numărul 6 - Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”

REVISTA ROMÂNĂ 

DE STUDII DE INTELLIGENCE 

Bucureşti 

- 2011 - 

Nr. 6 

Decembrie 

2011

Revista Română de Studii de Intelligence nr. 6 / decembrie 2011 

2 

Colegiul Editorial: 

George Cristian MAIOR 

- director al Serviciului Român de Informaţii, conf. univ. dr. 

Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” 

şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative 

Christopher DONNELLY 

- senior fellow la Defence Academy din Regatul Unit şi director 

al Institute for Statecraft and Governance, Oxford 

Ioan Mircea PAŞCU 

- deputat Parlamentul European, prof. univ. dr. Şcoala 

Naţională de Studii Politice şi Administrative 

Vasile DÂNCU 

- prof. univ. dr. Universitatea din Bucureşti, Universitatea 

Babeş-Bolyai şi Academia Naţională de Informaţii „Mihai 

Viteazul” 

Gheorghe TOMA 

- prof. univ. dr. Academia Naţională de Informaţii 

„Mihai Viteazul” 

Cristiana MATEI 

- lecturer Center for Civil-Military Relations din Monterey, SUA 

Marius SEBE 

- conf. univ. dr. Academia Naţională de Informaţii 


Cristian BARNA 



Irena DUMITRU 



Ella CIUPERCĂ 



Valentin Fernand FILIP 

- lector univ. drd. Academia Naţională de Informaţii 


Alina PĂUN 

- expert 

Colectivul de redacţie: 

Redactor-şef: 

Redactori: 

Tehnoredactori: 

Coperta: 

dr. Cristian NIŢĂ 

George IANCU 

Cristian CIUPERCĂ 

Aitana BOGDAN 

Oana SPRÎNCENATU 

Mihaela STOICA 

Alexandra Mihaela VIZITIU 

Lucian COROI 

Mihai MANEA


CUPRINS 

Cristina POSAŞTIUC Reengineering Intelligence 

Tudor RAŢ 

Raluca GALAON 

Crowdsourcing în intelligence 

Adrian POPESCU Managementul modern în cadrul organizaţiilor 

de intelligence 

Ionel NIŢU 

Despre necesitatea unui brand al analistului de 

Felicia RĂDOI 

intelligence 

Gheorghe-Costinel ANUŢA Intelligence şi foresight: repere ale utilizării 

studiilor prospective în fundamentarea deciziilor 

în domeniul securităţii naţionale 

Adrian LESENCIUC Rolul contextului comunicaţional în analiza de 

Cosmina DRĂGHICI intelligence: către un intelligence al 

Oana-Andreea PÎRNUŢĂ redundanţei 

Florin DIACONU Evaluarea implicării NATO în Afganistan: o 

provocare pentru activitatea de intelligence 

strategic a comunităţii academice 

Ella CIUPERCĂ A missing link: Education for security dimension 

of the corporate social responsibility 

Aurora-Elena BARĂU Cooperarea în intelligence. Mutaţii generate 

de noul context de securitate 

Vlăduţ BRÎNZĂ Aport de intelligence românesc la securitatea 

europeană 

Gabriela TRANCIUC Uniunea Europeană – către un serviciu de 

informaţii european? 

Viorel BUŢA Securitate naţională, surse de putere şi intelligence 

Daniela SPÎNU Internetul şi radicalizarea migranţilor 

Dumitru DUMBRAVĂ 

musulmani din vestul Europei. Riscuri ale 

societăţii cunoaşterii. 

Agresiunile în spaţiul cibernetic 

Alexandru IOAN Războiul din Georgia pe fluxurile de ştiri 

Ana Ligia LEAUA O viziune strategică a securităţii mediului în 

era globalizării 

5 

14 

24 

36 

46 

59 

74 

85 

94 

110 

126 

140 

153 

164 

179 

197 

3


4 

CONTENT 

Cristina POSAŞTIUC Reengineering Intelligence 

Tudor RAŢ 

Raluca GALAON 


Adrian POPESCU Modern Management in Intelligence Organizations 

Ionel NIŢU 


Considerations on the Necessity of Haring an 

Intelligence Analyst’s brand. 

Gheorghe-Costinel ANUŢA Intelligence and foresight: landmarks 

Adrian LESENCIUC 

Cosmina DRĂGHICI 

Oana-Andreea PÎRNUŢĂ 

of the usage of foresight in supporting 

the decision-making process in the field of 

national security 

The role of the communication context in 

intelligence analysis: towards an intelligence of 

redundancy 

Florin DIACONU The assessment of NATO’s involved in 

Afghanistan: a challenge for the strategic 

Ella CIUPERCĂ 

intelligence activity of the academic community 

A missing link: Education for security dimension of 

the corporate social responsibility 

Aurora-Elena BARĂU Cooperation in intelligence. Mutations 

Vlăduţ BRÎNZĂ 

generated by the new security environment 

Contribution of Romanian Intelligence to 

European Security 

Gabriela TRANCIUC The European Union - towards an European 

Intelligence Service? 

Viorel BUŢA National security, sources of power and 

Daniela SPÎNU 

intelligence 

The Internet and the radicalization of Muslim 

migrants from Western Europe. Risks associated 

to the knowledge society. 

Dumitru DUMBRAVĂ Cyber-Agressions 

Alexandru IOAN The war in Georgia reflected in the news stream 

Ana Ligia LEAUA Strategic vision on environmental security in 

the age of globalization 

5 

14 

24 

36 

46 

59 

74 

85 

94 

110 

126 

140 

153 

164 

179 

197


Reengineering Intelligence 

Ph D. Cristina POSAŞTIUC 

Romanian Intelligence Service 

e-mail:pcristina@dcti.ro 

Abstract 

Unlike the business environment, where successful management models 

are characterized by the ability to make profits and orient all available resources 

to satisfy the demands of the end-user, in the field of social organizations and 

public institutions, the efficiency measurement can hardly be quantified. Among the 

specific indicators of any modern intelligence organization, the following elements 

should be mentioned: the early warning capabilities, the strategic value of the 

products, the focus on collaborative activities, the emphasis on open source 

exploitation, and the academic expertise. Although intelligence services have had a 

major role in the information age which has ruled over the society, as soon as the 

need for information has been replaced by a more sophisticated demand, known as 

the need-to-know principle, intelligence organizations have been forced to turn 

themselves into knowledge agencies. 

Keywords: reengineering, collaborative, network-centric, knowledge society. 

Antropological Reasons of Change 

Several specialized assessments highlight that despite the profound 

changes the intelligence environment witnessed in the last two decades, 

many intelligence services still have cumbersome entities, structured and 

run according to Adam Smith’ principles dating back to the 18th century: 

division, specialization and technological progress capitalization. 

Experts’ opinions are mainly based on the fact that those 

organizations are, like most modern institutions, creations of the 19th 

century; with all adjustments they have been subject to over time, they 

generally revolved around the bureaucratic model derived from the legal/ 

rational authority concept as defined by Max Weber 1 . 

1 Max Weber identifies six key elements of the model of the modern bureaucratic system: clear 

regulations, the formal hierarchy, inflexibility in vertical communication, the big size of the 

organization, unipersonal leadership, the promotion system. 

5


A remark having as a reference point the end of the Cold War and 

9/11 attacks is that intelligence services reform has occurred post factum, as 

a result of several syncopes in carrying out their key mission. 

However, a constant preoccupation for preventing major gaps 

between threats and risks dynamics, on the one hand, and intelligence 

services’ adjustment to these developments, on the other hand, has lately 

been noticed. 

The idea that the pace of institutional adjustments in intelligence is 

rather slow could originate in the social and institutional change, namely in 

the fact that, macrosocially, the transition from the industrial society to the 

knowledge society has been made gradually. 

Considering what Braudel 2 called “long duration”, the adjustments 

of mentalities underlying social and cultural practices fueling structural 

norms have been made smoothly enough to avoid a dramatic outphasing in 

terms of institutions’ adjustment to new realities. 

The situation is completely different if we consider current changes. 

In a research conducted by the University of Bucharest 3 , the new social 

configuration, defined either as the ‘postindustrial’ 4 , ‘postcapitalist’ 5 , 

‘technological’ 6 , ‘information’ and ‘network’ 7 , ‘risk’ or ‘knowledge’ society, 

is characterized by ‘a flow of causal determination from knowledge to social 

processes of organization, management, identity structures etc. or from 

technologies, especially information and communication, to macrosocial 

2 Braudel, Fernand, The Mediterranean and the Mediterranean World in the Age of Philip 

II, Meridiane Publishing House, 1985-1986. The author introduces the concept of long 

duration to better express the difference between visible historical stages (history of events) 

and the profound ones (history of mentalities). 

3 http://www.stisoc.ro – Public and Science, 2010. 

4 Daniel Bell, The Coming of Post-Industrial Society: A Venture in Social Forecasting, New 

York, Basic Books, 1973. J. Hage and C.H.Powers, Post-Industrial Lives: Roles and 

Relationships in the 21st Century, Newbury Park, CA:Sage, 1992, in the Public and 

Science Study, available, on October 20, 2011, at http://www.stisoc.ro 

5 P.F.Drucker, Post-Capitalist Society, New York, HarperCollins, 1993, in the Public and 

Science Study, available, on October 20, 2011, at http://www.stisoc.ro 

6 P.L.Berger, B.Berger and H.Kellner, The Homeless Mind: Modernization and 

Consciousness, New York, Vintage Books, 1974, in the Public and Science Study, available, 

on October 20, 2011, at http://www.stisoc.ro 

7 J.R.Beniger, The Control Revolution, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1986. 

M. Castells, The Rise of the Network Society, New York, Harper and Row, 1996, in the 

Public and Science Study, available, on October 20, 2011, at http://www.stisoc.ro 

6


configurations like ‘technology-based globalized societies’, ‘economies, and 

information and knowledge societies’ or ‘network-based societies’’. 

The knowledge society is therefore, par excellence, a society 

compressing the development cycles determined by the technological and 

globalization progress, as well as one in which the old patterns of the social 

architecture are totally reversed in favour of a ’network’ world 8 . Nowadays, 

people and institutions are more than ever products of information exchange 

connections established within networks among persons, organizations or 

national states during the social time, in the real geographic area or in the 

virtual space. 

Any analysis of institutional changes should therefore start by 

realizing that the main difference from the industrial society, which ended 

in late 20th century, is individualization: “the individual’s emancipation 

from the constraints imposed by the social structures and categories and his 

stand-out as an architect of his own identity on several networks” 9 . 

Reengineering Intelligence 

The knowledge society and the coming one, the conscience society, 

are so much different from any other form of previous social organization, 

that the intelligence strategic thinking needs deep changes, from the almost 

Victorian traditionalism of organization and values, to the promotion of a 

revolutionary concept based on competitivity, innovation and knowledge. 

Introducing, as an argument, the reengineering concept, specific to 

economic sciences, may seem surprising, but the prospective may be different 

if we consider that relevant experts have been the first to understand that ’the 

factory pattern, based on the pyramidal hierarchical organization is obsolete; 

the workers are now highly specialized and qualified, all they need is 

information and the authority to act in order to be successful” 10 . 

The main idea conveyed by the reengineering theoreticians, Michael 

Hammer and James Champy 11 , professors at the Massachusetts Institute 

8 

The term network society was introduced by Manuel Castells (1996), researcher in the 

communication field. His study – The Space of Flow, published in The Rise of the Network 

Society, 2000 (available at http://socacis.ubbcluj.ro) is very eloquent. 

9 

The study System for Social Networks Analysis, conducted by University of Bucharest, 2010. 

10 

Stan, Silviu, Reengeenering – a new philosophy of management, Expert Publishing 

House, 2007. 

11 

Hammer, Michael, Champy, James, Reengineering the Corporation: A Manifesto for 

Business Revolution, Harper Collins, New York, 1993. 

7


of Technology, is that the radical redesign of the organization’s processes 

should prevail against the reorganization. As compared to the fundamental 

Taylorist principles, relying on the efficiency of the repetitive tasks carried 

out by different structures, the reengineering concept brings the tasks 

together into work units designed to operate this way. 

Major problems faced by private companies were solved by placing 

processes before function, as the shortcomings did not necessarily lie within 

the compartments, but in intercompartmental relationships. 

Reengineering solves a challenge faced by many companies: while 

developing, they are prone to excessively focus on the organization’s 

internal problems and needs, neglecting the clients’ needs. 

Mutatis mutandis, the US, British or Spanish intelligence agencies 

were taken by surprise by the waves of terrorist attacks that emerged at the 

end of the Cold War not because they lacked resources, appropriate 

technology or freedom of action, but because they focused on internal 

problems and on the need to reassess their missions and roles. 

The assessment of the intelligence communities, including the 

Report issued by the US Congressional 9/11 Commission 12 , proved that the 

most serious flaws were not found at the level of various departments or 

activity profiles, but at the level of information sharing and cooperation 

within the intelligence community. 

One could notice that the most common error triggering operational 

failures of the intelligence services is linked to the way in which the 

intelligence process is built – the path from input (planning and data 

collection) to output (dissemination) –, more precisely its erroneous design 

starting from the organization’s and not customer’s requirements. 

Not accidentally, the lack of feedback is considered an indication of 

the wrong implementation of the intelligence process: either the decisionmaker’s 

silence is caused by the failure to understand the information value, 

or the information lacks intrinsic value, the lack of reaction shows clearly 

that the customer was not involved in the process aimed at setting priorities 

and major goals. 

12 The 9-11 Commission Report, The Final Report of the National Commission on Terrorist 

Attacks Upon the United States, Official Government Edition, available at 

http://www.gpoaccess.gov/911, on October 13, 2011. 

8


Reengineering Essence: Moving Power to the Edge 

According to the reengineering theory, the first step towards 

rethinking the intelligence consists in replacing the security services’ 

practice of information feudalization with consistent interdisciplinary 

cooperation, interagency partnerships under the umbrella of the national 

intelligence communities. 

Moreover, fostering cooperation with partner agencies and 

encouraging information sharing have become an imperative condition 13 . 

Network-centric intelligence 14 is the formula defining the 

involvement of various actors inside or outside the institution, it entails 

cooperation with the civil society and the important universities and 

research institutes, recognizing, implicitly, the fact that intelligence agencies 

cannot cope by themselves with the challenges posed by the new security 

environment. 

Robert David Steele pointed that the underlying threat to peace and 

prosperity – the so-called “cause of causes” – derives from the chasm 

between policymakers with power, and private sector experts and 

participants with knowledge, ignoring thus a vast amount of knowledge. 15 

Asymmetric threats require asymmetric responses. In order to be 

able to scan the area of interest and to fulfill the early-warning task, 

the intelligence agencies should no longer rely on a pyramidal architecture, 

on cumbersome regulations, the encouragement of horizontal teamwork 

being an imperative. 16 

Thus, the creation of an efficient system requires a new 

organizational management philosophy, which provides for the 

transformation of the institutions dominated by a powerful core structure 

13 http://www.sri.ro, Online Library, Strategic Documents, Strategic Vision 2007-2010 – 

“Enhancing cooperation with other national intelligence services and strengthening SRI’s 

profile within the intelligence community as well as broadening international cooperation 

in bilateral and multilateral formats (...)” are mentioned among SRI’s priorities. 

14 Sharfman, Peter, Network-Centric Intelligence: An Approach to a Strategic Framework, 

The Command and Control Research Program (CCRP) Publication Series, available 

at http://www.dodccrp.org, on October 22, 2011. 

15 Robert David Steele, “Fixing the White House and National Intelligence”, International 

Journal of Intelligence and Counter Intelligence, 2010. 

16 Idem. 

9


into a cluster 17 entity, where many decisions are made at the intermediate 

levels or even in the operational theater 18 . 

Steele 19 asserted that the “central intelligence” syntagm was an 

oxymoron, making a harsh analysis of the US intelligence community’s 

working principles, especially in terms of the lack of dialog between 

politicians and government policy-makers (power factors) and the experts 

with vast knowledge. He assessed that the US leadership operates on only 

2% of the relevant information. 

Director of the Romanian Intelligence Service George Cristian 

Maior also noticed that, in the current security environment, ‘the actors and 

processes have experienced a fundamental change, and the power is not 

longer exercised by individual entities, but by networks, which relay on 

information sharing, civic action and supranational integration’, and the 

answer of the intelligence should take the form of ‘assimilation by 

’internalizing’ those changes’. 20 

The modern services effectively apply those principles by setting up 

flexible working units with specific tasks permanently oriented towards 

consulting the regional factors, sharing information with other entities and 

participating in numerous interdisciplinary and inter-institutional meetings. 

The collaborative work is primarily focused on prediction, strategic 

value of the products, and assimilation of open source information and 

expertise of the experts outside the intelligence agencies. 21 

The secret tends to lose its supremacy in the globalization and Internet 

era, the stake shifting towards joining efforts with top scientific researchers, 

with business representatives, in order to achieve the early-warning function 

over some social, economic, demographic, and geopolitical developments. 

17 Alberts, David; Hayes, Richard, Power to the Edge, The Comand and Control Research 

Program (CCRP) Publication Series, available at http://www.dodccrp.org, on October 20, 2011. 

18 http://www.sri.ro, Online Library, Strategic Documents – This philosophy was explicitly 

stated in the first programmatic document approaching SRI’s institutional reform process – 

Strategic Vision 2007-2010 –, asserting the need to “increase the flexibility of the Service 

structure by: mitigating bureaucracy, raising the autonomy level and structural decision-making 

decentralization; balancing responsibilities by an equal assignment at the decision-making 

level; rethinking internal practices and rules and supporting horizontal cooperation among 

structures (...).” 

19 Robert David Steele, idem. 

20 Maior, George Cristian, Message of the Director of the Romanian Intelligence Service 

in the 2011-2015 Strategic Vision. SRI in the Information Age, available at htttp://sri.ro 

21 Schreier, Fred, Transforming Intelligence Services, National Defense Academy, 2010. 

10


In future, the analysis will mainly revolve around global developments, 

the challenge faced being the approach on the core worrying problems and the 

way in which strategic advantage over the enemy is achieved. 

This is actually the essence of the collaborative work, which makes 

the transition from cooperation to the integration of the actors outside the 

intelligence agencies in a complex system that produces superior knowledge. 

An Operational Concept 

In my opinion, Reengineering Intelligence should become a reality in 

managing the intelligence services, an ad hoc definition revealing a significant 

potential of this type of approach: fundamental re-thinking and radical 

re-design of the intelligence processes, in order to considerably improve 

the performance indicators in the field, especially the early-warning one. 

This proposal observes the principles found in the complex process 

of SRI’s institutional reform process, more precisely exceeding the vision 

focused on structure, and adopting an orientation favoring working 

strategies, policies, and practices. 

To that end, probably the most important lesson learned in the 

modernization process of the Romanian Intelligence Service is that the 

institutions make real progress not when they search for solutions to topical 

problems (a significant activity, which is actually related to the management 

logic), but when they design the future, when they have a strategic vision on 

the role they have to play in a context completely different from the present 

one (The 2007-2010 Strategic Vision on ‘Service transforming’ and 

The 2011-2015 Strategic Vision on ‘career transforming’ 22 ). 

As the matter of fact, the Romanian experts debate on the 

fundamental values of reengineering: 

o “The reform is often used as a catch-all phrase, including 

all efforts already taken in order to operate significant changes in the 

intelligence services. Actually, the reform is an answer to certain gaps in the 

system. (...) The failures in the intelligence activity do not necessarily 

depend on the organizational gaps, and the reorganization is unlikely to 

settle organizational problems. The reorganization as such is a predictable, 

slow process. Before completing the process, the old causes of the 

shortcomings will be replaced with new ones. (...) In order to tackle 

22 2011-2015 Strategic Vision. SRI in the Information Age, available at htttp://sri.ro 

11


the future security changes, the intelligence services should look ahead 

towards the constant transformation of the activity and not in the past, 

towards reform. If the reform is a static process, reactive, oriented towards 

mending the mistakes of the past, the transformation ensures the anticipative 

dimension, focused on preventing the future mistakes, based on a 

continuous dynamic”. 23 

Considering the defining parameters of the knowledge society, as 

previously described, we assess that the intelligence services face a crucial 

decision for their future and the international security, and for preserving the 

democracy values as a last resort. The problem is not if, but when they will 

realize their impossibility to face today’s enemy with structures conceived 

for another historical period. Dealing with secrets, the collaborative 

philosophy is a discreet revolution, but there is also hope that, at a certain 

moment, the intelligence services will turn into knowledge services. 

12 

Bibliography 

1. Alberts, David; Hayes, Richard, Power to the Edge, The Comand and 

Control Research Program (CCRP) Publication Series, available, on October 

20, 2011, at http://www.dodccrp.org. 

2. Bell, Daniel, The Coming of Post-industrial Society: A Venture in Social 

Forecasting, New York, Basic Books, 1973, in the Public and Science Study, 

available on October 20, 2011, at http://www.stisoc.ro 

3. Berger, P. L., B. Berger, H. Kellner, The Homeless Mind: Modernization 

and Consciousness, New York, Vintage Books, 1974, in the Public and Science 

Study, available on October 20, 2011, la http://www.stisoc.ro 

4. Beniger, J. R. The Control Revolution, Cambridge, MA: Harvard 

University Press, 1986. M. Castells, The Rise of the Network Society, 

New York, Harper and Row, 1996, in the Public and Science Study, available 

on October 20, 2011, la http://www.stisoc.ro 

5. Braudel, Fernand, The Mediterranean and the Mediterranean World 

in the Age of Philip II, Meridiane Publisjing House, 1985-1986. 

6. Drucker, P.F., Post-Capitalist Society, New York, Harper Collins, 

1993, in the Public and Science Study, available on October 20, 2011, 

la http://www.stisoc.ro 

23 Grosu, Ion, “Intelligence Services: Reform or Transformation?”, Intelligence, no.16, 

July 2009.


7. Grosu, Ion, Intelligence Services: Reform or Transformation?, 

Intelligence Magazine, no.16, July 2009. 

8. Hammer, Michael, Reengineering the Corporation: A Manifesto for 

Business revolution, Harper Collins, New York, 1933. 

9. Maior, George Cristian, Uncertainty. Strategic Thinking and 

International Relations in the 21st Century, RAO Publishing House, 

Bucharest, 2009. 

10. Maior, George Cristian, The New Ally – Rethinking Romania’s 

Defence Policy at the Beginning of the 21 st Century, RAO Publishing House, 


11. Maior, George Cristian, A War of Mind, RAO Publishing House, 


12. Public and Science, 2010 http://www.stisoc.ro 

13. Schreier, Fred, Transforming Intelligence Services, National Defence 

Academy, 2010. 

14. Sharfman, Peter, Network-Centric Intelligence: An Approach to a 

Strategic Framework, The Comand and Control Research Program (CCRP) 

Publication Series, available on October 22, 2011, on http://www.dodccrp.org. 

15. Stan, Silviu, Reengeenering – A New Philosophy of Management, 

Expert Publishing House, 2007. 

16. Steele, Robert – David, Fixing the White House and National Intelligence, 

International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, 2010. 

17. 2011-2015 Strategic Vision. SRI in the Information Age, the Message 

of the Director of the Romanian Intelligence Service, available on 

http://www.sri.ro 

18. Analysis System of Social Networking, a study conducted by the 

University of Bucharest, 2010. 

19. The 9/11 Commission Report, The Final Report of the National 

Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, Official Government 

Edition, available on October 13, 2011, on http://ebooks.unibuc.ro 

20. http://ebooks.unibuc.ro 

21. http://www.gpoaccess.gov/911 

22. http://www.sri.ro 

13


14 


Tudor RAŢ, Raluca GALAON 

Serviciul Român de Informaţii 

e-mail: ratudor@dcti.ro, graluca@dcti.ro 

Abstract 

Nowadays, the complex development of the security environment plays an 

important role to the emergence of a new perspective regarding security, seen as 

“a common good” - the shaping of the concept is the responsibility of the entire 

society and its effects influence everybody. The vulnerabilities, risks and threats to 

the national security have a multidimensional structure, the intelligence services 

face difficulties in operating, by themselves, the amount of challenges to protect 

and promote the national interests. Crowdsourcing can be a solution to surpass the 

limits imposed by the proliferation of information, especially open sources, in the 

twenty-first century. The term defines, basically, the practice of “externalizing” 

some dimensions of the intelligence cycle to social actors, in order to create a 

symbiotic relationship between the intelligence community and the civil society. 

Keywords: crowdsourcing, intelligence, predictions, smart nation, web 2.0. 

I. De la for personal profit la all profit 

Termenul crowdsourcing a fost introdus – relativ recent – în 

limbajul de specialitate de către Jeff Howe (2006), care a creat acest 

portmanteau prin alăturarea particulelor crowd şi outsourcing. 

Crowdsourcing desemnează astfel practica unei organizaţii de a externaliza 

(outsourcing) anumite sarcini către o comunitate (crowd) cu scopul de a 

folosi, spre beneficiul comun, fondul de resurse (cognitive sau materiale) de 

care dispun grupurile umane. 

Dacă outsourcing-ul este un model economic ce presupune 

încheierea unei înţelegeri contractuale între două părţi (un actor economic 

prestează un serviciu pentru alt actor economic, cedând, în schimbul 

remuneraţiei, drepturile intelectuale şi de folosinţă asupra produsului creat), 

crowdsourcing-ul reprezintă un model social, ce ia forma unei invitaţii 

deschise, lansată de o organizaţie către publicul interesat şi capabil să 

contribuie la rezolvarea unei probleme ale cărei implicaţii vizează întreaga 

comunitate. Binomul organizaţie – comunitate este construit cu aportul


ambelor părţi: indivizii pun la dispoziţie resurse amorfe, neorientate ca scop 

şi nestructurate (timp, cunoştinţe, bani, capacitate de efort etc.), pe care 

organizaţia le orientează, structurează şi le angrenează efortului de atingere 

a unui scop comun. 

Pe fondul creşterii exponenţiale a complexităţii mediului de 

securitate (datorată unor fenomene sociale, politice, tehnologice, economice 

şi culturale specifice secolului al XXI-lea precum: globalizarea, avalanşa 

informaţională etc.), serviciile de informaţii – organizaţii pe care societatea 

le însărcinează cu protejarea şi promovarea intereselor naţionale – întâmpină 

dificultăţi tot mai mari în administrarea portofoliului de problematici ce le 

revine din punct de vedere legal. 

În acest sens, o iniţiativă de tip crowdsourcing poate contribui 

semnificativ la conturarea unei comunităţi de intelligence la nivel 

naţional, în sensul incluziv al conceptului 1 : distribuţia cunoaşterii, 

a informaţiei şi a expertizei într-o lume interconectată şi avansată tehnologic 

precum cea a secolului al XXI-lea face ca imaginea unei structuri 

de intelligence închisă în sine, necomunicativă cu societatea, să fie una 

vetustă. Angrenarea tuturor actorilor sociali (organizaţii guvernamentale 

şi nonguvernamentale, medii academice, grupuri profesionale, experţi sau 

simpli cetăţeni) ce pot şi vor să contribuie la realizarea securităţii naţionale, 

privită ca o premisă sine qua non a dezvoltării şi prosperităţii sociale şi 

individuale, va deveni mai mult decât un deziderat utopic: o necesitate 

de supravieţuire a naţiunilor într-un sistem global tot mai interconectat, 

dar şi mai vulnerabil în faţa şocurilor. 

II. Mecanisme de funcţionare 

Un smart mob (Rheingold, 2002) este un grup mare, eterogen 

şi nestructurat de oameni ce acţionează inteligent şi eficient datorită 

unei premise (inteligenţa de grup) şi a unui catalizator tehnologic 

(mijloacele de comunicare moderne ce facilitează schimbul de informaţii 

de tip one-to-many şi many-to-many). 

Prin crowdsourcing, aceste smart mobs devin ceea ce John Henry 

Holland (2006) numea sistem complex adaptativ: arhitecturi ce incumbă 

„un număr mare de componente, denumite adeseori ‹‹agenţi››, ce interacţionează, 

învaţă şi se adaptează”. 

1 Asemănător viziunii promovate de Stevan Dedijer (2002). 

15


16 

II.1. Inteligenţa de grup 

Istoria ne învaţă că grupurile mari de oameni sunt periculoase: pot 

deveni violente şi au tendinţa de a încuraja comportamente anti-sociale. 

Huliganismul, vandalismul, linşajul sunt formele degenerate ale 

comportamentului colectiv. În grupuri mari, care încurajează anonimitatea şi 

facilitează ceea ce sociologii numesc „difuzia responsabilităţii”, indivizii 

converg adeseori spre o stare exaltată a mentalului colectiv – fenomen 

denumit „contagiune” de către Gustave Le Bon, în a sa „Psihologie a 

mulţimilor” (Gustave Le Bon, 1895). 

Totuşi, comunităţile umane, indiferent de formă şi context, sunt 

sisteme ce tind spre armonie colectivă – altfel, nu am trăi în societăţi 

complexe, bazate pe reguli şi prescripţii de comportament. Şi asta datorită 

faptului că societăţile nu sunt constructe umane modulare, ce însumează 

aportul individual al membrilor – ele reprezintă ceva ce este mai mult decât 

suma părţilor. Oamenii de ştiinţă (din matematică, economie, biologie), 

gânditorii din domenii umaniste (filosofii, sociologii, psihologii) şi scriitorii 

(din domeniul science fiction, cu precădere) s-au preocupat de aspectele 

pozitive ale agregării sociale, inteligenţa colectivă fiind un domeniu central 

de interes. 

Deşi pare contraintuitiv, după depăşirea unui prag 2 (atunci când 

grupul devine suficient de mare şi suficient de eterogen), mărimea unui 

grup corelează pozitiv cu capacitatea conjugată a membrilor de a acţiona 

inteligent şi spre binele colectiv în situaţii caracterizate de risc ridicat şi / 

sau incertitudine: 

• La concursurile de tip „Vrei sa fii miliardar?” (Who Wants to Be A 

Millionaire?) concurenţii au trei opţiuni de sprijin dacă nu ştiu răspunsul la 

o întrebare: înjumătăţirea răspunsurilor posibile, apelarea unui prieten 

(considerat de respondent „expert” în domeniu) sau interogarea publicului 

(alcătuit din non-experţi). James Surowiecki 

(2005) a analizat modul în care răspunsurile 

„experţilor” se compară cu cele ale publicului. 

Dacă prietenii concurenţilor au răspuns corect 

la 65% dintre întrebări, publicul a intuit 

răspunsul bun în 91% din cazuri. Mai mult, 

autorul invocă un experiment în care 

2 Membrii grupurilor mici, formate din oameni cu opinii similare, au tendinţa de a gândi la 

fel şi de a lua decizii proaste în situaţii-limită: acest fenomen poartă numele de groupthink 

(gândire de grup).


participanţii au fost rugaţi să aproximeze numărul de jeleuri dintr-un borcan. 

Unii au avansat o cifră foarte scăzută, unii un număr foarte mare: media 

predicţiilor a fost de 871 de jeleuri în borcan, cu doar 21 mai multe decât 

numărul real. 

• Foldit este un joc de 

tip crowdsourcing ce a reuşit 

rezolvarea unui „puzzle” 

molecular a unui retrovirus 

ce a nedumerit comunitatea 

ştiinţifică timp de 10 ani. 

Cei aproximativ 260.000 

de jucători au descifrat 

secvenţele moleculare în mai 

puţin de 10 zile, manipulând şi îmbinând diverse secvenţe tridimensionale 

generate pe calculator ale ADN-ului retrovirusului (Khatib et. al., 2011). 

• The Office of Naval Research din cadrul US Navy a iniţiat un 

program ambiţios de studiu al modului în care indivizii pot crea strategii 

militare ofensive şi defensive (Jensen, 2011). Proiectul MMOWGLI (Massive 

Multiplayer Online WarGame Leveraging the Internet) este un joc-simulator, 

în care o tabără joacă rolul piraţilor din Cornul Africii şi cealaltă pe cel al 

task-force-ului însărcinat să protejeze navele şi să salveze pasagerii dacă 

aceştia sunt capturaţi. Jocul este extrem de realist: „piraţii” elaborează tactici 

şi strategii de atac, negociază răscumpărarea captivilor etc., iar tabăra taskforce-ului 

operează cu calcule ce privesc logistica necesară înarmării vasului, 

probabilităţi de atac şi alte 

aspecte juridice, financiare, 

operaţionale ce se întâlnesc şi 

în realitate. The Office of 

Naval Research speră ca 

jucătorii să genereze tactici de 

război specifice cu totul 

inovative, care să ajute ofiţerii 

însărcinaţi cu protecţia vaselor 

ce tranzitează Golful Aden 

în conturarea unor măsuri 

de prevenţie şi contracarare 

eficiente. 

17


18 

II.2. Tehnologia secolului al XXI-lea 

Tehnologia modernă nu reprezintă o simplă umbrelă conceptuală 

pentru multitudinea de instrumente (computere, smartphone-uri şi alte 

gadget-uri) şi software-uri (reţele de socializare, aplicaţii web 2.0 etc.) pe 

care le folosim pentru a comunica, lucra, a ne petrece timpul liber ş.a.m.d., 

ci o realitate socială redefinită de capacitatea hipertrofiată de a interacţiona 

cu semenii şi cu informaţia. 

Facebook, Ticketmaster, Twitter, 4chan, CNN.com, StumbleUpon, 

Craigslist şi alte câteva mii de site-uri din întreaga lume folosesc una dintre 

cele mai simple şi utile forme de crowdsourcing pentru a ajuta gigantul 

Google în demersul său de a scana, traduce şi face publice documente vechi, 

ce riscă să se piardă din cauza perisabilităţii hârtiei pe care sunt scrise. 

Începând cu anul 2009, siteurile 

menţionate folosesc o formă 

derivată a programului CAPTCHA 

- soft ce nu permite accesul 

programelor automate de tip 

spambot pe site-uri prin adresarea 

cerinţei către utilizatori de a 

transcrie câteva cuvinte scrise întro 

formă greu lizibilă. Programul, 

intitulat reCAPTCHA, foloseşte 

cuvinte pe care soft-ul Google nu a 

reuşit să le traducă. 

În doar câteva luni, cu un minim de efort, utilizatorii site-urilor ce 

folosesc reCAPTCHA au tradus peste 7.300 de ediţii ale „New York Times” 

(numerele apărute zilnic timp de 20 de ani). Google estimează că zilnic sunt 

afişate aproximativ 200 de milioane de bucăţi de text reCAPTCHA.


Smart mob-urile despre care discuta Rheingold sunt forme de 

agregare a grupului: fără tehnologia modernă (al cărei punct pivotal îl 

reprezintă Internetul şi tehnologiile derivate de comunicare one-to-many şi 

many-to-many), comunităţile nu ar fi putut genera inteligenţă colectivă la 

scară mare, din cauza limitărilor inerente, atât cele obiective (spaţiu, timp), 

cât şi cele subiective (capacităţile mental-cognitive 3 ale indivizilor). 

Sub denumirea de smart 

mob se ascund multe tipuri de 

grupuri eterogene: pot fi 

protestatarii egipteni şi tunisieni 

ce au folosit Facebook şi Twitter 

în cursul revoltelor din ţările 

MENA („Middle East and North 

Africa” – n. b. – acronim care 

desemnează o regiune ce se 

întinde din Maroc în Iran, care 

include majoritatea ţărilor din 

Orientul Mijlociu şi Maghreb) în 

2011, pentru a-şi coordona 

acţiunile de stradă sau a evita represaliile instituţiilor de forţă sau pot fi flashmob-uri 

ce comemorează moartea cântăreţului pop Michael Jackson, prin 

dansuri sincronizate. 

Astfel, tehnologia este atât o cauză a creşterii complexităţii 

mediului de securitate (din prisma facilitării şi accelerării procesului de 

globalizare şi a fenomenului avalanşei informaţionale), cât şi o soluţie de 

depăşire a limitelor vechilor modele de adaptare la realităţile politice, 

economice, sociale, culturale şi de securitate (acţionând ca mijloc de 

augmentare a potenţialului individual prin crearea unor reţele supraindividuale, 

ce creează şi mobilizează cunoaştere). 

III. Utilizarea crowdsourcing-ului în organizaţiile de intelligence 

Robert Steele (1992a, 1992b, 1996, 2002 ş.a.m.d.) este principalul 

promotor al utilizării comunităţilor inteligente în construcţia a ceea ce el 

numeşte arhitectura de „intelligence public” – un model de cooperare în care 

3 Antropologul britanic Robert Dunbar a teoretizat că numărul de relaţii sociale stabile faceto-face 

pe care un individ le poate întreţine este între 100-230, fapt ce rezultă din limitările 

de volum ale neocortexului uman. 

19


indivizii şi organizaţiile (guvernamentale, neguvernamentale, academice etc.) 

folosesc informaţii obţinute etic şi legal (în special OSINT) pentru 

beneficiul comun şi colectiv al unei naţiuni „smart”. Crowdsourcing-ul 

poate contribui la realizarea acestei arhitecturi în mai multe modalităţi: 

• Ameliorarea calitativă a ciclului de intelligence, în special pe 

palierul analitic-predictiv. 

Problemele complexe, multifaţetate şi dificil de administrat mental, 

cu care se confruntă experţii în intelligence în mod regulat, sunt supuse 

riscului unei interpretări analitice greşite. Cauzele sunt numeroase: bias-uri 

şi limite cognitive ale analistului, existenţa unor date contradictorii sau a 

unui bagaj voluminos de informaţii brute, în limbi şi formate greu accesibile 

etc. Predicţiile analiştilor au rolul orientării deciziei strategice a 

beneficiarilor – o miză importantă a muncii de intelligence, cu costuri 

asociate în caz de eşec extrem de mari. Pornind de la fundamente greşite 

(acurateţea, calitatea sau profunzimea analizei), predicţiile devin vulnerabile 

sub aspectul calităţii. Folosirea comunităţilor de indivizi interesaţi să 

participe anonim la interpretarea evenimentelor, discriminarea informaţiilor 

nerelevante, sintetizarea datelor importante sau conturarea unor predicţii 

(prin intermediul unei platforme web ce foloseşte un script bazat pe metoda 

Delphi, de exemplu) poate ajuta structurile analitice ale unui serviciu de 

informaţii în validarea sau modificarea analizelor şi predicţiilor proprii. 

De exemplu, în 1986, naveta spaţială Challenger a explodat la 73 de 

secunde de la lansare. Bursa a reacţionat imediat: cei 4 contractori care au 

furnizat piese de construcţie pentru racheta americană au cunoscut fluctuaţii 

ale preţului acţiunilor. 3 dintre cele 4 firme menţionate au înregistrat 

pierderi minore, dar cea de-a patra companie, Morton Thiokol, a suferit o 

scădere de 12 puncte procentuale în decursul unei singure sesiuni. Nimeni 

nu formulase public vreo acuzaţie asupra contractorilor, dar milioanele de 

traderi au intuit, colectiv, că piesele provenite de la Morton Thiokol sunt 

cele responsabile de catastrofă. Abia după 6 luni, o comisie guvernamentală 

de experţi a conchis că, într-adevăr, piesele celui de-al patrulea contractor au 

dus la explozia navetei Challenger. 

Astăzi, în mediul business, există numeroase firme ce folosesc 

capacitatea predictivă a grupurilor mari, eterogene şi nestructurate pentru a 

lua decizii strategice: Motorola, Hewlett-Packard, Renault, Pfizer, Siemens, 

Arcelor Mittal, Microsoft, France Telecom, Google şi General Electric sunt 

doar câteva dintre organizaţiile ce întreţin sau uzitează rezultate generate de 

platforme de predicţie. 

20


• Armonizarea strategiilor organizaţiilor de intelligence la 

nevoile şi aşteptările comunităţii. 

Deşi pare o mişcare îndrăzneaţă, poate chiar utopică pentru un 

serviciu de intelligence ce foloseşte secretul ca resursă pivotală a activităţii, 

externalizarea către comunitate poate reprezenta o componentă de strategie 

de comunicare publică a instituţiei. Integrarea comunităţii în elaborarea 

întregului plan de activitate a unui serviciu de informaţii nu este nici 

dezirabilă, nici eficientă - motivele sunt de la sine înţelese. Totuşi, definirea 

liniilor mari de orientare strategică a intelligence-ului naţional prin 

includerea părerii colective este o datorie în principal etică a instituţiilor 

însărcinate cu asigurarea protecţiei şi promovării intereselor colectivităţii. 

Spre exemplificare, Wikimedia Foundation, organizaţia care 

administrează proiectul Wikipedia şi cele derivate, a întreprins un exerciţiu 

de crowdsourcing ce a conturat strategia companiei pentru perioada 2011- 

2016 (Newstead, Lanzerotti, 2010). Utilizatorii au creat o mare parte din 

documentul strategic, definind coerent, coeziv şi inteligibil direcţiile de 

dezvoltare pe care Wikimedia s-a angajat să le urmeze timp de 5 ani. Au 

existat, bineînţeles, zone de decizie internă: prioritizarea direcţiilor şi 

transpunerea lor într-un business-plan a rămas în sarcina forurilor 

decizionale ale companiei. 

Numărul mare de contributori şi formula participativă perfect 

democratică de luare a deciziei au garantat faptul că niciun potenţial terţ 

cu rele intenţii nu a avut puterea de a orienta strategia Wikimedia pe un 

făgaş greşit. 

III.1. Avantaje şi riscuri ale utilizării crowdsourcing în intelligence 

Crowdsourcing-ul nu este un panaceu, ci o soluţie punctuală pentru 

depăşirea unor limite ale activităţii de intelligence. Nu trebuie pierdut din 

vedere faptul că, dincolo de avantaje, o astfel de iniţiativă incumbă riscuri – 

elaborarea unei asemenea iniţiative trebuind să pornească de la o evaluare 

lucidă a zonelor de utilitate şi a ecuaţiei „beneficii – pericole” asociată cu 

fiecare din aceste zone. Trebuie precizat că avantajele şi riscurile avansate 

în schema următoare nu se află în corelaţie. 

21


22 

Avantaje Riscuri 

Rapiditate – Smart mobs 

reacţionează imediat la evenimente 

semnificative. 

Stabilitate – Ecologia grupului face 

ca individualităţile să ocupe un loc 

secund în influenţarea calităţii unui 

material: pierderile sunt înlocuibile. 

Cost redus – Pregătirea unui analist 

este un proces costisitor şi cronofag: 

comparativ, folosirea resurselor 

comunităţii costă puţin. 

Abordare holistică – Grupurile 

mari, de persoane care nu se cunosc 

face-to-face încurajează circulaţia 

ideilor noi, a abordărilor insolite şi a 

gândirii out of the box. 

„Aurea mediocritas” – În grupuri 

suficient de mari, orice abatere / 

deviaţie, indiferent de magnitudine, 

nu influenţează semnificativ din 

punct de vedere statistic media şi 

mediana populaţiei de referinţă. 

Construirea comunităţii – Prin 

exerciţii de transparenţă şi de 

apropiere onestă de comunitate se 

creează premisele apariţiei unei 

culturi de securitate asumată la nivel 

naţional. 

Recrutarea performerilor – 

Tehnologiile web permit evaluarea 

în timp a calităţii sintezelor, 

analizelor, predicţiilor: cei mai buni 

ies în evidenţă. 

Folosirea inadecvată a analizelor / 

predicţiilor – Grupul devine viabil ca resursă 

doar dacă îndeplineşte anumite condiţii de 

mărime, eterogenitate etc. Folosirea comunităţii 

înainte de atingerea acestor praguri poate duce 

la obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare şi la 

decredibilizarea metodei. 

„Soluţia miracol / panaceu” – Nu toate 

domeniile de intelligence sunt pretabile la 

crowdsourcing. 

Disiparea responsabilităţii analistului – 

crowdsourcing-ul nu oferă soluţii „la cheie”, ci 

doar un mijloc de ajustare a analizelor / 

predicţiilor realizate de experţi în cadrul 

organizaţiei de intelligence. 

„Efecte perverse” – o astfel de iniţiativă poate 

fi privită cu suspiciune sau într-o cheie 

tendenţioasă de către opinia publică, mai ales în 

spaţiile care au cunoscut o perioadă de dictatură 

(serviciile de informaţii ca organe de represiune 

politică). 

Rezultate inacceptabile moral – comunitatea, 

neangajată legal, poate propune căi de acţiune 

neconforme cu dreptul internaţional 

(comunitatea poate resimţi ostilitate faţă de o 

minoritate pe care o vrea suprimată). 

Aşteptări înşelate – un serviciu de informaţii 

nu poate garanta utilizarea informaţiei transmisă 

beneficiarului conform intenţiilor emitentului. 

Totuşi, prin prisma formulării iniţiativei, 

instituţiile de intelligence pot fi considerate 

responsabile de către comunitate pentru lipsa 

rezultatele palpabile.

Bibliografie 


1. Dedijer, Stevan, Development & Intelligence 2003-2053 în National 

Security and The Future Journal, 2002. 

2. Holland, John, Studying Complex Adaptive Systems în Journal of 

Systems Science and Complexity, nr. 19, pp. 1-8, 2006, articol disponibil la adresa: 

http://hdl.handle.net/2027.42/41486. 

3. Howe, Jeff, The Rise of Crowdsourcing în Wired Magazine, 2006, 

articol disponibil la adresa: http://tinyurl.com/6fl5h52. 

4. Jensen, Garth, MMOWGLI: An Experiment in Generating Collective 

Intelligence, 2011, în Armed with Science, articol disponibil la adresa: 

http://tinyurl.com/6ybp97c 

5. Khatib, Firas et. al., Crystal structure of a monomeric retroviral 

protease solved by protein folding game players în Nature Structural & Molecular 

Biology, 2011, articol disponibil la adresa: http://tinyurl.com/3df5gqd 

6. Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Filipeştii de Târg, Editura 

Antet XX Press, 1895 (2007). 

7. Newstead, Barry şi Lanzerotti, Laura, Can You Open-Source Your 

Strategy? în Harvard Business Review, 2010, articol disponibil la adresa: 

http://tinyurl.com/6e3h8cb. 

8. Rheingold, Howard, Smart Mobs: The Next Social Revolution, New 

York, Editura Basic Books, 2002. 

9. Steele, Robert, E3I: Ethics, Ecology, Evolution and Intelligence, 1992a, 

în Whole Earth Review, fall edition. 

10. Steele, Robert, Open Source Intelligence Clarifies Global Threats, 

1992b, în AFCEA International, fall edition. 

11. Steele, Robert, Creating a Smart Nation: Strategy, Policy, Intelligence 

and Information în Government Information Quarterly, Volume 13, Number 2, pp. 

159-173, 1996. 

12. Steele, Robert, The New Craft of Intelligence, New York, OSS 

Publishing Company, 2002. 

13. Surowiecki, James, The wisdom of crowds, New York, Anchor Books 

– Random House, 2005. 

23


24 

Managementul modern 

în cadrul organizaţiilor de intelligence 

Adrian POPESCU 


e-mail: adrianpopescu@sri.ro 

Abstract 

The transformation and reorganization process of national security 

structures requires, inevitably, a change of the organizational culture. 

Within these structures there is a tendency to create a strong 

organizational culture, quality-oriented, involving the existence of values, beliefs, 

perceptions and representations based on this principle. Developing a qualityoriented 

organizational culture determined for all groups in the organization 

(regardless of the hierarchical level, training or complexity of specific tasks) a 

consistent approach to activities within the organization and in relation to the 

environments in which it operates. 

Keywords: intelligence, organizational culture, knowledge, evolution, 

management. 

Introducere 

Intrat în vocabularul managementului în a doua jumătate a anilor 

1990, cu ocazia primei conferinţe internaţionale dedicate managementului, 

iniţiată de profesorul Igor Ansiff, în cadrul Universităţii Vanderbilt, 

managementul strategic reprezintă un proces dinamic de aliniere a 

strategiilor, performanţelor şi rezultatelor, aplicabil oricărui domeniu de 

activitate. Managementul strategic presupune combinaţia a patru elemente: 

oameni (resursa umană), leadership, tehnologii şi procese. 

Procesul de transformare şi reorganizare a structurilor din domeniul 

securităţii naţionale determină inevitabil şi transformarea („îmbunătăţirea”, 

„perfecţionarea”) culturii organizaţionale, în scopul orientării către calitate 

şi eficientizare printr-un leadership performant, prin sporirea gradului 

de profesionalizare a personalului, şi printr-un management eficient al 

resurselor umane, asigurând astfel un un management al calităţii totale.


Dezvoltarea unei culturi organizaţionale orientate spre calitate 

determină pentru toate grupurile din organizaţie (indiferent de nivelul 

ierarhic, de pregătire sau de complexitatea misiunilor specifice) un mod de 

abordare unitară a activităţilor din interiorul organizaţiei, precum şi în 

relaţie cu mediile în care aceasta funcţionează. 

Această abordare omogenă a realităţii din interiorul şi exteriorul 

organizaţiei este realizată datorită valorilor şi normelor de conduită impuse 

prin promovarea în cadrul acesteia a principiilor managementului calităţii. 

Provocările noului mileniu 

Modificarea dramatica a contextului de securitate şi a modelelor 

funcţionale organizaţionale, cu cauzalitate multiplă (globalizarea, progresul 

asimptotic al tehnologiei, decredibilizarea unor modele de conducere clasice 

ca urmare a crizei economice profunde) impun o reevaluare a modului în 

care trebuie abordat managementul organizaţional. Din această perspectivă, 

se impune şi o analiză atentă şi, dacă este cazul, o reevaluarea modului în 

raspund structurile de intelligence la noile provocări. 

Astfel, globalizarea are un impact major asupra activităţii de 

intelligence, în sensul că lansează provocări la adresa comunităţilor de 

informaţii pe linia creşterii capabilităţilor proprii de exploatare a surselor 

deschise şi de accesare a expertizei externe, concomitent cu „reducerea” 

distanţei dintre producătorul şi consumatorul de intelligence. 

Din această perspectivă, evaluarea complexă a stării de securitate şi 

a modului în care organismele competente răspund acestor circumstanţe 

scoate în evidenţă următoarele: 

Ameninţările devin mai complexe şi mai extinse, atât în interiorul 

statelor, cât şi în plan internaţional. Statele-naţiune şi actorii non-statali, 

activând împreună sau separat, au un acces sporit la informaţia acţionabilă, 

mecanismele financiare globale şi capabilităţi distructive, inclusiv la arme 

de distrugere în masă. Noile problematici de intelligence, multe dintre ele 

conexate dezvoltării tehnologice şi ştiinţifice, determină formarea de noi 

experţi, respectiv de noi beneficiari, pe toate segmentele de guvernare. 

Cerinţele analitice depăşesc frecvent capacităţile interne ale 

comunităţilor de intelligence, obligând factorii de decizie la măsuri dure 

în direcţia dezvoltării acestora. 

25


Interconectivitatea istorică dintre intelligence, strategie şi politică 

este din ce în ce mai dificil de manageriat într-un mediu în care informaţia 

circulă din ce în ce mai rapid, marcat de o relaţie mai strânsă ca niciodată 

între membrii comunităţii de intelligence, decidenţii politici şi experţi 

externi. În paralel, sunt tot mai greu de contracarat tendinţele de 

birocratizare a intelligence-ului, tehnicile eficiente de lucru fiind esenţiale 

inclusiv pentru contracararea politizării. Cu toate acestea, un leadership 

solid este garanţia menţinerii obiectivităţii analitice. 

Beneficiarii interconectaţi în reţea utilizează la scară din ce în ce 

mai mare surse alternative pe care le consideră mai utile şi oportune decât 

produsele de intelligence – sau sunt, pur şi simplu, suficient de bune – în 

respectarea termenelor vizate. În acelaşi timp, analiştii pierd, în continuare, 

avantajul competitiv în privinţa problemelor complexe de securitate 

naţională şi devin din ce în ce mai dependenţi de informaţiile din surse 

deschise şi de cooperarea cu partenerii externi. 

Opţiunile analiştilor privind carierele proprii devin din ce în ce 

mai numeroase şi atractive în afara comunităţii de informaţii. Managerii se 

văd obligaţi să motiveze şi să reţină o forţă de muncă ce tinde să opteze în 

favoarea exploatării acestor opţiuni, în detrimentul celor din interiorul 

comunităţii, considerate mai puţin atractive, fapt repercutat asupra 

exploatării tehnologiilor colaborative de ultimă generaţie, accesării celor 

mai bune surse deschise de informare şi colaborării cu omologi aparţinând 

organizaţiilor externe din domeniul intelligence. 

Managerii au nevoie de training de calitate în vederea ridicării 

standardelor de management, necesare pregătirii şi perfecţionării resurselor 

umane din cadrul comunităţii de intelligence. Într-un mediu de lucru 

tensionat, managementul eficient pe fiecare segment de activitate este 

esenţial în buna orientare a analiştilor, în prezervarea subiectivităţii şi a 

integrităţii procesului de intelligence. Managerii vor trebui să îndeplinească 

inclusiv rolul de lider. 

Instituţiile specializate în pregătire profesională şi training, care 

dispun de toate resursele necesare, sunt foarte importante în conetxtul 

globalizării. Comunitatea care nu dispune de structuri de profil nu poate 

avea pretenţia că îşi profesionalizează resursele umane în conformitate cu 

principiile erei informatizate. 

O „Universitate Naţională de Intelligence” ar avea misiunea de a 

încorpora, prezerva şi creşte vastul segment al cunoaşterii profesionale 

asociate intelligence-ului. De asemenea, ar contribui la educarea actanţilor 

în intelligence – furnizori şi beneficiari – întrucât reformarea comunităţii 

26


de informaţii nu poate reuşi decât dacă respectiva comunitate şi principalele 

instituţii politice de conducere a ei au obiective şi strategii comune în 

îndeplinirea lor. 

Mesajul de bază pentru nucleul analitic al unei comunităţi de 

intelligence care îşi pierde competitivitatea în era informaţională este să nu 

„sune retragerea”, să-şi sporească capabilităţile şi să exploateze cât mai 

agresiv noile tehnologii, investind în expertiza resurselor umane şi în 

parteneriate, în special în lumea ştiinţifică (Gannon, 2008) 1 . 

Mai mult, raportându-se la evenimentele din 11 septembrie 2001 

şi la problematica armelor de distrugere în masă din Irak, Gregory 

F. Treverton (2003) accentuează necesitatea „instituţionalizării lecţiilor 

învăţate” (the institutionalized “lessons learned” capacity), asociind sub 

această formulă nevoia de a valorifica, atât eşecurile, cât şi reuşitele, mai 

ales acele reuşite „care nu au rezultat ca urmare a unor doctrine 

prestabilite” 2 . Aspectul este sintetizat de Mark Lowenthal (2008) în 

„Analyzing Intelligence: Origins, obstacles, and innovations” sub forma a 

patru întrebări: 

Ce am învăţat (sau ce credem că am învăţat)? 

Ce este diferit? 

Ce anume trebuie să facem în continuare? 

Încotro ne îndreptăm? 3 

Procese de intelligence 

Procesul de intelligence, aşa cum este cunoscut în orice prezentare 

clasică, dar şi în foarte multe site-uri de specialitate pe Internet, urmează 

un flux de tratare a informaţiilor format din cinci etape, cunoscut ca ciclul 

de intelligence. 

Producţia de intelligence urmează un proces ciclic, o serie de măsuri 

repetate şi interdependente care adaugă valoare datelor primare stocate în 

bazele de date şi creează un produs transformat în mod substanţial. 

1 John C. Gannon, Managing Analysis in the Information Age în GEORGE, Roger Z. şi 

BRUCE, James B., Analyzing Intelligence: Origins, obstacles and innovations, 2008, p. 215 

2 Gregory F. Treverton, Reshaping National Intelligence for an Age of Information, 

Cambridge, Cambridge University Press, 2003, p. 11-13 

3 Mark M. Lowenthal – „Intelligence in Transition: Analysis after September 11 and Iraq”, 

în George, Roger z. şi Bruce, James B., „Analyzing Intelligence: Origins, obstacles, and 

innovations”, 2008, p. 226 

27


Deşi procesul de intelligence este complex şi dinamic, mai multe 

funcţii / componente pot fi distinse de ansamblu. Din această perspectivă, 

procesul intelligence clasic cuprinde următoarele etape: planificarea, 

colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea produselor intelligence. 

Acest model păstrează o particularitate obligatorie de 

compartimentare a oricărei activităţi intelligence, cerinţă necesară şi astăzi 

pentru protejarea metodelor şi, în special, a surselor de informaţii care 

utilizează şi surse închise (secrete) (Sebe, 2010) 4 . 

Planificare, stabilire cerinţe şi direcţionare reprezintă definirea de 

către decident, la un nivel înalt de abstractizare, a cunoştinţelor necesare 

pentru a lua decizii. Cerinţele sunt traduse în termeni de informaţii 

solicitate, apoi în date care trebuie să fie colectate. 

Colectare: sursele tehnice şi umane sunt adresate pentru a se colecta 

datele brute cerute. Surse pot fi disponibile în mod deschis sau închis, fiind 

accesate prin diverse metode. Aceste surse şi metode sunt cele mai fragile şi 

protejate elemente ale procesului. 

Surse de inteligenţă pot fi: human intelligence (HUMINT), imagery 

intelligence (IMINT), signals intelligence (SIGINT), electromagnetic 

signals monitoring (ELINT), open source intelligence (OSINT) etc.. 

Procesare: datele colectate sunt procesate (ex. traduceri din alte 

limbi, decriptări), indexate şi organizate. Progresul în atingerea cerinţelor 

planului de colectare este monitorizat, iar modul de abordare poate fi rafinat 

pe baza datelor primite. 

Analiza: baza de informaţii este procesată folosindu-se tehnici de 

estimare sau inferenţiale care combină datele surselor în încercarea de a da 

răspuns la întrebarea solicitatorului. Datele sunt analizate (descompuse pe 

componente şi studiate) şi soluţiile sunt sintetizate (construite plecând de la 

evidenţele acumulate). Subiectele analizelor sunt modelate şi se pot face noi 

cerinţe pentru colectări şi procesări adiţionale. 

Analiza în domeniul intelligence a fost mereu importantă deoarece 

prin aceasta se generează înţelegerea. Importanţa înţelegerii „concurenţei” 

a fost recunoscută de strategul militar Sun Tzu 5 încă din sec. VI I.H.. 

Această necesitate de a-şi cunoaşte adversarul era afirmată prin folosirea 

spionilor: „cunoaşterea aprofundată nu poate fi obţinută prin fantome 

4 

Sebe Marius, Despre intelligence, Bucureşti, Revista Română de Studii de Intelligence 

nr. 3, octombrie 2010 

5 

Sun Tze, Arta războiului, Editura Antet, 2004 

28


şi spirite, dedusă din fenomene, sau prin raportare la standardele Raiului, 

ci trebuie dobândită de la oameni deoarece reprezintă cunoaştere 

adevăratei situaţii a duşmanului”. 

Diseminarea: în cele din urmă, informaţia este diseminată către 

consumatori în formate diverse, plecând de la imagini dinamice ale sistemelor 

militare de război şi până la rapoarte formale către politicieni. 

Se pot distinge trei categorii de rapoarte de inteligenţă tactică şi strategică 

formale: current intelligence reports sunt rapoarte tip ştiri, care descriu 

evenimente recente sau indicatori şi avertismente; basic intelligence reports 

furnizează descrieri complete ale unei situaţii specifice (ex. ordinea de luptă 

sau situaţii politice) şi intelligence estimates, rapoarte care încearcă să 

prevadă posibile situaţii viitoare ca rezultat a stării şi constrângerilor curente. 

Produsele de intelligence sunt diseminate către utilizator, furnizând 

răspunsuri la interogări şi estimări ale acurateţei produsului livrat. 

Noi abordări în secolul 21 

Producerea intelligence-ului guvernamental în Era Informaţională 

a suferit o schimbare paradigmatică, astfel încât procesul intelligence 

să se desfăşoare sub imperiul condiţiilor impuse de paradigma diamant 

(Steele, 1998) 6 . 

Figura 1. Procesul de intelligence liniar vs. diamant (sursa: http://www.phibetaiota.net 

/wp-content/uploads/2009/08/Linear-versus-Diamond-Paradigm1.jpg) 

6 Steele, Robert David, New craft of intelligence, 2002 

29


Vechea paradigmă, cea liniară, se bazează pe un model de 

intelligence, specific secolelor 19 şi 20, prin care consumatorul discuta cu 

planificatorii intelligence, aceştia cu cei ce colectează informaţiile, care 

ajung la surse, obţin informaţiile pentru analişti, care închid ciclul prin 

diseminarea produsului de intelligence către consumator. 

Acest model nu numai că era prea încet şi greoi, dar nu poate fi 

funcţional când în jurul sistemului există un mediu cu o agendă în continuă 

schimbare, plină de subiecte şi nuanţe care sunt dificil de comunicat prin 

intermediari. 

Paradigma diamant impune un model prin care consumatorul 

contactează direct analistul şi colectorul, iar în multe ocazii ajunge chiar 

la sursă (atunci când este posibil prin nivelele de clasificare intelligence). 

În acelaşi timp, jucătorii de pe piaţa intelligence, indiferent că acesta 

este intelligence politic, economic, de afaceri, militar, cultural, etnic-religios 

etc., au fost obligaţi să treacă de la arhitectura „înaintării” – „push” 

la arhitectura „tragerii” – „pull”, datorită dezvoltării fără precedent 

a diseminării electronice. 

În secolul 20, diseminarea intelligence-ului se desfăşura conform 

arhitecturii „push”, când mediul informativ referitor la derularea 

evenimentelor utiliza spaţiul transmisiilor Erei Industriale, în care analistul 

de intelligence selecta dintr-o cantitate de informaţii ceea ce el credea că 

utilizatorii ar trebui cel mai mult să cunoască. De cele mai multe ori, aceste 

produse de intelligence erau „înaintate” (push) în cadrul unor termene fixe 

ori după un program dictat de capacitatea de lucru a analistului. 

În secolul 21, mediul informativ funcţionează sub imperiul şi în 

spaţiul transmisiilor Erei Informaţionale, în care diseminarea electronică 

schimbă complet arhitectura, în sensul că utilizatorii produselor de 

intelligence au la dispoziţie mari cantităţi de informaţii, iar deciziile privind 

tipul de informaţii care ajunge la aceştia, nivelul de detaliere, formatul 

documentelor, iar mai presus de orice momentul când trebuie să ajungă, 

revin utilizatorilor. 

30 

Fluxuri şi sisteme informaţionale 

Managementul oricărei companii care se respectă se bazează, într-o 

măsură mai mare sau mai mică, pe intelligence-ul privat, iar capacitatea 

acestuia de a recunoaşte valoarea noului în fluxul informaţional, de a-l 

asimila şi de a-l aplica în funcţie de necesităţile derulării afacerilor asigură


eficacitatea procesului decizional la acest nivel. Abilitatea unei companii de 

a obţine şi utiliza intelligence-ul privat devine tot mai importantă pe măsură 

ce debitul informaţional referitor la dinamica pieţei sporeşte, iar 

incertitudinile privind oportunităţilor viitoare se intensifică (Purcărea, 

Constantinescu, 2003) 7 . 

Formarea culturii de intelligence reprezintă o prioritate a oricărui 

demers educativ prin cunoaştere, iar coordonarea factorilor implicaţi 

ONG-uri, medii academice, instituţii cu atribuţii în domeniu ar trebui 

să devină o nouă responsabilitate a Comunităţii Naţionale de Informaţii. 

Conceptul de informaţie este un concept de mare generalitate, 

întâlnindu-se în absolut toate activităţile umane şi în natură. Nu este posibil 

nici un sistem natural sau social fără schimb de informaţii, atât între 

sistemul respectiv şi alte sisteme, cât şi în interiorul sistemului propriu, între 

componentele acestuia. 

Între componentele (elementele) oricărui sistem şi/sau între sisteme, 

informaţiile iau naştere, în mod aleator sau determinist, locul de emitere a 

informaţiei numindu-se ,,sursă”, iar locul de destinaţie ,,receptor”. Între 

sursă şi receptor informaţia circulă printr-un canal de comunicaţie. 

Pentru realizarea unor produse materiale sunt necesare transmiterea 

şi utilizarea unor informaţii. 

Fluxul informaţional reprezintă totalitatea informaţiilor transmise 

într-un interval de timp determinat, de la o sursă de informaţii la un receptor 

printr-o mulţime de canale informaţionale (Vădana, 2011) 8 . Este caracterizat 

prin anumite caracteristici - lungime, viteză de deplasare, fiabilitate, cost etc. 

Configuraţia fluxului informaţional este determinată, în principal de: 

- conţinutul informaţiei; 

- scopul informaţiilor vehiculate; 

- poziţia în structura organizatorică a centrelor emiţătoare şi receptoare, 

respectiv natura relaţiilor dintre acestea; 

- viteza de prelucrare; 

- lungimea şi capacitatea de transport a canalelor de comunicare. 

Fluxurile sunt ascendente, descendente şi orizontale. 

Printre elementele acestuia se numără conţinutul, volumul, sensul, 

frecvenţa (ritmicitatea cu care sunt transmise informaţiile), fiabilitatea 

(caracteristica prin care conţinutul unei informaţii nu este denaturat prin 

prelucrările suferite), calitatea (totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale ale 

7 Purcărea, Anca & Niculescu, Cristian & Constantinescu, Doina – Curs Management, 2003 

8 Vădana, Ioan Iustin - Managementul informaţional, 2011 

31


datelor şi informaţiilor. Definitorie în acest caz este capacitatea fluxului de a 

asigura date, informaţii şi produse disponibile în timp), procesul de obţinere 

şi costul (cheltuieli operate pentru asigurarea resurselor informaţionale 

necesare realizării obiectivelor stabilite). 

Un sistem informaţional cuprinde mai multe fluxuri informaţionale, 

precum şi o mulţime de conexiuni ce se stabilesc între diferite componente 

ale acestora. 

Sistemul informaţional poate fi definit drept ansamblul integrat şi 

ierarhizat de procese informaţionale, procedee, mijloace, metode, echipamente, 

programe şi relaţii care asigură cadrul de realizare a resurselor informaţionale şi 

posibilitatea transformării lor în produse informaţionale necesare fundamentării 

deciziilor, în vederea realizării obiectivelor organizaţiei. 

Un sistem informaţional specific activităţii de intelligence reprezintă 

„itinerariul” unei informaţii de la obţinere până la clasare ori distrugerea 

acesteia sau traiectul pe care îl parcurge informaţia respectivă ori o categorie 

de informaţii similare, de la sursă şi până la beneficiar sau utilizator. 

Funcţionalitatea oricărui sistem informaţional este condiţionată 

într-o proporţie semnificativă de existenţa unor circuite şi fluxuri 

informaţionale. 

Sistemul informatic are obiective similare şi îndeplineşte în mare 

măsură aceleaşi funcţii ca şi sistemul informaţional. Acesta poate fi definit 

drept ansamblul integrat şi ierarhizat de procese informaţionale, procedee, 

mijloace, metode, echipamente şi relaţii care asigură cadrul de realizare a 

resurselor informaţionale şi posibilitatea transformării lor în produse 

informaţionale necesare fundamentării deciziilor, în vederea realizării 

obiectivelor organizaţiei. 

32 

Evaluarea performanţelor 

Organizaţia trebuie să dezvolte proceduri clare cu privire la 

evaluarea performanţelor (Loch, Johnson, 2010) 9 . În acest sens trebuie avute 

în vedere: 

1. feedback-ul beneficiarilor; 

2. uşurinţa accesării şi utilizării surselor deschise şi a instrumentelor 

oferite analiştilor din cadrul comunităţii de informaţii; 

3. viteza de reacţie; 

9 Loch K. Johnson - The Oxford Handbook of National Security Intelligence, Oxford 

University Press, 2010, Cap. VI Assessing Intelligence Performance - John A. Gentry


4. acurateţea analizelor tactice şi strategice; 

5. gradul de colaborare la realizarea acestora. 

Opinia majorităţii specialiştilor este că nu există o teorie generală a 

performanţei în intelligence, însemnând identificarea criteriilor după care se 

poate realiza o analiză pertinentă a activităţii serviciilor: ce fac serviciile 

secrete în general, dacă performanţa lor este bună, proastă sau mediocră, 

cum sunt eşecurile rare, dar proeminente în comparaţie cu performanţele şi 

cum ignorarea performanţei diferitelor tipuri de activităţi de intelligence 

afectează evaluarea tuturor serviciilor de informaţii. 

Deşi intelligence-ul de succes depinde de activităţile organizaţiilor de 

informaţii, de asemenea, aceasta are la bază politici eficiente şi controlul liderilor 

în ceea ce priveşte implementarea politicii de către agenţiile de informaţii 

nonguvernamentale, ministerele de apărare ministerele de externe şi deciziile 

luate pe câmpul de luptă şi acţiunile în afara controlului serviciilor de informaţii. 

Consecinţele strategice ale folosirii intelligence-ului de către state 

depind în mod special de structurile de intelligence care se ocupă de 

culegerea şi analiza informaţiilor, în acest sens fiind identificate patru 

misiuni de substanţă ale serviciilor de informaţii: (1) monitorizarea 

(2) identificarea ameninţării (3) identificarea oportunităţilor şi (4) prognoze. 

Succesul performanţei fiecăreia dintre cele patru direcţii implică 

sarcini subordonate, doar unele dintre acestea fiind în responsabilitatea 

iniţială a serviciilor de informaţii. 

Concluzii 

Începutul acestui mileniu va rămâne în istorie nu prin conflictele 

militare care l-au marcat şi nici prin evenimentele politice, ci prin intrarea 

într-o nouă fază a revoluţiei informaţiilor. Domeniul intelligence impune 

derularea, pe de o parte, a unui proces de integrare intrinsecă, menit să 

asigure sinergia sistemului (gradul de integrare poate fi consecinţa 

dominantă a politicilor de management informaţional), iar – pe de altă parte – 

a unui proces de integrare prin informatizare, de fapt, o strategie globală, 

care pleacă de la premisa unui management integrat, orientat pe proces. 

Strategia de integrare prin informatizare a organizaţiilor de 

intelligence are la bază două obiective, puternic corelate: optimizarea 

procesului managerial şi de execuţie, prin utilizarea unui sistem avansat 

de management informaţional, şi – respectiv – construirea unei strategii 

33


şi a unui sistem de instruire destinate atât dezvoltării, cât şi antrenării 

factorilor decizionali, indiferent de nivelul la care se află. 

Optimizarea proceselor manageriale şi de execuţie printr-un sistem 

avansat de management informaţional poate avea la bază următoarele 

elemente conceptuale: 

• utilizarea tehnicilor de tip flux de activităţi integrat, care 

conectează etapele specifice, operaţionale, la procesele manageriale şi de 

execuţie ale sistemului global; 

• operaţiile integrate (management pe proces), care previn o 

fundamentare a activităţii bazate pe funcţii şi garantează un flux continuu de 

informaţie între structurile funcţionale şi celelalte segmente componente ale 

sistemului militar. În mod evident, operaţiile integrate induc în toate 

procesele manageriale calitate şi eficienţă; 

• informaţia executivă, special pregătită, la care se adaugă sistemele de 

avertizare timpurie, care măresc transparenţa informaţiei atât pentru control 

(indiferent de nivelul decizional), cât şi pentru procesele de luare a deciziei. 

Aceste aspecte sunt integrate organic managementului acţiunii militare, 

concept care presupune, într-o succesiune de etape, planificarea acţiunii 

respective prin formularea de obiective (strategice sau operative/operaţionale), 

conducerea procesului (organizarea procesului condus), în care scop se 

determină o strategie corespunzătoare (care se implementează), impunându-se 

totodată asigurarea resurselor necesare, controlul realizării strategiei pentru care 

s-a optat, la care se adaugă ajustarea acesteia în vederea atingerii obiectivelor 

propuse şi evaluarea performanţelor. 

Asigurarea capacităţii de pregătire şi fundamentare a deciziei la 

nivelul sistemului informaţional-decizional, precum şi optimizarea 

mecanismelor decizionale reprezintă probleme deosebit de importante, care 

se soluţionează prin utilizarea unor instrumente specifice diferite, dintre care 

pot fi menţionate managementul riscurilor (riscurile asociate obiectivelor pe 

care şi le propune sistemul informaţional-decizional respectiv); elaborarea şi 

analiza de scenarii pentru evaluare şi prognoză, prin identificarea celor mai 

importanţi factori care pot influenţa fenomenul analizat; planificarea 

strategică în condiţii de incertitudine, luându-se în considerare posibilele 

strategii de răspuns la acestea, pe baza unor scenarii proiectate; simulări şi 

jocuri strategice (politico-militare, economice, de intelligence), destinate 

analizei şi fundamentării deciziei, având rolul de a preveni eventuale situaţii 

critice care pot apărea în mediul informaţional-decizional. 

34

Bibliografie 


1. John C. Gannon, Managing Analysis in the Information Age în George, 

Roger Z. & Bruce, James B., Analyzing Intelligence: Origins, obstacles, and 

innovations, Georgetown University Press, Washington DC, 2008. 

2. Gregory F. Treverton, Reshaping National Intelligence for an Age of 

Information, Cambridge, Cambridge University Press, 2003. 

3. Mark M. Lowenthal, Intelligence in Transition: Analysis after 

September 11 and Iraq, în George, Roger z. & Bruce, James B., Analyzing 

Intelligence: Origins, obstacles, and innovations, Georgetown University Press, 

Washington DC, 2008. 

4. Sebe Marius, Despre intelligence, Bucureşti, Revista Română de Studii 

de Intelligence nr. 3, octombrie 2010. 

5. Sun Tze, Arta războiului, Editura Antet, 2004 

6. Steele, Robert David, New craft of intelligence, februarie 2002. 

7. Purcărea, Anca & Niculescu, Cristian & Constantinescu, Doina – Curs 

Management, 2003 Universitatea din Bucureşti accesibil la adresa 

http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/management/cuprins.htm 

8. Vădana, Ioan Iustin - Managementul informaţional, 2011, accesibil la 

adresa http://academiclink.ro/ Management/ managementul- informationalinformatia- 

sistemul- informational-i- fluxurile- informationale.html 

9. Johnson, Loch K. - The Oxford Handbook of National Security 

Intelligence - Gentry, John A. - Cap. VI Assessing Intelligence Performance, 

Oxford University Press, 2010. 

35


36 

Despre necesitatea unui brand al analistului de intelligence 

Ionel NIŢU 

Lector universitar drd., Serviciul Român de Informaţii 

e-mail: ionelnitu@sri.ro 



e-mail: feliciara2@yahoo.com 

„Intelligence services employ intelligence analysts to do 

just that – transforming accurate and relevant information into 

meaningful insights, in a form consumers can use at a time they 

need them. If intelligence fails to do this, it fails altogether”. 

(Fred Schreier) 

Résumé 

Face au déluge d’informations, le renseignement est contraint à 

reconsidérer la place d’analyste – le principal responsable pour la sélection, 

l’organisation et l’interprétation des données disponibles à un certain moment. Sa 

présence est, par la suite, une condition absolument nécessaire du processus de 

renseignement, sur lequel l’analyste agit de manière active, lui superposant une 

valeur supplémentaire en termes de connaissance et décision. 

En tant qu’arbitre des jugements, l’analyste est doué d’habiletés et 

aptitudes mentales particulières. Le système doit être lui aussi flexible, afin 

d’assurer la meilleure intégration des capacités analytiques. 

De telles provocations exigent de constituer et faire largement reconnaître 

l’identité professionnelle de l’analyste de renseignement. 

C’est justement ce que l’auteur se propose, c'est-à-dire d’apporter la 

nécessité d’un brand de l’analyste de renseignement à l’attention publique. La 

raison en est dictée par un double impératif : d’un côté, par l’exigence interne, et 

de l’autre par l’opportunité de projeter à l’extérieur l’image de l’institution en 

utilisant l’analyste. 

C’est tout à fait légitime, par conséquent, de prendre en considération 

l’opportunité d’inclure l’analyste de renseignement dans le nomenclateur professionnel. 

Mots-clés: renseignement, processus de renseignement, analyste de 

renseignement, brand.


▪ În loc de argument 

Mai întâi câteva paradoxuri, care, în esenţă, reprezintă şi argumentul 

pentru care ne-am propus să abordăm acest subiect: 

- în spaţiul public românesc sunt prezente numeroase categorii de 

analişti (în Clasificarea Ocupaţiilor din România sunt definite 27 de tipuri 

de analişti, iar la posturile de televiziune puteam vedea încă 3-4 categorii), 

dar analistul de intelligence (sau analistul de informaţii) nu este recunoscut 

drept o ocupaţie / profesie în ţara noastră; 

- există departamente de analiză în toate serviciile de informaţii, în 

unele ministere, ONG şi firme private, dar analiza de intelligence nu este 

definită / conceptualizată. 

Mai mult, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul 

Universităţii Bucureşti (în parteneriat cu Serviciul Român de Informaţii) a 

lansat (în urmă cu 3 ani) masterul de Analiza Informaţiei, iar la Academia 

Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” au fost iniţiate, din toamna acestui 

an, o licenţă (Studii de Securitate şi Informaţii) şi un master (Analiza de 

Intelligence) dedicate analizei de informaţii. 

Şi totuşi, nu putem să nu ne întrebăm: Unde sunt analiştii de 

intelligence? Cine sunt ei? Cu ce se ocupă? 

Acestea sunt numai câteva din motivele pentru care considerăm că 

se impune crearea unui standard ocupaţional care să confere identitate 

profesională distinctă analistului de intelligence şi profesiei acestuia: analiza 

de intelligence. Aceasta din urmă trebuie să parcurgă şi un proces de 

firească teoretizare, sens în care autorii au contribuit la redactarea „Ghidului 

analistului de intelligence. Compendiu pentru analiştii debutanţi”, editat de 

Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” şi lansat cu numai 

câteva zile în urmă. 

1. Cine este analistul de intelligence 

▪ Locul şi rolul analistului în fluxul de intelligence 

Confruntată cu necesitatea de a gestiona un flux din ce în ce mai 

mare de informaţii, activitatea de intelligence este constrânsă la 

reconsiderarea proceselor de selecţie, organizare, evaluare şi interpretare a 

datelor – ceea ce se identifică, fundamental, cu procesul de analiză a 

informaţiilor. În special în actualul context, definit de societatea 

informaţională, instanţa analitică reprezintă o condiţie sine qua non a 

activităţii de intelligence. 

O primă remarcă, elementară, este că softurile dezvoltate pentru analiza 

de intelligence pot realiza filtrarea şi organizarea datelor, însă nu pot înlocui 

37


factorul uman, mai ales în ceea ce priveşte atribuirea valorii şi a semnificaţiilor 

datelor obţinute / disponibile la un moment dat. Ca urmare, analistul de 

intelligence trebuie privit ca factor-cheie al acestui proces complex, generând 

plus-valoare în planul cunoaşterii şi utilitate în plan decizional. 

Analistul ce activează în alte domenii (social, economic, financiar) 

are, de asemenea, ca domenii de competenţă şi sarcini culegerea de date, 

selecţia şi evaluarea lor şi redactarea unui raport destinat managementului 

instituţiei / organizaţiei, menit să întemeieze deciziile privind activitatea 

acesteia. Diferenţa specifică o reprezintă, în cazul analistului de 

intelligence, operarea cu elemente de cunoaştere de o largă diversitate 

tematică, atât din surse deschise, cât mai ales secrete, şi faptul că produsele 

activităţii sale (documente de informare, evaluări, prognoze) au incidenţă 

nemijlocită asupra problematicii de securitate naţională, fiind menite să 

fundamenteze decizia politică în stat. 

Rolul analistului în fluxul de intelligence (Schema nr. 1) derivă din 

situarea sa ca interfaţă cu dublu sens între nivelul informativ-operativ şi 

beneficiari, respectiv între structura de securitate în care activează şi 

decizionalii statului. Din această perspectivă, departamentelor de analiză le 

revine, pe de o parte, sarcina de a gestiona informaţiile obţinute de zonele 

operaţionale şi cele disponibile din surse deschise şi de a elabora 

documentele de informare pentru responsabilii guvernamentali, şi, pe de altă 

parte, aceea de a orienta demersurile informative pentru a răspunde 

solicitărilor beneficiarilor, cu respectarea cadrului legal. 

38 

PRODUCŢIE 

VALORIFICARE 

FLUX 

INFORMAŢII 

BENEFICIAR 

ANALIST 

BAZA INFORMAŢIONALĂ 

CERERE 

INFORMAŢII 

CERERE 

INFORMARE 

Schema nr. 1 – Analistul în fluxul de intelligence. 

Sursa: Niţu Ionel (coord.), Ghidul analistului de intelligence: compendiu pentru 

analiştii debutanţi, Editura ANI „MV”, 2011, pag. 31


În consecinţă, atribuţiile ce le revin analiştilor de informaţii acoperă 

un registru vast de activităţi, respectiv: 

trierea informaţiilor disponibile referitoare la un anumit subiect, 

prin raportarea acestora la criterii de veridicitate şi relevanţă şi decelarea 

elementelor esenţiale. Aceasta presupune, de cele mai multe ori, o atentă şi 

constantă monitorizare a evoluţiilor în problematica de interes şi în 

domeniile conexe şi chiar o specializare de nişă a analistului. 

Sunt avute în vedere atât baza de date disponibilă din input, sursele 

deschise, evaluările şi punctele de vedere ale altor specialişti, precum şi 

experienţa personală a analistului; 

organizarea datelor în forma cea mai potrivită, cu respectarea 

scalei cronologice sau determinist, în scopul relevării adecvate a 

schimbărilor; 

fundamentarea şi dezvoltarea unui raţionament corect, care să 

permită identificarea cauzelor şi a efectelor probabile. Sunt aplicate metode 

specifice menite să asigure validitatea şi obiectivitatea demersului raţional 

(mai ales în condiţiile în care sunt disponibile informaţii contradictorii), 

evitarea erorilor de analiză, cu apel consecvent la gândire critică. Analistul 

de intelligence trebuie să aplice justa măsură în valorificarea experienţei 

deţinute şi a clişeelor personale, pentru a putea interpreta corect elementele 

de noutate şi a remodela proiecţiile de natură predictivă. În egală măsură, se 

află în postura de a identifica elementele de cunoaştere suplimentare 

necesare pentru fundamentarea unei evaluări valide; 

elaborarea şi redactarea documentului de informare, cu respectarea 

normelor gramaticale şi de exprimare, precum şi a procedurilor de formă şi 

fond instituţionale. Stilul trebuie să fie adecvat comunicării interinstituţionale, 

cu formulări clare şi concise; 

transpunerea feed-back-ului în termeni de solicitări de noi 

informaţii. 

Dincolo de toate acestea, activitatea curentă a analistului de 

intelligence presupune, în esenţă, procesarea unor baze mari de date (de 

multe ori în termene scurte) ori furnizarea unor evaluări în condiţii de deficit 

informaţional (înainte de sau la scurt timp după producerea unui eveniment), 

sub imperativul de a oferi explicaţii ori scenarii valide. 

Analistului de intelligence i se cere să deceleze şi să comunice în timp 

util decizionalilor schimbările semnificative în privinţa vulnerabilităţilor / 

ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, încât să fundamenteze atât 

măsuri de prevenire, contracarare sau de limitare a efectelor negative, cât şi 

politici şi strategii naţionale pe termen lung. 

Ca specificităţi, care individualizează activitatea curentă a analistului 

de intelligence, ar mai fi de menţionat: setul de rigori derivate din 

39


chestiunile de ordin normativ dar şi din codul deontologic aplicabil 

domeniului analizei, aplicarea anumitor metode analitice, restricţiile (date 

de caracterul secret al activităţii sale, stresul şi condiţionalităţile specifice 

carierei oricărui militar), anonimatul (produsele sale sunt remise 

beneficiarilor în numele instituţiei) şi multe altele. Lăsăm cititorului 

posibilitatea de a identifica noi dimensiuni ale activităţii de analiză şi de a 

reflecta asupra modului în care acestea conferă individualitate profesiei de 

analist de intelligence. 

40 

▪ Repere ale profilului psiho-profesional al analistului de intelligence 

A corespunde unor asemenea expectaţii / exigenţe profesionale 

implică existenţa unor însuşiri psiho-intelectuale şi a unor abilităţi şi 

deprinderi specifice (prezentate sintetic în Schema nr. 2). Pot fi considerate 

premise ale performanţei analitice următoarele: 

aptitudini: 

- un grad de inteligenţă peste medie; 

- capacitatea de accesare a tuturor tipurilor de gândire – algoritmică / 

euristică, reproductivă / productivă, divergentă / convergentă, inductivă / 

deductivă; 

- aptitudini cognitive dezvoltate, respectiv: rapiditate perceptivă, atenţie 

distributivă, capacitate de concentrare, capacitate de structurare eficientă a 

informaţiilor, flexibilitate categorială, originalitate, coerenţa şi flexibilitatea 

ideilor, înţelegere şi exprimare fluentă şi facilă verbală şi în scris; 

deprinderi: 

- formative (manifestate în învăţare activă); 

- rezolutive (capacitate de soluţionare rapidă, de gestionare a unor 

probleme complexe, ascultare activă); 

- reglatorii (analiza controlului, monitorizarea şi managementul 

timpului); 

trăsături de personalitate şi elemente psiho-caracteriale: 

responsabilitate, conformism social, perseverenţă, controlul tendinţei de a 

lua decizii pripite, obţinerea de informaţii prin conversaţie, autocontrolul, 

deschiderea către experienţe, capacitatea de coordonare, receptivitatea 

socială, dorinţa de realizare, asertivitatea, încrederea socială, flexibilitatea 

comportamentală, argumentarea verbală, independenţa, amabilitatea, 

capacitatea de refacere a tonusului, sociabilitatea, capacitatea de negociere, 

persuasiunea.


Schema nr. 2 – Competenţe de bază ale analistului de intelligence 

Sursa: Niţu Ionel (coord.), Ghidul analistului de intelligence: compendiu pentru 

analiştii debutanţi, Editura ANI „MV”, 2011, pag. 37 

Pe lângă aptitudinile înnăscute şi cele dezvoltate în procesul de formare, 

eficienţa activităţii analistului se află în corelaţie directă cu: 

- un grad ridicat de cultură generală, respectiv deţinerea unui bagaj de 

cunoştinţe structurat, organizat din cât mai multe domenii (economic, 

juridic, administrativ, cultural, religios, istoric etc.), care să permită 

evidenţierea unor elemente definitorii aflate în conexiune - uneori aparent 

inexplicabil – cu fenomene, reacţii, situaţii etc. din actualitate, cu relevanţă 

pentru securitatea naţională; 

- o experienţă profesională relevantă, reprezentând acumulare de 

elemente de cunoaştere şi de norme / proceduri, care să favorizeaze 

soluţionarea cu operativitate a sarcinilor; 

- utilizarea unui aparat metodologic adecvat, fiind privilegiate, în 

principiu, acele metode şi tehnici analitice cu un pronunţat caracter inductiv 

(raţionament de la particular la general) şi predictiv (estimări cu privire la 

„viitorul” posibil). 

41


Metodele de analiză utilizate de analiştii de intelligence nu se 

revendică neapărat din spectrul ştiinţific – după cum evidenţiază şi Jeffrey 

R. Cooper – întrucât privilegiază mai curând intuiţia şi imaginaţia şi nu 

comportă planul imediat, concret, verificabil şi cuantificabil. Judecăţile de 

valoare la care analiştii ajung nu se datorează doar operării cu planul factual, 

ci se întemeiază în bună măsură pe conexiuni şi procese cognitive 

individuale (în care experienţa personală deţine un rol important) – tocmai 

pentru a putea compensa ceea ce este incomplet, contradictoriu, ambiguu 1 . 

În acest context, o importanţă deosebită revine apelului constant la 

gândirea critică, respectiv la tehnicile de evitare a erorilor cognitive (ceea ce 

Mark Lowenthal denumea „triplu joc mintal”: a ne gândi la modul nostru de 

gândire în timp ce gândim) 2 . Analiştii de intelligence dispun de o capacitate 

aparte de a-şi monitoriza raţionamentele, eliminând poziţionările pur 

personale ori clişeele mentale, fiind capabili să construiască scenarii 

alternative şi să ia în considerare ipoteze şi puncte de vedere diferite. 

Conturându-se în această manieră, profilul psiho-profesional al 

analistului de intelligence evidenţiază importanţa majoră a existenţei unor 

capacităţi cognitive superioare înnăscute, cărora li se adaugă un proces 

continuu de cultivare programatică – de cele mai multe ori prin mentorat şi 

lucru efectiv – ce include gestionarea / asumarea aspectelor specifice 

„delicate” (secret, ierarhie ori eşec). 

2. Cine poate fi analistul de intelligence – despre asumarea unei 

imagini publice 

Pe de altă parte, însă, analistul este un element al unui mecanism 

instituţional complex, nevoit să se adapteze constant la solicitările unui context 

de securitate din ce în ce mai dinamic. 

Adaptarea componentei analitice a procesului de intelligence la 

schimbările mediului de securitate impune dezvoltarea unei culturi analitice 

atât la nivel individual (prin configurarea unor programe specifice de formare şi 

valorificare a potenţialului analiştilor), cât şi instituţional (prin crearea 

mecanismelor şi asimilarea rezultatelor unor procese de lecţii învăţate, prin 

dezvoltarea programelor de mentorat ca manieră eficientă de transmitere a 

experienţei şi integrarea superioară a segmentelor analitic şi operaţional). 

1 Cooper, Jeffrey R. – Curing Analytic Pathologies, CSI, 2005. 

2 Lowenthal, Mark M. – Intelligence from Secret to Policy, CQPRESS. 

42


În egală măsură, însă, tocmai rolul şi importanţa analistului în ecuaţia 

activităţii de intelligence recomandă şi reclamă simultan dezvoltarea unei 

culturi analitice la nivelul societăţii – deziderat pentru a cărui materializare este 

esenţială asumarea şi promovarea unei imagini publice a analistului / 

analizei de intelligence. Scopul unui astfel de demers îl constituie aducerea în 

lumină a unei dimensiuni de înaltă performanţă, mai puţin cunoscute a 

activităţii structurilor de intelligence, care să fie plasată / recunoscută public ca 

aparţinând (şi) registrului intelectual, cu evidenţierea utilităţii procesului 

analitic din perspectiva fundamentării deciziilor privind interese naţionale. 

Adiacent, pot fi identificate ca scopuri subsidiare ale acestui proces: 

- promovarea publică a cooperării în domeniul analizei de intelligence cu 

instituţii omologe relevante din spaţiul euro-atlantic, precum şi cu mediul 

academic şi societatea civilă; 

- mediatizarea eforturilor constante pentru profesionalizarea resursei 

umane implicate în activitatea de analiză şi creşterea interesului pentru o carieră 

în acest domeniu. 

Din perspectiva conturării unui brand al analistului de intelligence, 

primul pas ar trebui să îl reprezinte realizarea unei analize SWOT care să 

reliefeze punctele tari ale comunităţii de analişti de intelligence pe care s-ar 

putea sprijini un asemenea demers, în contrapondere cu eventualele puncte 

slabe. Acestea sunt, în principiu, generate fie de lipsa unor referinţe 

conceptuale în privinţa profesiei de analist de informaţii şi de dificultatea - 

dat fiind specificul activităţii - de a promova public persoane identificate ca 

analişti, fie de asocierea imagologică a activităţii structurilor de intelligence 

cu spectrul „ocult” sau intrusiv. 

Publicul vizat de promovarea unui brand al analistului de intelligence 

îl reprezintă, în principal, liderii şi formatorii de opinie - reprezentanţi ai 

instituţiilor din sistemul de securitate şi apărare, instituţiile publice din 

administraţia centrală şi locală, beneficiare de produse de intelligence, dar şi 

analişti din mediul internaţional, reprezentanţi ai comunităţilor de informaţii 

din alte state. În aceeaşi categorie pot fi incluşi membri activi ai mediului 

academic, jurnalişti de prestigiu, reprezentanţi ai ONG-urilor cu profil 

conectat domeniului securităţii naţionale, agenţii de consultanţă politică, 

economică sau de securitate. Publicul secundar îl constituie publicul general 

– indirect, prin reflectarea mesajelor promovate de formatorii de opinie. 

Mesajul esenţial al unui brand al analistului de intelligence ar trebui 

să evidenţieze faptul că activitatea acestuia, caracterizată prin 

profesionalism şi competenţă, contribuie la decizii importante în politica de 

securitate a unui stat, reprezentând o necesitate şi o plus-valoare în folosul 

binelui public. 

43


Configurarea unei identităţi de brand reprezintă principala 

provocare a unei asemenea iniţiative, fiind necesară găsirea unui suport 

vizual şi verbal care să susţină performanţa şi utilitatea profesiei. De altfel, 

însuşi personajul analistului de intelligence se profilează în mod adecvat 

prin accentuarea valorilor asociate procesului şi produsului analizei de 

intelligence (complexitate, caracter integrat, ştiinţific şi performant, legal, 

obiectiv şi corect, important pentru decizia strategică, apărarea intereselor 

naţionale şi ale drepturilor cetăţeanului). 

Analistul de intelligence se conturează, astfel, ca personaj generic - 

un specialist în intelligence creativ, capabil de gândire critică şi iniţiativă, un 

profesionist integru, imparţial care cercetează în profunzime, cu metode 

ştiinţifice, un reprezentant de elită aflat în serviciul naţiunii care filtrează cu 

acurateţe o cantitate enormă de informaţii şi deţine astfel arta de a extrage 

cunoaşterea esenţială, utilă deciziei. 

O variantă eficientă ar fi preluarea vizuală unor elemente de imagine 

naţională (tricolor, stemă) şi includerea în slogan a unor termeni-forţă, 

precum: patrie, securitate, adevăr, specialist, profesionalism, intelligence, 

cunoaştere, gândire. 

Obiectivele de comunicare identitară ar putea fi: 

Valorile brandului: 

● analist; 

- inteligenţă, perspicacitate, capacitate de prognoză; 

- expertiză, profesionalism; 

- intuiţie, flexibilitate, creativitate, operativitate; 

- obiectivitate; 

- mândrie profesională; 

- abnegaţie, spirit de echipă, anduranţă; 

- munca anonimă versus vizibilitatea / importanţa rezultatelor 

anonimatul muncii; 

- în slujba interesului naţional. 

● Procesul şi produsul de analiză: 

- complex şi integrat; 

- ştiinţific şi performant; 

- legal, obiectiv, corect. 

- important pentru decizia strategică, apărarea intereselor naţionale şi 

a drepturilor cetăţenilor 

Mesajul brandului: Expertiza şi profesionalismul analiştilor sunt în 

serviciul naţiunii. 

44


În concluzie, considerăm că un astfel de proiect ar putea completa 

imaginea instituţională a serviciilor de informaţii din România (ori chiar a 

comunităţii naţionale de informaţii, în ansamblul său), prin promovarea publică a 

componentei analitice a activităţii de intelligence ca domeniu de performanţă. 

Un obiectiv implicit constă în definirea unui standard ocupaţional 

care să aibă drept finalitate introducerea analizei de informaţii (analizei de 

intelligence) în Clasificarea Ocupaţiilor din România şi, implicit, 

recunoaşterea acestei ocupaţii / profesii în ţara noastră. 

Bibliografie 

1. Cooper, Jeffrey R. – Curing Analytic Pathologies, CSI, Washington DC, 2005. 

2. Davis, Jack – Tensions in Analyst-Policymaker Relations: Opinions, Facts, 

and Evidence, in The Sherman Kent Center for Intelligence Analysis Occasional 

Papers: Vol.2, No. 2. 

3. Johnston, Rob – Analytic Culture in the U.S. Intelligence Community, The 

Center for the Study of Intelligence (CSI), Washington DC, 2005. 

4. Lowenthal M. Mark – Intelligence: From Secrets to Policy, CQ Press, 

Washinton DC, 2000. 

5. Schreier, Fred – Transforming Intelligence Services, National Defence 

Academy & Austrian Ministry of Defence and Sports, in co-operation with Geneva 

Centre for the Democratic Control and Armed Forces, 2010. 

45


46 

Intelligence şi foresight: repere ale utilizării studiilor 

prospective în fundamentarea deciziilor 

în domeniul securităţii naţionale 

Gheorghe-Costinel ANUŢA 


e-mail: costinel.anuta@dcti.ro 

Abstract 

The paper explores the potential role of foresight in supporting the 

decision-making process in the field of security, starting mainly from the hypothesis 

that in an environment dominated by incertitude and engaged in a fast 

transformation, the focus of the decision-making process on the future becomes 

imperative (taking into consideration at least a 4-5 years horizon). 

In addition to the elements characteristic for foresight, respectively the 

characteristics or the elaboration/capitalization of these types of products, the 

study addresses the specific elements for foresight in other countries (Singapore, 

Great Britain, Holland or Finland). 

Moreover, the paper analyzes the necessary premises for capitalization of 

such an approach for Romania: a new paradigm of security (a 3D mix – 

Development, Diplomacy and Defense and resilience), a “whole of society” 

network-type mechanism (an analogy with the expression “whole of society” but 

which focuses on more than the governmental sector) with a significant earlywarning 

dimension and a new format of interaction with the decision-makers: 

the strategic debate. 

Keywords: foresight, whole-of-society, intelligence. 

Cei douăzeci de ani trecuţi de la sfârşitul Războiului Rece au fost 

marcaţi de evenimente care au depăşit capacitatea noastră de a le gestiona 

oportun. Succesiunile de lebede negre sau gri 1 nu au făcut decât să ne 

1 Concepte dezvoltate de către Nassim Taleb în „Lebăda Neagră. Impactul foarte puţin 

probabilului”, pentru a evidenţia evenimentele care întrunesc anumite caracteristici, cum ar 

fi raritatea, impactul extrem şi predictabilitate retrospectivă.


deschidă ochii asupra necesităţii de dezvoltare a abilităţilor noastre de a 

anticipa şi de a ne pregăti pentru cel puţin o parte din evenimentele majore 

care ne vor marca viitorul. 

Totodată, transformarea factorilor care determină evenimentele de 

tipul lebedelor negre sau gri (capacitatea computerului, banda de Internet, 

miniaturizarea, interdependenţa globală) înregistrează o accelerare 

exponenţială, necesitând dezvoltarea unor perspective pe termen lung pentru 

factorii decizionali. În contextul unor asemenea evoluţii, dezvoltarea şi 

utilizarea studiilor asupra viitorului în analiza şi implementarea politicilor 

de orice natură a devenit o cerinţă fundamentală. 

În acelaşi timp, o analiză empirică a politicilor României, indiferent 

de domeniu, evidenţiază lipsa / tratarea incoerentă a două „puncte de sprijin” 

în procesul dezvoltării şi implementării acestora: un input consolidat asupra 

a ceea ce preconizăm că ne va aduce viitorul, precum şi un instrumentar de 

analiză pentru verificarea progreselor înregistrate şi asigurarea corecţiilor 

procesului menţionat. Prezenta lucrare tratează doar unul din cele două 

„puncte de sprijin” menţionate, şi anume „incursiunea” în viitor. 

1. Consideraţii generale privind studiile prospective 

Studiile asupra viitorului, a căror dezvoltare a înregistrat o amploare 

semnificativă în ultimii ani, oferă posibilitatea creionării inputului 

consolidat menţionat anterior. 

Totuşi, dată fiind complexitatea modului de raportare la viitor a 

studiilor menţionate, se impune o delimitare sumară a tipurilor acestora, cel 

puţin din perspectiva limitelor în creionarea stărilor viitoare. 

Astfel, ne putem raporta la viitor probabil, plauzibil, respectiv 

posibil, precum şi despre viitor ne/preferabil (Figura 1), cu accent pe natura 

impactului pe care acesta l-ar avea asupra mediului sau organizaţiei. Din 

această perspectivă, am putea face următoarea distincţie: 

- forecasting-ul are în vedere proiectarea unui VIITOR PROBABIL 

(likely to happen), şi produsele de acest tip au la bază extrapolarea tendinţelor 

evidenţiate de date statistice); 

- foresight-ul proiectează un VIITOR PLAUZIBIL (could happen), 

produsele de acest tip având la bază toate cunoştinţele noastre referitoare la 

starea de fapt / modul de manifestare al evenimentelor analizate); 

47


48 

Figura 1. Conul viitorului 

Adaptare după Joseph Voros, A Primer on Futures Studies, 

Foresight and Use of Scenario, www.thinkingfutures.net. 

- normative futures vizează variantele ne/preferate ale STĂRILOR 

VIITOARE POSIBILE (might happen), produsele de acest tip explorând toate 

stările viitoare imaginabile. 

Există o întreagă gamă de produse disponibile pe Internet pentru 

toate cele trei tipuri: 

- în cazul forecasting-ului putem menţiona Future of Mobility 

Roadmap, creată de Smith School for Enterprise and Environment, sau 

produsele Intergovernmental Panel on Climate Change, 

- în ceea ce priveşte foresight-ul sunt deja arhicunoscute Shell 

Energy Scenarios to 2050, produs care a permis companiei olandeze să 

obţină un important avantaj strategic pe piaţa pe care acţionează, iar 

- pentru normative futures reţine atenţia Vision 2050, raport elaborat 

de către World Business Council for Sustainable Development.


Produsele sunt diferenţiate atât din perspectiva complexităţii 

structurale (mai mare, pe măsură ce produsul încorporează / analizează mai 

multe scenarii) cât şi din cea a conflictului de valori asociat acestora (mai 

mare, pe măsură ce produsul ia în considerare toate scenariile imaginabile). 

Având în vedere că elementul central al lucrării îl constituie 

conceptul de foresight, am considerat necesară identificarea unui 

corespondent al acestuia în limba română. Identificând un corespondent al 

conceptului deja adoptat, în cadrul proiectelor româneşti pe această temă, în 

domeniile cercetării şi inovării 2 , respectiv învăţământului superior 3 , am 

preluat respectiva expresie – studii prospective – şi pentru studiul de faţă. 

În ceea ce priveşte asocierea studiilor prospective cu domeniul 

securităţii ne putem raporta la două demersuri destul de familiare 

specialiştilor: rapoartele periodice Global Trends ale National Intelligence 

Council, respectiv Multiple Futures Project (MFP), un proiect iniţiat în 

cadrul NATO pentru stimularea dezbaterilor asupra Conceptului Strategic 

adoptat în 2010. 

Ceea ce reţine atenţia în cazul MFP este că, în contextul identificării 

tendinţelor / potenţialelor evoluţii ale mediului de securitate pentru orizontul 

2030, a fost realizată şi o proiecţie viitoare a organizaţiei (Figura 2), având ca 

repere gradul de implicare / poziţia dominantă a SUA şi UE în NATO, respectiv 

percepţia asupra ameninţărilor pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic. 

Astfel, proiectul MFP a adus în atenţie dubla utilitate a studiilor 

prospective: anticiparea dinamicii mediului de securitate permite realizarea 

unor proiecţii ale organizaţiei în viitor şi, implicit, facilitează adaptarea 

acesteia atât conceptual, cât şi structural. 

De altfel, am putea aprecia că abordarea inovativă menţionată, 

respectiv de utilizare a studiilor prospective a facilitat obţinerea de către 

NATO a unui document strategic destul de diferit de ediţiile anterioare post 

Război Rece, datorită orientării către o abordare proiectiv-anticipativă în 

gestionarea ameninţărilor emergente. 

2 www.strategie-cdi.ro. 

3 www.edu2025.ro. 

49


Preluată din NATO Review, http://www.nato.int/docu/review/2006/issue2/english/military.html. 

2. Implicaţiile „instituţionale” ale utilizării studiilor prospective 

După cum am menţionat în introducerea prezentei lucrări, politicile de 

orice natură promovate de către instituţiile româneşti sunt lipsite de un input 

consolidat asupra a ceea ce preconizăm că ne va aduce viitorul. Studiile 

prospective nu înseamnă planificare strategică, ci ar trebui să reprezinte 

elementul care iniţiază procesul de planificare strategică. În acest sens, un 

proces de scanare a orizontului (care să includă atât semnale / oportunităţi 

interne ale organizaţiei, cât şi tendinţe de evoluţie a mediului extern) ar trebui 

să orienteze formularea scenariilor / prognozelor (Figura 3). 

Adaptare după Reynolds, John, Duckworth, Martin, Strategic Foresight Course, Bucureşti, 4-5 martie 2011 

50 

Figura 2. Viitoarele NATO 

Figura 3. Conexiunea studii prospective – planificare strategică


Deşi produsele de tipul studiilor prospective sunt percepute ca 

generatoare de preocupări suplimentare pentru decidenţi, concreteţea şi 

evidenţierea oportunităţilor ar putea conduce la angajarea acestora în 

conversaţiile strategice necesare depăşirii cadrului formal al planificării. 

Conversaţiile strategice ar presupune transmiterea elementelor esenţiale prin 

intermediul unor briefinguri / conversaţii, în special în cazul situaţiilor de criză. 

Principala problemă în aceste situaţii ar putea-o constitui nivelul de pregătire al 

decidentului (pericolul principal îl constituie „analfabetismul” strategic), 

necesar pentru a „susţine” conversaţia strategică, respectiv pentru a lua o 

decizie fundamentată. 

De altfel, un rol important în promovarea produsului îl are construirea 

unei relaţii adecvate cu decidenţii, analiştii trebuind să aibă în vedere creşterea 

receptivităţii celor din urmă prin „construirea” unui viitor credibil, pornind - în 

măsura în care este posibil - de la un eveniment care a avut loc în altă zonă a 

globului. Un alt mod de creştere a receptivităţii vizează implicarea decidentului 

într-un mediu de simulare, în cadrul unor exerciţii de tip policy gaming 

(similare „jocurilor de război”, dar dincolo de sfera apărării). Totodată, analistul 

trebuie să aibă în vedere contextul operaţional în care se va adopta decizia, un 

potenţial model de raportare a decidentului la contextul operaţional 

constituindu-l Cynefin 4 (Figura 4). 

Figura 4. Modelul Cynefin 

Prezentat de David J. Snowden şi Mary E. Boone în A Leader’s Framework for Decision 

Making, Harvard Business Review, noiembrie 2007. 

4 Cuvânt de origine galică, ce descrie existenţa unor factori multipli în mediul extern care 

ne influenţează în moduri pe care nu le putem înţelege. 

51


Modelul Cynefin serveşte la determinarea, de către decident, a 

contextului operaţional în vederea adoptării unei decizii adecvate (fiecare 

domeniu implicând decizii diferite). Contextele simple şi complicate 

pornesc de la premisa unui univers ordonat, unde relaţiile cauză-efect sunt 

perceptibile şi răspunsurile pot fi determinate în baza faptelor. Contextele 

complexe şi haotice sunt dezordonate, nu există o relaţie cauză-efect vizibilă 

şi modul de acţiune este determinat pe baza unor modele emergente. 

Majoritatea analizelor evidenţiază faptul că instituţionalizarea 

procesului de elaborare / utilizare a studiilor prospective ar putea constitui 

o premisă pentru gestionarea provocărilor viitorului, inclusiv de către 

sectorul de securitate, prin elaborarea unor noi politici (Australia, 

Finlanda), modificarea structurilor (Singapore) sau dezvoltarea de noi 

capabilităţi (Olanda) 5 . 

Procesul trebuie să fie structurat riguros, pe etape clar delimitate, 

dar – în acelaşi timp – să înglobeze un mecanism de „măsurare” a 

eficienţei şi corectare a activităţii pentru a fi continuu adaptabil la 

evoluţiile mediului de securitate – fapt evidenţiat atât de abordarea 

guvernamentală, cât şi de cea privată. 

În acelaşi timp, procesul de elaborare / utilizare a studiilor prospective 

poate fi facilitat de transferul de know-how şi bune practici, prin constituirea 

de reţele / comunităţi de interes la nivel ne- / guvernamental, naţional şi 

internaţional. Relevant în acest sens este exemplul Singapore-ului, unde, 

pentru îmbunătăţirea relaţionării – în special cu decidenţii la nivel înalt – în 

cadrul guvernului a fost constituită Reţeaua pentru Foresight Strategic 

(Strategic Futures Network), formată din adjuncţii secretarilor care conduc 

diversele agenţii din zona guvernamentală şi care se întruneşte, de regulă, la 

interval de două luni. Se intenţionează ca reţeaua guvernamentală (structurile 

specializate din diverse agenţii) să fie conectată atât la o reţea naţională (care 

să includă think-tank-urile din Singapore, zona de afaceri etc.), cât şi la una 

globală (conectată în special la sfera anglo-saxonă) pe această temă. 

Translatarea concluziilor / recomandărilor studiilor prospective în 

sfera politicilor s-ar putea realiza prin includerea scenariilor în planificarea 

strategică şi distribuţia resurselor (ciclurile de bugetare). 

Având în vedere rolul serviciilor de informaţii de a „a informa 

pentru a fundamenta procesul decizional al factorilor de autoritate” 6 , 

5 Lavoix, Helene, ed., Strategic Foresight and Warning: Navigating the Unknown, 

S. Rajaratnam School of International Studies, Singapore, November 2010. 

6 Niţu, Ionel, coord., Ghidul analistului de intelligence, Editura Academiei Naţionale 

de Informaţii „Mihai Viteazul”, Bucureşti, 2011, pag. 17. 

52


studiile prospective ar putea constitui un instrument util din această 

perspectivă. În acelaşi timp, deşi sursele deschise oferă o multitudine de 

produse pe această temă, în sfera intelligence, studiile prospective ar 

putea căpăta mai multă consistenţă, având în vedere accesul la date / 

informaţii secrete care ar permite anticiparea anumitor evoluţii cu un 

grad ridicat de acurateţe. 

Totuşi, deşi serviciile de informaţii ar putea juca un rol important în 

implementarea studiilor prospective pe dimensiunea securităţii, eficienţa 

procesului la nivel naţional necesită o serie de premise ce depăşesc sfera 

intelligence: o nouă alfabetizare în domeniul securităţii (pornind de la un mix 3D 

– Development, Diplomacy and Defence şi rezilienţă) şi dezvoltarea unui 

mecanism de tip reţea „whole-of-society / WhoS (în analogie cu sintagma „wholeof-government”, 

dar care vizează mai mult decât sectorul guvernamental) cu o 

dimensiune semnificativă de avertizare timpurie (Figura 5). 

ALIMENTAŢIE 

ENERGIE 

SĂNĂTATE 

COMUNICAŢII 

... 

TRANSPORT 

... 

FINANŢE 

MEDIU 

Figura 5. 3D + WhoS + R 

... 

ORDINE 

PUBLICĂ 

JUSTIŢIE 

SIGURANŢĂ 

APĂRARE 

53


Concret, în contextul abordării 3D, dezvoltarea ar viza „construirea 

bazei economice, sociale şi politice a unui stat şi stabilizarea comunităţilor / 

societăţilor”, diplomaţia, „activităţile de comunicare sau negociere pentru 

gestionarea conflictelor, care utilizează canale oficiale sau neoficiale în 

acest scop”, iar apărarea, „o gamă largă de acţiuni cu specific preponderent 

militar”, de la ajutor umanitar la ducerea unui război 7 . Totuşi, în fapt, ideea 

de apărare în sintagma 3D este mai mult circumscrisă securităţii în sens larg, 

decât acţiunilor militare în sine. 

Mecanismul de tip WhoS ar viza conectarea sferelor 

guvernamentale, a societăţii civile, respectiv a comunităţii de afaceri pentru 

o abordare coerentă a diferitelor domenii de activitate la nivel statal 

(sănătate, energie, etc.). În ceea ce priveşte ideea de avertizare timpurie, ar 

putea fi preluat modelul unor structuri / construcţii deja existente, cum ar fi 

NATO Intelligence Warning System, şi adaptat la un potenţial sistem 

naţional de management al crizelor 8 . 

În acelaşi timp, putem utiliza termenul de rezilienţă cu sensul conferit 

de SUA în abordarea securităţii interne – limitarea potenţialului ameninţării 9 , 

absorbţia şocului (managementul consecinţelor) şi recuperarea 10 (revenirea la 

funcţionalitatea iniţială). 

Conectarea conceptelor descrise (3D + WhoS + R) s-ar desfăşura având 

ca element central următorul algoritm: conectarea tuturor actorilor (guvern, 

societate civilă, afaceri) în vederea atingerii / realizării unor obiective stabilite 

(inclusiv pe dimensiunea securităţii naţionale), subsumate domeniilor 3D, 

într-un mod care să asigure rezilienţa întregului sistem. Acţiunile actorilor pot 

însă căpăta coerenţă şi consistenţa numai în cazul existenţei unei viziuni clare 

7 

A New Vision for U.S. and Global Security, The 3D Security Initiative, Eastern Mennonite 

University, www.3Dsecurity.org. 

8 

Kriendler, John, NATO Intelligence and Early Warning, Conflict Studies Research Centre, 2006, 

http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=39988&lng=en. 

9 

Am „combinat” viziunea israeliană asupra rezilienţei (Meir Elron, Israel’s Homeland 

Security Concept: From Civil Defense to National Resilience, briefing presented to 

Homeland Security Studies and Analysis Institute, August 4, 2009), cu cea americană, 

întrucât am considerat că ideea de a opune rezistenţă ameninţării (prezentă în conceptul 

american) nu exprimă într-un mod adecvat ideea de limitare a potenţialului de manifestare 

a ameninţării. 

10 

Kahan, Jerome H., Allen, Andrew C., and George, Justin K. (2009), An Operational 

Framework for Resilience, Journal of Homeland Security and Emergency Management: 

Vol. 6: Issue 1, Article 83. 

54


asupra stării viitoare (implicit obiectivelor), care poate fi formulată prin 

intermediul studiilor prospective. În acelaşi timp, această conectare evidenţiază 

necesitatea abordării / implementării studiilor prospective de o manieră 

integrată, prin organizarea de exerciţii dedicate, la nivel naţional. 

3. Repere pentru un exerciţiu de foresight pe dimensiunea 

securităţii naţionale 

În privinţa posibilităţilor curente în domeniul studiilor prospective, 

pe dimensiunea securităţii naţionale, am putea avea în vedere: 

1. Utilizarea posibilităţii de conectare la fluxurile naţionale şi 

internaţionale existente. 

La nivel internaţional ne putem raporta la proiecte NATO (Multiple 

Futures), SUA (Global Trends) sau UE (European Foresight Monitoring 

Network). La nivel naţional avem în vedere iniţiativele în derulare în spaţiul 

public românesc, menţionate anterior; 

2. Valorificarea posibilităţii de transfer de expertiză din spaţiul 

public naţional. 

Exerciţiul de foresight care a stat la baza elaborării Strategiei de 

cercetare, dezvoltare şi inovare 2007-2013, precum şi cel în derulare privind 

învăţământul superior (implicit experţii implicaţi în aceste proiecte), 

constituie surse extraordinare de cunoaştere în domeniu. 

Transferul de expertiză este relevant atât din perspectiva 

„algoritmului” de implementare a unui asemenea demers, cât şi a 

resurselor implicate. Un alt avantaj al valorificării l-ar constitui conectarea 

– prin intermediul experţilor – a eforturilor guvernamentale cu cele din sfera 

societăţii civile; 

3. Explorarea instrumentarului disponibil pe „piaţă” şi 

identificarea metodelor / tehnicilor adecvate pentru o abordare 

guvernamentală. 

Pe lângă utilizarea motoarelor web de căutare, menţionăm două 

surse care concentrează demersuri consistente în domeniu: 

- platforma online dedicată comunităţii experţilor în studii 

prospective – FORWIKI (www.forwiki.ro), lansată în contextul iniţiativei 

privind învăţământul superior din România, cu acces liber; 

- volumul Futures Research Methodology (Metodologia pentru 

cercetare prospectivă), elaborat de către fundaţia Millennium Project. 

55


56 

Modul de înţelegere a sistemului 

PROIECTARE 

EMERGENŢĂ 

(prin interacţiunea agenţilor) 

(perspectivă din afara 

sistemului) 

Abordarea haosului 

Modelarea agenţilor 

COMPLEXITATE 

MATEMATICĂ 

Analiza substituţiilor SCENARII INTERACTIVE 

Analiza structurală 

Analiza morfologică 

Arborele relevaţei 

Modelarea deciziilor 

“Ruleta” stărilor viitoare 

Analiza secvenţială a tehnologiilor 

ABORDĂRI 

TEHNICE 

(INGINERIE) 

Modelarea statistică 

Instrumente de analiză strategică 

Analiza textului 

Forecasting al geniilor 

Forecasting normativ 

Analiza tranversală a impactului 

Metode participative 

COMPLEXITATE 

SOCIALĂ 

Stări viitoare individuale 

Relaxare anormală a câmpurilor 

Analiză cauzală pe niveluri 

TEORIA 

SISTEMELOR 

Diagnoza strategică Perspectivele sistemelor 

Dezvoltare S&T 

Scanarea mediului Index SOFI 

REGULI 

(eliminarea ambiguităţii) 

Analiza tendinţelor 

Implementare SOFI pe scară largă 

SCENARII 

Consolidarea deciziei 

Conceptul perspectivelor multiple 

Mactor 

Multipol 

Adaptare după Futures Research Methodology, Millennium Project 

Poligonul stărilor viitoare 

Wild Cards 

Analiza pieţelor 

Simulare şi jocuri 

Delphi Delphi în timp real 

EURISTIC 

(permite ambiguitate) 

Modalităţi de controlare sau orientare a sistemului 

Figura 6. Matricea de analiză a metodelor prospective 

Demersurile curente pentru delimitarea unor metode / instrumente 

adecvate pentru derularea studiilor prospective ne oferă, de altfel, o perspectivă 

organizată a acestora, pornind chiar de la o taxonomie în raport cu modul de 

controlare a sistemului (gradul de ambiguitate), respectiv cu modul de 

percepere a sistemului, direct sau prin interacţiunea agenţilor (Figura 6). 

Una din cele mai cunoscute metode de această natură o constituie 

scenariile. Metoda scenariilor este utilizată, în general, pentru explorarea 

posibilelor condiţii de manifestare a unei situaţii, plecând de la un set de 

propuneri / ipoteze de lucru, fiecare scenariu reprezentând un viitor 

plauzibil distinct.


În vederea unei potenţiale implementări a foresight-ului în 

sectorul guvernamental de securitate naţională, am putea explora: 

1. Constituirea unei reţele naţionale (formale, sau chiar informale în 

stadiul iniţial) care să gestioneze / analizeze problematica, dar să aibă la bază o 

abordare extinsă a securităţii (chiar cu o potenţială reprezentare a think-tankurilor 

/ ONG-urilor relevante din spaţiul public) şi crearea unei platforme 

colaborative având ca suport Internetul pentru o mai bună relaţionare; 

2. Asigurarea unui input în fundamentarea documentelor 

programatice – şi aici ne referim în special la strategia de securitate naţională 

şi cele sectoriale subsidiare – care să rezulte în urma unui exerciţiu de 

foresight (desfăşurat, în măsura în care este posibil, la nivel naţional). 

* 

Necesitatea şi oportunitatea inserării studiilor prospective în spaţiul 

guvernamental merită o atenţie deosebită. Există provocări a căror evoluţie poate 

genera probleme de securitate (de exemplu evoluţia demografică, atât prin prisma 

natalităţii, cât şi a exodului de creiere, sau securitatea energetică, care ar putea 

deveni o problemă pentru România în orizontul a 15-20 ani), dacă nu sunt 

abordate încă de pe acum. Studiile prospective pot oferi această perspectivă care 

ne lipseşte pentru a lua decizii pentru viitor începând de astăzi, în vederea 

gestionării adecvate a provocărilor a căror manifestare s-ar putea accentua chiar 

în viitorul apropiat. 

Bibliografie 

1. Glenn, Jerome C., Gordon, Theodore J., eds., Futures Research 

Methodology, Millennium Project. 

2. Habegger, Beat, Horizon Scanning in Government, ETH Center for 

Security Studies, Zurich, 2009. 

3. Kahan, Jerome H., Allen, Andrew C., George, Justin K. (2009), An 

Operational Framework for Resilience, Journal of Homeland Security and 

Emergency Management: Vol. 6: Issue 1, Article 83. 

4. Kriendler, John, NATO Intelligence and Early Warning, Conflict 

Studies Research Centre, 2006, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital- 

Library/Publications/Detail/?id=39988&lng=en. 

5. Lavoix, Helene, ed., Strategic Foresight and Warning: Navigating the 

Unknown, S. Rajaratnam School of International Studies, Singapore, 2010. 

57


6. Low, Aaron, ed., Decisions in a Complex World. Building Foresight 

Capabilities, National Security Coordination Secretariat, Singapore, 2010. 

7. Meir Elron, Israel’s Homeland Security Concept: From Civil Defense to 

National Resilience, briefing presented to Homeland Security Studies and Analysis 

Institute, August 4, 2009. 

8. Niţu, Ionel, coord., Ghidul analistului de intelligence, Editura 

Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”, Bucureşti, 2011. 

9. Popper, Rafael, Mapping Foresight, European Commission, Bruxelles, 2009. 

10. Reynolds, John, Duckworth, Martin, Strategic Foresight Course, 

Bucureşti, 4-5 martie 2011; 

11. Snowden, David J., Boone, Mary E., A Leader’s Framework for 

Decision Making, Harvard Business Review, November 2007; 

12. Taleb, Nassim, Lebăda Neagră. Impactul foarte puţin probabilului, 

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008; 

13. Voros, Joseph, A Primer on Futures Studies, Foresight and Use of 

Scenario, A New Vision for U.S. and Global Security, The 3D Security Initiative, 

Eastern Mennonite University. 

58 

Surse internet 

1. http://forlearn.jrc.ec.europa.eu; 

2. www.strategie-cdi.ro; 

3. www.edu2025.ro; 

4. www.nato.int/docu/review/2006/issue2/english/military.html. 

5. www.thinkingfutures.net; 

6. www.3Dsecurity.org.


Rolul contextului comunicaţional în analiza de intelligence: 

către un intelligence al redundanţei 

Ph. D. Adrian LESENCIUC 

„Henri Coandă” Air Force Academy Braşov 

e-mail: a.lesenciuc@yahoo.fr 

Cosmina DRĂGHICI 

„Henri Coandă” Air Force Academy Braşov 

e-mail: cosminadr@yahoo.com 

Ph. D. Oana-Andreea PÎRNUŢĂ 

„Transilvania” University of Braşov 

e-mail: andreea.pirnuta@gmail.com 

Abstract 

The aims of the article is to present and evaluate the concept of intelligence 

of redundancy in accordance with the procedural directions of communication 

theories. It is analyzed the potential of the intelligence of redundancy related to the 

communication content and the accountability of facts. 

Keywords: information, redundancy, redundancy management, intelligence 

of redundancy 

1. Introducere 

În concordanţă cu direcţiile procedurale ale teoriilor comunicării, 

termenul de informaţie, folosit ca măsurare a imprevizibilităţii mesajului 

trimis, se referă la conţinutul livrat. 

Folosind diferite aparate conceptuale, informaţia de intelligence 

ţinteşte spre cunoaşterea avansată complexă şi spre abilitatea de-a lua 

decizii obiective, care depăşesc limitele de raportare ale studiilor de 

comunicare. În termeni de comunicare, în cadrul modelelor procedurale, 

informaţia de intelligence subsumează un posibil intelligence al designului 

redundant. Aparent paradoxal exprimarea de redundanţă a intelligence-ului 

ne trimite la principiile lui Sun Tzu cu privire la comportamentul opus. 

Această expresie îşi găseşte valoarea ştiinţifică atunci când este dezvăluită 

în analizele şcolii de comunicare etnmetodologică a lui Garfinkel. Această 

59


potenţială redundanţă a intelligence-ului se poate focaliza pe conţinutul 

comunicaţiei şi pe responsabilitatea faptelor (în limitele notabilităţii şi 

responsabilităţii), dovedind mai mult prin informaţie decât conceptul 

de bază înţeles în limitele imprevizibilităţii mesajului. 

2. Redundanţa. Abordare informaţională 

Redundanţa, înţeleasă drept surplus informaţional în telecomunicaţii, 

abundenţă inutilă de expresii în comunicare, este de regulă conotată negativ 

nu doar în ştiinţele alimentate de teoria informaţiei. Excepţie face doar cazul 

creşterii stabilităţii canalului de comunicaţie faţă de acţiunile perturbatoare 

externe, situaţie în care redundanţa joacă rolul important de recuperare a 

informaţiei alterate, erorile putând fi corectate şi nefiind necesară retransmiterea: 

„Cu toate acestea, în multe situaţii din lumea reală, redundanţa 

este utilă. În primul rând, dacă informaţia apare în două baze de date şi una 

dintre ele este alterată, putem reconstrui informaţia uşor. Astfel, redundanţa 

acţionează ca un mecanism de asigurare a validităţii datelor dintr-un domeniu 

anume.” (Sauter, 2010:80). Prin urmare, un mesaj cu un grad ridicat de 

redundanţă este mai uşor de transmis în condiţiile în care în procesul 

comunicaţional intervin perturbaţii de natură tehnică sau semantică. În câmpul 

psiho-social, redundanţa păstrează nota perceptivă negativă, fiind asociată lipsei 

de relevanţă, lestului, construcţiilor pleonastice, comunicării tautiste (Sfez, 

2002:28) 1 . 

În teoria informaţiei, născută din dorinţa de compresie a datelor şi 

transmitere corespunzătoare a acestora, termenii informaţie şi redundanţă au 

fost direct şi indivizibil asociaţi. Termenul informaţie a fost utilizat cu 

privire la măsura impredictibilităţii semnalului emis, un semnal fiind înţeles 

ca având un conţinut mai ridicat de informaţie cu cât gradul de 

predictibilitate a producerii acestuia este mai scăzut. Informaţia, în acest 

sens 2 , nu se referă la probabilitatea evenimentului despre care relatează 

1 „Într-un univers unde totul comunică, fără să se ştie originea emisiunii, fără să poţi 

determina cine vorbeşte, în acest univers fără ierarhii, decât încâlcite, unde baza este 

vârful, comunicarea moare prin exces de comunicare şi sfârşeşte printr-o interminabilă 

agonie de spirale. Asta numesc eu ‹tautism›, neologism care îmbină autism şi tehnologie, 

evocând totalitatea, totalitarismul”. 

2 La modul general, înţelesul termenului informaţie este asociat noului, indiferent de domeniul 

de cunoaştere; cuvântul este polisemantic, având înţelesuri uneori chiar contradictorii, de 

aceea fiind necesară identificarea ariei de provenienţă a sensului restrâns şi şcoala în baza 

căreia s-a realizat analiza, în ciuda tentativelor de „unificare” conceptuală, de aducere sub 

60


mesajul, ci la probabilitatea apariţiei semnalului în cadrul mesajului. Astfel, 

informaţia devine măsurabilă şi se calculează ca funcţie a inversului 

probabilităţii de apariţie a semnului: H = f (1/p), în care H este cantitatea de 

informaţie, iar p probabilitatea. Necesitatea măsurării informaţiei a rezultat 

ca urmare a constatării că, pe parcursul transmiterii ei, aceasta se degradează 

în mod ireversibil. La modul general, informaţia se calculează pe baza 

următoarei formule elaborate de inginerul american Hartley: 

H = log2(1/p). 

(1) 

Spre exemplu, cantitatea de informaţie furnizată de un semn cu 

probabilitate de apariţie ½ este H = log2(1/½) = log22 = 1, caz particular din 

care derivă şi unitatea de măsură, bit-ul (prescurtare de la binary digit), 

termen propus de J.W. Tukey şi valorizat de Cl.E. Shannon (Shannon, 

Weaver, 1963:33). 

În cazul unui repertoriu în care semnele au probabilitate de apariţie 

diferită, informaţia medie se calculează după formula: 

Hmed = [p1.log(1/p1)+ p2.log(1/p2)+…+ pn.log(1/pn)]/(p1+p2+…pn)= 

[p1.(-log p1)+ p2.(-log p2)+…+ pn.(-log pn)]/ (p1+p2+…pn). 

(2) 

Dar suma probabilităţii de apariţie a tuturor semnelor este egală cu 1, 

ceea ce înseamnă că formula generală a lui Shannon devine: 

H = - Σi=1,npi.log pi. 

Informaţia, în acest înţeles priveşte reflectarea fidelă, obiectivă, 

indiferent de interpretant, a realităţii, dar devine relevantă abia după ce a 

fost percepută ca fenomen de cunoaştere, adică abia după ce a fost supusă 

contactului cu interpretantul subiectiv, recepţionată şi decodificată. 

În baza aceleiaşi teorii a informaţiei, redundanţa este un concept 

strâns legat de cel de informaţie, adică se referă la ceea ce este predictibil 

într-un mesaj. Un mesaj cu un grad ridicat de predictibilitate este redundant, 

aceeaşi umbrelă semantică şi de nuanţare ulterioară în funcţie de aria de aplicabilitate; 

(3) 

61


în timp ce un mesaj cu un grad scăzut de predictibilitate este informativ. 

Pentru prima dată, termenul „redundanţă” a fost utilizat de Harry Nyquist 

în 1920, care se referea la componenta de semnal sinusoidal ”inutil”, care 

„nu transmite nicio informaţie”, ca fiind redundantă (apud Haraszti, 

2002:369). Redundanţa trimite la convenţie, ceea ce înseamnă că presupune 

şi îndeplinirea unei funcţii sociale. Totodată, comunicarea redundantă are 

şi rolul de a menţine canalele de comunicare deschise. Prin urmare, 

redundanţa priveşte tot informaţie, dar informaţie deja procesată şi stocată, 

care nu mai este necesară a fi supusă unor procese similare. Redundanţa ţine 

mai degrabă de interpretantul subiectiv, care o cataloghează astfel în funcţie 

de background-ul raportării sale la mediul din care este culeasă informaţia. 

Aşadar, redundanţa nu presupune non-informaţia, ci informaţia care deja a 

fost percepută ca fenomen de cunoaştere. Redundanţa este, mai degrabă, o 

informaţie fără conţinut informaţional adiţional la cunoaşterea anterioară, 

care nu implică plus cunoaştere. Dar plus cunoaşterea poate fi înţeleasă doar 

în raport cu un sistem individual sau organizaţional de cunoaştere, subiectiv 

sau intersubiectiv, ceea ce presupune o notă importantă de subiectivitate 

alocată acestui termen. În aceste condiţii, a considera redundanţa ca fiind 

inutilă înseamnă a asocia sistemul subiectiv sau intersubiectiv de referinţă 

a fi obiectiv. 

În termenii teoriei lui Shannon, redundanţa este măsurabilă. Privitor 

la măsurarea redundanţei unui mesaj, de exemplu, în cazul în care acesta 

este transmis printr-un repertoriu de semne nonechiprobabile (având 

probabilitate de apariţie diferită), redundanţa distribuţională, sau 

dimensiunea de informaţie cauzată de inegalitatea probabilităţii semnelor 

poate fi calculată în baza formulei: 

62 

R = Hmax – Hmed, 

în care Hmax este cantitatea de informaţie/semn, iar Hmed este 

informaţia medie/repertoriul de semne. 

Această redundanţă, înţeleasă în termenii teoriei informaţiei, poate 

îmbrăca trei forme distincte: redundanţă necesară, privitoare la volumul 

informaţional minim pentru menţinerea comunicării, redundanţă acceptată, 

vizând volumul informaţional optim şi redundanţă superfluă (o expresie în 

sine redundantă!), presupunând un volum informaţional atât de mare, încât 

blochează comunicarea (Marian, 2008:40). Ultima dintre aceste forme este 

(4)


larg întâlnită în sistemul mediatic contemporan, caracterizat prin exces 

comunicaţional venit de pretutindeni, aparent fără ţintă şi mesaj, interferând în 

preajma individului incapabil să aleagă, să discearnă. Redundanţa superfluă a 

comunicării de masă, caracterizată de Sfez prin apel la mixonimul tautism, 

presupune transmiterea informaţiei structurate pe orizontală, fără adâncime, 

fără intensitate, fără analiză calitativă, fără interpretare, caz în care 

comunicarea se realizează într-o „reţea turnantă”, fără scop şi fără sfârşit, 

lărgindu-se cu fiecare tur şi lăsând individului audio / videospectator impresia 

realizării unui întreg sincron, ecosistemic şi autogestionar, în condiţiile în care 

în realitate se produce autoînsingurarea (Sfez, 2002:100). 

3. Utilitatea redundanţei 

Redundanţa este utilă, aşa cum am văzut anterior, în cazul 

recuperării informaţiilor alterate. Dar această utilitate, văzută mai degrabă 

ca fiind o rezervă de siguranţă luată în limitele unei disponibilităţi de spaţiu 

de stocare, de consum energetic suplimentar etc., nu este singulară. Plecând 

de la teoria informaţiei, Schmidhuber (2000:694) rezumă câştigurile directe 

şi evidente ale reducerii redundanţei, care”(...) poate ajuta la reducerea 

spaţiului de căutare pentru proceduri de învăţare orientate către obiectiv”, 

”(...) permite comprimarea datelor” şi”(...) promite simplificarea 

clasificatorilor statistici”. Dincolo de aceste beneficii directe, redundanţa, 

înţeleasă drept pattern informaţional 3 , trebuie privită cu rezerve deoarece se 

referă la cunoaşterea comună, necesară în reducerea eforturilor de culegere a 

datelor prin apel la schema inductivă/deductivă imprimată de pattern, dar nu 

priveşte implicit şi convenţiile referitoare la interpretarea şi utilizarea 

acesteia. Neînţelegerea utilităţii redundanţei pleacă de la aplicarea unor 

scheme simplificatoare, generalizatoare în alocarea de sens informaţiei 

redundante. Redundanţa este privită ca fiind un proces de banalizare în 

raport cu memoria structurii care procesează informaţia: ”Redundanţa, pe 

de altă parte, este procesul de banalizare ce are loc în strictă concordanţă 

cu memoria sistemului. Se aşteaptă ca sistemul să echilibreze ambele funcţii 

fără a compromite nici abilitatea sa de deschidere cognitivă către inovaţie, 

nici unitatea sa structurală.” (Philippopoulos-Mihalopoulos, 2004:86). 

Dar tocmai inconsistenţa acestei memorii este cea care transformă 

3 Redundanţa înseamnă că părţi ale modelului utilizează informaţii commune. Înseamnă 

că, atâta vreme cât cunoaştem anumite componente ale modelului, ştim deja câte ceva 

despre alte componente.” (Schmidhuber, 2000:693). 

63


informaţia redundantă într-o informaţie importantă în reconstruirea 

dinamică a întregului de analizat. 

Redundanţa este o realitate cotidiană, face parte din viaţa socială. 

Orice sistem social este în mare măsură redundant şi rezistent la schimbare, 

la fel cum orice sistem biologic este redundant şi trăieşte din redundanţă. 

De altfel, ca şi în cazul redundanţei în limitele înţelegerii în conformitate cu 

teoria informaţiei, redundanţa în limitele biologicului poate oferi suportul 

recuperării pierderilor şi refacerii: ”Sistemele biologice în general tind să fie 

extrem de redundante, deoarece redundanţa le face mai adaptabile: dacă o 

parte a proiectului dă greş, alta, parte similară a procesului, o poate prelua. 

Creierul continuă să funcţioneze chiar dacă părţi din el sunt distruse”, 

dar are consturile sale metabolice, care nu sunt de neglijat: „Oricum, 

redundanţa şi adaptivitatea au, de asemenea, preţul lor: părţi suplimentare 

trebuie să fie reprezentate genetic, acestea consumă energie, au greutate, 

ocupă spaţiu din organism şi aşa mai departe.” (Pfeifer et al., 2011:33). În 

sistemele sociale, redundanţa poate fi privită ca fiind o forţă constantă, 

gravitaţională, îngreunând schimbarea şi favorizând raportarea conservatoare 

la valorile culturii naţionale şi / sau organizaţionale. Astfel privind 

problematica redundanţei, utilitatea acesteia nu se rezumă la înlocuirea 

datelor alterate, aşa cum o descrie Sauter 4 , de exemplu, ci priveşte şi aspecte 

funcţionale ale vieţii organizaţionale. Spre exemplu, remarca emeritului 

profesor de ştiinţe politice Martin Landau (1969:350), cunoscut pentru 

aplicarea conceptului redundanţei în studiul organizaţiilor publice, conform 

căreia redundanţa ”acceptă limitările inerente ale oricărei organizaţii prin 

tratarea fiecărei părţi, indiferent de gradul de perfecţiune, precum actor de 

risc”, este ilustrativă pentru posibilitatea punerii în discuţie a unui 

management al redundanţei. Eliminarea redundanţei poate conduce, în 

înţelesul lui Landau, la apariţia mesajelor false, distorsionate, înşelătoare 

tocmai datorită lipsei de raportare la un sistem de referinţă stabil. Focalizarea 

asupra perspectivei lui Landau este fundamentală în reproiectarea raporturilor 

informaţie-redundanţă, în afara înţelesurilor circumscrise de teoria 

4 „Pe măsură ce mediul organizaţional şi decidenţii se schimbă, ei vor găsi tipuri de căutare 

care vor produce schimbarea. Dacă aceste schimbări nu au fost anticipate, bazele de date 

existente în mod normal nu vor putea să îndeplinească cerinţele. Oricum, puţină redundanţă 

permite acestor căutări neanticipate să fie procesate eficient. Prin urmare, este nevoie să se 

gândească anticipativ atunci când se evaluează beneficiile redundanţei pentru o anume 

aplicaţie.” (Sauter, 2010:80) 

64


informaţiei. Cu alte cuvinte, întrebându-ne asemenea profesorului american 

dacă am putea proiecta o organizaţie mai fiabilă decât oricare dintre 

subsistemele componente ale acesteia, vom ajunge la răspunsul pozitiv doar 

dacă vom înţelege că aceasta se poate realiza în condiţiile unui grad ridicat de 

redundanţă, ceea ce se poate traduce prin faptul că teoria redundanţei şi teoria 

fiabilităţii sunt convergente (esenţa studiilor lui Landau 5 ). 

4. Spre un intelligence al redundanţei 

Dată fiind utilitatea redundanţei, nu doar menţinerea / cultivarea 

acesteia în mediul organizaţional este necesară. Atâta timp cât informaţia şi 

redundanţa nu trebuie priviţi ca doi poli opuşi şi ireductibili, ca doi termeni 

contrari, ci, ambii fiind purtători de informaţie, în primul caz neprocesată, în 

cel de-al doilea procesată parţial şi superficial, se poate vorbi şi despre un 

intelligence al redundanţei, în aceeaşi măsură în care expresia intelligence 

al informaţiei este deja consacrată. Ideea nu este complet nouă sau 

neatacată. Privitor la intelligence-ul informaţiei, simpla menţiune a faptului 

că vectorii informaţionali pot fi purtători direcţi sau indirecţi de informaţie 

este suficientă pentru a înţelege că informaţia provenită din surse 

redundante nu este complet abandonată. Dar de la abandonul reducerii 

redundanţei – direcţia imprimată de managementul vizând rezultate 

imediate – până la utilizarea eficientă a redundanţei ca informaţie care mai 

poate fi încă procesată şi interpretată este cale lungă. Utilizarea redundanţei 

ca structură-balast, necesară reconfigurării informaţiei redundante, se 

găseşte undeva între cele două extreme anterior menţionate. Pentru a putea 

vorbi de fiabilitatea organizaţională proiectată de Landau, structurile de 

intelligence nu trebuie să abandoneze calea exploatării maximale a 

redundanţei (bineînţeles, în limitele consumului energetic şi financiar 

prevăzut). 

5 Manuel Angel Morales (2010) sintetiza esenţa studiilor lui Landau asupra rolului 

redundanţei în organizaţie astfel: „Martin Landau a fost cel care a afirmat că redundanţa 

este un dispozitiv puternic pentru înlăturarea erorii şi pentru asigurarea fiabilităţii în 

comunicare. Uneori, simpla repetare este cel mai simplu mod de a introduce redundanţa 

pentru asigurarea perfomanţelor solicitate. Organizaţiile funcţionează ca sisteme ce se autoorganizează 

şi tind să îşi dezvolte propriile circuite paralele: nu în ultimul rând, dintre 

acestea face parte şi transformarea acestor părţi reziduale precum grupurile informale, în 

redundanţe constructive. Redundanţa are mai multor funcţii vitale în managementul 

organizaţiilor. Acesta furnizează factori de siguranţă, oferă răspunsuri flexibile la situaţii 

anormale şi asigură un potenţial creativ pentru cei care sunt capabili să-l vadă.” 

65


Intelligence-ul redundanţei, chiar dacă nu a existat sub această 

denumire, a cunoscut rudimente aplicative sau a fost pus în discuţie în lipsa 

luării în consideraţie a elementelor care îl propun. Spre exemplu, privitor la 

impunerea legii, a fost propusă o strategie de utilizare în limitele HUMINT, 

SIGINT, IMINT etc. bazată exclusiv pe redundanţa informaţională, 

presupunând contactarea jucătorilor cheie, constrângere / impunere în limitele 

mediului electronic (e-enforcement) etc. (de Bruin et al., 2007:41-42). 

În primul caz, al culegerii datelor prin apel la sursele umane, spre exemplu, 

utilizarea redundanţei implică un număr mare de surse, incapabile să ofere, 

individual, informaţie cu un grad ridicat de impredictibilitate (informaţie 

hard). Însă, informaţia culeasă de la acest număr mare de surse, deşi tinzând 

spre predictibilitate maximă (infomaţie soft), se verifică reciproc şi 

contribuie, ca într-un joc de puzzle, la construirea unui întreg complex. Mai 

mult, utilizarea redundanţei în activitatea de intelligence a fost necesară 

deoarece nici o structură de culegere de informaţii nu poate fi garantată 

necondiţionat. Culegerea nu se poate rezuma la sursele deschise, oficiale, 

datorită dezinformării. Mai mult, sursele tehnice nu pot fi garantate 

necondiţionat datorită transmisiunilor „fabricate” şi bruiajelor, informaţiile 

foto-video putând fi uşor trucate. 

Invocând principiul fiabilităţii enunţat de Landau, informaţia culeasă 

de foarte multe surse redundante nu poate fi înlocuită nici măcar cu 

informaţia culeasă de la principala sursă purtătoare de informaţie hard. În 

acest caz,”îmbinarea aceste informaţii fragmentate cu altă informaţie ce o 

face mai valoroasă”, ceea ce presupune necesitatea focalizării asupra acestei 

forme particulare de intelligence nu din dorinţa de reconstrucţie organică a 

întregului organizaţional aflat în vizor (structuri, reţele, organizaţii), ci din 

dorinţa de elimina posibilele „pitfalls of the defector”, ca în cazul 

informaţiilor eronate furnizate despre programul nuclear al Irakului 

(Massing, 2004). Avantajele unei strategii a redundanţei, aşa cum reiese din 

studiul lui de Bruin et al. (2007:43-44), pot fi rezumate la: prevenirea 

dependenţei de o sursă de informaţii sau doar de câteva, cuplarea diferitelor 

tipuri de informaţii (cuplarea tipurilor de tehnologii ale informaţiei, cuplarea 

fluxurilor fizice cu cele financiare), strategia „not showing your hands” 

(redundanţa contribuind, în acest caz, la creşterea impredictibilităţii, 

deoarece sursele, neştiind exact ce se cunoaşte şi care sunt posibilităţile de 

verificare, vor oferi informaţie puţină, dar corectă), folosirea formelor 

alternative de culegere de informaţii etc. 

66


Limitele utilizării redundanţei în culegerea şi analiza informaţiilor 

ţin mai degrabă de natura resurselor temporale şi bugetare aflate la 

dispoziţie, decât de altă natură. De altfel, inclusiv aparatele doctrinare 

definesc cadrul raportării la redundanţă, respectiv modul de valorificare 

a informaţiilor redundante; spre exemplu, în limitele direcţiei anterior 

amintite, a HUMINT, manualul FM 2-22.3 (2006:4-12) stabileşte: 

„Redundanţa bunurilor utilizează o combinaţie a aceluiaşi tip de bunuri 

împotriva unui obiectiv de colectare de înaltă clasă. Acest lucru este vital în 

culegerea HUMINT, deoarece, în relaţiile cu sursele umane, informaţiile 

culese sunt de multe ori o parte dintr-o imagine de ansamblu sau sunt 

influenţate de percepţia şi preconceperea sursei. Culegerea cu acelaşi scop de 

la un număr diferit de furnizori de informaţie oferă o imagine a culegerii de 

date mai precisă şi este o metodă de validare a sursei.” (FM 2-22.3: 4-12). 

Mai mult, utilizarea formelor alternative de intelligence în scopul 

compensării datelor şi verificării acestora, direcţie propusă în strategia 

privitoare la managementul redundanţei în limitele intelligence-ului nu 

constituie o noutate. Şi în acest caz se recomandă construirea de planuri care 

să asigure colectarea multiplă de date şi implementarea acestora ca soluţii 

adecvate de raportare la un mediu informaţional complex şi dinamic: 

”Un plan bun de culegere va presupune asigurarea că există redundanţă 

construită în interiorul procesului astfel încât să poată apărea încrucişări 

adecvate între discipline” (Armistead, 2004). Dacă sursele tehnologice 

prezintă vulnerabilităţi şi nesiguranţă în obţinerea unor elemente cu grad 

ridicat de certitudine, mijlocul utilizat este cel al ”încrucişării surselor”, 

respectiv, a celor tehnice cu cele umane. Chiar dacă sursele umane au 

limitele lor determinate de subiectivism, de motivaţie, de gradul de instruire, 

etc., acestea rămân totuşi cele mai potrivite, adesea singurele care pot 

furniza informaţii valide. Culegerea de informaţii presupune apelul la 

redundanţă deoarece este aproape exclus ca o singură persoană să deţină o 

informaţie în totalitate. De aceea, este necesar să fie luat în calcul un număr 

relativ mare de persoane pentru a întregi o informaţie cu grad ridicat de 

credibilitate şi adevăr. Acest fapt presupune însă riscuri, mai ales în 

domeniul informaţiilor clasificate. Mai exact, cu cât se apelează la un număr 

mai mare de persoane în înţelegerea unei informaţii, cu atât creşte riscul 

deconspirării acesteia. De aceea, între intelligence şi redundanţă există o 

legătură cu efecte benefice dar şi mai puţin benefice. Astfel, dacă analiza de 

intelligence este bine organizată şi pregătită, atunci informaţia şi redundanţa 

67


nu trebuie privite ca doi poli opuşi ci, în limitele logicii terţului inclus, 

ca simpli purtători de informaţie. 

Nu trebuie făcută însă confuzie, între informaţia redundantă culeasă, 

indiferent de forma de intelligence, şi informaţia neclasificată, descoperită 

deliberat, dar supusă ulterior selecţiei, filtrării etc. (OSINT). În ciuda 

faptului că OSINT constituie un domeniu în continuă expansiune, fiind 

asimilat temeliei intelligence-ului (Mitu, Mitu, 2010:44), intelligence-ul 

redundanţei nu se fundamentează pe aprecierea faţă de sursele deschise de 

informaţii, ci pe culegerea de informaţie redundantă indiferent de raportarea 

la / situarea pe axa secret-public. Prin urmare, intelligence-ul redundanţei 

priveşte mai mult decât utilizarea surselor deschise, deşi OSINT oferă o cale 

fundamentală de punere în rol a culegerii de informaţie redundantă: 

înfiinţarea de reţele colaborative furnizoare de informaţii (cu grad mai 

ridicat sau mai scăzut de probabilitate de producere), care scutesc din efortul 

de energie şi resurse umane, finaciare, materiale şi de timp ale structurilor 

de intelligence şi care, funcţional, sunt necesare „să integreze OSINT şi să 

conţină experţi atât în sectorul privat, cât şi în structurile de intelligence” 

(Mitu, Mitu, 2010:49). Intelligence-ul redundanţei implică şi se realizează 

doar în paralel cu promovarea culturii de securitate, adică în paralel cu 

participarea societăţii în ansamblul la asigurarea securităţii. 

Propunerea noastră, de a pune în discuţie posibilul intelligence al 

redundanţei nu se limitează, aşadar, la includerea în planurile de culegere şi 

analiză a datelor a măsurilor privitoare la fragmentele de informaţii cu un 

grad aparent nul de noutate (informaţii soft), dar care să constituie 

fundamentul unui puzzle refăcut, al imaginii de ansamblu a activităţii 

organizaţiei aflate în vizor, şi nici măcar discutarea despre utilizarea 

formelor alternative de intelligence sau creionarea şi implementarea unor 

strategii având în prim plan redundanţa. Direcţiile şi aspectele anterior 

amintite privesc măsuri, metode, paşi tactici, eventual strategii menite să 

valorifice întregul organic, reconstituit, al obiectivului de analizat. Însă 

măsurile, metodele şi paşii tactici se limitează la a contribui la reconstruirea 

în poză statică a unui întreg dinamic, la momentul analizei, în timp ce 

strategia priveşte luarea în calcul a întregului dinamic pe o perioadă 

delimitată. Strategia redundanţei în limitele intelligence-ului priveşte mai 

degrabă o adiţie (sau chiar o juxtapunere) de informaţii culese în limitele 

deja proiectatului intelligence al informaţiei, în timp ce compoziţia finală ar 

trebui să fie dinamică şi relevantă la momentul analizei şi acţiunii, nu la 

68


momentul culegerii datelor (caz în care reducerea la minimum a intervalului 

temporal dintre culegerea datelor şi prelucrarea acestora/acţiunea impusă 

este mai degrabă o cerinţă decât o realitate). Scopul fundamental al unui 

intelligence al redundanţei nu este construirea tabloului de ansamblu 

(overall picture), ci reconfigurarea organizaţiei vizate ca organism viu şi 

funcţional, bazat pe o cultură organizaţională proprie. Pentru aceasta nu este 

suficientă proiectarea de metode şi strategii bazate pe valorificarea 

redundanţei, ci este necesară integrarea în limitele comportamentului 

comunicaţional redundant al surselor. 

Propunerea de intelligence al redundanţei pleacă de la aserţiunea de 

provenienţă paloaltistă, conform căreia orice fenomen rămâne inexplicabil 

atâta timp cât observaţia nu include contextul în care are loc fenomenul. 

Chiar dacă aserţiunea are rădăcini în antropologie şi în ştiinţele comunicării, 

avându-l drept „părinte” pe Gregory Bateson (1979), ea este aplicabilă 

indiferent de domeniul de activitate. Problematica intelligence-ului 

redundanţei devine, în câmp teoretic, o problematică a raporturilor dintre 

modelele comunicaţionale procesuale (de sorginte matematică, cibernetică) 

şi modelele interacţioniste. Prin urmare, esenţa intelligence-ului redundanţei 

(proiectat în manieră interacţionistă) excede limitele intelligence-ului 

tradiţional (proiectat în manieră procesuală) şi se impune a fi statuată în 

afara acestui câmp al aplicabilităţii. Ea se originează în cerinţa firească, 

în termenii interacţionismului, de studiere a funcţionalităţii fără decupajul 

din întreg. Pattern-ul care face posibilă analiza întregului este comunicarea, 

în înţelesul dat de Bateson, în cadrul şi cu ajutorul căruia totul se modelează 

în baza unei semantici care excede limbajul verbal: o semantică a 

contextului. Propunerea de intelligence al redundanţei pleacă de la 

înţelesurile batesoniene alocate contextului şi de la rolul prefigurat: 

„Contextul fixează înţelesul şi trebuie neîndoielnic să fie contextual 

receptării, care oferă înţelesuri pentru instrucţiuni genetice” (Bateson, 

1979:15). În acest cadru al designului, comunicarea încetează a fi privită 

drept schimb de informaţie, iar intelligence-ul tradiţional îşi pierde esenţa 

cantonându-se în limitele informativităţii. Esenţa intelligence-ului, 

reconfigurat, priveşte actul comunicaţional, care înseamnă mai degrabă 

relaţie decât informaţie: o relaţie redundantă, abundând de informaţie soft şi 

nu de informaţie hard. În noul cadru teoretic comunicaţional de redefinire a 

intelligence-ului prin raportare la redundanţă, indiferent de scopurile 

observaţiei, „observatorul comportamentului uman se întoarce atunci de la 

69


stadiul inferenţial al manifestărilor observabile ale relaţiei” (Watzlawick 

et al., 1967:21). 

Plecând de la semnificaţia redundanţei, aceea de surplus nejustificat 

de informaţie la transmiterea unui mesaj, sau abundenţa inutilă de cuvinte şi 

expresii la redarea unei idei sau introducerea de dispozitive suplimentare 

faţă de cel de bază, care să asigure funcţionarea unui sistem în cazul în care 

primul sau altul din dispozitive cu aceeaşi funcţie a ieşit din uz întâmplător, 

se pot analiza limitele sau impedimentele, precum şi beneficiile 

în activitatea de intelligence. Ecuaţia este relativ simplă în activitatea de 

intelligence, fiind realizată în 4 etape: culegerea de informaţii, verificarea 

acestora, transmiterea şi valorificarea de către decident. În aceste patru 

etape, redundanţa are roluri diferite. În primele două etape, culegerea de 

informaţii şi verificarea acestora poate avea un rol benefic. Astfel, surplusul 

de comunicare, de expresii, şi, de ce nu, surplusul de idei, păreri despre 

acelaşi fenomen, vine în sprijinul analistului de intelligence pentru a ajunge 

la informaţia soft. Informaţia pentru intelligence este „un produs” rezultat 

din culegerea, evaluarea, analiza, integrarea şi interpretarea tuturor datelor, 

faptelor disponibile care privesc unul sau mai multe aspecte despre fapte, 

locuri, stări, care sunt importante pentru atingerea unui obiectiv. Redundanţa 

oferă această plajă pentru specialistul în intelligence. În acelaşi timp, 

multitudinea de expresii, idei, păreri, etc., precum şi gradul de imprecizie 

sau generalizare, îngreunează procesul de analiză, de separare a aspectelor 

precise, reale de pure invenţii sau zvonuri. Pe de altă parte, redundanţa este 

cu siguranţă un impediment serios pentru ceea ce înseamnă transmiterea 

informaţiei şi evaluarea de către consumatorul de informaţie. Pentru a fi 

transmisă prin canalele de comunicaţii către consumator şi pentru a se putea 

lua decizii de către acesta, informaţia trebuie să fie scurtă, concisă, să aibă 

un grad redus de incertitudine, adică, să cuprindă ceea ce este semnificativ, 

esenţial chiar şi să aibă sens logic, ceea ce înseamnă să se înlăture o anumită 

formă de redundanţa. Astfel, un stil defectuos constând în abundenţa de 

cuvinte şi expresii la redarea informaţiei poate genera luarea de către 

decident, care nu este specialist în intelligence, a unor decizii eronate cu 

consecinţe nedorite. 

O modalitate de „aplicare” în domeniul culegerii de informaţie 

redundantă constă în luarea în consideraţie a etnometodelor – proceduri 

utilizate de actorul social obişnuit în activitatea cotidiană, rutine, 

comportamente familiare, venite de la sine (taken for granted), înţelese de 

oricare dintre membrii societăţii, fără însă a fi conştientizat şi sensul 

acţiunii. Această cale a etnometodelor, identificabile prin inducerea unor 

70


situaţii diferite de cotidian, a fost propusă de Garfinkel (1967) şi denumită 

etnometodologie. Constatând că sociologia clasică – unul dintre pilonii 

intelligence-ului tradiţional – consideră rutina ca fiind o condiţie necesară a 

acţiunii raţionale şi alocă raţionalitate actelor rutiniere, Garfinkel punctează 

incongruenţa rutină – raţionalitate şi propune studierea (nu neapărat în baza 

unei ipoteze de lucru preliminare) a situaţiilor imediate, observabile şi 

descriptibile, atâta timp cât interacţiunea are loc la nivelurile elementare, 

fiind o interacţiune fundamentată intersubiectiv şi furnizoare de informaţie 

privitoare la sensuri. În baza acestei descrieri, realitatea socială este 

reconstruită continuu, iar informaţia hard îşi pierde actualitatea şi validitatea 

odată cu reconstruirea realităţii sociale. În manieră similară, putem constata 

că redundanţa este privită, actualmente, mai degrabă ca structură balast, 

raţionalizată, posibilă de redus într-un diferenţiator care să prelucreze 

minimum de informaţie nouă necesară. Din nefericire, redundanţa – asociată 

rutinei, nu este superpozabilă fundamentării raţionale, iar culegerea de 

informaţii rutiniere nu trebuie continuată de trierea noului, ci de construirea 

întregului prin luarea în consideraţie o singură dată, ca termen în puzzle-ul 

de construit. Etnometodologia poate furniza date importante despre 

organizarea observaţiei, focalizată pe limbaj, care posedă trei proprietăţi 

fundamentale: indexicalitate (indexicality), reflexivitate (reflexivity) şi 

descriptibilitate (accountability), furnizând informaţii despre moduri de 

utilizare mai degrabă decât despre sensuri asociate, despre integrarea socială 

a alocării de sens şi construirea, în baza acesteia, a ordinii sociale aferente, 

respectiv despre modalitatea de organizare a faptelor descriptibile de limbaj 

(Garfinkel, Sacks, 1986:160). Toate aceste proprietăţi amintesc de 

necesitatea luării în considerare a redundanţei, capabilă să conducă la 

construirea de grile interpretative personale pertinente. Esenţa informaţiei 

este păstrată tocmai prin redundanţă, iar interpretarea devine mult mai 

funcţională: „Procedeele interpretative sugerează informaţiile ca fiind 

cunoştinţe distribuite social, care-i permit actorului să asocieze reguli 

informative generale cu scene de interacţiune trăite. Procedeele 

interpretative şi regulile de suprafaţă (normative) furnizează actorului o 

structură cu ajutorul căreia îşi poate compartimenta mediul în domenii de 

semnificaţii” (Cicourel, apud Lallement, 1998:234). În lipsa redundanţei, 

domeniile de semnificaţii devin simple deziderate, procesul interpretativ 

fiind îngreunat sau chiar suspendat. 

5. Concluzii 

71


În esenţa sa, conceptul de intelligence al redundanţei este unul 

paradoxal şi departe de suscitarea interesului, legat de judecăţile 

simplificatoare asociate redundanţei: banalizare, informaţie de mâna a doua 

etc. Spre deosebire de primul termen al expresiei, intelligence, insuficient 

conceptualizat şi insuficient recunoscut, dar păstrând un potenţial de 

atractivitate ridicat tocmai datorită faptului că persistă nota de empirism, 

constructul întreg pierde din strălucirea interesului, dar câştigă în planul 

aplicabilităţii şi utilităţii. Informaţia brută, ca măsură a impredictibilităţii 

semnalului emis, este insuficientă în proiectarea cunoaşterii prin această 

formă specială, a intelligence-ului. Rămâne doar să eliminăm înţelesurile 

generalizatoare, cum ar fi cel de suprainformare – supraîncărcare a canalelor 

de comunicare cu informaţie inutilă, asociate unui concept precum cel de 

redundanţă care, în profunzimea înţelesurilor, presupune deschidere, nou, 

continuitate şi contextualizare. Redundanţa se poate constitui într-o cale care 

să asigure funcţionalitatea şi vitalitatea intelligence-ului, în paralel cu 

punerea bazelor unei culturi a securităţii. 

72 

Bibliografie 

1. ARMISTEAD, Leigh (ed.) (2004). Information Operations. Warfare 

and the Hard Reality of Soft Power. A textbook produced in conjunction with the 

Joint Forces Staff College and zhe National Security Agency. Dulles, Virginia: 

Potomac Books. 

2. BATESON, Gregory. (1979). Mind and Nature: A Necessary Unity. 

London: WilwoodHouse Ltd. 

3. de BRUIN, Hans, ten HEUVELHOF, Ernst, KOOPMANS, Marieke. 

(2007). Law Enforcement: The Game between Inspectors and Inspectees. Boca 

Baton, Florida: Universal Publishers. 

4. GARFINKEL, Harold. (1967). Studies in Ethnomethodology. 

Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall. 

5. GARFINKEL, Harold, SACKS, Harry. (1986). On formal structures of 

practical actions. În Harold Garfinkel (ed.). Ethnomethodological Studies of Work. 

London, New York: Routledge & Kegan Paul. 

6. HARASZTI, Tegze P. (2002). CMOS memory circuits. New York: 

Kluwer Academic Publisher. 

7. LALLEMENT, Michel. (1998). Istoria ideilor sociologice. Vol.II. DE 

la Parsons la contemporani. Bucureşti: Antet.


8. LANDAU, Martin. (1969). Redundancy, Rationality, and the Problem 

of Dupplication and Overlap. Public Administration Review. 29 (4): 346-358. 

9. MARIAN, Liliana. (2008). Etica profesională şi bazele comunicării. 

Ciclu de prelegeri. Chişinău: Universitatea Tehnică a Moldovei. 

10. MASSING, Michael. (2004). Bnow they tell us: the American Press 

and Iraq. New York: new York Review Books. 

11. MITU, Teodor, MITU, Daniela. (2010). OSINT – la graniţa dintre 

secret şi public. Revista Română de Studii de Intelligence. 4: 42-52. 

12. MORALES, Manuel Angel. (2010). The Management of Redundancy, 

Duplication and Overlap. [online]. Intelligence Forecasting, Corp. URL: 

http://intelligenceforecasting.com/english/articles/2010/The%20Management%20of% 

20Redundancy.pdf. [accesat în octombrie 2011]. 

13. PFEIFER, Rolf, BONGARD, Josh, BERRY, Don. (2011). Designing 

Intelligence. Why Brains Aren’t Enough. Anthology. Munchen: GRIN Verlag. 

14. PHILIPPOPOULOS-MIHALOPOULOS, Andreas. (2004) Boundaries 

of Exclusion Past: The Memory of Waste. În Ronnie Lippens (ed.). Imaginary 

Boundaries of Justice. Social and Legal Justice across Disciplines. Oxford, 

Portland, Orlando: Hart Publishing. 69-96. 

15. SAUTER, Vicky L. (2010). Decision Support Systems for Business 

Intelligence. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc. 

16. SCHMIDHUBER, Jürgen. (2000). Neural Predictors for Detecting and 

Removing Redundant Information. În Helge Ritter, Holk Cruse, Jeffrey Dean (eds.) 

Preoperational intelligence: Adaptive Behavior and Itelligent Systems wihout 

Symbols and Logic. Volume 2. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers. 

17. SFEZ, Lucien. (2002). Comunicarea. Iaşi: Institutul European. 

18. WATZLAWICK, Paul, BEAVIN BAVELAS, Janet, JACKSON, Don. 

(1967). Pragmatics of Human Communication: A Study of Interactional Patterns, 

Pathologies, and Paradoxes. New York: W.W. Norton & Company, Inc. 

19. ***. (2006). Human Intelligence Collector Operations. FM 2-22.3 

(FM 34-52). Washington DC: Headquarters, Department of the Army. 

73


74 

Evaluarea implicării NATO în Afganistan: 

o provocare pentru activitatea de intelligence 

strategic a comunităţii academice 

Conf. univ. dr. Florin DIACONU 

Institutul Diplomatic Român 

e-mail: florin.diaconu@fspub.unibuc.ro 

Abstract 

Ten years ago, only a few days after the terrorist attacks which hit US on 

September 11, 2001, small units of the US Special Forces, plus several CIA teams 

were already operating in Afghanistan, starting – and later on boosting and 

coordinating – a quick and decisive campaign which, in less than three months, led 

to the complete collapse of the Taliban regime. At this very moment, more than ten 

years after the beginning of the Global War on Terror (GWOT), United States of 

America, together with the other NATO member states and other allies and 

partners are deeply involved, at political and military level, in Afghanistan. This 

massive involvement generates both a significant number of successes and a 

complex set of problems and worries. The study evaluates the way in which civilian 

academic think-tanks (mainly universities, faculties and research institutes) can 

offer the decision-makers (including here the Romanian ones) final product 

belonging, in a way or another to the category we usually call strategic 

intelligence. Such intellectual products, if and when are available and are really 

sound evaluations, can be the solid foundation used to successfully stage an 

analytical and predictive effort, potentially decisive for both policy making and 

implementing – at different levels – policies able to cope with the very complex and 

very fluid situation in Afghanistan. 

Keywords: Strategic intelligence; Afghanistan; NATO, USA, Romania, grand 

(superior) strategy, victory (with its several meanings); the Talibans; Al Qaeda. 

Introducere: câteva precizări conceptuale absolut necesare 

În acest studiu 1 

voi folosi conceptul de strategic intelligence pentru a 

desemna un tip cu totul special de proces (şi de produs) intelectual: unul 

care, utilizând (respectiv identificând, analizând şi asamblând) în special 

1 Punctele de vedere exprimate în continuare nu angajează, în nici un fel, nici Universitatea 

din Bucureşti, nici Institutul Diplomatic Român sau MAE. Ele reprezintă opinii 

profesionale pentru care responsabilitatea integrală revine exclusiv autorului.


elemente de informaţie deschisă, să fundamenteze în chip cât mai solid 

(oferind, la nevoie, inclusiv mai multe variante alternative de acţiune, 

împreună cu o analiză detaliată cost / rezultate) activitatea şi hotărârile 

decidenţilor politici (inclusiv cei din România) în contextul general al 

efortului de mare amploare, de intensitate cel mai adesea variabilă şi de 

foarte lungă durată pe care îl numim în mod uzual Războiul Global Contra 

Terorismului (Global War On Terror – GWOT). E nevoie, cred, să precizez 

încă din acest moment că tipul de produs intelectual pe care îl numesc aici 

strategic intelligence nu întemeiază orice tip de acţiune a decidenţilor, ci 

doar activităţile şi hotărârile luate în interiorul sistemului de referinţă pe 

care îl numim, prin raportare la solida tradiţie anglo-saxonă, folosind 

conceptul de mare strategie. Readuc aminte onoratului auditoriu, cât şi 

viitorilor cititori ai acestui studiu, că – în viziunea unui autor clasic şi 

extrem de influent, de tipul lui B. H. Liddell Hart – stratul realităţii politice 

pe care îl numim mare strategie (grand strategy sau superior strategy) este 

substanţial diferit de acela al strategiei militare. Mai precis, dacă strategia 

militară – sau strategia pură – este „arta comandantului de oşti” şi are ca 

element principal, de natură să pregătească (sau chiar să garanteze) succesul 

„în primul rând... calculul şi coordonarea judicioasă a scopului cu 

mijloacele” 2 , marea strategie – respectiv acel strat al realităţii politice care 

trebuie alimentat în chip constant (sau măcar în momente-cheie) cu produse 

din categoria pe care am numit-o strategic intelligence – este „practic 

sinonimă cu politica militară, care dirijează conducerea războiului, dar 

distinctă de politica fundamentală care îi guvernează scopul 3 ”. Acelaşi 

Liddell Hart preciza şi că „rolul marii strategii sau al strategiei superioare 

constă în a coordona şi îndrepta toate resursele naţiunii sau ale unui grup de 

naţiuni spre atingerea scopului politic al războiului, scopului definit de 

politica fundamentală”, în sensul în care „marea strategie trebuie să 

evidenţieze şi să mobilizeze resursele economice şi umane ale naţiunii 

pentru a susţine efortul militar. La fel stau lucrurile şi cu resursele morale, 

deoarece ridicarea moralului poporului este adeseori tot atât de importantă 

ca şi a poseda cele mai concrete forme ale puterii 4 ”. 

Am simţit nevoia să fac, de la bun început, această precizare 

conceptuală din motive, cred, lesne de înţeles. Nu este deloc clar – atunci 

când urmărim literatura de specialitate cu toate nuanţele şi detaliile sale – 

2 B. H. LIDDELL HART, Strategia: Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 335. 

3 Ibidem, p. 334. 


75


care ar putea fi încărcătura exactă de sens a termenului intelligence. Destule 

dintre definiţiile cu care operăm în mod curent rămân, de fapt, departe de a 

fi realmente precise. Aşa de exemplu, definiţia generală, ne spune că 

intelligence înseamnă „informaţie despre o entitate străină”, dar „şi structuri / 

agenţii care se îndeletnicesc cu colectarea de asemenea informaţii”, precum 

şi că acelaşi termen desemnează – sau este „intim” legat de „ciclul de 

intelligence”, un proces în mai multe etape prin care se ajunge de la 

informaţia brută la accesul decidenţilor la produsul intens prelucrat al 

muncii de intelligence (pasajul la care fac trimitere arată în original astel: 

„Intelligence is information concerning a foreign entity, usually (although 

not always) an adversary, as well as agencies concerned with collection of 

such information. It is intimately tied with the intelligence cycle, a process 

whereby raw information is acquired, converted into intelligence, and 

disseminated to the appropriate consumers 5 ”). La fel, nu e deloc clar nici ce 

denumim prin intermediul conceptului strategie / strategic. Şi, în mod 

predictibil, din însumarea a două concepte care nu au deloc conţinuturi 

foarte rigide / pe de-a-ntregul stabilizate / foarte bine – şi definitiv – 

precizate, nu se poate naşte, în mod firesc, decât o zonă de incertitudine şi 

mai pronunţată, care ar fi complet contraproductivă, cred, în termenii 

oricărei preocupări pentru un nivel acceptabil de eficienţă a politicului 6 . 

O listă de chestiuni realmente importante pentru efortul de 

strategic intelligence 

Cel puţin două straturi ale realităţii politice cu relevanţă 

geostrategică fac obiectul efortului de intelligence strategic, atunci când 

vorbim despre implicarea NATO (trecută, prezentă şi viitoare) în 

5 K. LEE LERNER, BRENDA WILMOTH LERNER (editors), Encyclopedia of 

Espionage, Intelligence, and Security, volume 2 (F-Q), Thomson Gale, Detroit, New York, 

San Diego, San Francisco, Cleveland, 2004, p. 117. 

6 Există numeroşi autori care discută în termeni extrem de interesanţi chestiunea eficienţei 

generale a politicului. Unul dintre aceştia este părintele şcolii realiste clasice, Hans J. 

Morgenthau, care afirma – într-unul din principiile realismului politic – nu numai că 

„realismul politic este conştient de semnificaţia morală a acţiunii politice”, ci şi că acelaşi 

realism „este conştient şi de inevitabila tensiune între cerinţele morale şi necesităţile 

acţiunii politice de succes”, nefiind deloc „dispus să mascheze şi să elimine această 

tensiune” – pentru toate acestea vezi Hans J. MORGENTHAU, Politica între naţiuni: 

Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 51. 

76


Afganistan. Pe de o parte putem lua în calcul maniera în care Alianţa 

interacţionează, la faţa locului, cu diverşi actori politici prezenţi, într-un fel 

sau altul, pe teatrul de operaţiuni sau în vecinătatea acestuia. Din această 

perspectivă există, în mod limpede, cel puţin trei tipuri mari de interacţiuni 

lesne decelabile: 

- relaţii de tip conflictual, dominate de un nivel înalt al interacţiunii 

directe negative (vezi, de exemplu, relaţiile între segmentele diverse din 

cadrul ISAF, pe de o parte şi tandemul talibani / Al Qaeda); 

- relaţii de cooperare, dominate de un nivel înalt al interacţiunii pozitive 

(vezi, de exemplu, relaţiile între ISAF / NATO, pe de o parte, şi autorităţile 

centrale de la Kabul, care sunt – dincolo de sistemul axiologic pe care îl 

reprezintă – unul dintre beneficiarii majori ai prezenţei NATO în regiune); 

- relaţii dominate de un nivel scăzut al interacţiunii directe pozitive. 

Dacă luăm în calcul, dintr-o altă perspectivă (complementară cu cea 

deja prezentată), tipul interacţiunilor pe care le regăsim, între NATO / ISAF 

şi alţi actori de diverse tipuri în zona Afganistanului (această arie geografică 

fiind privită fie în sens restrâns, fie în sens ceva mai larg), operăm cu cel 

puţin două tipuri distincte de situaţii: 

- acelea în care agenda declaraţiilor politice (indiferent de nivelul 

sau rangul celor care le fac) se suprapune peste / coincide cu aceea a 

acţiunilor practice (ceea ce este măcar cazul relaţiilor conflictuale între 

prezenţa ISAF / NATO pe de o parte şi tandemul talibani / al Qaeda); 

- şi acela în care declaraţiile politice (în special cele oficiale / la nivel 

guvernamental) par să indice un anume tip de realitate, iar acţiunile practice 

cu relevanţă geostrategică par să indice un cu totul alt tip de realitate 

(adesea în coliziune directă – sau cel puţin aproape directă – cu stratul deja 

amintit al declaraţiilor politice oficiale făcute la nivel înalt sau foarte înalt). 

Este, de exemplu, cazul relaţiei extrem de complexe a NATO (de fapt, în 

special a SUA) cu Pakistanul. Mai multe segmente ale relativ recentului 

episod constituit de raidul întreprins de forţele speciale americane împotriva 

ascunzătorii în care se afla Osama bin Laden, ca şi câteva dintre episoadele 

conexe (vezi, de exemplu, serioasa cantitate de relatări de presă de foarte 

bună calitate profesională cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu rămăşiţele 

elicopterului stealth care s-a prăbuşit cu ocazia deja amintitului raid) pun în 

chip serios sub semnul întrebării cooperarea Pakistanului cu Occidentul / 

NATO / SUA. 

77


Un al doilea strat al realităţii cu relevanţă geostrategică serioasă, 

despre care de asemenea trebuie să discutăm atunci când evaluăm prezenţa / 

implicarea NATO în Afganistan este acela constituit de relaţiile din 

interiorul NATO (strat substanţial diferit de cel deja trecut în revistă, în chip 

sumar, şi care cuprindea relaţiile NATO cu actori din exteriorul Alianţei). În 

legătură cu pachetul de chestiuni legate de ceea ce se întâmplă, legat de 

Afganistan, în interiorul NATO, putem (sau, de fapt, trebuie) să luăm în 

calcul cel puţin trei elemente / segmente / straturi distincte: 

- segmentul relaţiilor de cooperare (reflectat inclusiv în misiuni 

comune de diverse tipuri); 

- segmentul divergenţelor (care merg de la simple – şi oarecum 

benigne – diferenţe de opinii privind evaluarea unor momente şi trenduri şi 

până la nivelul unor diferenţe majore legate de maniera în care elitele 

decidente din ţările membre ale NATO se raportează la ceea ce se întâmplă 

în Afganistan, ca şi la miza geostrategică pe termen mediu şi lung 

constituită de confruntarea din Afganistan; 

- segmentul raporturilor dinamice dintre acţiunile NATO ca entitate 

(sau a ţărilor membre ale Alianţei) şi documentele oficiale ale Alianţei (ca 

ipoteză de lucru, cu cel puţin două tipuri de corelaţii posibile: în unele 

cazuri am putea constata că experienţa istorică semnificativă a elementelor 

care compun segmentul GWOT purtat în Afganistan este corect înţeleasă şi 

transferată / înglobată în documente oficiale ale NATO care sunt de natură 

să consolideze, într-un fel sau altul, şansele Alianţei de a acţiona eficient; în 

alte cazuri, dimpotrivă, am putea avea de-a face cu situaţii în care tonalitatea 

şi conţinutul unor documente / formulări ale diferitelor segmente 

instituţionale ale Alianţei pare să nu înglobeze suficient din experienţa 

practică a segmentului GWOT derulat în ultimii 10 ani în Afganistan. 

Dintre aceste trei straturi, acela care îmi atrage în mod constant atenţia 

este acela al divergenţelor de opinii / percepţii din interiorul NATO cu privire 

la importanţa relativă şi / sau absolută a evoluţiilor din Afganistan, 

divergenţe care explică dramaticele contraste pe care le constatăm adesea 

între rangul real al puterii unor ţări membre ale Alianţei şi ponderea 

implicării lor în Afganistan. Pentru a înţelege mai bine această problemă, este 

suficient să citim, cu atenţie – şi în corelaţie cu orice sursă de bună calitate 

care ne oferă date referitoare la mărimea populaţiei şi la puterea economică 

78


(exprimată în cifre sintetice semnificative, de tipul PIB / GDP) – datele 

referitoare la mărimea contingentelor naţionale care compun ISAF. În tabelul 

care urmează (vezi Tabelul 1: Date principale referitoare la câteva 

contingente naţionale şi / sau regionale din cadrul ISAF, corelate cu date 

economice şi demografice semnificative pentru puterea naţională a statelor 

(sau puterea totală / însumată a grupurilor de state) luate în calcul), am folosit 

cifre preluate din documente oficiale ale ISAF, făcute publice la 13 iulie 

2007 7 şi respectiv 18 octombrie 2011 8 , iar pentru datele statistice relevante în 

ceea ce priveşte potenţialul demografic şi militar al ţărilor (fie ele membre ale 

NATO sau nu) cu contingente în cadrul ISAF am utilizat date din volumul 

anual intitulat Military Balance, editat de către Institutul Internaţional 

pentru Studii Strategice de la Londra (ediţia pentru 2005-2006, publicată 

în octombrie 2005 9 ). 

Oricât de incomplete / fragmentare ar fi, datele utilizate aici sunt 

reale şi, în plus, sunt semnificative, precum şi absolut suficiente pentru a 

formula nişte întrebări. Desigur, percepţia curentă este că „fişa postului” 

analistului de informaţii (acela care este implicat inclusiv în activitatea de 

strategic intelligence), fie el civil sau militar, are ca element principal 

obligaţia profesională de a formula răspunsuri, iar nu capacitatea de a pune 

întrebări (fiindcă, nu-i aşa, decidenţii de rang înalt şi mijlociu sunt aceia 

care pun în mod natural întrebări, iar analiştii sunt cei care răspund la ele). 

Dincolo de această percepţie curentă – cu sau fără o serioasă legătură cu 

realitatea – merită făcută următoarea observaţie: în orice societate aflată 

realmente în stare de funcţionare, cei care cu adevărat dau răspunsuri cu 

consecinţe perene sunt decidenţii (în sensul în care diverse segmente ale 

realităţii generează / conţin probleme, iar decidenţii trebuie să rezolve, 

într-un fel sau altul, respectivele probleme). 

7 International Security Assistance Force (ISAF), Troop Contributing Nations (TCN), 

current as of 13 July 2007, document de pe site-ul ISAF (www.isaf.nato.int) care preciza că 

mărimea efectivelor întabelate „nu reflectă numărul exact al militarilor aflaţi în misiune în 

vreun moment dat”. 

8 International Security Assistance Force (ISAF), Troop Contributing Nations (TCN), 18 

October 2011, document de pe site-ul ISAF care precizează că „numărul militarilor trebuie 

interpretat ca fiind orientativ, întrucât el se schimbă zilnic”. 

9 The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2005-2006, 

Routledge Taylor & Francis Group, October 2005, London, pp. 18-106, 266. 

79


TABEL 1: Date principale referitoare la câteva contingente naţionale 

şi / sau regionale din cadrul ISAF, corelate cu date economice şi demografice 

semnificative pentru puterea naţională a statelor (sau puterea totală / 

însumată a grupurilor de state) luate în calcul 

Nr. 

80 

Numele statului 

(sau ce 

reprezintă 

actorul evaluat) 

Mărimea 

contingentului 

militar în 

cadrul ISAF, în 

iulie-oct. 2007 

Mărimea 

contingentului 

militar în 

cadrul ISAF, în 

octombrie 2011 

Populaţia 

totală 

(milioane 

oameni) 

în 2004 

PIB (GDP), 

pentru anul 

2004 

(miliarde 

USD) 

1 SUA 14.750 90.000 293 11.700 

2 Germania 3.000 5.000 82,43 2.670 

3 

Marea 

Britanie 

6.500 9.500 60,44 2.100 

4 Franţa 800 3.932 60,65 2.000 

5 Italia 2.500 3.952 58,10 1.660 

6 Spania 

Primele cinci 

mari puteri 

650 1.526 40,34 986 

7 europene ale 

NATO luate la 

un loc (5 E M) 

13.450 23.910 301,96 9.416 

8 SUA / 5 E M 

14,7 / 13,4 

(110%) 

90 / 23,9 

(aprox. 370 %) 

97-98% 

112-114 

% 

9 România 500 1.873 22,32 72,1 

10 Bulgaria 400 597 7,45 23,8 

11 Ungaria 180 415 10,00 99,5 

12 Cehia 220 623 10,24 106 

13 Slovacia 

Cinci puteri 

mici şi / sau 

mijlocii din 

60 309 5,43 41.0 

14 Europa 

Centrală şi de 

Est luate la 

un loc (5 E m) 

1.360 3.817 55,44 342,40 

15 Australia 700 1.550 20,09 598 

16 Canada 2.500 529 32,50 980


17 

Două puteri 

mijlocii 

extraeuropen 

e luate la un 

loc (2 nonE) 

3.200 2.079 52,59 1.578 

18 Belgia 295 520 10,36 282 

19 Danemarca 400 750 5,43 239 

20 Olanda 1.300 183 16,40 575 

21 Norvegia 500 429 4,59 243 

22 Portugalia 150 140 10,56 166 

23 

Cinci mici 

puteri vesteuropene 

din 

NATO luate la 

un loc (5VE m) 

2.645 2.022 35,34 1.505 

24 Estonia 110 159 1,33 10,9 

25 Letonia 35 174 2,29 13 

26 Lituania 130 236 3,59 22,1 

27 

Ţările baltice, 

luate la un loc 

(B 3) 

275 569 7,22 46,0 

O tare spinoasă întrebare: cât de consistentă e voinţa politică a 

NATO legată de Afganistan? 

Pentru a răspunde la o astfel de întrebare (sau măcar pentru a o propune 

ca element central – sau măcar suficient de important – al agendei de preocupări 

a decidenţilor), este suficient, cred, să citim cu o anumită atenţie tabelul anterior. 

El ne spune, într-o manieră aproape incontestabilă, următoarele: 

- implicarea SUA este, în mod clar, net superioară celei a restului 

statelor cu contingente în cadrul ISAF. Cele cinci mari puteri membre 

NATO din Europa Occidentală (respectiv Germania, Marea Britanie, Franţa, 

Italia şi Spania) au, împreună, un potenţial demografic şi economic vădit 

comparabil cu acela al SUA. Dar, în ciuda potenţialului extrem de consistent 

de putere 10 , ele au acum în Afganistan un număr total de doar aproximativ 

10 În acest studiu conceptul de putere este folosit în cheie teoretică realistă, într-o manieră 

deliberat compatibilă cu definiţia dată de Morgenthau, părintele şcolii realiste clasice. 

Acesta afirma că puterea înseamnă, în orice context politic (deci şi în relaţiile 

internaţionale), „controlul omului asupra minţii şi acţiunilor altor oameni” – vezi HANS 

J. MORGENTHAU, op. cit., p. 68. 

81


24.000 de militari, adică o fracţiune mai mult decât modestă din numărul 

total de 90.000 de militari – cât au SUA pe acelaşi teatru de operaţiuni; 

- dar nu vorbim doar despre un important contrast între o masivă 

prezenţă americană şi o modestă prezenţă europeană în cadrul misiunii 

NATO din Afganistan, ci şi despre contraste importante – sau falii, dacă 

preferăm acest termen – în interiorul efortului făcut de statele europene 

membre ale NATO. Cele trei minuscule republici baltice, cu doar în jur de 7 

milioane locuitori (pe cifrele valabile pentru anul 2004) au acum în 

Afganistan 569 de militari, ceea ce înseamnă în jur de 81 de militari pentru 

fiecare milion de locuitori). Şi aceasta în timp ce, de exemplu, Germania – 

ţară care are acum peste 80 de milioane de oameni, are pe acelaşi teatru de 

operaţiuni militare doar în jur de 5.000 de militari (respectiv doar în jur de 

62 de militari pentru fiecare milion de locuitori); 

- astfel de diferenţe – de fapt de contraste care măsoară voinţe 

politice extrem de diferit profilate ale statelor europene membre ale NATO 

– sunt şi mai mari dacă luăm în calcul componenta economică a puterii 

actorilor politici de tip statal despre care discutăm. Pe datele din 2004, 

produsul intern brut (PIB) însumat al celor trei state baltice este de doar 46 

de miliarde de USD (ceea ce înseamnă câte un militar pentru fiecare 80,843 

milioane USD din PIB-ul însumat al celor trei ţări). Dacă un stat realmente 

puternic, de tipul Germaniei, de exemplu, ar trimite în Afganistan câte un 

militar pentru fiecare 80,843 milioane USD din uriaşul său PIB, de 2.670 

miliarde USD (vezi cifrele din Tabelul 1, valabile pentru 2004), ar însemna 

că la eforturile contra talibanilor şi ale al Qaeda ar trebui să participe nu mai 

puţin de 33.027 militari germani, adică de peste 6 ori şi jumătate mai mulţi 

decât are acum Berlinul pe teatrul de operaţiuni afgan; 

- puteri europene mijlocii (din punct de vedere al potenţialului 

demografic) sau mici (dacă luăm în calcul puterea economică măsurată de 

indicatorul economic numit Produs Intern Brut / PIB), de tipul României, fac 

şi ele un efort disproporţionat de mare în raport cu acela făcut acum în 

Afganistan de unii dintre marii actori de tip statal din zona vest-europeană a 

NATO. Mai precis, România are acum în Afganistan, conform datelor oficiale 

ale ISAF, un efectiv total de 1.873 de militari. Aceasta înseamnă, raportat la 

resursele demografice totale, câte un militar care serveşte interesul naţional 

(privit aici ca parte integrantă a intereselor geostrategice ale NATO) în 

Afganistan, pentru fiecare 11.917 locuitori ai României. Din nou, dacă marile 

puteri din zona vest-europeană a NATO ar face un efort de aceeaşi intensitate, 

un stat ca Germania, de exemplu, ar trebui să aibă în Afganistan nu 5.000, 

82


ci în jur de 6.917 militari. La fel, un stat cu ambiţii, tradiţii şi potenţial de 

mare putere cum este Franţa ar trebui să aibă pe acelaşi teatru de operaţiuni 

militare în jur de 5.089 militari, adică cu mai bine de 25 % mai mulţi decât cei 

sub 4.000 pe care îi are acum în Afganistan; 

- în sfârşit, dincolo de astfel de calcule – care măsoară, de altfel, 

foarte exact faptul că unele state europene fac eforturi mari (iau uneori chiar 

foarte mari) în raport cu resursele de putere pe care le au, în timp ce alte 

state fac eforturi semnificativ mai mici, proporţional – putem privi cu 

atenţie şi dinamica generală a efectivelor contingentelor naţionale care 

compun prezenţa NATO pe teatrul de operaţiuni din Afganistan. În 

intervalul ultimilor patru ani, efectivele americane din cadrul ISAF au 

crescut de la nici 15.000 de militari la 90.000 de oameni (deci de 6 ori). 

Cele româneşti au crescut de la 500 de militari la 1.873 de oameni (de 3,75 

ori). Cele ale Cehiei au crescut, şi ele, de la 220 la peste 600 de militari 

(deci de aproape trei ori). Cele slovace au crescut de la 60 la peste 300 de 

oameni (deci de peste 5 ori). Cele ale Letoniei au crescut, şi ele, de la 35 la 

174 militari (deci de aproape 5 ori). Există însă şi creşteri mult mai modeste: 

prezenţa militară bulgară în Afganistan, în cadrul ISAF, de exemplu, a 

crescut doar de la 400 la ceva mai puţin de 600 de oameni, deci cu mai puţin 

de 50 %; la fel, estonienii şi-au amplificat prezenţa de la 110 la 159 militari 

(din nou cu ceva mai puţin de 50 %). Dar cel mai îngrijorător aspect este 

cel constituit de faptul că unele state din cadrul NATO au decis deja – 

indiferent de motivele care le-au îndemnat şi le-au determinat să facă 

aceasta – să-şi reducă masiv prezenţa. Dintre statele vest-europene, cazul cel 

mai semnificativ este, fără nici o îndoială, acela al Olandei: 1.300 de oameni 

în 2007 şi doar 183 astăzi (respectiv o scădere de peste 7 ori în patru ani!). 

La fel au procedat şi actori statali noneuropeni: Canada, de exemplu, şi-a 

redus, în ultimii patru ani, efectivele din Afganistan de aproape 5 ori, de la 

2.500 la cu puţin peste 500 de militari. 

Toate aceste cifre pun în faţa celui implicat într-un efort analitic 

făcut în domeniul de strategic intelligence o sarcină intelectuală interesantă, 

dar şi extrem de dificilă: aceea de a prospecta istoria (fie ea mai recentă sau, 

dimpotrivă, episoade plasate ceva mai departe în timp) pentru a înţelege mai 

bine ce şanse are, în general, o alianţă politico-militară (în cazul concret 

despre care discutăm este vorba, desigur, despre NATO) să-şi îndeplinească 

în mod eficient şi în timp util obiective importante în planul marii strategii, 

atâta timp cât entităţile statale componente nu dau dovadă de o voinţă 

politică realmente constantă, puternică şi mai ales omogenă. 

83


Alte două teme importante pentru munca de strategic 

intelligence: scurte remarci finale 

În condiţiile descrise mai sus – cu suficient de multe date, cred – 

rămâne ca persoanele, grupurile şi instituţiile (fie ele civile sau militare) 

implicate în efortul de strategic intelligence, ca şi decidenţii în mâna cărora 

ajung analizele şi estimările cercetătorilor să-şi concentreze măcar o parte 

din atenţie înspre arii tematice cu un numitor comun clar: încercarea de a 

înlocui, în cazul NATO, voinţa politică realmente puternică, omogenă şi 

constantă (voinţă politică despre care am afirmat deja că nu funcţionează 

bine) cu formule eficiente de substituţie. 

Dintre aceste formule de substituţie listez aici, fără a intra în 

amănunte, două despre care cred că sunt nu numai teoretic interesante, ci şi 

practic aplicabile / utilizabile: 

- încercarea de a augmenta puterea NATO prin identificarea şi 

mobilizarea de aliaţi locali / regionali, fie aceştia conjuncturali sau nu; 

- şi încercarea de a aplica, în raport cu adversarii NATO prezenţi în 

contextul concret din Afganistan, dictonul latin divide et impera (respectiv 

prospectarea măsurii în care pot fi exploatate sau chiar create fisuri care să 

segmenteze, de exemplu, blocul etnic pashtun, cel care susţine insurgenţa 

talibană, sau falii care să-i separe tot mai mult pe talibani şi pe cei din al Qaeda). 

84 

Bibliografie 

1. International Security Assistance Force (ISAF), Troop Contributing 

Nations (TCN), current as of 13 July 2007, la adresa de Internet www.isaf.nato.int 

2. International Security Assistance Force (ISAF), Troop Contributing 

Nations (TCN), 18 October 2011, la adresa de Internet www.isaf.nato.int 

3. K. LEE LERNER, BRENDA WILMOTH LERNER (editors), Encyclopedia 

of Espionage, Intelligence, and Security, volume 2 (F-Q), Thomson Gale, Detroit, New 

York, San Diego, San Francisco, Cleveland, 2004. 

4. B. H. LIDDELL HART, Strategia: Acţiunile indirecte, Editura Militară, 

Bucureşti, 1973. 

5. HANS J. MORGENTHAU, Politica între naţiuni: Lupta pentru putere 

şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007. 

6. The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2005- 

2006, Routledge Taylor & Francis Group, October 2005, London.


A missing link: 

Education for security dimension of the corporate 

social responsibility 1 

Assoc. prof. Ph. D. Ella CIUPERCĂ 

„Mihai Viteazul”, National Intelligence Academy 

e-mail: ellaciuperca@yahoo.com 

Abstract 

The continuous change of our world determined the reduction of the role of 

the state in economy. Assuming that the survival and welfare of the community 

greatly depend of the involvement of every economic company in corporate social 

responsibility (CSR) actions, in this paper I will propose and argue for a new 

adaptive strategy to the contemporary social conditions: the inclusion of security 

issues in the field of CSR actions undertaken by firms. An important step in this 

direction is to change their own behaviors and attitudes by generalized hiring of 

security experts and by creating a security culture among the employees. 

Keywords: corporate social responsibility, intelligence culture, security 

culture, economic performance, community welfare 

1. Introduction 

Corporate Social Responsibility (CSR) has become a priority in the 

contemporary world, primarily because of the way society has evolved. The 

present globalization implies the interdependence of individuals, 

communities, and ideas. All these changes had as a natural consequence the 

reduction of the role of the state in economy, trade liberalization, 

international financial transactions, and the emergence of transnational 

corporations. 

In this context, the social involvement of economic corporate is an 

effective way to compensate the logistic inability of the state to solve the 

problems of society. The emergence of the notion of “corporate social 

responsibility” was facilitated by the social pact between the community 

1 This work was supported by CNCSIS-UEFISCSU, project number PN II-RU 64/2010 

85


and businesses, based mainly on mutual trust, cooperation and mutual 

dependency (Wartick & Cochran, 1985). Therefore, according to modern 

approaches the company is equated with a citizen. The same way a citizen 

has his rights and obligations, each company acquires corporate citizenship 

and therefore has, in turn, benefits and responsibilities. 

Although I am not in a complete agreement with the idea that the 

economic environment has the capacity to solve the major social problems of 

humanity as poverty, conflicts, population growth and so on, I agree with the 

contemporary idea that firms have significant human and material resources 

that should be directed to the community and used by its members. 

86 

2. Corporate social responsibility: a definition 

Social responsibility is a relatively recent issue studied by social 

sciences, but the interest in this subject is growing. However, to date there is 

still no agreement on what constitutes CSR. The literature highlighs 

sometimes dissonant positions among specialists. 

Broadly speaking, CSR objective is to solve social problems, i.e. those 

situations which represent a gap between reality and an imagined ideal society 

(Pounds, 1969). According to G. Hardin (1968), social problems are caused 

by selfish behavior of individuals, which is repeated on the long term, and 

such behavioures create problems for the community (community tragedy). 

The European Commission has tried to answer the question “What is 

CSR?”. Using the answers to a questionnaire applied to a group which 

consists of over 250 associations, organizations and private companies, 

unions and civil society, they conclude that CSR is the way a company 

operates within its legal system and regulations established by the society in 

accordance with universal human rights. A. Carroll (1979) argues that 

corporate social responsibility is measured by the degree to which 

management decisions conform to the needs of the community in which 

they operate. 

In a publication of the World Business Council for Sustainable 

Development (WBCSD) CSR is definied as follows: “corporate social 

responsibility is assumed by the continuing commitment of companies to 

behave ethically and to contribute to economic development while 

improving the quality of life of employees and their families, local 

communities and society in general.” (apud Holme&Watts, 2000).


Critics highlight the dimension of the concept of CSR, but also some 

negative aspects of its implementation. Among the most important are the 

diminution of shareholders power, of their property rights over their own 

business, the weakening of the overall corporate strength and on the long 

term – the changing of the very essence of capitalism. CSR has been 

criticized from the perspective that being exported to foreign communities 

by multinational companies it can legitimate values and approaches that are 

not in the interest of the poor and marginalized people. 

The discussion about the limits of CSR cannot ignore a famous 

statement of Milton Friedman (1970): “Social responsibility of business is to 

increase their profit. According to the author, the only economic entities' 

responsibilities are to pay state taxes and their salaries.” The supporters of these 

ideas have as their main argument the fact that studies have failed to identify a 

correlation between CSR activities and the performance indicators of firms. 

Beyond the regular European discourse regarding CSR, its practices 

evolve differently from country to country, depending on the economic and 

social specificity of each region. The literature include “the Scandinavian 

model of CSR” which is characterized by the fact that the state plays the 

role of welfare provider, harmoniously combining the development based on 

capital items with a generous social security system. A representative 

country in this regard is Norway, thanks to its commitment of giving 

evidence in the struggle for peace, poverty and environmental destruction. 

Recent research shows that, for instance, the United Kingdom, too, attaches 

importance to ethical issues and moral conflicts arising from the practice of 

CSR. In the Nordic countries, CSR programs are particularly targeted by 

environmental problems, while in southern Europe there is a greater interest 

in diminishing social problems. 

3. Corporate social responsibility and economical performance 

The degree to which social expectations regarding business ethics 

resonate with the ethic of the economic environment depends on the 

comparison of social norms of firms and their conduct and also from the 

comparison between society's expectations and what corporate managers 

consider to be legitimate social demands. On the other hand, the connecting 

of personal interests with moral principles allows long-term development of 

the company, because, although an immediate profit leads to a lower capital, 

on the long term it produces a durable capital: reputation. 

87


The literature includes antithetical ideas on this topic. Some 

(Low&Yeats, 1992; Lucas et al., 1992) are appalled by the manner in which 

multinational companies exploit lenient laws of some foreign countries, 

while others emphasize the existence of a strong correlation between 

internationalization and social responsibility (Bansal&Roth, 2000, 

Christmann, 2004). 

In time, social responsibility has shown positive effects in the 

socioeconomic field of individual actors engaged in certain activities and 

the community at large. For example, in countries that encourage 

cooperation and trust between the actors and that emphasize the human and 

social capital there is the highest prosperity (Waddock&Graves, 1997). 

The difficulty to distinguish positive from negative effects of CSR 

explaines why the studies regarding the relationship between CSR and 

financial performance are both contradictory and inconclusive. Recent 

studies have identified a strong correlation of these variables (Waddock& 

Graves, 1997), no correlation (McWilliams& Siegel, 2000) or a negative 

correlation (Wright&Ferris, 1997). For example, Margolis and Walsh (2003) 

monitored over 95 studies and found that 42% did not indicate any 

correlation. They also noted that the economic usefulness of CSR occurs 

when consumers are especially interested in social issues. It was also shown 

empirically that corporate CSR activities are not sufficiently well known 

(Sen, Bhattacharya&Korschun, 2006). 

Ellen, Webb and Mohr (2006) found that, when choosing a company, 

34% of people say they would avoid buying a product or service from a 

company perceived as being unethical, 16% seek information about its 

business practices and 50% did not intend to purchase a product or service 

from a company that is not considered socially responsible. In general, 

consumers have positive attitudes towards the company if it is involved in 

CSR activities. 

Of course, the existence or inexistence of a correlation between 

social responsibility and various economic indicators can be determined by 

many variables. Beliveau, Cottrill and O'Neill (1994) showed that the 

relationship between CSR and profit varies both from an industry to another 

but also according to the organizational performance indicators. 

Although there are many arguments that favor the hypothesis that 

CSR covers its own costs (Carroll, 1991) because it eliminates the reasons 

that lead skeptics to seek the approval of a more drastic legislation, 

88


eliminates disputes or reduces their costs and facilitates easier access to 

funds from NGOs and other governmental agencies, the literature reflects a 

lot of contradictions within results of empirical research in this field. 

4. Social responsibility of Romanian bussiness and the need for 

security culture 

Compliance with ethical principles in business has led to the shaping 

of the concept of “moral capitalism” based on values such as respect for 

human dignity, respect for consumer’s choice, elimination of immoral 

activities. Moreover, the corporate citizenship entails a moral obligation of 

companies to behave according to the ethical principles of the community 

they belong to, to fight against social degradation, to protect the culture of 

the community and to encourage education. 

After the Revolution of December 1989, Romanian business was in 

a position to adopt the market economy model, and companies had to 

become more competitive and more interested in achieving profit in the 

context of economic hardship: serious problems inherited from the 

communist infrastructure, pollution, obsolescence of outdated industrial 

machinery and equipment especially in energy, mining and metallurgy. In 

such a context, the Romanian managers, still influenced by the mentality of 

the past, were in a difficult situation: should they spend money to gain profit 

or to be socially responsible? 

The concern of Romanian business environment for the 

multiplication of such CSR initiatives is notable. Government statistics 

show that investment firms in corporate social responsibility activities were 

over 10 million euros each year. However, most of the money is spent for 

donations or sponsorships in the fields of social assistance support for 

charitable associations, the financing of scientific projects or research, in 

education or environmental protection and not for real CSR programs. 

In 1973, Daniel Bell warned that the principal driver of change 

towards a “new techno-economic order” would be information and 

knowledge. We all agree now with this statement. In addition, everybody 

supports the growth of quality education so that people's training to be more 

suited to community needs. 

As a proof of maturity of Romanian society in this regard and in full 

agreement with the changes occurring in the international security 

89


environment and the commitments assumed by Romania in the perspective 

of European integration some institutions of higher education have 

introduced in their curricula topics that address frontal or tangential the 

problem of community survival, especilly security issues. 

Michael Goodman and Sir David Omand (2008) consider that 

academic knowledge is hard to convey in the governamental area. Disciplines 

such as military history, history of intelligence, international relations, social 

sciences, and critical thinking is part of the required education of every 

security practitioner, but also of any common member of the community. On 

the other hand, such a transmission of strictly specialized knowledge from 

professionals to beginners can be an obstacle to interagency cooperation as it 

doesn’t allow the establishment of common standards. 

Hence, to discuss security issues related to running the analysis of 

education in the context of CSR should not seem so unusual. Unfortunately, 

the previous analysis of CSR concept made clear that security issues is 

rarely included in the list of socially responsible activities. 

Therefore, along with meeting the need for accurate information, the 

possibility of specialization in security studies and intelligence is at least as 

important because it represents the foundation of the culture of intelligence 

for the civil society. An efficient civil society must be innovative and ready 

to adjust itself so as to ensure a correct balance between public interests and 

the sphere of private interests. 

From this perspective, I consider that the worldwide realignment 

regarding the importance of intelligence services reflected in new strategies 

national and international security is not random. The issues of security and 

intelligence, as areas that provide tools to collect relevant information and 

tailored intelligence products, already enjoy new dimensions, which is the 

contribution of the civil society. 

The present need for security becomes more acute in the context of an 

unmanageable information bombing in the modern era. Providing security is 

very difficult to achieve in the absence of a social framework that allows the 

contribution of each social actor (individual or organization). Because of this 

reality a new type of individual and community behavior has appeared on the 

social scene – the one that is characterized by social responsibility. 

Based on Allesandro Politi’s ideas, Leslie Donovan (2005) referred 

to the concept of “intelligence volunteering”, considering that to encourage 

citizens to be cautious and attentive to issues of national security becomes 

90


a public good of a democracy. Of course such efforts should be designed to 

protect citizens and not to get political or social control. The author also 

underlines the fact that people are influenced by the preconceived idea that 

cooperating with authorities in providing information is equal to 

denunciation, betrayal, espionage or subversive action. In his opinion this is 

the most important barrier for intelligence volunteering. Therefore, this 

barrier is located primarily in the individual psyche of citizens and is 

determined by their value system. In many countries, ordinary people do not 

grant security the same value politics does. Milton Rokeach has empirically 

shown that Americans, Canadians, Australians tend to grant a minimum 

value to national security. Having in mind Maslow’s theory regarding the 

hierarchy of needs and also the widespread perception that people greatly 

value their security, such a finding is highly counterintuitive. According to 

Abraham Maslow (1943) people want to meet primarily the needs of food, 

water, shelter and, subsequently, of security. Only the fulfillment of these 

needs will enable the individual to feel as belonging to a community. 

Therefore this lack of theoretical concordance should be considered 

additionally. 

Also Stuart Surlin and Barry Berlin (1991) found that Americans and 

Canadians put national security on the 18th place in their hierarchy of 

values. Similar values were found among American and Japanese pilots and 

among the employees of the National Aeronautics and Space 

Administration. In these circumstances the question is why national 

intelligence agencies and policy makers do not set up an educational 

program to change the idea that ordinary citizens can live their lives without 

having to look after the security of the community they live in. 

As long as people feel unable to influence national security, they will 

not be able to take appropriate actions when needed. In this regard, 

psychologists have emphasized the importance of self-efficiency, namely of 

the belief that one is able of an adaptive response to danger according to his 

capacity to achieve his own objectives. As Louis Pasteur said “chance 

favors the prepared mind”. A population that lack security self-efficiency is 

composed of poorly trained individuals in terms of enhancing the value of 

relevant information they encounter and of acting in accordance with that 

information (Donovan, 2005). 

91


92 

5. Conclusions 

The evolution of the last two decades has decisively shaped the 

contemporary society with major effects on the security of individuals. Its 

consequences and costs have been frequently considered to be above the 

thresholds of acceptance and adaptation of a contemporary man who is set 

to expect more and tolerate low costs. 

The identification of the problem and its remodeling through 

proactive measures must be a priority for everyone. Therefore every 

bussinessman should be aware of security threats and include such issues in 

their proactive actions, especially in the corporate social responsibility 

sphere. Also I believe that the growth of expertise in research, development 

and innovation of the national security sector respond to the needs of 

Romanian society and constitutes one of the greatest challenges of our 

contemporary society. 

References 

1. Bansal, P.& Roth, K. (2000). Why companies go green: a model of 

ecological responsiveness. Academy of Management Journal, 43(4), p. 717-736. 

2. Beliveau, B., Cottrill, M.&O’Neill, H.M. (1994). Predicting corporate 

social resposiveness. A model drawn from three perspectives. Journal of Business 

Ethics, 13, p. 731-738. 

3. Carroll, A. (1979). A three dimensional model of corporate performance. 

Academy of Management Review, 4, p. 497-505. 

4. Carroll, A. B. (1991). The pyramid of corporate social responsibility: 

Toward the moral management of organizational stakeholders. Business Horizons, 

34(4), p. 39-48. 

5. Christmann, P. (2004). Multinational companies and the natural 

environment: determinants of global environmental policy standardization. 

Academy of Management Journal, 47(5), 747-760. 

6. Donovan, L.A. (2005). Citizens as intelligence volunteers: the impact of 

value structures. International Journal of Intelligence and Counterintelligence, 18, 

p. 239-245. 

7. Ellen, P.S., Webb, D.J.&Mohr, L.A. (2006). Building corporate 

associations: Consumer attributions for corporate socially responsible programs. 

Journal of the Academy of Marketing Science, 34, p. 147-157. 

8. Friedman, M. (1970). The Social Responsibility of Business is to 

Increase Its Profits. The New York Times Magazine, 13 septembrie.


9. Goodman, M.S. & Omand, D. (2008). What analysts need to 

understand: the King′s intelligence studies program. Studies in Intelligence, 52 (4), 

(extracts, december 2008). 

10. Hardin, G. (1968). The Tragedy of the Commons. Science, 162, p. 

1243-1248. 

11. Holme, R. & Watts, P. (2000). Corporate Social Responsibility: 

Making Good Business Sense. Geneva: WBCSD. 

12. Low, P. & Yeats, A. (1992). Do 'Dirty' Industries Migrate? În P. Low 

(ed.) International Trade and the Environment, pp. 89-104, World Bank: 

Washington, DC. 

13. Lucas, R.E.B., Wheeler, D. & Hettige, H. (1992). Economic 

Development, Environmental Regulation and the International Migration of Toxic 

Industrial Pollution, 1960-1988. În P. Low (ed.) International Trade and the 

Environment, pp: 67-88, World Bank: Washington. 

14. Margolis, J.D. & Walsh, J.P. (2003). Misery loves companies: 

Rethinking social initiatives by business. Administrative Science Quarterly, 48, 

p. 268-305. 

15. Maslow, A.H. (1943). A Theory of Human Motivation, Psychological 

Review, 50(4), p. 370-96. 

16. McWilliams, A. & Siegel, D. (2000). Corporate social responsibility 

and financial performance: Correlation or misspecification? Strategic Management 

Journal, 21 (5), p. 603-609. 

17. McWilliams, A. & Siegel, D. (2001). Corporate Social Responsibility: 

A Theory of the Firm Perspective. The Academy of Management Review, 26 (1), 

p. 117-127. 

18. Politi, A. (2003). The Citizen as 'Intelligence Minuteman.' 

International Journal of Intelligence and Counterintelligence, 16 (1), p. 34-38. 

19. Pounds, W. (1969). The Process of Problem Finding. Industrial 

Management Review, 11(1), p. 1-19. 

20. Sen, S., Bhattacharya, C. B. & Korschun, D. (2006). The role of 

corporate social responsibility in strengthening multiple stakeholder relationships: 

A field experiment. Journal of the Academy of Marketing Science, 34, 158-166. 

21. Waddock, S. & Graves, S. (1997). The corporate social performancefinancial 

performance link. Strategic Management Journal, 18, 303-319. 

22. Wartick, S. L. & Cochran, P. L. (1985). The evolution of the corporate 

social performance model. Academy of Management Review , 4, 758-769. 

23. Wright, P. & Ferris, S. (1997). Agency conflict and corporate strategy: 

The effect of divestment on corporate value. Strategic Management Journal, 18, 77-83. 

93


94 

Cooperarea în intelligence. Mutaţii generate 

de noul context de securitate 

Aurora-Elena BARĂU 


e-mail: aura_22_88@yahoo.com 

Abstract 

The present paper tackles upon one of the highly classified fields within the 

intelligence sphere, the current cooperation relationships between the intelligence 

services, putting great emphasis on the major transformations and mutations 

generated by the 9/11 events. The so-called asymmetrical threats, as well as the 

new warfare that intelligence agencies have to deal with, imposed a considerably 

different approach of the international cooperation activity, which has evolved 

from an auxiliary sector to a priority one. 

Keywords: intelligence services, asymmetrical threats, need to share, need 

to know. 

După două decenii de la încheierea oficială a confruntării clasice, 

specifice Războiului Rece, dintre cele două blocuri oponente, structurile de 

securitate se confruntă cu o nouă provocare – o luptă generalizată împotriva 

terorismului islamic şi a altor ameninţări neconvenţionale, ceea ce impune 

noi eforturi de adaptare. În acest context, s-a conturat din ce în ce mai clar 

necesitatea formulării unor răspunsuri conjugate la provocările noului mediu 

de securitate, ceea ce implică dezvoltarea capacităţii de adaptabilitate, 

flexibilitate şi reacţie rapidă. Coordonatele actuale de securitate, determinate 

pe de o parte de dispariţia dihotomiei create de ideologia comunistă, iar pe 

de altă parte de amplificarea ameninţărilor neconvenţionale, au condus la 

înregistrarea unei deschideri către cooperare şi la extinderea domeniilor de 

colaborare între nucleele care compun „reţeaua globală de securitate”. 

În prezent, se remarcă nu doar o creştere cantitativă a schimbului 

informaţional dintre servicii aparţinând unor state diferite, ci şi transformări 

de factură calitativă. State despre care altădată s-ar fi considerat că este 

imposibil să încheie un parteneriat sunt astăzi angajate în relaţii de 

cooperare strânse care au trasgresat cu mult cadrul obişnuit de colaborare, 

specific secolului trecut. În timp ce schimburile informaţionale la nivel 

bilateral îşi consolidează poziţia de principal mijloc de cooperare externă, 

cooperarea multilaterală în paliere precum instruirea, pregătirea de cadre,


dar şi derularea de operaţiuni de teren se înscrie de asemenea într-un trend 

ascendent, câştigând din ce în ce mai mult teren. Suntem aşadar martori ai 

unei creşteri remarcabile în ceea priveşte interconectările dintre structurile 

de intelligence, ceea ce face ca distincţia dintre ceea ce constituie intern şi 

extern să intre într-un proces de erodare. 

O analiză succintă a principalelor elemente constitutive ale 

proiectului de reformă al SRI relevă numeroase similitudini cu modelul 

american de reorganizare a comunităţii de intelligence, ceea ce constituie o 

dovadă în plus care atestă transformarea componentei de cooperare la nivel 

extern şi adaptare la standardele occidentale dintr-o preocupare comună, 

într-una prioritară. 

Prezentul studiu reflectă aşadar, latura mai puţin cunoscută a 

serviciilor de securitate, cea diplomatică, cooperativă, contribuind în acest 

fel la demontarea mitului privind opacitatea şi închistarea „tradiţională” 

a acestor structuri. 

I. Noile ameninţări de securitate şi necesitatea „răspunsului” comun 

În prezent, există un consens unanim în ceea ce priveşte caracterul 

emergent şi natura dinamică a noilor tipuri de ameninţări de securitate. 

În încercarea de a defini situaţia actuală, s-a vorbit chiar şi despre „un al 

patrulea război mondial”. 1 

Ultimul deceniu al secolului XX a însemnat pentru întreaga lume o 

perioadă zbuciumată, caracterizată de transformări profunde la nivel global, 

transformări ce ţin atât de redesenări ale frontierelor, cât şi de schimbări de 

regim şi ideologie. Redesenarea graniţelor a însemnat sporirea numărului de 

actori statali la nivel global, iar schimbările de regim şi ideologie au generat 

noi tipuri de actori şi forme surprinzătoare de manifestare a acestora. 2 

Au căpătat o importanţă tot mai mare, datorită rolului manifestat pe 

scena globală, actorii nonstatali (corporaţii multinaţionale şi transnaţionale, 

ONG-uri etc.), ale căror acţiuni sunt uneori dificil de prevăzut. De 

asemenea, unele dintre acestea au preluat practici şi obiective pe care statele 

nu şi le mai puteau permite. Alte fenomene disturbante tind să sufere mutaţii 

1 Dr. Michael C. Desch, profesor în cadrul „Bush School of Foreign Policy”, Texas A&M 

University citat în Intelligence Strategy: New Challenges and opportunities– Conference 

Proceedings, 26-27 septembrie 2007, National Defence Intelligence College, Washington 

D.C., octombrie 2008, p. 73. 

2 Nicolae Dolghin, Alexandra Sarcinschi, Mihai-Ştefan Dinu, Riscuri şi ameninţări 

la adresa securităţii româniei. Actualitate şi perspective, Editura Universităţii Naţionale 

de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 16. 

95


majore, căpătând statut deplin de actor al scenei internaţionale, un actor al 

cărui chip este din ce în ce mai greu de identificat, aşa cum se întâmplă în 

cazul terorismului. Riscurile şi ameninţările au căpătat un aspect 

internaţionalizat „reuşind” să ignore, în manifestările lor, graniţelor statale, 

ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferenţelor dintre securitatea 

internă şi cea externă. Această estompare a condus, la rândul său, spre 

manifestarea tendinţei majorităţii actorilor statali de a acţiona, în ceea ce 

priveşte domeniul securităţii şi apărării, în cadrul unor iniţiative sau 

organizaţii regionale sau globale. S-au dezvoltat, astfel, sau sunt în plin 

proces de dezvoltare, politici de securitate şi apărare comune pe plan 

regional sau / şi global. 3 

Lărgirea ariei de acces la informaţii reprezintă una dintre 

principalele provocări cu care se confruntă actualmente serviciile de 

intelligence. Sursele şi resursele deţinute de structurile de informaţii ale unui 

stat, indiferent de capabilităţile acestuia, nu vor putea asigura niciodată o 

acoperire informativă de fond, totală a mediilor de interes, fiind astfel 

necesară gestionarea unei palete mult mai variate de mijloace de informare, 

între care un loc deosebit de important este ocupat de cooperarea cu 

instituţii similare din exterior. Serviciul de intelligence modern începe să se 

asemene cu o mare companie modernă, care pune accent pe eficienţă, 

coordonare, parteneriat şi management de calitate. În multe servicii de 

intelligence din Occident, acest proces se află în plină desfăşurare şi 

reprezintă răspunsul corespunzător la ameninţările în schimbare ale 

începutului de secol, dar este în mod cert o noutate din punctul de vedere al 

unor servicii care în mod tradiţional preferau iniţiativa în locul doctrinei şi 

apelul la resursele proprii în detrimentul perspectivei cooperării externe. 4 

Mutaţiile majore ale mediului de securitate, la care s-a făcut deja referire, au 

determinat transformări multiple chiar şi la nivelul acestor instituţii greoaie, 

care, în calitatea lor de membre ale unor structuri internaţionale sau de 

pretendente la acest statut, s-au văzut nevoite să se adapteze „din mers” 

noilor tendinţe şi să renunţe la mai vechile practici rudimentare. 

Însemnătatea deosebită a iniţiativei de cooperare la nivel internaţional 

a fost afirmată şi reconfirmată în repetate rânduri de către analişti şi lideri 

de marcă din domeniului activităţii de intelligence sau din sfera politicului. 

Eliza Manningham – Buller, spre exemplu, în urma atacurilor cu bombă 


4 Steve Tsang, Serviciile de informaţii şi drepturile omului în era terorismului global. 

Geopolitica lumilor secolului XXI, trad. Irina Bondar, Cristina Dogaru, Laura Drăghici, 

Adelina Negoiţă, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2008, p. 234. 

96


de la Londra din iulie 2005 declara: „Unul dintre atuurile pe care le deţinem 

în confruntarea cu această ameninţare globală (terorismul internaţional) îl 

reprezintă îndelungata relaţie de încredere şi cooperare între serviciile de 

informaţii din Europa şi nu numai.” 5 

Sir David pe de altă parte, vorbea chiar 

despre oportunitatea reîntoarcerii la un sistem centralizat, considerând că doar 

în acest fel se poate redobândi caracterul unitar al comunităţii de intelligence 

şi se poate spori eficienţa acestor structuri prin asigurarea interschimbului 

reciproc de informaţii. 

Această tendinţă a fost receptată şi asimilată şi de structurile 

de informaţii din România, actualul director al Serviciului Român de 

Informaţii, George Cristian Maior declarând în acest sens: „Chestiunea 

sensibilă a cooperării între serviciile de informaţii din ţări diferite nu poate 

fi omisă în contextul necesităţii de a face schimburi de informaţii şi mai ales 

de produse analitice finite; dacă ameninţările sunt transnaţionale, este 

evident că şi răspunsul la acestea trebuie să depăşească graniţele naţionale”. 6 

Aşadar, comunitatea internaţională nu mai poate aborda noile 

provocări reprezentate de actorii nonstatali în lipsa unei apropieri unitare şi 

cooperative. Unul dintre principalii piloni pe care se fundamentează lupta 

împotriva terorismului şi asigurarea securităţii UE în general, este 

cooperarea în intelligence în vederea asigurării unui suport informaţional 

veritabil, acesta reprezentând de fapt un prim pas în vederea „coagulării” 

şi apropierii interstatale. 7 

II. Restructurări instituţionale post 9/11. Tranziţia de la „need to 

know” la „need to share” 

Comunitatea americană de intelligence, ca de altfel majoritatea 

structurilor similare din alte ţări, s-a transformat profund odată cu sfârşitul 

Războiului Rece şi pe parcursul anilor ’90 pe fondul mutaţiilor multiple 

survenite la nivelul mediului de securitate. A urmat apoi momentul 9/11, 

care a consfinţit redirecţionarea completă a priorităţilor de acţiune ale 

serviciilor de intelligence, marcând intrarea într-o nouă etapă, definită de 

noi riscuri şi ameninţări, care nu pot fi abordate decât la nivel multilateral. 

5 Steve Tsang, Op.cit., p. 291. 

6 George Cristian Maior, autor al studiului introductiv al lucrării lui Steve Tsang, Serviciile 

de informaţii şi drepturile omului în era terorismului global. Geopolitica lumilor secolului 

XXI, trad. Irina Bondar, Cristina Dogaru, Laura Drăghici, Adelina Negoiţă, Bucureşti, Ed. 

Univers Enciclopedic, 2008, p. 12. 

7 Eveline R. Hertzberger, Counter Terrorism Intelligence Cooperation in the European 

Union, European Foreign and Security Studies Policy Program, p. 2. 

97


Dacă până la 11 septembrie 2001 terorismul avea o semnificaţie 

regională, odată cu aceste evenimente, acesta devenea o problemă de securitate 

de interes global. Creşterea exponenţială a impactului şi importanţei atribuite 

acestui fenomen se află în strânsă legătură cu procesele conexe globalizării şi 

cu accesul tot mai uşor la tehnologie, care au avut un rol facilitator. 8 

întâmplător atacurile de la 11 septembrie sunt considerate o emblemă a 

globalizării, dar şi o nouă paradigmă de desfăşurare a atentatelor teroriste. 

În aceste condiţii, prevenirea şi combaterea terorismului 

internaţional impun adoptarea unor noi modalităţi de evaluare, precum şi 

capacităţi şi metode de acţiune adecvate. Extinderea fenomenului terorist şi 

pericolul deosebit al acestuia au determinat acţiuni conjugate pentru 

contracararea lui şi realizarea unei coaliţii la nivel global. În acelaşi timp, a 

apărut necesitatea reconsiderării profunde a sistemului de intelligence per 

ansamblu şi îndeosebi a rolului şi locului componentei de cooperare externă 

în cadrul acestuia. 

Imediat după momentul 9/11, aprecieri precum „totul s-a schimbat” 

sau „America şi lumea întreagă nu va mai fi aceeaşi” au fost uzitate cu o 

frecvenţă fără precedent. Analiza amănunţită care a urmat a scos în evidenţă 

erorile evidente ale percepţiei americane, care avea la bază distincţii precum 

„intern-extern”, „mediere sau intervenţie militară”, distincţii care nu se pliau 

aproape deloc pe realităţile curente. Raţionamentele şi concluziile Comisiei 

9/11, poate mai mult ca oricare alte amendamente oficiale ale unei instituţii 

statale, continuă să persiste în memoria colectivă ca „un eşec de proporţii al 

imaginaţiei naţionale” 9 . 

Intelligence-ul american a fost bazat, timp de mai multe decenii, pe 

trei principii, două explicite şi unul implicit. Principiile explicite sunt 

„compartimentarea muncii” – o reflecţie directă a conceptelor 

organizaţionale corporative ale secolului al XIX-lea şi „need to know”. 

Principiul implicit făcea referire la corelaţia care există între sensibilitatea 

procesului prin intermediul căruia informaţiile sunt obţinute şi valoarea 

efectivă a informaţiilor. Aceste principii au îngreunat mult orice iniţiativă de 

cooperare deschisă şi solidă cu entităţi similare, din interiorul ţării şi mai 

ales din exterior, alimentând tradiţionalul caracter opac şi închis al 

structurilor de intelligence. 

8 J. Baylis, S. Smith, The Globalization of World Politics, Londra, Oxford University Press, 

2005, p. 480 apud Dr. Maricel Antipa, Triumviratul dezastrului global, Bucureşti, Editura 

Monitorul Oficial, 2010, p. 7 

9 William M. Nolte, American Intelligence after the 2008 Election, articol în International 

Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Ed. Routledge – Taylor&Francis Group, 

2008, p. 433. 

98 

Nu


„Schimb informaţional, mai multă flexibilitate şi răspundere civilă sunt 

noile direcţii de acţiune în comunitatea americană de intelligence”. 10 

Aceste trei 

principii aveau să stea la baza noii imagini a serviciilor de intelligence 

americane, al căror proces de restructurare a fost iniţiat imediat după 11 

septembrie 2001. Cadrul legal adoptat în scopul susţinerii demersurilor de 

adaptare a comunităţii americane de intelligence la specificul noilor ameninţări 

de securitate a inclus: „USA Patriot Act” (octombrie 2001), „Terrorism 

Prevention Act” (2004), „Intelligence Reform Act” (2004) etc. 

Dintre toate schimbările care au marcat sistemul de securitate 

naţional al SUA după septembrie 2001, una dintre cele mai complexe, 

importante, dar şi frustrante transformări se referă la procesul de 

reconsiderare a relaţiei dintre guvernul federal şi instrumentele sale de 

securitate (militare, de intelligence şi de aplicare a legii) şi instrumentele 

locale sau de stat, devenite acum „aliate”, aşa cum nu s-a mai întâmplat 

niciodată în istoria SUA. Astfel, pe măsură ce publicul american a început 

sădea semne de recuperare după şocul reprezentat de evenimentele de la 11 

septembrie, a apărut o reacţie firească, aproape unanim împărtăşită, care 

făcea trimitere la eşecul autorităţilor federale şi statale în a stabili conexiuni 

şi a dezvolta relaţii de cooperare eficiente. Recenta apariţie a 

Departamentului de Securitate Internă nu schimbă cu nimic faptul că, spre 

deosebire de cazul altor state-naţiuni, securitatea internă americană 

reprezintă un adevărat efort federal, incluzând un guvern federal, 50 de 

guverne statale şi mii de primării şi municipalităţi. Cu toate acestea, au fost 

înregistrate progrese notabile în angajarea instituţiilor locale şi statale în 

relaţii directe şi strânse cu guvernul federal, într-o asemenea manieră 

catalogată drept „de neimaginat” cu un deceniu înainte. 11 

Aceste demersuri 

au inclus, spre exemplu, crearea a peste 40 de „centre de fuzionare”, în 

cadrul cărora, oficiali guvernamentali şi locali încearcă se reunească laolaltă 

informaţii din toate sursele disponibile şi să acţioneze în baza acestora. 

În octombrie 2005, primul director general al comunităţii de 

intelligence, John Negroponte, a emis Strategia Naţională de Intelligence 

a SUA. El a reamintit cerinţa lui G. W. Bush, formulată în cadrul Actului 

de Reformă al Activităţii de Intelligence şi a Actului de Prevenire a 

Terorismului din 2004, în cadrul cărora îşi exprima aşteptările în legătură 

10 Dr. R. Carter Morris, Director al Sectorului “Information Sharing and Knowledge 

Management” din cadrul Oficiului de Intelligence şi Analizăaparţinând Departamentului de 

Securitate Internă al SUA apud Intelligence Strategy: New Challenges and opportunities – 

Conference Proceedings, 26-27 septembrie 2007, National Defence Intelligence College, 

Washington D.C., octombrie 2008, p. 50. 


99


cu „transformarea comunităţii de intelligence într-o structură mult mai 

unitară, mai bine coordonată şi eficientă”. Negroponte a adăugat: „Această 

strategie implică o reformă pe termen lung a mai vechilor practici şi 

aranjamente din domeniul intelligence-ului. Serviciile de intelligence 

naţionale se subordonează unor obiective comune... A venit timpul ca 

structurile noastre de intelligence, interne şi externe, precum şi culturile pe 

care le promovează să evolueze şi să devină mai puternice, evoluând 

împreună.” 12 

„O lume în care avem de-a face cu astfel de ameninţări este, cu 

siguranţă, una plină de provocări. În cazul Războiului Rece, ameninţarea 

unui potenţial conflict deschis între SUA şi URSS putea fi una catastrofală, 

dar, poate URSS nu a luat niciodată în considerare, în mod real, perspectiva 

unui război cu America, în timp ce azi, este destul de clar că Al-Qaeda vrea 

să intre în război cu noi.” 13 

Cele menţionate mai sus sunt de natură să sublinieze existenţa unor 

necesităţi de cooperare şi dialog stringente în contextul actual, necesităţi 

care devin din ce în mai vizibile şi în sfera tradiţional opacă şi închisă a 

serviciilor de intelligence. Se cunoaşte faptul că, extinderea din ce în ce mai 

accentuată a cooperării între serviciile diferitelor ţări reprezintă cea mai 

importantă schimbare recentă din domeniul activităţii de intelligence. 

Conectivitatea crescândă dintre structurile de securitate interne pe de o 

parte, dar şi dintre serviciile externe pe de altă parte, oferă argumente în 

favoarea ideii potrivit căreia, în prezent se poate vorbi nu doar de o 

cooperare internaţională în creştere, ci poate chiar de o cooperare globală. 14 

Există totuşi, cel puţin aparent, o relativă neconcordanţă între o 

activitate de cooperare la nivel global şi tradiţionalele mecanisme de 

supraveghere şi spionaj, care au avut dintotdeauna un caracter naţional. Pe 

de o parte nevoia de cooperare, de coacţiune şi sprijin reciproc s-a impus ca 

un „trend” major şi ca o necesitate vitală pentru asigurarea capacităţii de 

răspuns a serviciilor de informaţii la ameninţările prezentului, iar pe de altă 

parte, aceleaşi ameninţări şi riscuri de securitate impun şi reconsiderarea 

12 John Negroponte, Director General al Comunităţii de Intelligence, apud Peter Gill, 

Stephen Marrin, Mark Phythian, Op. cit., p. 112. 

13 Dr. Michael C. Desch, profesor în cadrul „Bush School of Foreign Policy”, Texas A&M 

University citat în Intelligence Strategy: New Challenges and opportunities– Conference 

Proceedings, 26-27 septembrie 2007, National Defence Intelligence College, Washington 

D.C., octombrie 2008, p. 73. 

14 Richard J. Aldrich, Global Intelligence Co-operation versus Accountability: New Facets 

to an Old Problem, articol în Revista Intelligence and National Security, Editura Routledge 

– Taylor&Francis Group, Vol. 24, nr.1, ediţia februarie 2009, p. 26. 

100


importanţei laturii defensive a activităţii de intelligence, în ciuda faptului că 

perspectiva unui potenţial conflict „tradiţional” poate părea neverosimilă. 

O dovadă în plus care atestă sporirea exponenţială a importanţei 

atribuite de structurile de intelligence activităţii de cooperare externă 

simultan cu redefinirea relevanţei acţiunilor de contraspionaj este dată de 

eforturile recente ale comisiilor de anchetă naţionale, regionale şi 

internaţionale de a examina, analiza şi reglementa aspecte care ţin de aceste 

domenii. Relevante în acest sens sunt aprecierile Comisiei 9/11 care fac 

trimitere la necesitatea stabilirii unui schimb informaţional orizontal real şi 

eficient între structurile de intelligence ale SUA, dar şi între acestea şi 

serviciile partenere din afară şi crearea unei reţele informaţionale sigure, de 

încredere. Sintagma „unity of effort in sharing information” 15 

redă foarte 

elocvent însemnătatea deosebită atribuită, de autorităţile americane, 

activităţii de cooperare şi se constituie într-o dovadă a disponibilităţii 

acestor structuri de intelligence, de altfel cele mai performante din lume, de 

a iniţia şi dezvolta parteneriate cu omologi străini. Aceeaşi comisie aduce în 

prim plan, în cadrul raportului întocmit după evenimentele din septembrie 

2001, necesitatea restabilirii unei balanţe între informaţiile dezvăluite şi 

nevoia secretizării, adică între spectrul de parteneriate şi relaţii de cooperare 

şi activităţile absolut vitale de contrainformaţii. Recomandarea avansată 

face trimitere la stabilirea unor „proceduri de natură să asigure un cadru 

favorabil derulării activităţilor de cooperare” 16 , astfel încât să se 

restabilească echilibrul între volumul de informaţii „împărtăşit” în calitate 

de partener şi cumulul de acţiuni de protecţie, cu caracter defensiv pe care 

orice stat le prioritizează fără excepţie, indiferent de gradul de implicare în 

demersurile de cooperare. 

Strategia Naţională de Intelligence a SUA, cuprinde de asemenea, 

numeroase referiri la „necesitatea de a consolida relaţiile de parteneriat deja 

existente cu omologi externi şi de a crea altele noi, astfel încât să se poată 

oferi un răspuns eficient provocărilor de securitate globale” 17 . Se vizează de 

asemenea, stabilirea de politici care să reflecte principiul „need to share” şi 

nu „need to know” pentru toate informaţiile cu relevanţă şi eliminarea 

„proprietăţii” printr-un flux informaţional deschis, precum şi dezvoltarea de 

15 The 9/11 Commission Report (document în variantă online). Loc de regăsire: adresa www.9- 

11commission.gov/report/911Report.pdf -, site consultat la data de 07.05.2010, p. 418. 

16 Idem. 

17 The National Intelligence Strategy of the United States, august 2009 (variantă online). 

Loc de regăsire: adresa http://www.dni.gov/reports/2009_NIS.pdf, site consultat la data de 

01.05.2010, p. 9. 

101


reţele flexibile şi sigure, având capacitatea de a se adapta la un mediu în 

continuă schimbare. 18 

Se remarcă aşadar, tranziţia graduală de la o mai 

veche politică definită de principii fixe şi rigide privind secretizarea şi 

compartimentarea muncii, de tipul „need to know”, la una flexibilă, într-un 

continuu proces de adaptare la realităţile curente, care prioritizează 

deschiderea, cooperarea şi transparenţa (politică de tipul „need to share”). 

Aşadar, abordarea dominantă, survenită post 9/11, presupune o 

reconfigurare a comunităţilor de intelligence naţionale, în vederea unei mai 

mari deschideri către exterior şi unei apropieri mai strânse în plan intern. În 

unele state, aceasta a condus la constituirea de noi departamente de stat 

responsabile cu întreaga paletă de problematici care ţin de securitatea 

internă. În altele, schimbarea s-a concretizat într-o mai bună coordonare 

între departamentele existente, dar şi între acestea şi structuri similare din 

exterior. Stabilirea de protocoale şi proceduri de cooperare cu parteneri 

străini este una dintre priorităţile serviciilor de intelligence, această opţiune 

pobându-şi eficacitatea în repetate rânduri, în contextul unei dinamici 

permanente a paletei de probleme de securitate. 19 

Pe de altă parte însă, analizele de specialitate arată că acţiunile de 

spionaj orientate împotriva SUA nu au scăzut numeric după evenimentele 

de la 11 septembrie 2001. Mai mult, potrivit raportului guvernului american, 

„activităţile instrumentate de servicii de spionaj adverse au sporit în 

densitate şi complexitate în ultimii ani”. 20 

Cu toate acestea, fondurile care ar 

fi trebuit fi alocate sectoarelor de contrainformaţii au fost redirecţionate 

înspre alte segmente de activitate cu implicare în războiul împotriva 

terorismului global. 21 

Faptul că atât „rivalii”, cât şi aliaţii au derulat activităţi de spionaj pe 

teritoriul SUA nu reprezintă totuşi o surpriză pentru nimeni. După cum Seth 

Jones, oficial al RAND Corporation, a observat „sfârşitul Războiului Rece 

şi emergenţa SUA ca unică superputere mondială au transformat această 

18 The National Intelligence Strategy of the United States, august 2009 (variantă online). 

Loc de regăsire: adresa http://www.dni.gov/reports/2009_NIS.pdf, site consultat la data de 

01.05.2010, p. 9. 

19 L. Sondhaus, Strategic Culture and Ways of War, Londra, Ed. Routledge apud Craig A. 

Snyder, Contemporary security and strategy, ediţia a doua, New York, Editura Palgrave- 

MacMillan, 2008, p. 112. 

20 Interagency OPSEC Support Staff, Intelligence Threat Handbook, Operation Security 

Information Series, Washington D.C., p. 2 (document în variantă online). Loc de regăsire: 

adresa http://www.fas.org/irp/threat/handbook/index.html, site consultat la data de 7.05.2010. 

21 Chuck McCutcheon, In an age of Terrorism, Don’t Forget Conventional Spying, Experts 

Advise, Newhouse News Service, 20 octombrie 2004, p.1. 

102


ţară într-o ţintă atractivă pentru spionii din toate naţiunile, inclusiv din cele 

aliate.” 22 

Inovaţiile continue din domeniul militar, economic şi tehnologic 

asigurate de-a lungul timpului de companiile americane şi de agenţiile 

guvernamentale au reprezentat un punct de interes major pentru alte state, 

dornice de a avea acces la aceste progrese tehnologice prin intermediul 

spionajului. Amplasarea bazelor militare americane în toate colţurile lumii a 

reprezentat un alt factor care a antrenat guvernele străine în activităţi secrete 

de intelligence, cu scopul de a înţelege mai bine demersurile actuale ale 

SUA şi planurile lor de viitor. 23 

Urmând aceeaşi direcţie de analiză, Patrick Lang, fost analist al 

Defense Intelligence Agency (DIA), afirma: „Odată cu sfârşitul Războiului 

Rece, autorităţile au încetat să se mai preocupe cu activitatea de 

contrainformaţii. În consecinţă, nu a mai fost manifestată aceeaşi atenţie faţă 

de menţinerea persoanelor neautorizate la distanţă de sfera informaţiilor 

secrete.” 24 

Acest interes crescând faţă de descoperirea secretelor SUA 

„se traduce” printr-o vulnerabilitate din ce în ce mai mare faţă de tentativele 

de penetrare, care apar ca urmare a multiplelor demersuri de recrutare 

iniţiate de agenţiile de intelligence, precum şi ca urmare a disponibilităţii 

sporite de cooperare cu parteneri străini. 

Cât de eficiente se vor dovedi aceste măsuri în cadrul procesului de 

„revitalizare” a activităţii structurilor de contraspionaj al SUA nu poate fi 

încă anticipat, mai ales în contextul sporirii fără precedent a iniţiativelor de 

spionaj îndreptate împotriva propriilor parteneri. Cu siguranţă, o bună parte 

din aceste activităţi nu vor fi dezvăluite niciodată opiniei publice. După cum 

explica şi fostul ofiţer CIA, Frederick Hitz, „în mod normal, atunci când un 

serviciu este deconspirat în acţiunile sale de către un serviciu partener, cu 

care derulează în mod constant activităţi comune, chiar dacă relaţiile nu sunt 

întrerupte, problema este soluţionată de comun acord între cele două 

structuri implicate în incident, de o manieră cât mai discretă” 25 . 

22 

Seth G. Jones, When Allies Send Spooks to America, International Herald Tribune, 25 

octombrie 2004, p. 284. 

23 

Ibidem, p. 285. 

24 

Citat de Faye Bowers, U.S. unready for rising threat of ’moles’, Christian Science 

Monitor, 8 aprilie 2005 apud Stéphane Lefebvre, Spying on Friends?: The Franklin Case, 

AIPAC and Israel, articol în International Journal and CounterIntelligence, vol. 19, Ed. 

Routledge – Taylor&Francis Group, 2006, p. 614. 

25 

Frederick Hitz, fost ofiţer CIA, apud Stéphane Lefebvre, Spying on Friends?: The 

Franklin Case, AIPAC and Israel, articol în International Journal and CounterIntelligence, 

vol. 19, Ed. Routledge – Taylor&Francis Group, 2006, p. 615. 

103


III. Reglementări interne privind cooperarea internaţională 

în intelligence 

România, asemenea majorităţii noilor membri ai UE din regiunea 

central şi est-europeană, este percepută ca puternic „atlantistă” şi cu o 

viziune pro-americană, ca urmare a încercărilor repetate de a intra în NATO 

şi a eforturilor depuse în vederea probării democratizării şi credibilităţii sale. 

În consecinţă, iniţierea de parteneriate strategice în diverse domenii de 

activitate cu SUA şi alţi parteneri occidentali a fost considerată o „extensie” 

firească a dezvoltării statului român. 26 

„Într-o lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces 

de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a 

securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină 

parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi 

prosperităţii.” 27 

104 

Aceasta este una dintre premisele enunţate în partea 

introductivă a Strategiei de securitate naţională a României, primul 

document de acest gen, al cărui conţinut este făcut public. Luând ca etalon 

modelul occidental şi îndeosebi pe cel american, ţara noastră, în calitate de 

membru activ al UE şi NATO, a iniţiat un amplu proces de reformare la 

nivelul structurilor de securitate interne şi externe, în vederea ralierii 

prompte la standardele impuse de partenerii externi, dar şi de noile realităţi 

ale mediului de securitate. 

Strategia de Securitate Naţională a României dezvoltă problematica 

cooperării între serviciile de intelligence din România şi cele externe în 

decursul unui întreg capitol – „Priorităţile participării active la construcţia 

securităţii internaţionale: promovarea democraţiei, lupta împotriva 

terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în 

masă” 28 . Angajarea activă în îndeplinirea celor trei direcţii de acţiune 

amintite este considerată drept „principalul imperativ al etapei actuale 

pentru politica de securitate a României”. Instrumentul propus pentru 

realizarea acestui obiectiv îl constituie relaţiile de cooperare, care trebuie 

26 Mireille Rădoi, My USA: Views on American National Security and Foreign Policy, 

Bucureşti, Editura Tritonic, 2007, p. 61. 

27 Strategia de securitate naţională a României – 2007 (document în variantă online). Loc 

de regăsire: adresa http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf, site consultat 

la data de 10.10.2011, p. 5. 

28 Strategia de securitate naţională a României – 2007 (document în variantă online). Loc 

de regăsire: adresa http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf, site consultat 

la data de 10.10.2011, p. 20.


să vizeze „adoptarea şi aplicarea unor măsuri de tip pro-activ, anticipative, 

iar măsurile avute în vedere vor fi, prioritar, de natură politică, diplomatică, 

economică şi socială, dar şi de natură civică, dublate permanent de un efort 

adecvat, legitim şi eficient, în plan informaţional.” 29 

În cadrul Viziunii Strategice 2007-2010, „cooperarea” este încadrată 

în categoria celor patru principii care fundamentează transformarea SRI: 

profesionalism, capabilitate, flexibilitate, cooperare. Prin implementarea 

principiului cooperării se vizează „dezvoltarea relaţiilor bi/multilaterale, 

schimburilor de informaţii şi operaţiunilor în comun cu partenerii naţionali 

şi internaţionali.” 30 

Cooperarea, pe palierul naţional, cu celelalte servicii de 

informaţii şi consolidarea profilului SRI în cadrul comunităţii de informaţii, 

precum şi diversificarea conectării externe, în format bilateral şi multilateral 

va reprezenta un important factor de multiplicare a eforturilor serviciului în 

domeniul anticipativ şi în cel operaţional. 31 

O analiză succintă a principalelor elemente constitutive ale 

proiectului de reformă al SRI relevă numeroase similitudini cu modelul 

american de reorganizare a comunităţii de intelligence, ceea ce constituie o 

dovadă în plus care atestă transformarea componentei de cooperare la nivel 

extern şi adaptare la standardele occidentale dintr-o preocupare comună, 

într-una prioritară. Astfel, asemenea noii Strategii Naţionale de Intelligence 

a SUA, elaborată în anul 2009, şi proiectul de reformă al SRI face referire la 

„necesitatea îmbunătăţirii capacităţii analitice şi evaluativ-predictive” sau la 

„dezvoltarea unui concept modern privind managementul cunoaşterii, bazat 

pe o infrastructură informatică integrată, fiabilă şi eficientă.” 32 

Totodată, 

iniţiativa creării de noi funcţii şi structuri simultan cu desfiinţarea altora, 

considerate insuficient adaptate contextului actual, se regăseşte şi în planul 

de reorganizare a activităţii structurilor de securitate din România, ceea ce 

reprezintă o altă asemănare cu modelul american, abordat pe larg în 

subcapitolul anterior. Astfel, dacă în SUA au fost înfiinţate o nouă funcţie 

de conducere, cea de director al comunităţii de intelligence, peste 40 de 

„centre de fuzionare”, precum şi un Consiliu Comun al Comunităţii 


30 Viziunea Strategică 2007-2010, SRI (document în variantă online). Loc de regăsire: 

adresa http://www.sri.ro/upload/viziunea.pdf, site consultat la data de 10.10.2011, p. 6. 


32 Reforma SRI, Transformarea Serviciului Român de Informaţii (document în variantă 

online). Loc de regăsire: adresa http://www.sri.ro/upload/reforma.pdf, site consultat la data 

de 10.10.2011, p. 2. 

105


de Intelligence, în încercarea de a spori coeziunea între structurile de 

informaţii americane, în România s-a luat decizia implementării unui nou 

sistem de planificare integrată şi a constituirii, în cadrul Serviciului Român 

de Informaţii, a Centrului Naţional CYBERINT, având misiunea de a 

preveni, proteja şi gestiona consecinţele în situaţia unor atacuri cibernetice. 

Aceste iniţiative menite să contribuie la dezvoltarea şi modernizarea 

structurilor de intelligence din România, astfel încât cooperarea cu 

partenerii externi să sporească în eficienţă şi interoperabilitate, au depăşit 

forma pur teoretică, materializându-se în contextul participării active la 

lupta împotriva terorismului. 

Concluzionând, cele expuse în cadrul prezentului subcapitol 

evidenţiază de o manieră foarte elocventă transformarea radicală a 

percepţiei structurilor de securitate naţionale faţă de rolul şi importanţa 

atribuită relaţiilor de parteneriat cu omologi externi. Sfârşitul Războiului 

Rece, dar mai ales evenimentele din septembrie 2001 au fost momentele de 

referinţă care au marcat trecerea într-o nouă etapă, cea a riscurilor şi 

ameninţărilor transfrontaliere, cărora nu li se poate oferi un răspuns adecvat 

decât la nivel multilateral. 

106 

Consideraţii finale 

Aşadar, demersurile de cooperare au cunoscut un trend constant 

ascendent, mai întâi în palierul militar, unde s-a remarcat existenţa unui flux 

informaţional amplu şi extrem de eficient între diferitele structuri, în cadrul 

operaţiunilor comune derulate prin intermediul organizaţiilor internaţionale, 

dar şi în domeniul securităţii, unde treptat, s-a conturat de asemenea o 

tendinţă pronunţată în acest sens, riscurile şi ameninţările de securitate 

putând fi prevenite şi contracarate efectiv doar la nivel multilateral, prin 

schimburi constante de informaţii între servicii. 

Important de avut în vedere este însă faptul că, parteneriatele la nivel 

internaţional pot reprezenta o soluţie viabilă doar în măsura în care este 

depăşit planul abordării teoretice şi există voinţa comună a tuturor actorilor 

implicaţi pentru structurarea şi implementarea unei strategii clare şi realiste, 

capabilă să-şi atingă obiectivele fundamentale asumate. Mai mult, 

cooperarea în domeniul activităţii de intelligence a impus o nouă etapă în 

conlucrarea dintre serviciile de specialitate: deplasarea centrului de greutate 

dintre schimbul de informaţii cu caracter de generalitate spre cooperarea pe 

cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă a 

potenţialului oferit de partenerii implicaţi.


Ultima perioadă (îndeosebi intervalul post 9/11) a adus progrese 

notabile în acest segment al muncii de informaţii, imperativele discreţiei şi 

secretizării, elemente-cheie pentru reuşita acţiunilor de intelligence, 

armonizându-se din ce în ce mai bine cu demersurile de cooperare bi şi 

multilaterale, devenind mult mai flexibile şi adaptabile la specificul fiecărei 

acţiuni impuse de mutaţiile şi provocările noului mediu de securitate. 

Cu toate acestea, în prezent, după cum afirma şi Eduardo Serra, fost 

ministru al Apărării în Spania, mecanismele cooperării la nivel internaţional 

destinate combaterii ameninţărilor transfrontaliere prezintă caracteristici 

perfectibile, în condiţiile în care statele-membre încă apreciază că o bună 

parte din datele confidenţiale importante pe care le deţin sunt prea sensibile 

pentru a fi puse la dispoziţia tuturor partenerilor. 33 

Se recomandă aşadar, direcţionarea eforturilor în vederea depăşirii 

acestor limite care apar inerent în activitatea de cooperare, precum şi 

formularea de soluţii viabile, aplicabile în practică şi nu doar la nivel teoretic, 

care să permită o armonizare cât mai eficientă între interesele individuale şi 

de grup, între atributul „naţionalismului” pe care multe state insistă încă să-l 

menţină şi noile tendinţe de organizare sub forma entităţilor multilaterale, 

colective. Deşi prioritizarea interesului naţional rămâne încă o constantă a 

relaţiilor bi şi multilaterale dintre diferitele servicii de informaţii, evoluţia şi 

progresele deosebite înregistrate în acest domeniu, cel puţin în perioada post 

Războiul Rece, nu pot fi puse la îndoială. Din această perspectivă, se poate 

aprecia anticipativ, fără teama de a greşi, continuitatea procesului de 

dezvoltare, consolidare şi extindere a parteneriatelor dintre structurile de 

intelligence ale diferitelor state, ceea ce se va materializa într-o replică din ce 

în ce mai solidă la provocările noului mediu internaţional de securitate. 

Concluzionând, se impune o conştientizare a necesităţii deschiderii 

către exterior, a angrenării în forme de cooperare la nivel bi şi multilateral, 

concomitent cu adoptarea tuturor măsurilor necesare armonizării intereselor 

individuale şi colective, deziderat care nu se poate realiza decât valorificând 

la maximum resursele artei diplomatice. 

33 Eduardo Serra (ex-ministru al Apărării din Spania), Necesitatea informaţiilor în cadrul 

noilor politici de securitate, articol în Revista Securitate şi democraţie. Viitorul serviciilor 

de informaţii, Madrid, 2000 apud Alina Goagă, Mecanisme şi forme de cooperare între 

serviciile de informaţii în domeniul combaterii terorismului, Bucureşti, 2007, p. 6. 

107


108 

Bibliografie 

1. Aldrich, J., Richard, Global Intelligence Co-operation versus 

Accountability: New Facets to an Old Problem, articol în Revista Intelligence and 

National Security, Editura Routledge – Taylor&Francis Group, Vol. 24, nr.1, ediţia 

februarie 2009, p. 26. 

2. Baylis, J., Smith, S., The Globalization of World Politics, Londra, 

Oxford University Press, 2005, p. 480 apud Dr. Maricel Antipa, Triumviratul 

dezastrului global, Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2010, p. 7. 

3. Bowers, Faye, U.S. unready for rising threat of ’moles’, Christian 

Science Monitor, 8 aprilie 2005 apud Stéphane Lefebvre, Spying on Friends?: The 

Franklin Case, AIPAC and Israel, articol în International Journal and 

CounterIntelligence, vol. 19, Ed. Routledge – Taylor&Francis Group, 2006, p. 614. 

4. Desch, C., Michael, profesor în cadrul „Bush School of Foreign Policy”, 

Texas A&M University citat în Intelligence Strategy: New Challenges and 

opportunities– Conference Proceedings, 26-27 septembrie 2007, National Defence 

Intelligence College, Washington D.C., octombrie 2008, p. 73. 

5. Dolghin, Nicolae; Sarcinschi, Alexandra; Dinu, Mihai-Ştefan; Riscuri şi 

ameninţări la adresa securităţii româniei. Actualitate şi perspective, Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 16. 

6. Hertzberger, R., Eveline, Counter Terrorism Intelligence Cooperation in 

the European Union, European Foreign and Security Studies Policy Program, p. 2. 

7. Hitz, Frederick, fost ofiţer CIA, apud Stéphane Lefebvre, Spying on 

Friends?: The Franklin Case, AIPAC and Israel, articol în International Journal and 

CounterIntelligence, vol. 19, Ed. Routledge – Taylor&Francis Group, 2006, p. 615. 

8. Jones, G., Seth, When Allies Send Spooks to America, International 

Herald Tribune, 25 octombrie 2004, p. 284, 285. 

9. Maior, George, Cristian, autor al studiului introductiv al lucrării lui 

Steve Tsang, Serviciile de informaţii şi drepturile omului în era terorismului 

global. Geopolitica lumilor secolului XXI, trad. Irina Bondar, Cristina Dogaru, 

Laura Drăghici, Adelina Negoiţă, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2008, p. 12. 

10. McCutcheon, Chuck, In an age of Terrorism, Don’t Forget Conventional 

Spying, Experts Advise, Newhouse News Service, 20 octombrie 2004, p.1. 

11. Morris, Carter, Director al Sectorului „Information Sharing and 

Knowledge Management” din cadrul Oficiului de Intelligence şi Analizăaparţinând 

Departamentului de Securitate Internăal SUA apud Intelligence Strategy: New 

Challenges and opportunities – Conference Proceedings, 26-27 septembrie 2007, 

National Defence Intelligence College, Washington D.C., octombrie 2008, p. 50. 

12. Negroponte, John, Director General al Comunităţii de Intelligence, 

apud Peter Gill, Stephen Marrin, Mark Phythian, Op. cit., p. 112.


13. Nolte, M., William, American Intelligence after the 2008 Election, 

articol în International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Ed. 

Routledge – Taylor&Francis Group, 2008, p. 429-431, 433. 

14. Rădoi, Mireille, My USA: Views on American National Security and 

Foreign Policy, Bucureşti, Editura Tritonic, 2007, p. 61. 

15. Serra, Eduardo, (ex-ministru al Apărării din Spania), Necesitatea 

informaţiilor în cadrul noilor politici de securitate, articol în Revista Securitate şi 

democraţie. Viitorul serviciilor de informaţii, Madrid, 2000 apud Alina Goagă, 

Mecanisme şi forme de cooperare între serviciile de informaţii în domeniul 

combaterii terorismului, Bucureşti, 2007, p. 6. 

16. Sondhaus, L., Strategic Culture and Ways of War, Londra, Ed. 

Routledge apud Craig A. Snyder, Contemporary security and strategy, ediţia a 

doua, New York, Editura Palgrave-MacMillan, 2008, p. 112. 

17. Tsang, Steve, Serviciile de informaţii şi drepturile omului în era 

terorismului global. Geopolitica lumilor secolului XXI, trad. Irina Bondar, Cristina 

Dogaru, Laura Drăghici, Adelina Negoiţă, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 

2008, p. 234, 291. 


1. www.9-11commission.gov/report/911Report.pdf 

2. http://www.dni.gov/reports/2009_NIS.pdf 

3. http://www.fas.org/irp/threat/handbook/index.html 

4. http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf 

5. http://www.sri.ro/upload/reformhttp://www.sri.ro/upload/viziunea.pdf 

109


110 

Aport de intelligence românesc 

la securitatea europeană 

Vlăduţ BRÎNZĂ 

Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” 

e-mail: vladutz_brinza@yahoo.com 

Abstract 

Within nowadays and future conditions, the European security acquires a 

new value as far as the Danube-Main-Rhine strategic complex is concerned. This 

area is complementary to the Black Sea and the North Sea with western and 

eastern extension as a result of the connection between these and some 

hydrographic pools such as Elba, Vistula, Oder, Sena. Loire, Drava, Sava, Morava 

etc., through Danube security. 

The paper proposes for the second decade of the present century, a new 

design of the European security based on three main pillars: euroatlantic, 

mediterranean and danubian. 

Keywords: strategically complex, Danube security, European Union, 

Danube, Black Sea, riscks, threats, vulnerabilities 

1. Securitatea dunăreană – o nouă valoare europeană 

Prin poziţia sa geografică 1 , prin debitul de apă şi resursele 

economice ale bazinului său, Dunărea este cel mai important fluviu 

european. Deşi, ca lungime şi debit, este depăşită de Volga, Dunărea are 

avantajul de a străbate pe orizontală continentul european, din partea 

occidentală a acestuia până la Marea Neagră. 

„Una din cauzele permanente ale războaielor din Europa din ultimele 

două secole a fost controlul egoist asupra căilor de navigaţie europene. 

Vorbesc despre Dunăre, despre strâmtorile Mării Negre, despre Rin, despre 

canalul de la Kiel şi despre toate căile de navigaţie interioară ale Europei 

care traversează două sau mai multe state” spunea la 9 August 1945, după 

Conferinţa de la Potsdam, preşedintele Truman. 

1 Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Năstase, Chiriac Avădanei-coordonatori, Artera navigabilă 

Dunăre-Main-Rhin. Strategii europene orizont 2020, Bucureşti, Editura Economică, 1998, 

cap.6 – prof. univ. dr. Florina Bran, lector univ. Mihai Opriţescu, pag. 99-105.


Considerăm că istoria frământată a Europei a fost strâns legată de 

regimul juridic al Dunării, iar tabla de şah a jocurilor intereselor politicodiplomatice 

şi economice a reflectat întotdeauna problemele Dunării. Şi 

cum fluviul Dunărea nu este o simplă cale de apă, ci o puternică bază pentru 

infrastructura oricăror interese, problemele sale trebuie pe deplin înţelese. 

Un fluviu desparte şi uneşte în egală măsură, iar Dunărea constituie 

atât frontiera naturală a mai multor state europene, cât şi o excelentă, dar 

prea puţin folosită cale de navigaţie. Viziunea privind viitorul UE implică 

estomparea până la dispariţie a frontierelor interne şi sporirea comunicării 

între ţări şi regiuni. Dunărea are, astfel, vocaţia de a constitui coloana 

vertebrală a unei construcţii macroregionale în care să se regăsească, în 

căutarea bunăstării comune, landuri, regiuni şi state din UE, alături de ţări 

care nu aparţin sau încă nu aparţin Uniunii. 

După 1990, eforturile de integrare europeană revin în actualitate, 

însă instabilitatea din Balcani, generată de dispariţia Iugoslaviei, a făcut ca 

Dunărea să nu poată fi folosită pe deplin ca o axă a integrării europene. În 

condiţiile politice de astăzi, există reale premise pentru ca Dunărea să 

asigure o integrare a ţărilor din est în Uniunea Europeană. Aceasta ar 

permite o armonizare a economiei continentului, punând pe noi baze 

complementaritatea economică dintre Europa apuseană şi cea răsăriteană 2 . 

Dunărea traversează zone între care există puternice decalaje 

economice, dublate de o stare latentă de conflict. Se pot menţiona spaţiul 

ex-iugoslav şi ex-sovietic aflat în preajma gurilor de vărsare (Transnistria). 

Această fragilitate a mediului de securitate în zonă favorizează acţiunea 

factorilor şi a pericolelor de orice natură. Perpetuarea acestor conflicte aflate 

în proximitatea Dunării, soluţiile temporare şi limitate aduse unora dintre 

acestea, precum şi progresele lente ale extinderii organismelor europene au 

determinat consumarea şi, uneori, epuizarea posibilităţilor, respectiv 

capacităţilor comunităţii internaţionale de soluţionare a acestor conflicte, cu 

o plajă largă de cauze şi forme de manifestare, precum şi proliferării unor 

noi riscuri, ameninţări şi pericole la adresa securităţii interne şi 

internaţionale a statelor şi popoarelor din această parte a Europei. 

2 Reunificarea Germaniei, precum şi sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie reprezintă 

factori favorabili pentru redefinirea rolului Dunării în Europa. Prin poziţia sa geografică, 

statul german, traversat de Dunăre şi Rhin, cele două fluvii ale reunificării europene, se află 

în situaţia de placă turnantă în centrul continentului, în măsură să reia colaborarea şi 

cooperarea economică atât cu ţările din răsăritul Europei, cât şi cu cele din zona Caucazului 

şi a Mării Caspice. 

111


Din punct de vedere geografic, Dunărea are o poziţie relativ egală 

faţă de Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Adriatică şi Mediterană, 

vărsându-se în Marea Neagră care permite deschiderea unor căi 

de comunicaţie spre Asia Centrală. Aceste aspecte l-au determinat 

pe cunoscutul om de ştiinţă Grigore Antipa să afirme că „Dunărea are 

o importanţă şi un rol mondial”. 

Dezvoltând ideile lui Antipa, se poate aprecia că Dunărea reprezintă 

astăzi un element esenţial în strategiile economice care vizează atât ideea de 

integrare europeană, cât şi pe aceea, mai largă, de conexare la Europa a unor 

importante regiuni din Asia şi Orientul Apropiat 3 . 

Începând cu anul 1992, după finalizarea canalului Main-Dunăre, s-a 

realizat o nouă cale fluvială navigabilă cu o lungime de 3540 km care 

traversează pe diagonală Europa, de la Marea Nordului până la Marea Neagră. 

În condiţiile în care Uniunea Europeană parcurge o etapă de 

redefinire a idenţităţii şi a coeziunii interne şi a necesităţii de a se afirma ca 

actor competitiv şi dinamic într-o lume în continuă globalizare, pe fundalul 

„digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state 

şi finalizat prin aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007, acest 

complex poate fi un factor de dezvoltare economică şi de echilibru social. 

Aceasta deoarece Uniunea Europeană se află într-un proces de reconectare 

cu proprii cetăţeni şi de recâştigare a susţinerii acestora pentru proiectul 

politic european, pe baze care să corespundă preocupărilor lor, la începutul 

secolului XXI. 

Contextul european de realizare a unei noi arhitecturi de securitate 

pleacă de la existenţa şi funcţionarea euroregiunilor. Acestea dezvoltă o 

adevărată axă, care se suprapune şi generează un culoar de dezvoltare cu 

o lăţime de 150-300 km format din: Bazinul Mării Nordului, Rin, Main, 

canalul Main-Dunăre, Dunărea (inclusiv Canalul Dunăre-Marea Neagră) şi 

Bazinul vestic al Mării Negre (care prezintă un interes european, zonal, 

regional şi naţional major de integrare, dezvoltare şi securitate). 

În egală măsură, Uniunea Europeană caută răspunsuri credibile şi 

eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar 

şi al competiţiei strategice cu SUA şi statele din Asia. Uniunea Europeană 

trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor 

generate de o serie de factori, atât interni (extinderea, îmbătrânirea şi 

scăderea populaţiei, necesitatea adaptării instituţiilor Uniunii, eficienţa, 

3 Alecsandru C.Sobaru ş.a., op.cit., pp.134-141. 

112


transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel comunitar, comunicarea cu 

proprii cetăţeni), cât şi externi (criza economico-financiară mondială, criza 

resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din partea 

celorlalţi poli de putere şi nu numai, ameninţarea teroristă, instabilitatea 

politică din statele Africii de Nord, ameninţări care ţin de mediul înconjurător, 

cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale, pandemii etc.). 

La interferenţa intereselor economice, dar şi politice, Dunărea 

reprezintă astăzi un punct cheie pentru Alianţa Nord Atlantică facilitând 

accesul la regiunea extinsă a Mării Negre. 

În acest context, Complexul Marea Nordului – Rin – Main – Dunăre 

– Marea Neagră poate constitui un mijloc favorizant al dezvoltării 

economice şi de grăbire a integrării statelor din estul şi sud-estul Europei în 

structurile europene şi euroatlantice. Importanţa complexului este dată de 

factorul economic, în principal, dar nu trebuie neglijată nici valoarea 

acestuia ca aliniament şi direcţie strategică, incluzând rolul afluenţilor, al 

sistemelor hidrotehnice, al canalelor şi lucrărilor de artă aferente. 

Racordarea zonei economice a Mării Negre la interesele Uniunii 

Europene determină un sistem de cooperare şi alianţe. În acest mod se pot 

asigura: creşterea siguranţei şi stabilităţii în zonă, conjugarea intereselor 

economice ale statelor şi eliminarea decalajelor de dezvoltare existente. 

Drept urmare, acest complex fluvio-maritim are o importantă dimensiune 

strategică şi de cooperare în Europa deoarece permite atât conectarea 

complexă la spaţiul pan-european prin trasee economice şi de asigurare a 

securităţii regionale, cât şi dezvoltarea cooperării regionale pe mai multe 

axe fixate pe acest culoar de transport. 

Rinul şi Dunărea constituie, în prezent, factorii integratori în amplul 

şi complexul proces de multiplicare a relaţiilor dintre ţările riverane şi 

celelalte ţări ale continentului european, proces care reprezintă un factor 

dinamiza-tor al extinderii Uniunii Europene. 

Prin deplasarea centrului de greutate spre Europa Centrală şi de Sud- 

Est, determinată de procesul de construcţie a Uniunii Europene, putem 

afirma că şi din punct de vedere al securităţii apare o translatare a centrului 

de greutate acesteia pe axa danubiano-pontică, fapt ce ne îndreptăţeşte să 

identificăm o nouă valoare a securităţii europene: securitatea dunăreană. 

Transformările care conduc la actualii parametri ai acestui areal de 

securitate trezesc un interes major pentru statele riverane şi nu numai. 

Uniunea Europeană, în realizarea tradiţionalei strategii germane 

„Ostpolitik”, adică pătrunderea pe continentul asiatic prin subordonarea 

113


Europei Centrale şi, mai ales a ţărilor dunărene (lucru care s-a realizat în 

mare măsură), încearcă realizarea unui control al zonei. Prin axa danubianopontică, 

Uniunea Europeană doreşte să menţină controlul şi supremaţia 

„drumului mătăsii” şi a axei energetice euroasiatice. NATO va urmări şi se 

va implica în promovarea păcii şi securităţii 4 în regiune, interesele de 

securitate ale NATO putând fi afectate de alte riscuri de natură mai largă, 

incluzând actele de terorism, sabotajul şi crima organizată, precum şi 

întreruperea de fluxuri energetice vitale. 

Arealul statelor fluvio-maritime Dunăre – Marea Neagră generează 

şi va genera strategii geopolitice, geostrategice şi geoeconomice cu 

implicaţii în sfera securităţii zonale şi a dezvoltării proiectelor energetice şi 

comerciale vitale Uniunii Europene. Pentru statele care nu se află în acest 

areal, accesul la axa ponto-danubiană se poate realiza prin reţele de canale 

navigabile conectate la sistem sau prin dezvoltarea reţelelor multimodale de 

drumuri şi căi ferate. 

În viitor, partenerii euroatlantici au obligativitatea recunoaşterii 

statelor importante regăsite pe axa ponto-danubiană, ca actori geopolitici 

importanţi, în acest sens având rolul bine stabilit de a genera o reprezentare 

geostrategică bine conturată şi o mai mare fermitate în implicarea acestor 

state în proiectele generate. 

2. Complexul strategic Dunăre-Main-Rhin – axă şi centru de 

greutate al securităţii europene: 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră este un 

ansamblu de construcţii hidrotehnice, cu funcţii deosebite, amplasate de-a 

lungul a două mari fluvii ce traversează Europa, alcătuind o cale navigabilă 

care străbate continentul de la nord la sud pe teritoriul a unsprezece state şi 

leagă Marea Neagră de Marea Nordului. Acest complex are ca elemente de 

bază fluviile Dunărea şi Rin, conexate prin intermediul canalului Dunăre- 

Main, fluvii care se varsă unul în Marea Neagră (prin gurile naturale ce 

alcătuiesc Delta Dunării şi prin canalul Dunăre-Marea Neagră), altul în 

Marea Nordului (prin gurile ce alcătuiesc Delta Rinului). 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră este de 

o importanţă majoră în sistemul european al căilor navigabile interioare şi 

această situaţie nu se va schimba nici în viitor. În prezent, cu excepţia a trei 

4 The Alliance Strategic Concept, NATO Office of Information and Press, 1999, p. 8. 

114


state riverane, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina, toate statele străbătute 

de componentele complexului sunt membre ale Uniunii Europene, ceea ce 

asigură condiţii bune pentru a se investi în această cale navigabilă pentru a o 

transforma într-o coloană vertebrală a Europei pe deplin funcţională. 

Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a 

Uniunii Europene. Ea reprezintă un proces foarte complex prin care statele 

edifică o nouă comunitate ce se doreşte a fi de tip unitar, monolitic. 

Integrarea europeană nu este, deci, o simplă alăturare a părţilor, ci o nouă 

construcţie ce se realizează prin fuzionarea părţilor. Problema cea mai acută 

care se pune – cel puţin în această etapă – este dacă părţile rămân entităţi 

sau doar componente ale unei entităţi. Cu alte cuvinte, Europa Unită va fi o 

entitate de entităţi sau pur şi simplu o entitate. Răspunsurile la această 

întrebare împart europenii în două. Unii văd o Europă fără frontiere, fără 

state politice, adică o Europă a regiunilor, o Europă federală, alţii consideră 

că bătrânul nostru continent trebuie să devină o Europă a statelor, adică o 

entitate de entităţi. 

Mediul de securitate la începutul mileniului III este caracterizat, în 

principal, de următoarele tendinţe majore 5 : accelerarea proceselor de 

globalizare şi de integrare regională, concomitent cu persistenţa unor acţiuni 

având ca finalitate fragmentarea statală, convergenţa rezonabilă a eforturilor 

consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi 

predictibile, însoţită de accentuarea tendinţelor anarhice în unele regiuni, 

revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenţei lor în dinamica 

relaţiilor internaţionale, în paralel cu multiplicarea formelor şi creşterea 

ponderii intervenţiei actorilor nestatali în evoluţia acestor relaţii. 

La nivel european, mediul de securitate a fost puternic influenţat de 

încetarea războiului rece şi de modificările ce i-au urmat în planul 

reconfigurării frontierelor unor state. Pe această linie se înscrie căderea 

Zidului Berlinului în 1989, iar apoi reunificarea paşnică a Germaniei în 1990. 

Procesul a continuat cu destrămarea URSS în 1991 şi a RSF Iugoslavia. Ca 

urmare a acestor procese, Europa s-a îmbogăţit cu noi concepte de securitate 

mai diferite prin eficienţa lor şi mai exigente, au apărut noi actori, state în 

căutarea unor identităţi. S-a modificat astfel orientarea politică a unor state ce 

au ales economia de piaţă, s-au reconfigurat sferele de influenţă, apărând noi 

vulnerabilităţi şi conflicte, active sau îngheţate, cu noi riscuri şi ameninţări la 

adresa naţiunilor şi a popoarelor europene. 

5 Cf. Manolache, Mihai, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa securităţii energetice în regiunea 

Mării Negre, Gândirea Militară Românească, nr. 3, iunie 2009, Bucureşti, p. 51. 

115


În Zona Centrală şi Sud-Est Europeană mediul de securitate a 

cunoscut în cei din urmă ani cele mai ample schimbări din ultimii cincizeci 

de ani. Dezvoltarea acestuia este strâns legată atât de evoluţiile din Europa 

şi Asia, cât şi de cele din spaţiul transatlantic. 

În această perioadă, caracteristicile principale ale mediului de 

securitate în zona Centrală şi Sud-Est Europeană se pot descrie astfel: 

o menţinerea şi extinderea unor zone cu grad ridicat de risc; 

existenţa unor crize negestionate suficient, fapt ce amplifică pericolul 

reizbucnirii acestora sau al apariţiei altora noi; 

o persistenţa sau escaladarea unor dispute interne care pot degenera 

în conflicte cu tendinţe clare de internaţionalizare; 

o perpetuarea şi încurajarea unor revendicări teritoriale şi a 

curentelor de autonomie a unor comunităţi etnice, religioase sau culturale; 

o extinderea ariei de influenţă şi de existenţă a fundamentalismului 

islamic, cu componenta sa radicală, ceea ce amplifică instabilitatea ariei 

balcanice; 

o tendinţe de refacere a vechilor sfere de influenţă sau de a deveni 

lider zonal manifestate de unele state din zona ori din aria adiacentă; 

o existenţa în apropiere a unor zone de instabilitate ca: Orientul 

Mijlociu, statele desprinse din fosta Iugoslavie, Caucazul ori Transnistria; 

o apariţia riscurilor şi ameninţărilor nonmilitare, cu efecte negative 

asupra securităţii naţionale, cum sunt crima organizată, traficul de droguri, 

armament ori materiale strategice, migraţia ilegală de persoane; 

o lărgirea, amplificarea şi diversificarea eforturilor unor state 

din zonă de integrare în structurile europene şi euroatlantice de securitate 

şi economice. 

Spaţiul Complexului Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră 

reprezintă punct de interes pentru Marile Puteri, indiferent de modul în care 

acestea consideră că trebuie să acţioneze pentru realizarea propriilor interese. 

Relaţiile europene au cunoscut o evoluţie diferită în zonele străbătute 

de Complex. Asfel, dacă în zona Europei de Vest străbătute de Rin şi Main, 

mărginită de Marea Nordului, după convulsiile produse de cel de-al II-lea 

Război Mondial acestea s-au stabilizat prin infiinţarea unor organisme şi 

organizaţii de cooperare economică, politică şi militară, spaţiul dunărean şi 

cel al Mării Negre a cunoscut o lungă perioadă în care, atât în relaţiile dintre 

statele din blocul comunist din zonă, cât şi în relaţiile lor cu alte state de pe 

acest culoar european, au evoluat în funcţie de interesele URSS. În ultima 

116


perioadă, după destrămarea blocului comunist s-a constatat o evoluţie 

pozitivă a relaţiilor internaţionale constituite în acest spaţiu, de la forme 

rudimentare la forme complexe de cooperare, fără de care acesta nu ar avea 

identitate proprie. 

La interferenţa intereselor economice, dar şi politice, Dunărea 

reprezintă astăzi un punct cheie pentru Alianţa Nord-Atlantică constituind 

facilitarea accesului la Regiunea Extinsă a Mării Negre din interiorul zonei, 

precum şi pentru reprezentarea geopolitică a Uniunii Europene. În acest 

sens, s-au exercitat într-o primă fază eforturi comune de natură economică, 

politică, militară, socială şi a mediului ambient, pentru ca, mai apoi, să se 

caute soluţii pentru dezvoltarea regională în contextul globalizării. 

Iniţial ideea construirii canalului Rin – Main – Dunăre a încercat să 

traseze o linie de demarcare chiar în inima Europei, pentru ca ulterior 

această linie să atragă atenţia asupra unei idei simple şi evidente: acest 

Complex este în Europa, iar cooperarea şi colaborarea regională trebuie 

extinse la nivelul întregii Europe din şi pentru realizarea conceptului 

de globalizare. 

Dunărea şi Rinul nu sunt doar fluvii europene. Legate prin canalul 

Rin-Main-Dunăre, ele constituie o adevărată coloană vertebrală, de-a lungul 

căreia s-a dezvoltat un model de convieţuire bazat pe respectul diversităţii, 

civism şi multiculturalism, care poate contribui decisiv la construirea 

Europei unite. El poate constitui un mijloc favorizant al dezvoltării 

economice şi de grăbire a integrării statelor din sudul şi sud-estul Europei în 

structurile europene şi euroatlantice. Importanţa axului este dată de factorul 

economic, în principal dar nu trebuie neglijată nici valoarea acestuia ca 

aliniament şi direcţie strategică, incluzând rolul afluenţilor, al sistemelor 

hidrotehnice, al canalelor şi lucrărilor de artă aferente. Racordarea Uniunii 

Europene cu zona economică a Marii Negre determină un puternic sistem de 

cooperare şi alianţe. În acest mod se pot asigura creşterea siguranţei şi a 

stabilităţii în zonă, conjugarea intereselor economice ale statelor şi 

eliminarea decalajelor de dezvoltare existente. Controlul Dunării şi a 

conexiunii sale cu Marea Neagră a însemnat şi înseamnă acces la pieţe şi 

surse de materii prime, dar şi ţinerea sub observaţie a unor zone cunoscute a 

fi gazdă şi, totodată, centre de expansiune a instabilităţii şi crizelor. Prin 

cooperare dunăreană se poate diminua efectul factorilor de risc. 

Prin perspectivele politice şi economice pe care le deschide, 

cooperarea danubiană, în cadrul unei regiuni dunărene, mai mult sau mai 

117


puţin formale, mai mult sau mai puţin insituţionalizate, se poate constitui 

într-o structură esenţială a Europei unite şi a lumii globalizate de mâine. 

În prezent prin dezvoltare, ţările care beneficiază de „curs al 

Dunării” sunt tot mai integrate putând afirma rolul de factor integrator al 

complexului strategic, ce se constituie în vector pentru resurse şi dezvoltare. 

Un alt argument în susţinerea importanţei complexului ca axă şi 

centru de greutate al securităţii europene îl constituie şi elementele teoriei 

zonei pivot, dezvoltată la începutul secolului trecut de Halford Mackinder, 

fost decan al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Politice din Londra şi 

vicepreşedinte al Societăţii Regale de Geografie. În 1919 el publică lucrarea 

„Democratic Ideals and Reality” în care abordează într-un mod cu totul nou 

lumea. El operează cu noţiuni ca: Oceanul Planetar, Insula Mare a Lumii 

(formată din Eurasia şi Africa), renunţând practic la împărţirea planetei în 

oceane şi continente. Oceanul Planetar reprezintă 3/4 din suprafaţa globului 

şi era dominat la vremea respectivă de Marea Britanie (care deţinea 

supremaţia oceanică). Din această cauză, teoriile sale vor viza în special 

zona de uscat, adică Insula Mare a Lumii, pentru ca vastele resurse ale 

acesteia să fie controlate tot de către această mare putere. Autorul consideră 

că Africa face parte din Insula Mare a Lumii datorită faptului că ea este 

perfect unită cu Asia (Canalul de Suez fiind făcut de om) şi aproape unită la 

strâmtorile Gibraltar şi Bab-el-Mandeb cu Europa. Având în vedere faptul că 

Insula Mare a Lumii deţinea 2/3 din suprafaţa uscatului, că aici trăia 

majoritatea populaţiei globului şi că în plus cele mai mari bogăţii naturale se 

găseau tot aici, este de la sine înţeles de ce autorul elaborează un program de 

stăpânire a acestei zone. Din nefericire, din cauza condiţiilor istorice (sfârşitul 

Primului Război Mondial, din care Anglia ieşise învingătoare) Mackinder nu 

a trezit interesul compatrioţilor săi, dar scrierile sale au avut un impact 

deosebit în Germania (care a văzut în ele o modalitate de a-şi câştiga 

supremaţia pierdută în război). 

Mackinder vorbeşte despre heartland (inima lumii) care, după el, ar 

fi zona cuprinsă între Europa de Est (din Munţii Urali sau de la Caspică şi 

Volga) şi Oceanul Pacific. Această zonă pivot este bogată în resurse naturale 

şi deţine o poziţie-cheie în ceea ce priveşte comunicarea între diferitele 

regiuni ale globului. Inner (marginal) crescent reprezintă frontonul maritim 

alcătuit de statele care sunt situate în interiorul continentului, dar care au 

acces la Oceanul Planetar (Germania, Turcia, India, China). Outer (insular) 

crescent sunt statele care sunt exterioare zonei pivot (Marea Britanie, Africa 

de Sud, Japonia). Având în vedere toate acestea, autorul stabileşte trei 

118


condiţii pentru dominarea lumii: „Cine stăpâneşte Europa de Est, stăpâneşte 

heartland; Cine stăpâneşte heartland, stăpâneşte Insula Mare a Lumii; Cine 

stăpâneşte Insula Mare a Lumii, stăpâneşte lumea”. Teoria s-a născut din 

temerile autorului faţă de pericolul provenit dintr-o eventuală aliere a 

statelor din Europa de Est şi din zona pivot: Germania, Rusia şi China. Tot 

el este cel care a sesizat că între Germania şi Rusia nu există bariere naturale 

importante, fapt pentru care o eventuală expansiune a Germaniei în Est este 

foarte posibilă. 

Din perspectiva multipolarităţii, putem să privim edificarea Uniunii 

Europene, proiect iniţial bazat pe motorul franco-german, ca alianţă între o 

putere maritimă (Franţa 6 ) şi una continentală (Germania) ca pe o încercare a 

puterilor europene de a realiza o uniune politică de durată între ele, cu 

scopul de a forma un centru de putere politică şi economică identificabile pe 

scena internaţională a secolului XXI şi nu numai atât, unul capabil să 

influenţeze această scenă politică în interesul său. 

Pentru Uniune şi implicit, pentru interesul vestic (Franţa, Germania), 

esenţial este să-şi asigure o Insulă-Lume (identificabilă de noi drept 

regiunea bogată energetic a Asiei Centrale 7 ) monolitică, gestionabilă în 

modalitatea condominium (împreună cu Rusia) sau prin aderarea Rusiei la 

Uniune şi crearea EuroRusiei, proiect asumat de altfel de candidatul la 

Preşedinţia Rusiei, Vladimir Putin. 

Ca perspectivă a creşterii importanţei complexului ca axă şi centru 

de greutate al securităţii europene, subliniem potenţialul de creştere adus de 

viitoarea integrare în Uniunea Europeană a statelor din Balcanii de Vest. 

Deşi în ultimii 10 ani în Balcanii de Vest au fost înregistraţi paşi 

importanţi în direcţia reconcilieriii, urmările războiului – probleme 

teritoriale, crime de război, refugiaţi etc.-sunt încă resimţite şi, în anumite 

condiţii, potrivit multor analişti, prezintă încă riscuri. De aceea, statele din 

zonă, în special cele mai fragile, şi-au pus speranţele în aderarea la Uniunea 

Europeană şi la NATO pentru asigurarea stabilităţii şi păcii în regiune, 

pentru consolidarea independenţei, suveranităţii şi identităţii naţionale. 

6 Ţară cu ieşiri largi la Marea Mediterană (în Sud-Est) şi la Oceanul Atlantic (în Nord-Vest), 

în timp ce Germania are două mici ieşiri, în Nord, una spre Marea Baltică şi una spre Marea 

Nordului, ceea ce ne face să o considerăm în principal o putere continentală (de altfel, ea 

este percepută astfel de majoritatea specialiştilor în geopolitică). 

7 Paul Claval – Geopolitică şi geostrategie, spaţiul şi teritoriul în sec. al XX-lea, trad. 

Elisabeta Maria Popescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p. 47-48; 52-53. 

119


După cum se cunoaşte, integrarea în Uniunea Europeană presupune nu 

numai reformarea sistemului politic, militar, economic, juridic, adaptarea la 

normele Uniunii, ci şi rezolvarea prealabilă de către fiecare stat candidat a 

tuturor problemelor pendinte, de risc, în raporturile cu alte state din zonă, în 

special cu vecinii. 

Fără îndoială, dacă pe plan mondial nu intervin evenimente politice 

grave care să modifice echilibrul actual de forţe şi construcţiile politice ce-l 

susţin, integrarea, cel puţin în Uniunea Europeană, a statelor din Balcanii de 

Vest va fi realizată. 

Ţara noastră poate participa mai activ la consolidarea unui mediu 

favorabil stabilizării regiunii, poate reprezenta un exemplu şi un îndemn 

pentru continuarea reformelor în Balcanii de Vest, sporirea prosperităţii şi 

stabilităţii, intensificarea dialogului regional. 

Prin poziţionarea sa geografică complexul a fost şi rămâne o rută 

importantă de transport. Din perspectiva viitorului apropiat şi ţinând cont de 

importanţa crescândă a Dunării ca arteră de transport, ar fi oportună realizarea 

unor reţele de canale, care să ducă la apariţia unor noi căi europene de 

comunicaţie navală, cum ar fi Dunăre-Sava-Marea Adriatică, Dunăre- 

Morava-Vardar, care să îi sporească rolul de coloană vertebrală a cooperării 

pe multiple planuri între ţările riverane şi între statele Europei în general. 

Ca urmare, perspectiva racordării bazinelor hidrografice ale Savei, 

Dravei şi Moravei la complex, creează pentru acesta noi axe de legătură. 

3. Introducerea securităţii dunărene în opţiunea de securitate şi 

apărare europeană zonală, regională şi naţională 

Opţiunea de securitate a acestui complex trebuie să fie însoţită şi de 

o opţiune pentru apărare: responsabilitate UE pentru securitatea 

complexului şi NATO pentru apărare. 

Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile 

esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul 

internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru 

redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în UE; tentativele Federaţiei 

Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa 

poziţii-cheie în structurile europene de securitate. 

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, cât şi pe cea militară, 

acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate 

europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două 

120


componente. O politică de securitate bazată pe cooperare (specifică OSCE) 

şi renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de 

confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii 

conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De 

asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, 

punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. 

Protecţia strategică a ansamblului în cadrul UE şi NATO se realizează 

prin următoarele modalităţi: 

o prin grija factorului politico-militar naţional – care elaborează 

strategii pentru funcţionarea, dezvoltarea şi apărarea complexului; 

o prin beneficiile protecţiei oferite de bazele şi obiective militare 

existente în apropiere – categoriile de forţe amplasate în proximitate 

complexului, atât cele NATO, cât şi cele naţionale, sunt în măsură să asigure 

o apărare eficientă a elementelor vitale ale acestuia; 

o prin măsuri de protecţie antiteroristă ale poliţiei complexului, 

derulate pe fiecare segment naţional al acestuia; 

o prin protecţia proprie a obiectivelor fluviale ce îşi desfăşoară 

activitatea în complex – protecţie asigurată cu forţe proprii, ori angajate; 

o prin protecţia satelitară oferită de NATO şi prin servicii prestate de 

către SUA şi Rusia. În acest scop sunt folosiţi sateliţi geostaţionari, de 

rotaţie şi de însoţire. 

La nivel naţional, pentru fiecare segment, forţele de securitate ale 

complexului sunt conceptualizate, ori în bună parte, realizate. În prezent se 

poartă negocieri pentru realizarea unei forţe europene de securitate a 

complexului. La nivel naţional au fost elaborate: 

strategia de securitate a navigaţiei de-a lungul arterei; 

strategia de securitate a infrastructurii complexului; 

strategia de intervenţie antiteroristă; 

strategia de control a traficului. 

Pentru securitatea de ansamblu a complexului rezolvarea trebuie să 

revină UE prin constituirea unor grupe acţionale terestro-aeriano-fluvialomaritime, 

care să îndeplinească misiunile principale preluate de la factorul 

de securitate naţional. 

În contextul impunerii valorii de securitate dunăreană ca parte a 

securităţii europene, considerăm că noua strategie de securitate a UE trebuie 

să aibă un capitol separat dedicat acesteia. 

121


Odată cu aderarea la NATO, strategia de securitate a României 

reflectă modificările care au loc în mediul de securitate intern şi 

internaţional, realităţile şi tendinţele globale. Ea este parte integrantă a 

securităţii europene şi euroatlantice şi constituie un tot unitar fundamentat 

pe efort naţional, pe acţiune comună, cooperare şi parteneriat. 

Securitatea naţională se asigură pri eforturi proprii şi prin cooperare 

cu aliaţii şi partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naţionale, 

ale Strategiei de securitate a Uniunii Europene şi ale conceptelor strategice 

ale Alianţei. Ea vizează armonizarea eforturilor naţionale cu angajamentele 

internaţionale şi identificarea modalităţilor de lucru apte să prevină şi să 

contracareze oportun ameninţările. Eforturile vizează, totodată, promovarea 

democraţiei, păcii şi stabilităţii în vecinătate şi în alte zone de interes 

strategic, reducerea vulnerabilităţilor, dezvoltarea capabilităţilor naţionale şi 

transformarea profundă a instituţiilor de securitate. 

Strategiile zonale de securitate generate în cadrul proceselor politice 

de cooperare în regiunea Dunării în Europa Centrală şi de Sud-Est precum 

Procesul de Cooperare Dunăreană, Pactul de Stabilitate din cadrul Procesului 

de Cooperare Dunăreană, Iniţiativa NATO pentru Sud-Estul Europei (SEEI), 

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSSE), Acordul pentru 

prevenirea şi combaterea infracţionalităţii (Acordul SECI), Forţa 

Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE), Acordul Central 

European al Comerţului Liber (CEFTA), Grupul Vişegrad (V4), Iniţiativa 

Central-Europeană (ICE) şi Iniţiativa de Cooperare Central-Europeană 

(CENCOOP) trebuie să-şi axeze conţinutul pe regiunea corespunzătoare din 

complex sau complementară complexului într-o armonizare cu noua 

componentă a securităţii europene, securitatea dunăreană. 

România a susţinut şi va susţine întărirea capacităţii de acţiune 

comună a UE, NATO, OSCE şi Consiliului Europei în domeniul stabilizării 

regionale şi sporirea gradului de coordonare a implicării în soluţionarea 

problemelor din Balcani. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră, deşi 

în condiţiile actuale geostrategice valoarea sa de obstacol s-a pierdut într-o 

mare măsură, are o valoare strategică deosebită pentru unele ţări europene 

nemaritime (Serbia, Ungaria, Austria, Slovacia) deoarece le permite accesul 

la Bosfor, Gibraltar sau Marea Nordului şi, de aici, la Oceanul Planetar. 

După scindarea Imperiului sovietic şi după schimbările intervenite în 

122


Germania, de-a lungul său nu mai există zone de luptă, ci zone de legătură, 

în care cooperarea se amplifică pe multiple planuri. 

Procesul de integrare în Uniunea Europeană a Balcanilor de Vest şi a 

Europei de Est va fi de o complexitate deosebită. Pentru realizarea cu succes 

considerăm că se impun iniţiative de securitate regională la Adriatică şi la 

Marea Neagră, racordate securităţii dunărene. 

Securitatea, stabilitatea şi cooperarea regională se vor îmbunătăţi 

substanţial prin aplicarea cu fermitate de către întreaga comunitate de state 

din zonă a prevederilor Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, 

securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, adoptată de reuniunea şefilor 

de stat şi de guvern de la Bucureşti. 

Pilon solid de stabilitate regională, ţara noastră acordă o foarte mare 

importanţă funcţionării eficiente a structurilor de cooperare politicoeconomică 

instituite, dialogului statelor membre ale Iniţiativei Central 

Europene (ICE), ale OCEMN, conferinţelor economice regionale, afirmării 

vocaţiei de integrare europeană a statelor regiunii, ca şi modului în care 

lucrează structurile militare regionale. 

O Europă Centrală şi de Sud-Est puternic implicată în problemele 

securităţii şi stabilităţii continentului nu poate fi decât opera comună a 

tuturor statelor regiunii, inclusiv a României, ce realizează o coerenţă 

deplină între politici, strategii şi acţiuni. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră poate 

constitui un mijloc favorizant al dezvoltării economice şi de grăbire a 

integrării statelor din estul şi sud-estul Europei în structurile europene şi 

euroatlantice, precum şi de antrenare a unor noi state în angrenajul 

cooperării internaţionale, pe măsura încadrării regiunii limitrofe axului în 

circuitul economic, cât şi geostrategice. Importanţa axului este dată de 

valoarea sa economică, dar nu trebuie neglijată nici valoarea sa ca 

aliniament şi direcţie strategică, care include rolul afluenţilor, sistemelor 

hidrotehnice şi al canalelor. Racordarea Uniunii Europene cu zona 

economică a Mării Negre determină un puternic sistem de cooperări şi 

alianţe. În acest mod se poate asigura creşterea siguranţei şi stabilităţii în 

zonă, conjugarea intereselor economice ale statelor, eliminarea decalajelor 

de dezvoltare existente. 

Prin asigurarea securităţii şi prin promovarea unui climat de pace, 

prosperitate şi stabilitate şi prin realizarea securizării „Drumului Mătăsii” 

123


se diminuează ameninţarea reprezentată de riscurile convenţionale şi 

neconvenţionale la adresa securităţii europene. Pentru a răspunde noilor 

riscuri şi ameninţări se impune un efort comun atât din partea statelor 

membre ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi din partea statelor aflate pe axa 

Europa-Asia. În general, statele din aceste regiuni împărtăşesc unele valori 

şi principii democratice şi au o istorie regională comună. 

Rolul României ca beneficiar al unei mari părţi din complex şi mai 

ales din Dunăre, presupune iniţiativă de securitate dunăreană prin 

convocarea şi acordul ţărilor dunărene şi o strategie complexă în arealul 

Marea Neagră – Dunăre cu participarea actorilor interesaţi NATO, UE, 

Rusia, Turcia. 

124 

4. Concluzii 

Complexul strategic Marea Nordului – Rin – Main – Dunăre- Marea 

Neagră creează o axă ce reprezintă „coloana” unui sistem geopolitic 

continental, care deschide drumul Uniunii Europene către Asia. 

Complexul strategic Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră 

poate lega polul înalt tehnologic occidental de polul resurselor rusesc 

generând un areal de integrare, dezvoltare şi securitate atractiv în cadrul 

procesului de globalizare. 

În actualul context de securitate se impune conştientizarea 

importanţei securităţii dunărene în preocupările de securitate comună şi 

colectivă. Pentru atingerea acestui deziderat propunem activităţi susţinute 

prin media, dezbaterea subiectului în activităţi academice, în forumuri 

ştiinţifice desfăşurate la nivel naţional, regional şi continental, precum şi 

dezvoltarea unor proiecte cu finanţare din fonduri europene care să susţină 

studii pe această temă. 

Iniţiativele de securitate dunăreană pe segmente zonale: occidentală, 

central-europeană şi sud-est europeană trebuie să realizeze conexiuni cu 

securitatea la Marea Negră şi Marea Nordului. Fiecare strategie va trebui să 

arate riscurile, ameninţările, interesele comune şi colective de securitate, 

scopul, resursele alocate, managementul şi să stabilească responsabilităţi. 

Pentru deceniul al doilea al secolului XXI, considerăm necesară 

reconfigurarea securităţii europene pe trei piloni: euroatlantic, mediteranian 

şi dunărean.

Bibliografie: 


1. Constantin Onişor, Europa 27, Editura A , 99, Iaşi, 2008. 

2. Teodoru Ştefan, Gheorghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, 

Spaţiul european sub impactul provocărilor globalizării, vol. I şi II, Repere 

evolutive, dimensiuni, realizări, Editura ANI, Bucureşti, 2008. 

3. Iulian Lăzărescu, Constantin Onişor, Complex strategic de securitate 

europeană, Editura ANI, Bucureşti, 2011. 

4. Alecsandru C. Sobaru, Gabriel I. Năstase, Chiriac Avădaneicoordonatori, 

Artera navigabilă Dunăre-Main-Rhin. Strategii europene orizont 

2020, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 

5. Gabriel Vlase, Constantin Onişor, „Securitate în Europa de Sud-Est – 

Actualitate şi perspective strategice”, Editura RAO, Bucureşti, 2010. 

6. Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie, spaţiul şi teritoriul în sec. Al 

XX-lea, trad. Elisabeta Maria Popescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001. 

7. Revista GeoPolitica nr. 39, Axa Ponto-Danubiană – axă strategică, 

Editura Top Form, Bucureşti, 2011. 

8. Revista Gândirea românească nr. 3, Bucureşti , 2009. 

9. Paul Dobrescu, Revista Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003. 

125


126 

Uniunea Europeană – către un serviciu 

de informaţii european? 

Gabriela TRANCIUC 


e-mail: gtranciuc@dcti.ro 

Abstract 

Intelligence and security services, as main institutions that ensure strategic 

knowledge for decision makers, can capitalise on the cooperation with, the 

experience and expertise of the international partners in order to improve and 

enhance their analytical capacity, early warning and foresight. European and 

Euro-Atlantic organisations provide a multilateral framework for dialogue, 

consultations and cooperation on security issues, and their potential can be 

developed by extended information sharing, based on the comprarative advantages 

of each organisation. 

The European Union is such an organisation, that developed in time 

intelligence dedicated structures to back up EU decision making, especially in 

crisis situations. If there is consensus on the necessity to cooperate on intelligence 

issues, shaping a common intelligence policy, with its subsequent tools, is still 

contentious, and the perspective of implementing such an initiative remains remote. 

Keywords: intelligence, security, cooperation, policy, decision making, 

European Union 

1. Introducere 

Mediul de securitate actual se află în continuă schimbare şi prezintă 

surse de ameninţare şi insecuritate complexe, interdependente, difuze şi 

volatile. Niciun stat, în asigurarea securităţii naţionale, nu poate miza pe 

secluziune teritorială şi izolare. În protejarea intereselor şi valorilor 

naţionale, statele nu pot exclude certitudinea interconectării dimensiunilor 

externă şi internă a securităţii şi necesitatea cooperării şi a dezvoltării unor 

soluţii eficiente, prin solidaritate. 

Serviciile de informaţii şi de securitate, în calitate de principale 

instituţii care asigură cunoaşterea strategică pentru factorii de decizie ai unui 

stat, pot valorifica, prin cooperare, experienţa, expertiza, capabilităţile


partenerilor internaţionali, ceea ce poate contribui la consolidarea capacităţii 

proprii de analiză şi avertizare strategică. Organizaţiile europene şi 

euroatlantice oferă un cadru multilateral de consultări, dialog şi cooperare 

pe probleme de securitate, iar potenţialul acesteia poate fi consolidat, prin 

îmbunătăţirea schimbului analitic şi asigurarea sinergiei civil-militare, luând 

în considerare avantajele comparative ale fiecărei organizaţii. 

Uniunea Europeană este o astfel de organizaţie, care a dezvoltat în 

timp structuri dedicate de intelligence pentru sprijinirea procesului 

decizional european, în special în situaţii în care se impune un răspuns al 

UE la crize. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona 

(Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFEU), care aduce la 

nivelul Uniunii atât transformări structurale (noi instituţii), cât şi funcţionale 

(noi concepte, atribuţii, procese), se constată la nivelul UE sporirea presiunii 

pentru furnizarea de produse de intelligence de calitate şi în timp real. Ca 

urmare, creşte presiunea spre o mai bună ancorare a serviciilor de informaţii 

ale statelor membre în cadrul european. 

În acest context, în diverse medii (academice, politice etc.) este dezbătută 

problematica dezvoltării unui serviciu de informaţii al UE, această idee nefiind 

complet respinsă de oficialii europeni. Dacă există un consens al statelor 

europene asupra necesităţii cooperării în domeniul intelligence, controversele 

privind dezvoltarea unei „politici comune de intelligence” 1 , cu instrumentele sale 

subsecvente, nu au fost încă depăşite, iar perspectiva acceptării acestei iniţiative 

de către majoritatea statelor membre rămâne îndepărtată. 

Pornind de la schimbările instituţionale comunitare pe care Tratatul 

de la Lisabona le aduce, cu implicaţii asupra cooperării cu serviciile 

europene de informaţii şi securitate, această lucrare îşi propune să analizeze 

argumentele care susţin sau pun sub semnul întrebării necesitatea creării 

unui serviciu de informaţii european în sens clasic, concluzionând că 

Uniunea Europeană nu ar trebui să vizeze implementarea unei astfel de 

iniţiative, ci să urmărească dezvoltarea unei capacităţi solide de analiză 

strategică şi avertizare timpurie care să ofere fundamentul informativ pentru 

procesul decizional la nivel comunitar. 

1 Baker, Charles, The Search for a European Intelligence Policy, http://www.fas.org/ 

irp/eprint/baker.html 

127


128 

2. Evoluţii instituţionale comunitare post-Lisabona 

Odată cu crearea Politicii Europene de Securitate şi Apărare – PESA 

(1999), UE a dezvoltat structuri şi procese de intelligence care gestionează 

informaţiile oferite de statele membre prin intermediul serviciilor civile 

(către Centrul de Situaţii – SITCEN 2 ) şi militare (către Statul Major al UE, 

Direcţia Intelligence – Dir Intell EUMS). Momente cheie în dezvoltarea 

acestor structuri au fost: integrarea în SITCEN a experţilor detaşaţi din 

serviciile de securitate care au adus o expertiză valoroasă în domeniul 

terorismului (2005); consolidarea cooperării dintre SITCEN şi Dir Intell 

EUMS, prin crearea unor grupuri mixte de analiză (Single Intelligence 

Analysis Capacity, 2007); întărirea capacităţii de sprijin în procesul de 

planificare pentru misiunile şi operaţiile PESA (2008) 3 . 

Accentul în cadrul UE este plasat pe schimbul de informaţii şi 

analize strategice, pe termen lung, cu funcţie de alertă timpurie. Nu a fost 

prevăzut ca UE să dispună de o capacitate independentă de colectare a 

informaţiilor în sensul clasic (HUMINT sau SIGINT). Singura capacitate de 

colectare de care dispune UE este Centrul Satelitar (EUSC) 4 , precum şi 

utilizarea informaţiilor din surse deschise. 

Procesele şi structurile de intelligence UE au suferit modificări 

importante în special în contextul implementării Tratatului de la Lisabona. 

Intrarea în vigoare a acestui tratat (1 decembrie 2009 5 ) a schimbat perspectiva 

instituţională comunitară, generând implicaţii pentru organizarea şi funcţionarea 

organismelor europene, atribuţiile acestora şi, implicit, a mecanismelor 

decizionale, cu relevanţă asupra intereselor statelor membre. 

Prevederile Tratatului nu afectează în mod direct activitatea 

serviciilor de informaţii, securitatea rămânând responsabilitatea exclusivă a 

2 Centrul a funcţionat până în 2011 în cadrul Secretariatului Consiliului UE, ca departament 

de analiză şi evaluare a posibilelor surse de ameninţare la adresa Uniunii Europene. 

3 Eisl, Gunter, „Analiza strategică a informaţiilor ca instrument al politicii externe. Spre un 

serviciu de informaţii al UE?”, conferinţă la Academia Diplomatică Europeană, 2 mai 2011, 

Bruxelles. 

4 Centrul nu dispune de capabilităţi tehnice proprii (sateliţi), informaţiile fiind obţinute prin 

contractare sau prin cooperare cu statele membre, avantajele centrului constând în expertiza 

şi analizele pe care le poate pune la dispoziţia structurilor UE şi a statelor membre. 

5 Uniunea Europeană, The Treaty at a Glance, http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/ 

index_en.htm


statelor membre (conform art. 4.2 TFEU 6 ), dar anumite modificări pot 

influenţa procesul de schimb de informaţii atât în cadrul UE, cât şi în relaţia 

cu serviciile secrete europene. 

2.1. Modificări structurale 

Noul tratat al UE prevede unificarea pilonului I (Comunitatea 

Europeană) cu pilonul al III-lea (Cooperarea poliţienească şi judiciară în 

materie penală, cunoscut ca JAI) 7 şi crearea unor noi instituţii de execuţie 

(structuri permanente) şi de decizie (comitete) 8 . 

Noul Tratat prevede renunţarea la sistemul preşedinţiei semestriale 

rotative la nivelul Consiliului European (CE) şi înlocuirea acestui sistem, prin 

crearea unor poziţii de rang înalt: preşedintele (permanent) Consiliului 

European 9 şi Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica 

de securitate (asimilabil unui „ministru de externe al UE”) 10 . 

În sprijinul activităţii Înaltului Reprezentant a fost creat Serviciul 

European pentru Acţiune Externă (SEAE), operaţional din ianuarie 2011. 

Un serviciu autonom în termeni de buget şi personal (care provine de la 

Secretariatul General al Consiliului UE/SecGen, Comisia Europeană/COM 

şi prin contribuţii naţionale temporare ale statelor membre), acesta include 

pe lângă directoratele generale, împărţite pe spaţii geografice (geographical 

desks), birouri tematice şi pe problematici multilaterale (multilateral and 

thematic desks), Statul Major al UE, alături de structuri care asigură 

capacitatea de planificare, conducere a operaţiilor civile şi de gestionare a 

crizelor, precum şi Centrul de Situaţii (SITCEN) – considerat în prezent 

singurul punct de intrare al produselor de intelligence în instituţiile UE 11 . 

6 

Uniunea Europeană, The treaty of Lisbon, http://europa.eu/lisbon_treaty/full_text/ 

index_en.htm 

7 

asupra cărora deciziile sunt adoptate prin majoritate calificată, procedura unanimităţii 

fiind menţinută doar la nivelul pilonului II – Politica Externă şi de Securitate 

Comună/PESC. 

8 

Deşi Tratatul cuprinde mai multe modificări, prezenta lucrare nu va face referire decât la 

aspectele relevante pentru tema aleasă. 

9 

cu un mandat de doi ani şi jumătate, ales prin procedura majorităţii calificate de către CE, 

având posibilitatea de a fi reales o singură dată. Pentru această poziţie a fost ales fostul 

premier belgian, Herman van Rompuy. 

10 

care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene (COM), numit de CE, cu 

acordul Preşedintelui COM şi aprobarea Parlamentului European. Pentru această funcţie a 

fost desemnată baroneasa Catherin Ashton (Marea Britanie). 

11 

O’Sullivan, David, Setting Up the EEAS, IIEA, Dublin, 14 ianuarie 2011, http://www.eeas. 

europa.eu/speeches/2011_1201_dos_iiea_en.pdf 

129


Rolul SITCEN, care nu dispune de capacitate proprie de culegere de 

informaţii, este de a monitoriza permanent situaţia internaţională, de a 

transmite alerte timpurii şi de a oferi informaţii utile pentru gestionarea 

crizelor, precum şi de a elabora analize strategice şi evaluări ale situaţiilor 

de criză pe baza tuturor tipurilor de informaţii (civile şi militare – materiale 

analitice, imagini satelitare – EUSC, OSINT, rapoarte diplomatice, rapoarte 

ale reprezentanţilor sau misiunilor UE, operaţii PESA, agenţii europene – 

Europol, Frontex, institute de cercetare) 12 . 

Constituirea SEAE, din perspectiva sprijinirii Înaltului Reprezentant 

în activitatea de politică externă a UE, implică sporirea cerinţelor de 

intelligence, inclusiv prin integrarea resurselor statelor membre. 

SITCEN poate fi considerat un „UE intelligence analysis hub”, iar în 

vederea întăririi acestui rol va trebui să-şi orienteze responsabilităţile pe 

câştigarea şi menţinerea încrederii serviciilor de informaţii ale statelor 

membre, creşterea credibilităţii prin reacţii rapide la situaţii de interes pentru 

UE, precum şi constituirea unei reţele cât mai largi de analişti. De 

asemenea, o componentă esenţială a activităţii SITCEN o reprezintă crearea 

unei punţi de legătură între serviciile interne şi externe. 

Transformarea Europol în agenţie europeană cu buget comunitar 

(începând din ianuarie 2010) a determinat creşterea rolului acesteia la nivel 

comunitar, mai ales în ceea ce priveşte schimbul de informaţii. 

Europol deţine un rol esenţial în sprijinirea eforturilor statelor 

membre de combatere a terorismului şi a criminalităţii organizate. Agenţia 

deţine atât o componentă operaţională importantă, cu baze de date extinse, 

precum şi o componentă analitică semnificativă pe domeniul 

contraterorismului şi al criminalităţii organizate 13 . 

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Europol devine 

principala agenţie de aplicare a legii UE şi deţinătorul principal de 

informaţii referitoare la infracţiuni (criminal information). Europol a 

dobândit treptat competenţe sporite în domeniul intelligence, iniţial 

resursele informaţionale provenind din surse deschise (OSINT). Este de 

aşteptat ca Europol să continue „presiunile” în direcţia colectării de 

informaţii şi intelligence (cu precădere criminal intelligence), dar, în mod 

predictibil, acestea vor viza şi dimensiunea prevenirii şi combaterii 

12 Cross, Maia K. Davis, EU Intelligence Sharing and the Joint Situation Center: A Glass 

Half-Full, 2011 Meeting of the European Union Studies Association, 3-5 martie 2011, 

http://www.euce.org/eusa/2011/papers/3a_cross.pdf 

13 Uniunea Europeană, Europol – http://europol.europa.eu 

130


terorismului, cel puţin a infracţiunilor conexe terorismului, ceea ce va pune 

în dificultate cooperarea cu serviciile de informaţii care nu au atribuţii 

de aplicare a legii. 

În ceea ce priveşte structurile de decizie ale UE a fost înfiinţat un 

nou comitet pentru securitate internă – COSI. Deşi încă insuficient 

conturate, responsabilităţile COSI includ exercitarea controlului, respectiv 

a coordonării activităţilor relevante pentru realizarea securităţii interne a 

spaţiului comunitar. Articolul referitor la constituirea acestui comitet este 

formulat de o manieră evazivă (“Un comitet permanent va fi înfiinţat în 

cadrul Consiliului pentru a asigura că cooperarea operativă în domeniul 

securităţii interne este promovată şi întărită în cadrul Uniunii. …va facilita 

coordonarea activităţilor autorităţilor competente din cadrul statelor 

membre”- Art. 71 TFEU), iar ambiguitea conceptului de „securitate internă” 

ridică probleme pentru activitatea de informaţii pentru securitate, în 

condiţiile în care acest concept se poate referi şi la „securitatea naţională” 

(în dezacord cu art. 4.2 al TFEU). 

2.2. Modificări conceptuale 

Dezvoltarea noilor ameninţări care nu mai cunosc graniţe au 

determinat în cadrul UE nu numai transformări ale arhitecturii instituţionale, 

dar şi promovarea unui cadru strategic şi conceptual nou. Se resimte tot mai 

accentuat nevoia consolidării cooperării în vederea combaterii ameninţărilor 

transfrontaliere (în special terorismul) la nivel comunitar. Alături de 

documentele strategice deja existente (Strategia de Securitate Europeană, 

Programul Stockholm), a fost finalizată Strategia de Securitate Internă. 

Noul concept de „securitate internă” a generat controverse, având 

în vedere ambiguitatea termenului. Nu este clar dacă acesta se referă la 

„securitatea internă a UE” şi/sau la „securitatea internă, respectiv naţională a 

statelor membre” şi dacă există – în viziunea comunitară – o diferenţă între 

cele două concepte. Deşi Tratatul de la Lisabona oferă asigurări asupra 

gestionării exclusive a securităţii naţionale de către statele membre, nu există 

o definiţie clară a termenului de „securitate internă” în documentele oficiale 

ale UE. De exemplu, securitatea internă s-ar putea referi la situaţiile în care un 

atac terorist sau alte tipuri de ameninţări afectează simultan mai multe state 

europene şi induce provocări cu impact transfrontalier (transporturi aeriene, 

comunicaţii etc.), impunând reacţii unitare (decizii, politici, legislaţie 

europeană) la nivelul UE. Definirea acestui concept este importantă din 

perspectiva activităţii serviciilor de informaţii, în special a celei operaţionale, 

care trebuie să rămână în afara ariei de interes comunitare. 

131


Prevederile Tratatului de la Lisabona nu au adus însă supleţe 

arhitecturii instituţionale a UE şi nici nu a facilitat eficienţa procesului de 

luare a deciziei, ceea ce poate afecta încrederea serviciilor de informaţii în 

relevanţa UE. Pentru a răspunde acestor deficienţe, în prezent se încearcă în 

cadrul UE o abordare coordonată şi coerentă între dimensiunea internă şi 

externă a securităţii (practic coordonarea eforturilor structurilor europene 

cu responsabilităţi în acest domeniu), precum şi asigurarea unei cooperări 

consolidate civil-militare (sinergia civil-militară) pe schimbul de informaţii 

şi intelligence în cadrul UE (în termeni de expertiză, proceduri pentru 

stabilirea priorităţilor informative, resurse financiare, instrumente IT, baze 

de date integrate). 

3. Cooperarea structurilor europene cu serviciile de informaţii 

şi de securitate 

Noua realitate a mediului internaţional, precum şi evoluţiile din 

cadrul Uniunii Europene confirmă ideea potrivit căreia este nevoie de o mai 

bună sinergie între diversele instituţii comunitare cu atribuţii în domeniul 

securităţii, alături de întărirea legăturii dintre acestea şi serviciile naţionale 

ale statelor membre. Dacă necesitatea cooperării cu serviciile este agreată la 

nivelul UE, priorităţile agenţiilor de securitate nu coincid în totalitate cu 

cele comunitare, ceea ce generează dezbateri privind utilitatea dezvoltării 

unui serviciu european de informaţii sau consolidarea cooperării cu 

serviciile de informaţii, prin creşterea încrederii şi dialog. 

Deşi există dificultăţi în asigurarea unui proces coerent în schimbul 

de informaţii la nivelul UE, avantajele nu pot fi excluse, iar pe baza unei 

analize comparative a acestora trebuie găsite soluţii de optimizare a 

cooperării în domeniul intelligence, prin stabilirea coerentă a priorităţilor la 

nivelul UE în consultare cu statele membre, prin flexibilizarea fluxului 

infomaţional şi a procesului de decizie la nivel comunitar, precum şi 

consolidarea capacităţii de analiză strategică şi de avertizare timpurie. 

3.1. Dificultăţile cooperării 

Restructurarea instituţiilor europene existente sau crearea altora noi 

în urma adoptării Tratatului de la Lisabona determină asumarea unor 

obiective ambiţioase a acestora pentru a-şi confirma statutul şi utilitatea, 

precum şi restabilirea priorităţilor informative, ceea ce generează anumite 

presiuni asupra serviciilor de informaţii. Nu trebuie ignorat faptul că adesea 

serviciile sunt suprasolicitate în plan intern şi nu dispun mereu de resursele 

necesare pentru a răspunde şi cerinţelor UE. 

132


În plus, serviciile secrete au propriile priorităţi naţionale şi răspund 

în primul rând în faţa autorităţilor naţionale. În acest sens, la nivelul 

serviciilor europene este susţinută o independenţă de raportare la instituţiile 

UE, serviciile trebuind să se detaşeze de birocraţia transnaţională de la 

Bruxelles, care solicită adesea prea mult resursele serviciilor de informaţii. 

O altă explicaţie constă în faptul că societatea civilă pretinde o 

eficienţă totală a serviciilor de informaţii şi nu va accepta în niciun caz drept 

scuză faptul că acestea din urmă s-au supus unor exigenţe birocratice la 

nivel european. 

De asemenea, birocraţia complicată a UE, cu structuri multiple, 

proceduri greoaie şi mecanisme de decizie şi de reacţie puţin eficiente în 

situaţii de criză poate impieta asupra motivării serviciilor de a transmite 

informaţii utile. 

În acelaşi timp, organizaţiile tind să nu aibă încredere decât în 

propriile analize, astfel, pe baza informaţiilor transmise de statele membre, 

sunt elaborate alte documente care reflectă viziunea proprie a structurii 

respective, ceea ce ia mult timp şi poate întârzia răspunsul la situaţii de 

criză 14 , cu implicaţii şi asupra pierderii interesului serviciilor de intelligence 

de a mai asigura contribuţii. 

Este recunoscută reticenţa serviciilor statelor membre de a oferi UE 

informaţii din surse secrete, datorită relevanţei acestora asupra securităţii 

naţionale, care este interpretată ca un atribut exclusiv al statelor membre. 

De asemenea, nu se doreşte o „subordonare” a serviciilor de către structurile 

europene, ci menţinerea suveranităţii acestora, în special în contextul noilor 

dezvoltări conform cărora Parlamentul European este tot mai interesat de 

activitatea de informaţii 15 . Toate serviciile de informaţii din statele membre 

14 Nomikos, John M., European Intelligence Cooperation Beyond the Nation State: A 

Prerequisite for Common Foreign and Security Policy (CFSP), 26.03.2006, 

http://www.worldsecuritynetwork.com/showArticle3.cfm?article_id=12992 

15 În 30 martie 2011, a avut loc în Parlamentul European o audiere privind “Viitorul 

procesului de intelligence UE şi securitatea internă”, la care au participat oficiali UE (şeful 

SITCEN, reprezentanţi ai Comisiei Europene), reprezentanţi ai serviciilor de informaţii ai 

statelor membre (Austria) sau ai instituţiilor de aplicare a legii (Germania, Spania), precum 

şi reprezentanţi ai mediului academic (http://www.eppgroup.eu/Press/peve11/ 

eve015_en.asp). De asemenea, în octombrie 2010, Parlamentul European a comandat 

centrului DCAF din Elveţia un studiu privind modalităţile în care se asigură controlul 

parlamentar al serviciilor de informaţii europene (http://www.dcaf.ch/dcaf/ 

projects/about?id=128453 ). 

133


răspund în faţa parlamentelor naţionale şi ca urmare nu este necesar un 

control suplimentar din partea Parlamentului European. 

În acelaşi timp, serviciile sunt interesate în primul rând de 

cooperarea operaţională, care este realizată în cadrul altor formate 

multilaterale (precum Clubul de la Berna, Grupul privind Contraterorismul - 

CTG 16 ), care asigură un schimb de informaţii mult mai rapid şi eficient. 

Deşi regula terţei părţi (o informaţie nu este divulgată unei terţe părţi 

fără acordul originatorului) guvernează cooperarea în domeniul intelligence 

şi la nivel comunitar, unele servicii pot pune sub semnul întrebării 

capacitatea UE de a proteja informaţiile şi implementarea eficientă a 

măsurilor de securitate (în special în cazul noilor structuri). 

134 

3.2. Avantajele cooperării 

Tratatul de la Lisabona prevede că responsabilitatea asigurării 

securităţii naţionale rămâne atribut suveran al statelor membre, însă UE este 

chemată să adauge valoare, acolo unde este posibil, acestor demersuri. Este 

recunoscut că serviciile de informaţii se subordonează exclusiv decidenţilor 

naţionali, dar ameninţările teroriste au implicaţii transnaţionale (libertatea de 

deplasare şi a transporturilor, inexistenţa controalelor la frontiere), iar 

contracararea trebuie să se facă într-o manieră coordonată la nivel european. 

Nu poate fi contestată nevoia structurilor UE (exemplu: COM, SITCEN) de 

a beneficia de sprijinul statelor membre prin furnizarea de evaluări de risc, 

care să fundamenteze politicile şi deciziile în domeniul contraterorismului. 

A crescut preocuparea structurilor UE (inclusiv a COM) pentru 

îmbunătăţirea coordonării eforturilor comune în domeniul securităţii, prin 

valorificarea resurselor structurilor europene (SITCEN, Europol, COM – 

DG Home) în elaborarea evaluărilor de risc, alături de analize din partea 

statelor membre. Structurile UE nu au nevoie de informaţii tactice, ci de 

elemente strategice (spre exemplu, nu sunt necesare informaţii despre cine 

foloseşte Internetul în scopul radicalizării, ci despre modalităţile în care 

acesta este folosit). În elaborarea documentelor strategice care să susţină 

procesele decizionale la nivel comunitar, cu implicaţii în plan naţional, este 

16 Walsh, James Igoe, Intelligence Sharing in the European Union: Institutions Are Not 

Enough, în „The International Politics of Intelligence Sharing”, Columbia University Press, 

2010, pp.88-110


necesară consolidarea cooperării între structurile europene şi serviciile de 

informaţii, pe bază de încredere şi dialog. 

Pe de altă parte, luând în considerare rolul UE în gestionarea 

crizelor, informaţiile secrete (hard core intelligence) sunt esenţiale pe timp 

de criză, mai ales când informaţiile din surse deschise sunt cvasi-inexistente. 

Acest schimb de informaţii este util şi din perspectiva statelor membre care 

au interesul ca situaţiile de criză cu efecte transfrontaliere să fie rezolvate 

prin solidaritate. În acest sens, necesitatea gestionării dezvoltărilor 

securitare cu impact asupra securităţii naţionale încurajează cooperarea şi 

schimbul de informaţii între UE şi serviciile de informaţii, alături de 

interesul de a dezvolta sisteme de prevenire, alertă timpurie şi gestionare a 

crizelor, pe baza produselor de intelligence. 

În acelaşi timp, nu poate fi ignorată relevanţa surselor deschise 17 , care 

elimină dificultăţile cooperării legate de sensibilitatea informaţiilor şi 

protecţia informaţiilor clasificate. Avantajele incontestabile oferite de mediile 

publice, prin rapiditate de accesare şi partajare, costuri reduse, neexpunere la 

risc, atrag interesul pentru dezvoltarea unor sisteme de avertizare timpurie, 

având la bază analiza acestor surse deschise. Multiplicarea ameninţărilor, a 

surselor şi volumul semnificativ de informaţii necesită consolidarea 

cooperării în domeniul intelligence, inclusiv în cadru multilateral, respectiv 

UE. Pe fondul intensificării demersurilor UE de dezvoltare a capacităţii de 

avertizare timpurie, prin intermediul schimbului de informaţii din surse 

deschise, serviciile pot beneficia la rândul lor de instrumentele şi produsele 

UE (baze de date, programe de finanţare pentru proiecte). 

În perspectivă, reticenţele agenţiilor de informaţii de a coopera cu 

structurile europene din cauza birocraţiei excesive ar putea fi îndepărtate prin 

implementarea unor sisteme mai eficiente de coordonare şi luare a deciziilor. 

În acelaşi timp, serviciile nu pot ignora faptul că deciziile la nivel 

comunitar au implicaţii asupra securităţii naţionale şi din această 

perspectivă, trebuie să fie la curent cu dezvoltările în cadrul UE (politici, 

legislaţie, schimbări de proceduri, restructurări). Acest deziderat poate fi 

atins prin cooperare, dialog sau prin reprezentarea efectivă a serviciilor în 

cadrul structurilor europene. 

17 Podolski, Antoni, European Intelligence Cooperation: A Failing Part of the CFSP and 

ESDP?, EuroFuture Journal, pp.44-47, martie 2005, Paris, Franţa. 

135


136 

4. Către un serviciu de informaţii european? 

În mediul academic şi în cadrul comunităţii europene, pe fondul 

creşterii presiunii în direcţia furnizării de produse de intelligence de calitate 

şi în timp real pentru sprijinirea procesului decizional european, s-au 

intensificat dezbaterile privind oportunitatea creării unui serviciu de 

informaţii al UE. În pofida argumentelor în favoarea unui astfel de demers, 

explicat adesea dintr-o perspectivă neorealistă, conform căreia UE poate 

deveni un actor important pe plan global numai prin dezvoltarea 

capabilităţilor de intelligence 18 , perspectiva acceptării acestei propuneri de 

majoritatea statelor membre UE rămâne îndepărtată. 

În primul rând, statele membre au viziuni diferite asupra modului de 

organizare a unei comunităţi de intelligence, ceea ce ar îngreuna consensul 

asupra constituirii unei astfel de instituţii la nivel european. În acelaşi timp, 

interesele de securitate diferite ale statelor membre ar împieta asupra 

procesului de stabilire a priorităţilor informative. 

Totodată, serviciile exprimă preferinţa pentru cooperarea bilaterală, 

datorită cerinţelor operaţionale, riscul scurgerii informaţiilor fiind redus în 

această formulă. Deşi ameninţările asimetrice şi necesitatea combaterii lor 

au condus şi la dezvoltarea dimensiunii multilaterale a cooperării între 

servicii, se remarcă interesul serviciilor de informaţii de a menţine sau 

consolida formatele existente, care dispun de reguli de securitate clare, 

sisteme de comunicaţii sigure şi asigură un schimb de informaţii eficient 

(precum Clubul de la Berna). 

Crearea unui serviciu de informaţii al UE nu ar reprezenta 

o adevărată valoare adăugată, deoarece eforturile nu ar fi justificate – 

informaţia secretă are o „viaţă” limitată şi prezintă aceleaşi probleme 

de corectitudine (reliability). 

De asemenea, deşi unii experţi 19 susţin oportunitatea creării unui 

serviciu autonom de informaţii al UE, explicând că existenţa unei singure 

structuri europene ar fi mai eficientă decât sistemul actual care presupune 

apelul la servicii multiple din cele 27 de state membre, valoarea adăugată 

18 Villadsen, Ole R., Prospects for a European Common Intelligence Policy, Center for the 

Study of Intelligence, CIA Library, 2000, https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-ofintelligence/csi-publications/csi-studies/studies/summer00/art07.html 

şi Politi, Alessandro, 

Why Is a European Intelligence Policy Necessary?, în “Towards a European Intelligence 

Policy”, Chaillot Papers, 34, decembrie 1998, Institute for Security Studies. 

19 Eisl, Gunther, loc. cit.


a sistemului actual este dată de calitatea produselor, eficienţa fluxului 

informaţional şi capacitatea de fuzionare a informaţiilor din surse diferite. 

UE ar trebui să-şi consolideze structurile / expertiza / mecanismele 

existente şi să se orienteze mai degrabă pe prognoză pe termen lung şi pe 

analiză informaţiilor din surse deschise (mult mai uşor de accesat) 20 . De 

asemenea, UE nu ar trebui să vizeze dezvoltarea de capacităţi de 

intelligence, ci mecanisme europene de reacţie la ameninţări transfrontaliere 

şi crize europene. UE are nevoie de evaluări de risc şi nu de informaţii 

tactice pentru a-şi orienta procesele de decizie. În acelaşi timp, ar fi utilă 

dezvoltarea capacităţii de avertizare timpurie, pe baza unor priorităţi şi 

obiective bine definite. Informaţiile din surse deschise reprezintă doar o 

componentă a resurselor de care dispune UE (pe lângă rapoartele misiunilor 

PSAC 21 , din partea delegaţiilor UE, ale agenţiilor etc.). În acelaşi timp, la 

nivelul UE nu există un mecanism pentru colectarea tuturor informaţiilor 

relevante şi analizarea acestora. În perspectivă, eforturile UE ar putea fi 

concentrate pe constituirea unui astfel de mecanism în cadrul unui centru 

de fuziune a informaţiilor (fusion center) 22 . 

În condiţiile în care mentalitatea diferitelor instituţii europene 

în domeniul securităţii este insulară, fiecare dezvoltându-şi propria filosofie 

şi raţiune de a exista, eforturile la nivel comunitar ar trebui concentrate nu 

pe crearea unui organism de securitate al UE, ci pe consolidarea instituţiilor 

existente, prin creşterea cooperării şi a încrederii 23 . Acest obiectiv trebuie 

dublat de încurajarea cooperării cu serviciile de informaţii şi securitate din 

statele membre. 

Cooperarea cu comunităţile de intelligence europene poate urma, 

de asemenea, două modele de partajare a informaţiilor care nu se exclud 

reciproc: (1) stabilirea unor centre naţionale (hubs) conectate prin 

intermediul UE; (2) utilizarea mai eficientă a organismelor UE care 

desfăşoară activităţi de intelligence. 24 

20 Schumann, Frederik, “Rolul intelligence-ului pe bază de surse deschise în alerta 

timpurie”, conferinţă la Institul European de Relaţii Internaţionale, 3 mai 2011, Bruxelles. 

21 În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Politica Europeană de Securitate şi Apărare 

(PESA) a devenit Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). 

22 Montanaro, Lucia, „Analiza strategică a informaţiilor ca instrument al politicii externe. 

Spre un serviciu de informaţii al UE?”, conferinţă la Academia Diplomatică Europeană, 

2 mai 2011, Bruxelles. 

23 Van Germert, Wil, Could Europe Do Better on Pooling Intelligence, SDA Roundtable 

Report, Security and Defence Agenda, 26 octombrie 2009, Bruxelles. 

24 Muller Wille, Bjorn, Could Europe Do Better on Pooling Intelligence, SDA Roundtable 

Report, Security and Defence Agenda, 26 octombrie 2009, Bruxelles. 

137


Înfiinţarea unei agenţii europene de intelligence, deşi dotată cu 

resursele necesare, nu reprezintă garanţia funcţionării eficiente a acesteia, 

existând pericolul ca aceasta să nu livreze rezultatele aşteptate, creând 

aşteptări care nu pot fi atinse. 

138 

5. Concluzii 

UE este o organizaţie care oferă cadrul pentru dezvoltarea cooperării 

în domeniul intelligence, deţinând structurile executive şi de decizie, 

procedurile şi instrumentele care pot asigura eficienţa acestui proces. În 

condiţiile în care securitatea rămâne un atribut exclusiv al statelor membre 

(concepţie care nu va fi depăşită prea curând), iar cooperarea în domeniul 

intelligence este limitată în funcţie de interesul şi priorităţile statelor 

membre, eforturile comunitare trebuie să se concentreze pe evaluări 

strategice, analiză de risc şi prognoză, coordonarea demersurilor de 

gestionare a ameninţărilor şi crizelor transfrontaliere, cu impact asupra mai 

multor state membre, prin elaborarea de strategii pe termen scurt şi lung. De 

asemenea, accentul poate fi plasat pe crearea unui nou sistem de gestionare / 

fuzionare a informaţiilor, având ca obiectiv optimizarea proceselor şi 

sporirea calităţii produselor de intelligence la nivel european. 

Actualele dezvoltări şi retorica UE privind necesitatea consolidării 

cooperării cu serviciile de informaţii şi securitate naţionale nu ar trebui 

interpretate neapărat ca o intenţie a UE de a crea un serviciu de informaţii 

european, în sens clasic, ci mai degrabă ca un obiectiv de construire a unei 

capacităţi solide de analiză strategică care să ofere fundamentul informativ 

pentru procesul decizional la nivel comunitar.

Bibliografie 


1. Baker, Charles, The Search for a European Intelligence Policy, 

http://www.fas.org/irp/eprint/baker.html. 

2. Cross, Maia K. Davis, EU Intelligence Sharing and the Joint Situation 

Center: A Glass Half-Full, 2011 Meeting of the European Union Studies 

Association, 3-5 martie 2011, http://www.euce.org/eusa/2011/papers/3a_cross.pdf. 

3. Muller Wille, Bjorn, Could Europe Do Better on Pooling Intelligence, 

SDA Roundtable Report, Security and Defence Agenda, 26 octombrie 2009, 

Bruxelles. 

4. Nomikos, John M., European Intelligence Cooperation Beyond the Nation 

State: A Prerequisite for Common Foreign and Security Policy (CFSP), 26.03.2006, 

http://www.worldsecuritynetwork.com/showArticle3.cfm?article_id=12992. 

5. O’Sullivan, David, Setting Up the EEAS, IIEA, Dublin, 14 ianuarie 

2011, http://www.eeas.europa.eu/speeches/2011_1201_dos_iiea_en.pdf. 

6. Podolski, Antoni, European Intelligence Cooperation: A Failing Part of 

the CFSP and ESDP?, EuroFuture Journal, pp.44-47, martie 2005, Paris, Franţa. 

7. Politi, Alessandro, Why Is a European Intelligence Policy Necessary?, 

în “Towards a European Intelligence Policy”, Chaillot Papers, 34, decembrie 1998, 

Institute for Security Studies. 

8. Van Germert, Wil, Could Europe Do Better on Pooling Intelligence, 

SDA Roundtable Report, Security and Defence Agenda, 26 octombrie 2009, 

Bruxelles. 

9. Villadsen, Ole R., Prospects for a European Common Intelligence 

Policy, Center for the Study of Intelligence, CIA Library, 2000, 

https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-ublications/csistudies/studies/summer00/art07.html. 

10. Walsh, James Igoe, Intelligence Sharing in the European Union: 

Institutions Are Not Enough, în „The International Politics of Intelligence Sharing”, 

Columbia University Press, 2010, pp. 88-110. 

139


140 

Securitate naţională, surse de putere şi intelligence 

Viorel BUŢA 

Gl. bg. (r.) prof. univ. dr., Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” 

e-mail: vbuta49@yahoo.com 

Abstract 

In this paper the author analyses the relationship between the national 

security, sources of State power and intelligence. The study is focused on the 

analysis of national security, State power and intelligence and how the various 

branches of government institutions collaborate in order to protect and promote 

national interests at home and abroad. 

The purpose of this paper is to provide a comprehensive overview of the 

elements involved in the national security policy analysis and intelligence 

community. 

Keywords: national security, sources of State power, intelligence. 

Statul reprezintă un sistem social supus unei serii vaste de influenţe 

– pozitive sau negative – prin urmare este sensibil la o varietate de factori 

interni şi externi. Pentru a reduce până la absenţă această sensibilitate este 

necesar să fie eliminate vulnerabilităţile şi, prin urmare, crescută puterea 

statului odată cu realizarea unui nivel optim de stabilitate şi securitate. 

Astfel, obiectele de referinţă ale securităţii depind de domeniul abordat, 

acestea putând fi: teritoriul, populaţia, forţele armate, suveranitatea, 

proiectul politic, ideologia care îl susţine, calitatea şi cantitatea forţei de 

muncă, identitatea colectivă a unei naţiuni sau a altor grupuri etnice sau 

religioase (minorităţi semnificative), accesul la resurse, în principal 

energetice, aprovizionarea cu materii prime, reglementarea funcţionării 

sistemului financiar etc., sursele de apă potabilă, biodiversitatea. Acestea 

reprezintă totodată şi sursele de putere ale unui stat. 

Plecând de la premisa că fiecare dintre aceste surse pot furniza 

informaţii care să conducă la evaluarea nivelului de putere a unui stat, vom 

aduce împreună în această lucrare intelligence-ul şi puterea statului, în 

încercarea de a formula noi provocări, cel puţin pentru mediul ştiinţific, cu 

atât mai mult cu cât spaţiul de manifestare al acestora este un spaţiu în care 

diferite structuri guvernamentale îşi coroborează eforturile pentru a proteja 

şi promova interesele statului pe plan intern şi extern.


Securitatea naţională şi sursele de putere ale statelor 

Dezbaterea asupra componentelor securităţii şi a modurilor cum se 

poate realiza securitatea a devenit din ce în ce mai complexă şi mai 

specializată. Totuşi, din larga paletă a literaturii de specialitate din ultimele 

şase decenii, nu s-a desprins, încă, o definiţie care să fie acceptată unanim, 

astfel că, în special astăzi, conceptul pare mai controversat ca niciodată. Prin 

urmare, conceptul de securitate rămâne destul de ambiguu în conţinut, prin 

referirea sa la diferite aspecte şi/sau valori, acest fapt fiind posibil, în mare 

măsură, şi din cauza implicării unei arii vaste de contexte şi scopuri multiple 

ale indivizilor, guvernelor sau mediilor academice. Este un concept supus în 

egală măsură contradicţiilor, ca şi subtilităţilor. 

În general, delimitarea câmpului de cercetare în studiul securităţii a 

fost realizată prin analiza ameninţărilor, fiind urmărite, în principal, două 

caracteristici principale, şi anume: să se folosească mijloace excepţionale, 

cum ar fi de exemplu: uzul forţei, uzul forţei disproporţionate, restricţii 

şi/sau interdicţii în exercitarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi să 

poată fi considerate drept existenţiale, cu alte cuvinte, să vizeze evoluţia 

obiectului de referinţă (statul, naţiunea, valorile). 

Domeniile care intră în vederea studiilor de securitate sunt 

identificate pornind de la tipurile acţiunilor umane ce le generează. Astfel 

discutăm despre domeniul politic (cel care vizează relaţiile de autoritate, 

recunoaşterea statelor şi a guvernelor), domeniul militar (care presupune, în 

esenţă, mijloace coercitive), domeniul social (considerat frecvent prin 

prisma socio-economică), domeniul cultural (care include aspectele 

identitare, etnice şi/sau religioase), domeniul economic (axat pe aspectele 

financiare, de producţie şi cele relaţionate resurselor energetice), domeniul 

informaţional-tehnologic (concentrat asupra aspectelor privind informaţiile 

şi tehnologia informaţiei) şi domeniul de mediu (care se referă la activităţile 

umane şi impactul acestora asupra biosferei). 

Astfel, obiectele de referinţă ale securităţii depind de domeniul 

abordat, acestea putând fi: teritoriul, populaţia, forţele armate, suveranitatea, 

proiectul politic, ideologia care îl susţine, calitatea şi cantitatea forţei de 

muncă, identitatea colectivă a unei naţiuni sau a altor grupuri etnice sau 

religioase (minorităţi semnificative), accesul la resurse, în principal 

energetice, aprovizionarea cu materii prime, reglementarea funcţionării 

sistemului financiar etc., sursele de apă potabilă, biodiversitatea. 

141


Referitor la nivelul analizei, aceasta poate fi aplicată astfel: la nivelul 

sistemului internaţional, la nivel regional; la nivelul entităţilor statale sau a 

naţiunilor, la nivelul organizaţiilor multinaţionale, la nivelul comunităţilor, 

grupurilor, şi la acela al individului. 

Trebuie să menţionăm că diversele transformări ale conceptului de 

securitate s-au petrecut în mod evident ca urmare a transformărilor de pe 

scena internaţională. Considerând încheierea Războiului Rece un punct major 

de referinţă pentru schimbările generate de dezechilibrarea balanţei de putere, 

a bipolarităţii, putem afirma că vechiul sistem de securitate constituit sub 

umbrelele nucleare ale celor două superputeri – Statele Unite şi Uniunea 

Sovietică –, prin menţinerea parităţii strategice relative între blocurile 

militare, nu a putut rezista presiunii exercitate de factorii economici, politici 

sau sociali. Prin urmare, procesul de abordare a priorităţilor agendei de 

securitate a suferit o serie de transformări, acestea nemaifiind instrumentate 

prin mijloace exclusiv militare, ci prin acţiuni de natură politică, economică, 

culturală etc., corelate noilor perspective deschise de însăşi desfăşurarea 

concretă a evenimentelor pe scena relaţiilor internaţionale. În acest context, 

scena internaţională devine, după părerea lui Zbigniew Brzezinski marea 

tablă de şah în care actorii acţionează frecvent prin relaţiile de putere. Puterea 

nu se manifestă, însă, în mod exclusiv, ca atribut al unui stat sau unei entităţi, 

ci numai în relaţie cu ceilalţi actori internaţionali. De o importanţă majoră în 

proiectarea unor politici de securitate eficiente, puterea este rezultatul unei 

combinaţii de capacităţi care derivă din surse interne sau externe, ca rezultat 

al relaţiilor internaţionale. În general, sunt acceptate ca surse esenţiale de 

putere sursele naturale, sursele sociopsihologice şi sursele sintetice 1 . 

Sursele naturale derivă din considerentele geografice (dispunerea 

statului pe glob, suprafaţa, ieşirea la mare, lungimea şi natura graniţelor 

etc.), resursele naturale şi populaţia. Aceste surse sunt considerate a fi cele 

mai durabile, iar acţiunile de compensare a dezavantajelor provenite din 

insuficienţa resurselor naturale sunt cele mai costisitoare, ceea ce provoacă 

frecvent transformarea lor în obiect al unor politici de lungă durată care, în 

timp, pot deveni tradiţie politică. Totodată, importanţa surselor naturale de 

putere 2 este provenită din rolul decisiv pe care acestea îl deţin în stabilirea şi 

stabilitatea strategiilor politico-militare de apărare a unui stat. 

Sursele sociopsihologice ale puterii sunt cele mai delicate, în opinia 

noastră, deoarece se regăsesc în aspecte mai greu cuantificabile: imaginea 

1 Walter S. Jones, The logic of International Relations, Longman, New York 1997, p. 202. 


142


de sine a unui popor 3 , nivelul de socializare a politicii, care reflectă procesul 

prin care individul îşi formează atitudinea politică, sprijinul public, forma de 

conducere etc. Sprijinul public, de exemplu, reflectă, în ultimă instanţă, 

coeziunea unei naţiuni în sprijinul promovării unor valori fundamentale. 

Lipsa sprijinului public sau prezenţa unui nivel redus al acestuia uzează 

resursele politice şi militare ale unui stat care poate suferi astfel o criză de 

credibilitate şi eficienţă în momente dificile. 

O altă categorie de surse ale puterii este constituită de sursele sintetice, 

acestea derivând din celelalte două categorii menţionate anterior şi reflectând 

abilitatea statului de a-şi întrebuinţa sursele naturale şi sociopsihologice pentru 

afirmarea puterii. Practic, sursele sintetice de putere sunt constituite de resursele 

industriale, financiare, tehnico-ştiinţifice şi militare. 

Sursele de putere ale statului şi intelligence-ul în contextul 

mediului de securitate contemporan 

Prin urmare, din punct de vedere al aspectelor abordate în lucrarea 

noastră, intelligence-ul, ca sursă aflată la întrepătrunderea surselor naturale 

cu cele socio-psihologice şi sintetice, poate avea influenţe semnificative 

asupra puterii respectivului stat, în funcţie de dinamica evoluţiei relaţiilor 

între diverşii actori ce evoluează în plan intern, regional sau internaţional. În 

funcţie de evoluţia acestor relaţii pot exista implicaţii asupra securităţii 

statului respectiv, în sensul menţinerii sau degradării stării acesteia. 

Aşa cum remarcam anterior, puterea actorilor nu mai este exprimată 

exclusiv în termeni clasici, militari, dimensiunii militare a puterii 

adăugându-i-se şi alte dimensiuni, printre care cea economică şi cea 

informaţional-tehnologică. Putem vorbi deci, despre o abordare interdimensională, 

datorită interdependenţei crescute a dimensiunilor, abordare 

care, în scopul realizării unei stări optime de securitate şi stabilitate, va 

trebui să dispună de capacităţi similare, multidimensionale, destinate 

obţinerii superiorităţii informaţionale. 

Superioritatea informaţională este definită, în general, drept 

capabilitatea de a colecta, procesa şi disemina un flux continuu de informaţii. 

Relaţionând conceptul securităţii naţionale celui de intelligence, putem afirma, 

aşadar că securitatea naţională impune realizarea „stării de protecţie a 

necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului, care 

să permită asigurarea satisfacerii acestora şi evoluţia lor progresivă” 4 . 


4 Cristian Troncotă, Studii de securitate, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 2008, p.9. 

143


Potrivit specialiştilor autohtoni 5 , pentru realizarea acestei stări care 

să asigure evoluţia acestor necesităţi, trebuie ca activitatea de intelligence să 

rezolve situaţii (adică să fie eficientă) şi să stabilească valori (să fie ataşată). 

În acest scop este necesar să fie operaţională capacitatea de a colecta, 

prelucra şi utiliza informaţia. Operaţionalizarea acestei capacităţi este 

realizată de către stat, prin structurile sale de securitate şi apărare, în cadrul 

serviciilor de informaţii abilitate în acest sens prin cadrul legislativ ce 

reglementează activitatea acestora, şi aflate, în cadrul societăţilor 

democratice, sub controlul civil al acestora. 

Caracteristici ale agenţiilor de intelligence – adaptabilitatea la 

complexitatea scenei internaţionale actuale 

Aşadar, serviciile de informaţii sunt instituţii ale statului de drept, 

misiunile acestora fiind desfăşurate în concordanţă cu obiectivele politicii 

interne şi externe ale statului în scopul cunoaşterii, prevenirii şi contracarării 

ameninţărilor ce pot aduce afecta negativ valorile şi interesele naţionale. 

Prin informaţiile relevante pentru securitatea naţională, care sunt puse la 

dispoziţia factorilor decizionali, serviciile de informaţii contribuie la 

aplicarea strategiilor necesare existenţei statului, ca stat democratic de drept. 

Astfel, rolul intelligence-ului în adoptarea celor mai bune decizii 

devine crucial, informaţia, ca produs al activităţii desfăşurate de structurile 

specializate, ocupând un loc important în luarea deciziilor politico-militare. 

Perioada ultimelor decenii a consemnat transformări fundamentale în 

activitatea agenţiilor de intelligence: dacă la sfârşitul secolului al XX-lea, 

arhitectura de securitate şi intelligence se prezenta ca un set instituţional 

inflexibil, refractar la transformări, având la bază ideologia monolitică a 

confruntării care a funcţionat în toată perioada Războiului Rece, după anul 

1989 concepţia privind activitatea şi organizarea intelligence-ului este 

reconsiderată prin prisma câtorva schimbări semnificative din mediul 

internaţional de securitate, şi anume: 

dispariţia aproape completă a distincţiei între ameninţările interne 

şi cele externe – a modului de confruntare dintre acestea; 

5 Ionel Nicu Sava, Studii de Securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 

2005, pp. 207-208. 

144


integrarea şi implicarea aproape completă a instituţiilor de ordine 

publică, la toate nivelurile administrative ale statului, în 

activităţile de securitate naţională. 

Mai târziu, odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, 

eforturile au fost concentrate asupra eficacităţii şi coordonării funcţionale a 

organizaţiilor de intelligence, pe angrenarea tuturor factorilor instituţionali 

statali. A fost evidenţiată, astfel, necesitatea creşterii nivelului comunicării şi 

colaborării între organizaţiile de intelligence la nivel naţional şi internaţional. 

Implicaţiile acestei decizii au presupus înfiinţarea unor baze de date comune, 

crearea unor organism de intelligence comune, inventarea unor noi forme 

instituţionale de colaborare şi chiar contopirea unor instituţii 6 . Acest fapt a 

făcut posibilă apariţia unor noi oportunităţi, dar în egală măsură şi apariţia 

unui număr mai mare de provocări de înfruntat. Rolul şi natura colaborării 

intelligence în contextul globalizării (însuşi domeniul intelligence 

globalizându-se) reprezintă în perioada actuală una dintre consecinţele 

momentului 11 septembrie 2001. Avem de-a face, aşadar, cu unul dintre cele 

mai bine definite aspecte ale transformării intelligence-ului, şi anume cu 

relaţia cooperare – conlucrare – colaborare 7 , concretizată de modalităţile prin 

care serviciile de informaţii şi securitate acţionează, pe baza acordurilor 

bilaterale şi multilaterale, în vederea realizării unor obiective comune, la 

elaborarea unor instrumente regionale şi internaţionale care să prevadă măsuri 

eficiente, imediate şi de perspectivă pentru combaterea ameninţărilor globale. 

Ca urmare a concretizării relaţiei amintite, remarcăm deplasarea centrului de 

greutate dinspre schimbul de informaţii cu caracter de generalitate spre 

cooperarea pe cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă 

a potenţialului oferit de partenerii implicaţi. 

Analizând critic procesul de transformare al intelligence-ului, 

observăm, însă, că există şi unele aspecte a căror apariţie poate conduce la o 

scădere a nivelului eficienţei în acest domeniu. Dintre aceste aspecte 

remarcăm aici: 

tendinţa către autosuficienţă, cauzată de existenţa în cadrul 

organizaţiilor care activează în domeniul informaţiilor, a 

convingerii potrivit căreia cele mai bune produse de intelligence 

6 Larry L., Watts, Intelligence Reform in Europe’s, Emerging Democracies Studies in 

Intelligence, Vol. 48, No. 1, 2004, pp. 2-4. 

7 Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, adoptată în Şedinţa Consiliului 

Suprem de Apărare din 23 iunie 2004, p. 19. 

145


sunt cele proprii. Această abordare determină o încredere sporită 

în produsele interne şi o anumită reticenţă faţă de unii parteneri şi 

uneori erori în fundamentarea deciziei; 

tendinţa structurilor menţionate anterior de a considera relaţiile 

internaţionale drept un „joc de sumă zero”, ca urmare 

demonstrând o atitudine reticentă faţă de abordarea cooperativă a 

procesului de integrare în domeniile apărării şi securităţii. 

limitările financiare, nu toate serviciile de informaţii militare 

având acces la resurse adecvate pentru a realiza un schimb 

echilibrat de informaţii. 

Având în vedere aceste aspecte, opinia noastră este că natura 

conservatoare şi în acelaşi timp conservativă a structurilor de informaţii, 

corelată cu birocraţia sistemului euroatlantic ar putea acţiona în sensul 

încetinirii procesului de cooperare, mai ales în domeniul informaţiilor 

pentru securitate şi apărare. În acest sens, apare mai mult decât necesară 

identificarea celor mai bune modalităţi de utilizare şi direcţionare a 

resurselor umane, logistice şi financiare de care dispune comunitatea de 

informaţii, în vederea preîntâmpinării unui nivel scăzut de eficienţă. 

Operaţionalizarea Intelligence-ului ca instrument de putere 

naţională în cazul României 

Instrumentul intelligence-ului este operaţionalizat de către serviciile 

specializate dezvoltate la nivelul principalelor instituţii ale României. 

Activitatea de informaţii necesară realizării siguranţei naţionale este 

executată de către Serviciul Român de Informaţii (SRI), organ specializat pe 

informaţiile din interiorul ţării, Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), care 

asigură protecţia demnitarilor români şi străini pe timpul prezenţei lor în 

România, a sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora, de către Serviciul de 

Informaţii Externe (SIE), organismul specializat pe obţinerea de informaţii 

din străinătate, dar şi de către structuri cu atribuţii similare organizate la 

nivelul Ministerului Apărării Naţionale, al Ministerului Administraţiei şi 

Internelor şi Ministerului Justiţiei 8 . De asemenea, în acest sens, trebuie 

menţionat şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). 

8 Cf. Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Monitorul Oficial nr. 163 

din 8 iulie 1991, articolele 8 şi 9, http://www.sri.ro/upload/Lege a51.pdf. 

146


În cadrul Ministerului Apărării Naţionale, funcţionează Direcţia 

Generală de Informaţii ale Apărării (DGIA), structura specializată a acestui 

minister care este responsabilă pentru colectarea, procesarea şi verificarea 

informaţiilor privind factorii de risc interni şi externi de natură militară şi 

nonmilitară, coordonează aplicarea măsurilor contrainformative şi 

cooperarea cu serviciile / structurile departamentale naţionale de informaţii, 

cât şi cu cele ale statelor membre ale alianţelor, coaliţiilor şi organizaţiilor 

internaţionale la care România este parte şi asigură securitatea informaţiilor 

clasificate naţionale, NATO şi UE la nivelul Ministerului Apărării Naţionale 

(MApN) 9 . Similar, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor 

(MAI), funcţionează Direcţia Generală pentru Informaţii şi Protecţie Internă 

(DGIPI), care este însărcinată cu colectarea şi utilizarea informaţiilor cu 

privire la crima organizată, violenţe sociale şi protecţia personalului MAI. 

Organizarea, conducerea şi planificarea strategică a acestor autorităţi 

sunt exercitate de către Preşedintele României, Parlament, Consiliul Suprem 

de Apărare a Ţării (CSAT) şi Guvern. De asemenea, activitatea acestor 

autorităţi informative este planificată la nivel strategic de către Comunitatea 

Naţională de Informaţii, care funcţionează sub coordonarea CSAT şi care 

reprezintă „reţeaua funcţională a autorităţilor informative din sistemul 

securităţii naţionale” 10 . 

După 1989, România şi-a creat un instrument informaţional în acord 

cu principiile democratice, supus controlului democratic, care funcţionează 

conform unor legi stabilite şi cu mandate bine definite, proces ce nu a fost 

deloc unul lipsit de dificultăţi din cauza neîncrederii populaţiei în instituţiile 

publice. Astfel, astăzi putem vorbi despre faptul că România beneficiază de 

un instrument informaţional, pe care îl poate valorifica cu succes în 

promovarea şi apărarea intereselor naţionale 11 . 

Funcţiile principale ale serviciilor de informaţii constau în evitarea 

surprizei strategice, în furnizarea expertizei pe termen lung în domeniul 

securităţii şi în susţinerea procesului decizional. Utilitatea intelligence-ului 

ca instrument de promovare a intereselor naţionale poate fi ilustrată şi prin 

9 Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, 

http://www.defense.ro/smg/legea_3 46.pdf. 

10 Cf. Legii privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate, Propunere de 

proiect, http://www.presidency.ro/static/ordine/CSAT/Proiect_ Lege_activitate_informatiicontrainformatii.pdf. 

11 Denis DELETANT, Ghosts from the past: succesors to the Securitate in the post- 

Communist Romania, pp. 35-58, apud. Duncan LIGHT, David PHINEMORE, Post- 

Communist Romania. Coming to terms with transition, Palgrave, US, 2001. 

147


definiţiile pe care acesta le-a primit. Astfel, prin intelligence, se înţelege 

„o nevoie permanentă a tuturor statelor, indiferent de forma lor de 

guvernare, deoarece permite naţiunilor să anticipeze riscurile la adresa 

securităţii ei fundamentale şi să se apere împotriva acestora” 12 . De 

asemenea, serviciile de informaţii „contribuie la capacitatea democraţiilor 

de a păstra securitatea şi bunăstarea naţiunii şi populaţiei, pentru buna 

guvernare şi funcţionarea eficientă şi efectivă a statului” 13 . 

Identificarea modului concret de operaţionalizare a instrumentului 

informaţional, prin ilustrarea de evenimente aferente, este dificil de realizat 

în cazul acestui tip de instrument din cauza caracterului clasificat pe care îl 

au majoritatea activităţilor serviciilor de informaţii. Totuşi, documentele 

referitoare la modul de funcţionare a acestor servicii relevă arii în care 

acestea îşi derulează activitatea. Per ansamblu, ele gestionează informaţiile 

referitoare la întreaga gamă de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii 

naţionale: terorismul internaţional, crima organizată, acţiuni extremiste, 

proliferarea armelor de distrugere în masă sau a armamentului convenţional, 

acţiuni de spionaj, punerea în pericol a informaţiilor clasificate naţionale, 

ale NATO sau UE, nerespectarea tratatelor internaţionale referitoare la 

frontieră, periclitarea autorităţilor publice şi a instituţiilor statului prin acte 

de corupţie, influenţarea, deturnarea deciziilor politice în scopuri contrare 

interesului naţional, acţiuni care periclitează ordinea constituţională, 

securitatea economică, capacitatea de apărare a statului, a infrastructurilor 

critice sau a securităţii informaţionale a cetăţenilor 14 . 

De asemenea, o altă caracteristică a operaţionalizării instrumentului 

informaţional este necesitatea cooperării cu organizaţiile internaţionale din 

care România face parte şi cu statele membre ale acestora pentru 

contracararea unor riscuri şi ameninţări transfrontaliere, comune lor. În acest 

sens, au existat multe dispute în mediul academic referitoare la modul în 

care acestea vor împărtăşi informaţii ce sunt considerate a fi de o importanţă 

vitală pentru stat. 

12 Elizabeth RINDSKOPF PARKER, The American Experience: One Model for Intelligence 

Oversight in a Democracy, apud. Valentin Fernand FILIP, The Intelligence phenomenon in a 

new democratic milieu. Romania – a case study, Thesis, Naval Postgraduate School, Monterey, 

California, march 2006, http://www.fas.org/irp/world/romania/ filip.pdf, p. 2. 

13 DCAF Intelligence Working Group, Intelligence Practice and Democratic Oversight–A 

Practitioner's View, August 2003, p. 2, http://www.dcaf.ch/publ ications/Occasional_Papers/3.pdf. 

14 Cf. Legii privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate, Propunere de 

proiect, http://www.presidency.ro/static/ordine/CSAT/Proiect_ Lege_activitate_infor matiicontrainformatii.pdf, 

pp. 7-8. 

148


Pe de altă parte, aderarea la NATO şi UE a constituit şi un alt impuls 

dat reformării acestor servicii în direcţia democratizării. Aceasta cu atât mai 

mult cu cât România este stat de graniţă pentru ambele organizaţii, iar 

ieşirea la Marea Neagră, în ciuda oportunităţilor pe care le presupune, 

implică şi apropierea de posibile surse de riscuri şi ameninţări de securitate 

precum existenţa unui mediu politic instabil care poate favoriza 

manifestarea altor riscuri (criminalitatea organizată, de exemplu), 

persistenţa unor stări conflictuale latente, criminalitatea organizată, 

terorismul internaţional, proliferarea armamentului convenţional sau a 

armelor de distrugere în masă, imigraţia ilegală. 

Cooperarea la nivel internaţional în domeniul informaţiilor s-a 

intensificat imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001. Totodată, 

cooperarea în acest domeniu a devenit mai activă şi la nivelul relaţiilor 

dintre NATO şi UE. Astfel, la nivelul ambelor organizaţii există organisme 

care au atribuţii în gestionarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitate, 

atât de natură civilă, cât şi de natură militară. În cazul UE, principalele 

organisme sunt: Centrul de Situaţii (SITCEN), Centrul Satelitar (EUSC), 

Divizia de Intelligence a Statului Major al UE (INTDIV) şi Europol. Toate 

aceste organisme, cu excepţia Europol, care face parte din pilonul al treilea 

al construcţiei europene, sunt incluse în pilonul al doilea, Politică Externă 

şi de Securitate Comună (PESC). 

Acestea funcţionează în ambele sensuri – susţin activitatea 

informaţională a statelor membre, prin furnizarea de informaţii, analize şi 

avertizare timpurie care provin din partea statelor membre sau a instituţiilor 

UE, dar reprezintă şi puncte de colectare a acestor informaţii. De asemenea, 

alături de acestea, funcţionează şi o serie de alte organisme, cum sunt cele 

menite să gestioneze lupta împotriva terorismului – Coordonatorul UE pentru 

combaterea terorismului sau Grupul pentru combaterea terorismului, care se 

bazează pe acelaşi principiu al împărtăşirii informaţiilor relevante sau cele 

referitoare la gestionarea frontierelor – FRONTEX, SIS (Sistemul de Informaţii 

Schengen, presupune schimbul de informaţii între autorităţile naţionale 

responsabile pentru controlul la graniţă asupra persoanelor şi bunurilor). 

INTDIV reprezintă principalul punct de schimb de informaţii 

militare la nivelul UE, fiind, cel mai probabil, creat după modelul Centrului 

de Situaţii al NATO (NATO SITCEN), care este responsabil pentru 

primirea, schimbul şi diseminarea de informaţii cu caracter politic, militar 

în interiorul cartierelor generale. Ca şi INTDIV, NATO SITCEN este 

149


subordonat Comitetului Militar. În plus, misiunile derulate sub mandat 

NATO sau UE se desfăşoară şi cu participarea ofiţerilor de informaţii. 

Astfel, zece procente din forţele româneşti care participă la operaţiuni 

multinaţionale sunt ofiţeri de informaţii 15 . Totodată, ambele organizaţii au 

dezvoltat şi mecanisme de schimb de informaţii pentru protejarea populaţiei 

civile împotriva dezastrelor naturale şi antropice 16 . 

În acest context, suntem de părere că statutul de stat membru al 

NATO şi UE a determinat, pe de o parte, alinierea standardelor serviciilor de 

informaţie româneşti la cele ale statelor din comunitatea euroatlantică, iar, 

pe de altă parte, necesitatea de a utiliza intelligence-ul ca instrument pentru 

apărarea împotriva unor riscuri şi ameninţări cu caracter transfrontalier, ceea 

ce a impus necesitatea cooperării în acest domeniu atât cu organizaţiile 

internaţionale din care ţara noastră face parte, precum şi cu celelalte state 

membre ale acestora. 

Rolul intelligence-ului militar românesc în arhitectura actuală 

de securitate. 

O componentă de importanţă majoră a efortului comun pentru 

securitate şi stabilitate a relaţiilor în plan regional şi global o reprezintă 

activitatea serviciilor de informaţii militare care, în contextul unui mediu 

de securitate extrem de complex, au dezvoltat noi linii de dialog bilateral 

şi multilateral. 

Activitatea de intelligence este, fără echivoc, în strânsă legătură cu 

conceptual de apărare. După cum remarcam anterior, superioritatea militară 

trebuie sprijinită de capabilităţi eficiente de intelligence pentru a putea 

interveni în prevenirea conflictelor şi câştigarea confruntărilor, puterea 

militară fiind în mare măsură dependentă de sectorul informativ. De aceea, 

activitatea de intelligence a devenit parte integrantă a apărării, indiferent 

dacă aceasta a luat forma asigurării securităţii naţionale, echipării şi 

înzestrării efectivelor militare sau identificarea posibilelor ameninţări. 

În cazul României activitatea serviciului de informaţii militare nu poate 

fi definit decât pornind de la angajamentele şi obligaţiile asumate de România 

15 Florina Cristiana MATEI, Romania’s Intelligence Comunity: From an Instrument 

of Dictatorship to Serving Democracy, în International Journal of Intelligence and 

Counterintelligence, nr. 4 [20]/2007, p. 630. 

16 Vezi Constantin MOŞTOFLEI, Grigore ALEXANDRESCU, Cristina BOGZEANU, 

Managementul Consecinţelor, Editura UNAp, Bucureşti, 2009, pp. 36-76. 

150


în contextul securităţii naţionale subscrise securităţii comune euro-atlantice 

şi ţinând cont de faptul că informaţiile militare se regăsesc în toate domeniile 

acţiunii sociale iar acestea sunt, subiectul şi totodată instrumentul de lucru 

al tuturor serviciilor de informaţii militare. Totodată, trebuie să conştientizăm că 

serviciul de informaţii militare constituie un vector de forţă şi stabilitate tocmai 

prin faptul că gestionează un tip de informaţie care are un rol dublu: 

de formare a unei imagini sintetice, dar integrale, asupra 

aspectelor de interes; 

de sprijinire a adoptării deciziei strategice viabile şi eficiente din 

punct de vedere militar şi chiar politic. 

Similar altor servicii de informaţii militare, cel autohton are un rol 

determinant în asigurarea securităţii atât la nivel naţional cât şi la nivelul 

structurilor de alianţă şi coaliţie la care România este parte. Din acest punct de 

vedere, se poate îndeplini o serie vastă de misiuni dintre care menţionez aici: 

culegerea de date şi informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului 

militar şi politico-militar internaţional şi al prognozării evoluţiei 

acestuia; 

identificarea factorilor de risc şi a ameninţărilor externe, de natură 

militară şi nonmilitară, care ar putea afecta interesele naţionale 

fundamentale, securitatea şi apărarea naţională; 

colectarea de informaţii necesare desfăşurării de acţiuni pe 

teritorii străine, în cadrul unor operaţii multinaţionale, sub egida 

organismelor internaţionale; 

colectarea de informaţii privind concretizarea dezvoltărilor din 

domeniul tehnologiilor militare; 

cooperarea cu serviciile de informaţii autohtone şi ale altor state, 

pe probleme de interes comun, în baza unor înţelegeri, acorduri, 

protocoale sau planuri de cooperare; 

elaborarea concepţiei de folosire a forţelor şi mijloacelor aflate la 

dispoziţia sa pentru îndeplinirea eficientă a obiectivelor de interes 

informativ, în spaţiul de interes strategic naţional şi / sau aliat; 

* 

* * 

În încheiere, considerăm că armata şi agenţiile de informaţii sunt 

braţul operaţional al securităţii naţionale, aici fiind implicate elemente ale 

gândirii strategice, de formulare a strategiilor, procese de analiză şi evaluare 

151


a provocărilor şi riscurilor la adresa securităţii naţionale şi, prin extensie – 

datorită angajamentelor internaţionale asumate în cadrul unor organizaţii, 

alianţe sau coaliţii –, al celei internaţionale. 

Totodată, concluzionăm, pe baza analizei prezentate, că relaţia 

securitate naţională-surse de putere ale statului-intelligence este una de tip 

interdependent, echilibrul acesteia depinzând în egală măsură de fiecare 

dintre cele trei elemente ale relaţiei. 

152 

Bibliografie 

1. Florina Cristiana, Matei, Romania’s Intelligence Comunity: From an 

Instrument of Dictatorship to Serving Democracy, în International Journal of 

Intelligence and Counterintelligence, nr. 4 [20]/2007. 

2. Gustaaf, Geeraerts, Analysing Non-State Actors in World Politics, Pole 

Paper Series, Vrije Universiteit Brussel, 1995. 

3. Giovani, Grevi, The Interpolar world: a new scenario, Occasional 

Paper, no. 79, June 2009, European Union Institute for Security Studies, Paris. 

4. Hans J., Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta 

pentru pace, Editura Polirom, Bucureşti, 2007. 

5. Loch K. Johnson, James J. Wirtz, Intelligence and national security:the 

secret world of spies : an anthology, Oxford University Press, 2007. 

6. Loch K. Johnson, The Oxford handbook of national security 

intelligence, Oxford University Press, 2010. 

7. Roger Z. George, Robert D. Kline, Intelligence and the national security 

strategist: enduring issues and challenges, Rowman & Littlefield, 2005. 

8. Roger Z. George, James B. Bruce, Analyzing intelligence: origins, 

obstacles, and innovations, Center for Peace and Security Studies, Georgetown 

University Press, 2008. 

9. Robert, Kogan, End of Dream, Return of History, in Totead the World. 

American Strategy after the Bush Doctrine, Eds. Melvyn P. Leffler, Jeffrey W. 

Legro, Oxford University Press, 2008. 

10. Roy Ladner, Fred Petry, Net-centric approaches to intelligence and 

national security, Birkhäuser, 2005. 

11. Stefano, Guzzini, Realismul în relaţiile internaţionale şi în economia 

politică internaţională, Institutul european, Bucureşti, 2000. 


1. http://cssas.unap.ro/ro/carti.htm 

2. http://cssas.unap.ro/ro/is.htm


Internetul şi radicalizarea migranţilor musulmani din vestul 

Europei. Riscuri ale societăţii cunoaşterii. 

Daniela SPÎNU 

e-mail: daniella.spinu@yahoo.com 

Abstract 

Radical Islam has gained more and more adherents among Muslim 

migrants of the second and third generation, individuals who no longer identify 

with any nation state, are prisoners between two cultures and, while living in 

western european society, studing in european universities, geting married and 

having children, resort to radical action. In the knowledge society, intelligence 

communities must connect to complex situations, difficult to prevent, full citizens of 

european countries turning into executives of terrorist attacks on european soil. 

Given this general context, the paper focuses on two axes: the role of internet in 

radicalizing muslim immigrants(having like central coordinates Inspire Magazine 

and the dialectics of radical leaders) and the intelligence community reaction. 

Keywords: knowledge society, immigration, radicalization, internet, Inspire. 

Introducere 

Atacurile teroriste din Londra şi Madrid, în care au fost implicaţi 

migranţi musulmani, cu cetăţenie europeană, au dus la teoretizarea unor 

concepte ca „radicalizare” sau „home-grown terrorism”. 

Deşi implicarea diasporei în activităţile teroriste nu este un fenomen 

nou, guvernele din vest tolerând adesea această politică care în ultimă instanţă 

nu a fost percepută ca ameninţare la adresa siguranţei naţionale 1 , 

particularitatea acestei „noi forme de manifestare a terorismului internaţional” 

rezidă de facto în emergenţa unui nou tip de modus operandi: membri ai 

comunităţii imigrante participă la acţiuni teroriste îndreptate chiar împotriva 

guvernelor care i-au adoptat. 

Islamul radical a câştigat în ultima perioadă tot mai mulţi adepţi din 

rândul migranţilor musulmani de a doua şi a treia generaţie, indivizi care 

nu se mai identifică cu niciun stat naţiune, sunt prizonieri între două culturi 

1 Bruce, HOFFMAN, The Radicalization of Diasporas and terrorism, RAND National 

Security Research Division, Elveţia, 2007. 

153


şi care, deşi trăiesc în societăţi europene occidentale, studiază în şcolile şi 

universităţile europene, se căsătoresc şi au copii, recurg la acţiuni radicale. 

În societatea cunoaşterii, comunităţile de intelligence trebuie să se 

racordeze unor situaţii complexe, dificil de prevenit, cetăţeni cu drepturi 

depline ai statelor europene transformându-se în executanţi ai atentatelor 

teroriste pe teritoriul european. 

Plecând de la acest context general, lucrarea vizează două axe: 

radiografierea (având ca şi coordonate centrale revista „Inspire” şi dialectica 

liderilor radicali) rolului internetului în radicalizarea imigranţilor musulmani 

şi reacţia comunităţilor de intelligence. 

154 

Radicalizare şi rolul internetului. Concept şi evoluţie 

În ceea ce priveşte definirea conceptului de „radicalizare” nu există 

o poziţie comună, astfel că la nivelul literaturii de specialitate ne confruntăm 

cu o serie de definiţii care fac trimitere la termeni atât ca „radicalizare 

violentă” cât şi ca radicalizare în calitate de proces general. 

Una dintre cea mai cuprinzătoare definiţii rămâne însă cea a lui 

Tinka Veldhuis şi Jørgen Staun care susţin că radicalizarea include „orice 

comportament şi expresie ideologică, inclusiv incitarea, distribuţia 

materialelor radicale, recrutarea, şi convingerea altora de a împărtăşi viziuni 

radicale, ce determină o ameninţare la adresa siguranţei societăţilor vestice, 

fie prin conducerea la terorism fie prin ameninţarea integrării şi facilitarea 

propagandei radicale ce împărtăşeşte ideologii violente” 2 . 

Tratând conexiunea dintre radicalizare şi internet, Magnus 

Ranstorp 3 susţine că evenimentele de la 9/11, invazia Irakului şi a 

Afganistanului au produs mutaţii considerabile în cadrul infrastructurii 

fizice, în sensul în care diseminarea mesajelor propagandistice , a ideologiei, 

a sfaturilor tactice şi strategice urmează a posteriori liniile impuse de 

reţelele virtuale. Internetul în calitate de superstructură devine „cimentul” 4 

reţelelor teroriste. Paradigma este argumentată şi de Smith 5 în viziunea 

2 Tinka VELDHUIS, Jørgen STAUN, Islamist Radicalisation. A root cause model, Institutul 

de Relaţii Internaţionale, Olanda, 2009,p. 11. 

3 Magnus, RANSTORP, Understanding violent radicalization: terrorist and jihadist 

movements in Europe, Ed. Routledge, 2010, p. 111. 

4 Magnus, RANSTORP, Op. Cit. p. 185. 

5 Paul, SMITH, The terrorism ahead. Confronting transnational violence in the twenty first 

century, M.E Sharpe, England, 2008, p. 7.


căruia internetul, definit ca „ultimă expresie a puterii revoluţiei informaţiei”, 

„have been turned to the advantage of groups committed to terrorizing 

societies to achieve their goals”. Autorul 6 grupează valoarea internetului în 

două categorii: ideaţională şi funcţională. Prima situaţie comportă 

capacitatea internetului de a se prevala ca o „poartă de ieşire” atât pentru 

mesajele teroriştilor, cât şi pentru naraţiunile capabile să legitimeze acţiunile 

radicale şi să atragă susţinere. Corolară acestei prime dimensiuni, valoarea 

funcţională atribuie internetului rolul de a se contura ca o interfaţă între 

radicali şi susţinătorii acestora, un forum de dezbatere ce pune la dispoziţia 

militanţilor informaţii tactice şi strategice importante. 

Reunind toate aceste versiuni, Bruce Hoffman rezumă importanţa 

internetului în acţiunile extremiste astfel : “the weapons of terrorism are no 

longer simply the guns and bombs that they always have been, but now 

include the mini-cam and videotape(…) CD burners and e-mail accounts, 

and Internet and worldwide web access that have defined the information 

revolution today” 7 . 

Logica acestui demers este cu atât mai importantă cu cât unul dintre 

scopurile sale devine cel de a recruta noi adepţi, propaganda prin internet 

fiind per se un „vehicul-cheie inspirând, motivând şi animând atât 

radicalizarea cât şi violenţa” 8 . 

Radicalizarea on-line. De la revista Inspire la dialectica 

liderilor radicali 

Între 1990 şi 2000 moscheele din Europa au jucat un rol crucial în 

împărtăşirea viziunilor radicale, transformându-se în „cluburi sociale” ce 

intermediază legăturile dintre indivizii radicalizaţi şi grupările teroriste, 

participând per se la radicalizarea şi recrutarea imigranţilor musulmani, dar 

şi a cetăţenilor europeni convertiţi. 

Evenimentele din 11 septembrie, precum şi cele de la Londra şi Madrid 

au dus însă la regândirea politicii permisive. O parte dintre aceste moschei au 

fost închise, în timp ce imami radicali fie au fost arestaţi, fie expulzaţi 9 . 

6 

Paul, SMITH, Op. Cit, p. 73. 

7 

Bruce, HOFFMAN, The Use of the Internet by Islamic Extremists, RAND Corporation, 

2006, p. 3. 

8 

Bruce, HOFFMAN, Op. Cit., p. 18. 

9 

Lorenzo, VIDINO, Radicalization, Linkage and diversity. Currents Trends in Terrorism in 

Europe, RAND, 2011, p. 21. 

155


Totuşi, departe de a soluţiona problematica radicalizării, autorităţile 

europene sunt puse în situaţia de a combate radicalizarea prin internet, un 

obiectiv de altfel destul de dificil de pus în practică. 

Mai mult, atentatele din Londra, Madrid, dar şi cazuri de 

autoradicalizare din Germania, Olanda sau Suedia, subliniază rolul 

internetului în calitate de „factor facilitator” al procesului de radicalizare. 

Spre exemplu, în urma anchetei derulate cu ocazia atentatelor din Madrid, 

s-au găsit peste 50 de manuale „descărcate” de pe internet. Similar, ancheta 

grupului de la Hofstaad 10 a făcut trimitere la manuale militare procurate de pe 

internet de membrii grupării, în timp ce în Germania doi indivizi care 

intenţionau să comită un atentat asupra trenurilor, în iunie 2006, s-au 

radicalizat ca urmare a vizionării repetate a unor materiale postate pe internet. 

În 2007, AIVD (Algemene Inlichtingen enVeiligheidsdienst – n. b. – 

Serviciul de Informaţii Olandez) atrăgea atenţia asupra rolului internetului 

în procesul de radicalizare, susţinând: „propaganda nu este un proces 

unidirecţional: jihadistii caută să interacţioneze cu persoane similare. Acest 

lucru, combinat cu faptul că tot mai mulţi tineri îşi petrec timpul liber pe 

internet, sugerează capacitatea mediului virtual de a acţiona ca un teren 

fertil pentru radicalizare” 11 . 

În alte situaţii, postările islamiştilor radicali pe internet concură la 

radicalizarea tinerilor musulmani imigranţi de a doua generaţie, aflaţi în 

căutarea unui model. Forumurile de socializare devin liniile de legătură între 

cei care împărtăşesc viziuni radicale cu privire la jihad, membrilor 

forumului 12 revenindu-le sarcini importante ca apărarea mujahedinilor, 

distribuirea link-urilor propagandistice sau perceperea mujahedinilor într-o 

manieră constructivă. 

Revista Inspire, publicată în limba engleză în mediul on-line, 

reprezintă un alt instrument ce facilitează recrutarea şi radicalizarea, postând 

îndemnuri pentru declanşarea „jihadului individual”. Articolul “What to 

expect from Jihad” trasează indicaţii clare pentru potenţialii mujahedini: 

„dacă vii din Vest, ai putea fi întrebat de mujahedini, de ce nu ai iniţiat 

jihadul în interoriul ţării tale. Dacă le răspunzi pentru a-i ajuta 

pe mujahedini, mulţi vor răspunde că atacarea inamicului în propria 

gradină este unul dintre cele mai bune căi de a ajuta jihadul. (..) Efectul 

10 Thomas, PRECHT, “Home grown terrorism and islamist radicalization in Europe. From 

conversation to terrorism”, Danish Ministery of Justice, 2007, p. 56. 

11 Johnny, RYAN, “Countering militant islamist radicalization on the Internet”, IEA, 2007, P. 37. 

12 Switzerland as a a target for radical islamist propaganda, ICT, December 2008, p. 4. 

156


este mult mai mare, întotdeauna ruşinează inamicul, aceste tipuri de atacuri 

individuale fiind imposibil de premeditat” 13 . 

Aceeaşi revistă vorbeşte despre atacul la adresa americanilor, 

şi implicit a susţinătorilor acestora, încercându-se fundamentarea unei 

legitimări axate pe dezumanizarea adversarului „noi, musulmanii nu avem 

o animozitate îndreptată împotriva unui grup rasial sau etnic. Nu suntem 

împotriva americanilor doar pentru că sunt americani, suntem împotriva 

răului şi America în calitate de întreg s-a transformat într-o naţiune 

a răului” 14 . Divizarea lumii în funcţie de dualitatea bine-rău, permite şi o 

multiplicare a motivaţiilor, în condiţiile în care acţiunile adversarilor sunt 

calificate ca motivaţii superioare idealurilor AQ în procesul de radicalizare. 

Astfel, făcând trimitere la Nidal Hassan, se specifică: „nu a fost recrutat de 

idealurile Al-Qaida ci a fost recrutat de crimele americanilor şi asta este 

ceea ce America refuză să admită” 15 . 

Reflectând orientarea globală a jihadului, cazurile prezentate ca 

exemplu se multiplică, accentul fiind mutat pe importanţa femeilor în logica 

atentatelor teroriste produse pe teritoriul european. În acest sens, Roshonara 

Choudhry, studentă în Marea Britanie, radicalizată prin intermediul 

internetului, este un caz elocvent, cu atât mai mult cu cât apare în paginile 

revistei Inspire alături de suedezul musulman Taimour Abdulwahab al- 

Abdaly cu titulatura de „camarazi ai loialităţii fără graniţe” 16 . Cazul 

britanicei este utilizat de Inspire ca exemplu pentru musulmanii din Europa, 

a căror obligaţie individuală este de a sprijini religia lui Allah prin moarte: 

„o femeie le-a arătat bărbaţilor din Ummah calea jihadului. O femeie, 

fraţilor! Ruşine să le fie bărbaţilor care stăteau indiferenţi în timp ce o 

femeie se implica în jihadul individual” 17 . În ediţia din martie 2011, 

uciderea a doi americani într-un aeroport din Germania, de către un tânăr 

din Kosovo de 21 de ani, este privită cu admiraţie, acesta fiind inspirat 

de „activităţile pe internet ale mujahedinilor” 18 . 

Catalogată ca “the Vanity Fair of Al-Qaida” 19 , revista Inspire 

reuşeşte să transgreseze dialectica liderilor radicali, care s-a bazat în cele 

13 

Revista Inspire, Fall 1431/2010, What to expect in jihad. 

14 

Revista Inspire, Fall 1431/2010. 

15 

Inspire 1431/2010, p. 57. 

16 

Revista Inspire, 1431/2010. 

17 

Ibidem. 

18 

Revista Inspire, Spring 1431/ 2011, p. 6. 

19 

Bob, DROGIN, The 'Vanity Fair' of Al Qaeda, Los Angeles Times, 26 nov 2010, 

(http://articles.latimes.com/2010/nov/26/nation/la-na-terror-magazine-20101126). 

157


mai multe cazuri pe limba arabă, oferindu-le musulmanilor imigranţi din 

Europa, capacitatea de a le înţelege mesajele. 

Mai mult, mesajul Al-Qaida, de cele mai multe ori inaccesibil, este 

transformat în ceva care nu numai că poate fi analizat şi interiorizat de cel 

care vizualizează articolele online cât şi comentat, secţiunile de tip Q&A din 

cadrul publicaţiei putând fi o cheie importantă de înţelegere a modului în 

care musulmanii europeni se identifică cu ideologia susţinută în cadrul 

articolelor. Spre exemplu, regăsim întrebări de tipul „locuiesc în Vest şi 

vreau să merg în locuri ca Afganistan sau Yemen. Am banii pregătiţi şi cam 

ştiu unde vreau să merg. Problema este că nu am niciun contact pentru a mă 

întâlni cu un mujahedin. Ce mă sfătuiţi să fac?” 20 

Cum să pregăteşti o bombă în bucătăria bunicii, cum să utilizezi 

AK47 sau la ce să te aştepţi în jihad sunt câteva secţiuni utilizate pentru a 

atrage atenţia şi suportul, fiind vorba mai mult de o „recurtare ideologică” 

decât de una operaţională 21 . Procesul este însă unul fundamental, dat fiind 

faptul că desenarea unei „comunităţi virtuale islamice” 22 constituie prima 

etapă în identificarea şi selecţia potenţialilor candidaţi. 

La acest nivel intervine importanţa dialecticii unor lideri radicali în 

susţinerea cauzei „jihadului violent”. Cu peste 1910 înregistrări video 

postate pe youtube (care mai târziu au fost retrase) şi 3,5 milioane de 

vizualizări, Awlaki a fost unul dintre principalii factori radicalizanţi ai 

imigranţilor din Vest. Reuşind să combine, în engleză şi arabă, abilitatea de 

a traduce concepte religioase complexe cu simplitate şi claritate, şi-a obţinut 

o popularitate şi mai mare. 

Adepţii săi sunt cei care susţin legitimitatea acestuia de a oferi 

sfaturi utile musulmanilor din statele vestice, cu privire la credinţă, cu atât 

mai mult cu cât „trăind în Vest a fost destul de brav încât să le practice 

religia fără niciun compromis.” 23 Audienţa sa, alcătuită în proporţii uriaşe 

din musulmani vorbitori de limbă engleză, poate astfel mult mai uşor 

să înţeleagă mesajul său fără să deţină de facto cunoştinţe solide despre 

cultura şi religia islamică. 

20 Revista Inspire, Spring 1431/ 2011, p. 11. 

21 Jonathan FIGHEL, Radical Islamic Internet Propaganda: Concepts, Idioms and Visual Motifs 

in Boaz, GANOR et all, Hypermedia Secduction for terrorist recruiting, IOS Press, 2007, p. 36. 

22 Jonathan FIGHEL, Op. Cit., pp.36-37. 

23 Jack, BARCLAY,”Challenging the Influence of Anwar al Awlaki”, ICSR,The 

International Center for the study of Radicalisation and Political Violence, King’s College 

London, 2010, p. 11. 

158


Apariţia lui Awlaki în vara lui 2010 într-un clip video aparţinând Al- 

Malahim Media, casa de producţie media a AQ în Peninsula Arabică, a fost 

interpretată de unii analişti 24 ca promovarea unui lider care se vrea mai mult 

decât unul spiritual. Mai mult, în timpul interviului Awlaki făcea trimitere la 

jihadul violent afirmând „mesajul meu către musulmani în general şi pentru 

cei din Peninsula Arabică în mod particular, este că trebuie să participăm la 

jihadul împotriva Americii” 25 . Conceptul, definit ca „principală datorie în 

islam şi mijloc de salvare a ummah, ce trebuie practicată de către copil chiar 

dacă părinţii refuză, de femeie chiar dacă soţul obiectează” 26 este una dintre 

dezbaterile cele mai prolifice. 

Aceeaşi temă este tratată şi în revista Inspire, al cărui membru 

fondator şi mentor a fost Awlaki, articolele sale dezbătând legitimitatea 

uciderii civililor, justificarea atacului îndreptat asupra statelor din vest sau 

chiar modalităţi prin care susţinătorii jihadului pot contribui la lupta 

împotriva infidelilor. 

Explicaţia renumelui său în rândul migranţilor musulmani este redată 

de stilul său popular, mesajele accesibile şi referinţele la viaţa din societăţile 

vestice. Accesabilitatea lui este atribuită capacităţii de a reproduce anumite 

comportamente, de la cele privind subiectele tratate în timpul lecturilor până 

la stil, adoptate de nucleul dur al clericilor radicali: Al Maqdisi sau chiar 

Abdulah Azzam. Linia de demarcaţie este tocmai lipsa unor cunoştinţe solide 

şi a expertizei în materie de religie. Ori, în mod ironic, susţin unii autori 27 , 

tocmai această replică i-a adus faima. Dat fiind faptul că exista un lider, în 

persoana lui Osama bin Laden, fiecare figură a Al-Qaida a încercat să se 

adapteze unui context specific. Astfel, Ayman Al Zawahiri era cunoscut ca 

serios şi citit sau Abu Laith Al Libi ca şeicul luptător. 

Audienţa lui Awlaki, spre deosebire de cea a lui bin Laden sau 

Maqdisi, ale căror discursuri îi atrăgeau în mod special pe extremiştii 

radicali, include şi indivizi care l-au urmat încă din perioada sa moderată. 

Câteva comentarii de pe site-ul său reproduc, pe de o parte, măsura acestei 

personalităţi, iar pe de alta, irelevanţa consistenţei religioase în predicile 

24 

Jack, BARCLAY,Op. Cit., p. 2. 

25 

Ibidem. 

26 

Anwar, AL AWLAKI, “44 Ways to support Jihad”, (http://www.nefafoundation.org/ 

miscellaneous/FeaturedDocs/nefaawlaki44wayssupportjihad.pdf). Site consultat la data 

de 29 aprilie 2011. 

27 

Jarret, BRACHMAN, Alix LEVINE, “You too can be Awlaki,” în The Fletcher Forum 

of world Affairs, Vol35:1, winter 2011, p. 27. 

159


sale: „nu este nevoie să aflăm dacă se numără printre ideologii adevăraţi sau 

este doar un imam. Este liderul al cărui mesaj este foarte, foarte relevant 

pentru musulmanii de astăzi. Aşa că ascultaţi-l. Nu te poţi înşela. 

Insha’Allah.” 28 

Alexander Meleagrou Hitchens argumenta că principala ameninţare 

ce venea din partea lui Awlaki nu era de natură operaţională ci se datora 

“încrederii radicalizante a lecturilor sale şi ideologiei absolutiste” 29 . 

Spre deosebire de Osama bin Laden şi Ayman al Zawahiri, reuşea să 

trateze subiecte legate de politica internaţională cu o mai mare abilitate, 

subliniind complotul guvernelor infidele împotriva islamului „diplomaţia din 

lumea întreagă se concentrează în jurul unei idei centrale – lupta împotriva 

islamului”. UE se întâlneşte pentru a discuta despre teroriştii islamişti, NATO 

tratează provocările terorismului islamist, iar SUA îşi mobilizează forţa 

politică pentru a lupta împotriva ameninţării islamiste. La nivel politic lumea 

este unită să lupte împotriva islamului. Nu există nicio excepţie.” 30 

160 

Reacţia comunităţilor de intelligence. În loc de concluzii… 

„Cred că sunt cei mai buni din lume cu serviciile lor: CIA, MI5, MI6 

sau cum se mai numesc în America şi în alte părţi ale lumii. Ei trebuie să 

înţeleagă că au de-a face cu o ideologie şi ideologia pe care în acest 

moment 1,6 miliarde de oameni o au este mai rapidă în difuzare.” 31 

Răspunsul pe care comunităţile de intelligence au încercat să îl 

formuleze de-a lungul timpului cu privire la rolul internetului în procesul de 

radicalizare nu a dat rezultatele aşteptate. Statele europene au implementat o 

serie de politici prin care se încearcă limitarea procesului de radicalizare, 

exemplele cele mai elocvente fiind al Olandei, Belgiei şi Marii Britanii. În 

Olanda, webmasterii site-urilor care atrag un număr mare de tineri 

28 Jarret, BRACHMAN, Alix LEVINE, Op. Cit., p. 28. 

29 Alexander, MELEAGROU HITCHENS, “Voice of terror. Anwar al Awlaki has emerged 

as the most persuasive supporter of jihad for muslims in the west”, Foreign Policy, 2011, ( 

http://www.foreignpolicy.com/articles/2011/01/18/voice_of_terror ). Site consultat la data 

de 29 aprilie 2011. 

30 Cristopher, HEFFELFINGER, “Anwar Al Awlaki: Profile of a jihadi Radicalizer”, în 

Combating Terrorism Center at West Point, Vol.3, Issue 3, march 2010 , p. 4. 

31 British islamist abu Abdallah al-Britani, “The assassination of Anwar al Awlaki and 

Osama Bin Laden will not stop the spread of Islam” http://www.memrijttm.org/


musulmani, simpatizanţi ai jihadului violent, au implementat un sistem pe 

baza căruia expresiile radicale sunt înlocuite cu mesaje moderate 32 . 

Cazul Belgiei şi al Marii Britanii fac trimitere la rolul 

responsabilizării sociale în lupta împotriva radicalizării în mediul virtual. 

Deşi au fost create o serie de mecanisme al căror principal obiectiv este cel 

de a investiga siteurile de internet care promovează extremismul şi violenţa, 

cetăţenii sunt încurajaţi să raporteze astfel de situaţii. 

Desigur, în literatura de specialitate 33 una dintre strategiile cele mai 

frecvent menţionate, este cea care face trimitere la utilizarea argumentelor 

împotriva jihadului violent (care conferă o explicaţie suplimentară jihadului 

de tip cut and paste) prin promovarea şi diseminarea viziunilor moderate ale 

unor imami credibili, dând prioritate educaţiei religioase. 

Dacă revista Inspire participă de facto mai mult la o „recurtare 

ideologică” decât la una operaţională, eliminarea treptată a principalilor 

mentori ai ideologiei jihadiste, ca Osama bin Laden sau Anwar al Awlaki, 

nu afectează capacitatea discursului lor de a radicaliza. Mai mult, acţiunea 

este calificată drept o „greşeală”, în sensul în care “Obama şi apropiaţii nu 

ştiu cu ce au de-a face. Nu ştiu împotriva cui luptă. Ce trebuie să înţeleagă 

este că luându-ne pe fiecare în parte ca indivizi nu vor opri chemarea către 

Islam. Ei trebuie să înţeleagă că au de-a face cu o ideologie.” 34 

Declaraţia imigrantului musulman cunoscut sub pseudonimul de abu 

Abdallah al-Britani vine în susţinerea unui mai vechi comentariu postat pe 

internet în accepţiunea căruia lideri ca Osama sau Awlaki devin doar 

purtători ai mesajului al-Islam, apărând vieţile inocenţilor şi răspândind 

cuvântul adevărului: “chiar dacă ar fi să fie ucis (Awlaki) mâine într-un 

atac aerian, se va alătura clasicilor dar şi fraţilor săi recenţi, Abdulah 

Azzam, Yusuf Al-Ayyiry care depun mărturie că nu este necesar să trăieşti 

printre infideli pentru a fi un propavăduitor al islamului. În acel moment va 

fi privit ca fiind cel mai popular propovăduitor al islamului vorbitor de 

limba engleză şi toată lumea îl va asculta şi mai mult” 35 . 

32 

Radicalisation: the role of the internet. Insitute for Strategic Dialogue, Stockholm, 2011 p. 8. 

(http://www.strategicdialogue.org/allnewmats/idandsc2011/StockholmPPN2011_BackgroundPaper_ 

FINAL.pdf). 

33 

Johnny RYAN, Countering militant Islamist radicalisation on the internet: a user driven, 

IEA, 2007, pp.133-136. 

34 

British islamist abu Abdallah al-Britani, The assassination of Anwar al Awlaki and 

Osama Bin Laden will not stop the spread of Islam (http://www.memrijttm.org/). 

35 

Jack, BARCLAY, Op. Cit. p. 13. 

161


Ori la acest nivel, intervine dificultatea de a acţiona. Chestiunea 

ideologiei devine problematică în momentul în care chiar printre moderaţii 

islamici, care dezaprobă terorismul, nu există un consens cu privire la 

motivele pentru care acesta ar trebui condamnat: unii fac trimitere la Sharia, 

la jurisprudenţa islamică tradiţională, în timp ce alţii recurg la etimologia 

cuvântului care nu implică sensul de „război sfânt” şi nici pe cel de 

conotaţie militară 36 . 

În lipsa unei viziuni moderate coerente şi a unei educaţii religioase, 

numeroasele fatwa care fac trimitere la jihad în calitate de datorie personală 

încurajează radicalizarea imigranţilor musulmani, care, trăind în societăţile 

vestice trebuie să îşi regândească poziţia faţă de guvernele care i-au adoptat. 

162 

Bibliografie 

Surse Directe 

1. BARCLAY, Jack,”Challenging the Influence of Anwar al Awlaki”, 

ICSR,The International Center for the study of Radicalisation and Political 

Violence, King’s College London, 2010. 

2. BRACHMAN, Jarret, LEVINE, Alix “You too can be Awlaki” , în The 

Fletcher Forum of world Affairs, Vol35:1, winter 2011. 

3. FIGHEL, Jonathan Radical Islamic Internet Propaganda: Concepts, 

Idioms and Visual Motifs în Boaz, GANOR et all, Hypermedia Secduction for 

terrorist recruiting, IOS Press, 2007, p. 36. 

4. HEFFELFINGER, Cristopher, “Anwar Al Awlaki: Profile of a jihadi 

Radicalizer”, în Combating Terrorism Center at West Point, Vol. 3, Issue 3, march 2010. 

5. HOFFMAN, Bruce, The Radicalization of Diasporas and terrorism, 

RAND National Security Research Division, Elvetia, 2007. 

6. HOFFMAN, Bruce, The Use of the Internet by Islamic Extremists, 

RAND Corporation, 2006. 

7. PRECHT, Thomas, “Home grown terrorism and islamist radicalization 

in Europe. From conversation to terrorism”, Danish Ministery of Justice, 2007. 

8. RANSTORP, Magnus, Understanding violent radicalization : terrorist 

and jihadist movements in Europe, Ed. Routledge, 2010. 

9. RYAN, Johnny “Countering militant islamist radicalization on the 

Internet”, IEA, Dublin, 2007. 

10. SMITH, Paul, The terrorism ahead. Confronting transnational violence 

in the twenty first century, M.E Sharpe, England, 2008. 

36 Ideea a fost dezvoltată în Daniela, SPÎNU, „Imigraţia musulmană şi identitatea naţională 

în Europa. Împreună sau separaţi?” în Sfera Politicii, Vol.XIX, Nr.4 (158), pp. 83-93.


11. VELDHUIS, Tinka, STAUN, Jørgen, Islamist Radicalisation. A root 

cause model, Institutul de Relaţii Internaţionale, Olanda, 2009. 

12. VIDINO, Lorenzo, Radicalization, Linkage and diversity. Currents 

Trends in Terrorism in Europe, RAND, 2011. 

Surse Internet 

1. Anwar, AL AWLAKI, “44 Ways to support Jihad”, (http://www. 

nefafoundation.org/miscellaneous/FeaturedDocs/nefaawlaki44wayssupportjihad.pdf). 

Site consultat la data de 29 aprilie 2011. 

2. DROGIN, Bob, The 'Vanity Fair' of Al Qaeda, Los Angeles Times, 

26 nov 2010, (http://articles.latimes.com/2010/nov/26/nation/la-na-terror-magazine 

-20101126). 

3. British islamist abu Abdallah al-Britani, The assassination of Anwar al 

Awlaki and Osama Bin Laden will not stop the spread of Islam” 

http://www.memrijttm.org/ 

4. MELEAGROU HITCHENS, Alexander, “Voice of terror. Anwar al 

Awlaki has emerged as the most persuasive supporter of jihad for muslims in the 

west”, Foreign Policy, 2011, (http://www.foreignpolicy.com/articles/2011/01/ 

18/voice_of_terror ). Site consultat la data de 29 aprilie 2011. 

5. Radicalisation: the role of the internet. Insitute for Strategic Dialogue, 

Stockholm, 2011. 

(http://www.strategicdialogue.org/allnewmats/idandsc2011/StockholmPPN 

2011_BackgroundPaper_FINAL.pdf). 

6. Switzerland as a a target for radical islamist propaganda, ICT, 

December 2008, (http://www.ict.org.il/Portals/0/Internet%20Monitoring%20Group 

/JWMG_Switzerland_ 

Radical_Islam.pdf) Site consultat la data de 20 octombrie 2011. 

7. Revista Inspire, Fall 1431/2010. 

8. Revista Inspire, Spring 1431/ 2011, Issue 5. 

163


164 

Agresiunile în spaţiul cibernetic 

Dumitru DUMBRAVĂ 


e-mail: dumbrava_dumitru@dcti.ro 

Abstract 

Since the advent of Internet in the 1990s, not all users have acted in 

cyberspace for peaceful purposes. In fact the threat and impact of attacks in and 

through cyberspace have continously grown to the extent that cyberspace has 

emerged as a setting for war, with increasing potential to damage the national 

security of states. Because of this reason, the international community has to come 

up with a body of norms, or regulations that must be established in order to deter 

agression in cyberspace. 

As cyberspace matures, the international system faces a new challenge in 

confronting the use of force. Non-state actors continue to grow in importance, 

acquiring the skill and expertise necessary to wage asymmetric warfare using 

non-traditional weaponry that can create devastating real world consequences. 

These actors involved with various types of crimes also vary in their skill sets, 

interests and motivations. Some are identified as internal threats, while others are 

external – encompassing national as well as international players. All actors vary 

in age, education, gender, ethnicity, as well as their skills, professional status and 

social relationships. Since it is nearly impossible to identify the plethora of actors 

according to physical discriminating factors, elements of skills, motivation and 

social relationships within the community of hackers can successfully be used to 

differentiate and categorize their threat potential. The international legal system 

must adapt to this battleground and provide workable mechanisms to hold 

aggressive actors accountable for their actions. The very nature of cyberspace: 

its lack of territorial definability; its organisational capacities; and its decentralised 

structure plays an important role in cyberspace governance. 

Keywords: cyberspace, cyber agressions, cyber security, cyber intelligence. 

Aprecieri preliminare 

Apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor electronice a reprezentat 

o adevărată revoluţie în societatea umană, având ca principală consecinţă 

tranziţia de la societatea industrială la societatea informaţională.


Calculatorul a devenit o componentă normală a activităţii noastre 

zilnice, iar tehnologia comunicaţiilor şi posibilităţile oferite de Internet au 

produs transformări în întreaga societate, pătrunzând în toate aspectele vieţii 

economice, sociale şi culturale. 

Istoria Internetului este o lectură fascinantă, plină de paradoxuri, 

originile sale putând explica pe deplin configuraţia sa actuală. Ca în orice 

domeniu în care inovaţia joacă un rol deosebit, în Internet există etape 

precursoare, acumulări anterioare mai importante sau mai puţin importante. 

Dezvoltarea Internetului a depins, în mod evident, de tehnologie, dar în 

egală măsură şi de factori sociali care s-au îmbinat pentru ca acesta să 

ajungă ceea ce este astăzi. Iar o dată instaurat în fibrele societăţii, Internetul 

a produs şi produce consecinţe noi pentru societate, cel mai important dintre 

acestea fiind procesul de globalizare. 

În anul 1990, Internetul cuprindea aproximativ 3000 de reţele şi 

200.000 de calculatoare, în 1992, existau peste 1 milion de gazde, iar în anul 

1995 existau mai multe coloane vertebrale (reţele principale), sute de reţele 

de nivel mediu (regionale), zeci de mii de LAN-uri, milioane de gazde şi 

zeci de milioane de utilizatori. Mărimea Internet-ului se dublează 

aproximativ la fiecare an, iar creşterea lui este datorată şi conectării unor 

reţele existente, precum reţeaua de fizică spaţială NASA. 

Caracterul academic, guvernamental şi industrial pe care l-a avut 

Internetul până în anul 1990 s-a transformat, însă, odată cu apariţia noii 

aplicaţii WWW (World Wide Web), care a adus în reţea milioane de 

utilizatori neprofesionişti. În zilele noastre, mediul Internet poate fi privit ca 

o reţea de reţele, un mediu informaţional şi de calcul cu resurse şi servicii 

extrem de bogate, biblioteci şi baze de date, el reunind, prin facilităţile de 

informare şi comunicare oferite, o comunitate de persoane din toate 

domeniile vieţii economico-sociale şi răspunzând la solicitări diverse. 

Astfel, dacă în anii 1970 sintagma predominantă era aceea de 

Societate informatică, treptat conceptul de Societate informaţională a câştigat 

tot mai mult teren şi a devenit o realitate din momentul exploziei Internetului, 

cu accente deosebite în ultimul deceniu al secolului XX, pentru prima parte 

a secolul XXI urmând a se pune problema Societăţii Cunoaşterii. 

În acest context, Societatea Cunoaşterii depinde, cu siguranţă, 

de performanţele şi securitatea infrastructurilor critice, precum: sistemele de 

producere, transport şi distribuţie ale energiei, sistemele de telecomunicaţie, 

bănci, sistemele de transport aerian, naval, rutier şi feroviar. 

„Cunoaşterea”, ca atare, a devenit o „armă” de apărare împotriva 

165


ameninţărilor cu care se confruntă un mediu popular, uşor de utilizat şi care, în 

acelaşi timp, oferă o cantitate imensă de informaţie despre orice subiect posibil. 

166 

Spaţiul cibernetic 

Noţiunea a fost lansată pentru prima dată de către William Gibson – 

scriitor canadian de science fiction – în anul 1982, prin nuvela „Burning 

Crome”, apărută în revista Omni, care a fost ulterior popularizată în romanul 

său – „Neuromancer”. Aceasta a devenit o sursă de inspiraţie artistică care a 

generat cybercultura şi, datorită importanţei şi relevanţei ei psiho-sociologice, 

un obiect de studiu pentru ştiinţele sociale, determinând apariţia unor areale 

teoretice şi de cercetare, precum psihologia şi sociologia cyberspaţiului, 

informatica socială etc. 

Spaţiul cibernetic este corelat cu o serie de termeni înrudiţi, precum 

cei de realitate virtuală, mediu online, spaţiu digital, care alcătuiesc 

împreună un aparat conceptual, încă destul de tânăr şi, prin urmare, disputat, 

ce s-a conglomerat în jurul noului domeniu. Asupra noţiunii de spaţiu 

cibernetic s-au adunat, în timp, mai multe perspective, pe măsură ce acest 

fenomen s-a dezvoltat în extensie, profunzime şi nuanţe prin răspândirea şi 

popularizarea reţelei mondiale de computere şi telecomunicaţii (ce include 

Internetul, Usenetul şi alte reţele mai mici ca importanţă) şi, prin varierea 

instrumentelor şi aplicaţiilor (domeniul de software), varietate la fel de 

exponenţială ca şi globalizarea infrastructurii sale (hardware şi netware). 

În principiu, spaţiul cibernetic nu trebuie confundat cu Internetul real 

(ca reţea), ci trebuie privit ca însumând aspectele psihologice şi sociale pe 

care i le conferă, prin utilizare, psihicul uman individual şi societatea în 

ansamblu. Acesta cuprinde, prin urmare, identităţile şi obiectele care există 

în reţele de computere folosite de indivizii umani în diverse scopuri. 

Multitudinea perspectivelor de analiză a generat numeroase teorii 

şi definiţii acordate spaţiului cibernetic. 

În prezent, spaţiul cibernetic a devenit coloana vertebrală a ceea 

ce numim Societatea Cunoaşterii, concepută ca un mediu foarte diferit, fără 

precedent, în care implementarea ultimelor realizări tehnice trebuie să meargă 

în paralel cu adoptarea de noi soluţii juridice menite să monitorizeze efectele 

negative ale impactului utilizării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor 

şi ameninţările în mediul informaţional. 

Ameninţări


Contrar convingerii larg răspândite, preocupările legate de securitatea 

cibernetică nu sunt un fenomen al anilor 1990. Viruşii şi viermii informatici 

au fost o parte din zgomotul de fundal al spaţiului cibernetic, chiar dintr-o 

perioadă timpurie. Astfel, în filmul „War Games”, produs în anul 1986, un 

tânăr adolescent hacker reuşeşte ca, prin intermediul computerului personal, 

să deţină comanda şi controlul asupra arsenalului nuclear american. 

De asemenea, celebrul incident „Cuckoo’s Egg”, de la mijlocul anilor ’80, 

a atras atenţia că organizaţiile de spionaj au descoperit noi modalităţi 

de a obţine informaţii clasificate, prin intermediul reţelelor de calculatoare. 

În acest context, dezbaterile pe teme cibernetice, îşi au originea în 

Statele Unite la mijlocul anilor ’90, de unde s-au răspândit ulterior în alte 

ţări dezvoltate şi sunt trecute într-o varietate de forme pe ordinea de zi 

a politicilor de securitate. 

Comparativ cu analiza ameninţărilor tradiţionale, care constă în 

analize ale actorilor, intenţiilor şi capacităţilor lor, ameninţările în mediul 

informaţional au caracteristici diferite care fac atacurile dificil de 

monitorizat, analizat şi contracarat. Aceste caracteristici se încadrează 

în tipologii care pot fi regăsite în toate ţările, deşi accentul pus pe una sau 

mai multe dintre ele conduce la diferenţe considerabile. 

În prezent, ameninţările la adresele utilizatorilor variază de la 

accidente, căderi de sistem, programări greşite şi eşecuri umane, la atacuri 

ale hackerilor. Totodată, securitatea cibernetică este o şi problemă 

economică, iar acest concept este definitoriu pentru continuitatea afacerilor, 

în special a afacerilor on-line, care, pentru performanţă, necesită acces 

permanent la infrastructurile de comunicaţii. 

Şi, deşi multe organizaţii au investit în mod semnificativ în obţinerea 

de informaţii în acest domeniu, majoritatea experţilor în securitatea reţelelor 

de calculatoare cred că un adversar bine echipat din punct de vedere 

tehnologic va avea mai mult succes în derularea unor agresiuni cibernetice 

cu impact semnificativ atât din punct de vedere distructiv cât şi al 

complexităţii tehnice, mai ales dacă dezvoltarea mecanismelor de protecţie a 

sistemelor de calcul este singurul răspuns la un atac. 

Deci, ne aflăm în faţa unei mari probleme, foarte greu de rezolvat, 

deoarece în interiorul arhitecturii Internet actuale este aproape imposibil să 

se identifice sursa atacurilor cibernetice, iar capacităţile de investigaţie din 

lumea fizică sunt mult mai avansate decât sunt cele din domeniul cibernetic. 

Datorită structurii globale a reţelelor de informaţii, atacurile pot fi 

167


lansate de oriunde din lume, iar descoperirea originii atacurilor rămâne o 

dificultate majoră, în cazul în care acestea sunt într-adevăr detectate. 

De asemenea, nu există statistici exacte referitor la agresiunile 

cibernetice care au loc anual, însă majoritatea experţilor consideră că numărul 

celor derulate în zilele noastre este atât de mare încât cifrele par irelevante. 

Cu titlu de exemplu, menţionez că numărul lor este atât de mare încât, în anul 

2004, guvernul american a oprit raportarea agresiunilor cibernetice în acel an, 

în condiţiile în care în anul 2003 acestea depăşiseră 100.000. 

168 

Taxonomia ameninţărilor 

Într-un interviu cu Information Security Media Group, Dmitri 

Alperovitch (McAfee Labs) vorbeşte despre provocările ameninţărilor 

prezente din mediul informaţional şi face referiri la modul în care le pot 

contracara persoanele fizice şi juridice. 

Astfel, acestea sunt principalele riscuri şi vulnerabilităţi identificate 

de McAfee Labs pentru anul 2011 1 : 

Exploatarea reţelelor de socializare 

Reţelele de socializare ocupă locul principal în furtul de identitate, 

precum şi ca distribuitor de malware pe e-mail. În mod similar, se constată, 

de asemenea, creşterea abuzurilor prin scurtarea URL-ului şi prin 

dezvoltarea serviciilor locative. 

Telefoane mobile inteligente (smartphones) 

Accesarea internetului de pe telefoanele mobile inteligente pentru 

îndeplinirea unor atribuţii de serviciu are drept urmare creşterea ameninţărilor 

cibernetice nu numai pentru indivizi, dar şi pentru angajatorii lor. 

Apple 

Din punct de vedere istoric, sistemele de operare Apple nu au fost 

direcţionate pentru abuz, dar popularitatea iPad-urilor şi iPhone-urilor în 

afaceri şi portabilitatea uşoară de cod maliţios ar putea schimba acest lucru, 

în anii următori. 

Aplicaţii 

1 http://www.bankinfosecurity.asia/podcasts.php?podcastID=908


Fie la domiciliu, fie la locul de muncă, aplicaţiile pe dispozitive, 

cum ar fi iPhone şi Androids devin din ce în ce mai populare şi vor deveni 

din ce în ce mai mult obiective-ţintă, întrucât au un istoric slab de codare şi 

practici de securitate primitive, astfel încât infractorii din spaţiul cibernetic 

vor încerca să manipuleze o varietate de dispozitive fizice prin aplicaţii 

compromise sau controlate, precum şi prin creşterea eficienţei botnets la un 

nou nivel. 

Rafinamentul imită legitimitatea 

În anul 2010, s-a observat o creştere a gradului de sofisticare al unor 

ameninţări, cum ar fi malware disimulat în fişiere normale. Deoarece 

această tendinţă s-a intensificat în anul 2011, s-a putut observa o creştere 

a tehnicilor şi echipamentelor destinate să creeze chei false. 

Supravieţuirea Botnet 

În anul următor, McAfee Labs se aşteaptă mai degrabă la o creştere a 

botnet-urilor care elimina datele din sistemele orientate, decât trimiterea 

de spam. Botnet-urile se vor angaja în colectarea de date rezultate 

din exploatarea reţelelor sociale. 

Activismul cibernetic (Hacktivism) 

În ceea ce demonstrează episodul WikiLeaks, hacktiviştii vor creşte 

utilizarea de crowdsourcing pentru a recruta o armată de hackeri motivaţi să 

urmeze o agendă politică. Aceste atacuri nu sunt sofisticate şi organizaţiile 

ar trebui să poată să se apere cu succes împotriva lor în cazul în care iau 

măsurile corespunzătoare. 

Avansarea de ameninţări persistente 

Aceste atacuri, efectuate fie de către statele naţiune sau garantate în 

mod direct sau indirect, de către guverne străine, nu au fost extrem de 

sofisticate, dar după cum spune si numele, ele sunt persistente. Se aşteaptă 

intensificarea acestora în anul următor, fiind vizate arhivele e-mail, 

documentele şi bazele de date ale arhivelor de proprietate intelectuală. 

De asemenea, în ultimele luni, o atenţie deosebită a fost acordată 

unor evenimente de un nivel mai modest, deşi supărătoare, cum ar fi 

169


agresiunile suportate de către RSA, Sony şi Epsilon. 

În acelaşi registru, Joe Gottlieb, directorul executiv al riscului şi 

securităţii, furnizor de software de management SenSage, compară 

publicitatea agresivă promovată de hactivişti cu operaţiunile efectuate pe 

furiş de către actorii din operaţiunea RAT Shady 2 : „Aceste hackeri s-au 

implicat în colectarea de informaţii fără a trebui să trâmbiţeze atacurile lor 

cu succes, aceştia au rămas tăcuţi pentru a acumula în linişte IP valoroase şi 

alte produse digitale de contrabandă”. Aceasta este cheia, respectiv actele 

ascunse ale agresiunilor cibernetice, pe care le vom vedea tot mai mult 

începând de astăzi. 

Abilitatea de a automatiza colectarea datelor, eforturile tenace de 

folosire a Cyber-crawlerelor, crearea de spaţii tot mai largi în acelaşi timp cu 

transmiterea datelor recoltate înapoi la o imensă bază de date de informaţii, 

în vederea acumulării sunt principalele atuuri dar şi principalii factori 

de vulnerabilitate 

Din acest punct de vedere, ameninţările cibernetice, adevărate 

ameninţări la adresa securităţii naţionale, ca şi atacurile împotriva 

infrastructurii informatice a altui stat sau oponent, sunt percepute în general 

ca instrumente de coerciţie strategică. 

În timp ce atacurile care încalcă confidenţialitatea, integritatea sau 

disponibilitatea sistemelor de informaţii ar putea, cel puţin teoretic, să fie 

tratate ca acte de război şi să fie introduse în domeniul de aplicare al 

controlului armamentului, ori să fie supuse dispoziţiilor care reglementează 

dreptul războiului. 

Aşadar, într-un mediu în care actorii şi motivele sunt necunoscuţi, iar 

consecinţele potenţiale pot fi de amploare, este uşor de înţeles de ce există 

o mare îngrijorare. 

Iar în cazul în care există atât de mulţi actori, cu atât de multe 

motive, iar activităţile desfăşurate de aceştia ar putea fi inofensive şi chiar 

protejate prin Constituţie, este uşor de înţeles de ce persoanelor responsabile 

pentru implementarea măsurilor strategice şi tactice le vine atât de greu. 

Într-o lume plină de diverse ameninţări, precum şi de acuzaţii 

referitoare la creşterea criminalităţii cibernetice, spionajul economic, 

spionajul militar şi războiul informatic, este extrem de important ca guvernele 

şi profesioniştii din domeniul securităţii sistemelor informatice să gândească 

diferenţiat despre evenimentele cibernetice de tip malware şi despre 

2 http://blogs.mcafee.com/mcafee-labs/revealed-operation-shady-rat 

170


modalitatea de a răspunde la ele. 

Punctul de pornire este acela de fracturare a agresiunilor prin 

sistematizare şi clasare. Cu privire la „cine” (şi în mod implicit „de ce”), 

poate exista o puternică atribuire, o oarecare probabilitate de atribuire (mai 

ridicată sau mai scăzută) sau nici o atribuire. 

În aceşti parametrii, mai pragmatici, principalele ameninţări 

cibernetice pot fi definite pe următoarele coordonate: 

Spionajul cibernetic, în care cel mai mare pericol îl reprezintă 

serviciile de informaţii, civile şi militare. Anumite ţări utilizează grupările 

de hackeri şi criminalitate organizată informatică drept forţe cu rol de proxy – 

în spatele cărora se ascund pentru a putea nega implicarea lor, ca actor statal. 

Spionajul cibernetic are 3 dimensiuni: 

a) Spionajul economic – produce prejudiciul cel mai grav, deoarece 

instituţii guvernamentale, companii şi cetăţeni străini sunt angrenate în 

operaţiuni de furt al proprietăţii intelectuale şi al informaţiilor de afaceri 

confidenţiale. Fiecare euro investit de statul ţintit şi fiecare an de cercetaredezvoltare 

a tehnologiilor de vârf se transformă în cenţi cheltuiţi şi zile 

consumate de statul agresor pentru a obţine prin spionaj economic acelaşi 

avantaj tehnologic şi economic. 

b) Spionajul politic. 

c) Spionajul militar. 

Datorită unui nivel scăzut al securităţii cibernetice, spionajul cibernetic 

oferă posibilităţi de neimaginat în culegerea de informaţii, atât în volum 

cât şi în sensibilitate, greu de atins prin spionajul clasic. 

În acelaşi timp, constituie un nou instrument pentru acţiunea politică 

statală: în loc să controleze crima organizată sau să creeze diversiuni prin 

relatări false în ziare, un serviciu de informaţii poate influenţa decizii prin 

atacuri DDoS, efectuează demascări prin Internet a documentelor obţinute prin 

hacking sau poate utiliza viruşi sofisticaţi în încercarea de a manipula politica 

statului agresat. 

Criminalitatea organizată cibernetică, al cărui scop este mai degrabă 

patrimonial, să obţină bani de la instituţii financiar-bancare, decât să sustragă 

proprietatea intelectuală a unor ţinte. Criminalitatea organizată cibernetică nu 

va urmări să atace Infrastructura Critică Informaţională a unui stat, atât timp cât 

infractorii sunt ocupaţi să producă prejudicii financiare, însă în anumite 

condiţii, aceste prejudicii pot atinge o dimensiune care să afecteze stabilitatea a 

unor pieţe financiare sau a unor economii, context în care devine de interes 

pentru securitatea naţională a unui stat. 

171


Se consideră că, în anumite ţări, criminalitatea organizată cibernetică 

poate juca un rol important de forţă proxy, atât timp cât oferă unor state 

capacitatea de a nega implicarea în operaţiuni de spionaj sau acţiuni politice. 

Activismul cibernetic (hactivismul) – în prezent nu reprezintă un risc 

acut pentru securitatea naţională, însă va continua să-şi menţină tendinţa atât de 

intensificare, motivat de un spectru din ce în ce mai larg de motivaţii pentru 

sancţionarea unor atitudini politice, sociale, ecologice, religioase şi militare, 

cât şi de radicalizare a impactului acestor atacuri. 

Terorismul cibernetic – acesta nu este un risc în acest moment. 

Teroriştii nu au lansat, până în prezent, nici un atac cibernetic şi ca atare, 

se consideră că nu sunt întrunite condiţiile ca aceste grupări să asimileze 

cunoştinţele tehnologice necesare astfel încât, pe termen scurt şi mediu 

(3-5 ani) să realizeze un atac de complexitate mare la adresa ICI ale unui stat. 

Pe termen lung, nu este, totuşi, exclusă o astfel de evoluţie, având 

în vedere tocmai asimetria ameninţărilor cibernetice. 

Riscul unui război cibernetic a apărut pe harta de riscuri ale unui stat 

modern, odată cu apariţia virusului Stuxnet, şi deşi este în prezent într-o 

fază incipientă, evoluţia va fi extrem de dinamică. Pe termen scurt, atacurile 

militare cibernetice vor fi utilizate doar într-un context mai larg al unui 

conflict militar convenţional. 

De asemenea, o amploare deosebită a luat în ultimii ani şi agresarea 

comunicaţiilor electronice. Astfel, în primul trimestru al anului 2011, a 

fost semnalată intruziunea în comunicaţiile electronice provenite din 199 de 

ţări de pe mapamond. Myanmar a fost în topul surselor de atac al 

comunicaţiilor, reprezentând 13% din totalul agresiunilor observate. 

În acest domeniu, Statele Unite ale Americii şi Taiwan ocupă cea de 

a doua şi, respectiv, cea de a treia poziţie, acumulând împreună aproape 

20% din totalul atacurilor 3 . Concentraţia agresiunilor a fost mai mică 

cu 10 porturi decât în al patrulea trimestru din anul 2010, reprezentând 65% 

din totalul agresiunilor observate, fiind remarcat inclusiv un set de atacuri 

care au urmărit au căutat să utilizeze instrumentele de confidenţialitate TOR 

de pe Internet ca modalităţi de a-şi ascunde urmele. 

Securitatea cibernetică 

Protejarea spaţiul cibernetic este o responsabilitate comună, nicio 

entitate individuală sau grup de persoane interesate neputând rezolva singuri 

3 http://www.akamai.com/stateoftheinternet/ 

172


problemele în acest domeniu. 

Cei implicaţi în industrie, consumatorii, marile companii şi 

guvernele trebuie să ia toate măsurile pentru a-şi asigura propriile sisteme 

informatice, fiind nevoie să colaboreze unii cu alţii pentru a defini şi a pune 

în aplicare politici din domeniul securităţii cibernetice şi al tehnologiei. 

Securitatea cibernetică nu presupune doar protejarea împotriva 

ameninţărilor actuale. Ea permite, de asemenea, creşterea randamentului şi 

beneficiul de a permite utilizări extinse şi mai sofisticate în mediul digital. 

Totodată, securitatea cibernetică oferă persoanelor fizice, companiilor 

şi guvernelor mai multă încredere că pot opera în acest mediu, şi îi pot 

încredinţa bunuri de valoare şi informaţii. 

În lumina celor de mai sus, putem concluziona că elementele de 

referinţă pentru asigurarea securităţii spaţiului cibernetic trebuie orientate 

pe următoarele coordonate: 

- Securitatea din spaţiul cibernetic nu este o problemă opţională, ci o 

necesitate imperioasă, având în vedere impactul acesteia asupra securităţii 

naţionale, siguranţei publice şi bunăstării economice. 

- Problema securităţii cibernetice trebuie să treacă dincolo de 

măsurile tradiţionale, tehnologice, cum ar fi programele anti-virus si 

firewall-uri. 

- Securitatea cibernetică trebuie să fie dinamică în structura sa, 

şi să aibă profunzimea necesară pentru a identifica, opri şi preveni atacurile. 

- Securitatea informaţiilor trebuie să constituie o componentă 

integrantă a securităţii în spaţiul cibernetic, pentru a fi în măsură să 

anticipeze atacuri, să adopte măsuri adecvate de combatere şi să-şi însuşească 

atributele de acţiune împotriva posibilelor atacuri. 

Cu alte cuvinte, trebuie urmărită corelarea eficientă a informaţiilor 

recepţionate din surse multiple şi monitorizarea în timp real a bunurilor care 

au nevoie de protecţie, prin asigurarea expertizei corespunzătoare pentru a 

face faţă situaţiilor de criză. 

Apărarea cibernetică 

În timp ce securitatea cibernetică este activitatea de protecţie a 

informaţiilor şi a sistemelor informatice (reţele, calculatoare, baze de date, 

centre de date şi aplicaţii), cu măsuri de securitate adecvate din punctul 

de vedere procedural şi tehnologic şi are un caracter generic, incluzând toate 

activităţile de protecţie, apărarea cibernetică se referă la o activitate mult mai 

specializată, legată de aspecte particulare şi de organizare. 

173


În general, apărarea cibernetică este determinată de informaţiile 

obţinute cu privire la ameninţările îndreptate contra sistemului de apărare, care 

conduce, colectează, analizează şi difuzează informaţii relevante şi secrete 

utilizabile pentru părţile interesate de iniţierea unor demersuri proactive 

necesare, în vederea întreprinderii măsurilor de prevenire şi protecţie, termenul 

specific acesteia fiind acela de „cyber intelligence”. Acesta este un termen 

despre care nu auzi prea multe, dar care ar putea reţine o atenţie mult mai mare 

în perioada următoare. 

Cu privire la acesta, Chuck Alsup, vice-preşedintele desemnat cu 

politica Alianţei Nord-Atlantice a declarat că „Noi nu sunt încă pregătiţi să 

propunem o definiţie definitivă”. „În acest moment, vorbim despre 

ameninţările neidentificate din domeniul cibernetic, cu potenţiale consecinţe 

enorme, de la distrugerea fizică la haosul economic. Oamenii care 

monitorizează şi răspund de aceste ameninţări formează o singură 

organizaţie constituită cu ajutorul guvernului, zonei de afaceri şi mediului 

academic, precum şi al partenerilor străini” 4 . 

174 

Principiile directoare ale securităţii cibernetice 

Standardele internaţionale stabilite de către industrie şi acceptate pe 

plan internaţional, stau la baza tehnologiei informaţiei de la nivel mondial 

(IT), fiind menite să impulsioneze dezvoltarea şi utilizarea unor tehnologii 

inovatoare şi sigure. Politica securităţii cibernetice ar trebui să menţină rolul 

standardelor internaţionale. 

Politicile de securitate cibernetică trebuie să recunoască natura fără 

margini a Internetului, a economiei globale şi a ameninţărilor cibernetice 

şi, drept urmare, este indicat ca guvernele să coopereze pentru a asigura 

cadrul legislativ naţional de politică cibernetică integrată în abordările 

şi practicile globale. 

Regimurile sunt de obicei definite drept „seturi de principii implicite 

sau explicite, norme, reguli, şi procese de luare a deciziilor în jurul unor valori 

determinate”, elemente care converg spre domeniul relaţiilor internaţionale. 

În ultimele două decenii, o serie de iniţiative au fost întreprinse pe plan 

internaţional în vederea îmbunătăţirii securităţii şi fiabilităţii sistemelor, 

a practicilor de management, precum şi a cooperării poliţieneşti internaţionale. 

Astfel, pentru a ajuta guvernele să construiască şi să implementeze 

planuri cuprinzătoare şi viabile, care să funcţioneze la nivel naţional şi mondial, 

4 http://blogs.govinfosecurity.com/posts.php?postID=1061


Business Software Alliance BSA a stabilit următorul set de principii directoare 5 : 

1. Politica marilor trusturi cibernetice ar trebui să sporească 

încrederea consumatorilor, întreprinderilor şi guvernelor cu privire la 

confidenţialitatea, integritatea şi disponibilitatea mediului on-line. 

2. Inovaţia în mediul cibernetic este o cursă extrem de rapidă, în care ne 

lovim de acţiunea infractorilor cibernetici, care se adaptează în mod constant. 

3. Politica în domeniul securităţii cibernetice ar trebui să maximizeze 

capacitatea organizaţiilor de a dezvolta şi adopta cea mai recentă gamă 

posibilă de soluţii cibernetice. 

4. În cadrul unei abordări bazate pe riscuri, consumatorii, 

întreprinderile şi agenţiile guvernamentale încearcă să protejeze un spectru 

extins de obiective împotriva unei game largi de ameninţări cibernetice. 

5. Mecanismele securităţii cibernetice permit punerea în aplicare a 

măsurilor de prevenire care sunt cele mai potrivite pentru a atenua riscurile 

specifice cu care se confruntă. 

Posibile soluţii 

Peisajul ameninţărilor cibernetice a evoluat semnificativ în ultimii 

ani, în primul rând de la contestarea serviciilor şi vandalism pe site-urile 

web în ultimii ani, la adversarii din prezent bine echipaţi din punctul de 

vedere tehnologic, care utilizează tehnologii complexe pentru a obţine 

beneficii financiare şi politice. 

Privind în urmă, anii 2010-2011 par să fi fost dominaţi de rapoarte 

pe o singură problemă de securitate analizată într-un mod special: 

ameninţările cibernetice. Prejudiciul provocat de atacurile cibernetice este 

din ce în ce mai frecvent, mai organizat şi mai costisitor, iar percepţia asupra 

acestui fenomen s-a schimbat. 

Rezultatul este clar: atacurile cibernetice sunt considerate unele 

dintre ameninţările de securitate de top şi au fost reglementate în 

documentele naţionale de strategie peste tot în lume. 

Astfel, descoperirea Stuxnet, super-viermele sabotor al industriei, 

care a speriat politicienii din toată lumea, poveştile despre spionajul chinez 

în mai multe variante, creşterea nivelului de specializare al infractorilor 

cibernetici aşa cum reiese din escrocheriile lor impresionante, precum si 

documentele Wikileaks despre canalele diplomatice şi acţiunile ulterioare 

ale grupului de hackeri Anonim, toate acestea au catapultat subiectele 

5 http://www.bsa.org/~/media/Files/Policy/Security/CyberSecure/Cybersecurity_Framework.ashx 

175


cibernetice din domeniul excentricilor experţi IT şi al strategilor militari 

într-o fobie publică. 

Devine clar pentru toată lumea că securitatea cibernetică este tot mai 

pregnant o problemă de securitate naţională, societatea aşa cum o ştim, 

precum şi valorile sale de bază fiind pe cale de dispariţie, din cauza 

dependenţei lor de domeniul informaţiei şi tehnologiei comunicaţiilor. 

Acţiunea împotriva acestei ameninţări se desfăşoară, atât la nivel 

naţional cât şi în plan internaţional, pe mai multe niveluri tehnice, legislative 

sau organizatorice, iar actorii sunt specialiştii în securitatea informatică. 

Având în vedere această stare de spirit generală, menţiunile NATO 

se referă în documentul „Noul Concept Strategic” 6 din noiembrie 2010 

la atacurile cibernetice ca fiind unele dintre problemele esenţiale pentru 

viitorul său de securitate. 

Dar pentru NATO acest fapt nu a reprezentat doar o potenţială 

strategie, el este totodată un element de referinţă prin care marchează un 

punct culminant în politica de securitate a Alianţei care se ocupă cu analiza 

ameninţării. 

Pornind de la aceeaşi concluzie evidentă că nici o naţiune din zilele 

noastre nu poate face faţă ameninţărilor cibernetice pentru a gestiona pe 

cont propriu arhitectura globală de reţele, deoarece natura acesteia, 

împreună cu numărul semnificativ de agenţi implicaţi în administrarea 

sistemelor, face imposibilă identificarea unei limite de aplicare în cadrul 

jurisdicţiilor stabilite sau definite teritorial, Consiliul Europei a elaborat în 

anul 2001, Convenţiei privind Criminalitatea Cibernetică. 

Păstrând aceleaşi coordonate, în ultimii ani, instituţiile UE au făcut 

un pas important pentru a contracara ameninţările atacurilor cibernetice 

îndreptate împotriva lor, a organismelor şi agenţiilor, prin înfiinţarea unui 

Computer Emergency Response pre-configuration TEAM (CERT) 7 . Echipa 

astfel formată reuneşte experţi în securitate IT de la toate instituţiile UE. 

La terminarea stagiului de un an pregătitor în echipă, va fi făcută o evaluare 

menită să conducă la o decizie cu privire la condiţiile de stabilire a unui 

CERT pe scară largă pentru instituţiile UE. 

În ultimii ani, CERT au fost dezvoltate în sectoarele privat şi public, 

atât în echipe mici de cyber-experţi conectaţi la Internet, care pot în mod 

eficient să răspundă la incidentele de securitate a informaţiilor şi la ameninţările 

cibernetice, de multe ori pe o durată de 24 de ore pe zi, timp de şapte zile 

6 http://www.nato.int/strategic-concept/index.html 

7 http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=IP/11/694 

176


pe săptămână. 

În Agenda digitală pentru Europa 8 , adoptată în luna mai 2010 (a se vedea 

IP/10/581, MEMO/10/199 şi MEMO/10/200), Comisia s-a angajat să stabilească 

un CERT pentru instituţiile UE, ca parte a angajamentului asumat, într-o reţea 

consolidată la nivelul UE si a politicii de informaţii pentru securitate în Europa. 

În luna august 2010, Comisia a solicitat unui număr de patru experţi 

în securitatea cibernetică, cunoscuţi sub numele de „Rat der IT Weisen” 9 , 

să facă recomandări cu privire la modul de a înfiinţa un astfel de CERT. 

Raportul lor a fost finalizat în luna noiembrie 2010. Agenda digitală, de 

asemenea, invită toate statele membre să stabilească propriile lor CERT-uri, 

deschizând calea către o reţea de echipe naţionale şi guvernamentale Computer 

Emergency Response, la nivelul UE, până în anul 2012 (a se vedea IP/11/395). 

Concluziile adoptate pe data de 27 mai de către Consiliul UE 

al miniştrilor telecomunicaţiilor au confirmat acest obiectiv. 

Neelie Kroes, vicepreşedinte al Comisiei Europene pentru Agenda 

digitală, a declarat că „cyber-atacurile sunt o ameninţare foarte reală şi în 

continuă creştere, fie împotriva unor entităţi statale, a companiilor sau cel 

mai recent împotriva Comisiei Europene, acestea putând paraliza cheile 

de infrastructură şi cauza daune imense pe termen lung”. 

Implementarea acestui CERT pre-configurare în echipă este o 

demonstraţie a modului în care instituţiile UE iau în serios ameninţările 

la adresa securităţii informatice. 

În loc de concluzii 

Din cele prezentate un fapt devine evident, acela că securitatea 

informaţiilor se referă atât la oameni cât şi la tehnologii şi, ca atare, există o 

nevoie clară de concentrare atât asupra activităţii oamenilor şi a proceselor 

tehnologice. Este nevoie de timp pentru a identifica cele mai bune soluţii, dar 

acestea trebuie să aibă în vedere că cele mai bune soluţii tehnologice 

disponibile s-ar putea dovedi ineficiente fără o utilizare a forţei de muncă 

într-un mod adecvat, instruit şi calificat, pentru obţinerea unor rezultate eficiente 

într-un domeniu extrem de specializat, reprezentat de securitatea cibernetică. 

Astfel, apărarea are nevoie să fie construită încă din faza de proiectare 

conceptuală, atunci când vine vorba despre dezvoltarea şi implementarea 

infrastructurilor critice de informaţie, spre deosebire de mecanismele 

de protecţie care au ca obiectiv implementarea după un proiect ulterior. 

Planificarea strategică a securităţii cibernetice este, în prezent, 

8 http://ec.europa.eu/information_society/digital-agenda/index_en.htm 

9 http://www.enisa.europa.eu/media/news-items/speech-on-european-and-international- 

cooperation-on-incident-response 

177


în plină dezvoltare şi trebuie concentrată pe dezvoltarea la scară largă 

a serviciilor, pentru realizarea acestui deziderat fiind necesar ca toţi actorii 

implicaţi să acţioneze în mod concertat. 

Din punctul de vedere istoric, majoritatea naţiunilor au elaborat 

versiuni originale ale Strategiilor societăţii informaţionale, cu o elementară 

atenţie acordată criminalităţii cibernetice în cadrul politicii naţionale de 

securitate cibernetică reflectată la dimensiunea securităţii naţionale. 

Astfel, Guvernele din întreaga lume îşi recunosc atribuţii multiple 

în asigurarea securităţii cibernetice, incluzând: 

1. Protecţia sistemelor informatice. 

2. Colaborarea cu sectorul privat pentru a proteja infrastructura digitală. 

3. Investigarea, cercetarea şi urmărirea penală a infractorilor cibernetici. 

Însă, într-un mediu în care există atât de mulţi actori, cu atât de multe 

motive, în care consecinţele potenţiale pot fi de amploare, iar activităţile 

desfăşurate de actori sunt uneori la limita legalităţii şi chiar protejate prin 

Constituţie, este uşor de înţeles de ce există o mare îngrijorare şi de ce, 

mai mult ca oricând, este extrem de important ca guvernele şi profesioniştii 

din domeniul securităţii sistemelor informatice să-şi conjuge eforturile pentru 

a putea asigura protecţia unui spaţiu precum cel cibernetic. 

178 

Bibliografie selectivă 

Resurse Internet 

1. http://www.bankinfosecurity.asia 

2. http://blogs.mcafee.com 

3. http://www.akamai.com 

4. http://blogs.govinfosecurity.com 

5. http://www.bsa.org 

6. http://www.nato.int 

7. http://europa.eu 

8. http://ec.europa.eu 

9. http://www.enisa.europa.eu


Războiul din Georgia pe fluxurile de ştiri 

dr. Alexandru IOAN 

Radio România Actualităţi, Societatea Română de Radiodifuziune 

e-mail: alexandru_ioan@yahoo.com 

Abstract 

Mass-media has a crucial contribution to securing the international 

environment. The presentation is about press reports in a frozen conflict zone, 

where the conflict was reloaded. This analisys shows how „the 5 Days War” - as 

the invasion of Georgia by Russian troops in the summer of 2008 was named-was 

covered. This case was chosen because unlike other operations which were widely 

publicized long before their triggering, the increasing tension in Southern- 

Caucasus had a sporadic and anemic coverage in international media. The study 

has focused on the greatest news agencies of the world: Reuters and AFP, the 

russian news agency Itar-Tass, Interfax, Ria Novosti and Regnum and the 

romanian news agencies: Agerpres, Mediafax and Rador. 

Keywords: Georgia, Russia, invasion, mass-media, security 

Scurtă prezentare a cazului 

Georgia serveşte drept coridor strategic pentru magistralele de petrol 

şi gaze dinspre Marea Caspică spre pieţele europeană şi mondială de 

energie. Poziţia ei pe hartă compensează insuficienţa resurselor energetice. 

În plus, fosta republică sovietică s-a dovedit a fi unul dintre statele cu o 

foarte rapidă evoluţie spre democratizare, ceea ce este cu totul remarcabil 

dacă avem în vedere situarea ei între Federaţia Rusă, Turcia şi Iran. 

Acţiunile militare s-au declanşat la 4 luni de la summitul NATO 

desfăşurat la Bucureşti. Încă preşedinte în exerciţiu al Federaţiei Ruse la acea 

vreme, Vladimir Putin declarase la Palatul Parlamentului (care găzduia 

reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai statelor Aliate şi partenere) că, în 

opinia sa, „Războiul Rece era încheiat”. Afirmaţia făcută la conferinţa de 

presă era nu atât un răspuns la întrebarea directorului NewsIn, Cosmin Popa, 

cât mai degrabă un mesaj public adresat preşedintelui George W. Bush, 

formulat în aceiaşi termeni în care liderul american îi reproşase gândirea 

inerţială, în logica Războiului Rece (Bush, 2008). Confruntarea armată rusogeorgiană 

din vara anului 2008 avea să demonstreze că practicile războaielor 

locale din timpul Războiul Rece sunt remanente în mentalitatea unora. 

179


180 

Premize istorice 

La data de 8 august 2008, în prima zi a conflictului armat, una dintre 

cele mai importante agenţii de presă de pe glob – Reuters – a dat publicităţii 

o cronologie preluată apoi de mass-media din întreaga lume (Baldwin & 

Cutler, 2008). Ea a constituit baza de raportare a multora dintre analiştii care 

au studiat conflictul ruso-georgian. Documentul plasează originea acestei 

confruntări în noiembrie 1989, când regiunea separatistă Osetia de Sud şi-a 

proclamat autonomia faţă de Republica Sovietică Socialistă Georgiană. 

Războiul a durat trei luni. În decembrie 1990, între Georgia şi Osetia de Sud 

s-au declanşat noi confruntări care au durat până în 1992. Armistiţiul semnat 

la Soci de liderii ruşi, georgieni şi sud-oseţi prevedea înfiinţarea unei forţe 

tripartite de menţinere a păcii în componenţa căreia intrau câte 500 de 

militari din fiecare tabără. Pe fondul protecţiei oferite de această forţă şi a 

încurajărilor indirecte, dar constante ale liderilor de la Moscova (Gavrilă, 

2008), Osetia de Sud îşi redactează, în noiembrie 1993, propria Constituţie, 

iar 3 ani mai târziu îşi alege primul preşedinte. Abia după 7 ani, în 

decembrie 2000, Rusia şi Georgia semnează un acord inter-guvernamental 

pentru refacerea economiei în zona de conflict. Un an mai târziu, Eduard 

Kokoitî este ales preşedinte al Osetiei de Sud. El cere Moscovei (în 2002) 

să recunoască independenţa republicii şi să accepte integrarea ei în Federaţia 

Rusă. Demersul este contracarat parţial de planul Georgiei care acordă 

regiunii sale separatiste o autonomie extinsă în schimbul renunţării la 

ambiţiile de independenţă, proiect aprobat de Rusia în ianuarie 2005. În 

noiembrie 2006, chemată la referendum, populaţia Osetiei de Sud se 

pronunţă pentru separarea teritoriului de Georgia. Premierul georgian a 

catalogat acest eveniment ca fiind o nouă manevră a Rusiei pentru 

întreţinerea stării de tensiune (Baldwin&Cutler, 2008). Cinci luni mai târziu, 

în aprilie 2007, parlamentul de la Tbilisi aprobă o lege privind înfiinţarea 

unei administraţii temporare în Osetia de Sud, decizie care a condus la 

intensificarea tensiunilor cu Rusia. Pe fondul acestei acţiuni şi în urma unor 

acuzaţii ale separatiştilor sud-oseţi privind atacarea de către trupele 

georgiene a capitalei sud-osete Ţinvali, negocierile mediate de OSCE între 

Georgia şi Osetia de Sud, eşuează în octombrie 2007. Câteva luni mai 

târziu, realegerea, în Georgia, a preşedintelui Mihail Saakaşvili a eliminat 

presupunerea că înlocuirea şefului pro-occidental al statului ar face Tbilisi 

mai obedient faţă de Moscova şi a determinat Rusia să îi impună vecinului 

său de la sud, noi sancţiuni economice. Scânteia care a aprins butoiul


cu pulbere a fost declaraţia de independenţă adoptată de provincia Kosovo 

cu sprijinul puterilor occidentale. Cu toate că membrii comunităţii 

internaţionale s-au grăbit să respingă avertismentul Rusiei şi să precizeze că 

secesiunea provinciei sârbe nu putea constitui un precedent pentru nici o altă 

zonă de pe glob, deci nici pentru regiunea Caucazului, în martie 2008, 

Osetia de Sud cere Naţiunilor Unite recunoaşterea independenţei sale, după 

modelul provinciei Kosovo. Unii autori consideră că acţiunea în forţă a 

Rusiei (Gavrilă, 2008) a constituit-o chiar simpla enunţare publică, la 

Summit-ul de la Bucureşti, a imposibilităţii invitării Georgiei în NATO. Am 

putea fi de acord cu acest punct de vedere doar dacă am considera că 

Moscova a văzut decizia Alianţei atât de lipsită de consistenţă politică încât 

nu numai că şi-a permis să o ignore ci, mai mult decât atât, i-a putut atribui 

semnificaţia unui asentiment al aliaţilor pentru menţinerea Ucrainei şi 

Georgie în sfera sa de influenţă prin amânarea acordării acestora a 

Membership Action Plan (MAP). Până la urmă, indiferent de interpretarea 

care i se dă deciziei de la Bucureşti, finalitatea rămâne aceeaşi. Rusia a putut 

acţiona nestingherită, întărindu-şi relaţiile politice şi militare cu cele două 

regiuni separatiste ale Georgiei, Abhazia şi Osetia de Sud. Acestă evoluţie 

i-a determinat pe unii analişti să conchidă că decizia Kremlinului de a 

declanşa invazia Georgiei a fost premeditată (Filipescu, 2008). Printre 

argumentele invocate în sprijinul acestei afirmaţii se numără decretul 

semnat la 16 aprilie 2008, prin care Rusia a stabilit relaţii de tip stat-la-stat 

cu Osetia de Sud şi Abhazia. Ca o consecinţă imediată, Moscova a adus în 

cele două provincii georgiene separatiste un număr important de militari şi 

echipament militar greu dar şi specialişti care au reabilitat şoselele şi căile 

ferate spre Georgia. În paralel, sub pretextul antrenării trupelor pentru 

respingerea unor atacuri teroriste, manevrele militare ruse din primăvara 

anului 2008 – „Kavkaz-2008” (circa 8000 de militari) – au simulat invazia 

Georgiei (Bedwell&Nicholson, 2008). „În prima săptămână din august 

2008, provocările armate ale militarilor oseţi contra satelor georgiene din 

Osetia de Sud au creat o situaţie intolerabilă. «Pacificatorii» ruşi nu au 

intervenit.” (Filipescu, 2008). În replică, în Caucazul de Sud, aproximativ 

1.000 de militari americani s-au alăturat celor 600 din armata Georgiei la 

exerciţiile comune de la baza militară Vaziani în apropierea capitalei Tbilisi. 

Purtătorul de cuvânt al Ministerului georgian al Apărării, Nana Intskirveli, a 

refuzat să spună dacă manevrele de trei săptămâni la care au mai participat 

şi 100 de ostaşi provenind din Ucraina, Azerbaidjan şi Armenia aveau 

181


legătură cu încălcarea spaţiului aerian de către Rusia sau cu violenţele 

înregistrate în Abhazia şi Osetia de Sud (Bedwell&Nicholson, 2008). 

Pe acest fond pregătit asiduu şi de presa rusă, la 3 august 2008, 

Ministerul de Externe de la Moscova avertiza comunitatea internaţională 

despre riscul izbucnirii unui grav conflict militar şi atrăgea atenţia 

comunităţii internaţionale că situaţia din regiune s-a degradat subit la 1 şi 2 

august. „Ameninţarea unor acţiuni militare de mare anvergură între 

Georgia şi Osetia de Sud devine din ce in mai reală”, se arăta în 

comunicatul de presă, care denunţa Georgia că „în seara de vineri şi în 

noaptea de 2 spre 3 august, Georgia a desfăşurat manevre militare la 

periferia Thinvali”, capitala Osetiei de Sud (www.zf.ro). Existenţa unor 

premize mai vechi de transformare în confruntare militară a conflictului de 

interese dintre Georgia şi Osetia de Sud – de care Moscova nu era deloc 

străină – este confirmată şi de preşedintele Comisiei pentru Afaceri Politice 

a APCE, suedezul Göran Lindblad. „Au fost provocări, schimburi de focuri 

şi ciocniri dar situaţia s-a agravat odată cu atacul Georgiei asupra oraşului 

Ţinvali. În opinia sa, georgienii au fost atraşi în această capcană deoarece 

Armata 58 şi ruşii erau deja pregătiţi. «În justiţia penală, calificăm această 

acţiune drept premeditare iar evenimentele au fost premeditate de partea 

rusă [subl.n.]. Problema este că Georgia a folosit excesiv forţa, dar a făcuto 

pe teritoriul său», a arătat Lindbald” (Cliveti, Glăvan, 2008). Prin 

urmare, la ordinul preşedintelui Saakaşvili, trupele georgiene au atacat 

capitala sud-osetă, Ţinvali. Informaţia că militarii georgieni ar fi comis 

masacre de purificare etnică în Ţinvali soldate cu peste 2.000 de morţi, cu 

care Moscova – prin intermediul presei ruse – a încercat să manipuleze 

opinia publică mondială, fost infirmată de observatori independenţi, care au 

găsit mai puţin de 150 de victime (Filipescu, 2008). Concomitent cu invazia 

militarilor ruşi din Osetia de Sud, trupele ruse din Abhazia au deschis un al 

doilea front împotriva Georgiei, fără nicio provocare. În mod coordonat, 

forţele aeriene şi navale ale Rusiei au declanşat bombardamente intense 

împotriva infrastructurii militare şi economice din Georgia. Partea de nord a 

ţării şi oraşul-port la Marea Neagră Poti au fost ocupate de trupele ruse. 

Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev – recent instalat la Kremlin – şi 

premierul Vladimir Putin au pretins că militarii rusi au intervenit în Georgia 

în 2008 ca să prevină acţiunile de „genocid” şi „purificare etnică” 

ale georgienilor împotriva sud-oseţilor. 

182


Invazia Georgiei de către forţele terestre, aeriene şi navale ale Rusiei, 

din 8 august 2008, şi proclamarea independenţei provinciilor georgiene 

separatiste Osetia de Sud şi Abhazia au avut consecinţe politice, economice şi 

de securitate drastice pentru ţările din vecinătatea Federaţiei Ruse, au 

deteriorat relaţiile Moscovei cu democraţiile occidentale şi au determinat 

condamnări severe în străinătate. Decizia liderilor ruşi de a utiliza forţa 

militară împotriva unei ţări vecine cu capacitate militară mult inferioară a 

surprins comunitatea internaţională, a alarmat celelalte state desprinse din 

fosta Uniune Sovietică şi a provocat discuţii intense în comunitatea euroatlantică 

în legatură cu reevaluarea atitudinii faţă de Rusia. 

Scurtă analiză de conţinut a mediatizării războiului din Georgia 

de către unele agenţii de presă 

Pentru a observa modul în care este mediatizat un conflict deschis 

între două state ne-am concentrat atenţia asupra conţinutului „materiei 

prime” oferite de trei categorii de furnizori de informaţie: de talie globală, 

din vecinătate şi locali. Este vorba de agenţiile internaţionale de presă 

Reuters şi AFP, de agenţiile româneşti Agerpres, Mediafax şi Rador, precum 

şi de cele „locale” – Interfax, Ria Novosti, Itar-Tass şi Regnum. Deoarece 

analiza de conţinut este o cercetare extrem de vastă, aici ne vom rezuma la 

prezentarea succintă a instrumentelor folosite şi a concluziilor desprinse din 

studiul pe care l-am făcut separat asupra rolului mediei în războaiele locale, 

în intervalul 19 iulie-19 august 2008. 

Ipoteze de lucru 

Patru ipoteze am avut în vedere atunci când am pornit la cercetarea 

conţinutului prezentărilor făcute de presă războiului din Georgia: 

a) Principiul neutralităţii precum şi cel al independenţei presei sunt 

alterate în situaţii de criză şi, de regulă, mijloacele de informare în masă 

devin componente ale sistemelor naţionale de apărare ale statelor (părţilor) 

direct implicate. 

b) Presa prezintă o realitate prefabricată şi contribuie la inducerea 

în mentalul colectiv a unor stereotipuri şi reprezentări conforme poziţiei pe 

care o are faţă de actorii din teatrul de operaţii: ţări, naţiuni, minorităţi, lideri 

politici etc. 

183


c) Cantitatea şi conţinutul informaţiilor din presa occidentală diferă 

în funcţie de interesele pe care statele de care aparţin le au în regiune şi, 

toate acestea, la un loc, se diferenţiază de cele transmise de media locale. În 

lupta pentru o imagine favorabilă părţii pe care o reprezintă (şi pentru 

compromiterea adversarului) presa distorsionează faptele şi este capabilă să 

exacerbeze sau chiar să construiască un conflict şi, mai ales, este capabilă să 

construiască anumite stereotipuri referitoare la părţile implicate. 

d) Ca şi în alte cazuri (Ştefănescu, 2004), din raţiuni care ţin de 

factorii de amplificare a impactului, presa identifică naţiunea, poporul sau 

etnia cu conducătorul politic. 

Pentru a verifica afirmaţiile formulate în ipoteze, am surprins 

următoarele dimensiuni (categorii de analiză): „concepte”, „agenţi state / 

provincii 1 / organizaţii internaţionale)” şi „agenţi individuali (lideri / 

personaje politice sau militate)”. Pentru înregistrarea lor am folosit ca unitate 

de înregistrare cuvântul. Am consemnat numărul de apariţii al unităţilor de 

înregistrare în raport cu totalul articolelor analizate şi am determinat frecvenţa 

apariţiei lor pe articol. Cu cât valoarea acestui indice este mai mare, cu atât 

unitatea de înregistrare respectivă a fost mai des mediatizată. 

184 

Grila de analiză 

Grila completă a analizei de conţinut a cuprins 19 dimensiuni 

(categorii de analiză). Pentru 16 dintre acestea 2 , unitatea de înregistrare a 

fost tema iar pentru trei dimensiuni a fost cuvântul. În primul caz am 

consemnat dacă tema apare sau nu în articol iar în al doilea caz am numărat 

cuvintele avute în vedere. Pentru această parte a cercetării ne-am concentrat 

pe analiza dimensiunilor materializate în cuvinte-cheie, abordare care ne 

1 Prin cuvântul cheie provincie am desemnat entităţile administrativ-teritoriale care şi-au declarat 

unilateral independenţa dar nu sunt recunoscute ca state suverane, de sine stătătoate, decât de un 

număr limitat de ţări şi nu sunt acceptate în organizaţiile internaţionale . 

2 Analiza de „conţinut” a mediatizării războiului din Georgia mai cuprinde o parte calitativă, de 

„atitudine” a mediatizării şi o parte care ţine de practica jurnalistică, analiză făcută pe baza a 16 

dimensiuni (categorii de analiză) pentru care unitatea de înregistrare a fost tema (am consemnat 

prezenţa sau absenţa temei în articol): IV. „Actori-georgienii”, V. „Actori-separatiştii (oseţi şi/sau 

abhazi)”, VI. „Actori-ruşii”, VII. „Cauze”, VIII. „Definirea zonei de conflict”, IX. „Încadrare, 

contextualizare”, X. „Evaluare georgieni”, XI. „Evaluare separatişti”, XII. „Evaluare ruşi”, XIII. 

„Atitudine faţă de poziţia propriei ţări din care provine agenţia de presă”, XIV. „Stil”, XV. „Tipuri 

de surse de informare utilizate”, XVI. „Tipul sursei preluate”, XVII. „Tipul sursei media”, XVIII. 

„Utilizarea sursei (cât şi cum a preluat de la sursă)”, XIX. „Gen jurnalistic”.


permite surprinderea „cantitativă” a temelor analizate, măsura în care ele 

sunt sau nu mediatizate, dacă sunt folosite excesiv, rareori sau ignorate. 

Cele trei dimensiuni pentru care unitatea de înregistrare a fost 

cuvântul (acele cuvinte au fost numărate de fiecare dată când au fost folosite 

în text) sunt: 

I. „Concepte”, cu următoarele unităţi de înregistrare (cuvinte 

căutate şi numărate în text: 1. Război / conflict / confruntare / atac / 

agresiune / 2. agresor / ocupant / rebeli / separatişti / separatişti susţinuţi de 

Moscova (Rusia) 3. Genocid; 4. Masacru / măcel; 5. Crime / asasinate / 

atrocităţi / execuţii (inclusiv „crime de război” sau „crime în masă”); 6. 

Exod etnic; 7. Conflict interetnic; 8. Purificare / epurare etnică; 9. 

Catastrofă / tragedie umanitară; 10. Înscenare / capcană; 11. Terorism; 12. 

Deportaţi / refugiaţi / alungaţi; 13. Prizonieri; 14. Negocieri / negociatori; 

15. Morţi; 16. Răniţi; 17. Dispăruţi; 18. Distrugeri. 

II. „Agenţi” state, provincii 3 sau organizaţii internaţionale, cu 

următoarele unităţi de înregistrare: 1. ONU; 2. UE; 3. NATO; 4. Consiliul de 

Securitate; 5. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi; 6. OSCE; 7. 

UNOMIG; 8. Comunitatea internaţională; 9. Comitetul Internaţional de 

Cruce Roşie; 10. SUA; 11. Germania; 12. Franţa; 13. Marea Britanie; 14. 

Italia; 15. Georgia; 16. Federaţia Rusă; 17. Osetia; 18. Abhazia; 19. Kosovo. 

III. „Agenţi” individuali, lideri / personaje politice sau militare cu 

următoarele unităţi de înregistrare: 1. Mihail Saakaşvili; 2. Dmitri 

Medvedev; 3. Vladimir Putin; 4. Eduard Kokoitî; 5. Serghei Bagapş; 6. 

George W. Bush; 7. Condoleeza Rice; 8. Angela Merkel; 9. Nicolas 

Sarkozy; 10. Gordon Brown; 11. Ban Ki-moon; 12. Antonio Guterres; 13. 

Alexander Stubb; 14. Serghei Lavrov; 15. Bernard Kouchner; 16. Şota 

Utiaşvili; 17 Alexander Gruşko; 18. Viaceslav Borisov; 19. Dmitri Rogozin; 

20. Frank-Walter Steinmeier. 

Rezultatele analizei 

A) Concepte 

Analiza conceptelor care au zugrăvit tabloul confruntării armate din 

Georgia scoate la iveală o repartizare inegală a expresiilor „tari”, care urmăresc să 

sensibilizeze publicul consumator de informaţie, în raport cu cele mai puţin dure. 

Reuters a publicat, între 19 iulie şi 19 august 2008, 1337 de articole 

în care a utilizat conceptul dur „război” de 2694 de ori, în echilibru cu 

termenii consideraţi mai „soft” precum „conflict” sau confruntare care apar 

3 Cu acest cuvânt cheie am definit provinciile separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. 

185


de 2740 de ori, adică un indice apariţii / articol 4 de 2,01, respectiv, 2,05, 

pentru fiecare termen în parte. Cum cele trei cuvinte se referă la confruntare 

armată extremă, numărul mediu de apariţii urcă la 4,06 pe articol. Termenele 

atac, agresiune, agresor apar în medie de 0,66 de ori într-un articol, iar 

catastrofă, genocid, masacru, crime, atrocităţi, tragedii de circa 0,37 ori pe 

articol. Atunci când vorbesc despre sud-oseţi şi abhazi, articolele folosesc, 

expresiile „rebeli” – 326 de cazuri, „separatişti” – 916 cazuri şi, uneori, 

„separatişti susţinuţi de Moscova (Rusia) – 30 de utilizări. Frecvenţa medie 

a acestor termeni este de 0, 95, adică de aproape un cuvânt pe articol. Pentru 

a ilustra efectele războiului, materialele Reuters folosesc cuvintele morţi, 

răniţi, dispăruţi, refugiaţi, prizonieri, distrugeri. Acestea apar de 493 de ori, 

adică o medie de 0,16 pe articol. 

Rezultatele obţinute sunt prezentate sintetic în graficul de mai jos. 

186 

3000 

2500 

2000 

1500 

1000 

500 

0 

război 

conflict/ 

confruntare 

atac 

agresiune 

agresor 

Reuters AFP Agerpres Mediafax Rador 

Grafic 1. Concepte mai „dure” şi mai „soft” utilizate de agenţiile de presă 

pentru a caracteriza acţiunile de luptă din Georgia 

AFP se remarcă, înainte de toate, printr-o mediatizare relativ redusă 

a conflictului dintre Federaţia Rusă şi Georgia, agenţia franceză publicând 

în intervalul de referinţă, numai 56 de articole referitoare la confruntările 

din spaţiul caucazian. Se constată însă tendinţa de a da confruntării militare 

o tentă mai „acceptabilă” prin utilizarea disproporţionată a termenului 

4 Indicele apariţii / articol a fost calculat prin împărţirea numărului de apariţii ale unui termen la 

numărul de articole referitoare la confruntarea armată din Georgia publicat de agenţie.


„război” (de numai 35 de ori) faţă de „confruntare” sau „conflict” (222 de 

utilizări). Luate împreună cele trei expresii se întâlnesc de 257 de ori şi 

înregistrează o frecvenţă medie de 4,59 utilizări într-un articol, valoare mai 

mare decât cea consemnată la Reuters. Cuvintele „atac”, „agresiune”, 

„agresor” apar de 23 de ori, adică de 0,41 de ori într-un articol. Expresiile 

care definesc cele două provincii segregaţioniste şi pe cetăţenii lor drept 

„rebeli” apar în 5 cazuri şi drept „separatişti” – în 52 de cazuri, pe 

ansamblul articolelor referitoare la temă rezultând o frecvenţă medie de 

1,02. Şi aici se observă prezenţa termenilor foarte duri precum: „catastrofă”, 

„genocid”, „masacru”, „crime”, „atrocităţi” şi „tragedii” care apar de 16 ori, 

media apariţiei acestor cuvinte fiind de 0,28 pe articol, indice mai mare 

decât la Reuters. Primele articole despre situaţia din Georgia surprinse în 

intervalul de cercetare datează din 25 iulie şi 3 august şi se referă la 

conferinţa de presă susţinută de Subsecretarul de stat american, Matthew 

Bryza, respectiv, la avertismentul Moscovei cu privire la premizele unui 

conflict major ca urmare a exploziilor de la 1 august care uciseseră şase 

persoane în Osetia de Sud. 

Rezultatele cercetării sunt prezentate sintetic în tabelul şi graficul 

de mai jos. 

140 

120 

100 

80 

60 

40 

20 

0 


Grafic 2. Concepte dure care descriu efectele 

acţiunilor din teatrul de operaţii 

catastrofă umanitară 

genocid 

purificare etnică 

masacru/ masacre 

teribile 

crime/ împotriva 

umanităţii/ de război 

atrocităţi 

tragedie/tragic 

Agenţiile de presă din România supuse observaţiei au fost: Agerpres, 

Mediafax şi Rador. 

187


Agenţia Naţională de Presă Agerpres, a publicat în intervalul 19 iulie 

– 19 august 1072 de articole referitoare la confruntarea armată din Georgia. 

În cuprinsul acestora, cuvintele „război” şi „conflict/confruntare” apar de 

1183 de ori; media apariţiei acestor termeni într-un articol fiind de 1,1 ori. Şi 

aici există însă o asimetrie a utilizării termenilor. În timp ce expresia „război” 

este întâlnită de 254 de ori, „conflict” şi „confruntare” apar de 929 de ori, de 

aproape 4 ori mai des. Cuvintele „atac”, „agresiune”, „agresor” apar de 439 

de ori, adică de 0,41 ori/articol. Termenii foarte duri precum: „catastrofă”, 

„genocid”, „masacru”, „crime”, „atrocităţi” şi „tragedii” sunt prezenţi de 172 

de ori, înregistrând o medie de 0,16 într-un articol. Atunci când vorbesc 

despre sud-oseţi şi abhazi, articolele folosesc, expresiile „rebeli” – 17 de ori şi 

„separatişti” – în 616 cazuri. Frecvenţa medie a apariţiei termenilor într-un 

articol este de 0,6 –semnificativ mai mică decât la cele două agenţii de presă 

occidentale. Cuvintele „morţi”, „răniţi”, „dispăruţi”, „refugiaţi”, „prizonieri”, 

„distrugeri” cu care Agerpres descrie efectele războiului, apar de 365 de ori. 

Raportat la numărul total de articole dedicate acestui subiect, rezultă o 

frecvenţă medie de 0,34 ori într-un articol. 

Rezultatele cercetării sunt prezentate sintetic în graficul de mai jos. 

188 

100% 

80% 

60% 

40% 

20% 

0% 


prizonieri 

refugiaţi 

dispăruţi 

răniţi 

morţi 

Grafic 3. Ponderea conceptelor care ilustrează 

pierderile umane în ştirile fiecărei agenţii 

Mediafax, a doua agenţie de presă din România a publicat în perioada 

de referinţă cu aproape 26 la sută mai multe articole decât Agerpres, adică 

1449. Materialele publicate de Mediafax au folosit cuvintele „război” şi 

„conflict / confruntare” de 1825 de ori realizând o medie de 1,26 de apariţii 

pe articol. Şi aici, însă, ca şi la AFP şi Agerpres, cuvintele „conflict /


confruntare” sunt de trei ori şi jumătate mai utilizate decât „război” 

(1093/315). Aparţinând aceleiaşi categorii de expresii „dure”, cuvintele 

„atac”, „agresiune”, „agresor” apar de 794 de ori. Media apariţiei acestor 

termeni se apropie de 0,55/ articol. Termenii „rebel” şi „separatist” apar de 

35, respectiv, de 1002 ori. De aici rezultă o medie de aproape un cuvânt pe 

articol (0,99). Agenţia Mediafax foloseşte şi ea expresiile „morţi”, „răniţi”, 

„dispăruţi”, „refugiaţi”, „prizonieri”, „distrugeri” pentru a descrie efectele 

confruntărilor militare din Georgia. În conţinutul articolelor, acestea apar de 

711 ori, ceea ce corespunde unei medii de 0,5 termeni într-un articol. 

Rador, agenţia de monitorizare a presei interne şi internaţionale 

din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, a publicat, în intervalul 

19 iulie – 19 august 2008, 386 de ştiri referitoare la războiul din Georgia. 

Numărul semnificativ mai mic decât al celorlalte agenţii de presă este 

explicat prin obiectivul agenţiei de a furniza beneficiarilor cele mai noi 

informaţii, comentariile proprii şi materialele de sinteză fiind realizate 

numai la cerere, fără o distribuţie în reţea. Şi la agenţia Rador constatăm 

aceeaşi tendinţă de a diminua gravitatea confruntării militare prin utilizarea 

de 4 ori mai rară a termenului de „război” (101 ori) faţă de cel de „conflict / 

confruntare” (429 de utilizări), împreună întâlnite de 530 de ori. Frecvenţa 

de utilizare pe articol este de 1,37 de prezenţe pe articol. Expresiile „dure” 

precum „atac”, „agresiune”, „agresor” apar în articole de 272 de ori, cu o 

frecvenţă de apariţie pe articol de 0,7. În perioada de referinţă, agenţia 

Rador foloseşte termenul „rebel” de 5 ori şi pe cel de „separatist” de 169 de 

ori, rezultând o frecvenţă medie de 0,45 de cuvinte pe articol. Expresiile 

„morţi”, „răniţi”, „dispăruţi”, „refugiaţi”, „prizonieri”, „distrugeri” pentru 

a descrie efectele confruntărilor militare apar de 378 de ori., cu o medie 

de 0,98 de prezenţe pe articol. 

B) „Agenţi state, provincii sau organizaţii internaţionale” 

Cei mai mediatizaţi „Agenţi state, provincii sau organizaţii 

internaţionale” în legătură cu războiul din Georgia au fost, după cum era de 

aşteptat, în primul rând, statele direct implicate în conflict: Georgia şi Rusia, 

urmate de Osetia de Sud, Statele Unite şi Abhazia şi abia apoi de 

organizaţiile internaţionale NATO, UE, ONU şi OSCE. De remarcat este şi 

numele Kosovo la care fac trimitere toate agenţiile de presă. 

a) Georgia apare în articolele Reuters cu o frecvenţă de 9,98 cuvinte pe 

articol; AFP – frecvenţă 10,54 ori / articol, Agerpres – frecvenţă 3,1 ori / 

articol; Mediafax – frecvenţă 3,8 ori / articol şi Rador – frecvenţă 3,78 ori / 

189


articol, ceea ce relevă o diferenţă substanţială de mediatizare între agenţiile 

de presă internaţionale şi cele naţionale. 

b) Rusia, pe Reuters – frecvenţă 7,55 ori / articol; AFP – frecvenţă 

5,7 ori / articol, valori semnificativ mai mari faţă de cele înregistrate la 

agenţiile naţionale de presă: Agerpres – frecvenţă 1,9 ori / articol, Mediafax 

– frecvenţă 1,6 ori / articol şi Rador – frecvenţă 2,55 ori / articol. 

c) Osetia de Sud, pe Reuters – frecvenţă 0,2 ori / articol; AFP – 

frecvenţă 2,8 ori / articol; Agerpres – frecvenţă 1,2 ori / articol; Mediafax – 

frecvenţă 1,5 ori / articol şi Rador – frecvenţă 1,8 ori / articol. 

d) SUA, pe Reuters – frecvenţă o apariţie pe articol; AFP – frecvenţă 

0,5 ori / articol; Agerpres – frecvenţă 0,6 ori / articol; Mediafax – frecvenţă 

0,3 ori / articol şi Rador – frecvenţă 0,6 ori / articol. 

e) Kosovo apare în articolele agenţiei Reuters de 39 de ori, în ştirile 

AFP de numai 3 ori, dar mult mai des la agenţiile de presă româneşti: 

de 63 de ori la Agerpres, de 51 de ori la Mediafax şi de 27 de ori la Rador. 

190 

14000 

12000 

10000 

8000 

6000 

4000 

2000 

0 

Reuters 

AFP 

Agerpres Mediafax 

Rador 

SUA 

Kosovo 

Abhazia 

Osetia 

Rusia 

Georgia 

Grafic 4. Prezenţa agenţilor state şi provincii în articolele agenţiilor de presă 

în timpul războiului din Georgia 

f) NATO, pe Reuters – frecvenţă 0,5 ori / articol; AFP – frecvenţă 

1,9 ori / articol; Agerpres – frecvenţă 0,5 ori / articol; Mediafax – frecvenţă 

0,5 ori / articol şi Rador – frecvenţă 0,4 ori / articol.


Tot în această categorie se mai observă o foarte redusă mediatizare 

a Curţii Internaţionale de Justiţie, a Comitetului Internaţional de Cruce 

Roşie, precum şi a Misiunii de Observare a ONU 5 în Georgia – UNOMIG – 

care apare de doar cinci ori pe Reuters şi numai o dată pe Agerpres. 

Grafic 5. Prezenţa actorilor organizaţii internaţionale 

în informaţiile agenţiilor de presă. 

C) „Agenţii individuali – personaje / lideri politici sau militari” 

Cei mai mediatizaţi agenţi individuali sunt preşedinţii Georgiei – 

Mihail Saakaşvili, Federaţiei Ruse – Dmitri Medvedev şi SUA – George W. 

Bush. În comparaţie cu aceştia, un număr înjumătăţit de apariţii înregistrează 

premierul Vladimir Putin, Secretarul de Stat Condoleeza Rice, preşedintele 

Nicolas Sarkozy (care deţinea la acel moment şi funcţia de preşedinte în 

exerciţiu al UE). Interesant de remarcat este faptul că, exceptând UE, liderii 

organizaţiilor internaţionale precum Secretarul General ONU, Ban Ki-moon, 

Înaltul Reprezentant ONU pentru Refugiaţi, Antonio Guterres, sau 

preşedintele în exerciţiu al OSCE, Alexander Stubb, înregistrează un număr 

foarte mic de mediatizări inducând impresia unei slabe implicări a lor şi a 

unei forţe foarte reduse a organizaţiilor pe care aceşti actori le reprezintă. 

Unele excepţii de la această regulă sunt semnalate la AFP care acordă 

o atenţie la fel de mare preşedintelui georgian şi celui francez, liderului 

de la Kremlin şi şefului diplomaţiei americane. 

5 Misiunea UE în Georgia a fost activată la 1 octombrie 2008, după expirarea intervalului 

de studiu. 

191


Ca o caracteristică generală, constatăm că „agenţii individuali” sunt 

mult mai puţin mediatizaţi în comparaţie cu „agenţii state sau organizaţii 

internaţionale”. Nici un nume nu ajunge la o apariţie pe articol. Saakaşvili 

apare de 0,8 ori / articol în Reuters, de 0,6 ori / articol în AFP, de 0,4 ori / 

articol în Agerpres şi Mediafax şi de 0,7 ori / articol în Rador. La polul opus, 

Guterres apare de 0,01 ori / articol Reuters, de 4 ori la o sută de articole în 

AFP, dar o singură dată în mai mult de 1000 de articole Agerpres! 

192 

4500 

4000 

3500 

3000 

2500 

2000 

1500 

1000 

500 

0 


Stubb 

Guterres 

Sarkozy 

Merkel 

Condoleeza Rice 

Bush 

Serghei Bagapş 

Eduard Kokoitî 

Putin 

Medvedev 

Saakaşvili 

Grafic 6. Gradul de implicare şi importanţa dată de presă 

agenţilor individuali (selecţiuni). 

Sursele ruseşti, ne-au interesat în măsura în care au fost preluate de 

marile agenţii de presă dar şi de agenţiile locale (româneşti). 

Interfax, a publicat informaţii şi articole citate de 205 ori de Reuters, 

dar de numai 3 ori de AFP. De altfel, Interfax este singura agenţie rusă de 

presă citată de Agenţia Franceză de Presă. Agenţiile româneşti, o preiau 

de 261 de ori – Mediafax, de 131 de ori – Agerpres, şi de 18 ori – agenţia 

Rador. Prelucrate sau citate integral, informaţiile publicate de Interfax 

în intervalul 19 iulie-19 august au fost dezvoltate în 622 de articole 

ale agenţiilor internaţionale. 

Ria Novosti, în intervalul de referinţă, este citată de 34 de ori de 

Reuters, de 122 de ori de Mediafax, de 57 de ori de Agerpres şi de 18 ori 

de Rador. Cele 231 de articole rezultate au constituit „materia primă” pentru


majoritatea covârşitoare a mijloacelor de informare în masă internaţionale şi 

locale care au dorit să prezinte şi perspectiva rusească a evenimentelor. 

Interesant de semnalat că AFP nu face nici o referinţă la agenţia Ria Novosti. 

Itar-Tass, este preluată de Reuters de 32 de ori, iar de agenţiile 

româneşti: de 47 de ori de Rador, de 45 de ori de Mediafax şi de 14 ori de 

Agerpres. Interesant de semnalat ni se pare ştirea publicată de această 

agenţie de presă potrivit căreaia sâmbătă (19 iulie 2008) dimineaţă, în zona 

conflictului georgiano-abhaz, a fost atacat armat un post georgian de poliţie 

situat în apropierea localităţii Şamgon din raionul Zugdidsk, controlat de 

partea georgiană, în imediata apropiere a raionului Galsk din Abhazia. 

Îl cităm parţial pentru că este una dintre puţinele surse de informare care fac 

credibilă afirmaţia că reacţia deosebit de dură a Georgiei a fost „provocată” 

(Filipescu, 2008) de Moscova. „După cum au anunţat surse din cadrul 

organelor de ordine ale raionului Zugdidsk, "membri unei formaţiuni 

armate abhaze din raionul Galsk au deschis focul asupra postului de poliţie 

georgian, situat în apropierea localităţii Şamgon.” 6 

Regnum a fost citată de 12 ori de agenţia de monitorizare a presei 

Rador şi de două ori de Agenţia Mediafax. 

Echo Mosskvî; 1 

BBC; 15 

RIA Novosti; 34 

CNN; 39 

Interfax; 205 

Itar-Tass; 32 

Reuters 

Grafic 7. Repartiţia celor 326 de informaţii preluate de Reuters de la surse străine în 

ansamblul celor 1337 de articole publicate în intervalul de referinţă. 

6 În zona conflictului georgiano-abhaz a fost atacat armat un post georgian de poliţie, 

publicat de ITAR-TASS la 20 iulie 2008. 

193


Alte surse sporadice din spaţiul rusesc: preluate de agenţiile de 

presă studiate sunt posturile Radio Rossia, Echo Moskvî, publicaţiile 

Kommersant, Vremea Novosti şi Forum. Din aceste surse, demn de 

semnalat ni se pare ştirea transmisă de postul de radio Echo Moskvî, la 22 

iulie 2008: „Reprezentantul permanent al Georgiei la ONU, Irakli Alasania, 

a declarat că participanţii la şedinţă [CS al ONU, n.n.] au condamnat 

agresiunea militară desfăşurată în ultima perioadă împotriva Georgiei. De 

asemenea, potrivit afirmaţiilor lui, majoritatea membrilor CS al ONU au 

condamnat violarea spaţiului aerian georgian. Este vorba de zborurile 

efectuate, la începutul lunii iulie, de avioane militare ruse deasupra zonei 

conflictului georgiano-oset. Reprezentantul permanent al SUA pe lângă 

ONU, Zalmay Khalilzad, a declarat că Washingtonul a calificat aceste 

zboruri ca o încălcare a dreptului internaţional. La rândul său, 

reprezentantul permanent al Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a chemat încă 

înaintea începerii şedinţei CS al ONU la soluţionarea problemelor pe cale 

paşnică. Amintim că, potrivit unor funcţionari ruşi, zborurile deasupra 

zonei de conflict au fost efectuate cu scopul de a nu permite dezvoltarea 

situaţiei după un scenariu violent.” (www.echo.msk.ru). 

Din analiza efectuată rezultă că, spre deosebire de celelalte 

confruntări militare din ultimii douăzeci de ani, războiul din Georgia s-a 

bucurat de o foarte slabă pregătire de presă. Numai 238 de materiale au fost 

difuzate în aproape trei săptămâni: 57 de articole publicate de Reuters, 3 – 

de AFP, 66 – de Agerpres, 79 – de Mediafax şi 33 – de Rador. Dintre 

trăsăturile articolelor publicate de Reuters mai observăm, pe lângă raritatea 

acestora până la declanşarea operaţiunilor în noaptea de 7 spre 8 august, 

ştirea publicată la 18 iulie, care vorbea despre eşecul planului propus de 

Germania pentru dezamorsarea tensiunii dintre Georgia şi regiunile sale 

separatiste, prin respingerea lui de către Abhazia. Abia o săptămână mai 

târziu, într-un interviu pentru Reuters vorbind despre vizita sa la Tbilisi, 

Subsecretarul de stat american, Matthew Bryza, anunţa că în loc să se 

atenueze, starea de tensiune în regiune se agravează. 

Numărul mai mare de articole difuzate de agenţiile de presă locale 

(româneşti) poate fi explicat prin interesul special pentru o zonă de conflict 

îngheţat aflată în apropierea României şi prin similitudinile pe care acest 

194


conflict le are cu cel din Transnistria. Aici mai trebuie relevat că majoritatea 

informaţiilor din perioada premergătoare declanşării confruntărilor armate 

au ca sursă primară de informaţii agenţiile de presă şi media ruse. De 

exemplu, 28 dintre articolele puse la dispoziţie de Rador provin de la 

agenţiile de presă ruse, Reuters citează aceleaşi surse de 24 de ori, Agerpres 

de 18 ori şi Mediafax face 90 de referiri la sursele de informaţie din 

Federaţia Rusă. 

Deşi selectate cu mare atenţie şi cu toate măsurile de verificare a 

informaţiilor preluate din presa rusă, prima imagine a „Războiului de 5 zile” 

creată de media internaţională a fost aceea a unui lider nesăbuit, care târăşte 

micul său stat în război cu propria naţiune şi cu colosul rus. Având lecţia 

învăţată din conflictul din Kosovo, şi demonizându-l pe Saakaşvili, 

mijloacele de informare în masă ruse au reuşit, în primă fază, să 

credibilizeze scenariul unui război interetnic pus la cale de un „Miloşevici 

local” între georgieni, pe de-o parte, şi sud-oseţi şi abhazi, pe de altă parte. 

Manevra a reuşit pentru că, până la 1 august 2008, atenţia comunităţii 

internaţionale rămăsese inerţial îndreptată spre Kosovo (a cărei 

independenţă de Serbia declarată unilateral nu este nici acum recunoscută de 

toţi membrii ONU). În condiţiile în care, în majoritatea lor, reporterii de 

„război” erau concentraţi încă în spaţiul balcanic, nevoia de informaţii din 

Georgia a fost acoperită de sursele ruseşti. Abia după această dată, marile 

trusturi de presă şi-au trimis corespondenţii în noua zonă de conflict deschis. 

Deja situaţia se agravase irevocabil, evenimentele se succedau cu 

repeziciune şi analiza lucidă era greu de făcut. Absenţa presei internaţionale 

şi a unor observatori neutri în perioada premergătoare şi-a pus amprenta 

asupra înţelegerii corecte a evenimentelor şi, în ultimă instanţă, asupra 

desluşirii cauzelor reale ale declanşării războiului. Oricât de mari ar fi fost 

sacrificiile jurnaliştilor georgieni, fără sprijinul mass-media internaţionale 

eclipsarea fie şi parţială a acelei prime imagini ar fi fost greu de realizat şi 

comunitatea internaţională ar fi rămas convinsă de lipsa de discernământ a 

preşedintelui Saakaşvili fără a lua o clipă în calcul abilitatea strategilor de la 

Moscova în utilizarea mijloacelor de informare în masă şi dezechilibrul 

evident de forţe din teren. 

195


196 

Bibliografie 

1. Baldwin, C. & Cutler, D., 8 august, 2008, GEORGIA- 

OSSETIA/CHRONOLOGY – Conflict between Georgia and South Ossetia, Reuters. 

Disponibil la http://uk.reuters.com/article/idUKL857385920080808 (cu titlul TIMELINE 

- Conflict between Georgia and South Ossetia; http://www.mediafax. 

ro/externe/cronologie-conflictul-dintre-georgia-si-osetia-de-sud-2873042 (cu titlul 

Cronologie: Conflictul dintre Georgia şi Osetia de Sud, Mediafax) 

2. Bedwell, H. & Nicholson, A., 15 iulie 2008, Russia, Georgia Begin 

War Games as Tensions Escalate, Bloomberg. Disponibil la 

http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601095&sid=a. 

mv7C.Q97s4&refer=east_europe. 

3. Cliveti, M. (dep.), Glăvan, Ş. (dep.), 15 octombrie 2008, Informare 

privind participarea la partea a patra a sesiunii Ordinare a APCE – Dezbatere de 

urgenţă privind „Consecinţele războiului dintre Georgia şi Rusia, Strasbourg, 

29 septembrie – 3 octombrie 2008, prezentată în Camera deputaţilor. 

4. Filipescu, N., 2 decembrie 2008, Consecinţele războiului din Georgia, 

revista 22. Disponibil la: http://www.revista22.ro/consecintele-razboiului-dingeorgia-5142.html. 

5. Gândul, 4 aprilie 2008, Bush către Putin: Războiul Rece s-a încheiat. 

6. Gavrilă, G. (2008). Implicaţiile conflictului din Georgia asupra 

securităţii în regiunea Mării Negre, publicat în Politici şi strategii în gestionarea 

conflictualităţii, Sesiunea Anuală de Comunicări Ştiinţifice cu Participare 

Internaţională a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 20-21 

Noiembrie 2008, Bucureşti, Editura UNAp, VOL. 5, Despre orizontala şi verticala 

securităţii, 2008, pp. 9-16. 

7. Ştefănescu, S., 2004, Media şi conflictele. Bucureşti: Editura Tritonic. 

8. www.echo.msk.ru, 22 iulie 2008, La iniţiativa părţii georgiene a avut 

loc o nouă şedinţă a CS al ONU, difuzat de Echo Moskvî, ora 19:00. 

9. www.zf.ro/politica/politica-externa/rusia-crede-ca-un-razboi-intre-georgiasi-osetia-este-iminent-3177430/.


O viziune strategică a securităţii mediului în era globalizării 

Ana Ligia LEAUA 

Asistent universitar, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” 

e-mail: leaualigia@gmail.com 

Abstract 

Environmental change is global; no part of the world is spared and we 

have to face change now; ignoring the challenge is not an option if our children 

are to thrive. In an increasingly connected world, security is more than just the 

absence of war; it depends on diverse, but linked – indeed, often competing - 

factors such as political, social, economic, and environmental interests. 

Environmental degradation may destabilize societies by reducing economic 

opportunity. Environment is thus central to modern security and the question for 

policymakers is how, in practical terms, to align these diverse interests. 

Environmental security is therefore the ability of individuals to avoid or adapt to 

environmental change so that things that are important to their well-being are not 

substantially negatively affected. 

Keywords: environment, degradation, security, risks, threat, intelligence, 

challenge, policymakers, needs, violent conflicts. 

1. Mediul de securitate actual - teoria complexităţii, teoria haosului 

Domeniul principal de interes pentru oamenii politici şi oamenii de 

ştiinţă l-a reprezentat capacităţile militare pe care statele ar trebui să le 

dezvolte pentru a face faţă ameninţărilor la care sunt supuse. În ultimul 

rând, această concepţie despre securitate a fost criticată din cauza naturii 

sale etnocentrice 1 (influenţată cultural) şi a caracterului prea restrâns. 

În schimb, un număr important de autori contemporani au promovat 

1 Conform lui Walker Conner, în „Ethnonationalism: the Quest for understanding”, apărută 

la Princeton University Press, NJ, 1994, etnocentrismul este o consecinţă a 

etnonaţionalismului, adică credinţa că faptul de a aparţine unei anumite naţionalităţi conferă 

o stare de superioritate faţă de membrii altor naţionalităţi, considerate inferioare. 

Etnocentrismul „hrăneşte”, în mod incontestabil, conflictele interetnice 

197


o concepţie asupra securităţii, extinsă peste limitele tradiţionale ale 

securităţii naţionale, în sensul strict al termenului, concepţie ce include un 

set de alte consideraţii. Barry Buzan 2 ridică probleme importante şi 

interesante despre măsura în care consideraţiile de securitate internaţională 

şi naţională pot fi compatibile şi dacă statele, dată fiind natura sistemului 

internaţional, sunt capabile să gândească în termeni globali, favorabili unei 

cooperări internaţionale mult mai largi. Secolul al XXI-lea deschide o nouă 

perspectivă în politica internaţională în care securitatea şi, implicit, 

competiţia pentru dobândirea unui loc în ierarhia puterilor mondiale devine 

tot mai stringentă atât pentru ocuparea unei poziţii centrale în determinarea 

evoluţiei lumii cât şi pentru stabilirea noii ordini internaţionale. Nici o 

instituţie statală ori multistatală de astăzi nu este pregătită şi structurată 

pentru a fi eficientă în gestionarea unor fenomene atât de actuale precum 

progresiva ciocnire între valorile civilizaţiilor, diferenţele mari, la nivel 

global privind calitatea vieţii, insuficienţa resurselor vitale precum cele 

energetice, (iar, la un orizont nu prea îndepărtat, cele legate de apa şi 

alimente), manifestarea unor grave probleme de mediu, şi accentuarea 

fenomenelor migraţioniste etc. Toate acestea generează riscuri noi, 

complexe şi multidimensionale, pentru a căror gestionare statele, chiar şi 

cele mai puternice, sunt depăşite, iar organizaţiile internaţionale nu dispun 

de mecanisme eficiente. Astăzi, în percepţia publică, deplasările de trupe 

care, altădată, alertau toate instituţiile politice şi militare sunt percepute a fi 

mai puţin îngrijorătoare decât preţul petrolului şi evoluţia cursului dolarului, 

accesul la resursele de hidrocarburi are o rezonanţă politică mai mare decât 

armele performante, problemele de mediu şi schimbările climatice au 

depăşit faza soluţiilor locale, iar descurajarea nucleară pare a nu mai avea 

atâta relevanţă faţă de manifestările unui adversar numit terorism. 

De aceea, mediul de securitate este dependent, mai mult decât oricând, 

de ineficienţa acelor acţiuni şi măsuri iniţiate de state şi organizaţii 

internaţionale, mai curând pentru a reda măreţia de altădată a statului 

2 Şcoală academică de gândire privind relaţiile internaţionale, reprezentată de teoreticienii 

Barry Buran, Ole Waever şi Jaap de Wilde, şi care pune accentul pe aspectele sociale ale 

securităţii. Majoritatea teoreticienilor securităţii ai acestei şcoli sunt membri ai Institutului 

de Cercetare a Păcii din Copenhaga, iar cartea cea mai reprezentativă este „Popoarele, 

statele şi teama: problema securităţii naţionale în relaţiile internaţionale”, semnată de către 

teoreticienii Barry Buran, Ole Waever şi Jaap de Wilde. 

198


în competiţia sa cu actorii nonstatali a căror influenţă politică este în creştere, 

decât să se constituie în soluţii. Această perspectivă se observă cel mai 

evident în relaţiile de putere la nivel global sau chiar în manifestarea puterii, 

în general, ca realitate politică continuă a lumii, ca „şansă a unui actor politic 

de a-şi impune voinţa sa altui actor politic” 3 , cum a denumit-o Max Weber 4 . 

În încercarea de a creiona caracteristicile mediului de securitate 

actual, am pornit în această analiză de la corelaţia existentă între teoria 

complexităţii 5 , a haosului şi conceptul de securitate. Astfel, am abordat 

lucrările lui Ilya Prigogine 6 , “The End of Certainty, Time, Chaos, and the 

New Laws of Nature”,1997 şi Order Out of Chaos: Man’s new Dialogue 

with nature, 1984. În opinia lui Ilya Prigogine complexitatea este 

nondeterministă şi nu oferă nici o cale de predicţie exactă a stării viitoare a 

sistemului. Teoria complexităţii ar studia un domeniu între determinism şi 

întâmplare, care mai este numit şi „marginea haosului”. Prin urmare, 

principala diferenţă dintre sistemele haotice şi cele complexe constă în 

istoria acestora, întrucât sistemele haotice nu se bazează pe istoria lor în 

măsura în care o fac sistemele complexe. Comportamentul haotic împinge 

un sistem echilibrat într-o ordine haotică, iar, pe de altă parte, sistemele 

complexe evoluează departe de starea de echilibru, la marginea haosului. 

Acestea evoluează într-o stare critică, construită dintr-o istorie de 

evenimente imprevizibile şi neaşteptate. Într-un anumit sens, sistemele 

haotice pot fi percepute asemeni unui subset al sistemelor complexe ce se 

disting, în principal, prin absenţa dependenţei istorice. 

3 

Max Weber, Wirtschaft und Geselschaft. Grunddriss der Verstehen den Soziologie, Verlog 

Mohr, Tulingen, 1972, p. 35. 

4 

Sociolog şi economist german, Max Weber (21.04.1864 – 14.06.1920) este, împreună cu 

Vifredo Pareto, Emile Durkheim, Georg Simmel şi Karl Marx, unul din fondatorii 

sociologiei moderne, ocupându-se, cu precădere, de studiul sociologiei religiilor şi a 

guvernului. În lucrarea sa „Politica drept vocaţie”, Weber defineşte statul drept o entitate ce 

posedă monopolul asupra folosirii legitime a forţei. 

5 

Începând cu secolul trecut au fost testate mai multe modele matematice pentru 

fundamentarea teoretică a câtorva discipline umane: cibernetica, teoria catastrofelor, teoria 

haosului, teoria sistemelor complexe, însă, în prezent, sistemele complexe constituie subiect 

de cercetare pentru o mare varietate de ştiinţe şi metode de practici profesionale, utilizate 

inclusiv în analiza securităţii. 

6 

Laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1997 şi membru al Academiei Române, 

Ilya Prigogine (25.01.1917-28.05.2003) este chimist şi fizician belgian, care a dezvoltat 

teoria potrivit căreia ştiinţa clasică considera fenomenele drept determinate şi reversibile, 

ceea ce este în contradicţie cu experienţa cotidiană. 

199


Studiile lui Ilya Prigogine îşi au originea în lucrările 

matematicianului francez Jules Henri Poincaré 7 , în opinia căruia haosul 

este perceput de acesta nu ca o absenţă a ordinii, ci asemeni unui sistem de 

informaţii extrem de complicat. Totuşi, o distincţie importantă între haos şi 

complexitate este aceea că haosul rămâne determinist. Altfel spus, având o 

cunoaştere perfectă a condiţiilor iniţiale şi a contextului unei acţiuni, cursul 

acestei acţiuni poate fi prezis. 

Printre promotorii acestor teorii putem aminti pe James N. 

Rosenau 8 , care a studiat evoluţia mediului internaţional de securitate, 

înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii, 

concluzia acestuia fiind că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, 

a multiplelor contradicţii: 

o sistemul internaţional este nu mai puţin dominant, dar mai puternic; 

o statele se transformă, dar nu dispar; 

o suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; 

o graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un 

grad crescut de porozitate. 

Alvin M. Saperstein 9 susţine, în studiul „Complexitate, haos şi politica 

de securitate naţională: metafore sau instrumente?”, că interacţiunile dintre 

statele-naţiune, inclusiv războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, 

ce sunt studiate în cadrul fizicii. 

Potrivit lui D. Colander 10 , studiul complexităţii este opusul studiului 

haosului. Complexitatea se referă la felul în care un număr mare de seturi 

7 Matematician, fizician şi filozof francez al secolului al XIX-lea, Jules Henri Poincaré este 

fondatorul teoriei haosului şi precursorul major al teoriei relativităţii restrânse, fiind unul 

din ultimii mari savanţi universali din domeniul matematicilor 

8 Profesor la catedra de relaţii internaţionale din cadrul Universităţii George Washington şi 

fost preşedinte al Asociaţiei de Studii Internaţionale, James N. Rosenau şi-a concentrat 

activitatea didactică asupra dinamicii politicii mondiale, fiind printre primii care au aplicat, 

în ştiinţele politice şi relaţiile internaţionale, teoria complexităţii, sistem interdisciplinar de 

analiză originar din ştiinţele exacte. Potrivit revistei „Foreign Policy”, James Rosenau a fost 

desemnat drept unul din cei mai influenţi savanţi în domeniul afacerilor internaţionale 

9 Profesor de fizică şi membru al Centrului pentru Studii privind Pacea şi Conflictul din 

cadrul Waine State University, al Societăţii Americane de Fizică şi al Asociaţiei Americane 

pentru Progresul Ştiinţei, Alvin M. Saperstein a publicat o serie de cărţi şi articole legate de 

fizică, mediul înconjurător, strategii şi tactici militare, controlul armelor şi modelarea 

dinamică a relaţiilor internaţionale 

10 David Colander (născut în 1947) este profesor de economie la Middlebury College, fiind 

cunoscut pentru studiile sale de economie şi sociologie. Autor al cărţii ”The Making of an 

Economist”, D. Colander şi-a concentrat eforturile asupra teoriei complexităţii şi a aplicării 

acesteia în politicile economice 

200


de relaţii foarte complicate şi dinamice pot genera modele comportamentale 

simple, pe când comportamentul haotic, în sensul haosului determinist, este 

rezultatul unui număr relativ mic de interacţiuni neliniare. 

În centrul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care 

caracterizează familiile, comunităţile, ţările şi sistemul global se bazează 

pe contradicţii, ambiguităţi şi incertitudini. Cu toate că această abordare 

a studiului securităţii este deosebit de interesantă, până în prezent nu a fost 

făcută publică o metodologie clară de analiză. 

Într-adevăr, lumea este caracterizată de contradicţii şi incertitudini, 

însă scopul paradigmelor lineare existente nu este unul radical reducţionist, 

ci doar pentru a simplifica complexitatea în vederea înţelegerii sale. Astfel, 

teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii 

sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate 

măsurării unei lumi neregulate (de exemplu statistica). 

Sistemele nonlineare au următoarele caracteristici: 

o intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale; 

o întregul nu este egal din punct de vedere cantitativ cu suma părţilor 

sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile 

elementelor componente; 

o înlănţuirea cauză-efect nu este evidentă; 

o fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul 

graniţelor proprii, se autoorganizează. 

Întrucât în contexte de cercetare diferite, sistemele complexe sunt 

definite pe baza atributelor diferite, cele mai importante probleme legate de 

sistemele complexe sunt cele vizând dificultăţile cu formalizarea modelelor şi 

simularea acestora. Având în vedere că toate sistemele complexe au multe 

componente interconectate, ştiinţa reţelelor şi teoria reţelelor sunt aspecte 

importante în studiul sistemelor complexe. Aceste studii caută să descopere în 

primul rând felul în care relaţiile dintre părţi dau naştere comportamentului 

colectiv al sistemului şi felul în care sistemul interacţionează şi formează 

relaţii cu mediul său înconjurător. Însă un consens în privinţa unei singure 

definiţii universale a sistemelor complexe încă nu există. 

2. Globalizarea/glocalitatea - factori catalizatori în configurarea 

agendei de securitate 

Tendinţele mediului de securitate se manifestă în condiţiile accentuării 

globalizării, „un proces deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor 

dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor 

201


transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, 

politice, militare, sociale şi culturale” 11 . 

Thomas L. Friedman susţinea, în anul 2007, că „în sistemul 

globalizării, veţi găsi, deopotrivă, conflictul civilizaţiilor şi omogenizarea 

civilizaţiilor, catastrofe ale mediului înconjurător şi acţiuni uluitoare de 

salvare a acestuia, triumful capitalismului liber, al pieţei libere şi o 

împotrivire acerbă la adresa lor, perpetuarea statelor naţionale şi apariţia 

unor actori nestatali cu o putere enormă” 12 . Interdependenţa dintre ţări a 

crescut şi, prin urmare, conjunctura internaţională determină tot mai mult 

conjunctura naţională. Provocarea acestei ere a globalizării atât pentru ţări, 

cât şi pentru indivizi constă în a găsi un echilibru echitabil între conservarea 

spiritului de identitate şi de comunitate, a sentimentului de „acasă” şi 

respectarea regulilor pentru a putea supravieţui în sistemul globalizării. 

Complexitatea mediului de securitate, rezultată ca efect al proceselor 

de globalizare, precum şi al altor procese, cu accentuarea decalajelor 

economice şi tehnologice, a generat şi continuă să genereze noi riscuri şi 

ameninţări. În momentul de faţă asistăm la o amplificare şi particularizare a 

unor vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări cu extindere globală care, pe 

termen mediu şi lung, vor aduce atingere integrităţii, securităţii şi bunăstării 

statelor sau grupurilor de state, alianţelor economice şi politice regionale şi 

vor supune la grele încercări şi provocări însăşi pacea mondială. 

Se prefigurează tot mai clar unele ameninţări globale, cu efecte dintre cele 

mai neaşteptate pe planul securităţii internaţionale. 

„Agenda strategică globală este marcată de tranziţia spre o percepţie 

mai largă a ceea ce înseamnă securitatea ca paradigmă a acţiunii statului: 

vorbim de securitate de mediu, alimentară, de securitatea pieţelor financiare, 

de securizarea accesului la energie, domenii în care – aparent paradoxal – 

asistăm nu doar la o diversificare a riscurilor, ci şi la recurenţa unor 

ameninţări clasice care se manifestă ca element de potenţare a acestor 

fenomene. Avem un melanj de riscuri clasice de securitate, care, însă, 

îmbracă, uneori, forme noi de manifestare şi de riscuri noi, derivate din 

accentuarea unor crize şi vulnerabilităţi atât regionale, cât şi globale.” 13 

„Trăim într-un mediu interdependent în care toate evoluţiile globale 

au efecte în cascadă tot mai greu de anticipat, de înţeles. Ceea ce astăzi este 

perceput ca vulnerabilitate, mâine devine ameninţare, ceea ce azi definim ca 

11 Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003 

12 Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2008 

13 Interviu acordat de ambasadorul George Cristian Maior, directorul SRI, Agenţiei de ştiri 

„Agerpres” (Bucureşti), 10.12.2008, realizator Dănuţ Puşcaşu 

202


risc, mâine poate fi pe prima pagină a ziarelor ca fapt împlinit.” 14 

Vulnerabilităţile se asociază cu procesele economico-sociale în 

derulare, resursele materiale existente, condiţiile de mediu, precum şi cu 

multiplele ipostaze ale comportamentului actorilor statali şi nonstatali. 

Globalizarea, fenomen plurivalent, controversat şi contestat, aduce, pe lângă 

progresele din toate domeniile vieţii socioeconomice, şi posibilitatea de 

răspândire şi resimţire a efectelor vulnerabilităţilor concentrate în diferite 

părţi ale lumii. Prin procesele pe care le incumbă, generează tensiuni multiple 

care influenţează nu întotdeauna pozitiv mediul internaţional de securitate, 

integrarea şi fragmentarea, internaţionalizarea şi localizarea, precum 

descentralizarea fiind doar câteva din situaţiile care pot genera insecuritate. 

Realitatea demonstrează că globalizarea este cea mai importantă şi 

puternică forţă în crearea unei noi matrice a securităţii internaţionale, fiind 

asociată cu creşterea insecurităţii, în principal din cauza uneia dintre 

caracteristicile sale, anume creşterea interdependenţelor. Evoluţia acestui 

proces nu numai că a transformat caracteristicile riscurilor, pericolelor şi 

ameninţărilor deja existente, ci a creat unele noi, specifice unei lumi în care 

timpul şi spaţiul par a se contracta. Războiul, de exemplu, a evoluat de la 

definiţia clasică (conflict armat deschis, adesea prelungit, ce implică 

violenţă organizată între naţiuni, state sau facţiuni motivate politic), 

la interpretări care ilustrează noile caracteristici ale mediului de securitate 

influenţat de globalizare, de terorism şi de inovaţiile tehnologice 

surprinzătoare. Este evident că s-a petrecut o modificare de substanţă 

şi în sursele războiului, de la expansiunea geopolitică şi aspecte ideologice, 

la conflictele asupra resurselor şi identităţilor. 

Globalizarea insecurităţii este accentuată şi de existenţa statelor 

eşuate (failed states). Sărăcia, lipsa stabilităţii economice şi incapacitatea de 

a furniza bunăstare socială şi securitate în acest tip de state pot crea condiţii 

favorabile revoltelor şi mişcărilor transnaţionale de insurgenţă. Mai mult, 

statele eşuate pot găzdui grupări şi activităţi teroriste şi reprezintă, adesea, 

sursa crizelor de refugiaţi generate de extremismul religios şi politic, 

degradarea mediului şi acţiunile organizaţiilor criminale. 

Ameninţările politice, în majoritatea lor, sunt îndreptate împotriva 

ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internaţional 

şi se pot realiza prin presiuni asupra organelor de decizie în favoarea 

14 Interviu acordat de către ambasadorul George Cristian Maior, directorul SRI, Agenţiei 

de ştiri „Agerpres” (Bucureşti), 10.12.2008, realizator Dănuţ Puşcaşu 

203


unor anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor 

de conducere colectivă a unui organism internaţional, distrugerea puterii 

politice, etc. 

Ameninţările economice rezidă într-o economie globală generată de 

interdependenţele apărute între economiile statelor, în care pieţele depind 

unele de altele, devin emergente şi nu mai pot fi protejate în totalitate prin 

intervenţia statelor naţionale. Accentuarea procesului de globalizare a 

declanşat o explozie a producţiei internaţionale şi a tranzacţiilor financiare 

în cadrul pieţei internaţionale. Trebuie amintit că discriminările apărute în 

răspândirea prosperităţii au determinat fenomenul migraţionist, sensul fiind 

inversat în situaţiile în care sunt periclitate, ameninţate resursele naturale, 

vitale, interne sau externe, ceea ce determină ca ţările industrializate 

să intervină asupra economiilor ţărilor din Lumea a doua sau a treia. 

Problema resurselor şi a competiţiei pentru resurse reprezintă un alt 

aspect important al globalizării insecurităţii. Interdependenţele dintre 

resurse, pe de o parte, şi dezvoltare, prosperitate şi putere, pe de altă parte, 

au modelat decisiv evoluţia politică a lumii. Cea mai puternică motivaţie 

pentru război este achiziţia, accesul ori controlul resurselor critice. 

Pe măsură ce populaţia planetei continuă să sporească, va creşte şi consumul 

de resurse vitale, generând sărăcie, inegalitate şi violenţe intra- şi 

interstatale. Raritatea resurselor precum apa şi hrana pot produce 

disfuncţionalităţi la nivelul întregii comunităţi internaţionale. Lipsa 

resurselor energetice, în special a petrolului şi gazelor naturale, reprezintă 

o preocupare majoră a multor state, întrucât consumul în creştere, corelat cu 

rezervele în scădere, va conduce la o reformulare dramatică a intereselor 

strategice în lume. 

Problemele ecologice sunt şi acestea strâns legate de globalizarea 

insecurităţii. Problema deteriorării mediului înconjurător este mai recentă 

şi reflectă faptul că densitatea crescândă a ocupării planetei de către oameni 

a început să disturbe grav activitatea naturală a ecosferei, deoarece piaţa este 

forţa principală care dirijează activitatea umană, acţiunile desfăşurate în 

cadrul acesteia continuând a fi o parte a problemei mediului înconjurător. 

Ameninţarea constă în poluarea externă (prin noxe eliberate în atmosferă, 

utilizarea îngrăşămintelor, prezenţa unor reziduuri de metale grele şi deversări 

de hidrocarburi) sau prin asalturile directe asupra unor părţi ale ecosferei 

(tăierea copacilor, mineritul, funcţionarea fermelor, pescuitul), care rezultă 

din activitatea economică şi care va determina, până la urmă, şi, probabil, 

204


destul de curând un dezastru ecologic major, care va degrada semnificativ 

condiţiile de existenţă a oamenilor pe planetă. 

Diminuarea diversităţii speciilor de plante poate conduce la mărirea 

simţitoare a nivelului radiaţiilor solare ce ajung pe suprafaţa planetei, în 

timp ce efectul de seră al emisiilor de dioxid de carbon şi al altor gaze de 

către societăţile industriale poate avea drept consecinţe schimbarea 

temperaturii globale. 

Tendinţa actuală de deteriorare a mediului, cel puţin în ţările 

industrializate, constituie o agresiune împotriva sistemelor ecologice, ce 

distruge capacitatea ecosistemului de a menţine existenţa umană. 

Schimbările semnificative ale climei afectează toate aspectele activităţii 

umane, cu consecinţe asupra bunăstării economice şi sociale a statelor. 

Chiar dacă dezastrele ecologice şi schimbarea climei au impact asupra 

mediului de securitate, acest efect nu este distribuit în mod egal între state, 

gravitatea unui astfel de eveniment şi capacitatea de a-i face faţă diferă de la 

o ţară la alta, ceea ce va provoca pagube economice şi sociale diferite, de la 

un caz la altul. O astfel de situaţie poate conduce şi la exacerbarea 

tensiunilor existente între state, de exemplu, resursele insuficiente de apă 

reprezintă o vulnerabilitate a statelor din Africa Sahariană, Orientul 

Apropiat şi Mijlociu şi Asia Centrală. 

Riscurile şi ameninţările de natură ecologică pot avea consecinţe 

majore asupra situaţiei politice, economice şi sociale, printre care cele mai 

importante sunt: migraţia masivă a populaţiei, stagnarea sau reducerea 

creşterii economice, eventuale proteste, scăderea nivelului de trai, 

discreditarea guvernării etc. 

Problemele populaţiei – expansiunea demografică (cu urmări 

economice, şocuri politice şi militare) ce se intersectează cu îmbătrânirea şi 

reducerea populaţiei, coroborate cu accentuarea sărăciei, alimentează valuri 

de emigranţi ce ameninţă zonele mai stabile din punct de vedere economic 

şi politic. Pe de altă parte, există legături directe între expansiunea 

demografică, exploatarea excesivă a terenurilor şi degradarea solurilor, 

defrişarea pădurilor, conflictele economice şi etnoculturale, etc. Tendinţa de 

creştere ritmică a populaţiei se manifestă cu pregnanţă în China şi India. 

Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei, coroborate cu 

depopularea unor teritorii întinse şi foarte bogate în resurse, plasate 

în vecinătatea unor state în expansiune demografică, vor continua să 

stimuleze instabilităţile locale şi regionale, politico-militare. 

Lumea provocărilor actuale este, cu certitudine, un mediu al 

interconectărilor şi al interdependenţelor în care reconstrucţia trebuie făcută 

205


şi după criterii morale şi unde trebuie implicate toate statele, fapt ce impune 

mai multă solidaritate socială, toleranţă etnico-religioasă, dialog politic, 

căutarea consensului în luarea marilor decizii şi abordarea neconflictuală 

a diferenţelor existente sau care apar 15 . 

Având în vedere că mediul de securitate global evoluează neuniform, 

contextul actual fiind caracterizat de factorul neprevăzut, se poate spune că 

resursele naturale, mediul înconjurător şi economia globală reprezintă 

elementele care vor modela omenirea în următorii ani. 

În noul secol, provocările globalizării se referă la conservarea 

avantajelor, iar, în cazul dezavantajelor, ţările trebuie să înveţe să dezvolte 

multiple filtre pentru a preveni ştergerea propriei identităţi prin efectul 

omogenizator al capitalismului global. Datorită forţei şi vitezei 

globalizării, acele ţări care nu sunt suficient de puternice pentru a proceda 

astfel vor fi asimilate, chiar şi cu riscul pierderii identităţii naţionale, 

într-un mod subtil şi lent. 

În opinia lui Friedman, „glocalizarea” reprezintă abilitatea de a 

asimila influenţele aducând un plus de valoare, dar, în acelaşi timp, de a ţine 

piept celor care îi sunt realmente străine, de a separa aspectele care sunt, 

într-adevăr, diferite. Glocalismul singur nu este considerat suficient pentru a 

proteja culturile indigene de globalizare, prin urmare, este nevoie de crearea 

unor filtre şi mai puternice. 

Un glocalism sănătos este întotdeauna un proces de încercare şi 

eroare, dar este din ce în ce mai necesar. Astfel, într-o lume din care au fost 

înlăturate şi vor mai fi înlăturate multe ziduri de protecţie, garduri şi tranşee, 

„culturile care se pricep la glocalizare au un real avantaj, iar cele care nu se 

pricep vor trebui să înveţe acest lucru” 16 . Globalizarea reprezintă un real 

pericol pentru culturile care nu sunt, în mod evident, bune glocalizatoare. 

În consecinţă, conceptul de „glocalitate” are menirea de a depăşi 

opoziţia binară dintre „global” şi „local” şi de a oferi o reprezentare 

lingvistică exactă a îmbinării acestor doi termeni în viaţa reală. 

Astfel, la nivel conceptual, noţiunea de „glocalitate” prezintă un 

context, unde, într-un mod permanent, „mari şi mici jocuri” sunt jucate 

constant, în calitatea lor de componente ale unui concurs sau ale unei 

competiţii, la toate nivelele în spaţiul mondial. Această glocalitate reflectă 

15 Gabriel Oprea, Constantin Onişor, Radu Timofte, România – integritate şi securitate, 

Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti, 2005 

16 Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2008 

206


un anumit grad de omogenitate între macro şi microafacerile actorilor din 

interiorul statelor şi dintre state, implicând deseori şi actori nonstatali, 

fie virtuali, fie din imediata sau îndepărtata vecinătate. Procesele din ce în 

ce mai interconectate dintre societăţi fac ca evenimentele dintr-o parte a 

lumii să aibă un impact şi mai mare asupra popoarelor şi societăţilor din alt 

colţ al lumii. Din această perspectivă, lumea pare a fi văzută ca un singur 

loc (un exemplu metaforic fiind: „dacă cineva strănută la New York, 

altcineva din Beijing sau Canberra face gripă). 

A fi „glocal” înseamnă combinarea elementelor locale şi mondiale 

în cadrul activităţilor umane. Globalul şi localul se interpenetrează mai 

degrabă decât să-şi menţină un caracter distinct autonom. Acest concept 

poate fi aplicat tuturor certitudinilor sau incertitudinilor prezente şi viitoare, 

la toate nivelurile ordinii mondiale, în termenii securităţii tradiţionale şi 

nontradiţionale. Recentele evenimente legate de activităţile teroriste, 

consecinţele schimbărilor climatice, diminuarea resurselor în general şi a 

celor energetice în special, ameninţările pandemice şi chiar efectele crizei 

economice mondială au demonstrat că societăţile sunt vulnerabile în faţa 

vicisitudinilor forţelor glocale, care operează, de cele mai multe ori, dincolo 

de controlul lor, favorizând apariţia a numeroase provocări. 

3. Răspunsuri ale politicii de securitate la adresa provocărilor 

de mediu la nivel global 

Pentru ca o comunitate sau o multitudine de comunităţi să fie 

într-adevăr viabile şi durabile, trebuie să adopte o abordare care să ia în 

considerare resursele economice, ale mediului înconjurător precum şi cele 

culturale nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung. Resursele mediului 

înconjurător şi securitatea acestuia reprezintă o problemă majoră şi, în 

acelaşi timp, o componentă de bază a schimbărilor produse de globalizare. 

Astăzi, succesele, dar şi problemele noastre izvorăsc din evoluţia 

impresionantă a economiei mondiale în ultimul secol. Cererile globale ale 

umanităţii au depăşit puterea de regenerare a resurselor pământului. 

Astăzi, cererile mondiale privind sistemele naturale depăşesc cu peste 

25% capacitatea de sustenabilitate a acestora. Mediul înconjurător descrie cel 

mai bine gradul de civilizaţie a societăţii în care trăim, în civilizaţia noastră 

modernă, supertehnologizată este mult mai uşor de uitat că economia, motorul 

însuşi al existenţei noastre, depinde, în integralitatea sa, de sistemele 

şi resursele naturale ale Pământului. Fiecare dintre noi depinde de produsele 

207


şi serviciile pe care le oferă ecosistemele planetei, de la păduri până la bazine 

hidrografice, de la recifuri de corali până la păşuni. 

Şi, pe măsură ce resursele naturale ale pământului, la nivel local, 

sunt epuizate, declinul posibilităţilor economice duce la o migraţie 

accentuată a refugiaţilor pe considerente de mediu. 

Intrăm într-o eră nou, o perioadă climatică rapidă şi, de multe ori, 

imposibil de prevăzut. Schimbarea este noua regulă climatică. Astăzi nu 

numai că ştim că pământul se încălzeşte, dar putem începe să vedem unele 

dintre efectele temperaturilor mai ridicate. 

Oamenii de ştiinţă au concluzionat că „ridicarea temperaturii 

datorate încălzirii globale va face din ce în ce mai dificilă hrănirea 

populaţiei, din exploatarea pământului”. 

Deficitul global de apă este rezultatul triplării cererii în ultima 

jumătate a secolului trecut. Conexiunea dintre apă şi alimente este una 

puternică, 70% din volumul total de apă utilizat se foloseşte pentru irigaţii, 

20% - în industrie, iar 10% - în scopuri casnice. Din cauza cererii de apă în 

creştere pentru toate cele trei categorii, competiţia dintre sectoare este din ce 

în ce mai intensă, iar agricultura pierde aproape de fiecare dată. Alocarea 

apei între interese concurente în şi între societăţi este o parte a unei nou 

apărute politici determinate de penuria resurselor. 

Creşterea anuală a nivelului atmosferic de CO 2 , una din cele mai 

previzibile tendinţe ale mediului de pe glob este rezultatul eliberării anuale 

în atmosferă a 1,5 miliarde tone de carbon, rezultate din arderea 

combustibililor fosili şi a 1,5 miliarde tone ca efect al despăduririlor. 

ÎPe măsură ce se acumulează CO 2 în atmosferă, cresc şi temperaturile. 

Pe o scală mai mare, topirea celor două mari calote glaciare – 

Antarctica şi Groenlanda – ar putea ridica nivelul mării enorm de mult 

(topirea calotei Groelandei ar putea creşte nivelul mării cu 7 metri), dar şi o 

topire parţială a acestor calote ar avea efecte dramatice privind creşterea 

nivelului mării. 

Presiunile asupra pădurilor continuă să crească. Dintre cele 3,5 

miliarde metri cubi de lemn colectat, la nivel mondial, în 2005, jumătate a 

fost folosit drept combustibil (în ţările în curs de dezvoltare aproape trei 

sferturi din totalul lemnulului exploatat este utilizat pe post de combustibil). 

Creşterea populaţiei în decursul secolului al XX-lea a forţat 

agricultura să se extindă în multe ţări pe terenuri extrem de vulnerabile, 

situaţie care a condus la degradarea solului (apariţia aşa numitelor „văi de 

praf”) şi care la rândul lor determină formarea furtunilor de praf. 

Degradarea terenurilor din cauza păşunatului excesiv are un impact 

208


major sub forma diminuării producţiei de produse animale. 

Toate tipurile de specii sunt ameninţate de distrugerea habitatelor. 

Alterarea habitatelor prin creşterea temperaturilor, poluarea chimică sau 

introducerea speciilor exotice poate decima atât speciile de animale, cât şi 

cele de plante. 

Deoarece piaţa este forţa principală care dirijează activitatea umană, 

acţiunea ei continuă devine o parte a problemei referitoare le protecţia 

mediului înconjurător. Poluarea rezultată din activitatea economică prin 

asalturile directe asupra unor părţi ale ecosferei creează condiţiile unui 

potenţial dezastru ecologic major, cu consecinţe grave asupra existenţei 

umane: diminuarea diversităţii speciilor (care poate determina ecosistemele 

să fie mai vulnerabile sau chiar să intre în colaps), subţierea stratului de 

ozon poate face să crească simţitor nivelul radiaţiilor solare, efectul de seră 

datorită creşterii concentraţiilor de CO 2 precum şi a emisiilor şi altor gaze 

cu acelaşi efect de către societăţile industriale poate duce la schimbarea 

temperaturii globale. 

Este necesar, în aceste condiţii, să includem consecinţele asupra 

mediului în calculele de cost ale pieţei, operaţiune dificilă în condiţiile unei 

pieţe descentralizate şi competitive. Marile incertitudini legate de 

vulnerabilitatea mediului îngreunează şi acţiunea politică. La fel şi acţiunea 

egoistă a statelor care încearcă să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă. 

Amplificarea problemelor de mediu poate conduce la apariţia unor 

conflicte determinate de cantitatea de resurse vitale şi distribuţia acestora. 

În legătură cu aceasta se pot intui următoarele forţe şi tendinţe dimpreună 

luate ca ameninţări şi riscuri: 

deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a emisiilor continue de 

la obiectivele industriale cu un înalt grad de poluare precum şi prin deversarea 

sau depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale şi menajere; 

degradarea echilibrelor ecologice ca urmare a poluării apei, aerului 

şi solului, exploatării necorespunzătoare a resurselor biologice, precum şi 

producerii de accidente tehnologice sau sabotaje la obiectivele economice; 

poluarea transfrontieră ca urmare a unor accidente industriale; 

poluarea unor cursuri de apă; 

producerea de incendii catastrofale care se propagă şi dincolo 

de frontierele naţionale; 

provocarea unor sabotaje sau acte teroriste care urmăresc 

degradarea mediului (distrugerea de baraje, infestarea unor cursuri de apă); 

importul de deşeuri toxice. 

La nivel global solul, apa, aerul sunt alterate, datorită urbanizării 

209


galopante, despăduririlor, poluării mărilor şi fluviilor, încălzirii climei, 

subţierii stratului de ozon, şi ploilor acide, toate punând în pericol viitorul 

umanităţii. Acţiunile ostile ecologice ca o formă de destabilizare a unui stat 

au fost sesizate recent, cu toate că, de-a lungul istoriei, acestea s-au 

materializat din perioada apariţiei industriei poluante şi a goanei după profit. 

Odată cu efectele pozitive ale globalizării, se manifestă însă şi 

puternice forţe care acţionează în sensul fragmentării sociale, accentuării 

nivelului critic al vulnerabilităţilor entităţilor statale, creând premisele 

necesare manifestării violenţei şi conflictelor. Atunci când se manifestă, 

crizele economice au un efect de destabilizare globală, toate aceste 

implicaţii ale globalizării având puternice conotaţii în domeniul securităţii 

naţionale şi internaţionale. 

Globalizarea facilitează dezvoltarea şi răspândirea, la nivel planetar, 

a unor efecte negative, chiar perfide, din cauza caracterului lor insidios. 

Aceste consecinţe se întrepătrund şi se corelează reciproc, efectul lor 

cumulat asupra stabilităţii şi securităţii internaţionale fiind mult mai 

pregnant decât simpla sumă a componentelor lor. 

O mare varietate de ameninţări la adresa securităţii se regăsesc, 

în prezent, la nivel global şi au devenit mult mai periculoase ca urmare a 

răspândirii cunoştinţelor tehnologice, a accesului mai rapid la ultimele 

cuceriri ştiinţifice şi tehnice, cât şi a deplasării mai rapide şi mai puţin 

controlabile a populaţiei. 

Aceste evoluţii, combinate cu extinderea interacţiunilor economice, 

contribuie la acutizarea problemelor şi resentimentelor care stau la baza 

ameninţărilor la adresa securităţii. În mod paradoxal, astfel de aspecte 

ale globalizării oferă noi oportunităţi de stimulare a creşterii economice, 

de promovare şi răspândire a democraţiei în întreaga lume, reducând 

violenţa unora dintre ameninţările actuale. 

Importanţa globalizării pentru securitate constă în faptul că, în timp 

ce securitatea devine internaţională, legătura dintre economie şi securitate 

a devenit tot mai naţională, forţele globalizării şi agenda tot mai lărgită a 

securităţii conducând la creşterea interconectării regiunilor, la o amplificare 

a competiţiei şi a agregării, la o schimbare de stil în intervenţiile militare, 

la alianţe complexe şi la aranjamente de securitate. În pofida acestor factori, 

creşterea şi percepţia insecurităţii continuă. 

Încă persistă destule confuzii în definirea securităţii, dar un lucru 

este clar şi anume faptul că securitatea nu înseamnă doar protecţia fizică 

a actorului de referinţă, ci implică şi protecţia economică, energetică, 

politică sau culturală a valorilor sau intereselor acestuia. 

210


De aceea, formularea unei politici de securitate realiste în contextul 

globalizării trebuie să înceapă prin stabilirea unei definiţii operaţionale a 

securităţii, a unui set clar de criterii pentru evaluarea acestei politici, precum 

şi luarea în considerare a tuturor efectelor procesului de globalizare. 

Modelul trebuie să cuprindă probleme ca sărăcia, migraţia, traficul de 

armament, droguri şi persoane, riscurile de mediu, ameninţările economice 

sau politice, epuizarea resurselor energetice, creşterea demografică 

şi nerespectarea drepturilor omului, crima organizată, terorismul şi, nu în 

ultimul rând, conflictele armate. Securitatea fiind un concept mult mai 

complex decât apărarea graniţelor prin mijloace militare, este necesar 

un cadru conceptual, o metodologie sistemică de evaluare a mediului 

de securitate sub impactul globalizării, de identificare a ameninţărilor reale 

şi a intereselor din acest context, strategiile de securitate propunându-şi să 

protejeze diferite entităţi: indivizi, state, regiuni sau sistemul internaţional. 

Într-o democraţie, elita politică, deţinătoarea puterii prin delegare din partea 

poporului, este cea care propune viziunea strategică. 

Formularea viziunii strategice este o etapă de bază a politicii de 

securitate naţională. În comunitatea euroatlantică însă se vorbeşte de seturi 

de strategii naţionale organizate la fiecare nivel strategic. În concepţia lui 

Arthur F. Lykke 17 , strategia de securitate naţională „este o ecuaţie de gradul 

trei bazată pe tot atâţia piloni: obiective, concepte şi resurse strategice”. 

Strategia de securitate naţională se va construi în jurul valorilor şi a 

intereselor naţionale, iar, dacă acest aspect este analizat în contextul 

realităţilor globale, se constată, ca o caracteristică generală, raportarea lor la 

conceptul globalizării. Astfel, din ce în ce mai mult, strategia îşi lărgeşte 

sfera de acţiune, cuprinzând domenii dintre cele mai variate, utilizându-se 

deja ca termeni consacraţi: strategia de securitate, strategia energetică, 

strategia de dezvoltare durabilă. 

Edificatoare în această direcţie poate fi amintită crearea unor 

strategii de securitate europene sau euroatlantice pornind de la interesul 

europenilor, şi anume acela de a construi un continent puternic şi unitar 

sau interesul ţărilor care fac parte din NATO de a genera acel mediu 

de securitate favorabil creării condiţiilor necesare desfăşurării unei vieţi 

liniştite şi prospere care să ţină sub control crizele şi ameninţările şi să 

reducă la maximum vulnerabilităţile şi riscurile posibile ale societăţii 

în acest prim deceniu al secolului al XXI-lea. 

Construirea unei noi arhitecturi de securitate la baza căreia se află 

17 Colonel în retragere şi profesor la Colegiul de Război al SUA 

211


încrederea şi cooperarea internaţională, democraţia şi economia 

performantă, asigurarea şi respectarea drepturilor omului, concomitent cu 

promovarea şi afirmarea valorilor naţionale, nu este un proces utopic aflat în 

sfera virtualului, ci se dovedeşte a fi unul perfect realizabil, dar care solicită 

aranjamente şi demersuri politice specifice, într-o anumită perioadă, precum 

şi angajarea unor importante resurse economice şi financiare, pe o durată 

de timp mult mai lungă decât se preconiza iniţial. 

Globalizarea securităţii este o consecinţă firească a creşterii 

conexiunilor sociale, alternativa fiind o dezordine socială, generalizată, în 

care nu se mai acceptă nimic ca fiind legal sau moral. Aceasta favorizează 

nu numai competiţia pentru putere, ci şi lupta pentru resurse, indiferent care 

sunt acestea, şi pentru pieţele de desfacere, iar apariţia actorilor nonstatali şi 

creşterea influenţei lor în acest mediu este o realitate tot mai evidentă. 

Una din condiţiile reuşitei globalizării o reprezintă globalizarea 

securităţii, care presupune un „răspuns global” nu numai la riscuri şi 

ameninţări, ci şi la cerinţele de gestionare a acestora, de monitorizare şi 

reducere a vulnerabilităţilor. Această reacţie globală include soluţionarea 

situaţiilor care pun în pericol securitatea oricărui stat, cu participarea tuturor 

forţelor de care este nevoie şi unde este nevoie. Nimic nu mai corespunde 

unor şabloane de intervenţie, la aceasta pot participa structurile modulare de 

forţe, structurile comune, structurile integrate, forţele de reacţie rapidă, forţele 

speciale, forţele nucleare strategice, structurile de răspuns la crize, etc. Ele pot 

fi dintr-un stat, dintr-o alianţă, dintr-o coaliţie sau, pur şi simplu, dintr-o 

reuniune de state cu aceleaşi interese care impun folosirea aceloraşi concepte. 

Date fiind caracteristicile acestui mediu de securitate, revin în 

actualitate strategiile preventive credibile, care necesită noi standarde 

de securitate, în cadrul unor sisteme de securitate capabile să furnizeze 

avertismente timpurii şi să dispună de capacităţi şi disponibilităţi ridicate 

la nivel naţional şi internaţional. 

O modalitate de a răspunde prompt împotriva noilor ameninţări 

ce se manifestă pe fondul globalizării este concentrarea pe realizarea 

unor mecanisme funcţionale de securitate naţională şi internaţională. 

Un alt posibil răspuns îl poate constitui analiza problemelor de importanţă 

globală şi regională în comparaţie cu evenimentele din regiunea considerată 

obiect de studiu şi din arealele adiacente. 

Globalizarea pericolelor şi ameninţărilor şi sporirea caracterului 

simetric al acestora au determinat statele să-şi reevalueze strategia de 

securitate naţională. Este nevoie ca o asemenea strategie de securitate, 

creată în contextul procesului de globalizare, să fie configurată astfel încât 

212


să protejeze interesele statelor şi să promoveze valorile general umane pe 

care acestea le-au îmbrăţişat. În acelaşi timp, strategia trebuie să urmărească 

şi promovarea unor valori globale, concomitent cu dezvoltarea unor sisteme, 

instituţii şi norme globale viabile. Întrucât conceptul de securitate este 

structurat pe câteva dimensiuni clasice – economică, politică, militară, 

socială şi de mediu – este necesar ca viziunea globală a strategiilor de 

securitate naţională să ia în considerare riscurile la adresa securităţii 

naţionale determinate de globalizare pe toate cele cinci dimensiuni. 

În acest context, identificarea şi implementarea unor politici în 

vederea contracarării, la nivel naţional, a insecurităţii globalizate devin tot 

mai dificile. Adaptarea ţărilor la noile condiţii ale mediului de securitate 

depinde, în ultimă instanţă, de puterea, voinţa de asumare a responsabilităţii 

şi flexibilităţii, transparenţa instituţiilor naţionale şi internaţionale din care 

fac parte, dar şi de cultura organizaţională şi capacitatea liderilor de a adapta 

atât instituţiile, cât şi cultura pentru o nouă eră. 

Sarcina de a cunoaşte sursele generatoare de insecuritate şi 

instabilitate în scopul protejării proceselor care susţin funcţionalitatea statelor 

democratice revine serviciilor de informaţii. Nevoia de anticipare operativă a 

tipurilor de riscuri existente sau prognozabile, pentru a asigura funcţia 

esenţială de avertizare timpurie, impune dezvoltarea unor programe de 

eficientizare a activităţii serviciilor de informaţii, altfel spus responsabilitatea 

fundamentală a serviciilor de informaţii este de a identifica corect şi din timp 

ameninţările interne şi externe la adresa securităţii, astfel încât acestea să fie 

soluţionate fără a cauza pagube şi pierderi umane sau materiale. 

Cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor în actualul context presupune nu 

doar analiza fenomenelor, ci şi anticiparea evoluţiilor cu impact asupra 

securităţii naţionale. În acest context se remarcă o serie de vulnerabilităţi 

importante care ne afectează securitatea – în zona economică, a infrastructurii, 

în domeniul energetic, al protecţiei mediului şi securităţii alimentare, pentru a 

nu enumera decât câteva – peste care se suprapune accentuarea unor fenomene 

cu risc important, generate de extinderea terorismului, a reţelelor de trafic 

şi crimă organizată, dar şi persistenţa unor rivalităţi statale. 

Conjugarea interesului naţional cu necesitatea socială într-un mediu 

de securitate complex şi imprevizibil, cum este cel pe care-l trăim, oferă 

posibilitatea cunoaşterii, de către cetăţeni, a raţiunii sociale a serviciilor de 

informaţii, precum şi a importanţei misiunilor pe care le primesc acestea 

în vreme de pace, criză sau război. 

Cultura de securitate constituie indicatorul capacităţii decidenţilor 

politici de a cunoaşte, preveni şi contracara disfuncţiile, vulnerabilităţile, 

riscurile, ameninţările, stările de pericol şi posibilele agresiuni la adresa 

213


organizărilor sociale şi a entităţilor sociopolitice. Aceasta oferă societăţii 

civile reperele necesare implicării active în formularea unor politici şi 

strategii de securitate. 

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, cu caracter 

transnaţional, diversificarea tipologiei crizelor şi a conflictelor generează 

provocări multiple care necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe 

mobilitate, oportunitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate. 

În acest sens, futurologul Alvin Toffler 18 sublinia: „dintre toate 

instituţiile de securitate naţională, niciuna nu cunoaşte o nevoie mai 

profundă de restructurare şi de reconceptualizare decât acelea de informaţii 

(...). Pe măsură ce prinde contur noua formă de război – cel al informaţiei – 

activitatea informativă fie îşi va asuma o formă proprie, reflectând noul rol 

al informaţiei şi cunoaşterii în societate, fie va deveni costisitoare, irelevantă 

sau primejdios de derutantă”. 

Datorită caracterului global şi interconectat al principalelor riscuri şi 

ameninţări, dimensiunea transnaţională şi transdisciplinară a acestora, 

precum şi asimetria şi potenţialul acestora de a genera schimbări abrupte 

şi chiar catastrofice, afectează securitatea oricărei naţiuni. Ameninţările cu 

caracter global generează, de cele mai multe ori, efecte de intensităţi diferite 

în plan local, ceea ce se repercutează negativ asupra disponibilităţii de a le 

trata sistemic şi, în consecinţă, asupra eficienţei soluţiilor adoptate. 

Ca atare, gestionarea şi contracararea acestor riscuri şi ameninţări 

necesită: 

o abordare sistemică şi transnaţională, având în vedere caracterul 

global şi interconectat al acestora; 

evaluarea permanentă a modului de gândire şi acţiune, care să asigure 

identificarea celor mai potrivite soluţii la problemele noi, cu caracter asimetric; 

eforturi susţinute pentru adaptarea instituţiilor cu atribuţii 

în domeniul securităţii la schimbările survenite. 

18 Alvin Toffler (născut la data de 03.10.1928) este scriitor, sociolog şi futurolog american, 

fiind primul, alături de soţia sa, care a avertizat asupra consecinţelor schimbării 

de paradigmă, asociată erei informatizării, în toate domeniile vieţii umane. 

214

Bibliografie 


1. Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 

2000, ediţia a doua, pag. 26 – 36, 105 – 115, 120 – 148; 

2. David Held, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi, 

Editura Polirom, 2004, pag. 34 – 53; 

3. Joseph E. Stiglitz, Mecanismele globalizării, Iaşi, Editura Polirom, 2004, 

pag. 19 – 36, 61 – 62, 147 – 162; 

4. Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Iaşi, Editura Polirom, 2004, 

ediţia a II-a revăzută, pag. 48 – 61, 244 – 266, 267 – 295; 

5. Coord. George Cristian Maior, Un Război al Minţii. Intelligence, servicii 

de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI, Bucureşti, Editura RAO, 

2010, pag. 21 – 60; 

6. Jon Barnett, The meaning of environmental security: ecological politics 

and policy in the new security era, London, Zed Books, 2001, pag. 12 – 49, 108 – 

121, 139 – 156; 

7. Simon Dalby, Environmental security, USA, University of Minnesota 

Press, 2002, pag. XIX – XXVI, 21 – 40, 143 – 162; 

8. Kurt M. Campbell, Climate Cataclysm. The foreign policy and national 

security implications of climate change, USA, Brookings Institution Press, 2008, 

pag. 1 – 25, 213 – 224; 

9.Phillip F. Cramer, Rethinking environmental protection, USA, Lexington 

Books, 2000, pag. 1 – 20, 183 – 205, 207 – 231; 

10. Narottam Gaan, Environmental security: Concept and dimensions, 

India, Kalpaz Publication, 2004, pag. 51 – 112, 171 – 226; 

11. Edit. Hans Gunter Brauch, Hexagon series on human and environmental 

security and peace, volume 3, Springer, 2008, Germany; pag. 27 – 44; 

12. Stephen Stec, Besnik Baraj, Energy and environmental challenges to 

security, NATO, Springer, 2007, pag. 33 – 56; 

215


216 

INSTRUCŢIUNI PENTRU AUTORI 

Pregătirea materialelor pentru publicare şi criterii de evaluare 

Editorii şi redactorii Revistei Române de Studii de Intelligence (RRSI) selectează 

materialele transmise de autori 19 şi, acolo unde este cazul, le ameliorează prin dialog 

constructiv, doar cu acceptul acestora din urmă, asigurând astfel corectitudinea şi valoarea 

ştiinţifică a materialelor ce urmează a fi publicate. RRSI acceptă doar editoriale, articole 

şi recenzii care nu au fost anterior publicate. 

Evaluarea calităţii academice a materialelor se face conform procesului double 

blind review, corespondenţa dintre evaluatori şi autori realizându-se prin intermediul 

e-mailului cnita@dcti.ro. 

RRSI garantează că lucrările nu sunt respinse / modificate pentru că ideile 

exprimate sunt contrarii altor studii publicate anterior sau poziţiilor evaluatorilor, ci doar 

în cazul în care nu fac dovada cercetării ştiinţifice. 

Colectivul de redacţie asigură confidenţialitatea pentru materialele respinse de la 

publicare, precum şi pentru modificările aduse acestora, iar autorul îşi asumă întreaga 

responsabilitate pentru ideile exprimate în articol, pentru documentarea invocată şi sursele citate. 

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori 

în articolele trimise spre publicare şi-şi rezervă dreptul de a face modificări editoriale, 

cu condiţia ca acestea să nu afecteze nici înţelesul şi nici originalitatea textului. 

Articolul nu trebuie să conţină conotaţii politice de partid. 

În vederea unei cât mai facile prelucrări şi integrări a materialelor transmise, vă 

rugăm să respectaţi următoarele criterii de redactare: 

- dimensiunile articolului pot varia între minim 8 şi maxim 15 pagini (inclusiv note 

de subsol şi bibliografie, eventual tabele şi / sau grafice), paginile nu se numerotează; 

- articolul trebuie să aibă o structură logică, respectiv introducere, capitole 

(subcapitole), concluzii; 

- textul trebuie redactat cu caractere Times New Roman de mărimea 12, diacritice, 

la un rând, Word Microsoft Office 2003/2007, format fişier „.rtf”; 

- prima pagină trebuie să conţină titlul lucrării (Times New Roman de mărimea 14, 

bold, centrat) şi afilierea autorului (Times New Roman de mărimea 12, nume şi prenume, 

titlu ştiinţific, apartenenţa la o instituţie / asociaţie / organizaţie, statut de masterand / 

doctorand, precum şi adresa de e-mail); 

19 Autorii interesaţi de publicarea unor lucrări în „Revista Română de Studi de Intelligence” 

vor trimite propunerile de articole în format „word” pe adresa de e-mail cnita@dcti.ro, 

cu menţiunea „Propunere de publicare în RRSI”.


- articolul va fi însoţit de un rezumat / abstract (de până la 100 de cuvinte) şi de 

cuvinte-cheie (keywords), ambele într-o limbă de circulaţie internaţională (Times New Roman 

de mărimea 11); 

- sursele bibliografice se vor preciza sub forma notelor de subsol (Times New Roman 

de mărimea 10, la un rând), după cum urmează: nume (cu majuscule), prenume autor (i), 

titlul lucrării, volumul / ediţia, editura, localitatea, anul, pagină / pagini, iar trimiterile 

Internet se citează cu linkul întreg şi data la care a fost acesta accesat. Pentru citarea unui 

articol se vor preciza următoarele elemente: autor (i), titlul între ghilimele, publicaţia, 

volumul, numărul, zi/lună/an apariţie, p./pp. Dacă lucrarea nu are autor, se trec trei steluţe 

liniare (***) sau numele instituţiei sub egida căreia a apărut lucrarea; 

- pentru citate se folosesc ghilimele („ – pentru deschidere şi ” – pentru închidere); 

- tabelele se numerotează, iar titlul acestora se scrie se scrie cu un corp mai mic 

cu 2 puncte decât textul de bază, justify şi centrat deasupra tabelului. Numerotarea tabelului 

se face deasupra titlului. Titlul tabelului se scrie cu un corp mai mic decât textul de bază. 

Dacă există tabele care cuprind note, acestea se vor scrie imediat după tabel, nu la piciorul 

paginii şi nici în interiorul tabelului; 

- figurile se numerotează. Titlul figurii se scrie cu un corp mai mic cu 2 puncte 

decât textul de bază, justify şi centrat, imediat sub aceasta, fără spaţii, după care se dă 

explicaţia figurii, respectiv a graficului şi se precizează sursa, dacă este cazul; 

- bibliografia (Times New Roman de mărimea 11, la un rând) se plasează la 

sfârşitul articolului, după anexe. Lucrările se scriu în ordinea alfabetică a numelor autorilor, 

numerotându-se cu cifre arabe urmate de punct; când sunt doi sau mai mulţi autori pentru o 

lucrare, regula privitoare la ordinea alfabetică este valabilă doar pentru primul nume. 

Ordinea datelor este următoarea: numele şi prenumele autorului, titlul lucrării, volumul / 

ediţia, editura, localitatea, anul. 

217

numărul 6 - Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?