Campeanu Europa 2.pdf - Institutul de Istorie

BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE ISTORIE 

„GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA 

COORDONATORI: 

REMUS CÂMPEANU ANCA CÂMPIAN 

IX 

VARGA ATTILA GRETA-MONICA MIRON 

MIRELA POPA-ANDREI ANTON DÖRNER 

ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE 

ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA 

ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN 

(1740-1790)

Volum tipărit cu sprijinul financiar al CNCSIS, grant tip A, nr. 1254 

Referenţi ştiinţifici: Acad. Nicolae Edroiu; Acad. Camil Mureşanu 

Coperta I: Portretul împărătesei Maria Tereza (1740-1790), 

autor: Martin van Meytens (1695-1770); 

data realizării tabloului: 1759; 

sursă: Galeria Academiei de Artă din Viena 

Coperta IV: Blazonul împărătesei Maria Tereza 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

În spiritul Europei moderne: administraţia şi confesiunile din 

Transilvania în perioada reformismului Terezian şi Iosefin 

(1740-1790) / coord.: Remus Câmpeanu, Anca Câmpian; autori: Varga 

Attila, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei, Dörner Anton. - 

Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană, 2009 

Bibliogr., Index; ISBN 978-973-610-871-6 

I. Câmpeanu, Remus (coord.), II. Câmpian, Anca (coord.); 

III. Varga Attila, IV. Miron, Greta-Monica, 

V. Popa-Andrei, Mirela, VI. Anton, Dörner 

94(498.4)”17” 

© 2009 Coordonatorii şi autorii volumului. Toate drepturile 

rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin 

orice mijloace, fără acordul coordonatorilor şi autorilor, este 

interzisă şi se pedepseşte conform legii. 

Universitatea Babeş-Bolyai 

Presa Universitară Clujeană 

Director: Codruţa Săcelean 

Str. Hasdeu nr. 51 

400371 Cluj-Napoca, România 

Tel./fax: (+40)-264-597.401 

E-mail: editura@editura.ubbcluj.ro 

http://www.editura.ubbcluj.ro/

ACADEMIA ROMÂNĂ 

INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA 

♦ 

ASOCIAŢIA CERCETĂTORILOR 

ISTORIEI BISERICII GRECO-CATOLICE DIN ROMÂNIA 

COORDONATORI: 

REMUS CÂMPEANU ANCA CÂMPIAN 

VARGA ATTILA GRETA-MONICA MIRON 

MIRELA POPA-ANDREI ANTON DÖRNER 

ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE 

ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA 

ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN 

(1740-1790) 

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ 

2009

CUVÂNT ÎNAINTE 

Publicând volumul de faţă, cei patru autori au intenţionat să ofere 

cititorilor interesaţi de istoria premodernă a Transilvaniei o lucrare amplă, 

deosebit de bine documentată, prin intermediul căreia au căutat să 

surprindă şi să definească totodată regimul reformist austriac din 

Transilvania veacului al XVIII-lea, ca pe un moment important al 

„preistoriei” construcţiei europene în spaţiul nostru. 

O atare abordare se poate dovedi extrem de utilă în condiţiile în care 

integrarea europeană reprezintă un subiect de maximă actualitate, a cărui 

valorizare regională din perspectivă istorică se impune cu certitudine 

pentru mai buna înţelegere şi asimilare a tendinţelor socio-politice şi 

economice contemporane din România şi de pe continentul european. A 

fost proiectat astfel un volum adresat nu numai specialiştilor în această 

problematică, ci şi tuturor celor interesaţi de modul în care experienţa 

trecutului lămureşte, cel puţin parţial, geneza şi evoluţia procesului 

integrării europene, conferind nuanţele necesare înţelegerii acestui 

fenomen de anvergură. 

Noul elaborat se poziţionează în continuitatea firească a primului 

volum intitulat: În pragul Europei. Instituţiile transilvane în epoca prereformistă, 

Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, 297 p. Acesta şi-a 

propus să treacă în revistă situaţia instituţională a Transilvaniei în perioada 

anterioară accelerării de către forurile imperiale austriece a procesului de 

implementare a modelelor instituţionale moderne în provincie. 

Cartea pe care cei patru autori au ales să o intituleze În Spiritul Europei 

Moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului 

terezian şi iosefin (1740-1790), deşi are un caracter de sinteză, se 

înscrie, fără îndoială, în coordonatele încă viabile ale postmodernismului. 

Aceasta deoarece, prin fragmentarea investigaţiei în aspecte de detaliu, se 

aduc în atenţie teme şi actori care au absentat până acum sau au avut o 

poziţie cu totul secundară în analizele istorice şi istoriografice. Spre

6 

În spiritul Europei moderneqq q 

exemplu, franc-masoneria care, deşi în istoriografia occidentală este tratată 

cu cea mai mare seriozitate, în publicaţiile de la noi, cu unele excepţii 

notabile, ea a fost abordată superficial, fără niciun fundament arhivistic. 

Sau, în cazul românilor, sunt surprinse categorii sociale ce nu apar în 

ambientul mişcării naţionale din veacul al XVIII-lea, respectiv nu s-au 

distins în procesul de coagulare a culturii şi a conştiinţei naţionale, iar din 

acest motiv au ieşit din sfera de interes a cercetării istorice tradiţionale. 

Lucrarea pune accentul pe cristalizarea instituţiilor moderne, de 

sorginte europeană, din Transilvania. Ea reprezintă, în fapt, una dintre prea 

puţinele încercări de istorie instituţională a zonei. În cazul acestei 

investigaţii, instituţiile principale ale Transilvaniei sunt puse în lumină prin 

prisma valenţelor de senzori ai modernizării şi europenizării. Ele reflectă 

prin evoluţia lor, cu cea mai mare fidelitate, dorinţele de înnoire şi eficienţa 

strategiilor oficiale, nu numai de natură politică, în a desprinde provincia 

din izolaţionismul ei vetust, marcat de o puternică mentalitate medievală. 

Un loc important în cadrul analizei îl ocupă reliefarea modului în care 

confesiunile şi etniile din Ardeal, respectiv liderii lor, s-au raportat la 

problematica funcţionării instituţiilor şi a măsurii în care s-au implicat în 

chestiunea amplă a restructurării instituţionale. Din această optică, lucrarea 

valorizează mai degrabă aspectele şi interesele comune din sfera relaţiilor 

interetnice, decât câmpul divergenţelor şi conflictelor, extrem de frecvent 

accesat de istoriografiile tradiţionale ale mişcărilor sociale şi naţionale. 

În descifrarea cadrului instituţional al Principatului sunt puse în 

lumină, pe baza unui instrumentar comparatist, toate componentele etnice 

şi confesionale prezente în zonă în veacul al XVIII-lea, definindu-se 

totodată aportul lor la reuşita intenţiilor şi eforturilor de aliniere la reperele 

europene ale vremii. Rezultatele analizei lasă să se întrevadă faptul că, 

dincolo de barierele etnice, politice, confesionale, economice sau sociale, o 

bună parte a elitei ardelene (în care pătrunseseră în secolul al XVIII-lea, 

prin strategii reformiste, şi numeroşi români) gândea deja în spiritul 

novator şi raţional al Secolului Luminilor, plasând forţele conservatoare, 

din ce în ce mai diluate şi mai nesigure, pe un ireversibil curs descendent, 

provocând treptat şi retragerea lor din istorie. 

Cercetarea evidenţiază ideea importantă conform căreia evoluţia instituţiilor 

transilvane s-a înscris, în etapele sale esenţiale, în cursul general al 

dezvoltării instituţiilor europene, puţinele decalaje de ritm şi intensitate

Cuvânt înainte 

neavând o semnificaţie majoră. Treptat, instituţiile au ordonat fiecare 

domeniu al vieţii principatului, eliminând cu succes, pe principiul uniformizării 

şi centralizării, nostalgiile unui trecut dominat de izolaţionism şi 

autonomii locale. Ele au contribuit la spectaculoasele transformări de 

mentalitate petrecute în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la 

cooptarea şi instrumentalizarea ecleziasticului în strategiile înnoitoare şi la 

deschiderea provinciei înspre sugestiile europene de schimbare. Aşa cum 

reiese şi din demonstraţia etalată în cadrul acestui volum, în domeniul 

instituţional, birocraţia şi competenţa au câştigat un teren spectaculos şi în 

Transilvania, procesul fiind unul ce poate fi inclus organic în modificările 

de anvergură petrecute la scara Europei centrale şi apusene. 

Primele trei capitole ale prezentului volum au fost consacrate 

confesiunilor din Transilvania în epoca reformelor (autori: Varga Attila, 

Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei). Este vorba, în acest caz, despre 

o analiză derulată tot pe calea comparatismului care evidenţiază, pentru 

fiecare confesiune în parte, disponibilitatea mai mult sau mai puţin reală de 

a se alinia proiectului schiţat de Curtea de la Viena, de instrumentalizare a 

bisericilor în sensul intereselor statale. 

În paralel cu acest obiectiv, analiza făcută evaluează rolul fiecărei 

biserici în parte, în vasta activitate derulată în a doua jumătate a veacului al 

XVIII-lea, de ordonare a comunităţilor etnice proprii pe criteriile mentale şi 

de convieţuire impuse prin cerinţele modernizatoare care au fost promovate 

de forurile imperiale. S-a reuşit, pe baza datelor cumulate, chiar şi analiza 

paralelă a modului în care bisericile au răspuns imperativelor de implicare 

socială, neomiţându-se nici chestiunea rezistenţei în faţa atitudinii intervenţioniste, 

din ce în ce mai insistente, a statului în problemele ecleziastice. 

În altă ordine de idei, tot în această parte dedicată confesiunilor, s-a 

reuşit şi inventarierea schimbărilor petrecute în administraţiile 

confesionale, în cele cinci decenii de reformism, detectându-se raportul 

dintre preluări externe, adaptare şi originalitate în politica religioasă a 

Curţii vieneze. După cum se poate sesiza din text, evoluţia cadrului 

confesional transilvan şi cea a cadrului confesional central-european conţin 

multiple aspecte similare. Într-un atare context, chiar şi dezvoltarea relativ 

rapidă a instituţiilor ecleziastice generate de Unirea Religioasă se poate 

defini ca proces de reintegrare confesională europeană, chiar dacă, pe 

alocuri, o atare optică pare amendabilă. 

7

8 


Se mai poate sesiza şi faptul că toţi termenii raportului stat-biserică au 

fost bine evidenţiaţi şi aprofundaţi, iar politica religioasă a Curţii vieneze a 

fost evaluată corespunzător. S-a acordat suficientă atenţie evoluţiei fiecărei 

confesiuni în cadrul provinciei, iar analiza nu a fost lipsită de atât de 

necesara perspectivă comparatistă, contrazicând astfel abordările tradiţionale 

lineare, axate pe prezentarea separată a credinţelor. În atare condiţii, 

sfera relaţiilor interconfesionale, cea a interacţiunii bisericilor în plan 

spiritual şi administrativ, care a dus la adoptarea unor structuri şi modele 

viabile şi la actualizarea vieţii religioase la noul mental specific celei de-a 

doua jumătăţi a veacului luminilor, a fost şi ea, în bună parte, decopertată. 

Această parte a volumului oferă cu succes câteva sugestii într-o 

direcţie mai puţin frecventată, deoarece, prin detectarea parametrilor 

modernizării ecleziastice, se surprind mai cu seamă punctele comune, dar 

şi specificităţile bisericilor din centrul şi răsăritul continentului. Vizibilă în 

analiza acestei părţi a fost şi preocuparea pentru sublinierea modului în 

care bisericile româneşti din Transilvania s-au deschis, în evoluţia lor, 

înspre modelele funcţionale oferite de alte confesiuni, romano-catolică cu 

precădere. 

În altă ordine de idei, dat fiind specificul epocii, nu putea lipsi 

abordarea unui subiect pe cât de controversat, pe atât de incitant: francmasoneria 

şi rolul pe care l-a avut ea în istoria modernă a Transilvaniei şi a 

Europei în general. Aceasta cu atât mai mult cu cât acum, sub cupola 

luminilor, asistăm la naşterea masoneriei moderne, speculative. Evenimentul 

în sine s-a raportat mai ales la crearea Marii Loji din Londra, urmată de 

crearea de alte loji în întreaga Europă, inclusiv în spaţiul Transilvaniei. 

Masoneria s-a dovedit a fi un loc de dezbatere şi de conciliere între 

ceea ce puneau în cauză Luminile şi ceea ce însemnau practicile creştine. 

Masoneria a favorizat accesul în interiorul ei a reprezentanţilor burgheziei 

mici şi mijlocii, negustorimii, antreprenorilor etc. Puternic implantată în 

Anglia, Scoţia, Franţa şi Ţările de Jos, ea a vizat mai ales burghezia citadină 

şi pătura intelectualităţii, formând, inclusiv în Transilvania, asociaţii 

urbane, cultivate, cu alte cuvinte o veritabilă societate de elită, decalată în 

raport cu structurile tradiţionale. 

Uzajul intern al acestei egalităţi fraternale era o percepţie intelectuală, 

însemnând estimarea omului după justa sa valoare, în ciuda unor nume, 

stări sau condiţii diferite ale membrilor săi. Numeroase loji, mai ales în a

Cuvânt înainte 

doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se considerau depozitare ale unui 

adevăr susceptibil de a asigura binele umanităţii, conciliind valorile 

moderne cu reperele tradiţionale. Un motiv în plus deci pentru o atenţie 

sporită acordată unui asemenea subiect considerat, pe bună dreptate, a fi 

„faţa nevăzută a Iluminismului”. 

Ultima parte a volumului a fost consacrată structurilor birocratice din 

Transilvania epocii reformiste în contextul administraţiei habsburgice 

(autor: Dörner Anton) şi a fost structurată pe împlinirea mai multor 

obiective: compararea strategiilor administrative promovate de către Casa 

de Habsburg, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, apoi investigarea 

modului în care intenţia restructurării birocraţiei ardelene a avut drept 

consecinţă transferul unor modele străine în provincie; relevarea 

componentelor administrative importate eventual din afara imperiului şi a 

celor translatate din provinciile apusene sau centrale ale Curţii vieneze; 

reconstituirea administraţiei transilvane prin trimiteri la statutele şi 

mecanismele celorlalte administraţii teritoriale, cu deosebire ale celor din 

zonele locuite de români; evidenţierea unor posibile schimbări petrecute la 

nivelul personalului birocratic transilvan în deceniile reformismului 

terezian şi iosefin (reducerea sau sporirea numărului de funcţionari, 

dinamizarea şi motivarea lor, pătrunderea reprezentanţilor unor noi 

categorii sociale, punerea în lumină a raportului dintre elita administrativă 

locală şi elita administrativă austriacă şi catolică etc.); etalarea modificărilor 

survenite în forma, influenţa şi competenţele instituţiilor administrative 

provinciale din perioada tereziană şi iosefină; definirea raportului dintre 

administrarea centrală şi cea provincială (explicitarea coordonatelor 

evoluţiei oficiilor de intermediere a relaţiei Curţii cu provincia, prezentarea 

modului, mijloacelor şi căilor de emitere-transmitere-preluare a dispoziţiilor, 

precum şi a eficienţei aplicării lor în teritoriu); analiza reacţiei şi a 

randamentului administraţiei provinciale în raport cu strategiile şi 

dezideratele suveranilor; evaluarea comparativă a situaţiei administrative 

în toate provinciile imperiului în perioada 1740-1790 şi poziţionarea 

Transilvaniei în această evaluare. 

Textul acestei părţi din cadrul volumului reliefează cu succes şi alte 

valenţe valorice. În primul rând cuantificarea subiectului nu a făcut decât 

să îmbogăţească depozitul unui alt segment de cercetare neglijat de către 

specialişti, adică istoria elitelor româneşti. 

9

10 


În al doilea rând, relevarea metamorfozelor birocraţiei transilvane şi a 

eforturilor de adaptare a ei la modelele continentale de funcţionare cele mai 

eficiente constituie un fundament real al studiului „preistoriei” construcţiei 

europene în spaţiul românesc. 

Cele mai importante calităţi ale contribuţiilor aduse ar fi, aşadar, 

acelea de a se fi reuşit să se interpreteze epoca tereziană şi iosefină, poate 

pentru prima dată, pe baza unei argumentaţii bogate şi coerente, ca debut 

al unui proces real, masiv şi modern de integrare europeană. Acest deziderat 

se împlineşte prin instrumentarul cercetărilor comparative derulate dinspre 

cadrul european, prin cel imperial, înspre cel provincial. Comparaţiile 

graduale au vizat întâi politicile europene, apoi strategiile experimentate de 

Curtea de la Viena în provinciile sale, pentru a se cantona, în final, în 

spaţiul Transilvaniei, vizând toate instituţiile, etniile şi confesiunile. Numai 

în acest fel, paradigmele europene, implementate aici prin profesionalism 

şi reformism, au putut fi surprinse în toate nuanţele lor. 

Intenţia autorilor a fost, prin urmare, aceea de a urmări prin 

reorientarea discursului istoric dinspre general, adică dinspre fenomenul 

de ansamblu al reeuropenizării Transilvaniei, începând cu anul 1700, 

înspre particular, adică spre tratarea administraţiei şi bisericii ca senzori 

sau ca factori de detaliu ai procesului de modernizare – recompunerea unui 

tablou socio-politic mai nuanţat, descărcat de mituri, de nostalgii şi de 

partizanate şi mult mai apropiat de realităţile istorice ale epocii. 

Cât de bine le-a reuşit aceasta autorilor, invităm să se pronunţe, în 

primul rând, cititorii. 

Spre ei se îndreaptă acum aprecierea şi gândul nostru cel bun, 

dorindu-le, totodată, o lectură cât mai agreabilă şi cât mai edificatoare din 

paginile acestei cărţi. 

Remus Câmpeanu 

Anca Câmpian 

Varga Attila

Capitolul I 

„Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. 

Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului 

şi bisericile istorice ardelene 

în perioada reformismului (1740-1790) 

Motto: „La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o 

respecţi atât de puţin? Toleranţa va submina totul! Libertatea 

imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând, 

ci doar va conduce la dezastrul universal!” 

(Maria Tereza) 

„Ori libertatea religiei, ori veţi izgoni pe toţi [...] Cât 

timp oamenii se supun statului, legilor şi nu o defăimează pe 

Maiestatea Voastră ce drept aveţi să vă amestecaţi? Puteţi, 

oare, abuza de putere în acest fel?” 

(Iosif al II-lea) 

„Contrareforma tăcută” din Epoca Luminilor 

În Epoca Luminilor, mai ales în a doua ei jumătate, s-a consacrat din 

punct de vedere mental ideea că raţiunea umană a marginalizat revelaţia 

divină, dar, printr-un proces de compensaţie, raţiunea a dobândit ea însăşi 

ceva din prestigiul mistic al revelaţiei divine. Acum, în acest răstimp, 

raţionalismul avea să însemne o deificare a raţiunii, un fel de providenţialism 

secularizat. Postulatul raţiunii era exprimat astfel: toate ordinele 

posibile pot fi clasate după un criteriu raţional. Dar raţionalitatea lumii se 

întemeia pe o mai veche viziune securizantă conform căreia tot ceea ce se 

petrece în lume are o raţiune, adică corespunde unui plan logic ce asigură 

desfăşurarea fenomenelor către realizarea Binelui, Frumosului, Dreptăţii, 

Libertăţii şi a altor valori 1. 

1 Simona Nicoară, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 

XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005, p. 278-290.

12 


În secolul al XVIII-lea, vechile valori creştine au fost secularizate, 

ignorându-se originea lor creştină. Raţiunea fusese pentru credincioşi o 

scânteie divină, o fărâmă de adevăr dată muritorilor, dar pentru raţionalişti 

această viziune nu era decât o himeră, o concepţie depăşită care aparţinuse 

unei epoci deja demult apuse. Raţiunea a fost, aşadar, definită drept „lumina 

opusă întunericului” care ascunsese drumul drept al înaintaşilor. Raţionaliştii 

au pretins că ei au descoperit imaginea luminii. În realitate însă gloria 

şi eroarea tragică a Luminilor a fost aceea de a crede şi de a susţine că toate 

opţiunile umane şi sociale se pot supune raţiunii, că această raţionalitate 

imanentă a istoriei ghidează activitatea umană spre un progres indefinit. 

Viitorul umanităţii s-a conturat optimist în sensul împlinirii unei promisiuni 

pe care o pronostica raţiunea. Ea era pentru „profeţii” Aufklärung-ului 

eliberarea din copilăria umanităţii, libertatea de a gândi şi exerciţiul critic 2. 

În ceea ce priveşte religia, ea a constituit o structură tradiţională 

fundamentală a vieţii social-politice, biserica creştină ca instituţie fiind în 

inima procesului de cultură şi civilizaţie care a modelat lumea modernă. 

Expansiunea filosofiei raţionaliste a însemnat configurarea unui nou ideal 

de viaţă socială şi de organizare politică. 

După lungile concurenţe hegemonice ale secolului al XVII-lea, 

menţinerea echilibrului social şi politic în veacul al XVIII-lea trimitea la 

principiul unităţii europene, o unitate politică ce venea să substituie 

unitatea religioasă a vechii Creştinătăţi. Reformele religioase făcuseră deja 

ca Europa Occidentală să nu mai fie deloc reductibilă la o singură 

dimensiune creştină, dar mai ales creştinismul nu mai reprezenta liantul 

principal care ar fi putut perpetua în forţă o identitate europeană. 

Era liberală, care s-a deschis în a doua parte a veacului al XVIII-lea, a 

fost pentru Biserică un rival periculos, deoarece a profanat tradiţia teologică, 

iar noutatea intelectuală părea pentru ea „o proiecţie a umbrei lui 

Antichrist pe ecranul lumii” 3. Trecerea de la teologia libertăţii la filosofia 

libertăţii a însemnat un pas spre modificarea sensibilităţilor şi a sociabilităţilor. 

În mentalitatea tradiţională, divinitatea fusese cea care prestabilea 

ordinea lumii materiale şi destinul omului, de aceea principala referinţă 

comunitară era cea religioasă. 

2 Ibidem. 

3 Ibidem.

„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria... 

Universalismul propovăduit de biserica creştină a fost o idee generoasă, 

dar greu de aplicat şi de menţinut în practica politică pe măsură ce patria şi 

monarhia au fost socotite sacre, iar, de la o vreme, corpus mysticum patriae 

s-a adăugat acelui corpus mysticum ecclesiae. Panorama religioasă a Europei, 

în tot acest răstimp, a fost expresia unor convulsii de mare complexitate 

care a generat factori de diviziune, neliniştitori pentru omogenitatea, 

echilibrul politic şi spiritual la care visau statele europene. În acest interval 

de timp, schimbarea fundamentală a fost cea prin care politica s-a substituit 

religiei ca principiu de organizare şi ca spaţiu referenţial al societăţii 4. 

Structurile şi obiceiurile religioase au fost reinvestite exigenţelor suveranului, 

statului şi ordinului social. Instituţiile politice au fost tentate să 

utilizeze instituţiile religioase, infiltrându-le propriile criterii, dominându-le 

prin protecţia lor, destinându-le obiective proprii. Mutaţia laicizantă din 

veacul al XVIII-lea a fost o lungă traiectorie, care a făcut trecerea de la 

devoţiunea religioasă la etica politică şi economică. 

În realitate, filosofii nu sacerdoţii s-au simţit atotputernici în veacul 

Luminilor. Despotismul, la rândul său, şi-a schimbat sensul pentru a se 

acomoda cu gândirea Luminilor orientată spre: lupta împotriva vechiului, a 

superstiţiilor, promovarea progresului, încurajarea măsurilor economice, 

emanciparea culturală. Despotismul luminat a fost o experienţă de o 

jumătate de secol, între 1740-1790 şi s-a caracterizat prin raţiune politică, 

mecenat cultural, filantropie în plan social, tendinţa de subordonare a 

bisericii şi o vădită preocupare pentru fericirea colectivă. 

Cu despotismul luminat, Statul a devenit noul „Dumnezeu” 5. Centralizarea 

administrativă întruchipa ordinea, iar aceasta era calitatea raţiunii 

universale! Pentru a fi puternic, statul trebuia raţionalizat, iar această 

raţionalizare a Statului avea să devină o misiune sacră, mai ales pentru 

imperiul lui Iosif al II-lea. Până la el însă precedentele au fost cât se poate 

de importante şi de semnificative. 

Maria Tereza preluase tronul unui imperiu care era într-o situaţie mai 

mult decât deplorabilă. Moştenirea ei contrasta puternic cu aceea a 

contemporanului ei, Frederic al II-lea al Prusiei. Miniştrii pe care îi 

moştenise de la tatăl său nu îi inspirau încredere. Cu toţii erau, fără 

excepţie, bătrâni şi incompetenţi, iar unii dintre ei chiar şi corupţi. 



13

14 


Finanţele se găseau într-o stare jalnică. Ministrul de finanţe a informato 

pe Maria Tereza că avea la dispoziţie mai puţin de 100.000 de florini, 

taxele şi împrumuturile pentru lunile următoare fuseseră deja cheltuite, iar 

datoria statului crescuse enorm ca rezultat al războiului cu Turcia. 

Atitudinea provinciilor era o altă cauză de îngrijorare. Deşi toate 

acceptaseră Pragmatica Sancţiune fără a protesta, chiar şi provinciile cele 

mai loiale priveau spre noul monarh cu suspiciune. Noua suverană avea 

nevoie de timp pentru a se întări pe tron şi pentru a începe să înveţe cum 

să-şi guverneze imperiul. A şi reuşit aceasta în condiţiile în care a avut 

alături, ca şi confidenţi, două personalităţi de încredere care i-au îndrumat 

paşii: în primul rând contele palatin Pálffy János, respectiv Arhiepiscopul 

Cardinal, Primat de Esztergom, Eszterházy Imre 6. Nu este astfel de mirare 

faptul că biserica romano-catolică, pe toată durata domniei Mariei Tereza, 

s-a bucurat de privilegii cu totul şi cu totul aparte. 

Atitudinea Mariei Tereza faţă de religie a fost mult diferită de aceea 

care a condus la politicile de reforme pragmatice pe care le-a adoptat în alte 

domenii. În această privinţă, ea a avut concepţii inflexibile relative la rolul 

de monarh care îi revenea. Maria Tereza era devotată ideii potrivit căreia 

protejarea Bisericii în imperiu intra în răspunderea ei. În cazul împărătesei, 

Biserica însemna confesiunea romano-catolică şi era decisă nu numai să o 

protejeze, dar să-i şi atace pe rivalii existenţi. 

Atitudinea ei, despre care unii au afirmat că este rodul educaţiei 

profesorilor iezuiţi 7, era de natură să genereze o serie de probleme într-un 

imperiu multinaţional. Destul de mulţi dintre supuşii Mariei Tereza erau 

protestanţi sau evrei. Ambele grupuri minoritare fuseseră persecutate sub 

Carol al VI-lea. Tocmai discriminarea împotriva lor i-a făcut pe protestanţii 

din Silezia să-l întâmpine cu bucurie pe Frederic al II-lea în anul 1740, 

considerându-l un eliberator, ceea ce i-a uşurat şi permanentizat victoria. 

Secolul al XVIII-lea a operat, în general, o reducere a persecuţiilor faţă 

de minorităţile religioase. Un număr mic, dar în creştere, de state practicau 

acum toleranţa religioasă şi permiteau diferitelor credinţe să îşi manifeste 

cultul fără a le persecuta. Faptul că printre acestea se numărau state atât de 

6 Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 179-188. 



prospere şi victorioase ca Anglia, Olanda şi Prusia este o dovadă a avantajelor 

politice create de toleranţă. 

Politica de persecuţii continue a Mariei Tereza apare, într-o anumită 

măsură, surprinzătoare deoarece a încurajat şi nu a redus diviziunea 

internă şi astfel a lucrat împotriva încercărilor ei de a întări statul. 

Faptul că a persistat în aceste politici, în ciuda opoziţiei multora dintre 

cei mai apropiaţi consilieri, în special Kaunitz şi fiul ei cel mai mare, Iosif, 

reprezintă un indiciu al măsurii în care îi stăteau la inimă 8. Această politică 

a reprezentat una din puţinele cazuri când a adoptat o linie similară cu cea 

a tatălui său. Ea a făcut una din cele mai puternice afirmaţii referitoare la 

religie ca răspuns la cererea lui Iosif de a fi mai indulgentă în atitudinea 

adoptată faţă de minoritatea protestantă. El i-a scris Mariei Tereza, 

spunându-i că ori se va asigura libertatea religiei, ori vor fi izgoniţi cei care 

au altă credinţă decât cea catolică, iar astfel se vor pierde muncitori 

excelenţi şi supuşi buni 9. 

Maria Tereza nu a fost deloc impresionată de acest apel patetic, ci mai 

degrabă a fost îngrozită de ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Iosif ar fi 

acces la tron, având asemenea concepţii. Ea a replicat, spunând că nimic nu 

poate fi mai destructiv decât stăruinţa în toleranţa religioasă: „În dorinţa de 

a păstra muncitori folositori vei distruge statul şi vei provoca pierderea unui 

număr nesfârşit de suflete. La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o respecţi atât 

de puţin? Ce s-ar întâmpla în lipsa unei religii dominante? Toleranţa va submina 

totul! Ce alte frâne există? Niciuna. […] Nimic nu e mai necesar şi mai rodnic 

decât religia. Dacă n-ar fi un cult stabilit, o supunere în faţa bisericii, unde am fi 

noi? Legea forţei s-ar înstăpâni. Idei ca ale tale pot provoca cea mai mare 

nenorocire […] Libertatea imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând, 

ci doar va conduce la dezastrul universal!” 10 

Cu astfel de idei puternic înrădăcinate, nu este surprinzător că 

persecutarea activă a protestanţilor a continuat. Cei din provinciile 

austriece au fost ori exilaţi, ori forţaţi să emigreze, mulţi dintre aceştia 

scăpând în Prusia unde Frederic al II-lea era chiar foarte mulţumit de 

creşterea populaţiei. 

8 Walter Oppenheim, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995, p. 107- 

114. 



15

16 


O mare comunitate protestantă din Moravia a fost tratată cu multă 

duritate, bărbaţii fiind ameninţaţi cu recrutarea, iar femeile şi copiii cu 

închisoarea. Numai intervenţia lui Iosif i-a salvat de la această situaţie. 

Maria Tereza n-ar fi acceptat un astfel de amestec şi în cazul evreilor. 

Ea a fost ultimul monarh din Europa veacului al XVIII-lea care a persecutat 

activ evreii. Toţi cei ce locuiau în Boemia au fost izgoniţi în anul 1745, iar în 

anul 1777 ea a demonstrat cât putea fi de deplasată, în comparaţie cu 

atitudinile umanitare şi tolerante ale vremii, când a refuzat să permită 

evreilor să locuiască în Viena, pe motiv că aceştia erau o rasă diabolică ce 

complota să-i transforme pe austrieci în cerşetori 11. 

Atitudinea Mariei Tereza faţă de minorităţile religioase nu era de 

natură să ajute la unificarea statului, dar însăşi biserica romano-catolică – 

pe care suverana dorea atât să o protejeze, deoarece afirmase deseori că 

supravieţuirea ei în războiul pentru succesiunea Austriei se datora unui 

miracol dumnezeiesc primit pentru credinţa sa – s-a trezit atacată. Iosif şi 

Kaunitz au susţinut cu tărie că Biserica reprezenta o restrângere majoră a 

puterii regale. În anul 1740, biserica dispunea de venituri mari. Aceasta 

administra toate spitalele, ajutoarele pentru săraci şi şcolile, se bucura de 

exceptarea de taxe şi avea un sistem legal propriu. 

Intenţia Mariei Tereza de a răspândi religia catolică a definit şi politica 

adoptată faţă de Ungaria şi Transilvania. În Ungaria, în a doua jumătate a 

veacului al XVIII-lea, catolicismul maghiar, după reconstrucţia din prima 

jumătate a secolului, a cunoscut o consolidare şi o înflorire fără precedent 12. 

Sporirea populaţiei a presupus o mai bună organizare şi administrare 

a teritoriului diecezelor, construindu-se o serie de biserici şi diferite edificii 

confesionale. În anii 1776-1804 au apărut şapte noi episcopii 13, iar raportul 

nunţiului papal Giuseppe Garampi, care în anul 1776 a vizitat Ungaria, este 

mai mult decât favorabil 14. Mergând prin diferite localităţi, trimisul papei 

11 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, Ed. 

Hora, 2000, p. 34-40. 

12 Katus László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus, liberalizmus 

és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház Magyarországon, Budapest, 

1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István. 

13 Este vorba despre episcopiile de: Szepes, Beszterczebánya, Rozsnyó, Szombathely, Székesfehérvár, 

Kassa şi Sătmar. 

14 COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: 

a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 63.


este încântat de ceea ce vede şi nu poate să nu remarce că, în comparaţie cu 

perioadele precedente, biserica romano-catolică de aici a făcut progrese 

remarcabile. Nunţiul papal recunoaşte că a găsit clerul în ordine, că a văzut 

instituţii teologice excelente, iar zelul şi instrucţia preoţimii i se par 

mulţumitoare. 

Pe de altă parte, a lăudat activitatea episcopilor care – spune el – „dau 

multă atenţie îndatoririlor pe care le au, iar călugării sunt şi ei foarte utili în 

activitatea depusă pentru folosul sufletelor. Cu toţii sunt supuşi Sf. 

Scaun” 15. În spiritul acestei realităţi, Garampi este chiar tentat să spună că 

„nu ştiu dacă, oare, mai e vreo naţiune după cea franceză, care, în privinţa 

clerului, să stea atât de bine precum cel maghiar” 16. Mai mult, fidel 

aprecierilor sale conturate ca urmare a vizitelor făcute, după numeroasele 

contacte pe care le-a avut cu diverşi clerici şi teologi maghiari, nunţiul 

papal rămâne cu convingerea că „episcopii maghiari sunt mai ataşaţi de Sf. 

Scaun decât toţi cei din provinciile ereditare” 17. 

Laudele pe care Giuseppe Garampi le aduce la adresa catolicismului 

din spaţiul Ungariei nu sunt fără fundament. În mai toate diecezele 

romano-catolice s-au înregistrat progrese notabile, iar fiecare dintre 

episcopi s-a bucurat de realizări deosebite. La episcopia de Veszprém, în 

timpul episcopului Padányi Biró Márton (1745-1762), s-au constituit 48 de 

parohii noi, un număr de 39 de parohii au fost refăcute, s-au înălţat 88 de 

biserici, 19 capele şi 28 de şcoli. Episcopul Padányi s-a îngrijit mult de buna 

funcţionare a seminarului teologic, astfel că, numai în timpul păstoririi sale, 

pe băncile seminarului, a educat 129 de preoţi, iar un număr de 3.774 de 

protestanţi au revenit la religia catolică 18. 

La Pécs, episcopii Klimó György (1751-1777) şi Eszterházy Pál (1781- 

1799) au avut în vedere buna organizare a educaţiei teologice, dar şi a celor 

23 de parohii şi 144 de filiale. Rezultatele muncii lor au fost pe măsură. 

La Eger, între anii 1699-1799 au funcţionat 353 de parohii şi mai mult 

de 66 de preoţi. Episcopul Erdődy Gábor (1715-1744) a reuşit, prin eforturi 

susţinute, să ridice 80 de parohii noi şi să fie ajutat în activitatea pastorală 

de 232 de preoţi 19. 




18 Szántó Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984, p. 294-295. 


17

18 


În episcopia de Vác 20 şi de Cenad, rezultatele au fost, de asemenea, 

notabile. În cazul celei din urmă, în timpul păstoririi episcopului Nikolaus 

Stanislavich (1739-1750), la fel ca şi în cazul predecesorului său, Adalbert 

von Falkenstein, s-a remarcat aceeaşi grijă de a cunoaşte îndeaproape 

realităţile vieţii credincioşilor şi a clerului diecezan. 

În acest sens, Stanislavich a întreprins mai multe vizite pastorale în care 

s-a informat asupra situaţiei diecezei. Într-o scrisoare din octombrie 1741, 

redactată în treizeci şi trei de puncte, episcopul o informa pe împără-teasa 

Maria Tereza asupra situaţiei deplorabile a multora dintre bisericile diecezei, 

construite din lemn, şi asupra vieţii destul de grele a preoţilor care 

dispuneau de venituri foarte mici. Astfel, scrisoarea sa are un caracter 

petiţionar, prin care episcopul cere îmbunătăţirea situaţiei clerului său. 

Din acest motiv, episcopul a împiedicat numirea pe unul dintre cele 

două locuri canonicale, care erau rezervate pentru numire împăratului, a 

unui cleric ce provenea dintr-o altă dieceză. Episcopul motiva aceasta cum 

că astfel ar fi luat unor clerici merituoşi orice posibilitate de a urca în rang 

şi de a avea o poziţie mai bună în cadrul eparhiei. Construcţia Domului a 

fost o altă problemă a episcopatului lui Stanislavich. Încă din anul 1743, el 

şi-a exprimat dorinţa fierbinte, la data de 13 aprilie, să vadă în cel mai scurt 

timp terminate lucrările la catedrală. Tot ca urmare a unei scrisori a 

episcopului Stanislavich adresată împărătesei Maria Tereza, Camera 

Vieneză atribuia la 10 februarie 1740 suma de 5000 de guldeni pe jumătate 

de an pentru continuarea lucrărilor la Dom 21. 

În timpul guvernării episcopului Stanislavich sunt amintite ca fiind 

create următoarele parohii: Mehadia înfiinţată în anul 1740, Vinga, Dognecea 

şi Cenad înfiinţate în 1741, Recaş, Sântana Nouă în 1742, Törökbecske în 

1748, iar apoi Arad-Sânmartin şi Sasca în 1750. Faptul că sub episcopul 

Stanislavich nu s-au înfiinţat prea multe parohii, s-a datorat şi faptului că 

războiul cu turcii a izgonit mulţi catolici din vechile lor localităţi, iar, pe de 

altă parte, administraţia nu a mai iniţiat nicio altă campanie de colonizare 

în acest timp. 

20 În timpul episcopului Althan Károly (1734-1756), numărul parohiilor din dieceză a crescut 

de la 34 la 59. Pe durata păstoririi lui Eszterházy Károly (1759-1761) au funcţionat foarte 

bine 140 de biserici şi 82 de parohii, la fel şi în vremea lui Migazzi Kristóf (1756-1757; 

1762-1786). 

21 Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara, Claudiu Călin, Istoria diocezei romanocatolice 

de Cenad 1750-1800 (lucrare în manuscris), p. 31.


După moartea sa, în anul 1750, împărăteasa Maria Tereza îl va numi, 

la 15 iunie 1750, în scaunul diecezei de Cenad pe Engl von Wagrein (1750- 

1777). Procesul informativ al candidaturii sale a fost iniţiat de nunţiul 

apostolic de la Viena, arhiepiscopul Serbelloni, la 22 octombrie 1750. 

Episcopul Engl a găsit o situaţie a diecezei, ce poate fi apreciată ca fiind 

bună pentru acea epocă. Astfel, episcopul Stanislavich lăsase toate parohiile 

existente ocupate cu preoţi, Domul era într-o stare avansată de construcţie, 

dieceza era deja împărţită pe decanate, iar capitlul îşi desfăşura şi el 

activitatea. O caracteristică a domniei împărătesei Maria Tereza a fost 

politica de absolutism luminat a suveranei austriece 22. 

În Banat, acest lucru se va resimţi mai profund mai ales datorită 

faptului că, în această provincie, nu exista niciun alt mare proprietar 

funciar decât suverana. De altfel, Maria Tereza a avut unele proiecte de a 

ridica Banatul la rangul de principat, provincia urmând să primească astfel 

un statut asemănător cu cel al Transilvaniei. În ceea ce priveşte relaţia 

administraţiei laice cu episcopii de Cenad, se pot înregistra unele 

dezacorduri mai ales atunci când puterea temporală se amesteca în 

problemele puterii spirituale. Acest fapt va fi cu atât mai vizibil cu cât, în 

Banat, politica dusă de împărăteasă nu va cunoaşte prea multă opoziţie. 

O exemplificare a acestor opinii divergente este şi dispoziţia episcopului 

Engl din anul 1768, trimisă la Viena spre aprobare. Documentul 

conţinea, printre altele, câteva propuneri ale episcopului ce lăsau să se 

înţeleagă dorinţa acestuia de a scoate biserica de sub amestecul deranjant al 

statului. Astfel, înaltul prelat cerea ca şi clericii să nu fie judecaţi de 

tribunale civile, ci doar de cele ecleziastice, iar problemele ce vizau 

proprietăţile şi averea Bisericii să fie discutate doar de capitlu, aici fiind 

incluse şi testamentele clericilor laolaltă cu lăsămintele acestora în favoarea 

Bisericii. Dispoziţia episcopului Engl va fi respinsă, punându-i-se acestuia 

în vedere să se limiteze „ad causas pure spirituales” 23. 

În timpul episcopatului lui Franz Anton Engl von Wagrain, se 

înregistrează cel mai mare număr de înfiinţări de parohii. Doar între 1750- 

1766 sunt create doisprezece parohii, iar în total, până în anul 1777, anul 

morţii episcopului, se vor înregistra 47 de noi parohii. Având în vedere 

faptul că episcopul Engl s-a impus în noua sa dieceză la sfârşitul anului 

1750, lui i se atribuie înfiinţarea de parohii începând cu anul următor. 

22 Ibidem, p. 37. 

23 Ibidem, p. 40-41. 

19

20 


În privinţa clerului, episcopul nu reuşea să acopere necesarul diecezei. 

În aceste condiţii, Engl a fost nevoit să apeleze la diferitele ramuri ale 

ordinului franciscan. Totuşi, el nu dorea să dea frâu liber răspândirii 

acestora în cadrul diecezei, motivele sale fiind mai ales de ordin financiar. 

Astfel, un bun exemplu ni se oferă la Panciova, unde franciscanii doreau să 

deschidă o nouă mănăstire, episcopul Engl opunându-se acestui proiect. 

Motivul era simplu: franciscanii fiind un ordin cerşetor, prezenţa lor ar fi 

căzut ca o povară pentru populaţia localităţii care era şi aşa destul de 

săracă, iar terenurile agricole erau deja foarte reduse 24. 

Episcopul Franz Anton Engl de Wagrain, după câte se pare, a fost 

primul episcop ce s-a ocupat de arhiva diecezană, însărcinându-l în acest 

sens cu administrarea ei pe canonicul Paul de Vuko et Branko. Este 

interesant acest fapt deoarece, în anul 1767, Engl se afla în conflict cu 

canonicul şi decanul de Vârşeţ Vuko et Branko, se pare tocmai datorită 

modului de redactare a unor acte de către cel din urmă, mod specific doar 

unui episcop. Episcopul Franz Anton Engl von Wagrain s-a stins din viaţă 

la 30 ianuarie 1777, după ce a ocupat scaunul diecezei de Cenad timp de 27 

de ani. A fost cea mai lungă păstorire a unui episcop din această dieceză pe 

tot parcursul secolului al XVIII-lea. 

În cazul episcopiei romano-catolice de Transilvania, după moartea 

episcopului Mártonfi József 25, situaţia diecezei a devenit foarte tensionată. 

La aceasta au contribuit foarte mult şi stările catolice ardelene care au 

început să vehiculeze mai multe nume pentru ocuparea scaunului 

episcopal rămas vacant. În plus, stările au început să trimită la Viena şi 

numeroase petiţii prin intermediul cărora au pledat, cu insistenţă, în 

favoarea diverselor nume. Dintre toţi cei sprijiniţi să ajungă pe scaunul de 

Alba Iulia, cu cele mai mari şanse a fost acreditat un anume Mednyánszky 

Ferenc 26. El a şi fost numit de altfel episcop în anul 1722, însă la scurtă 

vreme, din motive necunoscute, s-a retras din funcţie. 

În atare condiţii, la rugămintea ordinelor, suveranul l-a numit ca şi 

episcop de Transilvania pe Antalfi János (1724-1728), considerat a fi 

„ultimul vicar” şi mare prepozit. El a fost cel care a înaintat la Viena celebra 

petiţie a ordinelor catolice din anul 1725. Prin intermediul acesteia s-a cerut 


25 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 91. 

26 Ibidem, p. 100-102.


intens acceptarea catolicilor în număr mai mare în funcţiile publice, 

retrocedarea arhivelor parohiale, apoi acceptarea în Transilvania a unui 

ordin călugăresc care să poată ajuta clerul romano-catolic în vederea 

derulării unei activităţi misionare mai intense. Aceasta în condiţiile în care 

aşezarea ursulinelor la Sibiu fusese oprită sine die. 

Antalfi János a luptat mult şi pentru modificarea legislaţiei nefavorabile 

catolicilor 27, însă demersurile sale politice, la fel ca şi cele ale 

succesorului său Sorger Gergely (1728-1740), nu s-au bucurat de mult 

succes. Ambii au avut în vedere ideea de egalitate a catolicilor cu cei de altă 

confesiune, apoi o mai bună organizare a arhivelor, obţinând în cele din 

urmă ca după moartea arhivarilor laici, în locul lor, să fie numiţi catolici. În 

altă ordine de idei, la începutul domniei împărătesei Maria Tereza s-a 

produs şi o reîmprospătare a vieţii spirituale, sporind numărul celor 

convertiţi la religia catolică. Faptul în sine a fost susţinut şi de suverană, 

respectiv de Guberniu, care s-a angajat să-i ia sub protecţia sa pe cei de 

curând convertiţi 28. 

Lupta lui Sorger pentru egalitate confesională a continuat-o cu aceeaşi 

insistenţă şi succesorul său Klobusiczky Ferencz (1741-1748). În comparaţie 

cu predecesorul său, el a avut mai mult succes ca dovadă că, la dieta 

ardeleană din anul 1744, s-a reuşit, după numeroase insistenţe, votarea 

articolelor de lege 6, 7 şi 8 care au înlăturat şi ultimele piedici din calea 

egalităţii confesionale a catolicilor. 

Dintre acestea, cel mai semnificativ articol de lege s-a dovedit a fi cel 

de-al 7-lea. Conform acestuia nu s-a mai admis, sub nici o formă, 

contestarea şi polemizarea pe marginea problemei legate de restaurarea 

episcopiei de Alba-Iulia, a capitlului şi a canonicilor 29. Au fost desfiinţate şi 

acele prevederi ce interziceau prezenţa iezuiţilor 30. Ei au fost reprimiţi în 

Transilvania, iar Tezaurariatul le-a retrocedat veniturile confiscate în 

timpul principelui Gabriel Bethlen. 

Klobusiczky Ferencz a mai încercat apoi să deschidă şi un seminar 

teologic, dar demersul său nu a reuşit din cauza situaţiei economice precare 




30 Idem, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából, Gyulafehérvár, 

2003, p. 13-16. 

21

22 


a episcopiei. El a devenit ulterior episcop de Zagreb, iar mai apoi arhiepiscop 

de Kalocsa. Idealul deschiderii unui seminar la Alba-Iulia pentru 

instruirea preoţilor a revenit urmaşului său, Sztoyka Zsigmond Antal 

(1749-1759) 31. Pentru început, nici numirea sa în funcţie nu s-a realizat cu 

uşurinţă. După pleacarea la Zagreb a episcopului Klobusiczky, în episcopia 

romano-catolică de Alba-Iulia au reizbucnit tensiunile, mai ales în 

condiţiile în care, nici de data aceasta, nu s-a respectat autonomia catolică 

ardeleană, respectiv dreptul Statusului Catolic ardelean 32 de a desemna 

candidaţi pentru ocuparea scaunului episcopal rămas vacant. 

Cu această ocazie, Statusul a numit trei candidaţi pentru ocuparea 

scaunului episcopal: Kastal János, prepozit de Alba-Iulia, Biró János, paroh 

de Cluj şi Torma István, canonic de Alba-Iulia. Cel dintâi candidat a obţinut 

58 de voturi, al doilea 38 de voturi, iar ultimul 37 de voturi 33. Rezultatul 

alegerilor organizate de către Status nu au convins autorităţile de la Viena. 

În ziua de 25 aprilie 1749, suverana l-a numit episcop pe Sztoyka Zsigmond 

Antal, fapt confirmat şi de Papa Benedict al XIV-lea, de aşa manieră că noul 

episcop romano-catolic ardelean şi-a putut păstra şi veniturile prepoziturii 

de Eger de care dispunea înainte. 

Pe data de 2 februarie 1750, el a fost sfinţit întru episcop la Kalocsa, iar 

ceremonia festivă s-a derulat la Alba-Iulia pe data de 23 aprilie 1750. În 

paralel cu aceasta, Statusul Catolic l-a numit ca şi vicar episcopal pe Kastal 

János. Ambii s-au dedicat cu dăruire slujirii episcopiei, îngrijindu-se mult 

31 Era de origine din Sighetul Marmaţiei, născut în această localitate pe data de 22 martie 

1699 într-o familie ortodoxă. A devenit catolic în anii tinereţii. În anul 1717 a studiat la 

seminarul din Eger, apoi la Paris, la Universitatea Sorbona, unde şi-a luat şi doctoratul în 

teologie. După ce a fost hirotonit preot, a activat iniţial la Kassa apoi, în anul 1733, a fost 

numit canonic de Eger. La dieta convocată cu ocazia încoronării împărătesei Maria 

Tereza, Sztoyka Zsigmond Antal a fost trimis pentru a reprezenta capitlul de Eger. 

32 Autonomia catolicilor ardeleni, respectiv Statusul, s-a consolidat încă din anul 1690, 

atunci când Diploma Leopoldină a întărit religiile recepte. Statusul a organizat numeroase 

şedinţe la care au putut participa atât laici, cât şi clerici. Aceştia au lucrat laolaltă pentru 

consolidarea catolicismului ardelean, ei realizând şi numeroase planuri în acest sens. În 

condiţiile în care problemele s-au înmulţit a devenit tot mai dificil să se organizeze 

şedinţe dese, motiv pentru care s-a înfiinţat o comisie specială care a avut mereu în vedere 

problemele cele mai stringente. Astfel, acei catolici care au reuşit să intre în Guberniu au 

înfiinţat în anul 1695 aşa-numitul Consilium Catholicum. Din cadrul acestuia s-a format 

Comisia Permanentă, care a reprezentat cu fidelitate interesele Statului Catolic. După 

moartea guvernatorului Bánffy György, timp de un secol, guvernatorii Transilvaniei au 

fost catolici, tot ei fiind şi conducătorii consiliului. 

33 Marton József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999, p. 70-80.


de pastoraţie, care presupunea formarea de buni preoţi. A impus aceasta şi 

contextul specific al epocii marcat de impactul iozefinismului, fapt pentru 

care, în Ungaria celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea, s-au 

înfiinţat cele mai multe seminarii şi parohii. 

Episcopul Sztoyka ar fi vrut „să taie răul de la rădăcină” şi să rezolve 

cât mai bine situaţia pastoraţiei deficitare, dar, din păcate, încă nu dispunea 

de baza materială necesară. S-a preocupat să consolideze această bază, însă 

episcopia romano-catolică de Transilvania, nu demult reînfiinţată, nu mai 

era decât o palidă umbră a celei de dinainte de reformă. Cu toate acestea, 

pe data de 18 octombrie 1753, el a ţinut o consfătuire la Alba-Iulia în 

legătură cu deschiderea unui seminar teologic în această localitate. S-a 

interesat de alegerea locului pentru incinta seminarului, de alegerea 

profesorilor, respectiv de modul de desfăşurare al cursurilor. 

Pe data de 1 noiembrie 1753, prin intermediul primelor exerciţii 

spirituale, a început viaţa seminarului. Peste numai patru zile s-au înscris 

deja la cursurile seminarului un număr de 5 studenţi teologi. La scurtă 

vreme după, ei au fost obligaţi să dea în scris că, dacă se întâmpla ca 

vreunul să plece din seminar din vină proprie, acela va acoperi cheltuielile 

din veniturile sale, iar dacă teologii deveneau totuşi preoţi atunci, cel puţin 

3 ani, trebuiau să activeze în cadrul episcopiei de Transilvania 34. 

Pe de altă parte, tot la începutul activităţii sale de pastoraţie, episcopul 

Stoyka a reuşit să pună în ordine reşedinţa episcopală de la Alba-Iulia şi 

castelul de la Vinţul de Jos. A reconstruit altarul de la biserica episcopală 

care nu era în cea mai bună stare 35. În folosul acestui demers, el a primit de 

la suverană suma de 9.642 de forinţi. Din păcate însă, când cele mai multe 

dintre reconstrucţii erau încheiate, în anul 1758, a izbucnit un incendiu în 

palatul episcopal care a provocat pagube foarte mari. 

În urma incendiului a fost distrus acoperişul, foarte mult fiind afectate 

clopotele puse în perioada principelui Apafi, respectiv în timpul păstoririi 

episcopului Mártonfi. Dată fiind situaţia, episcopul Sztoyka a făcut tot ce 

i-a stat în putinţă pentru a reconstrui biserica şi reşedinţa episcopală. Apoi, 

a întemeiat noi parohii şi s-a străduit să susţină ordinele călugăreşti în 

34 Marton József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából, 

Gyulafehérvár, 2003, p. 13-14. 

35 Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico-Ecclesiasticis, 

Rola 45.980. 

23

24 


activitatea lor misionară. A manifestat interes şi faţă de problemele sociale 

ale credincioşilor săi, motiv pentru care a înfiinţat două centre destinate 

întreţinerii celor săraci. Aceste centre s-au numit „Bunul Păstor” (deschis în 

oraşul său natal), respectiv „Samariteanul milostiv” inaugurat la Alba-Iulia 36. 

În timpul păstoririi sale s-au scurs şi numeroase polemici pe tema 

căsătoriilor mixte. Cazul care a făcut furori în epocă a fost cel al unei 

cunoscute aristocrate pe nume Matskássy Krisztina. Reformată fiind, s-a 

căsătorit cu un anume Várady, însă, după o convieţuire mai lungă, a 

divorţat şi a ales să îşi refacă viaţa cu Dósa Mihály, care era catolic. 

Pentru a-şi atinge mai repede scopul, ea a trecut la religia catolică, iar 

pentru a fi sigură că se recăsătoreşte – în ciuda divorţului de primul ei 

partener – ea s-a dus direct la Roma, ocolind autorităţile locale care aveau 

cunoştinţă de situaţia ei anterioară. Aici a reuşit să obţină un brevet papal 

care i-a acordat dreptul la căsătorie. 

În fapt, necunoscând realităţile ardelene, în anul 1754, papa i-a trimis 

episcopului Sztojka acel brevet care a dat naştere la numeroase controverse. 

Între altele se amintea că: „Reformata matrimonia huius Principatus irrita.” 37 

Cu alte cuvinte, căsătoriile între reformaţi în Transilvania nu erau 

considerate a fi valabile. Se ridica astfel un mare semn de întrebare: dacă se 

producea o separaţie într-o familie reformată, iar apoi una dintre cele două 

persoane trecea la religia catolică şi se căsătorea tot în această confesiune 

era oare validă casătoria în condiţiile în care partea reformată trecuse deja 

printr-o separaţie? 

Documentele epocii atestă că asemenea cazuri precum cel al doamnei 

Matskássy Krisztina erau destul de numeroase, fapt care a generat o 

adevărată furtună şi la Curtea de la Viena. Dilema episcopului Sztojka era 

cu atât mai mare cu cât Viena hotărâse ca fiind valabilă prima căsătorie, în 

vreme ce brevetul papal l-a considerat a fi nevalid, fără drept de moştenire. 

Acest fapt venea în contradicţie cu decizia împărătesei. Era nevoie, aşadar, 

de o reconciliere între stat şi biserică. Episcopul Sztojka a interzis preoţilor 

catolici să asiste la asemenea ceremonii matrimoniale în care părţile în 

discuţie nu au fost separate după legislaţia bisericească 38. 

36 Marton József, op. cit., p. 13-14. 

37 ***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925, p. 147-173. 

38 Ibidem. Vezi şi: Balics Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest, 

1885; Biró Vencel; Boros Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941; Endes Miklós, 

Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története, Budapest, 1935; Vorbuchner 

Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925.


Decizia Vienei a fost una similiară: fără separare legală nu putea fi 

posibilă o nouă căsătorie. Împărăteasa Maria Tereza a decis că nu se pot 

încheia căsătorii mixte decât cu aprobarea episcopului, aprobare care se 

dădea doar cu un reversaliu conform căruia: 

1. căsătoria se încheia numai cu asistarea preotului catolic 

2. copiii trebuiau crescuţi în religia catolică 

3. partea necatolică nu va împiedica partea catolică la libera exercitare 

a confesiunii. 39 

Controversele derulate nu au rămas fără consecinţe. Pe data de 5 

decembrie 1758, episcopul Sztojka i-a trimis împărătesei Maria Tereza o 

lungă scrisoare în care i-a detaliat activitatea intensă derulată în cadrul 

diecezei şi, întrucât dificultăţile erau foarte mari, episcopul de Transilvania 

i-a cerut acesteia să numească un coadjutor. Suverana nu s-a grăbit însă cu 

răspunsul. Ea a ales să se consulte în prealabil cu fostul episcop romanocatolic 

de Transilvania, Klobusiczky Ferencz care, între timp, devenise 

arhiepiscop de Kalocsa. Sugestia pe care el i-a dat-o împărătesei a fost una 

ce, ulterior, a stârnit controverse. La propunerea prelatului de Kalocsa, 

suverana i-a cerut episcopului Sztoyka să demisioneze din funcţie, fapt 

care se va şi întâmpla pe data de 8 ianuarie 1759. 

Imediat după demisie, el a ales să meargă la Sibiu unde s-a şi retras o 

perioadă. L-a deranjat însă atmosfera încărcată şi gălăgioasă din oraş, 

motiv pentru care a ales să se stabilească la Ludoş, unde avea o mică proprietate. 

S-a îmbolnăvit însă foarte grav, fapt pentru care s-a izolat într-o 

mănăstire piaristă unde a şi murit în ziua de 21 aprilie 1770. Dincolo de 

eşecurile pe care le-a regretat până în ultima clipă a vieţii, Sztoyka a fost 

indiscutabil unul din cei mai notabili prelaţi ai Transilvaniei. Odată cu 

deschiderea seminarului „Incarnatae Sapientiae”, el a avut marele merit de 

a fi plasat învăţământul teologic romano-catolic ardelean pe bazele cele mai 

solide, deschizând, astfel, cele mai strălucite perspective pentru succesorii 

săi. 

El a fost urmat în scaunul episcopal de către Batthyány József, prepozit 

de Pozsony. A fost foarte apreciat la Curtea de la Viena, mai ales în 

condiţiile în care era chiar fiul Palatinului Batthyány Lajos. Aceasta a 

39 Vezi şi Zamfir Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in 

Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Teologie, 

2/2005, p. 71-83. 

25

26 


cântărit foarte mult în momentul în care Curtea a decis ca şi tânărul 

Batthyány József, de numai 32 de ani, să preia episcopia romano-catolică de 

Transilvania. Nu a păstorit însă foarte mult timp. El şi-a ocupat scaunul pe 

data de 10 februarie 1760, iar în ziua de 22 mai, acelaşi an, a fost numit 

arhiepiscop de Kalocsa. Chiar dacă pastoraţia sa în Transilvania a fost una 

foarte scurtă, ea nu a fost lipsită de realizări notabile. Tânărul episcop a 

deschis un centru pentru copiii convertiţi la religia catolică, iar pe lângă 

aceasta şi un orfelinat pentru un număr de 50 de copii 40. 

După plecarea lui Batthyány József, cu ocazia zilei de nume a 

împărătesei Maria Tereza, noul episcop romano-catolic al Transilvaniei a 

fost ales Bajtay József Antal (1760-1772). Format la şcoala piaristă, elita 

catolică ardeleană nu a privit cu ochi buni numirea sa în funcţia de episcop. 

În cazul lui Batthyány József, originea sa aleasă a contat enorm în ochii 

credincioşilor şi ai elitei catolice ardelene. Bajtay era însă de origine umilă, 

iar acest fapt, coroborat cu simplitatea lui de călugăr şi de pedagog, nu a 

făcut decât să stârnească indignare în cazul multora. Aceasta mai ales în 

condiţiile în care Curtea de la Viena, nici acum, nu a ţinut cont de 

aşteptările Statusului Catolic care dorea pe scaunul episcopal un catolic 

ardelean 41. Tocmai de aceea situaţia lui Bajtay, pe durata păstoririi sale, nu 

a fost una uşoară. 

El s-a confruntat, în primul rând, cu o nobilime ardeleană extrem de 

conservatoare, exclusivistă şi închisă în ea înseşi, ce nu de puţine ori a ales 

să privească cu neîncredere spre un episcop străin, cu o stare de sănătate ce 

se deteriora continuu şi care a fost adus într-un context marcat de 

numeroase contradicţii confesionale. 

În ciuda acestor impedimente, el a căutat cu mult elan să-şi realizeze 

multe dintre planurile sale anterior stabilite. Încă din anul 1768, pe durata 

şederii sale la Viena, a încercat să ridice episcopia de Transilvania la rang de 

arhiepiscopie. Noua instituţie urma să se numească Primatus Daciae, aceasta 

însă nu a reuşit tocmai din cauza plecării sale 42. Odată venit în Transilvania, 

situaţia lui Bajtay nu putea fi una favorabilă, mai ales întrucât împărăteasa 

40 Vezi Incze Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003. Vezi şi Miskolczy István, Bajtay J. 

Antal és kora, Budapest, 1914. 

41 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 95. Vezi şi Balogh 

Margit; Gergely Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, Budapest, 1922. 

42 Ibidem, p. 122.


Maria Tereza era favorabilă catolicilor şi mai puţin protestanţilor, iar 

aceştia din urmă nu au privit niciodată cu ochi buni activitatea pastorală a 

noului prelat, în fond un admirator înfocat al suveranei. 

În chestiuni de disciplină ecleziastică a adus reglementări importante: 

soldaţii din trupele mobile au fost plasaţi în grija duhovnicului de 

campanie, iar cei permanenţi intrau sub jurisdicţia şi grija episcopului 

diecezan. Acolo unde preotul de campanie nu putea ajunge, parohul din 

locul respectiv putea administra sacramentele. S-au înfiinţat mai multe 

parohii, iar, la recomandarea sa, împărăteasa Maria Tereza a deschis orfelinatul 

de la Sibiu care i-a purtat şi numele: „Orphanotrophium Regium 

Theresianum Catholicum Cibiniense” 43. 

În altă ordine de idei, episcopul Bajtay nu a fost mulţumit de nivelul 

moral şi de pregătire religioasă a credincioşilor, motiv pentru care s-a 

străduit, pe cât posibil, să aducă îmbunătăţiri semnificative în acest sens. 

Semnalele venite din teritoriu, din parohii, erau îngrijorătoare: o serie de 

preoţi nu îşi făceau datoria cu conştiinciozitate, de sărbători şi în zilele de 

duminică rar spuneau slujbe cântate, rar predicau, iar catehezele prin şcoli 

aproape că lipseau cu desăvârşire. Mulţi dintre copii nu fuseseră la prima 

împărtăşanie şi nu avuseseră parte nici de prima spovadă 44. În plus, mulţi 

dintre preoţi – se spune în documente – nu ştiau bine rugăciunile, de multe 

ori nu ajungeau nici la înmormântări astfel că ceremonia în sine o făceau 

protestanţii contra cost 45. 

Dată fiind situaţia, în anul 1764, episcopul Bajtay a trimis clerului său 

o scrisoare pastorală prin intermediul căreia a cerut ca, în fiecare biserică, 

să existe scaune de spovadă, iar slujbele să se ţină regulat. Fiind informat că 

mulţi dintre credincioşi nu ştiau să scrie şi să citească, el a impus tuturor 

cantorilor ca, în biserici, să nu folosească decât cântările în limba maghiară 

care erau cele mai cunoscute. Acolo unde existau comunităţi mixte, 

rugăciunile şi cântecele trebuiau rostite în limba maghiară şi germană 46. 

Tot în timpul păstoririi sale, o chestiune deosebit de arzătoare a constituit-o 

cea referitoare la căsătoriile mixte. Conform decretului din anul 1751, 

43 Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis Levéltár. XXI 

szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok. 

44 Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a püspökséggel 

kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780), p. 2. 



27

28 


asemenea căsătorii nu se puteau încheia decât cu aprobarea episcopului 

catolic, cu condiţia existenţei reversaliului. Altfel spus, partea necatolică 

trebuia să ofere o garanţie scrisă cum că educaţia copiilor rezultaţi în urma 

consumării matrimoniului va fi făcută în spirit catolic. 

Pe fondul agravării bolii sale, în ziua de 3 octombrie 1772, episcopul 

Bajtay a renunţat la funcţia deţinută, iar anul următor a părăsit şi dieceza. Intenţia 

sa a fost aceea de a ajunge la Pozsony. Aceasta nu i-a reuşit, deoarece 

la Arad i s-a făcut rău. S-a şi stins din viaţă în ziua de 15 ianuarie 1773. 

După moartea sa, împărăteasa Maria Tereza l-a numit ca şi episcop de 

Transilvania pe Manzador Piusz, originar din Viena. Numirea sa a avut loc 

pe data de 23 mai 1773. Noul episcop a studiat teologia şi filosofia, pe care 

le-a şi predat, de altfel, cu multă pasiune. Odată numit în funcţie a început 

şi el o intensă activitate de pastoraţie, încercând să reconstruiască cât mai 

multe biserici parohiale. 

Pe durata păstoririi sale, s-a desfiinţat ordinul iezuit, fapt care a condus 

la o penurie de predicatori. Atât timp cât a fost pe scaunul episcopiei 

romano-catolice de Transilvania a uimit prin elanul cu care a făcut 

pastoraţie în sânul credincioşilor săi, alegând o viaţă ascetică asemenea 

unui călugăr. A trăit în sărăcie, ajutându-i mereu pe cei aflaţi în nevoi. 

În anul 1774 s-a îmbolnăvit grav, iar în ziua de 30 august s-a stins din 

viaţă la Sibiu, în etate de 69 de ani. Urmaşul său pe scaunul episcopal a fost 

Kollonitz László (1774-1780), prepozit de Oradea, urmat apoi de Batthyány 

Ignác (1780-1798) care a şi avut una din cele mai strălucite păstoriri din 

istoria premodernă a episcopiei romano-catolice de Transilvania 47. 

Episcopatul său a coincis chiar cu perioada de început a iozefinismului. 

În anul 1780, Kollonitz László plecase la Oradea, iar în locul său 

papa Pius al VI-lea l-a numit pe Batthyány Ignác, prepozit de Eger ce 

atunci avea numai 39 de ani 48. Născut la Németujvár, pe data de 30 iunie 

1741, noul episcop a studiat la şcoala piariştilor din Pesta, apoi la universitatea 

iezuită din Nagyszombat. A aprofundat teologia la Esztergom, apoi la 

Gracz şi la Roma unde a fost hirotonit preot. 

47 Vezi Karácsonyi János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig, Budapest, 

1985; Biró Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930. 

48 Numirea s-a făcut pe data de 11 august 1781. S-a dovedit a fi un savant de renume şi un 

mare iubitor de izvoare istorice, ca dovadă şi faimoasa sa bibliotecă care număra 20.000 de 

volume.


Fiind un om foarte capabil, s-a ocupat iniţial de administrarea bibliotecii 

de la Germanicum din Roma. A început să studieze apoi la bibliotecă, 

respectiv la arhivele Sf. Scaun, mai ales în condiţiile în care papa Pius al 

VI-lea i-a permis să copieze documentele referitoare la istoria maghiarilor. 

Ulterior, pe baza acestora, va reuşi să scrie celebra sa lucrare intitulată: 

Leges Ecclesiasticae Hungariae. Tot în acest interval de timp a început să 

strângă cărţi de valoare, reuşind să îşi ia şi doctoratul în teologie. 

În anul 1776 a revenit acasă, stabilindu-se la Eger unde a activat alături 

de episcopul Eszterházy Károly. S-a făcut remarcat şi aici în activitatea sa 

ca dovadă că, în scurtă vreme, a fost numit canonic, iar apoi, la 32 de ani, 

prepozit. Dincolo de activitatea sa pastorală, pe care a desfăşurat-o în mod 

strălucit, a continuat să strângă material de arhivă şi cărţi rare. 

Devenit episcop de Transilvania, a pus mare accent pe pastoraţie şi pe 

puritatea credinţei, căutând mereu să combată superstiţiile. Un interes 

deosebit l-a acordat formării preoţilor, respectiv instruirii tinerilor teologi. 

Acestora le-a tipărit numeroase cărţi şi predici. Chiar dacă numărul lor era 

destul de redus s-a străduit să le ofere o pregătire cât mai bună şi mai 

temeinică. A insistat pe studiul riguros al Sfintei Scripturi şi al filosofiei, 

fiind cel dintâi care a decis ca studiile de teologie să se deruleze pe 

parcursul a 6 ani 49. 

La fel ca şi în cazul predecesorilor săi, Batthyány Ignác s-a confruntat şi 

el cu delicata problemă a căsătoriilor mixte. În repetate rânduri s-a bucurat 

de susţinerea şi îndrumările preţioase ale nunţiului Garampi. În raporturile 

detaliate pe care le-a trimis la Roma, el a subliniat că principala preocupare 

era îndreptată asupra căsătoriilor mixte, întrucât acestea agitau încă mult 

spiritele în Transilvania. Privind realităţile cu obiectivitate şi detaşare, 

nunţiul recomandă episcopului să descurajeze căsătoriile mixte, iar în 

condiţiile în care ele se produceau atunci partea catolică trebuia îndemnată 

să-şi asume cu grijă şi cu multă responsabilitate educaţia catolică a copiilor. 

Aceleaşi aspecte se regăsesc şi în relatările celebrului misionar Lorenzo 

Gaganelli 50. Trimis de Sfântul Scaun pentru a vedea realităţile de la faţa 

locului, misionarul se arată îngrijorat de tensiunile generate de controversa 

căsătoriilor mixte, dar şi de unele aspecte organizatorice moştenite din 

49 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 120-122. 

50 COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: 

a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 354. 

29

30 


trecut ce nu primiseră încă soluţionările de rigoare. Potrivit observaţiilor 

făcute, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Transilvania, erau cam 

90 de biserici administrate de catolici, în vreme ce în mâna protestanţilor se 

aflau mult mai multe 51. 

În altă ordine de idei, numărul convertirilor era mulţumitor, însă – se 

aprecia – acesta putea fi cu mult mai mare dacă biserica se preocupa mai 

serios de situaţia materială a clericilor protestanţi şi a familiilor lor. 

Apoi s-a mai subliniat şi aceea că, pentru formarea unor clerici bine 

pregătiţi, care să desfăşoare o activitate misionară de succes, era nevoie de 

mai multe şcoli şi de o implicare mai profundă a călugărilor minoriţi şi 

franciscani. Dintre aceştia, cei de pe urmă păreau să aibă cea mai eficientă 

organizare din provincie 52. Situaţia se înrăutăţeşte însă în cazul lor, înce- 


52 Potrivit datelor de arhivă, în perioada 1741-1780, ordinul franciscan din Transilvania avea 

următoarea structură de conducere: 1. pentru perioada 1741-1744: Visitator Generalis – 

Novák István; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Bögözi László; Definitores – 

Vas Krizosztom, Gáspár Ferenc, Bernád János, Koch Apollinár; Secretarius – Bodó 

Sebestyén; 2. pentru perioada 1744-1747: Visitator Generalis – Steinsiess Antal; Minister 

Provincialis – Bögözi László; Custos – Bernárd János; Definitores – Istvánffi Kristóf, 

Müller Domokos, Péterffi Anzelm, Sükösd Máté; Secretarius – Bodó Sebestyén; 3. pentru 

perioada 1747-1750: Visitator Generalis – Palásti Imre; Minister Provincialis – Sükösd Máté; 

Custos – Buzás Gellért, Péterffi Anzelm, Ambrus Jukundián; Definitores – Botár Joakim, 

Csergő Gábor, Szabó Péter, Bodó Sebestyén; Secretarius – Renn Erázmus; 4. pentru 

perioada: 1750-1753: Visitator Generalis – Pallichovits Zsigmond; Minister Provincialis – 

Botár Joakim; Custos – Sükösd Maté; Definitores – Ambrus Jukundián, Balázs Ráfáel, 

Potyó Bonaventura, Rafain Ágoston; Secretarius – Renn Erázmus; 5. pentru perioada: 1753- 

1756: Visitator Generalis – Bodzej Sándor; Minister Provincialis – Raphain Ágoston; 

Custos – Potyó Bonaventura; Definitores – Bernárd János, Péterffi Anzelm, Müller 

Domokos, Kim László, Botár Joakim; Secretarius – Balázs Ráfáel; 6. pentru perioada 1756- 

1759: Visitator Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Sükösd Máté; 

Custos – Raphain Ágoston; Definitores – Botár Joákim, Csergő Gábor, Szabó Péter, 

Keresztes Vázul; Secretarius – Ambrus Jukundián; 7. pentru perioada 1759-1762: Visitator 

Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Péterffi 

Anzelm; Definitores – Ambrus Jukundián, Plödul Honor, Csergő Krizogon, Tomori 

Anaklét; Secretarius – Péterffi Márton; 8. pentru perioada 1762- 1765: Visitator Generalis – 

Jablonszky Gaudenc; Minister Provincialis – Raphain Ágoston; Custos – Ambrus 

Jukundián; Definitores – Bernárd János, Péterffi Márton, Bocskor Paulin, Péterffi Canel; 

Secretarius – Péterffi Márton; 9. pentru perioada 1765-1768: Visitator Generalis – Sipos 

Márton; Minister Provincialis – Ambrus Jukundian; Custos – Raphain Ágoston; 

Definitores – Keresztes Vazul, Fekete Károly, Andaházi Ignác, Mihályffi Antal; 

Secretarius – Csató Gábor; 10. pentru perioada 1768-1771: Visitator Generalis – Raphain 

Ágoston; Minister Provincialis – Péterffi Kornél; Custos – Andaházi Ignác; Definitores – 

Péterffi Anzelm, Csergő Krizogon, Csató Gábor; Secretarius – Csegő Lőrinc; 11. pentru 

perioada 1771-1774: Visitator Generalis – Ambrus Jukundián; Minister Provincialis –


pând cu anul 1781, când împăratul Iosif al II-lea a interzis superiorilor din 

ordin orice contact cu Sf. Scaun. Reacţia coducătorilor ordinului a fost pe 

cât de vehementă, pe atât de şocantă. Ei au afirmat că, în realitate, prin 

intermediul lui Kaunitz şi Ignác Born franc-masoneria a fost cea care a 

intenţionat să atace ordinul cu înverşunare, voind să atingă prin aceasta şi 

Biserica Romană în profunzimile sale 53. 

Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului 

În secolul al XVIII, care s-a impus ca şi “un secol al cosmopolitismului, 

schimburilor şi al circulaţiei intense a oamenilor şi ideilor”, franc-masoneria 

apare ca un fenomen spectacular prin existenţă, persistenţă, dezvoltare 

şi amploare 54. Reflectând spiritul secolului şi militând pentru un nou 

comportament social-moral, franc-masoneria a devenit o parte integrantă a 

noii culturi specifice epocii Luminilor. 

În acelaşi timp, ea s-a manifestat ca un ferment şi agent al ideilor 

iluministe, devenind unul din mijloacele de identificare a celor ce erau 

estimaţi ca adepţi sau partizani ai acestora şi, mai ales, un indiciu al 

apartenenţei, însuşirii şi fidelităţii faţă de propriile valori promovate şi 

transmise sub diverse forme, vizibile sau invizibile, societăţii. Aşadar, 

franc-masoneria, ca formă asociativă în cadrul căreia se reunesc voluntar 

persoane private pe baza confidenţialităţii mutual consimţite şi împărtăşite 

(acceptate) în vederea expunerii publice a reflecţiei lor raţionale, se 

integrează noului mental al epocii promovat de “grupul restrâns” al 

moderatorilor, formatorilor şi promotorilor noului discurs despre om. 

Ca formă de sociabilitate specific continentală, secretă, mistică şi etică, 

franc-masoneria secolului al XVIII-lea, se construieşte pe structura vechilor 

corporaţii medievale pe meserii (masoneria operativă). Dar în contextul 

Raphain Ágoston; Custos – Péterffi Kornél; Definitores – Péterffi Márton, Bocskor Paulin, 

Kanda Modeszt; Secretarius – Darvas Leo; 12. pentru perioada 1774-1777: Visitator 

Generalis – Golyobis Ambrus; Minister Provincialis – Péterffi Márton; Custos – Bocskor 

Paulin; Definitores – Andaházi Ignác, Wesellin János, Mihályffi Antal, Darvas Leo; 

Secretarius – Istvánffi Szilveszter 13. pentru perioada 1777-1780: Visitator Generalis – Papp 

Primus; Minister Provincialis – Bocskor Paulin; Custos – Péterffi Márton; Definitores – 

Domokos Kázmér, Frank Elek, Istvánffi Szilveszter; Secretarius – Csergő Lőrinc. 

53 György József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930, p. 106. 

54 Lucia Popa, “Franc-masoneria, lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul: Istorie 

şi ideologie, Bucureşti, 2003, p. 1. 

31

32 


conversiei structurilor societăţii şi mai ales al expansiunii pieţei de 

desfacere şi muncii salariale, corporaţiile profesionale sunt confruntate din 

ce în ce mai acut cu criza internă care accentuează cererea de capitaluri. 

Leagănul franc-masoneriei moderne speculative, filosofice, este 

considerat a fi Scoţia şi apoi Anglia urbană 55. În acest spaţiu, în jurul anului 

1600, dintre toate meseriile artizanale tradiţionale, singurele care îşi asumă 

riscul calculat şi “înfruntă” trecerea la condiţiile concurenţiale impuse de 

piaţa de desfacere, cererea crescândă de forţă de muncă specializată şi de 

capital, adaptându-se acestor exigenţe sunt corporaţiile care îi reunesc pe 

constructorii zidari – “masons”. 

În procesul de “renovare”, corporaţiile masonilor îşi deschid treptat 

porţile, admiţând, contra unei taxe de înscriere deloc neglijabile şi direct 

proporţională cu venitul, şi membri străini de această meserie, dar oameni 

de bine preocupaţi să primească “lumina masonică” şi de a o păstra în secret, 

transformându-se astfel în societăţi ale masonilor liberi – “free masons”. 

Modernitatea pătrunde, aşadar, pas cu pas în structurile instituţionale 

neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al 

unei societăţi în curs de remodelare 56. 

Pe lângă conviviabilitatea tradiţională oferită şi păstrarea misterelor 

profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât 

pentru comercianţi şi “gentlemani masons” recrutaţi conform unei reguli 

generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural. 

Maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg 

al cunoaşterii, buni practiceni ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru 

cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice, 

cât şi al artelor, respectiv arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare). 

În aceste condiţii, “non-masonii” se simt atraşi din curiozitate de amestecul 

de mister şi legende care învăluiesc secretele meseriei, asociate şi înnodate 

cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în 

propriile capacităţi intelectuale şi creative. 

În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale, se manifestă preocuparea 

care creează şi dezvoltă o literatură cu caracter republican (J. 

Harrington), iar o armată de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii 




teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile 

masonice (A. Sidney, J. Locke, J. Toland), conceptualizează noi teorii despre 

guvernământ, individ şi drepturile lui naturale. 

După anul 1690, atelierelor masonice li se asociază şi elemente ale 

“noii nobilimi” rurale, iar cutumelor locale scoţiene şi engleze li se grefează 

idei politice şi practici născute din experienţa revoluţiei engleze. Treptat 

deci, în urma unei evoluţii istorice greu de atestat şi elucidat documentar, 

corporaţiile de muncitori masoni evoluează către societăţi voluntare de 

“gentlemeni”, devenind astfel, “cluburi” de sociabilitate pentru elite. 

În cadrul acestora, muncitorii care erau constructori zidari au o 

pondere din ce in ce mai mică, găsindu-şi loc din ce în ce mai greu, meseria 

şi utilitatea ei devenind simboluri rituale în iniţierea masonică. Mediul de 

afaceri londonez este şi el stimulant pentru masonerie, astfel încât în anul 

1717, se constituie „într-un context în întregime laic şi secular”, Marea Lojă 

a Londrei, sub deviza “Adevăr, binefacere, dragoste frăţească”. Odată cu 

aceasta şi începând mai ales cu anii 1720, noua instituţie devine curând 

prestigioasă, afluenţa şi influenţa ei crescând constant şi considerabil. A 

fost un adevărat “fenomen de societate”, faţă de care autorităţile s-au 

manifestat indiferent 57. 

Textul fondator, considerat drept carta universală a masoneriei 

speculative, îl constituie Constituţiile lui Anderson (Book of Constitution, 

1723). Ele pun bazele ideologiei masonice de valabilitate universală, 

fixându-i principiile, determinându-i conţinutul şi miza, oferindu-i în 

acelaşi timp un nou cadru, “mic şi restrâns”, dar care reuneşte oameni cu 

statut socio-profesional, convingeri politice şi religioase foarte diverse. 

Iniţial, din punct de vedere teoretic, masonul membru al unei loji, în 

virtutea titlului său, era „obligat să nu fie niciodată nici un ateu stupid, nici 

un libertin fără religie, ci să aparţină şi să practice religia patriei sau a 

naţiunii lui, oricare ar fi ea” 58. 

Având însă în vedere marea şi profunda diversitate religioasă a Angliei 

metropolitane şi coloniale, precum şi spiritul raţional şi ştiinţific care 

contamina societatea, textul considera că, „de acum înainte, nu mai este 

57 Robert Freke Gould, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover Publications, 

INC., 2007, p. 170-268. Vezi şi Laurence Gardner, The Shadow of Solomon. The lost secret of 

the freemasons revealed, London, Laurence Gardner, 2005, p. 73-87. 


33

34 


necesară pentru masoni, decât exigenţa potrivit căreia ei pot urma orice 

religie, conform opţiunilor lor particulare, sau religia care le este convenabilă 

şi cu care este de acord sau cea a majorităţii oamenilor”. 

Prin urmare, adeptă a principiului, Masoneria nu este şi nu are nevoie 

de religia unei singure Cărţi, acceptând în consecinţă libertatea religioasă; 

masoneria engleză impune adoptarea numai a unor minime exigenţe 

confesional religioase. Admiţând toate comportamentele de credinţă 

(inclusiv deismul şi ateismul), legitimând diversitatea opţiunilor politice şi 

garantând libertatea de exprimare a lor, atelierele masonice engleze devin 

extrem de atractive şi vor fi asaltate de anglicani sau protestanţi de toate 

disidenţele, de catolici şi evrei, whigs sau tory. Lojile masonice se constituie 

astfel într-o modă, condiţionată însă de existenţa unui statut juridic şi de 

afilierea la Marea Lojă Mamă a Londrei 59. 

Aderarea entuziastă şi apartenenţa la ordinul masonic se constituie ca 

un simbol al libertăţii de alegere a individului, al independenţei faţă de 

autorităţile clericale şi civile, al emancipării şi maturităţii politice. Într-un 

ritm rapid, recrutarea socială suportă modificări esenţiale. De la debutul în 

mediile modeste, ea evoluează către mediile aristocratice şi cercurile 

erudite şi intelectuale care gravitau în jurul Academiei Regale de Ştiinţe 

(Royal Society, 1662) 60. 

Un pilon de rezistenţă, îl constituia şi familia regală, din rândurile 

căreia s-au recrutat Mari Maeştri ai Ordinului. Cu toate acestea, în realitate, 

lojile masonice nu erau decât o afacere a vieţii sociale şi intelectuale. 

Beneficiind însă de un climat politic permisiv şi de un cadru instituţional-juridic 

contractual, în care individului i se garanta recunoaşterea libertăţilor 

civice fundamentale, lojile masonice englezeşti se puteau afirma 

public într-o sferă de toleranţă religioasă şi civilă. Aceasta dovedeşte că 

„ele erau acceptate fără resentimente de autorităţi şi de opinia publică”, iar 

societatea civilă se putea construi şi manifesta activ în forme diversificate. 

Specificitatea masoneriei engleze precum şi a “savantelor ei ritualuri”, 

constă în încercarea de asociere şi conciliere subtilă a moştenirii unor 

rădăcini istorice medievale cu influenţe iluministe şi mai ales cu propria şi 

autentica reflecţie politică, născută din experienţa revoluţiei. Ea pune 




permanent în evidenţă, nu numai spiritul de toleranţă religioasă şi civică, ci 

şi idealul republican, care în pofida eşecului înregistrat, este considerat 

capabil să fascineze şi să atragă “toate mediile sociale” engleze şi chiar 

continentale. Reuşita franc-masoneriei engleze, care “acţionează la vedere”, 

dovedeşte compatibilitatea ei cu societatea, reflectând amplele mutaţii în 

care aceasta era angajată 61. 

Pe continent, masoneria debutează odată cu secolul, ca un “produs” 

englez de import, harta geografică masonică europeană configurându-se 

de-a lungul secolului al XVIII-lea progresiv şi constant. Debutează în 

Occident şi înaintează pe traseul Anglia, Spania, Ţările de Jos, Franţa, 

traversează spaţiul Nord italian şi germanic, îndreptându-se spre ţările 

nordului, incluzând apoi centrul şi estul continentului. Speculativ se poate 

spune că răspândirea europeană a societăţilor masonice cunoaşte acelaşi 

traect ca şi înaintarea “modelului de modernitate” şi de occidentalizare 

continentală. Trece Atlanticul, cucerind în Lumea Nouă coloniile engleze, 

franceze şi spaniole. În mod evident, difuzarea franc-masoneriei este 

rezultatul faptului că ea răspunde unor aşteptări larg împărtăşite, care 

traversează secolul, fără a se epuiza 62. 

“Decorticată”, expansiunea masoneriei se face urmând căile tradiţionale 

de transport comercial care includ prioritar: capitalele, oraşele 

comerciale şi porturile maritime. Agenţii direcţi de difuzare se aflau în 

rândul celor care, în mod specific, călătoreau: negustorii, diplomaţii, 

marinarii, soldaţii (chiar şi prizonierii de război), trupele ambulante de 

teatru şi circ şi, nu în ultimul rând, ca importanţă, emigranţii (iacobiţii 

partizani ai restauraţiei Stuarţilor, pe continent, şi puritanii în coloniile 

nord-americane) 63. 

Masoneria urmează deci circuitul şi mobilitatea drumurilor comerciale 

terestre şi faţadele maritime continentale. Implantarea, de preferinţă în 

mediile urbane, se ghidează după criterii demografice şi bogăţia 

economică. Zonele subdezvoltate economic şi urban, retardate sau sărace, 

61 Michael Baigent; Richard Leigh, The Temple and the Lodge, London, Guild Publishing, 1989, 

p. 171-182. Vezi şi: Adams R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928; 

Bassler R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975; Carlile R., Manual of Freemasonry, 

London, 1985; Clarke W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925; 

Heaton R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974; Stevenson D., The 

Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988; United Grand Lodge of England, Grand Lodge 

1717-1967, Oxford, 1967. 

62 Sangeet Duchane, Freemasonry, London, 2007, p. 47-58. 

63 Robert Freke Gould, op. cit., p. 304-331. 

35

36 


sunt ocolite cel puţin temporar. “Releele” de legătură, directe sau indirecte 

cu masoneria engleză, sunt bazate în marile oraşe europene sau în cele care 

depăşesc 20.000 de locuitori 64. 

Atitudinea autorităţilor civile şi religioase în faţa “ofensivei” masonice 

a îmbrăcat o gamă largă de manifestări, variate şi nuanţate ca intensitate, 

mergând de la reacţii ostile, punitive sau permisive în Europa catolică, la 

acceptare şi promovare, în Europa protestantă. În revanşă, masoneria din 

spaţiul catolic va fi nevoită să se replieze şi să se adapteze reacţiilor 

autorităţilor, cunoscând importante variaţii în etica promovată care, în 

esenţă, rămâne inovatoare, militantă şi progresistă, precum şi cu inventarea 

unor noi forme de exprimare şi manifestare 65. 

Unul din cele mai vechi documente referitoare la difuzarea masoneriei 

pe continent datează din anul 1710. El atestă constituirea în Olanda, recunoscută 

în epocă drept “patrie de azil pentru exilaţi”, a unui grup “libertin şi 

masonic” francez format din refugiaţi hughenoţi (librari, jurnalişti, publicişti). 

“Grupul de la Haga” (La Haye), utiliza un limbaj aproximativ masonic, 

avea un rudiment de structură internă, dar se consacra mai mult agapelor 

conviviale din taverne, bazate esenţialmente pe “băutură şi mâncare”. 

În privinţa masoneriei moderne, Franţa se află, comparativ cu Anglia, 

într-o notabilă întârziere. “Precursorii” ei sunt un grup de refugiaţi iacobiţi 

care, împreună cu “alţi englezi”, polonezi, ruşi şi francezi pun bazele unei 

loji în anul 1725, “după modelul societăţilor engleze”. Ceea ce lipseşte 

acestei iniţiative este reputaţia, instituţionalizarea şi aderenţa. În decurs de 

zece ani, ea nu a reuşit să atragă decât 5-600 de membri. 

Abia în 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loji a Londrei, se va 

înfiinţa la Paris (Rue de Bussy) o Lojă a Franţei cu caracter permanent, 

funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia 

masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene 

aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de avansul şi 

ascendentul Constituţiilor lui Anderson 66. 

Începând cu anii 1738/39, reticenţa faţă de ordinul masonic îmbracă 

noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor Statului. Contribuţia 



66 Vezi Chevallier P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974. Vezi şi Gian Pio 

Mattogno, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988.


acestora legitimă şi particulară, cunoaşte tonalităţi şi ritmuri diferite, 

constând, iniţial, în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin 

intervenţia brutală a poliţiei (constrângeri, filaje, percheziţii), mergând 

până la interdicţia ordinului. 

În acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu 

Biserica Galicană care condamnă “afilierea lojilor” şi “noua formă de 

religie, din ce în ce mai organizată” promovată de ele. În faţa configurării 

unui fenomen fără precedent, constând în constituirea aproape simultană a 

unei “reţele” masonice atât în lumea de confesionalitate catolică, cât şi 

protestantă europeană, Papalitatea îşi trăieşte propriile nelinişti ale 

experienţei trecutului. 

În consecinţă, în mai 1738, Papa Clement al XII-lea declanşează ofensiva 

catolicităţii, condamnând şi excomunicând masoneria prin bulla “In Eminenti”. 

Intervenţia autoritară a suveranului pontif, care îşi are precedente 

în diferite state, este determinată atât de calitatea sa de şef de stat, cât şi de 

cea de şef spiritual al Bisericii Universal Apostolice. A priori, ameninţarea 

şi subminarea suveranităţii şi securităţii Statelor Papale, constituiau fără 

îndoială punctul nevralgic şi justifică intervenţia în plan temporal 67. 

Pe de altă parte, faptul că masonii admiteau “uniunea oamenilor de 

diverse religii”, inseparabilitatea fraternităţii de toleranţă şi egalitate între 

indivizi – toate de perspectivă şi dimensiuni universale, îi făcea “vehement 

de suspecţi de erezie” – explică reacţia în plan spiritual “pentru salvarea 

Bisericii”. Măsurile prohibitive, în funcţie de circumstanţe laice sau 

religioase, surveneau însă într-un moment în care numărul masonilor era 

relativ mic. 

Consecinţele lor au fost însă perverse, cu “efect de boomerang”, “stigmatizarea” 

contribuind la încurajarea “epidemiei asociative” şi adaptarea 

comportamentelor masonice noului context, făcând ca Ordinul, în ciuda 

represiunii indirecte şi a tracasărilor, “să crească şi să prospere” neîncetat. 

În consecinţă, conflictul cu Papalitatea se prelungeşte şi o nouă bulă 

(Providas Romanorum pontificum, 1751) a papei Benedict al XIV-lea, în 

particular cel mai iluminat pontif al secolului Luminilor, revine în zadar 

asupra excomunicării, invocând divergenţele doctrinare şi incompati- 

67 Jasper Ridley, The Freemasons, London, 1999, p. 47-58. 

37

38 


bilităţile disciplinare, denunţând eroarea şi răul comis pentru “puritatea 

Religiei catolice” 68. 

În acest context, Franţa catolică îşi va fructifica încă o dată în relaţia cu 

papalitatea, “statutul său de excepţie”. Contrar a ceea ce se va întâmpla în 

Statele Italiene, Spania sau Portugalia unde Inchiziţia intervine deschizând 

procese şi persecuţii la adresa masonilor, în Franţa, puterea nu a urmat 

calea Bisericii şi “a închis ochii”. Bulele pontificale nu vor avea, nici pentru 

cler şi nici pentru francezi în general, consecinţe majore. În virtutea 

privilegiilor bisericii galicane şi invocând libertăţile parlamentului 

Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării 69. 

În consecinţă, excomunicarea papală nu are decât efectul unei circulare 

inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură, rămânând la 

latitudinea puterilor civile sau ecleziastice. Depăşind cu bine acest obstacol, 

drept recompensă, masoneria franceză încurajează deferinţa religioasă şi 

civilă a Ordinului şi îşi poate continua nestingherită recrutările din rândul 

catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major 

dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate. Spre 

deosebire de alte forme de sociabilitate, masoneria, ca fenomen exclusiv 

urban, se singularizează prin numărul mare de aderenţi devenind un 

veritabil fenomen social aflat în extensie. 

De la primele “întemeieri” masonice pariziene şi din marile oraşe, 

(Bordeaux, Marseille, Lyon) din anii 1730 şi până în 1744, nu erau active 

decât 40 de loji, fenomenul fiind cvasiinexistent în Franţa profundă 70. Anul 

1744 marchează însă, prin crearea a 16 societăţi, o turnantă, “sociabilitatea 

masonică părând că se îndreaptă spre noi cuceriri”. Intervalul 1760-1773 

este o perioadă “instabilă”, a fluctuaţiilor, în cadrul căreia alternează puseurile 

de creştere cu cele de stagnare. 

Lojile provinciale se dezvoltă anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi, 

disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte 

de persoane, clientelă locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni. Indiferenţa şi 

uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale, care refuza să-şi 

abandoneze privilegiile interne, asimilate cu niste “demnităţi” religioase şi 

deţinute perpetuu ca pe un bun personal, manifestând tendinţe descentrali- 



70 Jasper Ridley, op. cit., p. 122-175.


zatoare faţă de autoritatea Marii Loji pariziene, care nu-şi câştigase încă o 

legitimitate suficientă, tind să se transforme în criză şi chiar haos. 

Odată cu alegerea ducelui de Montmorency-Luxemburg, “o mână de 

fier”, ca administrator general al Ordinului (1773), debutează o adevărată 

“revoluţie” organizatorică internă, în cadrul căreia se pun bazele Marelui 

Orient al Franţei. Restauraţia autorităţii şi reformarea Marii Loji a Parisului, 

devenită “punctul central” al mişcării, se realizează printr-o centralizare 

inedită. Revizuirea generală a lojilor teritoriale, urmată de redactarea unui 

nou Statut care impune alegerile în funcţiile şi titlurile masonice, 

întâmpinat cu reticenţă de unii masoni, vor accentua rivalităţile, ducând la 

ruptura definitivă (30 august 1773) dintre Marele Orient al Franţei şi Marea 

Lojă a Franţei, care devin obedienţele cele mai importante 71. 

Stimularea recrutărilor şi expansiunea în ritmuri constante din anii 

1774-1780 fac ca masoneria să se infiltreze, pas cu pas, în toate categoriile de 

oraşe, de la cele mai mici (cu mai putin de 2.000 locuitori) până la cele cu mai 

puţin de 10.000, într-un ritm de 20 de noi loji apărute anual. Vârful îl 

constituie anul 1780, când s-au pus bazele a 40 de nuclee teritoriale. Mişcarea 

se amplifică în deceniul premergător revoluţiei, când, cu toate segmentările 

generate de războiul coloniilor americane, ritmul de creştere este de 20–40 

loji anual. În 1789, amploarea recrutărilor reprezintă potenţial 1 din 20 

orăşeni de sex masculin, ceea ce înseamnă între 50.000-100.000 de masoni sau 

5% din populaţia urbană masculină (la un efectiv de 28.600.000 locuitori) 

organizaţi în 689 de loji, din care 63 în capitală (50 erau însă în adormire). 

Reconstrucţia Ordinului şi politica autoritară şi angajantă a Marelui 

Orient fac din franc-masonerie o instituţie din ce în ce mai puternică, 

structurată, influentă şi contradictorie. Noile loji funcţionează pe baza 

aderării la un statut care le asigura o reprezentare egalitară şi o democraţie 

internă. Autorităţile masonice au accentuat caracterul secret al Ordinului, 

ceea ce a făcut tot mai vizibilă separarea şi clivajul deja existent, dintre 

lumea profană, lumea religioasă şi societatea închisă a lojilor. Extensia 

reţelei, pericolul contaminării întregului corp social cu “turbarea sociabili- 

71 Ibidem. Vezi şi: Adams, John Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847; Barrett 

D.V., Secret Societies, London, 1997; Barruel Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du 

Jacobinisme, London, 1997; Bernheim A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992; 

Larudan Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747; Le Franc Abbé, Le voile levé 

pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide de la franc-maçonnerie, Paris, 1791; 

Newman A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992. 

39

40 


tăţii masonice”, sau chiar dezagregarea lui şi, implicit atingerea de nulitate 

a formulei lui Loyseau “Ordine în toate lucrurile” au transformat neliniştea 

puterii politice şi a autorităţii ecleziastice în frică faţă de “marea putere 

secretă” masonică, cu o existenţă din ce în ce mai motivată şi determinată. 

Succesul şi performanţele franc-masoneriei, puse în “serviciul artelor 

şi ştiinţelor”, sunt remarcabile. Nici o altă formulă cu caracter similar sau 

grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase 

protestante sau catolice, nu a fost în stare să reunească atâţia membrii pe o 

bază non-lucrativă şi non-profesională 72. 

Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni 

specifice epocii Luminilor, masoneria răspunde unui orizont de aşteptări, 

larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul altor medii. 

După numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală, 

libertatea reuniunilor fiindu-i interzisă, în jurul anului 1778, masoneria este 

nu numai un fapt de societate, bucurându-se de un succes monden, ci şi 

unul social cu tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen de masă. 

Asemeni întregii masonerii transilvănene a secolului al XVIII-lea, 

masoneria clujeană este legată, în mod firesc, de activitatea lojilor din 

spaţiul central-european. Dacă în lojile masonice din Viena contradicţiile 

dintre idealurile masonilor şi realitatea social-politică erau evidente, în 

Transilvania, caracterizată de contradicţii religioase, sociale şi naţionale, 

înfiinţarea unei asociaţii secrete de acest gen era socotită o utopie 73. 

În ciuda acestui fapt, nouă studenţi saşi, care deveniseră membri ai 

lojilor masonice din Germania, revenind în ţară cu diferite grade, au 

înfiinţat la Sibiu, în anul 1767, loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr”. 

Membrii lojii sibiene şi-au propus, ca o sarcină principală, propagarea 

iluminismului, iar centrul de greutate în activitatea lor a fost domeniul 

cultural. Loja sibiană şi-a intensificat activitatea după luna martie 1776, 

dată la care s-a înfiinţat un capitlu al templierilor. 

Astfel, s-au fondat filiale în oraşele Braşov, Cluj şi Alba-Iulia. Atenţia 

lor era concentrată asupra aspectelor culturale, stimulând activitatea 

72 Vezi: Bragg Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940; Campbell-Everden; 

William P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001; Darrah Delmar, The Evolution of 

Freemasonry, London, 1920; Laurie William, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland, 

Edinburgh, 1859; Lyons Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944. 

73 Angelika Schaser, op. cit., p. 191.


publicistică şi literară, ca de pildă prin elaborarea unei lucrări despre 

geografia şi istoria generală a Transilvaniei. Sub îndrumarea şi grija lor s-a 

constituit prima colecţie de minerale, s-a înfiinţat un cerc de lectură, s-au 

pus bazele unei societăţi ştiinţifice, trezindu-se interesul pentru cercetarea 

istoriei şi a ştiinţelor naturii 74. 

În momentul în care Iosif al II-lea a legiferat activitatea masoneriei în 

Austria prin patenta emisă pe data de 11 decembrie 1785, punând-o sub 

controlul statului, loja din Sibiu şi-a întrerupt activitatea în ziua de 31 

decembrie 1785 până la 22 martie 1786. Tot ca urmare a patentei s-au 

desfiinţat filialele masonice în Transilvania, iar activitatea lojii din Sibiu a 

fost condiţionată de prezentarea regulată a listei de membrii în faţa 

autorităţilor locale, respectiv de anunţarea prealabilă a zilelor de întrunire. 

Situaţia a degenerat din cauza suspiciunilor manifestate de către 

autorităţile de la Viena, fapt pentru care loja din Sibiu a decis, la 22 martie 

1790, să-şi înceteze activitatea 75. 

Loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr” a fost una multinaţională, iar lista 

membrilor întocmită pentru perioada cât a activat loja (1767-1790) a cuprins 

276 de fraţi. Între ei se găseau greci, români, maghiari şi germani. Ea 

cuprindea aproape întreaga intelectualitate din Transilvania: guvernatorul, 

generalul comandant, şapte consilieri intimi cezaro-crăieşti, şase consilieri 

guberniali, nobili maghiari, Ioan Piuariu Molnar, principele Mavrocordat, 

politicieni saşi, episcopi saşi, preoţi ai oraşului etc. Dintre cei 276 de francmasoni, 

un număr de 147 erau romano-catolici, 73 erau evanghelici de 

confesiune augustană, 37 de reformaţi, 2 unitarieni, 8 ortodocşi, iar în cazul a 

9 dintre ei nu era specificată apartenenţa confesională. 

Sub aspect social, 14% erau nobili, 38% - funcţionari, 22% - ofiţeri, 

locuitori cu drept ce cetăţenie - 11%, preoţi catolici – 4%, protestanţi – 4%, 

medici farmacişti - 4%, meseriaşi – 3%. Din punctul de vedere al 

componenţei sociale, în Transilvania, la fel ca şi în Ungaria, se remarcă o 

largă participare a protestanţilor şi a nobililor. Loja din Sibiu a cuprins 

mulţi clerici, în vreme ce mica burghezie era destul de slab reprezentată. Ea 

constituia locul de întâlnire pentru înalta societate care era puţin marcată 

de activitatea reformistă a împăratului, iar numărul mare al funcţionarilor 


75 Robert Freke Gould, op. cit., p. 282-298. 

41

42 


catolici nu putea contracara neîncrederea nobilimii maghiare faţă de 

politica lui Iosif al II-lea, pe care au respins-o după 1784 76. 

Această asociaţie secretă a fost o instituţie a burgheziei şi a nobilimii, 

chiar dacă numărul nobilimii nu predomina. Poziţia acestora a fost 

consolidată în lojă prin tendinţa declarată sau camuflată de înnobilare a 

burgheziei. Pe măsură ce opoziţia nobilimii maghiare devenea tot mai 

evidentă, loja s-a transformat într-un cerc care accepta o parte din reforme, 

într-un refugiu al celor ce i se împotriveau. În timp ce nemulţumirile faţă 

de politica iozefină deveniseră un fenomen general în cadrul stărilor şi 

ordinelor din Transilvania, loja masonică din Sibiu şi-a propus să înlăture 

contradicţiile naţionale şi religioase, o tendinţă nouă pentru realităţile din 

Transilvania 77. 

Contactul zilnic şi împărtăşirea aceloraşi interese au dus la o apropiere 

socială între confesiuni şi naţionalităţi la nivelul superior al societăţii 

sibiene. Membrii lojii au fost primii care au militat în mod programatic 

pentru toleranţă, respectiv depăşirea graniţelor etnice şi religioase. 

Statutele lojii stipulau că fiecare cetăţean, care a împlinit vârsta de 24 de ani 

şi este “propriul său stăpân”, poate deveni membru al lojii. Ei s-au angajat 

să promoveze spiritul toleranţei prin educaţie, prin luminarea mulţimilor. 

Această societate de intelectuali, animaţi de ideile iluministe asupra 

umanităţii, se întrunea în casa lui Hochmeister unde se teoretiza în legătură 

cu unele opinii asupra toleranţei. Acest mod de abordare a celor propuse 

spre înfăptuire nu a depăşit limitele unui interes pur umanitar faţă de 

marea masă. Renunţarea la aspectele sociale din filosofia iluministă şi 

rezumarea activităţii la domeniul cultural a constituit baza consensului 

pentru întrunirile acestui grup eterogen 78. 

Promovarea teatrului, a presei, a revistelor, a cărţilor sau alcătuirea de 

colecţii ştiinţifice ca forme de educare vizau masele într-o mai mică 

măsură. Făcând abstracţie de intenţia fraţilor de a contribui la dezvoltarea 

agriculturii prin introducerea unor metode performante, având ca ţintă 

sigură ţărănimea, în rest strădaniile lor se limitau numai la răspândirea 

iluminismului. 

O activitate masonică intensă s-a derulat în a doua jumătate a veacului 

al XVIII-lea nu doar la Sibiu, ci şi la Cluj. Una dintre cele mai vechi familii 

76 Angelika Schaser, op. cit., p. 193. 




nobiliare atrase către masonerie a fost Kemény de Mănăstireni, originară 

din comitatul Cluj. În anul 1743, baronii Ladislau şi Ioan Kemény făceau 

parte dintr-o lojă din Viena, al cărei nume nu este însă cunoscut. 

Una dintre marile personalităţi ale masoneriei secolului al XVIII-lea, 

puternic legată şi de istoria Clujului, a fost contele Gheorghe Bánffy de 

Losonc, guvernator al Transilvaniei (preşedinte al Guberniului provinciei) 

între anii 1787 şi 1822. 

În 1779, contele Gheorghe Bánffy era deja atestat în calitatea de mare 

maestru deputat al lojii sibiene a „Sfântului Andrei la cele trei foi de nufăr”, 

aşadar al treilea demnitar în ierarhia acesteia, după K. F. von Schmiedburg, 

marele maestru provincial şi după vicarul acestuia, principele 

Mavrocordat. Câţiva ani mai târziu, în 1782, Gheorghe Bánffy se impusese 

deja în calitatea de preşedinte al Capitlului Provincial al Transilvaniei, cea 

mai importantă structură masonică a provinciei 79. 

De pe această poziţie, Bánffy a sprijinit înfiinţarea, în 1782, a primei loji 

masonice clujene, aflată sub conducerea baronului Francisc Fritsky Fekete. 

Printre membrii ei se numărau atât reprezentanţi ai înaltei aristocraţii, cum 

erau baronul Farkas Bánffy, contele Adam Teleki, contele János Esterházy, 

contele G. Bethlen, contele Ladislau Teleki, baronul Anton Domokos, cât şi 

intelectuali de prestigiu, între care trebuie amintiţi dramaturgul şi 

animatorul cultural György Aranka, pianistul Johann N. Schneider, 

profesorul de filosofie Jozsef Pákay, matematicianul Pál Sipos sau poetul 

János Gyöngyössy. 

Activitatea culturală, promovată de-a lungul timpului de membrii lojii 

clujene, a fost una remarcabilă. György Aranka a susţinut înfiinţarea şi 

susţinerea primului teatru permanent din Cluj (1792), găzduit în impozantul 

palat al familiei Rhedey, din piaţa centrală a oraşului. A fost 

înfiinţată o „Societate pentru cultivarea limbii (maghiare)” şi o „Societate 

de editare a manuscriselor” 80. 

Cele două societăţi pot fi considerate nuclee premergătoare ale 

viitorului „Muzeu Ardelean” create în condiţiile emulaţiei stimulatoare 

produse de exemplul sibian al baronului Samuel von Brukenthal. Nu mai 

79 Tudor Sălăgean, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIII-lea şi al 

XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed. International Book 

Access, 2007, p. 77-80. 


43

44 


puţin semnificativă este activitatea constructivă finanţată de fraţii din loja 

clujeană. Astfel, contele Gheorghe Bánffy este cel care a ridicat cel mai 

important palat al Clujului, palatul Bánffy. 

Este posibil ca arhitectul Johann Eberhardt Blaumann (1733-1786), 

constructorul palatului Bánffy din Cluj, dar şi al turnului bisericii franciscanilor 

minoriţi să fi fost de asemenea mason. Contele Adam Teleki, un alt 

component al lojii clujene, a finanţat, la rândul său, construcţia reşedinţei 

sale, cunoscută sub numele de palatul Teleki. 

După intrarea în adormire a Lojii “Sf. Andreas” din Sibiu (20 martie 

1790), Gheorghe Bánffy l-a adăpostit la Cluj pe medicul român Ioan 

Piuariu-Molnar, iniţiat în loja sibiană încă din 1781, căruia i-a asigurat 

obţinerea unui post de profesor la Colegiul Academic. Trebuie să spunem 

că, încă din 1789, Gheorghe Bánffy sprijinise iniţiativa lui Piuariu Molnar 

de a publica o gazetă destinată ţăranilor români din Transilvania, iniţiativă 

care se înscria în spiritul reformator al epocii iosefine 81. 

Împrejurările obiective din imperiu au făcut însă imposibilă 

materializarea acestei iniţiative, în pofida aprecierii manifestate faţă de 

aceasta de către împăratul Iosif al II-lea. Este demn de a fi remarcat faptul 

că Ioan Piuariu Molnar a fost trimis în Munţii Apuseni de către autorităţile 

imperiale pentru a purta negocieri cu răsculaţii conduşi de Horea, Cloşca şi 

Crişan, răscoala din 1784 fiind, după cum bine se ştie, presupusă a fi fost 

iniţiată de către cercurile masonice reformatoare din Imperiu. 

Piuariu-Molnar a continuat să se bucure de sprijinul lui Bánffy şi în 

anii de după 1790, în pofida participării sale la redactarea Supplex-ului din 

1791, document prin care reprezentanţii naţiunii române solicitau 

egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni ale Transilvaniei. Ioan Piuariu- 

Molnar a fost, de altfel, şi unul dintre editorii Supplex-ului, pe care l-a 

tipărit probabil în tipografia lui Martin Hochmeister, având însă grijă să 

treacă pe pagina de titlu, ca loc fictiv de apariţie a volumului, oraşul Iaşi. 

Acesta a fost, cu siguranţă, motivul pentru care Dieta nobiliară de la Cluj, 

din anul 1791, a cerut pedepsirea lui Martin Hochmeister, acuzat de a-i fi 

instigat pe români împotriva stăpânilor de pământ 82. 

În anul 1793, Piuariu-Molnar a încercat să reactualizeze iniţiativa 

publicării, de data aceasta la Cluj, a unei reviste destinate românilor. 




Datorită climatului politic tensionat al unei epoci dominate de spaima 

autorităţilor imperiale faţă de răspândirea ideilor revoluţionare franceze, 

acest proiect nu a putut fi materializat. 

Conexiunile între fraţii săi din Sibiu şi cei din Cluj erau însă, cu 

siguranţă, mult mai ample. Alături de reprezentanţii aristocraţiei, membrii 

comunităţii germane din localitate, negustori, meşteşugari sau intelectuali, 

par să fi fost atraşi de idealurile promovate de masonerie. Această 

comunitate întreţinea legături strânse cu Sibiul, principalul centru de 

propagare a ideilor masonice în Transilvania 83. 

Tipograful şi editorul sibian Martin Hochmeister cel Tânăr, care 

primise iniţierea masonică de la o vârstă fragedă, deţinea una dintre cele 

două tipografii existente în Cluj (cealaltă fiind a Colegiului Reformat) şi, de 

asemenea, cea mai mare librărie a oraşului. Printre masoni – sau apropiaţi 

ai acestora – trebuie amintit tapiţerul Tauffer, cel care a ridicat casa Tauffer 

din Piaţa Muzeului. Familia Tauffer, venită în Transilvania la chemarea 

guvernatorului Samuel von Brukenthal, s-a stabilit la Cluj în 1790, după 

intrarea în adormire a lojii sibiene. Aflaţi sub protecţia contelui Gheorghe 

Bánffy, Taufferii au deschis în reşedinţa lor clujeană un salon frecventat de 

aşa-numiţii „iosefinişti”, susţinători ai politicii reformatoare a fostului 

împărat Iosif al II-lea. În casa Tauffer a fost găzduit şi medicul franc-mason 

român Ioan Piuariu-Molnar 84. 

În anul 1795, printr-un edict imperial, masoneria a fost interzisă în 

întreg Imperiul prin urmare, şi în Transilvania. Structura masonică românească 

afiliată lojii Sf. Andrei funcţiona, în această perioadă, sub paravanul 

Societăţii filosofice a naţiunii române din Marele Principat al Transilvaniei. 

Trebuie menţionat în acest context faptul că guvernatorul Bánffy a 

sprijinit ridicarea semiconspirativă a primei biserici româneşti din Cluj de 

către episcopul greco-catolic Ioan Bob. Deschiderea manifestată de 

Gheorghe Bánffy faţă de aspiraţiile româneşti nu este pusă, de regulă, în 

legătură cu apartenenţa sa la masonerie. Totuşi, având în vedere contextul 

epocii şi atitudinea generală a contelui faţă de problema românească, 

asupra unei asemenea legături trebuie încă reflectat 85. 



85 Vezi Tudor Sălăgean, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15-31 

decembrie 2007). 

45

46 

Unus est Deus ... 


Plecat din Viena, pe data de 6 mai 1773, pentru o călătorie cu adevărat 

istorică, viitorul împărat Iosif al II-lea ajunge în Transilvania pe data de 21 

mai, acelaşi an. Luând contact cu realităţile de aici, el remarcă un peisaj 

ecleziastic extrem de tensionat, marcat de confruntări între catolici şi 

protestanţi. Privind cu atenţie la cauzele conflictelor existente, viitorul 

suveran observă că religia catolică era pentru toţi ceilalţi „stânca” de care se 

loveau fără încetare, tocmai pentru că, pe de o parte, era religia dominantă, 

iar pe de altă parte funcţiile cele mai importante erau ocupate de către cei 

ce aparţineau acestei religii. Dar, cel mai mult, l-a indignat pe viitorul 

împărat condiţiile nu tocmai favorabile cu care se confruntau reformaţii 86. 

Biserica Reformată – cunoscută şi sub denumirea de Biserica Reformată- 

Calvină, era o biserică creştină rezultată în urma Reformei Protestante. 

Credinţa Bisericii Reformate se baza pe interpretarea dată de Jean Calvin şi 

Ulrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Întrucât cei doi fondatori au 

activat în Elveţia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea 

latină a învăţăturii propagate de ei era cea de "Confessio Helvetica" ("credinţa 

elveţiană"), spre deosebire de "Confessio Augustana" ("credinţa de la Augsburg"), 

adică cea răspândită de către Martin Luther 87. Biserica Reformată 

86 Pavel Teodor, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, 

Institutul Cultural Român, 2006, p. 89-90. 

87 Reuniţi în Olanda, la Dordrecht, în anul 1618, calvinii au formulat cunoscutele cinci 

puncte ale Calvinismului. Ele se bazau pe afirmaţii ale Sf. Pavel luate din contextul 

Bibliei. Cele cinci puncte se axau pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare. 

Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, 

reducând relaţia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creaţia şi întruparea lui Hristos la 

cinci formule teologice raţionaliste şi practice. Aceste puncte se refereau la: 1. totala 

neputinţă sau totala depravare. 2. alegerea necondiţionată – adică Dumnezeu a ales, 

înainte de facerea lumii prin voinţa sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea sa, 

potrivit căreia unii păcătoşi urmau să fie salvaţi, nu se baza pe niciun criteriu ce putea fi 

cunoscut prin mijloace omeneşti. El nici măcar nu alegea să-i mântuiască pe aceia despre 

care ştia dinainte că îl vor iubi şi asculta. Alegerea nu era determinată sau condiţionată de 

faptele omului. Dimpotrivă, se considera, Dumnezeu dă credinţă celor pe care îi alege. 

Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe 

Hristos, era singura cauză a mântuirii. Aceasta trebuia să fie aşa, de vreme ce omenirea 

nu putea să aleagă, voinţa şi intelectul fiindu-i profund depravate. 3. mântuirea specială 

sau iertarea limitată - Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei aleşi 

de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor aleşi prin răscumpărarea păcatului lor în


fusese recunoscută oficial în anul 1564 de către principele Transilvaniei 

Ioan Sigismund, iar sinoadele ţinute în anii 1564 şi 1567 au pus bazele 

organizatorice ale calvinismului din Transilvania. Între 1570 şi 1580 s-a 

înfiinţat şi Episcopia Reformată din Ardeal, iar dezvoltarea calvinismului a 

determinat, după cum s-a amintit deja, puternice conflicte cu catolicismul 

maghiar. 

După ocuparea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic s-au 

recunoscut şi întărit drepturile Bisericii Catolice, iar reformaţii au fost 

obligaţi să restituie catolicilor unele lăcaşuri de cult. Iar de atunci începând, 

contextul politic nu le-a mai fost favorabil. Forurile superioare ale Bisericii 

Reformate ardelene, Consistoriul Suprem şi Sinodul general, fuseseră 

reorganizate la sfârşitul răscoalei curuţilor din anul 1709, iar acestea au 

recurs la toate mijloacele pentru a face faţă politicii agresive pe care, 

ulterior, împărăteasa Maria Tereza a dus-o faţă de reformaţi. În realitate, 

atitudinea faţă reformaţi, cu precădere faţă de creştinii evanghelici luterani, 

a fost marcată în timpul domniei Mariei Tereza nu de o toleranţă 

principală, ci de unele privilegii individuale determinate de consideraţii 

economice 88. 

procesul alegerii necondiţionate. Dar nu exista nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce 

toţi oamenii erau păcătoşi şi trebuiau să fie sortiţi pierzaniei. Totuşi, datorită unor raţiuni 

cunoscute doar de el, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Ceilalţi 

meritau în egală măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască 

doar pe câtiva, datorită raţiunilor sale oculte. 4. harul irezistibil - Lucrarea Sfântului Spirit 

adresează o chemare specială celor aleşi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. 

La fel cum cei aleşi sunt selectaţi de Dumnezeu, nu mântuiţi prin alegerea lor de a deveni 

precum Hristos, tot aşa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu - chemarea 

Spiritului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Spiritul îl 

forţează pe păcătos nu numai să creadă, dar şi să coopereze cu voinţa divină. 5. 

perseverenţa sfinţilor - Cei aleşi, sunt mântuiţi de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate 

să le şteargă numele din Cartea Vieţii. Ei nu au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel 

cum nicio faptă, gând sau dorinţă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de 

a-i face să persevereze până la capăt. Totuşi, cei aleşi nu pot şti niciodată în această viaţă 

dacă sunt cu adevărat aleşi, astfel că omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa. 

Dar şi aşa cei aleşi de Dumnezeu să fie pierduţi de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se 

apropia de Dumnezeu. Căinţa, caracterul lor, faptele bune sau credinţa în Hristos, nu le 

sunt de nici un folos. Învăţătura de credinţă a calvinismului a fost concentrată şi 

sistematizată în două documente de bază: "Catehismul de la Heidelberg" (1563) şi "A 

doua confesiune helvetică"(1566). 

88 Mihai Săsăujan, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea (manuscris), p. 4- 

16. 

47

48 


În timp ce, pe de o parte, unii colonişti protestanţi au fost atraşi în 

imperiu, promiţându-li-se libertatea exercitării religiei, iar unor specialişti 

economici importanţi din oraşe precum Viena sau Gratz a trebuit nu numai 

să li se promită, ci chiar să li se asigure libertatea religiei, pe de altă parte, 

populaţia rurală protestantă a suferit transmigrări sau mutaţii forţate spre 

Ungaria sau Transilvania. Nu s-a dorit pierderea forţelor de muncă prin 

expulzări în afara imperiului, dar s-a încercat ca, prin deportarea 

protestanţilor la periferia imperiului, să se realizeze ficţiunea unităţii de 

credinţă. 

Între anii 1752-1757, din provincia Oberösterreich, au trebuit să plece 

în Transilvania un număr de 2.664 de persoane, dintre care aproape un 

sfert au murit în perioada 1752-1772 89. Când în anul 1773, în provincia 

Steiermark, s-au constatat din nou treceri la protestantism, s-au aplicat întâi 

mijloace de constrângere, iar apoi, de asemenea, colonizări forţate. 

În noiembrie 1774, împăratul Iosif al II-lea a interzis aceste emigrări 

forţate. Dispoziţiile imperiale şi măsurile luate au fost diferite de la 

provincie la provincie. În partea sudică a provinciei Silezia, care a rămăsese 

şi pe mai departe în cadrul monarhiei austriece, biserica din Teschen a fost 

singura biserică evanghelică din ţările austriece care, încă înainte de 

emiterea edictului de toleranţă, s-a putut bucura de dreptul exercitării publice 

a confesiunii evanghelice, având o şcoală proprie şi un consistorium 

propriu. 

Relaţia dintre statul austriac şi Bisericile protestante din Ungaria a fost 

stabilită încă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, prin intermediul a 

două rezoluţii imperiale date în anii 1731 şi 1734. Prima rezoluţie 

caroliniană permitea protestanţilor exercitarea doar a „cultului privat”. 

Cultul public a fost admis numai în anumite locuri. Protestanţii aveau 

dreptul de a avea pastori doar în aceste locuri speciale. 

A doua rezoluţie caroliniană a permis protestanţilor să-şi aleagă patru 

superintendenţi luterani. Noua colonizare a părţilor sudice ale monarhiei 

era impetuos necesară şi din motive politice. La început, Maria Tereza s-a 

opus colonizării protestanţilor. Totuşi, ulterior, interesele de stat au 



determinat-o să îşi modifice atitudinea faţă de protestanţi. Coloniştii 

evanghelici au fost acceptaţi, promiţându-li-se libertatea religiei 90. 

În Transilvania, protestanţii s-au putut bucura de o cu totul altă 

situaţie. Aşa cum se ştie, diploma leopoldină din anul 1691 prevedea ca în 

cazul religiilor recepte, cărora li s-a recunoscut dreptul la exercitarea liberă 

a confesiunii lor, să le fie confirmate toate beneficiile şi privilegiile. 

Realitatea politică şi confesională din Transilvania a fost recunoscută şi de 

Maria Tereza, chiar dacă ea a căutat să promoveze confesiunea catolică şi 

să restrângă puterea de influenţă a nobililor protestanţi. 

În comparaţie cu aceştia – după cum remarca şi viitorul suveran însuşi 

în însemnările jurnalului său de călătorie – mai nemulţumiţi erau unitarienii. 

Biserica Unitariană luase fiinţă în ianuarie 1568 când, pentru prima 

dată în lume, la Dieta de la Turda, se proclamase şi legiferase libertatea 

conştiinţei, respectiv a toleranţei religioase. Identitatea teologică şi 

structurală a bisericii unitariene s-a conturat, aşadar, în veacul al XVI-lea 91. 

După Reforma luterană şi calvină, unitarianismul s-a autodefinit ca un 

curent spiritual religios, care s-a eliberat de dogmele tradiţionale creştine 

prin reîntoarcere la învăţătura omului Isus din Nazareth. Identitatea 

unitariană era puternică din toate punctele de vedere, iar noutăţile care 

apăruseră în viaţa şi exprimarea ei nu au dorit niciodată altceva decât 

adaptarea la cerinţele omului religios în contextul istoric, social şi spiritual 

al epocii, pentru permanenta slujire a lui Dumnezeu şi a omului. 

Statutul bisericii era unul popular-democratic, în care ierarhia clericală 

se stabilea după criteriul autorităţii spirituale şi valorice. Catehismul 

Unitarian afirma despre această problemă cum că, în fapt, conducătorul 

bisericii unitariene este Isus, iar ceilalţi sunt sau pot fi egali cu el în slujire. 

Credinţa individuală, ca dar de la Dumnezeu, nu cunoaşte nicio îngrădire 

chiar prin esenţa ei. Biserica trebuia, aşadar, să vegheze permanent asupra 

realizării acestei libertăţi. 

Fondatorul şi totodată primul episcop al bisericii unitariene din 

Transilvania fusese Francisc David (1510-1579). Era de origine din Cluj, 

studiase teologia iniţial în oraşul său natal, apoi la Alba-Iulia, Wittemberg 

şi Frankfurt. Reîntors acasă a activat iniţial ca şi învăţător, iar apoi ca şi 



49

50 


preot la Cluj. După anul 1565 a început reforma unitariană, cea mai tânără 

ramură a Reformei care se formase în Transilvania, proclamând aceea că 

Dumnezeu este unul singur (concepţie antitrinitariană aşadar) şi că fiecare 

om era liber să aleagă religia după propria credinţă, întrucât credinţa era 

darul lui Dumnezeu 92. 

În ziua de 20 ianuarie 1566, Francisc David a ţinut prima predică 

unitariană într-o biserică din Cluj. După aceasta, mulţi au acceptat noua 

credinţă, chiar şi regele de atunci Ioan Sigismund. În perioada 6-13 ianuarie 

1568, Dieta de la Turda a proclamat libertate şi toleranţă religioasă pentru 

toţi credincioşii. În orice loc, preoţii puteau predica şi explica evanghelia, 

fiecare după înţelegerea sa, iar dacă aceasta plăcea membrilor congregaţiei 

se putea accepta, în caz contrar puteau fi în măsură să aleagă un alt 

predicator care să le satisfacă cerinţele religioase 93. 

Din acest motiv, niciunul dintre superintendenţi nu avea voie să facă 

abuz de preoţi, respectiv să-i pedepsească din cauza credinţei lor, întrucât, 

se considera, credinţa era darul lui Dumnezeu care venea din auz, iar auzul 

de la vorbele lui Dumnezeu. 

Francisc David mai susţinuse ca principiu faptul că munca 

reformatoare, de înnoire, trebuia să continue. Toti aceia care fuseseră 

iluminaţi de Spiritul lui Dumnezeu – spunea – nu puteau asupri adevărul 

şi nici să rămână în tăcere. El credea că puterea Spiritului era atât de mare, 

că învingând orice dificultăţi, obstacole, învăţături false, se străduia să 

răspândească şi să propovăduiască gloria lui Dumnezeu. 

Esenţa unitarianismului era, aşadar, toleranţa religioasă şi atitudinea 

fermă de a sprijini libertatea de conştiinţă. Francisc David a accentuat că 

religia trebuia să fie liberă, deoarece în chestiuni de credinţă nu trebuia să 

existe forţă, constrângere, iar propovăduirea, răspândirea evangheliei nu 

necesita arme, violenţă, întrucât credinţa este darul lui Dumnezeu. Deci 

unitarianism înseamna libertate de conştiinţă şi credinţă totodată 94. 

Ca şi organizare, fundamentul bisericii unitariane era comunitatea de 

credincioşi. Ea era de trei categorii: 

1. Comunitate care, în mod autonom, putea întreţine un pastor 

92 Székely Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 41-120. 


94 Vezi Aranyosrákosi Székely Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839.


2. Comunitate care numai împreună cu altă comunitate putea 

întreţine un pastor 

3. Comunitate care nu putea întreţine prin forţe proprii un 

predicator, în consecinţă devenea filială a unei alte comunităţi 

mai mari. 95 

În cadrul comunităţii se ţinea, la intervale regulate, o şedinţă comună 

condusă din partea bisericii de către preotul unitarian, iar din partea 

credincioşilor de către un administrator. La această şedinţă mai participau: 

cantorul, învăţătorul, funcţionarii care îl ajutau pe pastor în conducerea 

comunităţii (cel responsabil de fonduri, notarul, consilierii sau prezbiterii), 

precum şi persoanele care atinseseră vârsta maturităţii 96. 

După comunitate, organismul administrativ superior era circumscripţia 

în fruntea căreia se afla un protopop ales dintre pastorii 97 circumscripţiei 

prin vot secret. Protopopul convoca şedinţele de circumscripţie la care se 

consulta cu administratorii, consilierii, pastorii, învăţătorii, cantorii şi 

notarii de circumscripţie. Protopopul era membru şi în cadrul Consiliului 

Suprem Episcopal. 

Organismele administrative unitariene de nivel superior erau Consiliul 

Reprezentanţilor Bisericii şi Consiliul Suprem. Cel din urmă decidea în 

privinţa situaţiei şcolare, a formării clerului, a profesorilor, în privinţa 

administraţiei şi a legislaţiei bisericeşti. Tot aici se alegea episcopul şi primadministratorul. 

Din cadrul Consiliului Suprem făceau parte: episcopul, 

prim-administratorul, notarul episcopal, protopopii, casierii, secretarul 

episcopal şi profesorii din şcolile unitariene. 

Consiliul reprezentanţilor bisericii 98 punea în aplicare deciziile luate în 

cadrul consiliului suprem, având menirea de a administra şi supraveghea 

veniturile şi patrimoniul existent în cadrul comunităţilor şi circumscripţiilor. 

În ciuda bunei organizări, unitarienii aveau multe motive de nemulţumire 

şi de proteste, mai ales în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Ei nu 

95 Tóth György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.], p. 3. 


97 Pastorii unitarieni care au activat la Cluj în perioada 1710-1790 au fost următorii: Kolozsvári 

Dimény Pál (1710-1718), Keresztüri Sámuel (1709-1719), Pókei János (1719-1748), Rákosi 

Kovácsi Tamás (în jurul lui 1766), Almási Ádám – 1790. Vezi Székely Sándor, Unitária 

vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 184-185. 

98 Din rândurile consiliului reprezentanţilor bisericii făceau parte: episcopul, prim-administratorul, 

prim-notarul şi cei responsabili de educaţie. 

51

52 


candidau pentru vreo funcţie, ştiind că nu au şanse în faţa celor care nu îi 

priveau drept creştini, deşi figurau între religiile recepte. Înverşunarea 

reformaţilor şi a unitarienilor faţă de „monopolul pe funcţii” al catolicilor s-a 

şi materializat în memoriul adresat Mariei Tereza şi predat lui Iosif al II-lea, 

cu ocazia vizitei sale la Cluj, în luna iunie a anului 1773. 

Într-o primă fază, memoriul în sine nu avut niciun ecou în faţa 

împărătesei Maria Tereza. Iosif al II-lea însă luase aminte la toate aceste 

plângeri ca dovadă că, imediat după preluarea tronului, s-a străduit să 

remedieze situaţia şi echilibrul confesional din provincie. Încă din primul 

an de domnie, el a introdus în cadrul politicii ecleziastice reforma toleranţei 

religioase. El mai urmărea prin patenta de toleranţă religioasă să obţină şi o 

independenţă cât mai largă faţă de Roma, iar apoi, fireşte, să aducă în 

slujba statului personalul şi proprietăţile ecleziastice. În plus, atunci când a 

decis să acorde protestanţilor şi ortodocşilor libertatea religiei, suveranul 

era convins de faptul că libertatea credinţei era o necesitate. 

Edictul de Toleranţă a fost publicat în Transilvania pe data de 8 

noiembrie 1781. El menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul 

exerciţiu şi celorlalte religii. El ridica restricţiile religioase pentru intrarea în 

funcţii, în oraşe, în bresle, pentru achiziţia de proprietăţi. Spre toate acestea 

le deschidea drum liber necatolicilor, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă. În 

Transilvania, publicarea lui a întâmpinat rezistenţă. Cancelaria Aulică a 

considerat că aici nu e nevoie de el, deoarece religiile protestante şi chiar 

cea ortodoxă, deşi numai tolerată, se bucura de aceleaşi drepturi 99. 

Împăratul însă nu s-a lăsat convins. El dorea să ştie înfăptuit principiul 

toleranţei în toate ţările imperiului, deoarece constatarea făcută cum că 

numeroşi transilvăneni, mai ales reformaţi, erau dezavantajaţi nu din 

pricina legislaţiei religioase, ci din cauza modului de aplicare a acesteia era 

cât se poate de reală. 

Edictul de toleranţă a fost primit la început cu satisfacţie de către 

calvini şi unitarieni, dar în scurtă vreme au fost cuprinşi de îndoieli şi s-au 

făcut auzite chiar plângeri împotriva prevederilor cuprinse în document. 

Instrucţia forţată a dus la discreditarea Patentei de Toleranţă. Biserica 

reformată considera că, prin aceasta, sensul toleranţei creştine a fost adus la 

99 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 

p. 232.


cunoştinţă publică, dar pentru numeroşi transilvăneni toleranţa a devenit 

sinonimă cu instruirea forţată de şase săptămâni 100. 

Dacă unul din cei care doreau să se convertească se îmbolnăvea de 

moarte în timpul celor 6 săptămâni, el trebuia să primească ultima 

împărtăşanie de la un preot catolic. Problemele create de convertirea unuia 

dintre părinţi, de botezul copiilor rezultaţi din părinţi care aparţineau 

diferitelor confesiuni, precum şi cele legate de încheierea căsătoriilor mixte 

erau rezolvate în favoarea bisericii catolice. 

Aceste îngrădiri au trezit multe nemulţumiri în rândul protestanţilor 101. 

În plus, superiorii bisericilor protestante se împăcau greu cu amestecul 

Vienei în problemele interne ale bisericilor lor. Consistoriile superioare 

erau obligate să întocmească informări lunare. Apoi, în timp ce Maria 

Tereza s-a limitat în politica şcolară aplicată în Transilvania la înfiinţarea 

şcolilor catolice de stat, Iosif al II-lea a încercat să integreze şcolile 

evanghelice într-un sistem de culturalizare unitar şi să subordoneze 

dăscălimea statului. Edictul de toleranţă a fost primit de către bisericile 

evanghelice din Transilvania în general pozitiv, deoarece, în pofida 

neajunsurilor sale presiunile contra-reformei au căzut simţitor. Acelaşi 

efect benefic s-a simţit şi în cazul evreilor. Situaţia lor începuse să se 

amelioreze finalmente. 

„Să facem din evrei cetăţeni folositori imperiului ...” 

După perioada mai zbuciumată din secolele anterioare, situaţia 

evreilor din Transilvania s-a ameliorat simţitor în secolele XVII şi XVIII, cu 

precădere în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Odată cu privilegiul lui 

100 De la intenţia de a acorda şanse egale necatolicilor, s-a ajuns la necesitatea punerii catolicismului 

sub ocrotirea specială a statului, avându-se în vedere numărul tot mai mare al 

credincioşilor care întorceau spatele bisericii catolice. De aceea s-a hotărât că renunţarea 

la cele două biserici catolice nu era îngăduită decât după o instrucţie de 6 săptămâni, 

făcută sub supravegherea unui preot, deci nimeni să nu fie primit într-o altă biserică fără 

o instruire prealabilă. 

101 Angelika Schaser, op. cit., p. 81-82. Vezi şi: Bereczky Sándor, A magyar protestáns egyház 

története, Budapest, 1901; Balogh Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen, 

1905; Pokoly József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910; 

Révész Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar Történelmi 

Társulat, 1925; Spiegel Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930. 

53

54 


Gabriel Bethlen, ei au luat parte activ la comerţul intern şi extern 102. În tot 

acest răstimp, ocupaţia populaţiei evreieşti de la ţară, în Transilvania, a fost 

mai ales micul comerţ, arendăşia, fierberea rachiului şi cârciumăritul. 

Conform primei conscripţii generale a evreilor, efectuată în anul 1753, 

în cadrul procesului de reaşezare a sistemului fiscal ardelean, totalul 

numărului de familii evreieşti era de 114 103. Mai apoi, în anul 1779, ca 

urmare a conscripţiei cerută de împărăteasa Maria Tereza, a reieşit faptul 

că totalul familiilor evreieşti era de 221 104. Mai târziu, acest număr s-a 

ridicat la 394, aceasta conform recensământului din anii 1785-1786, efectuat 

din ordinul împăratului Iosif al II-lea. 

Din evoluţia statistică a populaţiei reiese o creştere demografică 

semnificativă mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Marele 

Principat al Transilvaniei, numărul de familii evreieşti a crescut între 1753 

şi 1786 de circa două ori şi jumătate, iar numărul de persoane între 1779 şi 

1786 cu aproximativ 132%. Ponderea evreilor în populaţia totală a principatului 

a crescut între 1779-1786 de la 0,08% la 0,14%. În privinţa repartiţiei 

teritoriale a populaţiei evreieşti, în anul 1779, 89, 2% dintre familiile de 

evrei se aflau în comitate şi districtele Chioar şi Făgăraş, 9,9% în scaunele 

secuieşti şi 0,9% în scaunele şi districtele săseşti. Aproape ¾ din familiile 

evreieşti (74%) locuiau în jurisdicţiile din nordul Transilvaniei, ceea ce 

indică o direcţie preponderentă a imigrării dinspre nord şi nord-vest 105. 

Populaţia urbană evreiască înregistrată doar pentru oraşele Alba-Iulia 

şi Cluj reprezenta în anul 1753 o proporţie de 27,2% din totalul familiilor 

evreieşti, pentru a scădea apoi la 5% în anul 1779 şi la 7,7% în 1786, fapt 

care indica o netă preponderenţă a evreilor din mediul rural, datorită 

piedicilor întâmpinate în privinţa aşezării în oraşe 106. Neliniştită din cauza 

102 Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Ed. 

Enciclopedică, 1994, p. 66. 

103 Ladislau Gyémánt, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 20. 

104 Este vorba despre: comitatul Alba (10 familii), Oraşul Alba-Iulia (11 familii), Comitatul 

Crasna (15 familii), Comitatul Dăbâca (45 de familii), Comitatul Hunedoara (5 familii), 

Comitatul Solnocul de Mijloc (26 de familii), Comitatul Solnocul Interior (67 de familii), 

Comitatul Târnava (2 familii), Comitatul Turda (5 familii), Districtul Chioar (10 familii), 

Districtul Făgăraş (1 familie), Scaunul Arieş (1 familie), Scaunul Mureş (21 de familii), 

Districtul Bistriţa (1 familie), Scaunul Sebeş (1 familie). Vezi Ladislau Gyémánt, op. cit., 

p. 20. 

105 Vezi Thirring Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938. 

106 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 23.


imigrărilor numeroase ale evreilor în Transilvania, Maria Tereza a dispus, 

în anul 1780, ca toţi evreii străini să fie izgoniţi din această provincie şi să 

fie retrimişi spre locurile de unde veniseră. Celor care puteau dovedi că 

trăiau în această ţară de mai bine de 30 de ani, li s-a poruncit ca, în decursul 

unui an, să se mute la Alba-Iulia 107. Acesta era singurul oraş din cadrul 

Principatului în care legile ţării permiteau aşezarea evreilor. 

După publicarea acestui ordin de expulzare, s-a reuşit să se raporteze 

Cancelariei faptul că, în Transilvania, trăiau 221 de familii de evrei, dintre 

care numai 20 la Alba-Iulia. Cei de aici îşi câştigau existenţa prin comerţul 

ambulant, umblând de la iarmaroc la iarmaroc prin toată ţara. Ceilalţi evrei 

se stabiliseră în Transilvania doar în ultimii ani, mai ales după ce s-au 

acordat unor evrei veniţi din Polonia mai multe venituri alodiale în 

districtul militar Rodna. Apoi au început să intre pe ascuns şi în celelalte 

părţi ale ţării, încurajaţi de militari, iar apoi de nobili pe ale căror 

proprietăţi se şi stabiliseră contra unei arende destul de ridicate 108. 

Moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tron a lui Iosif al II-lea 

a schimbat însă fundamental orientarea politicii oficiale, mai ales în 

privinţa atitudinii faţă de evrei. Noul suveran, animat de orientări 

reformatoare, şi-a propus elaborarea unor soluţii care să-i integreze pe 

evrei în cadrul societăţii din imperiu, prin înlăturarea celor mai anacronice 

restricţii privind activitatea lor economică, statutul social, accesul la 

instruire. În realitate, scopul său a fost transformarea evreilor în cetăţeni 

utili, supuşi loiali şi buni contribuabili care să se asimileze treptat şi din 

punct de vedere cultural, renunţând la separatismul strict în privinţa 

tradiţiilor spirituale. 

În sensul ideilor iluministe, principalul mijloc pentru realizarea acestor 

obiective a fost mai ales învăţământul, respectiv sistemul şcolar, privit ca 

un paneceu universal, prin promovarea forţei raţiunii şi a „luminării”. 

Modalitatea concretă a aplicării unor astfel de precepte, în cazul problemei 

evreieşti, a fost adoptarea edictelor de toleranţă pentru majoritatea 

provinciilor din imperiu. Actul emis pe data de 31 martie 1783, sub titlul 

Systematica gentis Judaicae Regulatio, pentru evreii din Ungaria şi-a 

exercitat influenţa şi asupra statutului evreilor din părţile apusene ale 

107 Angelika Schaser, op. cit., p. 84. 


55

56 


Transilvaniei, respectiv din Banat, deschizându-le accesul la locuirea în 

toate regiunile ţării, cu excepţia celor miniere, la învăţarea şi practicarea 

tuturor meseriilor, la primirea în bresle, la arendarea pământului cultivat în 

regie proprie, înlăturându-se şi semnele distinctive umilitoare 109. 

S-a permis apoi intrarea evreilor în toate şcolile publice, de toate 

gradele, inclusiv în universităţi, dispunându-se tratarea similară a elevilor 

şi studenţilor evrei cu cei creştini. Cea mai mare parte a actului a fost însă 

consacrată constituirii unui sistem şcolar propriu, susţinut material de 

comunităţi, în care să se înveţe, după manuale similare cu cele folosite în 

cadrul învăţământului de stat, limbile folosite în ţară, aritmetica şi celelalte 

discipline laice, păstrându-se ca element specific doar predarea religiei 

iudaice. 

În sensul aceleiaşi politici de deschidere spre toleranţă şi integrare, 

măsurile restrictive adoptate în faza finală a epocii tereziene sunt eliminate 

totalmente. În marele principat al Transilvaniei, în iulie 1781, împăratul 

Iosif al II-lea a confirmat iniţial ideea concentrării la Alba-Iulia a evreilor 

născuţi în provincie sau locuitori aici de cel puţin 30 de ani, cu menţiunea 

de a li se permite învăţarea meseriilor şi frecventarea şcolilor publice sau 

înfiinţarea de şcoli proprii. 

Problema emiterii unui edict de toleranţă şi pentru Transilvania s-a 

pus şi în anul 1787, dar Iosif al II-lea a cerut, în prealabil, elaborarea unui 

astfel de act pentru Galiţia, urmând a se aplica punctele corespunzătoare 

realităţilor din principat. În condiţiile în care edictul pentru Galiţia a fost 

promulgat doar în anul 1789, nu s-a mai ajuns la elaborarea celui pentru 

Transilvania unde deceniul iosefin a rămas astfel marcat doar de 

renunţarea la proiectele tereziene şi de adoptarea unor soluţii în probleme 

punctuale 110. 

În plan economic s-au respins propunerile locale privind limitarea 

fierberii rachiului de către evrei, a accesului acestora la comerţul cu cereale 

şi la practicarea comerţului ambulant, considerându-se că aceste ocupaţii 

permit punerea în valoare a produselor proprietarilor de domenii. S-a 

interzis încasarea de taxe de căsătorie de la evrei pentru a acoperi 

obligaţiile restante faţă de stat sau faţă de stăpânii de pământ. S-a acordat 

109 Vezi Kohn Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884. 

110 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 33.


evreilor dreptul de a lucra duminica şi în perioada sărbătorilor creştine. S-a 

interzis apoi, sub pedepse drastice, botezarea de către moaşe a copiilor 

evrei la naştere, ei având posibilitatea de a-şi schimba apartenenţa confesională 

doar la vârsta de 18 ani 111. 

S-a permis celebrarea cultului de către evrei şi în case de rugăciuni 

particulare, anulându-se interdicţiile anterioare în acest sens. Suveranul 

şi-a dat acordul în ceea ce priveşte terminarea construcţiei sinagogii sefarde 

din Alba-Iulia, începută în epoca tereziană, dar oprită în anul 1774 când, în 

spiritul politicii restrictive a vremii, li s-a recomandat sefarzilor frecventarea 

sinagogii existente a comunităţii askenaze 112. 

Aceste măsuri permisive, în spiritul toleranţei, au fost însă circumscrise 

şi limitate de o serie de condiţionări. Ocupaţiile îngăduite erau rezervate 

numai evreilor localnici, cu excluderea unor nou-veniţi din Galiţia sau din 

provinciile germane ale imperiului. Căsătoriile erau permise doar celor cu 

venituri suficiente pentru întreţinerea familiei, iar pentru cei săraci şi 

cerşetori se prevedea expulzarea din principat. Se menţine interdicţia 

utilizării calfelor creştine de către meseriaşii evrei. Li s-a impus serviciul 

militar şi adoptarea de nume germane. 

Legat de organizarea instituţională a societăţii evreieşti din Transilvania, 

aceasta prezintă, în veacul al XVIII-lea, o structură simplă. Singura 

comunitate recunoscută legal în cadrul Principatului era cea din Alba-Iulia. 

111 Schaser Angelika, “Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în Südost- 

Forschungen, 1990, II, p. 57-94. 

112 Evreii sefarzi s-au stabilit în aceste regiuni în secolul al XVI-lea. Până în anul 1920, evreii 

din Transilvania au ajuns la 180.000. Aproape toţi erau askenazi, proveniţi din Europa 

Centrală sau din Polonia. Existau mari diferenţe între evreii din Transilvania. Hasizii din 

Transilvania, care vorbeau idiş, se aflau în special în Maramureş, unde evreii reprezentau 

20% din populaţie şi trăiau, în special, în oraşele şi satele aparţinând din punct de vedere 

cultural evreimii Est Europene şi dând dovadă de un puternic ataşament faţă de modul de viaţă 

tradiţional evreiesc. Prin contrast, populatia evreiască urbană, de la sud, favoriza în 

general folosirea limbii maghiare sau germane, fiind mai apropiată din punct de vedere cultural 

evreimii central europene. Mişcarea de Reformă din Transilvania şi Banat a început în anul 

1789, odată cu sosirea la Arad a rabinului A. Chorin, care citea din Tora fără a scanda, 

punând accent pe textul biblic (“ta’amei ha-Mikra”), cu mult înainte ca acest lucru să fie 

discutat de către reformiştii germani. Susţinătorii Reformei se aflau în regiunea Banat 

(Arad, Timişoara), sudul Transilvaniei (Făgăraş, Lugoj), în special în comunităţile 

vorbitoare de limbă germană şi la nord (Oradea). În Transilvania şi Banat, atmosfera 

culturală nu era pregătită pentru astfel de schimbări radicale. Majoritatea populaţiei 

evreieşti trăia în afara marilor oraşe (centre culturale şi economice), locuind în sate 

împrăştiate pe întreg teritoriul Transilvaniei. 

57

58 


În fruntea comunităţii se afla un comitet ales anual prin majoritate de 

voturi şi confirmat de episcopul catolic. Comitetul includea un preşedinte, 

3 juraţi, 2-3 strângători de dări şi un inspector şcolar. Atribuţiile lor se 

refereau la administrarea veniturilor şi a cheltuielilor, a fondurilor caritative, 

la angajarea funcţionarilor comunitari şi reprezentarea intereselor comunităţii 

în faţa autorităţilor. Judecarea cauzelor succesorale, comerciale, 

religioase sau matrimoniale revenea unui scaun rabinic, format din 3-5 

asesori juraţi care erau aleşi anual. Ei puteau impune amenzi, pedepse şi 

chiar excomunicarea. În cazul proceselor între evrei şi creştini, în acest for, 

erau cooptaţi şi asesori creştini. 

Autoritatea supremă spirituală, administrativă şi judecătorească 

asupra evreilor din Transilvania îi revenea rabinului şef sau rabinului 

naţional al evreilor din Marele Principat. Acesta era ales, în mod tradiţional, 

de către comunitatea din Alba-Iulia. Primul rabin-şef cunoscut a fost 

Abraham ben Isac Russo (1736-1738), urmat apoi de Iosif Reis Auerbach 

(1742-1750), Jonathan Trebici (1750), Salomon Selig ben Saul Kohen (1754- 

1757), Johanan ben Isac (1757-1758), Benjamin Zeb Wolf (1764-1777) şi, 

finalmente, Moise ben Samuel Levi Margolio (1780-1817) 113. 

În Banat, instituţia şef-rabinului a fost şi aici prezentă, fiind cunoscute 

numele lui Levi Abraham Mayer (1741-1743), Eliezer Lipman ben Beniamin 

Zeev (1743-1768), Johanan ben Itzhak (1773-1781) sau David ben Zvi 

Oppenheimer (1798-1821). În mod cert, Judenordnung din anul 1776 a 

urmărit introducerea unei reglementări foarte minuţioase a vieţii comunitare 

din Timişoara sub controlul strict al autorităţilor administrative. Se 

prevedea alegerea în fruntea comunităţii a doi epitropi şi doi staroşti prin 

vot majoritar, dar în prezenţa unui comisar delegat de administraţia 

provincială. 

Aceştia urmau să administreze fondurile comunităţii, să încaseze 

dările membrilor, cea mai importantă fiind gabela pe carne şi băuturi, apoi 

să angajeze şi să plătească pe oficianţii de cult şi funcţionarii comunitari, să 

judece pricinile dintre evrei, cu drept de apel al părţilor la forurile 

provinciale. Ei urmau să deţină autoritatea în probleme de cult şi 

matrimoniale asupra tuturor evreilor din provincie 114. 


114 Vezi Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996.


Comunităţi şi rabini au mai funcţionat în veacul al XVIII-lea şi la: 

Sighetul Marmaţiei, Carei, Oradea şi Arad. Prima sinagogă de aici se 

deschisese deja în anul 1742 în cartierul sârbesc, pentru ca, în anul 1758, să 

fie inaugurată o nouă sinagogă, construită pe un teren donat. La Timişoara, 

între anii 1739-1762, evreii deţineau un lăcaş de rugăciune sub poarta 

Eugen de Savoia. În anul 1762 a fost inaugurată o nouă sinagogă, prevăzută 

cu şcoală, baie rituală, locuinţe pentru rabin şi pentru tăietorul ritual. 

În sânul comunităţilor evreieşti, un rol deosebit de important l-a jucat 

învăţământul, respectiv cultura ebraică şi ştiinţa evreiască. În veacul al 

XVIII-lea, învăţământul din marele principat s-a desfăşurat la Alba-Iulia 

prin intermediul unor profesori angajaţi de către comunitate, într-un sistem 

tradiţional, exclusiv religios. Propunerea din anul 1783, făcută sub 

impulsul politicii iosefine chiar de către rabinul Moses Jacob Coon, stabilit 

în Transilvania, privind un proiect de înfiinţare la Alba-Iulia a unei şcoli 

normale cu limbă de predare germană, după modelul celor din Boemia, 

Moravia şi Galiţia eşuează din cauza opoziţiei ferme a comunităţii, care 

invocă lipsa de resurse materiale, de profesori şi mai ales de elevi care să 

pretindă o asemenea instituţie de învăţământ. 

În ceea ce priveşte părţile apusene, aici se poate spune că efectele 

politicii şcolare iosefine se concretizează prin înfiinţarea, în perioada 1784- 

1789, a unor şcoli evreieşti cu limba de predare chiar în germană. Asemenea 

şcoli erau la Carei, Oradea şi Sighetul Marmaţiei. 

Aceste începuturi efemere nu au reuşit să se menţină după moartea 

împăratului Iosif al II-lea. În schimb, prezenţa evreilor în viaţa societăţii 

transilvane până la finele veacului al XVIII-lea s-a făcut simţită nu numai 

prin aportul lor demografic, social şi economic, ci şi printr-o remarcabilă 

influenţă spirituală exercitată de către limba, cultura şi ştiinţa evreiască. 

Printre precursorii interesului pentru limba ebraică în Transilvania au 

fost şi neevrei. Reforma iniţiată în veacul al XVI-lea a ajuns şi în 

Transilvania iar, o dată cu ea, şi interesul pentru limba ebraică. Evreii de 

aici nu au renunţat la limba proprie, scriindu-şi mereu lucrările în această 

limbă. Îşi purtau cu sine manuscrisele şi cărţile ebraice. Prin cumpărare, 

prin savanţi umblaţi în Europa, în bibliotecile publice şi particulare ale 

Transilvaniei au ajuns numeroase manuscrise în limba ebraică, scrise încă 

în secolele XIV-XV 115. 

115 Vezi Szabó Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938. 

59

60 


În secolele XVI-XIX, în Transilvania, au trăit în jur de 100 de ebraişti 

creştini. Reşedinţa lor a fost mai cu seamă la Cluj. Tradiţia studiilor de 

ebraistică a fost întreţinută de personalităţi precum: Gheorghe Verestóy, 

Francisc Csepregi, Samuel Szatmár-Németi, ultimul fiind autor al mai 

multor comentarii biblice. În mediul cultural românesc, unul din cei mai de 

seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Ion Budai-Deleanu, se dovedeşte a 

fi un redutabil ebraist. În lumea evreiască, asemenea preocupări se datorează 

rabinilor timişoreni Levi Jerushalmi, Eliezer Lipman, Iosif Leipnik, autori ai 

unor lucrări în limba ebraică. 

Literatura de limbă ebraică a veacului al XVIII-lea a fost marcată de 

activitatea lui Aron Choriner, şef-rabin de Arad (1766-1844). El a fost 

iniţiatorul nu numai în mişcarea de reformare a religiei pe teritoriul 

Transilvaniei şi Banatului, ci şi pe tărâmul limbii şi ştiinţei ebraice 

moderne 116. El a fost discipolul şef-rabinului de Praga, Rabbi Ezekiel 

Landau, pe care comunitatea din Arad l-a ales ca şef-rabin în anul 1789 117. 

S-a impus ca şi purtător de stindard al mişcării reformatoare. A introdus 

înnoiri, a schimbat ordinea slujbei, a utilizat orga în ritualul din sinagogă, a 

fost concesiv privind respectarea sabatului. Tot el a fost cel care a stârnit o 

mare polemică în ceea ce priveşte îngăduinţa consumării peştelui „stierl”. 

Majoritatea cărţilor sale au apărut la Praga. După opinia sa, cele mai 

importante aspecte care vizează viaţa de zi cu zi în societate sunt legile ce 

reglementează comportarea între oameni. Porunca iubirii faţă de aproapele 

era văzută ca fiind mai importantă decât orice. Aron Chorin era însă 

perceput ca fiind periculos în ochii păstrătorilor tradiţiei, deoarece îşi 

prezenta propunerile de schimbare a unor legi, puternic înrădăcinate, 

printr-o pregătire, o ştiinţă talmudică şi laică deosebită. 

O expresie deosebită a influenţei unei asemenea tradiţii asupra spiritualităţii 

ardelene a constituit-o mişcarea sabatarienilor. Ea s-a dezvoltat 

dintr-o ramură radicală a unitarianismului, după decesul primului episcop 

unitarian Francisc David. 

Sabatarianismul a pus accent pe unicitatea lui Dumnezeu, a negat 

caracterul divin al lui Isus, a recunoscut valabilitatea exclusivă a Vechiului 

Testament, considerând că cei care doresc să obţină mântuirea trebuie să 

116 Vezi Singer Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928. 

117 Moshe Carmilly-Weinberger, op. cit., p. 110.


respecte şi să urmeze cu stricteţe legile lui Moise. Ca urmare a acestui fapt, 

sabatarienii au adoptat prevederile rituale evreieşti, cu excepţia circumciziunii. 

Ei au respectat Sabatul şi sărbătorile evreieşti, promovând puritanismul 

moral, abstinenţa, moderaţia şi filantropia. 

Sabatarienii au adoptat ca şi temei al vieţii lor cele 5 cărţi ale lui Moise, 

rupând orice legătură cu învăţăturile creştine. Cei mai importanţi lideri ai 

lor au fost Nicolae Bogáthi Fazekas şi Simon Péchi, fiul adoptiv al lui 

Andrei Eössi. Primul dintre ei, la fel ca şi alţii, au lăsat în urma lor o bogată 

literatură de inspiraţie sabatariană, în poezie şi proză, incluzând catehisme, 

rugăciuni, acte polemice, predici, poeme, imnuri şi traduceri ale Psalmilor. 

Apărut în secuime, încă la finele veacului al XVI-lea, aceasta în ciuda 

măsurilor restrictive adoptate de către autorităţi, sabatarianismul a reuşit, 

în prima jumătate a veacului următor, să se impună ca o mişcare de masă, 

cuprinzând peste 300 de sate din scaunele Odorhei şi Mureş, cu un impact 

mare apoi şi asupra unor oraşe precum Târgu-Mureş, Cluj şi Turda. 

Adepţii sabatarianismului au fost recrutaţi din rândul ţărănimii, al 

nobilimii de rând, al orăşenilor şi al elitei aristocratice. Măsurile represive 

care au fost adoptate împotriva sabatarienilor de către dietele din timpul 

lui Gabriel Bethlen s-au înrăutăţit în perioada lui Gheorghe Rákóczi I, 

finalizându-se în procesul de la Dej, din anul 1638, la care, în faţa principelui 

şi a unei comisii de anchetă, cu asistenţa înalţilor prelaţi reformaţi şi 

unitarieni, sute de sabatarieni au fost obligaţi să abjure sub ameninţarea 

pedepsei capitale 118. 

Mişcarea sabatariană, în ciuda loviturilor primite, nu a putut fi total 

eradicată. Conscripţia efectuată în prima jumătate a veacului al XVIII-lea de 

către autorităţile habsburgice a găsit încă prezenţa sabatarienilor în patru 

localităţi din secuime. Măsurile de convertire prin intermediul misionarilor 

iezuiţi, confiscările de avere, încartiruirea unui călugăr catolic în fiecare 

casă sabatariană, obligarea lor la frecventarea bisericilor catolice nu au avut 

efectul scontat. Astfel, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi prima 

jumătate a celui următor, sabatarianismul era încă atestat la Bezidul Nou 

(Odorhei) şi Erneul Mare (Mureş). 

118 Vezi Kohn Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel 

Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889. 

61

62 


Cristalizându-şi, aşadar, propriile structuri instituţionale, supravieţuind 

valurilor de intoleranţă generate de o politică oficială devenită ameninţătoare 

pentru supravieţuirea ei la finele epocii tereziene, comunitatea evreiască, 

tradiţională în organizare şi mentalităţi, a beneficiat de un climat nou adus 

de iosefinism, reuşind, în cele din urmă, o consolidare organizatorică, o 

sporire numerică aceasta însă sub cupola emancipării şi a modernizării. 

„N-ar fi rezistat fără armeano-catolicism ...” 

După implantările sporadice de populaţie armeană în Balcani, 

efectuate de către împăraţi bizantini, stabilirea armenilor în Europa de est a 

fost determinată de câteva exoduri petrecute în secolele XI-XIV, cauzate de 

căderea regatului Armeniei Mari. 

Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în anul 

1064, când populaţia a emigrat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia. Al doilea 

exod, petrecut după invazia tătărească din anul 1239, a avut ca direcţii 

Polonia şi Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite 

sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială 

ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului 

din anul 1319, care a distrus oraşul Ani, precum şi foametei provocate de 

acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor 

în Armenia apuseană, în 1342. 

Dintre emigranţii armeni aşezaţi în Crimeea în 1045, când Ani a fost 

ocupată de bizantini, iar populaţia sa deportată, şi apoi în 1064, cei care 

căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiţia, Polonia, 

Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formaţiuni stabile, aceşti nou-veniţi 

alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu 

întemeierea noilor state dornice să-şi impună suveranitatea, a început 

fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a 

adoptat religia catolică oficială 119. 

Cea mai veche mărturie atestată a prezenţei armenilor în zona ţărilor 

române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din 

Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul 

inscripţiei menţionează: "Această cruce este gravată la 416" (data aparţine 

cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967). 

119 Gazdovits Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000, p. 8-17.


În Transilvania este semnalată prezenţa aproape simultană a unei 

colonii armeneşti. Cronicarii maghiari Simon de Kezai şi Thuroczi scriu că, 

în timpul ducelui Géza (972-997) şi al regelui Ştefan I (997-1038), s-au 

stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli şi alţii, un număr de 

armeni care au fost înzestraţi cu privilegii şi cu titluri nobiliare. Armenii 

stabiliţi în secolele X-XI pe teritoriul, ce avea mai târziu să devină 

principatul Moldovei, veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în 

vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd localitatea Caffa 

din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formaţi ca negustori la 

genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care 

le rămăsese spre Orient. Primii refugiaţi din Armenia aparţineau păturilor 

avute – aristocraţi, negustori, meşteşugari care îşi salvau viaţa, bunurile, 

dar şi credinţa – şi, datorită privilegiilor pe care aveau să le obţină, şi comerţului 

pe care l-au iniţiat în noile lor aşezări venind cu caravanele în secolele 

al XI-XII-lea, oraşele din Galiţia, Polonia şi Moldova au prosperat 120. 

În Ţara Românească, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, 

venind din Armenia şi Crimeea. Prezenţe armeneşti sunt menţionate în anii 

1400-1435 la Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Craiova, Giurgiu, iar începând 

din 1500 este semnalată existenţa armenilor la Babadag, în Dobrogea. 

Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum şi 

alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de 

imigranţi armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviştea era 

capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar 

în secolul al XVII-lea vin şi se stabilesc la Bucureşti şi la Piteşti armeni din 

Bulgaria, care se aşezaseră acolo după căderea Constantinopolului şi nu-şi 

mai păstrau limba 121. 

Clericul Cristophor Lukacsi, în Historia Armenorum Transilvaniae 

(Viena, 1859), explică existenţa elementului armean în Transilvania 

citându-l pe istoricul Ghevond care afirmă că, în secolul al VIII-lea, armenii 

din oastea unei căpetenii khazare din Caucaz, numiţi de acesta în posturi 

de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor şapte triburi khazare ale 

ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în 

Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde 



63

64 


au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împăraţii Mauriciu şi Focas 

împotriva avarilor şi bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu 

pavlicienii duşi în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni şi ţările dunărene 

trebuie să fi existat, cum conchide şi Joseph Strzygowski în Die Baukunst der 

Armenier und Europa (Viena, 1917), strânse legături comerciale 122. 

Sub regii Ungariei Andrei al II-lea, care la începutul sec. XIII a încheiat 

o alianţă militară cu Armenia Ciliciană, şi Béla IV, care în 1243 le-a confirmat 

privilegiile, armenii posedau în Transilvania mănăstiri şi teritorii 

proprii, consemnate ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum) 

într-un hrisov din 1281 al lui Ladislau IV, care a donat aceste proprietăţi 

Congregaţiei Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului 

armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lîngă Sibiu, unul cu o inscripţie din 

1343, "Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy" (despre care Hasdeu 

presupune că ar fi acel "Episcopus Argensis" menţionat în 1332 la Argeş ca 

episcop catolic al armenilor aşezaţi acolo şi apoi plecaţi în Transilvania) şi 

celălalt cu inscripţia "Sigillum parochiae Armenorum", dovedesc existenţa 

încă din sec. XIV a unei parohii armeneşti conduse de un episcop 123. 

În 1399, Papa Bonifaciu IX a întreprins convertirea la catolicism a 

locuitorilor greci, români, bulgari şi armeni din Braşov, aflaţi acolo în 

număr mare şi avîndu-şi bisericile lor. Ştefan Pascu, în Voievodatul 

Transilvaniei, arată că "peste două decenii ordinea înşiruirii locuitorilor 

necatolici era modificată, locul întîi fiind ocupat de români, după care 

urmau armenii, bulgarii şi grecii". Cronicarul maghiar Benkö, în Milkovia, 

vorbeşte de prezenţa armenilor în oraşul Sibiu, unde, în 1447, exista şi un 

protopopiat armean. Iar compatriotul lui, András Veres, semnalează 

armeni şi în Bistriţa începînd din sec. XVI. Nicolae Iorga menţionează, de 

asemenea, negustori armeni în Alba Iulia prin 1678, precum şi în Făgăraş. 

Invazia regelui polon Albert în Moldova (1497), urmată de persecuţii şi 

oprimări, a făcut ca 700 de familii de armeni să fugă din Suceava în 

Transilvania, Ungaria şi Galiţia. 

La acestea trebuie adăugate cele cîteva sute de familii refugiate după 

prigoana din 1551 şi după răscoala lui Hâncu. Abia în sec. XVII însă, 

prezenţa armenilor în Transilvania este de masă. În anul 1654, un grup de 

122 Vezi Badinyi Jós Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996. 

123 Vezi Siruni H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942.


armeni moldoveni, sub conducerea lui Mardiros Gandra şi a fraţilor Azbey, 

a migrat în principatul vecin, dar din cauza frământărilor politice aceştia au 

fost nevoiţi să se înapoieze, o parte stabilindu-se pe hotarul de răsărit al 

localităţii Gheorgheni. 124 

Dintr-un manuscris armenesc copiat în 1647 la Târgu-Mureş, reiese că, 

în prima jumătate a sec. XVII, acest centru comercial era populat cu armeni. 

Cele două războaie turco-polone, duse pe teritoriul Moldovei în 1672 şi 

1683, avînd drept consecinţă diminuarea comerţului, au constituit încă un 

factor determinant pentru emigrarea armenilor în Transilvania. Pe de altă 

parte, numeroşi armeni din Moldova imigraţi în Polonia, fiind siliţi de 

autorităţile locale să se convertească la catolicism, s-au refugiat în 

Transilvania în speranţa că vor reveni în Moldova. Cum speranţa aceasta 

nu s-a împlinit, 3.000 de familii armeneşti conduse de episcopul Minas 

Zilihtar al Sucevei au rămas definitiv în Transilvania, fiind invitate de 

principele Mihail Apafi să se stabilească la Bistriţa, Gheorgheni, Miercurea- 

Ciuc, Petelea, Şumuleu, Alba-Iulia etc125. Printr-o Chartă, dată la 1680, acesta le-a acordat autonomie şi drept la 

comerţ liber, la exercitarea meşteşugurilor, la alegerea de judecători 

proprii, în scopul de a se da un impuls negoţului şi meseriilor decăzute din 

cauza războaielor cu turcii. Integraţi economiei transilvănene, armenii 

constituiau, în sec. XVIII, cel mai însemnat factor comercial din răsăritul 

Imperiului. Negustorii armeni exportau îndeosebi vite şi lemne în Europa 

occidentală, iar meşteşugarii se organizaseră în bresle de lăcătuşerie, 

blănărie, argintărie, dantelărie, măcelărie şi covoare. 

La 1698, armenii au semnat Protocolul Unirii cu Biserica Romei. Membrii 

acestei comunităţi au acceptat să îl recunoască pe Papa ca şi cap al 

Bisericii Armene, cu condiţia de a nu se schimba nimic din riturile şi 

obiceiurile comunităţii. Astfel, a luat naştere Biserica Armeano-Catolică. 

Conform protocolului, preoţii aveau dreptul de a se căsători şi de a fi aleşi 

în continuare de comunitate, de a-şi păstra ritul armean şi limba proprie în 

serviciul divin. A fost o alegere importantă, deoarece, dat fiind contextul, 

124 Trócsányi Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740), Budapest, 

1988, p. 265-270. 

125 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI, 

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420. 

65

66 


fără armeano-catolicism, comunitatea armeană nu ar fi rezistat. Armenii au 

obţinut în anul 1737 de la împăratul Carol al VI-lea permisiunea de a-şi 

fonda o episcopie proprie126. De asemenea, Biserica a rămas în continuare 

autocefală şi avea în fruntea ei un guvernator, în persoana lui Oxendius 

Verzerescul. Acesta a plecat la Viena şi, cu aur armenesc, a cumpărat 

teritoriul liber al Gherlei de astăzi127. În Transilvania, episcopul Vărzărescu, care a condus acţiunea de 

catolicizare a armenilor stabiliţi aici, a întemeiat în anul 1700 localitatea 

Armenopolis, lîngă satul Gherla (numit astfel după penitenciarul amenajat 

în fostul castel Martinuzzi), unde armenii locuiau încă din 1672 şi de la care 

mai tîrziu oraşul a împrumutat numele de azi. Cu aprobarea împăratului 

Leopold de a construi un oraş armenesc, obţinută personal de la Viena în 

schimbul sumei de 25.000 florini, clericul armean a fost cel dintâi care şi-a 

clădit o locuinţă şi a ridicat o capelă, primii locuitori fiind 70 de familii 

armeneşti expulzate de saşi din Bistriţa128. Armenopolis, edificat pe terenuri cumpărate de armeni, după proiectul 

arhitectului Alexanian chemat în acest scop de la Roma, cu patru bulevarde 

paralele întretăiate de străzi perpendiculare, cu o piaţă centrală şi cu un 

cartier industrial, a fost singurul oraş din Imperiul austriac construit după un 

plan. Una dintre primele cladiri ridicate a fost biserica de lemn din centrul 

orasului, care a fost înlocuită, în 1748, de grandioasa Catedrală Armeano- 

Catolică. Ea a fost înconjurată de un gard masiv din piatră şi fier forjat, pe 

care erau amplasate statui ale apostolilor. Un alt edificiu de cult, a cărui 

construcţie a început în anul 1728, a fost Biserica Solomon. 

În Gherla, care a devenit un important centru comercial şi manufacturier 

din Transilvania, contribuind prin legăturile sale externe la dezvoltarea 

economică a principatului, s-au stabilit 3.000 de familii armeneşti. Al doilea 

oraş intens populat de armeni a fost Elisabethopolis (actualul Dumbrăveni), 

unde exista o colonie armenească din anul 1658. 

Ambele localităţi au fost declarate în 1799, prin decrete imperiale, 

„oraşe regale libere“, iar locuitorilor armeni catolici li s-au acordat 

privilegii, permiţându-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale şi legi 

126 Ernst Chr. Suttner, “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. 

Theologia Catholica, An XLIX, 2004, p. 7-28. 

127 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI, 

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420-422. 

128 Gazdovits Miklós, op. cit., p. 46-52.


proprii. Armenii transilvăneni s-au mai aşezat la Gheorgheni, Frumoasa, 

Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Aiud, Bistriţa, Alba-Iulia, Reghin, 

Abrud, Năsăud, Odorhei, Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Deva, Carei, 

Ditrău, Joseni, Remetea, Lăzarea, Topliţa, Suseni, Gurghiu 129. 

Este foarte probabil ca armenii emigraţi din Moldova să fi adus cu ei în 

Transilvania, pe lângă tradiţiile şi obiceiurile specifice, forme de 

administrare autonomă, pe care le-au aplicat îndeosebi în localităţile 

fondate de ei. Bunăoară, prin decret imperial, era interzis străinilor accesul 

în oraşele armeneşti, dacă nu aveau permis de liberă trecere semnat de 

municipalitate sau de primar. Această autonomie s-a concretizat prin 

înfiinţarea unei Companii armene, care făcea legătura dintre coloniile 

armeneşti, în special cele din Gherla şi Dumbrăveni. Încă din anul 1689, ea 

îşi avea propriul jude cu trei asistenţi, care controlau încasarea dărilor şi 

urmăreau executarea decretelor princiare. 

Ulterior, această atribuţie a fost transferată municipalităţii din 

Dumbrăveni şi judelui acesteia, puterea lor exercitându-se asupra tuturor 

armenilor transilvăneni, cu excepţia celor din Gherla, care se autoadministrau. 

Municipalităţile din Ghergheni şi Frumoasa, subordonate celei din 

Dumbrăveni, erau conduse de un jude echivalent cu primarul (birău). 

Puterea lui a fost limitată progresiv de consilierii săi, iar din 1757 au fost 

create sutele conduse de un sutaş, dependente de municipalitate şi având 

rolul de intermediar între aceasta şi populaţie 130. 

Treptat, aceste organe de autoadministrare, create la cererea locuitorilor, 

au devenit instituţii guvernamentale cu componenţă electivă şi 

remunerată. În oraşele transilvănene intens populate de ei, armenii care, pe 

lângă primarul şi sfatul de bătrâni ales, îşi aveau tribunalul condus de 

primar, judecau aici pricinile după primul cod civil armean, cel al lui 

Mkhitar Goş (sec. XIII). 

Convertirea la catolicism a armenilor transilvăneni nu era agreată de 

principele Apafi, care era protestant şi astfel îşi pierdea influenţa. 

Încercarea lui de a-i lua pe armeni sub protecţia sa a eşuat. În schimb, cum 

guvernul austriac condiţiona obţinerea de pământuri şi dreptul de a avea 

oraşe autonome cu trecerea la catolicism, armenii au fost nevoiţi, în cele din 

urmă, să cedeze 131. 

129 Pál Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005, p. 19-26. 


131 Vezi Grigorian Tigran, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993. 

67

68 


Conchizând, aşa cum face şi istoricul Suren Kolangian, trecerea 

armenilor din Moldova în Transilvania a fost determinată de un complex 

de împrejurări: politica de impozitare grea a lui Duca-Vodă, mişcarea lui 

Hîncu împotriva domnitorului, devastările produse de trupele tătare 

trimise de turci asupra rebelilor şi, pe fondul acestora, războaiele sistematice 

turco-polone. Această migrare, care a avut loc în mai multe etape, 

de-a lungul unei perioade de timp îndelungate, trebuie explicată, aşadar, 

printr-o multitudine de cauze, fiecare cu rolul său propriu 132. 

Armenii transilvăneni au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea 

comerţului internaţional. După stabilirea lor în Transilvania, ei au obţinut o 

serie de privilegii şi au reprezentat o concurenţă serioasă atât pentru 

negustorii autohtoni, deja în regres, cât şi pentru companiile greceşti. 

Numeric, ei au alcătuit o parte însemnată a tagmei negustoreşti din 

Transilvania, în mare parte specializaţi pe comerţul extern 133. 

Importanţa economică a armenilor reiese şi din planul din 1769 pornit 

de la Curtea Vieneză şi imaginat în spiritul politicii mercantiliste de a 

coloniza armeni în Maramureş. Consilierul Gebler sublinia cu această 

ocazie dimensiunile impresionante ale comerţului practicat de către ei şi 

relatează că, la Leipzig, numai târgul la care participă numeroşi armeni este 

considerat a fi cu adevărat reuşit. Planul colonizării a cunoscut, la început, 

succese sporadice, câteva familii armene din Galiţia s-au mutat la 

Maramureş, dar Curtea care-i favoriza pe armeni faţă de evrei şi din cauza 

religiei lor catolice, avea planuri măreţe şi promitea diferite privilegii, 

sperând că, astfel, armenii îi vor înlătura pe „greci” şi pe evrei din comerţul 

levantin. Tezaurariatul transilvan a dezbătut şi el problema, dar nu se vroia 

primirea de noi colonişti, argumentându-se cu suprapopularea localităţilor 

armeneşti 134. 

Gherla şi Dumbrăveni au fost centre comerciale atât de importante, 

încât au fost înfiinţate aici oficii de tricesimă. La Gherla, oficiul a existat 

încă de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1808 când a fost mutat la 

Şimleul Silvaniei. Gherla şi Dumbrăveni figurau şi pe lista celor 15 oraşe 

unde era permisă, în 1785, vânzarea mărfurilor străine. 

132 Pál Judit, op. cit., p. 39-48. 




Importanţa negustorilor armeni reiese şi din conscripţia din anul 1750, 

cu ocazia căreia cei mai mulţi negustori au fost consemnaţi în oraşele 

armene: 182 la Gherla, 141 la Dumbrăveni şi 24 la Gheorgheni. De altfel, cu 

ocazia conscripţiei din anul 1750 au fost clasificate oraşele şi târgurile din 

Transilvania în funcţie de importanţa lor şi de comerţul practicat. Din 

prima clasă făceau parte numai Braşov şi Sibiu, în clasa a II-a se afla Gherla 

alături de Cluj şi alte 6 localităţi, iar Dumbrăveniul şi Gheorgheni făceau 

parte din clasa a III-a, fapt ce se datorează acordării unei importanţe mai 

mari comerţului intern şi aprovizionării zonei înconjurătoare 135. 

Din analiza structurii socio-profesionale a armenilor se poate observa 

că majoritatea lor se ocupau de comerţ: în Dumbrăveni, Frumoasa, Kanta – 

majoritatea lor covârşitoare, în Gherla peste jumătate, la Gheorgheni numai 

o minoritate, dar una foarte puternică. Ramura cea mai rentabilă a 

comerţului a fost cea cu vitele. Comerţul cu piei şi animale practicat de 

armeni a reuşit să ajungă la dimensiuni apreciabile. 

La succesul lor economic au contribuit mai mulţi factori; armenii 

venind din Moldova, cunoşteau foarte bine condiţiile de acolo, chiar şi 

limba, practicau acest tip de comerţ de multă vreme, având experienţă, 

legături comerciale şi pieţe şi, nu în ultimul rând, asemănător negustorilor 

români şi levantini, se bazau pe legăturile cu confraţii lor din Moldova. 

Din punct de vedere administrativ, încă de la stabilirea lor în 

Transilvania, armenii aveau o anumită autonomie. La început, aceasta se 

baza pe cutume şi privilegii asigurate de principi, iar mai târziu de 

împăraţi. Comunitatea tuturor armenilor forma Compania armenească 

care, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea dreptul să îşi aleagă 

judele. Dintr-un document din anul 1735 reiese că, la această dată, existau 

deja două companii armene, adică cea din afară – cea care cuprindea 

armenii din Dumbrăveni, Gheorgheni şi Frumoasa, respectiv cea 

dinăuntru, adică cea a armenilor din Gherla 136. 

Episcopul Oxendie Verzerescu a încercat să obţină privilegii de la 

Viena pentru noul oraş Gherla, unde trebuiau să se adune toţi armenii din 

Transilvania. În anul 1714, armenii, într-o scrisoare, l-au rechemat în 

Transilvania, motivând că demnitarii ţării i-au separat pe cei din 

Dumbrăveni, Gurghiu şi Gheorgheni de cei din Gherla, fiind obligaţi la 

plata impozitelor. 



69

70 


Armenii au cerut în anul 1711 practicarea liberă a comerţului cu 

Turcia, Polonia, Imperiul german, precum şi a meseriilor, scutire de 

încartiruiri şi alte impozite, în afară de impozitul pe cap, autonomia 

administrativă şi juridică prin alegerea judelor şi juraţilor din rândul lor, 

respectarea ritului armean în biserică etc. 

Aşa cum se ştie, episcopul Oxendie s-a stins din viaţă la Viena, în anul 

1715, fără a obţine diploma promisă, în special pentru oraşul Gherla. Planul 

lui de a-i comasa pe armeni într-un singur loc a eşuat şi datorită 

împotrivirii celor din Dumbrăveni. Legăturile dintre armenii stabiliţi în 

diferite localităţi ale Transilvaniei au rămas foarte strânse 137. 

În anul 1727, preoţii şi reprezentanţii laicilor armeni din Gherla, 

Dumbrăveni şi Gheorgheni s-au adunat la Gherla, şi au adoptat o hotărâre 

importantă. Majoritatea punctelor se referă la probleme religioase; s-a 

decis, spre exemplu, ca şi Paştele din anul 1729 să fie sărbătorit în aceiaşi zi 

cu armenii care trăiau în Polonia. Apoi, s-a mai luat decizia potrivit căreia, 

la fiecare trei ani, comunitatea să se întrunească într-o adunare generală în 

cadrul căreia să se desfăşoare alegeri pentru funcţiile laice, dar şi pentru 

cele bisericeşti 138. 

Deşi aceste adunări nu au fost ţinute, legături intense între cei din 

Gherla şi Dumbrăveni au persistat inclusiv până în a doua jumătate a 

veacului al XIX-lea. Ca atare, s-a conlucrat pentru obţinerea unor privilegii, 

pentru reînfiinţarea episcopiei armeano-catolice. De aceea, pe data de 24 

mai 1768, între Dumbrăveni şi Gherla s-a încheiat un acord conform căruia 

au fost trimişi câte doi reprezentanţi la Viena pentru obţinerea concivilităţii 

şi a rangului de oraş liber regesc pentru ambele localităţi transilvănene, 

cheltuielile urmând să fie împărţite între Gherla şi Dumbrăveni. 

Până la finele veacului al XVIII-lea, cele două aşezări au evoluat 

paralel. Totuşi, cei din Gherla au obţinut statutul de târg privilegiat la 

începutul secolului al XVIII-lea, pentru ca, între anii 1785-1786, să primească 

de la împărat şi statutul de oraş liber regesc. 

Deoarece aceste privilegii au fost acordate de către împăratul Iosif al 

II-lea, după moartea acestuia cele două comunităţi şi-au manifestat dorinţa 

ca înlesnirile obţinute să fie sancţionate şi de către stările principatului 




pentru ca ele să fie pe deplin legale. Ocazia se va ivi abia în anul 1790. În 

cererea lor, armenii au argumentat cu credinţa lor, cu plătirea exactă a 

impozitelor, cu contribuţia la înflorirea economică a ţării şi aportul lor mare 

la suportarea sarcinilor publice 139. 

Părerile din cadrul întrunirii Stărilor au fost foarte împărţite. Secuii 

erau categoric împotrivă, considerând că Dumbrăveni şi Gherla au primit 

şi aşa nişte privilegii în dauna celorlalte oraşe, iar armenii sub pretextul 

privilegiilor cumpăraseră terenuri în mai multe părţi. Oraşele libere regeşti 

erau pentru recunoaşterea statutului lor, dar cu anumite condiţii. Legea 

care s-a dat un an mai târziu a ridicat Gherla şi Dumbrăveni în rândul 

oraşelor libere regeşti, înscriindu-le în cadrul locurilor taxaliste, după 

Alba-Iulia, respingându-li-se cererea de a fi scutite de încartiruiri şi 

transporturi. 

Ridicarea acestor localităţi la rangul de oraş liber regesc, deşi intervine 

la sfârşitul apogeului dezvoltării lor, este cu atât mai importantă cu cât este 

un caz unic în ceea ce priveşte perioada dominaţiei habsburgice în 

Transilvania. În afară de Gherla şi Dumbrăveni, nicio altă localitate din 

provincie nu a mai obţinut acest privilegiu timp de un secol şi jumătate. 

Faptul nu se datorează exclusiv puterii lor economice, ele fiind singurele 

aşezări care au putut rivaliza cu oraşe adevărate. Celelalte două localităţi 

cu conţinut armenesc, Gheorgheni şi Frumoasa, au avut o populaţie mult 

mai numeroasă. Armenii de aici formau entităţi separate, cu jurisdicţie 

separată în cadrul comunităţii, deci aveau autonomie faţă de autoritatea 

scaunului. Tocmai aceste comunităţi, companiile armenilor de aici, sunt 

cele care declanşează o dezvoltare rapidă a localităţilor de reşedinţă, 

respectiv o evoluţie a lor spre forme urbane. Comunitatea din Gherla, în 

veacul al XVIII-lea, fiind foarte prosperă şi-a putut permite să recurgă la 

mână de lucru străină. Mulţi dintre meşterii constructori, provenind din 

Ungaria, Austria, Boemia erau purtătorii unei culturi de factură barocă 

central-europeană 140. 

Armenii, după stabilirea lor în Gherla, au folosit biserica de lângă 

cetate care odinioară fusese a satului Gherla. Aşa cum s-a mai amintit deja, 

în anul 1723, s-a terminat construcţia bisericii Solomon care va fi biserică 

139 Gazdovits Miklós, op. cit., p. 56-58. 

140 B. Nagy Margit, “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit, Reneszánsz 

és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970, p. 211-220. 

71

72 


parohială până la ridicarea bisericii mari din centru. Construcţia ei a 

început în anul 1748 şi s-a terminat abia în anul 1798. Importanţa ei este 

dată de faptul că este biserica care împodobeşte centrul singurului oraş 

baroc din Transilvania. Arhitectul bisericii este necunoscut, dar construcţia 

a fost finisată de către meşterul Josef Jung din Pesta. Biserica franciscană 

din Gherla a fost construită în anul 1757 tot din banii armenilor, fiind 

sfiinţită deja în anul următor 141. 

La fel ca şi spiritualitatea, cultura armenilor a reprezentat, timp de 

două secole, o culoare aparte pe paleta multicoloră a Transilvaniei. Ei s-au 

adaptat condiţiilor de diasporă şi au reuşit să îşi păstreze limba şi cultura 

proprie, până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. 

Este cert că, în fapt, gradul lor de alfabetizare a fost printre cele mai 

ridicate din Transilvania în veacul al XVIII-lea. La aceasta a contribuit mai 

ales organizarea exemplară a şcolilor. Există ştiri încă de la începutul 

secolului despre studiul religiei şi al limbii armene. În anul 1753, 

mechitariştii, care erau prezenţi în Dumbrăveni încă din anul 1723, au 

înfiinţat o mănăstire care se îngrijea şi de învăţarea limbii armene în şcoală. 

În anul 1781 funcţionau trei şcoli elementare, dintre care una era destinată 

fetelor. 

La Gherla s-a reuşit înfiinţarea primelor şcoli imediat la scurtă vreme 

după aşezarea armenilor, astfel că cele dintâi date despre şcoala de fete le 

avem din anul 1727. În anul 1770, aceasta s-a mutat într-o clădire nouă. 

Materiile predate erau identice cu cele ale băieţilor. La buna lor organizare 

şi funcţionare, un rol important l-au jucat şi asociaţiile religioase. 

Prin toate acestea, armenii, indiscutabil, şi-au adus şi ei un aport 

important la modernizarea Transilvaniei într-o măsură mult mai mare 

decât ar fi fost de aşteptat după ponderea lor numerică, însă nu au putut să 

schimbe structurile consolidate care au frânat dezvoltarea acestei provincii. 

În ciuda acestui fapt, rolul lor a fost sesizat şi de către mulţi dintre 

contemporani care au afirmat în ceea ce-i priveşte faptul că: „Grecii şi 

armenii sunt la fel în organizarea statală din Transilvania ca şi pulsul în 

organismul uman. Se poate citi de pe faţa lor dacă statul este sănătos sau 

ros de boală”. 


Bibliografie 

I. Izvoare arhivistice 

1. Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a 

püspökséggel kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780) 

2. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico- 

Ecclesiasticis, Rola 45.980 

3. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis 

Levéltár. XXI szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok 

II. Lucrări 

1. Adams, John, Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847 

2. Adams, R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928 

3. Aranyosrákosi, Székely, Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839 

4. ***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925 

5. Badinyi, Jós, Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996 

6. Baigent, Michael; Leigh, Richard, The Temple and the Lodge, London, Guild 

Publishing, 1989 

7. Balics, Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest, 1885 

8. Balogh, Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen, 1905 

9. Balogh, Margit; Gergely, Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, 

Budapest, 1922 

10. Barrett, D.V., Secret Societies, London, 1997 

11. Barruel, Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme, London, 1997 

12. Bassler, R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975 

13. Bereczky, Sándor, A magyar protestáns egyház története, Budapest, 1901 

14. Bernheim, A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992 

15. Biró, Vencel; Boros, Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941 

16. Biró, Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930 

17. Bragg, Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940 

18. Campbell, Everden; William, P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001 

19. Carlile, R., Manual of Freemasonry, London, 1985

74 


20. Călin, Claudiu, Istoria diocezei romano-catolice de Cenad 1750-1800 (lucrare în 

manuscris) 

21. Chevallier, P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974 

22. Clarke, W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925 

23. Darrah, Delmar, The Evolution of Freemasonry, London, 1920 

24. Endes, Miklós, Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története, 


25. Freke, Gould, Robert, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover 

Publications, INC., 2007 

26. Galla, Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: a Királyságban és Erdélyben a 

17-18 században, Budapest-Roma, 2005 

27. Gardner, Laurence, The Shadow of Solomon. The lost secret of the freemasons revealed, 

London, 2005 

28. Gazdovits, Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000 

29. Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 

2004 

30. György, József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930 

31. Heaton, R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974 

32. Incze, Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003 

33. ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. 

VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002 

34. Karácsonyi, János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig, 


35. Katus, László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus, 

liberalizmus és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház 

Magyarországon, Budapest, 1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István 

36. Kohn, Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884 

37. Kohn, Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel 

Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889 

38. Larudan, Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747 

39. Le Franc, Abbé, Le voile levé pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide 

de la franc-maçonnerie, Paris, 1791 

40. Lendvai, Paul, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001 

41. Lyons, Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944 

42. Marton, József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.] 

43. Marton, József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999 

44. Marton, József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma 

alkalmából, Gyulafehérvár, 2003


45. Mattogno, Gian Pio, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988 

46. Miskolczy, István, Bajtay J. Antal és kora, Budapest, 1914 

47. Nagy, Margit, B., “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit, 

Reneszánsz és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970 

48. Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996 

49. Newman, A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992 

50. Nicoară, Simona, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea 

oamenilor (sec. XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005 

51. Oppenheim, Walter, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995 

52. Pál, Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005 

53. Pokoly, József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910 

54. Popa, Lucia, “Franc-masoneria lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul: 

Istorie şi ideologie, Bucureşti, 2003 

55. Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, 1984 

56. Révész, Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar 

Történelmi Társulat, 1925 Spiegel, Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930 

57. Ridley, Jasper, The Freemasons, London, 1999 

58. Sangeet, Duchane, Freemasonry, London, 2007 

59. Sălăgean, Tudor, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIIIlea 

şi al XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed. 

International Book Access, 2007 

60. Sălăgean, Tudor, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15 - 31 

decembrie 2007) 

61. Săsăujan, Mihai, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea 

(manuscris) 

62. Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, 

Sibiu, Ed. hora, 2000 

63. Schaser, Angelika, “ Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în 

Südost-Forschungen, II, 1990 

64. Singer, Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928 

65. Siruni, H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942 

66. Stevenson, D., The Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988 

67. Suttner, Ernst Chr., “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis Babeş- 

Bolyai. Theologia Catholica, An XLIX, 2004 

68. Szabó, Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938 

69. Szántó, Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984 

75

76 


70. Székely, Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839 

71. Teodor, Pavel, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj- 

Napoca, Institutul Cultural Român, 2006 

72. Thirring, Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938 

73. Tigran, Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993 

74. Tóth, György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.] 

75. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740), 


76. ***United Grand Lodge of England, Grand Lodge 1717-1967, Oxford, 1967 

77. Vorbuchner, Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925 

78. Weinberger-Carmilly, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, 

Ed. Enciclopedică, 1994 

79. William, Laurie, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland, Edinburgh, 1859 

80. Zamfir, Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in 

Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 

Teologie, 2/2005

Capitolul II 

Biserica greco-catolică din Transilvania 

în anii reformismului 

Suverană barocă prin stilul de viaţă pios şi respectarea tradiţiilor 

familiale, Maria Tereza s-a dovedit după războiul de succesiune deschisă 

noilor idei, janseniste1 şi iluministe, vehiculate în capitala Imperiului, idei 

care şi-au pus amprenta asupra reformelor pe care le-a promovat alături de 

fiul său, Iosif al II-lea. Reformele, cu accente absolutiste şi centraliste2, au 

dus la redefinirea relaţiilor dintre stat şi biserică vădind intrarea în sfera de 

interes a puterii seculare a unor domenii gestionate până atunci de cea 

ecleziastică precum învăţământul (în 1770 Maria Tereza emise faimoasa 

declaraţie potrivit căreia educaţia este „ein politicum”), căsătoria şi calendarul 

bisericesc. 

Ne-am propus în acest capitol să surprindem relaţia dintre Curtea 

vieneză şi Biserica unită din Transilvania, pătrunderea suflului reformist şi 

în societatea românească prin intermediul structurilor ecleziastice. Am 

urmărit evoluţiile dinspre ierarhia bisericii spre clerul local şi masa 

credincioşilor, întrebându-ne în esenţă ce fel de episcopi, preoţi şi supuşi şiau 

dorit Maria Tereza şi succesorul său Iosif al II-lea. 

1 W.R. Ward, „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in Enlightenment 

Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001, p. 155-186. 

2 Istoricul Karl Vocelka consideră că suveranii au fost influenţaţi de ideile iluministe doar 

parţial, că acestea s-au făcut simţite doar pentru scurt timp datorită încetei evoluţii 

economice şi sociale din monarhie şi lipsei unui public iluminist, „Enlightenment in the 

Habsburg Monarchy: History of a Belated and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in 

Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000, p. 206-208; 

pentru o incursiune în istoria iosefinismului vezi Mathias Bernath, Habsburgii şi 

începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994, p. 187-200.

78 

I. Episcopii 

1. Profiluri episcopale 


Având dreptul de a numi episcopul din trei candidaţi aleşi de clerul 

unit 3, suveranii habsburgi şi-au impus, evident, propriile exigenţe privitoare 

la ierarhii Bisericii unite. Cum s-a conturat profilul acestora în viziunea 

imperială ne dezvăluie contextul alegerilor în scaunul episcopal. Un prim 

moment semnificativ l-a constituit numirea episcopului P. P. Aaron. Fiu de 

preot din Bistra (comitatul Alba) 4, a frecventat teologia la Colegiul Urban al 

Congregaţiei de Propaganda Fide ca bursier al episcopiei, absolvind în 

1744. Întors în dieceză a devenit un apropiat al vlădicului Inochentie Micu 

Klein care l-a numit vicar general într-un timp deloc calm pentru Biserica 

unită ce avea de traversat criza creată de mişcarea pro ortodoxă a 

călugărului Visarion Sarai. Mai mult, vicarul s-a confruntat cu problemele 

iscate de părăsirea diecezei de către episcop, care a condus Biserica unită 

din exilul său roman. Complicatul context confesional şi politic l-a pus pe 

proaspătul vicar într-o poziţie incomodă. Volitiv, implicat cu pasiune şi 

perseverenţă în activitatea politică, îndărătnic în a cere înlăturarea unei 

instituţii înfiinţate printr-o diplomă imperială, şi anume cea a teologului, 

Inochentie Micu a devenit o persona non grata pentru împărăteasa Maria 

Tereza. P. P. Aaron, prudent, conformist nu era adeptul măsurilor 

impulsive, radicale, care ar fi putut deranja cercurile imperiale şi ca atare a 

refuzat să îndeplinească porunca episcopală de a-l excomunica pe teolog. 

Susţinut de Curia papală, care i-a conferit în 1747 titlul de vicar apostolic 5, 

P. P. Aaron a trebuit să înfrunte mânia episcopului, care l-a excomunicat (în 

25 august 1747 6), ostilitatea protopopilor celor mai influenţi din dieceză, 

apropiaţi episcopului exilat şi a călugărilor basilieni 7. Sprijinit deci de 

3 Problema alegerii episcopului a fost reglementată în articolul 12 al celei de-a doua Diplome 

leopoldine, stipulându-se că împăratul urmează să numească unul din trei candidaţi apţi, 

potriviţi, care i se vor propune, Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae 

Orientalis in Terris Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885, I, p. 299. 

4 Pentru familia sa vezi Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau 

istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902, p. 1-4. 

5 Curtea vieneză şi-a dat acordul pentru promulgarea titlului în toamna anului 1747, 

Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, Cluj-Napoca, 1997, II/1, doc. 

nr. 121, p. 344. 

6 Ibidem, I, p. 97-140; II/1, p. 287-289. 

7 În 9 decembrie 1747, P. P. Aaron se plângea nunţiului apostolic de faptul că cei trei călugări 

basilieni Grigorie Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotore îl evită, Ibidem, II/1, p. 372-373.

Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului 

Curtea vieneză şi de cercurile romane, P. P. Aaron a fost marginalizat de 

reprezentanţii clerului local, de fidelii „inochentieni” care au dat ascultare 

noului vicar general numit de episcop (Nicolae Pop de Balomir). Abia după 

ce Inochentie Micu l-a recunoscut din nou pe P. P. Aaron ca vicar general, 

excomunicându-l de data aceasta pe celălalt, starea de tensiune între 

factorii de decizie din dieceză s-a stins 8. Această criză la vârful conducerii 

Bisericii unite a determinat-o pe Maria Tereza să ia în considerare 

posibilitatea numirii unui episcop străin, din afara Transilvaniei. Niciun 

candidat din dieceză nu părea deci dezirabil. De ce? Poate împărăteasa a 

fost neîncrezătoare că ar exista vreo personalitate capabilă să se impună cu 

fermitate în rândul clerului şi credincioşilor, să anihileze influenţa de la 

depărtare a ex-episcopului. Nu au lipsit nici candidaţii la scaunul 

episcopal. A încercat să profite de conjunctură vicarul unit de Oradea, 

Meletie Kovacs, care şi-a expus atuurile într-o cerere de numire în funcţie 

adresată împărătesei 9. Considera că îl recomandă succesele obţinute în 

calitatea de episcop-sufragan al diecezei de Oradea în convertirea a „mii de 

schismatici”, perseverenţa în urmărirea apostaţilor şi, nu în ultimul rând, 

faptul că este un cunoscător al limbii române 10. Maria Tereza l-ar fi dorit 

însă pe Manuel Olsavszki, vicarul de la Muncaci 11, pe care-l trimise în iarna 

1745-1746 în Transilvania să ia pulsul unirii şi să informeze asupra stării 

acesteia şi apoi în 1748 când l-a numit „comisar regal” cu rolul de a prezida 

sinodul din luna mai a acelui an şi de a readuce liniştea în Biserica unită 12. 

A dispus deci printr-un ordin secret trimis guvernatorului, ca între cei trei 

candidaţi să se numere şi cel pe care în ultimii ani îl văzuse ca pe un 

oportun mediator în complicatele dispute din interiorul Bisericii unite. 

Delegaţii imperiali la sinodul electoral din 4 noiembrie 1751, doi români 

romano-catolici, David Mariaffi de Maxa şi Petre Dobra, au configurat 

profilul episcopului de ales: harnic, destoinic, cu o viaţă exemplară, învăţat, 

care să ştie să reprezinte şi să apere interesele clerului 13. Electorii au 

considerat că se pliază pe acest model trei călugări basilieni din dieceză, 

8 Ibidem, I, p. 115-140. 

9 Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657, p. 58-59. 

10 Pentru activitatea sa vezi Iacob Radu, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 

1932, p. 21-42. 

11 Pentru activitatea sa vezi Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din 

Sătmar în primul ei secol de existenţă (1697-1761), Cluj-Napoca, 2001, p. 249sq. 

12 Idem, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748”, în vol. 

Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, p. 51-64. 

13 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p. 6. 

79

80 


preferat fiind vicarul general şi apostolic, P. P. Aaron 14. Prin voturile pe 

care i le-a acordat, clerul lansa un semnal că tensiunile anterioare, de pe 

vremea excomunicării, fuseseră depăşite, că vicarul este acceptat şi dorit, 

are deci autoritatea şi susţinerea necesară. După ce a cerut opinia contelui 

Königsegg- Erps Maria Tereza a aprobat numirea, resemnată că nu are un 

candidat mai bun. Oricum, din punctul de vedere al ministrului pentru 

problemele Transilvaniei 15, anularea alegerilor ar fi fost periculoasă pentru 

stabilitatea unirii iar dintre cei trei candidaţi P. P. Aaron era cel mai blând 

şi liniştit, deci cel mai potrivit 16. 

Noul ierarh, numit în 25 februarie 1752, a finalizat proiecte demarate 

de predecesorul său (înfiinţarea şcolilor, a tipografiei), a continuat să apere 

drepturile clerului şi să încerce să-i ofere un nivel de trai mai bun. S-a 

preocupat de formarea şi reformarea preoţilor şi credincioşilor, dovadă 

formula de pe recomandările candidaţilor la preoţie „margă la învăţătură şi 

la examen”, măsurile împotriva bigamiei preoţilor, aplicarea dreptului 

matrimonial tridentin. A dorit să fie el însuşi un exemplu de modestie şi 

intransigenţă prin viaţa cumpătată pe care a dus-o: de la numirea ca 

episcop a purtat necontenit un brâu de fier peste mijloc şi peste mâini, 

deasupra coatelor, a postit, precum călugării începuturilor, nu a dormit mai 

mult de patru ore pe noapte şi nu a renunţat niciodată la portul călugăresc. 

Aşa se face că, după moarte (25 februarie 1764), i s-au conferit atribute ale 

sfinţeniei: la aducerea corpului neînsufleţit în capela episcopală icoana 

Fecioarei cu pruncul a plâns, iar trupul său s-a păstrat flexibil şi intact 

câţiva ani 17. P. P. Aaron a rămas în memoria celor care l-au cunoscut, 

precum Samuil Micu, care s-a numărat printre primii elevi ai şcolilor 

blăjene deschise sub episcopatul său, drept un ascet de admirat pentru 

modul de viaţă pe care l-a ales dar supărător prin severitatea sa 18. 

14 Dispoziţia convocării sinodului electoral a fost emisă de suverană în 30 august 1751. 

Ceilalţi doi clerici propuşi de sinod pentru demnitatea episcopală au fost Grigorie Maior 

şi Silvestru Caliani, Ibidem, p. 6-7. 

15 Karl von Königsegg-Erps a fost preşedinte al Deputăţiei aulice ilirice între anii 1751-1755 

şi apoi ministru special pentru Transilvania, între 1755-1757. 

16 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p.7-8, nota nr. 3. 

17 Pentru actele şi contextul anchetei vezi Icoana plângătoare de la Blaj. 1764, Ed. Ioan Chindriş, 

Cluj-Napoca, 1997. 

18 Samuil Micu descrie, printre altele, astfel comportamentul episcopului: “Acest episcop 

foarte sfântă viiaţă au petrecut şi au arătat lumii că şi acum să poate ţinea viiaţa carea cetim că


Sedivacanţa de după moartea episcopului Aaron a prilejuit manifestarea 

unui nou dezacord între suverană şi cler, o parte a protopopilor dorind 

revenirea lui Inochentie Micu în scaunul episcopal. La două decenii de la 

părăsirea diecezei, ex episcopul aflat în dizgraţie împărătească se bucura 

încă de simpatia şi suportul unei părţi a clerului. Acest capital de încredere 

acordat fostului episcop se explică, credem, prin dorinţa noii generaţii de a 

duce mai departe programul său politic şi prin ataşamentul generaţiei mai 

în vârstă faţă de ierarhul în timpul căruia s-a format şi afirmat. După ce 

Biserica unită traversase o perioadă dificilă, pierzând o bună parte din 

enoriaşi şi din patrimoniu (biserici, terenuri parohiale) figura salvatoare a 

unirii în ochii unora a fost episcopul aflat în exilul roman. Aşa se explică de 

ce, deşi Maria Tereza ordonase ca Inochentie Micu să nu figureze între 

candidaţi, reprezentanţii la sinodul electoral din 29-30 iunie 1764 îi oferiră 

70 de voturi, astfel că a ieşit pe locul al doilea, după Grigorie Maior, care 

primise 87 19. Din nou, ca şi în adunarea electorală precedentă, dispoziţia 

împărătesei a fost ignorată. O parte a elitei ecleziastice unite printre care 

s-au numărat notarul clerului Avram Dăianul, protopopi precum Ioan 

Săcădate şi Maniu Zdrenghea de Tiur şi-a asumat, în pofida dificultăţilor, a 

opoziţiei imperiale, rechemarea în scaunul episcopal a lui Inochentie Micu. 

Cu toate că la recomandarea deosebit de favorabilă a contelui Hadik şi la 

propunerea Cancelariei Aulice transilvane din 14 august 1764 împărăteasa 

l-a numit pe Atanasie Rednic în scaunul episcopal (în 27 septembrie), 

partida pro Inochentie nu s-a resemnat. Membrii acesteia şi-au explicat 

alegerea într-o succesiune de memorii, scrisori, petiţii. De ce l-au voit pe 

Inochentie Micu, un ierarh care într-un moment dificil pentru unire, 

contestarea ei de către călugărul Visarion Sarai, a ales să părăsească 

dieceza? Cum i-au conturat profilul în textele alcătuite în acel timp 

tensionat? Inochentie Micu apare în esenţă drept salvatorul Bisericii unite, 

cel ce ar reuşi să convertească la unire „poporul recalcitrant” şi să 

unii sfinţi din cei de demult o au ţinut…şi atâta au slăbit, cât doară numai piiolea, vinele şi oasele 

era pe el.”, în Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995, 2, p. 341, 342. 

19 În 24 mai 1764 împărăteasa aprobă convocarea sinodului electoral. În urma alegerii din 30 

iunie au mai primit Silvestru Caliani 7 voturi şi un necunoscut 3 voturi. Deoarece 

mitropolitul primat a considerat nule voturile date lui Klein, Rednic a intrat între primii 

trei candidaţi şi la 14 august a fost propus de Cancelaria Aulică pentru numirea ca 

episcop, Zenovie Pâclişanu, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an 

XIV-XVI, partea a II-a, p. 89-90. 

81

82 


restabilească liniştea de odinioară în Biserică 20. De ce nu l-au dorit pe 

Atanasie Rednic? Cum era în opinia lor preferatul împărătesei? Un solitar 

„care se iubeşte numai pe sine şi vorbeşte numai cu sine” 21, unul care a stârnit 

aversiune şi ură în rândul laicilor şi deci nu va fi capabil să întărească 

unirea ci, dimpotrivă, o va fragiliza şi mai tare şi, în loc să aducă linişte, va 

alimenta „rupturile”, „dezbinările”, „nenorocirile” 22. Cele două personalităţi 

sunt definite prin contrast: una este dorită şi iubită de popor, cealaltă urâtă, 

una ar putea să-i readucă la unire pe cei pierduţi, cealaltă, să-i îndepărteze 

de ea chiar pe cei uniţi. De ce s-a îndărătnicit Maria Tereza să numească în 

scaunul episcopal, într-o perioadă dificilă pentru Biserica unită confruntată 

cu efectele mişcărilor antiunire, o persoană care a primit doar cinci voturi 

din partea electorilor, riscând să se confrunte, aşa cum de altfel s-a 

întâmplat, cu opoziţia elitei clerului? În lipsa unor mărturii directe, a unor 

aprecieri provenind din cercurile puterii imperiale referitoare la candidaţi, 

nu putem decât să facem supoziţii. Va fi fost convinsă de caracterizarea 

comandantului trupelor imperiale din Transilvania, contele Hadik, care l-a 

considerat pe Rednic remarcabil prin blândeţea religioasă, integritate, 

corectitudine, pietate şi cunoştinţele doctrinare 23. Pe de altă parte, 

împărăteasa nu mai dorea probabil un episcop de talia şi temperamentul 

lui Inochentie Micu, pe care a voit să îl ţină în continuare cât mai departe 

de dieceză. Astfel, în faţa presiunilor susţinute ale clericilor celor mai 

influenţi, a rămas ferm pe poziţie, a ordonat anchetarea contestatarilor iar 

călugării basilieni răzvrătiţi, printre care şi primul candidat pe lista 

potenţialilor episcopi, Grigorie Maior, au fost îndepărtaţi din Blaj 24. 

Începându-şi episcopatul sub auspicii atât de nefavorabile, vlădicul 

considerat de opozanţii săi din cler ca fiind prea sobru, prea puţin 

20 “…nec immerito per eiusdem enim in Sedem episcopalem isthanc restitutionem recalcitrantis 

quoque a Sacra Unione populi conversio et Ecclesiae prisca tranquilitas restituendae affulget…”, 

scrisoarea adresată de notarul clerului Abraham Pop de Daia prefectului Congregaţiei de 

Propaganda Fide în 2 august 1764, Ioan Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei. 

Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999, p. 196-197. 

21 Pâclişanu, „Istoria bisericii”, II, p. 93. 

22 Scrisoarea lui Abraham Pop de Daia, Ioan Săcădate şi Vasile Caliani adresată papei, 15 

octombrie 1764, Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, p. 200-205. 

23 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti, 2001, 

p. 246. 

24 Călugărul Cotore a fost trimis la mănăstirea Strâmba şi apoi la Nicula, Silvestru Caliani a 

fost trimis la mănăstirea Măgina iar Grigorie Maior la Muncaci.


comunicativ, rigid în relaţiile sociale a încercat să stabilizeze şi să consolideze 

starea unirii. Presat de Curtea vieneză să ia măsuri pentru a întări 

unirea, pentru a creşte numărul uniţilor, a asociat în propaganda pentru 

unire cuvântului rostit şi pe cel scris şi, pentru prima dată, din câte ştim, 

imaginea. Pentru a ajunge cât mai uşor, mai direct la mintea şi simţirea 

mirenilor a explicat unirea printr-un desen, o gravură în cupru imprimată 

în tipografia Mănăstirii Buna Vestire din Blaj în 8 noiembrie 1766. 

Intitulată „Săborul Sfinţilor părinţi sau beseareca răsăritului şi a apusului 

prin pom roditoriu închipuită” 25, ilustrează o temă prezentă până atunci în 

cărţi de edificare doctrinară precum Învăţătura creştinească şi Epistola 

consolatoria şi anume a copacului ce reprezintă unitatea în credinţă şi 

diversitatea riturilor 26. Dacă preoţii mai sârguincioşi care au citit acele texte 

vor fi cunoscut deci deja tema copacului şi mesajul acesteia, imaginea a fost 

adresată în mod explicit celor neştiutori de carte, „spre înţelegerea şi celor 

necărturari” 27, potrivit exprimării episcopului, semn al strădaniilor sale de a 

diversifica modalităţile de explicaţie a înţelesurilor unirii apelând la vizual. 

În acest scop nu a neglijat nici cuvântul scris alcătuind un text cu întrebări 

şi răspunsuri, după modelul catehismului, mult simplificat, cu formulări 

scurte, uşor de reţinut şi de înţeles, pe care l-a trimis protopopilor în 25 

martie 1768 pentru a-l prezenta credincioşilor 28. Răzbate din aceste 

preocupări interesul vlădicului pentru fortificarea identităţii confesionale a 

preoţilor şi pentru configurarea acesteia între laici. 

Acţiunilor de propagandă identitară le-a asociat şi pe cele de 

reformare a clerului (s-a îngrijit de comportamentul şi educaţia acestuia), a 

vieţii mănăstireşti (a impus o asceză bazată pe recluziune şi tăcere, din 

convingerea probabil că aceasta îi va ajuta pe călugări să se apropie de 

perfecţiunea spirituală) 29, a instituţiilor Bisericii unite (a numit membri cu 

25 Vezi reproducerea imaginii în Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj 

în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2007, coperta nr. 4 şi descrierea în Ibidem, p. 144-147. 

26 Tema copacului este prezentată astfel în Învăţătura creştinească: „Precum într-un pom să află 

multe fealuri de mlădiţe care pînă sînt unite în trupină, avînd reveneală şi viaţă de la aceaiaşi 

rădăcină fac unele flori albe, altele roşii, apoi unele rod dulce, altele mai acru, aşa şi cei din legea 

lătinească şi grecească fiind uniţi în credinţă, pînă sînt uniţi în trupina besearecii, avînd viiaţă 

dintr-aceiaşi rădăcină, adecă din credinţă...”, Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, CRV 

153. Exemplul este reluat identic şi în Epistola consolatoria, Idem, CRV 597/325, p. 37. 

27 Apud Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 101. 


29 Pentru a se asigura că viitorii călugări vor cunoaşte reperele teoretice ale regimului 

monahal a introdus din 1769, pentru novici, un curs despre regulile Sf. Vasile cel Mare 

predat chiar în zilele de post, lunea, miercurea şi vinerea. 

83

84 


funcţii stabile în Consistoriu). După exemplul predecesorilor săi a 

continuat cu perseverenţă să ceară Guberniului şi Curţii vieneze 

respectarea drepturilor şi privilegiilor preoţimii unite, susţinându-şi 

cererile cu numeroase trimiteri la legislaţia în vigoare. Şi-a slujit deci cu 

devotament Biserica în cei doar şapte ani în care a păstorit-o activând 

pentru întărirea unirii, reformarea şi modernizarea instituţiilor ecleziastice, 

îmbunătăţirea traiului preoţilor săi. 

Următoarea sedivacanţă aduse, în fine, consensul între suverană şi 

clerul elector. Grigorie Maior, întors din exilul de la Muncaci graţie 

bunăvoinţei lui Iosif al II-lea, se bucură şi de data aceasta de cea mai mare 

încredere a clerului şi primi 95 de voturi 30 iar Maria Tereza l-a numit în 

scaunul arhieresc. Format la Colegiul iezuit din Cluj şi la Colegiul Urban 

din Roma, temperamentalul călugăr a fost un apropiat al lui Inochentie 

Micu, pentru a cărui revenire în dieceză nu a ezitat să pledeze pe lângă 

nunţiul apostolic de la Viena şi Congregaţia de Propaganda Fide 31, 

susţinând şi în dieceză, între clerul secular, un curent de opinie favorabil 

episcopului aflat departe. În 1757 a fost, alături de Silvestru Caliani, 

protagonistul unui conflict cu episcopul P. P. Aaron, în timpul căruia şi-a 

arătat capacitatea de a-şi crea simpatizanţi 32. Apelând la împărăteasă 

pentru a le face dreptate cei doi călugări au fost dojeniţi pentru lipsa de 

colegialitate, pentru indisciplină şi inobedienţă, pentru faptul că au ales să 

se prezinte personal la Viena, părăsind astfel mănăstirea când puteau să se 

adreseze Curţii în scris. Dacă a amendat comportamentul lor şi modalitatea 

30 Sinodul electoral s-a ţinut în 26 august 1772 în prezenţa comisarilor imperiali Haller şi 

Beldi. Următorii doi candidaţi au fost Ignatie Darabant cu 16 voturi şi Iacob Aron cu 11, 

Ioan Micu Moldovanu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu, Blasiu, 

1869, II, p. 76-77. 

31 Vezi scrisorile din 23, 27 şi 29 octombrie 1747, corespondenţa cu nunţiul apostolic, Pall, 

Inochentie Micu-Klein, I, p.115-116; I/1, p. 347-348, 393-395. 

32 S-au împotrivit dorinţei lui P. P. Aaron de a gestiona cei 3000 de florini destinaţi 

mănăstirii şi numirii de către episcopul însuşi a prepozitului (pentru un al doilea 

mandat). Persoana numită în funcţia de prepozit, şi contestată de ei, Gherontie Cotore 

(vicar şi prepozit din 1754), le fusese coleg încă de la începuturile mănăstirii. Decizia celor 

doi de a se îndrepta spre Curtea vieneză a dus la escaladarea situaţiei: în timp ce se aflau 

la Sibiu pentru a obţine paşapoartele, chiliile lor au fost golite de călugării rămaşi în 

mănăstire iar în Blaj, la plecare, şi-au atras de partea lor elevii mănăstirii şi chiar locuitorii 

oraşului care şi-au exprimat solidaritatea faţă de cei doi şi astfel autoritatea episcopului a 

fost ştirbită în chiar reşedinţa episcopală, de către tinerii veniţi să înveţe. În această 

situaţie, călugării rămaşi acasă au decis să-i înlăture pe cei doi din mănăstire şi să le 

interzică să mai activeze ca preoţi.


de acţiune, Maria Tereza le-a dat însă, din punct de vedere legal, dreptate 

contestatarilor. În consecinţă, în 1758 s-au făcut alegeri pentru prepozitură 

câştigate de Grigorie Maior 33. Ales, după cum am văzut, de sinodul 

electoral din 1764 drept candidat la scaunul episcopal cu cel mai mare 

număr de voturi, speranţa de a deveni vlădică i s-a spulberat repede, iar 

opoziţia la numirea lui Rednic i-a adus pedeapsa imperială şi în locul 

scaunului arhieresc a luat drumul exilului. Profesor, bibliotecar, prepozit al 

mănăstirii Sfânta Treime, Maior şi-a apărat convingerile cu riscul de a fi 

incomod pentru ierarhii diecezei şi ocârmuitorii laici. Atanasie Rednic îl 

caracteriza în 1764 drept nestatornic, uşuratic şi guraliv, ecleziast ce se 

abate uşor de la adevărul dogmatic şi de la disciplina bisericească dar 

harnic şi un bun cunoscător al limbii latine 34. Văzut cu cele bune şi cele rele 

de Rednic, rivalul său de atunci, clerul local l-a apreciat, se pare, constant, 

i-a conferit încredere. Dacă primul exilat pe care protopopii l-au rechemat 

de-a lungul anilor cu insistenţă în dieceză, Inochentie Micu, muri în 1768, al 

doilea exilat, păstrat în memoria celor de acasă deşi părăsise dieceza în 

1765, a fost sfinţit episcop la Viena, în biserica Curţii imperiale, în 23 aprilie 

1773. Obligat să părăsească Transilvania în „hinteu, cu un hotnogiu cătănesc 

şi cu strage cătănească” 35 Grigorie Maior reveni pentru a urca în scaunul 

episcopal 36. De ce de data aceasta a fost dezirabil în ochii împărătesei, de ce 

acum aceasta a ţinut cont de voinţa majorităţii clerului? E posibil ca 

împrejurările politico-militare să fi contat în această alegere: războiul rusoturc 

şi apropierea de frontiera Transilvaniei a trupelor ruseşti 37 au 

determinat-o probabil pe Maria Tereza să numească cât mai repede un 

ierarh 38, iar experienţa sedivacanţei trecute, amintirea rezistenţei elitei 

clericale la numirea anterioară o va fi convins-o să-l crediteze pe cel aflat pe 

primul loc în preferinţele electorilor. 

Noul numit s-a remarcat prin eforturile depuse pentru a readuce sub 

jurisdicţia sa cât mai mulţi credincioşi, prin convertirile reuşite, prin 

33 Disputa a fost rezolvată prin decretul imperial din 7 decembrie 1758, Bunea, Episcopii, p. 

288-292. 

34 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 632. 

35 Samuil Micu, Istoria românilor, 2, p. 347. 

36 Probabil ceremonia de instalare s-a oficiat în sinodul din 7 noiembrie 1773, Pâclişanu, 

„Istoria Bisericii”, II, p. 133. 

37 Pentru contextul politic vezi Erich Zöllner, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997, I, p. 388-390. 

38 Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131. 

85

86 


perseverenţa cu care i-a urmărit şi denunţat pe propagatorii ortodoxiei 39, 

prin strădaniile de a-i proteja pe preoţi şi enoriaşi de abuzurile stăpânilor 

de pământ, prin dorinţa de a reconfigura structura administrativă a 

Bisericii unite, transformând episcopia în mitropolie. Nici ca episcop nu a 

fost prudent, nu şi-a menajat adversarii, intrând în dispută cu guvernatorul 

Transilvaniei, Samuel Brukenthal, de confesiune evanghelică, cu episcopul 

romano-catolic Ignać Batthyány, deranjând o serie de conţi şi baroni prin 

procesele pe care le-a intentat pentru recuperarea de bunuri patrimoniale 

ce aparţinuseră la un moment dat Bisericii unite 40. A fost martorul afirmării 

tot mai pregnante a noilor timpuri marcate de emiterea decretului de 

toleranţă, ce implica stabilirea de noi relaţii între greco-catolici şi acatolici 

(ortodocşi în primul rând). A observat afirmarea unei noi generaţii de 

călugări cu opinii diferite privind rolul lor în dieceză şi viaţa monahală 41 şi 

a uneia noi de preoţi de mir formaţi la Viena 42. Fie că nu a dorit, fie că nu a 

putut să se adapteze noilor direcţii promovate de la Viena, criticat tot mai 

vehement din anul 1779 de diverse personalităţi ale vieţii publice 

transilvănene, Grigorie Maior a intrat în dizgraţia lui Iosif al II-lea, cel care 

cu ani în urmă îl eliberase din prizonieratul Muncaciului. I s-a cerut să 

abdice, astfel că în sinodul din 12 august 1782 îşi luă rămas bun de la cei pe 

care i-a păstorit până atunci 43. 

Cu Grigorie Maior s-a încheiat etapa numirii episcopilor dintre 

călugării basilieni, succesorul său provenind din clerul de mir. Tendinţa a 

fost vizibilă cu câţiva ani mai devreme. În decretul imperial din 22 ianuarie 

1779, de exemplu, se specifica dreptul Coroanei de a numi episcopi şi de a 

institui capitlurile şi deci, libertatea de a selecta şi a numi cel mai potrivit 

39 Greta-Monica Miron, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a doua jumătăţi 

a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în Anuarul Institutului 

de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999, p. 104-111. 

40 Pentru câteva exemple în acest sens vezi Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica 

greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007 (ed. a 2-a), 

p. 115-119. 

41 Pentru conflictul său cu călugării din Blaj, declanşat în 1779, vezi Ştefan Meteş, Mănăstirile 

româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 30-36; I. Tóth Zoltán, Primul secol al 

naţionalismului, p. 267-269. 

42 Pentru episcopatul lui Grigorie Maior vezi Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131-177. 

43 Documente referitoare la abdicare au fost publicate de Micu-Moldovanu, Acte sinodali, I, 

p. 115-123, 133-135; vezi şi Dumitran, Un timp al reformelor, p. 125-127.


candidat, fie el din clerul secular, fie din cel regular 44. Călugărul Ignatie 

Darabant, vicarul general al lui Grigorie Maior, care obţinu cele mai multe 

voturi din partea clerului (63), pierdu în faţa protopopului Ioan Bob, numit 

de împărat 45. Între un apropiat al ex episcopului şi un alt călugăr, Iacob 

Aaron, agreat de Iosif al II-lea, fără să fie susţinut însă de nunţiul vienez, 

care îl aprecia totuşi pentru pregătirea sa, împăratul optase pentru a treia 

soluţie. A fost un semnal printre altele (constituirea capitlului, de exemplu) 

al marginalizării călugărilor, al îndepărtării lor de la conducerea diecezei 

într-un timp în care se înstăpânise ideea promovată de suveran potrivit 

căreia clerul de mir, preoţii- parohi servesc cu mai multă eficienţă statul 

deoarece le sunt mai apropiaţi supuşilor şi deci le cunosc mai bine 

problemele. 

2. Episcopii în spaţiul public: vizitaţiile canonice 

Efectuate cu aprobarea suveranilor, şi, cel puţin din a doua jumătate a 

secolului, în prezenţa unor oficiali locali cu rol de observatori, vizitaţiile 

canonice episcopale au reflectat, prin timpii în care au fost efectuate şi 

problematica abordată, politica pe care Curtea vieneză a dorit să o difuzeze 

în teritoriu. Tot mai pregnant în a doua jumătate a secolului episcopii au 

preluat atribuţiile unor funcţionari ai statului, ce aveau de furnizat 

informaţii de la faţa locului, utile puterii, fie referitoare la starea unirii şi 

implicit la relaţiile interconfesionale, fie la patrimoniul Bisericii unite 

(pământuri, case parohiale, biserici, cimitire) relevant pentru nivelul de trai 

al supuşilor. Concepute, în sensul reformismului tridentin, ca o datorie, 

vizitaţiile episcopale din dieceza unită au păstrat şi accentele medievale, 

fiind un prilej de afirmare a dreptului şi jurisdicţiei episcopilor 46 interesaţi 

de reatragerea la unire a celor pierduţi în urma mişcărilor ortodoxe din anii 

1744, 1759- 1761. Convertirile din timpul vizitaţiilor, mai ales sub episcopul 

Grigorie Maior, s-au confundat cu recunoaşterea jurisdicţiei acestuia. 

44 Willibald Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the Age 

of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and Sciences in America, 

April, 1944, p. 28. 

45 Micu Moldovanu, Acte sinodali, I, p.111; Dumitran, Un timp al reformelor, p. 129-135. 

46 Pentru tipologia vizitaţiilor şi trecerea de la vizitaţia ca drept la cea percepută ca o datorie 

vezi Marc Venard, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite 

pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990, p. 13- 

57. 

87

88 


Părăsindu-şi reşedinţa pentru a-şi cunoaşte îndeaproape preoţii şi 

credincioşii episcopii i-au iscodit, cercetat şi, după caz, i-au dojenit, i-au 

învăţat şi îndrumat, i-au încurajat şi protejat. Scopul primelor vizitaţii a fost 

extirparea ereziilor, combaterea „erorilor schismaticilor” şi edificarea 

credincioşilor 47. Episcopul Atanasie Anghel trebuia deci să fie cel dintâi 

învăţător al laicilor, să-i lămurească şi să-i convingă asupra semnificaţiilor 

unirii şi astfel să contribuie la definirea identităţii proaspăt-înfiinţatei 

biserici 48. Vizitaţia ca edificare prin raportare la „celălalt”, la „schismatic” 

s-a menţinut decenii de-a rândul dar i s-a asociat, de la mijloc de secol, 

vizitaţia ca reformă 49. 

Sub impulsul reformismului terezian, al politicii de disciplinare socială 

promovate de Maria Tereza, episcopul Petru Pavel Aaron a pornit prin 

dieceză cu gândul de a-i verifica pe preoţi. S-a interesat de cunoştinţele lor, 

de comportamentul în comunitate şi relaţiile cu enoriaşii. Aflat în 1756 în 

zona Mureşului şi Turzii, în Crasna şi Sătmar 50 le-a solicitat preoţilor să-şi 

asume rolul de dascăli, fapt pentru care i-a îndemnat să aibă fiecare un 

Ceaslov şi să se preocupe ca fiecare parohie să posede o Psaltire. Înainte de 

toate însă preoţii trebuiau să fie îndrumători în tainele credinţei şi de aceea 

în sinoadele întrunite cu ocazia vizitaţiei le-a ordonat să-şi procure 

Învăţătura creştinească. Tipărită în Blaj în 1755 şi 1756 în limba română şi la 

Viena în limba latină în 1757 cartea a cuprins explicaţii privind cele patru 

puncte florentine, cu insistenţă pe primatul papal 51. Recomandarea lecturii 

47 Vezi scrisoarea adresată de cardinalul Kollonich sinodului Bisericii unite din anul 1703, 

Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 358-359. 

48 Dacă şi-a vizitat dieceza, documentele, deocamdată, nu ne spun. De altfel, pentru prima 

jumătate a secolului acestea sunt extrem de parcimonioase în informaţii. Nu avem niciun 

indiciu despre vizitaţiile din timpul episcopilor Atanasie Anghel şi Ioan Patachi sau din 

timpul sedivacanţei dintre ei. Vizitaţiile vlădicului Inochentie Micu din anii 1739-1741, 

prin „părţile ungureşti”, Rodna, Cluj-Gherla, sunt indicate de câteva scrisori din 

corespondenţa sa. Pentru problema vizitaţiilor canonice în dieceza de Făgăraş până la 

Ioan Bob vezi Greta- Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. 

Vizitaţii episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica 

română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003, p. 263-283. 

49 Pentru semnificaţia acestui termen şi aplicarea lui unui studiu de caz vezi Marc R. Foster, 

The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the Bishopric of Speyer, Ithaca- 

London, 1992, p. 77-83. 

50 Pâclişanu „Istoria Bisericii”, p. 35; Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond 

Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1-12r.; vezi şi Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea 

turmei păstorite”, p. 265-266. 

51 Pentru analiza literaturii identitar- catehetice vezi Pompiliu Teodor, „The Romanians 

from Transylvania between the Tradition of the Eastern Church, the Counter Reformation 

and the Catholic Reformation”, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, 

ed. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj University Press, 1995, p. 175-186.


cărţii trădează interesul episcopului pentru răspândirea între parohi şi 

credincioşi a învăţăturilor legate de unire, şi astfel, pentru edificarea lor 

identitară. Vlădicul le-a reamintit apoi preoţilor datoria de a celebra 

liturghia duminicile şi în praznice, i-a sancţionat pe cei care nu cunoşteau 

tipicul bisericesc, a urmărit dacă au respectat dispoziţiile referitoare la 

cuminecătură (să nu o ţină în casă sau să nu o dea laicilor pentru a o 

transporta sau administra). L-a interesat, de asemenea, starea bisericilor, 

dotarea lor cu cărţi şi odăjdii ce trădau calităţile gospodăreşti ale preoţilor 

şi relaţiile lor cu enoriaşii, capacitatea de a-i mobiliza pentru a se îngriji 

împreună de lăcaşul de cult. Episcopul nu a fost doar autoritatea care 

cercetează, avertizează ci şi cea care protejează. Şi-a notat situaţiile în care 

preoţii au fost supuşi la plata taxelor şi dijmelor, dovadă a convingerii că 

reformarea parohilor include şi îmbunătăţirea traiului lor. A demonstrat în 

vizitaţie cât de hotărât a fost să impună în parohii idei ale reformismului 

tridentin. A cercetat cum s-au implicat protopopii şi preoţii, agenţii 

reformei la nivel local, în aplicarea prevederilor adoptate la sinodul general 

din 1754 referitoare la căsătoriile clandestine şi divorţuri. Protopopii de 

Miluan, Băseşti şi Coaş i-au prezentat cazurile de căsătorii necanonice şi, 

acolo unde au ştiut, preoţii care le-au oficiat. 

Mişcările ortodoxe din anii 1759- 1761, numirea unui episcop ortodox 

în Transilvania, instituţionalizarea Bisericii neunite deci, au determinat 

configurarea unui program de întărire a unirii în care vizitaţiile canonice au 

jucat un rol central. Prezenţa episcopilor în teritoriu, între credincioşi, a fost 

în opinia puterii centrale unul din mijloacele de propagandă ecleziastică. 

După modelul altor ţări ereditare din Imperiu, generalul Buccow a propus 

în raportul din 6 mai 1761 adresat Mariei Tereza efectuarea de vizitaţii 

lunare sau bilunare în care episcopul să beneficieze de asistenţă militară, 

menită să îi confere un plus de autoritate. Ierarhul trebuia să fie, în noul 

context, mesagerul concordiei şi liniştii în comunităţile divizate confesional, 

cel ce prin prezenţa şi discursul său reuşeşte să-i convingă pe cei plecaţi din 

Biserica unită să revină şi pe cei rămaşi că au făcut o bună alegere. În anii 

aceia în care tensiunile din comunităţi nu se stinseseră definitiv, vizitaţiile 

au fost un prilej pentru episcopi de a se convinge, prin propria experienţă, 

de violenţa reacţiilor potrivnicilor unirii. După ce şi-a văzut biserica 

zdruncinată de mişcarea lui Sofronie episcopul P. P. Aaron porni în 

primăvara anului 1763 în vizitaţie în ţinutul Rodnei, de curând militarizat 

prin înfiinţarea Regimentului al doilea grăniceresc. Străbătu zona între 19 

89

90 


aprilie – 20 mai, celebră liturghia, Te Deumuri, predică, sfinţi biserici şi 

conferi ordinele sacre unor aspiranţi 52 dar nu întotdeauna a fost ascultat şi 

respectat. Ba dimpotrivă, a fost jignit precum la Zagra unde femeile l-au 

urmărit la ieşirea din biserică, i-au adresat cuvinte indecente şi i-au spus că 

doresc să renunţe la unire. La Salva prezenţa episcopului şi a comandantului 

regimentului nu i-a intimidat pe soldaţii din sat care s-au luat la 

bătaie chiar în timpul liturghiei. După ani de tensiuni în comunităţi 

autoritatea, fie ea ecleziastică, fie laică, a fost ignorată, chiar sfidată. În 

aceste condiţii rolul episcopului a fost de a-i calma şi a-i convinge pe 

enoriaşi să rămână în unire, sau, după caz, să revină la ea. 

Preluând sarcina redresării Bisericii unite, succesorul lui P. P. Aaron, 

episcopul Atanasie Rednic, a îmbinat vizitaţia ca reformă cu vizitaţia cu rol 

de conciliere, de aplanare a conflictelor. În viziunea Mariei Tereza, vizitaţia 

trebuia să fie un timp al discuţiilor, al explicaţiilor privind semnificaţiile 

unirii, al dialogului menit să-i apropie pe neuniţi de uniţi. Viziunea 

imperială asupra sarcinilor episcopului în vizitaţie a fost exprimată în 

instrucţiunile din 29 aprilie 1767 53. Potrivit acestora, episcopul trebuia să 

explice auditoriului cele patru puncte florentine, să dialogheze cu enoriaşii, 

să-i încurajeze să-şi exprime îndoielile şi să le clarifice. Vizitaţia avea deci, 

în viziunea suveranei, valoarea unui test menit să ajute la depistarea 

punctuală a obstacolelor ce stăteau în calea revigorării unirii. Protocoalele 

vizitaţiilor din iarna anului 1767- 1768, din Năsăud (6- 27 decembrie 1767) 

şi Nireş (1-20 ianuarie 1768) 54 arată că episcopul a fost interesat cu 

precădere de reformarea clerului local, de controlul şi disciplinarea 

clericilor şi enoriaşilor. Astfel, a dorit să ştie de câte ori au vizitat 

protopopii parohiile aflate sub jurisdicţia lor, dacă au convocat regulat 

sinoade de protopopiat, taxele percepute cu titlu de salariu şi cele pentru 

procesele judiciare. A vrut deci să verifice dacă protopopii îşi fac datoria în 

protopopiatele lor şi să afle eventualele abuzuri comise. Aceleaşi scopuri 

le-au avut şi întrebările referitoare la preoţi: dacă slujeau liturghia dumini- 

52 Zenovie Pâclişanu, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”, în 

Cultura Creştină, nr. 1/1936, p. 24-25; Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea 

turmei păstorite”, p. 266-268. 

53 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f. 1r. 

54 Pentru traseele urmate, vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei 

păstorite”, p. 269.


cile şi în zilele de sărbătoare, dacă îi învăţau pe credincioşi catehismul şi cu 

ce rezultate, dacă ţineau registre pentru botezuri, căsătorii şi decese, dacă 

purtau haină preoţească lungă, relaţiile lor cu enoriaşii, valoarea taxelor 

stolare. I-a încurajat pe laici să-şi spună părerea despre preoţii lor, să-şi 

exprime nemulţumirile, avertizându-i astfel pe parohi că erau supuşi unui 

control din dublu sens: dinspre credincioşi şi dinspre ierarhia ecleziastică. 

Deşi nu a prins vremuri uşoare pentru Biserica unită, episcopul nu s-a 

dovedit îngăduitor cu preoţii săi, nu şi-a redus exigenţele, promovând, ca şi 

antecesorul său, ideea vizitaţiei ca reformă. 

În 8 martie 1768, Curtea vieneză veni cu noi precizări în privinţa 

vizitaţiilor. Episcopul era îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre parohiile 

mixte, să îmbine oficierea celor sacre cu învăţarea laicilor despre unire şi, 

potrivit modelului din biserica catolică, să trimită misionari în sate care să 

le explice fundamentele credinţei şi îndatoririle credincioşilor faţă de 

patrie 55. Ca urmare a acestor dispoziţii a vizitat între 24 decembrie 1768- 26 

februarie 1769 zona Făgăraşului, în care ortodoxia era încă puternică în 

pofida înfiinţării în zonă a unui regiment grăniceresc, fiind favorizată şi de 

proximitatea cu Ţara Românească. Vlădica a urmat indicaţiile împărăteşti 

încercând să-i mobilizeze şi pe neuniţii din sate să-i audieze cuvântările, 

dar nu a reuşit întotdeauna, lovindu-se şi de pasivitatea şi/sau neputinţa 

oficialilor locali, a comisarilor- însoţitori desemnaţi de Tabla districtului. 

Au refuzat să-l asculte sătenii din Râuşor iar cei din Breaza la aflarea veştii 

că va veni, au fugit din sat, astfel că episcopul a rămas fără adăpost şi fără 

hrană. La Recea preotul „neoteric” a refuzat să asiste la predica despre 

unire. Efortul propagandistic al episcopului a fost deci limitat sau chiar 

zădărnicit de cei ostili unirii. Aceştia nu au ieşit însă din sfera de interes a 

episcopiei şi a puterii centrale. Potrivit unei dispoziţii din 1770 

“schismaticii” urmau să fie îndrumaţi ca, cu ocazia vizitaţiei episcopului 

unit, să-l lase în bisericile lor şi chiar câteodată să-i şi asculte predica 56. 

Misiunea episcopului în vizitaţie se complicase în acei ani în care starea 

unirii a fost debilizată de concurenţa ortodoxă. Trebuia să se facă ascultat, 

să fie convingător şi lămuritor, iertător cu cei care l-au contestat dar şi 

55 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 

147r. 

56 Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 3425/1770, Billet 

an Koller. 

91

92 


aspru cu preoţii săi care au greşit. Nebuloasa din mintea multora dintre 

credincioşi în ceea ce priveşte unirea, percepută, în termenii propagandei 

ortodoxe, ca o cale spre latinizare, ca o îndepărtare de tradiţiile răsăritene 

ale bisericii româneşti a convins elita ecleziastică unită implicată în vizitaţii 

dar şi oficialii laici, că soluţia stă în învăţarea credincioşilor. Prezent între 

ei, episcopul, cu autoritatea dată de funcţie şi de educaţie, trebuia să se 

asigure că turma păstorită are conştiinţa propriei identităţi. 

Rolul vizitaţiei episcopale a fost din nou definit în 23 mai 1771 în 

cadrul Deputăţiei ilirice, în contextul discuţiilor despre starea unirii în 

Transilvania. Propunerile formulate atunci erau prezentate în 18 august 

1771 Consiliului de Stat. Vizitaţia a fost concepută ca un mijloc de a evalua 

nivelul educaţiei clerului şi enoriaşilor. Potrivit documentului, episcopul 

trebuia să se informeze asupra următoarelor probleme: cum sunt învăţaţi 

uniţii despre adevărata religie, îşi dau silinţa în această privinţă?; sunt 

seduşi de învăţături derutante dinăuntru sau dinafară?; sunt preoţii, 

păstorii sufleteşti, suficient de destoinici?; câţi dintre ei sunt capabili şi 

evlavioşi, câţi au absolvit seminarul din Blaj?; întreţin ei o relaţie 

cuviincioasă cu neuniţii?; care este starea şcolilor pentru copii şi ce se predă 

în ele?; le frecventează sau nu copiii?; sunt dascălii pricepuţi şi din ce se 

întreţin? 57 Episcopul a fost deci identificat cu un funcţionar ale cărui 

informaţii culese la faţa locului pot ajuta puterea centrală în stabilirea 

politicii sale confesionale şi şcolare. 

Succesorul lui Rednic, episcopul Grigorie Maior, a recurs pentru 

învăţarea şi controlul clerului local şi al enoriaşilor, după indicaţia 

împărătească, la călugării mănăstirilor, foşti studenţi în teologie la Roma, 

pe care i-a delegat să efectueze scurte vizitaţii prin dieceză. Ajutat de tineri 

instruiţi capabili să-i edifice pe credincioşi asupra credinţei a dat vizitaţiei 

canonice vlădiceşti un alt scop major: cel de convertire. Prezent în sate s-a 

preocupat să-i convingă pe laicii şi preoţii care defectaseră de la unire să 

revină la ea. Obiectivul său principal a fost de a-i (re)aduce pe ortodocşi la 

unire şi astfel de a constitui o Biserică unită puternică. Experienţa 

acumulată cu decenii înainte în vizitaţii şi în misiunile efectuate în 1759 în 

57 Vortrag der Illyrischen Hofdeputation v. 23. V. 1771. Unionswerk in Siebenbürgen, 18. 

VIII. Aufgegeben…ein system auszuarbeiten, Aushebung der Acten durch Koller, Ibidem, 

Akt 2058/1771.


zonele Săliştei şi Sibiului 58, devenite focare ale ortodoxiei, l-a ajutat în anii 

vlădiciei, dovadă convertirile reuşite. Prezent în iarna anului 1773 în zona 

Gurghiului iar în februarie- mai 1774 în parohii din comitatele Cluj 59 şi 

Dăbâca a readus la unire sate şi părţi de sate 60, a identificat agitatorii, 

turbulenţii ortodocşi şi stăpânii satelor care au susţinut ortodoxia. Şi-a 

construit discursul de succes în jurul ideilor potrivit cărora unirea 

înseamnă ieşirea din “tenebrele” schismei, revenirea la credinţa 

strămoşească, reînnodarea unei tradiţii. Astfel convinşi să intre în rândurile 

Bisericii unite, unii credincioşi au renunţat apoi relativ repede la unire; 

convertiţi sub impresia prezenţei ierarhului în parohii, după plecarea sa 

unii enoriaşi s-au reîntors la ortodoxie. Pentru a-i putea controla pe nouconvertiţi 

şi a nu stârni suspiciuni cu privire la validitatea convertirilor 

Guberniul a emis în 15 iulie 1774 instrucţiuni privind metodologia de 

înregistrare a nou-intraţilor în Biserica unită. Opţiunea pentru unire trebuia 

să fie notată într-un act întărit de oficiali laici, comisari-însoţitori ai 

episcopului în vizitaţie şi de protopopii aparţinând fiecăreia din cele două 

denominaţiuni (ortodoxă şi unită). Cele două părţi, comisarii şi protopopii, 

urmau să consemneze, fiecare în parte, numele celor convertiţi, care puteau 

fi astfel identificaţi şi traşi la răspundere în caz de apostazie. Comisarii 

aveau şi rolul de observatori urmând să informeze Guberniul despre 

desfăşurarea vizitaţiilor şi obstacolele în propagarea unirii 61. 

Episcopul nu pare să fi fost preocupat de problemele cu substrat 

juridic şi a continuat să accepte convertirile colective ale laicilor în cadrul 

unor ceremonii în care comunităţile au rostit cu voce tare, uneori în 

genunchi, simbolul credinţei, au declarat că abjură de la schismă şi 

recunosc jurisdicţia episcopului unit. A acceptat chiar şi convertirile 

indirecte, prin reprezentanţi care se declarau uniţi în numele întregii 

comunităţi. Astfel a procedat în vizitaţiile din anii 1776- 1777 în zona 

Mureşului, comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna, Dăbâca şi Cluj 62. S-a 

58 Vezi pentru acest episod din activitatea lui Grigorie Maior, Greta-Monica Miron, „Spre 

disciplinarea şi sporirea turmei păstorite”, p. 273-275. 

59 Vezi pentru vizitaţia din comitatul Cluj Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din 

comitatul Cluj, p. 167- 171 şi Harta nr. 4. 

60 Ibidem, p. 167, nota 101. 

61 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 2171774, f. 1. 

62 Pentru traseele vizitaţiilor vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei 

păstorite”, p. 276-277; Idem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 176-181 şi Harta nr. 4. 

93

94 


îngrijit în cadrul acestor vizitaţii şi de consemnarea averilor parohiale, 

dându-le astfel semnificaţia unei conscripţii. A înregistrat date referitoare 

la terenurile ecleziastice existente şi la cele pierdute, dotarea bisericilor cu 

cărţi, veşminte şi obiecte de cult şi starea cimitirelor. Arătându-şi grija 

pentru nivelul de trai al preoţilor şi situaţia generală a parohiilor din 

dieceză a reuşit să inducă între enoriaşi şi parohi sentimentul că îi 

protejează, că îi sprijină în soluţionarea nemulţumirilor. Puterea sa de 

persuasiune şi încrederea dobândită între săteni explică succesele pe care 

le-a înregistrat în anii îndelungilor vizitaţii, 1774- 1777. În 1774 convertise, 

potrivit estimărilor sale, 400 de sate din părţile Turzii 63 şi alte 157 în 

Solnocul Interior şi Crasna 64; în 1776, tot în Crasna, a convertit în doar trei 

săptămâni 59 de sate (3203 familii) 65 iar în 1777, a readus, după expresia sa 

la „biserica mamă”, în doar o lună, 100 de locuri, cu biserici şi preoţi. Aceste 

spectaculoase succese au avut ecou la Roma, în cercurile Congregaţiei de 

Propaganda Fide. Nunţiul vienez aprecia în 1777 în corespondenţa cu 

cardinalul Castelli, prefectul Congregaţiei, numeroasele şi rapidele 

convertiri ale zelosului episcop Maior, remarca faptul că este deja renumit 

pentru râvna sa în promovarea unirii şi pentru sincerul şi viul ataşament 

faţă de Sfântul Scaun 66. 

„Ofensiva” vizitaţiilor s-a temperat din 1778 în noua conjunctură 

politică marcată de războiul cu Prusia. S-au preferat vizitaţiile scurte, în 

parohii importante prin poziţia lor sau prin structura social- confesională. 

În primăvara anului 1779, de Paşte, episcopul vizită câteva parohii din 

zona Făgăraşului, sensibilă la influenţele ortodoxe din Ţara Românească. 

Este vorba de Recea, Dejani, Netot şi Lisa, pe care a reuşit să le readucă la 

unire. Credincioşii au ascultat liturghia apoi au îngenuncheat cu umilinţă 

cerând să fie absolviţi de apostazie, după care şi-au exprimat nemulţumirile 

şi nedumeririle. Principalul regret pe care au ţinut să-l împărtăşească 

episcopului a fost legat de distrugerea mănăstirilor, construite, spuneau ei, 

pe locurile lor boiereşti, importante pentru ei deoarece erau spaţii de 

63 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di 

Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491. 

64 Ibidem, f. 322r. 

65 Zenovie Pâclişanu, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8, 1936, p. 

401-402. 

66 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Ungheria- 

Transilvania, 6, f. 436r.


penitenţă în vreme de post. În legătură cu unirea, cu ideea promovată de 

episcop ca românii să se unească în aceeaşi confesiune, cea greco-catolică, o 

întrebare a ilustrat nedumerirea lor: cum se doreşte unitatea românilor 

devreme ce împărăteasa a permis existenţa a doi episcopi care predică 

fiecare în felul său? Nelămurirea nu era recentă, ea persista din momentul 

numirii episcopului ortodox în Transilvania 67. Maior i-a îndemnat pe 

credincioşi să asculte de ierarhul preocupat să-i înveţe, să-i lumineze, de cel 

prezent între ei, care le cunoaşte limba, adică de el. Celălalt le ia doar banii 

şi nu-i învaţă nici măcar Tatăl nostru deoarece nu ştie limba română 68. 

Vizitaţiile au fost deci pentru episcop un prilej de a combate concurenţa 

ortodoxă care l-a obligat să-şi construiască un discurs pătrunzător, 

convingător, clarificator. Cum a procedat relata în 5 decembrie 1780 într-o 

scrisoare adresată nunţiului apostolic din Viena 69. În primul rând a dorit să 

înlăture teama credincioşilor, întreţinută de propaganda ortodoxă, că 

unirea înseamnă latinizare. Şi-a propus deci într-o primă parte a 

discursului să combată „născocirile şi calomniile heterodocşilor şi ale preoţilor 

schismatici” trimiţând la cărţile editate în mediile româneşti ortodoxe 

extracarpatice în care poporul avea încredere. În a doua parte a explicat 

unirea insistând pe două elemente definitorii ale acesteia: păstrarea 

neschimbată a ritului şi recunoaşterea primatului papal. Nu a acordat 

celorlalte trei puncte florentine importanţă deoarece a apreciat că mirenii 

nu sunt suficient de instruiţi încât să înţeleagă chestiuni de subtilitate 

dogmatică. În opinia sa, trebuia procedat cu „tact şi menajamente”, cu 

simplitate şi permisivitate. Rostirea în comun, în mod public, de către laici 

a unor rugăciuni de împăcare luate din ritul ortodox i s-a părut suficientă şi 

a procedat ca atare, în pofida recomandărilor imperiale care susţineau că 

cei convertiţi trebuie să depună o mărturisire de credinţă individuală, cu 

jurământ, astfel încât, în caz de apostazie, să poată fi acţionaţi în justiţie. 

Cum gândul său a fost să-i aducă pe românii ortodocşi sub jurisdicţia sa nu 

a agreat o metodă care să-i responsabilizeze administrativ, juridic pe laici şi 

deci să-i îndepărteze de la a intra în rândurile Bisericii unite. Şi-a asumat 

astfel cu fermitate propria-i modalitate de convertire chiar dacă şi-a atras 

critici şi animozităţi. 

67 O astfel de întrebare i-au pus laicii din zona Făgăraşului şi predecesorului lui Maior, 

episcopul Atanasie Rednic. 

68 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 81/1775, f. 66. 

69 “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888, p. 296-300. 

95

96 


Neobositul călător prin dieceză dornic să-şi sporească turma păstorită 

nu a fost un exemplu pentru cel care i-a urmat în scaunul episcopal. Ioan 

Bob nu a mai dat vizitaţiei vlădiceşti importanţa de odinioară, explicabil 

având în vedere noul cadru confesional definit prin toleranţa religioasă, 

problemele de ordin politic (mişcarea Supplexului) şi eficienţa sporită a 

structurilor administrative din Biserica unită. Consistoriul, protopopii şi 

preoţii au îndeplinit rolul de control, disciplinare şi educare respectând şi 

aplicând dispoziţiile episcopale în aceste direcţii. „Arătarea” episcopului în 

dieceză, în vizitaţii lungi şi costisitoare a fost tot mai rară, Ioan Bob 

preferând contactul direct cu credincioşii în timpul unor vizite scurte, 

punctuale, în centre ale comitatelor, scaunelor sau districtelor 70. 

Diminuarea importanţei vizitaţiei canonice a fost un semn al drumului 

spre modernitate, al organizării instituţionale mai eficiente a Bisericii unite, 

al schimbării sensibile a percepţiei asupra rolului şi autorităţii episcopului. 

Acesta îşi putea impune dispoziţiile şi se putea informa şi de la distanţă, 

prin intermediari educaţi şi loiali. 

II. Preoţii 

1. Spre preoţi mai educaţi 

Sub Maria Tereza s-au făcut primii paşi înspre transformarea clerului 

secular în conformitate cu noile raporturi dintre stat şi biserică: trebuia să 

fie nu atât un ghid spiritual cât unul intelectual şi moral 71. De formarea 

unei noi generaţii de preoţi-parohi şi episcopi fideli idealurilor Reformei 

catolice şi principiilor dreptului canonic rieggerian depindea succesul 

reformismului la nivel local; preoţii trebuiau să fie capabili să-şi joace rolul 

de cei mai influenţi „învăţători ai poporului”, să-i convingă pe credincioşi de 

70 Documentele cunoscute până acum oferă puţine date despre vizitaţii canonice de 

anvergură ale episcopului Bob. Se ştie că a vizitat în 1784 Silvania şi zona Făgăraşului, în 

1793 din nou Silvania (comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna) iar în 1798 comitatele 

Dăbâca, Solnocul Interior şi districtul Chioar. A mai vizitat, nu se ştie când, şi 

protopopiatul Gurghiu. Pentru vizitaţiile canonice din timpul episcopului Ion Bob vezi 

Dumitran, Un timp al reformelor, p. 189-197. 

71 Carlo Capra, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut Reinalter (Hrsg), 

Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt am Main, 1993, p. 107.


înţelepciunea şi justeţea măsurilor suveranilor 72. Potrivit opiniei lui Iosif al 

II-lea clerul era lipsit de adevăratele valori creştine şi morale iar în 

stupiditatea şi egoismul lui menţinea credincioşii într-o stare de pietate 

superstiţioasă 73. Educaţia clerului a fost văzută deci de suveran, încă de 

când era coregent, drept cheia întregii reforme în domeniu. Iniţiativele 

imperiale în acest sens au fost vizibile şi în dieceza unită de Făgăraş, 

îndeosebi după tensiunile create de mişcările ortodoxe. 

Convinşi la rându-le de necesitatea reducerii ignoranţei preoţilor pentru 

creşterea prestigiului lor social şi pentru întărirea Bisericii unite, vlădicii 

uniţi au acţionat în acest sens. Înfiinţarea seminarului diecezan în 1760, a 

fost o dovadă a ataşamentului episcopului Petru Pavel Aaron faţă de ideile 

reformiste tridentine, un semn al preocupărilor sale pentru formarea 

preoţilor 74. Programul propus în seminar, prin cursuri şi manualele 

utilizate, indică organizarea lui după modelul oferit de Colegiul Urban din 

Roma, instruirea viitorilor clerici în conformitate cu normele stabilite de 

papalitate 75. Folosirea Catehismului lui Bellarmin, recomandat de papa 

Benedict al XIV-lea întregii lumi catolice pentru a se asigura uniformitate în 

metoda de predare şi învăţare a doctrinei creştine, şi apoi de succesorul său 

Clement al XIII-lea, dezvăluie adaptarea pregătirii seminariale cerinţelor 

vremii. Scopul şcolii, exprimat de episcopul Atanasie Rednic, a fost de a 

forma „adevăraţi şi sinceri” propagatori ai credinţei, capabili să contribuie la 

întărirea unirii în dieceză 76. Stăpânirea laică dar şi ierarhia Bisericii unite au 

stabilit deci o relaţie directă între educaţie – definirea identităţii confesionale 

– întărirea şi propagarea unirii, relaţie asupra căreia au stăruit după 

instituţionalizarea Bisericii ortodoxe. 

72 Ernst Wangermann, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian Elightenment”, 

în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter, Cambridge, 1984, 

p. 130. 

73 Derek Beales, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987, p. 452-455. 

74 Pentru şcolile deschise în Blaj vezi Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca 

renaşterii naţionale, Cluj-Napoca, 1987; Pâclişanu, “Istoria Bisericii Române Unite”, în 

Perspective, nr. 53-60, iulie 1991-iunie 1993, p. 54-56. 

75 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 213-216. 

76 Scrisoarea din 31 septembrie 1767 adresată de episcop Congregaţiei de Propaganda Fide, 

Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di 

Croazia, 2, f. 306r.; vezi şi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 

214. 

97

98 


Succesul propagandei ortodoxe din timpul mişcării lui Sofronie, care a 

reuşit să risipească încrederea mirenilor în preoţii uniţi, să semene îndoieli, 

confuzii, temeri mai ales cu privire la schimbarea ritului a demonstrat o 

dată în plus nevoia definirii identităţii confesionale a uniţilor prin educaţie. 

Având în vedere acest lucru, Curtea vieneză a susţinut extinderea reţelei de 

şcoli, folosindu-se de ajutorul pe care-l putea da corpul militar prezent în 

Transilvania odată cu înfiinţarea celor două regimente grănicereşti. 

Proiectele de înfiinţare a unor noi şcoli au prilejuit exprimarea de 

opinii despre oportunitatea lor şi desigur, despre ignoranţa clerului român. 

Aşa s-a întâmplat în 1766, în timpul discuţiilor din Consiliul de Stat 

referitoare la propunerea anonimă privind înfiinţarea unui seminar în 

Transilvania pentru clerul valah. Borié şi Blümegen opinaseră că este din 

păcate cunoscută profunda neştiinţă a miilor de suflete unite, datorată 

carenţelor în educaţia clerului. Kaunitz era, de asemenea, convins că 

problemele bisericii catolice în Ungaria şi Transilvania sunt legate numai şi 

numai de incultura preoţimii dar, dacă se vor lua măsurile potrivite, în 

doar câţiva ani numărul neuniţilor va scădea 77. Ideea a fost împărtăşită şi 

de reprezentantul împărătesc în Transilvania, vicecolonelul Entzenberg, 

care a acţionat pentru deschiderea unei şcoli în Năsăud. În argumentarea 

pe care ofiţerul regimentului grăniceresc năsăudean a alcătuit-o pentru a-şi 

susţine demersul sublinia că preoţii şi capelanii educaţi trebuiau să fie un 

model pentru societatea românească. Preoţi învăţaţi înseamnă laici mai 

cunoscători în ale religiei, cu moravuri mai bune, mai dispuşi să respecte 

legile divine şi ale principatului, opina colonelul într-un text adresat 

episcopului unit. De asemenea, preoţii instruiţi puteau fi mai convingători 

în disputele cu „schismaticii” 78. 

De la dezbaterea problemei formării preoţilor uniţi la soluţionarea ei 

drumul s-a dovedit însă anevoios şi îndelungat. Episcopii au evidenţiat în 

intervenţiile lor pe lângă Guberniul transilvan şi Curtea vieneză 

dificultăţile pe care le aveau de trecut, educaţia fiind direct legată de 

condiţiile de trai ale preoţilor şi de concurenţa ortodoxă. Cum să-i convingi 

pe tinerii inteligenţi, doritori de învăţătură, să se facă preoţi pentru a 

ajunge într-o parohie la ţară unde trebuiau să se întreţină muncind 

77 Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 2891, 1766. 

78 Scrisoarea din 14 decembrie 1767 adresată episcopului Atanasie Rednic, M.O.L., B2. Acta 

generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.


pământul? Cum să-i atragi pe aspiranţii la preoţie spre Biserica unită şi să-i 

obligi să urmeze cursurile seminarului diecezan când era mai simplu să se 

îndrepte spre ortodocşii mult mai permisivi, mai îngăduitori în a acorda 

ordinele sacre? Până să găsească soluţii la aceste probleme episcopii uniţi 

au fost obligaţi la compromisuri. Au organizat, de pildă, cursuri de 

pregătire pentru candidaţi de doar şase săptămâni, în posturile mari, de 

Crăciun şi de Paşte, venind astfel în ajutorul celor care nu puteau frecventa 

seminarul. Principalul stimulent însă, atât în opinia episcopilor uniţi cât şi a 

împărătesei, era cel material. Asigurarea unui trai decent i-ar fi putut 

convinge pe tineri să investească timp şi bani în educaţia lor pentru a 

deveni preoţi 79. În dieceza unită de Făgăraş ca şi aiurea cultura preoţilor a 

depins, printre altele, de veniturile lor. A stabili, după modelul altor 

cercetări 80, relaţiile dintre modul de viaţă, cultura preoţilor şi câştigurile 

lor, ca şi dintre mediul social din care au provenit, cel geografic şi 

modalitatea de intrare în cinul preoţesc, prin analiza bibliotecilor păstrate şi 

a inventarelor locuinţelor, din păcate sursele nu ne permit. Putem doar 

afirma că şi preoţii uniţi ai diecezei au fost oameni ai cărţilor, pe care le-au 

cumpărat pentru folosul propriu sau pentru a le dona bisericilor, au fost 

martori şi garanţi în tranzacţiile de carte; interesul lor pentru învăţătură 

este relevat şi de faptul că şi-au trimis copiii la şcoli pentru ca să se distingă 

în societate prin educaţie 81. 

În deceniile 8-9 ale veacului, graţie oportunităţilor oferite de Curtea 

vieneză, tot mai mulţi reprezentanţi ai unei noi generaţii de preoţi s-au 

format la Viena, centru universitar în care se pusese de la mijloc de secol 

problema promovării unor reforme menite să ducă înspre o laicizare a 

învăţământului confesional, înspre pregătirea preoţilor astfel încât să fie 

funcţionari pricepuţi ai statului. Restructurarea disciplinei de istoria 

79 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 216-226. 

80 Vezi Jean Quéniart, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în vol. 

Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille, 2005, p. 257- 

266; Ségolène de Dainville-Barbiche, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières 

ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005, p. 390-400. 

81 Interesul preoţilor pentru carte este relevat de studiul de caz al lui Doru Radosav, Carte şi 

societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995; pentru constituirea şi definirea elitelor clericale 

vezi Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 

2000, p. 125-283 şi Greta-Monica Miron, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului 

al XVIII-lea. Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, 

Cluj- Napoca, 2007, p. 367-376. 

99

100 


bisericii astfel încât să releve pietatea catolică a împăraţilor habsburgi, 

legăturile dintre biserică şi stat de-a lungul secolelor 82, recomandarea ca 

viitorii preoţi să studieze dreptul civil au fost rezultate ale reformei. 

Interesul crescând acordat formării preoţimii de mir a fost resimţit şi în 

dieceza de Făgăraş de tinerii care au beneficiat de oportunităţile create de 

Curtea vieneză prin bursele oferite la Institutul Pazmaneum 83 şi la 

Convictul Sf. Barbara, unde din 1772 s-au rezervat două locuri pentru uniţii 

din Transilvania, numărul lor crescând apoi la 4 şi la 9. Scopul transformării 

celei din urmă fundaţii în seminar destinat tinerilor uniţi a fost expus 

de împărăteasa însăşi: întărirea unirii prin educaţie, oferindu-le tinerilor 

uniţi privilegiul de a urma la Universitatea din Viena studiile necesare. 

Iniţiativa a avut însă şi un substrat politic, altul decât consolidarea puterii 

prin catolicism, şi anume cultivarea ideii imperiului unitar 84. S-a creat astfel 

un grup de tineri preoţi educaţi, care au devenit parohi sau protopopi în 

diferite părţi ale diecezei, spărgându-se astfel „monopolul” cunoaşterii, al 

educaţiei deţinut de călugării din Blaj care au beneficiat decenii de-a rândul 

de bursele la Roma oferite de episcopie (intrarea în ordinul Sf. Vasile era 

chiar o condiţie pentru obţinerea burselor). De altfel, în dorinţa de a scoate 

învăţământul de sub influenţa papalităţii, Iosif al II-lea a stopat alumnatul la 

Roma prin ordinul din 21 noiembrie 1781 dispunând ca fondurile să fie 

folosite pe mai departe de seminarul din Blaj 85. 

În pofida schimbărilor, a semnelor de modernizare a societăţii 

româneşti asupra căreia s-au răsfrânt transformările generale din Imperiu, 

pregătirea preoţimii a rămas deficitară şi în deceniile următoare. Un mic 

procent doar dintre cei hirotonisiţi preoţi au urmat studii teologice 

82 În 8 februarie 1775, directorul Facultăţii de Teologie din Viena a alcătuit un set de 

instrucţiuni pentru profesorii de istoria bisericii, vizând metodologia predării şi ideile de 

principiu după care urmau să se structureze cursurile, Elisabeth Kovács, Ultramontanismus 

und Staatkirchentum im Theresianisch-Josephinischen Staat, Viena, 1975, p. 57-58. 

Importanţa istoriei bisericii a fost subliniată de jansenişti. Pentru disputele dintre 

jansenişti şi adepţii iezuiţilor din deceniul al optulea al secolului pe tema istoriei bisericii, 

a modului în care trebuia concepută şi structurată, altfel spus, pentru disputa Migazzi- 

Stöger vezi Ward, „Late jansenism”, p. 172-174. 

83 Institutul Pazmaneum a fost destinat preoţilor de mir, bursierii fiind obligaţi să îşi ia 

angajamentul că, după absolvire, vor urma cariera preoţească. Pentru sudenţii români 

care au frecventat acest Institut în a doua jumătate a secolului vezi I. Tóth Zoltán, Primul 

secol al naţionalismului, p. 275. 




complete, majoritatea covârşitoare fiind „moralişti”, preoţi cu o pregătire 

minimală 86. Reformarea educaţiei preoţilor s-a integrat deci duratei lungi. 

2. Spre o viaţă mai bună, spre un trai îndestulat 

Pentru ca preoţii să-şi poată îndeplini rolul pastoral, social şi cultural, 

asigurarea unor condiţii de trai decente era importantă, determinantă chiar. 

Prin urmare, Curtea vieneză şi episcopii uniţi au colaborat pentru a mai 

diminua din neajunsurile cotidiene ale preoţilor, eforturile îndreptându-se 

spre transpunerea formulărilor de principiu din diplomele imperiale ale 

unirii, potrivit cărora preoţii uniţi se bucură de aceleaşi drepturi, privilegii 

şi imunităţi ca şi cei romano-catolici, în dispoziţii specifice, punctuale. Prin 

acestea s-a urmărit estomparea diferenţelor dintre hotărârile imperiale şi 

realitatea din parohii, demers dificil ce depindea de atitudinea oficialilor 

locali adesea indiferenţi şi chiar ostili ideii de egalizare a statutului 

preoţimii unite cu al celei romano-catolice. La fel, stăpânii de pământ, 

posesorii satelor, chemaţi să înzestreze parohiile cu terenuri, s-au 

împotrivit nu de puţine ori. Creşterea nivelului de trai a clerului unit a fost 

influenţată deci de factori cu interese diferite, greu de acomodat. Voinţa 

suveranilor habsburgi a fost însă decisivă în schimbarea viziunii asupra 

statutului preotului unit în societate. 

Interesul Curţii vieneze în această direcţie a fost întreţinut şi stimulat 

de memoriile elitei ecleziastice unite care şi-a asumat cu perseverenţă rolul 

de a prezenta dezideratele clerului şi de a semnala neîmplinirile şi 

inconsecvenţele în aplicarea dispoziţiilor imperiale. Mişcările pro ortodoxe 

din deceniile 5-6 ale secolului au determinat, de asemenea, autorităţile 

imperiale să vină cu noi precizări legate de starea materială a preoţilor 

uniţi, într-un program de întărire a unirii ameninţate, criticate de adversarii 

ei. Nu în ultimul rând, schimbările în gândirea economică a vremii, 

afirmarea cameralismului, cu ideea că prosperitatea statului depinde de cea 

a supuşilor şi deci suveranii sunt responsabili de bunăstarea lor, au 

influenţat atitudinea cercurilor politice vieneze faţă de condiţiile de trai ale 

preoţimii. După repetate discuţii pe această temă în Dietă şi Guberniu şi în 

cadrul a trei comisii special constituite începând cu anul 1732, în sep- 

86 Potrivit unei statistici referitoare la intervalul 1784-1833, un număr de 319 preoţi 

absolviseră teologia (erau, potrivit expresiei vremii, „teologi absoluţi”), iar alţi 1523 erau 

doar moralişti, Dumitran, Un timp al reformelor, p. 331-332. 

101

102 


tembrie 1743 s-a elaborat un decret imperial, cel dintîi care a stabilit 

categoriile de venituri bisericeşti şi cuantumul lor, reprezentând un 

document de referinţă pentru reglementările ulterioare în domeniu 87. 

Izbucnirea în 1744 a mişcării ortodoxe a lui Visarion Sarai şi părăsirea 

diecezei de către episcopul Inochentie Micu, exilul său roman, au complicat 

situaţia Bisericii unite. Împărăteasa a simţit nevoia să încurajeze unirea 

reafirmând în decretul din 7 august 1744 principiul conform căruia Biserica 

unită trebuie să aibă drepturi, privilegii şi imunităţi identice cu ale Bisericii 

romano-catolice. A fost un prim semnal că măsurile privind starea 

materială a clerului se integrează, în viziunea cercurilor imperiale, în 

politica de întărire a unirii în faţa atacurilor acatolicilor. Mai mult, în 

această conjunctură care a scos la iveală vulnerabilitatea unirii, Maria 

Tereza a trecut de la afirmarea principiului la garantarea lui, instituind prin 

decretul din 12 martie 1745 funcţia de protector suprem, cu rolul de a 

reprezenta interesele clerului unit în procesele seculare. Protectorul trebuia 

să intervină pe lângă forurile laice pentru a determina respectarea scutirii 

de contribuţii a clerului unit, tratarea acestuia în instanţă cu aceeaşi 

consideraţie cu care era tratat clerul celorlalte religii recepte şi, în general, 

avea să supravegheze respectarea tuturor prevederilor cuprinse în 

decretele regale 88. De altfel, punerea în practică a dispoziţiilor legale s-a 

dovedit problematică, acestea fiind interpretate restrictiv şi aplicate 

selectiv, tardiv de către cei îndrituiţi. Pe de altă parte, după aplicarea legii, 

respectarea ei s-a dovedit, de asemenea, dificilă. Desemnarea de terenuri 

ecleziastice, de exemplu, potrivit decretului din 1743, s-a făcut de către 

„deputaţii regali” în anii 1747- 1748 pentru ca, în aceiaşi ani sau în cei 

imediat următori, parte din ele să fie reocupate de posesorii lor sau de 

săteni. Starea de legalitate a fost deci uneori de scurtă durată. 

Acţiunea călugărului ortodox Visarion Sarai în primăvara anului 1744 

a complicat şi mai mult situaţia de fapt. Sătenii convinşi de călugăr să 

treacă la ortodoxie i-au alungat pe preoţii uniţi din biserici, case parohiale 

şi au ocupat terenurile ecleziastice. Ca atare, unii preoţi uniţi au rămas şi 

fără ceea ce aveau, iar eforturile lor s-au dublat: trebuiau recuperate 

terenurile şi bunurile pierdute şi dobândite altele noi, conform legislaţiei. 

Intensificarea mişcărilor îndreptate împotriva unirii în anii 1758-1759 o va 

fi impulsionat pe suverană să dispună în 15 iunie 1759 mărirea porţiunii 

87 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 548-555. 

88 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 278.


canonice de la 9 la 20 de câble şi de la 4 la 15 care de fân. După ani de 

cereri, memorii, plângeri un nou stimulent material venea iată să le ofere 

preoţilor uniţi încredere şi speranţă într-o viaţă mai bună. Momentul a fost 

însă unul deosebit de tensionat deoarece în acel an intrase în scenă 

călugărul Sofronie care a coordonat cu abilitate mişcarea îndreptată 

împotriva unirii, ce a putut fi potolită doar prin numirea unui episcop 

ortodox pentru Transilvania. Odată cu instituţionalizarea ortodoxiei, 

Biserica unită a fost nevoită să asiste la partajul patrimonial, la o 

reconfigurare a terenurilor parohiale. Obligată să adapteze legislaţia la 

noua situaţie, Maria Tereza a făcut-o de aşa manieră încât să întărească 

unirea puternic slăbită şi i-a favorizat pe preoţii care au ales să stăruie în 

unire. Prin rescriptul imperial din 6 iulie 1761 a dispus ca acolo unde 

parohienii s-au declarat ortodocşi iar preotul unit, pământul bisericesc să 

rămână în folosinţa preotului până la moartea sa, după care putea fi 

revendicat fie de comitat, scaun sau district, fie de foştii posesori. 

Cu toată această legislaţie favorizantă preoţii uniţi au continuat să 

întâmpine dificultăţi. Rămaşi bună parte dintre ei fără enoriaşi sau cu 

foarte puţini, veniturile stolare erau nesemnificative, iar mâna de lucru care 

să presteze zilele de clacă, să-i ajute deci la lucrul câmpului, redusă. Parte 

din terenurile parohiale ocupate de cei trecuţi la ortodoxie în timpul 

mişcării lui Sofronie au rămas în posesia acelora sau au fost reluate de foştii 

posesori. Confruntat cu aceste probleme patrimoniale episcopul şi-a 

îndreptat tot mai mult atenţia înspre exemplul catolic cerând Curţii vieneze 

în anii ’60, în repetate rânduri, egalizarea, de facto, a situaţiei economice a 

clerului unit cu a celui catolic. Mai precis, a insistat ca şi preoţii uniţi să aibă 

un venit anual de 200 de florini şi să beneficieze la rându-le de dijme (vezi 

memoriul adresat de vlădică Guberniului în 7 martie 1766). 

Curtea vieneză a reacţionat la aceste cereri solicitând în februarie 1767 

realizarea unei conscripţii care să arate venitul anual al fiecărui preot unit 89. 

Rezultatele atestau, în opinia episcopului, o situaţie deloc optimistă. Unii 

preoţi, scria el, nu au intravilan pe care să locuiască, nici extravilan din care 

să se întreţină astfel că plătesc taxă către stăpânii pământurilor pe care le 

iau în folosinţă. Trăiesc deci unii, puţini, din pământurile lor strămoşeşti, 

moştenite, alţii, cei mai mulţi, din terenuri luate în arendă sau din munca 

proprie pe cele pe care locuiesc; din cauza sărăciei unii au plecat să lucreze 

în afara Transilvaniei, iar cei care nu mai sunt în stare să muncească îşi 


103

104 


cerşesc pâinea cea de toate zilele. Episcopul a dorit să evidenţieze faptul că 

preoţii vor putea avea un statut distinct în comunitate doar dacă vor 

beneficia de sprijin material care să le permită un trai decent, adică să-şi 

întreţină familiile, să primească oaspeţi şi să nu lucreze ei înşişi pământul. 

În consecinţă, considera că ar trebui să beneficieze de două sesii colonicale 

întregi 90. În paralel, episcopul unit a sporit exigenţele faţă de propriii 

preoţi, a lansat ideea nouă, modernă a plăţii lor diferenţiate, în funcţie de 

pregătire, dovedind astfel ataşamentul său faţă de ideile reformei catolice. 

Unul din dezideratele acesteia a fost trimiterea de preoţi educaţi, bine 

plătiţi, în parohii situate la depărtare de scaunul episcopal, pentru a 

reforma biserica locală. Creşterea veniturilor sacerdoţilor săi nu a fost 

văzută deci de Atanasie Rednic ca un scop în sine ci ca o condiţie pentru 

îmbunătăţirea misiunii lor pastorale. 

La Viena în acei ani, ca şi în cei anteriori de altfel, s-a evaluat problema 

veniturilor clerului unit din perspectiva prozelitismului religios. Consilierii 

care au dezbătut mijloacele de întărire a unirii (Stupan, Borié, Blümegen, 

Stahremberg şi Kaunitz) au fost convinşi de abordarea lui Borié care a pus 

în discuţie faptul că Rusia a reuşit să-i influenţeze pe neuniţii din Polonia 

şi chiar din regiuni mai îndepărtate, Turcia şi Grecia, prin cadouri făcute 

bisericilor, în haine şi bani. A propus să se preia acest model având în 

vedere că unirea este, considera el, mijlocul cel mai eficace de a rupe cu 

dependenţa de Rusia („Union ist das ausgiebigste Mittel diesen abhang von 

Russland zu zerreissen”), antipatia uniţilor faţă de neuniţi este puternică, 

mare („Die Abneigung deren Unirten gegen die Nicht unirten ist heftig und 

gross”) şi este pentru binele şi siguranţa statului însuşi să întărească unirea 

prin toate modurile, cu atât mai mult în Transilvania unde neuniţii sunt 

majoritari 91. În consecinţă, cum, în opinia lui, acest popor poate fi guvernat 

cu uşurinţă prin podoabe exterioare, a propus să i se acorde cât mai curând 

episcopului unit suma de 10.000 de florini pe care să îi împartă bisericilor 

nou câştigate pentru unire şi celor deja unite, sub forma unor cadouri în 

odăjdii şi cărţi. De asemenea, urma ca, din acest fond, fiecare preot unit, 

inclusiv cei reveniţi de curând la unire, să primească câte 12 florini renani 

la care urmau să se adauge în viitor câte 4 florini anual până când venitul 

lor va ajunge la 150 de florini. Măsura trebuia aplicată urgent, spunea el, 

deoarece acest popor este foarte neîncrezător, suspicios („weilen dieses Volck 


91 Haus-Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv, Staatsrat-Abschriften, K1, Akt 967.


so misstrauisch ist”), acest popor prost depinde de voinţa preoţilor (“weilen 

diese dumme Volck von dem willen der Popen allein abhänget”) care îşi urmăresc 

doar propriul interes. Donaţia alături de scutirile prevăzute în decretul din 

15 iunie 1759 i s-au părut consilierului că reprezintă un suport suficient 

pentru moment. Pentru a creşte numărul preoţilor capabili, destoinici care 

la rându-le să poată contribui la propagarea unirii era necesară, în opinia 

sa, înmulţirea seminariilor clericale, sporirea fondurilor acordate în acest 

scop. Acceptat de consilieri, proiectul lui Borié a devenit lege. Prin 

decretele imperiale din 13 ianuarie şi 27 mai 1768 s-a decis să se acorde 

Bisericii unite, cu titlul de ajutor, 10. 000 de florini renani 92. 

În această conjunctură în care se făcuseră primii paşi spre plata 

preoţimii, Atanasie Rednic sublinie în memoriul din primăvara anului 1769, 

trimis guvernatorului O’Donell pentru a-l înainta împărătesei, necesitatea 

salarizării clerului ca antidot împotriva ignoranţei şi sărăciei 93. Insistenţa pe 

această temă s-a dovedit însă riscantă, deoarece problema banilor şi cea a 

scutirilor a ridicat o alta, şi anume a numărului preoţilor beneficiari. 

Scutiri, privilegii, da, dar pentru preoţi mai puţini. Aşa au gândit 

stăpânii de pământ, catolici şi protestanţi deopotrivă, obligaţi să accepte 

principiul potrivit căruia preoţii uniţi se bucurau de aceleaşi scutiri şi 

privilegii ca şi cei romano-catolici. Deoarece o parte din supuşii lor au 

intrat într-o categorie privilegiată, au dorit să o restrângă. În prima 

jumătate a secolului s-a deschis o dispută între Stări şi reprezentanţii 

Bisericii unite pe tema reducerii numărului preoţilor uniţi 94, mediată de 

Curtea vieneză. Diploma imperială din 9 septembrie 1743 reglementa şi 

numărul preoţilor: în parohiile mari urmau să activeze un paroh şi doi 

capelani, în cele mjlocii un paroh şi un capelan iar în cele mici un paroh 95. 

Cererea salarizării clerului unit formulată de episcopul Atanasie 

Rednic în 1769, analizată de guvernatorul Transilvaniei O’Donell şi 

episcopul romano- catolic Bajtay i-a făcut pe cei doi să redeschidă problema 

92 Pentru modul în care au fost distribuiţi banii vezi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” 

Biserica greco-catolică, p. 289-291 şi Anexa nr. V. 

93 Ştefan Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul XVIII”, în 

Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971, p. 521. 

94 În 4 martie 1722 cele trei naţiuni i-au trimis un memoriu directorului Bisericii unite Regai 

în care au pus problema preoţilor supranumerari: pentru că în unele sate erau câte 6-12 

preoţi au propus să fie acceptaţi doar cei consacraţi de episcopul Atanasie Anghel. 

Guvernatorul a intervenit atunci respingând solicitarea, pronunţându-se pentru 

respectarea diplomelor imperiale, Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, I, p. 212-213. 

95 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 552. 

105

106 


numărului preoţilor uniţi. Încercând să găsească surse de venituri cei doi 

s-au gândit iniţial la întreţinerea preoţilor uniţi din dijme, quartae, sesiile 

interne luate de la proprietarul nobil sau din pământul comunitar. Era însă 

o soluţie complicată deoarece atingea interesele proprietarilor de pământ. 

Prin urmare, au propus altele mai simple: reducerea numărului preoţilor 

uniţi, unul urmând să servească o parohie materă şi două filii, consacrarea 

doar a candidaţilor bogaţi, fixarea cuantumului stolei şi doar în ultimă 

instanţă ajutorarea preoţilor lipsiţi de avere proprie cu o sumă din vistieria 

regală 96. Atare măsuri ar fi avut meritul de a degreva Curtea vieneză de 

plata preoţilor. 

S-a discutat şi în anii următori despre posibilităţile de echivalare a 

stării materiale a clerului unit cu cea a clerului romano- catolic, printre 

altele în cadrul unei subcomisii instituite de Maria Tereza pentru a studia 

posibilităţile de promovare a unirii inclusiv pe calea stimulentelor 

materiale. În pofida dezbaterilor susţinute legislaţia nu s-a modificat. 

Capacitatea porţiunii canonice a rămas cea stabilită în 1759, fapt reafirmat 

de Guberniu în 15 februarie 1780 97. 

Dacă puterea centrală şi-a dorit preoţi educaţi, capabili să le explice 

enoriaşilor ce este unirea, să-i înveţe deci la rândul lor pe ceilalţi, preoţi 

care să nu aibă grija zilei de mâine pentru a se putea dedica îndatoririlor 

pastorale, urmează să vedem ce fel de supuşi şi-a dorit. 

III. Enoriaşii 

1. Bunul valah neştiutor – spre înlăturarea ignoranţei 

Într-un secol al luminilor reforma educaţiei nu putea lipsi din ansamblul 

reformelor imperiale, şi nu din raţiuni strict ideologice ci şi pragmatice. 

Reformarea sistemului educaţional a corespuns nevoilor statului absolutist, 

societatea şi economia devenind tot mai complicate era nevoie de noi 

administratori, ofiţeri, diplomaţi şi specialişti în diferite domenii. Noutatea a 

constat în constituirea unei reţele de şcoli primare, obligatorii, laice, pentru 

ca, cel puţin teoretic, fiecare copil să aibă acces la educaţie 98. 

96 Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti”, p. 526. 

97 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 553, copie. 

98 Karl Vocelka, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy”, p. 200; pentru reformele şcolare 

tereziene şi extinderea sistemului şcolar vezi James van Horn Melton, Absolutism and


În Transilvania, demersurile Curţii vieneze pentru crearea de şcoli 

primare au fost vizibile după mişcarea lui Visarion Sarai 99. Maria Tereza, 

convinsă că ignoranţa este una din cauzele care au dus la fragilizarea unirii 

a ordonat Guberniului în 18 iunie 1747 să dispună ca preoţii uniţi, cu 

ajutorul protectorilor, să găsească modalităţi de a extinde numărul şcolilor 

„triviale”. Iniţiativa a avut drept substrat dorinţa de întărire a 

catolicismului în varianta de rit grec, a vizat combaterea influenţelor 

„acatolicilor” spre ale căror şcoli, în lipsa unora proprii, românii, laici şi 

preoţi deopotrivă, şi-au mai trimis copiii 100. 

Intervenţiile puterii centrale pentru înfiinţarea de şcoli pentru copiii 

români au fost tot mai susţinute în a doua jumătate a secolului, odată cu 

înfiinţarea regimentelor de graniţă 101. În acel context, în 1764 Maria Tereza 

a dispus ca în fiecare sediu de stat - major şi în cercul fiecărui batalion 

grăniceresc să se ridice câte o şcoală germană, întreţinută parţial din 

veniturile statului, parţial din contribuţiile grănicerilor. Tendinţele de 

unificare, de centralizare s-au făcut iată simţite şi în această parte a 

Imperiului prin impunerea limbii germane în învăţământ. Pe de altă parte, 

obligaţia grănicerilor de a susţine financiar, sistematic, într-un cadru legal, 

educaţia copiilor lor avea să-i facă mai responsabili şi mai preocupaţi de 

problema educaţiei odraslelor. Pentru gestionarea întreţinerii şcolilor 

împărăteasa a decis prin patenta din 2 noiembrie 1766 constituirea „fondului 

de provente”, administrat de o comisie specială alcătuită de comandanţii 

regimentelor şi reprezentanţi ai comunelor grănicereşti 102. 

Receptiv la semnalele transmise de Curtea vieneză potrivit cărora 

educaţia este tot mai mult o problemă de stat şi nu una a bisericii, 

the Eighteenth Century origins of Compulsory Schooling in Prussia and Austria, Cambridge, 

1988. 

99 Pentru mişcarea lui Visarion vezi G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 

1890; Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. 

I, Sibiu, 1920, p. 137-143; Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii 

din Transilvania 1700-1868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987, p. 54-56; Idem, “The Court of Vienna 

and Confessional Problems in Transylvania”, în Annales Universitatis Apulensis. Series 

Historica, 11/II, 2007, p. 252-258; Greta-Monica Miron, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică. 

Efectele mişcării lui Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia 

Universitatis “Babeş-Bolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005, p. 1-36. 

100 Dragomir, Istoria desrobirei religioase, I, Anexe, p. 59. 

101 Pentru şcolile triviale înfiinţate în satele aflate pe teritoriul regimentelor vezi Nicolae 

Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 216-219. 

102 Virgil Şotropa; Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 11-12. 

107

108 


vicecolonelul Entzeberg s-a implicat în înfiinţarea unei şcoli germane în 

Năsăud şi a colaborat în acest sens cu episcopul unit de de atunci, Atanasie 

Rednic. Într-o scrisoare pe care i-a adresat-o în 1767 invocă, între 

argumentele cu care dorea să-l convingă pe ierarhul unit de necesitatea 

construirii unui colegiu în Năsăud şi a altor 4-5 şcoli alături de acesta, 

concurenţa ortodoxă, puternică având în vedere proximitatea Moldovei, 

dar şi prezenţa protestanţilor în zonă. Şcolile unite puteau să-i atragă pe 

„schismaticii” din împrejurimi, scria ofiţerul, aşa cum de altfel, se şi 

întâmpla deja în anumite locuri, iar prezenţa în sate a unor oficiali instruiţi 

care să-i trimită pe oameni la biserică în zilele de sărbătoare, ar putea să-i 

ridice pe români în ochii luteranilor şi calvinilor, ce le erau ostili 103. Tabloul 

pe care-l prezentă despre starea credinţei între laicii români era sumbru: 

românii sunt fără credinţă şi fără frica lui Dumnezeu iar copiii nu mai au 

respect pentru părinţii lor; dar valahul prin natura lui este docil, robust, 

posibil de transformat într-un bun şi credincios militar. 

Învăţământul ca antidot împotriva necunoaşterii, cale de educare etică, 

religioasă şi de insuflare a loialităţii faţă de suveranii habsburgi a fost 

promovat de Curtea imperială de la Viena pentru românii transilvăneni 

indiferent de confesiune; o populaţie mai educată putea deveni mai 

tolerantă cu celălalt. În 7 martie 1768 Maria Tereza dispunea ca populaţia 

de rit grec din Transilvania, unită şi neunită, indiferent de sex, să înveţe să 

citească, să scrie şi să socotească, pentru a fi mai puţin ignorantă 104. În afară 

de a-i învăţa, şcolile trebuiau să cultive în sufletele elevilor sentimentul 

datoriei faţă de împărăteasă şi patrie după cum se preciza în ordonanţa 

Consiliului de Război din Viena din aprilie 1770, cu referire la şcoala din 

Năsăud 105. Iniţial o „Oberschule”, şcoală primară principală, în 1784 s-a 

transformat în şcoală de normă cu trei clase pe lângă care a funcţionat şi un 

103 Scrisoarea din 14 decembrie 1767, Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 

34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r. 

104 Ibidem, rola 34.254, nr. 116 /1768; transmiterea acestei dispoziţii în teritoriu este ilustrată 

de ordinul Guberniului din 24 aprilie 1768 prin care cerea autorităţilor comitatului să-i 

oblige pe învăţătorii români ai ambelor confesiuni din Târgu-Mureş să-i înveţe pe copii 

scrisul, cititul şi aritmetica, Albu, Istoria învăţământului, p. 201. 

105 Şotropa, Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, p. 12; având în vedere înfiinţarea noii şcoli în 

5 noiembrie 1770 s-a ţinut o şedinţă a comisiei economice a regimentului care a luat 

hotărâri referitoare la întreţinerea ei şi a celorlalte şcoli deja existente. Pentru că urmau să 

crească cheltuielile delegaţii satelor au acceptat noi contribuţii, vezi Virgil Şotropa, 

„Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr. 11, 1929, p. 1-26.


Institut militar, în care s-au format militarii regimentelor grănicereşti 106. 

Treptat deci iniţiativele de luminare a maselor venite dinspre puterea 

centrală au dat roade, învăţământul s-a extins şi diversificat în raport şi cu 

nevoile şi interesele stăpânirii. Iosif al II-lea încercând să înţeleagă situaţia 

românilor transilvăneni, să explice sărăcia lor, afirma în martie 1785 că 

„atâta timp cât prin şcoli nu se înfăptuieşte o luminare îndestulătoare...aceşti 

oameni vor fi văzuţi pe mai departe locuind sărăcăcios...”. 107 Chiar dacă puţini 

elevi frecventau clasele superioare 108, rolul şcolilor a fost major, au început 

să risipească nebuloasa neştiinţei pentru care românii au fost priviţi adesea 

în acel timp cu superioritate şi dispreţ. 

2. Credinţă şi fidelitate dinastică 

Împărăteasa şi-a dorit nu numai supuşi mai educaţi ci şi loiali. Le-a 

solicitat să fie solidari cu stăpânirea în vremuri grele precum cele ale 

războaielor şi, convinsă că prin credinţă se poate ajunge la victorie, şi-a 

chemat supuşii să susţină eforturile militare ale Imperiului prin rugăciuni. 

Acestea au punctat, de exemplu, războiul de şapte ani: în 17 septembrie 

1756 preoţii au fost obligaţi să ţină slujbe pentru înaintarea norocoasă a 

vaselor imperiale, în acelaşi an s-a dispus ţinerea în toate bisericile a 40 de 

ore de rugăciune şi a unei slujbe de binecuvântare iar în 12 aprilie 1757 s-a 

cerut din nou oficierea de slujbe pentru victoria în război. Scopul acestora 

fusese formulat de împărăteasa însăşi: de a induce o obedienţă neîntârziată 

şi neechivocă a supuşilor, de a le reaminti obligaţia de a-şi da bunurile şi 

viaţa pentru patrie, fapte pentru care vor fi recompensaţi de Dumnezeu 109. 

Românii uniţi au fost chemaţi să contribuie la efortul de război cu 

efective umane. În octombrie 1756 episcopul îi convocă la Blaj pe protopopi 

pentru a discuta despre „nevoia de cătane” a împărătesei 110. În consecinţă, 

protopopii consistoriali şi mirenii de vază s-au întrunit în 4 noiembrie 1756 

în reşedinţa episcopală pentru a se sfătui asupra solicitării crăieşti de 

106 Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 

1999, p. 129- 131, 253-254. 

107 Apud Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, p. 203. 

108 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului, p. 279. 

109 Hans Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in Österreich, 

Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976, p. 65. 

110 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 278, f. 120r. 

109

110 


ajutor: „...carele ne îndeamnă a da mână de ajutor înpotriva năvălirii pruseşti” 111 

şi au decis constituirea, prin efort propriu, a unei companii de 130 de 

soldaţi. Ca atare, prin circulara din 6 noiembrie 1756 episcopul P.P. Aaron 

le-a cerut protopopilor să strângă în decurs de 3 săptămâni câte 5 florini 

ungureşti, cai şi „voinici”, piei pentru şeile cailor şi pături de pus sub şei. 

Demersul semnifica, în viziunea episcopului, nu numai un simplu act de 

supunere, ci era şi o oportunitate pentru clerul şi „neamul” românesc de a 

dobândi prestigiu. 

Uniţii diecezei de Făgăraş au fost părtaşi şi sufleteşte, spiritual la 

războaiele purtate de Casa de Habsburg. În octombrie 1761 episcopul le 

cerea protopopilor ca în data de 14 a lunii, sau dacă nu pot atunci, într-o 

altă zi, să oficieze liturghie „cu slava cea mare şi cealalte obicinuite rugăciuni” 

pentru victoria armatelor imperiale în Silezia 112. 

Rugăciunea a fost un prilej de bucurie pentru victoriile suveranilor în 

războaie dar şi unul de speranţă pentru viaţa şi sănătatea lor. Prin 

rugăciunile ţinute de preoţi au pătruns până la umilii credincioşi din satele 

transilvane şi evenimente din viaţa privată a familiei imperiale. Supuşii 

erau astfel chemaţi să împărtăşească atât momentele de bucurie cât şi 

necazurile stăpânilor. În 25 mai 1767 episcopul Atanasie Rednic dispunea 

ca protopopii şi preoţii să se roage pentru însănătoşirea Mariei Tereza şi a 

nurorii ei, soţia lui Iosif al II-lea: „...ca de acum înainte mai ades şi mai fierbinte 

cu credinţă şi cu umilinţă pentru viaţa şi sănătatea acestor împărătese a noastre să 

să roage”. 113 Moartea împărătesei a prilejuit noi manifestări de pietate. 

Anunţat de episcopul Grigorie Maior credincioşilor în 3 decembrie 1780, 

decesul urma să fie marcat în întreaga dieceză cu trei liturghii de 

pomenire 114 urmate de un parastas de 30 de zile începând cu prima luni din 

marele post 115. Episcopul a contabilizat rezultatele dispoziţiilor sale 

anunţând Congregaţia de Propaganda Fide în 3 aprilie 1781 că numărul 

slujbelor cântate pentru sufletul împărătesei decedate s-a ridicat la 5217 în 

întreaga dieceză 116. 

111 Ibidem, f. 120r.v. 

112 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 279, f. 37, 57. 

113 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 37r. 

114 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di 

Croazia, 2, f. 341. 

115 Ibidem, f. 355. 

116 Ibidem, f. 359r.


3. Penitenţă în vremuri de restrişte 

Capriciile naturii şi molimele au impulsionat-o pe împărăteasă să-i 

cheme pe supuşii săi la pocăinţă, intervenind în timpul postului. Seceta, 

boli ale vitelor şi ciuma au fost motivele pentru care Maria Tereza a cerut în 

cursul anului 1762 ca supuşii să-şi sporească rugăciunile întru depăşirea 

dificultăţilor. În consecinţă, în 11 septembrie 1762 episcopul P. P. Aaron le 

comunica protopopilor impunerea, temporară, a postului şi în zi de luni. Le 

scria astfel: 

„Deci fiindcă nu numai aici în ţară de o vreme încoace s-au sporit 

Dumnezeeştile cercetări, cu săcetă, cu povoae şi cu boală în vite, care de 

vro câţiva ani nu să mai ceoată, ce şi ciuma prin vecinia ţărîi noastre s-a 

apropiat: pentru a căria şi al altora Dumnezeieşti pedeapse, spre 

Dumnezeu spre milă a-l îmblânzi, Pre Înălţata Cesaro- Crăiasca noastră ca 

o bună şi de Dumnezeu temătoare şi pravoslavnică...s-au milostivit a 

porunci, cum prin pocăianie cu post şi cu rugăciuni să ne sârguim a 

înblânzi cea pe direptate asupra noastră pornită Dumnezeiască mânie. 

Deci şi noi după păstoriceasca deatorie, precum în anii trecuţi, într-un 

prilej aseminea, aşa acum am rânduit, cum toţi creştinii noştri, prin 

ispovedanie pocăindu-să, în cinstea Sfinţilor Arhierei, carii sânt slujitorii 

lui Dumnezeu, spre izbidă şi spre milă, toţi să postească lunea ca în 

păreasimi. ” 117 

Astfel de îndemnuri aveau să le întărească credincioşilor încrederea în 

puterea rugăciunii şi a căinţei, să-i facă să caute salvarea în biserică şi 

credinţa în Dumnezeu şi nu numai în practici superstiţioase. În 1756 

vlădicul consemnă că în Creaca „s-au aflat besereca încinsă cu lumină de ceară 

şi întrebându-i pentru ce au făcut aceia spusără că încă din vreme ciumii au fost 

făcut ca să nu-i lovască ciuma, şi zice că cum au făcut nice nu i-au lovit ciuma” 118. 

Se pare că i-a lăsat să creadă în astfel de practici preventive (nu a menţionat 

că ar fi dispus curăţirea bisericii) poate pentru a nu le spulbera sentimentul 

de securitate astfel resimţit. „Vestea” de ciumă din anul 1771 l-a făcut şi pe 

episcopul Atanasie Rednic să le transmită protopopilor şi preoţilor să se 

roage „pentru ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la noi” 119. 

117 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 279, f. 154-155. 

118 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1r. 

119 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r-4v. 

111

112 

4. Pietate populară şi devoţiune mariană 


Deşi Curtea vieneză a încurajat, în momente dificile, religiozitatea 

supuşilor intervenind, după cum am văzut, în timpul rugăciunii şi al 

postului, a căutat totuşi treptat să raţionalizeze manifestările credinţei, să 

impună o atitudine rezervată faţă de miracole. Dovadă este reacţia la 

icoana plângătoare de la Blaj. Venerarea icoanei şi crearea astfel a unui loc 

de pelerinaj în chiar reşedinţa episcopiei unite într-un moment delicat 

pentru Biserica unită ce tocmai se confruntase cu o puternică mişcare pro 

ortodoxă, nu a fost agreată de Curtea vieneză. Entuziasmul popular trebuia 

potolit şi nu stimulat. De altfel, pe parcursul secolului al XVIII-lea membri 

ai Bisericii catolice au devenit tot mai sceptici în privinţa miracolelor 

asociate cu pelerinaje 120, considerând că înmulţirea acestora aduce un 

deserviciu catolicismului deoarece le dă protestanţilor prilejul de a-i 

ridiculiza pe catolici 121. În spaţiul multiconfesional transilvănean minunea 

icoanei plângătoare putea fi investită cu semnificaţii diverse, putea stârni 

valuri emoţionale dar şi critici ale acatolicilor. 

Icoana Fecioarei cu Pruncul din capela episcopală a transpirat şi lăcrimat 

înainte de înmormântarea episcopului P. P. Aaron, mort în timpul 

vizitaţiei canonice desfăşurate în decembrie 1763 – martie 1764 122. Lacrimile 

Mariei erau deci dedicate, dacă avem în vedere momentul în care au 

izbucnit, ierarhului defunct şi s-au suprapus peste un alt fapt neobişnuit, 

acela că trupul episcopului a rămas intact după moarte, semn al sfinţeniei 

sale. Mesajul transmis de icoana plângătoare era de regret pentru ierarhul 

dispărut. Având în vedere că, potrivit martorilor, lăcrimase îndeosebi 

duminica, miercurea şi vinerea, în postul Paştelui sau ca răspuns la 

rugăciunile care i s-au adresat, icoana a transmis credincioşilor şi un 

îndemn la post, pocăinţă, rugăciune, la o viaţă cumpătată. 

120 Una din vocile critice la adresa pelerinajelor a fost cea a lui Anton Wittola, jansenist, 

discipol al lui Simon Ambros Stock, decanul Facultăţii de Teologie din Viena din 1741. 

Wittola a considerat că în centrul devoţiunii populare trebuie să stea liturghia şi a 

caracterizat marile locuri de pelerinaj în cinstea Fecioarei Maria, Mariazell, Maria Taferl 

şi Sonntagsberg drept ascunzători pentru hoţi, Ward, „Late Jansenism”, p. 169. 

121 Timpul forte al răspândirii entuziasmului pentru pelerinaje, explozia acestui tip de 

pietate s-a înregistrat în zona de sud-vest a Germaniei aflată sub stăpânire habsburgică 

între 1650-1720. Vezi în acest sens analiza lui Marc R. Foster, Catholic Revival in the Age of 

Baroque. Religious Identity in Southwest Germany, Cambridge, 2001, p. 83- 103. 

122 Dosarul problemei în Icoana plângătoare.


Într-un timp în care majoritatea enoriaşilor au trecut la ortodoxie după 

mişcarea condusă de călugărul Sofronie, minunea era binevenită pentru 

Biserica unită deoarece i-a atras pe credincioşi în Blaj, reşedinţa episcopală, 

şi a îndreptat atenţia asupra faptului că vlădicul unit nu fusese unul 

oarecare. Discreditată ani la rândul în discursurile propagandei ortodoxe, 

Biserica unită ar fi putut folosi acest prilej pentru a-i impresiona pe laici, a 

le câştiga încrederea, a-i atrage de partea sa. Curtea vieneză însă a avut o 

altă viziune asupra evenimentului. Aglomerarea laicilor în centrul 

episcopal a părut cercurilor vieneze periculoasă, potenţial cauzatoare de 

noi tensiuni confesionale, de nedorit având în vedere că abia se domoliseră 

cele declanşate de mişcarea lui Sofronie. 

Ca atare, venerată în Blaj din 18 martie până în august 1764, icoana a 

fost dusă la Sibiu. Însuşi drumul este simptomatic pentru noua atitudine a 

Curţii vieneze faţă de această formă de pietate. Icoana de la Blaj nu a fost 

prima care a plâns. Spre sfârşit de secol XVII 123 a lăcrimat o altă icoană a 

Fecioarei Maria cu pruncul, aflată la mănăstirea Nicula. Atunci drumul 

icoanei spre Cluj 124 a fost unul festiv, un eveniment public, oficial, prin care 

elitele catolice din Principat şi-au exprimat devoţiunea mariană. Drumul 

celei de la Blaj spre Sibiu 125 a fost unul tăcut, tăinuit: icoana a fost 

transportată de doi călugări din Blaj, cu trăsura episcopală, închisă în două 

cutii. Cei doi au dus-o apoi la Viena unde, în timp, i s-a pierdut urma. 

123 Sunt în istoriografie divergenţe cu privire la anul în care s-a produs miracolul lăcrimării 

icoanei. Surse iezuite avansează anul 1694, când încă se mai derulau confruntări militare 

între armatele Imperiului habsburgic şi cele turceşti. Alţi istorici plasează evenimentul în 

anul 1699, semnificativ în derularea unirii cu Biserica Romei, deoarece atunci s-a emis 

prima diplomă leopoldină a unirii; susţinătorii acestei variante sugerează faptul că 

lăcrimarea icoanei ar exprima tristeţea, regretul faţă de acceptarea unirii de către români. 

124 S-au formulat opinii diverse cu privire la drumul urmat de icoană. Unii susţin că ea a fost 

dusă de la Nicula într-un sat din apropiere, Mănăstirea, unde rezida contele Sigismund 

Kornis, la dorinţa sa de a avea o astfel de icoană miraculoasă. Unul din susţinătorii 

acestei teze a descris astfel ceremonia ducerii icoanei: „...groful înconjurat cu armată 

împărătească, în sunet de trâmbiţe şi fanfară şi de cântece bisericeşti, în mare procesiune de 

praznic alor mii de credincioşi din tot jurul, ba chiar şi din părţile mai îndepărtate ale Ardealului, 

cu cea mai mare paradă bisericească şi civilă duce Sfânta icoană de la Nicula la Benediug.”, 

Victor Bojor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930, p. 107. 

125 Dispoziţia împărătesei ca icoana să fie mutată la Sibiu i-a fost comunicată vicarului 

general în 11 august 1764. Putea să aleagă între a o duce personal la Sibiu sau a o trimite 

prin oameni de încredere, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Colecţia de 

documente Blaj, nr. 465. 

113

114 


Ancheta la care a fost, după regulă, supusă icoana, trebuia potrivit 

recomandărilor cardinalului Migazzi să fie făcută cu prudenţă deoarece, 

spunea el, naţiunea valahă are o „înclinaţie ciudată spre coincidenţele 

extraordinare” şi este şovăielnică. Opina că „incidentul” nu trebuia să dea 

prilej unei „adorări superstiţioase, dar nici să nu îndepărteze sufleteşte acest 

popor de la unirea cu biserica noastră” 126. Deşi cei 34 de martori interogaţi în 

cursul anchetei desfăşurate la Blaj şi Sibiu în 1766, de confesiuni, vârste şi 

poziţii sociale diferite, nu au lăsat să se înţeleagă că ar fi fost vorba de 

vreun fals, de vreo înşelătorie, cardinalul Migazzi şi comisia întrunită 

pentru analiza datelor au ajuns la concluzia că „nu este suficient dovedită 

miraculozitatea icoanei” 127. A fost o decizie previzibilă având în vedere că 

devoţiunea mariană nu mai avea de la mijloc de secol XVIII semnificaţiile 

de odinioară. Sub influenţa jansenismului şi a dreptului natural se născuse 

o „pietate luminată” care nu respingea în bloc tradiţiile populare dar 

năzuia să corecteze exagerările, să caute certitudini 128. Perceput de membri 

ai elitei ecleziastice şi politice transilvane cu admiraţie şi o anumită 

raţionalitate, de oamenii obişnuiţi cu emotivitate profundă 129, miracolul 

lăcrimării icoanei a fost confiscat de puterea politică. 

Pentru a capta însă devoţiunea credincioşilor, pentru a exploata în 

beneficiul Bisericii unite veneraţia Fecioarei Maria, episcopul unit Atanasie 

Rednic şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă icoană miraculoasă, de la 

Nicula 130 şi a cerut Sfântului Scaun să acorde bisericii mănăstirii indulgenţă 

plenară pentru sărbătorile Înălţării, Bunei Vestiri şi naşterii Mariei în zilele 

în care se celebrau după calendarul vechi. Astfel, credea episcopul, 

„schismaticii” care mergeau la Nicula spre a o venera puteau fi atraşi la 

126 Icoana plângătoare, p. 40-41. 


128 Mario Rosa, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio, 1999, p. 

169-176. 

129 Vezi pentru semnificaţia genului „icon lacrymans” şi analiza anchetei Doru Radosav, 

Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997, p. 288-292. 

130 S-au formulat în istoriografie păreri diferite cu privire la locul în care s-a aflat şi se află 

icoana. În epocă iezuiţii din Cluj au acreditat ideea că, după ce a fost examinată la Viena, 

a intrat în posesia lor. Astfel, în istoria Colegiului iezuit, se precizează că ziua în care a 

lăcrimat, 15 februarie, este celebrată anual printr-un rit solemn, cu procesiune. Autorii 

istoriei au făcut în repetate rânduri referiri la icoană şi la rosturile ei (de exemplu, 

studenţii Colegiului îşi susţineau tezele sub icoana aşezată în capela reşedinţei iezuite 

din Cluj-Mănăştur), Vasile Rus, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj 

(sec. XVI- XVIII), Cluj-Napoca, 2005, Anexe, p. 246-247, 253, 268- 269.


unire. În 12 iulie 1767 papa Clement al XIII-lea a acordat indulgenţă 

plenară pentru sărbătorile menţionate pe timp de 10 ani. În timp ce icoana 

de la Blaj era dată uitării, cealaltă, era iată mai pregnant pusă în atenţia 

credincioşilor de episcopul unit dornic să-şi mângâie sufleteşte turma şi să 

o sporească. Venerarea Fecioarei a fost asociată propagandei pentru unire, 

a fost văzută ca o posibilă cale de convertire. 

5. Timp de odihnă – sărbătorile 

Reglementarea sărbătorilor a fost o altă modalitate a suveranilor habsburgi 

de a se insera în viaţa credincioşilor, din interes pentru sporirea 

zilelor de muncă dar şi din dorinţa de a propaga catolicismul. 

În prima jumătate a secolului suveranii habsburgi au abordat trei 

aspecte ale acestei probleme: celebrarea sărbătorilor „latine”, introducerea 

calendarului gregorian şi reducerea numărului zilelor de sărbătoare. Din 

dorinţa de a nu crea dispute între stăpânii de domenii şi supuşii lor pe 

tema zilelor în care cei din urmă puteau fi obligaţi să presteze robota, 

Leopold I a hotărât prin patenta din 23 august 1692 ca sărbătorile religioase 

mobile sau fixe să fie celebrate de uniţii de rit grec în aceeaşi zi în care le 

celebrau latinii 131. Succesorul său, Carol al VI-lea, a urmărit să impună un 

timp unic al sărbătorii format dintr-un număr fix de praznice şi socotit 

după calendarul gregorian 132. Reglementările i-au vizat însă numai pe 

neuniţi, pe cei care locuiau împreună cu catolicii. În 1747 s-a publicat din 

nou decretul din 1732 potrivit căruia în zilele festive, dar nu cele mari, 

neuniţii aveau dreptul să lucreze în casă, să facă negoţ, să-şi deschidă 

atelierele, interzis fiind însă lucrul la câmp 133. Au lipsit în aceste decenii 

reglementări referitoare la timpul de sărbătoare a uniţilor, dar au existat 

iniţiative locale de a-i obliga să respecte sărbătorile catolice şi nu numai, pe 

cele ale stăpânilor de pământ indiferent de confesiune. Uniţii din districtul 

Bistriţa erau pedepsiţi cu bătaia (6 beţe) dacă nu respectau sărbătorile 

saşilor. Auzind despre atare abuzuri episcopul P. P. Aaron a intervenit în 

1756 pe lângă magistratul Bistriţei rugându-l să le pună capăt. În 1764, în 

131 Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 215. 


133 Ibidem, p. 227; Aurel Răduţiu, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. 

XVII- XVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 

1985, p. 220. 

115

116 


virtutea rescriptului terezian din 21 august acel an, guvernatorul Hadik a 

dispus ca toţi locuitorii, indiferent de confesiune, să celebreze sărbătoarea 

„tuturor sfinţilor” şi a trimis patrule de soldaţi prin casele oamenilor 

pentru a-i verifica dacă se conformează dispoziţiei 134. 

Începând cu anii 50 ai secolului Curtea vieneză a promovat o nouă 

viziune asupra sărbătorii. Interesată de sporirea zilelor de lucru al 

supuşilor pentru ca aceştia să-şi poată îngriji gospodăria şi astfel să-şi poată 

îndeplini obligaţiile fiscale faţă de stat 135, a dorit reducerea numărului 

sărbătorilor catolice, şi reglemetarea procesiunilor şi pelerinajelor, care, mai 

ales vara, îi distrăgeau pe ţărani de la muncă 136. În septembrie 1751, la 

solicitarea împărătesei Maria Tereza, papa Benedict al XIV-lea a degradat 

24 de sărbători „de poruncă” la rangul de sărbători secundare. Dispoziţia a 

vizat la început provinciile ereditare ale Casei de Austria pentru ca doi ani 

mai târziu să fie publicată şi în teritoriile aparţinătoare Coroanei Sfântului 

Ştefan 137. Rămăseseră 19 sărbători majore alături de zilele de duminică. 

Discuţiile pe această temă au continuat şi în anii următori, deşi noul papă 

Clement al XIII-lea (ales în iulie 1758) a refuzat să-şi dea asentimentul 

pentru noi reforme, inclusiv pentru reducerea zilelor de sărbătoare 138. 

Totuşi, în 1766 Maria Tereza a remis Cancelariei Aulice un aviz (Gutachten) 

pentru urgentarea problemei, considerată importantă şi de consilierii săi. 

Kaunitz a rugat-o în februarie 1769 (în noul context marcat de moartea 

papei Clement al XIII-lea, 2 februarie 1769) să mediteze printre altele şi 

asupra zilelor de sărbătoare. Vrem, întreba consilierul, ca prin diminuarea 

numărului excesiv de sărbători să-l împiedicăm pe papă să continue a le 

ordona supuşilor, care nu sunt ai săi, să nu lucreze în timpul anului şi astfel 

să ne punem în situaţia de a nu putea face faţă concurenţei mâinii de lucru 

şi implicit a preţurilor în faţa acatolicilor? 139 Textul lui Kaunitz a avut ecou 

134 Rolf Kutschera, Guvernatorii Transilvaniei. 1691-1774, Sibiu, 1943, p. 62. 

135 Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 219. 

136 În 1767 s-a dispus că este nevoie de acceptul stăpânilor de pământ şi al episcopului 

pentru efectuarea de procesiuni şi pelerinaje. În 11 aprilie 1772 s-au interzis procesiunile 

care necesitau şi rămânerea peste noapte, cu excepţia celor dinspre capitale spre 

Mariazell. Interdicţia aceasta nu a fost aplicată în Tirol şi Banat, Hans Hollerweger, Die 

Reform des Gottesdienstes, p. 81. 

137 Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 232. 

138 Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129. 

139 „Veut-on diminuer le nombre excessif de fêtes, empêcher que le pape ne continue a 

ordonner à des sujets, qui ne sont pas les siens, de ne pas travailler pendant de l’année et


dovadă că în 11 martie 1770 chestiunea sărbătorilor a fost discutată de o 

comisie alcătuită din laici şi clerici 140. Suportul teoretic-ştiinţific al 

discuţiilor alcătuit de profesorul de drept ecleziastic de la Universitatea din 

Viena, Paul Joseph von Riegger, a fost structurat ca un istoric al zilelor de 

sărbătoare pe baza căruia autorul concluziona că numărul lor mare, 

departe de a stimula pietatea, dădea prilej exceselor şi desfrâului 141. De 

altfel, s-a dorit în paralel ca zilele păstrate să fie folosite cu mai multă 

intensitate: elita comunităţilor trebuia să dea un exemplu, să participe şi la 

slujba de după-amiază, să nu convoace adunări sau să meargă în 

excursii 142. Viziunii economice, pragmatice asupra zilelor de sărbătoare a 

lui Kaunitz i s-a asociat deci şi una exemplar moralizatoare. Demersurile 

puterii laice nu au rămas fără ecou la Roma astfel că prin bula din 22 iunie 

1771 papa Clement al XIV-lea a mai eliminat trei sărbători de poruncă, 

numărul lor ajungând la 16 143. 

Din raţiuni uniformizatoare, egalizatoare s-a dorit impunerea aceluiaşi 

număr de sărbători şi greco-catolicilor, idee discutată în 1773 în cadrul 

conferinţei de la Viena. Episcopii greco-catolici rutean, Bacinsky, croat, 

Bozičkovič şi cel de Făgăraş, Grigorie Maior au stabilit o listă de 16 

sărbători obligatorii 144 pe lângă care au mai cerut însă împărătesei să 

accepte şi altele, ţinute de demult (de ex. sărbătoarea Sf. Gheorghe pentru 

dieceza de Făgăraş) a căror păstrare era necesară, în opinia lor, pentru a nu 

stârni împotrivirea credincioşilor. S-a căzut în final de acord asupra 

de se mettre, par conséquent, dans le cas de ne pas pouvoir soutenir la concurrence de 

main d’oeuvre et moyennant cela du prix de leur industrie vis-à-vis de tous 

accatholiques?”, Viena, Haus- Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1, 

f. 26- 29, copie. 

140 Membrii laici ai comisiei au fost von Kressel, von Martini şi von Heinke, iar clericii: 

canonicul Simon Ambros von Stock, Johann Peter Simen şi Rensi, Hollerweger, Die 

Reform des Gottesdienstes, p. 69. 

141 Ibidem. Paul Joseph Ritter von Riegger a fost cel care a furnizat o „thèse royale” de care 

Maria Tereza avea nevoie pentru a surmonta non-cooperarea papalităţii. Alcătuită sub 

forma unui tratat de drept canonic, a stat la baza predării acestei discipline în 

învăţământ, Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129. 

142 Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes, p. 76-77. 

143 Nu a ţinut cont însă în totalitate de solicitările împărătesei: lunea de Paşte şi de Rusalii au 

rămas în continuare sărbători depline în timp ce sărbătoarea Sf. Iosif, pe care Maria 

Tereza a dorit să o menţină, a fost desfiinţată, Ibidem, p. 74. 

144 Enumerarea lor şi discuţiile purtate în această chestiune în sesiunile 10-11 din 29-30 martie 

1773 în protocolul aflat la Bibliotea Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 420, p. 13. 

117

118 


celebrării a 20 de sărbători 145. În pofida acestui mic succes, episcopii uniţi 

au rămas îngrijoraţi cu privire la impactul deciziei asupra credincioşilor şi 

i-au cerut Mariei Tereza să impună acelaşi număr de sărbători şi 

ortodocşilor din Imperiu. De altfel, din 1771 se pusese deja şi în mitropolia 

ortodoxă de la Karlowitz problema reducerii numerice a zilelor festive, 

pentru ca în 1774, probabil sub impulsul cererii venite dinspre ierarhii 

greco-catolici, sinodul mitropolitan să decidă reducerea sărbătorilor 

ortodoxe la 42 146. Erau oricum de două ori mai multe decât cele ale uniţilor. 

Pentru ortodocşii din Transilvania numărul sărbătorilor a fost stabilit la 27 

prin decretul lui Iosif al II-lea din 7 august 1786 147. În 30 ianuarie 1787 

împăratul a emis un decret şi pentru uniţi, scopul fiind uniformizarea 

sărbătorii pentru românii de ambele rituri. 148 Tendinţa a fost crescătoare în 

următorii ani, în tipăriturile blăjene de la sfârşit de secol, în Catavasierul 

din 1793, de pildă, fiind enumerate 35 de sărbători de poruncă 149. Era o 

dovadă că de la emiterea dispoziţiei la aplicarea ei drumul nu a fost scurt, 

că bună parte din sărbători s-a păstrat cu acordul tacit al episcopului Ioan 

Bob spre liniştirea credincioşilor că Biserica lor nu-şi schimbă tradiţia 150. 

Era, de asemenea, un semnal al reţinerilor ierarhiei unite de a impune 

schimbări radicale în acest domeniu, delicat, al sărbătorii, eveniment 

celebrat deopotrivă în familie şi comunitate, în spaţiul privat şi în cel 

public, cu o semnificaţie aparte pentru credincioşii care au păstrat în 

memorie anumite obiceiuri trăite, habitudini transmise de la o generaţie la 

145 Vezi lista lor la Michael Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days for the 

Catholics of rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV, 

Historica, 2, Cleveland-Rome, 1964, p. 201-202. 

146 Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days”, p.201. Ortodocşii au fixat reguli 

privitoare la sărbători în primul regulament iliric din 1771. S-a stabilit ca sârbii şi românii 

supuşi mitropoliei de la Karlowitz să păstreze calendarul vechi iar în locurile în care 

trăiau împreună cu catolicii să sărbătorească împreună prima zi a marilor sărbători 

(Paşti, Rusalii, Crăciun, Joia Verde) şi duminicile. În celelalte sărbători catolice se obligau 

ca între orele 8-11, cât timp credincioşii erau la biserică, să-şi ţină închise atelierele şi 

prăvăliile. În rest au dorit să-şi ţină sărbătorile ca şi până atunci fără să fie obligaţi de 

stăpânii de pământ să presteze robote în acele zile până când se va lua o decizie de 

reducere a numărului acestora, Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 225. 

147 Lista lor la Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 231-233. 

148 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 86-92. 

149 Ciprian Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului 

identitar, Cluj-Napoca, 2006, p. 220-223. 

150 Exemple care atestă că nici enoriaşii şi nici preoţii nu au renunţat la anumite sărbători 

vezi în Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 227-228.


alta. Nu întâmplător deci s-a simţit nevoia republicării decretului lui Iosif al 

II-lea în anul 1804 cu grijă pentru difuzarea şi cunoaşterea lui în parohii. 

Fiecare preot a primit un exemplar al decretului iar episcopului Ioan Bob i 

s-a cerut să dispună ca textul să fie citit în biserici în trei duminici 151. 

Puterea seculară nu a renunţat deci la a raţionaliza timpul de odihnă 

prin împiedicarea înmulţirii sărbătorilor „fără nici un folos sufletesc” 152. 

Timpul avea în ochii stăpânirii un ritm mai alert, o altă valoare decât în 

trecut, trebuia exploatat la maximum. Sărbători mai puţine dar mai intens 

trăite, cu folos pentru minte, prin învăţăturile creştineşti pe care enoriaşii le 

aveau de aflat de la preoţi, şi pentru suflet, prin ascultarea liturghiei, iată 

ce, încetul cu încetul suveranii habsburgi au năzuit să le impună supuşilor. 

6. Spre o reformare morală a credincioşilor – căsătoria 

În modelarea supuşilor, în disciplinarea lor socială, un rol important l-a 

avut reglementarea căsătoriei, nu numai datorită implicaţiilor sale morale 

ci şi a celor juridico-economice, punând probleme de proprietate. 

În lumea românească ataşată de obiceiuri, de cutumă, obişnuită să 

ignore legile mai degrabă decât să le respecte, reticentă faţă de nou în 

general, schimbările în zona relaţiilor private erau dificil de impus, cu atât 

mai mult cu cât ele erau de sorginte catolică, iar unirea fusese condiţionată 

de păstrarea intactă a Pravilei, a tradiţiilor răsăritene 153. Atunci când au 

discutat problema căsătoriei şi, mai ales, a divorţului, ierarhii uniţi trebuiau 

să ţină cont de prejudecăţile laicilor şi ale clerului, de orizontul lor de 

aşteptare. Astfel, atitudinea episcopilor uniţi din prima jumătate a secolului 

faţă de problema divorţului a oscilat: dacă Ioan Patachi a interzis 

divorţurile în sinodul general din 1725, acceptând doar separarea soţilor 154, 

Inochentie Micu a abordat în sinodul din 1732 doar chestiunea căsătoriilor 

151 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 91. 


153 Imediat după unire cardinalul Leopold Kollonich a cerut opinia lui Nicolae Papadopoli 

asupra modalităţilor de transpunere în practică a interdicţiei divorţurilor. Întrebat de 

cardinal cum ar trebui să procedeze cu cei divorţaţi, de exemplu cu bărbaţii care mai 

aveau alte două sau trei soţii în viaţă, Papadopoli a propus examinarea atentă a 

situaţiilor şi, în caz că nu erau valide, ceea ce, afirma el, se întâmpla adesea, să se dispună 

ca bărbaţii să revină la prima soţie. Ştiind probabil cât de dificilă era luarea unei atare 

măsuri într-o lume obişnuită cu practicile ortodoxe Papadopoli a recomandat prudenţă şi 

precauţie în astfel de demersuri, Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 359-360. 

154 Micu-Moldovanu, Acte sinodali, II, p. 112-113. 

119

120 


clandestine, responsabilizându-i pe preoţi şi anume, cei care cununau fără 

să fi făcut în prealabil cele trei vestiri erau pedepsiţi cu 24 de florini155. Treptat, atât puterea seculară cât şi papalitatea s-au preocupat, din 

varii raţiuni, de problema căsătoriilor. Prin bula Dei miseratione din 3 

noiembrie 1741 adresată tuturor episcopilor, Benedict al XIV-lea a reafirmat 

indisolubilitatea căsătoriei şi, pentru împiedicarea unor abuzuri în acest 

sens, instituia oficiul apărătorului public („matrimonium defensum”). În 17 

noiembrie, acelaşi an, papa a ridicat chestiunea căsătoriilor clandestine156. Curtea vieneză, la rându-i, se dovedise interesată de problematică. Pentru a 

întări disciplina militară împărăteasa a dispus în 8 mai 1756 anularea 

căsătoriilor soldaţilor încheiate fără consimţământul superiorilor. 157 

În dieceza unită mijlocul secolului a marcat un moment de turnură în 

publicarea hotărârilor matrimoniale tridentine. Noul episcop, P. P. Aaron, a 

fost decis să acţioneze pentru disciplinarea clerului şi mirenilor. Dacă în 

privinţa preoţilor nu a mai tolerat bigamia, adică recăsătoria lor în cazul în 

care rămâneau văduvi, în cea a mirenilor a dorit să impună indisolubilitatea 

căsătoriei. În anii 1752-1753 a purtat corespondenţă cu reprezentanţi 

ai Sf. Oficiu pentru a se lămuri dacă principiul indisolubilităţii se aplică şi 

logodnei158 iar în sinodul general din 1754 a prezentat propunerea de a se 

publica în dieceză deciziile tridentine privitoare la matrimoniu. A hotărât 

însă ca publicarea să se facă fără a se menţiona numele Conciliului de la 

Trento deoarece invalidarea căsătoriilor clandestine trebuia să apară în 

ochii laicilor drept o decizie internă a Bisericii unite şi nu una preluată pe 

filieră catolică159. S-a ferit astfel să alimenteze temerile cu privire la 

latinizare. Hotărârea episcopului de a urmări aplicarea în teritoriu a acestor 

decizii este dezvăluită de vizitaţia sa din anul 1756 în care a cerut 

protopopilor să-i prezinte situaţia căsătoriilor „fără leage”: soţii cu „muieri 

vii” (care s-au despărţit deci şi s-au recăsătorit) şi, invers, soţiile care au 

încheiat o altă căsătorie după ce s-au separat de soţul anterior. 


156 Claudia Carlen, Papal Pronouncements. A Guide. 1740-1978, vol. I, The Pierian Press, 1990, 

p. 2-3. 

157 Jean Gaudemet, Le marriage en Occident, Paris, 1987, p. 312. 

158 Archivio Segreto Vaticano, Segreteria di Stato. Germania, vol. 792, nepaginat. 

159 Deciziile sinodale din 1753 nu s-au păstrat. Sinodul şi discuţiile referitoare la căsătorii 

sunt menţionate în documente mai târzii, Archivio della Congregazione di Propaganda 

Fide Miscellanea Valachicarum, vol. 2, f. 304r.


Aplicarea decretelor matrimoniale tridentine era o încercare şi pentru 

protopopi şi preoţi, principalii agenţi ai reformei morale, comportamentale 

în parohii. Protopopii erau tentaţi să dea dispense la căsătorii, să pronunţe 

divorţuri fără a prezenta cazurile la scaunul arhieresc, cel îndrituit să le 

judece. Preoţii erau cei care trebuiau să refuze să-i cunune pe cei aflaţi în 

afara legii, să semnaleze situaţiile necanonice. Disciplinarea laicilor 

depindea deci de disciplinarea clerului local. Preoţii nu au avut o misiune 

facilă chemaţi fiind să intervină în viaţa de cuplu şi să disloce cutume. De 

altfel, reticenţe privind publicarea decretelor matrimoniale tridentine s-au 

manifestat chiar la vârf, între membrii consistoriului Bisericii unite. După 

moartea episcopului P. P. Aaron o parte a consistorialilor au formulat 

rezerve cu privire la oportunitatea anulării căsătoriilor clandestine într-un 

timp în care, după mişcarea lui Sofronie, laicii erau extrem de sensibili la 

problema latinizării. În opinia lor, publicarea unei atare dispoziţii, i-ar fi 

îndepărtat de la unire pe mirenii ezitanţi sau suspicioşi, ceea ce era de 

nedorit în acei ani în care unirea era oricum fragilă. De altfel, îşi 

exprimaseră îndoiala şi cu privire la faptul că decizia sinodului general în 

virtutea căreia s-au anulat căsătoriile clandestine avea tăria necesară, 

deoarece, apreciau ei, sinoadele particulare nu pot interzice cu fermitate 

căsătoriile clandestine decât dacă sunt întărite de conciliile ecumenice sau 

de suveranul pontif. O altă parte a consistorialilor a considerat hotărârea 

sinodului din 1754 validă pentru că a fost întărită de papa Benedict al 

XIV-lea şi s-a impus în dieceză prin uz 160. Pentru aceşti membri ai elitei 

unite preluarea decretelor matrimoniale tridentine a semnificat angajarea 

societăţii româneşti pe calea modernităţii prin impunerea unei responsabilităţi 

sporite în cadrul cuplului, pentru ceilalţi însemna un atentat la 

tradiţie, o încălcare a principiilor iniţiale ale unirii. Reticenţele cu privire la 

nou veneau deci din dublu sens: de jos, din parohii, dinspre mireni dar şi 

de sus, dinspre reprezentanţi ai elitei Bisericii. Ataşamentul faţă de tradiţii, 

faţă de cutumă nu indica doar imobilismul şi ignoranţa unei lumi rurale 

temătoare de schimbare ci şi convingerea unei părţi a elitei că atare tradiţii 

sunt definitorii pentru identitatea Bisericii unite 161. 

160 Discuţiile au fost menţionate de episcopul Atanasie Rednic într-o scrisoare din 8 august 

1766. Prezidase acea întâlnire consistorială în calitate de vicar, Arhivele Naţionale 

Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 463, f. 1- 2r. 

161 Pentru situaţia din parohii vezi Greta-Monica Miron, “The Transylvanian Greek-Catholic 

Church in the Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”, 

în Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003-2004, p. 120-142. 

121

122 


Pe acest fond al discuţiilor contradictorii episcopul Atanasie Rednic a 

redeschis „dosarul” căsătoriilor, complicat de instituţionalizarea ortodoxiei 

şi de glisajul laicilor de la unire la ortodoxie şi invers. S-a ridicat chestiunea 

căsătoriilor mixte, între o parte unită şi una neunită şi a dificultăţilor create 

de instabilitatea confesională. În încercarea de a clarifica starea de fapt, 

episcopul unit le-a cerut preoţilor în 1767 şi 1768 informaţii privind 

căsătoriile „făr de preoţii săi făcute„ 162 şi a corespondat cu Congregaţia de 

Propaganda Fide pe tema aplicării deciziei sinodale din 1754 163. În privinţa 

căsătoriilor mixte li s-a interzis preoţilor neuniţi să oficieze cununia atunci 

când una sau ambele părţi erau unite. Suverana relua această dispoziţie, cu 

sublinierea necesităţii respectării ei, în decretul din 8 ianuarie 1771 164. 

Crearea în deceniul al şaptelea a încă unei realităţi instituţionale, 

regimentele grănicereşti, au obligat puterea seculară şi Biserica unită la noi 

reglementări în problema căsătoriei. Militarii aveau să respecte o dublă 

jurisdicţie, laică şi ecleziastică, datori fiind să obţină pentru căsătorie 

acordul superiorilor şi al episcopului. În noiembrie 1771 consistorialul 

Iacob Aron transmitea înspre parohii ordinul terezian potrivit căruia 

începând din acel an militarii nu mai puteau încheia căsătorii fără acordul 

episcopului. Motivaţia era una economică, vlădicul trebuia să se asigure că 

noile familii aveau mijloace decente de trai. Deoarece „numai după a lor voe 

îşi iau muieri care nici moşii din care să să poată hrăni au, nici puteare sau voe ca 

pre sine sau pe prunci după cuviinţă să-i hrănească” se dispunea că „nu va fi 

slobod sub gre pedeapsă a cununa pre unii ca aceştia fără ştirea scaunului 

arhieresc” 165. 

Prin supravegherea căsătoriilor Curtea vieneză a urmărit disciplinarea 

supuşilor săi, fie ei uniţi sau neuniţi, a dorit să-i obişnuiască atât pe ei cât şi 

pe preoţi să respecte regulile. Impunerea aceloraşi rigori în privinţa 

căsătoriilor încheiate fără ştirea parohului locului venea să inducă între 

162 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, 

f. 14r. 

163 Întreba dacă prevederea sinodală din 1754 referitoare la invalidarea căsătoriilor 

clandestine trebuie aplicată retroactiv şi dacă da de cînd, din ce an, ce poziţie să adopte 

faţă de neuniţii care au fost căsătoriţi valid de către parohii lor care au trecut la unire 

după publicarea decretului- să valideze căsătoriile acestora sau nu?, Dumitriu-Snagov, 

Românii în arhivele Romei, p. 244-249. 

164 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 58/1775. 

165 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r.


laici ideea că, indiferent de confesiune, stăpânirea are exigenţe egale în ceea 

ce priveşte comportamentul lor public şi privat 166. Unii episcopi însă, s-au 

folosit de această problemă a căsătoriilor pentru a-i şicana pe rivalii lor. 

Sesizarea adresată Curţii vieneze de episcopul neunit de Timişoara potrivit 

căreia enoriaşi de-ai săi au fost cununaţi în Transilvania venea să pună sub 

semnul întrebării capacitatea episcopului unit de a-şi controla preoţii, de a 

impune în dieceza sa respectarea legii. Delaţiunea a obligat Curtea vieneză 

la noi precizări. În ianuarie 1770 se dispunea printr-o ordonanţă imperială 

ca preoţii de rit grec, uniţi şi neuniţi, să nu-i cunune pe cei nou-veniţi sau 

care nu rezidează în parohiile lor înainte de a le fi prezentat o mărturie a 

preotului-paroh din localitatea de reşedinţă, care să ateste că pot fi 

căsătoriţi 167. Guberniul interveni la rându-i consiliindu-l pe episcopul unit 

să se asigure că parohii ţin registre parohiale cu numele celor botezaţi, 

căsătoriţi şi morţi, pentru a evita pe viitor „răul bigamiei” 168. 

În deceniul al optulea al secolului au crescut competenţele episcopilor 

în acest domeniu. Dispoziţia imperială din 22 octombrie 1777 prin care s-a 

afirmat că nu este necesar apelul la Scaunul apostolic pentru dispense de 

căsătorie fiind suficient cel la episcop i-a fost comunicată lui Grigorie Maior 

în 29 aprilie 1778 169. 

Câţiva ani mai târziu statul şi-a impus controlul direct asupra 

căsătoriei, rezultat al unor demersuri din deceniile anterioare bazate pe 

ideea formulată de consilierul Kaunitz potrivit căreia Roma trebuia 

convinsă odată pentru totdeauna că, în afara chestiunilor de credinţă, nu 

poate dicta legi puterii temporale 170. În 1769 acelaşi Kaunitz o sfătuia pe 

împărăteasă să-şi impună pe lângă Sfântul Scaun opiniile în privinţa 

166 În acest sens unificator Iosif al II-lea ordonase ca cele trei vestiri ale căsătoriei să fie 

obligatorii pentru toate confesiunile din Transilvania. Circulara episcopală care anunţa 

această dispoziţie a fost difuzată de episcopul Ioan Bob în 1785, Dumitran, Un timp al 

reformelor, p. 92-98. 

167 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5. Ca urmare a 

anchetei ordonate de Curtea vieneză episcopul Atanasie Rednic le-a cerut protopopilor 

prin circulara din 4 decembrie 1769 să investigheze unde şi în ce an s-au oficiat căsătorii 

de preoţi uniţi sau neuniţi fără ştirea, permisiunea parohului locului, dacă astfel de 

cupluri trăiesc în continuare în dieceză şi dacă nu unde s-au mutat, Arhivele Naţionale 

Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 21. 

168 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5; Arhivele 

Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 538, f. 2r. 

169 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 29/1778. 

170 Ward, „Late Jansenism”, p. 176. 

123

124 


sărbătorilor şi a căsătoriilor. Vrem, o întreba, să ne opunem ca clerul să nu 

îşi aroge dreptul de a se amesteca în căsătorii, care deşi sunt un sacrament 

au o serie de efecte civile precum succesiunile şi testamentele? 171 Nu 

surprinde astfel că prin patenta din 16 ianuarie 1783 se afirma caracterul de 

contract de drept civil al legăturii matrimoniale, diferendele urmând să fie 

judecate de instanţele laice. Documentul a fost publicat în dieceza unită în 6 

martie 1786 172 şi odată cu acesta căsătoria, relaţiile de cuplu ieşeau din sfera 

de jurisdicţie a bisericii. 

Prin Biserică, spre modernitate 

Reconstituirea relaţiilor dintre stat şi Biserica unită începând cu urcarea 

pe tron a Mariei Tereza şi continuând cu guvernarea lui Iosif al II-lea 

arată că, graţie politicii centralizatoare şi unificatoare, diversele reforme au 

ajuns să fie impuse şi la marginile Imperiului, vizându-i pe supuşii uniţi şi 

ortodocşi deopotrivă. Începând cu mijlocul secolului diferenţele confesionale 

nu au mai contat atât de mult pentru Maria Tereza deşi a rămas o 

catolică ferventă 173, îndemnurile la educaţie fiind lansate deopotrivă pentru 

uniţi şi neuniţi, la fel cele referitoare la căsătoriile clandestine. Problema 

sărbătorilor a fost tratată, de asemenea, în mod generalizator: grecocatolicii 

au fost chemaţi să urmeze exemplul catolicilor, apoi ortodocşii pe 

cel al catolicilor de ambele rituri, pentru ca, în final, să se ajungă la o 

uniformizare pentru români, uniţi şi neuniţi. Erau semnale că ceea ce a 

contat în primul rând pentru reformatori a fost ca supuşii să devină 

cetăţeni instruiţi, cât mai utili, mai eficienţi, indiferent de denominaţiune. 

Intervenind în probleme ecleziastice, puterea seculară a avut nevoie de 

ierarhi cooperanţi. O demonstrează destinul lui Inochentie Micu şi al lui 

Grigorie Maior care au sfârşit prin a fi obligaţi să renunţe la funcţie. Primul 

a incomodat Stările principatului prin faptul că şi-a asociat şi rolul de 

conducător politic al românilor, că a folosit unirea ca pe o armă politică; 

celălalt şi-a creat adversari prin stăruinţa cu care a apărat drepturile 

171 “…qu’en tant qu’ils sont un sacrement, mais nullement quant à tous leurs effets civils, ainsi que 

de successions et des testaments, comme il arrive encore p.e. en Hongrie?”, Haus-Hof und 

Staat-Archiv, Nachlass Kaunitz, K1, f. 26- 29. 

172 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 96-98. 

173 Vezi în acest sens analiza lui Keith Hitchins care a urmărit atitudinea împărătesei faţă de 

ortodocşii din Transilvania după mişcarea lui Visarion Sarai, Hitchins, “The Court of 

Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, p. 252-268.


preoţilor săi în faţa stăpânilor de pământ, prin zelul său misionar, care i-a 

deranjat pe ortodocşi şi protestanţi deopotrivă. Nu episcopi dispuşi să se 

lupte cu oficialii locali pentru propriul program politic şi social şi-au dorit 

cei doi suverani. Mai aproape de aşteptările Mariei Tereza au fost Petru 

Pavel Aaron şi Atanasie Rednic, dedicaţi reformării şi modernizării bisericii 

lor. Numirea unui preot de mir în 1782 şi nu a unui călugăr, după obiceiul 

de până atunci, a ilustrat schimbarea de viziune asupra rolului monahilor 

în Biserica catolică. Şi călugării basilieni au fost treptat marginalizaţi 

dându-li-se o crescândă importanţă preoţilor-parohi, principalii agenţi ai 

reformelor în parohii. 

„Ochii şi urechile” lumii parohiale, cei ce cunoşteau prejudecăţile, 

temerile şi aşteptările enoriaşilor, cei ce se bucurau de autoritate prin 

diversele roluri pe care le-au îndeplinit, de la îndrumători sufleteşti, la 

educatori şi judecători în procese matrimoniale, preoţii au fost firesc şi ei 

subiecţi ai dispoziţiilor imperiale. Pentru a învăţa trebuiau să fie ei înşişi 

învăţaţi şi pentru a se putea dedica celor spirituale aveau nevoie să nu mai 

poarte grija zilei de mâine. De aceea, Curtea vieneză a susţinut înfiinţarea 

de şcoli pentru preoţi şi mărirea porţiunii canonice, le-a dat ajutoare în bani 

şi cărţi. Şi-a făcut loc ideea salarizării preoţilor, a asigurării unui venit 

stabil, şi a fost aplicată pentru câţiva ani. Prin preoţi s-a dorit schimbarea 

enoriaşilor. Trăind împreună, observându-i zilnic, parohii aveau să-i înveţe 

să fie buni credincioşi uniţi şi supuşi loiali Casei de Habsburg. Folosind 

cărţile puse la dispoziţie de episcopie şi imaginea „icoanei Sfintei uniri” le-a 

revenit sarcina de a transmite mesajul identitar formulat de elita unită, de a-l 

explica pe înţelesul celor mulţi, de a le forma conştiinţa apartenenţei la Biserica 

unită. Discursul identitar formulat în deceniile 4-7 ale secolului al XVIIIlea 

a rămas de referinţă în deceniile următoare, dovadă reeditările apărute. 

Preoţii au fost chemaţi să schimbe treptat obiceiuri, să înlăture 

superstiţiile, să impună respectarea unui nou timp de muncă şi de odihnă, 

să acomodeze diferenţele religioase, să acţioneze în spiritul toleranţei şi, 

până la un punct, să intervină în relaţiile de cuplu, invadând viaţa privată a 

enoriaşilor. Toate acestea trebuiau să-i facă pe supuşii uniţi ai Casei de 

Habsburg mai raţionali, eficienţi, înţelegători şi îngăduitori cu cei din jurul 

lor. Deoarece erau de schimbat obiceiuri, comportamente ce urmau anume 

reguli nescrise, timpul reformării s-a întins pe durata lungă. Începuturile 

s-au plasat însă în vremea împărătesei Maria Tereza şi a fiului care i-a 

succedat la tron. 

125

Bibliografie 


1. Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. 

Greci di Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491 

2. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765- 

1772, f. 147r.; nr. 2171774, f. 1.; nr. 81/1775, f. 66.; nr. 12/1765-1772, f. 37r.; nr. 

12/1765-1772, f. 21 

3. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, 

f. 1- 12r; nr. 553; nr. 163, f. 1r.; nr. 538, f. 2r.; nr. 465 

4. Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f.1r 

5. Haus- Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 

3425/1770, Billet an Koller; Akt 2891, 1766; Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1; 

Kabinettsarchiv, Staatsrat- Abschriften, K1, Akt 967 

6. Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657; 

B2. Acta generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.269, nr. 

170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5 

II. Periodice 

1. “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888 

III. Lucrări 

1. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944 

2. Beales, Derek, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987 

3. Bojor, Victor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930 

4. Bunea, Augustin, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor 

transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902 

5. Capra, Carlo, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut 

Reinalter (Hrsg), Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt 

am Main, 1993 

6. Carlen, Claudia, Papal Pronouncements. A Guide. 1740- 1978, vol. I, The Pierian 

Press, 1990 

7. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj- 

Napoca, 2000 

8. Dainville-Barbiche, Ségolène de, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières 

ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005


9. Dragomir, Silviu, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, 

vol. I, Sibiu, 1920 

10. Duică-Bogdan, G., Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1890 

11. Dumitran, Daniel, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub 

conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007 

12. Foster, Marc, R., The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the 

Bishopric of Speyer, Ithaca-London, 1992 

13. Foster, Marc, R., Catholic Revival in the Age of Baroque. Religious Identity in Southwest 

Germany, Cambridge, 2001 

14. Gaudemet, Jean, Le marriage en Occident, Paris, 1987 

15. Ghişa, Ciprian, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700- 1850). Elaborarea 

discursului identitar, Cluj-Napoca, 2006 

16. Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei 

secol de existenţă (1697- 1761), Cluj-Napoca, 2001 

17. Ghitta, Ovidiu, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15- 17 mai 

1748”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 

2007 

18. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700- 

1868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987 

19. Hitchins, Keith, “The Court of Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, 

în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007 

20. Hollerweger, Hans, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in 

Österreich, Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976 

21. Horn Melton, James van, Absolutism and the Eighteenth Century origins of Compulsory 

Schooling in Prussia and Austria, Cambridge, 1988 

22. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei. 1691- 1774, Sibiu, 1943 

23. Lacko, Michael, „The Reduction of the Number of Feast Days for the Catholics of 

rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV, 

Historica, 2, Cleveland- Rome, 1964 

24. Mârza, Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale, Cluj- 

Napoca, 1987 

25. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936 

26. Meteş, Ştefan, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul 

XVIII”, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971 

27. Micu, Samuil Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995 

28. Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea, 

Cluj-Napoca, 2007 

29. Miron, Greta-Monica, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a 

doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în 

Anuarul Institutului de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999 

127

128 


30. Miron, Greta- Monica, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii 

episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica 

română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003 

31. Miron, Greta-Monica, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului al XVIIIlea. 

Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, 

Cluj- Napoca, 2007 

32. Miron, Greta-Monica, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică. Efectele mişcării lui 

Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia Universitatis “Babeş- 

Bolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005 

33. Miron, Greta-Monica, “The Transylvanian Greek-Catholic Church in the 

Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”, în 

Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003- 2004 

34. Moldovanu, Ioan, Micu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu, 

Blasiu, 1869 

35. Nilles, Nicolaus, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris 

Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885 

36. Pall, Francisc, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745- 1768, Cluj-Napoca, 1997, 

II/1, doc. nr. 121 

37. Pâclişanu, Zenovie, “Istoria Bisericii Române Unite”, în Perspective, nr. 53- 60, iulie 

1991- iunie 1993 

38. Pâclişanu, Zenovie, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”, 

în Cultura Creştină, nr. 1/1936 

39. Pâclişanu, Zenovie, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8, 

1936 

40. Pâclişanu, Zenovie, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an 

XIV-XVI 

41. Quéniart, Jean, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în 

vol. Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille, 

2005 

42. Radosav, Doru, Carte şi societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995 

43. Radosav, Doru, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997 

44. Radu, Iacob, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 1932 

45. Răduţiu, Aurel, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVII- 

XVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 

1985 

46. Rosa, Mario, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio, 

1999 

47. Rus, Vasile, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj (sec. XVI- 

XVIII), Cluj- Napoca, 2005 

48. Snagov-Dumitriu, Ioan, Românii în arhivele Romei. Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999 

49. Şotropa, Virgil; Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913


50. Şotropa, Virgil, „Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr. 

11, 1929 

51. Teodor, Pompiliu, „The Romanians from Transylvania between the Tradition of 

the Eastern Church, the Counter Reformation and the Catholic Reformation”, în 

vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Maria Crăciun, Ovidiu 

Ghitta, Cluj University Press, 1995 

52. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti, 

2001 

53. Venard, Marc, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite 

pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990 

54. Vocelka, Karl, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy: History of a Belated 

and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter 

Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000 

55. Wangermann, Ernst, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian 

Elightenment”, în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter, 

Cambridge, 1984 

56. Ward, W.R., „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in 

Enlightenment Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001 

57. Willibald, Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in 

the Age of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and 

Sciences in America, April, 1944 

58. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997 

129

Capitolul III 

Biserica ortodoxă din Transilvania 

în epoca reformismului austriac 

În capitolul de faţă ne propunem să analizăm evoluţia Bisericii 

ortodoxe române din Transilvania în timpul reformismului habsburgic, 

epocă care din perspectivă temporală corespunde celei de-a doua jumătăţi 

a secolului al XVIII-lea. Însă, în vederea unei bune înţelegeri a subiectului 

nostru este necesar să zăbovim puţin şi asupra evenimentelor religioase 

transilvănene ale începutului de secol şi a semnificaţiilor acestora, cu 

consecinţe importante asupra evoluţiei ulterioare a Bisericii române 

ortodoxe. De altfel, studierea iluminismului şi a absolutismului luminat 

este greu de realizat fără o introspecţie asupra premiselor sale, care îşi au 

originea în deceniile precedente, ştiut fiind faptul că „prima” răspândire a 

„luminilor” în Europa 1 sau prereformismul s-a desfăşurat în prima parte a 

secolului al XVIII-lea. 

Se impune remarcat faptul că în ultimii ani, scrisul istoric destinat 

reconstituirii evoluţiei şi instituţionalizării ortodoxiei româneşti în Transilvania 

veacului al XVIII-lea a beneficiat de câteva contribuţii remarcabile, 

dintre care menţionăm doar câteva nume: Mihai Săsăujan, Pavel Vesa, 

Remus Câmpeanu etc 2. Însă publicarea acestor valoroase lucrări, ce aduc în 

atenţia cititorilor aspecte mai puţin cunoscute până acum privind istoria 

Bisericii ortodoxe din Transilvania în „secolul luminilor”, la care se adaugă 

contribuţii mai vechi, nu rezolvă subiectul, care rămâne în continuare 

1 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989, p. 28. În opinia 

sa, această primă răspândire a “luminilor” corespunde perioadei cuprinse între anii 1715-1750. 

2 Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca, 

Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002; Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi 

(1706-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006; Remus Câmpeanu, Elitele 

româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 

ediţia a 2-a, 2008, cap. „Elitele ortodoxe”.

132 


deschis, reclamând abordări istoriografice sau teologico-istorice inedite şi 

chiar o sinteză care să integreze atât noile viziuni, cât şi concepţiile istoriografice 

deja consacrate, referitoare la această problematică. 

Biserica ortodoxă din Transilvania – o existenţă ignorată 

Se poate afirma că Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania, 

istoria i-a rezervat şi de-a lungul veacului al XVIII-lea o soartă ingrată. 

Religie a unui popor, care prin „unio trium nationum” a fost redus la 

ipostaza de „tolerat”, ortodoxiei i s-a atribuit în Ardeal statutul injust de 

religie „nereceptă”, fiind exclusă din rândul confesiunilor recunoscute 

oficial. Această situaţie, devenită „de jure” în secolul al XVII-lea, ca urmare 

a elaborării şi intrării în vigoare a „Approbatelor” şi „Comppilatelor”, a 

făcut imposibilă pentru multă vreme instituţionalizarea Bisericii ortodoxe 

în Transilvania. În consecinţă, în absenţa unor instituţii oficiale, în 

condiţiile nerecunoaşterii conducătorilor spirituali ai românilor ortodocşi 

de către autorităţile politice şi administrative, Bisericii ortodoxe din 

Transilvania i-a fost extrem de greu să găsească căile de a-şi creiona o 

strategie, de a-şi organiza o apărare eficientă împotriva ofensivei prozelite 

a calvinismului în secolul al XVII-lea sau a catolicismului uniformizator 

promovat, începând cu sfârşitul aceluiaşi secol şi în cel următor, de noua 

stăpânire, habsburgică. 

Stăpânirea austriacă sau habsburgică a confirmat vechile realităţi 

politico-sociale din Principat prin aşa-numita diploma leopoldină din 4 

decembrie 1691, care pentru mai bine de un secol şi jumătate a servit drept 

constituţie Principatului transilvan. Astfel, diploma recunoştea sistemul 

politic al celor trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte 3. Românii 

ortodocşi rămâneau în continuare în afara vieţii politice din Principat, iar 

religia ortodoxă îşi menţinea acelaşi statut de religie neoficială sau 

„nereceptă”. În plus ea a fost exclusă şi de la beneficiile oferite de aşanumitele 

„privilegii ilire” 4 de care se bucura Biserica ortodoxă sârbă. În 

3 Ionuţ Costea, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu, coordonatori 

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 418-419. 

4 Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre 

reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul Tipografiei 

Archidiecesane, 1900, p. 24. În timp ce stăpânirea habsburgică încerca să încorporeze

Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului... 

aceste condiţii, comunităţile ortodoxe au reuşit cu mare dificultate să 

subziste, găsind cu greu forţa necesară de a contracara promisiunile făcute 

de Casa imperială de Habsburg în scopul atragerii credincioşilor ortodocşi 

români la unirea cu Biserica Romei. Astfel, ceea ce nu a reuşit calvinismul, 

avea să înfăptuiască, prin „unirea religioasă”, Curtea de la Viena cu 

sprijinul iezuiţilor: spargerea solidarităţii şi unităţii în interiorul populaţiei 

româneşti, divizarea acesteia în două blocuri confesionale: ortodocşi şi 

„uniţi”. 

La începutul secolului al XVIII-lea monarhia austriacă atinsese cea mai 

mare extindere teritorială de până atunci, devenise un „imperiu danubian” 5 

şi dobândise statutul incontestabil de „mare putere europeană” aflată în 

plină expansiune în sudul Europei în detrimentul Imperiului otoman. Însă 

în plan intern, Imperiul habsburgilor, alcătuit dintr-un mozaic extrem de 

divers de culturi, limbi şi popoare, aflate pe diferite trepte de dezvoltare 

economică, se confrunta cu o acută lipsă de omogenitate şi uniformitate 6. 

Soluţia găsită de către cercurile imperiale în vederea realizării mult doritei 

uniformităţi interne a fost consolidarea catolicismului în variantă latină, în 

paralel cu extinderea sa în forma orientală, prin aşa-numitul proces al 

„unirilor religioase”, la popoarele ortodoxe din Imperiu 7. Astfel, politica 

religioasă imperială care a marcat sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul 

celui următor s-a concentrat pe modalităţile de atragere a ortodocşilor la 

catolicism, văzut drept elementul-liant fundamental, cu valenţe salvatoare, 

al întinsei monarhii austriece. 

Încurajată de succesele unirii religioase a rutenilor cu Biserica catolică 

(1646-1649), Casa de Habsburg a exportat experimentul şi în recent anexata 

provincie transilvană, încercând să-i convingă pe românii ortodocşi să 

îmbrăţişeze greco-catolicismul. Propunerea de unire a fost făcută, la scurt 

timp după cucerirea Transilvaniei, de către primatul Ungariei, Leopold 

întreaga Biserică ortodoxă din Transilvania în Biserica catolică, Biserica sârbă îşi consolida 

poziţia în Imperiu. În favoarea sa au fost emise aşa-numitele „privilegii ale naţiunii 

sârbeşti” sau „privilegiile ilire” incluse în două acte în anii 1691 şi 1695, prin care sârbilor 

din Mitropolia de Karlowitz li se acorda autonomie bisericească, precum şi anumite 

drepturi politice. A se vedea şi Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 71-72. 

5 Vezi Nicolae Edroiu, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI, 

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 17-22. 

6 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I, Bucureşti, 

Ed. Enciclopedică, 1997, p. 329. 


133

134 


Kollonich, care recomanda atragerea românilor la catolicism în scopul 

redobândirii de către Biserica catolică a poziţiilor pierdute de-a lungul 

domniei principilor calvini 8. Extinderea catolicismului în Transilvania la 

începutul secolului al XVIII-lea, chiar şi în varianta orientală se dovedea cu 

atât mai necesară cu cât catolicii reprezentau o minoritate în rândul 

populaţiei din provincie, dar şi în rândul stărilor nobiliare, care erau din 

punct de vedere confesional covârşitor protestante. Ori pentru a putea 

contrabalansa puterea de influenţă a protestanţilor, opozanţi declaraţi ai 

politicii centraliste şi „integrative” imperiale, majoritari în Dietă, Curtea 

vieneză avea nevoie în impunerea politicii sale de stat şi bisericeşti de 

susţinerea catolicilor, care prin număr trebuiau să-i surclaseze pe reformaţi. 

Înfiinţarea Bisericii române unite cu Roma avea să se dovedească o măsură 

extrem de importantă în sensul întăririi catolicismului în Ardeal, asigurând, 

cel puţin scriptic pentru început, dominanţa catolică în Transilvania 9. 

O primă încercare de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu 

Biserica Romei s-a făcut cu patenta imperială din 1692, care promitea 

clerului acordarea aceloraşi scutiri şi privilegii de care se bucurau romanocatolicii. 

Cu toate acestea, abia în anii 1697-1700 s-au desfăşurat tratativele 

pe tema unirii religioase, care au dus în cele din urmă la înfăptuirea 

acesteia pe baza celor patru puncte dogmatice florentine şi în condiţiile 

păstrării nealterate a ritului, disciplinei şi a calendarului ortodox 10. Unirea 

religioasă a fost acceptată într-o primă etapă de o parte a clerului ortodox şi 

de către puţini credincioşi. Istoricul Remus Câmpeanu 11 avansează ideea că 

unirea religioasă şi negocierile lui Atanasie Anghel au găsit aprobare şi 

susţinere mai ales în rândul acelei preoţimi cu o stare materială bună, care 

dorea obţinerea unei condiţii sociale corespunzătoare. Ori schimbarea 

statutului său social presupunea o recunoaştere legală a românilor, 

anularea caracterului de „toleraţi”, acordarea de privilegii social-politice şi 

8 Ioan Lumperdean, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări pentru 

reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în Transilvania. Secolele 

XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994, p. 67. 

9 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 133-134, 142-143. Autorul vorbeşte despre un 

raport referitor la starea Bisericii catolice din Transilvania, redactat în anul 1742, ce 

subliniază consolidarea de care s-a bucurat catolicismul ca urmare a unirii religioase a 

românilor, în urma căreia mai mult de 80.000 familii de valahi au trecut la Biserica Romei. 

10 Avram Andea; Aurel Răduţiu, Transilvania sub stăpânire habsburgică, în Istoria României, Transilvania, 

vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997, p. 650-651. 

11 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti..., p. 143-150.


economice. În acea vreme numai Casa de Habsburg şi-a arătat disponibilitatea 

în acest sens, concretizată în propunerea recunoaşterii sociale a clerului 

ortodox român, cu condiţia unirii acestuia cu Biserica romano-catolică. 

Biserica ortodoxă din Ardeal, precar organizată şi slab reprezentată în acea 

vreme, nu a putut oferi o alternativă viabilă, nu a putut da o ripostă pe 

măsură fenomenului „uniaţiei”, care pe lângă frumoasele promisiuni pe 

care le făcea, se bucura de tot sprijinul autorităţilor politice centrale şi 

locale. 

Unirea religioasă, susţine R. Câmpeanu, a fost într-o primă fază o 

confruntare la nivelul elitelor româneşti 12, respectiv între clerul superior pe 

de o parte, interesat în câştigarea unei poziţii sociale mai bune, care a 

stimulat catolicizarea şi negustorimea şi orăşenimea din sudul 

Transilvaniei pe de altă parte, motivată de interese comerciale, ce dorea 

menţinerea relaţiilor economice cu spaţiul de dincolo de munţi, care era 

prin excelenţă unul ortodox. În consecinţă prosperitatea acestor categorii 

sociale era puternic legată de menţinerea contactelor economice, culturale 

cu lumea răsăriteană, fiind prea puţin dispuse să renunţe la confesiunea 

ortodoxă. Oricum este cert faptul că în tot secolul al XVIII-lea sudul Transilvaniei 

a constituit principalul focar al frământărilor religioase anti-unire. 

Proteste ferme s-au înregistrat încă din timpul negocierii unirii 

religioase, continuând cu putere după „unire” din partea românilor din 

Braşov, Făgăraş şi Sibiu 13. Aceştia au invocat decretul imperial din 14 

aprilie 1698, reconfirmat la 26 august 1699, ce recunoştea românilor, în 

teorie, dreptul de a se uni cu una dintre religiile recepte sau de a-şi păstra 

străbuna credinţă ortodoxă 14. De altfel, românii ortodocşi din ţinutul 

Braşovului (Ţara Bârsei) nu au recunoscut niciodată autoritatea episcopului 

unit, iar în anul 1728 15 au obţinut din partea autorităţilor austriece 

aprobarea oficială de a ieşi din jurisdicţia aceluia, cu condiţia de a-i plăti 

anumite „competinţe”. Ei au trecut sub păstorirea spirituală a mitropolitului 

din Bucureşti 16, mai întâi, iar apoi în anii 1728-1730 sub păstorirea 


13 Nicolae Chifăr, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale ale 

episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 

11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 69. 

14 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I, ediţia a II-a, ediţie 

îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, p. 106. 

15 Mihai Săsăujan, op. cit., p. 148. 

16 Silviu Dragomir, op. cit., p. 172. 

135

136 


episcopului de Râmnic 17, pentru ca din anul 1739 să intre în legătură 

permanentă cu mitropolia din Karlowitz 18. 

În anul oficializării unirii religioase s-a înregistrat un alt protest 

vehement împotriva acestui act, al cărui principal protagonist a fost nobilul 

român din Ţagul Mare, Gavril Nagyszegi 19, fost secretar mitropolitan în 

timpul lui Teofil şi apoi a lui Atanasie Anghel, până la trecerea acestuia din 

urmă la „unire”. În numele credincioşilor ortodocşi din Alba Iulia, Gavril 

Nagyszegi a înaintat, pe 25 septembrie 1701, către guvernatorul Bánffy un 

protest, ce contesta tratamentul nedrept aplicat celor pe care îi reprezenta, 

concretizat în răpirea bisericilor ortodoxe, interdicţia pentru preoţii neuniţi 

de a mai practica serviciul divin, persecuţii pentru cei care nu doreau să 

treacă la „unire” etc. Totodată petiţia menţionată afirma răspicat hotărârea 

românilor ortodocşi de a-şi recupera bisericile şi de a practica liber 

„exerciţiul sfânt al legii lor”, specificând clar refuzul de a accepta cele patru 

puncte dogmatice catolice 20. 

Ca urmare a acestui demers, nobilul Gavril a fost acuzat că s-a erijat în 

reprezentantul românilor din întreg Ardealul şi că ar fi încercat să impună 

o formă de conducere-substitut pentru ortodocşii rămăşi fără ierarhie. 

Pentru aceste iniţiative, la care s-a adăugat şi intenţia de convocare la Alba 

Iulia a unei mari adunări a românilor, care să decidă asupra „unirii”, a fost 

prins şi condamnat la 5 ani de închisoare 21. Gavril Nagyszegi nu s-a lăsat 

17 Ibidem, p.174. Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 26. Dependenţa ierarhică de episcopia ortodoxă 

de Râmnic se explică în primul rând prin faptul că la acea dată şi Oltenia făcea parte din 

Imperiul habsburgic (1718-1739). În noul context Comanda militară din Sibiu a dispus, 

prin rezoluţiile sale din 20 ianuarie 1728 şi 12 mai 1730, românilor ortodocşi din Braşov să 

renunţe la subordonarea faţă de mitropolitul din Bucureşti şi să intre sub jurisdicţia 

episcopului de Râmnic, la rândul lui subordonat mitropoliei de Karlowitz. 

18 Silviu Dragomir, op. cit., p.175-179. O primă interacţiune nemijlocită între ortodocşii români 

din zona Braşovului şi ierarhia bisericească sârbească a avut loc în anul 1735, când 

episcopul din Cruşedol, Nicanor Meletievici, la intervenţia mitropolitului Vichentie 

Ioanovici, a petrecut câteva săptămâni în ţara Bârsei, ocazie cu care s-a preocupat şi de 

problemele bisericeşti locale, a căror rezolvare temporară a încercat s-o rezolve hirotonind 

preoţi, instalând un nou protopop al Braşovului, instituind un for bisericesc local de 

judecată. Relaţii de colaborare, care anunţau începutul unei dependenţe ierarhice între 

cele două biserici, au avut braşovenii şi cu următorul patriarh sârb de Karlowitz, Arsenie 

IV Ioanovici Şacabent. Vezi şi Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria 

Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 411. 



21 Ibidem, p. 31-32, 108-121 şi Anexe, doc. 1-4, p. 325-338. A se vedea şi Nicolae Chifăr, op. cit., 

p. 70-71.


intimidat nici după arestarea sa, continuându-şi activitatea de apărător al 

dreptului la liberă credinţă religioasă, din închisoarea de la Sibiu, unde a 

redactat alte două memorii prin care îşi argumenta demersurile şi atrăgea 

atenţia autorităţilor politice asupra potenţialelor daune ce le-ar putea suferi 

împăratul, ca urmare a faptului că impunea în mod forţat, românilor din 

Transilvania, unirea cu Biserica catolică 22. 

Mişcarea care l-a avut ca promotor pe Nagyszegi nu a rămas fără efect. 

În 12 decembrie 1701 se publica o nouă diplomă imperială, care 

fundamentându-se pe rezoluţiile precedente din 14 aprilie 1698 şi 26 august 

1699 echivala, prin conţinut, cu un adevărat decret de toleranţă, românilor 

acordându-li-se ipotetic totala libertate de credinţă, precizându-se faptul că 

puteau opta, fie pentru unirea cu oricare dintre religiile ţării, fie pentru 

păstrarea vechii confesiuni. Silviu Dragomir opina că acest act a fost emis 

ca urmare a mişcării lui Nagyszegi cu scopul de a linişti spiritele pe cale de 

a se dezlănţui în Transilvania şi cu intenţia de a camufla măsurile de 

represiune întreprinse de generalul Rabutin împotriva neuniţilor, printre 

care se număra şi arestarea nobilului român şi a altor susţinători ai săi şi 

nicidecum nu a însemnat conferirea libertăţii religioase românilor 

ortodocşi 23. În fapt actul marchează debutul unei politicii echivoce, 

duplicitare a cercurilor vieneze faţă de românii ortodocşi transilvăneni, 

caracterizată prin ignorarea realităţii religioase veridice din provincia 

recent cucerită. 

Curtea imperială promova aparent ideea de toleranţă religioasă în 

Transilvania, însă interzicea faptic românilor ortodocşi libera practicare a 

propriului cult religios. Trebuie precizat faptul că „momentul Nagyszegi” a 

adus cu sine implicaţii şi complicaţii mult mai mari. A reprezentat motivul 

unei serioase dispute între Guvernul ardelean, format la acea dată în mare 

parte din protestanţi, nemulţumiţi de politica religioasă a Curţii imperiale 

care viza sporirea elementului catolic în Transilvania în defavoarea stărilor 

acatolice şi, în plus, încălca făţiş vechile legi ale ţării şi privilegiile nobiliare 

şi nouă stăpânire, reprezentată de cercurile politice imperiale din jurul lui 

Leopold I 24. Cu toate acestea, lui Nagyszegi nu i s-a făcut dreptate. A rămas 

22 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 110. 


24 Ibidem, p. 109, 117-121. 

137

138 


în arest la Sibiu până în anul 1706, fiind eliberat abia atunci când nu a mai 

reprezentat un pericol pentru proiectul „unirii” 25. 

Frământările religioase au continuat, îmbrăcând alte forme în vremea 

războiului curuţilor, când s-au făcut noi încercări de restabilire a 

ortodoxiei. Astfel, s-a urmărit refacerea scaunului mitropolitan ortodox din 

Bălgrad, care a funcţionat din nou între anii 1704-1711 sub păstorirea lui 

Ioan Ţirca iar pentru scurt timp unirea religioasă şi-a încetat existenţa, ca 

urmare a revenirii temporare a lui Atanasie la ortodoxie (iunie-noiembrie 

1711) 26. Această temporară renunţare la catolicism, fie că s-a produs sau nu 

pe fondul presiunii calvine, revigorată în acei ani, trebuie citită şi prin cheia 

nemulţumirilor fracţiunii clericale, care l-a susţinut pe Atanasie Anghel în 

acceptarea unirii religioase, de tărăgănarea îndeplinirii promisiunilor 

făcute de imperiali în cele două diplome de „unire” 27. 

După această primă etapă de frământări a început, odată cu 

episcopatul lui Ioan Patachi, e drept cu multe poticneli, procesul de 

consolidare a Bisericii unite. Întărirea noii biserici s-a realizat însă, în 

detrimentul şi prin nerespectarea drepturilor ortodocşilor, printr-un 

prozelitism violent, care a urmărit impunerea catolicismului, în forma 

„uniatismului” tuturor „schismaticilor” din Ardeal, fără a se avea în vedere 

dorinţele şi convingerile religioase ale acestora. Ofensiva catolică, 

promovată de episcopul unit Patachi, s-a îndreptat împotriva ortodocşilor 

care refuzau să-şi abandoneze credinţa şi să îmbrăţişeze noua confesiune 28. 

Atitudinea lui Patachi a fost încurajată de faptul că el se baza în acţiunile 

sale pe un cadru legal conform căruia toţi românii erau consideraţi grecocatolici 

şi întrucât singura ierarhie ecleziastică românească recunoscută era 

cea „unită”, toţi românii erau obligaţi să recunoască şi să asculte de 

singurul superior bisericesc acceptat de Curtea de la Viena şi Guvernul 

ardelean, episcopul de Făgăraş. Obţinând asistenţă militară, episcopul a 

recurs la procedeul luării cu forţa a unor biserici ortodoxe, cum a fost cazul 

celei din Făgăraş, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, ridicată cu acordul 

principelui Mihail Apaffy 29. Scopul declarat al catolicului Ioan Patachi, 

25 Ibidem, p. 121-122; N. Chifăr, op. cit., p. 71. 

26 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 132-135. 

27 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 147. 




convertit la greco-catolicism, a fost acela de a desfiinţa ortodoxia din 

Transilvania 30. Ofensiva prozelită deschisă asupra românilor ortodocşi din 

provincia transilvăneană a continuat şi după moartea subită a episcopului 

Patachi 31, urmând linia iniţiată de acela, axată în principal pe intimidarea 

preoţilor ortodocşi şi limitarea puterii acestora, pe pedepsirea acelora care 

îndrăzneau să „se lepede de sfânta unire” şi să revină la ortodoxie 

împreună cu bisericile în care slujeau 32. 

Lui Patachi i-a urmat în scaunul de la Făgăraş, Inochentie Micu Klein 

(1728-1744). Dacă la începutul păstoririi sale noul episcop îşi propunea 

extinderea unirii şi asupra „schismaticilor” din Transilvania, ulterior s-a 

dovedit mai înţelegător faţă de aceştia, devenind apărătorul şi purtătorul 

de cuvânt nu numai al uniţilor, dar şi al neuniţilor români atunci când avea 

să constate că şi unii şi alţii erau supuşi la acelaşi tratament arogant şi 

dispreţuitor din partea autorităţilor. Atunci când a înţeles că autorităţile 

austriece şi Guvernul ardelean nu numai că nu respectau stipulările celei 

de-a doua diplome leopoldine din 1701, dar nu au aplicat nici cel puţin 

prevederile diplomei din 1699 33 a ridicat tranşant problema acordării 

pentru românii uniţi a drepturilor promise. El a solicitat autorităţilor, în 

repetate rânduri, aplicarea mai ales a punctului trei din a doua diplomă 

leopoldină, întrucât susţine David Prodan, episcopul „a văzut clar ceea ce 

înaintaşii săi nu văzuseră: textul se oferea ca o armă de valoare 

excepţională pentru lupta politică” 34. Acest act, dădea în fapt posibilitatea 

ridicării naţiunii române, în toată masa ei, în rândul stărilor din Principat. 

Astfel, Inochentie a dat semnalul unei ample campanii politice de natură 

petiţionară, care treptat a îmbrăcat un nedisimulat caracter naţional, 

concretizată în numeroase memorii, adresate rând pe rând suveranilor 

(Carol al VI-lea şi Maria Tereza), Guberniului, Dietei, Cancelariei aulice, 

chiar şi papei Benedict al XIV-lea 35. 




33 Ibidem, p. 192. Întrunită în anul 1737, dieta Transilvaniei a repartizat pe seama preoţilor 

români, atât uniţi, cât şi neuniţi, 5000 de câble de bucate. 

34 David Prodan, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă 

cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 152. 

35 Avram Andea, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. 

Enciclopedică, 2002, p. 534. 

139

140 


Obiectivul major al campaniei petiţionare pe care a deschis-o episcopul 

Klein a fost acela de „a egaliza sensul etnic al naţiunii cu cel juridicconstituţional” 

36, fixând termenii recunoaşterii românilor între stările ţării. 

Pentru el, ridicarea clerului şi a nobilimii greco-catolice din Transilvania la 

calitatea de cea de-a patra naţiune politică a Principatului, conform 

prevederilor celei de-a doua diplome leopoldine, era un obiectiv la fel de 

important ca şi îmbunătăţirea statutului ţărănimii în numele căreia a cerut 

uşurarea sarcinilor faţă de pretenţiile exagerate ale stăpânilor de pământ. 

Unul dintre proiectele sale a fost acela de a-i aduce în jurisdicţia sa pe 

toţi românii, inclusiv pe cei neuniţi. De altfel, pentru a conferi o mai mare 

greutate argumentaţiei şi revendicărilor sale, episcopul unit a petiţionat 

uneori în numele întregii naţiuni române (precum în memoriul din 28 

septembrie 1737) 37 sau doar în numele ortodocşilor. De pildă, atunci când a 

ridicat în memoriile sale problema concivilităţii românilor de pe pământul 

crăiesc cu saşii, i-a avut în vedere în primul rând pe românii ortodocşi, care 

formau majoritatea în aceste teritorii, raportat la numărul uniţilor. În 

susţinerea argumentelor sale pentru obţinerea acestui drept, Inochentie 

Micu a adus ca dovadă diploma Andreanum (1224), ale cărei prevederi le 

interpreta în sensul că privilegiile acordate prin numitul act se cuveneau în 

egală măsură românilor, secuilor, ca şi saşilor, adică tuturor celor ce 

locuiau în „fundus regius” 38. 

Apogeul mişcării revendicative a fost atins în primii ani de domnie ai 

Mariei Tereza, când, de altfel, a fost elaborat şi Supplex Libellus (1743), 

document ce s-a constituit într-un corolar al tuturor cererilor din memoriile 

anterioare. Îndelungata activitate pe tărâm petiţionar i-a prilejuit episcopului 

greco-catolic ocazia de a-şi construi o largă paletă argumentativă 

menită a susţine solicitările sale, ale cărui idei forţă au fost nobleţea originii 

romane, vechimea şi continuitatea neîntreruptă a românilor în Transilvania, 

principiul „justiţiei distributive” şi al contribuabilităţii 39. 

36 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 153-154. 

37 Avram Andea, op. cit., p. 537. 

38 Ibidem, p. 536-537. David Prodan, op. cit., p. 155-158, 164. 

39Avram Andea, op. cit., p. 538. David Prodan, op. cit., p. 154, 163. Conform acestui principiu, 

românii, ca purtători de sarcini publice, aveau dreptul de a se împărtăşi de tot atâtea 

beneficii câte obligaţii faţă de stat aveau. În consecinţă românii, cea mai numeroasă 

populaţie din Principat prin plata dărilor contribuiau cu cele mai însemnate venituri la 

visteria statului, iar prin suportarea recrutărilor militare cu cei mai mulţi soldaţi la oastea 

imperială, fiind astfel îndreptăţiţi să se bucure cel puţin de atâtea drepturi de câte se 

bucurau celelalte naţiuni ale Transilvaniei.


Rezultat al activităţii şi insistenţelor episcopului Inochentie Micu, dar 

şi un prim semn al unei schimbări în politica confesională a Mariei Tereza a 

fost decretul regal din 9 septembrie 1743, prin care s-a confirmat întâia 

diplomă leopoldină. A doua diplomă leopoldină, cu implicaţii mult mai 

profunde pentru destinul românilor dar şi a întregii societăţi transilvănene, 

rămânea în continuare nerecunoscută întrucât existenţa sa efectivă nu a 

putut fi dovedită 40. 

În primăvara anului 1744 în Transilvania începuse mişcarea religioasă 

ortodoxă condusă de călugărul Visarion Sarai. La scurt timp după debutul 

acesteia episcopul unit a fost chemat la Viena. Deoarece a sperat că i se 

oferea astfel ocazia de a explica şi a face cunoscute solicitările sale în cadrul 

înaltelor cercuri imperiale, a crezut că era firesc, pentru a da o mai mare 

greutate acţiunilor sale, să întrunească Sinodul. Acesta, format din clerici şi 

mireni, şi-a deschis lucrările la Blaj pe 6 iulie 1744, hotărând susţinerea 

episcopului în acţiunile ce urma să le întreprindă la Viena şi sprijinul 

financiar necesar călătoriei sale. Sinodul a luat în discuţie şi mişcarea lui 

Visarion. Ajuns la Viena, Inochentie Micu a fost acuzat şi anchetat, fiind 

bănuit chiar şi de complicitate cu mişcarea lui Visarion Sarai, ceea ce l-a 

făcut să se refugieze la Roma, în speranţa unor vremuri mai bune, care însă 

nu au mai venit. 

Dieta întrunită în anul 1744 la Sibiu 41, la convocarea împărătesei, care 

ar fi trebuit să rezolve şi problema statutului românilor uniţi în Principat, a 

respins ideea recunoaşterii naţiunii române ca a patra naţiune politică, 

prevăzând doar anumite drepturi pentru cei de condiţie nobiliară şi 

ecleziastică. Acţiunea politică a lui Inochentie Micu, chiar dacă nu a atins 

rezultatul scontat, a avut meritul de a crea „premisele şi cadrul problematic 

pentru manifestarea unei mişcări iluministe”, a impulsionat naşterea unei 

mişcări culturale şi politice de sorginte iluministă, pregătind poporul 

pentru reformism 42. Depăşind gândirea îngustă, de tip confesional, 

Inochentie a îmbinat lupta pentru drepturile clerului şi ale credincioşilor 

uniţi cu lupta pentru drepturile întregii naţiuni române, contribuind în 

acest fel la afirmarea conştiinţei naţionale româneşti. Totodată, prin 

memoriile şi petiţiile pe care le-a elaborat, a creionat obiectivele luptei 


41 David Prodan, op. cit., p. 171-175. 

42 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla, 1986, p. 9. 

141

142 


naţionale, i-a oferit acesteia un program politic bine articulat, modern şi 

solid argumentat, ce avea să rămână drept moştenire politică generaţiilor 

viitoare, începând cu cea care s-a afirmat în anii 1790-1792. 

Visarion Sarai şi afirmarea identităţii confesionale la românii 

ortodocşi 

Între momentul Nagyszegi şi mişcarea iniţiată de Visarion Sarai politica 

religioasă de stat faţă de problema „unirii” sau „neunirii” religioase din 

Transilvania, sub influenţa ideilor promovate de cercurile catolice din 

Guvernul Transilvaniei, dar şi a celor din anturajul Curţii vieneze, i-a tratat 

pe toţi românii ca fiind uniţi. Prin urmare o Biserică neunită, ortodoxă nu 

îşi avea la acea dată, nici locul, nici rostul în această parte a Imperiului 43. 

Din această cauză prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost una dintre 

perioadele cele mai ingrate din istoria românilor ortodocşi din 

Transilvania, când autorităţile politico-administrative au negat (sau doar 

au ignorat?) existenţa efectivă a religiei lor, fapt pentru care nu au 

beneficiat de nicio măsură favorabilă. Iobagi, în marea lor majoritate, ei 

erau trataţi în continuare ca membri ai unui popor „tolerat”, ceea ce făcea 

imposibilă obţinerea de drepturi sociale şi politice sau religioase. 

În acest context Biserica ortodoxă română din Transilvania nu a putut 

face progrese, cea mai importantă realizare a sa în primele patru decenii ale 

secolului al XVIII-lea constând în rezistenţa îndârjită la toate încercările ce 

vizau desfiinţarea. Aşadar, marele merit al ortodoxiei în această vreme a 

constat în faptul că a rezistat la ofensiva catolicismului şi, deşi mult redusă 

sub raport cantitativ a reuşit să supravieţuiască în confruntarea cu Biserica 

catolică, în varianta sa orientală. Abia, mişcările religioase din Transilvania 

– a lui Visarion Sarai, iar mai târziu a lui Sofronie din Cioara – au avut 

menirea de a scoate „din uitare” Biserica ortodoxă, reafirmând cu 

îndrăzneală existenţa acesteia, atrăgând atenţia cercurilor imperiale asupra 

problemelor confesionale din Ardeal. 

Îndepărtarea lui Inochentie Micu Klein de la conducerea episcopiei 

unite la care se adaugă mişcarea iniţiată de Visarion Sarai au creat o situaţie 

extrem de complicată în provincia de la graniţa sud-estică a Imperiului 

43 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 177-178.


habsburgic. În primăvara anului 1744 a ajuns în Transilvania, venind 

dinspre Banat, călugărul ortodox sârb, Visarion Sarai. Predicile sale au avut 

un ecou extraordinar în satele româneşti din Banat şi Transilvania. Ele 

urmăreau să facă lumină asupra situaţiei delicate, din punct de vedere 

spiritual, în care se aflau cei trecuţi la „unire”, şi în acelaşi timp 

reprezentau un fel de ultimă chemare de reîntoarcere la „dreapta credinţă”, 

adică la ortodoxie, a celor păcăliţi de „papistaşi” să-şi abandoneze credinţa 

strămoşească. În mai puţin de şase săptămâni existenţa Bisericii unite a fost 

pusă sub semnul întrebării, noua confesiune găsindu-se la un pas de 

destrămare. Între alte efecte, predicile lui Visarion au operat o schimbare 

de percepţie a unirii religioase la nivelul mental al ţăranilor români, care au 

înţeles că se aflau într-o stare de apostazie sau au determinat conştientizarea 

noii realităţi confesionale. Mulţi credincioşi români abia acum au 

aflat că preoţii lor erau uniţi sau că ei înşişi au fost trecuţi la noua credinţă, 

fără a fi consultaţi în această privinţă. În consecinţă, satele româneşti fie au 

refuzat să mai frecventeze bisericile unite, fie au început să-şi alunge 

preoţii uniţi, uneori ajungându-se chiar la acte de violenţă. Peste tot s-a 

înregistrat dorinţa românilor de revenire la religia strămoşească. În cele 

mai multe părţi acţiunile violente s-au îmbinat cu acte de pietate colectivă, 

constând în resfinţiri de biserici, rebotezări în masă etc 44. Pentru a salva 

sistemul „unirii”, grav periclitat de mişcarea iniţiată de Visarion Sarai, 

Consiliul Aulic de război a dispus arestarea acestuia şi încarcerarea sa la 

închisoarea Kufstein, unde i s-a pierdut urma 45. 

Cu scopul de a linişti spiritele, guvernatorul din Sibiu, la sugestia 

cercurilor imperiale, şi cu concursul sfetnicilor săi apropiaţi, a episcopului 

latin şi a teologului iezuit 46 a publicat în aprilie 1745 o proclamaţie în limba 

română adresată întregului popor român. Chiar dacă intenţia guvernatorului 

44 Ibidem, p. 198-200, 203-207. A se vedea şi Teodor Pavel, Instituţii româneşti moderne în Transilvania, 

curs de prelegeri universitare, Cluj-Napoca, 1993, p. 15, precum şi Mihai 

Săsăujan, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din Transilvania, la 

mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de război şi a rapoartelor 

conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 

nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 224-225. 

45 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 227. 

46 Funcţia aceasta, extrem de controversată, fusese instituită prin cea dintâi diplomă leopoldină, 

personajul având rolul de a-l seconda pe episcopul greco-catolic în administrarea diecezei 

„unite”, în rezolvarea diverselor afaceri bisericeşti, în fapt limita destul de mult libertatea 

de acţiune a ierarhului „unit”. 

143

144 


Haller a fost una sinceră, propunându-şi calmarea spiritelor, popularizarea 

actului menţionat a avut efectul opus. Aceasta s-a datorat câtorva greşeli de 

formulare. În primul rând, adresându-se tuturor românilor din Ardeal, 

guvernatorul îi considera pe toţi uniţi cu Biserica latina, ceea ce a dus la 

indignarea sătenilor din multe comunităţi, iar apoi condamna într-un mod 

jignitor manifestările cu caracter religios ale românilor 47. 

Au urmat în toată partea sudică a Transilvaniei agitaţii cu caracter 

religios, care au dus la înlăturarea preoţilor uniţi, refuzul credincioşilor de 

a mai frecventa bisericile sau închiderea acestora, un ecou deosebit 

înregistrând manifestările din satele din jurul Sibiului, precum cele din 

Sălişte, Răşinari etc. 48 În scaunul Sibiului, ca urmare a măsurilor represive 

luate de autorităţi împotriva românilor ortodocşi, preoţii uniţi au fost 

repuşi în drepturi şi le-au fost cedate bisericile. Însă, în cea mai mare parte 

a Transilvaniei, respectiv în comitatele: Alba de Jos, Alba Superioară, 

comitatul Hunedoarei, Ţara Oltului, în Făgăraş sau Alba Iulia mişcările de 

răzvrătire împotriva unirii religioase şi a promotorilor ei locali, preoţii 

uniţi, a continuat sub influenţa altor clerici ortodocşi, care au pătruns în 

Principat şi i-au îndemnat pe credincioşii români să-şi păstreze legea şi 

credinţa răsăriteană 49. 

Mişcarea religioasă a lui Visarion, prin tensiunile de o anvergură fără 

precedent între cei ce i-au dat ascultare şi preoţii uniţi, prin breşele pe care 

le-a săpat între parohi şi enoriaşi, a arătat cât de precară şi fragilă era încă 

poziţia Bisericii unite în Transilvania. Pe fondul înlăturării şi trimiterii în 

exil a episcopului Inochentie Micu Klein, unirea religioasă a cunoscut în 

lunile care au urmat un recul. Mulţi români au părăsit unirea şi în semn de 

protest faţă de atitudinea autorităţilor cu privire la vlădica care a activat 

pentru „fericirea românilor” 50. 

În aceste condiţii, împărăteasa i-a cerut episcopului unit rutean Manuil 

Olsavszky să facă o vizită în Transilvania şi să întocmească un raport cu 

privire la situaţia „unirii”. Cu prilejul acestei vizite, întreprinsă în iarna 


48 Ibidem, p. 204-205, 214-217. 


50 Greta-Monica Miron, „Apărător al credinţei strămoşeşti” sau „agitator sârb”? Visarion 

Sarai în istoriografie, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba- 

Iulia, 2007, p. 120.


anilor 1745-1746, episcopul rutean constata că „unirea” se afla într-o stare 

extrem de precară în sudul Transilvaniei, acolo unde a propovăduit 

Visarion Sarai, iar Biserica greco-catolică se găsea într-un proces de ruinare. 

În aceste împrejurări, pentru salvarea Bisericii unite şi în scopul de a o ajuta 

să-şi recâştige poziţiile pierdute, el recomanda Curţii vieneze aplicarea 

unor măsuri drastice, chiar instituirea unui regim de teroare împotriva 

ortodocşilor şi a preoţilor acestora 51. 

Într-o primă fază autorităţile austriece au răspuns cu agresivitate 

acestor mişcări religioase, impunând măsuri de constrângere confesională, 

pedepse aspre, în speranţa că în acest fel avea să fie salvată „unirea” 52, unul 

dintre obiectivele fundamentale ale politicii imperiale în Transilvania. 

Informată asupra evenimentelor, Maria Tereza a încercat să reglementeze 

situaţia în mod paşnic, trimiţând în acest scop, în anii 1745-1747 numeroase 

decrete guvernatorului, Guvernului transilvan şi generalilor din Principat. 

Înţelegând că unirea religioasă era grav periclitată, împărăteasa a cerut 

instaurarea grabnică a liniştii şi a siguranţei în provincia transilvană prin 

îndepărtarea şi pedepsirea instigatorilor, însă fără violenţă, şi asigurarea 

unui control riguros al frontierelor pentru a-i împiedeca pe „schismaticii” 

din sudul şi estul Transilvaniei să intre în provincie, iar pe românii ardeleni 

să emigreze în Ţările Române 53. Pentru a-i convinge pe ţăranii români să nu 

părăsească „unirea”, Maria Tereza a insistat a asupra necesităţii menţinerii 

distincţiei riturilor, grec pentru uniţi, latin pentru romano-catolici 54. 

Decretele imperiale din anii 1745-1747 făceau trimiteri şi la alte aspecte 

care necesitau îndreptare. Spre exemplu, Maria Tereza considera că 

vulnerabilitatea românilor uniţi trebuia căutată în precara educaţie 

religioasă a preoţilor uniţi, de aceea dispunea înfiinţarea de şcoli pentru 

uniţi 55. O altă influenţă nefastă asupra credincioşilor greco-catolici o aveau, 

în viziunea împărătesei, cărţile liturgice ortodoxe ce ajungeau în 

Transilvania din Ţările Române, fapt pentru care se interzicea pe viitor 

folosirea acestora. Aceste interdicţii îi afectau însă şi pe românii ortodocşi 56. 

Ulterior, la 18 iunie 1747 împărăteasa reitera interdicţia pentru uniţi de a 



53 Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 150-158. 




145

146 


utiliza cărţi „schismatice” şi propunea înfiinţarea unei tipografii care să 

acopere nevoia de carte greco-catolică. Prin acelaşi act dispunea ca 

„schismaticii să nu fie lipsiţi prin aceasta de cărţile trebuincioase pentru 

cultul lor în localităţile unde, prin mila noastră, sunt toleraţi” 57. Însă, 

trebuie precizat că Maria Tereza, convinsă de datele raportului Guvernului 

transilvan înaintat la sfârşitul anului 1746, nu admitea existenţa altor 

ortodocşi în provincie cu excepţia celor din Braşov, a călugărilor şi a 

negustorilor greci 58. Într-adevăr, măsurile extrem de aspre îndreptate 

împotriva mişcării religioase a „schismaticilor” români, din ordinul 

comisarilor regeşti, numiţi de împărăteasă cu decretul din 15 aprilie 1746 59, 

s-au dovedit eficiente 60, însă pentru scurt timp, iar situaţia de acalmie a fost 

doar o aparenţă. 

Tulburările religioase au continuat în anii ce au urmat şi pe fondul 

acţiunilor prozelite pentru „unire” reluate în forţă de către Petru Paul 

Aron, ridicat la rangul de vicar apostolic. La 13 noiembrie 1748 ortodocşii 

Nicolae Oprea din Sălişte şi Ioan Oancea din Făgăraş, în numele românilor 

ortodocşi, au înaintat Comisiei aulice pe probleme religioase o petiţie în 

care arătau faptul că locuitorii din cinci districte din sudul Transilvaniei au 

fost supuşi la pedepse în bani, deoarece refuzaseră să treacă la „unire”. 

Petiţia lor a ajuns şi la împărăteasă, care drept răspuns, a trimis câte un 

decret Guvernului şi respectiv Tezaurariatului din Ardeal, cerând lămuriri 

cu privire la situaţia incriminată în petiţie. 

Aflând de trimiterea decretelor imperiale, cei doi deputaţi români care 

se găseau încă la Viena au înţeles că împărăteasa a dat un rescript în 

problema prezentată în petiţie. Întorşi acasă ei au răspândit vestea că 

petiţia a fost rezolvată favorabil şi că ortodocşilor li se permitea revenirea la 

57 Ibidem, p. 159-160, apud. Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, doc. 41, p. 389-393. 

58 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 237, 256. 

59 Ibidem, p. 235-237. Prin acest decret Maria Tereza a numit, la propunerea Guvernului 

ardelean, patru comisari regeşti: cancelarul George Pongrácz, comitele suprem al comitatului 

Turda, baronul Ignatie Bornemisza şi doi înalţi funcţionari, români renegaţi: David 

Mariafi de Maxa şi Petru Dobra, înzestraţi cu puteri depline în sfera lor de activitate. 

Aceştia îndeplineau rolul de protectori ai intereselor Curţii religioase în Transilvania, 

scopul prioritar al activităţii lor fiind acela de a ocroti „unirea” în faţă mişcărilor iniţiate 

de „schismatici”. Pentru a-şi atinge scopul comisarii au dispus arestări în rândul ţăranilor 

şi a preoţilor ortodocşi, impunându-le cu forţa revenirea la „unire”, restituirea bisericilor 

uniţilor etc. 

60 Ibidem, p. 236-238, 250-252.


vechea lor biserică. Astfel, mare a fost surpriza când pe data de 29 

decembrie 1748 guvernatorul din Sibiu a citit în faţa deputăţiei româneşti 

un rescript regesc în care se arăta că reîntoarcerea la vechea Biserică neunită 

era interzisă. Întrucât cei prezenţi au dat semne de nemulţumire, Ioan 

Oancea şi un alt ţăran român au fost arestaţi, Nicolae Oprea salvându-se 

prin fugă 61. Refugiat la Viena, în ianuarie 1749, Nicolae Oprea 62 alături de 

alţi patru români ortodocşi au înaintat Curţii alte două petiţii în care 

acuzau nedreptăţi asemănătoare. Departe încă de a înţelege adevărată 

realitate confesională din Principat, împărăteasa, mergând pe linia 

avansată de autorităţile provinciale, îi cataloga pe aceştia drept nişte 

instigatori, care trebuiau, pe cât era posibil, pedepsiţi şi readuşi la „unire”. 

Ea recomanda, totuşi, un tratament blând pentru instigatori, atâta timp cât 

aceştia nu provocau scandaluri publice 63. 

În mai 1750, Nicolae Oprea împreună cu alţi doi români ortodocşi, 

călugărul Nicodim şi Ioan din Aciliu, au prezentat, într-o audienţă la 

Francisc-Ştefan, în numele ortodocşilor din Ardeal alte plângeri. Apoi în 22 

iulie şi 19 august 1750 noi petiţii au fost adresate direct împărătesei. 

Interesant de remarcat, susţine S. Dragomir este progresul în spirit 

pragmatic, realizat de Oprea, care nu se mai pierde în detalii, în expuneri 

ample cum se poate observa din conţinutul celor dintâi petiţii, ci se rezumă 

la prezentarea succintă a gravaminelor româneşti: 1. exerciţiul liber al 

religiei; 2. instituirea unei comisii imparţiale care să investigheze numărul 

uniţilor şi a neuniţilor, arătând cine-i unit şi cine nu; 3. episcop ortodox care 

să fie trimis din Karlowitz. Mai mult, în finalul celei de-a doua petiţii, 

Nicolae Oprea atrage atenţia suveranei, într-un mod curajos, asupra 

pericolului unor „tulburări interne”, care ar putea afecta întreaga monarhie, 

în cazul continuării politicii de „apăsare religioasă” a românilor ortodocşi 64. 

61Ibidem, p. 240-242. 

62 Ibidem, p. 253-258. Nicolae Oprea s-a refugiat la Viena la începutul anului 1749, unde a 

întreprins numeroase demersuri în interesul bisericii sale. A încercat să obţină o audienţă 

la Maria Tereza sau la soţul ei, a apelat la contele Königssegg-Erbs, preşedintele 

Deputaţiunii ilirice, şi în cele din urmă a cerut protecţia ministrului rus din Viena. Petiţiile 

scrise în latină sau în limba germană au fost compuse de către agentul din Viena a 

mitropolitului sârb, Orenghi, care prestase servicii asemănătoare şi braşovenilor în 

procesul cu saşii. Iar informaţiile, plângerile şi scrisorile îi erau aduse periodic de confraţii 

săi din Transilvania, de unde îi erau acoperite şi cheltuielile şederii sale la Viena. 

63 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 161-164. 


147

148 


Petiţiile lui Nicolae Oprea au fost luate în dezbaterea conferinţei 

ministeriale din 7 noiembrie 1750, după ce în prealabil Curtea de la Viena a 

obţinut şi opinia Guvernului transilvan referitoare la acuzele ridicate de 

Oprea. Punerea în discuţie a problemei românilor ortodocşi din 

Transilvania a avut loc în contextul intervenţiei în favoarea lor a 

împărătesei Rusiei, Elisabeta Petrovna 65. La scurt timp după conferinţa din 

7 noiembrie 1750, Nicolae Oprea, care se afla de multă vreme în atenţia 

autorităţilor, atât pentru faptul că s-a făcut purtătorul de cuvânt al 

„schismaticilor” din Transilvania, cât şi pentru legăturile pe care le avea cu 

Rusia, a fost arestat şi întemniţat la Kufstein. Despre soarta sa şi a fratelui 

său de suferinţă, preotul Măcinic din Sibiel nu s-a mai aflat niciodată 

nimic 66. 

Unii dintre preoţii şi credincioşii ortodocşi din Ardeal, înţelegând 

zădărnicia apelului la oficialităţile austriece, s-au gândit că ar putea obţine 

în sprijinul cauzei lor, ajutorul marii puterii ortodoxe din vecinătate, Rusia. 

Printre cei care, îndemnaţi de această speranţă, au luat drumul Sankt 

Petersburg-ului s-au numărat Nicolae Pop ieromonahul Nicodim, călugărit 

la Râmnic, preotul Ioan din Aciliu. Aceştia, după ce au apelat în două 

rânduri la bunăvoinţa Curţii din Viena şi nu au primit niciun răspuns, s-au 

îndreptat şi spre Rusia, apelând la ajutorul ţarinei Elisabeta Petrovna. 

65 Ibidem, p. 255, 261-268. În numele alianţei cu Austria (încheiată în 1746), a comunităţii 

spirituale cu românii ortodocşi, ţarina Rusiei a cerut protecţie asupra ortodocşilor din 

Transilvania. Silviu Dragomir arată în lucrarea sa că un aport însemnat în a face 

cunoscută ţarinei starea jalnică a Bisericii ortodoxe din Transilvania l-a avut protopopul 

unit Nicolae Pop din Balomir, fost vicar al episcopului Klein. Astfel, în urma numirii 

vicarului Petru Paul Aron în fruntea episcopatului unit din Ardeal, protopopul Nicolae 

Pop şi-a văzut spulberate speranţele de a-l revedea pe ierarhul său Klein şi în consecinţă a 

revenit la ortodoxe. El a trecut pe ascuns munţii în Ţara Românească, iar de acolo a luat 

drumul Rusiei, ajungând la Petersburg. Acolo, fostul vicar al lui Klein a înaintat, în 

numele clerului şi a poporului român din Ardeal, un memoriu împărătesei Elisabeta. 

Pornind de la acest memoriu şi de la alte documente ce i-au fost prezentate, ţarina a cerut 

ministrului său aflat la Viena, pe atunci contele Mihail Petrovič Bestužev-Rjumin, 

verificarea respectivelor informaţii. Acesta a fost momentul declanşator al interesului şi 

susţinerii Rusiei pentru românii ortodocşi transilvăneni. După reîntoarcerea sa în Ţara 

Românească s-a călugărit sub numele de Nichifor, ajungând egumen la mănăstirea Argeş. 

Vezi şi paginile: 238, 258-261. 



Meritul incontestabil al unor personaje, precum Visarion Sarai, Nicolae 

Oprea sau a altor preoţi sau laici ortodocşi 67, dintre care mulţi rămaşi 

anonimi, unii localnici, alţii veniţi din Ţara Românească sau de la Karlowitz 

şi al mişcărilor pe care le-au angrenat în deceniul cinci al secolului al XVIIIlea 

a fost acela că au adus în atenţia Curţii imperiale o realitate ignorată sau 

refuzată până atunci: existenţa românilor ortodocşi în Transilvania. Mai 

mult, aceste mişcări au dovedit că ortodoxia a continuat să existe în 

Transilvania, reuşind să păstreze un număr semnificativ de credincioşi, de 

care autorităţile trebuiau să ţină cont. În consecinţă, ca urmare a acestor 

demonstraţii de forţă, cercurile vieneze nu numai că au luat act de 

realităţile confesionale din Ardeal, dar au devenit conştiente că era 

necesară o altfel de atitudine, ceea ce a determinat apoi investigarea şi 

analizarea situaţiei, găsirea unor soluţii adecvate spiritului vremii, marcat 

de influenţele iluminismului. 

Reformismul teresian – câteva consideraţii generale 

În scopul readucerii în atenţie a unor aspecte privind reformismul 

austriac, relevante pentru subiectul nostru, considerăm utilă angajarea unei 

succinte divagaţii asupra celor două premise fundamentale ale sale: 

filosofia luminilor şi absolutismul luminat. Secolul luminilor sau altfel spus 

revoluţia „regenerării” omului 68 a adus o „schimbare decisivă” în istoria 

omenirii 69. Se înregistra atunci un început al modernităţii, caracterizat de o 

creştere demografică semnificativă, de o mobilitate fără precedent. Lumea a 

început să producă mai mult şi în noi moduri, era mai informată, mai puţin 

speriată şi în consecinţă mai deschisă spre a accepta o altă ideologie şi 

experienţe noi. Desigur un rol important în această devenire l-a avut 

alfabetizarea, graniţă între două epoci, care a făcut indiscutabile progrese, 

„şi oricât de imprecis ar fi indicele, el reprezintă totuşi ceva [...] cel puţin o 

67 Despre lupta clerului şi a credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei a se 

vedea şi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed. 

Episcopiei Dunărea de Jos, 1996, p. 265-270. Preotul Cosma din Deal, lângă Sebeş, judeţul 

Alba, care a cules plângerile credincioşilor ortodocşi din 42 sate. Preotul Ioan din Galeş, 

judeţul Sibiu, a luptat împotriva „uniaţiei” în părţile Sibiului, Sebeşului şi Hunedoarei. 

Cei mai mulţi dintre aceşti luptători pentru libertatea ortodoxiei au fost arestaţi şi în cele 

din urmă au ajuns în teribila închisoare de la Kufstein, unde şi-au găsit sfârşitul. 

68 Omul luminilor, volum coordonat de Michel Vovelle, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 5. 


149

150 


condiţie minimală pentru a avea cât de cât acces la cultura scrisului” 70. 

Toate aceste fenomene se desfăşoară, chiar dacă uneori mai lent decât în 

Occidentul Europei, şi în cadrele, oarecum mai închise, ale monarhiei 

austriece, iar instituţiile statului se văd nevoite să se adapteze la noua 

ideologie, la noile conjuncturi politice, sociale, economice şi culturale. 

După 1748, în contextul unei relative acalmii în plan extern, Maria 

Tereza a arătat o mai serioasă preocupare pentru consolidarea autorităţii 

sale în rândul popoarelor din Imperiu. Astfel, sub influenţa ideilor 

iluministe, ea a început să promoveze o politică de centralizare, uniformizare 

şi modernizare, care trebuia să aibă drept scop final păstrarea neatinsă 

a integrităţii monarhiei, dar şi obţinerea unor venituri sporite pe seama 

visteriei statului. Chiar dacă a fost o adversară declarată a spiritului 

modern, suverana a dat dovadă de un fin simţ politic şi abilitate, ştiind să 

se înconjoare de o serie de oameni politici cu viziuni moderne, alături de 

care a iniţiat o „eră a reformelor”. Aplicarea aşa-numitelor reforme 

teresiene a început în anii ’50 şi a luat amploare mai ales după anul 1760, 

iar efectele noii politici s-au făcut curând simţite şi asupra Transilvaniei. 

Astăzi este incontestabil faptul că domnia Mariei Tereza a adus schimbări 

majore în toate domeniile vieţii sociale ale monarhiei austriece, inclusiv în 

materie bisericească. 

Despotismul habsburgic prin reformele propuse, continuând o mai 

veche strategie politică, a urmărit în primul rând restrângerea particularităţilor 

locale în favoarea centralizării şi uniformizării monarhiei austriece 71. 

În acest context trebuie văzută şi receptivitatea Mariei Tereza la propunerile 

cancelarilor săi, Haugwitz şi Kaunitz, cu privire la modernizarea aparatului 

de stat 72. Această modernizare era una centralizatoare, dictată şi dirijată de 

sus, prin care puterea trecea din mâna stărilor, a ordinelor în cea a 

Guvernului central de la Viena. Una dintre motivaţiile împărătesei a fost 

aceea că numai printr-o intervenţie mai hotărâtă a statului în reglementarea 

raporturilor dintre nobili şi ţărani, avea să fie posibilă îmbunătăţirea vieţii 

ţăranilor şerbi, ştiut fiind că problema ţărănimii şerbe a preocupat-o pe 

Maria Tereza în mod constant de-a lungul domniei sale. 


71 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), 

vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987, p. 33. 

72 Jean Bérenger, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000, p. 348-349.


De altfel, rezultat al influenţei curentului mercantilist în gândirea 

economică a cercurilor politice conducătoare vieneze, încă din a doua 

jumătate a secolului al XVII-lea se poate constata o preocupare crescândă a 

suveranilor pentru găsirea unor metode de a-i proteja pe ţărani în faţa 

lăcomiei nobililor 73. La rândul său, interesată sincer de bunăstarea 

supuşilor săi 74, dar cel puţin la fel de preocupată şi de prosperitatea 

statului, Maria Tereza a înţeles că obligaţia corvoadei impusă ţărănimii era 

o „obligaţie nedreaptă” şi o „vexaţiune intolerabilă”, fapt pentru care şi-a 

propus desfiinţarea acesteia. Maria Tereza nu a beneficiat însă de 

susţinerea necesară, nici a fiului său Iosif al II-lea, coregent din 1765, nici a 

cancelarului Kaunitz, cei doi considerând o astfel de măsură „radicală şi 

prematură”, fapt pentru care ea nu a reuşit să impună în această direcţie 

decât paleative 75. Singurul domeniu în care Maria Tereza a realizat o serie 

de reforme remarcabile, cu consecinţe pozitive şi la nivelul maselor 

ţărăneşti, a fost învăţământul public, în acest sector beneficiind şi de 

susţinerea lui Iosif al II-lea şi a miniştrilor săi 76. 

Desigur, ceea ce ne interesează pe noi în studiul de faţă este dacă şi în 

ce măsură reformismul austriac a dat semnalul declanşării procesului de 

modernizare în domeniul religios şi implicit asupra instituţiilor bisericeşti. 

Înainte de a ne lansa într-o astfel de investigaţie se impune menţionat 

faptul că filosofia luminilor ce s-a manifestat în monarhia austriacă a fost 

cu mult diferită de aceea din Europa de vest 77, diferenţă ce rezidă în 

evoluţia istorică şi în profundul ataşament al Austriei la valorile 

catolicismului. În consecinţă, aici şi absolutismul luminat în ansamblul 

reformelor pe care le-a iniţiat a îmbrăcat o altă formă. Această formă, 

extrem de vizibilă în domeniul religios-bisericesc, şi-a găsit o expresivă şi 

profundă definire la Jean Bérenger: „Într-o societate dominată de 

catolicismul Contrareformei şi de nobilime, ea (filosofia luminilor n.a.) a 

luat aspectul unei reforme catolice, de nuanţă jansenistă, însoţită de o 

consolidare a statului şi a autorităţii monarhice” 78. 

73 Erich Zöllner, op. cit., p. 342-343. Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 106-109. 

74 „Domnia Mariei Tereza a fost caracterizată mai repede de grija ei maternă pe care a arătato 

în calitate de mater regnans nu numai copiilor ei ci şi ţărilor pe carele conducea. Maxima 

salus rei publicae a devenit norma supremă. Binele ţărilor ei l-a pus chiar înaintea binelui 

propriei familii”. A se vedea Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 45-46. 

75 Jean Bérenger, op. cit., p. 352-354. 




151

152 


Tendinţele iluministe au influenţat, aşadar, şi politica bisericească 

oficială, care a purtat în epocă marca catolicismului reformator şi a 

jansenismului. Cu toate că Maria Tereza nu a aderat niciodată în mod 

sincer la gândirea iluministă, ea a permis pătrunderea iluminismului în stat 

şi la Curtea vieneză, realizând reforme în spiritul absolutismului luminat 79. 

Astfel, domnia sa înregistrează într-o evoluţie graduală o tendinţă de 

modernizare sau „raţionalizare” a vieţii bisericeşti, de o deosebită 

semnificaţie, în condiţiile în care se ştie că împărăteasa împărtăşea o evlavie 

şi o cucernicie „de stil vechi fără nicio notă luministă” 80, fiind o catolică 

ferventă. Politica bisericească austriacă a cunoscut, mai ales după ce 

Kaunitz a devenit cancelar de stat (1754), unele schimbări, care anunţau 

intenţia statului de a introduce un control mai consecvent asupra bisericii 81. 

S-a impus tot mai mult concepţia potrivit căreia biserica trebuia să fie 

tratată ca o instituţie de stat din perspectiva „chestiunilor seculare” şi s-a 

urmărit diminuarea influenţei Bisericii catolice în societate în favoarea 

statului 82. Ca urmare, au câştigat tot mai mult teren acele tendinţe ce 

anunţau în fapt direcţiile ce aveau să fie promovate hotărât de politica 

iosefină: limitarea privilegiilor Bisericii catolice, a ingerinţelor papale, a 

drepturilor de care beneficiase clerul, diminuarea puterii economice a 

Bisericii catolice, cu alte cuvinte promovarea principiului secularizării 

bisericii. 

Reformele din domeniul educaţiei şi a învăţământului au determinat o 

limitare semnificativă a controlului bisericii asupra seminariilor bisericeşti, 

a şcolilor populare, a cărţilor şcolare. Se deschideau perspective noi pentru 

protestanţi, care puteau acum studia, în mod legal, în universităţi 83. Toate 

aceste măsuri vesteau un suflu nou, anunţau un real climat de toleranţă, 

care avea să se instaureze pe deplin în monarhie în epoca lui Iosif al II-lea. 

79 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 41. 

80 Erich Zöllner, op. cit., p. 388. 


82 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 31-32. 



Implicaţiile politicii confesionale teresiene asupra Bisericii 

ortodoxe române 

Atât Guvernul Transilvaniei, cât şi episcopatul unit s-au străduit să 

întreţină „ficţiunea” că toţi românii din Transilvania, clerici şi oameni de 

rând, s-au unit odată pentru totdeauna la 1698 cu Biserica Romei 84. În 

opinia acestor instituţii, împărtăşită, de altfel şi de către forurile politice 

vieneze, doar în Braşov, Făgăraş şi Sibiu mai erau români neuniţi. În aceste 

localităţi trăiau şi negustori greci şi bulgari, de asemenea ortodocşi. Tuturor 

acestora Curtea imperială le acordase dreptul de a-şi exercita liber cultul 

religios şi de a avea preoţi hirotoniţi dincolo de graniţele Transilvaniei, cu 

precădere de către episcopul de Râmnic. Aceste concesii reprezentau limita 

maximă de favoruri pe care cercurile conducătoare de la Viena erau 

dispuse să le facă pentru ortodoxia transilvăneană. 

Această percepţie asupra realităţilor religioase transilvănene, cât şi 

faptul că împărăteasa, catolică convinsă, nu a agreat conceptul de toleranţă 

religioasă, a determinat amânarea rezolvării chestiunii ortodocşilor români 

din Ardeal. Mitropolitul de la Karlowitz, Pavel Nenadovici, unul dintre 

susţinătorii cauzei românilor ortodocşi din Ardeal se adresa în scris 

acestora în anul 1751, arătându-le că Viena, în baza rapoartelor preoţilor 

uniţi şi a guvernatorului, îi considera pe toţi uniţi, sfătuindu-i totodată să 

solicite un episcop ortodox 85. 

În cele din urmă, la sfatul unor oameni politici cu o largă viziune, dar 

şi sub influenţa evenimentelor externe sau a celor din Principat, Maria 

Tereza a acceptat ca politica Guvernului său să facă câţiva paşi în sensul 

extinderii anumitor drepturi şi asupra ortodocşilor din Transilvania. În 

acest context, la începutul anilor ’50 au apărut primele semne perceptibile 

ale schimbării de atitudine a Curţii faţă de românii neuniţi. Se remarcă o 

atitudine de recunoaştere graduală a realităţilor din Transilvania, care în 

final va duce la acceptarea existenţei ortodocşilor români de aici ca un corp 

distinct în rândul creştinilor din Imperiu 86. 

84 Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 232-233. Ilustrativ în acest sens este 

raportul asupra unirii din 18 februarie 1751 a vicarului Petru Pavel Aron, în care arăta că 

majoritatea locuitorilor reveniseră la unire, prin urmare poziţia Bisericii unite a fost 

restabilită. Fără a întreprinde vreo verificare a acestor informaţii Guvernatorul a transmiso 

pe 5 aprilie a.a. la Viena. 


86 Keith Hitchins, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania 1744- 

1759”, în Annales Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia, 

2007, p. 252. 

153

154 


Astfel, pe parcursul anilor 1750-1757, graţie şi intervenţiei ruseşti pe 

lângă Curtea vieneză, s-au emis o serie de decrete care au avut ca efect 

recunoaşterea unei toleranţe private pentru românii ortodocşi din 

Transilvania. La 7 noiembrie 1750, Maria Tereza adresa guvernatorului 

Transilvaniei două decrete. În linii generale, acestea prevedeau dreptul 

ortodocşilor din Sibiu, Făgăraş şi Braşov de a-şi exercita cultul divin în 

bisericile proprii. Se preciza că în viitor toţi „schismaticii” din Principat 

care nu au dorit să treacă la „unire” sau care au părăsit „unirea” nu 

trebuiau pedepsiţi. Aveau însă obligaţia de a nu provoca tensiuni, de a nu 

ţese intrigi împotriva „unirii” şi de a ceda uniţilor bisericile luate 87. 

La 11 decembrie 1750 o nouă rezoluţie imperială era trimisă 

Guvernului din Sibiu. Era rezultatul unei analize şi reflecţii asupra 

evenimentelor tensionate care periclitaseră ordinea şi liniştea publică a 

Principatului. Din dorinţa de a se evita tulburări asemănătoare în viitor, 

Maria Tereza dispunea ca neuniţii să nu fie deranjaţi sau împiedecaţi în 

slujbele lor, în locaşurile care li s-au dat de multă vreme în Sibiu, Braşov şi 

Făgăraş şi să nu mai fie pedepsiţi pentru religia lor, decât aceia care ar 

provoca răscoale 88. Aceeaşi atitudine imperială faţă de „schismaticii” din 

Transilvania o regăsim şi în anii ce urmează. Elocvent, în acest sens este 

decretul din 14 martie 1752, care reafirmă, pe de o parte, intenţia Curţii de a 

proteja şi încuraja extinderea „unirii”, clerul şi credincioşii uniţi, iar pe de 

altă parte respectarea rezoluţiilor anterioare în privinţa ortodocşilor 

români, cu condiţia ca aceştia să nu provoace tulburări ale ordinii publice 89. 

În cazul în care printre ei s-ar găsi instigatori la răscoale sau alte acţiuni 

ilegale, aceştia urmau a fi pedepsiţi aspru, însă nu pentru religia lor, ci 

pentru tulburarea liniştii publice şi nerespectarea ordinelor imperiale 90. Se 

impune subliniat faptul că toate aceste dispoziţii nu au fost publicate în 

mod oficial în Principat, ci doar comunicate în mod discret guvernatorului 

91, ceea ce demonstrează că oficialităţile austriece nu erau încă 

pregătite pentru a acorda în mod public libertatea religioasă românilor de 

credinţă răsăriteană. 


88 Ibidem, p. 166 apud. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 254. 

89 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 238. 


91 Idem, Politica bisericească..., p. 165-166.


O dovadă în plus a îmblânzirii politicii oficiale vizavi de ortodocşi a 

fost rescriptul imperial al Mariei Tereza de la 31 mai 1756 care reitera 

instrucţiunea ca autorităţile să nu întreprindă nicio acţiune care să „supere” 

poporul 92. În aceeaşi direcţie s-au pronunţat şi conferinţele ministeriale din 

anii 1758-1759, desfăşurate la Viena, care au luat în dezbatere chestiunea 

confesională din Transilvania. 

Conflictele religioase care au zguduit liniştea şi ordinea în Transilvania 

au avut rolul de a ridica semne de întrebare cu privire la teza 

susţinută de către autorităţile politice şi militare din Principat, conform 

căreia unirea religioasă a fost îmbrăţişată de majoritatea covârşitoare a 

românilor. De altfel, teza a fost curând infirmată chiar de către episcopul 

unit Pavel Aron, care la cererea Guvernului ardelean a întocmit în 6 

noiembrie 1757 o „specificaţie” referitoare la aşa-zisele daune şi nedreptăţi 

suferite de preoţii şi bisericile uniţilor. Lista ce menţiona bisericile luate de 

ortodocşi de la uniţi, numele preoţilor ortodocşi hirotoniţi în afara 

graniţelor şi a credincioşilor care au abandonat unirea religioasă în ultimii 

ani, era cea mai solidă demonstraţie a existenţei „schismaticilor”, într-un 

număr îngrijorător, din perspectiva oficialităţilor 93. 

Treptat, anumite cercuri oficiale austriece îşi reconsideră opiniile şi 

aprecierile în legătură cu configuraţia confesională a Transilvaniei şi caută 

să găsească soluţii politice adecvate realităţii. Unul dintre primii oameni 

politici din Viena, care a lansat un punct de vedere total diferit faţă de 

percepţia generală, a fost Bartenstein, preşedintele Deputaţiei aulice ilire. El 

a criticat teza potrivit căreia în Principat înainte de 1744 ar fi existat 

ortodocşi doar în cele trei localităţi Braşov, Sibiu şi Făgăraş şi a pus la 

îndoială faptul că ortodocşii erau nişte tulburători ai liniştii publice 94. A 

susţinut că românii au fost nişte „ignoranţi” în chestiunea „unirii” pe care 

nu au înţeles-o şi au acceptat-o doar într-o formă declarativă, de aceea 

ulterior s-au înregistrat atâtea cazuri de revenire la ortodoxie 95. 

Bartenstein a făcut parte dintre acei oameni politici care s-au 

pronunţat pentru evitarea constrângerii în problemele religioase şi pentru 

rezolvarea în mod paşnic a acestora, recomandând folosirea unor metode 

92 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 259-260. 

93 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 68-70. 

94 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 95. Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 241. 

95 Idem, Politica bisericească..., p. 175, 177. 

155

156 


moderate. Pentru întărirea „unirii” în Transilvania şi în întreg Imperiul 96 a 

propus utilizarea unor metode, precum „instruirea religioasă moderată” şi 

„dragostea creştină”. A denunţat ura împotriva neuniţilor, pe care a văzut-o 

ca fiind o atitudine extrem de păgubitoare, exprimându-şi dezacordul faţă 

de măsurile luate împotriva ortodocşilor transilvăneni, atât de autorităţi, 

cât şi de episcopul unit Petru Pavel Aron. 

Opiniile lui Bartenstein au fost împărtăşite şi de către cancelarul 

Kaunitz. Acesta, la rându-i, în rapoartele prezentate împărătesei a arătat că 

în ciuda numeroaselor propuneri făcute de conferinţele ministeriale şi a 

rezoluţiilor imperiale, nu s-a ajuns la restabilirea liniştii în Principat, iar 

această situaţie se datora în primul rând faptului că cei îndrituiţi să pună în 

practică deciziile imperiale au dat dovadă de un zel orb, nejustificat, care 

de multe ori a dus la acţiuni violente. Ministrul a propus ca pe viitor 

constrângerile religioase la adresa ortodocşilor să fie interzise, cei de altă 

confesiune decât catolică să se bucure de respect şi un tratament civilizat, 

iar uniţii şi neuniţii din Transilvania să beneficieze de egală îndreptăţire 

pentru a se înlătura astfel pericolul răbufnirii unor noi tensiuni religioase. 

Cancelarul propunea ca la fiecare patru sau şase săptămâni să se ţină la 

Viena conferinţe ministeriale, care să trateze chestiunile delicate de natură 

confesională din Transilvania, iar concluziile acestora să fie înaintate 

împărătesei 97. La acestea s-au adăugat şi memoriile în cauza românilor 

ardeleni înaintate Curţii de către mitropolitul sârb Nenadovici, care printre 

altele atrăgea atenţia asupra pericolului emigrării în masă a acestora în 

Ţările Române sau Rusia 98. 

Unul dintre cei mai importanţi paşi în sensul apropierii de problemele 

confesionale din Transilvania, din această vreme, a fost făcut de împărăteasă 

prin acordarea decretului de toleranţă din 13 iulie 1759. Numitul 

decret acorda dreptul la liberă practică religioasă, românilor ortodocşi, cu 

condiţia ca aceştia să nu obstrucţioneze în niciun fel „unirea”. Celor care 

părăsiseră „unirea” şi nu mai doreau să revină la această confesiune li se 

acorda toleranţa privată, însă numai cu anumite condiţii, dintre care 

menţionăm obligaţia de a restitui bisericile luate de la uniţi, precum şi 

96 Bartenstein a creionat un proiect complex de unire cu Biserica latină a întregii naţiuni 

ilirice. A se vedea Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 242. 


98 Silviu Dragomir, op. cit., p. 112.


proprietăţile bisericeşti. De asemenea, se impunea ortodocşilor obligaţia de 

a nu-i insulta pe uniţi, fie ei preoţi sau laici. Totodată se preciza că nu 

aveau să beneficieze de toleranţă cei care ar părăsi „unirea” în viitor 99. 

Decretul mai prevedea că preoţii neuniţi nu aveau dreptul de a întreprinde 

nimic împotriva legii, ordinii şi binelui public din Principat, şi în acelaşi 

timp interzicea episcopului unit să-i persecute pe românii ortodocşi din 

regiunile în care aceştia erau toleraţi să-şi exercite credinţa 100. 

Desigur, toleranţa acordată ortodocşilor, aşa cu reiese din enunţul 

decretului era una limitată, restrânsă. Ortodocşii aveau dreptul de a-şi 

exercita propria credinţă, dar le erau categoric interzise acţiuni de 

convertire a „uniţilor”, în timp ce preoţii greco-catolici au primit misiuni 

prozelite chiar din partea împărătesei 101. Keith Hitchins opinează că această 

viziune asupra toleranţei nu a avut în perspectiva imediată un efect pozitiv, 

ci mai degrabă a agitat din nou spiritele, a dat naştere la nemulţumiri ce au 

dus la o nouă mişcare religioasă în Transilvania, care l-a avut ca lider pe 

Sofronie din Cioara. În plus trebuie avut în vedere faptul că autorităţile 

locale transilvănene nu s-au grăbit să pună în aplicare decretul imperial, 

aşa cum nici episcopul unit Aron nu a părut interesat să-l respecte 102. Aşa 

încât, dintr-o anumită perspectivă, Silviu Dragomir pare îndreptăţit să 

afirme că decretul din 13 iulie 1759 „în loc să acorde toleranţă religioasă, 

face o nouă încercare de a îneca în interminabile expediente birocratice 

generoasa mişcare de eliberare a românilor ortodocşi” 103. 

Acestea au fost, aşadar, împrejurările în care a luat naştere o nouă 

mişcare religioasă condusă de călugărul Sofronie din Cioara (azi Săliştea, 

jud. Alba), după numele de botez, Stan. El avea origini preoţeşti, tatăl său, 

după unele opinii, se pare că era preot în localitate. Sofronie a fost călugărit 

şi hirotonit în Ţara Românească de unde a revenit în satul natal unde şi-a 

ridicat un schit, pe care autorităţile l-au distrus. În anii 1759-1761 a condus 

o acţiune de împotrivire la „uniaţie”, îndemnându-i pe preoţii şi 

credincioşii uniţi să revină la ortodoxie. La fel ca şi Visarion Sarai, Sofronie 

le-a cerut românilor trecuţi la „unire” să se întoarcă la adevărata credinţă 

99 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 244-245. 

100 Idem, Politica bisericească..., p. 166, 170. Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 130-133. 


102 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p.157 şi urm. 


157

158 


strămoşească pentru a nu-şi pierde sufletele. Scopul mişcării sale, spunea 

Sofronie era de a întocmi o listă cu toţi credincioşii ortodocşi, pe care avea 

să o înmâneze episcopului ortodox ce avea să vină 104. Arestat de către 

comitele suprem al Hunedoarei, Ladislau Balog, în preajma Crăciunului lui 

1759 la Bobâlna, lângă Orăştie, a fost eliberat sub presiunea a câtorva sute 

de ţărani înarmaţi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, refugiindu-se în 

Munţii Apuseni, unde şi-a continuat activitatea. Arestat din nou la Abrud, 

a fost eliberat de autorităţi de teama unei răzvrătiri de proporţii a 

moţilor 105. Sofronie a întocmit memorii adresate autorităţilor locale sau 

împărătesei, a căror conţinut trăda influenţa ideilor epocii iluministe pe 

cale de a se naşte şi în Transilvania, originate în principiile drepturilor 

fundamentale ale omului şi ale echităţii sociale. 

Dintre revendicările sale le menţionăm pe cele referitoare la necesitatea 

acordării unui episcop ortodox, retrocedarea bisericilor luate de „uniţi”, 

biserici „pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile 

noastre” 106. Din memoriul înaintat congregaţiei nobililor din comitatul 

Hunedoarei, desfăşurată la Deva în mai 1760, transpare atât dezamăgirea 

suplicanţilor, cât şi dorinţa fermă de a-şi afirma identitatea 107. Ulterior 

răscoala s-a extins până în Sătmar şi Maramureş, pretutindeni poporul a 

început să-şi facă singur dreptate, ocupând vechile lor biserici, date forţat 

„uniţilor”, şi pe care le ceruseră până atunci în zadar autorităţilor. Prin 

toate satele prin care trecea, Sofronie şi cei apropiaţi lui făceau propagandă 

printre ţărani să se înscrie între aderenţii mitropolitului de Karlowitz de 

unde li se va trimite un episcop nou, căci „ăsta care-i acum în Blaj, va pieri 

ca fumul, deoarece l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi românii de 

aici sunt uniţi” 108. Mişcarea lui Sofronie poate fi considerată cu adevărat o 

victorie a ţărănimii române ortodoxe. 

104 Se pare că zvonul cum că Maria Tereza numise deja un episcop pentru românii ortodocşi 

din Ardeal, se răspândise chiar şi la nivelul satelor. Într-adevăr exista un decret de 

numire a unui episcop ortodox pentru Ardeal încă din 13 octombrie 1758. 

105 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 146-162. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 268-269. 

106 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 150. 

107 Ibidem „Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit niciun răspuns, 

ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, 

ci avem biserica noastră...” 



Petru Pavel Aron s-a refugiat la Sibiu de teama răzbunării ţăranilor 

români, nu numai credincioşii, dar şi preoţii uniţi reveneau pretutindeni la 

ortodoxie. În lipsa forţei militare necesare, armata imperială fiind angajată 

în războiul cu Prusia, Guvernul ardelean asista neputincios la răscoala ce a 

cuprins întreg Principatul. Astfel, în timp ce Sofronie era stăpân deplin în 

Ardeal, oficialităţile austriece au avut ocazia să reflecteze asupra politicii 

religioase în Principat 109. Sofronie se intitula „vicar al Sfântului Sinod din 

Karlowitz”, convoca soboare în satele prin care trecea 110. Momentul 

culminant al răscoalei l-a constituit sinodul din 14-18 februarie 1761 de la 

Alba Iulia 111, adunare cu caracter simbolic în primul rând. Convocat cu 

scopul de a reda bisericii organizarea ce a avut-o înainte de stăpânirea 

habsburgilor, sinodul nu a luat în dezbatere decât probleme strict religioase 

112 şi în pofida neliniştii autorităţilor, s-a desfăşurat într-o ordine desăvârşită, 

cu toate că s-a bucurat de o largă participare din partea ţăranilor 

români 113. 

Această răscoală cu caracter religios, alături de toate celelalte tulburări 

confesionale ce au avut loc în Transilvania începând cu anul 1744 au arătat 

faptul că poporul „valah” de religie ortodoxă nu mai era o entitate amorfă, 

ci dimpotrivă o comunitate activă, conştientă de forţa sa, de drepturile pe 

care ar fi trebuit să le deţină. În contextul acestor mişcări religioase se poate 

vorbi, aşadar, şi de naşterea spiritului combativ la românii ortodocşi din 

Ardeal. 

La 28 august 1760, Bartenstein a înaintat împărătesei un proiect de 

rezoluţie în care îi prezenta scena confesională conflictuală din Transilvania 

109 Ibidem, p. 177, 242-243. 


111 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 186. 

112 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 182-184. Programa sinodului a cuprins puncte (hotărâri), 

dintre care se remarcă: solicitarea unui episcop „neunit”, care să aibă binecuvântarea 

mitropolitului de la Karlowitz; eliberarea unor preoţi închişi pentru credinţa lor: 

Oprea Micleuş din Sălişte, popa Măcinic din Sibiel, popa Ioan din Galeş şi popa Ioan din 

Sadu; „dacă ţara vrea” înlocuirea în toate districtele protopopeşti a protopopilor cu 

preoţi în calitate de inspectori districtuali; să le fie interzis preoţilor să frecventeze 

crâşmele, mirenii să nu înjure, să spună rugăciuni, să se spovedească; să fie identificaţi şi 

arestaţi cei care în numele lui Sofronie sau a Sinodului au au adunat bani de prin sate; 

românii ortodocşi să plătească darea împărătească şi să îndeplinească şi celelalte servicii 

care li se cuvin şi să fie ascultători etc. 


159

160 


şi propunea o serie de măsuri în vederea restabilirii ordinii zdruncinate 114. 

De asemenea, propunea convocarea unei conferinţe ministeriale de urgenţă 

la care să participe şi Consiliul aulic de război şi Tezaurariatul aulic pentru 

a se decide măsurile ce trebuiau luate în vederea opririi lucrurilor din 

Transilvania 115. Bartenstein, Kaunitz şi Ulfeld, ministrul pentru chestiuni 

transilvane, s-au pronunţat pentru anchetarea cazului, pedepsirea celor 

vinovaţi pentru tulburarea ordinii şi siguranţei publice, dar în acelaşi timp 

au propus adoptarea unor metode moderate de acţiune 116. 

În cele din urmă, pentru a pune capăt tensiunilor religioase din Principat, 

înteţite de mişcarea religioasă condusă de Sofronie, Maria Tereza, în 

conferinţa ministerială din 17 octombrie, sub influenţa lui Kaunitz, a 

acceptat numirea efectivă, nu doar formală, a unui episcop ortodox pentru 

românii din Transilvania 117. De asemenea, împărăteasa a hotărât prin 

rescriptul din 20 octombrie 1760 118, numirea unei comisii imperiale, care să 

investigheze situaţia din Transilvania pentru a descoperi cauzele reale ale 

tensiunilor 119. Comisia avea obligaţia de a acţiona prudent, cu moderaţie, 

fără să recurgă la utilizarea forţei 120. 

În luna martie a anului 1761, Curtea l-a însărcinat pe baronul Nicolau 

Adolf Buccow, nou-numitul general-comandant al Transilvaniei, cu 

restabilirea ordinii şi introducerea episcopului românilor ortodocşi, 

Dionisie Novacovici, fost episcop sârb de Buda 121. Astfel, după ce Biserica 

ortodoxă română transilvăneană a fost privată mai bine de o jumătate de 

secol de un ierarh, a obţinut dreptul de a avea un episcop propriu, românii 

neuniţi bucurându-se începând din anul 1761, pentru prima dată de la 

intrarea lor sub suzeranitate austriacă, de libertate religioasă publică 122. 

Chiar dacă noul episcop era sârb, precum aveau să fie şi cei ce i-au urmat în 

scaunul episcopal de-a lungul secolului al XVIII-lea, a fost aşteptat cu 

bucurie şi speranţă de către credincioşii români. 




117 Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca, Ed. 

Dacia, 1994, p. 166. 

118 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 178. 


120 Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 245. 

121 Mathias Bernath, op. cit., p. 166. 

122 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 72-73.


Odată ajuns în Principat, principalul obiectiv al generalului Buccow a 

fost realizarea unei conscripţii generale a credincioşilor uniţi şi neuniţi, care 

să fie efectuată în paralel de către autorităţile civile şi clerul unit. Scopul era 

acela de a se stabili odată pentru totdeauna statutul confesional al 

românilor şi de a împiedica pe viitor părăsirea „unirii” 123. Cele două 

numărători au avut loc în lunile aprilie şi mai 1761, la sfârşitul lunii mai 

rezultatele fiind analizate de comisia imperială, numită în acest scop, care 

funcţiona la Sibiu sub preşedinţia generalului Buccow 124. Rezultatele 125, 

total diferite de aşteptările autorităţilor vieneze, au fost următoarele: 2250 

preoţi uniţi la 25.223 familii, 1365 preoţi ortodocşi la 128. 635 familii, 515 

biserici unite şi 1362 ortodoxe 126. 

În aceste condiţii se punea desigur problema modului în care aveau să 

fie distribuite averile ecleziastice. La sugestia lui Bartenstein, împărăteasa 

trimitea pe 11 iunie un rescript referitor la modul în care să fie rezolvată 

chestiunea proprietăţilor bisericeşti. Astfel, s-a realizat o nouă împărţire a 

clădirilor şi pământurilor, în care uniţii au fost în mod evident favorizaţi. 

Întrucât în foarte multe sate, uniţii erau într-un număr extrem de mic şi nu 

puteau să păstreze bisericile, s-a dispus ca lor să le rămână în schimb 

pământurile, ortodocşii fiind obligaţi să le construiască capele noi. La 

construirea acestora aveau să contribuie financiar şi congregaţia „De 

Propaganda Fide” şi Tezaurariatul imperial 127. 

Cu toate că Maria Tereza a cerut ca în procesul de separare a bisericilor 

să se dea dovadă de multă prudenţă, să nu fie folosită forţa, generalul 

Buccow a acţionat în mod contrar, folosind mijloace violente şi abuzive. La 

separarea bisericilor el i-a favorizat pe uniţi, ajungându-se la situaţia ca în 

unele sate preotul unit să păstreze casa parohială şi biserica fără să aibă 



125 Despre rezultatele acestei conscripţii a se vedea şi Silviu Dragomir, op. cit., p. 264-266. 

126 Ioan Lupaş, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 80. Şerban 

Turcuş, op. cit., p. 413. Această statistică ar merita o comparaţie cu o alta efectuată la 

începutul secolului (1716) asupra clerului român, ce prezenta următoarele date: din 2064 

de comune câte existau în Transilvania, 1100 erau „curat româneşti”, iar 804 erau cu 

populaţie mixtă, iar nesigure 143. Numărul familiilor româneşti ajunsese cam la 85.857, 

iar al preoţilor la 2747, dintre care 2260 erau uniţi iar 456 neuniţi, ceea ce însemna că 

preoţii ortodocşi reprezentau o cincime din numărul preoţilor uniţi. A se vedea Silviu 

Dragomir, op. cit., vol. I, p. 167-168. 


161

162 


credincioşi, în vreme ce ortodocşii trebuiau să-şi desfăşoare slujbele în aer 

liber, şuri sau alte locuri. Dacă în vreun sat a existat cel mai mic semn de 

împotrivire sau nemulţumire faţă de procedurile autorităţilor s-a recurs la 

intervenţii militare 128. De asemenea, o serie de mănăstiri ortodoxe, care pe 

motiv că nu au fost date uniţilor sau că au fost „focare ale rezistenţei 

religioase” au fost distruse. În fapt, prin amploarea sa represivă, măsura a 

urmărit anihilarea vieţii monahale ortodoxe româneşti din Transilvania 129. 

Aceeaşi atitudine agresivă şi violentă a caracterizat şi politica lui 

Buccow de înfiinţare a regimentelor grănicereşti. În viziunea sa, acestea, 

prin avantajele sociale pe care le promiteau, urmau să fie un mijloc de 

atragere a românilor la greco-catolicism. Aşa a şi fost până când românii 

înregimentaţi au început să protesteze fie pentru faptul că starea lor de 

iobăgie continua, fie pentru că unii ofiţeri au recurs la un tratament violent 

la adresa lor sau pentru măsurile dure prin care li se impunea renunţarea la 

ortodoxie 130. Cel mai elocvent exemplu în acest sens a fost atitudinea celui 

de-al doilea regiment grăniceresc, de infanterie, de la Năsăud, care a 

refuzat să depună jurământul militar. În ziua destinată depunerii 

jurământului, 10 mai 1763, ţăranii din jurul Năsăudului adunaţi în acest 

scop la Salva, au depus armele afirmând că refuză să devină soldaţi şi în 

acelaşi timp să plătească impozite ca şi iobagii şi să-şi piardă şi credinţa 

străbună. Generalul Buccow şi episcopul unit, prezenţi la manifestare au 

trebuit să se retragă. Însă la scurt timp, comandantul militar al 

Transilvaniei a dispus pedepsirea în mod exemplar a aşa-numiţilor 

instigatori de pe platoul numit Mocirla, de la Salva. 

Ca urmare ortodocşii din districtul românesc al Bistriţei, din satele ce 

intrau în planul de înregimentare a lui Buccow, au trimis pe 16 iunie acelaşi 

an o delegaţie impresionantă, constituită din 45 de persoane, la recent 

numitul episcop ortodox, Novacovici, căruia i s-au plâns de constrângerile 

la unire la care erau supuşi, cerându-i ajutor. Protecţie au mai cerut românii 

de aici şi preşedintelui stărilor politice din Ardeal, Lazăr Ianoş. În cele din 

urmă, Maria Tereza l-a trimis în Transilvania pe generalul Siskovich, la 

începutul anului 1763, pentru a cerceta şi aplana atmosfera tot mai 

tensionată de acolo. Informată de Siskovich asupra metodelor de teroare 


129 Ibidem, p. 237. Mathias Bernath, op. cit., p. 167. Şerban Turcuş, op. cit., p. 413. 

130 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 238.


practicate de Buccow pentru „convingerea” românilor ortodocşi să treacă la 

unire, care în mod contrar au dus la creşterea numărului de români care au 

abandonat unirea religioasă, împărăteasa l-a revocat pe acesta de la 

conducerea Guvernului transilvan la scurt timp după evenimentele de la 

Salva 131. 

De remarcat că evoluţia greco-catolicismului a fost sinuoasă şi în 

această regiune, a Năsăudului, care în timp avea să devină un bastion al 

Bisericii unite cu Roma. La recensământul uniţilor şi neuniţilor din 

Transilvania realizat în anul 1761 de autorităţi, satele de pe valea Rodnei şi 

din jurul Năsăudului s-au declarat neunite. În acelaşi an s-au înregistrat 

răzvrătiri contra preoţilor uniţi, care au fost scoşi din biserici, iar acestea au 

fost pentru scurt timp închise 132. În paralel cu acest recensământ, 

protopopul Năsăudului, Anton Naszodi, întreprindea şi el o anchetă ale 

cărei rezultate reale sau, probabil, uşor prelucrate au fost favorabile 

uniţilor. În urma comparării celor două recensăminte s-a stabilit rezultatul 

definitiv: 25 de localităţi s-au declarat unite şi li s-au adjudecat bisericile 

existente în satele respective 133. Progresul unirii în această parte a 

Transilvaniei avea să fie, însă, uimitor şi să ducă la schimbarea definitivă a 

raportului demografico-confesional în regiune. În numai câteva decenii 

majoritatea populaţiei avea să treacă la greco–catolicism, lucru explicabil în 

primul rând prin prisma funcţionării regimentului grăniceresc. 

Cu toate cele mai sus prezentate, se impune totuşi remarcat faptul că 

în între anii 1744 - 1761 politica religioasă a Curţii imperiale faţă de românii 

ortodocşi a evoluat de la o atitudine agresivă bazată pe intervenţie militară 

la o relativă toleranţă religioasă. Desigur, această reconsiderare a poziţiei 

ortodocşilor din Transilvania a fost rezultatul schimbărilor ideologice şi 

socio-economice ale vremii respective 134, dar şi a conjuncturii externe, 

războiul cu Prusia 135, care necesita resurse economice şi umane, dar şi 


132 V. Şotropa, „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud, 1937, 

p. 453, 455-472. 


134 Este vorba despre influenţa ideologică a iluminismului, iar din punct de vedere socialeconomic 

despre influenţa mercantilismului, curent de idei care punea accent pe factorul 

demografic, pe aspectul că dezvoltarea economică şi bunăstarea unui stat este în strânsă 

legătură cu numărul celor care contribuie la visteria statului. 

135 Keith Kitchis, The Court of Vienna ..., p. 265, 267. 

163

164 


menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, principala susţinătoare 

a acţiunilor revendicative ale românilor 136. 

Totodată, în împrejurările legate de desfăşurarea ostilităţilor militare 

cu Prusia unii oameni politici, precum Kaunitz sau Bartestein au realizat 

importanţa numărului populaţiei româneşti ortodoxe din Transilvania, 

dând o direcţie clară politicii Curţii de la Viena, în sensul subordonării 

acesteia intereselor de stat 137. În acest context compromisurile, ca de 

exemplu toleranţa faţă de ortodocşi, acordarea unui episcop erau absolut 

necesare şi utile pentru atingerea unor obiective majore ale politicii 

imperiale. Însă, indiferent care au fost raţiunile, noua politică confesională 

promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia românească din Ardeal 

a fost una benefică, având drept consecinţă imediată obţinerea unui ierarh 

propriu, pas important în crearea unei administraţii bisericeşti proprii, în 

acelaşi timp instrument crucial în construirea unei identităţi distinctive. Pe 

de altă parte, aşa-numita „pacificare” a Transilvaniei întreprinsă de 

generalul Buccow şi acordarea unei autonomii bisericeşti românilor 

ortodocşi au avut ca efect, printre altele, slăbirea legăturilor acestora cu 

mitropolia de Karlowitz şi cu Biserica rusă 138. 

Din altă perspectivă se impune menţionat faptul că autorităţile politice 

imperiale s-au văzute puse în situaţia de a abandona marele proiect al 

unirii religioase a tuturor românilor cu Biserica Romei, care s-a dovedit 

nerealist. Dacă acest proiect a eşuat parţial în schimb politica integrativă a 

câştigat prin recuperarea unui segment demografico-economic important, 

românii ortodocşi din Transilvania. S-a reuşit găsirea unei soluţii care să 

conducă la coeziune în cadrul monarhiei şi s-au identificat noi resurse 

pentru prosperitatea monarhiei 139. 

136 În acea vreme relaţiile dintre Rusia şi Austria se întemeiau pe prietenia dintre cele două 

împărătese. Această prietenie a dus la încheierea unui tratat de alianţă între cele două 

mari imperii în anul 1746. Menţinerea alianţei şi ajutorului rusesc erau absolut necesare 

Austriei în contextul izbucnirii războiului cu Prusia pentru Silezia. De aceea Maria 

Tereza nu a putut ignora favoarea pe care Elisabeta Petrovna i-a cerut-o cu privire la 

românii ortodocşi din Transilvania. Astfel încât se poate considera că decretul de 

toleranţă din 13 iulie 1759 se datorează în bună parte intervenţiei ruseşti pe lângă Curtea 

de la Viena. 

137 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265. 


139 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265.


Unul dintre susţinătorii ideii de numire a unui episcop pentru românii 

„schismatici” din Transilvania a fost Bartenstein. Cu prilejul conferinţei 

ministeriale desfăşurată la Viena în vara anului 1758, el a propus ca 

arhiereul neuniţilor din Principat să poarte titulatura de mitropolit şi să fie 

învestit cu aceeaşi jurisdicţie, pe care o avea asupra credincioşilor săi 

mitropolitul de la Karlowitz. O astfel de măsură, în viziunea sa, avea 

menirea de a salva alianţa cu Rusia, în acele dificile împrejurări ale 

războiului de şapte ani, dar servea şi principiului politic care a ghidat 

politica imperială de-a lungul secolelor, „divide et impera”, pentru că ar fi 

împiedecat o coalizare a ortodocşilor din Imperiu. Întrucât Biserica 

ortodoxă din Ardeal nu beneficia de prevederile „privilegiilor ilire”, 

ierarhul românilor nu trebuia ales de reprezentanţii clerului, ci numit direct 

de suveran la propunerea Cancelariei aulice a Transilvaniei sau chiar a 

Deputaţiunii aulice ilire. În acest sens Bartenstein înainta propunerea ca în 

această funcţie să fie numit episcopul sârb de Buda, Dionisie Novacovici, 

care prin comportamentul său modest se dovedea potrivit deţinerii unui 

astfel de oficiu 140. Convinsă probabil de opiniile lui Bartenstein, dar mai 

ales de argumentaţia cancelarului Kaunitz, care în linii generale se situa pe 

poziţii asemănătoare cu a celui dintâi 141, împărăteasa a semnat rescriptul 

din 13 octombrie 1758 prin care aproba acordarea unui „episcop exempt 

pentru Transilvania”, lucrul urmând a fi dus la îndeplinire cât mai repede. 

În fapt, numirea sa a arătat opţiunea Curţii de la Viena de a restabili 

echilibrul social pe cale moderată. Însă, contele Uhlfeld, şi-a dat toată 

străduinţa să amâne cât mai mult aplicarea acestei dispoziţii, cu atât mai 

mult cu cât Curtea însăşi spera să restaureze ordinea în Transilvania, fără 

să fie nevoită să acorde ortodocşilor o ierarhie 142. 

Conferinţa din 12 martie 1761 a hotărât ca odată cu Buccow să meargă 

în Transilvania şi Dionisie Novacovici, fără ca el să fie numit episcop, doar 

cu scopul de a-l ajuta pe comisarul imperial. Acesta, fără a avea acordul 

mitropolitului de la Karlowitz, ceea ce l-a făcut şi mai puţin credibil în ochii 

140 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 73-76. 

141 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 196. Atât, Bartenstein, cât şi Kaunitz considerau necesară 

numirea unui episcop pentru ortodocşii din Transilvania, opţiunile lor fiind diferite doar 

în privinţa alegerii momentului. Astfel, Bartenstein era de părere că momentul era prea 

critic pentru numirea imediată a unui episcop, în timp ce Kaunitz s-a pronunţat în 

favoarea înfiinţării imediate a unei episcopii ortodoxe independente de Karlowitz. 

142 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 83-84, 232-233. 

165

166 


românilor, l-a însoţit pe generalul care venea să reinstaureze pacea cu 

ajutorul terorii şi al armatei. Astfel, îl întâlnim pe Dionisie Novacovici la 

Braşov, Sibiu, Alba Iulia, prezenţă tăcută ce nu a îndrăznit să protesteze, 

atunci când Buccow cu ameninţări şi cu arma în mână a impus ortodocşilor 

cedarea bisericile proprii în favoarea greco-catolicilor. Toate aceste situaţii 

nu au avut darul de a-i da o bună recomandare lui Novacovici pentru 

calitatea de episcop ortodox al românilor 143. Dovedind însă obedienţa faţă 

de oficialităţile imperiale a câştigat simpatia acestora. La 6 mai, Buccow îi 

scria Mariei Tereza, solicitându-i să aprobe instalarea oficială a lui 

Novacovici, altfel „nu se mai salvează nimic din unire cu toată oboseala ce 

mi-o dau...” 144 În consecinţă la 13 iulie 1761 a fost emis decretul imperial 

pentru instalarea sa ca episcop 145. Instalarea în mod solemn al celui dintâi 

ierarh ortodox al românilor transilvăneni din secolul luminilor s-a făcut pe 

data de 4 septembrie la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde 

împărăteasa îi fixase reşedinţa. Se împlinea, aşadar, unul dintre 

dezideratele fundamentale ale modestului cler român ortodox, acela de a 

avea o ierarhie superioară proprie. Meritul acestei victorii, care în timp va 

câştiga semnificaţii naţionale, aparţinea celor mulţi şi săraci, care deşi nu au 

ştiut şi nu au dispus de resorturile necesare unei bune organizări au reuşit 

să sperie autorităţile prin intensitatea şi amploarea mişcărilor religioase 146. 

Dionisie Novacovici s-a născut la începutul secolului (1705-1706) în 

Dalmaţia, a fost călugărit în mănăstirea Sfântul Sava din Bocca di Cattaro, 

iar între anii 1726-1737 a urmat gimnaziul şi academia de teologie la Kiev. 

A fost profesor de filosofie şi teologie la Novi Sad, iar în anul 1747 este 

întâlnit ca un predicator foarte apreciat în Buda. Învăţătura, talentul de bun 

propovăduitor al evangheliei şi calităţile sale umane (blândeţe, modestie, 

înţelepciune) l-au recomandat la funcţia de episcop de Buda (1749), iar din 

1761 şi episcop exempt al românilor ortodocşi din Transilvania 147. Cu toate 

că reşedinţa noului episcop ar fi trebuit să fie Şcheii-Braşovului, 

suspiciunea cu care braşovenii l-au întâmpinat l-au făcut să prefere ca 

reşedinţă satul Răşinari 148. 



145 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 



148 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 235-236.


Episcopul Novacovici a înţeles că rolul său era mai mult unul politic şi 

a încercat să facă faţă, atât situaţiei complicate din provincia ardeleană, cât 

şi aşteptărilor autorităţilor. Episcopul şi-a îndeplinit misiunea, având o 

contribuţie semnificativă la restabilirea echilibrului social în Principat, prin 

intermediul vizitaţiilor canonice cu caracter pacificator. De asemenea, s-a 

remarcat şi prin publicarea unor scrieri bilingve (româno-sârbe) cu caracter 

teologic, a unor studii care combăteau propaganda unirii, convocarea unui 

sinod pentru a asculta plângerile credincioşilor săi 149. A hirotonit aproximativ 

200 de preoţi şi a încercat să dea o primă organizare eparhiei sale, 

împărţindu-o în 44 de protopopiate 150. Dând dovadă de multă cumpătare a 

reuşit să pecetluiască instituţionalizarea deplină a ortodoxiei ardelene. Însă 

situaţia complicată şi încă încordată sub raport confesional, din Transilvania, 

precum şi suspiciunile atât ale imperialilor, cât şi ale românilor l-au 

determinat pe Dionisie Novacovici să demisioneze în anul 1767 din oficiul 

episcopal ardelean, preferând calitatea de episcop de Buda 151. 

O parte a istoriografiei l-a acuzat pe episcopul Novacovici de 

obedienţă faţă de autorităţile politice, datorită faptului că nu a opus măsuri 

viabile procesului de catolicizare, însă, pe de altă parte trebuie spus că prin 

atitudinea sa a câştigat încrederea oficialităţilor, ceea ce a servit intereselor 

episcopiei ortodoxe pe termen lung. În fond a reuşit să câştige timpul 

necesar şi util pentru ca această instituţie să se organizeze şi să urmeze un 

curs evolutiv normal 152. După retragerea lui Dionisie Novacovici, scaunul 

episcopal a rămas vacant, atribuţiile de conducere fiind încredinţate temporar 

episcopului de Vârşeţ, Ioan Georgievici. La 12 ianuarie 1770, împărăteasa 

l-a numit în locul său, pe Sofronie Chirilovici, fost vicar al lui 

Novacovici la Buda, agreat şi de mitropolia de Karlowitz. Noul administrator 

episcopesc şi-a stabilit reşedinţa la Sibiu, unde aceasta avea să 

rămână şi pe viitor. Chirilovici, la rându-i, s-a confruntat cu o situaţie 

precară şi tensionată, neînţelegeri cu episcopii uniţi, determinate de faptul 

că întărirea Bisericii ortodoxe limita succesul acţiunilor lor prozelite. A 

promovat aceeaşi tactică de loialitate faţă de Curtea imperială şi ascultare 

faţă de autorităţi ca şi înaintaşul său, obţinând anumite acte de bunăvoinţă 

149 Ibidem, p. 238. Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 

150 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 326. 


152 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 198-200. 

167

168 


cum a fost, de exemplu, patenta imperială din 1774 ce prevedea un 

tratament mai bun faţă de ortodocşi 153. Fidelitatea i-a fost răsplătită în 1774, 

când a fost numit episcop al sârbilor din Buda, cu drept de a hirotoni 

preoţii ortodocşi din Transilvania. 

Conducerea provizorie a eparhiei a fost încredinţată protopopului 

Ioan Popovici din Hondol, care a devenit astfel vicarul lui Chirilovici 

pentru Transilvania 154. Dintr-o anumită perspectivă istoriografică, tactica 

moderată, atitudinea de fidelitate până la obedienţă manifestată de primii 

doi prelaţi ce s-au aflat la conducerea episcopiei ortodoxe române pot fi 

condamnate şi criticate. Însă, în egală măsură se impun apreciate pentru că 

au dus la obţinerea unor avantaje, la câştigarea timpului necesar pentru 

organizarea episcopiei ortodoxe, la fortificarea acesteia, care treptat se 

impune drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni, ce 

trebuia inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea centrală în 

epocă 155. 

De asemenea, se impune subliniat faptul că o altă consecinţă majoră a 

constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care 

beneficiind apoi de climatul reformist al epocii aveau să se manifeste din ce 

în ce mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan. 

Lupta pentru ortodoxie în districtul Hălmagiu 

Teritoriul Hălmagiului a făcut parte din Transilvania încă din anul 

1539 156. În anul 1733, Dieta transilvană a înscris ca lege a Principatului 

rescriptul lui Carol al VI-lea din 31 decembrie 1732, referitor la împărţirea 

în două părţi a comitatului Zarand. Astfel, o parte din Zarand era alipită 

Ungariei iar cealaltă, respectiv districtul Hălmagiu, rămânea în 

componenţa Ardealului. Din punct de vedere bisericesc, acesta, fiind o 

regiune covârşitor ortodoxă, rămânea oficial în jurisdicţia episcopiei de 

Arad, teritoriu, care din punct de vedere administrativ făcea parte de acum 

din Ungaria. 




156 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 167.


Motivată, cel puţin în teorie, de faptul că nu era firesc ca Hălmagiul să 

aparţină ecleziastic de o episcopie ce nu mai era în Transilvania, a început 

ofensiva catolică, însoţită de aprige confruntări între episcopul greco-catolic 

de Blaj şi episcopul ortodox de Arad. Primele încercări de atragere a 

românilor ortodocşi din districtul Hălmagiului 157 la „unire” datează încă 

din vremea episcopului Ioan Patachi. Intenţiile sale, susţinute şi de 

cercurile aulice, aveau să dea naştere unor aprinse dispute cu mitropolitul 

Karlowitz-ului, la acea dată, Moise Petrovici. Mitropolitul a susţinut, în mai 

multe petiţii adresate Curţii aulice transilvane, faptul că jurisdicţia 

bisericească asupra Hălmagiului fusese încredinţată, cu câţiva ani înainte, 

episcopului de Arad, Ioanichie Martinovici 158. Ca urmare a decesului 

înverşunatului episcop Patachi, disputa părea să se fi încheiat în favoarea 

ortodocşilor din Hălmagiu şi a susţinătorului lor, Moise Petrovici 159. 

Pilonul de susţinere a credinţei străbune pentru românii ortodocşi din 

Hălmagiu l-a reprezentat de-a lungul deceniilor ce-au urmat episcopia 

ortodoxă din Arad cu slujitorii ei, Vichentie Ioanovici (1726-1731), Isaia 

Antonovici (1731-1748), Pavel Nenadovici şi Sinesie Jivanovici (1751- 

1768) 160, dar în egală măsură şi mitropolia de la Karlowitz. Atitudinea 

episcopiei arădene nu a fost pe placul înaltelor autorităţi politice, care au 

căutat motive pentru a desfiinţa amintita instituţie, văzută drept principala 

piedică în calea extinderii unirii religioase în Hălmagiu. Astfel, Guvernul a 

cerut sinodului mitropolitan de la Karlowitz desfiinţarea episcopiei de 

Arad pe motiv că nu existau mijloace materiale suficiente pentru întreţinere 

şi că decretul din 4 martie 1695 prevedea înfiinţarea a numai şapte 

episcopii în Ungaria şi Croaţia 161. Episodul cel mai grav s-a consumat în 

anul 1749, când în contextul alegerii episcopului de Arad, Pavel 

Nenadovici, în funcţia de mitropolit de Karlowitz, Guvernul vienez a 

încercat suprimarea definitivă a acestei instituţii, tergiversând numirea 

unui nou episcop 162. 




160 Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj-Napoca, Presa 

Universitară Clujeană, 2006, p. 70-78. 

161 Ibidem, p. 74, 76. 

162 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 289-290. Scaunul mitropolitan devenise vacant ca 

urmare a decesului lui Isaia Antonovici, care la rându-i fusese şi el episcop al Aradului 

între anii 1731-1748, apoi a fost ales mitropolit al Karlowitz-ului, funcţie pe care a 

deţinut-o numai câteva luni. 

169

170 


Recent alesul mitropolit, Nenadovici a devenit apărătorul episcopiei 

arădene, susţinând cu argumente solide, în memoriile înaintate împărătesei 

Maria Tereza, necesitatea menţinerii amintitei episcopii. Pentru a justifica 

legăturile tradiţionale dintre episcopia arădeană şi Hălmagiu, el a anexat 

privilegiile confirmate de suverană din care reieşea faptul că episcopii 

Aradului întotdeauna au avut jurisdicţie şi peste românii ortodocşi din 

ţinuturile hălmăgene. Preţuirea de care se bucura mitropolitul Nenadovici 

din partea Mariei Tereza, serviciile pe care le făcuse cândva Curţii au 

determinat-o pe aceasta să renunţe la ideea de a desfiinţa episcopia de 

Arad. În schimb, împărăteasa a limitat simţitor atribuţiile episcopilor 

asupra Hălmagiului, interzicându-le dreptul de a face vizitaţiuni canonice 

personale în acel ţinut, ceea ce într-o oarecare măsură însemna restrângerea 

influenţei acestora în zonă, lăsându-se cale liberă desfăşurării prozelitismului 

catolic. Totuşi, districtul Hălmagiului rămânea în continuare în 

jurisdicţia episcopilor de Arad, acestora revenindu-le şi dreptul de a încasa 

taxele „vlădiceşti”, urmând ca vizitaţiunile canonice, atunci când acelea 

erau necesare, să fie întreprinse de către vicarii episcopali. Toate aceste 

reglementări au fost stipulate în decretul din februarie 1750 şi reîntărite 

prin cel din 3 august 1751, care recunoştea totuşi un nou episcop pentru 

Arad, în persoana lui Sinesie Jivanovici 163. 

Încă din timpul în care Pavel Nenadovici a deschis lupta pentru 

salvarea existenţei episcopiei de Arad, în ţinutul Hălmagiului şi-a făcut 

simţită prezenţa vicarul greco-catolic, Petru Pavel Aron, un înfocat propagator 

al „unirii” 164. Activitatea sa prozelită, precum şi a misionarilor trimişi 

de el a fost susţinută de cercurile vieneze, interesate în lărgirea segmentului 

catolicismului ardelean. Numai astfel se poate explica solicitarea făcută în 5 

iunie 1751 de către Cancelaria aulică guvernatorului Transilvaniei, contele 

Haller 165, de a continua acţiunea de promovare a unirii religioase, 

convingându-i pe românii din Hălmagiu de binefacerile ce le-ar putea 

obţine devenind uniţi. Cert este că după primirea acestui ordin, Pavel Aron 

şi misionarii săi au primit ajutorul autorităţilor politice locale în acţiunea de 

„convingere” a populaţiei din Hălmagiu de a îmbrăţişa „unirea” 166. 

163 Ibidem, p. 290. Vezi şi Pavel Vesa, op. cit., p. 76. 

164 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 290-291, 293. 

165 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico 

Ecclesiaticis, doc. 59/1751, ff. 245 r, 246 r-v. 

166 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I¸ p. 292-293.


În situaţia creată, episcopul de Arad s-a crezut îndreptăţit să-şi trimită 

vicarul într-o vizitaţiune canonică în Hălmagiu, pentru a cerceta starea de 

spirit a locuitorilor, dar şi pentru a-i încuraja să rămână fideli credinţei 

ortodoxe. Însă, administratorul domeniului erarial din Hălmagiu 167, Tátay 

Samu, având şi acordul guvernatorului Haller nu a acceptat respectiva 

vizită 168, în pofida faptului că acest drept fusese acordat de însăşi 

împărăteasa. Profitând de faptul că românii ortodocşi din Hălmagiu nu mai 

aveau niciun sprijin, Petru Pavel Aron s-a reîntors şi, cu concursul 

organelor politice, a trecut la „unirea” abuzivă a comunităţilor, la scurt 

timp înaintând Guvernului ardelean un raport care prezenta drept „unite” 

38 din cele 57 de comune române câte existau pe domeniul erarial din 

Hălmagiu 169. 

Că totul s-a realizat în mod abuziv şi că românii din districtul 

Hălmagiului nu se considerau uniţi o dovedeşte petiţia acestora 170, 

înaintată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, în care sunt descrise toate 

samavolniciile aşa-zisei uniri religioase înfăptuite acolo de vicarul Petru 

Aron. Pe 11 iulie 1751, mitropolitul de Karlowitz a răspuns clerului şi 

poporului din districtul Hălmagiului, arătând că a primit scrisorile lor şi că 

a înţeles că se confruntă cu o situaţie dificilă, cu adversităţi şi chinuri 

provocate de uniţi, lăudându-i pentru virtutea şi rezistenţa lor, dându-le 

tuturor binecuvântarea sa. Îi încurajează să-şi păstreze speranţa şi să 

persevereze în apărarea şi păstrarea „religiunii noastre ortodoxe”. De 

asemenea, îi îndeamnă să dea dovadă de răbdare, să-şi pună speranţele în 

episcopul nou-consacrat care avea să îndrepte „unirile” injuste şi să aştepte 

cu calm rezolvarea gravaminelor, să continue a plăti stola episcopului lor 

nou-numit 171. 

Pavel Nenadovici şi-a reluat rolul de apărător şi avocat al drepturilor 

românilor din Hălmagiu, în faţa Curţii vieneze către care a expediat petiţia 

167 Domeniul erarial al Hălmagiului a fost organizat în anul 1733 şi cuprindea 57 de sate dispuse 

între Gura Văii şi Rişculiţa. Vezi: Pavel Vesa, op. cit., p. 74. 


169 Ibidem, p. 293-295, 302. Cele mai multe dintre satele din districtul Hălmagiului erau proprietatea 

fiscului. Mai existau câteva în proprietatea familiilor nobiliare Kozma şi Hollaki. 



Ecclesiaticis, doc. 60/1751, ff. 248-250 r-v. Cu toate că rescriptul de numire a noului 

episcop de Arad, Sinesie Jivanovici, se va da doar în 3 august 1751, în mediile clericale 

înalte ştirea era deja cunoscută. 

171

172 


acelora, precum şi un memoriu personal în care solicita recunoaşterea 

dreptului episcopului de Arad de jurisdicţie asupra Hălmagiului 172. În 

consecinţă, Maria Tereza a dat decretul din 10 iunie 1752, care readucea la 

cunoştinţa Guvernului ardelean faptul că era permisă vizitarea canonică a 

districtului Hălmagiu de către vicarul episcopului din Arad. De asemenea, 

Maria Tereza atrăgea atenţia Guvernului să fie atent să nu se işte tulburări 

în rândurile poporului cu ocazia respectivei vizitaţiuni. Decretul se dorea a 

fi imparţial, dar prin faptul că nu făcea nicio referire la situaţia satelor 

trecute cu forţa la „unire” şi nu prevedea sancţiuni pentru abuzul făcut, 

vădea clar intenţia de a se aplica aceiaşi tactică ca şi în Transilvania, aceea 

de a le considera în mod tacit drept unite. Confuzia era întreţinută şi de 

afirmaţia potrivit căreia celor care au trecut de bună voie la unire nu le era 

permis să se întoarcă de la „unire” la „schismă”. Totuşi se făcea precizarea 

că nu trebuia folosită constrângerea pentru ca românii de acolo să renunţe 

la jurisdicţia episcopului din Arad 173, iar dacă se constata că unii dintre cei 

care au îmbrăţişat „unirea” nu au făcut aceasta în mod liber, aveau dreptul 

de a reveni la ortodoxie. 

Decretul părea că promovează principiul libertăţii religioase, dar se 

pune întrebarea dat fiind contextul şi atitudinea oficialităţilor, chiar se 

puteau delimita clar cele două situaţii şi se puteau lua decizii şi măsuri 

corecte? Respectiv se putea face o diferenţă clară între cei care acceptaseră 

în mod liber să devină uniţi şi cei care fuseseră siliţi la aceasta prin 

atitudinea şi măsurile luate de autorităţile locale? În final, se promitea celor 

trecuţi la „unire” că aveau să beneficieze de aceleaşi drepturi precum 

confraţii lor uniţi din Transilvania. În schimb, cei care se făceau vinovaţi de 

răzvrătiri şi mişcări aveau să cunoască pedepse grele „dar nu din cauza 

religiunii lor, ci ca unii cari au tulburat liniştea publică şi au călcat 

poruncile regeşti” 174. 

Conformându-se ordinului imperial, pe data de 28 iulie 1752, comitele 

Zarandului, Paul Hollaki şi administratorul domeniului fiscal al Hălmagiului, 

Tátay Samu au adresat o scrisoare episcopului ortodox din Arad 

prin care îl invitau să-şi trimită vicarul în vizitaţiune canonică, aşa cum 

cerea decretul regal din 10 iunie 1752, anunţând că aveau să-l asiste pe 





acesta în calitate de comisari, din însărcinarea Guvernului ardelean 175. 

Aplicarea unui tratament brutal comunităţilor româneşti din Hălmagiu a 

continuat şi pe parcursul primei vizite canonice, comunele declarate unite 

fiind obligate să-şi asume noua calitate pentru a doua oară împotriva 

voinţei lor. Satelor care au refuzat să accepte unirea şi să subscrie la lista 

vicarului unit Aron, le-a fost ridicat cuantumul birurilor şi li s-au impus 

dijme noi, iar unora dintre localnici li s-au aplicat şi pedepse corporale 176. 

Această stare de lucruri a ajuns, din nou la cunoştinţa mitropolitului 

Nenadovici, de această dată prin intermediul episcopului arădean, Sinesie. 

Pavel Nenadovici a denunţat iarăşi împărătesei toate ilegalităţile săvârşite 

în Hălmagiu, cerând pedepsirea celor care au procedat în acest fel şi 

reluarea vizitei canonice, care să fie făcute într-un mod corect 177. Convinsă 

de veridicitatea faptelor prezentate de mitropolitul sârb, Maria Tereza a 

dispus organizarea unei noi vizite „nepărtinitoare”, după o altă procedură, 

atât episcopul arădean, cât şi Guvernul fiind avertizaţi să trimită comisari 

paşnici. Astfel, din partea clerului unit era numit, în calitatea de comisar, 

prin rescriptul imperial din 8 noiembrie 1752, protopopul George Pop din 

Dobra 178. Din partea Guvernului ardelean au fost numiţi doi comisari 

catolici din regiunile învecinate, Francisc Boer, judecător suprem regesc în 

comitatul Albei de Jos şi Paul Ponori, vicecomitele comitatului Hunedoara. 

Episcopul de Arad i-a numit ca reprezentanţi pe arhimandritul din Arad, 

arhimandritul din Bodrog şi protopopul din Arad 179. 

Începerea vizitaţiunii a fost însă amânată de către comisari guvernamentali. 

În cele din urmă aceştia s-au prezentat la faţa locului în primăvara 

anului 1753. Cele două părţi au intrat în conflict, întrucât nu s-au putut 

înţelege asupra procedurii de realizare a vizitaţiunii şi a modalităţii de 

investigare a opţiunilor locuitorilor din Hălmagiu. În timp ce reprezentanţii 

ortodocşi propuneau, în conformitate cu decretul regal, să meargă din sat 


176 Ibidem, p. 301-304. Despre aceste lucruri, precum şi despre sentimentul de teamă ce 

domnea în rândul locuitorilor din districtul Hălmagiului vorbesc cele două petiţii 

adresate episcopului de Arad şi înaintate în taină arhimandritului de Bodrog, care a 

întreprins cea dintâi vizitaţiune canonică în septembrie 1752. 



Ecclesiaticis, doc. 42/1752, ff. 179, 180 r-v. 


173

174 


în sat şi să întrebe pe fiecare sătean în parte pentru ce confesiune optează, 

comisarii catolici considerau necesară vizitarea doar a satelor care se 

declaraseră neunite, văzând inutilă vizitarea celorlalte comune pe care le 

percepeau ca fiind unite. În cele din urmă, nereuşind să ajungă la un punct 

de vedere comun, comisarii guvernamentali au părăsit Hălmagiul, 

atitudine ce a agitat şi mai mult spiritele în regiune. Locuitorii din 

Hălmagiu şi Târnova au luat cheile bisericilor, refuzând sa-i mai lase pe 

preoţii uniţi să oficieze în ele slujbe religioase. Situaţia a devenit şi mai 

încordată când Guvernul a trimis în zonă soldaţi, iar sătenilor adunaţi cu 

forţa în centrul comunei li s-a cerut să predea cheile şi să cerceteze bisericile 

în care slujeau în continuare preoţi uniţi. Cea mai curajoasă atitudine au 

avut locuitorii orăşelului Hălmagiu, care au afirmat răspicat, în ciuda 

tuturor ameninţărilor şi a consecinţelor ce ar fi putut urma, că nu doresc 

sub nicio formă „unirea” şi că nu vor preda cheile decât episcopului din 

Arad. Au urmat arestări, iar cheile au fost luate cu forţa. 

Între timp, aducându-i-se la cunoştinţă situaţia extrem de delicată din 

districtul Hălmagiului, împărăteasa a trimis Guvernului din Ardeal o 

rezoluţie prin care aproba punctul de vedere al reprezentanţilor ortodocşi 

cu privire la modul de realizare a vizitaţiunii. Astfel, comisia urma să se 

deplaseze din sat în sat în întreg districtul şi să constate cu exactitate cine 

era unit şi cine nu. Erau exceptate de la această investigare doar cele 35 de 

persoane care semnaseră actul din 10 decembrie 1751, considerate prin 

aceasta unite în mod liber şi personal 180. Apoi prin decretul din 7 iulie 1753 

Maria Tereza a dispus închiderea bisericii din Hălmagiu pănă la clarificarea 

situaţiei. S-a ordonat menţinerea în arest a ţăranului din Hălmagiu, Petru 

Fuldea şi ulterior a fost arestat şi preotul din Târnova, George Popovici, 

ambii consideraţi agitatori „împotriva sfintei uniri”, iar biserica din 

localitate a fost, de asemenea, închisă 181. În urma acestor hotărâri a fost 

reluată şi îndeplinită, cel puţin formal, cea de-a doua vizitaţiune canonică 

în Hălmagiu. Însă şi de această dată, reprezentanţii Guvernului au făcut 

ilegalităţi, întocmind în final un raport fals, potrivit căruia cei mai mulţi 

români erau declaraţi uniţi. Raportul înaintat în această formă Guvernului 




provincial a stârnit noi proteste energice din partea membrilor ortodocşi ai 

comisiei anchetatoare 182. 

Încă din această vreme Guvernul vienez începea să înţeleagă că 

adoptase o politică confesională eronată faţă de ortodocşii din Transilvania 

şi să accepte că aceasta era falimentară. În consecinţă se impunea gândirea 

şi aplicarea unei noi strategii de politică religioasă în Transilvania şi în 

toate teritoriile din Imperiu locuite de ortodocşi (Slovacia, sudul Ungariei). 

Acesta a fost momentul în care ajungea la Viena un nou memoriu semnat 

de mitropolitul Nenadovici care prezenta alte ilegalităţi săvârşite de 

oficialităţile locale cu prilejul celei de-a doua vizitaţiuni canonice 183. În 5 

octombrie 1753 suverana îi răspundea cu multă bunăvoinţă mitropolitului 

sârb, precizând că a solicitat investigarea plângerilor şi a acuzaţiilor sale, 

cei vinovaţi urmând a fi pedepsiţi ca atare. 

Conferinţele Deputaţiunei ilirice, care s-au desfăşurat în acea perioadă, 

au ridicat problema acordării libertăţii politice naţiunii ilire din Imperiu. 

Desfăşurarea respectivelor conferinţe, precum şi intervenţia lui Pavel 

Nenadovici au avut meritul de a aduce în discuţie şi în atenţia cercurilor 

vieneze cauza românilor din Hălmagiu. Întrunite într-o conferinţă comună, 

Deputaţiunea ilirică şi Cancelaria aulică transilvană au luat hotărârea de a 

cere realizarea unei noi vizitaţiuni canonice în Hălmagiu de către o comisie, 

condusă de consilierul aulic, Martin de Seeberg, aflat în Transilvania şi din 

care nu puteau face parte niciunul dintre cei care au participat la 

vizitaţiunile anterioare 184. 

La propunerea preşedintelui său, contele Königsegg, Deputaţiunea 

ilirică hotărî extinderea privilegiilor ilirice asupra Hălmagiului şi a 

celorlalte districte ungureşti anexate la Ardeal. Jurisdicţia asupra 

districtului Hălmagiu i-a revenit episcopului de Arad sub supravegherea 

Deputaţiei ilirice 185. Maria Tereza acceptă hotărârile Deputaţiunei ilirice şi 

decide constituirea noii comisii. Membrii acesteia au fost Emerik Miske, 

judele tablei regeşti, protopopul unit din Daia, arhimandritul ortodox din 

episcopia Timişoarei, care era însoţit şi de un interpret, în persoana 

preotului Silvestru Popovici din Banat şi Wolfgang Cserey, în calitate de 





175

176 


notar al comisiei 186. Cea de-a treia vizitaţiune a avut loc în luna mai a 

anului 1754 şi s-a desfăşurat într-un climat de bună înţelegere şi colaborare 

între membrii săi, ca urmare a faptului că s-a interzis prin decret regal 

implicarea în vreun fel sau altul a nobililor sau oficialităţilor din zonă, dar 

şi a forurilor episcopale unite sau ortodoxe. Locuitorii din satele districtului 

Hălmagiu s-au prezentat pe rând de-a lungul unei întregi săptămâni (12-19 

mai) în orăşelul cu acelaşi nume, unde comisia a luat declaraţiile lor cu 

privire la confesiunea pe care doreau să o îmbrăţişeze în viitor. 

Entuziasmul momentului i-a contagiat şi pe cei 35 de oameni, care 

semnând actul de unire din 1751, erau consideraţi uniţi. Ei s-au prezentat în 

faţa comisiei pentru a cere să li se accepte revenirea la ortodoxie, ceea ce 

consilierul Seeberg, făcând apel la prevederile decretului imperial, a 

refuzat 187. 

Odată vizitaţiunea şi ancheta încheiate, comisia a întocmit un raport, 

care împreună cu protocolul investigării au fost expediate la Viena. Actele 

au fost puse în dezbaterea conferinţei comune a Deputaţiunei ilirice şi 

Cancelariei aulice transilvane, în cadrul căreia s-a hotărât modul în care 

avea să fie rezolvată chestiunea românilor din Hălmagiu. Deciziile luate în 

această conferinţă au fost împărtăşite şi de către Maria Tereza, care pe 7 

septembrie 1754 a trimis Guvernului un decret în această privinţă. Astfel, 

se recunoştea victoria ortodoxiei în districtul Hălmagiului, confirmată 

odată în plus de rezultatul vizitaţiunii canonice, conform căruia doar 3 

preoţi şi încă 4 săteni s-au declarat uniţi. Desigur erau declaraţi uniţi şi cei 

35 de oameni care au semnat în 1751 actul de unire întocmit de Tátay. În 

consecinţă, ortodocşii reprimeau toate bisericile pe care au trebuit să le 

cedeze anterior în favoarea uniţilor, cu excepţia celei din Hălmagiu, unde 

slujeau cei 3 preoţi uniţi. Episcopului din Arad i se reconfirma jurisdicţia 

asupra districtului Hălmagiu şi dreptul de a face personal vizitaţiuni 

canonice. Din conţinutul decretului regal transpare faptul că a fost întocmit 

în baza principiului libertăţii religioase, Maria Tereza interzicând categoric 

obligarea în vreun fel sau altul a neuniţilor să viziteze biserica unită 188. 

Astfel s-a încheiat mişcarea pentru ortodoxie în ţinuturile hălmăgene, 

desfăşurată sub îndrumarea mitropolitului sârb Pavel Nenodovici. La 





sfârşitul anului 1754 şi începutul anului următor, episcopul Sinesie a 

întreprins o mare vizitaţie canonică în parohiile celor opt protopopiate 

arădene, printre care se număra şi Hălmagiu, întocmind o amplă conscripţie 

asupra stării ecleziastice a fiecărui protopopiat în parte. 

Impactul politicii religioase iosefine asupra bisericilor transilvane 

Astăzi este un lucru general recunoscut de către istorici că între 

reformismul teresian şi cel iosefin au existat atât elemente de continuitate şi 

completare cât şi deosebiri esenţiale 189. Obiectivul comun al celor doi 

suverani a fost acela de a construi un stat modern, omogen şi centralizat, 

însă metodele folosite au fost, nu de puţine ori, diferite. Una dintre 

diferenţe s-a reflectat în strategia de conducere a statului. Astfel, dacă actul 

guvernării în timpul domniei Mariei Tereza a avut la bază colaborarea 

dintre suverană şi stările politice din monarhie, în schimb domnia lui Iosif 

al II-lea s-a caracterizat printr-o pronunţată preeminenţă a suveranului, 

printr-un accentuat proces de centralizare a statului peste interesele stărilor 

politice şi chiar peste deosebirile particulare sau culturile naţionale 190. 

Procesul de transformare a monarhiei austriece într-un stat modern, 

centralizat a început desigur în vremea Mariei Tereza şi s-a manifestat cu o 

forţă deosebită în timpul fiului său, Iosif al II-lea. Acesta a fost promotorul 

unei adevărate revoluţii care a venit de sus în jos, concretizând, în felul 

acesta, idealul „despotului luminat”. Adept al despotismului natural, Iosif 

al II-lea, la fel ca şi mama sa, a înţeles că puterea absolută nu mai trebuia 

exercitată în numele dreptului divin, ci în numele dreptului natural. 

Pornind de la acest principiu politic fundamental, noul împărat a avut 

mereu ca îndreptar ideea că el însuşi nu era decât „un slujbaş al unui stat, 

care trebuia să funcţioneze ireproşabil” 191, că principala sa misie era aceea 

de a asigura „fericirea supuşilor” 192, având însă dreptul de a decide asupra 

modalităţilor în care avea să fie atins acest obiectiv. 

189 Ileana Bozac; Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj- 

Napoca, Institutul Cultural Român, 2006, p. 69. 

190 Jean Bérenger, op. cit., p. 360. 

191 Nicolae Edroiu, op. cit., p. 20. 

192 Ionuţ Costea, op. cit., p. 419. Teoria îi aparţine lui Le Mercier de La Rivière, care în 1767 în 

lucrarea intitulată L’Ordre naturel et essential des societés politiques, afirma că există două 

tipuri de despotism, unul artificial, „teribil şi dezastruos” şi un despotism natural, aşa 

cum a fost şi cel practicat de Iosif al II-lea. 

177

178 


De asemenea, din perspectiva politicii religioase se impune subliniat 

faptul că între tacticile promovate de cei doi împăraţi habsburgi reformişti 

au existat puncte de convergenţă, însă şi deloc neglijabile diferenţe. Astfel, 

în timp ce Maria Tereza a optat pentru un reformism catolic în spirit 

jansenist, Iosif al II-lea a urmărit impunerea catolicismului de stat. Este 

drept că jansenismul şi catolicismul de stat aveau în comun antipatia 

pentru pietatea de tip baroc şi ultramontanismul. Dar la fel de adevărat 

este şi faptul că janseniştii nu agreau absolut deloc controlul exercitat de 

stat asupra religiei şi bisericii 193. 

În materie ecleziastică, politica iosefină a urmărit realizarea a două 

obiective majore: implementarea catolicismului de stat şi aplicarea 

principiului toleranţei religioase. Aşadar, pornind de la recunoaşterea 

religiei catolice ca religie dominantă în Imperiu, Iosif a urmărit separarea 

bisericii de stat, apărarea specificul naţional al Bisericii catolice din 

monarhia sa în faţa imixtiunii papalităţii. În spiritul acestui aşa-zis 

„galicanism regal” 194, împăratul şi-a propus transformarea bisericii într-un 

instrument al statului, recunoscându-i acesteia responsabilităţi doar în ceea 

ce priveşte acordarea sacramentelor, formarea morală şi instrucţia civică a 

cetăţenilor. Atingerea acestui ţel nu se putea realiza decât prin secularizare 

şi intervenţii majore asupra organizării Bisericii romano-catolice, în sensul 

unei reforme generale a structurilor acesteia 195. Această reformare a 

Bisericii catolice s-a materializat în măsuri, precum desfiinţarea a peste 400 

mănăstiri, necesitatea „placet-ului” imperial pentru orice decret papal, 

interdicţia impusă episcopilor de a se adresa direct pontifului roman, 

transformarea clericilor în funcţionari ai statului, secularizarea averilor 

mănăstireşti, interzicerea procesiunilor şi pelerinajelor etc. Dacă aceste 

măsuri contraveneau într-o mare parte spiritului Contrareformei, în schimb 

acolo unde aceasta nu şi-a atins scopul, împăratul a încurajat întemeierea 

de noi parohii şi dioceze 196. 

Se poate afirmă că spre sfârşitului secolului al XVIII-lea, Contrareforma 

se putea lăuda cu obţinerea unui mare succes în monarhia 

habsburgică, dar sistemul întâmpina încă multe dificultăţi în încercarea de 

193 Jean Bérenger, op. cit., p. 339. 

194 Ioan Lumperdean, op. cit., p. 89. 

195 Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 198-199. 



a stabili o religie comună. În 1770 necatolicii numărau în jur de 3.400.000 

oameni dintr-un total de douăzeci de milioane. Victoria catolicismului a 

fost completă în provinciile vestice, mai puţin în districtele montane din 

Austria, în izolatele aşezări rurale din Boemia sau Moravia şi în Silezia, 

unde nobilimea protestantă şi-a prezervat dreptul la religia privată. În 

provinciile din partea răsăriteană a monarhiei, Contrareforma a avut însă 

mai puţine efecte. De exemplu, în Transilvania, măsurile guvernării 

austriece menite a-i încuraja pe cei de rit greco-oriental să treacă la unirea 

cu Roma pentru a spori numărul catolicilor, nu au adus schimbări 

semnificative în privinţa raportului confesional, necatolicii rămânând 

majoritari 197. 

Dorinţa de a-i transforma pe aceşti numeroşi necatolici din monarhie 

în cetăţeni loiali determină noua atitudine, de factură iluministă, pe care 

Iosif al II-lea a adoptat-o faţă de religiile aşa-numit „eretice” 198. În aceasta 

trebuie căutat „caracterul fundamental tolerant” al politicii ecleziastice a lui 

Iosif al II-lea (Toleranzpolitik), concretizat în numeroase edicte de toleranţă 

şi diferite alte măsuri care favorizau populaţiile necatolice din monarhie. 

Desigur, religia catolică şi-a păstrat caracterul de „religie dominantă”, dar 

şi celelalte religii s-au bucurat de o îmbunătăţire a statutului lor. 

Referitor la toleranţa de tip iosefin, cercetări atente, efectuate asupra 

corespondenţei pe care Iosif al II-lea a purtat-o cu mama sa, indică faptul că 

originea ideilor sale despre toleranţă s-ar afla în principal în lucrările de 

drept natural german, aparţinându-le lui Pufendorf, Wolff şi Thomasius şi 

mai puţin în concepţia iluministă franceză 199. De asemenea, se impune 

amintit faptul că spiritul de toleranţă pe care Iosif al II-lea l-a întronat în 

monarhie a avut la bază şi considerente de ordin economic. El a înţeles 

importanţa politicii de toleranţă pentru a stopa posibile emigraţii ale 

cetăţenilor patriei de altă religie decât cea oficială, ceea ce ar fi putut afecta 

serios interesele economice şi chiar militare ale statului. Pornind de la 

principiile lui Pufendorf, împăratul a realizat cât de important era ca 

suveranul să respecte religia supuşilor, indiferent care ar fi fost aceasta, 

197 Charles O’Brien, Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of the Enlightenment 

among Catholics in Austria, in “Transactions of the American Philosophical Society”, 

New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969), p. 12. 


199 A se vedea Ionuţ Costea, op. cit., p. 419-420. 

179

180 


pentru a obţine în schimb încrederea şi loialitatea acelora 200. Această înţelegere 

a diversităţii etniilor şi confesiunilor din Imperiul său şi respectul 

pentru identitatea fiecăreia în parte a jucat un rol important în creionarea 

politicii sale de toleranţă. Dar pentru a ajunge la această consideraţie faţă 

de credinţele supuşilor săi, foarte utilă i-a fost lui Iosif al II-lea şi experienţa 

personală, contactul nemijlocit cu popoarele sale cu prilejul călătoriilor de 

informare pe care le-a făcut prin Imperiu. 

Transilvania, una dintre cele mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute 

provincii ale Imperiului a fost vizitată pentru întâia dată de Iosif al II-lea în 

anul 1773. Această vizită, contactul nemijlocit cu locuitorii provinciei, cu 

problemele lor, i-a oferit împăratului ocazia de a-şi construi o imagine proprie, 

veridică despre realităţile transilvane, destul de diferite faţă de clişeele 

confecţionate de birocraţia imperială. Sub aspect religios Iosif al II-lea a 

întâlnit în Marele Principat un climat tensionat, rezultat al multiconfesionalismului 

din regiune, dar mai ales al „diversităţii statutului legal al 

bisericilor existente”. Tabloul ecleziastic pe care-l găseşte aici, şi-l redă fidel 

în „Raportul final” întocmit la sfârşitul vizitei sale, era departe de unul al 

coexistenţei paşnice între diferitele confesiuni, aşa cum era zugrăvit în 

unele lucrări cu caracter istoric sau în rapoartele oficiale 201. Situaţia reală 

consta în opoziţia vehementă şi numeroasele nemulţumiri ale necatolicilor 

(protestanţi, ortodocşi) faţă de „religia dominantă”, cea romano-catolică, 

favorizată de regimul politic prin acordarea majorităţii funcţiilor publice 202. 

În subsidiar se înregistra un conflict mocnit, însă care oricând ar fi putut să 

răbufnească cu putere, între românii ortodocşi şi cei uniţi. 

Sensibil la astfel de realităţi conflictuale din Imperiu, dornic de a-şi 

transforma supuşii în cetăţeni mulţumiţi, loiali şi buni contribuabili, odată 

ajuns la conducere Iosif al II-lea avea să iniţieze măsuri concrete în spiritul 

toleranţei religioase. Mai întâi a abolit toate practicile represive îndreptate 

împotriva necatolicilor, a suspendat cenzura civilă şi religioasă între 

decembrie 1780 - martie 1781. La 8 iunie 1782 a emis patenta de abolire a 

cenzurii. A publicat edicte de toleranţă pentru fiecare provincie în parte, 

200 Ibidem, op. cit., p. 420. 

201 Ileana Bozac; Teodor Pavel, op. cit., p. 9-98 şi doc. 62/6, p. 758-760. 

202 Ibidem, p. 90. „...religia catolică este pentru ceilalţi stânca de care se lovesc, în parte pentru 

că este religia dominantă, în parte pentru că în toate funcţiile, cel puţin jumătate trebuie 

ocupate cu aceştia [catolici].


adaptate la realităţile specifice ale acelora, inaugurând sistemul toleranţei 

religioase, care reprezenta la acel moment promisiunea aplicării principiului 

egalităţii cetăţeneşti” 203. 

Reforma religioasă a fost iniţiată odată cu promulgarea edictului de 

toleranţă din 13 octombrie 1781 de la Linz, pentru Austria Superioară, 

continuând cu publicarea unei întregi serii de edite pentru fiecare dintre 

provinciile Imperiului, care s-a încheiat cu cel din 30 mai 1782 pentru 

Lombardia 204. Edictul pentru Transilvania a fost publicat într-o redactare 

specială la 8 noiembrie 1781. Astfel, cu puţin timp înainte de revoluţia 

franceză, monarhia habsburgică devine primul stat catolic care extinde 

drepturile la cei mai mulţi dintre supuşii săi necatolici 205. 

În prealabil, la 4 iulie 1781, împăratul acordase decretul de „concivilitate” 

tuturor supuşilor săi ardeleni pe pământul crăiesc („fundus regius”), 

majoritatea fiind români ortodocşi, anulând astfel privilegiile săseşti, în 

baza cărora deţineau dreptul proprietăţii absolute pe pământul crăiesc 206. 

Această măsură a egalizat şansele românilor de a accede la funcţii, fiind un 

pas important pe calea îmbunătăţirii vieţii economico-materiale, dar şi 

administrativ-politice a românilor 207. 

Pentru ortodocşi, cel mai important efect al politicii de toleranţă a 

constat în aceea că în cazul în care se putea dovedi că într-o localitate 

existau 100 familii de această credinţă, Guvernul avea obligaţia de a aproba 

întemeierea unei comunităţi religioase şi ridicarea unui lăcaş de cult 208. În 

Transilvania, progresul ortodoxiei a determinat reculul greco-catolicismului, 

deoarece a început o amplă mişcare de abandonare a „unirii”, care a 


204 Ionuţ Costea, op. cit., p. 420. 

205 Charles H. O’Brien, op. cit., p. 5. 

206 I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele Academiei 

Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915 p. 8-9. 

207 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti…, ediţia a II-a, p. 125-132. Autorul arată că deşi 

creşterea cantitativă a numărului de români care au pătruns în administraţia de stat nu a 

fost spectaculoasă, se înregistrează totuşi un process de infiltare a românilor în funcţii 

birocratice. Acest proces a început imediat după anul 1767, când are loc o creştere 

sensibilă, procentajul funcţionarilor români cunoscând cea mai ridicată pondere între anii 

1782-1787, după care se poate observa o nouă scădere, explicabilă în contextul anulării 

reformelor iosefine. Mai departe Remus Câmpeanu urmăreşte carierele individuale, nu 

puţine, ale unor români care au atins performanţe profesionale deosebite în epoca avută 

în vedere. 


181

182 


afectat inclusiv graniţa militară, ce a atins apogeul în anul 1782 209. Eliminarea 

constrângerii religioase avea să readucă, aşadar, în actualitate o mai 

veche problemă, ataşamentul precar al românilor uniţi faţă de această 

confesiune. 

Întrucât publicarea edictului de toleranţă pentru Transilvania risca să 

afecteze grav poziţia Bisericii unite, împăratul a adus în anul următor unele 

completări, care vizau sporirea dificultăţii părăsirii unirii. Dintre aceste 

măsuri o menţionăm pe cea care prevedea că cei care doreau să treacă de la 

„unire” la confesiunea ortodoxă aveau obligaţia să urmeze un curs de 

catehizare de şase săptămâni, fiind obligaţi să plătească câte un zlot pe zi 

celor care îi catehizau 210. În pofida unor astfel de măsuri sau a ameninţărilor, 

chiar cu pedeapsa capitală, cuprinse în rescriptul imperial din 22 mai 1782 şi 

apoi în patenta din 20 august 1782, care vizau stoparea revenirii la ortodoxie, 

Biserica greco-catolică a suferit pierderi considerabile mai ales în zonele 

pur româneşti din sudul şi sud-vestul Transilvaniei, Haţeg şi Făgăraş 211. 

Iosif al II-lea şi-a continuat opera politică de promovare a egalei 

îndreptăţiri a elementului românesc ortodox din Transilvania cu celelalte 

naţiuni şi confesiuni. Apogeul politicii sale confesionale faţă de ortodocşii 

români l-a constituit înfiinţarea episcopiei ortodoxe de sine-stătătoare 

pentru Transilvania, unde până atunci au funcţionat doar administratori şi 

vicari episcopali şi nu episcop efectivi. Cu prilejul celei de-a doua vizite în 

Transilvania, în anul 1783, împăratul a luat hotărârea numirii imediate a 

unui episcop ortodox în scaunul vacant al Sibiului. Astfel, pe 8 iunie îi scria 

din Braşov, cancelarului său Pállfy să-i ceară mitropolitului din Karlowitz, 

să propună o persoană potrivită pentru funcţia de episcop ortodox în 

Transilvania 212. 

La 6 noiembrie 1783 împăratul semna diploma de unire pentru 

Ghedeon Nichitici, arhimandritul unei mănăstiri sârbeşti din Sirmiu, un 

om de încredere al suveranului, care la data menţionată se afla în Bucovina, 

unde se ocupa de reglementarea problemelor bisericeşti cu care se 

confrunta recent anexata provincie 213. Noul episcop a fost instalat la Sibiu, 



211 Mathias Bernath, op. cit., p. 254-255. 

212 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5. 

213 Mathias Bernath, op. cit., p. 255-256.


la data de 12 iulie 1784 214. Faptul că noul ierarh răspundea doar de scaunul 

episcopal al Ardealului, spre deosebire de antecesorii săi, care avuseseră în 

jurisdicţie şi Buda sau Vârşeţ, poate fi considerat un nou pas pe calea 

autonomiei 215. O altă măsură în sensul recunoaşterii şi respectului religiei 

greco-orientale, a fost dispoziţia dată în acelaşi an, de Iosif al II-lea privind 

înlocuirea termenului „schismatici” cu cel de neuniţi pentru românii 

ortodocşi din Ardeal. 

O dată cu numirea lui Ghedeon Nichitici, Biserica română ortodoxă 

din Transilvania a fost supusă, în problemele spirituale şi dogmatice, 

mitropoliei de Karlowitz, iar din 1786 această subordonare s-a extins şi în 

privinţa chestiunilor administrative 216. Episcopul Nichitici a rearondat 

eparhia sa, cele 981 de parohii 217 fiind organizate în 31 protopopiate. În 

anul 1787 a realizat o vizitaţie canonică în zona care a cunoscut cele mai 

multe frământări de-a lungul secolului, sudul Transilvaniei. Curtea vieneză 

a putut, încă o dată, să se convingă de utilitatea politică a episcopiei 

ortodoxe transilvane cu ocazia răscoalei lui Horea, eveniment în care 

Ghedeon Nichitici a jucat un real rol ponderator şi pacificator 218. 

Noul ierarh a dovedit o sinceră preocupare pentru progresul educaţiei 

în rândul preoţilor săi, luând măsuri să nu mai fie hirotoniţi decât tineri ce 

deţineau cunoştinţele necesare unui preot. În acest sens, a intenţionat să 

deschidă un seminar teologic la Sibiu, proiectul rămânând însă nerealizat 

deoarece nu a avut susţinerea Curţii imperiale. În schimb, în anul 1786 s-a 

deschis la Sibiu o şcoală pentru pregătirea învăţătorilor români, sub 

coordonarea cărturarului braşovean Dimitrie Eustatievici, cel dintâi 

director al şcolilor ortodoxe din Transilvania (1786-1796). Înfiinţarea acestei 

funcţii pentru şcolile ortodoxe este încă o dovadă a sporirii autonomiei 

Bisericii române neunite, lucru care se întâmpla, desigur, pe fondul 

reformismului politic 219. Prin aceasta se înfăptuia un deziderat, susţinut în 

memorii de reprezentanţi de seamă ai ortodoxiei româneşti, precum Ioan 

214 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 5. 



217 Ioan Lupaş vorbeşte despre 940 parohii. Vezi: Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, 

p. 5. 



183

184 


Molnar Piuariu 220 sau episcopul Nichitici. În şcoala din Sibiu, Eustatievici, 

s-a ocupat şi de pregătirea viitorilor dascăli dar şi a candidaţilor la preoţie, 

aşa cum arată anumite ştiri contemporane 221. Astfel, încă în toamna anului 

1786 îşi finaliza pregătirea prima promoţie de dascăli ortodocşi şi odată cu 

ea şi patru viitori preoţi 222. Încă de acum Sibiul promitea să devină cel mai 

important centru de pregătire al dascălilor şi preoţilor ortodocşi din 

Transilvania. Într-un deceniu de activitate ca director al şcolilor naţionale 

neunite, Dimitrie Eustatievici a dezvoltat şcolile elementare existente şi a 

înfiinţat altele noi, pregătind primele generaţii de învăţători şi preoţi 

instruiţi în conformitate cu cerinţele vremii 223. În 1790, ortodocşii primiseră 

bani din fondul şcolilor naţionale şi existau perspective ca aceste ajutoare 

să continue. După Eustatievici, funcţia de director al şcolilor ortodoxe a fost 

încredinţată lui Radu Tempea, în timpul căruia s-au reluat cursurile de 

normă iniţiate de Eustatievici, întrerupte temporar, rigoarea şi profesionalismul 

cunoscând noi performanţe 224. De altfel, un real progres în domeniul 

învăţământului ortodox s-a înregistrat abia în vremea lui Radu Tempea 

(1796-1808), ca urmare a măsurilor de natură şcolară iniţate în era reformismului 

iosefin, dar şi datorită activităţii noului director şcolar, când în 

cuprinsul eparhiei sibiene a fost atestată existenţa a 131 de şcoli ortodoxe 225. 

Ghedeon Nichitici a murit la Sibiu în 1788 la doar 52 de ani, lăsându-şi 

întreaga avere pentru zidirea unei biserici în oraşul, devenit reşedinţa 

oficială a ortodoxiei româneşti din Ardeal. Împăratul l-a numit în scaunul 

220 Despre această personalitate a epocii, vezi Ioan Lupaş, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa 

şi opera lui 1749-1815, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul 

XXI, 1939, passim. 

221 Idem, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5, Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327. 

222 Vasile Leb, “Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din Transilvania”, 

în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti, Editura Academiei 

Române, 1993, p. 84. 

223 Ibidem, p. 85. Se consideră că în cei zece ani de directorat ai lui Eustatievici asupra şcolilor 

naţionale ortodoxe, au absolvit cursurile Şcolii normale ortodoxe din Sibiu 35 de candidaţi 

de învăţători. Desigur, nu este un număr impresionant, dar este unul suficient pentru 

asigurarea bazelor unui învăţământ elementar mai performant. 


225 Vasile Leb, op. cit., p. 85-86. Pentru mai multe informaţii privind primii directori şcolari 

ortodocşi, Dimitrie Eustatievici şi Radu Tempea, vezi şi: Ioan Marin Mălinaş, Situaţia 

învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei 

împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi Leopold al II-lea 

(1790-92). Contribuţii privind relaţii8le româno-austriece, Oradea, Editura Mihai Eminescu, 

1994, p. 115-117.


episcopal vacant din Sibiu pe Gherasim Adamovici, instalat de guvernatorul 

Transilvaniei, Bánffy, la 13 septembrie 1789. Gherasim Adamovici a 

inaugurat o altă linie politică a ortodocşilor, din vremea sa datând prima 

afirmare publică de amploare a elitei ortodoxe, deja suficient de consistentă, 

dar şi bine pregătită pentru a se implica în mişcarea naţională, care a 

cunoscut apogeul în acei ani, cu mişcarea Supplex-ului. Această schimbare 

de atitudine a fost posibilă întrucât episcopul Adamovici a moştenit o 

structură organizatorică superioară celor din deceniile anterioare, consolidată 

în linişte în vremea antecesorilor săi 226. 

Episcopul Adamovici s-a preocupat îndeaproape de fii săi spirituali, 

preoţi şi credincioşi, comunicând mereu cu aceştia prin intermediul 

circularelor şi a pastoralelor. Dorinţa de a reprezenta şi apăra interesele 

credincioşilor săi l-a determinat să înainteze, cu prilejul deschiderii dietei 

din Cluj, o petiţie prin care cerea să fie invitat la lucrările acesteia ca 

regalist, considerând că era firesc să beneficieze de acelaşi drept de care se 

bucura omologul său, episcopul unit Bob, ai cărui credincioşi, spunea 

Adamovici, erau în număr mai redus decât cei neuniţi. Guvernatorul 

Transilvaniei în înţelegere cu preşedintele stărilor ardelene a hotărât ca 

cererea episcopului ortodox să nu fie luată în considerare, argumentând 

aceasta prin faptul că între cei doi episcopi exista o deosebire esenţială, 

întrucât episcopul de Făgăraş era căpetenia unei religii catolice, dar mai 

ales era proprietar, calitate în care deţinea de fapt scaun şi drept de vot în 

Dietă. În octombrie 1790, împăratul Leopold al II-lea aprobă propunerea 

Guvernului ardelean şi a Cancelariei aulice, cu toate că doar cu câteva luni 

înainte declarase, într-o adresă către contele Pálffy, că cererea episcopilor 

neuniţi de a fi invitaţi la Dietă în calitate de regalişti o consideră justă şi 

salutară 227. 

Alături de episcopul greco-catolic Ioan Bob, a plecat la Viena pentru a 

înainta suveranului documentul intitulat „Supplex Libellus Valachorum”, 

petiţia prin care, în mod argumentat, elita românească ortodoxă şi unită 

solicita acordarea drepturilor legitime şi fireşti pe seama naţiunii române, 

recunoaşterea ei ca a patra naţiune politică a Principatului 228. Iată că după 

aproape un secol de neînţelegeri şi dispute duse până la violenţă, pe teme 


227 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 19-20. 


185

186 


confesionale, naţiunea română, trecând peste diferenţele religioase, devenite 

în timp şi mai adânci, s-a împăcat şi s-a solidarizat pe terenul luptei 

politice, arătând că sentimentul naţional, conştiinţa naţională erau mai puternice 

decât segregarea confesională, artificial impusă de factorii politici. 

În vremea domniei lui Iosif al II-lea, românii – afirma Ioan Lupaş – s-au 

obişnuit să fie trataţi cu respect, cu vorbe înţelepte şi măsuri binevoitoare, 

pentru că acest monarh luminat abandonase vechea metodă „turcul te bate, 

turcul te judecă”. Şi cu toate că lucrurile au cunoscut o schimbare radicală 

după 1790, conducătorii românilor au sperat că succesorii lui Iosif aveau să 

continue aceeaşi tactică politică de a le face dreptate fără să ceară avizul 

stărilor ardelene sau a Cancelariei aulice. Aceste speranţe au dus la 

inevitabila lor decepţie, când după ani de stăruinţe s-au trezit numai cu 

articolul de lege referitor la liberul exerciţiu al religiei greco-orientale 229. 

Pentru românii ortodocşi din Transilvania, ca de altfel pentru toată 

populaţia românească, domnia lui Iosif al II-lea, în pofida faptului că 

înainte de moarte şi-a anulat aproape toate reformele (rescriptul restituţional 

din 28 ianuarie 1790 230), a fost un timp al renaşterii speranţelor, 

„vârsta de aur” a acestui popor oprimat, care pentru prima dată în istoria 

sa zbuciumată a asistat la o reală îmbunătăţire a statului său socioeconomic 

şi cultural, care avea să dea naştere mişcării de emancipare 

politică. 

Spre finalul „erei reformiste”, rezultat al efectelor reformelor iosefine 

în sensul egalizării şanselor românilor cu celelalte naţiuni politice ale 

Transilvaniei, s-a produs la nivelul elitelor româneşti o maturizare politică 

în sens naţional, vizibilă în conţinutul proiectelor politice şi confesionale pe 

care liderii români le-au promovat şi susţinut. Un astfel de proiect, vizând 

unificarea confesională a românilor a fost propus de către pretorul din 

Beiuş, Mihail Pop, care pe data de 10 iulie 1786 adresa o petiţie lui Iosif al 

II-lea, cerând un episcop unic pentru toţi românii din Transilvania, soluţia 

fiind văzută drept garanţia înlăturării divergenţelor dintre ortodocşi şi 

uniţi 231. 

Proiectele pentru reunificare confesională sunt însă mai vechi, 

cunoscând o manifestare subtilă chiar în vremea episcopului Inochentie 

229 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 43. 


231 Remus Câmpeanu, op. cit., ediţia a II-a, p. 131.


Micu, alternând de la preocupările pentru consolidarea unirii religioase, 

prin cuprinderea întregii populaţii româneşti în corpul Bisericii unite, cu 

ameninţările părăsirii în bloc a unirii dacă nu se respectau prevederile celei 

de-a doua diplome leopoldine 232. Episcopul Grigore Maior la rândul său a 

fost preocupat de restaurarea mitropoliei române prin cuprinderea în sânul 

Bisericii unite a tuturor românilor ardeleni şi formarea pe această cale a 

Bisericii naţionale române 233. Se observă aşadar, pe fondul unei mai 

profunde colaborări, un curent la nivelul elitei, din ce în ce mai larg spre 

sfârşitul secolului al XVIII-lea, care optează pentru ideea reconstituirii 

blocului confesional românesc. Formele în care s-ar fi putut realiza acest 

obiectiv au alternat de la propunerea de atragere a tuturor românilor la 

greco-catolicism până la renunţarea la unirea religioasă şi revenirea în 

masă la ortodoxie 234. Reacţiunea nobiliară îndreptată împotriva naţiunii 

române, care s-a manifestat după moartea lui Iosif al II-lea, eşecul 

acţiunilor politice din anii 1790-1792 au avut drept consecinţă relansarea în 

forţă a ideii privind constituirea unei biserici naţionale. Printre susţinătorii 

şi protagoniştii acesteia s-au numărat atât ortodocşi, cât şi greco-catolici: 

Aron Budai, Radu Tempea, Ioan Para, Ioan Popovici, Petru Maior, Samuil 

Micu, Ignatie Darabant 235. 

Ideea proiectului de reunire a bisericilor româneşti a apărut ca posibil 

răspuns la criza economică prin care trecea Biserica ortodoxă, în cadrul 

adunării clerului neunit din anul 1797. Se cerea pensionarea episcopului 

Bob, în locul acestuia urmând să fie ales vicarul Ioan Para, care agrea 

proiectul unificării confesionale, noua biserică urmând a se numi ortodoxăgrecească 

sau biserică răsăriteană de rit grecesc ortodox adică catolic. În 

vederea pregătirii acestui moment ar fi trebuit să se întrunească un congres 

al românilor la Alba Iulia, sub protecţia împăratului, care urma a-l alege pe 

noul episcop 236. Proiectul a ajuns, atât la cunoştinţa guvernatorului Bánffy, 

cât şi a împăratului, fiind categoric respins pe motivul că „ar duce la 

transformarea uniţilor în ortodocşi neuniţi”. În pofida destinului pe care l-a 

avut, de altfel de aşteptat într-o epocă de restauraţie a privilegiilor 

232 Ioan Lumperdean, op. cit., p. 74-75. 





187

188 


nobiliare, proiectul de unificare religioasă a românilor se încadrează în 

mişcarea amplă europeană, care viza întărirea bisericii naţionale în spiritul 

galicanismului, fiind dovada evidentă a maturizării şi avansului elitei 

româneşti, racordării ei la spiritul vremii 237. 

*** 

Capitolul de faţă ne-a prilejuit o sumară introspecţie în momentele 

semnificative care au marcat evoluţia ortodoxiei româneşti ardelene de-a 

lungul veacului al XVIII-lea, precum şi o privire de ansamblu asupra 

modului în care s-a reflectat, în epoca menţionată, raportul stat-biserică 

asupra situaţiei politico-confesionale din Principatul transilvan. 

Astfel, se impune remarcat faptul că în prima parte a secolului al 

XVIII-lea politica religioasă a monarhiei austriece, un stat eminamente 

confesional 238, s-a centrat pe fortificarea poziţiei Bisericii catolice, care pusă 

în slujba absolutismului politic trebuia să asigure dominaţia Casei de 

Habsburg şi să reprezinte elementul unificator al unui Imperiu atât de vast 

şi divers din punct de vedere etnic şi religios. În provincia nou cucerită – 

Transilvania – expansiunea şi întărirea catolicismului s-a realizat prin 

încercarea de atragere a tuturor românilor ortodocşi la unirea cu Biserica 

Romei. Unirea religioasă a unei părţi din rândul clerului şi a credincioşilor 

români cu Biserica catolică, proces finalizat în anul 1701, a creat opinia, 

devenită certitudine la nivelul cercurilor politice imperiale, că întreaga 

populaţie românească a îmbrăţişat „unirea”. În consecinţă, timp de mai 

bine de patru decenii, Curtea de la Viena a ignorat existenţa efectivă a 

confesiunii ortodoxe în Transilvania, care, rămasă la discreţia organismelor 

politico-administrative locale, a Bisericii catolice şi a celei unite, a fost 

supusă unor grave opresiuni şi majore inechităţi. 

Această atitudine s-a perpetuat şi în primii ani de domnie ai Mariei 

Teresa, ultimul Habsburg al Contrareformei, în viziunea căreia Biserica 

catolică era singura biserică adevărată, capabilă să ofere mântuirea 

supuşilor săi. În aceste condiţii, suverana părea prea puţin dispusă să 

acorde favoruri celorlalte confesiuni din Imperiu, cu excepţia sârbilor din 

Ungaria de sud, care se bucurau, încă din vremea înaintaşilor săi, de aşanumitele 

„privilegii ilirice”. Menţinerea confesiunii ortodoxe din 

Transilvania în starea ingrată de religie „tolerată” şi „nereceptă” a 


238 Gianpaolo Romanato, Biserica şi Statul laic, în vol. „Religie şi putere”, Bucureşti, Ed. Nemira, 

1996, p. 75.


determinat frământări religioase care au pus în pericol pacea internă a 

Principatului. Tulburările religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea 

(mişcarea lui Visarion Sarai, răscoala religioasă a lui Sofronie din Cioara 

etc.) au arătat cât de instabilă, cât de incertă a fost unirea religioasă în 

primele sale decenii de existenţă, atât la nivelul celor care au participat 

conştient la înfăptuirea acestui act, clericii români, cât mai ales la nivelul 

poporului de rând. 

Aceste manifestări au avut meritul de a atrage atenţia autorităţilor 

asupra unor realităţi greu de acceptat: existenţa într-un număr ridicat a 

ortodocşilor în Transilvania şi spulberarea mitului că toţi românii au trecut 

la unirea cu Biserica Romei. Drept consecinţă, între anii 1744-1761, politica 

religioasă a Curţii imperiale faţă de românii ortodocşi a înregistrat o 

sensibilă şi graduală schimbare de atitudine. Într-o primă fază, s-a mers 

mai departe pe linia negării existenţei ortodocşilor, cu accente de 

agresivitate la adresa lor, concretizate în intervenţii militare. Apoi, treptat, 

odată ce Curtea de la Viena a înţeles că numărul românilor ortodocşi era 

destul de însemnat, s-a ajuns la o atitudine de acceptare ce avea să 

determine, în cele din urmă, acordarea unei toleranţe religioase limitate, 

acestora. Reconsiderarea şi reevaluarea poziţiei ortodocşilor din 

Transilvania a fost, în bună parte, rezultatul schimbărilor ideologice şi 

socio-economice ale epocii respective, a schimbării strategiei politice 

imperiale, sub influenţa unor oameni politici cu viziuni moderne, precum 

Kaunitz sau Bartenstein. Desigur, în această ecuaţie trebuie să avem în 

vedere şi conjunctura externă, respectiv războiul de şapte ani cu Prusia, a 

cărui susţinere necesita resurse economice şi umane, linişte internă, dar şi 

menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, care, între timp, 

devenise susţinătoarea acţiunilor revendicative ale românilor ortodocşi. 

Chiar dacă toleranţa religioasă instituită de Maria Teresa prin decretul 

din 13 iulie 1759 a avut un caracter restrâns şi condiţionat, totuşi noua 

politică confesională promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia 

românească din Ardeal a fost, în ansamblu, benefică. Una dintre consecinţele 

imediate a fost obţinerea unui ierarh propriu, pas important în crearea 

unei administraţii bisericeşti independente, în acelaşi timp instrument 

crucial în construirea unei identităţi distinctive. Cei dintâi administratori 

episcopali ai românilor ortodocşi, Dionisie Novacovici şi Sofronie 

Chirilovici au promovat o tactică de obedienţă şi loialitate faţă de Curtea 

189

190 


imperială, de ascultare faţă de autorităţile locale, care, deşi criticată de o 

mare parte a istoriografiei româneşti, a avut avantajele sale. Astfel, au fost 

obţinute anumite acte de bunăvoinţă cum a fost, de exemplu, patenta 

imperială din 1774 care prevedea un tratament mai bun faţă de ortodocşi. 

Dar mai ales, în acest mod, s-a câştigat timpul necesar pentru organizarea 

episcopiei ortodoxe, pentru fortificarea acesteia, care treptat avea să se 

impună drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni, 

pregătită de a fi inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea 

centrală în epoca iosefină. Se impune subliniat faptul că o altă consecinţă 

majoră a constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care 

beneficiind apoi de climatul reformist aveau să se manifeste din ce în ce 

mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan, culminând cu 

implicarea, alături de intelectualii uniţi, în mişcarea Supplex-ului. 

Prin politica ecleziastică pe care monarhia habsburgică, în vremea 

Mariei Teresa, a promovat-o în spaţiul transilvănean a urmărit, în primul 

rând, întărirea poziţiilor catolicismului, fapt pentru care din rândul 

poporului român, uniţii au fost cei care au făcut cu precădere obiectul 

reformelor teresiene. O analiză comparativă privitoare la efectele domniei 

Mariei Teresa asupra românilor ar pune imediat în evidenţă avantajele pe 

care le-au dobândit în acei ani uniţii, în vreme ce ortodocşii, chiar dacă au 

obţinut o oarecare toleranţă religioasă, iar biserica lor a cunoscut un 

început al procesului de instituţionalizare, au fost menţinuţi, totuşi, într-o 

poziţie marginală în raport cu toate celelalte confesiuni ale Principatului. 

Mai ales după mişcarea lui Visarion Sarai, care a dat naştere unei amplu 

proces de revenire la ortodoxie a românilor uniţi, împărăteasa Maria 

Teresa, dornică de a păstra poziţiile câştigate de Biserica catolică în Ardeal 

prin unirea religioasă, a început o politică de reforme de natură şcolară şi 

economică în favoarea greco-catolicilor. Astfel, s-au înfiinţat atât şcoli 

elementare pentru populaţia unită, cât şi şcoli pentru clerul acesteia, s-au 

acordat porţii canonice preoţilor uniţi, s-au instituit venituri preoţeşti 

stabile, toate aceste măsuri având drept scop ridicarea socială, precum şi 

educarea preoţimii şi prin ea a credincioşilor uniţi, în scopul inducerii 

sentimentului de apartenenţă la cultura de factură apuseană, catolică. 

La polul opus, s-a situat, însă, atitudinea imperialilor faţă de românii 

ortodocşi, care, deşi nu dispuneau de şcoli, ai căror preoţi erau lipsiţi de


venituri sau de porţii canonice şi aveau o educaţie precară239, nu s-au 

bucurat de o atenţie specială din partea Mariei Teresa, fiind trataţi în 

continuare, de cele mai multe ori, cu indiferenţă şi nepăsare. Abia 

reformele lui Iosif al II-lea aveau să impună un tratament relativ egal şi 

echitabil pentru toţi supuşii săi, tratament de care s-au bucurat şi românii 

„schismatici” din Transilvania. Însă, cu toată bunăvoinţa arătată de noul 

suveran, între ortodocşii şi uniţii români exista deja un imens decalaj în 

privinţa educaţiei, a bazei financiar-materiale, a poziţionării sociale, care s-a 

dovedit greu de recuperat de către cei dintâi. 

Se impune subliniat faptul că cei doi reprezentanţi ai despotismului 

luminat habsburgic, Maria Teresa şi fiul său, Iosif al II-lea, au urmărit 

acelaşi obiectiv politic general, respectiv centralizarea şi uniformizarea 

monarhiei plurinaţionale austriece, numai formele de realizare ale acestuia 

au fost diferite. Astfel, în timp ce Maria Teresa a adoptat ca linii directoare, 

confesionalismul şi politica reformelor economico-sociale şi şcolare, Iosif al 

II-lea a utilizat ca strategii etatismul, catolicismul de stat şi toleranţa 

religioasă. Reformismul iosefin a mers pe drumul deschis de politica 

mamei sale, doar că a urmărit sfere mult mai profunde şi a pătruns în mai 

multe domenii ale vieţii sociale. Toleranţa religioasă instituită de către Iosif 

al II-lea, reprezentantul prin excelenţă al despotismului luminat în variantă 

germană, menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul exerciţiu şi 

celorlalte confesiuni, ridicând toate restricţiile religioase de până atunci 

referitoare la intrarea în oraşe, în bresle, numirea în funcţii, achiziţionarea 

de proprietăţi etc. Bineînţeles, aceste măsuri au vizat toate popoarele 

necatolice din Imperiu, însă pentru protestanţii din Transilvania, de 

exemplu, legislaţia iosefină în spiritul toleranţei, nu aducea nimic nou, 

întrucât ei se bucurau deja de toate drepturile, conform Diplomei 

leopoldine din 1691. În schimb, reformele lui Iosif (edictul de toleranţă 

pentru Transilvania, recunoaşterea dreptului de concivilitate a românilor 

pe pământul crăiesc, reformele învăţământului, desfiinţarea şerbiei etc.) 240 

au avut un impact deosebit la nivelul mentalului colectiv al românilor 

ortodocşi care, excluşi de la toate drepturile, aşteptau de secole întronarea 

echităţii sociale, a egalităţii în drepturi între toate popoarele transilvane şi 

239 Ioan Marin Mălinaş, op. cit., p. 14, 114-115. 

240 David Prodan, op. cit., p. 241-242. 

191

192 


emanciparea lor religioasă. Toate acestea sunt doar câteva argumente care 

explică ecoul pe care reformismul iosefin l-a avut în rândul românilor 

neuniţi, care i-au atribuit împăratului calitatea de erou-salvator al naţiunii 

lor, imagine-arhetip din care apoi s-au născut ataşamentul profund şi 

loialitatea faţă de dinastia de Habsurg, concretizate în mitul „bunului 

împărat”. 

În final, putem concluziona că politica şi măsurile teresiene, la care 

s-au adăugat reformele iosefine, realizate în spiritul egalităţii cetăţeneşti şi 

al libertăţii de afirmare a conştiinţei religioase, au avut, pe de o parte, rolul 

de a contribui la recunoaşterea, afirmarea şi fortificarea Bisericii ortodoxe 

române şi a elitei sale. Pe de altă parte, reformismul austriac, cu precădere 

toleranţa religioasă iosefină, a avut meritul de a concilia cele două confesiuni 

româneşti 241, a creat permisele colaborării elitei unite cu cea ortodoxă 

pe tărâmul mişcării de emancipare politico-naţională. De asemenea, 

iosefinismul a contribuit la clarificarea situaţiei religioase a naţiunii 

române, participând nemijlocit la delimitarea, definirea şi consolidarea 

celor două „religii” ale românilor din Transilvania. Se observă, aşadar, că 

spre sfârşitul secolului al XVIII-lea poziţiile celor două biserici sunt în curs 

de stabilizare şi consolidare, ajungându-se treptat la un partaj echitabil, 

astfel încât în secolul XIX, populaţia românească din Ardeal avea să se 

împartă oarecum egal între cele două biserici. 

Totodată, reformismul habsburgic a avut un aport fundamental în 

procesul de formare a identităţii celor două confesiuni române. Astfel, în 

timp ce Biserica greco-catolică şi-a confecţionat, în mare măsură pe cale 

livrească, o conştiinţă identitară, creionată în linii generale prin raportare la 

politica oficială, Biserica ortodoxă românească şi-a construit şi ea o 

personalitate distinctă de-a lungul veacului al XVIII-lea, prin lupta purtată 

pentru recunoaşterea şi aşezarea ei în raport de egalitate cu celelalte religii 

oficiale ale Principatului. 


Bibliografie 


1. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico 

Ecclesiasticis 

II. Lucrări 

1. Andea, Avram; Răduţiu, Aurel, Transilvania sub stăpânire habsburgică. Istoria 

României, Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997 

2. Idem, Iluminism şi modernizare în societatea românească, Cluj-Napoca, 1996 

3. Idem, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. 

Enciclopedică, 2002 

4. Bérenger, Jean, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000 

5. Bernath, Mathias, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca, 

Ed. Dacia, 1994 

6. Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla, 

1986 

7. Bota, Ioan, M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până în 

zilele noastre, Cluj-Napoca, Ed. Viaţa Creştină, 1994 

8. Bozac, Ileana; Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 

1773, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2006 

9. Bunea, Augustin, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900 

10. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, ediţia a 2a, 

Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008 

11. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989 

12. Chifăr, Nicolae, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale 

ale episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria 

Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007 

13. Costea, Ionuţ, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu, 

coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural 

Român, 2004 

14. Dragomir, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I-II, ediţia a 

II-a, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed. 

Dacia, 2002 

15. Edroiu, Nicolae, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI, 

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002 

16. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 

(1700-1868), vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987

194 


17. Hitchins, Keith, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania 

1744-1759”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007 

18. Leb, Vasile I., „Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din 

Transilvania”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti, 

Editura Academiei Române, 1993 

19. Lumperdean, Ioan, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări 

pentru reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în 

Transilvania. Secolele XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994 

20. Lupaş, Ioan, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele 

Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915 

21. Lupaş, Ioan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929 

22. Lupaş, Ioan, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa şi opera lui 1749-1815, în Academia 

Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXI, 1939 

23. Mălinaş, Ioan, Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextual 

reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780), a împăraţilor 

Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792), Oradea, Ed. „Mihai 

Eminescu”, 1994 

24. Miron, Greta-Monica, „«Apărător al credinţei strămoşeşti» sau «agitator sârb»? 

Visarion Sarai în istoriografie»”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 

11/II, Alba Iulia, 2007 

25. O’Brien, Charles, „Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of 

the Enlightenment among Catholics in Austria”, in Transactions of the American 

Philosophical Society, New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969) 

26. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed. 

Episcopiei Dunărea de Jos, 1996 

27. Prodan, David, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, 

ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984 

28. Puşcariu, Ilarion Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu 

istoric despre reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul 

Tipografiei Archidiecesane, 1900 

29. Romanato, Gianpaolo, Biserica şi Statul laic, în vol. Religie şi putere, Bucureşti, Ed. 

Nemira, 1996 

30. Săsăujan, Mihai, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din 

Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de 

război şi a rapoartelor conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis 

Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007 

31. Săsăujan, Mihai, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), 

Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002 

32. Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria Românilor, vol. VI, 


33. Şotropa, V., „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud, 

1937 

34. Teodor, Pavel, Instituţii româneşti moderne în Transilvania, curs de prelegeri 

universitare, Cluj-Napoca, 1993


35. Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003 

36. Vesa, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj- 

Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006 

37. Vovelle, Michel, coordonator, vol. Omul luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2000 

38. Zöllner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I-II, 


195

Capitolul IV 

Structuri birocratice din Transilvania 

în epoca reformelor tereziene şi iosefine 

I. Cadrul istoric general 

(1740-1790) 

Sancţiunea Pragmatică a constituit un pas important în drumul transformării 

Austriei într-un stat unitar, deşi acest proces nu se reflectă încă 

concret şi în titulatura suveranului. Mariei Tereza îi făcea o deosebită 

plăcere să vorbească de “monarhia” ei ca de un întreg omogen, deşi în 

domeniul administraţiei şi al legislaţiei din diversele ţări componente ale 

imperiului existau multe aspecte ce infirmau aspiraţiile împărătesei şi care 

aşteptau să fie grabnic reformate în spirit modern. 

Pe plan european, în paralel cu consolidarea Imperiului habsburgic, se 

poate asista la o ascendenţă vertiginoasă a unei puteri vecine, Prusia, dar şi 

la o decădere ce a mers până aproape de marginea desfiinţării a unei alte 

structuri – Imperiul Romano-German. Prima şi-a concretizat veleităţile hegemonice 

în spaţiul Europei Centrale prin repetate înfrângeri cauzate forţei 

armate austriece şi anexarea unor teritorii aflate la graniţa celor două state. 

În răsărit, lucrurile au părut a fi rezolvate prin continua decădere a 

Turciei, inamicul Austriei de secole. În noua conjunctură internaţională de 

la mijlocul veacului al XVIII-lea, turcii vor avea o atitudine când binevoitoare 

– aliindu-se chiar militar cu Austria – când ostilă, în funcţie de 

pretenţiile unui imperiu viguros recent creat în zona lor imediat limitrofă, 

Rusia, care emitea deja pretenţii clare asupra ţinuturilor controlate de 

otomani în Balcani şi Asia. Diplomaţia habsburgică îşi reorientează atenţia 

în miazăzi spre această din urmă putere care - evident - prezenta un pericol 

potenţial diferit faţă de duşmanul său tradiţional, care înregistra rar succese 

pe câmpul de luptă.

198 


În apus, prin încheierea tratatului franco-austriac, întărit şi prin 

căsătoria fiicei Mariei Tereza, ducesa Marie Antoinette, cu Ludovic XVI, 

pacea era asigurată. Prin naşterea nepotului lor, istoria celor două dinastii 

intră într-o etapă “familiară“, iar destinele Bourbonilor şi Habsburgilor se 

vor lega strâns unele de altele. 

Pe plan intern, timp de peste o jumătate de secol, în fruntea unor 

instituţii centrale importante, au fost numite personalităţi marcante, care au 

schimbat radical, prin optica lor economică, socială sau politică, modul de 

gândire în cadrul societăţii austriece. Un merit deosebit în desemnarea 

acestora l-a avut Maria Tereza care stăpânea, în mod neîndoielnic, o 

pricepere deosebită în remarcarea unor caractere umane ieşite din comun, 

ce, datorită vârstei relativ tinere, nu se puteau manifesta în societatea 

anchilozată a timpului. Împărăteasa bulversează, din acest punct de vedere, 

regulile seculare. La preluarea tronului, ea a moştenit de la tatăl său – adept 

al ordinii tradiţionale – un aparat birocratic mult îmbătrânit. Treptat, 

suverana i-a îndepărtat de la conducere pe cei inapţi, numind în locul lor o 

serie de bărbaţi de etate mijlocie şi tânără, buni specialişti în diverse 

domenii de activitate. Viena devine un adevărat “trust de creiere” 1. Printre 

cei cu o personalitate distinctă era şi Wenzel Anton Kaunitz (1711-1794) 

care s-a remarcat, la început, în diplomaţie, pentru ca ulterior să se afirme 

printr-o reformă a administraţiei centrale fără precedent în istoria austriacă. 

Contele Friedrich Wilhelm Haugwitz (1700-1765) s-a impus într-o 

perioadă în Silezia, de unde a putut să urmărească experienţele pozitive 

făcute de prusaci în conducerea administrativă a teritoriilor aflate în vecinătate 

şi de la care a preluat mai multe metode probate. Ca un specialist de 

marcă în domeniul fiscalităţii, în urma reorganizării aparatului din subordine 

aici, iar ulterior în Carintia şi Craina, a câştigat încrederea regentei, 

care îl va numi, ulterior, în importanta funcţie de cancelar aulic. 

De origine evreiască, catolicizat apoi, Joseph von Sonnenfels (1737- 

1817) era considerat un teoretician de marcă al dreptului, profesor în cadrul 

Universităţii din Viena. El şi-a câştigat merite deosebite atât în reforma 

economică generală a statului austriac, cât şi a procedurii de formulare şi 

pronunţare a sentinţelor, actul justiţiar câştigând în claritate, iar pedepsele 

obţinând un caracter mai uman. S-a manifestat ca un oponent deschis al lui 

1 Rolf Bauer, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970, p. 221.

Structuri birocratice din Transilvania... 

Rousseau în concepţia participării poporului la guvernare şi a fost, în 

acelaşi timp, întemeietorul spiritual al teoriei “absolutismului luminat”. 

Originar din spaţiul geografic al Ţărilor de Jos, medicul personal al 

reginei, Gerhard van Swieten (1700-1772) a fost şi un sfetnic ieşit din comun 

în domeniul învăţământului superior, dar şi a cenzurii sau stabilirii 

relaţiilor dintre biserică şi stat. El, precum Kaunitz, a reprezentat o forţă în 

aplicarea concepţiei iluministe în viaţa politică şi culturală. În acest spirit 

trebuie înţeles şi deosebitul sprijin arătat protestantului Tobias Philipp von 

Gebler (1726-1786) în numirea sa în Consiliul de Stat, personalitate 

cunoscută prin strădaniile sale în promovarea valorilor spirituale noi ale 

epocii sau de reformare a raporturilor dintre stăpânul feudal şi ţăran. Tot în 

lumea dreptului s-au manifestat şi alţii, care nu au pătruns atât de 

spectaculos în viaţa de la Curte, unii dintre ei fiind chiar firi mai retrase, 

dar profesionişti desăvârşiţi, precum universitarii Paul Josef Riegger, care a 

contribuit la reglementarea raportului stat şi biserică sau Karl Anton von 

Martini, reformatorul sistemului de drept 2. 

II. Schimbări teritoriale sub Maria Tereza şi Iosif al II-lea 

După îndelungate demersuri diplomatice întreprinse de împăratul Carol 

VI, Sancţiunea Pragmatică a fost recunoscută de toate statele europene, 

rezolvându-se, astfel, problema succesiunii la tronul Austriei în favoarea 

fiicei sale Maria Tereza. Înainte de anul 1740, moştenirea era însă contestată 

din nou de Bavaria, Spania şi Prusia. 

Carol Albert de Bavaria îşi susţinea pretenţiile asupra coroanei austriece 

prin descendenţă; el era un urmaş al Annei de Habsburg, fiica lui Ferdinand 

I, căsătorită cu ducele Albrecht V de Bavaria. Se nega actul succesoral atâta 

timp cât mai exista un vlăstar pe linie bărbătească în cadrul familiei. 

Spania şi-a întemeiat revendicarea pe invocarea tratatului din 1522 

între Carol V şi Ferdinand I, ca şi pe alte acte diplomatice încheiate între 

descendenţii germani şi spanioli ai Casei de Habsburg. 

Prusia ridica pretenţii asupra tronului în baza mai multor ducate 

sileziene care au aparţinut Hohenzollern-ilor, dar care, în 1695, au fost 

schimbate de Frederic I pe alte domenii, avantaje şi bani. 

2 Pentru un tablou al personalităţilor de la Curte, vezi Robert A.Kahn, Geschichte des Habsburgerreiches 

1526 bis 1918, Viena-Köln-Weimar, 1993, p. 165-166. 

199

200 


Invocând un pretext juridic, Frederic II atacă în mod neaşteptat, fără o 

declaraţie de război prealabilă, Silezia (1740) şi, într-o perioadă foarte scurtă 

de timp, pune stăpânire pe o serie de cetăţi de margine austriece. Fapta a 

constituit semnalul declanşării unor lupte ce s-au succedat mai mulţi ani pe 

teritoriul imperiului. De situaţia creată vrea să profite şi Franţa, care se 

aliază cu Frederic şi cuceresc Austria Superioară (1741) şi o parte a Boemiei, 

împreună cu capitala ei, Praga. Aici, în acest spaţiu geografic, se implică şi 

principele moştenitor bavarez cu armatele sale. 

În sud, Spania declanşa acţiuni militare împotriva statelor italiene 

aflate sub tutelă austriacă, pe care le obţine după lupte de durată. 

După ce şi-a atins ţelul, în mod cu totul neaşteptat, Frederic II încheie 

un acord secret cu Maria Tereza, făgăduind să nu-i pretindă alte teritorii în 

afara Sileziei Inferioare, cu oraşele Breslau şi Neisse 3. Într-adevăr, prin 

pacea de la Dresda (1745), Austria a pierdut doar regiunea menţionată. 

În anii 1746 şi 1747, războiul se extinde şi în Ţările de Jos şi se ajunge şi 

la conflicte navale costisitoare, motiv ce a determinat, până la urmă, Franţa 

să-şi dea acordul pentru încheierea ostilităţilor şi semnarea unui tratat la 

care au participat toate părţile implicate. Prin pacea de la Aachen (1748), 

Austria reprimeşte Olanda, pierdută în cursul luptelor, dar cedează 

principatele italiene Parma, Piacenza şi Guastalla Spaniei. Silezia a revenit 

definitiv Prusiei. După numai câţiva ani de domnie, Maria Tereza vedea 

deja limpede că, pe viitor, rivalul cel mai primejdios al Austriei era Prusia, 

fapt ce o va determina să-şi reorienteze politica sa externă europeană. La 

numai câţiva ani de la stingerea războiului, suverana a reuşit să înjghebeze, 

împreună cu Franţa şi Rusia, o coaliţie împotriva Prusiei, concretizat 

ulterior în cursul Războiului de şapte ani (1756-1763). Rezultatele conflictului 

nu au putut mulţumi Austria. Prin pacea semnată la Hubertsburg 

(1763), Habsburgii nu au câştigat teritorial nimic. Statul se găsea în situaţia 

de dinaintea războiului. 

După moartea soţului Mariei Tereza, împăratul Francisc Ştefan (1765), 

ca şi coregent a fost numit fiul cel mai vârstnic, Iosif II. Al doilea copil, 

Leopold (Secundogenitur) a moştenit de la tatăl său Marele Ducat al 

Toscanei. Prin căsătoria celui de al treilea fiu (Tertiogenitur), Ferdinand, cu 

Maria Beatrice (1771), acesta a devenit suveran de Modena. 

3 Mai târziu, regele prusac a explicat fapta sa prin încercarea de contracarare a dorinţelor 

veleitare ale Franţei.


În anul 1768, s-a declanşat războiul ruso-turc. Evenimentul a repus în 

discuţie problema împărţirii Poloniei, care se discutase de către Rusia şi 

Prusia încă în 1763. La începutul conflictului, Frederic II a propus ţarinei 

Ecaterina II un proiect de divizare, arătându-i că aceasta i-ar aduce nu 

numai mijloace materiale necesare susţinerii războiului cu Turcia, ci şi 

alianţa sa cu Austria. Ecaterina II a amânat răspunsul, ceea ce nu a 

împiedicat alianţa austro-prusacă să treacă la atac. În anul 1772, trupele 

habsburgice pătrund în Polonia cucerind o parte a Poloniei Mici şi vestul 

Podoliei, teritorii pe care Maria Tereza le anexează imperiului sub 

denumirea de “Regatul Galiţiei şi Lodomeriei”. 

În 1775, în urma unui tratat cu Poarta, Austria obţine Bucovina. Ţinutul 

reprezenta din punct de vedere strategic o însemnătate deosebită: realiza 

legătura între Galiţia şi Transilvania pe de o parte, iar pe de alta, controla 

militar spaţiul moldovean. 

Decesul ducelui Max Josef de Bavaria în anul 1777, stinge ramura 

germană a familiei Habsburg, fapt ce a dat speranţe lui Iosif II de extindere 

a Imperiului austriac şi asupra acestor ţinuturi. Teritoriul menţionat, 

împreună cu altele, mai mici, răsfirate în spaţiul geografic al Germaniei, 

aparţinătoare liderilor bavarezi, urmau să compenseze pierderea parţială a 

bogatei Silezii. Cauza va degenera într-un război, în care se va implica şi 

Prusia. Prin pacea semnată la Teschen (Tešin), coregentul trebuia să renunţe 

la pretenţiile sale asupra Bavariei, în schimb, obţine regiuni pe cursul văii 

Innului. Astfel, planul iniţial al lui Iosif II rămâne nerealizat, chiar sub 

forma variantei unui schimb Bavaria-Burgundia. 

În 1760, în urma unei alte dispariţii fără descendenţi direcţi, un domeniu 

relativ însemnat din ţinutul Vorarlberg, în baza dreptului feudal, a revinit 

seniorului său, în speţă, suveranei Mariei Tereza. 

Pentru a completa sumara retrospectivă se impune precizarea şi a altor 

aspecte vizând istoria administraţiei austriece din perioada menţionată 

după cum urmează: ridicarea Transilvaniei la rangul de Mare Principat 

(1765); unificarea aşezării italiene Fiume cu teritoriile din jur şi alipirea 

acestora Ungariei (1776), anexarea Banatului la Ungaria (1778), continuarea 

procesului de constituire a regimentelor de graniţă (1746-1767) în cadrul 

imperiului. 

201

202 

III. Reforma administraţiei centrale 


Într-o abordare a reformismului terezian, din punct de vedere instituţional, 

rezultă două etape distincte: prima, care se situează în perioada 

anilor 1740-1760 şi se leagă de numele contelui Haugwitz şi a doua, pe care 

îşi pune clar amprenta contele Kaunitz, şi care se plaseaza între anii 1760- 

1780 4. Ambii reformatori debordează în primii ani cu legi esenţiale prin care 

bulversează un aparat instituţional învechit şi instituie organisme noi, pe 

care, apoi, le modifică în sensul dorit de ei. Motivul ajustărilor posterioare se 

leagă de intersectarea atribuţiilor sistemelor create cu cele deja existente, fapt 

ce ar fi dus, în final, la ineficienţa reformelor făcute. Cu toate acestea, 

acţiunile înnoitoare care s-au succedat într-un ritm mare, nu s-au dovedit 

miraculoase, precum au crezut iniţiatorii lor. Un exemplu l-a constituit şi 

Camera Aulică, unde toate modernizările preconizate au eşuat lamentabil, ea 

rămânând, în cele din urmă, în funcţiune sub forma gândită de Ferdinand I 5. 

S-a dovedit, astfel, că modernizarea forţată poate fi doar vremelnică. 

A. Prima perioadă a guvernării centrale (1740-1760) 

Cu două handicapuri deloc de neglijat în condiţii normale – vârsta 

fragedă şi sexul – Maria Tereza iniţiază, chiar în primul an al guvernării 

sale, reforme importante. Măsurile preconizate se contrapuneau vizibil 

acelora pe care le-a luat părintele ei la urcarea pe tron în 1711. De aici, a 

devenit evident întregii Curţi vieneze că fiica a rupt cu totul tradiţia şi 

modul de gândire al predecesorilor. Primul obiectiv fixat a fost schimbarea 

sfetnicilor moşteniţi de la tatăl ei, cu toţii în vârstă şi oponenţi ai unei 

politici economice şi sociale moderne. Cei mai influenţi dintre ei se găseau 

în organismele consultative ale statului. 

1. Organisme consultative 

a. Deputăţia Mare (Hauptdeputation) 6 

Obârşia ei se găseşte la finele secolul al XVII-lea şi este o creaţie a 

împăratului Leopold I. Se constituie prin desfiinţarea Deputăţiei propriuzise, 

respectiv contopirea ei cu Conferinţa Secretă. După anul 1748, când 

4 Alfons Huber, Österreichische Reichsgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen 

Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246-250. 

5 Magyarország története 1526-1790, IV, 1, p. 451. 

6 Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények, Budapest, 

54/1983, p. 450-451.


contele Frederic Wilhelm Haugwitz dispune începerea reformelor structurale 

ale statului austriac, Maria Tereza şi soţul ei Francisc Ştefan încearcă să 

canalizeze în acest for consultativ elemente intelectuale şi politice de vază, 

care să sprijine, prin opiniile lor, reuşita măsurilor iniţiate. În reuniunile 

organizate se discutau nu numai chestiuni legate de contribuţia fiscală sau 

situaţia recruţilor, ci şi probleme de esenţă ale politicii interne (aşa-zisele, 

Hauptpublica şi Hauptpolitica) 7. La înfiinţare, comisia se reunea o dată pe 

săptămână, ulterior activitatea ei este incertă 8. Curând denumirea organismului 

se schimbă în Conferinţa Internă (conferentia in internis) 9. 

Până în anul 1740, consilierii secreţi purtau şi atributul de “împărăteşti”. 

Prin succesiunea din 1740, Maria Tereza, în calitate de “Regină a Ungariei şi 

Boemiei”, din punct de vedere juridic, putea să numească doar sfetnici 

secreţi “regali”. Abia după anul 1745, în urma încoronării lui Francisc 

Ştefan ca împărat al Germaniei, titulatura consilierilor se va modifica în 

“împărăteşti-regali” (“kaiserlich-königliche”) 10. 

b. Conferinţa Internă 11 

Ca şi Deputăţia Mare şi acest for activa după modelul vechilor 

conferinţe. Singura modificare faţă de organismele consultative anterioare 

consta în obiectul activităţii; dacă în vremurile dinainte subiectul 

reuniunilor erau chestiunile de politică externă, acum se pun în dezbatere 

doar afaceri interne. Prin reforma din 1742, externele au fost trecute în 

atribuţiile Cancelariei de Stat. 

Dintre problemele de ordin interior, cel mai frecvent se analizau cele 

financiare şi aceasta deoarece, încă în februarie 1741, Maria Tereza 

dizolvase Conferinţa Financiară Secretă 12, colegiul format la acea dată din 

patru persoane 13. Mai apar în sesiunile forului teme economice, altele decât 

cele băneşti, probleme administrative etc. 

7 Heinrich Kretschmayr, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von Maximilian 

I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen Hofkanzlei (1749), vol. I, 

Viena, 1907 (se va citi, în continuare, Ö.Z.), p. 62-63. 

8 Ember Győző, op.cit., p. 471. 

9 Ö.Z., I/1, p. 63. 

10 Ö.Z., I/1, p. 66. 

11 Pentru Deputăţia Mare şi Conferinţa Internă vezi Ö.Z., II/1-1, p. 61-78. 

12 Ö.Z., I/3, p. 420. 

13 Huber, Alfons, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen 

Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246. 

203

204 


Curând după 1749, se creează disensiuni vădite între Haugwitz şi consilierii 

Conferinţei Interne. Motivul l-a constituit sistemul de subordonare. 

În mod tradiţional, membrii Conferinţei puteau să impună o părere de-a lor 

chiar şi fără existenţa unei dispoziţii imperiale. Aceasta însemna 

dependenţa lui Haugwitz faţă de consilierii secreţi şi imixtiunea lor în 

activitatea Directoratului Public şi Cameral cu putinţa stopării reformelor. 

2. Organisme aulice executive 

Alături de organismele centrale consultative, la Viena, activau un 

număr însemnat de organe aulice. Dintre acestea importante au rămas în 

continuare cele cinci Cancelarii (Imperială, Cehă, Austriacă, Ungară şi a 

Transilvaniei) la care Maria Tereza mai adaugă în anul 1742 una – 

Cancelaria de Stat. 

a. Cancelaria de Stat 

Problemele politicii externe a Imperiului austriac erau dirijate de la 

Cancelaria Aulică Austriacă. Încă în anul 1720, Carol VI a introdus aici două 

compartimente specifice: una pentru externe, care se ocupa şi de treburile 

dinastiei, alta pentru interne şi chestiuni juridice 14. La începutul guvernării 

sale, în 1742, Maria Tereza desprinde prima secţiune de Cancelarie şi 

întemeiază un corp administrativ central de sine-stătător sub denumirea de 

Cancelaria de Stat (Staatskanzlei) 15. Chiar de la formarea sa, cercurile 

conducătoare de la Viena numeau organismul Cancelaria de Curte şi Stat 

(Hof- und Staatskanzlei), ulterior, sub o triplă titulatură de Cancelaria 

Casei, Curţii şi a Statului Austriac (Haus-, Hof- und Staatskanzlei) 16. În 

fruntea ei stătea un cancelar 17, Prin constituirea noii autorităţi se prefigura 

deja Ministerul de Externe de mai târziu 18. Cancelarul era considerat 

primul funcţionar al statului habsburgic, iar printre cei care au deţinut 

această demnitate este suficientă amintirea unor nume de prim rang, 

precum Kaunitz sau Metternich din secolul al XIX-lea 19. În atribuţiile 

14 Ö.Z., I/3, p. 351-375. 

15 Hellbling Ernst, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956, p. 290. 


17 Ö.Z., I/3, p. 479-481. 

18 Arnold Luschin von Ebengreuth, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte, Banberg, 

1918, p. 316. 

19 De menţionat că şi astăzi preşedintele Consiliului de Miniştri al Austriei este numit 

cancelar de stat


instituţiei intrau şi alte chestiuni cum ar fi problemele de politică internă 

sau cele juridice 20. Mai târziu i-au fost anexate şi Consiliul Ţărilor de Jos 

(Niederländische Rath) şi cel al Italiei (Italienische Rath) 21. 

b. Cancelaria Austriei 

După înfiinţarea Cancelariei de Stat, în subordinea Cancelariei Austriei 

au rămas problemele interne ale ţărilor ereditare, mai precis acelea care nu 

făceau obiect de activitate a altor organisme aulice. Printre acestea s-au 

numărat două mai importante, respectiv cele administrative şi cele juridice 22. 

O dată cu înaintarea în ani, procesele în dezbatere aproape au imobilizat 

buna funcţionare a Cancelariei, motiv pentru care, în anul 1746, Maria 

Tereza extrage acest sector din competenţele sale şi întemeiază o nouă 

instituţie aulică de sine-stătătoare, egală în rang cu ele, denumit Revisorat 

(Revisorium) 23. Astfel, în atribuţiile Cancelariei Austriei, au rămas aproape 

în exclusivitate problemele administrative 24. 

c. Curtea Supremă de Justiţie 

În paralel cu activitatea de reformare a sistemului administrativ 

central, s-a trecut la înnoirea structurii juridice din imperiu. Ideea de bază 

de la care s-a plecat a constituit-o separarea ei de administraţia politică. O 

primă încercare a fost întemeierea Revisoratului în anul 1746. Peste 3 ani, o 

dată cu intrarea în vigoare a reformelor lui Haugwitz, locul lui a fost luat 

de Curtea Supremă de Justiţie (Oberste Justizstelle) 25. Aceasta a funcţionat 

ca un for colegial, compus dintr-un cancelar (din 1752 preşedinte), doi 

vicecancelari şi 15 consilieri 26. Organismul era alcătuit din trei senaturi 

(Consessus); 1) pentru Boemia, 2) pentru Viena şi Austria Inferioară 3) 

pentru Austria Superioară, Centrală, Tirol şi Teritoriile Avansate 27. Pe 

structura menţionată se va constitui, ulterior, un al patrulea senat (1780) al 

Galiţiei. Curtea Supremă de Justiţie va activa până la revoluţia de la 1848 28. 

20 Pentru istoricul instituţiei şi a sferelor sale de competenţă, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 77-78; II/3, 

p. 431-433. 

21 Alfons Huber, op.cit., p. 247. 


23 Ö.Z., II/1-1, p. 79-84. 

24 Pentru evoluţia Cancelariei Austriei în epoca tereziană, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 78-79. 

25 Ö.Z., I/1, p. 271. 



28 Ernst Hellbling, op.cit., p. 290. 

205

206 


d. Directoratul Public şi Cameral 

Competenţele Cancelariei Austriei s-au redus prin desprinderea 

justiţiei, doar la problemele administrative ale ţărilor ereditare şi era de 

aşteptat rapida ei restructurare. Dar nu reducerea atribuţiilor l-a determinat 

pe F.W.Haugwitz să treacă la reformarea ei, ci structura sa feudală, bazată 

pe dominaţia stărilor. O situaţie similară se putea constata şi în cazul 

Cancelariei Cehe, care se afla într-o rivalitate de rang cu cea austriacă, 

dispute care împiedicau aplicarea ideilor novatoare în zonele aflate în 

supunerea lor. Contracararea coloraturii particulare a acestor instituţii de 

tradiţie din imperiu s-a realizat, în 1749, prin contopirea celor două departamente 

şi crearea unui organism unic, sub denumirea de Directoratul 

Public şi Cameral (Directorium in publicis et cameralibus), iar uneori de 

Directoratul în probleme interne (Directorium in Internis) 29. În fruntea 

forului central, împărăteasa l-a numit pe contele Haugwitz. 

Din titulatură i se pot deja deduce atribuţiile: administrative (publicis) 

şi financiare (cameralibus), cu excepţia acelora ce priveau armata şi care au 

rămas în continuare sub comanda Consiliului de Război 30. De asemenea, de 

întreţinerea Curţii de la Viena nu se ocupa Directoratul, ci Cancelaria de 

Stat. 

Dacă noua instituţie vieneză a reuşit să stăvilească influenţa stărilor în 

procesul politic, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte 

factorul de unitate pe care trebuia să-l servească. Competenţele forului se 

reduceau doar la două ţări din imperiu (Austria şi Cehia) şi la două ramuri 

de activitate, dar, şi aici, cu anumite excepţii. Lărgirea sferei de lucru şi a 

spaţiului geografic se petrece după anul 1753, când organismului i se 

alipeşte şi Directoratul Comercial (Commerzdirektorium) 31. 

Datorită multiplelor confuzii care se manifestau în structura sa 

organizatorică şi care duceau mai mult spre trecut decât spre 

modernizare 32, în 1761, Kaunitz îl dizolvă, reinstaurând, pentru o scurtă 

perioadă de timp, Cancelariile Austriei şi a Cehiei. 

29 Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 316. 


31 Robert A.Kahn, op.cit., p. 168. 

32 Magyarország története, IV, 1, p. 447-448.


e. Camera Aulică 

Poate nici una din instituţiile aulice n-au cunoscut o mobilitate mai 

mare în procesul de restructurare ca şi Camera Aulică. Faptul dovedeşte 

greutăţile pe care le întâmpina conducerea centrală în reechilibrarea 

bugetului imperial, în condiţiile unor războaie de durată precum cel vizând 

succesiunea la tronul Austriei sau Războiul de şapte ani. Reformele care 

s-au derulat în ritm rapid n-au avut consistenţă, erau forţate de împrejurări 

şi nu făcute să dureze. Datorită acestui lucru, după decenii de schimbări 

continue, în final, totul se transformă într-un mare eşec, ajungându-se din 

nou la forma cunoscută din timpul lui Ferdinand I. Astfel s-a demonstrat că 

schimbările forţate, care nu ţin seama de realităţile concrete de dezvoltare 

economică, sunt din capul locului sortite eşecului. 

În cazul Camerei Aulice, procesul de reformă s-a început cel mai 

timpuriu. Încă în anul 1741, împărăteasa a dizolvat Conferinţa Financiară, 

forul cameral recâştigându-şi astfel, de iure, totala independenţă, restabilindu-se 

relaţia directă între ea şi suverană. 

Următoarea etapă a constituit-o recrearea vechilor atribuţii pierdute 

prin activitatea Bancalitas-ului. La finele anului 1744 se începe dizolvarea 

acestuia, proces încheiat în primăvara lui 1745 33. În urma dizolvării au 

rezultat patru departamente: două organizate pe criterii teritoriale şi alte 

două pe principiul problematicii, după cum urmează: 1) chestiunile 

austriece, 2) problemele Ungariei, Transilvaniei şi a teritoriilor din jur aflate 

încă sub dominaţie străină; 3) departamentul militar; 4) secţiunea privind 

Curtea, problemele generale monetare ale imperiului, transportul poştal 

etc. 34 Din înşiruire lipsesc chestiunile Imperiului romano-german, întrucât 

alegerea lui Francisc Ştefan ca împărat romano-german s-a produs cu 

câteva luni mai târziu, cât şi cele ale Cehiei şi Moraviei ocupate la acea dată 

de armatele lui Frederic II. 

Fiecare departament era deservit de doi consilieri, care pregăteau 

materialele supuse dezbaterii colegiale. După anul 1749, o dată cu crearea 

Directoratului Public şi Cameral, atribuţiile esenţiale ale secţiunilor sale se 

transferă forului imaginat de Haugwitz. Camerei Aulice îi rămân, spre 

rezolvare, aproape în exclusivitate până în 1760, chestiunile ungare 35. 

33 Ö.Z., I/3, p. 521. 


35 Hugo Hantsch, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, p. 156. 

207

208 


f. Colegiul Direcţional Minier şi Monetar 

Iniţial, în reformele aduse Camerei, erau prevăzute 5 departamente 36, 

dar foarte curând, Maria Tereza extrage problematica minelor şi a baterii 

de monedă din atribuţiile ei şi întemeiază o autoritate aulică separată sub 

numele de Colegiul Direcţional Minier şi Monetar (Münz- und Bergwerksdirektionskollegium). 

Competenţele sale se întindeau asupra întregului 

imperiu, deci şi asupra Transilvaniei. La început, denumirea lui era incertă; 

instituţia apărea în acte când sub forma de comisie (commissio), când sub 

numele de colegiu (collegium). Abia cu începere din anul 1747 are o 

titulatură fermă, cea menţionată. 

În fruntea forului vienez, împărăteasa l-a numit pe contele Carol 

Königsegg-Erps 37. Acesta se intitula director, iar uneori preşedinte. În jurul 

lui s-a constituit un corp de consilieri, care activau într-un sistem dicasterial. 

La constituirea sa colegiul s-a confruntat cu greutăţi majore: lipsa unui 

sediu, absenţa unui personal calificat propriu, nevoia unor spaţii pentru 

funcţionarea unor birouri, casierii, arhivă etc. Ajutorul necesar l-a primit, în 

aceeaşi perioadă, de la Camera Aulică. Prerogativele sale s-au extins asupra 

întregului imperiu, inclusiv statele germane. 

Chiar de la formarea sa, s-au organizat două departamente, pe criteriul 

teritorial. În primul intrau Austria Inferioară, Austria Superioară, Cehia, 

Moravia, Silezia, Ungaria Inferioară şi Transilvania. În al doilea Ungaria 

Superioară, Banatul, zona de graniţă sârbească (Varasd), litoralul (Littorale), 

Austria Centrală, Tirolul şi provinciile avansate. 

Treptat, prin strădaniile contelui Königsegg-Erps, colegiul prinde un 

contur precis. Obţine o clădire proprie, cu tot ce este necesar unei activităţi 

bune, devenind total independent de forul cameral. Datorită prestigiului 

dobândit la Curte, după 1751, Maria Tereza îi conferă şi instituţia aulică a 

teritoriilor Transilvaniei, Banatului şi Iliriei, for cu care se va şi contopi 38. 

g. Deputăţia Aulică privind Banatul, Transilvania şi Iliria 

Concomitent cu desprinderea în 1745 a Colegiului Direcţional Minier 

şi Monetar, din Camera Aulică se separă şi un alt segment, organizat pe 

bază teritorială, respectiv ţinuturile Banatului, Transilvaniei şi Slavoniei 

36 Hans Leo Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 212. 

37 Magyarorság története, IV, 1, p. 452. 

38 Pentru istoricul Colegiului Direcţional Minier şi Monetar, vezi Ö.Z., II/2, p.62-94, II/1-1, 

p.66-72, 219-223.


Inferioare, care va forma un alt for aulic independent, sub directa conducere 

a suveranei. Denumirea noii autorităţi va fi de Comisia Aulică pentru 

Banat, Transilvania şi Iliria (Hofcomission in Banaticis, Transylvanicis et 

Illyricis) şi îl va avea în frunte pe Ferdinand Kolowrat 39. Din anul 1747, 

instituţia aulică a fost ridicată în rang şi devine “deputăţie aulică“ (Hofdeputation), 

având birouri şi personal funcţionăresc propriu 40. Printre 

atribuţiile sale s-au situat cele de ordin economic, cameral, juridic, 

administrativ şi religios 41. 

Cu toate că poartă o titulatură caracteristică până spre mijlocul veacului 

al XVIII-lea forurilor consultative, acesta era unul executiv. Prestigiul său 

sporeşte o dată cu trecerea anilor, o serie de competenţe ale Cancelariilor 

Aulice ale Ungariei şi Transilvaniei fiindu-i conferite de suverană în dauna 

instituţiilor tradiţionale. În cazul Transilvaniei, pentru o scurtă perioadă de 

timp, Deputăţia devine a doua instanţă aulică. Abia după 1751, când în 

fruntea ei ajunge Carol Königsegg-Erps şi se restructurează, chestiunile 

ardelene vor trece, din nou, în sfera Cancelariei Aulice a Transilvaniei. O 

schimbare suportă acum şi denumirea forului, el transformându-se în 

Deputăţia Aulică pentru Banat şi Iliria (Hofdeputation in Banaticis et Illyricis 

şi Deputatio Aulica in Banaticis et Illyricis) 42. 

Din anul 1755, Königsegg-Erps devine şi preşedinte al Camerei Aulice. 

Conducerea comună a celor două organisme centrale lasă urme în reformele 

iniţiate pentru o mai bună funcţionare în noile condiţii. Acum se viza, în 

primul rând, structura organizatorică internă şi atribuţiile personalului. 

Problemele financiare ale Banatului au fost desprinse din Deputaţie şi 

alipite Camerei Aulice. Astfel, numele forului suportă o nouă modificare, 

preschimbându-se în Deputăţia Aulică Illirică (Deputatio Aulica in Illyricis) 43. 

Peste câţiva ani, Königsegg-Erps demisionează din funcţie (1757), locul 

lui fiind luat de o altă cunoscută personalitate politică a timpului, baronul 

Johann Cristoph Bartenstein, pe care l-a secondat ulterior (1767), contele 

Francisc Koller. Instituţia aulică se desfiinţează în condiţii confuze, în anul 

1777, istoricul ei nefăcând obiectul unor cercetări speciale 44. 

39 Trócsányi Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973, p. 36. 

40 Ö.Z., II/1-1, p.62, 87-89. 

41 Ember Győző, op.cit., p. 474-475. 

42 Trócsányi Zsolt, Erd.lev., p. 37. 


44 Pentru istoricul instituţiei, vezi Ö.Z., II/1-1, p.85-90, 230-238; Ö.Z., II/2, p. 94-129. 

209

210 


h. Directoratul Comercial General 

Politica mercantilistă a conferit statului puteri largi în elaborarea, 

organizarea şi conducerea vieţii economice, cu notă aparte pentru industrie, 

comerţ şi transporturi. Se cerea o conducere unitară, care să vizeze întreg 

Imperiul habsburgic şi care să fie capabil să suplinească dezinteresul 

privind acest domeniu în cadrul Cancelariilor Aulice. Aşa se ajunge la 

constituirea de către Maria Tereza a Directoratului Comercial General 

(Universalkommerziendirectorium) în 1746 45, prin restrângerea unor 

atribuţii camerale şi formarea unui for aulic nou, de sine-stătător. Printre 

problemele care trebuiau să-şi găsească o grabnică rezolvare în cadrul 

Directoratului erau: dezvoltarea transportului pe uscat şi fluvial din 

imperiu, încurajarea industriei manufacturiere, intensificarea schimbului 

intern şi extern. Prin prerogativele obţinute, instituţia centrală devine un 

adevărat minister economic 46 sub conducerea unui prezidiu compus din 

membri ai Deputăţiei Ministerial-Bancare (Ministerialbancodeputation) 47. 

Noua autoritate aulică era o formă intermediară între organismele 

consultative şi cele executive. Preşedintele şi cei patru consilieri ai săi, fără să 

beneficieze de un serviciu auxiliar aferent unei instanţe aulice, îşi duceau la 

îndeplinire atribuţiile prin intermediul Cancelariilor teritoriale de la Curte 48. 

După o activitate de câţiva ani, Directoratul Comercial a fost contopit 

în anul 1753 cu Directoratul Public şi Cameral 49. Nu sunt semne cum că 

după anul menţionat Directoratul Comercial ar fi suferit schimbări de 

structură în urma unificării realizate. Mai târziu, în 1762, Maria Tereza 

restabileşte independenţa instituţiei economice, sub numele de Consiliul 

Comercial (Kommerzienrat) şi îi conferă drepturi chiar mai largi decât în 

perioada anilor ’50 50. Apoi, în anul 1765, suverana îl contopeşte în 

Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă 51. Acţiunea nu a însemnat altceva decât 

ştirbirea statutului de independenţă şi punerea sub tutela cancelarului, în 

rest, Consiliul Comercial nu suportă alte modificări interne de organizare 52. 

Desfiinţarea forului survine în 1776 53. 

45 Ö.Z., I/3, p. 522-525. 

46 Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211. 

47 Ö.Z., I/1, p. 138. 

48 Ember Győző, op.cit., p. 481-482. 

49 Ö.Z., II/2, p. 420. 

50 Alfons Huber, op.cit., p. 251-252. 

51 Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211. 


53 Magyarország története, IV, 1, p. 453.


i. Consiliul Aulic de Război 

Eşecul suferit de austrieci în războiul de succesiune la tronul Poloniei 

(1733-1735) a scos în evidenţă starea de derivă care domnea în rândul 

armatei, situaţie care s-a accentuat o dată cu stingerea din viaţă a prinţului 

Eugeniu de Savoya (1736). Nici conducerea centrală nu face excepţie din 

acest tablou: o schemă de funcţionare mărită la 36-44 de consilieri, care 

împiedicau de multe ori luarea unor hotărâri 54, salarii neachitate de ani de 

zile 55, neglijarea atribuţiilor de serviciu 56, impuneau cerinţele unei reformări 

imediate. 

Încă în iunie 1741, Maria Tereza emite o instrucţiune referitoare la 

activitatea Consiliului Aulic de Război 57, fără ca aceasta să poată elimina 

dintr-odată toate lipsurile grave acumulate în timp. Dispoziţiile abordează 

problema competenţelor şi graniţa acestora 58, modul de activitate a 

consilierilor 59, aspecte ale justiţiei militare 60, obligaţiile de serviciu ale 

funcţionarilor de birou 61 etc. 

Cu precizări ulterioare vine o altă instrucţiune a suveranei din anul 

1745 62. Actul emană strădania împărătesei de a creiona mult mai exact acele 

elemente care, cu numai patru ani înainte, erau doar enunţate. Dintre cele 

37 de puncte ale dispoziţiilor emise, un punct esenţial se referă la separarea 

totală a chestiunilor de justiţie militară, de alte probleme şi gruparea lor 

într-un compartiment independent 63. De aceasta se va ocupa, de acum 

înainte, un colectiv constituit din 4 consilieri şi un birou cu personal 

propriu, toţi subordonaţi preşedintelui Consiliului Aulic de Război. 

Tot acum erau precizate şi atribuţiile preşedintelui 64. El dispunea 

convocarea comisiilor de lucru, dispunea întocmirea de referate, numea şi 

revoca funcţionarii secretariatului, semna anumite categorii de acte, ce nu 

mai necesitau apoi contrasemnarea de către suverană. 

54 Ö.Z., I/1, p. 265. 

55 Ö.Z., I/1, p. 264. 

56 Ö.Z., I/1, p. 265: “in fine das ansehentliche Kriegsdicasterium selbst mit denen capi und 

membris vor der Welt prostituieret und verkleinert wurde”. 

57 Ö.Z., I/3, p. 421-433. 

58 Ö.Z., I/3, p. 424-428. 

59 Ö.Z., I/3, p. 421. 

60 Ö.Z., I/3, p. 422. 

61 Ö.Z., I/3, p. 431. 

62 Ö.Z., I/3, p. 434-440. 

63 Ö.Z., I/3, p. 434 “ein besonderes und separirtes Werk tractiret werden solle” 

64 Ö.Z., I/3, p.436, 438, 439. 

211

212 


Ca element de noutate amintim introducerea unui regulament strict de 

apel al ofiţerilor la Consiliul Aulic. Aceştia trebuiau, mai întâi, să se 

prezinte la comandanţii regimentelor, unde să-şi expună doleanţele, iar apoi 

cazul era prezentat împuterniciţilor generalului sau ai conducătorilor 

corpului general de armată. Numai în final, raportul lor putea ajunge în 

atenţia Consiliului Aulic. Se acceptau însă şi excepţii 65. 

În luna octombrie 1745, departamentul separat al justiţiei militare a 

fost contopit în Curtea Supremă de Justiţie 66. 

j. Comisariatul Militar Suprem 

O altă inovaţie în domeniul armatei o aduce Maria Tereza în anul 1746, 

când ridică Comisariatul Militar la nivel de organism central 67. Până la 

această dată forul era subordonat Consiliului Aulic de Război în problemele 

militare şi Camerei Aulice în cele financiare. Denumirea noii autorităţi va fi 

aceea de “Comisariatul Militar Suprem” (Generalkriegskommissariat). În 

atribuţiile sale principale intrau problemele legate de aprovizionarea armatei 

(aşa-zisele commissariatica). În fruntea forului stătea comisarul general 

(Generalkriegskommissar) 68, ajutat de un consiliu, care s-a format recent în 

urma instrucţiunilor primite (1746). Aparat birocratic a avut şi anterior, el 

crescând doar acum în rang. Competenţele comisarului se întindeau pe 

cuprinsul întregului imperiu. În ţările componente ale monarhiei avea ca 

subordonaţi pe comisarii provinciali (provincialis commissarius). 

Competenţele Comisariatului Suprem se vor lărgi simţitor după anul 

1746, când casieriile militare vor trece din tutela Camerei sub cea a noului 

organism 69. Aceasta însemna că toate sumele percepute de casierii armatei 

din ţările ereditare şi Ungaria erau gestionate de oficiul menţionat. 

După constituirea Directoratului Public şi Cameral (1749), casieriile 

vor trece din nou la forul cameral, cu excepţia celor aflate pe teritoriul 

Ungariei, care vor vărsa, în continuare, banii rezultaţi din impozitele 

militare Comisariatului 70. Situaţia va dura până în 1757 când şi acestea intră 

sub tutela Directoratului 71. 

65 Ö.Z., I/3, p. 439. 

66 Ö.Z., I/1, p. 268. 

67 Ö.Z., I/3, p. 450-479. 

68 Ö.Z., I/3, p. 451. 

69 Ö.Z., I/3, p. 465. 

70 Magyarország története, IV, 1, p. 454. 

71 Ember Győző, op.cit., p. 484.


În urma restructurării survenite în anul 1762, organismul a fost readus 

la situaţia de dinainte de 1746, respectiv subordonat Consiliului Aulic de 

Război şi Camerei. 

B. A doua perioadă a guvernării centrale (1760-1780) 

Reformele numeroase instituite la nivelul sistemului administrativ 

public central şi local, în perioada anilor 1740-1760, au lăsat o anumită undă 

de nesiguranţă în rândul iniţiatorilor. Se punea, în special, problema felului 

în care va reacţiona vechiul aparat birocratic extrem de stufos, de la nivelul 

Curţii sau din diferitele ţări componente ale imperiului, la procesul de 

înnoire a societăţii şi cum se vor putea împleti noile structuri create într-o 

organigramă încă nedesfiinţată, ci doar modificată. Înainte de toate se făcea 

simţită lipsa unor măsuri unice valabile pentru toate provinciile supuse 

habsburgilor. Rezerve în aplicarea lor - când acestea existau - arătau chiar 

forurile centrale vieneze, prin cancelariile de curte care, sub variate 

pretexte sau neglijenţă, întârziau expedierea unor instrucţiuni către ţările 

aflate în subordine. Când dispoziţiile erau trimise adresanţilor, punerea lor 

în practică se amâna nepermis de mult, prin invocarea altor motive, de cele 

mai multe ori de ordin juridic. 

Fenomenul de criză în care se afla societatea austriacă a fost sesizat de 

Anton Wenzel Kaunitz. Acesta, profitând şi de repetatele insuccese militare 

în Războiul de 7 ani, propune un sistem de reforme noi, care să redea 

imperiului strălucirea şi vigoarea de altădată 72. Kaunitz găsea greşelile cele 

mai importante în structura statului habsburgic, în lipsa de unitate la 

nivelul conducerii centrale. Diversele pricini erau soluţionate de felurite 

organisme aulice, fiecare după imaginaţia sa, incoerent, fără ca ele să aibă 

conexiuni clare cu alte autorităţi similare sau de rang inferior. De aici 

rezulta sarcina suveranului care trebuia să vină cu liantul necesar pentru 

realizarea acelui echilibru obligatoriu unei normale funcţionalităţii statale, 

cel puţin la nivel central. Cum coroana poate fi considerată doar un simbol 

şi nu o instituţie executivă concretă, răspunderea cădea pe un număr 

restrâns de consilieri ai împăratului. Până acum sfetnicii Curţii erau liderii 

72 Franz A.J.Szabo, Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs, în, Maria 

Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß der 200 

Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980, p. 41-46. 

213

214 


diferitelor organisme aulice, iar cu prilejul dezbaterii unor probleme, ei 

dădeau soluţii pe care le reprezentau suveranei, convenabile instituţiilor, 

fără să aibă în vedere prioritatea de interes imperial. Peste acesta se 

suprapuneau apoi grijile de ordin personal, de stare sau cele teritoriale. 

Noua formulă instituia un colectiv degrevat de alte atribuţii, care să ajute 

pe Maria Tereza în rezolvarea chestiunilor statale, iar în atenţia membrilor 

săi trebuia să stea, în permanenţă, ideea conducerii unitare a întregului Imperiu 

habsburgic. Forul recent creat s-a numit Consiliul de Stat (Staatsrat) 73. 

1. Consiliul de Stat 

Întemeierea Consiliului de Stat a avut loc în ianuarie 1761, în urma 

unor discuţii prelungite între Maria Tereza şi Kaunitz. Organismul instituit 

face parte din rândul celor consultative, fiind o continuare directă a 

Conferinţelor şi a Deputăţiilor din perioada anterioară 74. Deosebirea faţă de 

ele se găsea în metoda de lucru. Acum, fiecare chestiune care ajungea în 

atenţia suveranei era referat de toţi membrii consiliului. Aceştia, în noile 

condiţii, neavând alte atribuţii, manifestau o grijă aparte în materialele 

elaborate pentru Curte, pentru problema interacţiunii instituţionale şi 

teritoriale 75. 

Noul colectiv, constituit în jurul împărătesei, nu ştirbea cu nimic 

prestigiul ei, întrucât propunerile puteau fi acceptate sau respinse, în 

funcţie de considerente de stat. Fricţiuni între Maria Tereza şi Consiliul de 

Stat au fost rare. Suverana purta discuţii cu membrii forului nu numai în 

cadrul şedinţelor planificate, ci şi în particular, ea fiind la curent cu toate 

problemele în derulare. Faptul constituia un element pozitiv şi pentru 

consilieri, deoarece aceştia, cu prilejul întâlnirilor oficiale, dar, în special, 

individuale, puteau afla direct o părere a suveranei într-o chestiune anume, 

raportul pe care îl întocmeau apoi, ulterior, reflecta rodul acestor discuţii şi 

se concepea în sensul dorit de Coroană. Referatele primite erau întotdeauna 

citite cu atenţie, în întregime, de către împărăteasă, uneori adnotate sau 

corectate, dând astfel dovada unei capacităţi de muncă ieşite din comun. 

Numărul membrilor Consiliului de Stat a fost stabilit la şase. Trei – 

printre care şi Kaunitz – purtau titlul de miniştri şi aparţineau stărilor 

73 Otto Frass, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena, 1946, p. 37. 

74 Friedrich Walter, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958, p. 104-106. 

75 Ember Győző, op.cit., p. 454.


nobiliare înalte, iar ceilalţi au primit titulatura de consilieri de stat şi făceau 

parte din rândul cavalerilor şi specialiştilor 76. Pe lângă ei, activa un număr 

extrem de redus de personal ajutător: 1 referendar şi câţiva dieci 77. Din 

rândul consilierilor pot fi amintiţi F.W. Haugwitz, Leopold Josef Daun, 

Heinrich Blümegen, Anton Maria Stupan etc. 78 Consiliul a constituit şi o 

şcoală pentru tânărul Iosif, viitorul împărat, care lua parte, chiar de la 

înfiinţare, la lucrările forului. Organismul vienez acorda consultanţă în 

domeniul economic, social-politic, cultural etc. Toate măsurile reformismului 

luminat din a doua jumătate a domniei Mariei Tereza îşi au geneza 

în cadrul acestui Consiliu, iar creatorii lor sunt persoanele menţionate. 

Forul n-a cunoscut modificări semnificative până în anul 1765. Abia 

după anul amintit survin anumite schimbări, dar nu de structură sau care 

să altereze esenţial, activitatea Consiliului de Stat. Treptat, se vor manifesta 

carenţe în modul de funcţionare şi care devin sesizabile în perioada 

iosefină; apoi, în timpul lui Leopold II, dar mai cu seamă Francisc I, 

consilierii se reuneau în şedinţe colective foarte rar. Motivul decăderii l-a 

constituit lipsa unor personalităţi politice, de talia celor din epoca tereziană, 

dar şi aglomerarea Consiliului cu probleme administrative de importanţă 

minoră, pentru rezolvarea cărora se pierdea un timp preţios. Rezultatul a 

fost desfiinţarea Consiliului de Stat şi reinstituirea Conferinţelor Secrete. 

2. Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă 

O a doua reformă importantă, care se leagă de numele lui Kaunitz, a fost 

constituirea Cancelariei Ceho-Austriece (Böhmisch-Österreichische Hofkanzlei). 

Ideea în sine nu-i aparţine lui, ci a fost preluată de la predecesorul 

său F.W. Haugwitz care, cu ani în urmă, le reunise deja în cadrul 

Directoratului Public şi Cameral. În urma schimbărilor de structură statală, 

survenite în 1761, forul Directoratului va fi desfiinţat, reinstaurându-se 

Cancelariile proprii ale Cehiei şi Austriei. Soluţia a fost de scurtă durată 

întrucât, încă în anul 1761, Kaunitz le unifica din nou într-un singur 

organism 79. 



78 Hugo Hantsch, Geschichte Österreichs, II, Gratz, Viena, Köln, 1962, p. 179. 


215

216 


Din cadrul noii instituţii realizate lipseau, în continuare, pe lângă 

justiţie, comerţul şi transporturile care, sub titulatura de “commerciale”, 

erau reunite în sfera de competenţă a unui alt for aulic recent format, şi 

anume al Consiliului Comercial (Commercienrat) 80. 

În fruntea Cancelariei Ceho-Austriece stătea un prim-cancelar 81, ajutat 

de un vice-cancelar 82. 

Forul aulic a fost păstrat sub această formă în întreaga perioadă 

tereziană, fiind preluat apoi şi de Iosif II 83. 

3. Instituţii camerale 

Întreaga administraţie financiară centrală a fost divizată în trei 

organisme principale 84, după cum urmează: Camera Aulică, Cassa Generală 

(Caisse Générale), şi Serviciul de contabilitate aulică (Hofrechenkammer). 

Dintre toate cele trei, cu adevărata administraţie fiscală se ocupa, în 

continuare, numai Camera Aulică. Acesteia i-au fost conferite atribuţii de 

control suprem, de a gospodări banii colectaţi şi de a îmbunătăţi, în cazul în 

care doreşte, activitatea de la nivel central sau din filiale. În urma 

reformelor instituite în anul 1760, Camera a recâştigat toate prerogativele 

avute până în anul 1745 când - după cum se ştie - în urma creării Colegiului 

Directorial Minier şi Monetar - multe din sarcinile sale au trecut în 

îndatoririle noului for 85. La fel s-a întâmplat şi cu problemele camerale ale 

Transilvaniei şi Banatului care, în perioada 1751-1755, au fost transferate 

Deputăţiei Aulice pentru Banat, Transilvania şi Iliria, apoi între 1755-1757, 

în mod provizoriu, au revenit din nou la Camera Aulică pentru ca, din anul 

1757, să intre în rolul Directoratului Public şi Cameral 86. Acum şi acestea 

sunt repartizate din nou Camerei. 

Cassa Generală se ocupa cu activitatea de plăţi şi de percepere a 

sumelor către autorităţile financiare centrale 87. 


81 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292 “böhmischen Obristen und österreichischen erster Kanzler”. 


83 Pentru istoricul instituţiei vezi Ö.Z., II/1-1, p.314-320; II/3, p. 124-164. 




87 Alfons Huber, op.cit., p. 251.


Serviciul de contabilitate efectua bilanţurile fiscale periodice cu 

personal specializat şi controla munca prestată de Camera Aulică şi Cassa 

Generală în domeniul financiar 88. 

Consiliul Comercial pentru Industrie şi Comerţ s-a transformat într-o 

instituţie centrală independentă, având în frunte un preşedinte. În atribuţiile 

sale intrau crearea de manufacturi, organizarea transportului intern şi 

extern, dar şi probleme de ordin cultural 89. Mai târziu i-au fost încredinţate 

şi sarcini în legătură cu conducerea fabricilor de stat 90. 

IV. Consideraţii finale privind administraţia centrală la sfârşitul 

guvernării Mariei Tereza 

La 1780, în momentul trecerii în nefiinţă a suveranei Maria Tereza, în 

urma reformelor promovate în administraţia centrală de stat, activau o serie 

de instituţii, mai vechi sau mai noi, după cum urmează: 

• Cancelaria de Stat (din 1742) 

• Consiliul de Stat (din 1760) 

• Consiliul Aulic de Război (din 1556) 

• Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă (din 1760) 

• Curtea Supremă de Justiţie (din 1759) 

• Camera Aulică (din 1498, respectiv 1527) 

• Serviciul de Contabilitate Aulică (din 1760) 

• Cassa Generală (din 1760) 

• Consiliul Comercial (din 1760) 

V. Reformismul iosefin (1780-1790) 

1. Cadrul general 

La scurtă vreme de la decesul mamei sale, Iosif a preluat prerogativele 

puterii şi a început furtunos procesul de reformare a statului austriac. În 

atenţia lui stătea ideea creării unui stat unitar în care aparatul administrativ 

central să fie factor de coeziune între popoarele şi ţările componente ale 

imperiului 91. Faptul presupunea ca, pretutindeni, să dispară sistemul de 

88 Ernst Hellbling., op.cit., p. 292. 



91 Franz Krones, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907, p. 483. 

217

218 


privilegii de care se mai bucurau unele zone, etnii şi persoane, precum şi 

toate particularismele din cuprinsul monarhiei. Limba trebuia să joace un 

rol deseamă în configuraţia noii unităti statale, ca şi religia de altfel, 

întemeiat pe principiul utilităţii. Totul urma să fie organizat şi să activeze 

în temeiul unor reguli precise. Menirea funcţionarului public era “să fie 

primul servitor al statului şi un apărător al oamenilor” 92. De binele comun 

se considera răspunzător direct. Exercitarea puterii şi-o dorea realizată cu 

ajutorul unui “ cabinet” atotputernic, 93 motiv pentru care a împrospătat cu 

elemente noi Consiliul de Stat 94. 

În perioada domniei sale, atenţia i-a căzut, în special, asupra ţărilor din 

imperiu, acolo unde reformele tereziene au întâmpinat cele mai multe 

obstacole, ceea ce nu însemna că administraţia centrală a fost lipsită de 

aspecte novatoare. 

2. Guvernarea centrală în perioada 1780-1790 

Politica de întărire a centralizării statale a fost începută de Iosif II prin 

emiterea unui decret aulic la 14 octombrie 1782, prin care reuneşte, într-o 

“Cancelarie Aulică unică“ (vereinigte Hofkanzlei), un număr de 3 instituţii 

principale ale statului austriac şi anume: Camera Aulică, Cancelaria Aulică 

Ceho-Austriacă şi Deputatia Ministerial-Bancară 95. Ultimele două organisme 

sunt rezultate ale reformismului terezian care, în deceniul nouă, dădeau 

semne vizibile de scădere a capacitătii lor de funcţionare, carenţe ce se arătau 

de mai mult timp şi în cazul forului cameral. Motivul real al concentrării 

autorităţilor aulice într-un sistem unic consta şi în împiedicarea tendinţelor 

centrifuge, care ar fi dus la separarea administraţiei politice de cea 

financiară, 96 fapt ce putea avea rezultate imprevizibile pentru bunul mers al 

întregului aparat de stat în perioada imediat următoare. În noul organism 

creat s-a contopit apoi şi monetăria, precum şi administrarea minelor 97. 

În spiritul aceleiaşi centralizări, împăratul a încercat chiar anularea 

unei dispoziţii vechi de aproape o jumătate de veac, prin care se despărţea 

justiţia de administraţie, însă s-a împiedicat în aplicarea proiectului său de 

92 Hans L.Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 483. 

93 Heinrich Kretschmayr, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.], p. 170. 

94 Franz Krones, op.cit., p. 480-481. 





opoziţia Consiliului de Stat 98. Curtea Supremă de Justiţie a rămas, în 

continuare, ca for suprem al autorităţii judiciare 99. 

Tot anul 1782 a adus o altă modificare în activitatea sistemului statal 

central habsburgic, prin comasarea Cancelariei Aulice Ungare cu cea similară 

a Transilvaniei, rezultând Cancelaria Aulică Ungaro-Transilvăneană 

(Ungarische-siebenbürgische Hofkanzlei) 100. Acesteia i-au fost atribuite şi 

problemele ilire 101. Organismul comun şi-a început activitatea în anul 

1784 102 şi a funcţionat până în 1791, când Leopold II, printr-un decret aulic, 

a restabilit situaţia anterioară anului 1782 103. 

Serviciul de Contabilitate Aulică, creat în epoca tereziană, şi-a continuat 

pe mai departe activitatea şi după 1780, cunoscând însă acelaşi proces de 

centralizare specificat şi în cazul altor instituţii. Organismului i-au fost 

subordonate domeniul contabilităţii ţărilor componente imperiului, printre 

care Ţările de Jos, Lombardia, Ungaria sau Transilvania 104. 

În ceea ce priveşte Ungaria, trebuie precizat că ea a devenit independentă 

faţă de Camera Aulică. Camerei Ungare, care de acum va purta 

numele de Tezaurariat, i se fixează un nou sediu la Buda şi i se creează un 

personal aparte, subordonat unui preşedinte 105. 

Aparatul administrativ central de stat menţionat a fost subordonat 

unui Cabinet imperial, compus din consilieri de încredere ai împăratului 106. 

Alături de Cabinet activau o serie de Comisii Aulice speciale (besondere 

Hofkommissionen) care aveau echivalenţe instituţionale dependente în 

provinciile imperiului 107. Comisiile aulice erau supuse organismelor aulice 

centrale, în timp ce filialele din diverse ţări conducerii locale de acolo 108. 



100 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 55. 



103 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 62-63. 


105 Magyarorzág története, IV, 2, p. 1058. 




219

220 


VI. Consideraţii finale. Administraţia centrală la sfârşitul 

guvernării lui Iosif al II-lea 

În anul 1790, în urma măsurilor de centralizare severă a administraţiei 

statale, funcţionau un număr de 5 instituţii importante la Viena, după cum 

urmează: 109 

• Consiliul de Stat 

• Cancelaria de Stat 

• Cancelaria Ceho-Austriacă 

• Consiliul Aulic de Război 

• Curtea Supremă de Justiţie 

Structura administraţiei centrale, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi 

începutul veacului următor, nu a cunoscut modificări esenţiale. Ansamblul 

operativ rămâne aproape acelaşi. Cancelaria de Stat organiza sistemul 

relaţiilor politicii externe; conducerea chestiunilor militare o efectua pe mai 

departe Consiliul Aulic de Război; problemele interne ale ţărilor ereditare o 

exercita Cancelaria Aulică; autoritatea supremă a puterii judecătoreşti o 

constituia Curtea Supremă Judecătorească; finanţele statului erau în 

atribuţia Camerei Aulice. Seria experimentelor reformiste ale epocii 

anterioare, iosefine şi tereziene, va fi sesizabilă şi după anul 1800, când mai 

multe organisme centrale se unifică, iar apoi, peste puţină vreme, se separă 

din nou, altele se divid ca să se reunească la loc. 

Înlocuirea sistemului instituit de Iosif al II-lea cu atâta efort nu s-a 

făcut deodată, ci treptat. Motivul l-a constitut situaţia politică creată în 

spaţiul intracarpatic după anul 1790: ţăranii, după cinci ani de la răscoala 

lui Horea, nu au renunţat definitiv la ţelurile lor si, sub impulsul 

evenimentelor din Europa, se organizau din nou. Nobilimea, la rândul ei, 

se înarma şi nu era destul de clar împotriva cui. Primul dintre organismele 

care suportă modificări de funcţionare a fost Guberniul când, în luna mai 

1790, se separă problemele camerale din cadrul Guberniului Politic şi 

Cameral, instituindu-se o Comisie Camerală care, cu începere din anul 

1791, va purta numele de Tezaurariat. 

În anul 1796, se reorganizează şi Tezaurariatul Montanistic şi Monetar 

şi astfel, după 50 de ani, forma inaugurată de Maria Tereza pentru visteria 



Transilvaniei revine exact sub aceiaşi configuraţie. Departamentul juridic al 

Guberniului n-a cunoscut schimbări, el activând la Cluj până în anul 1849, 

în fizionomia instituită de Iosif al II-lea. 

Bibliografie 

I. Lucrări 

1. Alfons, Huber, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des 

öffentlichen Reich, Praga-Viena, 1901 

2. Bauer, Rolf, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970 

3. Benedikt, Heinrich, Kauseradler über dem Apennin. Die Österreiche in Italien 1700- 

1866, Viena-München, 1964 

4. Csizmadia, Andor, A magyar közigazgatás fejlődése a XVIII. századtól a tanácsrendszer 

létrejöttéig, Budapesta, 1976 

5. Ebengreuth, Arnold, Luschin von, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte, 

Banberg, 1918 

6. Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények, 

Budapest, 54/1983 

7. Ernst, Hellbling, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956 

8. Frass, Otto, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena, 

1946 

9. Hantsch, Hugo, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, 1962 

10. Kahn, Robert, A., Geschichte des Habsburgerreiches 1526 bis 1918, Viena-Köln- 

Weimar, 1993 

11. Kretschmayr, Heinrich, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von 

Maximilian I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen 

Hofkanzlei (1749), vol. I, Viena, 1907; I/1; I/3; II/1-1; II/2; II/3 

12. Kretschmayr, Heinrich, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.] 

13. Krones, Franz, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907 

14. Kutschera, Rolf, „Institutionen und Verwaltung zur Zeit der Habsburger“ în 

Siebenburgische Semesterbläter, München, III/1 (1989) 

15. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei 1691-1774, Sibiu, 1943 

16. ***Magyarország története 1526-1790, Budapest, 1987 

17. Mikoletzky, Hans, Leo, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967 

18. Trócsányi, Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973 

19. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg kormányzat Erdélyben, Budapest, 1988 

20. Szabo, Franz, A.J., Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs, 

în, Maria Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß 

der 200 Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980 

221

222 


21. Walter, Friedrich, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958 

22. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, vol. I-II, Bucureşti, 

1997

ANEXE 

Preoţi şi comunităţi confesionale româneşti 

din comitatul Alba în veacul al XVIII-lea 

Disputele confesionale din Transilvania veacului al XVIII-lea au fost generate 

de strădania Curţii vieneze de a impune politica oficială religioasă asupra ţărilor cu 

o altă orientare spirituală decât cea agreată de autorităţi. De aici un şir întreg de 

conflicte - unele latente, altele deschise – dintre cultul catolic şi celelalte religii din 

perimetrul carpatic (reformat, unitarian sau ortodox). 

Un capitol aparte, extrem de complex, l-a constituit disensiunile dintre 

biserica greco-catolică şi cea ortodoxă. Atragerea populaţiei româneşti majoritare 

de partea Vienei putea rezolva nu numai o chestiune confesională, ci, într-un 

context mai larg, chiar şi problema dominării efective a Transilvaniei de către 

Habsburgi. De aici decurg donaţiile repetate din partea statului către comunităţile 

unite cu biserica Romei, ajutoare financiare serioase acordate şcolilor grecocatolice, 

în timp ce preoţii lor se bucurau de privilegii importante. Autorităţile 

treceau cu vederea chiar şi acţiunile de forţă la adresa populaţiei ortodoxe, cărora 

uniţii le confiscau bisericile şi alungau pe liderii lor spirituali. Ca o încoronare a 

prerogativelor acordate l-a constituit acceptarea acestora în rândul nobilimii 

transilvănene şi nominalizarea în funcţii din cadrul aparatului administrativ 

habsburgic. 

Curtea de la Viena a crezut, decenii de-a rândul, într-o evoluţie favorabilă a 

lucrurilor în chestiunea confesională din Transilvania. Nici chiar tulburările 

religioase din deceniul cinci al secolului al XVIII-lea nu au avut un ecou deosebit în 

capitala Austriei. Abia în anul 1754 ancheta efectuată de Vanckhel Zacharias Seeberg, 

în ţinutul Zarandului, a atras serios atenţia împărătesei asupra problemelor reale 

existente în politica religioasă a statului austriac. La simpla întrebare adresată 

populaţiei româneşti din Munţii Apuseni legată de jurisdicţia religioasă de care 

doreau să aparţină, cea greco-catolică din Transilvania sau ortodoxă (sârbă) de la 

Arad, răspunsul a fost unanim în favoarea celei din urmă. 

După o chibzuire prealabilă, Maria Tereza acceptă situaţia şi emite, la 13 iulie 

1759, patenta de toleranţă pentru credincioşii ortodocşi. Actul imperial a declanşat 

o mişcare nemaivăzută în rândul populaţiei româneşti din întreg perimetrul 

carpatic. Comunităţi întregi greco-catolice revin în masă la ortodoxie, de multe ori 

cu preoţii lor cu tot. Se reocupă biserici, unele construite chiar din fondurile

224 


uniţilor. Mişcarea depăşeşte sfera confesionalului şi se apropie de spiritul antifeudal; 

iobagii români refuză sarcinile nobiliare, se opun ordinelor funţionarilor comitatenşi, 

dar şi autorităţilor militare transilvănene sosite să restabilească liniştea. 

În martie 1761, Curtea îl trimite pe generalul de cavalerie Buccow să ia 

măsurile ce se impun în restabilirea grabnică a ordinii, în condiţiile în care Austria 

era angrenată într-un conflict armat, de anvergură, pe plan european. Buccow îşi 

începe activitatea în aprilie, prin instituirea unei comisii speciale supusă nu 

Guberniului Transilvaniei, ci direct Curţii din Viena. Prin dispoziţiile primate, 

forul central transilvănean trebuia să sprijine, cu toată puterea de care dispunea, 

activitatea comisiei. Ancheta demarată de generalul imperial trebuia să dea 

răspuns unor întrebări precum: apartenenţa confesională a populaţiei româneşti pe 

localităţi, a cui este biserica din sat, de ce averi dispun comunităţile rurale locale. În 

această activitate, un rol deseamă trebuiau să îl aibe funcţionarii locali comitatenşi; 

aceştia efectuau conscripţiile în diverse aşezări, descriau geneza conflictului legat 

de chestiunea bisericii, raportau evenimentele conflictuale din zonele rurale. În 

paralel, Buccow analiza plângerile adresate comisiei de preoţi şi comunităţile de 

ortodocşi sau uniţi. 

Materialul supus atenţiei, în cele ce urmează, nu face decât să marcheze finalul 

activităţii comisiei aulice în comitatul Alba, respectiv momentul când se confruntă 

actele investigate de generalul austriac cu cele sosite la comisie de la oficialităţile 

locale comitatense. Acum se corectează informaţiile centralizate – în unele cazuri se 

solicită refacerea conscripţiilor demografice – şi se iau decizii finale legate de 

numărul de enoriaşi, precum şi de apartenenţa bisericii din diverse aşezări. Originalele 

se află în păstrare la Arhiva Naţională Maghiară din Budapesta (Fondul 

Commissio Aulica - F 71). 

Materialul prezentat se reproduce după o copie de pe un microfilm existent în 

cadrul aceleiaşi arhive (rola 1599).

Anmerkungen aus der Albenser Super Revis[ion] Nr. 1 

* 

In Csüged [ Ciugud] 

befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4. 

unierte Familien 16. 

Zu diesen kommt aus der Super Revis[ion]: conv[ertierte] Wittwe 1; 

und ist die Kirche denen Unierten zugesprochen. 

Nicht unierte Poppen sind hier aus vorheriger Conscr[iption] 1, 

[nicht unierte] Familien 42. 

In Hoporton [ Hopârta] 

befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 5. 


Die Kirche ist denen Unierten zugestanden. 

Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 5. 


nicht unierte Familien 86. 

so Anno 1760 im Juni abgefallen [sind]. 

N.B. Die Super Revis[ion] sagt, daß aus den 7 Familien, so der Archi Diac. als 

convertiert angegeben [hat], 3 seyen, so solches von sich gänzlich abläugneten. 

In Szilvás [ Silivaş ] 

sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. 

Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 1. 



Csongva [ Uioara de Jos ] 

hatte in approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 


Die Kirche haben die Nicht Unierten. 

Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien mit Poppen 9. 

nicht unierte Familien 92.

226 


Mikloslaka [ Micoşlaca ] 

hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 


nicht unierte Poppen 1. 


Und ist die Kirche diesen letzteren zugesprochen. 

Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien nicht mehr als 3. 

Die übrigen so nur [!] in [!] Familien 35 angesaget, sind alle nicht 

uniert. 

Apahida [ Păgida ] 

hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 



Die Kirche ist den Nicht Unierten zugestanden und in der Archi Diac. 

Remonstration [!] heißt es, daß bey Zurückstellung der Kirche 

sich alle Inwohner zur Union zu kehren verlauten lassen. 

Die Super Revis[ion] hat das völlige Gegentheil und sagt, daß das 

ganze Dorf bey der Nicht Union verharre. 

Gombas [ Gâmbaş] hingegen, so von Apahida Filial ist und Familien 20 hat, war 

vorher und bleibt uniert. 

Aszszonynép [ Asinip ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 




Die Kirche ist denen Unierten zugestanden. 

Die Super Revis [ion] hat: unierte Familien 2 und außer diesen 

noch andere 2, so bey Überlassung der Kirche an die 

Unierten sich auch zur Union halten wollen. 

Nicht unierte Familien sind hier 34. 

Ispánlaka [ Şpălnaca ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 





Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1. 



Anexe 

Géza [ Gheja ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 








227 

Und meldet, daß die von dem Archi Diac. in seiner Remonstration [!] 

unfehlbar zur Union convertierenden 4 angesagten Familien 

solches von sich völlig abläugneten. 

Bati[z]háza [ Botez ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 





Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1, 

unierte Familien 4, 


Und wollen die 3 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remonstration 

[!] angesagt hatte, als wollten sie sich bey zu 

erhaltender Kirche wieder zur Union bekennen, nicht 

convertieren. 

Forro [ Fărău ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3. 




Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen, doch mit 

dieser Condition, daß die 3 Örter: Thordas [ Turdaş ] Harri [ 

Heria ] und Forro [ Fărău ] zusammen, vor [!] die Unierten 

in einem dieser Klöster eine competente Capelle bauen 

sollen, bis wohin sie, Unierte, eine dieser Kirchen im Besitz 

behalten sollen. 

Die Super Revis. hat: unierte Poppen 3. 



Mit 2 Familien hat es das nehmliche wie oben.

228 


Carlsburger Monasterium [ Mănăstirea din Alba Iulia ] so in der approbierten 

Tabelle nicht ist, sondern will nicht mit Carlsburg zusammengenommen 

[werden], hatte der Archi Diac. in seiner Remonstration [!] Familien 21, so 

sich de facto zur Union bekenneten, 

und sind zu diesen bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 

43 zugesagt, machen also in Summa unierte Familien 64. 

In noch einer anderen Super Revis[ion] unter Numero 3 sind: 

unierte Poppen 2. 



nicht unierte Familien 140 

angesagt. 

Koslárd [ Coşlariu ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0. 


nicht unierte Popen 2. 



Zu den 9 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remonstration [!] 

angesaget hatte, als wollten sie zur Union wieder schreiten, und 

bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 8 angesagt. 

In eineranderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind: 





In Gál[d]tó [ Găltiu ]waren laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0. 





Der Archi Diac. hatte in seiner Remonstration [!] Familien 13 

angesagt, welche sich zur Union bekennen wollten; zu diesen 

sind bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 2 

angesagt. 

In einer anderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind: 



nicht unierte Poppen1. 


Anexe 

In Kis Enyed [ Sângătin ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 




Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen. 




In Kis Ludos [ Gusu ] waren laut ersterer Conscription: unierte Familien 2, 


Nachgehend aber hat der Archi Diac. eine Remonstration [!] eingegeben, 

vermöge welcher das ganze Dorf zur Union convertiert 

seyn sollte, weswegen es in suspenso geblieben [ist]. 

Laut Super Revis [ion] aber befinden sich: 

unierte Poppen und Familien 0. 


und sind Anno 1760 im Junio von der Union abgefallen. 

In Akmár [ Acmariu ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3. 




Die Kirche ist denen Unierten gegeben. 

Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Poppen 4. 




M[agyar] Csüged [ Ciugud ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4. 





Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 4. 




In Kis Akna [ Ocnişoara ] befinden sich laut approbierter Tabelle:unierte Poppen 2, 


nicht unierte Poppen 2, 


229

230 


Die Kirche ist denen Unierten gegeben. 

Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Familien 46. 


In Gabud [ Căpud ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. 





Laut Super Revis. befinden sich: unierte Popen 2. 




In Fugad [ Ciuguzel ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 









In Bago [ Băgău ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 







nicht unierte Poppen 0, 


In Csombord [ Ciumbrud ] so Filial zu Bago ist, befinden sich laut approbierter 

Tabelle: 

unierte Poppen 1 




Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.

Anexe 

231 

Die Super Revis[ion] sagt, daß sich Familien 10 zur Union bekennen 

wollen, im Fall die Kirche ihnen, Unierten, zugesprochen 

würde. Andere 6 Familien aber wollen sich absolut nicht zur 

Union bekennen. Alle diese aber sind den 15. April Anno 1761 

(stylo veteri) von der Union abgefallen. 

Olah- oder Kis Rahov [ Rachiş ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 


nicht unierte Poppen 

und Familien 0. 






so Anno 1761 den 1. May von der Union abgefallen. 

Und merket diese Worte an: verum tunc per Conscriptores benefacti 

defecerunt ab Orthodoxia ad Schisma. 

In Diod [ Stremţ ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. 




Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen und soll denen 

Unierten eine Capelle gebauet werden. 

In der Super Revis[ion] sind: 

13 unierte Familien, 

nicht unierte Familien hingegen 78 angesetzet. 

[ pe verso ] Super Revisionem Incliti Comitatus Albensis 

Extractus Consignationum Comitatus Albensis Nro 21 

Alba Carolina [ Alba Iulia ] 

Nach Archi Diaconi Consignation befinden sich in der cathedral Kirche: 

unierte Poppen 3, unierte [Familien] werden keine vorgemerkt. 

Neben [!] der andern Kirche sind: unierte Poppen 4. 

unierte Layen [Familien] 12. 

Nach Perceptoral Consignation werden überhaupt in der Város 

bemerket: unierte Poppen 2. 



Beyde diese Kirchen bleiben denen Unierten und die Nicht Unierten 

können sich eine neue bauen.

232 

[Pe marginea actului] Laut app[robierter Tabelle] sub Numero 2: 

sind [Unierte] Familien 21 

so sich zur Union actu 14 

bekennen 35 

Bleiben Nicht Unierte 298 


Oppidum Borband [ Bărăbanţ ] 

Nach Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. 

unierte Laici 12. 

Die Kirche soll durch den H.L. Andrei Boer, Unitum, erbauet seyn 

und gehören einige Fundi externi et interni darzu. 

Nach Perceptorial Consignation: unierte Poppen 2. 


nicht unierte [Familien] 80. 

[ Pe marginea actului ] Bleibet [die Kirche] denen Unitis. Die Nicht Unierten 

werden nach Carlsburg angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Fundator Baro Apor et aedificator Boer Cathol.juxta 

Croper [ ?] 2-das: unita Famil[iae] 15, non unita [Familiae] 72. 

Maros Szent Imreh [ Sântimbru ] 

Vermög Archi Diaconi Cons[ignation]: unierte Poppen 2. 

unierte Leyen Familien 2. 

Die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet und 1760 durch die 

Non-Unitos occupiret worden. 

Vermöge Perceptoral Consignation: unierte Poppen 3. 



Bleibet [die Kirche] denen Nicht Unierten. 

Gál[d]tö [ Galtiu ] 

Lauth Archi Diaconi Bericht sind Poppen und Leyen von den Unierten 

abgefallen und die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet 

worden. 

Lauth Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine. 

unierte Leyen [Familien] keine. 


Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis. 

[Pe marginea actului] 2-dana Conscription habet: unierte Familien 10, 

nicht unierte [Familien] 35 manet. 

[Pe marginea actului] Lauth App[robierter Tabelle]. Nro 2 sind Familien 13, so sich 

actu zur Union bekennen, und kommen aus Nro 1 [noch hinzu] unierte 

Familien 2, zusammen 15, bleiben also nicht unierte Familien 34. N.B. Die 

unterzogene [!] sind in Nro 2-do f [!].

Anexe 

Koszlard [ Coşlariu ] 

Lauth Archi Diaconi Bericht sind keine unierte Poppen und auch 

keine [unierte] Leyen [Familien] und die Kirche ist von denen 

Dorfs Leuten erbauet [worden]. 

[ Pe marginea actului ] 1. Conscription [habet]: [ unierte] Poppen 2 

Unierte Familien 4 


Lauth Perceptoral Consignation: stimmet mit jener überein. 

Nicht unierte Familien 49. 

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] manet 

Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 2 sind Familien 9, so sich actu 

zur Union bekennen, und kommt von Nro 1 darzu noch 1, 

bleiben nicht unierte [Familien] 40. 

Oppidum Vajasd [ Oiejdea ] 

Lauth Archi Diaconi Consignation: unierte Poppen 1. 

Leyen Familien 0. 

Der Stifter der Kirche soll ein Unitos nahmens Bonarti [!] gewesen 

seyn, mit dem Vorgeben, dass viele zur Union kehren würde, 

wenn sie vor den Bedrohungen der Soffronio [!] beschützet 

würden. 

Lauth Perceptoral Consignation: stimmet raine [?] Unitos überein. 


Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien inclusive Poppen 5, 

ohne Poppen 4, 


Manet. 

Also Gáld [ Galda de Jos ] 

Vermög Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. 


Die Kirche soll von einem gewissen Baron Ádam Kemény und 

anderen mehreren Gutthabern [!] errichtet worden seyen und ist 

durch die Nicht Unitos Anno 1760 im August occupiret worden. 

Lauth Perceptoral [Consignation]: unierte Poppen 4, 

unierte Layen [Familien] 4, 


Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 15. 


Manet. 

233

234 


Mind Szent [ Mesentea ] 

Lauth Archi Diaconal Consignation ist das ganze Dorf Anno 1760 

[von der Union] abgefallen und [es] wird keine Kirche 

angemerckt. 

Lauth Perceptoral [Consignation] ist kein Unierter vorfindig, nicht 


Und wird eine Kirche angesetzt. Bleibt denen Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Conscr[ iption ]: Non reperitur 

Szent Benedek [ Sânbenedic ] 

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. 

[unierte] Layen [Familien] 0. 

Die Kirche soll von einem unierten Poppen erbauet seyn und ist 

1760, den 20. August durch die Non Unitos occupiret [worden]. 

Vermög Perceptoral Bericht: werden 6 Poppen angesetzt, ohne zu 

melden, ob solche uniert oder nicht uniert sind; unierte Layen 

[Familien] 2, nicht unierte [Familien] 79. 

[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Csáklya [ Cetea ] 

Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 4. 

[unierte] Leyen Familien 0. 

Wann und von wem die Kirche erbauet [wurde], ist unbekannt und 

ist solche den 8. Mayi 1760 durch die Non-Unitos occupiret 

[worden]. 

Lauth Perceptoral [Consignation]: werden 12 Poppen angesezet [!], 

ohne zu unterscheiden, welche davon uniert oder nicht uniert 

sind, unierte Familien 4, nicht unierte Familien 191. 


[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5. 



Manet. 

Felsö Gáld [ Galda de Sus ] 

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2. 

[unierte] Leyen Familien mit Witwe 8.

Anexe 

Hat 2 Kirchen, davon eine im Dorf von des Popa Krecsun Voreltern 

[!] erbauet seyn soll und ist Anno 1760 den 12. Dezember durch 

die Nicht Unitos occupiret worden. Die andere ist gleichfalls in 

den Händen derer Non-Unitos. 

Lauth Perceptoral [Consignation]: Poppen 9, ohne die Zahl der 

Unierten oder 

Nicht Unierten zu bemerken 



[ Pe marginea actului ] Eine [Kirche] den Unitis, die andere den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Tibor [ Tibru ] 

Lauth Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. 


Die Kirche soll von den Unitis erbauet seyn und ist 1760, den 16. 

April durch die Non Unitos occupiret [worden]. 

Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 2. 



Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons [ scription ]: Poppen überhaupt 3. 

unierte Familien inclusive Poppen 4. 


Manet. 

Krako [ Cricău ] 

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3. 

[unierte] Familien 0. 

Die Kirche soll von denen Unierten erbauet seyn und ist Anno 1760, 

den 23 April von den Nicht Unitis occupiret [worden]. 

Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 5. 







Manet. 

235

236 


Király Patak [ Craiva ], Boros Bocsárd [ Bucerdea Vinoasă ], Czelna[ Ţelna], und 

Igen Patak [ Ighiel ] werden in die Archi Diaconal Consignation zusammen 

genommen und sind vorgemerkt: unierte Poppen überhaupt 5. 


Machet übrigens in diesen 4 Orten Meldung von 2 Kirchen, davon 

eine Anno 1760 im April und die andere 1759 von denen Nicht 

Unitis occupiret worden [ist]. 

Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 2. 


nicht unierte [Familien] 43 

Und wird eine Kirche vorgemercket. Bleibet den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Kiraly Pataka [ Craiva ] Poppen überhaupt 3 

Lauth 2. Cons.: unierte Familien 2, 


Manet. 

Boros Bocsard [ Bucerdea Vinoasă ] ad Perc[eptoral Consignation ]: 

Poppen überhaupt 0. 



Wird keine Kirche angemerkt. 

Czelna [ Ţelna] Poppen überhaupt 1 



Wird eine Kirche angesetzet. Bleibt den Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţelna] Poppa überhaupt 2 

[ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţeln Lauth 2. Cons[cription]: 




Manet. 

Igen Pataka [ Ighiel ] 




Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht Unitis. 

Oppidum Magyar Igen [ Ighiu ] 

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3, 

unierte Leyen [Familien] samt Witwen 10.

Anexe 

Die Kirche soll von denen Unitis erbauet seyn und ist Anno 1760, 

den 12. Mayi von denen Nicht-Unitis occupiret [worden]. 




Bleibet [die Kirche] den Unitis und die anderen werden an die 

nächstgelegene Kirche angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Oppidum Sáárd [ Şard ] 


unierte Leyen [Familien] 0. 

Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, aber von den Unitis renoviret 

worden und haben solche die Nicht-Uniti Anno 1760 occupiret. 




Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[cription ]: Poppen überhaupt 4. 



Manet. 

Kis Falnud [ Miceşti ] 



Setzet darzu, derweilen [!] die Inwohner größtentheils Schafhüther, 

folgsam [!] meistens abwesend wären, könnten sie keine genaue 

Auskunft geben. 

Die Kirche ist 1760 occupiret worden von denen Nicht Unitis. 

Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3. 

unierte Familien so der Poppa 1. 


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis, die Uniti werden an den nächsten 

Orth angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: stimmet überein. 

Manet. 

237

238 


Poklos [Pâclişa ] 

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2, 


Die Kirche ist neulich von denen Unitis erbauet [worden] und wird 

nicht angemerkt, ob und wann solche von den Nicht Unitis 

occupiret worden [ist]. 

Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3. 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscri[ ption ] Poppen überhaupt 3 

Unirte familien 3 

Nicht Unitre [ Familien ] 74 

Für die Dörfer Totfalu [ Tăuţi ], Ompoitza [Ampoiţa] Metesd [Meteş], 

Gaurány [ Văleni ] und Pojana [ Poiana Ampoiului ] gibt 

der Archi Diaconus vor, daß er aus Furcht des Widerstandes 

keine Untersuchung weder selber, noch durch andere könne 

vornehmen lassen. 

Nach Perceptoral Bericht. 

Totfalu [ Tăuţi ] Poppen überhaupt 0. 



Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 2. 


Manet. 

Ompoitza [ Ampoiţa ] Poppen überhaupt 2, 







Manet. 

Metesd [Meteş] Poppen 1. 



Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.

Anexe 




Manet. 

Gaurány [ Văleni ] Poppen 0. 




[ Pe marginea actului ] Die 2. Cons[ cription ] hat diesen Ort nicht. Manet. 

[ Pe marginea actului ] Pojana [ Poiana Ampoiului ] Poppen überhaupt 0. 




Manet. 

[ Pe marginea actului ] Referat[us] Ar. Diac. Bisztrensis Nro 8. 

Oláh Dállya [ Daia Română ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: 

Poppen samt dem Archi Diaconus 3, unierte Familien 28. 

Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, doch soll solche allezeit von 

den unierten Poppen unterhalten worden seyn. 

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6. 



Bleibt [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons [cription ]: Poppen 5. 



Manet. 

Limba [ Dumbrava ] 

Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1, 


Wer die Kirche gebauet, ist unbekannt und ist solche 1759 durch die 

Non Unitis occupiret worden. 

[ Pe marginea actului ] Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2. 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Non reperit. 

Manet. 

239

240 


Marus Varadgya Superior et Inferior [ Oarda de Jos şi Oarda de Sus ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. 


Die Kirche ist 1730 auf Unkosten der Comunität erbauet, 1758 durch 

die Non Unitos occupiret worden. 

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 7. 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ crition ]: Poppen überhaupt 7. 



Manet. 

Csügéd [ Ciugud ] 


unierte Laici [Familien] 5. 

Die allhier vorfindige hölzerne Kirche ist Anno 1752 auf Unkosten 

des verstorbenen Archi Diaconus Sam[uel] Papp erbauet und 

1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden. 

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5. 



Bleibet [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5, 



Manet. 

[Pe marginea actului ]Im Ap[probierter Tabelle]sub.Nro 2 setzt der Bischof:unierte 

Poppen 4, Familien so allerzeit sich zur Union bekennen 5, convertierte 

[Familien] 12, [zusammen] 17. Zu diesen hat die Super Revis. Noch 

conv[ertierte] Wittwe 1, so nach der Decis[ion] eingekommen [ist]. 

Soos Patak [ Şeuşa ] 

Nach Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2, 

unierte Familien mit einer Wittwe 4. 

Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Nicht Unitos 

occupieret [worden]. 

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6, 



Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.

Anexe 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 7, 

nicht unierte [Familien] 58 und 


Manet. 

Drombár [ Drâmbar ] 

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2, 


Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos 

occupiret worden. 

[Lauth] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4. 



[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 2. 

nicht unierte [Familien] 81 und 


Manet. 

Táte [ Totoi ] 



Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unierten 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Mihálczfalva [ Mihalţ ] 


unierte Layen Familien 17. 

Die hier vorfündige [!] Kirche ist vor Alters her erbauet und zu 2 

Mahlen durch die Nicht Unitos occupiret worden. 

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2. 



241

242 


[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. Den Nicht Unitis wird 

erlaubt, [sich] eine neue Kirche zu bauen. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. C[onscription]: Poppen überhaupt 2, 



Manet. 

Hennegfalva [ Henig ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2, 


Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos 





Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. Die Unitis werden nach 

Mihalczfalva angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5. 



Manet. 

Demeterpatak [ Dumitra ] 



Die Kirche ist alt und 1751 durch die Nicht Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Poppen überhaupt 3. 

unierte Familien samt Poppen 4. 


Manet. 

Olah Herepe [ Hăpria ] 



Die Kirche ist alt und 1759 durch die Nicht Unierten occupiret worden. 




Anexe 


[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Sztrása [ Straja ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4. 


Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1960 durch die Nicht Unierten 





[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 13, 



Manet. 

Berve [ Berghin ] 



Die Kirche ist auf Unkosten des Dorfes 1721 errichtet und 1759 am 24. 

Junii durch die Non Unitos occupiret worden. 


unierte Familien 2 [?]. 



[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: Poppen überhaupt 5. 



Manet. 

Girbo [ Ghirbom ] 



Die vor Alters erbaute Kirche soll von dem verstorbenen Bischof 

Athanasio consecriret seyn und ist 1758 von denen Nicht Unitis 





243

244 


Bleibt [die Kirche den] Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consr[ iption ]: unierte Familien 3, 



Manet. 

Besenyö [ Secăşel ] 

Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1. 


Von wem die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben selbige die 

Nicht Unierten 1758 im Monath Martio occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3. 



Neutralistae [!] 3. 

Manet. 

Ohaba [ Ohaba ] 



Die Kirche ist vor Alters her gebauet und 1759 im September durch 



unierte [Familien] 1. 


Bleibt [die Kirche] den Unitos. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 2. 


nicht unierte [Familiem] 63. 

Neutralistae [!] 19. 

Vingard [ Vingard ] 



Die Kirche soll auf Unkosten der Comunität mit Beyhülfe des 

dermahligen hochlöblichen Bischofs Aaron erbauet seyn und 

haben solche die Nicht-Unierten 1756 im May occupiret.

Anexe 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überthaupt 2. 




[ Pe marginea actului ] Die neue Consc[ription] hat dieses Dorf nicht. 

Manet. 

Spring [ Şpring ] 



Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und soll solche von 

dem verstorbenen Bischof Athanasio consecriret seyn. 1758 aber 

ist sie durch die Nicht Unitos occupiret worden. 

Nach Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 2. 







Manet. 

Buzd [ Boz ] 

Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2. 


Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht 

Unierten 1757 occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3. 



Manet. 

Drasso [ Draşov ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 im Februar durch die Nicht 

Unitos occupiret worden. 

245

246 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6. 



Manet. 

Contza [ Cunţa ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 durch die Nicht Unierten 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 2. 


Manet. 

Kutfalva [Cut ] 

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1. 


Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1761, den ersten Januar von 

denen Nicht Unitis occupiret worden. 

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3. 



[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3. 

unierte Familien samt Poppen 12. 


Manet. 

Borsa Mezö [ Inuri ] 

[Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. 


Wer und wann die Kirche erbauet, ist unbekannt; die Nicht Unierten 

haben solche 1755 occupiret.

Anexe 




Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten. 

[ Pe marginea actului ]Laut 2. Conscr[iption]: stimmt [über]ein. 

Manet. 

Oppidum Borberek [Vurpăr] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 renoviret und 1757 durch die 

Non Unitos occupiret worden. 


Oppidum Alvincz [ Vinţul de Jos ] 



Die hiesige Kirche soll 1730 von den unierten Inwohnern erbauet 

seyn und haben solche 1755 die Nicht Unierten occupiret. 

In der Perceptoral Consignation sind beyde diese Ortschaften, Borbere 

[ Vurpăr ] und Alvincz [ Vinţul de Jos ], zusammen genommen und 

befinden sich darinnen: Poppen überhaupt 3. 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] Borberek [ Vurpăr ] und Alwincz [ Vinţul 

de Jos ] zusammen: unierte Familien 8. 

nicht unierte [Familien] 

zusammen 273. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Ecclesia in Alvintz manet Unitis cum Ecclesia Eppiscopatus 

sit Possessio. 

Sebesány [ Sibişeni] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 von denen Non Unitis occupiret 


In der PerceptoralConsignation ist diese Ortschaft nicht vorfindig. 


[ Pe marginea actului ] [In der 2. Conscription] ist [diese Ortschaft] nicht vorfindig. 

Manet. 

Gehört zu Borberek [ Vurpăr ] 

247

248 


Tartaria [ Tărtăria] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Non Unitos occupiret 






[ Pe marginea actului ] Coscriptio convenit. 

Manet. 

Sebeshelly [ Sebeşel ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen. 


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Nicht Unitos occupiret 

w[orden]. 



nicht unierte [Familen] 107. 

[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: unierte Familien 2. 


und Poppen überhaupt 4. 

Manet. 

Szasztsor [ Săsciori ] 





[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6, 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 6, 

unierte [Familien] 4, 


Manet.

Anexe 

Kákova [ Dumbrava ] 



Anstatt der alten hölzernen Kirche ist mit Beyhülfe des unierten 

Poppen und der Communitas 1750 eine neue von Stein errichtet 

worden und haben solche die Nicht Uniti 1755 occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4, 



Manet. 

Láz [ Laz ] 



Die alte Kirche ist von Holtz gewesen und die Nicht Unierten haben 

eine neue von Stein erbauet. 





[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: Poppen überhaupt 2. 



Manet. 

Kapolna [ Căpâlna ] 



Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt. 


unierte [Familien] 2,. 


[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten. 




249

250 


Sinne [ Jina ] 

welches theils zum Hermannstädter Stuhl, theils zum Albenser Komitat gehörig 

[ist], wurde in der Archi Diaconal Consignation [so] notiert: unierte Poppen 5. 


Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1755 durch die Nicht Unierten 





[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Auf der Hermannstädter Seite sind: unierte Poppen 5, 


nicht unierte [Familien] 

samt Wittwe 369. 

[Zusammen:] 441. 

[ Pe marginea actului ] Manet. 

Archi Diaconatus Kis Kerékiensis Nro 4. 

Kis Kerék [Broşteni ] 



Die hiesige Kirche hat der dermalige Archi Diaconus 1742 auf seine 

Unkosten ohne Beyhülfe dieses Dorfes erbauet und ist solche 

1761 durch die Nicht Unierten occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4. 



Neutra[listen] 9. 


Olah Bogáth [ Bogatu Român ] 

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3 


Die Kirche, so vor Alters erbauet worden, ist 1758 im April durch 

die Non Unitos occupiret worden.

Anexe 

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4 

unierte Familien 4 



[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4 




Manet. 

Pokafalva [ Păuca] 

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1 


Die hier vorhändige Kirche hat ein sächsischer Inwohner zur Strafe 

wegen eines begangenen Verbrechens erbauet und der damalige 

Archi Diacon consecriret, 1758 aber ist solche durch die Non 





[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis. 





Manet. 

Praepszaka [ Presaca Ampoiului ] 



Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1761, den 6. Martius durch die 

Nicht Unitos occupiret [worden]. 




[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 25 


Neutral[isten] 20. 

Manet. 

251

252 


Hoszszutelek [ Doştat ] 



Die Kirche ist vor Alters von einer catholischen Frau erbauet und 

mit einig[en] Beneficiis versehen. Das Sanctuarium aber hat in 

neulichen Zeiten von den [...] obangeregter Beneficios der dermalige 

Archi Diaconus von Grund aus errichtet und consecriret; 

[und ist dann] 1761 im Februario durch die Nicht Unitos 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: 

Poppen überhaupt 3 



Neut[ralisten] 8. 

Manet. 

Kis Ludos [ Gusu ] 



Diese Kirche ist 1742 von Allmosen durch den dermahligen Archi 

Diaconum erbauet und auch consecriret; 1759 aber durch die 


NB. Der Fundus, worauf diese Kirche stehet, ist durch die Possessores 

auf Ihro May[estät] Befehl denen Unitis exhandiret [!] worden. 

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3 



Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitos. 





[ Pe marginea actului ] Po[sse]ssor Catholicus. 

Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 12 hat sich das ganze Dorf 

wieder zur Union bekennet.

Anexe 

Allamor [ Alămor ] 



Die Kirche ist zu zwey mahlen durch den h[och] l[öblichen] 

Possessoren Grafen Székel[y] und zwar leztlichen den 16. May 

denen Unitos restituiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3 




Manet. 

Sorost[y]élly [ Soroştin ] 

[Laut] archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 


Die Kirche ist durch den unierten Poppa Juon erbauet und 1761 

durch die Non Unitos occupiret worden. 

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt4. 








Manet. 

Farkastelke [ Lupu ] 



Die vor Alters erbauete Kirche ist Anno 1757 durch Bemühung des 

dermahligen Archi Diaconi renoviret und consecriret worden. 

Die Non Uniti aber haben solche 1760 im Martio occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 9 


Manet. 

253

254 


Csanád [ Cenade ] 

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: Der unierte Poppa ist abgestorben 

und ist noch ein unierter Cantor und eine unierte Familie 

vorfündig. 

Die Kirche ist durch einige gutthätige Inwohner mit Vermittelung 

des dermahligen Archi Diaconi erbauet und consecriret; 1758 

aber durch die Non Unitos occupiret [worden]. 

[Laut] Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine 0 




[ Pe marginea actului ] Cons[ criptio ] manet. 

In Ober Alba 

Hidegviz [ Călvasăr ] 



Die Kirche ist 1710 von den Unierten erbauet und durch den Bischof 

Athanasium consecriret; weiter aber 1750 durch die dermahlige[n] 

unierte[n] Priester ex Proventibus Ecclesiae renoviret [worden]. 

1759 aber ist solche durch die Non Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut [2.] Cons[cription]: Poppen 5 überhaupt 



Mihályfalva [ Boarta ] 



Die Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi Diaconi durch 

die Unierten Inwohner 1754 erbauet und cocecriret worden; 

1760 haben solche die Nicht Uniti occupiret. 







Manet.

Anexe 

Szász Veszszöd [ Veseud ] 



Die Kirche ist alt und haben solche die Nicht Uniti 1759 occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 6 


Manet. 

Isztina [ Ştenea ] 

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierter Poppa 1 


Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos 

erbauet [!; richtig: „occupiret“] worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte [Familien] 3 


Manet. 

Bollya [ Buia ] 



Die vor Alters erbauete Kirche ist 1759 durch die Non Unitos 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 6 


Manet. 

Sal[y]ko [ Şalcău ] 

[Laut Archi Diaconal Bericht]: Das ganze Dorf zusamt den Poppen 

bekennen [!] sich zur Union und haben die Kirche Actu im Besitz. 




255

256 



[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc[cription]: unierte Familien 65 


Manet. 

Saldorf [ Mihăileni ] 



Die hiesige Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi 

Diaconi 1753 durch die dasigen Inwohner erbauet und von ihm 

consecriret worden; 1759 aber haben solche die Nicht Uniti 

occupiret. 

[Laut] Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 3 

unierte [Familien] 8 



[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc.: Poppen überhaupt 3 

unierte Familien9 


Manet. 

Archi Diaconatus Türiensis Nro 27 

Tür [ Tiur ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen zusamt dem Archi 

Diaconi 4. 

Das ganze Dorf bekennt sich zur Union und haben die Kirche 

dermahlen im Besitz. 



nicht unierte [Familien] keine 0. 

Bleibt [die Kirche] denen Unitis. 

[ Pe marginea actului ]Dominium Balásfalvensis spectant 

Cons[cription ] manet. 

Csufud [ Izvoarele ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 


Die Kirche ist vor Alters erbauet undwird keine Meldung gemacht, 

ob und wann die Kirche von denen Nicht Unitis occupiret 

worden [ist].

Anexe 

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2 




[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: unierte Familien 18 


Manet. 

[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis [ spectant ] 

Veza [ Veza ] 



Die vor Alters erbauete Kirche ist von dem Poppa Onya, als [dem] 

dasigen Parochum erbauet worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 11 


Manet. 

Monora [ Mănărade ] 



Die hiesige Kirche ist durch den dermahligen h[och] l[öblichen] 

Bischof Aaron erbauet worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 19 


Manet. 

[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis 

Szászpatak [ Spătac ] 

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: [unierte Poppen] 1 

unierte [Familien] sind 6. 

Die Kirche ist von einem gewissen Mányztrengye [!] erbauet und 

von dem Ztrengy [!] Onku [!] renoviret worden. 

257

258 






[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] 7 


Manet. 


Nagy Csergöd [ Cergău Mare ] 



Wann die Kirche erbauet worden, ist unbekannt. Anbey wird 

gemeldet, dass die Inwohner obbenannter hier nächststehenden 

5 Dörfer bis den 26. April 1761 sich zur Union bekannt [haben], 

die Kirche aber besitzen actu noch die [Nicht] Unierten. 

Nach Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 2 






Manet. 


Veresegyháza [ Roşia de Secaş ] 



Die Kirche ist vor 8 Jahren von den Unitis erbauet und 1760 durch 

die Nicht Unierten occupiret worden. 




[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 13 

nicht unierte[Familien] 50. 


Tohát [ Tău ] 

[Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierten Poppen 1 

unierte Familien 0.

Anexe 

Die Kirche ist alt und von dem verstorbenen unierten Poppen Phillip 

renoviret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] keine 



Manet. 

Also Karátsonfalva [ Crăciunelu de Jos ] 



Die alte Kirche ist von denen noch lebenden Unierten Muntye Juon 

et Muntye Petru renoviret und1760 durch die Non Unitos 


Nach Perceptoral Consignation: Poppen 3 



Bleibt [die Kirche den] Unitis. 

[Pe marginea actului][Laut] Appendix Ar[chui] Diac[oni] sub Nro 16 hat: constante [!] 

Unitas Famil[iae] 9 


bleiben nicht unierte[Familien] 107. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc.: Concordat Perceptoris Tabellae. 

Manet. 

Oláh Tsesztve [ Cistei ] 



Die Kirche ist vor Alters von einem gewissen Borda Szimion erbauet 

und 1760 von denen Unitis occupiret worden. 







Manet. 

259

260 


Kapud [ Căpud ] 



Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht 

Uniti 1760 occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte Familien 18 


Manet. 

Buzás Botsárd [ Bucerdea Grânoasă ] 



Die Kirche ist vor 16 Jahren durch die Familie Matskasicu [?] erbauet 

und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden. 

Nach Perceptoral Consignation: unierte Poppen und [unierte]Familien 

zusammen 5. 


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis, welche den Unierten eine proportionirte 

[!] Kirche bauen sollen. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: Poppen 3 

Un[ierte] Fami[lien] 7 

Nicht unierte [ Familien] 131. 

Manet. 

Archi Diaconatus Örményszeliensis Nro 7 

Örményszékes [ Armeni ] 

Laut Archi Diaconal [Bericht]: usamt dem Archi Diacono, unierte 

Poppen 3, unierte Familien 52. 

Die vor Alters erbauete Kirche ist durch die Bemühung des 

dermahligen Archi Diaconus zu verschiedenen Mahlen renoviret 

und ausgezieret worden und haben soche die Nicht Uniti 1760 

occupiret. 


unierte Familien include[usive] dero 

Poppen 18. 

nicht unierte [Familien] 113.

Anexe 

Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten können sich eine 

andere bauen. 




Manet Unitis. 

Vizakna [ Ocna Sibiului ] decisum: Unierte Poppen 2 


nicht unierte Poppen 0 


[ Pe marginea actului ] NB. Vizakna hat: unierte Poppen 2 



[ Pe marginea actului ] Possessio Uniti. 

Kiss Enyed [ Sângătin ] 



Die Kirche ist alt und durch die Non Unitos 1758 occupiret [worden]. 


unierte Familien include[usive] der 

Poppen 2 




nicht unierte [Familien] bleiben 83 


[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati. 

Ecsel[l]ö [ Aciliu ] 



Die Kirche ist durch derer dermahligen unierter Poppen Vor-Erltern 

erbauet und 1758 durch die Nicht Unitos occupiret worden. 

Nach Perceptoral Consignation: unierte Familien include[usive] eines 

Poppens 2 



[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: Poppen überhaupt 5 



[ Pe marginea actului ] Diese ist zulezt eingegeben worden. 

Manet. 

261

262 


Mák [Sălişte ] 

Der hiesige unierte Poppaist durch die Verfolgung derer Nicht 

Unierten vertrieben worden. Unierte Familien keine. 

Die Kirche haben die Nicht Uniti 1758 occupiret. 


unierte [Familien] keine 





Manet. 

Archi Diaconatus Diomaliensis sub Nro 28 

Diomal [ Geomal ] 



so 43 Seelen ausmachen. 

Die Kirche ist durch die Unierten von den Kirchen-Einkünften 

erbauet und 1761 im Majo occupiret [worden]. 

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5 



Wird nicht gestattet, daß sie resilieren [!] und soll die Kirche denen 

Unitis restituiret werden. 



. 

Fellsö-Gyogy [ Geoagiu de Sus ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist sich das ganze Dorf zusamt den 2 

Poppen von der Union abgefallen und wird von der Kirche 

keine Meldung gemacht. 

Nach Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 11. 

unierte Familien keine 


Bleibt [die Kirche] denen Nicht-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Die 2. Conscr[iption] hat alles Nicht Unierte. 

Manet.

Anexe 

Diod [ Stremţ ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 

unierte [Familien] keine. 

Die Kirche ist alt und von den Unitis renoviret und 1760 durch die 


Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8 

unierte Familien cum Poppis incl[usive] 3 


Bleibt [die Kirche] den Unitis und wenn sich wirklich 15 Familien 

darinnen befinden, so sollen die Nicht Unierten eine Kirche 

bauen. [!] 

In dem vom h[och] l[öblichen] Bischof Aaron eingereichten 

Appendicis bekennen sich zur Union Familien 15. 

NB. Es befinden sich auch laut der neuen Consc[ription] wirklich 15 

unierte Familien. 

[Laut] 2. Consc[ription]: Poppen 2 

unierte Familien 15 (vor [!] diese soll eine 

Capelle gebauet werden) 


Tövis [ Teiuş ] 



so in 100 Seelen bestehen. 

Die Kirche hat ihren Ursprung durch die Familie Balinthit und ist 

1760 durch die Nicht Unierten occupiret worden. 

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5. 

unierte Familien incl[usive] derer Poppen 15. 


Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Uniti können sich eine 

Kirche bauen. 

[ Pe marginea actului ]Laut 2. Consc[ription]: Poppen 4 



Manet Unitis. 

Béld [Beldiu ] 



Die Kirche ist zu den Zeiten des Bischofs Pataki erbauet und 

consecriret und 1761 durch die Non Unitos occupiret worden. 

263

264 



unierte Familien incl[usive] der 

Poppen 4 

nicht unierte [Familien 18. 




Manet. 

[ Pe marginea actului ]Lauth neulich eingereichter Consignation des h.l. Bischofs 

Aaron bekennet sich das ganze Dorf zur Union. 

In Magyar Orbo [ Gârbova de Jos ] 

sind laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 


Die Kirche ist alt und durch die Nicht Uniti Anno 1761 den 18. April 

occupiret [worden]. 

Laut Perceptoral Consignation: unierte Poppen 1 

unierte Familien, so der Popa ist 1. 


Müssen aber Uniert bleiben. 

[ Pe marginea actului ] Manet Unitis. 

In Felsö Orbo [ Gârbova de Sus ] 

laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2 


Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solchedie Nicht 

Unierten 1760 im April occupiret. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen überhaupt 3 



Manet. 

Középsö Orbo[ Gârboviţa ] 




Die Kirche ist von ihren eigenen Einkünften erbauet und 1760 durch 

die Non Unitos occupiret worden.

Anexe 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: Poppen überhaupt 3 



Manet. 

Fell Enyed [Aiudul de Sus ] 


unierte Familien samt einer Wittwe 4 

it [!] aus der N[agy] Enyeder Filial 

Kirche 1, so zusammen 30 Seelen 

ausmachen. 

Die Kirche ist durch [die] Unierten mit d. [!] Mag[istrats] Bewilligung 

erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden. 

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1. 


Poppen 4. 



[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen 2 



NB. Laut mündlicher Relation [!] des Pater Mager ist die Kirche actu 

im Besitz derer Unierten. 

Olátháza [Livezile] 



so zusammen 90 Seelen ausmachen. 

Die Kirche ist während der Union, und zwar durch solche, welche 

sich noch iezo [!] zu derselben bekennen, erbauet und1740 von 

dem damaligen h[och] l[öblichen] Bischof consecriret [worden]; 

1760 aber ist sie durch die Nicht Unitos im Monath Junio 


In der Perceptoral Consignation wird dieser Ort Vladháza genennet, 

mit: Poppen überhaupt 7 

unierte Familien inclusive der Poppen 13 

nicht unirte [Familien] 81. 


[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr. non reperit. 

265

266 


Musina [ Măgina ] 


unierte Familien samt einer Witwe 4, 

welche 25 Seelen ausmachen. 

Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 im Monath Junio durch die 


Laut Perceptoral Conscr[iption]: Poppen überhaupt 2 




Anbey wird in diesem Territorio ein Monasterium vorgemerckt [!]. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4 



[ Pe marginea actului ]Possessio Uniti dati. 

Nyir Mezö [ Poienile Aiudului ] 



Die Kirche ist von dem Großvater des dermahligen unierten Poppen 

erbauet und durch seine Bemühung renoviret worden. 1760 im 

Monath Junio haben solche die Nicht Unierten occupiret. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Der Archi Diaconus, so gegenwärtig ist, sagt, daß die 

Kirche Anno 1761 sey occupiret worden. 

Laut Perceptoral Cons[ignation]: Poppen überhaupt 4. 


Poppen 4. 


Bleibt die Kirche den Nicht Unitis. 

[ Pe marginea actului ] In nova Conscriptione non reperitur. 

Manet. 

Kis Rákos [ Vălişoara ] 



Die Kirche ist durch den unierten Poppen Rugo [!] Csako erbauet 

und erst in diesem Jahr, den 1. May, durch die Non Unitos 


In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth unter dem Nahmen 

Ola Rakos angemerket mit: Poppen überhaupt 1 

unierte [Familien] incl[usive] der 

Poppa 1 


Anexe 

[ Pe marginea actului ] Die Kirche ist den Unierten zu restituieren und die 

Einwohner, so nach dem bestimmten Termin abgefallen [sind], sollen sich zur 

unierten Kirche halten. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest. 

Manet. 

Ohla Lapád [ Lopadea Veche ] 



so zusammen 70 Seelen ausmachen 

sollen. 

Die von Alters erbaute Kirche ist 1761 durch die Nicht Unitos 


Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3 

unierte Familien incl[usive] der Popen 6 



[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 22 


[ Pe marginea actului ] Possetssio Unitis dati. 

Miriszlo [ Mirăslău ] 



Die Kirche ist durch den unierten Poppen Togya aus Asz[sz]on[y]nép 

erbauet und durch die Nicht Unitos erst in diesem Jahr, 1. May 





Die Kirche ist den Unitis zu restituieren und das ganze Dorf soll sich 

zur Union bekennen. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] non reperit. 

Manet. 

Tompa Hásza [ Rădeşti] 



Und gehöret hieher Ujfallu als ein Filial, alwo pronotiret wird: 

unierte Familien 6, welche mit obigen zusammengenommen 113 

Seelen ausmachen sollen. 

267

268 


Die Kirche ist von dem Großvater des dermaligen unierten Poppen 

erbauet und besitzen solche Actu noch die Uniti. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: non reperitur. 

Manet. 

Megykerék [ Meşcreac] 



Die Kirche ist während der Union erbauet und 1761 im Februario 

durch die Nicht Unierten occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest. 

[ Pe marginea actului ] at refert D. Pater Mager est totus Pagus Unitus et actu possidet. 

Templum ab Unitis, spectat ad Tesaurarium 

[ Pe marginea actului ][Als] uniert anzusagen. 

Paczálka [ Peţelca ] 



so [zusammen] 29 Seelen ausmachen 

sollen. 

Die vor Alters erbaute Kirche ist neulich durch die Unitos renoviret, 

durch die Non Unitos hingegen 1760 im May occupiret worden. 

Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 2, unierte Familien cum Poppis 

4, nicht unierte [Familien] 34. 




[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati.

Anexe 

Archi Diaconatus Haportoniensis sub numero 26 

Haporton [ Hopârta ] 



Die Kirche ist durch einen verstorbenen unierten Poppen erbauet 

und durch einen anderen gleichfalls unierten Poppen renoviret, 

1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden. 

Laut Perc. Bericht: unierte Poppen überhaupt 5 

unierte Familien cum Poppis 7 


Bleibt [die Kirche] den Unierten. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio deest. 

Manet 

[ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle ] Numero 2 sind convertierte 


bleiben nicht unierte [Familien] 77. 

Die Sup[er] Rev[ision] hat : unierte Poppen 5 



so nach der Decis[ion] eingekommen. 

Kis Akna [ Ocnişoara] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1761 in Januario durch die Non 


Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt4 

unierte Familien inclusive der Poppen 8. 


Bleibt [die Kirche] den Unitis. Der Poppe soll die angesetzte Anzahl 

beweisen. 

[ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle] Sub numero 2 ist das ganze 

Dorfzur Union zurückgekommen, so den 15. Juli a.c. gefert [igt] ist. 

[ Pe marginea actului ] In Kon. [!] sub. Numero 16 aber werden in Unione 

constante Familien 5, nach rest. [!] Kirche aber convertierte Familien 10 

angesezet, so doch nach der ersteren Kon. [!] verfertigt worden [ist]. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio Perc. deest. 

Vadvérem [ Odverem ] 



269

270 


Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und durch die Non Unitos 

1761 in Januario occupiret worden. 


unierte Familien inclusive Poppis 16 



[ Pe marginea actului ] Laut gesetzte App. ist, außer 6 Familien, das ganze Dorf zur 

Union zurückgetretten. Sind Familien 59. Deest. Manet. 

[ Pe marginea actului ] [Nova Conscriptio ] deest 

Fugad [ Ciuguzel ] 



Die Kirche ist durch einen unierten Poppen erbauet und 1760 durch 





Bleibt [die Kirche] den Non Unitis. 

Die Unierten werden [!] näher [!] Fugad angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] Arhi Diaconatus in legit. sua numerat Unitos Fam 6. 

[ Pe marginea actului ] Wenn also 9 abgeschlagen kommen, bleiben nicht unierte 

[Familien] 43. 

Asz[sz]onynép[e] [Asinip] 


unierte Familien mit Inbegriff 2 

Wittwen 18. 

Die Kirche ist von denen dermaligen 2 unierten Poppen erbauet und 

1760 durch die Non Unitos occupiret worden. 




Manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Archi Diaconatus legitimat Un. Famil. 8. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit. 

[ Pe marginea actului ] 10 abgezogen bleiben n[icht] u[nierte] [Familien] 41. 

[ Pe marginea actului ] Posset manere.

Anexe 

[ Pe marginea actului ] Im Appendice sub Nro 2 sind Familien 6, so sich bey zu 

erhaltender Kirche zur Union bekennen wollen :Vid et N[umero] 16 quae est 

ult. Rem. et constantes in Unione mansisse dicit Famil. 9. 

[ Pe marginea actului ] Manet a 49 Famil. adhuc 40. 

[ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision], so nach der Decis. [!] eingekommen, 

hat: unierte Familien 2 und noch andere 2, so bey zu erhaltender Kirche sich 

zur Union halten wollen, nicht unierte Familien 34. 

Ispán[y]laka [ Şpălnaca ] 



Die Vor Alters erbaute Kirche ist durch die Bemühungen des unierten 

Poppen Vaszilie renoviret, 1760 aber durch die Non Unitos 


Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt3 



Bleibt die Nicht Unitis 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen 2 



Manet. 

[ Pe marginea actului ] Laut App[endice] sub Nro. 2 sind Familien 5, so sich bey zu 

erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen. 

[ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision] hat: unierte Poppen 1 



so nach derDecis. [!] eingekommen [!]. 

Tordos [ Turdaş ] 



Die alte, vom Dorf erbaute Kirche ist 1760 durch die nicht Unierten 






Die Unierten werden nach Hari [ Heria] angewiesen. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat. 


271

272 


Hari [ Heria ] 


unierte Familien, inclusive 1 Wittwe, 5. 

Die Kirche ist vor Alters durch einen unierten Poppen Koszte erbauet 

und 1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen 3 



Manet. 

Farro [ Fărău ] 



Die Kirche ist durch den unierten Poppen Dumitru erbauet und 1761 

im Julio durch die Non Unitos occupiret worden. 

Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 4 

unierte Familien inclusive Poppen 5 


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis und sollen denen Unitis eine 

erputante [!] Kirche bauen. 




Manet. 

[ Pe marginea actului ] Laut App[ endice ] sub Nro. 2 sind Familien 2, so sich bey 

zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennon versprochen. 

Gambucz [ Gâmbuţ ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den Poppa Kira renoviret 

und 1761 im May durch die Nicht Unitos occupiret worden. 


unierte Familien mit Poppen 5 




[Zusammen] 70. 

[ Pe marginea actului ] Templum Non Unitis.

Anexe 

Landor [ Nandra ] 

[Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret 

[worden]. 

Laut Percept. [Bericht]: Poppen überhaupt 1 






Manet. 

Péterlaka [ Petrilaca ] 



Die Kirche ist von dem hiesig fungierenden Poppen Pietro erbauet, 

1760 aber von den Non Unitis occupiret worden. 


unierte Familien [5] 


Bleibt [die Kirche] den Unitis und soll sich nicht unterfangen, unter 

härtester Bestrafung, etwas vorzunehmen. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: unierte Familien 14 


Manet. 

[ Pe marginea actului ] Die Rem. Sub Numero 16 hat 

Kutyfalva [ Cut ] 


unierte Witwe 1. 

Die Kircher ist von dem unierten Poppen Illieaus Oroszi erbauet 

und 1760 im Junio durch die Non Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Conscr[iption]: unierte Familien 2 

Poppen 1 


Manet. 

273

274 


Oroszi [ Orosia ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 von den Non Unitis occupiret 





[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. 



Manet. 

Szent Jakob [ Sâniacob ] 





Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8 [?] 






Manet. 

Czintos [ Aţintiş ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 im Junio durch die Nicht 

Unierten occupiret worden. 








Manet.

Anexe 

Gesa [ Gheja ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos 


Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3. 

unierte Familien inclusive derer Poppen 2. 





Manet. 

[ Pe marginea actului ] Im App[ endix ] sub Nro 2 sind Familien 4, so sich bey zu 

erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben]. 

Czekelaka [ Cecălaca ] 



Die Kirche ist durch etliche unierte Einwohner erbauet und 1760 

durch die Nicht Unitos occupiret worden. 




Manet [die Kirche den] Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscrcriptio: unierte Familien 8 


Poppen 2. 

Manet. 

Botihaza [ Botez ] 



Wer die Kirche erbaut, ist unbekannt, und haben solche 1760 die 

Nicht Unierten occupiret. 





[ Pe marginea actului ] [Laut] C[onsignation] 2: Poppen 3 



Manet. 

275

276 


[ Pe marginea actului ] Laut App[ endix ] sind Familien 3, so sich bey zu erhaltender 

Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben]. 

Gábud [ Găbud ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: unierten Poppen 2 


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die [Nicht] Unitos 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 14 


Possessio Unitis dati. VideNumero18. 

Csucs [ Stâna de Mureş ] 



Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet, 1760 durch die 

Nicht Unierten occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: unierte Familien 1 


Manet. 

Kapand [ Copand ] 


unierte Familie 4. 

Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet und 1760 durch die 

Nicht Unitos occupiret worden. 







Manet.

Anexe 

Káptalan [ Căptălan ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 1 

unierte Familie 0. 



Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0 




Concordat nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3 



Manet. 

Nagy-Lak [ Noşlac ] 



Die Kirche ist durch die Unitos erbaut und 1760 durch die Non 





[Bleibt die Kirche den] Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] stimmet [über]ein mit dem Perceptore 

außer Poppen überhaupt 3. 

[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis. 

Maros Ujvar [ Uioara de Sus ] 



Die Kirche ist ex fundatione des verstorbenen h[och] l[öblichen] 

Grafen Mikes erbauet, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret 


Laut Per. Bericht: Poppen überhaupt 2 

unierte Familien inclusive 1 Poppen 2 



[ Pe marginea actului ] Concord[ atur ] 

Manet. 

277

278 


Szilvas [ Silivaş ] 










Manet. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Im App[endix] sub Nro 2 wird angemerket, daß sich 11 

Familien verlauten lassen, woferne [!] die Kirche denen Unierten gegeben 

würde, wollten sie zur Union zurücktreten. 

[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[vision] hat: unierte Poppen 1 



so nach der Decis. eingebracht worden [sind]. 

Csongra [ Uioara de Jos ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch Non Unitos occupiret 









Manet. 

[ Pe marginea actului ] Allhier sind 5 Familien, so sich bey zu erhaltender Kirche 

zur Union bekennen wollen. 

[ Pe marginea actului ] Nro 5. Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. 

eingekommen, hat: unierte Familien samt Poppen 9 


M[ agyar ] Csesztve [ Cisteiu de Mureş ] 


unierte Familien 0.

Anexe 

Von der Kirche wird keine Meldung gemacht, hingegen wird 

angemercket, daß das ganze Dorf bis 26. April jetzt laufenden 

Jahres bey der Union beharret hat]. Wann [!] es kann erwiesen 

werden, daß sie, Unitis, im April von der Union abgefallen, so 

sollen sie wieder zu derselben zurück zu kehren gehalten seyn. 

Laut Perc. Bericht: Poppen 0 



Die Legit. [!] sagt, daß sie bis Ostern perseveriret. 

N.B. [Die Kirche] gehöt dem Grafen Mikes. 



und Poppe überhaupt 1. 

Manet Unitis. 

Miklos Laka [ Micoşlaca ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos 








Manet. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Sub nro 2sind Familien 6, so sich bey zu erhaltender 

Kirche zur Union bekennen wollen. 

[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen, hat: 



Apahida [ Păgida ] 


unierte Framilien 6. 

Die vor Alters erbaute Kirche ist durch die Non Unitos 1760 occupiret 





279

280 



[ Pe marginea actului ] In nov[a] Conscr[iptio] non reperit. 

Manet. 

[ Pe marginea actului ] N.B. Es will sich laut Ap[pendix] Sub nro 2 das ganze Dorf 

bey Zurückstellung der Kirche zur Union bekennen. 

[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen, 

hat das ganze Dorf Nicht Unierte. 

Bago [ Băgău ] 



Die Kirche ist von dem Großvater des dermalig fungierenden 

Poppen erbauet und neuligen [!] repariret worden, 1760 aber 

durch die Non Unitos occupiret [worden]. 

Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 3, unierte Familien 1, nicht 


Bleibt [die Kirche] den Non-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Der Ar[chi] Diac[onus] legitimiret unierte Familien 3. 

[ Pe marginea actului ] Ar. Diac. autem PresensDiomaliensis dicit plures esse et 

Ecclesia actaprae manibus Unitorum esse. Vid N. R. 16, ubi quoquae Unitae 

Familiae 3. 

[ Pe marginea actului ] In nova Conscr[iptio] non reperit. 

Csombord [ Ciumbrud ] 



Von der Kirche ist keine Meldung gemacht [worden], hingegen wird 

angemercket, daß das ganze Dorf bis den 26. April jetzt 

laufenden Jahres bey der Union beharret. 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0 




[ Pe marginea actului ] Ecclesiae actu estmanibus Unitorum et Locus spectat ad 

Excel. D. Gubernatorem .Vid Rem. numerum 16. 

[ Pe marginea actului ] Der Perc[eptor] sagt, daß die Kirche durch die Nicht 

Unierten Anno 1760 occupiret [worden] sey.

Anexe 

Archi-Diaconatus Benyensis sub Numero 30 mo 

Ballásfalva [ Blaj ] 

Laut Archi Diaconal Bericht verharret der fungierende unierte Poppa 

zusamt allen seinen Parochianis bey der Union und ist die 

Kirche 1728 auf einem durch den Fiscum Regium exscindierten 

Fundo durch die Wohlthättigkeit des Stephani Sinkanu erbauet 





Manet [die Kirche] pro Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Ad DominiumBalasfalva [ Blaj ] 

[ Pe marginea actului ] 2-dana Conscr[itione]: Poppen überhaupt 1 



Elekés [ Alecuş ] 



so in 75 Seelen bestehen sollen. 

Die vor Alters erbaute Kirche ist auf Unkosten eines Unierten 

amentlich Puskas Tode renoviret und gemalet, durch den 

verstorbenen unierten Vicarium aus Benye consecriret worden. 

Die Nicht Uniti aber haben solche 1760 occupiret. 


unierten Familien inclusive Poppen 6 





Manet. 

Szent Benedek [ Sânbenedic ] 




Die Kirche ist im verflogenen Jahr, als sich noch das ganze Dorf zur 

Union bekennet, zu renovieren angefangen, bey sich äußerndem 

Disturbio aber von der weiteren Fortbauung abgelassen worden. 




281

282 


Manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscr[iption]: unierte Familien 14, 


Manet. 

Süllye [ Şilea ] 




Die Kirche ist von Grund aus mit Unkosten der hinterbliebenen 

Wittwe des unierten Poppen Demetri 1745 errichtet und durch 

den Vicarium Petrum Aron consecriret, 1760 aber durch die 






[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 12 



Ma[gyar] Herepe [ Herepea ] 




Die Kirche ist auf Unkosten des hiesigen Parochis Demetri und eines 

Inwohners aus Dilo 1738 erbauet und durch den Vicarium 

Benye consecriret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret 


Laut Pereptoral Bericht: Poppen überhaupt 1 



[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis 

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: Poppen überhaupt 2 



Manet.

Anexe 

In Archi-Diaconatu Kalboriensi sub No 9-no et 10-mo 

Gallacz [ Galtiu ] 



Die Kirche ist 1760, den 24. Dezember durch die Non Unitos 

gewaltsamer Weise occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3 




Wollendorff seu Wölldorff [ Văleni ] 



Die Kirche ist 1760 gewaltsamer Weise durch die Nicht Unitos 



unierte Familieninclusive Poppen 2 



[ Pe marginea actului ] Coincidit nova Conscriptio 

Manet. 

Moha seu Mukendorff [ Grânari ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 2 

unierte Familien mit Inbegriff derer 

Zigeuner 32. 

Die Kirche ist 1760, den 30. Marty durch die Non Unitos occupiret 




Nicht unierte [Familien] 138. 

Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten sollen sich eine 

andere bauen. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit cum Perceptore. 

Manet. 

283

284 


Rettisdorf [ Retiş ] 



Die Kirche 1761, den 15. Marty ist durch die Non Unitos occupiret 


In der Perceptoral Consignation ist dieses Dorf unter dem Namen 

Peten vorgemercket mit: Poppen überhaupt 2 




[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5 


Pálos [ Paloş ] 






unierte Familien inclusive der Poppen 18, 



[ Pe marginea actului ] Declaratio Archi Diaconi legit. U[nierte] Fam[iliae] 18 

[ Pe marginea actului ] 2 Conscr[iptio] concordat. Vid. Numerus 20 ubi Fam[iliae] 

18 usque ad Peszka [ Petecu ] in Unione continuasse dicit 

Petka seu Petek [ Petecu ] 








Manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova conscriptio concordat. 

Manet. 

Longodár [ Dăişoara ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen samt einem Schulmeister2 

unierte Familien 2.

Anexe 

Die Kirche ist 1760 durch die nicht Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] In 2. Conscritio concordat cum Perceptore. 

Manet. 

Kiraly Halma [ Crihalma ] 



Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden. 





[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat. 

Manet. 

Hidegkut [ Fântâna ] 



Wegen der Kirche wird keine Meldung gemacht, sondern nur 

überhaupt angemercket, daß das ganze Dorfzusamt denen 

Poppen 1760, im Oktober von der Union abgefallen [ist]. 




wobei Heviz [ Hoghiz ] als ein Filial von Hidegkut [ Fântâna ] 

bemercket wird mit: unierten Poppen 0 

unierten Familien 0 

nicht unierten [Familien] 14. 



Manet. 

Bogáth [ Bogata Olteană ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist 1760 das ganze Dorf zusamt denen 

Poppen von der Union abgefallen. 




285

286 


Anbey wird das Dorf Dá[ á]k [Dobca], welches keine Kirche hat, als 

ein Filial von Bogath [Bogata Olteană ]angemercket, mit: 

unierten Poppen 0 





Manet. 

Mátéfalva [ Mateiaş ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen Poppen 

1761, den 20. Marty von der Union abgefallen. 




Anbey wird das Dorf Also-Rakos [ Racoş ]welches keine Kirche hat, 

als ein Filial zu Matefalva [ Mateiaş ]angemercket mit: 





[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit. 

Manet. 

Ágostonfalva [ Augustin ] 

Laut Archi Diaconal Bericht sind die Poppen zusamt dem ganzen 

Dorf 1759 von der Union abgefallen. 

Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 0 



Als Filialen ohne Kirchen werden vermercket erstlich Felsö-Rakos 

[ Racoşul de Sus ]mit nicht unierten Familien 14, Undertans [!?] 

Ürmös[ Ormeniş ] mit nicht unierten Familien 28. [Bleint die 

Kirche den] Non-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit. 

Manet.

Anexe 

Ad Archi-Diaconatum Potsagiensem sub No 33-tio 

Ponor [ Ponor ] 



Die Kirche ist von der unierten Familie Balko auf ihrem eigenen 

Grund erbauet und erst 1769, den 17. May durch die Non Unitos 


Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbedienteüberhaupt 19 



Templum restituarur et totus Paguo adigatur ad Unionem cum hius 

filialibus 

[ Pe marginea actului ] manet resolutio 

[ Pe marginea actului ] Popae: 2+2+1+2=7 

Laut Familie : 409+30+8=447+10+14=471+19=490 

Kosokány [ Cojocani ] 



Die Kirche ist durch die unierte Familien Kosak mit Erlaubnis und 

Gutthätigkeit des Karlsburger h[och] l[öblichen] Bischofs erbauet 

und 1760 im August durch die Non Unitos occupiret worden. 

In der Perceptoral Consignation ist dieser Orth nicht vorfindig. 


Scosel [ Scoreiu ] 



Die Kirche ist durch des dermaligen unierten Poppen Vater mit 

Erlaubnis Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Bischofs Sztoika 

erbauet und [consecriret worden]. 

In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth nicht angemerckt. 

[Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis. 

Memeligany [Mămăligani ] 



Die Kirche ist durch die Unitos erbauet und consecriret worden. 

Im Perc. Bericht wird keine Meldung von diesem Orth gemacht. 


287

288 


Miklest [ localitate neidentificată ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen 

Poppen von der Union abgefallen. 

Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und consecriret worden. 

Im Perceptorial Bericht wird dieser Orth nicht angemerckt. 


Predest [localitate neidentificată ] 


unierte Laisci [!] Familien 4. 

Die von denen Unitis erbaute Kirche ist 1760 von denen Non Unitis 


Im Perceptorial Bericht ist dieser Ort nicht vorgemerckt. 

[Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis. 

Remete [ Râmeţ ] 



Die Kirche ist durch einige unierte Familien fundiert und erbauet, 

1760 aber im August durch die Non Unitos occupiret worden, 

und wird angemercket, dass die unierten Innwohner bis zur 

Ankunft Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Generalen bey der 

Union beharret, bei Gelegenheit aber der von denen Commitats- 

Officianten vorgenommenen Conscription aus Furcht davon 

abgefallen [sind]. 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 15 


nicht unierte Familien [273]. 

Manet Unitis. 




[Zusammen] 276.

Anexe 

Ad Archi Diaconatum Szasvarosiensem sub Nro 20 

Csora [ Săliştea ] 



Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche 

1759 die Nicht Uniti occupiret. 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4, 





Ad Archi Diaconatum Bobolna sub Nro 6 

Karna [ Blandiana ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unitos 





Manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit 

Manet. 

Akmar [ Acmariu ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret 



unierte Familien und inclusive Poppen 3 


Si verificabitur Numerus Unitorum per Arch. Diaconum. Ecclesiae 

manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Ar[chi] Diac[onum] legit. Un[ierte] Famil[iae] 19. 

In Rem. Consign[atio] Nrum 14 ubi Famil[iae] 19 contino in Unione 

perseverasent. 

289

290 


[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3 



Szarakszo [ Sărăcsău ] 



Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht-Unitos 

occupiret [worden]. 








Reketöfalva seu Rakato [ Răcătău ] 







[Bleibt die Kirc he den] Non-Unitis. 

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidit cum Perceptore. 

Manet. 

Ad Archi Diaconatum Szadiensem sub Nro 2 

Szent Janos Hegy [ Nucet ] 

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret 


Laut Perceptoral Consignation: Poppen und Kirchenbediente 

überhaupt 9 



[Bleibt die Kirche den ] Unitis. 

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 2 



[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.

Anexe 

Ad Archi Diaconatum Czikendal. Sub Nro 5 

Felsö Pezsasa [ Ghijasa de Sus ] 



Anstatt der alten hölzernen Kirche wird dermalen eine von Stein 

durch die Unitos ausgeführet. 

Laut Perceptor Bericht: Poppen überhaupt 4 



Manet Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Danebst wird in dieser Percept[oral] Conscr[iption] 

Marton Falva [Metiş] als ein Filial von Felsö Pezsasa abgemerkt mit: 


nicht unierten [Familiebn] 18. 



Manet. 

[ Pe marginea actului ] Marton Falva [ Metiş ]: unierte Framilien 3 


AlsoGiszasa [ Ghijasa de Jos ] 



Die Kirche ist 1743 von dem dermaligen Parrohio Poppen Ivan mit 

Beyhilfe dero Dorfsleute erbauet und 1759 durch die Nicht- 






[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione: unierte Familien 11 


Manet. 

Hasfalva seu Hejasfalva [ Vânători ] 


Die Kirche ist von dem unierten Poppen und [von den] Dorfsleuten 

erbauet worden und besitzen solche noch bis dato. 

Nach Percept. [Bericht]: Poppen 2 



291

292 


Und wird angemerket, daß das ganze Dorf samt den Poppen von 

der Union abgefallen und die Kirche 1761 occupiret haben. 

Der Bischof soll sichere Auskunft darüber gegeben. 

[ Pe marginea actului ] Es ist noch keine Auskunft vom Bischof eingekommen, 

mithin bleibt die Kirche denen Nicht Unierten. 

[ Pe marginea actului ] Neue Tab[belle]: Unierte Familien 2 


Feyerégyhaza [ Albeşti ] 


Von den unierten Familien wird keine Meldung gemacht. 

Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den verstorbenen Bischof 

Patak consecriret worden und haben solche die Unitis noch 

dermalen in Besitz. 




[Bleibt die Kirche den] N[on]-Unitis. 



Manet. 

Zoltány [ Mihai Viteazu ] 


Die hiesige Kirche haben dermalen noch die Unitis in Besitz. 

Laut Percept. Bericht: unierte Poppen 1 


nicht unierte[Familien] 39. 

[Bleibt die Kirche den ] N[on] Unitis. 

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidet. 

Manet. 

Feleg [ Feleag ] 



Die Kirche ist von den unierten Dorfsleuten erbauet und 1760 durch 

die Non-Unitos occupiret [worden]. 

Laut Perceptoral [Bericht]: unierte Poppen 0 



Anexe 




Manet. 

Ad Archi Diaconatum Kolloncasem [?] sub Nro 3 

Vecsérd [ Vecerd ] 



Wann und wer die Kirche erbauet [hat], wird keine Meldung 

gemacht, wohl aber, dass solche 1759 durch die Nicht Unitos 

occupiret worden [ist]. 

Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht: 

Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4 



Manet Unitis. 



Manet. 

Ivanfalva [ Ighişu Vechi ] 



Die Kirche ist 1760 durch die ohn-Unitos [!] occupiret worden. 




Manet Unitis. 



Manet. 

Anbei wird in der Perceptoral Consignation Zalakna [ Zlatna ] als ein 

Filial von Ivanfalva [Ighişu Vechi] angemercket mit nicht 

unierten Familien 17. 

Laut 2. Conscr.: 13. 

293

294 


Bürkös [Bârghiş ] 

Laut Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2 



Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht: 

Poppen unierte 2 



[ Pe marginea actului ] NovaConscr[iption]: Poppen 4 



Manet. 

Kövesd [Coveş ] 


Die Kirche haben 1760 die Nicht Unierten occupiret. 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen unierte 3 






Manet. 

Allmakérek [ Mălâncrav ] 



Die Kirche haben noch bis dato die Uniti in Besitz. 

In der Perceptoral Cons[ignation] wird Allmakerék [Mălâncrav] mit 

dem Filial Rudaly [ Roandola ] zugleich angesetzet und werden 

pronotiret: Poppen überhaupt 2 




Manet Unitis. 



Manet. 

[ Pe marginea actului ] Laut Rem. Nro 1 ist alles uniert und sind auch uniert 

angesagte Familien 54.

Anexe 

Keresd [ Criş ] 



Und wird nicht angemercket, wann die Kirche erbauet und durch 

die Nicht Unitos occupiret worden [ist]. 

In der Perceptoral Cons[ignation] mit der Filial Földszin [ Floreşti ]: 






[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Poppen 1 



Manet. 

Bésfalva oder Besse [ Stejărenii ] 


Die überigen Dorfsleute, so alle von der Union abegefallen [sind], 

haben 1760 die Kirche occupiret. 


unierte Famuilien 0 



[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione concordat. 

Manet. 

Sarkatak [Şapartoc ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf 

[von] der Union abgefallen. 


unierte Famuilien 0 


Anbei wird Volkany[Vulcan] als ein Filial angemercket mit nicht 

unierten Familien 10. 


[ Pe marginea actului ] Nova Conscr[cription]: unierte Familien 1 


Manet. 

295

296 


Olah Uifalu [ Noul Român ] 



Die Kirche ist 1959 durch die Nicht Unitos occupiret worden. 

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4. 

unierte Familien inclusive der Poppen 4. 







Geinar oder Geimar [ Poieniţa ] 



Die Dorfsleute, so die Kirche 1759 occupiret [haben], erwarten 

weitere Erhaltungs Befehle. 








[ Pe marginea actului ] In Rem. sub Nro [ ] ist auch kein einziger Unierter hieselbst. 

Szasz Uifalu [ Noul Săsesc ] 


unierteFamilien 0. 

Und wird vorgemercket, daß eine Kirche vorhanden seye. 

Laut Perceptoral Bericht ist die Kirche 1760 durch die Non Unitos 

occupiret worden und befinden sich: unierte Familien 0 


[Bleibt die Kirche den] Non Unitis. 

[ Pe marginea actului ] Nova Cons[criptio]: unierte Familien 1 


Manet. 

N.B. Mus[z]ka [Muşca]ist nach Szasz Uifalu [Noul Săsesc]mit: 

unierten Poppen 1 

unierte Familien 2

Anexe 

297 

nicht unierte Poppen 3 

nicht unierte Familien 105, welche 

diesen Leuten, nämlich [den] Nicht Unierten, die Kirche 

zugesprochen ist, und ist dieser Ort in dem Extract des Zalathnaer 

Dominium anzutreffen. 

Ad Archi Diaconatum Haromszék sub Nro 37 

Hidveg [ Hăghig ] 



Die Kirche ist 1761 im Januario durch die Nicht Unitos occupiret 





Si verificabitur numerus 20 famil. Unitos per Archi Diaconum 

manebit templum penes Unitos. 

[ Pe marginea actului ] Der Archi Diac[onus] legit.unierte Familien 20. 

[ Pe marginea actului ] Sub Nro Rem. 17. 

Manet. 

Árapataka [ Araci ] 








[ Pe marginea actului ] In 2. Conscription non reperit. 

Manet. 

Nyén[y] [ Teliu ] 








[ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit. 

Manet.

298 


Oláh Markus [ Mărcuş ] 

Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf 

von der Union abgefallen. 





[ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit. 

Manet. 

Perlectum in sessione 13 tia July Alba Carolinae 

Nachstehende Ortschaften sind in der Archi Dia[conali] Consignation nicht 

vorhanden, wohl aber sind solche in denen Perceptoral Consignationen 

vorhanden, und zwar: 

In dem Processu M[agyar] Igen [ Ighiu] 

Bekenszeg [ localitate dispărută] 

mit unierten Familien 0 

nicht unierten [Familien] 12 

und hat keine Kirche. 

In Processu N[agy] Enyed [ Aiud] 

Gergelyfaja [ Ungurei ] 


Hat keine Kirche. 

Sub Perceptoratu Sigismundi Bagjoni 

Kis Csergöd [ Cergău Mic ] 



Opraza [ localitate neidentificată ] 

Unierte Familien 3, nicht unierte [Familien] 19. 


Ladamos [ Loamneş ] 


Hat keine Kirche.

Anexe 

Holdvilag [ Hoghilag ] 



M. Szent Kiraly [ Sâncrai ] 



Lörinczréve [ Leorinţ ] 



Betzed [ Beţa ] 



Praedialistae [ localitate neidentificată ] 



M[agyar] Lapad [ Lopadea Nouă] 



Gombas [ Gâmbaş ] 



[ Pe marginea actului ] Laut App[endix] sub Nro 2 haben sich diese aber zur 

Union wieder bekennet. 

Mittocz [?] 

Ord [ Ozd ?] 

Kis Consi [?] 





Unierte Familien 5, nicht unierte Familien 6. 


Istvanháza [ Iştihaza ] 



Nagy-Enyed [ Aiud ] 



299

300 

In Alba Superior sub Percep[toratu] Ladislaus Boer 

Rovás [Răvăşel ] 


Haben keine Kirche. 

Péterfalva [ Petiş ] 



Ingodály [ Mighindoala ] 



Felsö cum Also [?] 



Karatna [ Turia ] 



Peselnek [ Petriceni ] 



Kanta [ Canta ] 

Nicht unierte Familien 8 

und ist eine Kirche vorhanden. 

Bodola [ Budila ] 


Hat eine Kirche. 

Üvegtsür [ Malnaş ] 



Erösd [ Ariuşd ] 



Szunyogszeg [ Dumbrăviţa ] 



În spiritul Europei moderneqq q

A 

Aachen, 200. 

Abrud, 67, 158. 

Aciliu, 148. 

Aiud, 67. 

Alba Iulia, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 29, 

40, 49, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 64, 65, 

67, 71, 135, 136, 138, 143, 144, 153, 

159, 166, 187. 

Amsterdam, 39. 

Arad, 18, 28, 57, 59, 60, 67,168, 169, 170, 

171, 172, 173, 174, 176, 223. 

Argeş, 64. 

B 

Babadag, 63. 

Balomir, 79, 148. 

Banberg, 204. 

Bălgrad vezi Alba Iulia. 

Beiuş, 186. 

Bezidul Nou, 61. 

Bistra, 78. 

Bistriţa, 65, 66, 67, 115. 

Blaj, 78, 80, 82, 83, 84, 86, 88, 92, 94, 97, 

100, 106, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 

115, 121, 123, 141, 154, 158, 169. 

Blasiu vezi Blaj. 

Bobâlna (jud. Hunedoara), 158. 

Bocca di Cattaro, 166. 

Bodrog, 173. 

Bologna, 87. 

Bordeaux, 38. 

Boston, 39. 

Brassó vezi Braşov. 

Braşov, 24, 40, 64, 67, 69, 135, 136, 146, 

153, 154, 155, 166, 182. 

Bratislava, 25, 28. 

INDICE DE LOCALITĂŢI 

Breaza, 91. 

Breslau, 200. 

Bucureşti, 14, 31, 36, 52, 54, 63, 64, 65, 

66, 67, 71, 81, 82, 85, 131, 133, 135, 

136, 139, 150, 161, 181, 184, 188. 

Buda vezi Budapesta. 

Budapesta, 16, 17, 24, 26, 28, 29, 53, 

54, 56, 61, 64, 65, 72, 160, 165, 166, 

167, 168, 183, 202, 209, 219, 224. 

C 

Caffa, 63. 

Cambridge, 40, 77, 97, 107, 112. 

Caransebeş, 107. 

Carei, 59, 67. 

Cenad, 18. 

Cioara, azi Săliştea, jud. Alba, 142, 

157, 189. 

Cleveland, 118. 

Cluj vezi Cluj-Napoca. 

Cluj-Mănăştur, 114. 

Cluj-Napoca, 5, 11, 22, 24, 31, 40, 42, 

43, 44, 45, 49, 50, 51, 52, 54, 59, 60, 

61, 62, 67, 77, 78, 79, 80, 82, 83, 86, 

88, 90, 97, 99, 107, 109, 110, 111, 

113, 114, 115, 117, 118, 122, 131, 

132, 134, 135, 143, 150, 160, 169, 

176, 184, 185, 221. 

Constantinopol, 63. 

Craiova, 63. 

Cruşedol, 136. 

D 

Daia, 82, 175, 176. 

Deal, 149. 

Debrecen, 53. 

Dej, 61.

302 

Dejani, 94. 

Deva, 67, 158. 

Ditrău, 67. 

Dobra, 173. 

Dognecea, 18. 

Dordrecht, 46. 

Dresda, 200. 

Dublin, 35. 

Dumbrăveni, 66, 67, 68, 69, 70,71. 

E 

Edinburgh, 40. 

Eger, 17, 22, 28, 29. 

Erneul Mare, 61. 

Esztergom vezi Strigoniu. 

F 

Făgăraş, 135, 138, 139, 144, 146, 153, 154, 

155, 185. 

Frankfurt am Main, 49, 96. 

Frumoasa, 67, 69, 71. 

G 

Galaţi, 149. 

Galeş, 149, 159. 

Geneva, 46. 

Gheorgheni, 65, 67, 69. 

Gherla, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 113. 

Giurgiu, 63. 

Gratz, 28, 48, 207, 214, 215. 

Gura Văii, 171. 

Gurghiu, 67. 

Gyulafehérvár vezi Alba Iulia. 

H 

Haga, 36. 

Hălmagiu, 174. 

Heidelberg, 47. 

Hondol, 168. 

Hubertsburg, 200. 

I 

Iaşi, 44, 149, 178. 

Indiana, 77. 

J 

Joseni, 67. 


K 

Kalocsa, 22, 25, 26. 

Kanta, 69. 

Karlowitz, 118, 133, 136, 147, 149, 

153, 158, 159, 164, 165, 167, 169, 

171, 182, 183. 

Kassa, 22. 

Kiev, 166. 

Köln, 199, 215. 

L 

Lăzarea, 67. 

Leipzig, 68, 217, 218. 

Linz, 181. 

Lisa, 94. 

London vezi Londra. 

Londra, 8, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 40, 88. 

Ludoş, 25. 

Lyon, 38. 

M 

Maria Taferl, 112. 

Mariazell, 112, 116. 

Marseille, 38, 99, 114. 

Marsilio vezi Marseille. 

Măgina, 82. 

Mănăstireni, 43. 

Mehadia, 18. 

Miercurea-Ciuc, 65. 

Muncaci, 79, 82, 83, 86. 

München, 198. 

N 

Nagyszombat, 28. 

Năsăud, 67, 90, 98, 107, 108, 162, 163. 

Neisse, 200. 

Netot, 94. 

New York, 40. 

Németujvár, 28. 

Nicula, 82, 113, 114. 

Nireş, 90. 

Novi Sad, 166.

Indice de localităţi 

O 

Odorhei, 67. 

Oeniponte, 78. 

Oradea, 28, 57, 59, 67, 79, 99, 134, 184. 

Oraştie, 158. 

Oxford, 35. 

P 

Panciova, 20. 

Paris, 22, 36, 38, 39, 99, 120. 

Parma, 200. 

Petelea, 65. 

Pesta vezi Budapesta. 

Pécs, 17. 

Piacenza, 200. 

Piteşti, 63. 

Pozsony vezi Bratislava. 

Praga, 60, 200, 202, 203. 

R 

Răşinari, 144, 166. 

Râmnic, 136, 148, 153. 

Râuşor, 91. 

Recaş, 18. 

Recea, 91, 94. 

Regensburg, 109. 

Reghin, 67. 

Remetea, 67. 

Rişculiţa, 171. 

Roma, 16, 24, 28, 29, 52, 66, 78, 82, 84, 

92, 94, 97, 100, 117, 118, 122, 123, 

134, 141, 153, 163, 164, 179, 188, 189. 

S 

Sadu, 159. 

Salva, 90, 162, 163. 

Salzburg, 213. 

Sankt Petersburg, 148. 

Sasca, 18. 

Sălişte, 144, 146, 158, 159. 

Sânmartin, 18. 

Sântana Nouă, 18. 

Sebeş, 149. 

Sfântu Gheorghe, 67. 

Sibiel, 148, 159. 

303 

Sibiu, 16, 21, 25, 27, 28, 40, 41, 42, 44, 

45, 64, 67, 69, 79, 84, 86, 105, 107, 

113, 114, 116, 132, 135, 136, 136, 

137, 138, 141, 143, 144, 147, 153, 

154, 155, 159, 161, 166, 167, 182, 

183, 184, 185. 

Sighetul Marmaţiei, 22, 59. 

Sirmiu, 182. 

Stonntagsberg, 112. 

Strâmba, 82. 

Strigoniu, 14, 28, 86. 

Suceava, 64, 65. 

Suseni, 67. 

Szeged, 53. 

Ş 

Şcheii-Braşovului, 166. 

Şimleul Silvaniei, 68. 

Şumuleu, 65. 

T 

Tălmaci, 64. 

Târgovişte, 63. 

Târgu-Mureş, 61, 65, 86, 108. 

Târgu Secuiesc, 67. 

Târnova, 174. 

Teschen, 48, 201. 

Temesvár vezi Timişoara. 

Timişoara, 18, 57, 58, 59, 60, 123, 141, 

175. 

Tiur, 81. 

Topliţa, 67. 

Törökbecske, 18. 

Trento, 120. 

Turda, 49, 50, 61. 

Ţ 

Ţagul Mare, 136. 

V 

Vârşeţ, 20, 183. 

Viena, 7, 10, 16, 19, 20, 22, 24, 25, 26, 

28, 40, 41, 46, 48, 53, 63, 64, 66, 69, 

70, 84, 85, 86, 88, 95, 99, 100, 104, 

108, 112, 113, 114, 117, 124, 131, 

138, 141, 143, 146, 147, 148, 150, 

153, 155, 156, 163, 164, 165, 175, 

185, 188, 189, 198, 199, 202, 203,

304 

204, 205, 206, 207, 208, 213, 214, 215, 

218, 220, 223, 224. 

Vinga, 18. 

Vinţul de Jos, 23. 

W 

Weimar, 199. 


Wittenberg, 49. 

Z 

Zagra, 90. 

Zagreb, 22. 

Zürich, 46

A 

Adamovici, Gherasim, 185. 

Adams, John, Quincy, 39. 

Adams, R.,G., 35. 

Albert, Ioan, 64. 

Albrecht de Bavaria, 199. 

Albu, Nicolae, 107, 108. 

Almási, Ádám, 51. 

Althan, Károly, 18. 

Andea, Avram, 134, 139, 140. 

Andrei al II-lea, 64. 

Andrei-Popa, Mirela, 7. 

Antalfi, János, 20, 21. 

Antoinette, Marie, 198. 

Antonovici, Isaia, 169. 

Apafi, Mihály, 23, 65, 67. 

Apaffy, Mihail, 138. 

Aranka, György, 43. 

Aron, Iacob, 84, 87, 122. 

Aron, Petru, Pavel, 78, 79, 80, 81, 84, 88, 

89, 90, 97, 110, 111, 115, 120, 121, 

125, 146, 148, 153, 155, 156, 157, 159, 

170, 171, 173. 

Atanasie, Anghel, 88, 105, 134, 136, 138. 

Auerbach, Iosif, Reis, 58. 

B 

Bacinsky, 117. 

Badinyi, Jós, Ferenc, 64. 

Baigent, Richard, Leigh, 35. 

Bajtay, József, Antal, 26, 27, 28, 105. 

Balics, Lajos, 24. 

Balogh, Ferencz, 53. 

Balog, Ladislau, 158. 

Balogh, Margit, 26. 

Bariţiu, George, 134. 

Barrett, D.,V., 39. 

Barruel, Abbé, 39. 

INDICE DE NUME 

Bartenstein, Johann, Cristoph, 155, 

156, 159, 160, 161, 164, 165, 189, 

209. 

Bassler, R., E., 35. 

Batthyány, Ignač, 28, 86, 29. 

Batthyány, József, 25, 26. 

Bauer, Rolf, 198. 

Bánffy, György, 22, 43, 44, 45, 136, 

185, 187. 

Bánffy, Farkas, 43. 

Beales, Derek, 97. 

Beatrice, Maria, 200. 

Beldi, 84. 

Bellarmin, 97. 

Benedict al XIV-lea, 22, 37, 97, 116, 

120, 121, 139. 

Bereczky, Sándor, 53. 

Bernath, Mathias, 77, 109, 160, 162, 

164, 181, 182. 

Bernheim, A., 39. 

Bestužev-Rjumin, Mihail Petroviči, 

148. 

Bethlen, Gábor, 21, 43, 54, 61. 

Béla al IV-lea, 64. 

Bérenger, Jean, 150, 151, 177, 178. 

Biró, János, 22. 

Biró, Vencel, 24, 28, 29. 

Blaumann, Eberhardt, Johann, 44. 

Blümegen, Heinrich, 98, 104, 215. 

Bob, Ioan, 45, 86, 87, 88, 96, 118, 119, 

185, 187. 

Bocşan, Nicolae, 79, 99, 141. 

Boer, Francisc, 173. 

Bogdan-Duica, G., 107. 

Bojor, Victor, 113. 

Bolovan, Ioan, 132. 

Bonifaciu al IX-lea, 64. 

Borié, 98, 104, 105. 

Bornemisza, Ignatie, 146.

306 

Boros, Fortunat, 24. 

Bozac, Ileana, 177, 180. 

Bozičovič, 117. 

Bradley, James, E., 77. 

Bragg, W., 40. 

Brâncoveanu, Constantin, 138. 

Brukenthal, Samuel, von, 86, 43, 45. 

Buccow, Nicolau, Adolf, 89, 160, 161, 

162, 164, 165, 166, 224. 

Budai, Aron, 187. 

Bunea, Augustin, 78, 79, 80, 85, 154. 

C 

Caliani, Silvestru, 78, 80, 81, 82, 84. 

Caliani, Vasile, 82. 

Calvin, Jean, 46. 

Campbell, Everden, 40. 

Capra, Carlo, 96. 

Carlen, Claudia, 120. 

Carlile, R., 35. 

Carol, Albert, 199. 

Carol al V-lea, 199. 

Carol al VI-lea, 14, 66, 115, 139, 168, 204. 

Castelli, 94. 

Călin, Claudiu, 18. 

Câmpeanu, Remus, 10, 99, 109, 131, 134, 

135, 138, 140, 165, 166, 167, 168, 181, 

183, 184, 186. 

Câmpian, Anca, 10. 

Chanu, Pierre, 131. 

Chevallier, P., 36. 

Chifăr, Nicolae, 135, 136, 138. 

Chindriş, Ioan, 80, 81. 

Chirilovici, Sofronie, 167, 168, 189. 

Chorin, A., 57. 

Choriner, Aron, 60. 

Clarke, W., 35. 

Clement al XIII-lea, 37, 97, 115, 116. 

Clement al XIV-lea, 117. 

Cloşca, 44. 

Coon, Moses, Jacob, 59. 

Cosma din Deal, 149. 

Costea, Ionuţ, 132, 177, 179, 181. 

Cotore, Gherontie, 78, 82, 84. 

Crăciun, Maria, 88. 


Crişan, 44. 

Csepregi, Francisc, 60. 

Cserey, Wolfgang, 175. 

D 

Dainville-Barbiche, Ségolène de, 99. 

Darabant, Ignatie, 84, 87, 187. 

Darrah, Delmar, 40. 

David, Francisc, 49, 50, 60. 

Daun, Leopold, József, 215. 

Deleanu-Budai, Ion, 60. 

Dimény, Pál, 51. 

Dobra, Petre, 79, 146. 

Domokos, Anton, 43. 

Dósa, Mihály, 24. 

Dörner, Anton, 9. 

Dragomir, Silviu, 107, 135, 136, 137, 

138, 141, 142, 144, 145, 146, 147, 

148, 155, 157, 158, 159, 160, 161, 

165, 166, 169, 170, 171, 172, 173. 

Drăganu, Nicolae, 107, 108. 

Dumitriu-Snagov, Ioan, 82, 122. 

Dumitran, Daniel, 86, 87, 96, 101, 118, 

119, 124. 

E 

Ebengreuth, Arnold, Luchin, von, 204, 

206, 218, 219. 

Ecaterina a II-a, 201. 

Edroiu, Nicolae, 133, 177. 

Eliezer, Lipman, 60. 

Ember, Győző, 202, 203, 204, 205, 207, 

209, 210, 212, 214, 216. 

Eminescu, Mihai, 184. 

Endes, Miklós, 24. 

Entzenberg, 98, 108. 

Eössi, Andrei, 61. 

Erdődy, Gábor, 17. 

Erps-Königsegg, Carol, 80, 147, 175, 

208, 209. 

Eszterházy, Imre, 14. 

Eszterházy, János, 43. 

Eszterházy, Károly, 18, 29. 

Eszterházy, Pál, 17. 

Eustatievici, Dimitrie, 183, 184.

Indice de nume 

F 

Focas, 64. 

Foster, Marc R., 88, 112. 

Falkenstein, Adalbert von, 18. 

Fazekas, Bogáthi, Nicolae, 61. 

Fekete, Fritsky, Francisc, 43. 

Ferdinand I, 199, 200, 202, 207. 

Francisc, I, 215. 

Francisc, Ştefan, împarat, 147. 

Frass, Otto, 214. 

Freke, Robert, 35. 

Frederic, I, 199. 

Frederic al II-lea, 13, 14, 15, 200, 201, 

207. 

Fuldea, Petru, 174. 

G 

Gaganelli, Lorenzo, 29. 

Galla, Ferenc, 16, 29. 

Garampi, Giuseppe, 16, 17, 29. 

Gardner, Laurence, 33. 

Gaudemet, Jean, 120. 

Gazdovits, Miklós, 62, 66, 71. 

Gebler, Tobias, Philipp von, 68, 199. 

Georgievici, Ioan, 167. 

Gergely, Jenő, 26. 

Géza, 63. 

Ghişa, Ciprian, 118. 

Ghitta, Ovidiu, 79, 88, 115, 116. 

Giuseppe II vezi Iosif al II-lea. 

Goilav, Grigore, 62. 

Goş, Mkhitar, 67. 

Gould, Robert, Freke, 33, 41. 

Grell, Ole, Peter, 77. 

Gyémánt, Ladislau, 54, 56. 

Gyöngyössy, János, 43. 

H 

Habsburg, casa imperială, 9, 15, 125, 

133, 135, 188, 192, 198, 199, 200, 201, 

223. 

Habsburg, Anna de, 199. 

Hadik, 81, 82, 116. 

Haller, 84, 144, 170. 

Hantsch, Hugo, 207, 215. 

307 

Haugwitz, Frederic, Wilhelm, 150, 

202, 203, 205, 206, 207, 215. 

Hâncu, 64, 68. 

Heaton, R., E., 35. 

Heinke von, 117. 

Hellbling, Ernst, 205, 204, 215, 216, 

217, 219. 

Hitchins, Keith, 107, 124, 150, 153, 

155, 157, 163, 164. 

Hochmeister, Martin, 44, 45. 

Hollaki, 171. 

Hollaki, Paul, 172. 

Hollerweger, Hans, 109, 116, 117. 

Horea, 44, 183, 220. 

Horn, Melton, James van, 106. 

Huber, Alfons, 202, 205, 210, 215, 216, 

217, 218, 219, 203. 

I 

Im Hof, Ulrich, 178. 

Incze, Dénes, 26. 

Ioan din Aciliu, 147, 148. 

Ioan din Galeş, 149, 159. 

Ioan din Sadu, 159. 

Ioan din Sălişte, 158. 

Ioanovici, Şacabent, Arsenie IV, 136. 

Ioanovici, Vichentie, 136, 169. 

Iorga, Nicolae, 64. 

Iosif al II-lea, 11, 13, 15, 16, 41, 42, 44, 

45, 46, 48, 52, 53, 54, 55, 56, 59, 77, 

84, 86, 87, 96, 97, 100, 109, 110, 

118, 119, 123, 124, 151, 152, 177, 

178, 179, 180, 182, 183, 184, 186, 

187, 191, 200, 201, 215, 216 217, 

220, 221. 

J 

Jakabffy, Tamás, 22. 

Jerushalmi, Levi, 60. 

Jivanovici, Sinesie, 169, 170, 171, 173, 

177. 

Johanan ben Isac, 58. 

Julia, Dominique, 99. 

Jung, Josef, 72.

308 

K 

Kahn, Robert, 199, 206. 

Karácsonyi, János, 28. 

Katus, László, 16. 

Kastal, János, 22. 

Kaunitz, Wenzel, Anton, Graf, 15, 16, 

98, 104, 116, 117, 123, 124, 150, 151, 

152, 156, 160, 164, 165, 189, 198, 199, 

204, 206, 213, 214. 215. 

Kemény, János, 43. 

Kemény, Ladislau, 43. 

Keresztüri, Sámuel, 51. 

Keza, Simon de, 63. 

Klimó, György, 17. 

Klobusiczky, Ferencz, 21, 22, 25. 

Kohn, Sámuel, 56, 61. 

Kolangian, Suren, 68. 

Kolowrat, Ferdinand, 209. 

Koller, Francisc, 91, 92, 209. 

Kollonich, Leopold, 28, 88, 119, 133, 

134. 

Kornis, Sigismund, 113. 

Kovács, Elisabeth, 100. 

Kovacs, Meletie, 79. 

Kozma, 171. 

Kressel von, 117. 

Kretschmayr, Heinrich, 203, 218. 

Krones, Franz, 217, 218. 

Kutschera, Rolf, 116. 

L 

Lacko, Michael, 118. 

Ladislau al IV-lea, 64. 

Larudan, Abbé, 39. 

Lazăr, Ianos, 162. 

Le Franc, Abbé, 39. 

Le Mercier de La Rivière, 177. 

Leb, Vasile, 184. 

Leipnik, Iosif, 60. 

Lendvai, Paul, 14. 

Leopold I, 66, 115, 137, 200, 202. 

Leopold al II-lea, 184, 185, 215, 219. 

Locke, John, 33. 

Ludovic al XV-lea, 38. 

Ludovic al XVI-lea, 198. 


Lukacsi, Cristophor, 63. 

Lumperdean, Ioan, 134, 178, 187. 

Lupaş, Ioan, 161, 181, 182, 183, 184, 

185, 186. 

Luther, Martin, 46. 

Lyons, Sir Henry, 40. 

M 

Maior, Grigorie, 78,80, 81, 82, 84, 85, 

86, 87, 92, 93, 94, 95, 110, 117, 123, 

124, 187. 

Maior, Petru, 187. 

Manzador, Piusz, 28. 

Mardiros, Gandra, 65. 

Maria Tereza, 11, 13, 14, 15, 16, 18, 19, 

21, 22, 25, 26, 27, 28, 47, 48, 49, 52, 

53, 54, 55, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 84, 

85, 88, 89, 90, 96, 97, 102, 103, 106, 

107, 108, 110, 111, 116, 117, 118, 

124, 125, 139, 140, 141, 145, 146, 

147, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 

158, 160, 161, 162, 164, 166, 170, 

172, 173, 175, 176, 177, 178, 184, 

188, 189, 190, 191, 197, 198, 199, 

200, 201, 202, 203, 204, 205, 208, 

210, 211, 212, 213, 215, 217, 220, 

223. 

Mariaffi de Maxa, David, 79, 146, 

Martini, Karl, Anton von, 117, 199. 

Martinovici, Ioanichie, 169. 

Marton, József, 20, 22, 23, 24, 26, 29. 

Matskássy, Krisztina, 24. 

Mattogno, Gian, Pio, 36. 

Mavrocordat, principele, 41, 43. 

Mauriciu, 64. 

Max, Josef, 201. 

Maximilian I, 203. 

Mazzone, Umberto, 87. 

Mârza, Iacob, 97. 

Măcinic din Sibiel, 148, 159. 

Mălinaş, Ioan, Marin, 184, 191. 

Mártonfi, József, 20, 23. 

Mednyánszky, Ferenc, 20. 

Meteş, Ştefan, 86, 105, 106. 

Metternich, Clemens, 204.


Micu (Klein), Inochentie, 78, 79, 81, 82, 

84, 85, 88, 102, 119, 124, 135, 139, 

140, 141, 142, 144, 148, 154, 186, 187. 

Micu, Samuil, 80, 85, 187. 

Micu-Moldovan, Ioan, 84, 86, 87, 119. 

Migazzi, Kristóf, 18, 100, 114. 

Mikoletzky, Hans, Leo, 208, 210, 218. 

Miron, Greta-Monica, 7, 83, 86, 88, 90, 

93, 97, 99, 102, 105, 107, 121, 144. 

Miske, Emeric, 176. 

Miskolczy, István, 26. 

Molnar, Piuariu, Ioan, 41, 44, 45. 

Montmorency de Luxemburg, 39. 

N 

Nagy, Margit, 71. 

Nagyszegi, Gavril, 136, 137, 142. 

Naszodi, Anton, 163. 

Nenadovici, Pavel, 153, 156, 169, 170, 

171, 173, 175, 176. 

Newman, A., 39 

Németi-Szatmár, Samuel, 60. 

Nichifor (călugăr) vezi Nicolae Pop de 

Balomir. 

Nichitici, Ghedeon, 182, 183, 184. 

Nicoară, Simona, 11. 

Nicodim, 147, 148. 

Nilles, Nicolaus, 78, 85, 88, 102, 105, 

119. 

Novacovici, Dionisie, 78,79, 80, 160, 162, 

165, 166, 167, 189. 

O 

O’ Brien, Charles, 179, 181. 

O’ Donell, 105. 

Oancea, Ioan, 146, 147. 

Olsavszki, Manuel, 79, 144. 

Oppenheim, Walter, 15. 

Oprea, Nicolae, 146, 147, 148, 149, 159. 

Orenghi, 147. 

P 

Padányi, Biró, Márton, 17. 

Pall, Francisc, 78, 84. 

Papadopoli, Nicolae, 119. 

309 

Para, Ioan, 187. 

Pascu, Ştefan, 64. 

Patachi, Ioan, 88, 119, 138, 139, 169. 

Pavel, Teodor, 143, 177, 180. 

Păcurariu, Mircea, 149, 158, 167, 182, 

183, 184, 185. 

Pâclişanu, Zenovie, 81, 82, 83, 85, 86, 

88, 90, 94, 97, 105. 

Pákay, József, 43. 

Pál, Judit, 67, 68. 

Pállfy, 182, 185. 

Pálffy, János, 14. 

Petrovici, Moise, 169. 

Petrovna, Elisabeta, 148, 164. 

Péchi, Simon, 61. 

Piuariu-Molnar, Ioan, 183, 184. 

Pius al VI-lea, 28, 29. 

Ploechl, Willibald, 87. 

Pokoly, József, 53. 

Pongrácz, George, 146. 

Ponori, Paul, 173. 

Pop de Balomir, Nicolae, 79, 148. 

Pop de Daia (Dăianul), Avram, 81, 

82. 

Pop din Dobra, George, 173. 

Pop, Ioan-Aurel, 132. 

Pop, Mihail, 186. 

Popovici din Hondol, Ioan, 168, 187. 

Popovici, George, 174. 

Popovici, Silvestru, 175. 

Porter, Roy, 77, 97. 

Pókei, János, 51. 

Prodan, David, 52, 139, 140, 191. 

Pufendorf, 179. 

Pustet, Verlag, Friederich, 109. 

Puşcariu, Ilarion, 132, 136. 

Q 

Quéniart, Jean, 99. 

R 

Rabutin, 137. 

Radosav, Doru, 99, 114. 

Radu, Iacob, 79. 

Răduţiu, Aurel, 115, 116, 118, 134.

310 

Rákosi, Kovácsi, Tamás, 51. 

Rákóczi, György, I, 61. 

Rednic, Atanasie, 81, 82, 85, 90, 92, 95, 

97, 98, 104, 105, 108, 110, 111, 114, 

121, 122, 123, 125. 

Regai, 105. 

Rensi, 117. 

Révész, Imre, 53. 

Rhedey, 43. 

Ridley, Jasper, 37, 38. 

Riegger, Paul, Joseph von, 117, 199. 

Romanato, Gianpaolo, 188. 

Rosa, Mario, 114. 

Rousseau, Jean, Jacques, 199. 

Rus, Emanuil, 135. 

Rus, Vasile, 114. 

Russo, Abraham ben Isac, 58. 

S 

Salomon, Selig, ben Saul, Kohen, 58 

Sangeet, Duchane, 35. 

Sarai, Visarion, 78, 81, 102, 107, 124, 141, 

142, 143, 144, 145, 149, 157, 189, 190. 

Savoia, Eugen, de, 59, 211. 

Săcădate, Ioan, 81, 82. 

Sălăgean, Tudor, 43, 45. 

Săsăujan, Mihai, 47, 131, 133, 135, 143, 

145, 147, 151, 152, 154, 155, 156, 157, 

159, 160, 161, 162, 168. 

Schaser, Angelika, 16, 40, 42, 53, 55, 57. 

Schmiedburg, K., F., von, 43. 

Schneider, Johann, 43. 

Seeberg Martin, de, 175, 176. 

Seeberg, Vanckhel, Zacharias, 223. 

Serbelloni, Fabrizio, 19. 

Sidney, A., 33. 

Sigismund, Joan, 47, 50. 

Simen, Johann Peter, 117. 

Spiegel, Maria, 53. 

Singer, Jakab, 60. 

Sipos, Pál, 43. 

Siruni, H., 64. 

Siskovich, 162. 

Sofronie, 89, 98, 103, 113, 121, 142, 157, 

158, 159, 160, 189. 


Somorjai, Ádám, 16. 

Sonnenfels, Joseph, von, 198. 

Sorger, Gergely, 21. 

Stahremberg, 104. 

Stan vezi Sofronie. 

Stanislavich, Nikolaus, 18. 

Stock von, Simon Ambros, 112, 117. 

Stöger, 100. 

Strzygowski, Joseph, 64. 

Stupan, Anton, Maria, 215. 

Stupan, 104. 

Suttner, Ernst, Chr., 66. 

Swieten, Gerhard von, 199. 

Szabó, Franz, A., J., 213. 

Szabó, Imre, 59. 

Szántó, Konrád, 17. 

Székely, Sándor, 50. 

Sztoyka, Zsigmond, Antal, 22, 23, 24, 

25. 

Ş 

Şincai, Gheorghe, 86. 

Şotropa, Virgil, 107, 108, 163. 

Ştefan, I, 63. 

Ştefan, Francisc, 200, 203, 207. 

T 

Tauffer, 45. 

Tátay, Samu, 171, 172, 176. 

Teleki, Ádám, 43, 44. 

Teleki, Ládislau, 43. 

Tempea, Radu, 184, 187. 

Teodor, Pavel, 46. 

Teodor, Pompiliu, 88. 

Teofil, 136. 

Thirring, Gusztáv, 54. 

Thomasius, 179. 

Thuroczi, 63. 

Tigran, Grigorian, 67. 

Toland, J., 33. 

Tóth, György, 51. 

Tóth, Zoltán I., 82, 86, 100, 109. 

Trebici, Jonathan, 58. 

Trócsányi, Zsolt, 65, 209, 219. 

Turchini, Angelo, 87.


Turcuş, Şerban, 136, 161, 162, 166, 167, 

168. 

Ţ 

Ţirca, Ioan, 138. 

U 

Uhlfeld, 160, 165. 

V 

Van Kley, Dale K., 77. 

Varga, Attila, 7, 10. 

Venard, Marc, 87, 99. 

Veres, András, 64. 

Verestóy, György, 60. 

Verzerescul, Oxendius, 66, 69, 70. 

Vesa, Pavel, 131, 169, 170, 171, 172. 

Vocelka, Karl, 77, 106. 

Vorbuchner, Adolf, 24. 

Vovelle, Michele, 149. 

Vuko, Paul, de, 20. 

311 

W 

Wagrein, Engl, von, 19, 20. 

Walter, Friedrich, 214. 

Wangermann, Ernst, 97, 116. 

Ward, W., R., 77, 100, 112, 123. 

Weinberger-Carmilly, Moshe, 54, 60. 

William, Laurie, 40. 

William, P., 40. 

Wittola, Anton, 112. 

Wolff, 179. 

Wolf, Benjamin, Zeb, 58. 

Z 

Zamfir, Korina, 25. 

Zdrenghea de Tiur, Maniu, 81. 

Zilihtar, Minas, 65. 

Zombori, István, 16. 

Zöllner, Erich, 85, 133, 151, 152. 

Zwingli, Ulrich, 46.


CUPRINS 

Cuvânt înainte (Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, Varga Attila)................5 

Capitolul I. „Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria – 

„Faţa nevăzută” a Iluminismului şi bisericile istorice ardelene 

în perioada reformismului 1740-1790 (Varga Attila) ................................11 

Capitolul II. Biserica greco-catolică din Transilvania 

în anii reformismului (Greta-Monica Miron).............................................77 

Capitolul III. Biserica ortodoxă din Transilvania 

în epoca reformismului austriac (Mirela Popa-Andrei) .........................131 

Capitolul IV. Structuri birocratice din Transilvania în epoca 

reformelor tereziene şi iosefine 1740-1790 (Anton Dörner) ..................197 

Anexe (Anton Dörner).......................................................................................223 

Indice de localităţi .............................................................................................301 

Indice de nume ..................................................................................................305 

313

Campeanu Europa 2.pdf - Institutul de Istorie

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?