadar, 

esenţial ca România să dispună de capacităţi permanente de avertizare, evaluare, 

analiză şi ripostă, precum şi să întreţină o stare continuă de ajustare structurală şi 

doctrinară, care să-i permită realizarea intereselor naţionale în acest mediu 

informaţional. 

În societatea informaţională, informaţia ca armă, ţintă şi materie primă 

strategică stă la baza tuturor deciziilor. Adaptarea la acest nou mediu (în care fluxul 

de informaţii, în timp real, este în continuă creştere) presupune înţelegerea unor 

7 

Interviu cu prof. dr. Victor-Valeriu Patriciu, Bucureşti, Academia Tehnică Militară, 2011, pp. 1-2, 

disponibil la: http://mta.ro/interviuCWpatriciu.pdf. 

8 

James F. DUNNIGAN, op. cit., p. 36. 

356

iscuri în zona managementului informaţional. O exemplificare a acestui lucru este 

faptul că operaţiile informaţionale, aşa cum sunt ele conceptualizate în doctrinele 

euro-atlantice, au ca ţintă de bază ciclul decizional. 

Din perspectivă civilă, conceptul de război informaţional atrage după sine o 

multiplicare a raporturilor de forţă, în timp ce în plan militar există o aparentă 

limitare a acestora (restrângerea puterii militare, datorită reducerii caracterului violent 

al confruntărilor). 

În contextul războiului informaţional, securitatea informaţională (INFOSEC- 

Information Security) reprezintă protecţia şi apărarea informaţiilor şi sistemelor 

informaţionale împotriva accesului neautorizat, a modificării conţinutului 

informaţiilor aflate în faza de stocare, prelucrare sau transport şi pentru asigurarea 

accesului utilizatorilor autorizaţi către aceste informaţii. INFOSEC cuprinde acele 

măsuri destinate pentru descoperirea, informarea şi contracararea acestor tipuri de 

acţiuni. 

2.2.8. Războuil psihilogic - agresiuni subliminale 

Războiul psihologic este o parte componenta a războiului modern. El a devenit 

o generalizare şi permanentizare a violenţei, un nou gen de arma: arma psihologica. 

El se circumscrie conceptului mai larg de influenţă socială. Influenţa reprezintă un 

fenomen fundamental al vieţii individuale şi sociale, vizând modificarea atitudinilor 

şi comportamentelor unor grupuri sau persoane. 

Influenţarea psihologică desfăşurată de către agresor este un tip special de 

influenţă care se poate numi manipulare. 

Numeroasele lucrări de specialitate n-au clarificat încă raportul exact dintre 

manipulare şi război psihologic. Părerile merg de la sinonimia termenilor până la 

opoziţia lor. Mai mult decât atât: în loc de război psihologic (termen la care se tinde a 

se renunţa), se folosesc şi alte concepte, cu acelaşi înţeles: lupta sau agresiune 

psihologică, operaţii/acţiuni psihologice sau chiar război informaţional. 

Indiferent de denumire, aceasta noua formă de război a devenit tot mai 

eficientă iar ideea că victoria poate fi obţinută şi fără arme, doar prin convingere – nu 

este noua, ea a însoţit fenomenul militar dintotdeauna. 

Ca urmare, s-a simţit nevoia creării şi la noi de structuri specializate pentru a 

oferi protecţie psihologică şi a se specializa în domeniul acţiunilor psihologice. Este 

relevanta apariţia recenta a Manualului de operaţii psihologice şi creşterea gradului 

de interoperabilitate cu structurile similare ale NATO. 

Conflictul militar este, în sine, un teren propice fenomenului manipulării. 

Factorii de risc ai câmpului de lupta şi situaţia–limita în care se afla militarul care 

trebuie să trăiască atât pacea, cât şi războiul, ca doua stări distincte de normalitate, fac 

deja vulnerabilă starea psihică a luptătorului. 

Dacă agresiunea psihologică mai urmăreşte şi punctele sensibile, nevralgice ale 

adversarului, perspectiva de a provoca panică, derută, confuzie, capitulare, este foarte 

mare. 

357

Acţiunile de subminare a stării psihomorale a adversarului, reducerea 

capacităţii de rezistenţă psihică şi a voinţei de a luptă pot începe înainte de 

declanşarea acţiunii armate, uneori, nemaifiind nevoie să se ajungă aici. 

2.2.9. Corupţia – ameninţare la adresa securităţii naţionale 

Corupţia reprezintă folosirea greşită a oficialităţilor pentru motive neoficiale. 

Din ierarhia actelor de corupţie fac parte: mita, escrocarea, folosirea influenţelor, 

nepotismul, frauda, alocarea greşită a resurselor etc. Corupţia reprezintă un adevărat 

fenomen care s-a răspândit sub cele mai diverse forme, în toate domeniile şi 

sectoarele de activitate, întâlnindu-se ca mobil sau scop în activităţi infracţionale, 

fapte de sine stătătoare sau momente în angrenajul unor infracţiuni complexe 

aparţinătoare crimei organizate. Stimulii negativi sunt percepuţi de majoritatea 

populaţiei, care nu mai are încredere în instituţiile statului, în libertatea şi 

corectitudinea deciziilor, dispărând încrederea în actul justiţiar, în inviolabilitatea 

statului şi a instituţiilor sale. Aceste consecinţe în forme de evoluţie gravă a corupţiei 

constituie factori de ameninţare pentru securitatea naţională. 

2.2.10. Extremismul 

Extremismul de dreapta. Extremismul „constituie atât o cauză, cât şi o 

consecinţă a conflictului, adâncind neîncrederea în cadrul comunităţilor şi între 

acestea, contribuind adesea la izbucniri de violenţă şi la acte de terorism”, potrivit 

TransConflict, un centru de formare pentru managementul conflictului. Extremismul, 

în special manifestările sale violente, obstrucţionează relaţiile etnice în Balcanii de 

Vest. 

Persistenţa sărăciei, marginalizarea, percepută sau reală, a anumitor grupuri şi 

deficienţele eforturilor de după război în înfruntarea trecutului au adâncit rupturile 

dintre comunităţi. 

În Europa fascismul, dezvoltat sub diverse forme in Italia, Spania, Germania, 

dar şi în alte ţări fără a ajunge la putere, a rămas o pata de neşters în istoria acestui 

continent. Şi cu toate că aceste evenimente nu s-au întâmplat cu foarte multă vreme în 

urma, extremismul de dreapta în Europa îşi recapătă forţele, întorcându-se la putere, 

sau măcar cu un număr suficient de voturi încât să se facă auzit. 

După cum s-a întâmplat mereu în istorie, odată cu o criza economică, socială 

sau de identitate cresc foarte mult şansele ca o formaţiune cu o ideologie extremă să 

câştige voturi multe, sau chiar să preia conducerea. 

Extremismului religios. „Crimă în numele lui Dumnezeu” - aceasta este 

formula prin care europarlamentari, lideri politici şi religioşi, dar şi profesori şi 

cercetători din întreaga lume şi-au propus să atragă atenţia asupra intensificării fără 

precedent a fenomenului extremismului religios în diferite părţi ale globului. 

Extremismul religios îşi are rădăcinile într-o interpretare distorsionată a religiei 

- fie aceasta islamică, creştină sau de alt fel - şi urmăreşte justificarea morală a ceea 

ce este, de fapt, crimă cu sânge rece, în numele divinităţii. Acest lucru este valabil 

atât în cazurile când conexiunea cu elementul religios se face în mod deschis şi direct, 

cât şi atunci când legătura este mai subtilă şi, aparent, de importanţă secundară. 

358

Acest fenomen reprezintă astăzi cea mai mare ameninţare la adresa securităţii 

mondiale, prin aceea că în astfel de cazuri „inamicul” nu poate fi localizat, ori 

identificat cu o ţară, un guvern sau grup dintr-un anumit spaţiu geografic. Pur şi 

simplu, nu ştii cine-ţi este duşmanul. 

Într-o altă opinie, rădăcinile extremismului religios sunt, în primul rând, de 

natură ideologică. Astfel, tinerii musulmani sunt atraşi de mesaje bine structurate şi 

foarte eficient distribuite prin intermediul reţelelor de socializare online, mesaje care 

prezintă Jihadul drept culmea cea mai înaltă a experienţei religioase. 

Uniunea Europeană trebuie să arate clar, în cadrul relaţiilor sale diplomatice 

internaţionale, că libertatea religioasă reprezintă un drept esenţial, a cărui încălcare de 

către statele partenere nu poate fi acceptată. De asemenea, statele în cauză trebuie 

stimulate să aplice legislaţii care să prevadă sentinţe dure pentru încălcarea acestui 

drept. Pe termen lung, însă, este necesară dezvoltarea unei strategii educaţionale care 

să promoveze respectul reciproc între cetăţeni aparţinând unor tradiţii religioase şi 

culturale diferite. 

Bibliografie: 

1. ***Discursul rostit de G. W. Bush cu ocazia vizitei sale în Irak, în ziua de 27 

noiembrie 2003; 

2. CEARAPIN, Tudor, Terorismul internaţional – Repere juridice, istorice şi 

forme de manifestare, Ed. Fundaţia Revista Jandarmeriei, 2005; 

3. GRAHAM, Bob, Intelligence matters, The CIA, the FBI, Saudi Arabia and the 

Failure of America’s War on Terror; POSNER Gerald: „De ce dormea 

America: Eşecul prevenirii lui 11 septembrie“ (Why America slept: The 

Failure to Prevent 9/11); 

4. MICLEA, Damian, Combaterea crimei organizate-istoric, evoluţie, 

caracteristici, Vol. I, Bucureşti: Ed. MAI, 2004; 

5. PITULESCU, Ion, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura 

Naţional, 1997; 

6. LASCU, Ioan, Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Revista 

“Dreptul” nr.9/2003; 

7. MICLEA, Damian, Cunoaşterea crimei organizate, Ploieşti: Ed. Pygmalion, 

2001; 

8. SUCEAVA, Ion; COMAN, Florian, Criminalitatea şi organizaţiile 

internaţionale, ed. "Romcartexim", 1997; 

9. JURA Cristian, Rolul organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional, 

Bucureşti: Editura ALL Beck, 2003; 

10. NICIU, I. Martian, Organizaţiile internaţionale (Guvernamentale), Iaşi: Ed. 

Fundaţiei « Chemarea », 1994; 

11. POPESCU, I. Jinga, Organizaţii europene si euroatlantice, Bucureşti: Editura 

Lumina Lex; 

12. CURCULESCU, Gabriel; ŞTEFAN, Mircea, Capabilitatea CERT vs. 

agresiunea cibernetică în spaţiul euro-atlantic, Revista Intelligence, nr. 19, 

Bucureşti, 2011; 

359

13. DUNNIGAN, James F., Noua ameninţare mondială, Bucureşti: Editura Curtea 

Veche, 2010; 

14. Interviu cu prof. dr. Victor-Valeriu Patriciu, Bucureşti, Academia Tehnică 

Militară, 2011, pp. 1-2, disponibil la: http://mta.ro/interviuCWpatriciu.pdf; 

15. CATHALA, Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Bucureşti: Editura militară, 

1994; 

16. CRACSNER, C. E., Elemente de psihologie militară, Bucureşti: Editura 

Academiei de Înalte Studii Militare, 2003. 

360

„PAVILIONUL DE COMPLEZENŢĂ” 

FACTOR DE RISC ÎN MEDIUL DE SECURITATE 

Dr. Andrian Sirojea MIHEI * 

Rezumat: După atacurile din 11 septembrie 2001, s-au exprimat la nivel mondial 

îngrijorări şi temeri cu privire la problemele de securitate şi riscul ca nave înregistrate sub 

pavilioane de convenienţă să poată fi utilizate în acţiuni teroriste sau la finanţarea acestora. 

Adesea, identificarea şi responsabilizarea proprietarilor navei este ascunsă sub vălul de 

încorporare a mai multor structuri corporative de tip off-shore, răspândite peste un număr de 

jurisdicţii diferite. Înregistrarea navelor sub pavilioane de complezenţă, fără a necesita o 

conexiune vizibilă între nave şi proprietarii lor reali, împiedică divulgarea oricăror posibile active 

teroriste. Mai mult decât oricând, este necesar să se elimine riscul de insecuritate creat de 

pavilioanele iresponsabile în guvernarea internaţională a Mării. 

Cuvinte- cheie: crimă organizată, contrabandă, trafic de armament, terorism, sancţiuni 

Introducere 

În decursul evoluţiei industriei transporturilor maritime, pentru limitarea 

efectelor răspunderii juridice a navelor aparţinând aceluiaşi armator 1 , dar şi pentru 

optimizarea profitului acestora, au apărut societăţile de unică navă înregistrate în 

jurisdicţii mai permisive, care oferă confidenţialitate deplină asupra identităţii 

acţionarilor, acordând facilităţi fiscale foarte atractive investitorilor. 

Într-o lume din ce în ce mai globalizată în care fluiditatea capitalurilor se 

manifestă agresiv pe piaţa liberă, tot mai multe state încearcă să găsească soluţii 

pentru atragerea sau păstrarea acestora. Ca o consecinţă a creşterii competiţiei 

economice, multe state oferă facilităţi fiscale avantajoase prin înfiinţarea de registre 

maritime deschise înregistrării de nave indiferent de naţionalitatea acţionarilor sau de 

sediul lor administrativ real. În schimbul unor taxe foarte competitive, indiferent de 

profitul obţinut, navele înregistrate în astfel de registre obţin dreptul de arborare a 

pavilionului statului respectiv. Marea majoritate a acestor state oferă şi o deplină 

confidenţialitate asupra operaţiunilor financiare protejând identitatea beneficiarilor 

reali ai navelor astfel înregistrate, dar şi o mai mare lejeritate în respectarea 

standardelor de siguranţă şi securitate în activitatea de transport maritim şi fără 

restricţii în angajarea forţei de muncă. 

Ca urmare a progresului tehnologic revoluţionar al ultimilor ani, pe lângă 

întemeiata abordare a investitorilor de bună credinţă de a găsi noi soluţii în protejarea 

şi majorarea capitalului lor în contextul unei concurenţe tot mai încrâncenate, a fost 

posibilă internaţionalizarea reţelelor de crimă organizată şi terorism care a dus la 

apariţia unor organizaţii transfrontaliere moderne. Acestea au acumulat o putere 

* 

Profesor universitar cleric, profesor titular la Academia Navală “Mircea cel Bătrân”, 

Facultatea de Marină Civilă, Departamentul Arhitectură navală, management naval şi portuar, 

Constanţa, România; Doctor în Ştiinţe Militare şi Informaţii; Master în Optimizarea 

Transporturilor Navale; Căpitan de Lungă Cursă, andrian@mihei.ro. 

1 

Persoană care echipează şi exploatează o navă. / Proprietar al unei nave. Sursa: NODEX 2002. 

361

financiară considerabilă care le permite implicarea de resurse umane şi de capital în 

operaţiuni din ce în ce mai diversificate. Venituri considerabile necesare finanţării 

acţiunilor lor sunt obţinute prin intermediul unor activităţi ce par legale, dar care 

speculează imperfecţiunile legislative şi maschează de fapt operaţiuni ilegale, de 

spălare de bani din contrabandă, trafic de armament, de droguri, de persoane, etc. 

Prin implicarea de multiple şi diverse jurisdicţii, dimensiunea globală a 

activităţilor ilegale face aproape imposibilă identificarea şi blocarea la timp a 

eventualelor active ale crimei organizate sau ale organizaţiilor teroriste. Adesea, 

investigatorii aflaţi pe urmele activelor teroriste nu au reuşit să pătrundă secretul 

corporativ oferit de legislaţia pavilioanelor de complezenţă, lovindu-se de 

confidenţialitatea sistemului ce îşi protejează de fapt propriul interes economic. 

1. Navele fantomă, factor de risc în transportul maritim 

După atacurile din 11 septembrie 2001, s-au exprimat temeri la nivel mondial 

cu privire la riscul ca nave înmatriculate sub pavilioane de complezenţă să fie 

utilizate în acţiuni teroriste sau în finanţarea acestora. 

Este cunoscut că grupările teroriste pot opera nave individuale sau flote pentru 

a genera fonduri şi pentru a îşi susţine operaţiunile. Traficul de droguri, cel de 

persoane şi cel de armament au fost folosite frecvent ca mijloace de asigurare 

financiară de către grupuri teroriste precum LTTE 2 . 

Velupillai Prabhakaran, fostul lider LTTE, declara 3 în 2005 că „geografic, 

securitatea Tamil Eelam este interconectată cu cea a mărilor sale. Doar când suntem 

puternici pe mare şi distrugem dominaţia pe care inamicii noştri o au, vom putea 

păstra zonele de pământ eliberate şi să ne izgonim duşmanii de pe pământul nostru”, 

subliniind astfel importanţa pe care puterea navală o are pentru gruparea sa. 

Aceştia au dezvoltat o aripă maritimă „Sea Tigers”, dotată cu nave mici, 

ambarcaţiuni rapide pentru atentate sinucigaşe, cu care a lansat atacuri asupra navelor 

militare şi comerciale din Sri Lanka, care în septembrie 1997 a atacat cu mitraliere un 

petrolier sub pavilion panamez ucigând-i pe cei 33 de membri ai echipajului, iar în 

iulie 1997 a fost implicată 4 în răpirea navei “Stillus Limmasul” care transporta circa 

32400 rachete pentru lansatoarele de 81 mm destinate armatei sri-lankeze. Estimările 5 

arătau că structura organizatorică şi bunurile maritime ale Sea Tigers „sunt cu 

adevărat capabile şi pot concura cu facilităţile maritime ale unui stat insulă mic”, 

incluzând o flotă de 12-15 nave maritime comerciale, cu capacităţi de 1000-1500 

TDW, un număr considerabil de pescadoare, ambarcaţiuni cu motor, de mare viteză şi 

personal bine instruit. O mare parte a mărfurilor transportate sunt legitime, navele 

operând oficial pe piaţa maritimă mondială, iar fondurile generate sunt utilizate 

pentru a susţine lupta organizaţiei împotriva guvernului din Sri Lanka. Totuşi, navele 

2 

Liberation Tigers of Tamil Eelam, http://en.wikipedia.org/wiki/ 

Liberation_Tigers_of_Tamil_Eelam. 

3 

http://www.ipcs.org/article_details.php?articleNo=1757. 

4 

http://www.lankalibrary.com/pol/LTTE.htm. 

5 

http://www.tamilguardian.com/tg323/p9.pdf . 

362

espective transportă şi arme, muniţie şi alte echipamente militare necesare 

operaţiunilor şi acţiunilor teroriste desfăşurate de LTTE. Reţeaua de procurare de 

arme a acestora este extinsă şi sofisticată, uzând de cunoştinţe extinse în ce priveşte 

practicile şi procedurile comerciale maritime. 

Navele deturnate, capturate sau răpite de către terorişti sau chiar de către piraţi, 

sunt înregistrate din nou sub pavilioane de complezenţă şi utilizate pentru transportul 

şi contrabanda cu armament, muniţie sau echipamente militare, pentru a lansa atacuri 

asupra porturilor sau facilităţilor portuare ori pentru transportul de arme de ucidere în 

masă către sau pentru organizaţii teroriste. 

Deşi Organizaţia Maritimă Internaţională a elaborat un pachet de „Măsuri 

pentru prevenirea înregistrării navelor fantomă” 6 , acestea sunt destul de permisive, 

iar specialiştii recomandă 7 ca dacă un stat nu poate da asigurarea că navele 

înregistrate sub pavilionul său sunt legitime, atunci toate navele înregistrate în acel 

stat să fie puse pe lista neagră şi să le fie interzis accesul în apele teritoriale ale altor 

state, iar dacă acest lucru nu se întâmplă la nivel internaţional, statele ar putea 

întocmi individual astfel de liste. 

2. Numărul IMO de identificare 

În 1987, IMO 8 a adoptat rezoluţia A.600(15) prin care a introdus numărul de 

identificare a navei ca măsură de „îmbunătăţire a siguranţei maritime şi prevenirii 

poluării mediului înconjurător şi pentru a facilita prevenţia fraudei maritime” iar 

utilizarea acestui număr a devenit obligatorie din 1996 pentru toate navele. 

Obiectivul urmărit a fost de a facilita identificarea navei prin alocarea unui 

număr permanent fiecărei navei. Indiferent de schimbarea numelui navei, a 

pavilionului şi a proprietarului navei, acelaşi număr IMO alocat prima dată este 

inserat în toate certificatele navei şi rămâne neschimbat până la dezmembrarea ei. 

În decembrie 2002, alături de o serie de alte modificări aduse convenţiei 

SOLAS 9 menite să sporească securitatea navelor şi facilităţilor portuare, 

reglementarea XI-1/3 a fost modificată, prevăzând ca numerele de identificare ale 

navelor să fie marcate permanent într-un loc vizibil „fie pe pupa navei sau pe o parte 

a corpului navei la jumătatea distanţei dintre prova şi pupa, deasupra celei mai joase 

linii de încărcare stabilite sau pe o parte a suprastructurii, prova sau pupa sau pe 

partea din faţă a suprastructurii”. Pasagerele trebuie să aibă marcajul şi pe o 

suprafaţă orizontală, vizibilă din aer. De asemenea, navele trebuie să fie marcate cu 

numerele de identificare şi în spaţiile interioare. 

Numărul IMO de identificare a navei este format din cele trei litere „IMO” 

urmate de 7 caractere numerice alocate tuturor navelor maritime comerciale cu 

6 

IMO Rezoluţia A.923(22) din 29 noiembrie 2001. 

7 

Gal Luft, Anne Korin, Terrorism Goes to Sea, Foreign Affairs, 2004. 

8 

Abrevierea pentru „International Maritime Organization” (Organizaţia Maritimă Internaţională), 

www.imo.org. 

9 

Abrevierea pentru „International Convention for the Safety of Life at Sea” (Convenţia 

Internaţională pentru Salvarea Vieţii pe Mare), din 1974 cu amendamentele ulterioare. 

363

propulsie de 100 tone brute şi peste, de către Lloyd's Register Fairplay 10 , cu excepţia 

navelor de pescuit, navelor fără mijloace de propulsie, iahturilor personale, navelor 

utilizate pentru servicii speciale, şalandelor de nămol, navelor de război, navelor din 

lemn, docurilor plutitoare şi structurilor clasificate similar. 

În mai 2005, Organizaţia Maritimă Internaţională a adoptat o nouă 

reglementare, SOLAS XI-1/3-1, privind introducerea numărului de identificare a 

companiei şi a proprietarului înregistrat, precum şi amendamente la reglementarea 

XI-1/5 asupra obligativităţii adoptării numărului de identificare a companiei şi a 

proprietarului înregistrat, cu intrare în vigoare de la 1 ianuarie 2009. 

Reglementarea 3-1 prevede ca „fiecare Companie şi proprietar înregistrat va 

deţine un număr de identificare care să corespundă schemei IMO de alocare a unui 

număr unic de identificare companiei şi proprietarului înregistrat”, adoptate de 

Organizaţie prin rezoluţia MSC 11 .160(78) intitulată „Adoptarea numărului unic de 

identificare a companiei şi proprietarului înregistrat”. O serie de alte amendamente 

prevăd adăugarea acestui număr unic certificatelor şi documentelor relevante din 

codul internaţional de management al siguranţei (ISM) şi din codul ISPS 12 . 

Administraţiile care decid implementarea acestor numere sunt obligate să le 

aloce companiilor şi proprietarilor înregistraţi şi să le insereze în certificatele 

acestora, comunicându-le la IMO pentru a fi cunoscute şi altor Administraţii. Şi acest 

număr unic este alocat doar de Lloyd’s Register Fairplay, singura autoritate pentru 

identificarea şi alocarea numărului IMO pentru nave, companii şi proprietari. 

Tot convenţia SOLAS prevede la capitolul XI-1/5 ca fiecare navă să aibă la 

bord un „Continuos Synopsis Record”, pe scurt CSR 13 , din care să reiasă istoria 

continuă a navei, în mod cronologic, de când a fost construită până la radierea şi 

dezmembrarea ei. Orice schimbare de nume, port de înmatriculare, pavilion, clasă, 

proprietar, manager, trebuie să fie operată în synopsis-ul navei astfel încât să 

evidenţieze orice modificare intervenită. 

Navele care sunt construite înainte de 1 iulie 2004 sunt obligate să fie în 

posesia unui istoric al navei CSR care să înceapă cel puţin de la data de 1 iulie 2004. 

Istoricul fiecărei nave, „Continuos Synopsis Record”, trebuie să se afle în 

permanenţă la bordul ei şi să poată fi disponibil oricărei inspecţii sau control din 

partea autorităţilor. 

10 

http://www.imonumbers.lrfairplay.com. 

11 

Abrevierea pentru Maritime Safety Committee (Comitetul pentru Siguranţa Maritimă) din cadrul 

IMO. 

12 

Abrevierea pentru „The International Ship and Port Facility Security Code” (Codul Internaţional 

pentru Securitatea Navei şi a Facilităţii Portuare). 

13 

CSR – înregistrare synopsis continuu – istoria navei în mod cronologic: numele statului de 

pavilion al navei, data la care a fost înregistrată nava, numărul IMO alocat navei pentru identificare, 

numele navei, portul de înregistrare, numele şi adresa armatorului, numele şi adresa navlositorului 

în bare-boat (locaţie de gestiune) - dacă este cazul, numele şi adresa companiei de management care 

se ocupă de activităţile de management al siguranţei, numele societăţii de clasificare care a eliberat 

certificatul de clasa al navei, numele Administraţiei guvernamentale care a eliberat certificatul ISM, 

eventual cine a executat inspecţia în numele Administraţiei, numele Administraţiei guvernamentale 

sau organizaţia care a executat inspecţia ISPS, şi data la care nava a fost radiată din registrul 

Administraţiei respective. 

364

3. Pavilionul de complezenţă 

Din punct de vedere istoric, folosirea pavilionului de complezenţă a apărut în a 

doua decadă a secolului trecut. Odată cu înăsprirea legislaţiei în domeniul 

transporturilor maritime, a legislaţiei muncii, dar şi a creşterii costurilor de exploatare 

a navelor din Statele Unite ale Americii, armatorii au început să-şi transfere navele 

sub pavilion Panama, stat care a oferit condiţii mult mai competitive la costuri foarte 

reduse, arătând flexibilitate în aplicarea normelor legislative. 

Federaţia Internaţională a lucrătorilor din Transporturi (ITF) 14 a iniţiat în 1948 

o campanie sindicală internaţională la nivelul industriei transporturilor maritime, cu 

ocazia Congresului Mondial de la Oslo, Norvegia, în scopul de a proteja navigatorii 

care servesc pe navele sub pavilionul de convenienţă, indiferent de naţionalitatea lor, 

împotriva exploatării de către armatori. Acţiunea ITF a fost dublată de o campanie 

politică internaţională la nivelul guvernelor în vederea eliminării pavilionului de 

complezenţă ca sistem. 

În 1974, ITF a definit pavilionul de complezenţă (FOC) 15 astfel: “în cazul în 

care beneficiarul proprietăţii navei şi controlului acesteia este găsit în altă parte 

decât ţara al cărui pavilion îl arborează nava, ea este considerată că navigă sub un 

pavilion de complezenţă.” În acest sens, Comitetul de bune practici, din cadrul 

campaniei ITF împotriva FOC, a declarat următoarele ţări ca pavilioane de 

complezenţă: Antigua şi Barbuda; Bahama; Barbados; Belize; Bermuda (UK); 

Bolivia; Burma; Cambodia; Cayman Islands; Comoros; Cyprus; Equatorial Guinea; 

French International Ship Register (FIS); German International Ship Register (GIS); 

Georgia; Gibraltar (UK); Honduras; Jamaica; Lebanon; Liberia; Malta; Marshall 

Islands (SUA); Mauritius; Mongolia; Netherlands Antilles; North Korea; Panama; 

Sao Tome and Principe; St. Vincent; Sri Lanka; Tonga; Vanuatu. 

4. Flota iraniană în căutarea pavilionului pierdut 

Primele sancţiuni asupra Iranului au fost impuse de Statele Unite ale Americii 

în urma revoluţiei islamice din 1979. Ulterior numeroase alte state şi organizaţii 

internaţionale au impus sancţiuni Iranului datorită programului său nuclear, a 

rachetelor balistice, a traficului ilegal de armament, a finanţării reţelelor teroriste 

islamice, dar şi a atitudinii sale repetate de a ignora rezoluţiile ONU. 

Ca o măsură de contracarare a sancţiunilor internaţionale asupra flotei sale 

comerciale, Iranul a recurs la o aşa zisă privatizare a navelor şi înregistrare a lor sub 

diverse pavilioane de complezenţă. Începând cu anul 2008, în încercarea lor de a se 

14 

International Transport Workers’ Federation - ITF este una dintre cele mai mari federaţii 

sindicale la nivel global, cu 779 de sindicate membre, reprezentând peste 4668950 de lucrători din 

transporturi din 155 de ţări. ITF este aliată cu Confederaţia Sindicală Internaţională (CSI). Orice 

sindicat independent cu membri din industria transportului este eligibil pentru statutul de membru al 

ITF. Sindicatul Liber al Navigatorilor (SLN) din România este membru ITF. 

15 

Flag of Convenience (FOC) - Navă înregistrată în temeiul legislaţiei maritime al unui stat care nu 

este statul de origine a proprietarilor de nave, deoarece statul de înmatriculare oferă tarife reduse de 

impozitare şi/sau de clemenţă în cerinţe de echipaj şi siguranţă. 

365

sustrage embargoului economic la care erau supuse, fostele nave ale celei mai mari 

flote de stat NITC 16 au schimbat pavilionul iranian cu pavilioane de complezenţă, 

precum Cipru şi Malta. 

În loc să răspundă constructiv temerilor internaţionale, regimul de la Teheran a 

continuat să escaladeze starea conflictuală generând insecuritate regională cu 

implicaţii la nivel global. Pe 17 iulie 2012, la Phenian, înalţi oficiali din Coreea de 

Nord şi Iran s-au întâlnit pentru a pune la punct „un front comun împotriva 

imperialismului şi a hegemoniei" 17 . De mai mulţi ani, cele două state considerate 

„axa răului şi state problemă” 18 sunt supuse sancţiunilor internaţionale pentru 

activităţile lor nucleare, dar şi pentru finanţarea terorismului. Este de notorietate că 

guvernele de la Teheran şi Phenian împărtăşesc o ostilitate profundă pentru Statele 

Unite ale Americii şi nu numai. 

La rândul ei, Uniunea Europeană a impus restricţii privind cooperarea cu Iranul 

în comerţul exterior, în servicii financiare, în sectorul energetic şi al tehnologiei, 

precum şi interzicerea societăţilor de asigurare şi reasigurare din statele membre să 

furnizeze servicii Iranului sau companiilor controlate de iranieni. Din 23 ianuarie 

2012, UE a impus un embargo asupra petrolului iranian şi de asemenea, a convenit 

îngheţarea activelor băncii centrale a Iranului şi deconectarea de la SWIFT 19 a 

celorlalte bănci iraniene identificate ca instituţii care încalcă sancţiunile. 

Sub presiunea sancţiunilor, fostele nave iraniene ce navigau sub pavilion 

cipriot ori maltez s-au văzut nevoite să caute în afara UE alte pavilioane de 

complezenţă. Folosirea de companii paravan, revopsirea navelor şi înregistrarea 

acestora sub alte pavilioane nu a putut scăpa vigilenţei SUA şi a UE, în dorinţa lor de 

a impune respectarea sancţiunilor şi forţarea autorităţilor iraniene de a se conforma 

rezoluţiilor ONU. 

Chiar dacă nu sunt încă considerate pavilioane de complezenţă, Tanzania, 

Tuvalu şi Moldova au facilitat înregistrarea navelor, fără a le cunoaşte adevărata 

identitate, în intenţia lor de a atrage noi surse de venit la buget. Numai presiunea 

internaţională a determinat guvernele acestor state să retragă dreptul de arborare a 

pavilionului său şi să radieze înregistrarea navelor. În urma acestui incident, primul 

ministru al Republicii Moldova, Vlad Filat, declara: „Pentru viitor orice înregistrare 

va fi cu avizul obligatoriu din partea ministerului Afacerilor Externe. Procedura 

existentă este una vicioasă. Nu poate un funcţionar de la Ministerul Transporturilor 

să ia decizii care în rezultat pot să creeze dificultăţi în relaţiile cu partenerii noştri 

externi” 

5. Pavilionul românesc în bătaia vântului tranziţiei 

Dispariţia flotei româneşti este încă un subiect destul de fierbinte şi ciclic, 

16 

National Iranian Tanker Company. 

17 

Conform agenţiei de presă oficială nord-coreeană KCNA, citată de AFP. 

18 

Concept dezvoltat de fostul preşedinte american George W. Bush. 

19 

Abreviere pentru Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication – organizaţie 

care efectuează transferuri electronice de fonduri între banci din ţări diferite. 

366

naşte controverse. Cert este că la începutul anilor 1990, România dispunea de o flotă 

complexă, de la nave de mic tonaj până la nave de mare tonaj, cuprinzând mai toate 

tipurile de cargouri, vrachiere, petroliere şi alte nave specializate, toate acestea 

însumând mai mult de 300 de nave maritime, comerciale şi de pescuit oceanic, 

clasificate de către Registrul Naval Român şi care arborau pavilionul românesc. 

Pe parcursul anilor de după 1989, România a încercat să facă faţă dificultăţilor 

tranziţiei la o piaţă liberă. Flota românească, supusă unei concurenţe din ce în ce mai 

acerbă în piaţă, a încercat să găsească tot felul de forme de supravieţuire, de la 

amanetarea managementului unor nave prin acordarea acestora în locaţie de gestiune 

unor investitori autohtoni, până la parteneriate străine şi înregistrarea navelor sub 

pavilioane de complezenţă, după reclasificarea navelor cu alte societăţi de clasificare. 

Din această colaborare de tip “joint-venture”, România a rămas şi fără flotă, 

dar şi fără societate de clasificare. Marea majoritate a specialiştilor din cadrul 

Registrului Naval Român au fost asimilaţi în alte registre străine concurente, iar 

societatea noastră de clasificare s-a transformat într-un inspectorat tehnic din cadrul 

Autorităţii Navale Române. 

Pentru a salva ce se mai putea salva, Guvernul Român a hotărât înfiinţarea unui 

Regim Maritim Special în care companiile înregistrate să fie scutite de la plata 

impozitului pe profit, iar navele aflate în proprietatea acestor societăţi înregistrate să 

plătească o taxă pe tonaj similară celor din ţări cu tradiţie, în registre deschise sau 

pavilioane de complezenţă. În acest sens a fost emisă OUG nr. 116 din 1998 care a 

avut drept scop „acordarea unor facilităţi şi a unui sprijin financiar pentru 

modernizarea şi dezvoltarea parcului de nave sub pavilion român, pentru creşterea 

prestigiului pavilionului român pe piaţa internaţională a transportului naval, 

atragerea de noi venituri la bugetul de stat şi asigurarea liberei circulaţii a forţei de 

muncă angajate în transportul naval”. 

Datorită schimbării guvernului şi a instabilităţii legislative prin neînţelegerea 

fenomenului internaţionalizat al transportului maritim, din păcate, această ordonanţă 

supusă unor amputări de articole şi modificări consistente de conţinut şi-a pierdut 

interesul şi nu şi-a atins scopul. 

După 14 ani de la prima încercare de a crea un registru maritim internaţional, 

Autoritatea Navală Română a iniţiat un nou proiect de înfiinţare a Registrului 

Maritim Internaţional al României. Iniţiativa nu a scăpat presei care a semnalat-o şi a 

comentat, consemnând următoarele: „Pe data de 8 august 2012, Autoritatea Navală 

Română a postat pe site-ul Uniunii Europene anunţul pentru contractarea serviciilor 

agentului privat care va atrage nave străine în noul registru şi care îl va gestiona. 

………………….. 

Autoritatea Navală Română intenţionează să acorde un contract exclusiv de agenţie 

pentru serviciile de intermediere a înregistrării navelor străine sub pavilion 

românesc, unui partener privat pentru o perioadă de 30 de ani. 

…………………… 

Termenul limită pentru depunerea candidaturilor a fost 28 august 2012. Până la 

367

acea dată, s-a prezentat un singur ofertant, respectiv o firmă germană...” 20 

Dorinţa de a atrage nave sub pavilion românesc este salutară din punct de 

vedere a revigorării unui sector economic important într-o economie globalizată. Ea 

poate reprezenta o nouă sursă de venit la buget, dar şi o oportunitate de a crea noi 

locuri de muncă şi a pune în valoare învăţământul universitar românesc de marină. 

Problemele apar în momentul în care această activitate de înmatriculare şi 

gestionare a registrului şi nu numai, ce ar trebui să revină exclusiv autorităţii statului, 

urmează să fie atribuită printr-un contract de exclusivitate unui agent economic. 

Este cunoscut că din ce în ce mai multe state îşi deleagă marea majoritate a 

îndatoririlor lor tehnice, dar nu de înregistrare, unor societăţi de clasificare, de 

preferat a celor din IACS 21 , a căror integritate profesională şi corectitudine este dată 

de renumele lor internaţional. 

Cu toate acestea, nu trebuie uitat că până la urmă, orice societate de clasificare 

este o organizaţie economică privată care este guvernată de obţinerea profitului într-o 

piaţă concurenţială. Dorinţa de a-şi menţine un portofoliu de clienţi şi de a obţine 

profit cu orice preţ pot constitui vulnerabilităţi ale sistemului. 

După 11 septembrie 2001, Organizaţia Maritimă Internaţională a trebuit să ia 

în considerare riscurile ce pot apare ca urmare a actelor de terorism îndreptate şi 

asupra navelor şi facilităţilor portuare. De asemenea, autorităţile au fost atenţionate să 

acorde o mai mare importanţă identificării corecte a proprietarilor reali ai navelor şi a 

tranzacţiilor lor financiare. 

Interpunerea unui agent economic privat între autoritatea statului de pavilion şi 

armator poate constitui o sursă de risc în mediul de securitate. Gestionarea registrului 

maritim de o altă entitate, diferită de autoritatea competentă a statului, poate facilita 

înregistrarea de nave cu probleme sau care pot genera în viitor probleme ce pot afecta 

statul de pavilion. Registrul Maritim Internaţional trebuie să fie gestionat de către 

autoritatea statului de pavilion, fiind deschis tuturor celor care respectă reglementările 

şi standardele impuse. 

Mai presus de obţinerea unui venit la buget este asigurarea unui mediu de 

securitate corespunzător statutului de ţară membră NATO şi a Uniunii Europene prin 

respectarea tuturor acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este 

parte. 

Concluzii 

Articolul 91 din UNCLOS 22 menţionează necesitatea existenţei unei legături 

reale şi vizibile între navă şi statul al cărui pavilion îl arborează. 

20 

Ion TIŢA-CĂLIN, Registrul maritim internaţional al României va fi administrat de o firmă 

privată, Cuget Liber, Constanţa, ştire on line publicată 30 august 2012. 

21 

International Association of Classification Societies – Asociaţia Internaţională a Societăţilor de 

Clasificare. 

22 

United Nations Convention on the Law of the Sea - Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului 

Mării. 

368

În acest sens, statele de pavilion trebuie să se asigure că proprietarii reali şi 

managerii navei sunt corect identificaţi şi constant monitorizaţi prin ridicarea 

voalului 23 corporativ. De asemenea, instituţiile administrative şi financiare ale statului 

de pavilion au obligaţia să înregistreze şi să păstreze evidenţa tuturor tranzacţiilor şi 

modificărilor de proprietate, garantând autenticitatea lor. 

Cu toate acestea, numărul navelor care navigă sub un pavilion străin, altul 

decât cel naţional, în loc să scadă, se află într-o permanentă creştere. Dacă în 1989 

doar 41,5 % din tonajul mondial 24 era înregistrat sub un pavilion străin, altul decât 

naţionalitatea acţionarilor, în anul 2011, procentul a ajuns la peste 68 %. 

Pentru creşterea siguranţei şi securităţii transporturilor maritime şi protecţiei 

mediului înconjurător, mai mult ca niciodată se pune problema eliminării deficitului 

de securitate creat de pavilionul de complezenţă al statelor iresponsabile în 

guvernarea internaţională a mărilor şi oceanelor lumii. 

Pe lângă respectarea tuturor reglementărilor actuale de impunere a unor 

standarde minime obligatorii de siguranţa navigaţiei şi de securitatea transporturilor 

maritime şi de protejare a mediului înconjurător, este necesară o abordare globală şi 

unitară a tuturor aspectelor de fiscalitate din activitatea de transport maritim. 

Eliminarea concurenţei neloiale datorate tratării diferenţiate a problemelor 

economico-financiare la nivelul fiecărui stat, pentru o activitate internaţionalizată, 

trebuie să reprezinte o prioritate a organismelor internaţionale, o condiţie esenţială în 

creşterea securităţii transporturilor maritime internaţionale. 

Autoritatea unui stat nu se deleagă, ea se impune şi se exercită în folosul şi în 

beneficiul său pentru asigurarea unui mediu de securitate corespunzător intereselor 

sale şi ale aliaţilor săi. 

Bibliografie: 

1. MIHEI, Andrian S., “Vulnerabilitatea pavilionului de complezenţă”, articol 

publicat în revista “Crima organizată şi terorismul azi”, Cluj-Napoca: Editura 

Risoprint, 2012; 

2. MIHEI, Andrian S., “Optimizarea profitului în transportul maritim”, 

Constanţa: Editura Muntenia, 2011; 

3. MARIN, Gheorghe; MIHEI, Andrian S., “Terorismul maritim, mit şi 

realitate”, Bucureşti: Editura CTEA, 2010; 

4. MURPHY, Martin N., “Small Boats, Weak States, Dirty Money, Piracy and 

Maritime Terrorism in the Modern World”, New York: Columbia University 

Press, 2009; 

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Liberation_Tigers_of_Tamil_Eelam; 

23 

Voalul corporativ reprezintă un concept juridic care separă personalitatea unei corporaţii de 

personalitatea acţionarilor săi şi îi protejează de a fi personal răspunzători pentru datoriile 

companiei şi alte obligaţii. Această protecţie nu este nelimitată sau impenetrabil. În cazul în care o 

instanţă stabileşte că activitatea societăţii nu a fost efectuată în conformitate cu dispozi iile 

legislaţiei corporative sau că a fost doar o fatadă pentru activităţi ilegale, aceasta poate atrage 

răspunderea personală a acţionarilor pentru obligaţiile societăţii în cadrul conceptului juridic de 

ridicare a voalului corporativ. 

24 

UNCTAD – Review of Maritime Transport 2011. 

369

6. http://www.imo.org/OurWork/Security/PiracyArmedRobbery/Guidance/Docu 

ments/A.923.pdf; 

7. http://www.itfglobal.org; 

8. www.un.org/Depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf 

9. www.unctad.org/en/docs/rmt2011_en.pdf; 

10. http://english.ahram.org.eg/NewsContent/2/8/47968/World/Region/Irandelegation-in-N-Korea-for-talks-state-media-.aspx; 

11. www.asiadailywire.com/2012/09/north-korea-finds-ally-in-iran/; 

12. www.irregulartimes.com/axisanagram.html; 

13. www.rnw.nl/africa/bulletin/zanzibar-deregister-iranian-oil-tankers; 

14. www.cncb.com/id/48747781/Iran_Forced_to_Reflag_Oil_Tankers; 

15. www.ft.com/cms/s/0/386c28e0-eb97-11e1-9356- 

00144feab49a.html#axzz26kpoh6GN; 

16. www.iranwatch.org/update/index.html; 

17. www.rferl.org/content/moldova-briefly-registered-12-iranianships/24675309.html; 

18. www.cotidianul.ro/12-nave-iraniene-au-ramas-fara-pavilion-moldovenesc- 

191375/; 

19. www.businesswire.com/news/home/20120920006443/en/UANI-Calls- 

Moldova-Stop-Reflagging-Iranian-Vessels; 

20. www.ziuanews.ro/dezvaluri-investigatii/romaanian-mai-are-o-singura-navasub-pavilion-propriu-82220; 

21. www.cugetliber.ro/stiri-economie-registrul-maritim-international-al-romanieiva-fi-administrat-de-o-firma-privata-143997; 

22. www.businessdictionary.com/definition/corporate-veil.html#ixzz2AaZAO9Nz. 

370

CELE PATRU LIBERTĂŢI ŞI DIMENSIUNEA 

CONCEPTULUI DE SECURITATE ÎN EUROPA 

Dr. Grigore SILAŞI * 

Ovidiu Laurian SIMINA ** 

Motto: 

„Lumea nu este nici unipolară, nici multipolară şi nici haotică 

– ci toate trei în acelaşi timp.” 

Rezumat: Topic of political, media and academic debates, the security is ubiquitous in 

everyday concerns of individuals as well as states and other actors of international relations, both 

in Europe and in other areas. Touching all aspects of life, security is a complex and 

multidimensional concept. European Union, an economic union whose essence is the Single 

Market, is based on ensuring the four freedoms of movement: of persons (including employees), 

services, capital and goods. Exercise of freedom generates multiple effects on security, particularly 

on the economic and social ones, creating a vicious circle. The freedoms include the freedom of 

movement for (il)legal migrants or persons involved in serious cross-border crime such as human 

trafficking or terrorism. And free movement of capital or the establishing of transnational 

companies within the EU can generate criminal activity or other negative manifestations. The 

paper aims to highlight the manifestation of this vicious circle and its implications on the 

functioning of the EU as an area of freedom, security, justice and welfare, in the global security 

environment: we do not intend to suggest solutions but to put issues under scientific debate, using a 

new approach. 

Cuvinte-cheie: Uniunea Europeană; liberă circulaţie; libertate, securitate şi justiţie; 

bunăstare şi funcţionalitate; cerc vicios. 

Introducere. Securitate – Libertate – Securitate 

Subiect a numeroase dezbateri politice, mediatice şi academice, conceptul de 

securitate este omniprezent în preocupările cotidiene ale indivizilor ca şi ale statelor 

şi altor actori ai relaţiilor internaţionale, atât în Europa cât şi în alte spaţii. Atingând 

toate aspectele vieţii, securitatea a devenit un concept complex şi multidimensional. 

Dar în mod paradoxal, în timp ce toată lumea vorbeşte despre securitate 1 , doar un 

număr foarte mic este format din cei ce se întreabă „ce este securitatea în realitate?”. 

Încă nu există o definiţie consensuală a securităţii. Definirea securităţii poate 

îmbrăca două moduri: într-un mod foarte general şi condensat, respectiv conferindu-i 

un conţinut larg şi fără îndoială mai complex. Aceasta a doua semnificaţie a fost 

adoptată în măsura în care conceptualizarea securităţii a permis să se exploreze 

dezbaterile declanşate de politica de securitate a Uniunii Europene, care este definită 

* 

Profesor universitar doctor, Profesor Jean Monnet, Profesor Emerit, Universitatea de Vest din 

Timişoara, Centrul European de Excelenţă „Jean Monnet”. 

** 

Comisar de poliţie, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală Management 

Operaţional, şi doctor în economie, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Economie 

şi Administrare a Afacerilor; contact: ovidiu.simina@migratie.ro. 

1 

Securitate – termen preluat din domeniul politico-militar = siguranţa, lipsa de teamă. 

371

prin Tratatul de la Amsterdam ca fiind un spaţiu 2 de libertate, securitate şi justiţie. 

Conceptul de securitate, deşi este foarte utilizat în prezent, este foarte puţin analizat, 

deoarece el antrenează o serie de dificultăţi analitice. În primul rând pentru că el este 

un termen dual: securitatea înseamnă nu numai că eşti liber (ai scăpat, te–ai eliberat) 

de un pericol, dar sugerează şi faptul de a avea un mijloc, instrument de a evita sau 

limita pericolul. Securitatea economică 3 , socială, a locurilor de muncă, de mediu, 

energetică sau alimentară, constituie diferite aplicaţii ale conceptului de securitate la 

diferite domenii şi nu concepte distincte. 

Se susţine faptul că întărirea măsurilor de securitate reduce libertăţile şi 

drepturile. Dar totdeauna s-a argumentat şi nu fără îndreptăţire că întărirea măsurilor 

de securitate nu se face de dragul securităţii, ci tocmai pentru a putea proteja şi 

promova libertatea. Montesquieu este citat ca afirmând faptul că „libertatea este 

dreptul de a face ceea ce permit legile”. Dar securitatea în sine înseamnă libertate? 

Răspunsul la această întrebare trece prin funcţiile securităţii. Securitatea ne învaţă să 

identificăm un pericol (o ameninţare), cum ar fi de exemplu: terorismul, gripa aviară 

sau cea porcină, dependenţa energetică, dar şi să definim, în acelaşi timp, mijloacele 

necesare pentru a face faţă pericolului apărut. 

Securitatea este definită şi prin opoziţie cu insecuritatea, având astfel o 

conotaţie negativă când se opune insecurităţii, dar şi un sens pozitiv, când este 

considerată un mijloc de a menţine integritatea teritoriului naţional şi a instituţiilor 

acceptate. Alţii definesc securitatea în legătură cu ameninţările asupra indivizilor şi 

asupra instituţiilor. De asemenea este definită ca o lipsă (absenţă) a ameninţărilor 

asupra valorilor fundamentale. Un asemenea punct de vedere este considerat a fi un 

punct de vedere obiectiv. O privire subiectivă tratează securitatea ca absenţă a fricii 

(lipsa temei, adică nu apare teama) că aceste valori pot fi ameninţate, deci nu există 

insecuritate. 

Conceptul de securitate este contestat şi în măsura în care el face obiectul 

contestării se cunosc mai multe semnificaţii: securitatea naţională presupune 

existenţa statului şi capacitatea acestuia de a-şi exercita puterea pe un anumit 

teritoriu; securitatea colectivă, bazată pe cooperare interstatală şi interdependenţă 

în relaţiile internaţionale; securitate umană, care priveşte satisfacerea nevoilor 

primare ale indivizilor şi pune în cauza primordialitatea acordată statului şi 

2 

Spaţiu – într-un limbaj împrumutat din topologie, spaţiul economic se defineşte prin relaţiile 

economice care există între elemente economice (Fr. Perroux). Potrivit lui Perroux, spaţiul 

economic se caracterizează prin trei elemente: stabileşte prin plan, programe şi acţiuni (conţinut de 

plan sau de spaţiu plan); exprima o putere – este un câmp de forţe (spaţiu ca un câmp de forte); este 

un ansamblu omogen (spaţiu ca un ansamblu omogen). Diversele grupuri care constituie acest 

spaţiu trebuie să se simtă integrate în acest spaţiu atât în ceea ce priveşte activităţile, cât şi oamenii 

(limbă, rasă, etc.). Prin aceste trei caracteristici, spaţiul economic este un ansamblu coerent de 

funcţii economice pe un teritoriu. Noţiunea de spaţiu economic se poate aplica unei întreprinderi, 

unui oraş sau unei naţiuni şi unui spaţiu integrat plurinaţional. Spaţiul economic naţional nu 

coincide în mod necesar cu teritoriul naţional juridic. 

3 

Securitatea economică – menţinerea anumitor nivele ale bunăstării şi puterii, prin acces la resurse, 

finanţe şi pieţe. Azi, securitatea şi bunăstarea sunt interconectate. Integrarea urmăreşte bunăstarea şi 

dezvoltarea regională. O integrare reuşită solicită o politică economică bine coordonată. 

372

apărarea sa pentru a realiza securitatea societală care se referă la identitate, cultură 

şi la supravieţuirea societăţii în faţa condiţiilor schimbătoare şi la ameninţările reale 

sau probabile. Rezultă astfel că securitatea are mai multe semnificaţii, având o 

valoare relativă, tributară culturii naţionale, tradiţiilor, concepţiilor şi opţiunilor 

politice precum şi opţiunilor teoretice adoptate de către diferiţi autori. De aici rezultă 

şi răspunsul la întrebarea privind congruenţa securităţii şi libertăţii. Conform 

abordării lui Baruch Spinoza şi Georg W.F. Hegel (exprimare preluată ulterior de 

Karl Marx şi Georgi Valentinovich Plehanov şi dobândind putere de aforism), 

„libertatea este necesitatea înţeleasă”, iar libertatea ca necesitate înţeleasă implică şi 

ideea de securitate: „sunt liber în spaţiul acoperit de securitate; sunt liber şi nu sunt 

ameninţări asupra mea”. 

Sistemul de securitate europeană deţine elemente constitutive interconectate, 

printre care se numără cu rol major cele economice, politico-militare, energetice şi 

climatice. Uniunea Europeană, ca uniune economică a cărei esenţă este Piaţa Unică, 

este fundamentată pe asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie: a persoanelor 

(inclusiv a lucrătorilor), libertatea de stabilire – libertatea de a oferi servicii, libera 

circulaţie a bunurilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Problematica modului în care 

funcţionează cele patru libertăţi fundamentale vizează modul de derulare a 

proceselor: cercul virtuos sau cercul vicios al libertăţilor. 

Cercul virtuos al celor patru libertăţi presupune o libertate şi mobilitate care are 

ca rezultat derularea unor fenomene cu beneficii superioare, libertatea duce la mai 

bine şi mai bine. Din contră, cercul vicios al celor patru libertăţi constată faptul că 

situaţia se înrăutăţeşte în urma utilizării libertăţilor, economia stagnează sau este în 

regresie, în timp ce oamenii (lucrătorii) pleacă, aleg emigraţia ca soluţie de viaţă. 

Exercitarea libertăţilor generează multiple efecte asupra securităţii, în mod deosebit 

asupra celei economice şi sociale, creându-se un cerc vicios: cele patru libertăţi 

înseamnă şi libertatea de circulaţie a migranţilor (i)legali sau a persoanelor implicate 

în activităţi infracţionale grave cu caracter transfrontalier, cum ar fi traficul de 

persoane sau terorismul. Iar libera circulaţie a capitalurilor sau stabilirea companiilor 

transnaţionale pe teritoriul comunitar pot genera activităţi infracţionale sau alte 

manifestări cu caracter negativ, propagate global, transfrontalier. 

Lucrarea îşi propune tocmai a scoate în evidenţă manifestarea acestui cerc 

vicios şi implicaţiile lui asupra funcţionării Uniunii Europene 4 ca spaţiu de libertate, 

securitate, justiţie şi bunăstare, în contextul global al mediului de securitate: 

securitatea în condiţiile libertăţii de circulaţie a lucrătorilor şi persoanelor, a libertăţii 

de stabilire şi de prestări de servicii, respectiv raportul dintre atribuirea de 

suveranitate şi dinamica capacităţii Uniunii Europene de a asigura (proteja) 

securitatea economică a statelor membre într-un spaţiu lărgit (ecuaţia Spaţiu – 

Securitate – Putere). 

Subliniem faptul că la acest moment nu intenţionăm identificarea (oferirea) 

unor soluţii general valabile pentru problematica distorsiunilor implicate de cercul 

4 

Uniunea Europeană – o uniune de 27 de state cu aproape 500 milioane de cetăţeni: un actor 

regional ce urmăreşte îmbunătăţirea capacităţii de a asigura securitatea economică naţionala, 

regională şi internaţională (securitate statală şi securitate umană). 

373

vicios al celor patru libertăţi şi relaţia cu conceptul european al securităţii, demersul 

nostru urmărind doar stimularea dezbaterii ştiinţifice asupra unui subiect pe care îl 

considerăm de maxim interes, dar care reprezintă totodată o noutate ca abordare în 

mediul academic. 

1. Libertatea şi securitatea în Uniunea Europeană, în ecuaţia SPAŢIU – 

PUTERE 

Libertatea este aşadar o necesitate înţeleasă. Înţelegerea libertăţii este în strânsă 

legătură cu existenţa şi înţelegerea securităţii, care poate fi realistă sau idealistă. 

1.1. Înţelegerea realistă şi idealistă a securităţii 

Înţelegerea realistă a securităţii este centrată spre stat. Statul este obiectul 

vizat de securitate, care se reduce de fapt la o problemă de protecţie şi de apărare. În 

această modalitate, securitatea este concepută ca un răspuns la ameninţările existente 

şi la care statul trebuie să răspundă (acesta este obligat să răspundă). Legată de 

înţelegerea realistă este înţelegerea geostrategică şi geopolitică, care studiază în mod 

esenţial legăturile între spaţiu şi raporturile de forţă (inclusiv militară) permiţând 

statului să asigure controlul spaţiului său atât în interior, cât şi în exterior, pe plan 

internaţional. În acest concept securitatea este considerată ca derivând din puterea 

statului şi ca un indicator al succesului strategic al statelor în competiţia lor 

economică şi militară. Dar într-o lume în care numărul companiilor multinaţionale 

este în continuă creştere şi în care Internetul dă naştere unor „comunităţi virtuale” 

extinse, puterea tinde să devină pluridimensională, iar factorii altă dată decisivi, cu ar 

fi forţele armate (puterea dură) sau resursele economice locale 5 , îşi pierd importanţa. 

Înţelegerea idealistă a securităţii este centrată pe individ. Această înţelegere 

s-a dezvoltat după al Doilea Război Mondial şi acordă primordialitate individului, 

drepturilor sale şi libertăţilor sale, evidenţiind natura umană conflictuală în mod 

natural, de unde decurge nevoia de securitate. Susţinătorii acestui demers (denumit 

„Studiile Păcii”) sunt convinşi de posibilitatea progresului pe calea cooperării 

internaţionale între state în cadrul instituţiilor internaţionale pentru securitatea 

indivizilor. 

După „vârsta de aur” de la începutul Războiului Rece, importanţa teoriei 

securităţii a cunoscut o fază de declin la momentul când a început destinderea între 

cele două blocuri (superputeri). Problematica s-a relansat la începutul anilor `70 când 

destinderea s-a sfârşit. După încetarea Războiului Rece, s-a crezut că va apărarea o 

relaxare în domeniul cercetărilor pentru securitate, dar rapid au apărut alte 

ameninţări: globalizarea, companiile transnaţionale, terorismul, emergenţa unor noi 

temeri (sfârşitul civilizaţiilor, balcanizarea), toate acestea au favorizat relansarea 

studiilor despre securitate, dar într-un nou context. 

5 

Alături de politică, economia reprezintă puterea blândă, la care şi putem adăuga, în contextul 

conceptului extins de securitate, şi noua mobilitate a forţei de muncă în context comunitar. 

374

1.2. Securitatea, obiectiv politic. Securitatea absolută şi relativă. 

Securitatea economică şi a spaţiului. Uniunea Europeana – SPAŢIU şi PUTERE 

Securitatea a devenit un obiectiv politic specific la concurenţă cu alte obiective, 

mai ales depăşirea crizei de resurse, respectiv lupta pentru resurse energetice. Se 

consideră că nu există decât securitate relativă, dar şi că securitatea este o problemă 

prin ea însăşi şi datorită unei ameninţări. Dacă securitatea se bazează pe percepţia 

unei ameninţări la care răspunde o voinţă de a se proteja, atunci o provocare din acest 

domeniu pentru Uniunea Europeană, din partea oricui ar veni, este aceea de a face 

faţă ameninţării 6 . 

Dimensiunea arhitecturală a securităţii europene se axează pe stabilirea 

coerenţei fiecărei componente a securităţii, precum şi pe complementaritatea 

acestora. Uniunea Europeană este o uniune de state şi nu de persoane, fiind o 

organizaţie internaţională şi totodată supranaţională şi interguvernamentală, primind 

denumirea curentă prin Tratatul de la Maastricht (1993) care completează şi cuprinde 

Comunitatea Europeană (CE), denumită anterior Comunitatea Economică 

Europeană (CEE) şi cunoscută de asemenea ca Piaţă Comună. Uniunea Europeană 

este o construcţie fără precedent în timp şi spaţiu care a început în anii `50 ai 

secolului XX şi nu a încetat să evolueze în virtutea tratatelor adoptate. De la origini, 

două procese de fond – unul de adâncire (sporirea competenţelor Uniunii Europene) 

şi altul de extindere în sensul sporirii numărului de membrii au marcat-o. Statele 

fondatoare şi cele care li s-au alăturat de-a lungul proiectului european (începând cu 

anul 2007, Uniunea Europeană numără 27 de membri, punând în discuţie problema 

asigurării securităţii într-un spaţiu lărgit) au consimţit să înlocuiască în parte 

tradiţionala cooperare interguvernamentală, în cadrul căreia fiecare stat este suveran 

în decizii, cu organizarea unor instituţii supranaţionale cu propriile lor reguli juridice, 

construcţia europeană rămânând totuşi o structură politică bazată pe interese naţionalstatale. 

Libertăţile rezultă din pace, unitate şi egalitate (Borchardt 2010: 22). Conform 

Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană trebuie menţinută şi dezvoltată ca 

un Spaţiu de Libertate, Securitate şi Justiţie. Ulterior s-a adăugat şi calitatea de 

Spaţiu de Bunăstare. Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie a fost 

decisă pentru a permite cu adevărat libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul 

Uniunii Europene şi pentru a se putea întreprinde acţiuni mai eficiente în lupta 

împotriva crimei organizate şi a fraudei. Pornind de la principiul economic al liberei 

circulaţii a forţei de muncă, legislaţia comunitară a implementat o serie de prevederi 

care ţin în aceeaşi măsură de sfera drepturilor omului şi de problematica securităţii 

(Rădulescu 2005: 73). Prin Tratatul de la Maastricht, domeniile legate de justiţie şi 

afaceri interne au fost incluse în Titlul VI al Tratatului (numit al III-lea Pilon), ceea 

ce însemna că deciziile erau luate conform procedurilor inter-guvernamentale. Prin 

6 

În acest context este importantă discuţia cu privire la informare şi dezinformare, în scopul 

eliminării psihozei cu referire la o serie de pericole, care poate avea ca efect final coborârea 

nivelului de dezbatere şi analiză a aspectelor securizării/securităţii la un nivel scăzut (respectiv 

aruncarea în derizoriu a problematicii securităţii şi eliminarea subiectului de pe agenda 

publică/politică a celor însărcinaţi cu asigurarea securităţii). 

375

Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), sistemul celor trei 

Piloni este anulat, iar cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală este şi ea 

comunitarizată, fără să dispară protagonismul statelor membre în materie. Pentru 

aceste sectoare este posibilă intervenţia statelor mai mult decât este de obicei permis 

altor sectoare comunitarizate. Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea Uniunii 

Europene de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi 

şi pentru cetăţenii săi, precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea 

terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). De asemenea promovează Europa 

drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, precum şi valorile 

fundamentale ale Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul 

primar european şi prevede noi mecanisme de solidaritate, încercând să asigure o mai 

bună protecţie cetăţenilor europeni în spaţiul de libertate şi de securitate. 

Începând cu anul 1985, un număr de state membre ale Uniunii Europene 7 au 

convenit să anuleze controalele persoanelor care treceau frontierele dintre 

respectivele state, frontiere interne în cadrul Europei unite. Acest teritoriu a devenit 

un spaţiu fără frontiere interne, căpătând denumirea de Spaţiu Schengen. Statele 

membre ale Acordului Schengen au introdus o politica comună în domeniul vizelor şi 

au convenit stabilirea unor controale eficiente la frontierele externe, iar sistemul 

Schengen a devenit parte integrantă a Tratatului Uniunii Europene. 

Extinderea din 2004 şi 2007 a pus din nou în dezbatere problema frontierelor 

unei Uniuni Europene (acum cu 27 de state membre 8 ), dar şi sensul, durabilitatea şi 

sustenabilitatea proiectului european: conţinutul conceptului de frontieră europeană, 

mecanismul de asigurare a securităţii Uniunii Europene, capacitatea instituţiilor 

supranaţionale cu privire la securitatea externă a Uniunii, dar şi relaţiile specifice 

dintre ţările membre cu privire la libera circulaţie a persoanelor 9 . Privită din punctul 

de vedere al securităţii economice, putem aprecia faptul că extinderea Uniunii 

Europene nu a sporit securitatea, ci dimpotrivă a facilitat îngustarea conceptului de 

securitate la nivelul statelor membre 10 . Astfel că potenţialul de protecţie al politicilor 

comune este pus în discuţie, nu mai este eficient 11 . 

7 

Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda, cărora li s-au alăturat progresiv alte state, 

inclusiv cele care au devenit state membre ale Uniunii Europene în anul 2004. 

8 

Croaţia urmează a se alătura ca cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene la mijlocul 

anului 2013, în condiţiile ratificării până la acel moment a Tratatului de Aderare de către toate 

Parlamentele celor 27 de state membre actuale. 

9 

în condiţiile în care relaţiile diplomatice dintre aceste state, în ciuda calităţii lor de state membre al 

Uniunii Europene, sunt de tip clasic cu ambasade în fiecare dintre ele ceea ce complică asigurarea 


10 

A se vedea problematica securităţii economice şi financiare a statelor membre şi noua abordare a 

conceptului posibilităţii falimentului statelor. 

11 

Dar Uniunea Europeană, la rândul său, mai este ea eficientă? Se consideră că Uniunea Europeană 

trebuie să răspundă la trei imperative majore: necesitate, eficienţă şi legitimitate. Legitimitatea, în 

contextul crizei economice şi a necesităţii instituţionale de regândire a modului de funcţionare al 

Uniunii, pare să fie pierdută. Pe de altă parte, eficienţa Uniunii Europene pare să fie foarte scăzută 

(dacă se pune problema ca unele state membre să intre în faliment, fiind nevoie de sprijinul 

Uniunii). Dacă legitimitatea este pierdută iar economia sa nu este eficientă, se pune întrebarea: mai 

este Uniunea Europeană necesară? 

376

Construcţia europeană s-a derulat de la început sub umbrela protectoare de 

securitate a SUA (la adăpostul asigurării americane de securitate materializate 

începând din 1949 în NATO: SUA – garant al securităţii europene?). Cu dispariţia 

riscului confruntărilor militare în Europa la sfârşitul războiului din Iugoslavia şi în 

contextul general al relaţiilor geopolitice la nivel regional/european la începutul 

noului mileniu, garanţia de securitate americană (via NATO) nu a încetat să existe, 

dar nu mai joacă acelaşi rol şi nu mai ocupă acelaşi spaţiu 12 . Rolul de garant a devenit 

rezidual pentru statele europene, care se află într-un proces de redefinire a statutului 

propriu de garant al securităţii, similar celui de garant al libertăţii şi al bunăstării 

pentru statele din sfera de interes geopolitic (statele acoperite de Politica Europeană 

de Vecinătate şi din ce în ce mai pregnant cele cărora li se adresează misiunile şi 

operaţiunile civile vizate de Uniunea Europeană prin a sa Politică Comună de 

Securitate şi Apărare). 

2. Raportul dintre atribuirea de suveranitate şi dinamica capacităţii 

Uniunii Europene de a asigura securitatea economică şi socială a ţărilor membre 

Mecanismul de adâncire al Uniunii Europene amintit anterior nu este altceva 

decât delegarea de suveranitate. Statele membre consimt la delegarea de suveranitate 

în favoarea instituţiilor independente supranaţionale, care reprezintă interesele 

comunitare prin Comisia Europeană, interesele naţionale prin Consiliul Uniunii 

Europene (unde sunt reprezentate statele) şi interesele cetăţenilor prin Parlamentul 

European, adâncirea constând în aplicarea a două principii (şi tocmai această 

combinaţie a jucat şi joacă un rol esenţial în procesul de integrare 13 europeană: 

Aplicarea uniformă a dreptului european: dreptul european (Tratatele Uniunii 

Europene şi legile adoptate de către instituţiile comunitare) are o aplicabilitate 

directă, uniformă pe tot teritoriul european, aplicarea normelor europene fiind 

efectuată de către magistraţii (judecătorii) naţionali, pentru asigurarea 

respectării reglementărilor europene; 

Supremaţia dreptului european: tratatele şi celelalte reglementări europene 

sunt superioare dreptului statelor membre (dacă o reglementare naţională este 

contrară unei reglementări europene, cea naţională trebuie adaptată sau 

12 

Cu atât mai mult cu cât NATO şi-a îndreptat atenţia către oferirea „garanţiei de securitate” 

statelor care au intrat relativ recent în sfera de interes geostrategic (a se citi „pur interes economic”) 

din Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, prin iniţierea sau susţinerea unor „conflicte 

pacificatoare”, urmate de susţinute eforturi de „stabilizare şi reconstrucţie” post-conflict, noul 

concept îmbrăţişat de NATO după modelul european. 

13 

Integrare – termen preluat din ştiinţele exacte (matematică) = regrupare, unificare sau articulare şi 

coordonare de elemente anterior separate, în vederea constituirii unui ansamblu coerent. Noţiunea 

este folosită în mai multe contexte diferite. 

377

suprimată) 14 . În această logică, dreptul comunitar nu poate fi incompatibil cu 

cel naţional. 

Supremaţia dreptului comunitar este progresivă, pe măsura transferului de 

competenţe de la state la Uniune (Caseta 1). Dreptul Uniunii Europene şi dreptul 

intern al diferitelor state membre apar ca sisteme autonome şi distincte, chiar dacă 

sunt condiţionate de repartizarea competenţelor stabilită şi garantată de Tratate. 

Caseta 1 

Supremaţia dreptului comunitar 

Relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional nu se bazează doar pe 

principiul ierarhiei, ci şi pe cel al competenţelor. Aşa stau lucrurile cel puţin în 

doctrină, în practică funcţionând însă diferit, deoarece nu apar cu claritate 

repartizate competenţele între Uniunea Europeană şi Statele membre; deciziile 

adoptate de instituţiile comunitare trebuie dezvoltate în conformitate cu ordinea 

juridica naţională (ex. directivele europene). Deciziile adoptate de către instituţiile 

comunitare se pun în practică prin administraţiile naţionale, conform ordinii lor 

juridice; acquis-ul comunitar se pune în aplicare în interiorul fiecărui stat membru 

prin norme naţionale de aplicare a acestuia. În practică, relaţiile dintre dreptul 

comunitar şi cel naţional se bazează, în principal, pe principiul competentei, deşi ar 

trebui să se bazeze şi pe cel al ierarhiei. Instituţia comunitară căreia îi revine 

aplicarea dreptului comunitar este Comisia, iar Consiliul este instituţia care adoptă 

actele normative ce dezvoltă dreptul primar 15 . 

Inexistenţa unei administraţii comunitare teritoriale, deşi există una centrală, 

face să se recurgă la aplicarea indirectă a dreptului comunitar de către 

administraţiile naţionale. Când aplicarea dreptului comunitar corespunde 

administraţiilor naţionale, principiul este acela că acestea îl aplică prin instituţiile 

proprii în acord cu normele lor procedurale. Acesta este principiul „autonomiei 

instituţionale şi procedurale”. Neexistând un drept propriu de procedură, dreptul 

comunitar se aplică în fiecare stat după propriile norme procedurale. Acest aspect 

poate da naştere la paradoxuri, mai precis ca un drept comunitar omogen să aibă 

14 

În cazul unei contradicţii între dreptul comunitar şi vreun articol din Constituţiile statelor 

membre, dreptul comunitar va fi suveran faţă de cel naţional, conform Sentinţei 6(64)(29) a TJCE 

din 15 iulie 1964. Pentru a evita astfel de probleme, prin declaraţia Comisiei europene, 

Parlamentului european din 1977 şi declaraţia Şefilor de stat şi de guverne a statelor membre din 

1978, se recunoaşte că nivelul de protecţie a drepturilor fundamentale pe care îl acordă dreptul 

comunitar nu poate fi inferior celui pe care îl acordă constituţia statelor membre. 

15 

În acest sens, art. 145 şi 155 TCE arată: „Consiliul va atribui Comisiei competenţa de a executa 

normele pe care le stabileşte”. „UE respectă egalitatea statelor membre în faţa tratatelor precum şi 

identitatea naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în 

ceea ce priveşte autonomia locală şi regională”. Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), în 

versiunea sa consolidată, Tratatul de la Lisabona, afirmă principiul potrivit căruia „Uniunea 

Europeană se angajează să respecte autonomia locală şi regională în calitate de element de 

identitate naţională a Statelor membre”. 

378

aplicări eterogene şi deci situaţii diferite în Uniunea Europeană, ceea ce apare 

incompatibil cu prevederile articolului 7 TCE. Aplicarea dreptului comunitar prin 

intermediul normelor procedurale naţionale este posibilă şi corectă atâta vreme cât 

nu se produc aplicări neuniforme ale acestuia (deci lipsa discriminărilor). 

Silaşi et al.(2006) 

2.1. Dezvoltarea relaţiei dintre natura juridică comunitară şi dreptul 

internaţional, dreptul comunitar şi dreptul internaţional, şi efectele politicilor 

economice europene în statele membre 

Uniunea Europeană se bazează pe Tratate internaţionale şi este supusa 

dreptului internaţional şi convenţional, respectiv pe pluralitatea de relaţii juridice a 

raporturilor dintre statele membre. Statele membre – state suverane – atribuie 

sectoare importante ale suveranităţii lor naţionale instituţiilor comunitare dotate cu 

autonomie organică şi funcţională, dar influenţată de statele membre. Statele membre 

sunt suverane, exprimând contradicţia fundamentală a Uniunii Europene: de o parte, 

„menţinerea suveranităţii statelor”, pe de altă parte, asocierea prin „transfer de 

suveranitate” în vederea realizării acţiunilor comune. Atribuirea exercitării unor 

drepturi suverane în favoarea Uniunii europene nu prejudiciază trăsăturile esenţiale 

ale statelor, nici nu estompează apartenenţa acestora la comunitatea internaţională. 

Respectul faţă de suveranitate şi independenţa constituie o componentă esenţială a 

relaţiilor dintre statele membre şi Uniunea Europeană 16 . Aceasta nu se substituie 

regulilor dreptului internaţional şi nici statelor membre. Uniunea Europeană este o 

uniune de state şi nu o Uniune de comunităţi infrastatale. 

Procesul construcţiei europene, conform tratatelor, implică continuarea 

existenţei statului naţional. Uniunea Europeană preia o parte importantă a funcţiilor 

specifice puterii statale fără să le pună în pericol existenţa acestora ca state. Membrii 

Uniunii European întreţin între ei însă relaţii bazate pe dreptul internaţional (a se 

vedea relaţiile diplomatice dintre statele membre Uniunii Europene). Uniunea se 

bazează pe tratate şi nu numai pe Constituţie. Nefiind subiect de drept internaţional în 

detrimentul statelor membre, ci alături de acestea, Uniunea Europeană nu este 

investită cu „competenţa de a stabili competenţe”. Instituţiile comunitare au doar 

competenţe de atribuţii, astfel că nu pot exercita decât competenţele atribuite de state, 

nu au „atribuţii generale”. Uniunea Europeană nu poate favoriza autorităţile locale în 

dauna celor centrale, pentru că nu ar respecta suveranitatea. În cazul Uniunii 

Europene nu este vorba de neutralitate, ci de respect faţă de suveranitatea statelor 

membre, respectul repartiţiei competenţelor este fundamental (Caseta 2). 

16 

Uniunea Europeană este în acelaşi timp un uriaş proces de negociere, toate problemele se 

negociază: o arenă de negociere care asigură atât interesele europene cât şi cele naţionale. Uniunea 

Europeană este astfel o formă foarte intensă de multilateralism: cu cât mai mulţi actori, cu atât mai 

multe probleme, cu atât mai complex procesul multilateral. Cu cât integrarea europeană este mai 

strânsă, cu atât mai frecvente sunt conflictele potenţiale dintre integraţi. Preferinţele guvernelor 

naţionale, ale actorilor subnaţionali şi ale instituţiilor comunitare sunt transformate în politici 

comune. 

379

În domeniul deciziilor economice care afectează în mare măsură suveranitatea 

naţională, cum ar fi fiscalitatea, redistribuirea veniturilor sau politica socială, Uniunea 

Europeană joacă doar un rol de susţinere a politicilor statelor membre, competenţa 

rămânând de resortul ţărilor membre. Politicile europene de integrare (cum ar fi cele 

în domeniul imigraţiei) pot doar să stabilească fundamentul cooperări dintre state în 

domeniile de mare sensibilitate la nivelul politicilor sociale. Uniunea Europeană 

sprijină acţiunile statelor membre de manierea de a face sistemele compatibile pentru 

a permite marii pieţe comune să funcţioneze. În acest domeniu, Uniunea Europeană 

nu urmăreşte armonizarea ci compatibilizarea. 

Caseta 2 

Accentuarea fenomenului: înlănţuirea politicilor economice comune în 

Uniunea Europeană sau „Cine face ce?” 

Arhitectura instituţională şi decizională a Uniunii Europene oscilează între 

confederaţie şi federaţie, între supranaţionalitate şi cooperare interguvernamentală. 

Acest model „original” nu favorizează în mod deosebit înţelegerea 

repartizării competenţelor între statele membre şi Uniunea Europeană. În fapt, 

Uniunea Europeană este un spaţiu în interiorul căruia politicile economice ale 

ţărilor membre sunt strâns corelate între ele şi răspund la întrebarea „Cine face 

ce?”, presupunând referirea la tratatele europene apărute succesiv, precum şi la 

jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Anumite politici sunt comunitare sau 

„comunitarizate”, adică aparţin direct de Uniunea Europeană şi se interzice, în 

consecinţă, orice intervenţie naţională (competenţa statelor membre este reziduală). 

Este cazul politicilor monetară, agricolă, comercială şi politicii concurenţei. 

Paralel, alte politici (socială şi de sănătate, de ocupare, de cercetare-dezvoltare, 

coeziune economică şi socială, de transport şi altele) sunt atât politici care au 

rămas sub responsabilitatea statelor membre, cât şi a instituţiilor comunitare, ceea 

ce înseamnă competenţe împărţite şi responsabilităţi comune. Anumite politici au 

rămas în exclusivitate la nivelul statelor naţionale membre, acţiunile europene fiind 

sub formă de sprijin. Această înlănţuire a politicilor nu este de natură să 

denatureze complexitatea sistemului politicilor europene, pentru că anumite politici 

ţin de mai multe categorii. 

Silaşi et al (2006), Vol. II. Politicile economice. Uniunea Economică şi 

Monetară 

2.2. Uniunea Europeană şi securitatea economică şi politică a statelor 

membre 

Uniunea Europeană a fost fondată pentru a consolida securitatea economică şi 

politică a fiecărei naţiuni europene ce va face parte din proiectul european. Economia 

nu este decât un instrument pus în serviciul unui obiectiv politic – integrarea politică 

şi constituirea naţiunii europene. 

380

Nevoia de apartenenţă la o zonă, la un spaţiu economic, social şi politic mai 

mare şi mai puternic se manifestă cu intensitate diferită la fiecare ţară. Acest lucru 

este direct proporţional în cele mai multe cazuri cu mărimea şi forţa ţării respective. 

Istoria a dovedit că dezvoltarea nu se realizează numai în spaţiul naţional, ci într-un 

cadru mult mai larg. Economiile deschise sunt întotdeauna mai dinamice. Încadrarea 

unui spaţiu naţional în circuitul de valori specifice, regional şi internaţional, chiar în 

cazul în care aceasta s-a realizat în mod forţat a condus în final la o creştere a 

securităţii, a bunăstării sociale şi economice, întărindu-şi prin aceasta poziţia. Pentru 

a-şi valorifica mai bine propriul potenţial economiile naţionale au căutat întotdeauna 

la nivelul instinctiv parteneri pe o scară obiectiv lărgită. Uniunea Europeană este 

nucleul unei macro-regiuni ce ar trebui să răspundă cel mai bine unei asemenea 

tendinţe. Indiferent de apartenenţa economiei naţionale la subsistemele economiei 

mondiale, voinţa naţiunilor este afirmată, nu numai direct ci şi intermediar în 

procesul de regionalizare ca o cale de globalizare a vieţii economice. Indiferent de 

interesele tactice ale participării României în alte organisme, subzistă realitatea unei 

economii conectate definitiv la structurile europene într-o modalitate atât de certa 

încât ea nu poate fi concepută în prezent în afara acestei structuri. 

3. Analiza modului în care funcţionează cele patru libertăţi: Cercul vicios 

al celor patru libertăţi, boala şi sfârşitul Uniunii Europene? 

Aşa cum menţionam şi în partea introductivă a lucrării, problematica modului 

în care funcţionează cele patru libertăţi fundamentale vizează modul de derulare a 

proceselor: cercul virtuos sau cercul vicios al libertăţilor. Alături de libera circulaţie a 

bunurilor, libertatea de stabilire – libertatea de a oferi servicii şi libera circulaţie a 

capitalurilor, libera circulaţie a persoanelor (libera circulaţie a lucrătorilor) constituie 

una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la 

nivelul Uniunii Europene. Aceste libertăţi fundamentale garantează oamenilor de 

afaceri libertatea deciziilor, muncitorilor libertatea de a-şi alege locul de muncă şi 

consumatorilor libertatea de a alege între o cea mai largă varietate posibilă de produse 

(Borchardt 2010: 22). Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor 

Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru 

libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea 

controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel 

de Piaţă Internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne 

şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. 

3.1. Libertatea de circulaţie a forţei de muncă – împiedicarea dezvoltării 

statelor de origine a fluxurilor migratorii 

Libertatea de mişcare ţine de legalitatea fenomenului. Dar am constatat că 

migraţia legală generează o serie de riscuri atât pentru statele Uniunii Europene 17 : 

impactul demografic, evoluţiile pe piaţa locurilor de muncă, dar şi întărirea 

17 

Observaţia este valabilă şi pentru România, inclusiv în ceea ce priveşte siguranţa statului, mai 

ales după aderare, prin efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societăţii româneşti. 

381

economiei subterane, respectiv proliferarea criminalităţii. Exercitarea libertăţilor 

generează aşadar multiple efecte asupra securităţii, în mod deosebit asupra celei 

economice şi sociale, creându-se un cerc vicios. Pentru că manifestarea celor patru 

libertăţi înseamnă şi libertatea de circulaţie a migranţilor (i)legali sau a persoanelor 

implicate în activităţi infracţionale grave cu caracter transfrontalier, cum ar fi traficul 

de persoane sau terorismul (infiltrarea în statele europene a unor persoane implicate 

în acţiuni extremist-teroriste ori racolarea migranţilor – datorită în special situaţiei 

financiare critice a acestora – în activităţi infracţionale de acest gen). De asemenea, 

libera circulaţie a capitalurilor sau stabilirea companiilor transnaţionale pe teritoriul 

comunitar pot genera la rândul lor activităţi infracţionale sau alte manifestări cu 

caracter negativ. 

Cercul virtuos al celor patru libertăţi ţine de mecanismul de ansamblu am 

Uniunii Europene, presupunând o libertate şi mobilitate care au ca rezultat derularea 

unor fenomene cu beneficii superioare, libertatea duce la mai bine şi mai bine. Din 

contră, cercul vicios al celor patru libertăţi constată faptul că situaţia se înrăutăţeşte 

în urma utilizării libertăţilor, economia stagnează sau este în regresie, în timp ce 

oamenii (lucrătorii) pleacă, aleg emigraţia pentru muncă ca soluţie de viaţă. 

În studiul său, Hanson (2000) vorbeşte despre prosperitatea şi libertatea 

economică, ca un cerc virtuos, scoţând în evidenţă legătura dintre libertatea 

economică pentru întreprinzători, în funcţie de regimul politic, şi prosperitatea 

naţiunilor, respectiv venitul per capita. Afluenţa promovează libertate economică, în 

timp ce sărăcia incubă revoluţii şi manifestări anti-piaţă (Hanson 2000: 525). 

Cercetările pe care se bazează studiul amintit fac de asemenea referire la o spirală 

virtuoasă a libertăţii economice şi venitului în lumea în dezvoltare. Iar limitările cu 

privire la libertatea pieţelor şi modul de desfăşurare a activităţilor economice în 

favoarea intervenţionismului statului în piaţă duce la riscul întreruperii acestui ciclu 

virtuos al libertăţii economice şi prosperităţii, înlocuindu-l în cel mai rău caz, cu un 

ciclu vicios al represiunii şi sărăciei (Hanson 2000: 526-527). 

Libertatea de circulaţie a lucrătorilor (în context european/internaţional) 

sprijină statele să elimine presiunea de pe piaţa muncii locală, scade rata şomajului, 

pune o presiune în sensul creşterii veniturilor şi creşte rata remisiilor pentru statele de 

origine a fluxurilor de migraţie pentru muncă. Dar totodată apar influenţe negative în 

sensul lipsei ocupării, apariţia problemelor de ordin demografic şi creşterea migraţiei 

creierelor (brain drain) (Thaut, 2009). Măsura libertăţii este cel mai bine descrisă de 

calitatea investiţiilor, climatul de afaceri, taxele scăzute, politici monetare solide, 

deschidere către pieţele internaţionale, respectiv orice acţiuni care promovează şi 

susţin creşterea şi dezvoltarea. Cu cât mai liberal este regimul economic, cu atât mai 

rapidă este creşterea economică subsecventă (Hanson 2000: 528). Relaţia implică o 

creştere a veniturilor în respectivele state cu politici economice liberale. Problema 

apare în situaţiile în care politicul nu reuşeşte să evolueze la fel de rapid precum 

pieţele şi economia, sistemele politice nu reacţionează la fel de repede condiţiilor 

economice apărute precum pieţele în cazul liberalizării politicilor (Hanson 2000: 

528). De asemenea, mai este subliniat faptul că în momentul apariţiei unor restricţii, 

în ideea de a reduce efectele crizei economice, restricţiile nu fac altceva decât să 

382

adâncească criza economică, să o intensifice şi să o prelungească (Hanson 2000: 

529). 

Analiza situaţiei economice la nivelul Uniunii Europene în contextul crizei 

globale şi implicaţiile acesteia cu privire la fluxurile de migraţie, respectiv a 

consecinţelor sociale şi economice pentru statele europene, inclusiv pentru România, 

este la acest moment foarte importantă, având în vedere faptul că securitatea 

economică este diminuată pentru fiecare dintre membrii Uniunii Europene. În cadrul 

cercetării noastre am încercat să aflăm cărei categorii de ciclu trebuie să ne raportăm 

dacă analizăm migraţia şi echilibrul geostrategic actual la nivel Uniunii Europene 

(incluzând situaţia şi relaţiile economice, situaţia şi relaţiile politice, poziţia în 

ierarhia statelor şi importanţa României în Uniunea Europeană) în relaţie cu macrospaţiile 

Euroatlantic şi Eurasiatic. Am constatat aşadar că Europa străbate o perioadă 

în care nu se mai aplică regulile clasice ale economiei migraţiei forţei de muncă 

(tendinţele de migraţie pe traseele migraţie sud – nord, semnificând dinspre statele 

sărace spre statele bogate) 18 . Migraţia lucrătorilor nu mai este rezultat al diferenţei 

dintre cerere şi ofertă pe piaţa forţei de muncă, doar o problemă de echilibrare a 

cererii cu oferta, dezechilibrul pieţei muncii nu mai este condiţia fundamentală: în 

Europa, spaţiu de libertate, securitate, justiţie şi bunăstare, oamenii merg după 

bunăstare, nu după salariu. Unde merge forţa de muncă apar tendinţe de scădere a 

salariilor, dar în prezent, în lumea globalizată, forţele care influenţează mişcarea 

migratorie sunt altele. Globalizarea introduce o mare contradicţie: internaţionalizarea 

muncii nu ţine pasul cu internaţionalizarea capitalului (Ureche, 2009). 

În economia clasică, teoria susţine faptul că munca pleacă unde pleacă 

mărfurile (Ricardo), muncitorii urmează bunurile, munca fiind o forţă de echilibru. 

Dar ţările sărace, neavând minereuri şi bunuri, exportă forţă de muncă. În condiţiile 

actuale, nu mai este doar o problemă de echilibrare a cererii cu oferta, dezechilibrul 

pieţei muncii nu mai este condiţia fundamentală pentru migraţie. În contextul 

globalizării şi mai ales a crizei, locuitorii caută locuri de muncă, iar statele lor caută 

lucrători. Iar ciclul continuă, cercul care pare că se închide este de fapt o spirală 

ascendentă care nu face decât să ridice nivelul distorsiunilor din economie, adâncind 

dezechilibrele şi sărăcia. 

Observaţiile la nivel empiric arată că în perioada actuală spaniolii se mută în 

alte ţări (în timp ce un milion de români au emigrat către Peninsula Iberică); la ieşirea 

la pensie, britanicii aleg tot mai mult Spania ca destinaţie finală pentru petrecerea 

bătrâneţilor; italienii au început să migreze spre nordul Europei; la fel şi grecii care 

au început să caute locuri de muncă în Peninsula Scandinavă, în contextul crizei acute 

din Grecia. Uniunea Europeană – este spaţiul unde toate aceste fluxuri se întretaie. 

Criza globală a redus extrem de mult posibilitatea de ocupare. Oamenii caută acum 

locuri de muncă pur şi simplu, nu caută (doar) salarii mai mari. 

Ceea ce se presupunea că se întâmpla în cazul migraţiei româneşti, se petrece 

acum la nivel european. Se estima că românii emigrează pentru că nu găsesc locuri de 

18 

La nivel global se remarcă tendinţe de migraţie de tip sud-sud (din state sărace către state sărace, 

cum ar fi state aflate în centrul Africii către cele aflate în Nordul continentului african, la rândul lor 

state de origine a unor importante fluxuri de migraţie). 

383

muncă. Dar ei emigrau pentru salarii mai mari. Activităţile pe care le făceau „afară” 

se puteau face şi în România: chiar şi acum există disponibilitate de locuri de muncă 

pe piaţa românească în activităţi casnice, în agricultură sau în construcţii. Doar că se 

oferă salarii mult sub nivelul celor din străinătate 19 . Cu alte cuvinte, românii au plecat 

pentru că erau în căutarea unor salarii mai mari, nu neapărat pentru că nu găseau 

locuri de muncă (încă înainte de criză, şantierele româneşti îşi desfăşurau activitatea 

cu cetăţeni turci, chinezi, din Bangladesh sau alte zone; existau locuri de muncă şi 

pentru români, dar români au refuzat să le ocupe, preferând să emigreze pentru salarii 

mai mari). Pe de altă parte, la acest moment, migrarea cetăţenilor europeni din sudul 

spre nordul Europei nu ţine de căutarea unor salarii mai mari, ci de căutarea propriuzisă 

a locurilor de muncă: datorită crizei, s-au închis o serie de unităţi de producţie, 

locurile de muncă a dispărut, astfel că migraţia a fost considerată o soluţie de salvare. 

Condiţia globalizării impune ca şi forţa de muncă să se mişte la nivel planetar. 

Migraţia forţei de muncă este rezultat al globalizării, dar în acelaşi timp munca ajută 

la integrare şi la adâncirea globalizării. Teoria clasică a lui Smith si Ricardo trebuie 

adusă la zi, având în vedere faptul că ea nu mai corespunde din perspectiva 

globalizării. 

În epoca Uniunii Europene, bunurile şi producţia s-au deplasat spre Asia. În 

mod normal, conform teoriei economice amintite, cetăţenii europeni, producători şi 

consumatori ai bunurilor respective, până la un moment produse şi consumate în 

cuprinsul graniţelor europene, ar trebui să se deplaseze după bunuri şi după capitalul 

care a dus bunurile pe alte pieţe. Europenii nu ar pleca după bunuri pentru că în altă 

piaţă s-ar oferi venituri mai mari, ar urma bunurile pentru că producţia acestora s-a 

deplasat, a avut delocalizarea unităţilor de producţie. Astfel că europenii au rămas 

fără locuri de muncă, ei nu mai sunt producători ai bunurilor europene, ei sunt doar 

consumatori ai bunurilor europene care sunt produse de fapt în Asia. Dar Asia, la 

rândul său, este suprapopulată, nu permite migrarea europenilor aflaţi în căutarea 

locurilor de muncă. Avem astfel de a face cu o contradicţie: pentru prima oară nu se 

mai respectarea regulilor economice clasice. Oamenii (lucrătorii) nu pot migra după 

piaţă/economie pentru că existe bariere – demografice, piaţa forţei de muncă a Asiei 

este supra-aglomerată, iar competiţia pe respectiva piaţă este acerbă. Competitivitatea 

pieţei asiatice – care a dus la transferul producţiei în acea zonă – ţine şi de costul 

redus al forţei de muncă. Dacă ar migra, în condiţiile în care ar putea ocupa locuri de 

muncă în economia Asiei, în dauna celor deja prezenţi în zonă, europenii ar trebui să 

accepte salarii mult prea mici comparativ cu normele europene, chiar şi pentru pieţele 

din ţările mai sărace ale Europei, care se confruntă la acest moment cu valori mari ale 

19 

În prezent – cel puţin la nivelul municipiului Bucureşti – mass-media semnalează căutarea de 

îngrijitoare şi bone pentru familii cu venituri medii şi ridicate. Româncele preferă însă să lucreze ca 

îngrijitoare şi bone în ţări precum Italia şi Spania, astfel că pe piaţa românească s-a ajuns la situaţia 

angajării bonelor filipineze. Acestea primesc circa 300 euro pe lună (mult peste venitul pe care îl 

pot obţine în Filipine), salariu considerat totuşi scăzut pentru românce, care în Spania obţin sume 

mai mult decât duble (efectuând în fond aceeaşi activitate). La mod plastic, se poate spune că 

bonele românce din Spania „nu ies din casă” pentru doar 300 de euro, cât obţin la Bucureşti bonele 

filipineze. 

384

şomajului, respectiv cu puţine oportunităţi de angajare. Europenii din ţările bogate ar 

urma capacităţile de producţie din ţările sărace, dacă ar fi posibil. 

Mijloacele de producţie/firmele au părăsit pieţele europene şi s-au deplasat 

către Asia nu doar pentru că toate costurile care compun costul de producţie, 

respectiv preţul final al produsului, cu implicaţii asupra profitului firmelor, sunt mai 

mici în spaţiul Asiatic iar mâna de lucru este foarte ieftină, abundentă şi pregătită 

relativ bine. Dar politicile sociale de la nivelul Uniunii Europene, care au impus o 

serie de restricţii privind salariul minim garanta, asigurări sociale, taxe mari, au dus la 

limitarea libertăţii economice, respectiv la intrarea în ciclul / cercul vicios care nu 

poate aduce, conform teoriei, dezvoltare şi creştere economică. 

Europenii – urmaşii popoarelor migratoare originare în majoritate din spaţiul 

asiatic – sunt pregătiţi, peste milenii – să se întoarcă către Asia, urmând aceleaşi 

stimulente: dacă pe vremea marilor migraţii, triburile căutau pământuri pentru a le 

lucra şi păşuni pentru animale, pentru câştigarea traiului zilnic, în zilele noastre 

oamenii (europenii) caută pieţe unde să folosească tehnologiile de producţie moderne 

şi locuri de muncă pentru câştigarea traiului zilnic. Veniţi din Asia pentru o viaţă mai 

bună, conform standardelor de atunci, populaţiile timpului prezent s-ar întoarce în 

Asia, pentru o viaţă mai bună, conform standardelor de acum. 

În acelaşi timp, este important să analizăm ce se întâmplă cu forţa de muncă 

care beneficiază de libertate de circulaţie, stabilire, conform normelor Uniunii 

Europene. Nu toate statele Uniunii Europene sunt la acelaşi nivel al dezvoltării 

economice, o parte dintre ele sunt statele importante, puternice, dezvoltate, ale 

Europei, celelalte sunt state mai sărace, mai slabe, mai puţin importante (mai ales 

dintre cele care au aderat la Uniunea Europeană în ultimele valuri de aderare, 2004- 

2007, între care şi România). Trebuie să remarcăm că aderarea la Uniunea Europeană 

nu înseamnă altceva de fapt decât acceptarea unor limitări, restricţii impuse 

sistemului economic şi politic, pentru (euro)conformarea la normele comunitare, 

obligaţii suplimentare pe care şi le iau statele premergător dar mai ales ulterior 

aderării, inclusiv renunţarea la politicile liberale economice, utilizarea monedei 

pentru a-şi balansa, ajusta eventualele dezechilibre. O serie din măsurile luate de 

către stat au ca efect chiar închiderea unor companii, respectiv intrarea lucrătorilor în 

şomaj şi creşterea interesului pentru migraţie. 

În urma migraţiei – rezultat al libertăţii de alegere a locului de muncă pentru 

lucrători pe piaţa europeană, resursele pentru dezvoltare se transferă către statul de 

destinaţie al migraţiei. Astfel resursele pentru dezvoltare – resursa umană, capitalul, 

bunurile – sunt absorbite de către statele puternice, care sunt state de destinaţie a 

fluxurilor de migraţie, în dauna statelor de origine (state dominate). Efectul acestui 

transfer de resurse este o în principal o hemoragie a resurselor umane (creiere), care 

poate duce până la punerea în discuţiei a păstrării identităţii naţiunilor. Muncitorii 

pleacă unde găsesc locuri de muncă, se stabilesc acolo, depunând eforturi pentru 

integrarea în noua piaţă, noua patrie, în timp ce rupe legăturile cu ţara de origine. 

Statele mari manifestă o viziune de natură colonială, acaparând nu doar resurse 

materiale, dar şi resursele umane. Spaţiile dominate ca efect al libertăţii (statele mici, 

slabe) devin deşert din punct de vedere al dezvoltării. Nu este vorba doar de câştigul 

385

material, respectiv profituri, ci şi locuri de muncă, securitate, distrugerea relaţiilor 

sociale. Ţările (slabe, dominate) vor pierde continuu resursă umană şi nu vor mai fi în 

stare să beneficieze de economia cunoaşterii, noua economie a cărei dezvoltare este 

bazată pe inovaţie, având în vedere faptul că resursele umane – care sunt motorul 

inovaţiei – sunt pierdute. În lipsa cercetării ştiinţifice, care nu poate fi susţinută de 

către statele slabe, subdezvoltate economic sau în plină criză, inovaţia se pierde în 

beneficiul statelor puternice, care absorb toate resursele (umane şi materiale) de la 

statele slabe. Statele dezvoltate absorb totul, iar cel mai bun exemplu este cel al 

României, care nu mai dispune de creiere 20 . Pe fondul globalizării, libertatea distruge 

dezvoltarea. 

Dar România – sau oricare stat din Uniunea Europeană în situaţia ţării 

noastre – nu mai este în măsură nici să recupereze investiţia în oameni, lucrătorii 

studiază şi se specializează în România, pe banii statului, dar nu întorc nimic statului, 

prin emigrare România pierde ceea ce a investit în oameni. Se pierd inclusiv cadrele 

didactice, astfel că noile generaţii de lucrători ieşiţi de pe băncile şcolii, indiferent de 

nivelul de calificare obţinut, nu mai sunt la fel de bine pregătite. Statele nedezvoltate 

rămân tot nedezvoltate. Analizele empirice arată că emigranţii trimit acasă (în ţările 

de origine) din ce în ce mai puţin bani, ca urmare a procesului de migraţie, aspect în 

legătură şi cu modificarea proiectului de migraţie iniţial. Constatând că ţările din care 

au plecat (şi ca urmare a nivelului mai scăzut de dezvoltare faţă de ţările de destinaţie 

a fluxului de migraţie) rămân în continuare nedezvoltate (nu ne pot dezvolta fără 

lucrători, care sunt emigraţi), emigranţii acceptă decizia stabilirii permanente în statul 

în care se află, mai ales că între timp se obişnuiesc cu nivelul de viaţă, condiţiile de 

muncă, noile reţele sociale în care au intrat, familia li s-a alăturat, copii beneficiază 

de şcolarizare în noul stat în care se stabilesc. Nerevenind acasă, nu mai aduc fonduri 

financiare – rezultat al migraţiei – care să fie folosite pentru a creşte consumul, 

producţia, investiţia, pentru a susţine creşterea economică în statul de origine. Cu alte 

cuvinte, parte a sistemului cercului vicios, statele mai sărace şi mai nedezvoltate 

rămân în continuare mai sărace şi mai nedezvoltate. 

Liberalizarea comerţului scoate mai mult în evidenţă diferenţa dintre ţările 

dezvoltate şi cele subdezvoltate. Apreciem că măsurile de restricţionare a pieţei şi 

mai ales măsurile dure contra migraţiei ilegale, atrag migraţia ilegală în piaţă, cu tot 

ceea ce presupune existenţa formelor ilegale de deplasare a persoanei şi forţei de 

muncă, inclusiv implicarea în fenomene infracţionale, care pun în pericol echilibrul 

de securitate internă al statelor (şi al Uniunii Europene). Forţa de muncă flexibilă şi 

20 

Dar, pe de altă parte, România se mândreşte că cetăţenii săi ocupă poziţii de vârf în economia 

cunoaşterii în statele dezvoltate, fiind totodată premianţi ai olimpiadelor internaţionale, câştigători 

ai burselor la cele mai prestigioase universităţi din lume, ocupă poziţii de responsabilitate în marile 

companii multinaţionale. Aceştia însă nu se întorc acasă… România nu mai dispune de doctori 

(conform statisticilor, au emigrat câteva mii, atât doctori cât şi personal sanitar mediu, asistente), 

ingineri sau alte categorii de specialişti. România nu mai are forţă de muncă, nici personal calificat 

la nivel înalt, în lipsa infrastructurii de cercetare, dar nici personal cu calificări limitate sau personal 

necalificat/subcalificat: migraţia a atras spre exterior toate categoriile de personal (deja la nivel 

oficial se acceptă că peste 3 milioane de români locuiesc legal, muncesc, consumă şi plătesc taxe în 

străinătate, estimările empirice urcând însă numărul total al românilor migranţi la circa 4 milioane). 

386

ieftină de care eu nevoie economiile europene post-industriale este de multe ori 

facilitată de muncă nedeclarată, clandestină. Migranţii ilegali, pe de-o parte, găsesc 

cu uşurinţă ocupaţii care le corespund – cel puţin în faza iniţială – planurilor de 

migraţie (Maroukis, Iglicka şi Gmaj 2012). 

De asemenea, ca efect al migraţiei nu se mai pot susţine procesele de protecţie 

socială (securitate socială 21 : pensiile, asigurările sociale şi altele), se pierde populaţia 

tânără şi activă pe piaţa muncii (populaţia capabilă de munca – securitatea locului de 

muncă) şi creşte în respectiva piaţă ponderea celor neocupaţi, neîncadraţi în muncă, 

cum sunt pensionarii. Cele patru libertăţi de fapt întreţin o pierdere permanentă de 

resurse, pornind de la resursele umane, poate cele mai importante, cu efecte majore 

asupra conceptului de securitate la nivelul Uniunii Europene. 

Serviciile productive se instalează în ţările dezvoltate, cercetarea nu se mai 

realizează în statele mai puţin dezvoltate, pentru că investiţiile în cercetare vor merge 

tot acolo unde sunt cercetătorii, pentru a le finanţa cercetare, respectiv tot către statele 

dezvoltate care au fost în măsură să înfiinţeze, doteze şi să susţine centre de cercetare. 

În acest fel se menţine o dependenţă permanenţă de import. Lipsa forţei de muncă 

duce imposibilitatea producerii chiar a bunurilor de folosinţă elementară, astfel că 

acestea trebuie importate: de la cele mai simple bunuri şi servicii la cele care impun 

calificări avansate şi investiţii. Balanţa de plăţi deficitară îşi păstrează caracterul 

deficitar, asemenea celei comerciale, care se bazează pe o permanentă îndatorire. 

De altfel, criza datoriilor suverane din ţările Uniunii Economice şi Monetare 

este exemplul cel mai elocvent posibil, dat fiind repercusiunile majore la nivelul 

asigurării securităţii economie (bunăstării) Uniunii Europene (Caseta 3). Cele patru 

libertăţi, în mod poate absurd, duc la falimentul statelor (ex. Grecia, Italia, Spania şi 

poate altele care vin la rând). Actuala criză din Uniunea Monetara – criza euro – este 

de fapt o consecinţă a acestor libertăţi şi a pierderilor de către statele membre a 

pârghiilor economice necesare pentru ajustarea dezechilibrelor, precum şi a politicilor 

comerciale, monetare, de sprijin din partea statului (de remarcat că sprijinul din 

partea statului este absolut interzis, cu riscul intrării în faliment al companiilor chiar 

dacă sunt de importanţă strategică naţională, iar în urma dispariţiei din piaţă rezultă 

un număr ridicat de şomeri atât din compania/industria respectivă cât şi din industriile 

21 

Securitate socială – în plan conceptual = garanţie a unui minim social pentru orice persoana 

(Declaraţia Universală a Drepturilor Omului); în mod instituţional = ansamblul organismelor sau 

operaţiunilor de redistribuţie economică cu scopul de a garanta indivizilor asistenţă medicală, de a-i 

proteja împotriva riscurilor de diminuare sau de pierdere a venitului din cauză de boală, maternitate, 

invaliditate, bătrâneţe, deces şi de a-i sprijinii în asumarea sarcinilor familiale. 

387

subsecvente, parteneri, furnizori etc. 22 ). Limitările impuse în cadrul Uniunii Europene 

de statele puternice statelor slabe sunt de cele mai multe ori împotriva dezvoltării 

statelor slabe. 

Iată astfel cum libertatea de deplasare în afara graniţelor naţionale a 

muncitorilor duce la aspecte cu relevanţă majoră inclusiv pentru securitatea naţională 

– lipsa factorului muncă (mai ales în ceea ce priveşte forţa de muncă calificată) 

implicând imposibilitatea realizării obiectivelor economice ale statului, respectiv 

asigurarea securităţii economice. 

Caseta 3 

Uniunea Europeană şi transformarea ţarilor în regiuni. 

Ţările de azi – regiunile de mâine. Integrarea politică 

Apariţia monedei unice în cadrul Uniunii Europene a produs schimbări 

fundamentale la nivelul ţărilor membre, în special a celor care au adoptat moneda 

unică. Prin definiţie, moneda unică face să dispară deosebirea dintre schimbul intern 

şi schimbul extern şi ca atare balanţele de plăţi la nivelul ţărilor îşi pierd 

valabilitatea, şi odată cu aceasta şi problema dezechilibrului extern, la scară 

naţională. Situaţia schimburilor într-o ţară şi restul membrilor Uniunii Europene 

devine similară celei unui schimb între regiunile unei ţări, ceea ce înseamnă că în 

condiţiile integrării în Uniunea Monetară, bazată pe moneda unică, o ţară devine o 

regiune internă a Uniunii. Balanţele de plăţi ale ţărilor se unesc într-o singură 

balanţă unională. Acest lucru cere şi punerea în comun a rezervelor de devize care 

permite reglementarea soldului global la scara Uniunii. Moneda unică relaxează 

considerabil constrângerea externă. Ţările nu mai sunt obligate, dacă nu există alte 

condiţionări, să intervină pe pieţele de schimb pentru a stabili ratele de schimb între 

monede însă prin moneda unică statele membre pierd un instrument important de 

politică economică şi anume rată de schimb deoarece în condiţiile monedei unice, 

acest instrument îşi pierde eficacitatea atât în realizarea echilibrului intern cât şi 

extern. De fapt, însăşi constrângerea financiară prin balanţă de plăti este eliminată. 

22 

Cel mai bun exemplu s-a petrecut chiar recent, când la începutul anului 2012 compania aeriană 

maghiară (de stat) MALEV a intrat în faliment, fiind obligată să se retragă din afaceri, după 

momente în care intenţiona să devină principala forţă aeriană din centrul Europei. Motivul 

falimentului a fost obligativitatea respectării deciziilor venite din partea organismelor concurenţiale 

din Europa, care ai sancţionat compania din cauza primirii unui ajutor din partea statului maghiar, 

astfel că în urma returnării în termen scurt a fondurilor echivalente ajutorului de stat (acordat de 

altfel ca sprijin/împrumut pentru relansare, dezvoltare, similar situaţiei care a permis între 2010 şi 

2010 companiei japoneze de stat JAL să iasă din faliment şi să devină recent compania aeriană cu 

cea mai mare creştere economică din lume, cu cel mai mare randament economic). Returnând banii 

dintr-o dată, MALEV a rămas fără fonduri de rulaj, nu au mai fost bani pentru plăţile curente, 

avioanele au fost ”arestate” pe diferite aeroporturi, aspect care a dus la întreruperea unor zboruri şi a 

legăturilor aeriene şi respectiv adâncirea crizei, sfârşită printr-un faliment răsunător. Practic, în 3-4 

zile compania a mai încetat să existe. Urmare: rutele aeriene şi locul companiei în piaţă a fost luat 

urgent, instantaneu chiar, de alte companii. Inclusiv de companii deţinute de stat. Bineînţeles, de 

către alte state… 

388

Ţările membre ale Uniunii Europene realizează o parte esenţială a schimburilor de 

bunuri, servicii şi capitaluri cu alte ţări membre ale Uniunii prin moneda unică şi pe 

baza politicii comerciale comune. Schimburile reglate prin monedă unică fac ca 

fiecare ţară sa-şi plătească importurile sale în această monedă, care este şi propria 

sa moneda. 

În afara Uniunii Monetare, o ţară care trebuie să-şi regleze deficitul său 

exterior în devize străine trebuie să realizeze excedente ale balanţei sale de plăţi 

curente pentru a obţine devizele necesare. În condiţiile Uniunii Monetare, în care se 

foloseşte moneda unică şi dispar monedele naţionale, această necesitate dispare. 

Problema care se ridică este că ţara respectivă nu poate să-şi creeze monedă şi în 

consecinţa deficitul va trebui finanţat prin îndatorirea agenţilor naţionali. Această 

datorie va fi rambursată în monedă unică, care este de fapt moneda proprie şi a ţării 

a cărei agenţi s-au îndatorat. În aceste condiţii, agenţii nu sunt constrânşi să 

realizeze un excedent al schimburilor externe pentru a rambursa datoria externă. Ei 

vor putea acumula capacitate de finanţare în propria lor monedă, dezvoltând 

debuşeele şi veniturile interne. În plus, devenind monedă internaţională, moneda 

unică EURO poate contribui la extinderea schimburilor externe cu alte ţări 

nemembre ale Uniunii Europene. Integrarea monetara ca şi cea economica 

presupune trecerea de la organizarea intra-naţională, comună ţărilor, la organizarea 

intra-comunitară, specifică unui ansamblu de state membre. Această adaptare 

dimensională este dictată de faptul că într-un spaţiu integrat – ţările de azi devin 

regiunile de mâine. Procesul de integrare monetară regională presupune o serie de 

avantaje: securizarea tranzacţiilor comerciale, financiare şi al libertăţilor de 

circulaţie, mărfuri, capitaluri şi persoane. Practica a dovedit însă că un sistem 

integrat funcţionează eficient în condiţiile omogenităţii de structură, ceea ce nu este 

cazul cu Uniunea Europeană în cadrul căreia există mari diferenţe economice între 

ţările membre, şocurile externe au efecte asimetrice şi măsurile de politici comune nu 

au eficacitate. Criza actuală a datoriilor suverane o dovedeşte cu prisosinţă. Soluţia 

care se întrevede este adâncirea integrării prin trecerea la integrarea politică. 

Silaşi (1998) 

Introducerea în discursul politic a elementului de posibilitate a intrării în 

faliment al statelor, nu doar a agenţilor economici, care este echivalentul desfiinţării 

statului prin datorii. Libertatea pe care o au statele le face să piardă pârghiile 

economice de autoreglare, astfel statele se (auto)desfiinţează. Banii statelor (slabe) 

sunt (pre)luaţi de băncile statelor puternice, rezultând pierderea suveranităţii şi 

implicit falimentul statelor. 

3.2. Libertatea între inegali – dictatura celor puternici 

„Între puternici şi slabi, libertatea este cea care oprimă” 

(Condarcet,1770) 

Libera mişcare între inegali transformă libertatea în dominaţie şi o nouă formă 

de asuprire. Toate resursele merg spre zonele dezvoltate şi sărăcesc mai mult ţările 

subdezvoltate. Astfel libertatea se transformă în tiranie, având în vedere că cel care 

nu poate concura nu poate participa la afaceri, iar mărfurile (bunurile) fug spre cei cu 

389

posibilităţi. Se cunoaşte că în istoria economică liberalismul nu a adus neapărat 

dezvoltare, spre deosebire de protecţionism care permite stabilitate, utilizarea 

resurselor interne, atrăgând capitalul. În prezent agricultura este subdezvoltată, pentru 

a se permite consumul alimentelor produse în spaţiul european conform politicii 

agricole (respectiv produse ale statelor puternice care sprijină agricultura). 

Între inegali, libertatea este ce care naşte dominaţia celor puternici asupra celor 

mai puţin puternici. Apreciem că la nivelul Uniunii Europene şi în Zona Euro, doar 

state puternice precum Germania au câştigat şi câştigă în contextul crizei economice, 

rezultat direct al Cercului vicios al celor patru libertăţi. Fără a intra în polemică în 

legătură cu situaţia politică existentă în România şi fără a aminti ecourile verii 2012, 

ne exprimăm părerea că atitudinea foarte dură a Germaniei pentru asigurarea în 

România a statului de drept 23 , are de fapt legătură cu nevoia de apărare a 

consecinţelor celor patru libertăţi, a căror exprimare „euro-conformă” este sintagma 

stat de drept. 

Ne exprimăm părerea că principala problemă a relaţiei dintre dezvoltarea 

statelor mai puternice în dauna statelor mai slabe, mai puţin dezvoltate rezidă în chiar 

conştientizarea acestei relaţii. Inclusiv migraţia ilegala este o consecinţă a celor patru 

libertăţi, ţările puternice din Uniunea Europeană având interesul de a menţine 

mecanismele, politicile de producere a migraţiei ilegale 24 , ca instrumente de presiune 

asupra ţărilor şi oamenilor, în scopul menţinerii acestora în stare de subordonare 

totală, pentru a-i plăti cât mai puţin pe muncitori 25 . 

Cercul vicios al libertăţilor fundamentale, intereselor individuale şi ale statelor, 

precum şi al strategiilor de viaţă, scoate în evidenţă legătura dintre migraţia ilegală şi 

economia informală. Libertatea circulaţiei forţei de muncă duce la atragerea 

imigranţii ilegali în piaţa secundară a muncii, în ciuda politicilor ”răsunătoare” de 

migraţie care vizează îmbunătăţirea contextului economic dar şi eliminarea din piaţă 

a migranţilor clandestini. Economia subterană şi migraţia ilegală sunt în strânsă 

legătură, mai ales în sudul, centrul şi estul Europei (Maroukis, Iglicka şi Gmaj 

2012) 26 . 

În loc de concluzii: Securitatea economică a României. Importul şi 

exportul de securitate economică 

În sens larg, aşa cum am subliniat, securitatea economica şi – legat de aceasta – 

cea socială şi politică a unei ţări este dată de stocul de resurse, de accesul la pieţe şi 

de nivelul de dezvoltare. Securitatea economică a României este/era acoperită din 

punctul de vedere al dotării cu factori primari, ştiut fiind faptul că ţara noastră 

dispune/a dispus de o paletă largă de resurse naturale ce-i permite/permitea să-şi 

23 

Respectiv a respectării tuturor normelor şi regulilor impuse de supra-structurile europene pentru 

statele membre, mai ales pentru cele slabe care nu au voce destul de puternică pentru a-şi impune 

punctul de vedere. 

24 

De exemplu în SUA se construieşte de zor Zidul la graniţa cu Mexicul, care se doreşte a fi o 

pavăză împotriva migraţiei ilegale, dar zidul în sine nu face decât să întreţină fenomenul migraţia 

ilegale. 

25 

Respectiv pentru a nu împărţi cu aceştia imensele beneficii financiare ale diferenţei de dezvoltare 

economică dintre statele bogate şi sărace din Uniunea Europeană. 

26 

Subliniem faptul că aprecierile noastre nu au absolut nici o legătură cu vreo teorie 

conspiraţionistă. Pur şi simplu, reiterăm ceea ce am mai afirmat: totul este economie! 

390

asigure 66% din necesarul de resurse primare şi energetice. La acestea se 

adaugă/adăuga aparatul industrial de producţie, chiar dacă sub aspect tehnologic 

este/era sub cel al ţărilor europene mai dezvoltate. O altă componentă importantă a 

securităţii sale economice o constituie/constituia forţa de muncă şi nivelul ei de 

pregătire peste media europeană. În România, peste 70% din populaţia sub 44 de ani 

este/era cu un grad de formare profesională peste media Uniunii Europene cu 15 state 

membre (EU-15). 

Gradul de combinare al factorilor de producţie este o componenta a securităţii 

economice şi sociale. Securitatea economică, ca şi cea socială, poate fi diminuată sau 

crescută în funcţie de modul de combinare a factorilor de producţie în cadrul unor 

scheme de producţie şi distribuţie, de coerenţa şi fragilitatea sistemului legislativ ce 

permite dezvoltarea unor structuri economice şi sociale neperformante. La acestea se 

mai pot adăuga lipsa de experienţă în administrarea afacerilor în compatibilitate cu 

cerinţele economiei de piaţă sau aplicarea unor tehnici de management rigide 

neeficiente. 

Tendinţa spre integrare în spaţii multidimensionale este dată şi de 

vulnerabilitatea unei economii, care este definită pe baza raportului dintre avantajele 

şi dezavantajele economiei naţionale în raport cu mediul internaţional (regional), cu 

mediul social şi politic intern, respectiv cu capacitatea acestuia de a face faţă cu forţe 

proprii şi asociate la şocurile interne şi externe. În sens larg vulnerabilitatea se 

raportează la resursele de care dispune societatea şi pe care aceasta le poate aloca 

pentru a-şi păstra valorile şi principiile fundamentale şi pentru a asigura cetăţenilor ei 

un nivel de trai în conformitate cu aşteptările lor. În sens restrâns, vulnerabilitatea se 

referă la relaţia dintre puterea economică şi capacitatea acesteia de a realiza 

obiectivele naţionale. O ţară vulnerabilă din punct de vedere economic este expusă 

pericolului scăderii securităţii ei economice şi deci şi sociale, politice şi militare. 

Economia românească „bântuită” de multiple crize a devenit foarte vulnerabilă. Prin 

integrarea în Uniunea Europeana România, ca şi alte state membre, a sperat la un plus 

de securitate, aducându-şi în acelaşi timp un aport la securitatea comunitară prin 

potenţialul său uman şi material. De regulă, o ţară, indiferent de dimensiunea 

geografică, demografică şi economică, prin intrarea într-o „alianţă” nu numai că 

„importă”, dar şi „exportă” securitate. Modul de funcţionare în prezent a „Alianţei” 

europene, aşa cum am prezentat mai sus, nu îndreptăţesc o concluzie pozitivă în 

sporul de securitate multidimensională „importată” de România ca şi alte ţări membre 

din partea Uniunii Europene. 

Bibliografie: 

1. BORCHARDT, Klaus-Dieter, The ABC of European Union Law, European 

Commission, Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2010; 

2. HANSON II, John R., Prosperity and Economic Freedom. A Virtuous Cycle, 

The Independent Review, v.IV, nr.4, Spring, 2004; 

3. Institutul European din România, Studii de Impact II – Politica Europeană de 

Securitate şi Apărare – Element de Influenţare a acţiunilor României în 

domeniul politicii de securitate şi apărare – Studiul 4, Bucureşti: Editura IER, 

2004; 

4. Institutul European din România, Studii de Impact III – România şi Republica 

Moldova – Între politica europeană de vecinătate şi perspective extinderii 

Uniunii Europene – Studiul 5, Bucureşti: Editura IER, 2005; 

391

5. Institutul European din România, Studii de Strategii şi Politici, Studiul nr.4. 

Modelul social european. Implicaţii pentru România, Bucureşti: Editura IER, 

2007; 

6. MAROUKIS, Thanos; IGLICKA, Krystyna; GMAJ, Katarzyna, Irregular 

Migration and Informal Economy in Southern and Central-Eastern Europe: 

Breaking the Vicious Cycle? International Migration, Vol. 49, Issue 5, 2012; 

7. RĂDULESCU, Mugurel, Europa în mişcare. Libera circulaţie a persoanelor 

în contextul extinderii Uniunii Europene, Bucureşti: Tritonic, 2005; 

8. ROSENOW, Kerstin, The Europeanisation of Integration Policies, 

International Migration, Vol.47(1) 2009, International Organisation for 

Migration, Oxford: Blackwell Publishing. doi:10.1111/j.1468- 

2435.2008.00499.x, 2009; 

9. SILAŞI, Grigore, Uniunea Europeană sau “Noua Comèdie Divină”, 

Timişoara: Editura Orizonturi Universitare, 2004; 

10. SILAŞI, Grigore Integrarea monetară între teorie şi politică, Timişoara: 

Editura Orizonturi Universitare, 1998; 

11. SILAŞI, Grigore et al, Economia Uniunii Europene: O poveste de succes? 

Volumul I şi II, Ediţia a II-a, Timişoara: Editura Universităţii de Vest 

Timişoara, 2006; 

12. SILAŞI, Grigore et al, Teoria integrării, Vol. I (2004) şi Vol. II (2006), 

Timişoara: Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2004; 

13. SILAŞI, Grigore; ŞOŞDEAN, Corina; SÎRGHI, Nicoleta, Diplomaţia 

comunitară. Diplomaţia artă şi ştiinţă, Ediţia I-a, Cluj-Napoca: Editura 

Fundaţiei pentru Studii Europene, 2001; 

14. SILAŞI, Grigore; SIMINA, Ovidiu (edit.), Migration, Mobility and Human 

Rights at the Eastern Border of the European Union – Space of Freedom and 

Security, Timişoara: Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2008; 

15. SILAŞI, Grigore; SÎRGHI, Nicoleta, Diplomaţia comunitară. Diplomaţia artă 

şi ştiinţă, Ediţia a II-a, Timişoara: Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 

2006; 

16. SILAŞI, Grigore şi VĂDĂSAN, Ioana, Le Traite de Lisbonne et les risques de 

la non-coordonation des politiques economiques dans l`UE. Global Jean 

Monnet / ECSA – World Conference 2010 ”The European Union after Treaty 

of Lisbon”, Brussels, 25-26 May, 2010; 

17. THAUT, Laura, EU Integration & Emigration Consequences: The Case of 

Lithuania. International Migration, Vol.47(1) 2009, International Organisation 

for Migration, Oxford: Blackwell Publishing. doi:10.1111/j.1468- 

2435.2008.00501.x, 2009. 

18. URECHE, Diana, E pluribus unum? Prezentul imigraţiei în lume, Migrant în 

România, nr.3, 2009. 

392

ALEXANDRESCU, Mihai Bogdan, 143, 151 

BĂDĂLAN, Eugen, 254 

BOGDAN Vasile, 76, 85 

BRATU, Constantin, 228 

BRĂTULESCU, Daniel, 340, 344 

CHIRIAC, Cristina, 157 

CRĂCIUN, Ioan, 249 

DĂNILĂ, Valentin-Bogdan, 185 

DOBRE, Adrian-Marius, 263 

DUMITRU, Neacşu, 94, 109 

EPARU, Dorin – Marinel, 283 

FETIC, Sorin, 221 

GABOR, Gabriel, 19 

GUIMAN, Gheorghe, 193 

HRIŢCU, Daniel, 193 

IOAN, Sorin, 9 

IONIŢĂ, Liviu, 131 

IORDACHE, Constantin, 210 

LEHACI, Niculai – Tudorel, 324, 334 

LUNGU, Eugen, 288 

INDEX DE AUTORI 

393 

MIHEI, Andrian Sirojea, 361 

MOCANU, Mircea, 163 

MOLDOVAN, Nicuşor, 122 

NEACŞU, Marius-Cristian, 300 

NEAGOE, Visarion, 122 

NEDELA, Richardo, 273 

NEGUŢ, Silviu, 300 

NIŢICĂ, Ioan, 210 

POPA, Iulian, 51 

RĂDOI, Ionuţ, 193 

ROMAN, Vasile, 237 

SARCINSCHI, Alexandra, 40 

SAS, George, 63 

SILAŞI, Grigore, 371 

SIMINA, Ovidiu Laurian, 371 

STOEAN, Tania, 200, 204 

ŞTEFAN, Cristina, 349 

TOBĂ, Francisc, 311 

VASILE, Ion, 174 

ZANC, Sever, 63 

ZOTOI, Costin-Mădălin, 254

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I“ 

Tehnoredactor: Mirela ATANASIU 

Hârtie: A3 Format: A5 

Coli de tipar: 24,625 27,37 Coli editură: 12,31213,68 

Lucrarea conţine 394 de pagini. 

Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” 

Şoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti 

e-mail: editura@unap.ro 

Tel.: 319.48.80/453 

Fax: 021/319.59.69 

0162/596/09 215/09 

0162/1128/2012 C.257/2012 

394

Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?