revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...
revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...
revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
M<br />
OLTENIEI REVISTA<br />
TROPOLIA<br />
ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI,<br />
ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI,<br />
EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI,<br />
EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR<br />
ŞI<br />
A FACULTĂŢII DE TEOLOGIE - CRAIOVA<br />
ANUL LXIV (761-764), NR. 5-8, MAI-AUGUST, 2012<br />
EDITURA MITROPOLIA OLTENIEI<br />
CRAIOVA<br />
ISSN 1013-4239
2<br />
COLEGIUL DE REDACŢIE<br />
PREŞEDINTE<br />
Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,<br />
Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi<br />
Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova<br />
MEMBRI<br />
Î.P.S. GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului<br />
P.S. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei<br />
P.S. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor<br />
P.S. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL,<br />
Episcop Vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului<br />
Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU<br />
Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA)<br />
Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)<br />
Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA)<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. VIOREL IONIŢĂ (Elveţia)<br />
Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU<br />
Conf. Univ. Dr. MIHAI VALENTIN VLADIMIRESCU<br />
DIRECTOR<br />
Pr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU<br />
REDACTOR ŞEF<br />
ADRIAN BOLDIŞOR<br />
COORDONATOR REVISTĂ<br />
Diac. Drd. IONIŢĂ APOSTOLACHE<br />
TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPAR<br />
VALENTIN CORNEANU<br />
Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B
CUPRINS<br />
STUDII<br />
Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA<br />
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei<br />
Essence et personnes dans la Sainte Trinite chez Saint Basile le<br />
Grand.............................................................................................. 9<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. NICOLAE V. DURĂ<br />
Edictul de la Milan (313) şi impactul lui asupra relaţiilor dintre<br />
Stat şi Biserică. Câteva consideraţii istorice, juridice şi<br />
ecleziologice.................................................................................. 28<br />
Pr. Conf. Univ. Dr. STELIAN MANOLACHE<br />
Quelques considérations sur la contribution de Hans Jonas à<br />
l’herméneutique existentielle de la Gnose.................................... 44<br />
Arhim. Drd. TIMOTEI AIOANEI<br />
Pulheria – Sfântă, Fecioară şi Împărăteasă................................. 60<br />
Pr. Dr. ION SORIN BORA<br />
Identitatea locului naufragiului corabiei care purta pe Sfântul<br />
Apostol Pavel spre Roma: Melita - Malta sau Kefalonia<br />
(Fapte 28, 1)................................................................................. 81<br />
Asist. Univ. Dr. CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI<br />
Viziunea unităţii soborniceşti, de la Biserica Primară la Uniunea<br />
Europeană................................................................................... 111<br />
Lect. Univ. Dr. CRISTIAN PETCU<br />
Aspecte canonice privind unele consideraţii referitoare la<br />
sacerdoţiul femeii........................................................................ 125<br />
Pr. Dr. RĂDOI LAURENŢIU<br />
O scurtă privire asupra bisericilor din Râmnicu Vâlcea........... 141<br />
3
Asist. Univ. Dr. MIHAI CIUREA<br />
Sensul suferinţei şi al rugăciunilor bisericii pentru cei bolnavi în<br />
Epistola Sfântului Iacob (v, 13-18)............................................. 179<br />
Pr. Drd. DUMITRU RUSU<br />
Atitudinea Părinţilor Capadocieni şi a altor Sfinţi Părinţi faţă<br />
de exegeza Sfintei Scripturi folosită de Origen........................ 191<br />
ELISABETA NEGRĂU<br />
Programul iconografic al picturilor murale din bolniţa Episcopiei<br />
Râmnicului.................................................................................. 209<br />
Prof. Drd. VICTOR ŞAPCĂ<br />
Muzicieni psalţi în Oltenia şi contribuţia lor la românirea cântărilor<br />
bisericeşti.................................................................................... 222<br />
TRADUCERI<br />
Paraclisul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie<br />
Teologul şi Ioan Gură de Aur<br />
(Traducere din limba greacă de Prof. Maria Truşcă)................ 250<br />
PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII<br />
Pr. FLORIN ILIESCU<br />
Predică la Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul<br />
(24 iunie)..................................................................................... 258<br />
Aducerea raclei cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Calinic de<br />
la Cernica în Mitropolia Olteniei: 28 aprilie – 5 mai 2012<br />
(Pr. Lect. Dr. ION RIZEA,<br />
Diac. Drd. IONIŢĂ APOSTOLACHE)...................................... 264<br />
CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII<br />
PREA SFINŢITUL MACARIE DRĂGOI,<br />
EPISCOPUL EPARHIEI ORTODOXE ROMÂNE A EUROPEI<br />
DE NORD<br />
4
Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania (1867-1916).<br />
Convergenţe şi divergenţe<br />
Ed. Presa Universitară Clujeană, 2011, 465 p.<br />
(Pr. Lect. Univ. Dr. SERGIU POPESCU).................................. 292<br />
SF. GRIGORIE DE NYSSA,<br />
Împotriva lui Eunomie I<br />
Ediţie bilingvă, traducere şi note de Ovidiu Sferlea, studiu<br />
introductiv de Mihail Neamţu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru,<br />
Editura Polirom, Iaşi, 2010, 508 p.<br />
(Diac. Asist. Univ. Dr. FLORIN TOADER TOMOIOAGĂ).... 297<br />
5
6<br />
CONTENTS<br />
STUDIES<br />
His Eminence Acad. PhD Prof. IRINEU POPA<br />
Archibishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia<br />
Essence et Personnes dans la Sainte Trinite chez Saint Basile le<br />
Grand……………………………………………...…………….. 9<br />
Fr. PhD Prof. NICOLAE V. DURĂ<br />
The Edict of Milan (313) and its Impact on the Relations between<br />
the State and the Church. Some Historical, Juridical and<br />
Ecclesiological Considerations………………………………… 28<br />
Fr. PhD Senior Lecturer STELIAN MANOLACHE<br />
Quelques considérations sur la contribution de Hans Jonas à<br />
l’herméneutique existentielle de la Gnose.................................... 44<br />
Arhim. TIMOTEI AIOANEI<br />
Pulheria - Holy, Virgin and Empress........................................... 60<br />
Fr. PhD ION SORIN BORA<br />
L’identité de la place du naufrage du navire qui menait le Saint<br />
Apôtre Paul vers Rome, Melita - Malta au Céphalonie<br />
(Actes 28, 1)................................................................................. 81<br />
PhD Assistent CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI<br />
The Vision of Catholic Unity, from the Ancient Church to<br />
European Union.......................................................................... 111<br />
PhD Lecturer CRISTIAN PETCU<br />
Canonical Aspects Concerning Some Consideration About the<br />
Service of Women in the Churc....................................................125<br />
Fr. PhD RĂDOI LAURENŢIU<br />
A Brief Look at Churches in Râmnicu Vâlcea............................ 141
PhD Assistent MIHAI CIUREA<br />
The Sense of the Sufferance and of the Church’s Prayers for the<br />
Sick within the Epistle of Saint James (v, 13-18)………….…... 179<br />
Fr. DUMITRU RUSU<br />
The Position of the Capadocian Fathers and of other Saints<br />
Fathers towards the Scripturistic Exegesis of Origen............. 191<br />
ELISABETA NEGRĂU<br />
The Iconographic Programme of the Mural Paintings from the<br />
Infirmary of Râmnic Diochese.................................................... 209<br />
VICTOR ŞAPCĂ<br />
The Psalt Musicians in Oltenia and their Contribution to the<br />
Process of Romanization of the Byzantine Music....................... 222<br />
TRANSLATIONS<br />
The Paraclesis of the Three Saint Hierarchs: Basil the Great,<br />
Gregory the Theologian and John Hrisostom (Translation from<br />
Greek by Prof. Maria Truşcă)………………...……………..... 250<br />
HOMILIES, COOMENTS, MEDITATIONS<br />
Fr. FLORIN ILIESCU<br />
Sermon on the Holy Celebration of The Birth of Saint John The<br />
Baptiser (24 June)....................................................................... 258<br />
The Bringig of the Saints Reliques of Saint Calinic from Cernica in<br />
the Mitropoly of Oltenia (28 April – 5 May 2012)<br />
(Fr. PhD Lecturer ION RIZEA,<br />
Deacon IONIŢĂ APOSTOLACHE).......................................... 264<br />
BOOKS AND MAGAZINES, AND REVIEWS EDITORIAL<br />
LAUNCH<br />
MACARIE DRĂGOI<br />
Bishop of Orthodox Diocese from North Europe<br />
7
Orthodox and Greek-Catholics in Transilvania (1867-1916).<br />
Convergences and divergences<br />
Ed. Presa Universitară Clujeană, 2011, 465 p.<br />
(Fr. PhD Lecturer SERGIU POPESCU)………………………. 292<br />
SF. GRIGORIE DE NYSSA,<br />
Against Eunomius I,<br />
Bilingual Edition, translation and notes by Ovidiu Sferlea,<br />
introduction study by Mihail Neamţu, adapted edition by Adrian<br />
Muraru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 508 p.<br />
(Deacon PhD Assistent FLORIN TOADER TOMOIOAGĂ)... 297<br />
8
STUDII<br />
ESSENCE ET PERSONNES DANS LA<br />
SAINTE TRINITE CHEZ<br />
SAINT BASILE LE GRAND<br />
Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA 1<br />
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei<br />
Cuvinte ceie: Sfânta Treime, Sfântul Vasile cel Mare, Părinţii<br />
Capadocieni, esenţă, natură, ipostas, comuniune ipostatică<br />
Mots-clés: La Sainte Trinite, Saint Basil le Grand, Les Pères<br />
Cappadociens, essence, nature, hypostases, la communion<br />
hypostatique<br />
La théologie consiste à connaître le Père par le Fils dans le Saint<br />
Esprit: l'Esprit comme dit Saint Basile, nous unit au Fils qui nous<br />
montre le Père. La théologie ressort du désir de l'homme de<br />
connaître Dieu. Mais Dieu ne peut être connu comme objet. Il n'est<br />
pas un objet comme voulait le laisser croire Eunome. Il est le sujet<br />
par excellence. Une personne ne peut être connue comme un objet.<br />
Il n'y a connaissance que dans la mesure où il y a communion.<br />
Dieu s'est uni à l'humanité pour qu'elle puisse le connaître: c'est la<br />
base de la théologie. Il s'unit à nous par le Saint Esprit. Il nous<br />
donne la puissance de travailler avec lui et nous sommes appelés à<br />
faire une certaine expérience de cette révélation de Dieu, dans une<br />
union de plus en plus approfondie avec le Christ dans le Saint<br />
Esprit. Sans cette expérience, la théologie devient quelque chose<br />
d'assez sec, sans efficacité.<br />
La première question que l'on peut se poser maintenant est:<br />
Dieu est-il accessible à notre connaissance? Selon Saint Basile<br />
"Dieu est incompréhensible dans sa nature, existant au-dessus de<br />
toute essence créée". Nous-mêmes qui sommes créés, vivons et<br />
fréquentons des créatures, concevons nos images, nos<br />
représentations, nos analogies à travers les créatures; comment<br />
donc pourrions-nous comprendre pleinement celui qui dépasse<br />
1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova.<br />
9
infiniment toute essence créée et ne peut leur être comparé? Infini<br />
donc est le divin et incompréhensible, et seules son infinitude et<br />
son incompréhensibilité peuvent se comprendre". 2 Le Saint Apôtre<br />
Paul dit: "la paix de Dieu qui dépasse tout esprit et toute<br />
intelligence" et "les choses qui sont réservées aux justes dans les<br />
promesses, non visibles avec les yeux, non audibles avec les<br />
oreilles, non concevables par la pensée (Phil. IV, 7)", et aussi "les<br />
inscrutables jugements de Dieu et ses voies insondables qui ne<br />
peuvent être ni connus, ni recherchés". Si l'Ecriture s'exprime ainsi<br />
à propos des activités de Dieu et de ses propriétés, si "aucune connaissance<br />
exacte de la création" ne nous le rend accessible,<br />
combien davantage, "plus que celle-ci, la nature divine qui est audessus<br />
d'elles et d'où elles proviennent sera-t-elle insaisissable et<br />
incompréhensible et sera-t-il impossible de la concevoir". 3<br />
Parler ainsi ne signifie pas que l'on professe l'ignorance<br />
absolue en matière de connaissance de Dieu. Saint Basile enseigne<br />
qu'il nous fût donné "un jugement de l'intelligence pour la<br />
connaissance de la vérité"; "c'est donc une prémisse pour l'esprit de<br />
connaître Dieu", il est donc possible que 1'infiniment grand soit<br />
connu par notre esprit limité. La foi fait suite à cette connaissance,<br />
par elle nous connaissons Dieu plus pleinement et nous l'adorons. 4<br />
"Si l'intelligence a été troublée par des démons, continue Saint<br />
Basile, elle adorera des idoles ou elle se tournera vers quelque<br />
autre forme d'impiété; mais si elle s'est abandonnée au secours de<br />
l'Esprit, elle découvrira la vérité et connaîtra Dieu. Elle le<br />
connaîtra, comme dit l'Apôtre Paul, en partie, mais plus<br />
parfaitement dans la vie future". 5 Ensuite conclut-il, "la<br />
connaissance de Dieu s'exerce dans la mesure où elle peut le<br />
comprendre". 6<br />
Pour Saint Basile, l'essence de Dieu est certes<br />
"inobservable pour tous et sa compréhension dépasse celle des<br />
hommes et de toute nature raisonnable. Le Père est seulement<br />
connu par le Fils et l'Esprit Saint". "Nous-mêmes pourtant élevés<br />
2<br />
SAINT ATHAHASE, Contre les Grecs, 35, PG. XXV, 69.<br />
3<br />
Rom. XI, 33; GRÉG. NAZIANZE, Discours 28, 5, PG. XXXVI, 32.<br />
4<br />
SAINT BASILE, Lettre 235, PG. XXXII, 868.<br />
5<br />
Epitre 233, 2, IBIDEM.<br />
6<br />
IBIDEM, 232, 2, Courtonne 111, 41.<br />
10
grâce aux activités de Dieu et ayant une conception du Créateur<br />
par ses oeuvres, nous acquérons une connaissance de sa bonté et de<br />
sa sagesse". 7 Saint Grégoire de Nysse réfutant Eunome à la suite<br />
de Saint Basile écrit: "Quel que soit le divin, il est inaccessible,<br />
incompréhensible, supérieur à toute connaissance par<br />
raisonnement, pourtant, l'esprit humain, curieux et chercheur, par<br />
des raisonnements qui sont à sa portée, tend à toucher la nature<br />
inaccessible de Dieu. S'il ne parvient pas à voir clairement<br />
l'invisible, il n'est pourtant pas éloigné d'une certaine<br />
approximation: il peut donc percevoir une certaine image de l'objet<br />
recherché". 8<br />
Le grand apport théologique de Saint Basile est d'avoir<br />
déterminé la distinction terminologique entre l'essence ou la nature<br />
et les hypostases, et d'avoir dégagé les caractères ou attributs<br />
hypostatiques spécifiques et inaliénables à chaque hypostase. Il ne<br />
s'agit pas pour Saint Basile d'un exercice de philosophie spéculatif<br />
et abstrait, mais d'un effort existentiel de formulation théologique<br />
de l'expérience la plus authentique.<br />
Le concile de Nicée adopta et consacra le terme de<br />
consubstantiel. Il proclama ainsi "que le Fils est de l'essence de<br />
Dieu", "puisque le Verbe n'est pas créature, il est né du Père". Le<br />
Verbe est l'Image du Père, semblable en tout et non différent du<br />
Père, immuable toujours, il est en lui indivisiblement, existant<br />
éternellemnt près du Père comme un reflet de la lumière". 9 Dès<br />
lors l'idée de la substance unique est exprimée par le mot<br />
ομοουσιος - consubstantiel. En fait, toutes les controverses<br />
trinitaires se sont déroulées autour et à cause de ce mot. L'histoire<br />
de ces controverses nous montre toutes les nuances de cette idée. Il<br />
n'est pas besoin d'en refaire l'analyse; dans notre introduction nous<br />
les avons mentionnées.<br />
Nous savons aussi que ni la littérature païenne, ni la<br />
littérature ecclésiastique, avant et après Nicée, ne connaissaient la<br />
distinction entre ousia et hypostasis, considérées par la suite<br />
comme termes techniques. En philosophie, ousia équivalait sans<br />
doute à hypostasis. Les Pères du premier concile oecuménique<br />
7 Contre Eunome, 1,14, PG. XXIX, 543.<br />
8 GRÉG. DE NYSSE, Contre Eunome, XII, PG. XLV, 966.<br />
9 SAINT ATHANASE, Epist. De decretis Nicenae Syn., 19, 20, PG. XXV, 449.<br />
11
donnaient comme nous le savons une acception équivalente aux<br />
termes d'hypostasis et de substance et ils n'avaient pas du tout en<br />
vue la différence qu'y introduiraient les Pères Cappadociens. Saint<br />
Athanase le Grand les utilisait dans un sens identique et même,<br />
trente cinq ans après Nicée, il affirme dans une épître que "hypostasis<br />
est la même substance et ne signifie pas autre chose que l'être<br />
même". D'ailleurs ce n'est pas uniquement chez lui que nous<br />
trouvons cette opinion, il y a d'autres Pères que nous ne<br />
mentionnons pas. 10<br />
Les Pères Cappadociens au IVè siècle "siècle trinitaire" par<br />
excellence, se servirent de préférence des termes ουσια et<br />
υποστασις pour conduire les intelligences vers le mystère de la<br />
Trinité. Ce sont eux qui font la distinction entre les deux termes.<br />
"Distincts, certes mais sont-ils différents par leur contenu? Il n'est<br />
pas douteux qu'ils se distinguent l'un de l'autre, de même que droite<br />
se distingue de gauche, et vice versa, quand on parle de l'un par<br />
rappdrt à l'autre. Mais auraient-ils chacun un contenu différent par<br />
lui-même, en dehors de toute relation avec l'autre? aurait-on raison<br />
d'affirmer que l'un de ces deux termes (hypostasis) signifie<br />
l'individuel, alors que l'autre (substance, ousia), signifie le<br />
commun ou le général?". 11<br />
Une réponse nous est d'abord fournie par le fait qu'ils ont<br />
choisi un couple de mots où le contenu de chacun coïncide à tous<br />
égards avec celui de l'autre. Cette idée est très importante puisque<br />
la signification des deux mots ne se distingue en logique que<br />
corrélativement, mais non pas en soi. Si d'un point de vue<br />
terminologique et formel le mot hypostasis est devenu par principe<br />
distinct d'ousia, du point de vue de son contenu et de sa<br />
signification logique, hypostasis est décidément le même terme<br />
qu'ousia. D'ailleurs dans l'oeuvre de Saint Basile cet aspect est bien<br />
montré.<br />
Saint Basile nous enseigne 1'unité de nature et la Trinité<br />
des Personnes et aussi les propriétés hypostatiques en Dieu. Cela<br />
signifie et indique la fidélité de Saint Basile à la doctrine nicéenne.<br />
Cependant, pour penser distinctement l'ousia et l'hypostasis en<br />
10 ABBÉ H. COUGET, La Sainte Trinité et les doctrines antitrinitaires, Paris, 1905;<br />
P. FLORENSKY, La colonne et le fondement de la vérité, L'âge à hommel, 1975.<br />
11 P. FLORENSKY, Op. cit., p. 75.<br />
12
Dieu, il attribue l'élément commun à l'ousia et l'élément propre aux<br />
hypostasis. Or, l'homoousios, moins utilisé par Saint Basile s'il<br />
désigne l'identité numérique de Dieu, assume ces éléments, le<br />
commun et le propre, en un. L'ousia divine est simple, et non point<br />
composée; elle est commune sans s'abstraire des individualités<br />
personnelles. 12<br />
Concrète, simple et commune, l'ousia de chaque hypostasis<br />
est identique, selon l'enseignement de 1'homoousios; elle est aussi<br />
identique aux hypostases, ce par quoi elles se rapportent l'une à<br />
l'autre, ne sont donc point des accidents extérieurs à l'ousia. Les<br />
trois hypostases sont en relation, selon leur ousia identique. 13<br />
Les Trois Personnes divines ont le même "contenu<br />
essentiel"; elles se contiennent mutuellement. Chacune donne aux<br />
autres tout ce qu'elle a. Le Père source personnelle de la divinité,<br />
communique entièrement sa nature au Fils et à l'Esprit de manière<br />
que la divinité absolue des hypostases s'accomplit dans leur unité<br />
absolue.<br />
Dans sa lettre 38, Saint Basile nous montre de la façon la<br />
plus précise la distinction entre Ousie et Hypostasis. 14 Saint Basile<br />
commence par constater que la confusion sur le sens des mots<br />
ousia et hypostasis dans les "dogmes mystiques", exige d'abord<br />
une brève explication des termes: "Comme beaucoup ne<br />
distinguent pas, dans les dogmes mystiques la substance, qui est<br />
commune, du principe des hypostases, et que, pour cette raison, ils<br />
retombent dans les mêmes concepts et pensent qu'il est absolument<br />
indifférent de dire substance ou hypostase (d'où encore il a plu à<br />
quelques-uns… de parler d'une seule hypostase comme ils parlent<br />
d'une seule substance; et réciproquement ceux qui acceptent les<br />
trois hypostases pensent qu'il faudrait aussi en vertu de cette<br />
adhésion, soutenir la division des substances selon le même<br />
12 SAINT BASILE, Sur le Saint Esprit, 17-41, PG. 32, 144 BD; IBIDEM,<br />
Homélie contre Sabellius et arius et Eunome 3 à 5, PG. 31, 604 D - 605 B et 609<br />
C.; IBIDEM, Lettre 38, 4, PG. 32, 332 A, 333 A.<br />
13 SAINT BASILE, Contre Eunome, 2, 28, PG. 29, 637 A - 640 B.; SAINT<br />
GRÉGOIRE DE NAZIANZE, Discours, 29, 16, PG. 36, 96 A.<br />
14 Lettre 38 écrite en 369 ou 370. Certains attribuent cette lettre à Saint Grégoire<br />
de Nysse. L'éditeur bénédictin fait remarquer que tous les manuscrits dont il s'est<br />
servi sont d'acco rd pour l'attribuer à Saint Basile. cf. Y. COURTONNE, SAINT<br />
BASILE, Lettres I, Paris 1957, p. 81.<br />
13
nombre). 15<br />
Après avoir annoncé le but de cette lettre, Saint Basile<br />
essaie "d'expliquer en peu de mots, le sens de ces termes". Il est<br />
important de mentionner que Saint Basile ne s'occupe pas là de<br />
questions subtiles par goût de spéculation 16 mais parce que la<br />
réalité des Personnes distinctes dans la Trinité "nous a été<br />
transmise dans la foi". 17 Suivra ensuite une application philologique<br />
aux "dogmes divins". Ici, il ne partira plus d'une<br />
clarification rationnelle de la terminologie, mais de la foi. Saint<br />
Basile réaffirmera sans cesse que "c'est la doctrine de la foi qui<br />
enseigne que la différence des hypostases est nette et distincte". 18<br />
Approche philologique<br />
Saint Basile commence son explication par un exemple empirique<br />
pris de la vie quotidienne: "Parmi tous les noms les uns, employés<br />
pour plusieurs choses différentes par le nombre, ont une<br />
signification en quelque sorte plus générale comme homme". Le<br />
nom désigne la communauté de la chose signifiée, l'homme en<br />
général. L'autre sorte de nom a une valeur démonstrative<br />
particulière: "En effet dit Saint Basile, Pierre n'est pas plus homme<br />
qu'André, que Jean, ni que Jacques. Donc la communauté de la<br />
chose signifiée, s'étendant à tous ceux qui sont rangés sous le<br />
même nom, a besoin de la subdivision qui nous fait -cortnaître non<br />
l'homme en général, mais Pierre ou Jean". 19 Ces mots "considèrent<br />
la circonscription (περιγραφην) d'un certain objet, laquelle n'a rien<br />
de commun, en tant que particulière, avec ce qui est de même<br />
nature". 20 Les noms personnels tels que Paul ou Timothée<br />
appartiennent à cette catégorie. Ils ne se rapportent donc plus à la<br />
communauté d'une même nature humaine à l'égard de laquelle tous<br />
les hommes sont consubstantiels entre eux. Les n'oms personnels<br />
concernant ce qui sépare les uns des autres: leurs caractères<br />
particuliers; ils circonscrivent (περιγεγραμενων) tel objet et le<br />
15 SAINT BASILE, Lettre 38, 1, éd.Y. Courtonne, I, p. 81.<br />
16 C'est un argument de plus pour nous de considére comme auteur Saint Basile,<br />
et non pas Saint Grégoire de Nysse, dont le goût pour la philosophie est connue.<br />
17 SAINT BASILE, Lettre 38, 5.<br />
18 IBIDEM, Lettre 38, 7, p. 90.<br />
19 IBIDEM, Lettre 38, 2, p. 81.<br />
20 IBIDEM, 38, 2, p. 82.<br />
14
séparent de la signification collective donnée par les noms plus<br />
généraux. 21 "Quand donc deux hommes ou même plus sont pris<br />
ensemble dit Saint Basile, comme Paul, Sylvain et Timothée, et<br />
que l'on cherche une définition de la substance humaine, on ne<br />
donnera pas une définition de cette substance pour Paul, une autre<br />
pour Sylvain, une autre encore pour Timothée; mais les termes qui<br />
auraient servi à montrer la substance de Paul s'adapteraient aussi<br />
aux autres et ils sont consubstantiels entre eux, ceux qui sont<br />
désignés par la même définition de la substance". 22<br />
Après cette introduction Saint Basile essaie de cerner de<br />
plus près le problème. "Nous affirmons donc ceci: ce qui est dit<br />
d'une façon propre (ιδιως) est indiqué par le mot hypostase". 23<br />
Voilà donc introduit le terme litigieux. Comme nous savons, les<br />
notions d'ousia (essence), ou de physis (nature), ne posaient déjà<br />
plus de difficulté après le concile de Nicée. Le mot homoousios<br />
était devenu le mot reconnu par toutes les Eglises. Mais le mot<br />
hypostase était bien moins nettement conçu, comme le prouvent<br />
les nombreuses discussions à son sujet.<br />
Saint Basile remarque donc qu'un mot de signification<br />
indistincte, comme le mot "homme", peut manifester la nature<br />
d'une chose, mais ne signifie pas la chose qui se tient dessous<br />
(υφεστος... πραγμα) et qui est indiquée proprement par son nom.<br />
Au contraire, lorqu'on dit Paul, on montre la nature subsistante<br />
(υφεστωσαν την φυσιν) dans la chose indiquée par ce nom". 24 Par<br />
deux fois Saint Basile emploie le verbe, υφισθημι, sub-sister, dont<br />
est dérivé le mot hypostasis qu'il faudrait donc rendre par<br />
subsistance. 25 Ce mot désigne une "chose subsistante", une réalité<br />
dont, au delà de sa nature générale, commune, est signifié le<br />
caractère propre.<br />
21<br />
IBIDEM, 38, 2; Lettre 210.<br />
22<br />
IBIDEM, Saint Basile veut préparer le lecteur à la distinction qu'il devra faire<br />
entre la substance divine, commune aux trois Personnes et l'hypostase<br />
particulière à chacune d'elles.<br />
23<br />
IBIDEM, Lettre 38, 3, éd. Courtonne, I, p. 82.<br />
24<br />
IBIDEM, Lettre 38, 3, p. 82.<br />
25<br />
Comme nous avons constaté dans l'introduction, les occidentaux avaient<br />
simplement traduit par substantia le mot; hypostasis. Au IXè siècle, Athanase le<br />
Bibiliothécaire sera plus averti lorsqu'il le traduira par subsistentia pour le distinguer<br />
de l'ousia rendu traditionnellemnt par substantia (MANSI XII, C, 983 BC).<br />
15
"C'est cela 1'hypostase, continue Saint Basile: ce n'est pas<br />
la notion indéfinie (αοριστος) de substance, qui ne trouve aucune<br />
stabilité (στασιν) par suite de la communauté de la chose signifiée,<br />
mais cette notion qui délimite et circonscrit (définit)<br />
(περιγραφουσα) ce qu'il y a de commun et d'indécis<br />
(απεριγραπτον) dans certains objets déterminés, à l'aide de ses<br />
propriétés manifestes (επεφαινομενων ιδιοματων)". 26<br />
Comme dans le cas du mot "ousia" le choix du mot "hypostasis"<br />
est justifié d'abord par raison étymologique. La notion<br />
indéfinie de "substance" ne rend pas compte, à elle seule, de la<br />
stabilité, de la stasis que trouve chaque chose déterminée grâce à<br />
ses propriétés distinctives. Pour arriver à cette stasis, le commun<br />
de la notion "homme" doit être cerné de plus près, circonscrit<br />
(défini). Le terme de "circonscription" (περιγραφη) en grec une<br />
saveur bien plus concrète qu'en français. Le dictionnaire nous<br />
montre que périgraphein a comme signification première "tracer<br />
une ligne autour", "dessiner le contour", "esquisser"… 27 Il est donc<br />
essentiel à la définition de l'hypostase qu'elle "dessine le contour"<br />
(περιγραφει) de cette réalité que la notion commune de substance<br />
laisse dans l'imprécision, dans l'indécis (απεριγραπτον). 28<br />
L'hypostase est donc distinguée de la nature à l'aide de<br />
propriétés manifestes (επιφαινομενων ιδιοματων). Ces caractères<br />
spécifiques sont des traces caractéristiques à une seule chose et qui<br />
la distinguent de toute autre chose de même substance. Pour<br />
montrer les propriétés distinctives dans le cas de l'homme, Saint<br />
26 SAINT BASILE, Lettre 38, 3, éd. Y. COURTONNE, I, p. 82-83.<br />
27 A. BAILLY, Dictionnaire Grec - Français, Paris 1985, p. 1523.<br />
28 Saint Basile anticipe par cette lettre la réponse de la querelle iconoclaste:<br />
vouloir dessiner le contour περιγραφειν de ce qui est sans contour απεριγραπτος,<br />
la nature divine du Christ, ou de ne dessiner que la nature humaine du Christ et<br />
ainsi de la séparer de Sa nature divine. Saint Théodore le Studite en s'appuyant<br />
sur cette lettre et en général, sur la théologie de Saint Basile dira: "on ne peut<br />
pas dessiner le contour de la nature humaine, d'aucune nature, car la nature est,<br />
par définition sans contour, non circonscrite. N'est circonscrite que l'hypostase,<br />
dont on peut dessiner le contour, qui est "délimitée à l'aide des propriétés<br />
manifestes". Dès maintenant ,nous pouvons entrevoir que l'icône du Christ ou<br />
des saints, en dessinant le contour de la figure et de l'aspect corporels, peints les<br />
traits vraiment personnels, qui ne sont propres à personne d'autres, et non pas la<br />
nature humaine comme telle. Voir aussi CH. SCHÔNBORN, L'icône du Christ,<br />
ed. Cerf, Paris 1986, p. 34.<br />
16
Basile prend comme exemple la personne de Job. Job est introduit<br />
d'abord comme homme, mais le texte le spécifie tout de suite et dit<br />
"un homme", un certain (Job. 1, 1), puis "il le caractérise<br />
(καρακτηριξει) à l'aide de ses marques particulières, en indiquant<br />
le lieu, les traits du caractère et tout ce que l'on a pu recueillir du<br />
dehors (εξωθεν). 29 Ce qui "dessine le contour", circonscrit la<br />
personne de Job, est ce qui la caractérise comme telle. Voilà<br />
encore un terme proche de celui de périgraphein. 30 Chez Saint<br />
Basile ces deux mots servent à préciser la signification du mot<br />
"hypostase": hypostasis se distingue de la nature commune par tout<br />
ce que la description d'une personne doit mentionner de traits<br />
caractéristiques de telle sorte que l'on ne puisse plus la confondre<br />
avec aucune autre, en somme tout ce que ferait le portrait précis<br />
de cette personne.<br />
Approche théologique<br />
Après avoir établi du point de vue étymologique la différence entre<br />
ousia et hypostasis, Saint Basile transpose son explication sur un<br />
autre plan: celui de la foi guidée par la Révélation: "Ainsi donc le<br />
principe de distinction que tu as reconnu, en ce qui nous concerne,<br />
pour la substance et hypostase, si tu le transposes pour l'appliquer<br />
aux dogmes divins, tu ne te tromperas pas". 31 Or, cette foi exige<br />
d'avoir, "à l'aide des marques particulières, une distinction nette<br />
(ασυγχυτον) pour la Trinité, ce qui est considéré comme commun,<br />
tel que je dis être 1'incréé, ou ce qui est au-dessus de toute<br />
compréhension… Nous devons donc chercher ce qui distingue<br />
chaque personne divine, avec clarté et sans mélange des deux<br />
autres tout en considérant qu'elles sont toujours "contemplées<br />
ensemble". 32<br />
Saint Athanase avait enseigné en premier lieu l'unité<br />
29 SAINT BASILE, Lettre 38, 3, ed. Y. COURTONNE, I, p. 83.<br />
30 Pendant que périgraphein περιγραφειν vise une action plus générale, celle de<br />
tracer le contour comme nous l'avons déjà vu, "caractériser" signifie - le fait de<br />
graver des traits dans une matière, de la marquer d'une empreinte et, plus<br />
spécifiquement, de rendre une ressemblance précise. Le mot "caractère" a non<br />
seulement le sens de "signe distinctif" mais celui de "portrait gravé", sculpté ou<br />
peint. (cf. A. BAILLY, „Dictionnaire grec-français”, p. 2122).<br />
31 SAINT BASILE, Lettre 38, 3, ed. Y. COURTONNE I, p. 83.<br />
32 IBIDEM, 38, 3, p. 84.<br />
17
substantielle des Personnes divines. Parler trop de la distinction<br />
des personnes aurait été dangereux face à un arianisme qui faisait<br />
de ces distinctions une subordination radicale. Saint Basile ne<br />
craint pourtant pas d'attaquer le problème par le biais même qui a<br />
égaré les ariens. Comme eux, il commence par la distinction des<br />
personnes telle qu'elle se manifeste à nous: "Tout ce qui nous<br />
arrive de bien de la divine puissance, nous disons que c'est l'oeuvre<br />
de cette grâce qui opère tout en tous". 33 Comme nous le voyons,<br />
Saint Basile part de la manifestation de Dieu, source de tout bien,<br />
puisque ces biens manifestent qu'ils ont comme auteur et origine<br />
Dieu lui-même. Cependant, nous devons nous laisser guider par<br />
l'Ecriture inspirée pour connaître qui est cet auteur : l'Apôtre dit:<br />
"Tout cela est l'oeuvre du seul et même Esprit qui distribue à chacun<br />
en particulier comme il veut" (I Cor. 2, 11). Le Saint Esprit<br />
serait-il pour autant la seule origine des biens? Non, "nous sommes<br />
amenés par l'Ecriture à croire que Dieu le Fils unique est l'auteur<br />
et la cause de la distribution des biens que l'Esprit opère en nous.<br />
Car tout a été fait par lui (Jn. 1, 3) et subsiste en lui (Col. 1, 17),<br />
nous l'avons appris de la Sainte Ecriture". Mais le Fils lui-même<br />
n'est pas la source ultime des dons divins: "Conduits de nouveau<br />
par la main d'un divin inspiré nous apprenons que toutes choses<br />
sont amenées par cette puissance (le Fils), du néant à l'être, non<br />
toutefois qu'elles viennent de celle-ci sans principe (αναρχως) mais<br />
il'est une puissance qui subsiste (υφεστωσα) sans avoir été<br />
engendrée (αγεννητως) qui est sans principe, qui est cause de la<br />
cause de tout ce qui existe". 34<br />
Ce qu'aucune raison humaine ne pourrait entrevoir comme<br />
origine de tous les biens, la Révélation nous le montre et nous y<br />
fait parvenir par un sentier ardu lors donc que sommes nous élevés<br />
jusqu'à cette idée, conduits de nouveau par la main d'un divin<br />
inspiré, nous apprenons que toutes choses sont amenées par cette<br />
puissance du néant à l'être". Ce n'est pas par un choix arbitraire que<br />
Saint Basile adopte cet ordre pour décrire la Révélation: c'est<br />
l'ordre de la Révélation elle-même. Saint Basile le montre lorsque,<br />
33 IBIDEM, 38, 4, p. 84.<br />
34 On voit ici la doxologie de Saint Basile: "gloire au Saint Esprit par le Fils<br />
dans le Père", pris d'en bas" c'est-à-dire à partir des choses d'ici vers les hauteurs<br />
Lettre 38, 4, p. 84.<br />
18
arrivé au sommet de sa pensée, il se retourne pour contempler la<br />
montée à partir de son point le plus haut: "En effet, du Père naît le<br />
Fils, par qui toutes choses ont été faites, et avec qui l'Esprit Saint<br />
est toujours inséparablement connu, car on ne peut arriver à penser<br />
au Fils sans avoir d'abord été illuminé par l'Esprit". 35 Tel que l'agir<br />
de Dieu nous est révélé, et tel que nous le croyons, la révélation<br />
s'opère selon un certain ordre (ταξις) qui partant du Père, passe par<br />
le Fils dans l'Esprit "de qui jaillit sur la création toute la<br />
distribution des biens".<br />
Saint Basile utilise ce chemin pour nous introduire dans ce<br />
que les Personnes divines ont chacune en propre par rapport aux<br />
autres. Or, on peut se demander comment la manifestation ad extra<br />
de Dieu dans le don de tous les biens peut conduire à la<br />
connaissance de ce qui constitue, dans la vie intime de Dieu, le<br />
propre de chaque personne. Arius a senti la question, et il l'a<br />
tranchée en séparant totalement la transcendance de Dieu et sa<br />
manifestation extérieure. D'un côté, l'abîme, le Dieu unique et<br />
absolu, de l'autre côté, les créatures: la première créature étant le<br />
Verbe, la seconde l'Esprit. L'oeuvre d'un tel Verbe, d'un tel Esprit,<br />
ne pourra aucunement révéler Dieu lui-même. Un Verbe créé ne<br />
peut manifester que du créé, et l'abîme entre Dieu et le monde" se<br />
montre infranchissable. L'ordre dans la manifestation divine est<br />
nettement attesté par l'Ecriture. Arius, ne pouvait le comprendre<br />
que comme une subordination de l'être du Verbe à l'être du Père.<br />
Le Verbe, et encore moins l'Esprit sans lui, ne pouvaient révéler<br />
pleinement Dieu: dès lors, les oeuvres de Dieu devaient apparaître<br />
comme purement arbitraires, sans rapport avec l'être même de<br />
Dieu.<br />
Dans la perspective d'Arius, remonter par l'Esprit au Fils<br />
vers le Père ne pouvait rien dire sur les propriétés de la Personne<br />
du Père. Or, ceci n'est pas la foi de l'Eglise. Le Verbe et l'Esprit<br />
étant consubstantiels au Père, leur manifestation dans le don des<br />
biens révèle aussi leur personne et ce qui la caractérise. Autrement<br />
dit Dieu, selon son être. Et puisque son agir est Trinitaire, il est<br />
Trinité. 36 Et la manière dont agit chacune des trois Personnes<br />
divines correspond à son caractère propre.<br />
35 Lettre 38, 4, ed. Y . COURTONNE, I, p. 84.<br />
36 CH. SCHÔNBORN, Op. cit., p. 37.<br />
19
Dans cette explication est comprise toute la vision<br />
chrétienne de la création. Dieu est éternellement source d'une vie<br />
pleinière, celle d'un Fils consubstantiel et de l'Esprit Saint. Il est<br />
également la source d'un projet d'amour infini, l'oeuvre de la<br />
création par le Fils dans l'Esprit. Il est aussi source de la vie divine<br />
et de l'économie de la création. Ce lieu n'a rien à voir ni avec une<br />
quelconque nécessité en Dieu, ni avec une volonté divine purement<br />
arbitraire. Penser ainsi serait reporter sur Dieu des notions<br />
strictement humaines. Quelles sont donc les propriétés de chacune<br />
des personnes? Le Saint Esprit "a ceci comme signe pour faire<br />
connaître sa propriété selon l'hypostase, qu'il est connu après le<br />
Fils et avec lui, et qu'il subsiste (υφεσταναι) en venant du Père". 37<br />
Le propre du Fils est "de faire connaître par lui et avec lui 1'Esprit<br />
qui procède du Père et, seul uniquement engendré, de jaillir de la<br />
lumière inengendrée"et, il n'a rien de commun, selon la propriété<br />
de ses marques distinctives avec le Père, ni avec le Saint Esprit,<br />
mais seul est reconnu par les signes que j'ai dits". 38 "Quant au Dieu<br />
suprême, il a seul comme marque distinctive et en quelque sorte<br />
privilégiée 39 de son hypostase, d'être le Père et de ne subsister par<br />
l'effet d'aucune cause" 40 et en retour, grâce à ce signe, il est lui<br />
aussi particulièrement connu.<br />
Les propriétés des trois hypostases sont absolument<br />
irréductibles l'une à l'autre. Saint Basile l'affirme clairement: "Pour<br />
cette raison, dans la communauté de la substance, inconciliables<br />
(ασυμβατα) et incommunicables (ακοινωνητα) sont les marques<br />
distinctives qui sont considérées dans la Trinité et par lesquelles se<br />
constitue la particularité des Personnes qui nous a été transmise<br />
dans la foi". Puis Saint Basile clarifie cet enseignement "chacune<br />
est comprise différemment par ses marques distinctives particulières,<br />
en sorte qu'à l'aide des signes que j'ai dits on peut<br />
découvrir ce qui sépare les hypostases". 41 Au sujet des autres<br />
attributs, à savoir: "le fait d'être infini, incompréhensible, incréé",<br />
37<br />
Lettre 38, 4, ed. Y . COURTONNE, p. 85.<br />
38<br />
IBIDEM.<br />
39<br />
Saint Basile semble admettre pour la première Personne de la Trinité une sorte<br />
de primauté d'honneur, qu'elle doit au fait d'exister par elle-même, sans aucune<br />
cause.<br />
40<br />
SAINT BASILE, Lettre 38, 4, ed. Y. COURTONNE, p. 85.<br />
41 IBIDEM, 38, 4, p. 85.<br />
20
de n'être contenu par aucun lieu, il n'y a aucune différence dans la<br />
nature qui donne le vie".<br />
On peut se demander si cette insistance sur la distiction des<br />
Personnes divines ne risque pas de les séparer. Une telle question<br />
provient ici encore de cette attitude qui consiste à projeter sur Dieu<br />
les conceptions propres à l'homme pêcheur. Regardons en effet de<br />
près ce que sont les propriétés des personnes divines: l'Esprit a en<br />
propre de procéder (εκπορευομενον) du Père et d'être connu avec<br />
le Fils; le Fils a en propre d'être engendré par le Père et de faire<br />
connaître l'Esprit. Entre les Personnes divines il n'y a rien qui<br />
s'insère, ni aucune autre chose subsistant à coté de la divine nature.<br />
Il n'y a pas non plus le vide de quelque intervalle sans consistance,<br />
qui produise une absence dans l'harmonie intime de la substance<br />
divine, en brisant sa continuité par l'introduction d'un vide. Tous<br />
les Trois sont logiquement unis "lorsqu'on pense le Père, on le<br />
pense en lui-même et on accueille en même temps le Fils par la<br />
reflexion, et lorsqu'on saisit celui-ci, on ne sépare pas du Fils l'1<br />
Esprit, mais logiquement selon l'ordre, et conjointement selon la<br />
nature on se représente en soi-même, fondue de façon à ne faire<br />
qu'une, la foi en trois Personnes". 42 Pour montrer l'infrangible<br />
union des trois Personnes, Saint Basile donne l'exemple de la<br />
chaîne: "de même, si l'on prend l'une des extrémités d'une chaîne,<br />
on tire en même temps l'autre extrémité, de même si l'on tire le<br />
Saint Esprit, on attire en même temps par lui et le Fils et le Père". 43<br />
Le propre des hypostases comme nous le voyons, est de se<br />
manifester l'une l'autre, l'une étant l’expression de l'autre, "il est<br />
impossible qu'ayant prononcé le nom de Fils on n'arrive pas aussi à<br />
comprendre le Père, car cette appellation le montre en même temps<br />
en relation au Père. 44 Dieu ne peut être connu autrement que comme<br />
Père, Fils et Esprit Saint: lorsqu'on regarde Dieu, ce sont<br />
toujours les Personnes divines qui sont connues selon un ordre,<br />
selon l'ordre de la manifestation: "Du Père naît le Fils, par qui<br />
toutes choses ont été faites, à l'idée duquel l'idée de l'Esprit Saint<br />
est toujours inséparablement unie, car on ne peut arriver à penser<br />
42 IBIDEM.<br />
43 IBIDEM.<br />
44 SAINT BASILE, Lettre 38, 4, p. 86.<br />
21
au Fils sans avoir été d'abord illuminé par l'Esprit". 45<br />
Nous avons vu que cet ordre correspond à l'ordre de la vie<br />
divine elle-même et qu'il la révèle. Cette correspondance résulte<br />
des propriétés des personnes divines. Saint Basile les définit en<br />
montrant pour chaque personne conjointement et son mode de<br />
révéler les autres personnes et son mode de provenir du Père:<br />
l'Esprit est connu après (μετα) et avec (συν) le Fils et procède du<br />
(εκ) Père: le Fils fait connaître par (δια) lui et après (μετα) lui<br />
l'Esprit, et est engendré par le Père. Seul le, Père ne manifeste pas<br />
une autre hypostase divine; parce qu' il est Père et origine des<br />
autres Personnes divines. Il a en propre "de ne subsister par aucune<br />
cause". Mais la foi, dit Saint Basile nous enseigne que seul le Fils<br />
fait connaître le Père, et que l'Esprit donne la connaissance du Fils.<br />
C'est donc le propre de la personne du Fils de révéler la personne<br />
du Père, d'en être l'image. Préciser le caractère propre de l'hypostase<br />
du Fils exige donc de préciser en quel sens il est 1'image<br />
du Père.<br />
Certes, chez Saint Basile, les propriétés sont incommunicables<br />
et uniques, mais elles sont en même temps l'expression<br />
suprême de cette indicible communion qu'est Dieu, Père, Fils et<br />
Saint Esprit: "nouvelle et paradoxale séparation unie et union<br />
séparée!". 46 "D'un côté les propriétés des hypostases brillent dans<br />
chacune des Personnes que la foi admet dans la Sainte Trinité; de<br />
l'autre, pour la propriété selon la nature, on ne peut imaginer<br />
aucune différence entre elles, mais dans la communauté de la<br />
substance les propriétés distinctives brillent dans chaque<br />
Personne". 47 Ensuite conclut Saint Basile: "Donc puisque notre<br />
discussion a considéré d'un côté quelque chose de commun dans la<br />
Sainte Trinité et de l'autre quelque chose de particulier, la raison de<br />
la communauté se réfère à la substance, et l'hypostase est le signe<br />
propre de chacune". 48<br />
Après notre lecture de la lettre 38 de Saint Basile, essayons<br />
de résumer le résultat positif du débat autour de la terminologie<br />
trinitaire. Il faut tout d'abord distinguer substance ou nature et<br />
45<br />
IBIDEM, Lettre 38, 4, p. 84.<br />
46<br />
IBIDEM.<br />
47<br />
IBIDEM, Lettre 38, 5, p. 89.<br />
48<br />
IBIDEM, Lettre 38, 5, p.89.<br />
22
hypostase. Même si les anciens n'y voyaient pas de différence,<br />
Saint Basile l'a introduite pour rendre compte de l'ineffable réalité<br />
du Mystère Trinitaire.<br />
D'un côté il part de l'étymologie du mot hypostasis: la<br />
substance n'existe pas comme telle sans subsistance concrète, elle<br />
subsiste seulement dans les individus. D'autre part, un essentialisme<br />
absolu ainsi qu'un personnalisme rigoriste sont étrangers à la<br />
théologie de Saint Basile. 49 Dans la Sainte Trinité chaque Personne<br />
possède la nature entière qui est commune aux deux autres<br />
Personnes. Les Personnes divines ne partagent pas la nature divine<br />
comme si la nature était divisée entre eux. Ainsi, la théologie<br />
trinitaire de Saint Basile sauvegarde l'enseignement de la Sainte<br />
Ecriture: Dieu Un et Tri-personnel; aucun panthéisme n'est possible.<br />
Selon le panthéisme, au commencement était l'essence et d'elle<br />
dérivèrent les personnes comme des réalités subséquentes. Pour<br />
Saint Basile et les Pères d'Orient, il n'existe rien avant les<br />
Personnes divines, car elles sont de toute éternité. "En Dieu le Père<br />
et en Dieu le Fils la substance n'est pas plus ancienne qu'eux, et on<br />
ne peut la considérer comme au-dessus de l'un et de l'autre. Que<br />
pourrait-il en effet y avoir de plus que l'inengendré?", 50 se<br />
demande Saint Basile. L'essence qui est seulement objet, sans<br />
subsistance concrète, n'ayant pas la conscience de soi, n'a pas un<br />
sentiment intense de l'existence, donc il lui manque quelque" chose<br />
du pouvoir avec lequel s'impose une existence parfaite. D'essence<br />
subsiste dans une personne qui a une conscience de soi-même.<br />
La personne peut définir l'essence, mais l'essence ne peut<br />
pas définir la personne. La personne peut comprendre l'essence (au<br />
moins en partie) mais l'essence ne peut pas comprendre la<br />
personne. Seule la personne est consciente qu'elle existe,<br />
puisqu'elle se connaît. De même seule la personne ne peut être<br />
dominée par une autre personne. L'essence n'ayant pas conscience<br />
de soi n'a pas de dimension intérieure mais… extérieure. Donc les<br />
49 Voir sur ce point la dispute entre le théologien catholique ANDRÉ DE<br />
HALLEUX et MR J. ZIZIAULOS dans l'article: "Personnalisme ou<br />
essentialisme trinitaire chez les Pères Cappadociens? Une mauvaise<br />
contreversé" dans la Revue théologique de Louvain 17 (1986), p. 129-155. Dans<br />
cet article André de Halleux suit la ligne traditionnelle de la, théologie<br />
catholique à savoir: d'abord l'essence ensuite les Personnes.<br />
50 SAINT BASILE, Lettre 50, 2.<br />
23
Personnes de la Sainte Trinité ne sont pas confondues dans<br />
l'essence divine, ni ne sont non plus vides de la nature divine: "il<br />
n'y a aucune différence dans la nature qui donne la vie, (je parle du<br />
Père, du Fils et du Saint Esprit), mais on peut considérer en eux<br />
une sorte de communion continue et indivisible". 51<br />
Th. de Régnon a justement observé ce fait, lorsqu'il a<br />
affirmé que pour les pères Orientaux l'essence n'existe pas avant<br />
les Personnes. 52 Nous savons bien comment Saint Basile réfute<br />
l'erreur de Paul de Samosate qui considérait 1'essence divine "plus<br />
ancienne et supérieure" au Père et le Fils. Paul de Samosate privait<br />
les Personnes non seulement de leur caractère hypostatique, mais<br />
de plus, de leurs noms de Père et de Fils, en les considérant plutôt<br />
comme des frères. 53 A la suite de Saint Basile et des Pères<br />
Cappadociens, Saint Maxime le Confesseur dira plus tard, de façon<br />
aussi catégorique qu'il n'existe pas d'essence sans personne (ουσια<br />
ανυποστατος) l'essence en dehors de la personne est une<br />
abstraction.<br />
La personne est la seule réalité concrète qui possède en soi<br />
l'essence. Les Personnes ne sont pas dans la nature, mais la nature<br />
dans les hypostases. La nature représente le contenu substantiel de<br />
la personne, car sans la nature la personne ne serait que fiction. 54<br />
Mais que faire du fameux anathéme de Nicée<br />
qu'invoquaient sans cesse pour leur compte les défenseurs de<br />
l'identité entre substance et hypostase, anathéme condamnant<br />
quiconque "dit que le Fils est d'une autre substance ou hypostase<br />
que le Père". Saint Basile en a déjà donné une explication qui ne<br />
laisse rien à désirer et qui clôt le débat sur ce point: "Les Pères<br />
51 IBIDEM, Lettre 38, 4.<br />
52 TH. DE RÉGNON, Etudes de théologie positive sur la Sainte Trinité, Paris<br />
1892, vol. I, p. 365. Aujourd'hui certains théologiens catholiques le conteste... voir<br />
A. NALET, „Personne et amour dans la théologie trinitaire de Saint Thomas<br />
d'Aquin voir 1956”; Le GUILLOU, „Le mystère du Père”, Fayard, 1973.<br />
53 Pr. prof. dr. D. STANILOAE, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, dupa<br />
Sfântul Vasile cel Mare, Ortodoxia XXXI (1979), nr. 1, p. 57; V. LOSSKY,<br />
Théologie mystique..., p. 63.<br />
54 PG. 91, 264 A. De cet essentialisme résulte le dogme catholique sur le<br />
Filioque. D'abord de l'essence nait le Fils, ensuite revient à ses droits après quoi<br />
procède le Saint-Esprit. Le Père et le Fils procèdent ensemble puisqu'ils sont un.<br />
THOMAS D'AQUIN le dit clairement: "En réalité il n'y a en Dieu qu'une seule<br />
opération, qui est l'essence", Summa Théologica (I, a, 2, 30, a, 2).<br />
24
n'ont pas dit ici que substance et hypostase sont la même chose. En<br />
effet, si ces mots exprimaient une seule et même idée, quel besoin<br />
y avait-il de l'un ou de l'autre? De toute évidence, comme les uns<br />
niaient que le Fils fût de la substance du Père, et que les autres<br />
disaient qu'il n'était pas de sa substance, mais de quelque autre<br />
hypostase, les Pères ont rejeté l'une et l'autre opinion comme<br />
étrangère à la pensée de l'Eglise. En effet quand ils révélèrent leur<br />
propre pensée, ils dirent que le Fils est "de la substance du Père",<br />
sans plus ajouter: de 1'hypostase. Ainsi la première déclaration est<br />
là pour repousser la pensée perverse, et la seconde fait connaître le<br />
dogme du salut". 55 Saint Basile explique à quoi mène le fait de<br />
considérer les deux mots comme synonymes: "Ceux qui disent que<br />
substance et hypostases sont une même chose sont obligés de<br />
confesser seulement des personnes différentes, et tandis qu'ils évitent<br />
de parler de trois hypostases, ils se révèlent incapables<br />
d'échapper au mal de Sabellius. Celui-ci même, bien qu'il confonde<br />
souvent les notions, essaye de distinguer les personnes, en disant<br />
que la même hypostase revêt chaque fois une personne différente<br />
suivant le besoin qui se présente". 56 Pour Saint Basile la solution<br />
est claire "la substance et 1'hypostase ont entre elles la même<br />
différence qu'il y a entre le commun et le particulier, comme par<br />
exemple, celle qu'il y a entre l'animal en général et tel homme<br />
déterminé", et ensuite continue-t-il "nous reconnaissons une seule<br />
substance dans la divinité de telle sorte qu'on ne peut donner de<br />
l'être des définitions différentes; l'hypostase au contraire est<br />
particulière, nous le reconnaissons, pour qu'il y ait en nous sur le<br />
Père, le Fils et le Saint Esprit, une idée distincte et claire". 57 Notre<br />
foi, dit Saint Basile, réside dans cette confession: "ce qui est<br />
particulier, c'est la paternité; puis il faut réunir ces notions et dire:<br />
je crois en Dieu le Père. Dans la confession du Fils il faut faire la<br />
même chose, réunir ce qui est particulier à ce qui est commun, et<br />
dire: je crois en Dieu le Fils. De même encore pour l'Esprit Saint, il<br />
faut conformer ses paroles à la suite logique des idées qu'on<br />
55 SAINT BASILE, Lettre 125, 1, ed. COURTONNE II, p. 31.<br />
56 SAINT BASILE était convaincu que le mystère de la Sainte Trinité est à la<br />
base de la foi chrétienne, et il constatait que ses contemporains acceptaient<br />
difficilement cette conception d'un seul Dieu en trois personnes dont chacune est<br />
Dieu, Lettre 236, 6, COURTONNE III, p. 5.<br />
57 IBIDEM, Lettre 236, 6, p. 53.<br />
25
exprime, et dire: je crois aussi au divin Esprit Saint". La<br />
conclusion s'impose et Saint Basile l'a donnée à la suite de son<br />
enseignement: "Ainsi l'unité sera complètement sauvegardée dans<br />
la confession de l'unique divinité, et ce qui est' particulier aux<br />
personnes (των προσωπων ιδιαξον) sera confessé dans la<br />
distinction des propriétés particulières que la pensée attribue à<br />
chacune". 58<br />
Comme nous l'avons vu, Saint Basile s'est servi de deux<br />
mots (ουσια et υποστασις) pour établir la distinction entre la nature<br />
et les personnes, sans mettre l'accent sur l'une ou sur l'autre.<br />
Lorsqu'on pose les personnes (ou la personne), on pose en même<br />
temps la nature et inversement; la nature est inconcevable en<br />
dehors des personnes ou antérieurement aux personnes, ne fût-ce<br />
que dans l'ordre logique. Si l'on fait fléchir dans un sens ou dans<br />
l'autre l'équilibre dans cette antinomie entre nature et personne,<br />
absolument identiques et absolument différentes en même temps,<br />
on tend vers l'unitarisme sabellien ou bien vers le trithéisme. Les<br />
Pères Orientaux ont vu dans la formule sur la procession du Saint<br />
Esprit du Père et du Fils une tendance à accentuer l'unité de nature<br />
au détriment de la distinction réelle des personnes; les relations<br />
d'origine qui ne ramènent pas le Fils et l'Esprit immédiatement à la<br />
source unique, au Père, – l'un comme engendré, l'autre comme<br />
procédant – deviennent un système de relations dans l'essence une,<br />
quelque chose de logiquement postérieur à l'essence. 59 Les<br />
relations, au lieu d'être des caractéristiques des hypostases,<br />
s'identifient avec elles; Thomas d'Aquin le dira: "le nom de<br />
personne signifie la relation", 60 rapport interne de l'essence qui la<br />
diversifie. On ne peut nier la différence qui existe entre cette<br />
conception trinitaire et celle de Grégoire de Nazianze: "Trois<br />
Saintetés se réunissant en une seule Domination et Divinité". 61<br />
58 IBIDEM, Lettre 236, 6, p. 53-54.<br />
59 V. LOSSKY, Théologie mystique..., p. 56.<br />
60 THOMAS D'AQUIN, Summa théologica, I, a. q. 29, a, 4.<br />
61 SAINT GRÉGOIRE DE NAZIANZE, Discours XXX, VIII, 8, PG. 36, 320 BC.<br />
26
Rezumat: Natură şi Persoane în Sfânta Treime, la Sfântul<br />
Vasile cel Mare<br />
Pentru a arăta diferenţa dintre natura şi Persoanele Sfintei Treimi,<br />
Sfântul Vasile cel Mare se foloseşte în special de doi termeni:<br />
fiinţă şi ipostas (ουσια şi υποστασις), fără a pune însă accentul pe<br />
unul sau pe celălalt, mai mult sau mai puţin. Strânsa legătura dintre<br />
natură şi persoane (sau persoană) este explicată de Sfântul Părinte<br />
în baza unităţii lor indisolubile: natura nu este anterioară<br />
persoanelor şi invers, ci ambele există laolaltă şi deodată. În baza<br />
acestei legături, natura şi ipostasul nu se confundă ci îşi păstrează<br />
neştirbită identitatea. Sfântul Părinte subliniază astfel unitatea<br />
dintre Persoanele Sfintei Treimi, afirmând că: „Tatăl poate fi<br />
cunoscut numai prin Fiul şi Duhul Sfânt”. De aceea putem spune<br />
că marele merit al Părintelui Capadocian este acela de a fi reuşit să<br />
explice diferenţa dintre natură şi ipostas. Iată de ce întraga sa operă<br />
nu se adânceşte în filosofii speculative şi abstracte, ci caută, printr-un<br />
efort susţinut de o înaltă trăire şi experineţă duhovnicească, să<br />
aducă cela mai potrivite explicaţii în formularea şi fixarea<br />
adevărurilor de credinţă.<br />
27
EDICTUL DE LA MILAN (313) ŞI IMPACTUL LUI<br />
ASUPRA RELAŢIILOR DINTRE<br />
STAT ŞI BISERICĂ.<br />
CÂTEVA CONSIDERAŢII ISTORICE, JURIDICE<br />
ŞI ECLEZIOLOGICE<br />
28<br />
Pr. Prof. Univ. Dr. NICOLAE V. DURĂ 1<br />
Cuvinte cheie: Edict de toleranţă religioasă, libertate religioasă,<br />
protecţie juridică, cult religios<br />
Keywords: Edict of religious tolerance, religious liberty, juridical<br />
protection, religious cults<br />
Anul viitor, 2013, se împlinesc 1700 de ani de când a fost emis<br />
Edictul de la Milan, care a avut darul să revoluţioneze modul de<br />
gândire al lumii romane privind libertatea religioasă şi statutul<br />
juridic al Cultelor religioase din cadrul Imperiului roman, care –<br />
până în februarie 313 – nu cunoscuse încă regimul juridic al<br />
egalităţii de tratament al acestora în faţa legii.<br />
Desigur, nu putem învedera însemnătatea actului istoric din<br />
februarie 313 – şi, ipso facto, a impactului său asupra relaţiilor<br />
dintre Stat şi Biserică – fără să facem măcar câteva menţiuni<br />
evocatoare privind statutul juridic al creştinilor până la emiterea<br />
Edictului de la Milan.<br />
Primele acte represive ale puterii romane împotriva<br />
creştinilor au fost luate de împăratul Claudiu, în anii 51/52, care i-a<br />
expulzat din Roma. Apoi, în anul 64 împăratul Nero a declanşat<br />
„cea dintâi acţiune de reprimare sângeroasă”, 2 care avea să<br />
continue – sub împăraţii romani – până în anul 313, timp în care<br />
lozinca puterii romane, „non licet esse vos” (nu este permis ca voi<br />
să existaţi), „sciliter christianos”, adică voi, creştinii, a fost la<br />
ordinea zilei.<br />
Persecuţiile îndurate de creştini în timpul prigoanei<br />
declanşată de împăratul Nero (54-68) s-au soldat cu executarea în<br />
1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Ovidius” din Constanţa.<br />
2 I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească,<br />
Vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 35.
suplicii groaznice a „unui număr semnificativ de persoane”, 3<br />
printre care s-au numărat şi corifeii Apostolilor, adică Petru,<br />
martirizat în zona colinei Vaticanului în anul 64 p. Chr., şi Pavel,<br />
Apostolul neamurilor, care a murit pentru Hristos pe calea (via)<br />
Ostiense în anul 65- 66.<br />
Istoricul latin, Tacitus (54/55-120 p. Chr.), – a cărui „patrie”<br />
nu o cunoaştem, dar ştim încă că a fost ucenicul marilor retori<br />
Quintilianus 4 (35/40-96/100 p. Chr.) şi Niceta de Smirna, 5 ceea ce<br />
nu exclude faptul ca şi acesta să fi văzut lumina zilei printre tracii<br />
latinizaţi din Sudul Dunării, – ne spune că aceste persoane care<br />
mărturiseau numele lui Hristos şi credinţa în Dumnezeirea Lui,<br />
„au fost sacrificate nu în vederea unui bine comun (obştesc), ci<br />
pentru a satisface cruzimea unuia singur”, 6 adică a împăratului<br />
Nero. Tacitus ne mai spune că acest împărat sângeros le-a supus<br />
(pe aceste persoane, n. n.) „la cele mai rafinate torturi”, şi că<br />
numele celor pe care „vulgul îi numea Creştini... derivă de la<br />
Hristos, care, în timpul împăratului Tiberiu, a fost condamnat la<br />
moarte din porunca procuratorului Ponţiu Pilat”. 7<br />
În perioada persecuţiilor atroce, comunităţile creştine au<br />
funcţionat ca asociaţii neîngăduite de lege, cunoscute sub numele<br />
de „collegia illicita”, iar în perioadele de timp în care creştinii au<br />
fost toleraţi acestea au adoptat forme de organizare licite 8 (permise<br />
de lege), cum au fost de exemplu „collegia funeralia” (corporaţiile<br />
funerare), „collegia tenuiorum” (corporaţiile săracilor) etc.<br />
Primul autor creştin, care a luat atitudine publică în favoarea<br />
coreligionarilor săi, a fost Iustin Filozoful şi Martirul (100-165). În<br />
apologia sa în favoarea creştinilor, pe care a trimis-o împăratului<br />
Antonius Pius, în anul 155, Sfântul Iustin – născut la Nablus, în<br />
3<br />
P. L. GUIDUCCI, „Il loro nome derivava da Cresto (Cristo)”: Le persecuzioni<br />
anticristiane dell imperatore Nerone (54-68), în Vol. Fontes. Documenti<br />
fondamentali di storia della Chiesa, Ed. San Paolo, Milano, 2005, p. 32.<br />
4<br />
Marcus Fabius Quintilianus, unul dintre cei mai mari pedagogi ai tuturor<br />
timpurilor, ne-a lăsat faimoasele „Institutiones oratoriae”.<br />
5<br />
Cf. P. L. GUIDUCCI, „Il loro nome derivava…, p. 31.<br />
6<br />
TACITUS, Analele, lb. XV, 433-44, apud P. L. GUIDUCCI, „Il loro nome<br />
derivava…, p. 32.<br />
7<br />
IBIDEM, p. 34.<br />
8<br />
Vezi, N. V. DURĂ, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi<br />
bazele ei canonice, în Revista „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3, p. 451-469.<br />
29
Samaria, din părinţi păgâni, – scria că ei, creştinii, îi respectau pe<br />
suveranii şi principii păgâni şi, ca atare, creştinii nu puteau fi<br />
învinuiţi de lipsă de „loialiate” 9 faţă de Statul roman. Dar, iată<br />
exact ce scria Iustin Filosoful împăratului roman: „…În orice loc şi<br />
pentru orice cauză ne străduim să plătim perceptorilor voştri<br />
tributul şi taxele aşa după cum ne-a învăţat El (Iisus Hristos)<br />
...Noi, care adorăm un singur Dumnezeu, printre alte lucruri vă<br />
slujim cu entuziasm şi pe voi, recunoscându-vă ca Suverani şi<br />
Principi ai oamenilor şi ne rugăm (lui Dumnezeu, n. n.) ca să<br />
aflăm la voi o minte înţeleaptă asociată puterii imperiale”. În fine,<br />
Sfântul Iustin Filosoful şi Martirul îi scria că noi, creştinii (de<br />
atunci şi de astăzi, n.n.), „suntem convinşi că fiecare va suferi<br />
chinurile focului veşnic după faptele sale...” 10<br />
În anul 311, împăratul Galeriu edicta un Edict de toleranţă<br />
religioasă pentru creştinii din teritoriul controlat de el, adică din<br />
Pars Orientis (Partea orientală) a Imperiului roman. Urmaşul său,<br />
Liciniu, a acordat şi el, la rândul său, „pacea religioasă”. 11 În<br />
februarie 313, Constantin, împăratul Părţii de Apus (Pars<br />
Occidentis), şi Liciniu, împăratul Părţii Răsăritene a imperiului<br />
roman, au redactat şi semnat o Epistolă pe care au trimis-o<br />
guvernatorului Bitiniei, care avea să rămână cunoscută în istorie<br />
sub apelativul de Edictul de la Milan.<br />
Despre acest Edict – care este întâi de toate un Acord la care<br />
ajunseseră cei doi împăraţi în vederea implementării unei politici<br />
religioase comune – istoricii au reţinut că, în textul său, au fost<br />
abordate şi evidenţiate trei aspecte principale:<br />
a) „S-a acordat deplina libertate religioasă (cultică) atât<br />
pentru creştini, cât şi pentru adepţii oricărei alte religii”;<br />
b) „Se face referinţă expresă la credinţa într-un Dumnezeu<br />
Suprem (in un Dio, Supremo), sub auspiciile căruia Statul va avea<br />
de beneficiat pentru concesiile făcute în materie de religie”;<br />
c) „Se prevedea restituirea bisericilor şi a altor locaţii<br />
confiscate creştinilor în timpul persecuţiilor, şi s-a dispus luarea<br />
9<br />
P. L. GUIDUCCI, „Adoriamo Dio e riconosciamo voi principi degli uomini”. La<br />
lealtà dei cristiani verso lo stato romano, în Vol. Fontes. Documenti…, p. 48-49.<br />
10<br />
SF. IUSTIN FILOSOFUL, Apocalipsa, I, 17 (155 ca), editată de C. Burini,<br />
Città Nuova, Roma, 2001, p. 43.<br />
11<br />
P. L. GUIDUCCI, La svolta costantiniana del 313: Libertà di culto a tutti i<br />
cittadini dell’impero di qualsiasi religione, în Vol. Fontes. Documenti…, p. 70-71.<br />
30
de măsuri concrete pentru a indemniza pe proprietarii acestor<br />
bunuri confiscate”. 12<br />
Într-adevăr, în textul acestui Edict se preciza că, printre<br />
altele, cei doi „Auguşti” au decis: 13<br />
a) „...De a acorda creştinilor şi tuturor celorlalţi libertatea<br />
de a urma religia dorită, pentru ca Divinitatea (la Divinità), care<br />
este în Ceruri, – oricare ar fi aceasta – să poată concede pace şi<br />
prosperitate vouă şi tuturor supuşilor voştri”. Această Divinitate<br />
era numită „la Suprema Divinità” (Divinitatea Supremă), adică<br />
Dumnezeul lui Abraham şi al lui Moise şi al tuturor neamurilor –<br />
indiferent cum îl numeau acestea - dar şi al Apostolilor, care au<br />
crezut „Într-Unul Dumnezeu”, Cel Întreit în Feţe (Tatăl, Fiul şi<br />
Sfântul Duh), pe care îl adorau şi preaslăveau şi creştinii din epoca<br />
Edictului de la Milan.<br />
b) Să „nu se nege nimănui, indiferent că urmează religia<br />
creştină (la religione cristiana) sau o alta, care pentru el este mai<br />
bună (un alta’per lui megliore), o astfel de libertate (tale<br />
libertà)...”.<br />
Se afirma astfel, pentru prima dată în istoria omenirii,<br />
principiul egalităţii Cultelor religioase în faţa legii. În consecinţă,<br />
indiferent de crezul lor religios şi de numărul adepţilor, Cultele<br />
religioase se bucurau de regimul egalităţii de tratament din partea<br />
autorităţii romane, de unde şi o recunoaştere a unei egale<br />
îndreptăţiri de a se bucura de libertatea religioasă. Ca urmare a<br />
acestui Edict, Statul roman nu-şi mai putea deci permite să<br />
interzică existenţa vreunei religii sau exercitarea liberă a cultului ei<br />
de către membrii săi.<br />
Un alt aspect, neevidenţiat de altfel până în prezent de<br />
literatura de specialitate (juridică, ecleziastică, socio-politică etc.),<br />
este acela că această libertate religioasă n-a avut un caracter<br />
restrictiv, adică n-a fost limitată doar pe seama acelui „civis<br />
romanus” (cetăţean roman), sau pur şi simplu a „cetăţeanului”, aşa<br />
după cum avea să se prevadă – aproape după cincisprezece secole<br />
– în textul Declaraţiei Revoluţiei franceze (1789), ci a fost<br />
prevăzută şi asigurată pe seama oricărei fiinţe umane, a oricărui<br />
12 IBIDEM, p. 71.<br />
13 Scrisoarea împăraţilor Constantin şi Liciniu adresată guvernatorului Bitiniei,<br />
apud Fontes. Documenti..., p. 71-73.<br />
31
om, de unde şi afirmarea acelei „dignitas humana” (demnităţi<br />
umane) şi a protecţiei ei juridice.<br />
c) Se anula edictul împăratului Traian, trimis lui Pliniu cel<br />
tânăr, guvernatorul Bitiniei, privind persecuţia creştinilor, şi „ogni<br />
restrizione” (orice restricţie), ...pentru ca toţi cei care doresc să<br />
practice religia creştină să o poată face în deplină libertate şi<br />
serenitate”.<br />
d) Guvernatorului Bitiniei i se aducea la cunoştinţă această<br />
realitate în termenii următori: „...Am permis creştinilor deplina şi<br />
absoluta libertate de a practica cultul lor (abbiamo concesso ai<br />
Cristiani piena e assoluta libertà di praticare il loro culto)”, dar<br />
că „la fel dăm şi la alţii dreptul deplin şi liber (pieno e libero<br />
diritto) de a practica religia sau cultul lor (la loro religione o<br />
culto), pentru pacea timpului nostru (per la pace del tempo<br />
Nostro)..., astfel încât fiecare să aibă libertatea de a fi religios (la<br />
libertà di essere religioso) după cum doreşte (como preferisce);<br />
noi am făcut acest lucru pentru ca să nu se pară că noi am ofensa<br />
onoarea (offendiamo l’onore) sau religia cuiva (la religione di<br />
qualcuno)”.<br />
Era de altfel pentru prima dată în istoria omenirii când se<br />
acorda şi se recunoştea de către o autoritate supremă de stat,<br />
imperială, recte, de Împărat, libertatea religioasă 14 pentru toţi<br />
subiecţii de drept ai imperiului în egală măsură. De asemenea, era<br />
pentru prima dată când se recunoştea public că de această stare de<br />
libertate depinde însăşi liniştea şi „pacea” imperiului, de unde şi<br />
acordarea deplinei libertăţi a fiecărui om de a-şi exprima propria-i<br />
credinţă religioasă şi de a-şi practica propriul său cult religios,<br />
14 Despre libertatea religioasă şi statutul ei juridic, a se vedea N. V. DURĂ,<br />
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul<br />
la religie şi libertatea religioasă, în Revista „Ortodoxia”, Anul LVI (2005), Nr. 3-4,<br />
p. 7-55; IDEM, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul<br />
general al Cultelor religioase din România, în Vol. Biserica Ortodoxă şi<br />
Drepturile omului: Paradigme, fundamente, implicaţii, Ed. Universul Juridic,<br />
Bucureşti, 2010, p. 290-311; IDEM, Dreptul la demnitate umană (dignitas<br />
humana) şi la libertate religioasă. De la „Jus naturale” la „Jus cogens”, în<br />
Analele Universităţii Ovidius. Seria: Drept şi Ştiinţe Administrative, Nr. 1, 2006,<br />
p. 86-128; IDEM, Proselytism and the Right to Change Religion: The Romanian<br />
Debate, în Vol. Law and Religion in the 21st Century. Relations between States<br />
and Religious Communities, Edited by Silvio Ferrari and Rinaldo Cristofori,<br />
Ashgate Publishing Limited, Ehgland, 2010, p. 279-290.<br />
32
adică, cu alte cuvinte, de a fi un „homo religiōsus” (om religios).<br />
În fine, era tot pentru prima dată când – într-un text cu valoare<br />
juridică – religia (religio/nis) era identificată cu Cultul (Cultus)<br />
religios, în sensul că prin „Cult” se dădea expresie practică<br />
credinţei religioase pe care fiecare om o mărturisea.<br />
e) În respectiva Epistolă trimisă Guvernatorului Bitiniei se<br />
cerea restituirea proprietăţilor şi a bunurilor confiscate creştinilor<br />
de-a lungul timpului. „...Să li se restituie creştinilor fără<br />
tergiversare şi fără echivoc, necerându-le în schimb bani şi nici<br />
dobândă,...”, şi să le restituie toate acestea „...Creştinilor, adică<br />
comunităţilor şi asociaţiilor lor (loro comunita e associazioni)...”.<br />
Se recunoştea deci public că Statul roman confiscase – prin<br />
organele sale represive, executive şi administrative, atât bunurile<br />
pe care romanii le clasificaseră în „res sacrae” (bunuri sacre), „res<br />
religiosae” (bunuri religioase) şi „res sanctae” (bunuri sfinte), şi<br />
care nu constituiau „proprietatea nimănui”, fiindcă ele aparţineau<br />
„divini juris” 15 (dreptului divin). De altfel, după prevederile<br />
Dreptului roman – preluate, adaptate şi confirmate de legislaţia lui<br />
Justinian (527-565) – „res sacrae” erau toate acele „lucruri<br />
consacrate lui Dumnezeu (Deo consecrata), potrivit ritualului<br />
(rite), de către episcopi, cum sunt locaşurile sacre şi ofrandele<br />
dăruite, după ritual (rite), pentru serviciul divin”. 16 De altfel,<br />
împăratul Justinian avea să precizeze că, „printr-o Constituţie a<br />
noastră (per nostrum Constitutionem), am interzis ca aceste lucruri<br />
să fie înstrăinate sau date în garanţie…”. 17<br />
În anul 318, împăratul Constantin cel Mare a făcut diferite<br />
donaţii Bisericii, pe care în anul 324, – după victoria militară<br />
împotriva lui Liciniu – devenind unicul Împărat al imperiului<br />
roman „a extins donaţiile Bisericii şi a concurat la construcţiile<br />
diferitelor edificii de cult”. 18<br />
În anul 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat şi<br />
prezidat Conciliul ecumenic de la Niceea, ale cărui hotărâri le-a<br />
investit cu puterea obligatorie a legii imperiale pentru toţi creştinii<br />
15<br />
Justiniani Institutiones (Instituţiile lui Justinian), lb. II, cap. I, 7; A se vedea şi<br />
traducerea în lb. rom. a Prof. Vl. Hanga, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 63.<br />
16<br />
IBIDEM, lb. II, 7.<br />
17<br />
IBIDEM.<br />
18<br />
P. L. GUIDUCCI, La svolta costantiniana del 313…, p. 71.<br />
33
din Imperiu. Tot el a fost şi cel care a asigurat transportul<br />
episcopilor la Sinod, transport imperial despre care – în anul 355 –<br />
papa Liberiu a adresat împăratului Constanţiu al II-lea<br />
memorabilele cuvinte: „Biserica nu are nevoie de transporturi<br />
publice (di transporti publici): bisericile sunt de fapt în măsură să-şi<br />
însoţească episcopii până la capătul lumii”. 19<br />
Desigur, în cuvintele papei Liberiu s-ar putea vedea fie o<br />
primă declaraţie a Bisericii privind separarea celor două domenii de<br />
activitate ale societăţii umane, adică a celei spiritual-religioasă de<br />
cea telurică, ceea ce avea să facă Franţa prin legea din 1905, fie o<br />
atitudine vehementă şi demnă a Bisericii – prin glasul ierarhilor ei –<br />
împotriva ingerinţelor puterii de stat în viaţa Bisericii, aşa după cum<br />
avea să dovedească în anul 368/369 şi Arhiepiscopul Tomisului<br />
Vretanion. 20 Într-adevăr, ierarhul tomitan s-a opus şi el - cu<br />
vehemenţă şi demnitate – împăratului Valens, arian convins, care a<br />
intrat în Bazilica din Tomis, în care slujea, cu intenţia de a-l<br />
îndemna pe el şi pe credincioşii săi să îmbrăţişeze arianismul. Or,<br />
ierarhul tomitan, „…Vetranion a discutat cu mult curaj în faţa<br />
stăpânitorului despre dogma de la sinodul de la Niceea, apoi la<br />
părăsit şi s-a dus – ne spune istoricul ecleziastic Sozomen (sec. V) –<br />
la altă Biserică, iar poporul l-a însoţit…”, 21 rămânând astfel întru<br />
credinţa mărturisită şi formulată la Sinodul de la Niceea (325).<br />
Că nici cuvintele papei Liberius, şi nici atitudinea demnă şi<br />
plină de curaj a lui Vetranion, Întâistătătorul Bisericii<br />
arhiepiscopale şi mitropolitane a Scythiei Minor, nu a dus Bisericii<br />
o independenţă, şi nici nu au schimbat relaţiile din Stat şi Biserică,<br />
ne-o confirmă realitatea petrecută de-a lungul secolelor, şi mai ales<br />
aceea din epoca bizantină (sec. VI-XIV). Dar, cert este faptul că<br />
atât cuvintele rostite de prelatul roman, cât şi atitudinea dârză şi<br />
fără de compromisuri a ierarhului tomitan, au rămas şi vor rămâne<br />
emblematice şi paradigmatice pentru oamenii Bisericii ori de câte<br />
ori se va aborda problema relaţiilor dintre Stat şi Biserică.<br />
Despre împăratul Constantin cel mare (305-337) amintim şi<br />
19 Trascrizione stenografica del confronto fra il papa Liberio e l’imperatore<br />
Costanzo II avvenuto a Milano nel 355, în Vol. Fontes. Documenti..., p. 82.<br />
20 Vezi, N. V. DURĂ, „Scythia Mynor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică.<br />
Scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV), Ed. Didactică<br />
şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 19.<br />
21 SOZOMENOS, Istoria bisericească, VI, 21, 2.<br />
34
faptul că el este cel care, în anul 328, a dispus construcţia podului<br />
de la Sucidava (Celei), în Oltenia, şi ale cărui urme se mai<br />
păstrează. De altfel, despre această realitate ne dau mărturie şi<br />
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care a<br />
preluat un text din „Povestea pentru marele Costandin împărat”,<br />
„care reprezintă un colaj de ample extrase din Panegiricul<br />
împăraţilor Constantin şi Elena, scris de Eftimie, patriarhul<br />
Târnovei (între anii 1375-1393)”, 22 unde se afirmă că împăratul<br />
Constantin cel Mare „…a făcut podul peste râul Dunărea,…”. 23<br />
În ziua de 3 august 379, împăratul Graţian şi Augustul<br />
Teodosie - sub jurisdicţia căruia se afla Orientul, Moesia şi<br />
Tracia 24 – au dat un Edict prin care au interzis orice erezie, iar pe<br />
27 februarie 380 au emanat un Edict prin care a dispus ca toţi<br />
creştinii, subiecţi ai imperiului roman, să mărturisească doar<br />
credinţa niceeană, adică adevărurile de credinţă formulate în<br />
Sinodul niceean. 25<br />
În Edictul semnat la Tesalonic în ziua de 27 februarie 380,<br />
împăraţii Graţian, Valentin şi Teodosie îşi exprima dorinţa ca<br />
„...toate popoarele” stăpânite de ei să „urmeze aceeaşi religie... pe<br />
care Apostolul Petru a dat-o Romanilor şi care este mărturisită de<br />
popa Damasus (dal pontefice Damaso) şi de Petru, episcopul<br />
alexandrinienilor (e da Pietro, vescovo di Alessandria), om de<br />
sfinţenie apostolică (uomo di apostolica santità)”, şi ca „toţi să<br />
credem conform învăţăturii Apostolilor (secondo l’ammaestramento<br />
degli Apostoli) şi învăţăturii evanghelice (doctrina evangelica), într-o<br />
22 GHEORGHE MIHĂILĂ, Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe<br />
Basarab către Fiul său Teodosie, în Vol. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către<br />
fiul său Theodosie, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. LV.<br />
23 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Versiunea<br />
originală, trad. G. Mihăilă, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. 229.<br />
24 Vezi, P. L. GUIDUCCI, 27 febraio 380: Il cristianesimo diventa la religione<br />
ufficiale dell'impero, în Vol. Fontes. Documenti…, p. 95.<br />
25 Vezi, N. V. DURĂ, Canoanele Sinodului II ecumenic şi obligativitatea de a<br />
mărturisi şi păstra cu credincioşie Crezul niceo-constantinopolitan, în Revista<br />
„Ortodoxia”, Anul XXXIII (1981), Nr. 2, p. 442-459; IDEM, Tradiţia<br />
hristologică predanisită la Părinţii Străromâni şi Români, în Revista „Mărturie<br />
Ortodoxă. Revista Comunităţii Ortodoxe Române din Olanda (Haga)”, II<br />
(1983), Nr. 4, p. 18-46; IDEM, Crezul niceo-constantinopolitan, fundamentul<br />
învăţăturii creştine, în Revista „Îndrumător bisericesc”, Râmnicu-Vâlcea, 1985,<br />
nr. 2, p. 83-87.<br />
35
unică Divinitate (in un’unica divinità), Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,<br />
unite într-o singură Treime (Padre, Figlio e spirito Sancto uniti in<br />
una santa Trinità)”. 26<br />
În fine, cei trei împăraţi dispuneau ca „cei care urmează o<br />
astfel de învăţătură (tale doctrina) să fie numiţi creştini catolici<br />
(cristiani cattolici), şi toţi ceilalţi pe care îi considerăm într-adevăr<br />
ca nebuni (dementi) şi fără minte (insensati) vor suferi de acuzaţia<br />
infamantă de erezie (l’infamia dell’eresia), şi comunităţile lor (le<br />
loro comunità) nu vor purta nume de Biserici (di Chiese), şi<br />
trebuie să fie pedepsite nu numai de mânia divină (dallo vendetta<br />
divina), ci şi de puterea pe care voinţa cerească ne-a acordat-o<br />
(ma anche dal potere che la volontà celeste ci ha accordato)”. 27<br />
Dacă la 10 ianuarie 380, aceeaşi Bazilei romani au declarat<br />
că Mărturisirea de credinţă niceeană este singura Mărturisire<br />
autentică, oficială şi ortodoxă, în schimb, în anul 381 ei au<br />
reafirmat şi completat Simbolul niceean – prin intermediul<br />
Părinţilor Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381), pe care l-au<br />
convocat şi prezidat prin emisarii lor imperiali, – cu încă cinci<br />
Articole de credinţă.<br />
În acelaşi an, 381, un Sinod întrunit la Acquileia a<br />
condamnat pe episcopii arieni, 28 le-a interzis arienilor şi, în<br />
general, ereticilor să se întrunească şi să construiască biserici, le-a<br />
abrogat dreptul de a transmite moşteniri, a cerut clerului ortodox<br />
(catolic) să se roage în fiecare zi pentru împăraţi şi, în fine, a<br />
interzis cultele păgâne.<br />
În anul 382, „Împăraţii au renunţat la titlul şi funcţia de<br />
pontifex maximus”. 29 Dar, prin ingerinţa unor împăraţi romani sau<br />
bizantini în domeniul vieţii religioase, şi îndeosebi în cel de<br />
stabilire, formulare şi apărare a învăţăturii de credinţă, creştină,<br />
ortodoxă, se puneau însă bazele unui început nou al relaţiilor dintre<br />
Stat şi Biserică, pe care istoricii l-au numit „Cezaropapism”. 30<br />
După cum ne atestă şi mărturiile furnizate de istoriografia<br />
26 Editto degli imperatori Graziano, Valentiniano II e Teodosio (27 febbraio<br />
380), în Vol. Fontes. Documenti..., p. 96-97.<br />
27 IBIDEM, p. 97.<br />
28 Printre care pe Ursicinus şi pe cei din Moesia şi Dacia.<br />
29 P.L. GUIDUCCI, 27 febraio 380: Il cristianesimo diventa la religione<br />
ufficiale…, p. 96.<br />
30 IBIDEM.<br />
36
vremii, Biserica ortodoxă, ecumenică, n-a fost lipsită însă nici de<br />
intervenţiile împăraţilor eterodocşi, care au încercat să altereze sau<br />
să-i schimbe Crezul de credinţă, sau să o aservească intereselor lor<br />
politice, ideologice sau socio-economice. Dar, nu puţini au fost şi<br />
ierarhii acestei Biserici ecumenice care, de-a lungul timpului, au<br />
ripostat cu vehemenţă împotriva acestei politici instrumentată de<br />
astfel de împăraţi romani, romano-bizantini sau bizantini.<br />
Unul dintre glasurile exponenţiale ale Bisericii a fost cel al<br />
arhiepiscopului Ambrozie al Milanului (339/340-397). La vârsta<br />
de 36 de ani, pe când era încă prefect al Milanului şi guvernator al<br />
provinciei din Nordul Italiei, Ambrozie a fost aclamat de populaţia<br />
oraşului, în ziua de 7 decembrie 376, ca arhiepiscop al urbei<br />
respective, „înainte chiar de a fi primit botezul”. 31<br />
Printre altele, în cuvântarea ţinută în bazilica Porziana din<br />
Milan în duminica Floriilor din anul 386, împotriva arianului<br />
Mercuriu, fostul capelan al Curţii imperiale, care, ca episcop, îşi<br />
luase numele predecesorului său arian, Auxenţiu, Sfântul<br />
Ambrozie declara: „Biserica este de la Dumnezeu şi categoric că<br />
nu trebuie să fi adjudecată (concesionată, n. n.) de Împărat, pentru<br />
că templul lui Dumnezeu (il tempio di Dio) nu poate să fie<br />
revendicat ca un drept al Împăratului (non può essere diritto di<br />
Cesare)”. 32 Apoi, Sf. Ambrozie a declarat că este o „favoare”(un<br />
favore), şi nu „o ruşine” (un torto) ca „împăratul să fie numit fiu<br />
al Bisericii (chiamare imperatore figlio della Chiesa). Împăratul<br />
este într-adevăr în Biserică, şi nu deasupra Bisericii<br />
(L’Imperatore, infatti, è nella Chiesa, non e sopra la Chiesa).<br />
Împăratul bun se străduieşte să ajute Biserica (di aiutare la<br />
Chiesa), şi nu să refuze să o facă”. 33<br />
În concepţia Sfântului Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului,<br />
un împărat este înainte de toate un fiu al Bisericii şi, în această<br />
calitate, el nu trebuie să refuze să-şi ofere acesteia serviciile sale.<br />
Apoi, în concepţia acestui Sfânt Părinte ecumenic, Biserica nu<br />
trebuie să fie aservită de puterea politică intereselor acesteia, aşa<br />
31 IDEM, L’imperatore è nella Chiesa, non è sopra la Chiesa. La posizione di<br />
Sant’Ambrogio (339/340-397) con riferimento ai rapporti Chiesa – Impero, în<br />
Vol. Fontes. Documenti…, p. 101.<br />
32 Brano del discurso di san’Ambrogio contro Aussenzio (386), în Vol. Fontes.<br />
Documenti..., p. 103.<br />
33 IBIDEM.<br />
37
după cum făcuse de altfel atât împăratul Constantin cel Mare, cât şi<br />
Teodosie cel Mare. De aceea, Sfântul Ambrozie preciza<br />
împăratului Teodosie că niciun Bazileu nu-şi poate revendica<br />
vreun drept asupra Bisericii, fiindcă Împăratul este în şi nu peste<br />
Biserică.<br />
Pentru afirmarea acestei concepţii ecleziologice – care era<br />
conformă cu doctrina evanghelică – aveau să se implice şi alţi<br />
Părinţi ai Bisericii, ca, de pildă, Fericitul Augustin (†430), care, în<br />
„De civitate Dei”, ţinea să precizeze că religia creştină nu este<br />
„legată de nicio structură politică pământească (a nessuna<br />
struttura politica terena), nici măcar de a imperiului creştin<br />
(nemmeno all’imperio cristiano)...”. 34<br />
Această concepţie, de sorginte apostolică, pe care au pus-o în<br />
circulaţie şi au apărat-o Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin<br />
avea să fie însă înlocuită de cei care au creat şi vehiculat doctrina<br />
politico-teologică a Cezaro-papismului, care a găsit în perioada<br />
bizantină (sec. VI-XV) numeroşi adepţi şi propagatori.<br />
Papa Ghelasie (492-496/498) - cel care l-a adus la Roma pe<br />
Dionisius Exiguus (†545), 35 unul dintre ctitorii dreptului european<br />
şi al Dreptului canonic, apusean, din primul mileniu – avea să<br />
afirme autoritatea episcopală, şi, ipso facto, a Bisericii ortodoxe<br />
34 P. L. GUIDUCCI, La visione cristiana delle vicende terrene nella riflessione<br />
di Sant' Agostino (354-430), în Vol. Fontes. Documenti ..., p. 113.<br />
35 Vezi, N. V. DURĂ, Străromânul Dionisie Exiguul şi opera sa canonică. O<br />
evaluare canonică a contribuţiei sale la dezvoltarea Dreptului bisericesc, în<br />
Revista „Ortodoxia”, Anul XLI (1989), Nr. 4, p. 37-61; IDEM, Un daco-roman,<br />
Dionisie Exiguul, părintele dreptului bisericesc apusean, în Revista „Studii<br />
Teologice”, Anul XLIII (1991), Nr. 5-6, p. 84-90; IDEM, Colecţii canonice,<br />
apusene, din primul mileniu, în Analele Universităţii Ovidius. Seria: Drept şi<br />
Ştiinţe Administrative, Nr. 1, 2003, p. 19-33; IDEM, Denis Exiguus (Le Petit)<br />
(465-545). Précisions et correctifs concernant sa vie et son oeuvre, în Revista<br />
„Española de Derecho Canonico (Universidad Pontificia de Salamanca)”, Anul<br />
L (1993), p. 279-290; IDEM, Dionisie Exiguul şi Papii Romei, în Revista<br />
„Biserica Ortodoxă Română”, Anul CXXI (2003), Nr. 7-12, p. 459-468; IDEM,<br />
Christianism in Pontic Dacia. The „Scythian Monks” (Daco-Roman) and their<br />
Contribution to the Advance of Ecumenical Unity and the Development of the<br />
European Christian Humanist Culture, în „Revue Roumaine d'Histoire”, 2003,<br />
Nr. 1-4, janvier-décembre, p. 5-18; IDEM, Monahismul în Dacia Pontică.<br />
„Călugării sciţi (daco-romani) şi contribuţia lor la afirmarea unităţii ecumenice<br />
şi la dezvoltarea culturii umanist-creştine europene, în Revista „Biserica<br />
Ortodoxă Română”, Anul CXXII (2004), Nr. 3-4, p. 347-357.<br />
38
(catolice) în relaţiile cu puterea politică a vremii, recte Împăratul<br />
Imperiului Roman, cu sediul la Constantinopol. De pildă, într-o<br />
scrisoare adresată împăratului Anastasie în anul 494, Papa<br />
Ghelasie declara ritos supremaţia Bisericii atât în domeniul<br />
spiritual-religios, cât şi în cel temporal sau teluric.<br />
Pentru a condamna actele de interferenţă ale unor împăraţi<br />
eterodocşi (monofoziţi) 36 în viaţa Bisericii – prin promovarea şi<br />
susţinerea în Scaunul patriarhal 37 din Constantinopol a unor<br />
36 Unul dintre aceştia a fost împăratul Zenon (474-491), care, în anul 482, a dat<br />
Henoticonul, o lege prin care încerca să reabiliteze monofizitismul condamnat<br />
de Părinţii de la Calcedon (451). Istoricii au consemnat că împăratul Zenon a<br />
emis Edictul numit Henoticon sau Actul Unirii „la sfatul lui Acacius”, patriarhul<br />
Constantinopolului, şi că acest Edict „…promulga un Crez care nu specifica<br />
dacă Hristos avea două naturi sau una” – Vezi: WARREN TREADGOLD, O<br />
istorie a statului şi societăţii bizantine, Vol. I (284-1025), trad. Mihai Eugen<br />
Avădanei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004, p. 168-169.<br />
37 Despre instituţia juridico-canonică a patriarhatului, a se vedea N. V. DURĂ,<br />
Le Régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire,<br />
oecuménique, du I er millénaire, Ed. Ametist 92, Bucureşti, 1999, p. 450-468;<br />
IDEM, Les relations canoniques de l'Église roumaine nord-danubienne avec les<br />
principaux Sièges épiscopaux du Sud du Danube, în „Revue Roumaine<br />
d'Histoire”, (Bucarest), tom. XL-XLI (2001-2002), p. 5-20; IDEM, Le „Primat<br />
pétrinien”. Le rôle de l'Évèque de Rome selon la législation canonique des<br />
conciles oecuméniques du premier millénaire. Une évaluation canoniqueecclésiologique,<br />
în Vol. Il Ministero petrino. Cattolici e ortodossi in dialogo,<br />
editat de Walter Kasper (Città Nuova Editrice), Roma, 2004, p. 171-201; IDEM,<br />
Patriarh şi Patriarhie. Patriarhia, una din vechile Instituţii europene, în Revista<br />
„Biserica Ortodoxă Română”, Anul CIII (2005), Nr. 1-3, p. 414-432; IDEM,<br />
120 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei (1885-2005) şi 80 de ani de la<br />
întemeierea Patriarhiei Române (1925-2005), în Revista „Biserica Ortodoxă<br />
Română”, Anul CIII (2005), Nr. 1-3, p. 444-456; IDEM, Episcopul Romei şi<br />
statutul său canonic. Scaunul apostolic al Romei şi procesul de refacere a<br />
unităţii creştine ecumenice, în Vol. Simpozionul internaţional „Ortodoxia<br />
românească şi rolul ei în Mişcarea ecumenică”. De la New Delhi la Porto<br />
Alegre 1961-2006, Constanţa, iulie 2006, Ed. Vasiliana '98, Iaşi, 2006, p. 89-118;<br />
IDEM, Forme şi stări de manifestare ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe<br />
Române. Mărturii istorice, ecleziologice şi canonice, în Vol. Autocefalia,<br />
libertate şi demnitate, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 113-155; IDEM, De la<br />
instituţia juridico-canonică a Pentarhiei la renunţarea titlului de „Patriarh al<br />
Occidentului”, în Vol. Autocefalia, libertate şi demnitate, Ed. IBMBOR,<br />
Bucureşti, 2010, p. 455-479.<br />
39
ierarhi 38 care acceptaseră să implementeze politica lor religioasă –<br />
papa Ghelasie a enunţat „teoria celor două puteri de guvernare a<br />
Creştinătăţii, autoritatea spirituală şi cea seculară. Fiecare dintre<br />
cele două are o sferă proprie de acţiune, în care cealaltă nu<br />
trebuie să intervină; dar între cele două, puterea spirituală este<br />
cea mai înaltă, pentru că ea se adresează sufletelor tuturor<br />
oamenilor, inclusiv a celor din împărăţia pământească”. 39<br />
Dar, iată, în ce termeni îşi exprima papa Ghelasie concepţia sa<br />
în Epistola adresată împăratului monofizit Anastasie: „Într-adevăr,<br />
două sunt puterile (i poteri), o auguste Împărate, prin care această<br />
lume (questo mondo) este cu osebire guvernată, şi anume,<br />
autoritatea sacră a pontifilor (sacra autorità dei pontifici) şi<br />
puterea regală (la potestà regale). Între cele două – scria papa –<br />
importanţa sacerdoţilor (l’importanza dei sacerdoti) este mai<br />
mare, fiindcă ei trebuie să dea socoteală judecăţii divine până şi<br />
pentru conducătorii oamenilor (reggitori d’uomini)”. De altfel,<br />
papa îl considera pe împărat ca pe „suo figlio” (fiul său)<br />
duhovnicesc, care, în calitatea sa de conducător, pentru a se afla<br />
„deasupra oamenilor (sopra degli uomini)” trebuia să dovedească<br />
„devotament celui căruia i-au fost încredinţate bunurile divine<br />
(cose divine)”, şi, ca atare, în domeniul spiritual-religios, el<br />
„trebuie să se supună poruncilor religiei..., şi în chestiuni de<br />
natură religioasă trebuie să fie supus judecăţii oamenilor Bisericii<br />
(essere sottomesso al giudizio degli ecleziastici), şi să nu dorească<br />
ca aceştia să fie supuşi voinţei sale”.<br />
Apoi, papa declara împăratului că „sacerdoti”, adică cei din<br />
tagma clericală, de instituire divină, respectă legile care privesc<br />
ordinea publică (che riguarda l’ordine publica) fiindcă ştiu că<br />
„imperiul” le-a fost dat „din poruncă divină (per dispozizione<br />
38 Unul dintre aceştia a fost Acacius, patriarhul Constantinopolului, pe care papa<br />
Felix al II-lea l-a excomunicat şi depus din Scaun. Aşa după cum a reţinut şi<br />
istoriografia bizantină, „la început”, Acacius a fost „adept al hotărârilor de la<br />
Calcedon”, apoi, ulterior, a îmbrăţişat doctrina monofizită, astfel încât „papa de la<br />
Roma… a analizat plângerile clerului răsăritean nemulţumit din cauza decretului”<br />
(Henoticon-ului, n.n) şi l-a anatematizat „pe patriarhul de Constantinopol,<br />
Acacius, la un sinod întrunit la Roma” (A.A. VASILIEV, Istoria imperiului<br />
bizantin, trad. I. Al. Tudorie, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, p. 143).<br />
39 P.L. GUIDUCCI, La relazioni tra la Chiesa e lo Stato nel pensiero del papa<br />
San Gelasio I (492/496/498), în Vol. Fontes. Documenti…, p. 120.<br />
40
divina)...”. 40<br />
Papa Ghelasie îşi revendica deci „auctoritas/tis”<br />
(autoritatea) în ambele domenii, spiritual-religios şi teluric, iar<br />
împăratului îi recunoştea doar „potestas/tis” (putere), adică<br />
stăpânire, a cărei sursă derivă însă din „auctoritatis” deţinută doar<br />
de „Summus Pontifex”, titlu la care renunţaseră împăraţii romani<br />
în anul 382 în favoarea Episcopului Romei.<br />
O asemenea gândire juridică – asociată uneia de natură<br />
politică – avea să rămână pentru Biserica romană şi pontifii ei nu<br />
numai orientativă, ci doctrina lor oficială pe întreg parcursul<br />
Evului Mediu. Revendicată şi în lupta pe care papalitatea a dus-o<br />
cu Carol cel Mare şi urmaşii săi, Împăraţii imperiului romanogerman,<br />
această doctrină politico-juridică a fost canonizată şi<br />
înscrisă în textul legislaţiei canonice a Bisericii latine. Ea va<br />
culmina cu „cearta pentru investitură”, câştigată de papalitate prin<br />
acel „Dictatus Papae”, 41 din anul 1075, semnat de papa Grigore al<br />
VII-lea, care a reafirmat teoria papei Ghelasie.<br />
În faţa pretenţiilor afişate de unele State din Europa de vest -<br />
care au izbutit să iasă de sub tutela Statului papal şi să-şi afirme<br />
independenţa lor pe scena europeană de-abia în secolele XII-XIII -<br />
papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) îşi va revendica „plenitudo<br />
potestas” (puterea deplină) asupra ambelor regnuri, cel spiritualreligios<br />
şi cel teren (pământesc), prin acel faimos Decret din anul<br />
1202 adresat prin intermediul „venerabilului frate”, Arhiepiscopul<br />
de Arles 42 (Galia), iar papa Bonifaciu al VIII-lea prin cunoscuta-i<br />
bulă „Unam sanctam” 43 din anul 1302.<br />
După cum s-a putut constata, după Edictul de la Milan (313)<br />
ideile şi teoriile privind relaţiile dintre cele două instituţii, Statul şi<br />
Biserica, afirmate şi puse în circulaţie îndeosebi de Sfântul<br />
Ambrozie şi de papa Ghelasie, au fost şi cele care au fasonat şi<br />
exprimat cel mai bine raporturile dintre puterea politică şi<br />
autoritatea papală pe toată perioada Evului Mediu.<br />
În partea Răsăriteană a fostului Imperiu roman, relaţiile<br />
40<br />
Scrisoarea papei Ghelasie I către împăratul Orientului, Anastasie I (494), în<br />
Fontes. Documenti..., p. 120-121.<br />
41<br />
Vezi, „Dictatus Papae”, în Fontes. Documenti..., p. 160.<br />
42<br />
Vezi, S. Z. EHLER – J. B. MORRALL, Chiesa e Stato attraverso i secoli,<br />
Milano, 1958, p. 98-101.<br />
43<br />
IBIDEM, p. 123-125.<br />
41
dintre Stat şi Biserică au cunoscut alte forme de manifestare, care<br />
au mers de la lupta făţişă între „Imperium” şi „Sacerdotium” până<br />
la acea „simfonie” perfectă în politica dusă în conivenţă pentru<br />
binele obştesc al Imperiului bizantin de către Bazileu şi Patriarhul<br />
ecumenic. Dar, trebuie remarcat faptul că şi aceasta din urmă a<br />
cunoscut şi ea etape diferite şi forme variate de manifestare în<br />
lumea Imperiului bizantin, pe care le-a înregistrat atât legislaţia de<br />
stat, cât şi cea nomocanonică 44 şi canonică, care a fost receptată şi<br />
în Ţările române încă din secolele XIII-XIV.<br />
În fine, „the last, but not the least”, trebuie învederat şi<br />
reţinut faptul că, prin Edictul de la Milan, s-a afirmat pentru prima<br />
dată, în istoria omenirii, principiul legalităţii Cultelor religioase în<br />
faţa legii şi s-a prevăzut obligativitatea protecţiei juridice a<br />
libertăţii religioase, percepută de împăraţii Constantin şi Licinius –<br />
autorii respectivului Edict imperial – ca o condiţie sine qua non<br />
pentru promovarea păcii, şi, ipso facto, a unităţii Statului roman.<br />
Abstract: The Edict of Milan (313) and its Impact on the<br />
Relations between the State and the Church. Some Historical,<br />
Juridical and Ecclesiological Considerations<br />
In the year 311 the emperor Galerius had issued an Edict of<br />
religious tolerance for the Christians on the territory controlled by<br />
him, that is from Pars Orientis (the Eastern Part) of the Roman<br />
Empire. His successor Licinius has also granted, in his turn, „the<br />
religious peace”. In February 313, Constantin, the emperor of the<br />
Western Part (Pars Occidentis) and Licinius, the emperor of the<br />
Eastern Part of the Roman Empire, had written and signed an<br />
Epistle that they sent to the governor of Bitinia, which epistle<br />
44 Vezi, CĂTĂLINA MITITELU, Drepturile şi îndatoririle stărilor sociale<br />
medievale, româneşti, în lumina Pravilelor tipărite din secolul al XVII-lea, în<br />
Revista „Dionysiana”, Nr. 1/2007, p. 323-333; IDEM, Elemente de drept<br />
matrimonial în Pravilele româneşti, tipărite, din secolul al XVII-lea, în Revista<br />
„Dionysiana”, Nr. 1/2008, p. 412-419; IDEM, Legea Ţării. Câteva consideraţii<br />
istorico-canonice, în Analele Universităţii Ovidius Constanţa/ Seria Teologie,<br />
Nr. 1/2009, p. 380-386; IDEM, Începuturile Dreptului scris la români, în<br />
Revista „Dionysiana”, Nr. 1/2009, 417-426; IDEM, Elements of Penal Law in<br />
the Romanian Nomokanons printed in the XVII-th century, în Revista<br />
„Dionysiana”, Nr. 1/2010, p. 419-430.<br />
42
would remain known in history under the name of the Edict of<br />
Milan.<br />
For the first time in the history of mankind, religions –<br />
irrespective of their religious creed – were considered by the State<br />
authority as equal before law, hence a recognition of their equal<br />
entitlement to enjoy the religious liberty. Therefore, through this<br />
Edict, the Roman State could no longer allow itself to forbid the<br />
existence of a religion or the free exercise of its cult by its<br />
servants.<br />
Another aspect, actually unemphasized by the specialised<br />
literature (juridical, ecclesiological, socio-political etc.) up to the<br />
present is that this religious liberty has not had a restrictive<br />
character, that is it wasn`t limited only to that „civis romanus”<br />
(Roman citizen), or simply to „the citizen”, as provided – after<br />
almost fifteen centuries – in the text of the Declaration of the<br />
French Revolution (1789), but it was provided and assured for<br />
every human being, for every man, hence the assertion of that<br />
„dignitas humana” (of the human dignity) and of its juridical<br />
protection.<br />
Through its revolutionary message that it conveyed to the<br />
Roman world of those times, regarding religious liberty and the<br />
equality of religious Cults before the law, and through the impact it<br />
had had on the European legislation along those seventeen<br />
centuries, the Edict of Milan still remains a reference document for<br />
the specification of the juridical regime of the religious cults of our<br />
days.<br />
43
44<br />
QUELQUES CONSIDÉRATIONS SUR LA<br />
CONTRIBUTION DE HANS JONAS À<br />
L’HERMÉNEUTIQUE EXISTENTIELLE<br />
DE LA GNOSE<br />
Pr. Conf. Univ. Dr. STELIAN MANOLACHE 1<br />
Cuvinte cheie: Gnoză, Sănătatea sufletului/Pocăinţă, nemurire,<br />
suferinţă, suflet, străin, viaţă în rătăcire, Demiurg, Pleromă, somn,<br />
ignoranţă, rău<br />
Mots-clés: Gnose, Salut de l’âme/Rédemption, immortalité,<br />
souffrance, âme, étranger, vie étrangère, Démiurge, Plérome,<br />
sommeil, ignorance, éveil<br />
Préliminaires<br />
Symbiose 2 comportant différents éléments conceptuels provenus à<br />
travers la filière philosophico-religieuse de l’Eurasie, le<br />
gnosticisme, comme phénomène syncrétique-existentialiste 3 de la<br />
fin de l’Antiquité, comporte un caractère universaliste, qui englobe<br />
dans sa structure des éléments mystiques babyloniens, égyptiens,<br />
judaïques et chrétiens, éléments auxquels, cependant, comme<br />
système, il ne se réduit pas tout à fait. En tant que système de<br />
pensée, il apparaît dans l’Empire Romain, du II e au III e siècle,<br />
ayant au centre de ses préoccupations le but d’identifier et de<br />
trouver des réponses aux provocations de la Gnose – de la<br />
connaissance du temps circonscris à la question „unde malum ?” et<br />
de l’obtention de l’immortalité par la récupération des „étincelles”<br />
1<br />
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Ovidius” din Constanţa.<br />
2<br />
LUCIAN GROZEA, Gnoza. Jocurile fiinţei în gnoza valentiniană orientală,<br />
Ed. Paideia, 2001, p. 7.<br />
3<br />
HANS WILHELM, Zur Freige nach dem ursprung des Gnosticismus, Leipzig,<br />
1987, p. 84-88; W. BOUSSET, Haupth Probleme der Gnosis, Gottingen, 1907,<br />
p. 9-57; R. REITZENSTEIN, Das Iranische Erlosungsmysterium, Bonn , 1921,<br />
p. 146; H. LEISEGANG, Die Gnosies, Leipzig, 1924, p. 21; J. KROLL, Got und<br />
Holle. Der Mythos von Descensuskampfe, Darmstadt, 1932, p. 58-60; HANS<br />
JONAS, Gnosis I, p. 90-91; HANS JONAS, Die mythologische gnosis,<br />
Gottingen, 1934, Von der Mythologie zur mystische Philosophie, Gottingen,<br />
1954, La religion Gnostique, Flammarion, 1978; J. LACARRIERE, Le<br />
Gnostique, Ed. Albin Michel, Paris, 1994.
de la Connaissance blotties dans les profondeurs du corps de la<br />
matière. La Gnose et l’immortalité seront les deux pôles autour<br />
desquels va osciller, dramatiquement, le processus-itinéraire entre,<br />
d’une part, la souffrance de la mort, comme expérience catabatique<br />
„de la naissance” de l’homme déchu – rejeté – dans l’éternité de la<br />
mort ou la matière ténébreuse, et, d’autre part, la mort de la<br />
souffrance en tant qu’expérience mystique, anabatique, de<br />
l’homme chuté dans les ténèbres de la mort, par l’éternalisation de<br />
la vie dans la lumière du Plérome, à travers la mort spirituelle.<br />
Autrement dit, au centre des préoccupations du gnosticisme se<br />
trouvera le problème ontologique, qui, en fait, signifie une<br />
négation de l’idée d’ontologie, une pseudo-existence, qui relève du<br />
Non-Être, ce dernier étant vu et décrit dans la vision gnostique<br />
comme „un vide”, ou comme une „existence dépourvue de sens”<br />
de la gnose du Démiurge, aliénation contre laquelle Théodote,<br />
gnostique du II e siècle, faisant appel au concept de „grain de<br />
Lumière du Logos de Jésus, notre Lumière” (Théodote, 35, 1)<br />
écrira que cette aliénation a été la raison de l’intervention „du<br />
Seigneur qui… descendit traçant de nouvelles voies [à la<br />
connaissance et n.n.] au Salut de l’âme” (Théodote, 74, 1-2). 4 Mais<br />
ce sera une autre sorte de connaissance et un autre Salut de l’âme<br />
que ceux du Christianisme. Ce sera un combat entre la Gnosis et la<br />
Pistis, où la Gnosis sera une délivrance de l’Être, à travers une<br />
connaissance spéciale, caractérisée par un certain mode<br />
d’être/d’exister, mais aussi par un certain mode de devenir dans le<br />
monde, qui aura pour résultat l’apparition d’une vision originale<br />
sur le destin de l’homme et du monde. Longtemps avant Martin<br />
Heidegger et Jean-Paul Sartre (les pères des descriptions<br />
angoissantes de «Sein und Zeit» et de «L’Être et le Néant»),<br />
l’homme gnostique découvrira cette nouvelle dimension de la<br />
religion, de la Rédemption, de «l’être de l’au-delà», mais aussi de<br />
„l’abolissement de l’existence terrestre”, qui le fera prisonnier d’un<br />
dramatique désespoir existentiel ; le gnostique se sentira un<br />
„Étranger” – un Allogenes, tel qu’il est désigné dans le III e traité du<br />
XI e Codex de la Bibliothèque de Nag Hammadi. Un „étranger”<br />
qui, selon Lamartine, est cependant „un Dieu déchu qui se rappelle<br />
4 Apud LUCIAN GROZEA, Gnoza. Jocurile fiinţei în gnoza valentiniană<br />
orientală, Ed. Paideia, 2001, p. 151.<br />
45
les Cieux auxquels il rêve de retourner”. Cette vision aura pour<br />
point de départ, dans sa démarche investigationnelle, l’expérience<br />
traumatisante, angoissante, de la „désorientation de l’homme” face<br />
à un univers qu’il ne comprend plus, et qui le fait se sentir un<br />
„déraciné”, 5 mais aussi un chercheur de nouveaux sens<br />
sotériologiques. La crise de la „désorientation” et du<br />
„déracinement” de l’homme gnostique, manifestée dans le concret<br />
par les tensions existentielles 6 survenues dans le domaine<br />
gnoséologique à la suite de la lutte entre les traditions des<br />
différentes religions du Salut de l’âme à la fin de l’Antiquité,<br />
prendra concrètement la forme des „ruptures culturelles” entre la<br />
pensée hellénistique, celle chrétienne et celle gnostique, la dernière<br />
étant une négation 7 – une déconstruction par excellence – des deux<br />
premières, par la promotion de la Révélation de la Tradition de<br />
l’Eon, au détriment de la Tradition philosophique qui met en<br />
évidence l’Idée, ou bien de la Tradition chrétienne du Logos 8<br />
Stromatique Philosophico-Religieux. Dans sa démarche, la<br />
nouvelle vision gnostique partira d’un choix intérieur qui fera<br />
découvrir à l’homme gnostique, par „la déconstruction/destruction”<br />
du concept de Cosmos – qui jusque là, était une réalité mise sous le<br />
signe de l’ordre et de la beauté – une nouvelle voie du Salut de<br />
l’âme et de l’immortalité, 9 par la découverte du Soi intérieur et de<br />
l’Unité de l’Être et du Divin du Plérome, qui s’épiphanise dans le<br />
Salvator Salvatus 10 ou dans le Sauveur Sauvé. Il est naturel de<br />
remarquer, dans ce contexte, que le terme de „connaissance” aura<br />
une toute autre acception que celle de processus cognitif, attribuée<br />
par la philosophie grecque. Il ne s’agira plus d’une simple<br />
connaissance intellectuelle, mais plutôt d’une doctrine pseudo-<br />
5<br />
DUMITRU POPESCU, Omul fără rădăcini, în „Biserica în Misiune. Patriarhia<br />
română la ceas aniversar”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 481.<br />
6<br />
CLAUDIO MORESCHINI, Istoria filosofiei patristice, Trad. en roumain par<br />
Alexandra Chescu, Mihai-Silviu Chirila, Doina Cernica, Ed. Polirom, Iaşi, 2009,<br />
p. 37.<br />
7<br />
HENRY CHARLES PUECH, En quête de la gnose, Ed. Gallimard, Paris,<br />
1978, p. 186.<br />
8<br />
LUCIAN GROZEA, Op. cit., p. 153.<br />
9<br />
STELIAN MANOLACHE, Dualismul gnostic şi maniheic din perspectivă<br />
teologică, Ed. Paralela 45, Braşov, 2000, p. 41.<br />
10<br />
LUCIAN GROZEA, Op. cit., p. 141.<br />
46
salvatrice, située à la limite entre la philosophie et la religion, 11<br />
opérant avec des mythes et entretenant diverses formes cultiques,<br />
qui la subsument nettement à la catégorie religieuse, mais qui, en<br />
même temps, prêtent une importance à part à la spéculation<br />
intellectuelle, même si celle-ci ne se résout pas, finalement, dans le<br />
registre mythologique – une connaissance „parasitaire et<br />
mutante” 12 des réalités ultimes et incognoscibles en soi, tels, par<br />
exemple, les concepts d’âme” et de „Dieu”. C’est un paradoxe qui<br />
montrera finalement l’essence de la Révélation de cette<br />
connaissance, son aspect de doctrine sacrée, communiquée à<br />
„l’homme élu”, appelé au Salut de l’âme à travers un canal<br />
charismatique spécial. La principale révélation de cette<br />
connaissance gnostique est l’existence d’une dualité originaire 13 et<br />
absolue, une dualité-rupture, qui gouvernera les rapports entre<br />
Dieu et le monde et entre l’homme et ce dernier. Dans sa<br />
démarche, le gnosticisme partira d’une exégèse inverse, d’une<br />
interprétation des textes des Écritures où Dieu le Créateur de „tout<br />
ce qui est bon” (Genèse, 1,14), mais aussi le Sauveur-Rédempteur<br />
de l’Unité de la Tradition Chrétienne, sera remplacé par le Dieu-<br />
Démiurge. Conformément à la doctrine gnostique, ce dernier n’est<br />
pas seulement extra-mondain et transcendant, mais Il est aussi, en<br />
même temps, anti-mondain, l’accès vers Lui se faisant uniquement<br />
dans les termes d’une connaissance négative apophatique. Une<br />
rupture similaire se produit au niveau de l’homme, entre le corps et<br />
l’âme, rupture qui connaît une extension au niveau hommecosmos,<br />
l’anthropologie gnostique reflétant le même dualisme<br />
fondamental et le même état conflictuel intérieur. L’homme ne se<br />
sent plus „chez lui” en ce monde dont il perçoit la rationalité<br />
hostile et angoissante, puisque cette expérience fondamentale,<br />
passionnément vécue par l’être humain, le fait sortir finalement de<br />
son heureuse cohabitation avec la nature et avec le cosmos, par la<br />
proclamation de la fin du panthéisme, mais aussi par le recul vers<br />
une mentalité mythologisante, archaïque, peuplée de personnages<br />
anti-divins, opprimants pour l’homme. Néanmoins, dans son<br />
11<br />
STELIAN MANOLACHE, Op. cit., p. 12.<br />
12<br />
HANS JONAS, Gnosis, 1978, p. 33; apud STELIAN MANOLACHE, Op. cit.,<br />
p. 12.<br />
13<br />
STELIAN MANOLACHE, Op. cit., p. 33.<br />
47
ensemble, la vision gnostique n’est ni pessimiste ni optimiste, mais<br />
eschatologique : si le monde est mauvais à cause du Démiurge –<br />
créateur du monde du Kénoma – il existe cependant un „au-delà”<br />
contenant un monde meilleur, créé par le Bon Dieu du Plérome ; si<br />
l’homme est le prisonnier du monde de la matière, il y a cependant<br />
un sauveur qui le sauve. Dans cette tension eschatologique, dans<br />
cette polarité entre le monde et l’homme, le cosmos gnostique va<br />
acquérir sa qualité religieuse. 14 L’effet de cette action est la<br />
Rédemption. Dans cette tension existentielle, c’est l’équation<br />
Connaissance-Rédemption qui définira le mieux le système<br />
gnostique et qui recevra, par l’expression des formes de la Gnose,<br />
un double aspect, théorique et pratique à la fois. 15 Si, par le<br />
contenu des formes théoriques reflétées dans le mythe gnostique<br />
sotériologique, c’est la gnose qui assurera le liant du système (la<br />
liaison entre la théologie, la cosmologie et l’eschatologie), par son<br />
aspect pratique, la gnose entre en contact avec le monde des<br />
„sacrements”, 16 des techniques de décryptage et de compréhension<br />
des différents „noms et mots de passe” 17 utilisés dans l’ascension<br />
de l’Esprit vers le Plérome Divin, à la suite de ses rencontres avec<br />
certains Pouvoirs Maléfiques des Archontes.<br />
La contribution de Hans Jonas comme prémisse herméneutique<br />
existentialiste de la gnose<br />
Il revient aux études de Hans Jonas, du père Charles Puech, mais<br />
aussi du Roumain I. P. Culianu le mérite d’avoir identifié et mis en<br />
évidence touts les constats ci-dessus. Dans leurs démarches, les<br />
recherches de ces auteurs sont parties de l’observation et de la mise<br />
en parallèle des actions de deux mouvements complémentaires,<br />
placés sous le signe des rencontres culturelles-philosophiques-<br />
14<br />
HANS JONAS, La religion gnostique. Le message du dieu étranger et les<br />
débuts du christianisme, trad. de l'anglais par Louis Evrard, Flammarion, Paris,<br />
p. 342.<br />
15<br />
I. P. CULIANU, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, Ed. Polirom,<br />
Iaşi, 2006, p. 40.<br />
16<br />
J. M. SEVRIN, Les rites et la gnose, d'après quelques textes gnostiques<br />
coptes, în ,,Gnosticisme et monde hellénistique”, Louvain-la-Neuve, p. 440.<br />
17<br />
MADELEINE SCOPELLO, Les Gnostiques, CERF, Paris, 1991, p. 91.<br />
48
eligieuses entre l’Occident et l’Orient. 18 Le premier avait une<br />
accentuée vocation mythologique, le second, une forte vocation<br />
rationnelle. L’un oppose l’humain à l’Être/Divinité, par un<br />
phénomène d’abstractisation et de conceptualisation rationnelle du<br />
mythe, l’autre oppose la Révélation de l’Être/Divinité à l’humain<br />
par un phénomène de mythologisation et de métaphorisation des<br />
vérités rationnelles. De plusieurs points de vue, les recherches de<br />
Hans Jonas se détachent qualitativement des approches appartenant<br />
aux autres chercheurs, par la contribution révolutionnaire qu’il<br />
applique, non tellement aux recherches des origines du<br />
gnosticisme, mais plutôt à la compréhension de la phénoménologie<br />
du „logos de la gnose”, dans l’interprétation heideggérienne. 19 Il va<br />
avouer en ce sens : „la tache que je me suis proposée, un peu<br />
différente mais complémentaire par rapport aux recherches<br />
précédentes, vise un but philosophique, celui de comprendre<br />
l’esprit qui s’exprime et de dégager, de la déconcertante<br />
multiplicité de ses expressions, une unité qui soit intelligible…<br />
c’est l’impression que j’ai eue dès le premier jour où je me suis<br />
rapproché aux sources, et elle n’a fait qu’augmenter en intensité<br />
depuis”. 20 Dans ce contexte, la question posée par I.P. Culianu<br />
dans son étude consacrée à Jonas, 21 concernant l’identification et<br />
la définition de cet esprit gnostique, trouvera chez le philosophe<br />
allemand une réponse sans équivoque : „ce qui inspire la pensée<br />
gnostique, c’est la découverte angoissante de la solitude humaine<br />
au sein du cosmos, de la parfaite altérité de son propre être, mais<br />
aussi du monde entier. Cet état d’esprit dualiste est la toile de fond<br />
de l’entière attitude gnostique. C’est sur ce socle dualiste et sur<br />
cette expérience fondamentale, intensément vécue par l’homme,<br />
que se fondent les doctrines dualistes les plus distinctes”. 22 Cette<br />
observation fondamentale sera le point de départ de Hans Jonas<br />
dans sa description de cet „esprit existentiel”, utilisant dans sa<br />
recherche une lecture existentialiste, dans la clé heideggérienne,<br />
qui tentera à reconstituer, au-delà du mythe gnostique, un<br />
18<br />
STELIAN MANOLACHE, Op.cit., p. 31; apud HANS JONAS, La religion<br />
gnostique, p. 36-43.<br />
19<br />
I.P.CULIANU, Op. cit., p. 37.<br />
20<br />
HANS JONAS, Op. cit., p. 12.<br />
21<br />
I.P.CULIANU, Op. cit., p. 37.<br />
22<br />
HANS JONAS, Op. cit., p. 330.<br />
49
Weltanschauung, une vision philosophico-religieuse du monde, un<br />
mode de se rapporter à l’existence, à partir de certains mots-clés,<br />
symboles et métaphores. Plus proche à l’herméneutique littéraire<br />
qu’à celle scientifique, l’approche de Jonas se justifiera, en tout<br />
premier lieu, par son adéquation à l’objet, notamment à<br />
l’exubérante littérature gnostique – „littérature” dans le sens propre<br />
du mot et non seulement du point de vue technique. Hans Jonas ne<br />
va pas considérer cette littérature comme un simple phénomène<br />
pittoresque et fascinant, donc il l’examinera avec les moyens de la<br />
critique littéraire, auxquels il va ajouter l’interprétation de la<br />
philosophie existentialiste de Martin Heidegger. La littérature<br />
mazdéenne, notamment, et ultérieurement les ouvrages de la<br />
Bibliothèque de Nag Hammadi, découverts en 1945 – surtout<br />
„l’Évangile de la Vérité” – lui serviront pour surprendre ce<br />
Weltanschauung ineffable de l’homme gnostique et de la<br />
représentation qu’il se fera de son propre soi et du monde.<br />
L’interprétation de la condition de l’homme gnostique est<br />
magistrale, par le prisme des expressions „étranger”, „vie<br />
étrangère”, „Dieu étranger” : „cette ‘vie étrangère’ est un des<br />
grands mots-symboles, qui donnent un effet si vigoureux dans le<br />
langage gnostique et c’est une nouveauté dans l’histoire du langage<br />
humain. En général, on en trouve des équivalents dans toutes les<br />
littératures gnostiques, par exemple chez Marcion, „Dieu étranger”<br />
ou, tout simplement, „L’Étranger”, ou bien, dans une autre<br />
variante, „l’Inconnu”, „l’Innomé”, „Celui caché” ou „le Père<br />
inconnu”. Cela comporte son analogue philosophique dans la<br />
transcendance absolue des penseurs néo-platoniciens. Or, même si<br />
on exceptait ses utilisations théologiques, où il représente un des<br />
prédicats de Dieu ou de l’Être Suprême, le mot étranger et ses<br />
équivalents ont leur propre acception symbolique et traduisent une<br />
expérience humaine élémentaire, sur laquelle se fondent les<br />
différentes utilisations qu’on peut assigner à ces termes, dans les<br />
contextes les plus théoriques possibles”. 23 La condition de<br />
l’homme comme étranger exilé en ce monde, dans lequel, il<br />
s’adapte finalement, oubliant ses propres origines et s’aliénant par<br />
rapport à soi-même, pour se rappeler ensuite, par la gnose, sa<br />
véritable condition et ses véritables origines, tout cela amènera<br />
23 HANS JONAS, Op. cit., p. 72-73.<br />
50
Hans Jonas à considérer l’image de la vie étrangère comme un<br />
symbole primordial du gnosticisme et le Dieu gnostique comme<br />
„l’Étranger absolu”, en ce sens qu’il serait transcendent, au-delà et<br />
extérieur au monde. L’opposé corrélatif de cet „au-delà” c’est<br />
„l’ici-bas”, qui est une réalité plurielle, labyrinthique, formée de<br />
monades, éons, signes zodiacaux, de tout un réseau démoniaque,<br />
une terre de l’exil pour l’âme aliénée de son origine divine et qui<br />
exprime autant de séparations de cette même origine. Le<br />
symbolisme du mélange entre l’Obscurité et la Lumière, entre la<br />
Matière et l’Esprit, associé avec celui de la chute et du rejet de<br />
l’esprit de la Lumière dans la Matière et dans l’Obscurité, explique<br />
la condition du monde et de l’homme. Les antithèses : Lumière//<br />
Obscurité, Matière// Esprit occupent un lieu commun dans la<br />
littérature gnostique, même si c’est le manichéisme qui amène sa<br />
consécration définitive. Victime de cette dualité, l’homme<br />
gnostique se perçoit soi-même comme un rejeté, comme un exilé<br />
en ce monde, ce qui, selon Jonas, dessine une vision de l’existence<br />
similaire à celle de la philosophie existentialiste moderne: „voilà<br />
un des symboles fondamentaux du gnosticisme: la chute précosmique<br />
d’une partie du principe divin est la raison profonde de<br />
la genèse du monde et de l’existence humaine”. 24 Dans la majorité<br />
des systèmes gnostiques, la Lumière tombée dans les Ténèbres<br />
exprime une phase du drame divin, dont on peut affirmer qu’elle<br />
est une étape ultérieure, figurée par ces mots des Écritures: Et la<br />
lumière brilla dans les ténèbres. D’où provient cette chute? Quels<br />
en sont les moments? – ce sont autant de sujets qui montrent que<br />
cette condition de l’homme jeté au monde ne se définit pas<br />
uniquement comme un épisode lointain, qui a eu lieu dans la<br />
préhistoire de l’humanité, mais qu’il s’agit de la condition<br />
existentielle actuelle de l’homme. 25 Les catégories affectives qui<br />
accompagnent cette condition de l’homme gnostique reflètent,<br />
d’une part, des expériences généralement humaines, telles :<br />
l’effroi, le désespoir, l’abandon, la nostalgie. Il y en a d’autres qui<br />
sont exclusivement gnostiques, telles: la torpeur, le sommeil,<br />
l’oubli, qui caractérisent la condition de l’homme avant son réveil<br />
de l’état d’ignorance, avant de recevoir la gnose, qui cause un<br />
24 HANS JONAS, Op. cit., p. 74.<br />
25 STELIAN MANOLACHE, Op. cit., p. 34.<br />
51
secouement de la somnolence spirituelle, mais qui engendre en<br />
même temps le désespoir et l’effroi. Les métaphores du sommeil<br />
décrivent le mieux la condition gnostique de la vie d’ici-bas: „Par<br />
l’étincelle divine, l’homme a été jeté dans un monde qui a endormi<br />
sa conscience et qui a obscurci le souvenir de ses propres origines.<br />
C’est pour cela que la gnose est appel au réveil [de l’Étincelle<br />
n.n.], révélation de la condition de l’homme étranger à ce monde<br />
et, simultanément, à son essence divine. Cette exhortation au réveil<br />
se fait par un appel extra-mondain, auquel l’homme répond d’une<br />
manière ou d’une autre, appel et réponse que le manichéisme, par<br />
exemple, va hypostasier en deux personnages distincts, dont l’un<br />
est le maître des Ténèbres, et l’autre, le maître de la Lumière.<br />
L’appel est lancé par un Messager ou un Envoyé, qui est l’étranger<br />
par excellence par rapport au monde”. 26 Son action est à la fois<br />
active et passive, car c’est lui-même qui doit sauver la partie divine<br />
chutée dans le monde, mais c’est également lui-même celui qu’il<br />
faut sauver, dans la mesure où il parvient à s’identifier avec cette<br />
partie divine. Il sera un Salvator Salvatus ou un Rédempteur<br />
Sauvé, l’avènement au monde du Messager n’étant pas un fait<br />
unique et irrépétable. C’est, au contraire, un événement qui se<br />
répète à plusieurs reprises et à plusieurs niveaux, où l’expérience<br />
religieuse de l’exile, la récurrence du thème de „l’Étranger” et du<br />
monde terrorisé par l’immensité de l’espace et du temps,<br />
l’expérience religieuse de la mort circonscrite à la métaphore du<br />
sommeil, l’appel au salut et la réponse de l’âme sont les<br />
principales invariables du mythe gnostique chez Hans Jonas, „les<br />
traits universels de l’attitude gnostique face au monde”. 27<br />
Le gnosticisme existentialiste ou la variante nihiliste moderne<br />
dans la conception de Hans Jonas<br />
Parmi les adeptes de la théorie gnostique de la modernité, Hans<br />
Jonas fait figure à part, en partant de l’interprétation du<br />
gnosticisme antique dans une clé existentialiste, en décrivant la<br />
condition de l’homme gnostique dans les termes de la philosophie<br />
heideggérienne – l’aliénation, le rejet dans le monde, l’absurde de<br />
26<br />
HANS JONAS, Op. cit., p. 107.<br />
27<br />
HANS JONAS, Le syndrome gnostique, dans ,,Le origine dello gnosticismo”,<br />
Leyd, 1967, p. 90-108.<br />
52
la condition humaine – il observe que le cercle herméneutique<br />
fonctionne aussi inversement, c’est-à-dire, l’existentialisme, à son<br />
tour, peut être lu dans une clé gnostique et que, entre les nihilistes<br />
antiques et ceux modernes, les différences sont visible uniquement<br />
en détail, et non en essence. Jonas prend comme point de départ<br />
dans sa redéfinition en sens moderne, la condition humaine du<br />
XVII e siècle, lorsque Pascal donnait sa célèbre définition de<br />
l’homme comme „roseau pensant”, suspendu dans „l’immensité<br />
infinie des espaces que j’ignore et qui m’ignorent”. 28 L’effroi et la<br />
solitude de l’être humain, qui se découvre soi-même comme réalité<br />
fragile dans un monde hostile auquel il n’appartient pas et dont il<br />
se sent séparé par l’abîme de sa pensée, tout cela définit une<br />
condition humaine en divorce avec le Cosmos, dont le Logos<br />
immanent s’occulte jusqu’à la disparition. La conséquence de ce<br />
divorce entre l’homme et le monde est, en tout premier lieu, le fait<br />
que la théologie, étant chassée du dispositif des causes naturelles,<br />
la nature, elle-même sans but, cesse de donner la moindre sanction<br />
aux buts que l’homme pourrait se proposer. Nicolae Balca,<br />
philosophe et professeur de théologie, écrivait dans „La Crise de la<br />
Culture” (Telegraful Român, no.42, Sibiu, 1963, p. 58), mais aussi<br />
dans une conférence tenue lors de L’Assemblée des Jeunes<br />
Chrétiens d’Europe, en 1936, que, si „l’homme antique parlait<br />
avec le cosmos, l’homme médiéval parlait avec Dieu et l’homme<br />
moderne parle avec soi-même”; ici, le „Moi” devient solitaire et<br />
autonome, la Vérité arrive à être mesurée par des appareils<br />
techniques et Dieu est isolé de manière déistique dans une<br />
transcendance inaccessible”. 29 Autrement dit, le „Moi” est<br />
complètement chassé vers soi-même, l’homme ne trouvant plus<br />
son Sens, les valeurs n’étant plus prises en compte de la<br />
perspective d’une réalité objective. Désormais, le sens est „donné”,<br />
les valeurs deviennent „des décrets”, un peu comme des papiers<br />
officiels conférant sa valeur à l’objet. En tant que fonctions de la<br />
volonté, les buts ne sont plus autre chose que ma propre création.<br />
La volonté remplace la vision, et les actes de la foi sont<br />
transformés dans des instruments de la fonction acognitive de<br />
28 STELIAN MANOLACHE, Op. cit., p. 179.<br />
29 Pr. prof. DUMITRU POPESCU, Omul fără rădăcini, in Vol. Biserica în<br />
misiune, Ed. IBMBOR, 2005, p. 481.<br />
53
l’homme. La valeur du „Bien” en soi sera substituée par „le bienêtre<br />
quotidien” de l’homme moderne. C’est la phase Nietzschéenne<br />
de la situation, où le nihilisme européen remonte à la surface.<br />
Désormais, l’homme sera tout seul avec soi. 30 Si l’univers de<br />
Pascal était encore un univers créé par Dieu, avec Nietzsche, ce<br />
„Deus Absconditus”, que le monde manifestait encore par son<br />
immensité, „quitte la scène” et laisse derrière soi un „Homo<br />
Absconditus” – conception de l’homme caractérisée uniquement<br />
par la volonté et le pouvoir. 31 Selon Jonas, c’est ce changement<br />
dans le mode de concevoir la nature et le cosmos qui a mené à la<br />
naissance de l’existentialisme moderne et de sa variante nihiliste.<br />
Du point de vue historique, de telles conceptions sont la suite<br />
directe de certains événements profondément traumatisants pour la<br />
conscience humaine. Sous cet aspect, Jonas trouve des similitudes<br />
entre les conditions historiques de la fin de l’Antiquité et celle de<br />
la Modernité, toutes les deux étant des phases identiques de la<br />
même culture, les gnostiques antiques étant à la position de nos<br />
contemporains. Même s’il y a des différences – provenant de<br />
l’existence d’une exubérante littérature mythologique, chez les<br />
uns, et de l’austérité tragique, chez les autres, de la religiosité<br />
excessive des premiers et de l’athéisme nihiliste des derniers –<br />
l’état d’esprit dualiste va créer un hiatus entre l’homme, le monde<br />
et Dieu, l’aliénation étant identique dans les deux cas. L’idée de<br />
base de la civilisation grecque, conformément à laquelle le monde<br />
est un Cosmos qui comporte un Logos, corroborée avec l’idée<br />
chrétienne d’un monde qui, par son „Kalokagatia”, reflète son<br />
Créateur est abolie. Dans la variante moderne, l’univers n’est plus<br />
démonisé, il est seulement catastrophique, dévalué, donc, on lui<br />
retire tout investissement spirituel. Cependant, le nihilisme<br />
moderne, comme celui antique, ne repoussera pas seulement les<br />
lois de la nature, mais l’idée même de loi, fût-elle naturelle ou<br />
morale. La mort de Dieu, proclamée par Nietzsche, signifie<br />
l’abrogation de l’idée de loi morale, elle signifie que les valeurs les<br />
plus hautes sont celles dépourvues de valeur et que „le monde<br />
super-sensible est sans pouvoir efficient”; 32 la transcendance est<br />
30 HANS JONAS, Op. cit., p. 421-422.<br />
31 IBIDEM, p. 423.<br />
32 IBIDEM, p. 431-432.<br />
54
impuissante et sans relation normative avec le monde, elle est une<br />
transcendance vide ; le rapport de l’homme à la réalité qui<br />
l’entoure, à travers un Dieu caché, est une conception nihiliste :<br />
„aucun Nomos n’émane plus de Lui, aucune loi qui gouverne la<br />
nature, aucune loi qui gouverne le corps et la conduite humaine,<br />
tout se déroule dans l’ordre naturel”. 33 Les conséquences de cet<br />
antinomisme nihiliste gnostique sur la conduite de l’homme<br />
moderne s’avéreront catastrophiques. Refusant de faire partie de<br />
l’ensemble de la nature, l’homme se placera au-dessus de celle-ci,<br />
dans un plan qui signifie, en fait, au-dessus de la loi, au-delà du<br />
Bien et du Mal, devenant désormais sa propre loi, alors que la<br />
Connaissance Rationnelle et la soif de pouvoir sont les seules<br />
autorités qu’il accepte. Selon Jonas, cette dévalorisation<br />
existentielle conduit à l’annulation de la spiritualité de cette nature<br />
et l’abandon de celle-ci au gré des sciences physiques: „Cela a<br />
quelque chose de commun avec le mépris gnostique de la nature.<br />
Aucune philosophie n’a été si peu préoccupée par la nature que<br />
l’existentialisme, aux yeux duquel celle-ci n’a aucune dignité”. 34<br />
Hans Jonas remarque que l’homme moderne, de même que<br />
l’homme gnostique antique, „est jeté dans un monde qui lui est<br />
adverse, dans une nature anti-divine et donc, antihumaine; c’est un<br />
monde indifférent, et, dans ce dernier cas, il n’y a que le Vide<br />
Absolu, l’Abîme Insondable. Au démoniaque, qui, dans la<br />
conception gnostique, était encore anthropomorphique, la science<br />
moderne n’attribuera même pas cette qualité d’adversaire… Cela<br />
fait que le nihilisme moderne soit encore plus radical et plus<br />
désespéré que n’avaient jamais été les nihilismes gnostiques, avec<br />
toute la terreur qu’ils avaient éprouvée devant le monde et malgré<br />
leur mépris envers les lois du monde. La fait que l’homme est seul<br />
dans sa finitude, qui ne lui donne point d’autre certitude que celle<br />
de la mort, qu’il est seul dans sa condigence et dans le néant<br />
objectif de ses autocréations du sens, sera, en effet, sans<br />
précédent”. 35 En d’autres mots, cette description de la condition de<br />
l’homme moderne sera le produit dernier de la raison humaine,<br />
laissée en proie à elle-même par le refus du Transcendent et de<br />
33 IBIDEM, p. 432.<br />
34 HANS JONAS, Op. cit., p. 439.<br />
35 IBIDEM, p. 440-441.<br />
55
toute autre loi ou valeur, conduisant à la révélation ultime, celle de<br />
sa propre dévalorisation, de la mort et du néant, comme révélations<br />
dernières du nihilisme gnostique sous le signe duquel s’est placé la<br />
terrifiante histoire du XX e siècle.<br />
Conclusions<br />
Phénomène protéique, polymorphe et plurivalent, la gnose et le<br />
gnosticisme ont posé, dès leur apparition, des problèmes<br />
considérables aux chercheurs préoccupés par leur genèse, leur<br />
structure et leur évolution historique, qu’ils n’ont pas réussi à<br />
déceler de manière satisfaisante jusqu’à la fin du siècle qui vient de<br />
s’achever. Mais, si l’on n’a pas pu donner une réponse claire à la<br />
question quand et où est apparu le premier gnostique, on a<br />
formulé, en revanche, des hypothèses plausibles sur la manière<br />
dont l’apparition de la pensée du type gnostique est apparue. De<br />
plusieurs points de vue, les recherches de Hans Jonas<br />
représenteront une contribution révolutionnaire à cette analyse de<br />
la pensée du type gnostique. Il part dans sa démarche de l’échec<br />
des méthodes antérieures, caractérisées par l’excès de détails<br />
historiques, de motifs et de thèmes disparates, qui, selon lui,<br />
n’offrent guère une perspective cohérente sur le phénomène<br />
gnostique. Quant à sa propre recherche, ce sera une approche<br />
différente de celle de ses prédécesseurs, une quête qui se déroulera<br />
en trois pas: 1) Comme premier pas, l’auteur partira d’une<br />
recherche un peu différente par rapport à la méthode historique,<br />
„complémentaire aux recherches qui lui ont précédé et visant le but<br />
philosophique de comprendre l’esprit et l’essence du<br />
gnosticisme”, 36 reflétés dans les deux mouvements<br />
complémentaires qui ont affecté en égale mesure l’Occident et<br />
l’Orient, par un phénomène d’abstractisation et de<br />
conceptualisation des mythes, mais en même temps de<br />
mythologisation et de métaphorisation des concepts rationnels<br />
promus par la philosophie hellénistique de la Grèce. 2) Le second<br />
pas sera l’identification de cet esprit gnostique qui revêt la forme<br />
du syncrétisme de l’époque, de cette combinatoire universelle des<br />
divers éléments religieux. Hans Jonas se posera la question<br />
„quelle est la force organisatrice de cette matière syncrétique…<br />
36 HANS JONAS, Op. cit., p. 12.<br />
56
quel est son principe directeur et vers quel dénominateur commun<br />
se dirige-t-elle ?”. 37 Ce dénominateur commun sera trouvé dans la<br />
dominante de l’époque, représentée par le caractère dualiste,<br />
transcendent et rédempteur de la fin de l’Antiquité. 3) Enfin, dans<br />
le troisième pas, Hans Jonas partira d’une interprétation<br />
existentialiste de ce matériel – notamment, de la littérature<br />
mazdéenne et des ouvrages de la Bibliothèque de Nag Hammadi –<br />
qui sera faite dans une clé heideggérienne, mettant en évidence<br />
quelques composantes de ce phénomène gnostique et construisant<br />
un véritable Weltanschauung gnostique, une vision reflétant la<br />
manière dont l’homme gnostique se rapporte à son existence au<br />
monde. Il lancera à cette occasion une prémisse herméneutique<br />
existentielle, où, à l’aide de quelques mots-clés (tels: „exile”,<br />
„étranger”, „vie étrangère”, „sommeil”, „réveil”, „appel,<br />
„réponse”), il expliquera l’attitude du gnostique face au monde: „la<br />
découverte angoissante de la solitude humaine au sein du Cosmos,<br />
de la parfaite altérité de son être et du monde entier.” Cet état<br />
d’esprit dualiste formera le fond et le socle sur lesquels sera bâtie,<br />
entièrement, cette attitude gnostique. En d’autres mots, le noyau<br />
générateur de la pensée du type gnostique se trouverait dans la<br />
conscience humaine malheureuse qui, à un moment donné, se<br />
perçoit elle-même en divorce avec le monde, dont elle repousse la<br />
solidarité comme étrangère. Il s’agit de résoudre, somme toute, le<br />
dilemme de Dieu dans le monde et de repérer la cause du mal de ce<br />
monde, à travers une réponse rationnelle qui, en fait, est un<br />
problème de nature religieuse. Le principe du dualisme gnostique<br />
n’est pas le produit d’une révélation, mais le résultat purement<br />
humain d’une spéculation intellectuelle du type dialectique, mais<br />
aussi la conséquence d’une tentative radicale de rationnaliser la<br />
révélation chrétienne et de la déterminer de se plier aux<br />
mécanismes de la raison humaine, qui pense dans des catégories<br />
binaires, selon la règle de l’exclusion, du type „ou bien… ou<br />
bien…”, au détriment de la pensée du type „et… et…”, pratiquée<br />
par l’Église. Si le Christianisme Orthodoxe demande à l’homme un<br />
effort ascétique de dépassement de sa rationalité d’Être déchu,<br />
pour s’élever à travers l’Épectase vers la Connaissance de Dieu,<br />
sans contredire les catégories de la logique humaine, mais étant<br />
37 IBIDEM, Op. cit., p. 46.<br />
57
tout simplement au-dessus de ces dernières – le Christianisme n’est<br />
pas irrationnel, il est sur-rationnel – la gnose ”au nom menteur” a<br />
voulu abaisser Dieu de ses Antinomies, essayant de L’expliquer<br />
dans les limites de la raison humaine, ce qui a mené,<br />
inévitablement, au nihilisme et à l’athéisme. Pour l’homme<br />
Moderne, comme pour celui Antique, le concept de Dieu Toutpuissant,<br />
Créateur et Rédempteur est entré en crise, non à la suite<br />
de l’urgence d’une réponse à l’interrogation „unde malum ?”, mais<br />
plutôt suite à la tentative de l’homme de se donner lui-même une<br />
réponse purement rationnelle à ce problème. Le dualisme<br />
gnostique exerce une séduction permanente sur la pensée humaine<br />
et sur l’histoire moderne, à travers la littérature et la politique qu’il<br />
a promues. Nous pouvons affirmer que le nihilisme gnostique est<br />
continuellement présent à la porte de notre conscience et que,<br />
souvent, les portes s’ouvrent généreusement devant lui. Les<br />
gnostiques ont été les premiers „théologiens spéculatifs”, 38 disait<br />
Hans Jonas. En inversant les termes de l’équation, on peut dire que<br />
chaque fois que la théologie devient spéculative, et lorsqu’elle perd<br />
le contact avec la réalité du Verbe Incarné, à quelque moment de<br />
l’histoire, elle devient plus ou moins gnostique, se trouvant en<br />
régression par rapport à l’intelligence dogmatique de la Révélation<br />
de l’Église, telle qu’elle a été formulée dans les Écritures et<br />
expliquée dans la Tradition Théologique et Spirituelle des Saints<br />
Pères.<br />
Rezumat: Câteva consideraţii despre contribuţia lui Hans Jonas<br />
la hermeneutica existenţială a gnozei<br />
Dualismul gnostic exersează o seducţie permanentă asupra<br />
gândului omenesc şi asupra istoriei moderne, de-a lungul litaraturii<br />
şi politicii prin care a fost promovat. În acest sens putem afirma că<br />
nihilismul gnostic este în continuare prezent la uşa conştiinţei<br />
noastre şi că, uneori, această uşe se deschide generos înaintea lui.<br />
Din punct de vedere istoric, gnosticii au fost primii „teologi<br />
speculativi”, aşa cum afirmă şi Hans Johans. Cu timpul, curentul<br />
gnostic şi tendinţa spre o interpretare speculativă au ameninţat şi<br />
mai mult parcursul teologiei. În acest sens a existat pericolul unei<br />
depărtări evidente de Revelaţie şi implicit de învăţăzuta bisericii.<br />
38 HANS JONAS, Op. cit., p. 311.<br />
58
în studiul nostru am încercat să analizăm detaliat acest fenomen,<br />
luând ca etalon observaţiile făcute de Hams Jonas asupra<br />
ermeneuticii existenţiale a gnozei.<br />
59
60<br />
PULHERIA - SFÂNTĂ, FECIOARĂ ŞI<br />
ÎMPĂRĂTEASĂ<br />
Arhim. Drd. TIMOTEI AIOANEI 1<br />
Cuvinte cheie: Pulheria, Teodosie, Împărăteasă, Fecioara Maria,<br />
Imperiul Bizantin, Universitatea din Constantinopol.<br />
Keywords: Pulcheria, Theodosius, the Empress, Holy Virgin, the<br />
Byzantine Empire, the University of Constantinopol<br />
Lucrarea de faţă doreşte să evidenţieze contribuţia femeilor din<br />
Imperiul Bizantin în secolul al V-lea la ceea ce s-a numit<br />
controversa Theotokos. Prezenţa acestor femei reprezintă factorul<br />
libertăţii harului, căci acolo unde instituţiile se dovedeau<br />
neputincioase în a tranşa o problemă care scinda lumea ortodoxă,<br />
femeile reuşeau să fie instrumente – vizibile şi acceptate de toţi –<br />
ale voinţei divine.<br />
Prezenţa acestor femei demonstrează că teologia Bisericii<br />
Ortodoxe nu este o lucrare intelectuală, ci un angajament al<br />
credinţei şi al evlaviei, cuvinte care deşi par să nu aibă consistenţă,<br />
s-au dovedit esenţiale în cursul istoriei. În acest context, imaginea<br />
Fecioarei Maria, pururea feciorelnică, Cea mai curată decât<br />
strălucirile soarelui, a influenţat în casele imperiului modelul unei<br />
vieţi creştine caste şi pioase. Nu este nicio întâmplare că prima<br />
viziune mariologică vine de la Sfântul ascet Grigorie Taumaturgul,<br />
iar tratatul despre feciorie scris de Atanasie cel Mare face o atât de<br />
frumoasă paralelă între Fecioara Maria şi fecioarele creştine.<br />
Sfântul Grigorie de Nyssa asemuieşte pururea fecioria Maicii<br />
Domnului cu o stâncă de care diavolul se izbeşte cu toate puterile<br />
lui şi se scufundă, stânca protectoare a creştinilor. 2<br />
Fecioria este văzută ca o frontieră şi legătură între viaţă şi<br />
moarte, pe care creştinii o pun atunci când devin imitatori ai<br />
fecioriei Maicii Domnului. Existenţa acestor lucruri în primele<br />
secole creştine arată că meritele şi virtuţile fecioarei erau gândite<br />
1<br />
Referat susţinut în cadrul Şcolii Doctorale a Facultăţii de Teologie Ortodoxă<br />
din Craiova şi publicat cu acordul Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Pătuleanu.<br />
2<br />
BERTRAND BUBY, The Marian Heritage of the early Church, Ed. Alba<br />
House, New York, 1996, p. 246.
în relaţie directă cu Maica Domnului, iar chemarea către feciorie<br />
devenea pentru femeile imperiului o opţiune pe cât de valabilă pe<br />
atât de ispititoare. Ele vedeau acest lucru ca fiind o contribuţie pe<br />
care fiecare o putea aduce la protejarea imperiului de forţele răului<br />
care îl ameninţau. 3 Starea socială a femeilor devotate Fecioarei<br />
Maria urca de la cetăţeanul de rând până la familia imperială. Cu<br />
toate că nici una dintre femeile acestea nu şi-a spus propria<br />
poveste, Biserica le-a cinstit memoria, iar pe unele le-a aşezat în<br />
calendar ca sfinte, aşa cum este cazul împărătesei bizantine<br />
Pulheria, prima sfântă din rândul împărăteselor.<br />
2. Pulheria şi epoca sa<br />
2.1. Protectoarea fratelui Teodosie cel Mic<br />
Pulheria, născută în 399, a fost sora mai mare a împăratului<br />
Teodosie al II-lea, care s-a născut cu doi ani mai târziu. În 408,<br />
tatăl lor, împăratul Arcadie, a murit, lăsându-i orfani şi moştenitori<br />
ai tronului. 4 Dându-şi seama că de acum va avea de jucat un rol<br />
însemnat în administraţia Imperiului Bizantin, Pulheria s-a dăruit<br />
cu tot sufletul lui Hristos, punându-şi darurile şi rangul în slujba<br />
imperiului şi mai ales a Bisericii lui Hristos. Înţeleaptă,<br />
descurcăreaţă şi plină de sârguinţă pentru credinţa ortodoxă,<br />
Pulheria vorbea şi scria în greceşte şi latineşte. În 414, deşi nu avea<br />
decât 15 ani, a primit titlul de Augusta din partea Senatului,<br />
încredinţându-i-se ocrotirea fratelui ei mai mic, împăratul<br />
Teodosie, până ce va fi destul de mare spre a domni de unul singur.<br />
În această vreme, Pulheria face legământ de feciorie, pe care 1-a<br />
pecetluit punând să se facă o minunată masă de aur cu pietre<br />
nestemate pentru marea biserică din cetatea Constantinopolului.<br />
Amândouă surorile ei, Arcadia şi Marina, au făcut şi ele legământ<br />
de feciorie, încât să nu-şi ia niciodată bărbaţi care să poată pretinde<br />
tronul imperial de la fratele lor Teodosie. Una dintre Vieţi spune<br />
despre Sfânta Pulheria: „Era orfană de la nouă ani, dar educaţia ei<br />
s-a potrivit cu însuşirile firii sale, iar isteţimea, virtutea şi iscusinţa<br />
ei întru chivernisire erau de pe atunci coapte. Înlocuia lipsa de<br />
3 SUSANNA ELM, Virgins of God, the Making of ascetism in late Antiquity,<br />
Ed. Oxford University Press, Oxford, 1994, p. 34.<br />
4 REMUS RUS, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul<br />
mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 290.<br />
61
experienţă prin înţelepciune şi iuţimea înţelegerii”. 5 Prinţesa<br />
Pulheria supraveghea educaţia fratelui ei şi-i sprijinea creşterea<br />
duhovnicească în credinţa creştină.<br />
Teodosie al II-lea, cunoscut şi sub numele de Teodosie cel<br />
Tânăr, un copil de şapte ani, a fost proclamat august încă de la<br />
naşterea sa, în anul 402. La moartea tatălui său, protecţia<br />
proaspătului împărat a fost asigurată timp de şase ani de un colegiu<br />
de demnitari, în fruntea căruia se găsea Anthemius, prefectul<br />
pretoriului, care activa ca regent. Educaţia tânărului prinţ era dată<br />
în sarcina lui Antiochus. De numele lui Anthemius este legată<br />
construirea laturei vestice a zidului Constantinopolului, eveniment<br />
foarte important pentru acea epocă. Această iniţiativă a fost una<br />
din marile realizări şi servicii aduse imperiului de către Anthemius.<br />
El a restabilit armonia dintre Curţile de la Ravenna şi<br />
Constantinopol şi un nou tratat a fost încheiat pentru asigurarea<br />
păcii la frontiera cu Persia. Se pare însă că, în anul 414, regentul,<br />
plin de atâtea merite, s-a retras din această importantă funcţie sau a<br />
murit. 6<br />
Prefectura pretoriului este asigurată mai întâi de patriciul<br />
Aurelian, după care, la 4 iulie 414, Pulheria, sora minorului<br />
Teodosie al II-lea, devine augustă. Ea îşi va asuma şi regenţa în<br />
numele fratelui ei. Mai mare doar cu doi ani faţă de Teodosie,<br />
proaspăta augustă va guverna practic imperiul aproape patruzeci de<br />
ani. Pulheria a fost aceea care a supravegheat educaţia lui Teodosie<br />
al II-lea, căutând să-l protejeze de intrigile de la Curte, cărora, dată<br />
fiind firea lui slabă, le-ar fi căzut pradă uşoară.<br />
2.2. Demnitarii lui Teodosie<br />
Teodosie al II-lea a ştiut să-şi aleagă demnitari capabili. Între<br />
aceştia amintim pe Anthemius, Chrysaphius, Cyrus, Priscus din<br />
Panion, care prin diplomaţie şi abilitate au depăşit gravele<br />
probleme interne şi externe cu care se confrunta imperiul.<br />
Realizările celui dintâi au fost amintite mai sus, trecând la Cyrus,<br />
trebuie făcută precizarea că acesta era favoritul împărătesei<br />
5<br />
SF. TEOFAN MĂRTURISITORUL, Hronografia, trad. Cyril Mango, Ed.<br />
Claredon Press, New York, 1997, p. 120.<br />
6<br />
NICOLAE BĂNESCU, Istoria Imperiului Bizantin, Vol. I, Ed. Anastasia,<br />
Bucureşti, 2000, p. 266-268.<br />
62
Evdochia, soţia lui Teodosie, în anii în care influenţa ei asupra<br />
soţului a fost considerabilă. Posesor al unei culturi retorice<br />
deosebite, numit prefect al oraşului Constantinopol, iar apoi şi al<br />
Pretoriului, Cyrus are meritul principal de a fi încheiat construirea<br />
zidului de apărare al Capitalei început sub Anthemius, construcţie<br />
care suferise deja în urma unui cutremur de pământ. În ceea ce-l<br />
priveşte pe Priscus, acesta era originar din Tracia, fiind un<br />
demnitar de vază şi un mare diplomat, trimis în 448 într-o solie la<br />
curtea lui Attila, de unde s-a întors cu preţioase informaţii<br />
consemnate într-o Istorie a Bizanţului. 7 Schiţând personalitatea lui<br />
Attila, Priscus menţionează, printre altele, că „el s-a arătat<br />
cumpătat în toate, având paharul din care bea confecţionat din<br />
lemn. De altfel, simplă îi era şi îmbrăcămintea, căci nu se îngrijea<br />
de nimic altceva decât să fie curată. Şi nu se deosebeau întru nimic<br />
nici sabia, nici legăturile încălţămintei sale barbare şi nici frâul<br />
calului său, care nu avea podoabe de aur, pietre scumpe sau alte<br />
lucruri de preţ, ca şi al celorlalţi sciţi”. 8 Priscus ne-a lăsat<br />
informaţii interesante şi cu privire la teritoriul patriei noastre, mai<br />
precis amănunte privind Banatul, care atestă continuitatea dacoromană<br />
după retragerea aureliană din 271. 9<br />
Am pomenit de câteva ori numele soţiei lui Teodosie al II-lea,<br />
împărăteasa Athenais-Evdochia, ateniană şi păgână, dar ajunsă pe<br />
tronul Bizanţului şi botezată în credinţa creştină. 10 Ea a reuşit să<br />
contrabalanseze pentru o bună perioadă de timp puterea Pulheriei,<br />
sora lui Teodosie al II-lea. Căsătoria lui Teodosie cu o ateniană a<br />
părut unora drept o victorie a păgânismului, prezent încă în prima<br />
jumătate a secolului al V-lea la Constantinopol. Nu a fost chiar aşa,<br />
căci, trăind în mijlocul unei Curţi de creştini, tânăra împărăteasă se<br />
lasă influenţată pe nesimţite de viaţa lor de credinţă şi evlavie. Mai<br />
mult chiar, Evdochia era pasionată, ca o adevărată bizantină, de<br />
discuţiile teologice. Trecerea pe care o avea la Curte a sporit<br />
neînţelegerile cu cumnata sa, Pulheria, care nu dorea să renunţe la<br />
guvernare. În anul 423, Curtea de la Constantinopol primeşte pe<br />
7<br />
IBIDEM.<br />
8<br />
Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, p. 289 (ediţie online www.scribd.com).<br />
9<br />
IBIDEM.<br />
10<br />
NICOLAE BĂNESCU, O celebritate pe tronul bizantin: Athenais-Evdochia,<br />
în „Mitropolia Olteniei”, XIV, 1962, nr. 7-8.<br />
63
sora lui Honorius, celebra Galla Placidia, venită în Bizanţ<br />
împreună cu fiica sa, Honoria, şi fiul său, Valentinian. Cu acest<br />
prilej este stabilit un plan de căsătorie între micuţa Evdochia, fiica<br />
recent născută a Evdochiei-Athenais, şi caesarul de 5 ani, pe care<br />
moartea lui Honorius îl făcuse moştenitor al Imperiului de Apus.<br />
Peste 14 ani, proiectul devenea realitate pentru Evdochia, care,<br />
drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, pleacă într-un pelerinaj la<br />
Locurile Sfinte. Reîntoarsă în 439, vasilisa trăieşte bucuria reuşitei,<br />
avea de acum o fiică măritată cu un împărat. Stăpână pe situaţie,<br />
Evdochia a greşit totuşi crezând că Pulheria ar putea renunţa aşa de<br />
uşor la influenţa pe care o exercitase la Curte cu puţin timp<br />
înainte. 11 În urma intrigilor de tot felul, Athenais-Evdochia va<br />
părăsi palatul imperial în 442, îndreptându-se către Ierusalim, unde<br />
va şi muri. Pulheria, a cărei influenţă scăzuse destul de mult, este<br />
unanim recunoscută ca împărăteasă după moartea lui Teodosie al<br />
II-lea, la 28 iulie 450, alegându-şi drept soţ şi coleg la tron pe<br />
Marcian.<br />
2.3. Înfiinţarea Universităţii din Constantinopol<br />
În istoria milenară a Bizanţului, cultura, sub diferitele ei forme, a<br />
reprezentat o preocupare statornică pentru marea majoritate a<br />
împăraţilor. Crearea Universităţii din Constantinopol şi publicarea<br />
Codexului Teodosian rămân momente de vârf în istoria civilizaţiei<br />
Imperiului Bizantin, aparţinând în exclusivitate perioadei de<br />
guvernare a lui Teodosie al II-lea.<br />
Până în secolul al V-lea Atena reprezenta principalul centru<br />
al învăţământului şi al ştiinţelor păgâne în întreg Imperiul Roman.<br />
Cu toate acestea, triumful creştinismului de la sfârşitul secolului al<br />
IV-lea a adus o sensibilă scădere a prestigiului acestei şcoli, declin<br />
amplificat nu numai de invazia vizigotă, dar şi de crearea unei<br />
universităţi creştine în vremea lui Teodosie al II-lea. Actul care a<br />
legitimat înfiinţarea noii Universităţi de la Constantinopol a fost<br />
dat de către Teodosie al II-lea, la 25 februarie 425. Corpul<br />
profesoral era compus din 10 gramaticieni de limbă greacă, 10 de<br />
limbă latină, 5 retori greci şi 3 latini, la care se mai adăugau o<br />
catedră de filosofie şi două de drept. În luna următoare, la 14<br />
martie 425, un text înscris în Codex Teodosianus făcea elogiul<br />
11 IDEM, Istoria Imperiului Bizantin..., p. 268-272.<br />
64
acestei realizări de prestigiu din viaţa culturală a noii Rome, dând<br />
chiar numele unor profesori. Astfel, pentru catedra de gramatică a<br />
limbii greceşti profesori erau Helladios şi Syrianus, pentru cea de<br />
gramatică a limbii latine, Teofil, apoi sofiştii Martinos şi Maximos,<br />
juristul Leonţiu predând la catedra de drept. 12 Profesorii erau foarte<br />
bine plătiţi de stat, având obligaţia să-şi dedice în exclusivitate<br />
timpul activităţii didactice de la universitate. Poziţia lor socială în<br />
stat capătă un loc aparte, oferindu-li-se onoruri de seamă. Fondarea<br />
acestui locaş de învăţământ nu a fost un fapt întâmplător sau lipsit<br />
de consecinţe, el a încercat şi a reuşit să contrabalanseze prestigiul<br />
vechilor universităţi păgâne din Alexandria şi Atena. Învăţământul<br />
se făcea în două limbi: greacă şi latină şi chiar dacă latina rămânea<br />
în continuare limba oficială, greaca o va înlocui treptat. Această<br />
iniţiativă a fost cultivată tocmai de profesorii de la Universitatea<br />
din Constantinopol.<br />
Întemeiată de Teodosie al II-lea, restaurată în secolul al IX-lea,<br />
protejată de Constantin Porfirogenetul, Şcoala Superioară din<br />
Constantinopol, în ciuda multor vicisitudini, a dăinuit până la<br />
căderea imperiului. Crearea ei în secolul al V-lea, într-o perioadă<br />
în care vechile şcoli ale lumii romane încep una după alta să se<br />
închidă, rămâne în istorie un simbol în jurul căruia s-au grupat cele<br />
mai capabile forţe spirituale ale imperiului. 13<br />
2.4. O mare reuşită în vremea Pulheriei: Codex Theodosianus<br />
Reorganizarea învăţământului superior a avut consecinţe deosebit<br />
de importante asupra evoluţiei culturale ulterioare şi în cadrul ei s-a<br />
putut elabora şi publica Codex Theodosianus, 14 din punct de<br />
vedere cronologic cea mai veche culegere de legi imperiale, iar ca<br />
importanţă ocupă locul al II-lea după Corpus Juris Civilis.<br />
Lucrarea a fost iniţiată în anul 429, ca urmare a dificultăţilor<br />
întâlnite în folosirea dreptului imperial şi a creşterii numărului<br />
legilor imperiale, necesitatea întocmirii unei culegeri unitare<br />
12<br />
PAUL LEMERLE, Le premier humanisme byzantin, notes et remarques sur<br />
enseignement et culture à Byzance des origines au Xe siècle, în Revue des études<br />
byzantines, Paris, 1971, p. 63.<br />
13<br />
NICOLAE ŞERBAN TANASOCA, Literatura Bizanţului, antologie,<br />
traduceri şi prezentare, Bucureşti, 1971, p. 43.<br />
14<br />
Textul Codexului Teodosian a apărut la Berlin în 1904-1905, fiind editat de T.<br />
Mommsen şi P. M. Meyer.<br />
65
impunându-se acum cu acuitate. Pentru epoca anterioară lui<br />
Teodosie al II-lea erau cunoscute două colecţii juridice: Codex<br />
Gregorianus şi Codex Hermogenianus, numite astfel după cei doi<br />
jurişti care le-au alcătuit. Prima culegere marchează epoca lui<br />
Diocleţian, iar a doua se referă la perioada succesorilor lui<br />
Diocleţian, până în secolul al IV-lea, încadrând legile promulgate<br />
de la sfârşitul secolului al III-lea până la aproximativ anul 360.<br />
Ambele au fost pierdute, existenţa lor fiind semnalată în fragmente<br />
neînsemnate, şi în noua colecţie întocmită acum, în prima jumătate<br />
a secolului al V-lea.<br />
Realizarea acestei vaste lucrări a fost încredinţată unei<br />
comisii formate din nouă membri, între care un rol important l-a<br />
avut Appeles. Publicarea noii culegeri, intitulată Codex<br />
Theodosianus, s-a făcut în 438, după nouă ani de muncă asiduă.<br />
Codexul cuprindea legile în limba latină, materialul juridic fiind<br />
împărţit în 16 cărţi, divizat apoi în numeroase capitole, clasificate<br />
la rândul lor pe probleme speciale: administrative, politice,<br />
religioase etc. În fiecare titlu, decretele erau enumerate în ordine<br />
cronologică, iar legile date după publicarea Codului au fost numite<br />
Novele.<br />
Importanţa Codexului Teodosian este deosebită din punct<br />
de vedere istoric. Mai întâi, el este izvorul cel mai preţios pe care-l<br />
deţinem pentru studiul istoriei interne a Imperiului Bizantin din<br />
secolele IV-V, cuprinzând în egală măsură perioada în care<br />
creştinismul a devenit religie de stat. De asemenea, Codul a servit<br />
mai mult decât culegerile anterioare la întocmirea legislaţiei lui<br />
Justinian. Noul Cod dădea în prima jumătate a secolului al V-lea o<br />
mai mare stabilitate juridică, descoperind şi luminând<br />
incertitudinile ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Prin<br />
Codexul Teodosian ideea de unitate a imperiului găseşte o<br />
viguroasă afirmare, el fiind publicat atât în Orient, cât şi în<br />
Occident, în numele celor doi împăraţi: Teodosie al II-lea şi<br />
Valentinian al III-lea. Este semnificativ faptul că, după publicarea<br />
lui, împăraţii romani ai Orientului nu vor mai trimite decât foarte<br />
rar legile lor în Occident.<br />
În sfârşit, deţinând informaţii autentice, prezentate într-o<br />
formă destul de clară, Codex Theodosianus a exercitat o influenţă<br />
covârşitoare atât asupra popoarelor barbare din Orient, cât şi a<br />
66
celor din Occident. Faimoasa „lege romană a vizigoţilor (lex<br />
romana vizigothorum) nu este decât un rezumat al Codului<br />
Teodosian. Lex romana vizigothorum, numită şi „Breviarul lui<br />
Alaric” (Breviarium Alaricianum), a influenţat la rândul ei<br />
legislaţia Europei Occidentale, devenind principala sursă de drept<br />
roman în Occident, 15 culegerile legislative ale lui Justinian<br />
pătrunzând mult mai târziu în Occident, spre sfârşitul Evului<br />
Mediu. La rândul lor, bulgarii au primit Codexul Teodosian prin<br />
intermediul aceluiaşi Breviar al lui Alaric, „Breviarium<br />
Alaricianum” fusese adresat prin papa Nicolae I regelui bulgar<br />
Boris, care va trimite o delegaţie la papă în anul 866 pentru a-l<br />
întreba şi a i se da relaţii în legătură cu „legea lumii”, leges<br />
mundanale cum o numeşte el. Drept răspuns, papa trimite<br />
bulgarilor, după propriile sale cuvinte, „venerabila lege romană”<br />
(venerandae romanorum leges), considerată a fi fără îndoială<br />
„Breviarul lui Alaric”. 16<br />
3. Disputa legată de Fecioara Maria<br />
3.1. Nestorie şi împărăteasa Pulheria<br />
Lucrarea lui Nestorie de reformare a Constantinopolului avea baze<br />
relativ slabe, iar ca susţinători efectivi, o echipă puţin numeroasă<br />
de predicatori sirieni aflaţi în trecere prin capitala imperiului, în<br />
frunte cu preotul Athanasie şi episcopul Dorotei de Marcianopolis.<br />
Eşecul nu a fost o surpriză pentru nimeni, dat fiind sprijinul redus<br />
de care se bucura demersul lor în oraş. Forţele internaţionale de<br />
opoziţie creşteau şi ele pe zi ce trece. Athanasie şi-a început ciclul<br />
de predici în Biserica Mare, în anul 428, în Postul Naşterii<br />
Domnului: 17 „Nimeni să nu o numească pe Maria Theotokos, a<br />
spus el, fiindcă ea nu este decât o fiinţă omenească, din care<br />
Dumnezeu nu putea să Se nască”. 18<br />
În săptămâna următoare, Nestorie a ţinut propria lui predică<br />
şi a afirmat că numele de Theotokos este o noţiune de-a dreptul<br />
15<br />
VASILE MUNTEAN, Bizantinologie, Ed. Arhi<strong>episcopiei</strong> Timişoarei,<br />
Timişoara, 1999, p. 77.<br />
16<br />
IBIDEM.<br />
17<br />
JOHN A. MCGUCKIN, Nestorius and the Political Factions of 5th century<br />
Byzantium: Factors in his Downfall, în Bulletin of the John Rylands University<br />
Library, 1996, p. 23-40.<br />
18<br />
IBIDEM, p. 38.<br />
67
păgână, insistând nu numai asupra statutului de făptură creată a<br />
Mariei, ci numindu-L pe fiul ei, Hristos, un om ce era „instrument<br />
al lucrării lui Dumnezeu şi veşmântul pe Care Dumnezeu a ales să<br />
Îl poarte”. 19 Astfel se prezenta hristologia tradiţională antiohiană,<br />
profund influenţată de operele lui Diodor din Tars şi Theodor de<br />
Mopsuestia. Dar aceasta era mult diminuată şi moderată după<br />
o generaţie în care sinteza neoniceeană a Părinţilor Capadociei con<br />
sacra hristologia alexandrină a lui Origen, ca formă dominantă de<br />
mărturisire creştină. Aceşti termeni au părut scandaloşi, stârnind<br />
multă vâlvă, iar episcopul Dorotei avea să scandalizeze şi mai mult<br />
prin predica sa, anatemizându-i pe toţi cei ce continuau să<br />
folosească termenul de Theotokos.<br />
Această atitudine îl va determina pe Proclu de<br />
Constantinopol să rupă legăturile cu Nestorie şi să rostească<br />
celebra sa Omilie în apărarea titlului Theotokos, obligându-l pe<br />
Nestorie să stea şi să asculte, în timp ce el predica împotriva lui din<br />
amvonul catedralei, în Duminica de dinaintea Crăciunului, în anul<br />
428. 20<br />
Câtă vreme se bucura de încrederea împăratului, Nestorie<br />
credea că se află într-o oarecare siguranţă. Una din<br />
marile sale greşeli (pe lângă subestimarea inteligenţei şi puterii lui<br />
Chiril al Alexandriei) a fost să nu ia în consideraţie puternica<br />
influenţă a femeilor din anturajul şi familia împăratului, şi mai cu<br />
seamă cea a Pulheriei, sora cea mare a lui Teodosie al II-lea.<br />
Aceasta, împreună cu surorile sale, şi-a manifestat public decizia<br />
de a-şi păstra fecioria, din dorinţa de a apăra succesiunea tronului<br />
imperial. De aceea, statutul ei de fecioară îi conferea rolul de<br />
regent pentru mulţi ani. Pe timpul crizei de la Efes, Pulheria nu<br />
făcea parte din conducerea oficială, însă perioada în care era<br />
împărăteasă (vasilissa) a fost una de succese şi i-a adus nu doar o<br />
bună reputaţie personală, ci şi puterea de a decide oricând asupra<br />
unor imense resurse de bogăţie şi autoritate. Ea era, de fapt,<br />
eminenţa cenuşie a administraţiei lui Teodosie al II-lea, iar<br />
Nestorie a făcut o mişcare fatală în perioada sa de început la<br />
Constantinopol, atunci când a ales să pactizeze cu împăratul, în<br />
19 IBIDEM, p. 39-40.<br />
20 BERTRAND BUBY, The Marian Heritage of the early Church..., p. 276-278.<br />
68
detrimentul surorii acestuia. 21<br />
Astfel, Nestorie i-a interzis Pulheriei să primească Sfânta<br />
Împărtăşanie, aşa cum obişnuia, în spatele iconostasului din<br />
biserica mare, privilegiu imperial pe care ea l-a pretins, ca regent,<br />
şi care a fost continuat de către fratele ei. Acest afront public a fost<br />
urmat curând de ordinele emise de Nestorie, prin care cerea<br />
înlăturarea din altar a unui costisitor veşmânt din aur, donat tocmai<br />
de către Pulheria. Veşmântul respectiv fusese, la origine, rochia<br />
imperială a Pulheriei, iar la vremea aceea, o astfel de donaţie<br />
destinată Bisericii părea să reprezinte darul cât se poate de nimerit<br />
pe care o fecioară îl făcea Fiului Fecioarei. Nestorie, imprudent, va<br />
pune la îndoială pretenţiile referitoare la statutul ei de fecioară în<br />
cadrul Bisericii.<br />
Prin aceasta, Nestorie nu urmărea neapărat să îi conteste<br />
castitatea, ci să arate că Pulheria nu a ales calea ascezei<br />
dezinteresat, doar din dorinţa de a fi o prinţesă virgină a casei<br />
imperialei, ci şi pentru că aceasta îi asigura un statut important în<br />
înalta societate a timpului. Pe de altă parte, Nestorie a hotărât să<br />
controleze şi să limiteze ieşirile sociale ale numeroşilor asceţi aflaţi<br />
la acea vreme în Constantinopol. În acest sens, una din primele<br />
sale măsuri ca arhiepiscop a fost aceea de a da indicaţii<br />
egumenilor, care urmau să se asigure că monahii lor nu au<br />
libertatea de a hoinări pe străzi. Această măsură s-a dovedit extrem<br />
de nepopulară, astfel că numeroşi monahi din Capitală au încetat<br />
să-i mai acorde sprijinul, pierdere pe care o va regreta amarnic nu<br />
peste multă vreme, când va fi nevoit să apeleze la sprijinul fiecărui<br />
prieten pentru a-i ţine partea. 22<br />
Statutul Pulheriei, acum că nu mai avea baza legală pentru<br />
exercitarea puterii, depindea în întregime de continuarea reţelei<br />
sale de influenţă la Curte şi în Capitală. În şi prin Biserică,<br />
Pulheria oferea sprijin monahilor şi asceţilor de seamă (precum<br />
Dalmaţiu, sihastrul care stătea închis într-o mănăstire din oraş de<br />
peste treizeci de ani şi care era părintele duhovnicesc şi aliatul lui<br />
Proclu). Ea însăşi prezida o reţea importantă de femei aristocrate,<br />
în cadrul unui colegiu de diaconiţe şi de fecioare din Biserica<br />
21 JOHN A. MCGUCKIN, Nestorius and the Political Factions…, p. 40.<br />
22 JOHN A. MCGUCKIN, Saint Cyril of Alexandria and the Christological<br />
Controversy, Ed. Universităţii Leiden, Leiden, 1994, p. 20-47.<br />
69
Mare. Acestea se întruneau cu regularitate, după slujba Vecerniei,<br />
pentru a oferi mese caritabile ce depăşeau cu mult acţiunile unei<br />
societăţi de ajutorare a săracilor, fapt ce trebuie situat în contextul<br />
creat de femeile cu înalte ranguri aristocrate care organizau astfel<br />
de întâlniri pentru a-şi spori relaţiile sociale sub chiar patronajul<br />
fecioarei imperiale. Nestorie a interzis aceste manifestări, sub<br />
pretextul că nicio femeie respectabilă nu ar dori să fie văzută pe<br />
stradă după lăsarea întunericului. Atacul îndreptat asupra validităţii<br />
termenului de Theotokos nu putea fi interpretat de aceste femei<br />
influente (mai cu seamă de către fecioare şi diaconiţe), decât ca pe<br />
un afront direct adus propriului lor mimesis al fecioriei, fertile şi<br />
sacre totodată, a Maicii Domnului. 23<br />
Era cât se poate de clar că pângărirea onoarei Fecioarei<br />
mergea mână în mână cu atacul la adresa propriilor lor surse de<br />
onoare şi patronaj, comunitatea lor sacră reflecta în mic gloria<br />
Maicii Domnului. Contestarea pretenţiei Pulheriei la statutul sacru<br />
de împărăteasă şi fecioară, precum şi îndepărtarea veşmântului<br />
dăruit de ea din altarul bisericii nu au făcut decât să îi păteze public<br />
onoarea personală. Astfel, o aprigă duşmănie avea să se nască între<br />
Pulheria şi arhiepiscop. Nu am greşi dacă am spune că acestui grup<br />
de femei aristocrate din jurul Pulheriei i se datorează căderea lui<br />
Nestorie. Nu numai că ele i-au furnizat informaţii importante lui<br />
Chiril, dar au orchestrat, probabil, schimbarea locului de<br />
desfăşurare a Sinodului din 431 din Capitală (unde era iniţial<br />
programat să aibă loc, avându-l ca preşedinte pe Nestorie), la Efes,<br />
oraş care dobândise deja statutul de loc însemnat de pelerinaj în<br />
cinstea Preasfintei Fecioare. Locul era cum nu se poate mai ostil<br />
faţă de tot ceea ce apăra Nestorie şi, în acelaşi timp, era greu<br />
accesibil susţinătorilor sirieni ai acestuia. Toate au conlucrat la<br />
înfrângerea lui Nestorie în cadrul sinodului.<br />
3.2. Modelul mariologic al Pulheriei<br />
Pentru a contura un model teoretic a felului în care aceste femei<br />
antice se apropiau de cultul Fecioarei Maria trebuie să ţinem cont<br />
de modul în care Fecioara Maria era cinstită de diferitele clase<br />
sociale. Ce determina o femeie, fie ea din familia imperială sau una<br />
de rând, să vadă în Fecioara Maria un model pentru a fi urmat, şi<br />
23 IBIDEM.<br />
70
mai ales unul care le întrecea pe toate celelalte. Cea mai devotată<br />
slujitoare a Fecioarei Maria din această perioadă, a secolului al V-lea,<br />
a fost Augusta Pulheria, sora împăratului. Influenţa Pulheriei în<br />
contextul sinoadelor ecumenice de la Efes şi Calcedon este<br />
interesantă şi demnă de a fi reconsiderată, deşi evidenţele scrise şi<br />
documentele oficiale nu fac referire direct la ea, doar sugerează că<br />
a avut un rol determinant pentru gruparea ortodocşilor. Pulheria<br />
este văzută cel mai des ca promotoarea şi întemeietoarea cultului<br />
material al Fecioarei Maria în inima Imperiului Bizantin. 24 Ea a<br />
sprijint ridicarea a trei mari biserici închinate Fecioarei Maria:<br />
Altarul din Vlaherne, Hodegoi şi Khalkoprateia, şi a adus<br />
importante relicve şi moaşte din Răsărit, printre care şi<br />
Acoperământul Maicii Domnului. 25<br />
Istoricul sirian Barhadbeshabba notează că Pulheria şi-a<br />
pictat chipul în Marea Biserică din Constantinopol deasupra<br />
Altarului, un loc care va fi rezervat în mod tradiţional imaginii<br />
Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe, protectoarea imperiului. 26 În<br />
felul acesta, augusta era una dintre puţinele femei care avea la<br />
îndemână mijloacele de a contesta subtil, dar vizibil, constrângerile<br />
sociale ale epocii sale şi de a contura imaginea publică a unei<br />
persoane care pentru care sfinţenia poate fi o evidenţă încă din<br />
timpul vieţii pământeşti. Activitatea filantropică a Pulheriei<br />
îndreptată spre Biserică, dorinţa ei de a găsi obiecte care au<br />
aparţinut Fecioarei Maria şi bisericile construite în Constantinopol<br />
mărturisesc legăturile ei speciale cu cultul Mariei. Angajarea ei în<br />
disputele sinoadelor ecumenice de la Efes şi Calcedon sunt vârfuri<br />
ale „agendei” ei mariologice, de a stabili un cult al Maicii<br />
Domnului care să nu mai fie contestat vreodată. Întrebarea care se<br />
pune este dacă cultul Mariei ca Theotokos a fost sau nu o creaţie<br />
imperială. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să<br />
urmărim în paralel manifestări ale cultului Fecioarei Maria în<br />
scrieri teologice şi în creaţii liturgice.<br />
Contextualizarea cultului Fecioarei Maria din punct de<br />
vedere doctrinar, istoric şi liturgic se completează de la sine şi<br />
24 IBIDEM, p. 42.<br />
25 LEENA MARI PELTOMA, The Image of the Virgin Mary in the Akathistos<br />
Hymn, Ed. Universităţii Leiden, Leiden, 2001, p. 76.<br />
26 Apud LEENA MARI PELTOMA, The Image of the Virgin Mary, p. 55.<br />
71
duce la constituirea unui vocabular specific al acestui cult.<br />
Fragmentarea mesajului mariologic, în sensul în care vorbim de o<br />
„Marie a poporului” şi o „Marie a ierarhilor”, este falsă, pentru că<br />
avem o singură identitate a cultului Fecioarei Maria care a inspirat<br />
masele şi în acelaşi timp clerul şi clasele superioare în frunte cu<br />
familia imperială. Istoricul Kenneth Holum spune că cel puţin o<br />
sărbătoare în cinstea Fecioarei Maria se generalizase şi făcea parte<br />
din anul bisericesc, încă din timpul episcopatului lui Nestorie la<br />
Constantinopol, şi la această sărbătoare erau cinstite şi fecioarele<br />
care se dedicaseră respectării idealurilor fecioriei. 27<br />
Unii au sugerat că laudatio adresată lui Theotokos este<br />
legată în mod implicit de rugăciunile şi purtarea femeilor de la<br />
curtea imperială care şi-au închinat vieţile prin feciorie lui<br />
Dumnezeu. Pe aceeaşi linie, Vassiliki Limberis arată că Pulheria a<br />
înţeles orice atac la calitatea de Theotokos a Maicii Domnului ca<br />
pe un afront personal. 28 Limberis adaugă că „Pulheria a adoptat-o<br />
pe Fecioara Theotokos ca un model al vieţii ei” pentru că „atunci<br />
când a spus că identitaea ei este una cu cea a Fecioarei, dintr-odată,<br />
identitatea lui Theotokos s-a unit cu puterea Pulheriei ca Augustă a<br />
imperiului”. 29<br />
Leena Mari Peltoma a fost atentă în a nu exagera<br />
interpretările mariologice ale Pulheriei şi ale dedicării ei lui<br />
Theotokos. Autoarea observă că din consemnările epocii nu avem<br />
nicio informaţie care să indice dorinţa Pulheriei de a promova un<br />
cult al Maicii Domnului similar cu al ei ca împărăteasă. 30<br />
Identificarea Pulheriei cu Fecioara Maria nu ignoră relevanţa<br />
teologică a faptului că o imitaţie a lui Theotokos nu poate fi<br />
desprinsă de Biserică şi mai ales de mişcarea ei ascetică şi mistică.<br />
Această discernere între figura împărătească a Augustei ca<br />
oglindire a Fecioarei pe pământ, pe de o parte, şi angajamentul ei<br />
ascetic şi modelul monastic de feciorie urmat, pe de altă parte, este<br />
dificil de realizat. Ideea Imitatio Mariae o întâlnim în<br />
Constantinopolul prenestorian şi pot fi identificate numeroase<br />
27 IBIDEM, p. 156.<br />
28 VASSILIKI LIMBERIS, Divine Heiress. The Virgin Mary and the creation of<br />
the Christian Constantinopole, Ed. Routledge, New York, 1994, p. 55.<br />
29 IBIDEM, p. 58.<br />
30 LEENA MARI PELTOMA, The Image of the Virgin Mary, p. 51.<br />
72
exemple ale relaţiei speciale care exista între Theotokos şi<br />
călugăriţele din mănăstiri sau din lume. Dar, însăşi controversa<br />
Theotokos arată că evlavia populară faţă de Fecioara Maria nu era<br />
susţinută de un edificiu teologic doctrinal puternic.<br />
Este plauzibil, însă, faptul că Pulheria a construit<br />
ataşamentul ei faţă de Fecioara Maria, şi nu un cult pentru sine, pe<br />
rolul atribuit Fecioarei în monahismul feminin. Într-o dispută cu<br />
Nestorie (reţinută ca anecdotă), Pulheria, fecioara consacrată lui<br />
Dumnezeu, s-a referit la sine, spunând că a dat naştere lui<br />
Dumnezeu, atunci când dorea să intre în altarul bisericii şi să se<br />
împărtăşească. Este semnificativ faptul că, pentru a-şi afirma<br />
dreptul de a intra în Sfânta Sfintelor, Pulheria nu s-a referit la<br />
privilegiul ei imperial ce decurgea din titlul de augustă, ci a<br />
invocat vocaţia ei creştină şi monastică. Ca femeie creştină şi<br />
fecioară, ea s-a simţit îndreptăţită să intre într-un spaţiu care era<br />
rezervat în mod tradiţional bărbaţilor, iar momentul este interesant<br />
dintr-un punct de vedere anume: el arată că femeile care aspiră la<br />
sfinţenie, precum Pulheria, prin asemănarea cu Fecioara Maria pot<br />
provoca şi schimba o cutumă, chiar ordinea existentă.<br />
Devotamentul către Fecioara Maria nu era însă singurul<br />
capitol la care Pulheria excela. Aspectul dotrinal al controversei<br />
referitoare la Theotokos era foarte bine cunoscut de augustă. În<br />
anul 430, Sfântul Chiril al Alexandriei trimite mai multe epistole<br />
teologice familiei imperiale, între care două sunt adresate<br />
prinţeselor Arcadia şi Marina, surorile lui Teodosie, şi alte două<br />
împărăteselor Pulheria şi Evdochia, soţia lui Teodosie. Trei dintre<br />
destinatarele acestor scrisori luaseră jurământul fecioriei. Lor,<br />
Chiril le argumentează că Maica Domnului este Născătoare de<br />
Dumnezeu, condamnând erezia lui Nestorie care separa firile şi o<br />
numea pe Maica Domnului doar născătoare de om: Anthropotokos.<br />
Tratatele lui Chiril aduc foarte multe argumente patristice pentru<br />
titlul de Theotokos acordat Maicii Domnului, precum şi argumente<br />
biblice despre credinţa în naşterea supranaturală a lui Hristos dintr-o<br />
fecioară. 31<br />
Atitudinea lui Chiril indică faptul că femeile ascete, nu mai<br />
puţin decât monahii bărbaţi, au foarte multe motive de a o cinsti pe<br />
Fecioara Maria ca Theotokos. Aceste femei înţelepte au fost văzute<br />
31 VASSILIKI LIMBERIS, Divine Heiress, p. 61.<br />
73
ca fiind capabile să citească şi să înţeleagă mesajul teologic al lui<br />
Chiril, care va deveni ulterior precumpănitor la Sinodul de la Efes.<br />
Chiril s-a bazat pe faptul că aceste femei vor apăra Theotokologia.<br />
Nu ştim exact ce s-a întâmplat la sinod sau cum Pulheria şi surorile<br />
ei şi-au adus o contribuţie la definitivarea dogmei despre<br />
Theotokos, dar putem înţelege că în teorie şi în practică aceste<br />
femei erau fidele partidei ortodoxe şi că au luptat pentru apărarea<br />
statutului Fecioarei Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu.<br />
Ceea ce putem spune este că evlavia femeilor ortodoxe şi<br />
relaţia lor specială cu Fecioara Maria au pus în lumină atât<br />
aspectele doctrinale, cât şi cele cultice ale dogmei mariologice.<br />
Născătoarea de Dumnezeu a inspirat adevărate sentimente de<br />
fidelitate şi cinstire, care nu au mai dispărut din viaţa bisericească<br />
a Imperiului Bizantin. În timpul Sinodului de la Efes, în iunie 431,<br />
când titlul de Theotokos al Fecioarei Maria a fost confirmat şi<br />
acceptat de majoritatea episcopilor ortodocşi conduşi de Chiril al<br />
Alexandriei, mulţimea de oameni care aştepta răspunsul a izbucnit<br />
în strigăte de bucurie şi fericire. Chiril spune: „Pe când noi ieşeam<br />
din biserică, mulţimea mergea înaintea noastră cu făclii şi lumânări<br />
până la locurile de odihnă, pentru că noaptea era aproape; şi era<br />
multă bucurie şi strălucire de lumini în oraş, iar femeile care purtau<br />
tămâiere conduceau această procesiune”. 32 Este interesant că<br />
această relatare despre o procesiune religioasă face referire la<br />
femei care mergeau în faţa alaiului ca purtătoare de tămâie şi<br />
miruri. Chiar dacă au rămas nepomenite după nume, spre deosebire<br />
de Pulheria, rolul lor şi fidelitatea faţă de Fecioara Maria reprezintă<br />
un gest care merită pomenit.<br />
La fel ca la Efes, oamenii s-au adunat şi în alte părţi ale<br />
imperiului pentru a-şi manifesta fidelitatea faţă de partida ortodoxă<br />
şi faţă de Chiril. La o mare adunare din Constantinopol de pe 4<br />
iulie 431, poporul a aclamat entuziast victoria Fecioarei Maria<br />
Theotokos şi a Pulheriei, avocata Maicii Domnului: „Fecioara<br />
Maria l-a depus pe Nestorie! Mulţi ani Pulheriei! Ea este cea care a<br />
întărit credinţa!”. 33 Menţionarea Pulheriei în cadrul acestei adunări<br />
32 Apud JOHN MCENERNEY, Saint Chyril of Alexandria: Letters, col. Fathers<br />
of the Church, Vol. 76-77, publicată de Catholic University of America,<br />
Washington, 1987, p. 166.<br />
33 IBIDEM, p. 170.<br />
74
nu e doar un gest de corectitudine politică, el indică, în acelaşi<br />
timp, sprijinul pe care femeile l-au acordat în apărarea Fecioarei<br />
Maria. Mulţumită unor astfel de eforturi, Theotokos a devenit<br />
obiectul cinstirii laicilor, care s-au văzut de acum tot mai legaţi de<br />
soarta Bisericii. Theotokos a devenit model pentru asceţi şi<br />
fecioare şi sursă de inspiraţie pentru teologi, precum Chiril al<br />
Alexandriei. Pentru asceţi, şi în special pentru comunitatea<br />
fecioarelor din care făcea parte şi Pulheria, Fecioara Maria era<br />
exemplul sfinţeniei vieţii dedicate lui Dumnezeu. 34<br />
În contextul secolului al V-lea, cultul Bisericii şi gândirea<br />
teologică o descriu pe Fecioara Maria ca fiind un arhetip atât al<br />
maternităţii, cât şi al fecioriei. 35 Născătoarea de Dumnezeu este<br />
modelul cel mai potrivit pentru femeile care doreau să trăiască<br />
asemenea ei, de la familia imperială până la femeile anonime care<br />
l-au ovaţionat pe Chiril şi au condus procesiunea ortodoxă prin<br />
oraş.<br />
4. Pulheria - împărăteasă deplină<br />
Contribuţia Pulheriei în istorie nu s-a limitat doar la Sinodul de la<br />
Efes; prin atitudinea şi intervenţiile sale, împărăteasa a salvat<br />
imperiul în momente critice. Când fratele ei Theodosie moare,<br />
puterea se afla în mâinile surorii lui, situaţia Imperiului de Răsărit<br />
era la acel moment foarte delicată, şi mai delicată era balanţa<br />
puterii care putea să cadă în mâinile oricui: a celui mai dibace, dar<br />
şi a celui mai neaşteptat personaj. Împăratul a murit fără să lase<br />
niciun moştenitor, avusese loc şi un puci, care a dus la asasinarea<br />
Patriarhului ortodox al Constantinopolului, iar barbarul Atilla avea<br />
suficiente motive să atace Imperiul de Răsărit, a cărui armată era<br />
prost echipată şi pregătită pentru o campanie militară importantă.<br />
Cu toate acestea, nu a avut loc nicio luptă pentru putere, nebunia<br />
care a început la sinodul tâlhăresc a fost temperată, hunii s-au<br />
îndreptat spre câmpiile mănoase ale Galiei. Nu au existat nici teorii<br />
privind moartea lui Teodosie, el a decedat în urma unui accident de<br />
vânătoare. În aceste condiţii decizia Pulheriei a fost şocantă, dar<br />
corectă: s-a căsătorit cu un senator roman, Marcian, militar<br />
34<br />
IBIDEM.<br />
35<br />
LUIGI GAMBERO, Mary and the Church Fathers, Ed. Ignatius Press, San<br />
Francisco, 1999, p. 29.<br />
75
espectat, decorat pentru slujirea imperiului ortodox. A fost o<br />
mişcare cerută de datorie şi de postura în care Pulheria se afla, ca<br />
augustă. A pus mai presus de imaginea şi interesul personal<br />
imperiul şi unitatea lui. Marcian era susţinut de Aspar, Magister<br />
Militum per Orientum, conducătorul armatei imperiale a<br />
Orientului, şi astfel noul cuplu imperial era protejat de orice<br />
tentativă de uzurpare. 36 Pulheria a judecat şi a înfăptuit lucrurile cu<br />
înţelepciune: prin căsătoria cu Marcian şi făgăduinţa acestuia că îi<br />
va respecta votul fecioriei, şi-a întărit influenţa şi puterea. Era în<br />
continuare puternica Augusta fecioară dedicată Fecioarei Maria,<br />
dar era în acelaşi timp şi împărăteasă. Marcian nu era însă un om<br />
de rând, din tinereţe fusese văzut ca un ales, un personaj marcat<br />
prin semne şi împrejurări simbolice. Mai multe surse antice spun<br />
că ascensiunea lui Marcian la putere a fost prevăzută de o<br />
împrejurare anume: pe când era tânăr ofiţer în armată, deasupra lui<br />
era văzut adeseori planând un vultur care îi oferea umbră şi<br />
protecţie, o întâmplare cu rol simbolic, care prevestea în ochii<br />
multora faptul că va deveni împărat.<br />
Cu susţinerea lui Marcian, prima realizare a Pulheriei ca<br />
împărăteasă a fost convocarea Sinodului al IV-lea Ecumenic, de la<br />
Calcedon, care a înlăturat răul făcut de sinodul tâlhăresc, când<br />
ortodocşii au fost prigoniţi şi depuşi din scaune. Eutihie şi<br />
partizanii săi monofiziţi au fost depuşi, Ortodoxia a fost restaurată<br />
în Imperiul de Răsărit, iar Constantinopolul şi-a luat titlul de a<br />
doua Romă, locul doi în diptice după Roma cea veche. Pulheria a<br />
mai trăit câţiva ani după Calcedon, lucrând cu Marcian pentru<br />
binele imperiului. Precum au hotărât de la început să trăiască ca<br />
frate şi soră, au fost cu adevărat alături unul de altul, fiind într-un<br />
gând în dăruirea lor faţă de Hristos şi în dorinţa de a cârmui<br />
împărăţia în chip creştinesc. Ea a fost aceea care 1-a încoronat pe<br />
Marcian împărat, în faţa Senatului, la 24 august 450. Apoi a rostit<br />
aceste cuvinte: „Este de datoria noastră să ne îngrijim de neamul<br />
omenesc”. 37 Împreună au pornit degrabă să repare stricăciunile<br />
făcute de sinodul tâlhăresc, convocând Marele Sinod de la<br />
Calcedon. Acest al patrulea Sinod Ecumenic, a anulat cu totul<br />
36 S.B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini, traducere Viorica şi Dorin<br />
Onofrei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 46-47.<br />
37 VASSILIKI LIMBERIS, Divine Heiress. p. 68.<br />
76
hotărârile sinodului tâlhăresc şi a proclamat cu tărie credinţa<br />
ortodoxă. Părinţii de la Calcedon au cinstit-o pe împărăteasa<br />
Pulheria, strigând cu glas mare: „Mulţi ani trăiască binecinstitoarea<br />
împărăteasă, iubitoarea de Hristos. Mulţi ani trăiască!<br />
dreptslăvitoarea”. Sfânta Pulheria, împreună cu chibzuitul şi<br />
virtuosul ei soţ, Marcian, au lucrat într-un gând, folosindu-şi<br />
averea spre a zidi case pentru săraci, spitale, biserici şi mănăstiri.<br />
Pe lângă datoriile şi nevoinţele lor administrative şi filantropice, se<br />
îndeletniceau şi cu privegherea, postul, rugăciunea şi învăţarea<br />
celorlalţi. 38<br />
Pulheria a murit la 10 septembrie 453 şi a fost îngropată cu<br />
multă cinstire. Şi-a lăsat toată averea săracilor. Marcian a continuat<br />
să domnească singur, apărând cu înfocare hotărârile Sinodului de<br />
la Calcedon şi sporind belşugul imperiului printr-un şir de reforme<br />
financiare. Era cunoscut ca „un ostaş ce iubea pacea, fără a se teme<br />
de război”. A refuzat să plătească tribut hunului Attila, însă a<br />
scăpat de război prin moartea lui Attila. Marcian s-a dus cu pace la<br />
odihna veşnică în Hristos, în anul 457. Patruzeci de ani mai târziu,<br />
slăvita sa amintire era încă atât de vie pentru bizantini, încât, atunci<br />
când la tron a venit Anastasie, poporul a strigat: „Să cârmuieşti<br />
precum Marcian”.<br />
5. Activitatea filantropică a Pulheriei<br />
Gândirea Părinţilor Bisericii a pregătit calea unui răspuns umanitar<br />
şi filantropic pentru ajutorarea celor săraci, care au început să fie<br />
identificaţi în Imperiul Bizantin cu imaginea smerită a<br />
Mântuitorului aflat în suferinţă şi lipsă. Urmând dragostei lui<br />
Dumnezeu şi filantropiei Lui, manifestată de-a lungul veacurilor<br />
asupra omului păcătos, creştinii ştiau că au datoria să fie generoşi<br />
cu cei săraci, şi o ştiau în primul rând membrii familiei imperiale<br />
bizantine. Odată cu apariţia statului bizantin, din secolele V şi VI,<br />
filantropia şi sentimentele de milă şi dragoste faţă de cei săraci<br />
erau o conduită promovată în cel mai strălucit mod de femeile<br />
bizantine, care în frunte cu Elena (255-330), mama lui Constantin<br />
cel Mare, au oferit cel mai luminos model de protectorat creştin<br />
asupra celor săraci şi bolnavi. Eusebiu de Cezareea aminteşte că<br />
între preocupările filantropice ale Elenei, construirea de lăcaşuri<br />
38 IBIDEM.<br />
77
sfinte în locurile sfinte ale creştinismului a fost lucrarea cea mai<br />
răsunătoare. „Numeroase şi abundente erau darurile pe care ea le<br />
revărsa asupra celor mai dezgoliţi, săraci şi neprotejaţi. Unora le-a<br />
dat bani, altora haine cu care să se îmbrace, pe unii i-a scos din<br />
temniţe sau de la chinurile muncilor în mine, pe alţii i-a salvat de<br />
apăsarea nedreaptă a unora, iar pe alţii i-a adus înapoi din exil”,<br />
mărturiseşte Eusebiu. Realizările împărătesei Elena au devenit<br />
legendare şi influenţa modelului oferit asupra femeilor bizantine a<br />
fost o realitate mărturisită de pilda urmaşelor ei. Ctitorind instituţii<br />
caritabile şi demarând campanii filantropice, mai multe împărătese,<br />
printre care la loc de frunte se află şi Pulheria, au fost denumite fie<br />
„Noua Elena”, fie „A doua Elena”.<br />
Ca soră a împăratului Teodosie al II-lea, încoronată ca<br />
împărăteasă deplină după moartea lui, Pulheria a corespondat în<br />
repetate rânduri cu papa Leon I al Romei şi a fost responsabilă<br />
pentru educaţia fratelui său. Proiectele ei filantropice reflectau<br />
generozitate la o dimensiune de neegalat. Sursele contemporane ne<br />
arată că „Pulheria, posedând o mare înţelepciune şi o minte sfântă,<br />
l-a educat pe fratele ei Teodosie. I-a dat o pregătire nobilă şi<br />
împărătească, şi peste toate l-a educat în credinţa şi evlavia spre<br />
Dumnezeu. După ce a construit numeroase biserici, case pentru<br />
săraci, case de găzduire pentru străini şi mănăstiri, le-a dăruit<br />
acestora multe venituri”. Ca soră, l-a influenţat pe împărat să fie<br />
patronul a numeroase acţiuni de ajutorare a săracilor care găseau<br />
refugiu şi alinare în Biserică. „Piosul Teodosie, imitându-o pe<br />
binecuvântata Pulheria, a trimis sume mari de bani Episcopului<br />
Ierusalimului pentru a-i împărţi celor care aveau nevoie”. 39<br />
Teodosie a învăţat virtuţile filantropiei în parte de la credincioasa<br />
lui soră, care a descoperit o adevărată teologie a iubirii şi a milei în<br />
operele sfinţilor părinţi. Themistius, oratorul Curţii, a compus<br />
numeroase lucrări despre filantropie, pe care le-a trimis membrilor<br />
familiei imperiale, Pulheriei şi lui Theodosie, prin care arăta că<br />
filantropia este cea mai mare dintre virtuţile imperiale, şi prin ea<br />
sufletul este modelat după chipul lui Dumnezeu. 40<br />
Generozitatea familiei imperiale se revărsa şi asupra<br />
sfinţilor Bisericii, ale căror moaşte erau adunate din tot Răsăritul<br />
39 SF. TEOFAN MĂRTURISITORUL, Hronografia, p. 125.<br />
40 IBIDEM, p. 132.<br />
78
ortodox şi aşezate în biserici special construite pentru a fi găzduite<br />
şi cinstite de popor. Aceste biserici au devenit locuri unde erau<br />
încoronaţi împăraţii sau se rugau netulburaţi de nimeni. Astfel,<br />
Constantinopolul a devenit oraşul cu cele mai multe moaşte din<br />
lumea creştină, şi acest lucru a căpătat o semnificaţie în plus când<br />
Ierusalimul a fost prădat în timpul cruciadelor. Când moaştele<br />
Sfântului Ioan Gură de Aur au fost aduse de la Komana la<br />
Constantinopol, „binecuvântata Pulheria le-a aşezat în Biserica<br />
Sfinţilor Apostoli, unindu-i astfel pe cei care au fost separaţi prin<br />
depunerea blândului păstor din scaunul Constantinopolului”.<br />
Pulheria a construit o frumoasă biserică în cinstea primului martir,<br />
Sfântul Ştefan, şi a aşezat moaştele sale acolo”. 41 Din dorinţa ei,<br />
Biserica Sfântului Ştefan a fost legată de Palatul Daphne şi a<br />
găzduit mâna martirului adusă de la Ierusalim, dar şi o părticică<br />
din Sfânta Cruce.<br />
6. Concluzie<br />
În societatea înaltă a Bizanţului, soţia, mama, fiica, sora de<br />
împărat aveau cel mai adesea o viaţă obişnuită, la fel cu a tuturor<br />
femeilor. Îşi petreceau cea mai mare parte a timpului retrase, erau<br />
evlavioase şi prezente la slujbele Bisericii, desfăşurau activităţi<br />
filantropice şi de mecenat cultural, făcând donaţii pentru<br />
construirea şi restaurarea bisericilor şi a aşezămintelor sociale.<br />
Dintre acestea, unele femei ajung să joace un rol important în<br />
viaţa politică şi bisericească a imperiului, iar altele ajung sfinte în<br />
sinaxarele Bisericii. Împărăteasa Pulheria a fost contemporană cu<br />
importante evenimente politice, culturale şi religioase: organizarea<br />
Universităţii din Constantinopol, ridicarea zidurilor<br />
Constantinopolului, publicarea Codex Theodosianus, disputele<br />
teologice care au culminat cu al treilea Sinod ecumenic, din Efes<br />
de la 431 şi al patrulea, de la Calcedon din 451. Împărăteasă şi<br />
fecioară, aflată în preajma tronului fratelui său, Teodosie al II-lea<br />
(408-450) şi a soţului său, Marcian (450-457), ea a avut o<br />
influenţă hotărâtoare în istoria Bisericii Bizanţului. A vegheat<br />
asupra educaţiei fratelui său Teodosie, cultivându-i virtuţile<br />
împăratului creştin, a rămas fidelă hotărârii de a trăi în feciorie,<br />
împărţind cu soţul ei Marcian aceeaşi dragoste pentru virtute, a<br />
41 IBIDEM, p. 138.<br />
79
construit biserici, spitale, aziluri şi mănăstiri. Izvoarele amintesc<br />
despre dorinţa ei de a face din Constantinopol oraşul Maicii<br />
Domnului, motiv pentru care a ridicat Biserica de la Khalkoprateia<br />
unde a aşezat brâul Maicii Domnului şi biserica din Hodegoi unde<br />
era venerată icoana Maicii Domnului pictată de Apostolul Luca,<br />
pe care Evdochia i-ar fi adus-o în dar din Ţara Sfântă. Spre<br />
sfârşitul vieţii a avut iniţiativa ridicării bisericii de la Vlaherne, cel<br />
mai important sanctuar marial al Bizanţului în care Leon I a aşezat<br />
veşmântul Maicii Domnului. 42<br />
Alături de acestea, implicarea sa în sprijinirea partidei<br />
ortodoxe în timpul ereziei nestoriene şi a celei monofizite, modelul<br />
de curăţie şi filantropie pe care l-a propus în înalta aristocraţie a<br />
timpului, i-au adus cununa sfinţeniei, împărăteasa Pullheria fiind<br />
canonizată curând după moartea sa. A devenit sfântă deopotrivă în<br />
Biserica de Răsărit şi în cea de Apus, „secole de-a rândul, creştinii<br />
prăznuind-o în fiecare an în data de 10 septembrie, având în minte<br />
evlavia şi curăţia sa, lucrarea filantropică şi de sprijinire a Bisericii<br />
şi mai ales marele triumf al Ortodoxiei de la Efes şi Calcedon”. 43<br />
Abstract: Pulheria - Holy, Virgin and Empress<br />
The Empress Pulcheria had a very important role in the foundation<br />
of orthodox faith in the battle against the Nestorian and<br />
Monophysit heresies. The chronicles mention about her desire to<br />
turn the city of Constantinopole into the City of The Holly Virgin.<br />
For this reason she built The Church of Khalkoprateia “The Virgin<br />
Belt”. By the end of her life, Pulcheria initiated the construction of<br />
The Church of Vlaherne. As appreciation of her purity, the church<br />
offered her the crown of holiness.<br />
42 Ierom. MACARIE SIMONOPETRITUL, Le Synaxaire. Vies des Saints de<br />
l’Eglise Orthodoxe. Tome I Septembre, Octobre, Atena, Indiktos, 2008, p. 91.<br />
43 KENNETH G. HOLUM, Theodosian Empresses: Women and Imperial<br />
Dominion in Late Antiquity, Berkeley and Los Angeles, University of California<br />
Press, 1982, p. 226.<br />
80
IDENTITATEA LOCULUI NAUFRAGIULUI<br />
CORABIEI CARE PURTA PE SFÂNTUL<br />
APOSTOL PAVEL SPRE ROMA: MELITA -<br />
MALTA SAU KEFALONIA (FAPTE 28, 1)<br />
Pr. Dr. ION SORIN BORA 1<br />
Cuvinte cheie: Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Pavel,<br />
călătoria captivităţii, Melita, Malta, Kefalonia<br />
Mots-clés: Actes, Saint Paul, Voyage de la captivité, Melita,<br />
Malte, Céphalonie<br />
Identitatea locului naufragiului corabiei care purta Apostolul<br />
Neamurilor spre Roma, în prima călătorie numită uzual „a captivităţii”,<br />
a fost necunoscută pentru o foarte lungă perioadă de timp. Numeroşii<br />
pasageri ai corabiei naufragiate, între care Luca, Sfântul Pavel, soldaţi<br />
romani şi corăbieri cu multă experienţă nu au putut identifica locul în<br />
care au văzut din nou lumina soarelui, după trei zile de furtună<br />
ucigătoare. Sfântul Evanghelist Luca mărturiseşte despre această<br />
localitate că îi era necunoscută atât lui, cât şi companionilor lui, dar că<br />
au aflat că se numea Melite „Και διασωθέντες τότε επέγνωσαν ότι<br />
Μελίτη ή νησος καλειται.” (Fapte 28, 1).<br />
Pentru cei mai vechi dintre comentatorii acestei părţi din<br />
cartea Faptele Apostolilor, o importanţă deosebită a avut-o sosirea<br />
la Roma a Sfântului Pavel, în urma unei călătorii lungi şi<br />
anevoioase, nelipsită de primejdii mari, dar şi de minuni, îndeajuns<br />
de bine descrise de autorul cărţii. Evenimentul naufragiului nu a<br />
contat în economia exegezei patristice, decât în măsura în care<br />
putea completa lista de minuni săvârşite de Apostol, fără a se<br />
încerca identificarea Melitei.<br />
În secolul X, Constantin Porfirogenetul îşi exprimă în scris<br />
convingerea că Melite din Fapte 28, 1 este de fapt Meleda, pe<br />
coasta Mării Adriatice, mare al cărei nume îl menţionează Sfântul<br />
Luca în capitolul 27.<br />
Intensificarea navigaţiei pe mările străbătute de Sfântul Pavel<br />
1<br />
Profesor de Studiul Noului Testament şi Studiul Vechiului Testament la Liceul<br />
Teologic din Tg-Jiu.<br />
81
în drumul său spre Roma a atras după sine îndreptarea acestei<br />
erori. Corabia Sfântului Pavel a naufragiat pe o insulă în<br />
Mediterana, Malta, după care Apostolul şi-a continuat drumul spre<br />
Roma. James Smith este socotit pe bună dreptate părintele acestei<br />
teorii. Lucrarea sa The Voyage and Shipwreck of St Paul with<br />
dissertations on the sources of the writings of S. Lucas and the<br />
ships and the navigation of the ancients, publicată la Londra în<br />
1848 este citată de toţi cei care au identificat Malta cu biblica<br />
Melite (Fapte 28, 1), alături de A. Breusing, Ramsay etc., şi toţi<br />
specialiştii în călătoriile navale pe Mediterana. 2<br />
Credinţa în identitatea Melitei cu Malta a fost atât de<br />
puternică în secolul al XX-lea încât toate traducerile Sfintei<br />
Scripturi au înlocuit Melite cu Malta pe motiv că cercetările<br />
istorice, filologice şi geografice îndreptăţesc identificarea celor<br />
două toponime.<br />
Astăzi unii cercetători ai Noului Testament consideră<br />
Kefalonia ca loc al naufragiului menţionat de Luca în Fapte<br />
înaintea primei sosiri a Sfântului Pavel la Roma. Responsabil de<br />
această schimbare este cercetătorul german Heinz Warnecke.<br />
Dizertaţia sa Die tatsächliche Romfahrt des Apostels Paulus 3 este<br />
doar începutul unui drum lung parcurs de cercetare, asemănător cu<br />
cel care a promovat ideea identităţii Melitei cu Malta.<br />
Un rezultat imediat al acestor cercetări şi dezbateri este<br />
aşteptarea înlocuirii din traducerile cărţii Faptelor Apostolilor a<br />
toponimului Malta cu originalul Melite.<br />
1. Călătoria captivităţii până la Melite (Fapte 26, 1-28, 1)<br />
Trebuie constatat că, pe lângă cei ce se ocupă de cercetarea locului<br />
naufragiului şi implicit a textului de la Fapte 26-28, există şi un alt<br />
grup de exegeţi care neagă autenticitatea acestui fragment, poate<br />
tocmai datorită insuficientei argumentări a identificării locului cu<br />
cea mai mare densitate de evenimente consemnate, săvârşite de<br />
Apostol în ultima parte a cărţii Faptelor Apostolilor. 4 Toate acestea<br />
2 DOMINIC MENDONCA, Shipwreck and providence, the mission Programme<br />
of Acts 27-28, München 2004, p. 32.<br />
3 HEINZ WARNECKE, Die tatsächliche Romfahrt des Apostels Paulus,<br />
Stuttgart, Verlag Katholisches Bibelwerk GmbH, 1987.<br />
4 Astfel, WELLHAUSEN sugerează că un redactor a înfrumuseţat această sursă<br />
aici cu o descriere a naufragiului, la fel ca şi adăugarea gălăgiei la povestirea<br />
82
însă, trebuie să ne ducă la concluzia că arătarea eroului în cea mai<br />
bună lumină posibilă trebuie să fi fost ţinta lui Luca în descrierea<br />
evenimentelor dar nu împotriva adevărului ci pentru adeverirea<br />
lucrărilor lui Dumnezeu în sfinţii Săi. 5<br />
Dar exegeţii amintiţi nu rup momentul scrierii Faptelor de<br />
perioada vieţii Sfântului Luca ci, mai ales pe baza similitudinilor<br />
de limbă cu restul operei lucane, îl recunosc pe acesta ca autor.<br />
Este greu de crezut că Luca şi-ar permite denaturarea<br />
evenimentelor descrise în aceste ultime capitole ale operei sale.<br />
Chiar dacă printre rânduri observăm cinstirea smerită adusă de<br />
Luca marelui său învăţător, nu intenţionează să construiască un<br />
misiunii lui Pavel în Efes (cf. Fapte 19, 23-40). El crede că editorul Faptelor<br />
foloseşte experienţa marinarilor despre naufragiu pentru „povestea” călătoriei lui<br />
Pavel la Roma – Vezi: JULIUS WELLHAUSEN, Kritische Analyse der<br />
Apostelgeschichte, Berlin, Weidmannsche Buchhandlung, 1914, p. 54, apud<br />
GEORGE ARTHUR BUTTRICK, WALTER RUSSEL BOWIE, PAUL<br />
SCHERER, JOHN KNOX, SAMUEL TERRIEN, NOLAN HARMON, The<br />
Interpreter’s Bible in Tthe King James and revised standard version s with<br />
general articles and introduction, exegesis, exposition for each book of the<br />
Bible, vol. IX, Abingdon, Nashville, 1980, p. 331; Dibelius argumentează că<br />
editorul-narator al Faptelor recurge la literatura convenţională pentru descrierea<br />
sa despre călătorie, furtună şi naufragiu. Autorul are astfel posibilitatea să-l<br />
însoţească pe Apostol iar secţiunile cu „noi” trebuie înţelese doar ca o<br />
compoziţie literară, şi nu ca o mărturie a prezenţei reale a lui Luca la<br />
evenimentele relatate – Vezi: MARTIN DIBELIUS, Studies in Acts of the<br />
Apostles, New York, Charles Scribner’s Sons, 1956, p. 7-8. Dar contestările nu<br />
se opresc doar la Sfântul Luca, cel care descrie o călătorie „programată” – Vezi:<br />
FLOYD FILSON, The Journey Motif in Luke-Acts in Apostolic History and the<br />
Gospel. Biblical and Historical Essays Presented to F.F. Bruce, The Paternoster<br />
Press, 1970, p. 73. Alţi critici au sugerat că acest paragraf este interpolat mai<br />
târziu pentru a-l pune pe Pavel în lumina rampei, semnificative fiind versetele<br />
Fapte 27, 9-11, 21-26, 33- 38. Pentru Conzelmann „călătoria nuvelistică” a fost<br />
„modelul stilistic” pentru editor-autor în timpul organizării surselor şi creerii<br />
compoziţiei în Fapte 27. El întrevede două texte originale, o sursă literară şi<br />
informaţiile surselor istorice – Vezi: HANS CONZELMANN, Mitte der Zeit,<br />
Tübingen, J.C.B. Mohr, 1954, p. 150-156; D. MENDONCA, Op. cit., p. 32.<br />
5 La polul extrem se află alţi comentatori care neagă în întregime veridicitatea<br />
fragmentului cuprins în capitolul 27. Pervo priveşte acest capitol ca pe o nuvelă<br />
religioasă, o piesă a aventurii ficţionale, şi găseşte în „aventura aceasta narativă”<br />
intenţia sigură a glorificării lui Pavel. Responsabilul acestei compoziţii însă,<br />
conform examinării literare a textului, este tot Sfântul Luca – Vezi: RICHARD<br />
IVAN PERVO, The Literary Genre of the Acts of the Apostles, Harvard Divinity<br />
School, 1979 p. 223.<br />
83
mit. Istoricul prin excelenţă al începuturilor creştinismului, Luca<br />
urmăreşte continuitatea firească a evenimentelor începuturilor erei<br />
creştine şi legăturile frăţeşti între exponenţii acestei perioade. 6<br />
Pavel şi-a planificat călătoria la Roma ca un cetăţean liber, dar<br />
el va fi prizonier. 7 Deşi bolnav, acuzat de conspiraţie, încarcerat şi<br />
naufragiat, totuşi a îmbogăţit Roma şi a predicat aici, făcând toate<br />
acestea chiar dacă nu a intenţionat. 8 Particularităţile din Fapte 27<br />
postulează deci aprecierea întregii călătorii ca fiind descrisă de un<br />
martor ocular care îi redă acesteia o valoare deosebită, 9 apreciată chiar<br />
şi de cei ce privesc numai partea ei literară. 10<br />
2. Sfântul Pavel, înlănţuit şi dezrobitor<br />
Călătoria Sfântului Pavel la Roma începe în lanţuri, alături de alţi<br />
deţinuţi dintre cetăţenii romani care apelaseră la Judecata<br />
Cezarului, la mijlocul lunii august, sub paza centurionului 11 roman<br />
6 Petru, Pavel, Cei Doisprezece, Cei Şaptezeci, cei şapte diaconi, sutaşii şi<br />
conducătorii vremii, mironosiţele, iudeii, romanii, barbarii sunt fraţi şi nu<br />
duşmani în opera lucană.<br />
7 Goulder, Radl şi Rackman privesc ultimele două capitole ale Faptelor ca pe o<br />
reprezentare a „morţii şi învierii lui Pavel”. După Rackman, salvarea din<br />
naufragiu e paralelă cu Moartea şi Învierea lui Iisus din Evanghelia sfântului<br />
Luca. Noaptea furtunoasă, prezenţa lunii şi a stelelor, reprezintă întunericul<br />
calvarului. Naufragiul este un simbol al crucificării. Pavel petrece trei luni în<br />
Malta, aşa cum Iisus petrece trei zile în groapă. Experienţa Paştelui, care pentru<br />
Iisus este Învierea întru slavă, e paralelă cu experienţa călătoriei de primăvară la<br />
Roma – Vezi: R. B. RACKHAM, The Acts of the Apostles, London, Methuen &<br />
Co., 1906, p. 477-478, apud DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 35.<br />
8 FLOYD FILSON, Op. cit., p. 73-74.<br />
9 Goulder consideră că Luca a împărţit Faptele în patru părţi: Apostolii (I-V),<br />
diaconii (VI, 1-IX, 31), Petru (IX, 32-XII, 24) şi Pavel (XII, 25-XXVIII, 31).<br />
Aceste patru părţi sunt paralele între ele şi fiecare în parte cu Evanghelia după<br />
Luca. În fiecare din aceste părţi sunt trasate nouă elemente: alegerea, coborârea<br />
Duhului Sfânt, kerigma şi botezul credincioşilor, lucrări deosebit de mari,<br />
persecuţia, întrunirea Bisericii, anatematizarea falşilor ucenici, patima şi<br />
învierea. Elementele opt şi nouă ale părţii a patra din Fapte, călătoria, naufragiul,<br />
şederea în Melita şi Roma sunt de fapt „moartea şi învierea lui Pavel”, în<br />
paralela cu Evanghelia – Vezi: M. D. GOULDER, Type and History in Acts,<br />
London, Society for Promoting Christian Knowledge, 1964, p. 65-66.<br />
10 T. K. CHEYNE, BLACK, J.SUTERLAND, Encyclopedia Biblica, a dictionary<br />
of The Bible, volume III, MacMillan & Co., LTD., London, 1902, p. 3016.<br />
11 Sutaşul era conducătorul a o sută de ostaşi, în armata romană. Într-o cohortă<br />
erau zece sutaşi, iar într-o legiune şaizeci – Vezi: DOMINIC MENDONCA,<br />
84
Iulius. 12 Acesta avea îndatorirea de a duce prizonierii teferi la<br />
Roma şi de a-i predea autorităţilor competente. El s-a purtat cu<br />
Pavel cu deosebită omenie pe întreg parcursul călătoriei, şi nu l-a<br />
tratat ca pe un prizonier obişnuit, ci ca pe un prizonier politic. 13<br />
Cohorta augusta, al cărei centurion era Iulius (Fapte 27, 1),<br />
a stârnit de asemenea multe controverse. Probabil că aceasta era o<br />
cohortă auxiliară, despre care ştim că a staţionat în Siria după acest<br />
timp. 14 După altă părere, aceasta era o cohortă auxiliară venită din<br />
Samaria (Sebaste), chemată apoi de Irod Agripa I la Ierusalim.<br />
Augusta (Sebaste) era în acest caz un titlu onorific. 15 Cel mai<br />
probabil însă, numele „cohorta augusta” a fost dat corpului<br />
curierilor imperiali, numiţi frumentarii, care erau însărcinaţi ca să<br />
ţină legătura dintre împărat şi armatele provinciale, controlând<br />
comisariatul, conducând prizonierii de război 16 şi transportând<br />
proviziile de grâu în capitala imperiului. 17 Datoria lor originală era,<br />
aşa cum le arată numele, să organizeze transportul de grâu<br />
(frumentum) la Roma. 18<br />
Alţi autori consideră că această cohortă este Italica, al cărei<br />
centurion fusese Cornelius (10, 1), ipoteză foarte puţin probabilă. 19<br />
Stokes susţine că Iulius adusese în Cezareea o cohortă de gardă<br />
Op. cit., p. 56-57; Sutaşii erau responsabili pentru disciplină, antrenamente,<br />
inspectarea armelor, apărare şi comandă în câmpul de luptă – Vezi: Pr. conf.<br />
univ. dr. DIONISIE STAMATOIU, „La plinirea vremii…”(Gal. IV, 4). Pagini<br />
de Noul Testament, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 75.<br />
12<br />
Unii exegeţi îl identifică cu Iulius Priscus care urma să fie promovat în funcţia<br />
de comandant al gărzilor pretoriene de împăratul Vitellius – Vezi: TACITUS,<br />
The Histories, translated with introduction and notes by W. Hamilton, Oxford,<br />
1912, II. 92, IV. 11; PATON J. GLOAG, A critical and exegetical commentary<br />
on the Acts of the Apostles, vol. II, Edinburgh, 1870, p. 389.<br />
13<br />
RAY C. STEDMAN, God and shipwrecks, Discovery Publishing, 1995, p. 1.<br />
14<br />
Numele cohortei era în acest caz unul onorific – Vezi: LUKE TIMOTHY<br />
JOHNSON, DANIEL J. HARRINGTON, The Acts of the Apostles,Collegeville,<br />
Minnesota, 1992, p. 445.<br />
15<br />
LUKE TIMOTHY JOHNSON, DANIEL J. HARRINGTON, Op. cit., p. 445.<br />
16<br />
GEORGE ARTHUR BUTTRICK, Op. cit., p. 332; ÉDOUARD BARDE,<br />
Commentaire sur Les Actes des Apôtres, Genève, 1898, p. 452.<br />
17<br />
G. GUŢU, Dicţionar latin - român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,<br />
Bucureşti, 1983, p. 502.<br />
18<br />
F. F. BRUCE, Paul, Apostle of the Heart Set Free, Grand Rapids, Michigan,<br />
1977, p. 368.<br />
19<br />
ÉDOUARD BARDE, Op. cit., p. 451.<br />
85
pretoriană (deci imperială), pentru a servi ca escortă noului<br />
procurator. Comandamentul său a fost rechemat la Roma şi Festus<br />
ar fi putut profita de acest prilej pentru a-i încredinţa convoiul de<br />
prizonieri. 20<br />
Convoiul de deţinuţi a fost transportat pe mare, şi nu pe<br />
uscat, din cauza unei vremi neprielnice, în Asia Mică şi în<br />
Macedonia fiind iarnă. 21<br />
Pe aceeaşi mare pe care proorocul Iona credea că se ascunde<br />
de Dumnezeu, refuzând să predice ninivitenilor (Iona 1, 3), Sfântul<br />
Apostol Pavel, ascultând de Hristos, înaintează spre cea mai mare<br />
capitală a lumii antice pentru a propovădui cu fapta şi cuvântul pe<br />
Adevăratul Dumnezeu. 22 Pe corabie cu apostolul se îmbarcă doi<br />
ucenici apropiaţi ai săi, Aristarh şi istoricul însuşi al evenimentelor<br />
(Fapte 27, 2). 23 Nu trebuie neglijate nici problemele de sănătate ale<br />
Apostolului (cf. II Corinteni 12, 7) pentru care avea nevoie de<br />
îngrijirea specială a unui medic, Luca, 24 „doctorul cel iubit”<br />
(Coloseni 4, 14), care, împreună cu Aristarh din Tesalonic, s-au<br />
oferit să-i slujească benevol părintelui lor duhovnicesc.<br />
Participarea personală a lui Luca la evenimente este arătată de<br />
folosirea persoanei întâi plural în capitolul 27. În timp ce probabil<br />
Luca avea misiunea de doctor pe corabie, Aristarh trebuie să fi<br />
intrat în lista pasagerilor ca ucenic sau slujitor al lui Pavel. 25 Lui<br />
Luca şi Aristarh tradiţia malteză îl adaugă şi pe Trofimus (II Timotei 4,<br />
20), care „a rămas în Malta să-l ajute pe Publius în organizarea<br />
Bisericii de aici”, iar apoi a ajuns episcop în Arles. 26<br />
Chiar dacă în mod obişnuit călătorii spre Roma foloseau o<br />
rută directă Cezareea-Roma, de această dată vor fi nevoiţi să<br />
20 IBIDEM, p. 452.<br />
21 JEROME MURPHY-O’CONNOR, Paul, His Story, Oxford University Press,<br />
Oxford, 1996, p. 218.<br />
22 ÉDOUARD BARDE, Op. cit., p. 452 ; GEORGE ARTHUR BUTTRICK,<br />
Op. cit., p. 452.<br />
23 Despre cei doi ucenici Ramsay spune că ar fi fost sclavii lui Pavel, lucru care<br />
nu se poate confirma în niciun fel – Vezi: GEORGE ARTHUR BUTTRICK,<br />
Op. cit., p. 453.<br />
24 RAY C. STEDMAN, Op. cit., p. 1.<br />
25 F. F. BRUCE, Op. cit., p. 369.<br />
26 G.F. ABELA, Della Descrittione di Malta, Malta, 1647, p. 238-239, apud M.<br />
BUHAGIAR, Proceedings of History Week. The Malta Historical Society,<br />
Malta, 1993, p. 204-205.<br />
86
coboare pe un cabotor, care va face mute opriri (probabil pentru că<br />
nu toţi oamenii plecaţi împreună cu Pavel din Cezareea voiau să<br />
ajungă la Roma). 27<br />
Corabia a plutit spre nord, de-a lungul coastei de vest a<br />
Palestinei, ajutată de curentul cauzat de curgerea Nilului, şi în ziua<br />
următoare au atins Sidonul. Au oprit la Sidon probabil pentru a<br />
face comerţ. 28<br />
Pentru mai multe zile corabia a făcut o călătorie uşoară<br />
către sud-est, ajungând în dreptul Cnidului. Au plutit apoi „direct”<br />
pe Marea Ciliciei şi a Pamfiliei spre insula Cipru. Aceasta ar<br />
însemna că au mers pe la nord de această insulă. Însă vânturile deja<br />
deveniseră o ameninţare pentru această corabie, 29 astfel încât, după<br />
majoritatea autorilor, au plutit pe la est de Cipru ca să fie protejaţi<br />
de vânturile de vest. 30 Însă cu siguranţă ei au plutit pe sub Cipru<br />
pentru că vânturile erau contrare şi aceasta era ruta cel mai puţin<br />
vulnerabilă. 31<br />
Călătoria, fără probleme din Cezareea Palestinei până la<br />
Mira Lichiei, se anunţă primejdioasă de îndată ce Iulius îşi<br />
transferă oamenii pe care îi avea în grijă sau subordine, pe o<br />
corabie alexandrină de mare tonaj, transportatoare de grâu, ce se<br />
îndrepta spre Roma. Numărul persoanelor aflate pe această corabie<br />
este de 276 (Fapte 27, 37).<br />
Mira, cetate în sudul coastei, era un port natural, chiar în<br />
nordul Alexandriei. O rută obişnuită pentru corăbiile cu grâu ce<br />
aveau ca destinaţie Roma, pornea din Alexandria Egiptului, trecea<br />
prin Mira, şi de aici în nordul Cretei, spre Sicilia. 32<br />
De îndată ce au ajuns în dreptul insulei Creta, perspectiva<br />
călătoriei era din ce în ce mai sumbră, apropiindu-se perioada în<br />
care navigaţia era interzisă. La jumătatea lunii septembrie începea<br />
sezonul primejdios pentru navigaţie, iar pe la 15 noiembrie<br />
navigaţia pe Marea Mediterană înceta cu totul, urmând să fie<br />
27 ÉDOUARD BARDE, Op. cit., p. 453.<br />
28 CHARLES STEPHAN CONWAY WILLIAMS, A Commentary on the Acts<br />
of the Apostles, 1957, p. 269 apud D. MENDONCA, Op. cit., p. 60.<br />
29 DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 67.<br />
30 IBIDEM, p. 67.<br />
31 IBIDEM, p. 68.<br />
32 IBIDEM, p. 69.<br />
87
eluată pe la începutul lunii martie. 33 După alţi autori, sfârşitul<br />
sezonului de navigaţie era stabilit la 11 noiembrie, iar de la 14<br />
septembrie navigaţia era socotită periculoasă. (Vergetius, De Re<br />
Militari, IV, 39). 34<br />
Ambarcaţiunile alexandrine transportau grâu spre nord,<br />
completând astfel rezervele de grâu ale imperiului pentru iarnă.<br />
Transporturile alexandrine erau posibile în luna august, odată cu<br />
creşterea nivelului Nilului, putând să ajungă în Mira la sfârşitul<br />
lunii septembrie şi începutul lunii octombrie. 35<br />
Fără îndoială că pentru evreii cunoscători ai problemelor<br />
climatice ale călătoriilor mediteraneene, reperul temporal al<br />
navigaţiei spre Roma era sărbătoarea Ispăşirii (cf. Fapte 27, 9), de<br />
la jumătatea lunii Tişri, adică sfârşitul lunii septembrie şi începutul<br />
lunii octombrie. 36 Cunoştinţele şi experienţa Sfântului Pavel erau<br />
cu siguranţă superioare împreună călătorilor cu el de pe această<br />
corabie, el fiind fericitul supravieţuitor a trei naufragii deosebit de<br />
periculoase (II Cor. 11, 25).<br />
În anul 59 d. Hr., anul de început al călătoriei captivităţii,<br />
echinocţiul de toamnă a fost pe 5 octombrie, iar sărbătoarea<br />
Ispăşirii, nu cu mult mai târziu de această dată. 37 Această datare<br />
naşte o problemă referitoare la Fapte 27, 1. Naufragiul şi şederea în<br />
Melita încep la sfârşitul lui octombrie. După cele trei luni de<br />
şedere în Melite, ultima parte a călătoriei ar fi trebuit să înceapă la<br />
sfârşitul lui ianuarie, deci în plină iarnă. Probabil că Claudius a<br />
încurajat comerţul cu cereale şi riscul de pe mare a fost răsplătit<br />
mai bine de împărat. 38 Cum majoritatea comentatorilor datează<br />
începutul ultimei părţi a călătoriri spre Roma în primăvară, trebuie<br />
să admitem că Sfântul Luca a lăsat nescrise mai multe evenimente<br />
petrecute de grupul însoţitor al Apostolului după naufragiu, până<br />
33 E. JACQUIER, Les Actes des Apôtres, ed. 2, Paris, 1926, p. 272.<br />
34 GEORGE ARTHUR BUTTRICK, Op. cit., p. 331.<br />
35 ÉDOUARD BARDE, Op. cit., p. 453.<br />
36 În anul 59 după Hristos 10 Tişri trebuia să cadă, după calcule aproximative, la<br />
24 septembrie, sau cel târziu la 5 octombrie – Vezi: ÉDOUARD BARDE, Op.<br />
cit., p. 454.<br />
37 FREDERICK JOHN FOAKES-JACKSON, KIRSOPP LAKE, The<br />
Beginnings of Christianity, part. I, vol .V, London, 1933, p. 328-329.<br />
38 IBIDEM, p. 331.<br />
88
când au plecat spre Roma. 39<br />
Această dificultate a fost diminuată de Conzelmann care<br />
susţinea că Luca s-a folosit de calendarul iudeo-creştin, la fel ca<br />
Josif Flavius. După acest calendar, anul începe pe 19 octombrie,<br />
iar 10 Tişri ar trebui să fie pe 28 octombrie. 40<br />
Propunerea Sfântului Pavel de a ierna pe ţărmul de sud al<br />
Cretei, la Limanuri Bune, 41 lângă Lasea, unde poposiseră<br />
temporar, nu a fost împărtăşită de responsabilii corăbiei şi ai<br />
călătoriei (Fapte 27, 7-10). Aceştia din urmă îşi doreau să ajungă la<br />
portul Fenix 42 în sud-vestul Cretei, la o zi de mers pe apă, unde<br />
corabia ar ierna în siguranţă. 43<br />
Se grăbesc să lase ancora şi, crezând că au succes, au trecut<br />
foarte aproape de Creta. 44 Vântul tifonic (în turbină) bate contra<br />
planului lor. 45 Deci corabia a ocolit capul Matala şi urma să se<br />
îndrepte spre nord, ca să ierneze în portul Fenix. Menţionarea<br />
vântului de sud în drumul spre Fenix (v. 13), mai este făcută o dată<br />
39<br />
Pe de altă parte, perioada de şedere în Melita a fost de trei luni, căci Sfântul<br />
Luca s-a dovedit istoricul prin excelenţă al întreg Noului Testament. Astfel s-ar<br />
putea explica, poate, prezenţa unei corăbii alexandrine adăpostită de vânturile<br />
iernii, pe o insulă necunoscută pentru 276 de naufragiaţi ai unei alte corăbii<br />
alexandrine. Ar fi putut deci să încreştineze şi restul teritoriului insulei Melita<br />
sau alte câteva insule din imediata apropiere de Melita, până când a găsit corabia<br />
dioscurilor.<br />
40<br />
CONZELMANN, The Acts of the Apostles, p. 216, apud DOMINIC<br />
MENDONCA, Op. cit., p. 80.<br />
41<br />
Limanuri Bune era un port liniştit; el era adăpostit înspre vest, deschis la est,<br />
şi ar fi trebuit să fie un bun adăpost împotriva vânturilor de vest şi nord pe<br />
timpul iernii. Aici are loc prima intervenţie a Apostolului, cuprinsă în<br />
fragmentul de la Fapte 27, 9-12, considerată de unii ca adaos, pentru că este<br />
complet separată de precedenta prin versetul 9 şi de următoarea prin versetul 13<br />
– Vezi: DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 74-77.<br />
42<br />
Portul Fenix era format din două braţe şi se deschidea la două vânturi:<br />
africanus dinspre sud-vest şi corus sau caurus, suflând dinspre nord şi vest.<br />
Vântul suflând lejer, nu aveau altceva de făcut decât să urmeze coasta insulei,<br />
ocolind capul Matala şi reîntorcându-se spre nord – Vezi: ÉDOUARD BARDE,<br />
Op. cit., p. 455.<br />
43<br />
Pr. conf. univ. dr. DIONISIE STAMATOIU, Op. cit., p. 76.<br />
44<br />
ÉDOUARD BARDE, Op. cit., p. 455.<br />
45<br />
După părerea unor exegeţi, el sufla contra corăbiei iar Ramsay susţinea că<br />
sufla către insulă – Vezi: IBIDEM, p. 457; WILLIAM RAMSAY, St. Paul the<br />
Traveller and the Roman Citizen, London, Hoddar and Stoughton, 1897 reprint<br />
ed., Grand Rapids, Baker Book House, 1960, p. 327.<br />
89
în descrierea de la Fapte 28, 13, atunci când duce corabia de la<br />
Regium la Puteoli. Corăbierii fac o falsă judecată. Ei aşteaptă ca<br />
vântul din sud să-i ducă spre portul dorit. 46<br />
Cursul întregii călătorii a fost schimbat de un vânt puternic<br />
dinspre nord-est, pe care Sfântul Luca îl numeşte ευρακύλων 47<br />
(Euraquilo în Vulgata lui Ieronim), foarte temut de corăbieri, 48 un<br />
fel de taifun. 49 Acesta trebuie să fie vântul foarte puternic şi rece<br />
care bate iarna pe Mediterana, în special din nord-est, cauzat de o<br />
depresiune formată înspre Libia, care include un aflux de aer<br />
puternic în Grecia. 50<br />
Ευρακύλων este un alt vânt menţionat de Sfântul Luca,<br />
acesta fiind vântul mortal de pe Mediterană. Această denumire este<br />
o mixtură între grecescul ευρος (vântul de est) şi latinescul<br />
„acquilo”, vântul de nord-vest. 51<br />
O corabie ca a lui Pavel, cu velele ridicate, a fost dusă cu o<br />
viteză foarte mare (o milă şi jumătate pe oră). 52 Ultimul vânt care a<br />
mişcat corabia lui Pavel a fost vântul din sud-est. 53<br />
Metzger citeşte numele vântului ευρακύλων, şi chiar dacă<br />
cuvântul nu se găseşte în textele antice, a fost găsit în pavajul<br />
Thunga în provincia proconsulară nordafricană, care conţine un<br />
mozaic cu înfăţişarea vânturilor în doisprezece puncte. Termenul<br />
latin euraquilon se găseşte la 30º nord-est. 54<br />
Se observă că susţinătorii teoriei naufragiului paulin pe insula<br />
Malta, înclină să afirme proeminenţa vântului care bate dinspre<br />
46<br />
DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 92.<br />
47<br />
ευρακύλων, (din εϋρος = larg şi κλυδων =flux) era cu siguranţă un vânt<br />
turbionar ce punea mari probleme corăbiilor pe care le întâlnea pe mare. Acest<br />
nume e considerat de unii exegeţi ca fiind grecizarea lui Euraquilo, vânt ce bătea<br />
dinspre E-N-E – Vezi: GEORGE ARTHUR BUTTRICK, Op. cit., p. 335.<br />
48<br />
Pr. conf. univ. dr. DIONISIE STAMATOIU, Op. cit., p. 76.<br />
49<br />
Pr. prof. GRIGORIE MARCU, O mică odisee apostolică, în Mitropolia<br />
Banatului, an XII (1961), p. 326.<br />
50<br />
DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 94.<br />
51<br />
IBIDEM, p. 95.<br />
52<br />
T. K. CHEYNE, BLACK, J.SUTERLAND, Op. cit., p. 3016.<br />
53<br />
După Fitzmayer, numele acestuia înseamnă „vântul care ridică valuri înalte –<br />
Vezi: JOSEPH FITZMYER, Acts of the Apostles in The Anchor Bible vol. 31,<br />
Doubleday,1967, p. 776.<br />
54<br />
C.J. HEMER, Eraquilo and Melita in Journal of Theological Studies, n.s. xxvi<br />
(1975), 110-111.<br />
90
nord-est, dar dacă ar fi aşa, „de ce autorul se arată atât de<br />
neîndemânatic să folosească neologismul care să precizeze<br />
direcţia SE-N?”. 55<br />
Primul punct menţionat de autor şi întâlnit de corabia<br />
mânată de furtună este Clauda, o insulă mică, fără însă a neglija<br />
greutatea cu care au ocolit naufragiul (Fapte 27, 16). 56 Temându-se<br />
să nu fie azvârliţi în Sirta, 57 au coborât pânzele şi au încins nava pe<br />
dedesubt (27, 17). Συρτις era o zonă extensivă de nisipuri şi<br />
nisipuri mişcătoare pe coasta de nord a Africii, la 400 mile sud de<br />
Clauda şi renumită pentru hazardul nautic. Apa nu era deloc<br />
adâncă şi bancurile de nisip provocau schimbări neprevăzute. 58<br />
A doua zi de la plecarea din Limanuri Bune, o parte din<br />
încărcătură a fost aruncată în mare. Însuşi autorul participă la<br />
golirea corăbiei, 59 împreună cu toţi cei de pe vas. Cerul fiind<br />
acoperit „timp de mai multe zile”, nearătându-se „nici soarele, nici<br />
stelele, şi ameninţând furtună mare”, toţi îşi pierduseră nădejdea,<br />
inclusiv Luca şi Aristarh (cf. Fapte 27, 20). 60<br />
Începând cu versetul 21 de la capitolul 27, Sfântul Pavel<br />
este din ce în ce mai prezent în derularea evenimentelor. El va<br />
deveni, în scurt timp din deţinut, conducătorul de facto al corăbiei,<br />
lucru care va determina convertirea celor mai mulţi dintre călători.<br />
După o dojană scurtă „trebuia, o bărbaţilor, ca, ascultându-mă<br />
pe mine, să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat acum nici<br />
primejdia acesta, nici paguba aceasta” (Fapte 27, 21 ), le-a dat<br />
îndemnul de a mânca, împreună cu asigurarea că „nici un suflet”<br />
dintre ei nu va pieri. Această încredinţare Pavel a primit-o în<br />
noaptea de dinainte de la un înger al Dumnezeului „Căruia eu sunt,<br />
55<br />
A. ACKWORTH, Where was St Paul Shipwrecked? A re-examination of the<br />
Evidence in Journal of Theological Studies, n.s. xxiv (1973), p. 190-192.<br />
56<br />
Deci Clauda (Gozzo sau Gavdos de azi), la 23 mile sud de Creta, nu avea<br />
porturi adecvate pentru corabie – Vezi: Dr. THOMAS L. CONSTABLE, Notes<br />
on Acts, Published by Sonic Light, 2005, p. 311; DOMINIC MENDONCA,<br />
Op. cit., p. 99.<br />
57<br />
Arie maritimă foarte periculoasă, în apropiere de coasta Africii, între Cirene şi<br />
Cartagina.<br />
58<br />
DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 103-104.<br />
59<br />
ισχύσαμεν (Fapte 27, 16 ).<br />
60<br />
Evenimentele şi acţiunile din timpul furtunii sunt descrise dramatic.<br />
Participanţii la aceste acţiuni formează două grupe „noi” şi „ei” – Vezi:<br />
DOMINIC MENDONCA, Op. cit, p. 107.<br />
91
şi Căruia mă închin”, care i-a zis: „Nu te teme, Pavele. Tu trebuie<br />
să stai înaintea cezarului; şi iată Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce<br />
sunt în corabie cu tine” (Fapte 27, 24).<br />
Cu siguranţă că aceste cuvinte sunt esenţiale în completarea<br />
predicii credinţei creştine mântuitoare adresată celor 276 de suflete<br />
de pe corabie. Ea are trei elemente: cuvântul despre Dumnezeu,<br />
faptele minunate şi hrana euharistică. Nu toţi au înţeles predica<br />
apostolică. Corăbierii, întrezărind scăparea după cele paisprezece<br />
zile de agonie, au încercat să părăsească nava şi călătorii cu bărcile<br />
de salvare. După ce au făcut măsurătorile de adâncime, au aruncat<br />
patru ancore la pupa, 61 pentru a evita un naufragiu nocturn, datorat<br />
unei posibile capcane de stânci şi, pretinzând că aruncă şi ancorele<br />
de la prora, 62 au vrut să fugă. Avertizat de Pavel, Iulius a poruncit<br />
ostaşilor să taie funiile bărcii de salvare, astfel ca toţi să rămână<br />
împreună. E de remarcat faptul că valurile în apropierea insulei<br />
lângă care ancoraseră erau suficient de mari ca să taie întreg elanul<br />
corăbierilor de a se salva înot, sau de a alerga spre bărci, care,<br />
probabil a fost duse înapoi în larg.<br />
Numai după acest eveniment cei 276 de oameni au mâncat<br />
împreună pâinea frântă după datina apostolică, probabil chiar<br />
Euharistia: „Şi zicând acestea, şi luând pâine, a mulţumit lui<br />
Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând a început să mănânce. Şi<br />
devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat” (Fapte 27, 35-36).<br />
Masa luată pe corabie a fost interpretată ca fiind: o masă<br />
evreiască obişnuită, o masă euharistică sau o masă obişnuită cu<br />
tentă euharistică. 63 Nu era o masă privată căci Luca, Aristarh şi<br />
Pavel erau creştini, şi puteau să mănânce Euharistia, dar pâinea<br />
trebuia să ajungă tuturor, în această situaţie de criză. 64 Chiar dacă<br />
unii teologi încearcă să indice că dacă pentru Pavel şi însoţitorii săi<br />
a fost Euharistie, iar pentru ceilalţi, care erau păgâni, a fost o masă<br />
obişnuită, mulţumirea lui Pavel, rostită în faţa tuturor şi încurajarea<br />
tuturor să mănânce, indică faptul că Luca vrea ca cititorii să nu<br />
considere aici o simplă masă obişnuită. 65<br />
61 Partea din spate a corabiei.<br />
62 Partea din faţă a corabiei.<br />
63 DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 205-206.<br />
64 IBIDEM, p. 205.<br />
65 IBIDEM, p. 208.<br />
92
Presupunerea că aceştia erau deja creştini e întărită şi de<br />
versetul următor, caracteristic locurilor din Evanghelii sau din<br />
Fapte când se menţionează numărul celor săturaţi în mod minunat<br />
de Hristos cu cinci sau şapte pâini, sau al creştinilor nou botezaţi<br />
(„şi eram în corabie, de toţi, două sute şaptezeci şi şase de suflete”<br />
Fapte 27, 37 comparativ cu Fapte 1, 15; 2, 41 ş.a.).<br />
Dacă unii neagă autenticitatea fragmentului mesei de pe<br />
corabie, considerându-l un adaus, 66 nu putem ocoli posibilitatea de<br />
omisiune din partea autorului Faptelor a evenimentului botezării<br />
celor de pe corabie, înaintea momentului euharistic. Într-adevăr,<br />
dacă Luca compară botezul creştin cu salvarea din potop, 67 ar fi<br />
fost de prisos prezentarea evenimentului istoric al botezării<br />
sutaşului, corăbierilor şi a celorlalţi deţinuţi de pe corabie înaintea<br />
primirii Cinei Euharistice. Simbolismul evenimentelor înlocuieşte<br />
în acest caz prezentarea istorică, atât de dragă lui Luca. În acest<br />
caz autorul trebuie să fi avut nişte adresanţi foarte avizaţi care, din<br />
evenimentele istorice să înţeleagă simbolismul Tainelor iar din<br />
simboluri să subînţeleagă evenimentele istorice, trecute sub tăcere.<br />
Portul de ocazie pe care îl găsiseră după multe clipe de<br />
groază corăbierii, acel sân de mare pe care l-au zărit, fără să<br />
identifice şi pământul (Fapte 27, 39), trebuie să fi fost un golf aflat<br />
la convergenţa a două curente marine. Probabil că „cele două părţi<br />
de mare” au produs o acumulare semnificativă de nisip şi mâl 68 în<br />
care corabia s-a împotmolit cu partea din faţă.<br />
La ziuă au făcut un ultim efort înspre sânul de mare care se<br />
desluşea în faţa lor. „Cu un scrâşnet de schelărie care se dislocă,<br />
prora corabiei s-a înfipt într-un banc de nisip” 69 iar valurile au<br />
distrus numaidecât pupa corabiei. Teama că deţinuţii ar putea fugi<br />
de sub escorta soldaţilor a înlăturat-o Iulius care a permis tuturor să<br />
se salveze, care înotând, care pe scânduri şi bucăţi din corabie<br />
(Fapte 27, 42-44).<br />
3. Melita, insula misterioasă<br />
Spre deosebire de Melita, celelalte toponime menţionate în<br />
66<br />
CONZELMANN, Acts, p. 220, apud DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 188.<br />
67<br />
IBIDEM, p. 238.<br />
68<br />
Dr. THOMAS L. CONSTABLE, Op. cit., p. 313.<br />
69<br />
Pr. conf. univ. dr. DIONISIE STAMATOIU, Op. cit., p. 77.<br />
93
descrierea călătoriei captivităţii din ultimele două capitole ale cărţii<br />
Faptelor sunt foarte precis identificate. 70 Melita era până atunci o<br />
insulă necunoscută, aşa cum se observă din tonul autorului 71 (Fapte<br />
28, 1) dar şi al Sfântului Pavel, al soldaţilor şi al experimentaţilor<br />
corăbieri alexandrini. Dacă ar fi fost un loc cu care corăbierii să fi<br />
fost familiarizaţi, ar fi fost folosit toponimul de mai multe ori în<br />
descrierea evenimentelor din această insulă. Nu putem neglija nici<br />
că autorul îi menţionează numele abia după ce a ajuns cu<br />
povestirea în momentul întâlnirii cu băştinaşii, de la care a aflat cu<br />
siguranţă acest apelativ.<br />
Această insulă cu nume de miere 72 era o insulă cu ploi<br />
abundente şi frig toamna târziu (Fapte 28, 2), cu vegetaţie şi faună<br />
bogată şi variată, din care nu lipseau pădurile, plantele melifere şi<br />
reptilele (Fapte 28, 3, 4), având locuitori pe care sfântul Luca îi<br />
numeşte barbari (Fapte 28, 2, 4) şi închinători la zeiţa Δίκη (Fapte<br />
28, 4).<br />
Iernile erau geroase, vânturile foarte puternice şi ţărmurile<br />
nisipoase. Unul din golfurile acestei insule este descris de Sfântul<br />
Luca cu termenul διταλλασον, locul în care corabia care purtase<br />
cele 276 de suflete îşi află sfârşitul 73 iar călătorii au văzut din nou<br />
lumina soarelui şi uscatul, după o perioadă de patruzeci de zile.<br />
Este evident din naraţiune că Melite nu se afla pe ruta vaselor<br />
alexandrine. 74<br />
70 Aşa sunt portul Adramit (27, 1); Sidon (27, 3); „şi străbătând marea Ciliciei şi<br />
a Pamfiliei, am ajuns la Mira Liciei” (27, 5); am ajuns într-un loc numit<br />
Limanuri Bune, lângă Salmone (27, 8); „eram purtaţi încoace şi încolo pe<br />
Adriatica” (27, 27); Siracuza (28, 12); Regium, Puteoli (28, 13);Forul lui Apius<br />
şi Trei Taverne (28, 15); Roma (28, 14, 16). Cu multă precizie menţionează<br />
Luca şi locurile zărite în apropierea rutei pe care au urmat-o: „am plutit pe lângă<br />
Cipru” (27, 4); „am ajuns în dreptul Cnidului…am plutit pe sub Creta, pe lângă<br />
Salmone” (27, 7); „trecând pe lângă o insulă mică, numită Clauda” (27,16);<br />
„temându-se să nu cadă în Sirta” (27,17).<br />
71 Επέγνωμεν- am aflat (abia atunci).<br />
72 το μελι, ιτος=miere – Vezi: MAURICE CARREZ şi FRANÇOIS MOREL,<br />
Dicţionar grec-român al Noului Testament, traducere de Gheorghe Badea,<br />
Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 181.<br />
73 la vechii greci, ca şi la englezii de astăzi, corabia este considerată o fiinţă<br />
însufleţită (sheep, de la she=ea) – Vezi: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie<br />
jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii<br />
Ortodoxe Române, Bucureşti 2001, p. 1619.<br />
74 MARIO BUHAGIAR, Op. cit., p. 186.<br />
94
„Căpetenia” acestei insule se numea Publius, un om bogat<br />
cu multe ţarini şi familie, de care sfântul Luca scrie că „avea un<br />
tată bolnav” (Fapte 28, 8), că minunea vindecării lui Pavel de<br />
muşcătura viperei s-a petrecut pe proprietatea sa (28, 7) şi că „a<br />
găzduit prietenos” timp de trei zile pe Pavel şi pe Luca (28, 7).<br />
Pentru neputinţa de a călători mai departe din cauza vremii<br />
nefavorabile, dar şi pentru bunăvoinţa (filantropia) acestor<br />
locuitori, cei 276 de naufragiaţi au rămas pe insula Melite timp de<br />
trei luni.<br />
În această perioadă Sfântul Pavel a propovăduit credinţa<br />
creştină acestor oameni (barbari, cf. Fapte 28, 2, 4), făcând<br />
totodată foarte multe minuni şi vindecări. Astfel, a rămas<br />
nevătămat, fără să se umfle sau să cadă deodată jos (Fapte 28, 6) în<br />
urma muşcăturii unei vipere veninoase. Văzând vipera atârnând de<br />
mâna Sfântului, locuitorii îl socoteau pe acesta criminal sau hoţ<br />
pedepsit de Δίκη, zeiţa dreptăţii şi a războiului. Deci cu siguranţă<br />
vipera l-a muşcat pe Apostol, şi nu s-a încolăcit de mâna sa aşa<br />
cum afirmă unii teologi, 75 ori în alt chip Sfântul ar fi scăpat<br />
nemuşcat. 76 Pavel a vindecat pe tatăl lui Publius, care zăcea în pat<br />
„cuprins de friguri şi de urdinare cu sânge”, prin rugăciune şi prin<br />
punerea mâinilor peste el (Fapte 28, 8). În urma acestei minuni,<br />
„veneau la el şi ceilalţi din insulă, care aveau bolnavi, şi se<br />
vindecau” (Fapte 28, 9). 77<br />
Toate aceste minuni, alături de salvarea din naufragiu,<br />
trebuie să fi întărit şi credinţa celorlalţi împreună călători cu Pavel,<br />
care, încă pe corabie fiind, în mijlocul furtunii, aflaseră despre<br />
Dumnezeul lui Pavel şi despre îngeri (Fapte 27, 23).<br />
Corabia cu semnul Dioscurilor pe care Iulius a îmbarcat pe<br />
75 Dr. THOMAS L. CONSTABLE, Op. cit., p. 314.<br />
76 Poate tocmai pentru a înlătura orice îndoială că muşcătura viperei a fost reală<br />
şi veninoasă, tradiţia picturii acestei scene în Biserica Ortodoxă, îl arată pe<br />
Sfântul Pavel lângă foc, şi vipera atârnată de degetul lui mare: „Foc şi găteje şi<br />
Pavel stând, avându-şi mâna întinsă deasupra focului, şi o viperă atârnată de<br />
degetul lui cel mare” – Vezi: DIONISIE DIN FURNA, Erminia picturii<br />
bizantine, editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. 172.<br />
77 Deci s-a împlinit cu Apostolul cuvântul Mântuitorului care zice „Şerpi vor lua<br />
în mână şi, …peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu<br />
16, 18; Luca 9, 6; 10, 19; 13, 13). Măreţia acestor minuni i-au făcut pe locuitorii<br />
din Melita să îşi schimbe gândul, „şi ziceau că el este zeu” (Fapte 28, 6), tot aşa<br />
cum cei din Listra numeau pe Barnaba Zeus şi pe Pavel Hermes (Fapte 14, 12).<br />
95
Pavel şi ceilalţi călători, „care iernase în insulă” (Fapte 28, 11), fie<br />
a venit mai devreme în această insulă necunoscută navigatorilor,<br />
fie pe o insulă apropiată Melitei, în care călătorii ajunseseră între<br />
timp. 78<br />
4. Identitatea Melitei<br />
O întrebare uzuală pusă din ce în ce mai mult în mediile exegetice<br />
ale începutului de mileniu trei creştin este legată tocmai de<br />
identitatea acestei insule. Contribuţiile patristice trasează liniile<br />
morale ale acestui fragment, şi au valoare neglijabilă în<br />
identificarea Melitei. 79<br />
Pionier al acestei cercetări trebuie considerat împăratul<br />
bizantin Constantin Porfirogenetul (945-959). Acesta, în De<br />
Administrando imperio (c. 36), susţinea că Melita, menţionată în<br />
cea de-a doua carte a Sfântului Luca, ar fi Meleda, o insulă în<br />
Adriatica. 80 În această lucrare împăratul vorbeşte despre păgânii<br />
care au posedat insulele dalmaţiene, între care şi Meleda sau<br />
Malozeatae. 81 Această presupunere, care va stabili o lungă tradiţie<br />
bizantină, 82 se întemeiază pe menţionarea la Fapte 27, 27 a Mării<br />
Adriatice. Trebuie remarcat că în alcătuirea referatului biblic al<br />
acestei călătorii, Sfântul Luca foloseşte denumirea uzuală<br />
Adriatica pe care contemporanii o dădeau Mediteranei. „Marea<br />
Adriatică” din vremea Sfântului Pavel desemna Golful Adriatic de<br />
78 Toate aceste evenimente suportă şi o interpretare simbolică, în strictă legătură<br />
cu Evanghelia lui Luca. Furtuna şi întunericul din timpul călătoriei lui Pavel<br />
corespund întunericului şi furtunii spirituale de pe Golgota (Luca 23, 44-45;<br />
Fapte 27, 20). Verdictul sutaşului că Iisus a fost un om drept, corespunde cu<br />
afirmaţia locuitorilor Melitei că Pavel este zeu (Lc. 23, 47; Fapte 28, 6). Cele<br />
trei luni de iarnă în Melite, cât Pavel a fost rupt de lume şi de viaţa veche, sunt<br />
ca cele trei zile ale lui Iisus în mormânt (Luca 28, 50-51; Fapte 27, 39-44).<br />
Călătoria la Roma, care l-a adus pe Pavel la o viaţă nouă, este comparabilă cu<br />
perioada de bucurie de după Înviere (Luca 24, 12-49; Fapte 28, 11-16) – Vezi:<br />
RACKHAM, The Acts of the Apostles, p. 477-478, apud DOMINIC<br />
MENDONCA, Op. cit., p. 55.<br />
79 J. BUSUTTIL, Fonti Greche per la Storia delle Isole Maltesi, Consiglio<br />
Nazionale delle Ricerche, Missione Archeologica a Malta: Rapporto<br />
Preliminare della Campagna 1968, Rome 1969, p. 15-26.<br />
80 Corpus Scriptoricorum Byzantinorum, XXVI, Bonn, 1840, p. 163, apud<br />
MARIO BUHAGIAR, Op. cit., p. 186.<br />
81 IBIDEM, p. 186.<br />
82 IBIDEM, p. 187.<br />
96
astăzi, iar „de-a lungul Mării Adriatice se referea la secţiunea<br />
Mediteranei între Creta, Malta, Sicilia şi nord-vestul Italiei. 83<br />
Wandalinus, în 1737, a sfidat teoria despre Meleda<br />
numind-o drept „o ipoteză născută în întunericul secolelor şi<br />
demnă să rămână închisă în întunericul nopţilor negre”,<br />
referindu-se la Constantin al VII-lea Porfirogenetul. 84 Chiar dacă<br />
identificarea celor două toponime Melite-Meleda este facilitată de<br />
asemănarea celor două nume, ea a fost serios contestată de teoria<br />
malteză.<br />
Teoria malteză a naufragiului Sfântului Pavel, chiar dacă a<br />
devenit aproape unanim acceptată în secolele XIX şi XX, avea<br />
nevoie de fundamentare, încă din zorii apariţiei ei. Aşa se face că<br />
foarte mulţi autori au căutat în primul rând mărturii arheologice 85<br />
şi din tradiţie pentru descrierea din perspectiva malteză a<br />
evenimentelor biblice.<br />
Părintele acestei teorii este considerat, pe bună dreptate,<br />
căpitanul James Smith care, alături de O. Bres, a publicat The<br />
voyage and Shipwreck of Paul, la Londra, în 1848. 86 În această<br />
lucrare Smith demonstrează pe de o parte imposibilitatea ca Melita<br />
din Fapte 28,1 să fie de fapt Meleda, iar pe de altă parte, folosindu-se<br />
de experienţa sa marinărească, calculează traseul străbătut de<br />
corabia lui Pavel prin furtuna euraclidion de la Limanuri Bune<br />
până la insula Malta. 87<br />
83 DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 182.<br />
84 O. BRES, Malta Antica Illustrata cò Monumenti e coll’Istoria, Rome 1816,<br />
374, apud M. BOHAGIAR, Op. cit., p. 187.<br />
85 Sugestia lui Konrad de Quernfurth că în 1194 Malta era considerată insula<br />
naufragiului, trebuie privită cu rezervă, căci textul invocat pare să indice insula<br />
Capri. Misiunile arheologice malteze, nu justifică datarea tradiţiei pauline<br />
malteze înainte de Evul Mediu – Vezi: T. FRELLER, St. Paul’s Grotto and Its<br />
Visitors - Pilgrims, Knights, Scholars and Sceptics - From the Middle Ages to<br />
the 19th Century, Malta 1995, p. 30.<br />
86 Înainte de aceştia, G.A. CINTAR revizuieşte părerea identităţii Melite -<br />
Meleda în secolul al XVIII-lea în lucrarea Critica de’ Critici Moderni he<br />
all’anno 1730 infino al 1760 scrissero sulla controversia del Naufragio di S.<br />
Paolo Apostolo, Veneţia, 1773.<br />
87 Insula Malta face parte dintr-un arhipelag de şase insule în mijlocul<br />
Mediteranei: Gozo şi Comino (insulă nelocuite), Malta, Cominotto, Filfla şi<br />
Insula Sfântului Pavel. Insula Malta, împreună cu Gozo, insula vecină, deşi<br />
insule foarte mici, au avut un trecut foarte încărcat cu evenimente. Fenicienii,<br />
cartaginezii, romanii de vest şi de est, arabii şi normanzii au ocupat pe rând, de-a<br />
97
Diodorus Siculus scria că porturile din Malta erau folosite<br />
ca adăpost pe timp de iarnă de fenicieni, cartaginezi, iar în timpul<br />
lui Cicero piraţii petreceau aici iarna în fiecare an. 88 Malta şi Gozo<br />
se aflau în strânse legături comerciale cu Siracuza aflată la 80 de<br />
stadii şi Camarina, la 88 sau 87 de stadii. 89 În perioada romană<br />
Malta şi Gozo erau puncte de legătură pe rută cu insulele Siciliei,<br />
Siracuza, Camarina, Lilibeum şi Cossura. De asemenea era port<br />
pentru corăbiile ce veneau din Egipt spre Puteoli. 90<br />
Insula Malta se află la şase mile distanţă de Sicilia şi o sută<br />
de Africa, cu o suprafaţă de 237 kilometri pătraţi. 91 Ea a fost<br />
locuită din cele mai vechi timpuri de imigranţi veniţi din Sicilia,<br />
fiind colonizată în secolul VII î. Hr. de fenicieni. Tot fenicienii au<br />
dat numele de origine al acestei insule, Melita, în limba lor<br />
însemnând refugiu, iar acest nume a fost apoi împrumutat de<br />
evrei. 92 În secolele V-IV î. Hr. intră sub control cartaginez iar în<br />
218 î. Hr., la sfârşitul celui de-al doilea război punic, e ocupată de<br />
Roma şi anexată provinciei Sicilia. 93 Din vremea împăratului<br />
Augustus a fost administrată de un procurator imperial. 94<br />
Argumentele filologice ale teoriei malteze se folosesc de<br />
textul Faptelor, în special de câteva nume: Publius, căpetenia<br />
insulei şi apelativul barbari atribuit locuitorilor insulei<br />
naufragiului de Luca. Disputa dintre partizanii acestor teorii se<br />
centrează pe numele şi orientarea vânturilor, în special ευροκυδων,<br />
care au condus pe Pavel la naufragiu.<br />
Istoricul şi geograful Filipp Cliver, care a publicat<br />
comparativ legendele despre Malta în 1619, citând din Arator şi<br />
Constantin VII Porfirogenetul, identifică βάρβαροι de la Fapte 28,<br />
lungul istoriei insulele Malta şi Gozo. Cei care controlau aceste insule erau<br />
stăpâni peste întreaga Mediterană de centru – Vezi: JOSEPH BUSUTTIL,<br />
Maltese Harbours in Antiquity în Melita Historica, Malta Historical Society, An<br />
5 (1971), p. 305.<br />
88<br />
IBIDEM, p. 305.<br />
89<br />
IBIDEM, p. 306.<br />
90<br />
IBIDEM, p. 307.<br />
91<br />
HORIA C. MATEI, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti,<br />
1995, p. 203.<br />
92<br />
F.F. BRUCE, Op. cit., p. 272.<br />
93<br />
IBIDEM, p. 204.<br />
94<br />
IBIDEM, p. 204.<br />
98
2, 4 cu coloniştii punici. 95 Acest termen îl mai întâlnim şi la<br />
Romani 14, I Corinteni 14,11 şi Coloseni 3, 11, cu indicarea clară<br />
a particularităţilor de limbă pe care le vizează acest nume. 96 Acest<br />
lucru conduce inevitabil la concluzia că, în eventualitatea în care<br />
Pavel a ajuns în anul 60 în Malta, el a întâlnit locuitorii de origine<br />
cartagineză, vorbitori de limbă punică, limbă foarte greu de<br />
înţeles. 97<br />
Melita este ultima cetate care nu auzise deloc de Hristos<br />
până la Pavel din opera lucanică. Şi la Puteoli, şi la Trei Taverne,<br />
şi mai ales la Roma pe Apostol îl întâmpină fraţii, deci o parte din<br />
locuitorii acestei cetăţi ascultaseră kerigma apostolică şi primiseră<br />
Botezul. Termenul barbari ar putea desemna, în acest caz, pe cei<br />
care urmau să primească mai târziu predica urmaşilor Apostolului<br />
şi Botezul creştin, la fel cum barbarii Melitei au procedat sub<br />
imperiul prezenţei Sfântului Apostol Pavel.<br />
Titlul de προτος care este înregistrat într-o inscripţie<br />
malteză din vremea lui Tiberius este un argument valabil în<br />
favoarea Maltei. 98 „Primul maltez” nu se ştie dacă era un titlu<br />
oficial, sau un compliment. Chiar dacă Publius este un nume<br />
roman, era de fapt un prenume şi nu era roman de sânge. 99<br />
Argumentele principale pentru identificarea Melitei cu<br />
Malta sunt legate de direcţia vântului care a mişcat corabia în<br />
timpul furtunii, localizarea nisipurilor Sirtei şi prezumţia<br />
echivalenţei Αδρια cu Marea Adriatică de astăzi.<br />
Εὐροκύδων, probabil vânt puternic din sud-est şi<br />
εὐρακύδων, probabil vânt puternic din nord-est, se găsesc în mai<br />
95 IBIDEM, p. 185.<br />
96 βάρβαρος este format onomatopeic prin reduplicarea lui βαρ, cu care vechii<br />
greci imitau sunetele neînţelese ale limbilor străine, fiind asemănate cu ciripitul<br />
păsărilor – Vezi: HERODOTUS, History 2. 57, apud D. MENDONCA, Op. cit.,<br />
p. 241.<br />
97 Există şi posibilitatea referinţei la starea morală sau religioasă a purtătorilor<br />
numelui de barbari. Cum aceştia dovedesc o aleasă filantropia faţă de Pavel şi<br />
însoţitorii săi şi o credinţă puternică în dreptate, rămâne ca posibilitate viabilă,<br />
neexploatată încă, ca Luca să numească astfel locuitorii unei cetăţi care nu<br />
auziseră deloc de Hristos, sinonim cu neamurile, sau păgânii.<br />
98 M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 193.<br />
99 RICHARD BELWARD RACKHAM, The Acts of the Apostles, Methuen,<br />
1930, p. 493. Vezi şi DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 241.<br />
99
multe manuscrise. Studiile recente 100 au construit un caz puternic<br />
pentru εὐρακύδων care este aproximat cu ENE. Cuvântul pare a fi<br />
transliterarea grecească a unui termen nautic folosit în latină şi a<br />
fost prins de Luca de la corăbieri. 101<br />
Sirta este un loc nisipos care, de-a lungul istoriei, a pus<br />
foarte multe probleme marinarilor dar şi cercetătorilor locului<br />
naufragiului lui Pavel. În primul secol după Hristos, Sirta apare ca<br />
loc geografic exact, cu notorietate de hazard în navigaţie, în<br />
apropierea coastei africane a Mediteranei. Dar pentru că Luca în<br />
Fapte 27, 16-17 îl menţionează imediat după Clauda face<br />
identificarea mai dificilă. Golful Sirtei se afla la o depărtare de 400<br />
mile marine de Clauda. 102 De aceea se crede că Luca avea în minte<br />
bancurile de nisip de la cele două intrări ale portului Fenix. 103<br />
Distanţa foarte mare de la Clauda la Sirta africană indică două<br />
lucruri: corabia a fost purtată iniţial de un vânt de nord-est şi,<br />
totodată, viteza acestui vânt a fost atât de mare încât corăbierii<br />
credeau că se apropie de acest infern al marinarilor.<br />
Identificarea mării Αδρια poate, de asemenea să lămurească<br />
localizarea Melitei. Dacă Sf. Luca a vrut să menţioneze prin<br />
aceasta marea din sudul şi vestul Greciei, atunci Malta este insula<br />
căutată. Dacă poate fi dovedit că avea în minte Golful Adriatic,<br />
Meleda, apare mult mai probabilă. 104<br />
În ultima vreme, „evident fiind că localitatea Melitei este<br />
Malta, atenţia scriitorilor s-a concentrat ca să caute actualul sit al<br />
naufragiului Sf. Pavel”. 105 Părerile cercetătorilor se împart în<br />
identificarea locului de pe Malta al naufragiului, ţinând cont în<br />
special de διθάλασσον (două mări - Fapte 27, 41). Astfel, unii<br />
susţin varianta „tradiţională” a naufragiului în Golful Sfântului<br />
Pavel, în timp ce alţii indică drept autentic Golful Salina.<br />
100 C.J. HEMER, Eraquilo, p. 101-106; MARIO BUHAGIAR, Op. cit., p. 184.<br />
101 Euraquilo este numele unui punct din cele doisprezece ale rozei vânturilor de<br />
pe pavajul Thunga în proconsulatul african, care indică locul de 30º între nord şi<br />
est – Vezi: C.J. HEMER, Eraquilo,p. 103.<br />
102 Parcurgerea acestei distanţe nu ar fi posibilă decât dacă un vânt foarte puternic<br />
din nord-est nu ar fi condus corabia – Vezi: M. BUHAGIAR, Op. cit, p. 185.<br />
103 A. ACKWORTH, Where was St Paul Shipwrecked? A re-examination of the<br />
Evidence in Journal of Theological Studies, n.s. xxiv (1973), p. 190-195.<br />
104 M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 186.<br />
105 HORIA C. MATEI, Op. cit., p. 185.<br />
100
În Malta, situl cel mai mult asociat cu naufragiul<br />
Apostolului este Golful Sfântului Pavel în nordul insulei, stabilită<br />
în 1536. 106 Golful Sf. Pavel explică τόπον διθάλασσον ca fiind<br />
efectiv două curente provocate de vântul puternic de nord-est cu<br />
Tal-Gassalin (considerat a fi coruperea lui διθάλασσον). 107<br />
Sirolomo Manduca notează că Biserica din Golful Sf. Pavel<br />
marchează situl aproximativ al naufragiului deoarece a fost<br />
construit pe o limbă de pământ, care a fost cu siguranţă τόπον<br />
διθάλασσον, şi pământul cel mai fertil de pe insulă, demn de<br />
domeniile prinţului din Melita. 108<br />
Cercetările valurilor mării şi un studiu al hărţilor vechi au<br />
condus cercetătorii în identificarea Golfului Mellieha, situat la<br />
nordul insulei, cu locul naufragiului. Prezenţa aici a lacului<br />
Ghadira face posibilă traducerea lui διθάλασσον cu „două mase<br />
sau corpuri de apă”. 109 În secolul al XIX-lea James Smith<br />
argumentează părerea că Pavel a naufragiat în apropierea insulei<br />
Salmoneta, iar supravieţuitorii au înotat spre ţărm la Mistra, unde<br />
aluviunile formaseră o mică insulă. Musgave înlocuieşte Mistra cu<br />
Golful Salini, părere împărtăşită de majoritatea susţinătorilor<br />
teoriei malteze. 110 Totuşi, Faptele Apostolilor nu ne dă suficiente<br />
date pentru identificarea cu precizie a sitului naufragiului în Malta.<br />
O mare dificultate întâmpinată de exegeţi în identificarea<br />
insulei Malta cu biblica Melita o produce prezenţa viperelor în<br />
descrierea lucană a evenimentelor din Melite. Lipsa cu desăvârşire<br />
a acestora astăzi în Malta, chiar dacă viperele ar fi putut să dispară<br />
din Malta după plecarea lui Pavel de acolo. 111 A patra specie de<br />
şerpi existentă astăzi în Malta „Telescopus fallax” (şarpele pisică)<br />
106<br />
G. WETTINGER, The Jews of Malta in the Late Middle Ages, Malta<br />
1985, p. 79.<br />
107<br />
L. CUTAJAR, ‘Fejn Nizel Malta San Pawl’, Lehen is-Sewwa [Malta],<br />
7.ii.53; ALESS BONNICI (ed.), San Pawl f’Malta – Religion u Hajja: Storja 1,<br />
Malta 1967, apud M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 198.<br />
108<br />
Cercetările arheologice făcute aici în secolul XIX au arătat că aici a fost<br />
palatul lui Publius (P.P. CASTAGNA, Lis Storia ta’ Malta bil Gzejjer tahha<br />
(2nd ed.), i, Malta 188, p. 68, apud M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 204.<br />
109<br />
M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 198.<br />
110<br />
G.H. MUSGRAVE, Friendly Refuge - A Study of St Paul’s Shipwreck and<br />
His Stay in Malta, Sussex, 1979, p. 19-32.<br />
111<br />
WILLIAM RAMSAY, Op. cit., p. 343.<br />
101
este otrăvitor, dar în general, este inofensiv pentru om. 112<br />
Dovezile arheologice arată prezenţa creştinismului în Malta<br />
încă din secolul IV, precum şi conştiinţa locuitorilor că au primit<br />
creştinismul de la Sf. Pavel. Aceasta se observă cu uşurinţă din<br />
inscripţia de pe uşa catedralei Mdina (DIVO PAVLO<br />
MELITENSIVM PROTOPARENTE) şi din cea aflată deasupra<br />
baptisteriului din catedrala din Gozo (ACCEPTA VIX A PAVLO<br />
PROTOPARENTE CHRISTI FIDE). 113<br />
Se observă cu uşurinţă sforţările teologilor catolici din<br />
Italia, şi nu numai, de a demonstra existenţa unei tradiţii pauline în<br />
Malta din cele mai vechi timpuri. Acestea încearcă să acopere<br />
neconcordanţele foarte uşor observabile dintre Melita biblică şi<br />
„Melita istorică”, cum ar fi problema viperelor şi a logicii<br />
călătoriei, dar şi altele pe care unii cercetători mai noi le-au<br />
observat şi au ajuns la alte concluzii în ceea ce priveşte locul<br />
naufragiului. Cea mai nouă astfel de teorie impune insula<br />
Kefalonia ca loc mult mai sigur al naufragiului.<br />
Teoria kefaloniană pare să contrazică cercetarea ştiinţifică<br />
de aproape două secole, concretizată în desenarea traseului<br />
corăbiei ce-l purta pe Sfântul Apostol Pavel la Roma prin Malta în<br />
detrimentul Meledei.<br />
În Anglia controversa Meleda - Malta devenise subiect<br />
obişnuit pentru tezele din Oxford şi Cambridge. La Cambridge,<br />
112 Fosilele descoperite în Malta nu pot dovedi existenţa şerpilor veninoşi aici în<br />
timpul naufragiului. Studiile recente încearcă să demonstreze că localnicii<br />
vedeau în vipere un instrument al dreptăţii divine, fiind trimise de Heracles să<br />
pedepsească străinii naufragiaţi – Vezi: G. LANFRANCO, ‘Reptiles and<br />
Amphibians of the Maltese Islands’, (The) Malta Year Book (1955), p. 198-200;<br />
P.J. SCHEMBRI, ‘Snakes and Shipwrecks’, The Sunday Times (Malta)<br />
30.iv.1989, p. 34, apud M. BUHAGIAR, Op. cit. , p. 193.<br />
113 Acelaşi lucru îl afirmă şi tradiţiile culese de Manduca în cele două manuscrise<br />
nepublicate „Relazione o sian tradizioni avute e trasmesse dalli antichi...” şi<br />
„De Sancto Publio martyre Melite principe...”, terminate înainte de 1635. Gajn<br />
Rasul(Fântâna Apostolului) este localitatea care şi-a luat numele de la minunea<br />
înfăptuită de Sf. Pavel, stingând setea însoţitorilor săi cu apa scoasă din stâncă în<br />
mod minunat. Înainte să părăsească Malta, Pavel îl hirotoneşte pe Publius ca<br />
primul episcop, şi îi promite că insula nu va fi niciodată capturată de<br />
necredincioşi – Vezi: M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 200.<br />
102
Jacob Bryant susţinea cazul Meleda 114 dar a fost contestat de<br />
James Rennel în articolele publicate în „Archaeologia”. 115<br />
Validitatea argumentelor geografului Rennel a fost demonstrată de<br />
James Smith în lucrarea The Voyage and Shipwreck of St Paul with<br />
dissertations on the sources of the writings of S. Lucas and the<br />
ships and the navigation of the ancients, London, 1848. 116<br />
Părerea aproape unanimă asupra identităţii Melite – Malta a<br />
fost contrazisă de profesorul Mario Buhagiar. 117 Alţii au presupus<br />
naufragiul descris de Sfântul Luca în localităţi ca: Mellieha, 118<br />
Mljet (Melite Illyrica), o insulă mică pe coasta Dalmaţiană (astăzi<br />
Dubrovnik), 119 Mitylene pe insula grecească Lesbos şi identificată<br />
cu insula Capri. 120<br />
Cea mai nouă ipoteză referitoare la naufragiul Sfântului<br />
Apostol Pavel, conduce corabia deţinuţilor evrei aflaţi sub<br />
supravegherea centurionului Iulius pe insula grecească<br />
Kefalonia. 121<br />
Kefalonia, insulă grecească între Marea Ionică şi Marea<br />
Egee este patria lui Ulise şi are câteva fenomene ce o arată ca fiind<br />
unică în raport cu restul teritoriului Greciei, fiind cu adevărat o<br />
insulă a contrastelor. 122<br />
114<br />
RICHARD CHOLT HOARE, A Classical Tour through Sicily and Malta,<br />
Vol. II, London 1919, p. 270.<br />
115<br />
J. RENNELL, ‘On the Voyage and Place of Shipwreck of St Paul’,<br />
Archaeologia, xxi (1826), p. 92-106.<br />
116<br />
J. SMITH, The Voyage and Shipwreck of St Paul with dissertations on the<br />
sources of the writings of S. Lucas and the ships and the navigation of the<br />
ancients, London 1848.<br />
117<br />
El consideră că naufragiul Sfântului Pavel în Malta este acceptat mai mult<br />
din cauza asemănării toponimelor Melita-Malta, căci logico - geografic ar fi<br />
mult mai indicat portul Brundusium, sau alt port de pe coasta Adriatică – Vezi:<br />
MARIO BUHAGIAR, Op. cit. p. 186.<br />
118<br />
J. SMITH, Op. cit., p. 140; Vezi: DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 231.<br />
119<br />
M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 186.<br />
120<br />
IBIDEM, p. 186.<br />
121<br />
Kefalonia este o insulă grecească situată în Marea Ionică, cunoscută cu<br />
numele de Kefallinia, Kefalonia sau Cefalonia şi are o suprafaţă de 800<br />
kilometri pătraţi dar şi o istorie ce abia acum începe să se redescopere.<br />
122<br />
În apele sale, de un albastru profund, „plutesc” roci verzi şi abrupte.<br />
Prăpăstiile din capitala Argostoli ascund un fenomen geologic rar: apa mării<br />
intră în crăpăturile rocilor calcaroase şi nu mai iese. De asemenea, datorită unui<br />
fenomen unic, markopoulo, oraş construit pe o colină, este de un interes<br />
103
Cercetătorul german Heinz Warnecke 123 susţine Kefalonia<br />
este Melita din Faptele Apostolilor căci corespunde din punct de<br />
vedere nautic, climatic şi zoologic cu ultimele două capitole ale<br />
operei lucane. 124<br />
La fel cum odinioară partizanii teoriei malteze demonstrau<br />
imposibilitatea identificării Meledei cu Melita biblică şi simultan<br />
identificarea ei cu Malta, la fel şi teoreticienii naufragiului<br />
kefalonian folosesc acelaşi procedeu pentru Malta şi Kefalonia.<br />
Astfel, chiar dacă Malta se numea în vechime Melita, acelaşi nume<br />
a fost foarte folosit în vestul Greciei, pentru unele insule sau<br />
regiuni din acestea. 125<br />
Problema τόπον διθάλασσον, atât de dificilă pentru<br />
identificarea locului exact al naufragiului pe Malta se rezolvă prin<br />
denumirea dată de Sfântul Luca pentru Μελίτη. Traducerea lui<br />
νῆσος poate fi insulă dar la fel de bine peninsulă sau<br />
promontoriu. 126 Astfel, nefiind condiţionaţi să găsim o insulă în<br />
locul naufragiului, golful din Argostoli 127 corespunde descrierii din<br />
Faptele Apostolilor. Este singurul golf din Mediterana, exceptând<br />
particular. În fiecare an, în apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului,<br />
numeroşi şerpişori inofensivi se prezintă în apropierea bisericii. Pelerinii spun că<br />
aceştia sunt şerpii fecioarei pentru că ei intră în biserică şi arată către icoana de<br />
argint a Fecioarei, apoi dispar după Liturghie.<br />
123 Tezele lui Warneke au fost repede împărtăşite de o mare parte a teologilor,<br />
cei mai mulţi ortodocşi, dar şi de presa nonacademică. Astfel, de mare răsunet a<br />
fost articlul lui AGNES SEPPELFRICKE, Paulus war nie auf Malta, publicat în<br />
Die Zeit, Nr. 52-23, Dezember,1988, p. 33-34.<br />
124 HEINZ WARNECKE, Die tatsächliche Romfahrt des Apostels Paulus,<br />
Stuttgart, Verlag Katholisches Bibelwerk GmbH, 1987; Κεφαλληνία-Μελίτη :<br />
Πρακτικά "συναντήσεως 1999", Επιμ. Γεώργιος Δ. Μεταλληνός, Λέων<br />
Μπρανγκ υπό Μπρανγκ, Λέων; Μεταλληνός, Γεώργιος Δ., 1940-; Ιερά<br />
Μητρόπολις Κεφαλληνίας; Διεθνές Επιστημονικό Συμπόσιο Κεφαλληνία 26-30<br />
Αυγούστου 1999, Αθήνα: Ιερά Μητρόπολις Κεφαλληνίας, 2003.<br />
125 Exceptând Malta, a fost folosit pentru numirea insulelor Corfu şi Samotrachi.<br />
126 C. ALEXANDRE, găsea traducerea lui νῆσος potrivită, în egală măsură ca<br />
insulă sau peninsulă – Vezi: Dictionnaire grec-français,Paris, 1850, p. 950.<br />
127 Argostoli este o peninsulă a insulei Kefalonia, loc ce ar corespunde mult mai<br />
bine descrierii din Fapte 27-28 – Vezi: JENS SCHRÇTER, Actaforschung seit<br />
1982. VI. Gestalten und Gruppen. Einzelthemen. Bilanz und Perspektive, in<br />
Jahrgang 2008, p. 323; RAINER RIESNE, Paul's early period: chronology,<br />
mission strategy, theology, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 324-325.<br />
104
Lesbos şi Limnos, care este şi îngrădit, şi sigur. 128<br />
Fenomenul ploilor continue, cu care s-au confruntat cei 276<br />
de naufragiaţi (Fapte 27,37), este uneori foarte obişnuit în<br />
Kefalonia, dar nu şi în Malta sau Gozo. 129 Mai mult decât atât,<br />
frigul menţionat în Fapte, nu ajută corelaţia cu Malta, căci Malta<br />
are o climă caldă, mediteraneană. 130 În Kefalonia nu ar fi<br />
neobişnuit să ningă în noiembrie. Deci, din punct de vedere<br />
climatic naufragiul s-a petrecut mult mai la nord de Malta. 131<br />
Problema viperelor, atât de dificilă pentru susţinătorii<br />
teoriei malteze, indică cu putere către insula Kefalonia, insulă cu<br />
foarte mulţi şerpi. În Kefalonia sunt douăzeci de specii de şerpi<br />
veninoşi şi tot atâtea de vipere.<br />
Nu numai în Malta existau barbari. Tucidide, de exemplu,<br />
numeşte barbari pe locuitorii din nord-vestul Greciei pentru că ei<br />
diferă de restul grecilor în civilizaţie. Kefalonienii erau de<br />
asemenea numiţi barbari pentru că aveau caractere indisciplinate.<br />
Totuşi, nu cred că trebuie exclusă antinomia credinciosnecredincios,<br />
atât de folosită în Fapte, tocmai în momentul în care<br />
Sfântul Pavel se află în timpul lucrării de încreştinare a ultimei<br />
localităţi care nu auzise în nici un fel de Hristos. Astfel, dacă<br />
pentru cei care nu sunt iudei se foloseşte τα έθνη (Fapte 11, 1),<br />
pentru necreştini poate să folosească οί βάρβαροι (Fapte 27, 2, 4).<br />
Sfânta Mitropolie a Kefaloniei, prin seria de conferinţe<br />
susţinute în ultimii ani ai celui de-al doilea mileniu creştin, a reuşit<br />
să atragă numeroşi specialişti în Studiul Noului Testament şi<br />
navigaţie care, bazându-se pe calcule precise şi mărturii<br />
documentare, au identificat originea apostolică a Bisericii din<br />
Kefalonia. 132<br />
128 Mai mult chiar, partea sa din faţă, caracterizat de ape mici, periculoase<br />
datorită posibilităţii de împotmolire în nisip, corespunde descrierii din Fapte 27,<br />
28-44 – Vezi: H. WARNECKE, Die Tatsächliche Romfahrt des Apostels<br />
Paulus, Stuttgart 1987, p. 28.<br />
129 Media precipitaţiilor din octombrie în Malta este de numai 83,3 mm pe<br />
când în Kefalonia este mult mai mare – Vezi: DOMINIC MENDONCA, Op. cit.,<br />
p. 242.<br />
130 Temperaturile din Malta în octombrie se încadrează între 17, 2 şi 27, 8ºC iar<br />
în noiembrie între 12, 2 şi 23, 3º - Vezi: IBIDEM, p. 242.<br />
131 IBIDEM, p. 242.<br />
132 ΓΕΩΡΓΙΟΣ Δ. ΜΕΤΑΛΛΗΝΟΣ, ΛΕΩΝ ΜΠΡΑΝΓΚ, Op.cit., p. 55.<br />
105
Importanţa Kefaloniei a crescut mai întâi de îndată ce a fost<br />
identificată cu antica cetate Itaca a lui Homer, lucru pe care l-a<br />
făcut cercetătorul Heinz Warnecke.<br />
Identificarea Kefaloniei ca loc al naufragiului Sfântului<br />
Apostol Pavel nu a fost arbitrară, ci rezultatul cercetărilor<br />
ştiinţifice de istorie, a factorilor meteorologici şi curenţilor marini<br />
din Kefalonia şi în special a informaţiilor toponimice din Faptele<br />
Apostolilor, cu eliminarea după aceea a posibilităţii ca Malta să fie<br />
identificată cu Melita lucană.<br />
Căpitanul W. Stecher, în timpul conferinţei din 26-29<br />
august 1999 din Lixuri, Kefalonia, a arătat că indicaţiile geofizice<br />
şi navale confirmă presupunerile despre Kefalonia. Acest lucru a<br />
fost reafirmat de simulările computerizate repetate ale călătoriei.<br />
Insula naufragiului nu era cunoscută nici corăbierilor, nici<br />
călătorilor (Fapte 27, 39; 28, 1). Kefalonia, însă, a fost foarte bine<br />
cunoscută în cercul navigatorilor din era romană. 133 După H.<br />
Warnecke, Melita era vechiul nume al peninsulei Argostoli (Lassi),<br />
unde el propune că începe naufragiul. Oamenii mării, cu experienţă<br />
în condiţiile climatice din Kefalonia, cunosc foarte bine acest<br />
„sirocco” care a cauzat frecvente naufragii, cauzate în egală<br />
măsură de ceaţa densă, înaltă cât muntele Aenos (1628 m.) când<br />
insula nu se poate vedea sau recunoaşte.<br />
Warnecke susţine că Fenix nu era un port al Cretei. În acest<br />
caz distanţa foarte mică între cele două porturi nu ar fi trebuit să<br />
cauzeze vreo neînţelegere între Pavel şi corăbieri (Fapte 27, 9-12). 134<br />
Acesta era un punct de reparaţii navale în sud-vestul<br />
Peloponezului, unde un port numit Phon[i]kus este menţionat de<br />
călătorul şi geograful Pansanias în secolul II d. Hr. 135<br />
Andria, marea unde Sfântul Luca localizează Melita, în<br />
133 În odele homerice despre Apolo o corabie cretană se opreşte în partea de sus<br />
a Kefaloniei, împinsă de vânturile de sud 133 . De asemenea, Chariton<br />
Aphrodiseas din perioada imperiului roman, în Chaireas şi Kalliroe, mărturisea<br />
că furtuna forţează corabia piratului cretan Theron, care plutea spre Siracuza, să<br />
oprească în Kefalonia, obligându-l să ierneze în această insulă 133 . Acestea sunt<br />
numai câteva călătorii pe mare, comparabile cu cea a lui Pavel spre Roma, via<br />
Siracuza – Vezi: ΓΕΩΡΓΙΟΣ Δ. ΜΕΤΑΛΛΗΝΟΣ, ΛΕΩΝ ΜΠΡΑΝΓΚ, Op. cit.,<br />
p. 55.<br />
134 M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 191.<br />
135 IBIDEM, p. 191.<br />
106
perioada romană, desemna exclusiv Marea Adriatică şi nord-estul<br />
Mării Ionice. 136 Astfel rezultă că insulele din vestul Greciei au fost<br />
singurele insule care puteau fi numite „lângă Andria”. 137 Intrândul<br />
golfului Livadi în sud-vestul Kefaloniei completează, vizavi de<br />
descrierea lucană a mării, adâncimea acesteia în golful mic şi<br />
caracteristicile peninsulei.<br />
În descrierea din Fapte, două lucruri rămân cruciale:<br />
numele Melite pentru Kefalonia şi desemnarea localnicilor de pe<br />
insulă cu numele de barbari. 138<br />
Un puternic argument istoric (pentru vechimea numelui<br />
Melite) este luat din Călătoria lui Henry Duke al Saxoniei în Ţara<br />
Sfântă, în 1498. 139 Între Kerkyra (Corfu) şi Peloponez, „la sud de<br />
insula Naxus este Melita, locul faimosului naufragiu al Sfântului<br />
Apostol Pavel, numită Maltham”. În acel timp Naxus era numele<br />
peninsulei Asos, evidenţiat prin descrierea de pe fortăreaţă.<br />
Descrierea prezintă porturile în ordinea corectă: Kerkyra - Assos -<br />
Melita - Peloponez. Melita este deci localizată la sud de Asos şi<br />
nedeosebită de Peninsula Lassi (Argostoli). Deci în secolul 15,<br />
Melita desemna o porţiune din Kefalonia.<br />
Consideraţiile topografice şi faptul că la 30 de metri de<br />
ţărmul Kefaloniei marea rezervă multe pericole corăbiilor,<br />
asemănătoare celor descrise de Luca, desemnează Argostoli ca cel<br />
mai potrivit sit al naufragiului. 140<br />
Termenul βὰρβαροι nu era folosit pentru a descrie<br />
dezvoltarea culturală a insulei. Locuitorii greci din nord-vestul<br />
Greciei, incluzând şi insulele vestice, erau numiţi βάρβαρος de<br />
scriitorii greci din epoca Noului Testament, din cauza uzanţei sau a<br />
unui dialect specific şi a pronunţiei. Textul de la Fapte 28, 2 şi 4<br />
trebuie coroborat cu I Corinteni 14, 11, unde Sfântul Pavel le<br />
spune corintenilor: „Deci, dacă nu voi şti înţelesul cuvintelor, voi<br />
136 H. WARNECKE, Op. cit., p. 69-70.<br />
137 ΓΕΩΡΓΙΟΣ Δ. ΜΕΤΑΛΛΗΝΟΣ, ΛΕΩΝ ΜΠΡΑΝΓΚ, Op. cit., p. 57.<br />
138 Obiecţia că măcar o parte din insulă trebuia să poarte în vremea apostolică<br />
numele de Kefalonia este înlăturată, arătându-se că Muntele Ainos era numit în<br />
secolul XIX Melanitsa, Melan Oros, Monte Nero, etc. Mai mult, regiunea de<br />
nord a golfului Argostoli este numită Melikia, nume care, probabil, provine din<br />
„Melite” sau „Melitsia”.<br />
139 Journeys of Henry Duke of Saxony to the Holy Land in 1498.<br />
140 M. BUHAGIAR, Op. cit., p. 191.<br />
107
fi barbar pentru cel care vorbeşte, şi cel care vorbeşte, barbar<br />
pentru mine.” Pe de altă parte, locuitorii insulei probabil nu erau<br />
intelectuali ci corăbieri. Identitatea grecească, opusă maltezilor,<br />
este evidenţiată de venerarea zeiţei Δίκη (Fapte 28, 4) de locuitori,<br />
zeitate grecească, şi nu romană 141 .<br />
Teoria kefaloniană a fost repede condamnată de susţinătorii<br />
insulei Malta. Printre aceştia Jürgen Wehnert de la Facultatea de<br />
Teologie a Universităţii din Tübingen îl acuză pe Warnecke de o<br />
lipsă teribilă a studiului metodic-argumentativ şi de folosirea<br />
dovezilor nefondate istoric şi textual. 142<br />
Dincolo de aceste diferende suntem îndreptăţiţi să credem<br />
că, o teorie ştiinţifică, oricât de argumentată ar fi, nu are dreptul să<br />
postuleze modificarea textului sacru al Bibliei. Hărţile biblice, pot<br />
include variantele posibile, propuse de cercetători, în cazul unor<br />
localităţi incerte, ca biblica Melita. Dincolo de impunerea<br />
Kefaloniei ca loc al naufragiului, teoria lui Warneke aduce o nouă<br />
concluzie textuală: textul sacru trebuie respectat. Nu trebuie<br />
înlocuită biblica Melita cu Kefalonia, cum s-a procedat în cazul<br />
Maltei, ci dimpotrivă: Melita în loc de Malta.<br />
Concluzii<br />
Fragmentul călătoriei trebuie citit pe două niveluri. Primul nivel<br />
înfăţişează istorisirea evenimentelor petrecute cu Sfântul Pavel, de<br />
la naufragiu, la salvare. Călătoria captivităţii se bucură de<br />
numeroase amănunte, absolut indispensabile pentru o cunoaştere<br />
amănunţită a vieţii şi personalităţii Apostolului Neamurilor. Nu<br />
numai Luca se arată ca împreună călător cu Apostolul. Prin<br />
vioiciunea descrierii, fiecare cititor în parte este cuprins în tumultul<br />
141 ΓΕΩΡΓΙΟΣ Δ. ΜΕΤΑΛΛΗΝΟΣ, ΛΕΩΝ ΜΠΡΑΝΓΚ, Op. cit., p. 58-59.<br />
142 Astfel Warnecke deformează toponimul Phoenix în Phoinikus şi refuză<br />
existenţa unui port cretan cu numele Phoenix în primul secol după Hristos –<br />
Vezi: J. WEHNERT, ‘Gestrandet’, Zeitschrift für Theologie and Kirche, 87<br />
(1990) reprinted in English translation as ‘Shipwrecked - A Commentary on a<br />
New Thesis about the Shipwreck of Paul on his way to Rome’, in M. GALEA<br />
and J. CIARLÒ (eds.), St. Paul in Malta – A Compendium of Pauline Studies,<br />
Malta 1992, p. 67-99; Totuşi, chiar dacă săpăturile arheologice din anul 1950<br />
n-au dovedit existenţa portului Fenix la insula Creta, există atestarea<br />
documentară făcută de Strabo şi Ptolemeu – Vezi şi: M. BUHAGIAR, Op. cit.,<br />
p. 192.<br />
108
evenimentelor. Astfel că cititorul care află pasiv de lucrarea<br />
apostolică din primul secol creştin se vede în această secţiune<br />
copărtaş la evenimente, împreună călător cu Pavel în corabia<br />
Bisericii, străbătând marea vieţii. Poate din această cauză numărul<br />
pasagerilor amintit de Luca este mai mare decât în mod obişnuit.<br />
La nivel superior, descrierea prezintă istoria mântuirii lui<br />
Dumnezeu, dusă până la marginile pământului. 143 Împlinirea<br />
profeţiei că toţi cei din corabie vor supravieţui furtunii devine un<br />
semn în miniatură al promisiunii lui Dumnezeu de „salvare a<br />
tuturor trupurilor, care nu va fi acum împlinită”. 144 În această<br />
situaţie Roma este preînchipuirea Împărăţiei făgăduite de<br />
Dumnezeu spre care creştinii ajung numai prin Cruce. Şi nu<br />
întâmplător această preînchipuire poartă numele cel mai dulce, de<br />
miere: Melita. Chiar dacă Luca ştia mai multe despre această<br />
insulă misterioasă, dacă a vrut să-şi structureze lucrarea după acest<br />
plan paralel cu al vieţii evanghelice a Mântuitorului, nu putea să<br />
detalieze. Fiecare trebuie să-şi găsească şi să-şi înţeleagă calea şi<br />
Crucea, după modelul înaintaşilor.<br />
Dar poate că întunericul care s-a lăsat peste corabie după ce<br />
Sfântul Pavel şi însoţitorii săi au părăsit Limanuri Bune a îngreunat<br />
foarte mult scrierea ultimei părţi a operei lucane, făcând dificilă<br />
identificarea exactă a traseului urmat de corabia muribundă şi mai<br />
ales a locului naufragiului. Acest întuneric a rămas aşternut până<br />
astăzi peste identitatea Melitei, chiar dacă Malta sau Kefalonia par<br />
a fi singurele soluţii.<br />
În lumina descoperirilor făcute de învăţatul teolog<br />
Warnecke, putem să credem că nu greşim dacă identificăm insula<br />
Melita din opera Sfântului Luca, cu Kefalonia. Argumentele<br />
prezentate de teologii susţinători ai acestei teze sunt net superioare<br />
celor care au plasat insula Malta în drumul Apostolului spre Roma.<br />
Tradiţia malteză are totuşi numeroase mărturii ale originii<br />
apostolice a creştinismului său. Acest lucru s-ar putea explica doar<br />
prin două posibilităţi: fie Sfântul Pavel a călătorit în altă perioadă<br />
143 DOMINIC MENDONCA, Op. cit., p. 233.<br />
144 ROBERT C. TANNEHILL, The Narrative Unity of Luke-Acts 1: A Literary<br />
Interpretation (Foundations & Facets), Augsburg Fortress Publishers,<br />
Norristown, Pennsylvania, 1991, p. 336-337.<br />
109
prin Malta, fie Luca, consecvent scopului său redacţional, a omis<br />
intenţionat evenimentul trecerii Sfântului Pavel prin Malta. Astfel<br />
ar rămâne loc de propovăduire apostolică în toate celelalte cetăţi de<br />
până la „marginile lumii” creştinate indirect de Sfântul Pavel, prin<br />
ucenicii săi, între care şi Sfântul Evanghelist Luca.<br />
Oricât de contestat ar fi Warnecke de teologii apuseni, aceştia<br />
nu pot dovedi că Malta este mai aproape de Melita, decât în<br />
asemănarea de nume Melita – Malta. Acest lucru nu mai îndreptăţeşte<br />
cu nimic continuarea editării Sfintei Scripturi cu numele Malta la<br />
Faptele Apostolilor 28, 1 în locul originalului Melita.<br />
Résumé: L’identité de la place du naufrage du navire qui menait<br />
le Saint Apôtre Paul vers Rome, Melita - Malta au Céphalonie<br />
(Actes 28, 1)<br />
Contrairement à Melita (Actes 28, 1), les autres noms de lieux<br />
présenté dans la la première description du voyage de la captivité<br />
de saint Paul à Rome sont très clairement identifiés. Melita a été<br />
connu seulement comme une île inexplorée, comme on le voit<br />
selon l'auteur.<br />
Neuf siècles plus tard, Melita dans la Bible commence à<br />
être identifié et même parfois remplacé par un texte scripturaire<br />
Meleda puis Malte, Mellieha, Mljet, Mytilène et enfin Céphalonie.<br />
La foi dans l'identité de Malte à Melita était si forte dans le<br />
XXe siècle que toutes les traductions bibliques ont remplacé la<br />
Melita par Malte parce que la recherche historique, philologique et<br />
noms de lieux géographiques doit identifier tous les deux. Un<br />
changement bienvenu pour Melita est apporté par le chercheur<br />
allemand Heinz Warnecke qui fait l'identification, sur une base<br />
plus solide, en remplaçant Céphalonie biblique avec Melita. Le<br />
résultat attendu des partisans de ce point de vue est que les<br />
traductions ultérieures de l'Ecriture Sainte corrigent le nom<br />
toponyme: Malte par Melita (Actes 28, 1).<br />
110
VIZIUNEA UNITĂŢII SOBORNICEŞTI, DE LA<br />
BISERICA PRIMARĂ LA UNIUNEA EUROPEANĂ<br />
Asist. Univ. Dr. CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI 1<br />
Cuvinte cheie: etosul Bisericii primare, unitatea Bisericii,<br />
sobornicitatea Bisericii, Uniuniunea Europenană<br />
Keywords: the ethos of the Ancient Church, The Unity of The<br />
Church, The Catholicity of The Church, European Union<br />
Confruntaţi cu alte religii, dintre care unele aflate în „expansiune”<br />
(islamul), sau cu fenomene fără precedent în trecut - cum ar fi<br />
secularizarea sau globalizarea –, creştinii au fost puşi în situaţia<br />
existenţială de a-şi (re)evalua esenţa şi rolul lor în lume. Astfel,<br />
separaţia în Biserică devine – după cuvintele celebrului patrolog şi<br />
teolog rus Georges Florovsky – „un paradox şi o antinomie”.<br />
Paradoxul creştinătăţii constă în aceea că, deşi mulţi creştini simt<br />
că există o legătură şi o unitate cu fraţii şi surorile altor culte<br />
creştine, totuşi creştinismul în ansamblul său apare ca fiind divizat.<br />
A depăşi această situaţie înseamnă în primul rând a identifica<br />
situaţia la adevărata ei dimensiune, adică a sublinia realitatea<br />
schismei şi a identifica cauzele care au dus la apariţia sa. În mod<br />
cu totul firesc, redescoperirea unităţii creştine azi ne îndreaptă spre<br />
etosul Bisericii primare: în textul său din F. Ap. 4, 32, Sf. Luca ne<br />
spune că cei din Biserică erau „o inimă şi un suflet”. Este o<br />
imagine care vrea să sugereze unitatea şi armonia care domnea<br />
încă de la început în Biserică, dar pe care fostul titular de Noul<br />
Testament de la Facultatea din Berna, Ulrich Luz, 2 o consideră ca<br />
fiind idilică şi artificială. În opinia acestuia, dimpotrivă, situaţia<br />
din Biserica primară era una foarte apropiată de ceea pe care o<br />
1<br />
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian<br />
Blaga” din Sibiu.<br />
2<br />
ULRICH LUZ, Unity of the Church in Pauline Times, în Revista „Sacra<br />
Scripta”, Nr. 2/2004, p. 53-71. Vezi în acest număr întreaga secţiune dedicată<br />
ecleziologiei nou-testamentare, din care relevante pentru tema noastră sunt mai<br />
ales studiile: PETER BALLA, Dealing with tensions in the Early Church: the<br />
example of Acts 6:1-7, p. 91-96; HANS KLEIN, Zum Ekklesiologie im Corpus<br />
Paulinum, p. 97-106; STELIAN TOFANĂ, The dimension of Being Unity of the<br />
Church in New Testament Terminology, p. 167-180.<br />
111
cunoaştem astăzi: existau diferite tradiţii, învăţături de credinţă şi<br />
diverse concepte despre Biserică. Pe de altă parte, acelaşi autor<br />
crede că în pofida acestor diferenţe, grupările de creştini erau în<br />
legătură unii cu ceilalţi 3 – „comuniunea” (koinonia) era un proces<br />
continuu, înfăţişând diverse aspecte ce încercau să ajungă la un<br />
consens. 4<br />
Chiar şi la o succintă lectură a textelor scripturistice se<br />
observă mai multe grupări în Biserica primară, care îmbrăţişau<br />
convingeri diferite asupra a ceea ce era Biserica: în primul rând era<br />
Sf. Ap. Pavel şi cei ce îl însoţeau în lucrarea lor misionară printre<br />
neamuri, în al doilea rând erau Sf. Iacov, „fratele Domnului”, şi<br />
„stâlpii Bisericii” din Ierusalim, iar în al treilea rând existau<br />
creştinii iudei radicali. Între aceste grupări apar opinii diferite<br />
referitoare la necesitatea tăierii împrejur ca rit de intrare în<br />
comunitatea eclezială, poziţiile fiind uneori profund antagonice<br />
(spre exemplu, în Gal. cap. 2 Sf. Pavel foloseşte apelative dure la<br />
adresa creştinilor iudei radicali, numindu-i „falşi fraţi” şi refuzând<br />
să discute cu ei). Rezolvarea survine în urma convocării Sinodului<br />
de la Ierusalim, când este anulată obligativitatea circumciziei<br />
pentru creştini. 5 Chiar dacă tensiunile nu sunt total aplanate nici<br />
după acest moment, se cuvine evidenţiat următorul fapt: fiecare<br />
grupare era animată în susţinerea poziţiilor lor de dorinţa de a<br />
păstra unitatea Bisericii. Dar dacă creştinii iudei radicali şi creştinii<br />
iudei moderaţi din jurul lui Iacov vedeau în Biserică „poporul lui<br />
Dumnezeu”, adică o „Biserică în Israel”, Sf. Ap. Pavel vedea<br />
unitatea eclezială ca fiind dată şi reală în Iisus Hristos (vezi I Cor.<br />
1, 13) – niciodată Hristos nu se poate împărţi!<br />
3 IBIDEM, p. 54.<br />
4 P. BELLA, Op. cit., p. 95, vorbeşte şi el despre anumite tensiuni în Biserica<br />
primară, cum ar fi cele semnalizate în F. Ap. cap. 6, unde se confruntă creştinii<br />
iudei şi cei elenizaţi. Autorul consideră apariţia tensiunilor ca datorându-se<br />
creşterii numărului membrilor comunităţii creştine (p. 92), dar şi că depăşirea<br />
acestor tensiuni sub călăuzirea Duhului Sfânt înseamnă creştere în unitate şi<br />
sfinţenie (concluzia de la F. Ap. 6, 7).<br />
5 U. LUZ evidenţiază rolul decisiv jucat de „stâlpii Bisericii” din Ierusalim cu<br />
această ocazie şi se întreabă dacă nu cumva Biserica ierusalimiteană juca în acea<br />
vreme rolul de „Biserică-mamă”, având autoritate peste întreaga ekklesia tou<br />
Theou (ceea ce ar explica şi convocarea sinodului nu în Siria, unde a apărut<br />
problema, ci la Ierusalim, precum şi motivaţia colectei de ajutoare a lui Pavel – un<br />
alt mijloc de întărire a unităţii în jurul acestei Biserici) – Vezi: IBIDEM, p. 57-59.<br />
112
Acelaşi autor înşiruie şi elementele, „instrumentele” sau<br />
„puterile”, prin care unitatea Bisericii se realizează efectiv în Iisus<br />
Hristos: 1) Botezul (Gal. 3, 28; I Cor. 12, 13), 2) mărturisirile de<br />
credinţă, cum ar fi cele de la I Cor. 15, 3-5, Rom. 1, 3 ş.u., 14, 9,<br />
sau I Cor. 12, 3, 3) Euharistia (vezi I Cor. 10, 16 ş.u. sau 11, 17<br />
ş.u.), 4) Duhul (dacă textul de la I Cor. 1, 5, poate lăsa impresia că<br />
harul Duhului poate duce la „rupturi”, alte texte arată forţa sa<br />
unificatoare: I Cor. 12, 4-6, 12, 3, Filip. 1, 27), 5) misiunea, căci ea<br />
nu este făcută în nume propriu, ci în numele lui Hristos (vezi mai<br />
ales Rom. 15, 17), şi, în fine, 6) Apostolii, cei care sunt martorii lui<br />
Hristos Răstignit şi Înviat (deja în Epistola către Efeseni Sf. Ap.<br />
Pavel este prezentat ca o „mare figură apostolică” ce a realizat<br />
unirea evreilor şi a neamurilor într-o singură Biserică a lui Hristos<br />
– Efes. 2, 11; 3, 13). 6<br />
În ultima secţiune a studiului său, prof. Luz se referă şi la<br />
relaţia dintre Biserica locală şi universală. Sintetizând, el afirmă că<br />
pentru Sf. Ap. Pavel „Biserica universală este întotdeauna<br />
reprezentată în adunarea locală, şi biserica locală este întotdeauna<br />
privită ca o parte a Bisericii universale”. 7 Este o afirmaţie cu care<br />
noi nu suntem de acord: cu totul altfel se prezintă viziunea<br />
ortodoxă. 8 În conformitatea cu aceasta, nu există separaţie între<br />
Biserica universală sau „Biserica lui Dumnezeu” – aşa cum apare<br />
ea numită la Mt. 16, 18, F. Ap. 5, 11; 8, 1; 9, 31; 19, 32, I Cor. 12,<br />
28, Efes. 1, 22; 3, 10; 5, 23 ş.u., Filip. 3, 6, Col. 1, 18 sau I Tim. 3,<br />
5) – şi diversele biserici locale – cum ar fi cea din Ierusalim (F. Ap. 8,<br />
1; 9, 22), Antiohia (F. Ap. 13, 1; 14, 26; 15, 3), Efes (F. Ap. 22,<br />
17), sau „din/în” alte locuri (Rom. 16, 1, I Cor. 1, 2, II Cor. 1, 1,<br />
Col. 4, 16, I Tes. 1, 1, II Tes. 2, 2). Chiar şi atunci când se<br />
foloseşte termenul la plural – Bisericile din Iudeea (I Tes. 2, 14)<br />
sau Macedonia (II Cor. 8, 1) – sensul trimite la Biserica lui<br />
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, biserica sau bisericile locale sunt<br />
întotdeauna Biserica – unitatea fiind realizată, după cum strălucit a<br />
6 IBIDEM, p. 65-69.<br />
7 IBIDEM, p. 69-70.<br />
8 Vezi GRIGORIE MARCU, Elemente de eclesiologie paulină, în Revista<br />
„Mitropolia Ardealului”, 6/1968, nr. 1-3, p. 28-36, şi mai ales IOANNIS<br />
ZIZIOULAS, Euharistie, Episcop, Biserică. Unitatea Bisericii în dumnezeiasca<br />
Euharistie şi episcop, în primele trei secole creştine, trad. Ioan Istrati şi Geanina<br />
Chiriac, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009.<br />
113
demonstrat actualul mitr. de Pergam, Ioannis Zizioulas, în episcop<br />
(proestos) şi în Euharistie. În fiecare sinaxă euharistică este<br />
prezent integral Capul Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, ceea<br />
ce face ca fiecare biserică locală să nu fie doar o parte din Biserica<br />
lui Hristos, ci Biserica universală în toată deplinătatea ei. „Unitatea<br />
în diversitate”, recunoscută de mulţi teologi de diferite confesiuni<br />
ca o caracteristică a Bisericii primare, nu trebuie despărţită de<br />
sintagma hole e ekklesia, determinantă pentru înţelegerea corectă a<br />
raportului dintre Biserica locală şi universală (vezi Rom. 16, 23,<br />
I Cor. 14, 23, sau F. Ap. 5, 11; 15, 22). 9 Pe de o parte, Biserica<br />
universală nu constituie o noţiune abstractă, însumarea unor părţi<br />
reprezentate de bisericile locale, iar pe de altă parte, creştinii<br />
trăiesc realitatea eclezială la un nivel concret, real, doar prin<br />
realizarea Trupul mistic al lui Hristos, prelungire a împărtăşirii cu<br />
Trupul Său euharistic, în cadrul adunării bisericii locale.<br />
Ecleziologia nou-testamentară prezintă şi un aspect<br />
eshatologic care nu trebuie în nici un caz neglijat. „Împărăţia lui<br />
Dumnezeu este prima expresie sub care se înfăţişează Biserica şi<br />
tema centrală a predicii Mântuitorului”. 10 Sfintele Evanghelii, dar<br />
nu numai, accentuează într-adevăr noţiunile de „împărăţia<br />
cerurilor” (e basileia ton ouranon) sau „Împărăţia lui Dumnezeu”<br />
(e basileia tou Theou) – de exemplu, ultima expresie apare<br />
menţionată de 119 ori în Evanghelii şi de încă 23 de ori în celelalte<br />
scrieri ale Noului Testament. 11 Pe de o parte, această Împărăţie<br />
este actuală, pe de altă parte, ea este viitoare; ea este actuală pentru<br />
că se află deja în sufletele ucenicilor, ca un germen care va creşte<br />
şi se va dezvolta, şi este viitoare pentru că va ajunge la deplinătate<br />
numai la Parusie. Instaurată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,<br />
Împărăţia se va instala definitiv abia în „veacul ce va sa vie”; până<br />
atunci creştinii trăiesc tensiunea eshatologică, vieţuiesc între<br />
„deja” şi „nu încă”. Să fie însă vreo deosebire între această<br />
„Împărăţie a lui Dumnezeu” şi Biserică? Acelaşi autor scria:<br />
„Despre o deosebire între împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica lui<br />
9 Vezi: STELIAN TOFANĂ, The Dimension of Being Unity of the Church in<br />
New Testament Terminology, în „Sacra Scripta”, Nr. 2/2004, p. 172-173.<br />
10 VASILE MIHOC, Ecleziologia Noului Testament, în Revista „Studii<br />
Teologice”, 29 (1977), nr. 3-4, p. 235.<br />
11 Vezi: IBIDEM, p. 235, nota 17.<br />
114
Hristos se poate vorbi numai în ce priveşte gradul de realizare şi<br />
desăvârşire a fiecăreia în timp şi în eternitate. Biserica este identică<br />
cu împărăţia lui Dumnezeu în sensul că ea constituie începutul<br />
acestei împărăţii aici pe pământ. Desăvârşirea împărăţiei lui<br />
Dumnezeu, inaugurată de existenţa pământească a Bisericii, va<br />
avea loc numai la parusie”. 12<br />
Puterea care transformă treptat Biserica într-o realitate<br />
deopotrivă actuală şi eshatologică ţine de lucrarea Duhului Sfânt.<br />
A Treia Persoană Dumnezeiască face ca, prin har, Biserica să fie<br />
„prelungirea lui Hristos” de-a lungul veacurilor. Este un aspect<br />
indispensabil al Bisericii, fără de care nu putem înţelege<br />
dimensiunea sa divino-umană: elementul nevăzut al Bisericii este<br />
„harul şi adevărul” (In. 1, 17), care vine de sus de la Capul<br />
Bisericii, Iisus Hristos; „viaţa în Hristos” nu este altceva decât<br />
viaţa cea tainică şi harică a Duhului în creştini; creştinii sunt<br />
„altoiţi” pe Hristos, sunt „mlădiţele” al căror „butuc” este Hristos<br />
(In. 15, 1-6). 13<br />
Decurg de aici patru însuşiri esenţiale ale Bisericii –<br />
sfinţenia, apostolicitatea, sobornicitatea şi unitatea – dintre care ne<br />
vom referi la ultimele două. Mai ales în opoziţie cu sinagoga<br />
iudaică, mărginită numai la poporul lui Israel, Biserica posedă un<br />
caracter universal şi sobornicesc (vezi Gal. 2, 28). Toţi creştinii<br />
sunt chemaţi, într-un imperativ interior şi exterior, să formeze o<br />
singură Biserică, să cuprindă pe toţi în Trupul lui Hristos. Altfel<br />
spus, „sobornicitatea Bisericii este acea capacitate pe care o au<br />
principiile sale de unitate de a atinge, de a transfigura, de a mântui,<br />
de a desăvârşi şi de a aduce la unitate tot ceea ce este omenesc în<br />
lume”. 14<br />
După cum s-a observat, sobornicitatea este strâns legată de<br />
unitatea Bisericii, însuşire ce provine, chiar după cuvintele<br />
Mântuitorului, din unitatea treimică: „ca toţi să fie una, după cum<br />
Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una<br />
să fie” (In. 17, 21). În special imaginea eclezială a trupului tainic al<br />
lui Hristos exprimă ideea de unitate: credincioşii apar aici ca<br />
12 IBIDEM, p. 237; IOAN SĂBĂDUŞ, Ecleziologia în scrierile Sfântului<br />
Apostol şi Evanghelist Ioan, în Revista „Ortodoxia” 17 (1965), nr. 3, p. 309.<br />
13 IBIDEM, p. 242.<br />
14 IBIDEM, p. 246.<br />
115
mădulare ale unui singur organism viu şi spiritual, contribuind<br />
fiecare la plinirea lui Hristos (Efes. 1, 23). Temeiurile acestei<br />
unităţi se găsesc enumerate în textul de la Efes. 4, 3-6, fiind în<br />
număr de şapte elemente: un trup, un Duh, o nădejde, un Domn, o<br />
credinţă, un Botez, un Dumnezeu. „Biserica este una în principiul<br />
său material, pentru că ea este un singur trup, iar acest trup este<br />
însufleţit de un singur Duh. Ea este una în tendinţa şi în scopul său<br />
final, anume preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea veşnică a<br />
membrilor ei; este una, de asemenea, prin autoritatea care o<br />
conduce, căci are un singur Domn; una prin credinţa comună, care<br />
îi serveşte drept regulă şi normă exterioară. Botezul cel unul îi<br />
conferă existenţa şi creştere”. Sunt şase principii rezumate de Sf.<br />
Ap. Pavel într-o singură propoziţie: „Voi sunteţi una în Hristos<br />
Iisus” (Gal. 3, 28). 15<br />
Unitatea eclezială mai are la bază însă şi convingerea<br />
puternică a unităţii fiinţei divine şi a creaţiei, căci „există un singur<br />
Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efes. 4, 6). Îndemnul paulin este ca<br />
fiecare dintre noi să-şi aducă aportul la această unitate, prin<br />
rugăciunea pentru „toţi sfinţii” (Efes. 6, 18), iar Biserica Ortodoxă<br />
urmează acest îndemn atunci când se roagă neîncetat „pentru<br />
sfintele lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor”. 16<br />
Calea unităţii ecleziale este indisolubil legată de<br />
„sobornicizarea” membrilor Bisericii, 17 iar consideraţiile despre<br />
sobornicitatea sau catolicitatea Bisericii nu sunt altceva decât o<br />
prelungire a celor despre dimensiunea hristocentrică a acesteia:<br />
„Biserica este una. Nu există decât o singură Biserică a lui Hristos.<br />
Căci Biserica este Trupul Său. Şi Hristos nu este niciodată divizat.<br />
În Hristos, Domnul Întrupat şi Înălţat, unitatea umanităţii,<br />
compromisă odinioară prin cădere şi desfigurată prin păcat, a fost<br />
pe deplin restaurată. Prin crearea Bisericii creştine a fost inaugurat<br />
un regim existenţial cu totul nou. Un regim catolic, s-ar putea<br />
spune, în opoziţie cu starea funestă de separare şi fragmentare în<br />
care umanitatea întreagă a fost închisă prin păcatul originar.<br />
15 IBIDEM, p. 243.<br />
16 IBIDEM, p. 244.<br />
17 VLADIMIR LOSSKY, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. Anca<br />
Manolache, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 170, evidenţiază de altfel relaţia<br />
organică dintre toate cele patru caracteristici ale Bisericii: unitate, sfinţenie,<br />
sobornicitate şi apostolicitate.<br />
116
Biserica una nu este doar o nota ecclesiae particulară printre altele,<br />
ci natura sa însăşi. Şi funcţia principală a Bisericii în lume este<br />
tocmai readunarea indivizilor separaţi şi dispersaţi şi incorporarea<br />
lor în unitatea organică şi vie a lui Hristos”. Atributul unităţii<br />
ecleziale apare ca fiind un atribut esenţial, un „principiu dinamic”,<br />
existenţial, deopotrivă „dar” (Gabe) şi „misiune” (Aufgabe),<br />
fundament şi scop. Unitatea constituie deci atât un „indicativ”, cât<br />
şi un „imperativ”: unitatea organică a trupului viu, ce are Cap pe<br />
Hristos Însuşi, este, de asemenea, „unitatea Duhului” (Ef 4, 3), căci<br />
Trupul este „legat” şi „creşte” (Col 2, 19) chiar prin lucrarea<br />
Duhului Sfânt, Care conferă „legătura păcii” printr-un sinergism<br />
între harul Său şi credinţa omenească. Unitatea Bisericii înseamnă<br />
aşadar „sobornicitatea” sau „catolicitatea” Bisericii: „unu” şi<br />
„catolic” sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi vii. 18<br />
Printr-o analiză etimologică – nu facilă, căci originile sale<br />
sunt „obscure” – Părintele Georges Florovsky încearcă să releve<br />
care a fost sensul exact al celui de-al doilea termen amintit puţin<br />
mai sus, „catolic”. Utilizat în vechile simboluri de credinţă ca un<br />
adjectiv (vezi ekklesia katholike), el derivă de la kath’olon şi ar<br />
avea sensul de „împreună”, „în unul” sau chiar „în întregime”. În<br />
orice caz, în opinia Părintelui Florovsky kath’olon nu a fost<br />
echivalat cu kata panton, căci el nu ţinea de sfera fenomenală sau<br />
empirică, ci de planul noumenal şi ontologic; descria însăşi esenţa,<br />
deplinătatea (pleroma) acesteia, nu manifestările exterioare. 19<br />
Expresia ekklesia katholike nu a fost folosită deci niciodată într-un<br />
sens cantitativ, pentru a desemna întinderea geografică,<br />
expansiunea spaţială a Bisericii, ci într-un sens calitativ, ce viza<br />
integritatea credinţei sau a doctrinei, fidelitatea Bisericii faţă de<br />
Tradiţia plenară şi primară, în opoziţie cu tendinţele sectare ale<br />
ereticilor, care se separau din această „plenitudine originară”<br />
(catolicitatea). Katholike, mai arată Florovsky, era echivalent mai<br />
degrabă cu „ortodoxia” decât cu „universalitatea” Bisericii, în<br />
sprijinul acestei idei putându-se aduce importante mărturii<br />
18 GEORGES FLOROVSKY, Le Corps du Christ vivant. Une interprétation<br />
orthodoxe de l’Eglise, în La Saint Eglise Universelle – Confrontation<br />
Oecuménique, Neuchatel, 1948, p. 24.<br />
19 IDEM, The Catholicity of the Church, în The Collected Works of Georges<br />
Florovsky, Vol. 1: Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View,<br />
Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts, 1972-1989, p. 39-40.<br />
117
patristice. Spre exemplu, Sf. Ignatie de Antiohia exprima „taina<br />
adunării laolaltă” (mysterion tes synaxeos) în jurul lui Hristos<br />
(Mt 18, 19-20) prin cuvintele „acolo unde este Hristos, acolo e şi<br />
Biserica Catolică” (Smyrn. 8, 2), iar mai târziu, într-o formulă de<br />
sinteză, Sf. Chiril al Ierusalimului va arăta că Biserica este<br />
„adunarea laolaltă a tuturor într-o comuniune”, într-o „adunare”<br />
(ekklesia), şi că ea se cheamă „catolică” pentru că „există pe toată<br />
suprafaţa pământului, de la un capăt la celălalt”, dar mai ales<br />
pentru că „ea predă în chip integral şi fără omisiune (katholikos kai<br />
anelleipos) toate dogmele”. 20 Înţeleasă din nou ca o însuşire<br />
internă a Bisericii, catolicitatea nu poate fi în niciun chip<br />
echivalată cu universalitatea Bisericii. „Extensiunea geografică<br />
universală nu este decât o manifestare sau o urmare a acestei<br />
integrităţi interioare, a plenitudinii spirituale a Bisericii”. 21<br />
Cele afirmate anterior ne trimit la transpunerea la nivel<br />
eclezial a temei sinergiei, a relaţiei intime dintre askesis şi theosis.<br />
Imaginea nou-testamentară a Bisericii ca fiind koinonia reclamă un<br />
„acord spiritual”, o „simfonie de persoane”; apoi, imaginea<br />
Trupului este însăşi porunca iubirii, cea care realizează o unitate de<br />
viaţă, o frăţietate sau o comuniune. 22 Noutatea poruncii creştine a<br />
iubirii stă în faptul că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi<br />
înşine – nu în sensul de a-l ridica la acelaşi nivel cu noi, ci într-un<br />
sens mai profund: a ne vedea propriul sine în celălalt, devenit în<br />
calitatea sa de persoană iubită un „alter ego” al nostru. În iubire cei<br />
doi parteneri devin una, iar în adevărata dragoste creştină acest fapt<br />
se transpune în a vedea în fiecare dintre fraţii noştri pe Hristos<br />
Însuşi. În mod evident, „o asemenea dragoste cere predare de sine,<br />
stăpânire de sine. O astfel de dragoste este cu putinţă numai într-o<br />
20<br />
Cf. Cateh. 18, 23, P.G. vol. 33, col. 1044, apud IDEM, Le Corps du Christ<br />
vivant, p. 25.<br />
21<br />
IBIDEM, p. 25. Universalitatea Bisericii este consecinţa sau expresia, dar nu<br />
cauza sau temeiul catolicităţii sale.<br />
22<br />
IBIDEM, p. 31-32, vezi şi IDEM, The Catholicity of the Church, p. 42. În<br />
ambele cazuri este citat Sf. Ioan Hrisostom, ca exeget al Sf. Ap. Pavel. În primul<br />
caz, se afirmă ideea sa conform căreia distincţia rece dintre „al meu” şi „al tău”<br />
trebuie să fie abandonată în Hristos; în cel de-al doilea caz se citează explicit:<br />
„Sf. Pavel cere de la noi o astfel de iubire, o iubire care ar trebui să ne lege<br />
întreolaltă, încât să nu mai fim separaţi unul de altul […] Sf. Pavel cere ca<br />
unirea noastră să fie atât de deplină ca a mădularelor unui trup” – Vezi: In Eph.<br />
Hom. 11,1, P.G. vol. 62, col. 79.<br />
118
expansiune şi transfigurare a sufletului. Porunca de a fi catolic este<br />
dată fiecărui creştin. Măsura maturităţii sale duhovniceşti este<br />
măsura catolicităţii sale. Biserica este catolică în fiecare dintre<br />
membrii ei, deoarece un întreg catolic nu poate fi construit sau<br />
compus altfel decât prin catolicitatea părţilor sale. Nicio mulţime<br />
ai cărei membri sunt izolaţi şi impenetrabili nu poate deveni o<br />
frăţie. Unirea poate fi cu putinţă numai prin dragostea frăţească<br />
reciprocă a tuturor fraţilor”. 23<br />
Umanitatea s-a văzut în prima jumătate a sec. XX „hărţuită<br />
şi dominată de către două forme ale organizării sociale:<br />
mentalitatea capitalistă a occidentului, care a cultivat<br />
individualismul egoist, şi diferite tipuri de regimuri totalitare, care<br />
implică riscul nivelării maselor sub forma unui fel de dictatură, fie<br />
în mod vizibil, fie făţiş, sub masca sloganurilor variate sau a<br />
mesianismului naiv”. 24 Efortul depus de către umanismul<br />
occidental european ca să dezvolte o teorie a omenirii care ar<br />
dispersa şi înlocui ideea creştină, a dus la legarea conceptului de<br />
persoană de morala autonomă sau pur şi simplu de o filozofie<br />
umanistă.<br />
Secolul al XXI-lea, prin structura pluralistă, în continuă<br />
creştere, a societăţii moderne şi prin căutarea de noi baze de<br />
susţinere a statului, legii şi economiei, tinde în mod progresiv să<br />
perceapă din nou fiinţa umană ca pe o existenţă ce activează prin<br />
sine însăşi, ca pe o „personalitate”. Ideea fundamentală a autonomiei<br />
a fost identificată iniţial de către umanism cu noţiunea<br />
independenţei morale şi spirituale. De asemenea, acelaşi temei a fost<br />
folosit şi de către liberalismul socio-economic pentru a limita<br />
acţiunea şi intervenţia statului. Dar evenimentele au dovedit că<br />
acesta a fost atât incapabil de a înţelege adevăratele nevoi umane,<br />
cât şi neinteresat de a realiza acest lucru. Luptele de clasă din secolul<br />
al XIX-lea şi evenimentele sociopolitice ale secolului al XX-lea s-au<br />
îndreptat din ce în ce mai mult către libertatea totală a omenirii, dar<br />
nu ca o idee logică, ci ca o cerinţă morală. Astfel, din multiplele<br />
crize ale umanităţii secolului al XX-lea, conceptul de personalitate<br />
se dovedeşte a fi, încă o dată în plus, principiul central prin care se<br />
realizează evoluţia armonioasă a tuturor principiilor individuale ale<br />
23 IDEM, The Catholicity of the Church, p. 43.<br />
24 IBIDEM, p. 80.<br />
119
politicii, economiei, moralităţii şi legii. 25<br />
Ideea de „comuniune” subliniază faptul că drepturile<br />
fiecărui bărbat sau ale fiecărei femei sunt inseparabil legate de cele<br />
ale celorlalţi. Interdependenţa dintre drepturi şi obligaţii este<br />
evidentă şi armonia ar trebui să se stabilească între drepturile<br />
individuale şi cele socio-politice. Mai ales într-o perioadă de<br />
pluralism social, respectul pentru demnitatea umană implică mult<br />
mai mult decât simpla recunoaştere a drepturilor celeilalte<br />
persoane. Numai iubirea este capabilă de a transforma societatea<br />
dintr-o mulţime de firicele de nisip, unde fiecare este introvertit şi<br />
indiferent faţă de celălalt, într-un grup organic de celule, unde<br />
fiecare contribuie la dezvoltarea celeilalte. 26<br />
Se pune astfel problema: în ce măsură îşi mai cunoaşte<br />
Europa de azi propriile rădăcini creştine, adică acele izvoare ce<br />
stau chiar la baza identităţii sale? Au fost şi mai există încă voci<br />
care reclamă ca Uniunea Europeană să fie bazată exclusiv pe<br />
interese politice, economice şi strategice (de securitate), fără nicio<br />
referinţă la valorile religioase creştine. Mai mult, nu cu mult timp<br />
în urmă, ministrul turc Erdogan deplângea existenţa unei<br />
„mentalităţi de club creştin” a Europei! 27<br />
„Europa are nevoie de creştinism”, atrăgea însă atenţia<br />
preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek. Creştinismul<br />
este una dintre cele mai mari puteri pe care le are Europa şi dacă<br />
acesta este pierdut, „vom fi condamnaţi la erodarea spiritului<br />
european”, sublinia acesta, apărând plasarea simbolurilor creştine<br />
în spaţii publice. Într-un mesaj adresat Dejunului de Rugăciune<br />
European, care a avut loc la începutul lunii decembrie 2011, fostul<br />
premier al guvernului polonez le-a reamintit celor prezenţi că<br />
„părinţii fondatori ai Europei unite au fost creştini activi”. El a<br />
continuat: „În acelaşi timp, se pune întrebarea dacă moştenirea<br />
creştină este încă valoroasă, dacă nu este doar o altă tradiţie<br />
istorică – respectabilă dar nefolositoare? Daţi-mi voie să fiu clar: o<br />
25 Vezi: ANASTASIOS YANNOULATOS, Ortodoxia Răsăriteană şi drepturile<br />
omului, în NICOLAE RĂZVAN STAN (ed.), Biserica Ortodoxă şi drepturile<br />
omului: Paradigme, fundamente, implicaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,<br />
2010, p. 79-80.<br />
26 IBIDEM, p. 81.<br />
27 Vezi: MARGOT KÄSSMANN, Situaţia ecumenică în Europa, trad. Daniel<br />
Buda, în „Revista Teologică” 16 (2006), nr. 2, p. 196.<br />
120
mărturie curajoasă a creştinilor, prezentă şi în politică – tolerantă şi<br />
deschisă celorlalţi – este una dintre cele mai mari puteri pe care le<br />
avem. Dacă renunţăm la ea, vom fi condamnaţi la erodarea<br />
spiritului european, digeraţi de naţionalism sau atomizare, şi de<br />
asemenea de un sentiment crescând de gol spiritual – maladia unei<br />
lumi de consum excesiv”. El a avertizat că pierderea valorilor „ar<br />
putea fi mult mai periculoasă pentru Europa decât lipsa de capital<br />
sau lipsa de putere politică”.<br />
Jerzy Buzek, care la sfârşitul anului trecut şi-a încheiat<br />
mandatul de doi ani de preşedinte al Parlamentului European, a<br />
adăugat că actuala criză economică este „nu numai o criză a<br />
datoriei publice – o criză care vine din SUA după falimentul<br />
Lehman Brothers – este de asemenea o fundamentală criză a<br />
valorilor”, rezultând dintr-o dezvoltare materială care nu a fost<br />
„însoţită de o dezvoltare spirituală, nici de credibilitatea<br />
standardelor noastre morale”: „Când ne îmbogăţim, este nevoie de<br />
responsabilitate, nevoie de a avea grijă de bunăstare – nevoie de a<br />
avea grijă de egalitate; în cele din urmă, ideea de competitivitate<br />
cere ideea de dreptate. Avem nevoie nu numai de joburi, ci şi de<br />
etica muncii”.<br />
El a mai spus că vreme de secole Europa a creat un model în<br />
care „autorităţile publice şi autorităţile religioase îşi păstrează<br />
fiecare autoritatea”. Dar, a insistat Buzek, este „nevoie absolută de<br />
cooperare între autorităţile publice şi cele religioase în multe sfere,<br />
pentru că o astfel de cooperare este importantă pentru a construi<br />
împreună o societate corectă şi dreaptă”. 28<br />
Autorul din care am citat anterior este un creştin de factură<br />
protestantă, iar auzind cuvintele sale, sperăm ca din ce în ce mai mulţi<br />
membrii ai Bisericii Ortodoxe să-şi dea seama că fidelitate faţă de<br />
Sfânta Tradiţie nu înseamnă conservatorism sau imobilism mort.<br />
Înseşi provocările de care vorbeam au început să fie privite drept<br />
factor favorizant al unui nou dinamism viu. Ortodoxia nu trebuia<br />
aşadar să se teamă niciodată de provocare, căci încă de la început<br />
creştinii au trăit şi şi-au constituit identitatea într-o realitate<br />
multiculturală. Depăşind sentimentul de autosuficienţă egoistă şi<br />
izolare, Ortodoxia de astăzi se cuvine la rândul ei să „ridice mănuşa”,<br />
28 Vezi: Porunca Iubirii, nr. 2 (2012), număr disponibil la adresa:<br />
http://www.poruncaiubirii.agaton.ro/ (site accesat la data de 05.02.2012).<br />
121
să accepte provocările modernităţii şi pluralismului, întrucât<br />
„Ortodoxia poate să reprezinte un răspuns la întrebările prezentului<br />
când ea însăşi va conştientiza obligaţia ei ecumenică şi socială”. 29<br />
29 CONSTANTINE SKOUTERIS, Perspective Ortodoxe, trad. Ioan Marin<br />
Croitoru, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, p. 142. În noua<br />
realitate istorică europeană este obligatoriu ca Ortodoxia să fie prezentă şi să<br />
funcţioneze „ca un trup”. Ea „are capacitatea, prin teologia, antropologia şi<br />
cosmologia ei, să contribuie la configurarea imaginii postmoderniste a lumii,<br />
oferind o contrapropunere care va elibera lumea de impasurile în care a fost<br />
condusă de modernismul european apusean” – Vezi: IBIDEM, p. 157. Vezi<br />
volumele colective ce au rezultat în urma unor simpozioane dedicate raportului<br />
dintre Biserica Ortodoxă şi Uniunea Europeană: Ortodoxia, parte integrantă din<br />
spiritualitatea şi cultura europeană, Mănăstirea Constantin Brâncoveanu<br />
Sâmbăta de Sus, 2004; Diversitate şi identitate culturală în Europa, Ed.<br />
Bibliotheca, Târgovişte, 2005; Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Ed.<br />
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006. Cel mai recent publicat este<br />
volumul colectiv ce a rezultat în urma unei Conferinţe internaţionale ce a avut<br />
loc la Cluj-Napoca, între 26-29 martie 2009: IOAN VASILE LEB, GABRIEL-<br />
VIOREL GÂRDAN, DACIAN-BUT CĂPUŞAN (coord.), Integrarea<br />
europeană şi valorile Bisericii, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, în special<br />
studiile semnate de: PETER NEUNER, Christliche Ideen als Fundament für<br />
Europa, p. 11-22; KONSTANTIN NIKOLAKOPOULOS, Caracterul creştin al<br />
Europei şi contribuţia ortodoxă, p. 23-66; OVIDIU IOAN, Reflecţii asupra<br />
temei: Studiul teologiei ortodoxe şi integrarea României în Uniunea Europeană,<br />
p. 109-114; IOAN-MARIUS BUCUR, RALUCA DIMA, Biserica Ortodoxă<br />
Română în procesul aderării României la Uniunea Europeană, p. 135-150,<br />
NICOLAE PĂUN, Identitate naţională şi identitate europeană: un concept<br />
preliminar, p. 241-246; EMANOIL BĂBUŞ, Frontierele în Europa şi<br />
dimensiunea lor religioasă, p. 259-272; NICOLAE TURCAN, Creştinismul<br />
european – între secularizarea postmodernă şi alternativa ortodoxă, p. 367-384.<br />
Vezi de asemenea TEODOR ŞERBAN, Ortodoxia în Uniunea Europeană, în<br />
Almanah Bisericesc – 2010, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2010, p. 287-294.<br />
Autorul afirmă printre altele: „Trebuie menţionat faptul că însăşi conştiinţa de<br />
sine ortodoxă ne obligă să accentuăm că Ortodoxia este credinţa primară a<br />
Europei, credinţă dată uitării de către Europa, credinţă care va trebui cândva să<br />
constituie din nou identitatea ei creştină” (p. 287). Principala contribuţie adusă<br />
de Ortodoxie la moştenirea europeană constă în „comuniunea sfinţilor”: „Lista<br />
lungă de oameni sfinţi din Europa Occidentală, cinstiţi pană astăzi şi aparţinând<br />
Bisericii Ortodoxe nedespărţite, arată ca nu pot fi ignorate nici Ortodoxia, nici<br />
calitatea credinţei lor, ca parte şi bază a moştenirii culturale şi în special a celei<br />
religioase din Europa Occidentală” (p. 288). În concluzie, valorile Ortodoxiei<br />
pot să fie alternative la criza ideologică prin care trece Europa; sau, altfel spus,<br />
„istoria Bisericii Ortodoxe poate fi ea însăşi un bun exemplu pentru ceea ce se<br />
doreşte a fi Uniunea Europeană” (p. 289). Pe aceeaşi linie a argumentaţiei se<br />
înscrie şi lucrarea Arhimandritului athonit GHEORGHE KAPSANIS,<br />
122
Una dintre cele mai de seamă contribuţii ale creştinismului la<br />
mentalitatea omului modern poate consta în redescoperirea de către<br />
acesta a unei comunităţi autentice de iubire, după chipul<br />
intercomuniunii Treimice. Altfel spus, misiunea creştină în lume nu<br />
poate să fie înţeleasă decât plecându-se de la realitatea prezenţei şi<br />
lucrării Persoanelor Sfintei Treimi în lume, iar această prezenţă<br />
presupune în mod necesar Biserica (care pentru ortodocşi este una cu<br />
Biserica Ortodoxă). Ea este organul mistic, Trupul lui Hristos, în care<br />
„comuniunea” umană dobândeşte o altă ordine şi o altă calitate, chiar<br />
după chipul iconic al modelului ei prin excelenţă, Sfânta Treime.<br />
Mult râvnita unitate umană, contrapusă, după cum se va vedea,<br />
globalizării exterioare ce predomină lumea de azi, nu se poate realiza<br />
decât la un nivel interior, în profunzimile naturii umane. Aici lucrează<br />
Hristos prin Duhul Sfânt, aici unitatea devine cu adevărat vie într-o<br />
„comuniune de iubire”. Acesta este sensul sobornicităţii – o calitate a<br />
Bisericii care subliniază calitatea fiecărui membru al Bisericii de a fi o<br />
„celulă vie” a Trupului lui Hristos. Fiecare persoană în parte, ca şi<br />
întregul ansamblu, este chemat să realizeze eu-l propriu, să-şi<br />
dezvolte puterile în armonie cu ceilalţi, într-o iubire care constituie<br />
trăsătura fundamentală a „chipului dumnezeiesc”. 30<br />
Încheiem studiul nostru făcând apel încă o dată la necesitatea<br />
regăsirii etosului creştin primar ca model fundamental, echilibrat,<br />
pentru o vieţuire autentic creştină în societatea contemporană. Pe de o<br />
parte, „creştinismul primelor trei secole a dus de altfel o dificilă şi<br />
îndelungată luptă, în condiţii de minoritate persecutată, împotriva<br />
tendinţelor puternice manifestate în interiorul lui, de a-l face să<br />
basculeze în atitudini radicale şi negative faţă de existenţă, societate,<br />
stat, istorie, cultură, lege şi raţiune”. Prin această luptă, Biserica<br />
reuşeşte să „nu abandoneze puterilor malefice ale răului nici<br />
cosmosul, nici natura, nici statul, nici timpul, nici cultura, nici<br />
raţiunea, nici legea, nici Vechiul Testament. Deşi căzute în păcate,<br />
toate acestea sunt realităţi create de Dumnezeu, deci bune în fiinţa lor,<br />
putând constitui, după exorcizarea baptismală a puterilor demonice<br />
Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.<br />
30 A. YANNOULATOS, Op. cit., p. 33-34.<br />
123
infiltrate în ea, materia potenţială a anticipării euharistice a Împărăţiei<br />
lui Dumnezeu”. 31<br />
Pe de altă parte, după cum corect sublinia Grigorios<br />
Larentzakis, 32 termenii Oikos, Oikonomia şi Oikumene sunt<br />
indisolubil legaţi. „Casa” noastră în această lume implică nu doar<br />
ocuparea unui anumit spaţiu, ci mai ales viaţa trăită în comuniune<br />
cu ceilalţi. Imaginea exactă este aşadar acea a familiei, în care toţi<br />
suntem fraţi. În acelaşi timp însă, convieţuirea armonioasă implică<br />
şi un set de reguli, în primul rând de natură etică; mai mult, pentru<br />
a fi valide şi aplicabile, se cere ca regulile să mai fie şi universale.<br />
Înţelegem acum deci de ce „Uniunea Europeană”, din punctul de<br />
vedere creştin ortodox, trebuie să însemne mult mai mult decât o<br />
simplă adunare guvernată de interese economice comune şi<br />
reciproc avantajoase. 33 Vorbim de o dimensiune spirituală – iar în<br />
Oikos Europa, Ortodoxia are obligaţia de a nu tăcea atunci când<br />
trebuie să ia cuvântul!<br />
Abstract: The Vision of Catholic Unity, from the Ancient<br />
Church to European Union<br />
This study underlines the importance that the Christian view has on<br />
the unity of modern society, where the globalizing tendency<br />
predominates . After exposing the main features of ecclesial unity in<br />
the primary age and also how this unity is realized, I have drawn<br />
several conclusions on the notion of catholicity like the<br />
accomplishment of human unity, according to the model of Saint<br />
Trinity. Finally, it is mentioned the need and the necessity of<br />
revealing the Christian roots in the modern Europe. We believe that<br />
,certainly, this will be the most important contribution to the world.<br />
31 IOAN I. ICĂ JR., Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident şi în<br />
Europa de azi, în IOAN I. ICĂ JR.-GERMANO MARANI (ed.), Gândirea<br />
socială a Bisericii. Fundamente – documente – analiză – perspective, Ed.<br />
Deisis, Sibiu, 2002, p. 20.<br />
32 GRIGORIOS LARENTZAKIS, Orthodoxe Perspektiven zum Oikos Europa<br />
zwischen Oikonomia und Oikumene, în DIETMAR WINKLER, WILFRED<br />
NAUSNER (ed.), Oikos Europa zwischen Oikonomia und Oikumene, Tyrolia<br />
Verlag, Innsbruck, 2004, p. 113-126.<br />
33 Pentru mai multe detalii vezi RADU CARP (coord.), Un suflet pentru Europa.<br />
Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005.<br />
124
ASPECTE CANONICE PRIVIND UNELE<br />
CONSIDERAŢII REFERITOARE LA<br />
SACERDOŢIUL FEMEII<br />
Lect. Univ. Dr. CRISTIAN PETCU 1<br />
Cuvinte chie: hirotonie, femeie, Biserica Ortodoxă, poziţia<br />
canonică a Bisericii<br />
Keywords: the ordination, women, The Orthodox Church, the<br />
canonical position of The Church<br />
Introducere<br />
Maniera în care s-a comportat Biserica Ortodoxă vis-a-vis de<br />
hirotonia femeii a fost una care a determinat discuţii care au avut<br />
în vedere perspectiva scripturistică, canonică dar şi orizontul<br />
teologic deschis de teologii moderni. Problema este adusă în mod<br />
esenţial în discuţiile teologice ortodoxe prin dialogurile teologice<br />
multilaterale şi bilaterale ale mişcării ecumenice contemporane. Cu<br />
toate acestea, hirotonia (heirotonia) femeilor de către protestanţi<br />
şi, recent, de anglicani, creează, în ultimă instanţă, un impuls şi<br />
pentru teologia ortodoxă, deoarece ea este afirmată, în primul rând,<br />
ca o problemă teologică de mişcarea ecumenică contemporană.<br />
Aspectul canonic al acestei probleme presupune restaurarea<br />
dimensiunilor reale ale examinării teologice a sensului cuvântului<br />
hirotonie. Acest cuvânt, după cum se ştie, are un înţeles multiplu<br />
atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie. El poate fi<br />
interpretat prin termenii de alegere „eklogy” sau simplu, de punere<br />
a mâinilor „heirothesia”, sau chiar de hirotonie sacramentală. Prin<br />
urmare, înţelesul multiplu al termenului de hirotonia femeilor în<br />
tradiţia canonică este înţeles mai bine în dimensiunile lui teologice<br />
reale numai prin referinţele lui implicite la Taina Preoţiei. 2 Despre<br />
preoţie Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că este slujirea exclusiv a<br />
bărbaţilor căci aşa decurge din rolul preotului care nu este numai<br />
acela de a-i conduce pe credincioşi sau de a fi părintele familiilor<br />
1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova.<br />
2 E. THEDOROIU, Hirotonia sau hirolesia diaconiţelor, Atena, 1954, apud Pr.<br />
lect. dr. C-TIN RUS, Problema hirotoniei femeilor. Studiu canonic, în Revista<br />
„Altarul Banatului”, Seria nouă anul XII I/LI 1 (2002). nr. 1-3, p. 24.<br />
125
creştine de care răspunde, ci şi de a-L întruchipa şi a-L face cu<br />
adevărat prezent pe Domnul Hristos în mijlocul lor. 3<br />
El consideră că alegerea bărbaţilor ca preoţi este după o<br />
rânduială care nu se poate pune în discuţie, deoarece, mai presus<br />
de toate, nu oamenii sunt cei care îşi aleg preoţii sau episcopii, ci<br />
Dumnezeu însuşi este Cel care îi alege; lucrând prin oameni, El îi<br />
selectează şi îi învesteşte pe cei pe care El îi vrea drept preoţi ai<br />
Săi (iar aceştia sunt întotdeauna bărbaţi şi nu femei). Spre pildă,<br />
citind din Faptele Apostolilor 20, 28: „Drept aceea, luaţi aminte de<br />
voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi<br />
episcopii supraveghetori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe<br />
care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său”, Sfântul Părinte observă<br />
că: „Legea dumnezeiască le îndepărtează pe femei de la slujba<br />
preoţiei (I Cor. 14.34)” 4 şi că hirotonia este de la Sfântul Duh.<br />
În ceea ce priveşte nehirotonia femeii trebuie avut în vedere<br />
că acest fapt nu este consecinţa unei inferiorităţi sau a vreunei<br />
impurităţi a acesteia faţă de bărbat. Mai degrabă trebuie ştiut că<br />
imposibilitatea hirotoniei decurge dintr-o superioritate a femeii în<br />
diferite domenii ce presupune o slujire harismatică specială<br />
feminină distinctă de cea bărbaţilor.<br />
Pledoaria hrisostomică în favoarea preoţiei masculine nu<br />
izvorăşte dintr-o prejudecată a sa faţă de femei, în general, şi nici<br />
din vreo opinie defavorabilă la adresa înzestrărilor spirituale ale<br />
acestora, ci numai din interpretarea Sfintei Tradiţii şi din dorinţa sa<br />
de a promova anumite norme de ordine în societate, pentru buna<br />
desfăşurare a vieţii tuturor. 5<br />
Patriarhul Ecumenic Dimitrios I, prin anii 1970, afirma şi el<br />
că Biserica Ortodoxă, cu toate că a acordat o deosebită cinstire<br />
femeilor aşezând pe unele din ele în rândul sfinţilor, a urmat<br />
exemplul Mântuitorului şi nu a admis niciodată intrarea femeilor în<br />
ierarhia sacerdotală. Aceasta s-a întâmplat datorită faptului că<br />
Însuşi Domnul Iisus, Fiul Sfintei Fecioare a lăsat pe mama Sa în<br />
3 DAVID C. FORD, Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur,<br />
Traducere din engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Bucureşti, 2007, p. 402.<br />
4 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoţie, 111, 9, în Vol. SF. IOAN<br />
GURĂ DE AUR, SF. GRIGORIE DIN NAZIANZ, SF. EFREM SIRUL, Despre<br />
preoţie, Traducere din geaca veche, Introducere şi note de Pr. prof. Dumitru<br />
Stăniloae, Bucureşti, 2007, p. 29-216.<br />
5 DAVID C. FORD, Op.cit., p. 408.<br />
126
afara colegiului Apostolilor, încredinţându-i doar sacerdoţiul<br />
tăcerii. De asemenea, Hristos, Domnul nostru, prin intermediul<br />
Sfântul Apostol Pavel, a lăsat şi încredinţat femeilor alte chemări şi<br />
slujiri în Biserică, dar nicidecum pe cea a sacerdoţiului. 6<br />
Profesorul ortodox I. Karmiris de la Atena arată că Domnul,<br />
întemeind Biserica Sa în scopul de a-I continua opera Sa<br />
mântuitoare, a încredinţat propriul şi unicul Său sacerdoţiu, care<br />
cuprinde aspecte sfinţitoare, liturgice şi pastorale, numai bărbaţilor<br />
şi nu femeilor, deci Apostolilor şi prin ei succesorilor lor episcopii<br />
şi restul clerului.<br />
Rezultă deci, că Mântuitorul a chemat la ministeriul<br />
apostolic numai bărbaţi şi nu femei, excluzând astfel pe acestea de<br />
la sacerdoţiul sacramental. Şi nu numai printre cei 12 Apostoli, ci<br />
şi printre cei 70 de ucenici ai lor n-au existat femei, ba chiar pentru<br />
completarea locului rămas vacant după Iuda, n-a fost propusă nicio<br />
femeie. Apostolii, urmând exemplul Domnului, n-au hirotonit<br />
femei nici la începutul exercitării misiunii lor apostolice, nici mai<br />
târziu, cu toate că au avut mai multe colaboratoare şi ajutoare<br />
vrednice. Tot Prof. Karmiris arată că în Constituţiile Bisericii se<br />
stipulează că: „Dacă noi nu le-am îngăduit să înveţe, cum le vom<br />
permite exercitarea unui sacerdoţiu împotriva naturii?” Aceasta<br />
este o ignoranţă care provine din necunoaşterea greacă a lui<br />
Dumnezeu (Cel adevărat), ignoranţă care permitea ordinarea<br />
femeilor ca preotese ale zeiţelor. De aceasta nu e în conformitate<br />
cu porunca lui Hristos. „Căci preoţii şi ierarhii sunt reprezentanţii<br />
lui Hristos, lucrând „în persoana Christi”. Este o concordanţă<br />
simbolică şi iconică între Hristos şi reprezentanţii Săi: aceştia joacă<br />
rolul paternal al lui Hristos şi sunt adevăraţii părinţi duhovniceşti<br />
ai credincioşilor, ceea ce, natural, nu se potriveşte femeilor. 7<br />
„Problema preoţiei femeilor, scrie Militza Zerno, o femeie<br />
ortodoxă care ştie să facă deosebirea între rânduiala dumnezeiască<br />
şi cea omenească, n-a existat niciodată în Biserica Ortodoxă şi nici<br />
nu e pusă astăzi. Noi, femeile ortodoxe, suntem supărate de<br />
agresivitatea unor femei din Apus, din diferite denominaţii, în<br />
6 A se vedea Arhid. prof. IOAN ZĂGREAN, Pr. prof. ALEXANDRU MOISIU,<br />
Hirotonia femeilor în contextual actual al dialogului ecumenist, în Revista<br />
„M.A.”, anul XXIV (1979), nr. 4-6, p. 372.<br />
7 IBIDEM, p. 372-373.<br />
127
susţinerea acestei inovaţii şi suntem mirate de argumentele<br />
invocate în sprijinul ei. Deosebirea atitudinii noastre, aşa cum cred<br />
eu, are un temei profund în deosebirea înţelegerii ortodoxe a<br />
naturii Bisericii: Pentru noi, Biserica, înainte de orice e un corp<br />
organic, o familie fără predominare clericală şi cu o varietate de<br />
slujiri... Biserica Ortodoxă are reputaţia de a fi conservatoare şi<br />
înceată la schimbări. Deşi aceasta poate provoca nemulţumiri<br />
uneori, înţelepciunea ei este deseori evidentă în comparaţie cu<br />
experienţa schimbărilor prea rapide din Bisericile Apusene”. 8<br />
Monahia Nazaria Niţă arată că această teză modernă a<br />
„hirotoniei femeilor” este o problemă confesională de ordin<br />
personal - precumpănind interese sociale şi materiale - de unde şi<br />
controversele apărute în toate bisericile şi confesiunile creştine şi<br />
chiar în sânul diverselor denominaţiuni protestante. „Argumentele<br />
în chestiune nu sunt de ordin teologic, ci sociologic şi<br />
antropologic”, şi astfel ele nu fac obiectul preocupărilor noastre,<br />
pentru că noi credem că din epoca Sinoadelor Ecumenice până în<br />
zilele noastre, nu s-a produs în sânul umanităţii o mutaţie biologică<br />
de o asemenea anvergură, care să impună ca femeile să asume<br />
rolul cu care Hristos Însuşi a învestit pe Apostolii Săi, adică pe<br />
bărbaţi, rol pe care Tradiţia l-a consacrat cu temeiul Sfintelor<br />
Canoane de aproape două mii de ani. 9<br />
I. Hirotonia Femeilor în Anglicanism şi în Protestantism<br />
Problema hirotoniei femeilor pare să fi fost de-a lungul veacurilor<br />
şi a devenit astăzi, sub aspect scripturistic (mai ales pentru<br />
Bisericile Protestantă şi Anglicană), aceea a ispitirii duhurilor<br />
discernământului (I Ptr. 4, 1 şi I Cor. 2, 10) sau discernământului<br />
adevăratei şi falsei adaptări a Bisericii ca şi a alegerii între<br />
îndemnul Sfântului Pavel de a ne face tuturor toate (I Cor. 9, 22) şi<br />
acela de a nu ne potrivi chipului acestui veac (Rom. 12, 2). 10<br />
Hirotonia femeii în toate treptele ierarhice este astăzi tot mai<br />
discutată mai ales în lumea protestantă. În Biserica Ortodoxă, dar<br />
8 Prof. NICOLAE CHIŢESCU, În legătură cu preoţia femeii. Studiu dogmatic,<br />
în Revista „Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 2, p. 352.<br />
9 Pr. prof. C-TIN GALERIU, Congresul teologic privind problema hirotoniei<br />
femeilor, în „Ortodoxia”, anul XL (1989), nr. 1, p. 96-97.<br />
10 Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Art. cit., p. 357.<br />
128
şi în cea Romano-Catolică, această problemă nu se pune decât la<br />
nivelul discuţiilor, nicidecum la recunoaşterea valabilităţii ei.<br />
Problema hirotoniei femeii este lansată, se pare, de cercurile<br />
feministe occidentale anglicane, dar mai nou nici noi nu suntem<br />
feriţi de provocarea ce ni se face.<br />
Susţinătoarele acestui curent afirmă că citind îndrumările sau<br />
rugăciunile din Molitfelnic, referitoare la anumite momente din<br />
viaţa femeii (rugăciunea la 8 zile de la naştere, la 40 de zile, la<br />
punerea numelui copilului), „vom găsi o atmosferă care dezice<br />
teologia Mântuitorului şi aşează femeia într-un context antic,<br />
atribuindu-i răul de care suferă omenirea, întocmai ca în<br />
Levitic...”. 11<br />
De asemenea, există canoane care opresc femeia chiar să<br />
intre în Biserică, să sărute icoanele şi să se împărtăşească la<br />
vremea (ne)curăţiei lunare. Tot ele se întrebă dacă nu cumva toate<br />
acestea izvorăsc dintr-o necunoaştere a realităţilor biologice?<br />
Pentru că, de vreme ce această perioadă biologică este pusă în<br />
legătură cu creaţia, deci natural şi nicidecum nu este păcat, de ce să<br />
fie oprită de la împărtăşanie sau de la intrarea în Biserică?<br />
Teologic, s-ar putea răspunde că această curăţie lunară, pe<br />
care-o suportă numai femeia, este o consecinţă a căderii în păcat,<br />
pentru că, altfel, oamenii s-ar fi înmulţit prin cuvânt, după o afirmaţie<br />
a Sfântului Ioan Gură de Aur. Să nu uităm că şi bărbatului i se<br />
interzice de către aceeaşi autoritate - canoanele - să se împărtăşească<br />
la anumite perioade (de pildă, când e ispitit în vis). Şi acest fapt ar<br />
putea fi considerat tot „natural”. 12 Referindu-se la afirmaţiile unor<br />
femei militante pentru accesul lor la preoţie, Prof. Nicolae Chiţescu le<br />
răspunde acestora că noi oamenii, încă de la creaţie, suntem deosebiţi<br />
în cele două sexe, bărbaţi şi femei şi potrivit cu harismele specifice<br />
fiecărui sex am primit în Biserică daruri şi funcţii care sunt<br />
complementare, dar nu interschimbătoare. 13<br />
Paul Evdochimov spunea că „problema preoţiei femeii îşi<br />
află soluţie în planul foarte precis al harismelor. Maica Domnului<br />
nu are nimic dintr-un episcop. Dacă iconografic este adesea<br />
11 ANCA MANOLACHE, Din problematica feminină actuală, în Revista<br />
„M.B.”, anul XXXV(1985), nr. 7-8, p. 441.<br />
12 Pr. dr. IOAN MOLDOVEANU, Art. cit., p. 133.<br />
13 Prof. IOAN ZĂGREAN, Pr. prof. ALEXANDRU MOISIU, Art. cit., p. 381-383.<br />
129
eprezentată cu un omofor, acesta este doar semnul ocrotirii ei<br />
materne, şi nu al puterii sacerdotale. Sacerdoţiul funcţional este o<br />
funcţie masculină de martor: episcopul atestă validitatea Sfintelor<br />
Taine şi are puterea de a le săvârşi; el are harisma de a veghea la<br />
păstrarea purităţii tradiţiei şi de a exercita puterea pastorală. Ori,<br />
slujirea femeii nu se împlineşte prin funcţii, ci prin firea, prin<br />
natura ei. Slujirea funcţională nu se află printre harismele ei fiindcă<br />
ar însemna trădarea firii ei. Bărbatul legat esenţial de Hristos -<br />
Preotul, bărbatul-episcop, prin funcţiile sale sacerdotale pătrunde<br />
sacramental elementele lumii acesteia pentru a le sfinţi şi a le<br />
transforma în Împărăţie. Bărbatul - martor acţionează prin bărbăţia<br />
lui; el pătrunde în trupul acestei lumi prin energiile sale<br />
sacerdotale, el este violentul de care vorbeşte Evanghelia, cel ce ia<br />
cu asalt comoara Împărăţiei. Ori această comoară este hagiofanie,<br />
sfinţenia fiinţei şi femeia este cea care dă chip. Legată în chiar<br />
fiinţa ei de Duhul Sfânt, Mângâietorul dătător de viaţă, femeia este<br />
Eva-Viaţă, care dă viaţă, salvează, ocroteşte fiecare părticică a<br />
creaţiei masculine”. 14<br />
Întreaga argumentaţie a celor care susţin hirotonia femeii se<br />
bazează pe concepţia primatului naturii asupra persoanei,<br />
afirmându-se că Fiul lui Dumnezeu, prin actul întrupării, asumă<br />
natura umană, mai presus de distincţia bărbat-femeie. 15 De aici<br />
logica simplistă: împărtăşind aceeaşi natură umană, femeia trebuie<br />
să fie părtaşă întregii activităţi umane, inclusiv la preoţie.<br />
Hristos, spunem noi, Şi-a asumat întreaga natură dar<br />
ipostatic, în chip bărbătesc şi în acest sens, preotul îl reprezintă<br />
iconic pe Hristos, Biserica - Trupul lui Hristos - reflectând lucrarea<br />
Duhului Sfânt care a sfinţit pe Fecioara Maria, vasul îndumnezeirii<br />
din care S-a întrupat Darul suprem. 16 Dacă vorbim despre<br />
feminism, trebuie să spunem că în ultimii ani în Occident a apărut<br />
un feminism agresiv, în care femeia se vrea bărbat, dar şi un<br />
feminism moderat, exprimat şi la nivelul Ortodoxiei, cu o altă<br />
14 PAUL EVDOCHIMOV, Femeia şi mântuirea lumii, trad. Gabriela<br />
Moldoveanu, Prefaţă de Olivie Clement, Bucureşti, 1995, p. 220-221.<br />
15 Pr. prof. CONSTANTIN GALERIU, Colocviu internaţional „Femeia şi preoţia<br />
- o problemă ecumenică”, în Revista „BOR”, anul CVII (1989), nr. 11-12, p. 23.<br />
16 IBIDEM.<br />
130
perspectivă de abordare a fenomenului, dar departe de a revendica<br />
hirotonia pentru sine. 17<br />
Despre acest gen de feminism s-a discutat şi între 27<br />
septembrie - 3 octombrie 1970, în Elveţia la Cartigny, unde a avut<br />
loc un colocviu asupra Tainei Preoţiei convocat de comisia<br />
„Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.<br />
Punctele asupra cărora au căzut de acord cei 22 de participanţi ai<br />
diferitelor confesiuni au fost: caracterul determinant al slujirii lui<br />
Iisus Hristos; necesitatea unei preoţii consacrate în Biserică<br />
datorită căreia aceasta să-şi poată manifesta credincioşia<br />
împlinindu-şi chemarea de slujitoare; realitatea sacramentală a<br />
actului prin care Biserica numeşte persoanele care să împlinească<br />
această slujire; necesitatea de a concepe pentru fiecare epocă noi<br />
forme de slujire care să fie adaptate nevoilor ei; necesitatea unei<br />
oarecare supleţe; chiar pentru structurile considerate de unele<br />
Biserici ca esenţiale (de ex.: ierarhia).<br />
Prof. Harry J. Mc. Sorley a afirmat între altele că „ţine de<br />
puterea cheilor Bisericii de a declara valide şi legitime slujirile pe<br />
care altădată le-a declarat nevalide sau nelegitime”, 18 într-un fel<br />
părerea lui are un sâmbure mare de adevăr, în sensul că Biserica,<br />
prin „puterea cheilor ei”, care sunt Sfintele Canoane, stabileşte<br />
normele de conduită după care fiecare se poate ghida în drumul său<br />
spre mântuire. Canoanele ne arată nouă, şi prin noi lor, ce este<br />
Biserica. Ea este locul (comun) unde omul se întâlneşte cu<br />
Dumnezeu. Biserica se sfinţeşte de episcop sau de delegatul său,<br />
care aduce cu sine Sfântul Antim şi cu Sfintele Moaşte. 19<br />
Dacă ei nu au continuitate apostolică cum pot spune că<br />
biserica lor e Biserică? Cum pot spune că altarul lor e Altar? Şi<br />
unde le sunt Sfintele Moaşte? Şi unde le e femeilor supunerea de<br />
care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel? Canoanele arată clar: „Iar<br />
cine va sfinţi Biserici fără Sfintele Moaşte, să se caterisească, ca<br />
unul ce a călcat Tradiţia” (Can. 7 VII ec; Cart. 6). „Dacă cineva<br />
ar învăţa că lesne se poate defăima casa lui Dumnezeu şi<br />
17<br />
Pr. dr. IOAN MOLDOVEANU, Art. cit., p. 132-134.<br />
18<br />
F.a., Problema preoţiei în atenţia confesiunilor creştine, în „M.B.”, anul XX<br />
(1970), nr. 10-12, p. 755-756.<br />
19<br />
Ierom. NICODIM SACHELARIE, Pravila Bisericeasă - Manual pentru<br />
duhovnicie, Iaşi, 2009, p. 103.<br />
131
adunările ce se fac în ele, să fie anatema” (Gangra 5). 20 Canonul<br />
70 V-VI spune: „Să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul<br />
dumnezeieştilor liturghii, ci, după cuvântul Apostolului Pavel, să<br />
tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, - ci să se supună,<br />
precum şi legea zice: „Iar de voiesc să înveţe ceva, să-şi întrebe<br />
acasă pe bărbaţii lor” (Fac. 3,16; 1 Cor. 14, 34-35)”. 21 Aceste<br />
canoane aparţin Bisericii, ele n-au fost date de nişte oameni<br />
oarecare, ele au date chiar de către Sfântul Duh, şi prin El ele<br />
declară că tainele ereticilor nu sunt taine.<br />
Dar cum la ei Sfânta Tradiţie, păstrătoarea Sfintelor<br />
Canoane, nu există, continuă să se tăvălească în mizeria proprie,<br />
„hirotonind” persoane anormale din punct de vedere moral. Vedem<br />
că se dau legi care încurajează această mare rătăcire, această<br />
anatematizare 22 pe care şi-o însuşesc cu brio persistând în greşelile<br />
proprii. O astfel de lege este Legea Egalităţii demarată în<br />
Parlamentul Marii Britanii în anul 2006 şi care a intrat în faza de<br />
votare în Camera Lorzilor, are o prevedere ce a stârnit în mediile<br />
religioase din Anglia discuţii aprinse. O dată cu intrarea ei în<br />
vigoare pe parcursul anului 2010, bisericile vor fi obligate să<br />
angajeze personal auxiliar fără a putea „discrimina” pe bază de sex<br />
sau de orientare sexuală... Cu alte cuvinte, legea face obligatorie<br />
(şi poate chiar pentru asta a şi fost dată...) angajarea<br />
homosexualilor şi transsexualilor de către anglicani, romanocatolici<br />
sau orice altă denominaţiune din spaţiul Marii Britanii. În<br />
mod logic, şi Biserica Ortodoxă este chemată să respecte legea (a<br />
se citi fărădelegea). Legea deschide de asemenea perspectiva<br />
acţionării în judecată de către homosexuali şi lesbiene a<br />
confesiunilor care le refuză dreptul de a fi hirotoniţi.<br />
Din punct de vedere ortodox, autointitulata Biserică a<br />
Angliei nu are puterea de a împărtăşi harul Sfintelor Taine. Nici<br />
botezul lor nu e Botez, nici nunta lor nu e Nuntă, nici împărtăşania<br />
20 Arhid. prof. dr. IOAN FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi<br />
comentarii, Ediţia a II-a, îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005, p. 220.<br />
21 Arhid. prof. dr. IOAN FLOCA, Op. cit., p. 160.<br />
22 Anatema este cea mai grea pedeapsă care se poate da de Biserică. Ea se dă<br />
pentru cazuri de erezie, de imoralitate susţinută public cu sistem de propagandă,<br />
care corupe societatea, dar după ce vinovatul a fost lovit mai întâi cu afurisirea şi<br />
caterisirea dacă este cleric. (Ierom. NICODIM SACHELARIE, Op. cit., p. 87).<br />
132
Trupul şi Sângele Domnului. Calea pe care s-au angajat anglicanii<br />
este evident antievanghelică. Nici măcar de minime cunoştinţe<br />
teologice nu mai este nevoie astăzi pentru a înţelege cât har mai<br />
împărtăşesc anglicanii sau bisericile occidentale în general. Mai<br />
curând ar trebui să se răspundă la întrebarea: în ce măsură mai pot<br />
ti numiţi „biserică” cei ce hirotonesc femei şi homosexuali?<br />
Într-adevăr, de peste 40 de ani, în adunarea bisericilor aflate<br />
în comuniune cu anglicanii se hirotonesc femei, iar în ultimii ani<br />
acestora chiar li s-a dat dreptul de a „hirotoni” şi ele, devenind<br />
„episcopi”. Vedem, aşadar, că anglicanii au făcut un pas important<br />
de întoarcere la templele păgâne, unde marii preoţi erau femeile,<br />
nu bărbaţii.<br />
Şi, pentru că adâncul întunecimii nu are sfârşit, la ultimele<br />
alegeri de episcopi ale anglicanilor (episcopalienilor) americani,<br />
desfăşurate în 6 decembrie 2009, dintre cei şapte candidaţi (trei<br />
fiind homosexuali declaraţi) a fost aleasă o lesbiană, Mary<br />
Glasspool, ca să se împărtăşească cinstea de „episcopeasă”.<br />
Pe cei ce cad în păcate oricât de mari, dar rămân în credinţa<br />
drept-slăvitoare, în Trupul Său, care este Biserica, şi se pocăiesc,<br />
Dumnezeu îi iartă, din nemărginita Sa dragoste. Şi nu numai că-i<br />
iartă, dar după măsura pocăinţei lor, îi poate ridica cu harul Său<br />
până la a-i face precum îngerii din cer. Dar cei ce nici Botezul n-au<br />
primit, nici Ortodoxia nu au cunoscut-o, ascultând de lupii în piele<br />
de oaie, cum se mai pot vindeca de moarte sufletele lor? 23<br />
Hirotonia femeilor ca preoţi a fost pusă în aplicare în<br />
Biserica anglicană din S.U.A., Canada, Noua Zeelandă, Brazilia şi<br />
Hong-Kong. Pe 24 iunie 1990 Biserica anglicană din Irlanda de<br />
Nord a hirotonit, pentru prima dată, două femei preoţi, la Belfast.<br />
În lumea întreagă, până în 1990 fuseseră hirotonite aproape 1200<br />
de femei. Biserica anglicană din Anglia a acceptat în principiu<br />
hirotonia femeilor în noiembrie 1989, dar a rămas să ia o hotărâre<br />
definitivă, referitor la această problemă delicată, în anii următori.<br />
În 1989 s-a aprobat şi sfinţirea de femei ca episcopi în Biserica<br />
anglicană cu o majoritate de 423 de voturi pro şi 28 contra. De<br />
altfel, încă din februarie 1989 a fost sfinţită prima femeie episcop<br />
în S.U.A., la Boston. Este vorba de americana de culoare şi<br />
23 GHEORGHE FECIORU, Legea Egalităţii, primul pas spre trecerea în ilegalitate<br />
a creştinismului, în Revista „Familia Ortodoxă”, art. 1 (12) 2010, p. 46-48.<br />
133
divorţată, Barbara Harris. În schimb, Biserica anglicană din Anglia<br />
a decis ca sfinţirea de episcopi-femei să intre în vigoare abia în<br />
1994. 24 La sfârşitul lunii iunie 1990 avea să fie sfinţită şi prima<br />
femeie-episcop în Biserica anglicană din Noua Zeelandă în<br />
persoana Dr. Penelope Jamieson, hirotonită preot cu şapte ani în<br />
urmă. De remarcat faptul că episcopul catolic de acolo a refuzat să<br />
asiste la hirotonia ei.<br />
De ce hirotonesc ei femeile este întrebarea firească pe care<br />
şi-o pune orice om. Convingerile teologice ale protestantismului şi<br />
anglicanismului referitoare la Taina Preoţiei sunt, după cum se ştie,<br />
străine conţinutului învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Ele derivă din<br />
diferitele presupuneri eclesiologice privind evaluarea experienţei<br />
sacramentale a Bisericii. Astfel, pentru protestanţi, termenul<br />
hirotonie este întâlnit a fi legat de noţiunea canonică de simplă<br />
alegere sau de punere a mâinilor peste un credincios în scopul de<br />
a-1 învrednici cu o slujire eclesială specială, totdeauna într-o<br />
legătură aparentă cu învăţătura despre preoţia generală a<br />
credincioşilor. În Biserica Ortodoxă, hirotonia este identificată cu<br />
hirotonia canonică sacramentală pentru transmiterea aşa numitei<br />
preoţii speciale, adică a autorităţii preoţiei ierarhice. 25 Anglicanii<br />
îşi argumentează şi îşi justifică accesul femeii la preoţie pe baza<br />
„naturii sacerdotale a întregului trup al Bisericii”, altfel spus, pe<br />
baza „preoţiei universale”.<br />
Este cunoscută teza protestantă abordată de Luther, care în<br />
aversiunea faţă de clerul catolic, a pus în evidenţă „preoţia<br />
universală” pe baza cunoscutelor teze de la I Petru 2, 10 şi Apoc.<br />
1, 6. Ei zic că Trupul întreg al Bisericii este de natură sacerdotală,<br />
obştea întreagă a credincioşilor, bărbaţi şi femei constituie o<br />
preoţie harică. Preoţia lor în orice treaptă este de „natură<br />
reprezentativă”, este o funcţie, o delegaţie, un mandat al Bisericii.<br />
Întrucât preoţia obştească a credincioşilor cuprinde bărbaţi şi<br />
femei, atunci de la sine înţeles, şi slujirea preoţească poate fi<br />
exercitată de ambele sexe. „Biserica în totalitatea ei este Mireasa<br />
lui Hristos şi astfel femeia ar trebui şi ea să slujească la Altar”. 26<br />
24 Pr. dr. IOAN DURĂ, Hirotonia femeilor în Biserica Anglicană, în Revista<br />
„Ortodoxia”, anul XLII ( 1990), nr. 3, p. 186.<br />
25 A se vedea Pr. lect. dr. C-TIN RUS, Art. cit., p. 24.<br />
26 Pr. prof. C-TIN GALERIU, Congresul..., p. 83.<br />
134
Cunosc ei oare sensul Altarului? Ştiu ei că el este „Sfânta<br />
Sfintelor”, partea cea mai sfântă a Bisericii. În centrul lui se află<br />
Sfânta Masă, care închipuie mormântul Mântuitorului Hristos. Pe<br />
el stă Sfânta împărtăşanie. 27 Ştiu ei oare că se zice: „Nu se cuvine a<br />
intra femeile în Altar” (44 Laod). 28 Împotriva „hirotoniei” femeilor<br />
s-a ridicat şi capul Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul VI care îi<br />
răspunde în 1976 Arhiepiscopului Donald Coggan de Canterbury<br />
spunându-i că Biserica Romano-Catolică nu poate accepta hirotonia<br />
femeilor din motive cu totul fundamentale, ca: mărturia de<br />
nedezminţit a Sfintei Scripturi, de unde rezultă că Apostolii au fost<br />
numai bărbaţi; magisteriul viu al Bisericii, care a exclus pe femei de<br />
hirotonie şi altele. Referindu-se la faptul că biserica anglicană în<br />
numeroase regiuni a hirotonit deja femei, Papa Paul VI îşi exprimă<br />
adânca sa tristeţe pentru faptul că aceasta va constitui un serios<br />
obstacol în calea reconcilierii celor două Biserici. 29<br />
Practica Bisericii ortodoxe de a nu hirotoni femei are ca<br />
principal argument simbolismul nupţial cu privire la Hristos Mirele<br />
Cel ceresc şi Biserică, aceasta fiind Mireasa. Acest simbolism<br />
evidenţiază preoţia masculină deoarece preotul este icoana<br />
liturgică a lui Iisus Hristos.<br />
Am arătat mai sus că preoţia lor în orice treaptă este de<br />
„natură reprezentativă”, este o funcţie, o delegaţie, un mandat al<br />
Bisericii; neavând succesiune apostolică se află în imposibilitatea<br />
(nerecunoscută) de a hirotoni femei în preoţia specială. Această<br />
imposibilitate e întemeiată pe tradiţia Bisericii şi se poate<br />
demonstra prin următoarele exemple, înrădăcinate în ecleziologie:<br />
a) pe exemplul Domnului nostru Iisus Hristos care n-a ales nicio<br />
femeie printre Apostolii Săi; b) pe exemplul Născătoarei de<br />
Dumnezeu care n-a exercitat nicio funcţie preoţească în Biserică,<br />
deşi fusese socotită vrednică de a deveni Maica Cuvântului şi<br />
Fiului lui Dumnezeu întrupat; c) pe tradiţia apostolică conform<br />
căreia Apostolii, întemeindu-se pe exemplul Domnului, n-au<br />
hirotonit niciodată o femeie în preoţia specială a Bisericii; d) pe<br />
anumite teze ale învăţăturii pauline asupra locului femeii în<br />
27<br />
Ierom. NICODIM SACHELARIE, Op. cit., p. 85.<br />
28<br />
Arhid. prof. dr. IOAN FLOCA, Op. cit., p. 250.<br />
29<br />
A se vedea Arhid. prof. IOAN ZĂGREAN, Pr. prof. ALEXANDRU<br />
MOISIU, Art. cit., p. 372.<br />
135
Biserică şi e) pe criteriul analogiei potrivit căreia, dacă ar fi fost<br />
îngăduit femeilor să exercite o slujire preoţească, Fecioara Maria<br />
ar fi trebuit să deţină această funcţie mai întâi. 30<br />
II. Respingerea Preoţiei Femeilor<br />
Tradiţia canonică a Bisericii din primele secole despre problema<br />
hirotoniei femeilor este foarte săracă sau mai bine zis neexistentă,<br />
deoarece în conştiinţa Bisericii nu s-a ridicat niciodată o astfel de<br />
problemă. De fapt, nu numai în perioada apostolică, dar şi în cea<br />
post-apostolică principalii purtători ai autorităţii ierarhice şi<br />
continuatori slujirii apostolice a episcopatului au fost bărbaţii, ca<br />
Apostolii. Ei nu s-au confruntat niciodată cu nevoia de a se ocupa<br />
de problema dacă era posibil sau nu pentru femei să fie hirotonite<br />
preot. 31 De aceea argumentele pe care le-au adus au fost de ordin<br />
scripturistic, tradiţional şi raţional.<br />
Argumentul scripturistic<br />
Din Vechiul Testament aflăm că, indiferent de condiţiile sociale<br />
sau istorice, religioase sau culturale, a existat o singură practică<br />
privind exercitarea atribuţiei funcţionale a preoţiei numai de către<br />
bărbaţi (seminţia levitică în Noul Testament). Găsim printre<br />
ucenicii cei mai apropiaţi ai Mântuitorului şi multe femei<br />
„slujitoare” şi, chiar după înviere, Hristos Se arată mai întâi unei<br />
femei, însă El a chemat la apostolat numai bărbaţi. La rândul său,<br />
Sfântul Apostol Pavel, cunoscător şi păstrător al ambelor tradiţii<br />
(vetero şi noutestamentară) a învestit în treapta episcopală numai<br />
bărbaţi - pe Timotei şi Tit. 32<br />
Tot la Sfântul Apostol Pavel găsim şi principalele texte<br />
amintite de Sfinţii Părinţi împotriva hirotoniei femeii şi care sunt<br />
următoarele două: „Femeile voastre să tacă în Biserică, căci nu le<br />
este îngăduit să vorbească, ci să se supună... iar dacă voiesc să<br />
înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Cor. 14, 34-35), şi:<br />
„Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească<br />
30 Pr. prof. IOAN I. ICĂ, Locul femeii în Biserica Ortodoxă şi chestiunea<br />
hirotoniei femeilor, Traducere din franceză, în „M.A.”, anul XXXIV (1989). nr. 2,<br />
p. 123.<br />
31 Pr. lect. dr. C-TIN RUS, Art. cit., p. 25.<br />
32 Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Art. cit., p. 357-359.<br />
136
pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit mai întâi, apoi<br />
Eva... Dar ea se va mântui prin naşterea de fii, dacă va stărui, cu<br />
înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2, 10-15).<br />
Cadrul istoric al acestei porunci dumnezeieşti arată că femeii nu i<br />
se interzicea nicidecum participarea la manifestările harismatice în<br />
adunări, unde femeile se rugau şi profetizau cu glas mare în<br />
Biserică (I Cor. n. 5). De trei ori Sfântul Apostol Pavel pronunţă<br />
cuvântul „a tăcea” (I Cor. 14, 27-28, 30,34) ultima dată amintind<br />
că Scriptura însăşi o obligă pe femeie la aceasta. Textul de la I<br />
Tim. 2,12 este mai explicit şi mai categoric, arătând că puterea de a<br />
învăţa aparţine sacerdoţiului. 33 La o privire mai atentă se observă<br />
că i se interzice femeii „să înveţe” în Biserică, adică ar avea<br />
interdicţie de a-şi manifesta latura învăţătorească şi conducătoare,<br />
din moment ce nu i se permite să stăpânească pe bărbat. În<br />
concluzie, textul ne arată că ea nu are voie să predice în Biserică<br />
sau să dea îndemnuri, dar îşi poate dezvolta preoţia universală prin<br />
naşterea de fii - cele căsătorite - sau pot deveni maici duhovniceşti<br />
prin unirea cu Hristos (monahiile). Esenţa îndemnurilor Sfântului<br />
Apostol Pavel nu este neapărat anularea femeii de la slujirea în<br />
Biserică, ci se are în vedere progresul ei duhovnicesc, fapt pentru<br />
care îi sunt arătate căile. Ei nu îi este interzis să cunoască, ci doar<br />
să iasă în evidenţă. Se vede clar că Apostolul permite ca ea să<br />
întrebe şi ar fi anormal ca, dacă află, să nu spună mai departe<br />
învăţătura, adică să nu propovăduiască pe Hristos cel înviat. Numai<br />
că nu o poate face de la altar, ci numai „acasă”, în familie. Cu alte<br />
cuvinte, preoţia ei se face cu copiii. Atunci când Apostolul<br />
vorbeşte de supunerea ei „ca Domnului”, nu o face excluzând de la<br />
aceasta pe bărbat. Deopotrivă şi el trebuie să se supună Domnului.<br />
Că hirotonia femeii nu are temei biblic se vede şi din faptul<br />
că dacă ar fi existat un astfel de temei, atunci Miriam, sora lui<br />
Aaron, ar fi jucat poate un rol important; Elisabeta, mama<br />
Sfântului Ioan Botezătorul, dar mai cu seamă Fecioara Maria, „cea<br />
mai aleasă între femei” n-a fost nici Apostol, n-a făcut parte nici<br />
din rândul celor şaptezeci, nici diaconiţă nu a fost, ci a rămas la<br />
vocaţia ei de Mamă şi Fecioară, dar şi ocrotitoare a vieţii. 34<br />
33 IBIDEM.<br />
34 Diac. prof. P. I .DAVID, Călăuză creştină, III, 8, Arad, 1987, p. 291.<br />
137
Din cele expuse rămâne adevărul concludent că, învăţătura<br />
scripturistică mărturiseşte, fără echivoc, că Mântuitorul Hristos a<br />
instaurat preoţia numai pentru bărbaţi şi nu pentru femei, după cum<br />
afirmă şi Papa Paul al VI-lea: „Femeile n-au primit chemarea<br />
apostolică, în rândul celor doisprezece şi, de aceea, nici hirotonirea<br />
ministerială”. Din punct de vedere scripturistic deci, Bisericii creştine<br />
din zilele noastre nu-i este îngăduit să iniţieze un apostolat, de o cu<br />
totul altă natură decât cel instaurat de „Capul Bisericii”. 35<br />
Argumentul tradiţional<br />
În cei peste 4000 de ani de tradiţie iudaică, până în prezent, nu a<br />
existat nici o femeie - preot şi nici nu a venit vreun pretins „profet”<br />
ca să aducă o nouă revelaţie ca aceasta a hirotoniei femeilor,<br />
nicidecum să se practice. De altfel, nici o religie din lume - fie<br />
monoteistă sau politeistă - nu a avut femei-preoţi.<br />
Un episcop anglican (dr. Michael Marshall) afirmă că nu e<br />
convins de interpretările arbitrare ale unor teologi care pretind că a<br />
trebuit să treacă aproape 2000 de ani de creştinism, ca tocmai în<br />
zilele noastre, să se interpreteze Scriptura şi să se pună în practică,<br />
diferit decât au făcut-o Hristos, Apostolii, Părinţii Răsăriteni şi<br />
întreaga tradiţie creştină de până acum.<br />
Argumentul raţional<br />
„Toate Bisericile protestante, precum şi Biserica anglicană,<br />
mărturisesc, în Simbolul Credinţei, şi se declară membri ai<br />
aceleiaşi Biserici: una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Dacă<br />
ne declarăm formal membri ai aceleiaşi Biserici Universale, atunci<br />
de ce să nu şi lucrăm unitar, dimpreună cu ea. A venit vremea să<br />
spunem că nu ne mai interesează ce spun diferiţi teologi protestanţi<br />
ci, ceea ce a spus Hristos prin glasul unanim al întregii Biserici<br />
creştine şi să-L înţelegem cu ajutorul Tradiţiei seculare,<br />
universale”, astfel declara episcopul anglican Michael Marshall. 36<br />
35 Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Art. cit., p. 357-359.<br />
36 Pr. drd. CONSTANTIN ALECSE, Opinii anglicane cu privire la hirotonia<br />
femeilor, în „Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 4, p. 650-651.<br />
138
Din cele arătate mai sus putem concluziona, 37 rezumând<br />
doctrina şi tradiţia Bisericii:<br />
1) Mântuitorul a ales pentru slujirea Evangheliei numai<br />
bărbaţi şi pe ei i-a trimis la propovăduire, neîncredinţând o atare<br />
misiune nici măcar mamei Sale.<br />
2) Practica neadmiterii femeii la altar se mai bazează pe<br />
interdicţia categorică a Apostolului: „...să tacă în Biserică” şi „să<br />
nu înveţe pe altul”. Paradoxul este că tocmai această latură în<br />
Protestantism este accentuată.<br />
3) Istoria Bisericii menţionează numai pe bărbaţi slujitori ai<br />
Tainelor, deşi tradiţia ei ne aminteşte şi de existenţa diaconiţelor.<br />
Este un lucru stabilit că slujirea lor era numai una socială.<br />
4) În Biserică femeia şi-a avut mereu slujirea ei ca mamă,<br />
educatoare, profesoară. Iar cele care au simţit o chemare specială,<br />
au îmbrăţişat monahismul, dar niciodată cu pretenţia de slujire<br />
sacerdotală.<br />
5) Un argument hotărâtor este acela că, în Biserica noastră,<br />
femeile n-au dorit niciodată o asemenea responsabilitate.<br />
Pretenţia hirotonirii femeilor şi aplicarea ei în viaţa unor<br />
confesiuni nu fac decât să creeze dezorientare, tulburare şi chiar<br />
separare, pentru că o astfel de problemă venită din partea cercurilor<br />
feministe, creează piedici de netrecut în calea unirii Bisericilor. 38<br />
Concluzii<br />
Niciodată Biserica Ortodoxă nu a avut o problemă canonică reală<br />
privitoare la cauza posibilităţii sau imposibilităţii hirotoniei<br />
femeilor, deoarece o astfel de problematică este cu totul străină de<br />
conştiinţa Bisericii Ortodoxe. Problema este adusă în discuţiile<br />
teologice ortodoxe prin dialogurile teologice multilaterale şi<br />
bilaterale ale mişcării ecumenice contemporane.<br />
Biserica Ortodoxă, chiar dacă a acordat o deosebită preţuire<br />
femeilor pe diverse căi, a urmat exemplul Mântuitorului şi<br />
niciodată nu a permis intrarea femeilor în ierarhia sacerdotală<br />
pentru că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat pe mama Sa în<br />
37 Pr. prof. dr. NICOLAE NECULA, Care este atitudinea Bisericii Ortodoxe<br />
fată de hirotonirea femeilor?. Taina Hirotoniei, în Vol. Tradiţie şi înnoire în<br />
slujirea liturgică (I), Galaţi, 1996, p. 237-239.<br />
38 Pr. dr. IOAN MOLDOVEANU, Art. cit., p. 137.<br />
139
afara colegiului Apostolilor. Hirotonia femeii în toate treptele<br />
ierarhice este astăzi tot mai discutată mai ales în lumea protestantă.<br />
Pentru ei, termenul hirotonie este întâlnit a fi legat de noţiunea<br />
canonică de simplă alegere sau de punere a mâinilor peste un<br />
credincios în scopul de a-1 învrednici cu o slujire eclezială<br />
specială, totdeauna într-o legătură aparentă cu învăţătura despre<br />
preoţia generală a credincioşilor. În Biserica Ortodoxă, hirotonia<br />
este identificată cu hirotonia canonică sacramentală.<br />
Prin urmare, atât în Biserica Romano-Catolică, cât şi în<br />
Biserica Ortodoxă, pe baza analizării mărturiilor istorico-literare din<br />
perioada primară, a devenit din ce în ce mai puternică tendinţa de<br />
revalorificare a poziţiei femeii în Biserică. Totuşi, privită mai<br />
îndeaproape, problematica feminină ocupă în teologia ortodoxă<br />
paliere diferite în raport cu teologia apuseană. Poziţia teologilor<br />
ortodocşi este una variată, mergând de la poziţii extreme – izolate însă<br />
– care reclamă fie nehirotonia femeilor în nicio treaptă a clerului, fie<br />
accesul nelimitat al acestora chiar până la treapta de episcop, până la<br />
poziţii mai echilibrate, care cer, spre exemplu, reintroducerea<br />
diaconatului feminin în Biserica Ortodoxă (paşi importanţi fiind deja<br />
făcuţi în Biserica Ortodoxă din Grecia). În orice caz, problema<br />
rămâne în continuare deschisă, necesitând o reflecţie teologică atentă<br />
care să evite însă denaturările misoginiste sau feministe.<br />
Abstract: Canonical Aspects Concerning some Consideration<br />
about the Service of Women in the Church<br />
In The Romano-Catholic and The Orthodox Church or in the<br />
evangelical world the problem regarding the reevaluation of<br />
women in liturgical life became very important. In this direction,<br />
the theologians developped laborious research based on<br />
ecclesiological, historical and literary proofs. Their positions are<br />
very varied, from not including women in any stage of clergy, to<br />
unlimited access in clergy or to put them again in the diaconal<br />
obedience in Orthodox Church. In any case, this problem is far<br />
away to be resolved. Our study presents an overview on this<br />
subject and tries to give some canonical resolutions from the<br />
orthodox point of view.<br />
140
O SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA BISERICILOR<br />
DIN RÂMNICU VÂLCEA<br />
Pr. Dr. RĂDOI LAURENŢIU 1<br />
Cuvinte cheie: Râmnicu Vâlcea, biserică, preoţi, ctitorii<br />
voievodale<br />
Keywords: Râmnicu Vâlcea, church, priests, the creators of<br />
voievodale<br />
I. Aspecte introductive<br />
Oraşul Râmnicu Vâlcea, situat în partea central-estică a judeţului<br />
Vâlcea, la confluenţa râului Olăneşti cu Oltul, este cea mai<br />
importantă localitate a Eparhiei Râmnicului. Atestată la 20 mai<br />
1388, când domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418) întăreşte<br />
mănăstirii Cozia, ctitoria sa, o „moară la Râmnic”, dăruită de Dan I<br />
(1383-1386) şi o vie, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia<br />
lui Radu I, 2 aşezarea păstrează misterul timpurilor de altădată. Din<br />
vechea cetate se pot vedea şi azi zidurile care înconjoară parcul<br />
„Mircea cel Bătrân”, ruine ale curţii voievodale şi prezenţe<br />
materiale vii ale domnitorului pe aceste meleaguri. 3 Alături de<br />
aceste vestigii, Râmnicul, ajuns dintru început reşedinţă<br />
episcopală, 4 se poate mândri cu un număr impresionant de locaşuri<br />
de cult care dovedesc că a fost, în timp, o adevărată cetate<br />
spirituală pentru credincioşii de pe malul drept al Oltului. De la<br />
schiturile izolate, la biserici grandioase, municipiul adăposteşte o<br />
bogată zestre a iconografiei şi arhitecturii româneşti, cu o evoluţie<br />
ale cărei origini urcă în secolul al XV-lea. De notat că o parte<br />
dintre ele reprezintă opera unor pictori renumiţi ca Gheorghe<br />
Tattarescu sau Octavian Smigelschi, iar altele poartă semnătura<br />
unor zugravi pricepuţi, cu har, care au lăsat adevărate comori de<br />
1 Preot paroh la Parohia Gârdeşti din Drăgăşani şi profesor la disciplina Religie<br />
la Liceul de Artă din Râmnicu Vâlcea.<br />
2 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, Vol. I, Bucureşti, 1966,<br />
p. 28 (se va cita DRH. B. Ţara Românească).<br />
3 COSTEA MARINOIU, Inscripţii în cărbune, Bucureşti, p. 143.<br />
4 ION DONAT, Reşedinţa celei de-a doua mitropolii a Ţării Româneşti, în<br />
Revista „Arhivele Olteniei”, an. XIV, 1935, nr. 7-8, p. 75-76 (se va cita AO).<br />
141
spiritualitate în frescă, ulei şi tempera. Deşi nu dispunem de date<br />
numeroase, cu privire la trecutul lor, pe baza celor pe care le<br />
deţinem, vom căuta să reţinem atât întemeietorii, cât şi ostenitorii<br />
şi implicit binefăcătorii lor care au contribuit deplin la păstrarea<br />
credinţei şi la formarea culturii naţionale româneşti. Pe scurt, vom<br />
expune câteva dintre concluziile la care am ajuns, în urma<br />
cercetării, folosindu-ne de pisanii şi documentele la care am avut<br />
acces.<br />
II. Vechile ctitorii ortodoxe<br />
1. Cea mai însemnată biserică a oraşului este Catedrala cu hramul<br />
Sfântul Nicolae, cu o istorie destul încărcată şi frământată. Până în<br />
prezent nu se ştie cu certitudine când va fi fost înfiinţată, dar, din<br />
unele documente reiese că prima biserică a fost ridicată de către<br />
Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân 5 şi mama sa, doamna Anca. 6<br />
Alţi cercetători apreciază că în locul actualei Episcopii ar fi fost o<br />
mănăstire, întemeiată în anul 1304 de Tugomir (Tihomir), tatăl lui<br />
Basarab I Întemeietorul, cu mult timp înainte de înfiinţarea<br />
<strong>episcopiei</strong> Severinului. 7 Mai târziu, prin truda „arhiepiscopului<br />
Eftimie al Severinului şi Mihail episcopul”, un alt edificiu a fost<br />
construit şi sfinţit, probabil, aşa cum admit istoricii, până în anii<br />
1585-1586, când Mihail a ajuns mitropolit al Ungrovlahiei. 8<br />
Diaconul Pavel de Alep constata, în anii 1653-1654, că „palatul<br />
episcopal de aici seamănă cu acela al mitropolitului din Târgovişte,<br />
atât prin clădirile şi grădinile sale, cât şi prin livezile şi heleşteiele<br />
sale, numai că este mai mic”. 9<br />
În curgerea timpului, aşezarea s-a deteriorat, încât în anul<br />
1731, reşedinţa, „destul de ruinată”, va intra în planurile<br />
5<br />
IBIDEM.<br />
6<br />
DUMITRU BĂLAŞA, V. BĂLĂNESCU, Biserica Sfântul Gheorghe din<br />
Râmnicu Vâlcea, în Revista „Mitropolia Olteniei”, an. XXV, 1973, nr. 5-6,<br />
p. 444 (se va cita MO).<br />
7<br />
DINU C. GIURESCU, Ţările Române în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973,<br />
p. 362.<br />
8<br />
ATANASIE MIRONESCU, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul<br />
Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 177.<br />
9<br />
Călători străini despre Ţările române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 180-181;<br />
EMILIA CIORAN, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiochia în Ţerile<br />
Române 1653-1655, Bucureşti, 1900, p. 161.<br />
142
austriacului Johann Weiss pentru a fi reparată. 10 Din nefericire,<br />
războiului turco-austriac din 1736-1737 a readus centrul eparhial<br />
în stare deplorabilă, locaşul şi clădirile din jur fiind arse şi distruse<br />
de către trupele otomane. Cel care le-a refăcut a fost episcopul<br />
Climent al Râmnicului care „au prefăcut şi au înălţat biserica<br />
ac(i)asta, făcând-o cu turle, că mai înainte a fost dreaptă şi<br />
împodobind-o şi cu zugăveală precum se veade, făcut-a clopotniţa<br />
şi casele împrejur”. 11 Noua catedrală a dăinuit până în anul 1847,<br />
când datorită unui incendiu devastator a fost distrusă până la<br />
temelii. Avea să fie reclădită în forma actuală, între anii 1850-1856,<br />
după venirea în fruntea eparhiei a Sfântului Calinic de la Cernica. 12<br />
În pofida deselor intervenţii, edificiul, construit de către meşterul<br />
Costache, a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1940 şi<br />
1986, care l-au fisurat, producându-i mari pagube. Ca atare,<br />
picturile au fost restaurate în 1968 de către Traian Trestioreanu, iar<br />
ulterior, de Toma Lascu, prin grija episcopilor Iosif Gafton şi<br />
Gherasim Cristea.<br />
Din punct de vedere arhitectonic, monumentul are ziduri<br />
masive, în plan trilobat, cu pridvorul închis şi acoperişul de tablă,<br />
încununat cu trei turle, dintre care una centrală mare şi două<br />
frontale mai mici. Iconografia, în stil renascentist, executată de<br />
Gheorghe Tattarescu, un mare artist al timpului, a fost spălată în<br />
2003. 13 Din nefericire, un pictor neiscusit a încercat să restaureze<br />
iconografia iniţială în anul 1889, degradând-o în mare măsură prin<br />
intervenţii necorespunzătoare. De remarcat, în mod deosebit,<br />
icoanele de la catapeteasmă, îndreptate într-un stil bizantin de<br />
10<br />
ALEXANDRU A. VASILESCU, Descrierea şi proiectele de fortificaţie a<br />
mănăstirilor mai însemnate şi a locurilor strategice din Oltenia întocmite în<br />
1731 de inginerul maior Johann C. Weiss, în AO, an. VII, 1928, nr. 37-38,<br />
p. 251.<br />
11<br />
MIRCEA PĂCURARIU, Episcopul Climent al Râmnicului (1735-1748), în<br />
MO, an. XVII, 1965, nr. 1-2, p. 37; PAUL CERNAVODEANU, Monumentele<br />
istorice din Oltenia şi Muntenia vizitate de generalul Kiselef la 1832, în „Studii<br />
şi cercetări de istoria artei”, 1973, nr. 1, p. 177 (se va cita SCIA).<br />
12<br />
GRIGORIE TOCILESCU, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi<br />
biserici din ţeră, Bucureşti, 1887, p. 169.<br />
13<br />
Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti – ctitoriile şi mormintele lor,<br />
Bucureşti, 2009, p. 1177.<br />
143
cunoscutul zugrav Gherontie, 14 chipul Sfântului Calinic, de sub<br />
cafas sau portretul domnitorului Barbu Ştirbei, în pronaos, în<br />
dreapta uşii. Tot în pronaos, într-o raclă special amenajată, se<br />
găsesc părticele din moaştele Sfinţilor Carp, Teodor Stratilat,<br />
Mercurie, alături de sfinţi mucenici din Samosatra şi cuvioşi din<br />
mănăstirea Sfântul Cuvios Teodosie din Grecia, aşezate lângă un<br />
epitrahil al Sfântului Cuvios Ioan Iacob Românul. Din anul 2009,<br />
în biserică, pe partea stângă, se află o icoană a Sfântului Calinic<br />
care cuprinde un fragment din moaştele sale, dăruite râmnicenilor<br />
de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia ridicării<br />
Episcopiei Râmnicului la rangul de Arhiepiscopie. Menţionăm că<br />
în anii 1949-1950, aici s-au menţinut şi moaştele Sfintei Filofteia<br />
de la Curtea de Argeş. 15<br />
2. Din complexul reşedinţei eparhiale face parte şi bolniţa,<br />
construită din temelie prin grija episcopului Climent, între 1743-1745,<br />
spre „odihna şi îngroparea” slujitorilor Episcopiei. Are hramul<br />
Adormirea Maicii Domnului, iar la ridicarea ei au ajutat boierul<br />
Preda Bujoreanu, călugărit sub numele Pahomie şi ieromonahul<br />
Theodor care „şi-au dat viia lui de la Mai, cu pimniţă şi casele de<br />
piatră şi pometul şi cu livezile dimprejur”. 16 Din punct de vedere<br />
arhitectural, are aspect de corabie, cu pridvor deschis şi<br />
catapeteasmă de zid, naos despărţit de pronaos printr-un zid gros,<br />
care serveşte la sprijinirea bolţii bisericii şi acoperiş de tablă. O<br />
inscripţie din interior arată că pictura, realizată între anii 1747-<br />
1748, este opera zugravilor Gheorghe Popa şi diaconul Badea. 17<br />
Alături de câteva teme evanghelice s-au păstrat Acatistul Sfintei<br />
Fecioare Maria, Noe cu arca, Cei trei tineri în cuptorul cu foc,<br />
Pieirea Sodomei şi Gomorei şi Daniil în groapa cu lei. 18 Pe<br />
peretele de miazăzi al pronaosului se păstrează chipul lui Climent,<br />
înveşmântat în mantie arhierească, cu o cârjă în mână, iar pe cap<br />
14<br />
ALEXANDRU I. CIUREA, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcop al<br />
Râmnicului şi Noului Severin (14 septembrie 1850 - 11 aprilie 1868), în MO,<br />
an. XV, 1963, nr. 9-10, p. 674.<br />
15<br />
GHERMANO DINEAŢĂ, Episcopia Râmnicului şi Argeşului. Scurt istoric,<br />
Râmnicu Vâlcea, 1969, p. 16.<br />
16<br />
ATANASIE MIRONESCU, Op. cit., p, 184.<br />
17<br />
GRIGORIE TOCILESCU, Op. cit., p. 170.<br />
18<br />
I.D. ŞTEFĂNESCU, Arta feudală în Ţările Române. Pictura murală şi<br />
iconală de la origini până în secolul al XIX-lea, Timişoara, 1981, p. 157.<br />
144
cu potcap şi camilafcă. 19 Pictura în tempera târzie de pe frescă a<br />
fost îndepărtată în 1972 de către pictorul Traian Trestioreanu şi tot<br />
în acest an, biserica a fost acoperită cu tablă. 20 Prin purtarea de<br />
grijă a episcopului Gherasim Cristea, în 2003, s-a refăcut tencuiala<br />
exterioară şi s-a restaurat. 21 De menţionat este faptul că după<br />
redeschiderea Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” în 1990,<br />
aşezământul a servit pentru câţiva ani drept paraclis elevilor<br />
seminarişti. Actualmente este deservit de un preot care oficiază<br />
sfintele slujbele pentru cei cu dezabilităţi de vorbire. Alături sunt<br />
înmormântaţi episcopii Ghenadie Enăceanu, Antim Petrescu şi<br />
Iosif Gafton.<br />
3. În partea dreaptă a catedralei se află paraclisul Sfântul<br />
Grigorie Bogoslovul, ridicat între anii 1751-1754, prin grija<br />
episcopului Grigorie Socoteanu. 22 Are o frumuseţe aparte ce îi<br />
conferă o personalitate distinctă în cadrul întregului complex.<br />
Precum se consemnează într-un catastif al Episcopiei, din 1 noiembrie<br />
1792, „avea cinci fereşti noi de sticlă şi cu zăbrele şi cu pervazuri<br />
de fier pe din afară. Tinda era zidită cu patru fereşti cu cercevele şi<br />
cu geamuri noi”. 23 Avariat, între 1966-1968 a fost consolidat şi<br />
restaurat, în cele mai bune condiţii, de Traian Trestioreanu, care a<br />
curăţat pictura, scoţând la suprafaţă vechiul paraclis din tabloul<br />
votiv, cu pridvor deschis, fără pictură exterioară. 24 Bine<br />
proporţionat, împodobit cu valoroase opere de artă arhitecturală şi<br />
iconografie, monumentul marchează stadiul unei epoci post<br />
brâncovene. Este în plan rectangular, cu altarul semicircular, naos<br />
pătrat şi pridvor deschis. Lipseşte pronaosul ale cărui atribute sunt<br />
preluate de pridvorul pătrat, înălţat deasupra scării de acces. Peste<br />
naos se înalţă o turlă octogonală, cu bază pătrată. Pictura, în stil<br />
19<br />
MIRCEA PĂCURARIU, Op. cit., p. 37-38.<br />
20<br />
DUMITRU SANDU, Eparhia Râmnicului şi Argeşului monografei, Râmnicu<br />
Vâlcea, 1976, p. 89.<br />
21<br />
Domnitorii şi ierarhii…, p. 1208<br />
22<br />
Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, Viaţa bisericească în<br />
Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei pe anul 1940, Craiova, 1941, p. 106 (se va<br />
cita Viaţa bisericească),<br />
23<br />
Arh. St. Buc., Mitropolia Ţării Româneşti, p. CCXCVII/4, apud NICOLAE<br />
BĂNICĂ OLOGU, Veacul de aur al Râmnicului, Rm. Vâlcea, 2000, p. 56.<br />
24<br />
DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 92.<br />
145
âncovenesc, realizată de către „Grigorie zugravu”, 25 evidenţiază<br />
în pronaos chipul lui Constantin Racoviţă şi Grigorie Socoteanu,<br />
iar deasupra uşii de intrare, portretul arhiereului Ghenadie<br />
Enăceanu, care a restaurat locaşul în 1890. Exteriorul este dominat<br />
de filosofi ai antichităţi, sfinţi părinţi şi sibile care au prezic<br />
Naşterea Mântuitorului. Dintre meşterii tâmplari ni s-a păstrat<br />
numele „dascălului Apostol tâmplarul” care a sculptat „tâmplele<br />
bisericii ceştii mari, aşijderea şi la paraclis”. 26 Remarcăm că noile<br />
intervenţii din secolul al XX-lea nu au scăzut cu nimic din valoarea<br />
arhitectonică şi iconografică a paraclisului. Ultima dată s-a<br />
restaurat în 2006, prin grija ierarhului Gherasim Cristea, 27 când s-a<br />
înzestrat cu strane din lemn de stejar, 28 redându-se locaşului<br />
frumuseţea de altă dată. Azi nu se mai fac slujbe aici.<br />
Alături de palatul arhiepiscopal, chilii, clopotniţă, cancelarii,<br />
tipografie, fântâna lui Filaret, chioşcuri şi crucea domnitorului<br />
Constantin Şerban (1654-1658), ansamblul vlădicesc mai cuprinde<br />
şi Complexul Cultural „Sfântul Martir Antim Ivireanul”, ridicat<br />
între anii 1998-1999. Acesta adăposteşte azi muzeul, sala de<br />
conferinţe, cabinetele medicale, biblioteca şi Centrul de pelerinaj<br />
„Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu”.<br />
4. Biserica închinată praznicului Bunei Vestiri, aflată în<br />
centrul oraşului, „pe terasă”, este una dintre cele mai vechi din<br />
judeţ. Ctitoria unui domnitor muntean, cu numele Mircea, a trezit<br />
interesul istoricilor care au emis diferite ipoteze în legătură cu<br />
începuturile ei. În timp ce unii împărtăşesc opinia că a fost ridicată<br />
de Mircea cel Bătrân, în 1388, cu prilejul trecerii sale prin<br />
Râmnic, 29 alţii îl identifică pe cel care a construit-o cu Mircea<br />
Ciobanul. 30 Dintr-un vechi pomelnic din 1824-1828, consemnat de<br />
preotul Dumitru Bălaşa, reiese că adevăratul fondator este Mircea<br />
Pretendentul (octombrie 1509 - februarie 1510), fiul lui Mihnea cel<br />
25<br />
NICOLAE IORGA, Inscripţii din bisericile României, Vol. II, Bucureşti,<br />
1908, p. 320.<br />
26<br />
ATANASIE MIRONESCU, Op. cit., p. 261.<br />
27<br />
Enciclopedia ortodoxiei româneşti, Bucureşti, 2010, p. 532.<br />
28<br />
GHERASIM CRISTEA, Istoria Eparhiei Râmnicului, Rm. Vâlcea, 2009,<br />
p. 281.<br />
29<br />
GEORGE IOAN LAHOVARI, C. I. BRĂTIANU, GRIGORE TOCILESCU,<br />
Marele dicţionar geografic al României, Vol. V, Bucureşti, 1902, p. 247.<br />
30<br />
NICOLAE IORGA, Oraşele Oltene, în AO, an. IV, 1925, nr. 20, p. 281.<br />
146
Rău, care în scurta domnie, a pus piatra de temelie, „după trecerea<br />
tatălui său în Ardeal, în conflictul cu boierii Craioveşti”. 31<br />
Cercetându-i istoria, putem afirma cu tărie că biserică a avut<br />
un trecut tumultuos, plin de urcuşuri şi coborâşuri. Atestată<br />
documentar la 1 septembrie 1671, 32 a fost arsă de turci, între 1737-<br />
1739, în timpul ocupaţiei austriece, 33 „şi fiind mai veche şi surpată<br />
a ajuns la pustiire”. 34 Documentele subliniază că în urma profanării<br />
au fost afectate şi odoarele bisericii, cotropitorii jucând ţintarul pe<br />
o icoană a Maicii Domnului, iar pe dosul ei tăind tutun. 35 După<br />
trecerea urgiei, aşezământul a fost refăcut în anul 1747, în „cel mai<br />
frumos stil”, 36 de logofătul Radu şi Atanasie din Râmnic, sprijiniţi<br />
de Ioan Moldoveanu şi jupânul Grigore, ambii din Sibiu. 37<br />
În 1788, în timpul altui război dintre turci şi austrieci, a fost<br />
ars din nou 38 şi transformat în grajd de cai. 39 Conform Catagrafiei<br />
din 1845, era deschis cultului, slujbele fiind oficiate de preoţii Ioan<br />
Cârstescu protonotar, Constantin, fiul lui Dumitru şi Moise, fiul<br />
preotului Ioan duhovnicul, ajutaţi de diaconul Ion, fiul lui<br />
Hristea. 40 Un moment important în viaţa bisericii a avut loc în<br />
1860, când iconografia a fost restaurată pe cheltuiala lui Tudor<br />
31 DUMITRU BĂLAŞA, Biserica Buna Vestire din Râmnicu Vâlcii şi<br />
pomelnicul ctitoricesc, în MO, an XXIII, 1971, nr. 1-2, p. 53-54.<br />
32 Arh. Naţ. Buc., Episcopia Râmnicului XXXIX/20, apud CORNELIU<br />
TAMAŞ, Pr. EMANOIL NEŢU, Biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea,<br />
Rm. Vâlcea, 2007, p. 32.<br />
33 CONSTANTIN DANIILESCU, Inscripţii din bisericile Vâlcene. Biserica<br />
Buna Vestire din R. Vâlcea, în AO, an. IX, 1930, nr. 51-52, p. 372.<br />
34 ION VÂRTOSU, Biserici de lemn şi cruci de piatră în judeţul Râmnicul -<br />
Vâlcii, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, an. XXVI, 1933,<br />
fasc 78, p. 186 (se va cita BCMI).<br />
35 MELETIE RĂUŢU, Monografia eccleziastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu<br />
Vâlcea, 1908, p. 8.<br />
36 NICOLAE IORGA, Op. cit., p. 281.<br />
37 IDEM, Inscripţii din bisericile…, Vol. II, p. 306; MIRCEA PĂCURARIU,<br />
Legăturile Bisericii ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova<br />
în secolele XVI-XVIII, Sibiu, 1968, p. 83.<br />
38 C. GRIGORE, Râmnicul loc de amintiri şi recreere. Monografie Ghid, Rm.<br />
Vâlcea, 1944, p. 31.<br />
39 NICOLAE STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale<br />
din România, I Ţara Românească, Vol II, Craiova, 1970 , p. 539.<br />
40 ION IONESCU, Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, în MO, an.<br />
XVII, 1965, nr. 7-8, p. 662.<br />
147
Mişcurici. 41 Din inscripţie rezultă că s-a intervenit asupra erminiei<br />
şi în 1907, la iniţiativa preotului Grigore Hartofilaxul şi a soţiei<br />
sale, apoi în anii 1925-1926, 1969-1972, 1978 şi 1982, fapt ce a<br />
lăsat urme asupra aspectului interior şi exterior, schimbându-i<br />
înfăţişarea iniţială. 42<br />
Precizăm că a fost construită în stil brâncovenesc, cu două<br />
turle înalte şi pridvor deschis, susţinut pe stâlpi de piatră,<br />
împodobiţi cu capiteluri sculptate. Uşa de la intrare, mărginită de<br />
un chenar frumos din piatră cioplită, cu decoraţii florale, poartă<br />
deasupra încastrată pisania din 1747. Ancadramentele ferestrelor,<br />
la rândul lor decorate cu motive florale, ar face parte din vechea<br />
construcţie, ca şi stâlpii sculptaţi, pe care se sprijină pridvorul.<br />
Dacă în pronaos se păstrează portretele lui Mircea cel Bătrân şi<br />
Nicolae Mavrocordat, şi ale ierarhilor Grigorie Socoteanu şi<br />
Climent al Râmnicului, în curtea bisericii se găsesc mormintele<br />
căpitanului Ion Zătreanu, colonelului Cercez Pandele, soţiei sale<br />
Frosina Ipsilanti, Elenei Cerchez şi al Mariei Cercez. Din şirul<br />
slujitorilor îi pomenim pe Ioan Costescu Protonotariu, Vasile, fiul<br />
preotului Barbu, Constantin, fiul preotului Dumitru, 43 succedaţi de<br />
Ion Ceculescu, Grigore Rădoescu, director al liceului „Alexandru<br />
Lahovari” din Râmnic, Anatolie Brumă, Alexandru Mazilu,<br />
Nicolae Popescu Lotru, 44 Emanoil Neţu, Nicolae Hodorogea, Paul<br />
Stănciulescu şi Gheorghe Mateescu, transferat de la parohia<br />
Râureni. Subliniem că în jurul anilor 1826-1839, la strana bisericii,<br />
a cântat reputatul profesor de muzică Anton Pann, care a compus<br />
imnul naţional „Deşteaptă-te române”. 45 Din 2011, biserica a<br />
devenit paraclis arhiepiscopal.<br />
5. La mică distanţă de acest sfânt locaş se află biserica<br />
parohială cu hramul Cuvioasa Parascheva, ale cărei fundaţii au<br />
41<br />
MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 76.<br />
42<br />
Pr. CONSTANTIN GRIGORIE, Râmnicul Vâlcii loc de amintiri, Craiova,<br />
1944, p. 20-21.<br />
43<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137, apud I.<br />
POPESCU-CILIENI, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Craiova, 1941,<br />
p. 58.<br />
44<br />
Arhiva Bisericii „Buna Vestire” din Rm. Vâlcea.<br />
45<br />
CONSTANTIN MATEESCU, Memoria Râmnicului, Bucureşti, 1974, p. 148;<br />
Arhim. CALINIC RUCĂREANU, O scrisoare inedită a lui Anton Pann, în MO,<br />
an. XXXIII, 1981, nr. 1-3, p. 116.<br />
148
fost puse de domnitorul Pătraşcu cel Bun, între 1554-1557, după o<br />
expediţie purtată în Transilvania. Construcţia ei a fost finalizată în<br />
1593 de către fiul acestuia, Mihai, banul Craiovei şi viitorul domn<br />
al Ţării Româneşti, 46 cum rezultă dintr-o inscripţie de la<br />
proscomidiar. În decursul timpului, biserica a avut mult de suferit<br />
de pe urma cutremurelor şi oştilor străine. După războiul din 1737-<br />
1739, dintre turci şi austrieci, fiind prădat şi ars, locaşul a fost<br />
refăcut de negustorii chiprovieni, care l-au acoperit cu şindrilă şi<br />
înfrumuseţat „cu toate cele ce i-au trebuit”. 47 Ulterior, în 1788, a<br />
fost din nou distrus de turci, ajungând grajd pentru cai, „şi<br />
dărâmându-se de tot şi învelişul, au rămas aşa până la facerea<br />
păcii”. Cel care l-a refăcut a fost Dumitrache Iovoiu şi negustorii<br />
chiprovieni, în 1790. 48 În 1844, ceauşul Stere Iufca, al cărui chip<br />
este păstrat în pronaos, l-a zugrăvit din nou şi a refăcut ferestrele.<br />
Ulterior, în 1849, enoriaşii i-au făcut amvonul şi turla clopotniţei,<br />
iar în perioada 1879-1880, s-a ridicat turla centrală şi zugrăvit, prin<br />
contribuţia Mariţei Măldărescu. Demn de menţionat este faptul că<br />
între 1931-1933, sub supravegherea Comisiei Monumentelor<br />
Istorice, a fost decojită tencuiala în exterior, readucându-se la<br />
arhitectura originală. 49 Restaurări noi s-au realizat în anii 1958 şi<br />
1986-1993, la iniţiativa preoţilor Grigore Chiriţă şi Sandu<br />
Cristescu. La 1 iulie 1975, locaşul a devenit „paraclis” al<br />
Episcopiei, preotul fiind încadrat la parohia cu hramul „Sfântul<br />
Ioan Botezătorul”. 50 Azi este biserică de mir sub grija preotului Ion<br />
Predescu.<br />
Arhitectonic, acest edificiu a fost zidit în formă de navă, cu<br />
altar poligonal în exterior. După cum s-a şi consemnat mai sus, cu<br />
timpul, a suferit mai multe adaosuri, care i-au schimbat înfăţişarea<br />
46 GRIGORE TOCILESCU, Raporturi…, p. 167.<br />
47 IOAN IONESCU, Pomelnicul bisericii „Cuvioasa Parascheva”, din oraşul<br />
Rm. Vâlcea, în MO, an. X, 1958, nr. 7-8, p. 561; GRIGORE IONESCU,<br />
Biserica Cuvioasa Parascheva, Rm. Vâlcii, în Revista „Menirea Preotului”, an.<br />
III, 1892, nr. 4, p. 6.<br />
48 NICOLAE ANGELESCU, Biserica Cuvioasa Parascheva din Rm. Vâlcea,<br />
Rm. Vâlcea, 1957, p. 45-46; ION VÂRTOSU, Biserici de lemn şi cruci de<br />
piatră…, p. 138, 186.<br />
49 N. ANGELESCU, Op. cit., p. 46-47.<br />
50 DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 963.<br />
149
iniţială. 51 Remarcăm pe feţele turlei ferestre de lumină, care<br />
alternează cu altele oarbe, amplasate în panouri largi şi<br />
dreptunghiulare. Unele ferestre, deşi sunt mici şi înguste, sunt<br />
prevăzute cu nişte chenare de piatră sculptată în relief. De notat că<br />
peretele dintre naos şi pronaos a dispărut, rămânând un singur<br />
compartiment. În interior, alături de chipuri ale sfinţilor militari,<br />
apare portretul lui Pătraşcu cel Bun, îmbrăcat într-o haină lungă şi<br />
al fiului său Mihai Viteazul, înveşmântat în roşu, cu pantaloni albi<br />
şi cizme scurte. Iese în evidenţă în mod special catapeteasma din<br />
piatră, cu frumoase ondulaţii care dau interiorului un aspect<br />
atrăgător. Printre primii preoţi care au slujit la această biserică<br />
menţionăm pe Ghinu, care, la 30 aprilie 1614, apare ca martor,<br />
într-un hrisov emis de Radu Mihnea, prin care se întăreşte unui<br />
oarecare Stanciu o vie în dealul Bujorenilor lângă Râmnic. 52 Dacă<br />
în anul 1840 oficiau slujbele Ioan, fiul preotului Gheorghe<br />
Crăciun, Păun, fiul preotului Gheorghe şi Ioan, fiul preotului<br />
Ioan, 53 în 1883 îl întâlnim deservent pe Haralambie Papiu, urmat<br />
de Nae Ionescu, Meletie Răuţu, Iancu Panaitescu şi Ion<br />
Dărvărescu. 54 Evocăm până în 2011 şi prezenţa preotului Cristian<br />
Cristescu, fiul fostului paroh Sandu Cristescu, pensionat.<br />
6. Biserica parohială cu hramul Sfântul Gheorghe, aflată<br />
lângă piaţa centrală, îşi are începuturile înainte de 18 februarie<br />
1636, când este menţionat în documentele vremii un vad de moară<br />
„den jos de Beserica lui Sveati Gheorghe”. 55 Deşi „nu se ştie de<br />
cine iaste zidită din temelie”, 56 deteriorându-se, ctitoria a fost<br />
reparată în 1681 de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, 57<br />
51 IOAN IONESCU, Op. cit., p. 561.<br />
52 N. ANGELESCU, Op. cit., p. 52.<br />
53 Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137, apud I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 58; I. IONESCU, Op. cit., p. 662.<br />
54 Arhiva Bisericii „Cuvioasa Parasheva” din Rm. Vâlcea.<br />
55 AURELIAN SACERDOŢEANU, Arhimandritul Vasile Tismăneanu şi<br />
mitropolitul Teodosie, în MO, an. XV, 1936, nr. 7-8, p. 555.<br />
56 DUMITRU BĂLAŞA, Cartea de aur sau Pomelnicul ctitoricesc al bisericii<br />
Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcii: 1681-1935, în Revista „Biserica<br />
Ortodoxă Română”, an. LXXXXV, 1967, nr 1-2, p. 146 (se va cita BOR).<br />
57 NICULAE ŞERBĂNESCU, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti (1668-<br />
1672; 1679-1698), în Revista „Studii Teologice”, an. IV, 1952, nr. 5-6, p. 349<br />
(se va cita ST); V. BRĂTULESCU, Înscripţii şi însemnări din biserici şi<br />
mănăstiri, în MO, an. XVIII, 1966, nr. 5-6, p. 466; Pr. IOAN DURĂ,<br />
150
probabil pe vremea preotului Vlad, care, la 24 octombrie 1668, în<br />
calitate de martor, semna un act de vânzare a trei locuri mari în<br />
Râmnic. 58 După cum precizează pisania, în urma distrugerilor<br />
provocate de războiul dintre turci şi austrieci, ctitoria a fost<br />
renovată în anul 1737 de Mihail, stareţul mănăstirii Cozia şi<br />
nepotul mitropolitului Teodosie, sprijinit de doi bătrâni, Ion şi<br />
Radu. 59 În 1763, sub îngrijirea stolnicului Petru Grădişteanu, s-a<br />
zugrăvit altarul, apoi între 1769-1779 întreaga construcţie, de un<br />
oarecare moş Ion, ajutat de Radu şi Drăghici, fiul lui Dumitraşcu,<br />
care au lărgit interiorul, micşorând tinda. 60 Totodată, ei au făcut<br />
chiliile de cărămidă şi zidul înconjurător de piatră, care aveau să<br />
fie distruse în războiul ruso-turc din anii 1787-1792. O însemnare<br />
din vechiul pomelnic consemnează că biserica a fost redeschisă în<br />
1791, 61 apoi renovată în 1810 şi restaurată între 1812-1813, 62 când<br />
negustorul Zamfir, fiul croitorului Ioan „au şindrilit clopotniţa şi<br />
au dat bisericii un steag, un policandru, o poală cu fir, două<br />
procoveţe, un patrafir, rucaviţe, ceaslov şi un tetrapod”. 63 Avariată<br />
de cutremure, s-a rezidit între 1857-1860, prin efortul preotului<br />
Nicolae Simionescu şi a fostului epitrop Iocovache Bujoreanu.<br />
Este demn de subliniat că în 1859, domnitorul Alexandru Ioan<br />
Cuza, vizitând oraşul, a ţinut o cuvântare în faţa aşezământului,<br />
îndemnând credincioşii să-l picteze şi să păstreze cu sfinţenie<br />
dreapta credinţă.<br />
Perioada 1935-1945 a fost de bun augur pentru biserică,<br />
radical renovată şi înzestrată cu o casă parohială nouă, sub păstoria<br />
preotului Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian. 64 Dată fiind<br />
importanţa sa, între 1960-1970 a fost reparată şi înfrumuseţată de<br />
Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti şi contribuţii biografice, în BOR, an.<br />
CVI, 1988, nr. 9-10, p. 141-142.<br />
58 I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 59, nota 18.<br />
59 NICOLAE IORGA, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a<br />
românilor, Vol. II, Bucureşti, 1929, p. 148; ION VÂRTOSU, Biserici de lemn şi<br />
cruci de piatră…, p. 186; DUMITRU BĂLAŞA, V. BĂLĂNESCU, Biserica<br />
Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea..., p. 444.<br />
60 NICOLAE IORGA, Inscripţii…, Vol. II, p. 316-318.<br />
61 DUMITRU BĂLAŞA, Cartea de aur…, p. 152.<br />
62 D. BĂLAŞA, V. BĂLĂNESCU, Op. cit., p. 449.<br />
63 ACADEMIA ROMÂNĂ, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul<br />
Vâlcea, Vol. I, Craiova, 2009, p. 83.<br />
64 D. BĂLAŞA, V. BĂLĂNESCU, Op. cit., p. 453-455.<br />
151
credincioşi, sprijiniţi de preotul Vasile Bălănescu, patriarhul<br />
Justinian şi Iosif Gafton, episcopul Râmnicului şi Argeşului. Cu<br />
acest prilej, în interior s-a schimbat vechea catapeteasmă cu alta<br />
nouă, adusă de la Patriarhie. Ulterior, în anul 1976, s-a spălat<br />
pictura şi a fost dotată cu mozaicuri şi vitralii la ferestre, 65 iar în<br />
1996 a fost resfinţită. Este construită din zid, în formă de treflă, cu<br />
pridvorul închis. La intrare se păstrează cadrul de piatră înflorată şi<br />
uşa de stejar frumos sculptată, o copie fidelă a celei din secolul al<br />
XVII-lea. Pe pridvorul închis se sprijină un turn, cu trei nivele,<br />
care adăposteşte clopotniţa. Dacă exteriorul este înconjurat de un<br />
brâu subţire, aşezat sub cornişă, pereţii interiori, împodobiţi de<br />
Voicu şi Ilie din Piteşti, meşteri pricepuţi ai şcolii de la Cozia, 66<br />
scot în relief o pictură de bună factură. Icoanele de la catapeteasmă<br />
sunt opera lui Octavian Smigelschi, cel care a împodobit catedrala<br />
mitropolitană din Sibiu, şi a preotului Teodor Demian. În pronaos<br />
se păstrează chipul mitropolitului Teodosie care a renovat-o şi al<br />
patriarhului Justinian, fost slujitor. Pe seama acestei parohii au mai<br />
fost numiţi: Nicolae, fiul preotului Simion, Iacov, fiul lui<br />
Gheorghe şi Mihai, fiul lui Pătru, 67 Stan Popescu, Grigore<br />
Predescu, Nicolae Simionescu, Constantin Găiculescu, Ioan<br />
Pătrăşcoiu şi Vasile Bălănescu. 68 Azi, destinele ei sunt conduse de<br />
preoţii Ilie Stuparu, Vasile Simion, Mihăiţă Simion şi Vasile Popa.<br />
7. Biserica parohială cu hramurile Toţi Sfinţii şi Sfântul<br />
Mina, amplasată în imediata apropiere a bibliotecii „Antim<br />
Ivireanul”, a fost înălţată între 1762-1764 de episcopul Grigorie<br />
Socoteanu al Râmnicului, Hagi Constantin Malache şi monahul<br />
Teodor, stareţul mănăstirii Dobruşa. 69 Potrivit documentelor, ar fi<br />
luat locul alteia mai vechi din lemn, 70 al cărei slujitor, „popa<br />
Pârvu”, este consemnat pe un Antologhion din 1737, găsit în<br />
65<br />
Arhiva Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Rm. Vâlcea; DUMITRU SANDU,<br />
Op. cit., p. 968.<br />
66<br />
D. BĂLAŞA, V. BĂLĂNESCU, Op. cit., p. 453-455.<br />
67<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137, apud I.<br />
POPESCU - CILIENI, Op. cit., p. 59.<br />
68<br />
VASILE BĂLĂNESCU, CORNELIU TAMAŞ, Istoria Bisericii Sfântul<br />
Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1998, p. 212.<br />
69<br />
GRIGORE TOCILESCU, Raporturi…, p. 168.<br />
70<br />
Pr. CONSTANTIN CÂRSTEA, DORU CĂPĂTARU, Istoria Bisericii „Toţi<br />
Sfinţii” din Râmnicu - Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2007, p. 44.<br />
152
iblioteca aşezământului la sfârşitul secolului al XIX-lea. 71 În 1839<br />
era păstorită de Petrică, fiul lui Ceaşcă şi Dumitru Greceanu, 72 iar<br />
în 1845 de Dumitru, fiul preotului Ioan, hirotonit în 1813. 73 Din<br />
nefericire, datele despre ei sunt destul de lapidare, încât niciuna din<br />
realizările lor în folosul bisericii nu sunt menţionate.<br />
Trecută prin pârjolul focului la 7 aprilie 1847, ctitoria avea<br />
să fie refăcută în februarie 1848, 74 urmând ca de sub bolţile ei să<br />
fie binecuvântate steagurile revoluţionarilor din 1848, care, sub<br />
generalul Gheorghe Magheru, aveau tabăra pe câmpul Troian, iar<br />
la 20 iunie 1848 să se celebreze Constituţia Ţării Româneşti. Tot<br />
aici, sub bagheta lui Anton Pann, „dascălul de musichie”, corul<br />
preoţilor din Râmnic a intonat pentru prima dată „Deşteaptă-te<br />
române”, 75 care urma să devină imnul naţional.<br />
După numai două decenii de la aceste evenimente, în anul<br />
1868, construcţia era în stare de ruină, acoperită cu şiţă, foarte<br />
veche şi săracă în odoare. Primele restaurări le-a iniţiat, în anul<br />
1878, epitropul Cristache Ioan Pescariul care a angajat pe zugravul<br />
Moise Popescu să completeze pictura şi să-i facă două tablouri în<br />
pronaos. Cu această ocazie, au fost introduşi în rândul ctitorilor<br />
clucerul Ioan Lahovary şi soţia sa Bica, din familia Socoteanu,<br />
care, în 1860, lăsaseră un han, bisericii. Referitor la iscusinţa<br />
acestui pictor, Nicolae Iorga afirma cu prilejul unei vizite că<br />
„portretele sfinţilor sunt foarte urâte şi cu totul modernisate”. 76<br />
La sfârşitul secolului al XIX-lea era aproape părăsită,<br />
înegrită de vechime, deteriorată, umedă, afumată, fără nicio<br />
fereastră la turla din faţă, asemenea unui „loc de refugiu pentru<br />
cucuvele şi stăncuţe”. Odată cu numirea preotului Meletie Răuţu,<br />
71<br />
N. IORGA, Inscripţii…, p. 309; ION VÂRTOSU, Inscripţii…, p. 187.<br />
72<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137; I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 59.<br />
73<br />
I. IONESCU, Op. cit., p. 663.<br />
74<br />
CORNELIU TAMAŞ, Istoria municipiului Râmnicu - Vâlcea, Rm. Vâlcea,<br />
2006, p. 203.<br />
75<br />
N. ANGELESCU, Op. cit., p. 13; Arhim. CALINIC RUCĂREANU, O<br />
scrisoare inedită…, p. 116; CONSTANTIN CÂRSTEA, DORU CĂPĂTARU,<br />
Op. cit., p. 197-198; VASILE ROMAN, Anton Pann şi marşul revoluţionar<br />
„Deşteaptă-te, române!”, în Vol. Episcopia Râmnicului 500 de ani de la<br />
înfiinţare (1503-2003), Rm. Vâlcea, 2005, p. 378-391; Domnitorii şi ierarhii…,<br />
p. 1179.<br />
76<br />
N. IORGA, Inscripţii…, p. 308.<br />
153
în anul 1893 s-a îmbrăcat pridvorul cu geamlâc, amenajându-se<br />
prima şcoală de cântăreţi bisericeşti din judeţ. 77 Deşi s-a dorit să-i<br />
fie redată înfăţişarea de odinioară, lucrările realizate în 1893-1898<br />
n-au reuşit decât o reparaţie curentă şi nu o consolidare<br />
temeinică. 78<br />
În timpul Primului Război Mondial, trupele de ocupaţie au<br />
sustras din bunurile bisericii, care a suferit şi unele stricăciuni, din<br />
pricina „aruncării în aer a depozitului de materiale explozibile de<br />
către administraţia militară germană”. Aşa cum prezintă actele din<br />
arhivă, tot acum s-a produs o crăpătură transversală la amvonul de<br />
la intrare şi s-au spart două geamuri la turlă, patru pe la amvon şi<br />
unul la naos. 79 Dacă în anii 1926-1942, preotul Florea Mihăescu îi<br />
face subzidiri, spală pictura şi strămută din parcul Primăriei statuia<br />
domnitorului Constantin Brâncoveanu, între anii 1943-1971,<br />
biserica a beneficiat de o nouă reparaţie şi repictare, prin osârdia<br />
preotului Gheorghe Ionescu-Cheia. Recente refaceri şi restaurări<br />
s-au efectuat între 1999-2004, sub îngrijirea preoţilor Aurel<br />
Popescu şi Constantin Cârstea, pictori fiind Tudor Popescu din<br />
Râmnicu Vâlcea şi Nicolae Sava din Bucureşti.<br />
Din punct de vedere arhitectonic, biserica este reprezentativă<br />
pentru secolul al XVIII-lea. 80 Planul este trilobat, cu pridvorul<br />
deschis, sprijinit pe zece stâlpi, sculptaţi cu astragale oblice şi<br />
capiteli cu îngeri. Deasupra se află o turlă pe naos şi două mai mici<br />
pe pronaos, cu ferestre în torsade oblice, imitând pe cele de la<br />
mănăstirea Curtea de Argeş. 81 Dacă la exterior este împărţită în<br />
două registre, de un brâu decorativ, săvârşit în ornamente, pictura<br />
din interior este opera ierodiaconului Dimitrie zugravul. De jur<br />
împrejur, până în vârful Pantocratorului, se înşiră diverse chipuri<br />
de sfinţi sau scene biblice într-o dispoziţie asemănătoare ctitoriei<br />
lui Neagoe Basarab. 82 Azi, locaşul adăposteşte fragmente din<br />
moaştele Sfinţilor Mina, Ioan Gură de Aur, Haralambie şi<br />
77 MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 81-82.<br />
78 CONSTANTIN CÂRSTEA, DORU CĂPĂTARU, Op. cit., p. 69.<br />
79 IBIDEM, p. 173.<br />
80 N. GHICA BUDEŞTI, L’ancienne Arhitecture religieuse de la Valachie, în<br />
BCMI, XXXI, 1942, p. 48.<br />
81 IDEM, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia. Noul stil din secolul<br />
XVIII, Vălenii de Munte, 1936, p. 86.<br />
82 MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 83.<br />
154
Paraschevi, depuse într-o raclă de argint. Printre cei care au slujit<br />
aici mai menţionăm pe Grigorie Predescu, Ioan Panaitescu, Stan<br />
Popescu, Grigore Hartofilax, Ion Procopiescu şi Mihai Cârstea, fiul<br />
parohului, actual preot II.<br />
8. Biserica parohială cu hramul Sfântul Dumitru, amplasată<br />
lângă Primărie, a fost zidită înainte de secolul al XVIII-lea. Sunt<br />
puţine izvoarele din care putem ştii cu exactitate istoria acestui<br />
locaş. Privitor la începuturile lui, Nicolae Iorga nota că „pridvorul<br />
împărţit în trei şi puternicul turn sprijinit pe pridvor, vorbesc prin<br />
arhitectura sa de o vechime ce nu se poate desluşi prin mărturii<br />
scrise”. 83 Un alt istoric, Dinu Giurescu, pleda că locaşul „există<br />
poate din secolul la XV-lea şi sigur cel următor”, 84 iar preotul<br />
vâlcean Dumitru Sandu, care a întocmit o monografie a eparhiei,<br />
menţiona că datează din secolul al XV-lea. 85 Conform tradiţiei<br />
locale, biserica a fost capelă a unei comunităţi franciscane, 86 în<br />
perioada invaziilor bulgarilor catolici, fapt confirmat după unii<br />
cercetători de particularităţile de construcţie străine stilului ortodox<br />
bizantin. 87 La începutul secolului al XX-lea, pe cărămida funerară<br />
ce aparţinuse mormântului Anastasiei Monahia era menţionat 7279<br />
(1771), reprezentând poate cea mai veche mărturie epigrafică<br />
despre acest sfânt locaş. 88 Documentar este atestat la 4 mai 1773,<br />
când episcopul Grigorie Socoteanu dăruieşte mănăstirii Hurezu „o<br />
selişte aicea, în oraşul Râmnicului... din uliţa cea despre Sfântul<br />
Dimitrie în jos, alăturea cu podgoria bisericii... în locul nepotului<br />
nostru, postelnicul Radu”. 89<br />
Din cercetările făcute, s-a desprins ipoteza că biserica a avut<br />
alte proporţii decât cele existente, suferind dese refaceri<br />
constructive. Evoluţia ei în timp se leagă, în primul rând, de<br />
monahul Pahomie (Preda Bujoreanul) şi de Constantin Bujoreanul,<br />
83 NICOLAE IORGA, Oraşe oltene..., p. 281.<br />
84 DINU GIURESCU, Ţara Românească în secolele XIV şi XV…, p. 373.<br />
85 DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 967.<br />
86 PAVEL CHIHAIA, Un vechi monument de arhitectură din Râmnicu Vâlcea<br />
biserica Sfântul Dimitrie, în SCIA, XIV, 1967, nr 2, p. 175.<br />
87 CORNELIU TAMAŞ, Râmnicu Vâlcea. Ghid de oraşe, Bucureşti, 1988, p. 50.<br />
88 MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 77.<br />
89 NICOLAE IORGA, Hârtii din Arhiva mănăstirii Hurezului. Studii şi<br />
documente, vol. XIV, Bucureşti, 1907, p. XXX.<br />
155
fiul său, care, între 1745-1751, 90 „au făcut tâmpla şi au boltit-o şi<br />
le-au zugrăvit până la un loc”. 91 Spre sfârşitul primei domnii a lui<br />
Mihai Şuţu, între anii 1783-1786, Ioan Conea şi soţia lui Antimia<br />
au lărgit biserica, prin integrarea turnului clopotniţă, ridicând<br />
zidurile laterale şi constituind pronaosul.<br />
În urma degradărilor survenite în timpul invaziilor turceşti,<br />
între 1801-1802, Dionisie Eclesiarhul, văzând pictura „foarte<br />
stricată”, a reabilitat-o curând între anii 1803-1804. 92 După<br />
evenimentele din anul 1821, când turcii i-au scos pardoseala,<br />
prădând biserica, jupânul Toma Lumânăraru a va reface şi o va<br />
înzestra cu odoare un an mai târziu. 93 Deşi a fost reparată în 1838<br />
de Ioan Popovici, sub păstoria preoţilor Constantin, fiul diaconului<br />
Zaharia şi Cârstia, fiul lui Gheorghe, 94 menţionaţi în 1845, alături<br />
de Matei, fiul lui Ştefan, 95 în primul deceniu al secolului al XX-lea<br />
se mai întrezăreau încă în pronaos urmele unor înţepături<br />
păgâneşti, din timpul invaziilor turceşti. 96 Începând cu anul 1913, 97<br />
s-a consolidat de mai multe ori, iar în 1964 se reface erminia, prin<br />
grija preoţilor Ioan Oprişescu şi Aurel Popescu. În 1994, sprijinit<br />
de enoriaşi, preotul Ion Călin a început restaurarea ansamblului<br />
ermineutic, acoperirea turlei de cupru şi tencuirea exterioară a<br />
bisericii.<br />
Arhitectonic vorbind, locaşul are planul diferit de cel al<br />
bisericilor ortodoxe din Ţara Românească. De formă rectangulară,<br />
cu altarul poligonal la exterior şi semicircular la interior şi pronaos<br />
uşor supralărgit faţă de naos, biserica deţine o clopotniţă masivă de<br />
plan pătrat, pe latura de vest, cu patru deschideri mari, 98 înălţată de<br />
90<br />
CORNELIU TAMAŞ, Pr. IOAN CĂLIN, Istoria bisericii Sfântul Dumitru din<br />
Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea 1999, p. 13.<br />
91<br />
ION VÂRTOSU, Biserici de lemn şi cruci…, p. 187; DUMITRU SANDU,<br />
Eparhia Râmnicului…, p. 967.<br />
92<br />
CONSTANTIN GRIGORE, Râmnicu Vâlcea, loc de amintiri şi recreere...,<br />
p. 31; PAVEL CHIHAIA, Op. cit., p. 180.<br />
93<br />
CORNELIU TAMAŞ, IOAN CĂLIN, Op. cit., p. 34.<br />
94<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137, apud I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 59.<br />
95<br />
I. IONESCU, Op. cit., p. 663.<br />
96<br />
MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 77.<br />
97<br />
EPARHIA RÂMNICULUI NOULUI-SEVERIN, Anuar pe anii 1921-1925,<br />
Bucureşti, 1924, p. 495 (se va cita Anuar pe anii 1921-1925).<br />
98<br />
Enciclopedia Ortodoxiei…, p. 534.<br />
156
logofătul Ion Zugravu. 99 Reţinem că la nord şi la sud este încadrată<br />
de alte două încăperi de plan dreptunghiular, dispuse paralel cu<br />
axul aşezământului, boltite în semicilindru, iar la est de o a treia<br />
acoperită cu trei bolţi, una transversală şi alte două mai mici la<br />
nivel inferior, în semicilindru. 100 Cât priveşte pictura, pe bolta<br />
pronaosului este înfăţişată Sfânta Treime, iar pe pandantivi<br />
sesizăm chipuri de îngeri. În partea estică se află pictaţi Sfântul<br />
Calinic, episcopul Sofronie şi portretele ctitorilor. Deosebit de<br />
plăcute sunt scenele din naos care reprezintă Naşterea şi Învierea<br />
Domnului. Printre cei ce au păstorit aici notăm pe Grigore<br />
Predescu, Ilie Stoenescu, Nicolae Bălă, Gheorghe Ionescu şi Ioan<br />
Gavrilă. 101 Emil Ionescu, Victor Barbu şi Septimiu Gheorghe<br />
Manu sunt cei trei slujitori ai sfântului locaş, care-i marchează azi<br />
istoria, călăuzind enoriaşii pe drumul mântuirii.<br />
9. Menţionăm şi biserica veche, cu hramul Sfântul Ioan<br />
Botezătorul, în plan de corabie, cu o singură turlă, renovată în<br />
1815 de jupânii Dumitru I. Voiu şi Niculiţă Evipalie. În trecut era<br />
numită „Sfântul Ioan de peste apă” şi „Sfântul Ioan de peste<br />
râu”. 102 Probabil cel dintâi slujitor a fost preotul Dimitrică, al cărui<br />
fiu, logofătul Ioniţă, a ajutat în 1815 la zidirea ei. 103 Din alte<br />
izvoare istorice aflăm numele preoţilor Grigorie duhovnicul, fiul<br />
preotului Barbu şi Nicolae, fiul lui Dumitru Mazilu, 104 pomeniţi în<br />
prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar datele despre ei sunt<br />
lapidare, încât niciuna din realizările lor nu sunt menţionate. Deşi a<br />
fost renovată în anul 1903 de preotul Dimitrie Bănescu, 105 la<br />
jumătatea secolului al XX-lea se afla într-o „stare rea şi închisă<br />
cultului”. 106 Reabilitată în 1954, azi este bine întreţinută, servind<br />
slujbelor de înmormântare.<br />
99 C. DANIILESCU, Documente. Vechi inscripţii bisericeşti, în „Naţionalul<br />
Vâlcii”, 1932, nr. 57, p. 6 (se va cita NV).<br />
100 PAVEL CHIHAIA, Op. cit., p. 175.<br />
101 CORNELIU TAMAŞ, IOAN CĂLIN, Op. cit., p. 204.<br />
102 I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 60.<br />
103 N. IORGA, Inscripţii…, p. 318.<br />
104 Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 137; I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 60; I. IONESCU, Op. cit., p. 660.<br />
105 ADMINISTRAŢIA CASSEI BISERICII, Anuar 1909, Eparhia Râmnicului<br />
Noul Severin, Bucureşti, 1909, p. 152 (se va cita Anuar 1909).<br />
106 Viaţa bisericească, p. 678.<br />
157
10. În incinta Seminarului Teologic se află fostul schit<br />
Inăteşti, odinioară filie a parohiei „Sfântul Ioan Botezătorul”.<br />
Despre acest monument cu hramul Buna Vestire, altădată metoc al<br />
mănăstirii Cozia, s-a scris foarte puţin. Neavând pisanie sau vreo<br />
altă însemnare nu putem şti cu certitudine fondatorii sau vechimea<br />
lui. S-a susţinut că aici a fost o aşezare monahală, a cărei existenţă<br />
trebuie urmărită până în cele mai vechi timpuri. Dintr-un<br />
document, emis la 20 mai 1388, de Mircea cel Bătrân, reiese că<br />
domnitorul face danie mănăstirii Cozia, ctitoria sa, printre altele,<br />
un „metoh în locul Hinăteştilor, care l-a închinat Tatul la<br />
biserică”. 107 Această consemnare dovedeşte că locaşul era cu mult<br />
mai vechi decât atestarea sa documentară, fiind pus, după părerea<br />
unor istorici, în rândul primelor chinovii din Oltenia, alături de<br />
Cozia şi Tismana. Ion Donat aprecia că rămâne „cu siguranţă cea<br />
mai veche aşezare mănăstirească din Oltenia, care se datoreşte<br />
unui boier”. 108<br />
Actuala ctitorie a fost ridicată la jumătatea secolului al<br />
XVIII-lea de monahul Vasile, ajutat de ieromonahul Rafael,<br />
năstavnicul mănăstirii Cozia. Primul act în care este menţionată<br />
biserica datează din 11 august 1751, când ctitorul îi închină o vie la<br />
Troian, „în dreptul Crucii Mişeilor, lângă hotarul Sfintei mănăstiri<br />
Cozia, ce se cheamă Enăteştii”. Din cuprinsul lui rezultă că acest<br />
călugăr dorea să înalţe un locaş „pe moşia sfintei mănăstiri, la<br />
metohul de la Râmnic”, iar pentru realizarea planului său şi-a luat<br />
„tovarăş şi pe chir Rafail ieromonahul, năstavnicul mănăstirii<br />
Cozia, pe care l-a aflat la un gând cu el şi au ridicat amândoi<br />
biserica”.<br />
Curând, edificiul s-a bucurat de atenţia lui Constantin<br />
Racoviţă, care în 1754 îi întărea stăpânirea peste o vie aflată la<br />
Troian şi peste un cazan cu 2 ţevi, 2 boi, o vacă şi 12 stupi, rămaşi<br />
de la fratele ctitorului. 109 Ar fi funcţionat fără întrerupere până la<br />
secularizare, chiliile lui servind mult timp arestului preventiv. 110<br />
Interesant este faptul că nu a suferit modificări în cursul vremii,<br />
107<br />
DRH, B. Ţara Românească, Vol. I, p. 25-28.<br />
108<br />
ION DONAT, Fundaţiunile religioase ale Olteniei, partea I – Mănăstiri şi<br />
schituri, Craiova, 1937, p. 55-56.<br />
109<br />
I. POPESCU-CILIENI, Schituri oltene necunoscute, în MO, an. VIII, 1956,<br />
nr. 1-3, p. 125-127.<br />
110<br />
ION DONAT, Op. cit., p. 55-56.<br />
158
scăpând atât de pustiirea turcească din 1788, cât şi de focul care a<br />
ars tot oraşul Râmnic în 1847.<br />
Deşi are dimensiuni mici, aşezământul este un frumos<br />
monument de arhitectură care se remarcă prin originalitatea<br />
planului său. Are pridvorul deschis, susţinut pe doi stâlpi sculptaţi<br />
din piatră, iar naosul flancat de două abside şi încununat de turlă.<br />
O notă aparte o conferă altarul, mărginit de două abside<br />
corespunzătoare proscomidiarului şi diaconiconului, deasupra<br />
cărora sunt construite două turle de mici dimensiuni, care au aspect<br />
de capelă. 111 Nicolae Iorga aprecia că exteriorul edificiului are<br />
„păreţi înalţi, brâu la mijloc, altar pentagonal. Liniile sunt de o<br />
nobleţe deosebită. Dar, ceea ce face originalitatea şi frumuseţea<br />
este că, în locul absidelor din dreapta şi stânga, pentru strane sunt<br />
două clădiri deosebite, două bisericuţe şi mai mărunte, şi mai<br />
gingaşe, două jucării de zid pătrat. Şi au şi ele acoperişul lor, cu<br />
streaşină umbroasă de şindrilă şi pentru a duce mai departe această<br />
şagă de artist, se ridică pe fiecare turnuleţe cu acoperişul lor<br />
deosebit, ascuţit cu crucea mititică în vârf”. 112 Pereţii din interior<br />
sunt împodobiţi în frescă de Marin şi Constandin, ale căror<br />
semnături se găsesc pe veşmintele Sfântului Gheorghe. 113<br />
Intervenţii asupra ei s-au făcut în 1956, 1970 şi 2003, având scopul<br />
să-i redea înfăţişarea iniţială. 114 Menţionăm că în curtea schitului<br />
se mai află Conacul Olănescu, construit iniţial pentru a adăposti<br />
stăreţia şi refăcut în forma actuală în secolul al XIX-lea, dar şi o<br />
altă biserică, în construcţie, care urmează să servească drept<br />
paraclis elevilor seminarişti.<br />
11. Tot la Inăteşti a existat schitul cu hramul „Sfântul<br />
Gheorghe purtătorul de biruinţă”, ridicat de Ghenadie,<br />
proegumenul mănăstirii Cozia. La 8 august 1765, acesta închina<br />
locaşul, cu via de lângă, pometul din ogradă, cărţi şi dobitoace,<br />
ctitoriei lui Mircea, printr-un act emis arhimandritului Sofronie,<br />
111<br />
VASILE DRĂGUŢ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească,<br />
Bucureşti, 1976, p. 261.<br />
112<br />
NICOLAE IORGA, România cum era până la 1918, sate şi mănăstiri din<br />
România, Bucureşti, 1905, p. 88-89; CONSTANTIN MATEESCU, Mici<br />
schituri lângă Rm.Vâlcea, în MO, an. XXXI, 1979, nr. 4-6, p. 378.<br />
113<br />
LIGIA ELENA RIZEA, IOANA ENE, Monumentele istorice din judeţul<br />
Vâlcea: repertoriu şi cronologie, Rm. Vâlcea, 2007, p. 14.<br />
114<br />
Arhiva Schitului Inăteşti.<br />
159
egumenul Coziei. Din acest act reiese că „acest schit s-au zidit din<br />
mila domnească şi a creştinilor şi din a lui osteneală”. Nu ştim ce<br />
se va fi întâmplat cu acest edificiu şi nici dacă el mai există. 115<br />
12. În partea de nord a oraşului, pe dealul Cetăţuia, se află<br />
biserica închinată Sfinţilor Arhangheli, un fost schit de călugări.<br />
Legendele îi atribuie o origine foarte veche, încă de pe timpul când<br />
voievodul Olea îşi disputa întâietatea cu Basarab de peste Olt, care<br />
locuia pe „Malul alb”. 116 Ajungând în ruină, în 1525 a fost refăcută<br />
de Radu de la Afumaţi, 117 care, în 1529, împreună cu fiul său Vlad<br />
şi-au găsit sfârşitul tragic în incinta locaşului, fiind ucişi de boierii<br />
potrivnici Drăgan postelnicul şi Neagoe vornicul din Pietriş. 118<br />
Printre cele mai vechi documente care pomenesc de Cetăţuia este<br />
cel din anii 1613-1614, prin care Radu Mihnea dă schitului o vie în<br />
dealul Bujorenilor. 119 Date noi aflăm din Catagrafia eparhiei pe<br />
anul 1840, care notează că s-a bucurat şi de atenţia lui Matei<br />
Basarab, care a reparat-o în cursul domniei sale între 1632-1654. 120<br />
În 1677, schitul a fost privilegiat de voievodul Gheorghe<br />
Duca care i-a întărit moşie „în hotarul Râmnicului, toată partea<br />
jupânesii Stancăi Coţofeanca, fata Pârvului postenicul”. 121 Mai<br />
târziu, la 26 martie 1679, Şerban Cantacuzino acorda<br />
aşezământului un mertic de 100 de bolovani de sare anual, de la<br />
Ocnele Mari şi dreptul de a ţine un vier, om străin, iertat de bir, de<br />
talerul de miere cu ceară, de găleata cu fân, de simbrie şi de alte<br />
mâncăruri. 122 Alte daruri i-au făcut boierii din oraş, dar şi<br />
episcopul Teodosie care s-a îngrijit de el să poată fi înzestrat cu<br />
115 I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 114-115.<br />
116 VIRGILIU N. DRĂGHICEANU, Monumentele istorice din Oltenia, în<br />
BCMI, XXIV, 1931, p. 126.<br />
117 NICOLAE IORGA, Guide historique de la Roumanie, Bucureşti, 1936, p. 12.<br />
118 CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria românilor, Vol. II, partea I, ed. III,<br />
Bucureşti, 1940, p. 158-159.<br />
119 NICOLAE DOBRESCU, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul<br />
ocupaţiunii austriace (1716-1739), Bucureşti, 1906, p. 274.<br />
120 I. POPESCU-CILIENI Op. cit., p. 61.<br />
121 C. GRECESCU: Recenzie despre lucrarea lui I. Donat: „Fundaţiile religioase<br />
ale Olteniei”, în „Revista Istorică Română”, Vol. II, 1934, p. 192.<br />
122 GH. DUMITRAŞCU, CORNELIU TAMAŞ, Râmnicul medieval, Rm.<br />
Vâlcea, 1995, p. 4.<br />
160
locuri şi cu mile domneşti pentru hrana vieţuitorilor săi. 123<br />
Din cuprinsul pisaniei, reiese că aşezământul a fost<br />
reconstruit între anii 1677-1680, prin străduinţa mitropolitul<br />
Teodosie al Ţării Româneşti, 124 care va ridica şi biserica „Sfântul<br />
Gheorghe” din centrul oraşului. Odată cu trecerea timpului, a<br />
suferit unele modificări, fiind renovat, cu clădirile alăturate, între<br />
1850-1853, la iniţiativa mitropolitului Nifon. De refacerea lui s-a<br />
ocupat arhimandritul Mihail Berislăveanu care i-a adăugat<br />
pridvorul, turla de lemn şi i-a ridicat apoi casele împrejur. 125 De<br />
notat că atât icoanele de pe catapeteasmă, cât şi cele din altar, sunt<br />
opera lui Gheorghe Tattarescu. Catagrafia din 1858 subliniază că<br />
avea „înaintea ei un amvon zidit din nou, cu clopotniţa deasupra,<br />
învelită din tinichea albă. Casele egumeneşti erau cu patru<br />
încăperi, odoarele, veşmintele, moşia schitului, de asemenea în<br />
bună stare”. 126<br />
După secularizare, fostul metoc al mitropoliei a rămas în<br />
grija localnicilor, fiind reparat succesiv în 1895, 1929, 1941, 1956<br />
şi 1978-1980. Din punct de vedere arhitectonic, biserica are plan<br />
de corabie, cu altar decroşat, pronaos boltit semicilindric şi pridvor<br />
de cărămidă, cu stâlpi rotunzi. Iniţial, funcţia de pridvor a preluat-o<br />
pronaosul, despărţit de naos printr-un zid masiv. În pronaos s-au<br />
păstrat figurile mitropoliţilor Teodosie şi Nifon, cu ajutorul cărora<br />
şi-a continuat existenţa până în zilele noastre. De reţinut faptul că<br />
în incinta curţii sunt mormintele familiilor Socoteanu, Cerchez şi<br />
Lahovary. Din şirul preoţilor care au slujit aici, în memoria<br />
enoriaşilor au rămas Dumitru Cosmescu, Emanoil Neţu şi<br />
Gheorghe Păun care a păstorit până în 2010. 127 Azi, biserica se află<br />
sub oblăduirea preoţilor Emanuel Bărbuţ şi Dumitru Piloiu.<br />
123 CORNELIU TAMAŞ, Schitul Cetăţuia şi proprietăţile sale în secolul al XVII-lea,<br />
în Vol. Episcopia Râmnicului 500 de ani de la înfiinţare..., p. 298-310.<br />
124 DUMITRU BĂLAŞA, Două pomelnice ale schitului Cetăţuia, din Râmnicu<br />
Vâlcea, în MO, an. XIX, 1967, nr. 3-4, p. 261; IOAN DURĂ, Mitropolitul<br />
Teodosie al Ţării Româneşti şi contribuţii biografice…, p. 141-142<br />
125 NICOLAE IORGA, Inscripţii…, p. 177.<br />
126 GHENADIE ENĂCEANU, Vizite canonice însoţite de note istoricoarheologice,<br />
anii 1890-1891, Bucureşti, 1892, p. 3-4; T.G. BULAT, Un schit de<br />
lângă Râmnicu Vâlcea, închinat Mitropoliei Bucureşti, Cetăţuia, în MO, an.<br />
XXIII, 1971, nr. 3-4, p. 229-230.<br />
127 Arhiva Schitului Cetăţuia.<br />
161
13. După tradiţia păstrată în zonă, episcopul Climent al<br />
Râmnicului a ctitorit la Goranu, în 1740, biserica de zid cu hramul<br />
Sfinţii Voievozi. 128 Dintr-o Evanghelie tipărită la Bucureşti în 1760<br />
şi aflată în biblioteca istoricului Toma G. Bulat reiese că locaşul ar<br />
fi fost construit, pe vremea mitropolitului Grigorie al II-lea al<br />
Ungrovlahiei, de Radu Goran, descendent dintr-o familie<br />
vâlceană. 129 Cert este că faptul că secolul al XVIII-lea a fost o<br />
perioadă de înflorire, Grigorie al II-lea închinându-l Mitropoliei<br />
care urma să delege îngrijitori pentru administrarea lui. După ce în<br />
anul 1800 se afla sub conducerea lui Nectarie, din 1813 îi va<br />
arenda veniturile sale protosinghelui Varlaam pe doi ani, cu preţul<br />
de 2250 lei anual. În 1852, stareţul Nicandru Goruneanu plătea<br />
embatic pentru un loc, pe care îl deţinea în Bucureşti, în mahalaua<br />
sârbilor.<br />
Ca mai toate aşezămintele monahale, după secularizarea din<br />
1863 a fost foarte puţin populat, credincioşii mergând la celelalte<br />
biserici din oraş. 130 Pictat în 1857, la 28 octombrie 1867, acest<br />
locaş avea zidul de la altar fărâmat „din cauza mişcării pământului<br />
dimprejur”, epitaful, procoveţele, mesele vechi şi rupte, sfeşnicele<br />
de pe sfântul prestol lipsă, iar „putina de botez dezlegată”. La 10<br />
februarie 1876, Protoieria era informată că averea imobilă, lăsată<br />
cu inventar arendaşului, „au devenit în stare de ruină” şi se cerea să<br />
fie lăsată „în posesiune” îngrijitorului să le repara „fiind singur<br />
responsabil pentru dânsele”. Dintr-un raport întocmit de preotul M.<br />
Gibescu reiese că, la 12 februarie 1892, biserica avea nevoie de<br />
reparaţii: „zidul este crăpat, zugrăveala nu se mai cunoaşte,<br />
pardoseala şi stranele stricate”. Degradându-se, a fost închisă<br />
cultului la 9 aprilie 1909. 131<br />
După ce în 1912, Nicolae Iorga a găsit clădirea clucerului în<br />
paragină, plină de lilieci şi patrupede, 132 în timpul Primului Război<br />
Mondial a fost profanată, servind drept adăpost al trupelor de<br />
ocupaţie. Ruinată, nu s-a mai slujit în ea, slujbele fiind oficiate<br />
128<br />
RADU CREŢEANU, Un mare ctitor de locaşuri sfinte Climent al<br />
Râmnicului, în MO, an. XXII, 1970, nr. 5-8, p. 670.<br />
129<br />
T.G. BULAT, Schitul Goranu, în MO, an. XXIV, 1972, nr. 5-6, p. 397.<br />
130<br />
IBIDEM, p. 392-395.<br />
131<br />
Prof. TEODOR MAVRODIN, Episcopia Argeşului 1793-1949, Piteşti, 2005,<br />
p. 283.<br />
132<br />
T.G. BULAT, Op. cit. p. 396.<br />
162
într-o capelă, din incinta şcolii primare, care a funcţionat până în<br />
1949, când a fost instalată în casa preotului Gheorghe Mustăţea,<br />
unde a rămas până în 1955, când s-a târnosit noua ctitorie. 133 În<br />
urma Primului Război Mondial, biserica era „dreaptă ca mai toate<br />
bisericile din veacul al XVIII-lea. Turla deasupra pronaosului, fără<br />
clopote crăpată, stă să plece. Ca peste tot din pricina fumului<br />
zugrăvitura veche înnegrită a fost înlocuită cu alta pe la 1857. A<br />
mai rămas bolta şi catapeteasma de zid. Pictura este din cea<br />
asemuitoare picturii din epoca de ultimă înviorare artistică din<br />
vremea lui Constantin Brâncoveanu. Cea nouă, pe lângă<br />
simplificarea scenelor şi împuţinarea lor, este extrem de slabă şi<br />
naivă”. Notăm că la zugrăvirea ei au participat Ilie din Craiova,<br />
Anghel din Dozeşti, Ilie Teiuşanul şi Ion din Teiuş. 134 Nu trebuie<br />
omis faptul că, în 1974, de pe zidurile ei au fost extrase, pe pânze<br />
speciale, o parte din temele pictate în frescă şi depuse la Muzeul<br />
eparhial din Râmnicu Vâlcea. 135<br />
14. Din punct de vedere istoric interesantă este bisericuţa cu<br />
hramul Sfinţii Arhangheli, din cartierul Arhanghelul, una din cele<br />
mai vechi chinovii din Oltenia, construită înainte de 1489-1490,<br />
când Vlad Călugărul îi întăreşte moşia pe care era zidită. 136 Pe<br />
locul fostei ctitorii, Stoica Paharnicul, strămoşul familiei<br />
Pârâienilor, a construit între 1521-1522, un aşezământ închinat<br />
„Sfinţilor Voievozi”, 137 care, între anii 1535-1536, s-a bucurat de<br />
atenţia domnitorul Radu Paisie, fiindu-i întărite braniştea din jurul<br />
chinoviei şi alte sate din împrejurimi. 138 O altă atestare<br />
documentară datează din anul 1667, când Radu Leon a poruncit<br />
episcopului Ignatie al Râmnicului să nu schimbe dreptul boierilor<br />
Pârâieni de a numi pentru ea egumeni, fiind „pomană de la moşi,<br />
133 Arhiva Bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Goranu.<br />
134 DOMINIC IONESCU, Schituri şi biserici de sat. Note de drum şi însemnări<br />
de demult, Bucureşti, 1931, p. 54-56.<br />
135 DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 964.<br />
136 NICOLAE DOBRESCU, Istoria bisericii române din Oltenia…, p. 260.<br />
137 C. DANIILESCU, Inscripţiile bisericii din căt. Arhanghel, R. - Vâlcii, în NV,<br />
1934, p. 273; CONSTANTIN MATEESCU, Mici schituri lângă Râmnicu<br />
Vâlcea…, p. 381.<br />
138 NICOLAE DOBRESCU, Op. cit., p. 260.<br />
163
de la strămoşi, miluită tot cu bucatele lor”. 139 Peste un an, s-a<br />
bucurat de bunele intenţii ale domnitorului Şerban Cantacuzino<br />
care i-a dat drept asupra vinăriciului din Vlădeşti.<br />
Un eveniment destul de important în istoria lui va avea loc în<br />
1721, când va fi reclădit de paharnicul Stoica Pârâianul, 140 şi pus<br />
sub administrarea mănăstirii Segarcea. 141 Din pisania de deasupra<br />
uşii de la intrare rezultă că a fost refăcut în 1726 de arhimandritul<br />
Petronie de la Segarcea şi Gherman, egumenul fostului schit. 142<br />
Ulterior, a fost închinat de Maria Miclescu, nora lui Danciu<br />
Pârâianu, 143 Patriarhiei de Alexandria, 144 de care atârna cu adevărat<br />
în 1731, aşa cum atestă şi actele vremii. 145 Datorită importanţei<br />
sale, în 1811 s-a reparat, prin osârdia arhimandritului Sofronie, pe<br />
cheltuiala negustorului Hagi Enuş din Craiova. 146<br />
Cu timpul va decade, fapt menţionat în 1860 de Alexandru<br />
Odobescu, călător pe aceste meleaguri vâlcene: „mănăstirile<br />
greceşti ce am vizitat şi care sunt patru la număr (printre ele şi<br />
Arhanghelul), am găsit mai multe ruini şi pustietate şi abia un<br />
preot de sat străin de administraţia mănăstirilor”. În 1873<br />
consemna că aici este „o mică biserică de zid cu turlă şi cu tindă de<br />
zid”, dar „aşezământ de schit” nu mai este, iar casele din jur s-au<br />
ruinat. 147 A fost reparată abia în 1881 de îngrijitorul mănăstirii, iar<br />
la 1900 era consemnată în documente ca biserică de mir. 148 Dintr-o<br />
inscripţie tipărită de Constantin Daniilescu în 1934 reiese că a fost<br />
restaurată în 1894, cu sprijinul acordat de Guvern şi din contribuţia<br />
139 T.G. BULAT, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei: secolul XVI,<br />
XVII şi XVIII, Râmnicu Vâlcea, 1925, p. 114-115.<br />
140 ION DONAT, Fundaţiunile religioase ale Olteniei, în AO, an. XV, 1936, nr.<br />
86-88, p. 269.<br />
141 T. G. BULAT, Op. cit., p. 114-115.<br />
142 MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 91, CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit.,<br />
p. 382.<br />
143 CONSTANTIN MATEESCU, Mici schituri..., p. 381.<br />
144 C. ALESSANDRESCU, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea…, p. 7.<br />
145 N. IORGA, Istoria bisericii româneşti…, Vol. II, p. 64.<br />
146 ION DONAT, Fundaţiunile…, p. 14; ION VÂRTOSU, Biserici de lemn şi<br />
cruci de piatră…, p. 188.<br />
147 CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit., p. 382.<br />
148 ION DONAT, Op. cit., p. 14.<br />
164
enoriaşilor, în frunte cu preotul Gheorghe. 149 În 1935 i s-a spălat<br />
pictura, prin stăruinţa preotului Mihail Marian, iar ultima resfinţire<br />
s-a desfăşurat în 1990, sub păstoria actualului paroh Emilian<br />
Părăuşanu.<br />
Are proporţii reduse, iar stilul se încadrează în rândul<br />
locaşelor ridicate în secolul al XVIII-lea, cu plan dreptunghiular,<br />
pridvor deschis pe stâlpi de zid şi turlă pe naos. Interesantă este<br />
descrierea pe care i-o face Ioan Slavici, în anul 1882, „mică, deşi<br />
ca stil fără valoare, este interesant obiect de studiu tocmai pentru<br />
aceea că este primitivă în toate privinţele. Deosebită luare aminte i<br />
se cuvine mai ales tâmplei, care este un adevărat model de lucrare<br />
primitivă şi cu toate acestea unitară”. 150 Dacă pronaosul este<br />
despărţit de naos printr-o deschidere boltită, sprijinită pe câteva<br />
coloane, în exterior este prezent un brâu de cărămidă, care o<br />
înconjoară la jumătatea distanţei dintre soclu şi cornişă. Pictura,<br />
atât cea veche din pronaos, cât şi cea nouă, este fără o valoare<br />
deosebită. În pronaos sunt pictaţi ctitorii Sofronie şi paharnicul<br />
Stoica, ţinând biserica în mâini, iar în partea de sud, Hagi Enuş,<br />
fratele său Petru şi familia Beldiman care a suportat reparaţiile din<br />
1918-1923. 151<br />
15. Cătunul Buda adăposteşte de 280 de ani biserica cu<br />
hramul Sfânta Treime şi Sfântul Spiridon, un fost schit, întemeiată<br />
de preotul Teodosie, fiul monahului Iosif Brănescu din Olăneşti, în<br />
1731. O catagrafie din anul 1832 notează drept ctitor pe monahul<br />
Pahomie care a înzestrat-o cu moşii. 152 Afectată de trecerea vremii,<br />
a fost reclădită în anul 1760 de Antonie monahul şi Petrişor<br />
Abagiu. 153 Mărturiile timpului vorbesc doar de preotul care a slujit<br />
aici în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan, fiul lui Dinu<br />
Călugăriţa, fără să noteze activitatea şi realizările sale în perioada<br />
păstoriei. 154 O vreme va fi părăsită, căci în 1860 nu mai apare<br />
149<br />
C. DANIILESCU, Op. cit., p. 273; CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit.,<br />
p. 382.<br />
150<br />
CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit., p. 382.<br />
151<br />
Arhiva Bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Rm. Vâlcea.<br />
152<br />
ION DONAT, Op. cit., p. 56.<br />
153<br />
I. POPESCU-CILIENI, Biserici, sate…, p. 76.<br />
154<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 140; I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit…, p. 76; I. IONESCU, Op. cit., p. 662.<br />
165
menţionată printre celelalte aşezămintele monahale din Oltenia. 155<br />
Nici la începutul secolului următor nu o va duce bine, documentele<br />
arătând-o în 1934 deteriorată şi închisă. 156 Şi-a reluat firul<br />
existenţei în anul 1935, fiind refăcut prin osteneala preotului<br />
Constantin Budeanu, 157 iar în anii din urmă au reparat-o localnicii.<br />
Azi este biserică de mir, bine proporţionată, lipsită de chiliile care<br />
vor fi fost. Dintre preoţii care au slujit notăm pe Ion V. Călin,<br />
Mihail Marian şi Emilian Părăuşanu. În prezent, sfintele slujbe<br />
sunt oficiate de Sorin Părăuşanu.<br />
16. În cartierul Copăceni se află aşezământul cu hramul<br />
Buna Vestire, ctitoria preotului Dincă şi a altor moşteni din<br />
1735. 158 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, avea o intensă<br />
activitate susţinută de Eftimie, fiul preotului Nicolae, Ioan, fiul<br />
preotului Grigorie 159 şi Ioan, fiul preotului Ioan. 160 Cu timpul s-a<br />
deteriorat, fiind refăcută în anii 1883, 1944, 1959 şi 1970, când s-a<br />
spălat pictura, prin stăruinţa preotului Gheorghe Veţeleanu. 161 Are<br />
plan de navă, cu turlă deasupra. Potrivit pisaniei, ar fi aparţinut lui<br />
Iancu Bălcescu din comuna Bălceşti, judeţul Argeş, fiind adusă în<br />
aceste locuri în 1881. 162<br />
17. La Căzăneşti se află biserica parohială cu hramurile<br />
Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru, din piatră şi cărămidă,<br />
construită în anul 1488, 163 de boierul Ioniţă Beţeloi şi stareţa<br />
Sofronia. 164 Menţionată în acte „ante 1579”, 165 ctitoria a fost<br />
afectată de cutremurul din 1802, crăpându-i-se zidurile.<br />
Dărăpănată, s-a renovat între anii 1808-1810 de către vistierul Filip<br />
Căzănescu, care a surpat-o până la temelie, rezidind-o şi<br />
155<br />
DIMITRIE FRUNZESCU, Dicţionarul topografic şi statistic al României,<br />
Bucureşti, 1872, p. XVIII.<br />
156<br />
ION DONAT, Op. cit., p. 57, nota 1.<br />
157<br />
DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 966.<br />
158<br />
I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 70.<br />
159<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 140, apud I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 70.<br />
160<br />
I. IONESCU, Op. cit., p. 660.<br />
161<br />
DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 971.<br />
162<br />
Arhiva Bisericii „Buna Vestire” din Copăceni.<br />
163<br />
Viaţa bisericească, p. 702.<br />
164<br />
I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 70.<br />
165<br />
NICOLAE STOICESCU, Op. cit., Vol. I, p. 145.<br />
166
împodobind-o cu picturi şi multe alte odoare. 166 Iconografia<br />
realizată în tehnica „frescă” de Manole din Craiova, Dinu, diaconul<br />
Anghel şi Constandin s-a deteriorat repede, căci, la începutul<br />
secolului al XX-lea, când a fost consolidată de arhitectul<br />
Alexandru Referendaru, 167 s-a spălat şi pictura prin grija preotului<br />
Constantin Dănescu. În anul 1937, în timpul lui Marin Mateescu,<br />
s-a tencuit în exterior şi s-au făcut subzidiri la temelie care au<br />
ajutat sfântul locaş să reziste vicisitudinilor vremii. 168 Privit din<br />
afară, are un aspect plăcut, bine proporţionat, în plan de corabie,<br />
acoperită cu o turlă pe pronaos şi pridvor deschis, cu arcade pe<br />
stâlpi de zidărie. Numai faţa apuseană a pridvorului şi stâlpii sunt<br />
decoraţi cu zugrăveli. În pronaos se zăresc portretele ctitorilor:<br />
jupanul Ioniţă, cu familia şi schimonahia Sofronia, alături de sora<br />
ei, ţinând în mâini biserica. În catagrafiile secolului al XIX-lea<br />
sunt notaţi preoţii Dumitru, fiul preotului Iane şi Dumitru<br />
duhovnicul, fiul lui Ignat. 169 Astăzi, slujbele sunt oficiate de<br />
Gheorghe Neagoe.<br />
18. La mică distanţă de biserica parohială, în cimitirul satului<br />
Râureni, se află biserica filială cu hramul Sfântul Nicolae. Textul<br />
pisaniei ne oferă, pe lângă amintirea unui moment semnificativ în<br />
comunitatea locală, o întâlnire aparte cu farmecul limbii române<br />
vechi. Din cuprinsul lui reiese că Nicula, preotul Gheorghe,<br />
Serafim şi Andronie sunt ctitorii care şi-au adus aportul la<br />
construirea edificiului, în 1747. 170<br />
Arhitectonic vorbind, este din lemn de stejar, în formă de<br />
corabie, prevăzut cu o turlă şi învelit cu tablă. Piesele decorative<br />
ale iconostasului au fost sculptate şi probabil pictate odată cu<br />
întemeierea bisericii, datorită asemănărilor cu stâlpii pridvorului.<br />
Pictura icoanelor de pe iconostas a fost însă reînnoită în 1837,<br />
după cum reiese din însemnarea desfăşurată pe grinda de pe uşile<br />
166<br />
I. POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 71, nota 3.<br />
167<br />
I. VÂRTOSU, Biserici de lemn şi cruci de piatră…, p. 185; T. G. BULAT,<br />
Inscripţii din bisericile oltene. Căzăneşti (Vâlcea), în AO, an. V, 1926, nr. 28,<br />
p. 426.<br />
168<br />
NICOLAE STOICESCU, Op. cit., Vol. I, p. 145.<br />
169<br />
Arhiva Sfintei Episcopii a Râmnicului, dosar 44, din 1838, fila 140, apud I.<br />
POPESCU-CILIENI, Op. cit., p. 71; I. IONESCU, Op. cit., p. 661.<br />
170<br />
ION DONAT, Bisericile din Ocnele Mari, în AO, an. XI, 1932, nr. 63-64,<br />
p. 369.<br />
167
altarului: „Aceast[ă] sf[ă]ntă tămplă sau prennoit cu zugrăveala al<br />
doilea duprecum să veade la leat 1837 iunie 5 de robii lui<br />
D[u]mnezău Costandin, Gheorghie”. Posibil ca lucrările să nu se fi<br />
limitat la interior, deoarece pe peretele exterior, de la intrare,<br />
întâlnim o altă însemnare, din aceeaşi perioadă: „1837 iun[ie] 1”.<br />
Totodată, pe peretele dinspre miazăzi al altarului putem vedea o<br />
lungă însemnare zgâriată în 1800-1801. Pe o icoană împărătească,<br />
înfăţişând pe Domnul Iisus, se arată că în 1832 s-a preînnoit de<br />
către Gheorghe şi Constantin logofătul. 171 Cert este că alte lucrări<br />
de restaurare s-au executat în 1812 de Dinu Râureanu, apoi în anii<br />
1929, 1960, 1970 172 şi 2000. Câţi preoţi vor fi slujit în acest locaş<br />
este greu de precizat, deoarece documentele sunt puţine, sărace în<br />
informaţii, iar altele sunt nescoase la lumină. Dintre foşti slujitori îi<br />
evocăm pe Tănasie, fiul lui Tănasie, 173 Constantin Boiangiu,<br />
Constantin Marin şi Victor Lepea 174<br />
III. Locaşuri de închinare ortodoxe din secolele XX-XXI<br />
1. Biserica parohială cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul,<br />
construită între 1912-1922 de enoriaşi, prin grija preotului Dumitru<br />
Bănescu, reprezintă exemplul tipic pentru construcţiile ecleziastice<br />
din cărămidă, de dimensiuni mari, în formă trilobată, cu trei turle<br />
masive de zid. Cât priveşte evoluţia ei, în decursul vremii a suferit<br />
diverse degradări, fiind reparată între anii 1936-1937 de preotul<br />
Ion Pănoiu. 175 Noile intervenţii din secolul al XX-lea, îndeosebi<br />
asupra erminiei, nu i-au scăzut cu nimic din valoarea sa<br />
arhitectonică. Dintre cei care şi-au desfăşurat activitatea la această<br />
parohie notăm pe Emil Nedelescu, Nicolae Bănescu şi Victor<br />
Lepea 176 Azi, Ilie Ivan, lector la catedra de Omiletică de la<br />
Facultatea de Teologie din Piteşti şi Nicolae Proteasa, director al<br />
Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea, sunt cei doi slujitori<br />
care se îngrijesc cu pricepere de bunul mers al acestei parohii.<br />
2. Biserica închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din<br />
171<br />
VICTOR BRĂTULESCU, Comunicări, Biserici din Argeş şi Vâlcea, în<br />
BCMI, 1934, p. 46<br />
172<br />
DUMITRU SANDU, Op. cit., p. 865.<br />
173<br />
I. IONESCU, Op. cit., p. 660.<br />
174<br />
Arhiva Bisericii „Sfântul Nicolae” din Râureni.<br />
175<br />
Viaţa bisericească, p. 678.<br />
176<br />
Arhiva Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Rm. Vâlcea.<br />
168
cartierul Nord a fost înălţată şi acoperită cu tablă de cupru între<br />
1991-1996, la iniţiativa preoţilor Ion Bănuţă şi Ion Gavrilă,<br />
profesor de Muzică psaltică la Seminarul Teologic din Râmnicu<br />
Vâlcea. La construirea ei au contribuit enoriaşii parohiei,<br />
credincioşii din oraş şi din ţară, dar şi alte firme comerciale. Este o<br />
construcţie agreabilă, sub formă de cruce, încununată cu o singură<br />
turlă octogonală, pe naos. Are pridvorul deschis, sprijinit pe două<br />
coloane din zid masiv, iar în interior au fost realizate balcoane<br />
susţinute de alte coloane, unul dintre ele având rol de cafas. Cât<br />
priveşte începuturile ei, între anii 1996-2002 s-au executat<br />
tencuielile interioare şi s-a împodobit în tehnica „ulei”, într-un stil<br />
renascentist, de profesor pictor Traian Duţă, împreună cu Toma<br />
Costel, Elena Doţa şi Cristina Petre, toţi din Curtea de Argeş. Ne<br />
atrage atenţia în mod special catapeteasma din lemn de tei,<br />
sculptată foarte elegant de către Nicolae Mariniţă şi soţia sa<br />
Daniela din Curtea de Argeş. În anul 2002, când a fost târnosită, a<br />
fost dotată cu un policandru proiectat şi executat de dl. inginer<br />
Florin Bondoc din Curtea de Argeş, cât şi cu toate cele necesare<br />
cultului. 177 Mai notăm că pentru o perioadă, preotul paroh a slujit<br />
la biserica „Sfântul Dumitru”, apoi, din 29 iunie 1995, când<br />
demisolul a fost construit şi iconografia executată de către pictorul<br />
Dumitru Tecuci, în tehnica „tempera grasă”, Sfânta Liturghie a fost<br />
săvârşită în biserică. Azi, tabloul slujitorilor este întregit de preoţii<br />
Alexandru Cristian Bănuţă şi Daniel Vasile Manafu, diacon fiind<br />
Petre Bărănguţă.<br />
3. În cartierul Ostroveni se află biserica parohială cu<br />
hramul Înălţarea Domnului, ridicată între anii 1993-2000 de S.C.<br />
Govora S.A., la iniţiativa preotului Ioan Dincă. Este o construcţie<br />
modernă de zid, de dimensiuni mari, diferită ca aspect de stilul<br />
specific bisericilor ortodoxe, cu trei turle impunătoare, una pe<br />
mijloc şi două pe pronaos, şi o cupolă mai joasă, în partea de<br />
răsărit. Singurul element de decor al faţadelor este scena hramului<br />
de mari proporţii. În interior, unde este foarte spaţioasă, mai ales la<br />
absidele ce o completează, pictura realizată în frescă între 2002-2007<br />
177 Arhiva Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel” din Rm. Vâlcea; ION<br />
BĂNUŢĂ, Sfinţirea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Municipiul<br />
Râmnicu Vâlcea, în Revista „Renaşterea”, an. 13, aprilie-iunie 2002, p. 36 (se va<br />
cita R).<br />
169
poartă semnătura fraţilor Emil, Gheorghe şi Ionuţ Stoica. Abundă<br />
în special scene cu sfinţi români şi cei care au moaştele la noi în<br />
ţară. 178<br />
4. Biserica închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena,<br />
situată în sudul cartierului Ostroveni, a fost ridicată între 1998-2003<br />
de preotul Ioan Dinică. Este din cărămidă, în plan de cruce, cu<br />
absida semicirculară în exterior, iar pe naos şi pronaos se află două<br />
turle în formă octagonală, atât la exterior cât şi în interior. Din<br />
punct de vedere artistic, iconostasul, stranele şi catapeteasma,<br />
realizate din lemn de stejar de meşterul Ioan Hantăr, îi dau un<br />
farmec aparte edificiului. Pe lângă respectarea erminiei bizantine,<br />
vâlcenii Ion Dumitru şi Adrian Anescu au împodobit interiorul în<br />
tehnica uleiului cu sfinţi români canonizaţi până în anul 2003. 179<br />
Din anul 2009, locaşul adăposteşte părticele din moaştele Sfinţilor<br />
Cuvioşi Părinţi ucişi în muntele Sinai şi Rait. Între preoţii slujitori,<br />
alături de ctitor, îi notăm pe Firmilian şi Romeo Dinică.<br />
5. În cartierul Libertăţii se află un locaş nou cu hramurile<br />
Sfântul Nicolae şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, construit prin<br />
străduinţa preotului Mihai Bădiţescu, mai mult ca o necesitate din<br />
punct de vedere spiritual, dar şi o replică misionară dată cultului<br />
greco-catolic, care şi-a zidit, între 2005-2006, un edificiu în<br />
această zonă. Iată ce subliniază pisania, întâiul document de<br />
atestare al noii aşezări: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu<br />
săvârşirea Sfântului Duh s-a ridicat această biserică, întru cinstea şi<br />
lauda Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi a<br />
Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, între 2007-2011, în timpul<br />
arhipăstoririi Părintelui nostru Înaltpreasfinţitul Gherasim,<br />
Arhiepiscopul Râmnicului, cu ajutorul Domnului Inginer Nicolae<br />
Sofianu din Municipiul Râmnicu Vâlcea şi a altor donatori”.<br />
Astfel, sufletul acestei iniţiative a fost directorul Concernului<br />
„Grup Sofianu” din Râmnicu Vâlcea, Nicolae Sofianu, care nu a<br />
precupeţit nici un efort până nu şi-a văzut visul împlinit. Locaşul<br />
este sub formă de cruce greacă, cu lungimea de 17 m, lăţimea de<br />
5,50 m, iar înălţimea, cu turle cu tot, atinge aproximativ 14 m. De<br />
plan planimetric, ctitoria are naosul cu abside laterale decroşate,<br />
caracteristici specifice edificiilor din zid, din secolelor anterioare,<br />
178 Arhiva Bisericii „Înălţarea Domnului” din Rm. Vâlcea.<br />
179 Arhiva Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Rm. Vâlcea.<br />
170
care dau grandoare spaţiului destinat oficierii cultului divin. Spre<br />
deosebire de turlele altor biserici, aici sunt sprijinite pe un arc<br />
interior, în formă de cruce. Zidurile au o grosime de 40 cm, iar în<br />
interior biserica este decorată cu o plăcută pictură, în stil bizantin,<br />
în fresco. Având în vedere stadiul lucrărilor executate şi<br />
împodobirea cu o catapeteasmă din lemn de stejar şi mobilierul<br />
necesar, se doreşte ca în 2012, pictura să fie finalizată de ziua<br />
hramului, pentru a se alătura salbei de aşezăminte din oraş. Din<br />
2008, la demisol funcţionează paraclisul cu hramul Sfântul Mare<br />
Prooroc Ilie Tesviteanul. Reţinem faptul că începând cu anul 2009,<br />
la iniţiativa preotului paroh, s-a aprobat apariţia unui publicaţii<br />
săptămânale a parohiei, intitulată Foaie de Duminică. 180<br />
6. În anul 2002 s-a pus piatra de temelie a capelei militare cu<br />
hramul Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir, din incinta Şcolii de<br />
Aplicaţie pentru Geniu, Construcţii şi Căi Ferate „Panait<br />
Donici”, 181 cu sprijinul comandantului şcolii, colonelul Dumitru<br />
Ţârdea, actualmente general de brigadă în rezervă. Lucrările de<br />
construcţie s-au finalizat în 2009, iar pe 31 mai, când s-au împlinit<br />
150 de ani de la înfiinţarea Armei Geniu a avut loc şi sfinţirea<br />
acestui locaş de cult, ridicat sub supravegherea preoţilor Ioan<br />
Mihalache şi Viorel Dobrin. La construirea lui au contribuit pe<br />
lângă credincioşii din oraş şi cadrele militare din garnizoană, în<br />
special generalul Traian Nistor şi colonelul Mircea Vladu. În<br />
timpul colonelului Fănel Popoiu (2007-2008), biserica s-a pictat în<br />
tehnica frescă de către pictorul Gheorghe Ţivrea şi au fost<br />
sculptate în lemn de stejar catapeteasma şi strănile de Emil Ene,<br />
sub îndrumarea sculptorului Nicolae Grigore. La loc de cinste<br />
trebuie amintiţi sponsorii principali ai construcţiei acestei capele:<br />
ing. Petre Scrieciu, din Rm. Vâlcea, S.C. Oltchim, prin ing.<br />
Constantin Roibu, lt. col. Bebe Dicu, col. Ion Drăgoescu, gl(r).<br />
Mihai Dumitrescu, ing. Vangu Gheorghe şi mănăstirile vâlcene<br />
Frăsinei, Cozia, Cornetu, Turnu, Stănişoara şi Arhiepiscopia<br />
Râmnicului. Edificiul este de proporţii reduse, sub formă de<br />
corabie, cu pridvor deschis, la intrare şi un altul închis în interior,<br />
în care se zăresc scene din viaţa Mântuitorului, precum Învierea<br />
180 Arhiva Bisericii „Sfântul Nicolae” din Rm. Vâlcea.<br />
181 Pr. IOAN MIHALACHE, Piatra de temelie a capelei militare „Sf. Dimitrie”,<br />
în R, an. 13, aprilie - iunie 2002, p. 33.<br />
171
fiului văduvei din Nain sau Convorbirea cu femeia Samarineancă.<br />
La acoperiş s-a folosit în exclusivitate tablă zincată, încununată de<br />
două turle de mărimi diferite, prevăzute cu mai multe ferestre ce<br />
permit pătrunderea luminii în sfântul locaş. 182<br />
7. În anul 2010 a fost sfinţită bisericuţa cu hramul Sfântul<br />
Mucenic Pantelimon din incinta Spitalului Nr. 2 din Râmnicu<br />
Vâlcea. Piatra de temelie a fost pusă în 2002, în urma concesionării<br />
unui teren de 600 mp de către Consiliul Judeţean, înălţarea ei fiind<br />
încredinţată preotului Valentin Dan Cârstea, care a reuşit, cu<br />
ajutorul credincioşilor, să ridice un locaş, în plan de cruce, de<br />
dimensiuni reduse, cu pridvor deschis, înzestrat cu geam termopan<br />
şi turlă pe naos. Pictura în frescă este de bună calitate, în pridvor<br />
ieşind în evidenţă raiul şi iadul. 183<br />
8. La 5 septembrie 2010 a fost sfinţită biserica cu hramul<br />
Sfânta Filofteia din incinta Spitalului Judeţean. Înălţată din 2002,<br />
prin contribuţia cadrelor medicale şi a credincioşilor, la iniţiativa<br />
preoţilor Mihai Bălăceanu şi Emanoil Popescu, ctitoria este din<br />
zid, sub formă de corabie, cu pridvor deschis, supraînălţată cu o<br />
singură turlă pe naos. Îi lipseşte peretele dintre naos şi pronaos,<br />
cele două încăperi formând una singură. Acoperită cu tablă, în<br />
interior are o pictura executată de către Dan Ioan Rusen, profesor<br />
la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. La sculptura în<br />
lemn de tei a catapetesmei s-a ostenit meşterul Grigore Nicolae din<br />
Fedeleşoiu, judeţul Vâlcea, iar pictura aparţine doamnei Săftica<br />
Mustaţă din Sâmnic, judeţul Sibiu. Dacă în exterior nu se observă<br />
niciun sfânt, în interior ies în evidenţă figurile Sfinţilor Sofronie,<br />
Oprea şi Visarion. 184<br />
9. În zona Morilor, în anul 2002, s-a pus piatra de temelie a<br />
bisericii parohiale cu hramul Sfântul Andrei, ridicată pe terenul<br />
preotului Nae Bănescu. Lucrările de construcţie au început prin<br />
osârdia preotului Laurenţiu Daniel Barbu, firma Hidroconstrucţia<br />
S.A., condusă de Mirea Marin, finalizând în anul 2003 demisolul,<br />
unde se oficiază sfintele slujbe în prezent. După ce în anul 2004,<br />
182 ANEMONA TĂNASE, CARMEN CĂLIN, Sfinţirea Capelei Militare la<br />
„Panait Donici”, pe http://adria74.wordpress.com/2009/09/05/capela-militarasf-dimitrie-rm-valcea/.<br />
183 Arhiva Bisericii „Sfântul Mucenic Pantelimon” din Rm. Vâlcea.<br />
184 Arhiva Bisericii „Sfânta Filofteia” din Rm. Vâlcea.<br />
172
firma Itaca, dirijată de Voinea Ion, a continuat zidirea<br />
monumentului, manopera fiind sponsorizare din partea firmei, în<br />
anii următori s-au turnat centurile şi bolţile. În 2008, firma<br />
Filocatana din Drăgăşani, coordonată de preotul Ovidiu Popa a<br />
înzestrat locaşul cu cele trei turle. Astăzi se fac eforturi susţinute<br />
pentru continuarea lucrărilor de construcţie, parohului alăturându-i-se<br />
Ion Mirel Dicui, transferat din Protoieria Horezu. 185 Cât priveşte<br />
arhitectura, are plan triconc, de dimensiuni apreciabile, cu pridvor<br />
deschis, sprijinit pe stâlpi de zid, dar fără pictură în interior. Cele<br />
trei turle de pe naos şi pronaos îi conferă bisericii o imagine<br />
impozantă ce îi sporeşte interesul.<br />
10. La poalele dealului Cetăţuia se află capela Sfinţii<br />
Arhangheli, construită în 1925 de credincioşii din această parte a<br />
oraşului. 186 Este o construcţie de dimensiuni reduse, în plan de<br />
cruce, precedată de un pridvor închis, adăugat în 2006 de către<br />
actualul slujitor, preotul Leon Dură. Privită din afară, iese în<br />
evidenţă turla robustă, ridicată deasupra altarului, şi acoperită cu<br />
tablă, ca şi întreaga ctitorie. Din 2004 a devenit biserică parohială.<br />
11. În incinta cimitirului particular Cetăţuia s-a sfinţit în<br />
anul 1999 biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, o construcţie<br />
plăcută, care respectă în linii mari stilul bisericilor şi tradiţiei<br />
ortodoxe româneşti, sub aspect cruciform, cu o turlă în faţă şi<br />
pridvor deschis, sprijinit pe doi stâlpi de zid circulari. În prezent<br />
este deservită de preotul Gabriel Neagoe.<br />
12. Biserica parohială cu hramul Sfinţii Arhangheli din<br />
Goranu, amplasată pe malul stâng al Oltului, a fost construită între<br />
1935-1955 de enoriaşi, la iniţiativa preotului Gheorghe Mustăţea.<br />
Este din cărămidă, de dimensiuni mari, în plan de cruce, cu o turlă<br />
centrală pe naos şi două pe pridvor, care-i dau un aer deosebit de<br />
maiestuos prin supleţea şi frumuseţea lor. În interior, iconografia<br />
este realizată în tehnica frescă, în culori pastelate, de Stan<br />
Hermenanu din Băile Govora. Cât priveşte istoria ei, trebuie<br />
subliniat că în 1970 s-a introdus lumina electrică şi s-a împrejmuit<br />
curtea cu zid, iar în anii 1987-1988, pictura a fost refăcută de către<br />
Elvira Dăscălescu din Bucureşti. 187 Azi se menţine în condiţii<br />
185 Arhiva Bisericii „Sfântul Apostol Andrei” din Rm. Vâlcea.<br />
186 Arhiva Bisericii „Sfântul Gheorghe-Cetăţuia” din Rm. Vâlcea.<br />
187 Arhiva Bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Goranu.<br />
173
une, prin străduinţa preoţilor Ion Bălăceanu şi Irinel Mihai<br />
Cojocaru, profesor la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea.<br />
13. În cartierul Arhanghelul, din partea de vest a oraşului, se<br />
află o biserică cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,<br />
începută în 1994 şi târnosită în 2006, prin truda preotului Emilian<br />
Părăuşanu. Este de dimensiuni medii, în plan treflat, cu pridvor<br />
deschis. Pictura de o bună calitate artistică, a fost asigurată în<br />
frescă de fiul cel mic al parohului, preotul Sorin-Ioan Părăuşanu.<br />
Trebuie menţionat că la zidirea ei au contribuit inginerul Gheorghe<br />
Popescu, preotul pensionar Mircea Munteanu, stabilit în Bucureşti,<br />
obştea mănăstirii Frăsinei şi alţi credincioşi din zonă. Acoperişul<br />
din tablă zincată a fost donat de către Alexandru Ţăpurin şi<br />
Nicolae Bogoslov. 188<br />
14. Biserica parohială cu hramul Înălţarea Domnului din<br />
cartierul Copăceni, ridicată în perioada 1994-1997 de preotul<br />
Constantin Popa, în memoria eroilor Revoluţiei din 1989, ar putea<br />
fi considerată una din cele mai elegante din zonă. La înălţarea ei au<br />
contribuit financiar credincioşii, dar şi societăţile comerciale,<br />
S.C.C. Concefa Sibiu, A.C.H. Olt Superior şi Apele Române. A<br />
fost construită din cărămidă, de jandarmii de la unităţile din<br />
Râmnicu Vâlcea, în plan de cruce, de 27 m lungime şi 10 m lăţime,<br />
cu temelia din beton armat şi pridvorul deschis, sprijinit pe şase<br />
coloane masive. Trecerea din pronaos în naos se face printre două<br />
coloane cu stilobaţi rectangulari. Pe naos zărim turla octogonală,<br />
prevăzută cu câte o fereastră pe fiecare latură. Privirile<br />
vizitatorului sunt atrase atât de catapeteasma din lemn de stejar<br />
sculptat, împodobită cu foiţă de aur, cât şi de fresca, realizată de<br />
Elvira şi Andrei Dăscălescu din Bucureşti, care scoate în relief<br />
chipurile sfinţilor Gheorghe, Nestor, Procopie, Ştefan sau Dimitrie.<br />
Dintre preoţi notăm pe Nicolae Marinescu şi Constantin Popa. 189<br />
Amintim faptul că între 1997-2005 s-a ridicat un aşezământ social,<br />
chiar în faţa bisericii, iar din anul 2007 au început lucrările la<br />
clopotniţă, finalizate în 2010. Azi, biserica este deservită de preoţii<br />
Mihael Popa şi Mihai Pretorian, Inspector de Catehizare a<br />
tineretului din cadrul Arhi<strong>episcopiei</strong>.<br />
188<br />
Arhiva Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – Arhanghelul” din<br />
Rm. Vâlcea.<br />
189<br />
Arhiva Bisericii „Înălţarea Domnului” din Copăceni.<br />
174
15. Între anii 1996-2001, în cartierul Râureni a fost ridicată<br />
biserica parohială cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,<br />
cu sprijinul S.C. Oltchim S.A. La înălţarea ei un rol covârşitor l-a<br />
avut preotul Tiberiu Marin. Are dimensiuni medii, 21 m lungime şi<br />
10 m lăţime, plan triconc şi două turle, pe baze pătrate, iar<br />
pridvorul îngust este compus din coloane de piatră cu arcade în<br />
semicerc. În interior, catapeteasma este sculptată în lemn de tei, iar<br />
pictura în ulei este opera lui Romeo Prambea. Brâul în relief<br />
împarte faţadele în două registre inegale, cel inferior fiind<br />
constituit din firide prelungite. În partea de apus, decorul exterior<br />
este dominat de chipurile sfinţilor ocrotitori. 190 Actualmente,<br />
biserica se află în grija preoţilor Nicolae State Burluşi şi Gheorghe<br />
Chebăruş. Pentru o vreme, aici au mai slujit preoţii Nicolae Avram<br />
şi Gheorghe Mateescu, transferat la biserica „Buna Vestire” din<br />
Râmnicu Vâlcea.<br />
16. Biserica de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva, din<br />
centrul cartierului Feţeni, începută în anul 1898, a fost terminată în<br />
1906 şi sfinţită de către episcopul Gherasim Timuş al Argeşului,<br />
aşa cum reiese din pisanie. A urmat alteia tot de lemn, ridicată de<br />
către enoriaşi în 1742 191 şi menţionată în documente, alături de<br />
preoţii Tănase şi Ioan. 192 La 8 iunie 1866 s-a găsit aici un al doilea<br />
antimis din vremea mitropolitului Grigorie. Consemnăm că la<br />
controlul protoiereului din 4 decembrie 1884, biserica se afla<br />
ruinată, de aceea episcopul a ordonat închiderea ei. După mai mulţi<br />
ani, la 21 iulie 1897, protoiereul anunţa că enoriaşii doreau să<br />
clădească biserica nouă, însă tot de lemn, fiindcă terenul este foarte<br />
accidentat şi sunt săraci. Prin urmare biserica veche care „se<br />
ruinase de tot”, va fi închisă în luna mai 1902.<br />
După unele surse istorice, noua ctitorie, filie a parohiei<br />
Prodăneşti, comuna Fedeleşoiu, va fi zugrăvită şi sfinţită în anul<br />
1903. 193 Cei care şi-au adus aportul la construirea ei au fost<br />
Gheorghe Ţurlescu, Dumitru Dobrică, Ion Dobrică şi alţi<br />
credincioşi, care se pot identifica în inscripţia din 31 mai 1907.<br />
Este construită din lemn, iar pridvorul din cărămidă. Iniţial a fost<br />
190 Arhiva Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Râureni.<br />
191 TEODOR MAVRODIN, Op. cit., p. 280.<br />
192 I. IONAŞCU, Op. cit., p. 21.<br />
193 TEODOR MAVRODIN, Op. cit., p. 281.<br />
175
acoperită cu şiţă, care, în 1935, a fost înlocuită cu tablă<br />
galvanizată. În 1935, biserica a fost reparată radical, atât la<br />
temelie, cât şi o parte din tencuielile interioare şi exterioare.<br />
Arhitecural, este în plan de cruce greacă, cu două turle, una<br />
pe pridvor, care serveşte drept clopotniţă, iar cealaltă pe naos, şi<br />
pridvor deschis. Are o lungime de 26, 5 m, lăţimea între abside de<br />
18, 5 m şi înălţimea de 17 m. Pictura în ulei este originală, de la<br />
începutul secolului al XX-lea. În decursul vremii, datorită solului<br />
alunecos, credincioşii au fost nevoiţi să ridice o clopotniţă lângă<br />
biserică, înlocuită în 2008 cu una de zid.<br />
În curtea cimitirului se află o biserică, construită din zidărie,<br />
pe locul vechii biserici, arsă în 1992. Datată din secolul la XVI-lea,<br />
în urma incendiului a fost distrusă împreună cu clopotul care avea<br />
o valoare inestimabilă. Actuala fundaţie păstrează arhitectura fostei<br />
ctitorii de lemn. Trebuie notat că la început biserica a funcţionat ca<br />
filie a parohiei Sâmnic, fiind formată din satele Racoviţa, Linia şi<br />
Feţeni. Din 1999 a devenit de sine stătătoare, având 80 de familii.<br />
Din rândul preoţilor, îi evocăm pe Ion Linte, Constantin Cârstea şi<br />
Marian Nica. În prezent, cel care duce mai departe învăţăturile<br />
Mântuitorului pe aceste meleaguri este preotul Ion Ionescu. 194<br />
***<br />
Aruncând o privire asupra aşezămintelor religioase din<br />
Râmnicu Vâlcea, se poate spune că „dintre toate judeţele Ţării<br />
Româneşti niciunul nu este aşa bogat în monumente religioase ca<br />
judeţul Vâlcea, în niciun judeţ viaţa religioasă nu a lăsat urme mai<br />
nepieritoare ca în Vâlcea şi în niciun alt judeţ din întreaga ţară,<br />
monumentele creştineşti nu au stat în mai strânsă legătură cu viaţa<br />
istorică, ca în judeţul Vâlcea, care, privit din acest punct de vedere,<br />
ocupă locul cel mai de frunte şi de cinste, nu numai din Ţara<br />
Românească, ci şi chiar din toate părţile pe unde a trăit şi trăieşte<br />
neamul românesc”. 195 Presărate în aproape fiecare colţ al oraşului,<br />
arată faptul că în aceste ţinuturi flacăra credinţei a rămas<br />
permanent aprinsă, satele multe şi mărunte care azi intră în<br />
componenţa localităţii având câte o biserică, deseori, pentru fiecare<br />
194 Arhiva Bisericii „Cuvioasa Parascheva” din Feţeni.<br />
195 MELETIE RĂUŢU, Op. cit., p. 5.<br />
176
„mahala”. 196 Numărul lor însemnat îşi găseşte o puternică<br />
rezonanţă în cuvintele unui mare ierarh al Bisericii, născut pe<br />
aceste meleaguri: „Noi românii avem marele noroc de a ni se fi<br />
păstrat monumentele bisericeşti contemporane cu începutul nostru<br />
politic”. „Dacă unora dintre ele nu li se cunoaşte vechimea, ele<br />
însele se constituie în document”. 197 Se cuvine, aşadar, să acordăm<br />
o atenţie deosebită acestor biserici, ridicate, atât în centrul oraşului,<br />
cât şi pe vârfurile dealurilor, ca mărturii vii ale unei civilizaţii,<br />
deosebit de înfloritoare, din punct de vedere religios, în ţinuturile<br />
Olteniei.<br />
Abstract: A Brief Look at Churches in Râmnicu Vâlcea<br />
The Râmnicu Valcea city, situated in the Central-East side of the<br />
Valcea county, at the confluence of the Olanesti and Olt rivers, is the<br />
most important locality of the Eparchy of Ramnic. Attested on the<br />
20 th of May 1388, when Mircea cel Batran voievod (1386-1418)<br />
straightens the Cozia Monastery, its foundation, a „mill in<br />
Ramnic” offered by Dan I (1383-1386) and a vineyard, made by<br />
jupan Budu, according to the will of Radu I, the settlements still<br />
keeps the mysteries of the old times. From the old city, one may<br />
still see the walls which surround the „Mircea cel Batran” park,<br />
ruins of the voievodal court and the material live presences of the<br />
ruler on these lands. Along with these remains, Ramnicul, having<br />
been named Episcopal residence, may pride itself with an<br />
impressive number of places of worship which stands proof of the<br />
fact it used to be considered a veritable spiritual city for the<br />
believers on the right shore of the Olt river. Along with the<br />
Diocesan residence, the „Cuvioasa Parascheva Church”, voievodal<br />
foundation, the Cetatuia and Inatesti hermitages or the new<br />
settlements which were built in the last years were taken into<br />
consideration. From the isolated hermitages, to the majestic<br />
churches, the municipality shelters a rich dowry of iconography<br />
and Romanian architecture, with an evolution whose origins begin<br />
in the 15 th century. We should note that a part of them represent<br />
the works of famous painters such as Gheorghe Tattarescu or<br />
196<br />
RADU CREŢEANU, Bisericile de lemn din Vâlcea, în MO, an. XXXIII,<br />
1981, nr. 1-3, p. 107.<br />
197<br />
VALERIU ANANIA, Cerurile Oltului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 24.<br />
177
Octavian Smigelschi, and others bear the marking of skilled and<br />
gifted daubers, which left behind veritable spiritual treasures in the<br />
fresco, oil and tempera. Although we do not dispose of numerous<br />
data regarding their past, based on the information we have, we<br />
sought to remember both the founders, as well as the heirs and<br />
implicitly their benefactors who fully contributed to preserving the<br />
faith and to forming the Romanian national culture. Thus, i have<br />
briefly exposed some of the conclusions I have reached, following<br />
the research and using the documents and inscriptions I gained<br />
access to.<br />
178
SENSUL SUFERINŢEI ŞI AL RUGĂCIUNILOR<br />
BISERICII PENTRU CEI BOLNAVI ÎN EPISTOLA<br />
SFÂNTULUI IACOB (V, 13-18)<br />
Asist. Univ. Dr. MIHAI CIUREA 1<br />
Cuvinte cheie: Sfântul Iacob, rugăciune, credinţă, boală,<br />
vindecare, Sfântul Maslu, ungere<br />
Keywords: Saint James, prayer, faith, sickness, healing, Holy<br />
Unction, anoint<br />
Introducere<br />
Epistola Sfântului Iacob este unul dintre cele mai interesante şi mai<br />
sugestive texte etice ale Noului Testament, având un foarte bogat<br />
şi cultivat vocabular (63 hapax legomena neotestamentare; 13<br />
termeni noi greceşti). Din punct de vedere al genului literar,<br />
scrierea se prezintă ca o enciclică („catolicae vocantur, id est<br />
encyclicae” – Oecumenius), adică o scrisoare circulară adresată<br />
Bisericii universale, trimisă de către Sfântul Iacob, „robul lui<br />
Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece<br />
seminţii, care sunt în împrăştiere (n.n. Diaspora)” (I, 1). 2 Denumirea<br />
destinatarilor este fără îndoială metaforică, înglobându-i pe toţi<br />
creştinii, după modelul celor 12 triburi ale lui Israel, dispersaţi în<br />
universul ideologic, economic şi social al Imperiului Roman. Pe<br />
1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova.<br />
2 În perioada apostolică, cunoaştem trei personaje care poartă numele de Iacob:<br />
Sfântul Apostolul Iacob, numit şi Iacob cel Mare, fratele Sfântului Ioan<br />
Teologul şi fiul lui Zebedeu (unul dintre Boanerghes); Iacob al lui Alfeu, un alt<br />
Sfânt Apostol şi „Iacob, fratele Domnului”, numit şi Iacob cel Mic (sau cel<br />
Drept). Se pare că acesta din urmă este autorul epistolei. El este primul episcop<br />
al Bisericii din Ierusalim, liderul comunităţii iudeo-creştine de aici, unul dintre<br />
„stâlpii Bisericii” (Gal. I, 19), care prezidează Sinodul Apostolic de la Ierusalim<br />
din anii 49-50 (cf. Fapte XV), având un rol foarte important în formularea<br />
hotărârii finale a acestuia. Despre moartea sa ne informează sinaxarul zilei sale<br />
de pomenire (23 octombrie): moare ca martir, fiind lapidat în anii 62-63 d.Hr., la<br />
instigarea Arhiereului iudeu Annanus, care profită de perioada confuză cuprinsă<br />
între moartea Procuratorului Festus şi înlocuirea lui de către Albinus. Se pare că<br />
unul dintre ucigaşii săi, văzând că nu murise sub loviturile pietrelor, i-a zdrobit<br />
capul cu un par. Epistola a fost scrisă nu cu mult timp înainte de moartea<br />
autorului, în anii 60-62, în Palestina, cel mai probabil la Ierusalim.<br />
179
parcursul scrierii, aceiaşi destinatari vor fi numiţi şi „fraţi” sau<br />
„fraţi iubiţi” (I, 2. 16. 19; II, 1. 5. 14; III, 1. 12; IV, 11; V, 7. 9. 10.<br />
12. 19).<br />
Cu o viziune exactă asupra vieţii economice şi sociale care<br />
caracterizează creştinismul primar, scrierea oferă comunităţilor<br />
creştine o învăţătură morală de o mare acuitate. Limbajul autorului<br />
nu este speculativ, ci pleacă de la o observare precisă a vieţii<br />
cotidiene a creştinilor şi a omului de la începutul Imperiului<br />
Roman. Cultura omogenă şi unitatea limbajului moştenite din<br />
elenism, precum şi pax romana care stăpâneşte întreg bazinul<br />
mediteranean fac din această lume un spaţiu de prosperitate<br />
economică şi de schimburi intense, atât comerciale, cât şi<br />
ideologice şi personale. Angajaţi material şi spiritual în mişcarea<br />
continuă a acestei societăţi, care provoacă atât ascensiunea<br />
vertiginoasă, cât şi pauperitatea mizeră, oamenii evocaţi de Sfântul<br />
Iacob îşi pierd în această masă nedefinită identitatea şi îşi lasă<br />
fărâmiţat ceea ce constituie însuşi idealul existenţei lor (IV, 13 - V, 6).<br />
Înrădăcinată în spiritualitatea veterotestamentară şi în tradiţia<br />
cuvintelor Mântuitorului, în special ale Predicii de pe Munte (cf. Matei<br />
V-VII), Epistola lui Iacob opune ideologiei dominante o etică a<br />
sărăciei. Celui care o urmează i se promite nu numai mântuirea în<br />
eshatologie (1, 21; 2, 14; 4, 12. 15; 5, 21), ci şi câştigarea vieţii şi a<br />
fericirii prezente. Putem vorbi despre o ortopraxie a credinţei<br />
creştine. Totuşi, nu este vorba despre un „pauperism social”, ci mai<br />
degrabă de o atitudine care are valoare de confesiune de credinţă şi<br />
care se exprimă în realitatea practicii cotidiene. Astfel, Sfântul<br />
Iacob preia şi combină într-o manieră insolită trei idei referitoare la<br />
sărăcie:<br />
- prima este aceea a tradiţiei veterotestamentare şi iudaice a<br />
celor „săraci pentru Dumnezeu”, care trăiesc din mila Creatorului;<br />
- a doua aparţine învăţăturii filosofilor cinici şi stoici,<br />
conform căreia cei care au abandonat tot nu mai au ce pierde şi<br />
sunt liberi de orice;<br />
- a treia aparţine tradiţiei evanghelice şi învăţăturii<br />
Mântuitorului Iisus Hristos, Care îi cheamă pe Sfinţii Săi Apostoli<br />
şi mulţimea care Îl ascultă să-I urmeze, să-şi abandoneze<br />
proprietăţile şi să devină astfel părtaşi libertăţii conviviale a<br />
Împărăţiei cerurilor (basileiva tw'n ouranw'n).<br />
180
Plecând de la acestea, autorul întreprinde o critică teologică şi<br />
antropologică a sărăciei: în timp ce bogaţii se degradează în mizeria şi<br />
deznădejdea pe care o constituie opulenţa lor (IV, 13 – V, 6),<br />
Dumnezeu i-a ales pe cei săraci pentru a-i face „bogaţi în credinţă”<br />
(II, 1-13). Motivul pentru care epistola insistă asupra vocaţiei<br />
creştinilor pentru sărăcie nu este, în mod prioritar, o preocupare de<br />
morală socială. Nedreptatea economică nu este pentru Iacob în<br />
definitiv decât o consecinţă a existenţei nefericite la care (ne)<br />
condamnă bogăţia (5, 1-6). Analiza autorului este mai degrabă de<br />
ordin antropologic: căutarea bogăţiei este o dovadă a instabilităţii<br />
(I, 5-8), pentru că posesiunea este un lucru perisabil (I, 9-11), care<br />
lasă fiinţele umane la periferia existenţei (IV, 13-17). Dându-le iluzia<br />
siguranţei şi confortului, le roade şi le atacă din interior (V, 1-6). Ar fi<br />
totuşi o neînţelegere să percepem morala de dizidenţă socială a<br />
Epistolei lui Iacob ca un apel la asceză. Dimpotrivă, invitaţia la<br />
sărăcie este cererea evanghelică de a trăi în libertatea ce rezultă din<br />
încrederea în Dumnezeu şi din purtarea Sa de grijă; ea furnizează atât<br />
fructul precoce cât şi pe cel tardiv (V, 7-11). Această certitudine este<br />
forţa care ne permite să ne menţinem identitatea în faţa<br />
conformismului social, a ambiţiei spre arivism. Ea ne întăreşte şi ne<br />
face să rezistăm în faţa fascinaţiei manifestării puterii în această lume<br />
(V, 1-10) şi tot ea permite să abordăm constant şi fidel perseverenţa în<br />
trăirea acestui real precar (I, 2-4; V, 7-11).<br />
În pericopa finală a Epistolei Sfântului Iacob (V, 13-18), pe<br />
care am putea-o numi în mod sugestiv Puterea şi importanţa<br />
rugăciunilor Bisericii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă,<br />
discursul autorului devine dens şi exortativ. Sfântul Iacob se<br />
întoarce la tema rugăciunii, a vindecării şi a pocăinţei. Secţiunea<br />
începe cu trei unităţi paratactice, fiecare constând în două clauze,<br />
formulate într-o retorică asindetică. 3<br />
„Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage…”<br />
Structural, v. 13 este similar cu I Corinteni VII, 18. 21. 27 4 şi este<br />
format dintr-o sentinţă declarativă urmată de un imperativ: „Este<br />
3 Asindetul (var. asindeton) este o figură de stil care constă în suprimarea<br />
conjuncţiilor copulative, într-o frază, pentru a-i da expresie şi dinamism.<br />
4 „A fost cineva chemat fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva<br />
chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur… Ai fost chemat fiind rob?<br />
181
vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă<br />
bună? Să cânte psalmi”. Sfântul Iacob foloseşte în mod frecvent<br />
tehnica retorică, iar pronumele tiv" este cu siguranţă aici<br />
interogativ. 5 Autorul trece de la suferinţă la bucurie şi apoi din nou<br />
la suferinţă. Persoana care suferă o astfel de nenorocire trebuie să<br />
se roage. 6 Suferinţa este exprimată cu ajutorul termenului<br />
kakopaqei', care nu subliniază neapărat o boală, ci mai degrabă<br />
circumstanţele fizice sau situaţiile personale care cauzează<br />
suferinţa unei persoane. 7 Cu alte cuvinte, este evidenţiată mai mult<br />
experienţa interioară a îndurării unei anumite nenorociri, decât o<br />
anumită formă concretă de suferinţă. Urmând contextul scrierii, în<br />
această categorie generală ar putea intra persecuţiile asupra<br />
creştinilor, suferinţele celor săraci cauzate de cei înstăriţi sau alte<br />
situaţii personale dificile şi dureroase. Ceea ce vrea autorul să<br />
puncteze este faptul că nu trebuie să ne plângem excesiv sau să<br />
abandonăm lupta, nici măcar să nu ne resemnăm pasiv (ca în<br />
învăţăturii stoică), ci mai degrabă să ne rugăm fierbinte, să strigăm<br />
către Dumnezeu şi să avem încredere că El va înlătura şi va şterge<br />
răul pe care îl suferim.<br />
Pe de altă parte, Dumnezeu nu trebuie uitat nici când<br />
bucuria îşi face loc într-o „inimă bună”, chiar dacă situaţiile<br />
externe par dificile (cf. Fapte XXVII, 22-25). Şi în aceste<br />
momente, trebuie să cântăm şi să ne rugăm Domnului. Verbul<br />
yavllw are 56 de ocurenţe în Septuaginta, indicând la origine un<br />
cântec acompaniat de un instrument cu coarde, iar mai apoi<br />
căpătând sensul mai general de cântec sau rugăciune. 8 Îndemnul<br />
Fii fără griji. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te!... Te-ai legat de<br />
femeie? Nu căuta dezlegat. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie”.<br />
5<br />
S. J. KISTEMAKER & W. HENDRIKSEN, New Testament Commentary:<br />
Exposition of James and the Epistles of John, New Testament Commentary,<br />
Vol. 14, Grand Rapids: Baker Book House, 1953-2001, p. 174.<br />
6<br />
Sfântul Iacob ne îndeamnă să îl căutăm pe Dumnezeu în rugăciune, aşa cum o<br />
face şi Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă (V, 7) şi Sfântul Pavel<br />
(Efeseni VI, 18; Coloseni IV, 2; I Tesaloniceni V, 17). Rugăciunea este liantul<br />
vital care ne menţine într-o permanentă relaţie cu „Iisus, începătorul şi plinitorul<br />
credinţei” (Evrei XII, 2).<br />
7<br />
The Lexham Analytical Lexicon to the Greek New Testament, Logos Bible<br />
Software, 2011.<br />
8<br />
Conform Psaltirii, perioadele de bucurie sunt urmate de vremuri de tristeţe:<br />
„Că iuţime este întru mânia Lui şi viaţă întru voia Lui; seara se va sălăşlui<br />
182
Sfântului Iacob se potriveşte cu învăţătura Noului Testament<br />
despre rugăciunea particulară şi cea obştească (cf. I Corinteni XIV,<br />
15; Efeseni V, 19; Coloseni III, 16), exprimată în diferite forme.<br />
Autorul nostru vrea, aşadar, ca Dumnezeu să fie invocat în toate<br />
situaţiile vieţii, atât cele bune cât şi cele dificile. A te întoarce către<br />
Dumnezeu în momente de răscruce constituie numai pe jumătate o<br />
atitudine creştină autentică. A-ţi aminti însă de Dumnezeu în<br />
rugăciune şi în momentele de bucurie interioară şi a-i mulţumi, fie<br />
în Biserică, fie în particular, reprezintă cealaltă jumătate a unei<br />
existenţe creştine curate, care o completează pe prima. Dumnezeu<br />
nu este numai Cel la care apelăm în momentele dificile ale vieţii<br />
noastre, ci Cel care merită a fi lăudat şi preaslăvit „în toată vremea<br />
şi în tot ceasul” (cf. Filipeni IV, 4-6; Efeseni V, 20; I Tesaloniceni<br />
V, 16-18), Persoana supremă la care trebuie să ne raportăm în toate<br />
momentele parcursului nostru existenţial.<br />
Învăţătura lui Iacob despre suferinţă şi rugăciune<br />
evidenţiază comunitatea de credinţă creştină. Ca şi în cazul<br />
păcatul, problematica suferinţei devine o provocare pentru credinţa<br />
şi unitatea membrilor unei comunităţi. Apropierea credincioşilor<br />
de cel aflat în suferinţă denotă faptul că boala nu este un motiv al<br />
excluziunii sociale, ci dimpotrivă o oportunitate de a ne îngriji de<br />
„cele trebuincioase trupului” (II, 16) fiecărui mădular al Bisericii.<br />
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii…”<br />
Termenul ajsqenevw din v. 14 indică o slăbiciune de orice fel (e.g.<br />
Romani IV, 19; I Corinteni VIII, 9; II Corinteni XI, 29), dar, în<br />
contrast cu kakopaqei', din versetul anterior, duce cu gândul la<br />
ideea unei suferinţe trupeşti. Concluzia aceasta este întărită şi de<br />
nevoia de a chema preoţii Bisericii pentru a se ruga şi a-l unge pe<br />
cel bolnav cu untdelemn şi, de asemenea, de folosirea celor doi<br />
termeni greceşti swvsei şi kavmnonta (v. 15). Spre deosebire de<br />
versetul anterior, care se referea mai mult la împrejurările<br />
plângerea, iar dimineaţa bucuria (Psalmul XXIX, 5). Atunci când<br />
binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră, ne umplem de bucurie<br />
şi bunătate. Acum este momentul să cântăm cântări de laudă. Tot cartea<br />
Psalmilor ne învaţă cum s-o facem (Psalmii XXXII, 2-3; LXXX, 1-2; XCI, 1-3;<br />
XCVII, 4-6; CXLIII, 9; CXLVIII, 1-5; CXLIX). Pe scurt, ar trebuie să fim<br />
rugători răbdători în necaz şi veseli mulţumitori în fericire şi prosperitate.<br />
183
exterioare ce pot provoca suferinţa sau dimpotrivă la bucuria<br />
interioară a creştinului, accentul cade acum pe o suferinţă concretă<br />
a unei persoane bolnave, a cărei cauză poate depăşi sfera umană,<br />
dar şi pe posibilitatea vindecării acesteia prin rugăciunile preoţilor<br />
Bisericii şi prin ungerea sa cu untdelemnul tămăduirii. Termenul<br />
ejkklhsiva nu se referă, cum sugerează unii comentatori moderni la<br />
sunagwghv (ebr. qāhāl), ca în Septuaginta, ci la Biserica creştină în<br />
întregul ei (cf. Fapte XI, 30; XIV, 23; XX, 17; I Timotei III; V, 17;<br />
Tit I, 5; I Petru V, 1; II Ioan I, 1; Filipeni I, 1). De asemenea,<br />
termenul presbuvtero" se referă la o treaptă sacerdotală din<br />
Biserica primară, nu la vreun lider evreu de tipul unui rabin sau la<br />
vreo persoană în vârstă cu autoritate într-o comunitate locală, aşa<br />
cum ar putea sugera unele comentarii protestante. Chemarea este<br />
generală (…să cheme preoţii Bisericii) şi nu ni se spune în mod<br />
clar numărul celor care trebuie să fie prezenţi la actul liturgic.<br />
Totuşi verbul proskalesavsqw, la aorist mediu imperativ, este la<br />
persoana a treia plural, ceea ce indică un număr mai mare a<br />
slujitorilor aşteptaţi să vină. Acţiunea preoţilor este specifică<br />
slujirii lor sacerdotale. Ei se roagă pentru persoana bolnavă (ejp j,<br />
lit. asupra, prepoziţia poate sugera şi punerea mâinilor în timpul<br />
rugăciunii), ungând-o cu untdelemn în acelaşi timp. Participiul<br />
aorist activ ajleivyante", în contrast cu aoristul imperativ<br />
proseuxavsqwsan, indică importanţa primordială a rugăciunii, ca<br />
act principal, urmat în mod natural de actul ungerii, ca parte<br />
integrantă a gestului orant. Rugăciunile preoţilor Bisericii pentru<br />
cel bolnav şi ungerea sa cu untdelemn, în numele Domnului, pot<br />
aduce vindecarea.<br />
Folosirea untdelemnului în scopul vindecării unei suferinţe<br />
trupeşti nu este un gest inedit în lumea veche. Există numeroase<br />
mărturii, atât biblice, cât şi profane, care întăresc această idee. În<br />
Vechiul Testament şi în întreaga gândire ebraică, untdelemnul era<br />
apreciat pentru atât pentru aportul său nutritiv asupra fiinţei<br />
umane, cât şi pentru calităţile sale taumaturgice. De asemenea, în<br />
întreaga sa activitate publică a Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi<br />
în activitatea misionară a Sfinţii Săi Apostoli, untdelemnul era<br />
folosit în scopul vindecării celor bolnavi, fiind întotdeauna însoţit<br />
de îndemnul la pocăinţă: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se<br />
pocăiască şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”<br />
184
(Marcu 6, 12-13). Însă untdelemnul despre care vorbeşte Sfântul<br />
Iacob aici nu este un simplu medicament farmaceutic, căci asupra<br />
sa se pogoară harul Duhului Sfânt. Ungerea cu untdelemn în<br />
scopul vindecării nu reprezintă un remediu casnic, ci este un gest<br />
liturgic care aduce cu sine invocarea şi prezenţa Mântuitorului<br />
Iisus Hristos (cf. I, 1). 9 Epistola atestă, aşadar, practicarea Sfintei<br />
Taine a Maslului „în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin<br />
Apostoli de la Hristos însuşi”. 10 Maslul poate fi socotit par<br />
excellence „Taină a trupului”, sau „Taină rânduită pentru<br />
însănătoşirea trupului”, prin ea reliefându-se valoarea pozitivă pe<br />
care o acordă Dumnezeu trupului omenesc, „ca Unul care Însuşi a<br />
luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne<br />
viaţa dumnezeiască”. 11 În rânduiala ortodoxă, preoţii ung pe<br />
bolnav cu untdelemn, la simţurile principale, în semnul crucii,<br />
dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenţei la orice egoism<br />
al pornirilor păcătoase. Prin cruce, ca mijloc prin care vine puterea<br />
din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea, se va întări sufletului<br />
celui în aflat suferinţă, ca să biruiască boala din trup: „Doamne,<br />
armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se<br />
cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii ai sculat şi<br />
moartea ai surpat”. 12<br />
9 T. D. LEA, Hebrews, James, în Holman New Testament Commentary,<br />
Nashville, TN: Broadman & Holman Publishers, 1999, p. 347.<br />
10 „În Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut<br />
harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de<br />
păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de<br />
rugăciunile preoţilor” – Pr. prof. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia<br />
Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de<br />
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 211.<br />
11 IBIDEM, p. 212.<br />
12 Există o rugăciune pentru binecuvântarea untdelemnului la Ippolit al Romei<br />
(Tradiţia Apostolică 5) şi la Serapion de Thmuis (†cca. 365 d.Hr.). Începând cu<br />
secolul al V-lea d.Hr., referinţele la această practică sunt mult mai frecvente.<br />
Innocent I, în Epistola sa către Decentius de Eugubium (416), descrie un rit al<br />
ungerii cu efecte atât spirituale cât şi fizice, de la care sunt excluşi cei care sunt<br />
sub penitenţă canonică. La Cezar de Arles (†543), ungerea este pusă în legătură<br />
cu Sfânta Împărtăşanie. Beda Venerabilul o prezintă ca pe un act consacrat, ca<br />
făcând parte dintre cele şapte Sfinte Taine: hoc et apostolos fecisse in Evangelio<br />
legimus, et nunc Ecclesiae consuetudo tenet ut infirmi oleo consecrato ungantur<br />
a presbyteris et oratione comitante sanentur. Nec solum presbyteris, sed, ut<br />
Innocentius papa scribit, etiam omnibus Christianis uti licet eodem oleo in sua<br />
185
Ungerea în numele Domnului (gr. ejn tw'/ ojnovmati tou'<br />
kurivou) vorbeşte, de asemenea, despre o Sfântă Taină a Bisericii,<br />
invocarea numelui divin fiind asemănătoare cu cea de la Taina<br />
Botezului (Fapte II, 38; VIII, 16; X, 48; XIX, 5; Matei XXVIII, 19).<br />
Duhul Sfânt este închipuit şi comunicat prin untdelemnul sfinţit<br />
chiar în timpul acestei Taine de către preoţi. Cea care vindecă<br />
neputinţa trupească a celui aflat în suferinţă este de fapt puterea lui<br />
Dumnezeu. Legătura organică dintre actul ungerii şi invocarea<br />
numelui Domnului, precum şi apelul la pocăinţă, indică faptul că<br />
Sfântul Iacob, deşi nu leagă în mod direct păcatul de boală conform<br />
paradigmei cauză-efect, sugerează totuşi indirect faptul că boala şi<br />
păcatul aduc suferinţă persoanelor şi că Dumnezeu le poate salva de<br />
efectele lor nefaste (e.g. V, 6. 10. 16). 13<br />
Secvenţa rugăciunea credinţei din v. 15 foloseşte un prim<br />
termen care apare decât de două ori în Faptele Apostolilor (eujchv,<br />
cf. XVIII, 18; XXI, 23), deşi este întâlnit frecvent în literatura<br />
elenistică. Lucrarea Duhului Sfânt în om, care e cerută şi acordată<br />
prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua fără o deschidere a<br />
sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Însuşi faptul că<br />
bolnavul cheamă preoţii Bisericii să se roage pentru el implică<br />
credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Taină. Verbul<br />
kavmnonta este un hapax legomenon în Noul Testament şi<br />
înseamnă „a fi bolnav”, „a fi apăsat de ceva”, fără a sugera<br />
neapărat ideea unei morţi iminente. 14 În ortodoxie, Taina Maslului<br />
aut suorum necessitate ungendo, quod tamen oleum non nisi ab episcopis licet<br />
confici. Nam quod air, ‘Oleo in nomine Domini,’ significat oleum consecratum<br />
in nomine Domini: vel certe quia etiam, cum ungunt infirmum, nomen Domini<br />
super eum invocare debent – cf. F.L. CROSS & E.A. LIVINGSTONE, The<br />
Oxford Dictionary of the Christian Church, 3rd ed. Revista, Oxford - New<br />
York: Oxford University Press, 2005, p. 1668-1669.<br />
13 P.H. DAVIDA, The Epistle of James: A Commentary on the Greek Text,<br />
Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1982, p. 193-194.<br />
14 Biserica Romano-Catolică administrează Maslul numai celor grav bolnavi,<br />
celor pe patul de moarte, considerându-l ca pe o pregătire pentru trecerea în<br />
viaţa de dincolo (extrema unctio). Efectele sacramentului catolic sunt definite în<br />
sessio decima quarta a Sinodului Tridentin, 1545-1563. După ce, în cap. 1, se<br />
spune că Taina Maslului a fost înfiinţată de Hristos (cf. Marcu VI, 13) şi<br />
susţinută în acest verset de Sfântul Iacob, decretul continuă (cap. 2): res et<br />
effectus hujus sacramenti illis verbis explicatur: Et oratio fidei salvabit<br />
infirmum et alleviabit eum Dominus; et si in peccatis sit, dimittentur ei. Res<br />
186
nu este pentru moarte, ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru<br />
sănătate şi curăţie. În Biserica Greciei, Sfânta Taină poartă numele<br />
de Euchelaion (de la grecescul eujcevlaion, eujchv = rugăciune şi<br />
e!laion = untdelemn) şi este administrată în Biserică de către şapte,<br />
sau cel puţin trei, preoţi, ori, în caz de necesitate extremă, de către<br />
un singur preot. Primul său scop este acela al tămăduirii trupeşti,<br />
dar şi al celei duhovniceşti, fiind adesea administrată în legătură cu<br />
Sfânta Euharistie, în special în Săptămâna Patimilor. 15<br />
Sfintele Evanghelii evidenţiază legătura dintre rugăciunea<br />
credinţei şi vindecare. Atunci când rugăciunea credinţei se revarsă<br />
asupra unui creştin, atât păcatul cât şi boala sunt încredinţate<br />
puterii lui Dumnezeu de a ierta şi a vindeca. Rugăciunea comună a<br />
preoţilor, unită cu rugăciunea celui bolnav, par să suplinească<br />
mărturisirea păcatelor. Probabil cel mai apropiat text biblic de<br />
această idee se găseşte în Evanghelia după Marcu (II, 8-10), unde<br />
etenim haec est gratia Spiritus sancti, cujus Unctio delicta, si quae sint adhuc<br />
expianda, ac peccati reliquias abstergit et aegroti animam alleviat et<br />
confirmat… et sanitatem corporis interdum, ubi saluti animae expedierit,<br />
consequitur. Dogma este urmată de câteva anateme: Can. 1. Si quis dixerit<br />
extremam Unctionem non esse vere et proprie Sacramentum a Christo Domino<br />
nostro institutum et a beato Jacobo Apostolo promulgatum, sed ritum tantum<br />
acceptum a patribus aut figmentum humanum; anathema sit; Can. 2. Si quis<br />
dixerit sacram infirmorum Unctionem non conferre gratiam nec remittere<br />
peccata nee alleviate infirmos, sed jam cessasse, quasi olim fuerit gratia<br />
curationum; anathema sit. În mod similar, Canoanele 3 şi 4 anatematizează pe<br />
cei care cred că ritul Roman se opune învăţăturilor Sfântului Iacob, precum şi pe<br />
cei care ar crede că „Bătrânii” menţionaţi de Sfântul Iacob nu sunt episcopii<br />
hirotoniţi. Catehismul catolic adaugă că acest sacrament trebuie administrat<br />
numai celor grav bolnavi, prin ungerea acelor părţi ale corpului in quibus<br />
potissimum sentiendi vis eminet, ochi, urechi, nas, gură, mâni, picioare, renes<br />
etiam veluti voluptatis et libidinis sedes. Preoţii trebuie să înveţe poporul că,<br />
prin acest sacrament, sunt iertate păcatele grave, sufletul este eliberat de<br />
slăbiciunea provocată de boală şi umplut de curaj, speranţă şi bucurie. Conciliul<br />
II Vatican recomanda „Ungerea celor bolnavi”, hotărâre adoptată în Ordinul din<br />
1972, cu titlul „Ordo Unctionis Infirmorum eorumque Pastoralis Curae” - Vezi<br />
J. KERN, SJ, De Sacramento Extremae Unctionis Tractatus Dogmaticus,<br />
Ratisbon, 1907; P. MURRAY, The Liturgical History of Extreme Unction, în<br />
„Studies in Pastoral Liturgy”, 2, ed. V. Ryan, OSB, Dublin, 1963, p. 18–38; H.<br />
B. PORTER, The Origin of the Medieval Rite for Anointing the Sick or Dying, în<br />
„Journal of Theological Studies”, Nr. 7/1956, p. 211–225.<br />
15 K. M. RALLIS, PeriV tw'n musthrivwn th'" metanoiva" kaiV tou' eujcelaivou<br />
kataV toV divkaion th'" ojrqodovxou ajnatolikh'" ejkklhsiva", 1905.<br />
187
iertarea păcatelor şi vindecarea demonstrează autoritatea absolută a<br />
Mântuitorului Iisus Hristos: „De ce cugetaţi acestea în inimile<br />
voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt<br />
păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă?” (II, 8-10).<br />
Termenul folosit în epistolă pentru „a mântui” este verbul la<br />
indicativ viitor swvsei. Acelaşi cuvânt apare şi la sinoptici pentru a<br />
exprima atât mântuirea spirituală, cât şi vindecarea fizică (vezi<br />
Iacob I, 21; II, 14 şi Matei IX, 22). Alegerea verbului ejgeivrw este<br />
remarcabilă, pentru că nu face parte din aceeaşi arie semantică cu<br />
„a mântui/a vindeca”, ci aduce mai degrabă în faţă aceeaşi idee a<br />
înţelesului dublu. „A ridica” se referă la un act prezent al lui<br />
Dumnezeu, precum vindecarea cuiva ţintuit la pat (cf. Marcu V, 41;<br />
Ioan XI, 27), dar şi la un act supranatural al lui Dumnezeu, atât în<br />
Înviere Sa din morţi, cât şi în eshatologie (cf. I Corinteni XV).<br />
Sfârşitul versetului face legătura între păcat şi boală. Un astfel de<br />
concept nu este străin Noului Testament (Marcu II, 5; Ioan V, 14;<br />
IX, 2-3; I Corinteni XI, 29-30) şi este binecunoscut şi în iudaism<br />
(Iov, IV Regi XX, 3; XIX, 15-19). În epistolă nu este clar dacă<br />
păcatul reprezintă în mod necesar cauza suferinţei. Conjuncţia ka!n<br />
(şi dacă) şi conjunctivul perfect h/^ pepoihkwv" indică posibilitatea<br />
ca persoana bolnavă să fie într-o stare de vinovăţie. Iertarea<br />
păcatelor săvârşite include vindecarea sufletească şi trupească. 16<br />
În v. 16, Iacob continuă cu descrierea binefacerilor<br />
mărturisirii reciproce a păcatelor şi a rugăciunii stăruitoare pentru<br />
ceilalţi. Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre mărturisirea<br />
reciprocă, pe lângă mângâierea fraţilor rătăciţi: „Fraţilor, chiar de<br />
va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l<br />
pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca<br />
să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi<br />
împlini legea lui Hristos” (Galateni VI, 1-2). Legătura dintre<br />
vindecare şi iertarea păcatelor este din nou dezvoltată. Creştinii îşi<br />
mărturisesc unii altora păcatele săvârşite (gr. ejxomologei'sqe ou^n<br />
ajllhloi"). Actul mărturisirii era foarte important în tradiţia<br />
ebraică, atât la nivel personal (Levitic V, 5; Numeri V, 7; Proverbe<br />
XX, 9; XXVIII, 13; Iov XXXIII, 26-28), cât şi la nivel comunitar<br />
(Levitic XVI, 21; XXVI, 40; Ezechiel X, 1; Judecători IX, 1-14).<br />
Majoritatea pasajelor veterotestamentare vorbesc despre<br />
16 S. J. KISTEMAKER & W. HENDRIKSEN, Op. cit., p. 177.<br />
188
vindecarea de o suferinţă sau de salvarea de la o anumită<br />
nenorocire pe care Dumnezeu o adusese asupra unei comunităţi<br />
sau a unei persoane din cauza păcatelor. De asemenea, Noul<br />
Testament vorbeşte despre mărturisirea păcatelor (Marcu I, 5;<br />
Matei III, 6; Fapte XIX, 18; I Ioan 1, 9), aceasta fiind o practică<br />
frecventă în Biserica primară, aşa cum reiese şi din scrierile<br />
Părinţilor Apostolici (Didahia 4:14; 14:1; Epistola lui Barnaba<br />
19:12; Herma Păstorul, Viz. 1.1.3; 3.1.5-6; Sim. 9.23.4). Sfântul<br />
Iacob vorbeşte despre mărturisirea reciprocă a păcatelor în cadrul<br />
adunărilor creştine. Confesiunea curăţă comunitatea de păcate (gr.<br />
taV" aJmartiva") şi îi face pe membrii săi apţi de a se ruga unii<br />
pentru alţii. 17 Astfel, efectul ultim al acestei acţiuni este vindecarea<br />
(gr. o{pw" ijaqh'te). Fără mărturisirea păcatelor şi iertarea acestora<br />
de către Dumnezeu nu există vindecare (cf. I Corinteni XI, 30-32; I<br />
Ioan V, 16-17). Sfântul Iacob încurajează rugăciunea persoanelor<br />
drepte ca având o mare putere (gr. poluV ijscuvei). Divkaio" poate fi<br />
orice membru al Bisericii care îşi mărturiseşte păcatele şi duce o<br />
vieţuire creştină autentică (cf. Matei I, 19; Evrei XII, 23; I Petru<br />
IV, 18; I Ioan III, 7; Apocalipsa XXII, 11). Participiul<br />
ejvnergoumevnh se referă la Dumnezeu ca agent activ în procesul<br />
rugăciunii: cel care se roagă este puternic, însă nu prin propriile<br />
sale puteri, ci prin răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea sa.<br />
Dumnezeu ascultă rugăciunile tuturor, de aceea creştinii trebuie să<br />
se roage cu conştiinţa curată şi cu îndrăzneală. 18<br />
Concluzia: exemplul Sfântului Prooroc Ilie<br />
După ce i-a îndemnat pe creştini să se roage, Sfântul Iacob aduce<br />
în prim-plan, în vv. 17-18, un exemplu sugestiv, pentru a-şi susţine<br />
afirmaţia sa despre eficacitatea rugăciunii: profetul Ilie din Vechiul<br />
Testament. Deşi era un simplu om, cu slăbiciuni asemenea nouă<br />
(a{nqrwpo" hj'n oJmoiopaqhV" hJmi'n; vezi şi Fapte XIV, 15) şi celor<br />
care citesc epistola, Ilie a reuşit totuşi prin puterea rugăciunii să<br />
dicteze momentul secetei şi al ploii. Personajul este ales pentru că,<br />
în tradiţia ebraică, devenise o paradigmă a rugăciunii împlinite de<br />
17<br />
The Pulpit Commentary: James, Edited by H. D. M. Spence-Jones,<br />
Bellingham, 2004, p. 71-72.<br />
18<br />
I. LOH & H. HATTON, A Handbook on the Letter from James, UBS<br />
Handbook Series, New York: United Bible Societies, 1997, p. 194.<br />
189
Dumnezeu (cf. III Regi XVII, 20-22). 19 Evenimentul<br />
veterotestamentar are o dimensiune eshatologică în Epistola lui<br />
Iacob. Autoritatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor şi<br />
naţiunilor este aceeaşi care îi porunceşte profetului să devină<br />
instrumentul pedepsei şi săvârşirii ei. Cei „trei ani şi şase luni”<br />
(ejniautouV" trei'" kaiV mh'na" e{x) au devenit un simbol şi în Noul<br />
Testament (vezi Luca IV, 25) şi pentru că perioada reprezintă<br />
jumătatea lui şapte, care era asimilat atât cu perfecţiunea, cât şi cu<br />
sfârşitul unei perioade a judecăţii (Daniel VII, 25; XII, 7;<br />
Apocalipsa XI, 2; XII, 14: o vreme şi vremuri şi jumătate de<br />
vreme). Comparaţia este sugestivă şi subliniază aceeaşi idee:<br />
pământul care nu primeşte apa ploii este uscat şi epuizat şi se<br />
aseamănă creştinului aflat în suferinţă. Atunci când, prin puterea<br />
rugăciunii, Dumnezeu coboară ploaie din cer, întregul pământ<br />
renaşte la viaţă şi devine fecund, ca şi persoana care, în urma<br />
rugăciunii Bisericii, este tămăduită. Stăruinţa lui Ilie în rugăciune îl<br />
încurajează pe fiecare creştin să facă acelaşi lucru, în special pe cel<br />
aflat în necaz şi suferinţă. 20<br />
Abstract: The Sense of the Sufferance and of the Church’s<br />
Prayers for the Sick within the Epistle of Saint James (v, 13-18)<br />
The Catholic Epistle of Saint James is one of the most important<br />
and suggestive ethical texts within the canon of the New<br />
Testament. In the final section of the writing (V, 13-18), the author<br />
exposes the Christian teaching about prayer, healing and repenting.<br />
It is the power and the importance of Church’s prayers that work<br />
as a whole in order to heal the sickness of the person who is<br />
suffering. On one hand, there is a very close connection between<br />
faith and healing. On the other hand, the text confesses about the<br />
practice of the Sacrament of Holy Unction/ Anointing during the<br />
time of the Saint Apostles and even in Jesus’ time. The Holy Spirit<br />
is communicated to the faithful sick persons throughout the priests’<br />
prayers, healing their bodies and their souls, „in the name of God”.<br />
19 K.A. RICHARDSON, James, în The New American Commentary, Vol. 36,<br />
Nashville: Broadman & Holman Publishers, 2001.<br />
20 P.H. DAVIDA, Op. cit., p. 197-198.<br />
190
ATITUDINEA PĂRINŢILOR CAPADOCIENI ŞI<br />
A ALTOR SFINŢI PĂRINŢI FAŢĂ DE EXEGEZA<br />
SFINTEI SCRIPTURI FOLOSITĂ DE ORIGEN<br />
Pr. Drd. DUMITRU RUSU 1<br />
Cuvinte cheie: Sfânta Scriptură, opera exegetică, sensul literal,<br />
metoda alegorică, exegeza duhovnicească<br />
Keywords: Holy Scripture, exegetic opera, literal meaning,<br />
allegorical method, clerical exegesis<br />
În teologie, Origen ocupă un loc distinct. El este socotit ca un<br />
punct de plecare în exegeza creştină sistematică. În plus, a<br />
contribuit hotărâtor la stabilirea textului corect al Scripturii. A<br />
fost un creator, iniţiator, deschizător de drumuri în domeniul<br />
exegezei şi al teologiei în general. El a excelat prin metoda sa<br />
alegorică de tâlcuire a Sfintei Scripturi. Felul cum Origen supune<br />
exegezei diferite texte ale Vechiului Testament, folosind metoda<br />
alegorică, este eficient, graţie calităţilor sale excepţionale şi a<br />
înălţimii sale de spirit. Chiar dacă autorii posteriori lui nu au<br />
indicat pe Origen cu numele în opera lor, ei i-au cunoscut şi<br />
apreciat operele şi ideile.<br />
1. Sfântul Vasile cel Mare<br />
Arhiepiscopul Cezareei Capadociei este un model de urmat, când<br />
trebuie să ne orientăm în tâlcuirea Sfintei Scripturi. Autoritatea<br />
sa este indiscutabilă. El nu a pornit în munca de cercetare a<br />
textelor sfinte de la considerente de ordin individual, nici nu s-a<br />
bazat doar pe raţiunea sa, ci a păstrat legătura cu Tradiţia<br />
Bisericii, lăsându-se pătruns de Duhul Sfânt. A menţinut vie<br />
mereu convingerea că fără ajutorul dumnezeiesc, Sfânta<br />
Scriptură nu poate fi corect înţeleasă şi valorificată în folosul<br />
mântuirii oamenilor. 2<br />
1 Preot la Parohia „Sf. Arhidiacon Ştefan” Craiova.<br />
2 Pr. prof. DUMITRU ABRUDAN, Biblia în preocupările Sfinţilor Părinţi<br />
(aspecte ale gândirii patristice referitoare la Sfânta Scriptură), în<br />
Revista ,,Mitropolia Ardealului”, Anul XXXIV (1989), nr. 6, p. 26.<br />
191
În ce priveşte opera exegetică a Sfântului Vasile cel<br />
Mare, doar trei lucrări ale sale au caracter pur exegetic: cele 9<br />
omilii la Hexaimeron, cele 14 la Psalmi şi 10 alte omilii, în care<br />
explică diverse texte din Sfânta Scriptură. Desigur, trebuie să<br />
privim întreaga operă a Sfântului Părinte ca pe un mare<br />
comentariu la Sfânta Scriptură. Sesizăm în argumentarea ideilor<br />
sale abundenţa textelor scripturistice. Şi Sfânta Liturghie care îi<br />
poartă numele are multe elemente luate din Vechiul Testament. 3<br />
De la Arhiepiscopul Cezareei Capadociei nu au rămas comentarii<br />
ample la cărţile Sfintei Scripturi, ci omilii, rostite în cadrul<br />
slujbelor, în biserică. De fapt, temele acestor cuvântări sunt<br />
permanent apropiate de preocupările ascultătorilor lor,<br />
contribuind la îndreptarea, la mântuirea lor. 4 Importanţa<br />
Scripturii este capitală pentru mântuirea sufletelor noastre. 5<br />
Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă de aceea să vedem într-însa<br />
un tezaur de lucruri nemuritoare, de remedii mântuitoare. În<br />
Scriptură găsim, ca într-un spital obştesc, doctoria potrivită<br />
pentru boala fiecăruia.<br />
În ce priveşte inspiraţia, Sfântul Părinte, asemenea<br />
celorlalţi Sfinţi Părinţi, crede cu tărie în inspiraţia Sfintei<br />
Scripturi. El pune în lumină originea ei divină, repetând<br />
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toată Scriptura este insuflată<br />
de Dumnezeu şi folositoare” (II Timotei 3, 16). Şi continuă:<br />
„(Scriptura) a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare<br />
să luăm din ea, ca dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduire<br />
pentru propria noastră boală”. 6 Duhul Sfânt iluminează,<br />
stimulează şi asistă pe aghiograf, îi ridică la nivelul cel mai înalt<br />
capacităţile intelectuale, pentru ca el să poată pune în scris<br />
3 Pr. prof. CONSTANTIN CORNIŢESCU, Sfântul Vasile cel Mare interpret al<br />
Sfintei Scripturi, în Revista ,,Ortodoxia”, Anul XXXII (1980), nr. 2, p. 308; Pr.<br />
prof. NICOLAE NEAGA, Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile<br />
cel Mare, în Revista ,,Ortodoxia”, Anul XXXI (1979), nr. 1, p. 138-139.<br />
4 Pr. prof. dr. MIRCEA BASARAB, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în<br />
concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în Revista ,,Mitropolia Banatului ”, Anul<br />
XXIX (1979), nr. 4-6, p. 295.<br />
5 IBIDEM, p. 286.<br />
6 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul I, PG 29, col. 209,<br />
Traducere în Volumul: Scrieri, partea întâia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la<br />
Psalmi, Omilii la Cuvântări, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.<br />
Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 183.<br />
192
mesajul primit. Aghiograful devine un colaborator activ,<br />
conştient, ce se străduieşte să redea cele primite cu ajutorul<br />
limbajului. Asemenea altor Sfinţi Părinţi, nu abordează tema<br />
aceasta a inspiraţiei Sfintei Scripturi într-o lucrare anume, ci o<br />
atinge numai în treacăt. 7<br />
Autoritatea Sfintei Scripturi vine din faptul că Scriptura<br />
este izvor al Revelaţiei şi cuprinde adevărurile necesare omului<br />
pentru mântuire, descoperite prin intermediul Sfântului Duh. 8<br />
Sfânta Scriptură are caracter hristocentric. Vechiul Testament este<br />
cel care pregăteşte prin profeţii şi prin întreaga lui istorie, venirea<br />
lui Iisus. În omiliile la unele texte ale Vechiului Testament, se<br />
interpretează acele locuri hristologic: evenimentele referitoare la<br />
istoria lui Israel sunt tâlcuite literal, dar se arată şi semnificaţia lor<br />
mai profundă, sensul lor tipic spiritual, anunţând pe Hristos.<br />
Fiindcă Hristos este în centrul exegezei vasiliene. Spunem că<br />
exegeza sa este şi bisericească, fiind rostită într-un cadru liturgic.<br />
Această exegeză are şi un caracter moral, ţintind progresul<br />
spiritual al ascultătorilor. 9<br />
Sfânta Scriptură a fost scrisă într-o limbă simplă, însă în<br />
spatele cuvintelor ei stă harul ce se revarsă de la Dumnezeu.<br />
Aceste cuvinte simple ne conduc la mântuire. Sfântul Vasile cel<br />
Mare se arată în operele sale ca fiind un bun cunoscător al Sfintei<br />
Scripturi, din care citează adeseori. Viaţa sa duhovnicească,<br />
purificarea de care s-a învrednicit l-a ajutat să se apropie mai<br />
uşor de Sfânta Scriptură. Să adăugăm că a fost un mare rugător,<br />
lăsându-ne până astăzi şi nouă frumoasele sale rugăciuni, aşa de<br />
pline de har. Sfântul Părinte s-a arătat însă a fi şi un teolog cu<br />
cunoştinţe vaste şi multidisciplinare, enciclopedice. Să ne<br />
gândim numai la multitudinea de informaţii extra-teologice<br />
cuprinse în Omiliile sale la Hexaimeron. Nu toate paginile<br />
Sfintei Scripturi pot fi tâlcuite de oricine. Se află în ea idei înalte,<br />
referitoare la Dumnezeu şi la lucrarea Sa. 10 Progresul în<br />
7<br />
Pr. prof. dr. MIRCEA BASARAB, Op. cit., p. 287-288.<br />
8<br />
IBIDEM, p. 289.<br />
9<br />
IBIDEM, p. 290, 298-299.<br />
10<br />
Necesitatea pregătirii exegetului, dar şi a ascultătorului, este exprimată astfel:<br />
„Care auz este vrednic oare de măreţia celor ce au să fie spuse? Cât de pregătit<br />
se cade să fie oare sufletul…? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu<br />
193
aprofundarea spirituală a Scripturii este în funcţie de progresul<br />
creştinului în viaţa duhovnicească.<br />
Interpretarea alegorică şi cea istorică-literală. Chiar dacă<br />
Sfântul Vasile cel Mare are un deosebit respect faţă de<br />
reprezentanţii şcolii alexandrine (mai ales Origen), el respinge<br />
totuşi interpretarea lor alegorică, arătând înclinaţie spre cea<br />
literală. De asemenea, acordă o atenţie deosebită interpretării<br />
textelor biblice cu argumente ştiinţifice, fiind un bun cunoscător<br />
a tot ceea ce ştiinţa vremii descoperise.<br />
Sfântul Vasile cel Mare ia atitudine faţă de abuzul de<br />
alegorie. Promovează analiza filologică a textelor, analizând<br />
sensul cuvintelor cu minuţiozitate, subtilitate şi exactitate. Chiar<br />
dacă insistă asupra sensului literal, în detrimentul celui alegoric,<br />
nu urmăreşte nicidecum desfiinţarea alegoriei, ci vrea să evite<br />
abuzul de alegorie. Dă prioritare sensului literal, dar nu neagă<br />
posibilitate existenţei deopotrivă şi a altor sensuri. Vechiul<br />
Testament este pentru Sfântul Părinte istoria pregătirii neamului<br />
omenesc pentru venirea lui Iisus Hristos. Ca o preistorie a<br />
Noului Testament, Vechiul Testament cuprinde simboluri şi<br />
tipuri, ce urmau să se realizeze. Aşadar, unele evenimente,<br />
personaje, sau acte din Vechiul Testament au nu numai o<br />
semnificaţie istorică, ci şi un rol profetic, preînchipuind<br />
evenimente viitoare. În general, Sfântul Părinte, după ce explică<br />
un text gramatical, vorbeşte şi despre un al doilea sens, referitor<br />
la Hristos, sau Biserică. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare evită<br />
exagerările celor două şcoli exegetice (alexandrină şi<br />
antiohiană). 11<br />
Caracterul istoric-literal al exegezei vasiliene se<br />
îngemănează cu cel tipic, într-un sens anagogic, care le menţine pe<br />
cele două într-o unitate indisolubilă. Este meritul lui că a arătat<br />
faptul că înţelesul duhovnicesc al Scripturii nu aparţine numai<br />
tipului sau alegoriei (ca la Origen), ci poate fi ascuns în orice<br />
cuvânt. Sfântul Părinte înlătură ceaţa alegorismului de pe<br />
interpretarea duhovnicească a Scripturii.<br />
fie întunecat de grijile lumeşti” - SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia I la<br />
Hexaimeron, PG 29, col. 4, PSB 17, p. 71.<br />
11 Pr. prof. dr. MIRCEA BASARAB, Op. cit., p. 297-298.<br />
194
2. Sfântul Grigorie Teologul<br />
Asemenea Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de<br />
Aur, Sfântul Grigorie Teologul socoteşte Sfânta Scriptură ca<br />
fiind adresată tuturor oamenilor, simplitatea limbii ei<br />
reprezentând o dovadă în acest sens. Evlavia şi virtuţile<br />
oamenilor aleşi ai Vechiului Testament pot fi imitate de către<br />
fiecare dintre noi. Lectura Sfintei Scripturi este astfel un remediu<br />
pentru păcatele noastre.<br />
Sfântul Părinte vorbeşte despre inspiraţia cărţilor Sfintei<br />
Scripturi, numindu-le „de Dumnezeu insuflate”. 12 Cere să ţinem<br />
cont de regula contextului, recomandând evitarea interpretării<br />
textelor rupte din contextul lor. 13 Evită, pe cât posibil,<br />
interpretarea alegorică, limitându-o. Evită şi exagerările<br />
interpretării strict literale. Vede în Scriptură un pogorământ făcut<br />
de Dumnezeu pentru oameni. În fine, aplică principiile Sfintei<br />
Scripturi în viaţa de toate zilele. 14<br />
3. Sfântul Grigorie de Nyssa<br />
Sfântul Părinte a arătat o preocupare deosebită pentru exegeza<br />
Sfintei Scripturi, lucrând după anumite principii care, chiar dacă<br />
nu sunt expuse de el într-o operă anume, îşi fac simţită prezenţa.<br />
Tâlcuirea sa are mai ales ca scop dezvoltarea unei teologii cu<br />
tendinţă duhovnicească. Inspiraţia dumnezeiască a Sfintei<br />
Scripturi vizează trei direcţii: 1) Dumnezeu este văzut ca autorul<br />
Sfintei Scripturi, 2) autorul uman are şi el un rol, pe care exegeţii<br />
l-au apreciat în mod diferit, 3) Sfânta Scriptură capătă, prin<br />
inspiraţia divină, valoarea de cuvânt al lui Dumnezeu. 15<br />
12 SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Poeme dogmatice, 35, PG 37, col. 517-518.<br />
13 „Nu trebuie să citim, nici să desprindem spusele Sfintei Scripturi de textul<br />
care le încadrează, nici să le tâlcuim fără ajutorul celor înrudite” – IDEM,<br />
Scrisoarea 201, PG 36, col. 332; Pr. lect. CONSTANTIN CORNIŢESCU,<br />
Sfinţii Trei Ierarhi, interpreţi ai Sfintei Scripturi, în Revista ,,Studii Teologice”,<br />
seria a II-a, Anul XXIX (1976), nr. 1-2, p. 85.<br />
14 Pr. lect. CONSTANTIN CORNIŢESCU, Op. cit., p. 85, 86, 89-92; şi Pr.<br />
lect. ALEXANDRU ISVORANU, Biblia ca izvor al valorilor morale însuşite şi<br />
propovăduite de Sfinţii Trei Ierarhi, în „Analele Universităţii din Craiova”, seria<br />
Teologie, Anul IV (1999), nr. 4, p. 126.<br />
15 Ierom. dr. AGAPIE CORBU, Sfânta Scriptură şi tâlcuirea ei în opera<br />
Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 46.<br />
195
Înaintea Sfântului Grigorie de Nyssa, Origen a vorbit în<br />
mod explicit despre inspiraţia Sfintei Scripturi. 16 El a înţeles<br />
această inspiraţie ca pe o dictare, la care autorul uman nu avea o<br />
contribuţie directă. Totuşi, marele dascăl alexandrin a nuanţat<br />
ideea. Tema inspiraţiei a fost reluată de Sfântul Grigorie<br />
Taumaturgul (Discurs, XV) şi Sfântul Vasile cel Mare. 17 În ceea<br />
ce priveşte rolul scriitorului biblic, el este explicat prin<br />
intermediul unei sugestive comparaţii cu muzicantul care<br />
ciupeşte corzile chitarei, aşa cum Duhul Sfânt atinge pe autorul<br />
sfânt. 18<br />
În general, aspectele legate de inspiraţia Sfintei Scripturi,<br />
întâlnite la autorii anteriori, se regăsesc la Sfântul Grigorie de<br />
Nyssa, dar capătă o notă personală, purtând pecetea gândirii sale<br />
teologice şi a vieţii sale duhovniceşti. 19 Pentru el, toată Scriptura<br />
este inspirată. Astfel, în „Cuvântul apologetic la Hexaimeron”<br />
spune: „Învăţăturile lui (Sfântul Vasile cel Mare) le voi respecta<br />
ca pe unele care urmează îndată după cuvântul inspirat al<br />
Testamentului”. 20<br />
Marele Părinte Capadocian înţelege Sfânta Scriptură ca<br />
pe un întreg alcătuit din două părţi, ca pe o singură carte. Dacă<br />
Origen spunea: „Înţelepciunea dumnezeiască este răspândită în<br />
Scripturile inspirate până la ultima literă”, 21 în schimb la Sfântul<br />
Grigorie de Nyssa nu întâlnim asemenea aprecieri. Chiar dacă el<br />
admite inspiraţia întregii Scripturi, totuşi se exprimă de o altă<br />
manieră, mai nuanţat. Pentru el, inspiraţia are două aspecte: cel<br />
16<br />
ORIGEN, Contra lui Celsus, V, 60, PG 11, col. 119 şi 1276.<br />
17<br />
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Comentariu la Cartea Psalmilor, PG 29,<br />
col. 209.<br />
18<br />
Există cercetători moderni ai operei Sfântului Grigorie al Nissei care se<br />
străduiesc fără succes să arate că Sfântul Părinte a fost în toate influenţat de<br />
exegeţii anteriori lui, preluând tâlcuirile lor (Ex: RONALD E. HEINE, Exegeză<br />
şi teologie în Omilia V la Ecclesiast a Sfântului Grigorie de Nyssa, în versiunea<br />
în limba engleză a Omiliilor Sfântului Părinte la Ecclesiast, Ediţie de Stuart<br />
George Hall, Berlin, New-York, 1993, p. 210, la Ierom. dr. AGAPIE CORBU,<br />
Op. cit., p. 66).<br />
19<br />
IBIDEM, p. 47.<br />
20<br />
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Cuvânt apologetic la Hexaimeron,<br />
Traducere şi note de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae în col. PSB, vol. 30, Ed.<br />
IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 95.<br />
21<br />
ORIGEN, Comentariu la Psalmi, I, 4, PG 12, col. 1081.<br />
196
al scrierii cărţilor biblice şi rezultatul, acela că toată Scriptura<br />
poate fi socotită cuvântul lui Dumnezeu. În cuvântul biblic este<br />
prezent latent harul inspiraţiei. Pe această idee se întemeiază<br />
concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa despre multitudinea de<br />
sensuri ale oricărui text scripturistic. El arată un interes mai mic<br />
în a lămuri modul prezenţei inspiraţiei în literele şi silabele<br />
Scripturii, cum făceau unii contemporani ai lui. 22 Scopul pentru<br />
care tâlcuieşte Sfânta Scriptură nu este unul în sine, ci este văzut<br />
în ansamblul preocupărilor pentru mântuirea oamenilor, pentru<br />
desăvârşirea lor. Sfântul Părinte vrea să dea un răspuns,<br />
întemeiat fiind pe Revelaţie şi pe învăţătura Bisericii, la<br />
problemele ce frământă mintea omenească. 23<br />
Dacă Origen vorbea despre 3 sensuri ale Sfintei Scripturi<br />
(literal, moral şi mistic), Sfântul Grigorie al Nissei nu face o<br />
astfel de împărţire. Totuşi, face distincţie între sensul literal şi<br />
cel duhovnicesc, mai înalt, sau contemplativ. Are în vedere, în<br />
afară de aceste două sensuri şi pe celelalte tipuri de sens:<br />
tipologic, alegoric, moral, sau anagogic.<br />
Sensul literal, după literă, sau slovă se referă la<br />
înţelegerea evenimentelor istorice relatate în Scriptură. Pentru<br />
Sfântul Părinte, sensul literal este baza celui duhovnicesc.<br />
Totuşi, el nu se străduieşte să scoată neapărat un sens<br />
duhovnicesc din orice verset, cum făcea Origen. În „Cuvântul<br />
apologetic la Hexaimeron”, se face aproape numai exegeză<br />
literală, explicând textul sfânt. El mărturiseşte: „În scrierea de<br />
faţă m-am străduit din toată inima ca, pentru cei care caută o<br />
concluzie logică în cuvintele Scripturii, să cer ca deocamdată cu<br />
aceste cuvinte să se rămână la înţelesul celor exprimate acolo,<br />
aşa încât tâlcuirea firească să se sprijine pe textul respectiv”. 24<br />
Sensul istoric - literal nu este refuzat, ci este depăşit, căutând un<br />
sens mai înalt, spiritual, socotit de altfel superior. Sensul literal<br />
rămâne pentru el simplist, insuficient, „după literă“. 25<br />
22<br />
Ierom. dr. AGAPIE CORBU, Op. cit., p. 49-50.<br />
23<br />
IBIDEM, p. 113.<br />
24<br />
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, PSB 30,<br />
p. 127.<br />
25<br />
IDEM, Despre viaţa lui Moise, Traducere de Pr. prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan<br />
Buga, în col. PSB, vol. 29, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 90. În tâlcuirea sa la<br />
Cântarea Cântărilor, Sfântul Părinte spunea: „Nu trebuie să rămânem la literă,<br />
197
La începutul „Vieţii lui Moise”, Sfântul Grigorie de<br />
Nyssa arată scopul său, anume acela de a înfăţişa evenimentele şi<br />
viaţa bărbaţilor încercaţi de atunci, oferindu-le ca pildă de<br />
virtute: „Să luăm din cele întâmplate în înşiruirea lor istorică<br />
numai ceea ce este de folos spre o învăţătură morală. Prin acestea<br />
le vine celor ce se nevoiesc spre virtute un ajutor spre o astfel de<br />
viaţă”. 26<br />
Sfântul Părinte nu face apologia sensului duhovnicesc, ci<br />
îl caută, socotindu-l recomandat chiar de Sfânta Scriptură. 27<br />
Arată interes aparte pentru sensul duhovnicesc, chiar dacă nu îl<br />
neglijează nici pe cel literal. Astfel, vorbind despre Moise, care a<br />
înălţat mâinile spre cer, în timp ce poporul evreu lupta cu<br />
vrăjmaşii, se spune: „Ridicarea mâinilor lui Moise spre înălţime<br />
închipuie vederea înţelesurilor mai înalte ale legii, iar aplecarea<br />
lor spre pământ înseamnă tâlcuirea mai umilă şi mai coborâtă a<br />
legii, după literă”. 28<br />
Chiar dacă preferă exegeza duhovnicească, Sfântul<br />
Părinte nu o respinge nici pe cea literală, aşa cum făcea odinioară<br />
Origen. Tipurile de exegeză sunt întrebuinţate de Sfântul<br />
Grigorie al Nissei în funcţie de scopul teologic pe care îl<br />
urmăreşte. Aşa de pildă, în lucrările polemico-dogmatice<br />
alcătuite împotriva lui Eunomiu şi a lui Apolinarie, se au în<br />
vedere atât sensul literal, cât şi cel duhovnicesc. În scrierile<br />
exegetice, cum ar fi „Omiliile la Cântarea Cântărilor”, sau cele la<br />
Eclesiast, scopul principal este cel duhovnicesc, exegeza literală<br />
fiind mai puţin luată în seamă, chiar dacă ea nu este cu totul<br />
absentă. 29 În concluzie, exegeza sa este prin excelenţă<br />
duhovnicească.<br />
4. Sfântul Ioan Gură de Aur<br />
Acest Mare Dascăl şi Ierarh, prin exegeza sa, se înscrie în opinia<br />
generală de interpretare a Sfinţilor Părinţi, potrivit căreia Sfânta<br />
deoarece înţelesul nemijlocit al celor spuse ne vatămă în multe privinţe în viaţa<br />
noastră virtuoasă. Să trecem la înţelesul nematerial şi duhovnicesc” – IDEM,<br />
Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, PSB 29, p. 114 -115.<br />
26 IBIDEM, PSB 29, p. 48.<br />
27 Ierom. dr. AGAPIE CORBU, Op. cit., p. 134 .<br />
28 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Viaţa lui Moise, PSB 29, p. 69.<br />
29 Ierom. dr. AGAPIE CORBU, Op. cit., p. 150-151.<br />
198
Scriptură trebuie să fie înţeleasă în duhul Tradiţiei. El nu face<br />
exegeză din considerente de ordin ştiinţific, ci pentru folosul<br />
credincioşilor, pentru mântuirea lor. Omiliile hrisostomice<br />
cuprind o exegeză practică, ce vrea să dea vieţii cotidiene norme<br />
de dezvoltare. Sfântul Părinte aduce Scriptura în mijlocul vieţii,<br />
al familiei, între oameni. 30<br />
În ce priveşte citirea Sfintei Scripturi, atitudinea adoptată<br />
de-a lungul istoriei creştinismului a fost diferită, între cele două<br />
extreme: unii au interzis credinciosului dreptul de a citi<br />
Scriptura, iar alţii i-au permis simplului credincios chiar să<br />
tâlcuiască Scriptura, fără pregătirea teologică adecvată. Niciuna<br />
dintre aceste atitudini nu este corectă. Dar Sfântul Ioan Gură de<br />
Aur a arătat că principiul fundamental în Ortodoxie este: orice<br />
membru are dreptul să citească Sfânta Scriptură, dar şi obligaţia<br />
de a păstra legătura strânsă cu ierarhia bisericească, singura care<br />
poate tâlcui corect cuvântul lui Dumnezeu revelat în Scriptură. 31<br />
Sfântul Părinte leagă citirea Scripturii de mântuirea<br />
fiecăruia dintre creştini, zicând: „Nu-i cu putinţă să te mântui,<br />
dacă nu citeşti necontenit cărţile duhovniceşti”. 32 Lectura Sfintei<br />
Scripturi este nu numai utilă, ci şi plăcută. „Preadulce este citirea<br />
Scripturilor şi mai plăcută decât orice grădină… Căci şi grădina,<br />
şi frumuseţea florilor… încântă vederea. Dar, după ce trec puţine<br />
zile, se vestejesc. Citirea Scripturilor însă întăreşte ca un zid<br />
mintea, curăţă conştiinţa, risipeşte patimile”. 33<br />
Citind cu mare atenţie Sfânta Scriptură, credincioşii evită<br />
astfel să mai greşească, Scriptura fiind un izvor şi o carte de<br />
învăţătură veşnică. De aici necesitatea lecturii de către toţi<br />
30 Pr. dr. IOAN BĂJĂU, Predica în slujirea dreptei credinţe în primele patru<br />
veacuri, Editura Sitech, Craiova, 1997, p. 203-204.<br />
31 Arhim. VENIAMIN MICLE, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după<br />
omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista „Ortodoxia”, Anul XXXII<br />
(1980), nr. 2, p. 275.<br />
32 De aceea, îndeamnă: „Ia în mâini Biblia! Citeşte…” (SFÂNTUL IOAN<br />
GURĂ DE AUR, Cuvântul al treilea la Parabola bogatului nemilostiv şi<br />
săracului Lazăr, PG 48, col. 992, trad. de Pr. D-tru Fecioru, în Revista<br />
,,Mitropolia Olteniei’’, Anul XXVIII (1976), nr. 9-10, p. 736).<br />
33 IDEM, Cateheze maritale, Omilii la căsătorie, trad. din limba greacă de Pr.<br />
Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 71.<br />
199
oamenii. 34 Sfântul Ioan Gură de Aur s-a străduit să-i determine<br />
pe credincioşii săi ca să aibă fiecare un exemplar al Sfintei<br />
Scripturi. 35 În vremea sa, unii creştini bogaţi aveau exemplare de<br />
lux ale Sfintei Scripturi, pe care le păstrau însă doar ca obiecte<br />
de podoabă, fără să le şi citească. Pe aceştia îi îndeamnă la<br />
lectură.<br />
Sfântul Părinte rămânea adeseori după Sfânta Liturghie la<br />
dispoziţia credincioşilor, purtând lungi conversaţii, răspunzând la<br />
întrebări, dând explicaţii. Pe lângă sfaturi şi îndemnuri, el<br />
încerca să trezească dragostea pentru citirea Sfintei Scripturi. 36<br />
Desigur, înţelegerea textului scripturistic este dificilă.<br />
Sfântul Ioan Gură de Aur explică greutăţile pe care le întâmpină<br />
cititorul zicând: „Unele drumuri şi străzi sunt netede şi drepte,<br />
iar altele anevoioase şi cu urcuşuri. Tot aşa şi unele locuri din<br />
Dumnezeieştile Scripturi sunt tuturor uşor de înţeles prin ele<br />
însele, iar altele au nevoie de mult studiu şi osteneală. Când<br />
mergem pe un drum şes şi neted, nu avem nevoie de multă luare<br />
aminte. Dar când drumul este abrupt şi strâmt…, trebuie să fim<br />
foarte atenţi… Tot aşa şi cu Dumnezeieştile Scripturi: locurile<br />
uşoare, lesne de înţeles, le poţi citi fără osteneală, dar locurile<br />
mai grele şi cu anevoie de înţeles, nu le poţi înţelege cu atâta<br />
uşurinţă”. 37<br />
Pentru a veni în sprijinul credincioşilor, ajutându-i să<br />
citească şi să înţeleagă Sfintele Scripturi, Sfântul Părinte<br />
recomandă, mai întâi de toate, să aibă pregătirea adecvată,<br />
fiindcă Sfânta Scriptură nu poate fi citită ca orice altă carte, ci<br />
este nevoie de o pregătire sufletească şi trupească. În al doilea<br />
34 IDEM, Omilia 45 la Facere, PG 54, col. 414; IDEM, Omilia 9 la Coloseni,<br />
PG 62, col. 361 ; sau IDEM, Omilia 21 la Facere, PG 53, col. 183-184. Din<br />
citirea şi studiul Sfintei Scripturi rezultă multe foloase religioase şi morale. El<br />
spune: „Să ne apropiem cu dragoste de Cărţile Sfinte, că acest studiu perseverent<br />
risipeşte tristeţea, aduce bucuria, distruge viciul, înrădăcinează virtutea” (IDEM,<br />
Omilia XXXVII la Facere, PG 53, col. 342).<br />
35 „Vă îndemn să aveţi cartea Sfintei Scripturi de care vă vorbesc…, pentru a vă<br />
hrăni sufletele voastre” (IDEM, Omilia IX la Coloseni, PG 62, col. 361).<br />
36 Pr. TEODOR BABA, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, în<br />
Revista ,,Mitropolia Banatului”, Anul XXXVIII (1988), nr. 4, p. 34.<br />
37 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, La Cuvântul Profetului Ieremia, PG<br />
56, Col. 153-162, trad. de D-tru Fecioru, în Revista „Ortodoxia”, Anul XXXII<br />
(1980) , nr. 2, p. 321.<br />
200
ând, îndeamnă la citirea prealabilă a textului, înainte de a<br />
asculta predica, în cadrul Sfintei Liturghii. În fine, cere recitirea<br />
şi aprofundarea textului, după întoarcerea de la Biserică. 38 În ce<br />
priveşte inspiraţia, Sfânta Scriptură este superioară tuturor<br />
creaţiilor literare universale. Este de origine dumnezeiască.<br />
Autorul ei este Duhul Sfânt, care a inspirat şi a luminat mintea<br />
scriitorilor biblici, făcându-i vrednici să pătrundă adevărurile<br />
divine, pe care le-au pus în scris, purtând amprenta personalităţii<br />
lor. 39<br />
Pentru a înţelege opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de<br />
Aur, P.F. Iustin Moisescu, în lucrarea sa pe această temă, 40 pune<br />
în lumină principiul adaptării divine la condiţiile omeneşti în<br />
actul inspiraţiei, exprimat prin termenul sinkatavasis,<br />
condescendentia. Este actul înţelept al lui Dumnezeu de a<br />
binevoi să se coboare la puterea de pricepere a oamenilor. În<br />
limba română se redă prin termenii de condescendenţă, adaptare,<br />
acomodare. Şcoala alexandrină accentua elementul divin din<br />
Sfânta Scriptură, în dauna elementului uman. În opoziţie cu<br />
exagerările alexandrinilor, şcoala antiohiană a ştiut să pună în<br />
adevărata lumină raportul dintre divin şi uman în Sfânta<br />
Scriptură. Prin teoria adaptării divine, Sfântul Ioan Gură de Aur<br />
se ridică împotriva învăţăturii alexandrinilor şi învaţă că<br />
Dumnezeu se coboară la oameni, ţine cont de micimea noastră,<br />
se adaptează felului nostru de a vorbi, la limba noastră. 41<br />
Alexandrinii se întemeiau pe antropomorfism, pentru a<br />
pune în relief alegorizarea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur, din<br />
contră, se sprijină pe antropomorfism, pentru a pune în lumină<br />
învăţătura despre adaptarea divină la condiţiile omeneşti. Dar<br />
principiul adaptării nu poate fi peste tot aplicat, fiind nevoie de<br />
un alt principiu, care să-l limiteze şi să-l circumscrie. Este<br />
38 Arhim. VENIAMIN MICLE, Op. cit., p. 284-286.<br />
39 Pr. TEODOR BABA, Op. cit., p. 26.<br />
40 Valoarea şi importanţa deosebită a acestui cel mai de seamă reprezentant al<br />
şcolii antiohiene exegetice este arătată în lucrarea P.F. IUSTIN MOISESCU,<br />
Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Ed.<br />
Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 124.<br />
41 Pr. prof. VLAD PRELIPCEAN, Adaptarea divină la condiţiile firii omeneşti,<br />
în lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura Sfântului Ioan Hrisostom, în<br />
Revista ,,Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XI (1959), nr. 7-8, p. 403-404.<br />
201
principiul acriviei. 42 Teoria despre adaptarea divină a dat o<br />
puternică lovitură alegorismului. Un efect al principiului<br />
adaptării este că face Scriptura mai plăcută, mai familiară şi mai<br />
accesibilă mulţimii credincioşilor. Fiindcă Scriptura nu trebuie<br />
rezervată unui grup restrâns, cum învăţau alexandrinii. Dacă<br />
Dumnezeu S-a adresat tuturor, atunci toţi pot să citească<br />
Scriptura.<br />
Sfântul Ioan Gură de Aur nu respinge în general ideea că<br />
sub litera Sfintei Scripturi se poate afla şi un sens tainic,<br />
spiritual, dar în pronunţarea acestui sens trebuie multă prudenţă<br />
şi trebuie acceptat doar dacă concordă cu spiritul Sfintei Tradiţii<br />
şi cu alte locuri ale ei. Sfântul Părinte nu rămâne robul literei. 43<br />
Unele evenimente din Vechiul Testament, ce prefigurează fapte<br />
din Noul Testament, sunt explicate prin metoda alegorică (ex:<br />
trecerea evreilor prin Marea Roşie - Botezul).<br />
Pe scurt, se pot extrage din opera hrisostomică mai multe<br />
principii exegetice, între care: Sfânta Scriptură este destinată<br />
tuturor creştinilor, lectura ei aducând folos, iar necunoaşterea ei<br />
putând pricinui erezii; exegetul are nevoie de o pregătire<br />
adecvată; să se stabilească întâi sensul literal, istoric, sau<br />
gramatical, iar sensul tipic trebuie sprijinit pe cel literal. 44 O<br />
slujire de primă importanţă a preotului este aceea de tâlcuire a<br />
Sfintei Scripturi. Totuşi, fără lucrarea Duhului Sfânt, strădaniile<br />
lui sunt zadarnice. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă la<br />
rugăciune. Fiindcă adevărurile religioase cuprinse în cărţile<br />
42 Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Bagă de seamă din nou aici preciziunea<br />
dumnezeieştilor Scripturi” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, La Facere, PG<br />
53, col. 152). Convingerea sa este că în Scriptură nu găsim nimic de prisos, nimic<br />
nu este fără folos (Pr. prof. VLAD PRELIPCEAN, Op. cit., p. 407, 412-413).<br />
43 Aşa de pildă, tâlcuind versetul Isaia 7, 14, zice: „Iată, Fecioara va avea în<br />
pântece… Acum nu mai este vorba de ce avea să se întâmple. Acum ne<br />
minunăm de ceea ce s-a întâmplat… Litera este a sinagogii, dar averea este a<br />
Bisericii” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Naşterea<br />
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trad. de Pr. D-tru Fecioru, în Revista<br />
,,Mitropolia Olteniei”, Anul XVI (1964), nr. 11-12, p. 912); Pr. dr. IOAN<br />
BĂJĂU, Op. cit., p. 205.<br />
44 Pr. TEODOR BABA, Op. cit., p. 32.<br />
202
sfinte nu pot fi pătrunse de mintea omenească fără ajutorul lui<br />
Dumnezeu. 45<br />
5. Sfântul Epifanie<br />
Acesta a fost un mare trăitor, dar s-a arătat şi foarte preocupat de<br />
studiu. Din anul 367, a condus eparhia Salaminei, în Cipru. A<br />
luptat contra ereziilor timpului său, mai ales împotriva lui<br />
Apolinarie, dar şi împotriva lui Origen, pe care îl aşeza la<br />
originea tuturor ereziilor.<br />
Pentru Sfântul Părinte, Vechiul Testament este parte<br />
integrantă a Sfintei Scripturi, aflându-se în unitate cu Noul<br />
Testament. Autoritatea Vechiului Testament este mărturisită de<br />
autorii Noului Testament. Sfânta Scriptură cuprinde între<br />
paginile ei cuvântul revelat al lui Dumnezeu. „Dumnezeiasca<br />
Scriptură vorbeşte despre majoritatea lucrurilor în sens<br />
duhovnicesc”. 46<br />
Epifanie este foarte critic faţă de Origen. 47 Pe acesta îl<br />
numeşte „posedat”. Este critic şi faţă de metoda alegorică a lui<br />
Origen, zicând: „Origen - Dumnezeu să-i fie îngăduitor acestuia,<br />
care le înfăţişează oamenilor fantezii în chip alegoric - a introdus<br />
altă explicaţie plină de fabulaţii”. 48 Cât despre metoda lui<br />
Origen, ea este numită impropriu „sofism”. 49<br />
45<br />
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 7 la I Corinteni, PG 61, col. 61;<br />
Arhid. prof. dr. CONSTANTIN VOICU, Concepţia patristică despre Tradiţia<br />
biblică, în Revista ,,Mitropolia Ardealului”, Anul XXX (1985), nr. 7-8, p. 417,<br />
418; Arhim. VENIAMIN MICLE, Op. cit., p. 293.<br />
46<br />
EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, 27, traducere şi note de Oana<br />
Coman, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 115.<br />
47<br />
IBIDEM, p. 177.<br />
48<br />
IBIDEM, p. 195.<br />
49<br />
Iată un fragment în care Epifanie combate felul în care Origen explică referatul<br />
biblic despre facerea omului: „Origen… a introdus altă explicaţie plină de<br />
fabulaţii, spunând că tunicile din piele despre care dumnezeiasca Scriptură spune<br />
că Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei nu erau de fapt tunici din piele, ci spune<br />
că tunica de piele reprezintă partea cărnoasă a trupului, sau trupul însuşi; şi după<br />
neascultarea şi mâncarea din pom, Dumnezeu a îmbrăcat sufletele cu aceste<br />
trupuri, adică cu această carne. Dar afirmaţia aceasta este în întregime absurdă.<br />
Căci Origen săvârşeşte în continuare un sofism, spunând: Oare era Dumnezeu<br />
tăbăcar pentru ca, tăbăcind pielea, să facă tunici lui Adam şi Evei?… Aşadar,<br />
într-adevăr alegoria lui Origen cade. Iar dacă lui Adam trupul i-a fost zidit după<br />
ce a mâncat din pom, de unde a luat Dumnezeu coasta înainte ca acesta să<br />
203
6. Fericitul Augustin<br />
Pentru Episcopul de Hippo, Sfânta Scriptură este izvorul nesecat<br />
de învăţături şi de adevăruri. Ca păstor de suflete, el a pus în<br />
scris acele învăţături, fiind atât de folositor cititorilor, sau<br />
ascultătorilor săi. 50<br />
Fericitul Augustin a scris peste 200 de cuvântări la<br />
psalmi, în care comentează toţi cei 150 de psalmi, iar unora<br />
dintre ei le dedică două sau chiar mai multe lucrări. 51 Este<br />
binecunoscut rolul pe care l-a jucat Psaltirea dintre cărţile Sfintei<br />
Scripturi, în viaţa creştinilor şi a Bisericii, în cultul particular şi<br />
în cel public, devenind un însoţitor permanent al<br />
credinciosului. 52 Nicio altă carte a Sfintei Scripturi nu s-a<br />
bucurat de un număr aşa de mare de comentarii şi lucrări<br />
exegetice, ca Psaltirea. Să adăugăm că ea era citită cu plăcere<br />
deopotrivă de cei învăţaţi, ca şi de cei mai puţin învăţaţi, stârnind<br />
admiraţia. 53 La rândul său, Fericitul Augustin spune despre<br />
psalmi că aduc linişte sufletului, aduc pace, domolesc patimile,<br />
înfrâng mânia, sunt „şcoală a cumpătării, legătură a prieteniei…,<br />
izvor comun” în care fiecare om găseşte remediu pentru<br />
trebuinţele sale. 54<br />
mănânce?... Origen nu va sta alături de noi în ziua judecăţii” - IBIDEM, p. 195,<br />
197, 199.<br />
50 Drd. GHEORGHE BOGDAPROSTE, Valoarea Vechiului Testament pentru<br />
creştini după Fericitul Augustin, în Revista ,,Studii Teologice”, seria a II-a, an<br />
XXII (1971) nr. 1-2, p. 96.<br />
51 Magistrand GABRIEL POPESCU, Psalmii în predica Fericitului Augustin,<br />
în Revista ,,Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XV (1963), nr. 3-4, p. 156.<br />
52 Pr. dr. T. NEGOIŢĂ, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1940,<br />
p. 87; Pr. drd. NECULAI DRAGOMIR, Studiul istorico-liturgic privind textele<br />
biblice din cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe, în Revista ,,Studii Teologice”,<br />
seria a II-a, Anul XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 207-268; Pr. lect. ALEXANDRU<br />
ISVORANU, Introducere la Psalmul 50, în Revista ,,Mitropolia Olteniei”, Anul<br />
XLVI (1994), nr. 1-6, p. 71.<br />
53 Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie la Psalmul I, spunea: „Psalmul este<br />
linişte a sufletelor, conducător al păcii. Potoleşte tulburarea şi vâlvătaia<br />
gândurilor, înmoaie mânia sufletului… Cântatul psalmilor aduce cel mai mare<br />
bun: dragostea” (SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilie la Psalmul I, PG 29,<br />
col. 212-213, PSB 17, p. 184).<br />
54 FERICITUL AUGUSTIN, Ennaratio in Psalmum, la Pr. lect. ALEXANDRU<br />
ISVORANU, Introducere la Psalmul 50…, p. 72.<br />
204
Cartea Psalmilor a avut o contribuţie importantă la<br />
convertirea Fericitului Augustin, aşa cum aflăm din<br />
„Mărturisirile” sale: „Ce elanuri mă îndreptau către Tine,<br />
Dumnezeul meu, când citeam psalmii lui David, cântările de<br />
credinţă, sunetele evlaviei, care înlătură spiritul mândru, cu care<br />
eram neformat încă în adevărata dragoste pentru Tine,<br />
catehumen (fiind)”. 55<br />
În omiliile sale exegetice, explică psalmii verset cu<br />
verset, trimiţând la versetele similare, căutând mai ales să scoată<br />
în evidenţă adevărurile de credinţă şi ideile morale. Insistă în a<br />
explica sensul titlurilor psalmilor. Pentru el, titlul oricărui psalm<br />
este întocmai precum tăbliţa indicatoare de pe frontispiciul<br />
oricărei case, arătând cine o locuieşte. De fapt, cele mai multe<br />
dintre cuvântările sale la psalmi încep cu analiza titlurilor. Nu în<br />
ultimul rând, trebuie precizată grija sa pentru capacitatea de<br />
asimilare a ascultătorilor, recunoscând că un psalm precum 118<br />
are o profunzime cel mai adesea accesibilă unui număr restrâns<br />
de oameni. 56<br />
Activitatea pastorală, misionară, predicatorială şi exegetică<br />
a Fericitului Augustin era impresionantă. Învăţa în particular şi în<br />
public, la Biserică, sau acasă. Scria cărţi, rostea cuvântări,<br />
propovăduia adevărurile Sfintei Scripturi neîncetat şi harul<br />
dumnezeiesc se revărsa dintr-însul. 57<br />
Vechiul Testament este privit ca o comoară de mare preţ,<br />
adunând între paginile sale învăţătura pe care Dumnezeu a dat-o<br />
poporului Său ales, prin gura profeţilor, pregătind omenirea<br />
pentru primirea Mântuitorului. Fericitul Augustin insistă asupra<br />
caracterului inspirat al cărţilor Vechiului Testament. Decalogul,<br />
ca o chintesenţă a lui, a fost scris „de degetul lui Dumnezeu pe<br />
tablele de piatră”. Dincolo de caracterul antropomorfic al<br />
exprimării acesteia, sesizăm strădania autorului de a nu lăsa nici<br />
o îndoială asupra caracterului inspirat al cărţilor Vechiului<br />
Testament. Dumnezeu este autorul principal al Sfintei Scripturi,<br />
55 FERICITUL AUGUSTIN, Mărturisiri, IX, 4, 8, Traducere şi indici de Prof.<br />
dr. Docent Nicolae Barbu, Introducere şi note de Pr. prof. dr. Ioan Rămurenu, în<br />
col. PSB, vol. 64, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 190.<br />
56 Magistrand GABRIEL POPESCU, Op. cit., p. 165, 168.<br />
57 Drd. GHEORGHE BOGDAPROSTE, Op. cit., p. 97.<br />
205
iar oamenii sunt autorii ei secundari. Fericitul Augustin<br />
subliniază acordul deplin al celor două Testamente. Căci Vechiul<br />
Testament este începutul, iar Noul Testament este sfârşitul<br />
revelaţiei divine. Acest raport este sugestiv redat prin cuvintele:<br />
„Novum Testamentum in Vetere latet, Vetus Testamentum in<br />
Novo patet”.<br />
Interpretarea Sfintei Scripturi. Atât Vechiul Testament,<br />
cât şi Noul Testament sunt opera Aceluiaşi unic şi adevărat<br />
Dumnezeu. De aceea, fiecare creştin are datoria să cunoască<br />
ambele Testamente, căutând în ele cuvintele veşnice şi calea care<br />
duce la mântuire. 58<br />
Fericitul Augustin, o minte profundă şi un bun cunoscător<br />
al metodei alegorice de tâlcuire a Sfintei Scripturi, îndeamnă la<br />
pătrunderea mai adâncă a textului Vechiului Testament, chiar<br />
dacă într-însul sunt texte dificil de înţeles, ce cer o pregătire<br />
temeinică. Plin de admiraţie faţă de acestea, exclamă: „Minunată<br />
este adâncimea vorbelor (Scripturilor) Tale (Doamne)… E o<br />
grozăvie să te gândeşti la ea”. 59<br />
O mare parte din cele spuse odinioară de către profeţii<br />
Vechiului Testament despre Hristos şi despre cele ce urmau să se<br />
petreacă, sunt prezentate în formă alegorică şi enigmatică,<br />
ascunse sub vălul cuvintelor. Mulţi sunt nepregătiţi să le<br />
înţeleagă. De aceea, Fericitul Augustin ne îndeamnă să nu<br />
părăsim pe dascălii noştri, care au pregătirea necesară să ne<br />
îndrume. 60<br />
Referitor la metoda alegorică, în Cuvântarea la Psalmul<br />
143, Fericitul Augustin întrebuinţează astfel această metodă,<br />
vorbind despre victoria lui David asupra lui Goliat: acest uriaş<br />
Goliat reprezintă diavolul. David se luptă cu el, tot aşa cum<br />
creştinii trebuie să se lupte cu necuratul. David simbolizează pe<br />
fiecare creştin, a cărui armă principală este credinţa sa în Hristos.<br />
Cele cinci pietre folosite de David sunt Legea lui Moise,<br />
Pentateuhul. Înfrângerea lui Goliat de către David este simbol al<br />
victoriei Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra diavolului.<br />
Saul, vrăjmaşul lui David, reprezintă pe cei necredincioşi, care<br />
58 Magistrand DUMITRU ABRUDAN, Vechiul Testament în scrierile<br />
Fericitului Augustin, în Revista ,,Studii Teologice’’, seria a II-a, ANUL XV<br />
(1963), nr. 3-4, p. 142, 150.<br />
206
nu respectă Legea Domnului. Şi în Solomon, Fericitul Augustin<br />
vede pe Mântuitorul. Înălţarea templului, de către Solomon,<br />
preînchipuie zidirea Bisericii.<br />
Adeseori, Fericitul Augustin caută să afle şi sensul istoric<br />
al unor fragmente din Vechiul Testament, îmbogăţind exegeza cu<br />
noi idei. În general, preocupările sale exegetice sunt temeinice şi<br />
constante. Cere însă şi pregătire sufletească pe măsură, dublată<br />
de solide cunoştinţe, cere pregătire intelectuală, filologică,<br />
inclusiv cunoaşterea limbilor în care a fost redactată Sfânta<br />
Scriptură. 61<br />
Fericitul Augustin pune pe primul plan sensul istoric,<br />
literal. Origen nu se interesează cu adevărat decât de sensul<br />
alegoric. Deşi Origen a folosit metoda alegorică excesiv,<br />
moderaţia Fericitului Augustin va fi mai mare: nu-l vedem doar de<br />
câteva ori renunţând la explicaţia literală.<br />
Concluzii<br />
Sfântul Vasile cel Mare a arătat un respect deosebit pentru Origen,<br />
însă a respins metoda sa exegetică alegorică, înclinând spre cea<br />
literală. Pentru Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, înţelesul<br />
duhovnicesc al Scripturii nu aparţine numai tipului sau alegoriei,<br />
cum propunea Origen, ci poate fi ascuns în orice cuvânt al ei. La<br />
rândul său, Sfântul Grigorie Teologul, care vede în Scriptură<br />
remediul potrivit pentru toate păcatele noastre, evită şi el<br />
interpretarea alegorică, aşa cum evită şi exagerările pe care le<br />
aducea interpretarea strict literală. Cât despre cel de al treilea<br />
Părinte Capadocian, Sfântul Grigorie de Nyssa, el face distincţia<br />
cuvenită între sensul literal şi cel duhovnicesc, cel dintâi<br />
constituind baza celui de al doilea. Totuşi, spre deosebire de<br />
Origen, nu caută să găsească un sens duhovnicesc în orice verset<br />
al Scripturii. În ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, el nu<br />
respinge în general ideea că sub litera Scripturii se poate afla şi un<br />
sens spiritual, dar arată prudenţă şi cere conformare cu Tradiţia<br />
Bisericii. Exegeza lui este una literală, dar nu este robul literei.<br />
59 FERICITUL AUGUSTIN, Mărturisiri, XII, 14, 17, PSB 64, p. 270.<br />
60 Drd. GHEORGHE BOGDAPROSTE, Op. cit., p. 102.<br />
61 IBIDEM, p. 103, 104, 107.<br />
207
Dintre toţi autorii amintiţi mai sus, el este cel mai îndepărtat de<br />
punctul de vedere al lui Origen.<br />
Abstract: The Position of the Capadocian Fathers and of other<br />
Saints Fathers towards the Scripturistic Exegesis of Origen<br />
The present study presents us shortly the way in which the<br />
Cappadocian Fathers and other christian authors have interpreted<br />
the Holy Scripture, but also their attitude towards the exegetical<br />
method used by Origen.<br />
Saint Basil the Great, does not agree with the allegorical<br />
interpretation - origenism, that he eliminates from the typical<br />
clerical exegesis of the Holy Scripture. Saint Gregory the<br />
Theologian considers the Holy Scripture as being addressed to all<br />
human beings, this represeting the proof of the simplicity of its<br />
language. On his turn, the Holy Father avoids as much as possible<br />
the allegorical interpretation, bordering it.<br />
If Origen was talking about 3 meanings of the Holy<br />
Scripture (literal, moral and mystical), Saint Gregory of Nyssa<br />
does not perform a such division. However, he makes the<br />
distinction between the literal meaning and the clerical one, much<br />
more superior and contemplative. For the Priest, the literal<br />
meaning represents the basis for the clerical meaning.<br />
Saint John Chrysostom does not reject the idea that under<br />
the letter of the Holy Scripture there's also a spiritual meaning, but<br />
he shows carefulness and he demands the respect for the Church<br />
Tradition. His exegesis, is a literal one, but he is not the slave of<br />
the letter.<br />
Saint Epiphanius of Salamis is critical towards Origen and<br />
he does not agree with his interpretation regarding the biblical<br />
paper. Saint Augustine puts on first place the historical, literal<br />
sense. Although Origen excessively used the allegorical method,<br />
the restraint of Saint Augustine will be larger: there are just<br />
several times when we see him giving up to the literal<br />
explanation.<br />
208
PROGRAMUL ICONOGRAFIC AL PICTURILOR<br />
MURALE DIN BOLNIŢA EPISCOPIEI<br />
RÂMNICULUI 1<br />
ELISABETA NEGRĂU 2<br />
Cuvinte cheie: iconografie, bolniţă, Episcopia de Râmnic, pictură<br />
murală<br />
Keywords: iconography, infirmary church, Bishopric of Râmnic,<br />
mural painting<br />
Epoca brâncovenească s-a distins printr-o remarcabilă înflorire<br />
artistică în zona Vâlcei, în pragul veacului al XVIII-lea. 3 În special<br />
aşezămintele monahale, care s-au bucurat constant de sprijin din<br />
partea voievozilor, au cunoscut un apogeu cultural şi artistic sub<br />
patronajul domnitorului Constantin Brâncoveanu. 4 Claritatea<br />
stilistică şi iconografică a picturii brâncoveneşti, ca şi formele<br />
arhitectonice ce sintetizau armonios tradiţia constructivă anterioară<br />
a Munteniei şi Olteniei, au condus la receptarea moştenirii artistice<br />
brâncoveneşti în întreg spaţiul vâlcean în perioada imediat<br />
următoare, maniera brâncovenească sfârşind prin a-şi pune<br />
amprenta sa formatoare sau de inspiraţie deopotrivă asupra<br />
comanditarilor, constructorilor şi zugravilor olteni ai veacului al<br />
XVIII-lea.<br />
Către jumătatea secolului, iniţiativele ctitoriceşti au devenit<br />
din ce în ce mai numeroase, dar şi mai modeste, odată cu trecerea<br />
1 În 2009, Episcopia Râmnicului a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie.<br />
2 Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti.<br />
3 Interesul deosebit pentru acest spaţiu românesc cu o densă istorie culturală şi<br />
artistică s-a concretizat recent în publicarea unui repertoriu documentar privind<br />
inscripţiile istorice din Vâlcea: CONSTANTIN BĂLAN (coord.), Inscripţii<br />
medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, Ed. Istros,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4 Amplul program ctitoricesc brâncovenesc din spaţiul vâlcean a fost inaugurat<br />
de construirea mănăstirii Hurezi (1691-1694), şi a continuat cu refaceri<br />
importante ale unor vechi lăcaşe mănăstireşti, precum Bistriţa, Cozia, Surpatele,<br />
Govora, Dintr-un lemn ş.a.; CORINA POPA, IOANA IANCOVESCU et. al.,<br />
Repertoriul picturii murale brâncoveneşti. Judeţul Vâlcea, Ed. UNARTE,<br />
Bucureşti, 2008.<br />
209
crescândă a iniţiativei de ctitorire către păturile populare.<br />
Împrumuturi din arta epocii brâncoveneşti s-au înregistrat constant<br />
la nivelul formal şi tematic, însă monumente de mari dimensiuni,<br />
comparabile cu mănăstirea Hurezi, nu s-au mai ridicat în veacul<br />
fanariot. Faţă de epoca brâncovenească, în prima jumătate a<br />
secolului al XVIII-lea şi în special în vremea ocupaţiei austriece a<br />
Olteniei (1718-1739) s-a construit un număr relativ mic de biserici.<br />
Abia din a doua jumătate a secolului, în zona Vâlcei în special, va<br />
avea loc o remarcabilă răspândire a fenomenului ctitoricesc în<br />
mediile populare.<br />
Trăsăturile relativ omogene ale ctitoriilor vâlcene din<br />
veacul al XVIII-lea motivează tratarea lor în general categorială,<br />
nu monografică, de către istoriografia de artă. 5 Totuşi, în peisajul<br />
aparent uniform al ctitoriilor vâlcene de la jumătatea veacului al<br />
XVIII-lea se disting câteva monumente cu programe iconografice<br />
mai complexe. Este şi cazul unei mici biserici ridicate de episcopul<br />
Climent al Râmnicului, bolniţa Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea, cu<br />
hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în 1745 şi pictată<br />
către 1748. 6 Este singurul edificiu rămas din etapa refacerilor<br />
complexului episcopal, realizate după incendiile provocate la<br />
retragerea stăpânirii austriece.<br />
Preocuparea episcopului râmnicean pentru ridicarea unei<br />
bolniţe în incinta nou-reconstruitei Episcopii a Râmnicului îşi are,<br />
probabil, sursa de inspiraţie în tradiţia ctitoricească din Oltenia,<br />
5 ANDREI PĂNOIU, Pictura votivă în nordul Olteniei (secolul XIX), Ed.<br />
Meridiane, Bucureşti, 1968; ANDREI PALEOLOG, Pictura exterioară din<br />
Ţara Românească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984; GRAŢIELA GRIGORIU,<br />
Ctitorii postbrâncoveneşti din regiunea subcarpatică a judeţului Vâlcea (zona<br />
cuprinsă între râurile Cerna şi Olăneşti), teză de doctorat, Universitatea<br />
Naţională de Arte, Bucureşti, 2011.<br />
6 Pisania din piatră, la intrarea în biserică: „Această sfântă şi dumnezeiască<br />
biserică ce să cheamă bolniţă, întru care să cinsteşte şi să prăznuieşte Adormirea<br />
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, iaste zidită din<br />
temeliia ei prin ostineala şi cu toată cheltuiala Preasfinţii Sale chir Climentu<br />
Episcopu, precum şi biserica cea mare iarat de sfinţiia sa s-au înnălţatu şi cu<br />
zugravele s-au împodobitu, în zilele Mării sale Io Constantin Nicolae Voievod,<br />
ispravnicu fiind Spiridon monahu chelaru; octombrie 20, 7254” (C. BĂLAN,<br />
Inscripţii... Vâlcea, nr. VIII, 1332).<br />
210
unde marile mănăstiri fuseseră înzestrate cu bolniţe. 7 Învăţătura<br />
Bisericii, prin Vasile cel Mare, Athanasie Athonitul şi Sava cel<br />
Sfinţit (Tipiconul Sf. Sava, capitolul 48) prescrie monahilor să se<br />
îngrijească de oferirea adăpostului şi îngrijirii necesare bolnavilor,<br />
fie ei călugări sau străini. 8<br />
Mica bolniţă a Episcopiei are un plan drept, cu naosul şi<br />
pronaosul boltite cu o calotă şi despărţite prin stâlpi de zidărie, şi<br />
un pridvor, boltit de asemenea cu o calotă. Altarul este despărţit de<br />
naos printr-un zid plin, străpuns de trei uşi şi pictat cu fresce, peste<br />
care a fost montat un iconostas de lemn sculptat. Două icoane<br />
împărăteşti care provin de la bolniţă şi se află astăzi în colecţia<br />
muzeală a Arhi<strong>episcopiei</strong>, menţionează donaţia episcopului<br />
Climent şi anul 1747-1748, indicând că realizarea iconostasului<br />
bolniţei a avut loc odată cu picturile murale. 9<br />
Restaurată în 1972, când întreg ansamblul picturilor murale<br />
a fost curăţat de repictări târzii şi retuşat apoi culoare peste<br />
culoare, pictura bolniţei Episcopiei râmnicene nu mai poate fi<br />
astăzi pe deplin apreciată stilistic. 10 Însă, particularităţile<br />
programului său iconografic invită la o analiză amănunţită a<br />
acestui ansamblu, datorat uneia dintre marile personalităţi<br />
ctitoriceşti ale Vâlcei. 11<br />
Altarul prezintă un program iconografic elaborat în epoca<br />
brâncovenească. Maica Domnului ca sălaş al lui Dumnezeu<br />
7 Aproape toate bolniţele mănăstireşti construite în Ţara Românească se află în<br />
Oltenia şi se leagă de personalitatea ctitoricească a voievozilor şi a marilor<br />
latifundiari (Basarabii şi boierii Craioveşti): Bistriţa (1518), Cozia (1542/3),<br />
Sadova (1693), Hurezi (1699), Brâncoveni (1700). La metohul mănăstirii<br />
Hurezi, schitul Polovragi, egumenul Lavrentie a ridicat o bolniţă în 1736, la<br />
scurt timp după ce Climent, fost egumen al Polovragilor, a devenit episcopul<br />
Râmnicului.<br />
8 PETRU MIROIU, Despre tipicul bolniţelor mănăstireşti, în Revista<br />
„Mitropolia Olteniei”, XXI (1969), nr. 9-10, p. 696-700.<br />
9 IBIDEM, nr. VIII 1344 şi VIII 1345.<br />
10 Unele restaurări moderne au ales soluţia controversată de a repicta<br />
ansamblurile de pictură degradate, culoare peste culoare. Bolniţa a fost<br />
restaurată, cu repictări, de pictorul Traian Trestioreanu; VALERIA DANIELA<br />
GRIGORESCU, Noi date despre biserica bolniţă Adormirea Maicii Domnului a<br />
Episcopiei Râmnicului, în „Buridava”, Vol. 6 (2008), p. 122.<br />
11 Pr. MIRCEA PĂCURARIU, Episcopul Climent al Râmnicului, în Revista<br />
„Mitropolia Olteniei”, XVII (1965), nr. 1-2, p. 22-49.<br />
211
tronează în conca altarului, cu Pruncul Iisus din braţele sale, iar<br />
deasupra, pe boltă, este figurat Domnul Savaot şi Sfântul Duh,<br />
fiind relevată astfel nedespărţirea Sfintei Treimi în taina Întrupării.<br />
O friză de profeţi, deasupra scenei, are rolul de a rememora<br />
împlinirea propovăduirii prorocilor despre Născătoarea de<br />
Dumnezeu. Tronul Maicii Domnului este flancat, conform unei<br />
tradiţii iconografice răspândite în epoca brâncovenească, de doi<br />
arhangheli şi de doi sfinţi melozi, Ioan Damaschinul şi Cosma, în<br />
atitudini de prosternare. Hemiciclul absidei este în întregime<br />
ocupat de procesiunea sfinţilor ierarhi, care înconjoară altarul,<br />
continuându-se şi pe dosul iconostasului, de zid, al bisericii. În<br />
glaful uşii proscomidiarului apare, în coerenţa suitei de ierarhi, un<br />
sfânt ierarh „Climent”, patron omonim al ctitorului, în imediata<br />
veninătate a Viziunii lui Petru din Alexandria. Trăsăturile tinere<br />
ale figurii reprezentate contrazic prescrierile Erminiei greceşti<br />
pentru papa Clement al Romei (24 noiembrie), descris ca vârsnic<br />
cu barbă lungă, albă, 12 şi corespund cu cele ale episcopului<br />
Clement din Ancyra (23 ianuarie). 13 De asemenea, prezenţa<br />
felonului în locul saccosului ar arăta că este vorba de o<br />
reprezentare de episcop, şi nu de un patriarh. 14 Totuşi, judecând<br />
după faptul că imaginea ierarhului se află în apropierea scenei<br />
viziunii Sf. Petru din Alexandria, ea pare a fi reprezentarea<br />
ierarhului liturgist Clement al Romei, inspirată de sinaxarul din 24<br />
noiembrie, când este pomenit şi Sf. Petru din Alexandria. Imaginea<br />
Sf. Clement din Ancyra a servit drept model iconografilor ca<br />
urmare, probabil, a unei confuzii operate în caietele de modele.<br />
Este de menţionat aici faptul că episcopul Climent, care a retipărit<br />
Cazaniile lui Varlaam în acelaşi an în care era realizată pictura<br />
bolniţei (1748), a adăugat în volum o cazanie la 24 noiembrie, ziua<br />
prăznuirii Sf. Clement Romanul, patron al său. 15<br />
12<br />
DIONISIE DIN FURNA, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti,<br />
2000, p. 191.<br />
13<br />
IBIDEM, p. 196.<br />
14<br />
În epoca brâncovenească, Sf. Clement al Romei este figurat purtând şi mitră<br />
(a se vedea reprezentările sale din altarul Coziei, turla Govorei şi a bisericii<br />
mănăstirii Surpatele).<br />
15<br />
Pr. FLOREA MUREŞANU, Cazania lui Varlaam (1643-1943), Ed. ERAN,<br />
Cluj, 1944, p. 150.<br />
212
Pe faţa estică a tâmplei de zid, în altar, 16 este figurat micul<br />
ciclu al ispitirilor lui Hristos. Acesta apăruse doar sporadic în<br />
pictura din Ţara Românească: la biserica mănăstirii Căluiu (1595)<br />
şi la biserica mănăstirii Hurezi (1694). La Căluiu, o singură scenă<br />
– cea a cetăţilor – este reprezentată pe arcul triumfal, inaugurând<br />
amplul ciclu al Minunilor care înconjoară, pe un registru, naosul. 17<br />
La Hurezi, scenele Ispitirii de pe bolta arcului triumfal sunt<br />
alăturate pericopelor ieşirii lui Hristos la propovăduire şi chemării<br />
apostolilor, citite la începutul anului bisericesc. 18 La bolniţa<br />
râmniceană, prezenţa Ispitirilor în altar, sub forma celor trei<br />
episoade, pare a ilustra pregătirea necesară mântuirii dar şi<br />
propovăduirii Evangheliei (ultima, o reflecţie adresată preoţilor),<br />
căci ispitirea lui Hristos a avut loc după Botez, la sfârşitul postirii<br />
de 40 de zile şi înainte de a ieşi la propovăduire. Figurarea ei pe<br />
dosul iconostasului, al Crucii Răstignirii, îi conferă o semnificaţie<br />
teologică vastă, ce îl mărturiseşte pe Hristos ca noul Începător al<br />
timpului şi al lumii, care şi-a început lucrarea prin respingerea<br />
„stăpânitorului lumii acesteia” la Botez 19 şi a desăvârşit-o prin<br />
Cruce.<br />
În pictura brâncovenească, ciclul Patimilor ocupa de regulă<br />
arcul vestic, urmându-se o tradiţie iconografică fixată în spaţiul<br />
grecesc, 20 iar ciclul Duminicilor Penticostarului se găsea pe arcul<br />
16 Tâmplele de zid sunt întâlnite în Ţara Românească începând cu secolul al<br />
XVIII-lea. Ele sunt pictate pe faţa din altar, de regulă, cu scene<br />
veterotestamentare: Jertfa lui Avraam (Tismana, 1732; bolniţa mănăstirii<br />
Polovragi, 1738), Cortul Mărturiei (schitul Topolniţa, 1762). Însă variaţia<br />
temelor putea fi mai mare: la schitul Iezer (1720) apare Înălţarea Maicii<br />
Domnului, ca urmare a obiceiului brâncovenesc de reprezentare a ciclului vieţii<br />
Fecioarei în pictura altarului.<br />
17 Această alăturare, ce evocă faptul că lucrarea Mântuitorului s-a împlinit prin<br />
asceză prealabilă, este o chemare la despătimire a creştinilor, condiţie<br />
indispensabilă pentru mântuire, aşa cum se arată în Canonul Sf. Andrei<br />
Criteanul, cântarea 9.<br />
18 IOANA IANCOVESCU, Biserica Sfinţii Împăraţi. Iconografia picturii<br />
murale, in CORINA POPA, IOANA IANCOVESCU, Mănăstirea Hurezi, Ed.<br />
Simetria, Bucureşti, 2009, p. 208-209.<br />
19 Prima duminică de după prăznuirea Botezului Domnului este închinată<br />
începutului lucrării publice a lui Hristos.<br />
20 Eadem, Notes sur la lecture du cycle de la Passion en Valachie, comunicare<br />
rezumată în „Revue Roumaine d’Histoire de l’ Art. Série Beaux Arts”, XLVII<br />
(2010), p. 94-95.<br />
213
triumfal, în absidele laterale fiind figurate Praznice împărăteşti sau<br />
Minuni. Dimensiunile modeste ale lăcaşurilor de cult construite în<br />
secolul al XVIII-lea au determinat regândirea selecţiei tradiţionale<br />
de scene evanghelice şi restrângerea la esenţial a ciclurilor, în<br />
special acolo unde nu a existat loc decât pentru un singur registru<br />
narativ, precum la biserica Buna Vestire din Pietrari-Vâlcea<br />
(1744), biserica fostului schit Titireciu (1746) ş.a. Este şi cazul<br />
bolniţei Episcopiei Râmnicului, motiv pentru care timpanele<br />
naosului au fost rezervate Răstignirii (est), Coborârii la iad (nord),<br />
Înălţării (sud) şi Adormirii Maicii Domnului (vest), iar pe pereţi se<br />
desfăşoară două cicluri narativ-liturgice, pictate unul în<br />
continuarea celuilalt: Patimile Domnului şi Duminicile<br />
Penticostarului.<br />
Pe arcele de susţinere a calotei naosului, la est şi la vest,<br />
este reprezentată câte o scară a îngerilor, în axul lor figurând<br />
Hristos în veşminte luminoase, binecuvântând. Ele diferă de<br />
reprezentările obişnuite ale Scării lui Iacov prin lipsa patriahului<br />
culcat, ca şi prin înlocuirea cu Hristos a figurii Maicii Domnului, a<br />
cărei prefigurare Scara îngerilor o reprezintă. Astfel, Scara<br />
îngerilor face aici referire la dialogul lui Hristos cu Natanael<br />
(In. 1, 51: „de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii<br />
lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”),<br />
pericopă citită în prima duminică din Postul mare, a Ortodoxiei. În<br />
plus, în capătul nordic al arcului de vest, în continuarea scenei<br />
Scării îngerilor apare o imagine neobişnuită, în care doi diavoli<br />
ucid oameni, scena având un titlu greu lizibil astăzi: „[S-au î]necat<br />
alu[ne]cân[d] în [m]area i(s)pitelor”. 21 Ea reprezintă, probabil, o<br />
aluzie la istoria potopului, 22 care este rememorată în săptămâna din<br />
mijlocul Postului mare, a Sfintei Cruci. Figurarea acestei imagini<br />
în capătul Scării îngerilor şi deasupra scenei Adormirii Maicii<br />
21 Întregirea a fost efectuată prin comparaţie cu celelalte inscripţii narative din<br />
naos, care sunt formulate la persoana a III-a plural, fiind eliptice de subiect.<br />
22 Exegezele bizantine la istoria potopului subliniază că pământul se afla deja<br />
scufundat in oceanele păcatului, mai inainte de a fi acoperit de revărsările de ape<br />
(v. P. S. NICOLAE VELIMIROVICI, Proloagele de la Ohrida, Ed. Egumeniţa,<br />
Bucureşti 2005, Vol. II, sinaxarul din 10 decembrie, p. 399). Formularea din<br />
inscripţie poate avea ca sursă de inspiraţie o serie de imne şi rugăciuni care<br />
folosesc motivul alunecării şi înecării în marea ispitelor, precum cele ale Sf.<br />
Efrem Sirul.<br />
214
Domnului se constituie ca o evocare a legământului mântuirii făcut<br />
de Dumnezeu cu omul după potop, dar, aici întruchipat nu de<br />
curcubeu, ci de Scară. 23 Totodată, prin dublarea reprezentării Scării<br />
– deopotrivă deasupra scenei Răstignirii, pe est, ca şi deasupra<br />
scenei Adormirii Născătoarei, pe vest – este generată o punte<br />
vizuală care uneşte Crucea şi intrarea Fecioarei în Sionul ceresc<br />
într-un mesaj comun, acela al împlinirii legământului de mântuire<br />
al lui Dumnezeu cu omul, prin Întrupare.<br />
Ciclul Patimilor începe de pe peretele vestic, dinspre colţul<br />
nordic, cu scena Spălării picioarelor ucenicilor, continuă pe sud şi<br />
se încheie pe peretele estic, al iconostasului de zid, închis până la<br />
boltă cu un timpan în care este reprezentată Răstignirea, flancată<br />
de scena Plângerii şi de Ieşirea din mormânt, o variantă<br />
iconografică a Învierii, de sorginte occidentală. O dispunere<br />
asemănătoare a ciclului Patimilor se găseşte la biserica fostului<br />
schit Buna-Vestire din Pietrari, ctitoria aceluiaşi episcop Climent,<br />
pictată cu câţiva ani în urmă, în 1744, de acelaşi meşter ca şi la<br />
bolniţă: popa Gheorghie. 24 La Pietrari, ciclul Patimilor începe din<br />
colţul de nord-est al naosului, continuă pe cel de vest şi, pe<br />
peretele sudic, în continuarea lui, figurează Duminicile<br />
Penticostarului, care se încheie cu scena Pogorârii Sfântului Duh,<br />
în colţul sud-estic. La bolniţă, ciclul Patimilor începe din colţul<br />
nord-vestic şi înaintează, pe sud, către altar, unde culminează cu<br />
scena Răstignirii, în timpanul estic. Pe nord, el continuă cu<br />
Pogorârea la iad (Învierea) şi cu ciclul Penticostarului - cu<br />
minunile sale făcute „prin apă”- care merge către vest, spre<br />
neobişnuita scenă a „înecării” omului în marea ispitelor, şi are ca<br />
epilog imaginea Înălţării de pe timpanul sudic, promisiune<br />
deopotrivă a pogorârii Mângâietorului şi a înălţării omului.<br />
Dispunerea tradiţională a episoadelor unui ciclu narativ era<br />
cea a sensului acelor de ceasornic, est-sud-vest-nord; însă,<br />
caracteristică acestor două monumente este dispunerea inversată a<br />
23 Pe arcul vestic al pronaosului mic de la Hurezi, care leagă cele două coloane<br />
decorate cu figurile patriarhilor veterotestamentari, este figurată Scara lui Iacob,<br />
ca o referire vizuală şi simbolică la curcubeul Legământului; I. IANCOVESCU,<br />
„Această desfătată, frumoasă şi iscusită tindă”. Pictura pronaosului bisericii<br />
mari a mănănăstirii Hurezi: o interpretare, în „Studii şi Cercetări de Istoria<br />
Artei –Seria Artă Plastică”, Vol. (1997), p. 43.<br />
24 C. BĂLAN, Inscripţi i... Vâlcea, nr. I, 1243, I 1247, I 1248; VIII 1333, VIII 1335.<br />
215
scenelor, ceea ce determină ca lectura ciclurilor naosului să se<br />
facă: nord-vest-sud-est. Ea a fost, în plus, prilejuită la bolniţă de<br />
prezenţa iconostasului de zid, care a determinat şi mutarea scenei<br />
Răstignirii către această zonă. Formula a fost experimentată la<br />
schitul Iezer (1720) şi apoi la bolniţa mănăstirii Polovragi, pictată<br />
în 1738 de un zugrav Gheorghie, pe care îl bănuim a fi acelaşi cu<br />
popa Gheorghie de la bolniţa Râmnicului. Această inversare a<br />
polilor spaţio-temporali în ductul programului iconografic<br />
reprezintă o soluţie întrevăzută şi la Hurezi 25 şi pare a ilustra<br />
întoarcerea fundamentală a direcţiei de curgere a vieţii pe care o<br />
realizează Crucea, anunţată încă de la Botez de „întoarcerea<br />
înapoi”, către izvoare, a Iordanului (ps. 113, 3).<br />
Celelalte scene ale naosului sintetizează iconografia<br />
tradiţională, în câteva scene: în calotă este reprezentat Hristos<br />
Pantocrator Mare Arhiereu înconjurat de cete îngereşti, reunindu-se<br />
printr-o unică ipostază cele două programe iconografice<br />
tradiţionale dedicate turlei: Pantocratorul şi Liturghia îngerească.<br />
Registrul inferior al naosului îşi păstrează iconografia<br />
tradiţională, cu sfinţii militari însoţiţi de sfinţii Constantin şi Elena<br />
(nord-vest) şi doctorii anarghiri figurând în glafurile ferestrelor. Pe<br />
stâlpii de la intrarea în naos este pictată scena Împărtăşirii Mariei<br />
Egipteanca de către Zosima, o prezenţă frecventă în iconografie,<br />
mărturie a restaurării omului, prin pocăinţă şi euharistie. Ea este<br />
localizată, de obicei, în glaful uşii de intrare în naos, pe pilaştrii<br />
sau stâlpii de trecere dinspre pronaos, sau chiar în vecinătatea uşii<br />
de intrare în pronaos, păzind în chip „îngeresc” intrarea bisericii.<br />
Lipseşte aici o reprezentare devenită tradiţională, cea a<br />
scenei Deisis, pe peretele sudic al naosului. 26 Însă bolniţele se pot<br />
25 O citire inversată a unui ciclu de prefigurări veterotestamentare ale Crucii,<br />
Jertfei, Răstignirii, Învierii şi Cincizecimii, în pronaosul bisericii mănăstirii<br />
Hurezi, care constituie o „posibilă prefaţă a unei serii de ansambluri vâlcene<br />
(schitul Buna Vestire, Pietrari, 1744; bolniţa Episcopiei, 1747–1748), ctitorite de<br />
episcopul Climent (fost egumen la Polovragi, metohul Hurezilor), în care ciclul<br />
Patimilor se citeşte invers, de la nord la sud, evocând acea «răsturnare a polilor»<br />
pe care o săvârşeşte Crucea.”; I. IANCOVESCU, Mânăstirea Hurezi. Biserica<br />
Sfinţii Împăraţi. Pictura în Repertoriul picturii ... Vâlcea, p. 50 nota 20.<br />
26 S-a afirmat anterior că Deisis – imagine a slavei împărăteşti – lipseşte<br />
programatic din bolniţe, deoarece ele se axează pe un program iconografic cu<br />
teme funerare; CARMEN LAURA DUMINTRESCU, Pictura murală din Ţara<br />
216
caracteriza prin programe care variază de la structura generală a<br />
iconografiei bisericilor mari, ca şi paraclisele. Bolniţele păstrate în<br />
spaţiul muntenesc prezintă abordări foarte diferite ale programului<br />
iconografic, iar tematica funerar-eshatologică nu este întotdeauna<br />
dominantă. Tocmai datorită caracterului lor de paraclise, de<br />
biserici secundare unui complex mănăstiresc, bolniţele se remarcă<br />
printr-o destul de mare libertate în ce priveşte selecţia temelor<br />
programului iconografic, ce poate însuma cicluri hagiografice<br />
(Bistriţa, Cozia), teme mariale (Hurezi) sau praznice (Brâncoveni).<br />
În plus, prezenţa unor teme sau lipsa altora se poate datora<br />
opţiunilor particulare ale zugravilor, ansamblurile pictate de popa<br />
Gheorghie caracterizându-se, de pildă, prin lipsa scenei Deisis din<br />
naos (bolniţa Episcopiei Râmnicului, biserica schitului din Pietrari,<br />
biserica schitului Titireciu). 27<br />
Pronaosul este dominat în registrele superioare de<br />
iconografia tradiţională a Întrupării: Fecioara Hodighitria este<br />
figurată în calotă, purtând, împreună cu Pruncul, loros imperial şi<br />
fiind încoronată, iar în timpane, Imnul Acatist se desfăşoară într-o<br />
redactare abreviată. Calota prezintă o iconografie particulară a<br />
Fecioarei, care de obicei apărea aici în formula Platyterei orante.<br />
Ipostaza Născătoarei încoronate, o variantă iconografică de veche<br />
sursă occidentală, introdusă în spaţiul ruso-ucrainean în veacul al<br />
XVI-lea, se răspândise deja în sud-estul european în cursul<br />
secolului al XVIII-lea, asimilând elemente vestimentare imperiale<br />
de veche tradiţie, precum lorosul, prezent şi la bolniţă. 28<br />
Românească în veacul al XVI-lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 33. O<br />
Deisis apare, însă, în bolniţa mănăstirii Brâncoveni.<br />
27 C. BĂLAN, Inscripţii... Vâlcea, nr. X 1142.<br />
28 Acest tip iconografic trebuie deosebit de reprezentările Fecioarei încoronate în<br />
imaginile de tip Deisis, precum cea din naosul bisericii din Stăneşti-Vâlcea<br />
(1536) sau în pictura moldovenească (Secu, 1602), care sunt de sorginte sârbobizantină<br />
(ELISABETA NEGRĂU, Deisis în pictura românească a secolelor<br />
XIV-XVIII. Teme şi semnificaţii, în „Revista Teologică”, Vol. 93 (2011), nr. 2, p.<br />
50-52). Ea nu trebuie confundată nici cu tema, tot occidentală, a încoronării<br />
Maicii Domnului de Sfânta Treime, care este ilustrată sporadic în Ţara<br />
Românească în secolul al XVIII-lea: pe faţada bisericii mănăstirii Surpatele<br />
(1706), în sala cu loggie a stăreţiei mănăstirii Dintr-un Lemn (cca. 1715) sau în<br />
calota pronaosului bisericii din Micşuneştii-Mari (1753); CORNELIA PILLAT,<br />
Quatre églises du département d’Ilfov, significatives pour l’art du moyen age de<br />
217
În timpanele pronaosului sunt reprezentate primele şase<br />
strofe ale Imnului Acatist, ilustrând istoria Întrupării de la Buna<br />
Vestire la Fuga în Egipt, o soluţie utilizată şi în alte cazuri în care<br />
dimensiunile restrânse ale spaţiului au impus o abreviere a<br />
ciclurilor iconografice. Pe registrul inferior apar sfinţi întemeietori<br />
ai monahismului de obşte (Eftimie, Pahomie, Sava cel Sfinţit),<br />
pustnici tăinuiţi (Antonie, Ioan Colibaşul), dascăli (Efrem Sirul) iar<br />
pe peretele sudic este pictat portretul episcopului Climent purtând<br />
mantia „cu râuri” şi toiagul arhieresc; s-a renunţat la figurarea<br />
chivotului bisericii în mâinile ctitorului. 29 Pe arcele calotei şi în<br />
glafurile ferestrelor sunt reprezentate sfinte muceniţe şi cuvioase.<br />
Prezenţa numeroasă a sfintelor femei la această bolniţă este<br />
neobişnuită, căci reprezentările de sfinte sunt mai des întâlnite la<br />
mănăstirile de maici. 30 Ea ar putea fi legată de funcţia funerară pe<br />
care o îndeplinea bolniţa, spaţiile funerare precum părţile vestice<br />
ale naosurilor şi pronaosurile fiind frecvent pictate cu astfel de<br />
reprezentări. 31<br />
Pictura pridvorului prezintă, de asemenea, câteva<br />
particularităţi iconografice în raport cu formulele de program mai<br />
curent folosite în epoca brâncovenească. 32 Deasupra intrării, în<br />
timpan, figurează icoana Înjumătăţirii praznicului Cincizecimii, iar<br />
pe peretele de est sunt reprezentate patru scene: către nord, Somnul<br />
lui Iisus (cu inscripţia: „Şi Cuvântul a adormit ca un leu”, cf. Fc.<br />
la Valachie, în „Revue Roumaine d’Histoire de l’ Art”, VI (1969), p. 105;<br />
Repertoriul picturii... Vâlcea, p. 300, 452.<br />
29 În pronaos există o pisanie pictată în interiorul glafului uşii de intrare, în<br />
formula unui rotulus, cu textul: „Ziditu-s-au această sfântă şi dumnezeiască<br />
bisearică din temelie şi cu zugrăveala şi cu alte odoare s-au frumuseţat prin<br />
nevoinţa şi cheltuiala smeritului kir Climent episcopu(l) Râmnicului, 7256.<br />
Zugravii: Popa Gheorghie, Bădia diacon” (C. BĂLAN, Inscripţii ... Vâlcea, nr.<br />
VIII 1333).<br />
30 Repertoriul picturii... Vâlcea, p. 299-300.<br />
31 SHARON GERSTEL, Painted Sources for Women Piety in Medieval<br />
Byzantium, în „Dumbarton Oaks Papers”, Vol. 52 (1998), p. 90-93, 99-100: în<br />
epoca bizantină (sec. XI-XV), figurarea frecventă a sfintelor în capele de cimitir<br />
şi necropole evoca, se crede, rolul prevalent al femeilor în ritualurile de<br />
înmormântare şi pomenire.<br />
32 Pentru iconografia pridvoarelor, CORINA POPA, L’ iconographie de la<br />
peinture de l’ exonarthex des églises brancovanes (I), în „Revue Roumaine<br />
d’Histoire de l’ Art. Série Beaux Arts”, XLV (2008), p. 77-92 şi (II), IBIDEM,<br />
XLVI (2009), p. 17–33.<br />
218
49, 9) împreună cu Cei trei tineri în cuptorul de foc, iar către sud,<br />
Arderea Sodomei şi Daniil în groapa cu lei. Aceste patru scene mai<br />
apăruseră în Ţara Românească, împreună sau separat, în<br />
pronaosuri, ca episoade care fac parte din ciclurile sfinţilor<br />
arhangheli. 33 În axul bolţilor, apar patriarhii veterotestamentari<br />
care prefigurează Biserica, Noe şi Melchisedec. De jur împrejurul<br />
pridvorului, pe nord, vest şi sud este ilustrat capitolul 1 al Genezei,<br />
iar în timpane sunt pictate Sinoadele ecumenice, după o tradiţie<br />
fixată în Ţara Românească în veacul al XVII-lea. În calotă<br />
figurează Iisus Emanuel, înconjurat de profeţi.<br />
Scena de deasupra intrării în biserică reprezintă, paradoxal,<br />
nu icoana de hram, ci Înjumătăţirea praznicului Cincizecimii (In. 7,<br />
14–39), figurată în maniera în care ea s-a impus, tradiţional, în<br />
urma unei vechi confuzii operate de zugravi, răspândită în pictura<br />
murală în epoca paleologă: sub forma imaginii lui Iisus în templu<br />
la 12 ani (Lc. 2, 41–52). 34 Ca icoană a lui Hristos, prezenţa ei<br />
deasupra intrării bisericii poartă semnificaţia unei mărturisiri de<br />
credinţă. În scena de la bolniţă, pe cartea pe care o ţine Iisus este<br />
scris: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea,<br />
până” [ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale]<br />
(ps. 109, 1), stih al praznicului Naşterii Domnului care<br />
mărturiseşte dumnezeirea Fiului Întrupat.<br />
Evocarea lui Daniil, a celor trei tineri şi a pogorârii la iad a<br />
Domnului, născut din Iuda (Somnul lui Iisus), se regăsesc în<br />
canonul Înjumătăţirii praznicului Cincizecimii (cântările 7-8), dar<br />
nu şi pomenirea istoriei Sodomei. Întreaga structură iconografică<br />
pare a fi construită pe o corespondenţă între tema legământului lui<br />
Dumnezeu cu patriarhii Noe, Lot şi Iacov, pomeniţi în Duminica<br />
sfinţilor strămoşi de dinaintea Naşterii Domnului, şi făgăduinţele<br />
praznicului Înjumătăţirii Cincizecimii. Astfel, patriarhii Noe, Lot şi<br />
Iacov sunt chezaşi ai legământului lui Dumnezeu înainte de Lege,<br />
33<br />
În Moldova, în pictura pridvoarelor din secolul al XVI-lea, figurau frecvent<br />
cicluri ale arhanghelilor. De asemenea, începând cu Hurezi, se răspândise<br />
reprezentarea episodului Căderii îngerilor, în pridvoare (Sărăcineşti). Însă<br />
noutatea ansamblului de la bolniţa Episcopiei Râmnicului o constituie faptul că<br />
scenele nu par a figura în sine un ciclu al sfinţilor arhangheli, ele fiind puse în<br />
relaţie cu icoana Înjumătăţirii praznicului Cincizecimii, de deasupra intrării.<br />
34<br />
CHRISTOPHER WALTER, Mid-Pentecost, în „Eastern Churches Review”,<br />
1970, nr. 2, p. 231-234.<br />
219
Daniil şi cei trei tineri prefigurează sub Lege Naşterea Domnului, 35<br />
iar Înjumătăţirea praznicului Cincizecimii anunţă râurile dătătoare<br />
de viaţă ale Duhului, desăvârşirea Legii şi naşterea Bisericii,<br />
evocată de prezenţa lui Noe cu arca, de Melchisedec preotul şi de<br />
Sinoade.<br />
Construcţia iconografică din pridvor evocă totodată şi tema<br />
curăţirii prin post; profetul Daniil şi pe cei trei tineri au rămas, prin<br />
postul lor, neatinşi de păcatele Babilonului, precum Noe în<br />
mijlocul potopului şi Lot în Sodoma. Accentuarea valoarii postului<br />
ca dătător de curăţie trupească este o temă potrivită cu funcţia de<br />
bolniţă a acestei biserici. Este revelată, astfel, tradiţionala<br />
corespondenţă dintre post, curăţie şi înţelepciune: cei trei tineri<br />
sunt propovăduitorii Întrupării feciorelnice, iar Daniil – figurat la<br />
bolniţă în timp ce este hrănit de priveghetorul Avacum, adus de<br />
înger – este proorocul înţelept care a vestit naşterea lui Hristos din<br />
Fecioară şi l-a cunoscut pe dătătorul Înţelepciunii, însuşire divină<br />
care este prăznuită la Înjumătăţirea Cincizecimii. 36<br />
Iconografia de la bolniţa Episcopiei Râmnicului relevă o<br />
serie de punţi şi corespondenţe între mesajele teologice ale<br />
Scripturilor şi cele liturgice, ceea ce arată că programul său a fost<br />
conceput de un teolog subtil, care a relaţionat cateheza<br />
scripturistică vizuală cu lecturile tipiconale. Reflecţiile pe<br />
marginea temei apei, 37 un motiv central al praznicului Înjumătăţirii<br />
Cincizecimii – figurat deasupra intrării acestei biserici – par a se<br />
evidenţia în cadrul acestui program iconografic. Ele cuprind o<br />
largă paletă: de la imaginea mării vieţii ca potop al ispitelor, la<br />
„apele cele mai presus de ceruri” unde sunt lăcaşurile îngerilor<br />
35 Aceştia sunt pomeniţi la rândul lor în preajma Duminicii strămoşilor, la 17<br />
decembrie, căci fac parte din seminţia lui Iuda, din care coboară Hristos.<br />
36 La Paremiile vecerniei pentru Miercurea Înjumătăţirii praznicului<br />
Cincizecimii este citit fragmentul din Pilde, 9, 1-11 („Înţelepciunea şi-a zidit<br />
casă...”).<br />
37 A se vedea, despre importanţa apei în creaţie şi în pronia lui Dumnezeu, Sf. Chiril<br />
al Ierusalimului: „Apa este mare lucru, şi cel mai nobil din cele patru elemente care<br />
sunt în lume. Cerul este locuinţa îngerilor, iar cerurile sunt din apă. Pământul este<br />
locul de locuit al oamenilor, dar din apă este şi pământul... Apa este începutul lumii,<br />
iar Iordanul începutul Evangheliilor... Oriunde este vreo alianţă cu cineva, acolo este<br />
şi apa” (Cateheza III, „Despre cei care au să se lumineze”, în Vol. Catehezele, partea<br />
I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Col. Izvoare ortodoxe, Vol. 6, Ed. IBMBOR,<br />
Bucureşti, 1943, p. 91).<br />
220
(ps. 148, 4) – al căror ciclu hagiografic este figurat implicit în acest<br />
ansamblu, prin prezenţa Scării şi a scenelor din pridvor – şi până la<br />
cea a botezului şi a izvoarelor dătătoare de nemurire şi sfinţire ale<br />
„apelor iubirii de oameni” a lui Dumnezeu. 38 Acesta pare a constitui<br />
motivul central al unuia dintre cele mai interesante şi subtile<br />
programe iconografice concepute în Ţara Românească pentru o<br />
bolniţă. În spatele lui, îl presupunem pe episcopul cărturar Climent<br />
al Râmnicului, preocupat permanent de zidirea duhovnicească a<br />
clerului şi a obştilor monahale din eparhia sa. Sub păstoria<br />
episcopului Climent a fost reluată, în 1742, activitatea tipografică<br />
întreruptă vremelnic sub stăpânirea austriacă, Râmnicul redevenind<br />
cel de al doilea mare centru tipografic al Ţării Româneşti.<br />
Abstract: The Iconographic Programme of the Mural Paintings<br />
from the Infirmary of Râmnic Diochese<br />
The apparently uniform group of churches built in Vâlcea by the mid<br />
18 th century contains a few monuments with remarkable complex<br />
iconographic programs. Among them there is the small infirmary<br />
church of the Bishopric of Râmnicu-Vâlcea (today Archbishopric of<br />
Râmnic), built by Bishop Clement of Râmnic in 1745 and painted by<br />
1748. The iconographic program of its mural paintings is based on the<br />
theological reflections on the theme of water as an instrument of<br />
God’s covenant with man, a central theme of the feast of Mid-<br />
Pentecost, which is depicted above the entrance of this church. The<br />
significances that water receives in this iconographic program<br />
includes the sea of life, the flood of temptations but also the angels’<br />
skies, the river of Baptism and the life giving springs of the love of<br />
God. This is one of the most remarkable iconographic programs<br />
conceived for an infirmary church in Wallachia. Its author, a subtle<br />
theologian who related typicon lectures with visual catechesis, was<br />
probably the Bishop Clement of Râmnic, a hierarch constantly<br />
preoccupied with the spiritual edification of the clergy and the<br />
monastic communities of his diocese.<br />
38 Cf. sedealna la Utrenia Miercurii Înjumătăţirii Praznicului Cincizecimii:<br />
„Slavă Ţie Hristoase, Dumnezeule, că ai revărsat din destul apele iubirii Tale de<br />
oameni peste robii Tăi”.<br />
221
222<br />
MUZICIENI PSALŢI ÎN OLTENIA ŞI<br />
CONTRIBUŢIA LOR LA ROMÂNIREA<br />
CÂNTĂRILOR BISERICEŞTI 1<br />
Prof. Drd. VICTOR ŞAPCĂ 2<br />
Cuvinte cheie: muzica bizantina, mănăstirile din Oltenia, tehnica<br />
de cantare, Anton Pann, Maica Platonida, Chiril Popescu<br />
Keywords: byzantine music, the monasteries form Oltenia, the<br />
technic of singing, Anton Pann, Sister Platonida, Chiril Popescu<br />
Mănăstirile din Oltenia, primele obşti călugăreşti care au pus<br />
început monahismului în spaţiul românesc, constituie focarul din<br />
care s-a dezvoltat cultura şi arta bisericeasca din perioada Evului<br />
Mediu până în prezent. Prezenţa numeroaselor manuscrise prin<br />
mănăstirile olteneşti, amplu cercetate de muzicologi interesaţi<br />
precum George Breazul, I.D. Petrescu, Gheorghe Ciobanu,<br />
Sebastian Barbu Bucur, Alexie Buzera, Dumitru Balaşa, Teodora<br />
Voinescu, ş.a., demonstrează că muzica de tradiţie bizantină a<br />
făcut parte din principalele preocupări ale vieţuitorilor acestor<br />
vetre de cultura.<br />
Se poate vorbi de promovarea cântării de tradiţie bizantină în<br />
mănăstirile din Oltenia, având în vedere existenţa încă din primele<br />
veacuri creştine a unor bazilici cum este cea de la Sucidava (Celei-<br />
Corabia), unde cu siguranţă pe lângă organizarea vieţii<br />
administrativ bisericeşti, se va fi dezvoltat şi arta eclezială. Astfel<br />
binecunoscutele mănăstiri Vodiţa, Tismana, Cozia, Govora, Dintr-un<br />
lemn, Bistriţa, Hurezi ş. a., au devenit vetre de cultură renumite, cu<br />
bogate activităţi creatoare în domeniul artelor. În urma cercetărilor<br />
întreprinse asupra acestor vetre de cultură privind tradiţia strădaniilor<br />
culturale, s-a ajuns la concluzii impresionante despre bibliotecile<br />
acestor mănăstiri bogate în manuscrise şi cărţi tipărite, opera ale<br />
marilor cărturari precum Chesarie episcopul Râmnicului, Mihail<br />
Moxa, Mardarie Cozianul, Lavrentie şi Rafail de la Hurezi etc.<br />
1 Referat susţinut în cadrul Şcolii Doctorale a Facultăţii de Teologie „Andrei<br />
Şaguna” din Sibiu şi publicat cu acordul Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Grăjdian.<br />
2 Profesor de Muzică bisericească şi Educaţie muzicală la Seminarul Teologic<br />
Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova.
Un rol important l-au avut aceste aşezăminte în promovarea<br />
muzicii bizantine şi de tradiţie bizantină, care au atras atenţia<br />
multor muzicieni psalţi. Aşa se face că, încă din a doua jumătate a<br />
secolului al XIV-lea, Mănăstirea Cozia se înscrie printre primele<br />
aşezăminte cu un important rol cultural bisericesc în care se studia<br />
cântarea bisericească. Se cunoaşte în acest aşezământ sfânt<br />
activitatea lui Filotei Monahul, fost logofăt al lui Mircea cel<br />
Bătrân, care este autorul primelor creaţii poetico-muzicale,<br />
autohtone - Pripealele lui Filotei de la Cozia - cunoscute sub<br />
denumirea de „Mărimuri” sau „Veliceanii”. Micile tropare<br />
compuse de el în jurul anului 1400 s-au păstrat în multe<br />
manuscrise slave din secolele XV-XVII, dintre care 13 sunt pe<br />
teritoriul României, iar cel mai vechi datează din anul 1437. 3<br />
Melodia pripealelor nu s-a păstrat, dar s-a transmis pe cale orală şi a<br />
fost notată în secolul al XIX-lea de Nectarie Frimu (1846),<br />
Macarie Ieromonahul, Anton Pann (1848), Ghelasie Basarabeanul,<br />
Dimitrie Suceveanu (1856).<br />
În acţiunea de creare a muzicii bisericeşti în mănăstirile din<br />
Oltenia au fost antrenaţi mulţi muzicieni psalţi precum Arsenie<br />
Cozianul, chiar şi Filothei sin Agăi Jipei pentru o perioadă scurtă,<br />
Constantin Ftori Psalt, Naum Râmniceanul, Clement Grădiştenul<br />
de la Hurezi plecat la muntele Athos, apoi începând cu secolele<br />
XIX şi XX îl întâlnim pe Anton Pann împreună cu ucenicii lui:<br />
Chesarie protopsalt la Mănăstirea Hurezi şi profesor de muzică la<br />
Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea, Gheorghe Gherontie de la aceiaşi<br />
mănăstire, Oprea Demetrescu, apoi Ilie Stoianovici-Jianu ucenic al<br />
lui Macarie Ieromonahul, Ioan Zmeu, Dimitrie C. Popescu, Lazăr<br />
S. Ştefănescu, Amfilohie Iordănescu, Chiril Popescu, Teodosie de<br />
la Bistriţa, copist în ale cărui manuscrise a promovat şi creaţia<br />
psalţilor din Moldova: 4 Iosif protopsaltul, Visarion duhovnicul,<br />
Dimitrie Suceveanu, ş.a., Epiharia Moisescu, compozitoare,<br />
profesoară de muzică la Seminarul monahal de la Bistriţa şi stareţă<br />
3 Pr. S. TEODOR, Filothei monahul de la Cozia, în Revista „Mitropolia<br />
Olteniei” (M.O.), nr. 1-3, an 1954, p. 21.<br />
4 Pr. prof. Univ. Dr. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate ale culturii muzicale din<br />
Oltenia. Muzica de tradiţie bizantină, Ed. Reduta, Craiova, an 2003, p. 136.<br />
223
la Mănăstirea Hurezi, 5 s. a.<br />
Învăţământul psaltic de asemenea a avut un rol deosebit în<br />
formarea şi pregătirea viitorilor muzicieni psalţi. Astfel în Craiova<br />
se atestă existenţa unei şcoli de psaltichie la Biserica Maica<br />
Domnului-Dudu, înfiinţată în 1819 unde se învaţă după noua<br />
sistimă. 6 Această şcoală se înscrie printre evenimentele de seamă<br />
din istoria învăţământului psaltic românesc din această perioadă.<br />
Şcoli de psaltichie în acest oraş au mai fiinţat şi pe lângă bisericile<br />
Sfântul Gheorghe-Vechi, Hagi-Enuş, Sfinţii Apostoli, Obedeanu,<br />
Mantuleasa, etc., care se înscriu printre primele instituţii de<br />
învăţământ particular craiovean de la începutul secolului al XIX-lea,<br />
formând o pleiadă de psalţi renumiţi cum sunt: Emanoil Popescu,<br />
Chiriţă Rosescu, 7 Toma Paraipan, Alecu N. Râmniceanul, Ion<br />
Petrescu, 8 ş.a., care au dus prin pregătirea acumulată prestigiul<br />
acestor şcoli craiovene şi înalte centre urbane ale Olteniei. 9<br />
Un al doilea oraş din Oltenia unde au existat şcoli de<br />
psaltichie, centru cultural cu veche tradiţie este Râmnicu-Vâlcea.<br />
La Episcopia Râmnicului este atestată o astfel de şcoală încă din<br />
anul 1825 unde îl întâlnim ca profesor pe Anton Pann venit de la<br />
Bucureşti pentru a preda muzica psaltică după noul sistem. Mare<br />
influenţă a avut asupra acestui oraş venirea lui Anton Pann din<br />
punct de vedere cultural şi muzical întru-cât o pleiadă de viitori<br />
ucenici şi elevi ai săi au fost instruiţi în artă de a cânta şi în<br />
acţiunea de românire a cântărilor bisericeşti. Dintre elevii săi de la<br />
şcoala de psaltichie din Râmnic amintim pe Nifon, viitorul<br />
mitropolit al Ţării Româneşti, apoi ucenici şi colaboratori precum<br />
Chesarie de la Cozia, viitor protopsalt la Mănăstirea Horezu,<br />
Hristea Grigoriu, Toma Paraipan, Nicolae Călinescu, Oprea<br />
5<br />
Prof. DELIA ŞTEFANIA BARBU, Monahia Epiharia Moisescu<br />
compozitarea de muzică psaltică, în „Analele Universităţii Craiova”, Seria<br />
Teologie, Craiova VI, nr. 8, an 2001, p. 67.<br />
6<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, „Şcoala de psaltichie de la Biserica Maica<br />
Domnului Dudu din Craiova la începutul secolului al XIX-lea şi „Sistima<br />
nouă”, în „M.O.”, nr.7-8, an 1971, p. 559.<br />
7<br />
IDEM, Chiriţă Rosescu – cântăreţ şi poet craiovean, în „M.O.”, nr. 3-4, an<br />
1973, p. 233-239.<br />
8<br />
MIHAIL GRIGORIE POSLUŞNICU, Istoria muzicei la români, Ed. Cartea<br />
Românească, Bucureşti, anul 1928, p. 11.<br />
9<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate ale culturii muzicale din<br />
Oltenia. Muzica de tradiţie bizantină, p. 12-13.<br />
224
Demetrescu, ucenici ai lui Anton Pann, de asemenea cântăreţi şi<br />
profesori la seminarul de la Râmnicu-Vâlcea. 10<br />
Odată cu reforma învăţământului din 1864, când şcolile de<br />
psaltichie şi-au încetat activitatea, se constată o perioadă de declin<br />
a muzicii psaltice bisericeşti. Însă nu a trecut mult timp şi ca<br />
urmare a presiunilor făcute de învăţatul episcop Melchisedec al<br />
Romanului în binecunoscutul său „Memoriu pentru cântările<br />
bisericeşti în România”, care a propus înfiinţarea a câte o şcoală de<br />
psaltichie pe lângă mitropoliile şi episcopiile din ţară, 11 precum şi a<br />
faptului că situaţia muzicii bisericeşti devenise mai critică, a fost<br />
promulgată Legea clerului mirean din 1893, în articolul 16, alin.14<br />
prin care se prevedea înfiinţarea şcolilor de cântăreţi ce vor<br />
funcţiona pe lângă fiecare chiriarh. În acest fel sunt amintite şcoli<br />
de psaltichie la Turnu-Severin (1893), o altă şcoală la Râmnicu-<br />
Valcea, Târgu-Jiu, Craiova. 12 Aici la Craiova putem aminti pe<br />
Dimitrie C. Popescu, care s-a distins printr-o laborioasă activitate,<br />
prin alcătuirea unor manuale de muzică psaltică, la începutul<br />
secolului XX. 13 Tot la Craiova a luat fiinţă apoi şcoala de cântăreţi a<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Craiovei, cu sediul la mănăstirea Coşuna-Bucovăţul<br />
Vechi de la poarta de sud-vest a oraşului Craiova, prin unificarea<br />
şcolilor din judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.<br />
Chiar dacă în vremurile noastre se constată o slabă pregătire<br />
a absolvenţilor acestor şcoli precum şi o lipsă de interes a<br />
tineretului pentru această profesie, situaţia cântării bisericeşti<br />
tradiţionale încă aşteptându-şi rezolvarea, 14 această situaţie nu<br />
poate pune în umbră perioada secolului XIX, în care prin iluştri<br />
muzicieni amintiţi anterior, muzica bisericească precum şi acţiunea<br />
de românire a cântărilor pe teritoriul Olteniei au fost promovate cu<br />
dragoste şi interes pentru patria noastră.<br />
10<br />
IBIDEM, p. 217-241; Vezi şi Profesori şi compozitori de muzică psaltică la<br />
Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea, în „Analele Universităţii Craiova” (A.U.C.),<br />
Seria Teologie, Craiova, II, an 1997, nr. 2, p. 15-36.<br />
11<br />
P. S. MELCHISEDEC, episcop de Roman, Memoriu pentru cântările<br />
bisericeşti în România, în Revista „B.O.R.”, an 1882, p. 15.<br />
12<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Învăţământul teologic din Oltenia, în<br />
„M.O.”, nr.2, 1986, p. 73.<br />
13<br />
IDEM, Dimitrie C. Popescu, profesor şi compozitor de muzică psaltică, în<br />
M.O., nr. 3-4, an 1976, p. 272 .<br />
14<br />
IDEM, Coordonate…, p. 61.<br />
225
La procesul de românire al cântărilor bisericeşti din secolele<br />
XVIII-XX în Oltenia şi-au adus contribuţia Arsenie Cozianul,<br />
Constantin Ftori Psalt, Anton Pann şi ucenici ai acestuia din urmă,<br />
chiar dacă într-o mai mică măsură, precum şi Hristea Grigoriu,<br />
Nicolae Călinescu, Chesarie de la Horezu, Ghelasie Basarabeanu,<br />
protopsalt la Episcopia Curtea de Argeş şi profesor la Seminarul de<br />
aici, ale cărui manuscrise, autografe şi copii realizate de elevii lui se<br />
păstrează în fondurile documentare din Oltenia. De asemenea, ca<br />
urmare a isihasmului şi curentului paisian, manifestat şi în<br />
domeniul teologiei cântării ortodoxe, trebuie amintită prezenţa pe<br />
teritoriul Olteniei şi creaţia psalţilor din Moldova precum cea a<br />
lui Grigore Protopsaltul, Visarion Protopsaltul, Dimitrie<br />
Suceveanu, ş.a.<br />
În continuare vom încerca să expunem principalele aspecte<br />
ale aportului celor mai de seamă muzicieni la cultivarea muzicii<br />
psaltice bisericeşti şi contribuţia lor la românirea cântărilor<br />
bisericeşti în zona Olteniei.<br />
1. Anton Pann<br />
Din datele sale biografice aflăm că Anton Pann şi-a petrecut o<br />
bună parte din viaţa şi pe meleaguri oltene. Aşa se face că în anul<br />
1825, când s-au rânduit dascăli de psaltichie în aproape toate<br />
oraşele capitale de judeţ, pe Anton Pann îl întâlnim la Râmnicu-<br />
Vâlcea. 15 Supărarea produsă de despărţirea de Zamfira, prima lui<br />
soţie, probabil 1-a determinat să renunţe la funcţia de profesor din<br />
Bucureşti pentru una similară la Râmnic, unde este foarte des<br />
întâlnit chiar înainte de pronunţarea divorţului din 1826. 16 Prezenţa<br />
sa în oraşul din nord-estul Olteniei în anii 1826-1827 este o<br />
certitudine clară, timp în care şi-a împărţit activitatea între<br />
îndeletnicirea de profesor la şcoala de pe lângă episcopie şi de<br />
cântăreţ la biserica „Buna Vestire”. Dar şi aici la Râmnic el nu va<br />
înceta să se ocupe de românirea cântărilor bisericeşti. 17<br />
Anton Pann s-a îndrăgostit repede de acest oraş descriindu-1<br />
15<br />
Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, O sută de ani de la moartea lui<br />
Anton Pann, în Revista „B.O.R.”, nr. 1-2, an 1955, nota 26, p. 167.<br />
16<br />
GHEORGHE BREAZUL, Pagini din istoria muzicii româneşti, Ed. muzicală<br />
a uniunii compozitorilor din România, Bucureşti, 1966, p. 264.<br />
17<br />
CONSTANTIN MATEESCU, Drumurile lui Anton Pann, Ed. Sport-Turism,<br />
Bucureşti, 1981, p. 72.<br />
226
în poezia „La Râmnic”, unica pe care poetul o închină unui oraş al<br />
ţării şi care este mai degrabă un semn al simpatiei pe care a purtat-o<br />
acestui oraş. 18 Sosirea sa la Râmnic se identifică cu multe<br />
implicaţii asupra vieţii şi activităţii sale, asupra vieţii culturale din<br />
acest oraş precum şi asupra cântării psaltice. Astfel că, după<br />
Bucureşti, oraşul Râmnic va deveni al doilea loc de statornicire a sa<br />
„casa cu foişor de pe drumul Cheii şi al Olăneştilor, fiind martorul<br />
tainic al unor ispititoare nădejdi, dar şi al zbuciumului său<br />
sufletesc”. 19<br />
Tot în această perioadă „ducându-se vestea despre minunatul<br />
său glas şi despre marea sa iscusinţă în meşteşugul psaltichiei”, 20 îl<br />
întâlnim pe Anton Pann ca profesor la Mănăstirea Dintr-un lemn,<br />
de lângă Govora, la invitaţia stăruitoare a stareţei Platonida,<br />
iubitoare şi cunoscătoare de muzică, pentru a preda în această vatră<br />
culturală psaltichia maicilor. 21<br />
În toată această perioadă Anton Pann n-a stat cu mâinile în<br />
sân, pentru că mânat de un ardent patriotism „n-a zăbovit a români<br />
şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuincioase”. Astfel, există<br />
multe dovezi în manuscrise care atestă că Anton Pann a desfăşurat<br />
şi în această zonă o amplă activitate de românire a cântărilor. Ca<br />
un magnet a atras lângă sine muzicieni colaboratori la această<br />
acţiune dintre care două ne reţin atenţia în mod deosebit. Este<br />
vorba de ierodiaconul Chesarie de la Cozia, viitor protocantor la<br />
Mănăstirea Hurezi şi profesor de muzică la Seminarul de la<br />
Vâlcea, la a cărui rugăminte Anton Pann a alcătuit Voscresnele<br />
Învierii, aşa cum rezultă din manuscrisul cercetat de Gheorghe I.<br />
Moisescu unde la sfârşit, f. 53-v se află însemnarea: „Aceste<br />
unsprezece voscresne s-au alcătuit de dd. Anton Pantolion,<br />
profesorul şcolii de musichie (dintru ale lui Dionisache pentru<br />
cererea mea, a nevrednicului între diaconi Chesarie când mă<br />
aflam în Cozia, noiembrie 30, anul 1826 (Râmnic)”, 22 antrenat<br />
apoi la românirea cântărilor, mai precis la Doxastarul care a reieşit<br />
18<br />
IBIDEM, p. 71.<br />
19<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 163; Vezi şi 130 de ani de la<br />
moartea lui Anton Pann, în „M.O.”, nr. 11-12, an 1984, p. 699.<br />
20<br />
Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit., p. 167.<br />
21<br />
ELISABETA DOLINESCU, Anton Pann – viaţa în imagini, Bucureşti, an<br />
1967, p. 18.<br />
22<br />
ANTON PANN, Fabule şi istorioare, Vol. I, Bucureşti, an 1841, p. 4.<br />
227
la lumina în anul 1841: „ierodiaconul Chesarie protocântăreţ, cel<br />
aprins cu râvnă asupra dumnezeieştilor cântări şi ajutorul după<br />
putere la românirea acestui docsastar şi alte cărţi bisericeşti”. 23<br />
Cea de-a doua persoană care ne reţine atenţia în această<br />
perioadă este Maica Platonida, stareţa mănăstirii Dintr-un Lemn,<br />
bună cunoscătoare a muzicii, 24 căreia Anton Pann îi dedică nişte<br />
versuri în care se spune: „Iată cartea cea dorită/ A prea cuvioşiei<br />
tale/ Din greceşte rumânită/ Precum ai găsit cu cale/ Ca şi-n limba<br />
rumânească/ Cu cântări pe musichie/ Dumnezeu să se mârească/<br />
Şi prea proslăvit să fie”. 25 Dorinţa arzătoare de a avea un bun<br />
muzician psalt care să înveţe psaltică şi pe maicile ce le avea în<br />
subordine la Mănăstirea Dintr-un Lemn precum şi faptul că era o<br />
bună cunoscătoare a muzicii ecleziastice, sunt semne că Maica<br />
Platonida a fost şi ea antrenată la românirea cântărilor bisericeşti<br />
care devine până la urmă o certitudine căci: „Maica Platonida,<br />
stareţa mănăstirii Dintr-un Lemn, carea şi la românirea acestui<br />
Docsastar dintru început până la sfârşit neîncetat a<br />
ajutat”. 26<br />
Tot din această perioadă datează şi alte compoziţii precum<br />
Stihurile Pastelor româneşti, Doxologii şi Floarea cântărilor. În<br />
manuscrisul „Stihurile Paştelor rumâneşti”, facerea lui Anton<br />
Pantoleon, descoperit de Teodora Voinescu la mănăstirea Tismana<br />
este indicat „leatul 826, Avgost în 13”, iar la pagina 47 este<br />
indicaţia că doxologiile sunt alcătuite „de mine Antonie Pantoleon,<br />
dascălul şcolii de musichie în Râmnicul-Vâlcea, leatul 1827,<br />
Avgust 5”. 27<br />
În anul 1828, din motivul de a-şi reface căsnicia Anton Pann<br />
se îndrăgosteşte de nepoata stareţei Platonida, Anica, cu care<br />
doreşte să-şi întemeieze o nouă familie din dorinţa de a fi absolvit<br />
de unele activităţi şi griji ale vieţii cotidiene, pentru a nu-şi îngropa<br />
talentul şi a lăsa posterităţii ceva din prisosul darurilor cu care<br />
fusese înzestrat cum însuşi afirmă: „Căci o carte aşa mare/ Cineva<br />
să o lucreze/ Trebuie să aibe stare/ Sau să se ajutoreze/ Ca să<br />
23<br />
Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit., nota 144, p. 170.<br />
24<br />
CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit. , p. 74.<br />
25<br />
Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit. , nota 44, p. 170.<br />
26<br />
IBIDEM, nota 66, p. 174.<br />
27<br />
TEODORA VOINESCU, Manuscrisele lui Anton Pann în biblioteca<br />
Mănăstirii Tismana, în „SCIA”, nr. 1-2, an 1954, p. 35, 47.<br />
228
n-aibă niciodată/ Strâmtorare de nimică/ Toate să-i vie de-a gata/<br />
Pân-la lipsa cea mai mică”. 28<br />
Împreună cu sora Anica i-a drumul spre Braşov, dar în scurt<br />
timp va reveni la Bucureşti. Nici însoţirea cu Anica, nu i-a adus<br />
liniştea sperată. În anul 1834 îl găsim pe Anton Pann din nou la<br />
Râmnic reluându-şi locul în strana bisericii Buna Vestire din<br />
centrul oraşului, cel de profesor de la şcoala <strong>episcopiei</strong> şi a<br />
intensificat mult mai mult acţiunea de românire a cântărilor cum<br />
reiese din însemnările de pe unele manuscrise psaltice de la<br />
Mănăstirea Dintr-un Lemn şi Surpatele.<br />
Aşa cum am amintit mai sus, la revenirea la Râmnic, el a<br />
scris un Doxastar, tradus din greceşte din îndemnul şi sprijinul<br />
stareţei Platonida şi a lui Chesarie, aflat la Hurezi antrenaţi la<br />
alcătuirea cărţii, dedicându-l prin câteva versuri amintitei stareţe:<br />
„Fie-ţi, te rog, primită/ Şi te bucură de dânsa/ Că o să fii<br />
pomenită/ De câţi vor cânta într-însa/ Zicând toată Valahia/ Dea<br />
Dumnezeu să trăiască/ Platonida monahia/ Ca să o<br />
tipărească”. 29<br />
De asemenea din manuscrisele descoperite la mănăstirea<br />
Dintr-un Lemn şi Surpatele, aflăm că Anton Pann în această<br />
perioadă a compus „Kinonicele duminicilor pe fiecare glas compus<br />
de Anton Pantoleon la anul 1837 iulie 10” (data este foarte<br />
importantă întrucât certifică identificarea perioadei în care psaltul a<br />
locuit la Râmnic). Pe un alt Kinonic a insemnat doar anul: 1837.<br />
Un „Kinonicar” purtând caligrafia delicată a cântăreţului conţine<br />
versificarea unui pasaj din Apostolul Pavel:<br />
„Decât mii în limbi străine/ În biserică să-ncep/ Numai cinci<br />
vorbe mai bine/ În limba care pricep”.<br />
Aceste versuri sunt semnificative pentru preocuparea<br />
statornică şi înflăcărată a lui Anton Pann de introducere a limbii<br />
române în bisericile româneşti. Pe aceiaşi pagină a Kinonicarului<br />
notează „Kinonicar care cuprinde în sine Heruvicele pe toate<br />
glasurile şi Kinonicele duminicilor, cum şi Kinonicele şi Axioanele<br />
Sărbătorilor de peste tot anul, compuse de Anton Pann, profesorul<br />
de muzică ecleziastică şi dedicate prea cinstitului şi cuviosului<br />
părinte Chesarie ierodiacon şi protocantor la Mănăstirea<br />
28 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 164.<br />
29 Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit., p. 188.<br />
229
Hurezu. Anul 1836 iunie 25 Râmnicu Vâlcea”.<br />
Tot din această perioadă mai pot fi amintite şi „Heruvice pe<br />
opt glasuri, compuse de mine, Anton Pann Anul 1836 aprilie”. „Şi<br />
aceasta de-nmpreună cu celelalte Kinonice (le-a) compus D. D.<br />
Anton Pantoleon profesorul de musichie”. Apoi „Kinonicele<br />
duminicilor pe opt glasuri, compuse de mine Anton Pann, anul<br />
1856, luna aprilie 12 şi Kinonice de peste tot anul”. Tot aşa şi<br />
„Kinonicele pe fiecare glas, compuse de D. Anton Pann, după<br />
cererea lui Alecsandru Oltenescu, 1837”. 30<br />
În anul 1837 Anton Pann pleacă de la Râmnic, dar legăturile<br />
lui cu zona Olteniei nu se încheie aici, pentru că în anul 1840 îl<br />
întâlnim din nou la Râmnic şi de aici la Sibiu unde a tipărit prima<br />
carte bisericească „Sfânta Evanghelie” ce se zice în Sfânta şi<br />
luminata zi a Paştilor la a doua Înviere. 31 După o pauză de 8 ani, în<br />
anul 1848 din cauza epidemiei de holeră Anton Pann pleacă din<br />
Bucureşti spre Râmnic, păstrând totuşi legătura cu Oltenia aproape<br />
în fiecare vară unde venea să-şi vândă cărţile pentru a găsi<br />
prenumeraţi ca să-şi poată realiza viitoarele proiecte tipografice.<br />
În acest an, oraşul se afla în mare fierbere ca urmare a<br />
izbucnirii revoluţiei de la 1848. Anton Pann a depus jurământ pe<br />
Constituţie la Râmnicu Vâlcea. După depunerea jurământului<br />
Garda Naţionala a tras salve de armă, în timp ce toţi manifestanţii<br />
au trecut prin Arcul de Triumf împodobit cu flori. Comisarul<br />
extraordinar arată că într-acest pompos constituţiu se afla şi<br />
„Anton Pann, profesor de muzică cu câţiva cântăreţi din aceeaşi<br />
profesie care au alcătuit o muzica vocala cu nişte versuri prea<br />
frumoase puse pe ton naţional plin de armonie şi triumfal cu care<br />
a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”. 32<br />
Versurile respective sunt aranjate de Anton Pann şi aparţin<br />
cântecului Deşteaptă-te române, imnul nostru naţional, tipărite la<br />
Braşov sub semnătura lui Andrei Mureşanu, cu titlul „Răsunet”.<br />
În anul 1854 după ce şi-a întocmit testamentul, Anton Pann<br />
pleacă într-una din obişnuitele sale călătorii prin Oltenia, pentru a<br />
vizita târgul de la Râureni şi nu numai. Există unele informaţii că<br />
30 CONSTANTIN MATEESCU, Op. cit., p. 113.<br />
31 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 168.<br />
32 IBIDEM, p. 172, apud CORNELIU TAMAŞ, Depunerea jurământului pe<br />
Constituţie la Râmnic, în Revista „Orizont”, nr. 1401/1973.<br />
230
în această călătorie, Anton Pann ar fi contactat o boală, o răceală<br />
combinată cu un tifos exantematic, 33 în urma căreia ar fi murit. Însă<br />
în cele două scrisori expediate elevului şi prietenului său din<br />
Transilvania George Ucenescu, una la 17 septembrie, iar alta la 24<br />
octombrie 1854, nu aminteşte nimic de vreo boală a sa, 34 pentru ca<br />
la 2 noiembrie să treacă la cele veşnice lăsând neelucidată cauza<br />
morţii sale.<br />
În toată activitatea sa în domeniul muzicii bisericeşti<br />
incluzând şi pe cea întreprinsă în afara zonei Olteniei, Anton Pann<br />
totalizează un număr de 16 tipărituri de muzică psaltică fără a lua<br />
în consideraţie numărul volumelor şi retipăriturilor dintre care trei<br />
sunt teoretice. În afara tipăriturilor amintite, opera lui Anton Pann<br />
este formată şi din manuscrise psaltice. Dintre acestea unele s-au<br />
pierdut, altele au fost identificate şi prezentate sumar şi confuz,<br />
altele sunt sub formă de fragmente, 35 iar altele încă n-au intrat în<br />
circuitul valoric. 36 Majoritatea acestor manuscrise se păstrează în<br />
mănăstirile din Oltenia - Tismana, Dintr-un Lemn şi Surpatele,<br />
mănăstiri vizitate de Anton Pann în timpul activităţii lui în Oltenia.<br />
Catalogarea şi studierea lor se impune de la sine deoarece<br />
reprezintă un important izvor de informaţii despre viaţa şi<br />
activitatea lui.<br />
Mulţi muzicologi au cercetat manuscrisele lui Anton Pann.<br />
Astfel în 1954 cu ocazia centenarului morţii lui Anton Pann s-a<br />
scris pentru prima dată despre existenţa a trei manuscrise psaltice<br />
ale muzicianului, descoperite de Teodora Voinescu în urma<br />
cercetărilor de artă medievală de la Mănăstirea Tismana. 37<br />
Preotul Dumitru Bălaşa a avut prilejul să cunoască o<br />
călugăriţă în vârstă de şaizeci de ani căreia îi plăcea muzica<br />
bisericească, şi care deţinea şase manuscrise psaltice, transcrieri,<br />
prelucrări şi compuneri proprii ale lui Anton Pann. Şi-a dat seama<br />
că sunt o mare valoare şi a încercat cu greu să le obţină în<br />
schimbul păstrării secrete a identităţii numelui precum şi a<br />
33<br />
Diac. prof. dr. NICU MOLDOVEANU, Muzica bisericească la români în<br />
sec. al-XIX lea, în Revista „Glasul Bisericii” (G.B.), nr 11-12, an, 1982, p. 894.<br />
34<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 176.<br />
35<br />
Pr. D. BĂLAŞA, Şase manuscrise psaltice ale lui Anton Pann, în M.O., nr. 1-2,<br />
an 1955, p. 80.<br />
36<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 100.<br />
37<br />
TEODORA VOINESCU, Op. cit., p. 218-219.<br />
231
mănăstirii din care provin. 38 Sunt numerotate de la nr. 1-6 pentru<br />
identificarea mai uşoară a lor, dar descrise sumar şi consideră ca<br />
toate sunt autografe, afirmaţie infirmată de Pr. Prof. Dr. Alexie<br />
Buzera, care susţine că cel care a copiat manuscrisele este<br />
Kesarie. 39<br />
Un alt cercetător, Gheorghe Ciobanu în campania de<br />
depistare a documentelor muzicale din vara anului 1964, a<br />
descoperit cinci manuscrise: nr. 62 şi un Heruvico-Kinonicar,<br />
necatalogat, ambele la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar celelalte trei<br />
la Mănăstirea Surpatele: nr. l2, alcătuit din două părţi, de<br />
dimensiuni diferite, care de fapt sunt două manuscrise, unul cu<br />
cântări după diferiţi autori, cele mai multe de Anton Pann, şi al<br />
doilea, cuprinde cântările Penticostarului, scrise la cererea şi<br />
îndemnul Maicii Platonida, angajată şi ea la românirea cântărilor.<br />
Însă cu toate acestea problema manuscriselor lui Anton Pann,<br />
existente pe teritoriul Olteniei, a rămas deschisă, aşa cum afirma<br />
Pr. Prof. Alexie Buzera nu numai pentru cele descrise de<br />
cercetătorii amintiţi dar şi pentru cele de la Mănăstirea Hurezi,<br />
Muzeul de istorie şi Casa memorială „Anton Pann” Râmnicu<br />
Vâlcea, care nu au fost cercetate. 40<br />
Cercetarea manuscriselor psaltice ale lui Anton Pann<br />
conservate pe teritoriul Olteniei 1-au preocupat şi pe Părintele<br />
profesor universitar la catedra de muzică psaltică bisericească de la<br />
Facultatea de Teologie din Craiova, care în 1984 cu ocazia<br />
împlinirii a 130 de ani de la moartea lui Anton Pann, în cadrul<br />
unei manifestări omagiale a pledat pentru catalogarea<br />
acestor manuscrise ce poartă semnătura lui Anton Pann. 41 În anul<br />
1992, prin acţiunea de inventariere a tuturor manuscriselor psaltice<br />
în notaţie hrisantică din Oltenia şi alte fonduri din ţară, preotul<br />
Alexie Buzera a mai descoperit încă 9 manuscrise inedite cu opera<br />
muzicală a lui Anton Pann. Astfel catalogul alcătuit de părintele<br />
Alexie Buzera cuprinde 14 manuscrise aflate la B.A.R. (un ms. gr.<br />
şi 13 ms. rom.), 7 ms. greceşti şi româneşti la biblioteca Mănăstirii<br />
Dintr-un Lemn, 3 manuscrise la Mănăstirea Surpatele, 3<br />
38 Pr. D. BĂLAŞA, Op. cit., p. 78.<br />
39 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., nota 12, p. 101.<br />
40 IBIDEM, p. 102.<br />
41 IBIDEM, p. 103-104.<br />
232
manuscrise la biblioteca mănăstiri Hurezi, 3 manuscrise aflate în<br />
biblioteca mănăstirii Tismana, 1 manuscris aflat în biblioteca<br />
Sfântului Sinod al B.O.R. din Bucureşti, 2 manuscrise la Muzeul<br />
istoric Râmnicu Vâlcea, 1 manuscris la Casa memorială „Anton<br />
Pann” Râmnicu Vâlcea şi un manuscris în biblioteca Chinoviului<br />
Prodromu Athos. 42<br />
Catalogul amintit este important pentru că oferă posibilitatea<br />
celor interesaţi de a studia detaliat activitatea de românire a<br />
cântărilor psaltice de către Anton Pann.<br />
Manuscrisele amintite, multe sunt autografe, altele sunt<br />
copiate de copişti precum Iosif Naniescu, N. Ionescu, alţii<br />
necunoscuţi, preot Mathei Georgescu, iar multe dintre ele sunt<br />
copiate de Chesarie ierodiaconul la Mănăstirea Hurezi care mai<br />
târziu i-a devenit colaborator la opera de românire a Doxastarului<br />
şi a altor lucrări muzicale.<br />
2. Chesarie de la Hurezi<br />
Printre muzicienii psalţi care au contribuit la procesul de românire<br />
al cântărilor bisericeşti pe teritoriul Olteniei se numără şi<br />
ierodiaconul Chesarie, bun cunoscător al muzicii psaltice din<br />
moment ce s-a învrednicit a ajuta la românirea cântărilor alături de<br />
Anton Pann, căruia i-a fost ucenic apropiat.<br />
Nu se cunosc prea multe date despre viaţa sa până în anul<br />
1825-1826, când se afla cu metania la Mănăstirea Cozia. În<br />
această perioadă el 1-a cunoscut pe Anton Pann căruia i-a<br />
solicitat mai multe cântări bisericeşti în limba română aşa cum<br />
rezultă din manuscrisul cercetat de Gheorghe I. Moisescu unde la<br />
sfârşit, f. 53-v se află însemnarea: „Aceste unsprezece voscresne<br />
s-au alcătuit de d.d. Anton Pantolion profesorul şcolii de musichie<br />
(dintru ale lui Dionisiache) pentru cererea mea, a nevrednicului<br />
între ierodiaconi Chesarie, când mă aflam la Cozia, noiembrie 30,<br />
anul 1826 (Râmnic)”. 43 Este foarte important acest citat întrucât ne<br />
ajută să localizăm data, timpul şi locul exact al ierodiaconului<br />
Chesarie.<br />
Era un mare admirator al lui Anton Pann, care poate fi<br />
considerat chiar ucenicul lui pentru că aşa cum vom vedea, el a<br />
42 IBIDEM, p. 104-109.<br />
43 Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit., nota 44, p. 170.<br />
233
participat alături de ilustrul muzician la complexa acţiune de<br />
tălmăcire a cântărilor bisericeşti în limba poporului român. Această<br />
afirmaţie se certifică prin faptul că, în primul volum al Noului<br />
Doxastar, tipărit în 1841, Anton Pann afirma: „Cuvioşia sa<br />
ierodiaconul Kesarie Protocântăreţ, cel aprins cu râvna asupra<br />
dumnezeieştilor cântări şi ajutorul după putere la românirea<br />
acestui Doxastar şi la alte cântări bisericeşti”. 44 În acest an 1841,<br />
Chesarie era Protocântăreţ la Hurezi şi se afla printre prenumeraţii<br />
cărţilor de muzică tipărite de Anton Pann cu un număr sporit de<br />
exemplare.<br />
Chesarie este şi un cunoscut copist de manuscrise psaltice<br />
fiind foarte des întâlnit în această postură, nu numai în manuscrisele<br />
lui Anton Pann ci şi ale altor muzicieni psalţi ai acelei vremi.<br />
Astfel în catalogul sistematic al manuscriselor româneşti şi greceşti<br />
alcătuit de Părintele profesor universitar Dr. Alexie Buzera,<br />
Chesarie este menţionat în postura de copist al manuscriselor lui<br />
Dionisie Fotino, Macarie Ieromonahul, Daniil Protopsaltul, Petru<br />
si Grigorie Lampadarie, Dionisache Moraitul, Gheorghe Criteanul,<br />
Grigore Protopsaltul, Visarion Nemţeanul, Dimitrie Suceveanu şi<br />
nu în ultimul rând Anton Pann. 45 Dacă avem în vedere dragostea şi<br />
respectul faţă de Anton Pann, putem afirma că cele mai multe<br />
manuscrise ale muzicianului sunt copiate de către ierodiaconul<br />
Chesarie. Nu s-a putut dezlipi de această îndeletnicire aproape toată<br />
viaţa întrucât aflăm din manuscrisele cercetate de către Părintele<br />
Alexie Buzera, că numele copistului Chesarie se află pe manuscrisele<br />
alcătuite de Anton Pann între perioada anilor 1826-1853, 46 când<br />
numele lui Chesarie nu se mai află printre abonaţi.<br />
În decembrie 1846 ierodiaconul era protocântăreţul<br />
Mănăstirii Hurezi, pentru ca apoi să fie numit profesor la<br />
Seminarul din Râmnicu Vâlcea în locul lui Hristea Grigoriu. 47 Dar<br />
Seminarul de la Râmnic şi-a încetat activitatea în anul 1847,<br />
44 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 220; Vezi şi Profesori şi<br />
compozitori de muzică psaltică la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, în<br />
„A.U.C.”, Seria Teologie, Craiova II, an 1997, nr. 2, p. 17.<br />
45 IDEM, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din secolul al<br />
XIX-lea, Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, an 1999, p. 107, 146, 155,<br />
157, 194.<br />
46 IDEM, Coordonate…, p. 104-109.<br />
47 IDEM, Profesori şi compozitori…, în „A.U.C.”, Seria Teologie, p. 17.<br />
234
datorită incendiului care a distrus mai mult de jumătate din oraş.<br />
Şi-a reluat activitatea în anul 1851 şi a funcţionat în oraşul Craiova<br />
până în 1854 când a revenit la Râmnic, oraş care fusese renovat.<br />
Ca urmare a întreruperii cursurilor, Chesarie a optat pentru viaţa<br />
monahală închinoviindu-se la mănăstirea Hurezi şi asigurând<br />
strana în funcţia de protocantor al mănăstirii, cum rezultă din<br />
Privigherul lui Anton Pann tipărit în 1848.<br />
Şi în această perioadă se disting legăturile prieteneşti între<br />
Anton Pann şi ucenicul colaborator Chesarie, care este numit de<br />
către Pann „slujitorul celor sfinte” dedicaţia cu ocazia închinării<br />
Chinonicarului (l836). Chesarie era un om de încredere pentru<br />
Anton Pann căruia nu ezita să-i predea această carte care cu<br />
siguranţă o va preţui: „Mergi la Horezi şi te închină lui Chesarie<br />
pe loc. Acest părinte cunoaşte şi ştie a preţui, Ce osteneli au aceste<br />
la a se alcătui”. 48<br />
Calităţile unui bun şi talentat cântăreţ le îndeplineşte şi<br />
ierodiaconul Chesarie aşa cum reiese din caracterizarea făcută de<br />
Anton Pann în amintita dedicaţie: „Iată dar o primeşte şi cântă-n<br />
ia sănătos/ Cu smerenia-ţi cea mare şi cu glasul mângâios”. 49<br />
Manuscrisul respectiv se află în inventarul bibliotecii de la<br />
Mănăstirea Dintr-un Lemn. Neobositul ierodiacon Chesarie se<br />
înscrie şi printre „neobosiţii şi mai darnicii ajutători” ai<br />
Privigherului alcătuit de Anton Pann, scos la lumină în 1848. 50<br />
Experienţa acumulată de-a lungul anilor îl determină pe<br />
ierodiaconul Chesarie să scrie mai multe manuscrise psaltice,<br />
dintre care unul se află chiar în biblioteca Mănăstirii Hurezi. 51<br />
Moartea ierodiaconului Chesarie a survenit între 1849-1852,<br />
fiind înaintat în vârstă. În lucrarea Heruvico-Kinonicar, volumele II,<br />
III de Anton Pann, numele lui Chesarie nu mai figurează printre<br />
abonaţi ceea ce ne face să credem că numai moartea îl va fi reţinut<br />
să nu se înscrie printre abonaţi.<br />
Realizările din domeniul românirii cântărilor şi caligrafierea<br />
manuscriselor psaltice în notaţie hrisantică înscriu pe Chesarie<br />
printre cei mai aprigi luptători în dorinţa de promovare a cântării<br />
48<br />
IDEM, Cultura muzicală…, Anexa 1, p. 263.<br />
49<br />
IBIDEM, p. 264.<br />
50<br />
Diac. prof. GHEORGHE I. MOISESCU, Op. cit., nota 11, p. 181.<br />
51<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate…, p. 108.<br />
235
isericeşti în limba română în general şi în special în Oltenia.<br />
3. Gheorghe Gherontie de la Hurezi<br />
Procesul de românire al cântărilor bisericeşti în zona Olteniei se<br />
intensifică prin prezenţa pe acest teritoriu a manuscriselor lui<br />
Gheorghe Gherontie, „zograf”, compozitor şi copist de muzică<br />
psaltică. Numărul psalţilor renumiţi ce s-au implicat în promovarea<br />
limbii române în cultul bisericesc se completează în secolul XIX şi<br />
cu numele lui Gheorghe Gherontie, oltean de origine.<br />
S-a născut în anul 1807 în satul Bogdăneşti, judeţul Vâlcea la<br />
10 km sud-est de Mănăstirea Cozia. Mama lui, inspirată fiind, 1-a<br />
încredinţat Părintelui Metodie, ostenitor al acestei mănăstiri care 1-a<br />
crescut şi a avut grijă de el. Se dorea de la el iniţierea în arta<br />
zugrăvitului, dar el a învăţat şi arta cântării practicată de mulţi<br />
monahi ai mănăstirii. Demonstrând calităţi multiple, el va fi învăţat<br />
muzica bisericească alături de un alt iubitor de psaltichie<br />
Ierodiaconul Chesarie, căruia i-a fost contemporan slujind ani<br />
mulţi împreună la strana mănăstirii Hurezi. 52<br />
Fiind un iscusit zugrav, el este nevoit să meargă prin mai<br />
multe locuri pentru a-şi etala talentul în vechea tehnică a zugrăvelii<br />
„pe verde”, adică în frescă pe care o stăpânea foarte bine. 53 În ziua<br />
de 18 octombrie 1831 când avea numai 24 de ani iese din<br />
Mănăstirea Cozia cu destinaţia Mănăstirea Bistriţa din acelaşi judeţ<br />
în apropiere de Hurezi. Arta zugrăvitului o împleteşte foarte<br />
frumos cu arta cântatului întru-cât aici la Bistriţa, fratele Gheorghe<br />
va funcţiona în calitatea de cântăreţ până în anul 1838 când iese<br />
din această mănăstire „cu tot calabalacul” şi se îndreptează spre<br />
Caracal, unde îi este încredinţată o biserică să o zugrăvească.<br />
În jurul anului 1831 zugravul cântăreţ Gheorghe s-a căsătorit,<br />
întru-cât pe drumul spre Caracal el este însoţit şi de fiul său<br />
Gheorghiţă, adus de la Boiţa din Transilvania. 54 La Biserica<br />
Domnească din Caracal, Gheorghe nu a putut lucra deoarece la 1<br />
mai 1838 îl găsim lucrând „pe verde” la biserica din Buda în<br />
52 IDEM, Gheorghe Gherontie de la Mănăstirea Horezu, cântăreţ, compozitor<br />
şi copist de muzică psaltică, în „A.U.C.”, Seria Teologică, Craiova II, an 1997,<br />
nr. 2, p. 46.<br />
53 Prof. VICTOR BRĂTULESCU, Zugravul cântăreţ Gheorghe Gherontie, în<br />
„M.O.”, nr. 1-2, Craiova, 1962, p. 23.<br />
54 IBIDEM, p. 204.<br />
236
apropierea oraşului Râmnicu Vâlcea, a lui Nectarie Cozianul. În<br />
toamna aceluiaşi an, Gheorghe Zugravul a venit la Hurezi unde a şi<br />
iernat zugrăvind pisania de la cişmeaua mănăstirii.<br />
Fiindu-i apreciat şi talentul de a cânta, Hrisant egumenul<br />
Mănăstirii Hurezi, la 16 octombrie 1840 îl angajează în funcţia de<br />
cântăreţ printr-o scrisoare de la Craiova care printre altele<br />
conţinea: „Năstavnicul sfintei mănăstiri Horezu, către dascălul<br />
Gheorghiţă. Îndată după primirea acestei hârtii te vei aşeza<br />
cântăreţ în strana cea mare, în locul sfinţiei sale, arătaţi lui<br />
Chesarie..., urmându-se însă la toate datoriile, cu care este legat<br />
printr-acest contract, fără cea mai mică abatere, şi mulţumindu-ţi<br />
de slujbă, bez cele hotărâte veţi mai avea şi deosebită mulţumire.<br />
Veţi avea şi blagoslovenia sfinţilor împăraţi. Hrisant. Horez”. 55<br />
În această funcţie el va rămâne până la sfârşitul vieţii, timp în<br />
care va lucra cu dăruire profesională la caligrafierea unui mare<br />
număr de manuscrise de o deosebită frumuseţe, semnate Gheorghe<br />
sau Gherontie zograv, nume luat după intrarea în monahism. 56 De<br />
altfel, pe lista prenumeraţilor înscrişi de Anton Pann la Noul<br />
Doxastar tipărit în 1841, alături de ierodiaconul Chesarie, este<br />
înscris şi fratele Gheorghe Zugravul.<br />
Aşa cum am amintit mai sus, numele de Gherontie l-a primit<br />
când a intrat în monahism în anul 1850 aşa cum rezultă din<br />
psaltirea descoperită la Mănăstirea Dintr-un Lemn, tipărită la<br />
Râmnic în 1879 care a aparţinut lui Gherontie Zograf-monah şi a<br />
lui Sofia monahia, fosta lui soţie 57 . O notă autografă pe aceeaşi<br />
Psaltire spune: „La anul 1850 decembrie 27, m-a călugărit pe<br />
mine Gherontie Zograf”. 58 Soţia sa, al cărei nume mirean nu-1<br />
cunoaştem, a intrat şi ea în monahism la Mănăstirea Dintr-un<br />
Lemn în anul 1854 fiind tunsă în monahism la 3 mai 1857 cu<br />
numele de Sofia. În 1863 fiind bolnav, Gherontie a primit<br />
schimnicia la Mănăstirea Hurezi, murind fără a ajunge ieromonah<br />
(preot), după ce a fost îngrijit la Mănăstirea Dintr-un Lemn de<br />
fosta soţie, monahia Sofia. La această mănăstire, Gherontie a fost<br />
55 IBIDEM, p. 29.<br />
56 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Cultura muzicală…, p. 351.<br />
57 Pr. D. BĂLAŞA, Gheorghe Zograful, care în călugărie s-a numit Gherontie,<br />
în „M.O.”, nr. 1-2, Craiova, an 1967, p. 72.<br />
58 IBIDEM.<br />
237
înmormântat în dreptul stranei, piatra de mormânt fiind aşezată sub<br />
fereastra din latura de nord a naosului cu următorul text: „Aici<br />
odihnesc oasele încetatului din viaţă părintelui Gherontie<br />
schimonah, zugrav şi cântăreţ la Sfânta Mănăstire Horez, 1863<br />
avgust 7”. 59<br />
Din bibliografia sa rezultă că a fost un bun „zograf”, dar şi<br />
un bun copist de manuscrise psaltice, traducător de cântări<br />
bisericeşti din limba greacă şi chiar compozitor. Puţine informaţii<br />
se cunosc despre activitatea sa de muzician, dar ele există,<br />
manuscrisele lui fiind de o deosebită frumuseţe, iar conţinutul<br />
cântărilor şi însemnărilor de copist sunt tot atât de interesante.<br />
După spusele Părintelui profesor universitar Alexie Buzera,<br />
se cunosc până în prezent cinci manuscrise psaltice alcătuite de<br />
Gheorghe Gherontie, amplu cercetate de sus-numitul preot. 60 Trei<br />
dintre aceste manuscrise se găsesc la Biblioteca Academiei<br />
Române, 61 unul la Muzeul Episcopiei Râmnic, 62 şi altul la<br />
Mănăstirea Polovragi. 63<br />
Manuscrisele caligrafiate de Gheorghe Gherontie sunt<br />
alcătuite de Gheorghe Criteanul, Ioan Protopsaltul, Daniil<br />
Protopsaltul, Petru Lampadarie, Grigore Protopsaltul, Petru<br />
Efesiul, Hurmuziu, Policarp Iviritul, Anton Pann, Macarie<br />
Ieromonahul, Poponi Sibianul, Dionisache Moraitul, Dionisie<br />
Fotino, dar şi de el, 64 întru-cât în unele din aceste manuscrise<br />
spune: l-am alcătuit eu cel ce am scris această cărticică Gheorghe<br />
zograf”, este vorba de Slava Stihoavnei din Duminica Înfricoşatei<br />
judecăţi (ms.rom.- gr. 2229/1839 de la B.A.R.). 65<br />
Manuscrisul de la Polovragi, Gorj prezintă multe informaţii<br />
despre activitatea de traducere-românire şi compunere a cântărilor<br />
59<br />
IBIDEM, p. 73.<br />
60<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate…, p. 182.<br />
61<br />
GABRIEL ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, Bucureşti, vol. II,<br />
1983, p. 122.<br />
62<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit., p. 184-185<br />
63<br />
DAN MARINESCU, Copişti de manuscrise din Oltenia. Gherontie de la<br />
Mănăstirea Horezu, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul VI, nr. 8, 2001, Craiova,<br />
p. 181.<br />
64<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Cultura muzicală…, p. 117, 135, 146,<br />
155, 213.<br />
65<br />
IBIDEM, p. 183.<br />
238
isericeşti realizată de Gheorghe Gherontie, în care se spune<br />
printre altele: „Heruvice pe opt glasuri, facerea dascălului Petru<br />
Efesiu şi le-am potrivit eu cu cuvintele rumâneşti pe sistima<br />
nouă”. 66 Bogata sa activitate în procesul de românire se<br />
concretizează prin creaţiile proprii ce cuprind axioane, chinonice,<br />
pricesne, precum şi alte multe cântări unele traduse şi potrivite,<br />
altele compuse. 67 Se pare că activitatea de traducere-românire şi<br />
creaţii proprii a început-o încă din anul 1840 pe când se afla numit<br />
în funcţia de cântăreţ bisericesc la Mănăstirea Hurezi, exprimându-şi<br />
dorinţa ca această operă a lui să-i fie spre pomenire „căci cu mare<br />
osteneală şi cheltuială am lucrat-o cum să veade”.<br />
Alături de Anton Pann ale cărui manuscrise păstrate în<br />
mănăstirile din Oltenia impresionează prin număr şi frumuseţe, de<br />
ierodiaconul Chesarie un iscusit caligraf, Gheorghe Gherontie prin<br />
cele cinci manuscrise care se mai păstrează în bibliotecile amintite,<br />
se prezintă ca unul dintre cei mai însemnaţi copişti de manuscrise<br />
psaltice din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.<br />
4. Ilie Stoianovici – Jianu<br />
Reforma hrisantică a determinat înfiinţarea unor şcoli de psaltichie<br />
pentru a da posibilitatea însuşirii de către cei interesaţi a noii<br />
sistime. La numai doi ani de la reforma lui Hrisant a luat fiinţă la<br />
Bucureşti prima şcoală de psaltichie unde se învăţa după sistima<br />
noua adusă de Petru Efesiu de la Constantinopol. Acelaşi lucru s-a<br />
petrecut şi la Craiova unde este atestată existenţa unei şcoli de<br />
psaltichie la biserica Maica Domnului Dudu, înfiinţată la 1819, şi<br />
unde cântăreţul grec Tudorache Castrino, avea nu numai misiunea<br />
de cântăreţ, ci şi sarcina de a iniţia pe tineri în arta<br />
muzicii religioase. 68 Printre elevii acestei şcoli „orânduiţi să înveţe<br />
meşteşugul psaltichiei sistimi cei nouă” se află şi Ilie Stoianovici-<br />
Jianu.<br />
În anul 1822 îl găsim la Bucureşti, după ce a îndeplinit şi<br />
funcţia de cântăreţ de la biserica Mântuleasa, Craiova. 69 Talentul şi<br />
66<br />
IBIDEM, p. 184.<br />
67<br />
DAN MARINESCU, Op. cit., p. 181.<br />
68<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Şcoala de psaltichie de la biserica…,<br />
p. 560.<br />
69<br />
IDEM, Cultura muzicală…, p. 391.<br />
239
dragostea pentru învăţătura de carte precum şi mişcarea de<br />
redeşteptare naţională declanşată de revoluţia lui Tudor<br />
Vladimirescu din 1821, 1-au determinat pe Ilie Stoianovici să se<br />
înscrie la şcoala de psaltichie în limba română de la mitropolie<br />
condusă de Macarie Ieromonahul, desăvârşindu-se cu cântarea în<br />
limba patriei. Ca dovadă a cunoştinţelor sale în domeniul<br />
psaltichiei pe noua sistimă, Ilie Stoianovici este angajat în funcţia<br />
de cântăreţ la Biserica Sfântul Nicolae-Vlădica de la poalele<br />
Dealului Mitropoliei. Descoperindu-i pe lângă calitatea de interpret<br />
şi pe cea de copist desăvârşit, Macarie Ieromonahul i-a încredinţat<br />
copierea a două manuscrise, după cum însuşi afirma: „Scrisus-au<br />
acest Stihirar de mine, Ilie cântăreţult, sfântulu Ierarhu Nicolae<br />
mahalaua Vlădicăi cu porunca şi cheltuiala sfinţii sale părintelui<br />
Macarie Ieromonahulu, dascălulu şcoaleloru româneşti de<br />
musichie, la anulu 1825 Septemvrie”. 70<br />
Încrederea acordată lui Ilie Stoianovici se datorează<br />
profesionismului lui pe baza căruia poate fi considerat în prezent<br />
cel mai de seama copist de manuscrise psaltice şi nu numai. 71<br />
Ilie Stoianovici-Jianu revine la Craiova în anul 1827 în<br />
funcţia de "defteros" la Biserica Maica Domnului-Dudu, iar din<br />
1842 îl aflăm cântăreţ şi la Biserica Sfântul Ilie. Aici a avut coleg<br />
pe Filip Paleologu venit de la Iaşi cu care împreună vor fi lucrat în<br />
domeniul psaltichiei după cum rezultă dintr-un manuscris psaltic<br />
întocmit la 1842 de Ilie Stoianovici-Jianu care conţine „Chinonicul<br />
care se cântă când se târnoseşte biserica.facerea lui Kir Filip<br />
Paleologul”. 72<br />
Se cunosc nouă manuscrise copiate de Ilie Stoianovici-<br />
Jianu, 73 majoritatea purtând titlul de „Tomul al doilea al<br />
Antologhiei”. Aceste manuscrise nu numai că au fost caligrafiate<br />
dar au fost şi tălmăcite pe limba noastră românească. Din<br />
manuscrisul românesc cu numărul 7521 aflat în Biblioteca<br />
Episcopiei Râmnicului, scris de Ilie Stoianovici-Jianu în anul<br />
1838, cu cheltuiala lui Gheorghe Smaragdi Ioanovici şi considerat<br />
70<br />
N. M. POPESCU, Viaţa şi activitatea şi activitatea dascălului de cântări<br />
Macarie Ieromonahul, Bucureşti, an 1908, p. 81.<br />
71<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate…, p. 112.<br />
72<br />
IBIDEM, p. 159.<br />
73<br />
IDEM, Cultura muzicală…, p. 91, 109, 153, 166, 188, 189, 192, 199, 200.<br />
240
cel mai important manuscris al său, rezultă că psaltul a fost<br />
preocupat de românirea cântărilor bisericeşti din zona Olteniei.<br />
Astfel, aşa cum rezultă din acest manuscris „cântările psaltice<br />
necesare unui cântăreţ peste tot anul: heruvice, axioane, chinonice<br />
de Grigore Lampadarie, Petru Peloponesiu, Hurmuz Hartofilax,<br />
Gheorghe Criteanul, Daniil Protopsaltul, Petru Efesiu ş.a., sau<br />
cântări la Utrenie şi Liturghie sunt introduse şi tălmăcite pre limba<br />
românească de smeritul cântăreţ Ilie Stoianovici-Jianu”. 74<br />
Manuscrisul respectiv conţine pe lângă cântările psaltice şi<br />
cântece populare, de lume, spirituale şi morale precum şi<br />
polihronioane pentru demnitarii ţării şi ai bisericii cu titluri<br />
semnificative: „Al nopţii cer prea dulce”, „Laudă pentru<br />
domnitor”, „Decât ruda şi vecina”, „Mugur,<br />
mugurel”, 75 ş.a.<br />
Manuscrisele întocmite de Ilie Stoianovici-Jianu se află în<br />
mai multe fonduri documentare din ţară şi biblioteci particulare ca<br />
urmare a generalizării reformei hrisantice în Ţara Românească şi<br />
Moldova şi cu unele infiltraţii şi în Transilvania. Muzicianul<br />
Constantin Catrina din Braşov a descoperit un nou manuscris<br />
anonim, care după ce 1-a cercetat a ajuns la concluzia că numele<br />
copistului se identifica cu psaltul craiovean Ilie Stoianovici-Jianu, 76<br />
manuscris în care se distinge cântarea „Apărătoarei Doamnă”, „o<br />
altă cântare românită şi introdusă întocmai” 77 de către Ilie<br />
Stoianovici.<br />
Data şi anul morţii sale sunt incerte, însă în manuscrisul<br />
psaltic dăruit părintelui Nicolae, duhovnicul lui ca să fie spre<br />
pomenirea lui, a neamului său şi al soţiei sale Stăncuţa, este amintit<br />
anul 1893, data 23 septembrie, 78 din care deducem că decedase.<br />
Concluzionând cele spuse despre Ilie Stoianovici-Jianu,<br />
putem spune că este unul dintre cei mai de seamă psalţi de la<br />
Craiova şi copist profesionist din Ţara Românească, cu un aport<br />
74 IDEM, Un nou manuscris psaltic din secolul al XIX-lea întocmit de Ilie<br />
Stoianovici – Jianu, în M.O., nr. 1-3, an 1981, p. 119.<br />
75 IDEM, Cultura muzicală…, p. 395.<br />
76 Conf. dr. CONSTANTIN CATRINA, Ilie Stoianovici într-un manuscris<br />
anonim la Braşov, în „A.U.C.”, Seria, Teologie, anul, VI, nr. 8, an 2001,<br />
Craiova, p. 42<br />
77 IBIDEM, p. 42.<br />
78 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Un nou manuscris…, p. 119.<br />
241
important în campania de românire a cântărilor bisericeşti pe<br />
teritoriul Olteniei, asumându-şi răspunderea continuării acestui<br />
complex proces cultural după Macarie Ieromonahul, Anton Pann,<br />
Ghelasie Basarabeanul, ş.a.<br />
5. Oprea Demetrescu<br />
Personalitate de seamă a vieţii muzicale româneşti din a doua<br />
jumătate a secolului al XIX-lea, Oprea Demetrescu se înscrie în<br />
istoria muzicii în calitate de dascăl interpret, folclorist, pedagog,<br />
autor de manuale didactice, compozitor, tipograf şi editor. A fost<br />
unul dintre ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Anton Pann care şi-a<br />
făcut, ca şi George Ucenescu şi ucenicia în tipografia acestuia. Un<br />
„al doilea Anton Pann” 79 aşa cum îl numeşte Părintele profesor<br />
universitar Doctor Alexie Buzera, Oprea Demetrescu se va înscrie<br />
ca descendent pe linia înnoitoare a activităţii marilor psalţi:<br />
Macarie Ieromonahul, Ghelasie Basarabeanul, Anton Pann, s.a.<br />
S-a născut în Bucureşti la 14 octombrie 1831. 80 Nu se<br />
cunosc, informaţii cu privire la familia din care provenea şi anii<br />
copilăriei, însă se ştie că la vârsta de 17 ani, el apare între băieţii<br />
corului de la biserica Creţulescu, iar în anul 1853 a fost chemat de<br />
Anton Pann să cânte în strana stângă a bisericii Lucaci. 81<br />
Între anii 1859-1864 a fost profesor de muzică la Seminarul<br />
Central din Bucureşti, clasele I-II. În 1858 din cauza lipsei de şcoli<br />
sistematice, Mitropolitul Nifon cunoscând această lipsă şi apreciind<br />
valoarea cântăreţilor două şcoli de muzică bisericească în Bucureşti<br />
şi anume: una în Plasa de sus şi alta în Plasa de jos, la aceasta din<br />
urmă cu profesorii Oprea Demetrescu, Zamfir Popescu şi Tudor<br />
Georgescu. În 1864 s-a înscris la Conservatorul de muzică din<br />
Bucureşti, făcând parte din prima promoţie de muzicieni români<br />
şcoliţi la Bucureşti, alături de mai mulţi tineri care s-au afirmat mai<br />
târziu în viaţa muzicală a ţării: Constantin Dimitiresc, Ion Ilarian de<br />
la Craiova, Alexandru Podoleanu, Gheorghe Ştefănescu, ş.a.<br />
Anii 1850-1864 marchează o perioadă de vârf, din secolul<br />
trecut privind activitatea lui Oprea Demetrescu la Bucureşti. Astfel<br />
putem spune că la Bucureşti, Oprea Demetrescu şi-a desfăşurat<br />
79 IDEM, Cultura muzicală…, p. 375.<br />
80 Diac. conf. univ. dr. NICU MOLDOVEANU, Op. cit., p. 903.<br />
81 C. MATEESCU, Op. cit., p. 223.<br />
242
activitatea pe mai multe planuri: didactic, publicistic, autor<br />
descrieri muzicale cu character didactic, culegător de folclor,<br />
editor tipograf, 82 etc. Ca autor de scrieri muzicale cu caracter<br />
didactic, el a publicat în 1859 lucrarea „Principii elementare ale<br />
muzicii bisericeşti şi prescurtate după Anastasimatar”. Lucrarea<br />
care se adresa celor ce doreau să se iniţieze în muzica psaltică<br />
cuprinde la început noţiuni teoretice despre muzică, despre neume,<br />
durata şi tact, despre respiraţie, pauze şi cadenţe, despre diez şi<br />
bemol, despre ornamente, despre intonaţie, despre melodiile<br />
bisericeşti şi natura lor, despre expresie, toate combinate cu<br />
exerciţii şi apoi cântările Vecerniei şi Utreniei. 83<br />
Din tipografia sau imprimeria Mitropolitului Nifon mai fac<br />
parte: „Colecţiune de cântări populare” (1858), numai versuri fără<br />
melodiile acestor cântări, „Cântece naţionale” adunate de Oprea<br />
Dumitrescu (1859), „Melodii române, italiene şi arabe”(1860),<br />
lucrări adunate şi introduse de Oprea Demetrescu din postura de<br />
culegător de cântece lumeşti. 84<br />
Din anul 1861 a editat alte lucrări în propria tipografie<br />
instalată în casele din Uliţa Sfinţi nr. 34:<br />
- „Muzicul român”, organ de publicitate muzicală (1861), 85<br />
- „Mângâietorul comun”, cuprinzând paraclisele, primul<br />
prelucrat de un român poet şi cântăreţ eclesiastic, iar al doilea de<br />
protosinghelul Varlaam din Mănăstirea Sinaia 86 (1863)<br />
- „Floarea darurilor”, care pare a fi cea dintâi lucrare<br />
publicată în tipografia lui Oprea Demetrescu din Bucureşti (1864)<br />
- „Prescurtare din cele opt moduri melodii ecclesiastice”<br />
(1869). Partea I a acestei lucrări este considerată unicat care<br />
împreună cu lucrarea „Principii elementare ale muzicii bisericeşti<br />
82 Prep. CRISTIAN CERCEL, Activitatea de la Bucureşti a lui Oprea<br />
Demetrescu, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 218.<br />
83 Pr. prep. drd. ION BÂRNEA, Activitatea editorială a lui Oprea Demetrescu,<br />
în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 215.<br />
84 FLORENTINA MARIANA BĂLAŞA, Activitatea lui Oprea Demetrescu de<br />
colecţionare a cântecelor de lume, populare şi patriotice, în „A.U.C.”, Seria<br />
Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 242-244.<br />
85 V. VASILE, O viaţă în slujba muzicii bisericeşti – Ion Popescu Pasărea<br />
(1871-1943), în „B.O.R.”, nr. 10-12, an 1993, p. 111-116.<br />
86 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Oprea Demetrescu – omul şi opera, în<br />
„A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 202-203.<br />
243
şi Prescurtare din Anastasimatar” din 1859, urmată de încă două<br />
ediţii în 1872,1875, fac din Oprea Demetrescu „precursorul<br />
înnoirii teoriei şi practicii muzicii psaltice din a doua jumătate a<br />
secolului XIX”. 87<br />
Perioada activităţii lui Oprea Demetrescu la Râmnicu<br />
Vâlcea, în zona Olteniei, ne interesează mai mult.<br />
Dacă mentorul său, Anton Pann, care şi l-a luat ca model de<br />
viaţă şi de activitate, preocupările lui şi lucrările lui muzicale, 88 a<br />
fost ademenit de ţinuturile vâlcene doar câţiva ani, Oprea<br />
Demetrescu se va stabili în Râmnic, în 1871 şi va fi timp de 20 de<br />
ani profesor de seminar. În urma concursului susţinut la Direcţia<br />
Şcolii de Muzică din Bucureşti, Oprea Demetrescu a fost numit<br />
maestro provizoriu de muzică vocală la seminarul de la Râmnicu<br />
Vâlcea, în locul lui Constantin Brevimanu şi a lui Nicolae<br />
Călinescu, pensionat cu un an înainte. 89 Nicolae Călinescu,<br />
predecesorul său, conform unei frumoase tradiţii, fusese nu numai<br />
profesor de muzică la seminar, ci şi cântăreţ la Catedrala<br />
Episcopală, mai întâi la strana stângă, apoi la strana dreaptă, adică<br />
în funcţia de protopsalt. De aceea, odată cu numirea la seminar,<br />
Oprea Demetrescu a fost încadrat şi în funcţia de protopsalt al<br />
Episcopiei Râmnic în acelaşi an, 1871.<br />
La Seminarul de la Vâlcea a funcţionat până în anul 1887<br />
când este transferat la Gimnaziul din Călăraşi, iar din 1889 îl găsim<br />
la Gimnaziul de la Slatina (Liceul Radu Greceanu). În 1892 se<br />
pensionează şi îşi continuă munca de tipograf la Vâlcea.<br />
La venirea la Râmnicu - Vâlcea, însoţit de soţia sa Ecaterina,<br />
fosta soţie a dascălului său, 90 de la care moştenise tipografia în<br />
timpul activităţii de la Bucureşti, pe Oprea Demetrescu îl aşteptă o<br />
87 SORINA SANDU, Musicul Român, prima revistă muzicală editată la<br />
Bucureşti de Oprea Demetrescu, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an<br />
1999, Craiova, p. 245-247.<br />
88 MARIA BARBU, Oprea Demetrescu, ucenic al lui Anton Pann, în<br />
„A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 238; Vezi şi<br />
CONSTANTIN CATRINA, Doi ucenici ai lui Anton Pann: Oprea<br />
Demetrescu şi George Ucenescu, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4,<br />
an 1999, Craiova, p. 192-198.<br />
89 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Profesori şi compozitori…, în „A.U.C.”,<br />
Seria Teologie, Craiova II, an 1997, nr. 2, p. 23.<br />
90 C. MATEESCU, Op. cit., p. 24.<br />
244
muncă asiduă şi susţinută. Era bun cunoscător al ambelor notaţii,<br />
psaltică şi guidonică, fiind şi absolvent al Conservatorului din<br />
Bucureşti. După reforma învăţământului seminarial din 1864/1865,<br />
când s-a introdus şi muzica în notaţie guidonică, adică a notelor pe<br />
portativ pentru care erau încadraţi profesori cu studii de<br />
specialitate, muzica psaltică fiind predată din acest moment de<br />
pedagogul-şef, recrutat dintre absolvenţii seminariilor, deci fără<br />
studii de specialitate, Oprea Demetrescu ca urmare a pregătirii sale<br />
într-o şcoală cu grad superior a realizat pregatirea muzicală a<br />
elevilor de la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea cu profesionalism.<br />
Slaba pregătire a elevilor precum şi lipsa manualelor de<br />
muzică din seminar, l-a determinat pe Oprea Demetrescu să<br />
menţină tradiţia copierii cântărilor bisericeşti în caiete speciale,<br />
numite manuscrise psaltice de şcoală practică folosită la<br />
majoritatea seminariilor. 91 Însă el şi-a reluat activitatea editorială<br />
începută la Bucureşti prin închirierea teascului tipografiei,<br />
solicitată Primăriei, cu literele alfabetului limbii române şi<br />
neumele pe care le cumpărase de la preotul Lazăr, fiul lui Anton<br />
Pann. Aşa cum s-a afirmat această activitate a lui Oprea<br />
Demetrescu, este un act de cultură de importanţă majoră, întru-cât<br />
după moartea lui Anton Pann, centrul de editare al cărţilor de<br />
muzică bisericească din Bucureşti şi-a încetat activitatea,<br />
rămânând doar cea de la Buzău. 92<br />
Este meritul lui Oprea Demetrescu de a fi dat activităţii<br />
muzicale tipografice şi editoriale de la Râmnic o nouă dimensiune,<br />
dovedindu-se din acest punct de vedere, un vrednic urmaş al<br />
dascălului sau Anton Pann, 93 care a făcut din casa cu foişor de la<br />
marginea oraşului, pe drumul Cheii şi al Olăneştilor, 94 a doua<br />
reşedinţă a lui.<br />
„Maestru de ambele musici”, 95 de numele lui Oprea<br />
Demetrescu se leagă şi înfiinţarea corului seminarului râmnicean la<br />
91<br />
Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Op. cit. , p. 24.<br />
92<br />
IBIDEM.<br />
93<br />
IBIDEM.<br />
94<br />
C. MATEESCU, Op. cit., p. 112.<br />
95<br />
V. VASILE, Oprea Demetrescu. Între tradiţie şi înnoirea muzicii psaltice<br />
româneşti, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 206.<br />
245
11 februarie 1887, 96 profesorul de muzică fiind obligat prin<br />
articolul 22 litera B din Regulamentul Seminariilor din 1867 să<br />
efectueze încă 22 de ore de muzică suplimentar. 97<br />
Perioada anilor 1871-1878 este cea mai fructuoasă pe plan<br />
didactic, componistic, editorial şi folcloric,tipărind sau retipărind în<br />
noi ediţii cele mai importante lucrări, impunându-1 în viaţă<br />
muzicală românească. Cât a funcţionat în oraşul de pe dreapta<br />
Oltului, Oprea Demetrescu şi-a îmbunătăţit activitatea editorială în<br />
domeniul muzicii bisericeşti concretizată în cinci titluri de cărţi de<br />
muzică, unele în mai multe ediţii: 98<br />
l. Principii elementare ale muzicii bisericeşti şi prescurtare<br />
din Anastasimatar, ediţia a II-a, Râmnicu Vâlcea, 1872; ediţia a<br />
III-a, 1875;<br />
2. Antologie muzico-eclesiastică, 1873, 1885, 1903;<br />
3. Prohodul Domnului din 1872-1897, un număr de 9 ediţii;<br />
4. Imnuri şi cântece religioase, morale, patriotice, eroice,<br />
naţionale, istorice şi populare, Râmnicu Vâlcea,1874.<br />
5. Prescurtare din Antologie sau manual de cântări<br />
bisericeşti, Râmnicu Vâlcea,1875.<br />
Activitatea lui Oprea Demetrescu pe cât este de bogată şi<br />
diversificată, pe atât de puţin este cunoscută, multe din lucrările<br />
sale nefiind citate nici în cele mai recente materiale privind<br />
tipăriturile psaltice din secolul XIX.<br />
Lui Oprea Demetrescu îi revine meritul printre altele de a fi<br />
continuat opera înaintaşilor de românire a cântărilor bisericeşti.<br />
Procesul românirii cântărilor bisericeşti se întâlneşte în două dintre<br />
lucrările de muzică psaltică de baza ale lui Oprea Demetrescu:<br />
Principii fundamentale ale muzicii bisericeşti şi prescurtate din<br />
Anastasimatar şi Antologie Muzico-Eclesiastică, culeasă şi<br />
prelucrată de Oprea Demetrescu. Vasile Vasile prezintă câteva<br />
opinii analitice de luat în seamă în ceea ce priveşte Antologia<br />
muzico-eclesiastică a lui Oprea Demetrescu. El spune că autorul<br />
96 Pr. prof. ALEXIE AL. BUZERA, Oprea Demetrescu – omul şi opera, în<br />
„A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 206<br />
97 Diac. conf. univ. dr. NICU MOLDOVEANU, Oprea Demetrescu şi<br />
activitatea muzicală de la Râmnicu Vâlcea, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul<br />
IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 190.<br />
98 CRISTINA BOBOCICĂ, Oprea Demetrescu şi activitatea de la Râmnicu<br />
Vâlcea, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4, an 1999, Craiova, p. 241.<br />
246
antologiei porneşte de la crezul predecesorului său, de a pune la<br />
dispoziţie „toate cântările cele necesarii unui cantăreţu” şi mai cu<br />
seamă elevilor seminarişti, „care în cea mai mare parte nu sunt<br />
decât fii poporului cel lipsit şi stors de mijloace pecuniare”. Linia<br />
creatoare este caracterizată prin dorinţa de simplitate şi concizie,<br />
căci, „n-am crezut a face mai bine decât a conserva stilul cel mai<br />
simplu”. Intervenţiile sale au avut în vedere cântările ce necesitau<br />
unele reduceri după cum spune Oprea Demetrescu: „Cântările<br />
întinse însă mai mult le-am lăsat în starea lor primitivă, afară de<br />
câteva excepţiuni unde au cunoscut necesitatea de modificaţii şi de<br />
prescurtări”. 99<br />
La baza activităţii lui de românire stau lucrările lui Anton<br />
Pann, mai ales la care a fost abonat. Munca lui nu s-a redus numai<br />
la procesul de simplificare şi adaptare a melodiilor bisericeşti, ci a<br />
creat şi cântări pe texte liturgice în limba română între care<br />
amintim: „Fericit bărbatul” glas VIII, „Condacul din Postul Mare”<br />
glas II şi mai ales „Doxologia” glas VIII.<br />
În concluzie se poate spune că, prin activitatea polivalentă de<br />
muzician, interpret, folclorist, pedagog, tipograf, compozitor şi<br />
editor, Oprea Demetrescu se înscrie cu contribuţii apreciabile<br />
alături de contemporanii săi din a doua jumătate a secolului al<br />
XIX-lea.<br />
Istoria vieţii culturale a zonei Olteniei cunoaşte mult mai<br />
mulţi muzicieni psalţi care au contribuit la dezvoltarea<br />
patrimoniului său artistic. Astfel la procesul de românire au mai<br />
contribuit chiar dacă într-o mai mică măsură, pe lângă muzicienii<br />
amintiţi în partea a III-a a acestei lucrări, şi nume ca: Hristea<br />
Grigoriu, Toma Paraipan, Nicolae Călinescu, Gherasim, Ioan C.<br />
Sgondea, Ion Mardale, Dimitrie C. Popescu, Chiril Popescu, ş.a.<br />
Distingem dintre aceştia pe profesorul şi compozitorul de<br />
muzică psaltică Dimitrie C. Popescu, a cărui activitate<br />
componistică a cunoscut o permanentă ascensiune mai ales în<br />
secolul XX. Fiind protopsalt la Episcopia Râmnicului, apoi la<br />
Biserica Sf. Ilie din Craiova, el a simţit lipsa cărţilor de muzică<br />
necesare cultului divin, fiind şi maestru de cântări la Şcoala de<br />
99<br />
V. VASILE, Oprea Demetrescu…, în „A.U.C.”, Seria Teologie, anul IV, nr. 4,<br />
an 1999, Craiova, p. 185.<br />
247
cântăreţi din Craiova. 100 Date fiind aceste condiţii, Dimitrie C.<br />
Popescu a tipărit „Gramatica şi Noul Anastasimatar” pentru uzul<br />
seminariilor şi şcolilor de cântăreţi din ţară. Activitatea sa<br />
componistică nu se rezuma doar la această lucrare, întru-cât el a<br />
mai alcătuit şi un important buchet de melodii intitulat "Gradina<br />
musicală" întocmit încă din timpul când se afla cântăreţ la Râmnic.<br />
Importanţa acestui manuscris reiese din faptul că, el cuprinde şi<br />
compoziţii ale profesorilor seminarului din Râmnicul Vâlcea şi<br />
şcolilor de psaltichie din Craiova, despre care există puţine<br />
informaţii. 101<br />
Spre sfârşitul vieţii, Dimitrie C. Popescu a mai întocmit un<br />
Antologhion - Minologhion şi Antologhion Păresimial (1930),<br />
lucrări care, alături de celelalte îl vor înscrie pe Dimitrie C.<br />
Popescu printre iluştrii muzicieni care au contribuit la dezvoltarea<br />
patrimoniului cultural-artistic din Oltenia.<br />
Concluzionând putem afirma că la dezvoltarea muzicii de<br />
tradiţie bizantină în zona Olteniei au contribuit factori importanţi<br />
cum ar fi vetrele de cultură mănăstireşti precum şi şcolile de<br />
psaltichie din oraşele Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Slatina, Caracal,<br />
Tg. Jiu, ş. a. În această zonă tradiţia înaintaşilor de a români<br />
cântările a fost continuată de muzicieni cu talente înnăscute de<br />
compozitori, traducători, copişti, mari personalităţi ai muzicii<br />
psaltice de tradiţie bizantină precum Anton Pann, Chesarie de la<br />
Hurezi, Gheorghe Gherontie, Ilie Stoianovici Jianu, Oprea<br />
Demetrescu, Dimitrie C. Popescu, Hristea Grigoriu, Toma<br />
Paraipan, Nicolae Călinescu, Ion Mardale, Chiril Popescu, ş. a.,<br />
care şi-au adus aporturi considerabile la consolidarea limbii<br />
române în cultul bisericesc. Numele psalţilor şi acţiunea lor de<br />
românire desfăşurată în mănăstirile din Oltenia şi vetrele de cultură<br />
muzicală de tradiţie bizantină ce dăinuiesc de peste o jumătate de<br />
mileniu, situează Oltenia printre provinciile româneşti cu<br />
contribuţii absolute originale.<br />
100 DIMITRIE C. POPESCU, Prefaţă la Gramatica şi Noul Anastasimatar<br />
practic-grabnic, Ediţia I, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908.<br />
101 Pr. prof. univ. dr. ALEXIE AL. BUZERA, Coordonate …, p. 256.<br />
248
Abstract: The Psalt Musicians in Oltenia and their Contribution<br />
to the Process of Romanization of the Byzantine Music<br />
The monasteries from Oltenia are certainly the most adequate<br />
spaces for the development of the ecclesiastical art and culture<br />
from the Middle Age till today. The presence of the musical<br />
manuscript in this space shows that the byzantine music was a very<br />
important preoccupation on this area. Later, this direction has<br />
consolidated in professional schools, by Protopsaltis and<br />
professors who start the technic of singing in The Church. Time<br />
after time, the byzantine music became a precious part in the<br />
practical statement of the Church. In Oltenia, this legacy is<br />
represented by famous compositors like: Anton Pann, Chesarie de<br />
la Hurezi, Gheorghe Gherontie, Ilie Stoianovici Jianu, Oprea<br />
Demetrescu, Sister Platonida, Dimitrie C. Popescu, Hristea<br />
Grigoriu, Toma Paraipan, Nicolae Călinescu, Ion Mardale, Chiril<br />
Popescu etc. In our study we try to briefly highlight their artistic<br />
work and personality.<br />
249
TRADUCERI<br />
PARACLISUL SFINŢILOR TREI IERARHI:<br />
VASILE CEL MARE, GRIGORIE TEOLOGUL ŞI<br />
IOAN GURĂ DE AUR<br />
(Traducere din limba greacă)<br />
250<br />
Prof. MARIA TRUŞCĂ 1<br />
După binecuvântare, Doamne, auzi rugăciunea mea... Ps. 142<br />
Apoi, Dumnezeu este Domnul... şi troparul. Glasul 4<br />
Cel ce S-a înălţat pe cruce...<br />
Ca cei ce sunteţi iconomi ai slăvitelor taine şi corifei ai<br />
dumnezeieştilor daruri, Vasilie, Grigorie şi Ioane Gură de Aur,<br />
stingeţi văpaia sufletului meu şi-mi încetaţi tulburarea sălbaticelor<br />
patimi şi mă îndreptaţi prin vieţuirea cea după virtute spre darurile<br />
adevărate ale înţelepciunii.<br />
pe uscat...<br />
a Născătoarei de Dumnezeu:<br />
Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea...<br />
Ps. 50. Şi canonul:Cântarea1, Gl. 4. Apa trecând-o ca<br />
Apărători şi izbăvitori tuturor v-aţi arătat, lui Dumnezeu<br />
asemenea v-aţi făcut, ierarhilor Vasilie, Grigorie şi Ioane Gură de<br />
Aur, pe noi pururea ocrotindu-ne.<br />
Cunoscători de taină ai înţelepciunii dumnezeieşti fiind, din<br />
cursele viclene şi înfricoşate ale amăgitorului, Vasilie cu Grigorie<br />
împreună şi cu Ioan Gură de Aur, pe noi izbăviţi-ne.<br />
Propovăduitori înţelepţi ai vieţii tainice întru Hristos,<br />
răzvrătirile ascunselor patimi le-aţi biruit şi pe noi ne-aţi ridicat la<br />
1<br />
Profesor de Limbi clasice la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie<br />
Teologul” din Craiova.
viaţa cea dumnezeiască.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu:<br />
De chinuri cumplite e plină viaţa mea întru tot lăudată<br />
Fecioară, din pricina mulţimii păcatelor mele, nu mă trece cu<br />
vederea pe mine până în sfârşit, ci îmi poartă de grijă, uşurându-mi<br />
durerea.<br />
Cântarea 3. Doamne, Cela ce ai făcut cele de deasupra crugului<br />
ceresc...<br />
Tămăduitori de Dumnezeu însufleţiţi, biruind patimile<br />
sufletelor, vindecaţi şi durerile inimilor noastre cu darul cel de<br />
taină, în chip nematerialnic pe noi călăuzindu-ne spre vieţuirea<br />
îmbunătăţită prin virtute.<br />
O, înţelepţilor ierarhi, celor ce vă laudă revărsaţi cu<br />
prisosinţă din izvoarele mântuirii apa vieţii netrupeşti şi pe poporul<br />
cel ales îl îndreptaţi spre roadele nestricăciunii.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
Răspuns potrivnic nu-mi da mie, Fecioară, şi ruşinea<br />
greşelii mele vădeşte-o înaintea uşii tale, căci eu fără de minte<br />
fiind, pe fratele mi-l osândesc, ce mă voi face, oare, tu însă<br />
izbăveşte-mă.<br />
Caută cu milostivire cu totul lăudată Născătoare de<br />
Dumnezeu...<br />
Ectenia si sedealna.<br />
Glasul 2. Ceea ce eşti rugătoare caldă si zid nebiruit...<br />
Ocrotitori calzi si păstori slăviţi, turnuri întărite si nouă<br />
păzitori, Vasilie, Grigorie si Gură de Aur, cereştilor învăţaţi, în<br />
nevoi şi în chinuri pe noi cei neputincioşi ajutaţi-ne.<br />
Cântarea 4. Am auzit, Doamne, taina randulielii<br />
251
Tale...<br />
O, cereşti slujitori ai tainelor, către cunoaşterea înţelepciunii<br />
celei adevărate, din cumplite rătăciri, călăuziţi şi sufletele noastre.<br />
Ai Duhului slujitori, ţarina pustiită de păcate a inimii mele,<br />
lucraţi-o, sădind într-însa (seminţele) cele bune.<br />
Rugaţi-vă cerând pentru noi mântuirea sufletului şi a<br />
trupului, fericiţilor Ioane, Grigorie si Vasile, împreună slăviţi.<br />
252<br />
a Născătoarei de Dumnezeu.<br />
Ca ceea ce eşti ridicarea celor căzuţi, grăbeşte de mă<br />
mântuieşte, Preacurată, pe mine cel pierdut, învrednicindu-mă de<br />
dumnezeiasca răsplata.<br />
Cântarea a 5-a: Luminează-ne pe noi, Doamne...<br />
Preafericiţilor Ierarhi, de sus văzându-ne iarăşi pe noi cu<br />
părintească dragoste, în cinste rânduiţi şi viaţa noastră.<br />
Ca un izvor de înţelepciune, ierarhilor, slujitori ai Treimii,<br />
este cuvântul vostru înţelept cel ce tuturor dă tărie.<br />
O, fericite Vasile şi Grigorie şi înţeleptule Gură de Aur,<br />
buzele viclene cele ce grăiesc nedreptăţi împotrivă-ne, voi<br />
îngrădiţi-le.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
Tămăduieşte, Curată, neputinţa sufletului meu, întoarce<br />
tulburările cele multe ale ispitelor întru pace şi liniştire.<br />
Treime sfântă de arhierei, din nevoi cumplite şi necazuri,<br />
scăpaţi-ne pe noi cei ce de bună voie venim sub acoperământul<br />
vostru.
Cântarea 6. Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul...<br />
Slujitori ai Treimii, preaînţelepţi, Teologule şi Vasilie<br />
fericite şi strălucitule Ioane cel cu aurit cuvânt dăruiţi vindecare cu<br />
puternicele voastre rugăciuni celor ce scapă sub acoperământul<br />
vostru.<br />
Vistierii ale harului fiind, ca cei ce aţi arătat felurimea<br />
virtuţilor, întăriţi şi cugetele noastre cele slăbite, cu hrana<br />
Mângâietorului, Vasilie înţeleptule, strălucitule Grigorie şi Ioane<br />
Gură de Aur.<br />
Aducând lui Dumnezeu şi puterilor cereşti o, sfinţilor, jertfa<br />
slujirii netrupeşti, nu încetaţi să înălţaţi pentru noi rugăciuni calde<br />
şi folositoare către Hristos Cel de viaţă dăruitor, ca să ne<br />
izbăvească de tot răul.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
Nenuntită Marie, Maica Luminii, scăpare a lumii,<br />
prealăudată Fecioară, izbăveşte-mă de tot necazul ce mă paşte, de<br />
strâmtorare şi primejdii, îndreptând în pace viaţa mea.<br />
Treime sfântă de arhierei, din nevoi cumplite şi necazuri,<br />
scăpaţi-ne pe noi cei ce de bună voie venim sub acoperământul<br />
vostru.<br />
Nepătată, care prin cuvânt pe Cuvântul în chip negrăit L-ai<br />
născut, mijloceşte pentru noi în zilele cele de pe urmă, ca ceea ce<br />
ai îndrăzneală de Maică.<br />
Ectenia şi Condacul.<br />
Gl. 2. Ceea ce eşti păzitoarea creştinilor nebiruită…<br />
Înţelepţilor Ierarhi ai Bisericii şi dumnezeieşti luminători ai<br />
credinţei, veniţi degrab spre ajutorul nostru, ca cei ce sunteţi cu noi<br />
împreună-pătimitori, nu treceţi cu vederea glasurile celor ce strigă<br />
spre ajutor şi suspinele noastre adânci, Vasile de Dumnezeu<br />
253
arătătorule, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorule împreună cu<br />
slăvitul Ioan, ajutaţi-ne nouă pururea.<br />
Prochimen:<br />
Preoţii Tăi, Doamne, se îmbracă întru dreptate şi<br />
cuvioşii Tăi se veselesc.<br />
Stih: În tot pământul a ieşit (s-a auzit) glasul lor şi la marginile<br />
lumii (pământului) cuvintele lor.<br />
Evanghelia:<br />
Din Sf. Ev. De la Matei citire (5, 14-19): Zis-a Domnul către<br />
ucenici. Voi sunteţi lumina lumii….cel ce va face şi va învăţa,<br />
acesta mare se va numi în împărăţia cerurilor.<br />
Slavă…<br />
Pt. rugăciunile Dascălilor ( Sf. Trei Ierarhi ), Milostive…<br />
Şi acum …<br />
Pt. rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive…<br />
Prosomion. Glasul 2. Toată nădejdea…<br />
Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…<br />
O, stele prealuminoase ale Luminii celei înţelegătoare şi<br />
trâmbiţe ale Duhului, izbăviţi-ne de necazuri, neputinţe şi cumplite<br />
căderi, totdeauna cerând de la Hristos pentru noi iertare de păcate,<br />
Vasilie împreună cu Grigorie cel preaînţelept şi cu Ioan Gură de<br />
Aur, ca cei ce sunteţi apărători ai Bisericii.<br />
254<br />
Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…<br />
Cântarea a 7-a. Tinerii cei ce au mers din Iudeea…<br />
Răscumpărarea greşalelor şi sporirea obiceiurilor<br />
neîntinate, Vasile de trei ori fericite, Grigorie de Dumnezeu<br />
înţelepţite şi Gură de Aur, Cuvioase, celor ce se încredinţează<br />
vouă, după vrednicie, rânduiţi-le.<br />
Inima paşnică, trupul cumpătat şi sufletul voios, Vasile
de trei ori fericite, Grigorie de Dumnezeu înţelepţite şi Gură de<br />
Aur, Cuvioase, pururea păziţi-le prin bune făptuiri.<br />
Chip compătimitor, cuvânt binevoitor şi cuget de<br />
Dumnezeu ascultător, învredniciţi-ne pe noi a dobândi cu osârdie,<br />
o, Sfinţilor, ca cei ce sunteţi ierarhi înţelepţi şi ai tainelor<br />
cunoscători.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
Cu stropii darurilor Tale netrupeşti înviorează-mă şi cu<br />
puterea ta, Curată, spală necurăţia şi toată întinăciunea sufletului<br />
meu, făcându-l fără pată, ca să te slăvesc pe Tine Cea plină de har,<br />
pururea.<br />
Cântarea a 8-a: Pe împăratul ceresc...<br />
Ca cei ce sunteţi tâlcuitori ai vieţii fără de prihană,<br />
asemenea lui Dumnezeu făcându-vă, călăuziţi-ne pe noi cu<br />
blândeţe spre suişurile dumnezeieştii dreptăţi.<br />
O, dumnezeieşti ierarhi, îndreptaţi-mă pe mine cel răpus de<br />
vicleana înşelăciune, tămăduind durerea sufletului meu.<br />
Ca cei ce sunteţi cunoscători ai sfintelor taine, minte<br />
inspirată având, sfinţiţi şi cugetele noastre, descoperindu-le<br />
dumnezeiasca voire.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
Curăţeşte Născătoare de Dumnezeu mintea mea întinată de<br />
lucrarea patimilor şi mă izbăveşte pe mine de osânda ce mă paşte.<br />
Cântarea a 9-a: Cu adevărat, Născătoare de<br />
Dumnezeu, Te mărturisim pe Tine...<br />
Ca cei ce sunteţi prieteni ai Mântuitorului, Vasile<br />
preafericite şi Ioane şi dumnezeiescule Grigorie, izbăviţi-ne pe noi<br />
255
de prieteşugurile cele rele.<br />
Mâinile ridicând către Presafânta Treime, o, Părinţi de<br />
Dumnezeu insuflaţi şi preamăriţi, cu făgăduinţele voastre, cereţi<br />
tuturor luminare.<br />
O, Vasile de Dumnezeu cugetătorule şi Gură de Aur şi<br />
dumnezeiescule Grigorie, cu apa cea vie stropiţi-ne, pe noi<br />
înviorându-ne.<br />
a Născătoarei de Dumnezeu<br />
În chip viclean ucigaşul de oameni mă ispiteşte, semănând în<br />
inima mea gândurile cele rele, ci Tu, Fecioară, îi risipeşte<br />
îndrăzneala.<br />
Cuvine-se cu adevărat... şi aceste tropare:<br />
Pe cei ce sunt dascălii credinţei, călăuze şi însoţitori ai<br />
Bisericii, pe Vasilie, cu Grigorie cel Mare şi cu Ioan împreună, în<br />
cântări să-i cinstim.<br />
Bucuraţi-vă, arătători ai înţelepciunii, călăuze şi cuvântători<br />
ai celor negrăite, bucuraţi-vă, învăţători ai dumnezeieştilor dogme,<br />
luminătorii lumii, Părinţi prealăudaţi.<br />
Pe Vasile, călăuza credincioşilor, pe Grigorie, în toată<br />
vremea veghetor şi pe Ioan, de bucurie aducător, împreună, întru<br />
unire fiind, cu toţii să-i lăudăm (cântăm).<br />
Bucură-te treime sfântă de arhierei, Vasile Părinte, Grigorie<br />
Sfinte, împreună cu Ioan cel cu aurit cuvânt, arătători prealuminaţi<br />
ai dumnezeieştii Treimi.<br />
O, preacuvioşi Părinţi, rugaţi pe Dumnezeu ca să ne<br />
dăruiască nouă luminare, dezlegare de păcate şi scăpare întru<br />
necazuri, celor ce căutăm spre ajutorul vostru.<br />
Sfinţilor Părinţi, mijlocitori pentru noi făcându-vă, rugaţi-vă<br />
să rodească întru noi buna înţelegere, revărsând în viaţa noastră<br />
256
cuviinţă şi dragoste nefăţarnică, prin ocrotirile voastre.<br />
Toate oştile îngereşti... Sfinte Dumnezeule, Sfinte<br />
Tare... şi troparul. gl.1<br />
Pe aceşti trei mari luminători ai întreitului şi<br />
dumnezeiescului Soare, pe cei ce luminează lumea cu strălucirea<br />
dumnezeieştilor învăţături, pe râurile de miere ale înţelepciunii, pe<br />
cei ce înviorează întreaga zidire cu apa cea vie a cunoaşterii de<br />
Dumnezeu, pe Vasile cel Mare, pe Grigorie Teologul, împreună cu<br />
slăvitul Ioan cel cu gura aurită, toţi credincioşii împreună cu<br />
cântări să-i cinstim, căci aceştia pentru noi mijlocesc înainte<br />
Treimii, pururea.<br />
Preotul pomeneşte după obicei... prosomia. gl. 2 Când de pe<br />
lemn...<br />
De toată tulburarea patimilor, de cumplite căderi şi de<br />
vieţuirea cea rea, pe noi toţi izbăviţi-ne, o, fericiţilor, Vasile de<br />
Dumnezeu arătătorule, dumnezeiescule Grigorie şi slăvite Gură de<br />
Aur, ca cei ce sunteţi slujitori ai lui Hristos, strălucind în inimile<br />
noastre, prin cunoaşterea dumnezeieştilor învăţături, lumina cea<br />
mântuitoare a harului.<br />
257
PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII:<br />
258<br />
PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA NAŞTERII<br />
SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL<br />
(24 IUNIE)<br />
Pr. FLORIN ILIESCU 1<br />
Ziua naşterii fiecăruia dintre noi e o taină. Nimeni nu ştie când<br />
vine pe lume dar pentru ce venim pe lume ştim. Căci Dumnezeu,<br />
în afara dialogului cu Fiul şi cu Sfântul Duh, simte nevoia să<br />
comunice şi cu omul. Tocmai de aceea a lăsat cărţile de rugăciune,<br />
slujbele sau postul.<br />
O familie fără copii este asemeni unei grădini fără flori,<br />
unui clopot fără glas, unei păsări fără cântec sau asemenea unui<br />
pom fără rod. Şi câţi irozi sunt printre noi care ucid pruncii astăzi,<br />
deşi ne uităm cu mânie la Irod regele Iudeii care dădu de poruncă<br />
să fie omorâţi copii de la doi ani în jos.<br />
Iubiţi credincioşi şi lui Dumnezeu bineplăcuţi,<br />
Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din<br />
ceata preoţească a lui Abia iar femeia lui era din fiicele lui Aaron<br />
şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui<br />
Dumnezeu, umblând fără de prihană în toate poruncile şi<br />
rânduielile Domnului. Dar nu aveau copii, deoarece Elisabeta era<br />
stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zile. Şi pe când Zaharia slujea<br />
înaintea lui Dumnezeu în rândul săptămânii sale, după obiceiul<br />
preoţiei, a ieşit la sorţi să tămâieze, intrând în altarul Domnului iar<br />
toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga.<br />
Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului<br />
tămâierii. Şi văzându-l Zaharia, s-a tulburat şi frică a căzut peste<br />
el. Iar îngerul a zis către el: „Nu te teme, Zaharia, pentru că<br />
rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un<br />
fiu şi-l vei numi Ioan.<br />
1 Preot la Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului” – Madona-Dudu, Craiova şi<br />
Profesor la disciplina Religie la Şcoala nr. 13, Craiova.
Atunci Zaharia a zis către înger: „După ce voi cunoaşte<br />
acestea? Căci eu sunt bătrân şi femeia înaintată în zile. Şi îngerul<br />
răspunzând i-a zis: „Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui<br />
Dumnezeu şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc<br />
acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua când<br />
vor fi acestea, pentru că nu ai crezut în cuvintele mele, care se vor<br />
împlini la timpul lor” (Luca 1, 18-20).<br />
În ziua a opta după naştere se tăia împrejur pruncul după<br />
porunca legii. Cei ce erau de faţă au dorit să-i pună numele Zaharia<br />
iar Elisabeta a zis: „Nu! Ci se va chema Ioan! (Luca 1, 60). Au<br />
făcut semn tatălui său care era mut şi nu putea vorbi tocmai de la<br />
vestirea naşterii de către Gavriil. Neputând să vorbească a făcut un<br />
semn pe o tăbliţă scriind: „Ioan este numele lui!” (Luca 1, 63).<br />
Vestea naşterii dumnezeiescului Ioan Botezătorul a ajuns<br />
până la regele Irod care stăpânea atunci pe iudei şi auzind s-a<br />
gândit că el va fi împăratul Iudeii. Astfel, a trimis ostaşi la Hebron,<br />
în casa lui Zaharia dar trimişii n-au găsit pe pruncul Ioan căci<br />
Elisabeta luase pruncul şi fugise cu el în munţii Iudeii iar Zaharia a<br />
rămas la Ierusalim, slujind la templu. Când a văzut sfânta Elisabeta<br />
că ostaşii care căutau mame cu copii ascunşi în munţi s-au apropiat<br />
de ea, a strigat către muntele de piatră şi îndată acesta s-a desfăcut<br />
cu voia lui Dumnezeu şi primind-o a ascuns-o de cei ce o căutau.<br />
Aşa a izbăvit Dumnezeu de moarte pe Elisabeta şi pe fiul ei Ioan.<br />
Atunci ucigaşii, la porunca lui Irod, l-au ucis pe Sfântul<br />
Zaharia între biserică şi altar iar soţia lui, Elisabeta, împreună cu<br />
Ioan au rămas ascunşi în munte. Lângă munte curgea un izvor de<br />
apă şi un finic plin cu roade crescuse înaintea peşterii. Când era<br />
vremea mâncării, acel pom se apleca în jos şi îşi dădea roadele sale<br />
spre mâncare apoi se ridica. După 40 de zile de la uciderea<br />
Sfântului Zaharia, Elisabeta, mama Înaintemergătorului Ioan, a<br />
murit în peştera aceea, iar Sfântul Ioan rămânând singur, a fost<br />
hrănit de îngeri şi păzit până în ziua arătării sale către Israel. Între<br />
copilărie şi maturitate nu ni se spune precis cum a petrecut.<br />
Dreptmăritori creştini şi iubitori de Dumnezeu,<br />
Cât de minunată este, în general vorbind, naşterea unui<br />
prunc pe lume! Cu mult mai mult însă, pentru familia care-l<br />
aşteaptă cu ardoare. Venerabila Elisabeta va fi simţit, ca orice<br />
femeie care naşte întâia oară dar cu mai adâncă trăire, ceea ce<br />
259
descrie şi Mântuitorul: „Femeia, când e să nască, se întristează<br />
pentru că i-a sosit ceasul. Dar după ce naşte copilul, nu-şi mai<br />
aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume”<br />
(Ioan 16, 21).<br />
Dacă cercetăm Sfânta Scriptură, aflăm că unii dintre cei<br />
mai mari sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au făcut câte o greşeală.<br />
Astfel vedem pe patriarhul Avraam, când i S-a arătat Dumnezeu şi<br />
i-a zis: „Eu sunt Domnul care te-a scos din Urul Caldeei, ca să-ţi<br />
dau pământul acesta de moştenire” (Facere 15, 7). Iar Avraam a<br />
zis: „Stăpâne, Doamne după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?”<br />
(Facere 15, 8). Acest cuvânt al lui Avraam este îndoială şi pentru<br />
această îndoială, Dumnezeu îi arată că neamul lui va fi robit în<br />
Egipt 400 de ani (Facere 15, 13). S-a îndoit Petru, apostolul, când<br />
Mântuitorul i-a poruncit să vină la El pe apă. Pentru această<br />
îndoială, a început a se scufunda şi a striga după ajutor către Iisus,<br />
iar Mântuitorul l-a mustrat pentru greşeala lui: „Puţin<br />
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 26-31).<br />
În prezenţa Maicii Domnului şi a Mântuitorului, Sfântul<br />
Ioan a săltat în pântecele maicii lui. Se arată prin aceasta că şi<br />
copilul care nu s-a născut e luat în seamă de Dumnezeu.<br />
Ar trebui să-i cunoaştem pe credincioşi nu după locul în<br />
care se găsesc, ci după viaţa lor. Marile ranguri în armată le<br />
recunoaştem după insignele purtate de oameni. Se cuvine ca un<br />
creştin să se cunoască nu numai prin cele ce a primit de la<br />
Dumnezeu, cum ar fi botezul creştin, ci şi prin cele ce aduce el lui<br />
Dumnezeu: purtarea, ţinuta, gesturile şi cuvintele.<br />
Sfântul Ioan Botezătorul cel prăznuit astăzi spunea: faceţi<br />
roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8). Nu e de ajuns să fugim de<br />
păcat ci să săvârşim şi fapte vrednice de pomenire. Trăind astfel,<br />
cum a făcut-o şi Sfântul Ioan, nu numai că veţi îndrepta lumea dar<br />
veţi face ca şi Dumnezeu să fie slăvit.<br />
Adeseori, Sfântul Ioan s-a mâniat pe oameni dar nu a<br />
păcătuit prin aceasta (Ps. 4, 4). Să nu vă smintiţi auzind că îi făcea<br />
pe păcătoşi pui de năpârcă. Mânia este păcat atunci când din cauza<br />
ei te răzbuni, dar când te mânii pe cineva spre a-l trezi şi a-i fi spre<br />
întoarcere păcătosului la cele sfinte, ea nu este păcat.<br />
Azi sărbătorim Naşterea sfântului Ioan Botezătorul şi<br />
trebuie să mai bifăm un alt aspect al acestei sărbători. Prea puţin îşi<br />
260
mai doresc femeile astăzi să aibă copii. Când nu doreşti ceva să<br />
faci în viaţă, ştiţi foarte bine că motive se găsesc. Aşa şi în cazul<br />
nostru, putem spune că nu avem destui bani şi viaţa e scumpă dar e<br />
mai scumpă decât un copil căruia i se dă suflet. Toate celelalte<br />
lucruri sunt obiecte, nu-ţi dau dragoste şi nici satisfacţie de durată.<br />
Alteori spunem că nu-i momentul potrivit iar când doreşte omul să<br />
aibă o familie şi copii poate nu mai rânduieşte Dumnezeu. Nu că-I<br />
rău El, dar oare a devenit Dumnezeu sluga omului să împlinească<br />
orice când pofteşte acesta? L-am scos din ecuaţia vieţii noastre pe<br />
Dumnezeu.<br />
Avem şi în Evanghelii exemple care ne dovedesc într-adevăr<br />
că a cere nu e întotdeauna uşor. E greu şi a da dar e greu şi a cere.<br />
Să ne amintim de fii lui Zevedeu care, în momentul în care li s-a<br />
părut că Mântuitorul ar putea deveni împărat pământesc, au spus:<br />
„Doamne vrem să-ţi cerem ceva. Să fim unul de-a dreapta şi altul<br />
de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta.” Ei se gândeau însă la o<br />
împărăţie pământească. Fiii lui Zevedeu n-au ştiut ce să ceară.<br />
Dumnezeu i-a spus lui Solomon: „cere-Mi ce vrei să-ţi<br />
dau”. Solomon a răspuns: ,,Doamne Tu m-ai pus pe mine robul<br />
tău, rege în locul lui David, tatăl meu. Însă eu sunt tânăr şi nu ştiu<br />
să conduc. Dăruieşte-mi minte pricepută ca să ascult şi să judec pe<br />
popor şi să deosebesc ce este bine şi ce este rău”. Regele era<br />
chemat să facă judecata în popor pe vremea aceea. În loc să ceară<br />
altceva, Solomon se tânguia: „cine poate să povăţuiască pe acest<br />
popor al Tău, care este nesfârşit de mare?” Şi Dumnezeu a zis:<br />
„Deoarece ai cerut aceasta şi n-ai cerut viaţă lungă, n-ai cerut<br />
bogăţie, n-ai cerut sufletele duşmanilor tăi, ca să te răzbuni, ci ai<br />
cerut înţelepciune, ca să ştii să judeci, iată Eu voi face după<br />
cuvântul tău”. La o astfel de cerere Dumnezeu a răspuns imediat.<br />
Dumnezeu devine ascultător de om, când omul ştie ce să ceară. Şi<br />
continuă Dumnezeu: „Îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi<br />
slavă, aşa încât nici unul din regi nu va fi asemenea ţie. Şi dacă vei<br />
umbla pe drumul Meu, ca să păzeşti legile Mele şi poruncile Mele,<br />
cum a umblat tatăl tău David, îţi voi înmulţi şi zilele vieţii tale. Din<br />
întâmplarea aceasta învăţăm că trebuie întâi să cerem de la<br />
Dumnezeu cele mântuitoare, şi cum se poate mântui o femeie sau o<br />
familie mai frumos decât prin naştere de prunci, şi toate celelalte<br />
spre creşterea lor le va da Dumnezeu.<br />
261
Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan, se priveau atât<br />
de bătrâni şi neputincioşi încât nu se vedeau cu copii la vârsta<br />
senectuţii. Schimbă felul în care vorbeşti despre tine şi-ţi vei<br />
schimba viaţa. Pe măsură ce afirmi lucruri optimiste despre tine,<br />
vei fi surprins să descoperi că devii mai puternic. Când Dumnezeu<br />
le-a spus lui Avraam şi Sarei că vor avea un copil, aceştia erau<br />
bătrâni. Nu-i de mirare că Sara a râs necrezând că mai poate avea<br />
copii. Dumnezeu a fost nevoit să le schimbe acestora percepţia pe<br />
care o aveau despre ei înşişi înainte ca aceştia să poată avea un<br />
copil. Le-a schimbat numele: numele Sarai a devenit Sara, ce<br />
înseamnă „prinţesă”, iar Avram a devenit Avraam, adică „tată a<br />
multe neamuri”.<br />
Ia gândiţi-vă, acum, de fiecare dată când cineva îl întreba:<br />
„ce faci, Avraame?”, această persoană spunea de fapt: „ce faci tată<br />
a multe neamuri?” Avraam a auzit acest lucru atât de des, încât a<br />
început să creadă. Sara era o femeie în vârstă, nu se simţea chiar o<br />
prinţesă, dar, de fiecare dată când cineva zicea: „bine te-am găsit<br />
Sara!”, zicea de fapt „bine te-am găsit prinţesă!” În timp acest fapt<br />
i-a schimbat femeii părerea despre sine. În cele din urmă a dat<br />
naştere unui copil care s-a numit Isaac, după voia Domnului.<br />
Prin cuvinte mulţi oameni îşi prezic înfrângerea, eşecul şi<br />
lipsurile. Nu te folosi de cuvinte doar pentru a descrie situaţia în<br />
care te afli, ci foloseşte-te de ele pentru a o schimba. Înainte să ieşi<br />
din casă, să pleci la muncă acordă-ţi, suflet de român, cinci minute<br />
în fiecare dimineaţă şi spune-ţi ţie câteva lucruri bune în ceea ce<br />
priveşte viaţa ta. Nici nu-ţi va veni să crezi cât de eficientă este<br />
această atitudine.<br />
Învaţă să afirmi lucruri pozitive despre viaţa ta. Cele<br />
pesimiste îl vor zădărnici pe Dumnezeu în planul pe care îl are cu<br />
tine. Cam aşa era să păţească şi profetul Ieremia. Dumnezeu i-a<br />
grăit acestuia că înainte să fie plămădit în pântecele mamei sale, El<br />
îl făcuse prooroc al neamurilor. Ieremia era tânăr şi nu avea<br />
încredere în el însuşi. Auzind promisiunea lui Dumnezeu a-nceput<br />
să i se facă frică, spunându-i lui Dumnezeu că este un copil<br />
(Ieremia 1, 49). În clipa următoare Dumnezeu l-a oprit să mai<br />
spună vreun cuvânt negativ la adresa sa. De ce? Dumnezeu ştia că<br />
dacă va continua să repete într-una cuvinte negative la adresa lui<br />
acele vorbe ar fi zădărnicit planul lui Dumnezeu. Devenind pozitiv,<br />
262
în gândire acesta a devenit un orator neînfricat al unei generaţii<br />
care nu avea aşteptări.<br />
Familiile de azi se lasă atât de greu convinse să facă copii,<br />
pentru că trăiesc în păcatul egoismului. Zice sfântul episcop<br />
Teofan Zăvorâtul: ,câtă vreme odaia este în întuneric, nu poţi<br />
vedea murdăria din ea. Dar dacă în odaie aduci o lumină puternică,<br />
poţi vedea fiecare firicel de praf. La fel e şi cu sufletul. Când<br />
lumina lui Hristos străluceşte în noi şi descoperă păcatele noastre<br />
să-L lăsăm să curăţească acele păcate. Astfel vom trece prin viaţă<br />
temându-ne de lumină şi fugind de ea, fiindcă vădeşte întunericul<br />
şi răul din noi”.<br />
Ne plângem foarte mult şi prin aceasta ne vădim lipsa de<br />
capacitate a asumării de răspundere. Nu ne asumăm răspunderea că<br />
doar sunt vremuri grele şi suntem în tranziţie. Uneori spunem ce<br />
generaţie năpăstuită suntem. Oamenii care se simt năpăstuiţi, se<br />
vor simţi năpăstuiţi şi în situaţia ideală de a avea palat şi servitori.<br />
Oamenii care sunt cu încredere în ei sunt oameni care indiferent de<br />
circumstanţele exterioare se simt bine. Nu-i vorba cum trăieşti şi<br />
câţi bani ai, ci de cum îţi aranjezi circumstanţele mentale.<br />
Îndelung răbdătorul Dumnezeu să ne ajute pe toţi laolaltă,<br />
ca fiecare zi din viaţă să nu treacă fără rugăciune, sărbătoarea fără<br />
Liturghie şi anul fără spovedanie, acum şi pururea şi-n vecii<br />
vecilor. Amin.<br />
263
264<br />
ADUCEREA RACLEI CU SFINTELE MOAŞTE<br />
ALE SFÂNTULUI IERARH CALINIC DE LA<br />
CERNICA ÎN MITROPOLIA OLTENIEI:<br />
28 APRILIE – 5 MAI 2012<br />
Pr. Lect. Dr. ION RIZEA 1<br />
Diac. Drd. IONIŢĂ APOSTOLACHE 2<br />
„Auzit-au vestea despre sfinţenia vieţii tale mulţimile<br />
dreptcredincioşilor şi, fericite fiind că le vine păstorul cel bun, te-au<br />
întâmpinat ca pe un trimis al cerului cu adevărat şi împreună cu<br />
îngerii înălţau în grai de sărbătoare cântare sfântă: Veniţi toţi<br />
credincioşii să lăudăm pe Ierarhul Calinic, pe Arhipăstorul<br />
Olteniei; să se bucure făptura şi să înflorească ca şi crinul; şi<br />
împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”<br />
(Condacul al 6-lea,<br />
Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica)<br />
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul<br />
Bisericii Ortodoxe Române, din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a<br />
Înalt Preasfinţitului Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul<br />
Olteniei, în perioada 28 aprilie – 5 mai 2012, racla cu cinstitele<br />
moaşte ale Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica a fost adusă în<br />
Mitropolia Olteniei.<br />
Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Calinic în Oltenia, pe<br />
vechiul teritoriu canonic al Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, a<br />
constituit un eveniment de mare însemnătate spirituală şi istorică<br />
pentru clerul şi credincioşii din această parte a ţării binecuvântată<br />
de Dumnezeu.<br />
Fii duhovniceşti „de peste timp” ai Sfântului Ierarh, zeci de<br />
mii de credincioşi au aşteptat cu mare bucurie şi fiască emoţie<br />
întâlnirea cu Arhipăstorul lor, care vreme de 18 ani, între 1850 şi<br />
1868, a fost ales de Dumnezeu să conducă cu înţelepciune şi<br />
chibzuinţă Episcopia Râmnicului-Noul Severin.<br />
Aducerea, anul acesta, a cinstitelor moaşte ale Sfântului<br />
1 Preot la Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Balş, jud. Olt.<br />
2 Doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova.
Ierarh Calinic de la Cernica în Mitropolia Olteniei nu a fost<br />
întâmplătoare. A fost voia lui Dumnezeu şi dorinţa Sfântului Ierarh<br />
să vină să-şi cerceteze din nou eparhia, pe fiii săi duhovniceşti,<br />
după 162 de ani de la întronizarea sa, la Craiova, ca episcop al<br />
Râmnicului (26 noiembrie 1850).<br />
Scoaterea moaştelor Sfântului Ierarh Calinic din mănăstirea<br />
Cernica, pentru prima dată, după trecerea vrednicului Ierarh la cele<br />
veşnice (la 11 aprilie 1868), şi aducerea lor în Oltenia s-au datorat<br />
şi împlinirii a unui an de la canonizarea Sfântului Cuvios Irodion<br />
de la Lainici, cel care a fost ucenicul şi apoi duhovnicul Sfântului<br />
Ierarh Calinic. Venind în Oltenia, Sfântul Ierarh trebuia să-şi<br />
viziteze şi duhovnicul, pe Sfântul Cuvios Irodion, ,,Luceafărul de<br />
la Lainici”, aşa cum făcuse deseori cât timp fusese episcop al<br />
Râmnicului. Această întâlnire de taină a celor doi sfinţi, o<br />
adevărată filă de pateric românesc, avea să se întâmple în ziua de 3<br />
mai, ziua cinstirii Sfântului Irodion, prin purtarea de grijă a<br />
Întâistătătorului Olteniei, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit<br />
Irineu. Lucrarea duhovnicească de canonizare a Sfântului Irodion<br />
iniţiată de Părintele Mitropolit, a cărui mănăstire de metanie este<br />
mănăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic, avea să fie<br />
încununată prin descoperirea moaştelor Sfântului Irodion, la 10<br />
aprilie 2009, şi prin proclamarea canonizării sale anul trecut, la<br />
Lainici, în ziua de 1 mai.<br />
Înainte de a prezenta şirul evenimentelor petrecute cu<br />
prilejul aducerii cinstitelor moaşte ale Sfântului Ierarh Calinic în<br />
Oltenia, se cuvine să amintim, pe scurt, viaţa şi faptele vrednice ale<br />
acestui Sfânt Ierarh, pe care Biserica noastră l-a trecut în rândul<br />
sfinţilor în anul 1955.<br />
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7<br />
octombrie 1787, în Bucureşti, într-o familie de buni creştini,<br />
„boieri de neam”, cinstiţi şi temători de Dumnezeu, Antonie şi<br />
Floarea Antonescu.<br />
A primit la botez numele de Constantin de la naşa sa<br />
Ruxandra (Lucsandra) Văcărescu, soţia banului Barbu Văcărescu<br />
şi mama poetului Ienăchiţă Văcărescu.<br />
Atmosfera de înaltă viaţă duhovnicească din mănăstirea<br />
Cernica, îndrumată la acea vreme de stareţul Gheorghe, a avut o<br />
mare influenţă asupra tânărului Constantin, încât în anul 1807, la 1<br />
265
martie, a intrat în această mănăstire, ctitorie a vornicului Cernica<br />
Ştirbei. În anul următor, la 12 noiembrie 1808, a depus voturile<br />
monahale, primind numele de Calinic, în locul celui de Constantin.<br />
La scurt timp, a fost hirotonit diacon, iar în 1813 a primit<br />
Sfânta Taină a Preoţiei de la arhiereul Dionisie Lupu Sevastias,<br />
viitorul mitropolit al Ţării Româneşti.<br />
Îndrumat de duhovnicul său Pimen, ieromonahul Calinic a<br />
început o viaţă de grele nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune,<br />
muncă, citiri din Sfânta Scriptură şi din alte cărţi ziditoare de<br />
suflet.<br />
Pentru viaţa sa duhovnicească pilduitoare, la 14 decembrie<br />
1818 soborul mănăstirii Cernica l-a ales stareţ („cârmuitor peste<br />
mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei”). Doi ani mai<br />
târziu, a fost hirotesit arhimandrit.<br />
Ca stareţ, Sfântul Calinic a depus tot efortul pentru<br />
ridicarea vieţii duhovniceşti din mănăstirea pe care o conducea,<br />
„ostenindu-se şi trudindu-se pentru binele obştii” neîncetat. În<br />
timpul stăreţiei sale (1818-1850), mănăstirea Cernica a devenit o<br />
adevărată oază duhovnicească de rugăciune şi de nevoinţă, un<br />
important centru de cultură şi de spiritualitate ortodoxe, care<br />
atrăgea din toate părţile ţării nu numai viitori monahi, ci şi<br />
credincioşi mireni, dornici de a trăi o viaţă cu adevărat<br />
creştinească, apropiată de poruncile Domnului. Numărul<br />
călugărilor şi fraţilor din mănăstirea Cernica s-a ridicat în timpul<br />
stăreţiei Sfântului Calinic la 350.<br />
Cum bine ştim, spre „chinovionul” de la Cernica, Bunul<br />
Dumnezeu i-a îndreptat paşii şi tânărului Ioan Ionescu, călugărit în<br />
1846 cu numele de Irodion. Viitor stareţ al mănăstirii Lainici,<br />
Cuviosul Părinte Irodion, trecut de curând de Biserica noastră în<br />
rândul sfinţilor (29 octombrie 2010), va fi duhovnicul Sfântului<br />
Calinic.<br />
În primii ani de stăreţie, Sfântul Calinic s-a ocupat de<br />
pictarea bisericii mănăstirii, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Între<br />
anii 1832 şi 1836, a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul<br />
Gheorghe, din ostrovul mănăstirii. Distrusă de un cutremur,<br />
această biserică a fost rezidită de Sfântul Calinic, ea fiind terminată<br />
în 1842. De numele stareţului Calinic se leagă şi zidirea unei noi<br />
stăreţii şi a unei bolniţe pentru îngrijirea monahilor bătrâni în<br />
266
ostrovul Sfântul Gheorghe.<br />
În anul 1846, din banii săi şi din daniile unor credincioşi,<br />
Sfântul Calinic a început zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime<br />
de la mănăstirea Pasărea, mănăstire aflată sub oblăduirea directă a<br />
Cernicăi.<br />
După 32 de ani de cârmuire a obştii de la Cernica, stareţul<br />
Calinic a fost chemat la înalta slujire de arhiereu, fiind ales, la 15<br />
septembrie 1850, episcop al Râmnicului-Noul Severin. Hirotonit în<br />
catedrala mitropolitană din Bucureşti, a fost instalat la Craiova, la<br />
26 noiembrie, deoarece reşedinţa episcopală de la Râmnic fusese<br />
distrusă în 1847, în urma unui incendiu.<br />
Îndată după înscăunare, între primele măsuri luate de<br />
Sfântul Ierarh, s-au aflat: redeschiderea, în 1851, a Seminarului<br />
teologic, întâi la mănăstirea Bucovăţ, apoi la Craiova (până în<br />
1854); organizarea, în 1853, a „şcolilor protopopeşti” pentru<br />
pregătirea personalului neclerical (cântăreţi şi paracliseri);<br />
refacerea schitului Popânzăleşti, metocul Episcopiei, prima sa<br />
ctitorie din Oltenia.<br />
Odată cu mutarea, în iulie 1854, a administraţiei eparhiale<br />
de la Craiova la Râmnic, episcopul Calinic a început construirea<br />
unei noi catedrale episcopale, pe care a terminat-o în 1856. Planul<br />
bisericii a fost alcătuit de el, iar pictura a fost încredinţată marelui<br />
pictor Gheorghe Tattarescu. De asemenea, au fost refăcute<br />
reşedinţa episcopală şi bolniţa.<br />
Între anii 1859 şi 1864, Sfântul Calinic a construit din<br />
banii săi o biserică nouă, chilii şi clopotniţă la schitul Frăsinei,<br />
rânduind reguli aspre de viaţă monahală, ca la Muntele Athos. La<br />
rugămintea sa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a exceptat de la<br />
Legea secularizării schitul Frăsinei.<br />
Iubitor de carte şi de cultură, Sfântul Calinic a înfiinţat, în<br />
1860, „Tipografia Kallinik Râmnik”, de sub teascurile căreia au<br />
ieşit mai multe cărţi, fie de slujbă, fie cu alt conţinut:<br />
Aghiazmatarul (1861), Slujba Sfintei Învieri (1861), cele 12 Minee<br />
(1862), Evanghelia (1865), Octoihul (1865), Carte folositoare<br />
pentru suflet (1862), Învăţătura către preoţi şi diaconi (1865) etc.<br />
Prin înfiinţarea tipografiei la Râmnic şi prin imprimarea<br />
atâtor cărţi, Sfântul Ierarh Calinic şi-a dorit să reînvie trecutul de<br />
glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim<br />
267
Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret.<br />
În anul 1867, el a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot<br />
inventarul ei şi cu toate cărţile aflate în depozit. Jumătate din<br />
veniturile tipografiei urmau să fie întrebuinţate pentru „susţinerea<br />
şcolilor oraşului şi a tinerilor studenţi lipsiţi de mijloace pentru<br />
învăţătură”, iar cealaltă jumătate era destinată înzestrării schitului<br />
Frăsinei.<br />
Sfântul Calinic şi-a închinat viaţa atât Bisericii cât şi ţării,<br />
dând dovadă de un înalt şi pilduitor patriotism. A fost membru al<br />
Divanului ad-hoc al Ţării Româneşti, cerând protopopilor şi<br />
egumenilor să înalţe rugăciuni în toate bisericile „pentru unitatea<br />
românilor într-o singură voinţă şi cuget”. A făcut parte din<br />
Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan<br />
Cuza.<br />
Sfântul Calinic a fost toată viaţa sa o pildă de smerenie,<br />
blândeţe, asceză, iubire şi jertfelnicie. Toţi contemporanii lui au<br />
rămas impresionaţi de nenumăratele sale milostenii, de simplitatea<br />
sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile<br />
sale tămăduitoare de boli, de posturile şi privegherile sale. Nu<br />
consuma carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn.<br />
După o viaţă plină de grele înfrânări şi neîncetate nevoinţe,<br />
simţindu-şi sfârşitul vieţii pământeşti aproape, Sfântul Ierarh<br />
Calinic s-a retras la mănăstirea Cernica, în mai 1867, încredinţând<br />
conducerea provizorie a eparhiei arhimandritului Grigorie. Aici, la<br />
Cernica, şi-a petrecut ultimul an din viaţă, trăind ca simplu monah<br />
în chilia lui de lângă paraclisul Sfântul Ioan, până când a trecut la<br />
cele veşnice, în ziua de 11 aprilie 1868.<br />
Pentru curăţia vieţii sale, care a făcut din el un vas ales al<br />
lui Dumnezeu, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în<br />
şedinţa din 29 februarie 1950, ca episcopul Calinic al Râmnicului<br />
să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea solemnă s-a făcut la 23<br />
octombrie 1955 la Cernica. Sfintele sale moaşte se află aşezate la<br />
loc de cinste în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.<br />
Monah şi stareţ ascet al mănăstirii Cernica, crescut „în<br />
aspra şcoală a paisianismului”, episcop milostiv şi înţelept,<br />
neobosit gospodar al Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, dar şi<br />
devotat patriot, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica este unul dintre<br />
reprezentaţii desăvârşiţi ai spiritualităţii ortodoxe româneşti, „o<br />
268
podoabă aleasă a Sfintei noastre Biserici Române şi un ocrotitor<br />
puternic al evlaviosului popor român”. Pentru noi, cei de astăzi, el<br />
a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi trecuţi în calendarul<br />
nostru ortodox, fiindu-ne tuturor pildă grăitoare de trăire autentică<br />
a Evangheliei lui Hristos.<br />
Sâmbătă, 28 aprilie 2012<br />
La orele 17 30 , moaştele Sfântului Ierarh Calinic au ajuns de la<br />
mănăstirea Cernica la Craiova, primul popas duhovnicesc al<br />
Sfântului în Oltenia. Delegaţia oficială care le-a adus a fost<br />
condusă de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul<br />
Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, şi de Preasfinţitul Varsanufie<br />
Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor. Din<br />
delegaţie au făcut parte şi: arhimandritul Teofil Anăstăsoaiei, exarh<br />
administrativ al Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, ierodiaconul<br />
Varsanufie Paraschiv şi monahul Modest Istrate, ultimii doi fiind<br />
reprezentanţi ai mănăstirii Cernica. Delegaţia oficială a fost<br />
întâmpinată cu bucurie mare de mulţime de preoţi şi credincioşi în<br />
dreptul Casei Băniei, cântându-se troparul Sfântului Ierarh Calinic<br />
şi troparul Învierii Domnului.<br />
Înainte de a fi aduse cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh<br />
Calinic în Catedrala mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic<br />
Dumitrie”, a fost scoasă din sfântul lăcaş racla cu moaştele<br />
Sfinţilor: Nifon, Serghie, Vah şi Tatiana, fiind aşezată pe un<br />
podium special amenajat, de către: protosinghel Nifon Văcăruş,<br />
stareţul mănăstirii Jitianu, protosinghel Fanurie Chiriţă, stareţul<br />
mănăstirii Popânzăleşti, ieromonahul Pahomie de la Sadova şi<br />
ieromonahul Paulin de la Maglavit.<br />
La orele 17 40 , delegaţia oficială a intrat în Catedrala<br />
mitropolitană cu moaştele Sfântului Ierarh, fiind primită de<br />
următorii ierarhi din Sinodul Bisericii noastre: IPS Laurenţiu,<br />
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, PS Nicodim,<br />
Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Galaction, Episcopul<br />
Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor,<br />
PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, PS Varsanufie,<br />
Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor şi PS Emilian<br />
Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului. Moaştele<br />
au fost aşezate în mijlocul bisericii, cântându-se troparul şi<br />
269
condacul Sfântului Ierarh Calinic.<br />
Îndată a început Te Deum-ul, binecuvântarea de început<br />
fiind dată de PS Emilian Lovişteanul. Din soborul de preoţi s-au<br />
aflat: arhim. Vartolomeu Androni, exarhul Arhi<strong>episcopiei</strong><br />
Râmnicului şi stareţul mănăstirii Cozia, arhim. Ioachim<br />
Pârvulescu, exarhul Arhi<strong>episcopiei</strong> Craiovei şi stareţul mănăstirii<br />
Lainici, protos. Grigorie Sandu, exarh cultural al mănăstirilor din<br />
Arhiepiscopia Craiovei, protos. Calinic Drăghici, exarh al<br />
mănăstirilor din Episcopia Severinului şi Strehaiei, pr. prof. univ.<br />
dr. Ştefan Resceanu – Facultatea de Teologie din Craiova, pr. conf.<br />
dr. Picu Ocoleanu – Facultatea de Teologie din Craiova, pr. lect.<br />
dr. Adrian Ivan – director al Departamentului Facultăţii de<br />
Teologie din Craiova, pr. Grigore Cârstea – preot slujitor al<br />
Catedralei Mitropolitane etc, iar din soborul de diaconi: arhid.<br />
Vasile Nichita, arhid. Gabriel Zamfir, diac. Nicuşor Lăzărică, diac.<br />
Bogdan Filip, şi diac. Bogdan Fântână.<br />
La finalul Te Deum-ului, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu,<br />
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, a rostit un scurt<br />
cuvânt de bun venit, arătând printre altele că Sfântul Ierarh Calinic<br />
a venit în Oltenia de la Cernica ca un Părinte la fiii săi<br />
duhovniceşti, fiind prima dată când iese din mănăstirea Cernica şi<br />
prima dată când vine în Oltenia, în acest pământ binecuvântat de<br />
Dumnezeu, după trecerea sa la cele veşnice: „Sfântul vine în<br />
Oltenia ca părintele la fiii săi, vine ca să ne mângâie şi să ne<br />
dăruiască daruri bogate. Este prima dată când sfintele sale moaşte<br />
ies din mănăstirea Cernica şi vin în acest pământ binecuvântat,<br />
unde s-a ostenit şi a născut mulţime de fii duhovniceşti. El ne<br />
revarsă această binecuvântare, iar noi îi mulţumim Preabunului<br />
Dumnezeu că ne-a învrednicit în aceste zile să-l avem părintele<br />
nostru ocrotitor în mijlocul mitropoliei pe care odinioară a<br />
păstorit-o”.<br />
La orele 18 10 , moaştele Sfântului Ierarh Calinic au fost<br />
scoase din Catedrala mitropolitană şi au fost aşezate pe esplanada<br />
din faţa sfântului lăcaş. Au fost sărutate de înalţii ierarhi, de preoţi<br />
şi apoi de credincioşi, veniţi în număr impresionant.<br />
A început îndată slujba Privegherii (Vecernia cu Litie,<br />
Utrenia) şi Acatistul Sfântului Calinic. Soborul de ierarhi, preoţi şi<br />
diaconi l-a avut în frunte pe: IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului<br />
270
şi Mitropolitul Ardealului, şi pe IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei<br />
şi Mitropolitul Olteniei, alături de PS Nicodim, Episcopul<br />
Severinului şi Strehaiei, PS Galaction, Episcopul Teleormanului, PS<br />
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Gurie, Episcopul<br />
Devei şi Hunedoarei, PS Varsanufie, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong><br />
Bucureştilor şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului. Răspunsurile la strană au fost date de<br />
grupul coral condus de prof. Victor Şapcă.<br />
După terminarea Vecerniei, la orele 20 15 , a urmat cuvântul<br />
de învăţătură al Înalt Prea Sfinţitului Părinte Irineu, Mitropolitul<br />
Olteniei. În cuvântul său de învăţătură, Întâistătătorul Olteniei a<br />
scos în evidenţă dimensiunea adâncă a sfinţeniei şi paternitatea<br />
spirituală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, slujitor înţelept<br />
şi Păstor milostiv al credincioşilor olteni, în urmă cu 160 de ani.<br />
De asemenea, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit a subliniat<br />
faptele de sfinţenie şi minunile săvârşite de Sfântul Calinic.<br />
Slujirea arhierească la Craiova şi apoi la Râmnic a Sfântului Ierarh<br />
s-a desfăşurat în vremuri grele, însă prin rugăciune neîncetată, prin<br />
credinţă şi prin dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, prin<br />
blândeţe, smerenie şi prin milostenie a înfăptuit lucrări măreţe,<br />
care dăinuie şi astăzi. El a înţeles că milostenia este darul omului<br />
pentru Dumnezeu, ca răspuns la darurile Sale primite. Viaţa<br />
pământească este o luptă continuă pentru a săvârşi binele, o<br />
nevoinţă permanentă în a face voia lui Dumnezeu şi o lucrare<br />
sfântă în a sluji Biserica lui Hristos.<br />
La finalul predicii, Părintele Mitropolit a îndemnat pe cei<br />
prezenţi să împărtăşească bucuria venirii Sfântului Ierarh şi celor<br />
din familiile lor, celor dragi, prietenilor şi cunoscuţilor: „Saltă şi te<br />
veseleşte Oltenie căci Calinic cel blând a sosit!”.<br />
După Vecernie, ierarhii slujitori s-au retras, pentru cină, la<br />
Hotelul Militar, din apropierea Catedralei mitropolitane.<br />
Duminică, 29 aprilie 2012<br />
Dimineaţa, la ora 8 00 , a avut loc Sfinţirea apei, în faţa podiumului<br />
cu Sfintele Moaşte, în timp ce în Catedrala mitropolitană „Sfântul<br />
Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova s-a săvârşit Slujba<br />
Acatistului Sfântului Ierarh Calinic, de către părinţii profesori de la<br />
Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova.<br />
271
După înveşmântarea ierarhilor şi a preoţilor slujitori la Casa<br />
Băniei, a fost săvârşită în Catedrala mitropolitană Sfânta Liturghie.<br />
Din soborul ierarhilor au făcut parte: IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul<br />
Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, IPS Irineu, Arhiepiscopul<br />
Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, IPS Casian, Arhiepiscopul<br />
Dunării de Jos, PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS<br />
Lucian, Episcopul Caransebeşului, PS Galaction, Episcopul<br />
Alexandriei şi Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi<br />
Romanaţilor, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, PS Gurie,<br />
Episcopul Devei şi Hunedoarei, PS Varsanufie Prahoveanul,<br />
Episcop-vicar patriarhal şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar<br />
al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au<br />
fost date de Corala Catedralei, dirijată de diac. prof. Alexandru<br />
Racu.<br />
La finalul slujbei, a predicat Înalt Preasfinţitul Părinte<br />
Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. În cuvântul său de învăţătură,<br />
Înalt Preasfinţia Sa a explicat celor prezenţi pericopa evanghelică<br />
din Duminica a treia după Sfintele Paşti (a Femeilor Mironosiţe) şi<br />
a subliniat importanţa femeii creştine în viaţa Bisericii: „Aceste<br />
persoane binecuvântate de Dumnezeu cărora noi le acordăm mai<br />
mult slăbiciune decât putere, iată au fost mai neînfricate decât<br />
ucenicii şi mai statornice în slujirea Mântuitorului Hristos decât<br />
toţi cei care l-au auzit şi l-au văzut. Au stat lângă Maica<br />
Domnului, suferind împreună durerea străpungerii inimii de către<br />
sabia morţii. Dintre ele, Maria Magdalena a fost prima care l-a<br />
văzut pe Mântuitorul înviat. Toate aceste mărturii se transmit<br />
asupra femeilor noastre, care trebuie să fie cinstite ca mame şi<br />
rugătoare osârduitoare. În calendarul Bisericii noastre se numără<br />
însemnate multe nume de sfinte, dovadă a faptului că femeia<br />
trebuie cinstită şi respectată pentru calităţile ei deosebite”.<br />
În semn de aleasă preţuire, pentru slujirea împreună şi<br />
pentru bucuria primirii sfintelor moaşte în Oltenia, Înalt<br />
Preasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu le-a dăruit ierarhilor prezenţi<br />
câte o icoană a Sfântului Ierarh Calinic, alături de Sfântul Cuvios<br />
Irodion de la Lainici, ucenicul şi duhovnicul său. Totodată, PS<br />
Părinte Varsanufie Prahoveanul i-a oferit IPS Părinte Irineu o<br />
icoană argintată cu chipul Sfântului Calinic, ca dar din partea<br />
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe<br />
272
Române.<br />
După amiază, începând cu orele 16 00 , toţi ierarhii au<br />
participat la o scurtă recepţie oferită de IPS Părinte Irineu la<br />
Palatul Mitropolitan, iar la finalul acesteia s-a făcut o poză de grup.<br />
Programul liturgic din această zi a continuat, începând cu<br />
orele 17 00 , cu Slujba Tainei Sfântului Maslu, oficiată de IPS Irineu,<br />
PS Nicodim, PS Sebastian şi PS Varsanufie Prahoveanul,<br />
înconjuraţi de un sobor ales de arhimandriţi, preoţi şi diaconi.<br />
Răspunsurile la strană au fost date de Grupul Psaltic „Sfântul Mare<br />
Mucenic Dimitrie”, condus de prof. Victor Şapcă.<br />
Slujbele din această zi sfântă s-au încheiat prin săvârşirea<br />
Privegherii (Vecernia Mare cu Litie, Utrenia, Acatistul Sfântului<br />
Calinic), la care au participat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit<br />
Irineu şi Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul. La finalul<br />
Vecerniei, Preasfinţitul Părinte Varsanufie a rostit un cuvânt de<br />
învăţătură.<br />
Luni, 30 aprilie 2012<br />
În cea de-a treia zi de prăznuire la Craiova, cu ocazia aducerii<br />
moaştelor Sfântului Ierarh Calinic, credincioşii au participat<br />
dimineaţa, începând cu orele 8 30 , la slujba Sfintei Liturghii,<br />
oficiată în Catedrala mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic<br />
Dimitrie” de IPS Părinte Irineu şi PS Părinte Varsanufie<br />
Prahoveanul, în sobor ales de preoţi şi diaconi. Răspunsurile la<br />
strană au fost date de data aceasta de Grupul Psaltic „Sfântul Mare<br />
Mucenic Dimitrie”, condus de prof. Victor Şapcă, şi de Corul<br />
Facultăţii de Teologie din Craiova, sub conducerea pr. lect. univ.<br />
dr. Ion Bârnea.<br />
După oficierea Sfintei Liturghii, racla cu moaştele Sfântului<br />
Ierarh Calinic a fost purtată în procesiune de la Catedrala<br />
mitropolitană până la Centrul Eparhial al Arhi<strong>episcopiei</strong> Craiovei,<br />
unde a fost aşezată în bisericuţa din lemn cu hramul „Toţi Sfinţii”.<br />
Salariaţii Centrului Eparhial, având câte o făclie aprinsă în mână,<br />
s-au închinat cu evlavie la Sfintele Moaşte şi a fost oficiată slujba<br />
de Te Deum. Împreună cu ieromonahul Efrem, au slujit părinţii<br />
consilieri: pr. conf. dr. Zamfir Gheorghe, pr. Sărdărescu Vintilă,<br />
pr. Dică Viorel şi pr. Adrian Stănulică. La ieşirea din biserică, în<br />
drum spre Palatul Mitropolitan s-au cântat troparul şi condacul<br />
273
Sfântului Ierarh Calinic. Sfintele Moaşte au fost aşezate pe o masă<br />
pregătită în holul Palatului Mitropolitan şi a fost rostită Ectenia<br />
întreită de către părintele arhidiacon Vasile Nichita.<br />
După această ceremonie, delegaţia oficială, condusă de IPS<br />
Irineu, Mitropolitul Olteniei, şi de PS Varsanufie Prahoveanul,<br />
Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, a plecat cu moaştele<br />
Sfântului Ierarh Calinic spre municipiul Râmnicu Vâlcea, reşedinţa<br />
vechii Episcopii a Râmnicului-Noul Severin.<br />
După un scurt popas la Colegiul Naţional de Fete „Buna<br />
Vestire” din comuna Grădinari–Olt, delegaţia oficială a ajuns, la<br />
orele 18 00 , în centrul municipiului Râmnicu Vâlcea, racla cu<br />
Sfintele Moaşte fiind întâmpinată de PS Emilian Lovişteanul,<br />
Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului, însoţit de un numeros<br />
sobor de preoţi, diaconi, monahi şi monahii.<br />
După primirea oficială, Sfintele Moaşte au fost purtate în<br />
procesiune pe străzile oraşului, până la Centrul Eparhial, unde au<br />
fost întâmpinate de Înalt Preasfinţitul Părinte Gherasim,<br />
Arhiepiscopul Râmnicului. A urmat slujba de Te Deum în<br />
Catedrala arhiepiscopală „Sfântul Ierarh Nicolae”, ctitorie a<br />
Sfântului Ierarh Calinic, între anii 1852 şi 1856.<br />
După Te Deum, moaştele Sfântului Ierarh au fost aşezate la<br />
loc de cinste, spre închinare, într-un frumos baldachin din faţa<br />
Catedralei arhiepiscopale.<br />
În cuvântul rostit la primirea raclei cu moaştele Sfântului<br />
Calinic, Înalt Preasfinţitul Părinte Gherasim şi-a exprimat bucuria<br />
reîntoarcerii „acasă” a Sfântului Ierarh şi a mulţumit Preafericitului<br />
Părinte Daniel şi Înalt Preasfinţitului Părinte Irineu pentru acest<br />
eveniment duhovnicesc unic în felul său: „Am aşteptat cu emoţie<br />
sfântă această mângâiere duhovnicească a Sfântului Ierarh<br />
Calinic în eparhia pe care a îndrumat-o spre cunoaşterea şi<br />
iubirea lui Dumnezeu, prin activitatea ctitoricească, prin<br />
rânduielile pe care le-a aşezat sfintelor noastre mănăstiri, prin<br />
sfânta purtare de grijă faţă de slujitorii sfintelor altare, pentru<br />
pregătirea cărora a reorganizat învăţământul teologic, a<br />
reînfiinţat tipografia, oferindu-le ajutor în slujire şi misiune, prin<br />
cărţi de cult şi de zidire duhovnicească. Sfântul Ierarh rămâne în<br />
conştiinţa bisericii prin sfinţenia vieţii sale, prin multele fapte de<br />
milostenie, prin bunătatea şi blândeţea sa, prin rugăciunile sale<br />
274
tămăduitoare de boli trupeşti, prin viaţa ascetică trăită în<br />
rugăciune neîncetată, post şi priveghere, fiind învrednicit de către<br />
Preamilostivul Dumnezeu cu darul facerii de minuni şi al<br />
vindecării de boli. Mulţumim Preafericitului Părinte Daniel pentru<br />
că a binecuvântat pelerinajul cu racla moaştelor Sfântului Ierarh<br />
Calinic, mulţumim Înalt Preasfinţiei Voastre pentru iniţiativa de<br />
mângâiere a fiilor duhovniceşti din Mitropolia Olteniei, prin<br />
aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Calinic, dar şi ierarhilor,<br />
preoţilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor participanţi la<br />
aceste momente duhovniceşti”.<br />
A luat apoi cuvântul Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, care a<br />
vorbit despre importanţa spirituală a acestui eveniment,<br />
menţionând că este prima dată, după 160 de ani, când Sfântul<br />
Ierarh Calinic se întoarce ca Arhipăstor acasă, la Râmnic, sediul<br />
eparhiei sale.<br />
La orele 19 00 , pe esplanada din faţa Catedralei<br />
arhiepiscopale a început slujba Vecerniei celei Mari, săvârşită de<br />
IPS Irineu, alături de un sobor format din arhierei, preoţi şi<br />
diaconi. Alături de IPS Irineu şi IPS Gherasim, au mai slujit alţi<br />
cinci ierarhi: PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS<br />
Ambrozie, Episcopul Giurgiului, PS Varsanufie Prahoveanul,<br />
Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, PS Andrei<br />
Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Sibiului, şi PS<br />
Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului.<br />
După Vecernia unită cu Litie, a urmat slujba Utreniei şi<br />
Acatistul Sfântului Ierarh Calinic, iar la miezul nopţii a fost<br />
oficiată, în Catedrala arhiepiscopală, Sfânta Liturghie.<br />
Marţi, 1 mai 2012<br />
În cea de-a doua zi de popas duhovnicesc la Râmnic, dimineaţa,<br />
începând cu orele 8 00 , a fost citit Acatistul Sfântului Ierarh Calinic<br />
şi a fost săvârşită Agheasma Mică. A urmat Sfânta Liturghie,<br />
săvârşită pe esplanada din faţa Catedralei arhiepiscopale de un<br />
numeros sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi. În prezenţa Sfântului<br />
Ierarh Calinic, au liturghisit 11 ierarhi, membri ai Sfântului Sinod<br />
al Bisericii Ortodoxe Române: IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei<br />
şi Mitropolitul Olteniei, IPS Gherasim, arhiepiscopul Râmnicului,<br />
IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, PS Nicodim,<br />
275
Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Galaction, Episcopul<br />
Alexandriei şi Teleormanului, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului,<br />
PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Visarion,<br />
Episcopul Tulcii, PS Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, PS Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Sibiului, şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului.<br />
La finalul Sfintei Liturghii, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu<br />
a vorbit credincioşilor prezenţi despre viaţa, nevoinţele şi minunile<br />
săvârşite de Sfântul Ierarh Calinic: „Nevoinţele Sfântului Ierarh<br />
Calinic au fost cu adevărat muceniceşti, trăindu-şi întreaga viaţă<br />
în post şi în rugăciune. Dumnezeu i-a primit jertfa, aşezându-l în<br />
ceata sfinţilor Săi. Aici, la Râmnic, a dovedit cu adevărat că este<br />
făcător de minuni. S-a rugat pentru fiul meşterului Costache, care<br />
era bolnav de epilepsie. Tot aici a vindecat o tânără care,<br />
încălcând legământul de la mănăstirea Frăsinei, a ajuns să fie<br />
posedată de diavol. Toate aceste minuni ale sale l-au făcut<br />
bineplăcut lui Dumnezeu încă de pe pământ. Mănăstirile şi sfintele<br />
locaşuri ctitorite stau mărturie peste secole jertfei pe care a adus-o<br />
spre slava Bisericii lui Hristos. Rânduiala statornicită la<br />
mănăstirea Frăsinei a rămas neschimbată. De aceea putem spune<br />
că prezenţa sfintelor sale moaşte în episcopia pe care a păstorit-o<br />
în urmă cu 162 de ani reprezintă o mare bucurie şi o<br />
binecuvântare pentru noi toţi”.<br />
La final, Înalt Preasfinţia Sa i-a înmânat IPS Gherasim o<br />
icoană cu chipul Sfântului Ierarh Calinic şi cu cel al Sfântului<br />
Irodion de la Lainici, spre aducere aminte a momentului<br />
binecuvântat al venirii din nou a Sfântului Ierarh la Râmnic, în<br />
mijlocul turmei sale duhovniceşti. De asemenea, arhim. Teofil<br />
Anăstăsoaie, exarhul administrativ al mănăstirilor din<br />
Arhiepiscopia Bucureştilor, i-a dăruit IPS Părinte Gherasim, din<br />
partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o icoană a Sfântului<br />
Ierarh Calinic.<br />
Ca dar către clericii şi credincioşii râmniceni, oferit cu<br />
ocazia sosirii moaştelor Sfântului Calinic în Arhiepiscopia<br />
Râmnicului, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului, a editat lucrarea „Sfântul Ierarh<br />
Calinic – slujitor înţelept şi păstor milostiv al Bisericii<br />
276
strămoşeşti”.<br />
În după-amiaza aceleiaşi zile de 1 mai, credincioşii<br />
râmniceni au participat la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. După<br />
Sfântul Maslu, ierarhii s-au deplasat în cartierul Ostroveni din<br />
Râmnicu Vâlcea, unde a fost oficiată slujba de punere a pietrei de<br />
temelie a primei biserici cu hramul „Sfântul Ierarh Calinic de la<br />
Cernica” din Eparhia Râmnicului.<br />
La orele 17 00 , delegaţia oficială a plecat cu moaştele<br />
Sfântului Ierarh Calinic spre mănăstirea Frăsinei, ctitorie<br />
însemnată a Sfântului Ierarh, situată la 23 de km nord-vest de<br />
Râmnicu Vâlcea. În drum spre mănăstirea Frăsinei sute de oameni<br />
au întâmpinat delegaţia oficială cu bucurie şi aclamaţii, aruncând<br />
cu flori spre maşina ce purta racla cu sfintele moaşte.<br />
La orele 17 50 , moaştele Sfântului Ierarh au ajuns la<br />
Frăsinei. Racla cu sfintele moaşte a fost primită în mijlocul<br />
bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de către<br />
întreaga obşte a mănăstirii, în frunte cu părintele stareţ, arhim.<br />
Neonil Ştefan.<br />
La orele 18 00 , Preasfinţitul Emilian Lovişteanul a dat<br />
binecuvântarea de început a Te Deum-ului. Alături de Înalt<br />
Preasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu, au fost prezenţi următorii<br />
ierarhi: PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Galaction,<br />
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Ambrozie, Episcopul<br />
Giurgiului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS<br />
Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong><br />
Bucureştilor, şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului.<br />
După Polihroniu, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu şi-a<br />
exprimat marea bucurie de a fi prezent cu racla moaştelor Sfântului<br />
Calinic în mănăstirea sa de metanie: „Dacă ar fi să dăm o definiţie<br />
rugăciunii, cred că cea mai potrivită ar fi: «Bucurie, bucurie,<br />
lacrimi de bucurie!». Acestea sunt sentimentele pe care le trăiesc<br />
în momentul acesta ca vieţuitor al acestei mănăstiri, ca unul care<br />
a trăit alături de părinţi sub oblăduirea Sfântului Ierarh Calinic.<br />
Noi, aici, la Frăsinei, nu aveam alţi părinţi decât pe el şi nici<br />
duhovnici iscusiţi nu căutam pentru că rânduiala pe care ne-a<br />
lăsat-o Sfântul ne era deopotrivă şi duhovnic, şi părinte, ne era<br />
călăuză în toate activităţile noastre. Dacă cineva ne-ar fi întrebat<br />
277
ce aveam mai de preţ la Frăsinei, nu puteam spune decât că pe<br />
Sfântul Calinic. Aceasta este convingerea şi crezul pe care îl avem<br />
ca unii care am fost şi suntem marcaţi de prezenţa şi ocrotirea<br />
duhovnicească a Sfântului nostru Părinte. A trăi aici, în ctitoria<br />
Sfântului Calinic, este deopotrivă o mare bucurie duhovnicească,<br />
dar şi un angajament pe măsură, ce necesită devotament total<br />
rânduielilor călugăreşti şi nevoinţelor pe care el însuşi ni le-a<br />
lăsat ca moştenire nepreţuită peste veacuri”.<br />
În continuare, Înalt Preasfinţia Sa a scos în evidenţă<br />
dorinţa Sfântului Ierarh Calinic de a face din mănăstirea Frăsinei,<br />
ctitorie sa, „un Athos românesc”, o adevărată „Grădină a Maicii<br />
Domnului”. La final, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate<br />
darurile Sale, arătând că Dumnezeu ne dă, pe lângă bucuria cea<br />
negrăită a Învierii Fiului Său, şi bucuria prezenţei Sfântului Ierarh<br />
Calinic, prezenţa moaştelor Sfântului Ierarh la Frăsinei fiind pentru<br />
noi toţi un moment de suflet şi de caldă trăire spirituală, mistică.<br />
După rânduiala liturgică, stabilită de Sfântul Ierarh Calinic<br />
în conformitate cu tipiconul athonit, a fost oficiată mai întâi<br />
Vecernia Mică, urmată de slujba Privegherii (Vecernia Mare unită<br />
cu Litia, Utrenia şi Ceasurile). Pe durata acestor slujbe, racla cu<br />
moaştele Sfântului Calinic a rămas spre închinare în mijlocul<br />
sfântului lăcaş pentru toţi pelerinii veniţi la mănăstire să sărute şi<br />
să primească binecuvântarea Sfântului.<br />
Miercuri, 2 mai 2012<br />
Cea de-a cincea zi de pelerinaj cu moaştele Sfântului Ierarh Calinic<br />
în Mitropolia Olteniei a început la mănăstirea Frăsinei cu citirea<br />
Acatistului Sfântului Ierarh Calinic.<br />
La orele 9 30 , cei 11 ierarhi prezenţi pentru a săvârşi Sfânta<br />
Liturghie au intrat în biserica mănăstirii pentru a se închina<br />
Sfintelor Moaşte. A urmat slujba Sfintei Liturghii, în aer liber, ea<br />
fiind oficiată lângă altarul bisericii mănăstirii, în partea de sud-est,<br />
de către Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu, înconjurat de<br />
un sobor ales de ierarhi, preoţi şi diaconi. Din rândul ierarhilor, au<br />
liturghisit: IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Gherasim,<br />
Arhiepiscopul Râmnicului, PS Lucian, Episcopul Caransebeşului,<br />
PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Galaction,<br />
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Ambrozie, Episcopul<br />
278
Giurgiului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS<br />
Varsanufie Prahoveanul, Episcopul-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong><br />
Bucureştilor, şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului. La Sfânta Liturghie a asistat, alături de<br />
cei prezenţi, IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul<br />
Ardealului.<br />
La finalul Sfintei Liturghii, a luat cuvântul Înalt<br />
Preasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul<br />
Olteniei. În cuvântul său de învăţătură, Înalt Preasfinţia Sa a ţinut<br />
să amintească că Sfânta Liturghie a fost oficiată în această zi nu de<br />
unsprezece ierarhi, ci de doisprezece, căci împreună cu cei<br />
unsprezece ierarhi a slujit, ca protos, Sfântul Ierarh Calinic. În<br />
continuare, IPS Irineu a vorbit despre viaţa Sfântului Ierarh<br />
Calinic, „o viaţă duhovnicească, plină de pilde”, arătând, totodată,<br />
că mănăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului, este „o lucrare a Duhului<br />
Sfânt în pământ românesc”.<br />
A luat apoi cuvântul părintele stareţ, arhimandrit Neonil<br />
Ştefan, care a mulţumit, la început, în numele întregii obşti a<br />
mănăstirii, pentru bucuria duhovnicească a prezenţei moaştelor<br />
Sfântului Ierarh Calinic în mănăstirea Frăsinei: „Astăzi trebuie să-i<br />
mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de acest mare dar ca<br />
Sfântul Calinic, ctitorul sfintei noastre mănăstiri, să ne viziteze<br />
după 150 de ani de la zidirea acestui sfânt aşezământ. Pentru noi<br />
este un moment de mişcare sufletească până la lacrimi. Întreaga<br />
noastră bucurie o datorăm Părintelui Ceresc pentru că numai El<br />
le rânduieşte pe toate”. În continuare, Prea Cuvioşia Sa a punctat<br />
principalele momente din istoria mănăstirii, vorbind, printre altele,<br />
şi despre „legământul” Sfântului Calinic care opreşte intrarea<br />
femeile în mănăstire, „legământ” care s-a respectat până în zilele<br />
noastre. Părintele stareţ a adus mărturie faptul că au fost respectate<br />
întocmai până acum rânduielile de tip athonit lăsate mănăstirii de<br />
către Sfântul Calinic, cel care „a aprins aici o candelă de credinţă<br />
ortodoxă”.<br />
Spre amintirea acestei zile de aleasă prăznuire, Înalt<br />
Preasfinţitul Părinte Irineu a dăruit mănăstirii Frăsinei o icoană<br />
pictată pe lemn cu chipul Sfântului Ierarh Calinic şi cu cel al<br />
Sfântului Irodion de la Lainici. De asemenea, Prea Sfinţitul Părinte<br />
Varsanufie a dăruit mănăstirii, din partea Preafericitului Părinte<br />
279
Patriarh Daniel, o frumoasă broderie cu chipul Sfântului Ierarh<br />
Calinic, care s-a aflat multă vreme la racla cu Sfintele Moaşte de la<br />
mănăstirea Cernica, precum şi o icoană a Sfântului.<br />
După Sfânta Liturghie, a fost săvârşită Taina Sfântului<br />
Maslu.<br />
La orele 14 30 , delegaţia oficială cu moaştele Sfântului<br />
Ierarh Calinic a plecat de la mănăstirea Frăsinei spre mănăstirea<br />
Lainici, locul unde se află moaştele Sfântului Cuvios Irodion,<br />
duhovnicul Sfântului Ierarh.<br />
În drum spre mănăstirea Lainici, delegaţia oficială, condusă<br />
de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu şi având în componenţă trei<br />
ierarhi (PS Sebastian, PS Varsanufie şi PS Emilian Lovişteanul), a<br />
făcut un scurt popas duhovnicesc, de aproape o jumătate de oră, la<br />
mănăstirea vâlceană Bistriţa, ctitorie a primilor boieri Craioveşti.<br />
Aici sfintele moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii cu<br />
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, alături de moaştele<br />
Sfântului Grigorie Decapolitul (†842), care se află la Bistriţa de<br />
peste cinci secole (din 1497/1498), ele fiind aduse aici de ctitorii<br />
mănăstirii, boierii Craioveşti.<br />
La orele 16 10 , delegaţie oficială a plecat de la mănăstirea<br />
Bistriţa şi, după un drum de aproape două ore, a ajuns la<br />
mănăstirea Lainici, luând parte la hramul cel nou al mănăstirii, de<br />
ziua Sfântului Cuvios Irodion (†3 mai 1900), ucenicul şi apoi<br />
duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic. Momentul venirii în vizită,<br />
după aproape 150 de ani, a Sfântului Ierarh Calinic la Sfântul<br />
Irodion, duhovnicul său, chiar în ziua prăznuirii sale (3 mai) –<br />
adevărată filă de pateric românesc –, avea să fie unul emoţionant şi<br />
înălţător duhovniceşte pentru miile de credincioşi veniţi să fie<br />
părtaşi la întâlnirea de taină a celor cei doi sfinţi.<br />
După slujba de Te Deum, l-a care a participat, alături de<br />
IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, următorii ierarhi: PS Nicodim,<br />
Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Sebastian, Episcopul<br />
Slatinei şi Romanaţilor, PS Varsanufie, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, PS Gurie, Episcopul Devei şi<br />
Hunedoarei, şi PS Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului, racla cu moaştele Sfântului Calinic a<br />
fost aşezată în faţa bisericii celei mari, în partea dreaptă, într-un<br />
frumos baldachin, alături de moaştele Sfântului Irodion.<br />
280
S-a oficiat apoi, începând cu orele 19 00 , Vecernia cea Mare (la<br />
care au participat: IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului<br />
şi Sălajului, IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul<br />
Olteniei, PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS<br />
Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Gurie, Episcopul<br />
Devei şi Hunedoarei, PS Varsanufie, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong><br />
Bucureştilor, şi PS Iustin Sigheteanul, Episcop-vicar al<br />
Maramureşului şi Sătmarului), urmată de slujba Privegherii.<br />
Joi, 3 mai 2012<br />
Praznicul Sfântului Cuvios Irodion de la mănăstirea Lainici,<br />
sărbătorit joi, 3 mai, a însemnat cel de-al patrulea popas<br />
duhovnicesc important al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica în<br />
locurile păstoririi sale de altădată şi totodată ultimul în<br />
Arhiepiscopia Craiovei.<br />
Dis-de-dimineaţă, mii de credincioşi au venit la Lainici<br />
pentru ai cinsti laolaltă pe cei doi sfinţi, împreună-rugători pentru<br />
noi către Bunul Dumnezeu.<br />
După citirea Acatistului Sfântului Ierarh Calinic, a urmat,<br />
începând cu orele 9 00 , Sfânta Liturghie arhierească, săvârşită pe un<br />
podium special amenajat, amplasat în apropierea bisericii celei noi,<br />
în partea de nord-est. Soborul de arhierei din seara zilei<br />
precedente, a fost întregit acum de Înalt Preasfinţitul Părinte<br />
Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, şi de Preasfinţitul<br />
Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhi<strong>episcopiei</strong> Râmnicului.<br />
După săvârşirea Sfintei Liturghii, a urmat un „scurt” cuvânt<br />
de învăţătură al Înalt Preasfinţitului Părinte Andrei, care a vorbit<br />
despre „puternica legătură de filiaţie duhovnicească” care există<br />
între cei doi sfinţi: Sfântul Ierarh Calinic (supranumit de<br />
mitropolitul Vartolomeu Anania, în cartea sa „File de acatist”,<br />
„Luminătorul”) şi Sfântul Cuvios Irodion (numit, în troparul<br />
închinat lui, „Luceafărul”). Cei doi sfinţi „au strălucit cu faptele<br />
lor înaintea oamenilor”, iar noi, cei ce suntem prezenţi la această<br />
aleasă sărbătoare, trebuie „să ne bucurăm de cei doi care au<br />
moaştele la îndemâna noastră şi ne putem apropia de ele şi ne<br />
putem umple de Duh Sfânt”. În continuare, a vorbit Înalt<br />
Preasfinţitului Părinte Irineu, care a motivat cinstirea sfinţilor de<br />
către Biserica noastră. Tradiţia cinstirii sfinţilor este planul lui<br />
281
Dumnezeu, iar Mântuitorul Hristos se reflectă în sfinţii săi. Sfinţii<br />
sunt „fiii Dumnezeului celui Preaînalt”. Noi, creştinii „ne umplem<br />
de puterea Duhului Sfânt când ne apropiem de sfintele moaşte”, „îi<br />
cinstim pe sfinţi dar cinstim şi pe Făcătorul sfinţilor, care este<br />
Dumnezeu”, iar când „ne închinăm Sfintelor Moaşte avem prezent<br />
pe Însuşi Mântuitorul Hristos”.<br />
La final, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu a dăruit<br />
mănăstirii, prin părintele stareţ arhim. Ioachim Pârvulescu, o<br />
icoană cu chipurile celor doi sfinţi (Sfântul Ierarh Calinic şi<br />
Sfântul Cuvios Irodion), „ca să fie spre veşnică amintire şi<br />
pomenire a venirii Sfântului Ierarh Calinic la mănăstirea Lainici,<br />
la Sfântul Cuvios Irodion”.<br />
A luat cuvântul şi Prea Sfinţitul Varsanufie Prahoveanul,<br />
care a făcut celor prezenţi o succintă prezentare a pelerinajului cu<br />
moaştele Sfântului Ierarh Calinic în Mitropolia Olteniei. A vorbit<br />
despre întâlnirea spirituală a celor doi sfinţi în Duhul, în prezenţa<br />
noastră, şi a dăruit mănăstirii, cu binecuvântarea Prea Fericitului<br />
Părinte Patriarh Daniel, o icoană cu chipul Sfântului Ierarh Calinic.<br />
Programul liturgic de la mănăstirea Lainici s-a încheiat prin<br />
săvârşirea Tainei Sfântului Maslu.<br />
După amiază, moaştele Sfântului Ierarh Calinic au fost<br />
purtate în procesiune în jurul celor două biserici din curtea<br />
mănăstirii. La plecare au fost rostite ectenii pentru sănătatea şi<br />
pentru mântuirea obştii mănăstirii Lainici, dar şi pentru toţi<br />
dreptmăritorii creştini prezenţi în număr atât de mare la acest<br />
eveniment spiritual unic din istoria Bisericii oltene.<br />
În jurul orelor 16 00 , delegaţia oficială a plecat de la<br />
mănăstirea Lainici, îndreptându-se spre Drobeta Turnu Severin,<br />
reşedinţa Episcopiei Severinului şi Strehaiei.<br />
În drumul ei spre vechea cetate a Severinului, delegaţia<br />
formată din Înalt Preasfinţitul Irineu, Preasfinţitul Varsanufie şi<br />
Preasfinţitul Emilian Lovişteanul a poposit, timp de o jumătate de<br />
oră, la mănăstirea Tismana, ctitoria Sfântului Cuvios Nicodim<br />
(†1406), reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească.<br />
Aici, racla cu moaştele Sfântului Calinic a fost aşezată spre<br />
închinare lângă racla Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana.<br />
La orele 18 30 , moaştele Sfântului Ierarh Calinic au fost aduse<br />
în Drobeta Turnu Severin, la noua Catedrală episcopală cu hramul<br />
282
„Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, fiind primite cu bucurie de<br />
Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, de<br />
clerici şi credincioşi mehedinţeni. Sfintele moaşte au fost aşezate în<br />
faţa Catedralei episcopale, în partea dreaptă, într-un baldachin.<br />
După slujba de Te Deum, soborul de ierarhi, condus de<br />
Preasfinţitul Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, a oficiat,<br />
în pridvorul catedralei, slujba Vecerniei celei Mari, unită cu Litia.<br />
La finalul slujbei, a luat cuvântul Preasfinţitul Părinte<br />
Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei. Gazdă bine<br />
primitoare, Preasfinţia Sa a mulţumit celor prezenţi pentru<br />
participarea numeroasă la slujbă şi a scos în evidenţă legătura<br />
spirituală a Sfântului Ierarh Calinic, ca Episcop al Râmnicului-<br />
Noul Severin (1850-1867), cu teritoriul canonic al noii Episcopii a<br />
Severinului şi Strehaiei. Episcopia Râmnicului condusă de Sfântul<br />
Ierarh Calinic şi-a luat titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul<br />
Severin” ca să nu se dea uitării că această Eparhie este<br />
continuatoarea vechii Mitropolii a Severinului, din a doua jumătate<br />
a secolului al XIV-lea: „După mai bine de un secol şi jumătate de<br />
la întronizarea sa ca episcop al acestei eparhii, Sfântul Ierarh<br />
Calinic de la Cernica este din nou în mijlocul turmei sale. Cu<br />
binecuvântarea Preafericitului Părinte patriarh Daniel şi prin<br />
strădania IPS Părinte Mitropolit Irineu avem astăzi bucuria de a-l<br />
cinsti şi de a-l ruga pentru apăsările şi necazurile noastre. Cu toţii<br />
trăim acest moment de nespusă bucurie. Severinul şi întregul<br />
Mehedinţi au aparţinut Episcopiei de Râmnic, fiind oblăduite de<br />
Sfântul care s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea Bisericii de<br />
aici. În Reşedinţa episcopală de la Râmnic, fiecare zonă are un<br />
semn distinctiv zugrăvit pe perete. Eparhia noastră este<br />
reprezentată de o albină, simbol al hărniciei celor ce îşi lucrează<br />
neîncetat mântuirea. Albina este şi simbolul pe care Sfântul<br />
Calinic îl purta inscripţionat pe toiagul său de păstorire. Tocmai<br />
pentru a marca acest lucru, IPS Părinte Irineu ne-a dăruit un<br />
frumos baston, ca amintire a nevoinţelor şi hărniciei Sfântului,<br />
drept care îi mulţumim”.<br />
Vineri, 4 mai 2012<br />
În cea de-a doua zi a cinstirii moaştelor Sfântului Ierarh Calinic în<br />
cetatea Severinului, câteva mii de credincioşi au umplut parcul din<br />
283
faţa Catedralei episcopale pentru a participa la Sfânta Liturghie.<br />
La orele 9 20 , ierarhii şi preoţii slujitori au plecat pe jos, în<br />
procesiune, de la Reşedinţa episcopală la Catedrala episcopală. Din<br />
soborul arhiereilor prezenţi au făcut parte: IPS Mitropolit Irineu,<br />
PS Nicodim, PS Sebastian, PS Visarion al Tulcii, PS Varsanufie<br />
Prahoveanul şi PS Emilian Lovişteanul. Cei opt preoţi slujitori au<br />
fost: arhim. Teofil Anăstăsoaiei, exarh administrativ al<br />
Arhi<strong>episcopiei</strong> Bucureştilor, arhim. Pavel Nicolăescu, stareţul<br />
mănăstirii Topolniţa, protos. Calinic Drăghici, stareţul mănăstirii<br />
Coşuştea-Crivelnic şi exarhul mănăstirilor din Eparhia Severinului<br />
şi Strehaiei, ierom. Iacob Rusu, stareţul mănăstirii Gura Motrului,<br />
lect. univ. dr. Rizea Ion – Facultatea de Teologie din Craiova,<br />
Crăciun Claudiu, consilier monumente bisericeşti din cadrul<br />
Eparhiei Severinului şi Strehaiei, Zaharia Petrişor, inspector<br />
economic eparhial al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, Ursache<br />
Gabriel, protoiereu de Strehaia.<br />
În cuvântul de învăţătură, rostit la finalul Sfintei Liturghii,<br />
Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu a scos în evidenţă importanţa<br />
deosebită a prezenţei Sfântului Ierarh Calinic pe meleagurile<br />
păstorite în vremea sa, credincioşii din Episcopia Severinului şi<br />
Strehaiei fiind şi ei în grija sa pastorală: „Sfântul Calinic se ridică<br />
deasupra lumii acesteia ca să-L vadă pe Părintele Ceresc şi să-L<br />
slujească ca un adevărat ucenic. Având smerenia Duhului Sfânt, el<br />
îşi aşează cugetul în adâncul neputinţelor noastre fireşti,<br />
ancorându-se real în viaţa aceasta. Deci Sfântul Calinic a privit ca<br />
un înţelept lumea în care trăia şi a considerat că nu este vrednică<br />
de a fi comparată cu Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea le-a lăsat<br />
pe toate în urmă şi I-a urmat Mântuitorului Hristos în post, în<br />
priveghere, în metanii, în slujire de totdeauna. Pentru aceasta şi-a<br />
agonisit Împărăţia lui Dumnezeu, care este permanent înăuntrul<br />
său. El a avut în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice:<br />
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Putem spune, aşadar,<br />
că Sfântul Ierarh Calinic, ale cărui moaşte se află spre cinstire<br />
înaintea noastră, are mintea lui Hristos, gândind şi trăind după<br />
poruncile lui Hristos”.<br />
A luat apoi cuvântul Preasfinţitul Părinte Nicodim, care a<br />
mulţumit arhiereilor prezenţi pentru bucuria de a sluji împreună,<br />
sub nimbul sfinţeniei Sfântului Ierarh Calinic, şi i-a binecuvântat<br />
284
pe credincioşii prezenţi.<br />
În amintirea acestui însemnat eveniment spiritual şi istoric,<br />
Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu a dăruit Episcopiei Severinului şi<br />
Strehaiei o icoană cu chipurile Sfinţilor Calinic şi Irodion. De<br />
asemenea, Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul a înmânat<br />
darul Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, o icoană-praznicar a<br />
Sfântului Calinic.<br />
Pentru a veni în întâmpinarea clerului şi credincioşilor<br />
prezenţi la slujbă, Centrul Eparhial al Episcopiei Severinului şi<br />
Strehaiei a editat un CD audio cu „Viaţa şi minunile Sfântului<br />
Ierarh Calinic de la Cernica” şi a tipărit mii de iconiţe cu chipul<br />
Sfântului Ierarh Calinic.<br />
După amiază, la orele 16 15 , delegaţia oficială a plecat cu<br />
moaştele Sfântului Ierarh Calinic, spre mănăstirea Clocociov din<br />
Eparhia Slatinei şi Romanaţilor, ultimul popas duhovnicesc al<br />
Sfântului Ierarh pe pământ oltean. Alături de Înalt Preasfinţitul<br />
Părinte Mitropolit Irineu, au însoţit racla cu sfintele moaşte PS<br />
Părinte Nicodim, PS Varsanufie Prahoveanul şi PS Emilian<br />
Lovişteanul. Sosirea delegaţiei la Clocociov a avut loc la orele<br />
18 30 , fiind întâmpinată de Preasfinţitul Părinte Sebastian,<br />
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, însoţit de preoţi şi credincioşi.<br />
La primire, Preasfinţia Sa a oficiat slujba de Te Deum.<br />
În cuvântul de bun venit, Preasfinţitul Părinte Sebastian a<br />
mărturisit, în numele preoţilor şi credincioşilor ce aparţin noii<br />
eparhii oltene, cu sediul în Slatina, bucuria duhovnicească a<br />
întâmpinării şi primirii moaştelor Sfântului Ierarh Calinic în<br />
mijlocul eparhiei pe care o păstoreşte din anul 2008, ca prim<br />
episcop al ei: „Iată omul!... Iată omul lui Dumnezeu!... Omul<br />
îndumnezeit!... Pentru noi, cei care «luptăm» şi nădăjduim să<br />
dobândim viaţa de dincolo, iată speranţa!... Iată mărturia<br />
realităţii vieţii celei de veci!...<br />
Sfântul Ierarh Calinic, aflat în raclă aici în seara aceasta,<br />
ne cheamă, aşadar, pe toţi să credem în viaţa de dincolo! Să<br />
credem în Dumnezeu şi să nădăjduim că El pe cei credincioşi ne<br />
poate învia în ziua de apoi şi ne poate îndumnezei, aşa cum i-a<br />
îndumnezeit pe sfinţi...<br />
Veniţi cu toţii, vedeţi şi încredinţaţi-vă că sfinţii nu mor<br />
niciodată!... Nici noi nu murim niciodată, chiar dacă nu toţi vor să<br />
285
creadă acest lucru. Sfinţii sunt, pentru noi, dovada că nu moartea<br />
este sfârşitul, ci tot VIAŢA, pentru că dincolo de moarte este<br />
înviere şi viaţă fără de sfârşit. De acolo, din viaţa cea fără de<br />
sfârşit a venit Sfântul Calinic pentru a ne binecuvânta în seara<br />
aceasta! De acolo vin sfinţii, din lumea lui Dumnezeu, unde El ne<br />
aşteaptă şi pe noi, dacă vom duce viaţă bineplăcută Lui şi ne vom<br />
pregăti aşa cum se cuvine pentru fericirea cea veşnică…<br />
Slavă lui Dumnezeu pentru acest dar de binecuvântare a<br />
Sfântului Calinic de la Cernica! Rugaţi-vă cu toţii Sfântului să vă<br />
binecuvinteze viaţa, citiţi-i cu evlavie petrecerea şi ostenelile care<br />
l-au încununat cu aura sfinţeniei şi, mai ales, urmaţi-i credinţa!”.<br />
După slujba de primire, a fost oficiată Vecernia cea Mare<br />
cu Litie în biserica cea nouă a mănăstirii cu hramul „Sfinţii<br />
Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În biserica cea veche, reclădită, în<br />
vremea lui Matei Basarab, de marele dregător Diicu Buicescu vel<br />
agă, un sobor de preoţi şi diaconi a săvârşit Sfânta Liturghie. La<br />
final, racla cu Sfintele Moaşte a fost aşezată în sfântul lăcaş,<br />
rămânând aici spre închinare toată noaptea.<br />
Sâmbătă, 5 mai 2012<br />
A doua zi, începând cu orele 9 30 , a fost oficiată Sfânta Liturghie,<br />
de către un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în frunte cu Înalt<br />
Preasfinţitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei. Au participat: PS<br />
Nicodim, PS Sebastian, PS Varsanufie şi PS Emilian Lovişteanul.<br />
La finalul slujbei, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu a rostit<br />
un frumos cuvânt de învăţătură, vorbind, mai întâi, despre viaţa cea<br />
veşnică, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre chemarea pe<br />
care Dumnezeu o adresează omului de a-L cunoaşte: „Mântuitorul<br />
nostru Iisus Hristos ne spune că adevărata viaţă este să cunoaştem<br />
pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Fiul Său, pe Care L-a trimis. Din aceste<br />
cuvinte înţelegem că El ne îndeamnă să cunoaştem pe Dumnezeu,<br />
ca să înţelegem mesajul Său, chemarea Sa; să-L cunoaştem pe<br />
Tatăl cel ceresc şi pe Mântuitorul Iisus Hristos, ca să înţelegem<br />
sensul existenţei noastre pe pământ…<br />
Ei bine, această chemare a lui Dumnezeu, acest progres nu<br />
a rămas fără ecou în viaţa lumii, pentru că Însuşi Mântuitorul<br />
Iisus Hristos, venind în lume, ne-a învăţat să-L cunoaştem pe<br />
Dumnezeu-Tatăl, spunând: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu<br />
286
tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4, 4). Ne-a<br />
ridicat pe o treaptă de cunoaştere superioară şi ne-a învăţat că<br />
idealul în viaţa noastră este să căutăm pe Dumnezeu şi Împărăţia<br />
cerurilor: «Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor<br />
adăuga vouă» (Mt. 6, 33)”.<br />
În continuare, Înalt Preasfinţia Sa a vorbit despre viaţa<br />
Sfântului Ierarh Calinic, plină de virtuţi (de pildă, virtutea<br />
ascultării, a milosteniei etc.), dar şi de neîncetate nevoinţe: „Astăzi,<br />
avem în faţa noastră pe Sfântul Ierarh Calinic care, de când era<br />
copil avea o minte atât de matură, atât de bărbătească, încât s-a<br />
gândit foarte serios să urmeze pe Mântuitorul Hristos şi să lase<br />
toate deoparte. A lăsat casa părintească, a intrat în mănăstire şi s-a<br />
supus întru totul ascultării…<br />
El a ascultat de stareţul său, deşi era doritor şi râvnitor de<br />
viaţă pustnicească. A postit 40 de zile, încât era cât pe ce să-şi<br />
pună în pericol viaţa. Mai apoi, stareţul lui, care-i ştia râvna, i-a<br />
dat canon să nu mai postească atât de aspru, toată viaţa lui păzind<br />
canonul şi pravila călugărească.<br />
Sfântul Calinic considera pravila şi canonul ca pe o hrană<br />
permanentă, la care adăuga şi alte nevoinţe, ca să crească şi mai<br />
mult în apropierea de Dumnezeu şi în cunoaştere…<br />
Aşa se face că, Sfântul Calinic a fost un om al pravilei şi al<br />
canonului, al Ceaslovului şi al Psaltirii, al metaniilor, al<br />
lacrimilor, al milosteniei, al nevoinţelor − al postului şi al<br />
privegherii. Niciodată nu lăsa slujba să treacă fără să fie prezent<br />
acolo, chiar şi atunci când avea de împlinit ascultările cele mai<br />
grele. Toată lumea ştia de nevoinţa sa, de postul său, şi îl vedea cu<br />
uimire cum venea primul la biserică, stând până la sfârşit, ca să-şi<br />
ia plata. Avea teamă să iasă de la slujbă, ca să nu cumva să se<br />
asemene lui Iuda, care a ieşit de la Cina cea de Taină; îi era frică<br />
de Înfricoşătoarea Judecată, de aceea era ca o santinelă. Dormea<br />
numai pe scaun şi foarte puţin, ca să fie gata oricând de<br />
rugăciune, pe care o iubea atât de mult, încât îşi buzele sale ştiau<br />
numai atât, rostind continuu: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui<br />
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!».<br />
La acestea a adăugat şi milostenia şi, ca stareţ la Cernica<br />
şi ca episcop aici, în Oltenia, nu a încetat milostenia, ajutând şi<br />
iubindu-i pe toţi. Adesea învăţa: «Dacă vrei să te iubească lumea,<br />
287
iubeşte-o tu mai înainte! Dacă vrei să te iubească duşmanul tău,<br />
iubeşte-l tu mai întâi pe el!». Iată ce cuvinte sfinte putea să<br />
rostească Sfântul Ierarh Calinic. El nu numai că a iubit pe toţi<br />
oamenii, ci îşi învăţa şi pe ucenici să facă asemenea, încât glasul<br />
lui şi rugăciunea lui se făceau auzite până la cer. Iată, bunăoară,<br />
sunt nenumărate exemple din viaţa lui când vindeca pe cei<br />
îndrăciţi. Ei bine, ca să faci asemenea vindecări, nu sunt suficiente<br />
numai rugăciunile din Molitfelnic, ci este necesar şi neîncetatul<br />
glas al inimii,, pe care Domnul nostru Iisus Hristos să îl audă…<br />
Ca episcop, Sfântul Calinic avea glasul lui Dumnezeu şi,<br />
când vorbea păstoriţilor, credincioşilor, aceştia desluşeau în<br />
cuvântul său păstoresc glasul lui Dumnezeu, care este irezistibil...<br />
Aşadar, când Sfântul Calinic se ruga demonii fugeau, pentru că<br />
rugăciunea lui izvora din slava cerească, împărtăşindu-se tuturor<br />
celor care îl ascultau...<br />
La sfârşitul vieţii sale Sfântul Calinic a spus: «Sfântă<br />
Cruce, ajută-mi! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Să ne revedem<br />
în rai!». Aşadar, şi astăzi, cu ochii aţintiţi la Crucea lui Hristos,<br />
sfântul ne invită pe toţi la rai, în locul unde Adam L-a cunoscut pe<br />
Dumnezeu”.<br />
La final, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu a dăruit<br />
Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, prin Preasfinţitul Părinte<br />
Sebastian, o icoană cu chipurile Sfântului Ierarh Calinic şi<br />
Sfântului Irodion, care are pe spatele ei pictată racla cu sfintele<br />
moaşte, „în amintirea trecerii Sfântului Calinic prin această<br />
Episcopie, precum şi a purtării de grijă a Sfântului Ierarh, ca<br />
ocrotitor al Olteniei”.<br />
Totodată, Înalt Preasfinţia Sa a dăruit, prin Preasfinţitul<br />
Episcop Varsanufie, o icoană de acelaşi fel şi mănăstirii Cernica,<br />
locul de sălăşluire al Sfântului Calinic, şi a mulţumit din suflet<br />
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru posibilitatea de a<br />
realiza acest pelerinaj cu moaştele Sfântului Ierarh Calinic de la<br />
Cernica în Oltenia.<br />
A luat cuvântul Preasfinţitul Părinte Varsanufie, care a<br />
mulţumit Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit pentru icoana<br />
dăruită mănăstirii Cernica şi şi-a manifestat bucuria pe care a avut-o<br />
în tot acest pelerinaj moaştele Sfântului Ierarh Calinic în<br />
Mitropolia Olteniei: „Aş vrea să vă mărturisesc că în decursul<br />
288
acestei săptămâni am trăit momente emoţionante, cu ocazia<br />
reîntoarcerii Sfântului Ierarh Calinic pe meleagurile unde a<br />
păstorit în urmă cu peste 160 de ani. Astfel, am fost împreună la<br />
Craiova, locul unde Sfântul Calinic a fost întronizat; am fost la<br />
Episcopia Râmnicului, unde i-a fost reşedinţa şi de unde a păstorit<br />
pe toţi credincioşii Olteniei; am fost la ctitoria sa, Mănăstirea<br />
Frăsinei, unde a trăit şi a statornicit rânduială ca la Sfântul Munte<br />
Athos; la Mănăstirea Lainici, unde s-a nevoit duhovnicul său,<br />
Sfântul Irodion; la Episcopia de la Turnu-Severin şi, iată-ne la<br />
acest ultim popas aici, în Episcopia Slatinei şi Romanaţilor, la<br />
voievodala Mănăstire Clocociov”. În continuare, Preasfinţia Sa i-a<br />
oferit în dar Preasfinţitului Părinte Sebastian, în numele<br />
Preafericitului Părinte Daniel, o icoană cu chipul Sfântului Ierarh<br />
Calinic, „ca expresie a preţuirii şi a dragostei pe care<br />
Preafericirea Sa o are faţă de ierarhii şi credincioşii din Oltenia,<br />
dar mai ales ca însemnare a acestui pelerinaj sfânt”.<br />
La final, a luat cuvântul Preasfinţitul Părinte Sebastian care<br />
a mulţumit Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit pentru<br />
binecuvântatul prilej de „a săruta moaştele Sfântului Ierarh<br />
Calinic la noi acasă. Vă mulţumesc pentru că aţi dorit şi aţi<br />
binecuvântat ca sfintele moaşte să vină şi aici. Mai mult decât atât,<br />
le-aţi însoţit şi aţi venit şi personal să slujim împreună şi ne-aţi<br />
binecuvântat credincioşii”. De asemenea, Preasfinţitul Părinte<br />
Sebastian a mulţumit Preasfinţitului Varsanufie pentru dragoste şi<br />
pentru osteneală, rugându-l să transmită mulţumirile sale<br />
„Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi Părintelui Stareţ de la<br />
Mănăstirea Cernica, pentru acest dar deosebit de valoros făcut<br />
credincioşilor noştri”. Nu în ultimul rând a mulţumit Preasfinţiţilor<br />
Nicodim de la Drobeta Turnu-Severin şi Emilian de la Râmnicu<br />
Vâlcii, dar şi tuturor credincioşilor care au venit în număr atât de<br />
mare la mănăstire, pentru a se ruga şi a săruta cu evlavie moaştele<br />
Sfântului Ierarh Calinic.<br />
După amiază, către orele 17 00 , delegaţia cu moaştele<br />
Sfântului Ierarh Calinic a părăsit mănăstirea Clocociov, ieşind din<br />
teritoriul canonic al Mitropoliei Olteniei şi poposind, la cererea<br />
Înalt Preasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi<br />
Muscelului, în oraşul Piteşti, spre bucuria duhovnicească şi a<br />
clerului şi credincioşilor din această Eparhie.<br />
289
Aşa cum arăta marele istoric Nicolae Iorga, Sfântul Ierarh<br />
Calinic rămâne în istoria Bisericii noastre ca fiind cel mai strălucit<br />
reprezentant din „şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al<br />
ctitorilor de cărţi şi clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei<br />
care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub<br />
ochiul privighetor al lui Dumnezeu”. Pentru credincioşii din<br />
Oltenia, el este „cea mai strălucită figură a episcopatului oltean<br />
din veacul al XIX-lea”, care, prin neobosita sa râvnă pastorală, prin<br />
bunătate, milostenie, prin darurile lui Dumnezeu revărsate asupra<br />
sa, prin faptele sale minunate şi mai ales prin sfinţenia vieţii, a<br />
câştigat pe de-a întregul sufletul poporului român care, încă din<br />
timpul vieţii sale pământeşti, a văzut în el un sfânt.<br />
Aducerea, în acest an, între 28 aprilie şi 5 mai, a moaştelor<br />
Sfântului Ierarh Calinic în Oltenia, pe vechiul teritoriu canonic al<br />
Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, a reprezentat un eveniment<br />
spiritual şi istoric unic în felul său pentru clerul şi credincioşii din<br />
această parte a ţării 3 .<br />
Şi cum la Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci<br />
proniator, a fost voia lui Dumnezeu, dar şi dorinţa Sfântului Ierarh,<br />
ca el să vină să-şi cerceteze din nou eparhia, pe fiii săi<br />
3 În cuvântul ţinut, la recepţia dată cu prilejul rememorării momentelor din<br />
pelerinajul Sfântului Ierarh Calinic în Oltenia, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu,<br />
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, avea să mărturisească<br />
următoarele: „Suntem nespus de mulţumitori lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat<br />
în săptămâna trecută să realizăm un lucru inedit în Oltenia şi în ţara noastră:<br />
pelerinajul cu moaştele Sfântului Ierarh Calinic, episcopul nostru. O experienţă<br />
cu totul unică şi o trăire sufletească deosebită. Acest lucru l-am constatat la toţi<br />
cei care au avut ocazia fericită să fie primiţi de Sfântul Calinic şi să fie<br />
mângâiaţi în toate rugăciunile lor. Vizita canonică a Sfântului Ierarh în eparhia<br />
sa a adus o bucurie nespusă în inimile a zeci de mii de credincioşi din întreaga<br />
ţară. Demersul nostru a fost apreciat de toată lumea, chiar şi de cei care nu<br />
sunt din Oltenia. Mulţime de credincioşi, preoţi, călugări şi călugăriţe, cu toţii<br />
au venit să se roage sfântului. De aceea credem că prin prezenţa sa pe pământul<br />
Olteniei, Sfântul Calinic a întărit, a consolidat, a vindecat şi a binecuvântat<br />
toate ale noastre”. Înalt Preasfinţia Sa avea să vorbească şi despre iniţiativa<br />
membrilor Sinodului Mitropoliei Olteniei de a însemna aceste evenimente în<br />
calendarul ortodox românesc: „De acum înainte, întreaga noastră Mitropolie va<br />
serba în Duminica Mironosiţelor «Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Calinic<br />
în Oltenia». De asemenea, alături de membrii Sinodului nostru Mitropolitan,<br />
vom propune ca Sfântul Ierarh Calinic să fie aşezat în rândul sfinţilor ocrotitori<br />
ai Olteniei”. Vezi www.mitropoliaolteniei.ro, din 13 mai 2012.<br />
290
duhovniceşti „de peste timp”, după 162 de ani de la întronizarea sa,<br />
la Craiova, ca episcop al Râmnicului.<br />
Scoaterea, anul acesta, a moaştelor Sfântului Ierarh Calinic<br />
din mănăstirea Cernica, pentru prima dată, după trecerea<br />
vrednicului Ierarh la cele veşnice (11 aprilie 1868), şi aducerea lor<br />
în Mitropolia Olteniei s-au datorat şi împlinirii a unui an de la<br />
canonizarea Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici, cel care a fost<br />
ucenicul şi apoi duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic. Venind în<br />
Oltenia, Sfântul Ierarh a simţit nevoia să-şi viziteze şi duhovnicul,<br />
pe Sfântul Cuvios Irodion, ,,Luceafărul de la Lainici”, aşa cum<br />
făcuse deseori cât timp fusese episcop al Râmnicului. Această<br />
întâlnire de taină a celor doi sfinţi, o adevărată filă de pateric<br />
românesc, avea să se întâmple în ziua de 3 mai, ziua cinstirii<br />
Sfântului Irodion, prin purtarea de grijă a Înalt Preasfinţitul Părinte<br />
Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.<br />
Timp de o săptămână, de la Craiova la Râmnicu Vâlcea, de<br />
la Frăsinei la Lainici, de la Drobeta Turnu-Severin la Slatina–<br />
Clocociov, zeci de mii de credincioşi din Mitropolia Olteniei au<br />
adus slavă lui Dumnezeu şi cinstire Sfântului Ierarh Calinic,<br />
trimisul lui Dumnezeu, care a fost prezent în mijlocul turmei sale,<br />
spre a o zidi duhovniceşte.<br />
Plecându-ne smerit fruntea şi închinându-ne în faţa sfintelor<br />
sale moaşte, să-i cerem cu toţii Sfântului Ierarh Calinic<br />
binecuvântare şi spor duhovnicesc în viaţa noastră, lăudându-l şi<br />
cântându-i aşa: „Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe<br />
Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla<br />
sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri;<br />
pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi<br />
cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu<br />
înţelepţite!”.<br />
291
CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI<br />
RECENZII<br />
PREA SFINŢITUL MACARIE DRĂGOI,<br />
EPISCOPUL EPARHIEI ORTODOXE ROMÂNE A<br />
EUROPEI DE NORD<br />
Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania (1867-1916).<br />
Convergenţe şi divergenţe, Ed. Presa Universitară Clujeană,<br />
2011, 465 p.<br />
Spre sfârşitul anului 2011, la Editura Presa Universitară Clujeană a<br />
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a văzut lumina<br />
tiparului lucrarea Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania<br />
(1867-1916). Convergenţe şi divergenţe, sub semnătura Prea<br />
Sfinţiei Sale, Dr. Macarie Drăgoi, episcopul Eparhiei Ortodoxe<br />
Române a Europei de Nord.<br />
Născut la 9 mai 1977, în localitatea Căianu-Mic (jud.<br />
Bistriţa-Năsăud), Prea Sfinţia Sa a studiat la Seminarul Teologic<br />
„Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava şi la Facultatea de<br />
Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Între 2000-2005, a urmat<br />
cursuri de doctorat la Facultatea de Studii Europene, Universitatea<br />
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, specialitatea Istorie europeană şi<br />
etnologie, cu teza: Istorie şi identităţi culturale în nord-vestul<br />
Transilvaniei, iar între 2001-2005, cursuri de doctorat la Facultatea<br />
de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specialitatea Istoria<br />
Bisericii Ortodoxe Române şi noţiuni de Paleografie (titlul de<br />
doctor la 2 aprilie 2008, cu teza: Ortodocşi şi greco-catolici în<br />
Transilvania (1874-1916). Convergenţe şi divergenţe). A fost<br />
secretar de cabinet al ÎPS Bartolomeu Anania (1998-2003), la 23<br />
iunie 2003 fiind tuns în monahism cu numele Macarie; la 24 iunie,<br />
acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, iar la 6 ianuarie, anul<br />
următor – ieromonah. A fost preparator şi duhovnic la Facultatea<br />
de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia. La 24 aprilie 2005, a fost<br />
hirotesit protosinghel şi eclesiarh al catedralei din Cluj-Napoca,<br />
funcţionând în paralel şi ca profesor-duhovnic la Seminarul<br />
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca. La 5 martie 2008, ales episcop<br />
al Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa de Nord de către<br />
292
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind hirotonit<br />
arhiereu la 2 mai 2008. Are o bogată activitate culturală fiind autor<br />
al mai multor cărţi, studii şi articole pe teme teologice, istorice şi<br />
etnologice.<br />
Lucrarea Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania<br />
(1867-1916). Convergenţe şi divergenţe este împărţită în patru<br />
capitole, fiecare cu mai multe subcapitole. Primul capitol, intitulat<br />
Biserică şi naţiune: ortodocşi şi uniţi în a doua jumătate a<br />
secolului al XIX-lea, face o prezentare generală a celor două<br />
Biserici româneşti din Transilvania, evidenţiindu-se apoi rolul<br />
Bisericii în susţinerea mişcării naţionale româneşti. Nu au fost<br />
uitate nici raporturile dintre ierarhi: „În epoca modernă, cele două<br />
Biserici româneşti din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, au<br />
avut poziţii distincte şi divergente în probleme confesionale, dar au<br />
făcut şi eforturi de a se apropia şi de a lucra împreună în abordarea<br />
unor probleme de interes comun: şcolare, culturale şi naţionale”.<br />
Cel de-al doilea capitol, Biserica românească şi existenţa<br />
şcolilor confesionale, începe cu o paralelă între Biserică, stat şi<br />
şcoală în perioada dualismului austro-ungar, subliniindu-se faptul<br />
că şcoala românească din Transilvania a traversat, în perioada<br />
dualismului austro-ungar, o perioadă decisivă, la întâlnirea dintre<br />
interesele statului, ale Bisericii şi ale naţiunii române. Urmează<br />
apoi o extinsă analiză asupra organizării şi funcţionării şcolilor<br />
confesionale mixte: „Problema întreţinerii şcolilor confesionale, în<br />
lumea satelor româneşti, presupunea numeroase aspecte, complexe<br />
şi dificile, dar, în primul rând, era vorba de efortul întreţinerii lor<br />
corespunzătoare, cu tot ce presupunea aceasta pentru buna<br />
funcţionare, efort ce, nu de puţine ori, depăşea puterile<br />
comunităţilor, mai ales a celor mici, ca număr de suflete, ori mai<br />
puţin înzestrate din punct de vedere economic. De aceea,<br />
funcţionarea şcolilor mixte în satele româneşti ardelene,<br />
frecventate deopotrivă de copiii ambelor confesiuni, a reprezentat<br />
o realitate”. Această funcţionare este încadrată de autor între<br />
aspectul normativ şi realitatea curentă, între dezbinare şi<br />
solidaritate. Deasupra tuturor acestor considerente se impune,<br />
firesc, ideea că şcoala a fost, în perioada analizată, un factor de<br />
modernizare în societatea românească, o modernizare care a<br />
început chiar cu instituţia Şcolii.<br />
293
Următorul capitol, Aspecte privind relaţiile<br />
interconfesionale, începe cu o radiografie legislativ-demografică a<br />
biconfesionalismului românesc transilvănean, urmând apoi un<br />
interesant subcapitol, care prezintă schimbările de confesiune, cu<br />
situaţii şi modalităţi concrete. Aici se precizează faptul că între<br />
cele două confesiuni româneşti ale Transilvaniei a existat o linie<br />
teritorial-administrativă de delimitare. Chiar şi aşa, relaţiile dintre<br />
cele două Biserici româneşti ardelene au fost variabile, cu o gamă<br />
foarte largă de raporturi, de la cele senine, de colaborare şi<br />
solidaritate, până la cele mai tensionate, ajungându-se uneori la<br />
separarea strictă a românilor pe criterii confesionale. Autorul mai<br />
subliniază faptul că „un câmp al întâlnirilor şi interferenţelor dintre<br />
ortodoxie şi greco-catolicism a fost cel al convertirilor, individuale<br />
sau colective, ale preoţilor sau ale mirenilor, din convingere sau<br />
din interes, dinspre ortodocşi spre greco-catolici sau în sens invers,<br />
dinspre greco-catolici spre ortodocşi”. Sunt prezentate cinci cazuri<br />
colective de schimbare de confesiune: Apahida (Cluj), Rogoz<br />
(Lăpuş), Gothatea (Hunedoara), Săcel (Maramureş) şi Stârciu<br />
(Sălaj), primele trei, dinspre ortodocşi spre greco-catolici, iar<br />
ultimele două, în sens invers. Sunt amintite apoi căsătoriile mixte,<br />
cu problemele pe care acestea le ridicau: „stabilirea modalităţii de<br />
încheiere a unei căsătorii mixte confesional care să fie la fel de<br />
legitimă în cadrul bisericilor implicate şi a statului, a educaţiei<br />
religioase a copiilor rezultaţi din astfel de uniuni matrimoniale, a<br />
comunităţii religioase de care urma să depindă cultic o asemenea<br />
familie mixtă”. Nu sunt uitate nici cazurile de convertiri<br />
individuale; acestea, deşi interesante, au fost „în mod evident<br />
puţine la număr şi departe de a mai reprezenta o tendinţă generală<br />
sau un fenomen de masă”, având motivaţii diverse care ţineau de<br />
specificul şi de condiţiile particulare ale fiecărui caz în parte.<br />
Această parte se încheie cu prezentarea unor cazuri de imixtiuni în<br />
viaţa bisericească a confesiunii coabitante, mai concret cu cazurile<br />
de servicii religioase acordate de preoţii unei confesiuni unor<br />
credincioşi ai celeilalte confesiuni.<br />
Ultimul capitol, intitulat Biserica românească şi societatea<br />
transilvană, începe cu problema instituirii preoţilor. Aducerea unui<br />
preot într-o parohie se făcea, în Biserica Greco-Catolică, prin<br />
numire directă de către episcop, iar în cea Ortodoxă, prin alegerea<br />
294
de către credincioşi, urmată de confirmarea arhiereului (potrivit<br />
reglementării statornicite de Statutul organic al lui Şaguna, din<br />
1868). Totuşi, în multe comunităţi greco-catolice, se păstra încă<br />
tradiţia alegerii preotului de către parohieni, iar atunci când<br />
dorinţele acestora erau diferite de voinţa ierarhului, izbucneau<br />
veritabile conflicte, unele chiar sângeroase şi dramatice, aşa cum<br />
este cazul de la Feldru (Năsăud). În continuare, se prezintă starea<br />
materială şi statutul social al preoţimii române; interesant de<br />
precizat că acest statut era influenţat în primul rând de biserica<br />
(lăcaşul) în care preotul slujea: dacă aceasta era din piatră sau alte<br />
materiale rezistente, mare, nouă, întreţinută cu noi ornamente sau<br />
picturi şi statutul preotului era unul deosebit. În acest sens, pot fi<br />
explicate strădaniile depuse deopotrivă de clerici şi credincioşi<br />
pentru a construi ori repara şi înfrumuseţa lăcaşurile de cult, în<br />
care erau încorporate însăşi imaginea şi prestigiul comunităţii. Sunt<br />
supuse analizei şi „dinastiile” preoţeşti întâlnite atât la ortodocşi,<br />
cât şi la greco-catolici, veniturile clerului, dar mai ales „puterea<br />
modelului”: preotul în societate. Ultima parte a capitolului şi a<br />
lucrării este dedicată rolului preoţimii în viaţa culturală a societăţii<br />
româneşti din Transilvania; sunt prezentate atât instituţiile de<br />
învăţământ patronate de Biserica Greco-Catolică, cât şi cele aflate<br />
sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe. Importanţa preotului într-o<br />
comunitate era accentuată de pregătirea sa, de implicarea în buna<br />
funcţionare a şcolii confesionale, el având atribuţii pe linie şcolară<br />
la fel de importante ca şi cele liturgice şi pastorale. Astfel,<br />
„protopopul deţinea calitatea de inspector al şcolilor confesionale<br />
pe cuprinsul tractului protopopesc, iar preotul,la nivelul parohiei,<br />
avea obligaţia de a asigura cateheza, mai intens în satele mixte,<br />
precum şi calitatea de director al şcolii confesionale din parohia<br />
sa”. Autorul subliniază şi faptul că activitatea preoţimii române de<br />
promovare a intereselor învăţământului şi şcolii confesionale s-a<br />
făcut şi cu ajutorul asociaţiilor culturale care „au constituit un<br />
factor activ şi dinamic de unitate naţională, pe deasupra barierelor<br />
politice artificiale, înscriindu-se ca o armă eficientă în arsenalul<br />
militantismului politic”. Bineînţeles, ASTRA este cea dintâi astfel<br />
de asociaţie unde întâlnim, atât la nivel central, cât şi local, cea mai<br />
mare parte a elitei româneşti rurale şi urbane.<br />
Aşadar, cercetând starea religioasă a românilor ardeleni din<br />
295
timpul regimului dualist, autorul acestei lucrări ajunge la concluzia<br />
că Biserica a ştiut să-i adune pe credincioşii ei şi să-i mobilizeze,<br />
nu numai în vederea păstrării şi consolidării spiritualităţii creştine,<br />
ci şi pentru apărarea drepturilor şi a idealurilor naţionale. Rolul<br />
jucat de cele două biserici (Ortodoxă şi Greco-Catolică) la<br />
mişcarea de emancipare naţională este covârşitor. Deşi nu au lipsit<br />
disensiunile, neînţelegerile ori situaţiile conflictuale, s-au găsit<br />
totuşi şi căi de apropiere şi conlucrare, graniţele confesionale fiind<br />
depăşite atunci când a fost pus mai presus de orice interes, cauza<br />
naţiunii române. Totuşi, „separându-se între ei, în greco-orientali şi<br />
greco-catolici, românii ardeleni şi-au periclitat unitatea de credinţă<br />
şi de simţire strămoşească, spre deosebire de fraţii lor de peste<br />
Carpaţi, care au rămas statornici în ortodoxie”.<br />
296<br />
Pr. Lect. Univ. Dr. SERGIU POPESCU 1<br />
1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova.
SF. GRIGORIE DE NYSSA,<br />
Împotriva lui Eunomie, I,<br />
Ediţie bilingvă, traducere şi note de Ovidiu Sferlea, studiu<br />
introductiv de Mihail Neamţu, ediţie îngrijită de Adrian<br />
Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 508 p.<br />
Tratatul intitulat Împotriva lui Eunomie, redactat de Sf. Grigorie de<br />
Nyssa între 380 şi 383, surprinde climatul bisericesc şi intelectual<br />
al unei întregi epoci. Numit „secolul de aur al literaturii creştine”,<br />
veacul al IV-lea e martorul unei efervescenţe fără precedent în<br />
precizarea doctrinei creştine. În cadrul lui au loc două sinoade<br />
ecumenice (Niceea, 325 şi Constantinopol, 381) şi îşi desfăşoară<br />
activitatea o serie de ierarhi care au marcat prin activitatea şi<br />
scrierile lor nu numai Biserica primară, ci întreaga sa evoluţie<br />
ulterioară: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan<br />
Gură de Aur şi desigur, Sf. Grigorie de Nyssa. Unul din mobilurile<br />
principale ale acestei efervescenţe este apariţia unor ereziarhi care<br />
au ambiţia de a crea o ierarhie paralelă celei bisericeşti şi de a-şi<br />
dubla acţiunile prin elaborarea unor învăţături noi, de inspiraţie<br />
filozofică, în cadrul cărora Revelaţia este supusă unui proces de<br />
raţionalizare şi ajustare după măsurile gândirii omeneşti.<br />
Nelegitimitatea demersului lor este demonstrată de către Părinţii<br />
bisericeşti menţionaţi anterior, în mod sistematic de către<br />
capadocieni şi ocazional de către părintele antiohian.<br />
Geneza operei Contra Eunomium este dovada unui front<br />
comun de rezistenţă, creat pentru a respinge ameninţările venite<br />
din partea arianismului. Sf. Grigorie preia ştafeta capadocienilor,<br />
atunci când „buzele tăcute” ale fratele său, Vasile, nu mai puteau<br />
da mărturie despre adevăr. Se pare că în 359 sau 360 Eunomie a<br />
scrie o Apărare în timpul sau în urma unui sinod de la<br />
Constantinopol. Sf. Vasile, câţiva ani mai târziu (363 sau 364),<br />
redactează Adversus Eunomium. Replica ucenicului lui Aeţiu<br />
întârzie să apară, el formulându-şi răspunsul de-a lungul unei<br />
perioade îndelungate şi abia în dec. 378 apare tratatul Apologia<br />
Apologiae (Apărarea în favoarea Apărării). Cum Sf. Vasile moare<br />
la 1 ian. 379, fratele său mai mic preia sarcina de a demonta<br />
argumentele lui Eunomie prezente în această a doua Apărare.<br />
Apare astfel lucrarea în trei părţi, Împotriva lui Eunomie, din care<br />
297
prima parte apare pentru prima dată în limba română sub<br />
traducerea lui Ovidiu Sferlea.<br />
Ediţia bilingvă a acestei prime părţi a tratatului este îngrijită<br />
de Adrian Muraru, coordonatorul colecţiei „Tradiţia creştină” a<br />
Editurii Polirom, care prin strădaniile sale încearcă să restituie<br />
teologiei româneşti pe Părinţii şi scriitorii bisericeşti într-un limbaj<br />
primenit, actual şi fidel originalului. Studiul introductiv, scris de<br />
Mihail Neamţu (el însuşi semnatarul unei teze despre acest autor<br />
patristic: Language and Theology in St Gregory of Nyssa, Durham<br />
University, 2002) constituie o bună aşezare în context istoric şi<br />
doctrinar a tratatului Împotriva lui Eunomie. Notele explicative<br />
adaugă un plus de lizibilitate textului, prin precizările de ordin<br />
filologic, istoric, teologic şi filozofic. Bibliografia de la final –<br />
utilizată în studiul introductiv şi în notele explicative, oferă<br />
posibilitatea aprofundării diverselor aspecte întâlnite pe parcursul<br />
acestui tratat sau în general, în opera episcopului de Nyssa.<br />
Traducerea în română a fost făcută după textul original stabilit de<br />
W. Jaeger, apărut în 1921 la Berlin şi retipărit apoi la E. J. Brill în<br />
cadrul seriei Gregorii Nysseni Opera (1960). A fost confruntată<br />
ediţia lui J. –P. Migne (Patrologia Graeca, vol. 45, Paris, 1863) şi a<br />
lui F. Oehler, Sancti Gregorii Episcopi Nysseni Opera, Tomus I,<br />
Halix Saxonum, 1865. Pentru citatele luate din Adversus<br />
Eunomium al Sf. Vasile s-a recurs la textul critic stabilit de B.<br />
Sesboüé, în Sources Chrétiennes, vol. 299 şi 305, Paris, 1982-1983<br />
(p. 7). De asemenea, au fost consultate trei versiuni moderne: în<br />
limba engleză, a lui W. Moore (mai veche) şi a lui S. G. Hall (mai<br />
nouă) şi în franceză, parţială, apărută mai recent, a lui R. Winling<br />
(p. 9).<br />
Lectura tratatului Împotriva lui Eunomie, I este una<br />
deconcertantă pentru cititorul neavizat, dar creează adesea<br />
dificultăţi chiar şi pentru cel iniţiat în literatura patristică. Jocul de<br />
idei, subtilităţile de limbaj, argumentaţia construită pe un eşafod<br />
triunghiular, compus din Scriptură, filozofie şi elemente biografice<br />
constituie marca unui autor cu o solidă educaţie clasică şi<br />
bisericească, specifică antichităţii creştine. Tratatul evidenţiază<br />
conflictul pe care Eunomie, un adept al lui Aeţiu, îl creează atunci<br />
când susţine inegalitatea ontologică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt<br />
cu Dumnezeu-Tatăl. Modelul său este unul fals trinitar deoarece<br />
298
postulează un monoteism de factură filozofică şi iudaică în acelaşi<br />
timp (conform Sf. Grigorie), care exclude pluralitatea persoanelor<br />
divine. Revelaţia lui Dumnezeu unic în fiinţă şi întreit în ipostasuri<br />
este reinterpretată dintr-o perspectivă strict raţională, care exclude<br />
paradoxul şi coincidenţa contrariilor. Metodologia sa este dublă: pe<br />
de o parte, revizitează datele biblice conferindu-le o nouă<br />
interpretare, pe de altă parte încearcă să îl discrediteze pe Sf.<br />
Vasile cel Mare, cu a cărui scriere Adversus Eunomium<br />
polemizează, proferând o serie de invective la adresa personalităţii<br />
şi activităţii sale. Intervenit în această luptă din obligaţii morale,<br />
bisericeşti şi familiale, Sf. Grigorie îl bate pe Eunomie cu propriile<br />
lui arme. El demonstrează modul abuziv în care hermeneutica<br />
eunomiană se raportează la textul sacru precum şi inconsecvenţa sa<br />
logică în aplicarea teologică a categoriilor aristotelice. Poate<br />
surprinzător la un autor deprins cu demonstraţiile riguroase este<br />
faptul că Sf. Grigorie recurge la armele retoricii pentru a-l<br />
neutraliza pe Eunomie şi din punct de vedere uman. Prezentându-l<br />
în antiteză cu fratele său mai mare, episcopul Cezareei Capadociei,<br />
Eunomie este aşezat într-o filiaţie mai puţin nobilă, atât din<br />
perspectivă spirituală cât şi trupească. Acesta este ucenicul lui<br />
Aeţiu, un fost fierar care practică o doctrină nouă pentru a acumula<br />
câştig şi faimă şi este fiul unui agricultor care pare să fi avut un<br />
minim de educaţie. Indicarea originii modeste a ereziarhului are<br />
scopul de a avertiza cititorii asupra lacunelor sale intelectuale şi<br />
spirituale, de a-l decredibiliza în ochii acestora. Deşi tratatul în<br />
ansamblul său urmează linia unor demonstraţii riguroase, cu<br />
expunerea punct cu punct a propoziţiilor eunomiene şi combaterea<br />
acestora, anecdoticul elementelor biografice care îl punctează (ca<br />
atunci când prezintă renunţarea lui Aeţiu la meşteşugul<br />
fierăritului), alături de notele de ironie introduse, conferă un plus<br />
de savoare literară textului.<br />
Sistemul eunomian porneşte de la premiza gnoseologică<br />
după care cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă prin intermediul<br />
anumitor nume, dintre care o parte sunt revelate. Evacuând<br />
dimensiunea apofatică a teologiei, el susţine că Dumnezeu poate fi<br />
cunoscut în Sine de către noi, în aceeaşi măsură în care se cunoaşte<br />
pe Sine Însuşi. Istoricii de mai târziu, precum Socrates, citându-l<br />
pe Eunomie, vor adăuga că, datorită numelor revelate cu care Îl<br />
299
putem desemna pe Dumnezeu, Îl putem cunoaşte chiar mai bine<br />
decât se cunoaşte pe Sine. Un astfel de nume este considerat a fi<br />
agennetos. Aplicată lui Dumnezeu-Tatăl, nenaşterea Îl exclude –<br />
conform ereziarhului – pe Fiul de la calitatea de Dumnezeu, din<br />
moment ce Fiul este Unul-Născut. Nenaşterea se aplică Fiinţei<br />
supreme, în timp ce naşterea se aplică creaturilor. În acest sistem<br />
asistăm la radicalizarea arianismului fiindcă, în timp ce adepţii<br />
moderaţi ai lui Arie susţineau că Fiul a avut o fiinţă asemănătoare cu<br />
a Tatălui (homoiousienii), eunomienii considerau că fiinţa Fiului era<br />
neasemănătoare celei a Tatălui. Numiţi anomei de Părinţii cu care au<br />
polemizat, ei sunt indicaţi cu apelativul de neo-arieni de către autorii<br />
moderni.<br />
Sf. Grigorie, pe baza Scripturii distinge între planul creat şi<br />
cel necreat al realităţii. În timp ce primului îi aparţin făpturile<br />
aduse la existenţă prin voinţa lui Dumnezeu (incluzându-i pe<br />
îngeri), celui de al doilea îi aparţine exclusiv Sfânta Treime.<br />
Textului de la Prov. 8, 27: „Domnul m-a creat” – adevărată crux a<br />
teologie patristice a secolului al IV-lea şi nu numai, îi refuză<br />
interpretarea eunomiană şi îi contrapune textul de la In. 1, 3 care Îl<br />
prezintă pe Fiul în calitate de Creator a tot ceea ce există. Dacă<br />
arienii postulau o ontologie scalară, cu un Demiurg intermediar,<br />
plasat între Divinitatea supremă şi creaturi, Eunomie afirmă<br />
diferenţa radicală de fiinţă dintre Fiul şi Tatăl. Dar în acest caz,<br />
Fiul este un uzurpator, stăpânind prin tiranie celelalte făpturi,<br />
cărora nu le este superior ontologic – deduce Sf. Grigorie.<br />
Pentru Sf. Grigorie, faptul că Fiul nu este agennetos nu îl<br />
exclude de la participarea la celelalte atribute divine (proniator,<br />
împărat, Viaţă, judecător, bunătate, lumină, putere etc.). Un<br />
argument în favoarea dumnezeirii lui Hristos este luat din viaţa<br />
liturgică a Bisericii, care este inaugurată deplin odată cu botezul.<br />
Dacă botezul s-ar săvârşi în numele unor făpturi, cum şi-ar putea<br />
păstra eficacitatea sa transformatoare? În acord cu doctrina sa,<br />
Eunomie schimbă formula botezului, care va fi săvârşit printr-o<br />
singură cufundare „întru moartea Domnului” (cf. nota 72). Lex<br />
orandi urmează şi în acest caz lex credendi. Din acest motiv,<br />
canonul 7 al Sinodului II ecumenic (381), va cere rebotezarea<br />
eunomienilor care vroiau să revină în Biserica universală – o<br />
asprime neaplicată arienilor moderaţi (p. 48).<br />
300
Demonstraţia amplă a Sf. Grigorie duce înspre concluzia că<br />
atributul agennetos desemnează modul de existenţă a Tatălui, la fel<br />
cum cel de gennetos îl indică pe al Fiului. În ceea ce priveşte<br />
atributul care să desemneze modul de existenţă al Sfântului Duh,<br />
teologia se afla încă în tatonări. Abia mai târziu a fost identificat<br />
prin intermediul termenului „purcedere”.<br />
A afirma că Fiul a fost născut cândva – în logică ariană,<br />
echivalează cu introducerea unei temporalităţi în sânul<br />
Dumnezeirii. Dar în acest mod, Tatăl însuşi îşi pierde statutul<br />
dumnezeiesc, pentru că Fiinţa supremă trebuie să fie – conform<br />
unui postulat general acceptat, mai presus de timp şi spaţiu.<br />
Eroarea eunomienilor constă în faptul că aplică transcendentului<br />
divin categorii umane şi confundă planul necreat cu cel necreat,<br />
atunci când consideră că naşterea Fiului urmează legităţilor la care<br />
este supusă procreaţia umană. Ei nu observă relativitatea<br />
limbajului scripturistic, iar dacă o acceptă – întreabă părintele<br />
capadocian, atunci de ce nu admit că Tatăl, în măsura în care a fost<br />
dintotdeauna Tată, şi e neschimbător, a trebuit să aibă dintotdeauna<br />
un Fiu? Pentru a eluda limbajul Scripturii, Eunomie recurge la o<br />
terminologie aristotelică în care să-şi camufleze învăţătura greşită.<br />
Ceea ce face Sf. Grigorie este de a deconspira intenţiile<br />
ereziarhului – şi în acest sens recurge la o întreagă gamă de<br />
argumente, luate din gândirea logică şi teologică a celorlalţi Părinţi<br />
capadocieni ai secolului al IV-lea şi din Sf. Atanasie cel Mare.<br />
Desigur, intertextualitatea cu lucrările Sf. Vasile cel Mare şi ale Sf.<br />
Grigorie Teologul este destul de frecventă.<br />
Traducerea românească se remarcă prin expresivitatea<br />
limbajului şi noutatea lui. S-a păstrat pe cât posibil frazarea<br />
autorului patristic, menţinându-se astfel autenticitatea discursului<br />
gregorian chiar la o distanţă de mai mult de 1600 de ani de la<br />
scriere. Deşi traducătorul doreşte să se înscrie în tradiţia de limbaj<br />
creată de traductologia românească (vezi p. 10), propune soluţii<br />
inedite, care dau plasticitate, oralitate şi frumuseţe textului. Astfel,<br />
Eunomie considera că recurgând la „artificii retorice”, ar face<br />
înşelăciunea „verosimilă” (p. 95). Locurile pe care le-ar fi putut cita<br />
Sf. Vasile din Eunomie s-ar fi putut număra „cu duiumul” (p. 97).<br />
Gheorghe, un adept, „era o pleaşcă la cheremul lui Aeţiu” (p. 111).<br />
Afirmaţiile lui Eunomie sunt „fără har şi de pe uliţă” (p. 137) şi nu<br />
301
pot fi ascultate „necritic” (p. 299). Viaţa făpturilor „este sfâşiată<br />
între memorie şi speranţă” (p. 281). Neologismele şi arhaismele<br />
sunt armonizate în structuri semantice remarcabile prin concizie,<br />
claritate şi vigoare. Chiar dacă uneori traducerea românească se<br />
resimte de asperităţile ce caracterizează discursul Sf. Grigorie în<br />
greaca veche, tratatul Împotriva lui Eunomie este în ansamblu o<br />
lectură plăcută, fără a fi însă una facilă.<br />
302<br />
Diac. Asist. Univ. Dr. FLORIN TOADER TOMOIOAGĂ 1<br />
1<br />
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman”, Universitatea<br />
din Oradea.
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA<br />
Facultatea de Teologie din Craiova<br />
Str. A.I. Cuza nr. 13<br />
RO 200565, Craiova<br />
Tel./fax: 0251.413.396<br />
e-mail: teologie@central.ucv.ro<br />
Editura MITROPOLIA OLTENIEI<br />
Telefon: 0 754. 031. 854<br />
www.editura-mitropoliaolteniei.ro<br />
e-mail:<br />
editura@m-ol.ro<br />
www.<strong>revista</strong>-mitropoliaolteniei.ro