Aici - cgofm-mict

Investeşte în oameni ! www.cgofm-mict.eu POSDRU/67/5.1/S/22929 

FRG Timişoara 

Fundaţia româno-germană de pregătire şi perfecţionare 

profesională în domeniul construcţiilor) 

Calea Aradului nr. 56, 300291, Timişoara 

Tel:0256 426780, Tel/Fax:0256495774 

frg@frgtim.ro, www.frgtim.ro 

ANOFM 

AMOFM Bucureşti 

AJOFM Braşov 

AJOFM Iasi 

AJOFM Ilfov 

AJOFM Timiş 

CONCEPT DE MĂSURI INTEGRATE 

DE COMBATERE A ŞOMAJULUI 

Proiectul: 

Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă prin măsuri integrate în 

cooperare transnaţională” 

Timişoara, August 2012, 

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin 

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013

PARTENERI PROIECT 

FRG TIMIŞOARA (Fundaţia româno-germană de pregătire şi perfecţionare 

profesională în domeniul construcţiilor) Calea Aradului, Nr. 56, Timişoara 300291, 

HORNBACH BAUMARKT AG, 

Hornbachstraße, 76878 Bornheim, 

CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE PFALZ LUDWIGSHAFEN - IHK 

PFALZ, Ludwigsplatz 2-4, 67059 Ludwigshafen 

CENTRUL DE FORMARE PROFESIONALĂ A COMERŢULUI CU 

AMÂNUNTUL - AUSBILDUNGSZENTRUM DES EINZELHANDELS, 

Böchingerstr. 4, D-76853 Burrweiler, Ust-In.: DE 148900936 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ, 

Str. Avalanşei nr.20-22, sector 4, Bucureşti, 040305 

AGENŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ TIMIŞ 

Bulevardul Republicii nr.21, Timişoara, 300159 

Material realizat sub coordonarea: 

Sociolog, doctorand in sociologie CHIS CORNEL 

Material editat în cadrul Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor 

Umane 2007 – 2013 

Axa prioritară: 5 „ Promovarea măsurilor active de ocupare 

Domeniul major de intervenţie 5.1. „Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de 

ocupare” 

Titlul proiectului: Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă prin măsuri 

integrate în cooperare transnaţională 

Editorul materialului: FRG TIMIŞOARA (Fundaţia româno-germană de pregătire şi 

perfecţionare profesională în domeniul construcţiilor) 

Data publicării: August 2012 

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a 

Uniunii Europene sau a Guvernului României 

2

CUPRINS 

1. PREAMBUL ........................................................................................................................................ 4 

2. JUSTIFICAREA IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ................................................................. 5 

3. CONCEPTE: PIAŢA MUNCII, OCUPAREA, ŞOMAJUL ........................................................... 9 

PIAŢA MUNCII ......................................................................................................................................... 9 

OCUPAREA ........................................................................................................................................... 23 

ŞOMAJUL .............................................................................................................................................. 40 

4. MODELUL SOCIAL EUROPEAN ŞI ŢINTELE UE PENTRU PROMOVAREA EUROPEI 

SOCIALE ............................................................................................................................................... 56 

STRATEGIA EUROPA 2020 .................................................................................................................... 63 

DOCUMENTE PRIVIND IMPLEMENTAREA LA NIVEL NAŢIONAL A MODELULUI EUROPEAN DE DEZVOLTARE 

............................................................................................................................................................. 77 

PROGRAMUL NAŢIONAL DE REFORME (PNR) ...................................................................................... 78 

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE 2007-2013 ................................................................................. 82 

PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU OCUPARE - PNAO ............................................................... 84 

CADRUL STRATEGIC NAŢIONAL DE REFERINŢĂ 2007 - 2013 ............................................................... 87 

PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 2007-2013 ................ 89 

AXA PRIORITARĂ 5 – PROMOVAREA MĂSURILOR ACTIVE DE OCUPARE ................................................ 95 

5. INSTITUŢII RESPONSABILE CU IMPLEMENTAREA POLITICILOR DE OCUPARE ÎN 

ROMÂNIA ŞI GERMANIA .............................................................................................................. 107 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ DIN ROMÂNIA ................................... 107 

AGENŢIA FEDERALĂ A FORŢELOR DE MUNCĂ DIN GERMANIA........................................................... 125 

6. SITUAŢIA OCUPĂRII ÎN ROMÂNIA ........................................................................................ 128 

PIAŢA MUNCII ŞI SOLUŢII DE DEPĂŞIRE A CRIZEI ................................................................................. 128 

PREZENTAREA ŞI ANALIZA DATELOR STATISTICE PRIVIND PIAŢA MUNCII, AFERENTE PERIOADEI 2009- 

APRILIE 2012 ...................................................................................................................................... 135 

7. CREŞTEREA GRADULUI DE OCUPARE PRIN FORMARE PROFESIONALĂ ............... 153 

POLITICI PUBLICE PRIVIND COMERŢUL .............................................................................................. 153 

SISTEMUL DUAL DE FORMARE PROFESIONALĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN .............................................. 175 

CURS TEHNICIAN ÎN COMERŢ .............................................................................................................. 178 

8. CONCLUZII .................................................................................................................................... 258 

9. ANEXE ............................................................................................................................................. 306 

10. BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 376 

3

MĂSURI INTEGRATE DE COMBATERE A ŞOMAJULUI 

1. Preambul 

În noua societate bazată pe cunoaştere, Uniunea Europeană îşi propune drept obiectiv ca 

economia din spaţiul european să devină cea mai competitivă şi dinamică, capabilă de creştere 

sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu o mai mare coeziune socială. Pentru 

realizarea acestui obiectiv, competitivitatea organizaţiilor trebuie să se îmbunătăţească continuu, în 

condiţiile unei pieţe a muncii care să se adapteze rapid la schimbările din mediul economic, social şi 

informaţional şi a modernizării procesului muncii bazat pe calificări superioare, valorificând eficient 

resursa umană bine pregătită profesional. 

În condiţiile restructurării economice care este inevitabilă în perioadele de criză, salariaţii 

disponibilizaţi din sectorul economic aflat în declin, nu-şi pierd doar locul de muncă, ci şi pregătirea 

profesională pe care o au şi care devine necorespunzătoare noilor condiţii. Apare astfel necesitatea 

evaluării domeniilor prioritare ale educaţiei permanente relevante pentru viitoarea relansare economică. 

Măsurile privind formarea profesională continuă ori reconversia forţei de muncă disponibilizată, 

precum şi furnizarea altor servicii care urmăresc reintegrarea socială a grupurilor defavorizate urmăresc 

prevenirea fenomenelor nedorite cum ar fi, de exemplu, excluderea socială, care pot duce la tensiuni şi 

instabilitate în societate şi care, în final, afectează climatul de afaceri şi relansarea economică. 

Ritmul alert al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii şi implicit şi al solicitărilor socio-profesionale a 

găsit instituţiile româneşti insuficient pregătite pentru organizarea acelor demersuri educative necesare 

dobândirii profesiunilor şi competenţelor pe care le solicită actuala societate aflată în continuă 

schimbare. Dacă adăugăm la toate acestea şi criza economică cu toate urmările ei negative, constatăm 

că indiferent de profesie, lucrătorii sunt, în mare măsură nepregătiţi, nu numai profesional, ci mai ales 

psihologic pentru a accepta aceste schimburi şi pentru a se adapta rapid lor. 

4

2. Justificarea implementării proiectului 

Actuala criză economică, catalogată de cei mai mulţi economişti ca cea mai gravă de la 

recesiunea din 1933, face ca cea mai mare parte a populaţiei să nu poată beneficia de un nivel de trai 

decent şi de condiţii de muncă corespunzătoare. 

Cea mai gravă implicaţie pe care criza economică o are asupra pieţei muncii este creşterea 

alarmantă a şomajului şi implicit creşterea ratei subocupării. Numărul şomerilor în România poate 

creşte în orice moment datorită restructurărilor economice din ţară, dar şi prin disponibilizarea 

imigranţilor din spaţiul comunitar, România fiind una din marile exportatoare de forţă de muncă. În 

această perioadă de criză în faţa economiei româneşti apare o problemă deosebită care vizează două 

aspecte. Este vorba, pe de o parte, de o cerere efectivă de forţă de muncă insuficientă sub aspect 

structural care va duce în viitor la o subutilizare a echipamentelor de producţie, iar pe de altă parte, la o 

înlocuire a muncii impusă de progresul tehnic, care va duce la creşterea şomajului. 

Echilibrarea raportului între cererea şi oferta de forţă de muncă presupune a se acţiona în mai multe 

direcţii şi anume: 

- remodelarea structurii profesionale prin restructurarea întregului sistem de învăţământ, 

astfel încât oferta de forţă de muncă să se adapteze permanent şi rapid la cererea de forţă 

de muncă; 

- determinarea corectă a necesarului de forţă de muncă; 

- dezvoltarea şi extinderea activităţii în unele ramuri mai puţin dezvoltate şi, implicit, 

crearea de noi locuri de muncă; 

- conceperea unui sistem modern şi eficient pentru recalificarea şi reîncadrarea 

lucrătorilor eliberaţi din industrie sau alte activităţi. Trebuie să se aibă în vedere că 

numărul şomerilor cuprinşi în sistemul de recalificare este cu mult sub nevoile de 

reintegrare a şomerilor în activitate, cât şi a faptului că multe persoane consideră că nu 

au făcut cea mai bună alegere a meseriei şi că nu se pot afirma profesional, toate cu un 

efect negativ supra productivităţii muncii; 

- utilizarea relaţiilor în plan internaţional pentru valorificarea în alte ţări a unei părţi a 

populaţiei ocupate eliberată prin disponibilizări, inclusiv specializarea în/cu ajutorul 

ţărilor respective. 

5

Având în vedere starea actuală a forţei de muncă din România, caracterizată de dezechilibre de 

ordin cantitativ şi structural se impunea luarea cu prioritate a acelor măsuri care să ducă la o ocupare 

cât mai completă şi eficientă a resurselor de muncă, o protecţie socială cât mai bună, diminuarea 

tensiunilor sociale şi combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale. 

Pornind de la aceste considerente, implementarea proiectului „Creşterea gradului de ocupare a 

forţei de muncă prin măsuri integrate în cooperare transnaţională” care are ca obiectiv general 

îmbunătăţirea gradului de ocupare, a oportunităţilor de angajare a şomerilor tineri şi a şomerilor de 

lungă durată tineri şi adulţi prin elaborarea, dezvoltarea şi implementarea de măsuri active integrate de 

combatere a şomajului, vor duce la atragerea şi menţinerea unui număr mai mare de persoane pe piaţa 

muncii, inclusiv în zonele rurale şi sprijinirea ocupării formale. 

Prin implicarea în proiect şi a partenerului german se are în vedere şi promovarea mobilităţii 

geografice şi profesionale şi a conştientizării importanţei mobilităţii în economia de piaţă în general şi 

având în vedere şi necesităţile partenerului german urmare a înfiinţării de noi locaţii, cu implicaţii la 

ceea ce spuneam referitor la direcţiile de acţiune pentru echilibrarea raportului între cerere şi ofertă pe 

piaţa muncii. 

Măsurile promovate în cadrul acestui proiect, implementat prin Programul Operaţional Sectorial 

Dezvoltarea Resurselor Umane - POSDRU, Axa prioritară 5 – Promovarea măsurilor active de 

ocupare, Domeniul major de intervenţie 5.1 - Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de 

ocupare, au o abordare pe tot parcursul vieţii şi ele privesc, aşa cum spuneam, şomerii tineri, şomerii 

adulţi şi şomerii de lungă durată. O atenţie deosebită trebuie acordată şomajului de lungă durată care 

înregistrează o rată în creştere. Persoanele aflate în şomaj de o lungă perioadă de timp, întâmpină mari 

dificultăţi în ceea ce priveşte adaptarea la cerinţele pieţei muncii, au o motivaţie scăzută pentru căutarea 

şi menţinerea unui loc de muncă şi cel mai important lucru, calificarea lor nu mai corespunde cerinţelor 

pieţei muncii. Serviciile de care trebuie să beneficieze această categorie trebuie să faciliteze 

reintegrarea lor pe piaţa muncii. 

Experienţa furnizării serviciilor de ocupare, evidenţiază nevoia de reconsiderare şi de a 

reorienta activităţile de până acum adresate persoanelor aflate în şomaj, în special în şomaj de lungă 

durată. În acest sens, măsurile adresate acestui grup necesită o gamă distinctă de tehnici şi instrumente, 

luându-se în considerarea aspecte care privesc psihologia, conştientizarea pierderii poziţiei sociale, 

sentimentul de respingere, respectul de sine scăzut. Pentru a reduce sau chiar elimina aceste trăiri se au 

în vedere furnizarea de servicii integrate care includ şi combină mai multe tipuri de servicii cum sunt: 

evaluare, motivare, informare şi consiliere profesională, asistenţă în planificarea carierei şi căutarea 

6

unui loc de muncă, job-cluburi, programe de formare profesională, toate având scopul de a duce la 

ocupare durabilă. 

Condiţii cadru 

Referitor la amploarea şomajului, la începutul secolului XXI, economistul Gheorghe Răboacă, 

în lucrarea sa: “Şomajul - o filieră generatoare de sărăcie, marginalizare şi excludere socială”, 

prevede un dezechilibru puternic între cererea şi oferta de forţă de muncă, anticipând actuala criză 

globală financiară şi a muncii. 

Principalele cauze ale creşterii şomajului sunt: accentuarea crizei în celelalte sectoare 

economice, creşterea productivităţii muncii prin automatizare, robotizare, cibernetizare şi informatizare 

intensive, reducerea forţei de muncă în agricultura intensivă şi integrată prin tehnologizare, precaritatea 

diplomelor de calificare medie şi superioară, precum şi alte cauze locale şi regionale. 

În trecut, crizele pe piaţa muncii îmbrăcau doar forma şomajului. Astăzi aceste crize nu se 

limitează doar la şomaj, fiind afectată şi sfera ocupării. Clasica încadrare în muncă cu normă întreagă 

pierde teren, chiar şi în cazul unor eventuale rate de creştere economică. Agravarea crizei pieţei muncii 

ar putea depăşi limitele capacităţii de a putea fi stăpânite, deci avem în vedere că, potrivit unor scenarii, 

PIB al anilor 2030 s-ar putea realiza doar prin ocupare a numai 15-20% din actualele resurse ale 

populaţiei active. 

În lucrarea sa “Şomajul - o filieră generatoare de sărăcie, marginalizare şi excludere socială”, 

are convingerea că după capitalism, va apărea o societate postindustrială globalizată, bazată pe 

tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor electronice digitalizată, având bazele unei economii a 

cunoştinţelor, cu resurse umane înalt calificate şi cu un şomaj minimal, cu o organizare ergonomică 

cognitivă a muncii intelectuale generalizate, dar şi cu participarea activă a tuturor cetăţenilor pe baza 

unei educaţii şi industrii permanente. 

În acest context asigurarea unor resurse umane competente pe piaţa muncii, atât prin formarea 

lor iniţială, prin sistemul educaţional, până la intrarea pe piaţa muncii, cât şi prin valorificarea 

potenţialului fiecărui individ prin ocupare şi formare continuă, trebuie să facă faţă dinamicii sociale, 

economice, politice, culturale, ştiinţifice şi tehnologice. 

Pe piaţa forţei de muncă concurenţa este foarte dură, prin faptul că nu mai există suficiente 

posturi pentru toată forţa de muncă activă la momentul la care vor avea loc schimbările impuse în 

procesele de activitate. Este nevoie să fie asigurată lucrătorilor posibilitatea de a învăţa pe tot parcursul 

vieţii şi de a actualiza în permanenţă calificările pe care le au. Strategia de la Lisabona prevede ca 

7

gradul de participare al formarea continuă a populaţiei apte de muncă din grupa de vârstă 16-64 de ani 

să atingă 12,5% până în anul 2010. 

Evaluările de parcurs, fie la nivelul oficial (rapoarte) fie la nivelul studiilor ştiinţifice, privind 

proiectarea şi implementarea Agendei Lisabona au evidenţiat un număr de deficienţe care au condus la 

îndeplinirea nesatisfăcătoare a obiectivelor acestei strategii: 

Europa 2020. 

lipsa unui program de aplicare adecvată pentru statele membre; 

lipsa unei depline asumări politice la nivel naţional; 

numărul mare de obiective şi ţinte cuantificate; 

monitorizarea deficitară a statelor membre; 

insuficienta distincţie între scopuri şi mijloace; 

insuficienta corelare dintre obiectivele Agendei Lisabona şi cele privind convergenţa 

economică; 

Toate aceste evaluări au fost luate în considerare la elaborarea noii strategii europene – Strategia 

Pentru ca forţa de muncă să satisfacă într-o măsură cât mai mare cererea de pe piaţa muncii, 

serviciul de formare profesională trebuie să succeadă altor servicii cum sunt: informarea şi consilierea 

profesională, asistenţă în planificarea carierei etc. care şi ele la rândul lor vor succede unor analize a 

fluctuaţiilor care apar în domeniul ocupaţiilor. 

clienţi. 

Se va urmării, de asemenea, centrarea pe personalizarea serviciilor în funcţie de tipurile de 

8

3. Concepte: piaţa muncii, ocuparea, şomajul 

Piaţa muncii 

Ocuparea forţei de muncă constituie în orice societate, inclusiv în ţările dezvoltate o condiţie 

esenţială a asigurării echilibrelor macroeconomice şi stabilităţii social-politice. Este un proces complex, 

dinamic, de interes major pentru toţi agenţii economici şi partenerii sociali, pentru prezentul şi viitorul 

societăţii, cu implicaţii variate: economice, psihosociale, educaţional-culturale, politice. 

Creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă şi diminuarea fenomenului şomajului sunt în 

prezent obiective esenţiale ale politicii economice ale tuturor ţărilor, posibil de realizat prin intermediul 

echilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă pe piaţa muncii. 

Piaţa muncii este cadrul de confruntare dintre cererea şi oferta de forţă de muncă într-un 

anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu, care se finalizează prin vânzarea - cumpărarea de 

forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu, funcţionând în fiecare ţară, pe diferite grupuri de 

ţări şi la scară mondială. Ca subsistem, al sistemului general al economiei naţionale, piaţa forţei de 

muncă reprezintă cadrul în care este valorificat cel mai important factor de producţie - munca - prin 

intermediul forţei de muncă. La rândul său piaţa muncii este un sistem definit prin ansamblul relaţiilor 

economice cu privire la angajarea şi utilizarea forţei de muncă precum şi cu privire la asigurarea 

protecţiei şi asistenţei sociale a deţinătorilor acestei mărfi speciale 1 . De asemenea, piaţa forţei de muncă, 

sau piaţa muncii, poate fi definită ca „spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază 

în mod liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi oferta 

(posesorii de forţă de muncă)” 2 . Piaţa muncii la nivelul fiecărei ţări se poate referi la o localitate, la o 

zona mai mica sau mai mare, ori la întreaga economie, având faze diferite: 

• în cazul forţei de muncă necalificate sau de calificare inferioară, raza este mică, nevoile de 

forţă de munca putându-se satisface la nivelul unei localităţi; 

• pe măsură ce nivelul de calificare al forţei de muncă creşte, forţa de muncă de calificare mai 

înaltă e mai rară, apărând necesitatea extinderii razei pieţei muncii la zone mai largi sau chiar la 

întregul teritoriu al ţării. 

1 N.G. Niculescu, Conţinutul, trăsăturile şi corelaţiile pieţei forţei de muncă, în Piaţa forţei de muncă, Editura Tehnică, 

Chişinău, 1995, p. 23, citat şi de Maria Cojocaru şi Lavinia Popp, în op. cit. , p. 652. 

2 Gheorghe Creţoiu, V. Cornescu, Economie politică, Editura Tempus, Bucureşti, 1992, p. 319, citat şi de Maria Cojocaru şi 

Lavinia Popp, în op. cit., p. 652. 

9

Piaţa muncii este un ansamblu eterogen, compus din pieţe ale muncii individualizate până la 

fiecare meserie sau specialitate, care funcţionează distinct şi între care există posibilitatea influenţării 

reciproce prin recalificări profesionale. 

Factorul muncă, care contribuie la crearea, utilizarea şi dezvoltarea celorlalţi factori, se asigură 

prin intermediul pieţei muncii, aceasta ocupând un rol central în sistemul economico-social. Datorită 

acestui lucru, piaţa muncii are o influenţă directă asupra altor subsisteme şi ramuri economice şi 

determină diverse acţiuni asupra componentelor vieţii sociale. Piaţa muncii se bazează pe întâlnirea şi 

confruntarea cererii cu oferta de muncă, componente ale raportului dintre producţie şi consum. 

Pieţele pot fi clasificate după o varietate de criterii. După spaţiul geografic de desfăşurare a 

tranzacţiilor pieţele sunt: locale, regionale, naţionale, mondială (internaţională). După natura bunurilor 

tranzacţionate pieţele se clasifică în: piaţa bunurilor şi a serviciilor, piaţa factorilor de producţie (care 

cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa capitalului) şi piaţa financiar valutară. 

consumatori; 

Piaţa are următoarele trăsături: 

- este un spaţiu economico-geografic unde acţionează agenţii economici; 

- este locul de întâlnire al cererii cu oferta, deci al agenţilor economici producători şi 

- este locul unde: se manifestă concurenţa, se formează preţurile, se încheie tranzacţiile. 

Curente diferite în economie precum economia neoclasică şi cea instituţională prezintă definiţii 

deosebite ale pieţei. Astfel, piaţa este văzută ca şi „proces, deci are un caracter dinamic, şi este pusă în 

legătură cu fenomenul de diviziune a muncii şi cu proprietatea privată” (Ludwig von Mises). Din 

punctul de vedere al altui autor (Richard Lipsey) „piaţa este un teritoriu unde vânzătorii şi cumpărătorii 

negociază în vederea schimbului de mărfuri”. Curentul neoinstituţionalist defineşte piaţa ca sistem de 

instituţii sociale, instituţii care facilitează şi structurează schimbul; sunt importante mai ales acele 

instituţii care contribuie la comunicarea informaţiilor necesare pentru realizarea schimbului (informaţii 

privitoare la: produse, preţuri, cumpărători, vânzători). Pieţele sunt răspândite în toată lumea, acest fapt 

se explică prin costul mai redus al realizării de activităţi economice în interiorul pieţei decât în afara ei. 

Piaţa muncii implică următoarele elemente: muncitorii, angajatorii, locurile de muncă, angajările 

(tranzacţii între muncitori şi angajatori), reţelele (legături de comunicare între posibili ocupanţi ai 

locurilor de muncă şi diferite firme) şi contracte (acorduri cu privire la sarcini, efortul depus, condiţii 

de muncă, nivelul salariului). Din perspectiva economiei neoclasice elementele care intră în 

componenţa pieţei sunt: cererea, oferta, preţul, mâna invizibilă (care reglează raportul cerere-oferta din 

exterior, dincolo de voinţele indivizilor). 

10

Piaţa muncii are mai multe trăsături specifice: 

Cererea de muncă este pe termen scurt, practic, invariabilă; crearea de noi locuri de 

muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora noi, probleme 

complexe care se realizează în timp; 

Oferta de muncă, la rândul ei se formează în cadrul unui orizont de timp îndelungat, 

timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte; 

Oferta de muncă (cu gradul ei de instrucţie, cu calificările ei) îşi pune amprenta 

asupra modului de satisfacere a cererii de muncă; 

Mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia; oamenii sunt ataşaţi 

mediului social-economic în care s-au format şi în care trăiesc; avantajele economice 

oferite de alte zone(localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte 

deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă; 

Oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta, starea sănătăţii, 

psihologia oamenilor); 

Eterogenitatea cererii şi ofertei de forţă de muncă, neconcordanţa dintre structurile 

acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă. 

Mecanismul confruntării cererii de muncă cu oferta de muncă se desfăşoară după următorul mod: 

În prima fază se formează condiţiile generale de angajare ale salariaţilor, se conturează 

principiile care stau la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţa generală de formare a 

salariilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii. 

În ce-a de-a doua fază are loc întâlnirea în termeni reali a cererii şi ofertei de muncă, întâlnire 

în baza condiţiilor concrete şi a salariaţilor (potenţiali). 

Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două forţe, se manifestă două comportamente: 

- vânzătorul de muncă (ofertantul acestui articol specific) solicitantul de locuri de muncă) care 

aşteaptă maximum de avantaj net de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale (maximum de utilităţi 

şi minimum de dezutilităţi); 

- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul, cel ce oferă locuri de muncă), care la rândul 

lui, aşteaptă maximum de profit de pe urma noului angajat. 

Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină mărimea şi dinamica salariului 

nominal. 

Starea pieţei muncii în România se caracterizează prin mai multe trăsături din care cele mai importante 

sunt: 

11

- existenţa unui pachet de legi şi alte reglementări care constituie cadrul formal de funcţionare a 

acestei pieţe, într-un mod care se apropie, în general, de cel european; 

- resursele de muncă ce formează obiectul acestei pieţe au fost pe termen lung relativ constante, 

având însă o uşoară tendinţa de creştere ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a 

redus considerabil; 

- raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari s-a schimbat în favoarea pensionarilor. 

Având în vedere că pensiile sunt plătite prin contribuţia bănească a celor care lucrează, s-a accentuat 

presiunea ce se manifestă asupra veniturilor acestora din urmă; 

- restructurarea ocupării în România nu s-a înfăptuit prin substituţia firească dintre muncă şi 

capital, pe calea investiţiilor. Restructurarea ocupării este sensibil mai puternică în industria miniera, 

industria siderurgică şi industria constructoare de maşini, adică în ramurile care înregistrează o 

productivitate scăzută şi au caracter energo-intensiv. Aceasta înseamnă că, de fapt nu s-a realizat o 

restructurare competitivă, iar măsurile luate în această direcţie au fost aleatorii, conjuncturale; 

- cererea de muncă s-a diminuat considerabil din cauza scăderii generale a producţiei, 

diminuării investiţiilor, decapitalizării întreprinderilor, precum şi altor procese esenţiale, cum ar fi 

dereglarea monetar-financiară, scăderea consumului şi cererii la anumite categorii de bunuri, scăderea 

salariului real, pierderea unor pieţe externe pe care România făcea ample exporturi etc. 

Componentele principale ale pieţei muncii 

Componentele principale ale pieţei muncii sunt cererea de muncă şi oferta de muncă. 

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat într-o 

economie de piaţă, exprimată prin intermediul numărului de locuri de muncă şi cuprinde ansamblul 

relaţiilor, raporturilor şi conexiunilor privind volumul şi structura forţei de muncă pe profesii şi niveluri 

de calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naţionale, cât şi pe ansamblul ei. 

Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă 

existente în societate, adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă a ţării 

respective, în perioada dată. Şi în acest caz, trebuie să avem în vedere că nu toate disponibilităţile de 

muncă se constituie în oferta, ci numai acelea care urmează să fie remunerate, salarizate. 

Cererea de forţă de muncă are drept conţinut necesarul de lucrători în diferite meserii şi profesii, 

într-un anumit areal geografic şi interval de timp. 

Având în vedere că între un lucrător potenţial şi ocuparea unui loc de muncă se interpune, de 

regulă, un anumit agent economic (cu excepţia persoanelor care lucrează pe cont propriu), putem 

12

afirma că cererea de forţă de muncă este expresia voinţei şi nevoii acestuia de a achiziţiona factorul de 

producţie muncă. 

Cererea de lucrători este puternic segmentată nu numai sub aspect cantitativ, ci şi sub aspect 

calitativ, adică al calificării competenţelor. În acest sens există o tendinţă de intelectualizare a 

conţinutului activităţilor de execuţie într-un număr tot mai mare de meserii şi profesii. Se detaşează cu 

mare claritate îngustarea drastică a cererii de forţă de muncă necalificată sau semi-calificată, fără însă 

ca aceasta să poată fi vreodată suprimată integral. 

În cazul cererii efective de forţă de muncă, aspectul calitativ este condiţionat şi de îndemânare, 

atenţie distributivă, ritm, precizie şi corectitudine în executarea diferitelor sarcini de muncă sau 

operaţiuni tehnologice. Rezultă deci o evoluţie a cererii forţei de muncă înspre o mobilitate 

profesională ridicată. Capacitatea de a practica în condiţii economic performante o gamă mărită de 

meserii (profesii) este generată de modificările cererii de produse şi servicii şi a tehnicilor şi 

tehnologiilor de fabricaţie. 

Dacă forţa de muncă este abundentă în sensul că un anumit sistem economic (firmă, subramură, 

ramură, economie naţională) îşi poate satisface cererea tehnologică pentru această resursă la un preţ 

convenabil, atunci, întreprinzătorii se vor orienta cu precădere asupra achiziţionării de lucrători, 

factorul uman substituind astfel fondurile fixe. 

Dacă forţa de muncă este rară, atunci cererea potenţială se va transforma în cerere efectivă la un 

cost salarial ridicat. De regulă, raritatea absolută sau/şi relativă a forţei de muncă care poate conduce la 

ocuparea cu salarii înalte stă la baza funcţionării aşa-numitei pieţe negre. 

În funcţie de durata participării la muncă cererea se poate manifesta sub formă permanentă sau 

temporară. Pentru aceasta din urmă distingem tipul legat de ocuparea cu timp parţial şi care exercită o 

atracţie deosebită mai ales în cazul forţei de muncă feminine, ca şi cea sezonieră, frecvent utilizată în 

perioadele de vârf pentru strângerea recoltelor. 

Având în vedere că între un lucrător potenţial şi ocuparea unui loc de muncă se interpune, de 

regulă, un anumit agent economic (cu excepţia persoanelor care lucrează pe cont propriu) , putem 

afirma că cererea de forţă de muncă este expresia voinţei şi nevoii acestuia de a achiziţiona factorul de 

producţie munca. 

Astfel, distingem următoarele tipuri de cerere de forţă de muncă : 

economică; 

tehnologică; 

de protecţie socială. 

13

Cererea economică care pune în evidenţă necesarul de lucrători pentru a realiza în condiţii 

rentabile un anumit produs sau serviciu sau o gamă a acestora. Principalul element ce defineşte cererea 

economică este achiziţionarea şi utilizarea forţei de muncă, în corelaţie cu beneficiul care se obţine. O 

categorie aparte a cererii economice o reprezintă cererea solvabilă de forţă de muncă. Aici 

solvabilitatea, deşi ne trimite la clasica accepţiune de cerere acoperită de venituri (şi de mărfuri) ni se 

prezintă sub o formă specific pieţei forţei de muncă. Aceasta constă în manifestarea pentru anumite 

meserii sau profesii a unei cereri cronice neacoperite cu lucrători, fie din motive generate de nivelul 

salariilor practicate, fie datorate condiţiilor grele sau periculoase de muncă. 

Cererea tehnologică - un alt factor de care depinde consumul efectiv de forţă de muncă este 

tehnologia şi tehnica utilizată în vederea realizării în condiţii rentabile a anumitor bunuri. Dacă acestea 

sunt concepute şi funcţionează prin consumuri mari de forţă de muncă pe unitatea de output realizat, 

atunci cererea economică de lucrători este direct influenţată de cererea tehnologică. 

Cererea de protecţie socială derivă în principal din rolul jucat de stat în activitatea economică 

şi în cea socială. Determinată atât de raţiuni de ordin protecţionist în raport cu concurenţa 

internaţională, cât şi din motive de securitate socială internă, statul este purtătorul acestui tip de cerere 

în două direcţii principale. Pe de o parte asigură un număr important de locuri de muncă în sectorul 

propriu prin subvenţionarea cererii însăşi de produse şi servicii neprofitabil de realizat în sectorul privat 

şi pe de altă parte încurajează sectorul privat în achiziţionarea forţei de muncă aflate în căutare de 

lucru. Un alt agent important care intervine pe piaţa forţei de muncă în sensul exercitării unei cereri de 

protecţie socială îl constituie sindicatele. Acestea acţionează în sensul rezervării dreptului la muncă în 

eventualitatea îngustării cererii pentru anumite meserii şi profesii. Totodată, modificările cererii în 

acest sens impune patronatului, sub presiunea sindicatelor, asumarea unor măsuri financiare de 

protecţie socială. 

În România, cererea de forţă de muncă trebuie analizată în contextual unor schimbări 

fundamentale. Nivelul tehnic la care se află economia românească, dar şi productivitatea se situează 

undeva între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, în timp ce nevoile şi aspiraţiile de consum 

sunt la nivelul unor ţări dezvoltate sau oricum se situează la parametrii europeni. Populaţia românească 

manifestă cereri şi nevoi similare cu ceea ce vede şi ştie că au alţii. Bagajul cultural-ştiinţific de 

pregătire şi calificare a forţei de muncă de la noi, inclusive sistemul mass-media, de circulaţie şi 

vizualizare a informaţiilor este cu totul altul faţă de cel cunoscut de ţările dezvoltate atunci când se 

situau cu productivitatea la nivelul nostru actual. 

Strategia în domeniul necesarului de forţă de muncă este deosebit de complexă, incluzând un 

ansamblu de componente, inseparabile, cum ar fi: 

14

• determinarea necesarului de forţă de muncă, la nivel naţional, pe sectoare, ramuri, subramuri 

şi la nivelul agenţilor economici; 

• identificarea, la nivelul sistemului de învăţământ, a celor mai adecvate forme de instruire şi 

perfecţionare profesională; 

• conceperea unor criterii şi reglementări juridice care să asigure o ocupare cât mai deplină şi o 

utilizare cât mai raţională a resurselor de muncă; 

• stabilirea unui sistem de stimulente materiale pentru salariaţi, în vederea valorificării cu 

randament maxim a potenţialului de muncă existent. 

Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii unei societăţi în 

condiţii salariale stabilite şi se exprimă prin numărul celor apţi de muncă (din care se scade numărul 

femeilor casnice, al studenţilor şi al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate întrucât au 

resurse pentru existenţă sau alte preocupări) şi exprimă ansamblul relaţiilor cu privire la posibilităţile 

de satisfacere a nevoii de forţă de muncă la nivel micro, macro şi mondoeconomic, într-o perioadă de 

timp dată. 

În funcţie de posibilităţile de participare la activitatea economico-socială, la nivelul populaţiei 

totale se pot distinge mai multe categorii: 

• populaţia în vârstă de muncă - populaţia cuprinsă între limita de 16 ani şi vârsta de 

pensionare, rezidentă pe teritoriul de referinţă şi considerată ca putând participa la procesul muncii 

sociale; 

• populaţia disponibilă pentru muncă - sau populaţia aptă de muncă a cărei stare de sănătate îi 

permite să desfăşoare o formă de activitate economico-socială; această categorie a populaţiei constituie 

baza resurselor de forţă de muncă ale unei ţări şi acţionează direct pe piaţa forţei de muncă sub formă 

de ofertă; 

• populaţia inactivă - totalitatea persoanelor care nu participă la procesul muncii sociale şi sunt 

întreţinute (copii, persoane inapte de muncă, pensionari, femei casnice, elevi, studenţi); 

• populaţia activă - totalitatea persoanelor care participă la procesul muncii sociale, desfăşurând 

o activitate profesională şi a persoanelor în vârstă ce doresc să muncească şi sunt disponibile pentru a fi 

încadrate; 

• populaţia activă ocupată (încadrată în muncă) - populaţia care participă efectiv la activitatea 

economico-socială. 

15

Oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat în care creşte şi 

se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja; 

Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nu se deplasează dintr-o 

localitate in alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar 

dacă nu au avantaje economice. De asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, 

psihologie, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică; 

Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau numai pentru a deveni 

salariaţi, ci ca oameni. De aceea, oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile 

economiei de piaţă. 

Cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri 

neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau 

deloc. 

Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere si ofertă, se desfăşoară în două trepte sau 

faze. Prima se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere şi ofertă, 

determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul acestei faze, se formează 

condiţiile generale de angajare ale salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la stabilirea 

salariilor şi o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la un nivel înalt sau scăzut. A doua fază 

reprezintă o continuare a celei dintâi şi constă în întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali, 

în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum 

si structură, pe baza contractelor şi a altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea 

pornind de la programul de muncă, număr de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le efectueze 

sau nu, în funcţie de nevoile si aspiraţiile lor, de situaţia socială şi economică etc. la momentul 

respectiv. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină mărimea şi dinamica 

salariului nominal. Insuficienţa ofertei la acest nivel se traduce printr-o cerere suplimentară care se 

manifestă pe prima treaptă, iar insuficienţa cererii, printr-o ofertă suplimentară pe aceeaşi treaptă. 

La nivel macroeconomic oferta de muncă este determinată de factori demografici (sporul 

natural al populaţiei, soldul migratoriu), rata de activitate a populaţiei, numărul de ore de muncă, 

nivelul de pregătire profesională al persoanelor active. 

Din punct de vedere statistic elementele ce condiţionează dimensiunea ofertei de muncă, 

prezintă diferenţieri în ceea ce priveşte posibilităţile de cuantificare. În literatura de specialitate se 

reţine drept unul dintre indicatorii relevanţi ai comportamentului ofertei de muncă, rata de activitate 

calculată ca raport între populaţia activă şi populaţia totală. 

16

Oferta de muncă şi cererea de muncă sunt mărimi cu dimensiuni dinamice, care reflectă 

legăturile existente dintotdeauna dintre dezvoltarea economico - socială, ca sursă a cererii, şi populaţie, 

ca sursă a ofertei. De aceea, în teoria şi practica economică, corelaţia dezvoltare - populaţie s-a 

prezentat simplificat ca raport între cererea şi oferta de muncă. 

Fenomenul de reducere a ratei de activitate reflectă în mod indirect tendinţa de îmbătrânire 

demografică, dar mai cu seamă acutizarea dezechilibrelor de pe piaţa muncii, precarizarea utilizării 

capitalului uman. Scăderea ratei de activitate a fost determinată în esenţă de: 

a) posibilitatea pensionării anticipate a şomerilor vârstnici de lungă durată. Această măsură a 

atenuat cel puţin pe termen scurt, creşterea şomajului, dar a agravat în timp deficitul fondului de pensii 

de asigurări sociale. Pensionarea anticipată a fost aplicată în prima parte a procesului de tranziţie la 

economia de piaţă în aproape toate ţările central şi est-europene şi poate fi considerată unul din 

principalii factori care au generat cel puţin în prima fază a derulării reformei economice scăderea 

sensibilă a ratelor de activitate; 

b) apariţia unor persoane descurajate din rândul şomerilor de lungă durată, care pierzându-şi 

speranţa găsirii unui loc de muncă pe termen scurt se retrag de pe piaţa muncii; 

c) dezvoltarea economiei informale care absoarbe o parte a ofertei de muncă fără ca acest 

fenomen să fie relevat de datele statistice. Respectiva tendinţă este una dintre consecinţele unei 

fiscalităţi ridicate asupra profitului şi costului salarial, dar şi a unor imperfecţiuni ale cadrului legislativ 

referitor la activitatea agenţilor economici; 

d) conturarea unor fluxuri migratorii externe ale unor persoane apte de muncă în căutarea unor 

oportunităţi de obţinere a unor venituri semnificativ mai mari decât cele realizate în ţară. 

Categorii ale pieţei forţei de muncă - cerere şi ofertă - se află într-o strânsă interdependenţă, 

determinată de ansamblul eterogen de factori (economici, tehnici, demografici, ecologici) care vizează 

realizarea unui echilibru între cantitatea şi structura forţei de muncă şi nevoile de resurse de muncă ale 

societăţii. 

Corelarea cererii şi ofertei de forţă de muncă, în economia României, necesită valorificarea cât mai 

deplină a ofertei de forţă de muncă corespunzător calificării resurselor de muncă, cât şi dimensionarea 

riguroasă a cererii de către fiecare agent economic pentru utilizarea ei raţională. 

O caracteristică esenţială a pieţei muncii este concurenţa, care asigură funcţionarea sistemului 

de legături dintre agenţii economici, transmiţându-le acestora cerinţele ansamblului de legităţi ale 

economiei de piaţă şi sancţionând nerespectarea sau încălcarea lor. Concurenţa pe piaţa forţei de muncă 

este dată de relaţiile dintre unităţile economice şi social-culturale în calitate de ofertanţi şi utilizatori ai 

17

esurselor de muncă, pe de o parte, şi dintre acestea şi persoanele care acţionează sau pot activa în 

cadrul lor, pe de altă parte, este o competiţie în care primează interesele economice ale fiecărui 

participant şi care determină atât salariaţii, cât şi întreprinzătorii să acţioneze în aceleaşi direcţii 

principale cu privire la angajarea, utilizarea şi salarizarea forţei de muncă: 

- concurenţa stimulează ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă în strânsă legătură cu 

cerinţele dezvoltării economiei, astfel încât orice persoană aptă şi în vârstă de muncă să se poată 

încadra într-o activitate economico-socială; 

- concurenţa impune agenţilor economici să angajeze prin concurs numai forţă de muncă cu 

pregătire corespunzătoare, capabilă să promoveze progresul în activitatea desfăşurată; 

- concurenţa determină pe cei doi participanţi pe piaţa forţei de muncă să adopte strategii 

adecvate pentru folosirea raţională şi eficientă a resurselor de muncă obligând agenţii economici să 

manifeste preocupări pentru extinderea şi perfecţionarea activităţii pe care o desfăşoară, să folosească 

rezultatele cuceririlor ştiinţifice şi capacitatea forţei de muncă pentru creşterea productivităţii 

economico-sociale; 

- concurenţa determină, în mare măsură, ca salarizarea forţei de muncă să se facă în raport cu 

rezultatele activităţii economice desfăşurate. 

Piaţa muncii asigură (alături de piaţa bunurilor de consum şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa 

capitalurilor) funcţionarea economiilor moderne ca economii de piaţă şi ocupă în acest proces un loc 

deosebit de important pentru ca factorii implicaţi direct sunt oamenii înşişi cu pregătirea profesională 

specifică şi potenţialul lor aptitudinal, iar cererea şi oferta se referă la un „bun” deosebit - munca. 

Mărimea şi dinamica populaţiei sunt determinate economic, biologic şi demografic, fapt ce 

determină o serie de particularităţi ale cererii şi ofertei forţei de muncă: 

- pe termen scurt, cererea de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi 

existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp; 

- oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat, în care creşte 

şi se instruieşte fiecare generaţie până la vârsta la care se poate angaja; 

- posesorii de forţă de muncă au o mobilitate relativ redusă (oamenii nu se deplasează dintr-o 

localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar 

dacă nu au avantaje economice), iar oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, 

psihologice, condiţii de muncă; 

- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are un caracter relativ rigid (cel care face oferta 

trebuie să trăiască, nu se poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă); 

18

- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri 

neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau 

deloc . 

Între cererea şi oferta de forţă de muncă există un proces de interacţiune, astfel că sub influenţa 

cererii are loc procesul de structurare a ofertei de forţă de muncă (iniţial oferta se prezintă amorfă, ca 

proces demografic, şi numai cererea determină procesele de diferenţiere interioară potrivit necesităţilor 

sale de producţie; deci, agenţii cererii comandă profilarea profesională a ofertei). Piaţa muncii primeşte 

forţă de muncă prin mai multe canale: 

- canalul demografic - prin care intră tineretul ajuns la vârsta aptă de muncă, fără să aibă o 

pregătire profesională prealabilă, inclusiv persoanele care caută de lucru pentru prima dată; 

- canalul sistemului de învăţământ - prin care intră absolvenţii instituţiilor de învăţământ de 

toate gradele, având calificare profesională; 

- canalul eliberării forţei de muncă ocupată în economie, ca urmare a desfăşurării procesului de 

transformare în etapa de tranziţie la economia de piaţă (închideri de întreprinderi, restrângere de 

activitate, retehnologizări, reprofilări); 

- imigrări. 

În acelaşi timp, piaţa muncii facilitează, prin organele specializate, prin cooperarea cu 

patronatul, sindicatele, încadrarea în muncă pe următoarele căi: 

- redistribuirea persoanelor aflate în şomaj la locuri de muncă disponibile, la cererea unităţilor 

sau la propunerea lor, potrivit calificării profesionale; 

- organizarea recalificării profesionale a unui număr de persoane potrivit cererii unităţilor şi 

apoi încadrarea lor în producţie; 

- înscrierea unor tineri în vârstă aptă de muncă în învăţământul de zi; 

- emigrări. 

Numărul persoanelor care intră pe piaţa muncii ar trebui sa se echilibreze cu cel al persoanelor 

trimise din piaţa muncii în economie şi activităţi social-culturale, dar echilibrul perfect în acest sens nu 

se poate realiza niciodată. 

Echilibrul pe piaţa muncii 

În scopul realizării unui nivel optim al dezvoltării economico-sociale, se realizează o diviziune 

pe sfere, ramuri şi subramuri de activitate şi pe teritoriu a resurselor, fie acestea umane, materiale sau 

19

financiare, urmărindu-se utilizarea acestora cu maximum de eficienţă economică, astfel încât să se 

menţină un echilibru între nevoi şi resursele disponibile. 

Realizarea stării de echilibru pe piaţa muncii presupune o raţionalizare a forţei de muncă, astfel 

încât exploatarea resurselor umane să se facă eficient, nu abuziv, în scopul realizării unui nivel ridicat 

al productivităţii muncii. 

Premisă fundamentală a funcţionării economiei de piaţă rezidă în capacitatea acesteia de a reuni 

cererea şi oferta. În orice moment există o relaţie determinată între preţul unui produs şi cantitatea 

cerută pe piaţă. Cererea este o funcţie a consumatorului în timp ce oferta este apanajul producătorului. 

Cererea se întâlneşte pe piaţa cu oferta la aşa numitul preţ de echilibru. Acesta satisface atât 

consumatorii cât şi producătorii pentru că rezolvă golirea pieţei de mărfuri şi în consecinţă induce 

tendinţa spre echilibru. Acest echilibru trebuie înţeles prin echilibrul parţial al tuturor pieţelor ce 

compun o piaţă agregată (bunuri, servicii, bani, etc.). Desigur în practică se întâlnesc cele mai variate 

genuri de pieţe din perspectiva libertăţii de mişcare (concurenţa perfectă, monopol, oligopoly) dar 

tendinţa spre echilibru este valabilă pe termen lung pe toate dintre ele. 

Factorii cei mai importanţi care modelează echilibrul pe piaţa muncii sunt cererea şi oferta de 

muncă, astfel ca un rol semnificativ îl are relaţia dintre ofertantul de loc de muncă (angajatorul) şi cel 

care cere locul respectiv (angajat sau muncitor), relaţie care, în scopul satisfacerii nevoilor celor două 

componente ale sale, se concentrează pe „obiectul de schimb” (munca) şi valoarea sa (salariul). Astfel, 

salariul poate fi privit ca un element foarte important în menţinerea echilibrului pe piaţa muncii, prin 

reglarea raportului cerere/ofertă de muncă. 

Cererea şi oferta determină preţul echilibrat. În fapt acesta este generat de un ansamblu de 

factori ce influenţează în diferite sensuri atât cererea cât şi oferta. Determinarea echilibrului presupune 

că preţul asociat cu acesta să aibă caracter de normalitate, normalitate cu condiţionări economice, 

sociale, psihologice, etc. Preţul normal este determinabil numai prin analiză pe perioade lungi de timp. 

Preţul de piaţă poate să se abată semnificativ pe perioade scurte de la preţul normal. 

Reglarea echilibrului pe piaţa muncii implică astfel mai mult decât un nivel optim de salarizare; 

de altfel, existenta unor fenomene considerate negative, precum şomajul, nu trebuie exclusă, ci din 

contră trebuie acceptată şi tratată ca o parte a pieţei muncii, parte care la rândul ei determină alte 

acţiuni de pe piaţa, precum gradul de ocupare sau nivelul salariului. Legat de nivelul salarizării, 

şomajul este dependent de acesta, ca factor determinant în motivaţia muncii. 

Orice activitate umană presupune un scop, o motivaţie de a atinge acel scop şi mijloacele umane 

şi materiale prin care se realizează. Factorul care determină motivaţia muncii este cel uman, nucleul în 

jurul căruia se determină nivelul de obţinere a eficienţei în procesul de muncă, acesta fiind in strânsă 

20

legătură cu nivelul de salarizare. Pentru a avea un sistem de lucru eficient, trebuie să fie luate în 

considerare şi alte aspecte, cum ar fi asigurarea unui mediu de lucru favorabil, facilităţi de transport, 

asigurări sociale, dar şi aspecte legate de încadrarea angajatului într-un mediu profesional şi social. 

Cu privire la acestea, George Mayo concepe o teorie „a relaţiilor umane”, care explică cum 

oamenii implicaţi în procesul de muncă urmăresc, pe lângă recompensa materială evidentă, o 

recompensă profesională şi socială, care reprezintă un stimul important în muncă. Exista mai multe 

forme de motivaţie a muncii, ce reprezintă ansamblul modalităţilor de orice natură prin care sunt 

stabilite strategii privind orientarea comportamentului uman în procesul muncii, în vederea satisfacerii 

trebuinţelor umane. 

Astfel, prin studierea categoriilor de trebuinţe care determină anumite forme de motivaţie în 

scopul realizării lor, se pot observa 3 tipuri: economică, profesională şi morală. În oricare formă, 

motivaţia cuprinde două aspecte, respectiv motivele şi recompensele, caracterizate prin ceea ce dorim 

şi ceea ce obţinem, referitor la procesul de muncă. 

În detaliu, există trei criterii după care se poate caracteriza motivaţia muncii, şi anume: 

• natura recompenselor; 

• sursa care generează motivele şi recompensele; 

• gradul de implicare a cunoaşterii şi a afectivităţii. 

În raport cu primul criteriu, întâlnim două tipuri de motivaţie: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă 

presupune stimularea efortului sau rezultatelor prin recompensarea unor efecte pozitive înregistrate 

anterior, iar motivaţia negativă are în vedere sancţionarea rezultatelor negative obţinute. Ambele 

tipurile de motivaţii au însă limite, astfel că trebuie luate în considerare rezultatele care se pot obţine în 

cazul aplicării lor, pentru a satisface atât angajatorul, cât şi angajatul, păstrând o relaţie de lucru 

eficientă. 

În raport cu sursa care generează motivele şi recompensele, există motivaţia intrinsecă, 

determinată de obiective individuale pentru realizarea dorinţelor ţi ambiţiilor individului şi motivaţia 

extrinsecă, bazată pe elemente din exteriorul procesului de muncă, ce determină implicarea unei 

persoane în acesta. 

În final, referitor la gradul de implicare afectivă şi a cunoaşterii, se disting motivaţia cognitivă, 

care implica creaţie, cunoaştere şi inovaţie şi motivaţia afectivă, care presupune dorinţa de încadrare a 

individului intr-un anumit nivel de performanţă. 

Funcţiile social-economice ale pieţei muncii 

21

Piaţa forţei de muncă, asemănător celorlalte pieţe, prezintă un conţinut deosebit de complex, 

fapt evidenţiat de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte în cadrul economiei moderne de piaţă. 

Din punctul de vedere strict al protecţiei şi asistenţei sociale, piaţa muncii îndeplineşte, la nivel 

naţional, zonal şi local, următoarele funcţii: 

- informarea patronatului în legătură cu volumul forţei de muncă doritoare să se angajeze, 

structura socio-profesională a acesteia şi a salariaţilor sau şomerilor interesaţi să cunoască locurile 

disponibile pentru care pot solicita să fie încadraţi; informări asupra fluctuaţiei forţei de muncă pe 

meserii şi cauze; salarii pe întreprinderi şi meserii, condiţiile de muncă, perspectivele de promovare, 

posibilităţi de recalificare şi încadrare la absolvire; 

- acordarea de asistenţă socială partenerilor sociali, atunci când se desfăşoară negocieri în 

vederea încheierii contractelor colective de muncă sau negocierii de conciliere, atunci când se întrevăd 

sau au apărut conflicte de muncă prin intermediul organelor de specialitate ale statului, respectiv, 

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei şi Sociale şi organele sale locale; 

- elaborarea studiilor de prognoză de către organele menţionate, privind evoluţia pieţei muncii 

în fiecare localitate, care urmează a fi puse la dispoziţia partenerilor sociali şi a instituţiilor de 

învăţământ; pe baza acestora se pot prevedea în timp util anumite fenomene şi se pot lua măsuri pentru 

stimularea celor pozitive şi prevederea celor negative; 

- protecţia socială. 

22

Din punct de vedere socio-economic şi educativ, principalele funcţii ale pieţei muncii sunt: 

- alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritorii în concordanţă 

cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă; 

- mărirea şi combinarea volumului de forţă de muncă cu mijloacele de producţie; 

- influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor; 

- formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială; 

- furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificare şi reintegrarea 

forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele sale asupra acestui proces. 

Prin intermediul acestor funcţii complexe, piaţa forţei de muncă trebuie să asigure echilibrul 

dintre cele două componente principale - cererea şi oferta de muncă - necesar bunei funcţionări a 

sistemului social-economic şi evitării unor consecinţe sociale grave cum este şomajul. 

Ocuparea 

Ştiinţa economică în general, ştiinţa macroeconomică în special, economia şi managementul 

resurselor umane, la rândul lor, s-au apropiat cu succes de problemele demografico-economice şi 

social-comportamentale ale potenţialilor ofertanţi de forţă de muncă. Au fost elaborate noi concepte, a 

fost perfecţionat instrumentarul ştiinţific astfel încât în modelele echilibrului economic şi dezvoltării 

economice să poată fi integrate cu succes problemele factorului muncă 3 . 

Cu toate acestea, şi în domeniul respectiv, mai mult decât în altele, realitatea contemporană, 

dinamică şi diversă, a devansat ştiinţele sociale. Numeroase concepte folosite de specialişti pentru 

analiza ocupării sunt încă disputate teoretico-metodologic, cum sunt: muncă, forţă de muncă, ocupare, 

ocupare deplină, ocupare salariată, subocupare, nonocupare, salariu, şomaj etc. De asemenea, în 

practica şi teoria economică din diferite ţări, ocuparea şi folosirea eficientă a forţei de muncă cunosc o 

largă diversitate de noţiuni şi concepte paralele: ocupare deplină-supraocupare; ocupare de echilibru- 

ocupare optimă; subocupare- şomaj; folosire eficientă-ocupare eficientă; ocupare raţională-folosire 

raţională. 

Însuşi conceptul de ocupare a resurselor de muncă (a forţei de muncă) rămâne în continuare, 

destul de echivoc. Conform standardelor actuale cu privire la definirea ocupării forţei de muncă, 

persoanele ocupate cuprind toate persoanele cu vârsta mai mare decât o anumită limită şi care, în cursul 

3 Emilia Herman, Piaţa forţei de muncă în context european, Note de curs. 

23

unei perioade scurte de timp (o săptămână sau o zi), se încadrează în una din următoarele două 

categorii: fie angajat plătit, fie pe cont propriu. 

Pentru definirea noţiunii de ocupare Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat următoarele criterii: 

zi). 

Criteriul unei munci cu o durată de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o săptămână sau o 

Acest criteriu a fost introdus pentru a acoperi orice tip de ocupare care poate exista atât cea cu 

durată normală, cât şi cea cu durate mai scurte. În acelaşi timp asigură corelaţia dintre 

timpul lucrat şi volumul producţiei, permite evaluarea riguroasă a dimensiunilor 

subocupării forţei de muncă şi constituie un fundament pentru definirea şomajului ca lipsă totală a 

muncii. 

Criteriul formare-ocupare, conform căruia dacă formarea profesională are loc în cadrul 

întreprinderii, se poate presupune că participanţii, asemenea ucenicilor, contribuie la producţia de 

bunuri şi servicii a întreprinderii pentru o durată de cel puţin o oră în perioada considerată. În asemenea 

cazuri, participanţii trebuie consideraţi ca fiind în muncă şi clasaţi ca având ocupare, indiferent dacă 

întreprinzătorul ori oricare altă persoană fizică sau juridică este aceea care le asigură un salariu ori o 

remuneraţie. 

Criteriul legăturii formale cu locul de muncă, conform căruia orice persoană se 

consideră ocupată atâta timp cât este încadrată pe baza unui contract de muncă, în vigoare, chiar dacă 

din diferite motive este temporar absentă. 

Criteriul subocupării vizibile are în vedere starea specifică, involuntară, în care se află forţa de 

muncă, caracterizată printr-o durată a muncii inferioară celei normale, obligând pe cel în cauză la 

căutarea unui loc de muncă suplimentar; 

Criteriul subocupării invizibile, exprimă subutilizarea competenţei şi aptitudinilor forţei de 

muncă, în programul de muncă având drept consecinţă slaba productivitate a muncii, respectiv venitul 

scăzut. 

Criteriul căutării unei munci salariate sau nesalariate, esenţial pentru definirea stării de şomaj, 

materializat în înscrierea la un birou de plasare sau alte forme de căutare activă a muncii. 

Sintetizând aceste criterii se poate spune că prin ocupare se înţelege starea la care are dreptul o 

persoană activă, în vârstă de muncă, de a desfăşura o activitate productivă sau de a presta un serviciu, pe 

un loc de muncă precizat într-un contract de muncă sau contract de pregătire profesională, timp de cel puţin o 

24

oră pe zi sau pe săptămână, într-o instituţie, întreprindere, inclusiv întreprinderea proprie sau într-o 

activitate economică familială, în regim salarial sau nesalarial . 

Prin urmare, putem afirma că, aria ocupării este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale 

propriu-zise, deoarece include întreaga gamă de activităţi şi structuri care asigură un loc de muncă, un 

venit recompensatoriu pentru cel ce desfăşoară o activitate creatoare de valoare adăugată.. 

Latura cantitativă a ocupării forţei de muncă 4 se măsoară prin numărul celor atraşi în 

activitatea economico-socială şi durata reală a timpului de muncă. Este înregistrată şi se 

exprimă atât ca mărimi absolute (la un moment dat ca stoc, şi într-un anumit interval de timp, ca flux) 

cât şi ca mărimi relative, ca rată a activităţii (a participării la forţa de muncă) şi ca rată a ocupării. 

Sensul cantitativ statistic al ocupării depline trebuie să fie completat cu criterii de eficienţă a 

utilizării forţei de muncă, în aşa fel încât ocuparea deplină forţei de muncă să fie în acelaşi timp şi 

eficientă. Ocuparea deplină şi eficientă reprezintă astfel acel grad de încadrare în muncă al persoanelor 

apte de muncă disponibile dintr-o ţară, acele structuri ale ocupării şi acea intensitate a utilizării 

resurselor de muncă, care asigură obţinerea maximului de bunuri necesare pentru satisfacerea nevoilor 

oamenilor constituiţi în diferite colectivităţi. 

Latura calitativă a ocupării 5 se exprimă prin eficienţa utilizării forţei de muncă (productivitatea 

muncii W), prin rezultatele obţinute. Cel mai general indicator macroeconomic de rezultate care poate 

fi folosit pentru exprimarea eficienţei economice a muncii prestate într-o ţară este Produsul Intern Brut 

(PIB), real, pe locuitor. 

Pentru o identificare şi o analiză mai bună a productivităţii muncii credem că mai pertinent ar fi 

folosirea indicatorului valorii adăugate realizate (VAB) de o persoană ocupată, pe ramuri şi sectoare de 

activitate. 

4 Idem. 

5 Ibidem. 

25

Principalii factori ce influenţează nivelul şi dinamica productivităţii muncii: 

nivelul tehnic al producţiei- gradul şi calitatea înzestrării tehnice ; 

pregătirea şi calificarea forţei de muncă; 

gradul de organizare a procesului de producţie şi a muncii; 

calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din firmă; 

gradul de cointeresare a lucrătorilor şi managerilor (realizarea unei corelaţii pozitive 

între evoluţia productivităţii muncii şi a veniturilor salariale); 

condiţiile naturale. 

Creşterea productivităţii este importantă atât pentru fiecare agent economic, cât şi pentru 

economia naţională. 

deoarece: 

Pentru fiecare întreprinzător creşterea productivităţii are o importanţă economică deosebită 

are loc reducerea costului total mediu, respectiv creşterea profitului; 

creşte competitivitatea firmei şi a performanţelor firmei; 

posesorii factorilor de producţie pot obţine venituri mai mari în condiţiile când 

bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici. 

La nivelul economiei naţionale creşterea productivităţii poate duce la: 

producerea mai multor bunuri şi servicii cu acelaşi volum de factori de producţie, ceea 

ce permite satisfacerea mai bună a nevoilor; 

atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; 

creşterea prosperităţii şi bunăstării unui popor; 

creşterea competitivităţii bunurilor, pe piaţa internă şi externă; 

creşte puterea de cumpărare a populaţiei (prin salarii mai mari şi prin 

reducerea preţurilor); 

creşterea salariului mediu nominal dar fără a genera inflaţie (dinamica productivităţii 

muncii trebuie să fie superioară dinamicii salariului mediu) etc. 

Apreciem că rolul şi locul productivităţii în economie este foarte bine redat de economistul P. 

Krugman atunci când afirmă că „Productivitatea nu este totul, dar pe termen lung ea este aproape 

totul”. 

26

Capacitatea unei naţiuni de a-şi îmbunătăţii în timp nivelul de trai depinde aproape în totalitate 

de capacitatea sa de a creşte producţia pe muncitor. 

Ocuparea forţei de muncă este definită de S. Perţ (coord.) 6 ca un proces economico-social, 

cultural educativ şi formativ de creare, dezvoltare şi restructurare a conţinutului locurilor de muncă, de 

angajare, respectiv asigurare a resurselor de muncă necesare precum şi de recompensare, motivare şi 

stimulare a forţei de muncă. Ocuparea-definită astfel – reprezintă conţinutul principal, 

fundamentul existenţei şi funcţionării pieţei forţei de muncă, nucleul dur al acesteia. 

Conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă 

Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări 7 : 

o stare de echilibru care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă; 

starea de dezechilibru care se manifestă în două situaţii, şi anume: 

- când oferta de forţă de muncă este mai mică decât cererea de muncă. În această situaţie 

există un deficit de forţă de muncă, rezultând că pentru echilibrarea pieţei muncii va fi 

nevoie de forţă de muncă suplimentară, sau de creşterea productivităţii muncii; 

- când oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de muncă, ceea ce înseamnă 

că nivelul ocupării de echilibru este mai mic decât nivelul ocupării depline. În acest caz 

apare un excedent de forţă de muncă care este exprimat prin şomaj. 

Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii, mai ales când oferta de forţă de muncă 

este în excedent faţă de oferta de muncă, impune necesitatea lămuririi conceptului de ocupare deplină a 

forţei de muncă. 

În teoria clasică, echilibrarea pieţei muncii se face automat, oferta de muncă corespunzând 

cererii de muncă în urma efectului investiţional creator de noi locuri de muncă. 

Această abordare corespunde, în plan teoretic, pieţei cu concurenţă perfectă, însă în urma 

concentrării de capital şi a centralizării lui şi care a dus la apariţia de companii de mari dimensiuni, 

6 Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări economice, Ocuparea şi şomajul în 

România, editat de Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2002, vol. 6-7, p.5., citat şi de Emilia 

Hrman în op.cit. 

7 Coordonatori: Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie politică, Ediţia a V-a, Ed. Fundaţiei România de mâine, 

Bucureşti, 2007. 

27

apar şi dezechilibrele pe piaţa muncii, iar conceptul de ocupare deplină a evoluat. Mai mult, 

dezechilibrele cauzate de crizele economice au atras după sine o scădere considerabilă a ocupării. 

În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză a fenomenului ocupare-dezocupare. 

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă, nu 

trebuie înţeles în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai gândirii monetariste, în special 

Milton Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar în prezent de 6-7%) care 

este compatibilă cu starea generală de echilibru economic. 

Dealtfel una dintre cele mai citate definiţii ale ocupării depline îi aparţine lui Milton Friedman 

care consideră că ocuparea este „nivelul dedus din ecuaţiile sistemului Walrasian al echilibrului 

general, care conţine în ele caracteristicile structurale prezente ale pieţei muncii şi ale pieţei mărfurilor, 

inclusiv imperfecţiunile mărfurilor, variabilitatea stochastică în cerere şi ofertă, costul colectării 

informaţiei despre posturile vacante şi oferta de muncă disponibilă, costurile mobilităţii etc.” 

Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt structurate pe domenii de activitate rezultate din 

diviziunea socială a muncii. Fiecare domeniu este diferenţiat în funcţie de profesiile care-i sunt 

specifice, după gradul de calificare cerut de desfăşurarea activităţii. În funcţie de segmentarea cererii 

după nivelul de pregătire, specializare, calificare sau non calificare, s-au constituit diferite categorii de 

forţă de muncă, desemnate drept “grupări neconvenţionale pe piaţa muncii”. 

Modificările intervenite pe segmentul de cerere de forţă de muncă, ca urmare a progresului 

tehnic, al apariţiei de noi produse pe piaţă sau al crizelor, determină modificări în structura ofertei de 

muncă. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă totală, se ajunge la echilibrul 

segmentelor pieţei muncii pe categorii socio-profesionale. Echilibrul structural se manifestă prin 

dezechilibre mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, 

ceea ce va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cererea de muncă. 

Piaţa muncii, considerată imperfectă funcţionează nu numai pe principiile pieţei, ci şi pe baza 

reglementărilor din partea statului, care se încadrează în politica generală de protecţie socială 8 . 

Pe de altă parte, pentru a putea aprecia că economia unei ţări se află într-o stare de echilibru, nu 

este suficient să cunoaştem numai gradul de ocupare a forţei de muncă ci trebuie să cunoaştem acel 

nivel al ocupării ce satisface această condiţie. Economiştii apreciază că economia se află în stare de 

echilibru atunci când ocuparea forţei de muncă este deplină. Realizarea unei ocupări depline a 

8 Vezi capitolul 5, Instituţii responsabile cu implementarea politicilor de ocupare în România şi Germania, p. 108-129. 

28

constituit o preocupare practică mai ales după cel de-al doilea război mondial, când o serie de ţări ca 

Marea Britanie, S.U.A., Canada, Suedia etc., au înscris pe ordinea de zi a politicilor guvernamentale 

acest deziderat. De exemplu, în S.U.A., în 1946, a fost adoptat un act oficial-„Employment Act ”- prin 

care se responsabiliza guvernul federal cu asigurarea ocupării depline sau cel puţin a unor niveluri 

înalte de ocupare. Această preocupare s-a extins, imediat, şi la nivel internaţional, prin O.N.U. În acest 

sens amintim unul din rapoartele sale din 1949, denumit „Măsuri naţionale şi internaţionale pentru 

ocuparea deplină”. De-a lungul timpului această preocupare practică a persistat, chiar a crescut în 

intensitate, materializându-se în diverse programe de acţiune. În acelaşi timp, pe fondul dificultăţilor 

întâmpinate de practica economică pentru asigurarea ocupării depline, ale îmbinării acesteia cu 

folosirea eficientă a forţei de muncă s-au conturat o serie de teorii, uneori contradictorii, cu privire la 

sensul şi importanţa ocupării depline. Termenul de ocupare deplină a fost şi a rămas, de asemenea, 

insuficient clarificat. O astfel de rămânere în urmă a ştiinţei economice şi a statisticii în domeniul 

muncii este condiţionată şi de multiplele unghiuri din care poate fi abordată ocuparea din punct de 

vedere microeconomic şi macroeconomic; de pe poziţia utilizatorului de forţă de muncă salariată şi 

de pe cea a purtătorului ofertei de forţă de muncă. 

În teoria şi practica ţărilor cu economie de piaţă acelaşi termen de ocupare deplină sau integrală 

- Full employment, Plein employment - crează multe confuzii. 

Caracteristica esenţială a acestui concept este că nu exclude, ci presupune existenţa şomajului. 

Cu toate acestea multe definiţii nu precizează în mod expres acest lucru. Însuşi Keynes, care este 

considerat a fi primul economist preocupat, în mod direct , de problemele ocupării, în special ale 

ocupării depline, consideră că ocuparea deplină este „o situaţie în care volumul global al ocupării 

rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia care îi corespunde”. 

Deşi ocuparea şi şomajul, în orice analiză sau politică economică şi socială, sunt 

categorii polare, coexistenţa ocupării depline cu şomajul este certă, fapt susţinut şi de W. Beveridge în 

Raportul său denumit „Muncă pentru toţi într-o societate liberă” în care susţine că ocuparea deplină „nu 

înseamnă că în mod automat şomajul este exclus, nu înseamnă că fiecare bărbat şi femeie în vârstă aptă 

de muncă şi capabil să muncească este ocupat productiv, în fiecare zi a vieţii sale de muncă”. 

Ocuparea de echilibru corespunde acelui nivel al ocupării la care este asigurată stabilitatea 

preţurilor şi maximizarea profitului. În optica economiştilor keynesişti şi neokeynesişti, ocuparea de 

echilibru şi modificările acesteia determină variaţia, în timp şi spaţiu a nivelului ocupării depline şi 

evident, a nivelului şomajului din fiecare ţară. 

Aflându-se sub influenţa doctrinei keynesiste unii economişti, de exemplu N. W. Arndt au 

considerat „ocuparea deplină ca cea mai importantă problemă ”. Alţi gânditori (W.Beveridge, Nicolas 

29

Kaldor, Gunnar Myrdal), au apreciat acest nivel al ocupării drept cel mai important factor al creşterii 

economice. Economistul Paul Samuelson consideră însă că ocuparea deplină este o sursă limitată de 

creştere economică. În unele cazuri, susţine economistul JacquesRueff, ocuparea deplină poate avea 

chiar efecte contrare creşterii şi dezvoltării economice. Pe fundalul unor creşteri a ocupării şi 

şomajului, în perioada postbelică, au apărut o serie de controverse, atât cu privire la modalităţile de 

realizare a ocupării depline cât şi cu privire la sensul conceptelor de ocupare deplină şi şomaj, 

conturându-se două tendinţe majore. 

Prima tendinţă consideră că, chiar dacă termenul de ocupare deplină nu mai are consistenţă în 

realitatea economică, acesta are valenţe teoretico-metodologice care pot fi valorificate; altfel spus, o 

tendinţă de redefinire a conceptului. 

A doua tendinţă reflectă acele puncte de vedere care se pronunţă împotriva termenului 

respectiv, pronunţându-se pentru abandonarea lui. 

Profesorul Niţă Dobrotă 9 afirmă că în anii 1950 şi 1960, în aproape toate ţările lumii se 

considera că poate fi vorba de ocupare deplină a resurselor de muncă dacă din populaţia activă 

disponibilă era ocupată aproximativ 97-98% (respectiv o rata naturală a şomajului de 3-2%). În 

ultimele decenii - afirmă acelaşi autor -limita ocupării depline a ajuns la 95-96%. 

Cauzele creşterii ratei naturale a şomajului este explicată diferit în literatura de specialitate. 

Astfel adepţii teoriei instituţionaliste asupra pieţei forţei de muncă consideră că din punct de vedere al 

posibilităţilor de ocupare şi de salarizare, piaţa forţei de muncă apare ca o piaţă duală. 

În primul rând există un sector puternic caracterizat prin stabilitatea ocupării, securitatea 

locului de muncă, salarii înalte şi în continuă creştere, profesii care presupun calificări înalte, utilizarea 

unor tehnologii avansate şi existenţa unui sindicat puternic. 

La polul opus se află o piaţă secundară a pieţei forţei de muncă cu ocupare fluctuantă şi 

instabilitatea personalului, cu salarii relativ scăzute şi în stagnare, slabă calificare a forţei de muncă şi 

inexistenţa sindicatelor. 

Atunci când analizăm problematica ocupării, a ocupării depline în special, trebuie să avem în 

vedere şi legătura sa cu alte concepte: ocupare-productivitate, ocupare-creştere economică, ocupare- 

progres tehnic etc. 

Corelaţiile ce se stabilesc între nivelul populaţiei ocupate şi cele ale productivităţii muncii 

reprezintă un element hotărâtor pentru asigurarea condiţiilor necesare unei creşteri economice durabile 

şi sănătoase şi atingerii unei stabilităţi sociale durabile. 

9 Niţă Dobrotă, Aspecte ale ocupării forţei de muncă, în revista Raporturi de muncă, nr. 7/2001, p.37. 

30

Relaţia ocupare- productivitate poate fi o alegere între prezent şi viitor în ceea ce priveşte 

utilizarea capitalului uman. 

Pe termen scurt, în condiţiile unui nivel dat al cererii finale de bunuri şi servicii, precum şi al 

resurselor disponibile, orice creştere a productivităţii muncii poate reprezenta pentru locurile de 

muncă existente o ameninţare şi, implicit un factor de ameninţare a scăderii gradului de ocupare. Dar 

pe termen lung, creşterea productivităţii reprezintă factorul esenţial pentru menţinerea unui grad de 

ocupare a forţei de muncă ridicat. Pentru ca aceste efecte să se producă este necesar ca sporul de 

productivitate muncii să se realizeze concomitent cu creşterea productivităţii celorlalţi factori de 

producţie. 

Cu privire la relaţia dintre ocupare şi creştere economică Michel Didier susţine că o creştere 

puternică permite (la o productivitate dată) sporirea ocupării. În schimb, o creştere slabă impune fie o 

ocupare mai redusă, fie o scădere a duratei muncii, fie scăderi în ritmul productivităţii”. 

Cunoaşterea acestui nivel de ocupare deplină este importantă pentru orice ţară pentru a-şi putea 

determina producţia potenţială şi valorificarea la maxim a forţei de muncă, ţinând cont că neutilizarea 

forţei de muncă, nu este altceva decât o pierdere irecuperabilă, atât pentru individ cât şi pentru 

societate. Grăitor în acest sens este studiul lui Arthur Okun („Prices and Quantities: A Macroeconomic 

Analysis”) care la începutul anilor ’60 a observat că există o relaţie stabilă între creşterea output-ului şi 

rata şomajului. „Am găsit în datele anilor ’50 o regulă care arată că o creştere cu un punct procentual în 

rata şomajului a fost asociată cu aproximativ trei procente în PNB-ul real”. 

În studiile mai recente s-a folosit în locul PNB-ului, PIB-ul şi a suferit modificări însuşi raportul 

dintre cei doi indicatori . 

Dacă analizăm relaţia ocupare-progres tehnic observăm că introducerea progresului tehnic 

produce în sistemul ocupaţional, atât modificări calitative cât şi modificări cantitative, cu două tendinţe 

majore: 

- din punct de vedere cantitativ, se observă o creştere a ocupării în rândul femeilor, cu toate că 

acestea ocupă, în special, sectorul serviciilor; de asemenea, apare în plus o ramură de activităţi noi – 

activităţi temporare, servicii cu program redus sau atipic; 

- din punct de vedere calitativ are loc o creştere a „gulerelor albe” în defavoarea „gulerelor 

albastre”, în sistemul ocupaţional; prin urmare, au crescut ponderea calificărilor înalte, fapt ce a 

determinat o creştere a cerinţelor pe piaţa forţei de muncă. 

Principalul dezavantaj pe care îl poate avea implementarea progresului tehnic este şomajul pe 

termen scurt, în principal sunt afectate categoriile de persoane slab calificate sau necalificate. Este 

important de menţionat că indiferent de aderenţa doctrinară a celor care iau decizii cu privire la 

31

modalităţile de realizare a gradului de ocupare deplină, aceştia trebuie să ţină cont de interdependenţa 

factorială dintre ocupare-productivitate-progres tehnic-creştere economică durabilă. 

Ocuparea forţei de muncă este apreciată astăzi ca fiind un element important al stabilizării 

economice şi sociale, iar cunoaşterea tuturor mecanismelor ei poate conduce la elaborarea unor politici 

clare, adaptate politicii economiei generale şi adecvate realităţii obiective. 

Modificări în structura populaţiei ocupate 10 – care justifică aplicarea de măsuri active 

integrate cu accent deosebit pus pe formarea continuă. 

Deosebit de important în problematica ocupării resurselor de muncă este structura 

ocupaţională. Structura ocupaţională a populaţiei în funcţie de cele trei sectoare – primar, secundar şi 

terţiar a fost pusă în evidenţă de economistul şi statisticianul american John Mc. Halle care a prezentat 

repartiţia forţei de muncă pe cele trei sectoare şi pe cele trei perioade istorice: începutul industrializării, 

perioada industrială şi începutul civilizaţiei postindustriale 11 . 

Specificaţie sectorul primar sectorul secundar sectorul terţiar 

începutul 

industrializării 

63% 15% 27% 

perioada industrială 30% 42% 28% 

începutul civilizaţiei 

postindustriale 

8% 35% 57% 

Pentru atingerea ţintelor ocupării forţei de muncă stabilită prin strategia europeană, este nevoie 

de creşterea adaptabilităţii pe termen lung a forţei de muncă la cerinţele pieţei, care poate fi realizată 

prin investiţii în dezvoltarea resurselor umane, pe baza unei strategii de învăţare continuă, dar şi prin 

combaterea şomajului structural, prin aplicarea de măsuri active, cum ar fi: dezvoltarea de programe de 

carieră privind ocuparea, de formare profesională prin calificare şi recalificare, practică în muncă etc., 

cu alte cuvinte, dezvoltarea şi aplicarea de măsuri active integrate, având o abordare personalizată a 

nevoilor individuale pentru crearea oportunităţilor adecvate de găsire de locuri de muncă. 

Învăţarea pe tot parcursul vieţii, sau educaţia permanentă cuprinde toate activităţile de învăţare 

întreprinse în vederea îmbunătăţirii cunoştinţelor, calificării şi competenţei, fie prin sistemul naţional 

de educaţie, prin studiul individual pe cont propriu, sau în afara sistemului naţional de educaţie, prin 

participarea la cursuri, seminarii, conferinţe. 

10 Niţă Dobrotă, Mirela Ionela Aceleanu, Ocuparea resurselor de muncă în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007. 

11 Vezi anexa 8, privind Situaţia repartiţiei forţei de muncă pe cele trei sectoare, la nivel naţional, în perioada 2009-aprilie 

2012. 

32

Rata de participare la educaţie permanentă a populaţiei în vârstă de 25-64 de ani în România 

este foarte scăzută în raport cu valoarea înregistrată la nivel european, fiind în 2005 de doar 1,6% faţă 

de 10,8% în UE. 

În scopul valorificării superioare a factorului uman, în România a fost necesară intensificarea 

adaptării structurale a forţei de muncă, ceea ce a presupus o îmbunătăţire semnificativă a sistemului de 

formare profesională continuă, pentru aceasta avându-se în vedere: 

perfecţionarea sistemului de formare profesională a adulţilor prin modernizarea programelor 

de formare şi dezvoltare a sistemului de standarde ocupaţionale; 

construirea structurilor necesare pentru autorizarea furnizorilor de formare profesională; 

evaluarea şi certificarea formării profesionale a adulţilor; 

adoptarea acţiunilor de calificare şi recalificare la cererea existentă pe piaţa muncii, obiectiv 

de atins prin cel puţin trei obiective importante: 

- trecerea la optimizarea planurilor de învăţământ, cu precădere a învăţământului vocaţional 

în scopul reglării raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii; 

- elaborarea unor programe de reconversie profesională, pe baza prognozelor privind 

modificările structurale care vor avea loc în economia naţională; aceste programe vor avea 

în vedere sporirea şanselor de integrare pe piaţa muncii cu predilecţie a tinerilor şi femeilor; 

- intensificarea activităţii şi dezvoltarea serviciilor de informare, consiliere, mediere şi 

calificare în cadrul ANOFM, în concordanţă cu conceptul pregătirii continue. 

Argumentaţie împotriva ratei scăzute a şomajului: 

- pensionarea timpurie ca alternativă la disponibilizările masive ca măsură de protecţie 

socială, practicată mai ales în primul deceniu postdecembrist; 

- rata şomajului nu include şomajul de durată (şomeri care nu au reintrat în câmpul muncii 

pentru mai mult de 12 luni consecutive şi care nu mai primesc şomaj). Acesta se situează 

cam în jurul valorii de 4% din populaţia activă; 

- populaţia care trăieşte din agricultura de subzistenţă (autoconsum), nu este considerată 

şomeri, ci o categorie aparte, denumiţi “lucrător pe cont propriu”; 

- aproximativ două milioane de români (nu se ştie câţi exact, mulţi emigrând pe canale 

private) muncesc în afara ţării. Emigraţia a redus presiunea socială în România, dar 

contribuie la subocupare cronică în economie; 

- nu puţini sunt cei angajaţi în economia “gri”, cu salariul minim pe hârtie şi restul în mână, 

fără plata contribuţiilor. 

33

Din acest motiv rata ocupării, este mult sub media europeană de 66% la nivelul anului 2008. 

România are o rată de ocupare doar de 59% în 2008, faţă de 63% în 2000, de exemplu. Se observă că 

rata ocupării a scăzut în România şi aceasta în timp ce rata şomajului are un nivel scăzut şi cu un trend 

descendent. 

Rata ocupării este un indicator complet, pentru că surprinde mai bine dinamica forţei de muncă. 

În timp ce rata şomajului arată că în 2008 doar 4,4 % dintre români (din populaţia activă) nu au loc de 

muncă, rata ocupării ne spune că în realitate 41% din românii care ar putea munci în România nu o fac. 

Se remarcă că 10% din angajaţi au contract de muncă cu timp parţial, una din cele mai mari rate 

din Europa Centrală şi de Est, ceea ce poate fi interpretat atât pozitiv, ca semn al flexibilităţii pieţei 

muncii, dar şi negativ, prin aceea că un grup de angajaţi nu este departe de şomaj şi care este foarte 

vulnerabil la schimbări de politică fiscală sau la condiţiile pieţei muncii. Unele categorii au rate de 

ocupare mult mai mici, cum sunt femeile, pentru care rata de ocupare este doar de 52%, cu 10 puncte 

procentuale mai mici decât la bărbaţi, iar rata de ocupare pentru populaţia mai în vârstă gravitează în 

jur de 40%. 

O altă problemă majoră este şomajul în rândul tinerilor (15-24 de ani) unde România 

înregistrează cele mai mari rate din Europa Centrală şi de Est, după Polonia şi Slovacia, care au însă şi 

o rată a şomajului ridicată. Şomajul este ridicat în rândul tuturor categoriilor de tineri, ceea ce arată 

oportunităţi scăzute de angajare pentru tineri, indiferent de nivelul de educaţie, afectând potenţialul de 

dezvoltare al economiei pe termen lung şi stimulând emigraţia în rândul tinerilor. 

Un alt fenomen interesant este penuria de forţă de muncă în unele sectoare şi excesul de forţă de 

muncă în alte sectoare. Sectoarele care s-au confruntat cu o ofertă insuficientă au fost dintre cele mai 

variate, cu forţă de muncă fie calificată, fie necalificată, precum industria de software sau industria 

uşoară. O caracteristică importantă este şi faptul că deficitul de forţă de muncă este pregnant în marile 

aglomerări urbane, în timp ce există pungi de şomaj şi sărăcie în oraşele mici, foste oraşe 

monoindustriale şi în mediul rural. 

Pentru această situaţie există trei categorii de explicaţii, şi anume: 

1. această situaţie este o consecinţă a dezindustrializării, cei care şi-au pierdut locurile de muncă 

din industrie nu au fost recuperaţi de locurile de muncă nou create în special în sectorul serviciilor, 

specializările lor nemaifiind necesare în noua structură a economiei; 

2. există o ruptură evidentă între piaţa muncii şi sistemul educaţional. Desfiinţarea şcolilor de 

meserii şi promovarea unui învăţământ bazat pe cantitate, care scoate absolvenţi complet nepregătiţi a 

dus la nepotrivire între aptitudinile şi cunoştinţele dobândite în sistemul educaţional şi cele cerute pe 

34

piaţa muncii. Printre consecinţe se numără şomajul ridicat în rândul tinerilor sau disponibilitatea 

acestora de a se angaja pe posturi sub nivelul lor de pregătire, eventual în economia subterană, dar şi 

creşterea costurilor pentru companii pentru calificare la locul de muncă şi de recalificare; 

3. se înregistrează o mobilitate internă foarte scăzută a forţei de muncă. Forţa de muncă 

disponibilă în judeţe mai sărace preferă să migreze în Vest, decât să vină să acopere deficitul de forţă 

de muncă din oraşele dezvoltate, din cauza costurilor prea mari de locuit în aceste oraşe. 

În concluzie, şomajul nu este deloc mic în România. El este doar ascuns în mediul rural, în 

străinătate şi în statistica oficială 12 . 

În ce priveşte orientarea politicilor moderne de ocupare, acestea sunt diferite de cele clasice, de 

sprijinire a persoanelor neocupate economic. 

Noile obiective pornesc de la realizarea obiectivelor stabilite prin Strategia Lisabona revizuită, 

respectiv locuri de muncă mai multe şi mai bune şi, în acelaşi timp, modernizarea modelului social 

european. 

Ca atare, aceste politici au în vedere două valori: flexibilitatea şi securitatea pe piaţa muncii, 

integrate în conceptul de flexicuritate. 

Ca şi componente ale flexicurităţii care se reflectă în politicile de ocupare sunt: 

- aranjamente contractuale ferme şi flexibile stipulate în legislaţie, acorduri colective şi forme 

de organizare a muncii; 

- strategii referitoare la învăţarea pe tot parcursul vieţii, prin care se asigură adaptabilitatea şi 

capacitatea de ocupare a lucrătorilor; 

- politici active eficiente pe piaţa muncii care să ajute indivizii să facă faţă schimbărilor 

rapide pe piaţa muncii, să reducă implicaţiile şomajului şi să faciliteze tranziţia la alte locuri 

de muncă; 

- sisteme moderne de securitate socială prin care să se asigure o susţinere adecvată a 

veniturilor, să încurajeze ocuparea şi să faciliteze mobilitatea pe piaţa muncii. 

Flexibilitatea se referă la schimbările de succes pe parcursul vieţii, se referă la progresul 

lucrătorilor spre locuri de muncă mai bune, dezvoltare optimă a talentului şi aptitudinilor. De 

asemenea, flexibilitatea se referă la organizarea flexibilă a muncii, capabilă să răspundă repede şi 

12 Liviu Voinea, Sfârşitul economiei iluziei, Bucureşti, Ed. Publica, 2009. 

35

eficient cerinţelor de competenţe de productivitate şi la facilitarea concilierii vieţii profesionale cu 

responsabilităţile vieţii private. 

Securitatea pe piaţa muncii este mai mult decât păstrarea locului de muncă. Aceasta se referă la 

dezvoltarea competenţelor sau accesul la competenţele care permit progresul în viaţa profesională. De 

asemenea se referă la ajutoarele de şomaj adecvate în vederea trecerii spre integrare socio-profesională. 

Sunt cuprinse oportunităţile de formare profesională pentru toţi lucrătorii, dar în special pentru cei din 

categoriile defavorizate. 

În România tranziţia la economia de piaţă a dus la transformarea pieţei muncii şi implicit la 

necesitatea modificării abordării clasice a ocupării, flexibilitatea neapărând ca un scop în sine, ci un 

rezultat al tranziţiei. Desfiinţarea economiei socialiste a dus la disponibilizări masive şi ca efect al 

acestora şi obligaţia reorientării profesionale a celor care au rămas fără un loc de muncă. Iniţial statul a 

oferit ajutor celor care au rămas fără un loc de muncă, abia după 1995 promovând o politică activă 

pentru ocuparea forţei de muncă. 

În anul 2003 a apărut noul Cod al Muncii care a instituit o serie de reglementări pentru relaţii de 

muncă flexibile şi reducerea barierelor la angajare, relaxarea restricţiilor privind contractul individual 

de muncă pe perioadă determinată; promovarea unor noi forme de angajare prin contracte de muncă, 

atât cele cu timp parţial, prin agent de muncă temporară, cât şi cele referitoare la munca la domiciliu; 

simplificarea procedurilor de evidenţă a salariaţilor prin introducerea registrului general de evidenţă; 

flexibilizarea procedurilor de concediere individuală şi colectivă, precum şi garantarea drepturilor 

salariaţilor în cazul acestor proceduri. În anul 2006 au fost completate procedurile Codului Muncii 

referitoare la flexibilizarea procedurilor de concedieri colective, astfel încât agenţii economici să aibă 

posibilitatea să-şi diminueze în mod operativ activitatea în funcţie de nevoi, asigurându-se în acelaşi 

timp protecţie personalului disponibilizat. De asemenea în cadrul agenţiilor teritoriale de muncă se 

dezvoltă servicii de preconcediere destinate viitorilor disponibilizaţi. Aceste servicii constau în 

informarea, plasarea pe locurile de muncă vacante existente şi reorientare profesională. 

O altă componentă a flexibilizării pieţei forţei de muncă o constituie sprijinirea formării şi 

obţinerea calificărilor manageriale care să facă din antreprenoriat o opţiune, o carieră. Pentru această 

acţiune sunt alocate fonduri din FSE pentru perioada 2007-2013. Se urmăreşte, de asemenea, 

conştientizarea atât a angajatorilor, cât şi a angajaţilor la necesitarea formării profesionale continue. 

Pentru aceasta Serviciul Public de Ocupare acordă alocaţii financiare nerambursabile pentru 

organizarea de către angajatori a unor programe de formare profesională. 

Simultan cu flexibilizarea pieţei muncii s-a avut în vedere şi îmbunătăţirea nivelului de protecţie 

al salariaţilor, printr-un sistem de securitate al ocupării. România a transpus în legislaţia internă cea mai 

36

mare parte a reglementărilor europene cu privire la dreptul muncii şi se află în curs de implementare a 

acestuia. Cele mai importante reglementări privesc organizarea şi funcţionarea unei structuri similare 

Comitetului european de întreprindere (anul 2005) cu scopul informării şi consultării salariaţilor în 

întreprinderile de dimensiune comunitară. O altă reglementare se referă la protejarea drepturilor 

salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, în ce priveşte obligaţiile cesionarului ce decurg din 

contractele individuale sau colective de muncă (anul 2006). S-a constituit şi se utilizează fondul de 

garantare pentru plata creanţelor salariale (2006) din care se plătesc creanţele salariale ce decurg din 

contractele individuale şi colective de muncă, în situaţia în care angajatorii se află în stare de 

insolvenţă. Există de asemenea reglementări cu privire la securitatea şi sănătatea la locul de muncă 

(anul 2006). 

Situaţia ocupării în România se află într-un echilibru destul de fragil fiind pusă în pericol de cel 

puţin două fenomene de mare importanţă, respectiv: îmbătrânirea populaţiei şi migraţia continuă a 

forţei de muncă. Politicile din domeniul ocupării trebuie să contracareze efectele nedorite ale unor 

fenomene din prezent şi să identifice soluţii pentru viitor. Strategia dezvoltării durabile are tocmai acest 

deziderat de a fi “dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea 

generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. 

Ocuparea, dar şi utilizarea eficientă a resurselor de muncă disponibile constituie un aspect 

nemijlocit legat de problematica pieţei muncii. Ea reprezintă un element ce nu se poate separa de 

celelalte elemente ale pieţei muncii, şi în special de şomaj, deoarece tratarea lor separată nu poate 

surprinde totalitatea aspectelor, particularităţilor şi implicaţiilor asupra factorului muncă. 

Privită în complexitatea sa, problematica ocupării factorului muncă este cu atât mai dificilă şi 

controversată dacă avem în vedere faptul că piaţa muncii este la graniţa dintre economie şi social. 

Ocuparea factorului muncă este abordată prin politica ocupării. În esenţă, politica de ocupare 

reprezintă un ansamblu de intervenţii publice pe piaţa muncii, pentru stimularea creării de noi locuri de 

muncă, pentru ameliorarea adecvării resurselor de muncă la nevoile economice, pentru asigurarea unei 

fluidităţi şi flexibilităţi pe piaţa muncii. 

Politica ocupării trebuie să se bazeze în orice ţară pe o strategie de ocupare a factorului muncă. 

Orice asemenea strategie trebuie să fie, în ultimă instanţă, o componentă a strategiei globale de 

creştere şi dezvoltare. Ea trebuie să se bazeze pe regândirea managementului şi a gestiunii capitalului 

uman. 

Orice strategie de ocupare – utilizare a factorului muncă şi combatere a şomajului are o triplă 

dimensiune: naţională (macroeconomică), regională (locală) şi la nivel de firmă; la fiecare dintre aceste 

37

nivele se operează cu instrumente mai mult sau mai puţin proprii, dar toate în conformitate cu 

mecanismele economiei de piaţă 

Obiectivul principal al oricărei strategii de ocupare a factorului muncă îl reprezintă crearea 

condiţiilor pentru exercitarea unui drept fundamental şi, totodată, constituţional al omului – dreptul la 

muncă, la alegerea liberă a profesiei. 

În acest sens se impun: 

A. La scară macroeconomică: 

- stoparea declinului economic şi realizarea unei creşteri economice sănătoase, neinflaţioniste, a 

unei structuri optime, capabilă să pună în valoare potenţialul real şi viabil de care dispune economia; 

acest obiectiv este mai necesar ca oricând dacă avem în vedere actualul stadiu al dezvoltării economiei 

româneşti; 

- un buget raţional, respectiv menţinerea deficitului bugetar în limite rezonabile, fără a afecta 

dezvoltarea unor sectoare cheie ale economiei (învăţământ, sănătate, apărare etc.), care imprimă 

durabilitate şi eficienţă creşterii economice; 

- politici fiscale şi de credit capabile să stimuleze economisirea şi investiţiile în domenii cu 

mare capacitate de antrenare şi competiţie; 

naţională; 

- o politică valutară bazată, în principal, pe restabilirea şi menţinerea încrederii în moneda 

- accelerarea proceselor de restructurare şi privatizare pe fundamentele economiei de piaţă; 

perfecţionarea cadrului instituţional - legislativ al funcţionării pieţei muncii; 

- dezvoltarea unui sistem informaţional al pieţei muncii, capabil să ofere cu promptitudine 

informaţiile necesare elaborării unor politici active şi de protecţie socială a celor fără loc de muncă. 

B. La scară regională (locală): 

Din perspectiva funcţionării pieţei muncii, aceasta reprezintă segmentul de bază, locul de 

întâlnire, de ajustare a cererii şi ofertei de muncă. La acest nivel există posibilitatea de acţiune prin: 

- descentralizarea, în continuare, în ritm mai alert, a atribuţiilor în domeniul gestionării 

resurselor umane; 

- parteneriat - multiparteneriat şi cofinanţare, mergând până la crearea, la nivelul localităţilor, a 

unui fond special de menţinere a ocupării; promovarea unor forme locale de ocupare necesare 

comunităţilor locale; 

- priorităţi pentru zonele defavorizate sub aspectul dezvoltării şi ocupării factorului muncă. 

C. La nivel de firmă - trebuie acţionat în cel puţin două direcţii fundamentale: 

- gestionarea şi managementul resurselor umane ale firmelor; 

38

- realizarea unor obiective imediate şi urmărirea realizării unor obiective permanente precum: 

competitivitate - performanţă - productivitate; formare profesională - reconversie; mobilitatea internă a 

factorului muncă; parteneriat local pentru susţinerea flexibilităţii externe; promovarea, în funcţie de 

situaţia economică a firmei şi de perspectivele dezvoltării sale, a unor politici salariale flexibile, a unor 

forme participative de venituri negociate etc. 

Având la bază liniile directoare ale strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă, adoptată anual 

de Consiliul Uniunii Europene, pentru a se alinia la această politică România elaborează anual Planul 

Naţional de Acţiune pentru Ocupare - PANO. 

PNAO evidenţiază măsurile pe care România îşi propune să le implementeze pe termen scurt şi 

mediu în vederea creşterii graduale de ocupare şi reducerea şomajului, sprijinirii învăţării pe tot 

parcursul vieţii, eficientizării şi flexibilizării pieţei muncii pentru a răspunde rapid schimbărilor 

intervenite în economie, evitării discriminării şi excluderii sociale. 

Măsurile integratoare în vederea atingerii obiectivului general al PANO vizează: 

- creşterea gradului de calificare a forţei de muncă pentru a deveni mai adaptabilă la structurile 

corespunzătoare necesarului de calificări identificate pe piaţa muncii; 

- facilitarea accesului pe piaţa muncii acelor în căutarea unui loc de muncă prin intensificarea 

măsurilor active de ocupare şi dezvoltarea de noi calificări corespunzător nevoilor în evoluţie de pe 

piaţa forţei de muncă, promovarea oportunităţilor egale de angajare pentru grupurile vulnerabile, cum 

sunt tinerii şomeri, şomerii de lungă durată sau cei proveniţi din mediul rural. 

39

Şomajul 

Dezvoltarea economică este fundamentală pentru existenţa factorului uman, care ocupă cel mai 

important loc în ansamblul factorilor de producţie, fiind, alături de natură, un factor originar. Existenţa 

şi progresul societal se asigură dacă atât evoluţia celor doi termeni - populaţia şi economia - cât şi 

interacţiunea dintre ei întrunesc anumite caracteristici calitative şi dimensionale, una dintre acestea 

referindu-se la gradul de folosire al forţei de muncă. Conceperea modului de desfăşurare al activităţii 

economici trebuie să aibă în vedere că nefolosirea forţei de muncă, această generoasă şi regenerabilă 

resursă ce se constituie în obiect de meditaţie şi punct de sprijin pentru cele mai cutezante şi eficiente 

politici actuale, înseamnă nu numai o risipa de energie, dar pune în cauză însăşi pacea socială, pentru 

ca individul, cu toate realizările în planul ştiinţei şi tehnicii, rămâne să-şi câştige existenţa pe calea 

muncii, continuă şi va continua să aibă o imperioasă nevoie de un loc de muncă. 

Scăderea accentuată a gradului de folosire a forţei de muncă active precum şi nefolosirea 

acesteia în forme şi grade diferite are drept consecinţă şomajul, care, ca geneză şi natură, este un 

fenomen complex multidimensional: demo-economic, psiho-socio-cultural şi politic. La cea de-a XIV-a 

Conferinţă Internaţională a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1987, s-a stabilit, printre criteriile 

folosite pentru definirea noţiunii de ocupare şi criteriul de căutare a unei munci salariale şi 

nesalariale, precizând că acesta este esenţial pentru definirea stării de şomaj. Existenţa şomajului este 

strâns legată de producţia modernă, de revoluţia industrială şi cea tehnico-ştiinţifică a secolului al XIX- 

lea şi începutul secolului al XX-lea, în condiţiile ascensiunii capitalului şi ale creşterii demografice. 

Datorită implicaţiilor complexe şi profunde în plan social şi economic şomajul a devenit - alături de 

inflaţie - una din problemele majore, deosebit de importante ale cercetării economice şi sociologice, iar 

diminuarea acestuia, unul din obiectivele esenţiale ale politicilor economice. 

O problemă esenţială ridicată de cercetarea şi practica economico-socială este cea referitoare la 

necesitatea folosirii depline a forţei de muncă, fapt care a fost şi a rămas o întrebare fundamentala 

pentru mulţi specialişti ai domeniului. Astfel, demograful şi economistul francez Alfred Sauvy, 

încercând să surprindă principalele elemente ce dau contur conceptului de folosire deplină, menţiona că 

le plein employ înseamnă: „în fiecare moment, orice individ doritor sa muncească să poată găsi un loc 

de muncă, în apropierea domiciliului său, munca care îi convine, în profesiunea sau activitatea pe care 

doreşte să o exerseze, în condiţii normale, aceasta de o manieră permanentă, în ciuda mişcărilor 

mondiale ale concurenţei străine, a oscilaţiilor monetare, a inegalităţilor de climă şi recoltă, a 

40

inovaţiilor tehnice şi a schimbării gusturilor” 13 . 

Conţinutul acestei definiţii, referitor la suprapunerea perfectă a posibilităţilor, voinţei, 

aptitudinilor indivizilor peste cerinţele economiei, în plină mişcare şi transformare, are foarte puţine 

şanse de a găsi corespondenţă în domeniul economico-social. Niciodată şi niciunde nu a fost posibil un 

echilibru perfect între elementele amintite, care aparţin pe de o parte domeniului social şi pe de altă 

parte celui economic, asupra lor acţionând constrângerile şi condiţiile restrictive pe care le implică 

creşterea populaţiei, raritatea unor resurse, problemele legate de alegerea unei profesiuni, progresul 

tehnic. Realitatea a dovedit ca le plein employ se referă o populaţie ocupată în proporţie de 95-98 %, iar 

echilibrul şi pacea socială se pot obţine şi la un anumit nivel de subutilizare a forţei de muncă (nu că nu 

ar fi de dorit ocuparea în proporţie de 100%, dimpotrivă), iar diferenţa de 2-5% de neocupare, 

considerată aproape normală nu explică prin aceea că obiectivul lui A. Sauvy este foarte greu, dacă nu 

imposibil de realizat. Dacă, totuşi, ar exista o coincidenţă între numărul subiecţilor umani buni de 

munca şi numărul de locuri de muncă, aceasta ar fi o întâmplare. De aceea factorii de decizie trebuie să 

opereze o serie de modificări pentru a crea o stare de echilibru între elementele domeniului economic şi 

cel social. Lipsa acestuia are efecte negative, cum ar fi: subdezvoltarea economică, scăderea nivelului 

de trai, şomajul, care în prezent afectează în proporţii diferite toate ţările. Şomajul este „boala cronică” 

a pieţei muncii pentru că echilibrul pe această piaţă se realizează la un nivel care este sub rata ocupării 

depline. 

În literatura de specialitate a fost constituită următoarea istorie a conceptului de şomaj: 

• Viziunea preclasică - mercantiliştii nu au ajuns la conceptul economic de şomaj. Analiza lor 

economică referitoare la această problemă se limita la ciclul agricol care determină fluctuaţiile forţei de 

muncă. Preocupările mercantiliştilor erau orientate spre repercursiunile sociale ale acestui ciclu (lenea, 

vagabondajul) şi remediile lor constau în diverse mijloace de a impune munca colectivă (unei populaţii 

cu tradiţii agricole); 

• Economiştii clasici - A. Smith, T.R. Malthus, D. Ricardo - au studiat «legea asupra săracilor”, 

dar nu au fost conturate conceptele de piaţă a muncii şi de şomaj şi nici nu s-a făcut distincţia dintre 

populaţia totală, populaţia activă şi populaţia utilizată (ocupată). Clasicii doreau sa determine legea 

repartiţiei sociale a veniturilor şi au fost interesaţi pentru aflarea regulilor de fixare a salariilor, 

formulând legea salariului de subzistenţă, pe care îl deduc din mecanismul demografic (dacă salariul 

creşte peste acest nivel, populaţia creşte mai rapid decât resursele alimentare - legea lui Malthus - ceea 

ce reduce salariul la nivelul de subzistenţă). Pentru şcoala clasică, problema ocupării era privită în 

13 A. Sauvy, La tragedie du pouvoir, Calmann-Levy, Paris, 1978, p. 134, citat şi de Maria Cojocaru şi Lavinia Popp, în op. 

cit., p. 662. 

41

conexiune cu şomajul - acesta constituind obiectivul studiului economic. Şomajul este considerat o 

piedică efemeră, uşor surmontabilă, prin simpla declanşare a automatismelor economice: dacă şomajul 

apare şi creşte la un moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce 

permite producătorului să mărească producţia şi să angajeze un număr tot mai mare de muncitori, 

făcând astfel să dispară şomajul. Malthus este singurul dintre clasici care face excepţie în ceea ce 

priveşte soluţia pentru şomaj - potrivit teoriei acestuia, trebuie acţionat numai asupra forţei de muncă, 

devenită excedentară, pentru a o aduce la nivelul cererii, remediile fiind: „absenţa”, „viciul” şi 

„nenorocirea”. În viziunea clasică, „mâna invizibilă” este cea care caracterizează dezechilibrele pieţei 

muncii, nefiind necesare măsuri concertate care sa se înscrie pe linia politicilor de ocupare. Din punct 

de vedere istorie, explicaţiile acestei teorii rămân neconcludente, deoarece Anglia secolelor al XVIII- 

lea şi al XIX-lea a cunoscut o evoluţie fără precedent a populaţiei, iar după 1820 (după Smith, Malthus, 

Ricardo) o creştere a salariilor reale, şi acestea nu prin creşterea natalităţii, cât mai ales prin reducerea 

natalităţii şi prelungirea duratei de viaţă; 

• Viziunea lui Marx - este primul care prezintă o viziune modernă asupra pieţei muncii şi a 

şomajului. Menţinerea salariului la nivelul de subzistenţă se datorează excedentului structural de oferta 

de mână de lucru sub forma „armatei industriale de rezervă”, ceea ce îi face neputincioşi pe muncitori 

în faţa capitaliştilor. Marx face legătura între folosirea forţei de muncă şi modalităţile procesului de 

producţie, considerând şomajul un factor important care reglează producţia capitalistă; 

• Şcoala neoclasică (L. Walras) - introduce munca în schema echilibrului general, considerând- 

o o marfă care răspunde legilor generale ale economiei de piaţă: solicitanţii de forţă de muncă 

(întreprinzătorii) angajează forţă de muncă până la punctul în care munca este egală cu productivitatea 

economică marginală; ofertanţii de forţă de muncă (muncitorii) apar atunci când salariul este superior 

neutilităţii muncii; oferta şi cererea sunt echilibrate prin evoluţia unui preţ - salariul real. Astfel a apărut 

noţiunea de piaţă a forţei de muncă, dar, potrivit neoclasicilor, nu există şomaj voluntar. Şcoala 

neoclasică nu avea o teorie generală cu privire la şomaj; avea în vedere o singură situaţie: utilizarea 

deplină a braţelor de muncă, iar echilibrul economic se realiza la acest nivel; 

• Concepţia keynesiană analizează schema neoclasică şi menţionează două limite ale acesteia 

referitoare la faptul că: piaţa muncii nu este independentă de piaţa bunurilor (echilibrul pieţei bunurilor 

presupune că se echilibrează economiile şi investiţiile dar acest echilibru nu corespunde cu necesitatea 

utilizării depline a forţei de muncă şi subutilizarea acesteia se poate datora nivelului scăzut al 

investiţiilor), iar alegerile financiare ale agenţilor economici pot să nu fie compatibile cu deplina 

utilizare a forţei de muncă. Principala problemă care i-a preocupat pe Keynes a fost şomajul. A 

constatat că în societatea capitalistă există un şomaj involuntar, că muncitorii ar dori să lucreze la un 

42

salariu mai scăzut, dar nu găsesc plasament, iar echilibrul economic - numit de subutilizare - se 

stabileşte la diverse nivele de utilizare a braţelor de muncă. Schema lui Keynes cuprinde următoarele 

elemente esenţiale; cerere de bunuri - producţie - utilizare – nivel de şomaj. Acest model evidenţiază 

faptul că cererea de bunuri depinde de veniturile create de producţie „via” funcţia de consum. În aceste 

condiţii, Keynes considera că şomajul este datorat insuficienţei cererii globale, iar remediile acestuia ar 

fi: relansarea cererii „via” finanţe publice (reducerea fiscalităţii, creşterea cheltuielilor publice sau 

sporirea alocaţiilor sociale), relansarea cererii - creşterea investiţiilor private. Teoria de Keynes nu este 

generală (aşa cum o consideră autorul) pentru că nu a analizat toate formele pe care le îmbracă şomajul 

la un moment dat, nu a studiat factorii care influenţează folosirea mâinii de lucru pe termen lung, ci 

numai pe termen scurt, respectiv un an. 

În perioada deceniului şase, tensiunile inflaţioniste au condus la o creştere a interesului pentru 

mecanismele ajustării pe piaţa muncii, pentru ca limitele teoriei şi ale politicilor de inspiraţie keynesistă 

deveniseră tot mai evidente. Procesul de reînnoire a teoriei macroeconomice a ocupării (ca o 

componentă a teoriei generale) nu a însemnat respingerea nediferenţiată a teoriei keynesiste, ci luarea 

în consideraţie a noilor condiţii economice: fragilitatea ocupării depline, şomaj permanent de proporţii, 

inflaţie. Unul din fondatorii teoriei economice cu privire la ocupare şi şomaj - Eduard Manlivoni 

menţionează următoarele fenomene (care nu sunt tratate de teoria keynesistă) devenite esenţiale în 

perioada deceniului şapte: 

• salariul (ca preţ al muncii) prea mare, insuficient adaptat condiţiilor pieţei şi, în consecinţă, 

costul prea mare al forţei de muncă devine sursa de blocare a finanţării pieţei muncii; 

• diferenţele relative de salarii (în plan sectorial, profesional, teritorial) prea mici nu încurajează 

şi nu susţin mobilitatea forţei de muncă, motivaţia muncii; 

• mobilitatea redusă a forţei de muncă - devine factor de blocare a ajustărilor structurale; 

• costurile nesalariale, excesiv de mari, conduc la creşteri ale nivelului şomajului; 

• sisteme de protecţie a ocupării, extrem de rigide, împiedică adaptarea forţei de muncă la 

variaţiile conjuncturale ale cererii, descurajează angajarea; 

• sistemele de protecţie socială şi negocierile salariale constituie bariere în calea „mobilităţii” 

salariului minim, făcând dificil procesul de eliberare a pieţei muncii în funcţie de evoluţia economiei. 

Noua teorie susţine, în planul gestionarii resurselor de muncă, trecerea de la decizii macro la 

micro-decizii şi intervenţii, astfel încât multe dintre problemele ajustării cererii şi ofertei de forţă de 

muncă tind să fie soluţionate în interiorul pieţei interne a fiecărei firme. Ocuparea forţei de muncă 

constituie, pentru multe ţări ale lumii, un element important al stabilizării economice şi sociale, iar 

buna gestionare a resurselor umane s-a dovedit a fi cea mai valoroasa sursa a progresului. 

43

Dimensionarea economica şi social-umană nu trebuie să intre în conflict, dimpotrivă, este necesar să se 

susţină şi să se stimuleze reciproc. 

Fenomen şi problema majoră a lumii contemporane, de multe ori dramatică, deosebit de 

eterogen, şomajul nu este de necontrolat şi nici nu are sens unic - de creştere - dacă se acţionează 

competent prin promovarea unor măsuri adecvat corelate. 

Şomajul este un fenomen negativ al spaţiului economico-social, care afectează o parte a 

populaţiei active disponibilă, prin neasigurarea locurilor de muncă. În termenele pieţei muncii, şomajul 

reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă, iar şomerii sunt toţi cei apţi să muncească, dar 

care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale 

dezvoltării economice. Această definiţie a stării de şomaj a generat o serie de întrebări legate de faptul 

dacă este şomer actorul care între două filme nu lucrează, studentul care nu găseşte de lucru în sezonul 

estival, muncitorul care din motive tehnice nu lucrează o săptămână. 

Pornind de la aceste constatări a fost formulată o altă definiţie, care consideră ca sunt şomeri 

toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă sau toţi cei ale 

căror cereri nu au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită locuri de muncă 

permanente sau temporare cu timp de munca parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar caută altul 

mai adecvat cu aspiraţiile proprii. În această situaţie, şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de 

muncă sau de forţă de muncă, oferta - cealaltă ramură a pieţei muncii - nefiind luată în consideraţie. 

Dar numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea corectă asupra situaţiei de 

pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj, astfel că: 

• creşterea ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării 

forţei de muncă (şomajul, dacă n-a existat până atunci, apare, iar dacă a existat, creşte); 

• o creştere a cererii şi scăderea ofertei de muncă au drept consecinţă diminuarea şomajului. 

Conform aceleiaşi definiţii, şomajul este apreciat ca o mărime omogenă, nediferenţiată, ceea ce 

nu corespunde realităţii, fapt ce impune delimitarea sa pe domenii de activitate, nivel de pregătire, 

specialităţi şi meserii ale şomerilor. 

Potrivit definiţiei date de Biroul Internaţional al Muncii (organizaţie din sistemul Naţiunilor 

Unite care elaborează statistici, studii şi analize de profil pe baza informaţiilor furnizate de ţările 

membre, având ca scop mai buna cunoaştere atât a fenomenului, cât şi a experienţei în combaterea sa), 

şomer este oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte simultan următoarele condiţii: 

- este apt de muncă; 

- nu are loc de muncă; 

44

- este disponibil să înceapă activitatea imediat când i se oferă un loc de muncă; 

- caută un loc de muncă. 

Cu toate că respectarea acestor condiţii aduce multe clarificări, nu înlătură total riscul de a 

exclude din rândul şomerilor anumite persoane care, de fapt, nu au unde munci. 

Şomajul acoperă o mare diversitate de situaţii concrete: persoane în căutarea unui loc de muncă, 

cu deosebire tineri; persoane concediate, care şi-au pierdut involuntar locul de muncă din motive 

economice; persoane, de regulă femei, care, după o perioadă de întrerupere a activităţii, revin pe piaţa 

muncii şi caută un loc de muncă cu timp complet sau parţial; persoane ocupate cu timp parţial, 

temporar sau sezonier în căutarea unui loc de muncă cu timp complet; persoane, îndeosebi în vârstă, 

care caută un loc de muncă în vederea completării veniturilor. Şomajul este apreciat ca o expresie a 

unor dezechilibre atât pe piaţa muncii (când oferta de forţă de muncă este superioară cererii), cât şi pe 

piaţa bunurilor şi serviciilor (când producţia este inferioară cererii) şi se formează pe baza a două mari 

procese: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; creşterea ofertei de muncă 

prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja 14 . 

În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma modificărilor aduse în 1992 şi 1994, 

precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de munca ce nu pot fi încadrate din lipsă de 

locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor, în vârstă de peste 16 ani. 

În anul 2002 a apărut Legea nr. 76 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea 

ocupării forţei de muncă, care a determinat abrogarea Legii nr. 1/1991. În baza Legii 76/2002 şomerul 

este persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: 

a. este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la îndeplinirea 

condiţiilor de pensionare; 

b. starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci; 

c. nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit 

legii, venituri mai mici decât valoarea indicatorului social de referinţă al asigurărilor pentru 

şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă, în vigoare; 

d. este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare, dacă s-ar găsi un loc de 

muncă. 

Şomerul înregistrat este persoana care îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute anterior şi se 

înregistrează la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, 

14 C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 66, citat şi de Maria Cojocaru şi 

Lavinia Popp, în op. cit., p. 666. 

45

după caz, reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute 

de lege, în vederea obţinerii unui loc de muncă. 

Potrivit aceleaşi legi, şomeri sunt persoanele care se pot găsi în una dintre următoarele situaţii: 

a) le-a încetat contractul individual de muncă din motive neimputabile lor; 

b) le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor; 

c) le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi s-au aleşi, dacă anterior nu au fost încadraţi 

în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din cauza încetării definitive a 

activităţii angajatorului; 

d) militari angajaţi pe bază de contract cărora li s-a desfăcut contractul înaintea expirării 

duratei pentru care a fost încheiat; 

e) le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din motive neimputabile 

lor; 

f) au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri sau realizează din 

activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce li s-ar fi 

cuvenit potrivit legii; 

g) au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care, în cazul recuperării 

capacităţii de muncă, nu mai pot fi reîncadrate în muncă din cauza încetării definitive a 

activităţii angajatorului sau din lipsa unui post vacant de natura celui ocupat anterior; 

h) la încetarea concediului plătit pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, 

respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, în condiţiile legii, nu a mai fost posibilă 

reluarea activităţii din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului; 

i) nu s-au putut reîncadra în muncă după efectuarea stagiului militar din cauza încetării 

definitive a activităţii angajatorului; 

j) reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă 

la unităţile la care au fost încadrate în muncă anterior, din cauza încetării definitive a 

activităţii; 

k) le-a încetat activitatea desfăşurată exclusiv pe baza convenţiei civile. 

l) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 18 ani, care într-o 

perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit 

pregătirii profesionale; 

m) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt absolvenţi ai 

instituţiilor de învăţământ, în vârstă de 16 ani, în cazuri justificate, sunt lipsite de susţinători 

46

legali sau ai căror susţinători legali dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligaţia 

legală de întreţinere datorată minorilor; 

n) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă şi 

care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă. 

Şomerii beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: 

au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării 

cererii; nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici 

decât indemnizaţia de şomaj; nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii; sunt înregistraţi la 

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, 

reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate; sunt înregistraţi 

la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au domiciliul; nu realizează 

venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de 

şomaj. 

Contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 

se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi se virează caselor de asigurări respective de către 

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă. Drepturile de asigurări sociale de stat ale persoanelor 

beneficiare de indemnizaţie de şomaj se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat. 

Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% 

din indicatorul social de referinţă (500 lei), în vigoare la data stabilirii acestuia, la care se adaugă un 

procent din media salariului pe ultimele 12 luni, în funcţie de vechimea în muncă. 

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor absolvenţi pe o perioadă de 6 luni şi este o sumă 

fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezintă 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în 

vigoare la data stabilirii acesteia. Aceasta se acordă şomerilor o singură dată, pentru fiecare formă de 

învăţământ absolvită. 

47

Cotele procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, prevăzute sunt: 

- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani; 



- 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani. 

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii: 

să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenţia pentru 

ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea 

încadrării în muncă; 

să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt 

înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor; 

să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de 

agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate; 

să caute activ un loc de muncă. 

Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de stat şi în 

sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru 

asiguraţii acestor sisteme. 

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul 

de cotizare, după cum urmează: 

menţionăm: 

6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an; 

9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani; 

12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani. 

În societatea actuală, sursele generatoare de şomaj sunt multiple, iar din rândul acestora 

• sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei în vârstă de muncă (tineri care nu 

găsesc locuri de muncă necesare lor); 

• o parte a populaţiei considerată în statistici inactivă, formată preponderent din femei, care 

intră pe piaţa forţei de muncă; 

muncă; 

• disponibilizarea forţei de muncă ocupate, datorita dispariţiei unui număr mare de locuri de 

• creşterea foarte lentă a numărului de locuri de muncă, situaţie care determină creşterea 

numărului şomerilor, mai ales în aşa numitele „categorii vulnerabile” ale populaţiei (tineri, femei); 

48

• dezvoltarea prea lentă a sectorului privat, fapt ce influenţează ocuparea unui număr relativ mic 

dintre cei ce doresc să muncească; 

• dificultăţile majore ale domeniului economic, determinate de lipsa unor resurse convenabile 

de materii prime şi energie, a pieţelor de desfacere şi lipsa capitalului financiar; 

• accentuarea tendinţelor de specializare şi segmentare, de formare a unor categorii şi grupuri 

socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii, 

specializări, calificări; 

• consolidarea poziţiei de cvasimonopol a unor agenţi economici, având drept consecinţă 

rigidizarea pieţei de forţă de muncă; 

• extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, care limitează 

mobilitatea forţei de muncă pe plan intern şi internaţional. 

În România, ca şi în celelalte ţări ex-comuniste, şomajul este şi va fi în primul rând un rezultat 

al restructurării economice şi mai puţin un efect al progresului tehnic şi organizaţional. 

Nivelul şomajului se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul 

şomerilor), cât şi în mărime relativă, ca rată a şomajului, calculată ca raport procentual între numărul 

total al şomerilor şi numărul total a populaţiei active sau ocupate. 

Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, 

din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia 

populaţiei ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca 

neocuparea forţei de muncă. 

Ocuparea forţei de muncă poate fi exprimată în 2 modele: 

a) Ca ocupare absolută – prin numărul persoanelor, care participă la activităţile utile societăţii. 

PAO – persoane apte de muncă ocupate 

b) Ocuparea relativă – prin rata ocupări (Ro) 

În ultimele decenii creşterea şomajului influenţează substanţial asupra PNB, de aceea analişti 

acordă o deosebită atenţie corelaţiei dintre creşterea economică şi şomaj. 

Rata ocupării – Ro poate fi determinată: 

PAO – persoane apte de muncă ocupate; PA – persoane apte de muncă 

Şomajul reprezintă o stare a pieţei muncii caracterizată printr-o ofertă a forţei de muncă mai 

mare decât cererea de ea. 

49

Şomajul mai poate fi caracterizat după: 

a) frecvenţa (cât de des se află o persoană în şomaj timp de o perioadă de timp(un an)); 

b) durata (timpul de aflare a persoanei în şomaj); 

c) distribuţia (reprezentată după vârstă, sex, profesii). 

Şomajul poate fi măsurat în forma lui relativă şi absolută. Forma relativă este rata şomajului, 

forma absolută numărul şomerilor. 

Rata şomajului determină ponderea şomerilor în număr total a persoanelor apte de muncă. 

Numărul şomerilor: Ş=PA-PO 

Stadiile şi caracteristicile şomajului 

Dezechilibrul important al pieţei muncii, determinat de o ofertă mult mai mare decât cererea de 

forţă de muncă, şomajul este considerat în ţările cu o economie de piaţă consolidată un fenomen firesc, 

prin instaurarea unui climat de competitivitate pe piaţa forţei de muncă. 

Pentru România, însă, şomajul reprezintă un fenomen grav pentru că numărul şomerilor a 

crescut, degradarea pieţei muncii a devenit un fenomen cronic, iar starea economiei nu permite o 

protecţie socială reală, şi un fenomen dureros pentru ca cei care până acum reuşeau prin munca lor să 

răspundă necesităţilor elementare de subzistenţă, ale lor şi ale familiei, descoperă cu uimire, revoltă şi, 

uneori disperare, că nu mai pot să o facă. 

Trecerea de la statutul de „om al muncii” la cel de „şomer” reprezintă, în cele mai multe cazuri, 

o perioadă dramatică în viaţa unui individ. Reacţiile celor aflaţi în astfel de situaţii diferă de la o 

persoană la alta, în funcţie de contextul social, familial şi, mai ales, de structura psihică a individului, 

dar stadiile prin care trec „proaspeţii” şomeri sunt asemănătoare: 

• starea de şoc - de neacceptare, de negare a realităţii; a pierde locul de muncă este similar, 

pentru cei mai mulţi oameni, cu o pierdere de identitate şi o degradare a imaginii de sine; 

• reacţii emoţionale puternice - de revoltă faţă de aceasta situaţie, de autoînvinovăţire, adesea de 

invidie faţă de cei care nu şi-au pierdut locul de munca şi, întotdeauna, de profundă nemulţumire; 

• tendinţa de a negocia - de a convinge factorii de decizie de la fostul loc de muncă, prin 

promisiuni, angajamente sau ameninţări, de a reveni asupra hotărârii luate; 

• hotărârea de acţiona - de a găsi aliaţi şi soluţii pentru depăşirea situaţiei critice în care se află, 

de a găsi un alt loc de muncă; 

50

• depresiunea - starea de dezorientare, sentimentul incapacităţii de a-şi găsi un alt loc de muncă; 

• fenomenul marginalizării - din punct de vedere social; 

• sentimentul renunţării, resemnării - din punct de vedere uman, când perioada de şomaj se 

prelungeşte; cu cât perioada de căutare a unui loc de muncă este mai mare, cu atât individul îşi pierde 

încredea în sine, în capacitatea de a-şi recâştiga dreptul la muncă, demnitatea, respectul semenilor şi 

respectul de sine. 

Principalele consecinţe ale acestui fenomen deosebit de complex sunt următoarele: 

• scăderea accentuată a bugetului familiei; 

• accentuarea gradului de sărăcie; 

• degradarea relaţiilor intra şi interfamiliale; 

• deteriorarea relaţiilor cu prietenii; 

• inversarea legăturilor fireşti dintre familia afectată de şomaj şi cea a părinţilor (familiile tinere 

de şomeri aşteaptă şi se bazează pe ajutorul financiar şi material din partea părinţilor); 

• creşterea numărului divorţurilor în rândul familiilor de şomeri; 

• prezenţa unor cazuri de sinucidere; 

• şomajul este o experienţă corozivă care sporeşte pasivitatea individului şi face să dispară 

perspectiva vieţii - rata mortalităţii este mai mare în rândul şomerilor faţă de populaţia ocupată; 

• lipsa speranţei de a ocupa un loc de munca după absolvirea cursurilor de calificare şi 

recalificare profesională; 

deviant); 

• accentuarea stării de stres; 

• formarea unor deprinderi distinctive (consum de băuturi alcoolice, droguri, comportament 

• presiuni asupra subiecţilor afectaţi de şomaj şi asupra societăţii, care pot genera reacţii cu 

efecte negate asupra întregului program de reforme. 

Şomajul de lungă durată determină diminuarea competenţei profesionale, fapt ce limitează şi 

mai mult şansele de a depăşi această situaţie, fiind nefast pentru indivizi deoarece este cauza sărăciei 

sale într-o lume a abundenţei. 

51

Şomajul se caracterizează prin: 

• Nivelul la care a ajuns, ce se poate determina: 

- absolut, ca număr al şomerilor; 

- relativ, ca rată a şomajului, calculată sub forma raportului procentual dintre numărul 

şomerilor şi populaţia ocupată. Diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări, iar 

în prezent înregistrează valori foarte ridicate în ţările slab dezvoltate. 

• Intensitatea, în funcţie de care se poate distinge: 

-şomajul total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a 

activităţii; 

-şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în special 

prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; 

-şomajul deghizat, specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au 

activitate aparentă, cu eficienţă mică; este întâlnit şi în ţările est europene, la niveluri 

apreciabile, inclusiv în România. 

• Durata, care se exprimă prin mărimea perioadei de timp din momentul pierderii locului de 

muncă până la reluarea activităţii. Aceasta diferă pe ţări, pe perioade istorice, în timp având o tendinţă 

generală de creştere. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar legislaţia din majoritatea ţărilor 

precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj. 

sex, rasă. 

• Structura, care are în vedere: vârsta, calificarea, gradul de pregătire, domeniul de activitate, 

În contextul social-economic actual din România, aflată în procesul de dezvoltare a economiei 

de piaţă, şomajul afectează mari grupuri profesionale şi reprezintă un adevărat şoc psihologic şi cultural 

pentru oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut cu o şi mai mare 

uşurinţă. Fiind un fenomen complex, generat de dezechilibrul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii şi 

piaţa bunurilor, şomajul constituie subiect de cercetare pentru o serie de discipline sociologice, 

economice, demografice. 

Astfel, specialiştii din domeniul sociologiei, împreună cu factorii de decizie implicaţi în 

rezolvarea problemelor de asistenţă şi protecţie socială a şomerilor, urmăresc fenomenul şomajului sub 

aspectul ponderii diferitelor categorii de vârstă afectate, nivel de pregătire, sex, domeniu de activitate, 

zonă geografică, consecinţele acestui fenomen, precum şi aplicarea unor terapii sociale individuale sau 

de grup, necesare depăşirii acestei situaţii. 

52

Formele de şomaj şi tipurile de şomeri 

Şomajul, ca fenomen deopotrivă economic şi social, combină o stare - aceea de a fi fără loc de 

muncă, cu o nevoie - aceea de a avea un asemenea loc, cu disponibilitatea, dorinţa şi voinţa de a găsi un 

loc de muncă şi cu activitatea efectivă de căutare a acestuia. Potrivit statisticii, a şoma înseamnă a nu 

lucra în mod oficial, lipsa pentru o anumită perioadă de timp a unui loc de muncă, fapt consemnat în 

evidenţa instituţiei specializate cu probleme muncii şi protecţiei sociale. 

În funcţie de natura factorilor care determină starea de inactivitate, şomajul poate fi: 

• Şomaj voluntar - rezultat al acţiunii unor factori subiectivi, al voinţei individuale (subiectul nu 

lucrează pentru ca nu găseşte un loc de muncă interesant, acceptabil, pe măsura preferinţelor, a 

diplomei sau exigenţelor privind salariul), despre care Keynes menţiona că este „datorat refuzului sau 

imposibilităţii pentru purtătorul de forţă de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii 

produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazată pe anumite prevederi legate, pe 

uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la 

schimbări sau simpla încăpăţânare proprie naturii umane” 15 . 

• Şomaj involuntar - consecinţa acţiunii unor factori obiectivi (cel doritor şi apt de muncă, deşi 

dispus să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat de condiţiile pieţei, nu găseşte asemenea 

locuri de muncă disponibile în localitatea sau zona în care trăieşte), care reprezintă cazul problemă, cu 

aspecte de dramă, asupra căruia îşi concentrează atenţia politicile antişomaj. Nu este datorat factorului 

subiectiv (omul), ci imposibilităţii unităţilor economice de a face angajări, situaţie determinată de 

factori obiectivi. 

Pe piaţa muncii există mai multe forme de şomaj: 

• Şomajul ciclic sau conjunctural - este cauzat de crize şi conjuncturi defavorabile, trecătoare 

dar care se repetă la intervale de timp mai lungi sau mai scurte. Intră în sfera şomajului involuntar şi 

este rezultatul modului defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor pe de o parte şi 

cel al preţurilor şi productivităţii muncii pe de altă parte. Şomajul ciclic poate fi resorbit total sau 

parţial în perioadele de avânt economic. 

• Şomajul structural - este determinat de tendinţele de restructurare economică, socială, 

geografică care au loc în diferite ţări, mai ales sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a crizei 

energetice, care provoacă serioase dezechilibre între cererea şi oferta de forţă de muncă. În această 

15 J.M.Keynes, Teorie generală asupra folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 

40, citat şi de Maria Cojocaru şi Lavinia Popp, în op. cit., p. 669. 

53

categorie intră şi şomajul din ţările sărace, cu creştere demografică, dar lipsite de capital şi de 

competenţele necesare utilizării resurselor umane. Este şomaj de tip involuntar, care apare atunci când 

structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie - astfel unei 

cereri suple în permanentă mişcare îi corespunde o ofertă rigidă determinată de faptul că: 

- sistemul de învăţământ şi perfecţionare, de formare şi educare nu produce diplome cu acoperire, 

în cantitatea, de calitatea şi structura economiei şi nu anticipează schimbările intervenite în 

structurile economice şi tehnice; 

- imigraţia şi emigraţia produc importante dezechilibre în raportul cerere – ofertă pe piaţa muncii, 

pentru că un aflux al forţei de muncă străine creează schimbări de atitudine în rândul 

populaţiei indigene, determinate de faptul că străinii sunt orientaţi şi condiţionaţi să accepte 

locurile de muncă cele mai prost plătite. 

• Şomajul tehnologic - este determinat de înlocuirea vechilor tehnologii şi tehnici cu altele noi, 

precum şi centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu restrângerea locurilor de muncă. Intră în 

categoria şomajului involuntar şi este considerat o variantă a şomajului structural, fiind rezultatul: 

- modului în care se aplică progresul tehnic pe sectoare economice, de obiceiuri valuri 

şi neuniform; 

- modului în care forţa de muncă receptează şi oferă răspuns la schimbările economice. 

Resorbirea acestei forme de şomaj este dificilă şi presupune: recalificarea forţei de muncă în 

concordanţă cu exigenţele cererii, lărgirea sferei activităţilor economice, în general a producţiei, pentru 

a putea crea noi locuri de muncă şi creşterea numărului întreprinderilor pentru a asimila cadrele 

disponibile, cu pregătire superioară. 

• Şomajul intermitent - apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe perioadă scurtă 

din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice şi este specific acelor 

economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă 

în vederea ameliorării condiţiilor de viaţă. Este denumit de unii autori şomaj fricţional. Se află la 

graniţa dintre şomajul involuntar şi voluntar şi nu se poate restrânge sub un anumit nivel influenţat de 

gradul de mobilitate a forţei de muncă. 

• Şomajul diplomelor - este rezultatul dezechilibrelor temporare dintre cererea şi oferta de 

muncă în rândul licenţiaţilor şi poate fi în egală măsură: 

- voluntar - când posesorii de diplomă refuză locurile de muncă oferite pentru că 

acestea nu satisfac cerinţele legate de specificul profesiunii ori de salarizare şi îşi 

prelungesc data încadrării; 

- involuntar - când deţinătorii de diplome nu găsesc locuri de muncă corespunzătoare 

54

pregătirii pe care au efectuat-o, fie pentru că acestea presupun alte exigenţe datorate 

unor restructurări, schimbări tehnice şi tehnologice sau pentru ca nivelul de 

cunoştinţe cerut de acestea a crescut concurenţial odată cu numărul posesorilor de 

diplomă. 

• Şomajul determinat de indemnizaţia de şomaj - care explicabilă şi motivată social are efecte 

social-economice contradictorii: 

- valoarea ridicata a indemnizaţiei de şomaj determină existenţa unui număr mare de 

şomeri; 

- diminuarea valorii indemnizaţiei sporeşte gradul de intensitate al căutării unui loc de 

muncă, micşorează durata necesară căutării unui loc de muncă, influenţând favorabil 

fenomenul de ocupare a forţei de muncă. Considerat ca fiind voluntar, şomajul 

determinat de indemnizaţia de şomaj are şi o formă specifică numită şomaj la negru. E 

cazul celor înscrişi la oficiile forţelor de muncă şi înregistraţi în statisticile oficiale ca 

fiind şomeri, care beneficiază de indemnizaţia de şomaj, dar pe perioada respectiva ei 

prestează o activitate remunerata (de obicei în comerţ). Această formă de şomaj are 

consecinţe negative atât în plan economic (evaziune fiscală, grevează nejustificat şi 

improductiv bugetul de stat), cât şi social (diminuează interesul celor afectaţi de şomaj 

de a căuta şi găsi un loc de muncă stabil). 

În prezent, piaţa muncii din România este profund afectată de efectele crizei economice 

mondiale, dar şi de incapacitatea factorilor oficiali de a formula soluţii anticriză şi, implicit, antişomaj. 

Astfel, constatăm că se manifestă cu intensitate crescută şomajul structural, cel tehnologic şi explozivul 

şomaj al diplomelor. Studiile de specialitate au evidenţiat următoarele tipuri de şomeri la nivelul pieţei 

muncii din România: 

În funcţie de nivelul pregătirii profesionale: 

- şomeri competitivi - care au schimbat până la data intrării în şomaj unul sau mai 

multe locuri de muncă şi au experienţă în meseria pentru care s-au pregătit; 

- şomeri non-competitivi - în general cei care sunt în căutarea primului loc de muncă 

(persoane fără experienţă în meserie), cei care sunt slab pregătiţi sau care au întrerupt 

o perioada mai lungă de timp activitatea. 

55

După experienţa şi aspiraţiile şomerilor: 

- şomeri activi - care manifestă un comportament activ în căutarea unui loc de muncă; 

nu sunt dezamăgiţi de situaţia în care se afla şi fac tot posibilul să o depăşească; 

- şomeri descurajaţi - se încadrează pe o spirală descendentă şi după dezamăgiri 

succesive, se resemnează şi acceptă situaţia ca atare; 

- şomeri „retraşi” - faptul că au devenit şomeri nu-i îngrijorează prea mult, deoarece 

au alte preocupări extraprofesionale, în afara pieţei normale a muncii (educaţia 

copiilor, studii etc.) în funcţie de posibilitatea de a fi plasaţi; 

- şomeri uşor de plasat - îşi reiau lucrul după scurt timp, prin angajare obişnuită şi 

măsuri de instruire; 

- şomeri ce pot fi plasaţi cu dificultate - dar după însuşirea pregătirii profesionale de 

bază; 

- şomeri care, potenţial, sunt imposibil de plasat - cei care acced cu dificultate pe piaţa 

obişnuită a muncii. 

4. Modelul Social European şi ţintele UE pentru promovarea Europei Sociale 

Europa socială începe cu un loc de muncă 16 

Politica socială comunitară şi piaţa muncii 

În luna martie 2002, în Documentul elaborat de Secretariatul General al Consiliului Europei, 

intitulat: „Contribuţia Consiliului Europei la procesul de lărgire a Uniunii Europene”, sunt enunţate 

principalele domenii juridice abordate de Consiliul Europei, armonizate cu acquis-ul comunitar, aşa 

cum sunt prezente în documentele cu caracter juridic, în rezoluţii şi recomandări, precum şi în 

programele stabilite în comun de Consiliul Europei şi Comisia Europeană. 

Punctul convergent important între dreptul comunitar şi legislaţia Consiliului Europei este cel 

din domeniul drepturilor omului, prevăzut în dreptul comunitar, în principal în Titlul I al Tratatului de 

la Maastricht, iar în convenţiile Consiliului Europei, în principal în Convenţia pentru apărarea 

16 Din Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul 

Regiunilor. 

56

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în anul 1950, la care se adaugă 

protocoalele adiţionale. Aceasta reprezintă şi astăzi documentul cel mai important elaborat de Consiliul 

Europei, fiind un punct de referinţă în orice sistem juridic şi care constituie piatra de temelie pentru 

toate celelalte construcţii juridice ale acestei organizaţii (Vrânceanu, 2003). 

Textul Convenţiei reafirmă drepturile esenţiale înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor 

Omului din 1948 şi instituie un mecanism internaţional nou, foarte democratic şi original de protecţie, 

în sensul că orice persoană fizică din statele membre se poate adresa direct Curţii de la Strasbourg 

(Protocolul nr.11 – Viena 1993). 

În acord cu dispoziţiile Convenţiei începând cu anul 1990, Consiliul Europei a cerut tuturor 

statelor candidate la calitatea de membru al acestuia, să-şi organizeze instituţiile în conformitate cu 

principiile de bază ale statului democratic, ataşate pluralismului politic, libertăţilor fundamentale, 

respectului minorităţilor. 

Cele mai semnificative drepturi protejate prin actele elaborate de Consiliul Europei şi, respectiv, 

de Uniunea Europeană sunt: dreptul la viaţă, dreptul la integritate şi demnitate, drepturile minorităţilor, 

drepturile sociale. 

Politica socială (Spaţiul social european) 

În mod asemănător drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi politica socială comunitară este 

caracterizată prin identitate de principii fundamentale, cum ar fi: dreptul la muncă, egalitatea de şanse 

şi interzicerea discriminării, protecţia muncii şi protecţia socială, zone în care se manifestă un grad 

ridicat de convergenţă între textele reglementărilor elaborate de cele două structuri Europene. (De 

precizat că în acest domeniu operează şi reglementările elaborate de Organizaţia Internaţională a 

Muncii, care dezvoltă, în principiu, aceleaşi obiective). 

Domeniul social depăşeşte problematica legată de dreptul la muncă, extinzându-se asupra 

politicii sociale şi a domeniilor corelative. 

Problematica spaţiului social european a fost avută în vedere îndeosebi în Franţa, după 

preluarea funcţiei de preşedinte al acestei ţări de către F. Mitterand. 

În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor, politica socială se referea doar la intervenţia 

Fondului Social European (creat în 1960) în două direcţii: acordarea unui ajutor financiar statelor care 

aveau nevoie pentru reciclarea profesională, ajutorul acordat persoanelor aflate în şomaj în vederea 

recalificării şi acordarea unor competenţe Comunităţilor pentru a asigura progresul social, care în fapt 

57

se limita doar la sensibilizarea Comunităţilor în vederea luării unor măsuri în acest domeniu, fără 

posibilitatea de a le obliga în vreun mod. Comunităţile aveau competenţa de reglementare doar în 

protecţia sănătăţii şi a securităţii sociale a muncitorilor emigranţi. 

Având în vedere această situaţie, Consiliul a adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca urmare a aplicării 

principiilor stabilite de Reuniunea de la Paris din 1972) primul program de acţiune socială. Acesta avea 

ca obiective: reducerea şomajului în totalitate sau la o rată cât mai mică, participarea crescută a 

partenerilor sociali la deciziile C.E.E. şi la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi 

de muncă. 

Adoptarea Actului Unic European, a Cartei comunitare a drepturilor fundamentale sociale ale 

muncitorilor (decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la Maastricht au reprezentat etape succesive 

care au dezvoltat reglementările comunitare în domeniul social şi au permis dezvoltarea spaţiului social 

european. 

Cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht s-au manifestat tendinţe opuse în ceea ce 

priveşte lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social, între Franţa care dorea acest lucru şi 

Marea Britanie care s-a opus acestei tendinţe. Protocolul anexă privind acest domeniu este semnat doar 

de 11 state. Acestora urmează să li se aplice pe cale de directive prescripţii minimale care să fie 

aplicate progresiv în politica socială naţională. Marea Britanie nu ia parte la reuniunile Consiliului în 

care se discută aceste probleme. 

La nivelul Uniunii Europene, plecând de la necesitatea asigurării dezvoltării economice, dreptul 

social comunitar s-a dezvoltat treptat, beneficiind de o construcţie mai sinuoasă mult mai complexă, 

aflată în plină dezvoltare. 

Conştiente de faptul că nici o dezvoltare economică nu este posibilă fără asigurarea unui regim 

juridic corespunzător, statele comunitare au promovat în cadrul tratatelor elaborate după 1990, principii 

de drept social cel puţin la fel de complexe ca şi legislaţia Consiliului Europei, la care fac iniţial 

trimitere, pentru ca ulterior dreptul comunitar social să se constituie într-un domeniu juridic distinct . 

Temeiul juridic al definirii şi aplicării politicii sociale comunitare se regăseşte în dispoziţiile 

tratatului instituind Comunitatea Europeană, referitoare la asigurarea liberei circulaţii a persoanelor 

(art.39-42) şi dreptul de stabilire (art.43-48), în contextul pieţei unice. 

58

Jaloanele reformei sociale prescrise de reglementările comunitare vizează: 

a) Reforma asistenţei sociale prin trecerea de la programul cu eligibilitate universală la 

programe orientate către categorii specifice ale populaţiei; 

b) Reforma sistemului de pensii, avându-se în vedere: 

- restabilirea echităţii între generaţii; 

- restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii; 

- completarea sistemului actual PAYG reformat cu tipuri de fonduri de pensii capitalizate, astfel 

ca sistemul integrat să fie sustenabil din punct de vedere financiar; sistemul să asigure conservarea 

valorii reale a contribuţiilor şi a nivelului veniturilor de înlocuire contractate; fondurile de pensii să 

contribuie la ameliorarea de capital în susţinerea creşterii economice. 

c) Politica în domeniul ocupării şi protecţiei şomerilor prin deplasarea accentului de la măsurile 

pasive către cele active; 

d) Armonizarea legislaţiei muncii cu normele din Uniunea Europeană în domeniul relaţiilor de 

muncă şi a normelor de protecţie a muncii; 

e) Combaterea sărăciei, principalul instrument utilizat fiind cel de ajutor social; 

f) Continuarea reformei sistemului de protecţie a copiilor instituţionalizaţi prin alocarea de 

resurse financiare şi umane corespunzătoare pentru buna funcţionare a instituţiilor publice de profil şi 

sprijinirea parteneriatelor cu O.N.G – urile din domeniu, cu accentuarea asistenţei de tip familial prin 

întărirea activităţilor de reintegrare familială, de plasament în centre de asistenţă specifice, facilitarea 

adopţiilor sau plasamentului familial. 

La ora actuală se consideră că Uniunea Europeană are deja o politică socială structurată, 

materializată într-un număr important de obiective şi regulamente ce privesc munca şi securitatea 

socială. 

În evoluţia politicii sociale a Uniunii Europene un rol determinant îl deţine, la ora actuală, 

Agenda pentru dezvoltare socială, adoptată de Consiliul Europei de la Lisabona care a lansat 

obiective extrem de precise pe plan social, cel mai important fiind atingerea unui indice mediu de 

ocupare a forţei de muncă de 70% până în anul 2010, ce include un obiectiv de 60% locuri de muncă 

ocupate de femei, o ofertă abundentă şi competitivă de locuri de muncă şi realizarea unui înalt nivel de 

coeziune socială. 

Agenda de la Lisabona afirmă, încă o dată, legătura indisolubilă ce trebuie creată între progresul 

economic al Uniunii Europene şi progresul social, realizând o reechilibrare a două componente 

esenţiale – politica economică şi politica socială fără de care este de neconceput evoluţia ulterioară a 

Uniunii Europene. 

59

Politica socială a Uniunii Europene a înregistrat, ca urmare a Consiliului European din martie 

2004 dezvoltări noi, în direcţii, precum: 

- susţinerea necesităţii urgente de accelerare a ritmului de creştere economică, precum şi a 

creării mai multor locuri de muncă şi de calitate mai bună; 

- îmbunătăţirea productivităţii muncii ca indicator semnificativ în aprecierea creşterii 

economice stabile; 

- îmbunătăţirea continuă a calităţii muncii prin focalizarea preocupărilor şi a resurselor 

economice în direcţiile asigurării securităţii la locul de muncă, formării şi calificării personalului. 

Din această perspectivă, trebuie subliniat dezideratul continuării de către Uniunea Europeană a 

efortului de investiţie în capitalul uman, de asigurare a unei mai bune implementări şi implicări a 

tehnologiilor de ultimă generaţie, în special în domeniul serviciilor, de stimulare a cercetării şi 

dezvoltării infrastructurii. 

În raport cu evoluţiile înregistrate în concepţia Uniunii Europene privind politica socială, în 

doctrină, s-a vehiculat şi ideea unui contract social comunitar care, în esenţă, ar consta într-un 

angajament ferm pentru o cât mai deplină utilizare a forţei de muncă, un nivel ridicat al protecţiei 

sociale ca factor al stabilităţii şi solidarităţii sociale, o protecţie adecvată a drepturilor lucrătorilor, 

inclusiv prin asigurarea unei depline egalităţi a sexelor şi eliminărilor discriminărilor sociale, precum şi 

promovarea unui dialog activ şi constant între partenerii sociali, la toate nivelurile, de la întreprindere 

până la organele de decizie ale Uniunii Europene. 

Eficienţa unei asemenea variante de lucru urmează a fi relevată în timp prin verificarea gradului 

de implicare a partenerilor sociali în implementarea clauzelor ferme ale aşa-numitului contract social 

comunitar. 

Trebuie remarcat că revigorarea proiectului de integrare europeană, inclusiv paşii făcuţi în 

domeniul politicii sociale, au avut loc într-o perioadă în care liberalismul politic si economic domina 

agenda europeană iar eforturile principale se concentrau în direcţia consolidării SEM. Cu toate acestea, 

au existat patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene: libera 

circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea socială. 

Vom încerca să le explicăm pe scurt. 

a. Libera circulaţie a muncitorilor (termenul oficial „workers” se referă la toate categoriile de 

lucrători, indiferent de domeniu şi de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul 

fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie 

60

deplin funcţional era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de 

graniţele naţionale" , astfel încât persoanele care se angajează într-o altă ţară să nu-şi piardă securitatea 

socială de care s-au bucurat în ţara lor de origine. 

Aceasta mobilitate în domeniul pieţei muncii - labour mobility - este poate singura măsură 

socială importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul ca muncitorii care se 

mută dintr-o ţară în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în ţara gazda. Fireşte, în anii ’60, 

sub efectul Tratatului de la Roma, încă nu se punea problema unei politici sociale supranaţionale, ci 

doar a ,,coordonării" sistemelor naţionale de securitate socială în sensul reducerii incompatibilităţilor. 

b. Dumpingul social şi turismul social, ca riscuri majore ale inegalităţilor privind standardele 

de viaţă din ţările membre, au apărut în anii ’60 şi s-au intensificat în anii ’70-’80 tocmai ca urmare a 

realizării liberei circulaţii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. 

Aceste situaţii au fost semnalate de ţările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care 

s-au văzut nevoite să facă faţă unui val de muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul 

dispariţiei frontierelor, ţările cu nivele joase de protecţie socială puteau efectiv să-şi ,,exporte" 

surplusul de forţă de muncă internă spre ţările puternic dezvoltate, prin această formă de turism social. 

Admiterea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în anii ’80 în Comunitatea Economică Europeana a sporit 

teama ţărilor bogate din nord-vestul Europei şi a făcut ca, prin reprezentanţii lor în Comisia Europeană, 

acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de 

prevăzut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în deceniul următor, să producă un nou val de 

dumping social, dacă nu se adopta din timp măsurile necesare pentru reducerea inegalităţilor socio- 

economice existente în prezent. 

c. Eficienţa economică. Deşi poate părea paradoxal, eficienţa economică a constituit un 

argument serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe 

care le asigură, politica socială poate însemna, pe lângă legitimitate politică pentru regimul industrial- 

capitalist, o forţă de muncă mai sănătoasa şi mai bine educată, ceea ce se traduce într-o creştere a 

eficienţei economice. Acest argument, în mod evident de inspiraţie neo-marxistă, a sensibilizat totuşi 

factorii de decizie din Europa occidentală şi a condus în timp la adoptarea unui buget sporit şi a unor 

măsuri stimulative care au crescut considerabil performanţele în educaţie şi medicină. 

d. Coeziunea socială - cel mai recent şi mai cuprinzător concept de la baza politicii sociale, 

conform Tratatului de la Amsterdam (1997), susţine în fapt o politică mult mai largă a Uniunii 

61

Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest uriaş domeniu de activitate este finanţat din 3 

fonduri structurale: - Fondul European pentru Dezvoltare Regională (ERDF) - Fondul European Social 

(ESF) - Fondul European pentru „Ghidare” (asistenţa) şi Garantare Agricolă (FAGGF) 

Fondurile structurale reprezintă peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, în timp 

ce în anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depăşeau 5% din buget. Motivaţia finanţărilor 

comunitare este reducerea decalajelor (încă importante) existente între regiunile Europei, ajungându-se 

în 2009 la alocări de 27,4 miliarde euro ! 

Evaluările de parcurs, fie la nivelul oficial (rapoarte) fie la nivelul studiilor ştiinţifice, privind 

proiectarea şi implementarea Agendei Lisabona au evidenţiat un număr de deficienţe care au condus la 

îndeplinirea nesatisfăcătoare a obiectivelor acestei strategii: 

Europa 2020. 

• lipsa unui program de aplicare adecvată pentru statele membre; 

• lipsa unei depline asumări politice la nivel naţional; 

• numărul mare de obiective şi ţinte cuantificate; 

• monitorizarea deficitară a statelor membre; 

• insuficienta distincţie între scopuri şi mijloace; 

• insuficienta corelare dintre obiectivele Agendei Lisabona şi cele privind 

convergenţa economică; 

Toate aceste evaluări au fost luate în considerare la elaborarea noii strategii europene – Strategia 

62

Strategia Europa 2020 

Reprezintă un document strategic al Uniunii Europene, cu privire la domeniul economic şi 

social, în contextul modelului european al economiei sociale de piaţă, document care proiectează 

direcţiile fundamentale de dezvoltare economică şi socială ale Uniunii Europene în secolul 21. Acesta 

reprezintă o nouă abordare strategică a Uniunii Europene, bazată pe o serie de documente ale Comisiei 

Europene, Consiliului European şi formaţiunilor de lucru ale Consiliului Uniunii Europene. 

Strategia Europa 2020 conţine ţintele fundamentale pe care Uniunea Europeană îşi propune să 

le atingă, în domeniul economic şi social, la orizontul anului 2020, adică pe parcursul intervalului 

2011-2020, pe ansamblul Uniunii. 

Strategia Europa 2020 se constituie în continuatoarea Agendei Lisabona 2010, care a 

funcţionat, cu acelaşi scop, pentru perioada 2000-2010. 

Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE doreşte să devină o economie inteligentă, 

durabilă şi favorabilă incluziunii. Aceste trei priorităţi se sprijină reciproc şi sunt în măsură să ajute UE 

şi statele membre să obţină un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi de 

coeziune socială. 

În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore, privind: ocuparea forţei de muncă, 

inovarea, educaţia, incluziunea socială şi mediul/energia - care urmează să fie îndeplinite până în 2020. 

Statele membre au adoptat propriile lor obiective naţionale în aceste domenii. 

Cele 5 obiective europene pentru 2020: 

1. Ocuparea forţei de muncă 

o o rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul populaţiei cu vârste cuprinse între 

20 şi 64 de ani. 

2. Cercetare şi dezvoltare 

o alocarea a 3% din PIB-ul UE pentru cercetare şi dezvoltare. 

3. Schimbări climatice şi energie 

o reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiţii 

favorabile) faţă de nivelurile înregistrate în 1990; 

63

o creşterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%; 

o creşterea cu 20% a eficienţei energetice. 

4. Educaţie 

o reducerea abandonului şcolar la sub 10%; 

o creşterea la peste 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei 

în vârstă de 30-34 de ani. 

5. Sărăcie şi excluziune socială 

Aceste obiective: 

o reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să 

sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale. 

definesc poziţia pe care ar trebui să o ocupe UE în 2020 din punctul de vedere al unor parametri 

majori; 

sunt transpuse în obiective naţionale, pentru ca fiecare stat membru să-şi poată urmări evoluţia; 

sunt comune şi nu presupun repartizarea sarcinilor, urmând a fi realizate prin acţiuni la nivel 

naţional şi european; 

sunt interdependente şi se susţin reciproc: 

o progresele în plan educaţional contribuie la îmbunătăţirea perspectivelor profesionale şi 

la reducerea sărăciei; 

o mai multă cercetare şi inovare şi o utilizare mai eficientă a resurselor ne ajută să 

devenim mai competitivi şi oferă condiţii favorabile creării de noi locuri de muncă; 

o investiţiile în tehnologii ecologice contribuie la combaterea schimbărilor climatice şi 

creează noi oportunităţi de afaceri şi locuri de muncă. 

UE a identificat noi domenii care ar putea impulsiona creşterea economică şi crearea de noi 

locuri de muncă. Ele se află în centrul a 7 iniţiative majore. În cadrul fiecărei iniţiative, autorităţile 

europene şi cele naţionale trebuie să-şi coordoneze eforturile pentru a se sprijini reciproc. Majoritatea 

iniţiativelor au fost prezentate de către Comisie în anul 2010. 

a. Creştere inteligentă 

64

Creşterea inteligentă presupune îmbunătăţirea prestaţiei UE în următoarele domenii: 

educaţie (încurajarea procesului de învăţare şi de îmbunătăţire a competenţelor); 

cercetare şi inovare (crearea de noi produse şi servicii care să genereze creştere economică şi 

noi locuri de muncă şi să ne ajute să facem faţă provocărilor de ordin social); 

societatea digitală (utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor). 

Obiectivele UE pentru o creştere inteligentă: 

1. un nivel al investiţiilor publice şi private în cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul UE; 

condiţii mai bune pentru cercetare, dezvoltare şi inovare; 

2. o rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul populaţiei cu vârste cuprinse între 

20 şi 64 de ani, până în 2020 (prin crearea de condiţii favorabile inserţiei profesionale, în 

special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate şi imigranţi legali); 

3. rezultate mai bune pe plan educaţional, în special: 

- reducerea abandonului şcolar la mai puţin de 10%; 

- creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare sau 

echivalente în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani. 

UE intenţionează să stimuleze creşterea inteligentă cu ajutorul a 3 iniţiative majore: 

1. O agendă digitală pentru Europa, prin care îşi propune: 

să creeze o piaţă digitală unică, bazată pe internet rapid şi ultrarapid şi pe aplicaţii 

interoperabile: 

o până în 2013: acces universal la internet în bandă largă; 

o până în 2020: acces universal la internet mult mai rapid (cel puţin 30Mbps); 

o până în 2020: o viteză a internetului de peste 100 Mbps în peste 50% din locuinţele din 

Europa. 

65

2. O Uniune a inovării, prin care îşi propune: 

o să reorienteze politica în materie de cercetare, dezvoltare şi inovare către domenii care 

prezintă provocări majore pentru societate (schimbări climatice, utilizarea eficientă a 

energiei şi a resurselor, schimbări demografice, sănătatea populaţiei etc.) 

o să consolideze toate verigile din lanţul inovării, de la cercetarea fundamentală la 

comercializare. 

3. Tineretul în mişcare, prin care îşi propune: 

o să-i ajute pe studenţi şi pe stagiari să studieze în străinătate ; 

o să-i pregătească mai bine pe tineri pentru piaţa muncii; 

o să îmbunătăţească performanţele universităţilor europene şi să le facă mai atractive pe 

plan internaţional ; 

o să amelioreze toate aspectele legate de educaţie şi formare (excelenţă academică, 

egalitate de şanse etc.) 

Este nevoie de o creştere inteligentă deoarece: 

Creşterea economică mai moderată a Europei în raport cu principalii săi concurenţi se explică 

în mare parte prin existenţa unor diferenţe în materie de productivitate cauzate parţial de: 

nivelul mai redus al investiţiilor în cercetare, dezvoltare şi inovare; 

utilizarea insuficientă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor; 

accesul dificil la inovare în anumite sectoare ale societăţii. 

În educaţie şi formare: 

circa 25% dintre elevii europeni au dificultăţi la citire; 

prea mulţi tineri părăsesc sistemele de educaţie/ formare fără să obţină o calificare; 

numărul persoanelor cu studii medii a crescut, însă calificările acestora deseori nu 

corespund cerinţelor de pe piaţa muncii; 

mai puţin de o treime dintre europenii cu vârste între 25 şi 34 de ani au absolvit o 

facultate, faţă de 40% în SUA şi peste 50% în Japonia; 

în clasamentele internaţionale, universităţile europene nu ocupă poziţii de frunte – 

doar 2 dintre ele se numără printre primele 20 din lume (a se vedea indicele Shanghai - 

ARWU). 

66

În ce priveşte îmbătrânirea populaţiei: 

Pe măsură ce speranţa de viaţă creşte şi natalitatea scade, un număr din ce în ce mai 

mic de europeni aflaţi în câmpul muncii trebuie să susţină un număr din ce în ce mai 

mare de pensionari şi să finanţeze restul sistemului de protecţie socială; 

În prezent, numărul persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani creşte de două ori mai rapid 

decât înainte de 2007 (aproximativ două milioane de persoane pe an, faţă de un milion, 

în perioada precedentă); 

O economie bazată pe cunoaştere mai dezvoltată le va permite europenilor să rămână 

în câmpul muncii mai mult timp şi să reducă presiunea exercitată asupra sistemelor de 

protecţie socială. 

b. Creştere durabilă – pentru o economie mai competitivă, mai ecologică şi mai eficientă din 

punctul de vedere al utilizării resurselor 

Pentru a asigura o creştere economică durabilă, trebuie: 

să dezvoltăm o economie mai competitivă, cu emisii scăzute de CO2, care să utilizeze 

resursele în mod eficient şi durabil; 

să protejăm mediul, să reducem emisiile de gaze cu efect de seră şi să stopăm pierderea 

biodiversităţii; 

să profităm de poziţia Europei ca lider în dezvoltarea de noi tehnologii şi metode de 

producţie ecologice; 

să introducem reţele electrice inteligente şi eficiente; 

să valorificăm reţelele europene pentru a le acorda întreprinderilor (în special micilor 

producători) un avantaj competitiv suplimentar; 

să îmbunătăţim mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri; 

să-i ajutăm pe consumatori să aleagă produse şi servicii, în cunoştinţă de cauză. 

67

Obiectivele UE pentru o creştere durabilă: 

1. reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de nivelul din 

1990 - UE este dispusă să reducă emisiile chiar şi cu 30%, cu condiţia ca şi alte ţări dezvoltate 

să îşi asume angajamente similare şi ca ţările în curs de dezvoltare să contribuie, în măsura 

posibilităţilor, în cadrul unui acord global; 

2. creşterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%; 

3. creşterea cu până la 20% a eficienţei energetice. 

UE intenţionează să stimuleze creşterea durabilă cu ajutorul a 2 iniţiative majore: 

1. O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor 

Pentru a trece la o economie care utilizează resursele în mod eficient şi emite mai puţin CO2, 

trebuie să reducem dependenţa creşterii economice de resurse şi energie, în special prin: 

o reducerea emisiilor de CO2; 

o îmbunătăţirea securităţii energetice; 

o reducerea cantităţii de resurse utilizate. 

2. O politică industrială adaptată erei globalizării 

UE are nevoie de o politică industrială care să sprijine întreprinderile, în special pe cele mici, în 

eforturile lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice şi de trecere la o 

economie cu emisii scăzute de CO2: 

o sprijinind spiritul antreprenorial, pentru ca întreprinderile europene să devină mai 

performante şi mai competitive; 

o acoperind toate elementele lanţului valoric din ce în ce mai globalizat, de la accesul la 

materii prime la serviciile post-vânzare. 

O astfel de politică poate fi elaborată doar în strânsă cooperare cu întreprinderile, sindicatele, 

mediul academic, ONG-urile şi organizaţiile de consumatori. 

Este nevoie de o creştere durabilă ca urmare a următoarelor aspecte: 

Dependenţa excesivă de combustibilii fosili 

Faptul că depindem atât de mult de petrol, gaz şi cărbune: 

expune consumatorii şi întreprinderile la fluctuaţiile de preţ; 

ne ameninţă securitatea economică; 

68

contribuie la schimbările climatice. 

Disponibiltatea resurselor naturale 

Concurenţa pentru resursele naturale se va intensifica la nivel global şi va exercita presiuni 

asupra mediului. Politica de dezvoltare durabilă a UE poate contribui la diminuarea acestor presiuni. 

Schimbările climatice 

Pentru a atinge obiectivele de combatere a schimbărilor climatice, trebuie să accelerăm 

ritmul de reducere a emisiilor şi să exploatăm noile tehnologii (instalaţii eoliene şi 

solare, captarea şi stocarea carbonului etc.); 

De asemenea, trebuie să consolidăm capacitatea de rezistenţă a economiilor în faţa 

riscurilor climatice, precum şi capacitatea de prevenire a dezastrelor şi de reacţie la 

acestea. 

Competitivitatea 

UE trebuie să-şi amelioreze productivitatea şi competitivitatea şi să-şi menţină poziţia 

de vârf în domeniul tehnologiilor ecologice, mai ales în raport cu concurenţa sporită din 

China şi America de Nord; 

Atingerea obiectivelor europene în domeniul energiei ne-ar permite economisirea, până 

în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol şi gaz. Pe lângă avantajul 

economic, acest fapt ne-ar permite să îmbunătăţim securitatea energetică; 

Un nivel sporit de integrare a pieţei europene a energiei ar putea contribui la o creştere a 

PIB-ului UE cu 0,6% până la 0,8%; 

Dacă UE şi-ar mări ponderea surselor regenerabile la 20%, ar putea fi create 600 000 de 

noi locuri de muncă - şi alte 400 000 dacă este atins obiectivul de 20% privind eficienţa 

energetică; 

Este necesar să ne asigurăm că măsurile care vizează reducerea emisiilor ţin cont de 

maximizarea beneficiilor şi de minimizarea costurilor, inclusiv prin utilizarea de soluţii. 

69

c. Creştere favorabilă incluziunii – O economie cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, 

asigurând coeziunea economică, socială şi teritorială 

Creşterea favorabilă incluziunii presupune: 

o rată mai mare de ocupare a forţei de muncă - locuri de muncă mai bune şi mai 

numeroase, în special pentru femei, tineri şi lucrători de peste 55 de ani; 

creşterea capacităţii de anticipare şi gestionare a schimbării prin investiţii în formare 

profesională şi îmbunătăţirea competenţelor ; 

modernizarea pieţelor muncii şi a sistemelor de protecţie socială; 

garantarea accesului tuturor la beneficiile creşterii economice. 

Obiectivele UE pentru o creştere economică favorabilă incluziunii: 

1. o rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul populaţiei cu vârste cuprinse între 

20 şi 64 de ani până în 2020 (prin crearea de condiţii favorabile inserţiei profesionale, în special 

pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate şi imigranţi legali); 

2. rezultate mai bune pe plan educaţional, în special– reducerea abandonului şcolar la mai 

puţin de 10% ; 

3. creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare sau 

echivalente în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani ; 

4. reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să 

sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale. 

UE intenţionează să stimuleze creşterea favorabilă incluziunii cu ajutorul a 2 iniţiative 

majore: 

1. O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă, prin care îşi propune: 

o să ajute cetăţenii să dobândească noi competenţe, să se adapteze la schimbările de pe 

piaţa muncii şi să se reorienteze profesional; 

o să modernizeze pieţele muncii, pentru a spori productivitatea muncii şi rata de ocupare 

a forţei de muncă, pentru a reduce şomajul şi pentru a asigura durabilitatea modelelor 

sociale europene. 

70

2. Platforma europeană de combatere a sărăciei, prin care îşi propune: 

o să asigure coeziunea economică, socială şi teritorială; 

o să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care suferă de pe urma 

sărăciei şi a excluziunii sociale şi să le asigure acestora un trai demn şi un rol activ în 

societate; 

o să sprijine măsurile care favorizează integrarea în comunitate, formarea şi inserţia 

profesională şi accesul la protecţie socială. 

De asemenea, UE sprijină creşterea favorabilă incluziunii prin proiectele şi investiţiile în 

domeniul dezvoltării regionale, prin care reduce discrepanţele dintre regiuni şi asigură accesul tuturor 

europenilor la beneficiile creşterii economice. 

Este nevoie de o creştere favorabilă incluziunii îndeosebi în următoarele direcţii: 

Ocuparea forţei de muncă 

Populaţia activă a Europei este în scădere datorită schimbărilor demografice. Cei 

aflaţi în câmpul muncii trebuie să susţină un număr din ce în ce mai mare de persoane 

inactive; 

UE trebuie să-şi mărească rata de ocupare a forţei de muncă. Aceasta este deosebit de 

scăzută în rândul femeilor (63%, faţă de 76% în rândul bărbaţilor, în intervalul de vârstă 

20-64 de ani) şi al lucrătorilor cu vârsta între 55 şi 64 de ani (46%, faţă de 62% în 

SUA şi Japonia); 

Programul de lucru al europenilor este cu 10% mai scurt decât cel al americanilor sau 

al japonezilor; 

Din cauza crizei economice, tinerii şi persoanele disponibilizate îşi găsesc mai greu un 

Competenţe 

loc de muncă. Rata şomajului în rândul tinerilor a ajuns la 21%. 

În UE, aproximativ 80 de milioane de persoane au doar competenţe de bază şi nu 

beneficiază de programe de învăţare de-a lungul vieţii în aceeaşi măsură ca şi persoanele 

cu un nivel ridicat de educaţie; 

Până în 2020, circa 16 milioane de noi locuri de muncă vor necesita calificări 

superioare, în timp ce cererea de personal necalificat va scădea cu aproximativ 12 

milioane; 

71

Este din ce în ce mai important să dobândim şi să ne dezvoltăm noi competenţe. 

Combaterea sărăciei 

Chiar şi înainte de criză, 80 de milioane de persoane (din care 19 milioane copii) 

erau expuse riscului sărăciei.; 

Pentru 8% din populaţia activă, veniturile nu asigură depăşirea pragului sărăciei. 

Prin Strategia Europa 2020 s-a stabilit Agenda pentru noi competenţe şi locuri de muncă. 

Prin această iniţiativă, Comisia doreşte să ajute UE să îşi atingă obiectivul în materie de ocupare 

a forţei de muncă stabilit pentru 2020: acela ca 75% din populaţia cu vârstă cuprinsă între 20 şi 64 

de ani să aibă un loc de muncă. 

Lansată în 2010, iniţiativa face parte din strategia Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, 

durabilă şi favorabilă incluziunii, care va fi pusă în practică cel puţin în următorii 10 ani. 

De asemenea, Agenda contribuie la îndeplinirea altor obiective ale UE: reducerea ratei 

abandonului şcolar sub nivelul de 10% şi obţinerea unui procent de 40% de tineri cu studii superioare 

sau tehnice, precum şi reducerea numărului de persoane ameninţate de sărăcie şi excluziune socială cu 

cel puţin 20 de milioane. 

Agenda propune o serie de măsuri concrete, care vor contribui la: 

impulsionarea reformelor destinate ameliorării flexibilităţii şi securităţii pe piaţa 

muncii („flexisecuritate”); 

dotarea cetăţenilor cu competenţele de care au nevoie pentru a fi competitivi pe piaţa 

muncii; 

ameliorarea calităţii locurilor de muncă şi asigurarea unor condiţii de muncă mai 

bune; 

ameliorarea condiţiilor pentru crearea de locuri de muncă; 

Conceperea acestei agende a plecat de la următoarele realităţi: 

În prezent, în Europa sunt 23 de milioane de şomeri – 10% din populaţia activă; 

Pentru ca economia noastră să se dezvolte şi să se menţină competitivă, avem nevoie 

de mai multe locuri de muncă; 

Începând cu 2012, populaţia de vârstă activă va începe să scadă. Pentru a asigura 

durabilitatea sistemelor noastre de protecţie socială, numărul lucrătorilor trebuie să 

crească. 

72

Noi competenţe pentru noi locuri de muncă 

Iniţiativa „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă”, lansată în 2008, stabilea programul de 

acţiune al Comisiei vizând anticiparea, corelarea şi îmbunătăţirea competenţelor. Ea este în curs de 

derulare, urmând să continue şi în viitor. În n ciuda denumirii foarte asemănătoare, iniţiativa majoră „O 

Agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă” are însă un domeniu de aplicare mult mai vast, 

care include flexisecuritatea, calitatea locurilor de muncă şi condiţiile de lucru, precum şi crearea de 

locuri de muncă. Aşadar, dezvoltarea competenţelor este doar unul dintre cele patru domenii principale 

pe care le are în vedere iniţiativa majoră. 

Platforma europeană de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale 

În condiţiile în care 80 de milioane de europeni se află în pragul sărăciei (din care 20 de 

milioane de copii şi 8% din populaţia activă), UE a decis să creeze Platforma europeană de combatere a 

sărăciei şi a excluziunii sociale. Aceasta prevede acţiuni vizând atingerea obiectivului Uniunii 

Europene de reducere a sărăciei şi a excluziunii sociale pentru cel puţin 20 de milioane de persoane 

până în 2020. 

Lansată în 2010, platforma face parte din strategia Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, 

durabilă şi favorabilă incluziunii. 

Deşi combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale este, în principal, responsabilitatea guvernelor 

naţionale, UE îşi poate asuma anumite sarcini de coordonare în ceea ce priveşte: 

identificarea bunelor practici şi promovarea învăţării reciproce; 

elaborarea normelor aplicabile la nivelul UE; 

asigurarea finanţării necesare. 

Principalele acţiuni privind combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale sunt: 

Îmbunătăţirea accesului la locuri de muncă, protecţie socială, servicii de bază (asistenţă 

medicală, locuinţă, etc.) şi educaţie; 

O mai bună utilizare a fondurilor europene pentru sprijinirea incluziunii sociale şi 

combaterea discriminării; 

Inovaţii cu caracter social care ar putea constitui soluţii inteligente pentru Europa post- 

criză, în special în direcţia acordării unui sprijin social real şi eficient; 

Încheierea de noi parteneriate public-privat. 

73

Alte instrumente pentru stimularea creşterii economice şi crearea de locuri de muncă 

Toate politicile şi instrumentele aflate la dispoziţia UE trebuie folosite mai eficient în vederea 

atingerii obiectivelor Strategiei Europa 2020, printre care: 

piaţa unică ; 

bugetul UE (inclusiv Fondul de dezvoltare regională, Fondul social şi Fondul de 

coeziune) ; 

instrumentele de politică externă. 

Consolidarea pieţei unice 

Creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă depind de existenţa unor pieţe sănătoase, 

bine conectate, în cadrul cărora concurenţa şi accesul consumatorilor să poată stimula activitatea 

economică şi inovarea. 

Mai există încă o serie de obstacole care trebuie depăşite: 

probleme legate de activităţile transfrontaliere; 

reţele insuficient interconectate; 

aplicarea neuniformă a reglementărilor privind piaţa internă; 

complexitatea juridică datorată existenţei a 27 de seturi de măsuri normative diferite 

pentru anumite operaţiuni. 

De asemenea, trebuie să îmbunătăţim accesul întreprinderilor mici la piaţa unică şi să 

dezvoltăm spiritul antreprenorial, de exemplu: 

simplificând dreptul societăţilor comerciale (procedurile de faliment, statutul societăţii 

private etc.); 

oferindu-le antreprenorilor care au eşuat în afaceri şansa de a o lua de la capăt. 

Consumatorilor europeni trebuie să le dăm posibilitatea de a achiziţiona bunuri şi servicii din 

alte ţări ale UE, cu mai multă uşurinţă şi încredere, în special on-line. 

Investiţii în creşterea economică 

Criza financiară a avut un impact puternic asupra capacităţii întreprinderilor şi administraţiilor 

europene de a finanţa proiecte de investiţii şi inovare. Pentru a îndeplini obiectivele Strategiei Europa 

2020, UE va avea nevoie de: 

74

un cadru de reglementare care să garanteze eficienţa şi siguranţa pieţelor financiare; 

instrumente inovatoare pentru a finanţa investiţiile necesare, inclusiv parteneriatele 

dintre sectorul public şi privat. 

Aceste priorităţi pentru o creştere economică pe termen lung au fost incluse în propunerile 

Comisiei privind viitorul cadru financiar multianual al UE (2014-2020). 

În prezent, Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european şi Fondul de 

coeziune reprezintă peste o treime din bugetul total al UE. 

Prin aceste instrumente se garantează că banii sunt investiţi în mod eficient pentru a sprijini 

dezvoltarea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. 

Finanţarea UE sprijină: 

crearea de locuri de muncă mai numeroase şi de calitate mai bună; 

dezvoltarea de noi tehnologii; 

cercetarea de vârf ; 

accesul la internet de mare viteză ; 

infrastructura inteligentă de transport şi energie ; 

eficienţa energetică şi energiile regenerabile ; 

dezvoltarea întreprinderilor ; 

ameliorarea competenţelor şi formarea profesională. 

Instrumentele de politică externă 

Pentru a favoriza creşterea, UE trebuie să se asigure că pieţele internaţionale sunt deschise şi 

echitabile şi că relaţiile comerciale se bazează pe un cadru reglementat la nivel internaţional. 

UE va promova: 

dimensiunea externă a diverselor politici interne (ex. energie, transport, agricultură, 

cercetare şi dezvoltare); 

comerţul şi coordonarea la nivel internaţional a politicilor macroeconomice ; 

participarea fermă şi eficientă în forurile internaţionale, cum ar fi G20, pentru a 

contribui la elaborarea viitoarei ordini economice mondiale. 

De asemenea, UE doreşte să stabilească relaţii strategice cu economiile emergente, pentru a 

discuta aspecte de interes comun, pentru a promova cooperarea în materie de reglementare şi pentru a 

găsi soluţii la probleme bilaterale. În acest context, Comisia a prezentat, în noiembrie 2010, o nouă 

strategie comercială. 

UE a creat deja un parteneriat cu ţările în curs de dezvoltare pentru a contribui la eradicarea 

sărăciei, la promovarea creşterii şi la îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. 

75

Condiţiile instituţionale de atingere a obiectivelor 

Strategia Europa 2020 stabileşte condiţiile instituţionale şi de politică economică menite să 

asigure atingerea obiectivelor fixate. Aceste condiţii sunt, în principal: 

restabilirea stabilităţii macroeconomice; 

redirijarea finanţelor publice către o dezvoltare sustenabilă; 

coordonarea extinsă a politicilor economice între statele membre; 

subordonarea tuturor politicilor comune (inclusiv a politicii agricole comune şi a 

politicii de coeziune) îndeplinirii obiectivelor strategiei; 

promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale; 

dezvoltarea infrastructurii; 

creşterea productivităţii muncii; 

mecanisme eficiente de monitorizare; 

dezbateri periodice la nivelul Consiliului European privind priorităţile strategiei : 

o în octombrie 2010: cercetarea-dezvoltarea; 

o în martie 2011: politica energetică (inclusiv chestiunea emisiilor de gaze cu efect 

de seră şi securitatea aprovizionării cu energie); 

coordonarea politicilor economice ale statelor membre (metodă deschisă de coordonare, 

orientările largi de politică economică); 

coordonarea raportării şi evaluării rapoartelor privind programele naţionale de Reforme, 

respectiv programele naţionale de convergenţă/stabilitate; 

dialog strâns între Comisie şi statele membre (reunirea experţilor Comisiei şi ai statelor 

membre pentru a examina situaţia); 

asigurarea calităţii, fiabilităţii şi promptitudinii furnizării datelor statistice de către 

statele membre; 

implicarea parlamentelor naţionale, partenerilor sociali, a regiunilor şi a altor părţi 

interesate. 

Ce aduce nou Strategia Europa 2020 faţă de Agenda Lisabona 2010 

Strategia Europa 2020 aspiră să reprezinte o continuare firească a Agendei Lisabona. Cu toate 

acestea, ea prezintă o serie de particularităţi destinate atât a evita disfunctionalităţile instituţionale şi de 

mecanism care au redus din eficacitatea cu care a fost implementată Agenda Lisabona, cât şi a 

amplifica factorii favorabili atingerii noilor obiective economice şi sociale stabilite pentru perioada 

2011-2020. În principal, aceste particularităţi sunt: 

76

abordarea tematică a dezvoltării economice şi sociale a Uniunii Europene pe perioada 2011- 

2020: aceasta rezidă în combinarea structurală şi funcţională a obiectivelor propuse şi a 

priorităţilor considerate. Aceasta este de natură a asigura adecvarea mijloacelor la ţinte, ceea 

ce poate contribui la creşterea şanselor de implementare a obiectivelor Strategiei Europa 

2020; 

corelarea sistemului de raportare naţională: statele membre vor raporta concomitent atât 

stadiul de implementare a Strategiei Europa 2020 (adică, al programelor naţionale de 

reforme), cât şi stadiul de implementare a strategiei de convergenţă/stabilitate. Deşi cele 

două raportări rămân distincte, faptul că sunt transmise concomitent la Comisia Europeană 

permite acesteia să evalueze gradul de consistenţă dintre cele două strategii, aşa încât să se 

asigure potenţarea lor reciprocă şi nu subminarea lor reciprocă; 

plasarea responsabilităţii, iniţiativei şi competenţei decizionale de la nivelul Comisiei 

Europene la nivelul Consiliului European, având în vedere componenţa Consiliului European 

(şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene): această modificare de 

responsabilitate, iniţiativă şi competenţă este de natură a realiza, din start, o mai mare 

coeziune atât în luarea şi formularea deciziilor, cât şi în asigurarea condiţiilor instituţionale şi 

de autoritate ale implementării deciziilor în cauză; 

conferirea către Parlamentul European a rolurilor de: 

o motor al mobilizării cetăţenilor europeni în realizarea obiectivelor strategice, pe baza 

faptului că membrii Parlamentului European sunt aleşi de către toţi cetăţenii europeni 

şi, ca urmare, trebuie să aducă la îndeplinire, în forul legislativ în cauză, interesele 

acestora; 

o co-legislator pentru iniţiativele esenţiale privind implementarea strategiei şi realizarea 

obiectivelor stabilite: aceasta se va face, în principal, pe baza procedurii de co- 

decizie. 

Documente privind implementarea la nivel naţional a modelului european de dezvoltare 

Consideraţii privind elaborarea Programului Naţional de Reforme. Rolul Programului Naţional de 

Reforme (PNR) 

77

Programul Naţional de Reforme (PNR) 

Reprezintă documentul de poziţie al României privind implementarea naţională a Strategiei Europa 

2020. 

Întrucât una dintre cele mai semnificative prevederi ale Strategiei Europa 2020 este aceea 

conform căreia toate politicile, strategiile şi eforturile instituţionale trebuie să fie consistente şi 

convergente cu cele cinci obiective stabilite în Strategie, rezultă că, şi la nivel naţional, PNR trebuie să 

coaguleze toate programele, strategiile sectoriale şi politicile publice în scopul atingerii ţintelor 

naţionale propuse în acest program. 

Pe baza acestei poziţii, considerăm că, la nivel naţional, este necesar ca PNR să fie declarat în 

mod oficial programul-master (sau strategia-master) al dezvoltării societăţii româneşti pe perioada 

2011-2020. Aceasta implică cel puţin următoarele: 

a. toate celelalte strategii naţionale sau sectoriale (inclusiv cele transversale) vor fi elaborate în 

strictă concordanţă cu PNR; 

b. obiectivele/ţintele din strategiile naţionale sau sectoriale vor fi consistente cu 

obiectivele/ţintele din PNR; 

c. toate politicile publice trebuie să fie elaborate având în vedere că scopul final al acestora este 

să contribuie la atingerea ţintelor naţionale stabilite prin PNR; 

d. toate resursele europene (în primul rând, fondurile structurale) trebuie accesate şi utilizate, 

complet, eficient şi legal, în primul rând pentru atingerea ţintelor intermediare şi a celor finale 

stabilite în PNR; 

e. structura guvernamentală, atât la nivelul cabinetului miniştrilor, cât şi la nivelul celorlalte 

structuri, centrale sau descentralizate ale guvernului (inclusiv la nivelul agenţiilor 

guvernamentale şi la nivelul celor independente) trebuie adaptată la mecanismul de proiectare, 

implementare, monitorizare şi raportare a stadiului şi calităţii atingerii ţintelor naţionale stabilite 

în PNR; 

f. este necesară crearea unor structuri şi dispozitive instituţionale care să realizeze o 

monitorizare integrată, cu caracter permanent, a implementării PNR şi care să realizeze evaluări 

şi raportări cu frecvenţă trimestrială la nivelul Guvernului. 

Principii generale ale elaborării PNR 

Programul Naţional de Reforme va fi elaborat pe baza următoarelor principii de bază: 

78

a. PNR este un proiect intelectual: el aspiră să construiască o societate românească conformă cu 

priorităţile stabilite de Strategia Europa 2020; 

b. fiind un document de natură strategică (este transpunerea naţionala a Strategiei Europa 2020), 

PNR va cuprinde doar informaţii referitoare la: 

- obiectivul fundamental naţional: care trebuie să coincidă cu obiectivul fundamental al 

Strategiei Europa 2020 (realizarea unei creşteri inteligente, sustenabile şi favorabile incluziunii 

economiei şi a societăţii româneşti); 

- obiectivele sectoriale: care trebuie să reprezinte transpunerea naţională a obiectivelor 

Strategiei Europa 2020 (cele cinci obiective: economic, social, tehnologic, educaţional şi suport general 

al dezvoltării) 

- ţintele naţionale: care trebuie să reprezinte transpunerea naţională a ţintelor stabilite în 

Strategia Europa 2020 (cele opt ţinte naţionale, aşa cum au fost ele stabilite de GSLO: rata de ocupare, 

rata sărăciei relative, rata părăsirii timpurii a şcolii, rata populaţiei cu studii terţiare, rata emisiilor de 

gaze cu efect de seră, rata eficienţei energetice, rata surselor de energie regenerabilă, rata cheltuielilor 

de cercetare/dezvoltare); 

- programarea dinamică a atingerii ţintelor naţionale (ţinte intermediare, faze, etape etc.), aşa 

cum au fost propuse de GSLO; 

- direcţiile majore de acţiune: categoriile (clasele) de acţiuni care trebuie realizate în scopul 

atingerii obiectivelor şi ţintelor PNR; 

- instituţiile şi organizaţiile responsabile: nominalizarea structurilor instituţionale care vor 

asigura implementarea, monitorizarea şi raportarea progreselor înregistrate în procesul de realizare a 

PNR; 

- modalităţile de monitorizare şi raportare a progreselor în procesul de implementare a PNR; 

c. PNR nu va cuprinde planuri detaliate de acţiune (planuri de măsuri); 

Planurile detaliate de acţiune (planurile de măsuri) vor fi elaborate şi implementate de 

instituţiile şi organizaţiile implicate în realizarea obiectivelor şi ţintelor PNR şi vor constitui 

instrumentele operaţionale şi instituţionale de atingere a obiectivelor şi ţintelor din PNR; 

d. PNR va integra obiectivele şi ţintele naţionale, într-o modalitate logică şi conceptuală, aşa 

încât să se valorifice la nivel maxim corelarea cauzală, structurală şi funcţională dintre cele opt ţinte 

naţionale, de ex.: atingerea unor ţinte (sau a unor valori intermediare ale unor ţinte) poate constitui 

resursa pentru atingerea altor ţinte (sau a unor valori intermediare ale altor ţinte). Fiind un program- 

master, PNR va trebui sa realizeze o integrare globală a atingerii ţintelor naţionale, evitând efectele 

79

adverse generate de atingerea unor ţinte (ceea ce ţine de gestionarea vulnerabilităţilor) şi exploatând 

feed-back-urile pe care atingerea unei ţinte le transmite către procesul de atingere a altor ţinte; 

e. elaborarea PNR nu va fi condiţionată de nici un document, program sau strategie naţionale 

sau sectoriale, anterioare, dacă prevederile acestora sunt inconsistente cu principiile şi conţinutul PNR; 

dimpotrivă, toate documentele, programele sau strategiile existente, precum şi cele elaborate după 

adoptarea PNR, va trebui să se încadreze în filozofia generală şi în trendul impus de PNR; 

f. instituţia coordonatoare a elaborării şi implementării PNR va fi Departamentul pentru Afaceri 

Europene sau un viitor minister al integrării şi afacerilor europene; 

g. PNR va asigura: 

- coerenţa, consistenţa şi completitudinea tuturor demersurilor şi acţiunilor naţionale privind 

participarea României la implementarea Strategiei Europa 2020; 

- manifestarea rolului României în construcţia şi progresul european general; 

- predictibilitatea şi continuitatea acţiunilor interne vizând implementarea Strategiei Europa 

2020; 

- realizarea interesului naţional pe termen lung, în contextul european; 

- conştientizarea şi asumarea programatică, la nivelul întregii societăţi româneşti, a 

obiectivelor şi ţintelor Strategiei Europa 2020, aşa cum au fost ele transpuse în ţintele 

naţionale; 

- implementarea reformelor interne necesare şi suficiente pentru ca ţintele naţionale 

transpuse din Strategia Europa 2020 să fie realizate conform calendarului şi valorilor 

nominale stabilite. 

80

Încadrarea instituţională a PNR 

Aşadar, Programul Naţional de Reforme fundamentează, condiţionează şi corelează toate 

acţiunile de dezvoltare economică şi socială a României, inclusiv obiectivele privind convergenţa 

economică reală şi nominală cu Uniunea Europeană. În acest context, autorii itereaza recomandarea 

evocată mai sus şi anume ca Programul Naţional de Reforme să fie considerat, pe întreaga perioada 

2011-2020, drept Programul master de dezvoltare şi modernizare a României. 

Structura generala a PNR 

Structura PNR trebuie să răspundă locului, rolului şi funcţiilor acestui program-master, aşa cum 

au fost ele schiţate. În acest context, autorii propun ca Programul Naţional de Reforme să fie 

proiectat/elaborat din două perspective: 

a) o perspectivă de tip cadru, care să cuprindă obiective, indicatori, proceduri etc. referitoare la 

întregul interval de implementare a Strategiei Europa 2020; programul PNR – cadru se elaborează o 

singură dată, în anul 2010, cu finalizare în aprilie 2011, după discuţiile bilaterale cu Comisia 

Europeană; 

b) o perspectivă anuală, care să cuprindă obiective, indicatori, proceduri etc. referitoare la 

fiecare an calendaristic din perioada de implementare a Strategiei europene, care se elaborează în 

fiecare an, conform calendarului indicat de Comisia Europeană. 

PNR cadru: 2011-2020 

Considerăm că este necesară elaborarea unui PNR cadru, care să vizeze perioada de 

implementare a Strategiei Europa 2020. PNR cadru va reprezenta versiunea naţională a Strategiei 

Europa 2020 şi va constitui benchmark-ul întregii perioade cu privire la realizarea obligaţiilor 

României, în calitate de stat membru, pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor stabilite de Strategia 

Europa 2020. 

PNR cadru este elaborat de Guvernul României, prin intermediul Departamentului pentru 

Afaceri Europene. În funcţie de amploarea modificărilor, pe parcursul implementării, a condiţiilor 

avute în vedere la elaborarea PNR cadru, acesta poate suferi actualizări. 

81

PNR anual 

PNR anual reprezintă un document de pilotare curentă, realizat de Guvernul României, prin 

intermediul Departamentului de Afaceri Europene, şi care are drept scop asigurarea coordonării, la 

nivelul anului în cauză, a tuturor eforturilor naţionale în direcţia atingerii ţintelor naţionale derivate din 

Strategia Europa 2020. 

Pentru a fi eficient, PNR anual va trebui să se concentreze pe valorile nominale intermediare 

(aferente anului în cauză) ale ţintelor naţionale aferente Strategiei. Desigur, încadrarea acestor ţinte 

intermediare în benchmark-ul general (conţinut în PNR cadru) este de natură să confere documentului 

un plus de credibilitate, dar, în esenţă, „rolul” PNR anual este de a asigura îndeplinirea angajamentului 

anual în materie. 

PNR anual va constitui baza informaţională pentru elaborarea Raportului anual către Comisia 

Europeană cu privire la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020. 

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii europene de coeziune 

economică şi socială (Cohesion Policy), menit să ofere o concepţie coerentă şi stabilă privind 

dezvoltarea statelor membre ale Uniunii Europene, transpusă în priorităţi de dezvoltare, programe, 

proiecte, în concordanţă cu principiul programării fondurilor structurale. În contextul aderării 

României la UE în anul 2007, PND are rolul major de a alinia politica naţională de dezvoltare la 

priorităţile comunitare de dezvoltare, prin promovarea măsurilor considerate stimuli de dezvoltare 

socio-economică durabilă la nivel european. 

PND 2007-2013 reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară 

multianuală, aprobat de Guvern şi elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta dezvoltarea 

socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene. 

În accepţiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de prioritizare a investiţiilor 

publice pentru dezvoltare, orientat în principal asupra priorităţilor şi obiectivelor compatibile cu 

domeniile de intervenţie a Fondurilor Structurale şi de Coeziune. În acest context, se impune 

sublinierea caracterului specific al PND 2007-2013, care nu substituie o Strategie Naţională de 

Dezvoltare Economică, ci reprezintă una dintre componentele majore ale acesteia. PND 2007-2013 

fundamentează, între altele, priorităţile şi obiectivele strategice de dezvoltare ce vor fi negociate cu 

82

Comisia Europeană în vederea finanţării din Fondurile Structurale şi de Coeziune în perioada 2007- 

2013. 

PND reprezintă documentul pe baza căruia vor fi elaborate Cadrul Strategic Naţional de 

Referinţă 2007-2013 (CSNR) 17 , reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană pentru 

utilizarea instrumentelor structurale, precum şi Programele Operaţionale prin care se vor implementa 

aceste fonduri. În acest sens, redactarea PND s-a desfăşurat în paralel cu cea a Programelor 

Operaţionale pentru implementarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune, asigurându-se astfel 

coerenţa între aceste documente. 

Elaborarea PND 2007-2013 s-a realizat conform prevederilor HG nr.1115/2004 privind 

elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare, care stabileşte principiile metodologice, 

cadrul de lucru inter-instituţional şi mecanismele de consultare partenerială. 

Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi incluziunii sociale şi întărirea capacităţii 

administrative. 

Fiind unanim recunoscut faptul ca resursele umane reprezintă motorul societăţii bazate pe 

cunoaştere, obiectivul strategic general al priorităţii îl constituie dezvoltarea capitalului uman şi 

creşterea competitivităţii acestuia pe piaţa muncii, prin asigurarea oportunităţilor egale de învăţare pe 

tot parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi inclusive care să conducă, 

până în 2015, la integrarea durabilă pe piaţa muncii a 900.000 persoane. 

Măsurile şi acţiunile avute în vedere la această prioritate pot fi grupate în cadrul a patru sub- 

priorităţi, după cum urmează: 

2.1. Dezvoltarea capitalului uman. Investiţiile realizate în cadrul acestei sub-priorităţi vor 

viza: sistemul de educaţie iniţială (prin promovarea de reforme în contextul învăţării pe tot 

parcursul vieţii), diseminatorii de învăţare (resursele umane din educaţie), conţinutul învăţării 

(diversificarea şi asigurarea calităţii ofertelor de educaţie şi formare iniţială şi continuă) şi 

sistemul de formare profesională continuă; 

2.2. Promovarea ocupării depline. Principalele măsuri avute în vedere în cadrul acestei sub- 

priorităţi vizează: creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor; dezvoltarea 

iniţiativelor pentru partenerii sociali; îmbunătăţirea tranziţiei de la şcoală la locul de muncă şi 

17 Conform viitorului acquis privind fondurile structurale şi de coeziune, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă (CSNR) 

este documentul de programare care stabileşte domeniile strategice de intervenţie ale instrumentelor structurale în fiecare 

stat membru şi care se negociază cu Comisia Europeană. Programele Operaţionale de implementare a acestor fonduri derivă 

din CSNR. 

83

promovarea culturii antreprenoriale în educaţie şi formare, identificarea şi valorificarea tuturor 

oportunităţilor de integrare pe piaţa muncii; modernizarea şi întărirea capacităţii administrative 

a serviciului public de ocupare; 

2.3. Promovarea incluziunii sociale. Principalele domenii de intervenţie avute în vedere în 

cadrul sub-priorităţii sunt: integrarea pe piaţa muncii şi combaterea discriminării, îmbunătăţirea 

accesului şi participării la educaţie iniţială şi continuă pentru grupurile vulnerabile, promovarea 

egalităţii de gen şi combaterea excluziunii sociale a femeilor, dezvoltarea unui sistem eficient 

de servicii sociale destinate reducerii riscului de marginalizare şi excluziune socială, iniţiative 

transnaţionale în educaţia inclusivă şi iniţiative transnaţionale pe piaţa muncii; 

2.4. Dezvoltarea capacităţii administrative şi a bunei guvernări. Această sub-prioritate are 

scopul de a promova şi susţine crearea la nivel central şi local a unei administraţii publice care 

să devină un important factor de competitivitate, dezvoltare, progres şi coeziune. De asemenea, 

vor fi vizate cu prioritate alte două segmente importante în procesul de întărire a capacităţii 

administrative: justiţia şi ordinea şi siguranţa publică. 

Planul Naţional de Acţiune pentru Ocupare - PNAO 

Având la baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă, 

adoptate anual de Consiliul Uniunii Europene, în contextul aderării României la Uniunea Europeană şi 

al alinierii la strategia europeană în domeniul ocupării forţei de muncă a fost elaborat Planul naţional 

de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă (PNAO). 

PNAO evidenţiază măsurile pe care România îşi propune să le implementeze pe termen scurt şi 

mediu, în vederea creşterii ocupării forţei de muncă şi reducerii şomajului, sprijinirii învăţării pe tot 

parcursul vieţii, eficientizării şi flexibilizării pieţei muncii pentru a răspunde rapid schimbărilor 

economice, evitării discriminării şi excluderii sociale, în vederea reducerii decalajului existent în acest 

domeniu faţă de Uniunea Europeană. 

Unul dintre obiectivele cheie ale actualului PNAO este de a contribui prin măsuri concrete la 

creşterea ratei de ocupare, combaterea efectelor şomajului structural şi la scăderea ratei şomajului prin 

aplicarea de măsuri active. 

Măsurile integrate în vederea atingerii obiectivul general al PNAO vizează: 

84

- creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, pentru a deveni mai adaptabilă la 

schimbările structurale, corespunzător necesarului de calificări identificate pe piaţa forţei de muncă, 

pentru a încuraja creşterea economică viitoare; 

- facilitarea accesului pe piaţa forţei de muncă a celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, prin 

intensificarea măsurilor active de ocupare şi dezvoltarea de noi calificări, corespunzător nevoilor în 

evoluţie de pe piaţa forţei de muncă, promovarea oportunităţilor egale de angajare pentru grupurile 

vulnerabile, cum sunt tinerii şomeri, şomerii de lungă durată şi cei proveniţi din mediul rural. 

Şomajul s-a dovedit a fi una din afecţiunile grave ale societăţii moderne contemporane. Didier 

este economistul care a surprinde foarte bine caracteristicile acestuia, afirmând: „Şomajul este ca şi 

cancerul: pernicios, tenace şi mortal. Economiştii sunt ca şi medicii: nu sunt în stare pentru moment să 

vindece maladia”. 

Progresul tehnic - element al absorbţiei forţei de muncă 

Demersul ştiinţific nu este desăvârşit decât dacă se va face referire şi la progresul tehnic, ca 

dătător de bunăstare şi dezvoltare. Acesta a generat dintotdeauna teama. Teama pierderii locurilor de 

muncă, teama că angajatul este aşezat pe planul doi în favoarea maşinii, teama de ştirbire a imaginaţiei 

creatoare a celor care cu mâinile lor plămădeau până atunci pâinea, confecţionau pantofi sau haine de 

blană, cu alte cuvinte erau meşteşugari în adevăratul sens al cuvântului. 

Această teamă faţă de progresul tehnic au manifestat-o mulţi gânditori ai timpurilor, printre care 

se numără şi Jean S. de Sismondi care afirma: „Dacă astăzi o nouă descoperire ar permite cu o singură 

meserie să se realizeze ceea ce se făcea acum zece ani cu o sută, această descoperire ar fi o nenorocire 

naţională”. 

Spre deosebire de Sismondi, Michel Didier se afirmă în favoarea progresului tehnic. 

„Pesimiştii vor invoca mereu concedierile, optimiştii vor reaminti fără încetare vechile temeri 

pe care le-au inspirat suveica volantă, covoarele de ţesut, maşina cu aburi sau informatica”. Acelaşi 

economist afirmă cu tărie că însuşi Karl Marx „este foarte favorabil progresului tehnic permis de 

maşini”. El nu nega necesitatea progresului tehnic, ci critica sistemul capitalist în care s-a dezvoltat 

progresul tehnic şi care a permis exploatarea muncii proletarilor şi îmbogăţirea clasei capitaliste. 

Progresul tehnic este unul din elementele esenţiale absorbţiei forţei de muncă dintr-o economie. 

Această afirmaţie o susţine cu tărie şi o explică în detaliu celebrul economist francez Michel Didier 

afirmând „progresul tehnic dă în permanenţă naştere la noi produse. Noi activităţi apar pentru a 

răspunde unor noi nevoi. Ocuparea forţei de muncă sporeşte astfel graţie progresului tehnic”. 

85

Cu certitudine că economia unei ţări care înregistrează progres tehnic va fi o economie 

dezvoltată şi prosperă. Didier afirmă: „Până acum progresul tehnic a sporit ocuparea. Bilanţul asupra 

ocupării a fost pozitiv până aici. Dar va fi întotdeauna?” Această întrebare a economistului francez este 

o temă pentru viitorul întregii omeniri. Ea trebuie să ne frământe în permanenţă deoarece nu se poate 

demonstra în totalitate că progresul tehnic va continua să sporească gradul de ocupare a forţei de 

muncă. Dar să nu uităm un lucru: „omul are întotdeauna aceleaşi nevoi fundamentale şi geniul său nu 

poate decât să recompună materia”. 

Aşadar putem înţelege un lucru esenţial, acela că individul este în permanentă schimbare şi este 

că receptiv schimbării. Dar oare suntem cu toţii la fel de receptivi? Oare nu suntem fiecare dintre noi 

influenţaţi de diferiţi factori interni şi externi, de cele mai multe ori dependent de voinţa noastră, în 

modul de manifestare a receptivităţii faţă de ceva nou? Cu siguranţă că răspunsul este cât se poate de 

afirmativ. De cele mai multe ori schimbarea socială nu progresează în acelaşi ritm cu progresul sau 

evoluţia tehnologică, acesta din urmă evoluând într-un ritm mult mai alert sfidând tradiţiile, instituţiile, 

armonia. 

Teama de necunoscut, de aparatură, de tehnică avansată transformă individul într-un simplu loc 

de muncă, fiind un factor de stres şi de oboseală acumulată în timp ce tehnica avansată câştigă teren în 

faţa forţei umane. Dar să nu uităm un lucru extrem de important: maşina este făcută de către om, în 

folosul omului, uşurându-i activitatea de zi cu zi. Şi atunci ne punem următoarea întrebare: Mai poate 

să spună cineva că progresul tehnic nu favorizează absorbţia forţei de muncă? Chiar Michel Didier îşi 

răspunde la această întrebare afirmând: „Trebuie să găsim forme de muncă mai umane, mai adaptate 

nevoilor noastre profunde, care conciliază munca factor de producţie cu munca - factor de împlinire a 

personalităţii”. 

Concluzii 

Dezvoltarea economică este realizată nu numai pentru satisfacerea nevoilor materiale de bază, 

ci şi pentru a furniza resursele de îmbunătăţire a calităţii vieţii în direcţii ca sănătatea, educaţia şi un 

mediu bun. 

Dezvoltarea economică şi progresul tehnic este visul oricărei naţiuni. Oare noi, românii, nu ne 

dorim cu ardoare să trăim la aceleaşi standarde pe care le au italienii sau germanii? Ne putem imagina 

că vreodată vom avea o regiune din România, de pildă regiunea Nord -Vest , la un nivel de dezvoltare 

asemănător cu cel al unei regiuni similare din oricare altă ţară europeană dezvoltată? Trebuie să 

îndrăznim să visăm şi să ne dorim acest lucru. Resursele pentru schimbare se regăsesc în fiecare din 

noi. Doar împreună vom reuşi să devenim cetăţeni europeni în adevăratul sens al cuvântului. Răspunsul 

86

succesului politicii de dezvoltare regională se află în mâinile noastre. Rămâne să hotărâm dacă suntem 

indiferenţi faţă de viitorul nostru sau ascultăm îndemnul lui Michel Didier acţionând în consecinţă: 

„Este o chestiune urgentă pentru noi, cei care am avut şansa de a ne naşte printre privilegiaţii planetei, 

de a înţelege mecanismele sărăciei şi de a căuta căi de scăpare”. 

Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007 - 2013 

Viziune CSNR: Crearea unei Românii competitive, dinamice şi prospere 

Obiectiv CSNR : Reducerea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială dintre România şi 

statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei creşteri suplimentare de 15-20% a PIB până 

în anul 2015. 

Conform noului acquis privind Politica de Coeziune a Uniunii Europene, fiecare Stat Membru 

elaborează un Cadru Strategic Naţional de Referinţă (CSNR), ca document de referinţă pentru 

programarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune. 

Acest document nu va servi însă ca instrument de management, ci ca document strategic 

prin care se stabilesc priorităţile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune în 

perioada de referinţă. CSNR face legătura între priorităţile naţionale de dezvoltare, stabilite în 

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, şi priorităţile la nivel european - Orientările Strategice 

Comunitare (OSC) privind Coeziunea 2007-2013 şi Liniile Directoare Integrate ale UE pentru 

Creştere Economică şi Locuri de Muncă 2005-2008. 

Baza pentru elaborarea acestui document strategic de planificare pe termen mediu a Fondurilor 

Structurale şi de Coeziune a constituit-o Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, aprobat de 

Guvernul României în luna decembrie 2005. Este însă de menţionat că, deşi CSNR preia şi sintetizează 

elementele principale incluse în Analiza şi Strategia PND, acestea sunt reorganizate în funcţie de cele 3 

Priorităţi şi cele 11 Direcţii de acţiune (Guidelines) din Orientările Strategice Comunitare, reflectând 

astfel încadrarea CSNR în principiile europene ale Politicii de Coeziune. 

Ca diferenţă majoră între PND şi CSNR, este de menţionat că, din punct de vedere al finanţării, 

CSNR este susţinut exclusiv din Fondurile Structurale şi de Coeziune şi cofinanţarea naţională aferentă, 

în timp ce PND include şi alte finanţări (programe de investiţii naţionale şi locale, credite externe, 

fonduri europene pentru dezvoltare rurală şi pescuit etc.). 

Este extrem de important de subliniat legătura între CSNR şi Programele Operaţionale (PO). În 

cadrul pachetului care se negociază cu Comisia Europeană, CSNR reprezintă strategia globala de 

87

utilizare a Fondurilor Structurale şi de Coeziune, iar diversele PO reprezintă instrumentele prin 

care se realizează diversele prevederi ale CSNR. Din acest motiv, trebuie evidenţiate foarte clar 

conexiunile şi intercondiţionările strategice între CSNR şi PO. Din punct de vedere al structurii 

CSNR, aceasta este stabilită în conformitate cu reglementările comunitare relevante privind Fondurile 

Structurale şi de Coeziune. 

Unul din principalele elemente ale Cadrului Strategic Naţional de Referinţă al României este 

legat de capitalul uman. 

Capitalul uman - capacitatea limitată a sistemului de educaţie şi formare profesională continuă 

de a răspunde nevoilor unei economii moderne bazate pe cunoaştere, atenţia redusă acordată educaţiei, 

insuficienta corelare între educaţie, formarea profesională iniţiala şi formarea profesională continuă. 

Inegalitatea de şanse duce la excluderea socială a categoriilor vulnerabile, cum ar fi: femeile, 

persoanele cu dizabilităţi şi etnia roma. 

Dezvoltarea şi folosirea mai eficientă a capitalului uman din România - strategia va urmări 

sprijinirea sistemului de învăţământ şi formare profesională în scopul îmbunătăţirii calităţii educaţiei şi 

calificărilor indivizilor, precum şi pentru asigurarea unei mai mari flexibilităţi a sistemului educaţional. 

Totodată, se va acorda sprijin pentru creşterea accesului şi participării la educaţie şi pentru creşterea 

adaptabilităţii sistemului de educaţie şi formare profesională în vederea furnizării cunoştinţelor şi 

aptitudinilor necesare unei economii moderne şi în plină dezvoltare. Creşterea adaptabilităţii, 

dezvoltarea spiritului antreprenorial şi învăţarea pe parcursul întregii vieţi se vor afla în centrul 

politicilor în domeniu, iar angajatorii vor fi încurajaţi să investească în capitalul uman. Pentru a 

beneficia de sisteme educaţionale şi de formare profesională de calitate, se impune modernizarea 

infrastructurii educaţionale şi de formare, inclusiv prin dotarea cu echipamente şcolare şi TIC. Se vor 

sprijini acţiunile de combatere a excluziunii sociale şi de promovare a incluziunii sociale a grupurilor 

vulnerabile (femeile, minorităţile etnice, persoanele cu dizabilităţi) care reprezintă categorii 

dezavantajate pe piaţa forţei de muncă, astfel încât acestea să poată beneficia de noile oportunităţi de 

angajare care vor fi create. Îmbunătăţirea calităţii serviciilor de sănătate şi îngrijire va contribui la 

regenerarea economică prin reducerea costurilor şi a perioadelor de inactivitate. 

Programele Operaţionale 

CSNR se implementează prin Programele Operaţionale din cadrul Obiectivelor "Convergenţă" 

şi "Cooperare Teritorială Europeană". În continuare este prezentata lista Programelor Operaţionale 

88

elaborate de România sau la elaborarea cărora colaborează cu alte state membre şi nemembre UE, 

precum şi instituţiile responsabile de gestionarea acestor programe. CSNR cuprinde o prezentare 

generală a Programelor Operaţionale din cadrul Obiectivului "Convergenţă". 

Program Operaţional Autoritate de 

Management 

POS Dezvoltarea Ministerul Muncii, 

Resurselor Umane Familiei şi Protecţiei 

Sociale 

Organism Intermediar Fond 

Agenţia Naţională pentru 

Ocuparea Forţei de Muncă 

8 Organisme Intermediare 

Regionale, coordonate de 

MMFPS 

Ministerul Educaţiei, 

Cercetării şi Tineretului 

Centrul Naţional de 

Dezvoltare a Învăţământului 

Profesional şi Tehnic 

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, fundamentează priorităţile şi obiectivele de dezvoltare ale 

României. 

Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007 -2013: 

– reprezintă documentul strategic fundamental pentru programarea Fondurilor Structurale 

şi de Coeziune (FSC) în perioada 2007-2013; 

– strategia negociată cu CE pentru utilizarea instrumentelor structurale; 

– reflectă armonizarea priorităţilor naţionale cu cele comunitare; 

– fundamentează strategic Programele Operaţionale; 

– CSNR nu este document de management al fondurilor; implementarea se face prin 

Programe Operaţionale (PO). 

89 

FSE

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) stabileşte axele 

prioritare şi domeniile majore de intervenţie ale României în domeniul resurselor umane în vederea 

implementării asistenţei financiare a Uniunii Europene prin intermediul Fondului Social European, în 

cadrul Obiectivului Convergenţă, pentru perioada de programare 2007 – 2013. 

POSDRU a fost elaborat în contextul Planului Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013 şi în acord 

cu Priorităţile Cadrului Strategic Naţional de Referinţă. 

POSDRU este un instrument important în sprijinirea dezvoltării economice şi a schimbărilor 

structurale. Mai mult, investiţiile în capitalul uman vor completa şi vor conferi sustenabilitate creşterii 

productivităţii pe termen lung. O forţă de muncă înalt calificată, cu un nivel de educaţie ridicat, având 

capacitatea de a se adapta noilor tehnologii şi nevoilor în schimbare ale pieţelor, este esenţială pentru o 

economie competitivă şi dinamică. România va promova politici active pe piaţa muncii pentru creşterea 

adaptabilităţii şi flexicurităţii forţei de muncă. 

Se preconizează obţinerea unui nivel mai înalt de participare pe piaţa muncii, ca fundament al 

unei economii competitive bazate pe cunoaştere. 

POSDRU a fost elaborat sub coordonarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. 

Este elaborat de un Stat Membru şi adoptat de CE. 

La 1 februarie 2007, propunerea oficială a POSDRU a fost transmisă Comisiei Europene. S-a 

primit scrisoarea de acceptare a Programului pentru începerea negocierilor oficiale. Se lucrează la 

îmbunătăţirea variantei trimise în conformitate cu recomandările primite. Concomitent se lucrează la 

îmbunătăţirea Documentului Cadru de Implementare a POSDRU. 

• Obiectivul “Convergenţă”: 19.6 mld. euro. 

POS DRU: 

– Fonduri structurale (FEDR, FSE): 12.6 miliarde Euro. 

– Fondul de Coeziune: 6.5 miliarde Euro. 

• 18.1% din totalul Obiectivului de Convergenţă al Fondurilor Structurale 

• 3.476 mld. Euro (FSE) + 668 mil. Euro (cofinanţare naţională) = 4.144 miliarde Euro 

90

Obiectivul general al POS DRU constă în dezvoltarea capitalului uman şi creşterea 

competitivităţii acestuia, prin conectarea educaţiei şi a învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi 

asigurarea de oportunităţi sporite pentru viitoarea participare a 850.000 de persoane pe o piaţă a forţei 

de muncă moderne flexibile şi inclusive. 

Obiective specifice: 

Promovarea calităţii sistemului de educaţie şi formare profesională iniţială şi continuă, inclusiv 

învăţământul superior şi cercetarea; 

Promovarea culturii antreprenoriale şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii la locul de 

muncă; 

Facilitarea inserţiei tinerilor şi a şomerilor de lungă durată pe piaţa muncii; 

Dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi inclusive; 

Promovarea (re)inserţiei pe piaţa muncii a persoanelor inactive, inclusiv în zonele rurale; 

Îmbunătăţirea serviciilor publice de ocupare; 

Facilitarea accesului persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile la educaţie şi pe piaţa forţei 

de muncă. 

Priorităţile avute în vedere pentru dezvoltarea resurselor umane, conform alocărilor financiare, sunt: 

• Promovarea învăţării pe parcursul întregii vieţi şi adaptabilitatea forţei de muncă şi a 

întreprinderilor (AP 2 şi 3): 40%; 

• Promovarea măsurilor active de ocupare pentru populaţia inactivă, în special pentru 

persoanele ocupate în agricultura de subzistenţă, şomeri tineri şi şomeri de lungă durată, ca şi 

inserţia pe piaţa forţei de muncă şi incluziunea socială a grupurilor vulnerabile (AP 4,5 şi 6): 

33%; 

• Modernizarea sistemelor de formare profesională şi educaţie iniţială şi continuă, inclusiv 

susţinerea educaţiei şi cercetării (AP 1): 22%. 

91

Axa prioritară 1 : 

Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii 

bazate pe cunoaştere 

Axa prioritară 2: 

Conectarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii 


Creşterea adaptabilităţii muncitorilor şi întreprinderilor 


Modernizarea serviciului public de ocupare 


Promovarea măsurilor active de ocupare 


Promovarea incluziunii sociale 


Asistenţa tehnică 

AP 1 - Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii 

bazate pe cunoaştere 

Domenii majore de intervenţie: 

1. Acces la educaţie şi formare profesională iniţială de calitate; 

2. Învăţământ superior de calitate; 

3. Dezvoltarea resurselor umane din sistemul educaţional şi de formare profesională; 

4. Calitate în FPC; 

5. Programe doctorale şi post doctorale în sprijinul cercetării. 

AP 2 - Conectarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii 

92


1. Tranziţia de la şcoală la o viaţă activă; 

2. Prevenirea şi corectarea părăsirii premature a şcolii; 

3. Acces şi participare la FPC. 

AP 3 - Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor 


1. Promovarea culturii antreprenoriale; 

2. Formare profesională şi sprijin pentru întreprinderi şi angajaţi pentru promovarea 

adaptabilităţii; 

3. Dezvoltarea parteneriatului şi încurajarea iniţiativelor pentru parteneri sociali şi 

societatea civilă. 

AP 4 - Modernizarea Serviciului Public de Ocupare 

Domenii majore de intervenţie 

1. Întărirea capacităţii SPO de furnizare a serviciilor de ocupare; 

2. Formarea personalului Serviciului Public de Ocupare. 

AP 5 – Promovarea măsurilor active de ocupare 


1. Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de ocupare; 

2. Promovarea sustenabilităţii pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce priveşte 

dezvoltarea resurselor umane şi ocuparea forţei de muncă. 

AP 6 – Promovarea incluziunii sociale 


1. Dezvoltarea economiei sociale; 

2. Îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii; 

3. Promovarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii; 

4. Iniţiativele transnaţionale pe o piaţa inclusivă a muncii. 

93

AP 7- Asistenţa tehnică 


1. Sprijin pentru implementarea, managementul general şi evaluarea POSDRU; 

2. Sprijin pentru promovarea POSDRU şi comunicare. 

Răspunderea este a AM POS DRU. 

De implementare răspund Organismele Intermediare pentru POSDRU 

• 8 Organisme Intermediare Regionale în subordinea MMSSF; 

• Ministerul Educaţiei şi Cercetării; 

• Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; 

• Centrul Naţional pentru Dezvoltarea Învăţământului Profesional şi Tehnic; 

• 2 Organisme Intermediare desemnate prin licitaţie publică. 

Beneficiari sunt: 

- Şcoli, universităţi, centre de cercetare; 

- Structurile Ministerului Educaţiei şi Cercetării; 

- Furnizori acreditaţi de formare profesională; 

- Organizaţii profesionale; 

- Camerele de Comerţ şi Industrie; 

- Asociaţii sindicale şi patronale; 

- CNFPA 

- ANOFM şi Agenţiile de ocupare judeţene şi locale; 

- Autorităţi publice locale; 

- IMM-uri; 

- ONG-uri, asociaţii şi fundaţii; 

- Administraţia penitenciarelor, penitenciare; 

- Organisme active în domeniul economiei sociale (cooperative sociale, asociaţii de sprijin 

reciproc, organizaţii de voluntariat, organizaţii de caritate); 

- Instituţii de cult. 

94

Axa Prioritară 5 – Promovarea măsurilor active de ocupare 

Această Axă Prioritară promovează măsuri destinate creşterii ratei de ocupare, prin atragerea şi 

susţinerea a cât mai multe persoane pe piaţa muncii, inclusiv în zonele rurale, facilitarea integrării pe 

piaţa muncii a şomerilor tineri şi a şomerilor de lungă durată şi sprijinirea ocupării formale. 

Prin operaţiunile propuse în cadrul acestei AP vor fi promovate măsurile pentru motivarea 

persoanelor inactive, pentru promovarea mobilităţii geografice şi ocupaţionale şi pentru armonizarea 

ofertei cu cererea de forţă de muncă. De asemenea, vor fi promovate programe integrate, cu o abordare 

pe tot parcursul vieţii, cuprinzând intervenţii pentru facilitarea accesului la educaţie, formare 

profesională, ocupare, servicii personalizate, inclusiv dezvoltarea şi implementarea planurilor 

individuale de acţiune, consiliere şi asistenţă. Un accent deosebit va fi pus pe schemele inovatoare 

pentru stimularea ocupării tinerilor şi a şomerilor de lungă durată, precum şi pe măsurile de asistenţă 

pentru integrarea şi menţinerea cât mai îndelungată pe piaţa muncii. 

Promovarea măsurilor active de ocupare şi a măsurilor preventive vor avea rezultate pozitive 

asupra mentalităţii şomerilor şi a angajatorilor, în ceea ce priveşte ocuparea şi integrarea activă pe piaţa 

muncii. Mai mult, aceasta înseamnă înlăturarea diferitelor obstacole privind accesul pe piaţa muncii, 

furnizarea serviciilor de asistenţă şi consiliere pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, 

facilitarea accesului la diferite măsuri active de ocupare şi înlăturarea capcanei inactivităţii. 

Vor fi promovate operaţiuni specifice pentru persoanele din zonele rurale, ocupate în agricultura 

de subzistenţă. Măsurile propuse se vor concentra pe redirecţionarea acestora din agricultura de 

subzistenţă către activităţi non-agricole, inclusiv către sectorul serviciilor. În acest sens vor fi furnizate 

servicii personalizate, consiliere şi programe de formare profesională specifice, adaptate nevoilor 

specifice ale grupului ţintă. 

Domeniile majore de intervenţie din cadrul acestei AP sunt: 

1. Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de ocupare; 

2. Promovarea sustenabilităţii pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce priveşte dezvoltarea 

resurselor umane şi ocuparea forţei de muncă. 

95

Domeniul Major de Intervenţie 5.1 – Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de ocupare 

Având în vedere efectele negative ale scăderii demografice continue, ale restructurării 

economice şi necesitatea adaptării la cerinţele pieţei muncii, politica de ocupare a României vizează 

combaterea şomajului şi inactivităţii prin măsuri de ocupare cu caracter activ, preventiv, inovativ şi 

flexibil. Măsurile promovate în cadrul acestui DMI au o abordare pe tot parcursul vieţii şi sunt 

destinate grupurilor de persoane cu o situaţie dificilă pe piaţa muncii, precum şomerii tineri, şomerii 

vârstnici şi şomerii de lungă durată. O atenţie specială va fi acordată şomajului de lungă durată, care 

înregistrează rate peste media UE. 

Persoanele aflate în şomaj pentru o lungă perioadă de timp întâmpină dificultăţi în adaptarea la 

cerinţele pieţei muncii moderne, au o motivaţie scăzută pentru căutarea şi menţinerea unui loc de 

muncă şi, cel mai important lucru, calificările lor sunt redundante pe piaţa muncii. Măsurile 

implementate pentru asistarea şomerilor de lungă durată vor conduce la prevenirea creşterii numărului 

de şomeri şi vor facilita reintegrarea acestora pe piaţa muncii. Experienţa furnizării şi implementării 

serviciilor de ocupare evidenţiază nevoia de a reconsidera şi de a reorienta activităţile de până acum 

adresate persoanelor aflate în şomaj de lungă durată. În acest sens, măsurile adresate acestui grup 

necesită o gamă de tehnici şi instrumente distincte, luându-se în considerare aspectele variate ale 

şomajului – cum ar fi cel psihologic, precum conştientizarea pierderii poziţiei sociale, sentimentul de 

respingere, respectul de sine scăzut. 

În cadrul acestui DMI vor fi promovate intervenţiile integrate, care prevăd implementarea mai 

multor activităţi eligibile, precum informare şi consiliere profesională, asistenţă în planificarea carierei 

şi căutarea unui loc de muncă, job-cluburi, programe de formare profesională, formare la locul de 

muncă, programe locale de ocupare în lucrări comunitare etc. Participarea grupurilor ţintă la 

programele de formare profesională se va realiza numai în urma activităţii de informare şi consiliere 

profesională sau de mediere. 

Principalele obiective operaţionale ale acestui DMI sunt: 

atragerea şi menţinerea a cât mai multor persoane pe piaţa muncii, în vederea obţinerii unei rate 

cât mai mare de ocupare, cu accent special pe grupurile dezavantajate pe piaţa muncii; 

reducerea şomajului de lungă durată prin acţiuni preventive şi corective; 

îmbunătăţirea capacităţii de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, a şomerilor, 

în special de lungă durată şi a persoanelor inactive. 

96

Operaţiuni orientative 

1. Sprijinirea tuturor activităţilor privind măsurile active de ocupare; 

2. Elaborarea şi implementarea de planuri de acţiune individualizate, furnizarea de asistenţă 

pentru căutarea unui loc de muncă, servicii de orientare şi formare pentru şomeri tineri şi şomeri de 

lungă durată, lucrători vârstnici, persoane aflate în căutarea unui loc de muncă revenite pe piaţa muncii 

după o perioadă de absenţă; 

3. Dezvoltarea şi implementarea unor măsuri şi acţiuni transnaţionale pentru promovarea 

mobilităţii ocupaţionale şi geografice; 

4. Măsuri pentru o mai bună corelare între aptitudinile individuale, educaţie şi potenţialul de 

muncă şi oportunităţile de pe piaţa muncii (echilibru şi diagnoza muncii); 

5. Elaborarea şi implementarea metodelor inovatoare pentru promovarea ocupării în rândul 

şomerilor tineri şi de lungă durată; 

6. Promovarea sistemelor duale de finanţare pentru ocuparea tinerilor prin combinarea formării 

în şcolile profesionale şi practica în întreprinderi. 

Activităţi eligibile 

1.Activităţi pentru facilitarea accesului la informaţii relevante privind piaţa muncii pentru 

grupurile ţintă; 

2. Furnizarea serviciilor de mediere, inclusiv realizarea planurilor individuale de mediere şi 

organizarea burselor de locuri de muncă, care să includă: 

includă: 

a. informaţii privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de ocupare a acestora; 

b. corelarea ofertei cu cererea de pe piaţa muncii, inclusiv prin utilizarea TIC; 

c. preselecţia candidaţilor în conformitate cu cerinţele locurilor de muncă oferite şi în 

concordanţă cu pregătirea, aptitudinile, experienţa şi cu interesele acestora; 

3. Furnizarea serviciilor de informare şi consiliere profesională individulă sau în grup, care să 

a. informare privind piaţa muncii şi evoluţia ocupaţiilor; 

b. stabilirea traseului profesional; 

c. evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea orientării profesionale; 

d. dezvoltarea abilităţii şi încrederii în sine a persoanelor în căutarea unui loc de muncă; 

e. instruire în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă şi prezentare la interviuri 

în vederea ocupării; 

97

4. Furnizarea programelor de formare profesională, la locul de muncă sau în afara locului de 

muncă, care să asigure creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale ale persoanelor în 

căutarea unui loc de muncă în scopul asigurării mobilităţii şi reintegrării pe piaţa muncii; 

5. Activităţi care conduc la consolidarea încrederii în sine şi la motivarea persoanelor în 

căutarea unui loc de muncă în vederea integrării active pe piaţa muncii; 

6. Dezvoltarea şi furnizarea serviciilor de informare şi consiliere profesională personalizate în 

funcţie de specificul grupului ţintă, incluzând aspecte privind egalitatea de şanse şi de gen şi 

respectarea diversităţii; 

7. Activităţi pentru promovarea sistemelor duale de finanţare pentru ocuparea tinerilor prin 

corelarea formării profesionale cu practica în întreprinderi; 

8. Activităţi pentru stimularea mobilităţii geografice şi ocupaţionale, inclusiv prime de 

încadrare/instalare; 

9. Subvenţii acordate pentru ocupare, acordate atât angajaţilor, cât şi angajatorilor, inclusiv dar 

fără a se limita la subvenţionarea locurilor de muncă, acordarea de credite în condiţii avantajoase în 

vederea creării de noi locuri de muncă, acordarea de facilităţi etc.; 

10. Promovarea iniţiativelor locale pentru sprijinirea persoanelor aflate în şomaj de lungă durată 

în vederea integrării/reintegrării pe piaţa muncii, inclusiv campanii de conştientizare şi informare; 

11. Servicii de consiliere şi formare profesională pentru dezvoltarea capacităţii persoanelor în 

căutarea unui loc de muncă de a se auto-organiza, inclusiv organizarea job-cluburilor, în vederea 

facilitării accesului la ocupare; 

12. Furnizarea serviciilor de consultanţă şi asistenţă, inclusiv stimulente financiare, pentru 

începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri care să includă servicii juridice, 

de marketing, financiare, metode şi tehnici eficiente de management şi alte servicii de consultanţă; 

13. Formare profesională, inclusiv prin tehnici şi metode moderne, în vederea adaptării 

calificărilor la nevoile pieţei muncii, prin dobândirea, actualizarea sau schimbarea calificărilor, 

respectiv iniţiere, calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare; 

14. Furnizarea serviciilor de informare şi consiliere profesională şi plasare la locul de muncă, 

prin implementarea planurilor individuale de acţiune, adresate în special persoanelor ameninţate de 

pierderea locului de muncă şi şomerilor de lungă durată; 

15. Sprijin pentru programele inovatoare, în special programele inovatoare privind combaterea 

şomajului de lungă durată, şi activităţi interregionale şi transnaţionale; 

98

16. Activităţi de acompaniere adresate şomerilor, inclusiv şomerilor de lungă durată, precum 

servicii de îngrijire a persoanelor dependente de aceştia, în vederea facilitării participării la serviciile de 

ocupare oferite; 

17. Acreditarea/autorizarea programelor de formare/educaţie destinate persoanelor din 

categoriile de grupuri ţintă. 

Categorii de beneficiari eligibili 

1. Furnizori de FPC autorizaţi, publici şi privaţi; 

2. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi structurile sale teritoriale; 

3. Furnizori de servicii de ocupare acreditaţi, publici şi privaţi; 

4. Instituţii şi organizaţii membre ale Pactelor Regionale şi Parteneriatelor Locale pentru 

Ocupare şi Incluziune Socială; 

5. MMFPS şi structuri/agenţii subordonate/coordonate de acesta; 

6. Agenţii guvernamentale cu atribuţii în domeniul pieţei muncii; 

7. Camere de Comerţ şi Industrie; 

8. Întreprinderi, indiferent de natura capitalului şi forma de organizare; 

9. ONG-uri ; 

10. Autorităţi ale administraţiei publice locale (unităţi administrativ-teritoriale); 

11. Institute de cercetare în domeniul pieţei muncii; 

12. Patronate şi organizaţii sindicale; 

13. Membri ai Comitetelor Sectoriale şi Comitete Sectoriale cu personalitate juridică. 

Solicitantul poate implementa proiectul în parteneriat, compus din una sau mai multe entităţi cu 

personalitate juridică, înregistrate în România şi/sau în statele membre ale Uniunii Europene. 

Potenţialii beneficiari pot avea parteneri transnaţionali din state membre UE. Partenerii transnaţionali 

sunt organizaţii din statele membre ale Uniunii Europene; 

99

Grupuri ţintă 

1. Persoane inactive; 

2. Persoane în căutarea unui loc de muncă; 

3. Şomeri, inclusiv: 

a. şomeri tineri, cu vârsta între 16-24 de ani; 

b. şomeri peste 45 ani; 

c. şomeri de lungă durată, tineri şi adulţi (tineri şomeri, 16-24 ani, după şase luni de la 

intrarea în şomaj şi adulţi şomeri, 25-64 ani, după o perioadă de peste 12 luni); 

4. Persoane care au părăsit timpuriu şcoala. 

Domeniul Major de Intervenţie 5.2 – Promovarea sustenabilităţii pe termen lung a zonelor rurale 

în ceea ce priveşte dezvoltarea resurselor umane şi ocuparea forţei de muncă 

Operaţiunile propuse în cadrul acestui DMI vizează persoanele din mediul rural, inclusiv 

persoanele implicate în agricultura de subzistenţă, printre care: persoane care sunt sau ar putea fi 

implicate în agricultura de subzistenţă ca urmare a nivelului scăzut de educaţie şi formare profesională 

şi a oportunităţilor scăzute de ocupare din mediul rural. O atenţie deosebită va fi acordată tinerilor; 

micilor întreprinzători sau viitorilor întreprinzători care pot genera dezvoltare locală şi oportunităţi de 

ocupare; membrilor de familie dependenţi etc. De asemenea, o atenţie specială va fi acordată femeilor 

din mediul rural, în vederea creşterii şanselor de a fi ocupate în alte sectoare decât în agricultura de 

subzistenţă, în special în domeniul serviciilor. 

În contextul POSDRU, prin populaţia ocupată în agricultură se înţelege populaţia care are un 

venit din activităţile agricole, fie ca tehnicieni sau fermieri în întreprinderile agricole zootehnice, fie 

producători agricoli autorizaţi independenţi, în timp ce populaţia din agricultura de subzistenţă 

înseamnă lucrători familiali neremuneraţi, în cadrul producţiei gospodăreşti pentru consumul final 

propriu. În cadrul acestui DMI se finanţează operaţiuni care urmăresc integrarea pe piaţa muncii a 

persoanelor inactive din mediul rural, inclusiv a persoanelor care îşi câştigă existenţa din agricultura de 

subzistenţă. 

Se va sprijini, de asemenea, participarea persoanelor din mediul rural la programe de formare 

profesională adecvate, care să permită forţei de muncă să beneficieze de avantajul oportunităţilor ce 

decurg din managementul şi protecţia mediului. Programele de formare profesională în scopul 

calificării sau recalificării angajaţilor din mediul rural sunt finanţate în cadrul Axei Prioritare 2, 

100

Domeniul Major de Intervenţie 2.3. Activităţile de formare profesională promovate în cadrul acestui 

DMI vor asigura calificarea persoanelor din mediul rural, în special a celor ocupate în agricultura de 

subzistenţă, în domeniile non-agricole cerute pe piaţa regională sau locală, precum: construcţii, turism, 

servicii complementare, meşteşuguri specifice, servicii sociale sau de îngrijire a sănătăţii, tehnologia 

informaţiei/telecomunicaţii etc. De asemenea, prin aceste programe de formare profesională se va 

urmări şi furnizarea altor competenţe necesare dezvoltării personale şi integrării pe piaţa muncii: 

module de limbi străine, utilizarea TIC etc. 

Programele de formare profesională vor cuprinde, totodată, module privind sănătatea şi 

securitatea la locul de muncă. Pentru creşterea mobilităţii forţei de muncă din mediul rural, se va 

finanţa, de asemenea, desfăşurarea campaniilor de promovare (care să includă broşuri prezentând 

profiluri ocupaţionale, motivarea pentru obţinerea unui loc de muncă etc.) pentru mobilitatea 

ocupaţională, sectorială şi geografică a forţei de muncă şi alte măsuri inovatoare în această direcţie. 

Pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale în zonele rurale, în cadrul acestui DMI vor fi 

sprijinite, de asemenea, campanii de promovare a antreprenoriatului, programe de formare şi consiliere, 

precum şi alte servicii suport pentru dezvoltarea antreprenoriatului, pentru cei care doresc să demareze 

o afacere în zonele rurale. 

Proiectele vor avea în vedere nevoile de dezvoltare la nivel local şi regional şi vor fi adaptate 

necesităţilor de formare profesională a acestor categorii de persoane, prin furnizarea serviciilor 

personalizate, inclusiv servicii de informare şi consiliere profesională, programe de formare 

profesională specifice care să includă şi componente de activare şi motivare, programe de plasare la 

locul de muncă şi alte categorii de intervenţii care urmăresc facilitarea accesului pe piaţa muncii în 

sectoare/activităţi non-agricole. Participarea grupurilor ţintă la programele de formare profesională se 

va realiza numai în urma activităţii de informare şi consiliere profesională sau de mediere. În cadrul 

acestui DMI vor fi încurajate proiecte integrate care să cuprindă implementarea mai multor activităţi 

eligibile în vederea asigurării unui suport eficient şi de calitate pentru persoanele din mediul rural. 

Principalele obiective operaţionale ale acestui DMI sunt: 

îmbunătăţirea calităţii resurselor umane în zonele rurale, în vederea facilitării accesului la 

ocupare în activităţi non-agricole; 

asigurarea sustenabităţii pe termen lung în zonele rurale prin crearea condiţiilor pentru 

dezvoltarea întreprinderilor profitabile non-agricole; 

facilitarea integrării durabile pe piaţa muncii prin furnizarea serviciilor de sprijin şi suport 

pentru membrii de familie dependenţi din zonele rurale; 

101

creşterea oportunităţilor de ocupare, prin furnizarea sprijinului pentru crearea de noi locuri de 

muncă/noi forme de ocupare pentru lucrătorii independenţi din zonele rurale şi promovarea 

culturii antreprenoriale în zonele rurale. 

Operaţiuni orientative 

1. Dezvoltarea programelor integrate pentru formare, ocupare şi alte măsuri de sprijin pentru 

populaţia din zonele rurale, care urmăresc reducerea agriculturii de subzistenţă; 

2. Măsuri pentru promovarea mobilităţii ocupaţionale şi geografice a forţei de muncă din 

mediul rural, pentru a beneficia de toate oportunităţile de ocupare existente şi pentru creşterea coeziunii 

regionale; 

3. Măsuri pentru îmbunătăţirea mediului înconjurător în zonele rurale şi a stării de sănătate a 

populaţiei din mediul rural, cu scopul de a-i creşte motivaţia, disponibilitatea şi oportunităţile de 

participare pe piaţa muncii; 

4. Sprijin pentru membrii de familie aflaţi în îngrijire, servicii de asistenţă şi alte activităţi 

asociate pentru a permite indivizilor să participe pe piaţa muncii; 

agricole. 

5. Promovarea programelor care sprijină şi încurajează demararea afacerilor în activităţi non- 

Activităţi eligibile 

1. Activităţi de cercetare şi studii de teren privind situaţia actuală a şomajului şi a persoanelor 

ocupate în agricultura de subzistenţă în zonele rurale, inclusiv previziuni privind tendinţele pieţei 

muncii în zonele rurale; 

2. Activităţi de cercetare şi studii de teren privind identificarea şi evaluarea nevoilor specifice 

ale diferitelor grupuri ţintă din zonele rurale în vederea integrării/reintegrării pe piaţa muncii; 

3. Dezvoltarea şi implementarea campaniilor de informare şi conştientizare în şcolile din zonele 

rurale privind oportunităţile de educaţie şi formare profesională şi de ocupare în domeniile non- 

agricole; 

4. Dezvoltarea şi implementarea campaniilor de informare şi conştientizare privind 

oportunităţile de ocupare în domenii non-agricole pentru persoanele ocupate în agricultura de 

subzistenţă; 

5. Dezvoltarea şi implementarea campaniilor de conştientizare, motivare, informare şi consiliere 

pentru persoanele din mediul rural implicate în activităţi non–agricole, în vederea asigurării participării 

102

acestora la activităţi de formare profesională, pentru îmbunătăţirea adaptabilităţii la nevoile şi evoluţia 

pieţei locale şi regionale a muncii; 

6. Dezvoltarea şi implementarea campaniilor de conştientizare în rândul angajaţilor şi 

angajatorilor din mediul rural în vederea combaterii muncii nedeclarate şi respectării diversităţii la 

locul de muncă; 

7. Promovarea campaniilor pentru mobilitatea ocupaţională, sectorială şi geografică a forţei de 

muncă din mediul rural; 

8. Dezvoltarea şi implementarea programelor şi campaniilor de promovare a culturii 

antreprenoriale în mediul rural, cu o atenţie specială acordată femeilor; 

tradiţionale; 

9. Promovarea şi acordarea de sprijin pentru revitalizarea şi dezvoltarea meşteşugurilor 

10. Promovarea campaniilor de protecţie a mediului în zonele rurale, a unui mod de viaţă 

sănătos, creşterea conştientizării asupra efectelor nocive ale tutunului, alcoolului etc; 

11. Activităţi de consiliere şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru 

iniţierea unei afaceri în mediul rural, inclusiv asistenţă privind modalitatea de accesare şi utilizare a 

microcreditelor, cu o atenţie specială acordată femeilor; 

12. Furnizarea serviciilor de informare şi consiliere profesională, consiliere în carieră, consiliere 

pentru dezvoltarea personală şi alte tipuri de servicii de sprijin, cu precădere pentru persoanele nou 

intrate pe piaţa muncii şi pentru membrii familiilor acestora, în vederea facilitării mobilităţii lor 

ocupaţionale, sectoriale şi geografice; 

13. Evaluarea competenţelor dobândite în contexte informale şi/sau nonformale pentru 

persoanele din mediul rural, în scopul certificării cunoştinţelor, abilităţilor şi aptitudinilor pentru 

activităţi non-agricole; 

14. Furnizarea programelor de formare profesională pentru persoanele din mediul rural, cu 

excepţia formării în scopul calificării sau recalificării angajaţilor din domeniile agricole, în vederea 

creşterii gradului de ocupabilitate prin îmbunătăţirea abilităţilor şi competenţelor necesare pe piaţa 

muncii, inclusiv programe de formare în vederea achiziţionării de competenţe suplimentare (utilizare 

TIC, module de limbi străine etc.); 

15. Furnizarea programelor de formare profesională în sectoarele non-agricole, inclusiv 

programe de formare pentru îmbunătăţirea abilităţilor şi competenţelor necesare pe piaţa muncii, pentru 

persoanele ocupate în agricultura de subzistenţă şi/sau persoanele din mediul rural, în vederea 

reorientării profesionale a acestor persoane; furnizarea programelor de formare profesională va avea în 

vedere oportunităţile existente pe piaţa muncii locală sau regională; 

103

16. Furnizarea de programe de formare profesională care să integreze module privind asigurarea 

sănătăţii şi securităţii la locul de muncă (incluzând limitarea factorilor de risc la locul de muncă); 

17. Programe de formare profesională pentru manageri şi specialişti în managementul resurselor 

umane din mediul rural, care să includă aspecte privind managementul eficient al resurselor umane, 

protecţia muncii şi a mediului înconjurător, egalitatea de şanse şi respectul diversităţii la locul de 

muncă etc.; 

18. Dezvoltarea şi furnizarea programelor de formare profesională pentru dezvoltarea 

competenţelor antreprenoriale pentru promovarea afacerilor în mediul rural; 

19. Dezvoltarea şi furnizarea programelor de formare profesională în vederea dezvoltării 

competenţelor care să permită forţei de muncă din mediul rural să beneficieze de oportunităţile oferite 

de managementul şi protecţia mediului înconjurător; 

20. Înfiinţarea şi dezvoltarea reţelelor de servicii şi operatori de dezvoltare a resurselor umane 

în mediul rural, inclusiv formare profesională, pentru a furniza servicii de informare şi consiliere pentru 

persoanele din zonele rurale; 

21. Înfiinţarea şi dezvoltarea reţelelor şi parteneriatelor pentru facilitarea schimbului şi integrării 

bunelor practici, inclusiv vizite de studii, organizarea de seminarii şi conferinţe, incluzând aspecte 

privind motivarea şi mobilizarea persoanelor din mediul rural în vederea ocupării, organizarea pieţei 

muncii şi a sectorului de servicii în mediul rural, diversificarea economiei rurale, promovarea egalităţii 

de şanse, protecţia mediului şi a patrimoniului cultural în mediul rural etc.; 

22. Furnizarea serviciilor de plasare la locul de muncă şi a altor servicii de ocupare precum 

activităţi de informare, creşterea conştientizării, orientare, consiliere, activităţi motivaţionale, sprijin în 

găsirea unui loc de muncă, burse de locuri de muncă, job-cluburi organizate în zonele rurale; 

23. Sprijin pentru membrii de familie dependenţi, respectiv servicii de asistenţă care să asigure 

participarea persoanelor din zonele rurale pe piaţa muncii, precum servicii de îngrijire pe timp de zi 

pentru copii şi adulţi, servicii specifice pentru persoane cu dizabilităţi, îngrijire la domiciliu etc.; 

24. Suport pentru elaborarea şi implementarea strategiilor integrate pentru dezvoltarea 

iniţiativelor locale în zonele rurale, care să genereze diversitate în economia locală şi noi locuri de 

muncă în zonele rurale, în sectoarele non-agricole; 

25. Sprijin pentru măsuri inovatoare, interregionale şi transnaţionale şi dezvoltarea mijloacelor 

şi mecanismelor de creştere a numărului persoanelor din mediul rural active din punct de vedere 

economic; 

26. Acreditarea/autorizarea programelor de formare/educaţie destinate persoanelor din 

categoriile de grupuri ţintă. 

104

Categorii de beneficiari eligibili 

1. Furnizori de servicii de ocupare acreditaţi, publici şi privaţi; 

2. ANOFM şi structurile sale teritoriale; 

3. Autorităţi ale administraţiei publice locale (unităţi administrativ-teritoriale); 

4. Instituţii şi organizaţii membre ale Pactelor Regionale şi Parteneriatelor Locale pentru 

Ocupare şi Incluziune Socială; 

5. MMFPS şi structuri/agenţii/organizaţii subordonate/coordonate de acesta; 

6. Agenţii guvernamentale cu atribuţii în domeniul pieţei muncii; 

7. Ministerul Sănătăţii şi structurile/agenţiile subordonate/coordonate; 

8. Organizaţii sindicale; 

9. Furnizori de FPC autorizaţi, publici şi privaţi; 

10. ONG-uri; 

11. Întreprinderi, indiferent de natura capitalului şi forma de organizare; 

12. Patronate; 

13. Membri ai Comitetelor Sectoriale şi Comitete Sectoriale cu personalitate juridică; 

14. Asociaţii profesionale; 

15. Institute de cercetare şi dezvoltare. 

Şi în cazul acestui DMI Solicitantul poate implementa proiectul în parteneriat, compus din una 

sau mai multe entităţi cu personalitate juridică, înregistrate în România şi/sau în statele membre ale 

Uniunii Europene. Potenţialii beneficiari pot avea parteneri transnaţionali din state membre UE. 

Partenerii transnaţionali sunt organizaţii din statele membre ale Uniunii Europene. 

Grupuri ţintă 

Persoanele aparţinând grupului ţintă din cadrul acestui DMI trebuie să aibă reşedinţa în zone 

rurale definite în conformitate cu legislaţia în vigoare. 

1. Persoane inactive; 

2. Persoane în căutarea unui loc de muncă; 

3. Şomeri. 

Pentru ambele domenii de intervenţie temele orizontale sunt: 

105

Egalitatea de şanse 

Proiectele vor promova principiul egalităţii de şanse prin susţinerea acţiunilor comune pentru 

dezvoltarea resurselor umane din mediul rural, cu directa implicare a tuturor actorilor sociali din 

sectoarele public şi privat, inclusiv societatea civilă. Acest DMI urmăreşte crearea condiţiilor pentru 

asigurarea accesului egal la serviciile şi măsurile eficiente de sprijin pentru toţi. Proiectele vor promova 

principiul egalităţii de şanse prin asigurarea participării la activităţile proiectului a tuturor persoanelor, 

indiferent de vârstă, gen, rasă, etnie, categorie socială etc. Tratamentul egal asigurat pe parcursul 

implementării activităţilor va conduce la creşterea şanselor de ocupare şi menţinere a unui loc de 

muncă pentru persoanele participante la proiect. Vor fi dezvoltate şi implementate campanii de 

informare şi conştientizare care vor promova principiile egalităţii de şanse şi de gen, nediscriminării şi 

respectarea diversităţii. În acelaşi context, vor fi promovate campanii şi sesiuni de pregătire specifică 

pentru angajatorii şi pentru angajaţii din mediul rural în vederea combaterii discriminării la locul de 

muncă şi asigurării accesului egal la ocupare. 

Dezvoltarea durabilă 

Proiectele promovate în cadrul acestui DMI vor avea un impact pozitiv asupra dezvoltării 

durabile şi dezvoltării resurselor umane din zonele rurale, în principal prin tipul de competenţe 

dobândite pe parcursul programelor integrate furnizate grupurilor ţintă. Proiectele vor include un plan 

de fezabilitate pentru încheiere, pentru asigurarea continuităţii/valorizării/abordării integrate a 

rezultatelor după încheierea proiectului. În acelaşi context, activităţile proiectelor, precum studii, 

campanii de informare şi de creşterea conştientizării, activităţi de motivare, consiliere şi formare 

profesională, schimb de bune practici etc., vor include aspecte privind protecţia şi managementul 

mediului înconjurător, controlul poluării în zonele rurale, stilul de viaţă sănătos, siguranţa la locul de 

muncă etc. În cadrul programelor de formare profesională vor fi incluse sesiuni/module privind 

managementul şi protecţia mediului. 

106

5. Instituţii responsabile cu implementarea politicilor de ocupare în România şi 

Germania 

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă din România 

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă reprezintă principalul organism 

responsabil cu furnizarea serviciilor publice de ocupare şi cu implementarea politicilor pieţei muncii la 

nivel naţional, precum şi de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă. 

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este instituţie publică de interes naţional, 

cu personalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, având 

sediul în municipiul Bucureşti. 

Obiective şi atribuţii 

Obiectivele principale ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt: 

instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării forţei de muncă; 

realizarea politicilor, strategiilor, planurilor şi programelor privind ocuparea forţei de muncă şi 

formarea profesională a şomerilor; 

coordonarea la nivel naţional a activităţii de formare profesională a persoanelor în căutarea unui 

loc de muncă. 

Pentru realizarea obiectivelor sale, Agenţia are în vedere, următoarele atribuţii principale: 

organizează servicii de ocupare a forţei de muncă; 

organizează, prestează şi finanţează în condiţiile legii, servicii de formare profesională pentru 

persoanele neîncadrate în muncă; 

orientează persoanele în căutarea unui loc de muncă şi mediază între acestea şi angajatorii din 

ţară, în vederea realizării echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă a forţei de muncă; 

face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj; 

administrează bugetul Asigurărilor pentru şomaj şi prezintă Ministerului Muncii, Familiei şi 

Protecţiei Sociale rapoarte trimestriale şi anuale privind execuţia bugetară; 

107

propune Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale proiecte de acte normative în 

domeniul ocupării şi formării profesionale şi al protecţiei sociale a persoanelor neîncadrate în 

muncă; 

organizează serviciile de stabilire, plată şi evidenţă a ajutoarelor, alocaţiilor şi indemnizaţiilor 

finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj; 

elaborează, în baza indicatorilor sociali de performanţă stabiliţi de Ministerului Muncii, 

Familiei şi Protecţiei Sociale, programe anuale de activitate, pe care le supune, apoi, spre 

aprobare aceluiaşi minister. 

La nivel regional, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă dispune de o reţea 

extinsă de 42 agenţii judeţene pentru ocupare (una în fiecare dintre cele 41 judeţe, plus agenţia 

municipală Bucureşti). 

Agenţiile judeţene îndeplinesc unele funcţii pentru întregul judeţ: statistici şi analize privind 

piaţa muncii, orientare profesională, organizarea formării, administrarea programelor de stimulare a 

ocupării, acordarea de credite subvenţionate întreprinderilor, administrarea bugetului asigurărilor 

pentru şomaj, precum şi administrarea internă, funcţiile de audit şi control. 

Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi cea a municipiului Bucureşti sunt 

conduse de un director executiv, numit de către preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei 

de Muncă prin ordin în urma ocupării postului prin concurs, conform legislaţiei în vigoare. Acesta este 

sprijinit de un Consiliu Consultativ, format din 15 membri, reprezentând autorităţile publice locale, 

organizaţiile sindicale şi asociaţiile patronale. Directorii executivi ai AJOFM-urilor şi al municipiului 

Bucureşti, au în subordine următoarele direcţii: 

o Direcţia Buget; 

o Compartimente funcţionale: 

- Audit Intern; 

- Managementul pieţei muncii; 

- Juridic şi relaţii cu publicul; 

- Resurse Umane; 

- Informatică; 

- Programe de ocupare şi statistică; 

- Monitorizare proiecte europene; 

- Formare profesională; 

- Control financiar propriu; 

108

- Control Măsuri active; 

- Relaţii cu angajatorii; 

- Contabilitate; 

- EURES; 

- Relaţii mass-media şi secretariatul consiliului Consultativ; 

- Creditare; 

- Agenţii locale şi puncte de lucru. 

La nivel local, serviciile de ocupare obişnuite pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă 

şi pentru angajatori sunt asigurate printr-o reţea de agenţii locale situate în localităţi mai mici şi aşa 

numitele “puncte de lucru”, de regulă plasate în zone monoindustriale sau întreprinderile mari aflate în 

restructurare. Există, de asemenea, 14 centre judeţene de formare profesională (CJFP) care îşi 

desfăşoară activitatea în 13 judeţe, coordonate de agenţia judeţeană respectivă, 6 centre regionale de 

formare profesională a adulţilor (CRFPA) care au fost înfiinţate (în Craiova, Cluj Napoca, Râmnicu 

Vâlcea, Turnu Măgurele, Călăraşi şi Braşov). 

Cele 6 centre regionale au fost înfiinţate cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale şi oferă 

servicii mai multor judeţe. 

Centrele din subordinea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt autorizate 

conform legislaţiei în vigoare, să formeze profesional adulţi, în meserii/calificări, solicitate pe piaţa 

forţei de muncă. 

Pe lângă aceste centre, formarea profesională a persoanelor care beneficiază de gratuitate 

conform legii, mai este organizată şi prin furnizori de formare profesională autorizaţi în condiţiile OUG 

nr.129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, cu modificările şi completările ulterioare. 

Agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă asigură aplicarea măsurilor de protecţie 

socială a persoanelor neîncadrate în muncă, prin intermediul agenţiilor locale, subordonate acesteia. 

De asemenea, agenţiile judeţene implementează măsuri pentru stimularea ocupării forţei de 

muncă, asigurând, fără plată, persoanelor fizice sau juridice interesate, în condiţiile legii, servicii pentru 

ocuparea forţei de muncă. 

109

Măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă vizează: 

muncă. 

afaceri; 

a) creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă; 

b) stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea de noi locuri de 

Creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă: 

a) informarea şi consilierea profesională; 

b) medierea muncii; 

c) formarea profesională; 

d) consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei 

e) completarea veniturilor salariale ale angajaţilor; 

f) stimularea mobilităţii forţei de muncă; 

g) servicii de preconcediere. 

Informarea şi consilierea profesională constituie un ansamblu de servicii acordate în mod 

gratuit persoanelor în căutarea unui loc de muncă, care au ca scop: 

a) furnizarea de informaţii privind piaţa muncii şi evoluţia ocupaţiilor; 

b) evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea orientării profesionale; 

c) dezvoltarea abilităţii şi încrederii în sine a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, în 

vederea luării de către acestea a deciziei privind propria carieră; 

d) instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă. 

Informarea şi consilierea profesională se realizează de centre specializate, organizate în cadrul 

agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, precum şi de alte centre şi furnizori de servicii din sectorul 

public sau privat, acreditaţi, care încheie cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă contracte, în 

condiţiile legii. 

Informarea privind piaţa muncii, stabilirea traseului profesional, evaluarea şi autoevaluarea se 

realizează prin autoinformare, prin acordarea de servicii de consiliere individuală sau de grup oferite, la 

cerere, persoanelor în căutarea unui loc de muncă sau în cadrul job-cluburilor organizate de agenţiile 

pentru ocuparea forţei de muncă. 

Consilierea profesională şi instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de munca şi de 

prezentare la interviuri în vederea ocupării se realizează de către consilieri de orientare a carierei, în 

110

cadrul centrelor de informare şi consiliere privind cariera sau, la cerere, în cadrul altor forme organizate 

de instruire. 

Beneficiarii serviciilor sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă aflate în situaţiile: 

a) au devenit şomeri în sensul prevederilor legii; 

b) nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ; 

c) ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea acestuia; 

d) au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională, conform legii; 

e) cetăţeni străini sau apatrizi care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri în 

România, conform legii. 

Medierea muncii 

Medierea muncii este activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajatorilor cu 

persoanele în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu. 

Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă au obligaţia de a identifica locurile de muncă vacante 

la angajatori şi a le face cunoscute persoanelor în căutarea unui loc de muncă. 

Serviciile de mediere pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă se acordă gratuit de către 

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă şi constau în: 

a) informaţii privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de ocupare a acestora prin 

publicarea, afişarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă; 

b) mediere electronică având ca scop punerea automată în corespondenţă a cererilor şi ofertelor 

de locuri de muncă prin intermediul tehnicii de calcul; 

c) preselecţia candidaţilor corespunzător cerinţelor locurilor de munca oferite şi în concordanţă 

cu pregătirea, aptitudinile, experienţa şi cu interesele acestora. 

În vederea realizării măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă, agenţiile pentru 

ocuparea forţei de munca au obligaţia de a întocmi, pentru fiecare persoana în căutarea unui loc de 

muncă, planul individual de mediere. 

Procedura de elaborare, conţinutul şi monitorizarea planului individual de mediere vor fi 

stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 

Pentru şomerii care beneficiază de indemnizaţii de şomaj, în condiţiile prevăzute de prezenta 

lege, participarea la serviciile de mediere, la solicitarea agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă la 

care sunt înregistraţi, este obligatorie. 

111

Şomerii care nu beneficiază de indemnizaţii de şomaj trebuie să depună o cerere la agenţiile 

pentru ocuparea forţei de muncă pentru a fi luaţi în evidenţă în vederea medierii şi, în cazul neîncadrării 

în muncă, să reînnoiască cererea la 6 luni. 

Medierea muncii se poate realiza şi contracost de către furnizori de servicii specializate, din 

sectorul public sau privat, acreditaţi de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 

Formarea profesională 

Persoanele în căutarea unui loc de muncă şi şomerii pot participa la programe de formare 

profesională care să le asigure creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale în scopul asigurării 

mobilităţii şi reintegrării pe piaţa muncii. 

Programele de formare profesională asigură, conform legii, iniţierea, calificarea, recalificarea, 

perfecţionarea şi specializarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă. 

Formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se face ţinându-se seama de 

cerinţele de moment şi de perspectiva ale pieţei muncii şi în concordanţă cu opţiunile şi aptitudinile 

individuale ale persoanelor respective. 

Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de 

muncă sunt: cursuri, stagii de practică şi specializare, precum şi alte forme, în condiţiile legii. 

Accesul la programele de formare profesională se face în urma activităţii de informare şi 

consiliere profesională sau de mediere. 

Programele de formare profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se organizează 

în mod distinct pe niveluri de pregătire şi specializări, precum şi pe categorii şi grupuri de persoane. 

Activitatea de formare profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se desfăşoară 

pe baza planului naţional de formare profesională elaborat anual de către Agenţia Naţională pentru 

Ocuparea Forţei de Muncă. 

Sociale. 

Planul naţional de formare profesională se aprobă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei 

Finanţarea activităţii de formare profesională se face din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în 

baza indicatorilor stabiliţi prin planul naţional de formare profesională aprobat. 

Şomerii precum şi persoanele care desfăşoară activităţi în mediul rural şi nu realizează venituri 

lunare sau realizează venituri mai mici decât valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare şi care 

sunt înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă beneficiază, în mod gratuit, de servicii de 

formare profesională. 

112

Serviciile de formare profesională se asigură, gratuit, la cererea persoanelor angajate, cu acordul 

angajatorului, sau la cererea angajatorului, şi pentru persoanele aflate în următoarele situaţii: 

a) au reluat activitatea ca urmare a încetării concediului pentru creşterea copilului până la 

împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap; 

invaliditate. 

b) au reluat activitatea după satisfacerea stagiului militar; 

c) au reluat activitatea ca urmare a recuperării capacităţii de muncă după pensionarea pentru 

Prevederile menţionate anterior se aplică în cazul în care cererea este formulată în termen de 12 

luni de la data reluării activităţii persoanelor, o singură dată pentru fiecare situaţie. 

Persoanele aflate în detenţie care mai au de executat cel mult 9 luni până la ultima zi de 

executare a pedepsei pot urma un program de formare profesională organizat de agenţiile pentru 

ocuparea forţei de muncă judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, cheltuielile necesare pregătirii 

profesionale fiind suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj. 

Persoanele care beneficiază de servicii de formare profesională gratuite şi se încadrează în 

muncă, potrivit legii, pot beneficia în continuare, până la finalizarea programului de formare 

profesională început, de serviciile de formare profesională gratuite la care aveau dreptul dacă nu s-ar fi 

angajat. 

Prin servicii de formare profesională se înţelege totalitatea drepturilor de care beneficiază 

persoanele prevăzute anterior pe durata participării la o formă de pregătire profesională. 

Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, care beneficiază în mod gratuit de servicii de 

formare profesională, au următoarele drepturi: 

a) să beneficieze de pregătire teoretică şi practică pe toată durata cursului şi să susţină, gratuit, 

de cel mult două ori examenul de absolvire la finalizarea acestuia; 

b) să beneficieze de rechizite şi materiale de instruire şi să primească în folosinţă manuale; 

c) să beneficieze, dacă este cazul, de echipament de protecţie pe timpul instruirii practice; 

d) să beneficieze, pentru traseul de la domiciliu la unitatea de pregătire, de abonament gratuit pe 

mijloacele de transport în comun sau, după caz, de decontarea cheltuielilor de transport, pentru cel mult 

4 deplasări în cursul unei luni, dacă nu se pot deplasa zilnic la unitatea de pregătire, în condiţiile 

prevăzute de reglementările în vigoare pentru salariaţii instituţiilor publice şi regiilor autonome cu 

specific deosebit, pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în 

cadrul localităţii, în interesul serviciului, precum şi de abonament gratuit pe mijloacele de transport în 

comun pe traseul de la unitatea de cazare la unitatea de pregătire; 

113

cursului. 

e) să beneficieze de consultaţii medicale, analize medicale şi teste necesare frecventării 

Persoanele prevăzute anterior pot beneficia de servicii de formare profesională gratuite, o 

singură dată, pentru fiecare perioadă în care se află în căutarea unui loc de muncă. 

Formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se realizează de agenţiile 

pentru ocuparea forţei de muncă prin centrele de formare profesională din subordinea acestora şi prin 

centrele regionale pentru formarea profesională a adulţilor ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea 

Forţei de Muncă, precum şi prin furnizori de servicii de formare profesională, din sectorul public sau 

privat, autorizaţi în condiţiile legii. 

Cursurile de calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare se organizează pentru ocupaţii, 

meserii şi profesii definite şi cuprinse în Clasificarea ocupaţiilor din România. 

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, precum şi furnizorii de servicii de formare 

profesională autorizaţi pot organiza cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare şi 

pentru ocupaţii sau meserii neincluse încă în Clasificarea ocupaţiilor din România, numai după ce au 

obţinut avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. 

Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de 

muncă se desfăşoară având la bază standardele ocupaţionale recunoscute la nivel naţional, respectiv 

standardele de pregătire profesională, aprobate potrivit legii. 

Dacă pentru anumite ocupaţii sau meserii nu există standarde ocupaţionale recunoscute la nivel 

naţional, respectiv standardele de pregătire profesională, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de 

Muncă poate solicita unor persoane juridice de drept public sau privat proiecte de standarde 

ocupaţionale ori de pregătire profesională, care vor fi aprobate potrivit legii. 

Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea 

unei afaceri se acordă, la cerere, persoanelor în căutarea unui loc de muncă, sub formă de servicii 

juridice, de marketing, financiare, metode şi tehnici eficiente de management şi alte servicii de 

consultanţă. 

Serviciile menţionate anterior pot fi realizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă sau, 

după caz, de firme private, organizaţii profesionale, fundaţii şi asociaţii specializate în aceste domenii, 

cu care agenţiile încheie contracte în condiţiile legii. 

Serviciile se acordă gratuit: 

114

a) persoanelor prevăzute la art. 16, o singură dată, pentru fiecare perioadă în care se află în 

căutarea unui loc de muncă; 

b) persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru şomaj, o singură dată, 

pentru fiecare perioadă în care au calitatea de asigurat; 

c) studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă din bugetul asigurărilor 

pentru şomaj, în condiţiile prezentei legi. 

Completarea veniturilor salariale 

Persoanele cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj potrivit legii şi care se 

angajează pentru program normal de lucru, conform prevederilor legale în vigoare, şi, ca urmare a 

angajării, le încetează plata indemnizaţiei de şomaj beneficiază, din momentul angajării până la 

sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească indemnizaţia de şomaj, de o sumă lunară, 

acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, reprezentând 30% din cuantumul indemnizaţiei de 

şomaj, stabilită şi, după caz, reactualizată conform legii. 

Nu beneficiază de prevederile arătate mai sus persoanele care se încadrează la angajatori cu care 

au fost în raporturi de muncă sau de serviciu în ultimii 2 ani, precum şi persoanele pentru care plata 

indemnizaţiei de şomaj a fost suspendată, iar ulterior, ca urmare a schimbării duratei contractului 

individual de muncă, plata indemnizaţiei de şomaj încetează potrivit legii 

Persoanele menţionate beneficiază de aceasta suma şi în situaţia în care, în perioada pentru care 

au dreptul la indemnizaţia de şomaj, le încetează raportul de muncă sau de serviciu la primul angajator 

şi se încadrează la un alt angajator. 

Suma plătită din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cuantumul stabilit mai sus, se acordă 

pentru situaţia prevăzută la anterior până la sfârşitul perioadei pentru care persoana era îndreptăţită să 

primească indemnizaţia de şomaj. 

Absolvenţii instituţiilor de învăţământ şi absolvenţii şcolilor speciale, în vârstă de minimum 16 

ani, înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, în situaţia în care se angajează cu program 

normal de lucru, pentru o perioadă mai mare de 12 luni, beneficiază, din bugetul asigurărilor pentru 

şomaj, de o primă de încadrare egală cu valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data 

încadrării. 

Absolvenţii cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţie de şomaj şi se angajează în perioada de 

acordare a indemnizaţiei, beneficiază, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de o sumă egală cu 

indemnizaţia de şomaj la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, până la expirarea perioadei de 

acordare a acesteia, dacă nu s-ar fi angajat. 

115

Drepturile menţionate anterior se acordă absolvenţilor care îşi menţin raporturile de muncă sau 

de serviciu pentru o perioadă de cel puţin 12 luni de la data angajării. 

Stimularea mobilităţii forţei de muncă 

Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de şomaj se încadrează, potrivit 

legii, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi au domiciliul 

stabil, beneficiază de o primă de încadrare acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj egală cu de 

două ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data acordării 

Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de şomaj se încadrează, potrivit 

legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul primesc o primă de 

instalare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu de şapte ori valoarea indicatorului 

social de referinţă în vigoare la data instalării. 

Servicii de preconcediere 

Serviciile de preconcediere se acordă, potrivit legii, persoanelor care urmează să fie 

disponibilizate în cazul unor restructurări ale activităţii care conduc la modificări substanţiale ale 

numărului şi structurii profesionale a personalului şi, la cerere, persoanelor ameninţate de riscul de a 

deveni şomeri. 

Angajatorii care disponibilizează personal în condiţiile art. 49 din lege au obligaţia să înştiinţeze 

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă asupra restructurării activităţii care poate conduce la 

disponibilizări de personal. Înştiinţarea se face în formă scrisă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice 

anterioare emiterii deciziilor de concediere şi cuprinde şi lista cuprinzând persoanele care urmează să 

fie disponibilizate. 

În scopul prevenirii şi reducerii efectelor sociale nefavorabile ale restructurării activităţii 

angajatorilor agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă comunică în scris disponibilizările de personal 

ce vor fi efectuate pe plan local prefecturilor şi autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ca 

acestea să participe activ la elaborarea şi realizarea măsurilor pentru prevenirea şomajului. 

Pentru acordarea serviciilor de preconcediere agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă 

contactează conducerea unităţilor, precum şi organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative la 

nivel de unitate sau, după caz, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, în vederea stabilirii unui program 

comun de lucru. 

116

Prin programul comun de lucru se stabilesc: data şi locul desfăşurării serviciilor de 

preconcediere, tipul serviciilor furnizate, numărul participanţilor, precum şi reprezentanţii 

angajatorilor, ai organizaţiilor sindicatelor reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, 

reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, care colaborează cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă pentru 

realizarea serviciilor de preconcediere. La stabilirea programului comun de lucru se ţine seama de 

situaţia în care se află angajatorul, respectiv restructurare, închidere operaţională parţială sau totală a 

activităţii, schimbarea profilului de activitate, privatizare, lichidare, reorganizare judiciară şi faliment. 

În vederea acordării serviciilor de preconcediere agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă 

culeg informaţii cu privire la datele personale, planurile de viitor, tipul serviciului solicitat, pe baza 

unor chestionare ce se completează de către beneficiari. 

Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă pot propune angajatorilor care vor efectua 

restructurări ale activităţii, ce pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii 

profesionale ale personalului, următoarele măsuri: 

a) constituirea unui comitet de sprijin pentru salariaţii care vor fi disponibilizaţi, format din 

reprezentanţi ai conducerii angajatorului şi reprezentanţi ai organizaţiilor sindicale legal constituite şi 

reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, din reprezentanţi aleşi ai salariaţilor, coordonat de un 

preşedinte neutru. Scopul comitetului de sprijin este de a ajuta angajaţii care urmează să fie 

disponibilizaţi în găsirea unui nou loc de muncă adecvat, în cel mai scurt timp posibil, de preferinţă 

înainte de încetarea activităţii în unitate; 

b) constituirea unor centre de tranziţie care să ofere un cadru organizat pentru acordarea în mod 

rapid a serviciilor de preconcediere, ce se organizează, de regulă, în spaţii puse la dispoziţie de către 

angajatorii ce urmează să îşi restructureze activitatea. 

Serviciile de preconcediere oferite sunt cele prevăzute la art. 51 din lege, după cum urmează: 

A. Informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia şomerilor şi acordarea 

serviciilor de ocupare şi de formare profesională au ca scop cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor 

persoanelor asigurate în sistemul asigurărilor pentru şomaj, documentelor necesare pentru înscriere la 

şomaj, cuantumului şi duratei legale a indemnizaţiei de şomaj, precum şi a serviciilor de care pot 

beneficia în condiţiile legii. 

Acest serviciu presupune prezentarea principalelor prevederi din legislaţia cu privire la: 

a) sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă; 

b) formarea profesională a adulţilor; 

c) asigurări sociale şi pensii; 

117

d) asigurarea venitului minim garantat; 

e) înfiinţarea de întreprinderi mici şi mijlocii, asociaţii familiale şi activităţi independente; 

f) asistenţa socială; 

g) relaţii de muncă. 

B. Plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local şi instruirea în ceea ce priveşte 

modalităţile de căutare a unui loc de muncă au ca obiectiv prevenirea şomajului prin ocuparea imediată 

a locurilor de muncă disponibile, precum şi creşterea şanselor de reintegrare profesională prin 

dobândirea de noi tehnici şi cunoştinţe. 

Aceste servicii se realizează prin: 

a) oferirea de locuri de muncă în ocupaţia de bază, vacante pe piaţa muncii atât la nivel 

judeţean, cât şi la nivel naţional, pe perioadă determinată sau nedeterminată; 

b) prezentarea activităţii serviciilor de mediere în vederea ocupării unui loc de muncă, precum 

şi a posibilităţilor de formare profesională; 

c) prezentarea serviciului electronic de mediere a muncii pe Internet (SEMM) şi instruirea în 

vederea accesării acestuia; 

d) informaţii privind stimularea financiară prevăzută de lege pentru încadrarea în altă localitate, 

cu schimbarea domiciliului, sau pentru încadrarea la o distanţă de peste 50 km faţă de domiciliu; 

e) instruirea pentru participarea la bursa locurilor de muncă; 

f) informarea şi pregătirea în tehnici de căutare a unui loc de muncă; 

g) informarea cu privire la alte acţiuni organizate pe piaţa muncii în vederea oferirii unui loc de 

muncă: proiecte locale, programe de ocupare prin muncă la domiciliu, programe pentru persoane 

defavorizate pe piaţa muncii. 

C. Reorientarea profesională în cadrul unităţii sau prin cursuri de formare de scurtă durată are ca 

scop dobândirea de noi cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a ocupa un alt loc de muncă în cadrul 

aceleiaşi unităţi sau un loc de muncă vacant existent pe piaţa muncii. 

Această măsură se realizează prin asigurarea unor servicii de informare şi consiliere privind 

cariera profesională, precum şi prin organizarea de cursuri de formare profesională de scurtă durată ori 

de instruire la locul de muncă. 

118

D. Sondarea opiniei salariaţilor şi consilierea acestora cu privire la măsurile de combatere a 

şomajului au ca scop identificarea necesităţilor şi priorităţilor persoanelor asistate, în vederea orientării 

acestora către cele mai potrivite măsuri active. 

Modalităţile de realizare a acestei măsuri constau în chestionarea persoanelor care urmează să fie 

concediate cu privire la planurile de viitor, la serviciile solicitate, la experienţa în alte activităţi decât 

cele în care sunt calificate, precum şi în evaluarea şi valorificarea chestionarelor în vederea orientării 

lor spre măsurile de combatere a şomajului. 

De asemenea, A.J.O.F.M. în baza Legii 116/2002 privind prevenirea şi combaterea 

marginalizării sociale asigură acompaniament social personalizat pentru tinerii cu vârste între 16 şi 25 

de ani aflaţi în dificultate şi confruntaţi cu riscul excluderii profesionale, în scopul facilitării accesului 

la un loc de muncă. Principalele categorii de tineri supuşi riscului de excludere profesională sunt: 

a) tineri proveniţi din centrele de plasament şi centrele de primire a copilului din cadrul 

serviciilor publice specializate şi al organismelor private autorizate din domeniul protecţiei copiilor; 

b) tineri singuri cu copii în întreţinere; 

c) tineri familişti cu copii în întreţinere; 

d) tineri familişti fără copii în întreţinere; 

e) tineri familişti care au executat pedepse privative de libertate; 

f) alte categorii de tineri aflaţi în dificultate. 

Persoanele beneficiare ale prevederilor acestei legi vor încheia cu A.J.O.F.M. un contract de 

solidaritate pe perioadă determinată de maxim 2 ani în baza căruia vor fi luate în evidentă ca persoane 

în căutarea unui loc de muncă. 

119

Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor se realizează prin: 

a) subvenţionarea locurilor de muncă; 

b) acordarea de credite in condiţii avantajoase in vederea creării de noi locuri de munca; 

c) acordarea unor facilităţi. 

Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi ai unor instituţii de 

învăţământ primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare absolvent: 

- valoarea indicatorului social de referinţă (500 lei), pentru absolvenţii ciclului inferior al 

liceului sau ai şcolilor de arte şi meserii; 

- de 1,2 ori valoarea indicatorului social de referinţă (500 lei), pentru absolvenţii de 

învăţământ secundar superior sau învăţământ postliceal; 


învăţământ superior. 

Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi din rândul persoanelor 

cu handicap, sunt scutiţi, pe o perioadă de 18 luni, de plata contribuţiei datorate la bugetul asigurărilor 

pentru şomaj, aferentă absolvenţilor încadraţi şi primesc lunar, pentru fiecare absolvent, pe o perioadă 

de 18 luni: 

- valoarea indicatorului social de referinţă (500 lei), pentru absolvenţii ciclului inferior al 

liceului sau ai şcolilor de arte şi meserii; 


învăţământ secundar superior sau învăţământ postliceal; 


învăţământ superior. 

Măsurile de stimulare amintite mai sus nu se acordă pe perioadele în care raporturile de muncă 

sau de serviciu sunt suspendate. Angajatorii care beneficiază de aceste subvenţii acordate pentru 

încadrarea absolvenţilor unor instituţii de învăţământ sunt obligaţi, prin lege, să menţină raporturile de 

muncă cu aceştia timp de 3 ani de la data încheierii convenţiei cu A.J.O.F.M. 

Angajatorii care după îndeplinirea obligaţiei de a menţine angajaţi absolvenţii pe perioada celor 

trei ani, menţin raporturile de muncă sau de serviciu cu absolvenţii încadraţi în condiţiile art. 80 

primesc, pentru fiecare an de continuare a raporturilor de muncă sau de serviciu, un ajutor financiar 

120

egal cu suma aferentă contribuţiilor sociale datorate de angajatori pentru aceste persoane şi virate, 

conform legii. 

Ajutorul financiar menţionat mai sus poate fi acordat pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data 

îndeplinirii obligaţiei prevăzute în lege. Prin contribuţii sociale datorate de angajatori se înţelege 

contribuţia de asigurări sociale, contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, 

contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate şi contribuţia de asigurări pentru şomaj. 

Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 de 

ani sau şomeri întreţinători unici ai familiilor monoparentale sunt scutiţi, pe o perioadă de 12 luni, de 

plata contribuţiei datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj, aferentă acestor categorii de persoane 

încadraţi şi primesc lunar primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană încadrată din 

aceste categorii, o sumă egală cu valoarea indicatorului social de referinţă (500 lei), cu obligaţia 

menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 2 ani. 

De aceste facilităţi beneficiază şi angajatorii care în raport cu numărul de angajaţi, şi-au 

îndeplinit obligaţia, potrivit legii, de a încadra în muncă persoane cu handicap, precum şi angajatorii 

care nu au această obligaţie legală, dacă încadrează în muncă pe durată nedeterminată persoane cu 

handicap şi le menţin raporturile de muncă sau de serviciu cel puţin 2 ani. Angajatorii care încadrează 

în muncă, potrivit legii, şomeri care în termen de 3 ani de la data angajării îndeplinesc, conform legii, 

condiţiile pentru a solicita pensie anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru limita de vârstă, 

dacă nu îndeplinesc condiţiile de a solicita pensia anticipată parţială, beneficiază lunar, pe perioada 

angajării, până la data îndeplinirii condiţiilor respective, de o sumă egală cu valoarea indicatorului 

social de referinţă (500 lei), acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj. 

Pentru crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi 

mijlocii, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente desfăşurate de 

persoane fizice autorizate se pot acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, credite în condiţii 

avantajoase. 

Creditele se acordă pentru o perioadă de cel mult 3 ani pentru investiţii şi 1 an pentru asigurarea 

producţiei, cu o dobândă de 50% din taxa de referinţă stabilită de Banca Naţională a României. Suma 

totală care poate fi utilizată pentru acordarea de credite şi cuantumul maxim al creditului ce poate fi 

acordat se vor stabili prin legea bugetului asigurărilor sociale. 

Angajatorii care contractează credite prin A.J.O.F.M. au obligaţia să ocupe 60% din locurile de 

muncă nou create cu persoane aflate în şomaj, având, obligativitatea menţinerii raporturilor de muncă 

cu aceştia timp de trei ani. 

121

În judeţele în care rata medie anuala a şomajului s-a situat peste rata medie anuala a şomajului 

pe ţară, comunicată de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, creditele se acordă în anul 

calendaristic următor cu o dobândă de 25% din dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României. 

Beneficiază de credite, în condiţiile legii, cu dobânda menţionată mai sus şi persoanele în vârstă 

de până la 30 de ani, care au statut de student pentru prima dată şi urmează studiile la cursuri de zi la o 

instituţie de învăţământ superior de stat sau particular, autorizată sau acreditată, în condiţiile legii. 

condiţii: 

Beneficiarii de credite acordate în condiţii avantajoase trebuie să îndeplinească următoarele 

- să aibă cel mult 249 de angajaţi şi/sau membri cooperatori cu raporturi de muncă sau de 

serviciu; 

- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau turism; 

- pe cel puţin 60% din numărul locurilor de muncă nou create prin înfiinţarea sau dezvoltarea 

de întreprinderi mici şi mijlocii sau de unităţi cooperatiste să fie încadrat personal 

provenind din rândul şomerilor înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă; 

- personalul încadrat în condiţiile de mai sus să fie menţinut în activitate cel puţin 3 ani; 

- locurile de muncă avute în vedere la acordarea de credite în condiţii avantajoase să nu fie 

locurile de muncă vacante, rezultate în urma încetării raporturilor de muncă a unor angajaţi 

în ultimele 12 luni premergătoare încheierii contractului de creditare. 

Şomerii care se obligă să înfiinţeze întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi cooperatiste, asociaţii 

familiale sau care desfăşoară în mod independent o activitate economică în calitate de persoane fizice 

autorizate au prioritate la obţinerea creditelor în condiţii avantajoase. 

Pentru crearea de noi locuri de muncă pentru şomeri, se pot acorda, din bugetul asigurărilor 

pentru şomaj, de la capitolul "Împrumuturi", fonduri nerambursabile. 

Fondurile nerambursabile se acordă în baza unor proiecte de fezabilitate, proporţional cu 

numărul de locuri de muncă ce vor fi create. 

Fondurile nerambursabile se acordă pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi 

mijlocii, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente desfăşurate de 

persoane fizice autorizate, care îşi desfăşoară activitatea în localităţi confruntate cu fenomene de 

sărăcie şi excluziune socială din cauza nivelului ridicat al şomajului. 

Localităţile în care se vor acorda fondurile nerambursabile ,precum şi sumele ce vor fi alocate 

fiecărei localităţi se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, în limitele stabilite prin legea bugetului 

asigurărilor sociale de stat. 

122

Fondurile nerambursabile se acordă întreprinderilor mici şi mijlocii şi unităţilor cooperatiste cu 

condiţia ca pe toate locurile de munca nou-create să încadreze în muncă pe perioada nedeterminată 

şomeri pe care să îi menţină în activitate cel puţin 4 ani, asociaţiilor familiale înfiinţate de şomeri, 

precum şi şomerilor care au dobândit calitatea de persoane fizice autorizate să desfăşoare, în mod 

independent, o activitate economică. 

Beneficiarii de credite acordate în baza Legii 76/2002 sau de fonduri nerambursabile acordate 

au obligaţia de a menţine locurile de muncă nou create pentru o perioadă minimă de 5 ani. 

Asociaţiile familiale pot primi credite în condiţii avantajoase sau fonduri nerambursabile, 

proporţional cu numărul membrilor acestora, iar persoanele fizice autorizate care desfăşoară în mod 

independent activităţi economice, pentru finanţarea propriului loc de muncă. 

Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate care desfăşoară în mod independent 

activităţi economice pot primi credite în condiţii avantajoase dacă cel puţin unul dintre membrii 

asociaţiei familiale, respectiv persoana fizică autorizată, este asigurat în sistemul asigurărilor pentru 

şomaj şi a realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei 

solicitării creditului. 

Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate care desfăşoară în mod independent 

activităţi economice pot primi fonduri nerambursabile dacă cel puţin unul dintre membrii asociaţiei 

familiale, respectiv persoana fizică autorizată, a realizat un stagiu total de cotizare în sistemul 

asigurărilor pentru şomaj, de minimum 24 de luni. 

În cazul în care persoanelor angajate din rândul şomerilor le încetează raporturile de muncă 

anterior împlinirii celor 3 ani, respectiv 4 ani, de la încadrare, angajatorul este obligat ca, în termen de 

maximum 30 de zile calendaristice de la data încetării raporturilor de muncă, sa încadreze şomeri pe 

locurile de muncă devenite vacante. 

Angajatorii care încadrează în muncă persoane din rândul şomerilor, pe care le menţin în 

activitate pe o perioadă de cel puţin 6 luni de la data angajării, beneficiază de reducerea sumei 

reprezentând contribuţia de 2,5% datorată bugetului asigurărilor pentru şomaj. 

Facilităţi acordate angajatorilor privind formarea profesională, implementate de Centrul de 

Formare Profesională din cadrul A.J.O.F.M. 

Angajatori care organizează, în baza planului anual de formare profesională, programe de 

formare profesională pentru proprii angajaţi, derulate de furnizori de servicii de pregătire profesională, 

autorizaţi în condiţiile legii, pot beneficia, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de o sumă 

123

eprezentând 50% din cheltuielile cu serviciile de formare organizate pentru un număr de cel mult 20% 

din personalul angajat 

Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă va selecta angajatorii care vor beneficia de 

aceste facilităţi în baza următoarelor criterii: 

punctajul obţinut în urma sesiunii de evaluare a programelor de formare profesională 

numărul de şomeri încadraţi în muncă în ultimele 12 luni premergătoare lunii în care se 

organizează selecţia angajatorilor 

nivelul indicatorului “ponderea şomerilor în populaţia stabilă 18-62 de ani” la nivelul localităţii 

unde îşi desfăşoară activitatea persoanele din rândul salariaţilor angajatorului, cărora li se 

adresează programul de formare profesională 

Angajatorii sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor 

participante la programul de pregătire profesională, pentru care s-a acordat suma prevăzută mai sus, cel 

puţin trei ani de la data acordării sumei 

Angajatorii care au încadrate persoane care şi-au reluat activitatea ca urmare a încetării 

concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani, pot beneficia de un curs de formare 

profesională, acordat în mod gratuit, pentru perfecţionarea respectivelor persoane 

În cazul în care agenţii economici urmează să facă disponibilizări colective, AJOFM se 

deplasează la sediul acestora pentru a acorda servicii de preconcediere persoanelor care urmează a fi 

disponibilizate, în scopul reintegrării acestora pe piaţa muncii. Aceste servicii constau în: 

informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia şomerilor şi acordarea serviciilor 

de ocupare şi formare profesională; 

plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local şi instruirea în modalităţi de 

căutare a unui loc de muncă; 

reorientarea profesională în cadrul unităţii sau prin cursuri de formare profesională de scurtă 

durată; 

sondarea opiniei salariaţilor şi consilierea acestora cu privire la măsurile de combatere a 

şomajului. 

Agenţiile de ocupare oferă servicii de mediere angajatorilor. 

Activitatea de mediere a angajatorilor, realizată de către Compartimentul Mediere din cadrul 

A.J.O.F.M., asigura relaţia directă cu aceştia prin : 

- contactarea angajatorilor prin diferite mijloace de comunicaţie ; 

- înregistrarea angajatorilor în baza de date a agenţiei şi actualizarea acesteia ; 

124

vacante ; 

- informarea angajatorului cu privire la obligativitatea de a comunica locurile de muncă 

- furnizarea informaţiilor referitoare la tipul de servicii precum şi condiţiile şi modul de 

accesare a programelor de ocupare pentru diferitele tipuri de măsuri active, cuantumul, durata şi 

condiţiile de acordare a acestora ; 

- punerea la dispoziţia angajatorilor a listelor cu potenţialii beneficiari - persoane în căutare de 

loc de muncă pentru selecţie în vederea încadrării ; 

- încheierea de convenţii, contracte etc. 

- organizarea de burse a locurilor de muncă. 

În baza Legii 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale angajatorii care 

încadrează tineri în condiţiile unui contract de solidaritate, vor încheia convenţii cu agenţia prin care 

aceasta se angajează să ramburseze lunar salariul de bază stabilit la data angajării tinerilor, dar nu mai 

mult de 75% din câştigul salarial mediu net pe economie, comunicat de Institutul Naţional de Statistică. 

În baza contractului de solidaritate încheiat între agenţie şi tânăr, angajatorul va încheia cu 

tânărul un contract individual de muncă pe durată determinată, egală cu cea a contractului de 

solidaritate, adică pe o durată de până la doi ani, dar nu mai mică de un an 

Dacă la data încetării contractului de solidaritate angajatorii prelungesc contractul individual de 

muncă pe durată nedeterminată, aceştia beneficiază, în baza aceleiaşi convenţii, de rambursarea lunară 

a unei sume, în cuantum de 50% din indemnizaţia de şomaj cuvenită conform legii, pe care tânărul 

beneficiar ar fi primit-o dacă ar fi fost disponibilizat la acea dată. Suma se acordă angajatorului pe o 

perioadă de doi ani, până la împlinirea de către angajat a vârstei de 25 de ani. De asemenea, în baza 

Legii 72/2007, angajatorii care încadrează în muncă elevi şi studenţi pe perioada vacanţelor beneficiază 

de un stimulent financiar lunar egal cu 50% din valoarea indicatorului social de referinţă, pentru fiecare 

elev şi student. Perioada maximă de acordare a stimulentului financiar este de 60 de zile lucrătoare într- 

un an calendaristic. 

Agenţia Federală a Forţelor de Muncă din Germania 

Aplică politicile şi strategiile de ocupare a forţei de muncă şi formare profesională a 

personalului în căutarea unui loc de muncă, în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege. 

Pentru realizarea acestor deziderate Agenţia Federală are în subordine zece direcţii federale şi 

176 de agenţii de muncă cu 660 puncte de lucru. 

125

Pentru realizarea politicilor şi a obiectivelor Agenţia Federală beneficiază de servicii speciale 

furnizate de către Institutul de Cercetare a Pieţei Forţelor de Muncă şi Cercetare Profesională, precum 

şi de a Biroului Central de Intermediere a Forţelor de Muncă. 

SBG, sunt: 

Obiectivele Agenţiei Federale pentru Muncă aşa cum sunt ele definite de către legislaţia socială, 

- consultanţă profesională; 

- intermediere; 

- promovare; 

- plăţi de substituire a salariului. 

În ce priveşte obiectivele politico-economice ale agenţiei cuprinse în scrisoarea Comitetului 

administrativ la planul 2010, sunt: 

- îmbunătăţirea pe termen lung a consultanţei şi integrării; 

- munca de orientare economică către eficienţă; 

- vizarea unui grad înalt de satisfacere a clienţilor; 

- motivarea angajaţilor, recunoaşterea şi exploatarea potenţialului acestora. 

Conducerea Agenţiei Federale este asigurată de către un comitet administrativ care are în 

fruntea sa pe Preşedintele administraţiei. 

În subordinea directă a preşedintelui se află Serviciul responsabil cu persoanele cu handicap; 

susţinerea legislaţiei sociale; administraţia; presă şi marketing. 

Tot coordonate direct de către preşedinte sunt şi sectoarele de activitate şi servicii, 

administratorul operativ, serviciile medicale şi administraţia internă. 

În cadrul sectoarelor de activitate servicii, se regăsesc servicii de intermediere forţă de muncă 

cu intermediere atât pentru angajaţi, cât şi pentru angajatori; reabilitare şi respectiv, consiliere 

profesională. 

Administratorul operativ coordonează personalul specializat în promovarea muncii precum şi 

pentru plata substituirii salariale. 

Tot în subordinea administratorului operativ se află şi sectorul comercial a cărui obiective au 

fost prezentate anterior şi pentru a căror realizare se are în vedere răspunderea descentralizată, 

transparenţă, eficienţă şi rentabilitate. Toate aceste deziderate sunt atinse prin: 

- planificare; 

- întreţinerea lunară a scopurilor; 

- analiza abaterilor şi convenirea măsurilor de control; 

126

- atingerea scopului. 

În cadrul acestui sector sunt furnizate servicii atât pentru angajatori, cât şi pentru angajaţi. 

În cadrul agenţiei se regăseşte şi Serviciul medical care furnizează servicii de medicină 

generală, psihologice şi de consiliere tehnică, precum şi administrarea serviciilor interne care cuprinde 

partea de personal, control şi infrastructură. De asemenea, în cadrul agenţiei mai regăsim şi un Serviciu 

regional IT. 

Concluzionând, informaţiile Agenţiei Federale de Muncă se adresează cetăţenilor pentru şomaj, 

alegerea unei profesii, ajutoare financiare, muncă în străinătate, iar pentru întreprinderi, în ce priveşte 

formarea profesională, servicii de promovare, intermediere forţă de muncă şi perfecţionare 


În perspectiva anului 2025, Agenţia Federală de Muncă are în vedere următoarele obiective: 

- reducerea numărului de persoane fără examen de absolvire a şcolii; 

- reducerea numărului de persoane care întrerup formarea profesională; 

- reducerea numărului de persoane care întrerup studiile; 

- controlul imigraţiei forţei de muncă; 

- creşterea duratei de muncă pentru persoanele cu normă întreagă; 

- promovarea calificării/perfecţionării profesionale. 

Pentru persoanele peste 55 de ani se are în vedere creşterea numărului de persoane care solicită 

locuri de muncă concomitent cu creşterea perioadei de muncă de-a lungul vieţii. 

Pentru persoanele de sex feminin se urmăreşte creşterea numărului de persoane care solicită 

locuri de muncă şi creşterea duratei de lucru la persoanele cu normă parţială de muncă. 

Se urmăreşte realizarea acestor obiective prin creşterea gradului de transparenţă a pieţei muncii 

care se traduce prin cunoaşterea pieţei locale de forţă de muncă şi formare profesională, precum şi a 

evoluţiei ei viitoare. 

127

6. Situaţia ocupării în România 

Piaţa muncii şi soluţii de depăşire a crizei 

România este o ţară europeană a cărei piaţă a muncii este încă marcată de structuri neeuropene: 

prea multă agricultură de subzistenţă, un sector informal supradimensionat, prea puţini salariaţi şi prea 

puţini patroni, grupele de ocupaţii manuale predominante, riscuri deosebit de mari de a deveni sărac 

pentru persoanele care muncesc (pentru persoanele ce au absolvit cel mult şcoala profesională), 

emigraţie masivă a forţei de muncă, şomaj relativ redus, dar de lungă durată şi şomaj mascat. 

Fundalul general al dimensionării ocupării resurselor de muncă este factorul demografic însăşi 

cu structurile sale, factor ce trebuie privit din perspectiva activităţilor social-utile, ca şi cea a 

consumului general (a cererii agregate). 

După 1990, declinul demografic a condus la scăderea continuă a populaţiei active şi a populaţiei 

ocupate. Alături de această scădere, pensionările masive de la începutul anilor ’90, creşterea ratei de 

participare a tinerilor la educaţie superioară şi emigraţie, sunt principalii factori responsabili pentru 

reducerea drastică a participării la piaţa forţei de muncă. 

Rata ocupării, un indicator cheie al Agendei Lisabona, dar şi al noii strategii europene Europa 

2020, este în România actuală mult sub ţinta europeană de 70% în 2010, respectiv 75% în 2020, 

valoarea în România fiind de 59,6%, faţă de 63% cât avea în 2000, de exemplu. 

Rata ocupări este un indicator complet pentru că surprinde mai bine dinamica forţei de muncă, 

în timp ce rata şomajului „ne poate induce în eroare cu nivelul său scăzut şi cu trendul său descendent. 

Şomajul în România nu este deloc unic. El este doar ascuns în mediul rural, în străinătate şi în statistica 

oficială” 18 

Dincolo de această opinie şi indiferent cum vom calcula rata şomajului – după metodologia 

naţională sau după BIM – valoarea acesteia a fost în România sensibil şi continuu mai scăzută 

comparative cu media europeană. 

După 1990 România a trecut prin două perioade de criză economică 1988-1992 şi 1997-1999, 

iar acum suntem în cea de-a treia începând cu 2008. În perioadele de criză şomajul capătă alte 

semnificaţii, comparative cu cele din perioadele de creştere economică, când ieşirea şi reinserţia pe 

piaţa muncii sunt relative mai uşoare, datorită mobilităţii mai mari a mediului de afaceri şi a capacităţii 

18 Liviu Voinea, op.cit. 

128

acestuia de a genera noi locuri de muncă. Majoritatea pieţelor forţei de muncă sunt incapabile să 

absoarbă forţa de muncă, ceea ce face ca rata şomajului să fie mai ridicată decât în perioadele 

obişnuite. 

Şi ce-i de făcut în perioadele de criză? Ţările dezvoltate pot implementa pachete de stimulente 

fiscale de miliarde de euro, un lux pe care ţările emergente nu şi-l pot permite din cauza dificultăţilor 

de finanţare a deficitelor bugetare. În plus, atât cauzele crizei, cât şi mecanismele de transmitere sunt 

diferite între Est şi Vest, deci şi măsurile de ieşire din criză ar trebui să fie diferite. 

În România au fost vehiculate şi parţial aplicate trei direcţii de acţiune ca soluţii alternative 

pentru ieşirea din criză: 

a. reluarea creditării şi stimularea consumului; 

b. creşterea investiţiilor publice în infrastructură, dar şi eliminarea riscului ca acestea să fie 

deturnate spre grupuri de interese; 

c. apelul sporit la fonduri structurale. 

După opinia multor specialişti în economie, aceste trei direcţii ar putea conduce la o reluare a 

creşterii economice în România, dar nu una sustenabilă la rate înalte de creştere. În această ideea, 

soluţia unei creşteri economice sănătoase în România, este creşterea ocupării forţei de muncă. România 

are aproape 4 milioane de persoane care fac parte din populaţia activă, dar care nu au un loc de muncă. 

Sunt 4 milioane de oameni care ar putea să muncească, dar nu o fac, cel puţin nu în economia reală. 

Creşterea ocupării nu înseamnă atingerea ocupării depline – suntem foarte departe de acest 

nivel, 4 din 10 români nu lucrează. Nivelul ocupării este uşor sub 60% în prezent. Dacă reuşim să 

facem 1 din aceşti 4 români să se angajeze ar fi un impact uriaş (1 milion din 4 milioane), şi ar fi în 

spiritul ţintei europene. Asta înseamnă mai mulţi oameni care produc valoare adăugată, care plătesc 

taxe, care consumă şi economisesc. 

Creşterea ocupării este un obiectiv general care ar îngloba mai multe obiective specifice 

imperios necesare. Ea ar presupune o nouă politică industrială pentru stimularea anumitor sectoare 

economice în care să se creeze noi locuri de muncă şi care să stimuleze şi mobilitatea internă, de la 

rural la urban reducând în timp şi migraţia externă. 

Creşterea ocupării este în fapt opusul aşa zisei restructurări din sectorul privat pentru reducerea 

costurilor cu personalul şi opusul reducerii cheltuielilor bugetare pe seama angajaţilor bugetari. Sigur, 

unii trebuie să plece pentru că nu sunt eficienţi, alţii pentru că sunt corupţi, dar nu pentru simplul motiv 

că sunt angajaţi. Economia nu se redresează prin reducerea ocupării şi implicit prin reducerea cererii 

respective. Există multe alte resurse de eficienţă în economie. Exemplul cel mai evident – reducerea 

129

evaziunii fiscale. Ne-am apropiat astfel de o altă componentă esenţială a unei creşteri economice 

sănătoase şi anume, reforma fiscală bazată pe principiul solidarităţii. 

Este limpede că în toate aceste măsuri anticriză statul are un rol foarte important – dincolo de 

opiniile politice vizavi de non/intervenţionism în economie – şi care împreună cu partenerii sociali ar 

trebui să găsească soluţiile pentru creşterea ocupării, care iată, se dovedeşte a fi chiar una dintre soluţii 

şi cea mai grăitoare – pentru depăşirea crizei economice. 

Un aspect foarte important care împiedică şansele creşterii ocupării, mai ales în perioada de 

criză, ţine de reglementările privind relaţiile de muncă care sunt apreciate destul de rigide în România. 

Studiile internaţionale Doing Business (Banca Mondială - BIRD) care furnizează anual analize 

comparative pentru 181 de economii privind indicele rigidităţii ocupării, cu o valoare dublă faţă de 

media ţărilor OCUE, România se află pe locul 47 în anul 2009. Indicele rigidităţii ocupării este media a 

3 subindici: a) indicele dificultăţilor de angajare; b) indicele rigidităţii orelor de muncă; c) indicele 

dificultăţii de concediere, notificările, cursurile de recalificare, reangajările şi alte proceduri. 

Cu cât valoarea indicelui este mai mare, cu atât reglementările tind să creeze bariere pe piaţa 

muncii, forţând angajatorii, cât şi lucrătorii să opereze (măcar parţial) în sectorul informal. 

Analizele internaţionale comparative arată că reglementările rigide – care pun accentul pe 

păstrarea angajaţilor şi eventuală creştere salarială – nu duc la securitatea angajaţilor, ci duc la mai 

puţine noi locuri de muncă, predominanţa microîntreprinderilor, scăderea adaptabilităţii lucrătorilor şi 

întreprinderilor, investiţii mai reduse în cercetare-dezvoltare, şomaj şi şomaj ascuns, diminuarea 

siguranţei ocupării. 

Sectorul informal şi agricultura de subzistenţă sunt atât de dezvoltate în România din cauze şi 

nu în ciuda reglementărilor rigide privind piaţa muncii. 

Trebuie menţionat şi faptul că în contextul evoluţiilor social - economice, piaţa muncii se 

modifică extrem de rapid şi are nevoie de personal calificat în cât mai multe domenii, în special 

satisfacerii priorităţilor din Strategia Europa 2020. Este de dorit ca piaţa muncii din România să fie o 

piaţă competitivă, la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană, într-o economie bazată pe cunoaştere. 

Pentru aceasta, se urmăreşte atât satisfacerea cerinţelor angajatorilor din punct de vedere al 

competenţelor salariaţilor, cât şi satisfacerea nevoilor angajaţilor de către organizaţia din care fac parte. 

În acest sens, individul trebuie pregătit pentru activitatea de învăţare pe tot parcursul vieţii pentru a-şi 

actualiza permanent competenţele şi pentru a face faţă exigenţelor pieţei. 

Contribuind la o funcţionare normală şi echilibrată a economiei naţionale, piaţa muncii are rolul 

de a valorifica eficient resursele de muncă. Ea trebuie să se adapteze continuu schimbărilor 

tehnologice, modernizării şi restructurării generale. Privatizarea, restructurarea tehnologică şi 

130

organizatorică, inclusiv a sistemului de conducere a agenţilor economici, introducerea mecanismelor de 

piaţă au condus la afirmarea unor coordonate noi ale pieţei muncii în România. În momentul de faţă, 

piaţa muncii se caracterizează însă printr-o accentuată ineficienţă, ale cărei principale cauze sunt 

următoarele: 

- neajunsurile din sistemul de formare profesională care generează un grav dezechilibru între 

diferitele categorii socio-profesionale şi, în consecinţă, între diferitele activităţi care 

formează sistemul activităţii economice; 

- salariile - cel mai important instrument al pieţei muncii - nu primesc sau nu răspund 

semnalelor cererii şi ofertei, modificărilor acestora, deoarece nu-şi pot adapta şi adecva 

dimensiunile lor la cerinţele pieţei. Salariul se îndepărtează de natura sa economică şi de 

funcţia de mecanism de reglare a raportului cerere; 

- oferta pe piaţa muncii - migrarea spre locurile de muncă bine plătite; 

- evoluţia ireversibilă a salariilor şi, în special, creşterea lor peste nivelul stabilit şi în 

neconcordanţă strictă cu rezultatele muncii; 

- insuficienta informare despre cererea şi oferta de muncă, volumul ocupării şi al şomajului şi 

zonele în regres sau cele în ascensiune în ceea ce priveşte ocuparea factorului muncă. 

Şomajul cronic cu caracter de masă tinde să devină un serios handicap economic şi un risc 

social major. El coabitează cu inflaţia şi cu alte procese economice dezechilibrante şi 

destructurante. Câştigă teren formele precare, ocazionale, piaţa subterană a muncii. 

Emigraţia persoanelor active, a segmentelor cele mai pregătite a acestora se accelerează, 

devine canal de pierdere de potenţial uman creativ - productiv; 

- reducerea nivelului de intervenţie a statului sau chiar eliminarea totală a intervenţiei acestuia 

în anumite momente şi zone ale pieţei muncii. 

Aşadar, piaţa muncii în România este puternic dezechilibrată, tensionată. 

Dezechilibrele globale şi structurale au, înainte de toate, cauze economice şi, numai în plan 

secundar, cauze demografice. 

În perspectiva anilor următori, detensionarea pieţei muncii este posibilă numai în condiţiile 

acţiunii combinate a unor factori economici, demografici, psiho-sociali şi politici, interni şi externi. 

Ocuparea, formarea, dezvoltarea şi utilizarea eficientă a resurselor de muncă sunt obiective 

prioritare ale reformei economice şi ale politicii sociale asociate acesteia. 

implică: 

Dilema ocupare - eficienţă - şomaj se cere soluţionată în favoarea ocupării şi eficienţei, ceea ce 

131

- un nou program de ocupare a resurselor de muncă; 

- mutaţii esenţiale în politicile de management şi gestiune a pieţei muncii, respectiv 

deplasarea centrului de greutate de la politici preponderent pasive, al căror conţinut 

principal constă în „tratamentul” social al şomajului, la politicile active în care „terapia” 

economică a şomajului este fundamentală. Aceasta echivalează cu relansarea şi 

restructurarea economiei, a stabilizării macroeconomice preponderent prin politici de 

ocupare, de creare de noi locuri de muncă, de promovare a mobilităţii factorului muncă şi a 

flexibilităţii pieţei muncii, şi nu prin şomaj de proporţii şi durată; 

- orientarea spre politici regionale de ocupare, acolo unde cererea şi oferta de muncă sunt mai 

bine cunoscute, existând posibilităţi mai mari de ajustare prin valorificarea resurselor locale; 

- accentuarea şi accelerarea proceselor de integrare economică, în general evoluţia spre 

structurile europene moderne. Aceasta presupune, pe lângă libera circulaţie a capitalului şi 

produselor, şi circulaţia liberă a persoanelor şi factorului muncă - emigraţie, dar şi migraţie 

de revenire. Până în prezent, libera circulaţie a factorului muncă este îngrădită şi/sau 

selectivă, iar înclinaţia tineretului spre emigraţie se menţine la cote ridicate; 

- migraţia de întoarcere - care include şi un plus de formare - este modestă; 

- stoparea reală a declinului economic, asigurarea unei creşteri economice neinflaţioniste 

stabile şi durabile. 

Intervenţia statului trebuie să fie ca un catalizator al acţiunilor întreprinse de agenţii factorului 

muncă, asigurând echilibrul între cererea şi oferta de muncă pe meserii, zone geografice, ramuri şi 

subramuri de activitate. 

Statul, prin discreţia de acţionare pe piaţa muncii, trebuie să regleze asigurarea, în mod 

cumulativ, a realizării următoarelor obiective: 

- păstrarea în limite raţionale a disproporţiilor dintre salarii, determinate de cererea si oferta 

de muncă, pentru a se putea îndeplini funcţiile de alocare şi de mobilitate ale factorului 

muncă; 

- menţinerea creşterii fondului total de salarii într-un ritm posibil de suportat de către 

economie. 

Numai prin intervenţia energică şi promptă a statului în corectarea abuzurilor salariale, piaţa 

muncii devine o piaţă organizată, clădită pe baze şi principii democratice . 

132

Formarea profesională continuă constituie mai mult decât un instrument prin care să se 

minimizeze inegalităţile de acces pe piaţa muncii a persoanelor care trăiesc în zone defavorizate 

economic, aparţin unor grupuri sociale defavorizate sau unor minorităţi cu problem de adaptare. 

Formarea profesională continuă, ca un segment al educaţiei înţelese ca un proces continuu, de-a 

lungul întregii vieţi, nu este numai un produs al dezvoltării locale, ci constituie ea însăşi o resursă care 

generează dezvoltare. 

Principalele valenţe de dezvoltare ale formării sunt evidenţiate în cele ce urmează: 

Formarea profesională trebuie înţeleasă ca un ajutor de bază în managementul schimbării, în 

procesul de transformare şi restructurare, ca o platformă care oferă cetăţenilor abilităţi pentru a se 

orienta în acest proces şi pentru a-şi însuşi calificările profesionale şi competenţele necesare ocupării 

unui loc de muncă. 

Formarea profesională contribuie la stabilizarea locurilor de muncă existente, la actualizarea 

competenţelor profesionale, la promovarea unor noi posturi de lucru şi profesii şi, în acest sens, la 

întărirea economiei. Formarea profesională este, în concluzie, un factor al dezvoltării economice şi, 

implicit, al ocupării. 

Formarea profesională, prin instituţiile sale publice sau private, constituie o ramură de activitate 

economică şi un sector profesional în sine, cu o gamă largă de instituţii specializate şi întreprinderi care 

creează produse şi valoare adăugată de înalt potenţial. 

Formarea profesională, ca instrument legat de promovarea muncii, este implicată în toate 

domeniile activităţilor economice, sociale şi intelectuale. Formarea profesională ar trebui să 

pregătească forţa de muncă pentru a face faţă din punct de vedere tehnic schimbărilor, să contribuie la 

orientarea acestor schimbări şi să asigure necesarul de cunoştinţe şi competenţe pentru participarea 

activă la luarea deciziilor în societate. 

Dezvoltarea regională este una din priorităţile politicilor sectoriale şi generale. Din perspectiva 

resurselor de muncă, următoarele intervenţii sunt considerate prioritare: 

Declararea unor zone cu probleme socio-economice drept zone defavorizate sau zone 

prioritare din perspectiva dezvoltării forţei de muncă; 

Realocarea resurselor la nivel local şi regional, astfel încât politica resurselor de muncă să ia 

în considerare nevoile şi potenţialul specific zonelor, regiunilor şi comunităţilor; 

Combaterea parţială a şomajului pe termen lung; 

Încadrarea parţială în muncă a populaţiei tinere şi a celor excluşi de pe piaţa muncii; 

133

Realizarea unor proiecte şi programe regionale pe termen mediu; 

Susţinerea agriculturii şi dezvoltării rurale; 

Asigurarea şi protecţia investiţiilor în exploataţiile agricole; 

Dezvoltarea agro-turismului; 

Protecţia mediului; 

Stimularea şi sprijinirea dezvoltării comunitare şi a capacităţilor locale; 

Dezvoltare capacităţilor manageriale ale personalului administrativ local; 

Stimularea inovaţiei şi iniţiativei locale. 

Din punct de vedere al protecţiei şi securităţii sociale în plan local se impune creşterea gradului 

de ocupare a populaţiei prin următoarele măsuri: 

Stimularea patronilor în vederea angajării şomerilor proveniţi din grupurile defavorizate 

(şomeri de lungă durată, peroane cu handicap, tineri care părăsesc sistemele de protecţie ale copilului); 

Creşterea gradului de ocupare a femeilor în anumite sectoare specific de activitate; 

Adoptarea unui nou cadru legislative privind ocuparea şi protecţia social; 

Alinierea legislaţiei muncii la legislaţia europeană în privinţa protecţiei drepturilor 

angajaţilor în cazul transferului de întreprinderi, afaceri sau părţi de afaceri şi a protecţiei drepturilor 

angajaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. 

vieţii sociale; 

Integrarea principiului egalităţii între femei şi bărbaţi în toate domeniile şi la toate nivelurile 

Ridicarea nivelului cantitativ şi calitativ al serviciilor şi prestaţiilor sociale pentru 

persoanele vârstnice. 

Combaterea sărăciei extreme prin măsuri de protecţie social activă (angrenarea în acţiuni 

de interes local şi comunitar), mijloace educaţionale, sprijin material şi financiar punctual. 

134

Prezentarea şi analiza datelor statistice privind piaţa muncii, aferente perioadei 2009- aprilie 

2012 

În cele ce urmează vom prezenta câteva repere privind piaţa muncii din municipiul Bucureşti şi 

judeţele: Braşov, Iaşi, Ilfov şi Timiş, precum şi situaţia la nivel naţional, din perioada 2009-aprilie 

2012, din punct de vedere statistic, cum ar fi: balanţa forţei de muncă, evoluţia şomajului, situaţia 

ocupării forţei de muncă. 

În ce priveşte balanţa forţei de muncă aceasta are ca obiectiv Evaluarea resurselor de muncă şi a 

proporţiei în care este utilizată aceasta în diferite ramuri şi sectoare de activitate economico-socială. 

Balanţa forţei de muncă s-a realizat pe baza datelor din: 

- statistica demografică; 

- statistica forţei de muncă: 

Ancheta anuală asupra costului forţei de muncă în întreprinderi; 

Ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO); 

- surse administrative. 

Balanţa forţei de muncă este structurată pe următoarele capitole: 

- Resurse de muncă; 

- Populaţia ocupată civilă; 

- Şomeri înregistraţi; 

- Populaţia activă civilă; 

- Populaţia în pregătire profesională şi alte categorii de populaţie în vârstă de muncă. 

A. Resursele de muncă reprezintă acea categorie de populaţie care dispune de ansamblul 

capacităţilor fizice şi intelectuale care îi permit să desfăşoare o muncă utilă în una din activităţile 

economiei naţionale. 

Resursele de muncă includ: 

1. Populaţia în vârstă de muncă aptă de lucru - se determină prin scăderea din populaţia în 

vârstă de muncă a persoanelor cu incapacitate permanentă de muncă şi a pensionarilor în vârstă de 

muncă ce nu lucrează. 

Pentru anul 2007, populaţia în vârstă de muncă, conform legislaţiei în vigoare, cuprinde: 

135

- bărbaţi în vârstă de 16-62 ani; 

- femei în vârstă de 16-57 ani. 

2. Persoane sub şi peste vârsta de muncă aflate în activitate 

B. Populaţia ocupată civilă - cuprinde toate persoanele care au o ocupaţie aducătoare de 

venit, pe care o exercită în mod obişnuit în una din activităţile economiei naţionale, fiind încadrate 

într-o activitate economică sau socială, în baza unui contract de muncă sau în mod independent (pe 

cont propriu) în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură etc. 

Categoriile de persoane incluse sunt: 

- salariaţi care lucrează în una din activităţile economiei naţionale în unităţi din sectorul public 

(integral de stat şi public de interes naţional), mixt, privat, cooperatist, obştesc; 

- patroni - conducători de unităţi private - care utilizează pentru realizarea activităţii forţă de 

muncă salariată; 

- lucrători pe cont propriu; 

- lucrători familiali neremuneraţi. 

Populaţia ocupată civilă nu cuprinde cadrele militare şi persoanele asimilate acestora, 

neangrenate în activităţi economice (personalul M.ApN., M.I.R.A., S.R.I., militari în termen), deţinuţii 

şi salariaţii organizaţiilor politice şi obşteşti. 

Rata de ocupare a resurselor de muncă reprezintă raportul, exprimat procentual, dintre 

populaţia ocupată civilă şi totalul resurselor de muncă. 

C. Şomerii înregistraţi - reprezintă persoanele care potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi 

completările ulterioare, sunt înregistrate la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă si îndeplinesc 

cumulativ următoarele condiţii: 

a) sunt în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la îndeplinirea 

condiţiilor de pensionare; 

starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice îi fac apţi pentru prestarea unei munci; 

nu au loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit 

legii venituri mai mici decât salariul minim brut pe ţară, garantat în plată, în vigoare; 

sunt disponibili să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc de 

muncă. 

136

Asimilaţi şomerilor - sunt absolvenţii instituţiilor de învăţământ şi absolvenţii şcolilor speciale 

pentru persoane cu handicap, în vârstă de minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la 

absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale; persoane care, înainte de 

efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă şi care, într-o perioadă de 30 de zile de la 

data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă. 

Rata şomajului înregistrat reprezintă raportul, exprimat procentual, dintre numărul de şomeri 

înregistraţi şi populaţia activă civilă. 

D. Populaţia activă civilă - cuprinde populaţia ocupată civilă şi şomerii. 

Rata de activitate a resurselor de muncă reprezintă raportul, exprimat procentual, dintre 

populaţia activă civilă şi totalul resurselor de muncă. 

E. Populaţia în pregătire profesională şi alte categorii de populaţie în vârstă de muncă - 

cuprinde elevii şi studenţii în vârstă de muncă la cursuri de zi, femeile casnice, persoanele exceptate din 

populaţia ocupată civilă şi alte categorii de populaţie neocupată. 

Pentru caracterizarea fenomenelor de pe piaţa forţei de muncă din România se utilizează două 

serii de date statistice: 

date din Balanţa forţei de muncă (BFM); 

date din Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO). 

BFM permite construirea unor indicatori comparabili în timp, la nivel naţional şi teritorial 

(regiuni de dezvoltare, judeţe). 

AMIGO asigură comparabilitate în timp, la nivel naţional, teritorial (regiuni de dezvoltare) şi 

internaţional (cu alte ţări). 

Conceptele şi definiţiile din cadrul sistemului românesc al forţei de muncă au fost adaptate la 

convenţiile şi standardele internaţionale în vigoare, avându-se în vedere şi specificul legislaţiei 

naţionale. 

137

Principalii indicatori statistici care se construiesc pe baza celor două serii de date sunt: 

populaţia activă cu două componente: 

populaţia ocupată; 

şomajul. 

populaţia inactivă. 

Indicatorii statistici din cele două serii nu sunt comparabili deoarece metodele de colectare a 

datelor, perioadele de referinţă şi sfera de cuprindere sunt diferite. Analiza datelor din ambele serii, 

însă, oferă o imagine completă şi reală asupra pieţei româneşti a forţei de muncă. 

Pe baza datelor din BFM se stabileşte, anual, populaţia activă civilă formată din: 

populaţia ocupată civilă; 

şomerii înregistraţi. 

Datele din AMIGO se folosesc pentru determinarea (cu periodicitate trimestrială şi anuală) a 

populaţiei active totale formată din: 

populaţia ocupată totală; 

şomerii în sens BIM (şomerii definiţi conform recomandărilor Biroului Internaţional al 

Muncii). 

Populaţia ocupată civilă include toate persoanele care, la sfârşitul anului, aveau un loc de 

muncă legal în activităţile neagricole din sectorul formal sau în activităţi din agricultură, cu statut de: 

salariaţi, patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi 

agricole sau ai unor cooperative. Nu este inclus personalul M.ApN., M.I.R.A., S.R.I. (cadre militare sau 

persoane asimilate acestora, militari în termen), deţinuţii şi salariaţii organizaţiilor politice sau obşteşti. 

Şomerii înregistraţi, definiţi anterior, sunt persoanele aflate în evidenţele Agenţiei Naţionale 

pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), care beneficiază de prevederile legislaţiei privind 

protecţia socială a şomerilor. 

Populaţia ocupată civilă şi şomajul înregistrat, ca şi populaţia activă civilă sunt indicatori de 

stoc, cu referire la sfârşitul unui an şi începutul anului următor. 

Populaţia ocupată totală, şomajul în sens BIM şi populaţia activă totală se calculează ca medii 

trimestriale sau anuale pe baza informaţiilor colectate prin intervievarea persoanelor de 15 ani şi peste 

138

dintr-un eşantion trimestrial de circa 28000 gospodării, reprezentativ pentru toate categoriile de 

populaţie. 

Populaţia ocupată totală include toate persoanele de 15 ani şi peste care au desfăşurat în 

perioada de referinţă (săptămâna care precede interviul) o activitate economică producătoare de bunuri 

sau servicii de cel puţin o oră în activităţi neagricole sau de cel puţin 15 ore, în cazul lucrătorilor 

independenţi din agricultură. Populaţia ocupată totală include toate categoriile de persoane (salariaţi, 

patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi agricole sau 

ai unor cooperative) care au lucrat în activităţi din sectorul formal (inclusiv din M.ApN., M.I.R.A., 

S.R.I., organizaţii politice şi obşteşti) şi din sectorul informal, cu sau fără forme legale. 

Sunt excluse persoanele ocupate cu statut profesional de patron, lucrător pe cont propriu, ajutor 

familial neremunerat sau de membru al unei societăţi agricole sau al unei cooperative, temporar absente 

de la lucru în cursul săptămânii de referinţă, care au declarat că nu au certitudinea reîntoarcerii la locul 

de muncă într-o perioadă de cel mult trei luni. De asemenea, sunt excluşi salariaţii temporar absenţi de 

la lucru care au primit mai puţin de 50% din salariu pe parcursul perioadei de absenţă sau care nu au 

certitudinea că vor reveni la locul de muncă într-o perioadă de cel mult trei luni. 

Şomerii în sens BIM sunt, conform standardelor BIM, persoanele de 15-74 ani care 

îndeplinesc simultan trei condiţii: 

nu au loc de muncă; 

caută un loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni (inclusiv săptămâna de 

referinţă) diferite metode active pentru a-l găsi; 

sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 2 săptămâni (inclusiv săptămâna în care 

s-a desfăşurat interviul), dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă. 

139

Interpretarea şi analiza datelor 

Şomajul 

Şomajul este o expresie a dezechilibrului existent pe piaţa muncii, o stare negativă a economiei 

dată de situaţia în care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă. Starea de şomaj apare în 

contextul a două condiţii: 

1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; 

2. creşterea ofertei de forţă de muncă pe seama maturizării noilor generaţii. 

Dintre efectele negative cele mai importante ale şomajului amintim: 

- neutilizarea celui mai important factor de producţie care este forţa de muncă; 

- afectează direct populaţia neocupată sau subocupată pe care o privează de dreptul de a 

muncii, de dreptul de autoafirmare sau autorealizare; 

- este un dezechilibru economic care duce la scăderea nivelului de trai, la înrăutăţirea calităţii 

vieţii; 

- este un izvor de contradicţii sociale care duce la acţiuni antisociale. 

Cunoaşterea evoluţiei fenomenului şomajului este importantă pentru stabilirea politicilor 

economice şi sociale necesare echilibrării cererii de muncă cu oferta de muncă pe piaţa muncii. 

Privind evoluţia şomajului în România (Anexa 1) se observă o creştere semnificativă a 

acestuia în perioada de criză (anul 2009), scăzând pe măsură ce este depăşit vârful de criză. Trendul 

este acelaşi şi la nivelul judeţelor şi la nivel naţional. Dacă în anul 2009 se înregistrau 709.383 

persoane în şomaj la finele anului 2011, stocul de şomeri scăzând la 461.013 persoane, rata şomajului 

reducându-se de la 7,8% la doar 5,12%. 

În anul 2012 la nivelul lunii aprilie se observă o tendinţă de creştere a şomajului şi dacă 

economia nu absoarbe în lunile următoare forţă de muncă, atunci la sfârşitul anului se va înregistra o 

creştere a şomajului faţă de anul 2011. 

Ce este interesant de observat, însă, este că dacă în 2009 ponderea şomerilor indemnizaţi în 

stocul de şomeri reprezintă 61,39%, în 2011 această pondere se reduce la 39,6%, crescând ponderea 

şomerilor neindemnizaţi de la 36,61% în anul 2009, la 60,4% în 2011. 

Aceasta arată că în acest interval ponderea şomerilor de lungă durată a crescut cu 21,8%, 

şomerii indemnizaţi depăşind perioada de indemnizare cu 6 sau 12 luni. Această categorie de şomeri 

140

devine greu plasabilă pe piaţa muncii, obligatoriu trebuind să fie cuprinşi la măsuri active de combatere 

a şomajului, pentru a obţine mai facil un loc de muncă. 

Şomajul de lungă durată, a fost şi este o sursă de îngrijorare, în context românesc, acesta nu este 

obligatoriu o opţiune individuală de trăi din ajutoare sociale, ci ţine mai mult de existenţa unor bariere 

structurale care obstrucţionează major intrările şi tranziţiile pe piaţa muncii. 

Analizele experţilor Băncii Mondiale (Cuobloch, 2009) pun în evidenţă faptul că fenomenul 

şomajului de lungă durată este asociat cu cel al “şomajului mascat” în agricultură şi cel al persoanelor 

descurajate să intre pe piaţa muncii. Conform datelor longitudinale AMIGO, persoanele aflate în afara 

pieţei muncii intervievate după un an, au o probabilitate de 90% de a fi tot în afara pieţei muncii. Mai 

important, cei puţini ce reuşesc să intre pe piaţa muncii se aglomerează în agricultură, în sectorul 

informal sau în sectorul gospodăriilor (în agricultura de subzistenţă), singurele zone mai uşor 

accesibile. Din acelaşi motiv tranziţiile pe piaţa muncii (ieşirea din şomaj-reintrarea) sunt de asemeni 

greoaie, şomerii intervievaţi după un an au o probabilitate de 50-60% de a fi tot şomeri şi o 

probabilitate de 20%de a fi ieşit permanent de pe piaţa muncii. 

Acest fenomen reprezintă deci un risc major pe piaţa muncii, alături de altele şi care trebuie să 

se constituie în obiectiv al politicilor din domeniu. 

Dacă privim şomajul din punct de vedere al mediului de provenienţă al şomerilor (Anexa 2) se 

observă că la nivel naţional ponderea de peste 50% este dată de mediul rural, însă această situaţie este 

influenţată de judeţele mai slab industrializate, în cazul nostru Iaşi şi Ilfov, unde şi numărul de şomeri 

este mare. 

Dacă analizăm evoluţia şomajului pe perioada luată în studiu, rezultă că ponderea şomerilor din 

mediul urban în total şomeri scade în medie cu 7,6% în timp ce ponderea şomerilor din mediul rural 

creşte cu 7,6%, ceea ce denotă că şomerii proveniţi din mediul urban, acolo unde sunt şi cele mai multe 

locuri de muncă, se reintegrează mai uşor decât cei din mediul rural. 

Luând în discuţie şomajul pe sexe (Anexa 2) se observă că şomajul feminin se menţine 

constant, sub 50% faţă de şomajul masculin. Tendinţa de feminizare a forţei de muncă s-a manifestat în 

întreaga lume începând cu anii 1980, intrarea femeilor pe piaţa muncii contribuind la modificarea 

curbei de activitate a acestora, care s-a apropiat tot mai mult de curba de activitate a bărbaţilor. În 

majoritatea ţărilor fenomenul şomajului afectează mai mult forţa de muncă feminină decât cea 

masculină. Şi în România a fost aceeaşi situaţie până în anul 1998, când populaţia feminină înregistra o 

rată a şomajului mai mare decât a bărbaţilor, iar din acel an ea devine mai mică decât la bărbaţi până în 

zilele noastre. Se observă o rată sensibil egală între femei şi bărbaţi, sau mai mare în rândul femeilor în 

judeţele unde industria uşoară a avut tradiţie, respectiv în cazul nostru Bucureşti, Iaşi, Timiş. 

141

Analizând şomajul pe categorii de vârstă (Anexa 3) se observă că ponderea categoriilor de 

vârstă în total stoc şomeri (sub 25 de ani; între 25-29 de ani; între 30-39 de ani; între 40-49 de ani; între 

50-55 de ani şi peste 55 de ani se păstrează cam aceeaşi pe parcursul anilor luaţi în analiză. Şomerii sub 

25 de ani înregistrează o pondere între 15-16%; cei între 25-29 de ani au o pondere situată între 8-9%; 

şomerii între 30-39 de ani sunt în proporţie de 25-26%; cei între 40-49 de ani sunt între 27-28%, având 

şi ponderea cea mai mare; şomerii între 50-55 de ani sunt în proporţie situată între 14-15%, iar cei peste 

55 de ani înregistrează o pondere de 8-9%. 

Se observă două excepţii de la această regulă în anul 2011, când şomerii sub 25 de ani 

înregistrează o creştere faţă de anii precedenţi cu o medie de 2%, explicaţia fiind înăsprirea condiţiilor 

la examenul de bacalaureat şi şomerii peste 55 de ani, la care de asemenea se înregistrează o creştere de 

peste 3 puncte procentuale. Şi la această categorie de şomeri există o explicaţie pentru creşterea 

ponderii lor în creşterea penalităţilor la pensionarea anticipată. 

La sfârşitul lunii aprilie se observă o scădere a ponderii şomerilor sub 25 de ani cu 6 puncte 

procentuale, situaţia la nivelul întregului an urmând să revină în jurul ponderilor înregistrate în 2011 în 

urma intrării în şomaj a noii generaţii de absolvenţi 2012. 

Pentru această categorie de şomeri luată în discuţie mai sus, ponderea lor în stocul de şomeri a 

început să scadă simţitor după intrarea în vigoare a Legii 76/2002 privind prevenirea şi combaterea 

şomajului, când pentru angajarea absolvenţilor, a şomerilor peste 45 de ani şi a celor care mai au 3 ani 

până la pensie, locurile de muncă au fost subvenţionate la angajator. 

Dacă se analizează şomajul în funcţie de nivelul de instruire al şomerilor (Anexa 4), se 

observă că ponderea mare, respectiv între 70-75%, o reprezintă cei care au un nivel de instruire primar, 

gimnazial sau profesional. Ponderea de 20-22% o reprezintă şomerii care au un nivel de pregătire liceal 

şi postliceal, iar între 6-8% sunt şomerii cu un nivel de pregătire universitar. 

Situaţia prezentată este înregistrată la nivel naţional şi ea se menţine între aceste limite pe toată 

perioada aflată în analiză. 

Nu aceeaşi situaţie se regăseşte şi la nivel local unde se poate observa din anexa nr.4 că în 

oraşele mari şi care au şi centre universitare ponderea şomerilor cu nivel de pregătire primar, gimnazial 

şi profesional scade cu până la 25 de puncte procentuale, faţă de cea la nivel naţional, iar pentru şomerii 

cu pregătire liceală, postliceală şi universitară ponderea în stocul de şomeri creşte cu 10-15 puncte 

procentuale. 

Această situaţie denotă că în aceste oraşe oferta de muncă este mult mai diversificată şi pot 

accede pe piaţa muncii şi cei cu un nivel de pregătire mai scăzut, pe de o parte, iar pe de altă parte, 

142

ezultă că pregătirea conform curriculei nu este corelată cu cererea de forţă de muncă de pe piaţa 

muncii. 

Concluzionând pe analiza făcută în ce priveşte şomajul în România şi pentru combaterea 

efectelor lui (în special în rândul tinerilor şi cel de lungă durată) va trebui să se acţioneze pentru: 

- reducerea şomajului prin cuprinderea şomerilor în măsuri active, prin furnizarea de servicii 

integrate, în special, finalizate cu formare profesională, astfel încât la reluarea activităţii să- 

şi poată îndeplini sarcinile de serviciu, iar pe de altă parte, să se asigure diversificarea 

competenţelor profesionale în scopul facilitării accesului pe piaţa muncii; 

- reducerea şomajului în rândul tinerilor prin aplicarea de măsuri de stimulare a angajatorilor 

pentru încadrarea în muncă a absolvenţilor, prin subvenţionarea locurilor de muncă; 

- reducerea şomajului de lungă durată prin acordarea de alocaţii pentru şomerii care se 

angajează înainte de expirarea perioadei de şomaj; 

- reducerea şomajului în rândul persoanelor greu plasabile pe piaţa muncii (şomeri peste 45 

de ani, persoane cu handicap etc.) prin subvenţionarea locurilor de muncă la angajatori în 

vederea încadrării acestor şomeri în muncă; 

- prelungirea vieţii active prin stimularea angajatorilor, prin subvenţionarea locurilor de 

muncă pentru şomeri care mai au trei ani până la pensie; 

- asigurarea unui climat concurenţial adecvat, capabil să stimuleze creşterea competenţei, 

calităţii şi performanţei profesionale ale factorului uman; 

- promovarea dialogului social prin instituţionalizarea acestuia. 

Finalitatea strategiilor privind combaterea şomajului şi stimularea ocupării forţei de muncă, 

trebuie să se regăsească în atingerea obiectivului central stabilit în cadrul pieţei muncii din România; 

dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia pe piaţa muncii, prin asigurarea 

oportunităţilor egale de învăţare pe tot parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, 

flexibile şi inclusive, care să conducă până în anul 2020 la atingerea unei rate de ocupare de 70%, 

obiectiv stabilit în Strategia Europa 2020 pentru România. 

143

Ocuparea 

Analizând rezultatele obţinute prin Programul Naţional de Acţiune pentru Ocupare – PNAO, se 

observă că numărul de persoane ocupate pe perioada 2009-2011 şi aprilie 2012 urmăreşte evoluţia 

şomajului, respectiv se înregistrează un minim în 2009 şi o creştere în perioada 2010-aprilie 2012. 

Faţă de 304.588 persoane ocupate în 2009 ca urmare a aplicării măsurilor active de combatere a 

şomajului, în anul 2010 numărul de persoane ocupate la nivel naţional creşte la 377.772, în 2011 

numărul persoanelor ocupate este de 366.113 (vezi Anexa 5), iar în 2012 dacă se va menţine trendul 

înregistrat până la finele lunii aprilie, vor fi ocupate circa 400.000 de persoane. Se observă că şi în 

judeţele cuprinse în analiză, se înregistrează aceleaşi tendinţe ca şi la nivel naţional, ponderea în 

numărul de persoane ocupate fiind dată de judeţele din regiunile ţării dezvoltate economic. 

Analizând tipurile de măsuri active furnizate pentru ocuparea locurilor de muncă vacante, se 

observă că furnizarea serviciilor de mediere duc la o medie de 70% din numărul de persoane angajate. 

Analizând perioada 2009-aprilie 2012 se constată că influenţa serviciilor de mediere creşte din anul 

2009 până în anul 2011 şi până la finele lunii aprilie 2012. Şi la nivelul judeţelor trendul este crescător, 

însă în judeţele care sunt mai dezvoltate economic, influenţa acestui serviciu se situează peste media 

naţională ceea ce denotă că fiind un număr mai mare şi mai diversificat de locuri de muncă, nu este 

nevoie de cuprinderea unui număr foarte mare de şomeri la servicii integrate. 

Ca pondere a măsurilor active în total persoane angajate, după mediere se află furnizarea 

serviciilor de informare şi consiliere de carieră, cu o medie de 14% la nivel naţional, acest procent 

menţinându-se constant pe toată perioada analizată. Sub media la nivel naţional privind influenţa 

acestui serviciu se situează judeţele dezvoltate economic, observându-se o reducere a influenţei acestei 

măsuri după depăşirea vârfului de criză din 2009. Explicaţia acestui fenomen este cea observată 

anterior, respectiv că numărul de persoane ocupate a crescut prin punerea la dispoziţie a unui număr de 

locuri de muncă mai mare, nemaifiind nevoie de cuprinderea la două sau mai multe măsuri active. 

Al treilea loc ca pondere în ceea ce priveşte numărul de persoane ocupate este dat de 

completarea veniturilor salariale ale şomerilor care se angajează înainte de sfârşitul perioadei de 

şomaj, cu o medie de 6%. Această pondere se menţine în general stabilă pe perioada anilor 2009-2011, 

cu o pondere peste medie în judeţele cu şomaj mai ridicat, cum este de exemplu Braşovul. 

Pe locul patru în ce priveşte influenţa în numărul persoanelor ocupate din PNAO îl reprezintă 

subvenţionarea angajatorilor pentru încadrarea absolvenţilor de învăţământ, a şomerilor peste 45 de 

ani, a şomerilor care mai au trei ani până la pensie, ori a persoanelor cu handicap. Prin aplicarea acestei 

144

măsuri accederea şomerilor nominalizaţi mai sus pe piaţa muncii a crescut cu 5 puncte procentuale din 

2009 până în 2011, respectiv de la 3% la 8%. 

Încadrarea şomerilor în urma absolvirii cursurilor de formare profesională, ocupă locul 

cinci în evoluţia influenţei asupra ocupării, cu o medie de 4% la nivel naţional şi cu o tendinţă de 

scădere din 2009 până în 2011 cu un punct procentual. Ca număr de absolvenţi ce se încadrează, în 

2010 se înregistrează o creştere cu 1596 faţă de 2009, în schimb în 2011 numărul celor încadraţi ca 

urmare a absolvirii unui curs scade cu 449 faţă de 2009 şi cu 2045 faţă de 2010. Dacă se menţine 

evoluţia înregistrată până la sfârşitul lunii aprilie, este posibil ca în 2012 să se atingă cifra din 2010. 

Faţă de numărul de şomeri cuprinşi la cursuri care în 2009 reprezintă 5,13% din stocul de 

şomeri, respectiv 36.378 persoane, la 10,48% în 2011 şi care reprezintă 48.321 de şomeri, se observă că 

rata de angajare se situează sub 50% din total absolvenţi, ceea ce denotă o necorelare a Planului Anual 

de Formare Profesională cu nevoile pieţei muncii. Această deficienţă poate fi explicată prin lipsa 

personalului specializat din Serviciul Public de Ocupare privind studiul pieţei muncii la nivel local, 

precum şi a fondurilor necesare pentru contractarea unor astfel de servicii. 

Pe ultimele locuri în ce priveşte influenţa ocupării se situează acordarea primei de încadrare 

pentru absolvenţii aflaţi în şomaj şi care se încadrează cu o pondere de 0,7%, şi respectiv, 

stimularea mobilităţii forţei de muncă prin acordarea de stimulente, cu o pondere de 0,5%. 

Această cifră demonstrează că absolvenţii de învăţământ deveniţi şomeri întâmpină greutăţi în 

integrarea pe piaţa muncii, iar în ceea ce priveşte mobilitatea se observă că şomerii nu sunt dispuşi să 

îşi schimbe domiciliul sau să se angajeze la o distanţă mai mare de 50 de km faţă de domiciliu. 

Concluzionând, se observă că însumând numărul persoanelor ocupate prin participarea la 

măsuri active, rezultă că suma acestora este mai mare decât total persoane ocupate, ceea ce înseamnă că 

o persoană pentru a beneficiat de statutul de persoană ocupată participat la două sau mai multe măsuri 

active, deci, acestor persoane le-au fost furnizate servicii integrate. 

În anul 2009 la astfel de servicii au participat în medie 40 de mii de persoane, ceea ce înseamnă 

13% din total persoane ocupate; în 2010 numărul lor s-a ridicat la 66 de mii, rezultând un procent de 

participare de 17,5%, iar în 2011, pentru a accede pe piaţa muncii, le-au fost furnizate servicii integrate 

la un număr de 71.500 de persoane, reprezentând 19,5% din numărul de persoane ocupate. 

Abordând ponderea persoanelor ocupate în funcţie de sex, se constată că numărul de femei 

scade de la 42,3% în 2009, la 39,7% în 2011, cu aceeaşi tendinţe de scădere şi în 2012, la sfârşitul lunii 

aprilie. Dacă se compară ponderea femeilor în total stoc de şomeri, ea este sub cea a bărbaţilor, cu 

aproximativ 7-8 puncte procentuale, ceea ce este normal şi în ce priveşte ocuparea, ponderea femeilor 

în total persoane ocupate să fie sub cea a persoanelor de sex masculin. Ceea ce este însă de remarcat, 

145

este că în timp ce ponderea femeilor în stocul de femei creşte, ponderea femeilor ocupate scade, 

rezultând de aici că femeile încep să devină o categorie greu plasabilă pe piaţa muncii. 

În oraşele care înregistrează o creştere economică peste media naţională şi unde industria uşoară 

sau serviciile sunt mai bine repartizate (Bucureşti, Timişoara) se observă că ponderea femeilor ocupate 

este peste media naţională, apropiindu-se de 50%. 

Din punct de vedere al mediului de provenienţă (urban, rural) numărul de persoane ocupate 

din mediul urban reprezintă circa 60% din total, pondere care se menţine pe toată perioada analizată. 

Peste media naţională se înregistrează în regiunile bine dezvoltate economic, ponderea ocupării 

persoanelor din mediul urban crescând la 70-75%. 

De aici se desprinde concluzia că persoanele din mediul urban acced mult mai uşor la un loc de 

muncă faţă de cele din mediul rural, unde o problemă majoră este naveta. 

Dacă se analizează ocuparea pe categorii de vârstă, se poate observa că ponderea cea mai mică 

o reprezintă tinerii sub 25 de ani, menţinându-se constant o pondere medie de 19% din total angajaţi. O 

pondere mai ridicată cu 6-7 puncte procentuale se înregistrează în zona de vest, unde sunt mai bine 

reprezentate serviciile, precum şi fabricarea componentelor auto şi electronice, zone în care sunt 

angajaţi tineri, ce sunt cursaţi în cadrul acestor structuri. 

Celelalte categorii de vârstă sunt, în general, egal reprezentate, cu o uşoară tendinţă de creştere 

pentru persoanele peste 45 de ani, pentru care se şi subvenţionează locul de muncă la angajator. 

Pe nivele de calificare, ponderea cea mai mare în total persoane ocupate o reprezintă cele cu 

studii profesionale în proporţie de 27%; urmate de cele cu studii liceale de 25%; apoi persoanele cu 

studii gimnaziale cu 23%; cele cu nivel de învăţământ primar de 12%; persoanele cu studii superioare 

reprezintă 10%, iar cele cu studii postliceale, 3%. Procentele menţionate rămân în general constante, în 

perioada analizată. 

Cea mai mare pondere o reprezintă persoanele cu studii primare şi gimnaziale, care reprezintă 

peste o treime din persoanele angajate, această situaţie putând fi explicată prin aceea că această 

categorie care nu are o calificare acceptă salarii mai mici, în acelaşi timp fiind şi un excedent de forţă 

de muncă, care reprezintă circa 50% din stocul de şomeri înregistraţi. Aceasta mai denotă şi faptul că 

economia românească încorporează multe activităţi necalificate, specific unei ţări relative slab 

dezvoltate. 

În zonele mai dezvoltate ale ţării se înregistrează ponderi mai ridicate pentru persoanele cu 

studii superioare cu circa 10 puncte procentuale în Bucureşti şi în medie cu 5 puncte procentuale în 

Timişoara, iar pentru cei cu studii liceale, cu o medie de 3-4 puncte procentuale în Bucureşti. 

146

Ceea ce este îngrijorător, însă, este migraţia populaţiei active calificate spre activităţi şi 

angajamente care necesită un grad mai scăzut de pregătire profesională, spre economia subterană sau 

spre agricultura de subzistenţă. 

În ce priveşte rate de ocupare a forţei de muncă în România, ea a înregistrat o scădere de 

aproape 6% între 1998 şi 2009, în timp ce, la nivel european, rata medie a crescut în acelaşi interval de 

timp cu peste 3%, date care sunt relevate de un studiu publicat de EUROACTIV. E De altfel, se poate 

observa şi din Anexa nr.6 o reducere foarte mare a ratei de ocupare în intervalul 2009-2011, de la 

63,6% la 59,6% la nivel naţional. Se observă că la nivelul judeţelor există diferenţe foarte mari faţă de 

rata la nivel naţional, cum este de exemplu Bucureştiul cu o medie de 80%, Ilfovul cu 70% sau Timişul 

cu peste 69%. 

Piaţa muncii 

Pornind de la definiţia pieţei muncii care reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează 

liber utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital) în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de 

muncă, în calitate de vânzători, în care, prin mecanismele preţului muncii, al concurenţei libere între 

agenţii economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de muncă. 

Pe parcursul anilor, pe piaţa muncii din România au apărut tot felul de dezechilibre din motive 

multiple, pornind de la restructurarea economiei, cu pensionările masive de la începutul anilor 1990, cu 

creşterea ratei participării tinerilor la educaţie superioară, migraţia masivă şi terminând cu criza 

economică, sau continuând cu ea. 

Din anexa nr.7 se poate observa că deşi resursele de muncă cresc de la an la an populaţia activă 

civilă şi populaţia ocupată civilă scad. Există diferenţe foarte mari între populaţia activă şi resursele de 

muncă, care cresc de la 4,6 milioane persoane în 2009, la peste 5 milioane în 2011. 

Principala problemă a economiei româneşti rămâne nivelul scăzut al ocupării, doar 58,9% în 

anul 2009, cu 6 puncte procentuale sub nivelul european şi cu 11,1 procente sub cel angajat de 

România prin Strategia Europa 2020. 

În mod special femeile, persoanele mai în vârstă sunt categoriile cele mai afectate şi pentru care 

trebuie identificate politici care să ţintească aceste categorii. 

Statistica ocupării forţei de muncă: 

Specificaţie UE România 

147

Rata ocupării 15-64 de ani (%) 64,6 58,6 

Rata ocupării bărbaţi 15-64 de ani (%) 70,7 65,2 

Rata ocupării femei 15-64 de ani (%) 58,6 52 

Rata ocupării 55-64 de ani (%) 46 42,6 

Angajaţi cu contract pe perioadă 

determinată în total angajaţi (%) 

Ocupare part-time în total ocupare 15- 

64 de ani (%) 

148 

13,5 1 

18,1 8,5 

Sursa: Eurostat, 4 august 2010 

O piedică în calea ocupării o reprezintă “capcana şomajului” care este un indicator ce măsoară 

consecinţele financiare în cazul transferului din şomaj în câmpul muncii şi reprezintă proporţia sumelor 

reţinute pentru impozit şi diverse categorii de asigurări obligatorii şi încetarea indemnizaţiei de şomaj. 

În România, în aprilie 2010, capcana şomajului era de 70,4%, ceea ce înseamnă că acest procent se 

pierde în impozite şi asigurări obligatorii din câştigul suplimentar care l-ar obţine intrând în câmpul 

muncii şi ar renunţa la şomaj. 

Un aspect foarte important este legat de ocuparea part-time şi angajarea pe perioadă 

determinată unde ne situăm mult sub nivelul european, dar care pot reprezenta alternative la ocuparea 

tradiţională, mai ales în perioadele de criză, când condiţiile pieţii cer flexibilitate. 

Formele flexibile de ocupare, pot fi interpretate atât pozitiv, dar în acelaşi timp şi negativ, 

întrucât vorbim de un grup de angajaţi care nu este departe de şomaj şi care este foarte vulnerabil la 

schimbări de politică fiscală sau la condiţiile de pe piaţa muncii. 

Deşi sunt reglementate juridic, în România ele sunt doar marginale pe piaţa muncii formale. În 

aceste situaţii rolul partenerilor sociali este esenţial, la fel şi atitudinea populaţiei faţă de aceste forme 

de ocupare, care pot fi influenţate de campanii adecvate de informare şi promovare. Un plus de valoare 

ar putea să-l aducă încurajarea înfiinţării de noi agenţii de muncă temporară şi suport pentru cele active, 

în mediul rural. 

O altă piedică în creşterea gradului de ocupare o reprezintă munca în sectorul informal. Riscul 

cel mai ridicat de cuprindere în sectorul informal îl au persoanele cu nivel scăzut de instruire, în medie 

27% în mediul urban şi 30% în mediul rural, pondere care se regăseşte şi în situaţia - şomajul pe 

categorii de pregătire. Dacă în mediul urban nivelul ocupaţiei ocupate cuprinse în sectorul informal este 

de 35-38%, situaţia este tot atât de gravă şi la nivel rural, însă sectorul gospodăriilor asigură o nişă de 

salvare. Categoriile cele mai bine reprezentate la nivel informal sunt muncitorii necalificaţi, aşa cum

mai spuneam, lucrătorii calificaţi de tip artizanal, zilierii în agricultură, lucrători operativi în servicii şi 

comerţ. 

Munca în sectorul gospodăriilor (agricultura de subzistenţă) reprezintă un alt impediment în 

creşterea gradului de ocupare şi persoanele cuprinse în această categorie sunt cele care-şi câştigă traiul 

din munca în propria gospodărie şi obţin venituri din vânzări mărunte şi o sporadice din producţie. În 

acest sector predomină femeile în proporţie de 55%, precum şi persoanele de 65 de ani şi peste. 

Din analiza datelor statistice privind structura populaţiei pe sectoarele economice (Anexa 7), 

rezultă că după anul 2000 în România s-au produs modificări în structura forţei de muncă, ponderea 

sectorului primar reducându-se în medie cu 6 %, al celui secundar cu aproape 1,5% în medie, crescând 

în schimb sectorul terţiar cu aproape 10 %. La finele anului 2010 repartizarea populaţiei civile ocupate 

pe sectoare de activitate se prezenta în felul următor: 

- sectorul primar – 28,6%; 

- sectorul secundar – 28,2%; 

- sectorul terţiar – 43,2%. 

La sfârşitul anului 2010, se observă că agricultura reprezintă totuşi 28,6% din forţa de muncă, 

ceea ce arată o rămânere serioasă în urmă faţă de standardele europene, situând România pe primul loc 

în ce priveşte ponderea agriculturii în totalul forţei de muncă. România se situează pe ultimul loc în ce 

priveşte ponderea serviciilor în totalul forţei de muncă cu doar 43,2% faţă de 54,6% în Polonia; 56,3% 

în Cehia; 57% în Bulgaria; 62,7% în Ungaria etc. Acest lucru reflectă rămânerea în urmă faţă de 

structurile economiilor celorlalte ţări din UE, fiind şi una din cauzele nivelului scăzut al eficienţei per 

ansamblul economiei naţionale. 

Sector 

activitate 

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 

Primar (%) 34,7 32 31,9 29,7 28,2 27,6 28,7 28,6 

Secundar (%) 29,6 30 29 29,3 29,2 29,7 28,5 28,2 

Terţiar (%) 35,7 38 39,1 41 42,6 42,7 42,8 43,2 

Sursa: INS, Anuarul statistic 2011 

Ocuparea forţei de muncă pe cele trei sectoare ca şi eficienţa acesteia, au fost apreciate de 

specialişti ca fiind anacronice şi atipice comparativ cu nivelele acestora din ţările dezvoltate. 

Decalajele cele mai mari privesc ocuparea foarte ridicată în sectorul primar, şi scăzută în 

sectorul terţiar. Pe de altă parte, se observă că la nivelul UE există o evoluţie liniară a acestor ponderi, 

149

indiferent de sectorul de activitate, în timp ce în România structura ocupării este oscilantă şi 

discontinuă, cele mai mari variaţii înregistrându-se în sectorul agricol. 

Astfel dacă în 1992 România a atins minimul - 22,3% populaţie ocupată în acest sector, atinge 

un maxim de 41,4% în anul 2000, scăzând apoi la 28,6% în 2010. 

Nu intrăm în explicaţiile acestor oscilaţii şi discontinuităţi, ci vom spune că principalele 

transferuri au avut loc între industrie şi agricultură, sectorul servicii cunoscând un sold pozitiv constant. 

În ceea ce priveşte evoluţia ponderilor populaţiei ocupate în industrie, în România se poate 

constata, de asemenea, o evoluţie atipică, deoarece până în anul 2000, în toate grupele de ţări slab şi 

mediu dezvoltate (unde suntem şi noi), populaţia ocupată în industrie şi-a mărit ponderea cu două, trei 

puncte procentuale, iar în România, populaţia din acest sector şi-a redus ponderea de la 43,4% în 1990, 

la 30% în anul 2004 şi la 28,2% în anul 2010. 

Situaţia locurilor de muncă vacante este în concordanţă cu ocuparea forţei de muncă discutate la 

capitolul respectiv, ponderea cea mai mare înregistrându-se în regiunile cele mai dezvoltate din punct 

de vedere economic. 

În ce priveşte locurile de muncă vacante pe sectoare de activitate se observă că oferta cea mai 

scăzută este pentru sectorul primar, iar cea mai mare pentru sectorul secundar. Acest lucru se datorează 

în cea mai mare măsură influenţei construcţiilor unde se înregistrează o creştere din 2003, până în 2010 

de peste trei puncte procentuale, iar pe de altă parte în acest sector, în perioada sectorului rece se reduce 

activitatea, reluându-se la sfârşitul iernii, când numărul de locuri de muncă vacante este mare. 

Economia României trebuie să ajungă la un nivel optim al ocupării forţei de muncă, fiind 

nevoie de mai mulţi angajaţi care să lucreze în economia formală şi să plătească taxe pentru 

echilibrarea bugetului. 

Din analiza efectuată se observă o deplasare a ocupării forţei de muncă înspre sectorul 

terţiar, unde va fi nevoie de o forţă de muncă calificată şi acest lucru trebuie avut în vedere pentru a nu 

mai ajunge în situaţia înregistrată în perioada de boom economic, când resursa umană a fost deficitară, 

rata ocupării chiar scăzând, iar cei rămaşi în câmpul muncii au avut o putere de negociere mai mare şi 

salariile au crescut mult peste productivitatea muncii, ceea ce a condus în cele din urmă la perturbări 

semnificative în economie. 

Şomajul de lungă durată are rezultate dezastruoase la nivelul economiei, excluderea unei părţi 

a forţei de muncă, influenţând dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea, calificarea celor aflaţi în 

şomaj presupune cheltuieli din partea individului şi societăţii care nu vor fi recuperate în situaţia 

şomajului de lungă durată. Această forţă de muncă ieşită din populaţia activă ocupată nu contribuie la 

150

creşterea PIB, societatea suportând costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj din 

partea agenţilor economici şi a salariaţilor. 

Existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în timpul tinerilor, poate genera acte de violenţă, 

infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi. 

La nivel de individ – familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Prelungirea 

şomajului erodează economiile şomerilor, dacă ele există, şi, de asemenea, deteriorează calitatea forţei 

de muncă, făcând mai greu de găsit un loc de muncă. 

Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer, mai mult 

decât latura economică. Apar complexe de mentalitate pentru societate şi familie, starea de şomaj 

putând afecta coeziunea şi armonia unei familii. Totodată şomajul cronic şi de lungă durată , care 

generează sărăcirea unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde. 

Multitudinea de efecte negative ale şomajului pentru societate şi individ justifică pe deplin 

preocuparea pentru a găsii soluţii de ocupare a forţei de muncă la un grad cât mai înalt. 

În România există un şomaj cronic de lungă durată, care a generat o criză a ocupării forţei de 

muncă, ceea ce impune cu pregnanţă o politică activă de ocupare, care să vizeze obiective la nivel 

micro şi macroeconomic. Pentru prevenirea şi reducerea şomajului de lungă durată, conform legislaţiei 

actuale, se acordă alocaţii pentru indemnizare, se stimulează mobilitatea prin acordarea de prime de 

instalare sau creşterea şanselor de angajare a persoanelor cu nevoi speciale prin măsuri de stimulare a 

angajatorilor care încadrează şomeri cu vârsta de peste 45 de ani, persoane cu handicap, şomeri unici 

întreţinători de familie, precum şi celelalte măsuri active prezentate la capitolul 5: Instituţii 

responsabile cu implementarea politicilor de ocupare în România şi Germania. 

Cu toate măsurile luate, şomajul de lungă durată reprezintă o pondere destul de mare în totalul 

stocului de şomeri. 

Astfel, în perioada analizată (Anexa 9), şomajul de lungă durată calculat ca pondere în numărul 

şomerilor din categoria respectivă de vârstă, era în anul 2009 de 23,9% pentru tineri şi de 16,73% 

pentru adulţi. În anul 2010 aplicând aceeaşi metodă de calcul, se observă o reducere a ponderii 

şomajului de lungă durată la 15,56% pentru tineri şi 17,53% pentru adulţi. Această situaţie se datorează 

creşterii masive a şomerilor indemnizaţi în total număr de şomeri ca urmare a disponibilizărilor făcute 

în urma crizei. În anul 2011 se observă o creştere a şomerilor de lungă durată ca urmare a modificării 

ponderii şomerilor indemnizaţi care este inferioară celor neindemnizaţi, ca urmare a depăşirii perioadei 

de indemnizare de 12 luni pentru adulţi şi 6 luni pentru tineri. Ponderea şomerilor de lungă durată tineri 

creşte la 19,15%, iar cea a adulţilor la 33,75%. 

151

Cu toate că, aşa cum spuneam, au beneficiat de toată gama de măsuri active, se observă că 

această categorie este deosebit de greu plasabilă, fiind încadrată în muncă doar 2,24% din total şomeri 

în anul 2009; 3,75% în anul 2010, iar în anul 2011 ponderea scăzând uşor la 3,14%. Se observă 

diferenţele foarte mari între ponderea şomerilor de lungă durată în total număr de şomeri şi ponderea 

celor încadraţi, raportat la acelaşi număr de şomeri. Tradus în cifre, ponderea şomerilor de lungă durată 

angajaţi raportată la total număr de şomeri de lungă durată înregistraţi în perioada analizată, rezultă că 

în anul 2009 se înregistrează 5,51%; în anul 2010 se observă o creştere la 11,34%, iar în 2011 scade din 

nou la 5,94%. Această creştere în anul 2010 se explică prin creşterea numărului de şomeri indemnizaţi, 

rezultaţi în urma disponibilizărilor din 2009 şi 2010 la peste 60% din total şomeri înregistraţi. În anul 

2010 când numărul de şomeri indemnizaţi scade sub 50% din numărul total de şomeri înregistraţi, 

ponderea şomerilor de lungă durată încadraţi scade din nou la 5,94 %. 

Dacă se face o analiză a ocupării şomerilor de lungă durată prin Programul de ocupare se va 

observa că raportând numărul acestora la total persoane angajate ponderea se menţine între 4 şi 7%. În 

anul 2009 din totalul de 304.588 persoane angajate prin Programul de ocupare, 12.836 reprezintă 

şomerii de lungă durată, rezultând o pondere de 4,21%. Sub această pondere se situează zonele mai 

dezvoltate economic (de ex. Timiş, Bucureşti) unde rata şomajului este scăzută şi implicit şi numărul 

de şomeri de lungă durată, această situaţie înregistrându-se în toţi anii supuşi analizei. 

În anul 2010 când numărul de şomeri înregistraţi, cunoaşte o creştere faţă de anul precedent cu 

aproape 50%, înregistrându-se 14.478 şomeri dintr-un total de 366.113 persoane angajate, ceea ce 

înseamnă un procent de doar 3,95%. 

ar fi 19 : 

Pentru combaterea şi reducerea şomajului de lungă durată este nevoie de acţiuni concrete, cum 

- păstrarea în ocupare a cât mai multe persoane posibile, incluzând adaptarea timpului de 

muncă continuată cu formarea profesională, acţiuni suportate din fonduri publice, inclusiv 

din FSE; 

- încurajarea antreprenoriatului şi crearea de noi locuri de muncă, prin scăderea costurilor nonsalariale 

şi stimularea flexisecurităţii; 

- îmbunătăţirea eficienţei serviciilor naţionale de ocupare şi desfăşurarea unor acţiuni 

intensive de consiliere, formare, căutare de locuri de muncă, mai ales în primele săptămâni 

de şomaj; 

- creşterea semnificativă a numărului de programe de ucenicie şi formare profesională; 

19 Dr. Cristina Lincaru, dr. Vasilica Ciucă, Priorităţi şi acţiuni cheie pe piaţa muncii în contextul crizei economice – 

provocări strategice, al III-lea Simpozion Naţional de Economia Muncii, octombrie 2009. 

152

- actualizarea competenţelor la toate nivelurile prin învăţarea continuă de-a lungul întregii vieţi. 

7. Creşterea gradului de ocupare prin formare profesională 

În cadrul economiilor de tip modern, ponderea sectorului terţiar atât în PIB, cât şi în structura forţei de 

muncă este semnificativă, iar România trebuie să facă eforturi pentru a se încadra în acest trend de 

transfer a forţei de muncă din sectoarele primar şi secundar spre terţiar. Dealtfel în anul 2010 în topul 

domeniilor cu cele mai multe locuri de muncă este deţinut de vânzări şi comerţ, topul fiind realizat în 

urma analizării anunţurilor de pe site-urile de recrutare din România. 

Politici Publice Privind Comerţul 

1. Sursele preocupării publice privind comerţul 

Trecerea de la o economie predominant industrială, la o economie dominată de comunicare şi 

informaţii şi centrată pe servicii necesită o reorientare decisivă în domeniul politicilor pentru a 

răspunde cerinţelor şi a beneficia de oportunităţile unui sector care, după cum experienţa a demonstrat- 

o, are o importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi durabilă a sistemului economic şi social. 

Bazându-se, la nivel european, pe mai mult de şase milioane de întreprinderi mici şi mijlocii şi 

într-o măsură deloc neglijabilă, mini-întreprinderi, - "comerţul reprezintă mai mult de 17% din 

valoarea adăugată realizată la nivel comunitar". Nu trebuie uitat nici faptul că acest sector de 

activitate ocupă, doar în Europa occidentală, mai mult de 20 milioane de salariaţi ceea ce face din el al 

doilea sector utilizator de forţă de muncă. 

Sector cu activitate esenţială şi precisă, complexă şi autonomă în cadrul economiei unei 

naţiuni, comerţul este structurat în domenii multiple şi reprezentative în sfera parteneriatului: 

depozitarea şi aprovizionarea en-gros, distribuţia cu amănuntul, importul-exportul, societăţile 

comerciale, furnizorii inter-industriali. Acţiunile consacrate promovării comerţului şi dezvoltării sale 

necesită o revizuire profundă a propriilor politici în vederea adaptării noilor realităţi şi pregătirii 

integrării plenare într-o lume în care amprenta sectorului terţiar asupra economiei devine tot mai 

accentuată. 

Aflat în centrul relaţiilor de schimb, indiferent de locul desfăşurării lor, comerţul se 

confruntă cu mutaţii profunde într-un context concurenţial fără precedent. Cercetarea noilor valori 

adăugate implică luarea în considerare a evoluţiilor care au loc în chiar conţinutul activităţii şi 

153

espectiv a profesiei de comerciant. Cel care depăşeşte simplul act de achiziţionare a unui bun uneori 

pentru a-l revinde, devine parte integrantă a noului sector terţiar de tip industrial. 

Analiza pe baze noi a activităţii comerciale necesită clarificarea aspectelor particulare ce derivă 

din evoluţia actuală şi previzională a funcţiilor acestui domeniu precum şi a resurselor umane angajate. 

În toate ţările pentru care există date disponibile, serviciile de distribuţie deţin o pondere 

însemnată în activitatea economică. Ponderea variază de la circa 8% din PIB în ţări ca Germania sau 

Irlanda până la circa 20% din PIB în Hong Kong sau Panama. În multe ţări sectorul distribuţiei se 

situează - în ceea ce priveşte contribuţia la PIB - imediat după industria prelucrătoare. În general, 

contribuţia sectorului distribuţiei la ocuparea forţei de muncă este chiar mai mare decât contribuţia sa 

la PIB, ceea ce reflectă ponderea relativ mai mare a muncii vii în compoziţia organică a factorilor de 

producţie specifică sectorului. 

În multe ţări întreprinderile cu activitate principală în domeniul serviciilor de distribuţie deţin o 

pondere ridicată în numărul total de întreprinderi. Această pondere variază între 20% - în Statele 

Unite, Danemarca sau Islanda - şi 40% în Grecia sau Portugalia, fapt ce reflectă preponderenţa 

întreprinderilor de talie mică. 

Ca dinamică, datele disponibile indică o tendinţă de creştere atât a volumului de activitate 

realizat în sectorul distribuţiei, cât şi a efectivelor ocupate în cadrul acestui sector. Întrucât creşterea 

volumului de activitate a depăşit creşterea efectivelor se poate semnala şi o creştere a productivităţii 

muncii. În prezent se semnalează două tendinţe interesante: ▪ una de concentrare a serviciilor de 

distribuţie, în special la nivelul comerţului cu amănuntul, şi ▪ o alta de reducere a rolului comerţului cu 

ridicata. Deşi, tradiţional, sectorul distribuţiei se caracterizează prin un număr relativ mare de personal 

cu calificare scăzută şi salarii mici, odată cu creşterea gradului de sofisticare a mărfurilor 

comercializate şi a formelor noi de comerţ şi a tehnologiilor avansate, se înregistrează şi o tendinţă de 

polarizare a personalului în ceea ce priveşte nivelul de calificare şi nivelul veniturilor. 

În ansamblu, se apreciază ca piaţa serviciilor de distribuţie este concurenţială în ciuda tendinţei 

de concentrare. Comparativ cu dimensiunile pieţei, talia optimă a unei întreprinderi continuă să 

rămână mică. Totuşi, în privinţa uşurinţei intrării pe piaţă se manifestă tendinţe contradictorii. 

Astfel, creşterea economiilor de scară, odată cu introducerea tehnologiilor comerciale specifice 

marilor suprafeţe, precum şi creşterea preţurilor terenurilor şi imobilelor au sporit costul fix al intrării 

pe piaţă (investiţia iniţială necesară pentru instalarea unui sistem de exploatare la nivelul Taliei 

Minime Eficace); pe de altă parte, dezvoltarea formelor de comerţ "fără magazine" şi în special a 

comerţului electronic au redus substanţial costul intrării pe piaţă. 

154

Comerţului îi revine un rol fundamental în fluidizarea circulaţiei mărfurilor în economie, în 

asigurarea securităţii şi bunăstării consumatorilor şi în protecţia mediului. Acestea rămân teme 

permanent actuale pentru responsabilii politicilor economice publice. Totodată, problemele enunţate 

dobândesc o dimensiune internaţională (chiar mondială) tot mai pregnantă, pe măsura ce avansează 

procesul globalizării. 

Necesitatea unor politici publice în favoarea comerţului nu reprezintă, însă, o axiomă. Tocmai 

de aceea, ar trebui încurajată o evaluare lucidă, mai degrabă decât entuziasmul declarativ şi puţin 

pragmatic pe care-l întâlnim, uneori, când se discută politicile faţă de comerţ. Există cel puţin trei 

argumente în favoarea necesităţii unei politici publice faţă de comerţ, care se adaugă celor mai 

frecvent aduse într-o asemenea dezbatere, cum este acela privind rolul socio-economic deosebit de 

important al comerţului: 

1. În primul rând, dezbaterea "intervenţionism versus non-intervenţionism" în rândul 

economiştilor este legitimă, dar nu trebuie substituită celei privind necesitatea unei politici faţă de 

comerţ, întrucât chiar opţiunea pentru non-intervenţionism nu înseamnă absenţa oricărei politici. 

2. În al doilea rând, comerţul are multe trăsături particulare, care îl deosebesc net de celelalte 

domenii de activitate economică, astfel încât nu poate fi reţinut ca un punct de vedere valabil acela 

care se bazează pe ideea că problematica comerţului poate fi acoperită corespunzător prin politici aşa- 

zise "orizontale". 

Dimpotrivă, politicile orizontale trebuie evaluate şi validate, reformulate, adaptate şi asamblate 

într-un sistem coerent care să vizeze în mod specific comerţul. Desigur, nu trebuie pierdut din vedere 

caracterul extrem de eterogen al actorilor cu interese în sfera comerţului şi nici caracterul adeseori 

contradictoriu al intereselor acestora. Principiul fundamental al politicilor, care asigură arbitrajul între 

interesele diferite, este acela al întăririi concurenţei libere, pe baze echitabile şi în interesul 

consumatorului. Spre exemplu, sistemul de politici trebuie astfel echilibrat încât să nu discrimineze în 

favoarea întreprinderilor mai mici, dacă asta presupune acceptarea unei eficienţe scăzute şi unor 

costuri mai mari pentru consumatori. Totodată însă, sistemul ar trebui să împiedice tendinţa de scădere 

a costurilor prin compromiterea calităţii serviciilor sau afectarea mediului înconjurător, sau să ofere o 

posibilitate de supravieţuire a comerţului acolo unde chiar şi unei întreprinderi mici i-ar fi imposibil să 

atingă pragul de rentabilitate, dar unde serviciile comerţului sunt strict necesare conservării 

comunităţii locale. 

3. În al treilea rând, formularea şi enunţarea unor politici publice clare, explicite, privind 

comerţul ar avea în principal o funcţie de comunicare permiţând actorilor cu interese în sectorul 

comerţului să-şi concerteze eforturile creând sinergii. 

155

Ţinând cont de locul lor de aplicare putem identifica politici publice privind comerţul la nivel 

mondial, la nivel regional şi la nivel naţional. Cum România este o ţară recent integrată în Uniunea 

Europeana, vom face referire, la nivel regional, la politicile europene. 

2. Politici privind comerţul la nivel mondial 

Având în vedere inexistenţa unei autorităţi publice la nivel mondial, problemele de natura 

politicilor economice, care preocupă un număr mare din ţările lumii dacă nu chiar pe toate, sunt 

soluţionate prin înţelegeri între guverne ce se negociază într-un cadru instituţional dat. Aceste 

înţelegeri fac obiectul dreptului internaţional public. În alte cazuri, numeroase guverne urmează o 

aceeaşi conduită, nu sub constrângerea unor înţelegeri negociate, ci în mod voluntar, pe baza 

convingerii că aceea este cea mai buna soluţie (de exemplu, în cazul utilizării modelelor de legi sau 

urmăririi liniilor de acţiune recomandate de unele organizaţii internaţionale cum este OECD). 

La nivel mondial, politicile cu privire la comerţ vizează în special schimburile internaţionale. 

Interdependenţa dintre comerţul interior şi cel exterior este foarte puternică; ca urmare şi politicile 

corespunzătoare se întrepătrund. Această întrepătrundere este şi mai evidentă când comerţul - cu 

amănuntul sau cu ridicata - constituie o componentă importantă a comerţului internaţional cu servicii. 

Cadrul instituţional al politicilor publice cu privire la comerţ la nivel mondial cuprinde 

instituţii cu vocaţie universală sau cu o mare influenţă, instituţii şi organizaţii guvernamentale, 

instituţii şi organizaţii neguvernamentale. Acestea promovează schimburile libere de mărfuri şi 

servicii, principiul concurenţei, comerţul echitabil între ţări, respectul consumatorilor, al salariaţilor şi 

al mediului, practici de afaceri responsabile. Cele mai importante instituţii sunt următoarele: 

A. Organizaţia Mondială a Comerţului; 

B. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare; 

C. Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional; 

D. Organizaţia Internaţională a Muncii. 

3. Politici la nivel european 

La nivelul Uniunii Europene cadrul instituţional deosebit de complex al promovării de 

politici publice cu privire la comerţ, care este, are în centrul său Comisia Europeană şi Consiliul de 

Miniştri. Acestea din urmă iniţiază politici dar adoptarea lor se face însă de către Consiliu, pe baza 

textelor propuse de către Comisie. Un rol important în definirea politicilor europene are dialogul social 

cu patronatul şi sindicatele din comerţ. 

156

Cele mai reprezentative organizaţii sunt EUROCOMMERCE pentru patronat şi UNI-Europa 

Commerce pentru sindicat. Având în vedere caracterul mai omogen şi coordonat al sistemului 

instituţional european, precum şi implicaţiile politicilor europene pentru ţara noastră ca tânără 

membră a Uniunii Europene, vom insista asupra conţinutului politicilor europene cu privire la comerţ. 

Comerţul constituie o arie de preocupare permanentă pentru responsabilii politicii faţă de 

întreprinderi promovate de către Comisia Europeană, avându-se în vedere că acest sector este esenţial 

pentru buna funcţionare a Pieţei Unice. Politica faţă de comerţ are ca punct de pornire impactul major 

pe care îl are eficienţa întreprinderilor din comerţ asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor europeni în ce 

priveşte: 

1. punerea la dispoziţia acestora a unei largi varietăţi de mărfuri la preţuri care să satisfacă 

cerinţele tuturor categoriilor sociale; 

2. aducerea unor contribuţii la calitatea vieţii în comunităţi locale unde magazinele şi centrele 

comerciale constituie punctul nodal pentru o parte importantă a activităţii umane; 

3. menţinerea unor standarde de mediu, etice şi sociale ridicate în legatură cu produsele şi 

serviciile pe care le comercializează. 

Principalele documente oficiale ce marchează traseul politicii Uniunii Europene faţă de comerţ 

sunt, în ordine cronologică, următoarele: 

1991: Către o piaţă unică în domeniul distribuţiei – Comerţul interior în cadrul 

Comunităţii, sectorul comercial şi completarea pieţei interne, comunicare a 

Comisiei Europene, publicată la data de 11.03.1991 sub numărul 41 

(COM(1991) 41 final) 

1996: Cartea Verde privind comerţul, comunicare a Comisiei Europene, 

publicată la data de 20.11.1996 sub numărul 530 (COM(1996) 530 final) 

1999: Cartea Alba privind comerţul, comunicare a Comisiei Europene către 

Consiliu, Parlamentul european, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul 

Regiunilor, publicată la data de 27.01.1999 sub numărul 6 (COM(1999) 6 final) 

Primul dintre cele trei documente este consacrat, în principal, identificării şi înlăturării barierelor 

legate de comerţ în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor în cadrul Comunităţii Europene. 

Un accent deosebit a fost pus pe facilitarea schimburilor de servicii de distribuţie între ţările membre. 

Problematica specifică comerţului identificată cu acel prilej a avut, în special, meritul de a fi adus 

comerţul în planul preocupărilor politicilor economice comunitare. 

Cel de-al doilea document este cel mai cuprinzător şi mai strategic dintre cele trei. Cartea 

Verde şi-a propus ca obiectiv să alimenteze cu material informativ reflecţia factorilor de decizie 

politică şi a partenerilor acestora reprezentând mediile de afaceri, consumatorii şi alte compartimente 

ale societăţii civile cu privire la importanţa comerţului în economie şi la provocările cu care se 

157

confruntă acest sector la începutul mileniului trei. În acelaşi timp, Cartea Verde supune dezbaterii 

publice opţiuni fundamentale privind distribuţia responsabilităţii politicii faţă de comerţ între nivelul 

naţional şi cel comunitar, aplicarea politicilor privind concurenţa la concentrările şi formele de 

cooperare orizontală ce au loc în comerţ, încurajarea şi sprijinirea întreprinderilor de comerţ de a 

adopta noi tehnologii. 

Adoptată trei ani mai târziu, Cartea Albă privind comerţul este un document de orientare, 

programatic. Luând în considerare ansamblul reacţiilor prilejuite de publicarea Cărţii Verzi precum şi 

evoluţiile ulterioare, Cartea Albă evidenţiază problemele asupra cărora s-a convenit că trebuie să facă 

obiectul politicilor publice la nivel comunitar şi adoptat un plan de acţiune detaliat. 

Recunoscând rolul economic şi social sensibil al comerţului în asigurarea bunăstării cetăţenilor, 

politica comunitară care vizează comerţul în mod direct urmăreşte să răspundă unor ameninţări legate 

de periclitarea întreprinderilor mai mici, a comerţului independent şi de proximitate, ca urmare a 

accelerării fenomenelor de concentrare şi internaţionalizare. Această stare de lucruri naşte preocupări 

serioase şi îndeamnă la reflecţie asupra felului în care structurile comerciale actuale vor răspunde 

cerinţelor viitoare. În viitorul nu prea îndepărtat evoluţiile din comerţ se vor resimţi în toate 

compartimentele vieţii economice şi sociale, de la nivelul unei mici comunităţi locale până la 

ansamblul pieţei unice europene. 

Pentru responsabilii europeni, comerţul este, dincolo de rolul său economic şi social general, 

un factor de coeziune socială şi o pârghie pentru realizarea efectivă a unităţii (unicităţii) Pieţei Interne 

a Uniunii Europene. 

158

Totodată, politica comunitară este nuanţată în raport cu tendinţele majore ce se manifestă în comerţ, pe 

plan european şi mondial: 

1. Concentrarea este considerată ca un element de progres atâta timp cât serveşte interesului 

fundamental al consumatorilor de a dobândi bunurile şi serviciile necesare la preţuri mai scăzute. 

Totuşi, există preocuparea ca echilibrul calitate – preţ să nu se realizeze la un nivel prea scăzut, 

limitând posibilităţile consumatorilor de a alege, sau posibilităţile producătorilor industriali de a 

concura în condiţii echitabile. Această posibilă evoluţie nefavorabilă este privită ca un pericol real a 

cărui evitare presupune comunicare şi colaborare între diferitele grupuri de interese; 

2. În mod corespunzător, politica comunitară este favorabilă comerţului independent 

organizat, chiar dacă asemenea forme de cooperare dintre întreprinderi sunt susceptibile a fi 

considerate încălcări ale principiilor generale ale concurenţei, întrucât ele reprezintă o cale de 

supravieţuire a comerţului independent; prin organizarea întreprinderilor mai mici se consideră că se 

întăreşte rivalitatea pe piaţă şi se prezervă posibilităţi mai mari de alegere la dispoziţia consumatorilor. 

Mai mult chiar decât a tolera existenţa unor înţelegeri între întreprinderile de comerţ independente, 

politica comunitară recomandă chiar încurajarea unor forme de cooperare, în special pe linia 

dezvoltării resurselor umane prin învăţare permanentă şi pe linia adoptării noilor tehnologii; 

3. În ce priveşte internaţionalizarea comerţului, politica comunitară distinge două planuri 

diferite: unul, legat de internaţionalizarea întreprinderilor de comerţ în interiorul pieţei unice, ca 

element de întărire a integrării, plan în care se plasează şi politica faţă de comerţul din ţările 

candidate, cel de-al doilea referitor la concurenţa cu întreprinderi din afara Uniunii Europene. În acest 

al doilea plan, se aşteaptă ca succesul întreprinderilor de comerţ europene să constituie o pârghie 

importantă a creşterii competitivităţii economiei Uniunii Europene, în ansamblu, pe plan global; 

4. Promovarea societăţii informaţionale în Uniunea Europeană rezervă un loc important 

comerţului electronic şi altor dezvoltări informatice cu implicaţii asupra comerţului şi distribuţiei 

fizice. Eforturi substanţiale sunt, însă, considerate necesare pentru a evita posibilele efecte nedorite ale 

pătrunderii noilor tehnologii. Asemenea efecte ar putea consta în reducerea siguranţei pieţelor şi 

tranzacţiilor, dar pericolul esenţial este cel al adâncirii ireversibile a decalajelor de dezvoltare între 

comunităţi umane identificate după diferite criterii sau grupuri sociale. 

159

Pe baza identificării principalelor probleme cu care se confruntă comerţul în prezent, ca şi 

pentru viitor, analiza fiind rafinată printr-o largă dezbatere publică, Comisia Europeană a enunţat 

principalele priorităţi ale politicilor comunitare cu privire la comerţ, în cadrul documentului 

intitulat Cartea Albă privind comerţul. Acestea se grupează în jurul următoarelor axe: 

► Îmbunătăţirea utilizării instrumentelor pentru politici, în scopul sprijinirii comerţului; 

Pentru a iniţia măsuri de politici adaptate nevoilor comerţului este necesară, în primul rând, o 

cunoaştere aprofundată a sectorului. O reflectare cât mai fidelă a situaţiei existente ar trebui să fie 

suficient de detaliată, să recurgă la indicatori şi categorii specifice comerţului, şi să permită 

identificarea timpurie a fenomenelor "de cotitură" pentru a da ocazia unor acţiuni de întâmpinare a 

acestora. 

Principalele măsuri cuprinse în planul de acţiune, alături de o largă campanie de informare 

publică menită să anime cercurile profesionale şi responsabilii de politici din statele membre, au în 

vedere: perfecţionarea, în mod progresiv, a metodologiei statistice utilizate pentru comerţ; dezvoltarea 

dialogului între principalele părţi interesate din Uniunea Europeană; continuarea demersurilor de 

armonizare a reglementarilor şi practicilor privind activitatea agenţilor de comerţ. 

► Ameliorarea cadrului administrativ, legal şi financiar; 

Complexitatea excesivă a cadrului administrativ, legal şi financiar constituie un factor 

anticompetitiv, în multe feluri: este o barieră la intrarea pe piaţă a unor noi întreprinderi; măreşte 

costurile întreprinderilor ce se supun regulilor în cauză comparativ cu rivalii străini care dispun, 

eventual, de un cadru mai puţin apăsător; acţionează în detrimentul întreprinderilor mici şi mijlocii, 

întrucât acestea suportă mai greu povara administrativă comparativ cu întreprinderile mari. 

În politicile Uniunii Europene, îmbunătăţirea mediului de afaceri constituie o temă centrală 

care acoperă o problematică şi interese mult mai vaste decât cele specifice întreprinderilor din comerţ. 

Totuşi, aplicarea principiilor generale ale politicii comunitare întreprinderilor de comerţ trebuie 

adaptată particularităţilor sectorului. Este cu atât mai bine dacă particularităţile în cauză sunt luate în 

considerare încă din faza fundamentării unor decizii/reglementări. Priorităţile Comisiei Europene 

cuprind: adaptarea la cerinţele comerţului, a măsurilor ce se consimt de către autorităţile naţionale în 

lumina raportului Grupului de lucru pentru simplificarea mediului întreprinderilor (BEST); crearea 

unor condiţii mai favorabile de acces la surse de finanţare pentru întreprinderile recent înfiinţate, 

pentru cele inovatoare şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii din comerţ; intensificarea dialogului 

160

între reprezentanţii întreprinderilor de comerţ şi cei ai organizaţiilor de consumatori şi celor sindicale; 

încurajarea europenizării şi internaţionalizării întreprinderilor de comerţ. 

► Întărirea competitivităţii şi dezvoltarea spiritului întreprinzător; 

Măsurile vizând întărirea competitivităţii comerţului european şi dezvoltarea spiritului 

întreprinzător constituie axa centrală a politicii Uniunii Europene faţă de comerţ. De altfel, întreaga 

construcţie a politicii în domeniu se sprijină pe ideea că asigurarea pe termen lung a contribuţiei 

comerţului la bunăstarea cetăţenilor Uniunii Europene şi la prosperitatea economiei este posibilă 

numai prin creşterea competitivităţii întreprinderilor de comerţ. Responsabilii europeni au în vedere 

faptul că valorificarea cât mai deplină de către întreprinderile de comerţ - în beneficiul cetăţenilor - a 

oportunităţilor pe care le oferă progresul tehnologic, Piaţa Unică Europeană şi globalizarea, precum şi 

înlăturarea sau atenuarea unora dintre ameninţări, presupun intervenţii ale autorităţilor publice. 

În cele ce urmează se prezintă domeniile considerate prioritare: 

1. Dezvoltarea comerţului electronic în special în legătură cu întreprinderile mai mici. Acesta 

poate contribui hotărâtor la întărirea competitivităţii întreprinderilor şi la consolidarea relaţiilor între 

producători, comerţ şi consumatori, permite întreprinderilor să-şi grupeze cumpărările întărindu-şi 

puterea de negociere în raport cu furnizorii şi să pătrundă, cu costuri scăzute, pe pieţe geografic 

îndepărtate. Totodată, comerţul electronic şi Internetul permit accesul lesnicios al întreprinderilor la 

informaţii, îmbunătăţirea logisticii, dezvoltarea cooperării în activităţi de cercetare-dezvoltare. 

2. Dezvoltarea comerţului independent asociat şi a cooperării între micile întreprinderi de 

comerţ. Responsabilii politicilor comunitare sunt conştienţi că legislaţia concurenţei poate fi 

perfecţionată pentru a da câmp cât mai larg de manifestare a mecanismelor pieţei şi de afirmare a celor 

mai eficiente soluţii în satisfacerea la un nivel înalt a trebuinţelor cetăţenilor. Un exemplu foarte bun îl 

constituie însăşi cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii care, în ciuda aparentei eludări a 

regulilor concurenţei, constituie mijlocul cel mai potrivit de salvgardare a unei concurenţe sănătoase şi 

de servire a consumatorului european. De aceea, politica Comisiei Europene este de a excepta 

asocierile comercianţilor independenţi de la aplicarea regulilor concurenţei. 

3. Promovarea unor forme de instruire şi actualizare a cunoştinţelor adaptate nevoilor 

întreprinderilor mai mici din comerţ. La decalajul de calificare existent în strategie, politica vânzărilor, 

management se adaugă o nouă rămânere în urmă în privinţa cunoştinţelor pe care le presupune 

utilizarea noilor tehnologii şi metode de lucru informatizate în contabilitate, finanţe, vânzări, utilizarea 

161

azelor de date şi lucrul în reţea etc. În lipsa acestor cunoştinţe, întreprinderile mici şi mijlocii riscă să 

fie împinse în afara pieţei. 

4. Sprijinirea comerţului în zone rurale şi urbane defavorizate. Comerţul de vecinătate este o 

activitate importantă prin rolul său de aprovizionare a populaţiei, precum şi prin contribuţia la calitatea 

vieţii locale, crearea şi menţinerea legăturilor între oameni în cadrul comunităţii, prevenirea exodului 

populaţiei şi favorizarea dezvoltării unor activităţi noi, de diversificare. 

5. Întărirea interacţiunii între comerţ şi turism. În zonele turistice, magazinele şi prestaţiile 

turistice profită unele pe seama celorlalte. Promovarea unei legături mai strânse între comerţ şi turism 

ca factor de mobilizare a sinergiilor în cadrul programelor de dezvoltare locală constituie, prin urmare, 

o ţintă importantă a politicilor Uniunii Europene faţă de comerţ. 

6. Clarificarea rolului comerţului în contextul politicii de mediu. Responsabilii europeni 

apreciază că întreprinderile de comerţ trebuie să-şi asume o parte echitabilă din responsabilitatea 

gestionării fluxului de deşeuri. Responsabilitatea care revine comerţului se determină, de la caz la caz, 

ţinându-se seama şi de caracteristicile şi poziţia întreprinderii comerciale în lanţul de distribuţie. 

Colectarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor ca acţiuni coordonate şi comune ale producătorilor şi 

comercianţilor şi respectiv, întreprinderilor specializate în reciclare şi municipalităţi trebuie 

promovate, se vor promovate, complementar şi cu acţiunile voluntare. Responsabilii politicilor 

europene sunt, însă, conştienţi că, dacă întreprinderile mari au găsit resursele şi disponibilitatea de a 

studia aceste aspecte şi de a aplica unele soluţii, pentru întreprinderile mici şi mijlocii sunt necesare 

eforturi publice pentru a le stimula şi sprijini să participe la realizarea politicilor de mediu. 

► Încurajarea europenizării şi internaţionalizării; 

Politicile Uniunii Europene cu privire la comerţ reţin ca priorităţi două dintre problemele 

legate de europenizarea şi internaţionalizarea comerţului: 

1. Încurajarea şi facilitarea implantării activităţii firmelor de distribuţie europene în alte 

regiuni ale globului. Competitivitatea economiei europene pe plan mondial este susţinută de exporturi 

şi investiţii în alte regiuni ale lumii. Din acest punct de vedere, implantarea în străinătate a firmelor de 

distribuţie europene are o dublă funcţie: (1) serveşte firmelor respective, care, prin aceasta, 

exploatează pe scară mai largă tehnologiile comerciale care le-au impus pe piaţa europeană şi (2) 

creează un fascicul de legături şi relaţii care favorizează pătrunderea pe pieţele străine a produselor 

fabricanţilor europeni. Pe de altă parte, internaţionalizarea firmelor de comerţ creează posibilitatea de 

diversificare a ofertei de mărfuri pe Piaţa Unică, prin mărfurile importate din alte zone ale globului, în 

care ele îşi desfăşoară activitatea. Desigur, produsele importate sporesc presiunea concurenţială asupra 

162

producătorilor europeni, dar Comisia Europeană acordă prioritate intereselor consumatorilor. 

"Avantajele liberalizării importurilor trebuie comparate cu argumentele în favoarea restricţionării 

acestora. Activitatea de import şi cumpărări a întreprinderilor europene de comerţ lărgeşte oferta de 

bunuri materiale şi servicii, atât sub aspectul calităţii, cât şi sub aspectul preţurilor. Restricţiile faţă 

de comerţ, chiar dacă uneori sunt necesare, reduc aceste avantaje". 

2. Asigurarea coeziunii privind comerţul la nivelul Pieţei Unice europene, în condiţiile lărgirii 

acesteia odată prin aderarea celor mai recente state candidate. În condiţiile lărgirii Uniunii Europene 

se manifestă un decalaj între formele de organizare şi desfăşurare a comerţului în statele deja membre 

şi cele din statele care aderă la Uniune. Responsabilii politicilor europene au în vedere o serie de 

probleme - comune ţărilor candidate - cărora trebuie să li se găsească soluţii pentru a menţine la un 

nivel acceptabil coeziunea comerţului pe teritoriul Uniunii Europene lărgite, între care se numară: 

necesitatea modernizării sistemelor de gestiune şi a logisticii; îmbunătăţirea situaţiei financiare a 

firmelor din comerţ (perfecţionarea structurilor financiare); neacceptarea formelor de cooperare între 

întreprinderi de profil; slaba dezvoltare a structurilor intermediare ce implică reprezentanţi ai 

întreprinderilor de comerţ şi care ar putea constitui o pârghie pentru promovarea de instrumente de 

modernizare cu caracter colectiv; recunoaşterea insuficientă a rolului comerţului de către autorităţile 

locale; slaba utilizare a mijloacelor financiare de ajutor pentru modernizarea sectorului. Pentru a ataca 

cu succes problemele mai sus enunţate, este necesar să se realizeze transpunerea acquis-ului 

comunitar, identificarea problemelor care există şi elaborarea unor programe de perfecţionare şi 

modernizare adaptate atât condiţiilor locale, cât şi celor care prevalează în Uniunea Europeană, 

creşterea participării întreprinderilor de comerţ şi a organizaţiilor de reprezentare şi sprijin pentru 

acestea la programele comunitare. 

Trebuie făcută precizarea că politicile comunitare se aplică pe baza principiului subsidiarităţii, 

ceea ce conduce la distribuirea responsabilităţilor între nivelurile comunitar, naţional, regional şi local. 

În acest fel, soluţiile unora dintre problemele ce stau în faţa politicii faţă de comerţ cad în sarcina 

autorităţilor naţionale, regionale sau locale chiar dacă problemele sunt comune şi afectează politica de 

ansamblu a comunităţii. Din punctul de vedere al responsabililor comunitari, este necesară utilizarea 

cât mai eficace a mecanismelor de consultare şi armonizare. De altfel, Comisia Europeană apreciază că 

rolul ei constă, în principal, în următoarele: 

1. Să facă astfel încât sectorul comerţului, meritele şi atu-urile acestuia în plan economic şi 

social, să fie mai bine cunoscute; 

163

2. Să contribuie la o mai bună concertare între părţile interesate şi în special între organizaţiile 

profesionale şi autorităţile naţionale şi locale; 

3. Să asigure identificarea şi difuzarea celor mai bune practici, respectiv cele care asigură cele 

mai bune rezultate în ce priveşte competitivitatea şi ocuparea. 

Setul de măsuri şi instrumente propus de "Cartea Albă" reprezintă ilustrarea conştientizării la 

nivelul instituţiilor publice ale Uniunii Europene a necesităţii unei strategii pentru sectorul comerţ, 

chiar dacă aceasta se produce relativ târziu. Întârzierea este recunoscută de responsabilii europeni şi 

pusă pe seama diversităţii şi fragmentării sectorului, absenţei unor informaţii statistice relevante şi 

sistematice, dificultăţilor de a organiza dialogul cu reprezentanţii profesiei. Tocmai de aceea în cadrul 

strategiei accentul este pus pe îmbunătăţirea informării şi întărirea comunicării între părţile interesate. 

Între politicile promovate, în prezent, de către instituţiile Uniunii Europene, se evidenţiază o 

serie de teme ce prezintă un interes major pentru comerţ. 

Una dintre acestea se referă la modul cum sunt tratate diferitele evoluţii pe care le cunoaşte 

comerţul şi distribuţia de către politica concurenţei. Aşa cum s-a arătat în mai multe rânduri în 

cuprinsul lucrării de faţă, două aspecte reţin atenţia în mod special: 

1. sunt privite favorabil formele de cooperare între comercianţii independenţi şi se caută soluţii 

de acomodare a acestora cu cadrul legal al protecţiei concurenţei; 

2. se promovează eliminarea reglementărilor aplicabile comerţului existente la nivel local, 

regional sau naţional, sau uniformizarea acestora, pentru a înlătura barierele din calea întreprinderilor 

care doresc să-şi extindă activităţile pe teritoriile altor state membre ale Uniunii Europene. 

Deşi opţiunile politice par să fie ferm formulate, soluţionarea propriu-zisă a problemelor 

implicate este încă departe de a se fi încheiat. 

O altă temă importantă este legată de infrastructurile calităţii. În această privinţă, există cerinţa 

ca întreprinderile de comerţ să contribuie la aplicarea "Noii abordări" şi "Abordării globale". Potrivit 

acestor politici, reglementările tehnice sunt înlocuite, când acest lucru este posibil, cu "cerinţe 

esenţiale" vizând asigurarea vieţii şi sănătăţii consumatorilor şi protecţia mediului; astfel producătorul 

are deplina libertate de a alege modul concret prin care să satisfacă respectivele "cerinţe esenţiale". Se 

înlătură, astfel, barierele tehnice din calea circulaţiei mărfurilor între statele membre ale Uniunii 

Europene, realizându-se unui nivel de exigenţă mai uniform în evaluarea conformităţii produselor. 

Producătorii şi distribuitorii trebuie să conlucreze pentru a împiedica pătrunderea pe piaţa de produse 

ce nu îndeplinesc cerinţele esenţiale. 

În domeniul siguranţei alimentelor există un set de politici distinct centrat pe asigurarea unor 

condiţii extrem de exigente pe întregul circuit al acestor produse "din fermă, până pe masa" 

164

consumatorului. S-a creat Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentelor, şi odată cu ea şi 

obligaţia statelor membre de a controla respectarea regulilor de igienă de către toţi actorii ce intervin în 

circuitul alimentelor, precum şi obligaţia Comisiei Europene de a testa capacitatea şi capabilităţile 

statelor membre de a asigura controlul securităţii alimentelor. Este evident că o parte importantă a 

responsabilităţii pentru asigurarea siguranţei alimentelor revine distribuitorilor. 

Politica faţă de Organismele Modificate Genetic face azi obiectul unor dezbateri animate, nu 

doar în Uniunea European, ci şi în întreaga lume. În această privinţă, cetăţenii Uniunii Europene se 

pronunţă pentru o conduită mai prudentă decât cea adoptată pe continentul nord-american. Făcându-se 

ecoul neliniştii populaţiei, întâi Carrefour, apoi şi alte grupuri renumite din comerţ, au ales să nu 

comercializeze produse conţinând organisme modificate genetic. Este important să se asigure dreptul 

consumatorului de a alege, ceea ce ar presupune o separare clară între produsele care conţin organisme 

modificate genetic şi cele care nu conţin asemenea organisme, şi o bună cunoaştere a consecinţelor pe 

termen scurt, mediu şi lung ale cultivării şi consumului unor asemenea organisme. Dacă în legătură cu 

riscul consumului sau cultivării, se pare că oamenii de ştiinţă nu deţin un răspuns satisfăcător, în ce 

priveşte separarea produselor, se promovează o tehnologie foarte minuţioasă de etichetare a produselor 

şi asigurare a "trasabilităţii". Costurile necesare pentru punerea în aplicare a sistemului preconizat, 

revin, într-o proporţie însemnată şi comerţului. 

În fine, un alt domeniu de politici care are implicaţii importante asupra comerţului este cel care 

răspunde problemelor consumatorului. Pe lângă preocupările legate de calitatea produselor, securitatea 

alimentelor şi organismele modificate genetic, preocupări deja menţionate, politica faţă de consumator 

mai are în vedere o varietate largă de probleme între care menţionam, cu titlu de exemplu, aspectele 

care contribuie la efectuarea în siguranţă a cumpărăturilor: 

1. promovarea practicilor loiale în afaceri; 

2. combaterea publicităţii înşelătoare şi a publicităţii comparative; 

3. instituirea de norme privind afişarea preţurilor produselor; 

4. interzicerea prevederilor contractuale neloiale; 

5. reglementarea garanţiilor ce se acordă la vânzarea produselor; 

6. reglementarea vânzării la distanţă, vânzării în afara magazinului etc. 

Inventarul politicilor cu implicaţii asupra comerţului ar mai putea include demersurile ce se fac 

pentru reglementarea la nivel european a contractelor, pentru adoptarea unor norme uniforme privind 

regimul plăţilor întârziate, sau pentru instituirea societăţii comerciale europene. 

Aşa cum s-a putut vedea în cuprinsul prezentei lucrări, comerţul interferează cu toate celelalte 

activităţi umane, într-o asemenea măsură, încât este evident că asupra comerţului se propagă efectele 

165

tuturor evoluţiilor din sferele economico-sociale. Reciproca este, de asemenea, valabilă. Afirmarea cu 

insistenţă a acestor interdependenţe este pe deplin justificată în contextul promovării diferitelor politici 

publice şi reglementări, cu atât mai mult cu cât comerţul nu se bucură încă de o vizibilitate pe măsura 

rolului său economic şi social. 

4. Politici publice la nivel naţional cu privire la comerţ 

La nivel naţional cadrul instituţional al politicilor publice privind comerţul este destul de 

fragmentat. În România, structurile administraţiei publice cu atribuţii legate strict de comerţ şi-au 

redus sever efectivele şi nivelul de reprezentare, regăsindu-se, la nivel naţional, organizate ca o direcţie 

în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie. 

În domeniul comerţului exterior există Departamentul Comerţului Exterior în subordinea 

Ministerului Economiei şi Centrul Român pentru Promovarea Comerţului - CRPC, care găzduieşte şi 

Trade Point Bucureşti (componentă a reţelei Trade Point iniţiată de UNCTAD). 

În 2004 a fost creat Consiliul de export (reunind reprezentanţi ai mai multor ministere şi alte 

structuri ale administraţiei publice şi structuri asociative reprezentative la nivel naţional sau la nivel 

sectorial, ori profesional), care a promovat o Strategie Naţională de Export (SNE) pentru perioada 

2005-2009, adoptată prin hotărâre de guvern în decembrie 2005. Această strategie cuprinde prevederi, 

inclusiv de natură instituţională şi financiară, care pot fi favorabile sectorului comerţului din România 

- în măsura în care acesta este implicat în export -, dar care nu îi sunt adresate în mod direct. 

În ce priveşte structurile societăţii civile, sistemul Camerelor de Comerţ şi Industrie este 

singurul cu impact semnificativ. Formal există un număr de organizaţii patronale sau profesionale 

reprezentând întreprinderile de comerţ, inclusiv o asociaţie recent înfiinţată a marilor distribuitori, dar 

activitatea tuturor acestora este lipsită de orice vizibilitate. Mai promiţătoare este mişcarea sindicală a 

lucrătorilor din comerţ, reprezentată de Federaţia Sindicatelor Libere din Comerţ (FSLC) care face 

eforturi să renască, în special în relaţie cu activitatea întreprinderilor multinaţionale din marea 

distribuţie. 

Politicile publice privind comerţul promovate în România reies din două documente 

principale: Planul Naţional de Dezvoltare (PND) şi Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind 

comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă. 

În Planul Naţional de Dezvoltare, despre comerţ se vorbeşte la capitolul "Dezvoltarea 

sectorului productiv şi a serviciilor conexe". Din nefericire, în textul de prezentare a priorităţilor PND 

nu există nici un cuvânt care să reflecte interesul pentru dezvoltarea comerţului. Obiectivele şi 

măsurile preconizate nu corespund în mod direct cu cele fixate la nivelul Uniunii Europene. De 

166

asemenea, amalgamarea unor elemente diferite ca natură şi formulările când excesiv de precise, când 

excesiv de generale, dezvăluie absenţa unei concepţii strategice propriu-zise în legătură cu comerţul. 

Reglementarea cadrului general de comercializare a bunurilor şi serviciilor s-a făcut în anul 

2000 prin Ordonanţa Guvernului nr. 99, a cărei aplicare a fost ulterior suspendată până la aprobarea ei 

prin Legea 650 din 7 dec. 2002. Normele de aplicare au fost aprobate cu Hotărârea Guvernului nr. 

333/2003. 

Prevederile ordonanţei au în vedere, potrivit articolului 2 din ordonanţă, realizarea 

următoarelor obiective: 

a) stimularea dezvoltării activităţii de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă; 

b) încurajarea liberei iniţiative, asigurarea concurenţei loiale şi a liberei circulaţii a produselor 

şi serviciilor de piaţă; 

c) informarea corectă şi protejarea intereselor consumatorilor, precum şi posibilitatea asigurării 

produselor şi serviciilor de piaţă în zonele de vecinătate ale acestora (informarea corectă şi protejarea 

intereselor economice ale consumatorilor, precum şi posibilitatea aprovizionării acestora din zonele de 

vecinătate); 

d) modernizarea şi dezvoltarea formelor de distribuţie; 

e) promovarea diverselor tipuri de reţele de distribuţie şi forme de vânzare (echilibrului dintre 

diverse tipuri de reţele de distribuţie şi diferite forme de vânzare); 

f) stimularea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate de comercializare a 

produselor şi serviciilor de piaţă; 

defavorizate. 

g) susţinerea şi ocrotirea activităţii comerciale şi de prestări de servicii de piaţă în zonele 

Sunt reglementate următoarele aspecte: 

Cerinţe şi criterii necesare desfăşurării activităţii comerciale; 

Orarele de funcţionare; 

Obligaţiile şi răspunderile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale; 

Practici comerciale: Vânzările cu preţ redus: ♠ Vânzările de lichidare; ♠Vânzările de 

soldare; ♠ Vânzările prin magazin sau prin depozit de fabrică; ♠ Vânzările 

promoţionale; ♠ Reguli comune privind anunţurile publicitare de reducere de preţuri; 

♠ Vânzările la distanţă; ♠ Vânzările directe; ♠ Vânzările piramidale/etajate; ♠ Vânzările 

în afara spaţiilor comerciale; ♠ Loteriile publicitare; ♠ Vânzările cu prime; ♠ Vânzările 

condiţionate; ♠ Vânzările forţate; ♠ Refuzul de a vinde; 

167

Reguli generale de comercializare a produselor şi serviciilor: ♠ Reguli privind 

etichetarea şi ambalarea; ♠ Obligaţia indicării preţurilor; ♠ Reguli privind indicarea 

cantităţii; ♠ Clauze abuzive. 

Chiar dacă în procesul de integrare comerţul, în sine, nu reprezintă tema distinctă, el resimte, 

într-o măsură mai mică sau mai mare, în mod direct sau indirect, efectele tuturor măsurilor ce se iau 

pentru aderarea la Uniunea Europeană. Măsurile luate pentru aderare, în scopul transpunerii acquis- 

ului comunitar, sunt grupate în 30 de tematici, fiecare dintre acestea reprezentând un capitol de 

negociere. Capitolele cu relevanţă specială pentru comerţ sunt: libera circulaţie a bunurilor, libertatea 

de a furniza servicii, legislaţia întreprinderii, politica concurenţei, întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă 

şi cercetare, telecomunicaţii şi informatică, politici regionale şi coordonarea instrumentelor structurale, 

mediu, protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Este utilă detalierea problemelor principale ce se ridică 

în aceste domenii cu impact semnificativ asupra întreprinderilor din comerţ din România. 

a. Libera circulaţie a bunurilor 

Directivele şi celelalte reglementări cuprinse în capitolul "libera circulaţie a bunurilor" 

asigură, prin măsuri orizontale şi reglementări tehnice, înlăturarea barierelor netarifare din comerţul 

între statele membre, concomitent cu edificarea unui climat de încredere bazat pe un nivel înalt de 

protecţie a consumatorilor şi mediului. În acest capitol este vizată adaptarea la cerinţele Uniunii 

Europene a activităţii din următoarele domenii: standardizare; acreditare şi infrastructuri pentru 

certificarea calităţii; metrologie; achiziţii publice. Raportul Comisiei Europene cu privire la progresele 

României privind aderarea consemnează înregistrarea progreselor semnificative în adoptarea acquis- 

ului comunitar, în special în instituirea principiilor politicilor orizontale cunoscute sub denumirea de 

"New Approach" şi "Global Approach". Autorităţile şi instituţiile de profil din România sunt obligate 

să preia reglementărilor tehnice europene, să adopte standardele europene armonizate, să instituie 

principiul recunoaşterii mutuale şi să elimine din reglementările naţionale orice prevederi care ar putea 

contraveni, în domeniile pentru care nu există standarde europene armonizate, articolelor 28-30 din 

Tratatul de la Roma cu modificările ulterioare (articole ce interzic restricţiile cantitative între statele 

membre şi orice măsuri cu caracter echivalent). 

Revine producătorilor industriali sarcina să asigure conformitatea produselor lor cu cerinţele 

tehnice ridicate ale pieţei unice, dar comerţul are, la rândul lui, o mare responsabilitate: de a asigura ca 

produsele pe care le tranzacţionează îndeplinesc cerinţele legale pentru a fi puse pe piaţă. Mai presus 

de orice, aceasta presupune ca în întreprinderile de comerţ să se cunoască legislaţia în vigoare în 

domeniu şi să existe capacitatea necesară, în funcţie de obiectul de activitate, de a asigura respectarea 

168

normelor în cauză. Mai mult, problema admiterii pe piaţă numai a produselor ce îndeplinesc cerinţele 

tehnice agreate pe plan european ridică şi problema evaluării conformităţii produselor de import. În 

acest domeniu, întreprinderile de comerţ au şi ele o răspundere importantă alături de organismele de 

supraveghere şi celelalte instituţii componente ale infrastructurilor de asigurare a calităţii. Este clară 

necesitatea pentru întreprinderile de comerţ de a se pregăti din timp pentru a face faţă acestor exigenţe, 

pe de o parte, precum şi răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume administraţia publică de a face 

astfel încât informaţia să parvină celor interesaţi, de a anima programe de instruire pentru personalul 

din comerţ şi chiar de a suporta o parte din costurile pentru instruire ale întreprinderilor mai mici. 

b. Libertatea de a furniza servicii 

Acest capitol al acquis-ului comunitar interesează comerţul în special prin aspectele legate de 

practicarea celor patru forme de comerţ internaţional cu servicii. Totuşi, acestui aspect i se acordă 

relativ puţină importanţă în cadrul procesului de pregătire pentru aderare comparativ cu chestiunile ce 

privesc în mod specific serviciile financiare (bănci, asigurări, valori mobiliare). 

În domeniul exercitării de activităţi pe cont propriu, Legea nr.507/2002 privind organizarea şi 

desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice, reglementează în mod explicit dreptul 

cetăţenilor români şi al celor din Statele Membre ale Uniunii Europene, sau din Spaţiul Economic 

European de a desfăşura, în România, asemenea activităţi în calitate de angajaţi proprii. În plus, s-a 

constituit un grup de lucru pentru eliminarea barierelor în exercitarea dreptului de stabilire şi de liberă 

practicare a serviciilor (angajament asumat de România prin documentul de poziţie). Se estimează că 

prin activitatea acestui grup de lucru se va facilita practicarea de către cetăţeni din alte state europene, 

în România, a profesiilor liberale, a activităţilor meşteşugăreşti şi celor de comerţ. Întrucât barierele 

respective nu erau semnificative nici înainte, nu se poate aştepta o creştere spectaculoasă a afluenţei de 

persoane fizice şi juridice străine în activităţi pe cont propriu şi, prin urmare, impactul asupra 

comerţului, ca şi asupra altor activităţi autohtone, va fi limitat. 

c. Legislaţia întreprinderii 

Legislaţia comunitară privind societăţile comerciale cuprinde cinci domenii distincte: dreptul 

societăţilor comerciale, contabilitatea societăţilor comerciale, dreptul de proprietate intelectuală, 

dreptul de proprietate industrială şi dreptul civil (raporturile de drept internaţional). 

1. În materia dreptului societăţilor comerciale, prin transpunerea acquis-ului comunitar se are 

în vedere asigurarea unei reglementari uniforme a constituirii societăţilor comerciale, a formalităţilor 

de publicitate la care acestea sunt supuse, a garanţiilor care trebuie acordate asociaţilor şi terţilor în 

169

cazul modificării capitalului social, sau al modificării actului constitutiv prin fuziunea sau divizarea 

societăţii, a garanţiilor suplimentare faţă de terţi impuse societăţilor cu răspundere limitată cu asociat 

unic, a formalităţilor de publicitate pentru sucursalele unei societăţi comerciale. De asemenea, se 

urmăreşte transpunerea prevederilor Regulamentului 2137/85 privind cooperarea între societăţile 

comerciale -persoane juridice având naţionalitatea unor state membre diferite. 

2. În ce priveşte contabilitatea societăţilor comerciale, acquis-ul comunitar în această materie 

cuprinde trei directive care au ca obiectiv uniformizarea reglementării în statele membre a 

următoarelor aspecte: conturile anuale ale societăţilor comerciale, întocmirea conturilor consolidate şi 

auditul financiar. În general, se apreciază că legislaţia societăţilor comerciale şi cea contabilă 

corespund acquis-ului comunitar, măsurile necesare în viitor fiind, în special, pe linia perfecţionării 

aplicării normelor. Totodată, aplicarea reglementărilor contabile armonizate (Directiva a IV-a) se va 

extinde eşalonat, până la sfârşitul anului 2005, la toate întreprinderile cu peste 50 de salariaţi. Întrucât 

până în prezent frecventele modificări ale legislaţiei au constituit o povară şi un element generator de 

incertitudine pentru întreprinderi, inclusiv pentru cele din comerţ, se speră ca pe viitor ritmul 

schimbărilor se va atenua conferind mai multă stabilitate şi predictibilitate cadrului legal. 

3-4. Dacă în privinţa dreptului de proprietate industrială se apreciază că România are deja un 

cadru legal şi instituţional matur, fiind de mai mult timp activă în toate organismele internaţionale de 

profil, în privinţa drepturilor de proprietate intelectuală, atât cadrul legal, cât şi cel instituţional sunt de 

dată mai recentă, încă incomplete şi cu unele slăbiciuni. Respectarea drepturilor de proprietate 

intelectuală şi industrială constituie o provocare importantă şi pentru întreprinderile de comerţ, atât 

prin limitarea concurenţei neloiale pe care o practică unele firme, cât şi prin evitarea sancţiunilor şi 

tracasărilor la care ar putea fi supuse ca urmare a punerii involuntare în circulaţie a unor produse fără a 

se conforma normelor legale în domeniu. 

5. Legislaţia românească este parţial armonizată cu dispoziţiile Convenţiilor de la Bruxelles şi 

Lugano. Adoptarea acquis-ului în integralitatea sa nu este de aşteptat să aibă un impact semnificativ 

asupra întreprinderilor de comerţ, întrucât cele care desfăşoară activităţi susceptibile să facă obiectul 

unor conflicte de legi (în dreptul internaţional privat) au informaţiile, cunoştinţele şi, în general, 

capacitatea de a administra problematica respectivă. Totuşi, având în vedere extinderea pe viitor a 

operaţiunilor peste frontiera de stat, inclusiv prin comerţ electronic, alte forme de comerţ la distanţă şi 

prin cooperarea cu firme străine, ar fi binevenite unele acţiuni menite să asigure conştientizarea, pe 

scară mai largă, a problematicii în rândul întreprinderilor de comerţ. 

d. Politica concurenţei 

170

Politica concurenţei interferează foarte puternic cu dezvoltarea sectorului distribuţiei. Ea 

vizează fenomene din comerţ cum sunt: fuziunile şi achiziţiile din sfera marii distribuţii, organizarea 

comerţului independent, acordurile de franciză, practicarea anumitor forme de vânzare etc. Cu toate 

acestea, legislaţia concurenţei preocupă în mai mare măsură întreprinderile de comerţ decât preocupă 

problematica comerţului decidenţii din sferele adoptării şi aplicării legislaţiei concurenţei. Comerţul 

nefiind considerat un sector sensibil, autorităţile europene înclină să fie îngăduitoare cu întreprinderile 

de profil atunci când acestea intră în aranjamente suspecte de a limita concurenţa pe piaţă. 

Priorităţile actuale vizează următoarele aspecte: 

1. creşterea capacităţii Consiliului Concurenţei de a asigura aplicarea legii, într-un mod pro- 

activ; se are în vedere anularea cerinţelor excesive privind notificarea pentru a se degreva aparatul 

Consiliului Concurenţei şi a se concentra eforturile asupra cazurilor de natură să distorsioneze grav 

pieţele, inclusiv printr-o supraveghere mai atentă şi iniţierea de investigaţii prin autosesizare. 

2. completarea transpunerii acquis-ului comunitar în domeniul ajutorului de stat şi adoptarea 

unei poziţii mai active şi mai intransigente în această chestiune de către Consiliul Concurenţei. 

3. instruirea intensivă a personalului ce asigură aplicarea legislaţiei concurenţei, conştientizarea 

mai bună a autorităţilor care acordă ajutor de stat cu privire la prevederile legale în domeniu şi 

obligaţiile ce le revin şi o mai bună informare publică despre cadrul legislativ şi instituţional orientată 

în special către mediul întreprinderilor mici şi mijlocii. 

Pentru întreprinderile de comerţ, problema este de a dobândi cunoştinţele necesare înţelegerii 

principiilor de politică a concurenţei, a se conforma acestora şi a putea reacţiona atunci când interesele 

le sunt afectate de un comportament abuziv al unor structuri dominante. 

e. Întreprinderi mici şi mijlocii 

Acquis-ul comunitar în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii cuprinde prevederi care 

realizează o îmbunătăţire a condiţiilor întreprinderilor mici şi mijlocii în contextul mai larg al 

politicilor faţă de întreprinderi. O politică în favoarea dezvoltării sectorului de întreprinderi mici şi 

mijlocii este, în mod normal, favorabilă majorităţii covârşitoare a întreprinderilor de comerţ, ele însele 

întreprinderi de foarte mici dimensiuni, în special dacă politica este neutră cu privire la activităţile 


Se înscriu pe linia politicii Uniunii Europene faţă de sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii: 

171

1. instituirea obligaţiei iniţiatorilor de a consulta organizaţiile reprezentative ale mediului de 

afaceri asupra proiectelor de acte normative relevante pentru acesta din urmă, înaintea promovării lor 

pentru aprobare; 

2. constituirea unui grup de lucru pentru elaborarea şi monitorizarea Planului de acţiuni 

referitor la îmbunătăţirea mediului de afaceri; 

3. elaborarea şi adoptarea Planului de acţiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din 

mediul de afaceri. Planul cuprinde acţiuni concrete în vederea reducerii birocraţiei, îmbunătăţirii 

comunicării cu mediul de afaceri şi atragerii asociaţiilor profesionale şi patronatelor în procesul de 

pregătire al reglementarilor cu impact asupra mediului de afaceri, facilitării accesului investitorilor 

străini la informare, rezolvării problemelor post-privatizare şi dezvoltării parteneriatului public-privat; 

4. elaborarea de către Agenţia pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie a unui Plan de 

Acţiune privind eliminarea unor bariere cu care se confruntă întreprinderile mici şi mijlocii ; 

5. semnarea de către Guvernul României a Cartei Europene a Întreprinderilor Mici, considerată 

ca un "soft-acquis". 

Politica pe termen scurt şi mediu a Guvernului României are, în privinţa dezvoltării sectorului de 

întreprinderi mici şi mijlocii, următoarele orientări prioritare: 

1. îmbunătăţirea mediului de afaceri, prin simplificarea cadrului legislativ şi administrativ, 

precum şi prin întărirea capacităţii de elaborare şi aplicare de politici în domeniu; 

2. sprijinirea creşterii competitivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii; 

3. facilitarea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii pe pieţele externe; 

4. promovarea culturii antreprenoriale. 

În ciuda bunelor intenţii declarate în repetate rânduri şi chiar a unor progrese efective, politica 

în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii continuă să sufere de lipsa capacităţii de elaborare de 

politici, atât la nivel central, cât şi la nivel regional şi local, lipsa de coerenţă în plan orizontal şi 

vertical, lipsa de consecvenţă în timp. În ce priveşte lipsa coordonării între politici, un exemplu 

sugestiv este relaţia între politica întreprinderilor mici şi mijlocii şi cea în domeniul comerţului. Deşi 

ambele sunt în sfera de competenţă a aceleiaşi autorităţi şi deşi întreprinderile de comerţ sunt în 

majoritate covârşitoare întreprinderi mici, iar comerţul reprezintă obiectul de activitate al celor mai 

multe dintre întreprinderile mici şi mijlocii, nu se poate observa nici o iniţiativă care să genereze o 

anumită sinergie între cele două sectoare ale politicii guvernamentale. Ar fi un lucru pozitiv dacă 

beneficiind de circumstanţele favorabile ale atribuirii în competenţa aceluiaşi ministru, comerţul ar 

deveni un sector mai bine văzut în corpul politicilor şi programelor pentru întreprinderile mici şi 

172

mijlocii, unde, până în prezent are o prezenţă sporadică şi marginală. Un program dedicat în mod 

specific întreprinderilor mici din comerţ, precum şi adaptarea altor politici şi programe favorabile 

acestor întreprinderi ar fi deplin justificată. Totodată, măsuri menite să grăbească structurarea şi 

eficientizarea sistemelor de distribuţie şi să stimuleze interesul negustorilor faţă de produsele 

întreprinderilor mici şi mijlocii din industrie ar constitui un vector de dinamizare a industriei şi de 

îmbunătăţire a performanţelor de ansamblu ale economiei naţionale. 

f. Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii 

Politica de protecţie a consumatorilor pentru perioada actuală şi viitoare se fundamentează pe 

următoarele obiective generale pentru promovarea intereselor consumatorilor pe piaţă: 

realizarea unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor; 

aplicarea efectivă a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor; 

întărirea activităţilor de informare, consiliere şi educare a consumatorilor. 

Strategia, prin obiectivele şi priorităţile sale, urmăreşte realizarea în România, a unei protecţii a 

consumatorilor asemănătoare celei existente în statele membre ale Uniunii Europene (incluzând 

securitatea, interesele economice, informarea şi educarea consumatorilor, precum şi promovarea 

organizaţiilor de consumatori pentru dezvoltarea unui rol activ în realizarea politicii de protecţie a 

consumatorilor). 

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) are în vedere dezvoltarea unei 

politici de protecţie a consumatorilor sistematice, riguroase şi bine organizate de prevenire, unei reacţii 

rapide prin prezenţa reprezentanţilor săi pe întregul teritoriu al ţării şi unei activităţi eficiente, inclusiv 

de cooperare cu alte organisme competente ale statului, la nivel naţional şi local. În plus, întărirea 

parteneriatului cu societatea civilă, în general, şi cu cercurile de afaceri, în special, va conduce la o mai 

bună cunoaştere şi înţelegere a problemelor consumatorilor şi implicit la realizarea unei mai bune 

protecţii a acestora. 

Activitatea de transpunere a acquis-ului continuă cu unele măsuri prioritare vizând: ♠produsele 

prezentate ca fiind benefice pentru sănătatea consumatorilor; ♠ publicitatea înşelătoare; ♠ vânzarea 

produselor către consumatori şi garanţiile asociate; ♠ creditul pentru consum; ♠ protecţia 

cumpărătorilor în contractele de proprietate imobiliară în regim de indiviziune pe timp limitat (time 

share). 

Totodată, se are în vedere întărirea capacităţii de aplicare a acquis-ului comunitar, prin întărirea 

instituţionala a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, continuarea şi lărgirea 

sprijinului pentru organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor, dotarea şi diversificarea 

173

laboratoarelor de încercări, crearea unui sistem pre-judecătoresc de rezolvare a plângerilor 

consumatorilor etc. 

Privit din punctul de vedere al întreprinderilor de comerţ, întărirea regulilor privind protecţia 

consumatorilor este însoţită de creşteri de costuri şi cerinţe noi de organizare şi management, creşterea 

capacităţii de supraveghere a pieţelor, a instituţiilor abilitate şi întărirea organizaţiilor de consumatori 

antrenează riscuri sporite, iar conştientizarea pe scară mai largă a consumatorilor cu privire la 

interesele şi drepturile lor impun o creştere a calităţii activităţii de comerţ. În condiţiile în care mediul 

economic devine mai selectiv, se va produce o "epurare" în rândul întreprinderilor de comerţ. 

Principala condiţie a supravieţuirii ţine, şi de aceasta dată, de resursele umane: au mai mari şanse de 

supravieţuire întreprinderile care acordă atenţie instruirii personalului, care aplică noile reglementări şi 

se preocupă de dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare pentru a se conforma cerinţelor. Cele 

mai multe dintre firmele de comerţ nu cunosc aceste lucruri şi, ca urmare, pot fi eliminate de pe piaţă 

fără a mai avea răgazul de a reacţiona. Dar şi dintre întreprinderile care recunosc problematica 

enunţată sunt multe, în special între cele mici, care fie nu ştiu cum să procedeze pentru a răspunde 

noilor exigenţe, fie nici nu au resursele necesare pentru a face acest lucru pe cont propriu. Politica 

ocupării forţei de muncă, cea în domeniul educaţiei, politica faţă de comerţ şi cea a întreprinderilor 

mici şi mijlocii sunt chemate să conlucreze în abordarea acestei probleme. Tocmai în acest context 

trebuie subliniată şi necesitatea întăririi reprezentării intereselor profesiei în raport cu organismele care 

elaborează politicile. Organizaţiile profesionale din comerţ trebuie să dobândească o voce mai 

puternică, în baza creşterii reprezentativităţii lor şi a adoptării unei atitudini pro-active, şi responsabile 

în soluţionarea tuturor problemelor. Noul context economic impune agenţilor economici şi 

instituţionali o nouă abordare a rolului lor în iniţierea şi implementarea politicilor şi strategiilor de 

adaptare. Aceasta implică cercetarea unor noi competenţe întrucât se pune acut problema capacităţii 

manageriale a fiecărui operator de a cuantifica importanţa mizelor şi de a orienta adaptările necesare 

simultan cu armonizarea reconversiei profesionale la noi exigenţe competiţionale. 

Plecând de la cele expuse anterior, a fost dezvoltat proiectul de dezvoltare a resurselor umane, 

respectiv formare profesională în meseria de tehnician în comerţ, “Creşterea gradului de ocupare a 

forţei de muncă prin măsuri integrate în cooperare transnaţională”, având în componenta externă 

garanţia unei experienţe vaste în domeniu, cu precădere în ce priveşte sistemul dual de formare 


174

Plecând de la cele expuse anterior, a fost dezvoltat proiectul de dezvoltare a resurselor umane, respectiv 

formare profesională în meseria de tehnician în comerţ, “Creşterea gradului de ocupare a forţei de 

muncă prin măsuri integrate în cooperare transnaţională”, având în componenta externă garanţia unei 

experienţe vaste în domeniu, cu precădere în ce priveşte sistemul dual de formare profesională. 

Sistemul dual de formare profesională în context european 

Sistemul dual de formare profesională din Germania este reglementat din punct de vedere legal în 

cadrul Legii formării profesionale din Germania (BBiG). Prima variantă a acestei legi a intrat în 

vigoare în data de 01.09.1969. Ultima actualizare majoră a legii a avut loc în anul 2005. În momentul 

de faţă, în Germania există peste 350 de meserii care se pot deprinde în sistem dual 20 . 

Din dorinţa de a implementa o lege a formării profesionale cu şanse reale de reuşită pe termen lung, s-a 

înţeles faptul că această lege trebuie să satisfacă aşteptările tuturor părţilor implicate: angajator, angajat 

şi stat 21 . Din punct de vedere al implementării legii la nivel local sunt implicate următoarele autorităţi: 

Ministerul pentru Educaţie şi Cercetare, Camerele de Comerţ, unităţile de învăţământ şi angajatorul, 

reprezentând unitatea de practică 22 . Sistemul dual de formare profesională prevede deprinderea unei 

meserii în sistem de teorie şi practică. Acest lucru înseamnă că: 

• unitatea de învăţământ parcurge materia din programa unei anumite meserii din punct de vedere 

teoretic 

• unitatea de practică parcurge materia din programa unei anumite meserii din punct de vedere 

practic 

Pentru ca formarea profesională în sistem dual să poată funcţiona, trebuie îndeplinite următoarele 

condiţii: 

• Camera de Comerţ trebuie să stabilească în baza legii existente meseriile pentru care oferă 

formare profesională în sistem dual. 

• Unităţile de învăţământ trebuie să deţină resursele materiale şi umane necesare pentru a asigura 

parcurgerea programei impusă de către Camera de Comerţ 

20 ttp://www.arbeitsagentur.de/nn_26142/Navigation/zentral/Buerger/Ausbildung/Berufsausbildung/Betriebliche- 

Berufsausbildung/Betriebliche-Berufsausbildung-Nav.html 

21 http://www.bibb.de/dokumente/pdf/wd_74_berufl-bildung_deu_frankr.pdf, pag.12. 

22 http://www.bibb.de/dokumente/pdf/wd_74_berufl-bildung_deu_frankr.pdf, pag.12. 

175

• Unităţile de practică trebuie să deţină acreditare drept partener de practică, să poată asigura 

parcurgerea programei din punct de vedere al pregătirii practice şi să dispună de posturi 

destinate formării profesionale 

• Existenţa persoanelor interesate să urmeze formarea profesională în sistem dual 

Suplimentar, Agenţiile pentru Ocuparea Forţei de Muncă susţin acest tip de formare profesională prin 

oferirea de consiliere către persoanele interesate de a învăţa o meserie cât şi companiilor interesate de a 

participa la acest sistem de formare. Agenţiile pentru Ocuparea Forţei de Muncă deţin deci un rol de 

informare, consiliere, mediere şi plasare a persoanelor interesate de a învăţa o meserie, cât şi adresă de 

contact pentru angajatorii care sunt în căutare de viitori ucenici. 

Caracteristica formării profesionale în sistem dual 

Formarea profesională duală se diferenţiază de sistemul educaţional clasic prin îmbinarea teoriei cu 

practica 23 . Suplimentar, acest sistem porneşte de la cererea raportată de către angajatori de viitor 

personal calificat. Astfel, necesarul de personal calificat de mâine poate fi format deja astăzi, pentru a 

exista atât cerere, cât şi ofertă pentru cei care finalizează formarea profesională. 

Suplimentar, sectorul privat semnalează constant necesar de meserii noi. Dezvoltările tehnologice şi 

internaţionalizarea la care este supusă societatea creează şanse în acest sens. 

Marele avantaj pe care îl oferă formarea profesională în sistem dual constă în faptul că asigură o 

calificare a persoanelor atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic: îmbinarea între cunoştinţe 

teoretice şi activitate practică. Atractivitatea acestui tip de învăţământ constă în faptul că există o 

strânsă legătură între conţinuturile teoretice şi cele practice, obiectivul final fiind ca la finalul formării 

profesionale, persoana calificată să deţină toate cunoştinţele necesare pentru a putea desfăşura 

activitatea într-un anumit domeniu. 

Companiile îşi pot asigura astfel pe termen lung necesarul de personal, pot planifica şi pot continua 

colaborarea cu absolvenţii formării profesionale, pornind de la experienţa acumulată. Persoanele care 

urmează formarea profesională în sistem dual au avantajul faptului că dobândesc o calificare şi 

23 http://www.arbeitsagentur.de/nn_26142/Navigation/zentral/Buerger/Ausbildung/Berufsausbildung/Betriebliche- 

Berufsausbildung/Betriebliche-Berufsausbildung-Nav.html. 

176

experienţă profesională în acelaşi timp. Suplimentar, după finalizarea formării profesionale, există 

posibilitatea preluării în compania unde şi-a desfăşurat stagiile de practică. 

Astfel, atât companiile, cât şi persoanele care urmează formarea profesională în sistem dual au o serie 

de avantaje din acest parteneriat. Numărul mare de participanţi la formare profesională în sistem dual 

denotă atractivitatea programului. 

În anul 2011, în Germania erau 1461428 24 de persoane care urmau o formare profesională în sistem 

dual iar în anul 2010 s-au semnat 559032 25 de noi contracte de formare profesională între companii şi 

persoane interesate de a învăţa o meserie, însemnând că formarea profesională în sistem dual reprezintă 

forma de învăţământ cea mai răspândită din Germania. 

Persoanele care se decid sa urmeze o formare profesionala în sistem dual sunt denumiţi ucenici şi sunt 

angajaţi ai companiei unde vor efectua stagiile de practică în baza unui contract de formare 

profesională. Activitatea lor este remunerată atât pe perioada stagiilor teoretice, cât şi pe perioada 

stagiilor practice. 

Sistemul dual de formare profesională în Europa 

Pornind de la faptul că în Germania, sistemul dual de formare profesională este actual de peste 50 de 

ani şi de la faptul că astfel, economia germană reuşeşte să acopere o mare parte din necesarul de 

personal calificat tocmai prin această măsură de formare, odată cu aderarea la Uniunea Europeană a tot 

mai multe ţări, acestea şi-au arătat interesul de a prelua acest sistem şi în sistemul educaţional al 

propriului stat. În momentul de faţă, 35 de ţări la nivel mondial şi-au arătat interesul pentru a colabora 

cu statul german în vedere preluării sistemului dual de formare profesională 26 . Ţări care au adoptat deja 

sistemul dual de formare profesională sunt: Austria, Elveţia, Luxemburg. Acest lucru a fost posibil 

datorită legilor care au permis includerea acestui sistem în constructul de legi existente în domeniul 

educaţiei în ţările respective. 

24 https://www.destatis.de/DE/ZahlenFakten/GesellschaftStaat/BildungForschungKultur/Kennzahlen.html?nn=50754. 

25 https://www.destatis.de/DE/ZahlenFakten/GesellschaftStaat/BildungForschungKultur/Kennzahlen.html?nn=50754. 

26 http://www.bibb.de/dokumente/pdf/wd_74_berufl-bildung_deu_frankr.pdf, pag.14 

177

Odată cu aderarea României la diferitele structuri europene şi sub dezvoltarea economică care a avut 

loc în ultimii ani, companiile străine de provenienţă germană susţin introducerea sistemului dual de 

formare profesională şi în România. Cunoscând sistemul din ţara de provenienţă, companiile străine 

doresc să îşi asigure personal calificat şi în România prin acest sistem. În ultimii ani au existat diverse 

demersuri privind introducerea în România a sistemului dual de formare profesională, fie prin proiecte 

pilot, fie prin acţiuni organizate în sprijinul creării unei legislaţii educaţionale în acest sens. 

Curs tehnician în comerţ 

De ce tehnician, de ce comerţ? 

Obiectivul principal al fiecărui comerciant este creşterea vânzărilor, câştigarea de noi clienţi şi crearea 

unei forţe de vânzări puternice în magazin. Atingerea unor cote maxime a vânzărilor este posibilă prin 

formarea adecvată a personalului, personalul de vânzări reprezintă sursa directă de venituri a 

companiei; sunt acele persoane de care depinde în mare măsură direcţia de dezvoltare a afacerii. 

Prin cursurile de calificare implementate in cadrul proiectului, care au drept scop formarea profesională 

pe o durată de doi ani şi trei luni a “tehnicianului în comerţ” curs de nivel trei care urmăreşte pregătirea 

unui personal competitiv care să corespundă cerinţelor actuale, capabil de perfecţionare continuă, ceea 

ce va consolida stabilitatea acestuia pe piaţă indiferent de domeniul de activitate şi va contribui la o 

îmbătrânire activă a participanţilor. 

Prin metodele aplicate de partenerul german din proiect (acesta aplicând un sistem modern de 

promovare ierarhică deschis şi accesibil oricărui profesionist echipele de lucru fiind mixte şi de diferite 

vârste urmărind îmbinarea competenţelor diferitelor grupe de vârstă), se promovează în mod real 

învăţarea de-a lungul întregii vieţi oferind şansa menţinerii dar şi promovării în funcţie şi prin aceasta şi 

o îmbătrânire activă a salariaţilor 

Abordarea din acest punct de vedere a proiectului a deschis o altă perspectivă cursanţilor, pe lângă cea 

de mobilitate naţională şi aceea europeană aceştia devenind apţi de a fi activi pe orice piaţă a muncii 

din UE. 

178

În acest sens menţionăm informaţiile publicate pe site-ul Ambasadei Germaniei la Bucureşti 

(http://www.bukarest.diplo.de) astfel: referitor la hotărârea din 7 decembrie 2011, Guvernul federal a 

convenit înlesniri suplimentare pentru accesul forţei de muncă calificate din România pe piaţa muncii 

din Germania, Ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucureşti, şi în acest sens domnul 

Andreas von Mettenheim a declarat: 

„Începând cu 2012 va fi mult mai uşor pentru români să lucreze în Germania. Un număr mai mare de 

forţă de muncă - forţă de muncă cu o înaltă calificare, ucenici şi muncitori sezonieri - nu va mai avea 

nevoie de un permis de muncă în Germania. Interdicţii privind libera circulaţie a forţei de muncă 

pentru români vor continua, însă, să existe doar în locurile de muncă unde cerinţele de calificare sunt 

reduse.“ 

Condiţii cadru: parteneriat 

Pentru a veni în întâmpinarea unei probleme reale şi existente pe piaţa formării profesionale din 

România cu privire la recunoaşterea calificărilor dobândite în cadrul învăţământului destinat adulţilor 

(programele de formare profesională organizate de furnizorii de formare profesională autorizaţi în 

condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000, republicată), la iniţiativa FRG Timişoara, 

parteneriatul identificat în cadrul proiectului a fost următorul: 

ANOFM (Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă 27 ) instituţia responsabilă în România 

cu aplicarea la nivel naţional a politicilor şi strategiilor privind ocuparea forţei de muncă şi formarea 

profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă. 

A.J.O.F.M. Timiş funcţionează ca unitate cu personalitate juridica, este subordonata A.N.O.F.M. 

Bucureşti si are caracter public. La rândul ei A.J.O.F.M. Timis organizează, coordonează si realizează 

activitatea de ocupare a forţei de munca şi de protecţie sociala a persoanelor neîncadrate în munca la 

nivelul judeţului. 

Decizia asupra colaborării cu partenerii străini din proiect a fost luată în baza mai multor factori. Pe de 

o parte a avut loc o vizită la viitorii parteneri de proiect pentru a identifica obiective şi aşteptări 

27 Capitolul 5, Instituţii responsabile cu implementarea politicilor de ocupare în România şi Germania, p.108. 

179

comune. Pe de altă parte, Fundaţia Româno-germană a deţinut deja o colaborare cu Hornbach privind 

calificarea personalului deja existent din magazinele din Bucureşti şi Braşov. 

Partenerul Hornbach s-a arătat interesat de proiect încă din momentul discuţiilor iniţiale. 

Suplimentar, compania Hornbach deţine experienţă în domeniul său de activitate şi anume comerţul, 

încă din anul 1877, când a fost înfiinţată. 

Fiind o companie care a pornit ca o afacere de familie, s-a pus întotdeauna un accent deosebit pe 

factorul uman – şi anume-angajaţii. Dorinţa Hornbach de a intra pe piaţa din România, dorinţă 

concretizată în anul 2007, odată cu intrarea companiei pe piaţa din România a reprezentat un aspect 

important. Suplimentar, Hornbach s-a arătat deschis şi interesat cu privire la tema calificării 

personalului şi pentru noua regiune de activitate şi anume România. Acest lucru şi expertiza în privinţa 

formării profesionale în sistem dual, sistem aplicat în cadrul companiei Hornbach în majoritatea 

regiunilor unde îşi desfăşoară activitatea, acolo unde cadrul legislativ permite acest lucru, au dus la 

includerea companiei Hornbach în acest proiect. 

Camera de Comerţ a landului Rheinland-Pfalz şi-a arătat şi ea interesul de a participa în cadrul 

acestui proiect, mai ales din prisma faptului că această Cameră de Comerţ este reprezentativă pentru 

colaborarea companiilor germane cu România. Suplimentar, Camera de Comerţ este autoritatea care 

gestionează întreg procesul de formare profesională în Germania, acest lucru însemnând că deţin o 

experienţă cuprinzătoare privind unui dintre obiectivele propuse ale proiectului. 

ABZ Burrweiler este un centru de formare profesională recunoscut în Germania, datorită faptului că 

deţine o experienţă cuprinzătoare în ceea ce priveşte formarea profesională în sistem dual în domeniul 

comerţului. Această instituţie este parteneră atât companiei Hornbach în formarea profesională a 

viitorilor angajaţi, cât şi a altor mari companii germane de renume din domeniu. 

180

Pregătirea unei formări profesionale în sistem dual 

Prin activităţile de cooperare transnaţională proiectul şi-a propus şi a contribuit la creşterea gradului de 

ocupare a forţei de muncă, la responsabilizare privind utilizarea raţională a resurselor, la creşterea 

gradului de incluziune socială a participanţilor, la implementarea de măsuri de protecţie a mediului şi în 

final la o calitate mai bună a vieţii pentru toată lumea şi drept urmare la o dezvoltare durabilă. 

Pe parcursul întregii activităţi de proiect au fost utilizate tehnicile moderne de informare comunicare 

pagini de web, bănci de date, training în utilizarea calculatorului, iar cursurile de formare profesională 

în meseria de Tehnician în comerţ au alocate un modul de informare, comunicare şi utilizare a tehnicii 

de calcul cu o durată de 154 ore, cursurile de formare profesională fiind bazate pe metode moderne de 

învăţare punându-se în mod deosebit accent pe sistemul de pregătire interactiv. 

Dacă în România sunt suficiente 1080 ore (curs de nivel trei – pentru meseria de Tehnician, pentru 

programele de formare profesională organizate de furnizorii de formare profesională autorizaţi în 

condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000, republicată) în Germania cursul se 

desfăşoară pe o durată de 3980 ore cu un accent deosebit pe pregătirea practică – urmând ca la finele 

cursului absolvenţii să fie capabili încă din momentul primei zi de lucru de a presta o muncă calificată 

conform meseriei învăţate. 

Există desigur cerinţe diferite privind accesul la formarea profesională pentru meseria de Tehnician, 

comparativ cerinţa din România pentru a putea intrarea la examenul de absolvire este absolvirea 

liceului şi parcurgerea programului de formare de 1080 ore iar în Germania acest lucru este suficient cu 

învăţământ obligatoriu absolvit şi parcurgerea unui program de formare de 3980 ore. 

Astfel a fost convenit cu partenerul de proiect CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE PFALZ 

LUDWIGSHAFEN - IHK PFALZ, că acesta va susţine examenul cu participanţii cursului de formare 

profesională derulat de Fundaţia Româno - Germană din Timişoara şi compania Hornbach Baumarkt 

AG după absolvirea cursului, însumând 3980 ore. 

Prin examenul depus, participanţii vor dobândi certificatul german în meseria de Tehnician în Comerţ. 

Tehnicianul în Comerţ reprezintă o formare profesională recunoscută de statul german, pregătire care 

se finalizează printr-un examen susţinut în faţa unei comisii de la Camera de Comerţ şi Industrie. 

181

Diplomele emise de Camera de Comerţ şi Industrie (autoritatea responsabilă pentru formare 

profesională în Germania) sunt recunoscute nu numai în Germania ci şi în UE (eventual este necesară o 

recunoaştere a diplomei în anumite ţări din UE). 

Prin colaborarea experţilor implicaţi în realizarea documentaţiei pentru autorizarea programului de 

formare au fost integrate conţinuturile necesare formării de competenţe ce pot fi certificate în ambele 

ţări conform documentaţiei primite de la partenerului german astfel: 

Pentru stabilirea competenţelor şi elaborarea programelor de pregătire s-au utilizat: 

• Standardele de Pregătire Profesională corespunzător calificărilor : 

• Pentru Modulul 1 – Calificarea : Lucrător în Comerţ - Nivel 1 de calificare - Standardul de 

Pregătire Profesională, Ediţia 2004 

• Pentru Modulul 2 – Calificarea : Comerciant Vânzător Mărfuri Nealimentare – Nivel 2 de 

calificare - Standardul de Pregătire Profesională, Ediţia 2004 

• Pentru Modulul 3 - Calificarea : Tehnician în Comerţ – Nivel 3 de calificare - Standardul de 

Pregătire Profesională, Ediţia 2004 

• lista competenţelor solicitate de Camera de Comerţ şi Industrie Pfalz Ludwigshafen - IHK 

PFALZ 

Competenţele selectate şi formate pe parcursul celor 3980 de ore de formare au fost următoarele: 

a.- Lista unităţilor de competenţe cheie 

1.- Comunicare şi numeraţie 

2.- Utilizarea calculatorului şi prelucrarea informaţiei 

3.- Comunicare în limba germană 

4.- Pregătirea pentru integrare la locul de muncă 

5.- Managementul calităţii 

6.- Dezvoltarea personală în scopul obţinerii performanţei 

7.- Igiena şi securitatea muncii 

8 – Lucrul în echipă 

9.- Rezolvarea de probleme 

10.- Satisfacerea cerinţelor clienţilor 

11.- Organizarea locului de muncă 

182

.- Lista competenţelor tehnice generale 

12.- Comunicare organizaţională 

13.- Asigurarea calităţii 

14.-Protecţia consumatorului 

15.- Cercetarea mediului organizaţiei 

16.- Organizarea activităţii comerciale 

17.- Efectuarea operaţiilor din magazin 

18.- Realizarea operaţiilor din depozit 

19.- Cunoaşterea ofertei de mărfuri 

20.- Calcule economice specifice aprovizionării şi distribuţiei mărfurilor 

21.- Utilizarea şi gestionarea bazelor de date de la magazin/depozit 

22.- Reflectarea în contabilitate a operaţiilor economice - financiare 

23.- Înregistrarea evenimentelor şi tranzacţiilor în contabilitate 

24.- Managementul calităţii produselor şi serviciilor 

25.- Planificarea şi coordonarea activităţii organizaţiei 

c.- Competenţe tehnice specifice 

26.- Sortarea, depozitarea şi pregătirea mărfurilor pentru distribuţie 

27.- Administrarea ambalajelor şi mărfurilor 

28.- Aprovizionarea cu mărfuri a magazinului în funcţie de ritmul vânzărilor zilnice 

29.- Recepţia mărfurilor 

30.- Folosirea tehnicilor promoţionale la locul de vânzare 

31.- Etalarea mărfurilor 

32.- Vânzarea mărfurilor 

33.- Depozitarea şi păstrarea mărfurilor 

34.- Iniţierea unei afaceri 

35.- Utilizarea strategiilor şi politicilor de marketing 

36.- Asigurarea calităţii produselor şi serviciilor 

37.- Negocierea şi argumentarea vânzării produselor şi serviciilor 

38.- Promovarea imaginii organizaţiei 

Competenţele formate pentru calificarea : Tehnician în Comerţ – Nivel 3 de calificare - Standardul de 

Pregătire Profesională, Ediţia 2004 şi în care se regăsesc cele enumerate mai sus sunt: 

183

a.- Lista unităţilor de competenţe cheie – nivel 3 

1.- Comunicare şi numeraţie 

2.- Utilizarea calculatorului şi prelucrarea informaţiei 

3.- Comunicare în limba germană 

4.- Managementul calităţii 

5.- Dezvoltarea personală în scopul obţinerii performanţei 

6.- Igiena şi securitatea muncii 

7 – Lucrul în echipă 

8.- Tranziţia de la şcoală la locul de muncă 

9.- Rezolvarea de probleme 

b.- Lista competenţelor tehnice generale – nivel 3 

10.- Înregistrarea evenimentelor şi tranzacţiilor în contabilitate 

11.- Comunicare organizaţională 

12.- Cercetarea mediului organizaţiei 

13.- Managementul calităţii produselor şi serviciilor 

14.- Planificarea şi coordonarea activităţii organizaţiei 

c.- Lista competenţelor tehnice specializate – nivelul 3 

15.- Iniţierea unei afaceri 

16.- Utilizarea strategiilor şi politicilor de marketing 

17.- Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor economice - financiare 

18.- Asigurarea calităţii produselor şi serviciilor 

19.- Negocierea şi argumentarea vânzării produselor şi serviciilor 

20.- Promovarea imaginii organizaţiei 

Programa de pregătire ( Anexa 2 ) cuprinde detaliat pe obiectele de studiu : 

1.- Numărul de ore afectat fiecărui obiect de studiu pentru pregătire, evaluare curentă şi finală 

2.- Competenţele specifice vizate 

3.- Conţinutul de bază pe teme 

4.- Metodele şi forme de activitate utilizate la predarea cursurilor 

5.- Mijloacele de instruire / materiale de învăţare utilizate la predarea cursurilor 

184

Nr. 

crt. 

6.- Criteriile de performanţă atinse de cursanţi 

PLANUL CADRU DE FORMARE PROFESIONALĂ 

Curs de calificare nivelul 3, Calificarea : TEHNICIAN ÎN COMERŢ 

Cod nomenclator calificare : 3416.3.1, Cod C.O.R. : 341601 

a.- Stabilirea numărului de ore pentru pregătire 

1.- Pregătire teoretică de specialitate 26 săpt. x 30 ore/săpt. 780 ore 

2.- Pregătire practică de specialitate 80 săpt. x 40/30 ore/săpt. 3140 ore 

Din care : 

pregătire practică în centru FRG Tm 6 săpt. x 30 ore/săpt. 180 ore 

pregătire practică în unităţi economice 74 săpt.x 40 ore/săpt. 2960 ore 

Total ore pregătire 106 săpt. 3920 ore 

Examen conform reglementărilor din România 30 ore 

Examen conform reglementărilor din Germania 30 ore 

Total ore curs 3980 ore 

b- Repartizarea orelor pe module şi obiecte de studiu 

Obiectele de studiu 

185 

Total 

ore 

Modulul 

I 

Modulul 

1 Tehnologia comercializării mărfurilor 414 139 147 128 

2 Informatica în comerţ - utilizarea calculatorului 

şi prelucrarea informaţiilor 

3 Limba germană 135 45 50 40 

4 Legislaţia muncii, relaţiilor de muncă şi sociale 96 36 28 32 

5 Total ore pregătire teoretică 780 270 270 240 

6 Instruire practică în F.R.G. Tm 180 90 90 

135 

50 

II 

45 

Modulul 

7 Practică în unităţi economice de profil 2960 1000 960 1000 

8 Total ore pregătire practică 3140 1090 1050 1000 

III 

40

9 Total ore pregătire 3920 1360 1320 1240 

10 Examen conform reglementărilor din România 30 

11 Examen conform reglementărilor din Germania 30 

12 Total ore pe curs 3980 

Nr. 

crt. 

Repartizarea orelor pe teme şi module pentru o clasă 

Calificarea : Tehnician în comerţ 

Obiect de studiu : Tehnologia comercializării mărfurilor 

Denumirea temei Ore 

Modul 

I 

186 

Ore 

Modul 

II 

Ore 

Modul 

III 

1 Tehnologia comercială – conţinut, component 14 14 

2 Organizarea locului de muncă 8 3 11 

3 Asigurarea calităţii 8 6 14 

4 Protecţia consumatorului 12 6 18 

5 Organizarea activităţii comerciale 10 6 16 

6 Sortarea depozitarea şi pregătirea mărfurilor 16 16 

7 Administrarea ambalajelor şi mărfurilor 10 10 

8 Aprovizionarea cu mărfuri a magazinului în funcţie 

de ritmul vânzărilor zilnice 

18 18 

9 Efectuarea operaţiilor din magazine 8 8 

10 Aprovizionarea cu mărfuri 10 10 

11 Realizarea operaţiilor dintr-un depozit 5 5 

12 Cunoaşterea ofertei de mărfuri 8 8 

13 Recepţia mărfurilor nealimentare 5 5 

14 Sortarea, depozitarea şi pregătirea mărfurilor 5 5 

15 Aprovizionarea cu mărfuri a magazinului în funcţie 

de ritmul vânzărilor zilnice 

5 5 

16 Folosirea tehnicii promoţionale la locul de vânzare 10 10 

17 Etalarea mărfurilor nealimentare 8 8 

18 Vânzarea mărfurilor nealimentare 15 15 

Total ore 

pentru 

1 curs

19 Depozitarea / păstrarea mărfurilor 8 8 

20 Cercetarea mediului organizational 10 10 

21 Managementul calităţii produselor şi serviciilor 8 8 

22 Planificarea şi coordonarea activităţii organizaţiei 8 8 

23 Iniţierea unei afaceri 15 15 

24 Utilizarea strategiilor şi politicilor de marketing 14 14 

25 Asigurarea calităţii produselor şi serviciilor 12 12 

26 Negocierea şi argumentarea vânzării produselor şi 

serviciilor 

16 16 

27 Promovarea imaginii organizaţiei 10 10 

28 Recapitulare şi evaluare finală 8 8 8 24 

Total ore 104 116 101 321 

1 Igiena şi securitatea muncii 8 6 14 

2 Lucru în echipă 7 5 12 

Total ore 15 11 26 

1 Calcule economice specifice aprovizionării şi 

distribuţiei mărfurilor 

2 Utilizarea şi gestionarea bazelor de date la magazin 

şi deposit 

3 Înregistrarea evenimentelor şi tranzacţiilor în 

contabilitate 

4 Reflectarea în contabilitate a operaţiilor economico – 

financiare 

187 

20 20 

20 20 

12 12 

15 15 

Total ore Contabilitate 20 20 27 67 

Total pe obiectul de studiu 139 147 128 414

Nr. 

crt. 


Obiect de studiu : Tehnologia Operării pe Calculator( Informatica în Comerţ) 


Modul 

I 

188 

Ore 

Modul 

II 

Ore 

Modul 

III 

1 Norme specifice de sănătate şi securitatea muncii 2 2 2 6 

2 Componentele sistemului de calcul 12 12 

3 Operaţii cu fişiere 8 8 

4 Procesarea textelor şi graficii 10 10 

5 Comunicarea pe internet 6 13 19 

6 Editor de calcul tabular 8 6 14 

7 Exploatarea bazelor de date 13 6 19 

8 Prezentarea informaţiilor 14 14 

9 Utilizarea softurilor 6 6 

10 Pagini Web 8 8 

11 Structurarea informaţiilor din surse variate 8 8 


Nr 

Temă 

Total ore 50 45 40 135 


Obiect de studiu : Limba germană 


Modul 

I 

An 

Ore 

Modul 

II 

Ore 

Modul 

III 

1 Mesaje orale 8 12 8 28 

2 Mesaje scrise 10 10 7 27 

3 Utilizarea mesajelor orale 8 10 7 25 

4 Utilizarea mesajelor scrise 10 8 7 25 

5 Conversaţii 5 8 7 20 


Total ore 45 50 40 135 

Total ore 

pentru 

1 curs 

Total ore 

pe teme 

pt.1 clasă

Nr 

Temă 


Obiect de studiu : Organizarea muncii, Legislaţie, Relaţii de muncă şi sociale 


Modul 

I 

An 

189 

Ore 

Modul 

II 

Ore 

Modul 

III 

1 Comunicare şi numeraţie 7 4 2 13 

2 Comunicare profesională 10 4 14 

3 Comunicare organizaţională 8 8 

4 Dezvoltarea personală în scopul obţinerii 

performanţei 

2 2 2 6 

5 Pregătirea pentru integrare la locul de muncă 6 6 

6 Noţiuni de igiena şi securitatea muncii 4 4 

7 Tranziţia de la şcoală la locul de muncă 2 2 

8 Resurse umane 6 6 

9 Lucru în echipă 2 2 

10 Satisfacerea cerinţelor clienţilor 3 8 11 

11 Managementul calităţii 6 6 

12 Rezolvarea de probleme 2 2 

13 Organizarea muncii, relaţii de muncă şi sociale 5 5 


Total ore 36 28 32 96 

Total ore 

pe teme 

pt.1 clasă 

Pentru buna desfăşurare a cursurilor a fost întocmită o planificare a celor trei clase , astfel încât să se 

evite suprapunerea orelor de instruire teoretică şi practică astfel:

GRAFIC DE EŞALONARE A PERIOADELOR DE PREGĂTIRE TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ 

la FRG Timişoara 

Curs de calificare Nivelul 3 

Calificarea : TEHNICIAN ÎN COMERŢ 

Cls 

An de 

Studiu 

Etapa 1-a 

Etapa 2-a 

190 

Etapa 3-a 

Total 

săpt. 

A Anul I 22.02 / 19.03.2010 24.05 / 25.06.2010 23.08 / 17.09.2010 12 

Anul II 03.01 / 28.01.2011 28.03 / 22.04.2011 27.06 / 22.07.2011 12 

Anul III 17.10 / 04.11.2011 09.01 / 27.01.2012 12.03 / 23.03.2012 8 

Total 

cursul A 

B Anul I 22.03 / 23.04.2010 28.06 / 23.07.2010 20.09 / 15.10.2010 12 

Anul II 31.01 / 25.02.2011 02.05 / 27.05.2011 25.07 / 19.08.2011 12 

Anul III 07.11 / 25.11.2011 30.01 / 17.02.2012 26.03 /06.04.2012 8 

Total 

cursul B 

C Anul I 23.04 / 21.05.2010 26.07 / 20.08.2010 18.10 / 12.11.2010 12 

Anul II 28.02 / 25.03.2011 30.05 / 24.06.2011 22.08 / 16.09.2011 12 

Anul III 28.11 / 16.12.2011 20.02 / 09.03.2012 09.04 / 27.04.2012 8 

Total 

cursul C 

Total 

luni 

32 8 luni 

32 8 luni 

32 8 luni

Asigurarea desfăşurării formării teoretice 

Pentru pregătirea teoretică de specialitate FRG Timişoara a pus la dispoziţia proiectului următoarele 

resurse: 

Umane: 

7 formatori cu pregătire şi experienţă recunoscută în domeniu 

A Lista spaţiilor şi a dotărilor aferente pregătirii teoretice de specialitate: 

a1.- Trei săli de clasă pentru cursuri, fiecare sală având o suprafaţă de 71 mp. Sala nr.1, Sala nr. 2 şi 

Sala nr. 5 

• capacitatea de pregătire: 28 locuri / sală de clasă 

• fiecare sală de clasă este dotată cu: 28 mese cursant tip birou, 28 scaune cu spătar, catedră şi 

scaun pentru formator, câte trei dulapuri pentru material didactic, retroproiector, tablă albă cu o 

parte fixă şi două părţi rabatabile pentru scris cu carioca de diferite culori (Whiteboard) 

• machete şi materiale specifice domeniilor construcţii şi instalaţii 

a2.- O sală pentru operare pe calculator şi aplicaţii practice. 

• suprafaţa: 68,5 mp 

• capacitatea de instruire: 28 cursanţi 

Dotare: 

• 14 mese tip pentru calculator 

• 28 scaune cu spătar 

• 1 catedră pentru formatori 

• 1 scaun cu spătar pentru formatori 

• 14 PC + server legate în reţea şi conectate la Internet cu licenţe pentru programele Windows 7 şi 

Office 2007 

• instalaţie de climatizare care asigură funcţionarea optimă a echipamentelor precum şi confortul 

cursanţilor 

• tavane casetate OWA care asigură confortul contra zgomotului 

• tablă de sticlă şi markere pentru scris 

Sala de calculatoare este alimentată cu energie electrică printr-un tablou de siguranţe separat şi prize 

antişoc precum şi sursă UPS pentru server 

191

a3.- O sală pentru conferinţe . 

• Suprafaţa: 120 mp 

• Capacitate: 60 locuri 

Dotare: 

• mese modulare 


• 1 videoproiector fix 

• 2 flipchart 

• reţea wireless pentru acces internet 

• instalaţie de climatizare 

• acces neîngrădit tuturor persoanelor prin intermediul unui ascensor (achiziţionat prin proiect) 

În cadrul procesului de instruire sălile de instruire sunt dotate cu echipamente moderne de instruire cum 

ar fi: televizor color, video recorder, video proiector + Laptop, flipchart + hârtie flipchart + carioca. 

B Lista spaţiilor şi a dotărilor aferente pregătirii practice de specialitate: 

b1 Hala de construcţii pentru instruire practică 

• Suprafaţa 303 mp. 

• Capacitatea de instruire : 36 cursanţi sau trei grupe a 12 cursanţi 

Dotare 

• dulapuri pentru scule individuale 

• lădiţe scule individuale 24 buc. 

• Scaune taburet 12 buc. 

• Mese 12 buc 

• Panouri portabile pe două feţe 2 x 6,5 mp = 13 mp pentru exersarea lucrărilor de tencuieli 

7 buc., TOTAL 91 mp 

• Panoplii cu zidării cu grosimea cărămizii de la 1/2cărămidă la 2cărămizi 4 buc 

• Machete la scară reală de clădiri diferite cu acoperiş cu şarpantă şi învelitoare din ţiglă 

3 clădiri 

192

• Apă tehnologică. Amenajare pentru folosirea din 2 surse cu d=½” şi ¾” 

• Sală vestiar S= 12 mp 

Sculele, uneltele mici şi materialele mărunte sunt depozitate într-o magazine separată de hală având 

S=45 mp şi dotată cu rafturi 

Dotarea pentru Hala de construcţii cu mijloace fixe, utilaje, scule şi unelte precum şi materiale. 

b2 Atelier instruire practică în domeniul construcţiilor şi finisajelor uscate (elemente din ghips carton, 

sisteme OWA şi AMF) 

Dotare: 


• Capacitatea de instruire : grupe de câte15 cursanţi 

Standuri de lucru formate din sisteme de rezistenţă pe care se exersează montarea panourilor pentru 

pereţi, planşee, tavane, canale etc. 

b3 Laborator încercări materiale de construcţii (laborator autorizat de către Inspectoratul de stat în 

construcţii, lucrări publice şi amenajarea teritoriului) 

• Suprafaţa 20 mp 

• Capacitate de instruire: grupe de câte 8 cursanţi 

Dotare: 

• - presa încercat beton 

• - forme pentru probe de beton 

• - set site pentru curba granulometrică 

• - masă faianţă de lucru 

• - masă vibrantă 

• - vibrator de adâncime 

• - bazin pentru păstrat probe 

• - dispozitiv de determinat presiunea în pori 

• - cronometru 

• - termometru de adâncime 

• - umiditmetru 

• - sclerometru 

• - cântar electronic 

193

• - cilindru gradat 

• - vase pentru păstrat materiale 

b4.- Două ateliere pentru instalaţii: (Atelierul instalaţii nr. 1, Atelierul instalaţii nr. 2) 

• Suprafaţa fiecărui atelier : 68 mp. 

• Capacitatea de instruire: grupe formate din 12 cursanţi / atelier 

Fiecare atelier este dotat cu: 

• 6 bancuri de lucru prevăzute cu 12 menghine paralele şi 2 menghine de ţeavă pentru 12 locuri 

de muncă, 

• 12 scaune, 

• 12 truse individuale echipate cu scule, 

• catedră şi scaun pentru maistru instructor 

• dulapuri pentru păstrarea sculelor. 

Pentru desfăşurarea instruirii practice de specialitate atelierele sunt dotate cu materiale, scule, unelte 

şi utilaje necesare 

b5.- Un atelier pentru sudură 

• Suprafaţa de lucru: 68 mp. 

• Capacitatea de instruire: grupe formate din 12 cursanţi 

Atelierul este dotat cu: 

• patru bancuri de lucru cu 8 menghine paralele, 

• 12 scaune, 

• 8 truse individuale cu scule, 

• dulapuri pentru sculele de bază. 

• Atelierul este deservit de: 

• 5 posturi fixe de sudură cu flacără oxi-gaz alimentate printr-o instalaţie de distribuţie pentru 

oxigen, acetilenă şi butan, 

• 5 posturi fixe de sudură cu arc electric 

• un post de sudură cu protecţie de gaze WIG. 

• Posturile de sudură au fiecare masă de sudură cu menghină şi instalaţie proprie pentru evacuarea 

gazelor rezultate în urma procesului de sudură, scule, unelte şi utilaje, precum şi materiale 

194

Atelierul de sudură este deservit de o staţie pentru butelii de oxigen, acetilenă ţi gaze petroliere 

lichefiate, amplasată separat, prevăzută cu distribuitoare şi racorduri la instalaţia de alimentarea a 

posturilor de sudură. Materialele necesare pentru procesul de instruire practică sunt depozitate într-o 

magazie care are suprafaţa de 35 mp. dotată cu rafturi şi stelaje specifice păstrării materialelor de 

instalaţii (inclusiv ţevi). 

b6. Cabinet tehnic pentru Instalaţii de Încălzire Centrală şi Gaze 


• Capacitatea de instruire : grupe de 12 cursanţi 

Cabinetul este dotat cu: 

• 12 mese cursant tip birou 


• masă şi scaun pentru formator 

• retroproiector, ecran de proiecţie 

• tablă pentru scris cu carioca 

• flipchart, hârtie şi carioca 

• computer. 

• cazane 

• arzătoare 

• simulatoare 

• panouri demonstrative, standuri, etc. toate funcţionale conform fişei anexă. 

b7.- Un cabinet tehnic pentru Instalaţii Apă Canal 


• Capacitatea de instruire : o grupă de 12 cursanţi 

Cabinetul este dotat cu 

• 12 mese cursant tip birou, 

• 12 scaune cu spătar, 

• masă şi scaun pentru formator, 

• retroproiector, 

• ecran de proiecţie, 

195

• tablă pentru scris cu carioca, flipchart, 

• calculator 

• panouri demonstrative, standuri, etc. toate funcţionale conform fişei anexă. 

b8 Poligon pentru instruirea practică instalaţii 


• Capacitatea de instruire: 2 grupe de 12 cursanţi fiecare 

• reţea de alimentare cu apă rece şi caldă 

• canalizare funcţională 

• instalaţie de încălzire centrală (distribuţie) TUR RETUR funcţională 

• scule, unelte şi utilaje, precum şi materiale care se folosesc pe perioada unui curs de calificare 

conform listelor anexă 

Poligonul pentru instruire practică se foloseşte în scopul instruirii practice la temele de montare, 

racordare şi punere în funcţiune a obiectelor sanitare respectiv a corpurilor de încălzire 

c).- Lista altor spaţii: 

c1.- Centru de documentare ( biblioteca unităţii ) 

Dotare: 

• Suprafaţa 70,50 mp 

• Mese de studiu cu scaune cu spătar cu 16 locuri pentru studiu. 

• Televizor color 

• Video recorder 

• Video proiector + Laptop 

• Flipchart + hârtie flipchart + carioca 

• Copiator 

• Cărţi din domeniul specific construcţiilor, instalaţiilor, arhitectură, protecţia mediului şi a 

muncii, operare P.C., suporturi de curs, normative, legislaţie, etc. = 3754 volume, din care 686 

în alte limbi 

• Videocasete cu tehnologii din domeniul construcţiilor, instalaţiilor, protecţia muncii, orientarea 

profesională, etc. = 46 buc. 

196

• Folii de retroproiector specific formării profesionale (construcţii şi instalaţii) într-un număr de 

5850 bucăţi. 

c2.- Sala profesorală 

Dotare: 

• Suprafaţa 34 mp 

• - 8 birouri 

• - 8 scaune cu spătar 

• - 6 dulapuri pentru documentele profesorilor 

• - 2 calculatoare conectate la reţeaua internă FRG 

• - 1 imprimantă Laserjet alb negru şi acces la imprimanta Laserjet color 

c3.- Cazare şi masă 

Asigurate prin achiziţia de servicii de cazare cu mic dejun inclus şi servicii de masă prânz şi cină în 

sistem catering 

Sală pentru servitul mesei, 

Dotare: 

• Suprafaţa: 35 mp 

• 16 mese 

• 36 scaune 

• Cuptor cu microunde 

• Frigider cu acces securizat 

• Panou afişaj meniu 

C4.- Transport 

A fost asigurat transportul prin achiziţia de bilete CFR în vederea transportului de la FRG Timişoara 

spre locaţiile de practică şi domiciliu 

Asigurarea desfăşurării formării practice în unităţile comerciale 

Perioada premergătoare începerii formării profesionale a avut ca focus din perspectiv unităţii de 

practică Hornbach, o amplă acţiune de organizare şi informare a viitoarelor unităţi de practică. Acest 

lucru a însemnat pe de o parte, stabilirea, planificarea şi organizarea elementelor logistice, 

197

organizatorice necesare iar pe cealaltă parte informarea persoanelor care urmează să fie implicate în 

formarea profesională în sistem dual. 

Acest lucru a urmărit următoarele elemente: 

Delegaţie din partea Hornbach Germania, a reprezentanţilor departamentului de formare profesională 

cu scopul prezentării proiectului în regiune, persoanelor implicate din partea Hornbach: director de 

ţară, director resurse umane, directori magazin, directori adjuncţi magazin, şef de raion, departament 

protecţia muncii, marketing, biroul magazinului. În cadrul întâlnirilor s-a susţinut o prezentare şi s-a 

asigurat transmiterea de informaţii către angajaţii din magazin. 

Suplimentar, a avut loc şi o întâlnire a persoanelor responsabile implicate în proiect în scopul de a se 

cunoaşte, de a stabili competenţe şi contact. 

Un alt aspect deosebit de important o reprezintă pregătirea coordonatorului formării profesionale pentru 

îndrumarea cursanţilor din punct de vedere al activităţii de practică. 

Conform cerinţelor legislative ale statului german, persoana responsabilă pentru instruire în cadrul 

formării profesionale trebuie să corespundă din punct de vedere al formării, dar şi din punctul de 

vedere al competenţelor umane 28 . Coordonatorul formării profesionale trebuie să deţină certificatul de 

formator, abilităţi didactice şi comunicative bine dezvoltate. Suplimentar, trebuie să prezinte o 

apropiere faţă de cursanţii pe care îi îndrumă, însă totodată să fie şi persoana care mediază eventualele 

probleme apărute pe durata formării profesionale şi care ţin de aceasta. 

În acest scop, compania Hornbach a organizat un amplu stagiu de pregătire în Germania al viitorului 

coordonator al formării profesionale, stagiu în care acesta a putut observa desfăşurarea procesului de 

recrutare a cursanţilor, procesul de şcolarizare şi diverse alte aspecte. 

Din dorinţa de a asigura un transfer de know-how cât se poate de eficient, s-a avut în vedere ca 

persoana selectată pentru a coordona formarea profesională să deţină cunoştinţe atâta din sistemul de 

formare profesională dual din Germania, cât şi cunoştinţe referitor la sistemul de formare din România. 

Informare grup ţintă în vederea participării la cursuri şi promovarea proiectului 

Pentru informarea şi promovarea proiectului a fost realizat şi implementat un „plan de publicitate al 

proiectului” care a trasat linii directoare şi a stabilit regulile de urmat în implementarea proiectului de 

toţi partenerii, avându-se în vedere graficul de activităţi, indicatorii şi rezultatele asumate la 

contractarea proiectului 

28 BBIG 2005, §28 

198

Componenţa planului de publicitate a proiectului 

1. Analiza situaţiei actuale 

• informaţiile privitoare la derularea de proiecte finanţate din fonduri structurale sunt relativ puţin 

cunoscute la nivelul beneficiarului final (şomeri) 

• situaţia conjuncturală generată de criza financiară duce la o afluenţă mare de şomeri dar în 

acelaşi timp aceste persoane caută o soluţie imediată nu o investiţie în timp cum ar fi 

participarea la un curs cu durata de peste 2 ani 

2. Definirea obiectivelor şi caracteristicile mesajelor 

Activităţile de informare şi publicitate din cadrul proiectului au avut ca scop: 

• promovarea obiectivelor şi rezultatelor proiectului 

• promovarea beneficiilor pentru persoanele implicate în acţiunile şi activităţile derulate în cadrul 

proiectului 

• promovarea abordării integrate a măsurilor active de combatere a şomajului, recrutare, 

consiliere, orientare în carieră, mediere şi plasare 

• promovarea cursului de Tehnician în Comerţ, cu dobândirea unui certificat recunoscut în 

România şi Germania 

• promovarea de noi domenii ale formării profesionale 

• promovarea sistemului dual de formare profesională şi finanţare Româno –German 

• promovarea mobilităţii geografice şi ocupaţionale a forţei de muncă 

• promovarea instituţiilor partenere 

Caracteristicile mesajelor folosite pentru toate instrumentele şi mijloacele de publicitate: 

• asigurarea accesului la informare pentru toate grupurile ţintă; 

• asigurarea unui maxim de transparenţă privind informaţiile furnizate publicului despre alocarea 

şi gestionarea fondurilor structurale, procedurile de achiziţie, nediscriminare pe criterii legate de 

gen şi diversitate socio-culturală 

• utilizarea elementelor de identitate vizuală specificate in Ghidul de identitate vizuală impus de 

finanţator 

3. Principii generale 

Furnizarea şi răspândirea informaţiilor au urmărit următoarele principii: 

• accesibilitate, 

199

• acurateţe, 

• obiectivitate, 

• consistenţă, 

• rapiditate în transmiterea mesajului. 

Mesajele adresate grupurilor ţintă au fost redactate într-o manieră accesibilă, utilizându-se un limbaj 

uşor de înţeles, folosind exemple concrete pentru a conferi o imagine pozitivă a proiectului. 

4. Grupurile ţintă 

• şomeri tineri şi şomeri de lungă durată tineri şi adulţi (15-65 ani) din Vest, Nord-Est, Bucureşti 

Ilfov şi Braşov 

• membrii reţelelor din care fac parte partenerii 

• furnizori de formare profesională 

• instituţii publice 

• mass media 

• agenţi economici / potenţiali ofertanţi pentru achiziţiile prevăzute în proiect 

5. Instrumente şi activităţi 

În planul de publicitate al proiectului a fost utilizat un mix de instrumente de informare, de la clasicele 

metode de informare mediatică până la folosirea noilor tehnologii. 

În funcţie de mesajele transmise, de grupurile ţintă şi de bugetul disponibil a fost utilizată una sau mai 

multe mijloace de comunicare combinate. Pentru realizarea instrumentelor de informare a fost utilizat 

Ghidul de identitate vizuală recepţionat de la AMPOSDRU 

200

Instrument Descriere activităţi Grup ţintă 

Pliant 

promovare 

Banner 

publicitar 

Conferinţa start 

proiect 

Pagina web a 

proiectului 

Sesiuni de 

informare 

Trei tipuri de pliante utilizate pe parcursul 

implementării proiectului după cum urmează: 

• pliant promovare proiect şi atragerea grupului 

ţintă în vederea formării claselor pentru cursurile 

de Tehnician în comerţ 

• pliant promovare proiect şi atragerea grupului 

ţintă pentru măsuri integrate de informare, 

consilie şi plasase 

• pliant pentru promovarea şi diseminarea 

rezultatelor finale ale proiectului 

Un panou cu mesaje permanente amplasat pe faţada 

clădirii promotorului FRG Timişoara, prevăzut cu 

sistem de iluminare 

O conferinţă de start cu invitaţi reprezentanţi ai 

instituţiilor partenere, autorităţi locale, companii, 

mass media, public larg. 

Prezentări multimedia pentru prezentarea proiectului 

şi a partenerilor. 

Comunicat de presă, interviuri radio si TV 

Este operaţională o pagină web a proiectului care are 

nu doar rol de promovare ci şi un instrument de 

comunicare / informare a grupului ţintă la activităţile 

proiectului, publicarea rezultatelor proiectului, 

publicarea anunţurilor pentru achiziţii publice etc 

Organizate la sediul FRG Timişoara, al partenerilor 

din proiect şi membrii reţelelor din care fac parte 

(sedii AJOFM şi Centre de formare profesională) în 

copul prezentării proiectului, al beneficiilor pe care le 

au cei care sunt implicaţi în activităţi ( cursuri de 

formare profesională, consiliere, orientare 

201 

Beneficiari potenţiali 

Public larg 

Toate grupurile ţintă 



Beneficiari potenţiali

Participarea la 

diferite 

manifestări 

Materiale de 

informare 

Diseminarea de 

către parteneri 

profesională, plasare) 

Promovare pentru obiectivul şi rezultatele 

proiectului cu ocazia diferitelor manifestări la care 

FRG Timişoara şi partenerii din proiect iau parte 

după cum urmează: 

• târguri şi expoziţii 

• întâlniri de proiect 

• alte ocazii 

Alte materiale utilizate: 

• postere pentru informarea grupului ţintă cu 

privire la locul de desfăşurare al sesiunilor de 

informare, consiliere şi orientare profesională, 

• postere pentru promovarea proiectului la 

diferite manifestări 

Promovarea proiectului de către toţi partenerii din 

proiect a fost făcută prin: 

• distribuirea de pliante 

• plasarea de postere la locurile de desfăşurare a 

activităţilor proiectului 

• etichetarea bunurilor achiziţionate prin proiect 

• creare link de pe site-ul instituţiilor spre 

pagina web a proiectului etc 

Recrutarea participanţilor la cursuri 

202 

Beneficiari potenţiali 

Public larg 

La procesul de recrutare şi selecţie se vor respecta cerinţele cu privire la accesul nediscriminatoriu al 

participanţilor la programul de formare, şi după caz cu respectarea cerinţelor din partea liniilor de 

finanţare a proiectului. 

Participanţii la curs în meseria de tehnician în comerţ vor semna contractul de formare profesională şi 

convenţia privind stagiile practice. 

Documente suplimentare privind modul de desfăşurare a cursului în meseria de tehnician în comerţ vor 

fi prezentate cursanţilor sub forma de proceduri.

Luarea la cunoştinţă din partea cursanţilor pentru cerinţe/clarificări la modul de implementare a 

cursului se va valida prin semnătura cursanţilor. 

Selectarea grupului ţintă a fost efectuat cu sprijinul deosebit al Agenţiilor pentru Ocuparea Forţei de 

Muncă sub coordonarea ANOFM, partener în proiect. Echipa de recrutare a constat din reprezentanţi ai 

Fundaţiei Româno-germane cât şi din reprezentanţi Hornbach. 

Selectarea persoanelor pentru formare profesională în meseria de tehnician în comerţ s-a efectuat 

respectând următoarelor etape stabilite de compania Hornbach cu privire al recrutarea personalului: 

• Informarea persoanelor interesate printr-o prezentare cu suport tehnic Powerpoint efectuată de 

către un reprezentant Hornbach. În cadrul acestei prezentări se oferă informaţii despre companie, 

istoria ei, domeniul de activitate, dezvoltarea companiei pe piaţa din România, şanse de carieră la 

Hornbach. În cadrul acestei prezentări se exemplifică şi desfăşurarea formării profesionale la 

Hornbach, domeniile de activitate, şcolarizările prevăzute pentru stagiile de practică. Persoanele au 

completat un formular tipizat în care li se cer informaţii despre persoana lor, despre experienţa 

profesională şi despre formarea lor. 

• Interviul nr.1 Persoanele interesate au avut posibilitatea de-a rămâne după şedinţa de prezentare 

la un interviu individual cu echipa de recrutare. Acest interviu a avut la bază formularul tipizat 

completat de către persoana intervievată, cu scopul de a obţine o privire de ansamblu asupra 

candidatului la formarea profesională. În urma interviului nr.1, echipa de recrutare a anunţat direct 

sau prin partenerii din proiect persoanele care au fost selectate pentru cel de-al doilea interviu. 

• Interviul nr.2Interviul nr.2 a avut ca scop o a doua întrevedere între echipa de recrutare şi 

persoana interesantă pentru a discuta aspecte suplimentare despre formarea profesională. Interviul 

nr. 2 a avut loc în medie la minim o săptămână de la primul interviu pentru a oferi persoanelor 

interesate posibilitatea de a se informa suplimentar despre companie, despre proiect şi pentru a se 

decide dacă îşi doresc această formare profesională iar ulterior o carieră în comerţ, la Hornbach. 

După finalizarea celui de-al doilea interviu, persoanele selectate pentru formare profesională au 

fost anunţate fie direct de către organizatorul formării profesionale sau de către Hornbach, fie prin 

Agenţiile pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 

Toate persoanele selectate au primit din partea Fundaţiei Româno-Germane o scrisoare prin care au fost 

informate că au fost selectate pentru formarea profesională. 

Model fisă recrutare 

Fişă informaţii candidat 

203

Nume/Prenume: 

Vârsta: 

Data: 

De ce doriţi să participaţi la această formare profesională? 

De ce v-aţi decis pentru o meserie în comerţ? 

Ce şcoală aţi urmat? 

Ce experienţă profesională aveţi? 

Ce meserie aveţi? 

Cunoştinţe de bază în operarea calculatorului? 

Ce aşteptări aveţi de la această formare profesională? 

Flexibilitate (Deplasări în interes de serviciu/Relocare) 

În ce oraşe aţi fi dispus să lucraţi? 

Ce obiectiv urmăriţi prin această formare profesională? Unde vă vedeţi peste 5 ani din 

punct de vedere profesional? 

Hobbie 

Stare civilă 

Cunoştinţe de limbă străină 

3 calităţi ale Dumneavoastră 

3 defecte ale Dumneavoastră 

De ce credeţi că sunteţi persoana potrivită pentru această formare profesională? 

204

Desfăşurarea cursului 

Aspectul teoretic 

Pentru asigurarea cadrului legal cu privire la asigurarea condiţiilor de desfăşurare a activităţii de 

instruire teoretică de specialitate şi a normelor de sănătate şi securitate în muncă, fiecare cursant a 

semnat convenţia de pregătire nefiind permis accesul la activităţile de instruire fără acesta. 

Expertul didactic a întocmit o planificare a derulării cursurilor 

• Graficul de derulare a cursurilor 

• Orarele 

Din programa de autorizare a cursului expertul didactic, împreună cu formatorii a fost stabilită o 

repartizare pe module şi ore a materiei în vederea formării de competenţe profesionale. 

Toţi formatorii sunt responsabili pentru întocmirea suporturilor de curs şi a instrumentelor de evaluare 

pe parcurs. Acestea au fost supuse verificării expertului didactic şi sunt prelucrate / avizate din punct de 

vedere al identităţii vizuale de către responsabilul tehnic. 

Suporturile de curs sunt distribuite cursanţilor în format hard – pe hârtie sau soft – în formă electronică 

în funcţie de necesităţile stabilite de formator. 

Sălile de curs sunt indicate conform cerinţelor de identitate vizuală şi satisfac cerinţele legale din punct 

de vedere al bunei desfăşurări a instruirii teoretice. În acest sens au fost monitorizate aspectele legate 

de ergonomie şi dotarea cu echipamentele şi materialele necesare desfăşurării activităţilor de formare. 

Formatorii sunt responsabili de gestionarea şi completarea cataloagelor şi a condicii de prezenţă a 

lectorilor în rubricile aferente modulelor pe care le predau, de asemenea completarea prezenţei la orele 

de curs. 

Din rândul formatorilor au fost desemnaţi responsabilii cu coordonarea pentru fiecare clasă, aceştia 

răspund de integritatea cataloagelor şi întocmirea pontajelor cursanţilor la finalul fiecărei luni, acestea 

constituind împreună cu pontajul din unităţile de practică, sursa principală de culegerea datelor pentru 

stabilirea burselor. 

205

Formatorii sunt direct responsabili de calitatea actului de formare profesională şi au beneficiat de 

suportul expertului didactic şi a echipei de management în vederea atingerii unei calităţi înalte a actului 

de formare. 

Aspectul practic 

Stagiile de practică reprezintă 70% din durata cursului conform programei de 3980 de ore. Sistemul 

dual de formare profesională pune accent deosebit pe experienţa dobândită în practică încă din perioada 

cursului de formare. Având în vedere focusul deosebit pe deprinderile practice, se deosebesc două 

aspecte diferite, din punct de vedere al formării competenţelor practice: 

formarea competenţelor în unitatea de practică care ţin de activitatea de zi cu zi şi de cerinţele 

calificării în meserie 

formarea competenţelor cheie, care nu ţin în totalitate de activitatea de practică, dar care devin tot mai 

importante din prisma cerinţelor faţă de personal. 

Următoarele competenţe de specialitate trebuie deprinse pe parcursul stagiilor de practică: 

Nr. Competenţe Modul de 

pregătire 

Informare şi 

comunicare 

Utilizarea 

calculatorului şi 

prelucrarea 

informaţiilor 

Comunicare în 

Limba Germană 

• discurs, 

• prezentare, 

• instruire, 

• prezentare 



• şcolarizare 

modularizată, 

• exerciţii 

• exerciţiu, 

• şcolarizare, 

Locul de 

muncă 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

206 

Activităţi planificate Obs. 

• cunoaşterea unităţii de practică 

• cunoaşterea persoanelor şi 

diversele responsabilităţi ale 

acestora 

• informarea asupra programului 

de practică 

• informare asupra reglementării 

pauzelor 

• informare asupra sistemului de 

pontare pentru evidenţa 

prezenţei 

• şcolarizare în sistemul de 

gestionare marfă 

• instruire în utilizarea aparatului 

de pontare 

• cunoaşterea procedurilor 

referitor la operaţiunile 

efectuate în calculator 

• şcolarizare pe termeni de 

specialitate Hornbach: 

cunoaşterea termenilor în limba

Sănătatea şi 

securitatea 

muncii, 

protecţia 

mediului 


• fişe de lucru 



• fişe, 


Lucrul în echipă • activităţi în 

grup 

Organizarea 

locului de 

muncă / 

organizarea 

firmei 

Satisfacerea 

cerinţelor 

clienţilor 

Asigurarea 

calităţii 

Protecţia 

consumatorului 

• proiecte în grup 

• scolarizări 

pentru lucrul în 

echipă 


• prezentarea 

magazinului şi a 

personaului, a 

ariilor de 

competenţă ale 

acestuia 

• prezentări 

• şcolarizări 

• instruiri 

• joc pe roluri 

• trainig cu DVD 

interactiv 

• fişe de lucru, 

exerciţii 

• documentare 

• verificare 

• informare 


Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

207 

germană şi în limba română 

• instructaj pe protecţia muncii 

• instructaj pe situaţii de urgenţă 

• întocmirea fişelor periodic 

• cunoaşterea personalului 

Hornbach, cunoaşterea 

organizării magazinului 

• efectuarea dievrselor proiecte 

în grup 

• colaborarea cu personalului 

Hornbach 

• desfăşurarea activităţilor de 

practică în echipă 

• şcolarizări în echipă 

• cunoaşterea magazinului 

Hornbach unde are loc practica 

• cunoaşterea persoanlului, a 

persoanelor de contact 

• şcolarizări pentru cunoaşterea 

tipurilor de clienţi 

• şcolarizări pentru recunoaşterea 

necesităţilor acestora 

• şcolarizări cu furnizorii pentru 

cunoaşterea sortimentului 

• întocmirea de rapoarte pentru 

cunoaşterea sortimentului 

• şcolarizare pe sistemul de 

comandă 

• întocmirea de rapoarte 

periodice asupra produselor, 

asupra sistemului de consiliere 

• liste de verificare, liste de 

prezenţă 

• cunoaşterea prevederilor legale 

• prezentarea mărfii conform 

legii

Managementul 

calităţii 

Comunicarea / 

Comunicarea 

profesională/Co 

municare 

organizaţională 

Dezvoltarea 

personală în 

scopul obţinerii 

performanţei 

(formarea 

profesională, 

resurse umane) 

Calcule 

economice 

specifice 

aprovizionării şi 

distribuţiei 

mărfurilor 

Organizarea 

activităţii 

comerciale 

Legislaţia 

muncii şi cea 

socială 

Sortarea, 

depozitarea, şi 

pregătirea 

• informare 

• verificare 



• discuţie, 

• dezbatere 

• informare, 


• discurs 



• discurs, 






• informare 



Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

208 

• încercarea mărfii conform legii 

• asigurarea asupra calităţii 

produsului: ambalaj şi produs 

în sine 

• training pentru competenţe de 

comunicare 

• şcolarizare comunicare cu 

clientul 

• comunicarea cu colegii 

• comunicarea cu cadrele de 

conducere 

• cunoaşterea strategiei Hornbach 

referitor la formarea 

profesională 

• dezvoltarea personală în carieră 

la Hornbach 

• sistemul de comandă la 

Hornbach 

• structura stocului la Hornbach 

• strategia de comandă la 

Hornbach 

• sistemul de calculare al 

comenzilor 

• comunicarea cu furnizorii 

referitor la calcularea 

transportului de marfă 

• calcule referitoare la prezenţa 

mărfii în magazin 

• cunoaşterea mediului de 

practică 

• cunoaşterea priorităţilor în 

activităţile de zi cu zi 

• cunoaşterea legislaţiei privind 

protecţia muncii şi privind 

situaţiile de urgenţă 

• cunoaşterea prevederilor legale 

privind programul de lucru şi a 

regimului de zile libere 

• sistemul de gestionare a mărfii 

la Hornbach 

• tipurile de depozitare, locurile

mărfurilor 

pentru 

distribuţie 

Administrarea 

amabalajelor şi 

mărfurilor 

Aprovizionarea 

cu mărfuri a 

magazinului în 

funcţie de 

ritmul 

vânzărilor 

Efectuarea 

operaţiilor din 

magazin 

Utilizarea şi 

gestionarea 

bazelor de date 

de la magazin / 

depozit 

Realizarea 

operaţiilor din 

depozit 

Cunoaşterea 

ofertei de 

mărfuri 

Recepţia 

mărfurilor 

alimentare / 

• exerciţii de depozitare 



• şcolarizare în 

sistem 


faţa raftului, 


sistem 




sistem, 



• lucru în echipă 


prezentare, 




• şcolarizare cu 

furnizorii, 


• rapoarte, 

• lucru în echipă 



Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

209 

• strategia de pregătire a mărfii 

pentru client 

• sistemele de distribuţie a mărfii 

către client 

• procedura de administrare a 

ambalajelor: retururi, distrugeri, 

garanţie 

• tipurile de articol, statusurile 

articolelor 

• procedura de debarasare de 

deşeuri 

• cunoaşterea sistemului de 

aprovizionare cu marfă 


livrare cu marfă 

• cunoaşterea ritmului vânzărilor 

• cunoaşterea proceselor în 

magazin 

• aplicarea cunoştinţelor legate 

de procese 


gestionare marfă 


depozitare marfă, cunoaşterea 

paşilor de lucru, cunoaşterea 

proceselor, cunoaşterea 

departamentelor implicate 

• cunoaşterea sortimentului 

Hornbach, cunoaşterea 

acţiunilor speciale, cunoaştere 

proiectelor 

• cunoaşterea procedurii de 

recepţionare, a tipurilor de 

recepţionare, a sistemului de

nealimentare • fişe de lucru, 

Folosirea 

tehnicilor 

promoţionale la 

locul de muncă 

Etalarea 

mărfurilor 

nealimentare / 

alimentare 

Vânzarea 

mărfurilor 


alimentare 

Depozitarea/păs 

trarea 

mărfurilor 


alimentare 

Cercetarea 

mediului 

organizaţiei 

Înregistrarea 

evenimentelor 

şi tranzacţiilor 

în contabilitate 

Planificarea şi 

coordonarea 

activităţii 

organizaţiei 

Iniţierea unei 

afaceri 

Utilizarea 

strategiilor şi 

• munca în 

echipă 










• rapoarte 




• discuţie 






sistem 






• discuţie 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

210 

transfer marfă intern, 

cunoaşterea actelor implicate 

• cunoaşterea strategiei de 

marketing, cunoaşterea 

sistemelor de fidelizare, 

cunoaşterea spaţiilor de 

publicitate 

• cunoaşterea pricipiilor de 

aprovizionare cu marfă, 

cunoaşterea principiilor de 

prezentare a mărfii 

• cunoaşterea principiilor de 

vânzare Hornbach, cunoaşterea 

tipurilor de abordare a 

clientului, cunoaşterea 

produselor, 

• consilierea corectă 

• cunoaşterea depozitării corecte 

a mărfii, în funcţie de 

proprietăţile ei 

• cunoaşterea spaţiilor de 

depozitare 

• cunoaşterea persoanelor de 

contact, cunoaşterea 

colectivului Hornbach, 

cunoaşterea superiorilor, 

cunoaşterea locului de practică, 

cunoaşterea activităţii 

• cunoaşterea procedurii de 

înregistrare a documentelor, 

cunoaşterea departamentelor 

implicate, cunoaşterea paşilor 

de lucru 

• cunoaşterea activităţii de zi cu 

zi, cunoaşterea paşilor de lucru, 

cunoaşterea priorităţii 

activităţilor 

• cunoaşterea activităţii din 

comerţ, cunoaşterea domeniului 

de activitate 

• informare, Magazinele • cunoaşterea strategiei de 

marketing Hornbach: produse

politicilor de 

marketing 

Reflectarea în 

contabilitate a 

operaţiilor 

economicofinanciare 

Negocierea şi 

argumentarea 

vânzării 

produselor şi 

serviciilor 

Promovarea 

imaginii 

organizaţiei 

prezentare, 

• discuţie 





• lucru în echipă, 




Hornbach şi servicii 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

Magazinele 

Hornbach 

211 

• cunoaşterea canalelor media de 

promovare 

• cunoaşterea metodelor de 

promovare Hornbach 

• cunoaşterea implicaţiilor 

activităţii de zi cu zi, 

cunoaşterea domeniului case şi 

biroul magazinului 

• cunoaşterea rapoartelor 

contabile din magazin 

• cunoaşterea tehnicilor de 

vânzare 

• cunoaşterea strategiei de 

consiliere 

• cunoaşterea serviciilor 

Hornbach 

• imaginea companiei pe piaţă 

• strategia companiei pe piaţă 

În vederea atingerii competenţelor de specialitate şi competenţelor cheie a fost întocmit următorul 

grafic de şcolarizare, în cadrul dormării profesionale februarie 2010 - iunie 2012.

Nr. 

crt. 

Denumirea şcolarizării Luna / Anul efectuării Status 

Anul I (februarie 2010 – noiembrie 2010) 

1 WWS februarie – aprilie 2010 

2 Dosar formare / Introducere aprilie – mai 2010 

3 Vânzarea este jobul nostru nr.1 iunie – iulie 2010 

4 Limbajul Hornbach I august – septembrie 2010 

5 Limbajul Hornbach II octombrie 2010 

6 Analiza concurenţei octombrie – noiembrie 2010 

7 Film 125 ani Hornbach noiembrie 2010 

Anul II (10 ianuarie – 14 octombrie 2011) 

8 Loss Prevention + Test ianuarie – februarie 2011 

9 WWS Ziua II + Test februarie – martie 2011 

10 Şcolarizare Loss Prevention Case februarie – martie 2011 

11 Discuţie individuală februarie – martie 2011 

12 Mini Teambuilding martie – mai 2011 

13 Dispo/Sortiment martie – august 2011 

14 Seminar Vânzare aprilie - mai 2011 

15 Limbaj Hornbach III iunie - iulie 2011 

16 Şcolarizare Ofertă Hornbach iulie – august 2011 

17 Discuţie individuală II iulie – august 2011 

Cunoaşterea activităţilor 

18 interdepartamentale: Recepţie august – septembrie 2011 

marfă/Servicii client/Case 

Anul III (17 octombrie 2011 – 29 iunie 2012) 

19 Inventar septembrie – octombrie 2011 

20 Seminar Administrarea afacerilor octombrie - noiembrie 2011 

21 Discuţie final de an 2011 decembrie 2011 

22 MDE-ul noiembrie – decembrie 2011 

23 Şcolarizare Logistică ianuarie - martie 2012 

24 Principiile Hornbach martie 2012 

25 Seminar motivaţional Iunie 2012 

Recapitulare examen aprilie – iulie 2012 

212

Fiecare şcolarizare efectuată a fost documentată în baza listelor de prezenţă, a fost prezentat un 

preambul cuprinzând conţinutul şcolarizării, durata, metodele de formare şi suportul media. Fiecare 

preambul al şcolarizării porneşte de la competenţele care trebuie dobândite în cadrul stagiilor de 

practică şi face referire la competenţele care sunt formate în acel modul de şcolarizare. 

Exemplu preambul şcolarizare: 

Anul I de practică 

Excursie de studiu: Analiza concurenţei 

Durată 8 ore 

Şcolarizarea se adresează persoanelor din comerţ, atât începătorilor cât şi persoanelor care deţin deja o 

anumită experienţă. Scopul şcolarizării şi a analizei este acela de a de a cunoaşte situaţia concurenţială 

actuală în cadrul formării profesionale. 

Această şcolarizare constă în vizitarea unui magazin din aceeaşi branşă cu Hornbach cu scopul de a 

observa specificul pieţei, aspectele comune dar şi aspectele care diferă: Vizitarea unui magazin din 

aceeasi bransă cu Hornbach cu scopul de a identifica strategia de preţ, de prezentare a mărfii, de 

consiliere a acestuia. În urma vizitării magazinului (timp alocat. 45 de minute) s-a purtat o discuţie, 

precedată de un brain-storming pentru a stabili aspectele observate, dezbatere asupra diferenţelor între 

Hornbach si magazinul vizitat al concurenţei. În cadrul discuţiei se doreşte găsirea de explicaţii pentru 

diferneţele stabilite prin: concept, strategie, grup ţintă. 

Următoarea grafică prezintă competenţele exersate în cadrul şcolarizării: 

Şcolarizarea conţine:Prezentare informaţii noi, muncă în echipă. 

Întocmit: Andreea Feierstein 

213

Pentru a urmări şi documenta dezvoltarea profesională a cursanţilor s-a utilizat conform legislaţiei în 

vigoare în Germania privind formarea profesională, dosarul de practică. 

CONCEPT DOSAR DE PRACTICĂ : TEHNICIAN ÎN COMERŢ 

Formarea profesională în meseria de Tehnician în Comerţ urmează sistemul dual de formare 

profesională din Germania: acest lucru înseamnă că persoanele care participă la această formare 

profesională parcurg o etapă de teorie şi un stagiu de practică, aceste stagii alternând până la finalizarea 

programului de formare profesională. Pentru a corespunde cerinţelor germane referitor la formare 

profesională se vor aplica prevederile legale asupra formării profesionale, stipulate în BBiG - 

Berufsbildungsgesetz – Legea formării profesionale. 

Pentru a ne asigura de calitatea şi cantitatea informaţiilor primite de cursanţi pe durata formării 

profesionale şi pe durata stagiilor de practică s-a implementat şi pentru formarea profesională în 

România pentru elaborarea unui dosar de practică. Acest dosar de practică este identic în conţinut cu 

dosarul de practică utilizat în formarea profesională în meseria de tehnician în comerţ în toate regiunile 

Hornbach unde are loc această formare profesională. Prin lege, persoanele care participă în Germania 

la o formare profesională în sistem dual, sunt obligate să completeze şi să menţină actual dosarul de 

practică (BBiG - Berufsbildungsgesetz – Legea formării profesionale - § 6; alineat 1 punctul 4). 

Dosarul de practică este conform acestei legi o condiţie pentru a fi primit la examenul final (§ 39). 

Dosarul de practică prezintă din punct de vedere obiectiv desfăşurarea stagiului de practică în ordine 

cronologică. Dosarul de practică prezintă totodată stagiul de practică şi din punct de vedere pedagogic. 

Cursantul are posibilitatea să reflecte 

asupra activităţii sale în unitatea de practică şi să prezinte din punctul său de vedere competenţa 

dobândită. 

Fiecare cursant a primit după o primă etapă de cunoaştere a unităţii de practică dosarul de practică, cu 

câte o copie a fiecărui raport pe care va trebui să îl întocmească. Acest dosar este gândit ca un lexicon 

care va creşte în timp odată cu competenţa şi evoluţia cursantului. Dosarul de practică acoperă sub 

formă de raport toată activitatea cursantului în stagiile de practică. Dosarul de practică structurează în 

timp şi documentează formarea profesională 

214

Avantaje pentru cursant: 

• Toate documentele pe care le primeşte pe parcursul formării profesionale sunt păstrate ordonat 

în dosar: evidenţă asupra şcolarizărilor, diverse materiale de la furnizori sau şcolarizări, etc. 

• Toate informaţiile de care are nevoie cursantul pentru examen sunt cuprinse în dosarul de 

practică – astfel încât dosarul de practică este o unealtă foarte apreciată pentru pregătirea pentru 

examen 

• Control asupra formării profesionale 

Avantaje pentru unitatea de învăţământ/practică: 

• Se păstrează o evidenţă clară asupra şcolarizărilor efectuate, asupra activităţii cursantului pe 

durata stagiului de practică 

• Se asigură o strânsă legătură între materia instituţiei de învăţământ şi activitatea din stagiul de 

practică 

• Se asigură o formare profesională în stagiul de practică care să corespundă şi să respecte planul 

de formare profesională 

Dosarul de practică deţine un rol important şi în cadrul evaluării practicantului în fiecare stagiu de 

practică. 

Conţinutul dosarului de practică 

• Evidenţă de practică 

• Sumar 

• Certificat de practică 

• Raport de merceologie 

• Raport lunar 

• Descriere proiect 

• Servicii active client 

• Raport seminar 

• Nivelul realizărilor 

• Timpi parcurs 

215

Evidenţa de practică este foaia de capăt a dosarului de practică: Conţine informaţii despre stagiul de 

practică şi informaţii personale despre practicant. 

216

Sumarul redă întreg conţinutul dosarului de practică şi ordinea de păstrare a rapoartelor în dosar. 

Certificatul de practică documentează activitatea de practică pentru fiecare săptămână de practică. Se 

completează deci 1 certificat de practică pentru fiecare săptămână de practică. 

Certificatul de practică conţine următoarele rubrici: 

217

Activităţi în departament: practicantul documentează activitatea pe care a desfăşurat-o în decursul 

unei săptămâni în unitatea de practică. 

Materia instituţiei de învăţământ: documentarea materiei instituţiei de învăţământ, pentru a 

identifica legătura materiei predate la şcoală cu activitatea din practică. 

Materia şcolarizării interne: documentarea denumirii şi pe scurt a conţinutului şcolarizărilor interne 

la care participă practicantul, de exemplu: şcolarizări cu furnizorii, şcolarizări pe sistemul de comandă, 

şcolarizări pe tema vânzare, etc. 

218

Raportul de merceologie se completează 1 exemplar pentru fiecare lună de practică. Pentru a 

completa acest raport, practicantul alege împreună cu responsabilul cu instruirea sa un articol din gama 

de produse pe care îl analizează în detaliu. Acest raport asigură faptul că practicantul cunoaşte pe 

durata stagiului de practică sortimentul magazinului. Practicantul trebuie să cunoască denumirea 

produsului,ţara de provenienţă, furnizorul produsului, timpul de livrare al produsului, serviciile pe care 

Hornbach le poate oferi pentru acel articol. Practicantul trebuie să cunoască totodată şi produse 

suplimentare care pot fi utile clientului pe lângă acel produs. În unele cazuri, la anumite produse trebuie 

219

să se facă precizări suplimentare referitor la întrebuinţare, siguranţă, etc iar pentru acest lucru există o 

rubrică aparte în raport. După completarea raportului, acesta este semnat de către responsabilul cu 

practica, persoană care certifică corectitudinea informaţiilor din raport. 

220

221

222

Raportul lunar reprezintă o rezumat al activităţii descrise în certificatul de practică. Raportul lunar 

are în primul rând rolul de a oferi o evidenţă asupra fiecărei lună de practică. Precum spune şi 

numele,acest raport se întocmeşte o dată la lună pentru fiecare lună de practică. 

223

Descrierea de proiect reprezintă un raport deosebit de important pentru activitatea din practică. 

Practicanţii trebuie încurajaţi să gândească în proiecte. Din acest motiv, acest raport îi confruntă cu 

conceptul de proiect. Raportul se completează o dată la trei lună, perioadă considerată realistă pentru ca 

practicantul să cunoască şi să intre în tangenţă cu proiectele din magazinele Hornbach. 

224

În descrierea de proiect, practicantul pune pe hârtie fie un proiect la care a participat el, de exemplu o 

amenajare în magazin, o suprafaţă de prezentare modificată, etc, fie un proiect pe care un client l-a 

căutat şi achiziţionat. Acest raport are rolul de a familiariza practicantul cu subiectele actuale din 

magazin şi cu proiectele clienţilor de la departamentul de marfă pe care şi l-a ales practicantul. 

Datorită faptului că sunt foarte rare cazurile în care un practicant lucrează singur la un proiect de 

exemplu de amenajare, acest raport este semnat şi de şeful de raion care este responsabil cu amenajarea 

respectivă. 

225

226

227

SAC (Servicii Active Client) reprezintă un training sub formă de impuls (20-40 de minute) în care 

contactul cu clientul este privit fragmentat: de la primul contact cu un client până la momentul când 

acesta părăseşte magazinul. Scopul acestui trening este ca practicantul să identifice prin încercare 

metoda şi stilul său propriu de consiliere, care însă se încadrează în strategia companiei. Trainingul 

conţine în total 10 şcolarizări impuls, reprezentând 10 paşi în contactul cu clientul. 

228

229

Raportul de seminar se completează atunci când se ţine un seminar. Seminarul este o şcolarizare, un 

training care durează mai mult de o zi, datorită conţinutului mare de informaţii. 

230

231

Evidenţa pentru note şcoală este o fişă de evidenţă asupra notelor obţinute la testările şi examenele 

din cadrul teoriei. Această evidenţă trebuie completată de către practicant şi păstrată în dosarul de 

practică. 

232

Fişa Timp parcurs oferă o evidenţă asupra parcurgerii anumitor departamente din magazin de către 

fiecare practicant. În această formare profesională este prevăzută cunoaşterea departamentului recepţie 

marfă, departamentului servicii/administraţie, departamentului case şi departamentului casa principală. 

Se va completa această fişă o dată cu parcurgerea de către un practicant a unui anumit departament. 

Din punct de vedere al desfăşurării stagiilor de practică, fiecare cursant a selectat departamentul de 

marfă şi raionul de specializare în funcţie de preferinţă. Astfel se garantează faptul că participantul la 

formarea profesională se califică într-un domeniu spre care are afinităţi şi care îl interesează. Acest 

lucru contribuie la satisfacţia dobândită din activitatea desfăşurată. 

233

Monitorizare / Evaluare / Urmărire rezultate 

Monitorizare şi evaluare 

Pentru monitorizare şi evaluare au fost stabiliţi indicatori de realizare, funcţie de bugetul şi obiectivele 

propuse, referitor la atragerea grupului ţintă. Managerul de proiect a fost informat periodic s-au făcut 

consemnări în cadrul minutelor întâlnirilor de proiect referitor la indicatorii stabiliţi şi efectul scontat. 

Indicatorii folosiţi pentru evaluarea implementării Planului de publicitate a proiectului: 

• indicatori care măsoară eficacitatea: 

• indicatori de impact (la nivel cantitativ şi calitativ) 

Toate activităţile întreprinse cu scopul de evaluare a eficacităţii şi impactului măsurilor de publicitate 

sunt necesare şi utile la viitoarea planificare a acţiunilor în primul rând în cazul unor posibile 

amendamente aduse graficului de activităţi al proiectului 

Activitatea de monitorizare s-a desfăşurat pe întreaga perioada de implementare a cursului, activităţile 

specifice au constat în monitorizarea: 

• respectării graficului implementării; 

• modului în care programul de formare prin structura propusă (tematici şi timpi de 

implementare) asigură atingerea obiectivelor specifice cursului; 

• modului în care programul de formare prin metodele-tehnicile şi instrumentele utilizate asigură 

dobândirea competenţelor profesionale, în conformitate cu standardele de pregătire 

profesională sau standardele ocupaţionale; 

• asigurării cadrului de învăţare (spaţiile destinate pregătirii teoretice şi practice sunt adecvate ca 

dimensiuni şi mod de organizare); 

• asigurării cantitative şi calitative a resurselor alocate formării teoretice (materialele suport de 

învăţate, echipamente comunicare şi prezentare tablă, flipchart, şi materialele demonstrative, 

de tipul: software specializat, planşe, cataloage, etc); 

• asigurării suficienţei, calităţii şi funcţionalităţii resurselor alocate formării practice 

(echipamente, maşini, utilaje, scule, dispozitive etc.); 

234

• asigurării de către agentul economic (la care se desfăşoară pregătirea practică) a personalului de 

specialitate necesar pentru supravegherea şi îndrumarea participanţilor la programul de formare 

profesională; 

• progresului educational al cursantilor, a gradului de implementare activa la pregatirea teoretica, 

precum si procentul de feed-back al fiecarui educabil. 

• analiza prezenţei cursanţilor la teorie şi practică 

• măsurarea satisfacţiei participanţilor la curs 

Metodele de colectare a informaţiilor pentru monitorizare au fost: 

• observarea; 

• aplicarea chestionarelor 

• discuţii individuale şi de grup 

Instrumentele utilizate au fost: 

• Catalogul 

• Catalogul de examen 

• Chestionarele de măsurarea satisfacţiei participanţilor la programul de formare; 

• Rapoartele privind activitatea practică a cursanţilor 

• Testele de evaluare: intermediară şi finală 

• Lucrările practice ale cursanţilor 

• Evaluarea formării profesionale 

Evaluarea participanţilor s-a realizat de către formatori precum şi de către coordonatorul de practică 

pe parcursul întregului programul de formare. 

Procesul de evaluare a presupus parcurgerea următoarelor etape: 

• evaluarea iniţială – efectuată la începutul programului pentru identificarea nivelului iniţial de 

cunoştinţele /calificare a cursanţilor; 

• evaluare intermediară / pe parcurs – efectuată pe parcursul implementării programului de 

formare în vederea urmăririi progresului înregistrat de cursanţi precum şi a nivelului de 

cunoştinţe deţinut la un moment dat; 

• evaluarea finală – efectuată la sfârşitul programului de formare cu scopul verificării dobândirii 

competenţelor specifice 

235

Instrumentele utilizate au fost: 

• Evaluarea orală 

• Evaluarea scrisă 

• Evaluarea aplicaţiilor practice 

• Rapoartele privind activitatea practică a cursanţilor 

Evaluarea în formarea profesională: tehnician în comerţ: STAGII DE PRACTICĂ 

Evaluarea deţine în formarea profesională a adulţilor un rol foarte important. Din acest motiv, acest 

proiect propune un concept de practică, care vizează atât evaluarea practicanţilor de către unitate de 

practică, cât şi evaluarea stagiului de practică de către practicant. Dorim ca prin acest concept de 

evaluare pe de o parte o evaluare sistematică a practicantului în formarea profesională, iar de pe altă 

parte evaluarea continuă a condiţiilor de practică. Din rezultatele ambelor evaluări dorim să obţinem 

date pentru îmbunătăţirea formării profesionale, pentru coordonarea mai bună a formării profesionale şi 

pentru orientarea formării profesionale adaptată la nevoile şi aptitudinile fiecărui practicant. 

Evaluarea practicanţilor 

Evaluarea practicantului pe durata stagiului de practică oferă posibilitatea de a ghida formarea 

profesională în funcţie de necesităţile practicantului. Evaluarea reprezintă un instrument în formarea 

profesională şi are un dublu rol: formatorii se asigură de progresul practicantului în perioada de 

practică iar practicantul cunoaşte stadiul său de cunoaştere, aprecierea sa în unitatea de practică. Aceste 

informaţii oferă posibilitatea atât unităţii de practică cât şi practicantului să intervină activ în 

dezvoltarea profesională. 

236

Conceptul de evaluare 

Evaluarea are la bază conceptul prezentat în imaginea (Imag.1) de mai jos. 

237 

Imag. 1 : Competenţă profesională 

Obiectivul acestei formării profesionale este de a avea la finalul cursului persoane competente atât din 

punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate cât şi din punct de vedere al competenţelor cheie, 

reprezentate tot această imagine. O persoană care deţine competenţă profesională cunoaşte atât 

domeniul său de activitate, în cazul nostru sortimentul, conceptul magazinelor Hornbach, cunoaşte 

totodată: 

• metode de a lucra eficient, 

• metode de comunicare cu colegii, superiorii şi clienţii, 

• cunoaşte cum îşi poate eficientiza munca 

• cunoaşte cum poate aloca timpul 

• are capacitatea de a prioritiza activităţi 

• are capacitatea de a lua decizii 

• are capacitatea de a se informa singur 

• are capacitatea de a dezvolta strategii de soluţionare. 

Acesta este conceptul care stă la baza formării profesionale şi doreşte a fi atins prin diverse şcolarizări, 

iniţiate de unitatea de practică sau de colaboratorii acesteia.

• Competenţa de specialitate: se referă la aşa numitele „hard skills“şi reprezintă baza activităţii 

profesionale. Competenţa de specialitate acoperă în cazul formării profesionale în meseria de 

Tehnician în Comerţ cunoştinţele despre sortiment, produse, servicii, procese şi paşi de lucru. 

• Competenţa de metodă: este un instrument pentru punerea în practică a cunoştinţelor de 

specialitate. Competenţa de metodă se referă la competenţele şi abilităţile necesare pentru a 

soluţiona o problemă, de exemplu: abilitatea de gândire logică, abilitatea de structurare a 

informaţiei, etc. 

• Competenţa socială: se referă la abilitatea de a interacţiona cu alte persoane, abilitatea de a 

lucra în echipă, de a comunica. 

• Competenţă personală: se referă la abilităţile ce ţin de personalitate şi anume: motivaţia, 

interesul faţă de lucru, iniţiativa proprie. 

Această formare profesională în meseria de Tehnician în Comerţ este încadrată într-un proiect care are 

drept obiectiv creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Pentru a atinge acest obiectiv este 

deosebit de important de a construi această formare profesională în funcţie de cerinţele pieţei referitor 

la forţa de muncă. Schimbările de pe piaţa forţei de muncă aduc şi mai mult în focus importanţa 

competenţelor cheie. 

O privire în anunţurile companiilor care sunt în căutare de personal ajunge pentru a vedea care sunt 

aşteptările pieţei pentru forţa de muncă de la viitorii angajaţi: 

Exemple de mesaje preluate de pe site-uri ale firmelor specializate în recrutare 

238

Din aceste anunţuri observăm că pe lângă competenţele de specialitate şi experienţa într-un anumit 

domeniu, se pune foarte mult accent pe aşa numitele competenţe cheie: printre care flexibilitate, 

dinamism, competenţe sociale, abilităţi de comunicare. 

Din acest motiv un aspect deosebit de important în această formare profesională o reprezintă atenţia 

acordată competenţelor cheie. Acestea sunt reprezentate şi în formularul de evaluare. 

Formularul de evaluare: 

FORMULAR DE EVALUARE 

Nume practicant: Stagiu de practică: 

Competenţă Criterii de evaluare / Punctaj obţinut Observaţii 

COMPETENŢE PROFESIONALE 

1 = 

Îndeplinit 

COMPETENŢĂ SOCIALĂ ŞI PERSONALĂ 

Comportamentul în echipă 

Comunicare în echipă 

Comunicare cu superiorii 

Munca în echipă 

2 = 

Îndeplinit 

parţial 

COMPETENŢE DE SPECIALITATE ŞI DE METODĂ 

239 

3 = 

Neîndeplinit

Cunoaşterea sortimentului / 

a produselor / a serviciilor 

Orientarea către client şi 

servicii 

Cunoaşterea procedurilor 

de pe departament 

Cunoaşterea paşilor de 

lucru 

Cunoaşterea actelor 

implicate 

Mod de lucru eficient 

COMPETENŢE GENERALE 

Abilitatea de a învăţa 

Organizarea locului de 

muncă 

Întreţinerea 

echipamentelor de lucru 

COMPLETAREA 

DOSARULUI DE PRACTICĂ 

CALITATEA ŞI 

CANTITATEA MUNCII 

MOTIVAŢIA 

PERFORMANŢEI SI 

INIŢIATIVA PROPRIE 

PERSPECTIVE ŞI CONVENŢII 

Ce doresc să obţin? 

DEZVOLTARE 

Ce cunoştinţe îmi sunt 

necesare în viitor 

Ce pot face eu însumi în 

acest sens? 

240

Total evaluare (Suma punctelor de evaluare: ) Suma ............ : = ....,..... 

Data: Semnătura responsabil cu instruirea: Semnătura practicant: 

Evaluarea va avea loc în fiecare stagiu de practică, în ultima săptămână din stagiul de practică. 

Cum se desfăşoară evaluarea: 

Când: în ultima săptămână de practică, în urma unei programări stabilite în avans 

Unde: evaluarea va avea loc în magazin 

Cine: persoana responsabilă cu instruirea practicantului de pe departament şi 

practicantul, eventual şi cadre din managementul magazinului 

Durata: discuţie 15-20 de minute 

Pregătire: Persoana desemnată cu instruirea practicantului şi practicantul primesc 

câte un formular de evaluare 

Necesar: Formularul de evaluare 

După evaluare: 

Formularele în original completate vor fi trimise către Fundaţia Româno - Germană, o copie o primeşte 

practicantul iar o copie rămâne la magazin în dosarul fiecărui practicant. 

Rezultate obţinute 

In urma evaluării pe parcurs (module teoretice şi evaluarea instruirii practice), din totalul de 61 

absolvenţi ai programului de formare pentru cele trei clase, media generală pentru cele trei module 

(trei ani de studiu) a avut următoarea structură: 

• Un număr de 0 participanţi au obţinut calificative sub 5 sau nu au fost încheiaţi (nu au 

promovat) 

• Un număr de 8 participanţi au obţinut calificative între 7 şi 8 



241

Urmărire grad satisfacţie 

Evaluarea cursului de către cursanţi 

Aceeaşi importanţă ca şi evaluarea practicantului o deţine şi evaluare stagiului de practică de către 

practicant. Această evaluare face parte din conceptul global de evaluare în cadrul acestei formări 

profesionale. Se doreşte obţinerea de informaţii care să redea o imagine asupra aprecierii desfăşurării 

stagiului de practică din punct de vedere organizatoric, din punct de vedere al cunoştinţelor dobândite, 

din punct de vedere al şcolarizărilor. Din rezultatul evaluării stagiului de practică de către practicanţi 

dorim să obţinem informaţii asupra stagiului de practică astfel încât să putem lua măsuri de 

îmbunătăţire, de adaptare a stagiului de practică în funcţie de necesităţile practicanţilor. 

Model formularul de evaluare utilizat: 

CHESTIONAR EVALUARE - STAGIU DE PRACTICĂ 

Încercaţi să apreciaţi calitatea stagiului de practică la care aţi participat 

Răspunsul dumneavoastră nu va fi interpretat în mod individual ci va contribui la realizarea unei 

cercetări privind impactul cursului oferit de F.R.G. Timişoara. Vă rugăm să răspundeţi sincer la 

următoarele întrebări, prin încercuirea (marcarea) unei variante 

1 Cum vi s-a părut asimilarea conţinutului activităţilor cunoscute în cadrul stagiului de practică: 

a – uşoara 

b - grea 

c – nici grea nici uşoară 

2 Cum apreciaţi condiţiile de practică asigurate de magazinele Hornbach din România 

a - deosebit de bune, răspund total nevoilor mele 

b - bune, mă mulţumesc parţial 

c - nu mă mulţumesc decât în mică măsură 

242

3 Cum aţi caracteriza relaţia cu angajaţii în timpul activităţilor desfăşurate: 

a - constructivă, interesantă şi plăcută 

b - constructivă, însă prea rigidă 

c - lipsită de interes pentru mine 

4 Consideraţi că în timpul stagiului de practică aţi acumulat cunoştinţe suplimentare faţă de 

cele avute înainte de curs : 

a – nu prea 

b - câteva 

c - multe 

5 Prezentarea stagiului de practică: 

Aţi fost mulţumit de modul de prezentare al stagiului de practică? 

Categoric da □ Da □ Mediu □ Nu □ 

6 Consideraţi durata stagiului de practică ca suficientă pentru volumul de cunoştinţe 

propus pentru asimilare 

a – nu prea 

b - oarecum 

c - da 

7 Conţinutul stagiului de practică: 

a fost satisfăcător din punct de vedere al conţinutului? 

7.1 Categoric da □ Da □ Mediu □ Nu □ 

7.2 Aţi fost mulţumit de foile şi fişele de lucru? 


8 Şcolarizările la care aţi participat: 

Aţi fost mulţumit de conţinutul şcolarizărilor? 

Categoric da □ Da □ Mediu□ Nu□ Nu am participat□ 

243

9 Rezultatele stagiului de practică: 

9.1 aşteptările Dumneavoastră faţă de acest curs au fost satisfăcute? 


9.2veţi reuşi să aplicaţi în activitatea d-voastră cunoştinţele însuşite în această perioadă de pregătire ? 


10 Cât de mulţumit sunteţi de responsabilul cu practica: 

Foarte mulţumit □ Mulţumit □ Nemulţumit □ Nu am tangenţă □ 

11 Vă rugăm să adăugaţi impresiile Dumneavoastră : 

……………………………………………………………………………………………… 

…………………………………………………………………………………… 

244 

Semnătura 

Vă mulţumim …………………………… 

Cum se desfăşoară evaluarea: 

Când: în ultima săptămână de practică, Unde: evaluarea va avea loc în magazin 

Cine: practicantul, Necesar: Formularul de evaluare 

Exemplu interpretare rezultate evaluare:

Susţinerea examenelor de absolvire 

Examen diplomă română 

Pentru desfăşurarea şi susţinerea examenului în vederea obţinerii diplomei cu recunoaştere în România 

au fost urmaţi următorii paşi: 

• Stabilire necesar personal pentru desfăşurarea examenului 

• Anunţarea planificării examenelor la STJ al Comisiei de Autorizare pentru cele 3 clase 

• Colaborare cu STJ în vederea stabilirii examinatorilor interni şi externi 

• Stabilirea graficului de examen 

• Asigurarea condiţiilor organizatorice optime pentru desfăşurarea examenului: săli de clasă, 

variante de examen pentru proba teoretică şi practică (câte 5 variante), cataloage pentru examen 

• Colaborare cu specialiştii numiţi în comisiile de examinare în vederea derulării corectă a 

examenelor şi întocmirea documentelor aferente 

• Susţinerea examenelor şi încheierea situaţiilor finale 

• Comunicarea rezultatelor şi rezolvarea eventualelor contestaţii 

• Depunerea documentaţiilor la STJ 

Au fost ţinute sub observaţie aspectele legate de obiectivitatea examinării şi nediscriminarea sub nici o 

formă a participanţilor la examen. 

A fost organizarea şi implementarea unui program suplimentar de pregătire pentru susţinerea unei 

sesiuni complexe de examinare, în vederea creşterii ratei promovabilităţii 

În vederea sintetizării cunoştinţelor dobândite şi a susţinerii probei practice a examinării finale s-a 

introdus obligativitatea prezentării unei lucrări, prezentată după o structură care a fost comunicată 

cursanţilor la începutul lunii martie 2012. 

Fiecare cursant a beneficiat de îndrumare didactică, suport logistic şi material pentru realizarea lucrării 

atât prin activitate la clasă şi sala de calculatoare cât şi materialele necesare pentru întocmirea, editarea 

şi realizarea fizică a lucrării pentru predarea acesteia după verificarea de către formatorii coordonatori 

în termenul stabilit 

Examen diplomă germană 

245

Examenul german se desfăşoară în conformitate cu legislaţia germană în vigoare. În acest scop, Camera 

de Comerţ a desemnat o persoană responsabilă pentru supervizarea desfăşurării examenului. Subiectele 

de examinare au fost stabilite în Germania de către o comisie internaţională. Subiectele au fost traduse 

în limba română de către un traducător autorizat. 

Organizarea şi susţinerea examenului în vedere obţinerii diplomei germane a urmat următorul 

desfăşurător: 

• Înscrierea cursanţilor la Camera de Comerţ la examenul pentru obţinerea diplomei germane – 

rezultat: formular de înscriere 

• Traducerea formularelor de examinare din limba germană în limba română – rezultat: formulare 

de examinare traduse în limba română 

• Traducerea formularelor de evidenţă asupra rezultatelor examenului scris şi oral: rezultat 

formulare 

• Traducerea adeverinţei privind promovarea examenului susţinut în limba român, rezultat: 

formular adeverinţă tradus 

• Planificarea cursanţilor în ordine alfabetică pentru examenul oral, rezultate: planificare cursanţi 

• Numire examinatori către Camera de Comerţ, înscriere în baza formularului standard 

• Evidenţa asupra numerelor de examinaţi ale practicanţilor – numere eliberate de Camera de 

Comerţ 

246

Documente utilizate în documentarea examenului: 

Adeverinţă referitor la promovarea/nepromovarea examenului: Model 

Persoană de contact Telefon E-mail 

Melanie Tomiczek 00496341971-2517 Melanie.Tomiczek@pfalz.ihk24.de 

IHK Pfalz, Ludwigsplatz 2-4, 67059 

Ludwigshafen 

Adeverinţă 

Hornbach Centrală S.R.L. 

Magazin Hornbach 

(conform § 26 alin. 3 al metodologiei certificării formării profesionale) 

Examen vara 2012 

Examinatul/Examinata 

a promovat examenul. 

nu a promovat examenul. 

Ludwigshafen, _______________________ ___________________________________________ 

Semnătura preşedintelui comisiei de examinare 

Această adeverinţă se eliberează sub rezerva notei care poate fi statutată conform legislaţiei 

germane doar în statul german. 

247

Documentare rezultat examen scris şi oral: Model 

HK Pfalz Ludwigsplatz 2-4, 67059 Ludwigshafen 

Nr. Id.: Nr. Id.: 

Nr. exam.: 

Domnul/Doamna Firma 

Nume SC HORNBACH Centrala S.R.L. 

Strada Magazin 

Al examenului vara 2012-01-30 

§ 20 alin. 3 al metodologiei certificării formării profesionale 

248 

Strada 

Număr contract: Tip examinare: Examen final 

Născut/ă la: Meseria: Tehnician în Comerţ 

Localitatea: 

Nr. materie Materie Puncte MEPR Rezultat 1 Factor Rezultat 2 Puncte Notă Anr 

6605 Ex. partea 1 

6530 Vânz.& Market. 

6531 Gest marfă & Contab. 

5071 Ştiinţe eco & soc. 

6713 Rezult part 1 ex. 

6607 Ex. partea 2 

6888 Procese comerţ am. 

6031 Discuţ. consil. 

6715 Supl. partea 2 ex. 

Stabilirea rezultatului total 

6713 Rezult. Partea 1 ex.

6715 Rezult. Partea 2 ex. 

6129 Rezultat total 

Examinatul/Examinata Data stabilirii rezultatului examenului: _________ 

□ a promovat examenul Semnătură comisiei de examinare 

□ s-a retras de la examen din motiv întemeiat Preşedinte: __________________________ 

□ s-a retras de la examen fără motiv întemeiat Membrii: ___________________________ 

□ nu a promovat examenul 

100 – 92 puncte sub 92 – 81 puncte sub 81 -67 puncte sub 67 – 50 puncte sub 50 – 

30 puncte sub 30 puncte 

Nota 1 = foarte bine Nota 2 = bine Nota 3 = satisfăcător Nota 4 = suficient Nota 5 = 

nesatisf. Nota 6 = insuficient 

Rezultatele examenului de absolvire 

În urma susţinerii evaluării finale pentru obţinerea certificatului de calificare conform legislaţiei din 

România: 

In urma aplicării testelor de evaluare finală (proba teoretică scrisă), din totalul de 59 participanţi 

înscrişi la examen: 

• Un număr de 0 participanţi au obţinut calificative sub 5 (nu au promovat) 






249

In urma susţinerii probei practice de evaluare finală, din totalul de 59 participanţi înscrişi la examen: 






Media generală de examen, din totalul de 59 participanţi înscrişi la examen are structura: 






În urma susţinerii evaluării finale pentru obţinerea certificatului de calificare conform legislaţiei din 

Germania s-au înscris un număr de 61 de persoane. La susţinerea examenului s-au prezentat 59 de 

persoane. Examenul a fost promovat de un număr de 57 de persoane. 

Angajare absolvenţi formare profesională 

Asistarea la angajare 

Cursanţii care şi-au exprimat dorinţa de a se angaja în cadrul companiei Hornbach şi care au parcurs 

toate etapele de selecţie şi recrutare după o procedură specifică companiei au avut posibilitatea obţinerii 

unui post la unul din magazinele de pe teritoriul României. 

250

Procedură de recrutare în vederea angajării în cadrul companiei Hornbach 

Scopul proiectului referitor la acest curs este calificarea grupului ţintă pentru a avea şanse mai bune pe 

piaţa forţei de muncă. Pentru a atinge acest obiectiv, se doreşte angajarea la Hornbach a cursanţilor care 

promovează examenele finale. 

Procesul de recrutare începe deja pe perioada cursului, pentru a putea oferi absolvenţilor posibilitatea 

de a finaliza cursul şi de a fi imediat angajaţi. Din acest motiv, paşii premergători recrutării au fost 

începuţi în toamna anului 2011. 

Asemănător procesului de recrutare pentru formarea profesională – se va efectua minim un interviu cu 

participanţii la curs. În funcţie de opţiunea exprimată de fiecare cursant în parte, referitor la post şi 

departament pot avea loc şi două interviuri. 

Scopul interviurilor este stabilirea aptitudinilor cursanţilor şi potrivirea lor pentru postul pe care doresc 

să îl ocupe. 

Referitor la procedura de recrutare, paşii urmaţi au fost următorii: 

Informarea cursanţilor referitor la începerea procesului de recrutare pentru magazinul Hornbach din 

Timişoara care se va deschide în anul 2012. Prezentarea paşilor în procesul de recrutare, modalitatea şi 

forma depunerii candidaturii pentru magazinul din Timişoara. 

Discuţie individuală 

S-a discutat cu fiecare cursant în baza unui formular de discuţie posibilitatea angajării la magazinul 

Hornbach din Timişoara. În cadrul discuţiei, cursantul şi-a exprimat opţiunea pentru un anumit 

departament sau o anumită funcţie. 

251

Interviul nr. 1 

Interviul nr.1 are ca scop întâlnirea cu reprezentanţii departamentului resurse umane. În baza 

candidaturii depuse, a formularului de discuţie individuală şi în baza formularului de evaluare pentru 

stagiile de practică se discută aşteptările cursantului de la ocuparea unui post în cadrul Hornbach. 

Interviul nr. 2 

Interviul numărul 2 este necesar în cazul în care un cursant şi-a exprimat dorinţa de a ocupa o funcţie 

de conducere sau un departament specific în cadrul magazinului sau dacă mai sunt aspecte care trebuie 

clarificate după primul interviu. 

5. Semnarea contractului de muncă 

Absolvenţii cursului care din motive personale au refuzat sau nu au parcurs etapele de recrutare au fost 

asistaţi pentru angajare de către AJOFM-urile care i-au avut în evidenţă şi i-au recrutat pentru 

participarea la acest curs. 

Statistica angajării 

La mai puţin de 2 luni de la finalizarea cursului statistica angajării absolvenţilor cursului de tehnician în 

comerţ se prezintă astfel: 

• 47 de absolvenţi angajaţi în cadrul companiei Hornbach, 8 dintre aceştia ocupând postul de şef 

de raion în cadrul magazinelor. 

• 6 absolvenţi au fost plasaţi cu ajutorul AJOFM-urilor în zonele de domiciliu 

252

Anexă: apariţii media şi presă: 

Capital 04.07.2012: 

"Suntem mandri ca suntem parteneri in acest program, datorita faptului ca este pentru prima data cand 

o Camera de Comert 

Germana este de acord sa emita diplome germane pentru un curs de calificare efectuat in Romania in 

meseria de tehnician in comert. Este un proiect pilot si datorita faptului ca formarea profesionala in 

sistem dual nu a existat in Romania, conform programei din Germania, pentru meseria mai sus 

amintita”, a declarat Andreea Feierstein, Trainer Hornbach Romania 

253

Agenda: 23 iulie 2012: 

Atestari germane pentru somerii din Timis 

Scris de Marcel Hoster – 

S-au specializat în meseria de tehnician în comerţ şi la finalul cursurilor au avut şi loc de muncă. Un 

număr de 61 de şomeri au fost specializaţi, cu bani europeni, primind diplome recunoscute în toată 

Europa. Majoritatea absolvenţilor au fost angajaţi în cadrul unui magazin din domeniul bricolajului. 

Fundaţia româno-germană de pregătire şi perfecţionare profesională în domeniul construcţiilor – FRG 

Timişoara a câştigat un proiect strategic cofinanţat prin Fondul Social European intitulat Creşterea 

Gradului de Ocupare a Forţei de Muncă prin Măsuri Integrate în Cooperare Transnaţională cu o durată 

de trei ani, începând din octombrie 2009, proiect al cărui obiectiv central este creşterea gradului de 

ocupare a forţei de muncă. 

Proiectul a fost implementat în parteneriat transnaţional împreună cu trei parteneri germani de renume, 

societatea Hornbach AG, Camera de Comerţ şi Industrie Rheinland Pfalz din Ludwigshafen şi Centrul 

de Formare Profesională pentru Comerţul cu Amănuntul din Burrweiler în conlucrare cu Agenţia 

Naţională Pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană Pentru Ocuparea Forţei de Muncă 

Timiş. 

Proiectul s-a întins pe aria a patru Euroregiuni, Nord Est, Centru, Bucureşti Ilfov şi Vest şi a avut ca şi 

obiectiv central implementarea măsuri integrate de ocupare a forţei de muncă pornind de la informare, 

consiliere, formare profesională, mediere şi plasare a unui număr de 3000 şomeri de lungă durată dar şi 

formarea profesională efectivă a 75 şomeri de lungă durată în meseria de ,,Tehnician în comerţ,”. 

61 dintre participanţii la cursul de calificare în meseria de tehnician în comerţ au încheiat cu succes 

formarea profesională la FRG Timişoara, obţinând certificate germane eliberate de Camera de Comerţ 

şi Industrie Rheinland Pfalz din Ludwigshaven, recunoscute pe plan european şi certificate româneşti 

eliberate sub egida Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi a Ministerul Educaţiei, 

Cercetării şi Tineretului! 

Majoritatea absolvenţilor, au fost angajaţi pe perioadă nedeterminată la magazinul Hornbach din 

Timişoara, Bucureşti şi Braşov. 

Peste 70% dintre posturile de şefi de raion din magazinul Hornbach din Timişoara sunt ocupate de 

absolvenţi ai cursului de tehnician în comerţ realizat prin intermediul FRG Timişoara. 

254

255

Elemente cheie ale reprofesionalizării şi succesului economic în concepţia ţărilor dezvoltate 29 

1. Investiţia în dezvoltarea constantă a tehnologiilor de vârf şi celor care protejează mediul 

conservând sau exploatând naţional resursele naturale ale naţiunii. 

Se dezvoltă industrii nepoluante care necesită forţă de muncă înalt calificată şi echipamente de 

vârf cu valoare adăugată foarte mare, fără a renunţa însă la producţia de bunuri care este considerată 

motorul prosperităţii şi factor de sporire a avuţiei naţionale. 

2. Multidisciplinaritatea educaţiei şi profesionalizării. 

Efectul pregătirii multidisciplinare încă din perioada de liceu şi continuând cu cea universitară e 

poate vedea în saltul înregistrat în cercetare şi evoluţia tehnologică a ţărilor care au adaptat această 

formulă. 

3. Transformarea învăţământului liceal şi universitar clasic într-unul modern, interactiv, care să 

ţină seama de talentul şi vocaţia tinerilor încă din adolescenţă. 

29 Coordonatori Mircea Maliţa, Călin Georgescu, România după criză, Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecţie pentru 

Inovaţie şi Dezvoltare, Bucureşti, 2010. 

256

Modelarea personalităţii ţinând cont de vocaţia tinerilor, precum şi dotarea cu o cultură generală 

solidă, reprezintă o trăsătură care defineşte formarea profesională în ţările avansate, aceasta ducând şi 

la reducerea ratei de abandon şcolar. 

4. Educaţia permanentă, pe toată durata vieţii, destinată reînnoirii cunoştinţelor şi perfecţionării 

abilităţilor profesionale ale individului. 

Cunoştinţele acumulate în perioada celor trei cicluri de studii se învechesc rapid datorită 

evoluţiei tehnico-ştiinţifice care face necesară reîmprospătarea permanentă a cunoştinţelor şi 

deprinderilor pentru a putea deveni utile. 

5. Reciclarea şi recalificarea profesională. 

În cazul unei economii de piaţă dinamice, o parte a forţei de muncă trebuie să-şi schimbe total 

sau parţial meseria. În 2006 statistica mondială a ocupaţiilor elaborată de ONU, constată că între 1996 

şi 2006, peste 45% din forţa de muncă din 100 de state a trebuit să-şi schimbe ocupaţia. 

În ce priveşte România, poziţionată într-o lume în care schimbările se succed într-un ritm rapid, 

nu-şi poate găsi salvarea nici în bogăţiile naturale, care nu sunt chiar atât de abundente, nici într-un 

boom economic bazat pe câştigarea unor pieţe externe de desfacere şi nici în investiţiile străine care să 

suplinească efortul propriu. 

Soluţiile pentru viitor pot să vină dintr-o schimbare radicală a mentalităţii dar şi prin aplicarea 

unor strategii coerente de dezvoltare durabilă pe termen lung şi punând accentul pe investiţia în factorul 

uman. 

257

8. Concluzii 

Măsuri propuse de Comisia Europeană şi adoptate de Consiliul European 

Pentru a face faţă crizei actuale şi pentru a accelera creşterea economică, UE trebuie să-şi coordoneze 

eforturile în mod eficient şi să ţină seama de priorităţi. 

În conformitate cu obiectivele Strategiei Europa 2020, Strategia europeană privind ocuparea forţei de 

muncă îşi propune să creeze locuri de muncă mai multe şi mai bune pe tot teritoriul Uniunii Europene. 

În acest scop, sunt încurajate măsurile menite să asigure atingerea, până în 2020, a trei obiective 

majore: 

75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani să fie active pe piaţa muncii; 

reducerea abandonului şcolar la mai puţin de 10% şi creşterea până la cel puţin 40% a ponderii 

absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani; 

reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de 

pe urma sărăciei şi excluziunii sociale. 

Strategia europeană privind ocuparea forţei de muncă oferă statelor membre un cadru (metoda 

deschisă de coordonare) pentru a face schimb de informaţii, pentru a discuta şi pentru a-şi coordona 

politicile în domeniul ocupării forţei de muncă. 

În fiecare an, guvernele naţionale (prin intermediul Comitetului pentru ocuparea forţei de 

muncă) şi instituţiile europene prezintă pachetul de măsuri privind ocuparea forţei de muncă, care 

cuprinde: 

liniile directoare privind ocuparea forţei de muncă: orientări pentru politicile naţionale în 

domeniul ocupării forţei de muncă, propuse de Comisie, aprobate de guvernele naţionale 

şi adoptate de Consiliu, care stabilesc priorităţi şi obiective comune; 

programele naţionale de reformă: rapoarte realizate de guvernele naţionale în care sunt 

prezentate politicile în domeniul ocupării forţei de muncă, pe care le analizează Comisia pentru 

a se asigura că sunt compatibile cu obiectivele Strategiei Europa 2020 şi cu iniţiativele majore; 

raportul comun privind ocuparea forţei de muncă: un raport al Comisiei cu o viziune pe termen 

lung, pornind de la mesajele esenţiale privind ocuparea forţei de muncă expuse în Analiza 

anuală a creşterii. Acesta se bazează pe situaţia de pe piaţa europeană a muncii, pe punerea în 

aplicare a liniilor directoare privind ocuparea forţei de muncă şi pe rezultatele analizei 

258

proiectelor de programe naţionale de reformă de către comitetul pentru ocuparea forţei de 

muncă; 

recomandări specifice fiecărei ţări: recomandările adresate de Comisie guvernelor naţionale, 

care însoţesc raportul comun privind ocuparea forţei de muncă; 

evoluţiile din domeniul social şi al ocupării forţei de muncă în Europa (înlocuiesc raportul 

privind ocuparea forţei de muncă în Europa): această analiză este realizată în fiecare an şi 

prezintă informaţii analitice şi statistice cu caracter general pe care se bazează raportul comun 

privind ocuparea forţei de muncă şi alte instrumente esenţiale pentru realizarea Strategiei 

europene privind ocuparea forţei de muncă. Rapoartele anterioare sunt disponibile în baza de 

date. 

În paralel cu această procedură, există un dialog permanent între Comisie, guvernele 

naţionale, sindicate, organizaţiile patronale şi celelalte instituţii europene (Parlamentul 

European, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor etc.). 

Pentru a promova măsurile Comisiei de combatere a şomajului şi a ratei scăzute de participare 

pe piaţa muncii în UE prin politici inovatoare, s-au stabilit următoarele obiective strategice: 

introducerea unei „noi dinamici pentru flexicuritate”, urmând ca toi factorii implicaţi să 

participe la consolidarea componentelor flexicurităţii şi a mecanismelor de monitorizare a 

dispoziţiilor adoptate la nivel naţional; 

dezvoltarea, împreună cu ţările UE şi partenerii sociali, a unui nou concept de calitate a 

muncii; 

evaluarea impactului politicilor de ocupare a forţei de muncă, în special privind salariile, 

fiscalitatea şi rentabilitatea asupra situaţiei macroeconomice a ţărilor UE şi asupra Uniunii 

Europene în ansamblu; 

stabilirea de principii directoare pentru politici menite să favorizeze crearea de locuri de 

muncă; 

analiza impactului schimbărilor climatice asupra pieţelor muncii; 

creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă în rândul tinerilor; 

încurajarea spiritului antreprenorial. 

259

Aceste măsuri de combatere a şomajului şi a ratei scăzute de participare pe piaţa muncii sunt provocări 

majore abordate cu ajutorul unor surse utile: 

Observatorul european pentru ocuparea forţei de muncă: o reţea de experţi independenţi 

specializaţi în piaţa muncii; 

Programul de învăţare reciprocă: încurajează schimbul de cunoştinţe la toate nivelurile şi 

facilitează transferabilitatea celor mei eficiente politici în domenii esenţiale ale Strategiei 

europene privind ocuparea forţei de muncă. 

Recesiunea afectează în special persoanele: în prezent, principalele provocări pentru UE trebuie să 

fie evitarea ratelor mari ale şomajului, stimularea creării de noi locuri de muncă şi crearea condiţiilor 

pentru relansarea economică, redresare şi creştere durabilă. Acest lucru va fi realizat numai printr-o 

cooperare mai strânsă între toate părţile interesate, o coordonare ameliorată a politicilor şi o mai bună 

învăţare reciprocă, care să implice un angajament comun pentru elaborarea şi punerea în aplicare a 

politicilor şi acţiunilor potrivite: conservarea locurilor de muncă durabile în cadrul activităţilor 

economice sănătoase şi sprijinirea persoanelor pentru ocuparea forţei de muncă în domenii productive; 

măsuri pentru sprijinirea celor mai vulnerabile categorii; şi pentru pregătirea în domeniile locurilor de 

muncă şi competenţelor viitoare. 

Europa nu trebuie doar să contracareze recesiunea, ci să o transforme într-o oportunitate de a 

crea o economie mai productivă, mai inovatoare, mai calificată şi cu emisii reduse de carbon. O 

economie cu pieţe ale muncii deschise şi care să favorizeze integrarea, care să ofere o societate mai 

solidară şi egală, precum şi locuri de muncă adecvate preocupărilor privind vârsta, egalitatea între femei 

şi bărbaţi şi reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie. 

Pieţele muncii din Europa se vor schimba radical în urma crizei. Lucrătorii şi societăţile trebuie 

să dispună de mijloacele necesare pentru a se adapta cu succes la aceste realităţi în curs de schimbare: 

pentru a menţine locuri de muncă stabile, a îmbunătăţi competenţele la toate nivelurile, a reintegra 

persoanele în câmpul muncii şi favoriza crearea de noi locuri de muncă. „Locurile de muncă ecologice” 

au potenţialul de a deveni un element esenţial al creşterii pieţelor muncii din UE: deja în prezent, peste 

20 de milioane de locuri de muncă pot fi considerate „ecologice” (10% din totalul locurilor de muncă), 

iar studii recente indică faptul că, de exemplu, numărul locurilor de muncă din sectorul energiilor 

regenerabile are potenţialul de a se dubla până în 2020, atingând un număr total de 2,8 milioane. 

260

Flexicuritatea rămâne abordarea adecvată pentru modernizarea şi sprijinirea adaptabilităţii pieţelor 

muncii, îmbunătăţirea productivităţii şi pregătirea redresării. 

Comunicarea Comisiei intitulată „Stimularea redresării economice europene” a subliniat o serie 

de elemente destinate sprijinirii statelor membre în elaborarea şi punerea în aplicare de politici de 

ocupare a forţei de muncă. Pe această bază, Consiliul European de primăvară şi cele trei ateliere 

consacrate ocupării forţei de muncă care au avut loc la Madrid, Stockholm şi Praga au contribuit la 

definirea a trei priorităţi cheie: menţinerea nivelului ocupării forţei de muncă, crearea de locuri de 

muncă şi promovarea mobilităţii; îmbunătăţirea competenţelor şi satisfacerea nevoilor pieţelor muncii; 

îmbunătăţirea accesului la piaţa muncii. 

Măsurile temporare de reducere a timpului de lucru s-au dovedit eficace pentru păstrarea 

nivelului ocupării forţei de muncă în mai multe state membre, în special când au fost însoţite de sprijin 

financiar pentru compensarea pierderii de venituri şi pentru formarea profesională. Ele reprezintă o 

parte importantă a principiilor flexicurităţii în UE şi a modelelor de flexicuritate naţionale. 

Crearea de locuri de muncă necesită un mediu adecvat pentru antreprenoriat, inovare şi 

activităţi independente, precum şi o atenţie sporită pentru politicile privind cererea. În mod asemănător, 

o cultură practică de anticipare şi de gestionare a restructurării întreprinderilor – cu participarea 

societăţilor, lucrătorilor, partenerilor sociali şi autorităţilor publice – poate îmbunătăţi competitivitatea 

şi capacitatea de adaptare şi poate garanta evoluţia carierelor lucrătorilor, conservând, totodată, ţesutul 

economic al regiunilor şi comunităţilor. 

Chiar în mijlocul crizei actuale, numeroase oferte de locuri de muncă nu sunt acoperite pe 

teritoriul Europei din cauza decalajelor dintre competenţele disponibile şi nevoile pieţei muncii. 

Lucrătorilor care îşi pierd locul de muncă ar trebui să li se faciliteze mai mult căutarea unui loc de 

muncă în străinătate fără ca aceştia să îşi piardă dreptul la ajutorul de şomaj în ţara de reşedinţă; această 

posibilitate există, dar este în general limitată la o perioadă scurtă, de trei luni. De asemenea, 

mobilitatea este în prezent foarte limitată, inclusiv pentru ucenici şi stagiari, din cauza situaţiilor foarte 

diferite ale statelor membre şi a lipsei de informaţii pentru cetăţeni în privinţa posibilităţilor legate de 

mobilitate. Serviciile publice de ocupare a forţei de muncă joacă un rol cheie în acest cadru. O punere 

eficace în practică a directivei privind detaşarea lucrătorilor necesită o cooperare administrativă sporită 

şi un schimb de bune practici. 

261

Acţiuni prioritare propuse pentru menţinerea ocupării forţei de muncă, crearea de locuri de muncă şi 

promovarea mobilităţii sunt: 

- O mai bună utilizare a acordurilor de lucru pe termen scurt; 

- O mai bună anticipare şi gestionare a restructurărilor; 

Partenerii sociali şi autorităţile locale ar trebui să încheie acorduri negociate pentru a sprijini în 

căutarea unui nou loc de muncă lucrătorii care ar putea fi concediaţi, prin intermediul serviciilor de 

formare, de asistenţă profesională şi de căutare a unui loc de muncă. concedierea ar trebui să fie 

utilizată numai în ultimă instanţă. 

- Stimularea creării de locuri de muncă; 

Cu sprijinul partenerilor sociali şi cu ajutorul FSE, statele membre ar trebui să propună un ajutor 

pentru crearea de întreprinderi durabile de către şomeri şi tineri, de exemplu prin punerea la dispoziţia 

lor a unor formări profesionale şi a capitalului de pornire. 

- Favorizarea mobilităţii; 

Comisia va lansa o campanie de sensibilizare şi informare pe scară largă privind posibilităţile în 

privinţa mobilităţii intracomunitare, cu ajutorul portalului cu oferte de locuri de muncă „EURES”. 

Educarea şi formarea profesională trebuie adaptate mai bine la nevoile pieţei muncii, inclusiv în 

sectoarele tradiţionale ale economiei: tinerii trebuie să poată asimila competenţele care corespund 

locurilor de muncă disponibile în prezent şi să posede competenţele transversale necesare adaptabilităţii 

pe o piaţă a muncii cu o evoluţie rapidă. 

Pentru a profita din plin de perspectivele de redresare şi a promova inovarea socială, este 

primordială definirea nevoilor de competenţe actuale şi viitoare, astfel cum este prevăzut în iniţiativa 

„Noi competenţe pentru noi locuri de muncă”. 

Mai multe parteneriate între universităţi şi întreprinderi sunt destinate îmbunătăţirii elaborării 

programului academic, a spiritului antreprenorial şi a transferului de cunoştinţe. Aceste iniţiative ar 

trebui să devină o practică comună şi să servească drept bază pentru planurile de studiu şi formare 


Necesitatea modernizării învăţământului şi formării profesionale continuă să există şi după 

învăţământul iniţial. Datele disponibile arată că întreprinderile care nu oferă o formare profesională 

salariaţilor lor sunt de două ori mai expuse falimentului faţă de celelalte. 

262

Autorităţile publice, societăţile şi partenerii sociali ar putea contribui, prin mecanisme comune de 

finanţare, la sprijinirea şi stimularea participării la formări profesionale. 

Având în vedere numărul redus de oferte de locuri de muncă ca urmare a recesiunii, persoanele 

care îşi termină în prezent studiile riscă să se confrunte cu şomajul şi cu perioade de inactivitate, ceea ce 

poate afecta capacitatea lor de a găsi un loc de muncă chiar şi după redresarea economiei. În absenţa 

competenţelor de bază – iar acestea sunt prea des deficitare – găsirea unui loc de muncă este şi mai 

dificilă. Tinerii care încearcă să intre pe piaţa muncii au nevoie de cel mai bun sprijin posibil, sub forma 

plasamentelor, formărilor profesionale practice sau accesului la studii suplimentare pentru dobândirea 

de competenţe cheie necesare integrării cu succes pe piaţa muncii. Acest ajutor se poate concretiza prin: 

menţinerea şi dezvoltarea uceniciei în societăţi private şi în sectorul public, în pofida crizei, prin 

intermediul unor obiective naţionale bine concepute; diversificarea posibilităţilor de mobilitate pentru 

studiu, inclusiv în cazul ucenicilor, educaţiei şi formării profesionale şi al stagiarilor de nivel 

postuniversitar, precum şi luarea de acţiuni ferme pentru reducerea numărului de tineri care 

abandonează prematur şcoala şi de tineri cu un nivel insuficient de competenţe cheie. 

Acţiuni prioritare propuse pentru îmbunătăţirea nivelului competiţional şi adaptarea la 

nevoile pieţei muncii sunt: 

- Dezvoltarea competenţelor şi intensificarea învăţării de-a lungul vieţii; 

- Statele membre ar trebui să utilizeze asistenţa din partea FSE pentru a-şi întări rapid 

capacitatea de a anticipa şi prevedea evoluţia cererii de noi competenţe, pentru a putea pune la 

dispoziţie o ofertă de competenţe corespunzătoare în sectoarele şi industriile cele mai afectate de criză; 

- Statele membre ar trebui să colaboreze cu partenerii sociali pentru a continua elaborarea şi 

punerea în practică a unor cadre naţionale de competenţe, bazate pe rezultatele învăţării şi aflate în 

concordanţă cu Cadrul european de calificări. Ele ar trebui să consolideze, printre altele, sistemele de 

validare a competenţelor, inclusiv în contextul învăţării informale, mai ales în sectoare cu un potenţial 

ridicat de creştere a numărului locurilor de muncă oferite, cum ar fi (comerţul n.n.) sănătatea sau 

serviciile de îngrijire pe termen lung; 

- Sprijinirea tinerilor pentru consolideze obiectivul european „Nou început” destinat combaterii 

şomajului în rândul tinerilor: fiecare persoană ar trebui să primească o ofertă de formare profesională 

sau de angajare cel târziu la o lună de la intrarea în şomaj în cazul tinerilor cu vârsta între 15 – 19 ani şi 

263

cel târziu la două luni pentru cei cu vârsta între 20 – 24 ani; să sprijine organizaţiile de tineri care oferă 

stagii şi contribuie la combaterea abandonului şcolar timpuriu. 

UE nu are o politică comună în domeniul educaţiei şi formării 30 ci, dimpotrivă, rolul ei este de a 

avea un sistem de cooperare între statele membre prin menţinerea fiecărui stat a dreptului de a decide 

asupra conţinutului şi organizării acestui domeniu. Comunitatea pune în aplicare o politică de formare 

profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând responsabilitatea 

acestora faţă de conţinutul şi organizarea formării profesionale. În acest sens comunitatea urmăreşte: 

profesională; 

- să faciliteze adaptarea la transformările economice, în special prin formarea şi reconversia 

- să îmbunătăţească formarea profesională şi continuă, pentru a facilita inserţia şi reinserţia 

profesională pe piaţa muncii; 

- să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea persoanelor care 

urmează un program de formare profesională şi, în special, al tinerilor; 

întreprinderi; 

- să stimuleze cooperarea între instituţiile de învăţământ sau de formare profesională şi 

- să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe privind problemele comune sistemelor de 

formare profesională ale statelor membre. 

Educaţia şi formarea profesională se regăsesc în mai multe linii directoare: 

- Linia Directoare 20 – îmbunătăţirea corelării cu nevoile pieţei muncii; 

- Linia Directoare 23 – extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman; 

- Linia Directoare 24 – adaptarea sistemelor de educaţie şi formare profesională ca răspuns la 

noile cerinţe în ce priveşte competenţele. 

Pentru atenuarea impactului social al crizei, este primordială menţinerea şi plasarea mai multor 

persoane pe piaţa muncii, în special a femeilor, lucrătorilor mai în vârstă şi a altor grupuri care sunt 

victime ale discriminării, pentru a preveni şomajul şi inactivitatea de lungă durată. Cea mai bună cale 

de a evita excluderea este ocuparea forţei de muncă. Europa socială începe cu un loc de muncă. 

30 Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor 2002 – Analiza pieţei muncii şi identificarea necesarului de 

formare, concluzii şi recomandări; Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor 2002 – Asigurarea calităţii 

formării profesionale a adulţilor în România. 

264

Acţiuni prioritare propuse pentru îmbunătăţirea accesului la locuri de muncă sunt: 

Intensificarea măsurilor de activare şi facilitarea accesului la locuri de muncă 

Statele membre sunt invitate să: 

- consolideze obiectivul Uniunii Europene din cadrul acţiunii „Un nou început” pentru adulţii 

aflaţi în şomaj, pentru a se asigura că aceştia beneficiază de un loc de muncă, o formare profesională 

suplimentară, o perioadă de ucenicie sau altă măsură de creştere a capacităţii de angajare, cel târziu la 3 

luni de la înregistrarea la serviciul public de ocupare a forţei de muncă; 

- sprijine reinserţia profesională a şomerilor de lungă durată prin reducerea costurilor salariale 

indirecte, de exemplu prin suprimarea contribuţiilor la asigurările sociale în cazul angajării pe o 

perioadă de 6 luni a unui şomer de lungă durată şi perceperea unor contribuţii reduse pentru o perioadă 

suplimentară; 

- promoveze angajarea grupurilor vulnerabile şi a lucrătorilor în vârstă prin intermediul 

prestaţiilor condiţionate de aflarea în câmpul muncii şi al stimulării angajărilor, inclusiv în economia 

socială, descurajând totodată pensionarea anticipată; 

- stimuleze cererea şi locurile de muncă pentru mâna de lucru puţin calificată, de exemplu prin 

introducerea reducerilor de impozite sau prin alte măsuri de stimulare, cum ar fi tichetele de servicii 

pentru serviciile la domiciliu şi pentru serviciile de îngrijire. 

Utilizarea mai eficace a fondurilor comunitare şi mobilizarea tuturor fondurilor disponibile 

pentru a reacţiona la criză duce la menţinerea ocupării forţei de muncă precum şi la îmbunătăţirea 

accesului la noi locuri de muncă. 

În acest context, ajutorul financiar al FSE se va concentra în principal asupra: 

- sprijinirii lucrătorilor şi societăţilor confruntate cu restructurarea, cu ajutorul programelor de 

formare în întreprindere completate, după caz, de stimulente pentru angajarea şomerilor de lungă 

durată; 

- promovării spiritului antreprenorial şi activităţilor independente, inclusiv creării de noi 

întreprinderi sau reducerii costului creditelor; 

- adaptării competenţelor la nevoile pieţei muncii, inclusiv prin formări profesionale şi programe 

de învăţământ de înaltă calitate; noi sisteme sau programe de formare profesională privind spiritul 

265

antreprenorial şi o economie cu emisii reduse de carbon; stimularea inovării de către cercetători; 

instrumente, inclusiv TIC, pentru mai buna observare şi anticipare a nevoilor pieţei muncii; 

- tinerilor , prin mărirea numărului de locuri, de burse sau de împrumuturi în domeniile formării 

şi învăţământului formal; stimularea întreprinderilor pentru a propune tinerilor stagii, perioade de 

ucenicie sau locuri de muncă; creării de parcursuri alternative pentru tinerii care au abandonat prematur 

şcoala; 

- celor mai vulnerabile grupuri prin instituirea de măsuri de activare şi de stimulare pentru ca 

întreprinderile să angajeze mai mulţi lucrători defavorizaţi sau să adapteze condiţiile de lucru pentru 

concilierea activităţii profesionale cu viaţa privată (de exemplu, în cazul lucrătorilor în vârstă, al 

persoanelor cu handicap); 

- serviciilor publice de ocupare a forţei de muncă pentru ca acestea să-şi poată propune serviciile 

unui număr din ce în ce mai mare de clienţi, să dezvolte competenţele propriului personal şi să 

promoveze cooperarea cu alte părţi interesate. 

Dinamica economiei naţionale 31 cu consecinţe pentru piaţa muncii arată că pe termen lung, 

principala modificare de ordin structural se referă la transferul forţei de muncă între sectoarele primar 

(agricultură si silvicultură), secundar (industrie si construcţii) şi terţiar (servicii). 

Se constată că România se plasează pe ultimul loc în cadrul UE în privinţa ponderii serviciilor 

în totalul forţei de muncă (doar 39%, comparativ cu 54,6% în Polonia, 56,3% în Cehia, 57,0% în 

Bulgaria, 62,7% în Ungaria etc.). În schimb, România se plasează pe primul loc în UE în ceea ce 

priveşte ponderea agriculturii în totalul forţei de muncă (29,5%). Aceasta reflectă rămânerea în urmă a 

României comparativ cu structura economiilor celorlalte ţări din UE, fiind şi una din cauzele nivelului 

scăzut al eficienţei pe ansamblul economiei naţionale. 

La nivelul Uniunii Europene, există o puternică corelaţie pozitivă între ponderea sectorului 

serviciilor în forţa de muncă şi nivelul PIB-ului pe locuitor, în vreme ce între ponderea industriei şi 

PIBul pe locuitor şi respectiv între ponderea agriculturii şi PIB-ul pe locuitor corelaţiile sunt negative. 

În literatura economică se subliniază că în general dinamica pe termen lung a economiilor 

naţionale în epoca contemporană se caracterizează prin creşterea ponderii sectorului terţiar atât în PIB, 

cât şi în totalul forţei de muncă, aceasta semnificând tranziţia de la o economie slab dezvoltată la una 

de tip modern. 

31 Din Raportul de avertizare timpurie privind piaţa muncii, de Conf. Univ. Dr. Liviu Voinea şi Prof. Univ. Dr. Lucian 

Liviu Albu, august 2010. 

266

Uneori, chiar decalajul între ţări din punctul de vedere al gradului de dezvoltare economică se 

evaluează pe baza diferenţelor care există în ceea ce priveşte contribuţia sectorului serviciilor la 

formarea PIB-ului. 

În România, în vreme ce ponderea agriculturii în forţa de muncă este de 29,5%, ponderea 

acesteia în PIB este de doar 7%. În schimb, în cazul industriei şi al serviciilor ponderile sunt de 31,5% 

şi respectiv 39% în forţa de muncă, comparativ cu 41% şi respectiv 52% în PIB. 

Semnale şi avertismente privind piaţa muncii 

Economia României în ansamblul său trebuie să ajungă la un nivel optim al ocupării forţei de 

muncă. Dar acest nivel optim nu este sub nivelul actual, ci peste nivelul actual, ori politicile de 

reducere a costurilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, induc o tendinţă pe piaţa muncii în 

sensul opus optimizării nivelului de ocupare al forţei de muncă. Cu alte cuvinte, pentru a se dezvolta 

sustenabil şi pentru a echilibra bugetul, România are nevoie de mai mulţi angajaţi care să lucreze în 

economia formală şi să plătească taxe, dar tendinţa actuală este contrară. 

Strategia de reducere a costurilor prin reducerea personalului este contraproductivă atât în 

sectorul privat, cât şi în sectorul public. Desigur, trebuie eliminat excedentul de personal, dar modul de 

determinare a acestui excedent trebuie mai bine documentat. 

Din perspectiva statului, cei trimişi în şomaj nu vor mai plăti impozite şi vor consuma mai 

puţin, câtă vreme statul le va plăti ajutoare sociale sub o formă sau alta. Nu se realizează o economie pe 

termen scurt, iar pe termen mediu şi lung societatea nu se poate dezvolta sustenabil. Din perspectiva 

sectorului privat, costurile de mâine cu reangajarea vor depăşi economiile făcute astăzi sau ieri cu 

disponibilizările, din mai multe motive. În primul rând, salariile cerute pentru un nou loc de muncă vor 

fi mai mari decât cele pe care angajaţii le-ar fi acceptat pentru a-şi păstra locul actual de muncă. În al 

doilea rând, un fost angajat se deprofesionalizează stând în şomaj iar la reangajare vor fi necesare noi 

cursuri de calificare. În al treilea rând, se pierde elementul de fidelizare a angajaţilor. Chiar dacă toţi 

angajaţii disponibilizaţi din sectorul privat şi-ar găsi un nou loc de muncă după criză, tot în sectorul 

privat, fidelitatea lor faţă de noul angajator va fi mult mai mică. Pentru mulţi dintre angajaţii tineri mai 

ales aceasta a fost prima criză reală, primul loc de muncă pierdut. Ei vor pune de acum înainte propriul 

interes înaintea interesului firmei, o atitudine pe care mulţi nu o aveau înainte de criză. Disponibilitatea 

pentru ore suplimentare neplătite, de exemplu, va fi mult redusă. Mai mult, dacă ne uităm în industrie, 

salariul mediu net este de 10 ori mai mic decât productivitatea medie per angajat. Deci nu costul cu 

salariile afectează în primul rând profitul firmelor, iar strategiile de management al crizei axate pe 

267

educerea de personal sunt nu doar păguboase pe termen mediu, ci şi insuficient justificate economic 

chiar pe termen scurt. 

Contribuţiile sociale încă ridicate şi a căror sferă de cuprindere a fost extinsă, inadecvarea 

ajutoarelor sociale la situaţia reală a veniturilor, precum şi rigiditatea legislaţiei de protecţie a ocupării 

forţei de muncă, descurajează expansiunea ocupării forţei de muncă şi trimit o parte din populaţi activă 

în zona economiei subterane. Aceasta pare să furnizeze un număr mare de locuri de muncă prost plătite 

preponderent persoanelor necalificate, care nu pot găsi locuri de muncă în economia formală. Acest 

fenomen este evidenţiat de discrepanţa mare între AFM şi şomajul înregistrat, care indică faptul că un 

număr mare de şomeri OIM nu se califică de fapt pentru ajutorul de şomaj în timp ce, în acelaşi timp, 

un număr mare de reclamanţi nu sunt de fapt şomeri conform definiţiei OIM, adică nu caută activ de 

lucru, un motiv fiind, probabil, faptul că sunt deja angajaţi informal. Un exemplu a fost întâlnit chiar de 

către autorii studiului, când într-o altă cercetare făcută în cadrul aceluiaşi proiect, privind piaţa muncii 

din regiunea Oltenia, am constatat că 73% dintre cei care nu aveau un loc de muncă nici nu îşi doreau 

să se angajeze, indiferent de salariu. Pentru a ieşi din capcana şomajului este nevoie atât de o regândire 

a fiscalităţii pe muncă, în special în zona CAS, cât şi de o reconfigurare a sistemului de beneficii 

sociale, pentru a creşte atractivitatea angajării în economia formală şi a scădea atractivitatea rămânerii 

în afara acesteia. 

Munca part-time şi contractele de muncă cu durată limitată trebuie încurajate ca soluţii 

alternative mai ales pe timp de criză, dar semnalăm faptul că modificările legislative induse de 

constrângerile bugetare acţionează în sens contrar acestui deziderat. 

Aderarea României la Uniunea Europeană constituie o provocare majoră pentru România în 

ceea ce priveşte adaptarea mediului economic şi social românesc la cel european. Este evidentă 

necesitatea realizării unei economii de piaţă funcţionale şi competitive care să facă faţă concurenţei de 

pe piaţa europeană şi derularea unui proces de restructurare economică pentru modernizare economică 

şi alinierea la piaţa europeană. 

Societatea românească a suferit o multitudine de schimbări şi transformări care şi-au pus 

amprenta pe întreaga viaţă socială, economică, politică, culturală şi care a determinat reacţii de 

adaptare optimă. Astfel, sistemul de formare profesională, la nivelul societăţii se află şi el în plin proces 

de clarificare. 

268

Cauzele care determină nevoia tot mai accentuată de formare profesională continuă la nivelul societăţii 

româneşti sunt generate de piaţa muncii care a suferit şi suferă în continuare transformări majore: 

- pierderea masivă locurilor de muncă în domeniul industriei şi compensarea doar în parte a 

acestora în domeniul serviciilor a determinat apariţia nevoii de reorientare profesională; 

durată; 

- dispariţia unor meserii şi apariţia altora noi – dinamica meseriilor; 

- reducerea populaţiei active ocupate prin creşterea ratei şomajului şi mai ales a celui de lungă 

- îmbătrânirea populaţiei care determină presiuni asupra populaţiei active, cât şi asupra 

sistemelor sociale. Creşterea speranţei de viaţă determină şi ea necesitatea învăţării pe tot parcursul 

vieţii; 

- retehnologizarea care determină necesitatea formării şi dobândirii de noi competenţe. 

Răspândirea inovaţiilor tehnice în toate domeniile a generat noi cerinţe privind cunoaşterea; 

- modificarea organizării muncii şi a competenţelor solicitate; 

- informatizarea – nivelul tot mai mare de informaţii care trebuie asimilate. Angajaţii se 

confruntă cu o multitudine de informaţii, uneori fragmentate şi deschise interpretării, de aceea ei 

trebuie să dobândească capacitatea de a le putea înţelege, interpreta şi utiliza; 

- schimbarea permanentă a structurilor activităţilor economice şi a serviciilor sociale; 

- noi modele de producţie şi de consum; 

- piaţa muncii cere competenţe profesionale tot mai complexe, în prezent sunt considerate 

cunoştinţe de bază cunoaşterea unei limbi străine sau cunoaşterea în domeniul informatic; 

- avansarea în carieră de multe ori necesită perfecţionarea profesională; 

- schimbări la nivelul politicilor de angajare. 

O parte numeroasă a populaţiei trebuie să se reorienteze pentru a acumula noi cunoştinţe, noi 

aptitudini care să fie de folos în noile condiţii de muncă şi de viaţă. Acestea impun persoanelor adulte 

un efort continuu de învăţare pe tot parcursul vieţii pentru a se putea adapta noilor cerinţe. 

269

Este tot mai evidentă necesitatea stabilirii unei legături funcţionale între şcoală şi piaţa muncii. 

Răspunsul la problema ridicată este învăţarea pe tot parcursul vieţii 32 . Problema educaţiei trebuie 

privită prin prisma profundelor transformări ale secolului XXI. Informatizarea, globalizarea în toate 

domeniile de activitate, accentuarea importanţei capitalului uman, necesitatea permanentizării educaţiei 

datorată în principal evoluţiei continue în domeniul ştiinţelor şi al tehnologiilor, induc noi valenţe 

educaţiei. Se impun deci adoptarea unor politici naţionale coerente şi constante pe termen lung de 

învăţare continuă, formare permanentă, reprofesionalizare şi reconversie profesională a adulţilor. 

Educaţia pe tot parcursul vieţii este astăzi integrată de ştiinţele educaţiei. Printre principalele 

funcţii ale educaţiei, aşa cum le enunţă Manualul de Pedagogie, se regăsesc următoarele: 

- pregăteşte copiii, tinerii şi adulţii pentru integrarea socio-profesională, ca şi adaptarea la 

schimbările care au loc în ştiinţă şi cultură, în lumea muncii şi a profesiilor, în societate, în general şi în 

modul de viaţă al oamenilor; 

- pune la dispoziţia oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neîntreruptă pe tot 

parcursul vieţii, potrivit principiului educaţiei permanente. 

Propuneri de îmbunătăţire a serviciilor de ocupare 

Recesiunea economică subliniază urgenţa reformării sistemelor de învăţământ şi formare, în 

creşterea investiţiilor în ameliorarea competenţelor forţei de muncă şi a asigurării unei concordanţe 

sporite între educaţie, competenţe şi nevoile pieţei muncii, precum şi a unei mai mari mobilităţi. Este 

nevoie a fi puse în aplicare politicile de ameliorare a competenţelor, sub formă de măsuri pe termen 

scurt. Pentru a menţine potenţialul de ocupare a forţei de muncă trebuie consolidată formarea la locul 

de muncă. Aceste măsuri sunt cu atât mai eficace, cu cât sunt axate pe identificarea de noi locuri de 

muncă şi a competenţelor necesare pentru acestea. 

Este nevoie de elaborarea de planuri specifice pe termen lung pentru dobândirea de calificări. 

Există o tendinţă clară în favoarea unui învăţământ şi a unei formări bazate pe competenţe, în special în 

cadrul programelor şcolare. Punerea în aplicare a Cadrului European al Calificărilor (CEC) care 

promovează o mai mare transparenţă a calificărilor pe baza rezultatelor dobândite prin formare este 

de o mare importanţă. Este necesar să se înregistreze progrese considerabile în privinţa elaborării 

32 Guvernul României – Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013; Neacşu I., Instruire şi învăţare, ediţia a II-a revăzută, 

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999. 

270

cadrelor naţionale de calificare, care să acopere toate gradele şi tipurile de educaţie şi formare 


Este necesar să se ia măsuri pentru a facilita validarea formării nonformale şi informale. 

Este important să se adopte iniţiative pentru întărirea rolului învăţământului superior în 

formarea profesională continuă sau în dezvoltarea personală pentru cei care ocupă deja un loc de 

muncă. Instituţiile de învăţământ superior au nevoie de stimulente pentru a elabora programe de studiu 

şi forme de frecventare mai flexibile şi pentru a extinde validarea formelor de învăţământ frecventate 

anterior. 

Finanţarea învăţării de-a lungul vieţii reprezintă un aspect esenţial mai ales în contextul în care 

finanţele publice şi cele private sunt afectate în mod considerabil. Trebuie mărite cheltuielile pentru 

învăţarea de-a lungul vieţii în favoarea persoanelor slab calificate şi a şomerilor. Se pot pune în aplicare 

ajutoare pentru continuarea muncii în orar parţial cu formare continuă sau se pot pune în aplicare 

mecanisme de finanţare destinate IMM-urilor pentru a-şi forma lucrătorii. 

În acest nou context, este important să cunoaştem dinamica schimbărilor tehnologice pentru 

asigurarea competitivităţii, care vor determina transformări majore în domeniul ocupării şi formării 

profesionale a forţei de muncă. Dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă, care să 

răspundă nevoilor pieţei muncii şi unei economii bazată pe cunoaştere, necesită informaţii relevante 

privind evoluţia meseriilor şi profesiilor, tendinţele de evoluţie a pieţei muncii, nevoile de competenţe 

şi calificări ale companiilor, gradul de corelare între cererea şi oferta de forţă de muncă şi identificarea 

lipsurilor, oferta de programe a furnizorilor de formare profesională şi adecvarea acesteia la nevoile 

solicitanţilor. 

Procesul de globalizare a determinat schimbări semnificative în structura ocupaţională a 

României: au apărut ocupaţii noi, iar pe de altă parte, conţinutul multor altora a suferit modificări. În 

anumite ramuri de activitate, unele ocupaţii au căpătat întâietate, iar altele au devenit învechite şi au 

dispărut. 

Cercetarea de tip monografic a unui eşantion de ocupaţii din câmpul ocupaţional al economiei 

româneşti a urmărit să reliefeze principalele modificări de conţinut şi relaţionare a unui număr de 105 

ocupaţii de tip: 

- „ocupaţii dominante”: ocupaţii formalizate, cristalizate, cu o anumită „tradiţie” în structura 

câmpului ocupaţional al economiei româneşti, care cuprind ponderi semnificative din totalul 

persoanelor ocupate şi care prin dispariţia lor periclitează existenţa altor ocupaţii poziţionate în 

sectoarele din amonte şi aval; 

271

- „ocupaţii care şi-au schimbat semnificativ conţinutul”: ocupaţii al căror conţinut a fost 

puternic afectat, în special datorită restructurărilor din economia românească din anii tranziţiei, dar şi 

apoi, ca urmare a creşterii economice. Se regăsesc cu precădere în acele sectoare industriale, puternic 

afectate de 

schimbări tehnologice sau de natură organizaţională, dar şi în servicii, unde natura activităţilor s-a 

schimbat foarte mult, fiind mult mai orientate spre client/beneficiar; 

- „ocupaţii de străpungere”: ocupaţii noi, care apar cu precădere în sectoare noi, cu valoare 

adăugată ridicată, şi care au potenţial crescut de evoluţie. 

Majoritatea ocupaţiilor au înregistrat schimbări în conţinutul muncii . Factorii cauzatori de 

schimbare în conţinutul activităţilor sunt: adaptarea la nevoile clienţilor, creşterea competiţiei şi 

retehnologizările. 

A avut loc o creştere a populaţiei ocupate în unele sectoare de activitate/activităţi 

economice/ocupaţii. 

Principalele competenţe asociate schimbărilor din conţinutul muncii sunt: lucrul cu 

computerul şi tehnologiile informaţionale, rezolvarea problemelor apărute, managementul 

resurselor şi comunicarea. 

Se evidenţiază ca şi competenţe trans-sectoriale: lucrul cu computerul şi cunoaşterea limbilor 

străine (în principal limba engleză). 

Tendinţele privind ocupaţiile în România sunt influenţate de: 

- Dezvoltarea unor sectoare noi de activitate, pătrunderea pe noi pieţe sau nişe de piaţă, 

dezvoltarea şi extinderea sectorului privat, retehnologizările, adaptarea la nevoile clienţilor, creşterea 

competiţiei în domeniu, adaptarea cadrului legislativ cu cel european, va determina schimbări în 

structura şi conţinutul 

ocupaţiilor; 

- Tendinţa de evoluţie către o ocupare flexibilă, de calitate, cu precădere spre zona serviciilor, 

deoarece: • ocupaţiile de străpungere se dezvoltă pe domeniile noi (pe nişe de piaţă) cu cerinţe ridicate 

privind nivelul şi calitatea competenţelor necesare, • ocupaţiile de străpungere tind să fie practicate cu 

program de lucru parţial sau cu contract de muncă pe durată determinată, • cu cât creşte valoarea 

adăugată a activităţii economice desfăşurate, cu atât creşte şi posibilitatea de motivare a angajaţilor prin 

orar flexibil sau prin posibilităţi de reconciliere a vieţii de familie cu munca. 

activităţii 

- Există un nivel de conştientizare relativ redus cu privire la schimbările de conţinut ale 

272

Efecte (asupra mediului economic şi social) 

- Pot apărea deficite de forţă de muncă calificată în sectoarele noi de activitate/ocupaţiile noi, 

necorelări între oferta şi cererea de forţă de muncă şi forţă de muncă necompetitivă la nivel european; 

- Apare necesarul de formare - nevoia de actualizare a competenţelor forţei de muncă prin 

formare continuă; 

- Există riscul de excludere de pe piaţa muncii a persoanelor fără posibilităţi financiare de a ţine 

pasul cu schimbările şi a persoanelor vârstnice, la care apare cel mai pregnant fenomenul de 

lipsă/deficit de competenţe/calificări. 

- Evaluarea competenţelor şi aptitudinilor profesionale ale angajaţilor (situaţia actuală, 

tendinţe, efecte). 

Programe de formare oferite de angajatori 

Situaţia înregistrată în România în ce priveşte ocupaţiile se caracterizează prin: 

- Nivel scăzut de cunoaştere şi utilizare a limbilor străine, management şi organizare, utilizarea 

tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor pentru personalul cu studii medii şi postliceale, situaţie 

care nu se întâlneşte la personalul cu studii superioare; 

- Nu se înregistrează diferenţe semnificative între regiuni în ceea ce priveşte aprecierea 

nivelului de competenţe ale salariaţilor cu studii medii, postliceale, superioare. 

- Cursuri de formare profesională organizate de firme. Se prezintă astfel: 

• Doar o treime (respectiv 33%) dintre firmele investigate au organizat programe de 

formare pentru proprii lor angajaţi, pondere mai mare având firmele din domeniile: energie 

electrică, gaze, apă (59%), construcţii (44%), transport, depozitare şi comunicaţii (43%), agricultură, 

industrie extractivă şi cea prelucrătoare (circa 40%), iar pondere mai redusă firmele din domeniile: 

comerţ (19%), hoteluri şi restaurante, tranzacţii imobiliare şi alte servicii furnizate îndeosebi 

întreprinderilor, cu ponderi de 26%, respectiv 33%; • Pe regiuni de dezvoltare, situaţia cea mai bună 

din acest punct de vedere o întâlnim în Bucureşti (44% dintre firmele investigate au organizat programe 

de pregătire pentru angajaţii proprii) şi regiunea Vest (38%), iar ultima clasată este zona Sud, cu o 

pondere de 24%; 

• În categoria întreprinderilor mari, cu peste 250 de salariaţi, ponderea firmelor care au 

organizat cursuri de pregătire profesională este 66%, în timp ce la nivelul firmelor cu 1-9 angajaţi 

ponderea este de numai 17%; 

273

• Se constată că ponderea este mai mare în rândul firmelor private cu capital majoritar străin 

(61%), urmate de firmele din domeniul public cu o pondere de 51%. Ponderea pentru întreprinderile 

având alte forme de proprietate este cuprinsă între 23% şi 33%. 

Tipuri de cursuri de pregătire organizate de firme: 

• 40 % au fost programe de însuşire şi perfecţionare a cunoştinţelor tehnice şi tehnologice; 

• 25% dintre cursurile de pregătire organizate au vizat însuşirea şi perfecţionarea cunoştinţelor 

de control al calităţii produselor ; 

• circa 20% din programe au fost destinate însuşirii şi perfecţionării abilităţilor de lucru cu 

echipamente informatice. 

• Participanţii la aceste programe de pregătire profesională au ca studii: 67% studii medii şi 

postliceale, 23% au studii superioare, iar 10% au absolvit maxim şcoala generală. 

Efecte (asupra mediului economic şi social) al formării profesionale al angajaţilor: 

- Insuficienta participare la formare profesională a angajaţilor va determina în timp un deficit de 

competenţe şi/sau personal calificat, mai ales în sectoarele cu dezvoltare rapidă. Fenomenul se va 

accentua dacă se suprapune cu migraţia forţei de muncă din România, după aderare, spre ţările 

europene care oferă salarii mai mari; 

- România trebuie să fie pregătită pentru a participa la societatea bazată pe cunoaştere 

(obiectivul de la Lisabona), firmele româneşti având nevoie de forţă de muncă calificată pentru a face 

faţă competiţiei dure pe piaţa europeană şi pentru a fi capabile să se adapteze continuu schimbărilor; 

- Personalul angajat al firmelor româneşti trebuie să cunoască şi să aplice acquis-ul comunitar 

pe sectorul specific de activitate. 

Problema formării profesionale continue este importantă pentru susţinerea transformării forţei 

de muncă, fiind principalul instrument prin care aceasta se poate adapta la noi cerinţe, facilitând astfel 

mobilitatea între diferite sectoare de activitate. Elaborarea şi aplicarea unor programe corespunzătoare 

de instruire permanentă a forţei de muncă va contribui la prevenirea deficitelor de forţă de muncă 

calificată/competenţe pentru anumite domenii şi ocupaţiile aferente acestora. 

Este necesară o schimbare a mentalităţii în ceea ce priveşte formarea profesională, în sensul 

creşterii gradului de conştientizare cu privire la importanţa învăţării continue, a gradului de motivare 

pentru lărgirea cunoştinţelor şi dezvoltarea competenţelor persoanelor. Dezvoltarea sistemului de 

formare profesională continuă nu poate fi concepută în absenţa unor parteneriate construite cu 

contribuţia tuturor factorilor care pot influenţa evoluţia sistemului, în special a partenerilor sociali, dar 

274

şi a statului şi a autorităţilor sale de reglementare, a asociaţiilor profesionale, a furnizorilor de formare, 

a societăţii civile etc. Se impune creşterea implicării partenerilor sociali în stabilirea necesarului de 

competenţe pe piaţa forţei de muncă, astfel încât economia să dispună în timp util de resurse umane 

corespunzător calificate. 

În acest sens, este necesară adaptarea politicilor publice, pentru a asigura cadrul necesar 

mobilizării tuturor resurselor în favoarea formării profesionale continue la toate nivelurile. Acestea 

trebuie să încurajeze dialogul social, la nivel naţional, regional, local şi sectorial, în vederea participării 

tuturor actorilor implicaţi la dezvoltarea unui sistem de formare profesională continuă, flexibil şi 

transparent care să asigure tuturor şanse egale de acces şi integrare socio-profesională. 

În acest scop, se va continua adaptarea actualului cadru legislativ, astfel încât acesta să asigure: 

• creşterea rolului şi responsabilităţilor partenerilor sociali în formare profesională continuă; 

• creşterea investiţiilor publice şi private în formarea profesională continuă; 

• cultivarea unui climat favorabil participării la formarea profesională continuă şi valorificării 

rezultatelor acesteia, indiferent de contextul formal, non formal sau informal în care au fost obţinute; 

• stimularea furnizorilor de formare, astfel încât oferta de formare profesională continuă să 

satisfacă cererile de formare atât la nivel individual, cât şi de companie. 

Efortul public pentru formarea profesionala continua joaca un rol important în dezvoltarea 

calificărilor şi competentelor forţei de muncă şi conferă oportunităţi pentru toate grupurile active pe 

piaţa muncii, în special în perioade de recesiune şi mai ales de depresiune economică. 

Aspecte problematice 

Abordările de tip pro-ciclic în planul politicilor de piaţa muncii, ce nu iau în considerare 

caracteristicile specifice ale economiei româneşti sunt şi vor fi permanent profund dăunătoare. 

Echilibrul cerere-ofertă de pe piaţa muncii din România este puternic distorsionat, distorsiunile fiind 

urmarea logică a unei istorii recente marcată de turbulenţe majore (şocuri exogene aleatoare). Migraţia 

pentru ocupare în străinătate este, unul din fenomenele cu caracter profund perturbator ce afectează în 

prezent piaţa românească a muncii. 

Dezvoltarea calificărilor şi a competenţei forţei de muncă pentru adaptarea la nevoile pieţei 

muncii au dus la elaborarea STRATEGIEI INTEGRATE DE DEZVOLTARE A RESURSELOR 

UMANE ALE ROMÂNIEI – 2020. 

275

Viziunea de dezvoltare integrată a resurselor umane ale României -2020 presupune înţelegerea 

nevoilor pieţei muncii şi adoptarea de măsuri în consecinţă. 

Există la ora actuala în România o oarecare varietate de instrumente prin care se pot identifica 

nevoile curente ale angajatorilor, putându-se într-o anumită măsura fundamenta actul decizional. Cu 

toate că activitatea de culegere şi prelucrare a datelor statistice a cunoscut un progres ce poate fi 

caracterizat ca mai mult decât semnificativ, segmentul de analiza rămâne încă deficitar. Activitatea de 

prognoză în special şi mai ales cea bazata pe modele adaptate legităţilor şi realităţilor specifice 

economiei româneşti se află într-un stadiu incipient. Înţelegerea efectivă a mecanismelor de funcţionare 

ale unei economii în post-tranziţie este insuficientă şi acest fapt se traduce fie în decizii eronate, fie în 

întârzierea actului decizional, fie în copierea unor şabloane ce nu au decât o legătura îndepărtată cu 

realitatea economică şi socială românească. 

Plan de acţiuni: 

O mai bună şi mai cuprinzătoare înţelegere a legităţilor de funcţionare ale pieţei muncii şi în 

particular ale investiţiei în formarea profesională în cadrul unei economii mici deschise (small, open, 

post-transition economy) ce a trecut prin etapa cu caracter de unicitate istorico-economică a tranziţiei 

de la plan la piaţă; 

Menţinerea dar mai ales dezvoltarea unei capacităţi de cercetare a pieţei muncii cu pronunţat 

caracter aplicativ, orientat către nevoile decidenţilor, capabilă să capitalizeze câştigurile cercetării 

academice şi să le transpună în soluţii cu aplicabilitate practică imediată; 

Stabilirea unor mecanisme eficiente şi funcţionale de cooperare în cadrul parteneriatelor 

existente pentru constituirea unei baze de cunoaştere cât mai largi în domeniul DRU, identificarea şi 

diseminarea celor mai bune practici. 

Dezvoltarea capacităţii de analiză a pieţei muncii la nivelul serviciului public de ocupare; 

Crearea unei platforme naţionale privind analiza şi mai ales prognoza cererii şi ofertei de 

calificări (iniţiativa Europeana New Skills for New Jobs); 

Introducerea unei cercetari sistematice a pieţei muncii prin anchete desfăşurate la nivel de 

sectoare economice şi regiuni de dezvoltare, bazate pe aceleaşi metodologii aplicate la nivel naţional. 

Îmbunătăţirea şi extinderea sistemului de validare şi recunoaştere a competenţelor dobândite 

anterior în contexte nonformale şi informale de învăţare. 

Punerea în funcţiune a unui sistem de finanţare pentru învăţarea pe parcursul întregii vieţi, nu 

numai în relaţie cu cariera, ci şi pentru dezvoltarea personală. 

276

Pentru ca indivizii să poată face alegeri adecvate în privinţa perspectivelor de carieră pe care le 

pot atinge printr-o educaţie şi formare corespunzătoare, este esenţial ca ei sa aibă acces la informaţii, 

consiliere şi orientare de cea mai buna calitate. În prezent este destul de dificil atât pentru indivizi, cât 

şi pentru angajatori ca să aibă o imagine cât mai completă despre oferta educaţională şi de formare 

continuă, ori în privinţa oportunităţilor de ocupare. 

O creştere a calităţii acestor servicii poate fi obţinută prin creşterea nivelului de calificare a 

personalului implicat şi prin oferta de servicii mai "prietenoase" (în sensul apropierii de domiciliul 

beneficiarului, al utilizării unor instrumente care să suplinească, după caz, serviciile "faţă-în-faţă" şi al 

concentrării mai multor servicii într-o singură locaţie). 

O astfel de combinaţie a serviciilor "faţă-în-faţă" cu cele "la distanţă" poate fi deosebit de 

benefică, în special în cazul celor care locuiesc în comunităţi rurale sau al celor cu mobilitate mai 

restrânsă. Utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor va face mult mai facil accesul la baze de 

date credibile şi actualizate continuu privind ofertele de formare, însă trebuie recunoscut şi faptul că 

persoane care nu se vor simţi confortabil în faţa unui computer vor fi şi în anul 2020. 

Întărirea parteneriatelor în asigurarea unor programe de consiliere focalizate pentru diferite 

grupuri ţintă, pentru facilitarea tranziţiei de la şcoală la piaţa muncii, dar şi pentru facilitarea mobilităţii 

ocupaţionale este necesară în continuare. 

Îmbunătăţirea accesului la servicii şi oportunităţi de învăţare de calitate 

Accesibilitatea la dezvoltarea resurselor umane comportă mai multe valenţe: locaţia, durata şi 

conceptul programelor, accesibilitatea fizică în clădiri, conţinutul programelor de învăţare şi costul 

acestora. Îmbunătăţirea accesului la sistemele de educaţie şi formare presupune eliminarea barierelor 

semnificative de acces, atât cele legate de infrastructura de servicii, cât şi cele legate de tipul ofertelor 

de formare, în special pentru cei care locuiesc în mediul rural, cei care au nevoie de condiţii speciale 

(generate fie de starea de sănătate, fie de condiţia economico-socială), cei care nu au finalizat 

şcolaritatea obligatorie, cei cu un nivel modest al veniturilor şi adulţii aflaţi în diferite forme de 

ocupare. 

Promovarea îmbunătăţirii politicilor de DRU în cadrul organizaţiilor 

Se constată în ultima perioadă ca organizaţiile joacă un rol tot mai important într-o societate 

bazată pe cunoaştere, fiind principalii promotori ai învăţării pe parcursul întregii vieţi, prin 

oportunităţile de învăţare pe care le oferă angajaţilor proprii. Este recunoscut pe plan internaţional ca 

organizaţiile care investesc în dezvoltarea resurselor umane au beneficii majore prin creşterea 

277

productivităţii muncii şi a competitivităţii. Cu toate acestea, se constată că în economia românească 

există prea puţine preocupări din partea angajatorilor pentru a investi în dezvoltarea resurselor umane. 

Pentru a face o realitate din învaţarea pe parcursul întregii vieţi şi creşterea semnificativă a participării 

adulţilor din România la programe de educaţie şi formare, atunci organizaţiile, atât cele private, cât şi 

cele din sectorul public, trebuie să aloce timp, resurse materiale şi personal corespunzător pentru 

dezvoltarea resurselor umane. 

Creşterea flexibilităţii oportunităţilor de formare/învăţare 

Pretenţiile beneficiarilor programelor de educaţie şi formare sunt în creştere şi aceştia se 

aşteaptă la programe adaptate din ce în ce mai mult circumstanţelor personale. În plus, este necesară 

formarea suplimentară a celor care au responsabilităţi în privinţa dezvoltării de calificări şi conceperii 

de programe de educaţie şi formare, astfel încât să fie asigurată o dezvoltare de programe centrate pe 

beneficiarul acestora. 

Creşterea relevanţei educaţiei formării continue 

Pentru ca un proces de învăţare să fie eficient, este necesar ca ceea ce se învaţă sa fie 

relevant/util atât pentru piaţa muncii sau societate, cât şi pentru individ. 

De asemenea, o importanţă majoră o comportă şi modul în care sunt concepute şi derulate 

programele de formare. Accentul este pus în continuare pe informaţiile transmise de profesor către 

beneficiarul formării (prin prelegeri, prezentări şi seminarii), în detrimentul încurajării beneficiarului 

formării în direcţia dezvoltării personale şi profesionale. Tendinţele în educaţie şi formare sunt în 

schimbare şi se produce o schimbare a rolului tradiţional jucat de către profesor spre o abordare 

centrată pe beneficiarul formării. Se manifestă tot mai pregnant o împărţire a responsabilităţii 

procesului educativ-formativ între aceştia. 

La orizontul anului 2020, România va avea o forţă de muncă calificată şi flexibilă în contextul 

pieţei europene şi globale. Investiţia în resursele umane va fi una dintre pârghiile principale ale creşterii 


Educaţia, formarea profesională iniţială şi continuă, precum şi cercetarea, vor trebui să 

contribuie la întregul proces investiţional în resursele umane, astfel încât ele să poată sprijini de o 

manieră reală capacitatea economiei naţionale, şi implicit a resurselor umane, de a face faţă presiunilor 

competitive crescânde de pe piaţa unică europeană şi de pe cea globală. 

Obiective strategice integratoare şi obiective specifice 

278

a. Crearea unui sistem funcţional de evaluare a nevoilor reale şi de definire a direcţiilor de 

dezvoltare a resurselor umane, în contextul actual al pieţei europene şi globale 

Elaborarea unor măsuri corespunzătoare pentru dezvoltarea resurselor umane este dependentă 

de înţelegerea nevoilor indivizilor şi ale pieţei muncii. Această abordare devine cu atât mai importantă 

pe parcursul unui proces de planificare strategică, în cazul unei ţări angajată pe drumul unor 

transformări structurale semnificative, cum este cazul României. 

Creşterea capacităţii de analiză şi evaluare a schimbărilor survenite pe piaţa muncii 

Dezvoltarea de politici pentru piaţa muncii a cunoscut o tranziţie de la elaborarea acestora pe 

baza exprimării unor opinii politice, spre o construcţie bazată pe evidenţe solide privitoare la analiza 

situaţiilor concrete şi anticipând evoluţiile acestei pieţe. Eşecul însă în a prevedea criza economică 

arată limitele actuale ale studiilor prospective. Cu toate acestea, pentru a asigura aplicarea unor politici 

eficiente de analiză şi evaluare a schimbărilor survenite pe piaţa muncii, corelate cu cele economice şi 

de formare profesională, studii prospective pe termen lung cu privire la dinamica locurilor de muncă 

sunt absolut necesare. O îmbunătăţire substanţială a capacităţii predictive, de a anticipa şi compatibiliza 

viitoarele competenţe cu nevoile pieţei muncii este o precondiţie pentru a proiecta o capacitate de 

ocupare ridicată şi eficientă, pentru a proiecta politici de educaţie şi pregătire, respectiv alegeri în 

carieră ale indivizilor. Tendinţele conturate în domeniul pieţei muncii sunt spre un nivel mai ridicat al 

cunoştinţelor şi competenţelor pentru toate ocupaţiile, cu o creştere a cererii angajatorilor pentru 

competenţe transversale de bază, ca rezolvarea de probleme şi capacitatea analitică, abilităţile de 

comunicare, iniţiativa şi responsabilitatea. 

279

Înţelegerea nevoilor de pe piaţa muncii din perspectiva cererii şi ofertei 

Există la ora actuală în România o varietate de metode şi instrumente de cercetare şi evaluare 

prin care se pot identifica nevoile curente ale angajatorilor şi ale ofertei de forţă de muncă, putându-se, 

într-o anumită măsură, fundamenta actul decizional. Cu toate că activitatea de culegere şi prelucrare a 

datelor statistice a cunoscut un progres ce poate fi caracterizat ca mai mult decât semnificativ, 

segmentul de analiză rămâne încă deficitar. Activitatea de prognoză, în special, şi mai ales cea bazată 

pe modele economice de analiză şi prognoză adaptate realităţilor specifice economiei româneşti se află 

într-un stadiu incipient. 

Înţelegerea efectivă a mecanismelor de funcţionare ale unei economii în post-tranziţie este 

insuficientă şi acest fapt se traduce fie în decizii eronate la nivel de politici publice, fie în întârzierea 

actului decizional, fie în copierea unor şabloane ce nu au decât o legătură îndepărtată cu realitatea 

economică şi socială românească. 

Acţiuni propuse în vederea atingerii obiectivelor specifice mai sus enunţate ar fi: 

- Realizarea de cercetări ale pieţei muncii cu pronunţat caracter aplicativ, legate de nevoile 

decidenţilor, capabile să capitalizeze câştigurile cercetării academice şi să le transpună în soluţii cu 

aplicabilitate practică imediată; 

- Adaptarea instrumentelor existente, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru colectarea 

datelor esenţiale privitoare la participarea adulţilor la educaţie şi formare în general, şi la activităţile de 

formare la locul de muncă, în special; 

- Realizarea de studii ale pieţei muncii de către serviciului public de ocupare; 

- Realizarea unor activităţii comune de către structurile parteneriale existente, in extenso Pactele 

Regionale şi Parteneriatele Locale pentru ocupare şi incluziune socială, Consorţiile regionale şi 

Comitetele Locale pentru Dezvoltarea Parteneriatului Social, în vederea cunoaşterii adecvate a pieţei 

muncii; 

- Punerea în practică a unor mecanisme eficiente şi funcţionale de cooperare pentru constituirea 

unei baze de cunoaştere cât mai largi în domeniul DRU; 

- Identificarea şi diseminarea celor mai bune practici. 

280

. Asigurarea unor sisteme de formare iniţială de calitate pentru copii şi tineri 

Priorităţile imediate dar şi proiecţiile pe termen lung trebuie să vizeze ridicarea nivelului de 

pregătire al copiilor şi al tinerilor, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei educaţiei şi formării iniţiale. Se 

are în vedere ca după parcurgerea şcolarităţii obligatorii tinerii să aibă deprinderile şi competenţele de 

bază pentru viaţă, pentru integrarea facilă pe piaţa muncii şi pentru învăţare de-a lungul întregii vieţi. 

De asemenea, la finalizarea educaţiei şi formării iniţiale, este prioritar ca transparenţa şi relevanţa 

calificărilor obţinute să fie asigurată pentru toate nivelurile de şcolaritate, pentru o integrare facilă pe 

piaţa muncii. O deosebită atenţie este necesară pentru asigurarea accesului egal la educaţie de calitate 

pentru copiii şi tinerii aparţinând grupurilor dezavantajate, aflate în risc de excluziune şi discriminare. 

c. Dezvoltarea profesională ca suport pentru o ofertă de forţă de muncă pe piaţa muncii, 

flexibilă şi articulată cererii potenţiale de muncă 

Prin acest obiectiv integrator în domeniul FCA se urmăreşte dezvoltarea şi articularea celor 

două mari componente ale sistemului, respectiv, pe de o parte dezvoltarea armonioasă a persoanelor 

pentru cetăţenie activă şi viaţă, prin programe de formare specifice adulţilor, în sistem informal şi 

nonformal şi, pe de altă parte, asigurarea creşterii ocupabilităţii, adaptabilităţii şi mobilităţii forţei de 

muncă în concordanţă cu nevoile (mereu în schimbare) de formare din cadrul întreprinderilor, ceea ce 

se asigură prin dezvoltarea unui sistem performant de formare profesională continuă, transparent şi 

flexibil. 

Obiectivele specifice asumate în domeniul FCA pentru SIDRU: 

- Ajustarea ofertei de formare continuă pentru DRU; 

- Creşterea calităţii sistemului de formare continuă a personalului; 

- Dezvoltarea unei reţele integrate, performante şi flexibile de gestionare a nevoilor de formare 

în raport cu evoluţiile de pe piaţa muncii; 

- Crearea unor mecanisme de evaluare a serviciilor de FCA. 

Ajustarea ofertei de formare continuă pentru DRU 

Pentru ofertarea de formare continuă s-au dezvoltat o multitudine de instituţii, publice şi private, 

care au rol într-un fel sau altul în activităţi de învăţare care urmăresc dezvoltarea personală şi 

profesională, precum şi servicii de suport ale acestora. Pornind de la constatarea că în marea lor 

majoritate, aceste instituţii sunt implicate în activităţi de învăţare formală şi non-formală, considerăm 

că este esenţial să fie acordată recunoaşterea potrivită importanţei oportunităţilor de învăţare informală, 

281

espectiv de integrare şi valorificare a acesteia. Ajustarea ofertei de FCA presupune, pe de o parte, 

extinderea şi diversificarea reţelei instituţiilor şi serviciilor de FCA (inclusiv/ mai ales în mediul rural), 

iar pe de altă parte, ofertarea de programe de formare modulare, flexibile, adaptate nevoilor punctuale 

celor mai diverse ale adulţilor de a învăţa. În plus, pentru stimularea participării la FCA, este necesară 

regândirea pârghiilor financiare stimulatoare centrate pe adult (ex. de genul Conturilor individuale 

pentru învăţare), care să-l sprijine în demersul de învăţare, actualizare, perfecţionare a cunoştinţelor şi 

competenţelor. 

Creşterea calităţii sistemului de formare continuă a personalului 

Este recunoscut faptul că trebuie îmbunătăţit nivelul calităţii programelor de formare şi că 

trebuie dezvoltate sistemele de asigurare a calităţii. CNC conţine prevederi referitoare la asigurarea 

calităţii. Încurajarea furnizorilor de formare, cât şi a formatorilor pentru activităţi de (auto)evaluare şi 

prin includerea în acest proces şi a beneficiarilor formării, s-a dovedit a fi o metodă eficientă de 

îmbunătăţire a standardelor de formare. Cadrul Comun European de Asigurare a Calităţii poate 

constitui un bun exemplu în privinţa elaborării unor sisteme mai cuprinzătoare de asigurare a calităţii la 

nivel de furnizor şi de sistem. Esenţiale pentru asigurarea unei bune calităţi nu sunt numai existenţa 

unor dotări materiale corespunzătoare ale furnizorului, dar şi asigurarea unui personal care să deţină 

competenţele şi experienţa necesară de muncă adaptată cu cursanţii adulţi. Este necesară de aceea 

înfiinţarea unui sistem de perfecţionare de-a lungul carierei profesionale şi pentru formatorii pentru 

adulţi (asemănător de exemplu celui existent pentru perfecţionarea cadrelor didactice), care să faciliteze 

accesul acestora la formare continuă şi dezvoltare în carieră. Sistemul de certificare a competenţelor 

didactice este necesar să fie reconsiderat. Sistemele actuale de asigurare a calităţii trebuie să fie 

reanalizate în vederea asigurării că toate aceste elemente sunt prezente şi că activităţile de monitorizare 

şi de evaluare verifică într-adevăr performanţa, ca şi satisfacţia beneficiarilor formării, în raport cu cele 

mai bune practici de pe plan internaţional. 

Dezvoltarea unei reţele integrate, performante şi flexibile de gestionare a nevoilor de 

formare, în raport cu evoluţiile de pe piaţa muncii 

Numai o forţă de muncă flexibilă şi superior calificată va putea să reacţioneze la modificările 

constante înregistrate pe piaţa muncii. În fapt, în condiţiile actualei crize economice, lucrătorii adulţi şi 

angajatorii au interese comune privind perfecţionarea profesională. FCA este importantă pentru 

dezvoltarea şi performanţa personală, dar contribuie şi la sporirea valorii adăugate a companiei şi la 

creşterea economică locală şi naţională. Din aceste considerente, asocierea individului, a angajatorului 

282

şi a autorităţilor publice pentru susţinerea FCA devine firească şi necesară. Promovarea parteneriatului 

în FCA devine o condiţie pentru asigurarea coerenţei între educaţia şi formarea iniţială şi continuă şi 

piaţa muncii, iar realizarea unui sistem structurat de formare profesională implică angajamentul şi 

participarea activă a partenerilor sociali, a tuturor factorilor interesaţi. 

Crearea unor mecanisme de evaluare a serviciilor de FCA 

Cunoaşterea progreselor realizate în domeniul FCA este esenţială în vederea realizării 

ajustărilor şi corecţiilor necesare. În acest sens, un mecanism de evaluare eficient permite atât 

răspunsuri adecvate la schimbările apărute pe parcursul unei perioade de timp, cât şi o cunoaştere 

apropiată de realitate a ceea ce există la un moment dat. 

Formarea profesională continuă a adulţilor în sistem public este realizată în cadrul 

Centrelor Regionale de Formare Profesională a Adulţilor 

Obiectivele generale ale C.R.F.P.A. 

Centrele regionale sunt instituţii publice, având personalitate juridică, constituite la nivel 

regional, care organizează şi realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de 

muncă şi aflate în subordinea directă a Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 

Centrele regionale organizează şi coordonează activitatea de formare profesională a persoanelor 

în căutarea unui loc de muncă precum şi a altor persoane care pot participa la programe de formare 

profesională în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea 

profesională a adulţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 

Centrele regionale de formare profesională a adulţilor prestează servicii de formare profesională 

pentru adulţii din aria geografică în care sunt amplasate, dar şi pentru persoane din alte zone ale ţării. 

Obiectivele specifice ale Centrelor Regionale de Formare Profesională a Adulţilor sunt: 

a) asigurarea calificării, recalificării, perfecţionării şi specializării profesionale de calitate şi 

evaluării competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale şi testarea ECDL, în 

conformitate cu cerinţele economiei şi a educaţiei bazată pe competenţă. Cursurile sunt bazate pe 

practicarea şi dobândirea de aptitudini, deprinderi şi atitudini, având un caracter modular. 

b) asigurarea flexibilităţii activităţii de formare profesională având în vedere evoluţia continuă 

şi schimbările din economie; 

c) orientarea pregătirii profesionale către nevoile specifice ale adulţilor şi adaptarea acesteia la 

cerinţele pieţei muncii; 

283

d) asigurarea accesului permanent al persoanelor adulte la pregătirea profesională de un nivel 

calitativ ridicat şi în condiţii de eficienţă maximă; 

e) asigurarea timpului de pregătire practică şi teoretică a cursanţilor, potrivit complexităţii 

meseriei, precum şi capacităţii de învăţare a cursantului; 

f) promovarea dialogului permanent cu angajatorii, organizaţiile sindicale, patronale, instituţii 

guvernamentale, ale administraţiei şi autorităţii publice locale, fiind liantul dintre forţa de muncă adultă 

şi comunitate. 

Perspectivă privind necesarul de forţă de muncă calificată în România 33 

Teoretic România nu ar trebui să sufere de lipsa forţei de muncă, în ciuda migraţiei externe 

puternice. Ratele de inactivitate sunt ridicate, inclusiv în rândul populaţiei tinere, şi există o resursă 

masivă de forţă de muncă neangajată în zonele rurale. 

Având în vedere că 45% din populaţie locuieşte în mediul rural, în timp ce o rată semnificativă 

a şomajului este întâlnită în aşezările urbane, monoindustriale, unde activitatea de bază a cunoscut un 

colaps, apare întrebarea fundamentală referitoare la cauzele care au făcut ca acest potenţial să nu fie 

încă utilizat. 

Informaţiile indică mai multe explicaţii pentru acest context. În primul rând, relevă o disparitate 

substanţială între abilităţile deţinute de forţa de muncă eliberată prin procesul de restructurare şi 

modificările în necesarul de forţă de muncă. Mai precis, numărul mare de lucrători care şi-au pierdut 

locul de muncă în perioada de tranziţie nu a fost absorbit de sectoarele în creştere, ci mai degrabă au 

ajuns în şomaj, de multe ori pe termen lung, în agricultura de subzistenţă sau chiar în afara activităţii. 

Aceste ieşiri de muncă din sectoarele de activitate, predominant din industria grea, au fost 

masive, dat fiind faptul că dispariţia locurilor de muncă în România a fost cea mai ridicată din întregul 

fost bloc comunist, relativ la forţa de muncă totală. O a doua explicaţie este asociată relevanţei pe care 

educaţia o are în raport cu piaţa muncii. Studiile asupra pieţei muncii indică un flux important de 

absolvenţi de diverse niveluri de educaţie care intră direct în şomaj şi în afara pieţei muncii, inclusiv 

prin descurajare. Acestea sugerează că există discrepanţe importante pe care ariile curriculare actuale 

nu le acoperă, în sensul că eşuează în a oferi studenţilor abilităţi generale şi specifice pentru a-i face 

competitivi şi atractivi pentru angajatori. De asemenea, rezultatele slabe obţinute de România în testele 

internaţionale standard, precum PISA2 şi TIMSS3, indică faptul că atât concentrarea, cât şi calitatea 

educaţiei rămân probleme nerezolvate. Mai mult, numărul crescând de studenţi provenind din zonele 

33 Studiu de perspectivă privind necesarul de forţă de muncă calificată, elaborat de Multi Consoulting Group SRL, în cadrul 

Proiectului strategic „VIA-Vocaţie, Interese, Autocunoaştere şi dezvoltare, drumul către succesul profesional”. 

284

urale este insignifiant, sugerând existenţa unor obstacole în accesul la educaţie, în special în zonele 

rurale, care se reflectă în dezechilibre pe piaţa muncii. 

Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, 

subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, 

trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, 

calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. 

Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune 

ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al 

persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de 

abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, 

iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii 

propuse. 

Cu referire la persoanele tinere cu studii superioare, definiţia indicatorului nu este clarificată (ce 

se înţelege prin „persoane tinere”), motiv pentru care este dificilă realizarea unei estimări pentru 

România. Chiar şi luând în considerare atractivitatea educaţiei universitare, în jur de 30% dintre tinerii 

cu vârste cuprinse între 19 şi 24 de ani sunt înscrişi la studii superioare, un nivel mult sub ţinta propusă. 

Un al treilea factor ce explică accentuarea dezechilibrelor este reprezentat de mobilitatea internă 

redusă a forţei de muncă, în special între zonele rurale, acolo unde rezidă surplusul de forţă de muncă, 

şi cele urbane, motoare ale creşterii, de unde provine cererea. Tranziţia complexă prin care a trecut 

România a generat fluxuri masive de forţă de muncă dinspre industriile în declin către agricultură şi 

zonele rurale, în timp ce migraţia dinspre acestea din urmă către ramuri în dezvoltare a fost redusă. 

Situaţia este parţial explicată prin migraţia externă masivă, deoarece oamenii preferă să părăsească ţara 

pentru a lucra în ţările UE decât să-şi mute domiciliul la oraş. Deşi există migraţie pe ruta rural-urban, 

aceasta nu pare să fie suficientă pentru a acoperi cererea în creştere. Stabilizată la circa 7% din forţa de 

muncă, rata şomajului în România nu este ridicată comparativ cu cea europeană, fiind chiar sub cea a 

UE-27. 

Şomajul oficial, măsurat cu ajutorul numărului de beneficiari de ajutor de şomaj este chiar mai 

redus, la 4% în medie, chiar mai mic în zonele şi oraşele cu ritm de dezvoltare rapid. Bărbaţii sunt mai 

puternic afectaţi de şomaj decât femeile, cu o rată mai ridicată cu două puncte procentuale, sugerând 

faptul că declinul industriilor dominate de lucrători bărbaţi a afectat semnificativ această categorie. 

Şomajul în rândul femeilor a scăzut constant începând cu anul 2004 (cu o excepţie în 2009). Deşi 

nivelul agregat al şomajului nu este ridicat, acesta are un număr de caracteristici ce trebuie evidenţiate. 

În primul rând, declinul populaţiei fără ocupaţie nu a fost întâmpinat de o majorare proporţională a 

285

numărului oficial de persoane angajate, sugerând faptul că migraţia externă, precum şi alţi factori, joacă 

un rol important în scăderea numărului de şomeri. 

În absenţa oportunităţilor de angajare în localitatea de rezidenţă, mulţi lucrători au preferat să 

migreze, puşi faţă în faţă cu posibilitatea şomajului. Economia gri pare să furnizeze un număr mare de 

locuri de muncă prost plătite preponderent persoanelor necalificate, care nu pot găsi locuri de muncă în 

economia formală. Acest fenomen este evidenţiat de discrepanţa mare între datele ANOFM şi şomajul 

înregistrat, care indică faptul că un număr mare de şomeri OIM nu se califică de fapt pentru ajutorul de 

şomaj, pe când, în acelaşi timp, un număr mare de reclamanţi nu sunt de fapt şomeri conform definiţiei 

OIM, adică nu caută activ de lucru, un motiv fiind, probabil, faptul că sunt deja angajaţi informal. 

Oportunităţile limitate în privinţa locurilor de muncă de calitate şi perioadele lungi de şomaj îi 

descurajează pe cei care caută în mod activ locuri de muncă, şi îi împinge în afara câmpului muncii sau 

în agricultura de subzistenţă. Numărul de lucrători descurajaţi pare a fi mare, în special în rândul 

tinerilor. 

În al doilea rând, şomajul afectează în mod disproporţionat populaţia tânără. Ratele şomajului 

pentru grupurile de vârstă 15-24 ani sunt deosebit de mari şi rezistente, la aproximativ 20% pentru 

bărbaţi şi în jur de 19% pentru femei. Acestea sunt printre cele mai mari în noile state membre, aflate 

sub acest nivel doar în Ungaria şi Slovacia, două ţări caracterizate prin şomaj ridicat, şi peste media 

UE-27. Dovezile sugerează că şomajul în rândul tinerilor este mare, practic, pentru toate nivelurile de 

învăţământ, primar, secundar sau terţiar, indicând posibilităţi reduse de angajare pentru tineri, 

indiferent de nivelul lor de educaţie formală. Cifrele indică din nou relevanţa limitată a educaţiei pentru 

recentele schimbări în structura cererii de forţă de muncă şi competenţe. Această situaţie este deosebit 

de dăunătoare, deoarece 

afectează potenţialul pe termen lung de dezvoltare umană a ţării şi încurajează migraţia externă. 

România a promovat, în ultimii ani, o serie de reforme menite să consolideze flexibilitatea 

pieţei forţei de muncă, creşterea participării şi crearea de locuri de muncă durabile. Acestea includ 

revizuirea Codului muncii, mai mult accent pe politicile active pe piaţa forţei de muncă şi 

îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru a reduce costurile tranzacţiilor pentru companii, inclusiv prin 

simplificarea înregistrării companiilor. Efectele au fost benefice şi au dus la creşterea ocupării forţei de 

muncă şi reducerea şomajului. Acestea fiind spuse, nu ar trebui să fie omisă supapa de siguranţă care 

este reprezentată de migraţia masivă a lucrătorilor în străinătate, contribuind la menţinerea ratei 

şomajului relativ scăzută. 

Reglementări în domeniul formării profesionale 

286

Problema formării profesionale continue este importantă pentru susţinerea transformării forţei 

de muncă, fiind principalul instrument prin care aceasta se poate adapta la noi cerinţe, facilitând astfel 

mobilitatea între diferite sectoare de activitate. 

Elaborarea şi aplicarea unor programe corespunzătoare de instruire permanentă a forţei de muncă va 

contribui la prevenirea deficitelor de forţă de muncă calificată/ competenţe pentru anumite domenii şi 

ocupaţiile aferente acestora. Este necesară o schimbare a mentalităţii în ceea ce priveşte formarea 

profesională, în sensul creşterii gradului de conştientizare cu privire la importanţa învăţării continue, a 

gradului de motivare pentru lărgirea cunoştinţelor şi dezvoltarea competenţelor persoanelor. 

Dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă nu poate fi concepută în absenţa unor 

parteneriate construite cu contribuţia tuturor factorilor care pot influenţa evoluţia sistemului, în special 

a partenerilor sociali, dar şi a statului şi a autorităţilor sale de reglementare, a asociaţiilor profesionale, 

a furnizorilor de formare, a societăţii civile etc. 

Se impune creşterea implicării partenerilor sociali în stabilirea necesarului de competenţe pe 

piaţa forţei de muncă, astfel încât economia să dispună în timp util de resurse umane corespunzător 

calificate. 

În acest sens, este necesară adaptarea politicilor publice, pentru a asigura cadrul necesar 

mobilizării tuturor resurselor în favoarea formării profesionale continue la toate nivelurile. Acestea 

trebuie să încurajeze dialogul social, la nivel naţional, regional, local şi sectorial, în vederea participării 

tuturor actorilor implicaţi la dezvoltarea unui sistem de formare profesională continuă, flexibil şi 

transparent care să asigure tuturor şanse egale de acces şi integrare socio-profesională. Educaţia 

reprezintă o preocupare permanentă a guvernelor din toate statele membre UE, însă structura sistemelor 

de educaţie diferă considerabil de la ţară la ţară. În acest context, aşa cum mai spuneam, Uniunea 

Europeană este un forum util schimbului de idei şi de bune practici. Uniunea Europeană nu are o 

politică comună în domeniul formării profesionale, ci dimpotrivă, rolul ei este de a crea un sistem de 

cooperare reală între statele membre prin menţinerea dreptului fiecărui stat membru de a decide asupra 

conţinutului şi organizării sistemelor de educaţie şi formare. Comunitatea şi statele membre pun în 

aplicare măsuri care ţin seama de diversitatea practicilor naţionale precum şi de necesitatea de a 

menţine competitivitatea economiei Comunităţii. Acţiunea Comunităţii urmăreşte: 

- să dezvolte dimensiunea europeană a educaţiei şi, în special, prin învăţarea şi răspândirea 

limbilor statelor membre; 

- să favorizeze mobilitatea studenţilor şi a profesorilor, inclusiv prin încurajarea recunoaşterii 

universitare a diplomelor şi a perioadelor de studiu; 

287

- să promoveze cooperarea dintre instituţiile de învăţământ; 

- să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă privind problemele comune sistemelor 

educaţionale din statele membre; 

- să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri şi de formatori socio-educativi; 

- să încurajeze dezvoltarea educaţiei la distanţă. 

Principalele domenii în care cererea de forţă de muncă va înregistra nivele de creştere sunt: 

1. Vânzări 

Vânzările reprezintă un sector de activitate dinamic, cu necesitate crescută de personal, mai ales 

într-o economie care încearcă să se menţină pe linia de plutire. În plus, o mare parte dintre locurile de 

muncă din vânzări sunt accesibile persoanelor cu pregătire în diverse alte domenii, care îşi pot corobora 

studiile de specialitate cu abilităţile de vânzare şi negociere. În prezent, cele mai multe oferte de locuri 

de muncă pe site-urile de recrutare sunt cele din vânzări. Pe de altă parte, în acest domeniu se 

înregistrează şi cele mai multe aplicări per job, dovadă că şi interesul din partea candidaţilor este la fel 

de mare pentru această arie profesională. Cele mai frecvente poziţii deschise sunt cele de agent 

vânzări/sales representative, consilier vânzări/ sales consultant, dar şi de sales executive sau key 

account manager. Candidaţii pentru un post în vânzări trebuie să îmbine cunoştinţele economice, 

bunele abilităţi de comunicare şi capacitatea de convingere a clientului pentru a avea succes în 

atingerea target-urilor, uneori nerealiste, ale angajatorilor. 

Se estimează că posturile pentru care se vor face angajări anul acesta sunt cele de vânzări, atât 

în domeniul serviciilor, cât şi în domeniul tehnic, existenţa unui bagaj mare de cunoştinţe şi referinţele 

având o mare importanţă în selecţie şi recrutare. 

288

2. Outsourcing – customer care/client service 

Recesiunea a determinat companiile să conştientizeze importanţa reducerii costurilor şi 

îmbunătăţirii eficienţei prin apelarea la firme specializate pe anumite tipuri de activităţi. 

Astfel, companiile care oferă servicii de business process outsourcing sunt şi vor fi în 

continuare o sursă de locuri de muncă. Cel mai frecvent sunt externalizate serviciile de customer care şi 

de client service, companiile care activează în acest domeniu având constant deschise poziţii de 

operator call center, customer support sau client service administrator. În ţară există cel puţin 200 de 

call centere în care lucrează în prezent aproximativ 10.000 de oameni. Deşi numărul de candidaţi pe o 

poziţie la firmele din domeniu este relativ mare, angajatorii nu sunt mulţumiţi de calitatea acestora. În 

ultima perioadă, condiţiile pentru a ocupa un post de operator call center au devenit mai complexe, 

fiind nevoie nu numai de flexibilitate, bune abilităţi de comunicare, spirit de iniţiativă şi putere de 

convingere, ci şi de cunoştinţe avansate de limbi străine rare, precum norvegiana, araba, daneza sau 

suedeza. 

3. Inginerie / Tehnologie 

Unul dintre domeniile în care specialiştii se găsesc cel mai greu este ingineria. Ingineri în 

construcţii, ingineri pentru dezvoltare şi proiectare, tehnicieni şi ingineri IT-işti, mai ales în software 

sunt posturi pentru care va exista cerere în viitorul apropiat. 

Pentru a accesa aceste posturi este nevoie de studii de specialitate şi ani de experienţă. În prima 

jumătate a lunii ianuarie 2010 numărul de anunţuri pe domeniul Inginerie/ Tehnologie a fost de 906, în 

timp ce la jumătatea lui 2010 erau afişate aproximativ 700 de anunţuri pentru acest domeniu. 

Inginerii cu dublă pregătire, tehnică şi comercială, au un avantaj în găsirea unui loc de muncă în 

acest moment deoarece există un grad de mobilitate profesională pronunţat în ceea ce priveşte poziţiile 

foarte specializate. 

4. Industria IT&C 

Domeniul IT continuă să fie în topul celor care angajează în România şi pe timp de criză. Cele 

mai mari companii din domeniu, respectiv Google, Microsoft, Intel, HP, dar şi Facebook, au anunţat că 

recrutează sau intenţionează să intre pe piaţa din România şi să facă angajări de specialişti. Cele mai 

frecvente poziţii sunt cele de programator de sistem, web developer, consultant IT, tester aplicaţii 

software. Un candidat pentru una dintre aceste poziţii nu ar trebui să se limiteze însă la cunoştinţele din 

zona de software, ci să se specializeze într-unul dintre domeniile care necesită în prezent profesionişti 

289

IT&C. Este vorba mai ales despre telecomunicaţii, banking sau domeniul medical. De exemplu, 

programatorii Java şi .NET sunt căutaţi pentru a lucra în proiecte de dezvoltare software în sectorul 

financiar-bancar. 

5. Serviciu Clienţi 

Serviciu Clienţi este un domeniu care acoperă mai multe sectoare de activitate şi se referă, în 

principal, la joburi unde nu se solicită multă experienţă, iar personalul se schimbă mai des. 

6. Bănci / Finanţe 

Deşi la debutul crizei sectorul financiar-bancar a fost cel mai afectat, el pare să îşi revină încet, 

dovadă joburile vacante din statisticile firmelor de recrutare. Dacă ar fi să facem un top trei al celor mai 

atractive posturi pentru candidaţii din domeniul financiar, poziţii ca analistul financiar, analistul de 

audit sau control financiar, sunt cele mai căutate. 

7. Protejarea mediului înconjurător 

Până la sfârşitul deceniului, aşa-numitele joburi verzi vor avea o creştere spectaculoasă. Din ce 

în ce mai multe companii vor solicita specialişti care să implementeze soluţii de protejare a mediului 

înconjurător. Astfel, sectorul ecologist va oferi o gamă largă de locuri de muncă, de la tehnicieni de 

instalare a panourilor solare, la cercetare şi dezvoltare, managementul deşeurilor sau reducerea 

costurilor. 

Perioada de criză a stopat investiţia în această direcţie, dar specialiştii estimează că până în anul 

2016 numărul de locuri de muncă în acest domeniu se va majora cu aproximativ 50%. Exploatarea 

surselor de energie ecologică va conduce la apariţia de noi locuri de muncă şi în sectorul siderurgic, în 

special pentru cei din domeniul fierului şi al oţelului, care vor trebui să lucreze la confecţionarea noilor 

utilaje. Dezvoltarea biocombustibililor ar crea locuri de muncă şi pentru chimişti şi supraveghetori 

agricoli. Alte joburi verzi ar fi la nivelul mentenanţei şi transportului rutier. 

8. Asigurări 

Ca şi vânzările, domeniul asigurărilor oferă o deschidere mai mare pentru diverşi specialişti. 

Chiar dacă anul trecut piaţa asigurărilor a fost în scădere în ceea ce priveşte profitul, în acest an 

asiguratorii vorbesc de o revenire şi, în acest sens, sunt căutaţi mulţi agenţi. Cele mai solicitate posturi 

în acest domeniu sunt pentru inspector coordonator asigurări, inspector asigurări, agent de asigurare. 

290

9. Medicină şi farmacie 

Companiile din industria farmaceutică şi a serviciilor medicale, printre puţinele care au 

înregistrat creşteri în actualul context economic, au planuri noi de dezvoltare în următorii ani. 

Operatorii de farmacii deschid clinici, dar fenomenul are loc şi în sens invers. Aceasta va aduce o 

creştere a pieţei de servicii medicale private, compusă din plăţile din surse proprii, abonamente şi 

asigurări medicale private, ceea ce 

implică noi locuri de muncă disponibile. Precaritatea sistemului public de sănătate determină o creştere 

a cererii pentru serviciile medicale private. Operatorii din acest domeniu încearcă să obţină 

exclusivitate în anumite zone, proximitatea fiind, în lipsa unui alt criteriu clar definit deocamdată, 

principalul factor pe baza căruia clienţii aleg un operator în defavoarea altuia. Pe lângă ascensiunea 

determinată de cererea de servicii medicale individuale, domeniul a crescut în ultima perioadă şi 

datorită serviciilor oferite companiilor. 

10. Contabilitate 

Şi în domeniul contabil există o mobilitate profesională destul de mare pe poziţiile foarte 

specializate deoarece angajatorii au aşteptări ridicate în ceea ce priveşte calitatea candidaţilor. De 

aceea, doar persoanele foarte bine pregătite au siguranţa că îşi vor păstra locul de muncă, dacă nu 

îndeplinesc responsabilităţile incluse în descrierea jobului respectiv fiind înlocuite de candidaţii mai 

buni. Sunt căutaţi mai ales economiştii contabili care lucrează într-un anumit program de contabilitate. 

Dezvoltarea companiilor şi analiza financiară mai serioasă pe care o pretind firmele a determinat o 

creştere a candidaţilor care să acopere poziţiilor de financial controller. 

11. Bunuri de larg consum - producţie, distribuţie şi retail 

Deşi criza a afectat industria bunurilor de larg consum, pe site-urile de recrutare există un număr 

mare de anunţuri în achiziţii, aprovizionare, distribuţie, controlul calităţii sau logistică. Cauza este lipsa 

unor candidaţi care să îndeplinească toate cerinţele angajatorilor, mai ales pe poziţii de middle şi top 

management în aceste domenii. 

Mai multe multinaţionale au deschis în România centre de achiziţii. Acestea permit companiilor 

mari să-şi îmbunătăţească controlul costurilor şi să negocieze cu furnizorii preţuri mai avantajoase 

datorită comenzilor mari. De asemenea, intrarea pe piaţa locală a unor companii din segmentul 

hipermarket-urilor şi bricolaj constituie o sursă de joburi noi în domeniu. Printre cele mai frecvente 

posturi disponibile se numără cele de analist achiziţii, supply planning manager, coordonator logistică, 

operations specialist, procurement specialist. 

291

Candidatul ideal pentru a ocupa o astfel de poziţie are un profil destul de complex: sunt 

necesare cunoştinţe economice avansate, dar şi comerciale, abilităţi de coordonare a unei echipe, spirit 

de iniţiativă, comunicare foarte bună, orientare către soluţii, buna gestiune a timpului şi a resurselor etc. 

Alte domenii care vor absorbi în următorii cinci ani mulţi angajaţi sunt industria hotelieră, 

comerţul, construcţiile, domeniul energetic, marketing, PR. Companiile din industria hotelieră 

estimează pentru următorii trei ani o creştere cu aproape 9% a numărului de locuri de muncă din 

hoteluri, comercianţii apreciază că vor avea nevoie de 8% mai mulţi angajaţi, iar pentru tranzacţiile 

imobiliare necesarul de forţă de muncă va fi cu peste 6% mai mare, se arată într-un studiu realizat de 

Ministerul Muncii. Creşterea numărului de locuri de muncă în aceste domenii va duce însă la o lipsă de 

personal calificat. Prin urmare, atât sistemul educaţional, cât şi cel de formare profesională continuă 

vor trebui reformate astfel încât să fie pregătit personal calificat pentru aceste domenii. 

Cele mai interesante posturi pentru candidaţi sunt poziţiile în domeniul energetic pentru că 

acesta este un domeniu de viitor. Un alt domeniu care are posturi atractive este cel de marketing şi PR- 

ul care reprezintă atractivitate datorită expunerii mediatice la care sunt supuşi cei care lucrează în 

breaslă, dinamismului profesional şi provocării vizavi de competiţia din piaţă. 

Aceste industrii prin tradiţie au atras dintotdeauna femeile şi în plus, pe viitor, vor oferi 

oportunităţi foarte mari de dezvoltare personală şi socio-profesională pentru că firmele vor din ce în ce 

mai mult o imagine şi un brand profesionist. 

De mare interes pentru oamenii cu experienţă sunt poziţiile de brand manager, PR ofiţer, PR 

manager şi în general cam tot ce ţine de comunicare, iar un alt tip de posturi care reprezintă un 

important factor de interes pentru candidaţi sunt cele în proiectele finanţate european, în special cele în 

domeniul dezvoltării organizaţionale şi al resurselor umane. 

În prima jumătate de an, angajatorii au căutat în primul rând manageri, traineri şi reprezentanţi 

de vânzări, potrivit site-ului de recrutare myjob.ro, care remarcă o creştere a numărului de astfel de 

oferte de muncă în 2010. Pe lista celor mai ofertate poziţii se mai află agenţii de vânzări, analiştii 

economici şi directorii de proiect, urmaţi de administratori, ingineri software, consultanţi financiari şi 

ingineri. 

Pentru a răspunde la întrebarea: de ce tehnician? de ce comerţ? s-a plecat de la statisticile 

realizate la nivel naţional, precum şi de la topul domeniilor cu cele mai multe locuri de muncă vacante 

deţinut de vânzări şi comerţ. 

Prin cursurile de calificare demarate în cadrul proiectului având ca ţintă formarea profesională a 

“tehnicianului în comerţ” s-a avut în vedere satisfacerea nevoilor de pe piaţa muncii precum şi 

formarea unui personal competitiv care să corespundă celor mai înalt exigenţe în domeniu. Abordarea 

292

de către partenerii străini a modului real de învăţare de-a lungul întregii vieţi, precum şi prin metode 

aplicate, a dat o altă perspectivă cursanţilor, pe lângă cea de mobilitate naţională şi cea europeană, fiind 

activi pe orice piaţă a muncii din UE. 

Pentru a facilita rezolvarea unor probleme reale existente pe piaţa formării profesionale din România, 

privind recunoaşterea calificărilor dobândite în cadrul învăţământului pentru adulţi; proiectul a urmărit 

pe de o parte utilizarea finanţărilor din Fondul Social European, iar pe de altă parte cuprinderea în 

parteneriatul proiectului pe lângă Serviciul Public de Ocupare şi furnizări privaţi de formare, dar şi 

unităţi beneficiare de personal format prin aceste cursuri. 

Ca element de interes în formarea profesională a adulţilor în cadrul acestui proiect, îl reprezintă 

abordarea acestui serviciu în sistem dual. Prin colaborarea experţilor care au fost implicaţi în realizarea 

documentaţiei pentru autorizarea programului de formare au fost integrate conţinuturile de formare de 

competenţe ce pot fi certificate atât în România, cât şi în Germania. Sistemul dual de formare 

profesională pune accent deosebit pe experienţa dobândită în practică încă în perioada cursului de 

formare profesională, motiv pentru care stagiile de practică au reprezentat 70% din durata cursului 

conform programei de 3980 de ore. Şi în ce priveşte durata cursului se remarcă o diferenţă esenţială. 

Dacă în România pentru meseria de tehnician sunt suficiente 1080 de ore, în Germania cursul se 

desfăşoară, după cum am mai spus, pe o durată de 3980 de ore, cu un accent deosebit pe pregătire 

practică. 

Există diferenţe şi între nivelul pregătirii pentru înscriere la acest curs. Dacă în România este 

nevoie de pregătire liceală pentru cursant, în Germania este suficient învăţământul obligatoriu absolvit. 

Este de remarcat şi procedura de recrutare a cursanţilor, care s-a făcut şi după sistemul 

românesc de informare şi consiliere de carieră, prin aplicarea de teste aptitudinale, în urma cărora s-a 

eliberat recomandarea de înscriere la curs, dar şi după procedura utilizată de partenerul german. Acesta, 

după selecţia grupului ţintă, a făcut o informare privind domeniul de activitate, şanse de carieră, 

desfăşurarea formării profesionale, şcolarizările prevăzute pentru perioadele de practică. Au urmat apoi 

două interviuri cu persoanele interesate, în scopul obţinerii unor informaţii, privind candidatul la 

formare profesională, precum şi o informare mai în detaliu asupra proiectului pentru a se decide dacă 

îşi doresc această formare profesională şi implicit, o carieră în comerţ. 

Desfăşurarea cursului s-a făcut atât teoretic, expertul didactic stabilind împreună cu formatorii o 

repartizare pe module şi ore a materiei în vederea formării de competenţe profesionale, cât şi practic, 

punându-se un accent deosebit pe deprinderile practice. S-au urmărit două aspecte diferite, din punct de 

vedere al formării competenţelor practice: 

293

- formarea competenţelor în unitatea de practică care ţin de activitatea de zi cu zi şi de 

cerinţele calificării în materie; 

- formarea competenţelor cheie, care nu ţin în totalitate de activitatea practică, dar care 

devin tot mai importante prin prisma cerinţelor de personal. 

Acest proiect aduce un element de noutate şi în ce priveşte evaluarea de formare profesională. 

Este propus un concept de practică care vizează atât evaluarea practicanţilor de către unitatea de 

practică, cât şi evaluarea stagiului de practică de către practicant. Se doreşte ca prin acest concept să se 

realizeze, pe de o parte, o evaluare sistemică a practicantului, iar pe de altă parte, evaluarea continuă a 

condiţiilor de practică. Din rezultatele ambelor evaluări se doreşte să se obţină informaţii pentru 

îmbunătăţirea formării profesionale, precum şi o coordonare mai eficace a formării profesionale pentru 

orientarea spre nevoile şi aptitudinile fiecărui practicant. 

În ce priveşte susţinerea examenului de absolvire el s-a desfăşurat după legislaţia românească în 

vederea obţinerii diplomei de recunoaştere atât în România, cât şi după legislaţia germană în vederea 

obţinerii diplomei germane. 

Asistarea la angajare şi recrutarea pentru angajare au parcurs toate etapele unei proceduri 

specifice companiei Hornbach. Perioada de recrutare a început încă din perioada cursului pentru a 

putea oferii absolvenţilor posibilitatea de a finaliza cursul şi de a fi imediat angajaţi. 

Elaborarea proiectului a pornit de la rezultatele analizelor socio-economice realizate în 

elaborarea CSNR 2007-2013 unde s- a constatat o capacitate limitată a sistemului de educaţie şi 

formare profesională continuă de a răspunde nevoilor unei economii moderne bazate pe cunoaştere, 

insuficienţa corelare între educaţie ,formare iniţială şi formare profesională continuă şi inegalitatea de 

şanse ce duce la excluderea socială, de la necesitatea alinierii României la obiectivele Uniunii 

Europene privind ocuparea forţei de muncă şi s- a axat pe nevoile specifice ale grupului ţintă rezultate 

din analizele SWOT prezentate în documentele strategice ale regiunilor în cauză evidenţiind punctele 

slabe şi ameninţările respectiv ,, Planul Regional de Acţiune pentru ocupare şi incluziune socială 2006- 

2008 Regiunea Nord–Est, care relevă pierderi mari în învăţământ 24,56%, pondere mare a şomerilor cu 

nivel scăzut de instruire 81,32%, cel mai ridicat nivel al sărăciei din România 40,7% ,în regiunea Vest 

şi Bucureşti Ilfov nivelul de calificare certificat al forţei de muncă, profilul de competenţe ale 

persoanelor aflate în şomaj nu corespunde cu cerinţele specifice ale angajatorilor, oferta de calificare- 

reconversie nu este suficient de diversificată şi neadaptarea acesteia la nevoile de calificare viitoare. 

Printre ameninţări se pot aminti specializarea îngustă din anumite zone şi lipsa unor programe de 

reorientare profesională coerente, extinderea practicii muncii la negru. Din interviurile realizate de 

partenerii de proiect cu persoane din grupul ţintă rezultă lipsa unei calificări adecvate vizavi de 

294

cerinţele angajatorilor dar şi lipsa de informare şi mai ales de pregătire în căutarea unui loc de muncă 

(întocmire CV, pregătirea pentru interviu). Toate informaţiile culese au constituit baza de plecare a 

propunerii de proiect menit pe de o parte a elabora un concept privind măsuri active integrate care să 

contribui la creşterea nivelului de ocupare având în vedere condiţiile concrete din regiunile menţionate 

concomitent cu elaborarea unei curricule noi de formare profesională în cooperare transnaţională 

menită a deschide noi perspective de calificare într-o meserie căutată pe piaţa muncii menită să 

conducă la motivare şi flexibilizarea forţei de muncă dar şi la creşterea corespunzătoare a nivelului de 

trai şi la o îmbătrânire activă a acesteia. 

Deşi la nivel naţional există o rată a şomajului relativ redusă şomajul de lungă durată, respectiv 

numărul şomerilor neindemnizaţi reprezintă o pondere mai mare decât media din Uniunea Europeană. 

Constatările făcute şi discuţiile purtate cu partenerul 1 de proiect din Germania şi cu ceilalţi parteneri 

au determinat scrierea proiectului care are ca scop pe lângă obiectivele centrale ale POS DRU ocuparea 

totală şi un obiectiv general urmărit atât la nivelul UE cât şi la nivel naţional acela de satisfacere a 

nevoilor consumatorilor prin îndrumarea şi consilierea corespunzătoare a acestora. Prin implicarea 

partenerului 1 firmă de renume European şi a altor 2 parteneri Germani cu experienţă în consiliere şi 

formare profesională împreună cu parteneri de marcă instituţii de stat din România responsabile în 

domeniul ocupării forţei de muncă şi al formării profesionale va fi elaborată o curriculă la standarde 

Europene urmând ca prin demersurile făcute în cadrul proiectului certificatele să fie recunoscute atât în 

România cât şi în Germania. Modul de abordare a curriculei cât şi de formare profesională-calificare 

este modern şi aduce o însemnată valoare adăugată la ceea ce există pe piaţă contribuind prin aceasta în 

mod esenţial şi la creşterea calităţii serviciilor. 

Proiectul „Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă prin măsuri integrate în cooperare 

transnaţională CGOFM- MICT” a fost demarat la iniţiativa Fundaţiei Româno-Germane, în calitate de 

aplicant. 

FRG Timişoara a fost înfiinţată la data de 20 Aprilie 1992 urmare a semnării protocolului 

interguvernamental Româno-German cu scopul promovării meseriilor în România. Grupul ţintă al 

centrului sunt şomerii, angajaţii firmelor, persoane private şi IMM. 

FRG Timişoara este ONG - Centru de formare profesională privat, are 37 curricule autorizate în 

domeniul construcţii instalaţii, comercial şi al utilizării tehnicii de calcul şi eliberează certificate 

recunoscute la nivel naţional de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Muncii Familiei şi 

295

Protecţiei Sociale, la finele lunii august 2012 FRG Timişoara a organizat 1300 cursuri de calificare 

profesională, specializare şi perfecţionare la care au participat peste 23000 cursanţi din care peste 8000 

şomeri, 90% dintre aceştia fiind reintegraţi în muncă. 

FRG Timişoara a sprijinit crearea a 5 IMM şi cooperează cu instituţii reprezentative în domeniul 

formării profesionale a adulţilor din România, cu 125 firme de construcţii şi instalaţii şi 19 firme 

cunoscute în domeniul construcţii şi instalaţii la nivel European printre care KNAUF, OWA, AMF, 

LASSERSBERGERKNAUF, VELUX, BRAMAC, ISOVER, din domeniul construcţiilor şi 

VIESSMANN, BOSCH, ROBERT BOSCH, WEILAND, WEISHAUPT, GEBERIT, HANSA. 

FRG Timişoara este membru a EVBB Asociaţia Europeană a Centrelor de formare Profesională din 

1995 şi a Asociaţiei Europene din Domeniul Construcţiilor şi Servicii – EBSA din 2002 şi a participat 

la implementarea a 43 proiecte ca şi aplicant sau partener în programe Europene PHARE, Leonardo da 

Vinci, YOUTH, Grundtvig. 

FRG Timişoara a participat la Proiectul Naţional privind ,, Asigurarea Calităţii” în Formarea 

Profesională a Adulţilor la care şi- a adus contribuţia la elaborarea unor serii de programe cadru de 

calificare printre care: Lucrător instalator pentru construcţii Nivel 1; Zidar pietrar tencuitor, Nivel 2; 

Instalator încălzire centrală şi gaze, Nivel 2; Tehnician în construcţii şi lucrări publice, Nivel 3; 

Tehnician instalator pentru instalaţii, Nivel 3, dar şi la elaborarea de standarde ocupaţionale, analize 

ocupaţionale, propuneri pentru simplificarea metodologiei de analizare a standardelor ocupaţionale şi la 

elaborarea de competenţe structurate pe nivele de calificare programul naţional de elaborare a 

standardelor ocupaţionale şi printre proiectele relevante în domeniul formării profesionale pe plan 

internaţional. 

FRG Timişoara deţine şi două distincţii internaţionale acordate la Strassbourg şi Viena în anul 2002 

respectiv 2007 obţinând statuia ,,Europa,, a Fundaţiei Adalbert Kitsche pentru două proiecte de 

integrare în societate şi muncă a tinerilor din casele de copii, respectiv a Deţinuţilor din Penitenciarul 

de Maximă Siguranţă Timişoara, proiecte selectate din 15 respectiv 20 de proiecte internaţionale 

depuse şi analizate de o comisie independentă. FRG Timişoara are relaţii de colaborare cu 85 instituţii 

internaţionale din 31 de ţări. 

296

MESAJE LA CONFERINTA DE FINAL PROIECT, 14.09.2012 

297

298

299

300

301

302

303

304

305

nr. crt. Anul 

1 2009 

2 2010 

3 2011 

Numarul 

somerilor 

inregistrati 

9. Anexe 

Anexa 1 

306 

din care: Rata 

somajului 

- % - 

Indemnizati Neindemnizati 

Total Total Total Total 

Brasov 21825 13298 8527 8,74 

Bucuresti 26152 19544 6612 2,3 

Iasi 22898 10932 11966 7,34 

Ilfov 3899 3110 889 2,41 

Timis 15114 13141 1973 4,4 

Total tara 709383 435497 273886 7,8 

Brasov 17742 8988 8754 7,06 

Bucuresti 24922 20674 4248 2,29 

Iasi 21469 8372 13097 6,94 

Ilfov 4311 3359 952 2,7 

Timis 12367 8111 4256 3,7 

Total tara 626960 329640 297320 6,97 

Brasov 12271 4578 7693 4,99 

Bucuresti 21697 9287 12410 2 

Iasi 16024 4611 11413 5,22 

Ilfov 2699 1392 1307 1,67 

Timis 6280 4216 2064 1,9 

Total tara 461013 182538 278475 5,12 

4 aprilie 2012 

Brasov 11387 3772 7615 4,63 

Bucuresti 21491 8623 12686 1,99 

Iasi 16129 3514 12615 5,25 

Ilfov 2508 1340 1168 1,55 

Timis 5892 4134 1758 1,7 

Total tara 425841 150939 274902 4,73

nr. crt. Anul 

1 2009 

2 2010 

3 2011 

Numarul 

somerilor 

inregistrati 

Total 

Anexa 2 

307 

Someri / mediul de 

provenienta 

urban rural 

Someri / sex 

masculin feminin 

Brasov 21825 13643 8182 12070 9755 

Bucuresti 26152 26152 0 12812 13344 

Iasi 22898 8495 14403 8993 13905 

Ilfov 3899 0 3899 1976 1923 

Timis 15114 8912 6202 7505 7609 

Total tara 709383 337159 372224 407259 302124 

Brasov 17742 9738 8004 10081 7661 

Bucuresti 24922 24922 0 12624 12298 

Iasi 21469 6662 14807 8431 13038 

Ilfov 4311 1668 2663 2233 2078 

Timis 12367 7285 5082 6689 5678 

Total tara 626960 274901 352059 362559 264401 

Brasov 12271 5931 6340 6870 5401 

Bucuresti 21697 21697 0 10307 11390 

Iasi 16024 4977 11047 6747 9277 

Ilfov 2699 831 1884 1388 1311 

Timis 6280 3459 2821 3134 3146 

Total tara 461013 184113 276900 257336 203677 


Brasov 11387 6088 5299 6321 4996 

Bucuresti 21491 21491 0 10127 11364 

Iasi 16129 4790 11339 6543 9586 

Ilfov 2508 735 1773 1285 1223 

Timis 5892 3192 1679 2897 2995 

Total tara 425841 165018 260823 240014 185827

nr. 

crt. 

1 2009 

2 2010 

3 2011 

Anul 

Numarul 

somerilor 

inregistrati 

Total 

Anexa 3 

sub 25 

ani 

308 

25-29 

ani 

Someri / varsta 

30-39 

ani 

40-49 

ani 

50-55 

ani 

peste 

55 ani 

Brasov 21825 3187 1924 4737 5655 3919 2403 

Bucuresti 26152 3164 2434 5836 7048 5462 2212 

Iasi 22898 3486 1860 5925 5911 3328 2388 

Ilfov 3899 383 295 1125 1174 541 381 

Timis 15114 1750 1318 3872 4165 2482 1527 

Total tara 709383 109928 61826 183547 193897 102948 57237 

Brasov 17742 2896 1417 3899 4411 2759 2360 

Bucuresti 24922 2506 1897 5285 7346 5381 2507 

Iasi 21469 3394 1502 5273 5675 3057 2568 

Ilfov 4311 447 251 1065 1395 585 568 

Timis 12367 1485 1055 2680 3318 2063 1766 

Total tara 626960 99142 47671 151632 175632 91814 60756 

Brasov 12271 2212 1086 2837 2980 1595 1561 

Bucuresti 21697 2905 1912 4578 5719 3464 3126 

Iasi 16024 2809 1097 3739 4065 2191 2123 

Ilfov 2699 400 199 642 701 362 395 

Timis 6280 1327 496 1212 1473 869 903 

Total tara 461013 81911 35494 108536 119909 58564 56599 


Brasov 11387 1506 1037 2774 2943 1551 1576 

Bucuresti 21491 2350 2000 4794 5692 3309 3346 

Iasi 16129 2014 1170 4021 4376 2159 2389 

Ilfov 2508 211 187 659 716 351 384 

Timis 5892 672 489 1280 1498 943 1010 

Total tara 425841 49256 34062 106835 119529 57809 58350

nr. crt. Anul 

1 2009 

2 2010 

3 2011 

Numarul 

somerilor 

inregistrati 

Total 

Anexa 4 

309 

primar, 

gimnazial, 

profesional 

Someri / nivel de instruire 

liceal si 

postliceal 

universitar 

Brasov 21825 15098 4775 1952 

Bucuresti 26152 12892 8825 4439 

Iasi 22898 17041 3927 1930 

Ilfov 3899 2880 845 174 

Timis 15114 9873 3523 1718 

Total tara 709383 502995 156352 50036 

Brasov 17742 12242 3755 1745 

Bucuresti 24922 10672 8883 5367 

Iasi 21469 16175 3689 1605 

Ilfov 4311 2998 1306 301 

Timis 12367 7665 2773 1929 

Total tara 626960 441603 135588 49769 

Brasov 12271 8645 2371 1255 

Bucuresti 21697 10039 6985 4673 

Iasi 16024 11773 2947 1304 

Ilfov 2699 1893 596 210 

Timis 6280 3240 1926 1114 

Total tara 461013 321265 101028 38720 


Brasov 11387 8375 1947 1065 

Bucuresti 21491 9553 7002 4936 

Iasi 16129 12684 2348 1097 

Ilfov 2508 1851 473 184 

Timis 5892 3524 1530 838 

Total tara 425841 318160 79919 27762

310

311

312

313

314

315

316

317

318

319

320

321

322

323

324

325

Anexa 5 

326

327

328

329

330

331

332

333

334

335

336

337

338

339

340

341

342

343

344

345

346

347

348

349

350

351

352

353

354

355

356

357

358

359

360

Anexa 7 

361

362

363

364

365

366

367

Anexa 9 

368

370

371

372

10. Bibliografie 

Anghelache, C., România 2004, Bucureşti, Editura Economică, 2004; 

Andresan-Grigoriu Beatrice, Ştefan Tudorel - Drept comunitar, Editura C. H. Beck, 

Bucuresti, 2007; 

Anghel M. Ion - Personalitatea juridica si competentele Comunităţilor Europene / 

Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007; 

Bădulescu,A., Ocuparea şi şomajul : între abordări teoretice şi realităţi contemporane, 

Editura Universităţii din Oradea, 2006 

Capanu, P.Wagner, C.Seccareanu - Statistica macroeconomica, ed. Economica,1997; 

Cristache Ristea, Piaţa muncii, comportament, modelare, eficienţă, Editura 

CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2002; 

Gheorghe Creţoiu, V. Cornescu, Economie politică, Editura Tempus, Bucureşti, 1992; 

Duţu Mircea - Drept comunitar al mediului, Editura Economicã, 1997; 

Dobre Ana Maria, Coman Ramona (coord.) - România şi integrarea europeană, 

Institutul European, Iasi, 2005; 

Niţă Dobrotă, Mirela Ionela Aceleanu, Ocuparea resurselor de muncă în România, Ed. 

Economică, Bucureşti, 2007; 

Ghica Luciana Alexandra - România şi Uniunea Europeană, Editura Meronia, 

Bucureşti, 2006; 

T. Baron, E. Biji, P. Wagner - Statistica teoretica si economica, ed. Didactica şi 

Pedagogică, 1996; 

2007; 

Emilia Herman, Piaţa forţei de muncă în context european, Note de curs; 

Ionescu, C, Toderaş, N., Politica de dezvoltare regională, Editura Tritonic, Bucureşti, 

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării 

forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial nr. 103/2002; 

Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 2 octombrie 2002 pentru modificarea şi completarea 

Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de 

muncă publicată în Monitorul Oficial nr. 740 din 10 octombrie 2002, aprobată prin Legea nr. 

4/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 20 ianuarie 2003; 

Legea nr. 107 din 7 aprilie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 76/2002 

privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, publicată în 

Monitorul Oficial nr. 338 din 19 aprilie 2004;

Legea nr. 580 din 14 decembrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 

76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, 

publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 17 decembrie 2004; 

Neacşu I., Instruire şi învăţare, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Didactică şi 

Pedagogică, 1999; 

Niculescu N.G., Conţinutul, trăsăturile şi corelaţiile pieţei forţei de muncă, în Piaţa 

forţei de muncă, Editura Tehnică, Chişinău, 1995; 

Coordonatori Mircea Maliţa, Călin Georgescu, România după criză, 

Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecţie pentru Inovaţie şi Dezvoltare, Bucureşti, 2010; 

Dumitru Otovescu, coordonator, Tratat de Sociologie Generală, Ed. Beladi, Craiova, 

2010, Cap. XIX : Piaţa muncii şi ocuparea forţei de muncă, de Maria Cojocaru şi Lavinia 

Popp; 

Gheorghe Răboacă, Şomajul - o filieră generatoare de sărăcie, marginalizare şi 

excludere socială, publicată în Revista „Economistul”, nr. 112/16.11.1998; 

Liviu Voinea, Sfârşitul economiei iluziei, Bucureşti, Ed. Publica, 2009; 

Elena Zamfir, Politici sociale, România în contextul european, Editura Alternative, 

Bucureşti, 1996; 

C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993. 

Resurse on-line: 

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: www.mmssf.ro; 

Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro; 

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă: http://www.anofm.ro; 

Site-ul comisiei europene: ec.europa.eu 

374

Aici - cgofm-mict

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?