proceduri de practică pentru asistenţi medicali şi moaşe - Ordinul ...

Cuprins 

ORDINUL ASISTENŢILOR MEDICALI GENERALIŞTI, MOAŞELOR ŞI 

ASISTENŢILOR MEDICALI DIN ROMÂNIA 

PROCEDURI DE PRACTICĂ PENTRU ASISTENŢI MEDICALI ŞI MOAŞE 

Cap. I. Controlul infecţiilor. Principii generale pag. 4 

Afecţiuni raportate pag. 8 

Ghid de precauţiuni referitoare la prevenirea infecţiilor pag. 9 

Utilizarea echipamentului de izolare pag. 16 

Cap. II. Pregătirea pacientului pentru recoltarea probelor de laborator pag. 18 

Puncţia venoasă pag. 19 

Recoltarea de teste sangvine pentru măsurarea glicemiei pag. 22 

Testul de toleranţă la glucoză ( oral şi i.v.) pag. 24 

Hemocultura pag. 25 

Puncţia arterială pentru analiza gazelor sangvine pag. 27 

Recoltarea probelor de urină pag. 30 

Totalul de urină pag. 33 

Măsurarea ph-ului urinar pag. 35 

Măsurarea glicozuriei şi cetonuriei pag. 36 

Filtrarea urinii pentru depistarea calculilor renali pag. 37 

Recoltarea probelor din scaun pag. 39 

Depistarea sângerărilor oculte pag. 41 

Recoltarea sputei pag. 43 

Recoltarea de probe prin tamponare, ştergere pag. 45 

Testul Papanicolau pag. 49 

Recoltarea de probe prin puncţie lombară pag. 51 

Cap. III Administrarea medicamentelor pag. 53 

Administrarea medicamentelor pe cale orală pag. 56 

Administrarea medicamentelor pe cale bucală, sublinguală şi translinguală pag. 58 

Administrarea medicamentelor pe cale parenterală pag. 60 

Administrarea medicamentelor prin injecţie intradermală pag. 62 

Administrarea medicamentelor prin injecţie subcutanată pag. 64 

Administrarea medicamentelor prin injecţie intravenoasă directă pag. 67 

Administrarea medicamentelor prin cateter venos periferic pag. 69 

Administrarea medicamentelor prin linii venoase secundare pag. 71 

Administrarea medicamentelor prin injecţia intramusculară pag. 73 

Administrarea medicamentelor prin injecţia musculară în formă de Z pag. 76 

Administrarea medicamentelor pe sondă nazogastrică şi gastrostomă pag. 78 

Administrarea medicamentelor intrarectal pag. 81 

Administrarea medicamentelor pe cale vaginală pag. 83 

Administrarea medicaţiei pe cale nazală pag. 85 

1

Administrarea mucodermală a medicamentelor pag. 87 

Administrarea transdermală a medicamentelor pag. 90 

Administrarea medicamentelor prin picături auriculare pag. 92 

Administrarea medicaţiei pe cale oculară pag. 94 

Tehnici speciale de administrare a medicamentelor. Analgezia epidurală pag. 98 

Administrarea medicamentelor prin abordare intraosoasă pag. 101 

Cap. IV Terapii vasculare pag. 103 

Montarea cateterului de venă periferică pag. 103 

Terapia intravenoasă periferică pag. 108 

Menţinerea şi îngrijirea unei linii venoase pag. 110 

Terapia venoasă centrală pag. 112 

Sângele şi derivatele din sânge. Transfuzia de sânge integral şi derivate din acestea pag. 116 

Autotransfuzia pag. 119 

Managementul reacţiilor postransfuzionale pag. 120 

Nutriţia parenterală pag. 121 

Emulsiile lipidice pag. 124 

Cap. V Îngrijirea respiratorie - monitorizare pag. 126 

Administrarea de oxigen pag. 128 

Aspiraţia oronazofaringeală pag. 130 

Aspiraţia traheală pag. 132 

Managementul căilor aeriene pag. 135 

Intubaţia endotraheală pag. 140 

Traheotomia pag. 146 

Toracocenteza pag. 151 

Ventilaţia manuală pag. 153 

Ventilaţia mecanică pag. 155 

Cap. VI Îngrijirea cardiovasculară pag. 158 

Electrocardiografia pag. 158 

Aritmiile pag. 161 

Monitorizarea invazivă a tensiunii arteriale pag. 165 

Montarea şi îngrijirea unui pacemaker temporar pag. 170 

Montarea şi îngrijirea unui pacemaker permanent pag. 171 

Manevrele vagale pag. 173 

Pericardiocenteza pag. 176 

Managementul codului de urgenţă pag. 179 

Resuscitarea cardiorespiratorie. ALS- suportul vital avansat (Advanced Life Suport) pag. 181 

Cap. VII Noţiuni introductive în îngrijirea ochilor, nasului, urechii pag. 183 

Îngrijirea oculară pag. 184 

Ingrijirea nasului pag. 189 

Ingrijirea urechii pag. 195 

2

Cap. VIII Îngrijirea arsurilor pag. 197 

Îngrijirea arsurilor la locul accidentului pag. 199 

Debridarea mecanică pag. 204 

Grefa de piele pag. 206 

Leziunile de presiune-escarele pag. 209 

Alegerea pansamentului pentru leziunile de presiune pag. 211 

Prevenirea leziunilor de presiune pag. 215 

Cap. IX Îngrijirea pediatrică pag. 216 

Recoltarea probelor biologice din urină pag. 216 

Administrarea medicamentelor. Tratamente pag. 220 

Resuscitarea cardiopulmonară pediatrică pag. 229 

Cap. X Îngrijirea geriatrică pag. 233 

Tratamentul în îngrijirea geriatrică pag. 236 

Prevenirea şi coordonarea căderilor pag. 247 

Bibliografie pag. 251 

3



Cap. I CONTROLUL INFECŢIILOR 

PRINCIPII GENERALE 

Data aprobării: Martie 2010 

Versiunea: 3 

Data versiunii: Februarie 2010 

INTRODUCERE 

Necunoscutele despre infecţii au continuat să existe până când Koch, Pasteur şi alţi 

specialisţi din domeniul microbiologiei au reuţit să facă legătura între bacterie şi infecţie, în sec al 

19-lea. În ciuda progresului înregistrat în înţelegerea bolilor infecţioase şi al diverselor măsuri 

legate de prevenţia, descoperirea şi controlul lor, mai mult de 2 milioane de tipuri noi de infecţii 

apar în fiecare an. Acestea ridică costurile pentru sănătate la o sumă uriaşă care creşte prin 

adăugarea costurilor spitalizării. Direct sau indirect infecţiile duc la decesul a mii de pacienţi anual. 

Nu toate infecţiile pot fi prevenite. Pacienţii cu probleme imunitare sau cei care primesc 

terapie imunosupresivă de exemplu, pot fi doborâţi de aceste infecţii în ciuda oricăror precauţiuni. 

Totuşi studiile au arătat că circa o treime din suma infecţiilor pot fi prevenite în fiecare an prin 

respectarea strictă a principiilor de baza privind controlul infecţiilor. Acest capitol cuprinde 

instrucţiuni detaliate în vederea utilizării efective a acestor principii. 

Cauze şi incidenţă: 

Infecţiile apar ca urmare a acţiunii bacteriilor aerobe şi anaerobe, viruşilor, paraziţilor şi 

fungilor. Cele mai des întâlnite infecţii nosocomiale apar la nivelul tractului urinar, plăgilor 

chirurgicale, tractului respirator inferior, şi în sânge. Infecţiile tractului urinar apar cel mai des din 

cauza inserţiilor efectuate cu cateterul, intervenţiilor chirurgicale la nivel urogenital, sau din cauza 

instrumentarului utilizat. Infecţiile la nivelul plăgilor chirurgicale apar prin contaminare în timpul 

operaţiei, pansamente incorect efectuate postoperator, transfuzii cu sânge contaminat sau datorită 

preexistenţei altor probleme medicale. Infecţiile la nivelul tractului respirator inferior pot să apară 

din cauza aspirării secreţiilor orofaringeale, contaminării echipamentului de ventilaţie, agenţilor 

patogeni localizaţi la nivelul plămânului, sau agenţilor patogeni din aer provenind de la alţi pacienţi 

sau de la personalul medical. Bacteriemia poate creşte ca urmare a complicaţiilor date de alte 

infecţii, cum ar fi pneumonia sau plăgile chirurgicale infectate, sau ca urmare a prezenţei unui 

dispozitiv la nivel intravascular, de exemplu cateterul venos central. Riscul acestor infecţii creşte o 

dată cu vârsta pacientului, starea lui de sănătate, folosirea aparaturii invazive, durata spitalizării. 

Programe de control a infecţiilor: 

Conform recomandărilor din 1958 ale Comisiei Comune de Acreditare a Spitalelor (acum 

Comisia Comună de Acreditare a Organizaţiilor din domeniul Sănătăţii) şi Asociaţia Americană a 

Spitalelor, fiecare aşezământ amenajat din domeniul îngrijirii sănătăţii trebuie să-şi desfăşoare 

activitatea sub autoritatea unei comisii de control a infecţiilor şi a unui sistem de supraveghere. Aşa 

cum sistemele de furnizare a îngrijirii medicale au suferit modificări din 1958 încoace, tot aşa a fost 

necesar să se găsească soluţii la provocarea de a adapta programele de control a infecţiei în 

4

vederea supravegherii, prevenţiei, şi controlului acesteia. Un program efectiv de control a infecţiei 

poate reduce incidenţa infecţiilor cu aproximativ o treime. Pentru a îndruma instituţiile furnizoare 

de îngrijire medicală în eforturile lor de a ţine sub control infecţiile, în anul 1970, Centrele pt 

Controlul Bolilor (acum Centrele pt Controlul Bolilor şi Prevenţie) au publicat un manual care 

detalia 7 categorii de tehnici de izolare. Recomandările au fost revizuite în anul 1983 în scopul: 

reducerii procedurilor inutile 

adaptarii la utilizarea crescută a unităţilor de îngrijire intensivă, a procedurilor invazive, terapiei 

imunosupresive 

contracararii răspândirii agenţilor patogeni rezistenţi la tratament 

În 1985, Centrele pentru Controlul Bolilor şi Prevenţie introduc precauţiunile universale prin 

care se recomandă ca personalul medical să poarte mănuşi şi alt echipament de protecţie (mască, 

ochelari de protecţie, halat de protecţie) pentru a reduce posibilitatea contactului direct cu sângele 

sau cu alte fluide ale organismului. În 1987 o altă abordare în privinţa controlului infecţiilor, 

cunoscută sub denumirea de izolare a substanţelor corpului, solicită personalului medical să poarte 

mănuşi şi la contactul cu mucoasele sau la contactul cu pielea afectată pentru a preveni intrarea în 

contact cu orice alte substanţe ale corpului. Centrele pentru Controlul Bolilor şi Prevenţie au 

remarcat totuşi faptul că personalul medical era nelămurit în privinţa anumitor aspecte privind 

precauţiunile universale şi izolarea substanţelor corpului; astfel, în 1996 au revizuit iaraşi 

terminologia utilizată până atunci în recomandările sale, introducând precauţiunile standard ca 

bază a normelor de izolare. Precauţiunile standard impuneau personalului medical să utilizeze 

echipament de protecţie adecvat sarcinii desfăşurate şi riscului de expunere în contact cu produse 

biologice, mucoase, sau leziuni ale pielii. Au fost adăugate precizări privind alte trei căi de 

contaminare în cadrul precauţiunilor de izolare, completându-se astfel protocoalele standard 

necesare pentru a preveni transmiterea infecţiilor în rândul pacienţilor, personalului şi vizitatorilor. 

Aceste categorii adăugate sunt: precauţiunile legate de contaminarea aeriană, cele legate de 

contaminarea prin picături Pfluger şi precauţiunile de contact (evitarea contactului). 

În cele mai multe centre medicale, cei care se ocupă cu controlul infecţiilor sunt responsabili 

şi pentru coordonarea supravegherii şi a altor activităţi vizând controlul acestora. Deşi 

responsabilităţile specifice pot varia în rândul centrelor, există niste activităţi tipice care includ: 

educarea personalului privind importanţa unei igiene corecte a mâinilor între contactele cu 

diverşi pacienţi (este cea mai eficientă metodă de a reduce riscul infecţiei) 

diagnosticarea corectă a pacienţilor şi recomandarea de precauţiuni adecvate contra 

transmiterii contaminării 

dezvoltarea de instrucţiuni privind controlul infecţiilor, instruirea personalului, şi 

monitorizarea procedurilor de izolare 

asistarea personalului în implementarea procedurilor şi utilizarea produselor pentru a reduce 

riscul infecţiilor 

Izolarea ca metodă de prevenţie 

Cele mai multe proceduri de izolare au ca scop prevenirea transmiterii bolii de la persoana 

infectată la alţi pacienţi, la personal şi vizitatori. De cealaltă parte, izolarea poate totodată avea ca 

scop să protejeze pacienţii imuno-vulnerabili de agenţi exteriori patogeni. Mulţi factori contribuie 

la creşterea incidenţei infecţiilor. Urmărirea strictă a politicilor şi procedurilor de control a 

infecţiilor din centrele medicale, conturate în acest capitol poate ajuta la menţinerea infecţiei sub 

control. 

5

PRINCIPII GENERALE: 

Igiena mâinilor: 

Mâinile constituie căi de transmitere pentru aproape orice fel de agenţi patogeni de la 

un pacient la altul sau de la un membru al personalului la pacient. Astfel, igiena mâinilor este cea 

mai importantă procedură de prevenire a infecţiei. Pentru a proteja pacienţii de infecţiile 

intraspitaliceşti, igiena mâinilor trebuie să se realizeze periodic şi complet. Mâinile curate şi 

sănătoase, cu pielea intactă, cu unghiile tăiate, şi fără bijuterii minimalizează riscul contaminării. Nu 

numai unghiile pot fi adevarate depozite de microorganisme ci şi mâinile aspre şi cu pielea crăpată. 

Materiale necesare: 

săpun lichid sau detergent 

apă caldă 

prosoape de hârtie 

opţional: agent antiseptic pt spălare, perie de unghii, burete, dispozitiv de curăţare a 

cuticulelor. 

Implementare: 

se vor înlătura bijuteriile pentru că ele adăpostesc murdărie şi microorganisme. Unghiile 

trebuie să fie naturale si tăiate scurt 

se vor umezii mâinile şi încheieturile mâinilor cu apă caldă şi se va aplica săpunul. Nu se va 

folosi săpun solid pentru că acesta permite transmiterea infecţiei. Coatele se vor ţine în sus 

pentru a impiedica apa să contamineze zonele curate 

se vor freca puternic mâinile cu multă spumă de săpun circa 10-15 secunde. Săpunul şi apa 

caldă reduc tensiunea suprafeţei şi aceasta ajutată de frecare slabeşte microorganismele 

care vor fi înlăturate împreuna cu spuma 

se va acorda o atenţie deosebită zonelor de sub unghii şi cuticulelor, policelor şi părţilor 

laterale ale degetelor şi mâinilor pentru ca aceste zone fiind propice dezvoltării 

microorganismelor 

se va evita stropirea accidentală a propriilor haine sau a podelei deoarece microorganismele 

se răspândesc mai uşor pe suprafeţele umede 

se va evita atingerea chiuvetei şi a robinetelor deoarece acestea sunt considerate a fi 

contaminate 

se vor clăti mâinile şi încheieturile mâinilor foarte bine pentru ca jetul de apă curgând să 

îndepărteze spuma de săpun cu impurităţile şi microorganismele existente 

ştergerea se va face prin tamponare cu prosop de hârtie. Se va evita frecarea care poate 

cauza asprirea mâinilor 

dacă chiuveta nu este prevăzută cu un dispozitiv de închidere a apei pentru genunchi, picior 

sau cot, se vor închide robinetele cu un prosop de hârtie uscat pentru a evita 

recontaminarea mâinilor. 

Consideraţii speciale: 

înainte de a participa la orice procedură sterilă sau de câte ori mâinile sunt într-un înalt grad 

contaminare, trebuie spălate şi antebraţele, curaţată zona de sub unghii şi zona cuticulelor 

cu o perie de unghii sau cu un burete. Se vor utiliza aceste instrumente moi pentru că 

periile, pilele de metal, sau alte obiecte tari pot răni tegumentele şi pot deveni astfel o sursă 

de contaminare 

6

În mod obligatoriu se va face spălarea mâinilor cu săpun înainte de a începe programul de 

lucru; înainte şi după orice contact direct sau indirect cu pacientul; înainte şi după realizarea 

oricăror situaţii de genul suflării nasului sau utilizarea toaletei; înainte de a prepara şi servi 

masa, înainte de a pregăti şi administra medicaţia, inainte şi după înlăturarea mănuşilor sau 

a oricărui alt tip de echipament de protecţie; la ieşirea din tură. 

se va folosi un agent de curăţare antiseptic înainte de efectuarea intervenţiilor invazive, 

îngrijirea plăgilor şi după contaminare. Antisepticele sunt de asemenea recomandate 

pentru a fi folosite la spălarea mâinilor în camerele de izolare, în maternităţi, în unităţile 

speciale de îngrijire medicală şi înainte de a veni în contact cu un pacient cu imunitate 

scăzută 

se vor spăla mâinile înainte şi după realizarea îngrijirii pacientului, înaintea efectuării 

diverselor proceduri sau la contactul cu obiecte contaminate chiar dacă s-au purtat mănuşi. 

Întotdeauna se vor spăla mâinile după scoaterea mănuşilor! 

Îngrijirea la domiciliu: 

pentru îngrijirea la domiciliul se vor utiliza propriile provizii de săpun şi prosoape de hârtie 

cât şi echipament de protecţie (mănuşi, halat, mască), 

dacă nu există apă curentă se vor dezinfecta mâinile cu un agent de curăţare antiseptic 

Complicaţii: 

deoarece îndepărtează grăsimea naturală a pielii, spălarea frecventă a mâinilor poate duce la 

uscarea, iritarea şi chiar lezarea tegumentelor. Aceste efecte sunt şi mai des întâlnite în 

cazul folosirii repetate a agenţilor de curăţare antiseptici la persoanele cu piele sensibilă. 

Pentru a diminua riscul iritaţiilor, tegumentul trebuie clătit foarte bine şi este necesară 

aplicarea unei creme emoliente sau se înlocuirea agentului de curăţare cu un altul. Trebuie 

avut în vedere că loţiunea sau crema de mâini folosită să nu afecteze interiorul mănuşilor 

deteriorându-l 

dacă apar dermatite la personalul medical este necesară o evaluare a medicului dermatolog 

pentru a stabili dacă persoana respectivă mai poate lucra până la vindecare. 

7




Versiunea: 3 


AFECŢIUNI RAPORTATE 

Anumite boli contagioase trebuie raportate autorităţilor locale şi publice de stat în 

domeniul sănătăţii şi apoi şi Centrelor pentru Prevenţia şi Controlul Bolii. În mod obişnuit aceste 

boli se încadrează în una sau două categorii: cele raportate individual pe baza unui diagnostic 

definitiv sau posibil, şi cele raportate pe baza numărului de cazuri apărute într-o săptămână. Cele 

mai des raportate boli sunt hepatitele, pojarul, infecţia cu salmonella, sifilisul, şi gonorea. 

În cele mai multe state medicul pacientului trebuie să raporteze bolile autorităţilor. În 

spitale le raportează practicianul în controlul infecţiilor sau epidemiologul. Totuşi trebuie cunoscute 

cerinţele şi procedurile acestor raportări. Rapidă şi corectă, raportarea bolilor ajută la identificarea 

şi controlul surselor de infecţie, previne epidemiile, şi ghidează politicile şi planificările publice de 

sănătate. 


manualul privind procedurile în asistenţa medicală şi controlul infecţiilor, formular de 

raportare a bolii (dacă există). 

Implementare: 

se va verifica dacă afecţiunile ce trebuie raportate sunt listate, dacă listele sunt la îndemâna 

fiecărui schimb de tură. 

trebuie cunoscute regulile de raportare ale bolilor din spitalul respectiv. În mod normal, se 

va contacta practicianul în controlul infecţiilor sau epidemiologul. Dacă această persoană nu 

este disponibilă, se va contacta superiorul sau medicul specialist în boli infecţioase. 

8



GHID DE PRECAUŢIUNI REFERITOARE LA PREVENIREA INFECŢIILOR 


Versiunea: 3 


Precauţiuni standard de prevenire a infecţiilor 

acestea au fost dezvoltate de către Centrele pentru Prevenţia şi Controlul Bolii pentru a 

asigura cea mai extinsă protejare posibilă împotriva transmiterii infecţiilor. Oficialii acestor 

centre recomandă ca lucrătorii din domeniul sănătăţii să trateze sângele cât şi orice alte 

fluide organice (secreţii, excreţii, drenaje), membranele, mucoasele sau leziunile pielii ca şi 

cum ar conţine agenţi infecţioşi. 

precauţiunile standard recomandă purtarea mănuşilor pentru orice contact sigur sau 

anticipat cu sângele, fluide ale corpului, lucruri contaminate, mucoase, şi leziuni ale pielii 

dacă în procedura efectuată există riscul de stropire cu unul din fluidele pacientului pe faţă, 

trebuie să se poarte mască şi ochelari de protecţie 

dacă în procedura efectuată există riscul de stropire cu unul din fluidele pacientului pe corp 

trebuie să se poarte un halat rezistent la fluide 

acoperitorile pentru încălţăminte sunt echipament protector în cazul mai ales în sălile de 

operaţie sau în unităţile de urgenţă 

precauţiunile specifice pentru căile aeriene au fost iniţiate pentru situaţiile în care infecţiile 

sunt cunoscute sau suspectate a se transmite pe această cale. Organismele patogene de 

acest tip sunt eliberate în aer de către persoana infectată prin tuse, strănut sau vorbire sub 

formă de picături. Picăturile se evaporă lăsând în suspensie microorganismele care pot fi 

apoi aspirate de alte persoane aflate în zona respectivă 

precauţiunile specifice pentru bolile transmisibile pe căi aeriene recomandă plasarea 

persoanei infectate într-o cameră de izolare cu presiune negativă şi purtarea de echipament 

protector de către toate persoanele care intră în camera pacientului 

precauţiunile de contact sunt folosite pentru a împiedica transmiterea prin contact direct 

sau indirect a organismelor specifice importante din punct de vedere epidemiologic. Fiecare 

instituţie trebuie să stabilească o politică de control a infecţiilor care să listeze precauţiuni 

specifice de împiedicare a răspândirii infecţiilor 


mănuşi 

măşti 

ochelari de protecţie şi alte protectoare pentru faţă 

halate sau şorţuri protectoare 

pungi speciale pentru depozitarea probelor biologice 

9

Implementare: 

se vor spăla mâinile înainte şi după îngrijirea pacientului cât şi după îndepărtarea mănuşilor. 

Spălarea mâinilor îndepărtează microorganismele de pe piele 

se vor schimba mănuşile şi se vor spăla mâinile după fiecare pacient pentru a evita 

contaminarea 

se va purta un halat impermeabil, protectoare pentru faţă; ochelari de protecţie şi mască, 

pe parcursul procedurilor care prezintă riscul de a fi stropit cu fluide organice de exemplu în 

cazul intervenţiilor chirurgicale, endoscopia, dializa, intubarea sau manipularea tuburilor 

arteriale sau orice altă procedură cu potenţial de contaminare. 

se vor manipula acele deja utilizate cât şi alte obiecte ascuţite cu mare atenţie. Nu se vor 

îndoi, nu se vor rupe şi nu se vor reintroduce în recipienţii originali, nu se vor detasa acele 

de la seringi dacă nu este absolut necesar. Se vor depozita imediat după utilizare în cutii 

rezistente la înţepături şi speciale pentru acest scop. Se vor utiliza instrumente (de exemplu 

o pensă) pentru a aduna cioburi sau alte obiecte ascuţite. Aceste măsuri reduc riscul rănirii 

sau infectării accidentale 

se va anunţa imediat superiorul despre toate rănirile cu ace sau alte obiecte ascuţite sau 

contaminarea rănilor deschise sau leziunilor pielii cu sânge sau fluide organice pentru a 

permite investigarea incidentului şi acordarea ingrijirii adecvate 

se vor eticheta corect toate probele biologice recoltate de la pacienţi şi se vor plasa în pungi 

de plastic. Se vor ataşa pe partea externă a pungii de plastic instrucţiuni de manipulare 

prudentă 

se vor plasa toate obiectele care au intrat în contact direct cu secreţiile, excreţiile, sângele 

sau drenajele sau fluidele organice ale pacientului (de exemplu ustensile şi instrumente) în 

cutie etanşă in vederea transportului 

se vor plasa lenjeriile şi deşeurile în recipiente separate suficient de încăpătoare pentru a 

putea cuprinde fără probleme conţinutul 

dacă o persoană aparţinând echipei medicale prezintă o leziune exudativă sau leziuni ale 

mâinilor (dermatite, de exemplu) va trebui să evite orice contact direct cu pacientul până 

când medicul de specialitate nu o va considera aptă pentru a-şi continua munca 


precauţiunile standard cum ar fi spălarea mâinilor şi folosirea corespunzătoare a 

echipamentului de protecţie de către personal ar trebui să intre în rutina practicilor de 

control al infecţiilor 

se vor menţine la îndemână echipamentele de resuscitare şi alte dispozitive de ventilaţie 

pentru a scădea posibilitatea realizării procedurii de urgenţă gen respiraţie gură la gură 

astfel reducându-se riscul expunerii resuscitatorului la fluidele organice ale pacientului 

pentru că nu se poate şti întotdeauna ce organisme sunt prezente în diversele situaţii clinice 

trebuie folosite precauţiunile standard la fiecare contact cu sângele, secreţii, excreţii, 

drenaje sau fluidele organice, cu mucoasele, şi cu leziunile pielii. Se va hotărî cu 

discernământ la fiecare caz în parte dacă se vor folosi şi precauţiunile adiţionale de izolare 

(cum ar fi cele legate de transmiterea pe cale aeriană sau precauţiunile de contact, sau a 

unei combinaţii din acestea 

având în vedere că tipul activităţii personalului medical include expunerea repetată la 

sânge, este recomandată vaccinarea anti HBV 

10

1. Precauţiuni de prevenire a infecţiilor transmise prin căile aeriene 

aceaste categorii de precauţiuni, dacă sunt folosite pe lângă precauţiunile standard, previn 

răspândirea bolilor infecţioase ce se transmit prin agenţi patogeni pe calea aerului, agenţi 

patogeni care sunt eliberaţi în mediu prin respiraţie, strănut sau tuse 

aceste precauţiuni necesită efectiv o cameră cu presiune negativă, cu uşa ţinută închisă 

pentru a menţine o balanţă de presiune adecvată a aerului între camera izolatoare şi hol. 

Este necesară o antecamera. Presiunea negativă a aerului din cameră trebuie monitorizată 

şi aerul să fie direcţionat în exteriorul clădirii sau filtrat înainte de recirculare 

protecţia respiratorie trebuie utilizată de către toate persoanele care intră în cameră (ideale 

sunt aparatele care folosesc un filtru de aer) 

dacă pacientul va trebui să părăsească camera pentru desfăşurarea unei proceduri, va 

purta cât timp se va afla în afara camerei, mască chirurgicală care să-i acopere nasul şi 

gura 


măşti chirurgicale 

cartelă pentru uşa camerei de izolare 

alte componente ale echipamentului de protecţie pentru personal după cum este necesar 

conform precauţiunilor standard 

Pregătirea echipamentului: 

se vor păstra toate materialele necesare respectării precauţiunilor pentru transmiterea pe 

cale aeriană a agenţilor patogeni, în afara camerei pacientului, într-un cărucior în 

antecameră. 

Implementare: 

se va plasa pacientul într-o cameră cu presiune negativă cu uşa închisă. Dacă este posibil 

camera săa fie prevăzută cu antecameră. Presiunea negativă a aerului din cameră trebuie 

monitorizată. Dacă este necesar, doi pacienţi cu aceeaşi afecţiune pot împărţi o cameră. Se 

vor explica precauţiunile de izolare pacientului şi familiei acestuia 

se vor menţine închise tot timpul atât uşa camerei pacientului cât şi uşa antecamerei pentru 

a menţine presiunea negativă a aerului şi pentru a nu răspândi agenţii patogeni din aer. Se 

vor afişa pe uşa camerei precauţiunile specifice transmiterii infecţiilor pentru a informa 

orice persoană care va intra în acea cameră 

se va instrui pacientul să-şi acopere nasul şi gura cu o compresă sau şerveţel în timp ce 

tuşeşte sau strănută 

se va plasa un recipient (sac) pe una din lateralele patului pentru ca pacientul să 

îndepărteze materialele folosite (serveţele, comprese) 

se va verifica ca toţi vizitatorii sa fie dotaţi cu echipament de protecţie corespunzător cât 

timp se află în camera pacientului 

se va limita mişcarea pacientului în afara camerei. Dacă pacientul trebuie să părăsească 

camera pentru desfăşurarea unor proceduri importante, va purta o mască chirurgicală care 

să-i acopere nasul şi gura. Va fi anunţat departamentul care-l gazduieşte pt respectiva 

intervenţie privind precauţiunile de izolare stabilite pentru ca acestea să fie menţinute şi 

acolo şi pentru ca pacientul să fie adus înapoi în camera cât mai repede 

11

afecţiunile care necesită astfel de precauţiuni sunt: varicelă, herpes zoster diseminat, 

herpes zoster localizat (la pacienţii imunodepresivi), rubeolă, tuberculoză etc. 

2. Precauţiuni de prevenire a infecţiilor transmise prin „ ploaia de picături” 

se vor păstra toate materialele necesare luării precauţiunilor de faţă în afara camerei 

pacientului, în căruciorul prevăzut pentru astfel de materiale sau în antecameră, dacă există 

respectarea acestor precauţiuni previne răspândirea infecţiilor ce se transmit prin contactul 

secreţiilor nazale sau orale (picături stropite prin tuse sau strănut) de la pacientul infectat 

ale cărui membrane mucoase sunt gazda agenţilor patogeni. Această categorie include 

afecţiuni care erau până acum încadrate în categoria bolilor ce necesită izolare respiratorie. 

Picăturile din mediile cu umiditate crescută sunt grele şi în general cad pe pământ; 

microorganismele conţinute în aceste picături nu rămân în suspensie în aer şi nu se transmit 

pe cale aeriană 

precauţiunile în acest caz necesită o cameră de o singură persoană (şi nu neapărat dotată cu 

presiune negativă), iar uşa nu este nevoie să fie închisă permanent. Persoanele care au 

contact direct şi până la 1 metru de pacient trebuie să poarte măşti chirurgicale care să le 

acopere nasul şi gura 


măşti 

halate (dacă este necesar) 


saci sau pungi de plastic 


Implementare: 

se va plasa pacientul într-o cameră single prevăzută cu toaletă, complet utilată şi cu o 

antecameră dacă este posibil. Dacă este absolut necesar, doi pacienţi având aceeaşi 

afecţiune, pot împărţi o cameră 

se vor explica pacientului şi familiei sale procedurile de izolare 

se vor afişa precauţiunile pe uşă pentru a informa în prealabil pe oricine intră în cameră 

se vor spăla mâinile înainte de a intra în cameră şi după ieşirea din cameră cât şi pe 

parcursul intervenţiilor asupra pacientului, 

se va prinde masca de şireturile prevăzute in partea de sus, se va potrivi pe nas şi pe gură şi 

se vor lega şireturile astfel încât să fie confortabilă. Dacă masca este prevăzută cu o clemă 

metalică flexibilă pentru nas, aceasta trebuie potrivită astfel încât masca să stea ferm dar 

confortabil pe faţă 

se va instrui pacientul să-şi acopere nasul şi gura cu o compresă sau şerveţel atunci când 

strănută sau tuşeşte 

se va atasa un recipient (sac) pe una din lateralele patului pentru ca pacientul să 

îndepărteze corect obiectele folosite 

se va verifica dacă toţi vizitatorii poartă maşti când se află în apropierea pacientului sau 

până la 1m de acesta şi vor primi halate 

dacă pacientul trebuie să părăsească camera pentru desfăşurarea unor proceduri 

importante, va trebui să poarte o mască chirurgicală care să-i acopere nasul şi gura 

12

se va anunţa departamentul care-l gazduieşte pt respectiva intervenţie privind precauţiunile 

de izolare stabilite, pentru ca acestea să fie menţinute şi acolo şi pentru ca pacientul să fie 

adus înapoi în cameră cât mai repede cu putinţă 


înainte de îndepărtarea măştii se vor scoate mănuşile şi se vor spăla mâinile 

se vor dezlega şireturile măştii şi se va îndepărta masca ţinând-o numai de şireturi 

bolile care necesită astfel de precauţiuni sunt: haemophilus influenzae invaziv tip b 

incluzând meningitele, pneumonia şi sepsis, difteria, infecţia mycoplasma pneumoniae, 

faringita streptococică, pneumonia, scarlatina la copiii mici, infecţia cu adenovirus la copiii 

mici, parotidta epidemică 

(oreionul), rubeola etc 

3. Precauţiuni de prevenire a infecţiilor transmise prin contact direct 

această procedură previne răspândirea infecţiilor ce se transmit prin contactul cu substanţe 

ale corpului care conţin agenţi infecţioşi sau cu obiecte contaminate de substanţe ale 

corpului conţinând agenţi infecţioşi. Precauţiunile de contact aplicate pacienţilor care sunt 

infectaţi sau purtători (microorganismele sunt prezente însă persoana nu prezintă 

simptomele clinice şi semnele specifice infecţiei) de organisme importante din punct de 

vedere epidemiologic (care pot fi transmise prin contact direct sau indirect) 

aceste precauţiuni necesită efectiv o cameră tip single şi utilizarea mănuşilor şi halatelor 

protectoare pentru oricine intră în contact cu pacientul, sau cu obiecte care au luat contact 

cu produse biologice care conţin agenţi infecţioşi. 

spălarea mâinilor, manevrarea corectă şi îndepărtarea adecvată a obiectelor contaminate 

cu produse biologice care conţin agenţi infecţioşi, sunt operaţiuni de asemenea esenţiale 


măşti (dacă este necesar) 

halate 


saci sau pungi de plastic 

afişaj pt camera de izolare 


Se vor păstra toate materialele necesare luării precauţiunilor de contact în afara camerei 

pacientului, în căruciorul prevăzut pentru astfel de materiale sau în antecameră, dacă există. 

Implementare: 

se va plasa pacientul într-o cameră single prevăzută cu toaletă complet utilată şi cu o 

antecameră dacă este posibil. Dacă este necesar, doi pacienţi având aceeaşi afecţiune, pot 

împărţi o camera 

se vor explica pacientului şi familiei sale procedurile de izolare 

se vor afişa pe uşă precauţiunile de contact pentru informare 

se vor spăla mâinile înainte de a intra în cameră, după ieşirea din cameră cât şi după 

scoaterea mănuşilor 

se va plasa orice probă biologică recoltată în cutii impermeabile şi corect etichetate şi se vor 

trimite la laborator imediat. Se vor ataşa pe partea externă a cutiilor instrucţiuni de evitare 

a manevrării prudente 

13

vizitatorii vor fi instruţi să poarte mănuşi şi halate pe tot parcursul vizitării pacientului şi săşi 

spele mâinile după scoaterea mănuşilor şi halatelor 

se vor plasa toate obiectele care au intrat în contact cu pacientul într-o singură pungă 

impermeabilă şi se vor lua măsurile necesare pentru îndepărtarea sau pentru dezinfectarea 

şi sterilizarea lor 

se va limita mişcarea pacientului în afara camerei. Dacă pacientul trebuie să fie mutat, se 

vor acoperi toate rănile exudative cu comprese sterile. Se va anunţa departamentul care-l 

găzduieşte pentru respectiva intervenţie privind precauţiunile de izolare stabilite, pentru ca 

acestea să fie menţinute şi acolo şi pentru ca pacientul să fie adus înapoi în cameră cât mai 

repede. 


este esenţială curăţarea, dezinfectarea si sterilizarea echipamentelor 

se va încerca să se folosească echipament separat (termometru, stetoscop, tensiometru) 

pentru fiecare pacient în parte, pentru a se reduce în acest fel riscul transmiterii infecţiei 

se vor schimba mănuşile pe parcursul procedurilor medicale efectuate pacientului, după 

cum este necesar în procedura respectivă 

se vor spăla mâinile după scoaterea unui rând de mănuşi şi înainte de punerea celorlalte 

4. Precauţiuni de prevenire a infecţiilor neutropenice 

spre deosebire de alte tipuri de precauţiuni, acestea sunt cunoscute şi sub numele de 

precauţiuni de protecţie. Acestea protejează pacientul care se află într-un risc crescut de 

infectare, de intrarea în contact cu potenţiali agenţi patogeni. Aceste precauţiuni sunt 

necesare în primul rând pentru pacienţii cu arsuri neinfectate pe zone extinse, pentru cei 

care au leucopenie sau pentru cei cu un sistem imunitar slăbit cât şi pentru cei care primesc 

tratamente cu efecte adverse imunosupresoare 

este necesară o cameră single echipată cu aer cu presiune pozitivă, dacă e posibil, pentru a 

forţa particulele aflate în suspensie să se depună sau să fie scoase afară din cameră 

gradul de aplicare al acestor precauţiuni variază de la stabilirea folosirii unei camere single 

trece prin tehnica spălării mâinilor, şi limitarea traficului în cameră putând ajunge până la 

utilizarea halatelor de protecţie, mănuşilor şi măştilor, de către membrii personalului şi de 

către vizitatori. Aplicarea acestor precauţiuni mai poate varia şi de la un spital la altul, 

depinzând de cauze dar şi de cât de scăzută e imunitatea pacientului 

pentru a îngriji pacienţii care prezintă temporar o sensibilitate crescută (cum ar fi cei care au 

suferit foarte recent un transplant de os) este necesară, de asemenea, o unitate izolatoare 

pentru pacient şi folosirea de lenjerie sterilă, mănuşi, halate, acoperitoare de cap şi de 

încălţăminte. În asemenea cazuri toate obiectele aduse în acea cameră trebuie dezinfectate 

si sterilizate. Totodată, se poate modifica şi dieta pacientului astfel încât să fie evitate 

fructele şi vegetalele crude, şi să fie permisă numai mâncare gătită şi pe cât posibil numai 

băuturi sterile 



halate protectoare 

acoperitori pentru încălţăminte 

afişarea pe uşă a precauţiunilor de acest tip 

14


Se vor păstra materialele necesare în afara camerei pacientului, în căruciorul prevăzut 

pentru astfel de materiale (în antecameră dacă există) 

Implementare: 

după plasarea pacientului într-o cameră single, i se vor explica (atât lui cât şi familiei) 

precauţiunile de izolare pentru a-i diminua anxietatea şi a-i stimula cooperarea cu echipa 

medicală 

se vor afişa precauţiunile de acest tip pe uşă 

se vor spăla mâinile cu un agent antiseptic înainte de punerea mănuşilor, după scoaterea lor 

cât şi atunci când este necesar pe parcursul acordării îngrijirii medicale 

se vor purta mănuşile şi halatele de protecţie conform precauţiunilor standard, in afara 

situaţiei in care este necesară purtarea de halat, mănuşi şi mască sterilă 

se va evita transportarea pacientului în afara camerei: dacă trebuie mutat, acesta va purta 

mască şi halat de protecţie. Se va anunţa departamentul care-l gazduieşte pentru respectiva 

intervenţie cu privire la precauţiunile de izolare stabilite, pentru ca acestea să fie menţinute 

şi acolo şi pentru ca pacientul să fie adus înapoi în cameră cât mai repede 

nu se vor permite vizitele din partea nici unei persoane cunoscute ca fiind bolnavă sau 

infectată 


nu se vor efectua proceduri invazive asupra pacientului (cum ar fi cateterizarea uretrală, de 

exemplu) decât dacă este absolut necesar pentru că aceste proceduri prezintă un risc 

crescut de a infecta pacientul cu o imunitate slăbită 

se va instrui personalul de curăţenie să-şi pună halate, măşti şi mănuşi înainte să intre în 

cameră 

nici o persoană potenţial infectată nu va avea voie să intre în cameră 

se va verifica dacă camera este curăţată cu echipament corespunzător 

deoarece pacientul nu are o boală contagioasă, materialele care părăsesc camera nu 

necesită precauţiuni speciale în afara aplicării celor standard 

Afecţiunile care necesită aceste precauţii sunt: sindromul imunodeficienţei dobândite, arsuri 

extinse neinfectate, dermatite, boli neinfecţioase veziculare sau care dau eczeme (când sunt forme 

severe şi extinse), limfoame sau leucemie, boala lui Hodgkin (mai ales în stadii avansate), leucemia 

acută, terapii cu efecte de slăbire a imunităţii. 

15




Versiunea: 3 


UTILIZAREA ECHIPAMENTULUI DE IZOLARE 

Procedurile de izolare au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor de la persoana infectată 

la alţi pacienţi sau la membrii ai personalului, sau de la membrii ai personalului la pacient. Izolarea 

poate totodată fi folosită să reducă riscul infectării pacienţilor cu imunitate scăzută. Cel mai 

important aspect în cadrul acestor proceduri este alegerea echipamentului corespunzător şi 

instruirea celor care il folosesc. 


• echipament izolator (halat lung, mănuşi, ochelari de protecţie, măşti), o antecameră pentru 

păstrarea echipamentului, şi o cartelă pe baza căreia se poate intra 

• fiecare membru al echipei trebuie instruit cum să utilizeze corect echipamentul de protecţie 

• resurse: etichete, bandă izolatoare, saci de lucruri special marcaţi, saci de plastic pentru 

depozitarea materialelor folosite 

• căruciorul cu materiale 


se îndepărtează acoperitoarea de pe căruciorul cu materiale, se verifică şi se asigura 

necesarul acestora în funcţie de procedura care urmeaza 

se pregăteşte zona de lucru 

Implementare: 

se spală mâinile cu un agent de curăţare antiseptic pentru a preveni dezvoltarea 

microorganismelor în interiorul mănuşilor 

se îmbracă halatul şi se înfăşoară de jur împrejurul corpului, se leagă bine şireturile sau se 

trage fermoarul şi apoi se leagă bridele halatului în jurul gâtului. Uniforma obişnuită trebuie 

să fie complet acoperită şi halatul protector legat în jurul taliei 

se aşează masca confortabil peste nas şi gură. Se leagă şireturile măştii la spatele capului 

suficient de sus astfel încât să nu alunece masca sau se agaţă după urechi. Dacă masca 

prezintă o clemă metalică, aceasta se va aşeza la rădăcina nasului astfel încât nasul să fie 

ţinut ferm acolo, dar confortabil. Dacă sunt necesari ochelari de protecţie, masca se va 

aşeza pe sub marginea de jos a ochelarilor 

mănuşile se vor pune astfel încât să acopere marginile mânecilor halatului de protecţie 

16

Îndepărtarea echipamentului de protecţie: 

se va avea în vedere că părţile externe ale echipamentului de protecţie sunt contaminate. 

Astfel, fără a da jos mănuşile, se vor dezlega şireturile halatului. Cu mâna stângă înmănuşată 

se îndepărtează mănuşa de pe mâna dreaptă rulând manşeta acesteia. Nu se va atinge 

pielea cu nici una dintre mănuşi. Se îndepărtează şi mănuşa stângă introducând unul sau 

două degete ale mâinii drepte prin interiorul mănuşii şi scoţând-o, întorcându-i partea 

interioară înspre afară până va fi îndepărtată de tot. Se aruncă apoi mănuşile în locul special 

amenajat pentru echipamente contaminate 

se va dezleaga masca ţinând-o numai de şireturi şi se depozitează apoi în locul special 

amenajat pentru echipamente contaminate 

dacă pacientul are o boală ce are la bază răspândirea pe cale aeriană a agenţilor patogeni, 

masca se va scoate ultima 

se dezleagă halatul din jurul gâtului. Se prinde halatul de partea exterioară dintre umeri şi se 

trage de pe mâneci, întorcându-l pe dos pe măsură ce este scos, pentru a evita 

contaminarea 

se va ţine halatul cât mai departe de uniformă, se va împături pe dos, şi se va depozita în 

locul special amenajat pentru echipamente contaminate, dacă este necesar 

dacă chiuveta se află în camera pacientului se vor spăla mâinile şi antebraţele cu săpun şi 

agent antiseptic înainte de a ieşi din cameră. Se va închide robinetul folosind un prosop de 

hârtie care se va arunca în locul special amenajat din camera pacientului. Se va pune mâna 

pe clanţa uşii camerei pacientului folosind un alt prosop de hârtie curat pentru a o deschide, 

şi se va depozita prosopul de hârtie astfel folosit la coşul de gunoi din cameră. Se va închide 

uşa camerei pe dinafară cu mâna neprotejată 

dacă chiuveta se află în antecameră, se vor spăla mâinile şi antebraţele cu săpun şi agent 

antiseptic după părăsirea camerei 


se vor folosi halatele protectoare, mănuşile, ochelarii de protecţie şi măştile doar o singură 

dată şi apoi se vor depozita într-un loc special amenajat pentru asta înainte de a părăsi zona 

contaminată 

o cameră de izolare trebuie complet curăţată şi dezinfectată înainte de folosirea ei de către 

un alt pacient 

după fiecare procedură se va duce căruciorul de lucru în zona corespunzătoare, se va curăţa 

cu atenţie se va dezinfecta şi se va dota cu materialele necesare unei folosiri ulterioare. 

17



PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU RECOLTAREA PROBELOR DE LABORATOR 


Versiunea: 3 


INTRODUCERE 

Recoltarea produselor biologice poate afecta direct diagnosticul, tratamentul şi vindecarea 

pacientului. Asistentul medical este direct responsabil de recoltarea promptă şi corectă a acestor 

probe. În unele cazuri, chiar dacă nu Asistentul medical este cel care recoltează, trebuie să verifice 

proba, să pregătească pacientul, să asiste medicul, să-l ajute la efectuarea respectivei recoltări să şi 

acorde îngrijiri specifice pacientului după recoltare. Există anumite teste pentru care pacientul 

trebuie instruit să şi le poată face singur (glicemia pe glucotest). 

Pregătirea pacientului 

O bună înţelegere şi informare despre testul pe care pacientul trebuie să îl efectueze şi 

scopul acestuia ne va ajuta să pregătim pacientul adecvat. Explicându-i pacientului procedura 

medicală cu claritate vom caştiga încrederea şi cooperarea sa. De exemplu, înaintea unei recoltări 

dificile şi dureroase (cum ar fi puncţia de măduvă osoasă) trebuie să informăm pacientul asupra 

tipului şi gradului de disconfort pe care probabil îl va resimţi. De asemenea trebuie informat de 

durata procedurii, efectele acesteia şi în cât timp vor fi gata rezultatele. Ştiind exact la ce să se 

aştepte, pacientului îi va fii mult mai uşor să coopereze şi să suporte manevra în sine. Dacă medicul 

este cel care face recoltarea, asistentul medical va supraveghea pacientul atât pe parcursul acesteia 

cât si după pentru a putea acorda îngrijirile specifice în orice situaţie. 

Unele teste necesită instrucţiuni detaliate pentru a ne asigura de cooperarea totală a 

pacientului şi de corecta recoltare a probelor, cu atât mai mult cu cât unele necesită anumite 

condiţii de recoltare şi schimbarea regimului de viaţă înaintea recoltării (o dietă specială, un mod 

corect de recoltare de către însuşi pacient, etc). 

Consimţământul pacientului 

Este un drept al pacientului să i se ofere toate informaţiile pentru a înţelege exact ce i se va 

face, procedura medicală în sine, riscurile şi implicaţiile manevrei înainte de a consimţi şi a semna 

că este de acord cu efectuarea procedurii. 

A explica procedura, cum va fi efectuată şi potenţialele riscuri este în primul rând 

responsabilitatea medicului. Asistenta va relua explicaţiile medicului, se va asigura că pacientul le-a 

înţeles bine şi va verifica dacă pacientul a semnat consimţământul. 

Măsuri de protecţie: 

Măsurile de protecţie trebuie luate atât pentru asistentă cât şi pentru pacient. După 

recoltare, produsul trebuie etichetat şi transportat în condiţii optime, astfel incât să nu afecteze 

rezultatul. 

18




Versiunea: 3 


PUNCŢIA VENOASĂ 

Puncţia venoasă se realizează de obicei în fosa antecubitală. Se poate recolta din venele de 

pe antebraţul dorsal, mâna dorsală sau picior, sau orice altă locaţie accesibilă în funcţie de situaţie. 

Încheietura interioară a mâinii nu se foloseşte decât foarte rar ca zonă de recoltat datorită riscului 

mare de afectare a structurilor anatomice existente în zona respectivă. Cele mai comune locuri de 

puncţie venoasă sunt cele de pe antebraţ (vena mediană, basilică şi cefalică) urmate de cele de pe 

mână ( plexul venos metacarpian, venele dorsale). 


garou 


seringă sau eprubete speciale cu aditivii specifici în funcţie de analiza cerută 

holder cu acul ataşat sau ac pentru holder şi holder 

paduri cu alcool 

etichete 

formular de cerere analize pentru laborator 

recipient special de colectare şi transportare a probelor de laborator 

bandaj adeziv pentru locul puncţiei 

Pregătirea materialelor: 

formularul de cerere analize trebuie completat corect şi clar cu datele pacientului, analizele 

cerute, data şi ora recoltării, numele medicului care indică analizele. 

eprubetele trebuie alese cu grijă în funcţie de analizele care se cer şi de aditivii pe care îi 

conţin 

fiecare eprubetă trebuie completată corect şi clar cu datele pacientului 

Recoltarea: 

se spală mâinile bine şi se pun mănuşi 

confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize la un alt 

pacient) 

se comunică pacientului ce i se va face, i se va explica procedura pentru a-i reduce 

anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa 

se face o scurtă anamneza referitor la ce a simţit pacientul şi la eventulele incidente în cazul 

unor recoltări anterioare (lipotimii, ameţeli) 

19

ecoltarea se face cu pacientul întins în pat sau stând în scaun, cu mâna sprijinită pe 

suportul special al scaunului sau de o masă 

evaluarea celui mai bun loc de puncţie venoasă 

se observă şi se palpează vena pentru o mai precisă localizare 

se montează garoul proximal faţă de zona aleasă pentru puncţie. Dacă venele nu s-au dilatat 

corespunzător se cere pacientului să închidă şi să deschidă pumnul de câteva ori. (pacientul 

trebuie sa ţină pumnul strâns în timp ce se puncţionează vena şi să-l deschidă după ce se 

introduce acul în venă). 

se dezinfectează zona aleasă pentru puncţie cu paduri cu alcool până acesta rămâne curat. 

Curăţarea zonei se face dinăuntru spre în afară pentru a se preveni contaminarea zonei 

puncţionate cu flora existentă pe pielea din jur. 

nu se combină folosirea padurilor cu alcool cu cele pe bază de iod, deoarece alcoolul 

neutralizează efectul dezinfectantelor pe bază de iod. 

după dezinfectarea zonei se asteaptă să se usuce înainte de puncţionare 

se imobilizează vena presând cu policele exact sub locul ales pentru puncţie şi se întinde de 

piele 

se puncţionează vena sub un unghi de 30 grade. Dacă se foloseşte eprubeta, ea se va umple 

automat până la nivelul la care este marcată. Dacă se foloseşte seringa, se va evita aspirarea 

bruscă şi rapidă, deoarece se va colaba vena. 

holderul trebuie menţinut într-o poziţie sigură pentru a evita iesirea lui din venă 

se va îndepărta garoul imediat ce sângele începe să curgă adecvat, pentru a preveni staza şi 

hemoconcentraţia sângelui ce pot afecta rezultatele probelor recoltate 

se va evita să se ţină garoul mai mult de 3 minute 

se schimbă cu atenţie eprubetele care trebuie umplute pentru a nu se scoate accidental 

acul din venă sau a se perfora vena 

după umplere, fiecare eprubetă se va agita cu blândeţe pentru amestecarea aditivilor cu 

sângele 

se desface garoul întotdeauna înainte de scoaterea acului 

se pune o compresă sterilă deasupra acului la nivelul locului de puncţie şi se scoate cu 

blândeţe acul din venă. Întotdeauna se scoate întâi eprubeta din holder şi apoi se scoate 

acul 

se presează locul puncţiei pentru 2-3 minute sau până când se opreşte sângerarea dacă 

aceasta durează mai mult de atât. Aceasta previne extravazarea sângelui în ţesutul din jur şi 

formarea hematomului. 

după oprirea sângerării se aplică un bandaj adeziv 

a se evita agitarea puternică şi bruscă a eprubetelor deoarece se poate produce hemoliză. 

se reverifică locul puncţiei pentru a se vedea dacă s-a produs hematom. În cazul în care s-a 

produs hematom se va presa energic locul timp de 5 minute, după care se aplică comprese 

calde. 

se descarcă materialele folosite în containerele speciale, separate. 


nu se va recolta niciodata de pe braţul sau piciorul care au fost folosite deja pentru diverse 

terapii intravenoase sau transfuzii, deoarece rezultatul analizelor poate fi afectat. 

de asemenea, se va evita recoltarea de sânge din zone edemaţiate, sunturi arterio-venoase, 

zone cu hematoame sau răni vasculare 

20

dacă pacientul are vene vizbile, pronunţate, se va recolta evitând folosirea garoului, 

prevenindu-se astfel formarea de hematoame. 

dacă pacientul are tulburări de coagulare sau este sub tratament cu anticoagulante, se va 

presa ferm locul puncţiei cel puţin 5 minute pentru prevenirea formării hematomului şi se 

va specifica tratamentul anticoagulant pe cererea de analize ce se trimite la laborator 

se va evita puncţia venoasă din picior deoarece poate creşte riscul apariţiei tromboflebitei 

21



RECOLTAREA DE TESTE SANGVINE PENTRU MĂSURAREA GLICEMIEI 


Versiunea: 3 


Rapid, uşor de recoltat, folosind o picătură de sânge capilar din deget, lobul urechii sau 

călcâie (bebeluşi), testul glicemic este o metodă uzuală de monitorizare a nivelului glucozei din 

sânge la pacienţii cu diabet, de screening pentru diabetul mellitus, de depistare a hipoglicemiei 

neonatale, sau de diagnostic diferenţial între comă diabetică şi nondiabetică. Proba poate fi luată în 

spital cât şi la domiciliul pacientului. 



glucometru portabil 

paduri alcoolizate 

comprese tifon 

bandaj adeziv 


se va verifica glucometrul şi toate accesorile acestuia (ace, rezerve, bandă de citire, baterie 

etc) 

Recoltarea: 


pacient). 


anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa. 

se selectează locul puncţiei (deget sau lobul urechii pentru adulţi, călcâie pentru nounăscut) 


dacă este necesar, pentru dilatarea capilarelor, se pot aplica comprese calde, umede timp 

de 10 minute 

se şterge locul ales pentru puncţie cu alcool şi apoi se usucă cu o compresă 

se pregăteşte glucometrul (se calibrează şi de deschide) şi apoi se puncţionează locul dintr-o 

singură mişcare scurtă şi rapidă 

după puncţionare se va evita să se facă compresie sau să se “stoarcă” locul, pentru a evita 

amestecarea sângelui capilar cu alte fluide tisulare. 

se lasă să curgă picătura de sânge pe banda pregătită a glucometrului, asigurându-ne că 

este suficientă pentru citirea rezultatului 

după recoltare se menţine compresie pe locul puncţionării până se opreşte sângerarea 

22

după oprirea sângerării se aplică un bandaj adeziv. 

se notează rezultatul, data şi ora. 


se va evita recoltarea din locuri edematiate, cianotice. Dacă nu se poate obţine sânge 

capilar, se va puncţiona o venă cu seringa şi se va pune din seringă pe banda glucometrului 

o picătură mare de sânge 

dacă pacientul va trebui să folosească acasă glucometrul şi să îşi recolteze singur trebuie 

învăţat să o facă corect, cel mai indicat fiind să i se ofere şi un ghid scris de folosire a 

glucometrului. De asemenea, va trebui să ştie care sunt valorile glicemice anormale pentru 

care va trebui să vină la spital. 

23




Versiunea: 3 


TESTUL DE TOLERANŢĂ LA GLUCOZĂ ( oral şi i.v.) 

Pe lângă recoltarea de sânge capilar, testul de toleranţă la glucoză oral şi i.v. poate oferi 

informaţii fidele privitoare la modul de funcţionare şi tendinţele metabolismului glucidic al 

pacientului. 

Testul oral de toleranţă la glucoză măsoară metablismul carbohidraţilor după ingestia unei 

cantităţi substanţiale de glucoză. (75-100 g glucoză pulvis dizolvate în 300 ml apă, concentraţie 

25%, care se bea în decurs de 5 minute). Corpul va absorbi rapid doza, declanşând creşterea 

nivelului plasmatic de glucoză şi un vârf al acesteia la 30 minute - 1 oră de la ingestie. Pancreasul va 

răspunde secretând insulină care să readucă nivelul glicemiei la normal în decurs de 2-3 ore de la 

ingestie. În tot acest timp este indicat să fie monitorizat nivelul glicemiei din sânge şi urină pentru a 

depista evalua secreţia de insulină şi abilitatea organismului de a metabolize glucoza. 

Testul de toleranţă la glucoză trebuie întotdeauna precedat de o pregătire corectă a 

pacientului. Cu 3 zile înainte, acesta trebuie să aibă un regim alimentar bogat în carbohidraţi. Testul 

se realizează dimineaţa, pe nemâncate (a jeun) după cel puţin 8 ore de repaus caloric, când se 

recoltează prima probă de sânge venos. Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de valorile 

glicemice înregistrate după 2-3 ore de la ingestie. În tot timpul acesta pacientul trebuie monitorizat 

şi observate eventualele semne şi simptome de hipoglicemie/hiperglicemie, nervozitate, slăbiciune. 

Testul i.v de toleranţă la glucoză se efectuează la pacienţii care nu pot ingera glucoza per os. 

(pacienţi cu boli de malabsorbtie, gastrectomii etc). Testul măsoară nivelul glucozei în sânge după 

administrarea i.v a unei perfuzii cu glucoză 50% în timp de 3-4 minute. Testele glicemice se vor 

recolta la 30 minute, 1 ora, 2 ore, şi la 3 ore de la administrarea glucozei. După o creştere imediată 

de până la 300-400mg/dl a nivelului glicemiei (însoţită de glicozurie) nivelul glicemiei va reveni la 

normal în timp de 1 ora, 1 oră şi un sfert. Dacă de la 2-3 ore de la administrarea de glucoză, nivelul 

acesteia nu a revenit la normal, se confirmă suspiciunea de diabet. 

24




Versiunea: 3 


HEMOCULTURA 

În mod normal fără bacterii, sângele se poate infecta prin liniile de perfuzie şi transfuzie, 

sunturi infectate, endocardite bacteriale postprotezarilor cardiace. De asemenea, bacteriile pot 

invada sistemul vascular prin sistemul limfatic şi ductul toracic, pornind de la infecţii localizate în 

diferite ţesuturi. 

Hemocultura se indică pentru a detecta invazia (bacteriemie) şi răspândirea sistemică 

(septicemia) pe cale sangvină. În aceste situaţii se recoltează sânge prin puncţie venoasă la patul 

pacientului apoi sângele este transferat în două recipiente: unul conţinând mediu anaerob şi unul 

conţinând mediu aerob. Recipientele sunt ţinute la incubator permiţând astfel tuturor organismelor 

prezente în sânge să crească în mediul lor. Hemocultura permite identificarea a aproximativ 67% 

dintre agenţii patogeni în primele 24 de ore şi a peste 90% în 72 ore. 

Părerile cu privire la momentul recoltării hemoculturii sunt împărţite. Unii consideră că 

timpul recoltării este discutabil şi irelevant. Alţii indică recoltarea a trei probe la interval de câte o 

oră. Prima dintre ele trebuie recoltată la apariţia primelor simptome cu ajutorul cărora se 

suspicionează bacterimie sau septicemia. Când se suspicionează infecţie cu bacterii datorită 

endocarditei se vor recolta 3 sau 4 probe cu intervale între ele cuprinse între 5 şi 30 minute înainte 

de începerea antibioterapiei. 


garou 


paduri cu alcool şi dezinfectant pe bază de iod 

seringă de 10 ml pentru adulţi şi de 2-5 ml pentru copil 

3 sau 4 ace 

recipiente cu medii de cultură anaerob şi aerob 

formular cerere analize laborator 

recipient pentru transportat analizele 

comprese 


etichete 


se va verifica data de expirare a recipientelor cu mediile de cultură. 

25

Recoltarea: 


pacient). 


anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa. I se va explica pacientului că vor fi necesare 3 

probe de sânge la intervale diferite de timp. 


se montează garoul proximal faţă de zona aleasă pentru puncţie 

se dezinfectează zona aleasă pentru puncţie cu paduri cu alcool până aceasta rămâne 

curată. Curăţarea zonei se face dinăuntru spre în afară pentru a se preveni contaminarea 

zonei puncţionate cu flora existentă pe pielea din jur. 

nu se combină folosirea padurilor cu alcool cu cele pe bază de iod, deoarece alcoolul 

neutralizează efectul dezinfectantelor pe bază de iod. 

după dezinfectarea zonei se aşteaptă să se usuce înainte de puncţionare 

se recoltează 10 ml sânge într-o seringă pentru adult şi 2 până la 6 ml pentru copil 

se dezinfectează cu paduri pe bază de iod dopul de cauciuc al recipientul cu mediu de 

cultură 

se schimbă acul de la seringă cu care s-a recoltat sângele 

se introduc 5 ml de sânge în recipientul cu mediu de cultură la adulţi şi 2 ml pentru copil 

se etichetează recipientul pentru hemocultură cu datele pacientului, data şi ora recoltării, 

numele medicului care a indicat, temperatura pacientului în momentul recoltării, 

specificarea oricărei antibioterăii recente, suspiciunea de diagnostic. 

se descarcă seringa, mănuşile şi acele în recipiente specifice, separate 

se transportă proba imediat la laborator 

se reverifică locul puncţiei pentru a se vedea dacă s-a produs hematom. În cazul în care s-a 

produs hematom se va presa energic locul timp de 5 minute, după care se aplică comprese 

calde. 


fiecare probă se va lua la intervale de timp specificate şi din locuri diferite 

se va evita să se recolteze de pe catetere sau de pe mână cu linii venoase prinse recent, în 

afară de cazul când se suspectează că respectivul cateter a produs sepsisul. 

principala complicaţie a manevrei poate fi hematomul 

26




PUNCŢIA ARTERIALĂ PENTRU ANALIZA GAZELOR SANGVINE 

Versiunea: 3 


Sângele arterial se obţine prin puncţia percutanată a arterei brahiale, radiale sau femurale. 

O dată recoltat, sângele poate fi trimis pentru determinarea gazelor sângelui arterial. 

Analiza gazelor sangvine reprezintă eficacitatea ventilaţiei măsurând pH-ul sangvin şi 

presiunea parţială a oxigenului (PaO2) şi a dioxidului de carbon arterial (PaCO2). PH-ul sangvin 

arată balanţa acido-bazică din sânge. PaO2 indică cantitatea de O2 pe care plămânii o trimit în 

sânge, iar PaCO2 indică capacitatea plămânilor de a elimina dioxidul de carbon. Gazele arteriale pot 

deasemenea măsura concentraţia şi saturaţia de oxigen cât şi valorile bicarbonatului. 

De obicei, analiza gazelor arteriale se recomandă pacienţilor cu boli obstructive pulmonare, 

edeme pulmonare, tulburări respiratorii acute, infarct miocardic, pneumonie. Se recoltează de 

asemenea după intervenţiile chirurgicale cardiace (bypass-uri), resuscitări în caz de stop cardiac, 

anestezii intraoperatorii prelungite, etc. 

Înaintea efectuării puncţiei radiale, se efectuează testul Allen. 

Testul Allen: 

este utilizat pentru evaluarea fluxului arterial la nivelul mâinii. Întâi se palpează pulsul la 

arterele radială şi ulnară, prin compresiunea profundă la nivelul feţei anterioare a 

antebraţului. 

pacientul este rugat să îşi strângă pumnul, apoi se comprimă ferm ambele artere între cele 

două police; 

în continuare, pacientul va fi rugat să deschidă pumnul şi se va observa că palma este palidă 

(în tot acest timp se menţine compresia pe artere); 

se va decomprima artera ulnară (se menţine compresia pe artera radială);dacă artera ulnară 

este patentă i se va observa colorarea normală a palmei în 3-5 secunde. 

se va decomprima artera radială (se menţine compresia pe artera ulnară); dacă artera 

radială este patentă, fluxul sangvin va înroşi palma în câteva secunde. 

Prin acest procedeu, menţinerea palorii după decomprimarea uneia dintre artere indică 

ocluzia la nivelul acesteia. 


seringă de 2ml sau 5ml 

fiolă de heparină 


27



pungă gheaţă (buiotă) 

etichete 

formular cerere analize 



se heparinizează seringa (se deschide fiola de heparină şi se trage până când se umple 

seringa , apoi se va goli încet toată seringa, permiţând heparinei să “spele” toată suprafaţa 

sa). Heparinizarea seringii previne coagularea sângelui în seringă. Totodată, excesul de 

heparină în seringă poate altera valorile pH-ului şi PaO2 sangvin. 

Recoltarea 

confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize altui 

pacient) 

se comunică pacientului procedura şi va fi informat în ce constă, pentru a-i reduce 


se spală mâinile şi se pun mănuşile 

se aşează un prosop rulat sub încheietura mâinii pacientului pentru susţinerea acesteia 

se localizează artera şi se palpează pulsul 

se desinfectează locul puncţiei 

se aşteaptă să se usuce locul dezinfectat 

se palpează artera cu indexul şi degetul mijlociu al unei mâini în timp ce seringa este ţinută 

în cealaltă mână deasupra locului ales pentru puncţie 

pentru puncţia arterei radiale, acul se orientează în unghi de 30-45 grade 

dacă se puncţionează artera brahiala se va orienta în unghi de 60 grade 

se puncţionează pielea şi peretele arterial printr-o singură mişcare 

seringa se va umple automat cu sânge 

după recoltare se presează ferm cu comprese până când se opreşte sângerarea (cel puţin 5 

min). Dacă pacientul este sub tratament cu anticoagulante sau are tulburări de coagulare se 

va menţine compresia 10-15 min. Se va evita să se ceară pacientului să menţină compresia 

singur la locul puncţionării. Dacă nu reuşeşte să aplice compresie fermă, se va forma un 

hematom dureros. 

se va verifica seringa să nu aibe bule de aer (dacă are, se vor scoate cu grijă) 

se va ataşa la proba de sânge cererea de analize completată corect şi va fi trimisă la 

laborator într-un recipient cu gheaţă 

se va ataşa un bandaj adeziv după oprirea sângerării 

se vor monitoriza semnele vitale ale pacientului pentru a depista eventualele tulburări de 

circulaţie ca: paloare, durere, toropeală, furnicături, hematom, sângerare la locul 

puncţionării. 


dacă pacientul primeşte oxigen se va aştepta cel puţin 15 minute de când începe să-l 

primească până la recoltare 

28

nu se va întrerupe administrarea de oxigen în timpul recoltării decât dacă se indică acest 

lucru în mod special. Dacă nu se opreşte administrarea de oxigen, se va specifica pe 

formularul de analize cantitatea şi tipul de oxigenoterapie pe care îl primeşte pacientul 

dacă pacientul nu este sub oxigenoterapie se va specifica şi acest lucru pe formularul de 

cerere analize 

dacă pacientul tocmai a fost pus pe ventilator se va aştepta 20 min până la recoltare 

pe formularul de cerere analize pentru laborator se vor mai specifica: temperatura 

pacientului, cel mai recent nivel al Hb, rata respiratorie, iar dacă pacientul este ventilat se 

vor specifica în plus: fracţiunea de oxigen inspirat, frecvenţa ventilatorie 

nu se vor face mai mult de 2 încercări de puncţionare în acelaşi loc, deoarece se pot 

produce lezări ale arterei şi ale nervului radial 

Complicaţii: 

atingerea periostului ce poate provoca o durere considerabilă pacientului 

perforarea arterei traversând cu acul şi celălalt perete (se va retrage puţin acul până când 

sângele apare în seringă) 

apariţia spasmului arterial (se va schimba acul cu unul mai mic şi se va încerca din nou) 

29




Versiunea: 3 


RECOLTAREA PROBELOR DE URINĂ 

RECOLTAREA URINII: 

Recoltarea probelor de urină se poate face în mai multe feluri în funcţie de scopul urmărit. 

Se poate recolta proba de urină ca parte a unui examen clinic complet, proba de urină 

sterilă printr-o tehnică neinvazivă, sau prin sondaj urinar. Recoltarea probelor prin sondaj vezical 

este contraindicată pacienţilor imediat după intervenţii chirurgicale genitourinare. 


Pentru proba de urină nesterilă : 

urinar sau ploscă dacă este necesar 


recipient gradat 

etichete 

formular cerere analiză laborator 

recipient pentru transportarea analizelor la laborator 

Pentru proba sterilă prin metoda neinvazivă: 

lighean 

apă şi săpun 

prosop 



3 comprese sterile 

soluţie antiseptică 

recipient steril cu capac 

etichete 

ploscă sau urinar dacă este necesar 

formular cerere analiză pentru laborator 

recipient pentru transportul analizelor la laborator 

Pentru proba sterilă prin sondaj vezical: 


paduri antiseptice 

seringă de 10 ml 

30

ac 21G ori 22G 

clemă pentru pensarea tubului 

recipient steril cu capac 

etichete 

formular cerere analiză pentru laborator 

recipient pentru transportul analizei la laborator 

Recoltarea: se va explica pacientului faptul că trebuie să-i recoltăm o probă de urină pentru 

laborator şi în ce constă tehnica de recoltare. 

Colectarea probei de urină nesterilă: 

asigurarea intimităţii 

i se va explica pacientului imobilizat la pat că va trebui să urineze într-o ploscă/urinar; celui 

care nu este imobilizat i se va explica faptul că va trebui să meargă la toaletă pentru a urina 

se pun mănuşile 

din ploscă sau urinar se pun cel puţin 120 ml urină în recipientul pentru recoltat şi se 

înşurubează capacul; dacă diureza pacientului trebuie monitorizată, restul de urină se va 

măsura cu ajutorul recipientului gradat 

dacă accidental se pierde urina pe pereţii exteriori ai recipientului se va spăla şi usca 

se etichetează recipientul cu numele pacientului, data şi ora recoltării şi se va trimite 

imediat la laborator însoţit de formularul de cerere a analizei 

întârzierea trimiterii probei la laborator poate altera rezultatele finale ale probei 

se vor spăla plosca/urinarul şi recipientul gradat fiind înlăturate de la patul pacientului 

pacienţii care nu sunt imobilizaţi vor merge la toaletă şi vor urina în ploscă sau urinar după 

care se va proceda la fel ca mai sus 

Colectarea probei de urină prin metoda sterilă neinvazivă: 

deoarece scopul este recoltarea unei probe necontaminate, se va explica cu multă atenţie 

pacientului tehnica de recoltare 

se va spune pacientului să mergă la toaletă şi să-şi dezbrace complet partea inferioară a 

corpului apoi să se spele pe mâini 

dacă este bărbat va sta în picioare în faţa scaunului de toaletă ca pentru urinat, iar dacă este 

femeie se va aşeza cât mai în spate pe vasul de toaletă şi cu picioarele cât mai desfăcute 

pacientul/pacienta îşi va spăla cu apă şi săpun zona genitală şi meatul urinar apoi se va 

şterge de 3 ori cu comprese îmbibate în soluţie antiseptică 

se indică femeilor să-şi separe labile cu o mână iar cu cealaltă să se şteargă cu compresă 

sterile îmbibată în soluţia antiseptică din faţă spre spate,repetând de trei ori gestul, de 

fiecare dată cu compresă diferită; cu cea de-a treia compresă se va şterge în jurul meatului 

urinar 

se indică bărbaţilor să retracteze bine glandul pentru a dezinfecta bine meatul urinar şi să 

menţină glandul retractat pe parcursul urinării şi recoltării probei 

se indică femeilor adoptarea poziţiei cu picioarele cât mai depărtate şi menţinerea labiilor 

desfăcute pe parcursul urinării şi recoltării probei 

după spălare şi dezinfectare pacientul/pacienta poate începe să urineze; apoi, fără a se opri 

micţionarea, se ia recipientul pentru probă, se pune în dreptul jetului urinar şi se recoltează 

circa 30-50 ml, îndepărtându-se apoi din calea jetului urinar 


31

se ia recipientul de la pacient şi se însemnează capacul; se va evita să se atingă marginile 

interioare ale recipientului sau capacul pe interior 

dacă accidental urina s-a prelins pe pereţii exteriori ai recipientului se va spăla şi usca 

pacientului i se sugerează să se spele bine pe mâini 

se va eticheta recipientul cu numele pacientului, testul efectuat, tipul de probă 

dacă se va cere urocultura, trebuie menţionat dacă pacientul este sub antibioterapie şi ce 

antibiotic i se administrează 

se ataşează formularul de cerere a analizei la recipient şi proba se va trimite la laborator 

imediat 

pentru pacienţii imobilizaţi la pat tehnica recoltării este aceeaşi, dar se va folosi 

plosca/urinarul pentru a putea urina la pat 

Recoltarea probelor de urină la pacienţii cu sondă vezicală: 

se clampează tubul ataşat la sonda urinară cu 30 min înainte de recoltarea probei 

se pun mănuşile; 

dacă tubul de colectare ataşat la sondă are montat un orificiu perpendicular, acesta se va 

dezinfecta cu paduri cu alcool apoi se va aspira urina cu o seringă de 20 ml care se va goli în 

recipientul steril 

dacă nu există acel orificiu şi cateterul vezical este din cauciuc se va recolta proba din 

cateter; se va dezinfecta cu paduri antiseptice o zonă mică deasupra locului de inserţie cu 

tubul de drenaj; apoi se va înţepa cu o seringă cu ac şi se va aspira; a se evita înţeparea 

cateterului exact la capătul de inserţie a tubului de drenaj deoarece poate perfora balonaşul 

de fixare a cateterului;seringa se goleşte în recipientul steril 

dacă cateterul vezical nu este din caucic şi tubul de drenaj nu are un orificiu aspecific pentru 

recoltat, se va dezinfecta cateterul la capătul unde se inserează tubul de drenaj; se va 

deconecta apoi şi se va lăsa să curgă urina în recipientul steril; se va evita să se atingă 

recipientul cu cateterul în interior sau marginile acestuia pentru a evita contaminarea 

după recoltare se şterg din nou cu paduri antiseptice capetele de conexiune ale sondei 

vezicale şi ale tubului de drenaj şi se ataşează la loc 

recipientul se etichetează şi se trimite la laborator imediat specificându-se, dacă este cazul, 

tratamentul cu antibiotic pe care-l urmează pacientul 


asiguraţi-vă cş aţi declampat tubul de drenaj după recoltarea probei de urină; în caz contrar 

pot să apară complicaţii ca distensia vezicii urinare sau infecţii urinare. 

32




Versiunea: 3 


TOTALUL DE URINĂ 

Deoarece hormonii, proteinele şi electroliţii sunt excretaţi în cantităţi mici şi variabile în 

urină, probele trebuie recoltate pe o perioadă extinsă de timp pentru a avea o valoare diagnostică. 

Probele cerute din urina strânsă pe 24 de ore sunt cele mai uzuale, deoarece sunt 

semnificative pentru toate substanţele eliminate în această perioadă. 

Se pot cere probe şi din urina colectată timp de 2 până la 12 ore, în funcţie de informaţiile 

pe care dorim să le aflăm. 

De asemenea, probele din urină strânsă o perioadă de timp pot fi colectate după 

administrarea unei cantităţi de medicamente, de exemplu insulina, pentru a detecta diverse boli 

renale . 

Materiale necesare : 

recipient de colectare a urinii cu capacitate de minim 2 litri 


ploscă sau urinar dacă este nevoie 

recipient gradat dacă trebuie monitorizată cantitativ diureza 

recipient cu gheaţă dacă nu se poate ţine la frigider 

etichete 

formular de cerere analize pentru laborator 

Recoltarea : 

confirmarea şi verificarea identităţii pacientului 

se explică procedura pacientului şi familiei pentru a ne asigura de cooperarea acestuia şi 

pentru a preveni pierderile accidentale de urină în timpul recoltării 

se pot monta etichete la baie prin care pacientul să-şi reamintească că nu trebuie să arunce 

urina, sau pe punga urinară dacă pacientul este sondat 

pacientul trebuie învăţat să ne anunţe după fiecare micţionare, să se ferească să 

contamineze proba 

se vor explica pacientului restricţiile alimentare şi medicamentoase acolo unde este necesar 

Colectarea probelor din urina strânsă timp de 2 ore : 

dacă este posibil, pacientul va trebui să bea 2 – 4 pahare de apă înainte cu 30 de min de 

începerea recoltării 

după 30 min se cere pacientului să micţioneze; această probă se aruncă şi se începe 

recoltarea propriu-zisă, pacientul având astfel vezica goală; se notează ora începerii 

recoltării 

33

dacă medicul prescrie, se va administra o doza din medicamentul indicat şi se va scrie ora 

se va oferi pacientului cel puţin un pahar de apă pe oră pentru a stimula producţia de urină 

după fiecare micţionare (în ploscă/urinar sau un recipient obişnuit de 300 – 400 ml ) se va 

adăuga proba în recipientul mare de colectare; 

se va măsura după fiecare eliminare, dacă trebuie monitorizată cantitativ diureza 

dacă este posibil, cu 15 min înainte de terminarea timpului indicat pentru colectarea urinii, 

se va cere pacientului să micţioneze; aceasta va fi ultima proba adăugată în recipientul de 

colectare 

la sfârşitul perioadei de colectare, în funcţie de regulile interioare ale spitalului, se va 

acoperi recipientul şi se va trimite etichetat la laborator imediat împreună cu formularul de 

cerere sau se va turna într-un recipient nesteril 100 - 200 ml din cantitatea totală de urină, 

va fi etichetat şi trimis la laborator specificându–se pe cerere cantitatea totală de urină 

strânsă şi perioada de timp. 

Colectarea probelor din urina strânsă timp de 12 – 24 ore : 

se cere pacientului să urineze; se va arunca această probă, pornindu-se astfel recoltarea din 

momentul în care pacientul are vezica urinară goală 

se notează ora începerii recoltării 

probele se vor aduna într-un recipient de cel puţin 2 l; pe timpul dintre micţionari, 

recipientul cu probele de urină trebuie păstrat la rece sau la frigider (niciodată împreună cu 

mâncarea sau cu medicamente) 

se va recolta urina pe toată perioada de timp indicată; înainte de terminarea timpului se 

cere pacientului să urineze încă o dată, dacă este posibil; se adaugă şi ultima probă în 

recipientul de colectare 

se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator însoţit de formularul de cerere sau se 

va turna din cantitatea totală de urină, într-un recipient de aprox 100-200 ml, care va fi 

etichetat şi trimis la laborator specificându-se pe formular care a fost cantitatea totală şi 

perioada de timp cât a fost colectată urina. 

Consideraţii speciale : 

pacientul va trebui să fie bine hidratat pe tot parcursul recoltării probelor de urină 

pacientul va fi învăţat să evite cafeaua, ceaiul sau alte substanţe pe parcursul recoltării, cu 

excepţia recomandărilor medicului, pentru a nu fi alterate rezultatele 

dacă pacientul are sondă urinară, se va menţine punga urinară pe toată perioada recoltării 

într-un recipient cu gheaţă pus sub patul bolnavului 

dacă accidental se pierde una din probe, recoltarea trebuie să fie reluată integral. 

34




Versiunea: 3 


MĂSURAREA PH-ULUI URINAR 

Ph-ul urinar (acid sau alcalin) reflectă abilitatea rinichilor de a menţine o concentraţie 

normală de ioni de hihrogen (H+) în plasmă şi lichidele extracelulare. Concentraţia normală de ioni 

de H variază de la ph=4,6 la 8,0 , dar în cele mai multe cazuri ph-ul se situează în jurul valorii de 6,0. 

Cea mai simplă procedură de a determina ph-ul urinar este tot cu ajutorul benzilor specifice 

care în contact cu proba de urină a pacientului îşi schimbă culoarea. 

Un ph urinar alcalin (>7) este rezultatul unei diete sărace în proteine şi bogată în vegetale, 

lactate şi citrice, putând determina formarea de cristale de fosfat, carbon. Deasemenea, urina 

alcalină poate avea drept cauză o infecţie a tractului urinar sau alcaloza metabolică sau 

respiratorie. 

Un ph urinar acid (< 7) poate avea drept cauză o dietă bogată în proteine care poate 

determina formarea de oxalaţi, uraţi. De asemenea, urina acidă poate avea drept cauze 

tuberculoza renală, diareea şi alte forme de acidoză. 



recipient de recoltare 

benzi specifice pentru măsurare ph-ului urinar 

cartelă standard de citire 

Măsurare : 



i se explică pacientului procedura 

i se dă pacientului recipient şi i se explică cum să colecteze proba de urină (vezi capitolul “ 

Recoltarea probelor de urină “) 

se scufundă banda conform prospectului de utilizare şi apoi se citeşte . 


se va utiliza o probă de urină recoltată în momentul efectuării testului, nu cu mult înainte, 

deoarece o probă stând la temperatura camerei îşi modifică ph-ul . 

se va lua în considerare faptul că de obicei noaptea ph-ul urinii este mai acid decât ph-ul 

urinar diurn. 

35




Versiunea: 3 


MĂSURAREA GLICOZURIEI ŞI CETONURIEI 

Glucoza şi corpii cetonici nu trebuie să fie prezenţi în urină în mod normal. Totuşi glucoza 

începe să apară în urină (glicozurie) atunci când glicemia (glucoza din sânge) depăşeşte valoarea de 

180 mg/dl. Corpii cetonici, care sunt produşi în organism în absenţa insulinei, apar la valori ale 

glicemiei mai mari de 240 mg/dl. Prezenţa lor în urină (cetonuria) este un semnal de alarmă, fără 

tratament putându-se intra în cetocidoza diabetică. Când corpii cetonici cresc în sânge, pacientul 

capătă o respiraţie cu halenă specifică. 

Metoda de măsurare a glicozuriei şi a cetonuriei este similară, cu benzi. Rezultatele se compară 

cu o cartelă standard a culorilor de referinţă. În echilibrarea metabolică a diabetului zaharat şi 

urmărirea acestuia se impune şi dozarea corpilor cetonici şi a glicozuriei. 


recipient de colectare 


benzi pentru măsurarea glicozuriei sau a cetonuriei specifice 

cartelă de referinţă cu toate culorile standard 

Recoltare : 


se explică procedura pacientului, cu atât mai mult cu căt este un pacient recent diagnosticat 

ca fiind diabetic. Pacientii care se stiu cu diabet de mult timp pot fi învăţaţi să-şi recolteze 

singuri acasă. 

se verifică medicaţia pe care o ia pacientul şi care ar putea modifica rezultatul testului. 

înaintea fiecărui test pacientul este învăţat să nu contamineze proba de urină 


se cere pacientului să micţioneze; apoi se oferă un pahar cu apă şi, după 30 –40 min se cere 

să micţioneze din nou; din cea de-a doua probă se va efectua testul prin scufundarea 

benzilor respective 

în funcţie de testul cerut benzile vor fi ţinute în proba de urină conform prospectului de 

utilizare, apoi vor fi citite şi interpretate în raport cu cartela de referinţă. 


dozarea corpilor cetonici în urină ajută la diagnosticul diferenţial între coma diabetică şi cea 

nondiabetică şi la monitorizarea metabolismului lipidic. 

36




FILTRAREA URINII PENTRU DEPISTAREA CALCULILOR RENALI 

Versiunea: 3 


Calculii renali se pot dezvolta oriunde în tractul urinar. Pot fi eliminaţi odată cu urina sau se 

pot bloca în tractul urinar provocând hematurie, colică renală, hidronefroză. 

Cu mărimi de la dimensiuni microscopice până la câţiva centimetri, calculii se formează în 

rinichi când sărurile minerale, în principal oxalatul de calciu sau fosfatul de calciu, se adună în jurul 

nucleului unei bacterii, tromb sau altă particulă. O altă substanţă care poate determina formarea 

de calculi este acidul uric. 

Calculii renali apar datorită a numeroase cauze incluzând hipercalcemia (care poate apărea 

datorită hiperparatiroidismului), dieta excesiv bogată în calciu, imobilizare prelungită nivel anormal 

al pH-ului urinar, deshidratare, hiperuricemia asociată cu gută, anumite boli ereditare. 

Cele mai întâlnite cauze de formare a calculilor renali sunt staza urinară prin concentrare 

urinară datorită deshidratării, adenoame benigne de prostată, boli neurologice, stricturi uretrale. 

Depistarea calculilor în urină necesită o atentă monitorizare a pacientului care va urina întrun 

recipient acoperit de tifon pentru ca eventualii calculi să rămână pe acesta. Acest test se va 

continua până când pacientul elimină calculi sau până la intervenţia chirurgicală, după cum este 

cazul. 


comprese sterile 


urinar sau ploscă 


recipient pentru colectarea calculilor dacă sunt eliminaţi 

etichete 

instructiuni scrise prin care se reaminteşte pacientului ce are de facut 

Recoltarea: 

se explică pacientului exact procedura pentru a ne asigura de cooperarea sa. 

se postează etichetele pe recipientul 

se cere pacientului să ne anunţe la fiecare micţiune 

se pune compresa peste gura recipientului şi se poate fixa de jur împrejur pentru mai multă 

siguranţă. 

se pun mănuşi. Dacă pacientul este imobilizat la pat şi urinează în urinar sau ploscă, se va 

filtra toată urina prin compresa ataşata recipientului gradat de colectare. Dacă are sondă 

urinară, se va filtra conţinutul pungii colectoare prin compresa. 

37

se va examina compresa după filtrarea urinii. Dacă se vor depista calculi, vor fi trimişi într-un 

recipient la laborator împreună cu formularul de cerere analize, după ce a fost anunţat şi 

medicul curant. 

dacă pe compresă nu vor rămâne calculi ci doar reziduuri, vor fi şi acestea trimise la 

laborator pentru analiză. 

dacă compresa va rămâne intactă, fără reziduri sau calculi, va fi îndepărtat şi pus altul nou 

pentru următoarea micţionare 


dacă pacientul este acasă trebuie învăţat cum să-şi filtreze şi monitorizeze urina şi să 

înţeleagă importanţa efectuării acestor manevre corect. 

calculii pot aparea în diferite culori. Dacă se întâmplă aşa, fiecare dintre ei are importanţa 

diagnostică în funcţie de mărime, culoare etc. 

se vor reţine şi trimite la laborator orice reziduuri suspecte care vor rămâne pe compresă 

deoarece chiar şi cei mai mici calculi pot determina hematurie şi durere. 

38




Versiunea: 3 


RECOLTAREA PROBELOR DIN SCAUN 

Recoltând eşantioane din scaun se pot depista ouă şi paraziţi, sânge, bilă, graşime, agenţi 

patogeni sau alte substanţe. 

Analizarea scaunului ca şi caracteristici (culoarea, consistenţă, miros) poate depista o 

eventuală sângerare gastro-intestinală. 

Recoltarea probelor din scaun se face fie pentru o perioadă specifică de timp (cum ar fi 72 

de ore) sau fără specificaţie legată de un timp anume. Deoarece probele de scaun nu se pot obţine 

“la cerere”, o recoltare corectă include necesitatea învăţării pacientului pentru a ne asigura de 

corectitudinea manevrelor de recoltare, fără a denatura rezultatul testului de laborator. 


recipient colectare cu capac 


2 spatule din lemn sau plastic (sau alte instrumente specifice de recoltare oferite de 

laborator) 

prosop de hârtie sau pungă de hârtie 

ploscă 

etichete de reamintire pentru pacient 

formulare cerere analize pentru laborator 

Recoltarea: 

se va explica procedura pacientului pentru a ne asigura de cooperarea sa şi de 

corectitudinea manevrei de recoltare 

A) Recoltarea unei singure probe, fără specificaţii de timp 

pacientul (dacă este internat) este rugat să anunţe apariţia senzaţiei de defecaţie iminentă 

pacientul este indrumat să aibă scaun într-o ploscă. La fel şi pacientul care îşi recoltează 

singur acasă. Dacă pacienţii vor folosi toaleta şi nu plosca, scaunul se va amesteca cu apa de 

toaletă interferând cu rezultatul testului. De asemena, scaunul nu trebuie amestecat cu 

urina deoarece pH-ul acesteia poate inhiba creşterea bacteriilor din scaun. 

se pun mănuşi, şi cu ajutorul unei spatule se va recolta din scaun cea mai reprezentativă 

mostră. 

se va pune în recipient şi se va închide capacul. 

dacă pacientul elimină împreună cu scaunul sânge, mucus, puroi, acestea trebuie incluse în 

mostra recoltată. 

39

se înfăşoară spatula folosită în hârtie şi se aruncă la deşeurile contaminate împreună cu 

mănuşile 

se spală mâinile bine 

B) Recoltarea probelor din scaun pe o anumită perioadă de timp 

se plasează etichete la toaletă sau patul pacientului prin care să i se reamintească de test 

se va proceda la fel ca mai sus, cu specificaţia că după recoltarea fiecărei probe cel mai bine 

este ca acestea să fie trimise imediat la laborator 

dacă scaunul trebuie obţinut prin clismă se va folosi pentru aceasta doar apă obişnuită sau 

soluţie normal salină 

ne asigurăm că pacientul se poate toaleta bine după efectuarea procedurii, în caz contrar 

acesta trebuie ajutat să se toaleteze corespunzător 


nu se vor plasa niciodata probele de scaun într-un frigider care conţine alte medicamente 

sau mâncare 

se anunţă medicul ori de câte ori aspectul scaunului este neobişnuit 

dacă pacientul îşi recolteaza singur acasă, va fi instruit cu privire la efectuarea procedurii de 

recoltare şi depozitare a probei. 

40




Versiunea: 3 


DEPISTAREA SÂNGERĂRILOR OCULTE 

Testele de depistare a sângerărilor oculte sunt folosite pentru descoperirea sângerărilor 

ascunse (gastrointestinale), pentru diferenţierea între melenă şi scaunul cu aspect de melenă. 

Anumite medicamente cum ar fi fierul, bismutul, pot înnegri scaunul putându-se pune diagnosticul 

greşit de melenă. 

De asemenea, aceste teste sunt foarte importante pentru depistarea precoce a cancerelor 

colorectale, deoarece 80% din pacienţii cu aceste boli prezintă sângerări oculte. Pe de altă parte, un 

singur test pozitiv nu indică neapărat sângerare gastrointestinală sau cancer colorectal. Pentru a 

putea fii considerat pozitiv, testul trebuie repetat de cel puţin 3 ori într-o perioadă anume, timp în 

care pacientul va respecta o dietă specifică recomandată în depistarea sângerărilor oculte. Cu toate 

acestea, un test pozitiv şi în aceste condiţii, nu indică neapărat un cancer de colon ci poate fii 

sângerare gastrointestinală provocată de ulcer gastric, diverticuloze etc. 

Testele sunt folosite şi ca screening (de exemplu, în Marea Britanie, după o anumită vârstă, 

se repetă la 2 ani, pentru depistarea precoce a cancerelor colorectale). 

Testele sunt uşor de efectuat constând în adăugarea de anumite substanţe (sau a unei hârtii 

impregnate cu substanţă respective) peste proba de scaun, apărând aproape imediat o coloraţie 

specifică în cazurile în care sângele pierdut prin scaun este mai mult de 5 ml pe zi. 

Aceste analize sunt foarte importante deoarece sângerările oculte sunt în cantităţi foarte 

mici, indepistabile ochiului uman, dar repetându-se, pot duce la anemii severe. 



recipient colector de sticlă 

spatulă sau orice alt instrument specific de recoltare pe care îl are laboratorul 

substanţă specifică sau hârtie îmbibată cu substanţă (din kitul de testare) 

Recoltare: 

se confirmă identitatea pacientului 

se pun mănuşile şi se recoltează conform procedurii de recoltare a probelor din scaun 

se va duce proba imediat la laborator sau, dacă avem kitul de recoltare, se va respecta 

întocmai prospectul de utilizare 

se spală mâinile bine şi se toaletează pacientul dacă este imobilizat 

se anunţă medicul pentru orice apariţie a coloraţiei albastre sau verzi pe hârtia testului 

41


ne asigurăm că proba recoltată nu este contaminată cu urină, soluţie săpun, hârtie igienică 

(aceasta conţine bismut şi afectează rezultatul) apoi o testăm conform indicaţiilor de 

utilizare a kitului 

testul se face din porţiuni diferite ale scaunului deoarece sângerarea ocultă din tractul 

gastrointestinal superior nu este prezentă în tot scaunul format, iar cea din cancerul 

colorectal poate apărea de obicei doar în prima porţiune a scaunului 

se va verifica data expirării kitului de testare 

pacientul va fi instruit să respecte o dietă bogată în fibre, fără carne, fără peşte, fără napi, 

gulii etc pentru că toate acestea pot da reacţii fals positive. Dieta trebuie ţinută între 48-72 

ore înaintea testului 

de asemenea, tot cu 48-72 ore înainte de testare, se va întrerupe medicaţia care poate 

afecta rezultatul (fier, potasiu indometacin, steroizi) 

dacă pacientul îşi face singur acasă testarea, va trebui instruit cu atenţie în ceea ce priveşte 

procedura 

unul dintre cele mai noi şi uşoare teste pentru depistarea sângerării oculte este testul 

intitulat “colorare”. Este indicat pentru pacienţii care îşi fac singuri testările, nu necesită 

recoltarea probei de scaun şi este foarte uşor de testat şi interpretat. Astfel, pacientul va 

respecta dieta specifică cu 48-72 ore înainte de testare. Pacientul este învăţat să 

indepărteze orice dezinfectant de toaletă şi să tragă apa de 2 ori după îndepărtarea 

dezinfectantului de toaletă. După defecare, este instruit să nu arunce hârtie igienică în vasul 

de toaletă până la citirea testului deoarece conţinutul in bismut al acesteia poate afecta 

rezultatul. În cele 5 minute imediat după defecare, va desface kitul de testare şi va arunca 

testerul în toaletă, care va pluti pe suprafaţa apei din toaletă. Pacientul va citi rezultatul 

după 15-30 de secunde. Dacă scaunul are sângerări oculte, testerul se va colora în albastru 

sau verde. Pacientul va trebui să repete testarea la trei scaune diferite, să-şi noteze 

rezultatele şi să le prezinte medicului. 

42




Versiunea: 3 


RECOLTAREA SPUTEI 

Secretată de membrana care căptuşeşte bronhiolele, bronhiile şi traheea, sputa ajută la 

protejarea căilor respiratorii faţă de infecţii. Când este eliminată din tractul respirator, sputa 

conţine salivă, secreţii nazale şi sinusale, celule moarte şi bacterii orale normale din tractul 

respirator. Probele de sputa se recoltează pentru a depista eventualii microbi existenţi. 

Metoda cea mai folosită pentru recoltarea sputei este expectoraţia, care uneori poate 

necesita nebulizare în prealabil, hidratare, drenaj postural. O metodă mai puţin folosită este 

aspirarea traheala şi, foarte rar, bronhoscopia. 

Aspiraţia traheală este contraindicată imediat postprandial, la pacienţii cu varice 

esofagiene, laringospasme. Trebuie, de asemenea, efectuată cu atenţie la pacienţii cardiaci, 

deoarece poate agrava aritmiile. 

Recoltarea prin expectoraţie 


recipient steril cu capac etanş 



aerosoli 

mască de faţă 

tăviţă/pungă pentru vomă 

Recoltarea: 

pacientul este aşezat pe un scaun sau la marginea patului în poziţie şezândă. Dacă nu poate, 

se ridică patul în poziţie semişezândă cu genunchii puţin ridicaţi (poziţia Fowler) 

se cere pacientului să-şi clătească gura cu apă simplă nu cu apă de gură sau pastă de dinţi) 

pentru a reduce riscul de contaminare a probei de spută cu flora microbiană orală. Apoi i se 

cere sa tuşească şi să expectoreze în recipientul steril 


se ataşează capacul recipientului etanş şi se curăţă exteriorul acestuia dacă este cazul 

se aruncă mănuşile la deşeuri contaminate 

se etichetează recipientul cu numele pacientului, medicului, data şi ora recoltării, 

presupusul diagnostic, dacă pacientul este febril sau sub antibioterapie 

se trimite proba imediat la laborator 

43


se va sugera pacientului să tuşească adânc pentru a evita expectorarea de salivă în loc de 

spută 

pentru a stimula secreţia de spută se poate face drenaj postural înainte de recoltare 

sputa recoltată prin expectoraţie este contaminată cu flora normală din gură de aceea 

aspiraţia traheală poate oferi o analiză mult mai corectă a sputei, dar este o manevră 

invazivă care este folosită doar la pacienţii care nu pot expectora. 

44




Versiunea: 3 


RECOLTAREA DE PROBE PRIN TAMPONARE, ŞTERGERE 

Acest tip de recoltare cu ajutorul aplicatoarelor cu capătul format din tampon de bumbac 

ajută la identificarea agenţilor patogeni. Procedura de recoltare presupune minim de contaminare 

cu flora bacterială normal prezentă în diversele zone de recoltare. 

După ce este recoltată proba, aplicatorul este introdus cu capătul folosit într-un tub steril 

care conţine un mediu de transport. 

1. Recoltarea din zona amigdaliană: 



apăsător de limbă 

minilanternă/ sursă de lumină 

aplicator steril cu capăt din tampon de bumbac 

tub steril cu mediu de cultură 

etichete 

formulare cerere analize pentru laborator 

Recoltare: 

confirmarea identităţii pacientului 

se explică procedura pentru a-i reduce anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa 

se explică pacientului că poate avea senzaţie de vomă în timpul tamponării, dar că 

procedura va dura mai puţin de un minut 

se aşează pacientul şezând la marginea patului sau într-un scaun cu faţa la asistentă 


se cere pacientului să-şi ţină capul pe spate. Se apasă limba cu un apăsător de limbă, se 

iluminează fundul gâtului pentru a vedea exact zonele imflamatorii 

dacă pacientul are senzaţie de vomă se retrage apăsătorul de limbă şi i se sugerează să 

respire adânc. După ce se relaxsează, se introduce apăsătorul de limbă dar mai puţin adânc 

ca prima dată 

se tamponează zonele amigdaliene cu aplicatorul incluzând zonele imflamate sau purulente 

ne asigurăm că nu atingem cu aplicatorul limba, dinţii sau obrajii pentru a evita 

contaminarea sa 

se plasează imediat aplicatorul în tubul cu mediul de cultură 

se aruncă mănuşile la deşeuri contaminate şi se spală mâinile 

se etichetează proba cu datele pacientului, ziua şi ora recoltării, locul de unde s-a recoltat 

45

proba se trimite imediat la laborator 

2. Recoltare exudat nazofaringeal: 


la fel ca la recoltarea amigdaliană 

opţional: speculum nasal 

Recoltare: 

confirmarea identităţii pacientului 


se explică pacientului că va avea senzaţie de strănut sau vomă dar că procedura va dura mai 

puţin de un minut 

se aşează pacientul sezând la marginea patului sau într-un scaun cu faţa la asistentă 

se cere pacientului să-şi sufle nasul 

se cere pacientului să-şi acopere o nară şi să respire doar pe cealaltă şi invers. Se va 

introduce tamponul de recoltare pe nara pe care respiră mai bine 

se cere pacientului să-şi ţină capul pe spate. Se introduce cu blândeţe aplicatorul 

aproximativ 7,5-10 cm ţinând capătul cu tampon lângă septrul nasal. Se roteşte repede 

tamponul şi se scoate 

alternativ, se apasă limba pacientului cu apăsătorul de limbă şi se introduce un alt aplicator 

până în spatele valului palatin rotindu-l repede 

se introduce aplicatoarele în tuburile cu medii de cultură 

se aruncă mănuşile şi se spală mâinile 

se etichetează probele, se completează formularele de laborator şi se trimit împreună cu 

probele la laborator 

3. Recoltarea de secreţie din plagă: 


mănuşi sterile, câmp steril 

paduri cu alcool, betadină 

pensă sterilă 

tampoane sterile 


ac steril 

tub steril pentru cultură cu mediu de transport 

etichete 

tub de cultură pentru germeni anaerobi (conţine dioxid de carbon) 

comprese sterile pentru repansarea plăgii 

formulare cerere analize laborator 

Recoltare: 

se spală mâinile, se pregăteşte un câmp steril, se pun mănuşile sterile 

se înlătură pansamentul cu o pensă sterilă 

se curăţă zona din jurul plăgii cu alcool sau betadină pentru a reduce riscul de contaminare 

a probei cu bacterii din zona adiacentă plăgii 

46

pentru o cultură aerobică se foloseşte aplicator cu capăt din bumbac, se introduce în plagă, 

se roteşte blând apoi se introduce imediat în tubul pentru culture aerobice 

se trimite proba imediat la laborator 


se pun alte mănuşi şi se reface pansamentul plăgii 

4. Recoltarea de probe din ureche: 




comprese de tifon 

aplicator cu tampon steril 

tub steril cu mediu de transport 

etichete 

seringă de 10 ml, ac steril 


Recoltare: 


se curăţă cu blândeţe excesul de secreţii din urechea pacientului cu soluţie normal salină şi 


se introduce aplicatorul în canalul auditiv şi se roteşte cu blândeţe de-alungul peretelui 

canalului, pentru a nu leza timpanul 

se retrage aplicatorul cu grijă pentru a nu atinge şi alte suprafeţe şi se introduce în tubul 

steril cu mediu de transport 

se etichetează corespunzător proba şi se trimite la laborator împreună cu formularele de 

laborator 

recoltarea din urechea medie se face de către medic, după toaletarea urechii externe cu 

serfiziologic şi comprese, prin puncţionare şi apoi aspirarea lichidului cu o seringă 

proba se trimite imediat la laborator 

5. Recoltarea probelor din ochi: 


mănuşi sterile 

soluţie sterilă normal salină 

comprese 


tub steril cu mediu de transport 

dispozitv steril, cu inel, special pentru recoltarea celulelor corneene 

Recoltare: 

se spală mâinile şi se pun mănuşi sterile 

se şterg ochii şi excesul de secreţii cu soluţie normal salină şi comprese de tifon, dinăuntru 

înspre afară 

se retrage pleoapa inferioară pentru a evidenţia sacul conjuctival. Se roteşte cu bândeţe 

aplicatorul cu tampon peste cojunctivă având grijă să nu atingem şi alte suprafeţe 

47

se ţine aplicatorul mai degrabă paralel cu ochiul decât perpendicular, pentru a prevenii 

iritaţiile corneene datorită mişcărilor bruşte 

dacă este necesară recoltare corneană, aceasta se va face de către medic, utilizând un 

dispozitiv special, cu inel 

se introduce imediat aplicatorul sau dispozitivul cu inel în tubul cu mediul de transport 


se etichetează proba şi se trimite la laborator împreună cu formularele 


nu se va folosi un antiseptic înaintea recoltării pentru a preveni iritaţiile ochiului şi 

modificarea rezultatului probei 

dacă pacientul este un copil sau un adult necooperant se va cere ajutorul unui coleg pentru 

a-i ţine capul nemişcat în timpul recoltării, prevenind astfel lezările oculare datorită 

mişcărilor bruşte 

6. Recoltarea de probe din anus 



apă şi săpun 

prosop 



tub steril de cultură cu mediu de transport 

etichete 


Recoltare: 



se asigură intimitatea pacientului 

se spală zona perianală a pacientului cu apă şi săpun 

se introduce aplicatorul cu capătul din tampon de bumbac (udat în prealabil în soluţie 

normal salină) în anus aproximativ 1 cm la copii şi 4 cm la adulţi şi se roteşte cu blândeţe de 

jur împrejur 

se introduce aplicatorul în tubul de cultură cu mediu de transport 

se aruncă mănuşile la deşeuri contaminate şi se spal mâinile 

se etichetează proba şi se trimite la laborator împreună cu formularul 

48




Versiunea: 3 


TESTUL PAPANICOLAU 

Testul citologic Papanicolau (numit şi Babes- Papanicolau după denumirea doctorului român 

Aurel Babes, care a preconizat depistarea precoce a cancerului genital feminin prin examinarea 

frotiului citovaginal) este o analiză obţinută prin recoltarea prin perire a celulelor din cervix şi apoi 

fixarea lor pe o lamă de sticlă. Deşi analiza celulelor din cervix este cea mai des folosită, testul 

Papanicolau permite şi evaluarea citologică a celuleor polului vaginal şi endocervicale. 


speculum vaginal bivalvular 


Pap stick 

aplicator cu tija şi pat din bumbac 

3 lame de sticlă pentru citire microscopică 

fixative 

lampă ajustabilă 

câmp 


Recoltare: 

confirmarea identităţii pacientei 

se explică procedura pacientei 

se spală mâinile 

se explică pacientei importanţa relaxării musculaturii perineale pentru a uşura efectuarea 

examinării şi recoltării 

se cere pacientei să micţioneze înainte de efectuarea procedurii de recoltare 

se asigură intimitate şi se cere pacientei să se dezbrace de la brâu în jos 

este acoperită cu un halat de unică folosinţă şi ajutată să se aşeze pe masa ginecologică 

se potriveşte lampa pentru luminozitate maximă în zona genitală 

se înlătură halatul din zona genitală 

se oferă mănuşi medicului şi speculul vaginal. Nu se vor folosi lubrefinate pentru acesta 

pentru a nu interfera cu rezultatul testului. Se poate uda speculul cu apă caldă pentru a 

uşura inserţia. 

se anunţă pacienta când i se introduce speculul pentru a preveni tresărirea şi încordarea 

musculaturii 

se sugerează pacientei să se relaxeze şi să respire adânc în timpul introducerii speculului. 

49

după introducerea specului acesta este lărgit pentru expunerea cervixului şi apoi blocat 

pentru începerea recoltării 

se oferă medicului pe rând aplicatoarele şi periuţa necesare recoltării celulelor din diferitele 

zone. După fiecare recoltare, se vor lua aplicatoarele şi se vor roti blând pe câte o lamă de 

sticlă peste care se va pune imediat un fixator pentru prevenirea uscării celulelor 

lamele microscopice vor fi marcate diferit în funcţie de zonele din care s-au recoltat 

celulele. La un test complet, medicul va recolta celule din zona cervicală, endocervicală şi a 

polului vaginal. 

după recoltare se deblochează speculul pentru a fi scos evitând rănirea pereţilor vaginali 

este ajutată pacienta să coboare de pe masa de examinare 

se completează formularele de laborator cu datele pacientei, inclusiv data ultimei 

menstruaţii, apoi se trimit probele la laborator 


înainte de efectuarea testului, pacienta va trebui învăţată să nu facă spălături vaginale cu 48 

de ore înainte şi să nu folosească ovule vaginale 

recoltarea poate avea loc cu 5-6 zile înainte de menstruaţie sau la o săptămână după 

50




Versiunea: 3 


RECOLTAREA DE PROBE PRIN PUNCŢIE LOMBARĂ 

Puncţia lombară constă în introducerea unui ac steril în spaţiul subarahnoidal, de obicei 

între a 3-a şi a 4-a vertebră lombară. Această procedură se efectuează pentru a depista prezenţa 

sângelui în lichidul cerebrorahidian, pentru a obţine probe din acesta în vederea analizării, pentru a 

injecta substanţa de contrast, pentru efectuarea diverselor anestezii, pentru introducerea 

diverselor medicamente sau pentru scăderea presiunii intracraniene. 

Procedura necesită tehnică sterilă şi o poziţionare corectă a pacientului. Puncţia lombară 

este efectuată de către medic ajutat de asistentă. 


măsuţă de lucru/ cărucior 

mănuşi sterile (pentru medic şi asistentă) 

soluţie dezinfectantă 


paduri cu alcool 

câmp steril cu deschidere pe mijloc 

seringi 

ac steril 

anestezic local (de obicei xilină 1%) 

ace spinale 

manometru 


eprubete sterile pentru recoltare LCR (lichid cerebrorahidian) 


etichete 

Recoltare: 


se explică pacientului procedura pentru a-i reduce anxietatea şi a ne asigura de cooperarea 

sa 

se obţine consimţământul scris al pacientului 

se informează pacientul că poate avea dureri de cap după puncţie, dar dacă va coopera şi 

urma indicaţiile întocmai, efectele vor mult diminuate 

51

se vor evita sedativele şi analgezicele înaintea puncţiei lombare, în special la pacienţii 

diagnosticaţi cu tulburări de sistem nervos central, deoarece pot masca simpome 

importante 

se asigură intimitatea pacientului în timpul intervenţiei 


se aşează materialele pe măsuţa de lucru având grijă să nu se contamineze materialele 

sterile când se desfac 

se asigură luminozitate şi se ajustează înălţimea patului pacientului pentru a fii la îndemâna 

medicului 

se poziţionează pacientul adecvat şi i se reaminteşte să rămână cât mai nemişcat pentru a 

minimaliza disconfortul şi eventualele traume (pacientul este culcat pe pat, în decubit 

lateral, cât mai aproape de marginea patului. Bărbia trebuie să fie în piept şi genunchii 

strânşi şi poziţionaţi pe abdomen. Astfel spatele pacientului va fi curbat, la marginea 

patului. Această poziţie este cea mai indicată pentru puncţia lombară) 

pentru a ajuta pacientul să-şi menţină poziţia adecvată ne plasăm o mână la ceafă şi una în 

spatele genunchilor pacientului şi tragem cu blândeţe înspre interior. În timpul introducerii 

acului pacientul trebuie ţinut cu fermitate în această poziţie pentru a evita accidente 

nedorite 

medicul va dezinfecta locul puncţiei cu comprese sterile, de 3 ori cu 3 comprese diferite. 

Apoi va aşeză câmpul steril cu deschizătura pe locul puncţionării 

pacientul este atenţionat că va simţi o senzaţie de arsură şi durere locală. I se va cere să 

anunţe orice durere persistentă deoarece aceasta poate fi datorată iritaţiei unei rădăcini 

nervoase necesitând repoziţionarea acului 

după ce medicul introduce acul, se vor face procedurile indicate (injectare de substanţă de 

contrast, anestezice, citirea presiunii intracraniene prin ataşarea manometrului, recoltare 

de LCR în eprubetele sterile) 

după recoltarea probelor şi scoaterea acului se şterge locul puncţionării cu un dezinfectant 

şi se aplică un pansament 

se completează formularele de laborator, se etichetează corect eprubetele şi se trimit 

imediat la laborator. 


se va monitoriza cu atenţie bolnavul pe tot parcursul intervenţiei şi se va anunţa imediat o 

eventuală schimbare a valorilor semnelor vitale sau a stării generale a pacientului 

pacientul va trebui să stea culcat în pat între 8-12 ore după efectuarea puncţiei 

probele de LCR recoltate trebuie trimise imediat la laborator deoarece nu pot fi refrigerate 

şi trimise mai târziu 

complicaţiile pot fi diverse pornind de la durerea de cap, care este cea mai comună, până la 

hernierea de amigdale cerebeloase sau compresie medulară 

alte reacţii adverse pot fi la anestezic, abcese epidurale sau subdurale, sângerare în canalul 

spinal 

durere locală, edem sau hematom la locul puncţionării, dificultate tranzitorie de micţionare, 

febră 

deşi hernierea amigdalelor cerebeloase se întâmplă foarte rar, se practică ca prevenţie CT-ul 

cerebral înainte de puncţia lombară. Astfel, dacă tomografia craniană va evidenţia un 

proces expansiv intracranian, se indică temporizarea puncţiei lombare 

puncţia lombară este, de asemenea, este foarte utilă în diagnosticarea meningitei 

52

Cap. III 




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR 

INTRODUCERE : 

Administrarea medicamentelor este una dintre cele mai mari responsabilităţi ale 

asistentului medical. Pentru a asigura pacientului o terapie medicamentoasă eficientă şi corectă, 

asistentul trebuie să fie familiarizat cu indicaţiile, dozările şi efectele medicamentului prescris. De 

asemenea pacientul trebuie interogat înaintea fiecărei administări despre eventualele reacţii 

alergice din trecut la substanţa respectivă. Asistentul trebuie să aibă cunoştinţele şi abilităţile de a 

minimiza anxietatea pacientului şi de maximize eficienţa medicamentului (cunoscând modalitatea 

de administare, timpul etc.) 

Căile de administare a medicamentelor: 

Medicamentele pot fi administrate pe diverse căi: 

calea de administare mucodermică: administrare oculară, vaginală, nazală, auriculară, 

transdermală (prin absorbţie), orofaringelal (inhalaţii) 

calea de administare enterală: absorbţia medicamentelor prin tractul gastrointestinal 

calea de administrare parenterală: injecţii sau perfuzii intradermale, subcutanate, 

intramusculare, intraevenoase, intrarectale, intraosoase, intraartriale 

cale de administrate endotraheală: administarea medicamentelor în sistemul respirator cu 

ajutorul sondei endotraheale 

cale de administare epidurală: administare de medicamente (anestezic sau analgezice 

opioide) printr-un cateter introdus peridural 

calea de administare intrapleurală: injectarea de medicamente în spaţiul pleural 

Calea de administare a medicamentului determină efectele acestuia. De exemplu, 

medicamentele administrate intravenos acţionează instant deoarece intra imediat în circulaţia 

sangvină. De aceea antibioticele se fac de obicei intravenos pentru a determina un răspuns imediat 

şi costant. 

Prevenirea erorilor în administrarea medicaţiei 

Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu medicaţia prescrisă 

de medic din foaia de observaţie. Se va verifica mental regula celor cinci “P”: 

pacientul potrivit 

medicamentul potrivit 

doza potrivită 

calea de administare potrivită 

53

timpul (ora) de administare potrivit 

Întodeauna se va verifica şi data expirării fiecărui medicament pe care il vom administra. 

Totodată, înaintea oricărei administrări medicamentoase se vor avea în vedere drepturile 

pacientului: 

- dreptul de a şti de ce i se administrează un anumit medicament şi la ce efecte adverse să 

se aştepte 

- dreptul de a refuza medicaţia prescrisă 

Au apărut multe facilităţi care să prevină erorile de administrare a medicamentelor, în 

special pentru cele a căror administrare prezintă risc crescut: 

amiodarone 

anticoagulante 

benzodiazepine 

chimioterapice 

dopamine 

dobutamne 

insulină 

lidocaină 

opioide (morfină) 

trombolitice 

Diferitele strategii de prevenire a erorilor de administare a medicamentelor cu risc crescut 

constau în prepararea acestora astfel încât ele să poată fii imediat perfuzate, asa-numitele 

“premixed infusion”. 

Înainte de administarea lor trebuie verificate de către doi asistenti medicali (dozajul şi rata 

perfuziei). 

Efectele medicamentelor şi interacţiunile dintre ele: 

Urmărirea răspunsului la administrarea unui anume medicament necesită o bună 

cunoaştere a stării pacientului şi a efectelor aşteptate de la medicamentul administrat. De 

exemplu, dacă un pacient primind un antiaritmic continuă să prezinte contracţii ventriculare 

premature, trebuie anunţat medicul că medicamentul administrat nu produce efectul scontat. 

În cadrul monitorizării eficienţei unei anume terapii medicamentuoase, trebuie luate în 

calcul şi rezultatele testelor de laborator, care pot indica un efect terapeutic, un efect advers sau 

un nivel toxic. De exemplu, timpii de protrombină ajută la evaluarea efectului administării de 

heparină, sau nivelul scăzut al potasiului poate fi un semn al efectelor adverse ale unui diuretic. 

Unele medicamente însă pot afecta rezultatul testelor de laborator, cauzând aşa-zisele rezultate 

“fals pozitive”. De exemplu, codeină poate creşte presiunea intracraniană. 

Se va monitoriza cu atenţie starea pacientului. Anumite modificări ca scăderea sau creşterea 

în greutate pot afecta acţiunea anumitor medicamente. Alţi factori ca varsta pacientului, 

constituţia fizică, sexul, statusul emoţional pot afecta, de asemenea, răspunsul pacientului la 

administrarea medicamentelor. 

Deoarece majoritatea pacienţilor primesc mai mult de un medicament, trebuie, de 

asemenea, avute în vedere interacţiunile dintre acestea. Interacţiunea între medicamente 

înseamna o schimbare în absorbţia, distribuţia, metabolismul şi excreţia acestuia, care poate 

apărea la administrarea altui medicament sau imediat după aceea. O interacţiune de dorit folosită 

54

ca bază în terapiile medicamentuoase combinate, este potentarea efectului unui medicament, 

ajutarea menţinerii unui anumit nivel sangvin sau minimalizarea efectelor adverse, cu ajutorul altui 

medicament. Pe de altă parte, anumite interacţiuni pot avea rezultate nedorite ca diminuarea 

efectului unui medicament, sau, din contra, maximizarea sa până la efect toxic. De exemplu, 

pacienţii fumători necesită doze mai mari de teofilină (medicament administrat cu precădere în 

astm bronşic şi care se metabolizează în ficat) decât pacienţii nefumători, deoarece la fumători se 

activează enzimele oxidative din ficat care cresc metabolizarea teofilinei. 

Urmărirea efectelor adverse 

La administrarea unu medicament este necesară recunoasterea şi identificarea efectelor 

adverse, reacţiilor toxice şi alergiilor medicamentoase. Unele efecte adverse sunt trecătoare şi de 

intensitate redusă, pacientul dezvoltând o toleranţă faţă de medicament. Altele necesită o 

schimbare a terapiei medicamentoase. 

O reacţie toxică la un medicament poate fii acută, datorată dozelor excesive, sau cronică, 

datorată acumulării progresive a medicamentului în corp. De aemenea, reacţiile toxice pot apărea 

ca rezultat al modificării metabolismului sau excreţiei care determină astfel creşterea nivelului 

medicamentului în sânge. 

O reacţie alergică la un medicament este rezultatul unei reacţii antigen-anticorp. Reacţia 

poate fii de la o urticarie banală până la şoc anafilactic. De aceea înaintea administării 

medicamentelor se verifică eventualele reacţi alergice. În principiu, testul alergic se face înaintea 

administrării primei doze dintr-un medicament. De asemenea trebuie avut în vedere că un istoric 

alergenic negativ la un anume medicament nu exclude posibilitatea apariţiei reacţiei alergice în 

prezent sau viitor. 

Alte efecte adverse ale medicamentelor pot fii dependenţa şi reacţiile idiosincrazice (care 

apar la persoane cu anumite deficite genetice). 

Orice administrare de medicament, calea de administrare, dozajul, refuzul pacientului, 

apariţia efectelor adverse, trebuie notificate corect şi eligibil în planul de îngrijire cu semnatura 

asistentei. 

55




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ 

Deoarece medicamentele cu cale de administrare orală sunt cele mai lipsite de risc, mai 

ieftine şi mai convenabile ca mod de administrare, o mare parte din tratamentele medicamentoase 

se adminstrează pe această cale. 

Astfel, pe această cale se pot administra tratamente sub formă de: tablete, capsule, 

siropuri, elixiruri, suspensii, uleuri, granule etc. Unele necesită preparare specifică înainte de 

adminstrare: uleiurile, suspensiile, granulele. 

De cele mai multe ori, medicaţia orală este prescrisă în doze mai mare decât echivalentul 

său parenteral, deoarece, după absorbţia în tractul gastrointestinal, o parte din medicaţie este 

distrusă de ficat şi eliminată înainte de a intra în circulaţia sistemică. 

Dozele medicamentoase orale normale pentru un adult pot fi periculoase pentru un vârstnic 

sau copil. 

Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi, celor care prezintă 

vărsături, cât şi celor care din diverse motive nu pot înghiţi. 


medicaţia prescrisă 

recipient pentru medicamente 

pahar apă sau suc pentru copii 

Administrare: 

se verifică cu atenţie medicaţia prescrisă de medic şi se compară cu cea primită de la 

farmacie 

se spală măinile 

se verifică data expirării medicamentelor 


se verifică starea pacientului (conştientă) şi semnele vitale. O schimbare în starea acestuia 

poate justifica schimbarea sau anularea medicaţiei (de exemplu, nu se vor mai administra 

antihipertensive la un pacient care prezintă hipotensiune) 

se administrează medicaţia împreună cu apa sau alt lichid adecvat 

siropurile nu se administrează cu apa pentru a nu le diminua efectul 

dacă este necesar, se vor sfărâma tabletele pentru a facilita înghiţirea lor 

se va sta lângă pacient până când acesta va înghiţi medicamentul şi dacă este nevoie, se va 

verifica deschizându-i gura. 

Se va reveni pentru verificarea stării pacientului în maxim 1 oră 

56


asistenta se va asigura că are medicaţie scrisă de medic, cerând indicaţii necesare timpului 

şi modului de adminstrare dacă este necesar. Nu se va adminstra niciodată medicaţie prin 

indicaţie verbală 

se va anunţa medicul pentru orice medicaţie neadministrată din diverse motive sau efecte 

adverse 

medicamentele lichide necesită atenţie sporită la dozare 

nu se va adminstra niciodată un medicament dintr-un flacon neetichetat. Nu se va eticheta 

niciodată un flacon decât de către farmacist 

medicaţia nu se va lăsa niciodata la îndemâna nimănui. Pacientul poate lua din greşeală 

altceva sau un alt coleg le poate aranja altfel cauzând confuzii şi greşeli 

medicaţia opioidă trebuie supervizată de doi asistenţi medicali şi trebuie avut în vedere atât 

specificul spitalului cu privire la circuitul acestora cât şi legile general valabile referitoare la 

acestea 

dacă pacientul cere detalii despre medicaţia sa, se va verifica din nou prescripţia medicului 

şi i se vor oferi detaliile cerute. Pacientul va trebui să fie informat despre orice schimbare 

survenită în schema sa de tratament 

pacientul va fi informat asupra posibilelor efecte adverse şi i se va cere să anunşe echipa de 

îngrijire despre orice schimbare în starea sa 

se vor adminstra preparatele lichide pe bază de fier, de exemplu, cu ajutorul unui pai, 

pentru a preveni afectarea dentară 

tot cu un pai se pot adminstra şi lichidele cu gust neplăcut, deoarece în acest fel vor intra în 

contact cu acesta mult mai puţine papile gustative 

dacă pacientul nu poate înghiţi o tabletă sau capsulă, fie aceasta se va sfărâma dacă este 

posibil, fie se va cere medicului şi farmacistului să ofere o variantă lichidă a aceluiaşi 

medicament. 

57



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE BUCALĂ, SUBLINGUALĂ ŞI TRANSLINGUALĂ 


Versiunea: 3 


Anumite medicamente sunt administrate bucal, sublingual sau translingual pentru a evita 

transformarea sau distrugerea lor în stomac sau intestinul subţire. Aceste medicamente 

administrate pe aceste căi, acţionează rapid, deoarece mucoasa orală este bogat vascularizată şi 

permite trecerea medicamentelor direct în circulaţia sistemică. 

Medicamentele administrate pe cale bucală includ nitroglicerina şi 

metiltestosteronul.Sublingual se administrează isosorbid dinitratul, nitroglicerină, ergotamină. 

Translingual (pe limbă) se administrează spray-uri medicamentoase pe bază de nitraţi, pentru 

pacienţii cu angină cronică. 



recipient pentru medicamente 

Administrare: 

se verifică medicaţia prescrisă şi se compară cu cea ridicată de la farmacie 

se spală mainile 

se explică pacientului modul de administrare 


se verifică data de expirare a medicamentelor 

Administrarea medicamentelor pe cale bucală şi sublinguală: 

în administrarea pe cale bucală, medicamentul se plasează între obraz şi gingie 

pentru administrarea sublinguală, medicamentul se plasează sub limba pacientului 

se instruieşte pacientul sa ţină tableta la locul plasat până când se dizolvă în totalitate, 

pentru a fi absorbită în întregime 

nu trebuie atinsă tableta cu vârful limbii sau mestecată pentru a nu fi înghiţită 

pacientul nu trebuie sa fumeze până când medicamentul nu s-a dizolvat complet, deoarece 

nicotina are efecte vasoconstrictoare care încetinesc absorbţia 

Administrarea translinguală: 

pacientul va fi învăţat să ţină pulverizatorul vertical, cu orificiul de ieşire cât mai aproape de 

gură 

va fi instruit să pulverizeze medicamentul doar pe limbă, printr-o apăsare fermă pe butonul 

flaconului 

trebuie reamintit pacientului că nu trebuie să inhaleze sprayul ci doar să îl pulverizeze pe 

limbă şi să aştepte 10 secunde după adminstrare înainte de a înghiţi 

58


nu se vor da lichide pacientului după administrarea de medicamente pe cale bucală, 

deoarece unele necesită aproape o oră pentru a fi absorbite în totalitate. De asemenea, nu 

trebuie nici să-şi clătească gura până la absorbţia completă a medicamentului 

unii pacienţi care iau frecvent nitroglicerină sublingual pot simţi furnicături la locul de 

adminstrare. Se poate alterna locul de administrare pentru a nu provoca iritaţii. 

59




ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ 

Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA COMBINATĂ A MEDICAŢIEI ÎNTR-O SERINGĂ: 

Combinarea a două medicamente într-o seringă scuteşte pacientul de două înţepături. 

Medicamentele pot fi combinate într-o seringă în mai multe feluri. Fie din două fiole, fie dintr-o 

fiolă şi un flacon, fie din două flacoane. Mai există şi medicamente gata dozate şi trase în seringi 

sterile (cum ar fi anticoagulantele, de exemplu). 

Aceste combinaţii sunt contraindicate dacă medicamentele nu sunt compatibile fie pentru 

că precipită, fie pentru că îşi anulează unul efectul celuilalt, fie când cantitatea combinată este prea 

mare pentru a fi absorbită printr-o singură injecţie. 

Tipul de seringă şi ac folosite vor depinde de medicaţia prescrisă, constituţia fizică a 

pacientului, calea de administrare. 




seringă şi ace 

Administrare: 

se verifică medicaţia prescrisă şi se compară cu cea ridicată de la farmacie 

se verifică data expirării 


se dozează cantitatea care trebuie administrată 


se dezinfectează cu pad alcoolizat dopul flacoanelor înainte de utilizare (de a fi înţepate cu 

acul) 

se dezinfectează capătul fiolelor înainte de a le rupe 

când se folosesc fiole se poate filtra medicamentul cu un alt ac pentru înlăturarea 

eventualelor cioburi, dacă este cazul 

dacă se combină medicamente din două flacoane cu multidoze de medicament va trebui 

schimbat acul cu care se trage substanţa din cele două flacoane pentru a evita să 

introducem într-un flacon picături de substanţă din celalat flacon care rămân pe ac 

nu se vor combina niciodată medicamentele despre care asistenta nu este sigură că sunt 

compatibile 

nu se vor combina niciodata mai mult de două medicamente 

60

deşi multe medicamente incompatibile precipită vizibil, unele îşi schimbă doar proprietăţile 

fără a se vedea ceva vizibil (îşi schimbă structura chimică şi proprietăţile) 

multe medicamente sunt eficiente şi compatibile doar dacă sunt administrate imediat ce au 

fost preprate. Astfel, după aproximativ 10 minute, sub influenţa luminii, căldurii şi a altor 

factori externi, îşi pot schimba proprietăţile, culoare şi pot deveni incompatibile 

se va acorda o grijă deosebită administrării medicamentelor care sunt prezentate sub formă 

de flacoane multidozate (de exemplu insulina). Dacă avem de adminstrat insulină cu efect 

imediat şi insulină cu efect retard, se va trage întâi insulina cu efect imediat şi apoi cea cu 

efect retard. Astfel, dacă ajung câteva picături de insulină cu efect imediat în flaconul 

mutidozat de insulină cu efect retard, acestea nu ii vor schimba proprietăţile, dacă se 

întâmplă invers însă, pot fi afectate proprietăţile 

după administrare nu se recapează acul pentru a evita înţeparea 

61



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIE INTRADERMALĂ 


Versiunea: 3 


Injecţiile intradermale sunt folosite în special pentru efecte locale, ca în testele alergenice 

sau la tuberculină. Se administrează în cantităţi foarte mici (0,5 ml sau mai puţin). 

Partea ventrală a antebraţului este locul cel mai indicat de administrare, deoarece este uşor 

de accesat, de observat şi, de obicei, lipsită de păr. Foarte rar se mai foloseşte şi zona de pe spate, 

interscapulară. 


medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie 



seringă şi ac 


se verifică data de expirare a medicaţiei 


se alege zona de injectare 

se verifică medicaţia să nu fie tulbure sau să nu prezinte alte anomalii 

se prepară substanţa dacă aceasta nu vine deja preparată de la farmacie (de exemplu, în 

testele alergenice trebuie făcută o diluţie corespunzătoare la indicaţia medicului, pentru a 

testa sensibilitatea pacientului la medicamentul respectiv) 

Administrare: 


se comunică pacientului zona aleasă pentru injectare 

se indică pacientului să stea aşezat şi să-şi sprijine antebraţul, cu partea ventrală expusă 


se curăţă locul ales cu un pad alcoolizat şi se verifică să nu aibă păr, leziuni, edeme, 

echimoze 

se lasă să se usuce alcoolul pe piele înainte de injectare 

se apucă antebraţul pacientului cu o mână şi se întinde pielea de pe el 

cu cealaltă mână, se ia seringa cu acul ataşat şi se indreaptă sub un unghi de 10-15 grade 

faţă de antebraţ 

se introduce acul imediat sub piele şi se injectează lent 

62

se va simţi o mică rezistenţă la administrare şi va apărea o mică umflătură. Dacă aceasta nu 

apare, înseamnă că acul este prea adânc introdus; se va retrage şi se va relua tehnica de la 

început 

după injectare se va retrage acul sub acelaşi unghi sub care a fost introdus. Nu se masează 

locul injectării deoarece poate irita ţesuturile şi poate afecta rezultatul testului 

se încercuieşte locul administrării cu un marker pentru a se şti, apoi, cât de mult se modifică 

marginile semnului care trebuie citit 

pacientul este atenţionat să nu se spele în zona respectivă până când testul nu va fi citit 

testul se va citi după 24 sau 48 de ore, în funcţie de substanţa injectată 

materialele utilizate se aruncă în recipientele colectoare specifice 


pacienţii hiperalegenici necesită atenţie sporită, deoarece pot face şoc anafilactic la 

administrare de antigeni 

nu se recapează acul pentru a evita înţeparea 

63



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIE SUBCUTANATĂ 


Versiunea: 3 


Când administrarea medicaţiei se face în ţesutul subcutan, substanţele ajung mult mai 

repede în circulaţia sangvină decât dacă sunt adminstrate oral. De asemenea, injecţiile subcutanate 

produc mult mai puţine leziuni ca cele intramusculare şi au risc mai scăzut. 

Absorbite prin circulaţia capilară, medicamentele recomandate să fie adminstrate pe cale 

subcutanată, sunt soluţii apoase sau suspensii de aproximativ 0,5- 3 ml. Heparina şi Insulina, de 

exemplu, sunt substanţe administrate, cu precădere, pe această cale. 

Medicamentele administrate pe această cale, se fac cu ajutorul unui ac scurt şi subţire. 

Cele mai comune locuri de injectare subcutanată sunt: partea exerioară a braţelor, partea 

exterioară a coapselor, ţesutul adipos al abdomenului inferior, partea superioară a şoldului, partea 

superioară a spatelui, partea superioară a feselor. 

Injecţiile subcutanate sunt contraindicate în zonele inflamate, edematiate, care prezintă 

leziuni. Pot fi de asemenea, contraindicate persoanelor cu tulburări de coagulare. 

Când tratamentul subcutanat se administrează timp îndelungat, cum este cazul insulinei, 

locurile de administrare se vor alege prin rotaţie. 

Heparina se administrează, preferabil, în ţesutul adipos al abdomenului inferior, iar insulina, 

în porţiunea superioară a braţelor şi abdomen. 


medicaţia prescrisă de medic şi comparată cu cea ridicată de la farmacie 


seringă 

ac 


comprese 


verificarea medicaţiei şi dozelor prescrise 

se testează pacientul să nu fie alergic la substanţă, în special înaintea administrării primei 

doze 


se inspectează medicaţia să nu aibă un aspect tulbure sau anormal (cu excepţia celor care 

au un aspect particular, cum ar fi un anumit tip de insulină care are un aspect tulbure) 

se alege locul de injectare 

se verifică încă o dată medicaţia 

64

dacă medicaţia este în fiolă se dezinfectează aceasta, se deschide şi se trage doza indicată, 

eliminând aerul din seringă. Apoi se schimbă acul cu unul potrivit pentru injectare 

subcutanată 

dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se dezinfectează capacul de cauciuc, 

se reconstituie lichidul, se trage doza indicată, se elimină aerul şi se schimbă acul cu cel 

pentru injecţia subcutanată 

tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea: se dezinfectează capacul 

flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, trăgând de piston acea cantitate 

echivalentă cu doza care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul din flacon şi se 

introduce aerul, se întoarce flaconul şi seringa se va umple singură cu cantitatea necesară. 

Administrare: 


se explică procedura pacientului pentru a ne asigura de cooperarea sa şi pentru a-i reduce 

anxietatea 

se asigură intimitate 

se selectează un loc pentru injectare (avându-se în vedere că trebuie alternate) 


se şterge locul ales pentru injectare cu un pad alcoolizat, începând din centrul zonei alese 

spre exterior prin mişcări circulare 

se lasă alcoolul să se usuce pe piele pentru a preveni introducerea de alcool subcutanat în 

timpul injecţiei, ceea ce produce o senzaţie de usturime pacientului 

se îndepărtează capacul acului de la seringă 

cu o mână se pliază pielea din zona aleasă, cu o mişcare fermă, formând un pliu de ţesut 

adipos 

se atenţionează pacientul că va simţi o înţepătură 

se va introduce acul repede, printr-o singură mişcare, la un unghi de 45 sau 90 de grade 

se eliberează pliul cutanat pentru a nu introduce substanţă în ţesutul sub compresie şi a nu 

se irita fibrele nervoase 

se aspiră pentru a vedea dacă suntem într-un vas de sânge 

dacă apare sânge la aspiraţie se va arunca seringa şi se va relua tehnica 

nu se aspiră atunci când se fac injecţii cu heparină şi cu insulină (nu este necesar la insulină, 

iar la heparină poate produce hematom) 

se injectează substanţa, scoţându-se blând dar repede acul, printr-o singură mişcare, in 

acelaşi unghi sub care a fost introdus 

se acoperă locul injectării cu o compresă sau pad alcoolizat, masând blând, circular pentru a 

facilita absorbţia medicamentului (masarea nu se va face atunci când se adminstrează 

insulină sau heparină) 

se îndepărtează compresa şi se verifică locul pentru a depista eventualele sângerări sau 

echimoze 


locul indicat de adminstrare a heparinei este în abdomenul inferior, sub ombilic 

se va avea întotdeauna în vedere să se alterneze locurile de injectare pentru a preveni 

complicaţiile (lipodistrofia, de exemplu, un răspuns imun normal al organismului ce apare în 

cazul injectării repetate în acelaşi loc) 

65

după injectarea cu heparină, se menţine seringa cu acul încă 10 secunde înainte de a se 

scoate. Se va evita masarea zonei de injectare. 

dacă apar echimoze la locul injectării cu heparină se poate aplica gheaţă în primele 5 minute 

după injectare şi apoi se face compresie 

nu se recapează acul pentru a evita înţeparea 

materialele folosite se aruncă în recipientele potrivite 

66



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIE INTRAVENOASĂ DIRECTĂ 


Versiunea: 3 


Injecţia intravenoasă directă permite o abordare rapidă şi un efect imediat. Este folosită în 

urgenţe (bolusuri) sau în cazurile în care nu se poate face intramuscular administrarea. Pacientul 

trebuie supravegheat deoarece efectele sunt rapide şi imediate. 





ser pentru dizolvat 

garou 

paduri alcoolice şi cu betadină sau iod 


pansament adeziv 

soluţie normal salină şi soluţie diluată de heparină 


se verifică medicaţia prescrisă 

se verifică data expirării 

se trage soluţia în seringă şi se diluează dacă e necesar 

Administrare: 


se selectează o venă accesibilă şi destul de largă (cu cât vena e mai largă şi soluţia mai 

diluată cu atât e mai puţin iritantă) 

se aplică un garou deasupra locului de puncţionare pentru destinderea şi evidenţierea 

venelor 

se dezinfectează locul puncţionării cu un pad cu betadină sau iod, prin mişcări circulare 

dinspre locul puncţiei înspre afară, pentru a evita contaminarea locului de puncţionare 

se asteaptă să se usuce dezinfectantul şi se puncţionează venă cu acul la un unghi de 30 de 

grade cu amboul în sus 

se aspiră în seringă pentru a vedea dacă este introdus corect în venă (apare sânge) 

se îndepărtează garoul şi se injectează lent substanţa 

67

la terminarea injectării se aspiră din nou pentru a vedea dacă acul a fost tot timpul în venă 

şi dacă întreaga medicaţie a fost corect introdusă. După verificare se schimbă seringa goală 

cu una cu soluţie normal salină pentru a spăla vena 

se scoate acul din venă printr-o mişcare rapidă şi se presează locul puncţionării cu compresă 

sterilă timp de 3 minute 

se aplică un pansament adeziv 


deoarece medicamentele administrate prin injecţie intravenoasă directă au efect imediat, în 

cazul pacienţilor alergici poate apărea şocul anafilactic. În această situaţie (când pacientul 

devine dispneic, cianotic etc) trebuie chemat imediat medicul şi se încep la nevoie 

manevrele de resuscitare 

dacă apar semne de extravazare se întrerupe injectarea şi se reia tehnica ţinând cont de 

substanţa pierdută prin extravazare 

68



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN CATETER VENOS PERIFERIC 


Versiunea: 3 


Administrarea tratamentului intravenos cu ajutorul unei branule, scuteşte pacientul de 

multiple înţepături, permite menţinerea unei linii venoase continue, perfuzare continuă, 

administrarea de bolusuri, etc. 

După fiecare injectare se spală cu soluţie diluată de heparină sau soluţie normal salină, 

pentru a preveni formarea cheagurilor. Dacă se spală cu soluţie diluată de heparină, să se 

administreze heparina ca tratament; înaintea fiecărei administrări de alt medicament, se va spăla 

întâi cu soluţie normal salină, în eventualitatea în care heparina nu este compatibilă cu 

medicamentul care trebuie administrat. 


medicaţia prescrisă şi, eventual, setul de perfuzare, dacă este vorba de perfuzie 



seringă 3 ml 


garou 

fixator sau leucoplast 

soluţie diluată de heparină 


se verifică medicaţia 


se pregăteşte diluţia de heparină (se poate pregăti cu 10 până la 100 unităţi pe ml) şi se 

trage în seringă de 3 ml 

se dezinfectează gâtul fiolei sau dopul flaconului de cauciuc 

se ataşează perfuzorul la flaconul de perfuzat şi se scoate aerul, sau se trage substanţa din 

flacon sau fiola în seringă. 

Administrare: 



se dezinfectează, cu un pad alcoolizat, capătul branulei, unde se va ataşa seringa sau 

perfuzorul 

se aspiră întâi cu seringa, pentru a verifica dacă apare sânge. Dacă apare, branula este 

corect poziţionată şi este permeabilă, dacă nu apare sânge la aspirare, se aplică un garou, 

nu foarte strâns, deasupra locului unde este branula, se ţine aproximativ un minut şi apoi se 

69

aspiră încă o dată. Dacă sângele tot nu apare, se desface garoul şi se injectează câţiva ml de 

soluţie normal salină. Dacă se întâmpină rezistenţă la injectare nu se va forţa, ci se va 

administra heparină diluată. Dacă nu se întâmpină rezistenţă, se va administra apoi soluţie 

normal salină (pentru a spăla eventualele urme de heparină care pot fi incompatibile cu 

unele medicamente), observând cu atenţie dacă apare durere sau semne de infiltrare a 

substanţei. Dacă, însă, apare durerea, semnele de rezistenţă la injectare şi se observă 

infiltraţie, se va scoate branula şi se va monta una nouă. 

după administrarea medicaţiei cu seringa, se va spăla cu soluţie normal salină şi apoi cu 

heparină diluată, pentru a nu se forma trombi 

dacă se adminstrează perfuzie pe branulă, se va adapta perfuzorul la branulă, se va regla 

rata de curgere şi, după înlăturare, se va proceda în acelaşi fel ca la injectarea cu seringa. 


dacă trebuie adminstrate, atât perfuzie, cât şi medicament, compatibile sau nu, se institui o 

linie venoasă secundară, care se va ataşa la cea primară. Astfel, dacă substanţele sunt 

compatibile şi se doreşte să meargă în paralel, cele două soluţii se vor situa la acelaşi nivel şi 

se va regla rata de curgere. Dacă pacientul are o linie venoasă continuă care trebuie 

menţinută şi trebuie adminstrată o substanţă care nu este compatibilă cu respectiva 

perfuzie, se va institui linia venoasă secundară cu respectiva substanţă, situată mai sus 

decât cea principală şi se va porni doar cea secundară, la terminarea adminstrării 

repornindu-se perfuzia de întreţinere. 

chiar dacă rămâne funcţională, branula trebuie schimbată la 48-72 ore, schimbându-se locul 

inserţiei. 

70



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN LINII VENOASE SECUNDARE 


Versiunea: 3 


O linie venoasă secundară este o linie venoasă completă care se conectează la o linie 

venoasă primară, deja existentă. Linia venoasă secundara este folosită la adminstrarea intermitentă 

sau continuă de medicamente, atunci când se păstrează tot timpul o linie venoasă principală pentru 

întreţinere sau din alte motive. Antibioticele sunt cele mai folosite medicamente care se pot 

administra intermitent, prin linii venoase secundare. 

Atunci când se conectează perfuzia secundară şi se vrea să meargă doar aceasta, ea trebuie 

poziţionată deasupra celei primare. Dacă se vrea să meargă ambele perfuzii, ele trebuie poziţionate 

la acelaşi nivel şi reglat ritmul uneia şi apoi al celeilalte. De asemenea, injectomatele şi 

infuzomatele pot fi folosite ca linii venoase secundare pentru administrare intemitentă sau 

continuă, având avantajul că se poate doza exact cantitatea de medicament adminstrată. 



perfuzor 

adaptator special sau ac pentru ataşare la linia primară 


fixator sau leucoplast 

etichete 

injectomat sau infuzomat 

soluţie salină 


se verifică medicaţia prescrisă de medic 


se verifică soluţia care trebuie adminstrată pe linia venoasă secundară pentru data de 

expirare şi aspectul său 

se verifică dacă medicamentul care trebuie adminstrat secundar este compatibil cu cel din 

linia venoasă primară 

dacă este necesar, se adaugă şi alt medicament în soluţia pentru adminstrare pe calea 

secundară, conform indicaţiilor medicului (se şterge cu alcool orificiul flaconului, se 

injectează substanţa care trebuie adăugată şi se agită pentru o bună omogenizare şi 

dizolvare) dar se va eticheta neapărat şi specifica substanţa adăugată 

unele medicamente sunt preparate pulbere în flacoane care pot fi perfuzate după dizolvare 

71

Administrarea: 


dacă substanţa care trebuie administrată secundar nu este compatibilă cu cea de pe linia 

venoasă primară, aceasta din urmă va fi înlocuită cu soluţie salină, compatibilă cu orice, 

până la administrarea celeilalte substanţe 

se aşează în stativ cea de-a doua substanţă, se ataşează perfuzorul, se elimina aerul şi apoi, 

capătul perfuzorului fie printr-un ac, fie printr-un dispozitiv special, va fi ataşat la sistemul 

de cuplare (după ce a fost dezinfectat în prealabil cu un pad alcoolizat) al primei linii de 

perfuzare 

se ajustează rata de perfuzare şi se reglează adecvat în funcţie de ce se doreşte (să meargă 

amândouă liniile venoase sau doar cea secundară) 

după terminarea medicamentului de pe linia venoasă secundară fie se va decupla tot 

sistemul secundar şi se va arunca în recipientele specifice de colectare, dacă doza trebuie 

repetată la intervale de timp, se va menţine pe loc, etichetat cu data primei utilizări, până 

când o nouă perfuzie va fi instituită pe linia secundară 


dacă sistemul de perfuzare al liniei secundare se păstrează pe loc până la o nouă folosire, 

trebuie atent etichetat cu data primei utilizări şi schimbat obligatoriu la 24 ore 

după înlăturarea sistemului secundar de perfuzare se va verifica şi se va dezinfecta locul de 

cuplare cu sistemul primar astfel încât aceasta să nu fi fost afectat si să se scurgă lichid 

72



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ 


Versiunea: 3 


Injecţia musculară introduce substanţa medicamentoasă adânc în ţesutul muscular. Această cale 

de adminstrare permite o acţiune rapidă prin absorbţia în circulaţia sistemică. Administrarea 

intramusculară este aleasă atunci când pacientul nu poate primi medicaţie orală, când este prea 

iritantă gastric. 

Locul de injectare trebuie ales cu multă grijă, se va face şi în funcţie de constituţia fizică a 

pacientului. Se evită zonele cu edeme, iritaţii, semne din naştere, echimoze. Injecţiile 

intramusculare sunt contraindicate pacienţilor care prezintă tulburări ale mecanismelor de 

coagulare, după terapii antitrombotice, în timpul unui infarct miocardic. 


medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie 

seruri pentru dizolvat 

seringă 

ac 


comprese 


Medicaţia prescrisă trebuie să fie sterilă. Seringa şi acul trebuie alese adecvat (pentru 

injecţia intramusculară acul trebuie să fie mai lung, în funcţie de ţesutul adipos al pacientului, de 

locul ales pentru injecţie şi cu un calibru potrivit pentru vâscozitatea substanţei de injectat). 


se verifică medicaţia prescrisă ca dată de expirare, coloraţie, aspect 

se testează pacientul să nu fie alergic, în special înaintea administrării primei doze 

dacă medicaţia este în fiolă, aceasta se dezinfectează, se sparge şi se trage doza indicată, 

eliminând aerul din seringă. Apoi se schimbă acul cu unul potrivit pentru injectare 

intramusculară 

dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se dezinfectează capacul de cauciuc, 

se reconstituie lichidul, se trage doza indicată, se scoate aerul şi se schimbă acul cu cel 

pentru injecţia intramusculară 

tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea: se dezinfectează capacul 

flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, trăgând de piston, aceea cantitate 

echivalentă cu doza care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul din flacon şi se 

introduce aerul, se întoarce flaconul şi seringa se va umple singură cu cantitatea necesară 

73

alegerea locului de injectare în injecţia intramusculară trebuie făcută cu grijă. Acest loc 

poate fi muşchiul deltoid (se poate localiza foarte uşor pe partea laterală a braţului, în linie 

cu axilă), muşchiul dorsogluteal (poate fi uşor localizat împărţind imaginar fesa cu ajutorul 

unei cruci, rezultând patru cadrane. Cadranul superior şi exterior este muşchiul căutat, 

muşchiul ventrogluteal (poate fi localizat prin linia imaginară ce trece prin extremitatea 

superioară a şanţului interfesier) şi muşchiul de pe faţa antero-externă a coapsei (vastus 

lateralis). 



se explică procedura pacientului 


se spală mâinile, se pun mănuşile 

se va avea în vedere să se rotească locul de injectare dacă pacientul a mai făcut recent 

injecţii intramusculare 

la adulţi deltoidul se foloseşte pentru injectare de cantităţi mici, locul de administrare uzual 

fiind faţa supero-externă a fesei, iar la copil faţa antero-laterală a coapsei 

se poziţionează pacientul şi se descoperă zona aleasă pentru injectare 

se stimulează zona de injectare prin tapotări uşoare 

se şterge cu un pad alcoolizat prin mişcări circulare 

se lasă pielea să se usuce 

se fixează şi se întinde pielea cu ajutorul mâinii nedominante 

se poziţionează seringa cu acul la 90 de grade, se atenţionează pacientul că urmează să 

simtă o înţepătură, se recomandă să nu îşi încordeze muşchiul 

se introduce printr-o singură mişcare, repede, acul prin piele, ţesut subcutanat, până în 

muşchi 

se susţine seringa cu cealaltă mână, se aspiră pentru a verifica dacă nu apare sânge. Dacă 

apare, se va retrage acul şi se va relua tehnica 

dacă la aspirare nu apare sânge, se va injecta substanţa lent, pentru a permite muşchiului să 

se destindă şi să absoarbă gradat medicaţia 

după injectare se retrage acul printr-o singură mişcare, bruscă, sub acelaşi unghi sub care a 

fost introdus 

se acoperă locul puncţionării cu un pad alcoolizat şi se masează uşor, pentru a ajuta 

distribuirea medicamentului (masajul nu se va efectua atunci când este contraindicat, cum 

ar fi la administrarea de fier) 

se îndepărtează padul cu alcool şi se inspectează locul puncţionării, pentru a observa 

eventualele sângerări sau reacţii locale 

dacă sângerarea continuă, se va aplica compresie locală sau gheaţă în caz de echimoze 

se va reveni şi inspecta locul injecţiei la 10 minute şi la 30 de minute de ora administrării 

nu se va recapa acul 

se vor arunca materialele folosite în recipientele specifice de colectare 


la pacienţii care au tratament îndelungat intramuscular se va ţine o evidenţă clară a zonelor 

de injectare pentru a le roti 

la pacienţii anxioşi se poate ţine gheaţă, pe zona de injectare înainte de adminstrare, câteva 

secunde, pentru a anestezia întrucâtva locul 

74

se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze muşchiul pentru că injectarea într-un 

muşchi încordat este dureroasă 

injecţia intramusculară poate distruge celule musculare, determinând astfel, creşteri ale 

nivelului CK (creatinkinaza) care pot duce la o confuzie, deoarece aceeaşi creştere poate 

indica un infarct miocardic. Pentru a diferenţia cauzele, trebuie cerută analiza celulelor 

musculare specifice inimii (CK-MB) şi a lactodehidrogenazei. La pacienţii care necesită o 

monitorizare atentă a CK si CK-MB se va schimba modul de adminstrare medicamentoasă 

din intramuscular în intravenos, tocmai pentru a evita confuziile precizate mai sus. 

din cauza unui ţesut muscular mult mai slab dezvoltat, trebuie avut în vedere că la pacienţii 

varstnici, absorbţia medicamentului are loc mult mai rapid. 

Complicaţii: 

injectarea accidentală de substanţe iritative în ţesutul subcutanat datorită alegerii unui ac 

inadecvat sau unei tehnici greşite de administrare. Aceasta poate determina apariţia unui 

abces. 

dacă locul de injectare nu se roteşte şi se fac injecţii repetate în acelaşi loc, aceasta poate 

conduce la o slabă absorbţie a medicamentului şi, implicit, la scăderea eficienţei acestuia 

75



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA MUSCULARĂ ÎN FORMĂ DE Z 


Versiunea: 3 


Injecţia musculară în formă de Z se foloseşte pentru a evita scurgerea de substanţă în 

ţesutul subcutanat. Se foloseşte la administrarea substanţelor iritante şi cele care decolorează 

ţesutul subcutanat (cum ar fi fierul, de exemplu) sau la pacienţii vârstnici care nu au ţesut muscular 

bine dezvoltat. Tragerea în lateral a pielii în timpul injectării ajută ca substanţa să rămână în ţesutul 

muscular. 

Tehnica trebuie făcută cu atenţie, deoarece scurgerea accidentală de substanţă în ţesutul 

subcutanat poate produce atât disconfort pacientului, cât şi pătarea permanentă a ţesutului. 







se verifică prescripţia medicului 


se asigură ca seringa şi acul să fie potrivite pentru injecţia intramusculară 

se trage soluţia în seringă şi apoi se mai trage puţin aer 

se schimbă acul cu care s-a tras soluţia şi se ataşează cel pentru injecţia intramusculară 



se poziţionează pacientul expunându-i zona gluteală 

se dezinfectează zona (cadranul supero-lateral al fesei) cu pad alcoolizat 

se lasă să se usuce pielea 


se trage pielea în lateral, îndepărtând-o de locul ales pentru injecţie 

se introduce acul (ca la injecţia intramusculară simplă, descrisă mai sus) la un unghi de 90 de 

grade 

se aspiră pentru a verifica dacă apare sânge. Dacă apare se va retrage acul şi se va relua 

tehnica 

se injectează substanţa şi, apoi, aerul tras în seringă odată cu substanţa 

76

injectarea aerului după terminarea substanţei ajută la prevenirea scurgerii de substanţă din 

ac în ţesutul subcutanat, atunci când acesta este retras 

se aşteaptă încă 10 secunde după terminarea injectării, înainte de a scoate acul 

se eliberează pielea care a fost trasă pentru a acoperi traiectul făcut de ac 

nu se masează locul deoarece poate favoriza pătrunderea substanţei iritante în ţesutul 

subcutanat 

se încurajează pacientul să se plimbe pentru a facilita absorbţia medicamentului 

nu se recapează acul 

se descarcă materialele folosite în recipientele de colectare specifice 


nu se va injecta mai mult de 5 ml de soluţie folosind injecţia intramusculară în formă de Z 

se vor alterna locurile de injectare 

se încurajează pacientul să se relaxeze în timpul injectării, deoarece administrarea 

medicamentului într-un muşchi tensionat este mult mai dureroasă 

dacă pacientul este imobilizat la pat şi nu se poate plimba după injectare va fi ajutat să facă 

exerciţii pasive şi active în pat, pentru a facilita absorbţia medicamentului 

77



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE SONDĂ NAZOGASTRICĂ ŞI GASTROSTOMĂ 


Versiunea: 3 


Pe lângă faptul că oferă o alternativă în alimentaţia pacientului, montarea sondei 

nazogastrice, cât şi gastrostomia permit şi adminstrarea medicamentelor pe această cale. 

Înaintea adminstrării medicamentelor pe această cale, trebuie verificată cu atenţie poziţia şi 

permeabilitatea sondei. 

Adminstrarea medicamentlor uleioase este contraindicată pe această cale, deoarece ele se 

lipesc de pereţii sondei şi mixează cu alte lichide administrate, obstruând-o, astfel. 



aleza 

seringă specială cu piston de 50-60 ml 

comprese 

recipient pentru mixarea medicamentelor, dacă este necesar 

apă 

leucoplast 

pensă pentru clampat 

tub pentru gastrostomă şi pâlnie, dacă este necesar 


lichidele care se administrează trebuie să fie la temperatura camerei. Administrarea de 

lichide reci pe sonda nazogastrică poate da crampe abdominale 

deşi nu este o procedură sterilă, se va verifica ca toate materialele folosite să fie curate 

Administrare: 

se verifică medicaţia 


dacă medicaţia prescrisă este sub formă de tablete aceasta trebuie sfărâmată pentru a 

putea fi dizolvată într-un lichid. De preferat să se ceară medicaţie sub formă de lichide de la 

farmacie pentru a fi administrată pe această cale 

se explică procedura pacientului şi i se asigură intimitate 


se protejează pacientul cu un prosop pus pe piept 

se ridică patul, astfel încât pacientul să stea cu capul uşor ridicat 

se clampează sonda şi se ataşează seringa 

78

se declampează sonda şi se aspiră pentru a verifica poziţia sondei 

dacă apare lichid gastric, sonda este bine poziţionată (se pot pune câteva picături pe o 

bandă de măsurare a pH-ului pentru a fi siguri că este lichid gastric- pH-ul trebuie să fie mai 

mic de 5) 

dacă nu apare lichid gastric, cel mai probabil, sonda este în esofag şi trebuie repoziţionată 

dacă se întâlneşte rezistenţă la aspirare se va opri procedura. Rezistenţa la aspirare poate fi 

cauzată de o sondă nefuncţională (obstruată, de exemplu) sau de o proastă poziţionare a 

sondei. De asemenea, trebuie ştiut că sondele de calibru mic se pot colaba la aspirare 

după verificarea poziţiei sondei şi repoziţionarea ei dacă este necesar, se clampează şi se 

lasă capătul liber pe comprese 

se amestecă medicamentul cu apă sau alt lichid de administrare. Dacă este tabletă, se va 

verifica că este suficient de sfărâmat, astfel încât să poată trece fără să obstrueze sonda; 

dacă este capsulă se va scoate învelişul şi se va dizolva conţinutul 

se amestecă bine medicamentul cu lichidul în care se dizolvă, pentru omogenizare 

se reataşează seringa, de data aceasta fără piston şi se declampează sonda 

medicamentul preparat se pune în seringă câte puţin şi se controlează rata de curgere, prin 

ridicarea sondei lent 

dacă medicaţia curge fără probleme, se va adăuga puţin câte puţin, până la terminarea 

întregii doze 

dacă medicaţia curge greu se va mai dilua, vâscozitatea putând fi unul din motive sau se va 

opri procedura, pentru a reverifica poziţia sondei. Nu se va forţa introducerea medicaţiei 

se va supraveghea pacientul în timpul administrării. Dacă se observă semne de disconfort se 

va opri procedura imediat 

după administrarea întregii doze, se va spăla sonda cu 30-50 ml apă pentru a preveni 

obstruarea acesteia cu resturile de medicament. La copii se va spăla doar cu 15-20 ml apă 

după spălarea sondei se clampează rapid sonda şi se detaşează seringa montându-se un 

căpăcel în capătul sondei şi fixând-o într-o poziţie cât mai comodă pentru pacient 

se îndepărtează aleza 

pacientul este poziţionat pe partea dreaptă, cu capul uşor ridicat, pentru încă 30 de minute 

de la administrare. Această poziţie permite buna pătrundere a medicaţiei în stomac şi 

previne refluxul gastro-esofagian 

administrarea medicaţiei pe gastrostomă necesită pregătirea pacientului şi a materialelor 

necesare ca la administrarea pe sonda nazogastrică 

se verifică pielea din jurul stomei pentru a observa eventualele iritaţii. Dacă acestea există, 

va fi anunţat medicul 

se îndepărtează compresele de pe capătul tubului, se ataşează seringa şi se declampează 

tubul 

se introduc aproximativ 10 ml apă pentru a verifica permeabilitatea stomei 

dacă apa curge greu sau deloc se va anunţa medicul 

se adminstrează medicaţia având grijă să nu se golească seringa de tot, pentru a evita 

pătrunderea aerului 

după administrare se va spăla cu 50 ml apă 

se clampează din nou, se acoperă cu comprese şi se fixează bine cu leucoplast 

se poziţionează pacientul pe partea dreaptă, cu capul uşor ridicat pentru încă 30 de minute 

de la adminstrare. Această poziţie permite buna pătrundere a medicaţiei în stomac şi 

previne refluxul gastro-esofagian 

79


pentru a preveni administrarea unei cantităţi prea mari de lichide odată (mai mult de 400 

ml la adulţi), se va evita să se adminstreze medicaţia la ora mesei 

dacă totuşi trebuie administrată şi medicaţia şi hrana în acelaşi timp, se va administra întâi 

medicaţia 

dacă pacientul primeşte continuu hrană, aceasta se va opri şi se va verifica reziduul 

stomacal. Dacă acesta este mai mare decât 50% din cantitatea de hrană administrată cu o 

oră înainte, se va opri orice administrare de hrană sau medicamente şi va fi anunţat 

medicul. Acesta poate fi un semn de ocluzie intestinală sau ileus paraliticus 

dacă sonda nazogastrică este ataşată la o pungă colectoare sau sistem de aspirare, acesta 

trebuie oprit şi sonda clampată, cel puţin 30 de minute după administrare 

dacă pacientul necesită tratament administrat pe această cale timp îndelungat, va fi învăţat 

să-şi adminstreze singur acasă, în mod corect. 

80




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR INTRARECTAL 

Medicamentele care se administrează intrarectal pot fi supozitoarele şi unguentele. 

Supozitoarele sunt medicamente solide, mici, de cele mai multe ori sub formă de con, 

constituite pe bază de unt de cacao sau glicerină. Se administrează pentru a stimula peristaltismul 

intestinal şi defecaţia, sau pentru a reduce durerea şi iritaţiile locale. De asemenea, ele conţin 

antitermice. Se topesc la temperatura corpului şi sunt absorbite lent. 

Deoarece inserţia de supozitoare intrarectal stimulează nervul vag, această procedură este 

contraindicată la pacienţii cu aritmii. De asemenea, este contraindicată la pacienţii care au suferit 

recent intervenţii chirurgicale recente în zona rectului sau prostatei. 


supozitoarele rectale sau tubul de unguent cu un aplicator special 


lubrefiant 

comprese 


supozitoarele se vor păstra la frigider până în momentul administrării, deoarece ele se 

topesc la temperatura camerei şi se înmoaie, fiind dificil de introdus 

Administrare: 

se verifică medicaţia prescrisă de medic, ca să corespundă cu cea ridicată de la farmacie 

se verifică data de expirare a medicamentelor 



se explică procedura 


Administrarea supozitoarelor: 

pacientul este poziţionat în decubit lateral stâng cu piciorul stâng întins în spate şi dreptul 

flectat (Poziţia Sims) şi se acoperă expunându-i doar zona fesieră 

se pun mănuşile, se scoate supozitorul şi se lubrefiază cu un lubrefiant pe bază de apă 

se ridică fesa dreaptă cu o mână pentru a expune anusul 

se indică pacientului să respire profund pe gură pentru a relaxa sfincterul anal şi a-i reduce 

anxietatea şi disconfortul în timpul inserţiei 

81

folosind indexul de la cealaltă mână se va introduce supozitorul aproximativ 7 cm până 

trece de sfincterul anal intern 

se indică pacientului să stea în aceeaşi poziţie şi să încerce să ţină cât mai mult supozitorul( 

de exemplu, un supozitor administrat pentru stimularea defecaţiei trebuie ţinut cel puţin 20 

de minute pentru a-şi face efectul) 

dacă este cazul se presează pe anus cu comprese până când urgenţa de defecaţie trece. 

Administrarea de unguente perianal şi intrarectal: 


pentru aplicaţii externe, în zona anală, se folosesc mănuşi şi comprese pentru a aplica 

unguentul 

pentru adminstrare intrarectală se ataşează aplicatorul la tub şi se lubrefiază 

pacientul este poziţionat în decubit lateral stâng cu piciorul stâng întins în spate şi dreptul 

flectat (Poziţia Sims) şi se acoperă expunându-i doar zona fesieră 

se ridică fesa dreaptă cu o mână pentru a expune anusul 

se indică pacientului să respire profund pe gură pentru a relaxa sfincterul anal şi a-i reduce 

anxietatea şi disconfortul în timpul inserţiei 

se introduce cu blândeţe aplicatorul lubrefiat direcţionându-l spre ombilic 

se presează încet pe tub pentru a elibera unguentul 

se scoate aplicatorul şi se plasează comprese interfesier pentru a absorbi excesul de 

unguent 

se detaşează aplicatorul şi se spală bine cu apă caldă şi săpun (se va folosi doar la acelaşi 

pacient) 


deoarece ingestia de lichide şi mâncare stimulează peristaltismul, supozitoarele pentru 

combaterea constipaţiei trebuie administrate cu 30 de minute înainte de masă pentru a 

facilita defecaţia 

pacientul va fi învăţat să se abţină de la a expulza supozitorul 

unii pacienţi (de exemplu cei cu hemoroizi) nu-şi pot suprima senzaţia de urgenţă de 

defecare şi nu pot reţine supozitorul mult timp 

pacientul trebuie informat că anumite supozitoare pot schimba culoarea scaunului următor. 

82




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE VAGINALĂ 

Medicaţia vaginală cuprinde supozitoare, ovule, creme, geluri şi unguente. Acestea se 

folosesc fie ca tratament al infecţiilor locale (vaginite, trichomonas vaginalis), fie ca 

antiinflamatoare sau contraceptive. 

Medicaţia care se adminstrează pe cale vaginală poate fi însoţită de un aplicator care 

uşurează plasarea medicamentului. Medicaţia adminstrată pe această cale este eficientă dacă 

pacienta va sta culcată după adminstrare pentru a evita pierderile de medicamente prin scurgere. 



lubrifiant 


comprese 

pensă sau aplicator dacă este necesar 

Administrare: 

este indicată administrarea medicaţiei pe cale vaginală, înainte de culcare, pentru ca 

pacienta să rămână astfel cât mai mult timp întinsă 

se verifică medicaţia prescrisă de medic cu cea ridicată de la farmacie 

se confirmă identitatea pacientei 


se explică procedura pacientei şi i se asigură intimitate 

se cere pacientei să mictioneze înainte de administrare 

pacienta poate fi întrebată dacă doreşte să-şi administreze singură medicamentul. Dacă da, 

va fi instruită corespunzător. 

pacienta va fi aşezată în poziţie ginecologică dar i se va expune doar perineul 

Administrarea supozitoarelor pe cale vaginală: 

se scoate supozitorul din înveliş şi, dacă este necesar, se lubrefiază cu un lubrefiant pe bază 

de apă 

se pun mănuşi şi se evidenţiază vaginul 

cu un aplicator sau cu ajutorul indexului se introduce supozitorul apoximativ 5 cm în 

interiorul vaginului 

mişcările de introducere ale medicamentelor intravaginale trebuie să fie iniţial în jos, spre 

coloana vertebrală şi apoi în sus şi în spate, spre cervix 

83

Administrarea de creme, geluri sau unguente pe cale vaginală: 

acestea sunt însoţite întotdeauna de un aplicator special care se ataşează la tubul de 

unguent, cremă, gel care se va presa uşor pentru eliberarea cantităţii dorite 

se pun mănuşile, se expune vaginul şi se aplică întocmai ca la supozitoare 


pentru a nu se murdări hainele şi patul pacientei acestea se pot proteja cu o aleză 

pacienta este sfătuită să rămână la pat pentru câteva ore 

supozitoarele trebuie păstrate la frigider deoarece se topesc la temperatura camerei 

dacă pacienta va continua tratamentul acasă trebuie să ne asiguram că şi-a însuşit corect 

tehnica de administrare 

pacienta este atenţionată să nu folosească tampoane vaginale după administrare de 

medicamente intravaginal deoarece acestea pot absorbi medicamentele adminstrate 

pacienta trebuie atenţionată să evite contactele sexuale pe durata tratamentului 

pacienta va fi informată asupra eventualelor reacţii adverse (iritaţii locale) care vor trebui 

comunicate medicului 

84




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAŢIEI PE CALE NAZALĂ 

Medicaţia pe cale nazală poate fi sub formă de picături, spray sau aerosoli (folosind un 

nebulizator). 

Majoritatea medicamentelor administrate în acest fel produc mai degrabă efecte locale 

decât sistemice. Multe medicamente cu cale de administrare nazală sunt vasoconstrictoare, 

folosite pentru ameliorarea congestiei nazale. 

Alte tipuri de medicamente folosite pe această cale sunt antisepticele, anestezicele şi 

corticosteroizii. Anestezicele locale pot fi administrate pentru asigurarea confortului pacientului în 

timpul unei examinări rinolaringeale, laringoscopii, bronhoscopii sau intubaţii endotraheale. 

Corticosteroizii reduc inflamaţia în sindroamele alergice sau inflamatorii sau atunci când pacientul 

are polipi nazali. 




tăviţă renală 

nebulizator 


se verifică medicaţia prescrisă de medic cu cea ridicată de la farmacie, data expirării 

medicamentului, concentraţia 


se explică procedura pacientului pentru a ne asigura de colaborarea sa şi pentru a-i reduce 

anxietatea 

se asigură intimitate pacientului 

se spală mâinile şi se pun mănuşi 

se poziţionează pacientul corect, în funcţie de manevra pe care vrem să o efectuăm. 

Administrarea de picături nazale: 

pentru a i se administra picături, pacientul trebuie poziţionat culcat cu capul uşor înclinat 

spre zona afectată. 

se fixează o nară ridicând-o uşor şi aşezând picurătorul exact la orificiul de intrare. 

Picurătorul se va îndrepta în sus şi spre linia mediană a nasului, mai degrabă decât în jos 

pentru ca medicamentul să se ducă înspre spatele cavităţii nazale nu în gât. 

se introduce apoi picurătorul aproximativ 1 cm în nară fără a o atinge şi se adminstrează 

doza prescrisă de medicament. 

85

pentru a evita ca medicamentul să curgă afară din nară se indică pacientului să-şi menţină 

poziţia încă 5 minute de la administrare şi să respire pe gură, permiţând astfel 

medicamentului să efectueze constricţia mucoasei şi să diminueze congestia nazală. 

pacientul poate expectora în tăviţă dacă medicamentul a ajuns în gură sau gât. 

se va şterge cu o compresă curată excesul de medicament de pe faţa pacientului, dacă este 

cazul 

se va spăla picurătorul cu apă caldă şi va fii lăsat să se usuce, fiind indicat să se folosească 

doar la acelaşi pacient. 

Administrarea de spray-uri nazale: 

pacientul este poziţionat fie ridicat cu capul dat pe spate, fie culcat, cu umerii ridicaţi, capul 

dincolo de marginea patului, în hiperextensie. Se va sprijini capul pacientului astfel 

poziţionat. 

se înlătură capacul spray-ului 

se astupă o nară a pacientului şi se introduce capătul flaconului în cealaltă nară 

pacientul este instruit să inhaleze eliberând concomitent un o doză de medicament repede 

şi ferm, după care pacientul va expira pe gură. 

dacă este necesar se va repeta manevra în aceeaşi nară sau în cealaltă 

pacientul este instruit să îşi menţină poziţia încă câteva minute după administrare, să 

inspire blând pe nas şi să expire pe gură, să evite să îşi sufle nasul câteva minute. 

Administrarea de medicamente sub formă de aerosoli: 

pacientul este rugat să-şi sufle nasul 

se agită flaconul înainte de utilizare şi se îndepărtează capacul 

se ţine flaconul între degetul mare şi arătător 

se indică pacientului să îşi dea capul pe spate şi se introduce capătul flaconului într-o nară în 

timp ce o acoperim pe cealaltă 

se eliberează o doză de medicament printr-o miscare fermă şi rapidă 

se agită din nou flaconul şi se introduce şi în cealaltă nară 

se îndepărtează adaptatorul flaconului, se spală cu apă călduţa şi se lasă să se usuce fiind 

indicat să se folosească doar la acelaşi pacient 


tuburile sub presiune (ca sprayurile şi aerosolii) trebuie verificate să nu fie accidentate sau 

perforate. 

Pentru a evita contaminarea şi răspândirea infecţiilor, flacoanele se etichetează şi se 

folosesc doar la un pacient 

Pacientul trebuie învăţat să îşi administreze singur şi corect medicamentele dacă este 

necesar să continue administrarea şi acasă 

Pacientul trebuie avertizat să nu îşi adminstreze medicaţia un timp mai îndelungat decât 

este prescris, deoarece aceasta îşi pot pierde efectul terapeutic sau dimpotriva, pot da 

dependenţă 

Pacientul trebuie informat asupra posibilelor efecte adverse ale tratamentului cât şi a 

anumitor particularităţi ale medicamentelor administrate (de exemplu, la administrarea de 

corticosteroizi sub formă de spray sau aerosoli, efectul poate apărea la un interval cuprins 

între 2 zile şi 2 săptămâni) 

Pacientul va fi învăţat să îşi menţină o bună igienă orală şi nazală 

86




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MUCODERMALĂ A MEDICAMENTELOR 

MEDICAŢIE CU CALE DE ADMINISTRARE DERMICĂ: 

Medicamentele din această categorie se aplică direct pe piele. Acestea sunt loţiuni, creme, 

unguente, pudre, şampoane, aerosoli, patch-uri (plasturi medicamentoşi). 

Aceste medicamente sunt absorbite prin epidermă până la dermă. Gradul de absorbţie 

depinde de vascularizarea zonei respective. 

Nitroglicerina, fentanylul, nicotina sunt folosite pentru efectele lor sistemice. Dar cele mai 

multe medicamente cu cale de administare dermică sunt folosite pentru efectul lor local. 

De obicei medicamentele transdermice trebuie aplicate de doua-trei ori pe zi pentru a avea 

efectele dorite. 


medicaţia 


apăsător de limbă steril 


pansamente transparente semipermeabile 

leucoplast 


se verifică, ca medicaţia să corespundă cu prescripţia medicului 

se verifică data expirării medicamentului 

se verifică identitatea pacientului 

se explică procedura de aplicare deoarece majoritatea pacienţilor, după externare, vor 

continua să–şi administreze singuri medicamentul. 

se asigură intimitatea pacientului 


se pun mănuşi 

pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă care să permită accesul la zona care trebuie 

tratată 

se descoperă zona care trebuie tratată. Se verifică, ca mucoasa sau pielea să fie intacte (mai 

puţin în cazurile când sunt tratate leziunile pielii, cum ar fii ulcerele) deoarece aplicarea pe 

pielea cu leziuni poate determina absorbţia medicamentuoasă sistemică şi iritaţii 

87

dacă este necesar se curăţă pielea de secreţii, cruste, celule moarte sau urmele vechilor 

aplicaţii medicamentuoase, apoi se schimbă mănuşile 

Aplicarea cremelor sau unguentelor: 

se deschide recipientul punându-se capacul cu faţa exterioara în jos pentru a se evita 

contamonarea suprafeţei interioare a capacului 

se desface apăsătorul de limbă steril şi se ia cu ajutorul lui cremă sau unguent şi se pune în 

mâna cu mănuşă 

se aplică apoi crema sau unguentul pe suprafaţa afectată prin mişcări lente, uşoare, în 

sensul creşterii firelor de păr 

pentru a evita contaminarea medicamentului se va folosi de fiecare dată altă spatulă pentru 

a lua cremă din recipient 

Înlăturarea unguentelor: 


se toarnă solvent pe mănuşi şi se aplică pe zona cu unguent în sensul creşterii firelor de păr 

se îmbibă o compresă sterile cu solvent şi se îndepărtează blând unguentul 

excesul rămas se şterge cu o compresă sterile 

se va evita frecarea zonei pentru a nu produce iritaţii 

ADMINISTRAREA ALTOR MEDICAMENTE 

Administrarea medicamentelor sub formă de şampon: 

Medicamentele sub formă de şampon includ agenţi keratolitici şi citostatici, soluţii linden şi 

se folosesc în tratarea mătreţii, psoriazisului, eradicarea păduchilor etc. 

Deoarece instrucţiunile de aplicare pot varia de la o firmă producătoare la alta, se va citi pe 

eticheta şamponului cantitatea indicată pentru spălare. 

Se va evita ca şamponul să intre în contact cu ochii. Dacă se întâmplă totuşi, trebuie spălaţi 

imediat cu multă apă. De asemenea, se va evita contactul şamponului cu cavitatea bucală. Anumite 

şampoane care conţin agenţi citostatici sunt extreme de toxice dacă sunt ingerate. 


pregătirea pacientului 

se agită şamponul pentru a uniformiza conţinutul sau a mixa soluţiile componente 

se udă bine cu apă părul pacientului 

se aplică cantitatea indicată de şampon 

se spală părul şi scalpul cu şamponul aplicat fără a folosi unghiile 

se lasă şamponul să-şi facă efectul conform indicaţiilor din prospect (de obicei 5-10 min) 

se clateşte cu apă din abundenţă 

se şterge părul şi se usucă 

după uscare se piaptănă sau se perie părul pacientului 

dacă este nevoie se foloseşte piaptene fin cu dinţii deşi pentru înlăturarea eventualelor ouă 

de păduchii 

Administrarea aerosolilor spray: 

se agită flaconul pentru a mixa compoziţia dacă este cazul. Se ţine recipientul la 15-30 cm 

de piele şi se pulverizează o peliculă fină de medicament pe zona care trebuie tratată 

88

Aplicarea pudrei: 

pentru a aplica pudră se usucă suprafaţa pielii după ce a fost curăţată de reziduuri, colecţii 

se aplică un strat subţire de pudră pe zona care trebuie tratată 


pentru a păstra medicamentul pe zona tratată şi pentru a nu se împrăştia pe hainele 

pacientului se poate acoperii zona cu o compresă sau cu un pansament semipermeabil 

transparent 

dacă se aplică medicaţia pe mână sau piciorul pacientului, se poate acoperi apoi zona 

tratată cu mănuşa de bumbac respectiv şosetă de bumbac 

se va verifica frecvent zona tratată pentru depistarea precoce a eventualelor iritaţii, reacţii 

alergice 

nu se va aplica nicioadata medicamentul fără a curaţa zona tratată de vechea aplicare 

pentru a preveni astfel iritaţia pielii prin acumulare de reziduuri medicamentuoase vechi 

purtarea mănuşilor este obligatorie şi pentru a preveni absorbţia medicamentului prin 

pielea mâinilor asistentei 

pansamentele şi mănuşile folosite vor fi aruncate la deşeuri contaminate 

aplicarea unguentelor pe mucoase se va face în cantităti mult mai mici decât pe piele 

deoarece mucoasele sunt de obicei umede şi absorb unguentul mult mai repede decât 

pielea 

89




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA TRANSDERMALĂ A MEDICAMENTELOR 

Printr-un patch adeziv sau un unguent dozat aplicat pe piele, substanţa medicamentuoasă 

este eliminată constant, controlat, direct în circulaţia sangvină, obţinându-se un efect sistemic 

prelungit. 

Medicaţia transdermală folosită este nitroglicerina (în controlul anginelor), scopolamina 

(folosită ca antiemetic), estradiolul (folosit în postmenopauză), clonidina (folosită în hipertensiune), 

nicotina (folosită la cei care doresc să se lase de fumat) şi fentanylul (un analgezic opioid folosit 

pentru controlul durerii cornice). 

Unguentul cu nitroglicerină dilată coronarele pentru aproximativ 4 ore pe când un patch cu 

nitroglicerină va produce acelaşi efect pentru mai mult de 24 de ore. Un patch cu scopolamină 

atenuează greaţa pentru mai mult de 72 de ore, patch-ul cu estradiol are efect o saptamană, cel cu 

nicotină 24 de ore, iar cel cu fentanyl pentru 72 de ore. 

Contraindicaţiile de patch-uri transdermale sunt reacţiile alergice la medicamentul respectiv 

sau pielea iritată. 



medicaţie prescrisă 


bandaj transparent semipermeabil 

Administrare: 

se verifică medicaţia prescrisă cu cea primită de la farmacie 


se verifică eticheta medicamentului şi data expirării 

se verifică identidatea pacientului 


se înlătura medicaţia anterioară 

Aplicarea unguentului transdermal: 

Cel mai folosit unguent transdermal, folosit pentru efectul său sistemic, este nitroglicerina. 

Se foloseşte pentru a dilata vasele sangvine şi pentru a îmbunătăţii irigarea cardiacă la pacienţii cu 

ischemie cardiacă sau angină pectorală. 

mai întâi se măsoară şi se notează tensiunea arterială a pacientului 

se înlătură unguentul anterior dacă este cazul 

90

se măsoară cantitatea de unguent prescrisă (pe o hârtie marcată care se otine o dată cu 

unguentul) şi se aplică direct pe piele (de obicei pe piept sa braţ) 

se poate acoperii zona cu pansament transparent semipermeabil pentru a creşte absorbţia 

medicamentului 

se va remăsura tensiunea arterială după cinci minute de la aplicarea unguentului. Dacă 

aceasta scade brusc şi pacientul acuză dureri de cap va fi anunţat medicul imediat pentru a 

reduce doza 

se indică pacientului să stea lungit în pat sau şezând în scaun imediat după aplicarea 

unguentului 

Aplicarea patch-urilor transdermale: 

dacă pacientul va primi medicaţie transdermală trebuie să fie instruit cu atenţie asupra 

folosirii corecte a acesteia, deoarece dintre ei vor continua să şi le administreze singuri 

acasă 

se va explica pacientului că patch-ul are mai multe straturi. Stratul care stă în contact direct 

cu pielea conţine o mică cantitate de substanţă medicamentuoasă şi permite intrarea 

acesteia în circulaţia sangvină. Următorul strat controlează eliberarea treptată a 

medicamentului din porţiunea principală a patch-ului. Al treilea strat conţine principala 

doză de medicament. Ultimul strat, cel exterior, constă într-o barieră din poliester şi 

aluminiu. 

pacientul va fi învăţat să-şi aplice patch-ul în locuri potrivite cum ar fi partea superioara a 

bratului sau pieptulin spatele urechii, evitând să atingă gelul. Zona de aplicare trebuie să fie 

uscată şi fără păr 

va fi învăţat să alterneze locurile de aplicare de fiecare dată când schimbă patch-ul, pentru a 

evita iritaţiile pielii 

nu-şi va aplica patch-ul cu piele cu leziuni, nici în spatele genughiului sau cotului 

după aplicare îşi va spăla mâinile pentru a îndepărta eventualele urme de gel 

dacă udă accidental suprafaţa cu gel sau scapă patch-ul pe jos va trebui să îl înlocuiască cu 

unul nou plasat în alt loc 

va trebui să-şi aplice patch-ul la aceeaşi oră pentru a asigura continuitatea tratamentului 

noul patch îl va aplica cu 30 de minute înainte de al îndepărta pe cel vechi 

se scrie data şi ora aplicării patch-ului pe suprafaţa lui exterioară 


când i se administrează patch-ul cu scopolamine sau fentanyl pacientul nu are voie să şofeze 

până când nu se instalează răspunsul la medicaţia administrată 

pacientul va fii monitorizat pentru depistarea precoce a efectelor adverse (durere de cap, 

hipotensiune la administrarea de nitroglicerină etc) 

91



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN PICĂTURI AURICULARE 


Versiunea: 3 


Instilaţiile auriculare se folosesc pentru tratamentul infecţiilor şi inflamaţiilor urechilor, 

îndepărtarea cerumenului, anestezie locală, sau îndepărtarea insectelor ajunse accidental în 

ureche. 

Instilaţiile auriculare sunt în principiu contraindicate pacienţilor cu perforaţie de timpan, dar 

se pot totuşi efectua anumite manevre sterile. 

De asemenea, instilaţiile cu hidrocortizon sunt contraindicate pacienţilor cu herpes, alte 

infecţii virale, fungi etc. 


picăturile prescrise 

sursa de lumină 

aplicator cu capătul de bumbac 

bol cu apă calduţă 

dopuri urechi din bumbac 

Pregătirea medicamentelor: 

pentru a preveni efectele adverse ce pot apărea la administrarea de instilaţii auriculare prea 

reci (vertij, greaţă, durere) se vor pregăti instilaţiile la temperatura camerei fie tinându-le 

într-un bol cu apă caldă fie încălzind flaconul în mână, şi se vor testa pe încheietura mâinii 

înainte de aplicare 

dacă se va folosi picurător de sticlă se va verifica integritatea acestuia pentru a nu răni 

canalul auditiv 

Administrarea : 



se va verifica medicamentul care trebuie administrat, dozajul şi ne asigurăm că ştim exact 

care este urechea afectată 

se asigură intimitate pacientului 

se aşează pacientul culcat pe partea opusă urechei afectate 

se poziţionează canalul auditiv (la adult se trage ureche în spate şi în sus, la copil în spate şi 

în jos) pentru o mai bună pătrundere a medicamentului 

se va şterge orice secreţie observată cu aplicatorul cu capăt de bumbac, deoarece orice 

colecţie poate reduce efectul medicamentului 

92

se verifică medicamentul care trebuie adminstrat ca dată de expirare şi se compară încă o 

dată cu indicaţia medicului 

cu urechea corect poziţionată se aplică numărul indicat de picături ţinând în aşa fel 

picurătorul încât picăturile să fie aplicate nu direct pe timpan ci pe peretele canalului 

auditiv, pentru a dimuna disconfortul pacientului 

se menţine urechea în acceaşi poziţie până când medicamentul dispare cu totul în interiorul 

canalului auditiv, apoi este eliberată în poziţia obişnuită. 

se cere pacientului să rămână culcat încă 5-10 minute pentru a lăsa medicamentul să fie 

absorbit şi se poate pune un dop de bumbac pentru a împiedica scurgerea medicamentului, 

având grijă să nu fie introdus prea adânc pentru a nu crea presiune în canalul auditiv 

se curăţă şi usucă urechea externă 

dacă este indicat se va repeta aceeaşi procedură în cealaltă ureche după cel puţin 10 minute 



Canalul auditiv este in mod normal foarte sensibil, iar atunci cand are anumite afecţiuni, 

această sensibilitate creşte, de aceea se recomandă o blândeţe deosebită în efectuarea 

manevrelor 

Se vor spăla mâinile înainte şi după efectuarea instilaţiilor cât şi între aplicaţii dacă se indică 

adminstrarea la ambele urechi 

Pentru a preveni rănirea timpanului, nu se va introduce niciodata aplicatorul cu capăt de 

bumbac dincolo de punctul care se poate vedea cu ochiul liber 

Dacă se indică administrare de picături şi unguent, se vor aplica întâi picăturile 

Dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie învăţat cu atenţie metoda 

corectă de adminstrare 

Dacă pacientul prezintă vertij, se vor ridica barele de protecţie ale patului în timpul 

adminstrării şi se va evita ridicarea bruscă sau grăbită după terminarea procedurii, pentru a 

nu-i accentua vertijul. 

Pacientul trebuie supravegheat pentru a observa eventualele reacţii adverse ca: vertij, 

greaţă, colecţii, durere etc. 

93




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAŢIEI PE CALE OCULARĂ 

Medicaţia oculară (picături, unguente) are scop atât diagnostic cât şi terapeutic. Picăturile 

de ochi pot fi folosite în timpul examenului oftalmologic pentru a anestezia ochiul, a dilata pupila 

facilitând examinarea, a evidenţia corneea pentru examinare. Medicaţia oculară poate de 

asemenea să fie folosită pentru lubrefierea ochiului, tratament (glaucom, infecţii oculare), protecţia 

vederii la nou-născut, lubrefierea orbitelor pentru introducerea protezelor oculare. 

Înţelegerea efectelor oculare a medicaţiei administrate pe această cale este foarte 

importantă deoarece anumite medicamente pot cauza afecţiuni sau serioase efecte negative. De 

exemplu, acetilcolinergicele, care sunt frecvent folosite în timpul examinării ochiului, pot grăbi 

apariţia glaucomului la pacienţi cu predispoziţie pentru această boală. 




apă caldă sau soluţie normală salină 


pansamente oculare 


se va verifica dacă medicaţia este pentru administrare oculară şi data expirării 

se notează data primei folosiri a flaconului (după deschidere se va folosi cel mult 2 

saptămâni pentru a evita contaminarea) 

se verifică ca soluţia medicamentoasă oftalmică să nu fie decolorată, precipitată etc (se va 

avea în vedere că majoritatea soluţiilor oftalmice sunt suspensii şi au un aspect tulbure). Nu 

se vor folosi soluţiile care par anormale ca aspect 

dacă capătul tubului cu unguent oftalmic a făcut crustă, aceasta se va elimina într-o 

compresă sterilă 


compară medicaţia prescrisă de medic cu cea primită de la farmacie 


ne asigurăm că stim exact care ochi trebuie tratat deoarece medicul poate prescrie 

medicamente şi doze diferite pentru cei doi ochi 


se va explica procedura pacientului şi i se va asigura intimitatea 

se pun manuşile 

94

se îndepărteaza cu blândeţe pansamentele dacă există 

se vor curăţa secreţiile întâi în jurul ochiului cu comprese sterile şi apă caldă sau soluţie 

normal salină. Apoi, i se cere pacientului să închidă ochiul şi se va curăţa din interior spre 

exterior cu comprese sterile diferite pentru fiecare orbită 

pentru a îndepărta crustele din jurul ochiului se pot menţine pe ochi comprese umede 

sterile timp de 1,2 minute. Se va repeta procedeul până când crustele vor putea fi 

îndepărtate cu uşurinţă. 

pacientul va sta culcat sau şezând, cu capul dat pe spate şi înclinat pe partea cu ochiul 

afectat 

Administrarea medicamentelor prin instilaţii oculare; 

se detaşează capacul picurătorului dacă este necesar şi se trage soluţie în pipetă. Se va avea 

în vedere să nu se contamineze capătul picurătorului 

înaintea administrării se va învăţa pacientul să privească în sus şi în depărtare. Astfel 

corneea va fi într-o poziţie care să minimalizeze riscul de a fi atinsă dacă pacientul clipeşte 

involuntar în timpul administrării 

se poate sprijini mâna cu picurătorul pe fruntea pacientului fără a atinge capătul acestuia, 

iar cu cealaltă mână se va trage în jos cu blândeţe pleoapa inferioară şi se va instila 

medicamentul în sacul conjunctival 

se va evita să se aplice picăturile direct pe globul ocular pentru a nu provoca disconfort 

pacientului. 

dacă se vor adminstra mai multe medicamente , se va astepta cel putin 5 minute între 

instilări 

se vor număra cu atenţie picăturile administrate pentru a nu greşi doza indicată 

după administrare se dă drumul cu blândeţe pleoapei inferioare şi se cere pacientului să 

clipească pentru distribuirea uniformă a medicamentului administrat 

dacă se adminstrează un unguent oftalmic se aplică un strat subţire de-a lungul sacului 

conjunctival dinspre interior spre exterior. Se roteşte tubul cu unguent pentru a finaliza 

aplicarea 

după administrare şi eliberarea pleoapei inferioare se cere pacientului să închidă ochii şi săşi 

rotească globii oculari pentru o distributie uniformă a medicamentului 

dacă se aplică mai multe unguente oftalmice se va astepta cel putin 10 minute între 

administrări 

Adminstrarea medicaţiei prin aplicarea de discuri oculare: 

Discurile oculare sunt mici şi flexibile, şi sunt formate din trei straturi: doua exterioare şi 

unul de mijloc, care conţine medicamentul. Discul medicamentos pluteşte între pleoapă şi scleră şi 

poate fi purtat chiar în timpul înnotului sau activităţilor sportive. Prin administrarea tratamentelor 

oculare sub formă de discuri medicamentoase pacientul este scutit de grija de a-şi adminstra 

picături oculare la anumite intervale de timp. După ce discul este plasat, lichidele oculare il 

umezesc eliberându-se astfel medicamentul pe care il conţine. Lentilele de contact şi umiditatea 

oculară nu afectează discurile. Discul ocular poate elibera medicamentul pe care il conţine chiar şi o 

saptămână de la aplicare. (cum ar fi discurile care conţin pilocarpina, folosită în tratamentul 

glaucomului). Contraindicaţiile folosirii discurilor oculare sunt conjunctivitele, keratitele, dezlipirile 

de retină şi alte afecţiuni în care consticţia pupilară trebuie evitată. 

95

Aplicarea discurilor oculare: 

Este indicat să se aplice discurile înainte de culcare pentru a minimaliza efectele şi 

disconfortul determinat de înceţoşarea vederii, care apare de obicei imediat după adminstrare. 

se spală mainile şi se pun mănuşi 

se extrage un disc din pachet 

se trage cu blândeţe pleoapa inferioară şi se plasează discul în sacul conjunctival. Discul 

trebuie aşezat orizontal , nu vertical 

se reaşează pleoapa peste şi deasupra discului. Dacă discul încă se vede se va trage din nou 

pleoapa inferioară şi se va reaşeza peste disc. Se poate sugera pacientului să-şi ajusteze 

poziţia discului presând foarte uşor pe pleapa inferioară închisă. Va fii avertizat să nu se 

frece la ochi pentru a nu se răni 

dacă pacientul necesită aplicarea discurilor la ambii ochi, acestea se vor administra şi 

îndepărta în acelaşi timp pentru a primi medicaţie concomitent la ambii ochi 

dacă discul alunecă în repetate rânduri va fi aplicat sub pleoapa superioară. Pentru aceasta, 

se ridică şi se îndepărtează de globul ocular cu blândeţe pleoapa superioară şi se va 

poziţiona discul în sacul conjunctival. Se reaşează pleoapa la loc şi se cere pacientului să 

clipească de câteva ori. De asemenea, pacientul îşi poate poziţiona discul presând cu 

blândeţe pleoapa superioară închisă 

dacă pacientul va continua medicaţia acasă, el trebuie învăţat cu atenţie modul de aplicare 

şi de îndepărtare a discurilor. Cu timpul, pacientului i se va părea din ce în ce mai uşor 

aplicarea discurilor, obişnuindu-se cu manevrele necesare şi cu senzaţia respectivă 

pacientul va fii avertizat asupra eventualelor efecte adverse ale folosirii discurilor 

medicamentoase oculare( de exemplu la administrarea de pilocarpină): senzaţia de corp 

străin intraocular, roşeaţa ochiului, prurit, edem , înţepături, lăcrimare, dureri de cap. Multe 

simptome vor dispărea după aproximativ 6 săptămâni de folosire. Dacă totuşi acestea 

persistă şi sunt puternice, trebuie anunţat medicul imediat. 

Îndepărtarea discurilor oculare: 

Îndepărtarea discurilor oculare se poate face fie cu un deget fie cu două. După ce se spală 

mâinile şi se pun mănuşile se îndepărtează pleoapa inferioară pentru a fii evidenţiat discul şi cu 

arătătorul de la cealaltă mână se va împinge trage discul prin alunecare în afara sacului 

conjunctival. De asemenea, se poate prinde discul cu doua degete şi se scoate afară. 

Dacă discul este sub pleoapa superioară se vor aplica mişcări blânde, circulare pe pleaoapa 

închisă a pacientului, dirijându-se discul spre colţul ochiului (nu peste cornee) şi de acolo în sacul 

conjunctival al pleoapei inferioare de unde se va scoate prin manevra descrisă mai sus. 


dacă se adminstrează medicaţie oculară cu absorbţie sistemică (de exemplu atropină), se va 

presa blând cu degetul pe colţul intern al ochiului respectiv timp de 1-2 minute după 

instilare în timp ce pacientul ţine ochii închişi. Această manevră va impiedica medicamentul 

să se reverse în ductul lacrimal 

dacă se adminstrează medicaţie la ambii ochi se va folosi câte o compresă curată pentru 

fiecare pentru a îndepărta surplusul de medicament care se poate scurge din ochi 

dacă medicamentul are pipetă separat se va descărca orice rest de medicament din aceasta 

în flacon evitându-se să se atingă de ceva 

96

pentru a evita contaminarea, este indicat ca un medicament să nu fie folosit la mai multi 

pacienti 

dacă se indică adminstrarea de picături şi unguent la acelaşi pacient, picăturile se vor 

adminstra primele 

ca şi complicaţii, anumite medicamente adminstrate pe cale oculară pot determina arsuri 

temporare, prurit şi roşeaţă, şi rareori efecte sistemice 

dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie învăţat efectuarea corectă 

a manevrelor de adminstrare 

97




TEHNICI SPECIALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR: 

ANALGEZIA EPIDURALĂ 

Versiunea: 3 


Prin această tehnică, medicul injectează substanţa medicamentoasă în spaţiul epidural. 

Medicamentul administrat difuzează lent în spaţiul subarahnoidian al canalului spinal şi apoi în 

lichidul cefalorahidian. În unele cazuri medicul injectează substanţe direct în spaţiul 

subarahnoidian. 

Analgezia epidurală ajută la controlul durerii cronice şi acute (pacienţi cu cancer, dureri 

postchirurgicale). Analgezia poate fi efectuată prin injectare sau prin folosirea unui injectomat 

ataşat la un cateter epidural care permite descărcarea continuă de mici doze care să-şi menţină un 

efect permanent. 

Montarea cateterului este de competenţa medicului, dar asistenta este responsabilă cu 

supravegherea pacientului şi administrarea medicaţiei indicate pe cateter. 



fixator transparent pentru cateter 

trusă de epidurală (care conţine tot ce este necesar pentru montara cateterului) 

tensiometru, pulsoximetru 

medicamente de urgenţă: naloxonă, efedrină, 

sursă de oxigen 

echipament intubaţie orotraheală (laringoscop, sondă intubaţie, seringă, leucoplast) 


se verifică medicaţia prescrisă 

se prepară soluţia în seringă pentru injectomat dacă se va adminstra în acest mod 

se poziţionează pacientul adecvat şi i se reaminteşte să rămână cât mai nemişcat pentru a 

minimaliza disconfortul şi eventualele traume (pacientul este culcat pe pat, în decubit 

lateral, cât mai aproape de marginea patului. Bărbia trebuie sa fie în piept şi genunchii 

strânşi şi poziţionaţi pe abdomen Astfel spatele pacientului va fi curbat, la marginea patului 


se explică pacientului procedura şi eventualele potenţiale complicaţii. Va fi atenţionat că va 

simţi o oarecare durere la inserţia cateterului. Se va răspunde întrebărilor pe care le are. Se 

va obţine un consimţământ scris al pacientului sau familiei 

medicul va dezinfecta locul punctiei cu comprese sterile, de 3 ori cu 3 comprese diferite. 

Apoi, va aşeza câmpul steril cu deschizătura pe locul puncţionării 

98

pacientul este atenţionat că va simţi o senzaţie de arsură şi durere locală. I se va cere să 

anunţe orice durere persistentă deoarece aceasta poate fi datorată iritaţiei unei rădăcini 

nervoase necesitând repoziţionarea acului dupa ce medicul introduce acul, asistenta va 

face procedurile indicate de medic (injectarea de analgetic sau conectarea la injectomat) 

cateterul se va securiza cu un fixator transparent şi se va eticheta capătul anterior, pe unde 

se injectează, cât şi perfuzorul ataşat dacă este cazul, pentru prevenirea administrării 

accidentale de alte substanţe 

se va potrivi rata de adminstrare conform indicaţiilor medicului şi se va monitoriza durerea 

pacientului cerându-i să acorde note pe o scală de la 0 la zece. Dacă nota este mai mare de 

3 trebuie ajustată doza. Dacă analgesia este intermitentă şi se administrează cu seringa se 

aspiră întâi pentru a nu apare sânge, caz în care trebuie chemat medicul imediat. De 

asemenea la aspirare trebuie scos aerul dacă apare şi abia apoi se poate injecta substanţa. 

Se va monitoriza tensiunea, pulsul şi saturaţia de oxigen după fiecare administrare deoarece 

sunt substanţe care pot da modificări ale semnelor vitale normale 

se vor monitoriza semnele vitale ale pacientului cu un monitor sau pulsoximetru 

capătul cateterului de conectare la perfuzor sau la seringă (dacă se administrează 

intermitent medicaţia anlgetică) trebuie învelit în comprese sterile cu betadină şi schimbat 

la fiecare folosire sau la 24 ore dacă nu se deconectează în tot acest timp 

se va inspecta locul de inserţie a cateterului pentru a observa eventualele sângerări sau 

extravazari ale soluţiei administrate 

pacientul este învăţat să anunţe orice modificare a stării sale sau durere persistentă 

dacă se va efectua anestezie pe această cale trebuie avut în vedere instalarea imediată a 

blocului senzitiv şi motor a părţii inferioare a corpului. După astfel de anestezii 

intraoperatorii, blocul se menţine şi postoperator un timp, de aceea pacientul trebuie atent 

monitorizat şi asistat în tot ceea ce are nevoie 

scoaterea cateterului se face fie de către medic fie de către asistentă (se pun mănuşi, se 

desface fixatorul transparent, se inspectează locul de inserţie, se trage cateterul – dacă se 

simte rezistenţă se va opri manevra şi se va chema medicul - apoi se acoperă locul cu un 

pansament steril cu betadină şi se fixează cu bandaj adeziv pentru 24 ore. Cateterul se va 

păstra pentru a fi văzut de medic înainte de a fi aruncat - pentru a se asigura că manevra a 

fost făcută corect si nu au rămas accidental resturi de cateter) 


se va supraveghea pacientul şi i se vor măsura semnele vitale (tensiune, puls, saturaţie) la 

fiecare 2 ore în primele opt ore şi apoi la fiecare 4 ore în primele 24 de ore de la inserţia 

cateterului şi adminstrarea continuă sau intemitentă de analgezie. Se anunţă medicul 

imediat dacă pacientul devine hipotensiv sau ii scade frecvenţa respiratorie 

se va verifica la fiecare 2 ore scala de durere a pacientului până la surimarea sa totală şi 

găsirea dozei optime de adminstrare pentru controlul său 

se va anunţa medicul dacă pacientul acuză greaţă, ameţeli , mâncărimi sau dificultate de a 

urina (este unul din efectele adminstrării de opioide), dacă acuză durere sau devine 

somnolent (este unul din primele semne de depresie respiratorie ca efect al opioidelor). 

Depresia respiratorie poate aparea în primele 24 de ore de la anestezia epidurală cu opioide 

şi se poate trata prin administrare intravenoasă de naloxonă, la indicaţia medicului 

se va verifica dispariţia treptată a blocului motor şi senzitiv după anestezie timp în care 

pacientul va fi asistat conform nevoilor sale 

99

dacă se practică doar analgezie şi apare amorţirea membrelor inferioare, va fi chemat 

medicul să ajusteze doza deoarece analgesia trebuie efectuată fără să apară blocul senzitiv 

şi motor ca în cazul anesteziei 

se va avea în vedere că medicaţia adminstrată epidural difuzează lent. Astfel, poate produce 

efecte adverse (ca sedare excesivă , de exemplu) şi la 12 ore de la întreruperea administrării 

continue pe injectomat 

pacienţii care au analgezie sau anestezie pe cateterul de epidurală vor trebui să aibă 

obligatoriu prinsă o linie venoasă permeabilă, funcţională pentru a putea fi adminstrată 

terapie intravenoasă în caz de urgenţă 

ca efect advers comun întâlnit postanalgezie pe cateterul epidural apare durerea de cap 

accentuate la fiecare mişcare şi schimbare de poziţie (ridicare din pat, plimbare, întoarcerea 

capului etc). Aceasta se datorează scurgerii de lichid cefalorahidian în dura mater în timpul 

puncţionării. Durerea de cap dispare imediat dacă se vor recolta pacientului 10 ml de sânge 

intravenous şi se va injecta în spaţiul epidural. Durerea cedeaza rapid şi pacientul nu are nici 

un fel de restricţii după această adminstrare 

dacă pacientul necesită analgezie epidurală pe cateter acasă (cum ar fi în cazurile de 

cancer) echipa medicală trebuie să se asigure că un membru al familiei poate învăţa corect 

tehnica de manevrare a opioidelor şi de injectare şi, mai ales, că pacientul nu va consuma 

droguri sau alcool, deoarece acestea potentează mult efectul opioidelor putând da efecte 

adverse 

Complicaţii: 

complicaţiile includ efecte adverse la opioide sau la anestezia locală, cât şi diverse aspecte 

nedorite legate de cateter ca: infectii, hematom epidural, migrarea cateterului. Infecţia se 

va trata cu antibiotice, hematomul trebuie observat din timp şi anunţat medicul 

migrarea cateterului apare atunci când acesta iese din spaţiul epidural spre piele. Dacă se 

întâmplă aceasta, pacientul va începe să acuze din nou dureri, deoarece analgezicul nu îşi va 

mai face efectul scontat ci se va scurge la locul de inserţie. În acest caz trebuie anunţat 

medicul şi îndepărtat cateterul, stabilindu-se o altă strategie pentru managementul durerii. 

100



ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN ABORDARE INTRAOSOASĂ 


Versiunea: 3 


Când perfuzarea venoasă rapidă este imposibilă, alternativa de administrare intraosoasă 

presupune intrarea lichidelor, medicamentelor şi transfuziilor direct în cavitatea medulară a osului, 

cu o reţea vasculară bogată. 

Calea intraosoasă de abord este folosită în urgenţe majore (stop cardio-respirator, colaps, 

traumatisme, etc.) sau la copii. Pe calea intraosoasă pot fi administrate orice medicamente şi 

lichide, fiind de multe ori, o alternativă salvatoare. 

Abordul se face de obicei pe faţa anterioară a tibiei, în porţiunea proximală şi medială, 

datorită suprafeţei late şi întinse, precum şi tegumentelor subţiri care acoperă osul. Această 

manevră este făcută de medic, asistat de asistentă. 

Abordarea intraosoasă este contraindicată la pacienţii cu osteogeneză imperfectă, 

osteoporoză, fractură, datorită riscului de extravazare subcutanată a substanţelor administrate. 


ac special pentru puncţie osoasă (la copii se poate folosi unul pentru puncţie lombară) la 

care să se poată adapta seringă sau perfuzor, transfuzor 

paduri cu betadină sau iod 

comprese 


câmp steril 

soluţie de heparină 

medicaţia de administrat şi seringă sau perfuzor, în funcţie de ce se doreşte 

xilină 1% 


se pregăteşte soluţia de perfuzat, astfel încât să poată fi imediat ataşată 

se etichetează soluţiile care se administrează 

Administrare: 


dacă pacientul este conştient şi nu este copil, se explică procedura pacientului şi locul de 

puncţionare 

se va obţine consimţământul pacientului sau a familiei pentru efectuarea manevrei 

se întreabă pacientul dacă este alergic la lidocaină (xilină) sau se testează dacă nu a mai 

folosit, dacă nu ştie, sau dacă este copil 


101

se poate administra un sedativ, dacă medicul indică 

se poziţionează pacientul în funcţie de locul ales pentru puncţie 

se oferă medicului mănuşile sterile şi padurile cu betadină sau iod. Acesta, în mod steril, va 

dezinfecta locul puncţiei şi va lăsa să se usuce, apoi va acoperi cu un câmp steril cu o 

deschizătură la locul de puncţionare 

se oferă medicului seringa, cu doza indicată de lidocaină pentru efectuarea anesteziei locale 

după efectuarea anesteziei se va oferi medicului, în mod steril, acul de puncţionare 

după ce introduce acul, se va verifica corectitudinea manevrei, cu ajutorul unei seringi 

ataşate, prin aspirare de măduvă, apoi se va spăla cu o seringă cu heparină 

după permeabilizare, se va ataşa perfuzorul 

asistenta îşi va pune mănuşi sterile şi va curăţa locul puncţionării, va securiza şi va fixa acul 

cu fixatoare sau comprese, va regla ritmul perfuziei, conform indicaţiilor şi va supraveghea 

locul de puncţionare, pentru a observa eventualele semne de sângerare sau extravazare. 


perfuzia intraosoasă trebuie sistată cât mai curând posibil, imediat ce se poate obţine abord 

venos (preferabil să nu dureze mai mult de 2-4 ore) deoarece creşte riscul de infecţie 

după ce se scoate acul intraosos, se va menţine presiune fermă timp de 5 minute şi se va 

pansa steril 

Complicaţii: 

cele mai comune complicaţii sunt extravazarea lichidelor în ţesutul subcutanat sau 

subperiostal, datorită unei greşite amplasări a acului 

alte complicaţii pot fi abcesele subcutanate, osteomielitele. 

102



Cap. IV TERAPII VASCULARE 


Versiunea: 3 


MONTAREA CATETERULUI DE VENĂ PERIFERICĂ 

Inserţia unui cateter de venă periferică presupune selectarea unui cateter adecvat, a unui 

loc de puncţionare şi a unei vene potrivite, aplicarea de garou, dezinfectarea locului ales, 

puncţionarea venei şi introducerea cateterului. Selectarea cateterului şi a locului de inserţie se va 

face în funcţie de tipul, durata şi frecvenţa tratamentului pe care pacientul le are prescrise, 

accesibilitatea patului venos al pacientului, vârsta şi constituţia fizică a pacientului. 

Dacă este posibil, se va alege o venă la braţul sau mâna nondominantă. Locurile preferate 

de puncţionare venoasă sunt vena cefalică şi basilică a braţului şi cele de pe partea dorsală a mâinii. 

Se pot aborda şi venele de la nivelul piciorului, dar creşte riscul de tromboflebită. 

Un cateter periferic permite adminstrarea de soluţii lichide, sânge şi derivate din sânge, şi 

menţine accesul venos permanent. Inserţia unui cateter periferic este contraindicată la braţul sau 

mâna care prezintă leziuni, edeme, arsuri, la braţul sau mâna corespunzătoare plăgii operatorii la 

pacientele mastectomizate. 

De obicei, dacă o venă este lezată (hematom , echimoza etc) se va alege un nou loc de 

puncţionare întotdeauna deasupra zonei lezate, niciodată sub zona lezată. 




garou 

cateter pentru vena periferică 

soluţiile de administrat 

seringă cu soluţie normal salină 

perfuzor 

stativ 

fixator transparent pentru cateter 

comprese 


se verifică medicaţia prescrisă, data de expirare, aspectul soluţiilor de administrat 

se ataşează perfuzorul la flaconul cu soluţie în mod steril şi se scoate aerul 

103

Inserţia cateterului: 

se poziţionează stativul cu soluţia perfuzabilă şi perfuzorul ataşat cât mai aproape de patul 

pacientului 


se explică procedura pacientului pentru a-i reduce anxietatea (care poate produce 

vasoconstricţie şi implicit, un abord mai dificil al venelor) şi a ne asigura de cooperarea sa 

se spală pe mâini 

se selectează locul puncţionării. Dacă se prevede o terapie intravenoasă de lungă durată se 

va începe cu venele din porţiunea distală pentru a schimba, cu timpul, locul puncţionării din 

ce în ce mai proximal. Dacă trebuie administrată o substanţă iritantă sau un volum mai 

mare de lichide, se va alege o venă mare 

se poziţionează pacientul într-o poziţie confortabilă, cu braţul sprijinit şi poziţionat în jos 

pentru a permite umplerea venelor braţului şi mâinii 

se aplică garoul la aproximativ 15 cm mai sus de locul de puncţionare, pentru a dilata 

venele. Se verifică pulsul radial. Dacă acesta nu este palpabil se va lărgi puţin garoul pentru 

a nu face ocluzie arterială 

se palpează o venă cu ajutorul indexului şi al degetului mijlociu al mâinii nondominante 

se trage de piele pentru a fixa vena 

dacă vena nu se simte bine se va alege alta 

dacă este palpabilă dar nu suficient de palpabilă se cere pacientului să îşi închidă şi să-şi 

deschidă pumnul de câteva ori sau se tapotează cu degetele de-a lungul venei 

garoul nu se va menţine mai mult de 3 minute. Dacă în tot acest timp nu s-a reuşit inserarea 

cateterului se va desface garoul pentru câteva minute şi se va relua tehnica 


se dezinfectează locul ales pentru puncţionare cu paduri alcoolizate dinspre interior spre 

exterior şi se lasă să se usuce pielea (uneori, va fi necesar ca în prealabil să fie indepărtat 

părul din zona respectivă la pacienţii cu pilozitate accentuată) 

se va lua branula în mâna dominantă şi se va ţine între police şi index (dacă are aripioare 

branula se va ţine de acestea) iar cu policele mâinii nondominate se va trage piele de sub 

venă pentru a o fixa şi a o exprima (ea va apare angorjată) 

se va avertiza pacientul va simţi o înţepătură 

se va introduce cateterul cu amboul acului în sus, sub un unghi de aproximativ 15 grade, 

direct prin piele până în venă printr-o singură mişcare, verificând dacă apare sânge în 

capătul cateterului care confirmă că acesta este în venă 

din momentul în care apare sângele există mai multe metode de a introduce cateterul în 

venă. Se desface garoul apoi fie se continuă împingerea cu grijă (pentru a nu perfora vena 

prin celalalt perete) a cateterului până la jumătatea sa şi apoi se scoate acul în acelaşi timp 

cu împingerea totală a canulei de plastic , ataşându-se imediat fie perfuzorul fie seringa, 

presând uşor pe venă pentru împiedicarea sângerării; fie se scoate acul imediat după 

puncţionarea venei şi apariţia sângelui şi se ataşează rapid şi steril perfuzorul soluţiei de 

administrat. Se porneşte perfuzia în timp ce cu o mână se fixează vena şi cu cealaltă se 

împinge canula de plastic. Este o metodă care nu prezintă riscul perforării venei deoarece 

cateterul este introdus fără a mai avea acul în el şi deoarece soluţia perfuzată dilată vena 

făcând mai uşoară avansarea cateterului 

după introducerea cateterului se curăţă locul cu paduri alcoolizate, se aruncă acul 

cateterului în recipientul de înţepătoare 

se reglează ritmul de administrare a perfuziei 

104

se fixează cateterul cu un fixator transparent şi semipermeabil după ce se usucă 

dezinfectantul pe piele 

fixatorul se desface în mod steril şi se aplică pe locul de inserţie lipind bine marginile pentru 

a preveni ieşirea accidentală a cateterului 

se fixează şi tubul perfuzorului de măna pacientului având grijă însă să lase libertate de 

mişcare şi să nu fie fixat în extensie deoarece poate trage cateterul afară din venă la o 

mişcare mai bruscă 

dacă cateterul se află în zona articulaţiilor mâinii, de exemplu, se va pune un propsop rulat 

sub articulaţie şi se plasa mână pe el 

îndepărtarea cateterului se va face la terminarea terapiei intravenoase sau atunci când 

vechiul cateter nu mai este funcţional şi pacientul necesită în continuare tratament 

intravenos. Se opreşte perfuzia şi se clampează perfuzorul, îndepărtându-se apoi cu 

blândeţe fixatorul de pe branula. Folosind o tehnică sterilă se va deschide o compresă 

sterilă. Se vor pune mănuşi şi se plasa compresa sterilă cu o mână peste locul de inserţie a 

cateterului, iar cu cealaltă mână se va scoate branula printr-o mişcare paralelă cu pielea 

se va inspecta branula scoasă pentru ca să nu lipsească din ea porţiuni care să se fi rupt 

accidental şi să intre în circulaţia sangvină a pacientului 

se face compresie pe locul puncţionării timp de 1-2 minute, se curăţă zona şi apoi se aplică 

un bandaj adeziv 

dacă apar secreţii la locul de inserţie a cateterului capătul acestuia va fi tăiat cu o foarfecă 

sterilă direct într-un recipient steril şi trimis la laborator pentru analizare 

se va indica pacientului să-şi restângă pentru 10 minute activitatea membrului care a avut 

cateterul şi să păstreze bandajul adeziv timp de 1 oră de la îndepărtarea branulei 

Consideraţi speciale: 

se vor schimba fixatoarele branulei la pacienţii cu terapie intravenoasă îndelungată la 

fiecare 48 de ore sau ori de câte ori acestea se dezlipesc sau se murdăresc 

se va schimba cateterul la fiecare 72 de ore la pacienţii care necesită aceasta şi se va alterna 

locul de inserţie a acestuia 

pacienţii care vor fi externaţi cu catetere periferice vor trebui învăţaţi să-l îngrijească şi 

protejeze şi cum să identifice eventualele complicaţii şi disfuncţionalităţi 

pacientul va trebui să-şi inspecteze periodic acasă locul de inserţie şi să anunţe echipa de 

îngrijiri dacă apar edeme , roşeaţă , durere 

Complicaţii: 

Complicaţiile care pot surveni în cadrul terapiei intravenoase pe cateter periferic trebuie 

avute în vedere, prevenite, iar, dacă apar, cunoscute metodele de acţionare în aceste situaţii. 

Aceste complicaţii sunt: 

flebitele (roşeaţa la locul de inserţie şi de-a lungul venei, durere, edem, scleroza venei, 

uneori febră) datorate fie păstrării timp îndelungat a unui cateter în venă, medicamente sau 

soluţii administrate care au pH prea mare sau prea mic sau osmolaritate crescută, 

deplasarea branulei în venă prin fricţionare. Se va îndepărta cateterul, se vor aplica 

comprese cu apă călduţă, se anunţă medicul dacă pacientul are febră. Flebitele pot fi 

prevenite prin schimbarea la timp a cateterelor şi securizarea lor printr-o fixare atentă, 

impiedicând mişcare în venă 

extravazarea soluţiilor (va apare o umflătură la locul de inserţie şi în jurul său, descreşterea 

temperaturii pielii din zonă, durere, senzaţie de arsură) prin perforarea venei sau dislocarea 

105

cateterului din venă. Se va opri perfuzia imediat, se va aplica gheaţă imediat după şi apoi 

comprese calduţe mai tarziu. Extravazarea soluţiilor administrate poate fi prevenită prin 

verificarea periodică a locului de inserţie a cateterului, prin aplicarea corectă a fixatorului 

transparent care permite ca această verificare periodică să fie foarte uşor de făcut 

impermeabilitatea cateterului (perfuzia nu mai curge, iar dacă pacientul are infuzomat sau 

injectomat acesta intră în alarmă) datorită neheparinizării perodice a cateterului după 

fiecare administrare, nefolosirii îndelungate sau formării de cheaguri de sânge atunci când 

pacientul se plimbă şi sângele umple cateterul şi staţionează acolo. Permeabilitatea 

cateterului se poate menţine prin heparinizare sau adminstrare de soluţie normal salină 

după fiecare folosire şi învăţarea pacientului să ţină mâna cu branula ridicată în dreptul 

cotului atunci când se plimbă 

hematom (sensibilitate crescută la orice atingere a zonei, vânătaie, impermeabilitate) 

datorită perforării peretului opus în timpul inserării cateterului, compresie ineficientă după 

îndepărtarea branulei. Se va scoate branula, se va aplica compresie. Formarea de 

hematoame poate fi prevenită prin efectuarea corectă a tehnicii de inserţie a cateterului, de 

o mărime potrivită venei abordate şi prin eliberarea garoului cât mai repede posibil după 

inserţia cateterului 

secţionarea cateterului, de obicei capătul acestuia care este introdus în venă, datorită 

reinserţiei acului de-a lungul tecii de plastic, în timp ce cateterul este în venă. Se va încerca 

recuperarea părţii secţionate dacă este la vedere, dacă nu, se aplică garou deasupra locului 

de inserţie şi se anunţă medicul şi radiologul. Secţionarea cateterului se poate preveni 

neintroducând niciodată acul înapoi în cateter pentru a încerca inserţia sa ci se scot 

amândouă odată şi se încearcă încă o dată inserţia cu alt cateter 

spasme venoase (durere de-a lungul venei, albirea pielii din jurul venei respective, rata 

scăzută de curgere a soluţiei perfuzate chiar dacă perfuzorul este declampat) datorită 

administrării inadecvate de substanţe iritative şi în diluţii insuficiente, administrării de 

soluţii perfuzabile reci (sau transfuzie cu sânge rece), adminstrarea prea rapidă a soluţiilor 

chiar dacă sunt la temperatura camerei. Se vor aplica comprese cu apă călduţă, se va 

descreşte ritmu de adminstrare. Spasmul venos poate fi prevenit prin administrarea de 

sânge şi soluţii la temperaturile potrivite 

reacţii vasovagale (colaps brusc al venei în timpul puncţionării, paloare, ameţeală, greaţă, 

transpiraţii, hipotensiune) datorită producerii de spasm venos cauzat de anxietate şi durere. 

Pacientul va fi aşezat pat cu picioarele mai sus decât capul, este încurajat să respire adânc, 

se măsoară semnele vitale. Aceste situaţii pot fi prevenite prin explicarea procedurii 

pacientului, reducerea anxietăţii acestuia şi eventual, folosirea unui anestezic local înainte 

de puncţionarea venei 

tromboze (durere, roşeaţă, umflătură, impermeabilitate) datorită afectării celulelor 

endoteliale ale venelor favorizând formarea de trombi. Se va îndepărta cateterul şi se va 

insera într-o altă zonă, se vor aplica comprese cu apă calduţă, se va supraveghea pacientul 

şi observa dacă apar semne de infecţie. Formarea trombozelor poate fi prevenită prin 

inserţia unui cateter periferic folosind o tehnică corectă, fără a leza vena 

infecţii sistemice ca septicemia sau bacteriemia (febră, frisoane, indispoziţie fără motiv 

aparent) datorită unei tehnici nesterile, apariţiei flebitelor severe care favorizează 

dezvoltarea organismelor, fixare insuficientă a branulei ceea ce permite mişcarea ei în venă 

şi introducerea organismelor în circulaţia sangvină, menţinerea îndelungată a unui cateter, 

sistem imun slab dezvoltat sau folosirea unor soluţii perfuzabile contaminate. Se va anunţa 

imediat medicul la apariţia semnelor specifice descrise. Se va îndepărta cateterul şi se vor 

106

obţine culturi de la locul inserţiei, se va tăia cu o foarfecă sterilă capătul cateterului şi se va 

trimite la laborator pentru analizare, se vor monitoriza semnele vitale, se vor administra 

medicaţia şi antibioterapia prescrise. Prevenirea infecţilor sistemice se poate face folosind 

cu stricteţe o tehnică sterilă atât la inserţia cateterlui cât şi la cuplarea perfuzoarelor la 

soluţiile de perfuzat şi la branulă, la întreruperea perfuziilor sau la îndepărtarea cateterului 

reacţii alergice (prurit, bronhospasme, urticarie, edem la locul de inserţie a cateterului) 

până la reacţii anafilactice cu stop cardiac, datorate faptului că pacientul este alergic la 

substanţa administrată. În acest caz se va opri perfuzia imediat, se menţin permeabile căile 

respiratorii, se anunţă imediat medicul, se vor adminstra antihistaminicele, 

antiinflamatoarele şi antipireticele care se prescriu cât şi epinefrina şi cortizon dacă se 

indică. Reacţiile alergice se previn printr-o completă anamneză a pacientului care să conţină 

istoricul alergenic al acestuia, efectuarea testării la medicamente (în special antibiotice) 

înaintea primei administrări cu monitorizare atentă timp de 15 minute de la testare sau de 

la adminstrarea unui nou medicament fără testare 

încărcare circulatorie (disconfort, turgescenţa venei jugulare, dificultate respiratorie, 

creşterea tensiunii arteriale, respiraţie zgomotoasp (cu “hârâituri”), dezechilibru între 

lichidele eliminate şi cele igerate, administrate) datorată unui calcul greşit al cantităţii de 

lichide ce trebuie adminstrat cât şi administrării prea rapide a acestuia. În acest caz se ridică 

capul patului astfel încât pacientul să stea semişezând, se administrează oxigen, se anunţă 

medicul, se administrează diuretice dacă se prescriu. Pentru a preveni încărcarea 

circulatorie se va verifica periodic rata de administrare a perfuziilor pentru a observa din 

timp eventualele dereglări şi schimbări, se calculează cu atenţie cantitatea care trebuie 

administrată, se verifică şi monitorizează diureaza pacienţilor cu tratament perfuzabil de 

soluţii pentru a putea face un bilanţ corect 

embolie (dificultate respiratorie, puls slab bătut, creşterea presiunii venoase centrale, 

hipotensiune, pierderea conştienţei) datorită împingerii aerului în venă prin schimbarea 

flacoanelor de soluţie şi împingerea aerului de pe perfuzor în venă. Se va înlătura perfuzia, 

se va chema medicul, se va poziţiona pacientul pe partea stângă în poziţie Trendelenburg 

pentru a permite aerului să intre în atriul drept, se va administra oxigen. Prevenirea 

emboliei se face scoţând aerul cu atenţie din perfuzor înainte de cuplare la cateter şi 

schimbarea flacoanelor cu verificarea perfuzorului, securizarea conexiunilor dintre perfuzor 

şi cateter şi dintre perfuzor şi flacon. 

107




Versiunea: 3 


TERAPIA INTRAVENOASĂ PERIFERICĂ 

Pregătirea terapiei intravenoase periferice: 

Pentru o administrare intravenoasă eficientă este esenţial ca materialele să fie pregătite. 

Pregătirea materialelor necesare depinde de rata de administrare, de tipul terapiei, cât şi de 

specificul soluţiei care trebuie administrată intravenos. Există două tipuri de filtre de picurare 

pentru perfuzoare care trebuie alese în funcţie de ce se indică la administrare. Astfel 

macropicurătorul este folosit pentru administrarea rapidă a unor cantităţi mari de soluţie prin 

faptul că permite formarea picăturilor mari. Perfuzoarele cu micropicurător se folosesc pentru uzul 

pediatric şi la adulţi care necesită adminstrarea unor cantităţi mici de soluţie într-un timp mai 

îndelungat, sub un control atent al ratei şi cantităţii de adminstrare. 

Administrarea intravenoasă prin ataşarea unei linii venoase secundare la una primară, deja 

existentă, permite adminstrarea alternativă sau concomitentă a două soluţii 

Perfuzoarele care au filtru de aer se folosesc pentru soluţiile din sticle, cele fără filtru de aer 

se folosesc pentru soluţiile din pungi de plastic sau la flacoanele care au ele ataşate filtru de aer. 


soluţia de administrare intravenoasă 


perfuzor 

stativ 

medicamentele prescrise dacă trebuie administrate în perfuzie 


tăviţă sau carucior de lucru 


se verifică data de expirare a soluţiilor de administrat, volumul şi tipul soluţiilor 

se examinează soluţiile (de plastic sau de sticlă) să nu fie perforate sau sparte 

se examinează soluţiile pentru a verifica aspectul lor (să nu fie tulburi, precipitate etc) 

Administrare: 



se agaţă soluţia în stativ 

se înlătură capacul sau dopul protector şi se dezinfectează cu un pad alcoolizat porţiunea 

unde va fi introdus perfuzorul 

108

se introduce cu seringa sterilă un alt medicament în soluţia perfuzabilă dacă acest lucru este 

indicat şi se va eticheta flaconul specificând medicaţia introdusă 

se desface perfuzorul şi se introduce în soluţie având grijă să nu atingem capătul sau de 

nimic pentru a-l păstra steril 

se clampează perfuzorul şi apoi se presează camera de umplere până se umple jumătate 

se declampează perfuzorul şi se goleşte de aer lăsând lichidul să curgă în tăviţă până când 

nu mai este nici o bulă de aer 

dacă soluţia este în flacon de sticlă va trebui să se deschidă filtrul de aer pentru ca ea să 

curgă. Dacă este în pungă de plastic nu este nevoie 

se detaşează capacul protector al celuilalt capăt al perfuzorului şi se ataşează perfuzorul la 

branulă 

se etichetează flaconul de soluţie cu data şi ora administrării 


terapia intravenoasă produce de cele mai multe ori anxietate bolnavului. Pentru a-i reduce 

teama şi a ne asigura de cooperarea sa, procedura trebuie explicată pacientului în detalii. 

Astfel, se va explica pacientului că va rămăne la locul puncţionării un cateter de plastic la 

care se va ataşa un perfuzor pentru perfuzarea diferitelor soluţii indicate de medic sau o 

seringă pentru adminstrarea antibioticelor sau altor substanţe prescrise. Se va explica 

pacientului că aceasta îl scuteşte de înţeparea repetată pentru adminstrarea tramentului 

i se va explica, de asemenea, că durata şi tipul tratamentului vor fi indicate de medic 

se aduce la cunoştinţă pacientului orice modificare survenită în schema de tratament 

de-a lungul tratamentului pacientul trebuie învăţat să anunţe orice modificare în rata de 

administrare potrivită de asistentă (dacă perfuzia se opreşte sau merge mult mai rapid), 

dacă începe să-l doară. De asemenea, i se va preciza că nu va trebui să lovească sau să 

bruscheze locul unde branula este inserată 

se va explica tehnica îndepărtării branulei, cât timp se va ţine compresie la locul de inserţie 

cât şi faptul ca va fi apt să îşi folosească mâna respectivă la fel de bine ca înainte de 

montarea branulei 

109




Versiunea: 3 


MENŢINEREA ŞI ÎNGRIJIREA UNEI LINII VENOASE 

Îngrijirea unei linii venoase presupune rotaţia locurilor de puncţionare, schimbarea 

pansamentelor şi fixatoarelor, schimbarea perfuzoarelor şi a soluţiilor perfuzabile. 

De obicei, fixatoarele sau pansamentele se schimbă odată cu inserţia unui nou cateter sau 

atunci când se udă sau se murdăresc. Perfuzoarele, la pacienţii cu administrare intravenoasă 

continuă, se schimbă la 48 ore iar soluţiile la 24 ore. Locul de inserţie a cateterului trebuie schimbat 

la fiecare 72 de ore şi trebuie inspectat la fiecare 4 ore prin fixatorul transparent şi semipermeabil. 


Pentru schimbarea pansamentului sau fixatorului: 


paduri alcoolizate sau cu betadină 


comprese sterile sau fixator transparent şi semipermeabil 

leocoplast 

Pentru schimbarea soluţiilor: 

flaconul cu soluţia de administrat 


Pentru schimbarea perfuzorului: 

perfuzor steril 


etichete 



Se va merge cu căruciorul de lucru chiar dacă trebuie schimbat doar pansamentul sau 

fixatorul, deoarece , la schimbarea acestuia se poate constata că trebuie schimbat locul de inserţie 

a cateterului din diverse motive. 

Implementarea: 


se va ţine cont că trebuie folosite întotdeauna mănuşi sterile atunci când se lucrează în zona 

locului de inserţie a cateterului 

110

se explică pacientului fiecare procedură pentru a-i diminua anxietatea şi a ne asigura de 

cooperarea sa 

Schimbarea pansamentului sau fixatorului: 

se îndepărtează vechiul fixator, se pregăteşte cel nou şi se pun mănuşile 

se fixează cateterul cu mâna nondominantă pentru a preveni mişcările accidentale, ieşirea 

acestuia din venă, sau perforarea venei 

se inspectează locul puncţionării pentru a observa eventualele semne de infecţie (roşeaţă şi 

durere la locul puncţiei), infiltraţie (edem), şi tromboflebită (roşeaţă,durere de-a lungul 

venei,edem). Dacă oricare din aceste semne este prezent se acoperă zona de puncţionare 

cu un pansament steril şi se scoate cateterul. Se face compresie până când se opreşte 

sângerarea şi se aplică un bandaj adeziv. Apoi se întroduce un alt cateter într-o altă zonă. 

Dacă însă zona de puncţionare este intactă se va curăţa cu grijă cu paduri alcoolizate sau cu 

betadină prin mişcări circulare, dinspre interior spre exterior. Se lasă pielea să se usuce 

înainte de a se aplica un alt fixator sau pansament. 

Schimbarea soluţiei de perfuzat: 


se inspectează flaconul de soluţie care trebuie administrat pentru a vedea eventualele 

nereguli, cum ar fi: decolorarea soluţiei, aspect tulbure, data expirării, flacoane perforate, 

sparte 

se clampează perfuzorul având camera de picurare pe jumătate plină pentru a împiedica 

aerul să intre pe prelungirea perfuzorului 

pe căruciorul de lucru sau pe măsuţa de lucru se îndepărtează capacul sau dopul flaconului 

nou de soluţie şi se dezinfectează cu pad alcoolizat 

se îndepărtează flaconul vechi din stativ, se aşează lângă cel nou, se scoate capătul 

perfuzorului din el şi se introduce în flaconul nou din stativ 

se agaţă flaconul cu soluţie perfuzabilă în stativ 

Schimbarea perfuzorului: 

se clampează perfuzorul (se întrerupe perfuzia) cu camera de picurare pe jumătate plină, se 

scoate capătul său din flacon şi se agaţă în stativ deasupra nivelului inimii pacientului, timp 

în care se introduce noul perfuzor în flacon, se evacuează aerul din el, se clampează 

se pun mănuşi sterile 

se pune o compresă sterilă sub capătul exterior al cateterului. Se presează cu un deget pe 

cateter pentru a preveni sângerarea 

se deconectează cu grijă vechiul perfuzor, evitând să se scoată accidental branula 

se îndepărtează capacul protector al noului perfuzor şi se va adapta la cateter 

se ajustează rata de adminstrare 

se etichetează perfuzorul cu data şi ora schimbării 

111




Versiunea: 3 


TERAPIA VENOASĂ CENTRALĂ 

Un cateter venos central este un cateter venos steril făcut din cauciuc poliuretanic sau 

silicon. Este inserat printr-o venă mare, cum ar fi subclavia sau jugulara, iar vârful său ajunge în 

vena cavă superioară. Oferind acces la venele centrale, terapia prin cateter venos central are 

anumite beneficii. Astfel, permite monitorizarea presiunii venoase centrale (care indică volumul 

sangvin), recoltarea de analize de laborator fără a mai fi nevoie de puncţionare. De asemeneaă, 

permite administrarea unor cantităţi crescute de fluide în urgenţe sau când scăderea circulaţiei 

venoase periferice face imposibil accesul la venele periferice, este folosită la paicenţii care necesită 

tratament intravenos îndelungat, la pacienţii care necesită nutriţie parenterală. 

Terapia venoasă centrală are şi dezavantaje prin faptul că are un risc cresut de complicaţii 

(pneumotorax, sepsis, formarea de trombi, perforarea de organe şi vase), scade gradul de 

mobilizare al pacientului, este dificil de efectuat, este mai costisitoare decât terapia venoasă 

periferică. Cateterul venos central este inserat de către medic ajutat de asistentă. 

Scoaterea cateterului este o manevră sterilă şi poate fi efectuată şi de către asistentă. Se va 

proceda la îndepărtarea cateterului fie la terminarea terapiei, fie din cauze care necesită această 

decizie (semne de infecţie la nivelul inserţiei, de exemplu, când capătul cateterului, tăiat cu o 

foarfecă sterilă, va fi trimis la laborator pentru a fi analizat). 


Pentru inserţia unui cateter venos central: 

mănuşi sterile, halate, măşti 

câmpuri sterile 


perfuzoare 

soluţii normal saline 

unguent cu antibiotic dacă este necesar 

seringi de diverse dimensiuni 

xilină 1% 

fire de sutura 

2 catetere venoase centrale 

foarfecă sterilă 


fixator transparent şi semipermeabil 

soluţie diluată de heparină 

leucoplast şi etichete 

112

Pentru verificarea şi spălarea cateterului: 

soluţie normal salină sau soluţie diluată de heparină 


alcool 70% 

Pentru îndepărtarea cateterului venos central: 



bisturiu 


comprese serile 

pansament transparent şi semipermebil 

unguent cu betadină 

foarfecă sterilă şi recipient pentru cultura vârfului cateterului dacă este necesar 

Cateterul va fi ales în funcţie de terapia care se vrea iniţiată. De cele mai multe ori cateterul 

este livrat ca un set care conţine toate materialele necesare montării sale mai puţin soluţiile saline. 


se cere confirmarea medicului privitoare la mărimea cateterului ales (de obicei se folosesc 

catetere 14 G sau 16 G) 

se selectează soluţile de administrat care se vor ataşa la cateter 

se etichetează soluţiile 

Implementare: 



se obţine consimţământul pacientului sau familiei 

se va explica procedura pacientului şi i se va răspunde la intrebările pe care le are 

se face anamneza referitoare la istoricul alergenic al pacientului la iod, latex, xilină 

se aşează pacientul în poziţie Trendelenburg pentru a se dilata venele şi pentru a reduce 

riscul de embolism 

se va aşeza o aleză rulată pe lungime între umerii pacientului atunci când se va insera 

cateterul prin subclavie şi sub umărul opus pentru a ţine gâtul în extensie şi a avea o bună 

vizibilitate a zonei atunci când se inserează prin jugulară 

se aşează o aleză desfăcută sub capul şi gâtul pacientului pentru a impiedica murdărirea 

patului 

se poziţionează capul pacientului în partea opusă intervenţiei pentru a preveni posibila 

contaminare cu agenţi aerieni patogeni şi pentru a face zona mai accesibilă 

se pregăteşte zona de intervenţie (să nu aibă păr; se va rade pacientul cu o seară înainte 

dacă este necesar pentru a nu se interveni pe pielea iritată ceea ce ar creşte riscul de 

infecţie) 

se pune un câmp steril pe măsuţa de lucru pe care se aşează materialele 

medicul îşi va pune mască, mănuşi sterile şi halat 

se dezinfectează locul zonei de inserţie cu mişcări viguroase 

113

medicul va acoperi capul şi gâtul pacientului cu un câmp steril decupat în mijloc, lăsând 

deschizătura câmpului peste zona de intervenţie 

se oferă medicului seringă cu xilină pentru a efectua anestezia locală 

se deschide şi se oferă medicului în mod steril cutia cu cateterul 

în timpul cât medicul introduce cateterul asistenta va pregăti soluţia de perfuzat pentru a fi 

ataşată imediat la cateter 

după ce medicul introduce cateterul şi îi ataşează soluţia perfuzabilă pregătită se va regla 

rata de administrare a perfuziei pentru a menţine permeabilitatea cateterului dacă este 

necesar, sau se heparinizează, se clampează şi pune dopul. Cateterele pot avea o cale, două 

sau trei, în funcţie de ceea ce se doreşte 

medicul va coase urechile cateterului la piele pentru a-l fixa 

se poate confirma radiologic amplasarea corectă a cateterului dacă se doreşte 

se acoperă apoi cu un fixator transparent şi semipermeabil, după ce se dezinfectează şi 

curăţă zona şi se lasă să se usuce. În primele 24 de ore poate apărea o secreţie serosanguinolentă 

normală 

se va eticheta data efectuării inserţiei cateterului, pansamentului 

se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă şi se reevaluează starea sa generală 

pentru a menţine permeabilitatea şi buna funcţionare a cateterului pe care se adminstrează 

intermitent medicaţie, acesta trebuie spălat în mod regulat pe toate căile sale cu soluţie 

diluată de heaprină (se recomandă diluţii de 10 până la 100 unităţi pe ml) sau cu soluţie 

normal salină 

pentru a spăla căile cateterului se va dezinfecta cu alcool 70% capacul şi se va îndepărta, 

apoi prin tehnică sterilă se va ataşa seringa şi se va injecta soluţia indicată după ce se aspiră 

iniţial pentru confirmarea poziţionării corecte a cateterului cât şi a permeabilităţii sale 

Îndepărtarea cateterului: 


este nevoie de încă o asistentă în eventualitatea în care apare sângerare masivă deoarece 

este dificil de făcut compresie pe subclavie, de exemplu 

se aşează pacientul lungit cu faţa în sus pentru a preveni embolismul 

se spală mâinile şi se pun mănuşi nesterile şi mască 

se întrerupe orice perfuzie 

se îndepărtează şi se aruncă pansamentul vechi 


se inspectează zona pentru a vedea dacă apar semne de drenaj şi inflamaţie 

se taie firele de sutura cu o pensă sterilă şi un bisturiu 

se scoate cateterul printr-o mişcare înceată şi uniformă 

se aplică unguent cu betadină la locul inserţiei pentru a-l acoperi şi a preveni contaminarea 

se acoperă apoi cu o compresă şi apoi se aplică un fixator transparent şi semipermeabil 

peste compresă 

se etichetează fixatorul cu data şi ora îndepărtării cateterului şi efectuarea pansamentului 

se va ţine pansamentul până când apare epitelizarea 

se inspectează cateterul îndepărtat pentru a vedea dacă nu s-a secţionat vreo parte şi a 

intrat în circulaţia sangvină a pacientului. Dacă se suspectează acest lucru se va anunţa 

medicul imediat şi se va monitoriza cu atenţie pacientul 

dacă se suspectează infecţie se va tăia cu o foarfecă sterilă vârful cateterului şi se va duce la 

laborator într-un recipient specific, steril, pentru analizare 

114

materialele folosite şi cele îndepărtate se vor descărca în recipientele de colectare a 

deşeurilor specifice fiecăruia în parte 


până când se va confirma radiologic plasarea corectă a cateterului se poate porni perfuzia 

cu glucoză 5% sau soluţie normal salină sau se va spăla cateterul cu soluţie diluată de 

heparină 

pacientul va trebui monitorizat cu atenţie pentru a observa precoce semnele de embolism 

(paloare apoi cianoză, dispnee, tuse, tahicardie până la sincopă şi şoc). Dacă apar aceste 

semne pacientul va fi poziţionat pe în poziţie Trendellenburg, întors pe partea stângă şi se 

va anunţa medicul imediat 

dupa inserţie se va monitoriza pacientul pentru a depista precoce semnele de pneumotorax 

(respiraţii scurte, mişcări inegale ale pieptului, tahicardie, durere în piept). Dacă apar aceste 

semne va fi chemat medicul imediat 

pentru a preveni embolia se vor clapa întotdeauna căile cateterului sau pacientul va fi 

învăţat să facă manevra Valsalva (creşterea presiunii intratoracice reduce riscul emboliei în 

timpul inserţiei sau îndepărtării cateterului. Astfel se cere pacientului să inspire adânc, să 

ţină aerul 10 secunde apoi să expire şi apoi să respire liniştit, normal. Această manevră, 

Valsalva, creşte presiunea intratoracică, de la un nivel normal de 3-4 mm Hg la 60 mmHg 

sau mai mult, scade pulsul şi întoarcerea sângelui la inima şi creşte presiunea venoasă) 

se schimbă pansamentul din comprese la fiecare 48 ore iar fixatorul transparent la 3 până la 

7 zile sau ori de câte ori devine ineficient , murad sau ud. Se schimbă perfuzorul la fiecare 

72 ore şi soluţiile perfuzbile de lungă durată la fiecare 24 ore. Toate aceste manevre se fac 

folosind tehnici sterile. Se verifică periodic locul de inserţie pentru a observa din timp 

semele de inflamare, deconectare, roşeaţă, drenaj etc 

pot apare complicaţii precum: infecţiile, pneumotoraxul, embolia, trombosa, dar care pot fi 

prevenite prin efectuarea corectă a tehnicilor strict sterile de inserţie, îndepărtare şi 

manevrare a cateterului venos central 

115




SÂNGELE ŞI DERIVATELE DIN SÂNGE 

TRANSFUZIA DE SÂNGE INTEGRAL ŞI DERIVATE DIN ACESTEA 

Versiunea: 3 


Administrarea transfuziilor necesită verificarea atentă de către două asistente atât a 

pacientului, cât şi a sângelui transfuzat. Cele două asistente vor face verificările pe rând, separat, 

pentru a evita orice greşeală. 

Pot fi transfuzate: 

sânge integral - cu un volum până la 500 ml. Se foloseşte pentru reechilibra volumul sangvin 

al pacientului, pierdut prin hemoragii traumatisme sau arsuri. Grupul sangvin al pacientului 

trebuie să fie identic cu cel sângelui care se va transfuza (A va primi A, B va primi B, AB va 

primi AB, O va primi O, fiind necesare şi compatibilitate Rh). Se va evita să se folosească 

transfuzare de sânge integral dacă încarcă circulator pacientul, se va menţine cald dacă sunt 

mai multe unităţi care trebuie administrate 

concentat eritrocitar - obţinut din sânge integral, dar fără 80% din plasma. Se foloseşte în 

special pentru a îmbunătăţi şi menţine capacitatea hematiilor de a transporta oxigenul 

(pentru corectarea anemiilor şi pierderilor sangvine postchirurgicale). Compatibilităţile de 

adminstrare pot fi : A primeşte A sau O, B primeşte B sau O, AB primeşte AB, A, B, sau O, O 

primeşte O. Este necesară compatibilitatea de Rh. Se poate adminstra în 1-4 ore. Are 

aceleaşi beneficii ca sângele integral însă are şi un risc scăzut de încărcare a circulaţiei. Se va 

evita să se adminstreze în anemiile care pot fi corectate prin alte tratamente nutriţionale 

sau medicamentoase 

concentrat leucocitar – obţinut din sânge integral din care s-au îndepărtat eritrocitele şi 80% 

din plasma. Se foloseşte în tratarea sepsisului nonresponsiv la tratamentul cu antibiotice şi 

în granulocitopenii. Se poate administra o unitate (de obicei 150 ml) zilnic timp de 5 zile sau 

până la tratarea sepsisului. Este necesară compatibilitate de Rh. Administrarea de leucocite 

produce febra şi frisoane. În acest caz, nu se va întrerupe transfuzarea, ci se va administra 

un antipiretic şi se va reduce rata de administrare. Înainte de adminstrare se va agita uşor 

flaconul pentru omogenizare şi împiedicarea conglomerării celulelor. Se va continua şi 

terapia cu antibiotice 

trombocite- cu un volum de 35-50 ml/unitate , din care 1 unitate conţine 7x 10 ( la a 

şaptea!!!!). Se folosesc în tratarea trombocitopeniei ( uneori indusă de medicamente), 

leucemiei. Este indicată compatibilitatea ABO şi Rh dar nu obligatorie decât la 

administrările repetate de trombocite. Se trasfuzeaza rapid, însă se evită administrarea 

când pacientul are febră 

116

plasmă proaspăt congelată - bogată în factori de coagulare (VI, VIII şi IX), este adminstrată în 

flacoane de 200-250 ml. Se adminstrează în hemoragiile şi şocurile postoperatorii, în 

corectarea anumitor factori de coagulare, în boli hepatice cu afectarea factorilor de 

coagulare. Este indicată dar nu obligatorie compatibilitate ABO şi Rh, excepţie făcând 

cazurile când se administrează în mod repetat. Se va avea în vedere că adminstrarea în 

cantităţi crescute de plasmă necesită corectarea hipocalcemiei implicite 

albumina (proteina plasmatică) sub diverse concentraţii: 5%= 12,5 g/250ml şi 25%= 

12,5g/50ml. Se foloseşte în tratarea hipoproteinemiei cu sau fără edeme, prevenirea 

hemoconcentraţiei şi restabilirea volumului circulant (pierdut datorită şocului, arsurilor, 

traumatismelor sau infecţiilor). Nu este necesară nici un fel de compatibilitate. Se va 

adminstra cu prudenţă în anemiile severe, boli cardiace şi pulmonare 

diverşi factori de coagulare, complexe protrombinice (utilizaţi în hemofilie, deficienţe de 

factori VII, II,IX, X) 


1 transfuzor sau un transfuzor în Y , cu două părţi 


halat 

preparatul de transfuzat 


stativ 

echipament pentru montare branulă dacă este necesar (se va monta cateter 20G) 


se va evita să fie sângele ţinut mai mult de 30 de minute înainte de administrare (de aceea 

se va ridica de la centrul de transfuzii doar după ce s-au făcut toate pregătirile necesare 

transfuzării) 

Implementare: 

se va explica procedura pacientului şi i se va lua un consimţământ semnat de familie sau 

pacient 

se măsoară semnele vitale ale pacientului 

se verifică de către două asistente data expirării şi aspectul sângelui sau derivatelor care 

trebuie administrate 

se va compara de către două asistente numele, grupul de sânge şi seria de identificare de pe 

pungă cu cele ale pacientului 

se pun mănuşi şi halat 

se efectuează proba de compatibiliate la patul bolnavului (unele centre de transfuzii livrează 

sângele împreună cu un card de compatibiliate a cărui proba trebuie făcut de asistenta care 

efectuează transfuzia, ca o măsură de siguranţă şi reverificare a compatibilităţii sângelui) 

cel mai indicat este transfuzorul în formă de Y care permite instituirea unei linii venoase 

secundare 

se schimbă mănuşile, se pun altele curate şi se introduce transfuzorul (sau capătul liniei 

principale dacă este în Y) în soluţie normal salină. Se umple camera de picurare pe jumătate, 

se declampează şi se scoate aerul lăsând să curgă solutia normal salină. Dacă este un singur 

perfuzor, după această manevra, prin tehnica sterilă se va clampa transfuzorul şi se va 

117

schimba flaconul de soluţie normal salină cu punga de sânge. Se va ataşa prin tehnică sterilă 

capătul liber al transfuzorului la cateter, se va declampa şi se va ajusta rata de administrare 

a sângelui. Dacă transfuzorul este în Y se va proceda la fel, dar este mai avantajos pentru 

faptul că nu mai trebuie schimbate flacoanele de sânge şi soluţie normal salină între ele 

deoarce transfuzorul va avea două căi, făcând astfel manevra mai uşoară, mai eficientă şi 

mai puţin riscantă 

se va supraveghea pacientul pentru a oserva din timp dacă apar semne ale reacţiilor 

adverse la transfuzie. Dacă apar, transfuzia va trebui oprită imediat pornindu-se o perfuzie 

cu soluţie normal salină cu rata de administrare moderată, se vor măsura semnele vitale şi 

va fi anunţat imediat medicul. Dacă reacţiile adverse nu apar în primele 15 minute se va 

regla rata de adminstrare în funcţie de timpul dorit pentru transfuzie (un concentrat 

eritrocitar, de exemplu poate fi transfuzat într-un interval de timp cuprins între 1 şi 4 ore) 

după terminarea transfuziei, se vor pune mănuşi şi se va decupla transfuzorul, iar cu punga 

de sânge goală se va proceda conform politicii centrului de trasfuzii (unele centre cer să fie 

returnată împreună cu cardul de compatibilitate pentru a fi păstrată încă 24-48 de ore în 

centru) 

se reevaluează starea pacientului, se măsoară semnele vitale 


când se adminstrează mai multe unităţi de sânge în ritm rapid, sub presiune, se va utiliza 

aparatul de încălzit pentru a evita hipotermia 

pentru a completa urgent volumul de sânge circulat pierdut, trebuie adminstrat sânge sub 

presiune (de exemplu şi o manşetă de tensiune dacă situaţia este o urgenţă majoră şi 

necesită improvizaţii) dar fără a creşte foarte mult presiunea, deoarece sparge vasul şi 

sângele va extravaza formând hematom şi hemoliza 

dacă în timpul administrării sângelui apare hematom în jurul venei puncţionate se va opri 

imediat transfuzia, se va îndepărta cateterul, se va anunţa medicul, se va aplica local gheaţă 

intermitent în primele 8 ore şi apoi comprese cu apă călduţă 

dacă trebuie adminstrate mai multe unităti consecutiv şi prima unitate se termină înainte 

de a o primi pe a doua, între ele se va adminstra soluţie normal salină la o rata moderată 

până când se va intra în posesia următoarei unităţi de transfuzat 

Complicaţii 

deşi metodele de testare a sângelui donat sunt din ce în ce mai precise şi variate, reacţiile 

transfuzionale încă ocupă un loc important în riscurile terapiei transfuzionale. Astfel, un 

virus contactat prin transfuzie poate fi detectat uneori după săptămâni sau luni de la 

infectare (de asemenea, dacă un donator a contactat un virus care va putea fi depistat prin 

teste de laborator după luni de zile, poate trece verificările obişnuite facute donatorilor şi 

poate dona sânge infectat care se va transmite altor primitori). Virusul hepatitei B sau C pot 

determina rezultate fals negative şi pot fi astfel transmise prin transfuzie. Centrele de 

transfuzii mai verifică sângele donat pentru depistarea contaminării sale cu sifilis, 

citomegalovirus, HIV 

alte complicaţii postransfuzionale pot fi: încărcare circulatorie, alergie, febră 

118




Versiunea: 3 


AUTOTRANSFUZIA 

Autotransfuzia este reinfuzia propriului sânge după ce a fost colectat şi filtrat. Este 

efectuată înainte, în timpul şi după intervenţiile chirurgicale sau traumatisme. 

Autotransfuzia are câteva avantaje faţă de transfuziile cu sânge de la donatori. Astfel, nu 

apar reacţii postransfuzionale datorită incompatibilităţilor sau greşelilor de stabilire a grupelor de 

sânge, nu se transmit boli iar pierderea de sânge este înlocuită imediat. Spre deosebire de sângele 

din centrele de transfuzii recoltat de la donatori, sângele autotransfuzat conţine un nivel normal de 

2,3 diposfoglicerat care ajută la oxigenarea ţesuturilor (aceasta cauzează o reducere a afinităţii Hb 

pentru oxigen şi, în consecinţă, o creştere a eliminării oxigenului la nivelul ţesuturilor). 

Recoltarea de sânge pentru autotransfuzie se poate face preoperator şi este recomandată 

pacienţilor cu intervenţii chirurgicale ortopedice, în timpul cărora se pierde mult sânge. Colectarea 

de sânge se poate face cu 4 pânî la 6 săptămâni înainte de operaţie. 

De cele mai multe ori, însă, în intervenţiile chirurgicale sângeroase, se foloseşte cell-saverul, 

un aparat conctat intraoperator şi postoperator la tubul de dren al plăgii, care preia sângele 

pacientului, îl procesează şi îl autotransfuzează. Trebuie monitorizată şi notată cantitatea de sânge 

care se autotransfuzează. 

Pacienţii care au donat preoperator sânge (se poate dona cu 4-6 săptămâni înainte) vor fi 

sfătuiţi să rămână în repaus la pat încă 10 minute după donare, să bea cât mai multe lichide în orele 

imediat următoare. Dacă acasă, în ziua când au donat sânge, vor simţi ameţeală şi stare de 

lipotimie, vor fi învăţaţi să se aşeze în poziţie Trendellenburg (cu capul mai jos decât picioarele) 

până când vor dispare acuzele respective. 

Complicaţii: 

Complicaţiile autotransfuziei pot fi: hemoliza, reacţiile vasovagale (hipotensiune, 

bradicardie), trombocitopenie, coagulopaţii, hipovolemie (în special la pacienţii vărstnici), sepsis (în 

cazul nefolosirii tehnicilor sterile). 

119




Versiunea: 3 


MANAGEMENTUL REACŢIILOR POSTRANSFUZIONALE 

Reacţiile postransfuzionale pot fi multiple şi variate. Este foarte important ca la fiecare 

transfuzie asistenta să ştie că pot apare aceste reacţii, să le recunoască din timp şi să ştie să 

intervină promt şi eficient. 

O supravehere suplimentară necesită pacienţii comatoşi cărora li se adminstrează sânge, 

deaorece aceştia nu pot acuza apariţia diverselor semne şi simptome care să conducă la depistarea 

reacţiilor adverse. 

Aceste reacţii pot fi endogenice (datorită unei reacţii antigen – anticorp) şi exogene 

(datorită unui factor extern). Reacţiile endogene pot fi: alergiile, contaminarea bacterială, febră, 

hemoliză, incompatibilitate de proteine plasmatice. Cele exogene pot fi: tendinţa la sângerare, 

încărcarea circulatorie, hemosideroză, hipocalcemie. 

Implementare: 

imediat ce se va suspecta o reacţie adversă, se va întrerupe transfuzia şi se va porni perfuzia 

cu o soluţie normal salină. Nu se va arunca punga cu sângele (sau derivatele acestuia) care 

era transfuzat 

se anunţă imediat medicul 

se va monitoriza starea pacientului, semnele sale vitale la fiecare 15 minute, sau continuu 

(cu ajutorul unui monitor cardiac) în funcţie de severitatea reacţiilor 

se vor compara din nou etichetele de pe punga de sânge şi datele pacientului 

se anunţă centrul de transfuzii şi i se returnează punga (chiar dacă este goală) pentru ca să 

fie retestată în vederea depistării cauzei declanşatoare şi a altor reacţii ce mai pot apare 

se va colecta prima probă de urină postransfuzională, se va eticheta (“posibila reacţie 

transfuzioanală”) şi se va trimite la laborator pentru vedea dacă conţine hemoglobină, un 

indicu clar apariţiei hemolizei 

se va monitoriza strict bilanţul hidric (intrări şi ieşiri) deoarece depozitele de hemoglobină în 

structurile renale pot determina disfuncţionalităţi la acest nivel 

dacă se prescrie, se va administra oxigen, epinefrină sau alte medicamente, se va aplica 

pătura hipotermică pentru a reduce febra, dacă este cazul 

120




Versiunea: 3 


NUTRIŢIA PARENTERALĂ 

Când un pacient nu poate primi hrană pe cale orală sau enterală se recomandă susţinerea 

nutriţională parenterală. În general aceasta este recomandată pacienţilor care nu pot absorbi 

nutrienţi prin tractul gastro-intestinal mai mult de 10 zile. Alte indicaţii de aelare la nutriţia 

parenterală sunt: pierderea în greutate mai mult de 10% înaintea depistării bolii, boli debilitante 

îndelungate, nivelul seric al albuminei sub 3,5g/dl, insuficienţa hepatică sau renală etc. 

Cele mai comune boli care necesită susţinere nutriţională parenterală sunt: boli intestinale 

inflamatorii, enterite, diaree severă, vărsături refractare la tratament, pancreatite moderate şi 

severe, rezecţii intestinale, transplant măduvă osoasă, post chimioterapie şi radioterapie, 

intervenţii chirurgicale majore. De asemenea se administrează copiilor cu malformaţii congenitale 

pentru a ajunge la dezvoltarea şi greutatea normală, în fistule taheoesofagiene, atrezie duodenală, 

fibroză cistică, hernie diafragmatică, volvulus. 

Nutriţia parenterală se administrează prin venă periferică sau centrală. Depinzând de soluţia 

administrată, nutriţia parenterală se foloseşte pentru sprijinirea aportului caloric al pacientului, 

suplimentarea nevoilor calorice sau depăşirea acestora. 

Tipurile de soluţie pentru nutriţia parenteală diferă în funcţie de condiţia fizică a pacientului, 

nevoile metabolice şi de calea de administrare. În mod normal, soluţiile conţin proteine, 

carbohidraţi, electroliţi, vitamine, minerale. Emulsiile lipidice oferă necesarul de grăsimi. 

Astfel soluţiile de nutriţie parenterală sunt : 

cele standard pentru nutriţia intravenoasă (dextroză 5%, soluţii normal saline, vitamine). 

Oferă o nutriţie incompletă, cu prea puţine calorii pentru menţinerea unui status nutriţional 

adecvat 

soluţie parenterală totală (dextroză25%, aminoacizi, electrolit, vitamine, minerale, insulină, 

emulsii lipidice) oferă o nutritţe completă, se administrează pe vena centrală 

nutriţie proteică (aminoacizi, electroliţi, vitamine) oferă nutriţie completă 

soluţii nutritive totale amestecate (combină emulsiile lipidice cu alte componente ale 

soluţiilor parenterale, o pungă de astfel de soluţie conţine necesarul de nutrienţi pentru o 

zi, necesită un filtru special, mai larg, oferă nutriţie completă) 

nutriţie parenterală periferică (dextroză 5% şi 10%, aminoacizi, electroliţi, minerale, 

vitamine, emulsi lipidice, heparină şi hidrocortizon dacă se indiăa) oferă nutriţie completă 

pentru un timp scurt, poate fi folosită la pacienţii care au restricţie de lichide deoarece nu 

necesită administrarea unei mari cantităţi de lichide ca în nutriţia parenterală totală, nu 

produce creştere în greutate, poate cauza flebite şi complicaţii metabolice 

Nutriţia parenterală totală conţine anumiţi nutrienţi, incluzând lipide, şi se adminstrează pe 

vena centrală deoarece este de 6 ori mai concentrată decât sângele şi necesită o cale de 

121

administrare largă. Nutriţia parenterală periferică se adminstrează pe vena periferică, suplineşte 

nevoile calorice. 



perfuzor steril 

filtre speciale pentru emulsiile lipidice 


infuzomat 

kituri de testare a glicozuriei şi cetonuriei 



se scoate soluţia de la frigider cu cel puţin o oră înainte de administrare pentru a evita 

durerea, hipotermia, spasmul vascular, constricţia venelor care pot apărea datorită 

administrării unor soluţii reci 

se verifică medicaţia prescrisă cu cea ridicată de la farmacie, data expirării şi formula 

componentă 

se verifică soluţia pentru a observa aspectul (dacă este tulbure, precipitat etc). Dacă 

prezintă dubii se va returna farmaciei 

se va explica procedura pacientului 

se pun mănuşi şi eventual, o mască 

tehnica va fi strict sterilă 

se ataşează perfuzorul la soluţie şi apoi la infuzomat, golindu-l de aer 

se aruncă mănuşile 

se pun alte mănuşi şi se verifică cateterul pacientului aşezat culcat în pat, se dezinfectează 

cu un pad alcoolizat capacul căii pe care se va administra soluţia şi apoi se heparinizează 

calea 

Implementare: 

se ataşează perfuzorul la cateter printr-o tehnică sterilă 

se declampează calea cateterului şi se reglează rata de adminstrare a infuzomatului 

se etichetează perfuzorul cu data şi ora schimbări sale 

deoarece soluţiile nutriţionale parenterale conţin multă glucoză se va începe adminstrarea 

cu precauţie pentru a permite celulelor pancreatice să se adapteze şi să îşi crească secreţia 

de insulină (sunt anumite soluţii unde se recomandă adăugarea de insulină). De obicei se 

începe cu o rată de 40-50 ml/h şi apoi cu 25 ml/h până când se va ajunge la rata de 

administrare dorită 

soluţiile nutriţionale parenterale pot merge continuu timp de 24 ore 


soluţiile nutriţionale parenterale se vor administra cu o rată constantă stabilită pe 

infuzomat), fără întrerupere, pentru a nu produce fluctuaţii ale nivelului glucozei din sânge 

se va monitoriza starea pacientului la fiecare 4 ore sau oricât de des este nevoie pentru a 

observa din timp schimbările survenite cum ar fi creşterea temperaturii, un semn precoce al 

sepsisului de cateter venos central 

122

se măsoară glicemia la fiecare 6 ore deoarece unii pacienţi vor necesita administrare 

suplimentară de insulină subcutanat faţă de cea conţinută în soluţie 

se va monitoriza cu atenţie ingestia şi adminstrarea de fluide cât şi excreţia acestora 

se recoltează periodic analize de laborator uzuale pentru a sesiza schimbările survenite în 

starea generală a pacientului şi a statusului său nutriţional 

pacientul va fi avertizat asupra eventualelor efecte adverse datorate administrării nutriţiei 

parenterale (leziuni bucale prin stoparea alimentaţiei orale, constipaţie etc) 

pacientul va fi încurajat să-şi păstreze independenţa de mişcare pentru a facilita absorbţia 

eficienţa şi folosirea nutrienţilor 

complicaţiile administrării nutriţiei parenteale pot fi: disfuncţii hepatice, hipecapnia, 

hiperglicemia, hiperosmolaritatea, hipocalcemia, alcaloza şi acidoza metabolică, 

adminstrare prea rapid, embolie, extravazarea soluţiei, flebite, pneumotorax, septicemie, 

tromboze. Toate acestea pot fi evitate printr-o corectă şi sterilă tehnică de adminstrare şi 

prin supravegherea atentă a pacientului şi evaluarea stării sale generale cât mai des 

123




Versiunea: 3 


EMULSIILE LIPIDICE 

De obicei adminstrate ca substanţe separate, completând nutriţia parenterală, emulsiile 

lipidice sunt o sursă de calorii şi acizi graşi esenţiali. Lipidele pot fi însă adminstrate şi separat pe o 

venă periferică sau centrală. Sunt contraindicate în pancreatite acute, hiperlipidemie patologică. 


substanţă lipidică 

perfuzor cu filtru de diametru mai mare 



se inspectează emulsia lipidică pentru a-i verifica opacitatea, consistenţa, culoarea 

dacă aspectul său ridică dubii se va returna la farmacie 

nu se va agita pentru a preveni agregarea celulelor 

se va verifica dacă corespunde cu prescripţia medicului 



de obicei, emulsiile lipidice se administrează în paralel cu altă soluţie, putându-se folosi 

pentru aceasta tehnica folosirii unei linii venoase secundare fie pentru emulsiile lipidice fie 

pentru soluţia care este adminstrată în paralel 

o linie venoasă secundară este o linie venoasă completă care se conectează la o linie 

venoasă primară, deja existentă. Linia venoasă secundară este folosită la adminstrarea 

intermitentă sau continuă de medicamente, atunci când se păstrează tot timpul o linie 

venoasă principală pentru intreţinere sau din alte motive. Atunci când se conectează 

perfuzia secundară şi se vrea să meargă doar aceasta, ea trebuie poziţionată deasupra celei 

primare. Dacă se vrea să meargă ambele perfuzii, ele trebuie poziţionate la acelaşi nivel şi 

reglat ritmul uneia şi apoi al celeilalte. De asemenea, injectomatele şi infuzomatele pot fi 

folosite ca linii venoase secundare pentru administrare intemitentă sau continuă, având 

avantajul că se poate doza exact cantitatea de medicament adminstrată 

având în vedere că unele emulsii lipidice necesită 24 de ore de adminstrare se pot folosi 

acestea pe prima linie venoasă şi soluţiile de administrat în paralel pe linia venoasă 

secundară. De asemenea, pentru o dozare corectă a ratei de administrare se indică folosirea 

infuzomatului 


124

se verifică flaconul cu lipide, se introduce printr-o tehnică sterilă capătul perfuzorului, se 

scoate aerul apoi se adaptează la cateterul venos central sau periferic dacă este linie 

principală sau se conectează la perfuzorul primei linii dacă se administrează pe linie 

secundară. Dacă se foloseşte infuzomat, perfuzorul va fi adaptat la acesta înainte de a se 

cupla la cateter 

dacă pacientul este la prima administrare de lipide se va efectua un test ajustându-i-se rata 

de adminstrare la 1 ml/minut timp de 30 de minute 

se monitorizează semnele vitale ale pacientului şi se va supraveghea pentru a observa dacă 

apar efecte adverse: greaţă, ameţeală, presiune oculară, durere de cap, tahicardie, dispnee, 

cioanoză, durere în spate şi în piept. Aceste reacţii alergice pot apare datorită surselor de 

lipide sau agenţilor emulsificatori folosiţi în emulsiile lipidice 

dacă pacientul nu are reacţii adverse, se poate începe adminstrarea cu rată prescrisă 

se va folosi neapărat infuzomatul dacă rata de adminstrare trebuie să fie mai mică de 

20ml/oră. Rata maximă de perfuzare este de 125ml/oră pentru emulsiile lipidice de 10% şi 

de 60 ml/oră pentru cele de 20% 


se va menţine întotdeauna o tehnică sterilă de pregătire şi administrare a perfuziei 

se vor observa senzaţiile pacientului: unii susţin că au o senzaţie de satieitate, alţii acuză un 

gust metalic neplăcut în gură 

se schimbă perfuzorul şi flaconul de administrat la fiecare 24 ore pentru pacienţii cu 

tratamente îndelungate 

se vor lua teste de laborator cel puţin o dată pe săptămână în timpul unei terapii 

îndelungate pentru a evalua funcţiile ficatului, timpul de protrombină, numărul de 

trombocite, nivelul trigliceridelor. De preferat ca nivelul trigliceridelor să se testeze la cel 

puţin 6 ore de la întreruperea administrării deoarece pot da rezultate false 

emulsiile lipdice sunt un excelent mediu pentru creşterea bacteriior. Din această cauză nu 

se va readministra, de exemplu, un flacon pe jumătate plin care a fost întrerupt la un 

moment dat. Odată întrerupta perfuzia, se va arunca flaconul chiar dacă nu este gol 

medicul trebuie anunţat imediat dacă pacientul prezintă schimbări ale stării sale sau reacţii 

adverse la soluţile lipidice 

Complicaţii: 

reacţiile adverse imediate sau întărziate apar la aproximativ 1% din pacienţi şi includ: febră, 

cianoză, dispnee, ameţeală, greaţă, vărsături, durere de cap, letargie, iritaţie la nivelul 

perfuzării, presiune oculară, durere în spate şi în piept, hiperlipidemie, hipercoagulabilitate, 

trombocitopenie.Trombocitopenia a fost mai des întâlnită la copii care au primit intravenos 

emulsii lipidice de 20% 

ca şi complicaţii întârziate sau rar întâlnite mai sunt: hepatomegalia, splenomegalia, icter 

secundar colestazei 

la copii născuţi prematur sau cu greutate mică nutriţia periferică parenterală cu emulsii 

lipidice poate determina acumularea de lipide în plămâni 

se va raporta medicului orice reacţie adversă a pacientului 

125

Cap. V 




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA RESPIRATORIE - MONITORIZARE 

În orice secţie, indiferent de specificul său, se vor întâlni pacienţi care să aibă dificultăţi 

respiratorii şi să aibă nevoie de o îngrijire specifică. Problemele respiratorii pot fi rezultatele unor 

boli cardiace sau de alt fel, sau pot constitui ele însele o boală a aparatului respirator. Pe lângă 

oxigenarea inadecvată a unui pacient cu probleme respiratorii, pot apărea, ca şi efecte, şi alte 

probleme colaterale: schimb ineficient de gaze la nivelul plămânului, alterarea debitului cardiac, 

deficit circulator, afectarea termoreglării, limitarea mobilizării, anxietate, afectarea statutului 

nutriţional. 

PULSOXIMETRIA: 

Poate fi continuă sau intermitentă şi este o procedură simplă şi noninvazivă de 

monitorizarea a saturaţiei în oxigen a sângelui arterial. Măsurarea neinvazivă se va nota cu SpO2 iar 

cea invazivă cu SaO2. 

Pulsoximetrul se poate pune pe deget sau pe lobul urechii. Rezultatele pot fi afectate dacă există o 

slabă perfuzare vasculară a regiunii pe care se aşează pulsoximetrul, cum este la pacienţii care 

prezintă modificări ale debitului cardiac. 

Mecanismul de măsurare se bazează pe lumina infraroşie transmisă prin patul vascular şi 

care va fi măsurată de fotodetectorul instalat pe deget sau lobul urechii. 


pulsoximetru 

paduri alcoolizate, acetonă, dacă este nevoie 

Implementare: 


asistenta se va asigura că pacienta nu are unghii false sau ojă (se va şterge oja) 

pulsoximetrul se poate aşeza şi perpendicular pe unghie dacă aceasta este prea mare 

se poziţionează mâna pacientului la nivelul inimii pentru a elimina pulsaţiile venoase care 

pot altera rezultatul 

la copii se poate fixa pulsoximetrul pe deget, la mână sau la picior, cu un leucoplast 

se porneşte pulsoximetrul, se aşteaptă puţin şi se va urmări măsurătoarea 

pulsoximetrul va afişa saturaţia în oxigen cât şi pulsul 

dacă se va măsura saturaţia montând pulsoximetrul pe lobul urechii, se va masa întâi zona 

timp de 10-20 secunde cu un pad alcoolizat pentru a îmbunătăţii circulaţia. Se va lăsa să 

126

măsoare timp de 3 minute până se va stabiliza, sau se va măsura de mai multe ori, masând 

de fiecare dată zona înainte de a aşeza pulsoximetrul 

după măsurătoare, se îndepărtează pulsoximetrul şi se va şterge cu grijă cu un pad 

alcoolizat 


dacă rata pulsului arătat de pulsoximetru nu corespunde cu cea a pacientului, se poate 

considera incorectă şi valoarea saturaţiei şi se va repeta măsurătoarea 

hipotermia, hipotensiunea, vasoconstricţia, mişcarea excesivă a pacientului în timpul 

măsurătorii, lumina excesivă, pot afecta corectitudinea măsurării saturaţiei. De asemenea 

mai pot afecta acuratetea rezultatului: nivelul crescut de bilirubină care poate da rezultate 

fals scăzute, statutul de fumător 

dacă circulaţia la nivelul extremităţilor nu permite folosirea pulsoximetrului, acesta poate fi 

pus la rădăcina nasului 

pulsoximetrul nu se va pune pe aceeaşi mână pe care este instalată manşeta de tensiune a 

unui pacient monitorizat deoarece poate afecta rezultatele 

nivelul normal al saturaţiei pe care trebuie să-l afişeze pulsoximetrul este între 95%-100% 

pentru un adult şi 93%-100% pentru un nou- născut la termen sănătos 

127




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA DE OXIGEN 

Pacienţii pot primi oxigen prin diverse metode. Fiecare metodă are avantajele şi 

dezavantajele sale, indicaţiile şi contraindicaţiile sale. 

ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN CANULE NAZALE: 

este modalitatea prin care pacientul primeşte oxigen prin două canule de plastic ataşate la 

nările pacientului 

avantaje: simplu de folosit, fără riscuri, confortabile, uşor de tolerat, eficiente pentru 

pacienţii care necesită o adminstrarea de oxigen în concentraţii scăzute, oferă libertate de 

mişcare, alimentare, comunicare, nu au costuri ridicate 

dezavantaje: nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentraţie mai mare de 40%, nu pot 

fi folosite în obstrucţiile nazale complete, adminstrarea pe această cale poate produce 

dureri de cap şi uscarea mucasei nazale, pot aluneca uşor 

se verifică permeabilitatea căilor nazale. Dacă sunt permeabile, se conectează tubul cu 

canulele nazale la sursa de oxigen, apoi se agaţă prin spatele urechilor până sub bărbie, 

canulele fiind fiecare în dreptul nărinelor pacientului. Se ajustează la mărimea potrivită 

securizând tubul sub bărbie. 

ADMINISTRAREA OXIGENULUI PE MASCĂ SIMPLĂ: 

oxigenul intră printr-un port aflat în josul măştii şi iese printr-o deschizătură largă de partea 

cealaltă a măştii 

avantaje: se poate administra oxigen cu concentraţii cuprinse între 40% şi 60% 

dezavantaje: interferează cu nevoia de a mânca şi a comunica a pacientului, poate cauza 

disconfort, este inpracticabilă pentru terapiile pe termen lung datorită imposibilităţii de 

verificare a cantităţii execte de oxigen administrate 

se selectează o mască potrivită ca mărime şi se plasează peste nasul, gura şi bărbia 

pacientului 

în dreptul nasului masca are o clemă fexibilă de metal care se fixează la rădăcina nasului. De 

o parte şi de alta masca are ataşată o bandă de elastic care va fi petrecută în jurul capului 

pacientului şi va menţine masca pe faţă 

este necesară o rată de administrare de minim 5 l/min pentru a curăţa dioxidul de carbon 

expirat de pacient şi a preveni situaţia ca pacientul să-l reinspire 

mai există două tipuri de mască pe care se poate adminstra oxigenul: ambele au ataşată în 

partea de jos o pungă tip rezervor Diferenţa dintre aceste două tipuri de mască constă în 

faptul că una din ele are o singură cale, adică o valvă care forţează aerul (oxigenul) doar să 

iasă nu să şi intre 

masca fără valvă funcţionează după următorul principiu: pacientul inspiră oxigen din 

rezervorul ataşat la mască cât şi din masca cuplată la sursa de oxigen. Prima treime din 

128

volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră în rezervor, iar restul se pierde prin mască. 

Deoarece aerul care este reintrodus în rezervor prin expirare provine din trahee şi bronhii, 

nu apar schimburi de gaze, deci pacientul va reinspira aerul oxigenat pe care tocmai l-a 

expirat 

cel de-al doilea tip de mască, cu valvă, are următorul principiu de funcţionare: în inspir se 

deschide valva rezervorului direcţionând oxigenul din rezervor în mască. În expir aerul 

expirat părăseşte masca şi astfel pacientul va inspira oxigen doar din rezervor 


nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canula nazală pentru un pacient cu 

boli pulmonare cronice. Pe de altă parte o terapie îndelungată de 12-17 ore pe zi poate 

ajuta aceşti pacienţi să doarmă mai bine, să supravieţuiască mai mult şi să reducă incidenţa 

apariţiei hipertensiunii pulmonare 

pentru a monitoriza efectele adminstrării de oxigen, se va măsura saturaţia pacientului la 

aproximativ 30 de minute după administrare 

129




Versiunea: 3 


ASPIRAŢIA ORONAZOFARINGEALĂ 

Aspiraţia oronazofaringeală îndepărtează secreţiile din faringe cu ajutorul unei sonde de 

aspiraţie introdusă prin gură sau printr-o nară. Această procedură ajută pacienţii care nu pot să 

tuşească şi să expectoreze eficient. Manevra trebuie efectuată ori de câte ori este nevoie, în funcţie 

de starea pacientului. 

Aspiraţia oronazofaringeală necesită echipament şi tehnică sterilă. 


aspirator de perete sau portabil 

recipient colector 


sonda de aspiraţie sterilă potrivită ca mărime (numărul 12 sau 14 pentru adulţi, numărul 8 

sau 10 pentru copii) 


mănuşi nesterile 

pipă Guedel(pentru aspirări frecvente) 

alcool 70% 


înainte de aspirare se verifică semnele vitale ale pacientului, şi se evaluează abilitatea 

pacientului de a tuşi şi a respira adânc 

se face anamneza privind deviaţia de sept, polipi nazali, obstrucţii nazale, traumatisme 

nazale, epistaxis 

dacă nu există nici o contraindicaţie se pregătesc materialele şi se pun la îndemână 

se verifică aspiratorul 


se explică procedura pacientului chiar dacă nu este total conştient 

se spală mâinile şi se pune echipament de protecţie 

se aşează pacientul în poziţie semişezândă 

se poate administra oxigen înainte de administrare 

se deschide aspiratorul, se setează (de obicei între 80 şi 120 mm Hg) 

folosind tehnica sterilă, se desface sonda de aspiraţie şi mănuşile 

se pun mănuşile şi se consideră sterilă mâna dominantă şi nesterilă nondominantă 

cu mâna dominantă (sterilă) se va lua sonda de aspiraţie şi se va conecta la prelungirea 

aspiratorului din perete 

130

se cere pacientului să tuşească şi să respire adânc de câteva ori înainte de a începe 

aspirarea (tuşea ajută la mobilizarea secreţiilor iar respiraţia adâncă minimalizează sau 

previne hipoxia) 

Pentru inserţia nazală a sondei de aspiraţie: 

se ridică o nară a pacientului cu mâna nondominantă pentru a uşura inserţia sondei de 

aspiraţie 

fără a da drumul la aspiraţie se introduce cu blândeţe sonda în nara pacientului, rotind 

sonda între degete pentru a-i uşura trecerea 

se va continua introducerea sondei până la 12-15 cm până când întâlneşte secreţiile sau 

pacientul începe să tuşească 

Pentru inserţia orală a sondei de aspiraţie: 

se spală mâinile, se introduce cu blândeţe sonda în gura pacientului între 7-10 cm până 

când se întâlnesc secreţiile sau pacientul începe să tuşească 

folosind aspirare intermitentă (manevrând valva de aspirare a sondei cu mâna 

nondominantă) se retrage sonda printr-o mişcare de rotaţie continuă pentru a preveni 

invaginarea mucoasei în sondă 

se va efectua fiecare aspiraţie câte 10-15 secunde o dată pentru a minimaliza leziunile 

tisulare 

între retrageri, se va înfăşura sonda în jurul mâinii dominante pentru a preveni infectarea 

dacă secreţiile sunt abundente şi groase, se va spăla sonda introducând-o în recipientul cu 

apă sterilă şi se va aspira 

se va repeta procedura de aspiraţie a bolnavului până când nu mai sunt secreţii şi respiraţia 

nu mai este zgomotoasă 

după aspirare se descarcă echipamentul în recipientele de colectare specifice 

se va spăla tubul de conectare şi vasul colector de la aspirator cu soluţie normal salină sau 

apă 


dacă pacientul are probleme nazale se va alterna nara pe care se va face aspirarea dacă se 

face nazofaringian 

pentru pacienţii care necesită aspirări repetate se poate introduce o pipă în gură pe care se 

poate face aspirarea fără risc de leziuni sau o sondă nazofaringeală pe care de asemenea, se 

poate aspira fără a mai solicita mucoasa nazală de fiecare dată 

pacientul va fi supravegheat după aspirare pentru a evalua eficienţa acesteia şi 

îmbunătăţirea respiraţiei 

frecvenţa şi durata aspiraţiilor va fi în funcţie de starea pacientului 

131




Versiunea: 3 


ASPIRAŢIA TRAHEALĂ 

Aspirarea traheală ajută la îndepărtarea secreţilor din trahee şi bronhii prin introducerea 

unei sonde cuplate la aspirator fie prin gură, fie prin nas, prin traheostoma, prin canula 

traheostomică, sau prin sonda endotraheală. 

De asemenea, aspirarea traheală produce tuse ceea ce ajută la mobilizarea secreţiilor. Prin 

aspirare traheală se poate preveni pneumonia rezultată ca urmare a stagnării secreţiilor în căile 

aeriene. Aspirarea traheală se va face ori de câte ori este nevoie şi necesită o tehnică sterilă. 


sursa de oxigen portabilă sau în perete, balon Ruben cu mască detaşabilă 

aspirator portabil sau de perete 

recipient de colectare 

sonde de aspirare de diverse mărimi 

mănuşi sterile şi nesterile 

seringă pentru balonaş 


lubrefiant pe bază de apă 


se alege o sondă de aspiraţie de mărime potrivită 

diametrul sondei nu trebuie să fie mai mare de jumătate din diametrul traheostomei sau 

sondei de intubaţie pentru a minimaliza hipoxia în timpul aspirării 

se ataşează recipientul de colectare al aspiratorului şi se conectează la tubul acestuia 


se verifică semnele vitale ale pacientului, zgomotele respiratorii şi starea generală pentru a 

putea face comparaţie cu starea pacientului de după aspirare 

este indicat să se verifice concentraţia gazelor sangvine prin recoltarea de sânge arterial 

se verifică capacitatea pacientului de a respira profund şi de a tuşi, deoarece aceste 

manevre pot mobiliza secreţiile spre partea superioară a arborelui traheobronsic, ajutând la 

aspirarea lor 

dacă se va efectua aspirare nasotraheală se va face un istoric al pacientului în ceea ce 

priveşte deviaţia de sept, polipii nazali, epistaxis, traume nazale etc 

se spală mâinile şi se pune echipamentul de protecţie 


va fi atenţionat pacientul că aspirarea îi poate provoca tuse tranzitorie şi reflex de vomă 

132

se poziţionează pacientul în poziţie semişezândă pentru a uşura expansiunea plămânilor şi 

tusea productivă 

se toarnă în două recipiente sterile soluţie normal salină într-unul şi o soluţie sterilă în altul 

folosind tehnica sterilă se va deschide folia protectoare a sondei de aspirat şi apoi se vor 

pune mănuşi sterile considerând mâna dominantă sterilă şi cea nondominantă nesterilă 

folosind mâna sterilă se va lua sonda de aspirare, se va ţine înfăşurată în jurul mâinii pentru 

a nu atinge nimic nesteril cu ea 

cu cealaltă mână, nesterilă se conectează capătul sondei la furtunul de la aspirator şi se 

setează acesta la valori cuprinse între 80 şi 120 mmHg. Se va acoperi cu degetul portul de 

aspirare a sondei pentru a se verifica funcţionalitatea aspiratorului 

cu mâna sterilă se va introduce vârful cateterului în recipientul steril cu soluţie normal 

salină pentru a se lubrefia exteriorul sondei (în felul acesta se reduc eventualele leziuni ce 

apar în timpul inserţiei sondei de aspirare) 

apoi se introduce cateterul în soluţia sterilă, se acoperă portul sondei de aspiraţie şi se 

aspiră o mică cantitate pentru a lubrefia şi interiorul cateterului ceea ce ajută la trecerea 

secreţiilor prin sondă 

pentru aspirarea nazotraheală se lubrefiază vârful sondei de aspiraţie cu un lubrefiant steril 

pe bază de apă 

se oxigenează pacientul înainte de aspirare (dacă este neintubat i se cere să respire adânc 

de câteva ori, dacă este intubat, se va deconecta de la ventilator şi se va ventila manual 

pentru a avea o concentraţie mare de oxigen 

Inserţia sondei de aspiraţie nazotraheală la un pacient neintubat: 

se îndepărtează sursa de oxigen dacă este cazul 

folosind mâna nondominantă se ridică nara pe care se va introduce sonda 

sonda prin nară prin mişcări blânde de rotaţie pentru a-i facilita înaintarea 

în inspirul pacientului se va introduce cât mai repede sonda, fără a face aspiraţie în timpul 

inserării 

dacă pacientul începe să tuşească când sonda ajunge în laringe se va opri înaintarea şi se va 

începe doar în inspirul pacientului 

Inserţia sondei de aspiraţie la un pacient intubat: 

dacă se foloseşte un sistem închis de aspirare a pacientului intubat, acesta va avea sondă de 

aspiraţie, învelită într-un plastic etanş, protector, ataşată între sonda de intubaţie şi 

ventilator. Va putea fi folosită de mai multe ori fără a se atinge decât plasticul. Se va putea 

face aspirarea în timp ce pacientul este ventilat, reducând astfel hipoxia. Sistemul închis de 

aspirare previne apariţia infecţiilor 

dacă se foloseşte un sistem deschis de aspirare al pacientului intubat, cu mâna nesterilă se 

deconectează pacientul de la ventilator şi se introduce cu mâna sterilă sonda de aspiraţie 

prin sonda de intubaţie 

Aspirarea : 

după inserţia sondei de aspirare, se va acoperi intermitent portul de aspirare al acesteia 

folosind policele mâinii nesterile, folosindu-se simultan mâna sterilă pentru a mişca şi roti 

sonda între degete 

nu se va aspira mai mult de 10 secunde o dată pentru a preveni hipoxia 

133

dacă pacientul este intubat se va folosi mâna nondominantă pentru a stabiliza sonda de 

intubaţie în timp ce se va scoate cea de aspiraţie, pentru a preveni detubarea accidentală a 

pacientului 

se va reconecta pacientul la ventilator sau la altă sursă de oxigen înainte de a continua 

aspirarea pentru a preveni sau ameliora hipoxia 


pacientul va fi supravegheat după aspirare pentru a evalua eficienţa acesteia şi 

îmbunătăţirea respiraţiei 

frecvenţa şi durata aspiraţiilor va fi în funcţie de starea pacientului 

se va observa aspectul şi culoarea sereţiilor. Dacă sunt vâscoase se va curăţa sonda în 

soluţie salină aspirând pentru a le îndepărta 

se va observa şi notifica medicului apariţia de sânge în secreţii (roşu însemnă sânge 

proaspăt, maro însemnă sânge vechi), culoare anormală (normal, secreţiile sunt translucide) 

sau alte modificări 

134




Versiunea: 3 


MANAGEMENTUL CĂILOR AERIENE 

MANAGEMENTUL CĂILOR AERIENE OBSTRUATE: 

Obstrucţia bruscă a căilor aeriene poate fi provocată de un corp străin care a intrat 

accidental în gât sau bronhii, prin aspirarea de sânge, mucus, lichid de vomă, când limba blochează 

faringele sau în urma unor traumatisme, bronhoconstricii, bronhospasme. 

Obstruarea căilor aeriene va determina leziuni cerebrale şi apoi moartea în 4-6 minute de la 

instalare. 

Manevra Heimlich este o compresie bruscă în abdomenul superior care creează astfel o 

presiune suficientă penru a expulza corpul străin. Această manevră se foloseşte la pacienţii 

conştienţi, adulţi. Dacă pacientul este inconştient, obez, operat recent pe abdomen, sau este o 

femeie însărcinată, această manevră nu se poate folosi ci se aplică în zona toracelui, pieptului, 

pentru a forţa aerul să iasă şi să expulzeze astfel şi corpul străin care va înlăturat apoi cu ajutorul 

degetelor. Manevra este contrandicată la pacienţii prezintă o ostrucţie parţială a căilor aeriene şi 

care îşi pot menţine o ventilaţie adecvată pentru a îndepărta corpul străin prin tuse. Pe de altă 

parte, pacientul cu căile aeriene obstruate care nu poate vorbi, tuşi, respira, necesită instituirea de 

urgenţă a resuscitării cardiorespiratorii. 

La pacienţii adulţi şi inconştienţi cu obstrucţie de căi aeriene, se va căuta “orb” corpul străin 

în gură dar la copii acest lucru nu se va face . 


Se determină nivelul de conştienţă a pacientului bătându-l pe umăr şi cerându-i să tuşească. 

Dacă are o obstrucţie incompletă de căi aeriene nu va putea să vorbească dar se vor auzi zgomote 

respiratorii asemănătoare horcăielilor. Aceasta va confirma obstrucţia parţială a căilor aeriene şi 

pacientul trebuie încurajat să tuşească. Acest lucru fie va elibera căile aeriene fie le va obstrua 

deplin. 

În obstrucţia completă, în funcţie de nivelul de conştienţă a pacientului se va acţiona diferit. 

Pentru un pacient adult, conştient: 

se va explica pacientului foarte pe scurt că veţi încerca să eliminaţi corpul străin 

asistenta se va poziţiona în spatele pacientului şi îi va înconjura talia cu mâinile. Va strănge 

pumnul la o mână şi îl va poziţiona puţin deasupra ombilicului pacientului, poziţionând 

cealaltă mână temeinic peste pumnul strâns 

se vor efectua 5 mişcări separate, distincte, de strângere puternică a abdomenului, rapid, 

îndreptate înspre interiorul abdomenului pacientului şi în sus. Mişcările trebuie să fie 

suficient de puternice pentru a provoca tuse şi a disloca corpul străin 

135

pacientul trebuie ţinut foarte bine în timpul manevrei, deoarece el îşi poate pierde 

cunoştinţa între timp şi va trebui susţinut să nu cadă. Susţinându-i capul şi gâtul, pacientul 

va fi întins în decubit dorsal 

se va cere ajutor sau se va activa codul de urgenţă ! 

se va deschide gura pacientului, se va face subluxaţie mandibulară şi se va caută cu degetele 

corpul străin 

se va încerca ventilaţia bolnavului. Dacă pieptul nu se mişcă se va repoziţiona mandibula şi 

se vor efectua încă 5 compresii abdominale ferme în interior şi în sus apoi se va urma 

protocolul pentru pacienţii inconştienţi 

Pentru un pacient adult, inconştient: 

dacă pacientul va fi găsit inconştient se va stabili nivelul său de conştienţă, se va activa 

codul de urgenţă sau se va cere ajutor 

se vor deschide căile aeriene făcându-se subluxaţie de mandibulă şi verificându-se dacă 

respiră 

dacă nu respiră, se va încerca ventilarea sa cu repoziţionarea căilor aeriene 

dacă metoda este ineficientă, asistentul se va poziţiona în genunchi, peste pacient, cu un 

genunchi de o partea a acestuia şi unul de altă parte şi va efectua 5 compresii abdominale 

ferme înspre interior şi în sus cu mâinile plasate între ombilic şi apendicele xifoid 

se vor deschide căile aeriene prin subluxaţie de mandibulă pentru a evita ca limba să 

alunece în fundul gâtului 

se va căuta şi curăţa gura cu degetele (adânc în gât, la rădăcina limbii) pentru a depista 

corpul străin şi se încearcă îndepărtarea acestuia dacă este găsit printr-o mişcare a 

degetului asemănătoare unui cârlig 

unii medici obiectează asupra eficienţei manevrei oarbe de găsire a corpului străin cu 

ajutorul degetelor, deoarce consideră că se acţionează tot ca o obstrucţie, atâta timp cât 

corpul străin nu a fost vizualizat. Aceştia sunt de părere că simpla subluxaţie a mandibulei ar 

trebui să disloce obstrucţia 

după îndepărtarea obiectului se va ventila pacientul verificându-se pulsul şi dacă apare 

respiraţia spontană 

dacă este necesar se va începe resuscitarea cardiorespiratorie 

dacă corpul străin nu a fost îndepărtat se reîncearcă ventilarea bolnavului şi compresiile 

abdominale până când acesta va fi înlăturat 

Pentru un pacient obez sau o femeie însărcinată: 

dacă pacientul/a este conştient/ă asistentul se va poziţiona în spatele său şi îşi va poziţiona 

braţele subraţul pacientei şi în jurul pieptului acesteia 

se va plasa policele pumnului strâns de la o mână pe mijlocul sternului , evitând marginile 

coastelor şi apendicele xifoid 

cealaltă mână va fi aşezată temeinic peste pumnul strâns şi se vor face compresii cu forţa 

pentru a disloca corpul străin 

se va continua până când pacientul va expulza corpul străin sau până când îşi va pierde 

conştienţa 

dacă pacientul îşi va pierde conştienţa în timpul manevrei va fi aşezat cu grijă jos, în decubit 

dorsal şi se va cere ajutor sau se va activa codul de urgenţă dacă este posibil 

de deschid căile aeriene cu subluxaţie de mandibulă şi se va căuta cu degetele corpul străin 

136

se va încerca ventilarea; dacă pieptul nu se mişcă se repoziţionează căile aeriene şi se 

ventilează încă o dată 

dacă ventilaţia este ineficientă asistenta se aşează în genunchi lângă pacient şi îşi plasează 

podul palmei de la o mână deasupra margini sternului punând podul palmei celeilalte mâini 

peste acesta şi având grijă ca degetele mâinilor să nu se sprijinească pe pieptul pacientului 

mâna trebuie să fie în aceeaşi linie cu sternul 

se vor face compresii puternice pentru a dezobstrua căile aeriene 

Pentru un copil: 

dacă copilul este conştient şi poate sta în picioare se va efectua metoda Heimlich folosind 

aceeaşi tehnică ca la un adult dar cu mai puţină forţă 

dacă este inconştient, căzut, va fi aşezat în decubit dorsal iar asistenta deasupra cu 

genunchii de o parte şi de alta a copilului. Se vor efectua compresii la fel ca la un adult dar 

cu mai puţină forţă 

nu se va efectua niciodată la copil căutarea oarbă cu degetele în gură deoarece există riscul 

ca acel corp străin să fie împins mai adânc 

Pentru copil până într-un an: 

dacă copilul este conştient, se va poziţiona de-a lungul braţului asistentului, cu capul mai jos 

decât trunchiul şi cu faţa în jos 

se va susţine capul copilului menţinându-i ferm mandibula 

se sprijină mâna cu copilul pe coapsa şi cu mâna cealaltă, cu podul palmei, se vor aplica 5 

lovituri (nu cu forţă) în saptele copilului, între umeri 

dacă corpul străin nu a fost îndepărtat, se poziţionează mâna liberă de-a lungul spatelui 

copilului pâna la zona occipitală, susţinând-o şi se întoarce cu faţa în sus, cu capul mai jos 

decât trunchiul 

se poziţionează degetele pe stern imediat sub o linie imaginară între cele două mameloane 

ale copilului. Se vor face astfel 5 compresii ale pieptului cu degetele într-un ritm nu foarte 

rapid. Dacă corpul străin este dislocat şi se poate vizualiza, trebuie scos 

se vor repeta manevrele până când corpul străin este scos sau copilul devine inconştient. 

Dacă devine inconştient se cheamă ajutor sau se activează codul de urgenţă 

se deschid căile aeriene ale copilului inconştient şi se încearcă ventilarea sa 

dacă pieptul nu se mişcă, se vor repoziţiona căile aeriene şi se reîncearcă ventilarea 

dacă ventilarea este fără succes se vor face 5 compresii ale pieptului 

se subluxează mandibula şi se scoate obiectul doar dacă acesta este vizibil 

se va continua ventilarea, compresiile pieptului şi bătăile pe spate până când obiectul este 

îndepărtat. După dezobstruarea căilor aeriene se va ventila copilul verificându-se pulsul şi 

revenirea la respiraţia spontană 

dacă este nevoie, se va începe resuscitarea cardiorespiratorie 


dacă pacientul vomită în timpul efectuării compresiilor abdominale i se va curăţa repede 

gura şi se vor efectua manevrele doar cât este necesar 

chiar dacă eforturile de dezobstruare nu par să aibă succes, ele trebuie continuate, 

deoarece privarea de oxigen va produce relaxarea muşchilor scheletici şi va creşte eficienţa 

manevrelor 

137

Complicaţii: 

după recăpătarea contienţei, pacientul poate dezvolta greaţă, vărsături, ameţeli 

de asemenea, pacientul poate fi rănit în timpul manevrelor datorită unei poziţionări 

incorecte a mâinior salvatorului sau din cauza prezenţei osteoporozei care creşte riscul de 

fracturi 

pacientul va trebui examinat pentru a depista eventualele traume din timpul manevrelor cât 

şi rupturi de organe 

PIPA OROFARINGIANĂ: 

O pipă orofaringiană este confecţionată din plastic, curbată şi se introduce în gură către 

peretele posterior al faringelui pentru a menţine permeabilitatea căilor aeriene. La un pacient 

inconştient de obicei limba obtruează faringele. Pipa orofaringeală este făcută după curbătura 

palatului bucal şi permite trecerea aerului prin ea şi pe lângă ea, facilitând aspiraţia orofaringeală. 

Ataşarea pipei este pentru o scurtă peroada, în postanestezie, de exemplu, până când pacientul se 

trezeşte total. Totuşi, ea este folosită şi pe termen mai lung fiind poziţionată în stânga sondei la un 

pacient intubat pentru a împiedica ca acesta să îşi muşte cu dinţii şi să secţioneze accidental sonda 

endotraheală. 

Nu se va folosi pipa la pacienţii care au pierdut dinţi în timpul traumei sau au intervenţii 

chirurgicale bucale, nici la pacienţii conştienţi deoarece le produce disconfort, senzaţie de vomă, 

laringospasm. Se foloseşte de obicei la pacienţii inconştienţi sau semiconştienţi. 


pipa orofaringeală de mărime potrivită 

apăsător limbă 


echipament necesar aspiraţiei nasofaringeale 

trusă de urgenţă 

apă oxigenată 

apă 

tăviţă renală 

aplicator cu capăt de bumbac pentru testarea reflectivităţii 


se alege o pipă orofaringeală de mărime adecvată (o pipă de mărime mai mare decât e 

necesară poate obstrucţiona respiraţia împingând epiglota în laringe) 

de obicei se alege numărul 1 sau 2 pentru copii şi nou-născuţi, numărul 4 sau 5 pentru un 

adult cu constituţie fizică potrivită şi numărul 6 pentru un adult obez 


explică procedura pacientului chiar dacă pare că nu este total conştient 

se asigură intimitate, se pun mănuşile pentru a preveni contactul cu fluidele pacientului 

dacă pacientul are proteză se va îndepărta pentru a nu produce obstruări accidentale 

se aspiră pacientul dacă este necesar 

se plasează pacientul în decubit dorsal cu gâtul în hiperextensie dacă nu este contraindicat 

(suspiciune fractură de coloană cervicală) 

138

pentru a introduce pipa se va folosi tehnica degetelor încrucişate sau apăsătorul de limbă. 

Astfel se plasează policele pe arcadă dentară inferioară şi indexul pe cea superioară, apoi se 

împing degetele şi se deschide gura 

cu cealaltă mână se introduce pipa având curbatura în poziţie concavă. Se va avea grijă să 

nu se împingă şi limba în acelaşi timp. Când pipa atinge peretele posterior al faringelui se va 

roti şi astfel încât curbătura să fie convexă, mulându-se pe palatul bucal 

pentru introducerea pipei se poate folosi şi apăsătorul de limbă în locul tehnicii degetelor 

încrucişate restul manevrei fiind identică 

se ascultă plămânii pentru a se verifica buna poziţionare a pipei 

se poziţionează pacientul în decubit lateral sau doar capul întros într-o parte, pentru a 

preveni astfel aspiratul gastric în caz de vărsături 

dacă pipa va fi menţinută mai mult, ea se va scoate şi se va spăla la fiecare 4 ore cu apă 

oxigenată şi apoi cu apă simplă, se va efectua toaleta bucală standard. Manevrele de 

scoatere a pipei trebuie făcute cu atenţie, însoţite de subluxaţie de mandibulă, pentru a 

preveni alunecarea limbii în faringe 

la fiecare schimbare de pipă, se va inspecta gura pentru a observa eventualele leziuni bucale 

datorită acesteia 

se va verifica frecvent poziţionarea pipei 

când pacientul îşi recapătă conştienţa şi este capabil să înghită, se va îndepărta pipa 

trăgând-o afară şi în jos, urmând curbătura naturală a gurii. După îndepărtare, se testează 

reflexele de tuse şi de vomă ale pacientului pentru a se asigura că pipa nu a fost îndepărtată 

prematur (se atinge peretele posterior al faringelui pentru reflexul de vomă şi orofaringele 

posterior pentru cel de tuse cu un aplicator cu capăt de bumbac) 

Complicaţii: 

spargerea dinţilor, leziuni bucale, sângerări etc sunt complicaţii care pot apare la inserţia 

pipei 

dacă respiraţia nu este eficientă se poate administra suplimentar oxigen pe mască 

139




Versiunea: 3 


INTUBAŢIA ENDOTRAHEALĂ 

Intubarea endotraheală presupune inserţia orală sau nazală a unei sonde, prin laringe până 

în trahee pentru instituirea mecanică a ventilaţiei. 

Este efectuată de anestezist sau de un asistent specializat pe urgenţe. 

Se foloseşte intubarea pacientului în caz de urgenţe majore, cum ar fi stopul 

cardiorespirator, în epiglotite sau anesteziile care preced intervenţiile chirurgicale. 

Avantajele intubării endotraheale sunt menţinerea funcţionalităţii căilor aeriene, protecţia 

împotriva aspiraţiilor în trahee din tubul digestiv, permite îndepărtarea secreţiilor traheobronsice la 

pacienţii care nu pot tuşi eficient, permit ventilaţia mecanică. 

Dezavantajele sunt creşterea riscului de infecţie, impiedicarea comunicării verbale. 

Intubarea endotraheală este contraindicată pacienţilor cu traume severe ale căilor aeriene 

sau cu obstacole majore, care nu permit introducerea fără riscuri a sondei de intubaţie (la acestia 

se va efectua cricotirotomie). De asemenea, la pacienţii cu leziuni ale coloanei vertebrale se poate 

contrindica intubarea deoarece este foarte dificil de făcut în condiţiile în care pacientul nu trebuie 

să fie deloc mobilizat. 


sonde de intubaţie de diverse mărimi confrom statutului fizic al pacientului 

seringi de 10 ml 

stetoscop 


laringoscop cu bateria încărcată şi lame de laringoscop de diverse mărimi şi curburi 

anestezic local sub formă de spray 

lubrefiant pe bază de apă (ca să poată fi absorbit prin membrană mucoasei) 

leucoplast 

echipament de aspirat 

pipă guedel 


balon ruben 

circuit ventilator steril 

baterie de rezervă pentru laringoscop 

140


se selectează sonda necesară (2,5-5,5 mm necurbată pentru copii, 6-10 mm curbată pentru 

adulţi. Mărimea obişnuită pentru femei este de 7,5 mm iar pentru bărbaţi de 9 mm) 

se verifică dacă laringoscopul este încărcat, ataşând cea mai potrivită lamă 

dacă nu se aprinde lumina laringoscopului se va înlocui bateria 

se va desface sonda prin tehnică sterilă şi se va aplica direct pe capătul său lubrefiant pe 

bază de apă 

se va ataşa seringa de 10 ml la capătul balonaşului şi se va umfla apoi se va dezumfla (se va 

verifica dacă balonaşul nu este spart) 

deseori este necesară folosirea unui mandren pentru a uşura intubarea. Acesta trebuie 

lubrefiat pe toată suprafaţa sa. Se va introduce apoi mandrenul în sonda de intubaţie. 

Capătul distal al mandrenului nu trebuie să depăşească sonda pentru a nu răni corzile 

vocale în timpul introducerii (se va introduce până la aproximativ 1,5 cm de capătul distal al 

sondei) 

se vor pregăti echipamentul de aspirat pentru a fi folosit imediat 

dacă pacientul este în pat, se va îndepărta tăblia patului pentru a facilita accesul 

intubatorului 

toate aceste pregătiri trebuie făcut foarte repede şi folosind o tehnică sterilă 


se administrează medicaţia prescrisă pentru a reduce secreţiile respiratorii, pentru a induce 

analgezia şi anestezia, sau pentru a calma şi relaxa pacientul conştient 

se ventilează cu 100% oxigen folosind un balon ruben până când pacientul este intubat, 

pentru a preveni hipoxia 

se aşează pacientul în decubit dorsal cu alinierea axelor gurii, faringelui şi laringelui 

(hiperextensia gâtului şi a capului) 

se pun mănuşile şi echipamentul de protecţie 

se pulverizează spray cu lidocaină pe peretele posterioral faringelui pentru a diminua 

reflexul de vomă şi disconfortul pacientului 

dacă este necesar se va aspira pacientul înainte de intubare 

fiecare încercare de intubare nu trebuie să dureze mai mult de 30 de secunde, iar dacă vor fi 

mai multe încercări, pacientul trebuie ventilat manual între ele 

Intubarea cu vizualizare directă: 

intubatorul (medicul anestezist sau asistenta) va ţine capul pacientului din spate 

se va deschide gura pacientului folosind tehnica degetelor încrucişate. Astfel, se plasează 

policele pe arcada dentară inferioară şi indexul pe cea superioară, apoi se împing degetele şi 

se deschide gura 

se va ţine laringoscopul desfăcut în mâna stângă şi se va introduce cu blândeţe lama 

acestuia prin partea dreaptă a gurii pacientului, apoi se împinge limba pacientului spre 

dreapta cu lama laringoscopului 

se va susţine buza inferioară a pacientului departe de dinţi pentru a preveni lezarea sa 

se înaintează cu lama laringoscopului până la evidenţierea epiglotei 

dacă se foloseşte o lamă dreaptă se va introduce sub epiglotă, dacă se foloseste o lamă 

curbă se va introduce între baza limbii şi epiglotă 

se va evita sprijinirea laringoscopului pe dinţi pentru a nu provoca lezarea acestora 

141

asistentul care ajută la intubat va apasa inelul cricoidian pentru a închide esofagul şi a 

preveni riscul de reflux 

se va introduce apoi sonda de intubat printre corzile vocale, evitând lezarea acestora, până 

când balonaşul dispare în spatele corzilor vocale 

se va scoate mandrenul dacă a fost folosit şi apoi laringoscopul 

se întroduce pipa Guedel pentru a preveni secţionarea accidentală a sondei dacă pacientul o 

muşcă cu dinţii 

se va trage aer în seringă, se va ataşa la balonaş si se vor introduce 5-10 ml aer până se 

simte rezistenţă 

pentru a verifica poziţionarea corectă a sondei se vor observa mişcările respiratorii ale 

pieptului (să fie bilaterale, simetrice) 

se ventilează manula cu balonul Ruben şi se ascultă stomacul. Dacă acesta se va destinde 

sau se vor auzi zgomote specifice aerului, se va scoate imediat aerul din balonaş şi se va 

îndepărta sonda (deoarece înseamna că a fost introdusă în esofag), se va ventila manual 

pacientul şi se va reîncerca intubarea cu o altă sondă sterilă pentru a preveni contaminarea 

traheei 

se face auscultatia bilaterală. Dacă se aud zgomotele respiratorii doar de o singură parte 

înseamnă că sonda a fost introdusă pe o bronhie de o singură parte. Pentru a remedia 

situaţia, se va desumfla balonaşul şi se va retrage sonda 1-2 mm, se va reausculta şi dacă se 

aud sunete bilateral însemnă că sonda este bine plasată 

odată confirmată corecta poziţionare a sondei se va aspira dacă este necesar şi se va începe 

ventilaţia mecanică 

se va introduce aer în balonaş (nu excesiv pentru a nu provoca necroză traheală, dar nici 

prea puţin pentru a nu produce dislocarea accidentală a sondei în timpul diverselor 

manevre) 

se va securiza cu foarte multă atenţie sonda (există holdere pentru sonda de intubaţie, în 

absenţa acestora se va securiza cu leucoplast, având grijă ca obrajii pacientului să fie uscaţi 

pentru a nu dezlipi leucoplastul) 

se va nota gradaţia până la care a fost introdusă sonda, pentru ca, la verificările periodice să 

se poată observa cu uşurinţă dacă aceasta s-a deplasat în timpul diverselor manevre 

se va ataşa o sondă de aspiraţie specifică între sonda de intubaţie şi ventilator, care va 

permite aspirarea periodică şi cu uşurinţă a pacientului (este o sonda de aspiraţie învelită 

într-un ambalaj protector de plastic, care scade riscul de infecţie chiar dacă se va folosi 

aceeaşi sondă la acelaşi pacient de mai multe ori, permite rămânerea pacientului pe 

ventilator în timpul aspirării ceea ce previne hipoxia, asistentul nu trebuie să atingă sonda, 

nu necesită mănuşi la aspirare, deşi se recomandă) 

se va verifica periodic (la maxim 6 ore)gura pacientului intubat şi se va repoziţiona sonda 

pentru a preveni formarea ulcerelor de presiune. Se va efectua îngrijire orală standard. 


intubaţia orotraheală este preferată în urgenţe cele nazotraheale deoarece permite un 

acces mai uşor şi mai rapid 

intubaţia orotraheală este greu tolerată de pacienţii conştienţi deoarece provoacă tuse, 

salivaţie, greaţă 

ca şi complicaţii pot apare: aspirarea de sânge, secreţii sau conţinut gastric, bronhospasm, 

leziuni ale buzelor şi dinţilor, edem laringeal, stenoza şi necroza traheală etc 

142

intubaţia nasotraheală are avantajul unui confort crescut pentru pacient, o poziţionare mai 

puţin dificilă a capului şi gâtului în cursul manevrei de introducere a sondei şi o mai bună 

stabilizare a sondei; însă datorită diametrului mai mic al sondei şi al curburii accentuate – 

ceea ce se traduce printr-o rezistenţă mai mare la trecerea fluxului de aer prin tub, faţă de o 

sondă plasată orotraheal - este mai dificil de realizat aspiraţia traheobronsică şi ventilaţia 

mecanică 

Intubaţia nazotraheală are ca indicaţii: 

laringoscopie dificilă 

lipsa utilităţii cricotiroidotomiei 

necesitatea existenţei unei cavităţi orale libere (intervenţii endobucale de exemplu) 

imposibilitatea alinierii axei oro-faringo-laringiene: artrita, spasm al maseterilor, dislocaţie 

temporomandibulară, intervenţii chirurgicale orale recente. 

Contraindicaţiile intubaţiei nasotraheale sunt reduse numeric dar importante: 

tulburări de coagulare 

trauma facială complexă cu interesarea etajului mijlociu al feţei 

sinuzite maxilare, etmoidale sau sfenoidiene 

menţinerea intubaţiei peste 48 ore 

Îngrijirea pacienţilor intubaţi: 

constă în menţinerea permeabilităţii căilor aeriene, prevenirea complicaţiilor, menţinerea 

adecvată a presiunii aerului în balonaş pentru prevenirea necrozei trahhei, repoziţionarea 

sondei pentru a preveni ulceraţiile gurii, aspirarea etc 


Pentru menţinerea permeabilităţii căilor aeriene: 

stetoscop 

echipament de aspirare (preferabil sonda de aspirare în plastic ataşată între ventilator şi 

sonda de intubaţie) 


Pentru repoziţionarea sondei: 

seringă 10 ml 

stetoscop 

holder de fixare a sondei de intubat sau leucoplast 


sedative sau xilină 2% 


baon ruben cu mască 

Pentru detubare: 



143

sursă de oxigen pe mască (portabilă sau în perete) 

balon ruben cu mască 


echipament de reintubat în caz de nevoie 


se pregateşte echipamentul şi se pune la îndemănă la patul pacientului 

echipamentul de urgenţă pentru o eventuală reintubare trebuie să fie gata de folosit ca şi 

cele pentru aspirare 

Implementare: 




se pun mănuşile şi echipamentul de protecţie 

Menţinerea permeabilităţii căilor aeriene: 

se ascultă plămânii pacientului pentru observarea apariţiei oricăror semne de disfuncţii 

respiratorii 

dacă se aude prezenţa secreţiilor se va efectua aspirarea lor 

dacă zgomotele respiratorii sunt absente într-unul din plâmăni însemnă că sonda este în 

bronhii, pe stânga sau pe dreapta. Se poate efectua o radiografie şi se va repoziţiona cu grijă 

sonda 

datorită faptului că o presiune inadecvată în balonaşul sondei de intubaţie poate determina 

complicaţii imediate sau pe termen lung, cu implicaţia prognosticului vital, este necesară 

măsurarea şi monitorizarea acestei presiuni cu ajutorul unui manometru. Complicaţiile din 

această categorie se pot datora atât hiperinflaţiei balonaşului (cu apariţia ischemiei 

mucoasei traheale şi ulterior a cortegiului patologic specific) cât şi desumflării (aspiraţia 

conţinutului gastric sau a secreţiilor orofaringiene, sinusale precum şi pierderile gazoase în 

condiţii de ventilaţie mecanică). 

Repoziţionarea sondei de intubaţie: 

se va cere ajutorul unei alte persoane (anestezist sau asistentă) pentru a preveni ieşirea 

accidentală a sondei 

se va efectua aspirarea pacientului care îi poate provoca acestuia tuse, ceea ce poate creşte 

riscul dislocării sondei 

se va scoate aerul din balonaş înainte de a mişca sonda, deoarece manipularea acesteia cu 

balonaşul umflat produce leziuni la nivelul traheei 

se repoziţionează sonda şi se marchează 

se introduce aer în balonaş şi se fixează sonda 

Detubarea: 

detubarea se va face de către doi asistenti pentru a preveni orice accidente 

se ridică capul patului la aproximativ 90 grade 

se aspiră pacientul faringeal şi traheal 

se vor administra câteva ventilaţii suplimentare manual sau mecanic pentru a creşte rezerva 

de oxigen 

144

se ataşează seringa la balonaş şi se aspiră aerul pentru a-l dezumfla. Dacă apar nereguli (se 

bănuieşte hiperinflatia acestuia) se va anunţa medicul deoarece poate fi un edem al traheei 

care contraindică detubarea 

se dezlipeşte leucoplastul sau holderul de fixare a sondei în timp ce cealaltă asistentă 

menţine sonda pe loc pentru a nu fi scoasă accidental 

se introduce o sondă de aspirare sterilă prin sonda de intubaţie şi se aspiră cerând 

pacientului să respire adânc şi să deschidă gura larg simulând un strigăt (aceasta va 

determina abducţia corzilor vocale şi reducerea riscului apariţiei traumelor laringeale în 

timp ce sonda este scoasă afară) 

se vor scoate simultan atât sonda de intubat cât şi cea de aspirat printr-o mişcare care să 

urmărească curba naturală a gurii pacientului. Aspirarea în timpul detubaţiei îndepărtează 

secreţiile adunate la capătul distal al sondei de intubaţie şi previne aspiraţia 

se administrează oxigen pacientului pe mască 

se încurajează pacientul să tuşească şi să respire adânc 

se va informa pacientul că poate apărea răguşeală şi o senzaţie de disconfort în gât, dar care 

vor dispărea treptat 

se va verifica starea pacientului periodic şi se vor asculta plămânii (apariţia stridorului poate 

demostra o obstrucţie de cale aeriană superioară. Se va lua proba de sânge arterial pentru 

determinarea concentraţiei de gaze sangvine) 


după detubarea pacientului se va păstra echipamentul de intubare la îndemână încă 12 ore 

Complicaţii: 

traumatisme ale laringelui şi traheei datorită detubării accidentale, edem traheal, 

laringospasm 

145




Versiunea: 3 


TRAHEOTOMIA 

Traheotomia presupune crearea unui orificiu (traheostomie) în trahee şi introducerea unui 

tub special pentru menţinerea permeabilă a căii aeriene astfel obţinute. Această procedură se face 

când orice altă metodă de a elibera căile aeriene eşuează (edem laringeal, tumoră, corp străin) sau 

când intubaţia endotraheală este contraindicată. 

Traheotomia permite ventilarea bolnavului, aspirarea la pacienţii care nu pot tuşi eficient, 

previne aspirarea secreţiilor de către pacienţii comatoşi. 

Traheotomia se efectuează de către medic ajutat de unu sau doi asistenţi. Se poate efectua 

din timp, cu pregătire, sau de urgenţă, chiar la patul bolnavului. 


tub (canulă) de traheostomă de mărime adecvată 

dilatator de trahee steril 


câmp steril 


halat 

stetoscop 


seringi 

anestezic local 

sursă de oxigen şi echipament de adminstrare a oxigenului 


ventilator cu circuit steril pregătit 

bisturiu 

fire de sutură 


pense sterile 

betadină 



sunt necesare doi asistenţi: unul va sta lângă pacient şi altul va aduce toate materialele 

necesare 

se vor desface materialele folosind tehnica sterilă 

146


se va explica procedura pacientului chiar dacă acesta nu este total conştient 


se asigură ventilaţie până când este efectuată traheotomia 

se plasează o aleză un prosop rulat sub umerii pacientului şi se va poziţiona gâtul în 

hiperextensie 

medicul îşi va pune mănuşi sterile, halat şi mască 

se va oferi medicului pensa sterilă şi compresa sterilă cu betadină pentru a dezinfecta zona 

medicul va acoperi zona cu un câmp steril cu deschizătura în mijloc pentru evidenţierea 

zonei de incizie 

se va oferi medicului anestezicul într-o seringă conform indicaţiilor sale 

dupa ce medicul efectuează anestezia locală şi va face incizia (de obicei la 1-2 cm sub 

cartilajul cricoid) va injecta din nou anestezic în lumenul traheal pentru a suprima efectul de 

tuse, apoi va crea stoma prin trahee 

imediat după ce medicul va efectua stomizarea traheei, asistenta o va aspira de sânge şi 

secreţii care o pot obtura sau pot fi aspirate în plămâni 

după aspirare, medicul va introduce canula în stoma (stoma va fi fixată la piele) 

asistentul introduce aer în balonaşul canulei pentru a fixa, va adapta canula la ventilator sau 

la altă modalitate de adminstrare a oxigenului 

asistenta îşi va pune mănuşi sterile, va face pansament cu comprese sterile şi va fixa canula 

cu banda de fixare (de obicei există truse pregătite cu toate echipamentele necesare 

anumitor maenevre. În trusa de traheotomie se va găsi şi banda de fixare specifică 

securizării canulei) 

se vor arunca materialele în recipientele specifice de colectare 

se poate face o radiografie pentru a vedea dacă este corect amplasată canula 


se vor măsura semnele vitale ale pacientului la fiecare 15 minute în prima oră după 

traheotomie 

se va supraveghea pacientul cu atenţie pentru a depista din timp eventualele semne de 

infecţie (traheotomia se va face folosind o tehnică sterilă, dar dacă acest lucru nu se face în 

spital şi se face de urgenţă, respectarea tehnicii sterile este imposibilă) 

se vor plasa în permanenţă următoarele echipamente la patul bolnavului cu traheostoma: 

echipament de aspiraţie, alte canule sterile (una de aceeaşi mărime şi una mai mică) pentru 

a fi înlocuită cea veche dacă iese accidental, un dilatator de trahee steril 

reintroducerea unei canule trebuie făcută cu mare grijă pentru a nu provoca traume 

traheale, perforaţii compresii, asfixieri 

Îngrijirea traheostomei: 

Indiferent dacă traheotomia a fost făcută de urgenţă sau a fost planificată, ca o măsură 

temporară sau permanentă, îngrijirea traheostomiei are aceleaşi scopuri: menţinerea 

permeabilităţii sale prin aspirarea de secreţii care o pot obstrua, menţinerea integrităţii pielii din 

jur, prevenirea infecţiilor, suport psihologic. 

Îngrijirea traheostomei se va face prin tehnici sterile pentru a preveni infecţiile. Pentru 

pacienţii cu traheotomii recente se vor folosi mănuşi sterile, iar pentru cei cu traheotomii mai vechi 

se pot folosi mănuşi nesterile în îngrijirea traheostomei. 

147


Pentru stoma sterilă şi îngrijirea părţii exterioare a canulei: 

recipiente sterile 





echipament pentru aspirare 

echipament pentru toaletarea gurii 

lubrefiant pe bază de apă 

unguent cu antibiotic 

banda de fixare a canulei (dacă este nevoie să fie schimbată) 

Pentru îngrijirea părţii interioare a canulei: 

periuţa sterilă din nailon 

curăţător steril de pipă 






echipament pentru aspirare 

Pentru schimbarea bandei de fixare a canulei: 



bandă fixatoare 

Pentru repoziţionarea canulei: 

dilatator de trahee steril 

canulă sterilă de mărime potrivită 

echipament de aspirare 

Pentru verificarea şi măsurarea presiunii din balonaş: 

stetoscop 



toate aceste materiale se vor ţine la îndemână în rezerva pacientului traheostomizat 

se va verifica data de expirare a materialelor şi medicamentelor care trebuiesc folosite 

se stabileşte un câmp de lucru steril lângă patul pacientului pe o măsuţă de lucru pe care se 

vor aşeza materialele necesare, în funcţie de manevra care se va efectua 

se va turna într-un recipient steril soluţie normal salină, apă oxigenată sau un amestec în 

părţi egale din aceste soluţii, iar în al doilea recipient steril se va pune soluţie normal salina. 

148

Pentru curăţirea interioară a canulei se poate folosi un al treilea recipient steril în care să se 

ţină îmbibate în soluţie sterilă comprese sterile sau aplicatoare cu capăt de bumbac 

dacă trebuie înlocuită canula se va desface în mod steril pachetul cu noua canulă 

dacă trebuie schimbată banda adezivă se va pregăti acesta ca lungime sau, dacă este gata 

pregătită se va desface pachetul prin tehnică sterilă 


se evaluează starea pacientului pentru a depista exact nevoile sale de îngrijire 

se explică procedura pacientului, chiar dacă nu este total conştient 


se aşează pacientul în poziţie semişezândă pentru a scade presiunea abdominală de pe 

diafragm şi a permite expansiunea plămânilor 

se va deconecta ventilatorul sau orice alt aparat şi se va aspira pacientul, apoi se va 

reconecta la ventilator dacă necesită 

Curăţarea stomei şi a porţiunii exterioare a canulei: 

se pun mănuşi nesterile şi se îndepărtează pansamentul din jurul stomei 


cu mâna dominantă se ia o compresă sterilă îmbibată în soluţie de curăţat (apă oxigenată, 

soluţie normal salină) din recipientul pregătit dinainte, se scurge de excesul de lichid, pentru 

a preveni aspirarea sa şi se şterge pielea din jurul stomei, apoi cu altă compresă se va şterge 

bordura canulei. Se va repeta procedeul de fiecare dată cu altă compresă sau aplicator cu 

capăt de bumbac, până când zona va fi curată 

se usucă zona curăţată cu comprese sterile şi se reface pansamentul în mod steril 

Spălarea sau înlocuiurea canulelor interioare: 


folosind mâna nondominantă se îndepărtează pansamentul traheostomei 

cu aceeaşi mână, apoi, se decuplează pacientul de la ventilator sau de la umidificator 

se scoate canula şi se introduce în recipientul cu apă oxigenată 

se va curăţa repede canula cu ajutorul periuţei de nailon, folosind mâna dominantă 

se introduce apoi canula în soluţe normal salină şi se agită 10 secunde pentru a pătrunde 

soluţia peste tot 

se verifică dacă este curată şi nu mai sunt secreţii pe ea, se scutura uşor de marginea 

recipientului cu soluţie normal salină şi fără a se usca, se reintroduce canula în traheostoma. 

Se reconectează ventilatorul şi se aplică un nou pansament steril 

dacă pacientul nu poate suporta deconectarea de la ventilator pentru perioada de timp 

(care trebuie să fie cât mai scurtă, curăţarea făcându-se rapid) cât durează curăţarea se va 

înlocui vechea canulă cu una nouă şi pacientul va fi conectat imediat la ventilator. După 

reconectarea pacientului se va curăţa canula veche şi se va depozita într-un recipient steril 

până la următoarea manevră de înlocuire 


trebuie oferită o toaletă bucală atentă deoarece cavitatea orală poate deveni uscată, urât 

mirositoare, poate prezenta leziuni de la secreţiile încrustate şi neeliminate 

se va schimba pansamentul steril din jurul traheostomei de câte ori va fi nevoie 

se va verifica aspectul şi culoarea secreţiilor după fiecare aspirare 

149

se va ţine la îndemână trusa de urgenţă cu tot ce este nevoie 

se va evita efectarea excesivă a diverselor manevre până când stoma nu este bine definită 

(primele 4 zile) 

dacă zona din jurul stomei prezintă excoriaţii sau semne de infecţie, se va aplica un unguent 

cu antibiotic 

nu se vor folosi niciodată în jurul stomei medicamente sub formă de pudră sau pe bază de 

ulei deoarece aspirarea lor poate produce infecţii şi abcese 

se vor folosi tehnici strict sterile şi se va respecta descărcarea deşeurilor şi materialelor 

folosite în locurile indicate pentru a preveni infecţiile nosocomiale 

este utilă dezumflarea periodică a balonaşului, pentru a preveni acumularea secreţiilor 

deasupra acestuia şi se va verifica la 2-4 ore 

presiunea în balonaş, cu ajutorul unui manometru (normal: 15-20mm Hg) 

un alt aspect important este umidifierea şi încălzirea gazelor respiratorii, prin umidificatorul 

ventilatorului (la pacienţii ventilaţi mecanic) sau prin nebulizator sau aparat de aerosoli (la 

pacientul care respiră spontan) 

un alt aspect deosebit de important este nutriţia pacienţilor traheostomizaţi 

la pacienţii ventilaţi mecanic, nutriţia pe sondă jejunală sau nazogastrică scade riscul de 

aspiraţie traheo-bronşică. O dată cu îmbunătăţirea reflexului de deglutiţie, se testează 

alimentarea orală cu semisolide şi lichide, în paralel cu cea enterală, până la reluarea 

completă a alimentaţiei orale 

se recomandă aspirarea secreţiilor înaintea mesei şi nu postprandial, 

când reflexele de tuse şi vomă pot favoriza aspirarea traheo-bronşică bolnavul se 

alimentează în poziţie şezândă, cu flexia capului pe torace, cu linguriţa apasând uşor pe 

limbă. Iniţial, alimentarea se face păstrând balonaşul umflat, pentru a evita aspiraţia, 

ulterior acesta va fi dezumflat progresiv. 

nu trebuie neglijate nici aspectele psihologice ale îngrijirii pacientului traheostomizat. 

Internarea prelungită într-o secţie de terapie intensivă (valabilă pentru majoritatea acestor 

bolnavi), cu tot ceea ce presupune acest lucru potenţează anxietatea şi teama. Pacientul 

conştient va fi informat asupra tuturor manevrelor ce i se vor efectua şi va fi încurajat să se 

exprime (comunicare scrisă pentru bolnavul traheostomizat). Există de asemenea un impact 

psihologic pe termen lung, legat de prezenţa cicatricei de traheotomie într-o regiune vizibilă 

a corpului. 

Complicaţii: 

Cele mai multe complicaţii pot apare în primele 4 ore de la efectuarea traheotomiei: 

hemoragie la locul inciziei care poate determina aspirarea de sânge 

sângerare sau edem traheal care poate cauza blocarea căilor aeriene 

aspirarea secreţiilor; introducerea aerului în cavitatea pleurală cauzând pneumotorax 

hipoxie şi acidoza, stop cardiac 

emfizem subcutanat 

150




Versiunea: 3 


TORACOCENTEZA 

Toracocenteza constă în aspirarea lichidului sau aerului din spaţiul pleural 

ajută la diminuarea compresiilor pulmonare, în bolile respiratorii prin îndepărtarea 

lichidului în exces rezultat în urma unor traumatisme, tuberculoză sau cancer 

toracocenteza mai este şi modalitatea de introducere a chimioterapiei cât şi de scoatere a 

lichidului pentru analizarea sa la laborator 

este contraindicată la pacienţii cu boli hemoragice 



alcool 70% 

câmp steril 

betadină 


xilină 1% sau 2% 

seringi 

ac steril 17G pentru toracocenteză şi aspirarea lichidului 




stetoscop 

leucoplast 

recipient drenaj 

formular laborator 

Pregătirea echipamentului : 

se aşează echipamentul necesar la îndemână 

se verifică data de expirare a diferitelor materiale şi substanţe necesare 

se obţine un consimţământ scris de la pacient sau familia acestuia 

se întreabă pacientul despre eventualele alergii, în special la anestezice precum xilina 

se va avea la îndemână o radiografie pulmonară recentă 

se vor eticheta probele şi se vor completa formularele de laborator 

151

Implementare : 



se asigură intimitate şi suport emoţional 


se administrează sedative dacă se recomandă 

se măsoară semnele vitale şi se evaluează funcţia respiratorie 

se poziţionează pacientul în decubit lateral pe partea neafectată şi cu mâna de pe partea 

afectată ridicată deasupra capului 

se va reaminti pacientului să nu tuşească şi să facă mişcări bruşte în timpul procedurii, 

pentru a prevenii perforarea accidentală a pleurii viscerale sau a plămânului 

se va expune pieptul şi spatele pacientului 

se vor spăla mâinile bine, apoi se vor deschide materialele necesare folosind tehnica sterilă 

şi se va asista medicul la dezinfectarea zonei de puncţionare (între spaţiul 2 intercostal şi 

linia medioclaviculară) 

se va pregăti anestezia locală conform indicaţiilor medicului şi i se va oferi seringa acestuia 

pentru a o efectua 

medicul va efectua puncţia în timp ce asistenta va trebui să monitorizeze semnele vitale ale 

pacientului în timpul procedurii (dacă apar paloare, puls rapid şi slab, hipotensiune, dispnee, 

tahipnee, diaforeza, durere în piept, tuse excesivă se va anunţa imediat medicul deoarece 

aceste semne pot indica apariţia unui şoc hipovolemic sau pnoumotoraxului) 

asistenta îşi va pune mănuşi şi va asista medicul în recolarea probelor, drenarea lichidului şi 

efectuarea pansamentului 

după ce medicul va scoate acul, se va aplica o compresie la locul de puncţionare folosind 

comprese sterile. Apoi se vor aplica alte comprese sterile şi se vor fixa cu leucoplast 

se va poziţiona pacientul într-o poziţie confortabilă, se va reevalua starea sa generală 

se vor eticheta probele corespunzător şi se vor trimite la laborator 

se vor descărca materialele folosite în recipientele specifice de colectare 

se vor monitoriza semnele vitale ale pacientului din 15 în 15 minute în prima oră 

de obicei se face o radiografie pulmonară de verificare 


pentru a preveni edemul pulmonar şi şocul hipovolemic, se indică drenarea lentă a fluidului 

în exces 

nu se vor drena mai mult de 1000 ml în 30 de minute 

durerea în umăr poate indica iritaţia la locul de puncţionare 

Complicaţii: 

în cazul puncţionării accidentale a plămânului poate apare pneumotoraxul 

pot apărea infecţii datorită contaminării în timpul procedurii 

alte potenţiale complicaţii includ durerea, tusea, hematomul subcutanat 

152




Versiunea: 3 


VENTILAŢIA MANUALĂ 

Ventilaţia manulă se face cu ajutorul balonului Ruben care are un dispozitiv de ataşare la 

mască, la sonda de intubaţie, la traheostomă, sau mască, putând astfel ventila mecanic orice tip de 

pacient. De obicei folosită în urgenţe, ventilaţia manuală poate fi folosită şi temporar, pacientul 

este decuplat de la ventilator pentru aspiraţie, schimbarea sau repoziţionarea sondei, înainte de 

intubare, înainte de aspirare, în timpul transportului unui pacient intubat. Oxigenul administrat prin 

ventilaţia mecanică poate îmbunătăţi un sistem cardiorespirator compromis. 


balon Ruben 

mască 

sursă de oxigen (portabilă sau în perete) 


tub conector la sursă de oxigen 


chiar dacă pacientul este intubat sau traheostomizat, se va alege şi o mască de mărime 

potrivită care se va ataşa la balon 

se ataşează balonul la sursa de oxigen şi se va ajusta rata în funcţie de nevoile pacientului 



înainte de folosirea balonului se verifică căile aeriene superioare ale pacientului pentru 

depistarea eventualilor corpi străini şi, dacă este posibil, vor fi înlăturaţi, acest lucru putând 

duce la revenirea respiraţiei spontane a pacientului 

de asemenea, se aspira pacientul pentru a îndepărta eventualele secreţii (indiferent dacă 

este sau nu intubat sau traheostomizat) 

dacă se poate, se va îndepărta tăblia patului şi se va sta la capul pacientului, în spate, 

pacientul având capul şi gâtul în hiperextensie pentru a alinia căile aeriene şi a uşura 

resuscitarea 

dacă pacientul este intubat, se va scoate masca de la balon şi se va ataşa balonul la sonda 

de intubat sau la traheostoma apoi se va cupla la balon prelungirea de la sursa de oxigen. 

Dacă pacientul este neintubat şi netraheostomizat, se va pune masca pe faţă (pe nas, gură şi 

bărbie), se va ataşa balonul la mască şi apoi se va ataşa la balon prelungirea de la sursa de 

oxigen 

153

se menţine mâna nondominantă pe mască pentru a o menţine etanţa pe faţă, iar cu mâna 

dominantă se va comprima balonul la fiecare 5 secunde pentru un adult, oferind astfel 

aproximativ 1l de oxigen pe minut. La copii se va comprima balonul la fiecare 3 secunde 

compresia pe balon se va face odată cu inspirl pacientului dacă acesta respiră. Niciodată nu 

se va face compresie pe balon în timpul expirului pacientului 

se va supraveghea pacientul pentru a observa dacă pieptul se ridică şi coboară în 

concordanţă cu compresiile balonului. Dacă nu apar mişcările respiratorii, se reverifică 

poziţia căilor aeriene şi permeabilitatea lor 


dacă pacientul are traumatisme cervicale se va evita hiperextensia capului, folosindu-se în 

schimb subluxaţia de mandibulă pentru alinierea căilor aeriene 

se va observa dacă pacientul varsă. Daca varsă, se va opri manevra, se va aspira imediat şi 

apoi se va continua ventilaţia 

ventilaţia manuală insuficientă apare de obicei datorită mărimii mâinii resuscitatorului care 

nu poate face compresiile eficient. De aceea este necesară prezenţa a două persoane 

pentru ventilaţia manuală 

Complicaţii: 

aspirarea lichidului de vărsătură, care poate duce la pneumonie 

distensie gastrică 

154




Versiunea: 3 


VENTILAŢIA MECANICĂ 

Ventilaţia mecanică introduce şi scoate aerul din plămânii pacientului. 

deşi oferă ventilaţie, aparatura nu poate oferi şi schimbul de gaze 

ventilaţia mecanică oferă presiune negativă sau pozitivă pentru a ventila pacientul 

asistenta va trebui să aibă pregătite circuitele pentru ventilator şi să ştie să le monteze în 

caz de urgenţă 

de asemenea, asistenta trebuie să supravegheze pacientul ventilat mecanic 

când este posibil, se va explica procedura pacientului, sau familiei acestuia pentru a-i reduce 

anxietatea 

se face o investigaţie amănunţită a pacientului inclusiv gazele sangvine pentru a stabili 

punctul de pornire al terapiei 

se va aspira pacientul ori de câte ori va fi nevoie 

se setează alarmele ventilatorului şi se adaugă umidificatorul 

se verifică periodic conectarea dintre sondă şi ventilator şi se ascultă pacientul urmărindu-ise 

mişcările pieptului 

se reevaluează starea pacientului după aproximativ 30 de minute de la începerea ventilaţiei 

mecanice pentru a vedea dacă aceasta este eficientă sau trebuie modificată 

se verifică tubulatura ventilatorului pentru a observa formarea condensului. Dacă s-a format 

condens pe tubulatură se va decupla rapid ventilatorul şi se va scutura tubulatura într-un 

recipient pentru a îndepărta apa formată deoarece poate fi aspirată de pacient. Condensul 

nu se va goli niciodată în umidificator, deoarece el poate fi deja contaminat cu secreţiile 

pacientului 

se verifică termometrul ataşat ventilatorului pentru a verifica dacă temperatura aerului 

adminstrat pacientului este apropiată de cea a corpului său 

se va schimba şi curăţa tubulatura ventilatorului la un interval de aproximativ 48-72 de ore 

sau şi mai des dacă este nevoie 

când se indică se încep manevrele de desprindere treptată a pacientului de ventilator 

se va schimba periodic poziţia pacientului intubat şi se vor face exerciţii pasive cu 

extremităţile sale. Când pacientul este mutată sau se schimbă tubulatura se va avea grijă ca 

să nu ajungă în plămânii săi condensul format pe tubulatura ventilatorului 

se va verifica circulaţia periferică a pacientului cât şi volumul diurezei pentru a observa din 

timp eventualele semne de scădere a debitului cardiac 

pacientul intubat este sedat şi curarizat (acestea trebuie administrate împreună doarece 

curarizantele nu afectează nivelul de conştienţă a pacientului), deci, cu atât mai mult 

trebuie atent supravegheat pentru a-i suplini nevoile pe care nu le poate exprima 

155

trusa de urgenţă trebuie întotdeauna să fie întotdeauna la îndemană în cazul unui pacient 

curarizat pentru a putea interveni rapid în caz de detubare accidentală 

se vor spăla periodic şi acoperi ochii pacienţilor intubaţi sedaţi şi curarizaţi 

se ofera intimitate, lumina să nu fie puternică şi să fie linişte pentru ca pacientul să se poată 

odihni (oboseala poate întârzia momentul desprinderii de ventilator şi recăpătării respiraţiei 

spontane 

Sevrarea de ventilator : 

sevrarea de ventilator începe odată cu stabilizarea leziunii pulmonare şi cu soluţionarea 

problemei ce a dus la instituirea ventilaţiei mecanice; întreaga atenţie trebuie îndreptată 

spre desprinderea de ventilator cât se poate de repede. Problema recunoaşterii 

momentului în care disfuncţia pulmonară nu mai are nevoie de protezare este extrem de 

dificilă. Standardizarea nu este posibilă, parametrii clinici sunt supuşi subiectivităţii, nu 

există studii prospective, randomizate dezvoltate în această direcţie. De cele mai multe ori 

evaluarea la care sunt supuşi pacienţii este o combinaţie de elemente subiective cu 

măsurători obiective, precum gazele sanguine şi imaginile radiologice pulmonare. 

modalitatea clasică de abordarea a unui pacient ce trebuie sevrat de ventilator este 

scăderea în trepte a suportului, marea majoritate a pacienţilor nu au însă nevoie de acest 

abord prin care, din nefericire, se prelungeşte durata ventilaţiei mecanice. La două treimi 

din pacienţi, sevrarea de ventilator şi extubarea sunt simple după o scurtă perioadă de 

respiraţie pe tub în T şi bineînţeles, după ce cauza pentru care au fost puşi pe ventilator a 

fost rezolvată. Rămân 30% din pacienţii care au avut nevoie de intubaţie şi suport ventilator 

mai mult de 24 de ore, care nu pot tolera tentativele iniţiale de a respira fără suportul 

aparatului. Pentru ei s-au dezvoltat strategii de desprindere şi au fost analizate cauzele de 

potenţial insucces. 

Modalităţi de sevrare de ventilator: 

supunerea pacienţilor la teste de respiraţie spontană ce durează 5-10 min de mai multe ori 

pe zi până ce clinicianul consideră că sunt apţi a fi detubaţi 

utilizarea metodelor de suport ventilator parţial SIMV sau PSV, cu scăderea suportului în 

trepte, până se ajunge în ore sau cel mai adesea zile, la ceea ce se consideră suportul 

minim, după care pacienţii pot fi detubaţi 

sau evaluarea pacientului o singură dată în zi şi supunerea lui unui test de respiraţie 

spontană în urma căruia dacă îl tolerează va putea fi detubat 

desprinderea pacienţilor de ventilator este recomandat a se face pe baza unei examinări 

zilnice, care să evalueze dacă cauza pentru care au fost ventilaţi s-a remis, dacă sunt stabili 

hemodinamic şi în aceste condiţii pregatiţi pentru un test de respiraţie spontană. O astfel de 

evaluare zilnică, care nici nu necesită intervenţia medicului, scurtează timpul de sevrare cu 

aproximativ 2 zile, reducând în final şi durata globală a ventilaţiei mecanice şi costul 

spitalizării în terapie intensivă, fără însă a modifica durata globală a spitalizării sau 

mortalitatea. Aceasta evaluare zilnică a funcţiei respiratorii asociată stării generale a 

pacientului, care să permită instituirea testului de respiraţie spontană, trebuie să cuprindă: 

semne de oxigenare corectă exprimată prin PaO2/FiO2>150-300 la FiO2=0.4-0.5 sau 

PaO2>60mmHg la FiO2 max.0.4 

PEEP

absenţa sedativelor în perfuzie continuă sau întreruperea lor din timp 

posibilitatea de a iniţia respiraţie spontană 

conştient, cu GCS>13 

fără disfuncţii electrolitice, cu un pH>7.25 

temperatură

Cap. VI 




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA CARDIOVASCULARĂ 

ELECTROCARDIOGRAFIA 

Una dintre cele mai folosite şi semnificative metode de diagnosticare cardiacă este 

electrocardiograma, care măsoară activitatea electrică a inimii sub forma unui grafic de unde. 

Electrozii ataşaţi la piele pot detecta impulsul electric al inimii. 

Electrocardiograma este folosită pentru a evalua ischemia miocardică în infarct, tulburările 

de ritm, dezechilibrele electrolitice şi toxicitatea medicamentoasă. Electrozii se plasează, de obicei, 

la extremităţile membrelor superioare şi inferioare şi pe piept. 

Electrocardiograma apare sub formă de unde care formează complexul PQRST. Unda P 

reprezintă depolarizarea atrială, complexul QRS reprezintă depolarizarea ventriculară, iar unda T 

reprezintă repolarizarea ventriculară. 

Monitorizarea cardiacă se mai poate utiliza în mai multe feluri, cele mai uzuale fiind: 

- telemetria este folosită în timpul spitalizării; ea necesită ataşarea a cel puţin doi electrozi 

conectaţi la un aparat de dimensiuni mici, ce poate fi plasat în buzunar; acest aparat emite un 

semnal ce va fi captat şi afişat de un sistem central de monitorizare; anomaliile de ritm cardiac sunt 

înregistrate şi pot declanşa o alarmă 

- monitorizarea Holter înregistrează continuu activitatea inimii, timp de 24 până la 48 de 

ore, în timp ce pacientul îşi desfăşoară activităţile zilnice 

- electrocardiograma de efort este folosită pentru decelarea modificărilor ce apar în timpul 

efortului. 


aparatul de EKG 

hârtie pentru tipărit 

comprese 

gel 


se plasează aparatul în apropierea patului pacientului, pe o suprafaţă plană 

se ataşează la priză 

dacă pacientul este deja cuplat la un monitor cardiac se vor îndepărta electrozii acestuia 

se verifică aparatul de EKG sa aibă hârtie de printat 

158

Efectuarea: 


se setează aparatul conform cerinţelor de plasare a electrozilor 

se explică procedura pacientului şi faptul că nu va trebui să vorbească şi să se mişte îm 

timpul acesteia 

se aşează pacientul în decubit dorsal în pat , cu mâinile pe lângă corp 

se vor expune extremităţile mâinilor şi picioarelor pentru a ataşa electrozii 

se verifică ca picioarele pacientului să nu atingă tăblia patului 

se vor aplica electrozii pe zone plate, nu pe muşchi, pentru a nu interfera cu activitatea 

aparatului 

dacă anumite zone prezintă pilozitate crescută, aceasta va trebui îndepărtată prin radere 

sau scurtare 

se aplică gel pe locurile de plasare a electrozilor. Nu se va folosi alcool, deoarece poate 

distruge electrozii 

se verifică electrozii să fie curaţi şi apoi se aplică pe extremităţile membrelor, conform 

indicaţiilor de pe electrozi şi culorilor ajutătoare (roşu pentru mâna dreapta, galben pentru 

mâna stângă, negru pentru piciorul drept, verde pentru piciorul stâng) 

electrozii de pe piept se vor aşeza astfel: V1 – spaţiul 4 intercostal în dreapta sternului, V2- 

spaţiul 4 intercostal în stânga sternului, V3 – la jumătatea distanţei dintre V2 si V4, V4 – 

spaţiul 5 intercostal în dreptul liniei de mijloc a clavicului, V5 - la jumătatea distanţei dintre 

V4 si V6, V6- spaţiul 5 intercostal în dreptul liniei de mijloc a axilei, la acelaşi nivel cu V4 

(adică, de la dreapta pacientului spre stânga : roşu, galben, verde, negru, maro, negru, 

violet) 

dacă pacient este o femeie, electrozii se vor plasa sub sâni 

se deschide EKG-ul şi se lasă câteva secunde să afişeze traseul 

se verifică dacă traseul înregistrat indică poziţionarea corectă a electrozilor 

se cere pacientului să se relaxeze şi să respire normal, să stea nemişcat şi să nu vorbească 

se printează rezultatul 

se îndepărtează electrozii, se şterge pacientul de gel, se ajută să se acopere, se şterg 

electrozii şi se strânge aparatul de EKG 


dacă pacientul are pacemaker, procedura se va face cu sau fără magnet, conform indicaţiilor 

medicului şi se va specifica aceasta 

electrozii pot fi aşezaţi în diverse moduri pentru a obţine diverse informaţii necesare în 

diagnosticarea bolilor inimii. Asfel, pentru a vedea funcţionarea ventricului drept (a cărui 

funcţionalitate este afectată în 50% dintre pacienţii cu infarct miocardic) electrozii 

extremităţilor se vor plasa la fel ca la EKG-ul standard, dar cei de pe piept se vor plasa astfel: 

V1 în spaţiul 4 intercostal stâng lângă stern, V2 în spaţiul 4 intercostal drept lângă stern, V4 

în spaţiul 5 intercostal stâng, V3 la mijlocul distanţei dintre V2 şi V4, pe acelaşi nivel cu V4 la 

dreapta liniei axilare mediane se va aşeza electodul V6, V5 la mijlocul distanţei dintre V4 si 

V6. 

un alt mod de a poziţiona electrozii (în identificarea infarctului de perete posterior) este 

poziţionarea pacientului pe partea stângă şi adăugarea a trei electrozi la EGK-ul standard 

astfel: V7 de partea stângă a linie axilare stângi la nivelul intercostal 5 şi se va ataşa cablul 

de la V4, V8 se va poziţiona pe partea stângă a spatelui pacientului, în stânga liniei 

scapulare, la nivelul spaţiului 5 intercostal se va ataşa cablul de la V5, V9 se va poziţiona pe 

159

spatele pacientului în stânga coloanei vertebrale, la nivelul spaţiului 5 intercostal şi i se va 

ataşa cablul de la V6. Pacientul poate fi poziţioat şi pe partea dreaptă şi montaţi electrozii în 

acelaşi fel, dar pe dreapta, pentru a evalua partea posterioară dreaptă 

alte modalităţi de monitorizare a activităţii cadiace sunt: telemetria (un mic transmiţător 

pentru pacientul ambulator, care trimite semnale electrice, se foloseşte pentru 

identificarea şi diagnosticarea aritmiilor în timpul somnului, reapusului, stressului, 

monitorizare continuă (când pacientul este cuplat la un monitor, la pat, iar toate datele 

înregistrate de monitor pot fi transmise la un centralizator). În ambele cazuri, aparatele vor 

recunoaşte modificări anormale ale ritmului cardiac şi vor emite un semnal de alarmă. 

160




Versiunea: 3 


ARITMIILE 

ARITMII CE PRECED ŞI URMEAZĂ STOPULUI CARDIAC 

Aritmiile cardiace: 

Să înţelegem: 

importanţa aritmiilor care apar înainte de instalarea stopului cardiac şi după resuscitarea 

acestuia 

principiile de tratament al acestor aritmii 

1 - principii de tratament: 

cum se simte pacientul? Stabil sau instabil hemodinamic? Depistăm manifestări adverse ? 

ce tip de aritmie prezintă? 

2 - manifestări adverse : 

semne clinice de debit cardiac scăzut: (paliditate, transpiraţii, extremităţi reci, alterarea 

statusului mental,hipotensiune arterială) 

tahicardie extremă >150/min. 

bradicardia marcată (absolută< 40/min şi relativă< 60/min la pacienţii cu rezervă cardiacă 

redusă) 

semne de insuficienţă cardiacă (edem pulmonar acut, turgescenta jugularelor, 

hepatomegalie) 

durere toracică 

3 - principii de tratament: 

în toate cazurile : 

administrăm oxigen 

acces i.v. 

monitorizare 

EKG 12 derivaţii dacă este posibil 

determinare de electroliţi şi corectarea diselectrolitemiilor K, Mg, Ca 

4 - variante de tratament: 

bradicardie - pacing 

tachicardie - cardioversie 

161

toate aritmiile - antiaritmice şi alte medicamente 

5 -pacingul cardiac: 

metodă sigură de tratare a bradicardiilor 

este nevoie de o persoană autorizată pentru a introduce pacemaker-ul transvenos 

se foloseşte la apariţia manifestărilor adverse sau când medicaţia nu are nici un efect 

pacingul extern, transcutan – alternativă până la pregătirea celui tansvenos; poate fi 

dureros-analgezie şi sedare 

fist pacing- lovituri ritmice –50- 70 / min 

6 – cardioversia: 

se foloseşte pentru conversia tahiaritmiilor la ritm sinusal 

se foloseşte când apar manifestări adverse (medicamentele sunt ineficiente) 

poate provoca FV ! : 

trebuie să se folosească un şoc sincron cu undă R 

necesită sedare / anestezie 

energia primului şoc : 

200J (120-150J şoc bifazic ) – pentru tahicardia cu complex QRS larg şi fibrilaţia 

atrială 

100J (70-120J şoc bifazic ) – pentru tahicardiile supraventriculare şi flutterul atrial 

7- antiaritmice şi alte medicamente : 

pot converti tahiaritmia la ritm sinusal: 

mai puţin sigure decât cardioversia 

se folosesc când nu există manifestări adverse 

se folosesc pentru tratarea bradicardiei iniţiale ( sunt mai puţin eficiente dacă debitul 

cardiac este scăzut) 

Toate medicamentele folosite în tratamentul aritmiilor pot provoca aritmii ! 

Bradicardia: 

există manifestări adverse? ( tensiunea arterială sistolică < 90 mmHg , frecvenţa cardiacă < 

40 bătăi/min, aritmii ventriculare care trebuie cupate, insuficienţă cardiacă): 

DA – administraţi atropină 500 g i.v. şi evaluaţi răspunsul la terapie 

NU administrati atropină la pacientii cu transplant cardiac –paradoxal induce BAV de 

grad înalt 

DACĂ: - răspunde satisfăcător la atropină şi NU există manifestări adverse se va evalua 

riscul instalării asistolei (episoade recente de asistolie?, BAV gradul II Mobitz II?, BAV total 

cu complex QRS lărgit?, pauză ventriculară > 3 secunde?) 

DACĂ: - există riscul asistolei, sau dacă NU raspunde la atropină: 

alte doze de atropină, maxim 3 mg 

pacing extern 

perfuzie cu adrenalină, 2-10 g /min 

pregăteşte pacemakerul transvenos 

cere ajutorul persoanelor autorizate 

droguri alternative pentru bradicardia simptomatică : 

dopamină 

162

isoprenalină 

teofilină 

glucagon iv – în bradicardiile induse de betablocante şi de calciublocante 

DACA : nu răspunde la atropină şi nu există riscul asistolei supravegheaţi pacientul 

Tahiaritmiile: 

tahicardia cu compex QRS larg>0,12s: 

de obicei origine ventriculară dar şi supraventriculară cu conducere aberantă 

ritm regulat – TV sau TPSV cu BRS 

ritm neregulat –TV polimorfă , fibrilaţie atrială cu BRS, fia cu WPW , 

tahicardia cu complex QRS îngust : 

ritm regulat : - sinusală , NAVRT , AVRT, flutter atrial cu blocaj fix 

ritm neregulat : – fibrilaţie atrială , flutter atrial cu blocaj variabil 

în aritmiile ce preced oprirea cardiacă principiile de tratament sunt comune considerent 

pentru care se prezintă un singur algoritm: 

cardioversie pentru pacient instabil hemodinamic, amiodarona 300 mg în 10-20min, 

repetă cardioversia, pev cu amoidaronă 900 mg în 24 h 

medicaţie antiaritmică dacă este stabil hemodinamic, în funcţie de tipul aritmiei 

tahicardia cu complexe QRS largi - pacientul are puls? 

NU! – urmează protocolul FV ( antiaritmice, consult cardiologic, cardioversie) 

DA – există manifestări adverse? (tensiunea arterială sistolică < 90 mmHg, dureri 

toracice, insuficienţă cardiacă, ritmul >150 bătăi/min) - se solicită cardiologul, 

cardioversie, antiaritmice 

Fibrilaţia atrială: 

semne adverse prezente: 

ritm > 150 bătăi /min 

dureri precordiale 

perfuzie tisulară slabă 

HTA 

se cere ajutorul persoanelor autorizate : 

heparinizare 

şoc sincron 200J (sau echivalentul bifazic 120-150 J) 

amiodaronă 300 mg în10-20 min 

repetă cardioversia 

debut sub 48h si fără semne adverse: 

amiodaronă –300 mg în 20-60 min apoi pev cu 900 mg în 24 h 

cardioversia poate fi luată în considerare 

debut peste 48 h , fără semne adverse: 

nu se va face cardioversie electrică sau farmacologic decât după anticoagulare sau 

ecografie transesofagiană 

controlul ratei cu betablocant, digoxin, diltiazem, magneziu 

Tahicardia cu complexe QRS înguste (tahicardie supraventriculară presupusă): 

ritm > 250 bătăi /min, absenţa pulsului: - şocuri sincrone 

163

FA rapidă: - urmaţi algoritmul FA 

complex QRS îngust, cu puls : - urmaţi algoritmul tahicardiei supraventriculare 

intervenţii: 

manevre vagale ( manevra Valsava, masajul sinusului carotidian) 

adenozină i.v. ( 6 mg bolus apoi 12 mg, la 1-2 minute, (repetat încă o dată) 

dacă nu au efect: - cereţi ajutorul specialiştilor 

manifestări adverse: - 

NU: - antiaritmice (atenţie la interacţiunile dintre medicamente) 

DA: - şocuri sincrone 

Rezumat : 

aritmiile cardiace pot necesita tratament de prevenire a stopului cardiac sau de menţinere 

a stabilităţii hemodinamice 

tratamentul depinde de starea pacientului şi de tipul aritmiei 

cereţi din timp ajutorul specialiştilor 

164




Versiunea: 3 


MONITORIZAREA INVAZIVĂ A TENSIUNII ARTERIALE 

Măsurarea directă a tensiunii arteriale permite evaluarea continuă a tensiunii sistolice, 

diastolice, cât şi recoltarea de analize. Măsurarea directă a tensiunii reflectă rezistenţa vasculară şi 

este o metodă mult mai fidelă decât măsurarea indirectă. 


Pentru inserţia unui cateter arterial: 


mască 


cateter (16G, 20G, depinzând de ceea ce se doreşte, de structura pacientului, etc) 

câmp steril 

aleză 

cablu de măsurare care trebuie ataşat la monitor 

ansamblu de conectată la arteră (de obicei este un kit care conţine tot ce trebuie) 

anestezic local, dacă se indică 

fir de sutură 


stativ 

fixator 


comprese 

perfuzie cu heparină 

Pentru recoltarea de sânge arterial: 

Dacă nu este montat cateterul şi se recoltează prin puncţie arterială: 

seringă de 2ml sau 5ml cu ac 

fiolă de heparină 




pungă gheaţă (buiotă) 

etichete 

formular cerere analize 


165

Dacă este deja montat un cateter arterial: 


mască 

seringi 

formular cerere laborator 

eprubete 

Pentru indepărtarea cateterului arterial: 


mască 


bisturiu sau foarfecă sterilă 


fixatoare sau leucoplast 

Pentru cultura de cap cateter: 


recipient steril 



se poartă echipament de protecţie 

se etichetează orice flacon cu soluţie 

se setează alarmele montorului care va măsura presiunea arterială, conform indicaţiilor 

medicului. 



se explică procedura pacientului şi familiei acestuia şi se va obţine un consimţământ scris 

se face anamneza pacientului referitoare la istoricul său alergic (la xilină, betadină, 

heparină) 

se menţine asepsia, prin purtarea echipamentului de protecţie 

se poziţionează pacientul într-o poziţie confortabilă 

se pregăteşte perfuzia cu ser heparinat care se va ataşa la cateterul arterial 

Inserarea unui cateter arterial: 

Înainte de montarea cateterului se va face testul Allen: 

este utilizat pentru evaluarea fluxului arterial la nivelul mâinii. Întâi se palpează pulsul la 

arterele radială şi ulnară, prin compresiunea profundă la nivelul feţei anterioare a 

antebraţului. 

pacientul este rugat să îşi strângă pumnul, apoi se comprimă ferm ambele artere, între cele 

două police; 

în continuare, pacientul va fi rugat să deschidă pumnul şi se va observa că palma este palidă 

(în tot acest timp se menţine compresia pe artere); 

166

se va decomprima artera ulnară (se menţine compresia pe arteră radială); dacă artera 

ulnară este patentă, se va observa colorarea normală a palmei în 3-5 secunde. 

se va decomprima artera radială (se menţine compresia pe artera ulnară); dacă artera 

radială este patentă, fluxul sangvin va înroşi palma în câteva secunde. 

Prin acest procedeu, menţinerea palorii după decomprimarea uneia dintre artere indică 

ocluzia la nivelul acesteia 

după efectuarea testului, medicul va dezinfecta zona de puncţionare, va anestezia şi va 

introduce cateterul. Se va ataşa imediat la cateter perfuzia cu ser heparinat, se va porni şi se 

va observa pe monitor curba arterială 

medicul va fixa cateterul la piele cu fir de sutura şi apoi asistenta va pansa cu comprese 

sterile şi leucoplast hipoalergenic. 

Pentru recoltarea testelor de laborator: 


se heparinizează seringa (se deschide fiola de heparină şi se trage până când se umple 

seringa, apoi se va goli încet toată seringa, permiţând heparinei să “spele” toată suprafaţa 

sa). Heparinizarea seringii previne coagularea sângelui în seringă. Totodată, excesul de 

heparină în seringă poate altera valorile pH-ului şi PaO2 sangvin. 

Recoltarea : 

Dacă nu există cateter montat: 

confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize altui 

pacient) 

se comunică pacientului procedura şi va fi informat în ce constă, pentru a-i reduce 



se aşează un prosop rulat sub încheietura mâinii pacientului pentru susţinerea acesteia 

se localizează artera şi se palpează pulsul 

se dezinfectează locul puncţiei 

se asteaptă să se usuce locul dezinfectat 

se palpează artera cu indexul şi degetul mijlociu al unei mâini, în timp ce seringa este ţinută 

în cealaltă mână, deasupra locului ales pentru puncţie 

pentru puncţia arterei radiale, acul se orientează în unghi de 30-45 grade 

dacă se puncţionează, artera brahială se va orienta în unghi de 60 grade 

se puncţionează pielea şi peretele arterial, printr-o singură mişcare 

seringa se va umple automat cu sânge 

după recoltare, se presează ferm cu comprese, până când se opreşte sângerarea (cel puţin 5 

min). Dacă pacientul este sub tratament cu anticoagulante sau are tulburări de coagulare se 

va menţine compresia 10-15 min. Se va evita să se ceară pacientului să menţină compresia 

singur la locul puncţionării. Dacă nu reuşeşte să aplice compresie fermă, se va forma un 

hematom dureros. 

se va verifica seringa să nu aibă bule de aer (dacă are, se vor scoate cu grijă) 

se va ataşa la proba de sânge cererea de analize completată corect şi va fi trimisă la 

laborator, într-un recipient cu gheaţă 

se va ataşa un bandaj adeziv după oprirea sângerării 

167

se vor monitoriza semnele vitale ale pacientului pentru a depista eventualele tulburări de 

circulaţie, ca: paloare, durere, toropeală, furnicături, hematom, sângerare la locul 

puncţionării. 

Dacă există un cateter montat cu măsurare continuă a tensiunii arteriale: 

se va folosi tehnica sterilă 

se va închide robinetul liniei arteriale cuplate la cateter 

se va deschide robinetul dinspre pacient 

se va ataşa seringa heparinată şi se va trage cantitatea de sânge necesară 

se va redeschide robinetul spre perfuzia cu ser heparinat şi se va spăla artera 

se va introduce sângele în eprubete, dacă se indică; dacă nu, se va duce la laborator în 

seringă heparinată, pentru analiza gazelor sangvine. 

Dacă există un cateter montat fără măsurare continuă a tensiunii arteriale: 


se pun mănuşi şi se deşurubează capacul cateterului pe o compresă sterilă (de obicei 

rămâne ataşat la cateter un robinet cu 2-3 căi, pentru a preveni sângerarea în cazul 

deşurubării capacului. Astfel, se ataşează seringa la una din căi, după ce a fost închisă calea 

spre pacient, pentru a nu sângera. Se redeschide calea către pacient, se trage cantitatea de 

sânge necesară, se închide calea spre pacient, se detaşează seringa, se ataşează alta cu ser 

heparinat, se redeschide calea către pacient, se spală cateterul, se închide calea şi robinetul) 

se ataşează seringa heparinată şi se recoltează cantitatea necesară de sânge 

se spală cateterul cu ser heparinat apoi se ataşează steril capacul 

se introduce sângele recoltat în eprubete şi se trimite la laborator împreună cu formularul 

de analize 

Scoaterea cateterului arterial: 



se măsoară semnele vitale ale pacientului 

dacă este cuplat la monitor şi la linia arterială, se va închide alarma monitorului, se va 

închide perfuzia cu ser heparinat 

se va îndepărta cu grijă pansamentul de peste cateter, menţinându-l paralel cu artera, 

pentru a evita eventualele răniri 

imediat după îndepărtarea cateterului se aplică o presiune fermă, timp de cel puţin 10 

minute, folosind comprese sterile. Se va aplica o presiune suplimentară, în cazul în care 

cateterul a fost îndepărtat din artera femurală 

se va efectua pansament steril la locul de inserţie, iar la îndepărtarea cateterului din artera 

femurală, se poate aplica un săculeţ cu nisip peste pansament şi se va recomanda 

pacientului să stea în pat încă 6 ore de la îndepărtarea cateterului 

dacă medicul indică, se va tăia cu o foarfecă sterilă capătul cateterului care a fost îndepărtat 

şi se va trimite la laborator într-un recipient steril, pentru cultură 

se va supraveghea locul pentru a observa eventualele sângerări 

se va evalua periodic circulaţia în extremitatea distală a membrului folosit, prin verificarea 

pulsului, culorii, sensibilităţii. Verificarea se va face la fiecare 15 minute în primele 4 ore, 

apoi la 30 de minute timp de 2 ore şi apoi din oră în oră pentru următoarele 6 ore. 

168


monitorizarea curbei presiunii arteriale pe monitor poate oferi mai multe informaţii despre 

eventualele aritmii (fibrilaţia atrială) sau alte probleme cardiovascualre (stenoză aortică, 

insuficienţă aortică, etc.) 

se va verifica periodic locul de inserţie a cateterului, se va schimba pansamentul şi se va 

anunţa medicul dacă apar modificări anormale 

erorile de măsurare a presiunii directe arteriale pot fi legate de poziţionarea cateterului, de 

înfundarea sa cu trombi, calibrare incorectă, etc. 

alte modalităţi de monitorizare a activităţii cardiace sunt: măsurarea tensiunii arterei 

pulmonare (prin montarea unui cateter Swan-Ganz). Cateterul va avea vârful în artera 

pulmonară. Montarea cateterului va oferi informaţii importante despre ventriculul stâng şi 

preumplere. Monitorizarea prin cateer Swan –Ganz este crucială pentru pacienţii care au 

suferit şocuri traumatice, afectarea mai multor organe, boli cardiace sau pulmonare) 

măsurarea presiuni venoase centrale cu ajutorul unui cateter venos central. Monitorizarea 

presiuni venoase centrale ajută la evaluarea suplimentară a funcţiei cardiace, întoarcerii 

venoase la inimă, funcţiei de pompă a inimii, umplerii licidiene urgente şi in cantităţi mari, 

recoltării de analize de laborator. Valorile normale se situează între 5-10 cmH2O sau 2-6 

mmHg. Dacă volumul circulator creşte, creşte şi presiunea venoasă centrală, dacă scade, 

scade şi aceasta. 

Complicaţii: 

complicaţiile care apar la măsurarea directă a presiunii arteriale pot fi: sângerările, infecţiile 

(prin folosirea unor tehnici nesterile), embolism, spasme arteriale, tromboze. 

169




Versiunea: 3 


MONTAREA ŞI ÎNGRIJIREA UNUI PACEMAKER TEMPORAR 

De obicei, montat în urgenţă, un pacemaker temporar constă într-un generator extern de 

impulsuri şi un sistem de electrozi. Pacemakerul temporar poate fi: transcutanat, transvenos, 

transtoracic şi epicordial. 

În urgenţe, cea mai bună alegere este cel transcutanat. Acesta are un generator de 

impulsuri pe baterie, pe care le va trimite cu ajutorul a doi electrozi, plasaţi unul pe spatele 

pacientului şi unul pe pieptul pacientului. 


pacemaker extern 

monitor cardiac 

Implementare: 

se explică procedura pacientului sau familiei acestuia, depinde de starea pacientului 

se va scurta cu o foarfecă părul din zona unde se vor aplica electrozii. Nu se va rade, 

deoarece pielea se poate zgâria sau irita şi curentul produs de generator va amplifica 

disconfortul, în această situaţie 

medicul va aplica pacemakerul şi îl va seta la o rată considerată cea mai bună pentru 

pacient. Bătăile inimii trebuie să fie aproximativ la fel ca număr cu ale pacemakerului. 


se va evita producerea microşocurilor, prin atenţionarea pacientului să nu folosească 

echipament electric neîmpământat (telefon mobil, aparat de ras electric, etc.) 

nu se vor plasa electrozii pe protuberanţe oasoase, deoarece osul este un slab conductor de 

electricitate 

după montarea pacemakerului se vor evalua semnele vitale ale pacientului şi se va efectua 

EKG zilnic 

se va nota data montării pacemakerului, motivul, tipul de pacemaker, cât şi răspunsul 

pacientului 

Complicaţii: 

complicaţiile asociate terapiei prin montare de pacemaker transcutanat sunt microşocurile, 

defectarea echipamentului, aritmii fatale, lezări dermice, dureri musculare. 

170




Versiunea: 3 


MONTAREA ŞI ÎNGRIJIREA UNUI PACEMAKER PERMANENT 

Pacemakerul este, de fapt, un emiţător de impulsuri electrice ritmice, de o energie foarte 

redusă, care are ca scop, iniţierea sau menţinerea ritmului cardiac. 

Indicaţiile montării unui pacemaker permanent sunt pacienţii cu infarct miocardic, 

bradiaritmii persistente, cu bloc total, etc. 

Pacemakerul se plasează, de către chirurg, într-un buzunar subcutanat cu electrozi de obicei 

unipolari. Este format din generator de impulsuri (cu sursă de energie şi sistem de reglare a 

modului de stimulare) şi din sistemul de fire şi electrozi (de la generator spre miocard (pacing) şi de 

la miocard spre generator (sensing). 

Electrozii se fixează în atriul drept, ventriculul drept sau în amândouă şi în atriul stângsinusul 

coronar. 

Codul unui pacemaker este format de obicei din trei litere, dar poate avea uneori si 5. 

Astfel, prima literă reprezintă camera cardiacă cu pacing, a doua literă camera cardiacă cu sensing, 

a treia literă reprezintă răspunsul generatorului, a patra literă programabilitatea pacemakerului, a 

cincea literă reprezintă răspunsul pacemakerului la tahicardie. 


monitor 


analgezie 

sedative 




mască 

Implementare: 


se obţine un consimţământ scris de la pacient sau de la familia acestuia 

Preoperator: 

se montează o linie venoasă periferică 

se rade pacientul în regiunea indicată de chirurg (de la claviculă până la mamelon, axilar) 

se efectuează un EKG 

se adminstrează sedative, dacă se indică 

171

Intraoperator: 

asistentul va intra în sală pentru monitorizarea aritmiei, va purta echipamentul adecvat 

se conectează pacientul la monitor 

se supraveghează cu atenţie şi se raportează orice schimbare a stării acestuia şi a semnelor 

vitale 

Postoperator: 

se monitorizează pacientul 

se menţine linia venoasă încă 24-48 ore pentru a avea o linie de acces în caz de apariţie a 

aritmiei 

se administrează antibioterapia (medicul poate prescrie până la 7 zile de antibioterapie la 

această manevră, pentru a preveni infecţia) 

se verifică pansamentul pentru a observa eventualele sângerări sau alte modificări 

anormale 

se verifică semnele vitale la fiecare 15 minute în prima oră de după manevră şi din oră în 

oră timp de 4 ore, la fiecare 4 ore în următoarele 48 ore şi, apoi, o dată la 12 ore 

se va supraveghea pacientul pentru a observa din timp eventualele semne de perforare a 

ventriculului ce duce la tamponada cardiacă (sughiţ persistent, puls paradoxal, 

hipotensiune, cianoză, distensia venelor jugulare, scăderea diurezei, etc). Medicul va trebui 

anunţat imediat dacă apare unul din aceste semne. 


se va oferi pacientului un card al pacemakerului care să conţină tipul acestuia, fabricantul, 

numărul de serie, rata setată, data implantării, numele medicului 

când se externează pacientul, acesta va trebui învăţat să-şi îngrijească zilnic pacemakerul şi 

să şi-l verifice 

astfel, se va spăla cu grijă cu apă şi săpun la duş, se va lăsa liber locul inciziei pentru puţin 

timp, se va inspecta zona din jurul inciziei pentru a raporta diversele nereguli (disconfort, 

roşeaţă, etc.), îşi va lua pulsul pentru un minut şi va verifica dacă arată la fel ca rata setată a 

pacemakerului (pacientul va trebui să anunţe medicul dacă valorile nu corespund), îşi va lua 

medicaţia prescrisă, va purta tot timpul cardul pacemakerului, va conduce în momentul 

când va avea voie de la medic, îşi va anunţa medicul dacă vrea să înceapă activităţi mai 

solicitante (înot, tenis, etc.), va fi învăţat că activitatea pacemakerului interferează cu alte 

metode diagnostie sau aparaturi (RMN, telefonul mobil, care trebuie folosit mai puţin, şi de 

obicei, de partea opusă implantării pacemakerului, etc.) 

dacă pacientul va simţi ameţeală când va fi lângă un echipament electric, va fi învăţat să se 

îndepărteze, pentru ca pacemakerul să îşi revină la activitatea normală 

pacientul trebuie să menţină legătura cu medicul pentru a-i raporta orice semn de apariţie a 

palpitaţiilor, scăderea pulsului cu 5-10 bătăi mai puţin decât rata pacemakerului, confuzie, 

ameţeală, oboseală, respiraţii scurte. 

172




Versiunea: 3 


MANEVRELE VAGALE 

Manevrele vagale (manevra Valsalva şi masajul sinusului carotidian) ajută la scăderea 

bătăilor inimii în cazul tahiaritmiilor sinusale, atriale. 

În manevra Valsalva, pacientul îşi ţine respiraţia (apnee) şi în acelaşi timp va creşte 

presiunea intratoracică simulând procesul de defecaţie. 

În manevra de masare a sinusului carotidian, presarea sinusului carotidian drept sau stâng 

scade frecvenţa bătăilor inimii. Această metodă este folosită atât ca tratament, cât şi pentru 

diagnosticare. Astfel, răspunsul pacientului la masajul carotidian depinde de tipul de aritmie 

dezvoltat. Dacă pacientul are tahicardie sinusală, bătăile inimii vor scădea progresiv în timpul 

manevrei şi vor creşte imediat după încetarea efectuării sale. Dacă pacientul are tahicardie atrială, 

aritmia se va opri în timpul manevrei şi pulsul îşi va menţine o valoare scăzută deoarece procedura 

va accentua blocul atrioventricular. Dacă pacientul are fibrilaţie atrială sau flatter, rata ventriculară 

nu se va schimba deloc în timpul manevrei. 

Manevrele vagale sunt contraindicate la pacienţii cu boli coronariene severe, infarct 

miocardic acut şi hipovolemie. 


aparatul de EKG 

monitor 


linie venoasă periferică 

garou 

perfuzor şi soluţie glucoză 5% 

Implementare: 


pacientul este culcat în decubit dorsal, se montează cateter periferic cu perfuzie de glucoză 

5%, pentru a fi menţinută o linie venoasă în caz de urgenţă 

se cuplează pacientul la monitor pentru a se vedea exact aritmia. 

Manevra Valsalva: 

se cere pacientului să inspire adânc, sa ţină aerul şi să simuleze efortul defecaţiei, fără a da 

aerul afară, timp de 10 secunde 

173

dacă pacientul simte ameţeală şi pe monitor se va vedea o noua aritmie pentru mai mult de 

6 secunde (asistolă, tahicardie ventriculară, fibrilaţie ventriculară), se cere pacientului să 

expire şi să înceteze procedura 

dacă manevra a avut succes, se va vedea pe monitor scăderea pulsului la o valoare mai mică 

decât înaintea începerii manevrei. 

Masajul sinusului carotidian: 

se vor asculta ambele sinusuri carotidiene, stâng şi drept 

dacă se detectează, se va anunţa medicul şi nu se va efectua manevra 

dacă nu se aud zgomote la ascultare, se va întoarce capul pacientului spre stânga cu gâtul în 

hiperextensie. Această poziţionare aduce carotida sub piele şi ţine muşchiul 

sternocleidomastoidian departe de ea. Apoi, folosind mişcări blânde, circulare, se va masa 

sinusul carotidian timp de 3-5 secunde. Nu se va masa mai mult de 5 secunde. 

în timpul masajului se va supraveghea traseul EKG de pe monitor, pentru a se vedea dacă se 

modifică ritmul 

dacă masajul carotidian stâng nu a avut efect după 5 secunde de manevră, se va opri şi se va 

începe pe partea dreaptă, folosind aceeaşi tehnică 

dacă manevra de masaj a sinusului carotidian stâng şi drept eşuează se va opri şi se va 

administra medicaţie cardiotonică la indicaţia medicului 


se va avea în vedere că o scurtă perioadă de asistolie (de la 3 la 6 secunde) şi câteva 

contracţii ventriculare premature preced de obicei conversia spre un ritm sinusal 

dacă manevrele vagale efectuate au readus pacientul în ritm sinusal, se va continua 

monitorizarea acesuia încă câteva ore 

manevrele vagale pot fi efectuate de medic sau de asistentă, sub îndrumarea medicului 

Complicaţii: 

Manevrele vagale pot cauza complicaţii care pun în pericol viaţa. 

Complicaţiile manevrei Valsalva: 

poate cauza bradicardie până la sincopă. De obicei, bradicardia este trecătoare, dar, dacă 

persistă până la instalarea asistoliei, se va începe manevra de resuscitare de bază, până la 

cea avansată, dacă este cazul 

manevra poate mobiliza trombi şi cauza sângerare 

se va monitoriza pacientul pentru a identifica eventualele semne de ocluzie vasculară, 

disconfort în piept, dispnee. Se va raporta orice problemă apărută şi se va transfera 

pacientul în unitatea de terapie intensivă, dacă este necesar 

Complicaţiile masajului sinusului carotidian: 

poate provoca fibrilaţie ventriculară, tahicardie ventriculară, de aceea, fiind necesar ca 

pacientul să fie monitorizat continuu, pentru a putea interveni în caz de modificări ale 

electrocardiogramei 

dacă traseul EKG al monitorului indică asistolie, se va începe resuscitarea de bază până la 

cea avansată, dacă este cazul. Dacă pacientul nu poate fi restabilit nici prin medicaţie, se va 

monta de urgenţă un pacemaker 

174

de asemenea, masarea sinusului carotidian poate provoca afectări cerebrale printr-o 

perfuzare tisulară inadecvată, în special la pacienţii vârstnici 

se va monitoriza cu atenţie pacientul, după efectuarea manevrei, pentru a observa 

eventualele modificări neurologice 

175




Versiunea: 3 


PERICARDIOCENTEZA 

Pericardiocenteza constă în aspirarea lichidului pericadial în exces. Procedura este atât 

terapeutică, cât şi diagnostică şi se foloseşte, de obicei, în urgenţe (pentru a preveni sau 

ameliora tamponada cardiacă). De asemenea, poate oferi informaţii importante referitoare 

la cauza excesului lichidian pericardic şi poate ajuta la alegerea unui tratament adecvat 

în mod normal există pericardic o mică cantitate de lichid provenit din plasma care reduce 

fricţiune. Excesul de lichid însă se poate acumula, fie dintr-o cauză inflamatorie, chirurgicală, 

datorită unei rupturi, traume penetrante în pericard (înjunghiere, împuşcare) 

acumularea rapidă de lichid poate apare postoperator sau datorită unei traume penetrante. 

Poate conduce la deces prin tamponadă cardiacă. 

acumularea lentă de lichid pericardic poate avea drept cauză o pericardită, de exemplu,şi nu 

pune viaţa imediat în pericol, deoarece este o acumulare treptată care lasă mai mult timp 

pericardul să se adapteze la excesul de lichid 

pericardul conţine în mod normal între 10 şi 50 ml de lichid steril. Lichidul este clar, fără 

evidenta prezenţă a germenilor patogeni, sângelui etc. Leucocitele prezente în lichidul 

pericardic normal nu depăşesc o anumită valoare iar glucoza conţinută este aproximativ 

egală cu cea din sânge. 

lichidul pericardic în exces poate fi transudat sau exudat. Transudatul este sărac în proteine 

şi se formează de obicei din cauze mecanice care afectează formarea sau absorbţia 

lichidului (creşterea presiunii hidrostatice, obstrucţionarea drenajului limfatic datorită unei 

tumori). Exudatele au, de obicei, cauză inflamatorie şi conţin o cantitate mare de proteine. 

Inflamaţia afectează membrana capilarelor, permiţând proteinelor să se acumuleze în 

lichidul pericardic. Ambele tipuri de excese lichidiene pericardice apar în pericardite, 

neoplasme, infarct miocardic acut, boli reumatice, tuberculoză, lupus eritematos sistemic. 


alcool 70% şi soluţie de betadină 

xilină 1% pentru anestezie 

ace sterile (25 G pentru anestezie şi 14G , 16 G , 18 G pentru inimă) 


eprubete sterile 

recipient steril 


heparină 

monitor 

176

pulsoximetru 

trusă de urgenţă şi defibrilatorul 



se vor pune toate materialele la îndemână 

se va conecta pacientul la monitor 

se pregăteşte un câmp steril 


Implementare: 


se va obţine un consimţământ scris de la pacient sau familia acestuia 


se va deschide orice echipament prin tehnică sterilă 

se va ajusta lumina şi înălţimea patului pentru a oferi o bună abordare medicului 

se poziţionează pacientul în decubit dorsal cu toracele ridicat la 60 de grade 

se spală mâinile din nou şi se pun mănuşi 

se vor oferi medicului, în mod steril, comprese cu betadină pentru a dezinfecta locul 

medicul va dezinfecta zona (de la marginea costală stângă până la apendicele xifoid) 

se va trage anestezic în seringă, în cantitatea indicată de medic 

se anunţă pacientul că i se va face o anestezie locală şi că va simţi o mică arsură 

medicul va ataşa acul de puncţionare la seringa de 50 ml şi îl va introduce prin piept, în 

peretele pericardic, aspirând cu blandeţe, până când apare lichid în seringă. Acul va fi 

îndreptat sub un unghi de 35-45 grade spre scapulă dreaptă între marginea costală stângă şi 

apendicele xifoid. 

asistenta va ajuta medicul în timpul manevrei şi îi va oferi recipientele de colectare, după ce 

le-a dezinfectat. Eprubetele vor fi etichetate şi trimise la laborator specificând conţinutul lor 

în lichid pericardic. 

dacă se cere analiza bacterială şi sensibilitatea germenilor, se va specifica laboratorului ce 

antibiotic primeşte pacientul 

după ce medicul scoate acul, asistenta va efectua compresie la locul de puncţionare timp de 

3-5 minute apoi va efectua un pansament steril 

pacientul va fi supravegheat pentru a observa, din timp, eventualele complicaţii, se vor 

monitoriza semnele vitale la fiecare 15 minute, imediat după manevră, până când pacientul 

devine stabil. 


în timpul puncţionării se va supraveghea cu atenţie traseul EKG al monitorului, deoarece o 

creştere a segmentului ST arată că acul a atins suprafaţa epicardică şi că trebuie retras 

puţin, o formă anormală de complex QRS indică o perforaţie de miocard, apariţia 

contracţiilor ventriculare premature indică atingerea peretelui ventricular 

dacă la aspirare vine o cantitate mare de sânge, această indică o greşeală de tehnică (o 

puncţie inadecvtată într-una din camerele inimii) 

177

după efectuarea procedurii se va supraveghea cu atenţie funcţia respiratorie şi cardiacă a 

pacientului, în special pentru depistarea semnelor de tamponadă cardiacă (jugulare 

turgescente, hepatomegalie, puls paradoxal, hipotensiune arterială şi eventual şoc) 

tamponada cardiacă poate apărea datorită acumulării rapide de lichid pericardic sau 

puncţionarea accidentală a unui vas coronarian care cauzează acumularea de sânge în sacul 

pericardic 

Complicaţii: 

pericardiocenteza poate avea complicaţii fatale cum ar fi fibrilaţia ventriculară, infecţia 

pleurală, puncţia accidentală a plămânului etc. 

pentru a preveni aceste accidente se face, iniţial, o ecocardiografie pentru a localiza exact 

acumularea de lichid. În general, drenajul chirurgical este mai lipsit de risc decât 

pericardiocenteza. 

178




Versiunea: 3 


MANAGEMENTUL CODULUI DE URGENŢĂ 

Scopul oricărei intervenţii de urgenţă este restabilirea spontană a respiraţiei şi bătăilor 

inimii pacientului şi prevenirea efectelor devastatoare ale hipoxiei la nivelul creierului sau altor 

organe. De preferat este ca echipa de resuscitare să fie compusă din persoane pregătite atât pentru 

resuscitarea de bază (BLS), cât şi pentru cea avansată (ALS). 

O condiţie esenţială de răspuns prompt şi eficient este organizarea riguroasă şi verificarea 

periodică a trusei de urgenţă. Aceasta trebuie să fie bine compartimentată şi să conţină: 

A- compartimentul pentru managementului căilor aeriene: 

laringoscop (mâner şi lamă, se va verifica periodic ca să fie încărcat) 

spray cu lidocaină 

seringi 10 ml pentru a umfla balonaşul sondei de intubaţie 

baterie de rezervă 

pentru laringoscopleucoplast pentru fixarea sondei de intubaţie 

dispozitiv de aspiraţie 

sode de intubaţie de diverse mărimi şi tipuri (orale, nazale, endotraheale, maşti laringiene) 

lamă bisturiu şi mâner pentru o eventuală cricotirotomie 

B-compartimentul pentru suportul respiraţiei, ventilaţiei, 

oxigenării: 

canule nazale 

maşti pentru adminstrarea oxigenului 

balon Ruben 

sonde nasogastrice 

C- compartimentul destinat circulaţiei: 

catetere (de diverse mărimi şi tipuri) 

branule (de diverse mărimi şi tipuri) 

perfuzoare 

soluţii perfuzabile 

fixatoare 

seringi( de toate mărimile) 


garou 

gel 

179

comprese sterile şi nesterile 

mănuşi sterile şi nesterile 

D- compartimentul destinat medicaţiei: 

va conţine toate medicamentele care intră în componenţa listei de urgenţe, conform 

politicii spitalului (acestea vor trebui verificate periodic pentru a nu expira şi pentru a fi 

complete). 

De asemenea, în afara trusei de urgenţă astfel compartimentate, mai este necesară o 

butelie portabilă de oxigen, monitor, EKG, defibrilator, pacemaker extern, aspirator. Aparatele vor 

fi verificate periodic dacă sunt încărcate, pentru a nu avea surprize în timpul urgenţelor. Asistenta 

trebuie să cunoască bine medicamentele prezente în trusa de urgenţă, cât şi modul de administrare 

al acestora. 

Protocoalele de acţionare în caz de urgenţă sunt bine stabilite şi trebuie cunoscute de toată 

echipa de îngrijiri, cel mai bine fiind ca rolurile să fie împărţite pentru o mai mare eficienţă. 

Oricine poate acorda primul ajutor prin începerea manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie, 

până la sosirea unei echipe specializate. 

Dacă urgenţa are loc într-un spital se va începe resuscitarea de baza şi se va chema ajutor 

până la sosirea echipei, dacă are loc în afara spitalului se va face resuscitarea de baza şi se va 

chema 112. 

Resuscitarea de bază pe care oricine o poate acorda este formată din compresiile toracice şi 

ventilaţia gură la gură. Diversele protocoale cer, fie un raport de 30 de compresii la 2 ventilaţii , fie 

15 compresii la 2 ventilaţii. Când este un singur salvator se va face resuscitare până la sosirea 

ajutoarelor sau până la epuizarea salvatorului. Când sunt doi salvatori, în caz de epuizare a celui 

care efectueaza compresiile toracice, se vor putea schimba rolurile. Se continuă resuscitarea până 

la sosirea ajutoarelor. 

180




Versiunea: 3 


RESUSCITAREA CARDIORESPIRATORIE 

ALS: SUPORTUL VITAL AVANSAT 

(ADVANCED LIFE SUPORT) 

Obiective : 

Să înţelegem: 

Tratamentul pacienţilor cu: 

fibrilaţie ventriculară şi tahicardie ventriculară fără puls 

asistolie sau activitate electrică fără puls (ritmuri non-FV/TV) 

Protocol: 

1 - loviturile precordiale: 

indicaţii: - în cazul stopului cardiac asistat sau monitorizat 

algoritmul BLS, dacă este cazul 

dacă este nevoie, administraţi 1 şoc 

întrerupeţi şocurile pentru 2 minute de RCP 

după şoc NU verificaţi pulsul carotidian sau ritmul electric, decât la sfârşitul celor 2 minute 

în timpul RCP se vor corecta cauzele reversibile : 

verificaţi electrozii, poziţia padelelor şi contactul 

asiguraţi/verificaţi calea aeriană şi accesul i.iv. 

administraţi adrenalină la 3-5 minute înainte de şoc 

2 - compresiunile toracice, intubaţia şi ventilaţia 

verificaţi calea aeriană: 

canula endotraheală 

masca laringiană 

combitubul 

după asigurarea căilor aeriene, nu întrerupeţi compresiunile toracice pentru ventilaţie 

3 - accesul intravenos şi tratamentul medicamentos în FV/TV 

venele centrale versus cele periferice 

adrenalină 1 mg i.v. sau 2-3 mg endotraheal 

folosiţi amiodaronă 300 mg dacă FV/TV persistă după cel de-al 3-lea şoc 

alternativ - lidocaină 100 mg 

luaţi în considerare şi magneziu 8 mmoli 

181

epinefrină o dată la 3 - 5 min 

luaţi în considerare şi bicarbonatul de sodiu 50 mmoli, dacă pH < 7,1 

verificaţi poziţia padelelor 

4 - non-FV/TV imediat după defibrilare: 

opriţi administrarea epinefrinei/atropinei : 

verificaţi ritmul şi pulsul după 2 min de RCP 

(intârziere în apariţia ritmului pe monitor, tulburarea activităţii electrice - câteva secunde de 

asistolă adevarată după defibrilare, tulburarea activităţii miocardului contractil - contractilitate 

afectată temporar) 

5 - cauze reversibile potenţiale: 

hipoxie 

hipovolemie 

hipo/hiperkaliemie şi dezechilibre metabolice 

hipotermie 

pneumotorax 

tamponadă cardiacă 

toxice 

tromboză coronariană/pulmonară 

6 – asistolie: 

confirmaţi: 

verificaţi electrozii (monitorizare pe derivaţiile I şi II) 

verificaţi reglajul amplitudinii undelor 

adrenalină 1 mg o dată la 3 min 

atropină 3 mg i.v. sau 6 mg prin tubul traheal 

7- falsă asistolie: 

când se monitorizează pe padele utilizând petece cu gel 

apare odată cu mărirea numărului de şocuri şi creşterea impedanţei transtoracice 

se monitorizează ca “asistolie” aparentă 

verificaţi ritmul prin monitorizare pe electrozi şi cablu 

8 - activitatea electrică fără puls: 

excludeţi/trataţi cauzele reversibile 

adrenalină 1 mg o dată la 3 - 5 min 

atropină 3 mg, dacă ritmul AEP < 60 /min 

9- rezumat: 

la pacienţii cu FV/TV fără puls, începeţi, fără întârziere, defibrilarea 

la pacienţii cu FV refractară sau cu ritm non-FV/TV, identificaţi şi trataţi toate cauzele 

reversibile 

182

Cap. VII 



NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN ÎNGRIJIREA OCHILOR, NASULUI, URECHII 


Versiunea: 3 


INTRODUCERE : 

deoarece prin intermediul ochilor sunt transmise creierului circa 70% din informaţiile 

senzoriale, deficienţa vizuală poate limita în mod sever capacitatea persoanei de a fi 

autonomă, de a percepe şi a se adapta la condiţiile de mediu. În mod similar, netratarea 

pierderii auzului poate drastic afecta comunicarea şi interacţiunile sociale. Afecţiunile 

urechii interne pot perturba echilibrul persoanei şi capacitatea de a se mişca liber. 

Afecţiunile nazale pot interfera cu respiraţia, vitalitatea scăzută, şi crează un discomfort 

marcant; 

în îngrijirea unui pacient care a suferit pierderea unui simţ, trebuie avut în vedere că acest 

fapt are de-a face cu o serie de deficienţe. Aceasta deoarece deficienţa senzorială aduce cu 

ea o percepţie deficitară. Pierderea a două sau mai multor simţuri deteriorează în mod 

semnificativ activităţile zilnice ale unei persoane, şi această situaţie devine ameninţătoare 

pentru siguranţa sa şi pentru imaginea de sine a persoanei; 

deoarece tulburările oculare, auditive şi nazale sunt pe cât de des întâlnite pe atât de 

supărătoare, îngrijirea acestor pacienţi necesită proceduri de îngrijire valabile fie într-un 

spital, într-o clinică, centru medical sau în altă parte. Aceste proceduri necesită maximum 

de grijă şi precizie pentru a fi prevenite infecţiile şi rănirile şi pentru a menţine funcţia 

organului respectiv. 

Depăşirea barierelor de percepţie : 

Realizarea procedurilor de diagnosticare, tratare sau chiar sintetizarea pe scurt a cauzelor 

deficienţelor senzoriale necesită instrucţiuni şi explicaţii simple şi clare. Va fi nevoie de asemenea 

să se ofere încurajări unui pacient care îşi doreşte să înţeleagă propria deficienţă şi care îşi doreşte 

să-şi menţină autonomia. Într-o urgenţă, comunicarea efectivă devine chiar mai importantă pentru 

că se va lucra cu un pacient dintr-odată dezorientat din cauza deficienţelor senzoriale şi perceptive. 

Asigurarea unei bune informari a pacientului : 

întotdeauna se vor oferi explicaţii amănunţite. Un simplu fapt sau sfat care poate fi 

considerat prea evident pentru o persoană sănătoasă, chiar îi poate oferi pacientului o 

viziune valoroasă asupra situaţiei sale. 

acesta va fi ajutat să recunoască semnele şi simptomele specifice tulburărilor senzoriale, 

îndemnat să-şi planifice controale periodice, regulate, pentru a detecta eventualele 

probleme cât mai devreme cu putinţă. De asemenea, i se va reaminti să folosească 

echipament de protecţie la locul de muncă şi, dacă este necesar, şi acasă; 

183




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA OCULARĂ 

Compresele calde şi reci pentru ochi: 

fie că sunt aplicate calde sau reci, compresele pentru ochi sunt calmante, liniştitoare şi 

terapeutice 

compresele calde pot fi folosite pentru a-i calma pacientului discomfortul. Deoarece căldura 

intensifică circulaţia (ceea ce creşte absorbţia şi scade inflamaţiile), compresele calde poate 

conduce la drenajul şi ameliorarea infecţiilor superficiale 

pe de altă parte, compresele reci pot reduce inflamaţiile sau sângerările şi pot calma 

mâncărimile. Datorită fibrelor reci, compresele reci pot fi indicate pentru a uşura 

discomfortul periorbital alături de dozele prescrise de medicamente calmante. În mod 

normal, o compresă rece sau caldă ar trebui aplicată pe o durată de 20 minute şi de 4-6 ori 

pe zi 

infecţiile oculare necesită folosirea unei tehnici aseptice 


pentru aplicarea de comprese calde: mănuşi, soluţia prescrisă de medic (de obicei ser 

fiziologic sau soluţie normal salină), vas steril, comprese sterile, prosop 

pentru aplicarea compreselor reci: o pungă mică de plastic (de mărimea unui sandwich) sau 

mănuşă, bucaţele de gheaţă, bandă hipoalergenică, prosop, comprese sterile, ser fiziologic 

(apă sterilă) sau soluţie normal salină, mănuşi 


pentru compresele calde: se va pune o sticlă sigilată, conţinând apă sterilă sau soluţie 

normal salină într-un vas cu apă fierbinte sau în timp ce curge apă fierbinte în vas. Se va 

aştepta ca soluţia să se încălzească, nu fierbinte (nu cu o temperatură peste 49 grade C). Se 

va turna apă caldă sau soluţia salină într-un vas steril umplându-l cam până la jumătate. Se 

vor pune nişte comprese sterile din tifon în soluţia din vas 

pentru compresele reci: se vor pune bucăţelele de gheaţă într-o pungă de plastic (sau într-o 

mânuţă dacă este necesar), pentru a forma un pachet de gheaţă. Pachetul trebuie să fie mic 

pentru a nu pune presiune mare pe ochi. Se va îndepărta excesul de aer din pungă sau 

mănuşa, şi se va înnoda marginea pungii sau a mănuşii. Se va tăia o bucată de leucoplast 

hipoalergenic pentru a etanşa pachetul de gheaţă. Se va plasa tot echipamentul pe suportul 

patului, lângă pacient 

184



i se va asigura intimitatea 

când se vor aplica compresele calde, pacientul va trebui să stea în poziţie şezândă, dacă se 

poate 

când se vor aplica compresele reci pacientul va trebui să stea culcat pe spate, să aibă sub 

cap o pernă şi capul să fie uşor întors înspre partea neafectată. Această poziţie va ajuta 

compresele să rămână la locul lor 

dacă pacientul are pansament pe ochi, acesta va trebui îndepărtat 

se va trece un prosop peste umerii pacientului pentru a-l proteja de umezeală 

asistenta îşi va spăla mâinile şi îşi va pune mănuşi 

Aplicarea compreselor calde : 

se vor lua 2 comprese de tifon din vas. Se vor stoarce de excesul de soluţie 

se va cere pacientului să închidă ochii şi se vor aplica uşor compresele una peste partea de 

sus a celeilalte, peste ochiul afectat. (dacă pacientul se plânge că compresia este prea 

fierbinte, va trebui îndepărtată imediat) 

se vor schimba compresele la câteva minute, după cum este necesar, în funcţie de durata 

de aplicare prescrisă 

după îndepărtarea fiecărei comprese, se va verifica pielea pacientului 

Aplicarea compreselor reci : 

se va umezi mijlocul unei comprese cu apă sterilă, soluţie normal salină, sau cu soluţie 

irigatoare oftalmică. Aceasta ajută la buna conducere a senzaţiei de rece dinspre pachetul 

de gheaţă. Se vor păstra însă marginile compresei uscate pentru a putea absorbi excesul de 

umezeală 

se va spune pacientului să închidă ochii, apoi se va aplica compresa peste ochiul afectat. Se 

va pune pachetul de gheaţă peste compresă, şi se va fixa cu leucoplast. Dacă pacientul se 

plânge de durere, se va îndepărta pachetul de gheaţă. Unii pacienţi pot manifesta reacţii 

adverse la rece 

după 15-20 minute se va îndepărta leucoplastul, pachetul de gheaţă şi compresa şi se vor 

arunca în recipiente specifice de colectare 

se vor folosi compresele rămase pentru a curăţa şi usca faţa pacientului 

dacă medicul indică, se va aplica un unguent oftalmic sau un pansament ocular 


când se aplică compresele calde trebuie schimbată cât mai des posibil soluţia prescrisă 

pentru a păstra temperatura constantă 

dacă este prescris să se aplice comprese umede, reci, direct peste pleoapa pacientului, se va 

umple un vas cu gheaţă şi apă şi se vor înmuia compresele în ea 

se va pune o compresă direct peste pleoapă 

se vor schimba compresele la fiecare 2-3 minute 

compresele reci sunt contraindicate în tratarea inflamaţiilor oculare 

185

Îngrijirea la domiciliu : 

dacă pacientul va trebui să continue tratamentul acasă şi are ambii ochi infectaţi, se va 

sublinia importanţa folosirii de materiale separate pentru fiecare dintre ochi, pentru a nu 

transmite infecţia de la un ochi la celălalt 

se va instrui pacientul să îşi spele mâinile foarte bine înainte şi după tratarea fiecărui ochi 

APLICAREA UNUI PANSAMENT OCULAR : 

pe baza prescripţiilor medicului se poate aplica un bandaj ocular fie pentru a proteja ochiul 

după rănire sau după operaţie, fie pentru a preveni afectarea accidentală a unui ochi 

anesteziat, fie pentru a grăbi vindecarea sau absorbţia secreţiilor, sau pentru a împiedica 

pacientul să se atingă la ochi 

un pansament gros, consistent, numit bandaj de presiune, poate fi utilizat pentru a ajuta la 

vindecarea abraziunilor corneei, pentru a presa edemele postoperatorii, sau pentru a 

controla hemoragia în urma rănirii traumatice. Aplicarea acestei proceduri necesită 

prescripţia oftalgmologului şi supervizarea procedurii 

pentru a aplica un pansament se va alege un tampon de măsură potrivită pentru faţa 

pacientului, se va pune uşor peste ochiul închis al pacientului, şi se va fixa cu 2-3 benzi de 

leucoplast. Se va întinde banda începând din mijlocul frunţii pacientului, trecând peste 

ochiul bandajat, şi ajungând până la partea inferioară a lobului urechii 

un pansament de presiune, care este cu mult mai gros decât un pansament obişnuit, 

trebuie să exercite o presiune peste ochiul închis. După ce se aplică pansamentul iniţial, se 

aplică deasupra lui încă câteva pansamente asemănătoare, apoi se fixează bine cu 

leucoplast, pentru ca să exercite presiune asupra ochiului închis 

pentru o protecţie accentuată a unui ochi rănit se va aplica o apărătoare de plastic sau 

metal peste pansament, şi peste această apăratoare se va aplica bandă de leucoplast cu 

care se fixează pansamentul 

IRIGAREA OCHIULUI: 

utilizată mai ales pentru a spăla şi îndepărta secreţiile, substanţele chimice şi obiectele 

străine din ochi, irigarea ochiului constituie totodată o cale de administrare a 

medicamentelor în cazul tulburărilor de cornee şi conjunctivale 

cantitatea de soluţie necesară pentru a iriga un ochi depinde de agentul de contaminare. 

Secreţiile necesită un volum moderat; arsurile majore chimice necesită o cantitate foarte 

mare. De obicei, un flacon de soluţie normal salină asigură suficientă soluţie pentru o irigare 

neîntreruptă în cazul unei arsuri chimice 



ochelari de protecţie 

prosoape 

retractor de pleoape 

tampoane de vată sau şervete de faţă, opţional 

anestezic topic 

pentru irigări cu volume moderate de soluţie: irigator oftalmic steril, aplicatoare prevăzute 

cu un capăt de bumbac 

186

pentru irigări cu volume mari de soluţie: una sau mai multe flacoane sau pungi de 1000 ml 

cu soluţie normal salină, echipament standard de infuzie I.V. fără ac (perfuzor) 

uneori, se pot găsi în farmacii sau spitale de profil flacoane pregătite conţinând irigator 

oftalmic steril. Toate soluţiile trebuie să fie la temperatura corpului uman (37 grade C) 


se va citi eticheta irigatorului oftalmic steril pentru a se verifica dacă este steril, consistenţa 

şi data expirării 

pentru irigări cu volume moderate: se va îndepărta capacul recipientului în care se află 

irigatorul şi se va pune recipientul la îndemână (se va păstra sterilă partea de sus a 

recipientului) 

pentru irigări cu volume mari: se va utiliza tehnica aseptică pentru a monta perfuzorul 

precum şi flaconul sau punga cu soluţie salină normală apoi se va aşeza recipientul pe un 

stativ şi se va regla mecanismul de picurare la un ritm adecvat şi nu cu un flux prea puternic. 


se vor spăla mâinile, se vor pune mănuşi şi ochelari de protecţie 


dacă pacientul prezintă o arsură produsă de o substanţă chimică, i se va calma anxietatea şi 

i se va explica faptul că irigarea ochiului va preveni agravarea stării sale 

se va aşeza pacientul cu faţa în decubit dorsal cu capul uşor întors spre partea afectată 

pentru a preveni scurgerea soluţiei spre nas şi spre celălalt ochi 

se va pune un prosop sub capul pacientului, şi unul pe partea afectată pentru a absorbi 

excesul de soluţie 

se vor depărta pleoapele de la ochiul afectat folosind policele şi indexul mâinii stângi 

(pentru cine este dreptaci) şi se vor aplica, dacă este prescris, câteva picături de anestezic, 

pentru calmarea pacientului 

pentru a iriga mucoasa conjunctivală, se va continua să se ţină depărtate pleoapele 

pentru a iriga pleoapa superioară se va folosi un retractor pentru pleoape, ţinându-se mâna 

cu retractorul pe fruntea pacientului. Retractorul împiedică închiderea involuntară a 

pleoapei când soluţia atinge corneea şi conjunctivă 

Pentru irigări cu volume moderate : 

se va ţine sticluţa cu irigator oftalmic steril la o distanţă de circa 2.5 cm de ochi, şi se va 

direcţiona fluxul de curgere a lichidului constant şi uşor în partea dinspre nas a ochiului, 

astfel încât soluţia să curgă înspre coada externă a ochiului 

se va trage uşor de pleoapă inferioară şi apoi de cea superioară pentru a investiga posibila 

reţinere de particule străine 

se vor îndepărta orice particule străine atingând uşor conjunctiva cu aplicatorul prevăzut cu 

vată udă şi sterilă. Nu se va atinge corneea 

se va continua irigarea ochiului până când este curăţat de orice particule străine vizibile 

Pentru irigări cu volume mari : 

se va ţine clema de control de pe sistemul de tuburi la o distanţă de circa 2.5 cm deasupra 

ochiului, şi se va imprima o curgere constantă şi uşoară de soluţie normal salină la nivelul 

părţii interne a ochiului (cea dinspre nas) astfel încât soluţia să curgă de-a lungul corneei 

înspre coada externă a ochiului 

187

se va cere pacientului să-şi rotească periodic ochiul în timpul irigării această acţiune putând 

ajuta la mobilizarea şi eliminarea particulelor străine din ochi 

se va trage uşor de pleoapa inferioară şi apoi de cea superioară pentru a investiga posibila 

retinere de particule străine 


după irigarea ochiului se vor usca uşor pleoapele cu tampoane de vată sau cu prosop special 

de faţă, printr-o mişcare dinspre partea internă a ochiului înspre coada externă a acestuia. 

Se va folosi câte un nou tampon steril la fiecare ştergere. Aceasta reduce nevoia pacientului 

de a se şterge singur la ochi 

se vor scoate şi arunca mănuşile şi ochelarii de protecţie 

se vor spăla mâinile pentru a evita arsurile provocate de reziduurile contaminante chimice 

dacă se irigă ambii ochi, se va pune pacientul să încline capul înspre partea care este irigată 

pentru a se evita transmiterea contaminării 

în caa de arsuri chimice şi usturimi intense se va iriga fiecare ochi pentru cel puţin 15 minute 

cu soluţie normal salină pentru a dilua şi spăla substanţa chimică iritantă 

dacă pacientul nu poate determina exact despre ce substanţă chimică este vorba, se poate 

folosi hârtie de turnesol pentru a vedea dacă substanţa este acidă sau alcalină, sau pentru a 

verifica dacă ochiul a fost irigat corespunzător 

188




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA NASULUI 

IRIGAREA NAZALĂ : 

irigarea canalelor nazale calmează mucoasele iritate şi curăţă de mucozităţile uscate, 

secreţii, şi substanţe străine. Rămase neîndepărtate, aceste depozite pot împiedica drenajul 

pe sinusuri şi circulaţia nazală a aerului şi pot duce la dureri de cap, infecţii, şi mirosuri 

neplăcute. Irigarea poate fi făcută cu o seringă cu rezervor cauciucat sau cu un dispozitiv 

electronic oral 

irigarea nazală este recomandată pacienţilor cu afecţiuni nazale acute sau cronice, inclusiv 

sinuzitele, rinitele etc. Pe lângă acestea, procedura poate ajuta persoane care cu 

regularitate inhalează substanţe toxice sau alergeni (vapori de vopsea, rumegus, pesticide, 

praf de cărbune). Irigarea nazală mai este recomandată, de asemenea, după anumite 

intervenţii chirurgicale la acest nivel pentru a ajuta vindecarea prin îndepărtarea escarelor 

postoperatoare, şi pt a ajuta la redeclanşarea secreţiilor de mucus din sinusuri 

contraindicaţiile irigării nazale pot include deteriorarea avansată a sinusurilor, sângerările 

nazale frecvente, şi corpuri străine aflate în canalele nazale (care pot fi conduse şi mai în 

interior pe canale prin irigare). Totuşi chiar şi unii din pacienţii cu astfel de probleme pot 

beneficia de irigare 


seringă cu rezervor cauciucat 

extremitate irigatoare flexibilă sau rigidă de unică folosinţă 

soluţie salină hipertonică 

aleze 

prosoape de pânză şi de hârtie 

bazin 



se va încălzi soluţia salină până la aproximativ 40.5 grade C. Dacă se va face irigarea 

cu o seringă, se va introduce puţină soluţie salină în rezervorul acesteia şi apoi se va 

expulza din interior, încălzind rezervorul în felul acesta 



se va aşeza pacientul într-o poziţie confortabilă care să permită vârfului cateterului 

să pătrundă în nas şi lichidul postirigare să poată să se scurgă într-un vas 

189

se va specifica pacientului să stea cu gura deschisă şi să respire pe gură ritmic pe 

parcursul irigării 

se va instrui pacientul să nu vorbească, să nu înghită pe parcursul irigării pentru a 

evita pătrunderea forţată a materiilor infecţioase pe sinusuri şi pe canalul lui 

Eustache 

se va îndepărta vârful irigatorului din nara pacientului dacă acesta simte nevoia să 

strănute sau să tuşească, pentru a evita rănirea mucoasei nazale 

Implementare: 

se va umple rezervorul seringii cu soluţie salină şi se va insera vârful irigatorului cam 1.3 cm 

în nara pacientului 

se va presa rezervorul seringii până ce va începe să curgă un flux uşor, cald de soluţie in 

interiorul nasului. Se va evita presarea cu forţă a rezervorului ceea ce ar duce la deplasarea 

reziduurilor din canalele nazale în sinusuri şi pe canalul lui Eustachio provocând infecţii 

se va introduce soluţie irigatoare alternativ pe fiecare nară până când soluţia care iese din 

nas post irigare este curată 

după terminarea procedurii de irigare se pune pacientul să aştepte câteva minute până să-şi 

sufle nasul de excesul de fluid din ambele nări deodată. Suflarea uşoară a ambelor nări 

previne ca fluidul sau presiunea să pătrundă în sinusuri. Această acţiune ajută, de 

asemenea, la desprinderea şi eliminarea secreţiilor uscate şi a mucusului 


se va astepta o scurtă perioadă ca fluidul să se dreneze din nasul pacientului înainte de a-şi 

sufla nasul 

se va introduce vârful irigatorului destul de departe pentru a fi siguri că soluţia curăţă 

membranele nazale înainte de a fi drenată înspre exterior. O cantitate obişnuită de soluţie 

pentru irigarea nazală poate fi cuprinsă între 500 până la 1000ml 


pentru a putea continua irigările nazale la domiciliu, se va învăţa pacientul cum să-şi 

prepare soluţia salină (să umple o sticlă de plastic curată de 1 l cu apă distilată, să adauge o 

liguriţă de ceai cu sare, şi să scuture sticla până se dizolvă sarea) 

va fi învăţat, de asemenea, cum să cureţe dispozitivele de irigare 

ETANŞAREA NAZALĂ : 

în cazul unei mucoase nazale foarte vascularizate, chiar şi cele mai nesemnificative răniri 

pot cauza săngerări majore şi pierdere de sânge. Când măsuri terapeutice de rutină (cum ar 

fi presiunea directă, cauterizarea, şi medicamentaţia vasoconstrictoare) eşuează în a 

controla sângerările nazale (epistaxis), nasul pacientului va trebui etanşat pentru a opri 

sângerarea anterioară (care iese din nas în afară) sau cea posterioară (care se scurge în gât). 

Dacă sângele pătrunde în zona nasofaringeală sau pe canalele lacrimale pacientul pare a 

sângera din gură şi din ochi 

majoritatea sângerărilor nazale îşi au originea la nivelul plexului arteriolelor şi venulelor din 

septul anteroposterior. Doar 1 din 10 sângerări nazale apără la nivelul nasului posterior care 

de obicei sângerează mult mai mult decât în partea anterioară 

de obicei, asistenta medicală asistă doctorul la etanşarea nazală anterioară şi posterioară 

190

orice procedură ar fi aplicată, asistenta trebuie să asigure pacientului încurajarea şi suportul 

necesar pentru a-i reduce discomfortul şi anxietatea. Asistenta trebuie, de asemenea, să 

realizeze evaluări succesive pentru a evidenţia succesul procedurii şi pentru a descoperi 

posibile complicaţii 


Pentru etanşarea anterioară şi posterioară : 

halat protector 

ochelari de protecţie 

măşti 


bazin de colectare, 

prosoape (de hârtie) pentru faţă 

halat pentru pacient 

speculum nazal 

apăsător de limbă 

sursă directă de lumină 

aspirator steril nazal 

vas steril şi soluţie salină sterilă, pentru spălarea aspiratorului nazal 

spray cu anestezic local 


seringă de 10 ml cu ac 

dispozitiv de electrocauterizare 

decongestionant nazal 

absorbant hemostatic 

soluţie normală salină sterilă 


unguent antibiotic 

echipament pentru măsurarea parametrilor vitali 

fesi de tifon 

tampoane nazale 

catetere mici şi flexibile pentru aspirare 


se vor spăla mâinile 

se va pune tot echipamentul la marginea patului pacientului 

se va conecta aspiratorul şi se va verifica 

se va crea un spaţiu steril la marginea patului sau pe măsuţa de lucru. Folosind tehnica 

aseptică, se va plasa tot echipamentul în locul steril 

se vor deschide pachetele cu tuburile de aspirare sterile şi cu extremităţile aspiratoare şi se 

vor pune în spaţiul steril 

se va umple vasul steril cu soluţie normal salină pentru ca tuburile aspiratoare să poată fi 

spălate 

191

dacă pacientul necesită un cateter cu balon nazal, se va testa balonul pentru a preveni 

scurgerile, umplând cateterul cu soluţie normal salină având grijă să se îndepărteze soluţia 

înainte de inserare 


tot personalul care participă la procedură va purta mănuşi, halate şi ochelari de protecţie 

pentru a preveni posibila contaminare prin stropire cu sânge 

se vor verifica parametrii vitali ai pacientului (hipotensiunea poate fi un semn că pacientul a 

pierdut sânge mult) şi permeabilitatea căilor aeriene accesibile, deoarece pacientul prezintă 

risc de a inspira sau vomita sângele înghiţit 

se va explica procedura pacientului şi va fi încurajat pentru a-i reduce anxietatea şi pentru al 

stimula să fie cooperant 

se va administra un sedativ sau un tranchilizant dacă este prescris, pentru a-i reduce 

anxietatea care poate conduce la sângerare nazală 

va fi poziţionat cu capul uşor aplecat în jos şi în faţă, pentru a diminua scurgerea sângelui în 

gât sau aspirarea sa 

se va porni aspiratorul cu tubulatura ataşată, pentru ca medicul să aspire cavitatea nazală în 

vederea îndepărtării cheagurilor înainte de a localiza sursa sângerării 

pentru a examina cavitatea nazală, medicul va avea nevoie de un speculum nazal şi o sursă 

externă de lumină, sau un endoscop fibrooptic nazal 

Pentru etanşarea anterioară : 

medicul va fi ajutat să aplice agenţi vasoconstrictori pentru a controla sângerarea sau să 

utilizeze cauterizarea chimică cu nitrat de argint 

pentru a creşte eficienţa acţiunii vasoconstrictoare, se va aplica presiune manuală pe nas 

aproximativ 10 minute 

Pentru etanşarea posterioară: 

se vor spăla mâinile şi se vor folosi mănuşi sterile 

dacă medicul va depista sursa sângerării în cavitatea nazală posterioară, va lubrifia catetere 

moi pentru a facilita inserţia 

se va instrui pacientul să deschidă gura şi să respire normal pe gură pe durata inserării 

cateterului 

asistenta va ajuta medicul să insereze pansamentul 

pacientul va fi ţinut într-o poziţie confortabilă cu capul ridicat la 45 de grade până la 90 de 

grade 

se vor monitoriza periodic semnele vitale ale pacientului pentru a detecta la timp modificări 

ce pot semnala hipovolemia sau hipoxemia 

Prevenirea sângerărilor nazale frecvente: 

deoarece sângerările nazale pot apărea în cazul unor mucoase nazale uscate, se va sugera 

pacientului să folosească un umidificator, mai ales în medii uscate 

se va învăţa pacientul cum să micşoreze presiunea căilor nazale, să evite constipaţia şi 

tensionarea din timpul defecaţiei, să aibă o dietă bogată în fibre şi o ingerare adecvată de 

lichide, să evite eforturile fizice extreme timp de 24 de ore după ce sângerarea nazală a fost 

stopată, să evite aspirina (care are proprietăţi anticoagulante), băuturile alcoolice si tutunul 

pentru o perioadă de minim 5 zile) 

192

dacă pacientul prezintă totuşi sângerări nazale în ciuda tuturor acestor precauţii, va fi 

învăţat să-şi ţină capul în sus faţă de inimă, şi să-şi folosească policele şi indexul pentru a 

presa partea moale a ambelor nări (nu se recomandă presarea directă dacă are răni faciale 

sau fractură nazală. I se recomandă să ţină presat până la 10 minute şi apoi să verifice 

sângerarea. Dacă sângerarea nu se va opri, pacientul va trebui să preseze din nou zona 

respectivă pentru încă 10 minute ţinând gheaţă între cele două degete 

după o sângerare nazală, pacientul va fi atenţionat să nu îşi frece sau să îşi ciupească nasul, 

să nu îşi sufle nasul cu putere pentru cel puţin 48 de ore. Dupa aceea îşi va putea sufla 

nasul cu grijă şi va trebui să folosească spray nazal cu apă sărată pentru a curăţa cheagurile 

nazale 

dacă sângerarea persistă în urma acestor manevre, se poate introduce un rulou din vata 

direct pe partea cu sângerarea, ceea ce va funcţiona ca un cheag artificial 

dacă toate aceste metode dau greş va trebui instituită electrocauterizarea sau etanşarea 

nărilor (chiar dacă sângerarea se produce pe o singură parte, ambele nări necesită 

etanşarea pentru a controla sângerarea. 


pacienţii cu astfel de probleme sunt de obicei spitalizaţi în vederea monitorizării 

se va menţine tot echipamentul de urgenţă lângă patul pacientului pentru a grăbi 

îndepărtarea pansamentului dacă este mişcat şi blochează căile aeriene 

o data ce pansamentul este aplicat, se va realiza o evaluare corectă a situaţiei pacientului, 

pentru a se putea depista cauza de bază a sângerării nazale. Factorii mecanici includ o 

deviaţie de sept, leziuni, corp străin. Factorii de mediu includ uscarea sau distrugerea 

mucoasei nazale. Alte posibile cauze pot fi infecţii ale tractului respirator, terapia 

anticoagulantă, tulburări cardio-vasculare sau hepatice, tumori localizate în cavitatea nazală 

sau probleme ale sinusurilor, nefrită cronică 

dacă apare o pierdere semnificativă de sânge sau dacă cauza de bază rămâne necunoscută 

poate fi necesară transfuzia de sânge. După aceste proceduri medicul poate solicita analiza 

gazelor din sângele arterial pentru a depista posibile complicaţii pulmonare sau saturaţia de 

oxigen din artere a căror monitorizare ajută la evaluarea hipoxemiei 

dacă este necesar, se va adminstra pe mască oxigen umidificat, se vor administra antibiotice 

şi decongestionante dacă sunt prescrise de medic 

deoarece pacientul cu pansament nazal este nevoit să respire pe gură va trebui să fie 

asigurată o îngrijire corespunzătoare a gurii. Camera cu umiditate asigurată, şi multe lichide 

ingerate ajută la reducerea senzaţiei de gură uscată cauzată de respiraţia pe gură 

pansamentul nazal este de obicei îndepărtat în 2 până la 5 zile. După ce un pansament 

anterior a fost îndepărtat, se va instrui pacientul să evite frecarea sau ciupirea nasului, 

inserarea oricărui tip de obiecte în nas, suflarea nasului cu putere timp de 48 de ore 

Îngrijirea la domiciliu: 

se va avertiza pacientul că este posibil să-i fie redusă capacitatea de a simţi mirosul şi gustul 

(de aceea, va trebui să aibă un detector de fum acasă, să mănânce alimente moi deoarece 

capacităţile sale de a mânca şi de a înghiţi vor fi afectate, să bea des lichide pentru a face 

faţă senzaţiei de gură uscată) 

va fi învăţat ce măsuri trebuie să ia pentru a preveni sângerările nazale şi va fi instruit să 

apeleze echipa medicală dacă aceste măsuri dau greş în a stopa sângerarea 

193

Complicaţii: 

presiunea exercitată de pansamentul localizat nazal, posterior pe palatul moale poate 

conduce la hipoxemie. Aceşti pacienţi prezintă un risc special în a aspira sângele. Pacienţii 

cu probleme serioase pulmonare sau astm, sunt expuşi unui mare risc de agravare a 

hipoxemiei pe perioada cât este aplicat pansamentul. Hipoxemia poate fi depistată cu 

pulsoximetrul. Semnele şi simptomele includ tahicardia, dezorientarea, cianoza, agitaţia 

blocarea căilor aeriene poate apărea dacă un pansament aplicat anterior sau posterior nazal 

alunecă în spate. Pacientul se poate plânge de dificultăţi la înghiţire, durere, discomfort. La 

pacienţii cu tamponament aplicat posterior se poate dezvolta otita urechii medii 

194




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA URECHII 

IRIGAREA URECHII: 

irigarea urechii implică spălarea canalului auditiv extern cu un flux de soluţie pentru a 

curăţa canalul de depuneri, pentru a înmuia şi îndepărta depozitele de cerumel, sau pt a 

deplasa şi scoate un corp străin. Câteodată irigarea are ca scop să amelioreze inflamaţiile 

localizate la acest nivel şi discomfortul aferent 

procedura trebuie să fie realizată cu mare grijă pentru a nu cauza discomfort pacientului sau 

ameţeală şi pentru a evita creşterea riscului de otită externă. Deoarece irigarea poate 

contamina şi urechea medie dacă membrana timpanului este perforată, o examinare 

otoscopică trebuie întodeauna să preceadă irigarea urechii 

această procedură este contraindicată când un corp străin obstrucţionează canalul auditiv. 

Acest tip de corp străin atrage şi absoarbe umezeală. În contact cu orice soluţie de irigare, 

se umflă cauzând durere intensă şi complicând îndepărtarea obiectului respectiv prin 

această metodă 

irigarea urechii este, de asemenea, contraindicată dacă pacientul este răcit, dacă are febră, 

sau dacă are o infecţie a urechii, dacă prezintă o perforare la nivelul membranei timpanului. 

Irigarea canalului auditiv: 

se va trage uşor urechea în sus şi înapoi pentru a îndrepta canalul urechii 

se va pune un mic recipient sub ureche pentru a se scurge în el soluţia de după irigare 

se va poziţiona vârful seringii irigatoare în orificiul canalului auditiv având însă grijă să nu se 

blocheze ieşirea din canal pentru că astfel este împiedicată scurgerea soluţiei în urma 

irigării, crescând astfel presiunea în canal 

se va poziţiona vârful seringii irigatoare în sus şi spre partea posterioară a canalului urechii. 

Acest unghi previne afectarea membranei timpanice şi protejează împotriva împingerii 

reziduurilor înăuntru 

se va imprima un flux constant de lichid înspre peretele superior al canalului urechii, şi se va 

inspecta lichidul la ieşirea lui din ureche pentru a vedea dacă este tulbure, dacă conţine 

ceară, sânge sau substanţe străine 


seringă de irigare a urechii (cu rezervor din cauciuc) 

irigator 

bazin mare 

tampoane mari şi prosop 

195

vas de colectare a lichidului irigator 

vată sau aplicatoare cu capăt de vată 

comprese 



se va alege seringa potrivită şi se va obţine un irigator 

se vor evita schimbările extreme de temperatură pentru că acestea pot afecta fluidele 

urechii interne producând greaţă şi ameţeală 

se va verifica temperatura soluţiei picurând câteva picături pe partea internă a încheieturii 

mâinii 

se va verifica echipamentul să nu fie deteriorat 



se va asigura intimitatea 

se vor spăla mâinile şi se vor pune mănuşi 

se va examina cu otoscopul canalul auditiv care urmează să fie irigat 

se va ajuta pacientul să stea într-o poziţie corectă. Pentru ca soluţia să nu-i curgă în jos pe 

gât, i se va poziţiona capul puţin înainte şi întors înspre partea afectată. Dacă nu poate sta în 

poziţia şezând, va putea să stea întins în decubit lateral (pe partea neafectată) cu capul uşor 

întors spre partea afectată 

dacă pacientul este în poziţia şezând, se va pune prosopul sau campul pe umerii săi şi pe 

partea de sus a braţului de pe partea cu urechea afectată. Dacă stă întins, se va acoperi 

perna şi zona de sub urechea afectată 

se va cere pacientului să ţină vasul de colectare aproape de cap, sub urechea afectată 

se va îndrepta canalul auditiv apoi se va introduce seringa şi se va începe evacuarea soluţiei 

în ureche 

se va observa dacă în timpul irigării apar la pacient semne de durere sau ameţeală. Dacă se 

plânge de aşa ceva se va opri procedura, se va verifica din nou temperatura substanţei 

irigatoare, se va examina urechea pacientului cu otoscopul, şi abia apoi se va relua irigarea 

după cum este prescris 

după golirea seringii se va verifica lichidul ieşit din ureche în urma irigării. Apoi se va 

reumple seringa şi se va continua irigarea până când lichidul ieşit din ureche în urma irigării 

este curat. Nu se vor folosi niciodată mai mult de 500 ml de soluţie irigatoare pe parcursul 

acestei proceduri 

se va arunca seringa şi se va examina canalul urechii cu otoscopul 

se va şterge urechea şi gâtul pacientului 

se va îndepărta prosopul şi se va ajuta pacientul să se întindă pe partea urechii afectate apoi 

se va pune o compresă sub urechea sa pentru a absorbi reziduurile şi urmele de soluţie 

Complicaţii : 

ameţeli, greaţă, otită externă, şi otită medie (dacă pacientul prezintă o perforaţie sau o 

alterare la nivelul membranei timpanului) 

perforaţie de timpan la manevrarea brutală a instrumentelor 

196

Cap. VIII 




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA ARSURILOR 

INTRODUCERE : 

scopul îngrijirii arsurilor este menţinerea fiziologică stabilă a pacientului, repararea 

integrităţii pielii, prevenirea infecţiilor şi menţinerea la parametri maximi a funcţionalităţii şi 

sănătăţii psihosociale. Intervenirea cât mai rapidă asigură succesul operaţiunii 

gravitatea arsurii este determinată de adâncimea şi întinderea arsurii şi de prezenţa altor 

factori cum ar fi: vârsta, complicaţii, alte boli 

pentru a menţine pacientul stabil este necesară monitorizarea atentă a aparatului 

respirator, în special dacă pacientul a înhalat fum 

dacă arsurile implică mai mult de 20% din suprafaţa totală corporală, de obicei necesită o 

resuscitate fluidică, ca să menţină mecanismele compensatorii 

(necesită administrarea de fluide astfel încât excreţia urinară să fie cuprinsă între 30 şi 50 ml 

pe ora) 

se monitorizează TA şi frecvenţa cardiacă 

se controlează temperatura pentru ca pierderea de piele interfera cu reglarea temperaturii 

se folosesc fluide calde, lămpi de încălzire şi paturi electrice pentru a menţine temperatura 

pacientului peste 36,1 grade Celsius dacă este posibil 

în plus, se controlează frecvent valorile electroliţilor sangvini, pentru detectarea precoce a 

modificărilor stării pacientului 

infecţiile dezvoltate în adâncime determină respingerea grefelor, întărzierea vindecării, 

dureri acute, prelungesc spitalizarea şi pot conduce chiar la deces 

în ajutorul prevenirii infecţiilor se vor folosi tehnici sterile în timpul îngrijirilor, se va pansa 

partea arsă conform indicaţiilor şi se vor schimba regulat şi cu grijă cateterele i.v., se va 

aprecia extinderea arsurilor, funcţionarea organismului şi statusul emoţional 

alte intervenţii pot fi: poziţionarea cu grijă, efectuarea regulată de exerciţii pentru 

extremităţile arse (ceea ce menţine funcţionalitatea, previne contractura şi minimalizează 

deformaţiile) 

integritatea pielii este reparată prin debridarea agresivă a rănii şi menţinerea ei curată pănă 

la grefare 

chirurgia are loc imediat după resuscitarea fluidică 

pansamentul trebuie schimbat de două ori pe zi şi se aplică local antibiotice 

pansarea arsurii ajută vindecarea, este o barieră pentru pătrunderea germenilor, 

îndepărtează exudatele, escară sau alte debridări care favorizează infecţia 

după curăţarea rănii şi aplicarea agenţilor antibacteriali rana va fi acoperită cu mese 

absorbative 

197

Evaluarea gravităţii arsurii: 

- pentru aceasta se calculează adâncimea şi extinderea arsurii, cât şi prezenţa altor factori 

Arsuri parţial superficiale : 

- apare arsura roz sau roşu cu un edem minim, zona sensibilă la atingere şi schimbări de 

temperatură, este afectată numai epiderma (arsura superficială de grad I) 

Arsuri parţial adânci : 

- arsura roz sau roşie cu aspect de pată, apare paloare la atingere, prezintă vezicule sau bule şi 

edem subcutan, foliculuii piloşi sunt încă prezenţi (arsură parţial adâncă de gradul II) 

- afectează epiderma şi derma 

Arsuri adânci : 

- arsura roşie, albă, maro sau neagră, pielea rămâne roşie şi fără paloare la atingere, edem 

subcutanat întins, pielea este insensibilă la atingere, firişoarele de păr se îndepărtează uşor (arsură 

adâncă de gradul III) 

198




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA ARSURILOR LA LOCUL ACCIDENTULUI 

acţiunea promptă asigură pacientului şansa de recuperare necomplicată. 

îngrijirile de urgenţă includ pas cu pas verificarea căilor respiratorii şi circulatorii, chemarea 

în regim de urgenţă a unei echipe medicale şi suportul psihologic pentru pacient. 

Stoparea procesului de ardere : 

dacă victima este în flăcări i se va spune să se culce la podea şi să se rostogolească pentru a 

stinge flăcările. Dacă este speriat şi aleargă, aerul va înteţi flăcările mărind riscul de arsuri şi 

de inhalaţie 

dacă este posibil, victima va fi înfăşurată într-o pătură sau acoperită pentru a stinge 

flăcările şi proteja zona arsă de murdărie, dar i se va lăsa capul afară din pătură ca să nu 

respire fum toxic 

când flăcările se vor stinge, se va îndepărta pătura astfel încât căldura să se disperseze 

se va răci zona arsă cu un lichid neinflamabil. Aceasta scade durerea şi stopează extinderea 

arsurii 

după posibilităţi, se vor îndepărta sursele potenţiale de căldură ca şi curelele sau anumite 

tipuri de îmbrăcăminte. Aceste accesorii pot determina constricţii şi edeme 

dacă hainele sunt lipite de piele nu se va încerca îndepărtarea lor; mai degrabă se va decupa 

în jurul lor să le îndepărtaţi 

se va acoperi rana cu un cersaf sau alt material moale şi care permite circulaţia aerului 

Evaluarea daunelor: 

se va asigura primul ajutor şi resuscitarea cardio-pulmonară dacă este nevoie 

se vor verifica alte afectări serioase ca: fracturi, afecţiuni ale coloanei vertebrale, sângerări, 

contuzii cerebrale 

se va estima atent întinderea şi adâncimea arsurii 

dacă accidentul a avut loc într-un spaţiu închis, se vor verifica semne ale arsurii nazale de la 

inhalaţie, arsuri ale gurii, salivă uscată, tuse, wheezing sau disconfort respirator 

se va cere ajutorul cât de repede posibil 

se va trimite pe cineva să contacteze o echipă medicală de urgenţă 

dacă pacientul este conştient se va încerca să se facă anamneza cât mai repede posibil 

se va asigura pacientul că ajutorul este pe drum şi i se va oferi suport emoţional rămânând 

lângă el, răspunzând intrebărilor şi explicându-i ce se va face pentru el 

la sosirea echipei medicale se va oferi un raport despre starea pacientului 

199



pansamente sterile 


pense sterile 

foarfeci sterile 

medicaţia indicată 

pansament steril 

pansament elastic 

aplicatoare sterile 

analgezicele indicate 

halat, mască, bonetă sterile 

lampă de lumină şi de căldură 

sac de plastic pentru colectarea deşeurilor 

opţional: lamă sterilă, sau aparat de ras steril 


se va pregăti soluţie salină caldă obţinută prin imersia recipientelor nedesfăcute în apă 

caldă 

se va pregăti echipamentul şi masa de lucru 

se va asigura sursa de lumină suficientă 

se vor aranja instrumentele sterile pe câmpul steril în ordinea folosirii 

pentru prevenirea contaminării se va pansa întâi zona curată şi apoi cea infectată 

pentru a preveni durerile excesive sau contaminarea se va pansa fiecare zonă pe rând 

Implementarea : 

se va administra medicaţia indicată cu 20 minute înainte de tehnica pentru confortul şi 

cooperarea pacientului 

se va explica procedura pacientului şi se va asigura intimitatea 

se va porni lampa de căldură pentru a menţine temperatura pacientului 

se vor încălzi soluţiile saline în recipiente sterile şi în câmpuri sterile 


Îndepărtarea pansamentului folosind hidroterapia: 

se va îmbrăca halatul şi masca 

se va îndepărta pansamentul folosind foarfeci boante 

dacă compresele din interior sunt uscate se vor înmuia cu soluţii saline calde ca să se 

îndepărteze mai uşor 

se va îndepărta pansamentul interior cu pense sterile 

pentru că pansamentul folosit poate conţine microorganisme, se va arunca într-un sac de 

plastic 

se vor îndepărta mănuşile şi se vor spăla mâinile 

se va pune o nouă pereche de mănuşi sterile 

se vor folosi comprese umezite cu soluţii sterile pentru îndepărtarea exudatului şi soluţiilor 

topice 

200

se vor îndepărta cu pense şi foarfeci sterile rămăşiţele de escara conform prescripţiilor 

medicului 

se va verifica condiţia rănii (dacă apare curată, fără ţesut mort, infectată sau cu margini 

negre) 

înainte de a aplica un nou pansament, se va înlocui halatul, masca, boneta, mănuşile cu 

altele sterile 

Aplicarea de pansament umed: 

se va înmuia meşa şi pansamentul elastic într-un bazin steril ce conţine soluţia prescrisă (de 

exemplu, nitrat de argint) 

se va scoate meşa şi se va aplica pe rană 

se va atenţiona pacientul că poate simţi dureri la aplicare 

se va scoate pansametul elastic şi se va poziţiona astfel încât să ţină meşa la locul aplicat 

se vor continua manevrele de înfăşurare a pansamentului 

se va acoperi pacientul cu o pătură de bumbac pentru a-i păstra temperatura 

se va folosi lampa de căldură dacă este nevoie 

se va schimba pansamentul cât de des este indicat, pentru a păstra rana umedă, mai ales 

când este folosit nitratul de argint. Nitratul de argint devine ineficient şi poate afecta 

ţesuturile dacă pansamentul se usucă 

pentru menţinerea umidităţii se foloseşte irigarea cu soluţii, cel puţin la fiecare 4 ore, prin 

mici tăieturi în pansamentul extern 

Aplicarea pansamentului uscat cu medicaţie topică: 

se va îndepărta pansamentul vechi şi se va curăţa rana (cum a fost descris mai înainte) 

se va aplica medicaţia indicată pe rană într-un strat subţire (2- 4 mm grosime) cu mănuşile 

sterile sau cu un apăsător de limbă steril 

apoi se vor aplica comprese sterile, subţiri, pe toată suprafaţa acoperită de cremă, dar se va 

permite exudatului să se elimine 

se va tăia pansamentul steril asfel încât să acopere numai suprafaţa arsurii, nu şi zona 

sănătoasă 

se va înfăşura totul cu o rolă de pansament şi se va fixa cu plasa elastică 

Îngrijirea braţelor şi picioarelor: 

se va aplica pansamentul din zona distală către cea proximală pentru stimularea circulaţiei şi 

prevenirea constricţiei 

se va înfăşura pansamentul în jurul mâinii sau piciorului astfel încât marginile 

pansamentului să se suprapună uşor. Se va continua pansamentul în felul acesta până se va 

acoperi întreaga rană 

se va aplica o faşa uscată pentru susţinere şi se va asigura cu plasa elastică 

Îngrijirea mâinii şi plantei: 

se va înfăşura fiecare deget separat cu câte o singură compresă, pentru a permite 

pacientului folosirea mâinii şi prevenirea contracturii 

se va aşeza mâna în poziţii funcţionale şi se va asigura această poziţie folosind pansamentul 

se vor aplica atele dacă este indicat de medic 

se va pune pansament între degetele de la picioare pentru prevenirea contracturii 

201

Îngrijirea pieptului, abdomenului şi spatelui : 

se va aplica medicaţia indicată pe suprafaţa rănii 

se va acoperi toată suprafaţa cu o compresă subţire 

se va înfăşură cu o faşa sau se va folosi pansament tip vesta pentru a menţine compresa pe 

arsură 

se va asigura pansamentul cu plasă elastică 

se va verifica ca pansamentul să nu împiedice mişcările respiratorii, în special la pacienţii 

foarte tineri sau în vârsta, sau la aceia cu leziuni în circumferinţă 

Îngrijirea facială : 

dacă pacientul are arsuri de scalp, se va rade părul în jurul arsurii 5 cm, pentru prevenirea 

contaminării arsurii 

Îngrijirea urechilor : 

se va prinde sau rade părul din jurul urechii afectate 

se vor îndepărta crustele sau exudatele cu vată înmuiată în ser fiziologic 

se va aşaza o compresă în spatele urechii 

se va aplica medicaţia indicată pe comprese şi se vor pune deasupra zonei arse 

înainte de a asigura pansamentul cu o faşă, se va aşeza urechea în poziţie normală pentru a 

preveni afectarea cartilajului 

se va verifica abilitatea auditivă 

Îngrijirea ochilor: 

se va curăţa zona din jurul ochilor şi genele cu beţişoare cu vată înmuiate în ser fiziologic la 

4 - 6 ore, pentru îndepărtarea crustelor şi drenajului 

se vor administra unguentele sau picăturile indicate 

dacă nu se pot închide ochii, se vor administra unguente lubrefiante sau picături conform 

indicaţiilor 

se va verifica ca pacientul să închidă ochii înainte de aplicarea compreselor, pentru 

prevenirea abraziunii corneei 

nu se vor aplica unguente topice lângă ochi fără prescripţia medicului 

Îngrijirea nasului: 

se vor verifica nările pentru a vedea dacă nu există arsuri de la inhalarea fumului 

se vor curăţa nările cu bastonaşe cu vată înmuiate în ser fiziologic şi se vor îndepărta 

crustele 

se vor aplica unguentele indicate 


la evaluarea aspectului leziunii este esenţială detectarea infecţiei sau a altor complicaţii 

o rană purulentă sau un exudat verde gri indică infecţia, o rană uscată deshidratarea, iar 

una roşie şi umflată celulita. Dacă leziunea este albă se poate suspecta o infecţie fungică. 

granularea sănătoasă apare curată şi fără exudat 

pentru că blisterele protejează ţesutul de dedesubt, vor fi lăsate intacte câtă vreme nu 

afectează joncţiunile, nu se infectează şi nu creează disconfort 

pacientul are nevoie de o dietă sănătoasă pentru vindecare. El va primi un surplus de 

proteine şi carbohidraţi 

202


externarea se face când pacientul are facilităţi de îngrijire acasă 

se încurajează pacientul şi se învaţă procedura de îngrijire a rănii, controlul durerii ca şi 

necesitatea urmării dietei prescrise 

i se va asigura încurajarea şi suportul emoţional 

se va învăţa familia să-l susţină, încurajeze, îngrijească 

203




Versiunea: 3 


DEBRIDAREA MECANICĂ 

INTRODUCERE 

debridarea mecanică implică îndepărtarea mecanică, chimică sau chirurgicală a ţesuturilor 

necrotice pentru a permite ţesutului sănătos să se regenereze 

procedura debridării mecanice include irigarea, hydroterapia şi excizia ţesutului mort cu 

pense şi foarfeci. Procedura poate fi efectuată în camere special pregătite 

în funcţie de tipul arsurii poate fi folosită o tehnică combinată de debridare 

altă tehnică de debridare include debridarea chimică (cu curăţarea rănii sau agenţi topici 

care absorb exudatul şi debridează), excizie chirurgicală şi grefa de piele (folosită pentru 

arsuri adânci sau ulcere). De obicei pacienţii primesc anestezie locală sau generală 

debridarea arsurilor previne sau controlează infecţia, favorizează vindecarea şi pregăteşte 

suprafaţa rănii să primească grefa. Frecvent, debridarea obişnuită poate avea ca rezultat 

sângerări printr-o curăţare extensivă 

porţiunile închise în adâncimea arsurii nu trebuie debridate. 


anestezicele indicate 

două perechi de mănuşi sterile 

două halate sau şorţuri 

mască 

bonetă 

foarfeci şi comprese sterile 


soluţii sterile şi medicaţia indicată 

agenţii hemostatici prescrişi 


se va explica pacientului procedura pentru a îndepărta teama şi a permite o bună 

colaborare 

a fi învăţat tehnici de relaxare, şi, dacă este posibil, se va minimaliza disconfortul 


se va administra analgesic 20 minute înainte de efectuarea tehnicii sau i.v. imediat înainte 

de începerea procedurii 

se va păstra temperatura pacientului. Se va descoperi numai zona de debridat, pentru a 

preveni pierderea de lichide şi electroliţi 

204

se vor spăla mâinile, se va îmbrăca halatul, boneta, masca şi mănuşile sterile 

se va îndepărta pansamentul şi se va curăţa rana 

se va înlocui şorţul sau halatul şi mănuşile murdare cu altele sterile 

se vor îndepărta porţiunile de ţesut necrotic folosind pense 

cu ajutorul penselor şi foarfecilor boante se vor lua probe de ţesut 

se va tăia ţesutul mort din rană cu foarfecile 

dacă apar sângerări se vor folosi comprese sterile şi apoi se vor aplica agenţi hemostaţi sau 

nitrat de argint. Dacă sângerarea persistă, se va anunţa medicul şi se va ţine apăsat până la 

venirea lui 

sângerarea excesivă necesită ligături 

se va aplica medicaţia şi pansamentul indicat 


se va lucra repede, cu un ajutor în funcţie de posibilităţi, pentru a scurta procedura 

dureroasă, pe cât posibil 

se va limita procedura la 20 de minute dacă este posibil 

se va înştiinţa pacientul de disconfortul pe care îl va simţi şi i se va oferi suportul emoţional 


din cauza arsurilor sau distrugerii ţesutului protector pot apare infecţii, care se dezvoltă în 

ciuda folosirii echipamentului steril 

în plus, pot apare sângerări dacă debridarea expune vase de sânge erodate sau când 

accidental se secţionează un capilar 

dezechilibrul hidroelectrolitic poate apărea în urma pierderii fluidelor în timpul procedurii 

205




Versiunea: 3 


GREFA DE PIELE 

INTRODUCERE 

presupune o porţiune de ţesut sănătos de la acelaşi pacient (autogrefa) sau de la un 

donator (alogrefa) care se aplică chirurgical pe suprafaţa afectată de arsuri sau leziuni 

autogrefa necesită îngrijirea a două zone: grefa în sine şi porţiunea de unde s-a luat 

grefa poate fi de mai multe tipuri: subţire, totală sau pediculată 

succesul grefei depinde de factori variaţi care includ granularea rănii cu o adecvata 

vascularizaţie, contactul complet al grefei cu patul rănii, tehnicile sterile de prevenire a 

infecţiilor, ataşarea perfectă a grefei şi îngrijirea 

întinderea şi adâncimea arsurii determină necesitatea folosirii grefei 

grefa urmează debridării. Scopul este acoperirea rănii cu autogrefă sau allogrefă într-o 

perioadă de două săptămâni 

în cursul debridării enzimatice, grefa poate fi efectuată în 5 - 7 zile de la debridarea 

completă 

în funcţie de politica spitalului, a medicului sau a unei pregătiri speciale, asistenta poate 

schimba pansamentul de la grefă. Pansamentul se menţine de obicei 3 - 5 zile după operaţie 

pentru a preveni deranjarea grefei 

porţiunea care de unde s-a luat grefa necesită o îngrijire delicată 

Înţelegerea tipurilor de grefă: 

Grefa subţire sau grefa secţionată : 

este tipul cel mai folosit pentru acoperirea arsurilor şi include epiderma şi o parte din dermă 

poate fi aplicată ca o foaie (de obicei pentru faţă sau pentru gât pentru a obţine un efect 

cosmetic) sau ca o meşa. O grefă meşa are tăieturi subţiri în ea care permit întinderea grefei 

de 9 ori cât dimensiunea iniţială. Ea previne acumularea de fluide sub grefă şi este folosită 

pentru arsurile extinse 

Grefa totală : 

include epidermă şi toata derma 

de obicei conţine foliculi piloşi, glande de transpiraţie şi sebacee care sunt incluse în 

adâncimea grefelor meşă 

tipurile acestea de grefă sunt folosite pentru arsurile mici şi adânci 

206

Grefa pediculată : 

include nu numai pielea şi ţesutul subcutan, ci şi vasele de sânge subcutane ca să asigure 

irigarea grefei 

acest tip de grefe se folosesc în chirurgia reconstructivă pentru a acoperi defectele 

anterioare 


anestezicele indicate 

mănuşi curate şi sterile 

halate sterile 

Xeroflo 

bonetă 

mască 

pense sterile 

foarfeci sterile 

bisturiu steril 

pansament elastic 

soluţie salină caldă 

cremă hidratantă 




se va administra analgesicul indicat cu 20 sau 30 minute înainte de procedură, sau i.v. 

imediat înainte de procedură 


se va îmbrăca echipamentul de protecţie 

se vor îndepărta cu blândeţe pansamentele 

se va apli soluţie salină 

Xeroflo se lasă pentru a evita dislocarea grefei 

se vor îndepărta mănuşile curate, se vor spăla mâinile şi se vor pune mănuşile sterile 

se va controla condişia grefei. Dacă este purulentă anunţaţi medicul 

se va utiliza Xeroflo cu pense sterile şi se va curăţa zona delicat. Dacă este necesar, se va 

umezi Xeroflo cu soluţie salină pentru a facilita îndepărtarea 

se va inspecta allogrefa 

se vor îndepărta fluidele şi exudatele 

se va aplica un nou Xeroflo 

se va acoperi cu pansament elastic 

se va curăţa zona complet vindecată şi se va aplica crema hidratantă pentru menţinerea 

pliabilităţii pielii 


pentru evitarea dislocării grefei, hydroterapia este discontinuă, la 3 - 4 zile după grefă 

se va evita folosirea tensiometrului deasupra grefei 

pansarea şi îndepărtarea pansamentului se va face delicat 

se va atenţiona pacientul să nu stea pe zona cu grefă 

207

dacă grefa s-a desprins se vor aplica comprese sterile şi se va reaplica chirurgical 

în grefele de mână sau picior, se va face reducerea edemului postoperator prin tehnici de 

poziţionare 

se va verifica periodic locul intervenţiei pentru a observa eventualele semne de sângerare 

sau afectare neurovasculară (durere, paloare sau colorare intensă) 

Îngrijirea zonei de unde s-a luat grefa : 

autogrefa se ia de obicei dintr-o altă parte a copului pacientului cu un dermatom, un aparat 

care taie uniform în adâncimea pielii între 0.013 şi 0.05 cm grosime 

autogrefa lasă în zona donatoare o rană parţială care poate sângera, drena şi poate fi 

dureroasă 

sunt necesare tehnici de prevenire a infecţiei, şi în funcţie de grosimea grefei, ţesutul poate 

fi recoltat încă odată în mai puţin de 10 zile 

de obicei se aplică Xeroflo postoperator (va proteja noua proliferare epitelială) 

schimbarea pansamentului se poate face în prima zi după operaţie 

Pansamentul rănii : 

se vor spăla mâinile şi pun mănuşi sterile 

se va îndepărta pansamentul după 24 de ore 

se va inspecta Xeroflo pentru a observa eventualele semne de infecţie 

se lasă deschis ca aerul să usuce şi să vindece 

se lasă micile acumulări de fluid 

se vor folosi tehnici sterile pentru a aspira cantităţile mari (serigă cu ac) 

se va aplica zilnic o cremă pe suprafaţa complet vindecată, pentru a menţine ţesutul elastic 

şi a îndepărta crustele 

208




Versiunea: 3 


LEZIUNILE DE PRESIUNE- ESCARELE 

INTRODUCERE : 

apar când se exercită o presiune mare pentru o scurtă perioadă de timp sau o presiune mai 

mică dar pentru timp îndelungat 

afectează circulaţia privând ţesutul de oxigen şi nutrienţi 

acest proces distruge pielea şi ţesuturile de dedesubt 

netratat, se poate complica cu infecţii serioase 

majoritatea ulcerelor de presiune (escarelor) se dezvoltă la nivelul proeminenţelor osoase, 

unde forţa de frecare se combină cu presiunea şi distruge pielea şi ţesuturile de dedesubt. 

Prezenţa presiunii la nivelul proeminenţelor osoase obstruează circulaţia sângelui în 

capilare şi duce la necroză. Zonele obişnuite includ pe cele corespunzătoare osului sacru, 

coccisului, tuberozităţilor ischiale, marelui trohanter. Alte zone comune sunt scapula, cotul, 

genunchiul, călcâiele 

tratamentul eficient al ulcerelor de presiune implică îndepărtarea presiunii, restabilirea 

circulaţiei, asigurarea unei diete adecvate şi managementul cauzei. Tratamentul şi durata 

depinde de caracteristicile ulcerului 

ideală este profilaxia care include menţinerea unui aport nutritiv adecvat, asigurarea 

mobilităţii, îndepărtarea presiunii şi stimularea circulaţiei 

când leziunea de presiune apare în ciuda măsurilor profilactice, tratamentul implică măsuri 

care să scadă presiunea (schimbarea frecvenţa a poziţiei, paturi şi saltele speciale, scaune 

speciale) 

alte măsuri terapeutice includ reducerea factorilor de risc, tratamentul local, curăţarea 

rănii, debridarea şi pansamentul 

EVALUAREA ULCERELOR DE PRESIUNE : 

Pentru alegerea celui mai eficace tratament, iniţial trebuie evaluată escara. Trebuie avut în 

vedere că rana poate conţine ţesut necrotic şi nu se poate evalua stadiul decât după vizualizarea 

bazei rănii. 

Asistenţii efectuază tratamentul conform politicii spitalului. Procedurile implică curăţarea şi 

pansarea ulcerelor. 

Gradul I : 

- include roşeaţă permanentă a pielii, cianoză sau nuanţă purpurie la cei cu pielea mai 

închisă la culoare. Alţi indicatori includ schimbările de temperatură, consistenţă sau sensibilitate 

Gradul II : 

209

- este marcat de adâncime parţială, pierderea de piele include epiderma, derma sau 

amândouă. Escara este superficial şi apare ca o abraziune, o bulă sau un crater acoperit 

Gradul III : 

- este o leziune adâncă care penetrează ţesutul subcutan şi se poate întinde şi la fascia de 

dedesubt. Ulcerul este adânc şi poate afecta ţesuturile adiacente 

Gradul IV : 

- leziunea trece prin piele şi este însoţită de distrugeri mari, ţesut necrotic, afectarea 

muşchiului, oaselor sau structurilor suport (ca tendoanele sau joncţiunea capsulară) 

DEBRIDAREA ULCERELOR DE PRESIUNE : 

pentru că ţesutul necrotic umed promovează dezvoltarea germenilor, este necesară 

îndepărtarea lui pentru vindecarea rănii 

un ulcer de presiune poate fi debridat prin mai multe metode 

starea generală a pacientului şi scopul îngrijirii determină alegerea metodei 

debridarea ascuţită este folosită pentru pacienţii care necesită urgent debridarea, cum sunt 

cei cu sepsis sau celulită 

alte metode care pot fi folosite sunt debridarea mecanică, enzimatică, autolitică. Uneori 

sunt folosite combinaţii de metode 

debridarea este indicată pentru a permite granularea ţesutului 

Debridarea ascuţită sau rapidă : 

cea mai rapidă metodă de debridare 

se îndepărtează escara aderentă şi ţesutul devitalizat cu ajutorul unui bisturiu, al penselor şi 

a altor intrumente ascuţite 

pentru zonele întinse debridarea se face în sala de operaţii 

Debridarea mecanică : 

implică folosirea pansamentelor umede 

se aplică comprese umezite cu ser fiziologic pe rană. Când se usucă şi aderă la peretele rănii 

se îndepărtează 

are dezavantajul că este o metodă dureroasă şi de durată 

Debridarea enzimatică : 

îndepărtează ţesutul necrotic desprinzândul-l de ţesutul sănătos 

soluţiile enzimatice se aplică pe ţesutul necrotic 

dacă escara este prezentă, ea trebuie desprinsă în jur pentru ca să permită enzimelor să 

penetreze ţesutul 

Debridarea autolitică: 

implică aplicarea de pansamente umede pe rană 

ţesutul necrotic este îndepărtat prin autodigestia enzimelor în fluidele rănii 

durează mai mult ca alte metode 

se indică pacienţilor care nu tolerează celelalte metode 

nu se foloseşte pentru ulcerul infectat 

210




ALEGEREA PANSAMENTULUI PENTRU LEZIUNILE DE PRESIUNE 

Versiunea: 3 


Compresele : 

fabricate din bumbac sau sintetic, compresele sunt permeabile pentru apă, vapori de apă şi 

oxigen şi pot fi impregnate cu petrol sau alţi agenţi 

dacă în faza iniţială asistenta nu ştie ce să aleagă, va folosi comprese umezite în soluţii 

saline, până ce specialistul va recomanda tratamentul definitiv 

pentru a preveni macerarea se va evita aplicarea de comprese umede pe ţesutul sănătos din 

jur 

Pansamentul hidrocoloid : 

aceste produse adezive sunt confecţionate dintr-un material ce are la bază carbohidraţi şi 

opreşte apa 

este impermeabil pentru oxigen, apă şi vapori de apă şi are proprietăţi absorbative 

Pansamentul cu filme transparente : 

transparent, adeziv, neabsorbativ, acest pansament polimeric este permeabil pentru aer şi 

vapori de apă, dar nu pentru apă 

transparenţa permite inspecţia rănii 

pentru că nu absoarbe drenajul este folosit pentru răni parţial adânci şi cu exudat minim 

Pansamentul alginat : 

făcut din alge, acest pansament absorbativ este moale şi se întâlneşte în bucăţi sterile, 

pătrate sau rotunde 

absoarbe exudatul şi poate fi folosit la rănile infectate 

se îmbibă cu un gel pentru a menţine umezeala şi a grăbi vindecarea 

când exudatul se micşorează trebuie înlocuit cu alt tip de pansament 

Pansamentul spumă : 

acest pansament polimerizat, asemănător cu buretele, poate fi impregnat cu alte materiale 

parţial absorbativ, poate fi aderent 

spuma favorizează vindecarea şi este folosită când se doreşte o suprafaţa neaderentă 

Pansamentul cu hidrogel : 

bazat pe apă şi neaderent, acest polimer are într-o anume măsură şi proprietăţi absorbative 

se întâlneşte ca gel, foi flexibile sau impregnat în comprese 

211

produce o răcire a ţesuturilor, care are ca efect uşurarea durerilor 

Pansamentul cu hidrofibre : 

moale, steril, ca un pad, este făcut din fibre de carboximetilcelulosă 

absoarbe exudatul şi poate fi folosit pentru răni uscate 

interacţionează cu exudatul din rană şi formează un gel uşor de îndepărtat 


leucoplast hipoalergic sau plasă elastică 

sistem de irigare 

două perechi de mănuşi 

ser fiziologic 


tampoane sterile 

pansamentul pentru aplicare locală selectat 

sac de plastic pentru colectarea deşeurilor 

scală de măsurare a leziunilor 

aleze 

opţional: foarfeci sterile, seringă cu ac, tampoane cu alcool 


se va asambla echipamentul lângă pacient 

se va tăia leucoplastul pentru fixarea pansamentului 

se va pregăti sacul de plastic 

Implementarea : 

Se vor spăla mâinile şi se vor revizui precauţiunile standard de protecţie 

Curăţarea ulcerului de presiune: 

se va asigura intimitatatea pacientului 

se va explica tehnicii pacientului pentru îndepărtarea fricii şi promovarea cooperării 

poziţionare astfel încât să se poată avea acces uşor la nivelul rănii 

se va acoperi marginea patului cu o aleză pentru prevenirea murdăririi 

se va deschide recipientul cu soluţie salină şi seringă cu piston. Se va pune soluţia salină întrun 

recipient curat sau steril, în funcţie de politică, şi seringa alături 

se vor pune mănuşile 

se va îndepărta pansamentul vechi şi se va arunca pentru a preveni contaminarea câmpului 

steril 

se va inspecta leziunea şi se va nota culoarea, mărimea, mirosul şi dacă prezintă debridări 

necrotice 

se va măsura rana (cu o scală specială) 

se va folosi seringă cu piston şi se va iriga cu presiuneforta ulcerul pentru îndepărtarea 

ţesutului necrotic şi îndepărtarea bacteriilor din rană. Pentru leziunile fără necroză, se va 

aplica o presiune uşoară pentru a preveni distrugerea ţesutului nou 

se vor înlocui mănuşile 

cu degetul de la mănuşă sau cu beţisoarele cu vată se vor verifica tunelele rănii. Acestea 

212

eprezintă extensiile leziunii până în zona fascială. Se va determina adâncimea 

se va revizui condiţia pielii şi a ulcerului. Se va nota aspectul patului rănii şi a ţesutului 

înconjurător 

dacă se va observa ţesut necrotic aderent se va chema un medic specialist pentru a efectua 

debridarea 

se va aplica pansamentul indicat 

Aplicarea compreselor umezite cu soluţii saline: 

se va iriga leziunea de presiune cu soluţie salină 

se vor curăţa marginile rănii cu o compresă sterilă 

se va umezi o compresă cu ser fiziologic 

se va aşeza delicat compresa pe suprafaţa ulcerului 

se va schimba pansamentul suficient de des pentru a menţine rana umedă 

Aplicarea pansamentului hidrocoloid: 

se vor iriga ulcerele de presiune cu soluţii saline şi se vor curăţa marginile cu comprese 

sterile 

se va tăia pansamentul în forma rănii 

se va scoate din ambalaj şi se va aplica cu grijă 

se vor scoate mănuşile şi se vor arunca în sacul de plastic 


se va schimba pansamentul hirocoloid la fiecare 2 - 7 zile în funcţie de necesităţi (de 

exemplu, dacă pacientul se plânge de dureri sau pansamentul nu mai este aderent) 

Aplicarea pansamentului transparent: 

se vor iriga leziunile de presiune cu soluţii saline şi se vor curăţa marginile cu comprese 

sterile 

se va pregăti o compresă pentru ulcer de 5 cm 

se va aşeza compresa delicat pe ulcer 

pentru a preveni presiunea nu se va folosi pansament elastic. Se va apăsa ferm cu degetele 

pentru a promova aderenţa 

la nevoie, se vor aspira acumulările de fluid cu o seringă cu ac şi se va curăţa zona aspirată 

cu o compresă cu alcool 

se va acoperi cu altă bucată de pansament transparent 

se va schimba pansamentul la 3-7 zile, în funcţie de cantitatea drenată 

Aplicarea de pansament alginat: 

se va iriga leziunile de presiune cu soluţie salină normală (ser fiziologic) 

se vor curăţa marginile cu comprese sterile 

se va aşeza delicat spuma peste ulcer 

se va folosi faşă sau plasă elastică pentru a fixa pansamentul 

se va schimba pansamentul când spuma nu mai absoarbe exudatul 

Aplicarea de hydrogel: 

se vor iriga leziunile de presiune cu soluţii saline 


se va aplica gelul în adâncul rănii 

213

se va acoperi cu altă compresă 

se va schimba pansamentul zilnic sau cât de des este nevoie pentru a menţine ulcerul umed 

se va tăia pansamentul ca să acopere numai rana, altfel suprafeţele intacte vor fi macerate 

Aplicarea pansamentului cu hidrofibre: 

se vor iriga leziunile de presiune cu soluţii saline 


se va aplica pansamentul pe fundul rănii 

apoi se va acoperi cu un alt pansament (de exemplu o compresă) 

se va asigura pansamentul cu plasă elatică sau bandă 

se va schimba pansamentul conform indicaţiilor sau când s-a umplut cu exudat 

214




Versiunea: 3 


PREVENIREA LEZIUNILOR DE PRESIUNE 

se va schimba poziţia pacientului la 1-2 ore dacă nu există contraindicaţii 

pentru pacienţii care sunt întorşi după un anume program, se vor folosi materiale 

preventive ca saltele cu aer, de exemplu 

se vor aplica exerciţii de respiraţie 

când se va întoarce pacientul de pe o parte pe alta, mai degrabă va fi ridicat decât împins, 

pentru a micşora frecarea 

se vor folosi perne pentru poziţionare şi creşterea confortului 

se va elimina tot ce poate cauza disconfort 

se va aşeza lângă patul pacientului un program de schimbare a poziţiilor 

se va încuraja pacientul să participe la tratament 

se va evita aşezarea pacientului direct pe trohanter 

este preferabil să fie aşezat în decubit lateral într-un unghi de 30 grade 

pacientul care stă în scaunul cu rotile va fi învăţat să apese pe picioare la fiecare 15 minute 

pentru a stimula circulaţia 

pacienţii paraplegici vor fi învăţaţi să-şi împingă greutatea în scaunul cu rotile. Dacă 

pacientul va cere ajutorul, va trebui ajutat să-şi lase greutatea pe o fesă pentru 60 de 

secunde, apoi pe cealaltă. Se va evita aşezarea pacientului pe suprafeţe de plastic 

neregulate 

se va învăţa pacientul să evite aparatele de căldură şi săpunul pentru că usucă pielea 

dacă condiţia pacientului permite, i se va recomanda o dietă bogată caloric, proteic şi 

vitaminic. Consultanţă nutriţională este necesară pentru tratamentul enteral şi total 

parententeral 

se va verifica dacă pacientul şi membri familiei cunosc metodele de prevenire şi tratare a 

leziunilor de decubit şi dacă îşi înţeleg propriul rol în planul de îngrijire 


se va evita folosirea cotului şi a călcâiului deoarece pot apare probleme neurovasculare la 

mâini şi la picioare 

vindecarea leziunilor de decubit aflate în stadiul 3 şi 4 necesită intervenţie chirurgicală 

215

Cap. IX 




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA PEDIATRICĂ 

RECOLTAREA PROBELOR BIOLOGICE DIN URINA 

INTRODUCERE : 

în acest domeniu este nevoie de cunoştinţe specializate şi de calificarea personalului. 

Imaturitatea fiziologică a copilului face ca răspunsul lui atât la boală cât şi la tratamentul 

aplicat să fie mai pronunţat, iar dimensiunile sale mici cresc posibilitatea unei erori în 

tratament. Pe lângă aceasta, deşi copiii se recuperează mai repede după o boală în 

comparaţie cu adulţii dar prezintă un risc mai mare de a ajunge la complicaţii 

când se acordă îngrijire unui copil, trebuie să se ia în considerarea nivelul său de creştere şi 

dezvoltare. De exemplu, copiii mici beneficiază de deprinderi motorii rudimentare şi 

capacitate de înţelegere limitată, acest lucru predispunâdu-i în mod special la răniri. Din 

acest motiv trebuie o vigilenţă crescută faţă de potenţialele situaţii periculoase, şi trebuie să 

se urmeze etapele necesare pentru a asigura siguranţa copilului 

chiar dacă un copil este bolnav, el tot are nevoie de stimulare senzorială şi socială. De aceea 

trebuie să fie incluse şi jocurile în planul de îngrijire pediatrică. Pe lângă faptul că ajută 

dezvoltarea şi stimulează un sentiment de securitate şi de bunăstare, joaca mai permite 

copiilor şi să se elibereze de stres şi tensiune, care sunt consecinţele fireşti ale impactului cu 

mediul necunoscut şi nefamiliar al spitalului 

părinţii trebuie incluşi în toate aspectele îngrijirii copilului lor. Vor fi încurajaţi să-şi menţină 

rolul acordării de îngrijire copilului, să continue să considere copilul un membrul al familiei 

cu drepturi depline, să facă copilul să se simtă inclus în familia lui, mai ales în situaţia unei 

spitalizări pe termen lung. Astfel, se va crea un mediu pozitiv, care să promoveze sănătatea 

fizică şi emoţională, a copilului 

RECOLTAREA PROBELOR BIOLOGICE: 

Recoltarea de urină : 

recoltarea de urină pentru analize de laborator permite examinarea tractului urinar pentru 

diferite infecţii şi tulburări renale, evaluarea tratamentului, şi depistarea unor tulburări de 

sistem sau metabolice 

deşi un copil fără control vezical nu poate oferi un flux de urină curat pentru proba 

biologică, recipientul de recoltare pediatrică a urinei asigură o alternativă simplă, eficientă. 

Riscul de contaminare a probei este redus, fără a se recurge la cateterizare. Deoarece 

recipientul de recoltare este securizat cu dispozitive adezive, folosirea lui este 

contraindicată la un pacient cu piele perineală extrem de sensibilă sau descuamată 

216


Pentru o proba aleatorie : 

recipient de recoltare pediatrică a urinei împachetat separat 

cutie pentru probele biologice 

etichetă 

formular de solicitare analize către laborator 

2 sutece de unică folosinţă de măsură potrivită 

Foarfecă 

Mănuşi 

pânză pentru spălat 

săpun, apă, prosop, vas, aleză 

Pentru urocultură : 

recipient steril de recoltare pediatrică a urinei 

cutie sterilă pentru proba de urină 

etichetă 


2 sutece de unică fol de măsură potrivită 

foarfecă 


vas steril, apă sterilă sau distilată 

comprese 

agent de curăţare a pielii antiseptic 


seringă de 3ml cu ac 

aleză 

Pentru o probă de urină obţinută în timp (24 ore): 

recipient de recoltare 

cutie pentru probele biologice 

etichetă 


2 sutece de unică folosinţă de măsură potrivită 

foarfecă 


vas steril, apă sterilă sau distilată 


pânză pentru spălat 

săpun, apă, prosop, vas 

aleză 

betadină, alcool 

217


se va verifica prescripţia medicului în privinţa tipului de probă care trebuie recoltată şi se va 

asambla echipamentul corespunzător 

se va verifica istoricul pacientului în privinţa alergiilor (de exemplu la iodină) 

se va completa formularul de laborator, pentru a evita întârzierile în trimiterea probelor, la 

laborator 


cu ajutorul foarfecei se va face o despicătură de 5 cm într-un scutec, tăind dinspre centru 

înspre una din marginile mai scurte. Mai târziu se va pune recipientul de urină în această 

despicătură, când se va poziţiona recipientul şi scutecul pe pacient 

dacă trebuie recoltată o probă în mod steril, se va verifica data expirării pe fiecare recipient 

steril 

se vor pune mănuşi noi şi se vor deschide câteva pachete de comprese sterile 


se va explica procedura pacientului, dacă este suficient de mare să înţeleagă, şi părinţilor săi 

se va asigura intimitate, mai ales dacă pacientul este adolescent, trecut de copilărie 

Colectarea unei probe aleatorii : 


se va pune pacientul pe aleză 

se va curăţa zona perineală cu săpun, apa folosind o pânză pentru spălat 

se va curăţa dinspre interior spre exterior, pentru a evita contaminarea probei de urină 

se va şterge uşor pentru a nu răni cu pânza, şi pentru a nu stimula urinarea 

se vor separa labiile la fete şi se va retrage înapoi pielea preputului a unui pacient băiat 

necircumcis, pentru a expune orificiul canalului urinar 

se va curăţa bine zona cu apă curată şi se va usca cu un prosop 

nu se vor folosi pudre, loţiuni, sau creme pentru că acestea afectează aderenţă 

se va pune pacientul să stea în poziţia de broască, cu picioarele depărtate şi genunchii 

flexaţi. Dacă e necesar, va fi rugat părintele să-l ţină în timp ce se aplică colectorul de urină 

se vor îndepărta părţile protectoare de pe componentele adezive ale colectorului de urină 

la fete întâi se vor separa labiile şi se va apăsa uşor marginea de jos a recipientului în 

perineu. Apoi, se va ataşa restul componentei adezive în interiorul labiei mari. La baieţi se 

va pune recipientul peste penis şi scrot, şi se va presa puţin componenţa adezivă ca să se 

prindă de piele 

odată ce recipientul este ataşat, va fi tras uşor în despicătura scutecului, pentru a preveni 

compresia lui de către scutec, şi pentru a observa când pacientul urinează şi recipientul este 

plin 

se va fixa scutecul pe pacient 

când va apare urina în recipient, se vor pune mănuşile şi se va îndepărta uşor scutecul şi 

recipientul 

se va măsura cantitatea eliminată dacă trebuie 

se va eticheta proba şi se va ataşa formularul de solicitare analize 

se va trimite proba la laborator 

se vor scoate şi arunca mănuşile 

218

se va pune un alt scutec curat pe pacient şi i se va asigura confortul necesar 

Colectarea unei probe specifice : 

Se va urma procedura anterioară cu următoarele modificări: 

se va folosi apă sterilă sau distilată, un agent de curăţare pentru piele, şi comprese pentru a 

curăţa zona perineală 

se vor pune mănuşile şi se va curăţa orificiul canalul urinar, înspre exterior. Se va şterge o 

singură dată cu fiecare compresă de tifon şi apoi se va arunca 

după ce pacientul va urina, se va îndepărta recipientul şi se va folosi un paduri alcoolizate 

pentru a curăţa o zonă mică din suprafaţa recipientului. Se va străpunge zona curăţată cu un 

ac şi se va aspira urina în seringă 

se va injecta urină în cutia sterilă pentru probe. Se va avea grijă ca acul să nu atingă 

marginile recipientului pentru a rămâne steril 

nu este necesar un volum mare de urină 

se vor scoate mănuşile şi se vor arunca în locul specific de colectare a deşeurilor 

contaminate 

Colectarea unei probe de urină pe o anumită perioadă de timp: 

se va verifica prescripţia medicului pentru a şti durata colectării şi indicaţiile pentru 

procedură 

se va pregăti pacientul, se vor pune mănuşile şi se va curăţa perineul aşa cum este indicat şi 

la recoltarea celorlalte probe de urină 

se aplică recipientul de colectare care va fi apoi tras în despicătura scutecului. Se va fixa 

scutecul pe pacient 

se va verifica recipientul colector la fiecare 30 de minute pentru a vă asigura de o bună 

etanşare a echipamentului pentru că orice scurgere poate afecta complet colectarea 

se va goli periodic recipientul de colectare. De fiecare dată când se va îndepărta urina, va fi 

adăugată în recipentul mare de colectare pe 24 ore 

când timpul de colectare se va scurge, se va opri colectarea şi se va trimite toată cantitatea 

colectata la laborator sau se va trimite doar un eşantion pe care se va specifica cantitatea 

totală din care a fost luat (în funcţie de analiza cerută şi de politica laboratorului) 

se vor pune mănuşi şi se va spăla zona perineală cu apă şi săpun, apoi se va pune al doilea 

scutec 


pentru colectarea unei probe aleatorii şi a unei probe specifice, se va obţine prima urină de 

dimineaţă dacă e posibil 

dacă recipientul de colectare se mişcă din loc în timpul colectării, se va fixa un alt recipient 

pentru a preveni pierderea specimenului şi nevoia de a lua de la început procedura 

colectării 


adezivul de pe marginea recipientului colector poate provoca descuamarea pielii 

219




Versiunea: 3 


ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR. TRATAMENTE 

deoarece un copil răspunde la tratament mult mai rapid şi într-un mod mai imprevizibil 

decât un adult, administrarea de medicamente în pediatrie necesită o grijă specială 

factori ca vârstă, greutatea, tipul medicamentului şi calea de administrare pot să afecteze 

dramatic răspunsul copilului la un medicament. De exemplu, din cauza epiteliilor sale 

subţiri, un nou-născut sau un copil mic are o capacitate de absorbţie a medicamentelor mult 

mai mare decât copiii mai mari 

anumite afecţiuni pot afecta, de asemenea, răspunsul copilului la medicaţie. De exemplu, 

gastroenterita creşte motilitatea gastrică, ceea ce îngreunează absorbţia anumitor 

medicamente luate pe cale orală. Tulburările hepatice sau renale pot îngreuna 

metabolizarea anumitor medicamente 

tehnicile uzuale de administrare a medicaţiei pot necesita o adaptare în cazul copiilor, în 

funcţie de vârstă, dimensiunile, şi nivelul de dezvoltare. O tabletă pentru un copil mic de 

exemplu, poate fi nevoie să fie pisată şi amestecată cu un lichid pentru o administrare orală. 

Pe lângă aceasta, zona de injectare şi dimensiunea acului va varia în funcţie de vârsta 

copilului şi de dezvoltarea lui fizică 


Pentru medicaţia pe cale orală : 


seringă din plastic de unică folosinţă 

picurător medicinal din plastic sau o linguriţă 

ceşcuţă de medicamente 

apă, sirop 

opţional: suc de fructe. 

Pentru medicaţia injectabilă : 


seringă şi ac de mărimi corespunzătoare 



comprese 

leucoplast, bandaj adeziv 

220


se vor verifica instrucţiunile medicului referitoare la medicaţia prescrisă, dozaj, şi calea de 

administrare 

se va compara medicaţia prescrisă cu cea primită de la farmacie 

se va verifica data de expirare a medicaţiei 

se va revede istoricul alergic al pacientului 

se va calcula cu atenţie dozajul, dacă e necesar, şi se va ruga eventual şi altă colegă să 

verifice. Dacă nu, dozajul va fi verificat de aceeaşi asistentă de două ori, mai ales în cazul 

unor medicamente ca insulina, heparina, digoxina, epinefrina şi narcoticele 

se va alege acul potrivit pentru injectare. De obicei, pentru o injecţie intramusculară la copil 

se va folosi un ac de 25G, iar la copiii mai mari, se va folosi un ac 23 G 


se va evalua starea copilului pentru a determina de ce medicamente are nevoie şi eficienţa 

terapiei anterioare 

se va observa cu atenţie dacă apar iritaţii, mâncărimi, tuse, sau alte semne specifice 

reacţiilor adverse la o administrare anterioară de medicamente 

se va identifica pacientul comparând numele de pe braţara de la încheietura mâinii cu cel de 

pe actele medicale. Dacă copilul poate vorbi sau răspunde la întrebări, va fi întrebat cum se 

numeşte 

se va explica procedura copilului şi familiei sale folosind termeni pe care să-i înţeleagă şi 

copilul (dacă nu este prea mic) 

se va asigura intimitate (mai ales dacă este vorba de un copil mai mare) 

Administrarea medicaţiei pe cale orală : 

se va utiliza fie o seringă de plastic fără ac sau o pipetă medicinală specială pentru a măsura 

doza. Dacă medicaţia este sub forma tabletelor se va întâi pisa tableta dacă este posibil şi 

dacă se pretează la asta, şi se va amesteca cu apă sau sirop. Apoi se va aspira amestecul în 

seringă sau pipetă 

se va lua copilul şi i se vor ridica capul şi umerii, sau i se va întoarce capul într-o parte pentru 

a preveni aspirarea. Copilul va fi ţinut aproape pentru a-i limia mişcările 

se va folosi policele pentru a-i apăsa în jos bărbia şi a-i deschide gura. Se va strecura seringa 

în gura copilului de-a lungul uneia din părţile laterale ale limbii, se va elibera medicamentul 

încet, pentru a lăsa copilul să înghită şi pentru a preveni înecarea sa 

dacă nu este contraindicat i se poate administra suc de fructe după adminstrarea medicaţiei 

după administrare, mai ales în cazul unui copil foarte mic, care nu se mişcă, va trebui 

poziţionat în decubit lateral pentru a scădea riscul sindromului morţii subite. Unui copil activ 

i se va permite să stea într-o poziţie confortabilă pentru el. Se va evita să fie forţat să stea 

într-o anumită poziţie, pentru a preveni agitarea sa 

Administrarea medicaţiei pe cale orală unui copil care abia începe să umble : 

se va utiliza o seringă de plastic, de unică folosinţă. sau o pipetă medicinală pentru a măsura 

dozajul medicaţiei sub formă lichidă. Apoi se va pune lichidul într-o ceşcuţă 

se va ridica capul copilaşului şi umerii pentru a preveni aspirarea 

dacă e posibil, va fi rugat să ţină ceşcuţa, pentru a-i stimula cooperarea 

se va verifica dacă copilul a înghiţit toată doza 

221

dacă medicaţia este sub formă de tablete, se va pisa întâi tableta, dacă se poate, şi se va 

amesteca cu apă, sirop sau substanţă gelatinoasă. Se va folosi o seringă, pipetă sau linguriţă 

pentru a administra medicaţia 

Administrarea medicaţiei pe cale orală unui copil mai mare : 

dacă este posibil copilul va fi lăsat să aleagă atât bautura cu care se va amesteca medicaţia 

cât şi bâutura pe care o va bea după administrarea medicaţiei 

dacă este adecvat situaţiei i se va permite să aleagă locul unde vrea să i se adminstreze 

medicaţia (de exemplu, stând în pat sau în braţele părintelui) 

dacă medicaţia este sub formă de tablete sau capsule, şi dacă copilul este suficient de mare 

(între 4 şi 6 ani) va fi învăţat cum să înghită medicaţia solidă. Dacă stie deja să o facă, se va 

recapitula totuşi pentru siguranţa lui. I se va spune să pună pastila în spatele limbii şi s-o 

înghită imediat bând apă sau suc. Marea partea a instrucţiunilor va face referire la suc 

pentru a distrage atenţia copilului de la pastilă 

se va verifica dacă copilul bea suficentă apă sau suc pentru ca pastila să alunece pe esofag 

se va verifica gura copilului pentru a vedea dacă a înghiţit pastila 

dacă copilul nu poate înghiţi întreaga pastilă, se poate pisa şi amesteca cu apă sau sirop sau 

subst gelatinoasă. Sau, după ce se verifică prescripţia medicului, se va solicita medicamentul 

în formă lichidă 

Injecţia intramusculară : 

se va alege o zonă de injectare care să fie adecvată cu vârsta copilului, şi masa musculară 

se va poziţiona corespunzător zonei alese pentru injectare 

se va localiza exact locul pentru injectare (de exemplu, muşchiul dorso şi ventrogluteal) 

se va cere ajutorul încă unei persoane pentru a ţine copilul şi a-i limita mişcările 

se va încerca stimularea cooperarii unui copil mai mare înainte de a cere ajutorul cuiva 

se vor pune mănuşile 

se va curăţa locul injectării cu alcool, ştergându-se dinspre centrul locului spre exterior 

printr-o mişcare spirală, pentru a evita contaminarea zonei curate 

se va prinde pielea zonei respective şi se va ţine între police şi index, pentru a imobiliza locul 

şi a crea o masă musculara în vederea injectării 

se va introduce acul rapid 

se va trage pistonul seringii şi se va aspira pentru a vedea dacă acul nu a penetrat vreun vas 

de sânge. Dacă nu apare sânge, se va injecta medicaţia încet pentru ca muşchiul să se 

adapteze la volumul introdus (vezi şi injecţia intramusculara la adult) 

se va scoate acul şi se va masa uşor zona cu o compresă de tifon, pentru a stimula circulaţia, 

şi a creşte absorbţia 

se va asigura comfortul copilului şi copilul va fi lăudat în urma procedurii 

Injecţia subcutanată : 

se pot alege ca locuri de injectare: treimea din mijloc a părţii externe a braţului superior, 

treimea din mijloc a părtii externe a coapsei, sau abdomenul 

se poate aplica o compresă rece pentru a diminua durerea 

se vor pune mănuşi şi se va pregăti locul injectării dezinfectându-se cu alcool 

se va ţine strâns ţesutul cutanat între police şi index pentru a asigura injectarea ţesutului 

subcutanat. Se va ţine acul într-un unghi de 45 până la 90 de grade şi se va introduce rapid 

în ţesut 

222

se va elibera ţesutul din strânsoare şi se va injecta uşor medicaţia 

se va scoate acul rapid, pentru a diminua discomfortul 

dacă nu este contraindicat, se va masa uşor zona, pentru a facilita absorbţia 

medicamentului (vezi şi injectia subcutanată la adult) 

Injectarea intradermală : 

se vor pune mănuşi şi se va poziţiona pacientul în aşa fel încât să aibă mâna întinsă (locul de 

injectare este partea internă a braţului) 

se va introduce acul înclinat, cu amboul orientat în sus, sub un unghi de 10 – 15 grade chiar 

dedesubtul stratului extern al pielii 

se va injecta încet medicaţia, şi se va urmări apariţia unei umflături, apoi se va scoate rapid 

acul sub acelaşi unghi sub care s-a introdus 

dacă este indicat, se va trasa cu marcărul un cerc în jurul umflăturii şi nu se va masa zona 

pentru a nu altera rezultatul 


nu trebuie ezitat să fie consultaţi părinţii pentru a găsi împreună cele mai bune modalităţi 

de administrare a medicaţiei 

dacă este posibil, se poate pune un părinte să administreze medicaţia orală sub 

supravegherea asistentei 

se va evita însă să se ceară ajutorul părintelui în cazul injecţiilor, deoarece copilul şi-ar putea 

percepe părintele ca pe o sursă de durere 

se va urmări stabilirea unei relaţii cu copilul şi părinţii săi care să fie bazată pe încredere, 

astfel încât să li se poată oferi suportul necesar şi să li se stimuleze cooperarea, chiar şi când 

un medicament cauzează disconfort 

dacă copilul va fi injectat o dată, i se poate permite să aleagă el locul injectării dintre 

posibilităţile existente. Totuşi, dacă este nevoie să fie injectat de mai multe ori, rotaţia 

locurilor de injectare se va face pe baza unui principiu clar 

când se va administra medicaţie unui copil mai mare, va trebui să i se arate onestitate şi să 

fie asigurat că discomfortul va fi de scurtă durată. I se va sublinia că trebuie să rămână 

nemişcat pentru siguranţa lui, şi pentru a-şi diminua discomfortul. I se va explica copilului şi 

părinţilor săi că un asistent va ajuta să ţină copilul pentru a sta nemişcat dacă este necesar. 

Explicaţiile trebuie să fie scurte şi simple 

pentru a distrage atenţia unui copil, poate fi pus să numere chiar înainte de injecţie şi i se 

poate lansa provocare sa încerce să ajungă la 10 până se termină injecţia 

dacă copilul plânge, nu trebuie certat, şi nu trebuie permis nici părinţilor s-o facă. În schimb, 

unul din părinţi poate să ţină copilul mic şi să-l laude pentru cât de curajos este că a lasat să 

i se facă injecţia 

se poate pune un bandaj adeziv pe locul injectat ca formă de recompensare a copilului 

pentru curajul său 

dacă medicaţia este doar sub formă de tablete, se va consulta farmacistul (sau o carte de 

referinţă despre medicamente) pentru a verifica dacă nu cumva pisarea tabletei poate 

afecta eficacitatea acesteia. Nu se va pune pastila într-o cantitate mare de lichid pentru că 

există riscul ca copilul să nu bea toată cantitatea nefiind astfel administrată întreaga doza 

prescrisă 

deoarece copiii mici nu pot comunica ce efecte are medicamentul, vor trebui observate cu 

vigilenţă eventuale semne de reacţii adverse la respectivul medicament. Se va face o listă cu 

223

medicamente adecvate de urgenţă calculând dozele în funcţie de greutatea pacientului. Se 

va pune lista lângă patul pacientului, pentru a ajuta în cazul unei urgenţe 

dacă există dubii privind doza potrivită pentru un anume medicament, se va consulta 

întotdeauna medicul care a prescris medicamentul 

orice medicaţie se va verifica de două ori înainte de administrare 


se vor instrui părinţii în privinţa dozajelor corecte şi a administrării tuturor medicamentelor 

prescrise. Dacă părintele va administra un medicament lichid, va fi sfătuit să folosească 

seringi de plastic, de unică folosinţă. Pentru a fi sigur că doza e corectă, va fi sfătuit să evite 

folosirea unei linguriţe de ceai 

părintele va fi instruit cum să folosească seringa orală 

se vor utiliza materiale scrise pentru a-i întări înţelegerea instrucţiunilor 

dacă este necesar, copilul şi familia să pot fi învăţaţi tehinca injecţiilor subcutanate (la copiii 

diabetici, de exemplu, care necesită injectare repetată la domiciliu) 

Locuri de injectare intramusculară : 

Se va lua în considerare vârsta, greutatea, şi dezvoltarea musculară a pacientului, tipul 

medicamentului şi nivelul de absorbţie al acestuia. 

zonele ventrogluteală şi dorsogluteală: pentru un copil care poate să meargă şi are peste 3 

ani, se pot aceste 2 zone. Ca şi vastus lateralis, şi zona ventrogluteală este relativ lipsită de 

vase de sânge importante, şi nervi. Înainte de a se alege aceste zone se va verifica dacă 

copilul a mers în picioare cel puţin 1 an pentru a-şi fi dezvoltat suficientă masă musculară 

deltoidul : pentru un copil în vârstă de peste 18 luni, care necesită administrare rapidă a 

medicaţiei, se va folosi această zonă. Deoarece circulaţia sangvină în acest muşchi este mai 

alertă decât în alţi muşchi, absorbţia medicamentului se va realiza mai repede. Această zonă 

se va folosi cu atenţie deoarece deltoidul nu se dezvoltă pe deplin înainte de adolescenţă. 

La un copil mic deltoidul este mic şi apropiat de nervul radial, care poate fi atins la inserarea 

acului 

folosirea injectoarelor subcutanate: au particularitatea folosirii acelor de unică folosinţă sau 

ejector sub presiune pentru a elibera dozele prescrise ale medicamentului. Potrivite pentru 

folosire la copii, aceste dispozitive eliberează medicaţia în siguranţă şi corect. Deşi relativ 

scumpe, aceste dispozitive, sunt uşor de folosit. De exemplu, studiile indică faptul că 

insulina eliberată prin jet se răspandeşte mai rapid şi este absorbiţa mai repede, deoarece 

se evită acumularea într-o singură zonă a insulinei aşa cum se întâmplă când se folosesc 

acele 

Terapia intravenoasă : 

la copii, această terapie poate fi prescrisă pentru a administra medicamente sau pentru a 

corecta deficitul de fluide, pentru îmbunătăţirea balanţei electrolitice, sau pentru asigurarea 

hrănirii 

În cazul acestei terapii principala preocupare a asistentei trebuie să fie corelarea locului şi 

echipamentului I.V. cu motivele terapiei şi cu vârsta, dimeniunile şi nivelul de mobilitate al 

pacientului. De exemplu, o venă a scalpului este o zona tipică I.V. folosită în cazul copiilor 

foarte mici, în vreme ce venele periferice ale mâinii, încheieturii, sau venele picioarelor pot 

fi mai potrivite pentru copiii mai mari 

224

pe parcursul terapiei I.V. asistenta trebuie să evalueze continuu pacientul, cât şi perfuzia, 

pentru a preveni excesul de fluide şi alte complicaţii 

de câte ori este posibil, se va folosi un cateter în locul unui ac. Un cateter flexibil e mai 

puţin probabil să perforeze peretele venei 


soluţiile perfuzabile 

perfuzoare 

infuzomate sau injectomate 

stativ 

soluţie normal salină sau glucoză 5% pentru diluţii 

betadină 


seringi 

ace şi catetere speciale pentru copii 

leucoplast 



se va pregăti tot echipamentul i.v. şi se va pune la îndemână 

se vor verifica datele de expirare a soluţiilor perfuzabile şi se va examina conţinutul pentru a 

observa eventualele anormalităţi 

se va deschide ambalajul perfuzorului, se va opri clema şi se va introduce, printr-o tehnică 

sterilă, vârful perfuzorului în flaconul de soluţie 

se va atârna punga sau sticla de suportul I.V. şi se va umple camera de picurare până la 

jumatate, se va deschide clema şi se va scoate aerul din perfuzor închinzând apoi clema din 

nou 

dacă se foloseşte un infuzomat se va fixa tubulatura perfuozrului în acesta, după ce s-a scos 

aerul 

se va securiza perfuzorul 

se va pregăti o seringă cu solutie normal salină pentru spălarea cateterului dacă va exista 


se va verifica numele pacientului (de obicei copii au o brăţară la mână cu numele lor) 

se va explica părinţilor necesitatea terapiei intravenoase în termeni pe care ei săi înţeleagă 

va trebui chemat încă un membru al personalului medical ca să ajute şi se vor informa 

părinţii ca acesta va ajuta copilul să stea nemişcat pe durata procedurii 


se va alege zona de inserţie a acului sau a cateterului 

pentru a localiza o venă potrivită a scalpului, se va palpa locul pentru a simţi pulsaţiile 

arteriale. Dacă acestea se simt, se va alege alt loc 

pentru a găsi un loc pentru puncţionare periferică, se va aplica un garou nu foarte strâns pe 

braţul sau piciorul pacientului şi se va palpa pentru găsirea unei vene potrivite (vezi şi 

tehnica injecţiei intravenoase la adult) 

dacă se va insera un ac-fluture, se va spăla tubajul conectat la ac cu soluţie normal salină 

sau glucoza 5% 

225

se va dezinfecta locul de puncţionare ştergându-se cu o mişcare circulară, din centrul locului 

de inserţie înspre exterior apoi se va lăsa să se usuce 

se va introduce acul în venă. Se va urmări ca sângele să curgă înapoi prin cateter sau prin 

tubajul acului, fapt care confirmă că acul se afla în venă 

se va desface garoul şi se va ataşa perfuzorul la cateter pornindu-se perfuzia cu rata 

potrivită 

se va securiza cateterul şi perfuzorul şi se va aplica un pansament sau fixator 

semipermeabil şi transparent peste cateter 

se va verifica locul inserţiei frecvent pentru a vedea dacă sunt semne de infiltraţii, şi se 

va verifica sticla sau flaconul cu soluţie perfuzabilă pentru a vedea cantitatea administrată 

se vor schimba fixatorul cateterului I.V. la fiecare 24 de ore pentru a preveni infecţiile. 

De asemenea, se va schimba şi perfuzorul la fiecare 48 ore şi flaconul cu soluţie la 24 ore 

se va schimba locul de inserţie, dacă este posibil, la 72 ore pentru a reduce riscul 

infecţiilor. Dacă într-o urgenţă sau chiar în afara spitalului s-a efectuat inserţia fără 

dezinfectarea locului, cateterul trebuie schimbat chiar înainte de 72 ore 


se va încerca alegerea unui loc de inserţie care să nu pună copilul în discomfort sau care să îl 

împiedice să stea comfortabil. De exemplu, dacă un copil obişnuieşte să-şi sugă degetul 

mare de la mâna dreaptă se va evita să se monteze cateterul în mâna lui dreaptă 

se vor avertiza părintii dacă se va folosi ca loc de inserţie o venă a scalpului şi vor fi anunţaţi 

că trebuie să se radă o mică porţiune de păr 

în cazul unui copil mai mare, acesta trebuie încurajat să participe la alegerea locului inserţiei 

dacă e posibil, pentru a-i da senzaţia unui control asupra situaţiei 

dacă copilul este activ, se va alege un loc în partea de sus a corpului, pentru ca copilul să se 

poată da jos şi după inserţie 

se va evalua necesitatea de restricţionare a pacientului după inserţia echipamentului I.V. Se 

vor aplica aceste măsuri doar dacă mişcarea acului sau a cateterului din loc este iminentă. 

Dacă este neceasar să se folosească aceste măsuri, se va evalua pacientul periodic şi se va 

îndepărta procedura de restricţie la intervale frecvente, pentru a-i permite să se mişte. Se 

vor încuraja părinţii să-şi ţină copilul în braţe şi să-i asigure comfortul în timpul cât nu e 

aplicată restricţionarea 

pentru o mai bună monitorizare a soluţiilor perfuzate şi o mai mare uşurinţă de dozare, se 

vor folosi infuzomatele 

se poate aplica un unguent antimicrobial peste locul inserţiei pentru a fi prevenite infecţiile. 


copiii care necesită aceasta terapie pe termen lung pentru administrarea medicaţiei sau 

pentru hrănire, pot continua procedura şi acasă 

se vor învăţa părinţii, dacă se poate, cum să identifice şi să controleze eventualele 

complicaţii. (infiltraţii la locul de inserţie sau infundarea cu cheaguri a acului). Se vor 

suplimenta explicaţiile verbale cu materiale scrise. Înainte de externare, parinţii vor fi puşi 

să utilizeze sub supraveghere pompa de infuzie pentru a observa care le sunt punctele slabe 

în înţelegere şi de ce alte instrucţiuni şi deprinderi mai au nevoie în folosirea corectă a 

echipamentului 

la externare este indicat să existe un aranjament cu serviciile care oferă asistenţă medicală 

la domiciliu, astfel încât să existe o asistentă care să viziteze pacientul zilnic, pentru 2-3 zile, 

226

ca să asigure suportul şi ghidarea iniţierii terapiei la domiciliu. Părinţii vor fi informaţi că 

după primele vizite zilnice ale asistentei, în următoarea perioadă va veni o dată la 2-3 zile 

pentru a evalua locul inserţiei, a asigura îngrijirea necesară şi a răspunde la întrebări dacă 

există nelămuriri 


infecţiile la locul de inserţie 

fluidele în exces, 

dezechilibrarea balanţei electrolitice 

infiltraţiile 

deficienţele circulatorii 

Terapia sub cort : 

Este o terapie umedă, un cort improvizat în care este un nebulizator care transformă apa 

distilată în vapori. Beneficiile acestei terapii includ asigurarea unui mediu rece, umed, pacientului. 

Această atmosferă uşurează respiraţia, şi contribuie la diminuarea edemelor tractului respirator, la 

lichefierea secreţiilor, şi reduce febra. Dacă este nevoie oxigenul poate fi administrat alături de 

umiditate. 


schelet de cort şi foi de cort din plastic 

lenejerie de pat 

aleze 

2 pături de baie 

aparat de nebularizare prevăzut cu rezervor de apă şi filtru 

aparat de oxigen 

apă distilată sterilă 

0pţional: hăinuţe şi încălţări pt copii şi scăunel special pt copii. 


se vor revede regulile spitalului pentru a vedea cine este competent să realizeze această 

terapie. În unele spitale asistentele fac acest lucru, în altele o fac medicii specialişti în boli 

respiratorii 

se spală mâinile şi se montează cadrul cortului la capătul patutului, se acoperă salteaua cu o 

aleză, apoi cu o pătură de baie 

se umple rezervorul aparatului de nebulizare cu apă distilată sterilă şi se verifică dacă 

orificiul de intrare a aerului are un filtru curat 

dacă pacientul va avea oxigen în cort, acesta va fi setat corespunzător 

se va aşteptă 2 minute după ce umiditatea începe să umple cortul până să fie introdus 

pacientul 


se va explica cu grijă scopul acestei terapii pacientului şi părinţilor săi pentru a scădea 

nivelul anxietăţii şi a stimula cooperarea. Se vor utiliza termeni care pot fi înţeleşi. Când se 

discută cu părinţii se poate compara această terapie cu un vaporizator. Când se vorbeşte cu 

pacientul (copilul), se poate compara cortul cu cabina unei nave spaţiale, de exemplu 

227

se va ridica capul patului într-o poziţie care să asigure comfortul pacientului. Dacă copilul 

este foarte mic va putea fi aşezat într-un scaunel special, stând într-o poziţie cât mai spre 

verticală îl va ajuta să mobilizeze secreţiile. Dacă pacientul va sta singur în cort, va trebui să 

stea în decubit lateral pentru a-l împiedica să înghită mucus din secreţiile lichefiate şi din 

tusea productivă 

se vor folosi hăinuţele pentru copii şi cea de-a doua pătură de baie dacă e nevoie, pentru ca 

pacientului să nu-i fie frig pe măsură ce vaporii se condensează pe pereţii cortlui 

se vor schimba aşternuturile şi hăinuţele copilului pe măsură ce se umezesc şi i se va verifica 

temperatura frecvent pentru prevenirea hipotermiei 

se monitorizează pacientul cu atenţie pentru a observa orice schimbare în starea sa 

dacă copilul devine iritabil şi necooperant va trebui scos afară din cort şi calmat, eventual cu 

ajutorul părinţilor, deoarece iritabilitatea excesivă creşte nivelul respirator şi creşte 

consumul de oxigen. După ce se va calma, copilul va fi introdus din nou în cort 

deoarece doar cortul nu va putea împiedica copilul să cadă din pat, se va ridica grilajul 

patului de jur împrejur. Se va verifica frecvent pacientul 


se va permite copilului să aibă jucării în cort pentru a-l distra. Pentru a amuza copilul se pot 

atârna jucării de plastic de jur împrejur pe barele ce formează scheletul cortului. Totuşi, nu 

va fi încurajat să se joace cu jucării din materiale ce pot absorbi umezeala şi pot asigura un 

mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor 

nu se permit jucăriile electrice sau care funcţionează pe bază de baterii 

se va dota copilul cu un clopoţel aplicat la mână ca mijloc de alarmă. dacă pacientului i se 

administrează oxigen, se va verifica procentajul la fiecare 4 ore 

pentru a-l spăla, se va scoate pacientul din cort prevenind astfel hipotermia 


dacă cortul va fi folosit acasă, se va arăta părinţilor cum să-l monteze, şi cum să-l cureţe 

corect 

228




Versiunea: 3 


RESUSCITAREA CARDIOPULMONARĂ PEDIATRICĂ 

Un adult care necesită resuscitare cardiopulmonară de obicei suferă de o tulburare cardiacă 

primară sau de aritmie care a stopat activiatatea inimii. Un copil care necesită resuscitare, de obicei 

suferă de hipoxie cauzată de dificultăţi în respiraţie sau chiar de oprirea respiraţiei. Majoritatea 

crizelor pediatrice care necesită resuscitare pot fi prevenite. Acestea includ accidente rutiere, 

înecare, arsuri, inhalare de fum, căderi, otrăviri, sufocare (ingerare de corpuri străine mici, ca 

jucăriile şi mâncarea). Alte cauze care stau la baza opririi respiraţiei la copii includ laringospasmul, şi 

edeme din cauza infecţiilor la nivelul tractului superior respirator, şi sindromul morţii subite la 

copil. 

Având la bază acelaşi pricipiu, resuscitarea atât la adulţi cât şi la copii şi nou-născuţi, are ca 

scop să restaureze funcţia cardiopulmonară, pompând inima victimei, şi ventilând plămânii până 

când funcţia lor naturală se reia. Totuşi tehnicile de efectuare a resuscitării diferă de la caz la caz 

dacă este vorba de copii, adulti sau nou-născuţi. 

Pentru scopurile resuscitării, Asociaţia Inimii din America defineşte pacienţii pe baza vârstei 

lor. Astfel: nou-născut=sub vârsta de 1 an, copil=1-8 ani, adult=după vârsta de 8 ani. 

Şansele de supravieţuire cresc cu cât resuscitarea este iniţiată mai rapid, şi cu cât sunt mai 

repede implementate sistemele avansate de suport al vieţii. Totuşi, oricât de repede s-ar vrea să se 

acţioneze aplicând manevrele de resuscitare asupra unui copil, mai întâi trebuie să se determine 

dacă în deficienţa respiratorie a pacientului este vorba de o obstrucţie mecanică sau de o infecţie, 

(ca de exemplu epiglotita). Epiglotita nu necesită resuscitare dar necesită intervenţie medicală 

imediată. Resuscitarea se aplică doar când copilul nu respiră. 


- resuscitarea nu necesită echipament special, ci doar o suprafaţă dură pe care să fie plasat 

pacientul 


se va scutura uşor de umeri copilul aparent inconştient şi se va striga la el pentru a obţine 

un răspuns sau o reacţie. Dacă copilul este conştient dar are dificultăţi de respiraţie, va fi 

ajutat să stea într-o poziţie care să-i uşureze respiraţia (dacă nu s-a aşezat deja singur în 

această poziţie) 

se va chema ajutor pentru a primi asistenţă de urgenţă. Dacă este o singură persoană şi 

copilul nu respiră, se va aplica resuscitarea timp de 1 minut înainte de a chema ajutoare. Se 

va poziţiona copilul în decubit dorsal pe o suprafaţă dură, de obicei pe pământ. Suprafaţa ar 

trebui să ofere rezistenţă necesară compresiei adecvate a inimii 

229

dacă trebuie ca copilul să fie întors dintr-o poziţie în care a fost găsit, i se va ţine bine capul 

şi gâtul şi va fi întors cu totul, ca pe un întreg pentru a evita să-i fie afectată coloana 

vertebrală 

Eliberarea căilor aeriene: 

se va îngenunchea lângă umărul copilului. Se va pune o mână pe fruntea copilului şi cu 

cealaltă mână i se va deschide uşor gura apăsându-i-se pe bărbie 

se va evita presarea gâtului copilului cu degetele pentru a nu-i obstrucţiona căile aeriene 

nu se va lăsa niciodată gura copilului total închisă 

dacă se suspectează o afectare a gâtului, se va folosi manevra de deschidere a gurii 

acţionând asupra fălcilor pentru a nu mişca gâtul copilului. Pentru a face asta, se va 

îngenunchea lângă capul copilului. Se vor ţine coatele pe pământ, se vor pune degetele mari 

de la mâini la colţurile gurii copilului şi se vor plasa două sau trei degete ale fiecărei mâini 

sub falca inferioară, apoi se vor trage fălcile în sus 

în timp ce se va menţine o cale aeriană deschisă, se va pune urechea lângă gură şi nasul 

copilului pentru a-i simţi respiraţia. Se va urmări dacă pieptul se mişcă, se ascultă expiraţia şi 

se încercă să se simtă aerul expirat pe obrazul resuscitatorului 

dacă copilul respiră, se va menţine calea aeriană deschisă şi se va monitoriza respiraţia 

dacă se suspectează că există o obstrucţie mecanică care blochează respiraţia, indiferent 

dacă copilul este conştient sau nu, se încearcă eliberarea căii aeriene aşa cum s-ar proceda 

în cazul unui adult, dar cu două excepţii: nu se va folosi manevra de căutare oarbă a 

obiectului (să fie căutat cu degetele dacă nu este întâi vizualizat deoarece poate complica 

lucrurile), şi se vor adapta tehnicile la dimensiunile copilului 

Restaurarea ventilaţiei : 

dacă copilul nu respiră, i se va menţine gura deschisă, se va inspira adânc, se va apăsa cu 

două degete pe nările copilului pentru a i le pensa şi apoi se va acoperi gura copilului cu cea 

a salvatorului 

astfel poziţionat, salvatorul va efecuta două expiraţii lente şi cu pauză între ele 

dacă prima încercare de acest fel eşuează în a-i reda copilului respiraţia spontană, se va 

repoziţiona capul astfel încât să aibă gura deschisă şi se va încerca din nou 

dacă şi a doua încercare eşuează se poate deduce că există un obiect care obstruează căile 

respiratorii şi se vor repeta paşii de eliberare a căilor respiratorii 

dacă se înlătură corpul străin, se verifică apoi respiraţia şi pulsul. Dacă nu are puls, se aplică 

manevra de compresie a pieptului 

Restaurarea bătăilor inimii şi a circulaţiei : 

se va evalua starea circulaţiei sangvine palpând artera carotidă pentru a simţi pulsul 

se va localiza artera carotidă cu două-trei degete de la o singură mână. De cealaltă mână 

resuscitatorul se va ajuta pentru a-i menţine capul într-o poziţie care păstrează gura 

deschisă. Se vor pune degetele pe mijlocul gâtului copilului, pe partea cea mai apropiată şi 

se trece uşor cu degetele peste şanţul format între trahee şi muşchii 

sternocleidomastoidieni. Se va palpa artera 5-10 secunde pentru a simţi pulsul copilului 

dacă se simte pulsul copilului, se va continua să i se facă respiraţie gură la gură, oferindu-i 

câte respiraţie la fiecare 3 secunde (20respiraţii/minut) 

dacă nu se simte pulsul copilului, se va începe procedura de compresie a pieptului 

230

se va îngenunchea lângă pieptul copilului. Cu ajutorul mâinii mai apropiate de picioarele 

copilului, se va localiza marginea cea mai de jos a diafragmului, pe partea pe care se află 

resuscitatorul 

se vor ţine lipite indexul şi degetul din mijloc, şi mişcându-le în susul diafragmului, înspre 

locul unde coastele se intersectează cu sternul, se va pune degetul din mijloc în acel loc şi 

indexul lângă el 

se va ridica mâna şi se va poziţiona podul palmei chiar deasupra locului unde fusese indexul. 

Podul palmei trebuie să fie aliniat cu axa strenului 

se va folosi podul palmei de la o singură mână şi se va aplica o conmpresie pe pieptul 

copilului, apăsându-l în jos (2,5-4 cm). Compresiile se vor aplica în serii de câte 5, la o rată 

de 100 de presări pe minut 

după fiecare 5 compresii, i se va face respiraţie gură la gură. Se va aplica Aplicaţi o respiraţie 

gură la gură la fiecare 5 compresii fie că este un singur salvator, fie că sunt doi 

după 20 de cicluri (1minut) de resuscitare cardio-pulmonară se va palpa din nou pulsul 

pentru a detecta bătăile inimii. Dacă nu se simte pulsul, se vor continua compresiile 

pieptului şi respiraţia gură la gură. Dacă se simte pulsul, se va verifica dacă există respiraţie 

spontană. Dacă nu există, se va aplica o respiraţie gură la gură la fiecare 3 secunde şi se va 

continua monitorizarea pulsului. Dacă copilul începe să respire spontan, i se va menţine 

gura deschisă şi i se va monitoriza atât respiraţia cât şi pulsul 


calea respiratorie a unui copil mic poate fi foarte uşor blocată de limba sa. În acest caz, 

simpla deschidere a gurii, poate elimina obstrucţia 

când se vor efectua compresiile cardiace, se vor face mişcări line, egale. Se vor ţine degetele 

mâinii în sus şi se va presa pieptul copilului doar cu podul palmei. De asemenea, se vor 

cronometra mişcările pentru ca perioada de compresie şi de relaxare să fie egale, astfel 

încât aceste compresii să fie eficiente şi corect realizate 

dacă un copil are dificultăţi respiratorii şi unul din părinţi este prezent, se va încerca să se 

afle dacă copilul a avut recent febră, sau vreo infecţie la nivelul tractului superior respirator. 

Dacă da, se poate suspecta existenţa epiglotitei. în acest caz, nu se va încerca manipularea 

căiilor respiratorii pentru că poate apărea laringospasmul care să obstrucţioneze complet 

calea respiratorie. Se va aşeza copilul într-o poziţie comfortabilă, si i se va monitoriza 

respiraţia, până când este asigurată asistenţa specializată 

se va insista în încercarea de a îndepărta o obstrucţionare a căilor respiratorii. Pe măsură ce 

se dezvoltă hipoxia, muşchii copilului se vor relaxa, uşurând îndepărtarea obiectului străin 

Efectuarea CPR la nou-născuţi (copii până într-un an) 

Eliberarea căilor aeriene : 

pentru a îndepărta o obstucţie la acest nivel, se va ţine copilul cu faţa în jos pe antebraţul, 

ţinându-l cu capul mai jos faţă de trunchi. Antebraţul se va susţine pe coapsă 

se va folosi podul palmei de la mâna rămasă liberă şi se vor aplica 5 lovituri uşoare între 

umeri. Bătăile acestea pe spate sunt mai sigure la nou-născuţi decât acţiunile la nivel 

abdominal, din cauza dimensiunilor reduse ale ficatului, a apropierii prea mari cu organele 

vitale, şi din cauza masei musculare abdominale reduse 

dacă calea respiratorie rămâne blocată, salvatorul va pune copilul între mâinile şi 

antebraţele sale şi îi va aplica lovituri uşoare pe spate 

231

păstrându-i-se capul mai jos faţă de trunchi, i se vor aplica 5 lovituri uşoare în zona mediană 

a sternului, folosind doar al doilea şi al treilea deget de la mână, pentru a creşte presiunea 

intratoracică suficient încât să-i declanşeze tusea, prin care va elimina obiectul care 

blochează calea. Se va ţine capul copilului ferm ca să se prevină rănirea lui în vreun fel 

se va repeta operaţiunea până când obstrucţia este îndepărtată sau până când copilul ăşi 

pierde cunoştinţa 

nu se va face manevra de căutare oarbă a obiectului străin fără a fi vizualizat, deoarece, la 

un nou-născut această manevră poate împinge obiectul mai în spate pe calea respiratorie 

agravând obstrucţia. Se va îndepărta doar un obiect care se va vedea clar 

Revenirea cunoştinţei copilului (readucerea lui în simţiri) : 

dacă copilul îşi va pierde cunoştinţa, va fi poziţionat astfel încât să ţină gura deschisă şi i se 

va aplica respiraţia gură la gură de 2 ori 

dacă nu îşi revine se va repoziţiona capul în poziţia corectă şi i se vor aplica din nou respiraţii 

gură la gură. Dacă şi această procedură eşuează, se va repeta procedura de îndepărtare a 

obiectului străin 

dacă corpul străin este îndepărtat se va evalua pulsul şi respiraţia 

se vor continua eforturile de resuscitare dacă este nevoie 

Asigurarea ventilaţiei : 

se va etanşa nasul şi gura copilului cu gura salvatorului 

se va aplica o respiraţie uşoară şi scurtă pentru că plămânii unui copil mic acumulează un 

volum de aer mult mai mic decât în cazul adulţilor. Dacă pieptul copilului începe să se ridice 

şi să coboare, înseamnă că acea cantitatea de aer oferită de este adecvată 

se va continua respiraţia gură la gură aplicându-i câte o respiraţie la fiecare 3 secunde (20 

respiraţii/minut), dacă i se poate detecta pulsul 

Restaurarea bătăilor inimii şi a circulaţiei : 

se va evalua pulsul copilului palpând artera brahială, localizată pe interiorul părţii 

superioare a braţului, între cot şi umăr. Dacă se simte pulsul, se va continua respiraţia gură 

la gură dar fără a iniţia compresiile pieptului copilului. Acestea se vor începe doar dacă nu se 

poate detecta pulsul copilului 

pentru a localiza inima copilului, se va trage o linie imaginară între mameloanele copilului. 

Se vor pune trei degete direct dedesubt şi perpendicular pe această linie dintre mameloane. 

Apoi se va ridica indexul, pentru ca degetul mijociu şi al treilea să fie una în partea de 

dedesubt a liniei imaginare. Se vor utiliza aceste două degete pentru a apăsa sternul (1.3 – 

2.5 cm) cu cel puţin 100 compresii/minut 

se va asigura o respiraţie la fiecare 5 compresii aplicate. Se va menţine acest ritm chiar dacă 

este un singur salvator sau dacă sunt doi. Această proporţie permite circa 100 

compresii/minut şi 20 respiraţii/minut la un nou născut 

232

Cap. X 




Versiunea: 3 


ÎNGRIJIREA GERIATRICĂ 

EVALUAREA FUNCŢIONALĂ A VÂRSTNICULUI: 

Introducere : 

În zilele noastre a crescut media speranţei de viaţă faţă de trecut. Deşi 40 % din oamenii cu 

vârsta peste 65 de ani pot solicita ocazional să fie gazduiţi într-un centru de asistenţă, numai 5% 

dintre varstnici solicită asistenţă specializată pe termen lung; restul îşi pot menţine autonomia. 

Totuşi, aproape 80% dintre vârstnici au cel puţin o afecţiune cronică – de obicei artrită, afecţiuni 

cardiace sau respiratorii, hipertensiune, auz şi vedere deficitare. Aceste probleme de obicei apar 

simultan restrângând capacitatea pacientului şi a familiei sale de a funcţiona normal. Când este 

acordată asistenţă unui pacient vârstnic de obicei se vor implementa proceduri similare cu cele 

folosite pentru orice alt pacient adult. Totuşi, trebuie ţinut seama de modificările psihosociale, 

fiziologice şi biologice care apar în mod normal odată cu înaintarea în vârstă. Deoarece schimbările 

de funcţionare a organismului asociate îmbătrânirii pot afecta acţiunile medicaţiei va trebui să fie 

înţeles modul cum influenţează anumite medicamente pacienţii vârstnici. Scopul îngrijirii trebuie să 

fie îmbunătăţirea toleranţei la medicaţia administrată şi evitarea pe cât posibil a reacţiilor adverse 

şi a interacţiunilor. Un pacient vârstnic va trebui, de asemenea, să fie ajutat să facă faţă unor 

anumite probleme cum ar fi căderile sau incontinenta urinară şi fecală. În timpul îngrijirii fizică, se 

va putea totodată să fie prezentat cazul vârstnicului atât familiei cât şi serviciilor sociale şi de 

sănătate care pot asigura suportul în vederea îmbunătăţirii calitaţii vieţii pacientului şi-i pot oferi 

posibilitatea să rămână autonom cât mai mult timp posibil. 

Evaluarea funcţională : 

este folosită pentru a evalua nivelul stării de bine al persoanei cât şi capacitatea, ca adult 

vârstnic, de a-şi purta în mod autonom de grijă 

va ajuta la identificarea nevoile personale şi a punctelor slabe în îngrijirea personală, va 

furniza baza de la care se va porni întocmirea planului de îngrijire a cărui scop să fie 

creşterea gradului de autonomie a vârstnicului, va oferi un feed-back în privinţa 

tratamentului şi reabilitării 

evaluarea se va folosi pentru a identifica şi suplini nevoile vârstnicului cu serviciile potrivite 

cum ar fi asigurarea menajului, îngrijirea la domiciliu, îngrijirea zilnică care să ajute pacientul 

să-şi menţină autonomia. Sunt disponibile numeroase metode de întocmire a unei o 

evaluări metodice funcţionale 

Metode de evaluare funcţională a vârstnicului : 

Indexul Katz: privind activitatile traiului de zi cu zi este o metoda foarte des folosita pentru 

evaluarea abilitatilor de a realiza 6 activităţi zilnice de îngrijire personală: îmbăiere, 

233

îmbrăcare, asigurarea igienei, transferul, controlul sfincterelor, hrănirea. Descrie nivelul 

funcţional al pacientului la un anumit moment în timp şi punctează obiectiv performanţele 

sale 

Scala Lawton : evaluează capacitatea de a realiza activităţile de îngrijire personală mai 

complexe. Se referă la activităţile necesare pentru a-şi susţine traiul autonom cum ar fi : 

capacitatea de a folosi telefonul, de a găti, de a face cumpărături, de a spăla rufe, de a 

gestiona resursele financiare, de a-şi administra medicaţia şi de a-şi pregăti masa. 

Activităţile sunt cotate pe o scală de la 1 la 3 începând cu autonomia (capacitate totală de a 

realiza activităţile), continuând cu a avea nevoie de un oarecare sprijin şi sfârsind cu 

încapacitatea totală 

Scala şi indexul Barthel : evaluează următoarele 10 funcţii în autoîngrijire: hrănirea, 

mutarea din căruciorul cu rotile în pat şi invers, efectuarea igienei personale, deplasarea 

până la şi de la toaletă, îmbăierea, deplasarea pe suprafeţe drepte, fără denivelări, 

împingerea căruciorului cu rotile, urcarea şi coborârea scărilor, îmbrăcare/dezbrăcare, 

menţinerea continentei intestinale, controlarea vezicii urinare. Fiecare item este notat 

conform cu gradul de asistenţă necesară; după un timp, rezultatele vor arăta o îmbunătăţire 

sau un declin. O scală similară numită Scală de evaluare a autoîngrijiriii Barthel, e o scală mai 

detaliată privind evaluarea funcţională. Ambele instrumente furnizează informaţii care 

ajută la determinarea tipului de îngrijire necesară 

Scala de Resurse Sociale OARS (Cercetări şi servicii pt vârstnicii din America) este un 

instrument de evaluare dezvoltat la Universiatea Duke în 1978. Este o metodă 

multidimensională şi evaluează nivelul funcţionării în următoarele 5 domenii: resurse 

sociale, resurse economice, sănătatea fizică, sănătatea psihică şi activităţi ale traiului de zi 

cu zi. Principalele activităţi ale traiului de zi cu zi includ mobilitatea, îmbrăcarea, igiena 

personală, hrănirea, mersul la toaletă, şi factori legaţi de continenta. Totuşi, aceste activităţi 

pot fi extinse pentru a include şi activităţi instrumentale (cumpărături, îngrijirea locuinţei, 

utilizarea telefonului, plătirea facturilor, administrarea medicaţiei, gătitul, şi spălarea 

rufelor) cât şi alte activităţi mai complexe (activităţi sociale, voluntare, ocupaţionale, 

recreative). Fiecare domeniu e marcat pe o scală de la 1 la 6. La sfârşitul evaluării este 

determinat un scor cumulativ privind deficienţele. Cu cât scorul este mai mic, cu atât mai 

mare este nivelul deficienţei. 


- Documentaţia (formulare tip de completat) necesară uneia din metodele de evaluare 

funcţională care se foloseţte în spital 


- se va explica testul pacientului şi i se va comunica locaţia efectuării sale (camera de spital 

sau de tratament) 

Implementare: 

se va revede istoricul în materie de sănătate al pacientului pentru a obţine date individuale 

despre pacient şi pentru a înţelege problema în profunzime cât şi modificările fizice subtile 

se vor obţine date biografice, inclusiv numele pacientului, vârsta, data naşterii şi aşa mai 

departe dacă acestea nu există deja 

234

folosindu-se instrumente de evaluare funcţională, pacientul va fi rugat să răspundă la 

intrebări. Dacă pacientul nu poate răspunde, se vor obţine răspunsurile de la cei care-i 

acordă îngrijire 


evaluarea funcţională a vârstnicului trebuie făcută cât mai repede din momentul internării 

sale 

întreaga evaluare va fi revizuită şi actualizată de fiecare dată când o modificare importantă 

apare în starea fizică şi mentală a pacientului 

când este folosită Scala Lawton, evaluarea pacientului se va face în termeni specifici 

siguranţei: de exemplu, o persoană poate fi capabilă să gătească o masă simplă pt sine dar 

poate uita aragazul aprins dupa ce a gătit 

atât indexul Barthel cât şi Scala de evaluare a autoîngrijirii Barthel sunt folosite ca 

instrumente mai des în recuperarea vârstnicilor şi în îngrijirile pe termen lung pentru a 

consemna îmbunătăţirea capacităţilor pacientului 

235




Versiunea: 3 


TRATAMENTUL ÎN ÎNGRIJIREA GERIATRICĂ 

Controlul incontinenţei : 

la pacienţii vârstnici incontinenţa este de obicei urmarea pierderii sau deficienţei 

sfincterului urinar sau anal 

incontinenţa poate fi temporară sau permanentă 

aproape 10 milioane de adulţi se confruntă cu o formă de incontinenţă urinară; aceasta 

include circa 50% din 1.5 milioane de oameni aflaţi în centrele de îngrijire. Incontinenţa 

fecală afectează până la 10% din pacienţii acestor centre 

contrar unei opinii larg răspândite, incontinenţa urinară nu este nici boală, nici o 

particularitate a îmbătrânirii normale. Incontinenţa poate fi cauzată de confuzie, 

deshidratare, sau reducerea mobilităţii. Este, de asemenea, un simptom al unor diverse 

tulburări, cum ar fi hiperplasia prostatică, calculi urinari, cancer al vezicii urinare, infecţii ale 

tractului urinar, AVC, neuropatie diabetică, sindromul Guillain-Barre, scleroza multiplă, 

cancerul de prostată, prostatita, leziuni la nivelul coloanei vertebrale, contractarea uretrei. 

Mai poate fi cauzată de afectarea sfincerului uretral în urma prostatectomiei. Pe lângă 

acestea, anumite medicamente, inclusiv diureticele, halucinogenele, sedativele, 

anticolinergicele, antihipertensivele, pot declanşa incontinenţa urinară 

incontinenţa urinară poate fi acută sau cronică. Cea acută e rezultatul tulburărilor care sunt 

potenţial remediabile, cum ar fi: delirul, deshidratarea, retenţia urinară, reducerea 

mobilităţii, infecţii sau inflamaţii, reacţii adverse ale unor medicamente, şi poliuria. Cea 

cronică apare sub 4 forme distincte: stresul, abundenţa urinară, nevoie imperioasă, şi 

incontinenţa funcţională 

în incontinenţa care are la bază stresul, scurgerile au loc în urma unei sforţări fizice bruşte, 

cum ar fi de exemplu: un strănut, tusea, sau o mişcare bruscă. În abundenţa urinară, 

retenţia urinei duce la scurgeri pentru ca vezica dilatată nu se poate contracta suficient 

pentru a controla scurgerile de urină. În incontinenţa caracterizată de nevoia imperioasă 

pacientul nu-şi poate controla impulsul de a urina. În sfârşit, în incontinenţa funcţională 

totală scurgerile de urină apar în ciuda faptului că vezica şi uretra funcţionează normal. 

Această situaţie este de obicei legată de factori cognitive şi de mobilitate 

incontinenţa fecală, scăparea involuntară a materiilor fecale, poate apărea gradual (ca în 

cazul demenţei) sau brusc (leziunile coloanei vertebrale). De obicei este rezultatul 

problemelor de acest ordin apărute în urma reducerii mobilităţii din diverse cauze: dietă 

neadecvată, sau o stare anală dureroasă netratată. Poate fi, de asemenea, rezultatul 

administrării laxativelor pe termen lung, ingerare redusă de lichide, deficienţe neurologice, 

intervenţii chirurgicale la nivel pelvian, prostatic sau rectal, folosirea anumitor 

medicamente între care antihistaminicele, psihotropicele, şi preparatele pe bază de fier. 

236

Fiind rareori întâlnită în afecţiuni serioase, incontinenţa fecală poate deteriora serios starea 

de bine din punct de vedere fizic şi psihologic a unui pacient vârstnic 

pacienţii cu incontinenţa urinară şi fecală trebuie evaluaţi foarte serios în vederea depistării 

tulburărilor ce stau la baza acestor manifestări. Majoritatea pot fi tratate, câteva pot fi chiar 

vindecate. Tratamentul are ca scop controlarea stării de incontinenţă prin acţiuni la nivelul 

vezicii şi intestinului, sau prin alte tehnici de coordonare comportamentală, modificarea 

dietei, terapia medicamentoasă, şi posibil prin intervenţii chirurgicale. Intervenţia 

chirurgicală corectivă în cazul incontinenţei urinare include rezecţia transuretrală a prostatei 

la bărbaţi şi injecţii cu colagen la nivel uretral atât la bărbaţi cât şi la femei, refacerea 

peretelui anterior vaginal sau sprijinirea retropelvică a vezicii urinare la femei, dispozitiv 

uretral, mărirea vezicii 



stetoscop (pt a asculta suntele de la nivelul intestinelor) 

agent lubrifiant 

cremă contra umezelii 

supozitoare antidiareice sau laxative 

pampers sau tampoane speciale pentru incontinenţă 

ploscă 

recipient cu eprubete pentru recoltare probe biologice 

etichetă 

formulare laborator pentru solicitare analize 

recipient de colectare a materiilor fecale 

cateter urinar. 

Implementare 

Incontinenţa urinară : 

pacientul va fi întrebat când a observat pentru prima dată scurgerile urinare şi dacă acestea 

au apărut dintr-odată sau treptat. 

se va cere pacientului să-şi descrie obiceiurile sale urinare (de obicei incontinenţa apare ziua 

sau noaptea, dacă simte nevoia acută să meargă din nou la toaletă dupa ce deja a fost, dacă 

simte impulsuri acute de a merge la toaletă) 

pacientul va fi rugat să-şi masoare controlul asupra sfincterului (dacă are un oarecare 

control sau nu are deloc control) 

dacă câteodată poate urina controlat va fi rugat să precizeze când şi cât urinează de obicei 

se vor evalua problemele legate de incontinenţă cum ar fi: urinarea intermitentă, frecvenţa, 

cât de acută este nevoia de a micţiona, urinarea pe timpul nopţii, intermitenţa şi forţa cu 

care urinează 

pacientul va fi rugat să precizeze ce tratamente a mai urmat pentru incontinenţă sau ce 

măsuri a luat de unul singur. Va fi întrebat ce medicamente foloseşte inclusiv cele 

neprescrise de medic 

se va evalua mediul în care traieşte pacientul: dacă există o toaletă sau un recipient care să 

poată fi folosit de urgenţă, cât îi ia pacientului să ajungă la ele, dexteritatea manuală (cât de 

repede se dezbracă odată ajuns în baie) 

se va evalua starea mentală şi funcţiile cognitive ale pacientului 

237

se va cuantifica cantitatea zilnică de lichide pe care pacientul obişnuieşte să o bea 

se va reverifica medicaţia pacientului şi istoricul alimentar pentru a identifica medicamente 

şi alimente care pot afecta digestia sau eliminările 

se va reverifica istoricul medical al pacientului (mai ales numărul şi tipul de naşteri, 

histerectomia la femei, tulburări ale prostatei la bărbaţi, diabet, leziuni vertebrale sau 

tumori, AVC, intervenţii chirurgicale la nivelul vezicii, prostatei sau la nivel pelvic) 

se va evalua starea pacientului pentru a vedea dacă există tulburări precum delirul, 

deshidratarea, retenţia urinară, mobilitatea redusă, infecţiile, inflamaţiile, poliuria 

se vor recolta probe biologice pentru testele de laborator conform recomandărilor 

medicului. Se va eticheta fiecare eprubetă şi se va trimite la laborator împreună cu un 

formular de solicitare 

se va începe controlarea incontinenţei prin implementarea unui program adecvat de acţiuni 

asupra vezicii 

Tratarea incontinenţei urinare : 

Pacientul incontinent se simte de obicei frustrat, jenat, si lipsit de speranţă. Din fericire, 

problema sa poate fi de obicei soluţionată prin reantrenarea vezicii – un program care are ca scop 

stabilirea unui obicei de micţionare regulată. Pentru implementarea acestui program trebuie făcuţi 

mai mulţi paşi 

evaluarea obiceiurilor de eliminare existente (se vor evalua în primul rând obiceiurile 

pacientului privind ingerările şi eliminările şi motivele pentru fiecare pierdere de urină 

accidentală (cum ar fi cea apărută în urma unui acces de tuse). Se va utiliza un registru al 

monitorizărilor incontinenţei) 

stabilirea unui orar pentru urinare - pacientul va fi încurajat să micţioneze regulat, de 

exemplu la fiecare 2 ore. Dacă se poate controla aceste 2 ore, se va creşte intervalul cu câte 

30 min în fiecare zi până când atinge intervalul de la 3 la 4 ore între urinări. Pacientul va fi 

învăţat să practice tehnici de relaxare cum ar fi respiraţia adâncă, care ajută la diminuarea 

nevoii resimţite 

înregistrarea rezultatelor şi menţinerea unei atitudini pozitive - se va ţine un registru al 

continenţei şi al incontinenţei aproximativ 5 zile pentru a susţine pacientul în eforturile sale 

de a rămâne continent. Menţinerea unei atitudini pozitive atât din partea asistentei cât şi a 

pacientului este de o importanţă majoră în tot acest proces 

se va aşeza patul pacientului lângă baie sau toaleta portabilă. Se va lăsa o lumină aprinsă 

noaptea. Dacă pacientul necesită sprijin pentru a se da jos din pat sau din scaunul cu rotile, 

se va răspunde prompt apelului său pentru a-l ajuta 

se va instrui pacientul în privinţa măsurilor de prevenţie a infecţiilor tractului urinar, cum ar 

fi ingerarea adecvată de lichide (cel puţin 2 l/zi dacă nu este contraindicată), să poarte 

lenjerie intimă de bumbac, să se spele cu săpunuri care nu irită 

se va încuraja pacientul să urineze golind complet vezica înainte şi după mese, la ora de 

culcare 

pacientul va fi sfătuit să urineze de câte ori simte nevoia 

va fi instruit să ia diureticele prescrise când se trezeşte dimineaţa 

va fi sfătuit să limiteze consumul de somnifere, sedativele, şi alcoolul, deoarece acestea 

diminuează nevoia de a urina şi pot amplifica incontinenţa mai ales în timpul nopţii 

dacă pacientul este supraponderal, va fi încurajat să slăbească 

va fi învăţat să efectueze exerciţii pentru întărirea musculaturii pelvine (exerciţiile Kegel) 

238

va fi instruit să introducă mai multe fibre în dieta sa pentru a scădea posibilitatea apariţiei 

constipaţiei şi incontinenţei 

va fi monitorizat în vederea identificării oricăror semne de depresie sau anxietate 

pacientul va fi reasigurat că apariţia peridica a episoadelor de incontinenţă nu înseamnă că 

programul nu dă rezultate şi că eforturile trebuie încetate 

va fi încurajat să adopte o atitudine caracterizată de perseverenţă, toleranţă şi pozitivism 

Incontinenţa fecală : 

pacientul care suferă de incontinenţă fecală va fi rugat să identifice când anume apare 

incontinenţa, durata, gravitatea şi obiceiurile acestea (de exemplu să specifice dacă apare 

pe parcursul nopţii sau dacă este diareică) 

se vor culege date legate de istoricul gastrointestinal, neurologic şi psihologic al pacientului 

se va consemna frecvenţa, consistenţa şi cantitatea materiilor fecale din ultimele 24 de ore 

se va recolta o probă de materii fecale, dacă se recomandă de către medic 

se va proteja patul pacientului cu o învelitoare specifică pentru cazuri de incontinenţă 

se va evalua dacă este cazul unei constipaţii cronice, tulburări neurologice, gastrointestinale 

sau abuz de laxative 

se va evalua regimul medicamentos al pacientului (dacă există medicamente care pot afecta 

activitatea intestinelor cum ar fi aspirina, anumiţi agenţi anticolinergici, antiparkinson, 

hidroxidul de aluminiu, carbonatul de calciu, diureticele, preparatele din fier, narcoticele, 

tranchilizantele, antidepresivele triciclice) 

în cazul pacienţilor fără probleme neurologice dar care prezintă incontinenţă cronică se va 

asigura un program de controlare conştientă a activităţii intestinelor 

se va sfătui pacientul să urmeze o dietă bogată în fibre care să includă multe vegetale crude, 

cu frunze, cum ar fi morcovii şi lăptucile, fructe cu coaja (mere), si cereale integrale (cum ar 

fi grâu, pâine de secară şi cereale) 

va fi încurajat să aibe un consum adecvat de lichide 

pacienţii vârstnici vor fi instruiţi să renunţe treptat la consumul de laxative (folosirea 

abuzivă a laxativelor pentru a stimula activitatea motorie în intestin poate avea efectul 

advers ducând fie la constipaţie fie la incontinenţă după un timp). Se va încuraja, în schimb, 

folosirea laxativelor naturale cum ar fi prunele şi sucul de prune 

se va promova practicarea regulată a unor exerciţii explicând pacientului cum ajută acestea 

la reglarea motilităţii intestinale. Chiar şi un pacient imobilizat poate face anumite exerciţii 

în timp ce este aşezat sau stă întins pe pat 


în cazul incontinenţei fecale, se va păstra o igienă corespunzătoare pentru a creşte gradul 

de confort al pacientului şi pentru a preveni leziuni şi infecţii ale pielii. Se va curăţa frecvent 

zona perianală şi se va aplica o cremă contra umezelii. Se va controla situaţia şi în privinţa 

mirosurilor neplăcute 

se va planifica şi un timp pentru a încuraja şi sprijini pacientul, care poate simţi ruşine, jena, 

şi se poate simţi neajutorat din cauza pierderii controlului 


incontinenţa poate conduce la leziuni şi infecţii ale pielii 

problemele psihologice care pot rezulta din existenţa incontinenţei includ izolarea socială, 

pierderea autonomiei, diminuarea stimei de sine şi depresia. 

239

Întărirea musculaturii pelvice : 

Incontinenţa pe bază de stres, cea mai obişnuită formă de incontinenţă urinară la femei, 

este de obicei rezultatul slăbirii sfincterului uretral. La bărbaţi, poate apărea câteodată după o 

prostatectomie radicală. Pacienţii femei şi barbaţi pot fi sprijiniţi să prevină sau să diminueze acest 

tip de incontinenţă învăţându-i exerciţiile pelvice Kegel pentru întărirea muşchilor pubococcigeali. 

Exerciţiile Kegel : 

mai întâi, se va explica unde se află exact aceşti muşchi pelvici inferiori. Pacienţii vor fi 

instruiţi să-şi contracte muşchii din jurul anusului, ca şi când s-ar abţine de la defecare. 

Pentru a identifica corect zona încă de la început, pacientul va fi învăţat să-şi contracte 

muşchii pelvici inferiori pentru a opri jetul de urină chiar în timp ce urinează şi apoi să 

relaxeze musculatură din acea zona pentru ca jetul urinar să revină. Odată învăţate, aceste 

exerciţii pot fi realizate oriunde 

se va explica pacientului că exerciţiile de contractare şi relaxare sunt esenţiale pentru 

stimularea musculaturii. Se va sugera să înceapă prin contractarea muşchilor pelvini inferiori 

timp de 5 secunde, apoi relaxarea lor alte 5 secunde şi după aceea repetarea procedurii de 

câte ori este nevoie. Caracteristic acestei proceduri este ca pacientul să înceapă cu 10 

contracţii dimineaţa şi 10 seara, apoi să crească treptat timpul contracţiei şi al relaxării 

se va sfătui pacientul să nu se folosească de muşchii abdominali, ai membrelor inferioare 

sau de fesieri. De asemenea, trebuie descurajată încrucişarea picioarelor sau ţinerea 

respiraţiei pe parcursul acestor exerciţii 

Terapia medicamentoasă : 

patru din cinci persoane trecute de 65 de ani prezintă una sau mai multe tulburări cronice. 

Acest fapt explică de ce vârstnicii iau mai multe medicamente decât orice altă grupă de 

vârstă. Deşi vârstnicii reprezintă doar 12% din totalul populaţiei ei iau între 30% şi 40% 

dintre medicamentele prescrise. Asta înseamnă aproximativ 400 milioane de reţete pe an, 

sau de doua ori mai multe reţete completate pentru persoane sub 65 de ani 

terapia medicamentoasă pentru persoanele vârstnice prezintă nişte probleme speciale care 

izvorăsc din modificările legate de vârsta pacienţilor. Din punct de vedere fiziologic, 

îmbătrânirea modifică structura corpului şi declanşează schimbări în sistemul digestiv, la 

nivelul ficatului, şi rinichilor. Aceste schimbări afectează metabolizarea medicamentului, 

absorbţia lui, eliberarea şi eliminarea lui, şi consecutiv acestora se poate ajunge la nevoia de 

a modifica dozajul medicaţiei şi tehnicile de administrare. Pot de asemenea amplifica 

efectele adverse ale medicamentelor şi pot afecta astfel rezultatele tratamentului 

chiar şi atunci când un pacient vârstnic primeşte medicamentul în doză optimă tot există 

riscul unei reacţii adverse a acelui medicament. Odată apărute schimbările fiziologice 

specifice vârstnicilor, rezultatele slabe ale regimului medicamentos cât şi consumul mai 

mare de medicamente contribuie la experimentarea de către aceştia a reacţiilor adverse 

într-o măsură de două ori mai mare decât o fac pacienţii mai tineri. Concret, aproximativ 

40% din persoanele care sunt afectate de reacţiile adverse ale medicamentelor au peste 60 

de ani. Mulţi pacienţi mai vârstnici (aflaţi la o vârstă mai înaintată), care prezintă semne şi 

simptome din cauza reacţiilor adverse ale medicamentelor (cum ar fi confuzia, slăbiciunea, 

şi letargia), le pun mai degrabă pe seama bolii decât pe efectul medicamentelor pe care le 

iau. Dacă reacţia adversă nu este indentificată sau este identificată în mod eronat, pacientul 

va continua probabil tratamentul cu acel medicament. Şi pentru ca problema să devină şi 

mai complicată, dacă pacientul prezintă multiple disfuncţii fizice sau reacţii adverse ale 

240

medicamentelor, sau chiar ambele, el poate consulta o serie de specialişti care fără a şti 

unul de altul, pot prescrie şi mai multe medicamente. Dacă istoricul pacientului privind 

medicaţia nu este investigat şi pacientul ia şi alte medicamente, fără a fi prescrise de medic, 

pentru a scăpa de probleme comune (cum ar fi indigestia, ameţeli, şi constipaţie) el poate fi 

victima inocentă a unui obicei de consum inadecvat şi excesiv de medicamente. Cunoscut şi 

sub numele de polifarmacie, acest obicei pune în pericol siguranţa pacientului şi eficienţa 

tratamentului medicamentos 

deşi multe medicamente pot da efecte adverse, cele mai multe reacţii cu adevarat grave 

pentru pacienţii vârstnici, rezultă din folosirea a câtorva medicamente în special (anume 

diureticele, antihipertensivele, digitalicele, corticosteroizii, somniferele, şi medicamentele 

neprescrise de către medic) 

pacientul vârstnic poate prezenta dificultăţi în privinţa răspunsului la tratamentul 

medicamentos din cauza deficienţelor de vedere şi auz, problemelor de memorie, şi a nevoii 

unei terapii pe bază de medicamente multiple (medicaţie complexă) înţelegere deficitară în 

privinţa dozajelor şi a instrucţiunilor primite, şi alţi diverşi factori socioeconomici (cum ar fi 

sărăcia şi izolarea socială). Pentru a avea un răspuns satisfăcător este necesar ca membrii 

familiei, farmacistul, şi alti furnizori de îngrijire să se implice în supravegherea şi instruirea 

individualizată şi adaptată nevoilor pacientului 


medicaţia pacientului 

instrucţiuni scrise privind dozajul 

suporturi corespunzătoare (recipiente pentru tablete), calendar sau alt suport cu 

instrucţiuni inscripţionat cu litere mărite 

Implementare: 

Lipsa de răspuns la tratament a pacienţilor în vârstă este des întâlnită, prin urmare nu este 

neobişnuit faptul că majoritatea asistentelor o consideră o prioritate atunci când planifică îngrijirea 

bolnavilor. Iniţial, se va evalua capacitatea pacientului sau motivaţia lui de a respecta un tratament 

medicamentos. 

Cum poate afecta vârsta eficienţa medicamentului : 

Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte, structurile organice şi sistemele suferă transformări 

care influenţează reacţiile corpului la medicamentele administrate. Câteva modificări comune care 

afectează în mod semnificativ administrarea medicaţiei vor fi prezentate în continuare: 

Structura corpului : 

- pe măsură ce o persoană se maturizează, masa totală a corpului sau şi masa musculară 

tind să se diminueze în timp ce sporeşte grăsimea corporală. Aceşti factori afectează legătura dintre 

concentraţia medicamentului şi nivelul absorbţiei sale în organism. 

Sistemul digestiv : 

- reducerea secreţiei de acid gastric şi a motilităţii gastrointestinale conduc la scăderea 

capacităţii organismului de absorbţie eficientă a multor medicamente. Acest fapt poate cauza 

probleme cu anumite medicamente – de ex. digoxina, a cărei acţiune terapeutică este strâns legată 

de absorbţia sa 

241

Sistemul hepatic : 

- înaintarea în vârstă reduce înnoirea sângelui şi anumite enzime hepatice devin mai puţin 

active. Ca urmare, ficatul îşi pierde câteva din capacităţile sale de a metaboliza medicamentele. Din 

cauza funcţiei reduse a ficatului apar efecte mai intense ale medicamentelor, rămase astfel mai 

mult timp în circulaţie. Acest lucru creşte incidenţa toxicităţii medicamentului 

Sistemul renal : 

- funcţia renală se diminuează o dată cu înaintarea în vârstă. Acest lucru poate afecta 

eliminarea medicamentului cu 50% sau mai mult. În multe cazuri funcţia diminuată a rinichilor duce 

la creşterea nivelului anumitor medicamente în sânge 

Evaluarea capacităţii de conformare la tratament : 

se vor reevalua problemele de care se plânge pacientul şi se va obţine un istoric complet 

privind sănătatea sa şi medicaţia utilizată până în prezent 

se va avea în vedere faptul că emiterea planului se face începând cu primirea pacientului 

se va evalua capacitatea fizică a pacientului de a lua medicamente (poate acesta citi 

etichetele şi prospectele medicamentelor? identifica medicamentele prin intermediul 

văzului sau al simţului tactil? poate deschide cu uşurinţă flacoanele cu medicamente?) 

se vor evalua deprinderile cognitive ale pacientului (îşi poate aminti să ia medicamentele 

prescrise la timp şi în mod regulat? îşi aminteşte unde a pus medicamentele? daca nu, va fi 

îndrumat către resursele comunitare adecvate în vederea supravegherii sale) 

se va evalua stilul de viaţă al pacientului (locuieşte împreună cu familia sau cu prieteni? 

dacă da, aceştia trebuie implicaţi în şedinţele de instruire a pacientului, dacă e posibil. 

Locuieşte singur sau cu un partener de viaţă pe care nu se poate baza? dacă da, el va avea 

nevoie de sprijin constant din partea unei asistente medicale care să-l viziteze sau din 

partea unui alt furnizor de îngrijire la domiciliu) 

o supraveghere deficitară poate conduce la o folosire eronată a medicaţiei. Se vor face 

sesizările care se impun şi se vor contacta agenţiile sociale cele mai potrivite pentru a 

asigura siguranţa pacientului şi pentru a-i asigura asistenţa financiara, dacă este cazul 

se vor evalua părerile pacientului privind consumul de medicamente. De exemplu, pacientul 

poate crede că un consum constant de medicamente reprezintă un semn de boală sau de 

slăbiciune şi în consecinţă el îşi poate administra medicaţia în mod neregulat 

Prevenirea reacţiilor care împiedică conformarea la tratament: 

se va discuta despre terapia medicamentoasă cu pacientul. Pe măsură ce primeşte 

medicamente, i se va spune denumirea, i se va explica efectul pe care ar trebui să-l aibă, i se 

vor descrie posibilele reacţii adverse ce ar putea să pară şi la care ar trebui să fie atent şi să 

le aducă la cunoştinţă echipei de îngrjiri 

pacientul va fi chestionat cu privire la alimentaţie sau la alte medicamente pe care le ia, 

pentru a reduce riscul ca alimentaţia sau alte medicamente să interacţioneze cu 

tratamentul adminstrat (interacţiunile cu alte medicamente, alcoolul, cafeaua, pot afecta 

răspunsul pacientului la tratament) 

se va cere detalii pacientului referitoare la toate medicamentele –prescrise, neprescrise sau 

remedii naturale- pe care le ia în prezent sau pe care şi le-a administrat în trecut. Dacă este 

posibil, se vor cere nişte mostre de astfel de medicamente. Va fi pus să numească fiecare 

242

medicament în parte şi să spună de ce, când, cât şi pe ce perioadă l-a luat. Pacientul poate 

avea medicamente prescrise de mai mulţi specialişti 

pacientul va fi informat în privinţa interacţiunilor specifice dintre alimente şi medicamente. 

Pe baza informaţiilor din istoricul privind medicaţia, se va realiza o listă cu alimente ce 

trebuie evitate 

Adaptarea injecţiilor intramusculare : 

înainte de a injecta intramuscular un pacient vârstnic se vor lua în considerare schimbările 

fizice care însoţesc îmbătrânirea şi se va alege echipamentul, locul injectării, şi tehnica 

adecvată 

alegerea acului: un pacient vârstnic are de obicei mai puţin ţesut subcutanat şi mai puţină 

masă musculară decât un pacient mai tânăr mai ales în zona feselor şi a deltoizilor. Ca 

urmare, va fi nevoie să se folosească un ac mai scurt decât la un pacient mai tânăr 

alegerea locului de injectare: vârstnicul are în mod obişnuit mai multă grăsime în jurul 

şoldurilor, abdomenului, şi zona coapselor. Aceasta face ca zona ventrogluteală să devină 

zonă principală de injectat 

nu se va injecta intramuscular un membru imobilizat din cauza slabei absorbţii a 

medicamentului şi al riscului formării unui nodul la locul injectării 

tehnica opririi sângerării: din cauza modificărilor vasculare legate de înaintarea în vârstă, 

vârstnicii prezintă un risc mai mare de dezvoltare a hematoamelor. Pentru a opri sângerarea 

după efectuarea unei injecţii intramusculare, va fi nevoie să se preseze direct locul injectării 

pentru mai mult timp decât în mod normal. Se va masa uşor locul injectării pentru a ajuta la 

absorbţia şi distribuţia medicamentului. Se va evita însă masarea zonei atunci când sunt 

administrate anumite medicamente prin tehnica injecţiei intramusculare în Z (fier, de 

exemplu) 

Recunoaşterea reacţiilor adverse obişnuite la pacienţii vârstnici : 

simptomele şi semnele obişnuite ale reacţiilor adverse ale medicamentelor includ: 

urticariile, impotenţa, incontinen’a, problemele gastrice, şi iritaţiile. Pacienţii vârstnici sunt 

expuşi în mod special şi pot prezenta reacţii adverse serioase cum ar fi hipotensiunea 

ortostatică, deshidratarea, deteriorarea stării mentale, anorexia, tulburările sangvine, 

dischinezia tardivă 

anumite reacţii adverse ca anxietatea, confuzia, tulburările de memorie, pot fi mai degrabă 

asociate cu problemele tipice vârstei a treia decât să fie considerate efecte ale 

medicamentelor. Reacţiile adverse ale medicamentelor ar trebui aduse la cunştinţă unui 

farmacist, unui specialist sau unui asistent medical 

Hipotensiunea ortostatică: 

este caracterizată de o stare de ameţeală şi slăbiciune în picioare, apare ca un efect advers 

comun al antidepresivelor, antihipertensivelor, antipsihoticelor, sedativelor. Pentru a 

preveni accidentele ca de exemplu căderile, se va atenţiona pacientul să nu se ridice brusc 

sau să nu se dea jos din pat prea repede. Va fi instruit să apeleze la asistenta pentru a se 

putea deplasa dacă se simte ameţit sau slăbit 

Deshidratarea : 

dacă pacientul ia diuretice, poate să apară deshidratarea şi dezechilibrul electrolitic 

243

se vor monitoriza nivelurile sangvine şi se vor asigura suplimentele de potasiu conform 

prescripţiilor medicului 

uscăciunea orală este urmarea multor medicamente. Dacă anticolinergicele cauzează 

uscăciune, se va sugera pacientului să sugă bomboane fără zahăr 

Starea mentală alterată: 

agitaţia sau confuzia pot fi urmarea ingerării de alcool sau de medicamente anticolinergice, 

antidiuretice, antihipertensive, antipsihotice, calmante, antidepresive 

paradoxal, depresia este un efect advers comun al folosirii antidepresivelor 

Anorexia : 

- este un semn de avertizare în privinţa toxicităţii - mai ales datorită administrării de 

digitalice, bronhodilatatoare, şi antihistaminice. Acesta este motivul pentru care specialistul de 

obicei prescrie la început doze foarte scăzute 

Tulburările sangvine : 

dacă pacientul ia un anticoagulant, (de exemplu heparină), se va urmări apariţia unor semne 

de vânătăi uşoare (contuzii, umflătură, julitură, zgârietură) sau sângerări (cum ar fi de 

exemplu sângerarea excesivă după perierea dinţilor). Dar vânătăile uşoare sau sângerările 

pot fi şi un semn pentru alte probleme ca de exemplu trombocitopenia. Alte medicamente 

care pot da astfel de reacţii sunt şi diverşi agenţi antineoplazici (ca metotrexatul) 

antibioticele (ca nitrofurantoina), şi anticonvulsivele (ca acidul valproic şi fenitoina) 

Dischinezia tardivă: 

este caracterizată de mişcări anormale ale limbii, de încreţirea buzelor, diferite grimase, 

clipiri dese, şi mişcări în rotative, în cerc, ale feţei şi extremităţilor. Dischinezia tardivă poate 

fi declanţată de medicamente psihotropice, cum ar fi haloperidolul şi clorpromazina 

Metode ajutătoare de mărire a răspunsului pozitiv la tratament : 

pentru a evita neconformarea la tratament din cauza deficienţelor de vedere, se va asigura 

printarea cu majuscule a instrucţiunilor privind dozajele medicaţiei, dacă e necesar 

pentru a modifica obiceiurile legate de masă, care pot afecta eficienţa tratamentului, se va 

stabili exact şi se va accentua clar ce anume medicamente trebuie luate în timpul mesei, şi 

care trebuie administrate pe stomacul gol 

se va explica faptul că administrarea anumitor medicamente pe stomacul gol poate duce la 

stări de greaţă, la fel cum administrarea unor medicamente după masă poate interfera cu 

procesul de absorbţie. De asemenea se va chestiona pacientul pentru a afla dacă 

obişnuieşte să mănânce regulat sau sare peste mese. Dacă sare peste mese înseamnă ca 

poate omite şi să-şi adiministreze medicaţia. După cum este necesar, va fi ajutat să-şi 

coordoneze calendarul administrării medicaţiei cu obiceiurile sale alimentare 

pentru a corecta problemele legate de tipurile de medicamente şi administrarea lor, 

pacientul va fi ajutat să găsească căi mai uşoare de a-şi administra medicamentele De 

exemplu, dacă nu poate înghiţi pastilele sau capsulele, i se va oferi varianta lichidă sau 

pudră a respectivului medicament, pe cât este posibil acest lucru. Sau i se va sugera să facă 

astfel încât să alunece pastila pe gât împreună cu hrana moale cum ar fi sucul de mere. I se 

va specifica care tablete le poate măcina şi care nu. De exemplu, tabletele acoperite cu un 

înveliş solubil intestinal, capsulele cu eliberare în timp, şi tabletele sublinguale şi bucale nu 

244

ar trebui măcinate. Alte medicamente, odată măcinate pot avea un gust foarte amar şi pot 

păta sau irita mucoasa bucală 

dacă mobilitatea sau deplasarea pacientului impiedică conformarea la tratament, pacientul 

va fi ajutat să găsească o farmacie care se realimentează şi eliberează medicamente pe baza 

prescripţiilor medicale. Dacă este potrivit, se va lua în considerare posibilitatea unei farmacii 

la care comanda să se poată face pe mail 

dacă tulburările de memorie aduc prejudicii conformării la tratament se va concepe un 

sistem pentru a ajuta pacientul să-şi amintească să îşi ia medicamentele corect. I se va 

sugera pacientului sau unui membru al familiei să achiziţioneze sau să obţină un calendar – 

suport, cum ar fi o listă de verificare, un ceas cu alarmă, sau o cutie compartimentată 

pentru medicamente 

unii pacienţi încearcă să economisească bani prin a nu-şi obţine sau reînnoi reţetele la timp 

sau luând doze mai mici decât cele prescrise pentru a avea mai mult timp doze din acel 

medicament. Dacă consideraţii de ordin financiar pun în pericol conformarea la tratament, 

pacientul trebuie ajutat să găsească noi căi de a face faţă situaţiei. I se va sugera să gasească 

echivalenţi mai ieftini ai medicamentului prescris ori de câte ori este posibil. De asemenea, 

se va explora posibilitatea ca membrii familiei să ajute pacientul sau se va sesiza cazul 

pacientului departamentelor de servicii sociale şi agenţiilor comunitare corespunzătoare. 

Multe state au programe speciale pentru a ajuta pacienţii vârstnici cu venituri mici să-şi 

achiziţioneze medicamentele necesare 


se va sfătui pacientul să contacteze echipa medicală înainte de a lua medicamente 

neprescrise de medic pentru a preveni orice posibile interacţiuni între diferitele 

medicamente. Dacă este necesar, se va folosi un monitor de regularizare a nivelului 

anumitor medicamente ca de exemplu digoxin şi potasiul pentru a evita toxicitatea 

când medicul recomandă întreruperea adiministrării unui medicament se va instrui 

pacientul să-l arunce (în toaletă, dacă este posibil). Aceasta va preveni folosirea accidentală 

a medicamentului de către alte persoane din casă şi va împiedica pacientul să continue să-l 

ia din obişnuinţă sau greşeală 

pentru a evita păstrarea neadecvată şi posibilă alterare a medicamentelor, se va sfătui 

pacientul să păstreze toate medicamentele prescrise în flacoanele lor originale. I se va 

specifica faptul că anumite medicamente se alterează când sunt expuse la lumină, iar altele 

se descompun când vin în contact cu alte medicamente 

se va sugera pacientului să păstreze medicamentele într-o zonă bine luminată (dar ferite de 

lumina soarelui), nu într-o zonă prea călduroasă sau prea umedă (nu în baie), şi la o 

oarecare distanţă de patul sau (nu pe măsuţa de lângă pat). Dacă le ţine pe măsuţa de lângă 

pat, pacientul poate lua accidental o doză mai mare atunci când nu e complet treaz sau 

alert 

Îngrijirea la dominciliu : 

dacă pacientul este externat din centrul medical şi are de respectat un tratament cu un nou 

medicament, va fi supervizat cu ajutorul unui calendar de urmare a tratamentului prin 

intermediul unei asistente medicale care să-l viziteze la domiciliu pentru a-i evalua 

capacitatea de a-şi urma tratamentul şi pentru a monitoriza feed-back-ul acestuia la 

tratament 

245

o metodă foarte bună de a ajuta pacientul să-şi ia medicaţia la timp este folosirea cutiilor 

special compartimentate atât cele pentru o zi, cu compartimente pentru dimineaţă, prânz, 

seară, cât şi cele compartimentate pe fiecare zi a săptămânii. Acestea trebuie umplute în 

fiecare dimineaţă cu medicaţia corespunzătoare 

246




Versiunea: 3 


PREVENIREA ŞI COORDONAREA CĂDERILOR 

Căderile reprezintă o cauză majoră de rănire şi deces în rândul persoanelor vârstnice. În 

cazul persoanelor în vârstă de 75 de ani sau chiar mai mult, rata morţii accidentale survenite în 

urma căderilor este de trei ori mai mare decât în cazul accidentelor de maşină. 

Factorii cauzali ai căderilor în rândul persoanelor vârstnice includ: perioadele foarte lungi de 

convalescenţă, un risc crescut al unei recuperări incomplete, medicamentele, deficienţa fizică aflată 

în creştere. De exemplu, odată apărute deficienţele, este necesar mai mult timp pentru restabilirea 

echilibrului la persoanele vârstnice decât la persoanele mai tinere. În mod natural, pierderea 

echilibrului creşte riscul apariţiei căderilor. În afara faptului că produc răniri fizice, afecţiunile 

apărute în urma căderilor pot atrage după ele probleme psihologice, ducând la o pierdere a 

încrederii în sine, o scădere a autonomiei personale, la o internare într-un centru de îngrijire pe 

termen lung sau la asistenţă oferită la domiciliu. 

Căderile pot fi cauzate şi de factori de mediu, cum ar fi iluminarea deficitară, alunecarea pe 

covoraşe, pardoselile mult prea ceruite. Totuşi, în cele mai multe cazuri, căderile apar din cauze 

fiziologice, ca de exemplu o paralizie temporară a muşchilor, ameţeli, hipotensiune ortostatică, 

leziuni la nivelul sistemului nervos central, demenţa, scăderea acuităţii vizuale, diminuarea puterii 

şi coordonării mişcărilor. 

Într-un spital sau într-un alt centru medical de îngrijire o cădere accidentală poate schimba 

o internarea scurtă a pacientului pt o problemă minoră într-o şedere prelungită pentru probleme 

serioase, care poate chiar pun viaţa pacientului în pericol. Riscul de a cădea este cel mai ridicat în 

prima săptămână de şedere într-un spital sau într-o casă de îngrijire. 

Cine prezintă riscul de a cădea ? 

Prevenirea căderilor începe cu identificarea categoriilor celor mai vulnerabile la aceasta. 

Pacientul cu una sau mai multe caracteristici dintre următoarele se va afla în categoria cu risc 

crescut de cădere : 

vârsta de 65 de ani sau mai bătrân 

stare fizică generală proastă şi existenţa unei boli cronice 

prezintă antecedente în căderi 

stare psihică alterată 

mobilitate scăzută 

încălţări neadecvate 

urinări frecvente sau diaree 

deficienţe senzoriale – mai ales deficienţe vizuale 

247

folosirea anumitor medicam. cum ar fi diureticele, analgezicele puternice, antipsihoticele, şi 

hipnoticele 

Materiale ncesare : 

stetoscop 

analgezice 

comprese calde şi reci 

perne 

echipament de resuscitare de urgenţă dacă e nevoie 

electrocardiograf, dacă e nevoie. 


Prevenirea căderilor : 

se va evalua riscul de cădere a pacientului cel puţin o dată pe tură. Se va nota orice 

modificare apărută în starea sa – cum ar fi deteriorarea stării mentale, fapt care creşte riscul 

căderilor 

se vor corecta potenţialele pericole care pot exista în camera pacientului 

se va poziţiona butonul de apelare într-o zonă luminată şi unde pacientul poate ajunge cu 

uşurinţă 

se va asigura iluminarea corespunzătoare a camerei pe timp de noapte 

se vor plasa bunurile şi obiectele de suport ale pacientului într-o zonă unde poate ajunge cu 

uşurinţă (poşeta, portofelul, cărţile, batistele, plosca, comoda, cadrul) 

se va instrui pacientul să se ridice uşor din anumite poziţii pentru a evita ameţelile sau 

pierderea echilibrului 

se va coborî patul la cea mai joasa poziţie pentru ca pacientul să poată ajunge foarte uşor cu 

picioarele pe podea când se dă jos din pat. Aceasta reduce de asemenea şi distanţa faţă de 

podea în cazul în care s-ar produce totuşi o cădere. Se vor bloca roţile patului 

se va sfătui pacientul să poarte încălţări care să nu alunece 

se va răspunde prompt la apelul pacientului pentru a reduce numărul situaţilor în care se dă 

jos din pat fără ajutor 

se va verifica pacienul cel puţin o dată la fiecare 2 ore. În cazul pacientului cu risc crescut, se 

va verifica la fiecare 30 de min 

se vor atenţiona şi alte persoane care asigură îngrijirea pacientului cu risc de cădere în 

privinţa intervenţiilor implementate 

se vor lua şi alte măsuri ca de exemplu plasarea în aceaşi cameră a doi pacienţi aflaţi cu risc 

crescut de cădere, şi supravegherea lor continuă 

se va încuraja pacientul să efectueze o serie de mişcări pentru a-şi îmbunătăţi flexibilitatea 

şi coordonarea 

Cum facem faţă căderilor propriu-zise: 

dacă pacientul cade când asistenta este de faţă aceasta va trebui să-i atenueze căderea 

ghidându-l uşor spre podea, susţinându-i mai ales capul şi trunchiul şi, dacă este posbil, va fi 

ajutat să ajungă pe podea cu faţa în sus 

în timp ce susţine pacientul, asistenta va trebui să-şi menţină corpul într-o poziţie corectă, 

să-şi îndepărteze picioarele pentru a-şi menţine echilibrul (cu cât e mai largă baza de 

susţinere, cu atât mai bine este menţinut echilibrul) , să-şi îndoaie genunchii mai degrabă 

decât spatele pentru a susţine pacientul şi pentru a evita să se rănească 

248

asistenta va trebui să-şi păstreze calmul şi să rămână lângă pacient pentru a preveni orice 

rănire în continuare 

se va ruga o altă asistentă să aducă toate materialele necesare 

se vor evalua căile aeriene ale pacientului, respiraţia, şi circulaţia pentru a depista dacă nu 

cumva căderea a fost cauzată de un atac respirator sau cardiac. Dacă nu există respiraţie 

sau puls, se va începe aplicarea măsurilor de resuscitare în caz de urgenţă. Se vor nota, de 

asemenea, nivelul pacientului de constienţă, şi se va evalua mărimea pupilelor, egalitatea, şi 

reacţia la lumină 

pentru a determina extinderea leziunilor pacientului, acesta va fi verificat pentru a depista 

eventualele răni anfractuoase, zgărieturi, şi deformări evidente. Se va nota orice modificare 

apărută în starea pacientului în raport cu parametrii de bază 

va fi anunţat medicul 

dacă asistenta nu a fost prezentă în momentul căderii pacientului, il va întreba pe acesta 

sau pe un martor ce s-a întâmplat, dacă pacientul a simţit durere sau dacă şi-a pierdut 

cunoştinţa 

nu se va mişca pacientul înainte de a-l evalua deplin, va fi liniştit, se va observa dacă este 

confuz, are dureri, ameţeli sau slăbiciune 

se va evalua forţa şi mobilitatea pacientului la nivelul membrelor. Nu se vor efectua exerciţii 

cu pacientul dacă se suspectează posibilitatea unei fracturi sau dacă pacientul se plânge de 

orice alt fel de senzaţii, sau de limitare a mobilităţii sale 

dacă se suspectează existenţa oricărei tulburări nu se va mişca pacientul înainte de a fi 

examinat de un medic specialist. Leziunile coloanei vertebrale ca urmare a căderilor sunt 

foarte rare, dar dacă aceasta se întâmplă totuşi, orice mutare a pacientului poate provoca 

deteriorări ireversibile la nivelul coloanei vertebrale 

dacă nu se detectează nici o problemă, se va pune pacientul înapoi în pat cu ajutorul unui 

alt membru al personalului. 

niciodată nu se va încerca ridicarea pacientului de către o singură persoană deoarece poate 

fi rănit atât pacientul cât şi persoana respectivă 

se vor urmări etapele necesare pentru a stopa sângerarea dacă este indicat acest lucru şi se 

va face o radiografie pacientului dacă se suspectează existenţa unei fracturi 

se va asigura primul ajutor pentru rănirile uşoare dacă este necesar 

se va monitoriza starea pacientului pentru următoarele 24 de ore 

chiar dacă pacientul nu arată semne cum că ar avea ceva, sau are doar leziuni uşoare, se vor 

monitoriza totuşi semnele vitale la fiecare 15 minute timp de o ora, apoi la fiecare 30 de 

minute pe parcursul unei ore, apoi la fiecare oră până când starea pacientului se 

stabilizează 

se va anunţa medicul dacă apar modificări în starea pacientului faţă de parametrii de bază 

se vor lua măsurile necesare pentru a diminua durerile şi disconfortul pacientului 

(analgezice conform prescripţiei medicale, comprese reci în primele 24 de ore şi comprese 

calde după aceea) 

se va reevalua mediul în care se află pacientul şi riscul de căderi 

Promovarea siguranţei la domiciliu: 

Înainte ca pacientul să părăsească centrul de îngrijire, va fi instruit pentru a şti să prevină 

căderile. Astfel, el va fi sfătuit să: 

securizeze toate covoarele şi carpetele ce acoperă podeaua de jur împrejur pe margini, şi 

să-şi stabilească niste repere clare de circulare prin locuinţă 

249

să nu folosească niciodată obiecte greoaie de iluminat, covoraşe neglijent aşezate, sau 

covoraşe aşezate direct pe podea 

dacă are scară interioară, aceasta va trebui bine iluminată. De asemenea, vopseauă albă 

aplicată pe fiecare parte a scării poate spori vizibilitatea 

să utilizeze o lampă cu lumină slabă instalată lângă pat pe timpul nopţii pentru a nu fi nevoit 

să bâjbâie în intuneric când se va da jos din pat 

să aibă instalate bare ajutătoare acolo unde are nevoie (duş, cadă, toaletă) şi să aibă 

covoraşe antiderapante atât înăuntrul cât şi pe marginile căzii sau cabinei de duş 

să aibp securizate firele provenite de la diverse aparate electrice 

să aibă la îndemână lucrurile folosite frecvent (haine, încălţăminte etc) pentru a nu fi nevoit 

să se urce pe un scaun sau taburet) 

să poarte încalţăminte cu talpă antiderapantă, să evite halatele prea lungi, să poarte 

ochelarii dacă are nevoie, să stea pe marginea patului câteva minute înainte de a se ridica 

să se folosească de baston sau cadru ori de cate ori simte că nu este sigur pe mişcările sale 


după o cădere se va reevalua istoricul medical al pacientului pentru a determina riscul 

apariţiei unor alte complicaţii. De exemplu, dacă s-a lovit la cap, se va verifica dacă a luat 

medicamente anticoagulante. Dacă a luat, se află într-un mare risc de hemoragie 

intracraniană şi va trebui monitorizat din acest punct de vedere 

se va lua în calcul întocmirea unui program de prevenţie a căderilor în spital, dacă nu există 

deja unul 

se va asigura şi o susţinere emoţională a pacientului chiar dacă este vorba de o cădere 

produsă propriu-zis sau de prevenţia uneia. Pacientul vârstnic trebuie să înţeleagă că le sunt 

recunoscute limitele şi le sunt inţelese temerile 


înainte de externare, pacientul şi familia acestuia vor fi învăţaţi cum să prevină o cădere 

accidentală acasă prin corectarea obiceiurilor deja fixate şi cum să facă paşii necesari pentru 

asigurarea siguranţei pacientului 

dacă este nevoie, pacientul va fi deferit organizaţiilor de îngrijire la domiciliu, astfel încât 

asistenţa medicală să poată fi continuată după externare şi pe perioada convalescenţei 

250

Bibliografie 

MOSBY'S COMPREHENSIVE REVIEW OF NURSING FOR NCLEX-RN- Dolores F. Saxton, 

Patricia M. Nugent, Phyllis Pelikan, 2003 

NURSING PROCEDURES- Lippincott Williams &Wilkins, Fourth edition, 2008 

MANUAL DE CHIRURGIE ŞI SPECIALITĂŢI ÎNRUDITE- Popa Florin, Sorin Oprescu- 

Ed.Carol Davila, 2004 

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI- Karl Heinz Kristel, Ed.All, 2007 

PHARMACOLOGICAL ASPECTS OF NURSING CARE- Barry Reiss, Melick Mary, 2004 

251

proceduri de practică pentru asistenţi medicali şi moaşe - Ordinul ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?